Radu Theodoru — Stramosii (1979)

_ 


[ZII e e m e m = 


Da’ 
atat 


"A 


Ar 


ET er 


i Pa ate cospe < e E O no Moe 
F N Pa~ 


Conama O DOI o 


ates Ea y 


= aaen Fru £ å - reor a -u = ER T p e -s è? SER- T-a Fe en mR 7t e F = + = ae E o m å — "NS 


RADU THEODORU 


STRĂMOŞII 


Evocare 


Ediţia a II-a revăzută şi adăogita 
BUCUREŞTI - 1979 


Pentru 

Stela-Angela... 

„prin ea, tuturor dascălilor de străveche, sfintă limbă şi istorie 
românească... 


CUVÎNT ÎNAINTE la ediţia a III-a 


Nu este uşor să motivezi actul de creație. Este şi mai puțin uşor să motivezi 
o carte născută dintr-un îndelung dialog cu vremea ta, cu vremea neamului tău, 
cu contemporanii şi deopotrivă cu cei care ne-au precedat. Acest dialog purtat în 
ceasuri de taină şi confesiune, ridicîndu-ne cugetul la marile întrebări, naşte în 
mod firesc neliniştea şi responsabilitatea. 

Nelinişte pentru imperfecțiunea mijloacelor alese să exprime o sinteză a 
veacurilor, într-un tot omogen care este cartea. Pentru aplicarea unor procedee 
cum ar fi scrierea stereofonică, polifonică şi stereoscopică, ca să folosim termeni 
uzitați de critică modernă, unor epoci revolute, pe care distanța în timp le 
îmbracă în aura romantică, aura subliniată de Romanul istoric tradițional. 
Nelinişte pentru că spațiul istoric la care am aspirat de la Burebista pînă la Ion 
Vodă Cumplitul însumează epoci întinse în care s-a consumat o bună parte din 
istoria strălucită a neamului nostru, materialul faptic concurînd scrierea 
enciclopedică, mai ales dacă autorul ambiționează să-l coreleze Europei acelor 
timpuri. | 
Ori literatura este cu totul altceva, iar literatura istorică reclamă 
deopotrivă amănuntul de epocă, caracteristic şi pitoresc, sesizarea esențialului şi 
a legicului în fenomenul istoric, raportul dialectic între mase şi personalitatea 


Pee a Ce Cin II So IZA 
Pe SE es Da A ESU 


istorică, stilul capabil să evoce, să transmită, să construiască o lume, s-o facă 
verosimilă, vie şi prezentă, reconstituie eroi legendari veniți din memoria 
poporului şi alături de ei să scoată din datul arhivistic şi să reînvie în pagini pe 
acei bărbați purtind sabia ostăşească ori buzduganul voievodal, care au dat 
măsura umană şi exemplară epocii lor, pilduind-o viitorimii. 

Sentimentul responsabilități, pentru că trăim într-o epocă fabuloasă care 
afirmă şi realizează la parametri superlativi cotele istorice care au stat la temelia 
tuturor actelor fundamentale ale poporului nostru, începînd cu Burebista şi 
terminînd cu ostaşii care au purtat tricolorul în cel de-al doilea război mondial, 
în lupta pentru eliberarea țării de sub dominația fascistă şi hitleristă şi apoi 
pentru nimicirea acelui flagel dement al secolului XX care a fost nazismul, 
participînd prin lupte sîngeroase la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și 
Austriei. Aceste dale istorice de permanentă sînt sentimentul demnității 
naționale, pasiunea libertăţii, vocația suveranității. În înfruntarea acestora cu 
mari puteri care ne-au siluit hotarele în decursul timpului s-a născut 
permanenta noastră la Carpaţi şi Dunăre. Împreună cu ea, istoria celor care au 
afirmat-o, de cele mai multe ori tragica, pentru că dreptatea şi necesitatea 
suveranității noastre trebuiau impuse cu arma şi jertfă de sine, în condiții 
totdeauna dramatice, în inferioritate numerică, cu înfrîngeri parțiale răzbunate 
de un mare şi definitiv cîştig de cauză dat de istoria însăşi, Românilor. 

Acest sentiment al responsabilității m-a obligat să revăd prezenta ediție şi, 
revăzînd-o, s-o adaogesc. Am scos capitolul dedicat epocii lui Mihai Viteazul 
pentru că între timp am scris tetralogia Vulturul dedicată voievodului şi epocii 
sale, considerînd capitolul Vulturul din edițiile întîi şi a doua depăşit. Am scris 
la îndemnul editurii un nou capitol, Burebista, care lărgeşte perspectiva cărții, 
stabilindu-i, într-un fel cu totul propriu, “temelia”, adică sensurile primordiale 
care-au devenit mai apoi şi definitorii. 

Ajunşi aici cu expunerea de motive, reafirm că am scris Strămoşii cu 
gîndul să-mi răspund unor întrebări-cheie care se adresează istoriei noastre. Că 
dedic şi această ediție tinerilor țării mele, bărbaților de astăzi şi de mîine, 
viitorimii ei.. 

V-am avut alături, pe cei care-ați năzuit să cuceriți văzduhul. Am zburat 
plan la plan, în cerul acesta plin de amintiri pînă la geamăt. V-am întîlnit în plin 
Atlantic, la bordul navei şcoală “Mircea” năzuind să descifrez taina unei profesii 
străvechi, marinăritul, cu rădăcini în birlădenii dinaintea întemeierii, astăzi 
legîndu-ne peste oceanul planetar cu toate continentele Terrei. V-am întîlnit la 
furnalele Reşitei, Hunedoarei ori Galaţiului, purtind salopete ori purtind 


LESS TE RANER, ARIN PAA ANY VGA KRZA 
G 0 SE ea SI ENS EOAR rE 


e ED G ——— — a a RR a G a 


uniforma Armatei pe cîmpiile de exerciții militare, ori pe marele şantiere ale țării, 
acolo unde viața înseamnă fapta şi numai fapta dăruită tuturor înseamnă viață. 
V-am cunoscut şi stimat, tineri inventatori, studenți laborioşi, cercetători, 
dascăli risipiţi în satele țării, armatura de conştiinţă trează a timpului. 

Iubindu-l în voi pe miine, iată că vă dedic o parte din ieri, pentru ceasurile 
voastre de solitudine, de taină şi confesiune. Închideți o clipă ochii, în amurg, la 
Voroneţ, ori la Humor, pe valea Arieşului, ori în munții Zarandului, în lunca 
Argeşului, ori la Cozia, pe Olt, pe malurile Dunării, ori la Pontul Euxin, în 
fantasticul sobor de sub Ciucaş, ori pe creasta Pietrii Craiului, ori pe Jii, ori pe 
Siret, oriunde veți fi fiind în țara asta a României. 

Ascultați vîntul curgînd în copaci. Ascultati apele. Ascultati ierburile. 
Ascultați luturile. Vă vor adăogi tot ce autorul acestei cărți n-a putut scrie şi 
tălmăci pentru voi, din pricina nepriceperii lui, a limitelor şi neputințelor lui. 

Septembrie 1978 

RADU THEODORU 


Mea 8 pla: 


MAMAMA mr 


TeZI VII AV 
POLL PIPI) 


rev Aa usbu aa Aa vb 


za siana 
moara 
A 


ZANY 


mu 


$ 
ra 
( 


77 


CI 
ia La pb; 


SID IVI ALA 

Di mda ied 

Vara ET AN 
slav Aa ură 


ORLA IGEIA 
DALAI) 
sv Ab van 


N EU RAII 
a vară 


SEE DZ ONEAN IAN 
UZ SEE E cea 


Pa i 


EN LOC DE INTRODUCERE 


ÎN CARE ASISTĂM LA TEMEIUL 
DIN CARE S-A NĂSCUT ACEASTĂ CARTE 


Pe altimetru 10 000. Zori de octombrie luminoşi. Jos, caligrafia 
strălucitoare a apelor din nordul Transilvaniei. Misiunea: acoperirea 
zonei Cluj — Oradea — Satu Mare - Cluj, cu două patrule. Răsare soarele. 
La zece mii, cerul se umple de sîngeriu gros, păstos. 

— Atenţie! Stînga jos! 

E glasul istoricului. Stătuse cîțiva ani prin arhivele muzeelor 
europene. Sub noi, mult sub noi, patru siluete oțelii, cu cap compas Cluj. 
Şi-n căştile de radio un ordin: 

— Achtung! Achtung! Die vorbereitung fur das Angriff! 

Mă răstorn pe aripă. Reticulul luminos al colimatorului taie cerul. 
Orizontul. Peisajul terestru. Pic. Patrula a doua din escadrila a doua a 
Corpului Aerian Român a intrat în fir indian. 

— Pe aici, pe undeva, s-a retras Menumorut spre cetatea Biharea, 
spune profesorul. 

Are ordin special să tacă. Nu tace niciodată. Pentru el, fiecare careu 
al hărții 1/500 000, careu minuscul, colorat cu verdele pastel al cîmpiilor 
sau cu maroul munţilor, trăieşte dincolo de vreme, o viață în care 
evenimentele concentrate în afară de lentoarea veacurilor au o densitate 
dramatică. Mă pregătesc de atac. Manşa vibrează uşor. Vîrfurile 
planurilor vibrează. Pe şoseaua Cluj—Oradea trec trupele noastre. 
Patrula nemțeasca nu le-a văzut. Capul executa o ranversare. Soarele îi 
poleieşte fuzelajul. Menumorut, stăpîn pe turme şi plaiuri. Strămoşii 
păstoreau sub noi, cînd Arpad... 

— Dreapta sus! 

Întorc capul. De undeva din cer, ne pica în spate două avioane. 

— Rămii, îi ordon orientalistului, comandantul celulei a doua. Îl văd 


TESS DATI SSE IE A îi SER A 
CARE „SU = ea e ) Sep sA NAZEN 
3 arde SULA E SUL RSI ci Zale VES 


n n 
E a G e a a — - —— -— a o a 


Da ati ee DEES 


virînd strîns în urcare. Atac cu istoricul cad cu 950 pe vitezometru din 
văzduhul în care-şi vor fi descifrat gîndurile toți cei de la Menumorut la 
noi. 


2 


Prin 1951, într-o sală de lectură a muzeului Brukenthal din Sibiu. 
Pilotul de vînătoare, în civil, descurca dintr-o istorie bizantină faptele 
puțin verosimile ale unui Radu Voinea, pirat bîrlădean, vîndut sclav de 
un trib cuman la Bulgar pe Volga, ajuns la Horezm, cultivat aici în 
astronomie, poezie şi matematică, că mai tîrziu, prin Bizanţ să se-ntoarcă 
în Dobrogea cnezatelor de-nceput, după o viață care-l aşeză pe aceeaşi 
treaptă de aventură şi cutezanța cu navigatorii normanzi, cunoscuți 
istoriei sub numele de vikingi. 

Tot aici studia legăturile lui Iancu de Hunedoara cu Tara 
Românească, istoricul. Şi desigur, ca-n toate întîmplările din viață şi din 
cărți, orientalistul venise cu o conferință despre Hoardă de Aur. Purta în 
servietă şi în buzunare fise scrise mărunt, în care adunase un material 
imens despre Timur cel Şchiop şi viața mongolilor. Intrase în muzeu să 
cerceteze colecția de stampe. Bineînţeles că şi-au adus aminte de război, 
de luptele pentru eliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, că 
şi-au comentat vieţile şi aspirațiile şi că, încercînd să contureze sensuri 
mai largi prezentului, credeau că o pot face eficace şi cu perspectiva 
judecîndu-l din aria cuprinzătoare a istoriei. 


3 


Acum cîțiva ani, fostul pilot de vînătoare, care între timp cotrobăise 
prin cîteva sute de volume prăfuite să-şi găsească nişte gînduri rătăcite 
prin alte veacuri, a primit într-o singură zi două scrisori aproape identice 
în conținut. 

Dragă prietene, 

. Cred că pentru tine, singura istorie interesantă este istoria trăită. 
În peregrinările mele, am dat peste lucruri care fac bogăția oricărui 
colecționar de documente vii. Îți cedez cîteva, cu dorința expresă de a le 


Di 


RISE AAND, AROEN E) ANS DEEA 


E: ENS 


RKU 


F 
fs 


a al 


E S G a — n E d a 


SEN EENEN RA a N SIE AEZ 
e UE, FARN DAR EDA, LS a ANk 


N da PE AS E Site -o 4 "a = 2 S ` Zar Pe aa 
4 t at Pi Kar ASD assi f NSE ANENA A AK fi 
A say 


Pe — — 


integra într-un context mai larg, lucru care mie îmi este imposibil. Şi pînă 
la urmă, neinteresant. Îţi atrag atenţia asupra volumului cu însemnările 
scutierului bearnez, cavalerul Jean d'Ossau, găsit de mine în lăzile unui 
venerabil notar gascon din Orthez. Bearnezul a fost martorul ocular al 
unor bătălii date de lancu de Hunedoara şi Vlad Dracu. Se pare că 
afurisind de gascon l-a plăcut atît de mult pe “Vlad le Diable” încît l-a 
părăsit fără remuşcare pe acel teribil “Chevalier blanc de la Valachie” 
Iancu de Hunedoara şi s-a înrolat sub steagul lui Vlad şi mai tîrziu sub al 
lui Vlad Tepeş. Dacă poţi să aşezi povestirea gasconului alături de fapte 
care să ne înfierbînte inima cu amintirea gloriei străbune, născută dintr-o 
dorință de libertate care ne-a umplut de demnitate şi ne-a ridicat printre 
cei mai destoinici oşteni ai acelor timpuri, te salut ca pe un om de ispravă. 
Se cheamă, atunci, că ai înțeles pînă la capăt sensul misiunilor noastre de 
luptă. Se mai cheamă că încăpăținarea ta cazona va întîlni un inamic, cu 
care va avea mult de furcă. Schimbă amice avionul de vînătoare, pe o 
pană onorabilă. Tunul de 20 m/m înlocuieşte-l cu stiloul. În locul 
rafalelor scurte şi bine ochite ale mitralierelor de 13,2 m/m (vezi că n-am 
uitat nimic din ce pretindeai bieților rezervişti) foloseşte efectul exploziv 
al cuvintelor bine simţite, care să cadă în sufletele celor tineri, făcîndu-i 
părtaşi la aceste fapte, moştenitori ai acestei glorii şi chezaşi pentru mîine 
a ceea ce noi, cu jertfă de sînge am împlinit pe frontul antihitlerist. 

Restul scrisorii nu mai are decît o importanţă strict personală. Şi a 
doua: 

Prea fericitule rezervist. 

Primeşte salutările mele parfumate cu ambră. Alah să-ţi înmulțească 
anii şi-nțelepciunea. Întrucît slava ta de arme, o, războinicule, s-a stins 
odată cu intrarea în serviciu a reactoarelor supersonice, de la care fost-ai 
alungat de crîncenii paznici savanţi ai barocamerelor, cărora li s-au 
adăugat fără ruşine  necuviincioasele-ți boale precum podagra, 
reumatismele vechi şi scîrțiitoare, şi altele asemenea, pogoară-ţi ochii pe 
aceste foi de Eghipet, scrise de unul dintre vitejii trăitori în corturi de 
pîslă, mingan-u noion Mangu, unul din urmaşii direcți ai lui Subutai. 

Învredniceşte-te să le cureți de colbul veacurilor şi să le dai 
strălucirea acelor zile în care strămoşii noştri ridicați în scări despicau 
istoria întru gloria ostăşeasca a acestor meleaguri. Mingan-u noion 


i NA 


(7 
LE: LU UL ORI 


Mangu a gustat cu durere din tăişul sabiei moşilor noştri şi ca un înțelept 
ce se afla şi-a mărturisit sieşi şi altora, printre care se număra Ghirei-han 
de la Crîm şi cuviinciosul Al-Zahir Rukn-Baibars — sfetnic la Bagdad şi 
om de litere — şi-a mărturisit, ziceam, gîndurile lui despre acei luptători 
crînceni de la Kara-lflak şi Bogdan Ilî, spunînd că vitejia lor semeaţa se 
trage din nişte rădăcini pe care le-ar avea în glie şi-n vreme; ca mulți, 
nenumărați fii ai lui Alah au îngrăşat acea glie şi că unor asemenea viteji, 
mai curînd ar fi înțelept din partea mai marilor Hoardei să li se cinstească 
hotarele şi să li se lase primăverile cu muncile cîmpului şi verile cu 
strînsul holdelor, pentru că oricît i-ar încerca măritul han cu ceambururile 
lui, ei se ridică precum ierburile stepelor după furtună, n-au nici început 
nici sfîrşit şi una sînt cu hotarele lor, cu glia mănoasă, cu negurişul 
codrilor şi țintirimurile în care le albesc oasele. 

Dacă acest vrednic de stimă Mangu, comandant de mie, cu ailurile 
risipite prin stepele de peste Nistru poate să-ți spună cum erau organizați 
tătarii şi din cele spuse de el poţi să scoţi în lumina cîteva din faptele 
noastre de arme, o, războinicule, consider că n-ai măcinat zadarnic 
cerurile cu elicea tripala şi pas variabil; ci ca un vrednic şi cinstit oştean, 
ţi-ai împlinit slujbele pînă la capăt, dînd cu tifla paznicilor savanți ai 
barocamerelor şi că ţi-ai topit nostalgiile apropo de supersonice, în nişte 
gînduri dacă nu filozoficeşti, măcar înțelepte. Drept pentru care aştept să 
citesc, iarnă, lîngă căldura molcomă a caloriferului, povestirile pe care 
cuviinţă îţi cere să te apuci a le scrie, cu fruntea în zărea sîngerie a istoriei 
şi sufletul cutremurat de toată dania de sînge pe care-am făcut-o din veac 
în veac, să ajungem aici, în ariile mănoase ale omului şi omeniei... 


CARTEA ÎNTÎI 


E FIRII SSN NIYAN VAZE 
y E D EKUN E 


UREBISTĂ, 
REGELE DACILOR 


Regele ridică dreapta în care ţine dacă, sabia scurtă din fier lustruit. 
Balaur trage în frîu. Îl aude rozîndu-şi zăbala, după cum aude ţocăitul 
repede al unei ciocănitori. Din valea pinului peste care se împreună 
crengile molizilor, ţîşneşte la galop coloana călăreţilor appuli, îl vede pe 
Ziraxis cu coiful lui pătrat din fier, călărind gheboşat, rotindu-şi dacă şi 
chiuind atît de sălbatec încît se înfioară. Ziraxis îi duce pe appuli în inima 
taberei lui Critasir. Sau cel puțin acolo i-a poruncit să-i ducă. Vede 
păşunea întinsă, presărată cu stejari, vede șanțul de apărare al taberei, 


valul de pămînt neterminat şi palisadă abia începută Vede de aici pînă şi 
grămezile de aşchii albe sărite de sub topoarele celților şi ale sclavilor 
care-au cioplit parii palisadei. Aude cornii străjilor sunînd cu deznădejde 
şi vede războinicii celți de la intrarea în tabăra sărind pe cai în clipa cînd 
Ziraxis năvăleşte între ei. Appulii răstoarnă cai şi călăreți. Steagul lor, 
“lupul roşu”, cap de lup din bronz, trup de balaur din piele vopsită roşu, 
purtat în goană, scoate vaierul binecunoscut şi Ziraxis despica cel dintii 
celt care-i iese în cale dincolo de intrarea în tabără. Măgura pe care stă 
este acoperită cu alunişte. În stînga, spre lunca fluviului sfint Donaris, sînt 
călăreții dacilor mari, carpilor şi costobocilor, care n-au isprăvit încă 
ceremonia băutului din apa sfîntă. Purtătorii de burdufe trec în lungul 
coloanelor de călăreţi, turnîndu-le apa în căuşele din lemn. Ceremonia a 
început după miezul nopții, cînd zeița Bendis s-a oglindit în apele 
fluviului. Cornii din tabăra lui Critasir dau semnale pe care nu le 
cunoaşte. 

— Îi laşi biruinţa lui Ziraxis, rege? 

— Las biruinţa aceluia care o merită, Duras!... 

— Voia ta! 

—  Ridică semnul soarelui şi arată-l lui Pieporus! Duras ridică 
oglinda de argint cu şapte raze, prinsă într-o coadă scurtă din stejar, 
întorcînd-o spre intrîndul de pădure în capătul căruia se văd cei zece fii ai 
lui Pieporus, călări pe cai negri, acoperiți cu platoşe, purtînd scuturi 
rotunde şi că nici un luptător dac, sulițe, după obiceiul celților şi al 
romanilor. Un sunet prelung de corn. 

Trîmbă de călăreți din miazănoapte se smulge din piclele subțiri şi 
diafane care se înfuioreaza din fînurile umezite de rouă. Regele îl vede pe 
Pieporus, coif suflat cu argint, soare de argint prins pe platoşa, scut 
rotund cu poleiala de argint, care trece pe sub măgura şi strigă numele lui 
Zamolxis. În dreapta călăreşte stegarul costobocilor, ducînd “lupul 
albastru” care vuieşte sălbatec Trupul de balaur unduieşte în văzduh. 
Rîndurile călăreţilor sînt drepte. Oamenii călăresc pulpa în pulpa. 
Străluciții poarta coifuri de fier, ori de bronz. Cîmpia se umple de tropote, 
de nechezat de cai, de glasuri aspre care-l strigă pe Zamolxis. Pieporus 
năvăleşte între tabăra şi Donaris, acolo unde iscoadele au văzut șanțul de 
apărare abia început. 


Tia 


CP SS E ja see E 7 ELI) 
Dea iae SEENT e PAIRA Să spa TUB EKU 


ID G — 


e - PS 


& -p 
39) pa Ve NSE ENYA î cat SA i 
G5 / Ky Li R ay LL Aa Li 


DR i d n = 


— Să vină skistaii cu apa sfîntă, Duras! 

La poalele măgurii sînt cetele de călăreți ai acestor pămînturi 
apusene şi de miazănoapte, dacii racatae şi racatriae, aşezate într-o 
singură coloana de cîte zece călăreți pe rînd, cetele gărzii din 
Sarmisegetuza cu stegarul lor Ziper, purtînd “lupul de aur”, dacii de rînd 
la oştire dintre biephi şi cei ai cetăților din munti, învățați să străbată 
călări peste culmile înalte, dar bucuroşi să lupte pe jos, arcaşi mai ales, 
care şi-au clătit gura cu apa sfîntă încă de la miezul nopții. Burebista îl 
întoarce pe Balaur în loc, atingîndu-l uşor cu pintenul de fier. Cetele stau 
nemişcate. Oamenii îşi ridică frunțile spre soarele care răsare. 

Poarta opinci, cioareci de aba, cămăşi albe strînse eu cingători de 
piele în care au iasca, amnarul, căuşul de băut apa — dolamele au rămas 
la căruţe, în tabăra mare — scuturile rotunde la stînga, dacă din fier la 
mînă; cei chemati la rînd sînt înarmați cu coase, ori cu ghioage, ori cu 
securi din fier; acum primesc răsăritul pe frunți şi Seiciper, anahoretul, îi 
întinde căuşul cu apa sfîntă luată din Donaris, în care plutesc boabe mici 
şi parfumate de răşină. 

Burebista, regele dacilor, bea apă încet, ținîndu-şi ochii închişi. 

— Zamolxis cu tine, rege, spune Seiciper şi îşi trage dacă din teacă. 

— Zamolxis cu tine, Burebista! Strigă gardă. 

— Zamolxis cu voi, răspunde el. 

Cînd coboară măgura la pas, cetele gărzii sînt în dreapta şi stînga lui, 
Duras călăreşte cu un cap de cal în urmă şi se aud cimpoaiele dacilor 
racatriae pe care nu i-a putut dezbăra de obiceiul acesta, de a pleca la 
luptă cîntînd din cimpoaie. Ridică dacă şi cimpoaiele tac. Este un stejar 
bătrîn drept în faţa lui, pe sub ramurile căruia vede călăreţii lui Ziraxis 
țîşnind din tabăra boiilor lui Critasir şi gonind spre Marus cu o trîmbă de 
călăreți celți pe urme. Sînt călăreți de rînd, nu poartă coarne de taur la 
coifuri şi au asupra călăreților daci avantajul suliței, dacă Ziraxis se lăsă 
prins la luptă călare. Cînd iese de sub stejar în poiana luminată de soarele 
ridicat în văzduh, vede călăreţii lui Pieporus lovindu-se de o trîmbă de 
celți călări pe cai albi. Tot atunci vede în mijlocul taberei femeile care 
înhamă la căruțe şi un călăreț uriaş, cu coarne de zimbru la coiful poleit, 
țîşnind pe deasupra unei oişti, urmat de un pîlc de războinici rotindu-şi 
pe deasupra capetelor săbiile lungi şi drepte din fier, acele săbii care ţin la 


sp 


SSE PAT SSE IE Di SER 
A e VE A. GSI at - Éi D , 
22 se Si PA NA T A ţe 


Se e Cl a ss 
D: > = pa 9 QG. T 
A — ata za RU N SU: DAS 


IP — a n = 


depărtare săbiile scurte ale dacilor. 

— Critasir, rege, strigă Duras. 

Burebista apasă pintenii şi slăbeşte frîul. Balaur pleacă la galop. 
Burebista se lăsă o clipă furat de vraja goanei. Vîntul îi şuieră la urechi, îi 
despică barbă, îl simte intrîndu-i pe sub obrăzare, apoi ştie că nu-l poate 
învinge pe Critasir, regele boiilor, decît silindu-l să descalece. Vede în 
stînga lui Critasir un războinic foarte tînăr, dar înainte de a-şi da seama că 
este o femeie, parează scurt lovitura de sabie dată la cap de celtul uriaş, îl 
struneşte pe Balaur dar celtul este mai bun călăreț, ori calul lui este mai 
învățat, pentru că răsucit din goană, îl ajunge pieziş şi din urmă. Primeşte 
pe scut lovitura care-i zdruncina măruntaiele... Quintus Martialis Severus 
l-a ironizat după obiceiul lui de sibarit atunci cînd a plecat la războiul cu 
Critasir, spunînd că asta este treaba lui Ziraxis, nu a regelui. Acum ar rîde 
în hohote, văzîndu-l înghesuit de uriaşul chior, care duhneşte a blănuri, 
care-i toaca scutul cu spada lui înfricoşătoare; dar Severus nu înţelege, 
sau se face că nu înţelege, său nu-i convine să înțeleagă de ce regele 
dacilor trebuie să-l ucidă cu mîna lui pe Critasir, să oprească aici, pe 
Marus, drumul celților şi tot aici să fie de față cînd se bat stîlpii de hotar şi 
se ard cu semnul din ce în ce mai cunoscut de semințiile acestei părți de 
lume: capul de lup cu trup de balaur. Îşi duce armăsarul din pulpe, se 
apăra cu scutul şi cu vîrful de cosor al sabiei, retează vinele de la gâtul 
calului care nechează, se poticneşte şi este gata să se prăbuşească. Sare de 
pe tohoarca prinsă cu chinga de bețe în clipa cînd Critasir atinge 
pămîntul. Aude buciumele arcaşilor ascunşi în lunca lui Marus. Înseamnă 
că Ziraxis i-a tîrît pe celți în săgețile acelora. Boii şi tauriscii nu trebuiesc 
înfrînți. Trebuiesc nimiciți. Este gîndul care l-a călăuzit înainte de luptă. 
Este gîndul cu care urmăreşte felul În care Critasir îşi pleacă coiful cu 
coarne de zimbru şi îşi ridică spadă, lăsîndu-şi descoperit gâtul. Celtul 
poartă o barbă care-i ajunge la jumătatea pieptului. Burebista aude țipătul 
unei femei, aude galopadele din jur, simte ostenii din garda apărîndu-i 
spatele şi mai ales aude strigătele de biruința ale appulilor care-l cheamă 
martor pe Gebeleizis. 

— Critasir, strigă. 

Uriaşul scoate un muget şi loveşte năprasnic. Este lovitura celtă, 
menită să despice şi să înspăimînte, care pune în valoare spada grea de 


= pg pm e a ch. 


fier, lovitură care, ne lovind duşmanul, îl descumpăneşte pe celt, lăsîndu- 
i gâtul liber. Burebista loveşte scurt cu dacă. Sîngele lui Critasir îi 
stropeşte coiful, scutul şi obrazul. Uriaşul cade într-un genunchi. Horcăie. 
Încearcă să se ridice şi atunci Burebista îl ucide. Critasir este întins în 
iarbă amestecată cu aşchii de molid mirosind a răşină. Arde ceva în 
tabăra celților, se aud ţipete de femei, muget de vite, behăit de oi şi spre 
Donaris strigăte învrăjbite de luptă. Regele îngenunche, sălta pe umăr 
trupul lui Critasir şi, urmat de Balaur care nechează, intra în tabăra 
celților. Tabăra arde... 


2 


— Bendis, zeiță a lunii, a pădurilor întunecoase, zeița şi prietena 
mea, auzi-mă! Taina din taină, numărul 7 al înţelepciunii, între mine şi 
tine magul Berossos, constelația Berbecului adăposteşte echinocțiul de 
primăvară, iată luna fecioară este în cel dintîi pătrar şi Jupi ler este 
favorabil stăpînului meu. Apameea, cine cînta şi-mi batjocoreşte misterul? 

— Cotiso, stăpînă, fiul lui Cotiso, regele surilor. 

— Sucii sînt daci şi dacii au un singur rege, Burebista! Unde este 
Medopa? 

— Ascultă cîntecul lui Cotiso, stăpîna! Este tînără şi poruncile 
stăpînului sînt prea aspre. 

— Tinereţea nu înseamnă destrăbălare... Dacii au băut pînă acum 
atît cît să le ajungă pe o mie de ani şi tu vorbeşti mai mult decît se cuvine, 
Apameea. Luaţi de la capăt imploraţia lui Bendis, zeița lunii şi a pădurilor 
întunecoase. 

— Regina, luna a trecut peste Cogaion. Umbra bradului sacru cade 
peste templul lui Zamolxis. Bendis nu te mai aude. Văd ieşind din 
peşterile lor pe skistai, anahoreții marelui preot. În cetate se petrece. 
Bendis nu te poate auzi. 

— Duceţi-vă! 

Regina ascultă cîntecul de harfe care se depărtează spre palat. 
Presară răşină pe altar şi se lăsă înconjurată de fumul albăstrui, aproape 
cu voluptate. Este ceasul ei de reculegere. Îi place aici între cele 37 de 
colonade din lemn de stejar ridicate sub cerul înstelat, unde ca o cheamă 


a F 


EERE AFAD ENEE A o EAE IL D ENE, (A 
Da ENIDE NA ARTENA AAEE 


Pe pr pe N ON TA AA Sa CA, 
PI e es DIAS NA VIN TU CLN 2 (| 
DI ZU e SSN Zr 0 E SU DRESS a EU 


n n 
a O E a i II — a ——_- -.— 0 a 


pe Bendis şi zeiță vine la chemare înălțîndu-se albă peste vîrfurile negre 
ale brazilor. Îi place să se lase scăldată în lumina străvezie, să urmărească 
rotirea constelațiilor pe cerul de catifea, să privească cetatea regală cu 
turnurile ei din piatră, cu zidurile spălate de rouă, să vadă crestele 
munților protectori înconjurînd Sarmisegetuza, să asculte liniştea măreață 
a nopții. Bărbatul şi fiul ei sînt departe, la războiul cu celții; iar în 
Sarmisegetuza, Cotiso chefuieşte sfidînd legea. Să fie un semn? Bendis, 
zeița al cărei nume îl poartă, veghează. Presară din nou răşină pe altar şi 
murmură imploraţia către zeița lună: 

— Auzi-mă zeiță! Din murmur de ape în murmur de ape! Din 
freamăt de frunză în freamăt de frunză! Din sunetul luminii tale căzînd 
pe poteci de cerbi, auzi-mă! Înduplecă-l pe Zamolxis să-l călăuzească la 
mine pe regele şi stăpînul meu. Să mi-l aducă viu şi nevătămat pe Duras, 
fiul meu. Sînt singură! 

— Pe Hades, regina, nu chiar singura! 

Regina se răsuceşte spre locul de unde se aude glasul. 

— Severus! 

— Sclavul tău, regina... Sclavul tău pe viață! 

— Profanatorule! Ce cauţi în templul lui Bendis? 

— Pe tine, regina!... Ştiu!... Eşti gata să înfigi blestematul acela de 
cuțitoi în biata mea inimă sudică, plină de fiorii dragostei... în noaptea 
asta nu-ți voi vorbi despre dragoste! 

— Quintus Martialis Severus!... 

— Pe zei! Niciodată numele meu nu mi s-a părut atît de sonor, de 
frumos şi de roman ca acum, rostit cu atîta ură de buzele tale, regina. 

— Eşti limbut, viclean că şarpele şi nu ştiu de ce regele ţi-a acordat 
protecția lui sacră... Ce vrei? 

— Alianţa ta! 

— Împotriva cui? 

— A lui Deceneu. 

— Niciodată. 

— Fără vorbe mari şi definitive. 

— Ai spurcat templul cu intrigile tale josnice. Cu făptura ta plină de 
mîrşăvie. 

— Se vorbeşte în cetate şi-n oraşele voastre de la Arcobadava la 


EDS NS E ENNE NA GDE FISE CNA! 


A 


za Atasata E SEES UDE Fide SU 


a E a G a a e 


oa Pă Es pa a SG, atei AI a se 
PAETE ENA RS 


Ziridava, ca Deceneu s-a retras în pustie din clipa cînd nu l-ai vrut de sot. 

— Deceneu a ascultat chemarea lui Zamolxis încă din pruncie... Ce 
ai tu sacru pe acest pămînt, Severus? 

— Nimic, regina! 

Glasul lui Deceneu. Marele preot iese din tainița care se leagă cu 
templul Soarelui. 

— Pe Jupiter! lată-l pe marele pustnic părăsindu-şi grotă şi venind 
incognito în templul lui Bendis, unde regina slujeşte singura zeiței ei 
protectoare. O poveste pe care regele ar asculta-o cu multă plăcere, vi-o 
jur! 

Regina îşi trage cuțitul de la brîu şi se repede spre locul unde stă 
romanul. Deceneu îi tăie calea. 

— Severus are dreptate, regina! Tot atîta dreptate cîtă am eu, cînd 
spun că ceasul lui n-a fost încă hotărî) de zei... Spuneai reginei... 

— Să se alieze eu mine, împotriva ta. 

— De ce? 

— Templul lui Bendis nu este tocmai potrivit pentru o mărturisire, 
Deceneu. 

— Regina, s-a făcut frig! Severus, urmează-mă! 

— O poruncă? 

— Eşti liber s-o socoteşti ceea ce orgoliul tău poate accepta. 

Deceneu intra în nişa care face un unghi drept, apoi alt unghi drept, 
după modelul cum sînt construite zidurile de incinta ale cetăților dace, de 
aici coboară trepte abrupte de piatră şi romanul are senzația că pătrunde 
în labirintul subteran, unde Deceneu făureşte religia dacilor, labirint 
despre care se vorbeşte mult şi ciudat în lumea Pontului. Nările lui 
suprasaturate de mirosul de zer şi brînză de oaie care predomina pînă şi 
în casele patricienilor daci acei tarabostes încă barbari, sorb cu nesat 
aromele de ambră şi uleiuri egiptene emanate de trupul plin al reginei. La 
cei aproape 30 de ani, Bendis este, încă, una din frumusețile Răsăritului. 
Un tunel căptuşit cu piatră, prin care trece un curent de aer proaspăt, 
dovedind că dacii sînt mult mai buni constructori decît se bănuieşte la 
Roma, apoi o peşteră rotundă în care ard 7 opaițe şi 7 torţe. Regina a 
rămas sus, ori poate s-a întors la curte. O masă rotundă cioplită în piatră, 
7 scaune tot din piatră, de fapt 7 jilțuri şi atît, Deci nu este peştera lui 


i ~ 


DP 


Á 


E RAA D TNA EE INTA D EN PIN UNA = 
SSE pa ala PS fe e Ea ISS e 


an. 


— -— = a a 


Jeo, > 
Pai PAI 
ECOU 


Deceneu şi pînă la urmă poate că nu este nici peşteră, după felul în care 
au coborit, pare să fie un loc ieşit de sub semnul sacru al sanctuarului. 

— Prea ascetic pentru un mare preot care aspiră la titlul de vicerege 
al dacilor. 

— Ce vrei? 

— Alianţa regelui şi pe Pompeius prim consul la Roma. 

— De ce nu imperator? 

— Este încă prea vie amintirea tribunilor. Dreptul lor la veto. Legea 
agrară. Decemvirii. Legea libertății mariajului. Plebiscitul. Adică toată 
lupta şi recuzita plebeienilor pentru drepturi civice. Roma poarta încă în 
carne numele lui Spartacus şi al răscoalei gladiatorilor. Republica este 
încă puternică, Deceneu, şi asta ar trebui să te, îngrijoreze... Pentru tine... 
Pentru rege! 

— Republica este puternică prin Caesar? 

— Caesar este un uzurpator... Este puternică prin instituții, Deceneu! 
Prin conştiinţa! Dar mai ales prin noii magistrați, care, atenţie, Deceneu, 
nu au caracter sacru; Prin patres, mare preot. lată că la Roma plebeii s-au 
lepădat de preoți, Deceneu, şi preoții au rămas ai patricienilor...,... 

— Asta se întîmplă la Roma, Severus! Aici sîntem în Dacia lui 


Burebista... 

— Cine-o poate jura, că aşa va fi pînă la capăt? 

— Deci? 

— Mă gîndeam la Ariovist, regele mării uniuni de triburi 
germanice... 


— Severus, teme-ți viața! 

— Stă sub protecţia sacră a regelui, Deceneu! 

— Rămii la discutarea instituțiilor Romei... La ideea ta ca regele să-l 
ajute pe Pompeius. Sînt treburile fireşti ale unui fugar... Ori ale unui 
spion... Dar politica, Severus?!... Politica Daciei! 

— Aceea este treaba marelui ei preot! 

— A lui Zamolxis! A timpului!... A regelui şi a istoriei, Severus!... 
Du-te!... lată, Comosicus te va călăuzi! Severus!... Protecţia regală nu 
împiedica stîncile şi întîmplarea să se întîlnească deasupra capului tău. 

— Salve, Deceneu! Am să-mi veghez capul. 

— Salve, Severus! Şi uită povestea neghioabă cu un Deceneu 


SED a > At e o ate IEZI, 
5 Se ae SUD pă af eu 


a E a G — a a e 


anahoret din pricina unei femei, chiar dacă femeia aceea este regina. 

— Meditează la viitor, o, mare preot, şi vezi dacă augurii nu-ți 
şoptesc ca o Dacie imperială poate rămîne imperială, doar lîngă o Romă 
imperială prin Pompeius! 

— Salve, Severus! 

— Salve, Deceneu! 

Deceneu rămîne în meditație, apoi pune smirna pe o tipsie, ia foc cu 
o feştilă, aprinde smirna şi cu gesturi rituale goneşte spiritul lui Severus. 
Vestitorii lui Burebista au ajuns abia la munții de apus, preoții triburilor 
au aprins focurile încă de azi noapte şi din foc aprins pe culme în foc 
aprins pe culme, ştirea a ajuns încă noaptea trecută la Sarmisegetuza. 
Culoarea focurilor a fost roşie, deci regele a învins. Dar Roma? Se 
împlinesc cinci ani de la ultima jertfă. La solstițiul de vară se aşteaptă 
înainte umblătorii cu veşti din Egipt, Roma, cetăţile Pontului, de la 
sarmati şi germani, de la Efes şi Pergam, de la Milet şi din insule. El este 
ochiul şi urechea regelui. Să fie Burebista numai brațul înarmat? De unde 
începe opera regelui şi de unde a marelui preot? Unde ele se contopesc şi 
unde nu? Îl cheamă în ajutor pe Zamolxis şi plimbă din nou tipsia cu 
smirna peste masa rotundă din piatră, spre a alunga spiritul cinic al 
romanului... 


3 


Cînd toți dacii ucişi în lupta cu celții lui Critasir sînt aşezaţi pe 
ruguri, regele îmbracă straiul sacerdotal pentru implorația către 
Zamolxis. Tabăra celta a fost dată focului şi celții morti, după ce au fost 
despuiaţi de arme, platoşe şi podoabe, au fost îngropați, să nu spurce 
păşunile. Este o noapte limpede, străvezie şi Burebista ascultă miile de 
zgomote care i-au intrat în sînge încă din copilărie, nechezatul cailor duşi 
la păşune, behăitul oilor, mugetul blînd al vitelor, apoi zgomotele săbiilor 
celte încărcate în căruțe, chemările căpiteniilor şi vaierele femeilor pornite 
spre Singone, spre a fi vîndute. Ştie acum că o parte din triburile lui 
Critasir, mai ales taurisci, au rămas dincolo de Marus. A repezit iscoade 
pe urmele acelora; iar Bardesa, fiica regelui suebilor, răpită de Critasir, 
femeia care luptă alături de el, dezarmată de Duras, spune că... Un foşnet 


w tAn <P r- -ey vy Lee a m, Bhana o ta 


SSENARIST EENOK NOK NA YAT 
EDN] 2 ENIN LENA PISICA EAI UAZ 
$ 


-J RPE i 


y 3 DAA SÈ; ' N DANES A K ANAR IT 53 SD Poe Cur 
L =» rA ni i = rA $ ` 4 m; d ja PA - y n NEn Bei 4 aY Y YI 
N RI Să p e 0 A ALU CN! CSI E, AS EU 


n 
a a RI i ——— m - oMi il Ñl oL = a a 


în fața cortului de piîslă. Un strigăt de femeie, iat-o! Mai mult goală decît 
îmbrăcată, învăluită în părul auriu care-i ajunge pînă la călcîie, cu dinţi 
strălucitori şi sprîncenele făcute cu cărbune... Bardesa. Bardesa cu ochi 
limpezi, albaştri, cu buze roşii, plină şi înaltă, făcută să desfete 
războinicul, femeie pentru care grecii din Histria ar plăti o sută de talanți 
de argint şi trei amfore cu vin. Sînt strigăte şi intră Duras, numai în 
cămaşă, descult, cu părul răvăşit. Seiciper, skistaiul, umblătorul prin 
nouri cum îi spun războinicii, ştiutor al limbii celților, care-l pregăteşte pe 
rege pentru ceremonia arderii morților, îşi trage dacă din teacă. 

— Trei războinici daci, vă temeți de Bardesa! Ruşine! 

Regele îl vede pe Duras şi înțelege. 

— Noi, ori Bardesa, Duras! Alege!... 

Auzindu-şi numele, femeia rîde. Are carnea albă şi cortul se umple 
de un fluid nelegiuit. 

— O vreau de soţie, rege! 

— A fost sclavă lui Critasir. 

— Dragostea mea o spală de păcate. 

— Dragostea ta poartă alt nume. Luăm de la celți ştiinţa fierului, nu 
deşucheatele. Ti-a făcut farmece. 

— Farmecele ei se numesc spaima, dragoste de viață, dorința qe a fi 
mama şi soție. 

Burebista o cercetează pe Bardesa şi femeia îi rîde altfel decît una 
care se vrea mama şi soție. Cînd a avut vreme să-l ucidă pe Duras? 

— Va fi ochiul, urechea şi la nevoie cupă cu otrava, ori cuțitul 
celților în cetatea regelui dacilor. 

— Inima mea spune nu! 

— Inima ta stă sub puterea gîndului. Femeia a trecut prin paturile a 
trei regi. Dacă vreau, mi se va supune mie. 

— Supune-o şi o voi ucide cu mîna mea. 

— Nedemn de rege. Nedemn de tine... De ce-a fugit din cortul tău? 

— Nu ştiu! 

— Cum de mi-a găsit cortul? 

— Nu ştiu! 

— Pregăteşte-te pentru cei veşnic vii care-au plecat la Zamolxis... 
Seiciper... Să fie ținută la carul meu... Du-te, Duras! 


SSE Se A a a ID Se aa Za 
5 de Si Siza Da SCENE SAE da SU 


a e. a G -annem o M 


& -p 
39) pa Ve NSE ENYA î E SA i 
G5 / Ky Li R ay LL Aa Li 


DR i d n = 


Duras iese cu rîsul femeii alergîndu-i în trup. Seiciper este unul din 
skistaii pătrunşi de har, abstinent din convingere, nu că acei falşi 
anahoreți retraşi în peşteri, care aleargă după ciobănițe şi iau în deşert 
numele lui Zamolxis. Bardesa este pe miîini bune. 

Îl îndurerează slăbiciunea lui Duras. Cu atît mai mult cu cît, ştie, 
opera lui cere continuitate. A început sub tatăl lui, Burebista, el Burebista 
o va desăvîrşi, lui Duras rămînîndu-i povară grea de a o împlini în spirit 
şi în viaţa de fiecare zi a dacilor în aşa fel încît, atunci cînd Roma va fi la 
fruntariile Daciei, Dacia să fie una, deopotrivă cu Roma. lată, Duras este 
înfrînt de cea dintîi curtezana care-i iese în cale. Oare el, regele să nu aibă 
nici o parte de vină în căderea lui Duras? Oare faptul, că i-a silit pe daci 
să-şi alunge concubinele şi cele cincisprezece neveste la care ajunseseră 
cei înstăriți, să-şi smulgă viile din rădăcini, punînd capăt beţiilor care 
începeau toamna şi nu se mai sfîrşeau decît primăvara, cînd secau 
amforele, a stîrpit viciul beției şi al dezmăţului, ori ele au rămas în daci şi 
vor trebui domniile cîtorva regi austeri care să vegheze cu asprime asupra 
obiceiurilor, chemînd în ajutor pe Zamolxis şi religia lui, pentru că viciile 
să fie stîrpite cu desăvîrşire? 

Îşi îmbracă albă cămaşa de cult, cu gesturi solemne şi, de ce n-ar 
recunoaşte-o, obosite. Nu lupta cu Critasir l-a obosit. Trupul lui este 
dedat din pruncie cu viața aspră şi obositoare a războinicului, iar la 
Sarmisegetuza îşi face exerciţiile de luptă în fiecare zi. Trupul lui este 
viguros. Hrănit cu miere, cu lapte de capră, cu fructe şi sucuri din plante, 
cu carne numai atât cît cere legea, este sănătos şi demn de rege. Sînt skistai 
care trăiesc în pustietățile codrilor, vechi cît vremea. Unii, i-a spus-o 
Deceneu, dețin ştiinţa respirației şi au trăit pe vremea lui Dromichaites. 
De la ei ştie marele preot harurile plantelor, felul cum acestea trebuiesc 
pregătite pentru hrană şi leac. Deci, nu lupta l-a obosit. A fost scurtă, 
Cristasir nu şi-a trimis iscoade şi cercetaşi în munți, crezîndu-i de 
nepătruns, fără să se gîndească nici ca dacii sînt oamenii munţilor, nici ca 
ei cunosc fiecare potecă de cerb, aceste ținuturi fiind ale lor. L-a aşteptat 
pe malul lui Donaris, trezind că va veni prin cîmpie. Iscoadele lui au fost 
văzute la Singone. A poruncit mai marilor cetății şi oraşului să se facă 
prosti, ba chiar aceia au vorbit în piața despre mulțimea oştirii lui 
Burebista, despre mulțimea cailor care au nevoie de apă şi iscoadele s-au 


sp 


x ri ory = r-e r -—— Pe 
IP DZ SE ENS 
A d Pai est N 14 PR Sr a Ú >) F ră “Ym 


D 
> A 
a 


întors la Critasir fără să vadă cum, într-o singură noapte, oştirea s-a 
înfundat în codri, în cîmpie rămînînd doar carele, turmele, păzitorii 
acestora, mulțimea femeilor şi a copiilor din triburile alungate de celți. Îl 
oboseşte şi-l apăsă greu propria lui fapta. Propriul lui gînd, căruia şi-a 
închinai viața. Credinţa lui mistuitoare în destinul Daciei, de el făurita cu 
sabia împotriva tuturor adversităților şi rivalităților dintre triburi, dar 
mai ales dintre regii acestora, ori dintre tarabostes. Sînt zece ani de cînd 
stă călare, alergînd de la Donaris la Tibisis, de la Tibisis la Samus şi de aici 
la |poalele. Pădurii Hercinice. A venit pe urma înainte-umblătorilor care 
împreună cu pustnicii şi skistaii au chemat triburile la locurile de jertfă, 
vorbindu-le de voinţa lui Zamolxis de a-i uni sub regele lor. Le-a trimes 
meşteri olari, dintre olarii curții, care să-i învețe meşteşugul roții, le-a 
trimes topitori de fier şi fierari, drumurile au fost însemnate cu stilpi să 
fie găsite mai uşor de caravanele negustorilor greci venite de la Olbia, 
Histria, Tomis.şi celelalte cetăți greceşti, anahoreţii acelor triburi vin şi se 
instruiesc pe muntele sacru Cogaion, iar acolo unde n-a fost primit 
sărbătoreşte, s-a făcut ascultat cu sabia. 

Cît este cuvîntul lui Zamolxis în destinul acesta şi cît este rațiunea 
limpede a regelui? A regelui dac care şi-a impus întîi sieşi şi alor lui toate 
asprimile impuse triburilor dace, nu de dragul ascetismului, ci pentru a 
elibera ideea unității dacilor, din pîcla grea a lăcomiei de avuții şi plăceri, 
de putere măruntă şi glorie măruntă, pentru că, iată, o, Zamolxis, romanii 
au doborit puterea lui Mithridate, regele Pontului şi Bosphorului şi o 
bună parte din puterea cetăților greceşti, astfel că pot ocoli Pontul Euxin 
prin cîmpiile sarmaților, înconjurînd Dacia pe la răsărit:. Se afla la cîteva 
zile de mers călare dincolo de Haemus şi în Macedonia cea atît de mult 
temuta odinioară, stăpîna a lumii sub Alexandru, fiul lui Filip. Roma la 
miazăzi şi apus. Şi Dacia? lată, regele dacilor poarta opinci, cînd ar putea 
purta încălțări greceşti poleite cu aur. De ce?... Se aude murmurul 
skistailor care stropesc rugurile cu balsam din răşină. Se înfăţişează 
Seiciper. Căpeteniile, oştirea şi skistaii îl aşteaptă pe rege. Seiciper este 
alb, îi tremura buzele şi mîinile cu care apucă torta şi sub ochiul drept are 
o rană adîncă, sîngerîndă, pe care nu i-au făcut-o celții. Ar putea curma 
aici jocul Bardesei. Dar Duras trebuie încercat pînă la capăt. Cum să poată 
duce pe umeri povara unui regat, cînd nu-şi poate duce povara propriei 


sa Da DE UB > 


qoae ypy _—w r a d vw s 
wS = N [n rad f p ` { Ye ; T a x EN Pa) Jy TI AZE P 
N Storia Ala Pe ae Eo N > -$ D YP A AXIS A E) STA 
NEDA N aN RS Fy N n EN A 
PAi cO PA EAN PONEN” ETAN 


S 


A 
g 
I a A 


lui demnități? 

Iese clin cortul de pîslă în poiana dintre molizi peste care a căzut 
rouă. Bendis, zeița, se afla deasupra codrilor negri şi el, regele se află aici, 
în Moravia, acolo unde Morava se varsă în Dunăre, pentru a bate stilpii 
hotarului de Apus. 

— Zamolxis cu tine, rege! 

— Zamolxis cu voi! 

Oştirea în rînduri. Caii ținuți de frîie. În dreapta, corturile, în stînga 
carele încărcate cu armele, podoabele şi avuţiile celților. La mijloc cele 
şapte gropi aşternute cu ramuri de molid, peste ramuri grătare făcute din 
trunchiuri de molid despicate, pe grătare întinşi războinicii daci, cu răni 
cumplite la gît, ori la piept, cu căuşele de băut apa la piept, cu armele şi 
străchinelele lor alături. 

Miros de sînge închegat, de răşină, de blăni de oaie, caii sînt 
acoperiți cu blăni de oaie strînse cu chingi din bețe, stegarii pe marginea 
gropilor şi skistaii în cor melopeic: 

lată-l pe rege ieşind după sfatul cu zeii 

Să-şi spună cuvîntul şi celor mai buni dintre noi 

Să încredințeze ruga lui către Zamolxis. 

Burebista se opreşte în fata gropilor. Aceştia se duc la Zamolxis. 
Viaţa lor veşnică a început în clipa cînd spiritul-lumina a părăsit învelişul 
lui de carne, sediu al viciului şi al lăcomiei, al micimii şi al îngustimii. 
Liberi sînt aceştia în spaţiile nemărginite, departe de neîmplinire şi 
dorință, în lumina strălucitoare a spiritului veşnic. Din ce timpuri 
îndepărtate simte el urcînd din rădăcinile codrului şi ale ierbii duhul care- 
l însuflețeşte şi-l umple de măreție? 

— Să fie lumină, spune! 

— lată este lumina, o rege! 

Skistaii descoperă vatră de foc şi trec cîte şapte, aprinzîndu-şi 
aşchiile de molid îmbibate cu răşină. Torţele ard viu şi umbrele sînt 
alungate dincolo de poiană. 

— Zamolxis îmi face ştiut, prin albele duhuri solare ca aceştia de noi 
nenumiți, de el sînt primiți în lumină! 

— Zamolxe, primeşte-i la tine, murmură oştirea. 

— Şi noi veni-vom la tine, cînd sorții, ori lupta vor cere! Cîntă în cor 


TA ~ erary CRKVA pp cot Ape pă I a ORRE pe 
ES SETE DZD Sosea ASSA 


o 


A ra mka e; } >EN - aN 
Daai SEON CUI LI RSS al e SU 


a E a G 


skistaii. 

Seiciper îi înmînează torța. Regele o aruncă în primul mormânt. 
Trece prin faţa fiecărui mormînt şi aruncă torta dată de Seiciper. Apar 
sute de torţe pe care războinicii le aruncă între crengile de molid. 
Izbucnesc flăcările. Trupurile războinicilor aşternuți pe grătarele de molid 
îşi încep mişcările prin care se despart de această lume. Vilvătăile şi 
trîmbele de fum se ridică spre cerul străveziu. Zamolxis primeşte jertfă cu 
inimă deschisă. Cerul este limpede. Oştirea nu trebuie să alunge norii, 
săgetîndu-i. 

După miezul nopții Duras vine la cortul regelui. Burebista, sta culcat 
pe blănile de oaie, învelit cu o tohoarcă. Îi spune regelui că Bardesa a ucis 
strajă, a venit la cortul lui şi i-a spus că, dacă-i da viaţa şi-o ia sclava, îi va 
arăta drumul care duce la aşezarea tauriscilor, acolo unde este îngropat, 
fără ca aceştia s-o ştie, tezaurul lui Critasir. Cum a ucis strajă, întreabă 
regele. 

Duras nu ştie cum o femeie a putut ucide strajă, dar Bardesa pare să 
fie amazoana. Regele meditează la adîncimea perfidiei şi la slabă 
cunoaştere a oamenilor de care dă dovadă Duras. 


4 


Cînd vede Sarmisegetuza, regele îşi opreşte armăsarul de luptă şi 
garda rămîne nemişcată pe caii înspumați. Dimineața de august este 
strălucitoare, munţii stau măreți în cerul străveziu şi diafan, se vede 
Surianul într-o limpezime zeiască, se bănuiesc cetăţile cu zidurile lor albe, 
satele risipite în poalele munților, turmele de oi pe la căsoaie, capitele cu 
fîn şi se aud buciumele vestind întoarcerea oștirii şi a regelui. 

Veghetorii de la turnuri au aprins focurile de vestire şi fumurile se 
înălța în aerul dens, în care vibrează lumina. Vede un şir de boii trăgînd 
după ei trunchiuri groase de fag pe rîpă spre pintenul de piatră care 
veghează drumul, acolo unde a poruncit să se ridice o cetățuie şi cetățuia 
este ridicată pînă la jumătate, se aud ciocanele şi dălțile cioplitorilor de 
piatră, dar 1 Deceneu nu şi-a dat seama că cetățuia lăsată singură nu 
înseamnă prea mare lucru, în schimb dacă va fi legată cu încă una zidita 
pe ponor, să se poată ajuta una pe alta, măcar prin tragerile arcaşilor... O 


“ ate 3 / i N mera gmp, pr — yr Teze 
NEAN E N a aa Dre d 
DPI e (d , 3 A Poeti DP ? N sG 
E AEN E NEEN Dă VANI 


W a A 


xorne ee n 
A VE LINN DS A Cl Le Sau 
~ >g. PI 


Pr, 


ID Pe — a n = 


linişte serena îi cuprinde făptură. L-a ucis pe Critasir regele boiilor în 
luptă, boii şi tauriscii au fost alungați peste Marus, stilpii de hotar au fost 
bătuţi, oraşul Singone l-a primit cu arcuri de triumf, s-a întors pe la 
Napoca, a hotărît cine să dea seama de minele de aur, cine să socotească 
veniturile regale pe seama turmelor, a griului, a mierii şi a sării, a coborit 
prin aşezările appulilor, lăsînd la vetre cetele de luptători şi acum iată-l la 
Sarmisegetuza. Călăreşte în susul Grădistei, apa limpede este săgetata de 
păstrăvi, pe fundul văii este răcoare plăcută şi el se gîndeşte cu cîtă 
înțelepciune şi cunoaştere a locurilor a găsit tatăl său cuibul de vultur al 
Sarmisegetuzei, în inima munţilor şi a Daciei, legat cu toate triburile pe 
văile apelor, prin trecătorile şi potecile de peste munti, aparat din toate 
părțile de codri, de munti şi de ape. Se pare că Deceneu împinge lucrurile 
spre zeificarea regelui. 

Regele este un războinic căruia nu-i plac serbările în care este 
zeificat, dar iată Sarmisegetuza. Ostenii la ziduri. Porţile deschise. Pe 
drumul de piatră care urcă la cetate mulțime de femei înconjurate de 
copii, bătrînii cu pletele albe, înarmați şi bărbaţii care trebuiau lăsați la 
muncile cîmpului, ori în făurarii, în straie albe, înarmați şi ei, dela turn la 
turn ghirlande de cetina, sub porți skistaii şi deasupra cerul limpede, 
cerul strălucitor al copilăriei. Balaur urcă în buiestru. Este un ramat în 
mulțimile care-i aşteaptă pe războinici, femeile aruncă flori, îşi strigă 
bărbații pe nume, bătrînii şi bărbaţii tac, iată un bătrîn iese din mulțime, îl 
apucă pe Balaur de frîu şi urcă sprinten drumul de piatră spre cetate. 
Regele se întreabă dacă nu a uitat formulele sacre. Trece pe sub arcul de 
piatră al porții. Anahoreţii în mantii albe din cînepa strigă de trei ori 
numele lui Zamolxis. Garda şi cetele de războinici răspund, strigînd de 
trei ori numele lui Burebista. Îi place intrarea în cetate, sugrumată de 
două ziduri, în unghi drept, îngustă, alt unghi drept între ziduri, apoi a 
doua poartă vegheata de străji, cornii şi buciumele sună fără încetare, 
apoi drumul se deschide larg, aşternut cu piatră, urcînd spre palat şi 
sanctuare, avînd în stînga şi dreapta pripoarele pe care sînt ridicate casele 
din lemn ale străluciților, ale căpeteniilor de oaste, oştenilor şi 
tîrgoveţilor, meşterilor şi negustorilor, case din bîrne, cu acoperişuri din 
şindrila, înconjurate de flori, ori aşezate sub brazi. Drumul sfîrşeşte pe o 
terasă pietruită. Descălecă; Vin oamenii de la grajduri şi-l iau pe Balaur. 


Seiciper îi aduce scutul şi coiful. Descălecă gardă, descalecă ostenii. 
Palatul ridicat din bîrne pe temelie înalta din piatră, are scări largi şi în 
capul lor o recunoaşte pe Bendis, aşteptîndu-l după datina îl vede pe 
Deceneu înconjurat de cei şapte înainte-umblători. Deci s-au întors. La 
picioarele scărilor Cotiso înconjurat de tineri şi tinere. Lîngă Cotiso, 
Severus. În dreapta lui Bendis, cu o scară mai jos, bătrînii. Din neamul 
mamei lui, din neamul lui Bendis, cei ai triburilor din aceşti munți. Cine 
este în dreapta lui Deceneu? Simte cum femeile războinicilor intra în 
rîndurile cetelor. Este o linişte adîncă în care se aud tălăngile oilor care 
pasc cine ştie unde. Duras vine lîngă el. Urcă cea dintii treaptă. Deceneu 
ridică brațele. Anahoreţii strigă. 

Zamolxis! Zamolxis! Zamolxis! 

Regele se împietreşte. Alunecă într-o altă ființă, într-o altă ipostaza, 
pe care nu şi-o doreşte, dar care mai puternică decît voinţa lui îl cuprinde 
în vraja ei şi-l ameţeşte. Aude glasul puternic al marelui preot rostind 
formula sacrala: 

— Zamolxis, zeu al pămîntului şi al cerului, al celor văzute şi al celor 
nevăzute, spirit-lumină şi spirit-germinație. Anahoreții repetă şi dublează 
în cor jos imploraţia lui Deceneu şi cerul se umple de glasurile lor cîntate 
şi ființa lui se umple de ceva sacru, un spirit-lumină care-l iiaia şi-l 
desprinde de sine, spirit de sine stătător, soarele sorilor! 

— Zamolxis, Zamolxis, soare al sorilor! Psalmodiază anahoreții. 

— Atinge cu raza ta fruntea regelui nostru Burebista, ; are, slujind 
Dacia, pe tine te slujeşte. 

lată, şi Deceneu a avut nevoie de războiul cu celții, pentru a urca 
încă o treaptă în zeificarea regelui. Burebista se rupe de vraja incantatorie 
şi priveşte în jur cu ochi limpede. 

— Zamolxis, strigă anahoreții. 

— Burebista, strigă trupele şi mulțimea. Regele atinge treaptă pe 
care stă Deceneu. 

—  Închinare ție, mare preot, păstrător al tainelor şi urmaş al lui 
Zamolxis pe acest pămînt. Închinare ție, regina. lată, fiul tău îşi merita 
numele şi mama care l-a zămislit. 

Se întoarce spre mulțimea adunată la piciorul treptelor, pe brîul larg 
pietruit care mărgineşte priporul, vede femeile în straie albe, lîngă osteni 


wE 5 A ` ` x 4 byr R Ta 
Stade Ale Pe Ea a Ro Ea UI) LAS RLU 

TOD EAE PEM PIZ e Q EN 

PEANN PAE NDE SLD ES 


şi strigă, cu glas bubuitor: 

— Închinare vouă, bătrîni ai noştri, închinare vouă, femei, închinare 
vouă, războinici de mîine. lată, v-am adus feciorii, bărbații şi taţii. 
Meritaţi-i, după cum ei va merita, întorcîndu-se biruitori. 

— Mulţumim tie, rege! Strigă mulțimile. Regele duce mîna la inimă. 

— Salve, Quintus Martialis Severus, şopteşte... Dacă văd bine Cotiso, 
fiul lui Cotiso petrece! 

— Am ajuns prea tîrziu să te pot urma la război, rege! 

Burebista se face că nu aude. Spune: 

— Zamolxis a primit la el bărbaţii daci căzuți sub săbiile celților. Au 
trecut plini de bucuria adîncă a vieții veşnice, Regina mă aşteaptă. 
Tarabostes, voi străluciţii şi voi luptătorii de rînd. Vă aşteaptă femeile şi 
copiii voştri. Miine vom sărbători biruința asupra lui Critasir şi vom 
împărți, după merit, bogăţiile învinşilor... Odihniţi-vă!... Oblojiți-vă 
rănile!... Apă! 

La această poruncă femeile reginei aduc ulcioare cu apă. Regele 
întinde scutul, pe care îl ia regina şi îl trece uneia din femei. Acelaşi lucru 
se întîmplă la trupe. Tarabostes şi soldaţi îşi dau scuturile femeilor, 
părinților, ori băietanilor. 

— Apără-mă de lovitura mişelnica, cum mă apăra acest scut! Spune 
Burebista. ' 

Îşi desprinde sabia. Jocul se repetă. 

— Cînd îmi va cădea din mînă, ridic-o în numele meu. Pentru mine 
şi celui de după mine, rodit din pîntecul tău şi din stînca muntilor. 

Soldaţii îl imita pe rege într-o tăcere absolută. Burebista îşi scoate 
coiful. 

— lată, semnul războinicului... în locul lui voi lua uneltele mele, cu 
care voi munci pămîntul, dăruindu-i sămînța. Apă! 

Regina ia un ulcior. Îi toarnă regelui. Regele o bea din pumni, cu 
reculegere. Apoi se spala pe obraz. Regina îi dă un ştergar cu care regele 
se şterge şi-i şopteşte reginei, ametit uşor de aromele trupului ei: 

— N-o văd pe Medopa! 

— Suferă din dragoste... De ce nu porunceşti să-i dau apă lui Duras? 

— Încă n-a venit vremea. 

Corniştii gărzii sună din corni. Garda urcă treptele şi se îndreaptă 


+ FIN PrN E a U et pl "o OTU) PA 

Spa LI PS IPA ARONS IAEA IE a 

RA NT E ALR a 
A SUI ZE E SUL RIS) 


spre corpul de gardă, cu stegarul mărşăluind în frunte. Piaţa este plină de 
războinici fără arme, de femei, copii şi bătrîni purtînd armele acestora. 
Regele intra în palat. - Deceneu rămîne în capul scărilor. Ridică brațele. 
Stă măreț în straiul lui alb pe pieptul căruia este cusut un soare din aur. 
Strigă:. 

— Regele este cu noi! Zeii sînt cu noi! Duceţi-vă şi vă dăruiți vouă şi 
alor voştri! 

— Zamolxis! Strigă mulțimea. 

Anahoreţii îl înconjoară pe marele preot, cîntînd: 

Bendis, zeița fecioară a nopții 

Tăcut strabate-va pădurea. 

Şi albele duhuri din ape 

Învălui-vor lin Cogaiononul. 

Sala de ospeţe a palatului. Tavanul sălii este scund, făcut din grinzi 
pîrlite la foc, susținut pe stîlpi din lemn de stejar lustruiți şi ornamentați 
cu migală. Ornamentele reprezintă crenguţe de brad, capete de ritoni de 
zimbri, de lupi şi păsări. Pe unii din stîlpi sînt agățate armele, scuturile şi 
coifurile celor doborîţi în lupta de rege, de fapt o istorie a unificării 
Daciei. Pe duşumeaua de brad luat Ia cuţitoaie sînt blănile de lupi, de urşi 
şi de mistreți vînaţi de rege şi Bendis. Sînt trofee de cerbi agățate pe pereți 
şi cîteva blăni de rîs. O sclavă aduce o mantie de purpură. Regele îşi trece 
palma peste faldurile mătăsoase. 

— Prea scumpă pentru un rege sărac, Bendis Regina tace. Face un 
semn şi sclava revine cu o mantie din păr de capră pe care regele o ia pe 
umeri. Altădată lucrurile erau mai fireşti, ca şi întoarcerile din lupte, dar 
sînt prea mulți ochi care văd fiecare amănunt şi de pe drumul sacralizării, 
nu mai încape întoarcerea. În sinea lui iubeşte vechile obiceiuri, cînd 
regele poruncea doar în luptă, redevenind asemeni obştei şi reintrînd în 
sînul obştei de cum descalecă de pe calul de război, reluîndu-şi uneltele 
de muncă. I se pare că pînă şi între el şi Bendis s-a strecurat acest ceva 
nefiresc care-l îndepărtează de clipă, silindu-l să gîndească mereu la 
vreme. 

— Eşti obosit? 

Frumoasa lui Bendis, cu crețuri subțiri la colțul ochilor. 

— Cine o spune?... Duras? — N-am spus nimic, rege! 


— Asta mă şi îngrijorează, fiule. 

— Duras nu şi-a meritat părinții? 

Regele simte durerea ascunsă şi spaimă din glasul femeii. 

— În război da... După aceea nu! Unde este Medopa? De ce nu m-a 
întîimpinat după datina? 

Se aud paşi repezi. Medopa eu părul ei de culoarea grîului în pîrgă 
vine cu paşi mărunți. Poarta sandale greceşti în loc de opinci, are părul 
strîns în agrafe de aur şi rochia îi este prinsă la gât cu o fibulă din aur. 

— lată-mă, rege! Zamolxis cu tine! Fii binevenit sub acoperişul casei 
tale! Uneltele te aşteaptă. Vitele şi caii tăi, caprele şi bile se vor bucura, 
auzindu-ți glasul. Pămîntul se va bucura simţindu-ți sudoarea cu care-l 
vei uda. Pîntecul lui roditor aşteaptă sămînța. Femeia te aşteaptă 
asemenea pămîntului. Copiii tăi se bucura simțind mîna ta aspră şi 
ocrotitoare, călăuzindu-i... Am uitat ceva? 

— Să-ţi întîmpini tatăl lîngă mama ta. 

Medopa îi sare în brațe şi regele ar arunca-o în sus, cum făcea cînd 
era mică. 

— Nu se cuvine, fiica mea. 

— Ce nu se cuvine, mama? Sînt atîtea lucruri care nu se cuvin, încît 
încep să le încurc... Duras! Frăţioare! Mamă, lui Duras i-a crescut barbă. 
Ce bărbuţă de tap... Am auzit că femeile celte sînt mai frumoase decît cele 
ale yazigilor. 

— Ne este foame, Medopa, spune tatăl... 

— Regele este slujit! 

Bendis bate din palme şi rămîne în picioare lîngă rege. Medopa lîngă 
Duras. Sclavele aduc fundurile mari din lemn cu bucate. Regina şi 
Medopa le iau şi îi slujesc pe cei doi bărbaţi. Toţi patru simt că ceva 
nefiresc şi apăsător, străin şi ostil întunecă revederea. 

— Războiul a trecut. Este datoria sacră a bărbaților să-l facă. l-aţi 
învins pe celți. Tu l-ai ucis în lupta pe Critasir. Te-ai întors la viața de 
fiecare zi. Zîmbeşte... Avem nevoie de zîmbetul tău ca de soare! De ce 
taci? Şi cum nu ne-a meritat Duras? 

Cei doi bărbați mănîncă în tăcere. 

— Am învăţat numele buruienilor de leac. Am învăţat să le culeg în 
nopțile sorocite de zei. Să le fierb după ştiinţa skistailor. Am învățat să 


ISIS IEZI Di SER 
E LI pad ALARN a SK st MANSK NA 


a O S A S e — - —— -— O 


AZAN 


di AXE Pa pe ; Ja AYY w NVN 
P AEN ENN PESSA A DES Su 


cînt la harfa. Să scriu cu litere greceşti şi romane. Ştiu trei cînturi din 
Homer. Mi-am spus: se vor întoarce din război, inima mea va fi ca albă 
porumbiţa, voi cînta şi dansa pentru ai mei, vor fi ospeţe şi va fi bucurie. 

— Şi, fiica mea? 

— Te-ai întors întunecat ca o a doua fata a lui Gebeleizis. Buzele tale 
n-au rostit decît porunca. Ori fraze rituale. 

— Şi? 

— Sîntem femei libere, nu sclave. 

— Ne dorim iubite, spune Bendis, regina. 

— Este viciul vostru cel mai rău... Eşti de altă părere, Duras? 

— N-am păreri decît în ceea ce priveşte fierul unui tăiş, tragerea cu 
arcul şi îmblînzitul cailor, rege. 

— Minti! 

— Dacă nu mi-ai fi tata şi rege! 

— Ce s-ar întîmpla, Duras? 

Duras vrea să se ridice. Regele îi pune mîna lată, rădăcinoasă, pe 
umăr. N-am isprăvit. 

Ciudată întoarcere acasă şi ciudat triumf îşi pregăteşte regele 
dacilor. Haide, frățioare, spune-ne de ce sacrilegiu te faci vinovat, în 
această lume în care regele a smuls dacilor plecarea lor spre desfrîu, 
înlocuind desfătarea cu cumpătarea, vinul cu laptele de capră, mătasea cu 
pănura, dansul cu procesiunea şi sunetul harfelor cu corul anahoreților? 

— O ştii de la Cotiso? 

— Numai în parte de la el, tata. Este un bărbat frumos, cînta 
minunat şi... 

— Unelteşte împotriva regelui, pierzînd-o pe fiica acestuia... Duras, 
adevărul! 

Bendis şi Medopa afla cum Duras a iubit-o pe Bardesa. Care erau 
farmecele ei, cum ştia să danseze şi să bată tamburina, cum putea ucide 
cu un ac lung de prins părul şi cum a ucis un slujnic de la carul regelui, 
un sclav iazig lăsat liber de rege şi rămas la curte, cum le-a descoperit lui 
şi regelui, locul unde Critasir şi-a îngropat tezaurul, cum a vrut să-l 
farmece pe rege cu o oglindă care avea puterea să afle gîndurile 
oamenilor, cum, prin nu se ştie cine primea veşti de la, taurisci şi trimetea 
veşti la taurisci, cum a călărit în fruntea oștirii, călăuzind-o spre taberele 


ba La a pp 


NE IAA A ARN AAA 


+ = ST O, => Pa a 


dy a E N AT i E A ~ | A 
AE EOE NUE OES 


oaa O S E S a — poe e a a i 


tauriscilor şi a înfundat ceea ce credea ea că este oştirea dacilor între nişte 
tancuri de piatră şi cum i-a pus regelui oglinda sub ochi, strigîndu-i: 

— Priveşte-ţi gîndurile, Burebista şi teme-te, ucigaşule de regi! 

Atunci au năvălit tauriscii, prăvălind peste daci bolovani şi 
trunchiuri, fără să ştie că Pieporus şi Dicomes cu dacii mari şi costobocii 
sînt pe flancurile gărzii. Bardesa a sunat din corn şi i-a strigat: 

— Duras, ucide-ți regele! Drumul pe care vi l-am arătat este o 
capcană! Ucide-l şi-ţi dăruiesc viața! Ucide-l şi vei fi regele dacilor şi 
regele celților!... Ucide-l! 

Duras povesteşte cum regele şi-a încrucişat mîinile pe piept, îşi 
duceau caii de frîu, cum Bardesa s-a repezit asupra lui cu pumnalul şi 
cum el, Duras, a ucis-o cu dacă, retezîndu-i gâtul. 

— Ai şovăit o clipă, Duras? Întreabă Bendis, regina. 

— Trist ospăț de bun sosit, spune Medopa. 

— Duceţi-vă! Regele este obosit! 

Bendis bate din palme. Sclavele strîng masa. Bendis se aşază la 
picioarele lui şi bărbatul se înfioară cînd femeia îi înlănțuie picioarele. 

— M-ai ales soţie dintre toate fiicele regilor. Ti-am fost credincioasă 
păstrîndu-ți cinstea pe care duşmanii ar fi pîngărit-o prin mine. 

— Vorbeşti în loc să-ți dezvălui farmecele, după care atît am ayit 

— Vrei să dansez ca odinioară? 

— Vreau să se stingă în ochii tăi spaimele care te bîntuie... Bendis, 
femeia mea, primeşte-mă lîngă tine ca odinioară... 

— Atunci îmi spuneai “rouă de munte”! 

— Atunci eram foarte tineri şi nu purtam pe umeri povara unui 
regat. 

— Tu l-ai vrut! 

— Neamul nostru îl merită. 

— Ceri tuturora, prea mult... Eşti temut, zeificat, dar nu iubit. 

— Cum am îmbătrînit, “rouă de munte”. 

— Vorbim despre putere, în loc să preamărim dragostea... Priveşte şi 
spune-mi dacă am îmbătrînit cu adevărat. 

Bendis se ridică şi îşi desface fibula care-i ține prins corsajul rochiei. 

Sîntem în sala de ospețe a palatului, unde sînt aşezate trei mese. La 
cea care închide laturile sta Burebista avîndu-i în stînga şi dreapta pe 


oa EP e as ERAS ae EI AA nt 
AU St Deta RET EUL Za RSS TD as OKU 


E a G e a a — - —— -— e a a i 


EEREN A STINSE E Sa N SI ZI A ZT 
SS ENI SSN St Sea Poze IS II 


Ziraxis, Pieporus şi Dicomes. Lîngă Dicomes este aşezat Severus. La masa 
războinicilor tineri sînt printre stegari Duras şi Cotiso. La masa bătrînilor 
sînt părinții războinicilor, şefii triburilor din munţi şi de pe valea 
Mureşului. Singurul străin este Severus. Războinicii sînt slujiți de sclavii 
rămaşi la curte, după ce-au fost lăsați liberi. 

— Mai curînd Lucrețiu ar putea cînta aspră cumpătare a regelui, 
decît eruditul Catul şi ai săi poetae docti, spune Severus care poartă un fel 
de toga adaptată climei aspre şi care se simte excelent printre daci, scăpat 
pe rînd de pumnalele adepților lui Pompeius şi Crasus, pe care i-a slujit şi 
i-a trădat pe rînd şi pe amîndoi lui Caesar şi pe Caesar lui Burebista... 
Regele i-a dăruit trei sclave şi afacerile lui cu negustorii greci prosperă, 
fără ca de fapt el să aibă un domeniu, a avut dar a fost confiscat, fără să 
aibă mori, ori brutării, ori ateliere. 

— Dionysos, ori Bachus al vostru este un biet exilat, Quintus 
Martialis Severus. Să fiu în locul tău, aş preamări virtuțile dacilor şi ale 
regelui, în aşa fel încît Roma s-ar cutremura. 

— Ai limbă lungă, Cotiso, spune Dicomes. 

— Cu cît este mai departe de locul luptelor, eu atît bărbăţia lui îi face 
limba mai subțire, spune Ziraxis. 

— Nici unul din războinici n-am deschis gura, cu toate că mai 
purtăm în brațe şi în trupuri oboseala luptelor şi a drumurilor, spune 
Dicomes. 

— Cotiso nu poartă oare în trup oboseala pocalelor şi a femeilor? 
Spune Ziraxis. 

— Cineva trebuie să mai şi trăiască aici. Vreţi să se spună aiurea ca 
dacii au murit cu toții? 

Este un ramat în sala de ospeţe la această replică a lui Cotiso, bărbat 
înalt, cu ochi albaştri, barba blondă ruginie încrețită, tunsă cu îngrijire şi 
dată cu ulei grecesc. 

— Regele tace, spune Severus. 

— Pe zei! Iată şi laptele de capră, strigă Cotiso... Ospeţele regelui sînt 
vrednice de skistaii cei umblători prin nori... Nu! lartă-mă, rege, dar nu 
beau lapte de capră. 

— Înmoaie ficatul, spune Ziraxis. 

— Limpezeşte mintea, spune Dicomes. 


A 


Op ED EUER AEU AEU ASA AEO 
DE AE EEO AE IAES DE 


aaan = a a 


— Duras! În cetate se vorbeşte de tine. 

— Nu te cunosc, Cotiso. 

— Uitasem! Nici eu!... Severus! Un imn în hexametri, laptelui de 
capră. 

Se face linişte. Burebista îl priveşte curios pe Cotiso. 

— Fiecare dac are caprele lui. Şi le paşte fără să-i fie frică de navala 
şarmatului. Ori a celtului. Ori a iazigului. Şi le mulge fără să-i fie frică de 
celălalt dac care se cheamă costoboc, apull ori carp. Casele noastre nu sînt 
trecute prin flăcări. Şi tu, Cotiso, nu mai poți culca la pămînt grîul 
vecinilor cînd te îmbeţi, Nu le mai poți răpi fiicele, ori femeile să le vinzi 
grecilor. Poţi spune cel mult că, venind la războiul regelui cu două mii de 
călăreți, cînd sucii îmi datorează trei mii, ai căzut de pe un cal sălbatec şi 
ţi-ai rupt piciorul, rămînînd în cetate să i-l vindeci. Legiuitorii s-au făcut 
că te cred pe cuvînt. 

— Avea doar două sute de călăreţi cu el, rege, strigă Ziraxis. 

Regele tace. Apoi, cu glas jos: 

— Mă fac însumi că te cred pe cuvînt... lată cîteva din gîndurile care 
mă fac să beau lapte de capră. Vracii îl socotesc dătător de sănătate şi eu îi 
cred pe vraci... Bea! 

— Dacă nu te-aş cunoaşte, rege, cuvîntarea ta m-ar umple de fericire. 
Auzindu-te slăvind virtuțile laptelui de capră, m-au podidit lacrimi de 
recunoştinţă. Zeii s-au îndurat de mine, hărăzind să mă nasc din neam de 
rege şi tot zeii m-au binecuvîntat să trăiesc sub domnia ta plină de virtuți. 

— Mănîncă, bea sau nu lapte de capră şi taci, spune Ziraxis. 

Şi Dicomes. 

— Ospăţul biruințţii încă n-a început, rege. 

— Să uit că ai bîntuit străzile, tulburînd liniştea femeilor noastre cu 
neruşinarea ta fără margine? 

— Oare, Ziraxis? S-au tulburat porumbiţele sfioase? Dacă aveați zece 
femei, după legile vechi, bune şi înțelepte, nu vă nelinişteați atîta. Le 
vindeați pe cele tulburate şi din sclavele celte vă alegeați numai floarea. 

Burebista mănîncă friptura de berbec, muşcînd din hartanul zemos. 
Chipul lui Severus este împietrit. Nimeni nu poate lua acestor tarabostes 
obiceiul de a se împunge la ospețe, ori de a-l înfrunta pe rege. De la masa 
tinerilor, Cotelas: 


— Legile sînt de la Zamolxis, născute o dată cu noi, nu le putem 
schimba după voie. 

— Abia acum te văd, Cotelas! 

— Nu ai ochi decît pentru Ziraxis şi Dicomes, rege. Dealtfel veghez 
dincolo de Donaris, înspre greci şi sînt prea departe de Sarmisegetuza ca 
să fiu văzut şi auzit. 

— Ce vrei să spui, Cotelas? 

— Nimic! Sau vreau să spun că mi-am împlinit anul de stat în arme 
şi-mi vine rîndul la plug, după lege. 

— După care lege? Cea veche, ori cea nouă, Cotelas? 

— Nu cunosc decît una singură, rege! 

— Care nu ţi-a dat dreptul, rege, să-l ucizi pe Cotiso, regele sucilor şi 
tatăl meu! 

— Credeam că ai uitat, Cotiso! 

— Şi eu am crezut! 

— Sau, ca cel puțin ai meditat şi ai tras învățătura care se cuvine. 

— Cine-o poate spune? 

— Duras, l-ai uita pe ucigaşul tatălui tău? Întreabă Cotelas. 

— Ucigaşul regelui, ori al tatălui? După cîte ştiu, regele dacilor l-a 
ucis pe nesupusul Cotiso, vîndut romanilor. 

— Este istoria pe care o înveți la curtea tatălui tău, ori la aceea a 
regelui? 

— Nu te cunosc, Cotiso! 

— Uitasem! Nici eu, Duras!... Să-l preamărim pe rege! Virtutea s-o 
preamărim! Dreptatea, legea şi cumpătarea să fie preamărite! 

— Nu batjocori cele sfinte, spune Ziraxis. 

— Cînd eşti împotriva virtuții nu este bine... Cînd eşti pentru virtute 
nu este bine!... Atunci unde este adevărul? Întreabă Cotelas. 

— Greşeşti!... Cînd Ziraxis spune virtute, virtutea este slăvita şi 
buzele lui spun adevărul, Cînd Cotiso spune virtute, el batjocoreşte. 
Buzele lui sînt mincinoase. Cotiso trebuie arătat cu degetul şi biciuit în 
piață, că sclavii. Totul depinde de felul în care cel care spune virtute 
săruta mîna regelui, Cotelas! 

— Virtutea se practică. Cotiso. Lasă filozofii să vorbească despre ea. 

— Mulţumesc, rege! Mi-ai acordat cel mai rîvnit titlu! Filozof! 


FISE E oil a D CAY 


EAIN 
PE A a as 


a a. —..—— — D 


CAZ Sp Ni ia m 

DUNE SHENA INSE AZ ARN DS 
R ziS > 49 RG: T 

DZ SED Doza PENE SAU, DA 


IP — a n = 


Cotiso, filozoful lui Burebista, regele dacilor... Să bem!... Rege!... Un corn 
cu vin negru pentru filozoful regelui, Cotiso! 

Burebista îi face semn lui Ziraxis şi acesta cere sclavilor să se aducă 
un corn cu vin negru. În sala de ospeţe se face o linişte sumbră. Regele îşi 
dă seama că Cotiso a zgîndărit răni încă nevindecate. Că dincolo de 
aparențele supunerii sînt vii dorințele străluciților de a fi fiecare la tribul 
sau, ceea ce este ei la Sarmisegetuza. Un sclav aduce cornul de bou 
lustruit şi ferecat cu argint, plin de vin. Cotiso îl ridică deasupra capului. 
Îl închina spre el. Bea şi se aşază pe banca acoperită cu blană de lup. Este 
vremea să se treacă la cele ştiute. Se pare că Deceneu are din ce în ce mai 
multă dreptate. Pe măsură ce regatul se întăreşte, pe măsură ce în cetăți se 
înstăpînesc oamenii regelui şi de la Sarmisegetuza pornesc firele care 
leagă triburile între ele şi pe toate cu Sarmisegetuza, nevoia de a fi mereu 
între străluciți, de a-i ţine pe lîngă el, ori de a-i duce la război, ori de a-i 
chema la sărbătorile lui Zamolxis creşte, ca şi nevoia de a se arăta în toată 
măreția puterii regale şi de mare preot. Totul se dezvolta din sine însuşi şi 
Deceneu n-a greşit cerîndu-i să găsească un loc nou în munti, unde să fie 
locul de adunare al inițiaților tuturor triburilor şi al întregului Răsărit. 

— Ziraxis! Te ascult, spune. Ziraxis este cel mai aprig dintre 
tarabostes. Luptător neînfricat, omul care ascultă şi împlineşte poruncile, 
mereu lacom de a sta în preajma regelui şi a-i fi supus! Să fie numai un 
linguşitor? Ziraxis se ridică şi cu glas tunător: 

Precum este legea şi voința regelui, spun spre ştiinţa voastră, 
tarabostes, stegari, comandanţi de mie, de pedestrime şi călărime, de 
cetăți: iată, regele a sunat în cornul de zimbru, s-au aprins focurile sacre 
pe vîrfurile munților, călăreții au dus vestea războiului la toți dacii şi 
însuşi regele a scos din cetate steagul-lup, ducînd treizeci de mii dintre cei 
sub arme, împotriva celților taurisci şi boii, care-au călcat hotarele noastre 
de miazănoapte, trecînd apa Marus, spre oraşul nostru Singone. Regele s- 
a luptat călăreț împotriva călăreț cu regele boiilor Critasir, pe care l-a ucis! 

— Burebista, strigă războinicii. 

— Trei mii dintre daci au avut fericirea sa se ducă la Zamolxis! 

— O, Zamolxis, iată-i la tine pe bărbaţii daci! 

— Care-au trecut la tine, rîzînd, spune regele. 

— O, Zamolxis, primeşte-i pe cei ce rîzînd au primit viața veşnică! 


Psalmodiază războinicii. 

— Aşezările celților au fost arse şi rămăşiţele lor aruncate spre 
izvoarele lui Donaris, îşi continuă Ziraxis istoria, pentru că ea să fie 
repetată triburilor şi cunoscută în toată Dacia. 

— O, Zamolxis! 

— Războinicii dacilor au luat cinci mii de sclavi, dintre care o mie 
trei sute de femei tinere şi fecioare. 

O, rege! 

— Ne-am luptat bărbăteşte... Rege, răsplăteşte-ne! 

Burebista meditează. Nu la formula rituală, nici la răsplata, ci la 
Cotiso. Poate nu era rău să-l fi ucis împreună cu tatăl lui, despre care n-ar 
jura că a fost vinovat întru totul, după cum nimeni n-a putut dovedi că ar 
fi trădat pe rege, romanilor. Aude liniştea din sala de ospețe. 

— Dicomes! Îți poruncesc să împarţi caii şi vitele celților, văduvelor 
celor chemaţi la Zamolxis! 

— Fie! Spune Dicomes. 

— Da fiecărui războinic rănit doi sclavi, să-i lucreze pămîntul. 

— Fie! 

— Vouă, patru sclavi buni de lucru şi patru sclave. Vestindu-se ca 
dacii au fost la război, vor veni negustori greci după obiceiul lor. Voia 
mea este să nu vindeţi femeile sub o sută de dinari. Cine le va vinde pe 
vin din insule, va fi lipsit de ale sale! 

— Fie! 

— Fie! Strigă războinicii. 

— Dar mie, rege? Mi-am rupt piciorul alergînd sub steagurile tale!... 
Oare mie nu mi se cuvin cel puţin două sclave să-mi oblojească rănile? 

— Cotiso!... Totul pe acest pămînt are o margine! 

— Afară de neobrăzarea lui Cotiso, rege! Spune Ziraxis. Străluciții, 
bătrînii şi războinicii murmură. 

— N-am zis nimic!... N-am cerut nimic!... Rege!... Un sfat, pentru o 
favoare! | 

— Regele nu-şi neguțează darurile!... Ce-mi ceri? 

— Titlul de filozof al curții. 

— Mai curînd pe cel de măscărici, spune Ziraxis. Toată lumea 
murmură. Se aude răspicat: — Cotiso fiu de rege! — În loc să ceară zece 


ISEN AA ENIN KNA ARIN ZI 
i tea KONSE CALDA 
E AEE ENES 


- = o Å- -a.a Ml ŘŮ 


mii de războinici! — Ori să fie stegarul regelui! — Ori să-şi comande 
călăreții suci! 

— Este o viclenie, rege! Să-ţi stea în preajmă, spune Dicomes. 

Să-ţi afle tainele şi să le vîndă romanilor, ca tatăl lui! Strigă 
Ziraxis. 

În clipa aceea Cotiso sare peste masă, se vedea că nu are nimic la 
picior, îşi scoate dacă şi îl atacă pe Ziraxis care se apăra cu dibăcie. 
Burebista îi priveşte fără să schițeze nici un gest de protest. 

— Să nu uiţi ce-ai spus, Ziraxis! Gîfîie Cotiso. 

— Ai să mori ca un dine, Cotiso! 

— Încetați, porunceşte regele... Nu s-ar putea spune, Cotiso, că nu 
ştii mînui dacă... 

— Trebuia s-o facă împotriva celților, se strigă. 

— Regele îți dă titlul de filozof al curții, cu toate că nu ştiu dacă alți 
regi o fac... îl poţi însoți pe rege, oriunde. Poţi sta la sfaturile lui de război, 
la sărbătorile cetății, al cincilea din rîndul doi. 

— Ospăţul regelui s-a sfîrşit, strigă Ziraxis. 

Regele se ridică şi iese. Ziraxis scuipă la picioarele lui Cotiso. 

Regele străbate odăile, se retrage pînă înainte de gura tunelului 
acoperită cu o uşă din lemn peste care sînt prinse blăni şi scuturi, se 
purifica spălîndu-se cu apă, pentru că, aici veghează Seiciper, care 
primeneşte apa din ulcioare de trei ori pe zi şi, urmat de acesta, pătrunde 
în tunelul foarte slab luminat prin ocheţi ascunși în zidărie. Se spune că 
ştiinţa construirii acestor tunele vine de la Pergam, acolo unde Asclepios 
şi-a construit thermele lui miraculoase. Ospăţul a fost ceea ce se aştepta să 
fie, demonstrîndu-i că este mai uşor să faci război colților, decît să 
stăpîneşti paşnic într-o Dacie care încă nu are conştiinţa de sine. Se duce 
la Deceneu, tot în virtutea ceremonialului secret şi sacral pe care mai mult 
el şi Deceneu l-au instituit, pentru că la ospețe se mai poate păstra ceva 
din vechile obiceiuri ale democraţiei militare; dar la ceremoniile sacrale, 
acolo regele este zeu, sau urmaşul zeilor pe pămînt şi atunci Cotiso 
rămîne la o depărtare astronomică de rege... Ce-a vrut Cotiso? 


AET 


a O E A G i Å—— _ O 


“e ace TAAA NN wr roy "s ow tY ; pere 
SA A RNIN ENAA DE A KEN: D K 


Peştera lui Deceneu este mai mult o grotă săpată şi adîncită de un şir 
străvechi de skistai. Răcoroasă, cu răsunători pentru fumul celor trei 
altare, cu un pat scobit într-un perete, acoperit cu blăni de oaie, cu masa 
rituală, rotundă, din piatră, cu un tortar din fier şi cu lumină venită prin 
răsuflători. 

— Fii binevenit, rege biruitor! Zamolxis a primit jertfă dacilor. 
Focurile şi-au înălțat fumul, fără ca vîntul să tulbure esenţă a ceea ce s-a 
purificat prin flacără. 

— Bine te-am găsit la tine şi în tine, Deceneu, mare preot. Nu mi-ai 
cinstit ospățul biruinţei. 

— Sînt în meditație, rege, dar ştiu. 

Regele se aşază între Cele trei altare, pe scaunul cioplit în piatră şi 
acoperit cu tohoarca. Deceneu se aşază pe un scaun din lemn. Burebista îi 
cercetează trăsăturile mineralizate. Deceneu este de aceeaşi vîrstă, a fost 
la Memphis, ori poate este de o vîrstă necunoscută, nu l-a inițiat în toate 
tainele skistailor pentru că, oricît l-ar sluji pe rege, skistaii şi-au păstrat 
întotdeauna un avantaj față de acesta, închizîndu-şi ştiinţele oculte în 
peşterile şi-n lumea lor, făcîndu-i cunoscute numai acele practici care ţin 
de cult şi astronomie şi foarte puțin din ştiinţa vindecării bolilor. Fără 
grijă femeii şi a copiilor, liber de îndatoriri obşteşti, el însuşi zeificat, 
Deceneu are avantajul timpului pentru meditație şi al imparțialității 
absolute. Pe Cotiso, regele sucilor, l-a ucis Burebista, nu Deceneu. Ura lui 
Cotiso cel tînăr se îndreaptă spre Burebista. Spre Deceneu se îndreaptă 
venerația, cu toate că iscoadele lui Deceneu au adus vestea trădării lui 
Cotiso-tatal. Se pare că este mult mai avantajos să fii reprezentantul lui 
Zamolxis în cele spirituale, decît în cele ale obştii, acolo unde te izbeşti de 
patimile oamenilor, de interesele lor, de legăturile de neam şi trib, de 
gîndirea lor. 

— După cele ce-am hotărît pentru Dacia, am ridicat stîlpii regali la 
hotarul de miazănoapte şi apus. O parte din gîndul şi lucrarea mea s-au 
zidit acolo, pe Marus, cu sînge... Este lucrarea mea intru Zamolxis... Ce 
veşti îmi dai tu? 

— Au venit înainte-umblătorii, rege! 

— Pe zei! Au şi trecut cinci ani?... Cînd? 

— Cinci ani în care-ai zidit Dacia, rege, fără să osteneşti şi fără să te 


ESSAOUIRA RIES A NOAA; 
Wk? SALAS NENEDA SUSA WA K G GAS Se | 


v-a DA SAA m J Aa = 74 PI CUDA a Sg a: 
AN e SENILE E SU URS ESI atu 


a a RI i m ma. a Il ×—MiMiIUl ISL- —L i ..-..— 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


gîndeşti la tine. 

— Este o laudă, ori o mustrare, Deceneu? 

— O laudă dacă privirea cuprinde doar mărimea operei tale, rege. 

— Crezi oare că legile melc n-au lucrat în adîncime, Deceneu? N-am 
dat dacilor îndreptările care, apropiindu-i de înțelegerea lui Zamolxis, să- 
i apropie în acelaşi timp de înțelegerea destinului lor comun aici la 
Donaris şi în Carpaţi? N-am luminat destul de bine ideea că numai noi 
sîntem astăzi celălalt talger al balantei care poate ține Roma în echilibru şi 
că, dacă nu vrem să pierim, trebuie să fim asemenea Romei?... Regele 
spune că dacii stau încă sub semnul unui destin dezbinat, în care partea 
nu s-a simțit a întregului şi întregul n-a avut conştiinţa de sine. Străluciții 
triburilor stau în ascultare pentru că le este frică. Găsesc adăpost sub 
ocrotirea regală şi se tem de el, de Burebista, nu de regalitate, pentru că 
triburile au avut regi şi este suficient să-l ucidă pe el, pe Burebista, că 
ideea regalității Sarmisegetuzei să se prăbuşească. El, regele se teme de 
faptul că numai o mînă de inițiați ştiu că aici, în munții Daciei şi-au dat 
întîlnire pithagoreicii cu reprezentanții spirituali ai marelui rege ind 
Kyruna Kayan; că aici solii profeţiei a doua memphitice au întîlnit pe cei 
ai ştiinţei lui Thales şi Euclid; ca pe Cogaionon s-au întîlnit reprezentanți 
ai budhismului, astronomi şi astrologi ai Persiei, înţelepţi ai Indiei, Ad, 
egipteni şi tainici ai reginei Cleopatra. 

— Ce-ar înțelege mulțimile din această lucrare în spirit pe care 
Răsăritul o ridică împotriva Romei, rege?!... Nimic. Lasă-le să-şi lucreze 
ogoarele lor, să bată fierul şi să modeleze lutul. 

— Spaima mea este că toată această lucrare în spirit este ocultă şi se 
păstrează de inițiați, Deceneu. Am o armată mai puternică decît a Romei. 
Două sute de mii de războinici aleargă sub steagurile mele cînd sună 
buciumele şi se aprind focurile de vestire. Am întocmai Romei 
meşteşugari, am ocne şi mine, am meşteri de cetăți şi meşteri de arme... 
Dar ei îl au pe Catul, Lucretius şi Cicero; iar grecii de la Homerus pînă la 
noi au scris atâta, încît s-ar putea ridica un Cogaionon din pergamentele 
lor. 

— Şi tot ei au inventat democrația, batjocorind regalitatea, pe regi şi 
pe preoți. Ca şi romanii care nu mai cred în nimic, ieşind în piață şi 
zvîrlind cu pietre în mai marii cetăţii. Între tine şi Zamolxis nu mai este 


SSL, ANSE A ARI ToM 
EROE NOA 


a a a a Pe — 


nimeni, rege, Zamolxis sălăşluieşte în tine, inspirîndu-te. 

— O crezi? 

— Chiar dacă tu nu o crezi, acesta este adevărul tău, în fața 
poporului tău. Lăsă în seama mea să slujesc legătura ta cu Zamolxis şi s-o 
fac cunoscută! Cît despre ştiinţa scrierii şi despre dezvoltarea tainelor 
noastre prin scris, nu te grăbi, rege. Să ştie scrie negustorii şi tarabostes, 
pentru socotelile lor. Tainele skistailor şi ştiinţa Răsăritului vor rămîne ale 
inițiaților, curgînd de la unii la alții şi numai sub jurământ sacru. Este 
voinţa şi porunca lui Zamolxis. lată, am să-ţi înfățişez urmaşul pe care l- 
am ales dintre anahoreți... Comosicus! 

Regele constată că acest Comosicus a ascultat toată convorbirea lui 
cu Deceneu, aşezat într-o firidă şi că la înfăţişare prezintă aceleaşi 
trăsături ca ale preoțimii alese pentru pustnicia absolută: craniu rotund şi 
puternic, fruntea foarte lată şi cu o aură luminoasă, privire opacă dincolo 
de care nu se poate trece. 

— Rege, sînt Comosicus, urmaşul lui Deceneu, spune tînărul 
îmbrăcat într-o cămaşă albă, strînsă la mijloc cu un curmei de tei, purtînd 
itari şi umblînd descult. 

— Ai trecut proba focului? 

— Am trecut proba focului, flăcările purificîndu-mi spiritul, ra să- 
mi ardă trupul, rege. 

— EI trebuie să ştie, spune Deceneu. 

— Ca şi Duras! Dar Duras... 

— O ştiu, rege. 

— Cugetul lui a şovăit o clipă. 

— O ştiu! Cine-i va fi urmaşul? 

— Nu l-am ales încă, Deceneu. 

— Dacă mori în luptă, ori ucis mişeleşte, se vor mînca precum cîinii 
pentru moştenirea ta. 

— O ştiu! 

— Alege-ți urmaşul. Legile tale sînt prea noi ca să poată fi înţelese. 
Dă-le timp şi un urmaş care să le ducă în timp. Lasă scrierea doar 
anahoreților, negustorilor şi străluciților. Ştiinţa cerului, phisica, medicina 
sînt ale marilor preoți şi ale regelui. Dacă le-am da tuturor, toți s-ar crede 
asemenea preoților şi regelui. Întreabă-l pe Severus, dacă greşesc Legile 


SE OZ Seo Iaz 


-Jm A BE pă 


E ae St ae NOI Ze Let Zi e 


DD O G aa 


n-ar mai avea putere divină. Nici sfatul regelui cu zeii n-ar mai avea 
putere divină. Acest adevăr îl slujesc neabătut, invocîndu-l pe Zamolxis 
să-l vegheze cu aspră lui mînie pedepsitoare. Pentru tine. Pentru 
regalitate. Pentru viitor... Pentru istorie! 

— Ai înţeles, Comosicus? 

— Pînă la cel mai ascuns sens, rege! 

— Am venit la peştera ta de meditaţie să aflu ce s-a întîmplat în lipsa 
mea. Curierii mei au alergat de la Setidava, Susudava şi Olpia în Răsărit, 
pînă în Haemus şi dincolo de el, la iliri şi dalmaţi... Cum stau lucrurile 
din Ciucaş? Şi uneltitorii? Şi minele, argintarii şi aurarii, tributurile; 
vistieria regală? 

— În Ciucaş s-au cioplit simbolul Marelui Războinic, glorificîndu-te 
pe tine, al Sfinxului, al Elefantului, şi se ciopleşte Cămilă şi Leul. 
Cioplitorii din Egipt sapă în piatră semnele noastre sacre, apoi acolo se 
freacă piatră cu lut şi se împlîntă muşchi de piatră. Eşti în cîştig cu peste 
zece mii de tetradrahme... Dar i-ai îngăduit lui Cotiso să bea vin negru la 
ospăţul tău. 

— Ţi-o mărturisesc, însumi aş fi băut un corn cu vin negru, Deceneu. 
Recunoaşte că un rege care bea mereu lapte de capră, se acreşte într-atât, 
încît nu-l mai poate suferi nimeni prin preajmă. 

— Regele este asemeni zeilor... Temut şi atât. 

— M-am vrut iubit. 

— Cînd ai poruncit să fie scoase viile şi alungate concubinele, ce 
dragoste aşteptai de la daci, rege? 

— Mă tem că asemănarea regelui cu a zeilor, este în defavoarea 
austerității, Deceneu. Gîndeşte-te la zeii grecilor. La incesturile, la 
bacanalele lor fără sfîrşit, la infidelitățile lor... 

— lartă-mă, rege. Nu sîntem greci.. Şi Zamolxis... 

— Zamolxis este neînduplecat, mare preot; iar regele dacilor cel 
dintîi slujitor al neînduplecării lui pe acest pămînt. Oricum, este greu să 
fii rege, Deceneu! | 

— Nu atît de greu cît este să fii mare preot şi ajutorul lui Burebista. 
Să slujeşti unei idei sacre şi mîntuitoare, uitînd trupul tău, desprinzîndu- 
te de el şi perfecționîndu-ți prin abstinenţă, exerciții şi voinţa, spiritul cel 
divin şi deopotrivă cu zeii. | 


cc A pp Teza ÎL Pe poi cet TIET a ; 
DEANE A S NA A EAA, 
DZE IN: OANE Naaah LOA RA, 

P AE SUE ENNE EAREN ZE AO AI 


— Regele este al oamenilor şi al timpului său, Deceneu. Marele preot 
este al zeilor. Fiecare cu riscurile lui. 

— De cînd îi protejezi pe Severus şi ţi l-ai făcut filozof pe Cotiso, ţi-ai 
sporit hazul, rege. 

— Tocmai mă întrebam dacă nu cumva slujind cu neînduplecare 
legea, nu mi l-am pierdut cu totul, Deceneu. Deci, Severus? 

— Ca întotdeauna unelteşte şi vrea s-o seducă pe regină. Asta ca să- 
ți răsplătească protecția şi să se plătească pentru cursurile de retorică şi 
cultura romană pe care ţi le ține. Am înconjurat Ciucaşul cu cei rămaşi la 
ogoare din appuli. Mîncarea meşterilor cioplitori este adusă de skistai. 
Am înălțat altare de jertfă pentru fiecare comunitate de pietrari. Va trebui 
să petreci acolo trei nopți, inițiindu-te. Apoi te-aş sfătui să gîndeşti la ura 
dintre Pompeius, Caesar şi Ariovist, regele germanilor, acum cînd 
Mithridate nu mai este. I-ai salvat viața lui Severus! De ce nu ti-ar da-o în 
schimb pe-a lui Caesar? 

— Este crimă calea care să împace Dacia cu Roma, Deceneu? 

— Este calea prin care Dacia cîştiga timp, rege. 

— Gîndul ţi-a fost inspirat de Zamolxis? 

— Gîndul mi-a fost inspirat de vreme. 

— Caesar este un războinic neîntrecut, Deceneu... Şi nu mîinile lui 
Burebista se vor mînji de sîngele lui, altfel decît în război, dacă împotriva 
gladius... 

— Greşeşti! Caesar nu va pregeta să-şi trimită otrăvitorii lui, dacă 
cumva unul dintre ei nu se numeşte Severus. 

— Veghează-mă! Şi acum să trecem la politica. 

— Politica începe cu triumful tău rege, în amiaza acestei zile. lată, 
raza de soare ne spune că trebuie să te îmbraci strălucitor, pentru a te lăsa 
glorificat şi vei vedea că anahoreţii n-au învățat zadarnic în peșterile lor. 

6 

Ne aflăm în piața cetăţii, mai exact în fața palatului regal, sub 
streşinile de şindrila ale căruia se gureşesc rîndunelele, cum fac ele 
înaintea plecării. Este august în anii 60 i.e.n. şi la coama zidului de incinta 
al cetății sînt aşezaţi soldați daci de rînd la cetate, cornişti şi buciumaşi, în 
fata scărilor monumentele din piatră, trei trîmbe de soldați aşezate radiar 
ca trei raze de soare. Între aceste trîmbe femei, copii şi bătrîni. Pe cea 


“ ae 3 / i ATN mera Lg pp, pr y rez ~ 
E Se ENIRE NEART SAE NER A EKI 
Ee EEE TANE NS PE pac de SC 
la * pi e Dn Li LUI J, [L Oa E 


a E E S S ——— m - —_ .——_ Ñl oL -a — l 


dintîi treaptă sta stegarul regal, cu steagul lup-balaur şi garda. Gărzi pe 
fiecare treaptă. Se sună din buciume cînd soarele este la meridian. Din 
stînga şi dreapta ieşirii pe terasa apar anahoreți purtînd întruchipări 
simbolice ale soarelui, adică mari talgere de bronz. Sînt cîte şase în 
dreapta şi stînga. Apoi alt şir de anahoreţi care aduc următoarele 
simboluri: trei pe stînga: Leul, Elefantul, Zimbrul. Trei pe dreapta: 
Cămilă, Sfinxul, Piramida. Apoi alţi şase, cu şase ipostaze diferite ale 
Vulturului pleşuv. Rîndurile de anahoreţi se întrepătrund simbolizînd 
închiderea cercului-soare. Împreună cu anahoreţii ies din mulțime şi urcă 
treptele, căpeteniile războinicilor şi războinicii daci care vor fi distinşi de 
rege. Poarta opinci, cioareci, cămăşi scurte strînse cu brîu şi sînt 
descoperiți şi neînarmați. Tot în stînga şi dreapta sînt grămezi de arme şi 
trofeele de război luate de la celți, care stîrnesc murmure de admiraţie în 
mulțime. Anahoreţii, incantatoriu: 

— Zamolxis ne face ştiut prin albele duhuri solare 

Ca învingător Burebista îşi încununa a lui frunte, cu 

Verdele laur... 

lată-l! 

Apare Burebista stînd pe un tron aurit, purtat de şase războinici 
celți, cu coifuri şi zale, fără arme, legaţi cu lanţuri de gât. Sînt păziți de 
şase soldați daci. De acum în colo asistăm la o scenă de teatru antic, dac. 
Adică, corul anahoreţilor cînta tot ce se întîmplă pe scenă, regia 
aparținîndu-i lui Deceneu, care urmează lectica-tron împreună cu regina. 
Corniştii şi buciumaşii sună semnalul: Atenţie, regele! Regele este 
hieratic, face mişcări simbolice, care contrastează cu atitudinea lui 
cotidiană. Peste munții Sarmisegetuzei se bolteşte un cer diafan, plin de 
lumină. Miroase a cetina şi a oi. Corul anahoreților îşi urmează litania: 

Regele poarta mantie numai în aur brodată, 

Marginea de purpură avînd, cu întreit tiv de perle in juru-i. 

Şi soarele, o, Zamolxis, în diamante străluceşte pe pieptu-i. 

Sclavii celți depun tronul într-o linişte sacră. Corul anahoreților: 

Ziraxis şi Dicomes, războinici vestiți în războiul cu celții, Sînt 
răsplătiți regeste de rege! 

Celui dintîi i se-nmîneaza două ligheane din aur şi trei 

Cupe de-argint 


OA IRITARE AFI a ADA a 
IO Sta SN E eco K HA A G Ca sc Re 
E Ay A e | 5 „i i 


Cu chipuri de celți frumos în afară ieşite! 

Lui Dicomes, neînfricat pedestraş şi iscusitul arcaş, 

I se dau din albele mîini ale reginei 

Sabia celtului Folo, nebiruitul călăreț, de el săgetat. 

Coiful lui Folo şi-mpodobită cu argint, o secure cu două 

Tăişuri. 

Mlada regească Duras, un cal strălucit în armura-i. 

Lui Rubobostres, de dacă mînuitor neîntrecut, cu celte 

Săgeți încărcată o tolbă de amazoana, ținută cu lată centura din aur 

Şi cu-o pafta dintr-o piatră de preț măiestrit şlefuită. Nimeni din voi, 
luptătorii, n-o pleca fără dar de la rege... 

Dar iată-l pe marele preot. Zamolxis ne face ştiut prin albele duhuri 
solare 

Ca marelui preot i-a dezvăluit o taină cerească. 

Mulțimea strigă: Zamolxis! Deceneu spune: Burebista. Mulțimea: 
Burebista. Deceneu; Zamolxis. 

Marele preot face semne magice spre Burebista. Ridică brațul. Este 
îmbrăcat într-o sutană albă, pe care este cusut un soare de aur. La semnul 
lui Deceneu apar doi cîte doi, sclavi celți, ducînd zaua, coiful, spada şi 
scutul lui Critasir. Pe măsură ce corul anahoreţilor numeşte obiectul 
respectiv, sclavii, atinşi pe umeri de Deceneu cu un toiag aurit, depun 
cele numite la picioarele regelui. 

Zaua-mpletită cu netede ochiuri şi fire-ntreite, 

Numai din aur, pe care-o smulse Burebista el însuşi, 

Lui Critasir, regele celților, în bărbătească luptă 

Pe malul împădurit a lui Marus, năvalnică apa din nord. 

Coiful din aur cu zmalțuri albastre ornat 

Avînd drept semn regesc, ale taurului coarne de fier 

Şi inscripții tainice, chemînd al zeilor celți ajutor! 

Cumplită spada cu lama din fier aurit, ce pe mulți dintre 

Noi | 

La Zamolxes înainte de vreme-i trimise, de rege-i fu 

Smulsă în luptă. 

Şi scutul lui Critasir celtul, duşmanul nostru de moarte, îmbogăţit cu 


frunze de codru-aurite de a meșterilor ` 


RZA SSE NE oil a ISI IZA 
À D DA ENUAS ONS 


a a. —..—— — D 


E 


Neîntrecuta sîrguinţă! 


O Zamolxis, pe rege-l slăvim în cuvinte de foc! 

Mulțimea scandează puternic: 

— Zamolxis! Pe rege-l slăvim în cuvinte de foc! 

Deceneu se aşază în fața regelui, cu spatele la mulțime, în dreptul 
tronului-litieră se aşază pe rînd cîte un skistai care ridică simbolul invocat 
de Deceneu, în şoaptă. Doi anahoreți aduc două amfore de cult în care 
arde tămiia. 

— Fumul tămiiei de Saba, 

Sfîntul locaş Cogaiononul. 

Răbdarea-cămilă. Cugetă! 

Corul reia melopeea: 

— Zamolxis ne face ştiut prin albele duhuri solare 

Ca învingător Burebista îşi încununa a lui frunte cu 

Verdele laur..: 

Melodie psalmodiată pe care Deceneu îşi oficiază misterul. 

— Fumul tămiiei de Saba, 

Zamolxis în spirit; Sfinxul-tăcere! Cugetă! 

— Fumul tămtiiei de Saba 

Zamolxis în tine: Piramida-veşnicia temeinicita în piatră, arătînd 
cerul cu vîrful... Cugetă! 

— Fumul tămiiei de Saba, 

Leul regesc. Netemătoare forța şi demnitate. Elefantul 

Puterea-nţeleaptă 

Zamolxis spirit germinație. 

Natura fecunda şi dacii cu Zimbrul... Cugetă, rege, şi treci în 
Zamolxis. 

Anahoreţii şi mulțimile cheamă de trei ori numele lui Zamolxis. 

În aceeaşi zi skistaii triburilor care-au fost chemaţi la Sarmisegetuza 
încalecă şi pleacă spre triburile lor, unde vor cînta războiul cu celții şi vor 
improviza pe marginea celor văzute la Sarmisegetuza, zeificîndu-l pe 
Burebista. Doi ani mai tîrziu, în anul cînd Caesar îi zdrobeşte pe helveţii 
coborîți din muntii lor în cîmpiile fertile ale Galliei, sînt gata fortificațiile 
din jurul Sarmisegetuzei şi zidurile care le leagă de bastioanele înaintate. 


X rE EELS A IE EET 
CD SEUL Is SOES 


Zidul dac intra ca un element constitutiv în tactica de apărare şi în 
construcția. de fortificații. El se compune dintr-un zid exterior din blocuri 
de piatră în care se scobesc găuri în “coada de rîndunica”, din al doilea 
zid în care se scobesc aceleaşi găuri în coada de rîndunica, blocurile din 
exterior se leagă cu cele din interior prin grinzi din lemn încastrate prin 
cozi de rîndunica cioplite la ambele capete şi între aceste două ziduri se 
tasează umplutură, blocuri de stîncă, totul prins într-un mortar din 
pămînt ud bătut cu maiurile. 

Triburile muncesc la cetăți cu rîndul. Regele trece de la o cetate la 
alta, unde judeca pricinele privind pămîntul, arenzile muntilor şi crimele. 
Duras şi-a terminat anul de stat peste Donaris, la dacii din vecinătatea 
grecilor. Medopa are 16 ani şi regele se gîndeşte ca o va mărita cu unul 
din fiii lui Pieporus, ca să n-o mărite cu unicul fiu al lui Ziraxis, aceasta 
putînd pricinui certuri pentru domnie. 


7 


Medopa aranjează odaia de sfat a regelui. Un obicei nou la curte, 
care-o distrează. Le grăbeşte pe cele două sclave, Demo şi Darda. A 
învăţat să fluiere ca scatiii şi fluieră ca scatiii, cînd intră Cotiso. 

— Ia te uită! Filozoful regelui. Dat cu pomezi şi parfumuri. 

— A sosit ieri la cetate, o caravană de negustori sirieni, regina! 

— Linguşitorule! Nu sînt regina şi negustorii tăi sirieni nu sînt 
pentru mine! 

— Regele te ține din scurt, Medopa! 

— Adică? 

— Bate monedă de aur, dar cheltuie monedă pentru cetăți şi arme. 
Tezaurul public nu este şi tezaurul regelui. 

— Cu atît mai putin al fiicei regelui... Asta voiai să spui? 

— Nici gînd!... L-ai văzut pe Severus? 

— N-am văzut pe nici unul din voi. Regele este prea blînd cu tine, 
Cotiso. Petrecerile tale desantate l-au corupt pe Duras. Am auzit că de trei 
ori ai fost cu el la Histria şi ați chefuit la curtezane. 

— Regele o ştie?. 

— Regele ştie totul. Pe cine cauţi? Am treabă. 


PS ce ra pp IEN = AEGAN A 
UDS Sr IS ISSE K RL ME ie Se: ZE 
DST DZ E SO ES S Pisi SU 


DD O G aaa 


— De fapt pe tine te caut, Medopa. 

— Jos mîinile, Cotiso! O cauţi pe Medopa? Tu?! Tu care cumperi 
sclavele soldaților? Care risipeşti avuţia tatălui tău, îţi joci caii la zaruri și- 
ți pierzi turmele de oi în pariuri netrebnice? Cotiso, din fiu de rege ai 
ajuns un măscărici! 

— Oare nu tatăl tău m-a adus aici? 

— Tatăl meu ţi-a deschis calea bărbăţiei. La triumful lui, trebuia să 
fie strigat şi numele tău. 

— S-ar fi lungit prea mult, soarele meu. Şi aşa mi s-a părut că a ținut 
o veşnicie. 

— Mi-e silă cumplită de tine, Cotiso!... Numele tău va ajunge să fie 
dat cîinilor şi sclavilor. Mamele îşi vor ocărt copiii strigîndu-i Cotiso. 

— Pe zei! Ce soarta tristă îmi prezici... Te-a sărutat cineva pînă 
acum? 

Intră Duras. Medopa îşi trage pumnalul şcît de la brîu. 

— Las-o, spune Duras. 

S-a maturizat, are pungi vineții sub ochi încercănaţi, barba lungă, 
potrivită cu foarfecele. 

— De ce n-o aduci la petrecerile noastre? 

— Eşti viermele plătit de Roma să rozi trupul lui Burebista, pal 
Medopa. 

Fata se gîndeşte că l-a iubit pe Cotiso de cum l-a văzut intrînd în 
cetate călare, urmat de sucii lui sălbatici şi că-l urăşte acum pînă la 
moarte, pentru că i-a ucis visele şi dragostea. 

— Auziţi-mă, zei, şi milostiviți-vă de urechile mele, pline de vorbe 
atît de mari încît nu ştiu cum de mai încap în ele, strigă Cotiso. 

— Du-te, sora! 

— Ai apucat un drum greşit, frate. 

— Îmi ajunge un moralist în regat. N-am nevoie de doi!... Du-te! 

— Nu-mi poate porunci decît tata, sau soțul meu. 

— Iată o fată care calca legea, Duras!... Sacră lege dacă!... Medopa, 
prin neascultarea ta, calci legile tatălui tău!... Mă înspăimâînți. 

— Nimeni nu ascultă aici de betivi şi desfrînați. 

— Duras, sînt uimit şi îngrozit. Să mergem. 

— Ne-a chemat Ziraxis la sfatul regelui, prietene... Severus, salve! 


a a. —..—— — D 


OSENI ENE COMS NEZA 
À D DA ENUAS ONS 


E 


Romanul poartă o togă groasă, are un început de calviție, se 
bărbiereşte zilnic, este înalt, voinic şi în fiecare dimineaţă lupta cu regele, 
fiind învins în fiecare dimineaţă, îşi ia revanşa la mese, cînd scandează 
hexametri şi cînd face politică, umilindu-şi ascultătorii care nu cunosc 
termele şi nu au şcoli de retorică, n-au arene, regele nu da spectacole cu 
gladiatori, ori lupte cu fiarele şi Burebista îi răspunde că dacii sînt prea 
“barbari” pentru a privi cum se ucid oamenii în arenă, ori cum se luptă în 
arenă cu fiarele, cînd o pot face în munti, unde ursul este slobod să aleagă 
luptă, ori nu. 

— Plecăciune, zeiță! Spune Severus. 

— Cei trei care-i batjocoresc pe Cabyiri. Mă apuca plînsul. Ori mai 
curînd, rîsul. Medopa iese urmărită de Cotiso, care de fapt iscodeşte 
odaia alăturată. 

— Totul trebuie înfăptuit pînă cînd nu soseşte solia lui Ariovist, 
şopteşte Severus. 

— Tirania lui mă ucide, spune Duras. 

— Tirania lui ucide Dacia, spune Cotiso. 

— Ne întîlnim la răsăritul lunii, la tine, Cotiso... Să fie zarva multă. 
Femei multe. Cîntăreți. Chitarişti şi harfişti. Ce-a zis Cotelas? 

— Vine! 

— Din partea apullilor, întreabă Duras. 

— Am jurat să nu-i aflu nici numele, nici înfăţişarea. Am jurat pe zei 
şi pentru voi, spune Severus. 

— Dacă ai jurat pe mulții tăi zei, sînt liber de jurămînt, Severus... 
Aud paşi. 

Cotiso se retrage. Intră Ziraxis împreună cu Dicomes. 

— Regele a repezit curieri spre răsărit, Dicomes. Ce ştii? 

— Se zice că bastarnii au coborit în cîmpia getică... Uite-l pe filozoful 
regelui... Şi tu, Severus? 

— Pe mine nu mă vezi, Dicomes? 

— lartă-mă, Duras. Stăteai în întuneric. 

— Cuvintele tale au un înțeles ascuns. 

— Numai cei cu conştiinţa pătată caută mereu înțelesuri ascunse în 
vorbele bărbaţilor, Duras. 

— Duras a luptat bărbăteşte împotriva celților, Dicomes. 


PEAN AOS E EIA 


Da COENS PEESO RAES 


N [Do D o M M a pou Mo 


— Toți am luptat bărbăteşte, fără să fim fii de regi. Sau tocmai 
pentru că sîntem fii de regi, Cotiso. 

— Duras nu are nevoie de un apărător ca tine. 

— Pax, bărbaţi daci, spune Severus. 

— Dar nu “pax romana”, Severus! Răspunde Dicomes. 

— lată-l pe rege! Apoi, şoptit, lui Cotiso. Vine cu Deceneu... S-a 
întîmplat ceva. 

Burebista este îmbrăcat în costumul de tarabostes cu opinci, cioareci, 
cămaşă albă strînsă cu brîu lat din piele, pe pieptul căreia este cusut un 
soare, cu o mantie uşoară şi căciulița de lînă. 

— Pe cine biîrfeşti, Severus? 

— Pe tine, rege! 

— O ştiam! 

Bărbaţii daci se aşază la masa sfatului, o masă grea din stejar, 
înconjurată de jilțuri acoperite cu blăni de oaie. 

—  Dicomes. Cîte care de piatră aţi tras la cetățile din jurul 
Sarmisegetuzei? 

— Trei mii şi încă zece, rege. 

— Cotiso! Nu mi-ai înfățişat negustorii sirieni. 

— Nu mi-ai poruncit-o. Au numai țesături scumpe, uleiuri 
parfumate, fibule şi cercei de aur, adică tot ce stîrneşte mînia ta şi a celor 
apropiați ție, Burebista. 

— Poate pentru a-şi păzi aceste avuții au venit însoțiți de patru sute 
de războinici. l-ai cerut lui Dicomes să le dea drumul în cetate? 

— Pe zei! Nu! 

— Dicomes? 

— A venit la mine sutaşul Rubobostes. El mi-a cerut-o din partea lui 
Cotiso! 

— Nu-l cunosc pe sutaş. 

— Rubobostes este sutaşul meu la călărimea apullilor. Am să-l 
cercetez. | 

— Rubobostes a fost găsit la intrarea templului mic, al lui Bendis, cu 
un pumnal înfipt în inimă, spune Deceneu. 

— Vai celor care l-au ucis! O jur pe Zamolxis... Cotiso, trei armăsari 
din prăsilă veche, dacă ghiceşti cine l-a ucis pe Rubobostes. 


— Nu sînt ghicitor, Ziraxis. 

Burebista şi Deceneu tac şi-i ascultă pe cei doi. Nu este nici o taină ca 
Ziraxis şi Cotiso se urăsc de moarte şi că adevărul sutaşului ucis nu poate 
fi departe de adevărul lor. 

— V-am chemat la sfatul de obşte şi de război, spune regele... Bate 
din palme, se deschide o uşă şi gărzile aduc trei bărbați daci fără căciulite, 
din aceia pe care romanii îi vor numi comatus, din pricina pletelor lor 
libere şi sălbatice. Deceneu îl fixează pe Cotiso. Lui Severus i se pare că 
uşa aceea n-a fost niciodată acolo şi că s-a schimbat ceva în arhitectura 
simplă şi pe ici, pe colo grosolană a acestui palat regal, departe ca lux 
pînă şi de vilele patricienilor. Cei trei salută, plecîndu-şi frunţile. 

— Fiţi bineveniţi la regele vostru, spune Burebista. lată-l aici pe 
Natoporus, săpunul, care a stat zece ani la Roma, lucrînd la atelierele 
pentru baliste... Severus! Pari mirat. N-ai ştiut-o?! 

— Mă uimeşti, rege! 

— Cum, n-ai ştiut că Natoporus a fost decurion în legiunea XII-a 
tracica?... Severus! Mă  dezamăgeşti... Mucapor a studiat arta 
construcțiilor în piatră... Nu la Roma, Severus! La greci! N-aveai de unde 
s-o ştii. De trei ani conduce şcoala mea de constructori... Berzame! 
Geograful şi astronomul... Cotiso, poți să-i fi ucenic, fără să roşeşti. A stat 
şase ani printre geografii şi astronomii regelui Ptolemeu al IV-lea... Ce 
vrei, Severus? Ce nu ştim, trebuie să învăţăm. 

— Înţelepciunea şi spiritul tău prevăzător mă copleşesc. Severus ştie 
că Deceneu trimite an de an iscoade la Roma şi în cetăţile greceşti, după 
cum Roma şi cetățile greceşti, neliniştite de puterea dacilor, trimit iscoade 
mascate în negustori la Sarmisegetuza şi triburi; dar pînă în clipa asta n-a 
ştiut că Burebista a mers atît de departe, încît să-şi formeze inginerii şi 
geografii în chiar şcolile romane şi greceşti. 

— Puteam fi şi eu unul din cei trimeşi să vadă lumea, rege! Cu nimic 
mai puțin dăruit decît aceştia trei. 

— Ai fost ucenicul meu în treburile războiului, Duras. Şi al marelui 
preot pentru cele sacre. 

— Voiam să văd lumea. 

— Învață s-o vezi dincolo de vîrful săbiei... Ziraxis, ce vrei să spui? 

— Toleranta ta față de Cotiso a făcut ca mulți din cei tineri să-i calce 


be ate ba) TIS Aa TAL Mora La St Ta 
INS ja ZEN Se aa IC ui CU Ca ez g | 
ý - N > (277 5 r4 


pe urme. Ar trebui să înăspreşti legea, rege... Măreţia ta a stat în asprime. 
Porunceşte-mi să-l caut pe ucigaşul sutaşului Rubobostes. 

— Asprimea care naşte respectul, Ziraxis, nu ura, spune Deceneu. 
Ascultaţi-l pe rege. Înainte de a muri, Rubobostes a mărturisit numele 
ucigaşului. 

De cîte ori se amestecă marele preot, lucrurile se complică, îşi spune 
Severus. După cum în general s-au complicat după victoria împotriva 
celților, cînd Burebista a profitat să apuce mai strîns frîiele triburilor şi să 
le înhame pe acestea la carul lui regal. De ce-ar face Burebista la 
Sarmisegetuza, altceva decît vrea să facă Caesar, la Roma? Totdeauna 
victoriile militare ori calamităţile au favorizat puterea, făcînd-o mai 
tiranica sub pretextul darului ei de a salva mulțimile. Ziraxis este un 
fanatic al puterii regale şi va rămîne un fanatic, atîta vreme cît această 
putere îi va aduce foloase. 

— Nu-l văd pe Cotelas? Ştie cineva de ce nu este Cotelas de față? 

— Cotelas este de rînd la cetate, rege! Spune Ziraxis. 

— Poate nu vrea să fie de față cînd hotărăşti pacea sau războiul, 
Burebista, spune Cotiso. 

Severus ascultă şi meditează la modalitatea în care Burebista s-a 
făcut şi se face stăpîn absolut al Daciei. Chestiunea cu zeii este veche şi 
încă merge la dacii plugari, pastori de turme şi războinici. Neavînd 
poezia şi artele, cetatea şi şcolile de retori, viața lor spirituală sta la zei. 
Nevăzîndu-i pe aceştia, este uşor să fie conduşi la zeificarea regelui, în 
vreme ce regele le trimete oamenii lui care le crestează pe răboj numărul 
vitelor, al galeţilor de grîu şi mei, de vin şi al sloiurilor de miere şi ceară, 
punîndu-i să dea partea regelui şi partea lor, şi el, Severus ştie prea bine 
istoria Romei să nu vadă limpede cum Burebista devine rațiunea ultimă a 
Daciei. Este atent pentru că regele spune: 

— Sau poate că şi alții. Aulupor, Cotre şi Petoporus nu vor să asculte 
poruncile mele şi gîndul meu şi voința mea, Cotiso?! 

— De-o veşnicie am fost învăţaţi să nu avem alt stăpîn decît pe noi 
înşine, rege. 

— Nici un alt stăpîn decît lăcomiile, urile şi interesele voastre, 
Cotiso, spune Deceneu. 

— Mă închin mare preot în fata rațiunii tale divine, dar libertatea 


EERE LAT DNS AA N > NOAA 
ui S IA GSN? SEAN I7: Di RAN M A AAs f; 
i dy DN ei [e S A pari ` + i ar p” f 
CAI et 0 - EMEN A LARS ANS ERGE D. 


a E E RI S m m - — -ae o 


fiecăruia din noi rămîne libertatea după care tînjeam... Oare Ziraxis al 
cărui unchi a fost regele apullilor de răsărit şi a cărui soție este fiica 
regelui scordiscilor, nu tînjeşte după cetatea unchiului său? 

— Calomniatorule! Tună glasul lui Ziraxis. Aveam eu putere şi bani 
să ridic cetăți în piatră?! Nu cădeam oare sub loviturile nătărăului aceluia 
îngîmfat, iartă-mă, Severus, care se numeşte Antonius Hybrida. 
Guvernatorul Macedoniei? Ascultarea față de rege îmi dă scutul lui şi 
puterea lui şi strălucirea lui! 

— Atunci puteai să-i spui regelui că ai vîndut romanilor trei mii de 
iepe cu armăsarii lor de prăsilă, să-i plăteşti ce i se cuvine pentru tezaur şi 
să te gîndeşti că, încălecate de călăreți romani, iepele scurtează cu şase 
zile drumul lui Caesar — să zicem de la Apollonium la Donaris. 

— Calomnie, rege! Pe Gebeleizis! Vei pieri sub fierul meu, fecior de 
tîrfă! 

— Ziraxis, păstrează-ţi cumpătul, spune regele. Cotiso, vei fi pus să 
juri la altar! 

Face semnul de ascultare şi toţi cei de fata îşi pleacă frunțile. 
Burebista se ridică şi se aşază în jilțul regal, ceilalți rămîn în picioare. 
Deceneu vine lîngă rege. 

— Văd cu tristeţe că nu gîndul unei Dacii puternice şi veşnice prin 
unirea triburilor va macină, tarabostes. Văd cu tristețe că nu acest strigat 
tainic al timpului dac va scurma conştiinţa. Că nu intre Roma şi Dacia 
merg, întrebările voastre; ci între voi şi regele dacilor duc ele. Pe zei! Vi-o 
jur! Am rămas acelaşi! Gata să retez orice nesupunere. Cine-şi ia asupra-şi 
pieirea Daciei, fărîmițind puterea ei! Tu, Cotiso? Tu, Ziraxis? Şi-o ia 
Cotelas? Viitorul nu se ţese în patul concubinelor şi nu se naşte din 
amforele cu vin... Taci, Cotiso!... Să învăţăm de la romani. Severus o ştie 
mai bine decît o ştiu eu. Ei spun: Salus populi supremă lex esto!... 
Dicomes! 

— Porunca! 

Lasă-i la plug pe cei care-au fost sub arme împotriva celților. 
Aprinde focurile de vestire pe vîrfurile munților. Curierii mei să gonească 
zi şi noapte în toate aşezările Daciei. Şaizeci de mii de bărbaţi să fie în cea 
dintîi noapte cu lună nouă la Piroboridava, peste munţi, cu merinde 
pentru patruzeci de zile. 


he ate tag) pat lasa / bor > ae 

tE SAE ENIDE NA ARIN SIARAN, D AAA 
TENE l ; Aa Pe pi, ? 

a a SS etapa CR RSS af SI 


a i RI d II S e mm -ae o 


" 


r 


SU 


— Zamolxis, zeu al pămîntului şi al cerului, al celor văzute şi al celor 
nevăzute, spirit-lumină şi spirit-germinaţie întruchipat în natură cea cu o 
mie de fete şi tu Gebeleizis, zeu al fulgerului; dați regelui fulgerul mîniei 
cereşti cu care să-i trăsnească pe duşmanii Daciei. 

Invocaţia rituală a lui Deceneu îl cutremură pe Severus. Aceşti doi 
bărbați au conştiinţă limpede a forței pe care înşişi au constituit-o, 
organizat-o şi condus-o. Deci, încă un război dincolo de Istru. Ori pe 
malurile Pontului. 

— Berzame! Cunoşti drumurile, întreabă regele. 

— Le-am însemnat cu trunchiuri. Călăuzii mei le-au străbătut de trei 
ori în codri, au însemnat după astre cele patru puncte cardinale, pe 
trunchiurile stejarilor cunoscuți mie şi călăuzilor. 

— Legea războiului cu voi! Tăcerea voastră să fie că a gresiei... 
Duceţi-vă! 

— Zamolxis cu tine. 

— Cotiso! 

— Îți aduc o mie de călăreţi, rege. 

— Îmi datorezi trei mii. 

— Lasă două mii la Donaris! Oricum, dacă romanii vor să te ia pe la 
spate, nu pot veni decît pe acolo. 

— Cine va porunci celor două mii? 

— Cel hotărît de tine, rege. 

— Severus? 

— Rege! 

— Pompeius? 

— Aşteaptă încă primul pas de la bunăvoința ta. 

— l-am făgăduit-o! Mergi cu noi? 

— Împotriva cui? 

— O vei vedea în cea dintîi noapte cu lună nouă. 

— Sînt prea bătrîn pentru gloria armelor. Rămîn. 

— Şi eu, rege? Întreabă Duras. 

— Vei merge cu... 

— Apullii, spune Deceneu. Zamolxis o vrea. Şi constelaţiile. 

— Zamolxis cu tine, spune Duras şi iese grăbit, ca şi cînd hotărîrea 
zeilor şi a marelui preot l-ar fi jignit adînc. 


Gărzile închid toate uşile şi ies aşezîndu-se în fața lor. Prin galeria 
care duce la odăile regelui intra Comosicus. 

— Ştiai de cele trei mii de iepe vîndute romanilor, mare preot? 

— O minciună a lui Cotiso, să-l murdărească pe Ziraxis, rege. 

Comosicus îşi face plecăciunea. 

— Rege, Acornion este aici! 

— O aflu abia acum? 

— A venit cu caravana sirienilor. Este travestit în negustor. Abia de 
dimineaţă, la deschiderea porților a intrat în cetate, aducînd un coş cu 
rodii. 

— L-a văzut cineva? 

— Este skistaiul care aduce tămiia. 

Comosicus se întoarce pe coridor şi aduce un anahoret venerabil 
care se închină adînc. Înainte de a închide uşa, Comosicus îl vede pe 
Duras trecînd spre odăile regelui. 

Anahoretul cu barbă albă depune la picioarele regelui o traistă din 
piele plină cu tămiie. 

— Zeii cu tine, rege! 

— Zeii cu tine, Acornion. Ridică-te, prietene al tatălui meu. Ridică-te 
şi spune-mi ce te-a tulburat pînă într-atîta, încît ai părăsit însoritul 
Dionysopolis şi Pontul cel plin de lumină pentru muntii noştri? 

— Eşti cel mai mare dintre regi, Burebista. Biruinţa la asupra cerților 
te-a acoperit de lauri. Cetățile Pontului sînt pline de zvonuri. 

— Şi Dionysopolisul? 

— Mai marii cetății cred că în virtutea prieteniei arătată nouă de 
tatăl tău, tu însuţi vei cinsti cetatea. 

— Să fie numai zvonurile cele care te-au îndemnat la acest drum 
greu? 

— Zvonurile, dar mai ales Pompeius... Mare preot, pot jura că în 
caravana sirienilor sînt cel puţin trei romani travestiți. Vorbesc limba 
hispanilor; dar după cum se îmbracă, după cum ascultă de cel numit de ei 
Marius, par centurioni... 

— Au venit cu caravana? 

— Din Asia Minor, rege. 

— Du-te, Comosicus, şi vezi, spune Deceneu. 


USE Ca E RX AO 
O EEEE NENE ESSU 


A an EAD 


- n 


.—— a e a a 


— Am venit să-ți spun, rege, ca cetăţile Pontului se tem de tine, tot 
atît cît se tem de Caesar. Ca la Sarmisegetuza este cineva care te vinde. La 
Tomis şi Histria se ştie că tu ai aflat de tîrgul făcut cu romanii, prin care 
cetățile Pontului vor trece la alianța cu Roma. Că cei din Odessos şi cei 
din Callatis au plătit iscoade şi ucigaşi care să pîndească paşii lui 
Pompeius, dacă ar veni la Dionysopolis şi să-l ucidă, cîştigîndu-l astfel pe 
Caesar. Că dacă tu ai veni la noi fără o armată puternică, viața ti-ar fi în 
primejdie. 

— lată motive puternice să-ți dovedeşti prietenia față de rege, 
Acornion, spune Deceneu. 

Prietenia celui mai mare dintre regii dacilor mă onorează în 
cetatea mea, în fata sfatului orăşenesc şi a adunării poporului, mare preot. 

— Îmi eşti prieten, Acornion, dar, înainte de a-mi fi prieten, eşti grec. 

— În această calitate îmi place algebră, rege. Algebra şi astronomia, 
dacă pot face politică. 

— Dovedeşte-mi-o! 

Burebista, îl ascultă pe venerabilul Acornion vechi sfetnic de tinerețe 
al tatălui său şi, de ce n-ar recunoaşte-o, şi al lui. Sfaturile lui Acornion şi 
lungile lui drumuri în slujba Daciei, i-au adus o avere pe care nici algebră, 
nici astronomia, luate în parte sau împreună, nu i-ar fi adus-o. Acornion 
vrea să-şi scape cetatea atît de daci, cît şi de romani, sau mai curînd 
aşteaptă să vadă cine va fi învingătorul, pentru a şti cui să zîmbească. 
Pompeius este mai cunoscut în Răsărit, Caesar mai cunoscut în Apus. Un 
Burebista aliat cu Pompeius şi Pompeius puternic la Roma, iată visul de 
aur al venerabilului Acornion. Regele cunoaşte istoria cetăților greceşti de 
la Pontul Stîng şi ştie de negocierile lor cu romanii, înainte-umblătorii i- 
au adus veşti despre aşezarea lui Caesar în Gallia. Dacă nu s-ar teme de 
ceea ce se urzeşte în Dacia, ar putea lovi Roma pînă la hotarele ei 
dalmatine. 

— Burebista şi Pompeius împreună înseamnă a atîta pînă la nebunie 
partidă dacă de la Sarmisegetuza, rege. Pe aceia care, înrăiți împotriva ta, 
te-ar defăima spunînd că vinzi Dacia, Romei, prin Pompeius. 

— Să fie la Sarmisegetuza o asemenea partidă, Deceneu? Întreabă 
regele. 

— "Toţi cei care pierd, vor să recîştige, rege! Spune Acornion... Cu 


he ate ta) pat lasa or > ae 

i SED ENINA AROEN AAEN, DSR EAA, 
TENES l ; Aa Pe pi, ? 

a a NS Poe SE CR RSS Lab ESI 


E E a RI S m m - — -ae o 


" 


r 


X 


IIS ENI SRC AX ARI SEE ` Ra i ENS EEAS IAN 


+? 
Di ap), 


Iy, 


Cr n 


ajutorul zeilor, al romanilor, al celților, al grecilor, al otrăvii; ori al 
cuțitului. Veştile din Gallia nu ţi-o spun? Sequanii se lupta cu heduii, cei 
dintîi îi cheamă în ajutor pe germani, heduii pe romani, adică tot ce-a 
aşteptat Caesar după ce i-a bătut pe helveți. Să nu fi fost la mijloc chiar 
mîna lui Caesar? Să nu fie mîna lui la Sarmisegetuza? 

— Este algebra ta? 

— Este algebra care ține de politika, rege! 

— [Iat-o pe a mea. Gallia este mare, se întinde pînă la Okeanos şi 
poate gallii vor înțelege cum au înțeles dacii, am zis dacii, nu străluciții 
dacilor, că pot rămîne liberi, doar unindu-se. Pompeius poate să mai 
aştepte. După cîte ştiu senatul i-a dat armata din Hispania. Cicero este în 
exil. Legea agrară a fost votată peste capul senatului şi fiecare cetățean 
tata de trei copii şi-a primit pămîntul Roma are treburile ci. Dacia pe ale 
ei. Să nu grăbim mina timpului. 

— Crezi că Ariovist îl va învinge pe Caesar? 

— Ariovist are călărimea în faţa căreia legiunile tremura... Acornion! 
Cinstesc venerabila ta ființă. Grijă ce mi-o porți şi prin mine grijă ce-o 
porți cetății tale. Spune-le deci bărbaţilor din sfat să-şi vadă mai departe 
de negoț. Să nu deschidă porțile cetății pentru cei din Callatis şi Odessos. 
De vor vedea cerul în flăcări, să ştie că flăcările acelea nu vor arde decît la 
trei miliare de Dionysopolis. Este răspunsul meu la ştirile care mi le-ai 
adus. Slujindu-mă, slujeşti istoria cetăților greceşti de la Pont, a geților, a 
macedonenilor, a ilirilor şi tracilor şi deopotrivă destinul lor, Acornion, 
pentru că întotdeauna libertatea poartă un nume, după cum tirania 
poartă un nume, care aici se numeşte: Roma. Te vei întoarce însoțit de 
ostenii mei, sau în chip de anahoret? 

— Straiul de anahoret mă apară mai bine decît dacă, rege. 

— Fie! Vei avea doi slujnici şi cei mai buni cai ai sucilor. 

— Acornion, să mergem! Spune Deceneu. Eşti obosit... Mi-ar fi 
plăcut să te însoțească fiul regelui. Zeii cu tine, rege!... 

Burebista ascultă paşii celor doi. Ce ştie Deceneu şi din ce ştie, cât îi 
spune regelui şi cît tine pentru sine? Acornion a venit să ceară protecție 
pentru Dionysopolis. 

Cineva a trădat planurile regelui. Cetățile greceşti ştiu că războiul cu 
bastarnii este doar pretextul de a-şi duce oştirea la Răsărit, dincolo de 


AD 


E AES SEI aa SU wV PAIRA Să WAAR 08, PESU 


a a a a Pe — 


e - Da 


Tyras în cîmpia sarmată. Cine vinde planurile regelui? Şi de ce? Acum, 
cînd lupta dintre Pompeius şi Caesar nu se dă pe faţă, cît legiunile sînt în 
Gallia, ori împreună cu Crassus pornite împotriva părților acum este el 
liber să aducă la Dacia, triburile de dincolo de Tyras şi Donaris, pînă la 
Haemus. Acum este timpul ca atelierele să lucreze ziua şi noaptea pentru 
a făuri arme, acum este timpul ca monetăria regală să bată aurul şi 
argintul cu care să ridice cetățile, negoțul să îmbogăţească vămile 
regelui... Aude paşii uşori ai reginei. Regina a ascultat totul din firidă 
făcută în perete şi acoperită cu blăni. 

— Ai auzit, rouă de munte? Bendis îi sărută mîna. 

— Mulţumesc pentru dragostea şi încrederea ta... Ce vrea Deceneu 
de la Duras? 

— Să-l îndepărteze de deşertăciunea vieții pe care o duce aici! 

— E tînăr! 

— La anii lui eram rege! 

— Mă tem pentru viața lui. Crezi în Pompeius? 

— Cred în Acornion. În nevoia lui Pompeius de ajutor. În dorinţa de 
libertate a macedonenilor. Cere sfatul zeiței tale. Pompeius este bogat, 
viteaz şi nobil. Nu-şi ştie conduce oştirea. Onorurile militare şi le-a 
cumpărat. Orgoliul lui este să i se spună Pompeius cel Mare. A trecut de 
partea plebei, nu s-a dus el în Hispania împotriva lui Sortorius, a colindat 
Mediterana cu cinci sute de galere stîrpind piraţii, a cules laurii lui 
Lucullus cîştigați împotriva lui Mithridate. Ce va face la Roma, în lipsa lui 
Caesar? 

— Va unelti? 

— Cine va unelti aici, cînd voi pleca la război? 

— Mă înspăimînți. 

— Ce zice zeița de viitorul lui Pompeius şi Caesar?... Mi-ar place să 
ajungă la război şi războiul dintre ei să fie lung şi sîngeros. Cu cît va fi 
mai lung şi mai sîngeros, cu atît Burebista va cîştiga timp şi Dacia lui se 
va încununa cu cetăți de neînfrînt. 

— Mai ai nevoie de Bendis, regina? 

— Am nevoie de Bendis. 

— Medopa are inima însîngerată. 

— Cotiso? 


UD SE DZ SS Leul) a CD ME SA 
EDP ANN ; 7 Th 
P AEE ENE ETRS NAAU 


n S a a i i 


W 


— El, desfrînatul! 

— Aruncăm prea uşor cuvinte defăimătoare, rouă de munte! 

— Îmi dai o speranţă? 

— Cotiso vorbeşte cu tîlc. Vorbele şi gîndurile lui mă oglindesc mai 
adevărat decît linguşirile lui Ziraxis, sau oarbă ascultare a lui Dicomes. Îl 
voi încerca în război. Dacă merită, i-o dau pe Medopa. 

— Lui, care te înfrunta fără ruşine şi teamă? 

— Cineva trebuie să spună şi adevărul, Bendis. Altfel am muri fără 
să-l vedem din pricina norilor groşi ai fumului de tămiie... Ce se întîmplă 
acolo? 

Se aud paşi grăbiţi. Garda deschide uşa. Intră Dicomes sub arme. 
Regelui i se pare că l-a văzut pe Duras. 

— Romanii la Donaris, Dicomes!? 

— Fiul lui Ariovist însuşi, cu trei sute de călăreți germani, au ajuns 
la Germinară. Poarta trofee romane, vin călări, fără căruţe, cu căi de 
schimb şi mîine vor fi la Sarmisegetuza. Au călăuzi de la cei de pe Marus, 
rege! 

Burebista simte vîntul rece al munților înghețindu-i inima. 

Învingător, Ariovist nu avea de ce să-şi trimeată fiul tocmai la 
celălalt capăt al Europei. Deci, lupta cu Caesar a avut loc. Îl ascultă pe 
Dicomes care-l vesteşte precipitat ca la Ramidava a ajuns o solie a 
Pontului, venită pe cai nemaivăzut de frumoşi, gătiți cu piei de animale şi 
pe cămile gătite cu panglici din mătase. 

— Rege, cineva complotează, spune Dicomes. 

— Ce te face s-o crezi?. 

— Vor să te prindă şi să te vîndă lui Caesar. Altfel ce-ar căuta la 
Sarmisegetuza, în acelaşi timp? 

— Iată o judecată cinstită, Bendis... Du-te, Dicomes. Întîrzie-l pe fiul 
lui Ariovist, pînă la sosirea soliei Pontului. Pregăteşte primirea. Cheamă 
obştile din preajma Sarmisegetuzei. Curierii care ți-au adus ştirea, să n-o 
răspîndească sub pedeapsa. Au vorbit pînă acum? 

— Cel de la Germisara i-a spus-o lui Ziraxis. 

— Să tacă şi Ziraxis! Mai ales Severus să nu afle nimic... Du-te!... Ce 
zici Bendis de această întîmplare neobişnuită? 

— Ca întîmplarea îţi vine în ajutor. Redă-mi copiii şi pot spune că 


Ze 


De CUI Se ae G at PREIA 
ad ma ATi 
Pip NEPE SCI A Zap OR SI af SU 


DN A —— — a a e 


"yp 


peza 
r 
Yf 


viața mea este plină şi strălucitoare. Mă duc să dau poruncile pentru 
ospăţul soliilor. 

Burebista îşi spune că Bendis a rămas mai mult mama decît regina şi 
mai mult femeie decît preoteasa a lui Bendis zeiță. Cînd învinşii vin să 
ceară ajutor, nu este acelaşi lucru ca atunci cînd se întemeiază o alianță 
înainte de război şi este una să-l ajuţi pe cel mai slab, în nădejdea de a-l 
putea conduce şi a-i obține recunoştinţa şi alta de a te alia cu cel puternic, 
aşteptînd mila lui. Şi cel puternic, astăzi, este Caesar. 


8 


În casa lui Cotiso se petrece. Cotiso are 26 de ani. La 13. Ani a fost 
trimes de tatăl lui la Tomis, unde prietenul acestuia, marele negustor 
Xanthias l-a iniţiat în tainele comerțului. A călătorit în Asia Minor, în 
Pelopones şi a fost de două ori la Roma. A asistat la adunările, din 
Acropole, s-a inițiat în ale artelor, apoi s-a întors la Donaris, conducînd 
cetele de călăreți în expediţii de pradă, cînd fluviul sfînt îngheţă. 
Burebista i-a dat loc de casă în incinta cetății şi el şi-a construit o casă din 
buşteni lipiţi cu tencuiala de pămînt, pe temelie din piatră, avînd două 
odăi mari cu tavan din grinzi cioplite cu cuțitoaia. Din primăvara pînă 
toamna sta acasă, între suci. Toamna vine la Sarmisegetuza. Asista cu 
oarecare nelinişte şi puţin cinism la felul în care Burebista schimba 
vechile obiceiuri ale dacilor, încercînd să-i lege de cetăți şi oraşe, 
înzestrîndu-l pe acestea cu meşteşugari şi negustori. O Dacie formată din 
triburi de pastori şi plugari este greu de unit. O Dacie de pastori şi 
plugari adunaţi în jurul cetăților regale, ori tribale, este cu totul altceva. 
Vechile ceremonii sînt coborîtoare dintr-o viață simplă. Regele are nevoie 
de fast şi atunci îl învăța de la Acornion, ori de la el, de la Cotiso; ori de la 
Severus. 

Nu numai fastul. Dar şi conducerea regatului. Apoi Deceneu. Cît a 
stat Deceneu în Asia Minor? Cît la Memphis? Cine o poate şti? Cele patru 
sclave celte, cumpărate de la soldați, îi slujesc oaspeţii. Deocamdată pe 
Duras, fiul regelui şi pe Cotelas. Una din ele cînta, acompaniindu-se cu 
harfa. Vinul se bea din corn de zimbru ferecat. 

— Viaţa are sens, Duras, atunci cînd fiecare clipă este plină... De 


mie ta 9 24) | tt Lp PT D a ti rez 
CARE e i e i Că) i KY A G A ag Ke 
za ONNE OY E >): 


gînduri, de voluptate, de beție chiar. 

— Eşti prea iscusit la vorba, Cotiso, ca să fii bun soldat, bun rege, 
său adevărat iubitor de femei. 

— Ziceai că vine Severus, întreabă Cotelas. 

— Totul este prea vulgar pentru naşul lui sibarit, spune Duras. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Sîntem de aceeaşi vîrstă, Cotelas! Petrecem! 

— Duras! Nu fac pe skistaiul anahoret, dar mîine mă întorc la ai mei, 
dincolo de Donaris şi voi să ştiu ce vreți de la mine?! 

— Eu nu vreau nimic. Tu, Duras, vrei ceva de la Cotelas? 

— Petrecem!... Voi să ştiu dacă dincolo de Donaris este cinstită legea 
vinului şi legea căsătoriei?! 

— Eşti tu regele, Duras? 

— Aş putea fi, Cotelas. 

— Regele trage să moară? 

— Ar putea-o face! 

— Rău pentru noi toți, Duras! 

— De ce? 

— Ne vom sfîşia unii pe alții. 

— Legile lui nu te apasă? 

— Legile lui mă îmbogăţesc. 

— lată o noutate, spune Cotiso aşezat pe pat, căruia una din sclavele 
celte îi piaptănă pletele cu un piaptăn grecesc din os incrustat. 
| — Vindem vin grecilor din Histria şi Tomis şi Callatis. Ei îl amesteca 

cu vinul de Samos şi-l vînd sciților, ori dincolo de Pont; ori chiar la Pireu. 

Cîştigăm mai mult decît prădînd pînă la Haemus... Duras, vrei să fii rege? 

— Sînt ochii şi urechile regelui, Cotelas! De ce n-ai fost la sfatul de 
război? 

— Am să fiu la război, atunci cînd mă va chema regele. 

— L-ai cunoscut pe Rubobostes, întreabă Cotiso. 

— Ce-nseamnă “l-am cunoscut”? Cetaşul lui Ziraxis este fratele meu 
de sînge. 

— Robobostes este mort, Cotelas. 

— Minciună! 

— Mort. Ucis cu un pumnal pe treptele templului. 


AZ TIR IEZI 
LUX 


i EAEN BAAS, A ; i SrA f. 
EAE NENDE ESSES 


a E e e a e 


— Vai de ucigaş, Cotiso! 

— Cotiso, petrecerea ta mi se pare searbăda şi fără gust. 

— De ce, Duras? Sînt femei frumoase, vinul este din belşug, iată şi 
cei mai, fragezi berbeci din turmele mele. Simţurile şi spiritul se pot 
desfăta în voie, Duras. Dacă vrei, îți recit din Homerus. 

— ÎI credeam bărbat pe Cotelas. Mă mîhneşte Cotiso cînd îi văd pe 
cei mai de seamă tarabostes şi fii de regi, indurînd tirania cu laşitate şi 
slugărnicie. 

Se aud glasuri. Un războinic suc deschide uşa. Intră Severus. 

— Salve, tuturor... Pe zei! Cine sînt aceste blonde fiice ale Pădurii 
Hercinice care-mi desfată prietenii? 

— Duras, n-am să uit ce mi-ai spus... Cotiso, îți mulțumesc pentru 
această seară. Vreau să mă odihnesc. Miine, înainte că zeul soaie să-şi 
arate fruntea deasupra Cogaiononului, plec la drum spre Donaris. 

— În tine moare un poet, Cotelas! 

— Dar nu se va naşte niciodată un trădător, Severus! Cotiso apucă 
mîna lui Duras încleştată pe pumnal. 

— Zeii cu tine, Cotelas... Eşti un om! 

Cotiso îşi conduce oaspetele pînă în prag. Cerul este spuzit de stele, 
rece şi catifelat. Unde stau oare iscoadele lui Deceneu? Acolo sub crengile 
celor trei molizi? Dincolo de stîncă rămasă pe pajişte, care ar trebui 
cioplită astfel încît să se simtă mina harnica şi măiastra a stăpînului? 

— Trebuia ucis pe loc. De ce mi-ai ținut brațul, Cotiso? Ne va trăda! 

— Nu are nimic de trădat, Duras! 

— Severus! Mănînci pîinea Romei de pomană! 

— Ursa mare nu arata încă miezul nopții, Duras. Cotiso, pe lari şi 
mani, vinul acesta este vrednic de un poem. Ca şi sînul harpistei cu păr 
de aur. Cotiso, dacă n-ai fi dac, ai merita să fii roman. 

— Roman şi consul, Severus. Să bem! 

— Vreau să ştiu dacă-ți ţii făgăduiala, Severus! Vreau să văd 
împuternicirile tale. Timpul trece şi mîine totul va fi prea tîrziu. Unde este 
cel trimis de apulli? Cotiso! De ce alungi femeile? 

— Este vremea să rămînem singuri, Duras! 

— Dă-le sclavelor să bea. Porunceşte-le să cînte, spune Severus.. 

Nu prea este nevoie să li se dea de băut. Cele patru tinere sînt 


NES dace Pta sul lu eseul ala da et 
PE AEN a NUL SR SUS ao i 


E a G e a a II - o ——_- -.— = —— 


ametite. Se agaţă de gîtul lui Cotiso care le duce în a doua odaie. Apoi 
stinge candelabrul din bronz cu trei brațe, agăţat în tavan. Rămîne aprins 
un opaiț dac din lut ars. De dincolo se aude un cîntec trist, ale cărui 
cuvinte n-au nici un înțeles. 

— Se apropie sfîrşitul exilului meu la Sarmisegetuza, spune 
Severus... Auziţi? 

În usa răsună cîteva ciocănituri repezi. Apoi altele mai rare. Severus 
deschide uşa. Intră trei bărbaţi care poartă pelerine dacice cu glugă. Doi 
rămîn în stînga şi dreapta uşii. Cel de al treilea vine la masă cu Severus, 
fără să-i bage în seamă pe daci. 

- — Salve, Severus! M-am înfățişat aici, riscîndu-mi viața. 

— Salve, Marius! O faci din ordinul lui Caesar. 

— Tie îţi este dat ordinul lui, nu acestor barbari! 

— Aceşti barbari care vă neliniştesc atît, Marius, sînt sfetnicii şi 
prietenii mei! Cotiso ştie foarte bine latină vulgară. Spune: 

— Mai curînd mîna dacă, folosită pentru că mîna Romei să rămînă 
curată... Marius, îl ajutăm pe Severus, dar vrem să ştim care este prețul? 

— În denari? 

— În libertate, spune Cotiso. 

— Şi în sprijinul legiunilor din Macedonia... Vrem alt guvernator 
acolo, spune Duras. 

Se aude zgomot la intrare, acolo unde Cotiso are ascunşi în tufele de 
liliac doi războinici suci. Uşa se deschide şi intră un anahoret cu glugă 
trasă pe cap. Gluga are două tăieturi prin care se văd vag ochii 
anahoretului. 

— Ursa mare a trecut de zenit. lată-mă! 

— Severus, ai adus aici duhurile celor morți, întreabă Cotiso care-şi 
spune că zeii nu i-au hărăzit darul conspirației. 

— Cine este acest glas fără înfăţişare, întreabă Duras. 

— Trimisul apullilor, castobocilor, dacilor mari, al carpilor şi al 
cobrizilor, spune Severus. Vi-o jur! | 

— Nu se poate spune că nu te-ai ostenit în aceşti cinci ani, Severus, 
spune Cotiso. | 

— Severus, ce vrei de la mine, întreabă Marius. 

— Ce vrem noi de la Caesar, spune anahoretul, care-i stîrneşte lui 


EERE ATAD NSE LII Pot AL Pt NN = 
E DZ Sea IENAAT 


Sa — 


Ep SS ME AO Al Sac: 
PE EEEO e NAPE da SU aia 


RR a. a N a i 


Cotiso cele mai stranii îndoieli în legătură cu viață de fiecare zi a 
Sarmisegetuzei. 

— Pe mine nu mă întreabă nimeni, spune acru Duras. 

— Eşti cel mai tînăr. Ascultă şi învață! Severus! Ascultă-mă! Oştirea 
dacă nu-l va ajuta pe Pompeius. În schimb Caesar nu se va apropia mai 
mult decît la cinci zile de Donaris. Treburile dacilor rămîn ale dacilor. Nu 
vom prăda în Macedonia, ca de obicei. Roma ne va lăsa Pontul, spune 
anahoretul. 

— Caesar îl vrea pe Burebista. 

— ÎI va avea. 

Cotiso ştie că anahoretul nu este dintre ai lui Deceneu. Dacă ar fi 
fost, n-ar fi spus: “Oştirea dacă nu-l va ajuta pe Pompeius”. Deci, dintre 
tarabostes. Nu-i recunoaşte glasul înăbuşit de glugă, nici statura 
gheboşata sub dolamă. Că n-are dar de conspirator o dovedeşte prezența 
aici a acestui împuternicit al triburilor. Ori al străluciților, triburile 
văzîndu-şi de plugărit şi de turme. Cine este omul de sub glugă, care 
vorbeşte cu atîta siguranţă de sine? 

— Cînd? 

— lată Severus, dovedesc prietenia mea acestui trimis roman! 
Spune-i că nimeni nu o ştie, dar mîine va fi la Sarmisegetuza piu lui 
Ariovist, regele germanilor. 

— Pe Jupiter şi Mars, spune Marius, ascultind traducerea lui 
Severus. 

— În adevăr! Jupiter l-a adus, ca Orcus să se bucure primindu-l pe 
Burebista de mîna cu acest fiu de Ariovist. 

— Nimeni nu va face un pas, pînă cînd nu primim solia lui Caesar, 
spune cel de sub gluga. 

— Rămiîn ostatecul tău! Viaţa mea îți aparţine! Miine însă! Miine 
acest centurion trebuie să vadă cu ochii lui, clamează. Severus. 

— Am spus! Întîi solia şi tratatele! Se încăpăţînează gluga. 

— Miine acest centurion o va vedea, geme Duras, negru dintr-odată 
de ură cumplită pe care Cotiso n-o bănuia zăcînd în fiul şovăitor al 
regelui, al cărui cap se vinde şi cumpăra acum,.. După cum, astăzi, 
acum... 

Duras se îndreaptă spre omul cu glugă. Cu o mişcare repede, Cotiso 


E ESSEN II SSN NOKI IONA 
US SI ZANDER O eR a EA ză, S Spk: IN: % 
P AENT ERNS 5 PAOR OLES 


DN A —— — — -— —_ DD o i 


ISENG > 


smulge gluga. 

— Pe Zamolxis!... Ziraxis, tu?! — Ziraxis, tu? Bilbiie Duras. 

— Vinzi viaţa tatălui tău, la ce preţ, Duras! 

— N-o vînd, Ziraxis! Viaţa lui este a mea, din clipa cînd am ucis-o pe 
Bardesa. Sînt fiul lui Burebista şi cel dintii cuvînt este al meu. 

— Ziraxis este împuternicitul atîtor triburi, Duras, spune Severus, 
înspăimîntat de întorsătura pe care-o iau lucrurile. 

— Duras este împuternicitul lui Zamolxis... îți poruncesc, Ziraxis, să 
ai grijă ca centurionul şi ai lui să îmbrace straie de osteni din gardă. Vor 
sta lîngă mine, apărîndu-mă. 

— După miine, vine poimîine, Duras. Te dai lui Caesar cu totul? 
Spune Cotiso. 

— Îl vom da pe rege, după ce vom semna tratatele şi vom jura pe 
zei, Duras, spune Ziraxis. 

Severus pare ieşit din siguranţa lui marțială. Spune precipitat: 

— Marius! Cere-i lui Caesar încă un an. Poporul ne va lapida, Duras! 

Duras nu-l aude pe Severus. Este cuprins de un acces de fanatism 
orb. Psalmodiază: 

— Zamolxis îmi face ştiut prin albele duhuri solare, 

Ca învingător, Duras îşi încununa fruntea cu verdele laur! 

Apoi, foarte liniştit spune: 

— Severus! Cu voi, ori fără voi, trăznetul lui Gebeleizis va cădea 
mîine pe rege. 

Înainte ca cineva să-l poată opri, iese prin odaia a doua. Cînd 
deschide uşa, năvălesc de acolo odori de trupuri de femei tinere şi de 
mirodenii arse. 

— A băut prea mult, spune Cotiso. 

— Poate strica totul, spune Ziraxis. 

— Caesar va cunoaşte neîndemînarea ta, Severus. 

— Mai gîndeşte-te, Marius, spune Severus filozofic... Drumul prin 
Dacia este lung şi primejdios. | 

— Mă ameninţi? 

— Te chem la rațiune!... Cotiso!... O soluţie?! 

— Să judecăm, Severus. 

— ÎI urăsc pe rege! El ne-a sărăcit de puterea noastră. El ne umileşte, 


SE DZ SSE E OS a DS ZI) 


m 


silindu-ne să ascultăm orbeşte de legile făcute pentru cei mulți... Dar de 
aici pînă a ne vinde Romei lui Caesar este drum lung Severus, spune 
Ziraxis. Ai nevoie de martori? 

— Marius este centurionul lui Caesar! A luptat în Gallia. Vrea să ştie 
adevărul. 

— Divide et impera, Severus, spune Cotiso. 

— Adevărul este numai al dacilor, spune Ziraxis. Du-te alături, 
Severus, şi odihneşte-i pe romani cu sunetul harfelor. Vă voi chema la 
timpul potrivit să aflați hotărîrea dacilor. 

Severus se retrage cu romanii. Cei doi daci se aşază la masă. 

— Porunceşti de parcă ai fi regele, Ziraxis. 

— Voi fi... Şi acum între noi, Cotiso! 

— Cinste ție! Nu-mi place să vadă romanii, cît de lacomi de sîngele 
regelui sînt sfetnicii lui credincioşi. Şi fiul regelui! Ruşine! 

— Moartea lui Burebista este hotărîtă de cei care-au domnit. De 
aceia pe care Burebista i-a sărăcit, luîndu-le cetăţile şi casele lor întărite, în 
folosul lui. Te întreb dacă i-o dăm mîine, cînd vine solia lui Ariovist? 

— O solie este sfînta! Ucigîndu-l pe fiul lui Ariovist împreună cu 
regele, ne dăm legaţi în mîinile lui Caesar, scăpîndu-l de cei mai puternici 
duşmani. Nu este bine pentru Dacia, Ziraxis... Ziraxis?!... Cine-ar fi 
crezut-o? 

Umbra nedespărțita a regelui... Marele lui crainic şi sfetnic... 
Comandantul lui de zece mii de călăreți dintre tarabostes. Ziraxis?!... 
Tristă soarta aşteaptă Dacia, Ziraxis! 

— Te căinezi pe tine?... Te vei întoarce rege la suci. Vei trăi după 
bunul tău plac pe malul rîului sfînt, Donaris, la gurile lui Alutus, 
netulburat în frăția regilor daci! Ce-ţi poți dori mai mult, Cotiso?... Regele, 
tatăl tău, va fi răzbunat. Nu este asta îndatorirea sacră a fiului? 

— Vezi viitorul tulbure şi aproape, Ziraxis... Şi Roma? 

— Roma abia-şi poate înfrînge răscoalele şi nemulțumiții ei, Cotiso... 
Nu are vreme pentru răscoalele altora!... Deci mîine, altădată şi cum?... Te 
ascult, filozof al regelui! 

— Nu-mi place glasul tău poruncitor Ziraxis. 

— Mie nu-mi placi în întregime, Cotiso!... Te vreau la suci şi uitat. 

— Te vreau la apulli şi uitat... ÎI vom ucide miine. Nu în faţa 


> 


St Sati Lp PT / boot VAL PE DEN, ANA c~ 
PANDEN ARTENS SARENA ZEE 0 


Iade aA D 


D 
E a G e a a II - o ——_- -.— a a e 


pe EPA (cei re coate > ERAKO A AL tat S ASA 
DAE OSENI NENEA ENOI AAU 


5 


poporului. Un rege nu poate fi ucis în fața mulțimilor. Pot să prindă gust. 
Soldaţii ne vor ucide, ațițați de Deceneu. Germanii ne vor disprețul. 
Cerîndu-le ajutorul cîndva, ne vor răstigni solii... Cu otrava nu se poate. 
Sclavii lui gusta din fiecare mîncare şi din fiecare corn de băutură, chiar 
dacă bea numai apă sau lapte de capră. 

— Atunci? 

— Cheamă-i pe romani! Pînă mîine seară sîntem prieteni, Ziraxis. 

— Şi Duras? 

— Va plăti! Cheamă-i pe romani! 

— Şi de mîine seară? Rîde Ziraxis. 

— Cheamă-i pe romani. 

Ziraxis îi cheamă pe romani. 

— Bărbaţii daci au hotărît? 

— Severus! Miine cînd regele este îmbrăcat pentru primirea solilor, 
vino cu Duras la el. Voi fi acolo, cu Ziraxis! Exilul tău intre... barbari se va 
sfîrşi. Dar mai ales ideea ta, ori a stăpînului tău va triumfa, Severus. Dacă 
va fi mîna care va ucide, albe şi imaculate vor rămîne mîinile lui Caesar. 

— Nu te-aş vrea duşman, Cotiso. 

— Vai duşmanilor mei, Severus. 

Ziraxis rîde şi îşi trage gluga. Cotiso nu ştie că are în Sarmisegetuza 
două sute de credincioşi dintre apulli şi că încă patru sute vin cu solia lui 
Ariovist, cinstind-o şi făcîndu-i cortegiul. Severus îi şopteşte lui Cotiso, 
înainte de a ieşi: 

— Vei fi rege! Salve! Să cînte sclavele tale. Vom cînta şi noi, 
îmbrobodind iscoadele lui Deceneu, care-mi adulmecă fiecare urmă a 
paşilor... La Cotiso se petrece! Salve, Cotiso! 

Noaptea este argintie, rece, peste vîrful muntilor pluteşte Bendis, 
zeița lună. 

Cotiso îşi cheamă străjile, apoi dă poruncă să se aerisească odăile, se 
întinde pe patul acoperit cu blănuri de urs şi îşi strigă sclavele, care se 
aşază pe jos. S-au pieptănat, şi-au dat obrazul şi braţele cu uleiuri 
greceşti, parfumate şi s-au învăţat să ghicească dorinţele acestui stăpîn 
ciudat, care le prețuieşte farmecele, nu le pune la munci grele şi nici nu le 
amenință că le va vinde sarmaților, ori grecilor. Cotiso se gîndeşte la 
domnia şi opera politică a regelui. Sclavele murmură un cîntec trist care-i 


E 


DAN SO Ca ea at Q RER 


ISI. le Dn 


; 
j 

= ZU: 
Aa 


e a a e 


aminteşte litania auzită în copilărie într-un templu al lui Sabazius, ridicat 
în muntii Lotrului, unde se oficiau misterele skistailor, fără ca mulțimea 
să înțeleagă că de fapt acolo erau scene simbolice ale morții şi învierii 
naturii, că se celebra venirea primăverii şi apoi a iernii dincolo de care 
întotdeauna aştepta o primăvară şi că viața este fără sfîrşit, sufletul fiind o 
pasăre în colivia lui de carne, liberă după moarte. Acolo se încifra taina 
numărului şapte şi abia foarte tîrziu, cînd s-a întors de la Tomis, după ce 
l-a citit pe Homerus şi a văzut jucîndu-se comediile lui Aristofan şi 
tragediile lui Eschil, după ce a înțeles cum sînt conduse cetăţile, a înțeles 
opera lui Burebista. A fost un timp adeptul vechiului cult al lui Zamolxis, 
celebrat în simplitate, precum celții. Deceneu l-a complicat, nu în esența 
lui, ci în manifestare, făcîndu-l un cult regal şi fastuos. Deceneu a ucenicit 
în Răsărit şi l-a înţeles pe Burebista. Atunci? 


9 


Regele urmăreşte ceremonia cu care îi sînt înfăţişate zaua poleită cu 
aur, coiful din aur şi armele. Medopa le desprinde din cuiele din lemn 
bătute în stilpii sălii sfatului; le trece lui Bendis, aceasta lui Deceneu care 
face asupra lor semne magice, ajutîndu-l să le îmbrace. Regele poarta 
opinci din piele de mistreț nerăzuită de păr, obiele din lînă albă, cioarec, 
cămaşă albă cu rîuri negre, este aproape uriaş, are barbă roşcată, pletele 
unse şi, îmbrăcîndu-se, îşi reaminteşte drumul făcut, de la Burebista, 
regele apullilor din miazăzi, pînă la Burebista, regele dacilor. Întîi au fost 
topitoriile de fier de pe valea Streiului şi de la Ponor, aurarii de la Baia de 
Cris şi Brad, argintarii şi atelierele unde fierul s-a făcut sabie şi fier de 
plug. Burebista regele înconjurase Sarmisegetuza cu cetăți, avea scoabe 
din fier să lege grinzile şi regii triburilor veneau ei înşişi la Sarmisegetuza 
să cumpere fierul, aurul şi argintul. Burebista tatăl era cinstit de toți dacii 
şi temut de toți regii lor. Apoi a fost Dapix, regele burilor, aşezaţi peste 
munți în pădurile, pe văile şi dealurile însorite, din miazăzi. Unchi după 
mamă, prea bătrîn să mai poată încăleca, împotriva căruia s-a răsculat 
Reciper, tarabostes stăpîn de munți şi turme pe valea Buzăului. Îi place 
să-şi aducă aminte de noaptea aceea cînd era foarte tînăr şi dormea la 
căsoaie în fin cu lova, macedoneanca, luată de el într-o iarnă cînd îşi 


WOSE 


Negy a PIR ENET GY 
K >, Pi 0 se CEL Su NRN NE 
du 5i an ie 


a a e a E S = an 


urmase tatăl peste Donaris. Aude şi acum ropotul copitelor, aude 
strigătele străjilor de jos, din cetate, scîrțiitul porţilor, glasurile aspre ale 
verilor lui buri, apoi cornul tatălui său chemîndu-l la cetate. Iova era 
caldă, trupul îi mirosea a floare de fin, căzuse rouă, cerul era spuzit de 
stele şi peste templele rotunde ale Cogaionului cădea albă, lumina lunii. 
La cină, regele îi povestise fapta regelui Oroles, care pentru o înfrîngere 
îşi pedepsise soldaţii să fie servitorii femeilor lor şi să doarmă cu 
picioarele în locul capului, lucru care-i ruşinase şi înăcrise pe războinici 
într-atât, încît îi strigau lui Oroles să-i ducă la război spre a se mîntui. De 
atunci Oroles n-a mai fost decît biruitor. Burebista regele îl ținea la 
sfaturile de obşte, unde străluciții se plîngeau de răutatea apullilor de 
răsărit care tulbură pe cei care cern aurul şi prada carele cu fierul topit, au 
pus vămi la ieşirea lui Marisia (Muresul) dintre munți, jefuind negustorii, 
iar regele lor se lăuda că va fi stăpîn. la Sarmisegetuza. În noaptea aceea 
el a lăsat-o pe Iova cu oile, s-a întors la cetate, regele i-a dat semnul 
regesc, capul de lup cizelat în argint şi l-a trimes să-şi strîngă călăreții de 
rînd la oaste, cu poruncă să coboare în valea lui Alutus (Oltul), să-l 
supună pe Reciper şi să se întoarcă la Sarmisegetuza pe la Argedava, 
cetatea regelui burilor. El a făcut aşa, a căzut în zori peste Reciper, cînd 
oamenii acestuia deschiseseră porțile palăncii să scoată vitele mari la 
păşune, îl ucisese în curte, arătîndu-i semnul regesc, Ramidava lui 
Reciper era bogată, tîrgul curat, palanca cu stîlpi noi din stejar, pîrliți să 
nu putrezească şi atunci a înţeles el cît sînt de primejdioşi pentru rege acei 
tarabostes aflați departe de cetatea regală, bogaţi şi ascultați, ori întăriți 
de rege cu peceţi, pentru a veghea la hotare. De la Ramidava a coborit la 
Argedava, pe Argeş, la curţile lui Dapix. Dapix bolea. Nu avea băieți. La 
curțile lui strălucea Bendis, nepoata regelui, căreia roxolanii îi uciseseră 
părinţii, la Piroboridava pe Siret. Bendis l-a tulburat adînc. Mulţi dintre 
străluciții burilor şi ai carpilor îşi făcuseră case la Argedava din pricina lui 
Bendis. El era tînăr, greu găsea cal care să-l ducă şi a ajuns la Argedava 
seara, înainte de închiderea porților. L-a găsit pe Dapix zăcînd şi lîngă 
patul lui pe tarabostes, certîndu-se. Unii îl voiau rege pe Reciper. Alții pe 
Cotiso, regele surilor, pentru bărbăția lui în războaie. Văzîndu-l, cei care 
l-au cunoscut pe Cogaionon, la sărbătorile lui Zamolxis, i-au cerut sfatul. 
Toţi cumpărau fier şi aur de la Sarmisegetuza. Le-a spus că regele lor n-a 


O ba. 


m 


sp 


CERT ON a o E SRE 
DN UR st NISA A Sur pa 


În mina ui n A 


murit şi că el l-a ucis pe Reciper pentru neascultare, din porunca acelui 
rege încă viu. Dapix era departe de moarte. Zăcuse, ca să afle gîndurile 
duşmanilor lui şi să-l vadă pe Burebista la Argedava. A fost implorat 
Zamolxis să aleagă pe urmaşul regelui. Urmarea a fost ca Dapix şi preotul 
burilor au făcut cunoscută voinţa lui Zamolxis, care s-a numit Burebista. 
A rămas la buri patru ani, făcîndu-şi-o regina pe Bendis, ajutînd alegerea 
lui Zamolxis şi Dapix, cu sabia şi cu cei două mii de călăreți apulli. Mai 
apoi cu fierul adus de la Sarmisegetuza şi bătut pe nicovalele meşterilor 
aduşi şi ei de la Sarmisegetuza, odată cu fierul. Plugarii buri, care se 
luptau cu codrii şi rădăcinile arborilor rămase în. Pămînt, arînd cu 
plugurile lor, nu toate cu cuțite din fier, umpleau cetatea în zilele de tîrg, 
venind să-şi cumpere seceri, brăzdare, furci şi cuţitoaie. Apoi au fost 
carpii, care l-au vrut rege pe soțul lui Bendis, apoi Burebista, regele, l-a 
chemat la Sarmisegetuza, simțind că moare. De atunci au trecut mai bine 
de şaptesprezece ani... Cînd? Deceneu îi şopteşte: 

— Acornion a avut dreptate, rege! Cei trei sînt romani! 

Care sînt cei trei?... Şi Acornion? Cîţi ani să aibă Acornion?... Să fi 
îmbătrînit într-atît regele, încît să-l farmece amintirile? De la regele 
burilor şi al carpilor, apoi la regele de drept al apullilor a fost un drum 
lung, împovărător, plin de toate primejdiile ascunse în sufletele celor 
deposedaşi de putere şi supuşi ascultării. Cine şi ce l-a minat pe acest 
drum? Şi ce vor cei trei romani travestiţi în negustori sirieni? Întreabă: 

— Au fost sub ochii noştri? 

— De azi dimineaţă! 

— Azi noapte? 

— Se vor fi odihnit. 

— S-au întîlnit cu Severus? 

— Încă nu. S-au îmbrăcat în straie soldățeşti şi aşteaptă deschiderea 
portilor. 

— Cine le-a dat straiele? Să fie numai iscoade? 

— Faptele lor vor spune numele lor. 

— Rege, a venit Duras, spune Bendis. 

Regele face semn. Gărzile îl lasă pe Duras să intre. 

— Zamolxis cu voi! 

— Zamolxis cu tine!... Eşti palid, Duras! Nu-ţi priesc noptile 


+ Îl e 


SE DZ O DOS SEI 


Pau PI Ec a ERAS -~ ae 
ad e UZ e SUI ZA a St DAA VEKI 


D 
E a G e a a ĖS SN N a CI 


nedormite. Porți platoşă... Eşti de rînd la cetate? 

— Ziraxis mi-a tras sorții, rege... Sînt de rînd la porți... Ce se 
întîmplă? Toată lumea o ştie, numai fiul regelui nu! 

— Eşti de rînd la porți. Fă-ţi datoria şi vei vedea atît cît se cuvine să 
vadă cel care este de rînd la porți. 

— Sînt fiul regelui, nu un soldat de rînd. 

— Duras, spune regina. Războinicul de la usa strigă: 

— Severus, rege! 

— Să intre!... Salve, Severus... lată-l cu platoşa lui romană... Ziraxis 
te-a tras şi pe tine la sorți?... 

— Cetatea este plină de şoapte, rege. Pe Mercur! Dacă se face negoț 
între regi, nu pot lipsi, reprezentîndu-l pe Pompeius. 

— Negot între regi? Întreabă Deceneu. 

— Mare preot, uiţi mereu că am fost tribun. Şi ca un tribun roman, 
cînd vede cîteva mii de soldaţi înşiruiți pe drumul Sarmisegetuzei, ştie că 
pe acel drum nu poate veni decît un rege. 

Atunci intră Ziraxis, în arme. 

— Rege! Strajă din turnul de la apus a văzut lucind coarnele de fier 
de pe coifurile germanilor! 

— Filozoful regelui, Cotiso, spune strajă. 

Intră Cotiso în platoşa, purtînd sabia curbă, falx. Deceneu este 
neliniştit. Împinge dacă regelui spre acesta. Dacă este aşezată pe masă, pe 
o bucată de pislă albă. Regele îşi spune că cei apropiați sînt înarmați 
pentru ceremonie, cu toate că nimeni nu le-a spus-o. 

— Zamolxis cu tine, rege! Mi-ai acordat titlul de filozof al regelui, 
fără să primeşti sfatul meu... Se pare că aceasta a fost o parolă. Războinici 
daci purtînd pici de lup pe umeri apar în sălile palatului, ucid sau 
imobilizează gărzile, pe care le tîrăsc afară. La usa regelui se aşază zece 
războinici, în faţa cărora sta Cotelas, în platoşa, cu dacă trasă din teacă. În 
odaie Duras ia coiful din aur şi-l ridică deasupra capului, rîde şi se 
îndreaptă cu el spre rege. 

— Şi crezi că a sosit clipa să-mi dai sfatul tău acum, Cotiso? 

Dintr-odată Duras îşi înălță trupul. Ziraxis este lîngă Deceneu. 
Cotiso lîngă rege. 

— Se văd lucind coarnele de pe coifurile germanilor? Bardesa, regele 


EDS NS TEPANA Pa EOE LS FAIN CNA) 


A 


d Atasata E SEES ca Fide SU 


a E a G a a e 


trădează morții noştri... Gebeleizis! 

Ridică coiful cu stînga şi fulgerător loveşte cu dacă la gâtul regelui. 
În aceeaşi clipă Cotiso parează lovitura lui Duras, lovind cu atîta putere 
încît face să sară arma din mîna lui Duras. Ziraxis se destinde într-un salt, 
lovindu-l pe regele dezarmat şi surprins. Cotiso lupta cu Ziraxis, 
apărîndu-l pe rege. Severus asista nemişcat. Ziraxis strigă: 

— La mine, apulli! 

Intră Cotelas cu cei zece războinici suci. Văzîndu-i, Ziraxis urlă, îşi 
îndoieşte loviturile şi strigă: 

— Cotiso, cîine mîrşav!... Rege! Dacă nu astăzi, mîine vei fi mort!... 

— Prindeți-l viu! Îl vreau viu, strigă Deceneu, care-l ține pe Duras. 

— Niciodată, urlă Ziraxis şi îşi taie vinele gâtului cu dacă. Coiful de 
aur al regelui căzut din mîna lui Duras este lîngă obrazul lui Ziraxis, care 
moare horcăind şi chircindu-şi picioarele. Sîngele lui se răspîndeşte pe 
duşumeaua de brad geluita cu cuțitoaia şi îndreptată cu rindeaua. 

— Rege, îl ai pe Quintus Martialis Severus, tribun în legiunea patra a 
lui Caesar. Şi în mulțime pe Marius, centurion în garda lui Caesar. 

— Salve, Cotiso! Trebuia să ştiu de la început, spune Severus. 

— Salve, Severus! Regele te va trimite lui Caesar... Poate te va 
povățui să-i spui că Dacia rămîne ceea ce Burebista a făcut-o, pepeni -O 
din timp, pentru timp... Rege, iată coiful! 

Duras îl scuipă pe Cotiso. 

—  Trădător nemernic, spune şi apoi tace, închizîndu-se într-o 
mândrie sfidătoare. 

Cotiso îl ajută pe rege să-şi îmbrace armura. Medopa şi Bendis ies 
învăluindu-şi capul în şaluri. Trec pe lîngă Duras, ţinut de osteni, 
plecîndu-şi capetele. Cotiso îi şopteşte lui Burebista. 

— Răzbunarea mea, rege, pentru moartea nedreaptă dată tatălui 
meu, îți era prieten. Ti-am dat viață şi odată cu ea, pe cel ce-ţi voia 
sîngele... Rege, iată coiful... Şi o parte din călăreţii suci. 

Se aud cornii şi buciumele, vestind solia germanilor. 

— Cotiso!... Poartă-mi steagul, spune Burebista. 

— Supus la porunca, rege! 

— Zamolxis cu tine, Cotiso, spune Deceneu... M-ai înfrînt. 

— Pentru binele Daciei, mare preot, spune Cotiso şi desprinde 


bi! 


/ ` A pa „> 
ae e Sti portale OC Za e DEA EKA 


dv 


NEA Se se a SSE Ia > a a AZAN 


P i ——— a e m O 


steagul regal, capul de lup cu trup de balaur avînd solzii din aur. 


10 


Zamolxis ne face ştiut prin albele duhuri solare 

Ca regele şi Sarmisegetuza-mpreuna 

Cinstiţi sînt, cetate şi zeu, de-a lui Ariovist solie! 

lată, raze de soare şi al zorilor cîntec de păsări sub streşini 

Dacii cei vajnici şi-au pus tunica pe trupuri 

Apoi de şold şi de umăr şi-au prins cumplita lor dacă 

Pe fiul lui Ariovist, să-l cinstească! 

Germanicul fiu de rege intră-n cetate în goană! 

Priviţi-l! 

Peste zale din aur, pe stînga îi cade-a lui blană 

De lup. Paznici de trup, doi cîini uriaşi ce înainte păşesc, 

Şi-l însoțesc credincioşi pe lunga lui cale. 

Tropotă-n piatra copită-n al calului tropot. 

Cumpliţii germani sub coifuri strălucitoare de-aramă 

Cu lungi coarne de fier şlefuit stau în şei cu piei de 

Jivine-mbrăcate. 

Pe zei Cornii de zimbru răsună din nou 

Cu ochii urmînd pînă-n zare, norul de praf îl vedem 

Deasupra pădurii de negru molid 

Ostăşime în purpura, sub unduitoare flamuri şi ştim 

Ca la rege, măreț se-nfățişează-a Pontului solie! 

lată-l, dintre ostenii călări pe cămile cu panglici gătite, 

Sau pe iuți căi ce zboară peste sarmaticul cîmp înflorit! Prin cerul 
căruia soare aprins a răsfrînt luciul în joc peste toate din jur şi din cer, 

Ochii noştri zăresc uriaşul bărbat îmbrăcat în dulce matasă, 

Purtînd al Pontului steag, ce -acum încet îşi îngenunche 

Cămilă. 

Zamolxis ne face ştiut prin albele duhuri solare 

Ca regele şi Sarmisegetuza-mpreuna cinstiți sînt, cetate 

Şi zeu, 

De-a Apusului şi-a Răsăritului solie! 


Iute se ridică regele din tronu-i 

Şi ochii-nălţînd către zorii cei proaspeți, ai strălucitului 

Soare, 

Îşi ia după datini, în palme, apa din Donaris adusă de 

Preoți, 

Şi rosteşte spre ceruri aceste cuvinte: 

— Zamolxis, Gebeleizis şi Bendis, sfinte izvoare de 

Ape, 

Donarisule tată, cu şuvoiul tău sacru, soliile acestea 

Feriţi-le de orice primejdii. 

Bine primiţi-le!... Să vină la rege! 

Cetatea-i plină de freamăt voios, de strigări şi de jocuri. Cor de femei 
ce prin temple şi-acestea au toate altare lîngă care 

Skistaii cei prin nori umblători înjunghie tinerii tauri. 

Şi Cogaiononul, al dacilor sacru altar, în gemene flăcări 

Tivitu-i, 

Zeii şi vîntul şi cerul fiindu-i regelui prielnici 

Să mergem! 

Cinstindu-i pe soli să strigăm al zeului nume! 

— Zamolxis! 

— Burebista! 

Fiul lui Ariovist, mustăți lungi, blonde, plete împletite, urcă lîngă 
Burebista, unde este aşezat pe un jilț înalt. Solul Pontului pe alt jilt. Trei 
războinici germani îmbrăcați în zale, peste care poartă blăni de rîs şi urs, 
aduc un vraf de gladius, scuturi şi coifuri romane, pe care le aruncă la 
picioarele lui Burebista. Cei doi cîini uriaşi, cu blană roşie, se tolănesc la 
picioarele fiului lui Ariovist. Războinicii germani poarta coifuri cu coarne 
de taur, cizme din blană, cei ai Pontului mantii colorate, sandale şi 
pulpare de metal. Deceneu conduce ceremonia, Burebista se supune ei, cu 
o indiferență aproape minerală. Ariovist vrea ca dacii să atace Roma şi să 
pătrundă în ţinuturile dalmaţilor, silindu-l pe Caesar să-şi retragă 
legiunile din Gallia, astfel încît germanii să-l poată hărțui cu cavaleria lor 
înspăimîntătoare şi să-i spulbere armată. Dacă vrea, Burebista poate 
ajunge în Gallia prin țara helveţilor, care, înfrînți de Caesar, caută ajutor 
şi aliați. Solia Pontului vrea ca Burebistă să treacă Bosforul şi, lovindu-i pe 


DR ai agata pa ea DI ala 
Ap Deaf atei ee SU CC ZIAR IRIS af SU 


E a G e a a — e 


" 


peza 
F 
Yf 


romani din spate, să uşureze renaşterea Pontului şi a Armeniei, 
rămînîndu-i regelui toate cetățile pontice de apus şi ținuturile de peste 
Haemus pînă la Marea Egee. Burebista va răspunde solilor după ce-l va 
consulta pe Zamolxis. Solii sînt omeniti la palat, apoi căpeteniile sînt date 
la casele străluciţilor, gărzile lor îşi ridică corturile în afara zidurilor. Caii 
germanilor nu pot suferi mirosul cămilelor, aşa că acestea sînt urcate pe 
un tăpşan, să nu spurce apa Grădiştei. Apoi vine noaptea şi Burebista 
rămîne cu el însuşi. 


11 


Burebista sta în jilțul acoperit cu blană de urs, tras în fata vetrei din 
piatră în care ard cîteva despicături de brad, răspîndind în odaie miros 
pur şi răcoros de răşină. A pipăit scuturile, coifurile şi zalele duşmanilor 
pe care i-a înfrînt în luptă şi acum, privind în miezul de jar a! Focului, 
reface drumul de la Argedava la Sarmisegetuza regală. Îşi aduce aminte 
cum, la moartea lui Dapix, Gebeleizis a cutremurat pămîntul cu mînie 
cumplită, cum o parte din cetăţile carpilor s-au năruit şi cum într-un 
singur an ele au fost reconstruite, cum s-au întîlnit la Argedava Cotiso, 
regele surilor, cu el, Burebista, regele burilor şi al carpilor, hotărînd să 
însemne drumurile, să bată o singură monedă şi atelierul să fie la 
Argedava, ca negustorii celor trei triburi să poată neguţa liberi şi banii lor 
să meargă la toate trei triburile şi la greci. 

Burebista tatăl l-a chemat apoi la apulli. S-a oprit la Cogaionon, să 
consulte zeii şi pe marele preot. Acolo l-a întîlnit pe Deceneu. Venise din 
lunga lui călătorie la Milet, Efes şi Memphis. Deceneu l-a omenit în 
peştera lui. 

A stat trei zile şi trei nopți la Deceneu. Au vorbit de zei şi au înţeles 
că zeii dacilor sînt mai puţini şi mai inteligenți decît ai romanilor şi 
grecilor, chiar şi decît cei ai egiptenilor, pentru că nu au obiceiurile 
oamenilor şi veghează asupra vieții, eternizînd-o în spirit. Deceneu i-a 
vorbit de Tales din Milet, de harta lui Anaximandru, de lucrările lui 
Herodot din Halicarnas şi mai ales despre astronomul Eratostene din 
Alexandria şi sirianul Poseidonios, care măsoară prin calcul lungimea 
cercului mare al globului pămîntesc. Nu mai ştie astăzi ce a înțeles din 


PE mac U pp a a 
SĂ S AANE A para SE 


Iy, 


cai Dai, 


àr oz 
D de Cta e ta 


n lt 


a Pe — 


CAZ Sp Ni ia m w 

DUNE SHENA INN A ARN PA 
R ziS > 49 RG: T 

DZ SED Doza PENE SAU, DA 


IP — a n = 


calculele lui Deceneu, din ipoteza lui privind sfericitatea pămîntului şi a 
împărțirii acestuia în cinci zone necesare pentru observaţii astronomice; 
dar în a treia zi au vorbit despre daci şi egipteni, despre daci şi greci, 
despre daci şi romani. Aici s-au descurcat mult mai uşor. Deceneu a spus 
că din moment ce toți dacii cred în Zamolxis, deci într-un singur zeu 
mare, care se ocupă de spiritul lor, nu vede de ce n-ar avea pe pămînt un 
singur rege, care să se ocupe de treburile lor, să-i apere, să facă din ei un 
popor puternic, respectat, care să se asemuie egiptenilor, persanilor sau 
romanilor. l-a spus regelui burilor şi al carpilor ca Burebista, regele 
apullilor, a avut o săptămînă de meditație pe Cogainon şi că Zamolxis l-a 
inspirat să întemeieze frăția regilor daci. Deceneu se pricepea atunci la 
politica, la fel de bine cît se pricepe astăzi. Învăţase logica şi i-a arătat 
viciile statelor-cetăți greceşti, ale uniunilor tribale, ca şi avantajele 
regatului unde nu sînt decît trei conducători: Zamolxis în cer, regele pe 
pămînt şi marele preot în peşterile lui. Visa să-i învețe pe skistai, în afară 
de cunoaşterea leacurilor, matematică, astronomia şi logică. Cînd a 
încălecat, i-a ținut calul de frîu şi i-a spus: 

— Aştept să-ți fiu mare preot, Burebista, rege al tuturor dacilor. Ziua 
de mîine este a ta! 

De fapt el îi spusese lui Deceneu că altfel ar curge bogăţiile triburilor 
de la unele la altele, altfel s-ar putea neguța cu grecii, dacă regii n-ar pune 
o sută de vămi, nu s-ar război între ei ori şi-ar tîrî triburile în expediții 
peste Donaris, cînd şi cum vor, unii dintre ei ca Berzame, regele apullilor 
de răsărit, călcînd obiceiurile străvechi, care spun: primăvara seamănă, 
vara şi toamna culege rodul muncii tale, iarna este a războinicului. De 
fapt Deceneu a fost stropul de apă limpede în noianul de gînduri care-l 
țineau treaz pînă noaptea tîrziu. 

Viaţa de fiecare zi la Argedava, ştirile despre mişcările bastarnilor şi 
roxolanilor la răsărit, ştirile venite de la Roma, cu tulburări civice şi lupte 
între generali, prezenta Romei la cîteva zile de marş de fluviul sfînt 
Donaris, lungile nopți de dezbateri cu Acornion, sfetnicul tatălui său şi 
diplomatul acestuia în drum spre cetățile greceşti, sau de la acestea la 
Sarmisegetuza, dezbateri despre vechile regate greceşti; ori despre cetăți 
şi democraţia lor, cu vorbărie publică lungita pînă la nebunie şi cu 
poltroneria demagogă a oratorilor de pe Acropole, apoi gustul lui pentru 


comediile lui Aristofan citite cu har de Acornion, pentru că Aristofan a 
cunoscut bine viciile celor care se luptau public pentru putere şi 
personajele lui se găseau din belşug la Argedava. 

Apoi Sarmisegetuza după moartea tatălui său. Fusese săgetat la 
scordisci, cu două ierni înainte de a muri, săgeata fusese otrăvită şi 
skistaii nu i-au găsit leacul. larăşi s-a întors la fier. A jucat fierul, aurul şi 
argintul astfel încît prea puțini tarabostes şi regi ai dacilor au rămas în 
afară drumurilor la Sarmisegetuza, ori a tîrgurilor din Haţeg. Fierul şi 
cetățile începute de strămoşii lui, pe care el le-a legat între ele, cunoscînd 
din copilărie fiecare potecă şi fiecare drum care ajungea la Sarmisegetuza. 
Şi acum. De ce tocmai Duras? Cu ce-a greşit față de zei că tocmai Duras să 
fie mina ucigaşă? Dacă s-ar fi ales sorții să-l trimeată la Zamolxis, în 
sulițe. Ori să cadă bărbăteşte, în luptele cu celții. De ce tocmai Duras?!... Şi 
Ziraxis?! Ce mişelie şi cîtă ageră prefăcătorie la Ziraxis!... Bendis îi sărută 
mîna. Stă culcată la picioarele lui şi nu plînge. O simte pustiita şi seacă. 
Garda spune de dincolo de uşă: 

— Cotiso, stăpîne şi Severus. 

— Cotiso şi Severus! Ce păcătoasă-nfrăţire, şopteşte Bendis şi se 
ridică. 

Aurul şi argintul, fierul topit în topitorii, astronomia lui Deceneu şi 
geografia lui, s-au amestecat într-un tot căruia el, Burebista, i-a găsit un 
sens, raportîndu-l la Zamolxis. Bendis spune: 

— Să intre! Intră Severus îmbrăcat de drum, fără arme, însoțit de 
Cotiso. Regele este el însuşi. Din piatră. 

— l-aţi găsit pe Marius şi însoțitorii lui? 

— Da, rege, spune Cotiso. 

— Du-te, Severus, la generalul tău, Caesar! Povesteşte-i cele aflate 
aici, vreme de cîțiva ani. 

Ne-ai cunoscut şi v-am cunoscut. Cinste ție pentru acest exil voit 
intre... “barbari”. Vorbeşte-i de duşmănia celor ce mă vor mort, după cum 
pe el îl vor mort duşmanii lui. Ştiu că Pompeius a fost nada ta şi a lui 
Caesar, să-l defăimați pe Pompeius şi să-mi aflați gîndurile. 

Dacă mi-o va cere, îl voi ajuta pe Pompeius. Le-am tinut la sfatul 
meu cu solii lui Ariovist şi ai Pontului. Dacia este aici, Severus, ca să facă 
iubit numele libertăţii. Să-l facă iubit şi respectat. Du-te! 


~ CE TAE DTN wr a pp, D a ta sey "y 
UDS 2 Na Se ala e e EONA h 
OD G PD E TA ETA RN 
E AE RANPE EENEN EES 


Eaa 
E E G e a o o a 


SIP DZD RE cae 
pă IP Cc 4 S j Aa AC PET 
ate UL E SUI LR SU al 


— Salve, Burebista, rege! 

— Severus! 

— Rege! 

— Dacă m-ai cinstit cîndva... N-am nevoie de vorbe mari... Spune- 
mi, l-aţi corupt voi pe Duras; ori Duras a venit la voi în neghiobia lui 
lacomă de puterea regală? 

Severus îi priveşte îndelung pe Cotiso. Zîmbeşte. 

— Dacă l-aş urî pe Cotiso pentru trădarea lui, aş spune că Duras este 
opera răzbunării lui Cotiso. M-aş răzbuna la rîndu-mi, silindu-te să-ți 
ucizi fiul şi să te fereşti de toți cei care te înconjoară. Să vezi în fiecare un 
conjurat. Apa pe care-o bei să ţi se pară otrava. Aerul pe care-l respiri să ți 
se pară plin de miasme ucigătoare. Vorbele sfetnicilor şi ale ostaşilor tăi 
să ți se pară cuțite gata să te înjunghie. Dacă l-aş urî pe Cotiso... Şi pe tine! 

— Deci, nu ne urăşti, Severus! 

— Am învăţat să vă preţuiesc, Burebista! Stimîndu-vă, să mă tem de 
voi! Şi temîndu-mă, să doresc prăbuşirea Daciei. Este lucrul cel mai de 
preţ pe care trebuie să-l facă un cetățean roman şi un tribun. 

— Duras? Întreabă surd Burebista. 

Duras este un slab, rege. Nici măcar un cinic. Nu şi-a putut 
smulge din simțuri farmecele şi meşteşugurile curtezanei lui Critasir. O 
femeie iscusită, un cor de slavă şi gîndul puterii i-au înarmat mîna 
împotriva tatălui şi a regelui. Nu-ţi seamănă. Este ruşinea ta, Burebista. 
Prea ai fi asemenea zeilor fără Duras. 

— Du-te! 

— Teme-te de cei rămaşi la triburile lor: Petaporus şi Cotre. Arma 
ucigaşă aruncată din mina ucigaşilor de armă binecredincioasa o poate 
înfrînge pe această cu aurul, stăruința sau viclenia. Salve, Burebista!... Pe 
tine, regina, romanul te-a iubit, dincolo de cele pămînteşti! 

Bendis îşi acoperă capul cu marama. 

— Sucii lui Cotiso te vor trece peste Donaris şi te vor duce pînă la 
limes, Severus! Salve! 

Se aud paşii romanului depărtîndu-se. Burebista sta țeapăn în jilt. 
Lasă durerea şi ruşinea să-l scurme şi să-l pustiasca. Unde-a greşit el în 
creşterea lui Duras, că l-a crescut aidoma cum l-a crescut tatăl lui pe el, 
aşa cum cresc feciorii dacilor din cea mai mare vechime, adăugînd 


Se li ÎN ce aa F Ra 
T 


o Za 


„ Pt = 


E a G e a a II - o ——_- -.— ——_ ———— o m lŘŘŘĖĖ O a 


EFi PANA PALE DRK AN 
; TEKU 


învățăturilor despre turme şi plugărit, cele ale războiului, apoi Duras a 
stat la skistai să înveţe şi Deceneu l-a iniţiat în tainele care aparțin regelui 
şi marelui preot! Îl vede pe Cotiso. Spune înăbuşit, stăpînindu-şi urletul şi 
furia. 

— Cotiso! Duras? 

— Fii tare, rege! Severus n-a minţit. Aş fi vrut ca la petrecerile mele 
să nu se dedea desfriului. Să strice legile regelui. Să mă silească la 
ascultarea lor cu dacă. Voiam să-mi răzbun tatăl, să te fac să suferi, să-ți 
însîngere inima, dar sîngeram însumi văzînd decăderea fiului tău. 

— O, Zamolxis! 

Se ridică perdeaua care acoperă intrarea în coridorul de taină şi intră 
Deceneu. Regele a aflat prin Deceneu ca la suci, Cotiso tatăl ar unelti cu 
romanii, ca la tîrgurile lui vin tribuni romani travestiti în negustori, el s-a 
pripit pentru că la Argedava Cotiso a vrut s-o fure pe Bendis, a coborit pe 
Rabon (Jiu) prin codri, l-a ucis pe Cotiso că peste cîțiva ani Deceneu să-i 
mărturisească greşeală. Cotiso iscodea castrele cu oamenii lui care lucrau 
acolo în chip de meşteşugari. Cotiso fusese pîrît pe nedrept de duşmanii 
lui, care-l urau pentru fidelitatea față de rege. 

Îl vede şi acum zvîrcolindu-se în sînge şi întrebîndu-l cu horcăiala 
morții în gît: 

— De ce, rege? 

Cotiso, fiul, i-a plătit moartea tatălui, dîndu-i viața. Cotiso fiul face şi 
mai dureroasă fidelitatea tatălui. A înțeles-o şi Deceneu care spune: 

— lată-ți urmaşul, rege! Zeii au hotărît! Va coborî în peştera lui 
Zamolxis pentru inițiere. După datina, trebuie să i-o dai pe fiica ta de 
soție. 

Ce repede se apăra Deceneu cu zeii şi cît de repede vin aceştia în 
ajutorul marelui preot şi prin marele preot în ajutorul regelui. Şi cît de 
repede poate regele să-şi spele greşelile, invocînd voinţa sacră a zeilor! Se 
împietreşte în măreţia lui regală, lăsînd clipă să curgă peste el ca o apă de 
gheaţă. Cineva necunoscut lui, ascuns în el, strigă: 

— Zei! 

— Aceasta este legea, rege, şi tu eşti legea! 

Priveşte în ochii opaci ai marelui preot şi înțelege că Deceneu îi este 
prieten, oferindu-i scăparea. Nu de suferință. Aceea rămîne tatălui şi 


ISIS SIE Di SER 
E LI pad ALAN Wa SK st MANSK NA 


AZAN 


OD ATA i Sn fr) ~ NIN 
P AEN ENN TATENA A DES Su 


a i A S e — - —— -— O 


omului. Scăparea regelui şi a sacrei lui autorități. 

— Nu din spaimă şi nici din părintească, durere îi chem pe zei, mare 
preot. 

lată, Zamolxis mi-l smulge în moarte pe Duras. Nu în moartea cea 
fără de moarte a alesului; ori a războinicului; ci în ruşinoasă moarte a 
trădătorului. Cu ce am meritat nemărginită ruşine? 

— Plăteşti asprimea şi neînduplecările tale, spune Cotiso. 

— Nu te temi că vei plăti la fel? 

— Dacă acesta este prețul adevărului, de ce m-aş teme, rege? 

Burebista şovăie o clipă, şovăiala lui numindu-se cugetare. O ştie. 

— Să vină Medopa, spune şi întîlneşte privirea dură a lui Cotiso. 

Atunci intră Bendis, cu părul răvăşit ca pentru bocet. 

— Nu Medopa să vină, ci Bendis să vină! Regina să vină! Şi mama! 
Am auzit totul. Ce vreţi voi, ucigaşi de prunci?... Purtat-aţi voi în pîntece 
rodul dragostei voastre? Aţi simţit voi mişcînd fătul din tainică cerință a 
vieții?... L-aţi alăptat şi spălat; i-ați vegheat nopțile cu fierbințeli, i-ați 
simțit pe buze răsuflarea plăpîndă, l-ați auzit gîngurind şi spunînd 
mama? Carne din carnea mea este şi sînge din sîngele meu! Nu Zamolxis 
l-a cerut la sine, ci tu, Cotiso, făptura mîrşavă dornică de puterea regală l- 
ai corupt, înarmîndu-i brațul împotriva tatălui şi regelui... Deceneu! Aici 
sfîrşeşte puterea ta! Ca şi a ta, Burebista! 

Auzindu-se chemaţi pe numele lor de oameni, despuiate de puterile 
depline pe care le conferă unuia coiful regal, celuilalt tainele marei 
preoții, cei doi se privesc cu nelinişte. Durerea mamei nu trebuie lăsată 
să-i deposedeze de măreție. Viitorul puterii sta în puterea de a trece peste 
omenesc. 

— Îţi poruncesc să taci, spune regele. 

— Nici dacă m-ai arunca cîinilor! 

— Deasupra noastră stă veşnicia, Bendis! 

— Vorbe, Burebista!... Stă crudă nebunia puterii tale.: Ucide-l pe 
Cotiso, ucigaşul lui Duras şi trimite-l pe Duras lui Zamolxis în sulițe, ca 
pe un fiu de rege, dacă eşti rege, Burebista! 

Vorbele lui Bendis îi sfredelesc țeasta. Vorbele lui Bendis aprind 
palatul, Sarmisegetuza, ard lucrările vieţii lui şi în acelaşi timp îl vrăjesc 
cu o putere ameţitoare. A simţit-o Deceneu? 


CR Ama AR ) » ` A Z T Sd Tia 
NA E Ste la OLE Pe aa CE Despa j A G Ca sc oa, Li | 
f D A GA A A (27 i 


— Legea, datina şi zeii sînt împotrivă, regina! 

— Legea? Care lege, Deceneu? 

— Cea din veci, pentru veşnicirea noastră, regina! Spune Burebista, 
se gîndeşte că este rîndul lui să-l ajute pe marele preot şi că a venit din 
nou vremea că alianța lor să fie mai tare decît ceea ce poate vătăma 
puterea... Taci, am zis! Ucide-ți durerea cu mîndria, cum o ucid eu cu o 
mie de pumnale pe care mi le înfig în piept... Pumnale otrăvite, pline de 
(îşi ucide pe buze cuvintele, voise să spună spaime şi temeri, îndoială şi 
cumplita nelinişte, dar este rege) durere! Taci, am zis! Ucide-te de o mie 
de mii de ori, ca de o mie de mii de ori să renaşti în credința adevărată... 
Cheam-o pe Medopa! 

Bendis îl priveşte halucinata şi înțelege. Regele este regele şi atât. 

— Jură-mi pe Zamolxis că mi-l dai pe Duras! 

— Viu? 

— Viu! Viu cît viu a mai rămas în el, neucis de asprimile, războaiele 
şi legile tale, rege! Viu, cît viu a mai rămas în el, neucis de sacră ta 
chemare! 

— Aici nu pot supraviețui decît cei puternici şi drepți, regina! Pentru 
aceştia eşti regina şi mama, Bendis! Al lor este laptele sinului tău! A lor 
şoaptă caldă a buzelor tale! A lor şi numai a lor, regina! Şi femeie! pon 
şi cheam-o pe Medopa! 

— Ţi-o dau pe Medopa pentru viaţă şi rod. Dă-mi-l pe Duras pentru 
moarte. Pentru tăcerea veşnică. Dacă m-ai iubit şi cinstit vreodată, dacă 
buzele tale au murmurat vorbe numai de noi ştiute, dacă patul tău 
nuptial a fost pur şi binecuvîntat de zei, dă-mi-l pe Duras! Gîtul lui nu 
poate fi prins în lațul ucigaşului regelui! Buzele lui nu pot rosti blestemul 
cumplit, care să se stingă pe mîinile ucigaşului tău!... Dă-mi-l, rege, pe 
Duras! 

Este o linişte de moarte. Regele vede moartea intrînd neagră în casa 
lui. 

— Adu-mi-o pe Medopa, regina! 

Bendis îngenunche, îi sărută mîna şi iese. Deceneu de piatră. Regele 
nemişcat. Nemişcat Cotiso. Se întoarce Bendis, ţinînd-o de mînă pe 
Medopa îmbrăcată într-o rochie albă. Bendis şi-a aruncat pe umeri o 
mantie țesută cu fir de aur. Faţa ei este de piatră. O aduce pe Medopa în 


SS aia PS Zac aa Ia VAZE Zi 
E AEE E pi e N Le Sti Zale 


e 


n n 
E a G e a a — = aemm DEE Ra, 


fața regelui. 

— Cotiso! Spune regele. 

Cotiso trece lîngă Medopa. Bendis lîngă rege. Marele preot în spatele 
celor doi. Regele se ridică. 

— Zamolxis, zeu al pămîntului şi al cerului, al celor văzute şi al celor 
nevăzute, spirit-lumină şi spirit-germinaţie, uneşte acest bărbat Cotiso cu 
femeia pe care i-o dăruiesc Medopa, rodeşte pîntecul ei cum rodeşti 
pîntecul pămîntului şi du în veşnicie stirpea mea regală, adevăr cu o mie 
de fete al unui singur gînd: Dacia! 

— Din murmur de ape, în murmur de ape 

Din freamăt de frunză, în freamăt de frunză 

Din sunetul luminii tale, Bendis zeița, căzînd pe 

Patul lor nuptial, 

Sporeşte-mă prin ei şi prin ei trece-mă în veşnicie! 

Glasul lui Bendis, neşovăitor. Apoi Deceneu: 

— Zamolxis în şapte întruchipări ale gîndului fapta şi 

Soare! 

Gebeleizis în fulger, 

Bendis în tainele astrelor 

Uneşte pe-acest bărbat Cotiso, care-şi ia pe umeri most Ga lui 
Burebista, cu femeia dată de rege, Medopa! 

Deceneu face semnele rituale, îi spune lui Cotiso să coboare la 
Zamolxis. Medopei îi porunceşte să pregătească patul regelui sau. Cotiso 
depune armele. Se descalță şi-l urmează pe Deceneu. Medopa cade în 
genunchi la picioarele regelui: 

— Tată! Duras! 

— Regina! Fiica noastră şi soția lui Cotiso, ne mulţumeşte pentru 
viață care i-am dat-o! 

— Să mergem fiica mea, spune, ori şopteşte Bendis. Burebista 
rămîne singur. Pipăie armele lui Cotiso. 

Trage dacă din teacă. Pipăie urma loviturii dată de Duras. Adîncă. 
Opincile lui Cotiso vor rămîne lîngă jilțul regal, pînă cînd Cotiso se va 
întoarce de la Zamolxis. Abia o aude pe Bendis care duce un opaiţ, trece 
prin spatele lui, deschide uşa sălii de taină şi aude gărzile ridicînd grila 
de fier care acoperă gura beciului-temniță. Ştie ce se întîmplă cu Cotiso. 


a a. —..—— — D 


OAE NINN ENE COMS NZA 
À D DA ENUAS OES 


E 


Ştie ce se întîmplă cu Duras. Închide pleoapele şi-l vede pe Cotiso aşezat 
în fata altarelor, după cum îl vede pe Duras legat de mijloc şi de gât cu 
lanţul de fier, prins în belciugul bătut în zidul din piatră. O, zei! Murmură 
şi aşteaptă să se întoarcă Bendis. 

Bendis coboară treptele. Este miros de pămînt, de aer zăcut şi de 
paie. De multă vreme nu s-au mai auzit din beciurile temniță chemările şi 
blestemele duşmanilor regelui. O torţă arde într-un tortar şi acolo este de 
pază unul din binecredincioşii regelui, Ditylas, roxolanul. Văzînd-o, 
uriaşul desface lanţul. Bendis intra în celula întunecoasă. Ridică opaițul. 
Înlănţuit ca o fiară, Duras zace pe paie, întors cu spatele. 

— Ti-am spus, Dicomes!... Nu vreau să mănînc! Adu-mi vin de 
Samos! 

Glasul fiului îi sfîşie inima. O, Bendis, ce crudă eşti cu preoteasa ta. 
Cum s-ar repezi la Duras să-l ia în braţe şi să-l ocrotească, să-l alinte cu 
vorbe şoptite care să-i alunge spaimele, cum îl luă în brațe cînd Gebeleizis 
spinteca văzduhurile cu fulgerele lui şi Duras, mic fiind, se temea, pentru 
că regele îl silea să tragă cu arcul în nori şi... Ce străin este bărbatul lățos 
întins pe paie şi ce străin glasul acela care cere vin şi ce străină este ea 
însăşi de Bendis. 

— La ce-ţi foloseşte vinul de Samos, Duras?! 

Omul se răsuceşte pe paie fulgerător, ca şi cînd glasul l-ar fi înaripat. 
Se ridică şi lanțurile zăngăne. 

— Mamă! 

— Regina! 

Faţa lui Duras se rupe într-un rînjet strîmb. 

— Şi ție ţi-a întunecat minţile cu nebuna nebunie a jertfei de sine? Şi 
ție ţi-a întunecat mințile cu nebunia traiului de anahoret, cu stîrpirea 
zîmbetului şi a rîsului, a dragostei de a fi viu şi a simţi că eşti viu? Ce- 
nseamnă asta, regina? 

— Regina, Duras şi atît! 

Regina îi vede firele de paie din plete şi din barbă, privirea rătăcită, 
simte mirosul acru al temniței şi se-nfioară. Duras vede mantia şi obrazul 
palid, luminat de opaiţ. Între ei temniţă şi lanţurile. 

— Pe zei, mamă, nu-mi mai eşti mama, carnea ta nu mai poartă în ea 
urmele fătului ei? Nu eşti decît un nume sterp? Regina! Regina sacră, chip 


> 


TIT Sat Aan A oo tt VAL PE DEN, AENA c~ 
P SANDANE La ARTENS SARENA ZEE G 


Iade aA D 


D 
E a G e a a II - o ——_- -.— a a e 


>, i ei Cal, e Y dp j 4 97 b. F 4 SAI vl mă A > > A i i A 
PESEE AAE RENEE IER SU EU 


de gresie fără inimă, fără trecut şi fără viitor, un oracol care nu rosteşte 
decît adevăruri sacre?... Mamă, simt că zeii îmi iau mințile! 

— Ce negru duh te-a făcut să ridici mîna înarmată asupra regelui şi 
tatălui? 

— Ai venit să mă alini; ori să mă judeci? 

— Şi una şi alta, dulcele meu copil. 

Spune.. dulcele meu copil dar ei însăşi glasul i se pare fals şi vorbele 
i se par dogite. 

— Nu! De o mie de ori nu-mi spune aşa! Nu face să mi se clatine 
voința de a fi demn. Trebuia să-mi fie trimis ucigaşul cu frînghia lui de 
mătase împletită în şase... Ori dacă era demn de legile pe care le impune 
altora, trebuia să-mi dea un pumnal, să mor bărbăteşte, ca Ziraxis! 

— Ai avut dacă în mînă, Duras! 

— Ah, Cotiso, fiu de cîine! 

— L-am unit cu Medopa!... Va fi rege! 

— Blestem! Ai putut face asta ştiindu-mă aici, în lanțuri?... Ştiindu-te 
mort, Duras, ar fi vrut să-i răspundă. 

— L-ai vrut mort pe cel care ţi-a dăruit viața! Dacia singură în 
primejdie, văduva Bendis, regina! De ce? 

Duras îşi astupa urechile. Strigă: 

— Sînt sătul de vorbe mari şi fapte mari, de zeii lui împietriți, sînt 
sătul de ceremoniile care să-l glorifice, de numele lui rostit pînă ţi se 
usucă gura şi ți se strepezesc dinţii. De ce-ai venit aici, femeie cu suflet de 
piatră? De îmi eşti mama cu adevărat, de ce-ai venit şi ce vrei de la mine? 

— Să-ţi redau dreptul la amintire, Duras! 

Scoate un pumnal de sub mantie. Duras îl priveşte şovăielnic. 

— Duras, fiu de rege! la-l. 

Duras ia pumnalul. Îşi trece palma peste lama şi ca un soldat 
priceput, buricul degetului mare peste tăiş. Înainte ca Bendis să înțeleagă, 
Duras îşi înfige pumnalul în gât, retezîndu-şi vinele. Un val de sînge o 
împroaşcă pe Bendis. Duras cade. Horcăie. Se zgîrceşte. Înțepeneşte. 
Mama se aplecă asupra fiului. 

— Lasă-l, se aude glasul dur al regelui. Ori al tatălui. Burebista 
desface lacătele. Scoate lanţurile. Îngenunche. 

Îl ridică pe Duras în braţe. Iese cu el şi aude că dintr-o - altă lume 


DI 


LNO, De Sta ENT SVEA st af SU 


n a a a i i 


ID SE Da SS E Cui) SE sA 


glasul lui Bendis, bocind: 

— Auzi-mă, lună-zeiță, a nopții crăiasă, Din murmur de ape, în 
freamăt de frunză, Coboară-l pe Duras în noaptea genunii, Tărîm unde 
doar amintirea veghează! 


12 


La aproape 7 ani de la moartea lui Duras, regele dacilor porunceşte 
să se aprindă focurile de război pe vîrfurile munților. Focurile sînt aprinse 
de veghetori şi într-o singură noapte ele ajung să înconjoare Dacia pe 
cununa munților. Lui Cotiso i se dau zece mii de călăreți adunați la 
Petrodava (mai tîrziu Piatra Neamţ), cu poruncă să-i alunge pe bastarni. 
Cotiso este tatăl a trei băieți, lucru care-l nelinişteşte pe rege. În cei şapte 
ani trecuți de la moartea lui Duras, s-au clădit şapte cetăţi şi turnuri de 
apărare pe munții din jurul Sarmisegetuzei, unde regele l-a lăsat pe 
Deceneu şi Cotiso, el retrăgîndu-se la cetatea numită mai tîrziu Costeşti. 
De fapt Cotiso stătea la suci, la Donaris. În anul 55 Caesar i-a învins pe 
germanii lui Ariovist, trecînd Rhinul. În 54 îi învinge pe bretoni. Regele 
consolidează cetatea de la Blidaru şi ridică bastionul care precede cetatea, 
apărîndu-i drumul urcat din vale. Atelierele regale făuresc baliste, scări 
de asalt şi turnuri de asalt, toate din lemn, cu piesele componente arse cu 
fierul şi însemnate, astfel că, desfăcute bucată cu bucată, pot fi îmbinate la 
loc, într-o zi. Meşterii regali şi cei din cetăți ştiu turna candelabre din 
bronz şi cizelează aurul şi argintul. 

Iscoadele, spionii plătiți la Roma, înainte-umblătorii şi neobositul 
Acornion aduc veşti din Apus şi Răsărit. Burebista aşteaptă o victorie a 
gallilor. În 53 se răscoală galii Induciomare şi Ambiorix. Neunindu-se, 
Caesar îi învinge. În 52 se răscoală Vercingetorix, despre care Caesar 
spune: “Nu s-a înarmat pentru interesul lui ci pentru libertatea tuturor”. 
Regele ştie în iarna sfîrşitul lui Vercingetorix, dar mai ales primeşte 
amănunte asupra asediului de la Alesia, cu lucrările ciclopice înfăptuite 
de Caesar, care a înconjurat oraşul şi cetatea cu cîteva stadii de săpături, 
atît împotriva asediatorilor, cît şi împotriva celor veniți în ajutor. 
Călărimea temută a lui Ariovist luptase pentru romani. Cetățile greceşti 
de la Pont vor alianţa cu Caesar. | 


` wre me ai St a / or — _— 7 PS 


Fa 
E SF Lu R aut ZE) 


ic LA YTN mu sui pp 

SIA e IA ARN, ASE 
PP, PE 

p, eaa O; E PA CE era că N EU, 


ia 


IP — a n = 


La Roma, Pompeius unelteşte împotriva învingătorului din Gallia. 
Stînd în munti, nu înseamnă decît să aştepte sfîrşitul. Puternic la Roma, 
Caesar promisese un “bellum geticum”. 

Pentru a se putea apăra de Caesar şi de o învăluire, nu ca la Alesia 
de cîteva stadii, de una a Daciei, Pontul trebuie să fie liber şi al regelui. 
Nopti în şir au plecat din Sarmisegetuza şi Germidava carele înhămate cu 
două perechi de boi, încărcate cu armele de asediu, luînd drumul spre 
pasul Oituzului, cum va fi numit cîndva. Cu ele au plecat cetele de 
pedestrime. Curierii regali alergau înaintea convoaielor, sculînd la arme 
triburile vestite prin focuri. Armata regală se adună la Piroboridava, cînd 
cad cele dintii ninsori. Astronomii şi Deceneu priviseră luna zeița, 
urmăriseră jivinele munţilor şi prevestiseră o iarnă grea. Regele păstrează 
legea de fier a dacilor. Cei lăsați un an la plug oştesc un an sub steaguri. 
La Piroboridava (mai jos de Adjud şi pe celălalt mal al Siretului), regele 
ajunge călare, cu garda, în cea dintii săptămînă după căderea zăpezii. 
Găseşte numărătoarea oştilor făcută de Dicomes şi carele urcate pe tălpici 
de salcîm. Curieri de la Cotiso vestesc biruințele acestuia împotriva 
bastarnilor. Cînd zăpada este pînă la brîu şi Iyrasul îngheață, regele 
porneşte spre Olbia, cetatea grecească de la gurile lui Hypenis. 

Cotiso bîntuie cîmpia sarmată, cu poruncă să taie Olbia de 
populaţiile de pe malurile lui Borysthene. Se trece Tyrasul pe gheaţă, 
noaptea. Regele călăreşte înfăşurat în tohoarca de oaie. Nu se fac focuri. 
Se mănîncă pesmeți şi carne afumată. Burdufele cu apa sfîntă de Donaris 
se țin în sînii, sub paie şi blănuri, să nu îngheţe. Oştirea este călăuzită de 
capeteniile-dacilor de pe aceste meleaguri. Se fac etape la Setidava şi 
Susu-dava, tîrgurile cetăți ale dacilor de peste Tyras în vreme ce Cotiso 
ajunge la Clepidava, în miazănoapte, unde îi intră sub steaguri oştirea 
adusă de Pieporus. Sînt date focului aşezările. 

Cotiso întîlneşte ceea ce a mai rămas din călărimea bastarnilor într-o 
tabără sarmata aşezată pe Hypenis, acolo unde mult mai tîrziu va fi 
Vinnica. Atacă tabăra într-o noapte cu viscol, ocolind-o astfel încît să aibă 
crivatul în spate, iar duşmanii să-l primească în ochi. Ce scapă de sub 
săbiile scurte ale sucilor, burilor şi carpilor lui Cotiso, intra în săbiile 
dacilor mari ai lui Pieporus. Bătut de crivat, călărind prin nămeți, 
Burebista gîndeşte că, avînd Pontul liber, îl poale atrage pe Caesar aici, 


premen 
lg" has 
UES 
AEn 

` 4 
+. 

> y? 


act OPT a 

SI: SCS AKR PS 
D: D a cf p 
N AO Sti ay E ES A R 


IP — — a 


zdrobindu-l într-o asemenea iarnă, neobişnuită romanilor. Trecem peste 
manevra de învăluire executată de Cotiso, care atinge malul drept al lui 
Borysthene, dînd focului aşezările, bătînd cu maiul stilpii de hotar cu cap 
de lup şi coborînd la Pont, astfel încît străjile din Olbia văd stupefiate 
oştirea dacă venind din Răsărit, de acolo de unde aşteptau ajutoarele 
sarmaților. Burebista aşteptase sosirea lui Cotiso în denivelările cîmpiei şi 
ale limanurilor marii intrate mult în uscat. Peisajul batalist este cumplit. 
Cîmpia plină de călăreți în tohoarce, care dau focului aşezările săteşti ale 
cetății, scurmînd cu sulițele în zăpadă să găsească gropile cu grîne, 
pălălaiele înalte ale incendiilor înroşind zărea şi învîlvorînd zăpezile, apoi 
liniile dense ale călăreților descalecaţi, transformați în pedestraşi. Marea 
înghețată la mal, bîntuită de furtună, cu valuri înfricoşătoare, este închisă 
pentru triremele trase pe uscat, cărora înverşunații daci le dau foc. Apoi 
apar săniile din care se descarcă balistele şi bîrnele turnurilor de asalt, 
care spre groaza olbienilor sînt aşezate pe tălpici şi împinse pînă sub 
ziduri. Este zadarnică tragerea de arcaşi. Dacii din turnuri, apăraţi de lese 
împletite din răchită, răresc rîndurile apărătorilor, fiecare săgeată 
găsindu-şi omul descoperit. 

Cei cu scările de asalt stau la adăpostul turnurilor. Rîndurile de 
pedestrime se apăra cu scuturile. Olbia este replică pe care regele o da 
asediului şi cuceririi Alesiei. Caesar o va afla şi va medita. 

Stă călare, poarta coiful peste o căptuşeala din blană moale de 
veveriță şi vede prin viscol cum țişnesc purtătorii de scări din spatele 
turnurilor de asalt, cum cei de la ziduri se reped să împingă scările cu 
căngile, cum se îndeseşte tragerea arcaşilor lui şi cum apullii, meşteri de 
cetăți, urca la ziduri, strigînd numele lui Gebeleizis. Îşi spune că în iarna 
asta va ajunge la Callatis, cucerind toate cetățile Pontului stîng. Îi rămîn 
de cucerit ținuturile pînă la Haemus. Abia cînd ostile lui vor prada în 
Macedonia şi Dalmația, Sarmisegetuza va fi în siguranţă. lată, steagul 
lup-balaur este ridicat în turnul porții de miazănoapte al cetăţii şi crivatul 
îl face să scoată sunete sălbatice şi înfricoşătoare. Cum grecii n-au ascultat 
nici solii, nici sfaturile lui, Olbia va fi dată focului. Cînd porţile cetăţii se 
deschid şi Dicomes cu dacă însîngerată, stropit cu sînge pe pieptarul din 
piele de bivol îi face semn, regele îşi loveşte armăsarul cu pintenii din fier 
şi intră în buestru în cetatea borysthenitilor, unde luptele se dau acum în 


P "y `S G de 
pen n aan 


ta pă 


NENI S ONEK ED DZ) 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


case şi pe străzile înguste. 

.. În anul 48 Caesar este dictator pe viață la Roma şi decretele lui au 
forța de lege. Acornion a fost la Heracleea Lyncestis, unde l-a întîlnit pe 
Pompeius. 

La Sarmisegetuza, Burebista ştie că anul 48 va fi hotăritor pentru 
politica Daciei. Pentru că în anul 48 Dacia visată de el este o realitate. De 
pe Marus în miazănoapte şi apus, la Olbia în răsărit, dincolo de Dunăre 
pe crestele munților Haemus, în cîmpia scordiscilor, neam celtic şi în cea 
panonica, triburile dacilor ascultă de căpeteniile impuse de rege. 
Drumurile sînt însemnate ca şi vadurile, convoaiele negustorilor păzite, 
atelierele regale, ca şi cele ale meşteşugarilor sînt scutite de a da oameni la 
oaste şi la chemarea regelui Dacia ridică în arme peste două sute de mii 
de oameni. 

Acornion i-a adus vestea despre planul urzit de Caesar, care vrea să- 
i nimicească pe părți. Să ocolească Pontul prin Răsărit, să-i supună pe 
sarmati, pe el, pe Burebista şi, trecînd peste triburile germanice ale lui 
Ariovist, să se întoarcă la Roma, prin Gallia. Caesar se vrea aidoma lui 
Alexandru, Macedoneanul. El l-a ajutat pe Pompeius, răsculîndu-i pe 
dalmaţi. A prădat în Macedonia. Ține oştirea, cu Cotiso, la limes. Spre 
toamna trei curieri de la Cotiso aduc vestea că Caesar l-a zdrobit pe 
Pompeius la Pharsalus. 

În primăvara lui 47 afla vestea uciderii lui Pompeius în clipa cînd a 
debarcat în Egipt. Caesar este în Egipt şi el pradă din nou în Macedonia şi 
ridică trei cetăți pe cununa munților, în Haţeg şi în muntii Cibinului. 
Pompeienii sînt urmăriți de Caesar în pustie şi înfrînți la Thapsus în 46. 

Cleopatra trece la Caesar. Jumătate din Europa, din Africa şi Asia 
Minor este a romanilor. Află de la Cotiso ca Severus s-ar afla ia Argedava, 
unde unelteşte cu urmaşii lui Reciper. Îl uitase pe Reciper. În 45 vară, 
Severus este prins, nu la Argedava, ci la Arcidava (în Banat). Nu vrea să-l 
vadă. Severus este adus la Sarmisegetuza şi, supus la proba focului, 
moare, fără să spună o vorbă, fără un geamăt, fără un scîncet. Curieri de 
la Roma spun că Caesar pregăteşte Bellum geticum, după ce i-a urmărit 
pe pompeieni pînă în Spania, zdrobindu-i la Munda. Deceneu îi spune că 
acei tarabostes, de rege iertați pentru neascultare ori nesupunere, se 
mişcă. Berzame a fost cu turmele la Arcidava, cu o săptămînă înainte ca 


SCUZE DE SUCUL a K 


ID G — 


Severus să fie prins. Iscoadele lui de la Roma aduc veşti neliniştitoare. 
Caesar este rege, fără să o spună. A umplut senatul cu prietenii lui aduşi 
din tot imperiul. A împărțit pămînt plebei, scoțind-o din Roma. Nu se mai 
pot cîştiga bunăvoinţe aici şi nici nu se mai poate scoate plebea în forum. 
Nu este răzbunător. Şi-a iertat toți duşmanii, pe unii făcîndu-şi-i 
magistrați. La idele lui Marte anul 44, Brutus l-a înjunghiat pe Caesar în 
senat. Caesar ordonase legiunilor să se adune în Moesia şi Burebista 
vestise ridicarea Daciei în arme. În toamna lui 44, cînd Burebista ştia că 
Caesar este mort şi că la Roma începuseră tulburările, că timpul şi istoria 
îi dădeau răgaz şi că Dacia putea zdrobi Roma, Berzame cu Reciper, cu 
Cotre şi alți conjurați l-au ucis pe rege la Germisara, unde venise cu 
Bendis şi nepoții, cu Cotiso şi Medopa, l-au ucis şi pe Cotiso, fără să poată 
ucide însă istoria Daciei. 

lată, zeul Soare se-nalță pe al bolţii limpede cer, 

Cu al zorilor cîntec de păsări sub streşini, 

Pulberi de aur cad moale pe codrii de negri molid 

Şi Zamolxis ne face ştiut prin albele duhuri solare 

Ca Sarmisegetuza-mpreuna cu sfinte izvoare de ape 

Şi Donaris, tata şi mumă, 

Şi Cogaiononul, vatră străbună, 

Îl plîng amarnic pe Rege! 

— Zamolxis, primeşte-l la tine 

Aşază-l în sfatul de zei 

Să-şi spună cuvîntul! 

— Zamolxis cu tine, rege! 

— Zamolxis cu voi! 


kasi 


ONEA LENIN 


MINTIRI STRĂVECHI 


ÎN CARE DOI FRATI DE SÎNGE 
SE-NTÎLNESC LA TĂLMACIU ŞI FAC 
POLITICĂ ÎNALTA ÎN VARA ANULUI 
1239, CA ŞI CELE CE URMEAZĂ ACESTEI ÎNTÎLNIRI 


1 


La începutul acestei cărți se arătau temeiurile ei. O întîmplare 
petrecută în vara anului 1964 în largul lacului Sinoe, între Histria, Grindul 
Lupilor şi Chituc, a adus acestor temeiuri completări din zona 
fabulosului. Urmărind viața pomenitului Radu Voinea, corsar bîrlădean, 
în înfloritele istoriografii arabe şi persane, mai apoi în cea bizantina, un 
grup de arheologi submarini — amatori şi profesionişti — folosind" 
scafandri autonomi de tip Cousteau — Gagnan şi o ambarcaţiune cu vele, 
au descoperit, după prospectări de două veri, pe fundul lacului, nava 
bizantină “Casia”, pe care Radu Voinea îşi salvase viaţa. În interiorul 


navei, construită din cedru de Liban, s-au descoperit adevărate comori. 
Astrolabe şi clepsidre, vase de cedru ceruite conținînd manuscrise 
caligrafiate de înțelepții Bagdadului şi îndeosebi însemnările, rapoartele, 
gîndurile acestui aventurier în ființă căruia se întilneau deopotrivă 
corsarul şi cărturarul, îndrăznețul şi meditativul, omul de acțiune şi 
filozoful. 

Acestor însemnări li se adăugă scrisorile şi manuscrisele 
orientalistului pomenit în al doilea capitol al temeiurilor, dintre care cele 
ale mingan-u noionului Mangu sînt cele mai prețioase. 

Punînd cap la cap însemnările unuia cu însemnările celuilalt, 
documentele vremii şi alte înscrisuri, se pot povesti cele ce urmează. 


2 


Sfîrşit de august. Anul 1239. Inserare. Acolo unde se varsă rîul 
Sadului în Olt, mai aproape de Tălmaciu decît de Boita, doi călăreți se 
pregătesc să înnopteze. Au gesturi măsurate şi într-un fel, aidoma, cu 
toate că n-au nimic comun în înfăţişare. Unul, Ion Voinea Bîrlădeanu, la 
40 de ani, uşor cărunt, brunet, nu se deosebeşte cu nimic de ofițerii 
rafinați la curtea Bizanțului. Poate în vestimentație o accentuare a 
gustului oriental: mantia din mătase sîngerie, harnaşamentul bogat al 
calului, cu şeaua înalta din catifea roşie, cu ferecături de aur — cizme moi 
dintr-o piele perfect tăbăcită. După căderea Bizanțului sub Balduin de 
Flandra şi sălbăticia cruciaților, tatăl său, Marin Voinea Bîrlădeanu, s-a 
retras la Trapezunt unde şi-a deschis un antrepozit înfloritor. Tinea pe 
Marea Neagră patru vase cu care făcea comerț cu toate porturile, ba, o 
dată la trei ani, una din nave sub comanda lui atingea porturile greceşti 
din Egeea.” 

Ion Voinea Biîrlădeanu vădeşte tabieturi precise. Scoate şeaua şi frîul 
calului — un roib cuman — cu chişița subțire, calul nechează vesel, se 
duce la Olt şi se adapă. E o inserare dulce, aromitoare, care-i face plăcere. 
Învăţat cu marea care l-a legănat de tînăr, după un obicei statornicit din 
tată-n fiu, pare încă nedeprins cu uscatul, cu toate că bate Cumania, 
voivodatele de pe Olt şi domeniile regelui ungur, de aproape şase luni. 
Unul dintre Paleologi, Mihail, visează să apuce tronul Niceei, să ridice 


a ce 19 / A SN mery ree pr IAAT n 
z S GENIA IPS = cf > Ei A 


i 
SIA UENDE T PAN De Aa, 
GOA E 5 SE ya EL Pta 4 AIE e > SS CON DAS, 


A -Á—— m mm. — o 


oştirea țăranilor liberi din munți şi să se încoroneze în Bizanțul eliberat de 
cruciați. În slujba acestui vis el şi-a pus averea, sabia şi la nevoie capul. 
Cu toate că firea îl atrage mai mult spre Platon, rațiunea îl îndreaptă spre 
Democrit şi Epicur. Dar, filozoful de căpetenie rămîne fără-ndoială 
Psellos, cu argumentele lui precise, care delimitează sfera de cunoaştere a 
filozofiei, de aceea a religiei. Pentru loan Italos, elevul lui Psellos, are un 
adevărat cult. Nu-i este străină “ Alexiada” principesei Ana Comnena. Se 
pare că intriga politica suplineşte cu succes armele, în situaţia lui Mihail 
Paleologul... îşi descheie pieptarul din piele, deasupra căruia poartă o 
singură podoabă, lanțul de aur masiv, un dar din tinerețe, primit pe 
meleagurile Gruziei. 

Se-ntinde pe blana de oaie pe care Ito i-o aşterne sub un arin. 
Priveşte printre gene jocul suav al norilor în cerul diafan, plin de amurg. 
Înainte de a se-nnopta, obişnuieşte să-şi rînduiască gîndurile. Sînt multe 
şi, mai ales, neliniştitoare. 

Alături, Ito, războinicul cuman, un uriaş cu pieptar din piele de vițel 
cu blană în afară, cu limba tăiată, scoate de la oblînc o halcă de came. L-a 
cumpărat de la un negustor tătar, după invazia lui Bătu din 1236 cînd a 
căzut Riazanul, au ars Moscova şi Vladimirul. Ito are tot ce-i trebuie unui 
slujitor: forța, inteligenta, vitejie, cunoaşte tainele firii şi mai presus de 
orice n-are limba. E mulțumit de Ito. Cum e mulțumit de viaţă în general. 


3 


Ito a făcut focul între doi bolovani aduşi de pe malul apei. Curînd o 
să-i ademenească mirosurile frigărilor. Se-ntreabă, a cîta oară, dacă a 
investit chibzuit averea agonisită de tatăl lui. Dacă visul lui Mihail 
Paleolog nu este doar un vis nebunesc şi-atit. l-ar place, ca niciodată, să-l 
aibă aici (şi să i se pună sub ascultare), pe Radu Voinea, moşul lui, de la 
care... 

Lucrurile sînt mai vechi. 

Cînd s-au răsculat celnicii Petru şi Asan, taică-su a rămas în Bizanţ 
să-i poată ajuta. Drumurile pe Olt şi-n Cumania le ştie de la el. A fost 
solul acelor celnici, după ajutor, aici, la cei din stînga Dunării. Cînd cade 
ucis Asan, în 1196 şi la numai un an, Petru, taică-su îşi pune nădejdea în 


N ISCAT AY ur a T34/ ora a St re 
E ste ARAE ea) > KYA A R D TAN, 


Pa (ac 


Ioniță. Isac II Anghelos pustiise comerțul de oi şi vite. Marin Voinea trăia 
din comerțul cu oi şi vite. Între 1197 şi 1200, o dată cu urcarea pe tron a 
celui dorit, umbla din principat în principat, purtînd sămînța răscoalei, 
ațițate de Ioniță. Avea doi ani cînd taică-su a-mbrăcat zaua lucrată în 
forjeriile de la Galata şi cu, doisprezece slujitori s-a supus 
neastimpăratului de la Tîrnovo... Poveştile de luptă le-a ascultat de la 10 
ani. Asaltul cetății Constantă în Rodope. Varna... Ceremonia, cînd 
cardinalul Leo, trimisul papii Inocenţiu III, îl unge pe arhiepiscopul 
Vasile ca primat al bulgarilor şi valahilor. O zi mai tîrziu încoronarea lui 
Ioniță ca “rex Bulgarorum et Blachorum”. Furia regelui, care voise să fie 
încoronat tar. Intrigile lui Alexis, fiul împăratului detronat, pe lîngă 
cruciații porniţi să atace Egiptul. Şi vai, la 12 aprilie 1204, asaltul 
Constantinopolului, avea 5 ani şi i-au rămas în minte, mai vii decît toate 
amintirile copilăriei, amintirile săptămînii aceleia de groază... 

Se ridică într-un cot. Priveşte în zărea tăiată de pieptul împădurit al 
munţilor. Acolo vede limpede, dureros de limpede, cum oamenii lui 
Bonifaciu Montferrat o tîrăsc cu urlete sălbatece pe mama, cum se 
năpustesc cu spadele asupra celor cîteva statuete de marmoră, cum sfîşie 
draperiile şi țesăturile, cum despoaie femeile casei, totul într-un vacarm 
neomenesc, peste care răzbat tropoţele cailor pe străzile pavate, post 
acru de fum şi geamătul oraşului martirizat. 

Şi noaptea, trupul mamei acoperit cu un giulgiu alb, făcliile şi tata 
încremenit la picioarele ei, cu fruntea bandajată, cu hainele zdrenţuite, 
mai mult un cerşetor, decît bărbatul falnic care-l ridică în şa. Astăzi 
Bonifaciu Montferrat este rege al Salonicului şi Macedoniei. Toţi barbarii 
aceia occidentali, baroni inculți, toate acele brute înzăuate care n-au 
gustat niciodată farmecul unui text din Aristotel sînt astăzi duci de Atena. 
Ei, devastatorii monastirilor. Din bronzul statuilor antice au bătut 
monede care să le satisfacă orgoliul şi desfrîul. Ei sînt prinți de Moreea. 
Marchizi de Thesalia. Din castelele ridicate pe înălțimile unde cei vechi 
stăteau de vorbă cu zeii, sfidează pe stăpînii de odinioară şi-i mîna cu 
latul spadelor spre temniţele lor blestemate... Ioniță Asan, cealnic şi rege, 
l-a tîrît pe Balduin de Flandra, cu arcanul, pînă-n beciurile ferecate de la 
Tîrnovo. La Adrianopol, Ioniță a distrus puterea militară a cruciaților. 
Constantinopolul a rămas mai departe al lor. Astăzi, nepotul lui Ioniță 


- ala ze mie i -F a. | reoeo p e ad e EN! 
aice Sf rad A Cy ode a Fa s REAN 
ae (je 4 3 VIE RENESA 
U? SARI DATINI RE Pa LET | A ae Lua fi DS Da az A, 
ra 


+. „Ci ni 7- m CRO L ae au i e În 5 , i a$ 
NEIVA ENÍ E ANNEE NAAN E I S a ie Y 
NI AV Să Perna e DAUTA E RA S% I. Da pe KE 


——— m — a 


stăpîneşte de la Dunăre, la Marea Neagră şi de aici la Marea Adriatică. 
Mihail Paleolog îşi căuta aliați la foştii duşmani ai Bizanțului. Ca să vadă 
şi să ducă mesajul stăpînului său, se afla el aici şi-ncearcă să-şi rînduiască 
toate cîte le adunase de-o jumătate de an încoace. 

Ito scoate sunete guturale. De la foc adie mireasma ațițătoare de 
carne friptă. lon Voinea se ridică ager. E înalt şi amurgul îi sîngerează 
obrazul smead, cu nas vulturesc, bine rîs, de o frumusețe bărbătească, 
aspră. 


4 


De pe creasta malului, acolo unde trece şleaul, se aud răgetele jalnice 
ale cămilelor. Ion Voinea îi face semn lui Ito. Cumanul lasă hartanul de 
berbec din care musca Aleargă la caii neliniştiți. Oricît ar fi de obişnuiţi 
caii de stepa cu mirosul greu al cămilelor, trebuie stăpîniți. O caravană. 
Ion Voinea încerca nostalgii vechi. l-au plăcut dintotdeauna caravanele 
legănate în pasul lent al cămilelor, pierzîndu-se fie în largul nesfîrşit al 
Dest-l-Kîpciak-ului, fie de la Trapezunt spre munții Gruziei. Acolo unde... 
oftează... Caravana coboară la apă. In fata călăreşte un bărbat scund, cu 
calpac din blană de vulpe, sabie încovoiată, arc şi cucura de săgeți, singur, 
adunat în şa după obiceiul tătarilor. Alți cîțiva călăreţi însoțesc caravana, 
tăcuți. Cămilele se leagănă leneş. Poartă în spate coşuri mari din nuiele. 
Unele acoperite cu pături colorate, din lina mițoașă. Călăreţii sînt 
îmbrăcați în culori vii. Înarmaţi cu sulițe, săbii şi arce. 

— Liniştea stepelor să fie cu tine, Ion Voinea, spune călăreţul şi se 
pleacă în şa, zîmbind, cu dreapta pe inimă. 

Ion Voinea se ridică mirat. Atît de mirat, încît călărețul ride uşor. Îşi 
scoate calpacul. Sare agil din şa. E un bărbat scund, vînjos, cu trăsături 
mongolice pronunțate, ars de vînturi şi soare, îmbrăcat simplu, cu nimic 
din luxul conducătorilor mongoli. Spune: 

— Nici măcar gîndurile să nu ţi le auzi, frate... 
Voinea îi răspunde în acelaşi fel. 

Vorbesc amîndoi greacă populară, împestrițată cu cuvinte orientale- 
arabe-cumane, ba şi tătăreşti, care circulă în tot bazinul Marii Negre. 

La un semn al acestui bărbat, cămilarii trag; animalele în josul apei. 


Se-nchină adînc. lon 


Pe ue La) Op NISE AITA Ara a SU AA i 
UE SE SNL PS NA ul la e ee Ia > a ad 
ODA Să Cp PS îsi ec 
ZAU e SUI ZE SUL, EEO ENAA 


Călăreţii se despart în două grupe. Alcătuiesc un fel de semicerc. 
Scotocesc malul acoperit de vegetație, însoțitorii coboară bagajele. Apar 
cîteva corturi din pislă, corturi simple, ostăşeşti. Ion Voinea cunoaşte 
corturile astea şi fără să vrea, se-nfioară. Ito le cunoaşte şi el. Îşi face de 
lucru la foc, cu o expresie de ură atît de evidentă pe fața bărboasă, încît 
tătarul care-şi deschingase calul îşi aduce la-ndemînă jungherul pe care 
Ion Voinea îl prețuieşte în aur greu. 

— Fă-mi cinstea, o, călătorule, spune el şi odihneşte-te la focul meu 
sărac. Remarca precizia cu care tătarii din escorta ridică tabăra de noapte, 
faptul că aprind focurile departe de mil şi mai ales subliniază că-şi 
împiedica caii şi leagă cămilele, iar cîțiva dintre ei se topesc în întunericul 
care se lăsă străveziu, adus pe apele negre ale Omului. 


5 


— N-ai dreptate şi Dumnezeul la care ştiu că te-nchini nu s-amesteca 
în treburile oamenilor, frate al meu de sînge. Ireburile astea ale 
oamenilor rămîn pe seama înțelepciunii lor... 

— La voi, mai curînd pe seama sabiei şi a căilor, Mangu. 

— Da! Oftează uşor tătarul... Poate să fie o-nţelepciune şi-n săbii şi-n 
cai... Altfel n-aţi putea prețui pacea şi liniştea. 

În cort totul e de-o simplitate austeră. O blană de oaie pentru dormit. 
Pe jos pîsla bătută în casa de roabe, un opaiț din fier lucrat probabil la 
Samarkand, care-şi tremura lumina firavă pe fețele lor şi armele. Arme 
ostăşeşti, în afară jungherului. Mangu stăpîn de ailuri — sfetnicul lui 
Batu-Han, fiul lui Djuci, domn peste Ulus Djuci Dest-l-Kîpciak-ul pe care 
i-l dăruise la moarte, stăpînul lumii, însîngeratul Ginghis-han. 

Mangu, comandantul Kesigului — paza de zi — unități de elită, 
omul cultivat la Urghenci, el însuşi poet subtil, iubitor al covoarelor de 
Buhara şi al ştiinţelor scolastice, al orfevreriilor, smalturilor şi glazurilor 
de turcoaz, care fac mîndria meşterilor din Samarkand. 

Ce caută Mangu aici, în capul unei caravane de neguţători, care mai 
curînd seamănă a osteni, la o depărtare de cel puțin două luni de 
ulusurile gintei lui? 

— Ca-totdeauna ghicesc gîndurile fratelui meu, spune Mangu. Bate 


Pa (ac 


i ESCA (E > ur a T34/ ora a St re 
E ste ARAE ea) i KYA A GR D TAN, 


din palme. Intră unul din însoțitori. Aduce portocale, mere splendide, 
pîrguite în livezile înmiresmate de pe malurile Zarafsanului şi smochine. 
Se retrage tăcut. Mangu se lungeşte pe blana de oaie. De afară se aud 
greierii şi apele şopotitoare ale Omului. lon Voinea ştie că numai 
sinceritatea deplină va fi cheia care va deschide tainița lui Mangu; după 
cum ştie la fel de bine, ca Mangu nu-i va ascunde nimic, în afară 
treburilor legate de Ulus Djuci şi el are neapărat nevoie să cunoască tot ce 
cunoaşte Mangu... închide ochii. Îl vede pe Mihail Paleolog complotînd să 
apuce tronul Niceii şi dincolo de el, tronul Bizanțului, să refacă puterea 
acestuia, să reînvie comerțul şi artele; în vreme ce, undeva în stepele Asiei 
Centrale, conducătorii mongoli visează poate să-ntindă stăpînirea 
însîngerată a lui Ginghis-han, pînă în Francia. Oftează. Mangu zîmbeşte. 
Descojeşte atent o portocală. l-o oferă. 

— De unde ai ştiut că sînt eu, Mangu, atunci cînd ochii mei nu ti-au 
putut desluşi obrazul? 

Mangu savurează miezul unei smochine, cu ochii închişi. 

— Noi cunoaştem mersul stelelor, glasul vîntului şi şoapta 
ierburilor, frate. 

Ion Voinea înțelege că, după ce-şi va aduna gîndurile, va trebui să 
vorbească. 


6 


„„ Anul 1220. Iarnă, sub cetatea Făgăraşului. Viscol. Croncănit de 
corbi. Trei căi răsturnați în zăpadă, cu sîngele abia-nchegat. Ucişi cu 
săgeți înfipte toate în grumaz. Alături, aproape îngropat în troian, un om. 
L-a luat în sanie. Mangu... Anul 1225. Tîrgul de robi din Trapezunt. Al 
Raschid el Ghazal, cu şirul de robi şi roabe pentru Egipt. Un strigăt: 

— Frate! 

Mangu, în lanţuri, singurul în lanţuri, legat c-o funie de şaua unuia 
din escortă. ÎI prinsese în stepa un trib de cumani. Mangu, ca-ntotdeauna, 
cu o caravană, spre Riazan. 

.. Anul 1226. Karakorum. El legat la şaua lui Buri, în piața tirgului 
de robi. Se-nfioară. Venea din Pesavar cu mirodenii. Cel dintîi drum spre 
țara mirodeniilor. Lîngă Nisapur, cîțiva bandiți mongoli. O luptă. 


Soup se apte po A 


yr 


N Eer T | E >= Zi > 
E OEN NE ESLAR RONAN 


— 
E a RI G e a a — - —— -— —_Ė o 


Oamenii lui Buri. Omoară cîțiva. Cinci luni, legat pe cal; Taşkent, Almatic, 
pustiul, munţii de piatră Nabai, Karakorum... Trece Kesigul în sunetul 
țimbalelor. În frunte, îmbrăcat cu platoşe din piele de rinocer prinsă în 
ținte de aur, cu coif suflat în argint, Mangu. 

— Frate! 

. Se aşază lîngă Mangu. Ar vrea să-i strîingă umărul. Mangu 
deschide ochii. Îi apuca braţul. Îi ridică mîneca. Urma hangerului cu care 
s-au sîngerat cînd şi-au sorbit sîngele, acolo în pustiul Tacla-Macan, 
pentru că s-a-ntors cu Mangu pînă la Erzerum, urma tăieturii, albă, se 
vede limpede. 

— Urechile mele sînt dornice să audă glasul tău, spune Mangu şi lon 
Voinea sesizează de ce mongolul s-a uitat atît de lung la urma aceea de 
hanger. 

— Aşa cum nu s-a şters urma tăişului de pe brațul meu, aşa nu s-a 
şters prietenia din sufletul meu, Mangu. Tătarul zîmbeşte abia ghicit. Îşi 
adună picioarele sub el. Îşi subțiază pleoapele. 

— Cînd la 1172 regele Bela III intra în cetatea Orşova, se gîndea că 
săbiile cele agere au să vină numai de la miazăzi, şopteşte Mangu şi lon 
Voinea Bîrlădeanu pricepe că-ntr-o fulgerare totul. 


7 


Spre miezul noptii. Rar de tot, răgetul jalnic al,unei cămile. Ion 
Voinea a spus tot ce-a adunat în cele şase luni de umblete. Regele ungur a 
dat la 1222 o bulă de aur prin care intră-n lege contele Timişan. Asaneştii 
au zburat ca vulturii împotriva regatului şi regii unguri i-au lăsat pe 
valahi în vechile lor orînduiri ostăşeşti. Acum şase ani, regele a pus un 
ban de Severin să se apere de lon Asan al II-lea. Pînă şi papa Grigore, 
speriat de privilegiile vlahilor din banatul de Severin, cere trecerea lor la 
catolicism... 

— Fratele meu ştie ceva de războiul regelui cu tarul de la Tîrnovo, 
ori mintea lui nu se gîndeşte decît la acest rege ungur? 

Poate se gîndeşte pe ce cale poate să-l aducă peste Dunăre atunci 
cînd... 

— Atunci cînd? | 


n a a i i 


~ ETIA DA ENE „Try e p/ A SE AIA ~ P” Wea 
SSE Ia pe ESSE ANY DS Za 
N n & 7 Am ti 
Zar de Sa TDI d RS 


fs 


l AEU 


— Fratele meu ştie mai bine de ce bate olaturile astea, atît de 
îndepărtate de negoatele şi firea lui. Vlahii stau în şei numai atunci cînd s- 
arată nori aproape de pămînturile lor. Mai curînd au să fie cu tarul de la 
Tîrnovo şi-mpotriva împăratului vostru, decît cu voi, împotriva tarului. 

— Poate. 

— Precum ştiu că Aldebaran, steaua înţelepciunii, luceşte deasupra 
pustiului. 

— Regele le-a dat cumanilor fugăriți de voi, Mangu, olaturi pe Tisa, 
Timiş, Mureş şi Crisuri. 

— Câte săbii? 

— Cam patru mii. 

— Cu toți ai lor? 

— Da. 

— Vlahii s-au sculat împotriva saşilor. Ce crede fratele meu de saşi? 
De ce i-a adus regele aici, la porțile munţilor? 

— Se teme de voi. 

— ... Noi sîntem departe, şopteşte Mangu... Acolo unde răsare 
soarele, atît de departe, încît aproape c-am uitat mireasma stepelor şi 
strălucirea de aur a stelelor... Vlahii au mers cu regele împotriva 
Haliciului. Au mers singuri, cu război, împotriva lui Boleslav, principele 
Mazoviei. Împotriva lui Daniil, principele Volhiniei. Vlahii de la Făgăraş 
oştesc cu putere, la cetate. Olatul Făgăraşului are muieri mîndre, bărbați 
voinici. Aici, un Basarab-ban sta în scări, nu se uită nici la rege, nici la tar 
şi codrii ăştia l-ascund de ochii lui Mangu... Ochii fratelui meu au văzut 
mai mult? 

— La miazănoapte, acolo unde e țara Galiției şi Moraviei, vlahii stau 
în comitatul Arva, sub un voievod, slobod de rege... 

— Care slujeşte cetatea Hust. 

— Aşa e... 

— De cine se teme regele, că-i ține pe vlahi cu atâta cinste, la trecerile 
munților, zîmbeşte Mangu. De ce-i ține în cinste pe cei din ducatul 
Amlaşului şi Făgăraşului? N-are încredere în saşii cei roşii la obraz, 
închişi în cetățile lor de piatră la Sibiu, la Bistriţa, la Rodna, la Sebeş? 

— Cetățile de la Deva şi Hunedoara tot cu vlahi, Mangu. Dincolo de 
munti, sînt opt districte ostăşeşti ale vlahilor din Banat. Coroana îi ţine 


De NY OKENN DA AA EN RAS NOR EA 


ESTAS pen Sc 
II Ar: se Za A SEI E CC ZIAR IRIS KARSU 


aae a E O E G e a a — a a e 


" 


peza 
F 
Yf 


slobozi. 

— S-o apere de cine, frate? 

— De Bizanţ, de ţării de la Tîrnovo şi... 

— Şi? 

— Poate de voi, Mangu. 

— Şi-aici? 

— Aici? Cnezii lon şi Fărcaş... 

— Îi cunoşti? 

— Îi cunoşti şi tu Mangu. 

— De unde ştie fratele meu? 

— De la ei ai aflat umbletele mele, Mangu! Am văzut pe cămilele 
tale blăni de urs şi de jder, de veveriță şi de căprioară. Oamenii lui Fărcaş 
sînt vînători cunoscuți. Munţii şi pădurile de-aici sînt pline de vînat... 

— Atit? 

Mangu nechează înveselit. Caută în coburul şeii aşezată căpătii. 
Scoate un sul de hîrtie învelit în mătase. Ion Voinea cunoaşte sulurile 
astea care-i amintesc anii de tinerețe, umbra palmierilor, şoapta vîntului 
şi glasurile tinere ale învățăceilor din curtea moscheii din Tebriz. 


8 


Ion Voinea Bîrlădeanu ştie hărţile vechi arabe, pe care sînt trecute 
drumurile caravanelor sau conturate coastele în lungul cărora aluneca 
dahabiehurile, cu pînzele umflate de vînturi cunoscute navigatorilor. 
Harta lui Mangu se desfăşoară pe pîsla cortului şi el recunoaşte aproape 
cu spaimă cursul lui Sir Daria şi al Tigrului, Erzerumul şi Trapezuntul, 
coastele Pontului, Volga şi laicul, Bulgarul, Riazanul, Colomna şi 
Vladimirul, sultanatul din Iconium. Toate cetățile saşilor de-aici, ale 
vlahelor; iar spre apus, ape şi oraşe de care-a auzit prin porturi, de la 
neguțători franci şi genovezi. Cetățile şi oraşele sînt pictate în cîrmiz. Sînt 
acolo trecute drumuri şi vaduri, călăreți deasupra cărora scrie o cifră 
araba, semne necunoscute de el pe care Mangu le priveşte visător. 

— S-asculte fratele meu, spune monologul. Aici e adunată toată 
înțelepciunea fiilor pustiului. E adunată din tată-n fiu. Din noion în 
noion. E ştiinţă noionilor cu care ginta âleasă conduce poporul cel mult al 


TE AOS DAEZ EO, NEZA 


ID E PENU S SD SU 


INY 


araţilor, poporul necuvîntător. O parte sta scrisă în Marea lasă, a 
luminatului Ginghis-Han. Aici Mangu a adunat tot ce ştiu noionii din 
fruntea Hoardei. Tot ce vorbesc călăuzele la focurile de tabără. Tot ce 
ascund iscoadele şi în visele lor. 

Vorbeşte şoptit cu ceva atît de straniu şi sălbatec în fiecare vorbă, 
încît lon Voinea se-nfioară. 

— Ibn al Asir a spus de războaiele noastre: “de la facerea lumii n-a 
existat o catastrofă mai cumplită pentru omenire şi nu va exista ceva 
asemănător pînă la sfîrşitul veacurilor şi la judecata de apoi”. Ibn al Asir e 
un înțelept. La 1221, cînd a căzut Mervul, numărătoarea celor ucişi a ținut 
13 zile. 

— De ce-mi spui toate astea, Mangu? 

— Ca să cugeți, frate. 

— Ştiu. Buhara, ruină şi jale. Termez. Urghenci. Minunatul 
Urghenci, Mangu. Herat, Rei şi Ani. Unde sînt astăzi grădinile din 
Horasan?! Unde sînt canalele cu apă limpede în care se oglindeau 
piersicii înfloriți şi chipul fecioarelor? Mangu, voi sînteți... 

— Taci, frate. Noi sîntem soarta, şi-atit. Soarta. Linişte. Din nou 
Mangu: 

— Aici, regii i-au adus pe secui. Au înfundat trecătorile cu secui. 
Aici (îşi plimbă vîrful hangerului, lama de Damasc limpede şi ageră, pe 
munții care înalbăstresc zărea afară din cort), i-au adus pe Teutoni. 
Teutonii şi-au ridicat cetăți de piatră, s-au întins după obiceiul lor, regii s- 
au temut de ei şi i-au alungat acum zece ani. Regii gîndesc, frate. l-au vîrît 
pe secui şi pe saşi între vlahi, să rupă puterea vlahilor de care se tem mai 
rău decît de spatele vlahilor şi pe vlahi în spatele secuilor şi saşilor. Aici 
(coboară vîrful hangerului pe Olt) stă Fărcaş. Aici, în codri, alți Ioni. Alți 
Fărcaşi. De ei se teme regele, frate. Pentru că nu le ştie puterea. Şi gîndul. 
Aici (hangerul se mută tocmai în Francia după cîte i se pare lui) regii 
Franciei vor să fie stăpîni, cum stăpîni sînt hănii noştri. Au şcoli înalte, în 
care-nfloreşte înțelepciunea. Batîi-Han ştie ce învăţa francii la şcolile lor 
înalte de la Paris, Toulouse şi Montpellier. Batii-han, acolo la Sarai-Batii 
ştie ce-nseamnă Trivium... 

— Gramatica, dialectica şi retorică. 

— Şi Quadrivium. | 


Pe ate La) Sp NISE LA Ara POI ZA PE E PA | 
NE St Ade MRI Pe Pasa Sol le SS Pe IP Ia d 
T 
i 


"a 
; SA E A d ; o ba A PI e he | a e a fs 
| DO af ; Sa SA fi Su / tat S, A” Di fi A 
E EEE E E SSD S 


aan 
A a 


ĖS e a a 


— Muzică, aritmetică, geometria şi astronomia. Mangu rîde. Mai 
mult nechează. 

— Francii nu ştiu nimic de Hoardă, frate... Aici stă toată 
înțelepciunea cailor şi a săbiilor. 

Tace. Apele Omului. Undeva, un lătrat de vulpe. 

— Am să-ţi povestesc o poveste de stepa, şopteşte Mangu... O 
poveste pe care-am trăit-o poate în vis, ori aievea, Mangu nu-şi mai aduce 
aminte. Ascultă. 


POVESTEA NOIONULUI MANGU 
1 


— De patru ori s-au scuturat aici frunzele, au căzut zăpezile de patru 
ori, şi-au înflorit de patru ori pomii, de cînd a fost Curiltaiul de la 
Karakorum, frate. Acolo noionii au judecat plecați peste harta lui Mangu, 
dacă spre soare-apune sînt prielnice stelele şi drumurile. Djuci şi 
Curiltaiul l-au ascultat pe Mangu. Stelele şi drumurile sînt prielnice. L-au 
chemat pe Ratai, fiul lui Djuci. I l-au dat pe bătrînul şi înțeleptul Subutai. 
Pe verii lui, Guiuk şi Buri, oglani viteji şi proşti. Marele han Ogodai a 
poruncit scularea ostaşilor. Batîi cu Subutai şi Mangu au împărțit zilele de 
marş, tiimenele, turmele şi maşinile de război. Batîi va cuceri Riazanul 
Subutai, Bulgarul. Ah, tiimenele noaptea în stepa, călărind în trapul 
cailor, după mersul rotitor al stelelor. Chervanele scîrțiind din roți, 
sunetul dulce al dairalelor, întunericul şi ştiinţa noionilor bătrîni care 
găsesc vadul apelor şi ascultă târîitul greierilor, înțelepciunea lui Batii a 
judecat pizma dintre cnejii de la Riazan, Vladimir şi Cernigov. Dacă 
ajutăm pizmă şi lăcomia dintre conducători, a spus Batîi, cu maşinile 
noastre de război, cu săgețile şi călăreţii noştri, nici o cetate nu va sta în 
picioare. lar ţie, o, mare han Ogodai, prin sabia mea, ţi se va închina tot 
apusul de aur. Am să-ți aduc fecioare albe, crescute la adăpostul oraşelor 
de piatră, cai albi, cai suri, cai negri, meşteri iscusiți şi-am să port faima ta 
pînă la mările de.la celălalt capăt al hunii... Marele han Ogodai a băut 
cumis şi-a tăcut. Ştia că apusenii se-nchid în cetăți şi-n zale, că se umfla de 
fală şi pizmă şi că dincolo de cetățile lor nu văd decît lanurile de orz şi 


x ee RL DTN "ery ree - OS a NA 
PA gară 7 , e d 


—. 
A 


hrişca. 


2 


— S-au ofilit florile stepelor. Hoarda a urcat o dată cu ploile, dincolo 
de laic, spre Volga şi Cama. Am aşteptat zăpezile, în corturi. Atunci robii 
au cioplit tălpi pentru maşinile de război. Ne-am învelit în blănuri. Am 
regăsit stelele şi o dată cu ele, drumurile. 

Ion Voinea Bîrlădeanu vede aievea marşurile de noapte ale Hoardei, 
prin codirii înzăpeziţi. Iscoadele se țes în cnezatele ruse. Aduc veşti în 
goana cailor scunzi de stepa. Mangu vorbeşte de ulakini repezi ca gîndul, 
olăcari cunoscători ai potecilor tainice, vorbeşte de străşnicia care 
domneşte în armată; cum fiecare bărbat, unitate de zece oameni, are de la 
ac pînă la cort, tîrnăcop, săgeți de rezervă şi trei căi de schimb pentru 
fiecare ostaş, tot ce-i trebuie în război, cum sînt pedepsiţi cei neascultători 
pînă la rangul de tiimen-u noion — adică comandantul de zece mii, cum 
în război se aplică oştenilor porunca lui Ginghis-han, jumătate rație, 
pentru că “cîinele satul vînează prost”. 

Vede bakaulii, ofițerii speciali care repartizează prada după rangul 
fiecărui oştean şi tine condici în care se trece fiecare oaie, fiecare blană 
prădată. Povestea lui Mangu reînvie o lume pe care a cunoscut-o 
fragmentar, ca un mozaic bizantin, o lume plină de culoare, sălbatică şi 
totuşi atît de organizată, încît i se pare că nicăieri n-a cunoscut alta mai 
bine întocmită. Îşi aduce aminte de luptele berbeceşti ale cavalerilor 
cruciați, de şarjele lor fără noimă, cînd se reped buluc, un front de lănci, 
scuturi şi cuirase, ca apoi fiecare cavaler să se bată la spada şi iar ascultă 
lacom glasul domol al mongolului, care-i aminteşte cum Ginghis-han şi-a 
adăpat caii în apele Chitailor, în Eufrat şi-n Nipru, cum a condus 
hoardele luni de zile peste toată Asia şi cum la 1223, pe rîuşorul Kalka, 
Djebe şi Subutai, după ce-au pustiit Iranul şi Caucazul, Gruzia şi 
ținuturile alanilor, îi zdrobesc pe Matislav cel îndrăzneţ şi prinţul de Kiev, 
cum ruşii sînt trecuți prin sabie, iar prinții, al căror sînge nu poate fi 
vărsat, sînt striviți sub scînduri de armată care trece peste ei. 

Şi iarăşi se-ntoarce Mangu la iarnă de acum. Trei ani, cînd în 
decembrie hoardă înconjoară Riazanul. Hoardă! Ion Voinea se agaţă de 


at RTN TN mera Lg pp a `~ N ~ 
TD A A SEM PP AS AE S M 
N 0 e SSL E Sa Ze i XN DEE AV 


a E E RI S m m - — -ae o 


tot ce spune Mangu. Cum sapa robii şanţuri în pămîntul înghețat şi le 
acoperă cu scînduri şi împletituri de nuiele să nu-i săgeteze cei de la 
ziduri, cum aşază încărcături de foc chițăi sub ziduri, cum aruncă păcură 
aprinsă şi bolovani pe care abia patru oameni îi pot ridica, cum macină 
porţile, cum behăie turmele de oi, mug bivolii de la chervane, îşi freacă 
mîinile neguţătorii de robi; cum după şase zile şi şase nopți, călăreții 
descalecați, ducînd scări de asediu, năvălesc în Riazan şi-l dau focului şi 
prăzii, ca în aceeaşi noapte Batîi să se năpustească asupra Vladimirului, 
nu pe drumul cel mai scurt, ci printr-o mişcare ascunsă şi-nvăluitoare 
prin Colomna şi Moscova, ca să taie retragerea spre Moscova. Spulbera 
oastea Vladimirului la Colomna, rîde Moscova de pe fața pămîntului şi 
numai după o lună, ajunge la Vladimir. 3 februarie 1238. Se-nfioară. 

A trecut de atunci un an şi el nu ştia aproape nimic. Ce ştie oare 
Mihail Paleolog? Şi ce foloase se pot trage de aici, pentru visele lor? 
Mangu povesteşte cum după patru zile cade Vladimirul şi Suzdalul, unde 
chiar el a dus tiimenele la asalt. Cum la-nceputul lui martie, pe rîul Sit, 
sînt spulberate ostile cneazului şi cade Torjokul. Batîi vrea să taie căile 
Novgorodului. Atunci s-au pornit revărsările de primăvară. 

— S-au topit zăpezile sub mîngiierea vicleană, a soarelui, apele s-au 
adunat că-ntr-o mare şi Batîi a cugetat asupra norocului pe care soarta l-a 
aşezat pe zidurile Novgorodului. 

— Atât, Mangu? 

— Nu-ţi ajunge, frate? 

— Nu! 

Mangu se pleacă deasupra hărţii. Cugetă legănîndu-se uşor... 
Ciuleşte urechea. Tropote. Strigăte. Chemările guturale ale străjilor. Afară 
călăreți cu făclii. Mulţi. Unii pe coasta malului. Alții pe aproape. Făcliile 
îşi tremura lumină roşietică în apele lucii ale Oltului. 

— Cine-i acolo, întreabă Ion Voinea, cu mîna pe straja sabiei. 

— Noi, răspunde un glas bolovănos şi un bărbat cu pieptar din piele 
îşi împinge calul printre sulițele străjilor. 

Din corturi ies tăcuți oamenii lui Mangu. Se topesc în întuneric. 

— Să stea fiecare la loc, spune bărbatul şi descalecă. Un uriaş smolit, 
bărbos, cu cizme, plete şi cuşma neagră, mițoasa, la care are prinse cîteva 
pene de gotcan. 


Tia 


ESANS Za Ci Sa pa SAAN, 
De EEO ENE SSO 


ID G — 


e - PS 


3 


— Îl căutam pentru deşegubină. Pa domnia ta te cunoscui la curţile 
cneazului Fărcaş, cînd aduseră ai noştri zeciuiala. Spune-i păgînului c- 
aşa-i porunca. Cneazul zicea că omul ăsta care-i fugi de la curte, după ce-l 
ucise pe Ursu, sameşu, era iscoada d-a pîrgarului de la Turnu Roşu. Noi îl 
fugărim p-aici. Ba pînă-n cetate la Sibiu îl fugărim. 

Uriaşul smolit vorbeşte pripit. Oamenii aceia cu făclii scotocesc 
tabăra, malul. Mangu se uită la stele. Ion Voinea îşi dă seama că cetaşul 
Ion, cum îi zicea uriaşului, nu caută nici un fugar. Altceva caută în tabăra 
lui Mangu. Tresare cînd cetaşul Ion îşi fluieră calul şi-i spune: 

— Domnia ta, călătorule, osteneşte-te degrabă la curțile cneazului. 
Ai să afli cum stau zodiile şi cum ți se descurcă gîndurile. 

Sare-n şa. Oamenii lui ridică făcliile deasupra capetelor. 

— La drum, porunceşte. Se pleacă-n oblînc: 

— La noi, furtunile şi vînturile şi crivățul vin de la răsărit, 
călătorule... Cîteodată din senin. Sileşte la drum şi-ai să fii cîştigat. 

Chiuie, calul cabrează, nechează pătrunzător şi cetaşul lon se pierde- 
n întuneric la galop, înconjurat de umbre, făclii fumegoase şi noapte. 


4 


— Să ne odihnim, frate, şopteşte Mangu sau poate visează că 
şopteşte, pentru că, după ce-au băut cumîs şi altceva, dulce şi aromitor, 
cu mireasma de piersic în floare, îşi simte pleoapele grele şi i se pare că 
dintr-o depărtare fără seamăn adie spre el glasul tărăgănat al femeilor şi 
zuzuitul legănător al dairalelor. Nu ştie dacă e vis sau aievea, dar se vede 
cu Mangu la porţile Kievului. Mangu în fruntea tiimenelor şi Kievul 
străluceşte cu turlele lui aurite, jos curge leneş Niprul, în depărtare 
înalbăstreşte stepa, cerul e limpede, se aud tipetele pescăruşilor şi 
tiimenele stau încălecate, cu sulițele la picior, lumina se frînge pe vârfurile 
sulițelor, pe scuturi, moare în tuiurile filfîinde, caii nechează, bat 
pămîntul cu copitele, ostenii aşteaptă poruncă şi poruncă nu vine pentru 
că Mangu, sub cămaşa lui de zale şi sub coiful suflat cu aur, meditează la 
frumusețea Kievului, la veşnicia înțelepciunii şi la puțină osîrdie a sabiei. 


ete LT O DNS AIA 7 KAASE 
CARE fe SE ce cutia e Azi ZY 
PE A SIZE EN ESSAS 


e a 


Zori. Îi simte pe gene, umezi. Aude gîlgîitul Oltului, fluieratul unui 
grangur, bolboroseala lui Ito. Se ridică din blană de oaie. Se freacă la ochi. 
Malul pustiu. Doar trîmbele de raze scăpate peste coamele munților şi 
oglinzile apelor, tremurătoare. La picioarele lui, o săgeată înfiptă-n 
pămînt. De săgeată agăţat un sul din piele de căprioară, legat cu fir roşu 
de mătase de care atîrna pecetea lui Mangu. 


CURTILE CNEAZULUI FĂRCAŞ, CÎTEVA ŞTIRI 
ADUSE DE OLĂCARI DIN RĂSĂRIT, O ÎNTÎLNIRE CU 
BASARAB-BAN CEL POMENIT DE  CINSTITUL 
D'OHSSON ÎN “HISTOIRE DES MONGOLS” ŞI UN 
RAPORT CĂTRE MIHAIL PALEOLOG 


1 


Acolo unde se varsă Luncavăţul în Olt, spre seară. Ion Voinea 
Bîrlădeanu iese din grajdul lung, împletit în nuiele şi acoperit cu stuf. Ito, 
cumanul, rămîne la cai. O curte dreptunghiulară, înconjurată cu gard din 
butuci înalți de trei staturi de om, ascuțiți la vîrf. În dreapta, Oltul. În 
stînga Luncavățul. În față un sînt cu apă. Casa din bîrne cu temelie înaltă, 
din piatră de rîu. Tropoţele cailor aduşi de la păşune. Afară, în luncă, 
guițatul turmelor de porci. Pe poarta intra trei harabale trase de boi. 

Femeile bat cînepa la Luncavăţ. Se vede fumul de la casele 
oamenilor lui Fărcaş, cneazul. lon Voinea obişnuit cu larma oraşelor şi-a 
porturilor, cu străzile înguste, pavate cu toate culorile, miresmele şi 
umbrele Trapezuntului, cu foşnetul valurilor la cheiurile de piatră, se 
împacă greu cu traiul oamenilor de-aici, a căror limbă n-a uitat-o. şi spre 
care-l împinge o chemare lăuntrică, nedesluşita. 

Stă de două zile la curţile cneazului, noaptea întocmeşte raportul 
pentru Mihail Paleolog şi cu fiecare zi caro trece e martorul unor fapte 
care n-au nimic deosebit, dacă nu s-ar întîmpla pe țesătura deasă a unor 
călăreți veniți în zori, la faptul serii şi mai des spre mijlocul nopții. Sînt 
turme de oi care urcă la munte, după ce oamenii cneazului Fărcaş le- 
nseamnă după cum înseamnă tamazlicurile de boi, care şi ele iau calea 


wW t FA TN Popa ore 
UP SE Cala LI AS Pac ul la ep UI a Ia 

SI 97, | I 
DDR e A W “a £ KAIA, EA X E 2 Daf Qi 
EMIN X y2 D EAN SEUD ai ] KA Ni UAE OR TON 


CA 7 e 


~ 


ADICA 


í 


r 
f 


SU 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


necunoscută a codrilor. 

Sînt harabalele cu mei şi orz trecute prin văd, dincolo de Luncavăt, 
unde se deşartă în gropnite cu pereții arşi, peste care se aştern trunchiuri, 
peste trunchiuri pămînt de lunca şi peste pămînt brazde de iarbă grasă, 
mustoasa. Harabalele scîrțiie, turmele de rîmători pier şi ele în susul 
Luncavăţului, bărbaţi bărboşi, negri, aduc la galop caii pe jumătate 
sălbatici pe care-i închid în ţarcuri înalte, ridicate în grabă cu lemnul 
mustind şi frunzele verzi încă. La cele patru foişoare fac de strajă osteni în 
arme. S-ar părea că de undeva, din zărea aurie tremurată peste coama 
codrilor, fremătătoare, se naşte o spaimă nouă, încruntată, adusă la oblînc 
de acei călăreți tainici şi neguroşi. 

Din livezile grele de rod, peste care trec zuzuind albinele, se aude 
glasul cneazului Fărcaş. 

— Grigore ăla de pe vale n-aduse noatena aia, pentru pricină de i-o 
judecai. S-o aducă. Şi să ai grijă, Sfetcule, de robi, să nu simtă mă ceva. Și- 
acu să rîndui strajă şi să repezi vorba pe Topolog şi la aia din vale, pînă la 
Slatina, să vină aici cetaşii, dumineca pe la amiaz. 

Intră-n curte cneazul Fărcaş, cam adus de spate, c-o mustata lungă, 
neagră, bărbos, c-o năframa peste un ochi, în cizme şi după obiceiul 
locului purtînd cămaşă albă peste nădragii de aba, încinsă c-un brîu din 
piele şi pe umeri c-un cojoc de miel. 

— Ei, cinstite drumețule, spune cneazul, iaca se-mplinesc soroacele 
de ţi le descîntai ieri. Să urcăm şi s-aşteptam prietenii. 

Nu-l miră simplitatea ospățului; clapon cu migdale, poate aduse de 
Mangu, oaie, carne fragedă de căprioară, brînză de oaie; nici sprinteneala 
cnezinei Anca, ochioasa, vîrtoasa, nici cele două roabe cumane care le 
toarnă vinul aspru, bărbătesc. 

Îl mira puţină limbuţie a cneazului care de două zile îl îmbrobodeşte 
cu poveşti şi-i tot spune să-şi desfunde urechile, după cum îl mira şi mai 
mult faptul că-i vede la masa pe cei veniți astăzi călări şi pe alții, după 
strai oameni de-ai cneazului, care se poartă cu cea mai firească libertate. 
Îşi spune că gazdă are ceva din vechii părinți ai Canaanului, atît că-şi ştie 
socotelile pe dinafară. Îşi cercetează datornicii cu străşnicie, după cum a 
băgat de seamă astăzi şi cuvîntul lui e într-un fel ascultat şi temut. 
Oamenii vorbesc pe rînd. Scurt şi la obiect. Nimic din blestemata retorică 


E AON alla aa 
Cp UDE ACE 


a Pe — 


bizantină, care-i molipsise pe ultimii sutaşi semănați în cetățile 
imperiului. Din cînd în cînd cneazul îl trece prin privirea ageră a 
singurului ochi şi acela zimțat sub pleoapa de-o lovitură adîncă şi-i 
zîmbeşte îmbietor. la zîmbetul drept continuarea invitației de a-şi 
desfunda urechile. Oamenii sînt puțin curtenitori. Simplitatea lor aspră e 
însă deschisă. 

— “S-ascultam, s-ascultam” - îşi spune-n gînd atunci cînd un bărbat 
scund aşezat pe-o laviţă din lemn cioplit cu barda, cu căciula pe 
genunchi, spune: 

— Cneazul ăla Veniamin de pe Dîmboviţa, zicea că-i răspunse o 
iscoadă, cum că păgâînii se mişcară spre Dunăre, că-i împinse alți pagini, 
de dincolo, de la Bolohoveni şi mai departe. 

— Cînd? 

— Păi, prin florar. 

— Şi-acolo unde mă dusei eu, tot aşa, cneazule. C-a umblat un e-al 
cu b de-al cu barbă roşie, venit de la cetate, de la Kiev, c-un chervan cu 
mătăsarii de le ducea - la Tîrnovo, la tar. 

— Şi? 

— Prăpăd. 

— Atît? — Ba! 

— Vorbeşte. 

— La poarta leşeasca, unde-am intrat noi cu tamazlîcul de boi, an. 
Acolo a bătut Batîi-han, cu toată Hoardă. Robi. Mii şi mii. Foc. Lacrimi, 
cneazule. N-a rămas piatra pe piatră. 

— Şi? 

— S-a tras Batîi în inima stepei. A lăsat acolo paza. 

— La vremea cînd cad la porți neguţători tătari, e bine să gîndeşti 
cum răsare soarele mîine, spune cneazul... Ast-am auzit-o de la un alt 
neguțător, era tot păgîn, de la Bulgar. Aşa că l-am ascultat şi m-am gîndit 
pînă-n noaptea asta, călătorule. Şi-acu mi se pare c-avem oaspeți ŞI că-i 
lipsa să-i cinstim cum se cuvine. 

De-afară se-aud tropote, strigătele străjerilor, e noapte în odaia 
scundă, cu pereții din bîrne se vede jocul flăcărilor din vatră şi Ion Voinea 
Bîrlădeanu se-nfioară amintindu-şi de glasul prelung al cornului, pierit o 
dată cu inserarea, care, poate dintr-un foişor de pază ascuns în codru, i-a 


a a. —..—— — D 


O MENIN RENA LMS A SUA ZII 
ton a s 
À A, RO ENPAS ONS 


E 


ta pă 


FISA R DANS CUNE ARN, FN Ei Eg 
i” 1 $ PR 


1%; 


N Pda PESE 


anunțat pe călăreții intraţi în curte la galop mic şi repezit. 


2 


“Prea strălucite Prinţ al meu, mărite Împărat şi Domn, de la supusul 
tău servitor, cuvînt. 

Dacă ţi-am urmat chemarea bărbătească, am făcut-o la gînduri legate 
de triumful civilizației şi-al culturii asupra barbariei cruciaților. Mi-am 
închipuit că sub spada unui Paleolog au să cadă nu numai invadatorii, 
dar deopotrivă pizmă şi corupția, desfrîul şi luxul păgubitor al vechiului 
Bizanț. De aceea, Domn al meu şi strălucite Prinţ, îți aştern mai jos tot 
ceea ce am aflat despre imperiul lui Ginghis-han, pe care umilul tău 
servitor îl considera cea mai mare putere a lumii, e adevărat, putere 
însîngerată, clădită pe ruine şi durere, dar care putere oare, nu are la 
temeiul ei, durerea? 

În slujbele Mariei tale în care-am slujit mărite al meu împărat şi 
Domn, trebuie să ştii că aici, la miazănoapte de Dunăre, lucrurile nu sînt 
folositoare Mariei tale. Vlahii stau sub cnejii lor, oameni înţelepţi care-şi 
văd mărirea şi puterea în paguba imperiului, mai curînd plecați să-i 
întrajutoreze pe fraţii lor de peste Dunăre, cu care stau în prietenie 
strînsă, veghetori atît asupra regelui ungur, cît şi asupra ' celor 
întîmplătoare la Constantinopol. Aceşti vlahi, adunaţi pe văile apelor, la 
plaiurile muntilor, pastori îndeobşte, avuti în turme, meşteri prisăcari, 
oştesc de sîrg, călări şi pedestru, mai ales pe la palăncile cnezilor. Trăiesc 
întrajutorat cu cumanii, iar cînd aceştia nu-şi țin păşunile, vlahii lesne 
vărsători de sînge scot sabia. Mai ales se tulbura vlahii transalpini, cei din 
Țara Lotrului, al căror cneaz sforăie neliniştitor într-o odaie alăturată, 
cneaz pe care-l voi prezenta de-ndată Mariei Tale, ca şi vlahii ieşiţi din 
Silva Blacorum, cum spun saşii de la cetăți, asupra cărora îşi vărsa mînia 
aceşti bărbaţi foarte sîrguincioşi cu apărarea drepturilor lor imemoriale. 

Acolo unde Măria ta gîndea să lege prietenie cu acei cumani din 
stepa, adică la miazănoapte de cetățile dobrogene, stau tot vlahi, acei 
îndrăzneți corsari, bîrlădeni, vechea mea stirpe şi acei bolohoveni, ori 
brodnici, care cu o sută de ani înainte au pus în slujba principelui 
Jiaceslav al Kievului, oştire călare sub porunca ofițerilor ridicați dintre ei. 


mimi m 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


E ta A TA EN ? - 
- = £ A » (TI XI & A "a 
; > Zis & se AS = ce Ai 


; 
f 

= ZU: 
DD. 


Pe — — 


Regele Bela IV al ungurilor suferă de megalomanie, întrucît se crede 
suzeranul acestor cnezi, le trimite porunci; dar mai degrabă le cere ajutor, 
aşa cum s-a-ntîmplat acum doi ani cînd Ion Asan II, duşmanul ereditar al 
Mariei tale, a atacat regatul şi cînd vlahii din cele opt districte din țară 
numită de ei Banat au slujit regelui, ei înşişi fiind consuetudinarii regelui 
şi nu vasali, cum consuetudinari sînt aproape toți vlahii transalpini, pînă 
la cetatea Hust din Maramureş, unde aceştia sînt ținuți de rege la mare 
cinste, înnobilați şi dăruiți cu moşii, nu că i-ar iubi regele, ci mai degrabă 
temîndu-se de mongolii asupra cărora mă voi opri, rugîndu-te pe Măria 
ta să judeci adînc asupra acestora, care, cine ştie cum, vor putea intra în 
planurile Mariei tale. 

Vorbeam de vlahii din Ţara Lotrului şi de la Plaiul Loviştei cum le 
place lor să-şi spună, care ţin trecătorile munților, pe unde foarte bine ar 
putea umbla spre apus chervanele Mariei tale, îndeosebi cele care ar 
aduce mirodeniile, plătite aici cu aur greu. Ei stau sub un Basarab-ban, 
om de statură herculeana, foarte aprins la sînge, pare mai degrabă maur 
decît vlah, care a putut înghiți singur un clapon, un but de căprioară, o 
jumătate de purcel de lapte, în afară vinului pe care l-a băut fără teamă, 
preţ de o vadră împărătească! După apucături ar fi părut un sălbatec. Cu 
supunere vin la picioarele Mariei tale şi-ţi spun: acest Basarab-ban este 
omul de care Măria ta are trebuinţă aici. Il cunoaşte pe veneratul Psellos, 
vorbeşte greacă precum anticii, iar slavona i se pare tot atît de familiară ca 
vlaha. A-nvăţat pe lîngă seniorii cruciați arta fortificării. Ceea ce mă face 
să-l recomand diplomaților Mariei tale este privirea lui larg cuprinzătoare 
în viitor. Gîndeşte să-şi aşeze curtea pe un rîu căruia el îi zice Argeş şi 
prooroceşte o mare pustiire a acestor olaturi de către Batîi-hanul Hoardei 
din ulusul lui Djuci, fiul lui Ginghis. Ajuns aici, prea plecat îți mărturisesc 
că am la mine un papirus pe care unul din frații mei mi-a lăsat 
următoarele semne: un soare răsărind, de la care pleacă spre soare apune 
trei săgeți. Una din săgeți taie un semn care vopsit în albastru şi plin cu 
peşti ar însemna Dunărea. Atît. | 

Aici se adăugă ştiri despre arderea Kievului de acelaşi Batii, în chiar 
vara asta. Vlahii încep să-şi ascundă avuţiile şi turmele. Iscoadele 
mongolilor s-au revărsat prin tîrguri şi cetăți spre apus. Măria ta să- 
nțeleagă. 


-r m.” 


WOSE 


TS 


sp 
cat Rp 


Iy, 


N Ay MAA: 


Mărite al meu Domn şi Stăpîn. 

Gîndesc că n-am adus destule slujbe visului Mariei tale şi că mă văd 
îndatorat încă a te sluji, cu atît mai mult cu cît acest Basarab-ban care 
sforăie cumplit pe tohoarca lui de berbec sălbatec, mi-a făcut o prea 
grațioasă învitare la a-l urma în cnezatul Lotrului, unde, spune el, vom 
pune temei la nişte fapte deosebite. Întrucît am şi negoaţe de-ale mele, pe 
toamna, cînd se vînd boii graşi la cetatea Făgăraşului, acolo am să mă 
duc, să văd, s-ascult şi să viu la Măria ta, precum albină cea harnica. 

Dacă unui serv supus îi este îngăduita gîndirea cea logica, atunci, 
Mărite al meu Domn şi Stăpîn, în genunchi mă rog să meditezi asupra 
folosului pe care-l aduce imperiului şi Mariei tale aşezarea temeinică a 
stărilor, nu aşa cum au făcut-o în “Aşezămintele Ierusalimului”, cruciații 
de sub regele Ierusalimului, prea repede ridicat la sceptru, Godefroy de 
Bouillon, unde plugarii s-au şerbit cu toții, iar baronii au pus zăbala 
regelui lor prin acele camere ale baronilor” fără care regele nu putea lua 
nici o hotărtre după gîndul şi nevoile regatului sau. 

Să se gîndească Măria ta la ce-nseamnă temeiul oştirii, pedestrimea, 
strigata sub steaguri din sate şi tîrguri, dacă acestei pedestrimi îi merg ale 
sale din plin, nici supusă unei administrații nemiloase, nici batjocorita de 
nobili şi cler. 

Să se gîndească Măria ta la ce-nseamnă neguțătorimea, cu avuţiile ei, 
meşteşugarii, aceia care cu mîini de aur au ridicat în marmură, argint şi 
nestemate, gloria cea fără pieire a Bizanțului. lată că-mi aduc aminte de 
nişte scrise şi de altele nescrise, dar înțelepte. 

Zicea Usama Ibn Munkzz în “Cartea poveştilor”: “Oricine înțelege 
bine luptele francilor, va vedea în franci numai animale care au meritul 
de a fi viteze în lupte şi nimic mai mult, deoarece şi animalele au vitejie şi 
curaj cînd atacă”. 

De ce? Pentru neostoitele lor jafuri şi tilharii, care au sărăcit olaturile 
supase, mai aprig decît stăpînirea turcească. Ei înşişi, prin glasul 
i i fila spun despre cei pe care îi tîlhăresc: 

— *... duşmani mai răi nici nu există pentru poporul nostru... Nu 
numai că îi ucideau pe-ai noştri cînd aceştia umblau pe drumuri fără 
paza, sau îi vindeau ca sclavi duşmanilor, dar refuzau să presteze munca 
cîmpului”... lată, Mărite Doamne, unde poate duce o stăpînire 


e Ai | 


ESEUL ae e SUCUL RS 


A RP Vi A 
—— Č - 


OSE 


a a a a Pe — 


E) NA ENAA ANTA D St NIL IN AENA 
SP ace > SIALE DS EA 


ta pă 


FISA R DANS CUNN Aaa ARY, FN Ei Eg 
i” 1 $ PR 


x; 


N Pda PESE 


nechibzuită şi nu e de mirare că atunci cînd Saladin a chemat la “războiul 
sfînt”, împotriva cruciaților s-a ridicat toată suflarea țărilor acelora. Şi cu 
cît a fost mai înțelept Saladin, turcul, care la cucerirea oraşelor nu i-a pus 
pe creştini sub sabie, ci a luat de la ei preț bun de răscumpărare; 10 dinari 
aur pentru bărbat, 5 dinari aur pentru muiere şi 1 dinar aur pentru copil 
şi asta numai la o sută de ani după ce cruciații au stropşit lerusalimul în 
sînge şi flăcări. 

Nu-mi mai aduc aminte de împrejurările în care a pierit împăratul 
Isac II Anghelos, cînd neprietenii i-au scos ochii şi l-au zvîrlit în temniţă, 
nici de blestematul doge al Veneţiei, inteligentul Enrico Dandolo, bătrîn 
pizmaş pe gloria Bizanțului care a asmuţit acei baroni sălbatici asupra 
noastră. Nu fac decît să scriu aici spre luarea aminte a Mariei tale, ceea ce 
a scris cu litere de sînge Nicetos Akominatos, despre jefuirea Sfintei Sofii, 
de către duşmanii noştri însîngeraţi, baronii cruciați. 

“S-au scos tetrapoadele sfinte, tesute cu pietre prețioase de o 
frumusețe uimitoare şi-au fost tăiate în bucăți şi împărţite între ostaşi, 
împreună cu alte lucruri de mare preț. Atunci cînd au vrut să scoată din 
biserica vasele sfinte, obiecte neobişnuit de artistic lucrate şi extrem de 
rare, aurul şi argintul cu care erau îmbrăcate stranele, amvoanele şi 
porțile, ei au adus în pridvorul bisericii catâri şi cai înşăuați...” 

Şi cu acestea, mărite al meu Stăpîn şi Domn închei zisele 'mele, 
gîndurile şi ceea ce am crezut de cuviință să adun pentru Maria ia, 
rugîndu-te prea plecat să-l slobozi cu înscrisuri împărăteşti pe acest sclav 
al meu binecredincios Ito, care-ţi va aduce scrisoarea mea spre a se- 
ntoarce în Cumania, poate şi-i va găsi pe ai lui şi va fi fericit. 

Cît despre supusul Mariei tale, binecredincios şi de Dumnezeu 
temător, el se roagă ziua şi noaptea pentru visul tău de slavă şi prea 
plecat semnează acest înscris cu numele lui. 

Ion Voinea Bîrlădeanu, la picioarele tale împărăteşti...” 

Un trîmbițat sonor de cocos. Altul. Şi altul. Ion Voinea presară nisip 
peste foaia pergamentoasă de hîrtie. O usucă cu grijă. Îl dor ochii.. A cîta 
lumînare îşi flutură lumina gălbuie peste gîndurile lui aşternute migălos, 
caravane de gînduri, aici sub cerul acesta lăptos de zori care-nălbeşte 
dincolo de băşica de bou prinsă în loc de geam, la fereastra cneazului 
Fărcaş? | 


mimi m 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


Un zgîriat în uşă. Intră Ito, în arme, gata de drum. Ion Voinea 
închide ochii. Sub pleoape, strălucitoare, vede valurile mării izbindu-se 
cu vuiet de digurile Trapezuntului. Aude susurul vîntului în palmieri. Şi 
acolo, în curtea pavată cu mozaic albastru, lîngă havuzul şopotitor, o 
vede pe a doua nevastă, gruzina Elena, înaltă, voinică, cu părul ei negru 
împletit în două coade care-i cad pe umeri şi-i ating călcîiul. Elena se uită 
la el ca dintr-o mare depărtare. Trăieşte intens apropierea asta nebănuita, 
atît de intens încît o simte lîngă el, caldă şi fremătătoare. Un sunet de 
corn. Glasurile obişnuite ale zorilor. Strînge hîrtia sul, o vira într-un toc 
de piele, şnuruieşte tocul şi Ito şi-l petrece pe după gît, sub pieptarul cu 
blană în afară. 


ÎN CARE SE-NTÎMPLĂ SĂ FIM MARTORI 

LA ASEDIUL FĂGĂRAȘULUI, 

LA O LUPTĂ A CELUI DINTÎI BASARAB POMENIT 

ÎN CRONICILE VECHI ŞI LA O ÎNTÎLNIRE 
TRAGICĂ ÎNTRE DOI FRAȚI DE SÎNGE 


1 


— Tătarii! Spune căpitanul Dan. 

Linişte de mormînt la ziduri. Linişte de mormînt în turnurile cetății. 
Apele Oltului, clipocitoare, abia murmurate pe sub ziduri. Stelele 
tremurînde în unda neagră, lucie. Lumina firavă a lunii noi, pe zalele, 
platoşele şi coifurile străjerilor. De undeva din codrii de peste Olt, acolo 
unde-au trecut tîrgovetii şi cei de prin sate, mugete de vite. Jos, în curtea 
cetății, un glas de muiere, liniştit: 

— la să tăceți, muieri, că n-o fi Batîi-han în carne şi oase. 

Alt glas de muiere: 

— Tu, Oaro, ce zici? 

— Zic să aducem nuielele pentru foc. Şi să-i aşteptăm cu apă fiartă, 
să-i opărim, cum se cuvine. 

— Da GOI ta ce zici, întreabă căpitanul Dan, pîrcălabul cetății 
Făgăraşului. 


pete adu ENAA 


SSNS 
UDEA G 


a 


eS Poa A > A w a 
e Sica e RA 


Ion Voinea Bîrlădeanu îşi ascultă gîndurile, lacom. S-a ridicat abia 
de-o lună din pat. E anul de la Hristos 1240, el a bătut alte drumuri, la 
cetate la Huşi după boi maramureşeni pe care i-a vîndut la Liow, de unde 
a cumpărat trei harabale cu blăni de samur, de jder, vidră şi hermelina, 
altă haraba cu chihlimbar atît de dorit de meşterii Trapezuntului, ba şi de 
cei din Tiflis, s-a-ntors prin Buda de unde a trimis negoaţele la Raguza. 
Acolo le-aşteaptă cel mai iubit vas al lui, “Pescăruşul” “, pe puntea căruia 
sta Alexandru Voinea Bîrlădeanu, feciorul născut din dragostea cu 
kieviana Oxana... Dintr-o dată toată viaţa lui i se pare îndepărtată, străină, 
o viaţă a altuia, necunoscut şi se simte gol şi singur aici pe podişca de 
lemn din spatele crenelurilor. Ar vrea să fie acest căpitan Dan, atletic în 
cuirasă de oţel lustruit, cu mustăţi aprige, sprijinit m paloşul uriaş, avînd 
în el ceva din măreția nopții ăsteia de vară, din liniştea desăvîrşită a 
pămîntului care-şi trimite la ziduri răsufletul înmiresmat, primăvăratec şi 
de jur împrejur corul broaştelor şi foşnetele stufului crescut în șanțul de 
apărare. 

Un freamăt în rînd urile oştenilor. 

Scîntei. Roiuri de scîntei. În sus pe Olt. Departe. Altele. Trîmbe roşii” 
trîmbe de flăcări groase, şerpuite în noapte, scîntei spre stele şi flăcări 
repezi, tot mai aproape şi cîte-un glas la ziduri: 

— Șercaia! 

— Mîndră! 

— Rîuşor! 

— Acolo-i Toderiţă! 

— Hălmeagu! 

Tropoţele. Din noapte, smulse din tăcerea nopţii, dincoace de 
trombele de flăcări care cresc şi descresc, tropoțele, înmulțite din ele 
înşile, umplînd toate zările nopții. Clinchetul armelor. Nici un glas 
omenesc. Flăcări, fum, miros de ars, tropote şi clinchetul armelor. 


2 


— Trăim slobozi, prin armele şi virtutea noastră! Nu ne-o 
îngenunchiat ungurii, fără numa cu regele avem treabă. Aici în Ţara 
Făgăraşului cam greu pentru alții. Stăm cu ochii spre Negoiu. Asta 


EDS NS OA ENNE NA DE FAIN CNA) 


A 


d aaa eta E SEES ca Fide SU 


a E a G a a e 


înseamnă că ținem frunţile sus. Aşa-s făgărăşenii. Şi-aş minţi dacă n-aş 
spune, făgărăşenele. 

— Ai, spune din bundița de vulpe Oară, femeia căpitanului. La 30 de 
ani, înaltă, voinică, cu pieptul strîns în pieptar de să-i plesnească, albă la 
față, cu trăsături de matroană romana, femeia are-n ea o măreție aspră şi 
totuşi duioasa. 

— Domnia ta te mai poți duce, urmează căpitanul Dan. De asta te- 
am chemat. Te trece Oară peste Olt. De-acolo oamenii noştri, că şi-aşa 
aleargă la banul Basarab să-l ridice cu oastea. 

— Baio. 

— Oaro! 

— Ba. Rămîn. 

Odaie de cetate, scundă, deasupra porții, cu zidul de bolovani. 
Vatră. Masa. Lavite. Un pat ostăşesc. O torță într-un suport de fier bătut 
cu ciocanul. Platoşa căpitanului rezemată de piciorul patului. Coiful la 
căpătii. Oară aduce carne rece de vițel. Pîine. Un ulcior cu vin. Căpitanul 
îl pofteşte la masă. Prin ochetele turnului se văd focurile taberei mongole. 
Mii şi mii de focuri, pe toată lunca Oltului. Tîrgul a ars pînă acum, spre 
zori. l-a văzut pe tătari, cîteva zeci de călăreţi, la galop, chiuind gutural, 
aruncînd torțele pe acoperişurile de stuf. Au dispărut în noapte. Dincolo 
de tîrgul în flăcări, dogoarea purtată de vînt a-ncins zidurile cetății. S-au 
aprins focurile de tabără. Numai peste Olt pare că stau doar codrii, în 
singurătatea lor neagră. 

Acest căpitan Dan, care la tîrgul de primăvară, înainte de a cădea el 
la pat, l-a dus la nişte juzi bogaţi, că erau bogaţi şi aşezaţi oamenii locului, 
de unde-a cumpărat 300 de boi cu coarne lungi, buni de carne, acest 
căpitan Dan are-n el o cumințenie sfătoasa de plugar şi ceva din 
fatalismul unui oriental. De multă vreme, poate după întîlnirea cu 
Mangu, s-a schimbat ceva în el. S-a trezit o neştiută lăcomie a cunoaşterii. 
A cunoaşterii nu pe calea silogismelor, ci o altă cunoaştere, directă, o 
lăcomie de a înțelege oamenii şi faptele lor, gîndurile şi viață de fiecare zi. 
Acest căpitan Dan, bărbat de seamă lui, foarte negru la plete şi obraz, cu 
nas vulturesc şi sprîncene stufoase, pare că e făcut dintr-o singură idee, 
împietrită în el şi tradusă în fiecare din zilele vieții lui: aceea de a păstra 
cu străşnicie libertatea cetății, a Ţării Făgăraşului cu toate ale ei, începînd 


ZI 


E ate A/T o DNS L O rez 
> SE DZD ea 5 Ea 
y$ AY SA taţi r 3 A > 


de la judecăţile din zilele de tîrg, pînă la controlul rezervelor de săgeți, 
reparării podului ridicător şi al zidurilor, acolo unde le ataca vremea. Se 
mai pare, că aici, spre deosebire de alte locuri, femeile au o mare influență 
asupra treburilor bărbaţilor, pentru că intră-n vorba, nu fără temei, sînt 
înțelepte şi mai ales dedate cu armele, lucru absolut de mirare. 

— Cum pot trece eu Oltul, de ce nu-l trecem cu toții, căpitane Dan? 

Ion Voinea Bîrlădeanu se duce la ochetele de supraveghere. Focurile 
mongolilor licăresc roşii, pe toată zărea. 

— N-are rost să aperi cetatea. Cît ai să-i ţii în loc? O zi? Două? 

— Ba trei. 

— Şi? Trei zile dintr-o veşnicie de zile? Vin tocmai din marginile 
lumii. Se duc la alte margini ale lumii. 

Îşi descoperă talente de elocința şi retorică, nebănuite. I se taie 
răsufletul de atîta elocință. Argumente. Caută înfrigurat argumente. Îşi dă 
seama, subit, ca toate argumentele lui țişnesc din dragostea pentru aceşti 
oameni, o dragoste sălbatică, sfîşietoare, care-l torturează în chip nefericit, 
are un sentiment vag că toată viaţa vlahilor e viața lui şi mai presus de ea, 
ceva necunoscut îl face să-l conjure pe căpitanul Dan, să lase zidurile 
astea încinse, care nu înseamnă nimic de vreme ce ai lui, tîrgoveții şi 
sătenii s-au pus la adăpost, în codrii cei neumblați. 

— Ba, io! 

Căpitanul se-ntinde-n pat. Oară aceea albă lîngă el, cu o privire 
stranie, batjocoritoare. 

— Ba, io... O căz't Hustu. O căz't Rodna în zi'ntii de Paşti. O căz't 
Deju sub păgânii care umblă prin miazănoapte. O căz't Tara Bîrsii. O căzi't 
Cetatea de Baltă. Unele cetăți le-or ţinut ai noştri. Cnejii moroşeni... Altele 
săcuii. Altele saşii. S-or bătut, ca să ție păgînu în loc pînă ştiricesc în toate 
vînturile. Arde toată lumea. Aici îi cinstea oşteanului. Şi îndreptările lui. 
Că altfel la ce-ar mai încinge paloşu? Şi ce-ar însemna paloşu, fără cinstea 
oşteanului? Şi fără firea lui cea bărbătoasă? Şi ce-ar crede muierile de 
mîinile astea? Şi ce-ar însemna pămînturile fără bărbăţia plugarilor? Ba, 
10... 

lese spre zori, din odaia căpitanului Dan, nişte zori fumegoşi, cu 
picle subțiri desprinse din apele Oltului şi duce cu el o nelinişte mai mult. 
Cine sînt aceşti Dani şi Fărcaşi şi Basarabi; semănați pe văile apelor, la 


UP SEL, la e ae IA 


$ 


E AES OEN 


m m YA —— 


a Pe — 


plaiurile dezmierdate ale munților, de la care-şi trage stirpea şi pe care-i 
vede acum, parcă întîia dată, pentru c-a umblat printre ei un an de zile şi i 
s-au părut fireşti toate ale lor, adică nişte plugari slobozi; fără nobili de 
vită veche, deosebiți prin cultură subțire, trăitori într-o lume astronomic 
departe de cei ai pămîntului; a umblat un an de zile şi abia acum îşi dă 
seama, dacă nu de altceva, măcar de dragostea lor sălbatică față de 
meleagurile pe care au crescut, lucru se pare, mai bine văzut şi-nțeles de 
Mangu. 

Şi tot în clipa asta a zorilor, cînd se aude nechezatul cailor duşi la 
adăpat de tătari, ştie că ceva mai presus de el îl face să intre în chilia de- 
alături, unde-şi are sabia şi cămaşa subțire de zale, pe care o s-o-mbrace 
pe sub pieptar. 


3 


Ruinele fumegînde ale tîrgului. Bîrne arse. Pereţi de chirpici afumati. 
Acolo unde era locul tîrgului, lîngă fîntînă, cîțiva călăreți, unul din ei cu 
coif ascuțit şi lîngă el, un călăreț c-o blana de pardos pe umăr, care ţine la 
picior un tui. Herghelii de cai păscînd, păzite de osteni călări. Caii 
înşeuați. La o bătaie de săgeată, oastea. Cîte zece osteni, în şir, cu arce. În 
fața lor alți osteni aşază nişte împletituri de nuiele. Alţii, aduc cu cîte şase 
căi, balistele. Soarele de aprilie, darnic, cade pe coifuri, pe blănile de 
vulpi, pe scuturile rotunde ale tătarilor. Se-aud țimbalele. Din susul 
Oltului vin pe țărm harabale din care mongolii descarcă scări lungi, de 
asalt. În fața porții, aşezată nu se ştie cînd, o balistă înaltă de. Două staturi 
şi mai bine. Se văd vîrtejurile şi brațul puternic, din lemn proaspăt geluit. 
Lîngă ea şase bolovani zdraveni, clădiți cu grijă. În fata aceleaşi lese de 
răchită împletită, apărători înalțe cît omul, ridicate în picioare pe pari 
tăiați poate azi-noapte din lunca. E un ramat de oşti care intră în tocmeala 
de luptă, un zgomot surd, amenințător, peste care se ridică glasul 
țimbalelor, ascuţit şi ropotul des al unor pilcuri de călăreţi care gonesc 
spre toate patru zările, pe şleaurile, care de-aici se văd şerpuind albe şi 
odihnitoare pe clinele domoale şi-nverzite fraged. 

În fața turnului, trei călăreți. 

Cei de pe margini cu coifuri, platoşe, scuturi rotunde din piele de 


N mia i az firad 3 ` i Sr, a TAL Ar 5 y NOKIA TTA m > E 
ISS ERAN SENNA ARININ IAA REAS 0 d 
t 
; 


e 
; SA E A d ; O ba a A A he | a e C fs 
TODT e ) Ca: CP et Pay et GS? PP Lt a ri Y 
fede SUL e SUL DR SU aloe SU 


—. 
A a 


- —— - e a a 


bivol întărită cu bolduri de aramă, la mîner cu gurgui ascuțit din oțel. 
Suliţele la picior. Săbii încovoiate, şei din piei de vițel. Cel din mijloc cu 
calpac din blană de vulpe. Neînarmat. Pe un cal alb, care joacă-n loc, 
ciuleşte, nechează, bate cu copita şi-ar vrea să sară în apa șanțului de 
apărare. 

Strigă: 

— De la Batii-hanu, porunca. Să iasă mai marele cetăţii în priveală. 

Căpitanul Dan, în arme, la foişorul crenelat al turnului de deasupra 
porții. 

— Ştiu numa de porunca mea. Tătarul: 

— Coboară steagul şi supune-te. 

— Mai sus îl ridic. În adevăr, scoate lancea steagului (pe mătase 
verde, un braț cu apărătoare care ține ridicat un paloş) şi-l aşază la un 
crenel, într-un loc anume făcut. 

— Stăpînul meu îţi lasă viața, ţie şi alor tăi. Dacă dai cetatea. 

— Ba, io!... Şi umblă de-acolo, că nu voi. Lătarul se ridică în scări. 

— Cîine! Îţi întind matele pe cetate. Neam de calea. 

— Săgetaţi, strigă căpitanul Dan, şi scuipă de pe foişor în apă. 
Arcaşii de la crenele săgetează. Cei trei dau dosul. O singură săgeata 
atinge calul celui din dreapta, la crupa. Calul se tîrîie pe picioarele 
dinainte. Nechează atît de dureros, ca se-aude pînă la cetate. Din spatele 
apărătoarelor se ridică un nor de săgeți. Alte săgeți țişnesc din papură 
deasă a malurilor. Oşteanul de lîngă el, Petrea Lupului, horcăie cu ochii 
holbaţi. O săgeată i-a străpuns grumazul. Sîngele i se varsă pe platoşe. 
Cade de pe punte, jos, unde forfotesc muierile şi ostenii bătrîni. lon 
Voinea Biîrlădeanu se trage de la crenel. Ostenii căpitanului au cucura cu 
săgeți la picior. Cîţiva aduc furcile cu brațul lung, de aruncat scările de pe 
ziduri. 

— Treabă-ți apă, Danule, întrebă de jos Oară. 

— Nu-mi treaba şi nu mă descînta, spune căpitanul... la să staţi gata 
la vîrtejuri. Hai, Dumitre, şi tu, Voicule, cu chietroaiele alea, că parcă v-o 
prins somnu ăl de veci. 

— Căpitane. | 

— Ha? 

— Mi se pare că umblă paginii ca lupii, pe malu ălalalt, sub codru şi- 


EDS NS OA ENNE NA GDE FAIN CNA! 


A 


za aaa eta E SEES ca Fide SU 


a E a G a a e 


n lunca. 

— Umble, că n-or fi proşti să ne lase ne înconjurați. Ce-i cu Petrea? 

— Mort. 

— Trageţi-l de-acolo. 

— L-am. 

— la să staţi gata, ca acu ne pălesc aia... Tăcere. Căpitanul zuruie din 
pintenii de fier pe podişca. Strigă: 

— la să vină şiru doi şi al de-al treilea şi-al patrălea. Şi să staţi 
străjerii la poartă. Şi tu, Grigore, ia să te uiţi pe Olt, să nu vină aia cu 
luntrile. 

— Mă. 

— Atunci roagă-l pe părintele Serafim să bată clopotele şi să 
grăbească utrenia. Voi muieri, la utrenie... 

Şuierul săgeților. Muierile şi ostenii din curtea cetății fug sub 
podişti, în lungul zidurilor. 

— Câinii ăia s-or tupilat pin papură şi nu ne dă rînd, spune un 
oştean cu barbă albă. 

— Vînați-i, porunceşte căpitanul, îi face semn să vină cu el şi coboară 
scara de fustei, în curtea cetății. 

N-ajung jos, că sună trîmbițaşi din cele patru turnuri de apărare. 

— Să lase părintele Serafim utrenia şi să aibă grijă de răniți, strigă 
Dan... Domnia ta, dacă zici că eşti dedat cu apă, ţine sub porunca 
marginea dinspre Olt. 

— Hai, căpitane, c-or început, spune cineva de la ziduri. S-aude un 
vîjiit puternic. O bubuitură în podul care, ridicat, apără porțile cetății. 
Oamenii se miră de puț? Rea loviturii. Căpitanul Dan se cațără pe crenele. 
El traversează curtea aproape pătrată, urcă în turnul din susul Oltului, 
oamenii îi fac loc şi nu-i vine să-şi creadă ochilor. De pe malul celălalt linii 
dese de arcaşi trag asupra zidurilor. Săgeţile împung apă acolo unde cad, 
cu plescăit sec. Altele ciocnesc zidul şi se frîng. Altele zboară pe deasupra. 
Cad în curte. Tătarii trag. Fie toți odată, fie cu schimbul. Bolovanii 
aruncați de baliste răzbubuie surd în poartă. Unul sparge acoperişul de 
şindrila al turnului din stînga porții. De după un cot al Oltului apar vîslite 
repede, bărci tătăreşti din coajă de mesteacăn. Arcaşii stau gata de 
tragere. Trag şi cei de la ziduri. Trag bine. Ion Voinea vede cîrligele mari 


TA ~ "erary SERA pp tt IT) A pt ANI pe 
ES SETE DZD Sosea AESA 


o 


' x N ITS pa Aba ia 
ED SEEN CUL RU a SU 


a E a G 


de fier pe care — le-nvîrt mongolii din prova bărcilor. De sub lunca ies 
nişte plute înțesate cu osteni. Alții vin pe lîngă mal. Îşi dau drumul pe 
burdufe din piei de bivol. Tot Oltul e plin de bărci, plute şi burdufe. Ion 
Voinea ştie foarte bine “cum se face un abordaj în mare. Poate că l-a făcut 
şi el. Poate a uitat că l-a făcut. 

— Să-i lăsaţi să zvîrle cîrligele, strigă şi nu se mai cunoaşte pe sine. 
Tăiați cînd vă vine bine. 

— Apă, no? 

— Încă nu. 

Tătarii de pe mal scot strigăte ascuţite. Lungesc tragerea. Mai mult. 
Trag în sus, cu un meşteşug desăvîrşit. Săgeţile urca deasupra Oltului, 
Din țării, cad cu vîrfurile în jos pe crenele, foişoare şi-n curți. Se-aud 
țipete de durere. Cei din bărci şi plute. Scuipă, îi ameninţa cu pumnii şi 
strigă. Au făcut un zid de scuturi deasupra bordurilor. Alții îşi țin 
scuturile deasupra capetelor. Totul pare o viermuială repede de crocodili 
împlătoşați, aşa cum a văzut el crocodilii pe Nil. Bărcile ajung sub ziduri. 
Şi plutele. Se-arunca cîrligele legate cu corzi puternice, pline de noduri. 
Făgărăşenii le desprind pe unele. Pe altele, prinse de crenele, trase cu 
putere în jos de cei care se cațără pe corzi, nu le pot. Ion Voinea e lacom 
de obrazul tătarului care se cațără agil, cu hangerul în dinți şi ochii 
holbaţi, chiar sub el, la încheietura bastionului cu zidul de apărare. Îi 
vede albul holbat al ochilor îi aude răsufletul opintit. Miroase a sudoare, 
fum şi blana netăbăcită. Cînd iese la crenel să-l izbească cu sabia, două 
săgeți îi vîjiie pe la urechi. 

— Taie-l domnia ta. Aude un glas gâtuit... Taie-l ca acu-i sus. 

Pînă să ridice sabia, unul din ostenii de la ziduri se repede cu un 
furcoi, îl trece prin crenel şi-l izbeşte pe tătar la beregată. Omul, se apăra 
cu o mînă. Atunci îl izbeşte el cu sabia, drept în gât. Tătarul, avea o 
bărbiţă roşie, cade. El taie de sîrg coarda pe care se cațără toți oamenii 
dintr-o barcă. Loveşte icnit. O săgeată îi atinge sabia. Alunecă în zid. 
Ciocane atît de puternic cu vîrful de fier, că-i zvîrle aşchii de piatră în 
ochi. Cei de pe coada se-ndeamnă cu strigăte aspre. Coarda tăiată pe 
jumătate se despleteşte repede. Tătarul cu strai roşu, sîngeriu, o apucă 
deasupra tăieturii. Tot cel cu furcoiul, de data asta cu sulița, i-o împlînta 
în piept şi-l împinge în jos. Omul cade şi cu el alți doi, pe care-i tîrăşte cu 


În e tg rmo 
Dk ANDIS ta To ` RAA EA PEA 
IE EEEO ENES SOES 


e - T 


a n = 


sine. Oltul duce la vale hoiturile celor loviți. În vreme ce apărătorii din 
şirul întîi lovesc cu furcoaiele şi săbiile, ceilalți săgetează la bărci, la plute 
şi mai ales pe cei de pe burdufe, care ținîndu-şi scuturile pe spate, ca nişte 
broaşte țestoase, au început să-nnegrească Oltul cu mulțimea lor. 

Ceasuri grele, scurse într-un vârtej ameţitor în care conducătorul 
oştirii mongole, cu chibzuinţă diavolească, bate cetatea cînd cu balistele, 
acum sînt zece şi fiecare bolovan izbit în ziduri, în poartă sau în foişoare, 
îi izbeşte în tîmple; cînd arunca asupra lor nori de săgeți la adăpostul 
cărora tătarii mîna cu bicele şiruri de robi, ei recunosc de la ziduri după 
port şi oameni din partea locului, care aduc poveri grele, trunchiuri, 
coşuri cu pămînt, crengi şi coşuri cu piatra; cînd nevoindu-se din partea 
Oltului îi asupreşte cu valuri de plute, unele din ele fumegînd atît de 
gros, încît învăluie piciorul zidului într-o blană cenușie, din care țîşnesc 
fie cîrligele cu corzi, fie detunătura îngrozitoare a focului chițăi pe care-l 
aşază la temelii, mai mult ca să-i înspăimînte, ca focul chițăi nu dovedeşte 
temeliile decît dacă e îngropat sub ele. Şi iarăşi ceasuri după ceasuri de 
săgetat în bieţii robi, care-au început să umple șanțul mai curînd cu 
trupurile lor, decît cu încărcătură, strigătele acelora: — aveți milă şi- 
ndurare, fraților, bicele tătarilor ascunşi sub scuturi, lupta cu sabia la cei 
ce trec șanțurile şi reazemă scările, căpitanul Dan, negru de fum şi de 
praf, ca un diavol unde-i lupta mai ațițata, muierile la ziduri în locul 
oştenilor căzuți, apă fiartă adusă în ceaune mari, cu vîrtejurile, aruncată 
în capul duşmanilor, de-i opăreşte şi fug cu larma înfricoşătoare şi iarăşi 
ceasuri după ceasuri istovitoare, într-o duşmănie sleită şi cumplită; iar de 
jur împrejur ostile fără număr, pîlcuri de călăreți întoarse din pradă, unele 
minînd între cai, muieri şi copii, altele venind fără nimic, țimbalele şi 
acum, noaptea care se ridică din codri spre crestele înzăpezite şi 
strălucitoare ale munților. 

Noaptea întîi cu ulcele de păcură aprinsă zburînd cu cozi roşii peste 
ziduri, şerpi de flacăra acolo unde se sparg ulcelele, oamenii istoviţi, cu 
vedrele de apă asupra lor, săgeți aprinse căutînd acoperişurile de siti ale 
foişoarelor şi acoperişurile izbucnind în flăcări albastre pe cerul de april, 
catifelat. Toată lumea se cufundă într-un haos de foc, cu miros dulceag de 
sînge, de hoituri, pentru că cei căzuți în apa șanțului au început să se 
umfle şi pe deasupra Oltului trec pieziş stoluri de corbi, croncănind a jale. 


RAAT A Sp PN Str iar p" int A A pi 
De ta NS Cel 


Cei SSC 


E MTA 


TS 


sp 
cat Rp 


Iy, 


N Ay MAA: 


Nu mai sînt nici gînduri, nici aduceri aminte, în afară de sleiala asta în 
toate mădularele, în afară de alergătura după oalele cu păcură aprinsă şi 
lupta orbească la crenele unde tătarii, ca jderii, ţişnesc din întunericul orb, 
după meşteşuguri noi. 

Au adus în dreptul zidurilor scări, le țin drepte cu nişte funii, ostenii 
se cațără pe ele, apoi cei ce țin funiile lasă să le lunece pînă cînd scările, cu 
ciorchini de osteni pe ele, ating zidurile. Tătarii sar la crenele ca tigrii cei 
înfricoşați şi-atunci luptă, se dă la sabie, lupta scurtă, istovitoare; iar el 
ştie ca-n vremea asta robii mînați cu harapnicele umplu șanțul, se aurie 
scîrțiitul harabalelor, zgomotul pietrelor şi al trunchiurilor lăpădate în 
şanţ şi iarăşi de la capăt, apoi ca din senin sunete de trîmbite, strigăte 
sălbatice şi-o linişte de mormînt, nefirească. Tătarii înghițiți de întuneric, 
nişte făclii, departe, tot mai multe făclii, făcliile se sting şi toată noaptea se 
umple de tropote care se-ndepărtează, pier, se sting, iar ei rămîn la 
zidurile năclăite de sînge, storşi, rezemați în paloşe şi-n săbii, cu armurile 
turtite, cu coifurile hărtănite, răniți de fier, crunți de sîngele lor însuşi, 
neştiind ce să-nsemne această linişte care-i sfîşie însutit mai mult ca larma 
luptei. 

Deasupra liniştii, glasul căpitanului Dan: 

— S-aduceţi făcliile la străji şi să staţi acolo, fără să clintiți. 

Şi-acum alte ceasuri în care-şi aduce aminte cînd de-un drum de-al 
lui cu “Pescăruşul” la Alexandria, pe o mare verde albastră; cînd de 
ceremonia de la curtea Niceei, cu solii de la Genova; cînd de tîrgul de aici, 
de liniştea satelor; de tihnă vieţii sub bolțile de struguri şi havuzul de- 
acasă, toate îmblînzite de litania popii Serafim, pentru morții pe care-i 
îngroapă cîțiva osteni, lîngă paraclis. Sînt acolo şi moarte, muieri săgetate, 
tăiate şi i se pare că noaptea căzută spre zori, cu aburi reci trăgîndu-se pe 
Olt, se umple treptat de un foşnet abia simțit; poate al vîntului. La fiecare 
foişor ars, c-au rămas doar zidurile descărnate, arde mocnit cîte-o tipsie 
cu cărbuni. Aici, în cetate, totul a murit, afară de litania popii, că deodată 
să tune acelaşi glas care-i stăpîneşte necruţător: 

— Aprindeţi! 

Freamăt la ziduri. Făcliile din zdrențe îmbicsite cu păcură aleargă 
din crenel în crenel. Zvirlite jos, scot din negurişul pîclos al zorilor 
rîndurile de pagini strecurați şerpeşte cu scări, cu prăjini de sprijinit şi 


Sao ee Da 


(e 


gheare de aruncat corzile. Urlete cumplite, scări pline de osteni căzînd 
din pîcla pe ziduri, fierul lovit pe fier, gemetele răniților, un vîrf de suliță, 
un tăiş de sabie, sprijin cu scutul, taie de sîrg, taie că n-au ce căută din 
stepele lor nesfîrşite, aici peste inserările sub polog de ciorchini şi de stele, 
taie, sprijină, taie, miros de blănuri netăbăcite şi iarăşi şi iarăşi... 

..„ Nu ştie nici cîte zile, nici cîte nopți... 

„.. Sînt cincisprezece, în frunte cu căpitanul Dan, a mişcat altarul de 
la paraclis, au intrat într-o bortă, pereţi umezi din ce în ce mai umezi, apă 
pînă la genunchi, apă pînă la brîu, rece, cleioasă, tot mai afund în pămînt, 
unul după altul şi cinci muieri cu ei, poate a scăpat şi Oară aceea care a 
luptat la sabie; clefăit prin nămolul bortei (şi gruzinii au borte săpate-n 
stîncă, care duc la cîteva mii de paşi, undeva în vreo desime) poate se afla 
chiar sub albia Oltului, că prea curge apa din pereţii de bolovani şi 
cărămidă, umbla poate de-o veşnicie fără nimic altceva decît nădejdea c- 
are să doarmă, umbla de-o veşnicie şi nu ştie cînd îl lovesc peste obraz 
crengi fragede, mustinde, simte iarbă, gustul pămîntului revenit de 
ploaie, aude şi ploaia răpăind vesel în frunzeturi şi-acelasi glas aspru, 
care l-a stăpînit parcă din veac: 

— Aduceţi caii, Voicule, şi la goana goanelor... Mirosul de cal, miros 
iute, apoi nimic, decît o apă vîscoasă, care-l ajunge şi-l ia, şi-l duce în 
neființă. 


4 


În ziua de 3 mai 1240 nu mult după răsăritul soarelui, pe cîmpia de 
dincolo de Rîul Sadului, nu departe de Tălmaci. Ion Voinea Bîrlădeanu, în 
zale, cu calul de frîu, la adăpat. Din fînațuri se ridică aburi subtiri, 
străvezii şi-odată cu aburii, ciocîrliile. Parcă niciodată n-a văzut mai 
multe ciocîrlii că aici. N-a trecut un an şi destinul l-a întors acolo unde l-a 
întîlnit pe Mangu, cel pribeag în patru vînturi. 

Căpitanul Dan l-a adus în goana goanelor, cu conace scurte, pe 
poteci ştiute de oamenii lui şi de fiarele pădurilor pînă-n poala munților, 
la vadul de la Boita, unde-au întîlnit oastea lui Basarab-ban, tăbăruită în 
milul Oltului, sub umărul dealului, cu străji la creşte şi caii slobozi la 
păşune. Revederea cu banul a fost sub semnul ironiei. Basarab l-a-ntrebat 


i “md 


EI ISCAT IL ENIN AIA II RS AO (ISC DAIA [i 
III IE EENID ae A, SSE zl A DZ 
EE Apt a sto ea: NEUF Arai ANNS DLN 


mA d A - m 


a E E RI S m m - — — (o a 


despre negoaţe şi dacă cumva i s-au adeverit proorocirile politiceşti... A 
mărturisit că tătarii i-au stricat umbletele pe Argeş îi aştepta mai tîrziu, 
peste un an, sau poate doi. Să mai ştie că Batîi hanu a intrat în Lehia cu 
150 000 săbii, din care aproape 50 000 săbii le-a învîrtejit asupra Sileziei şi 
împăratului nemtesc, unde a şi căzut sub oştirea lui cetatea Bretlau; iar cu 
100 000 de săbii el însuşi s-a năpustit asupra regelui unguresc. Ca să-l 
taie, să-l spîrcuie şi să-l risipească, ca un cunoscător al dihoniilor dintre 
nemeşi şi al olaturilor şi aceste 100 000 săbii agere le-a împărțit în trei 
bulucuri de oaste. Cu 40 000 săbii a trecut el muntii prin pasul Verezko şi 
poate c-a şi dat piept cu oastea regelui Bela al IV-lea, dacă nu l-o fi 
spulberat pînă acum. Kadar şi Buri, oglani vestiți, au năvălit pe la Vatră 
Domei şi-l apără de vreo mişcare venită de la cetățile de-acolo: Bistrița, 
Dej, Cluj. 

Alte 20 000 de săbii, împuţinate de cnejii de pe Siret şi Prut, de cei 
din pasul Oituzului, de saşii de la Cetatea Braşovului şi de acest veşnic 
căpitan, Dan al Făgăraşului, tătari pe care domnia ta i-ai văzut în vîrful 
săbiei şi i-ai măsurat cu tăişul, au să fie aici, dacă nu la noapte, atunci 
mîine noapte. lar alții, tot de puterea a 20 800 săbii au se-ntîlnească poate 
pe Olt oameni cunoscuţi cum ar fi domnia sa cneazul Fărcaş, sub 
acoperişul căruia ai cunoscut pacea şi hodina. Are cap şi pentru alții acest 
Batii. Nu i-a lăsat să-şi împreune ostile şi fiecare oaste a lui e mai taie de 
cinci ori decît ostile lor, ale cnejilor. L-a-ntrebat: 

— De ce n-ai rămas acolo, la plaiuri şi-n Tara Lotrului? Tătarii nu bat 
codrii, banule... 

Banul Basarab nu i-a răspuns şi lui i-a fost ruşine de-ntrebare. 
Noaptea i-a scris un raport amănunțit lui Mihail Paleolog la scaunul său 
din Niceea, raport în care a zugrăvit luarea Făgăraşului, dîndu-i sfatul să 
caute a-şi grăbi trebile cunoscute, întrucît după aceasta pustiire a 
Hoardei, nici regele ungur, nici cei de la Tîrnovo nu vor avea ochi şi sabie 
pentru ce se va-ntîmpla la malurile Helespontului... Tîrziu, a privit stelele 
şi s-a-ntrebat de rosturile lui pe acest pămînt. S-a-ntors în cort. Tabăra 
plutea în linişte. A scris următoarele, pe un pergament egiptian, preparat 
cu uleiuri de un meşter de la Urghenci. Aşezat de cîţiva ani la cancelaria 
lui: 

“Nimic nu poate fi mai adevărat, mai nobil şi mai desăvîrşit, decît 


CESE III roz 3 rez 
AES Da > ae Pasa ut Je ~ RAe EA PEA 
T EN E NT AE SOS 


Da 


TS 


ap 
ca pă 


Iy, 


3 2 Ain SD 


bărbatul care-şi agoniseşte pîinea din truda brațelor şi-a mintii, între 
neamurile şi cumetriile lui, în baştină lui şi care la o nevoie le lasă pe cele 
paşnice şi se ridică în scări, cu sabia ageră, punîndu-şi sîngele sau intru 
apărarea alor sale. Alături do toți bărbaţii stirpei şi neamului. Şi nimic 
mai veşnic decît petrecerea şirurilor de bărbați sub brazda pe care au 
simtit-o sub tălpi, care i-a legănat cu umbra copacilor, cu mireasma 
fînațurilor înflorite, care i-a desmierdat cu vînturile, cu muierile şi 
podoabele sale fără număr. Drept pentru care-ţi las ţie, Alexandre Voinea, 
întîiul meu născut, aceasta diată pe care te leg cu toată dragostea mea 
părinteasca: slujeşte-ți cu credinţa ţie şi stăpînului căruia i te-nchini, apoi 
cu toate ale tale întoarce-te undeva pe malurile Pontului, ori şi mai sus, 
găseşte-ți stirpea şi du-ți zilele o dată cu soarta ei, pentru că nimic nu e 
mai jalnic pe acest pămînt, decît să nu te-ntilneşti cu tine. Printre ai tăi.” 

A pecetluit pergamentul într-un tub de bambus, iar tubul l-a dat 
popii Veniamin, care plecă în zori, cu scrisori de la banul Basarab pentru, 
un anume cavaler Fleur du Lys, în țara Frînceasca... 

Calul sapa cu copita în unda limpede a Sadului. Alături, ' banul 
Basarab încearcă chinga şeii înalte, cu scări late. Poartă mănuşi de zale, 
coif, botfori săseşti, cu pinteni de argint, coif oval cu nazal şi apărătoare 
de ceafă din zale subțiri de oțel lustruit. Peste platoşe, pelerina purpurie, 
scurtă, din catifea, prinsă cu o agrafă frumos cizelata, cu rubin, piatra 
minunat şlefuita, mare cît oul de porumbel, ea singură prețuind şase căi 
de şa. 

— Acu-i izbeşte Nauruţu, cu ai lui, spune banul, şi noi să ne grăbim, 
drumețule. Zîmbeşte, încalecă pe armăsarul negru corb, cu părul scurt şi 
luciu, îşi trage spadă, O roteşte scurt şi fără vorbă, cei peste trei mii de 
călăreți adunaţi pe pîlcuri, cît se vede malul, sar în şei, intra în tocmeala 
pe zece rînduri şi tropoțele cailor lăsați la trap uşor astupa cîntecul firav 
al ciocârliilor. 


5 


Între Cibin şi Rîul Sadului, înainte de confluenţa lor, o cîmpie din 
care se-nalță spre stînga colinele dulci ale dealurilor urcătoare spre munții 
Sibiului. Pîlcuri de codri, “stejăret, poieni şi pe dedesubt drumul vechi al 


Da RI 
= a ANEI OA 
OSE SCONO E, EN 


às NEVO 
a a a a Pe — —— m 


Sibiului, cu o ramură venind de la Făgăraş, cu altă ramură urcînd de la 
Cîineni, din Tara Lotrului şi mai de jos, din cnezatele de la Dunăre. 
Basarab-ban a aşezat ca la o mie de. Sulițe în formă de pinten, într-o 
vilcica cu aluniş înflorit. Vilcica îşi pogoară umerii spre acest drum al 
Sibiului. Cîteva zeci de osteni cara tufe de alun pe care le-mplîntă în fata 
călăreților cu caii la mînă. ÎI pofteşte să-l urmeze şi ceilalți două mii de 
călăreți țin prin Cibin preț de cîteva sute de paşi, mai sus de gură acelei 
vîlcele. Fiecare oştean şi-a ascuns scutul, ba şi suliță, în mlada de sălcie, 
fragedă. Stau în Cibin, cu fața la drumul Sibiului, apa trece susurînd pe 
sub burţile cailor şi Ion Voinea Bîrlădeanu judeca aceasta oştire cu un fel 
de pizmă drăgăstoasă. Călăreții au înlemnit în şei, acoperiți de frunzar. 
Grangurii speriați acum cîteva clipe şi-au reluat fluieratul. Grangurii şi 
mierlele.. Dincolo de lunca se ridică pe cerul strălucitor coama ninsă a 
munților. Al treilea călăreț în dreapta e căpitanul Dan. Al patrulea, femeia 
căpitanului, Oară, îmbrăcată bărbăteşte, cu platoşe de bivol, coif şi sabie. 
Călăreţii bărboşi sub coifuri.şi căciuli stau tăiați în gresie. 

Un fluierat prelung de grangur. 

Basarab-ban îşi pleacă coiful. 

Se mişca ceva în lunca. Prelins. O lunecare abia ghicită. Tropote pe 
şleaul Sibiului, multe, repezi, cu fuioare de praf deasupra. Altele, mai 
aproape, sub lunca. Un strigăt gîtuit. Abia auzit. O fulgerare scurtă. Alt 
strigat înecat în horcăit. Oşteni ieşiţi parcă din pămînt aduc doi căi de 
stepa, scunzi, păroşi, înşeuați cu şei din blănuri. Doi tătari, unul cu gâtul 
aproape retezat şi altul care se zbate, vrea să muşte şi-şi holbează rău 
albul ochilor. 

— Strajă pe drum, şopteşte Basarab... Astea-s Iscoadele de pe 
margini. Mai vin... O adiere prin ramuri. Oltenii s-au lăsat parcă pe 
oblîncuri. Caii adulmecă cu nările răsfrînte. Tropote pe şleau. Tăcere în 
văzduhuri şi lumina veselă a dimineţii de mai curgînd albastră peste 
luncă. I se pare că i-au crescut rădăcini adînci, aici în apele şuvoitoare ale 
Cibinului. lată-i pe cei doi tătari despuiaţi. Doi osteni gătindu-se cu 
caftanele şi platoşele lor. Cînd vor să-ncalece caii aceia de stepa nu se lăsă. 
Nechează, muşcă, bat cu picioarele. Abia apucă oştenii să-şi încalece 
fugarii, cînd ropoteşte un galop scurt. Linişte. Un strigăt. O chemare 
aspră. Tătarul prins, ținut peste gura c-un vîrf de jungher în beregata, 


N, ! 
o e (Ul Dus 


he ue iza) EN CRETA D 

MED A DAI > Ie ARIEN A NEA 
EIDET Ae EENET ANNEN A pa SU PI AIP S 
A e SEL E SAU sd ENAERE 


-= m m — a 


2 


ka 


AA, 


o 
du 


A 
W 


ta pă 


WE ` NE E, KE PANONE KNA A, RGI D T 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MAA: 


abia suflă. Alte umbre prelinse sub buza luncii. Cineva fluiera ca mierla. 
Altcineva îi răspunde ca grangurul. Galopul se-ndepărtează. Stă. Se- 
apropie. Din jos tropote multe, de armie călare la pas. Multe, încă 
îndepărtate, dar multe. Şi tot din mare depărtare chiote sălbatice. Ceva ca 
o vijelie stîrnită din senin şi iarăşi linişte albastră, prin care trec pe 
deasupra undelor caii dracului, cu aripi de mătase chinezească. În clipa 
aceea de linişte, Ion Voinea Birlădeanu îşi aude inima bătînd nespus de 
prietenos sub platoşa de oţel. 


6 


Deapănă planurile banului Basarab. O seamă de hărțuitori care 
neliniştesc călărimile tătare le vîntură marginile cu sabia şi aici un cleşte 
menit să le sfărîme. Planul e chibzuit, dus la îndeplinire cu o îndemînare 
vrednică de laudă, cu atît mai mult cu cît vede o altă ştiinţă a războiului, 
decît cea cunoscută, cu oştirea tocmită ia cîmp deschis. Toate sînt alcătuite 
ca şi cînd banul n-ar şti că are-n faţă cel puțin cincisprezece mii de săbii; 
că.şi cînd sperînd la o biruință, n-ar şti că trimba care poate l-a amestecat 
pe cneazul Fărcaş cu țarina ar putea urca pe Olt pînă aici, să-l scoată de 
barbă din ara Lotrului; ca şi cînd cealaltă trîimba, umblînd prin 
miazănoapte, nu i-ar putea cădea în spate să-l spulbere de pe faţa 
pămîntului. Poate măreția banului sta tocmai în faptul că le ştie pe toate şi 
că acum, văzîndu-le poate cu ochii minții, se ridică uşor în scări şi ascultă 
cu urechea ciulită tropotele izbite-n pămînt, des şi cutremurat. Ar vrea să- 
şi ducă gîndurile pînă la capăt. Ar vrea să mediteze la destinul lui, în 
viitoarea atîtor fapte care-au cutremurat omenirea, începînd cu invazia 
turcilor selciucizi, a mongolilor şi a cruciaților, pe tărîmurile unde 
odinioară înfloreau cetăţile celor vechi şi pluteau triremele argonauților. 
Un chiot năprasnic, pe deasupra tropotelor. Un freamăt în rîndurile de 
călăreți. Un pumnal lucind scurt, înfipt în pieptul tătarului. Îşi lasă 
apărătorul de nas. Banul îşi împinge calul cu pintenii. Şirurile de osteni se 
urnesc la pas. Urcă malul. Priveliştea îl plezneşte peste ochi. Trîmbă de 
călăreți ascunsă în vîlcea, aşezată în formaţia cuneus, taie coloana tătara. 
Învălmăşeală. Strigăte de luptă. Fulgerul săbiilor. Nechezatul sălbatic al 
căilor. Aici ropotul copitelor repezite în goana goanelor. Are vreme să 


Sie 


EP e IT Za 


Pa A ud 


ID G — a 


vadă şirul nesfîrşit al tătarilor, arcuindu-se în seceră, la galop. Are vreme 
să vadă casca de oţel lustruit a căpeteniei, lucind sub tui. Are vreme să 
vadă vîrful călărimii tătare întorcîndu-şi caii spre şirul de sulițe plecate 
pentru împuns. Din faţă îi vine un mongol pe-un cal roib, țintat. Îşi trece 
scutul rotund în stînga umărului. După el o pădure de săbii încovoiate, 
albaştrii. Aude şuierul aerului la aripile coifului. În tăişul sabiei. Chiuitul 
sălbatic al mongolilor. Sulițele se-nfig în piepturi. Altele se frîng în scuturi 
şi-n platoşele de bivol. Taie. Fereşte. Ceva despica testele în stînga... Banul 
Basarab... 

— Da, mă! 

— Taie, mă! 

— Loveşte, mă! 

E cald. Gust de sudoare. De fierărie încinsă. De piei abia tăbăcite. Nu 
mai vede nimic, decît o fluturare nesfîrşită de săbii, un amestec de coifuri, 
de calpace, de blăni, de capete de cai. Nu-şi dă seama cînd Basarab-ban e 
smuls din şa cu arcanul. Nu-l vede străpuns de două sulițe pe căpitanul 
Dan. Nici pe Oară tăiată la beregată. Lupta înverşunat, nici să se apere, 
nici să scape. Lupta pentru că trebuie să lupte. Dintr-o demnitate pe care 
nu şi-o cunoscuse. Strigăte. Călăreții trec pe lîngă el în goană. Amestec 
uluitor de săbii, crupe înspumate, scuturi şi calpace. Îl arde ceva fierbinte 
în pîntec. Şi-ntre umeri. În coif un bubuit înfundat. Cerul se răstoarnă de 
cîteva ori, un gust cleios de sînge. Cerul, picioarele şi pîntecele cailor, un 
plop înalt, rătăcit în slavă, cu frunzele foşnind lin, cîntare dulce şi 
odihnitoare. 


7 


Luminii zilei se pierde uşor, într-o ceaţă tremurîndă. Ştie că moare. 
Nu doreşte decît să nu mai audă tropoţele care-i bat în trup cuie de foc. 
De undeva, de departe, de foarte departe, îl ajung gînduri subțiri, 
destrămate, parc-ar fi prova “Pescăruşului” tăind valurile, sau poate 
vîntul în vergi, sau poate în palmieri şi iarăşi ciocnirile, îi e sete, cumplit 
de sete, arde tot de sete şi-i este odihnitoare moartea aici. Între nişte 
oameni cu care-a-mpărțit firesc pîinea şi odihna şi pe care i-a găsit într-o 
răscruce a vieții, cînd se caută dincolo de ceea ce fusese pînă atunci... Nu 


ZI 


E ate A/T o DNS IT O rez 
> SE DZD ea CD Ea 
y$ AY SA taţi r 3 PN > 


vede cum tătarii mîna între vîrfurile sulițelor oastea sfărimată a lui 
Basarab-ban. Cum prietenul lui, Mangu, sub tui, călare, iese înaintea 
prinşilor, în fruntea cărora, stropşit, plin de sînge, fără coif, cu pelerina 
sfîrtecată, e împins însuşi Basarab-ban. N-aude cuvintele lui Mangu, 
spuse într-o elină subţire, prin care-i sloboade pe aceşti viteji să se-ntoarcă 
la vetrele lor. Să nu se mai sumețească cu sabia asupra lui Batii, stăpînul 
acestei părți din lume, mîna dreaptă a Marelui Han Ogodai, împăratul 
lumii, ci, văzîndu-şi de-ale lor, să are, să semene, să culeagă roadă 
pămîntului şi din ea, atunci cînd se vor înfățișa trimişii hanului, să umple 
harabalele cu zeciuiala din toate ale lor şi să le mine acolo unde-i 
porunca. 

Nu vede cum tătarii despoaie morții, cum aduna caii în tabunuri 
nechezătoare, cum se pornesc spre Sibiu în sunetele chimvalelor şi cum în 
urma lor rămîne, despuiata de arme, oastea dumicată a banului din Ţara 
Lotrului. Nu-i vede cum împletesc tărgi de răchită pentru cei hăcuiţi, cu 
viața rămasă-ntre gene. Nu-i aude cum umplu fînațurile cu chemări 
dureroase: 

— Mă tată, mă! 

— Mă, frate Ioane! 

— Gheorghiţă. Gheorghiţă. 

Nu-i vede şi nu-i aude. Poate-i simte umblîndu-i prin preajmă şi nu 
ştie că la cîțiva paşi de el Mangu, legănat în şa, se gîndeşte ce olaturi o fi 
călcînd fratele său de sînge şi cît de bine-i vor fi prins învățămintele pe 
care i le-a dat. Abia dacă mai simte pe pleoape lumină tremurîndă a zilei 
şi aceea atît de rară şi depărtată, încît i se pare intrat în finul aromitor, 
adînc, adînc pînă la rădăcina tînără a ierburilor. 


N Lip >, oa EEN Ay pre IAS == 
SETE DZ Ei IEZI 


ERTFA 


DE LA LITOVOI VOIEVOD, 
NIŞTE CAVALERI IOANIȚI ŞI CÎTEVA 
ŞTIRI DESPRE FAPTE ŞI-NTÎMPLĂRI 
PETRECUTE DUPĂ PRISTĂVIREA DIN VIAȚĂ A 
CINSTITULUI ION VOINEA BIRLĂDEANU 


1 


În seara de 12 iunie 1271 un scutier cu calul în spume strigă să se 
lase poarta castelului, aşezat pe înălțimile care veghează drumul tăiat pe 
malul Dunării, sub ruinele podului durat de împăratul Traian. Gărzile se 
foiesc în donjonul central. Scutierul poarta cuirasa, coif cu panaş sîngeriu, 
lancea cu fanion la picior şi o spadă venerabilă, atîrnată de centură din 
piele roşie. Apele Dunării curg cu măreţia lor obişnuită. La schelă se 
leagănă galera “L'Hirondelle” sub pavilionul Burgundiei. Cîţiva servi 


ar pa hg a af. ~ AE p "a # dl îm map ~ 
Ş W Si ENNS Po XR NEA $ NLE ME I é [) 
3 E DA AE să N a 497 e Po ie, Ad Au a Man Pool A Ca A SA i 
a mÊ e = o i. — aa a Îi îmi E + Spa a "O mi a dd * 
5 î Pe — E i d w A T be N A To, N x "gS -i wM, “iy 
JR A d E pt. NY Se N (Pimen 7/0) e a Yay DN ET l 
OS DNE E, E LU ELL ET ONS A ES 
> wa PP 4 mt SA PA j ÎL 


aduc vitele de la păşune. Un sergent controlează harabalele cu peşte, 
venite de la iazurile şi bălțile dunărene. Strigă într-o franceză aspră la 
cărăuşii care-l privesc neguroşi, fără să-i răspundă. Unul din cărăuşi îi 
spune celui de la harabaua din capul convoiului: 

— Să-i numeri mă, auzi? Podul de lanţuri se lăsă cu zgomot surd de 
fierărie. De la o cotitură a drumului apar la galop alți patru călăreți, 
probabil garda scutierului care se avînta pe pod fără să aştepte ridicarea 
grilei grele, din fier bătut cu baroasele. 

În curtea comandoriei cavalerilor Sfîntului loan din Ierusalim, 
stabilită de regele prea catolic Bela IV în Banatul de Severin, cu aprobarea 
specială a papii, cîțiva paji îşi fac lecţia de scrimă, în vreme ce schimbul 
de noapte iese din corpul de gardă şi se alinie în tăcere. Scutierul 
descalecă greoi. Pajii se reped să-i ia lancea, scutul şi calul. 

— Monseniorul Fleur du Lys? 

— V-aşteaptă, cavalere. 


2 


Discuţia care se duce în sala de arme a castelului cavalerilor loaniţi, 
cel mai vechi ordin înființat la Ierusalim în 1099, acei călugări soldați 
Hospitalieri, cavaleri sărăciți, mai curînd plecați să împartă lovituri de 
spada decît binecuvîntări, are ceva dintr-o înfruntare teologică, susținută 
de un cavaler în fața unui ecleziast, avînd arbitru pe scutierul frînt de 
povara cuirasei şi-a unei zile de călărie. Protagonişti, monseniorul conte 
Fleur du Lys, mai marele comandoriei de Severin şi cavalerul Giuliano 
Fiorentino, un fel de duhovnic al ordinului şi probabil spionul direct al 
papei. Acest duhovnic pe jumătate în rasa, pe jumătate în cuirasă, 
pretinde, se pare, ca veniturile comandoriei să fie convertite în ducați şi 
din ele să se ajute misionarii trimişi în lumea schismatică a vlahilor, 
cumanilor şi bulgarilor. Se pare că monseniorul Fleur du Lys, bărbat la 45 
de ani, atletic, cu un fel de aroganta cazonă statornicita în trăsături, nu e 
de acord cu pledoaria şerpuită a duhovnicului. 

— La dracu, strigă el. Am venit aici la marginile lumii să ne refacem. 
De cînd Mihail Paleologul a luat Bizanțul, soarta statelor cruciate e 
pecetluită. Pierdem tot ce-am cucerit vreme de două sute de ani. Îmi ceri 


x xoru; STNE wr a pp, pns -y rr v 
VNE AN SLIDE D E SK f 
Na ONENI A ENNES EE pi VALÍ 
EA pi e bn AL: LU J: NVS Oa E 


a E E S S a .——_ Ñ[l oL -a — l 


imposibilul, amice. 

Probabil scutierul aştepta momentul prielnic să intervină. 

— Şi dacă monseniorul nu ordona alarma, vom pierde curînd tot ce 
avem în aceste posesiuni... Pe legea mea, monseniore, niciodată nu v-am 
văzut călăreţii trîntiți din şa mai fără respect, decît i-am văzut căzînd sub 
loviturile oamenilor acelui sălbatic, numit Litovoi. 

— Parbleu! Poftim, cavalere. Şi dumneata îmi ceri ducați, îmi ceri să- 
mi transform soldații în misionari, să schimb spada cu cazuistica şi lancea 
cu binecuvîntarea... Va să zică blestematul nu-şi vede de oile lui?! 

Se repede la gongul atîrnat deasupra căminului enorm, bate cu 
putere şi strigă ofițerului de ordonanţă, apărut în uşă: 

—  Pofteşte-l pe vicontele du Lys, pe comandantul de pe 
“L'Hirondelle”, cum dracu îl cheamă pe burgundul ăsta căpățînos şi pe 
căpitanul baron de Saint-Pons. Repede. 


3 


Sînt cîteva amănunte pentru care signor Giulliano Fiorentino ar plăti 
atu greu. Unele se referă la biografia monseniorului conte Fleur du Lys, 
altele la faptele vicontelui Fleur du Lys, unicul fiu al acestui soldat care-a 
slujit cu spada în toată lumea străbătută de cruciații epocii lui. 
Monseniorul Fleur du Lys se trage dintr-o familie nobilă care odinioară 
ocupa în Languedocul natal, pe cursul superior al Garonnei, un domeniu 
de primă mînă. Avusese neşansa să aparțină unui tată mai puțin iubitor 
al armelor şi mai mult iubitor al cărților, jonglerilor şi îndeosebi iubitor al 
scrisului. Aşa se explică faptul că repeta adeseori cavalerilor însărcinați cu 
strîngerea dijmelor cuvintele lui Jacques de Vitry, singurul popa 
inteligent, cum îi spunea în intimitate: “Feriţi-vă să stîrniți ura celor 
smeriți. Ei vă pot pricinui atîtea rele, pe cîte bunuri vă aduc. Disperarea 
este un sentiment a no Se întîmplă ca şerbii să-şi ucidă seniorii şi să 
dea foc castelelor acestora.” 

În rolul de comandor al Banatului de Severin, el însuşi n-a uitat să 
aplice spusele venerabilului Jacques de Vitry, după cum n-a uitat jocurile 
periculoase ale jonglerilor din castelul părintesc, jocuri în care se persiflă 
abil şi inteligent biserică, la aşa mod, încît nu o dată, în timpul invaziei 


Petece TE) N TENOR LL PT oo ti DAE 

UA S AIER NE EN DA, CI EAA TAAN, 
DA UPAD AENA EA SA ANRT 
P A ENE ENE SN RA TON 


mdan Laia De b A md ~Ar A < 
a 


a E E S S a .——_ Ñ[l oL m... — o 


cruciaților din nord, sub comanda lui Arnold, abatele mînăstirii Citeaux, 
tatăl său a fost acuzat de a simpatiza cu ereticii albigenzi şi era să-şi 
piardă viaţa, nu numai domeniile, pe care le-a pierdut vreme de aproape 
20 de ani, cu toate apelurile la rege. Monseniorul conte Fleur du Lys nu 
mergea cu larghețea atît de departe, încît să-nțeleagă răscoală “pastorilor” 
' şi predicile înflăcărate ale acelui “învățător din Ungaria” Iacob, care 
predică liber în franceză, flamanda şi latină. Aflîndu-se la Tours în anul 
1251, cînd răsculații luaseră oraşul, a 
aşteptat liniştit ca aceştia să-i 
căsăpească pe popi, apoi a-nşfăcat 
lancea şi spadă, punîndu-se la 
dispoziția celui dintîi detaşament de 
cavaleri... La prima şarjă 6-a rugat 
fierbinte ca Dumnezeu să-l primească 
direct în rai pe bietul “pastor” ivit în 
viziera, numai pentru faptul că dăduse 
o mînă de ajutor la trecerea intru cele 
veşnice a “cavalerilor cerşetori” 
dominicanii şi franciscanii, cel mai 
bogaţi şi cei mai potlogari dintre 
cavalerii sfinției sale, Papa. Mai avea un 
păcat capital. Îl ştia şi-l ascundea cu 
prețul vieții. Adeseori, mai des decît i-o 
îngăduia cuviință, îşi recita sieşi, ori 
vicontelui versurile lui Rutebeuf: 

“Roma trebuie să fie temelia sfîntă 

Dar acum, domneşte aici 
venalitatea, răutatea. 

Şi murdari sînt acei care trebuie să 
strălucească 

Prin curăţenia lor: din această cauză, tuturor le e mai 

Rău”. 

Probabil avea pricini îndreptățite să gîndească aşa, el mai marele 
comandoriei papale şi mai ales avea pricini temeinice să-l țină departe pe 
signor Giuliano Florentino, foarte iscusitul spion al papei, nu străin de 


ta pă 


WE ` NE E, KE PANONE AND: RGI D T 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MAA: 


cele cîteva lovituri de pumnal sau otrăviri, care-au curățat ordinul 
Hospitalierilor de puținele minți luminate pe care le avea. Şi mai avea o 
meteahnă incurabilă. Citea. Nu i s-ar fi imputat niciodată dac-ar fi 
rumegat la nesfîrşit dogmele catolice. Se pare că spusele aceluiaşi abate 
Arnold, cînd sub masca “cruciadei” cavalerilor din nord, sudul a fost 
supus tuturor ororilor şi jafului, l-au făcut să mediteze profund asupra 
vieții catolice. Spusese Arnold, la luarea Beziersului, cînd i s-a raportat că 
între cei căsăpiți nu sînt eretici, ba mai mult, se pare că sînt îndeobşte 
binecredincioşi ai papei: “Ucideţi-i pe toți, căci Dumnezeu îi va alege pe 
al săi”. 

Citea “Istoria cuceririi Constantinopolului” scrisă de Geoffroy de 
Villehardouin, dar mai ales îl citea pe vestitul trubadur provensal 
Bertrand de Born, atunci cînd nu se amuză cu românele cavalereşti ale lui 
Chretien de Troyes, carate pe o cămilă în tot fostul regat al 
Constantinopolului, aduse aici şi ţinute în mare cinste, deasupra patului. 
Pe nişte suluri de hîrtie avea trecute versurile pline de blasfemii la adresa 
clerului, în care se preamăreau bucuriile dragostei pământeşti, semnate de 
îndrăgostiți iremediabili ca Guilhem de Cabestany sau de poeţi colțoşi ca 
Marcabrun. 

În asemenea situație, cu un fiu îndrăgostit de cnezina Anca, fiica lui 
Bărbat, fratele voivodului Litovoi, acest insurgent afurisit, nu e de mirare 
că monseniorul conte Fleur du Lys frămînta sala de arme cu paşi 
neliniştiți, zornăindu-şi pintenii de aramă şi scoțînd un fel de înjurături 
pe jumătate cazone, pe jumătate ecleziastice, care n-aveau nimic comun 
cu preferințele sale în materie de literatură. 


4 


Un sfeşnic cu douăsprezece lumînări. La masa simplă de stejar, cei 
chemaţi la ordin. Vicontele Fleur du Lys, la 22 de ani, într-o tunică simplă, 
pînă la genunchi, din catifea de Flandra, roşie. Căpitanul baron de Saint 
Pons, comandantul cetăţii, tot din Languedoc şi vicontele de Semur, 
comandantul galerei, amîndoi osteni vechi, care şi-au văzut spadele mai 
mult pline de sînge, decît gălbejite de plictiseală. Monseniorul desfăşoară 
pe masă un pergament uşor îngălbenit de vreme, cu sigiliile regelui Bela 


Sie 


SEP e IT Za 


„Pro hd A ud 


ID G — a 


a n = 


IV, scris în latină de curte, cu litere groase, care vădesc măiestria scribilor 
din cancelaria regală. 

— Orice-ai zice, căpitane, diavolul ăsta nu e trecut în diploma 
noastră. Mă tem mai mult că are el dreptate, decît avem noi. 

Se pare că te-au molipsit ordonanțele răposatului vostru rege 
Saint Louis, monseniore, spune cavalerul Giuliano Fiorentino. Dreptatea 
este acolo unde ne-o impune spada noastră. Regele ne-a dat în posesie 
toată Cumania. 

— Hm! Hm! Răbdare, cavalere. Regele ne-a dăruit o Cumanie pe 
care urma s-o cucerim noi. Deocamdată... Viconte. 

— Ordin, monseniore. 

— Haide, dragul meu, să 
stabilim  temeiurile legale ale 
conflictului nostru cu ciobanul ăsta 
transformat peste noapte într-un 
diavol sălbatic. 

Vicontele priveşte cu respect 
diploma dată  comanderiei, de 
regele Ungariei. Citeşte mormăit 
obligațiile cavalerilor şi clar cele ce 
urmează: 

“Regele dăruieşte 
cavalerilor  loaniți toată Tara 
Severinului, cu munții care țin de 
dînsa şi cu toate celelalte 
dependente, de asemenea cnezatele lui Ion şi Fărcaş pînă la Olt, afară de 
țară cneazului lui Litovoi Voievod... 

— Hm! Hm! S-ascultam, cavaleri, şi să judecăm. 

— “pe care o lăsăm românilor, precum au ţinut-o şi pînă acum, le 
dăm aceasta păstrînd totuşi pentru Noi şi urmaşii Noştri jumătate din 
toate foloasele. 

— Bun negustor, măria-sa, mormăie Saint-Pons, care n-are nimic de 
sfînt în el, în afara unei spade imense, purtată cu multă curtoazie la 
centură lată, plină de paftale şi nituri din aramă. 


LI 


— *... veniturile şi slujbele din întreaga Ţară a Severinului şi din 


AAAA Sp PN St iar p" Ent A A pi 
Dr te Ss aaa Cel 


Ceai SSC 


E MTA 


cnezatele amintite mai sus, cealaltă jumătate cedînd-o ordinului... 

Dacă facem o socoteală cinstită, signor mio, din această biată 
jumătate e greu să-ntrețin comandoria, cetatea, să mă-ngrijesc de hrană 
cavalerilor, să împrospătez armamentul, grajdurile şi să mai fim şi 
rentabili pentru visteria Sanctității-sale... Mai departe, viconte... 

— “... Fac excepţie bisericile în ființă, sau care se vor mai clădi în 
toate ținuturile amintite mai sus. Din veniturile acestor biserici Noi nu ne 
oprim nimic... 

— Amen, mîrîie Saint-Pons. 

“Foloasele cîmpurilor, fînațurilor şi pescăriilor, precum şi ale 
morilor, rămîn în întregime ale cavalerilor”... 

— Amen. 

— Mai lasă, Saint-Pons, amenul ăsta. Seamănă c-un prohod 
prescurtat... Mai departe, viconte. 

“Românii cu armata lor vor fi datori să ajutore împreună cu 
loaniții, împotriva duşmanilor din afară”... 

— Întrebarea se pune, domnii mei, care români? Cnezatele vasale, 
da! Dar Litovoi? Nu există nici o bază juridică... 

— Monseniore, nu se pot aplica aici regulile după care regele vostru 
Saint Louis făcea justiție. Nu ştiu zău, cînd a venit împotriva seniorilor 
din Poitou şi Languedoc aliați cu Henric III al Engliterei, dacă însuşi Saint 
Louis avea vreun temei juridic să vă descăpățineze. Porcul de Litovoi ne 
hăcuie posturile de pază, ne ataca satele, ne calca domeniile şi noi căutăm 
temeiuri juridice ca să-l trecem prin sabie... 

Monseniorul conte Fleur du Lys nu-i răspunde florentinului. Ascultă 
cu răbdare condiţiile sub care regele prea catolic cedează cavalerilor şi 
ținuturile la răsărit de Olt, acolo unde nici un cavaler nu şi-a păscut încă 
armăsarul şi peste care domneşte în bună pace şi-n suveranitate deplină 
Seneslau voievod. Vicontele citeşte răspicat aceste condiții: dacă regatul 
Ungariei va fi atacat de-un inamic din afară, provincia donată va fi 
obligată să se ridice în ajutorul regelui cu a cincea parte a forțelor sale. 
Cînd regele va ataca Bulgaria, Grecia sau Cumania, atunci trei pătrimi din 
oamenii purtători de arme vor trebui să plece înainte. Din proprietăţile de 
pămînt cucerite şi din prăzile luate cu aceste prilejuri, ordinul va primi 
partea sa, în proporție cu oamenii şi materialul trimis de cavaleri în 


e te MAT o TNI ATTA > Tea pe 
SANN A ROEN AZARI D RAAN 
ODT e OT 4 ; En: EI ANN DA AS NC f 
S Re NÉ rE: Se Lea t NE OON J 


A -Á—— m mm. R a 


premen 
lg" hans 
UES 
LR 

` a 
+. 

> y? 


iaz TN air uaan or 
EA ONE O 


4 N, XP a 
Eida PASI 2 E dS - 
N = ae RU SI ay tă ei SU; A 


ID Pe — — a 


război. Mai mult. Sentințele de moarte împotriva mai marilor țării, acei 
“majores terrae” nobili de arme şi oi, pot fi apelate la rege. Ordinul se 
obliga să prindă armele contra tuturor paginilor, ori de ce neam ar fi, 
asemenea şi contra Bulgarilor şi împotriva altor creştini, numai dacă ar 
încălca hotarele regatului. În acest caz vor pune la dispoziţia regelui 100 
de cavaleri înarmați. Cînd un domnitor creştin ar ataca regatul, ordinul 
va da 50 de cavaleri înarmați... 

Recapitulînd diploma, monseniorul conte Fleur du Lys are 
sentimentul exact al funcției lui la acest hotar răsăritean al lumii catolice. 
Dulău de pază al regatului Ungariei şi mîna înarmată a sanctității sale. 
Atât... lar aici, lîngă el, acest viconte înnebunit de literatură pe care el 
însuşi i-a infiltrat-o în sînge, trubadur ingenios, suspinînd sub cerdacul 
acelei Anca, o schismatică superbă, înaltă, voinică, brună, cu ochi focoşi, 
al cărei părinte a intrat cu hergheliile în domeniul comandoriei, lățindu-şi 
hotarele spre apus, fără nici un strop de ruşine. 

Signor Giuliano Fiorentino îşi frecă mîinile cu satisfacție prost 
ascunsă. După raportul pe care-l va expedia mîine cu fra Vespasiano, 
direct la cancelaria papală, este imposibil să nu obțină capul 
monseniorului conte Fleur clu Lys. Lasă-l să se amuze cu blestematul ăsta 
de jongler, venit de la curtea Thesalonicului, care visează să ajungă la 
Paris, încă în anul ăsta, înainte de căderea zăpezilor. Adevărul e că 
treburile Ioaniților merg din ce în ce mai prost, datorită acestui conte 
leneş, în corespondenta cu rectorul Universităţii din Paris, căruia îi 
descrie moravurile vlahilor, cumanilor şi ungurilor, imitîndu-l pe Caesar 
sau pozînd într-un Titus Livius — travestit în hospitalier. Spectacolul ar fi 
amuzant, dacă contele zaharisit ar observa că toată maimuțăreala nu este 
altceva decît o bătaie de joc la adresa cavalerilor... 

În spaţiul gol din fața mesei are loc un tournois ciudat. Doi dulăi 
ciobăneşti, unul alb, altul negru, harnaşaţi cu şei de catifea, una roşie, alta 
albastră, cu un fel de cuirasa din petece multicolore de stofă, încăpăstrați, 
se lasă conduşi de două maimute echipate de război, în cuirase şi coifuri, 
care mînuie cu dibăcie lănci de trestie şi spade de alun. Jonglerul, pe 
nume Rudel, echipat în chip de Arlechino, cu o mască ridicolă pe faţă, 
atita acest tournois, răcneşte, tropăie, lauda calitățile celor doi armăsari şi 
talentele eroice ale celor doi cavaleri, strecurînd în laude versuri ciupite 


Ý D NA Kmen, o e < 
ninaa h K anam 


din “Roman de Renard” şi chiar din “Le Roman de la Rose”, versuri cari 
stîrnesc rîsul celor doi du Lys, mîrîitul întărîtat al căpitanului baron de 
Saint Pons, obişnuit cu ciudățeniile monseniorului şi gîndul precis al 
vicontelui de Semur, care-şi propune să-şi schimbe identitatea cu a 
jonglerului (îl va lua la bord, să-l repatrieze) de cîte ori va fi nevoit să 
înşele vigilenta soţilor prea geloşi din cinstitul ducat al Burgundiei. 

Din donjonul central se aude trîmbita. 

Oaspeţii monseniorului Fleur du Lys se privesc. Tropoțele cailor 
scoşi din grajduri. Huruitul căruțelor cu alimente. Comenzile stegarilor. 

— Da, signor Giuliano, suride contele. Între timp, am dat toate 
ordinele de cuviință. Încalecăm peste o jumătate de ceas. Voi conduce eu 
însumi expediția de pedepsire... Baroane, îți încredințez paza 
comandoriei. Hei, marinarule, cînd ridici ancora? 

— Dacă nava e încărcată pînă duminică, atunci duminică, 
monseniore... 

— Prea bine... Sper să mă-ntorc şi eu pînă duminică... La cai, domnii 
mei. La cai. Lectura diplomei noastre şi acest spectacol amuzant mi-au 
adus concluzii prețioase... La cai... 

— Rudel... 

— - La ordin, monseniore. 

Jonglerul îngenunche. Cele două maimute cocoțate pe masa mănîncă 
cireşele rămase de la cină. Dulăii se tolănesc sub masă. Monseniorul conte 
Fleur du Lys controlează uşile. Draperiile care separa sala de arme de un 
mic paraclis. 

— Rudel... Dă-i scrisoarea asta regelui. Caută-l la Paris. La Saint 
Denis. Oriunde. E slab, acest Philippe le Hardi, Rudel, e slab şi totuşi... 
Poate are să-i fie ruşine de amintirea marelui său predecesor. 

— “Droit est enseveli et royaule est morte. 

A qui se pourront mais desormais les pauvres gens clamer, Quand le 
bon roi et mort, qui tant les sut aimer”, 

Recită grav jonglerul. 

— Aşa e, Rudel... Roi des rois de la terre... Ridică-te prietene... Şi 
acum, ia scrisorile astea pentru prietenul meu, maestrul Joinville, cel 
gonit de la Universitate. Ai să-l găseşti la “Pisica care pescuieşte”, 
deasupra... | 


ECE DZ SIE a a 0 E CE Iza, 


` ay NDS, TA K F Eg- A AT dC > 
5 Ad a CZE de SUI LR IS a ice KY 


t — 
E a G e a a — nen a o a 


. — Ştiu, monseniore. 

— Roagă-l să-mi adune toate scrisorile şi să le copieze în zece 
exemplare... Şi-acum, te las cu bine, prietene. Aici, se pare că soarta 
comandoriei sta în vîrful lăncilor acestor vlahi, prea îndreptățiți să-şi 
tragă sabia, ca să n-o facă. ÎI rog pe rege să-mi întărească încă o dată 
sentința pentru moşia Fleur du Lys... Dumnezeu cu tine, Rudel... 

Dincolo de miezul nopţii, podul Comandoriei cavalerilor loaniţi din 
Banatul Severinului se lăsă cu zornăit de lanțuri şi scîrțiit de scripeti şi 
vîrtejuri. 400 de cavaleri în cuirase, aşezaţi în formații pe lance, ies la pas 
în noaptea umedă, peste care se trag tăcute valuri dense de ceață 
desprinse de pe apele Dunării. 


O PÎNDĂ DE NOAPTE, O LUPTĂ ÎN FAPT DE ZI, 
UN SFAT DE RĂZBOI ŞI ALTE ÎNTÎMPLĂRI 
PETRECUTE SUB  PRIVEGHEREA LUI  LITEAN 
VOIEVOD, ORI CUM Îl SPUN ISTORIILE, LITOVOI 
VOIEVOD 


1 


Noapte la sfîrşit de iunie pe Motru, între codrii grei de stejar, cu 
stelele licărind pe uranisc. Trei trîmbe de călăreți cu caii la mînă, prin 
codru, pe poteci de mistreți. Caii cu copitele învelite în bucăți de sac şi-n 
zdrențe. Pe urma iscoadelor, domnia sa Niculae Gavrilă, ohabnic pe Jiu, 
sub Tîrgul Jiului, dator a-i da voievodului Litean 50 de călăreți cînd se 
scoală la oaste, iar atunci cînd duşmanii calca tara, el însuşi îndatorat să 
slujească 40 de zile, cu sabia. Domnia-sa Niculae Gavrilă, din neam de 
cneji, e cîrtitor, nu-i place puterea lui Litean voievod, care i-a călcat 
curțile, atunci cînd el i-a minat un slujitor să-i spună că mai curînd se- 
nchină crujatilor de la Severin, decît unuia ridicat voievod cu sila şi 
puterea. Că s-au găsit nişte cneji pe Jii în sus, pe Motru, pe Olteț, care să i 
se închine acestui Litean, e adevărat. A fost şi el la acea închinare, cînd 
cnejii au venit în zi-ntîi de Paşti, călări, cu cîte o sută de sulițe, s-au 
orînduit în fata pridvorului bisericii din Tîrgu Jiului cu hramul Sfîntului 


Pete 197 / rez 
D Sa AANI SELAA Dă ISS ~ Sea EA DSA W 
a SED SCZ N A A 


e Da a a 


Dumitru, au descălecat, au intrat la slujba, apoi au ieşit şi-n fata oştimii şi- 
a tîrgoveților, au pus un genunchi la pămînt, au scos săbiile şi i le-au 
închinat voievodului, jurîndu-i credință pe sfînta evanghelie. El n-a 
îngenuncheat şi n-a jurat. S-au întrecut voinicii de pe Motru şi Jii la halcă. 
Au zviîrlit sulițele. Au săgetat cu arcurile. S-au trîntit la luptă dreaptă. Și- 
au înstrunat şi jucat caii. La ospăț, seara, acest Litean voievod, neam cu 
un Basarab de pe Strehaia, a vorbit de puterea ungurilor, care nu caută 
decît să se repeadă peste ei, să le apuce ocinile, ba şi de puterea bulgarilor 
şi-a sîrbilor şi-a crujaților le-a vorbit, jurîndu-i pe copii şi ocine să stea cu 
toții alături, să întindă hotarele pînă acolo unde sînt ai lor, sate 
moşneşeşti, ohabnici, ori rumîni ai crujaților. S-a strigat, s-a băut vin de 
Drăgăşani, s-au fript şi mîncat cîţiva boi şi el s-a-ntors în ohăbnicia lui, 
spumegînd. În loc să-i sloboadă pe robii cumani la tăiatul şi arsul 
codrului, că tăiase şi arsese nişte codri mai tineri, de-şi făcuse loc la 
pluguri; i-a pus să-ntărească cula, să adîncească şi curețe şanțul, să 
primenească parii putreziți în palanca... De nimic n-a avut folos, că l-a 
apucat Litean într-o noapte, de l-a sculat din aşternut, de barbă, fi-i-ar 
numele blestemat de lotru rău şi apucător. N-a ajuns s-o mărite pe Dobra 
cu Miletici, cneazul sîrbilor de lîngă Vidin, cu care-ar fi făcut legătura 
peste capul Basarabilor de la Strehaia, că-i cumpăra Miletici boii şi porcii 
şi mai ales mierea, ca lotrul şi apucătorul de Litean i-a dat-o pe Dobra 
după un văr, ohabnic sub munte şi Dobrei, afurisită, i-a plăcut să se ducă 
acolo, ca Miletici n-avea nici un dinte şi se sfințea cu prea mult usturoi şi 
cu tuica, se sfințea şi cu pastramă. Aşa că acum, îl simte pe Bărbat fratele 
lui Litean, umblînd prin codru, în dreapta lui, cu 300 de sulițe, iar în 
stînga abia-l aude pe Vlaicu, alt frate al voievodului, cu 150 de sulițe şi-n 
spate îl ştie chiar pe Litean, care s-arată vulpoi dacă-i încolțeşte pe crujați, 
ca pe berbeci. Aşa că domnia sa cască ochii, ciuleşte urechile şi se 
stropşeşte în sine asupra puterii pe care şi-a luat-o sieşi Litean şi frații săi, 
stăpînind toată țara iilor, ba închinîndu-li-se cneji tari ca Basarabii de la 
Strehaia şi alții de pe Dunăre. 


2 


Cele trei trîimbe de călăreți cu caii la mina au înlemnit în străfundul 


rog prop T Tr 


ace Up) ON la = 

MESE DOL sau Call e pp UITI AA ESAN, 
DTD pă At ps Pa N 

ery Aa NS NNA | pe E CDUS ETRE UDA ZE EL E s 


T 


codrului, atunci cînd de undeva din întunecimile tainice a răsunat un 
lătrat de vulpoi plecat la vînătoare şi i-au răspuns o buhă şi-un huhurez. 
Un singur Călăreţ, încălecat, a ieşit pe-o tăietură, în buza unui pîrîu, 
urcînd spre şleahul care venea de la Severin, trecea Motrul prin văd şi 
urcă domol spre Tîrgu Jiului. Călărețul a oprit acolo unde a ieşit din 
umbra un oştean. l-a lăpădat frîul. A sărit din şa. A luat-o în sus, pe firul 
apei. La o vreme a simţit miros de tabără, iz de fum şi tot atunci s-a 
ridicat dintr-o alunişte un freamăt abia simţit. Acolo îngenuncheat. 

— Ce-i? 

— Pace. 

— Toţi? 

— După steag, el e! 

— Tu, Vlaicule, strînge-i în cleşte, cum ţi-o spusăi... Noi mergem să 
vedem cu ochii. Să nu v-audă nici vîntu, nici pamîntu. Du-te. 

Litean, voievodul de la Jii, îşi urmează fratele, pe Bărbat, care apucă 
printr-o rarişte deasupra căreia se sting stelele, într-un abur de lumina 
lăptoasă. Rariştea îşi lățeşte marginile. Se-aud caii. Unii pasc. Alții bat din 
copite. Litean se culca. Se tîrăşte prin finul înalt, ud, în are se-aud brotacii. 
Bun finul de coasă. Dacă-i scoate pe crujați din părțile Metrului şi-i 
închide între ziduri, acolo la Severin, ori dacă-i retează acu şi-ajunge să 
apuce Severinul, se cheamă că închide calea ungurilor, poate înfige o 
vamă la Severin, îi vin lui dobînzile de peşte de la bălți, poate strînge 
osteni de pe la ohabnici, din sate şi de pe la cneji şi-atunci altfel se pot 
purta negoațele, altfel se pot despăduri hotarele şi altfel se poate apăra de 
tătari, că mereu trec spre strînsu roadelor tătarii de pe la Buzău, trec ca 
stolurile, calca satele şi pînă să-i afle unde sînt, se duc peste Olt. Seneslau 
nu-i poate apuca nici el, că nu prea are oaste în Vlăsia. Cel din fata s-a 
lipit pămîntului. Litean, voievodul, alunecă lîngă el. Se-nnălbeste de zi. 
Aici, la nici o sută de paşi, o strajă sprijinită în suliță. Altă straja la 
cincizeci de paşi. Abia o umbră. Şi alta. Şi alta. În spatele lor, caii la 
păscut. Şi-n marginea Motrului, tabăra de care. Puţine carele, aşezate 
oişte-n oişte în aşa fel, încît să apere locul unde-s ridicate corturile. Nu se 
ştie prin partea locului să se fi închis crujații între care. Şi nici să plece cu 
corturile după ei. Umblau călări. Dădeau o sabie ici, colo, unde nu ieşeau 
oamenii la slujbe. 


N NGC LA (TE SANES opt rv- 
w PUI Xa Ea îsi) ese Pe a Sa EAA 
LI Ari ze rupea E SL RS ID KANES 


T 


TS 


sp 
ca pă 


Iy, 


N Ay MAA: 


— Aştia o luară cu ruptu... Umblă să ne scoată din fundu muntilor. 
Litean tace. Ascultă cum pasc caii. Cum cade roua de dimineaţă, 
rece. 


3 


E ceasul acela plin cu aburii vălătuciți ai zorilor, ceasul dintre somn 
şi trezie, ceasul cînd îşi scutură păsările penele, îşi dreg guşile, de se-aude 
cîte-un ciripit speriat în tăcerea grea, prin care abia răzbate lumina. 
Litean, în şa, după un scoruş păsăresc, simte umbletele trîmbelor de 
călăreți sub geană codrului. De doi ani, în fiecare vară, îmbrăcat în straie 
de rînd, intra cu harabalele de peşte, primăvară şi cu cele de mei, toamna, 
în cetatea Severinului. Stă acolo o zi, două, seară îi scot gărzile afară, sta şi 
se uită. Ştie pe de rost toată aşezarea cetății. Mai ales ştie obiceiurile 
crujaților. A băgat de seamă că ceasul ăsta al faptului de zi, e ceasul greu 
al crujatului. A stat în şa o zi, cu toate torşamurile lui de oțel, l-a fript 
căldura, noaptea l-a-ngheţat frigu, ca unora le e greu să-şi scoată cămaşa 
de zale în care intră cu totul, de nu le rămîne afară decît obrazul; dorm 
aşa, şi-a doua zi se trezesc cu ochii lipiţi, nu se spală, ca mulți au rîie şi 
mâîncărimi, că-i vedea cum se ung şi-i auzea blestemînd urticările alea; se 
scoală buimaci, trec, la curățatul cailor, la cercetatul copitelor şi-al 
potcoavelor, gusta din merinde, adapă, strîng chingile, ba mai pierd 
vremea pînă cercetează spatele cailor, că au şei grele, ei grei şi se-ntîmplă 
un valtrap, ori o aripă de să să roadă şi să sîngereze. 

Lumina se-ntrupează între trunchiurile cît cetățile. Curge în trîmbe 
groase, de care se agaţă vălătucindu-se, aburii subțiri ai fînațurilor. 
Motrul îşi cîntă cîntecul sub maluri. Străjile se-ntind. Se-aude un corn. 
Aha! Comisul a ieşit buimac de sub pologul unui car. Caii nechează. 
Cunosc cornul. Uite-i şi pe crujați. les de sub coviltire. les de sub corturi. 
Cortul ăla din mătase roşie, al stăpînului. La intrare, înfiptă în pămînt, o 
lance. De lance agăţate două scuturi, vopsite în alb şi roşu. Dacă vede el 
bine, pe unul din scuturi e pictat un leu. O fi. Sînt osteni vechi. Nici n-au 
făcut ochi, că s-au şi împărțit. Unii la focuri. Alţii la arme. Alţii la corturi. 
S-aud porunci. Uite-l şi pe căpitanul lor. În zale, cu coiful sub braţ. L-a 
scos la luptă pe voinicul care-i cînta Anchii, nepoată-sa, sub cerdac. De 


pa 


ci CU AU DE SL PRN 


a a a a Pe — 


TINET IA 
A SA ONEEK fot a Se Sa SGAN, 
ANENE 


trei ori i-a cîntat. Zîmbeşte. E înalt, spătos, cu fata tăiată de sabie. l-au 
crestat-o sîrbii lui Miletici. Umbla în prada şi-n dobînda. Trec Dunărea cu 
şeicile, fură căi de pe la ohabnicii de la bălți, urcă pe Jii, urcă pe Motru, fac 
pagubă, ard şi se duc. E şi aici o sabie de dat. Numa să bage Vlaicu de 
seamă. Întoarce capul. După fiecare stejar, cîțiva sulițaşi pedestruiți. Şi 
lîngă el, Bărbat... Ciocârlia. Şi pitpalacii. Pe-ntrecute. Cruciații înhamă la 
harabale... încarcă corturile. Unii îmbuca din picioare. Turtă de mei, 
brînză şi cîte-un dram de carne. Căpitanul da nişte porunci. Slujitorii îi 
încheie lorica. Unul îi dă lancea. Altul îi aduce calul... Cei mai mulți 
crujați strîng chingile. Toată tabăra e un du-te vino lipsit de rînduiala. De 
doi ani aşteaptă clipa asta. Tot de doi ani aşteaptă chiotul sălbatic, care 
sparge în țăndări lumină albastră a zorilor. 

De peste Motru vine în goana goanelor Vlaicu. Îşi flutură sabia. 
Porunci aspre. Crujaţii cîți sînt la cai urca greoi în şei. Ceilalţi fug cu 
lăncile şi se tocmesc într-un zid de ţepi, cu vîrfurile plecate spre călăreții 
țişniți din codru. Strigăte. Rînchezat de cai. Harabalele trag în curmeziş. 
Unele îşi încîlcesc rotile. Două se răstoarnă. Căpitanul frînc încalecă. Îşi 
scapă coiful. Ridică sabia. Unde-i Niculae Gavrilă, nemernicu? 

Litean voievod se ridică în scări... Ohabnicul vine la trap, ca la 
prohod. Nu-l îndeamnă inima. Are să-i zobească el măselele, numai să-i 
pună sub tăiş pe crujaţi... Se bat. Mai ales ştiu cum să schimbe tocimeala 
de luptă, ca să facă față din toate părțile. 

— Noi? Întreabă Bărbat. 

— Mai stăm, spune Litean Voievod, s-aşază-n şa, strînge frîul şi se 
uită cum se frîng sulițele voinicilor în scuturile mari ale crujaţilor, cum se- 
ncaieră cu săbiile şi cam ca la o sută de călăreți aleargă cu căpitanul lor să- 
| întîmpine pe ohabnicul Niculae Gavrilă, pus să-şi dea pe fata credința 
ori necredinţă. 


4 


Lumina de dimineață, proaspătă. Monseniorul Fleur du Lys 
apreciază situația cu ochi de soldat încercat. Atacul coloanei de cavalerie 
venit de peste apă, acolo de fapt îl şi aşteptă, se frînge în parapetul format 
din harabalele şi lăncile stegarului Renzo da Ceri. Şiretlicul acestui de al 


Pe eee Laza) S E Aa PTA oara a St re 
SS ala Si cata To KA A R D ZY 


Pa (ac 


doilea atac dat în flancul stîng al taberei are să-l oprească el, cu lăncierii 
vicontelui. La adăpostul şarjei vor încăleca lăncierii stegarului Arnold 
Mina de Fier şi pe viul Dumnezeu lecţia va fi servita magistral. Ordonă: 

— Lăsaţi vizierele... Haide viconte. Lasă viziera. Apoi... 

— Lancea pentru împuns! 

În clipa aceea alte strigăte sălbatice, din spate. 

Mordius! Opriti! Hei, opriți! Opreşte viconte! Parbleu! E prea 
tîrziu! 

Înjura cavalerii cretini vîrîțti sub coifuri, cu vizierele lăsate, care se 
reped orbeşte în lăncile inamicului, în vreme ce din spate năvălesc de sub 
adăpostul pădurii, pedestraşii înarmați cu sulițe şi ceea ce e mai rău, cu 
topoare şi ghioage groaznice, care anihilează orice posibilitate de luptă 
învățată în sălile de scrimă. 


5 


Soarele ridicat spre prînzişor. Morti. Unii săgetați. Alții cu sulițele 
înfipte în piept. Cai muribunzi. Gemete. Oşteni sîngerînd. Unii îşi pun 
pămînt pe răni. Alții se leagă cu scamă şi pînza de casă. Luat din trei 
părti, lovit cu ghioagele, turtit sub săcuri de luptă, arme cumplite, împuns 
şi hăcuit, seniorul conte Fleur du Lys şi-a plecat sabia, rupîndu-şi-o pe 
genunchi. Şi-a dat seama că nu-l poate impresiona pe bărbatul care-l 
priveşte curios, cu acte de noblețe cavalerească. Vlahii îşi strîng mortii şi 
răniții. Pe unii-i suie pe cai. Cîte doi. Pe alţii îi urcă în harabalele venite 
tîrziu, nu se ştie de unde. Işi strîng şi ei răniții. Morţii? Cui ar folosi, 
morții aceştia ai nimănui, sfîrşiți aici, într-un pămînt de la marginea 
lumii? Monseniorul conte încearcă gînduri amare. Ştie sigur că, aici şi 
acum, cu totul anonim, într-o luptă pe care n-o va consemna nici o cronică 
şi nici un cronicar, se sfîrşeşte puterea comandoriei de Severin a 
cavalerilor Hospitalieri, comandorie trăitoare mai mult prin bunăvoința 
servilor, decît prin puterile ei. Se-ngrozeşte cînd îi vede pe 
supraviețuitori. Cu scuturile sparte. Cu coifurile şi armurile turtite. Cu 
mantiile sfîşiate. Îi numără. Douăzeci şi cinci. Vicontele, douăzeci şi şase. 
El nu s-a numărat. Aici, sub calul ucis de-o suliță, cu coiful căzut alături, 
cu armura tăiată, tăiat la beregată, cu ochii sticloşi, cavalerul Giuliano 


he ate ta) pat lasa or > me 

NERIA EE KOE, DN EAA 
TENES l ; Aa Pe pi, ? 

a a NS Poe SE CR RSS Zei 


E E a RI S m m - — —Ė— 


" 


r 


X 


LEE ONE ata E Ia 


IDE 


„acestui umblet cu capul descoperit şi ne- 


Fiorentino. Monseniorul conte îşi face cruce. Respiră uşurat. Papa nu va 
afla niciodată cum s-a-ntîmplat de fapt acest dezastru. Vlahii se strigă 
între ei. Cineva îi aduce calul. ÎI refuză. Se-ncoloneaza între prizonierii 
luaţi la mijloc de aceşti vlahi pe care i-a simpatizat într-atât, încît a trimis 
la Paris cîteva scrisori lungi, în care le descrie moravurile... Niciodată n-a 
mărşăluit dezarmat, între sulițe. Soarele a-nceput să ardă şi acest voievod 
sălbatic are, se vede treaba, prostul umor de a mărşălui înapoi, spre 
cetatea comandoriei. 

Inserare. Litean Voievod în platoşa 
unui crujat, bine înfipt în şa, priveşte 
turlele cetății Severinului poleite de aurul 
greu al amurgului. Pe donjonul central 
flutura leneş flamura Hospitalierilor. Se 
aude glas de trîmbițe. Apoi cel cunoscut al 
cornului. Cetaşii strigă la călăreți. Se aşază 
pe trei rînduri, eu sulițele la picior. Prinşii 
sînt împinşi în față. Prăfuiți. Frînți de 
drum. Una din harabale trage în marginea 
şleahului. 

Sînt acolo cei care n-au mai putut 
umbla. Şi feciorandrul acestui căpitan, 
parcă albit în două zile de umblet, în care 
el, Litean, l-a făcut să-nțeleagă rostul 


narmat, în olatul unde nu-i îngropat nici 
măcar un os, din oasele alor lui. I se pare 
că oşteanul crujat a-nţeles. Litean Voievod 
îi porunceşte tîlmaciului, un zdrahon 
negru, iute la limbă, crujat si el, care ştie 
sîrbeşte şi româneşte să-l întrebe pe mai marele, dacă se-nvoieşte să se 
lege ca nu mai bîntuie olaturile voievodului de la Jii, olaturi ale căror 
hotare le bate el, chiar acum. La un semn, oamenii de la harabale aduc 
nişte pari înalți cît statul. Se-apuca să-i împlînte la o bătaie de săgeată de 
zidurile cetății, spre Dunăre şi-n sus, din mie-n mie de paşi. lată că nişte 
osteni tîrăsc lîngă cel dintîi semn de hotar, pe care un meşter iscusit a 


av 


AN, 
S ENIN: CIEE DA. Ka 


a = as 


săpat un vultur, trei flăcăiandri. Alţi osteni ridică movila în jurul 
semnului. Litean voievod îi întreabă pe flăcăiandri: 

— Cine sînteți voi, măi băieți? 

— Io sînt Niculae, a lu Niculae Vănătoru de la Balota, domnia-ta. 

— Mă cunoşti? 

— Ba! 

Voievodul face un semn. Ostenii îl despoaie pe fecioraş. ÎL iau la 
bice. Îi trag cu nădejde. 

— Lăsaţi-l! Şi să mă cunoşti, mă a lu Niculae Vînatoru că sînt Litean, 
Voievodu de la Jii. la mai trageţi-i, mă! 

ÎI iau ostenii la bice. Fecioraşul cade în genunchi. 

— N-am să te uit cîte zile-oi avea, voievoade. 

— Aşa. Atunci să nu uiţi nici unde-am bătut hotaru, azi în zi 20 
iunie, cursul anilor de la Adam 6 780. Uiţi, mă. Niculae? 

— Aoleo, voievoade cum o să uit! Nici în mormînt nu uit io bătaia 
asta. 

— Atunci să nu uiţi şi să fii tu străjer, cu ai tăi şi toți, ai din Balota, 
dator să umbli pe hotar, slobod de dijma, să ţii numa căi de olac şi să 
repezi om la Strehaia, ori cînd ştii tu din vedere, ori de la oameni de 
încredere, că vine oarecine cu gînd rău asupra hotarului. 

— Să-ţi dea Dumnezeu zile multe, voievoade. Mai pune-i pe ăştia să- 
mi ardă cîteva bice, să nu uit să-ţi strig, că-s slobod de dijma. 

— Ardeţi-l să nu le uite pe toate. 

— Altu mai vrednic nici că-ți găseai. Hai că-mi ajunge, spune 
flăcăul. Îşi ridică nădragii şi-o tunde la fugă cîțiva paşi, în rîsul oştenilor. 

Se-mpieptoşează, vine la scara voievodului, îi sărută dreapta şi 
voievodul îi pune mîna pe creştet. Un cneaz îi întinde o sabie. Altul îi dă 
surguci de plăieş. Feciorul se-nchină şi s-aşază lîngă semnele de hotar, cu 
spatele la voievod, cu fața către cetatea Severinului, la crenelele căreia 
ieşise întreaga garnizoană. 


6 


Monseniorul contre Fleur du Lys convine că mîine dimineața să-l 
primească pe Litovoi voievod, cu suita, în cetate, pentru semnarea 


DANI ISRA Ca ea K PE 
e ia Sao DA 


e TD —a———— — ——— poeu 


tratatului care să stabilească noile raporturi între voievod şi ordin. 
Regretă profund lipsa de încredere a voievodului, care-l reține ostatec pe 
viconte. Stabileşte că oştirea voievodului, pe care-o apreciază la 1000 — 
1200 de sulițe, să se retragă o mie de paşi, să lase drumul liber, să le 
restituie caii şi armele. Noaptea pluteşte undeva pe undele sîngerii ale 
Dunării. Douăzeci şi şase de cavaleri călăresc cu lăncile plecate, spre 
cetate. larăşi sunetul trîmbițelor. Iarăşi cornul, prelung, sfişietor. 
Zornăitul lanțurilor, scîrțiitul scripeţilor şi vîrtejurilor. Căpitanul baron 
Saint Pons comanda “garde a vous”. Monseniorul se retrage în chilia lui. 
Îi face semn lui Saint Pons să-l urmeze. Sfatul care are loc e scurt şi precis. 
Datoria de onoare față de rege îl obliga să-i facă un raport încă în noaptea 
asta. Nu ştie ce se va alege cu raportul la o curte unde sînt atîtea lupte 
între partide, ca la curtea Ungariei. l-a dat cuvîntul voievodului 
învingător, că nu-i va mai calca hotarele “cele noi” şi n-o s-o facă. 

— N-o fac, Saint Pons, pentru că n-are nici un rost. E o nebunie. 
Sîntem departe de orice forță organizată. Pe cine reprezentam noi aici? 
Catolicismul? Papalitatea? 

Mi-e dor de Languedoc-ul meu natal şi pe viul Dumnezeu, dacă 
regele mă-ntăreşte în fieful meu, mă-ntorc acasă, Saint Pons! Mă-ntorc să- 
mi scriu memoriile şi să-mi cresc nepoții. M-am săturat, ţi-o jur pe Adela, 
spada asta, care m-a slujit cu cinste o viață-ntreagă şi căreia i-am rupt 
lama acum, pentru întîia oară, tot într-o viață-ntreagă. Pregăteşte mîine o 
primire vrednică de onoarea noastră. 

Parbleu, monseniore! Bădăranii ăştia ar trebui ucişi în timpul 
prînzului. 

— Baroane! 

— Monseniore! 

— Vreau să se alinie toată garnizoană. Şi-acum du-te, scumpul meu 
Saint-Pons... Du-te. Sînt obosit. 

În noaptea aceea contele Fleur du Lys a luat hotărîrea 
nestrămutată să nu-şi calce cuvîntul, a scris el însuşi regelui, şi-a făcut 
baia fierbinte într-o putină, apoi a notat cu grijă obiceiul vlahilor atunci 
cînd hotărnicesc un ținut, ca şi tactica lor de luptă călare şi pe jos, 
stăruind asupra faptului că posedă o cavalerie uşoară, foarte uşor de 
condus şi manevrat în luptă, că lipsa cuirasei nu pare un prejudiciu, 


he ate tag) pat lasa / Ar > ae 

i SE Ia e IE oi a a Ea II DR EAA, 
TENES l ; Aa Pe pi, ? 

a a NS Poe SE CR RSS Lab ESI 


E E a RI S m m - — —Ė— 


" 


r 


X 


dimpotrivă, uşurează călăreţul, îl face liber în mişcări, ca vlahii sînt foarte 
buni luptători la sabie şi îndeosebi sînt buni luptători pe jos, cu armele lor 
teribile, ghioagele şi securea. A observat la cîteva detaşamente, lancea de 
cavalerie înlocuită cu un fel de coasa ridicată în prelungirea cozii de lemn, 
cu care vlahii împungeau şi despicau burţile cailor. Vlahii poarta în loc de 
coifuri nişte căciuli din blăni de miel sau de vulpe, mai obişnuit de lup, în 
interiorul cărora pun nişte funduri de pîslă sau de plută, care-i apără de 
sabie. Acest sistem ingenios le lasă urechile libere, pot asculta glasul 
căpeteniilor, de altfel foarte limbute în luptă, care urla şi rostesc injurii 
grave la adresa inamicului. Au avantajul că iarna nu îngheață sub aceste 
căciuli şi-ntr-un fel de scurteici căptuşite cu cîlți şi cusute în trei, patru 
rînduri de postav, care de asemenea îi apăra de sabie, mai puțin de lance. 
Folosesc cu îndemînare scuturile şi arcele. Ba, după cîte s-a văzut, cînd 
cinci cavaleri au străpuns linia de pedestrime, sînt foarte buni arcaşi, 
doborîndu-i pe acei cavaleri lansați în galop, la aproape 200 de paşi. Cel 
mai îngrozitor lucru la aceşti vlahi este buna cunoaştere a locurilor şi un 
fel deosebit de a se ascunde în codrii lor, făcîndu-se nevăzulți... 

. Lumînarea din chilia monseniorului conte Fleur du Lys se stinge 
tîrziu, spre revărsatul zorilor. Niciodată n-au bănuit cavalerii de gardă în 
ultimul schimb, văzînd cînd s-a stins lumina în ferăstruică de deasupra 
incintei interioare, ca o dată cu ea s-a stins şi rostul lor, aici, pe malurile 
Dunării, sub geană munților şi sub pologul cerului scitic. 


7 


Într-o dimineață de duminică a anului 1273, prin iulie. La Tîrgul 
Jiului, într-o livadă de meri, în spatele caselor voievodului Litean, sub 
nucul vechi, dinspre Jiu. Copiii la scalda cu zvoana mare şi chiote. De 
undeva, cîntec de fete mari. Sub nuc, masa lungă din scînduri geluite, 
laviţe acoperite cu scoarțe şi sfat de bărbați mustăcioşi, bărboşi, abia ieşiţi 
de la biserică. În fruntea mesei, voievodul, în dreapta, părintele 
Amfilohie. Barba de patriarh, albă, glas răzbubuit, ochi ageri sub 
sprîncene tufă. 

— la să nu-i mai căutați în coarne lu Ladislau asta, care nu şi-a şters 
încă mucii... Ce-i, PRAGO ide de ne tot încarcă cu solii, parcă ne-ar peti?! 


"e re re.“ 


(TA Or EN a PTA op tt ALT 
RIS fo ENPI A oa Se 
pace SEE ED SET IA 
NB A rO e SA Lu: a NM E 


CAZ Sp Ni ia m 

DUNE EAIN NSE A ARN PISA 
R ziS > 49 RG: T 

DZ SED Doza PENE SAU, DA 


IP — a n = 


Ce-i tot asculți soliile, de parc-ai asculta evangheliile?! 

— Părinte... 

— Nici un părinte! Pe de-o parte te-mbrobodeşte cu solii, pe de alta 
strînge oaste la cetate, la Orşova, că-mi răspunsără veşti plăieşii de pe 
Motru şi ăi de trec munții dincolo, pe Cerna, la cetate, la Mehadia... Luă 
ohabnicii de la munca cîmpului. Ar cam fi vremea să repezi olăcari pe la 
enejii de la Strehaia, pe la cei de jos, de la Dunăre. Nu zic. Îi snopişi pe 
haidamaci, de te-or pomeni cîte zile-or avea. Îşi lasă Miletici capu pe-aici. 
Aia treceau Dunărea, intrau în pradă, se duceau. Ăştia vor să rămînă, 
voievoade. Să ne lege de moşiile alea pe care stăturăm slobozi, din veac... 
S-aducă legea papistăşeasca şi pe noi, slujitorii bisericii, să ne răstignească 
la răspîntii. S-a mai văzut. 

Voievodul ascultă glasul aspru al popii Amfilohie. ÎI lasă în ale lui. 
Aprig popa, necruţător. Vai de capul muierilor de care vorbesc unii şi 
alții. Vai de capul ălora iubeţi, care sar noaptea pîrleazurile. E răcoare sub 
nuc, s-aud albinele hărnicindu-se peste livadă şi-n el intră liniştea verii în 
pîrg, aromitoare. Şi altă linişte, mai adîncă, cu ceva din veşnicia firii în ea. 
După ce i s-au închinat cngjii şi ohabnicii şi fraţii lui din toată Ţara 
Oltului, de-a putut rîndui plăieşi şi olăcari şi rînd la trecători şi pază la 
chervanele neguţătorilor care coborau la schele, la Turnu, la Celei şi 
Ciolpanu, ori mai sus, la Nedeia, Tîfa şi Zegladeta, că umblau negoațele 
mai ales pe Dunăre şi se vindea bine mierea şi ceara, de aia tine el stupi şi 
stupari pe la toate ocinele cîte le are sub munte, umblau blănurile, 
brînzeturile, că le cumpărau ai de la Bizanţ şi nişte genovezi răi la 
tocmeala le cumpărau pe lucruri scumpe şi pe arme, că lui arme-i lipseau; 
după ce le-a tăiat nasu crujaţilor de la Severin, că nu mai intra nici 
afurisiți în hotar; după ce i-a luat capul lui Miletici, că nu se putea să nu i- 
l ia, uite că se ridică asupra lui un rege cu caş la plisc, şi-i porunceşte cu 
trufie să-ntoarcă ocinile crujaţilor, să rămînă în ale lui, ca pînă acum... O 
ciocănitoare ţocăie prin livadă. O-ngînă un grangur. Pe grangur o 
mierlă... Morile umbla, că au ce măcina. Aduc cîştig bun. Vămile iar aduc, 
că le-a trecut pe seama lui, alea de la hotare, oricît ar mormăi în bărbi unii 
ohabnici, care stau în ocinile lor, fără să se gîndească la ziua de mîine. Şi 
ziua asta de mîine i-ar găsi pe toți la ars pădurile, la tăiat vitele, la 
păşunat cirezile; i-ar găsi pe la nunti şi la botezuri şi la halcă; i-ar mai găsi 


TS 


ap 
ca pă 


Iy, 


N IP PE NL a 


pe la-nmormîntări, că-s în firea lucrurilor să fie şi-nmormîntări; iar acolo 
unde unii şi alții se ţin bine, ca dumnealui ohabnicul Niculae Gavrilă, ori 
dumnealui Gheorghe Lupu, dinspre Horezu; ori al mai tare dintre 
ohabnicii de sub munte, lon Băcescu, închis cu ziduri de piatră, acolo o să 
se vadă că şi moartea sta-n sabia voievodului, dacă ohabnicii întorc carele 
neguțătorilor, ori le bagă la curte şi pe aia îi bat cu vergile şi-i slobod goi, 
ori tăvăliți prin smoala şi prin pene. Că mai ales asta, Ion Băcescu, s-a- 
nchinat solilor regelui, îi găzduieşte la el, opreşte oamenii voievodului, îi 
opreşte carele care-i vin dinspre Tismana, intră-n ocinile plăieşilor şi nu-l 
astîmpără nici vorbă bună, nici sfatul, nici certarea în fata cnejilor... 

Îl scoate din gînduri vorba aşezată a fratelui, a lui Bărbat. 

— Dacă dumneata, părinte, avuşi veşti de la cetate de la Orşova, io 
le am din Țară, de la Haţeg. Aga că zic să tragă clopotele în dungă. Să 
sune buciumaşii de prin prepeleacuri. Să se aprindă focurile, chiar la 
noapte. Şi mai ales, să-ncalece olăcarii de-aici. Din Jii. S-alerge pe Olt, pe 
Dunăre, că altfel ne scoală ungurii din aşternuturi şi ne leagă la oblîncuri 
doar în cămeşoi. 

Voievodul înţelege dintr-o dată de ce-a isprăvit părintele Amfilohie 
slujba, de parc-ar fi dat tătarii şi de ce-a descălecat Bărbat la pridvorul 
bisericii şi-a intrat înăuntru încins cu sabia şi zuruind din pinteni. 


8 


La amiază (roabele aduc pui fripți şi-n străchini de pămînt mujdei de 
usturoi) descălecă la curtea voievodului patru călăreți. Printre ei şi 
cneazul Grigore Aghiazma, de pe Jiul de Sus, de sub poala munților, 
vătaf de plai şi cunoscător al potecilor care trec dincolo, în Tara Hațegului 
şi pe cele care duc spre satele ciobanilor ungureni, Poiana, Jina şi coboară- 
n valea Sebeşului, la cetate şi tîrg. De cum da ochi cu Aghiazma, Litean 
voievodul se-ntunecă. Măcar cîțiva ani de pace să fi dobîndit. Măcar 
cîțiva ani în care să se-njghebe satele, să se-ntărească cnejii şi plaieşii în 
ocinele lor, să poată creşte măcar trei rînduri de viței de un an, să aibă 
oamenii ce duce la tîrguri, ori ce pune-n jug să are braniştile şi sloboziile 
de le dobîndiră de la crujaţi, trei ani să-i intre lui cîştigurile de la vămi şi 
mori şi dăjdiile de cal, să aibă din ce cumpăra arme şi chivăre, şi scuturi 


SI Cos eat pe 
ip Strei SSC 


a Ve A 
(e 


de oţel... Uite ca nu-l lăsa ungurii să se-ntărească, de aceea e negru, 
cătrănit şi-l întreabă pe cel prăfuit, care i se-nchină 

— Cînd, Aghiazma, frate? 

— Azi-noapte, voievoade. 

— Şi plăieşii? 

— Le dădură o sabie şi se traseră pe urma lor. 

— Mulţi? 

— Multi... în zale, că sînt neameşii cu ai lor şi oastea regelui cu care, 
oaste tare, legată în fier. Zic să ne tragem spre Dunăre, voievoade. Să-i 
vîrîm pe undeva, prin balti. Altfel... 

— Ne iau crujaţii pe la spate, voievoade, că intrară cu oaste tare pe la 
Severin şi iote că nu uitai nici bătaia, nici poruncile de mi le dăduşi, pun 
un genunchi la pămînt si să ştii că vine călărime multă, să te-apuce şi să te 
taie... Aia nu strica satele, zic să stea tot omu la casa lui, s-asculte ca şi 
mai-nainte de domnii crujați... 

„. Biserica goală, sfinţii din icoane osteniți şi ei, lumina firavă, miros 
de lemn încins, de şindrila, de tămîie, de gînduri liniştite şi de rugăciune. 
Litean voievodul singur, doar el cu ale lui, sub privegherea Maicii 
Domnului şi-a pruncului Isus. Ascultă-n el glasuri parcă de mult auzite, 
ştiute şi-nțelese. Bărbat e pe-afară, împarte porunci, olăcarii zboară în 
patru zări, se-aud buciumele, şi chemarea cornului de la foişoarele' curții 
intra pînă aici; el stă față-n față cu tot ce-a făptuit de zece ani şi mai bine, 
unele încheiate cu sabie şi sînge, altele cu viclenie, altele cu lumina 
priceperii. A fost cneaz de Jii, cu un cnezat cît să-l înconjori călare în două 
zile. S-a ridicat voievod, de la munte la Dunăre, de la Severin la Olt, şi-a 
pus trudă şi zdroaba şi capul pentru slobozenia ocinelor ăstora, ştiind şi- 
nțelegînd că fără putere şi oaste are să-ncapă cîndva pe mîna neameşilor, 
ori a crujaților, ori a regelui, c-or să-l calce cînd tătarii, cînd sîrbii şi are să 
fie mereu în bătaia tuturor vînturilor şi-n copitele cailor veniți din toate 
zările. Ion şi Fărcaş, cnezi închinaţi regelui, se uită c-un ochi la stăpînul de 
peste munte, cu altul la tătari, dau jumătate din truda lor şi-a satelor, 
suduie în bărbi şi-şi tot ascut săbiile pe gresie, socotind să le vină odată 
bine la mîna grumazul tătarilor, ori măcar al neameşilor. Nu le vine, că nu 
le caută. Atunci cînd îţi ridici fruntea în treburile cele mai mari ale lumii, 
o şi-ncununi cu firul grijilor, cu al întrebărilor, în faptă de azi cauţi 


ESC LA (Ta O PNR ATTA a a KUARE VAAN 
NEON E NS SEZA 
Nea h NN ENAA N A MDATA AREI EN VN : 
EA * pi e Dn Li SEUL. 4 J, [L Oa E 


A -Á—— m mm. — o 


răspuns la mîine şi-n răspunsul acela de mîine, deznozi alte fapte şi 
răspunsuri ale viitorimii. Măcar dacă n-ar fi-nceput prea de timpuriu 
lucrarea asta, precum matca şi albinele lucrarea lor. 


UNDE-NSEMNĂM CU ADÎNCĂ CINSTIRE 
NUMELE VOIEVODULUI LITOVOL 

CĂZUT ÎNTRE SULIŢE ŞI SĂBII. 

ÎNTRU SLOBOZENIA OCINELOR STRĂMOŞEŞTI, 
LA CURSUL ANILOR DE LA ADAM 6781 


1 


Ce minunat licăre stelele de vară, acolo-n uraniscul de mătase al 
cerului, cîte cîntece leagănă Jiul, cum se desprind din fînațuri adieri 
uşoare şi-nmiresmate şi cît de vii au rămas în urma glasurile curților 
dimineața, cînd se porneşte robota, cutcurigitul cocoşilor, obrazul 
îmbujorat de somn al cnezinei Despina, cu toate că i-au dat fire cărunte la 
tîmple tot alintat doarme şi-acum, tot aprigă la gură, tot focoasă şi tot 
blîndă iarna, cînd se-nvăluie crivățul sub streaşină şi-n gura vetrii. 

Licăre stelele de vară, ohabnicii, cei trei, n-au răspuns la scularea la 
oaste, caii pasc sub privegherea oştenilor, ostenii ăştia sînt 800 de sulițe 
numărate şi trecute pe răboj, ca 200 de sulițe ale celor din jos, de la 
Strehaia. Le-a minat să-i ţină-n loc şi să-i hărțuie pe crujați şi oastea 
intrată pe la Severin. I-a spus şi Bărbat, l-au sfătuit şi cnejii, să i se-nchine 
lui Laslau crai şi riga... N-a vrut s-audă, cum nu vrea s-audă nici părintele 
Amfilohie, care sforăie ca un păgîn în tohoarca lui, de parcă n-ar fi om al 
bisericii, îmblînzit de cele sfinte. Le-a spus că o-nchinare aduce altă 
închinare. Că gustul slobozeniei e aspru şi tăios ca oţelul de sabie. Că nu 
se pomeneşte să te-nhami la jug ca vita necuvîntătoare, atunci cînd te-ai 
născut om, nu rob, cînd aşa-i apucat din moşi-strămoşi; ca ocina 
nestropită cu sînge nu rodeşte bărbăție şi nici slobozenie, şi alte gînduri 
ale lui le-a spus cnejilor şi oştenilor, îl ascultau tăcuți şi-ncruntați. Îşi 
ascultau gîndurile. Nu s-a auzit decît glasul unui vătaf de la vînătorii de 
pe Motru, bătrîn, cărunțit prin codrii şi prin aninătorile munților, care-a 


Sa Tamar vT e mie i aa 3 în, Lo — w a p a ~ 
ENE ” NT 4 A T A, 
UNEAN S KELSEN Ru (Qi! AI SON AZ 


A 
OD LT AS NAN TE NT UMORA TA 
LOANO EEA SAMEA AASE SRI SE) DIAES 2 SU 


strigat de-acolo de unde stătea între neamurile lui, feciori şi nepoți şi 
cumetri Şi veri: 

— Aşa-i! 

Cneazul Grigore Aghiazma a numărat sulițele, a venit la el şi i-a 
spus: 

— Te-ai gîndit, voievoade? 

— M-am! 

— Ăia sînt cu toții, cam la 2 500 de săbii şi piepturi împlătoşate. 

— Or fi. Noi sîntem pînă-n veac. 

Cneazul Grigore Aghiazma a ridicat din umeri şi s-a dus. Şi-a adus 
aminte tîrziu de spusă asta a lui Litean voievodul de pe Jii. La o vînătoare 
de urşi, cu un alt Fleur du Lys, care-şi doarme somnul de veci în fața 
altarului şi-n pardoseala bisericii domneşti de la Curtea de Argeş. Poate 
că nici nu i-a spus-o el, acelui cavaler Fleur du Lys, venit în garda 
palatinului de Oppeln, ginerele lui Nicolae Alexandru Basarab. Poate şi-a 
adus aminte de spusele lui Litean voievodul, acel căpitan de călărime 
domnească, lon Aghiazma care-a văzut, la Posada, prăpădul oştirii lui 
Carol Robert de Anjou, ajutînd pe puterile sale la acel prăpăd, dar mai 
sigur, feciorul lui lon Aghiazma, Vasile Aghiazma, stegarul. 

— Or fi. Noi sîntem pînă-n veac, îşi spune Litean voievod, s- d opere 
cu mită de oaie şi-adoarme greu, somn de oştean trudit. 


2 


De trei zile iese din Codru, taie marginile oştirii lui riga, îi izbeşte 
coada cea şerpuita pe şleahul Jiului, îi hăcuie cetele pornite în pradă, de 
trei zile sta-n sa cu ostenii lui, ostenii se-mpuținează cu fiecare izbire, riga 
are oaste tare, împlătoşată, neameşii călăresc ferecați în oţeluri, cu lăncile 
împodobite, cu căpăținile vîrîte în chivăre pe care se frîng razele de soare 
şi ca ele, tăişul săbiilor. 

De trei zile fără-ncetare, răcnete de moarte, goana goanelor, iureş şi 
de la capăt, fără să poată stăvili tropotul împlătoşaților spre Tîrgul Jiului, 
nici vindeca ranele adînci ale oştenilor, nici feri trupurile de moarte. 

De trei zile cu moartea-n suflet. Ropotul armiei crăieşti îi bate-n 
inimă. l-o sîngeră. I se scurge viul tot din inimă, cînd vede satele date 


DEAN S E AOSE 


DEAE SEENE LU: R e LESU 


DD N a DN ŘŘŮ e p 


focului, cînd vede holdele bune de secera călcate-n copitele cailor, păscute 
şi răscolite de tabără viermuitoare, nepăsătoare şi silnica. 

— Dacă vrei să nu rămii fără nici un oştean, atunci izbeşte-i de sîrg 
cu toți odată, la navală, i-a spus popa Amfilohie şi Bărbat, frati-su i-a spus 
şi Grigore Aghiazma, cneazul. La o zi de mers în pas legănat, acolo sub 
zărea albăstruie a codrului, stau toate aşezările de care şi-a legat viața. 
Trîmbiţe în oastea crăiasca. E un luminiş aici, larg de-o sută de călăreți, c- 
o clina dulce plină de garofițe de munte şi de vițelar, deasupra cerul, cu 
două pajuri rotind lin pe ariile acelea curate, codri de jur împrejur şi ei, 
umăr în umăr, nedormiți, cu caii slăbiți de goană, cu ochii în fundul 
găvanelor şi cuşmele trase pe sprînceană. 

Toboşarii crăieşti cu valtrapuri roşii, verzi şi galbene îşi mina caii 
înainte. Trîmbițaşii intră-n tocmeala, lasă loc neameşilor împlătoşaţi care- 
şi flutura surguciurile albe de la chivăre. Îşi joacă armăsarii şi se-nghesuie 
nici la patru sute de paşi, că li se văd pavezele, s-aud poruncile şi toată 
lumina zilei cade pe flamurile, pe trîmbitele şi pe platoşele lor, de parcă- 
ar fi vreo oaste din poveste, cum numa-n povesti s-aude a fi. 

Ai lui se pleacă unii în şei, să vază mai bine. Alţii se ridică în scări. 
Părintele Amfilohie îi stă pe urme, cu crucea în stînga şi-un paloş luat de 
la crujați în dreapta. Azi dimineaţă şi-a umplut comanacul cu cîlți. Peste 
cîlți a-ndesat un fund de plută şi peste fundul ăla de plută a mai pus nişte 
zdrenţe. Sub rantie, cojoc gros, de-l trec toate năduşelile. 

— Că n-o fi gerul Bobotezii, sfinţia ta, l-au luat în păr, ostenii. Popa a 
rîs într-un dinte şi-a tăcut. Bărbat în dreapta. Grigore Aghiazma în stînga. 

Pe şase şiruri, şase sute de călăreți. De jur împrejur Tara Jiilor, 
dezmierdata. Şi-n el o linişte fără margini şi fără întoarcere. 


3 


Huruit repede de tobe. 

Flamuri legănate la pasul cailor. 
Trîmbiţe. 

Flamuri legănate la trap. 
Huruit de tobe mînios. 
Rînchezat de cai. Porunci. 


O trîmbiţă, prelung, ca o chemare. 

Valtrapuri roşii, albe, albastre, galbene, chivăre cu surguciul 
fluturînd în goană, sulițe cu prapore albe şi roşii şi verzi plecate scurt 
pentru împuns, ropotul înnebunit al copitelor, huruitul greu al platoşelor 
şi dintr-o dată chiotul sălbatic al cneazului Aghiazma: 

— Pe ei măăă! Pe ei! 


A 


Inserare dulce, ieşită trist din codri. Morți mulți, morți de-ai 
pămîntului, cu lănci în piepturi, sparți de paloşe, tăiați cumplit la gît, la 
piept, despicaţi, căzuți în fînațul călcat şi răscolit, ochi sticloşi peste globii 
cărora au început să umble furnicile, sînge închegat în colțul gurilor, pe 
obrazele bărboase, sînge-nchegat pe trupurile hăcuite, cai căzuți în brazda 
şi-ntre morți, cu două sulițe în piept, răsturnat pe spate, Litovoi 
voievodul, cu sabia căzută alături, peste obrazul fioros al popii Amfilohie 
despicat de la umăr la brîu. 

Inserare dulce, legănătoare, două păjuri rotind lin în ariile sîngerii 
ale văzduhului, răsufletul codrilor, aromitor şi morți de-ai pămîntului, 
răsturnați în glie, de jur împrejurul voievodului. 


A, gitebatur. Ker uat ai eter 
p: Contra Bazăraa. À 


j pe Ep 
e URR: =) 
ar li Da sa 
Cp i SE B a a De e aa a ALA 
Capuulo Gloms dsiınf fis: | PE 
VLAICU magng eE | 73 
bilis aiina pruderae Nulias n | E 
du nnmnbo nulhs ferma | E 
piesien cer fina vroiai cele!” 
„a tra prter Dupont îena. Er î | 3 
: | CUT €8ird muntos magia | 
ceia CC altu to none Gt. 


/TITORII 


NACAZANIE SILNIM, ADICĂ 
E CERTAREA CELOR PUTERNICI ŞI 
SPUNEM NOI, CERTAREA 
COTROPITORILOR CU SABIA ÎNTRE MUNȚII ȚĂRII 
ROMÂNEŞTI, LA POSADA, DE CĂTRE MĂRIA-SA 
BASARAB — ÎNTEMEIETORUL 


1 


— Trecură 59 de ani, căpitane Năstase, de cînd muri Litean voievod, 
aşa cum îți poveștii. 

— Şi Carolu asta Robertu zice că vine aici la nuntă, ori la pomană, 
ori la ce vine? i 


— Vine. 

— Tocmişi pîndele? 

— Le! 

— Repezişi olăcari la curte?! 


— Atunci, căpitane Aghiazma, binecuvîntat să-ți fie numele, să ne 
culcăm iepureşte pînă ne dau pîndele veste c-a ieşit din cetate de la 
Severin. Ca iese-n noaptea asta, cum mă cheamă pe mine Năstase. Poate 
la noapte nu iese însuşi riga, că nu se cade la o fată subțire ca a lui. Da 
călărimea din fruntea oştii, straja ai dintii, iese. Dumneata, stegarule Niţă, 
taci? Slujişi la frînci, slujişi la genovezi şi acu taci? 

Focul de tabără moare-n spuză. Caii pasc în poiană. Străjile stau 
rezemate-n sulițe. Pe şleahul Motrului trec harabalele băjenarilor. S-aud 
mugetele domoale ale vitelor. Cîte-un scîncet de copil. Şi glasul femeii: 

— Taci cu mama, taci... 

Umbre prin piîlpîirea luminii. Oameni din jos, dinspre Balota, 
dinspre Strehaia, harabalele scîrțiitoare şi-un glas: 

— S-o ţineţi pe Motru, pînă sus, la codri. 

— Ne sculară din aşternuturi. 

— Bucate ca-n anu asta... 

— Noi pe-acolo, otrăvirăm fîntînile. Cu cucuta. 

— Să bea riga, pînă n-o mai putea. 

— Taci cu mama, taci. 

— Tot am pustiit, că ne plînge, inima. 

— Voievodul ăla de la Argeş... 

Tăcere. Şi peste noaptea de septembrie rece pogoară umbra 
voievodului de la Argeş. Căpitanul de călărime lon Aghiazma o-nvie cum 
i s-a părut lui, la o cătare de oaste, cînd i s-au închinat de Paşti toți 
ohabnicii din ținutul Cîmpu-Lungului şi Argeşului şi din jos, de pe 
Dîmboviţa şi Prahova şi mai jos, ăi din Vlăsia, cnejii toți cînd i s-au 
închinat şi-au juruit credință pe sfînta evanghelie, împreună cu ei, cei din 
osul neamurilor lui Litovoi voievodul de pe Jii, au juruit credința şi-a 
treia zi de Paşti au purces oastea cu praporii în frunte să-i scoată pe 
pagini din olaturile răsăritene, pe tătari şi pe cumani. Le-a apucat 
voievodul muierile, copiii, i-a robit, ălora le-a dat o sabie de i-a fugărit 
către negurile dinspre codrii Buzăului. | 

Iarăşi umbre, iarăşi harabale şi glasuri prin noaptea de septembrie, 
aspră: | 

— La noi e un ohabnic, Măgurean îi zice. Strică hotarele cu ostenii 
de-i ține. | | 


5 Are IUL ENE RISE aie SI 


e ED —c..———— — ——— Ra 


— Şi? 

— Le strică. Intră-n devălmăşie. Porunceşte. 

— N-are leac? 

— N-are! 

— Un'sa aibă? 

Se pierd spre nu se ştie unde. Căpitanul celălalt, Năstase, se gîndeşte 
la voievod. Cum au posăduit toate satele la cetate la Argeş, cînd a coborit 
măria-sa de la Cîmpulung, din curțile domneşti ale lui taică-su, Tuhomir 
voievod. Şi-a durat cetate la Argeş, din piatră şi case domneşti din piatră 
cu beciuri adînci şi largi şi răcoroase pentru merinde, pentru butiile cu 
vin, pentru bogăţia ocinilor. S-a ridicat Tîrgul Argeşului din pămînt. Vin 
neguțători din patru vînturi. Vînd arme, vînd inele, brățări, pietre 
scumpe. Măria-sa sta în scaun cu putere. ÎI simte aici, în poruncile de i le- 
a dat. 

— Căpitane Năstase. Te-am ridicat dintre ai mei... 

— Măria-ta. 

— Te-am ridicat să fii sabia mea, acolo şi ochii mei şi mîna mea 
domnească. 

— Ascult, măria-ta. 

— Să-l munceşti pe riga, pînă-l trec năduşelile. Nimic să nu rămînă 
înaintea lui. Pustiul să-l faci. Să-i tai mîinile alea apucătoare pe care le 
repede peste țara şi să mi-l aduci aici la Argeş, lihnit, cu burta lipită de 
şira, să mi-l aduci aici, auzi, aici, la mîna mea să-l aduci. 

— Cum ţi-e voia, măria-ta. 

Acu sta şi-asculta cum pocnesc tăciunii în spuza şi se gîndeşte că 
afurisitul de riga lua cetatea Severinului cu paloşu, îi tăie pe osteni, 
pîrcălabul Sfetcu căzu pe ziduri şi el abia aşteaptă să-şi încerce sabia pe 
grumajii nemeşilor, să vadă şi ei cum le stă descăpăținați, dacă din vechi 
se ştie că aici şi-a pus viața acel Litean voievod de care pomenesc 
cîntecele. 


2 


Acel căpitan Ion Aghiazma, nepotul altui Aghiazma care-a stat cu 
pieptul pentru voievodul lui şi acel căpitan Năstase, de pe la Cîmpulung, 


RE 


AN 


SIE pe aa RINN EASE 
ANE NEU 
Ldr: 


SOE OAN A, 


A 


< 


> meee Î.C 


foarte iubitor de ţuică veche, gălbejită de bătrîneţe prin butii cu doage din 
anume lemn de codru; mai iubitor de jupînese trunchioase, înflorite prin 
curțile moşnenilor de la Rucăr, ori mai din jos, de la Lereşti şi 
Dragoslavele — aici era una Ruxandra, muiere s-o iubeşti o iarnă, şi acel 
stegar Nită, care-a slujit la Frînci, că s-a dus c-o galera burgundă şi nu s-a- 
ntors decît după zece ani, aceşti trei osteni adunați la un foc de tabără, în 
noaptea aceea de septembrie 1330, aveau inimile bărbate şi tăişurile date 
pe gresie. Nu ştiau domniile lor că-ncep o cîntare a patriei şi-un imn de 
slavă al războinicilor ei... 

. Cei trei osteni îşi trec o tigvă cu rachiu, înainte de a da geana pe 
geană, cînd din josul şleahului urca la goana goanelor un călăreț. 

— De cînd mă milui măria-sa cu ocina de la Albeşti şi cu jumătate 
din Moara Lătarului, de la văd, din scaunul vechi, abia-mi mai țin 
nădragii-n vine, mormăie căpitanul Năstase, ca unul pentru care mila 
domnească înseamnă slujba de oaste, din zori pînă-n zori, de la juneţe la 
cărunteţe. Călărețul se rupe din întuneric. Străjile îl iau între sulițe. 

— Vorba de la cetaşul Ilie, către capitanu Năstase, spune gîtuit 
oşteanul. 


3 


Pe la jumătatea lui octombrie, la Rîmnicu Vîlcii pe malul Oltului. 
Cetățuia de pe măgura Petrişorului arsă de ostenii lui Basarab Voievod. 
Tîrgul pustiu. Doar cîte-un cîine de pripas dă tîrcoale taberii majestătții 
sale Carol Robert de Anjou, legată în mîlul Oltului, într-o luncă pîrjolită 
azi noapte cu foc, de umbrele nemiloase ale acestui pămînt blestemat. Sfat 
de război în cortul regal, din mătase albă. Participă Toma, voievodul 
Ardealului, magistrul Andrea Albensis, păstrătorul sigiliului, bărbat 
luminat, uşor cărunt, care poartă cu demnitate gravă povara cuirasei de 
oțel suflat cu argint; comandantul lăncierilor regali, oştean vechi, 
numindu-se el însuşi Arpad, cu urme de sabie în umerii obrazului, 
mustata prelinsă, înzăuat; comandantul convoaielor regale, crăcănat şi 
mahmur, cîțiva nemeşi din Transilvania, obligați prin legăturile de 
vasalitate să-l însoțească cu cîte 10 lănci. Carol Robert de Anjou ştie foarte 
bine ca o dată cu moartea ultimului arpadian şi cu stingerea dinastiei, în 


d p ET P x” Tr 


EN — > m_w 
UD A pal a PS AC a SI ISS S SPA i MAN SE AAN, 
Pea EEEO ENA S SOS 


DN S G S e e - PS 


mintea fiecăruia din aceşti mari seniori se urzesc planuri noi de luptă 
pentru tron, după cum tot atît de bine ştie că biruința lui din octombrie 
1307 căreia îi datorează acest tron, este totuşi o biruință a armelor. Şi 
soarta armelor... 

De trei săptămîni se bate cu umbrele. Oamenii lui Basarab îl atacă 
noaptea, ori cînd stau la masă, ori în zori cînd îşi adapă caii, ori în amurg 
cînd vor să se-nchine şi iarăşi la miezul nopții, ori înainte de a se lumina 
de zi, încît doi stegari şi-au pierdut minţile, jumătate din oştire sta-n 
alarma, în vreme ce jumătatea cealaltă încearcă să se odihnească. Afară 
strigăte sălbatice. O goarnă sfişie liniştea după-amiezii. Intră scutierul, 
cavalerul Paolo Ricci. 

— Majestate. 

Se bîlbîie. 

— Haide, Ricci! Pe Dumnezeu, n-au năvălit tătarii, Ricci. 

— Nu, majestate... S-a-ntors comandantul detaşamentului... 

Comandantul convoaielor se clătină... “De foame”, îşi spune regele 
şi iese din cort, zornăindu-şi pintenii de aur. Calul gătit cu frunze. 
Stegarul Farkaş lanoş, cel mai bun spadasin al gărzii călare, legat pe cal 
fără şa, descult, fără cuirasa, fără arme, fără coif, cu o traistă atîrnată de 
gît. Urme de sînge pe obraz. 

— Dezlegaţi-l! Ordonă regele. 

Intră-n cort, fără o vorbă. Îşi pusese multă nădejde în detaşamentul 
comandant de Farkaş lanoş, stegarul repezit pe Olt în sus, cu 200, de 
sulițe şi 15 care ale armatei, în satele pe care cunoscătorii țării ăsteia de 
iad le ştiau bogate. 

Intră comandantul convoaielor. Îngenunche. Aşază jos traistă. Pe 
traista o bucată de mămăligă de mei, o ceapă şi o tigvă, după miros, cu 
rachiu. Regele salivează. Loveşte traista cu vîrful cizme. 

— Să v-aud, domnilor, spune aspru. Tu, voievoade, Toma, care mi-ai 
cerut posesiunile Ioaniților. Nu mi-ai spus că expediţia asta va fi ca o 
plimbare de nuntă? Haide! Mi-ai cerut Severinul. Ți l-am cucerit. Mai 
departe, domnilor?! 

— Să ne retragem pe Olt, la Sibiu, măria-ta, spune magistrul Andrea 
Albensis... Caii cad din picioare. N-o să-i mai putem încăleca. Acesta nu 
este război, majestate. | 


EERE La ONE ARTA D SA VITA PAIN INA D= 
SS pad INNEN AARTEN AA (ISN VAZA | 


ED SED E SOD SAD de SAU 


a e m E a i ——— m 


Nem 


— Dar ce este, magistre? 

— Prăpădul, majestate. Prăpădul. 

Trîmbiţe. Forfota. Porunci. Regele îşi ia pulsul. Abia-l simte în vîrful 
degetelor. N-a mîncat în lege de-o săptămînă. Rîurile mici, otrăvite cu 
cînepă. Păşunile din calea oștirii, arse, cale de-o zi de marş. Blestemaţii 
ăştia îi ghicesc gîndurile. Oriunde se-ndreaptă, la o zi de marş înainte 
găseşte pustiul. Îi e frică. Gyulay Arpad, căpitanul lăncierilor, iese cu 
coiful sub braț. Ridică perdeaua 
de la intrare. Spune scurt, 
ostăşeşte. 

— Soli ai voievodului 
Basarab, majestate. 

Carol Robert de Anjou nu-şi 
stăpîneşte mirarea. Aude ramătul 
taberei. larăşi, departe, o chemare 
de corn, străină? Străină. Nu. E 
chemarea cornului care oprea 
atacurile de noapte ale vlahilor, 
care-i făcea să dispară fără urme, 
chemarea blestemată a cornului 
înfiptă adînc în el şi-n toată 
oştirea... Aici? Ziua? La marginea 
taberei lui? Îşi zvîrle fruntea în 
sus, cu mişcarea caracteristică 
angevinilor războinici şi- 
nfumurați, atît de evident 
provocatoare încît magistrul 
Andrea Albensis îi spune ferm: 

— O rog prea plecat pe 
majestatea voastră, să primească solia voievodului Basarab. 

.. Tablou de oaste. Lăncierii pe trei rînduri, încălecati, cu lăncile la 


picior şi vizierele ridicate, înjurînd mai tare sau mai încet, ordinele care i- 
au încălecat, pe Basarab cu solii lui, după masa tihnită şi... foarte încet, pe 


însuşi majestatea sa. Nobilii cu scutierii purtîndu-le lăncile la care flutura 
fanioanele cu însemnele heraldice zugrăvite şi pe scuturi. Toboşarii regali 


SSA 
EEE KN a 


răpăie în tobe. Trimbitele sfîşie văzduhul. Cortul alb al regelui spre care 
conduce culoarul străjii de lăncieri, înconjurat de corturile multicolore ale 
nobililor. Doi paji ridică perdeaua. Străjile se schimbă şi dublează, cu 
halebardele la picior. În cort s-a jucat mica comedie a înfățişării regalității. 
Regele şi-a pieptănat buclele, şi-a pus coiful, magistrul Andrea Albensis a 
făcut semn pajilor să aducă scaunul regal, ornamentat de meşteri 
florentini, nobilii s-au aşezat după rang şi importanta în spatele regelui, 
punîndu-şi coifurile şi luîndu-şi cele mai crunte figuri, fără să-şi poată 
stăpîni ghiorăitul matelor, lucru cu totul supărător. Din susul Oltului, la 
galop, trei călăreți. Cel din dreapta, căpitanul lon Aghiazma în coantăş 
nou din urşinic roşu, cu găitane, la cuşma cu pene de gotcan, duce la 
sulița un steag alb. în stînga, căpitanul Năstase, cu platoşe din piele de 
bivol, ferecata cu bolduri de oțel. Tot cuşma, cu surguci de stîrc alb. La 
mijloc dumnealui spătarul Nicola Ursu, în chivăra rotundă de Kiev, cu 
plasa de zale apărîndu-i grumazul, cu platoşe suflată în aur şi botine 
frînceşti, înalte peste genunchi, din piele galbenă. La şold cu sabie 
persienească, cu strajă bătută-n nestemate, mai mult rubine şi opale, iar 
teacă din catifea roşie, cu ferecături de aur şi cîte-un rubin cît oul de 
porumbel, călărind într-o şa de Damasc, la fel de ferecata în aur încrustată 
cu rubine, sa şi echipament care stîrnesc un murmur între lăncieri, 
accentuat de felul cum aleargă în galop nobil, cu gâtul încordat, armăsarul 
spătarului, negru, lucios, parcă atunci ieşit din mîinile grăjdarilor, cu 
coama şi coada împletite cu sîrme strălucitoare de argint. 

La o sută de paşi de cortul regal, doi halebardieri opresc solii. Un 
căpitan mustăcios îi pofteşte aspru, să descalece. 

La cincizeci de paşi, alți patru halebardieri îi opresc din nou, prin 
încrucişarea halebardelor. 

— Ăştia nu s-au săturat de foame şi de sabie, mîrîie căpitanul 
Năstase. 

— Taci, căpitane, uită-te cum le-au ieşit coastele bieților cai, 
holbează-te la întocmirea ostii şi cugetă, spune spătarul Nicola Ursu, 
renumit la jocurile de halca de la curte, că se lupta c-un urs de-l ținea 
voievodul într-un ţarc, pentru plăcerea măriei sale. 

— Vrea riga să ne cutremure cu pohfala, domnia ta, spătare. 

— Asta vrea, căpitane Aghiazma. 


Pe ce da == re- 
= DA ANDIE ES lu SI, ` BAA EA EAA W, 
E ENE NE ES SOES 


e - T 


ta pă 


x; 


N Ay MA 


Trîmbite. Huruit scurt de tobe. Halebardele se ridică. Alt căpitan şi 
asta mustăcios, îi duce la cort. Cei doi căpitani rămîn afară. Intră spătarul 
Ursu. Spune tare, atît de tare, ca se-aude pînă la şirurile de lăncieri: 

— Din partea “Lui de Hristos dumnezeul şi de Hristos iubitul Io 
Basarab voievod singurul stăpînitor pe tot pămîntul Ungrovlahiei”. 
Huruit de tobe la semnul căpitanului cel cu mustățile atîrnîndu-i pe 
platoşe. Glasul spătarului: 

— Măria-sa, Basarab voievodul, de pace iubitor, prin gura supusului 
sau spătaru Nicola Ursu, de la cetatea sa de scaun, către măria-sa riga 
Carolu Robertu de Anjou, această solie. Ca să fie pace între măria-sa riga 
şi măria-sa Alexandru Basarab, fiul lui 'Tuhomir Basarab, voievodul de la 
Cîmpulung şi Argeş, să nu se strice țara şi să nu se risipească viețile 
supuşilor şi avuţiile lor, măria-sa voievodul se-nduplecă să plătească 
măriei sale lu riga, tributul pentru care s-a pornit cu război, să-i întoarcă 
cheltuielile făcute cu strîngerea oştirii şi cu zilele de plată ale steagurilor 
de călăreţi, iar pentru pecetluirea acestei învoieli şi ca un semn de 
credință, să-l dea la curtea măriei sale lu riga, pentru deprinderea cu cele 
ostăşeşti, pe însuşi fiul măriei sale, Nicolae Alexandru Basarab. 

Alt semn al căpitanului împlătoşat. Trîmbițe. Tobe. Cei doi osteni, 
Aghiazma şi Năstase se privesc prostiți. Mai apoi, Aghiazma: 

— Nici nu se putea un prost mai mare ca mine şi un deştept mai 
aprig decît spătarul. 

Rămîne cu vorbele agăţate de buze, cînd aude răspunsul regelui, pe 
care-l rosteşte repede un tălmaci, pentru că glasul regelui, slăbit de foame, 
se-nstăpîneşte peste cel fricos al tălmaciului. 

Să-i spui aceluia de tine numit voievod, că nu vorbesc cu el, 
pastorul oilor mele şi că nu peste multă vreme îl voi scoate de barbă din 
ascunzişurile sale şi-atunci îmi va cerşi viața sa şi alor săi, iar pe voi, 
supuşii mei neascultători, vă voi certa cu asprime necrezută. Şi-acu du-te, 
pînă cînd mînia mea nu se revarsă ca răcnetul sălbatic al leului. 

Spătarul: 

— După porunca mariei tale. Solii sînt ținuți în cinste şi la tătarii cei 
pagini. Mînia nu-i sfetnic bun, măria-ta, rigo. Plecat mă-nchin şi te-aştept 
la acele ascunzişuri de care vorbeai. 

Nişte răcnete, sunetul unei săbii trase din teacă şi spătarul Nicola 


WEF i DS YE EEEO RIN A 
OSE 


NO E DE SUL 


ID G — 


Ursu burzuluit, cu bărboiul vîlvoi, spunînd: 
— Dacă nu m-o hărăzi măria-sa c-o moşie, să nu-mi ziceți voi Nicola 
Ursu de Brădet. 


A 


Toamna spre scăpat, dincolo de jumătatea lui octombrie, cu plopii 
de pe Argeş, întristați şi galbeni, 
cu livezile domneşti înfiorate de 
amurgul duios, cu lumina dulce 
căzînd blînd peste frunzele roşii 
ale perilor, peste cele ofilite ale 
nucilor. 

Măria-sa Basarab voievodul 
de Cîmpulung şi Argeş într-unui 
din foişoarele cetății Argeşului, 
de vorbă cu messer Giacoppo 
Casadinuova, meşter zidar, 
arhitect Şi binecunoscut 
giuvaergiu raguzan. Lîngă 
messer Giacoppo, un kir lanopol 
Satis, şi el meşter arhitect, zidar 
şi mai ales iconar de la Bizanţ, 
bun de gură, care-i spune lui 
messer Giacoppo, ca bisericile lui 
sînt reci şi neprimitoare, ca-n ele 
omul se simte străin şi lipsit de 
suflet, în vreme ce-n bisericile 
ridicate de domnia sa, sufletul 
omului se-nalță şi cînta cîntece de slavă Domnului Savaot... 

— Aici, la noi, nici vrem a-l împunge pe Dumnezeu cu sulițele 
turlelor, cum au obicei saşii, nici nu ne fălim cu lărgimea naosului, în care 
să ne pierdem pe noi înşine, spune meşterul Vasile Neagu de la 
Cîmpulung, în greceşte. Măria-sa pofteşte biserica domnească unde să-şi 
aline sufletul şi-n care să găsească veşnică hodina cei ce vor veni după 


premen 
lg" has 
UES 
AEn 

` 4 
+. 

> y? 


~ tarn SN 

SI: eee ee oile 
D: D a cf p 
N Use Ste i Y E ES bă 


IP — — a 


măria-sa, căci măria-sa rămîne să şi-o dobîndească la ctitoria măriei sale, 
pe care-am durat-o cu mîinile mele, la cetatea de scaun a Cîmpu- 
Lungului. 

Basarab voievodul surîde vorbelor meşterului Vasile Neagu, cu un 
fel de îngăduință ironică. Messer Giacoppo Casadinuova va fi el un 
meşter vestit de biserici, dar nu se poate spune că nu e un diplomat în 
care zac deopotrivă o iscoadă iscusită, un foarte vajnic călător şi trei 
neguțători dintr-o dată. Fiecare din aceşti trei neguțători poate vinde unui 
al patrulea, pe ceilalţi doi. Îi aduce în fiecare an ştiri din toată lumea 
bizantină, de la Raguza, clin cetăţile italiene. Prin el a legat negoațe cu 
genovezii, prin el cunoaşte starea cetăților de dincolo de Dunăre. Aici, la 
Argeş, unde şi-a durat casa domnească de piatră, să mai stea toamna la 
strînsul rodului şi al poamelor printre ai lui, aici unde s-a-nchis dinspre 
munte cu cetatea ca un cuib de vulturi de la Căpăţini, unde stă pîrcălab 
nepotu-său, Neagoe, aici şi-a pus în gînd să-l aducă pe riga. Se uită 
împietrit la carele cu băjenari scîrțiind din osii pe sub podul cetății, pe 
calea Cîmpu-Lungului. De jur împrejur, trei zile de călărit la trap, pustiul. 
ÎI doare pustiul. Zile-ntregi l-au durut trîmbele de fum ridicate pe toată 
valea Argeşului, behăitul turmelor de oi, mugetul tamazlicurilor, toată 
bogăţia ţării arsă, dusă prin codri şi la munte, acum în fapt de toamnă, 
cînd i s-ar fi cuvenit fiecăruia hodina şi bucuria nuntilor, după dragostele 
din vară. În toţi codrii, în coasta fiecărei poteci, stau pîlcuri de călăreți. 
Temeiul ostii e pe apa Doamnei, la Domnești, să-l aibă la o nevoie, preț de 
cîteva ceasuri de goană. Aici îl aşteaptă cu lăcomie pe Carol Robert de 
Anjou cu toată pohfala lui şi-i tremura inima că nu cumva riga să se 
răzgîndească şi să dea dosul. Are un gînd pe care şi l-a-ntărit de cîțiva 
ani, de cînd a strîns în mîini toate ştirile despre olaturile răsăritene, pînă 
la Marea cea mare, pînă la Nistru şi toate cnezatele Buzăului şi-ale 
părților brăilene, peste care trec tătarii din Bugeac şi din stepe. 

Aici, în cetatea asta a Argeşului, unde are de gînd să zidească 
biserica domnească şi alte curți, cu adevărat voievodale, aici are 200 de 
arcaşi şi-atit. Apa de la trei fîntîni şi de-ale gurii pe toată iarna. 

Se uită peste zărea cu lumina pierită, prin care trec fire de mătasea 
morților şi vede toate drumurile spre mare şi Nistru, vede cetățile de la 
vaduri, vede satele şi tamazlicurile, stupinele şi iazurile, livezile şi 


_—. ro pp * 


P "y `S G de 
pen n aan 


sloboziile, strajă domnească şi tîrgurile, iarmaroacele şi umbletele slobode 
ale neguţătorilor, le vede cu nemaipomenită limpezime, după cum aude 
cu o tresărire de bucurie ropotul celor trei căi venind în goana goanelor 
de la Tigveni. 

— Să ne mîntuim de riga şi ne-om sfătui cam cum să fie acel lăcaş 
dumnezeiesc, spune în elina, cu ceva aspru şi tăios în glas. 

Se ridică din jilt, şi-atunci se vede că măria-sa Basarab Voievod e un 
bărbat zdravăn, cu plete negre, uşor înspicate de fire argintii la tîmple, cu 
barba tunsă după moda apuseană, cu trăsături frumoase, negricios, căruia 
îi plac diamantele şi perlele, pentru că le poartă la inel, încrustate în lanţul 
de aur de la grumaz, la straja sabiei şi la centură. Se mai vede că se- 
mbracă după moda cavalerilor italieni, îmbogăţita cu culorile şi fastul 
curții bizantine. 

Străjile din schimbul de noapte ies din casa străjii de lîngă poarta 
cetății. Cineva strigă de-afară: 

— Degrabă, pîrcălabe Ion, că nu-i vreme. 

— Acu, măria-ta. Acu... Să se-ndure Petrea asta să tragă vîrtejurile, 
trage-i-ar tătarii maţele pe garduri, să-i tragă. 

Şi-un glas răzbit, bolovănos: 

— Nu te potrivi, măria-ta, la pîrcălab, că-i tună şi-i fulgeră i cînd 
face ochi. 

Basarab voievodul rîde într-un dinte. Coboară scara şi-şi aşteaptă fiii 
în cămara lui de taină. 


5 


Pe la miezul nopții aceleia de octombrie a anului 1330 a-nceput 
asediul cetății Argeşului de către regele Ungariei Carol Robert de Anjou. 
Fiii voievodului Basarab i-au adus veşti despre tăria oştirii duşmane. 
Despre starea ei de spirit. Au primit ordinele precise ale voievodului. 
Nicolae Alexandru, cel mai mare, instruit pe lîngă Dobrotici, ofițer cu 
rang de strateg la Bizanţ, schimba calul şi călăreşte cu o suită de patru 
călăreți spre Domnești, cu dispoziția să aducă cele 2 000 de sulițe, 
călărime moşneşească de sub munte, săbii agere şi tari, pînă în cotul 
şleahului de deasupra Vilsăneştilor, iår un pîlc de călărime să stea în 


Pd i 
p À 
pe 


ECAA NE N Pe p rene 7 
NSAN SRNA AA POEME A D wa 
Sr sila 


EREE SEV EES BEANA TON, s 


D 
E a G e a a m ——— —— a a 


r 
K 


wr ENIN ET 

ELAO SS 
i $ E za (fr CE Pas, că SU, i 
aia CAVE a AAS LARS Di 


IP — a n = 


priveghi chiar deasupra cetăţii, pe măgurile împădurite de unde să vadă 
tot ce se-ntîmplă la cetate. Radu să-nchidă şleahul care coboară spre 
Piteşti. Neagu, pe cel de la Tigveni. Să rămînă slobod numai drumul spre 
munte, pe la Corbeni, spre plaiul Loviştei, pe la Sălătrucu, Poiană şi 
Perişani. 

Carol Robert de Anjou, cu cavaleria abia putîndu-se urni din pricina 
cailor leşinați de foame (mîncau numai frunza veştedă) şi cu carele de 
provizii goale de mult, hrănindu-se numai din mînie şi trufie, a-nceput 
asediul după toate regulile artei militare a timpului. Tabăra pe Argeş, 
măcar să aibă apă. Pichete de pază, de jur împrejurul asediatorilor. 
Coloane de aprovizionare trimise radial, o dată cu cel dintîi sunet de 
trimbita al dimineţii. Nobilii şi-au ridicat corturile multicolore în jurul 
cortului regal. Zilele erau fierbinţi şi-atunci soldații stăteau culcați cu 
capetele pe armuri şi moțăiau ascultindu-şi ghiorăitul matelor, în vreme 
ce sălbaticii vlahi ospătau la foişoare. Seara trupele regale aprindeau 
focuri la care frigeau cîte-un porc rătăcit prin păduri, din care fiecare 
oştean primea atît cît să-şi amăgească mirosul. Se mîncau turte de tărîțe 
înmuiate în apă. Pentru rege se frigea cîte-o dumbrăveancă ucisă de 
arcaşii din gardă. Unii săgetau ciori şi coțofene. Tot la focurile de seară se 
îngrijeau răniții. Coloanele de aprovizionare se-ntorceau seara, sfîşiate de 
deznădejde, cu răniții aduşi pe tărgi de ramuri. Cînd sulițele cu care 
ostenii ciocăneau vetrele satelor făceau să se audă sunet de gol şi 
gropnița, cînd se găsea cîte o tainiță cu mei sau grîu, ostenii se luptau pe 
viață şi pe moarte cu vlahii năvăliți peste ei, din codru. La acel ceas al 
focurilor şi-al cîrtirilor, răsunau cîntece trase pe dibla şi fluierate pe nai 
sau cimpoi. De peste ziduri se revărsau mirosuri înnebunitoare de cărnuri 
fripte. Noaptea se vedeau lumînările de la casele domneşti şi iscoadele 
raportau regelui că însuşi voievodul Basarab ospătează pînă tîrziu, cu mai 
marii curții lui, că acolo sînt şi femei, unele gătite princiar, că se bea vin 
negru de Chios şi că trebuie să existe un tunel secret prin care voievodul 
primeşte ştiri şi trimite ordine. 

Duminicile erau înnebunitoare pentru Carol Robert de Anjou. Pe 
zidurile cetăţii se organiza o procesiune cu prapuri, cădelnițe şi cor 
dumnezeiesc de başi şi baritoni. Insuşi voievodul Basarab, îmbrăcat 
numai în aur, participa la procesiune, neînarmat, cu coiful sub braţ. Cele 


~ >g“ 
4973 D PFS, AC 
TA, fra CE 5 
md WESERI ay Et a dur, PV AR 


IP — — a 


ai ERANS A G ae 


cinci asalturi de zi şi cele trei asalturi de noapte au umplut șanțurile 
cetății cu hoituri, fără să-i aducă nici măcar ocuparea unui metru de zid. I 
se părea că se afla la capătul lumii strivit între codrii apocaliptici, rupt de 
tot ceea ce fusese viața lui de fiecare zi, izolat într-o lume stranie şi 
misterioasă. Oştirea murmură. Nobilimea cîrtea pe față. În cele dintii zile 
ale lui noiembrie, cînd deasupra cetății asediate au început să se ridice 
atele subțiri de fum de la hornuri şi pe el l-au răzbit frigul şi bruma, a pus 
la cale, sfătuit de magistrul Andrea Albensis, o stratagemă care să-i 
salveze prestigiul ciuruit de săgețile acelui blestemat “pastor al oilor 
sale”. 

3 noiembrie, într-o duminică de dimineață, rece, luminoasă, plină de 
farmecul pe care-l are toamna la poalele munților. Toată noaptea la 
lumina focurilor s-au frecat platoşele şi coifurile, s-au cusut hamurile, s- 
au întărit chingile. Zvonul că se ridică asediul a trecut fremătător prin 
toată oştirea. Comandanții au răcnit şi-njurat mai mult decît de obicei, 
potcovarii regali şi ai nobililor au bătut cu baroasele ca la sfârşitul lumii, s- 
a ridicat miros de copită arsă şi zuzuitul acela stîrnit de mulțimile 
întărîtate a stăruit pînă spre zori. 

Basarab voievodul l-a ascultat şi-nţeles, cu atît mai bine, cu cît 
oamenii de negoț din Haţeg, de prin Amlaş şi Făgăraş care slujeau cu 
carele în oştirea lui riga, îl înştiințaseră de tot ce se-ntîmplă. Aşa că la 
cetate s-au dat porunci straşnice. Cincizeci de călăreți, printre care feciori 
şi coconi de ohabnici îndatoraţi cu slujba la oaste şi-au pregătit platoşele, 
caii şi armele, iar cu un ceas înaintea zorilor, încălecați, împlătoşați şi cu 
săbiile la umăr se aflau aşezaţi pe cinci rînduri în spatele porților, în 
noaptea aceea, spre miezul ei, s-au auzit cocorii. Treceau sus, prin ariile 
negre ale văzduhului, smălțate cu stele licăritoare şi reci. Tot spre miezul 
nopții s-a strecurat prin hrubă ştiuta, care răspundea în codru, căpitanul 
Năstase cu porunca către coconul domnesc Nicolae Alexandru. 

Cînd au sunat trîmbitele în tabăra regelui, poarta cetății Argeşului s- 
a deschis, grila de fier a fost ridicată pe vîrtejurile bine unse cu seu şi 
trimbă de călăreți de sub porunca spătarului Nicola Ursu de Brădet a ieşit 
la galop, în vreme ce arcaşii de la ziduri şi-au concentrat tragerea pe o 
subunitate de pedestrime venită în marş să schimbe pichetele de asediu. 

Cei cincizeci de călăreți au defilat la galop sub zidul dinspre sud, au 


— re pp = 


P "y `S G de 
~ Arh an. 


TS 


sp 
ca pă 


Iy, 


N Ay MAA: 


şarjat la sabie cu chiote năprasnice chiar pe familiarii domnului magistru 
Andrea Albensis, care-şi puneau platoşele şi-şi harnaşau caii, l-au tăiat pe 
baronul Pilfalvy de Zimand, pe stegarul Szasz Gyorgy şi alți trei nemeşi, 
şi-au răsucit caii din galop, iar Radu Vreme de Nucşoară, feciorul 
căpeteniei plăieşilor de sub Clabucetu, l-a prins cu arcanul pe scutierul 
regal signor Paolo Ricci, care venea cu o gardă de doi lăncieri la locul de 
tabără al magistrului Andrea Albensis. 

Vasalii voievodului Toma al Ardealului văd isprava, scot înjurături 
cumplite, trag săbiile şi cum aproape toți sînt echipați, încalecă şi taie 
retragerea hărțuitorilor valahi. Se constată atunci că abia-şi pot urni caii la 
trap, ca spătarul Nicola Ursu de Brădet e un diavol sălbatic, care în loc să 
se-nspăimînte la vederea flamurei voievodale, se burzuluieşte şi ducîndu- 
şi calul din pulpe, cu sabia în stînga şi cu un buzdugan în dreapta, cu 
frîiele în dinţi, holbat şi crunt, năvăleşte peste acei vasali costelivi şi-i ia în 
sabie şi-i ia în buzdugan, urmat de toți ai lui, ba mai are neruşinarea să-i 
tragă stegarului o asemenea lovitură în coif, încît să i-l vîre pînă la umeri, 
să-i smulgă steagul spre ruşinea vasalilor şi croindu-şi drum să strige în 
cea mai clară ungureasca: 

— Hai, vitejilor, veniţi la pastorul vostru să vă păstoreasca cum se 
cuvine, ca şi alte cuvinte de ocară, foarte scîrnave, despre care unul din 
vasali scăpat nehărtănit, i-a povestit magistrului Andrea Albensis, că erau 
împănate cu un miros înnebunitor de pastrama, usturoi şi vin. Nimeni n- 
a putut să-i ajungă pe cei cincizeci de călăreţi, care s-au întors nevătămați, 
tîrîndu-l în arcan, spre ruşinea întregii oştiri regale, pe signor Paolo Ricci, 
de-i sărise coiful şi armură îi zdrăngănea cu totul jalnic 

Regele Carol Robert de Anjou s-a făcut că nu vede nimic. 

Oştirea a-nceput să se adune pe piîlcuri, pe căpitanii, vasalii au intrat 
sub flamurile suzeranilor, toboşarii regali au răpăit semnalul pentru 
aliniere şi trîmbițaşii au sunat prelung ieşirea regelui la revista. 


6 


Magistrul Andrea Albensis în platoşe de argint cizelata la Florenţa, 
cu pelerina de mătase albă, coif cu pene de egreta, în dreapta cu un 
căpitan de lăncieri regali, în stînga cu un paj care-l înlocuieşte pe stegarul 


AENA eh DE SUI AN 


a a a a Pe — DI 


pa 


=y m e Por e d (dea y 
E EANNA NARTY, RIS Rusi TI A E UA ZZ4 | 
DZ AR 


tăiat de dimineaţă, în față un lăncier bărbos, cu steag alb la lance, în spate 
şase lăncieri de escortă pe cai negri, sub donjonul central al cetății 
Argeşului. 

Cei şase lăncieri trimbițaşi sună din trîmbite semnalul — nu săgetați, 
sîntem parlamentari! 

Din donjon răspund doisprezece trîmbițaşi şi peste ei, înecîndu-i, 
trei buciumaşi, atît de pătrunzător, atît de tînguios şi atît de straniu, încît 
magistrul Andrea Albensis, păstrătorul sigiliului, bărbat cu vederi 
luminate, se-nfioară sub cuirasa. 

— Din partea majestăţii sale domnului şi stăpînului Ungariei şi 
Ardealului, suzeran al Banatului de Severin şi-al părților Transalpine, al 
cnezatelor de dincolo de Dunăre pînă la Marea Adria, măria-sa regele 
Carol Robert de Anjou, către voievodul nostru de Cîmpulung şi Argeş, 
Basarab. 

La donjon, deasupra porților, spătarul Nicola Ursu de Brădet, în 
armură, între arcaşii şi coconii care-i țin armele. 

—  Măria-sa voievodul Alexandru Basarab se afla în mîinile 
bărbierului măriei sale, care-i tocmeşte barba să nu-l zgîrie pe măria-sa 
riga. 

Rîsete neruşinate de osteni pe toate zidurile, unde arcaşii stau cu 
arcele la picior şi cuşmele tuflite pe o sprînceană. Domnul magistru se 
face ca nu-nțelege jignirea spătarului. Spune mai departe, citind un 
hrisov, cum că regele în marea sa milă şi-nțelepciune, după ce-a cercetat 
el însuşi alcătuirile țării transalpine, i-o lasă voievodului său Basarab, nu-l 
mai ceartă prin arme, dacă pînă la Crăciun vă trimite la cetatea Temişorii 
tributul, caii de călărie şi şoimii de vînătoare, dacă nu va ridica armele 
împotriva “posesiunii noastre” cetatea Severinului şi dacă se va dovedi 
fidel domnului sau după legile cavalereşti, dîndu-i la nevoie acel 
“concilium et auxilium” datorat. Atunci majestatea sa îi va întoarce cu 
multă milostenie “defensio et favor” împotriva tuturor duşmanilor 
“voievodului nostru”. | 

Domnul magistru purtător al sigiliului citeşte data şi locul, adică 
“dată în fata cetăţii noastre Argeş”, ştie că acest act va deveni un act de 
stat, care nu va păstra în arhiva decît ceea ce conţine, nu şi împrejurările 
în care a fost redactat şi citit, mai ştie că peste o sută de ani cînd toți cei 


SEE ZI NS ASE 
pase SEP et poa a eri PRI DA YENI 
ae oa e a aa tt ZT) 


a a RI i ——— m - oMi il Ñl oL e 


prezenți vor fi de mult morţi, acest act va salva onoarea regelui şi 
regatului, atît de hărtănita pe aceste meleaguri înspăimîntătoare. 

Cei şase lăncieri trîmbițaşi sună anemic semnalul — din porunca 
regală, domnul magistru îşi îndeamnă calul la trap, pentru că soldăţoiul 
din donjon nici nu vrea să audă de răscumpărarea scutierului regal Paolo 
Ricci, iar la două bătăi de săgeată de cetate, oastea regală se şi pune în 
marş în huruitul tobelor, sunetul trîmbițelor şi miile de tropote ale 
cavaleriei. 

Unul din detaşamentele de lăncieri regali cîntă cu voci bărbăteşti 
puternice, cîntecul ostăşesc “ Vitejii călăreți ai stăpînului Arpad”. Coloana 
nesfîrşită a regelui Carol Robert de Anjou intra pe şleahul care urca spre 
Țara Loviştei, semnalat liber de patrule şi drumul cel mai scurt spre valea 
Oltului şi cetatea Sibiului. Soarele de noiembrie cade din belşug pe lănci, 
pe cuirase, pe spadele nemeşimii, flamurile multicolore flutura în boarea 
dimineții, se ridică un nor de. Colb auriu, tropoțele şi scîrțiitul carelor cu 
răniți umplu liniştea acelei duminici. 

lată că în inima cetății începe să bată vesel un clopot şi că în toate 
cele cinci foişoare, cîte doi buciumaşi cheamă din bucium spre cele patru 
zări. Chemarea aspră a buciumelor se rostogoleşte peste armia regală spre 
toate măgurile împădurite, pe care călărimile moşneşeşti astea sub 
polog de frunzar. 

Buciumaşii repetă semnalul: — “La porunca Măriei Sale”. Apoi sună 
numai cei din foişorul din răsărit: — “Faceți aşa cum s-a poruncit...” Cei 
din foişorul de apus: 

— “La cetate şi porunca, la pas fără grabă...” Cei din foişoarele de 
miazăzi: — “Strîngeți-vă şi veniți aici degrabă”. 

Voievodul Toma al Ardealului îşi împinge calul lîngă calul regelui, 
care călăreşte mohorit şi-i spune mimînd o mare bucurie: 

— Pastorul oilor voastre, majestate, va da onorul, pe limba lui 
proastă, de păstor neinstruit. Nici n-am ridicat bine asediul, că a şi chemat 
la slujba să-i mulțumească Dumnezeului acela schismatic c-a scăpat cu 
viață. 

La care regele cu trufie: 

— Mă bucur, voievodule Toma, că nu te-a-ntristat pierderea 
stegarului. Pe legea mea, credeam c-ai să iei cetatea cu asalt, să-ți 


| E EI Oc PANN pc IO >: 
ne Si A s ALR E SUI LA URSS SE a EU 


a a 


SS Aaa ENPI SSE ARIEN IA e (A D AES N 


ta pă 


W SS YE EEEO RGI D 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


redobîndeşti stegarul. 

Şi magistrul Andrea Albensis: 

— Să vedem pînă la urmă ce onor înseamnă în Vlahia aceste semnale 
sălbatice. 

Tot atunci, din măgură-n măgura, se dau aceleaşi chemări de 
bucium, astfel că nici n-a pus avangarda regală un ceas de mers între ea şi 
forțele principale, cînd coconul domnesc Nicolae Alexandru a şi-ncălecat 
cu cele 2 000 de sulițe, îndreptîndu-se la pas către cetatea Argeşului, în 
vreme ce căpitanul Năstase cu 500 de călăreţi se strecoară cu caii la mîna 
sub poala arămie a codrului de fag şi-n flancul temeiului oștirii regale, atît 
de aproape de şleah, încît atunci cînd se schimbă, vîntul îi aduce la urechi 
frînturi de vorbe, zăngănit de arme şi tusea vreunui oştean mai bătrîn. 

Coconul domnesc Neagu, la auzul buciumelor, că sînt buciumaşi 
prin stejarii bătrîni, din trei în trei mii de paşi de la cetate la Tigveni, îşi 
încalecă plăieşii de Loviştea pe caii lor flocoşi, scunzi şi vinoşi şi se mişca 
cu repeziciune în sus spre Şuiei, să apuce înaintea oştirii lui riga, acolo la 
cheile Argeşului, la nişte locuri pe care le ştie cetaşul Nicodim al 
plăieşilor. Plăieşii duc la oblîncuri tapine, securi cumplite, iar caii de 
povara sînt încărcați cu coşuri de nuiele şi lese împletite din răchită roşie. 

Atunci cînd ariergarda care apără convoaiele îşi trece ultimii călăreți 
pe sub zidurile cetății Argeşului, dinspre miazăzi, pe şleahul Baiculeştilor 
se ivesc trei călăreți dintre moşneşimea piteşteana şi a Rîmnicului Vilcii, 
iscoade ale străjii întîi, pe care-o urmează coconul domnesc Radu, 

Cu ohabnicii din codrii Vlăsiei, ai Piteştiului şi ai Tîrgoviştei, Măria- 
sa Alexandru Basarab se-ndreaptă spre paraclis şi-ascultă distrat 
pledoaria lui messer Giacoppo Casadinuova, ținut aici pe tot timpul 
asediului, ca să-l ferească de ispita păcătoasă care l-ar fi împins spre 
pungile cu ducați de aur ai regelui Carol Robert de Anjou. 

Messer Giacoppo Casadinuova pledează pentru stilul gotic primitiv 
în construcția bisericilor şi blestema în gînd şiretenia voievodului care l-a 
lipsit de-o întrevedere cu magistrul Andrea Albensis, întrevedere menită 
să-i deschidă un comptuar nou în chiar inima Budei regale. 

Clopotul paraclisului cheamă la utrenie. În incinta cetății se aude 
glasul puternic al spătarului Nicola Ursu de Brădet care se lauda după 
cum urmează: 


Dn m, ZA Lg pt 


E 


ES De SUL Ros 


ID G — 


— Nu m-a lăsat măria-sa după pohta de-am pohtit-o, că însuşi pe 
riga-l tăiam şi-acu pohtesc să mă lupt cu Martin, ursu măriei sale, chiar 
dacă-l țineau aia nemîncat o săptămînă, că aşa-i domnia mea, coconule 
Radu Vreme de Nucşoara, care te făleşti cu ce-ai prins în arcan, aşa-i 
domnia mea la război, aprig la luptă, mai aprig la dragoste. Şi-acum 
porunca la mine. Caii adăpați, nu le scoateţi şeile, doar slăbiți-le chingile 
şi daţi-le tainu de ovăz... 

Alexandru Basarab zîmbeşte vorbelor astea ale spătarului, care s-ar 
fi cuvenit să fie lîngă el, ascultă glasul vesel al clopotului şi-al vremii care 
trece peste cetate, o dată cu lumina de aur prin care plutesc duios firele de 
mătasea morților. 


POSADA NOIEMBRIE 9 DNI VĂ LEAT 1330 
1 


Muntii. Ghiţu pe dreapta, pletos. Ştibeu pe stînga, din stei în stei, 
spre vîrf. Undeva pe Argeş în sus, tot mai sus, din pisc în pisc şi din 
codru negru de molid în codru negru de molid, Negoiul. Negoiul, tatăl 
munților, leagănul cîntecelor, cu fruntea ninsă, cu norii în pisc şi doinele 
şi vînturile pe la aninători, cu huietul năprasnic al nălucilor, cu caprele 
negre şi urşii, Negoiul, tatăl munţilor în sihăstriile de gheaţă ale 
văzduhurilor. Munţii. 

Tăcuţi. Pieptoşi. Înzăuaţi în zale de aramă foşnitoare. Cu neguri abia 
ghicite pe zbiîrciturile văilor. Cu petece de cer senin, deasupra. Cu codri 
de fag la poale, codri arămii şi deşi şi nemişcați. 

Munţii. 

Poiene dezmierdate de soare. Pe tăietura brădetului cu mireasma de 
vițelar ofilit, de spata cerbului şi clopot mănăstiresc, de grozamă şi cetina. 
Despicături de stîncă repezite-n cer cu umbra tăcută dedesubt. Izvoare cu 
izbuc din țița steiului. Şi iarăşi detunate de stînci, de steiuri, gresie goală 
zgîriind cerul, sulițe de gresie înfipte-n ţării şi de jur împrejur codri merei, 
codri străvechi, venind din vremea lui Burebista şi mai vechi decît 
Burebista. Bărboşi, sfătoşi, încruntați, priveghind umbletele cerbului şi- 
ale rîsului, codri că taina şi noaptea peste umbletele coconului domnesc 


TESS EA TI SS A O NAAT, 
E? SA EDNA na> KVAZAR ZA l 
f 


: 5, 
EE O a CRO ; > SNG 
` RODZA e. _ X Sa R NFE 7 PK Y VOAS Apa 
NENE OE NEVIN E LU PEETS 50 VE SNY 


Eaa 
a E E RI S m m - — a a 


Neagu, peste umbletele plăieşimii de Loviştea, munții şi codrii. 


2 


Spre amiază, soare jos, abia trecut de coamele Ştibeului şi-n valea 
Argeşului, răcoare. Drum de care prin dreapta apelor străvezii, plin de 
tropoțele lăncierilor din avangarda. Între lăncieri, căpitanul Gyulay 
Arpad, neras, nespălat, cu cămaşa neprimenită de-o săptămînă, îmbuca 
de-a călare dintr-un but de mistreţ. Ţine halcă de carne în vîrful 
pumnalului. Alungat de lupi, mistrețul s-a prăbuşit azi noapte de pe-o 
stîncă, drept în lăncile gărzii. Soldaţii l-au ucis pe loc. Obişnuit cu zarea 
fără margine a pustei, căpitanul nu se uită la munți. Cînd se uită, îi înjura 
soldățeşte. Ropot la galop. Strigăte: — Faceţi loc! Faceţi loc! Şi stegarul 
Farkaş lanoş, spadasinul, duelgiul, băiatul pe care-l adora pentru umorul 
cazon cu care face războiul, culcat pe oblînc, cu obrazul lac de apă. 

— Palisade, căpitane! 

Căpitanul de lăncieri regali Gyulay Arpad da pinteni. Trece de 
forțele principale ale avangărzii. Ajunge la vîrful avangărzii, comandat de 
stegar. Un cot al Argeşului. Pe stînga o stîncă enormă plecată peste drum. 
În dreapta altă stîncă, goală, despicată, cu vîrful dincolo de coama 
pădurilor. Între stînci o “palisadă”. Pămînt bătut între arbori uriaşi, 
culcați în curmezişul drumului, peste apă, în aşa fel încît abia susura pe 
dedesubt. La înălțimea unui stat de om, pari înfipți în peretele palisadei, 
cu vârfurile spre piepturile lor. Crengi deasupra, pămînt, crengi împletite, 
rădăcini groaznice şi alt rînd de pari verticali, ca un gard de cetate, la 
înălțimea lăncilor. Linişte. O cioară pe unul din pari, nemişcată. Căpitanul 
Gyulay Arpad înjura. Asuda. Se teme brusc de liniştea, singurătatea şi 
pustietatea locului. Sunet de corn la creste, îndepărtat. 

Mina înmănuşată a stegarului arata undeva, sus. 

Sus de tot, parcă aninate de cer, pe o muchie subțire de munte, 
zidurile unei cetăți. De-acolo chemarea cornului. Caii vîrfului avangărzii 
nechează. Călăreții îi împing spre Argeş. În undele străvezii săgetează 
păstrăvii, semn că rîul n-a fost otrăvit. 

— Rămîneți aici, după cotitură, pe Sfînta Fecioară, mîrîie căpitanul şi 
se-ntoarce la galop. 


ENA (E > ur a T34/ ora a St pa 
E sta e a la e alla) mo SEAM R DRS ZAS 


3 


Consiliul de război al regelui Carol Robert de Anjou se ține călare. 
Căpitanii regali sînt nemulțumiți că s-au angajat în munti, că nu-şi pot 
desfăşura călăreții pentru şarje şi Gyulay Arpad susține cuviincios ideea 
de a se retrage pe unde-au venit, să iasă cît mai repede la cetate la 
Severin. Frunze pentru căi vor fi, iar oamenii vor găsi ce să mănînce. Vor 
sacrifica tot al patrulea cal de la convoaie, la nevoie al patrulea cal dintr-o 
lance şi se vor mîntui. Altfel? Arata muntii. Aceeaşi părere o are domnul 
magistru Andrea Albensis, păstrătorul sigiliului. Soarele se rostogoleşte 
galben peste creşte, umbrele se lungesc nefiresc şi codrii ard în toate 
nuanțele aurului vechi, fără să stîrnească admiraţia nici unuia dintre 
membrii consiliului. Stau călări, în pelerine multicolore agățate peste 
cuirase şi într-un fel îşi ascund adevărul cu un soi de diplomaţie cazonă 
care-i stîrneşte magistrului Andrea Albensis un surâs binevoitor. 

— N-am să mă-mpiedic într-un țarc al acestui pastor sălbatic, spune 
regele. Am venit la război să ne luptăm, nu să ne mîncăm caii de sub şei. 

Ofensat, căpitanul de lăncieri se retrage cîțiva paşi. Nobilii gălăgioşi 
îşi scot spadele şi-l susțin pe rege cu strigăte de luptă. Consiliul se 
transformă într-un fel de licitaţie la care se pun în joc viețile oştenilor, 
onoarea militară, trufia angevinilor, licitație la care înțelepciunea, 
rațiunea şi bunul simț nu-nseamnă nici cît un pinten ruginit, îşi spune 
magistrul Andrea Albensis. A suferit ruşinea înfrîngerii vasalilor săi cu 
stoicism. Se-ntîmplă! Aici însă e vorba de onoarea regatului. De oştirea 
regatului şi aşa greu de strîns în condiţiile tot mai dificile ale unei 
regalități care abia-i poate stăpîni pe toți aceşti conti, baroni şi iarăşi conti 
şi iarăşi baroni, care n-ascultă nici de Satana, nici de Dumnezeu. Regatul 
suferă şi-acum urmările năvălirii tătarilor. Au trecut o sută de ani de- 
atunci şi țara nu s-a refăcut. Uite-l pe acest angevin îngîmfat, virînd 
oştirea între munții ăştia sălbatici şi încăpăținîndu-se să-i treacă, ca şi cînd 
ar fi ieşit la vînătoare pe unul din domeniile regale. 

Un galop scurt. Se arata comandantul convoaielor. Stă în şa ca un 
tătar veritabil. Cocîrjat, cu genunchii adunaţi pe greabăn. I se-nclină 
discret. Magistrul îi face semn să se apropie. Căpitanul regal îi raportează 
la ureche ca auzind zgomote ciudate unde-i rămăsese un car cu osia ruptă 


Pe acte ET Nat ia Pa DA PI 

IS Amo Cala esta Cult ese UA Su 
N pri: AS D CEIA 5 VEIE ETA ` 
ELAN CE AL (ate 7n 
Nola > pi a 2 i Si P E E II PV 0 CSI si de CN), 


Pe — — a 


xorne ee ln 
PA VE LINN DS A Ci Le Sau 
~ >g. PI 


Pr, 


IP — a n = 


(lăsase acolo zece lăncieri s-ajute cocişului şi să-l păzească) cum tocmai 
inspecta garda convoaielor, s-a repezit cu escorta înapoi pe şleau. A fost 
primit cu o ploaie de săgeți. A mai apucat să vadă carul în mijlocul apei, 
nici urmă de lăncieri şi o mulțime de vlahi ridicînd o palisadă cu 
trunchiuri de arbori care păreau pregătiți din timp, pentru că-i scoborau 
din pădure cu mare repeziciune, trăgîndu-i cu caii. Ce ordonă domnul 
magistru? După părerea lui, ar trebui atacați acum, palisadă distrusă şi 
păstrat drumul slobod. 

Într-o fulgerare de-o clipă domnul magistru îşi dă seama că în 
spatele acelei palisade poate că s-au ridicat alte două, după cum şi-n 
spatele palisadei care-nchide drumul spre nord, acest viclean voievod 
Basarab, poate a ridicat alte şi alte palisade, le-a ridicat mînat de dorința 
de a-i distruge pînă la unul, lucru de loc greu, aşa cum i-a prins aici, între 
munții ăştia plini de toate amenințările. 

Din clipa aceea magistrul Andrea Albensis nu-şi mai face nici o 
iluzie. Ordonă comandantului convoaielor să atace palisada, s-o țină 
deschisă.şi să-i raporteze prin curieri, numai lui personal, tot ce se- 
ntîmplă la convoaie. Cel care va răspîndi vreo ştire menită să debandeze 
armata, va fi decapitat pe loc, iar familia trecută în iobăgie. Strigătele 
triumfătoare ale nobililor, spadele agitate pe deasupra coifurilor îl 
lămuresc asupra hotărîrii luate de rege. Priveşte atent, foarte atent, 
copacii uriaşi crescuți pe versanţii abrupți ai munților. Cuirasa, coiful, 
armele i se par poveri de nesuportat. Arborii uriaşi din chiar marginea 
codrului au frunzele veştede într-un mod deosebit. Toţi arborii de pe 
margine sînt vesteji, morţi într-un fel deosebit de cei din restul pădurii. 
Toţi aceşti arbori sînt în mod deosebit năpădiţi de curmeie de hamei, care 
mai degrabă par legături de frînghii pornite de la crengile cele mai groase 
spre rădăcini. lată din loc în loc, acolo unde drumul se vira chiar sub 
pieptul muntelui, iată grămezi de bolovani, aşezate cu mare îndemînare 
la picioarele stîncilor, unele din ele sprijinite pe lese de răchită, foarte abil 
împletite cu frunze, atît de abil încît el însuşi, oştean vechi, obişnuit cu 
vicleşugul cîmpului de luptă, chiar el nu le-a văzut pînă acum. Poate 
spune că a descoperit tot planul de luptă a voievodului Basarab. Îl 
cuprinde brusc o ură înnebunitoare, cu atît mai înnebunitoare cu cît e 
plină de admiraţie, de deznădejde şi de ce nu şi-ar mărturisi-o, de frică. 


Călăreşte pînă lîngă riga şi-i spune uşor bîlbîit: 

— O rog pe majestatea voastră să treacă la convoaie, să se urce în 
trăsură regală, să schimbe hainele cu ale celui mai credincios lăncier din 
gardă şi la noapte, cu unul din cărăuşii vlahi pe care să-l înnobilați pe loc, 
să fugă de aici, peste munti, pe unde va şti acela, să fugiți majestate încă 
la noapte, dacă Dumnezeu ne va ajuta să ajungem întunericul. 

Regele Carol Robert de Anjou se pleacă în şa, îl priveşte cu ochi 
scăpărători şi-i spune: 

— Ai înnebunit de foame, domnule magistru Andrea Albensis! 

Ride, da pinteni şi o ia la trap, urmat de ceata gălăgioasă a nobililor 
războinici. Magistrul Andrea Albensis controlează cutia cu sigiliul 
regatului atîrnată cu lanţ de aur la cingătoare. Strînge lanţul, îl dublează, 
vira cutia în apărătoarea de piele, leagă strîns şnurul şi trimite la galop un 
scutier după comandantul convoaielor. 


4 


Toboşarii miliției portale răpăie atacul. Tobe uriaşe, colorate în roşu 
şi alb. Toboşarii îmbrăcați cu surtuce verzi. Miliția portală în rînduri de 
şase, la adăpostul scuturilor, se-ndreaptă în pas viu spre palisadă. În 
urma primului steag, vin osteni cu securi şi hîrlețe. Unul din nobili îi 
spune regelui că de fapt Tara Transalpina îi aparţine, din moment ce nu e 
locuită decît de umbre. Cu învoirea majestății sale, el are s-o populeze cu 
oameni adevărați, vii şi catolici. Să-i dea o diplomă în acest sens şi în zece 
ani coroana va putea ridica de aici cel puțin o mie de lănci credincioase. 
În grupul de linguşitori se rîde fără griji. Toboşarii răpăie, cel dintii şir de 
pedestraşi se cutară pe palisadă, dintr-o dată se face tăcere şi un sergent 
strigă scoțîndu-şi coiful: 

— Slobod! Drumul e slobod, stegare! 

Cuvintele sergentului se-aud foarte clar în valea cu ecouri stranii. 
Pedestraşii se rup în trei gărzi laterale şi cîțiva coboară dincolo de 
palisadă. Al doilea şir de pedestraşi se cațără greoi, sprijinindu-se în 
sulițe. | 

— La război e bine să-ţi arunci sulița peste palisadă, apoi să-ncerci s- 
o ajungi din urmă, magistre Andrea Albensis, spune regele şi iarăşi rîd 


i “md 


N wW we o P p DTN "ery EE E E ~ - e di Sr PINA ACOM A pp 

N Sa IA GEURA Na e Si) SSE DA A N ZE f 
ELD RA A . 3 A m fi nA > CA la pete (d d 7 At Ki p 

IAU e SS TUI E NILUL RSS Lia e 


i ue De e a ai - r 


E E a RI S m m - — — (o a 


curtenii şi nobilii. 

— Pastorul a-ncercat să țărcuie lupii, majestate. 

— Şi lupii... 

Atît. Şuierul binecunoscut al săgeților. Castelanul baron de Tolna cu 
o săgeată înfiptă-n gît, cu sîngele şiroindu-i negru peste cuirasă, bate 
aerul cu mîinile. Cade din şa în zdrăngănitul armurii. La palisadă strigăte 
de spaimă. Săgeţi venite de pretutindeni se-nfig în grumazul şi ochii 
oştenilor. Toboşarii bat înnebuniţi. Goarnele sună asaltul. Regele trage 
spadă, cîteva săgeți îi ciocăne armura, scutierul îi schimba coiful cu cel de 
luptă, alt scutier îi lasă viziera, lăncierii din garda fac zid în jurul lui şi 
miliția portală se repede la palisadă cu strigăte aspre. Nicăieri, nici un 
oştean duşman. Doar zbiîrniitul ațîțat al săgeţilor țîşnite de sub codru. 
Pedestraşii cad. Alţii le iau locul. La palisadă viermuiala. Miliția portală 
îşi face loc spre creastă. Tragerea încetează. Dincolo de palisadă se aud 
strigăte. Rînd pe rînd pedestraşii escaladează obstacolul. Trec, se 
regrupează sub comanda unui stegar uriaş care agita o spadă de două 
mâini şi se năpustesc spre un grup de vlahi intrat în panică, care-n-cearcă 
să fugă, minînd din urmă cîteva zeci de boi, probabil folosiți la ridicarea 
palăncii. Vederea boilor înnebuneşte pedestraşii lihniți de foame. Le- 
nzeceşte forțele. Blestemaţii de vlahi, înarmați cu ciomegele lor de pastori, 
aleargă, strigă şi nu se supun somațiilor stegarului. Tot mai 'mulți 
pedestraşi trec palisadă. 


5 


Un huruit năprasnic, rostogolit din inima muntelui. Una din stîncile 
pe care se leagă palanca se pleacă, împinsă de forțe nevăzute. O dată cu 
ea se prăbuşeşte peste drum un fag uriaş. Răcnetele de moarte ale 
pedestraşilor striviți se pierd în huietul bufnit al prăbuşirii. Praf, bolovani 
rostogoliți în Argeş, ecoul răzbubuit în pereții înalți de gresie şi-o clipa de 
deznădejde plină de mirări. Între cei trecuți peste palisadă şi cei rămaşi cu 
temeiul oştirii, stăvilarul de stînci şi grohotiş sub care-a pierit 
detaşamentul de săpători ai căpitanului Bakala lanczi. Carol Robert de 
Anjou strigă sub viziera, fără să fie auzit de nimeni. La ordinul domnului 
magistru, unul din scutieri ia calul regelui de frîu şi-l trage după el spre 


IP SIE DAI Se E Cella Sa UI PEAN 
ED Ep E ERNEA AKOR VA EIE EY 


— oo e 


tc TA f SEN í E AAE | 
DUNE AANG DSN A IN PSAI IA 


a * 


IP — — a 


locul unde se vede steagul lăncierilor regali. 

Stegarul uriaş nu este altul decît fratele căpitanului Bakala lanczi şi 
anume Bakala Zoltan, instruit în ale armelor la cetatea Florenței. Îşi dă 
seama fulgerător c-a căzut într-o cursă în clipa cînd vlahii pe care-i 
fugăreşte ca un idiot, îndepărtîndu-se de ai lui, se-ntorc, parcă 
înmulțindu-se mereu, pun genunchiul la pămînt şi-i trimit în scuturi o 
ploaie de săgeți trase nici de la 50 de paşi. Nu poate face altceva decît să- 
ngenuncheze în spatele scuturilor, să primească tragerea şi apoi să-i atace 
la sulița. Oricît de viteaz ar fi, stegarul Bakala Zoltan ştie Că nici 
Dumnezeu nu-l mai scapă de-aici, pentru ca săgețile au început să 
zbîrniie din toate părțile, arcaşii se strecoară tot mai aproape printre 
arbori, acolo sus nu se poate ajunge din pricina stîncilor şi el crapă de 
necaz că moare flămînd, fără să poată da măcar o lovitură de sabie. 
Săgeţile trase tot mai de aproape au început să străpungă scuturile. 
Stegarul Bakala Zoltan ţişneşte în picioare, urlă un: — după mine! Şi se 
repede înainte, înnebunit de furie. Spada uriaşă se ridică deasupra celui 
dintii pedestraş vlah, bărbos, cu albeaţa pe-un ochi şi i se pare stegarului, 
rînjindu-i absolut necuviincios. Înainte de a despica ţeasta vlahului, 
Bakala Zoltan se prăbuşeşte cu gâtul retezat de-o coasă. Din codru ies 
rînduri de pedestraşi cu ghioagele şi țapinele la mînă. Steagul de miliție 
portală e masacrat pînă la ultimul om. Se trece la despuierea învinşilor şi 
la încărcatul cuiraselor şi armelor pe cai de munte, în vreme ce dincolo de 
palanca se aud porunci, strigăte şi glasul speriat al trîmbitelor. 

— Sînt şi ei creştini, măria-ta, oameni sînt şi-n numele Domnului, 
iartă-i. Îi ai în puterea ta, dăruieşte-le ceea ce numai Dumnezeu 
puternicul şi atoatefăcătorul poate să dăruiască măria-ta! Dăruieşte-le 
viața. Riga are să-ți sărute dreapta cu care i-ai dat viața. Au să te 
binecuvînteze muierile acestor osteni. 

De jos, din fundul albăstrui al văii, răzbubuie înfundat acelaşi huruit 
de stînci şi bolovani prăbuşiți peste carnea vie a oamenilor. Alexandru 
Basarab se pleacă uşor deasupra crenelului. Cetatea asta cuib de vultur (a 
ridicat-o Tuhomir, tatăl său, iar el i-a întărit zidurile, i-a mărit foişoarele şi 
i-a lărgit camarile. Stă înfiptă pe-o aripă de stîncă, la un zbor de şoim 
deasupra văii, cu zidurile ridicate în prelungirea stîncii ca o chemare a 
gresiei şi-a inimii muntelui spre înalt. O potecă, altădată de capre negre, 


— r-e pp ` n ox rel "ep PER 
ma 


pe 


E ES AR ml 


“ În A > Si u, 
pi i SA mater RI PU E 
Da SENEN RUT diy AES EAS 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


astăzi a plăieşilor, trece pe-o muchie, din codru, la cetate. Nu e mai lată 
de-o opincă. În stînga şi dreapta, hăul. Voievodul cuprinde cu privirea 
toată valea Argeşului viermuind de ostenii lui riga. 

— l-ai pedepsit destul, măria-ta! Opreşte lucrarea morții şi te vei 
asemăna Atoateziditorului. Cu arhiereasca rugă şi povaţă, mă rog ţie, 
stăpîne. Opreşte lucrarea cumplită a morții, să nu-ţi întemeiezi domnia şi 
țara pe oasele acestor nevolnici, care cîtă spre mila ta, cu tot sufletul lor. 

Jos, jos de tot, viermuială de călăreți care se pornesc de la un cot mai 
arcuit şi-adăpostit, spre cele două capete ale oştirii lui riga. Cel cu 
pelerina albă, păzit cu străşnicie de lăncieri trebuie să fie Carol Robert de 
Anjou. Care-i vor fi gîndurile acum, sub privegherea rece a sfârşitului? 

Aici e o linişte plină de mireasma aspră a muntelui, toamna. Cetatea 
sta ageră în lumina de aur a asfințitului, între umbrele dulci ale crestelor, 
cu străjerii la foişoare. cu buciumaşii gata la porunca, cu inima lui bătînd 
rar, ca însăşi inima vremii. Jos, coconul domnesc Neagu, priveghează 
uciderea capului acelui balaur împlătoşat pe care necugetarea lui riga l-a 
tîrît cu mii de picioare peste Tara Românească. Tot acolo, celălalt cocon 
domnesc, Radu, priveghează strivirea cozii balaurului. Numai Niculae 
Alexandru, cel dintii născut din dragostele lui din tinerețe cu doamna 
Mărgărita... 

Mărgărita. Cîte drumuri călare, spre Rucăr, primăvara cînd dădeau 
mugurii prunilor. Cînd se alintau florile prin poiene, sub zefir. De ce-o fi 
trăgînd pe nas sfinția sa Teoctist vorbe cu har, dar tot vorbe, pe care abia 
le-aude, al căror înţeles îi scapă printre gîndurile lui risipite pe văile 
Topologului şi-ale Vilşanului, şi-ale Rîului Doamnei, acolo unde s-au tras 
băjenarii, sate-ntregi sub adăpost de codru, la vatră de foc cu gîndurile, 
parcă simte-n nări mirosul iute de fum al acestor vetre şi arhiereul 
Teoctist o ţine pe-a lui cu iertarea... 

Mă Nită, pe azi e destul, îi spune uşor cetaşului de la zid şi 
cetaşul le face semn buciumaşilor. 

Voievodul se-ntoarce spre arhiereul de Cîmpulung. Teoctist: 

— Zidirea asta de Ţară, sfinţia ta, se face pe oasele ălora de i-au luat 
pulberile pe ciubote, crezînd-o a nimănui, fără pastor la oile sale, fără 
cîntec în prag de seară, fără rîset în fapt de zi. Şi-atunci, cînd aşteaptă 
viitorimile dincolo de ce vezi jos, dincolo de zărea zărilor; măsură 


(e 


a Pe — 


Je 


e e a a 


e Ve A 


CI Da E OLS 


x ATN <er reae : pru na n di TERN, Te Teze | 
Sao Leia e Sola > SENARE SENAZ 
VANE NE 


faptelor sta-n cumpăna vremii şi-ntrece mila ori nemila oamenilor. Cînd 
calci pămînt străin, blestemul celor vii şi-al ţintirimelor te-ajunge pînă 
dincolo de mormânt... 

Tace. E îmbrăcat ostăşeşte, încruntat şi parcă-şi răspunde unor 
gînduri tainice, îndelung frămîntate-n el. 

Buciumaşii ridică buciumele spre zărea de lumină sîngerie a 
crestelor. De-acolo cad prelungi şi răscolitoare chemările buciumelor şi- 
odată cu ele negurile nopții, prelinse pe văile afunde, tăcute ca 
mormintele. 


NOIEMBRIE 10 DNI, VĂ LEAT 1330 
1 


La miezul nopții au trecut cocorii pe deasupra crestelor, către 
miazăzi. l-a auzit Carol Robert de Anjou şi l-a-ncercat o tristeţe 
sfîşietoare. I s-a făcut dor de soarele, lumina şi deliciile Neapolelui, de 
veselia şi ghitara pajilor, de apele mării, de chiparoşi şi de cerul acela 
splendid, sub care se răsfăța cetățile italice. Au trecut cocorii şi i-au auzit 
ostile regale. Lăncierii adăpostiți sub scuturi, cu caii la conovețe, 
nemîncați, nu puteau paşte nici apele Argeşului, nici stîncile, osteni vechi, 
tari, hîrsiți în lupte, încercînd să fure nopții cîteva ceasuri de somn 
păcătos, în zalele incomode şi reci. Pedestrimea din țărani liberi cisluind 
om în om, lipită de pămînt, pentru că mai marii porunciseră să nu se 
aprindă focurile. Cocorii trecuseră poate peste satele din pusta, peste cele 
din Transilvania. Duceau pe aripi ceva de-acasă. Se vorbea încet despre 
culesul viilor şi-al pometurilor, despre fin şi vaci, copii şi muieri, despre 
zilele de claca şi mai des despre lăcomia popilor şi a episcopilor, care-o 
întrece pe-a nemeşilor, că nu-i mai poate satura nimeni. Într-un asemenea 
grup, adăpostit sub o tufă de alun, cineva povestea cu glas înăbuşit şi 
acrit cum luptă țăranii din Francia să scape de nobili, luîndu-şi lumea-n 
cap spre locurile pustii ale altor nobili. Bucuroşi că le populează 
pămînturile, aceştia îi primesc sub numele de hospites. Nu plătesc decît 
censul şi se supun judecății norodului. Atît. Între acei țărani care cisluiau 
se aflau iscoade ale nobililor, criminali care fugiseră de judecată şi se- 


nN TIIR TT nr aaa o N 04 r SA V 
D Ste ra EEU? E eco «i HA A G Ca sc Re , 
i m. “i 4 r js i 


nrolaseră sub steaguri, potlogari şi proxeneți de prin tîrguri. Cineva de la 
miliția portală a povestit în noaptea aceea cu de-amănuntul, “bătălia 
pintenilor”, la care participase tatăl său în anul 1302, în Flandra, unde 
învață meşteşugul țesătoriei. Spunea că țesătorii i-au hăcuit în aşa hal pe 
cavaleri, încît cu pintenii lor auriți, strînşi în saci după luptă, s-au 
îmbogăţit. Bătălia s-a dat la Courtrai şi a dovedit puterea poporului de 
jos. S-au auzit nişte înjurături, cineva a-ntrebat care e ăla care blasfemiază, 
un geamăt, un horcăit şi oamenii s-au culcat zgribuliți, ştiind că iscoada a 
fost ucisă pe loc. 

Un lăncier regal îşi aduce aminte de luptă de la Rozgony, în care 
majestatea sa regele a fost înfruntat de ostile magnatului Csaki Matei. 
Spune că dacă n-ar fi fost nobilii care să-l ațițe pe rege, ei, lăncierii, erau 
de mult în cantonamente şi se pregăteau de iernatic, nu mucezeau aici, 
printre munți străini şi duşmănoşi. Stegarul de lăncieri Jokay Zoltan se 
miră de cei mai trebuie regelui Tara Românească, cînd o are pe regina, 
fiica regelui Poloniei — Wladislav Lokietek, pe cel de-al doilea fiu 
căsătorit cu fiica regelui Neapolelui, el însuşi l-a escortat pe prinț pînă la 
Napoli, ah, ce vinuri şi ce femei sînt acolo, toți voievozii şi regii pînă pe 
coasta Dalmației îi sînt vasali şi Ungaria e puternică astăzi, mai puternică 
decît pe vremea regelui Bela, binecuvîntată să-i fie memoria. Stăpîn de la 
Dunărea de sus, pînă la Veneţia, însuşi Carol Robert îşi pune această 
întrebare, dincolo de miezul nopții, cînd peste coviltirul căruții regale 
trece un rabufnet de vînt rece, cu miros puternic de toamnă umedă. Papa 
Bonifaciu VIII a stat lîngă el cu toată puterea cutremurătoare a 
catolicismului şi el, ca cel din urmă soldăţoi, s-a lăsat închis aici, între 
munți, la dispoziția unui voievod sălbatic şi necunoscut... 

— Se-ntoarce vremea, căpitane Năstase. 

— Se-ntoarce, căpitane Aghiazma. 

De ce nu ne-o fi lăsat măria-sa să-i potopim pe toți, căpitane 
Năstase? 

— Poate ca să-i înveţe cu gustul morții, căpitane Aghiazma — şi-ar fi 
vremea să ne cinsteşti — pe soții domniei tale şi mai presus de ei, pe 
mine, ca să fie cu noroc vestea de-o primişi de la cetaşul Alună. 

— Adică? 

— Să-ţi trăiască feciorul de ţi-l născu muierea şi să ai parte de el. 


"e re re. * 


E O TENIS La or St La 
RIS fo ENPI A oa Se 
pe SPA pa ESI IA 
Gi 1 AR O E NIL SUL 


TS 


sp 
cat pă 


Iy, 


N Ay MAA: 


Vorbele astea au fost schimbate în pîndă aşezată nici la cincizeci de 
paşi mai sus pe coastă, deasupra căruții majestății sale regelui Carol 
Robert de Anjou. 

Tot atunci, cînd vînturile s-au întors la creşte, coborînd piclele şi 
norii plini de greimea ploilor, cînd cocorii au dat glasuri speriate, grăbind 
spre zările lui miazăzi, în cetate, măria-sa Alexandru Basarab, aşezat în 
jilțul pîrcălabului aşternut cu blană de urs, cu picioarele spre focul de 
cetina din vatră, avîndu-i în preajmă pe cei trei coconi domneşti, frînți de 
osteneala zilei, cu platoşele şi armele agățate prin cuiele de fier bătute-n 
ziduri, măria-sa părea c-ascultă glasul adormitor al arhiereului Teoctist, 
care citea în elina din cronica bizantină a lui Constantin Manases. De fapt 
n-ascultă pe de-a-ntregul glasul cîntat al arhiereului. Se gîndea foarte 
precis la arama pe care o scoteau țiganii domneşti de la Bratilovo şi nu-i 
ajungea. Se frămîntă cum să împartă slobozeniile şi braniştile de-o să le ia 
cu sabia, după ce l-o şterge pe riga de pe fața pămîntului. O să aibă linişte 
din partea ungurilor şi-o să-şi poată întoarce fața spre răsărit. Să facă 
precum bizantinii cu pronia, pe care cei îndatorați la slujbă cu armele s-o 
stăpînească numai pe viață? Să-mpartă credincioşilor săi pămînturile cum 
fac şi cnejii sîrbilor, în baştine, pe vecie? Altfel cum s-ar putea întări 
puterea domnului şi cum i-ar putea el tine-n frîu pe ohabnicii cei plini de 
fală, care la un sunet de corn ridică-n scări 500 de sulițe? 

Ascultă cocorii, cocorii aceia care trec după miezul nopții, sleiți şi o 
dată cu ei ropotul des al ploii, răsufletul greu al vîntului şi alte glasuri 
tainice, adînci, nedezlegate, venite din noapte o dată cu gîndurile. 


2 


Ploaie de pale reci, cu spulber de vînt şi geamătul codrilor. 
Dimineaţa de noiembrie, cîlțoasa, nori coborîţi sub creşte, atîrnînd cenușii 
deasupra văii Argeşului. Căpitanii de lăncieri regali cu spadele trase, 
descalecați, urmați de stegari, iau cu asalt tăcut coasta muntelui Ghiţu. 
Şirurile de călăreți neobişnuiți în lupta pe jos şi mai ales în munți urca 
gîfîind, cu lăncile în cumpănire. Se-ncurcă în paloşe, în scuturi, terenul 
lunecos le fuge de sub picioare, pietrele se rostogolesc cu zgomot şi oricît 
s-ar feri, zăngănitul zalelor, al armelor, înjurăturile înăbuşite se fac auzite 


pa 


ci CU AU DE SL RISE 


a Pe — 


AI PLEN INCA IT 
SSE ZE DZD ae pia a M ESSES 
PIANE 


TS 


sp 
cat pă 


Iy, 


N Ay MAA: 


de la o sută de paşi. Manevra inițiată de rege vrea să smulgă versantul 
din mîinile vlahilor, astfel ca oştirea înfometată, sîngerîndă şi înghețată să 
se-ntoarcă pe unde-a venit. Regele şi domnul magistru, ca şi căpitanii mai 
vechi, contează pe lipsă din luptă a arcaşilor Români, cărora ploaia le-a 
înmuiat strunele arcelor. N-au de unde să ştie că arcaşii şi-au ținut arcele 
mici, tătărăşti, vîrîte sub mitele de oaie, că sub mite n-au dîrdiit de frig, c- 
au dormit sub frunzare, pe sub stejarii uriaşi, dezrădăcinați de furtuni, că 
sînt bine adăpostiți pe la rădăcinile arborilor şi că au cucurile de săgeți la- 
ndemînă. Nici regele, nici ceilalți capi de oaste n-au văzut trunchiurile 
groase, curățite de crengi, aşezate de-a latul, proptite cu cîte doi țăruşi, 
gata să se rostogolească la un semnal. Lăncierii urca gîfiind, muraţi de 
ploaie, lihniţi, cu gîndul să moară sau să învingă. 

Atunci cînd încep să se cheme şi să-şi răspundă corniştii vlahi, se 
deschid porțile iadului. Arcaşii răresc rîndurile lăncierilor. Trunchiurile, 
arborii întinați, bolovanii şi stîncile cad, se prăbuşesc, strivesc şi tîrăse de- 
a valma trupuri, strigăte, arme, nădejdi, disperări, amestecîndu-le într-un 
huiet şi-un vaiet şi-o mîzga năclăită de sînge. Cumplita lucrare a morții 
pedepseşte cutezanţă şi nesăbuinţă. Tot muntele îşi scutură şi-şi ploua 
mînia, asupra nemeşimii împlătoşate. Ceasurile urmează ceasurilor. 
Lăncierii striviți, săgetați, despicați, zac grămezi sub spulberul ploii. 
Ceasuri urmează ceasurilor, cu aceeaşi curgere neistovită de bolovani şi 
arbori şi crengi şi stînci şi săgeți, care despica oştirea, o imobilizează, o 
debandează, fiecare soldat căutînd o gaură de şarpe în care să se 
strecoare, în care fiecare căpetenie îşi simte carnea terorizată, în care 
fiecare viteaz urlă de neputinţă, pentru că în fata spadei nu se ridică decît 
negurile, pereții uzi de gresie, bolovanii şi arborii rostogolindu-se la vale 
cu huiet neîntrerupt, înnebunitor. 


3 


A doua noapte a regelui Carol Robert de Anjou sub pologul cărutții 
regale, pe deasupra căruia răpăie ploaia şi trec rafale de vînt întărîtate. 
Regele zdrobit în el însuşi. Fără glas, lihnit, ud, scîrbit. Au pierit sub ochii 
lui cele mai viteze steaguri de lăncieri regali, puterea sceptrului împotriva 
anarhiei magnaților. Viteji care i-au stat alături pe cîmpurile de luptă i-au 


r m Å a, 


Pad 


NO E DE SUL AEE RN 


(e 


a Pe — 


pa 


e e a a 


——— a Va A 


E SN A SN SI ZT INA IL 
Sao Lie e Alu SIALENS ENAZ 
ANE ES 


căzut la picioare, străpunşi de pari ascuțiți, striviți de bolovani, săgetați 
de arcaşi nevăzuți. A căutat moartea şi moartea l-a ocolit mereu, cu o grijă 
suspectă. Cel care conduce masacrul acesta cumplit nu vrea să-l omoare. 
Încă nu vrea să-l omoare. Se-nfioară la gîndul că e menajat, numai să-şi 
vadă cu ochii nimicirea oştirii. Că oricînd, cu toată abnegaţia şi vitejia 
gărzii, poate fi ținta tragerilor de arcaşi. ÎI aude vag pe domnul magistru 
care-l implora în numele regatului, al Ungariei, al dinastiei de Anjou, să 
se travestească şi să fugă. I-a găsit un călăuz dintre cărăuşii vlahi din Ţara 
Hațegului, om liber chiar din Haţeg, care-a slujit şi-n oaste, numit Voicu, 
căruia, el, magistrul Andrea Albensis, i-a dăruit venitul a doua sate şi al 
morii de la Clopotiva. 
Voicu este oştean de 
onoare şi nu-şi va trăda 
suzeranul. L-a ales 
pentru că şi-a dat seama 
din cele raportate de 
bietul comandant al 
convoaielor, ca Voicu îşi 
ține  jurămîntul de 
oştean. Afară se aude 
zăngănit de pinteni. 
Clinchetul cuiraselor şi- 
al spadelor. Cît iubeşte 
zgomotele astea. 
Mirosurile astea 
bărbăteşti, aspre. E-n joc 
onoarea lui de cavaler şi senior. Să-şi lase ostenii şi să fugă travestit în 
hainele unuia dintre soldați? Sau şi mai rău, în ale unuia dintre cărăuşii 
vlahi? El? Regele Ungariei? Suzeranul temut de la Dunărea de sus, pînă la 
Veneţia? El Carol Robert de Anjou? Să fugă izgonit cu pietre, fără să fi 
putut da o singură lovitură de spadă! 

Furia, ruşinea cea mai cumplită, dezonoarea care-l izbeşte peste 
obraz îi creează o stare vecină cu nebunia. Vorbele domnului magistru 
abia-i ajung la conştiinţă, vagi şi gelatinoase. Regele e mai presus de 
oameni şi faptele lor. Regele reprezintă o idee măreaţă, ca însăşi istoria. 


Vrea să lase destinele Ungariei în vîrful lăncilor mînuite de magnați? Vrea 
s-arunce iarăşi Ungaria în flăcările războiului civil?! N-a suferit tara, după 
stingerea arpadienilor, toate ororile luptei dintre partide? 

Glasului potolit al magistrului Andrea Albensis i se adăugă glasurile 
căpitanilor scăpați cu viață! Mulţi dintre ei sînt răniți. Au venit aici şi-l 
implora. Vor ţine ei sus drapelul şi onoarea ostăşeasca. Ori vor pieri pînă 
la unul şi regele va fi mîndru de ei şi cinstindu-le memoria va fi îndurător 
cu cei rămaşi acasă; ori vor ieşi din ghearele acestui Basarab, se vor 
năpusti asupra ţării lui, o vor trece prin foc şi sabie şi se vor întoarce 
încărcați de prazi şi de glorie... 

. Noapte spre scăpat. Ploaie în averse. Regele Carol Robert de 
Anjou, îmbrăcat în tundra unui cărăuş, a schimbat coiful regal pe-o 
cuşmă mirosind a oaie şi cizmele din piele fină de Cordoba pe o pereche 
de opinci din piele de mistreț, nerăzuită. Nu se vede la doi paşi. Nu se 
văd nici urechile cailor. Voicu din Haţeg i-a luat frîul calului. Şaua 
țărănească îi bate pulpele. Un singur gînd îl turbează. Să nu-l prindă 
oamenii lui Basarab, aşa. Să nu-l recunoască cineva, să ajungă de rîsul 
Europei. Strînge în dreapta mînerul stiletului. Viu, n-au să-l prindă. Şi 
Voicu din Haţeg nu ştie dacă, odată ajuns între hotarele regatului, n-are 
să devină baron sau... în urma lor călăreşte alt Voicu, fiul călăuzului. Nu 
ştie unde se afla, nu ştie încotro merge. Simte după mişcările calului că 
urca din greu. Din cînd în cînd îl lovesc peste obraz crengi ude, vîscoase. 
Se-ntreabă dacă Voicu îşi dă seama că duce cu el destinul Ungariei, pe cel 
puțin un deceniu, destinul casei de Anjou şi într-un fel, destinul Ţării 
Transalpine?! 

Se-nfioară tot cînd aude strigătele guturale ale străjilor vlahe. Îşi 
scoate stiletul. Îl înconjoară umbre uriaşe, mirosind a miţă de oaie, udă şi 
a fum. 

— Care eşti, mă? 

— Io! Voicu cu fecioru şi cu riga. 

— Al dracu te făcuşi tu, ăla, Voicu! 

— Mă! 

— Care-i ba, riga papistăşesc?! 

— Hai ba să-l vedem şi noi. Mîini aspre îl pipăie pe tot trupul. 

— Halal riga, ba Voicule. Dă-i drumu, că dacă te prinde cetasu 


he ue baza) EN ISS Aa TA ora SK re 
EPE AAEE A SEAME E ZA 
SEI TIEN ERAS Dar =, | E 
N SI ae CE j LEN A, EETA, 2 ep wh 
e Ea SEL AN E E OU 


—— e 


— m... ——— E N i a 


Alună că umbli de capul tău, o iei de te saturi. 
Rîsete bărbăteşti. Carol Robert trece pe sub furcile caudine ale vieții 
lui de cavaler, senior şi rege. 


NOIEMBRIE 11, LEAT 1330 
1 


Pe la zece ceasuri de dimineață ploaia încetează. Nori graşi, lățoșşi, 
cenuşii atîrna nemişcați deasupra văii Argeşului. Domnul magistru 
Andrea Albensis îl lasă pe falsul rege înconjurat de gărzi (unul dintre 
stegari s-a oferit să-mbrace cuirasa, pelerina şi coiful regal şi din şaua 
angevinilor promite cu un humor cazon, macabru, marchizate şi 
palatinate în rai) şi se grăbeşte să inspecteze dispozitivul de luptă. La 
stinga, gura unei văi promite posibilitatea unui atac de cavalerie. 
Lăncierii, cîți au mai rămas, să gonească pe două şiruri, să cadă în spatele 
celor care apără coasta muntelui şi ajutați de rămăşiţele pedestrimii să 
deschidă drum spre valea Oltului. 

Îi e groază să treacă numai peste cadavre mutilate groaznic, peste cai 
morți, umflați, peste bălți de sînge, peste bolovani şi trunchiuri de stejar 
stropite cu sînge şi creieri. Toată valea e un cimitir apocaliptic. A uitat să-i 
dea regelui sigiliul. Îl obsedează sigiliul. Călăreşte cocîrjat, cu pelerina 
umedă atîrnînd pe crupa calului costeliv. Lăncierii şi pedestraşii se adună 
fără prea mult entuziasm. Au rămas cîteva steaguri, abia cîteva steaguri, 
din toată oastea falnică a regelui, care voia să mute hotarele regatului pe 
Dunărea de jos. Domnul magistru Andrea Albensis călăreşte pentru că 
trebuie s-o facă. E conştient de situație pînă la ultima consecință şi-i vine 
să-i ia la palme pe nemeşii imbecili care acum îşi strîng vasalii şi 
familiarii, nu mai vor s-asculte de nimeni din moment ce regele nu mai 
este de faţă, îl împroaşcă cu insulte obscene pe “angevinul las şi trădător” 
şi fac aluzii străvezii la acei nobili maghiari, care, trădîndu-i pe arpadieni 
şi stirpea lui Attila, au trecut cu arme şi bagaje în slujba napolitanilor 
cioflingari, hoți de găini, cu onoarea cavalerească vîrîta într-o opincă de 
iobag fugar. Printre cei mai limbuţi se arata contele Sandor de Kalocsa, 
favoritul regelui în această campanie. Magistrul Andrea Albensis îl roagă 


a a RI i 


a 


x CE TAANE DTN mery ep, D n n a NA M 

ESAE R alu : sa e asa N 
NE a pi Sp STĂ , AN "Su N DA Na 
E A SULA E E RSI al e SU 


să-şi unească eforturile, să spargă încercuirea şi să se-ntoarcă împreună. 
Tînărul conte de Kalocsa îi răspunde că prefera unui suzeran las, locuind 
în palatul de la Buda, un suzeran de Kalocsa, locuind la Kalocsa şi-i 
întoarce crupa calului, ordonînd retragerea spre cetatea Argeşului. 

Nobilii cu vasalii, familiarii şi căruțele se-ntorc în înjurăturile 
surugiilor şi-ale lăncierilor regali. 

Cînd coloana multicoloră, ajunge la a doua cotitură a văii, magistrul 
Andrea Albensis aude, încrîncenîndu-se, huruitul acela. Înnebunitor, 
care-l paralizează. Toată noaptea, dincolo de şuierul vîntului şi ropotele 
ploii, i s-a părut că aude mii de securi izbind în lemn şi că vede făclii, mii 
şi mii de făclii licărind dincolo de neguri, pe toată cuprinderea 
înspăimîntătoare a munților. 

Şi iată că înainte să dea el semnalul de atac, căruțele nobililor sînt 
strivite sub ochii lor, Argeşul se umple de cadavre, copacii şi bolovanii îşi 
fac lucrarea lor necruțătoare şi gărzile care-l înconjoară pe falsul rege sînt 
atacate cu o ploaie necruțătoare de săgeți. Cineva strigă: — Înainte! Cîțiva 
trîmbitaşi scăpați de măcel duc trîmbitele la buzele vinete. Cînd trîmbitele 
sfîşie văzduhul, magistrul Andrea Albensis ştie că sună pentru judecata 
de apoi. 

lată-i. 

În sfîrşit, iată-i. 

Priveşte lacom, halucinat, şirurile de osteni în sumîne, cu arcele 
întinse, apăraţi de sulițaşi, care coboară în pas sprinten, desprinzîndu-se 
tot mai clar din negurile cenuşii ale codrilor. 


2 


În după-amiaza aceea au fost măcelărite rămăşiţele oştirii regelui 
Carol Robert de Anjou. Oşteni cu sulițe, săbii furcoaie, săcuri şi coase au 
coborit din codrii, în valea Argeşului. Nu s-a cunoscut nici milă, nici 
indurarea. Lucra pentru ei, istoria. Se cuveneau temelii Țării Româneşti, 
în care slobozenia ocinelor să stea ca o piatră de altar sfînta: “Precum 
temeliile tuturor celor zidite de oameni sînt stropite cu sudoarea 
truditorilor, aşa şi temeliile Ţării sînt stropite cu sîngele cotropitorilor”, a 
spus la vecernie măria-sa Alexandru Basarab, atunci cînd, în paraclisul 


ERIC (ut SASE AR AZ ZI VAZAN 
Se ENID NA ARIT = (e > UZ 


i 
SIA TOI AEN T PAN De Aa, 
GOA E 5 SE ya EL Pta 4 AIE e > SS OON DAS, 


A -Á—— m mm. — o 


cetății, arhiereul Teoctist s-a rugat fierbinte pentru odihnă celor răposaţi 
în luptă. 


3 


Trei zile oştirea voievodală a strîns armele, cuirasele şi coifurile 
învinşilor. Trei zile oştirea voievodală a curățat apele Argeşului de 
trupurile învinşilor, a strîns acele trupuri hăcuite amarnic şi le-a stivuit 
într-o rîpă deasupra căreia se roteau croncănind stolurile de corbi. A treia 
dimineață, înainte de faptul zorilor, văzduhurile şi norii, şi vînturile au 
încremenit deasupra munților într-o linişte înghețată. Tot atunci, a-nceput 
să ningă. De pe toate văile Topologului şi-ale Vîlşanului, şi-ale Rîului 
Doamnei s-au pornit şirurile lungi ale băjenarilor. Focuri aprinse între 
steiuri, chemări de buciume şi dangătele clopotelor au vestit biruința 
oştilor Româneşti. 

Munţii. 

Ghiţu pe stînga, pletos. 

Ştiubeu pe dreapta, din stei în stei spre vîrf. Undeva pe Argeş în sus, 
tot mai sus, din pisc în pisc şi din codru alb de molid, în codru alb de 
molid, Negoiul. Negoiul. Tatăl munţilor, leagănul cîntecelor, cu fruntea în 
ninsoarea viforită, cu doinele şi chiotul năprasnic al nălucilor pe la 
aninători, Negoiul cu ciopoarele de capre negre în sihăstriile de gheaţă ale 
văzduhului. 

Detunate de stînci, codrii merei sub ninsoare, codrii străvechi venind 
din vremea lui Burebista şi mai vechi decît Burebista, (bărboşi, sfătoşi, 
priveghind umbletele rîsului şi ale cerbului, codrii ascultînd în liniştea 
deasă a ninsorii tropoțele căilor de munte, paşii uşori ai plăieşimii de 
Loviştea, scîrțiitul carelor pline de platoşe, cuirase, sulițe şi spade, munții 
şi codrii. 

Cai înalți, de oaste, crescuți în grajdurile domneşti, gătiți cu 
valtrapuri tesute cu fir de aur, cu şei legate ia ferecături de aur şi-n şei 
voievodul şi coconii domneşti şi căpitanii de oaste, prapurile şi flamurile 
ohabnicilor, sulițele, cuşmele călărimilor moşneşeşti şi măria-sa în blană 
de samur primind ninsoarea ca pe-o lleană Cosînzeana, blîndă şi 
neprihănita, iertătoare şi fără aduceri aminte. 


E SIE DZ Sa RE 1550 RESE 


7» SI catea > FEAS d n Ca 
(ED ale o O ae SCENE i ST aa) 


E a G e a a m m. a aà {×MMŇiIUL iIi- —_Ė o 


SOENEN EN 


În fata armăsarului, şleahul de pe care vremea a şters urmele oştirii 
lui riga, coamele îndulcite ale munților si mai departe codrii, văile, satele, 
braniştile şi sloboziile pînă la Dunăre, pînă la Nistru, pînă la Marea cea 
Mare 

Alexandru Basarab învăluie la trap şi după măria-sa călărimile, 
mişcîndu-se spre zărea împiclita a lui miazăzi. 


ISENANA ARON INANA 


3 


U ei 


(OY IC TRANSIT... 


B) DE NIŞTE SEMNE CE SE FĂCUSE PE 

CERUL EVROPEI, CURGEREA VREMII ŞI 

ALTELE ASEMENEA, PÎNĂ LA BĂTAIA DE 

CLOPOT CARELE VESTIT-A NORODULUI URCAREA- 
N DOMNIA ÎNȚELEPCIUNII ŞI-A FAIMII OSTĂŞEŞTI A 
MARIEI-SALE “IO MIRCEA, MARE VOIEVOD ŞI 


DOMN” 

1 

În anii de la Hristos 1331 papa îl felicita pe regele Carol Robert de 
Anjou că a scăpat cu viața din mîinile voievodului schismaticilor. Nu 


numai hăcuirea oştirii prea catolice s-a arătat ca un semn rău deasupra, 


Evropei, dar încă alte semne au venit să i se adauge spre scîrba şi spaima 
noroadelor. Rangurile eclesiastice au început să se vîndă fără ruşine, fapt 
care l-a îndepărtat pe un anume Charles Fleur du Lys de biserica 


VNL If ZU DIS NEC ZE IRIS la IE 
LEI EAEN E 


F 


Ani 


tc TA YTN < Pg m" 

pă ` YE EAN SE A Că la Sau 
ee Cel aie ala a, 
Na Ai 9 se Sta Lup SL 


——. “ 


IP — a n = 


apostolică, mai ales cînd s-au întețit afuriseniile între “galicani” şi 
“ultramontani” cei dintii voind biserica franceză autocefala, ceilalți 
susținînd cu ardoare curia papală. Filip de Valois organizează artileria nu 
numai pentru plăcerea de a o auzi bubuind, iar tarul bulgar Mihai tine în 
leafa 3 000 de călăreți Români, a căror faimă se lăţise, după lupta de la 
Posada, în toate țările balcanice, ba şi-n cetăţile italice, acolo unde se 
plîngeau cavalerii ucişi între munţii Ţării Româneşti. Din pricina linei 
englezeşti, țesătoriile flandreze înfloritoare şi toată Flandra stau mai mult 
cu ochii la Anglia decît la suzeranul de fapt, regele Franţei. Aquitania 
exporta în Anglia vinuri excelente şi materii colorante cu care se vopseşte 
lina expediată Flandrei. Un alt conte, Jacque Fleur du Lys, pe al cărui 
strămoş îl cunoaştem, şi o dată cu el întreaga cavalerime franceză vor 
suporta consecințele acestor afaceri, în războiul de o sută de ani şi mai cu 
osebire la Crecy. În tavernele, lupanarele şi foburgurile Parisului trăia din 
plin o lume, care mai tîrziu l-a zămislit pe-o veşnicie pe jupînul Francois 
Villon. Este binecunoscută aventura de pe maidanul de la Montfaucon, 
unde regele ridicase celebra spînzurătoare; a acelui Jacque Fleur du Lys, 
care-a scăpat de urmăritorii săi conduşi de sălbaticul Pierre le Loup, 
agățîindu-se singur în spînzurătoare, lucru de care s-a rîs în toate 
tavernele, descalificîndu-l pe Pierre le Loup pînă-ntr-atit, încît a fost ucis 
într-o încăierare la Pierre-au-lait — Piatra Laptelui — locul de retrânşare 
al patrulelor încolțite de tilharii Parisului. 

Dintre cei 30000 de studenţi ai Universităţii pariziene, foarte mulți, 
lihniți de foame, într-o ţinută vestimentară precară, desculți cu noblete, 
cerşeau la porți cu formula rituală: “Pîine pentru sărmanii alumni” şi la 
nevoie îşi ofereau luxul unui pepene sau al unei găini, prădate cu 
zîmbetul de rigoare de la precupețţele de pe ulița Sfîntului Iacov. 

Un semn de neîndoioasa primejdie a fost halul în care ajunsese 
monastirea Fetelor lui Dumnezeu, întemeiată cu multă cucernicie de 
Ludovic cel Sfînt “pentru cu trupul păcătoasele”. 

Zvonurilor răspîndite de cele patru cinuri ale călugărilor cerşetori, 
unii spioni ai poliției, alții spioni ai tîlharilor, ai englezilor, ai flandrezilor, 
ai regelui şi-ai oricui ştia să-i plătească bine, li s-a adăugat faptul că în 
mahalaua Sf. Pavel, acolo unde se aşezase una din monastirile Beghinelor, 
aduse tot de Ludovic cel Sfînt din Flandra, o patrulă de lăncieri pedestri l- 


ED 


137 


< y oe m e pi pi « (ga "x 
VNR VALENIN SENER DSA ZI E ENEE V 
Cpe) p A 9. > 
Š > Dea 0; je rapa eta OZ A R => 


a văzut pe însăşi satana ieşind printr-un horn, într-o noapte cu lună plină, 
în iulie 1342. S-a spus atunci că stareța trăia cu diavolul şi că amîndoi 
lucrau pentru pieirea regelui şi-a regatului Franţei. În orice caz ceva 
trebuia să fi fost la mijloc, din moment ce tocmai la celălalt capăt al 
Evropei, Balica, principe dobrogean, îi trimite în ajutor regentei-Ana, 
mama lui lon Paleologul, 1000 de sulițe alese pe sprînceană şi, numai la 
patru ani după sus-amintita întîmplare, se petrec tot în nopți cu lună 
plină două evenimente cu totul deosebite. Regele Franţei îşi aduce aminte 
de cele 160 de corăbii pe care regele Angliei i le-a scufundat la Ecluse în 
1340 şi-l împroaşcă cu injurii, în vreme ce i se aduce la cunoştinţă că 
Eduard III a debarcat în provincia mamei sale, Ponthieu, o armată de 
10000 infanterişti şi 3000 de călăreți, deci se afla în stare de război cu 
Anglia. 

Dragoş voda goneşte tătarii din nordul Moldovei, întinzîndu-şi 
stăpînirea pe văile apelor la răsărit de munti şi-n lunca Siretului, cu temei 
la Baia, Amîndouă evenimentele au urmări nebănuite şi-ntr-o parte şi-n 
alta a Evropei. 

Cert este ca înainte de a-şi aminti despre dezastrul de la Ecluse, Filip 
VI, regele Franţei, îi arestase pe toți neguțătorii englezi din Flandra şi că 
Eduard III interzisese cu totul exportul linii engleze spre ţesătoriile 
flambeze. Un diplomat abil, Jean Arteweld, trimis de flămînzi, îl convinge 
pe Eduard III că-l vor drept suveran, dacă va lua coroana Franţei, cu atît 
mai mult, cu cît majestatea sa este fiul unei principese franceze. 
Perspectiva e ispititoare. De la lina engleză şi războaiele de țesut 
flămînde, amîndouă rezultate ale muncii paşnice şi laborioasa, se trece la 
războiul de o sută de ani care vă arunca Franţa într-o epocă crîncenă, o va 
aduce în istorie pe Ioana d'Arc, va prilejui bestialitățile mercenarilor. şi 
tilhăriile fără precedent ale organizaţiei de bandiți, ucigaşi şi excroci 
numită Cochila! 

În acea vreme, contele Jacque Fleur du Lys are nemaipomenitul 
noroc să-şi slujească suveranul. Întîmplările care se vor povesti mai jos, 
aparent fără vreo legătură cu ceea ce se va-ntîmpla la Nicopol în 1386, sînt 
întîmplări ostăşeşti, cu deznodămîntul cărora, într-un fel sau altul, se 
scriu alte şi alte capitole de istorie. 


tai pi 


N IIS IR PEAN sai e 
OSE 


IY, 


G3 Ay PE NE de 


2 


Bărbat de humor şi spirit acest conte Jacque Fleur du Lys, pe care 
dragostea pentru o prea frumoasă văduvă, călugărita cu sila de 
arhiepiscopul Parisului, singura rudă, îl adusese la Paris. Ca s-o vadă şi s- 
o răpească, se împrietenise cu maestrul Jehan Cinşpe-poli, iubitul celebrei 
frumuseți de la Spitalul amorului, Marion Joly, trăise aventuri vrednice 
de pana oricărui cronicar şi sfîrşise prin a fi prezentat la palat de 
căpitanul gărzii călare, cu care avusese un duel de pomină la Petit-Pont, 
unde răsturnaseră coşurile cu peste ale pescăritelor şi stîrniseră admirația 
tuturor derbedeilor veniți să privească Sena. Cu Jehan Cinşpe-poli, 
proxenet, borfaş de taverna şi la nevoie ucigaş, chiar cum era uns cu toate 
umorile şi de aceea fără lipici la urmăritori şi cu Marion Joly, cinstitul 
conte a adus după o călătorie în Anglia şi în Ponthieu ştiri pe care un rege 
mai puțin claustrat în principii cavalereşti le-ar fi exploatat cum se 
cuvine. 

Astfel i-a raportat majestăţii sale, între un tournoi şi o aventură 
galanta, că, umblînd prin tavernele Londrei, prin casele neguţțătorilor, ale 
tîrgoveţilor, pe la cofetari, prin docuri şi prin alte locuri afurisite de 
biserică, a aflat că regele acelor mîncători de carne în sînge este mai 
viclean decît se poate închipui. El personal îl crede vîrît şi-n afacerile 
Cochilei, dacă aceste afaceri subminează regatul crinilor. Oriunde se 
mişca ceva, în Franţa, în Burgundia, în Flandra, împotriva regelui, acolo 
se afla banii, promisiunile şi oamenii lui Eduard III. Cel mai periculos 
lucru însă este acela că şi-a făcut o armată încă necunoscută în Europa. 
Majestatea sa ar fi cazul să lase travestiul în care vrea s-o viziteze pe 
Katherine de Berry, dealtfel total neinspirat şi de toată lumea cunoscut şi 
să asculte cele ce urmează. Regele Engliterei a stabilit un serviciu militar 
obligatoriu, cu toate că Englitera nu are decît trei milioane de locuitori, iar 
Franța douăzeci de milioane. După ce şi-a organizat cu. mult temei 
corpurile de arcaşi, recrutate din vilani mai ales, i-a antrenat cu multă 
chibzuinţă. Mai mult. Îi pune să se-ntreacă între ei, aidoma cavalerilor, în 
concursuri fastuoase, demne de cel mai risipitor senior, iar pe cîştigători îi 
răsplăteşte cu adevărat regeşte. Şi-a pus forjeriile la treabă şi, după 
modelul maurilor, a meşterit bombarde. A înrolat sub steaguri 


SEI E DE SUL I. 


ID G — 


Nazi, SA tate e în Si S < EYY VN Pa 
Si erai SU, DA EIES DON DAA VON 


pedestrime din popor. Majestatea sa să aibă răbdare, pentru că acum vine 
lovitura de moarte. În cavalerie primeşte pe lîngă noblețea de arme şi 
sînge, pe burghezii bogati care se pot echipa pe socoteala proprie. Ce zice 
majestatea sa de asta? 

— Bah! Pe cinstea mea, conte, mă plictisesc de moarte... Toată 
maimuţăreala acestui rege de măcelări mă amuză copios! Ha, ha, ha, rîde 
afectat, ironic, regele Franței.. Şi-acum, după ce m-ai înspăimîntat de-a 
binelea, du-te dragul meu conte şi fă-i vizita de rigoare celui mai drag tie 
dintre slujitorii mei. Şi mie redă-mi libertatea de a mă duce exact acolo, 
unde tot regatul mă suspectează că mă duc. 

— Încă două clipe, majestate. 

Contele raportează în termeni energici că englezii şi-au reorganizat 
marina, ca şantierele lucrează pe brînci ziua şi noaptea, ca în armată s-a 
stabilit, o disciplină fermă şi că: 

— Majestate. Ascultaţi un slujitor devotat. Arcaşii aceia trag 10—12 
săgeți pe minut la 300 de paşi. La 200 de paşi nu scapă nici un om în 
picioare. În pedestrime a alcătuit un corp de cuţitaşi, recrutaţi din 
populaţiile sălbatice ale Ţării Galilor şi din Irlanda. I-a înarmat cu săbii 
scurte înfipte într-o coadă de lemn. Sînt teribili în lupta corp la corp şi nu 
cunosc mila pentru cei căzuți. 

— Ce vrei să-mi spui, conte? Haide, eşti obosit astăzi. Miine, cînd ai 
să-mi cunoşti armata, are să-ți vină inima la loc. 

Cu acestea, majestatea sa l-a concediat pe contele Jacque Fleur du 
Lys, grăbindu-se în travestiul de pescar spre casa amantei sale Katherine 
de Berry. 


3 


De fapt contele Jacque Fleur de Lys n-a cunoscut cu adevărat armata 
regelui, decît atunci cînd trupele seniorului său au ieşit din Paris, în 
sunetele chimvalelor şi-ale trîmbitelor. Toţi vasalii regelui în armuri 
strălucitoare, floarea cavalerimii franceze sub coifuri cu vizierele ridicate, 
zvîrlind glume femeilor de la balcoane, purtînd batiste parfumate la 
spada sau cingătoare, călărind cai normanzi uriaşi, harnaşați cu 
valtrapuri multicolore sau cuirase de cap şi piept, mîndri de panaşele lor, 


i 
d A 


o 


ERRE SAAE ENE ANTAA D y > ZE n 
NEA NE EI a PU EI, 


"e 


n n 
a O E a i a mm [l a a 


qrp e mie i -ey pg PET 2, _"-.—.. -r St 
ESCA IRI INSERA IRRD 
EISA pb tke SSE EA, U) SI 


de lăncile, de scuturile zugrăvite cu semnele heraldice ale vechilor familii 
de cruciați sau cavaleri care l-au slujit pe Carlo-magnu, forța de izbire a 
suzeranului lor, călăreau sub lumina aceea diafană de început de iunie, 
cînd Parisul se-mpodobeşte cu cele mai suave culori şi deasupra Senei 
plutesc aburi străvezii, de culoarea sidefului, încrezători pînă la 
inconştienta în forță lăncilor, a scuturilor cu senine heraldice şi-a spadelor 
uriaşe. 

Contele Jacque Fleur du Lys, harnaşat aidoma seniorilor încă stăpîni 
pe fieful lor, adică neindatorați pînă într-atât încît să-şi peticească cuirasa 
şi să călărească pe cal de-mprumut, medita sub coif la faptul că regele 
Engliterei se dovedeşte inteligent din moment ce şi-a alcătuit armata 
după situaţia stărilor, chemînd sub arme pe toți cei interesați să le poarte. 
Cu un sentiment abia disimulat de mîndrie, el recunoaşte forța cumplită a 
marii nobilimi franceze, prezenta aici cu vasalii şi familiarii ei, cu căruțele, 
servitorimea şi curtea, mărşăluind fără grijă sub ploaia de culori a 
pelerinelor, fanioanelor şi panaşelor, că-ntr-o formidabilă poveste de 
arme. 

E adevărat că regele prudent şi-a alcătuit o curte din cavalerimea 
sărăcită, din acei gentilomi cu atît mai țifnoşi cu cît sînt mai săraci, 
straşnici mînuitori de spadă, pe care-i ține la palat, care-l sie cu 
devotament şi pe care-i are la îndemînă oricînd. 

Iarăşi e adevărat că a renunțat la milițiile provinciale. Se adunau 
greu, mai ales în toiul lucrului la cîmp. Cheltuieşte averi cu lefurile 
mercenarilor străini, acei arbaletrieri genovezi, încazarmați, la ordinul 
celui ce-i plăteşte, soldați conştiincioşi şi mereu lîngă rege. Altfel cum s-ar 
fi apărat de un atac de peste mare, cu țăranii la muncile ogorului, cu 
breslele clevetitoare, cu oraşele libere, mai mult plecate să se tîrguiască, 
decît să lupte? Trebuie să-i recunoască regelui meritul de a se fi gîndit la 
acest război, pregătit minuțios de Eduard al Engliterei, de zece ani, zi de 
ZI. Începîndu-i să-i fie cald sub cuirasa, contele blesteamă arbaleta, arma 
asta vulgară pe care-o poate mînui orice vilan, oricare soldăţoi genovez, 
făcîndu-l pe cavaler să-şi dubleze grosimea cuirasei, să-şi acopere cu oțel 
mîinile, gambele, , transformîndu-l într-o momiie de oțel, care o dată 
trîntita de pe cal putea aştepta liniştită fie moartea prin foamete şi sete; fie 
pe cea dată de cuţitaşii regelui englez; sau salvarea de la vreun scutier 


sp 


În mia ei N la A R 


-e G — [a ... 


DPI SANS NTEN KIET n KAA 
LAU e SSE Lp BE SR H i 


rămas teafăr. 
Călăresc sub flamuri 50000 de cavaleri francezi, poate una din cele 
mai splendide desfăşurări de forte ale nobilimii regatului 


4 


Sîmbătă 24 august 1346 de dimineaţă, Eduard III retrăgîndu-se în 
fata masei impunătoare a armatei franceze ocupa o colină la nord-est de 
satul Crecy. Nori pufoşi într-un cer limpede şi foarte mult calm britanic, 
cu toată disproporția care-l descalifica. Se gîndeşte ca retrăgîndu-se, i se 
poate debanda armata. Se hotărăşte să primească lupta şi-n zorii aceia 
calmi, ordona un dispozitiv pe trei linii de infanterie, aşezînd prima linie 
la poala colinei, sub comanda Prințului Negru, adică a fiului său, în vîrstă 
de 16 ani, ca să primească cel dintîi atacul francezilor şi să-şi dovedească 
bună şi cuviincioasa-i instruire în ale armelor. Prinț Negru, din pricina 
culorii negre a armurii... Linia doua sub comanda contelui de 
Northampton; iar linia treia sub comanda sa regală. După primele rînduri 
ale liniei întîi, Prințul Negru ascunde bombardele; iar în fata liniei arcaşii 
sapa lejer gropi dese şi adînci de-un cot, în care să-şi frîngă picioarele caii 
francezilor. Cei 3 000 de călăreţi sînt aşezaţi în spatele Colinei, descalecați, 
mai mult să fie feriți de sulițele celor 50 000 de cavaleri inamici. 

Regele trece în revistă liniile de luptă. E un bărbat demn şi familiar 
cu arcaşii cărora le-a dat cu mîna lui atîtea premii. Îl cunoaşte pe 
Nathaniel Lobbs, fostul rotar din Wells, uriaşul arcaş regal din linia întîi, 
ataşat pe lîngă Prințul Negru, vorbeşte cu Blair Forfar, şeful cuțitaşilor 
scoțieni, alt uriaş cu părul şi barba roşii, prieten cu Newry din Newry, 
irlandezul; conducătorul cuțitaşilor irlandezi, fost marinar, ciung, de o 
forță temuta în toată armata. La rugămintea lui Newry le dă voie să bea 
cu condiția să se bată zdravăn. La nevoie, dacă sînt obosiţi, să treacă în 
repaus pe loc, cu armele pregătite. Se pare că va ploua. l-ar sfătui să-şi 
țină arcele sub pelerine. O patrulă călare raportează apropierea 
francezilor. Regele ridică din umeri. Se-nveleşte în pelerină. Ploaia de 
august începe să toarne torențial. La amiază pămîntul chifteşte de apa. 
lată şi cavaleria franceză. Caii abia se smulg din nămolul lipicios. 
Arbaletierii vîslesc în noroiul pînă la genunchi, apăsaţi sub arbalete, cu 


d lea pap, y- AD 


ace Up) OPEN la = 

MESE DOL aa Col ep UI AA ESAN, 
DTD pă At ps Pa N 

ery Aa NS NNA | pe E CDUS ETRE UDA ZE EL E s 


T 


curele, cu săgeți şi săbii. 

Contele Jacque Fleur du Lys mormăie şi-njură ploaia, nămolul şi 
blestemată grabă a baronilor care vor neapărat să vadă culoarea sîngelui 
englez. Regele l-a trimis să-l însoțească în recunoaştere pe celebrul cavaler 
Monne de Basele. Monne de Basele e de-o curtenie aspră şi distanța cu 
toți trei seniorii care-l însoțesc. Trebuie să-i recunoască curajul şi 
priceperea. Trece la trap uşor, în bătaia arcaşilor, pe toată lungimea liniei 
întîi. A ieşit soarele. 

Englezii îl au în spate. Stau impasibili, culcați pe pelerine, cu 
coifurile alături şi-l privesc cu mîna streaşină. 

— Calmul ăsta cere o noapte de odihnă pentru noi şi cai, spune 
cavalerul Monne de Basele. Se-ntoarce la galop mic spre locul unde regele 
stă între scutieri şi paji, cu armura stropită de noroi. 

Cavalerul îi raportează situația dispozitivului inamic. 

— Părerea dumitale, cavalere? 

— Să ne spălăm, să ne curățăm, pe noi, caii, armele, să mîncăm şi să 
dormim, sire. 

— Dar părerea dumitale, conte, prea cunoscător al talentelor 
militare? 

Jacque Fleur du Lys se-nclină-n sa. 

— În afară de să dormim foarte bine, nimic în plus, sire. 

— Atunci să se ordone descălecarea şi repausul, după ce se intra în 
dispozitiv. 

Strigăte sălbatice pe toată armata cavalerilor. Săbii trase din teci. 

— Montjoie! 

— Să ne batem! 

— Am venit pînă aici să dormim? 

— Pe Saint Denis, domnilor. 

— Ruşine! 

Contelui Fleur du Lys fanfaronada asta franceza îi place ca oricărui 
francez, mai ales din sud. Totuşi. E mai cuminte altfel. Cavalerii se 
desfăşoară fără nici un ordin. 

Pe legea mea, domnilor, spune regele, n-are rost să începem 
mîine, ceea ce putem isprăvi chiar acum. 

Îşi trage sabia sub cea dintii aversă a ploii de după-amiază. Jacque 


am... 


-— DR > maa a e 


EVENSEN A ARIN ENAZ AAAG 
TEA SU a, 


Fleur du Lys pleacă la galop să transmită arbaletierilor ordinul regelui: 
Atacul! 

Arbaletierii urlă sălbatic, fără să-i tulbure pe englezii care-şi văd 
calm de treburi. Se echipează, intra în rînduri şi cînd arbaletierii asudați, 
tăvăliți prin noroi sînt la distanță convenabilă, însemnată printr-un țăruş 
de alun descoperă bombardele care trag mizerabil după părerea contelui 
Jacque du Lys, dar îi sperie zdravăn atît pe arbaletierii luați prin 
surprindere, cît şi caii. Aha! Genovezii îşi pregătesc arbaletele, Mordieu! 
De ce nu trag? Pe Saint Denis, li 
s-au înmuiat corzile! 
Nenorocirea. Arcaşii englezi au 
deschis o tragere vijelioasă. Îi 
culcă la pămînt pe genovezi. Îi 
masacrează numai cu arcurile. 
Genovezii fug. Pe pachete. 
Toată linia. Toată armata 
pedestră fuge în debandada, 
urmărită de şuierul aţițat al 
săgeților engleze. 

— Du Lys! 

— Ordin, sire! 

—  Trădare, du Lys. 
Masacraţi-i pe imbecilii ăştia, 
strigă regele! Haide, domnilor! 
Să nu spună că au mîncat 
gratuit solda regelui Franţei. 

Contele zboară la 
căpitanul gărzii călare. Seniorii 
au şi pornit la trap mic. lau în pieptul cailor arbaletierii înnebuniți de 
spaimă. 

Genovezii cad sub săbiile regelui pe care-l slujiseră Blestemaţii de 
insulari lungesc tragerea. Lovesc caii. Nechezaturi sfîşietoare. Huruitul 
cuiraselor, atunci cînd se prăbuşesc seniorii. Bufnetul înfundat, noroiul 
care stropeşte, dezordine. Genovezii rămaşi teferi scăpa cu fugă. Nebunie, 
îşi spune contele şi-l caută pe rege în masa de cavaleri pornită la şarje fără 


ta pi 


UER IRI SSE e Ca SEI HIRE 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


să se regrupeze. Rămîne în urma atît cît să vadă sarja decimata de arcași, 
cu mult înainte de a ajunge măcar la linia întîi a pedestrimii engleze. 
Trîmbitele sună regruparea. Parbleu! Oroare. Cuţitaşii ieşiţi din spatele 
liniilor de arcaşi îi asasinează pe cei căzuți în văzul regelui Frantei şi-al 
întregii ei nobleţe de arme. 

Scena oribilă. Cuţitaşii caută golul între armuri şi coifuri. Între 
plăcile armurilor. Cavalerii răsturnați în nămol, cu picioarele prinse sub 
caii morți, se lăsă asasinați fără să poată face o mişcare. Cuţitoaiele 
englezilor sînt pline de sînge. Regele Franţei ordona a doua şarjă. 

Curajul seniorilor, curaj admirabil, nu poate învinge tragerea rapidă 
a arcaşilor. Contele d'Alencon, fratele regelui, conduce seniorii într-un 
iureş de cuirase şi lănci plecate pentru împuns. Contele Jacque Fleur du 
Lys călăreşte la două lungimi de cal în urma regelui. 

— Montjoie! 

În sfîrşit. Linia întîi este ruptă. La spadă, domnilor! La spadă! Caii 
se-nvîrt greu pe clina moale a colinii. Începe lupta cu oamenii de arme 
englezi din garda Prințului Negru. Cavalerii sînt agățaţi cu cîrligele, 
smulşi din şei, ca să fie înjunghiați. Lupta tine de-o veşnicie. Regele 
Franței nu mai are rezerve. Cel al Engliterei, încă două linii de infanterie 
şi cavaleria neatinsă. Asfinţitul luminează tragic un cîmp de morți. 

Intra în acțiune linia a doua, cu contele de Northampton. Contele 
Warwick, păzitorul moştenitorului, trimite un curier regelui Eduard. Îi 
cere să intre în luptă. 

— Fiul meu nu are nevoie de ajutor! Vreau ca Victoria asta să fie a 
lui. 

Răspuns chibzuit, de ostaş calm, care supraveghează mersul luptei 
din vîrful colinei şi vede ansamblul cu totul în favoarea lui. În vremea 
asta regele Franţei lupta ca simplu cavaler. Doi cai sînt ucişi sub el. 
Contele Jacque Fleur du Lys se bate homeric. Prin viziera căştii nu poate 
cuprinde proporțiile dezastrului. În schimb se miră după fiecare lovitură 
de sabie, că e viu şi că poate s-o dea pe următoarea. Are mereu în flancuri 
alți cavaleri francezi. Pe unii îi vede smulşi din şei în clipa cînd aude 
hîrşiitul cîrligelor pe cuirase. L-a văzut căzut pe Charles, fratele regelui. 
Pînă să ajungă la el (a trebuit să răstoarne patru oameni de arme englezi), 
prințul a fost asasinat. l-a văzut ucişi pe conții Louis de Blois, d'Aumale, 


SETUL sale E SULA SG 


ID G — 


de Saint Pol, floarea cavalerimii franceze. Noaptea care cade îşi aşterne 
giulgiul pe cavaleria seniorala franceza, ucisă de arcaşii englezi şi de lipsa 
de prevedere a suzeranului. 

Noapte. La focurile sărace ale învinşilor i se povesteşte regelui 
înnebunit de durere, cum: “dacă lupta a fost pierdută, onoarea militară a 
fost păstrată neîntinata”. 

— Se ştie că la chemarea majestăţii voastre a venit şi regele Jean de 
Boheme, bătrînul senior aproape orb, înconjurat de vasali, printre care, 
sire, l-aţi remarcat pe redutabilul Monne de Basele. Cînd i s-a raportat 
mersul luptei, bătrînul rege şi senior a cerut curții sale îngăduința de a da 
o lovitură de sabie, rugîndu-şi cavalerii să-i ducă cît mai înainte, unde 
luptă este în toi. Răspunsul l-am auzit eu, sire: 

— Volontiers, monseigneur! 

Cavalerii i-au legat calul de calul viteazului Monne de Basele şi al 
altui cavaler şi regele, aproape orb, a şarjat cu vasalii săi. 

Regele Franţei îşi ridică fruntea cu aer de sfidare nobilă. 

— Atîta vreme cît sînt slujit de asemenea oameni, lupta nu e 
pierdută, domnii mei. Doresc să ştiu ce s-a-ntîmplat cu regele Jean de 
Boheme. Auzi du Lys? 

— Da, sire! 

A doua zi, duminică, zi de odihnă a armelor, armistițiul Domnului, 
cum i se spunea, contele Jacque Fleur du Lys l-a găsit pe regele Jean de 
Boheme după însemnele heraldice, armura şi arme, mort între cadavrele 
celor doi vasali şi-ale cailor legaţi de zăbale. 


5 


Contele Jacque Fleur du Lys a meditat cîţiva ani asupra celor 
întîmplate, în sihăstria castelului strămoşesc. Şi-a dat seama că-n lume s- 
a-ntîmplat ceva. Ca bravura cavalerului francez, acest excelent luptător 
individual, mîndru de arborele lui genealogic cu rădăcini în nobilimea lui 
Carlomagnul, indisciplinat, dornic de strălucire, nu de a executa ordine, 
nu mai face față cîmpului de luptă. Că acest cîmp de luptă se supune 
unui plan unic, unei dorințe unice. Cavaleria cuirasată nu poate avea 
decît un singur fel de luptă, izvorît din caracteristicile armamentului, 


CRC ATAA S NOS AN T Aa oo e St Ip IN INNA 

NSE oaia Ss a Za i Saal ad Sa Ba 

NASN E EAT N a 
EA RD ERAI LA TORI ra DIS AA Ra 


lipsei de mobilitate şi forței uriaşe de izbire şi anume; sarja în masă. Dacă 
reuşea să ajungă la inamic, dispozitivul de şarje se dezarticula într-o 
mulțime de lupte corp la corp, după principiul: 

“Vir, virum legit”. Fiecare om îşi caută omul sau. 

Gîndind la puterea arcaşilor, a pedestrimii, la inconvenientele 
cavalerului cuirasat, care parcă a murit o dată cu regele cavaler Richard- 
Inima de Leu, străpuns de săgeata unui arbaletier anonim, contele a scris 
un tratat “Despre folosirea cavaleriei cuirasate în războiul la care 
participă vilanii, meşteşugarii şi pedestrimile cu arce” pe care l-a dedicat 
regelui Franţei. 

Tot acolo, contele are curajul să spună că un conducător militar nu 
mai poate fi un simplu mînuitor de spadă, ci ca el trebuie să conducă 
luptă în ansamblu, s-o stăpînească şi neapărat să aibă la dispoziție o 
rezervă cu care să poată smulge victoria în momentul decisiv. Aluzia la 
suveranul sau e foarte transparenta. 


6 


La 1359, Bogdan de Cuhnea, voievod maramureşean, se rupe de sub 
suzeranitatea coroanei maghiare, trece în Moldova, ridică oaste şi se 
proclama independent, în ciuda ostilităților deschise de Ludovic cel 
Mare. Ostenii cunoscuți la Posada, precum căpitanii Năstase şi Ion 
Aghiazma se pristăviseră de mult, trecînd între cei drepți şi feciorii lor 
moştenindu-le cinul şi slujbele erau şi ei sub steaguri, unul, Vasile 
Aghiazma, stegar, iar celălalt, Petre Năstase vătaf de plai, la Nucşoara. 
Amîndoi vegheaseră pe la nuntile fiicelor măriei sale Nicolae Alexandru, 
prețuit şi temut în lunca Dunării de jos. Ana s-a măritat cu tarul bulgar 
Stracimir, Anca cu tarul sîrbilor Stefan Uros; iar de negrăit frumoasa 
Elisaveta, cu măria-sa palatinul Ladislau de Oppeln, cel mai înalt 
dregător al Ungariei. S-au văzut atunci alaiuri domneşti la porțile Curţii 
de Argeş, rădvane poleite în aur, vornicei în coantăşe, împintenați, 
călărind cai care zvîrleau flăcări pe nări, s-au văzut voinici bulgari, 
mustăcioşi şi alți voinici sîrbi, gătiți cu nădragi găitănați şi cojoacele 
țesute-n fir, s-au văzut joimiri şi călăreți unguri, împlătoşați, clopotele 
băteau a bucurie dangăte vesele în zile strălucitoare de vară spre scăpat; 


etice ip) Sp TENIS a T4/ Ar Sea Ey 
FISE RUA SELAT MNAR SI Ei SA | 
Taia sc EP) IASA VE piu 2 29 IS A 
TEIA (fr <I fy eE Y> l Fh: +7, CP « 

SNE e SUL E NEVE, J: NS OCEN 


a E E S S a .——_ Ñ[l oL -a — l 


la curțile măriei sale se auzeau cobzele şi naiurile, cîntăreți coborîţi de sub 
munte ori veniți din Vlăsia, ori de la Buzău, cîntau cîntece de vitejie şi cei 
doi osteni s-au cunoscut, mai apoi s-au încuscrit, că fiecare avea cîte-o 
soră şi cum veniseră la petrecerile domneşti, cum jucaseră sub nuci şi 
cinstiseră cu ulcelele s-au plăcut şi s-au luat. N-au băgat de seamă o 
anume împoncişare între ohabnici şi domn; iar într-un an, ştiu amîndoi că 
s-au suit în şei să împungă, să lege şi să bată la scara nişte cojani de prin 
părțile Ialomitei de jos, care se ridicaseră cu armele împotriva dăbilarilor 
domneşti. 

Cam prin 1353, s-au tulburat iar 
$ apele cu riga unguresc, care era 
acum Ludovic cel Mare şi-n scaun la 
Argeş stătea cu putere şi-nțelepciune 
măria-sa Vlaicu Voda. Măria-sa 
Vlaicu Vodă, stăpîn pe Amlaş şi 
Făgăraş, mai mult peste capul lui 
riga, primeşte ştiri cum că acesta a 
dat în 5 ianuarie 1354 o proclamație 
prin care cheamă trupele sub arme, 
pe ziua de 24 februarie, la Temişoara. 
Întrucît Vlaicu a “uitat de 
suveranitate”. 

Aici îşi are loc întîmplarea prin 
care se ajunge ca un foarte viteaz 
cavaler francez,  vicontele Hillot 
Fleur du Lys, venit în garda 
palatinului Ladislau de Oppeln, s-o 
însoțească pe noua palatina Elisaveta Basarab de Oppeln, şi să se- 
ndrăgostească nebuneşte atît de frumoasă doamnă palatină, cît şi de una 
din fetele care-au însoțit-o pînă la vama de la Turnu Roşu, anume Glafira, 
fiica marelui spătar Nicola Ursu de Brădet, ajuns la aproape 80 de ani, 
încă verde, la a patra nevastă, cu mîndre dintre moşnence de la Rucăr, la 
Loviştea. Nu se ştie din ce pricina, poate pentru că s-a arătat prea înfocat 
în serviciul doamnei palatine sau poate pentru că se dovedise cel mai bun 
călăreț şi luptător în turnirurile organizate în cinstea minunatei Elisaveta, 


tc ETA YTN _prpog py E A a 
EA AONO A 
Ai >g“ D <” f > 
a j3 X EN IAEE 
P AENA AORN 


D a v 


a — [a ... 


poate pentru că la un asemenea turnir Elisaveta îi dăruise o eşarfă de 
mătase străvezie, poate pentru toate astea la un loc, palatinul l-a înălțat în 
grad pe vajnicul viconte fugit din Franţa din motive absolut riguroase, 
trimițîndu-l ca un fel de ambasador permanent la curtea socrului sau. 

Aici a găsit-o pe Glafira măritată cu un nobil foarte sălbatic, un fel de 
comandant al gărzii voievodului, bărbat de-o frumuseţe rar întîlnită, de 
care soția lui era îndrăgostită fără leac. Într-una din seri, plimbîndu-se 
melancolic prin cetate, a auzit o frîntură de conversație în cea mai 
pretențioasă latină. Spre surprinderea lui, sub unul din nucii străvechi ai 
grădinii voievodale, cei care dialogau pe-o temă de dogma erau preotul 
catolic al bisericii de la Cîmpulung, fra Benedict Silvestro şi unul din 
ofițerii gărzii călare, stegarul Vasile Aghiazma. În scara aceea vicontele 
Hillot Fleur du Lys şi-a găsit un prieten instruit, stegarul fusese trimis de 
domnitor să slujească cinci ani unui senior raguzan; iar stegarul un 
confident amabil, ironic, plin de imaginaţie şi plictisit. 

S-au pus la cale vînători şi s-au făcut vînători de urşi şi mistreți, în 
care cîini aproape sălbatici stîrneau fiarele din culcuşurile lor, vînătorii în 
frunte cu voievodul descălecau şi cu arcul, cu sulița, dar mai ales cu o 
spadă scurtă, îşi rezolvau pasiunea. Mistreţul încolțit de cîinii uriași, 
gîfiind de goană, cu ochii roşii, țepos, cu coama zburlită îl aştepta pe 
voievod, bine proptit în picioare. Vînătorii domneşti stăteau gata cu 
sulițele. De cele mai multe ori nu era nevoie de nici o intervenție. 

Prietenia cu stegarul s-a transformat într-un fel de frăție, atunci cînd 
amîndoi, la o vînătoare a ohabnicului Cristea Obedeanu de Galeş, la 
poalele Clăbucetului, într-o toamnă plină de lumină rară, cu muntele 
arzînd în toate culorile, s-au rătăcit de grosul vînătorilor şi-au dat piept cu 
o namilă de urs care purta în gheba trei săgeți. Dintr-o labă şi-o 
muşcătură, ursul, aproape negru, a frînt şira calului pe care-l încalecă 
Hillot Fleur du Lys. Prins sub animalul în agonie, vicontele şi-a văzut 
moartea cu ochii. Ursul uriaş, bălos, înverşunat, s-a aruncat asupra lui. l-a 
simțit duhoarea respirației pe obraz. Într-o clipă de humor şi-a zis că 
Franţa pierde unul dintre cei mai vajnici spadasini. Ursul a intrat în suliță 
scurtă, de vînătoare, a stegarului, proptita cu coada în pămînt. A fost o 
luptă îngrozitoare. Stegarul a zăcut o lună, cu carnea sfîşiată pe umeri şi 
spate. Întimplarea asta se leagă nemijlocit de participarea vicontelui la 


Éimin ei > ONSA A a 


ta pă 


EDE R DANS CUNN ARY, FN Ei Eg 
i” 1 $ PR 


x; 


N Pda PESE 


Jacherie şi zece ani mai tîrziu, la luptele de la Vidin şi Tîrgovişte, 
împreună cu fiul său din flori, Cahuzac, mai tîrziu viconte Fleur du Lys. 

Se mai leagă încă de moartea lui departe de Franţa şi de îngroparea 
sub lespezile bisericii domneşti din Curtea de Argeş, în fața unuia din 
stîlpii din partea stîngă a naosului, la piciorul catapetesmei, mormînt care 
se vede şi astăzi, singurul străin între mormintele acelor voievozi 
Basarabi, întemeietorii. 


7 


Unele din semnele neliniştitoare ale acelor vremuri începuseră să se 
arate asupra cerului Ţării Româneşti. Mai ades noaptea, în odaia de taină 
a caselor domneşti de la cetatea Argeşului. Basarabii de după Posada 
stătuseră de veghe intru înflorirea şi aşezarea Tarii. De la Marea cea Mare 
pînă-n valea Timişului şi-a Carasului, din Moldova pînă în cîmpia 
crişana, fiii acestui pămînt ieşeau primăvara cu plugurile în braniştele pe 
care le smulseseră codrilor, cu săcurea şi focul. Se născuseră din vechi, 
unele venite de peste veac, din lumea trecută sub glie a dacilor şi-a 
geților, a sciților şi-a sarmaților, obiceiele de la botezuri şi nunţi, de la 
priveghiuri. Ori cele din vreme de secetă, ori de la strînsul roadelor. 

Se-mbucurau luncile dezmierdate de suflul primăverilor cînd ieşeau 
fetele cu mieii la păşune. Răsunau văile de cîntecele vitejeşti, cînd se 
duceau călărimile moşneşeşti la cătarea de oaste a voievodului, de Paşti. 
Pe acele vai, pe care coborau ori urcau călărimile spre Cetatea Argeşului, 
veneau de la plaiuri vînătorii domneşti, purtînd şoimi îmblînziți pe 
umărul drept, pui de urs, de cerb şi de capră roşie, pentru grădina măriei 
sale, desfătul coconilor, al jupînițelor de la curte şi-al oaspeţilor străini. Se 
țeseau pe acele vai ohabnicii înzăuați, tropotind la trap des, urmați de 
oamenii lor, cu lănci şi scuturi, cu dolmane din catifea frîncească, călărind 
cai ageri. Pe urmele ohabnicilor veneau robii țigani, ori tătari, mînînd 
harabalele cu corturile şi de-ale gurii. De sus, de la geana munților, 
coborau plăieşii. Veneau din lumea sihastră a cetinilor, cu frunțile semețe, 
aducînd cu ei ceva din albăstrimile țări ale crestelor. 

Galere bizantine, genoveze, ale îndepărtatului Brabant, sau sub 
pavilion burgund, acostau la schelele Marii Negre ori la cele dunărene. 


mimi m 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


premen 
lg" has 
UES 
AEn 

` 4 
+. 

> y? 


iaz ATN air uaan or 
EA ONE 


4 N, XP a 
EL A 2 că S, Š 
N = aie RU SI ay At SU; A 


IP — — a 


Prin Curtea de Argeş coborau la Bizanţ, sau urcau în Cehia, Ungaria şi 
Polonia chervanele neguțătorilor. Tătarii stăteau în ulusurile lor, ori îşi 
încercau puterile în cnezatele ruse şi-n Podolia. 

În anul 1365, nu mult după ce-a dat colțul ierbii, stegarul Vasile 
Aghiazma care dusese la cetate, la Turnu, porunca voievodului către 
pîrcălabul State, să strîngă toate satele la posada şi să facă întocmai cum 
are să-i spună meşterul Johannes Konig de la Braşov, stînd de vorbă în 
foişor cu acel pîrcălab, om căruia nu-i sufla nimeni în borş, că era aprig, 
chior şi nu mişcau mărginaşii de straje prin prepeleacuri. Nici satele 
închinate cetății, nici dervengiii bulgari care încercau să treacă Dunărea în 
nopțile fără lună, să prade tabunurile de cai ieşiţi la păşunat; stînd ei de 
vorbă într-o inserare dulce, cu miros de ape, de mâl şi de sălcii înflorite, că 
se scurgea tot vişiniul din cer pe undele Dunării, i-a spus State ce i-au 
răspuns iscoadele lui de dincolo şi de la Tîrnovo. S-a izbit sultan Murat cu 
tarul Şişman de la Tîrnovo şi l-a biruit păgînul pe tar, care i s-a-nchinat. 
Mai mult. Azi-noapte a trecut Dunărea cu şeica, viteazul lon Cap de bou 
care-şi are baştină pe Osma, nu departe de Nicopol, închinat tarului de la 
Tîrnovo. Viteazul Ion Cap de bou a fost cu oamenii lui sub steagul tarului 
în lupta cu Murat. Cînd a văzut cum stă crugul războiului şi-a slobozit 
oamenii acasă, iar el îmbrăcînd strai de om sărac şi cam nebun, s-a 
strecurat în Urdi-alaiul padişahului, adică între muierile, zarafii, 
neguțătorii de robi, pehlivanii şi dervişii care vin după oştirea pagină, ca 
ăştia prada şi robesc şi tabăra cu lăcustele pe locurile de le cuprinde 
sultanul cu sabia. S-a strecurat acolo şi-a venit cu turcii pînă la 
Paskaleyez, unde-au legat tabără, turcii de o parte, tarul de alta, ca acu 
dacă i s-a-nchinat turcului, se ține după el ca un dulău după haraba. Din 
iscodiri, trăgînd cu urechea pe la focurile spahiilor şi-ale martologilor 
bulgari, a-nţeles ca sultanul vrea să-ncerce tăria măriei sale Vlaicu 
Basarab, a oştirii, ca şi bunătatea țării de care s-a dus vestea în toți 
Balcanii. Că neguţătorii de robi îşi freacă mîinile la gîndul pleanului pe 
care o să-l facă mai ales se bucura de frumuseţea muierilor, ca pe ele vor 
să le robească pentru haremuri. Sînt şi neguţători harapi şi de la Eghipet, 
cunoscuți pentru lăcomia lor după fete tinere. El, pîrcălabul, zice să- 
ncalece stegarul şi s-o ţină într-o întinsoare pînă la cetatea de scaun, să-i 
spună măriei sale că n-ar avea nimic de pierdut, dac-ar da cătarea de 


Ý DA NA Kmen, o ae S 
ninaa h În aie 


oaste din anul ăsta la Roşii de Vede, cam în două săptămîni. Pînă atunci 
are să ţină hotarul cu mărginaşii. O să scoată sufletul din meşterul 
Johanu. N-o să-l lase din gheare pînă cînd nu vede cetatea întărită, cu cele 
două foişoare noi gata, cu zidurile ridicate de încă două sulițe. Cît despre 
frecatul mîinilor, mai curînd va fi frîntul lor, pentru că iscoadele au să-i 
dea de ştire cînd are să ajungă sultanul la o zi, şi-o noapte de Dunăre şi- 
atunci are s-aprindă el ciugile, are să sune cornul şi buciumele pe tot 
hotarul, să se tragă muierile cu plozii şi bătrînii la adăpost, în codrul 
Vlăsiei. 

Stegarul Vasile Aghiazma a-nţeles sfatul pîrcălabului. cu o pricepere 
a evenimentului incrustata în ființa lui cea mai adîncă. A ştiut că nu 
seamănă vorbe-n vînt şi-a mai priceput că de-acolo, de peste apele lucii şi- 
negurate ale Dunării, din întunecimile care țes malul celălalt, se ivesc 
primejdii încă necunoscute, dar de spaimă şi de cumpănă. 

N-a mai aşteptat dimineaţa. A treia zi, la scăpat, a bătut la porțile 
cetății de scaun. Şi noaptea, în cămara de taină a măriei sale, împreună cu 
un bărbat necunoscut, căruia măria-sa îi spunea kir Ion Bîrlădeanu şi-i 
arată multă prețuire, a mărturisit tot ceea ce aflase de la pîrcălab. S-a 
mirat cînd voievodul a zîmbit, l-a bătut pe umeri şi i-a spus: 

— Să trăieşti, stegare Aghiazma, şi să-ți dobîndeşti cu cinste 
căpitănia. De trei zile aleargă olăcari la toți ohabnicii şi la toți cei 
îndatorați să slujească cu arma. Pîrcălabul State are mintea ageră şi inimă 
credincioasă. Du-te şi te primeneşte, dormi cît ar dormi vînătorul şi mîine 
în scări. Te-aşteaptă 500 de sulițe să le duci la Turnu şi să stai acolo pînă 
la porunca mea. 

Aşa a început, în acel an bătrîn 1365, slova dintîi din lungul slovelor 
scrise cu sînge în această Cronică de Arme, închinata acelor fapte şi-acelor 
bărbați vechi, aşternuți sub brazda intru cinstea lor vitejeasca, intru slavă 
fără de moarte a slobozeniei, intru cinstirea urmaşilor, a veacurilor şi-a 
pămîntului care i-a dezmierdat cu toate frumusețile sale. 


8 


La-nceputul lui iunie, sultanul şi tarul Şişman de Tîrnovo, intra între 
zidurile Nicopolului. Intr-un fapt de zori cu ceață lăptoasă pe Dunăre, 


ESC La (Ta O PNR ITAL a a KUARE VAAN 
NEON E NS SEZA 
Nea h NN ENAA N A MDATA AREI EN VN : 
EA * pi e Dn Li SEUL. 4 J, [L Oa E 


a E E S S ——— m - —_ .——_ Ñl oL -a — l 


a n = 


şeici şi galioane de la schela Nicopolului se lăsă pe firul apei, încărcate cu 
pedestrime otomană. Vîslesc fără zgomot. Sînt dubasuri grele, cu cîte 50 
de osteni, şeici cu cîte 20 de pedestraşi şi galioane care-ncarcă pînă la 100 
de călăreți, cu cai şi arme. Vasele alunecă pe luciu şi ies la malul Ţării 
Româneşti, mai jos de Turnu, cam prin dreptul ocinelor mărginenilor de 
la Flămînda. Linişte între sălcii, fuioare de pîclă, stînci şi cel dintîi ciripit 
de păsări o dată cu zorii. 

Nici sultanul, nici tarul Sisman bucuros să-ndrepte pofta de pradă a 
osmanilor peste Dunăre, nu văzuseră ciugile învîlvorînd nopțile. Nici 
unul, nici altul nu auziseră tinga şi poruncile buciumelor. Dar mai ales, în 
dimineața asta, n-au văzut umbletele călărimilor stegarului Vasile 
Aghiazma. De cum s-au pornit dubasurile pe apă, undeva în ostrov s-a 
aprins un foc. Focul era făcut în mil, apărat dinspre Nicopol cu snopi 
înalți de papură. Olăcari sprinteni veniți de la prepeleacurile suite-n 
vîrful salciilor străvechi i-au spus stegarului unde se lăsă dubasurile. Tot 
atunci s-au desprins de la schelă, de la Turnu, şeici vislite ager de pescarii 
locului. Oşteni de la cetate duceau în şeici făclii de cîlți înmuiate în 
păcură. Şeicile acelea alunecau repede sub poala salciilor şi-n umbrele 
dese ale malului. 

Stegarul Vasile Aghiazma şi-a vîrît oamenii în bălțile de lîngă 
Flămîndă. Cîţiva osteni, cu surcele şi trestie uscată, au aprins focuri prin 
vetrele părăsite ale satului. Ceilalţi au tăiat brațe de stuf verde pe care l- 
au legat la oblâncuri. În puţină vreme cei cinci sute de călăreţi nu s-au mai 
văzut din baltă. Cocoşii aduşi în traistă cucurigau mîniaţi. Cele două vaci, 
cărora li se luaseră vițeii, mugeau a jale priponite pe un tăpşan. Ba un 
cetaş mai sprinten la minte, pe nume Sfîrîiala, luase şi-un berbec în şa, acu 
îl stringea de boaşe şi berbecul behăia amarnic, ca pentru o sută de 
mioare. 

Aşa s-a făcut ca buluc başa Osman Sungiurlu, căpetenie de akingii — 
oşteni de pradă — fără altă mulțumire de la sultan decît ce le cădea lor 
sub iatagane — hîrşit în rele, a lăsat adăpostul luncii prin care se strecura 
ca şarpele şi-a ieşit în şleah, cu iataganul gol în mînă. 

Buluc başa Osman Sungiirlu îşi aşezase oamenii la Orta-Koji, 
înțelegîndu-se cu acest Koji, cap de orta, să-i lase lui palanca de pămînt şi 
saraiul, la prețul pe care-l va cere. Koji i-a cerut 50 de femei grece şi 10 cai 


e a Sr EN ma aj d. CT 2» II 4 Da 
i A E A ENNE < ARINE 


N ai, N se ~ pari I À Pa e > A y 
ED A NAN ENEAS 
m ain mt Ho „A ; AP Vi ti amo 


IP — — —— ———.  - o a 


de şa. Osman Sungürlu i-a dat 30 de femei grece şi 5 cai de şa. S-au 
tocmit, s-au făcut tîlhari şi porci de cîine, l-au chemat în ajutor pe însuşi 
Alah şi pînă la urmă au făcut tîrgul. De la Orta-Koji sînt patru ceasuri de 
trap pînă la Adrianopol, scaunul slăvitului padişah. De aici se deschid 
văile apelor fie spre inima Balcanilor, fie spre coastele greceşti de sub 
stăpînirea Bizanțului. În cinci ani Osman Sungürlu a legat negoate cu cei 
mai cunoscuți vînzători de robi din Anatolia. Veneau la saraiul lui din 
Orta-Koji, îi aduceau toate bogăţiile orientului şi plecau cu roabele din 
Muntenegru şi Serbia, din Bulgaria şi Peloponez, cu băiețandrii buni să 
slujească puternicilor de la Bagdad şi Cairo. 

Acest osman Sungürlu trecut în catastiful lui kir Ion Bîrlădeanu ca 
cel mai aprig duşman al creştinilor, abia apuca să vadă obrazul îmbujorat 
de somn al femeilor vlahe. Ion Bîrlădeanu, stră-strănepot ai unui alt 
Bîrlädean mort în lupta cu tătarii la Tălmaciu, îşi avea corăbiile şi casele 
de negot în Bizanţ, stînd în bune relaţii cu împăratul. Tinea negoț cu Tara 
Românească şi în fiecare an, spre toamna, venea să se-nchine măriei sale, 
voievodului Vlaicu Basarab. Anul ăsta venise mai în grabă, aflînd de la 
iscoadele sale şi neguţătorii osmani despre pregătirile de război ale 
sultanului. 

Cei peste 300 de akingii ai buluc-başului Osman Sungirlu se- 
mprăştiaseră fără vreo poruncă, sub iataganul căpeteniilor. Mergeau fără 
zgomot, cîte 50, pe marginea şleahului, aproape tupilați, cărînd cu ei 
frînghiile pentru legat robii şi vitele şi dăsagii dubli pentru hăinărie şi 
scule. La urma tropoteau măgarii şi catîrii trecuți Dunărea cu băşici de 
bivol legate-n chingi, şi cai legaţi la pupa dubasurilor. Pe mal, sub ochii 
iscoadelor, debarcau spahiii împărăteşti, noblețea de arme a semilunii. 
Dobiîndiseră prin lupte timaruri bogate în Europa şi Asia Mică. Slujeau 
sultanului pentru aceste timaruri şi ziameturi. Coboritori din vechile 
triburi de cuceritori osmani şi seldjucizi, cruzi în luptă, viteji şi fanatici, 
fuseseră descrişi cu amănunțime voievodului Vlaicu de către kir Ion 
Bîrlădeanu. Acum încălecau pe pachete, purtau platoşe din piele de bivol 
sau rinocer, prinse în bolduri de aramă, coifuri de Damasc cu vîrf, nazal şi 
apărătoare de ceafă, iar pe umeri aveau agățate piei de pardos, de tigru 
sau pelerine sîngerii. Lănci scurte, scuturi şi săbii încovoiate — agenclich 
— călite în forjeriile Damascului. 


EN <y mg. Ap x” a TAPP o a a a p aes 
a 7, SAL ae SE IA IASC API 
DAE A AINN E Pa 9: a IPA UAI RASA: 


m, 


E’ 
te! 


Al 
sia m E Aaaa A 


& <> =. WÉ TENG i > > e Saa 
pice SE EN ENAN TE V ANANN PI 
2 A): ce Za EVA a Da SRS 


Dumnealui, stegarul Vasile Aghiazma nu-i cunoscuse încă. 

Putem spune aici, că numai la un an de la această întîmplare, i-a 
cunoscut, chiar în timarurile lor, după cum se va vedea. 

Deocamdată sta în baltă cu apă pînă-n burta armăsarului şi se uită 
cu cîtă îndemînare înconjoară akingiii marginile satului, cum se tupilează 
pe la rădăcinile pomilor, prin sălciişul din țărmul balții. Aude tropoţele 
cailor, îl simte pe Zmeu tresărindu-i sub pulpe. Cei dintîi călăreți 
turcomani vin la trap uşor, cu lăncile la picior. 

Cînd iscoada repezită de la țărm îi cade în spate, cu calul spumă şi-i 
spune: 

— Gata, stegare! Stegarul se uită în dreapta şi-l vede pe cetaşul 
Sfîrîiala cu mîna în straja sabiei, iar dincolo de cetaşul Sfîrîiala, pe cetaşul 
Umbră, mai marele mărginenilor de la Flămînda, ridicîndu-se în 
genunchi nu mai departe de zece paşi de oamenii başbulucului Osman 
Sungiirlu. 

Îşi scoate sabia. Leapădă snopii de papură. Toată balta, se- 
nsuflețeşte. Zorii se-nfiripă luminoşi în fuioarele de ceață străvezie. Un 
strigăt sparge liniştea: 

— Pe ei, mă! 

— Taie, mă! 

— Taie! 

Lupta e scurtă şi icnită. Luaţi din pripă acolo unde aşteptau să cadă 
peste somnul zorilor, osmanii se apăra vitejeşte. Akingiii cad sub 
ghioagele şi securile mărginaşilor. Spahiii intra în sulițele călărimii de 
Argeş. Stegarul sprijină în scut loviturile repezi ale unui spahiu uriaş, c-o 
blana de, tigru pe umăr. Îi vede ochii oblici, c-ai tătarilor. Pomeţii 
obrajilor, ieşiţi de sub coif. Spahiul gifîie. Se opinteşte în scări. Stegarul 
poarta la oblînc un bici în şapte plezne, un fel de cnut din piele de bivol, 
la capătul fiecărui sfichi c-o bila de plumb. Vrea să-l închine măriei sale 
pe acest uriaş, căpetenie de spahii osmani. 

Lovitura cu sabia. Sprijin cu scutul. Zmeu ascultă de pulpă. Da 
pinten. Răcnete de moarte. Trupuri încleştate în luptă. Fulgerul săbiilor. 
Gifiitul turcului, o mişcare repede cu sabia, mîna pe bici, o lovitură peste 
grumaz, cele şapte plezne lungi se-nconjoară şerpeşte pe grumazul şi 
trupul uriaşului, zmucitură şi iată-l în țărînă, căutînd să scape cu lovituri 


N mia i az firad 3 ` i T EE E E 5 y NOKIA DTTA m > E 
ISS ala: SENNA ARININ Pi URI Sa ENEE 
t 
; 


ra 
da poz A De o ba A PI e he | a e C fs 
TODT e ) Ca: CP et Pay rit GS? PP Lt a ri Y 
fede SUL e UZ DR SU aloe SU 


—. 
A a 


ĖS e a a 


de hanger. 

Şeicile de la Turnu strecurate pe sub salcii ies în coasta dubasurilor 
şi-a galioanelor. Pînă să se mişte strajă, făcliile zboară învîlvorate, între 
borduri. Arcaşi ascunşi pe mal, străjerii de la prepeleacuri săgetează 
oamenii rămaşi în şeicile neajunse de foc. Lupta scurtă la sabie. Pescarii 
leagă şeicile la şeicile lor. Două galioane iau largul. Se-ndepărtează cu toți 
lopătarii vîslind de sîrg în susul Dunării, spre cetatea Nicopolului, ale 
cărei turle şi foişoare se văd înalbăstrind pe zărea străvezie a zilei. 

O sută de prinşi, între funiile aduse tocmai de la Orta-Koji ca să le 
cetluiască acum mîinile ucigaşe. În capul convoiului Osman Sungiirlu, cu 
țeasta rasă, însîngerat şi lîngă el spahiul lusuf Silivri, în platoşe, fără coif, 
legat la şaua stegarului Vasile Aghiazma. Cai cu armele legate de şei. De 
jur împrejur călărimea de Argeş. Din balti orăcăitul broaştelor, un bitlan 
vîslind rar prin cerul de iunie, grangurii, şi-n urma mărginenii chemîndu- 
şi muierile de la codru: 

— Hai tu, Floricooo, hai! 

Şi-un glas gros, răguşit, încercînd un cîntec nou: 

" Alelei păgîn, păgân, 

Venişi zilele să-mi curmi 

Trecuşi Dunărea hoţeşte 

Mi te luai voiniceşte, 

Trecuşi Dunărea în zori 

Mi te luai de subţiori...” 

„. Stegarul Vasile Aghiazma tine şleaul Turnului, fără să ştie ce stea 
duce-n vîrful plin de sînge al suliții. 


9 


Primăvara lui 1368. 

În cetatea de scaun a Argeşului se tes olăcari, iar noaptea, iscoadele. 
În lunca mugurii fragezi, abia plesniți. Argeşul, mare după viituri şi-n 
munţi zapezi strălucitoare pe creşte. În seara de 12 aprilie, stegarul Vasile 
Aghiazma, într-un caftan de neguțător, c-o barba sălbatică, face larma la 
casa străjilor, pentru că cetaşul de slujba nu-l u noaste, nu-l lăsa să intre şi 
pîrcălabul cinează. Stegarul travestit în neguțător e plin de noroi. Calul 


E SUE DZ O IEZI 


A 


5 Zile EEO e NES ca Pda SU 


a E a G a a e 


SI 
tS 
msi 


a 
« 
Sp) 


SSE AEYN Ke A D AE NAT) op pd 
arda OES X SEES AEON 


numai spumă, abureşte. Peste cetate trec sus, alunecînd spre 
miazănoapte, cocorii. 

La acelaşi ceas descalecă în acelaşi loc vătaful de plai Petre Năstase 
de la Nucşoara. 

— Tu, Vasile? 

— Urgie, Petre. Dar tu? 

— Urgie şi eu! 

Aşa au intrat la măria-sa. Stropiți de ţină, mirosind a cal şi-a 
năduşeala. Pîrcălabului i s-a oprit tîrtița de cocoș în gît, cînd a auzit cine 
strigă la cămară străjilor. Nici n-au intrat la măria-sa cei doi şi pîrcălabul a 
sculat olăcarii de rînd, i-a pus să-şi adape caii, să-i gătească de drum şi să 
stea gata, cu merindea în traistă. Olăcarii pîrcălabului trebuiau s-alerge la 
cetăți. La Turnu, la Giurgiu, la Tîrgovişte şi Dîmboviţa, la Brăila şi Chilia, 
la Isacea. 

Măria-sa în cămara de taină, cu logofătul lon Marele. Vătaful de plai 
Petre Năstase spune că dincolo de munți se strigă la oaste. Atît. Veştile 
aduse de stegar sînt crîncene. Sultan Murad a legat tabăra la Adrianopole, 
cu ienicerii şi spahiii steagului galben. Ce-s ienicerii? Îndată se va afla. 
Tarul Şişman a pus gînd rău fratelui său Stracimir de la Vidin, închinat 
lui riga. A cerut oaste stăpînului său, sultanul; sultanul îi dă oaste şi 
măria-sa poate să-i vadă pe ieniceri, nici în două săptămîni, în fata 
Vidinului. 

Stegarul Vasile Aghiazma nu-i poate povesti toate prin cîte-a 
petrecut de la plecare, acum un an şi pînă astăzi. l-ar trebui o lună. Are 
să-i îngăduie măria-sa, să le aştearnă în elineşte, într-un hronic pe care i-l 
va închina cu smerenie. 

Cu toate că-i curge osteneala prin oase, stegarul Vasile Aghiazma 
trece pe la grajdul domnesc, îşi trage calul de urechi, îl scarpină sub burta, 
apoi iese din cetate şi se duce acasă, la cîțiva paşi sub piciorul zidurilor 
dinspre Argeş. Nu şi-a văzut nevasta, pe Firuța, de un an şi mai bine. Nu 
se cuvine într-o cronică de arme să ne-nduioşăm de această parte a 
sufletului de om, de soț, de tata. E treaba altora să descopere această altă 
lume, adîncă cît veacurile, sălăşluind sub coantăşe, dincolo şi mai presus 
de clipă. 

Noi scriem aici cum s-a vîrît domnia sa în putina pregătită cu lacrimi 


rr -. 


—. 
TD m G — a a i 


de acea Firuţă trezită din somn, lîngă sînul căreia dormea cu buzele 
țuguiate un alt Aghiazma, e adevărat dolofan şi nu păros şi aspru ca cel 
opărit de femeia care lipăia repede de la vatră, la capul lăţos al stegarului. 

Mai scriem cum tîrziu de tot, Firuța i-a gătat merindea, sabia, 
coantăşul şi cuşma de stegar, botinele, pintenii şi cele trebuincioase 
oşteanului. Nici n-a plîns, nici nu s-a văitat. A-nţeles, Aghiazma al mic şi 
dolofan a supt la sîn, cam spre zori, nici n-a deschis ochii, i s-a scurs lapte 
pe bărbie şi după ce l-a-nfăşat maică-sa, a pufăit din buzele rumene, cu 
pumnii strînşi şi burta în sus. În casa mirosea a scutece, a copil, a trup de 
nevastă, şi-a somn speriat. 

Cu mirosul ăsta în nări a ieşit stegarul în zorii primăvărateci, plini 
de înfiorări şi nelinişti. Acum un an, prin martie, tot în zori s-a suit la 
schela Giurgiului pe corabia lui kir Ion Voinea Bîrlădeanu. S-a cutremurat 
cînd vătaful vîslaşilor a-nceput să bată cu ciocanul în butuc şi robii tătari, 
unii poate turci ori cumani, ferecați de borduri, s-au plecat deasupra 
vîslelor. Revede ca-ntr-un vis marea zbirlita, turlele subțiri de la Sfînta 
Sofia, Bizanțul sub toate podoabele lui nevisate... Ce drumuri, ce viață, 
cîtă cale bătută zi de zi, cîte gînduri, cum i s-au luminat înțelegerile cu 
fiecare ceas de meditaţie, cu fiecare cetate nou întîlnită, cu fiecare om 
cunoscut. 

Trîmbitele străjilor. 

Se face ziuă. 

Firuța la pieptul lui, caldă, deasupra cerul de aprilie, verde şi-n el tot 
freamătul desbăierat al primăverii 


10 


Cînd galera burgundă “ Alesia” i-a debarcat pe cei doi du Lys la 
Vidin, lucrurile din punctul de vedere al voievodului Vlaicu Basarab erau 
limpezi şi precise. Iscoadele şi olăcarii i-au confirmat spusele stegarului 
Vasile Aghiazma. Tarul Şişman cu o oaste turcească de ajutor, preţ de 
2000 sulițe şi iatagane mărşăluieşte spre Vidin. Se convinge de adevăr 
cînd tarul ajunge pe Zibriza, o trece şi leagă tabăra la Brusarzi. Voievodul 
Vlaicu tăbăruise la Strehaia, cu temeiul oştirii de ohabnici, cu călărimile 
domneşti şi cele moşneşeşti. De la cetatea Dîmboviţei îl pornise pe 


D AENEAN KUY AES SUDAN Ki 
Ss, Sb YERO LE RNN AS TRA N% Da 


- (e a 


CAZ Sp Ni ia m 

DUNE AIN NSE A ARN PA 
R ziS > 49 RG: T 

ANSEO Doza PENE SAU, DA 


IP — a n = 


pîrcălabul Dragomir spre Tîrgovişte cu ostile Dîmboviţei, Buzăului, 
Brăilei şi-ale Tîrgoviştii. Să stea-n tabăra şi să țină pasurile munţilor, dacă 
va trece oaste ungurească peste Carpaţi. La 20 aprilie un olăcar cu calu-n 
spume vine la Strehaia cu ştirea că bulucuri de păgâni şi bulgari de-ai lui 
Şişman au trecut Dunărea şi prada pe la Nebuna, prin balţi, ba urca spre 
Rastul şi Băileşti. Desigur, stegarul Vasile Aghiazma a fost în scări, de 
data asta cu 1000 de sulițe, călărime domnească şi poruncă să-i scoată pe 
jefuitori din ţară, să treacă Dunărea şi călărind numai noaptea, sub 
călăuzul Ion Cap de bou, astăzi închinat tarului Stracimir (ca unul care 
nu-i putea suferi pe pagini şi-avea putere, la nevoie, să stea împotriva 
tarului, el cu neamurile şi cumetriile lui de dincolo şi dincoace de 
Dunăre) să ajungă în preajma Vidinului, să ceară sfat de la viteazul 
Grigore Gorun cu ohăbnicia la Aktschar, cumnat cu viteazul Hristo 
Kostov, stăpîn la Kula, să se tupileze prin văile împădurite din coasta 
şleahului care duce la cetate, de unde să nu iasă decît la porunca 
domnească. 

Stegarul îndeplineşte întocmai poruncile domnului sau. Ajunge în 
două zile de la Strehaia la Băileşti, îi surprinde pe turci şi bulgari 
încercînd să mîne turmele de vite spre Dunăre, îi ia în sulițe şi-i taie. Ce 
scapă viu prin balti, cîteva sute de akingii călări, trec Dunărea. Cei rătăciți 
sînt luaţi în ghioage de mărgineni. Stegarul trece Dunărea înot, cu 'snopi 
de trestie legați la oblînc, în noaptea de 26 spre 27 aprilie. La mal îl 
întîlneşte pe viteazul Ion Cap de bou cu 500 de sulițe, vlahi şi bulgari 
datori să-i slujească. La 2 mai, într-o noapte cu lună nouă, străvezie, în 
care privighetorile se-ntreceau prin lunci şi-n zăvoaie, o noapte din aceea 
țesută toată-n beteala de argint, descalecă într-o viroagă priporită, numită 
Trei surori, în coasta şleahului Brusarzi-Vidin, porunceşte să se întindă 
conoveţele şi nimeni să nu iasă din codim, o dată cu capul. 

În vremea asta voievodul însuşi, lacom să-i vadă pe turci şi oastea 
lor, a coborit la Calafat şi-n noaptea de 1 spre 2 mai, a trecut Dunărea, 
măria-sa, într-un galion de la schelă, cu 30 de călăreți, iar 1000 de sulițe, 
cu caii înot, tot cu snopi de trestie la oblînc. Pîrcălabul de Vidin Martin 
Janos de Kiskunhalas a scos gărzile pentru onor, iar tarul Stracimir, 
cumnatul voievodului, l-a primit cu lacrimi de bucurie, stînd tot timpul 
cu dosul măriei sale de tar, la oşteanul regelui Ludovic, suzeranul sau 


ERE INI e DE Ds ARI SEE ~ Ra esi GIS SL 


+? 
Di ap), 


Iy, 


Cr n 


prin forța armelor. 

Măria-sa Vlaicu Basarab a rămas în şa pînă cînd cei 1000 de călăreți 
au fost cartiruiți, numai în jurul palatului tarului, caii au fost buciumați, 
hrăniți, s-au aşezat pichetele gărzilor şi pe cer s-au înfiripat cele dintii 
semne ale luminii. 

Vlaicu voievod şi tarul Stracimir au făcut sfat de taină folosind 
slavona, într-o odaie secretă a palatului, în spatele paraclisului, unde-au 
ajuns răsucind o bucată din iconostas, coborînd nişte trepte şi trecînd 
printr-un coridor foarte îngust. Amîndouă țările, Ungro-Vlahia şi taratul 
de Vidin stau între două puteri care s-arata lacome, cu toate că la Posada, 
în 1330 bunicul voievodului a rupt brațul uneia dintre aceste puteri. 
Ungaria lui Ludovic s-a născut din cenuşe. Ludovic e domnitor aprig şi-a 
supus nemeşii, vede departe şi vrea mult. Voievozii de la Moldova s-au 
rupt de sub suzeranitatea coroanei iui. E prea îngîmfat şi prea plin de el 
şi-ale lui, să-nţeleagă ce primejdie s-aduna dincolo de Balcani. Ce se poate 
face că amîndouă tările lor să rămînă slobode?! Cum s-arata anul ăsta 
pentru holde, prisăci, iazuri şi livezi? Ce se cere la Raguza? Cum se 
poartă ohabnicii şi vitejii? Dar tîrgoveții? Ştie măria-sa ce s-a-ntîmplat în 
Francia? Ştie. Dar la Bizanț? Ce se poate spune despre un frate bun ca 
Şişman, care se-nchină păgînului şi ridică sabia împotriva singurului om 
din lume la care putea avea crezămînt, ajutor şi milă? Şi încă aducînd 
asupra lui iataganul, focul şi robia păgînului?! În Vidin riga a trimis popi 
papistaşi şi călugări. Vor cu sulița şi amenințarea să-i facă pe drept 
credincioşi să se lapede de dreapta credință. S-ajungă papistaşi. Norodul 
murmură şi-acum, dacă măria-sa şi iubitul cumnat e aici, aşteaptă sfat, 
după cum norodul lui n-aşteaptă decît un semn să-i arunce-n Dunăre pe 
popii papistaşi şi ostenii lui riga. Să facă acel semn? 

— După ce punem gîtul turcului sub sabie, măria-ta țarule şi dragă 
cumnate, spune răspicat voievodul Vlaicu Basarab. 


11 


Nu sînt multe de povestit despre această înfruntare între ostile 
sultanului care pipăiau puterea de dincolo de Dunăre şi Vlaicu Voievod, 
lacom să-i vadă pe stăpînii de peste Balcani, prea repede aduşi de 


Tia 


le Stoa ad e SUI Za SU DAAE KOON 


a a a a Pe — 


e - Da 


ta pă 


FISA R DANS CUNN Aaa ARN, FN Ei Eg 
i” 1 $ PR 


x; 


N Pda PESE 


sălbăticia armelor asupra creştinilor din Bizanţ şi dintre cele trei mari 
Marmara, lonică, Adriatică. 

La 6 mai, în zori, s-au auzit chimvalele, răgetele cămilelor, 
nechezatul cailor şi miile de tropote ale oştirii otomane şi de sub porunca 
lui Şişman, tarul. Soarele vesel de mai joacă pe coifurile de oţel, fulgeră în 
platoşe şi-n sulițe, se topeşte în pelerinele de mătase, aprinde luciul 
blănilor de tigru şi leopard purtate de călărimile de Asia. Vlaicu Basarab 
priveşte desfăşurarea puterii otomane dintr-un donjon al cetății, avînd 
alături pe tar şi pîrcălabul ungur. De trei zile norodul tîrgului şi-al cetății 
bate clopotele. Popii slujesc ca pentru ziua de apoi. Trei călugări 
franciscani au fost găsiți înjunghiaţi sub un pod. S-a bătut cu pietre 
paraclisul ridicat pentru oştirea regală. 

Vin parlamentari otomani, spahii sălbatici, pe cai sălbatici şi însuşi 
tarul Şişman, în cuirasă, să ceară fratelui său închinarea cetăţii, cu prețul 
vieții şi-al unor ohabnicii vrednice de el. 

Sub seara, în aceeaşi zi (cu o seară în urma acostase la schela cetății 
galera “ Alesia” şi Hillot Fleur du Lys împreună cu Cahuzac, viconte Fleur 
du Lys debarcaseră urmaţi de un servitor gascon, care în cîteva clipe a 
făcut rost de trei crapi zdraveni, un clondir cu rachiu, usturoi şi verdețuri) 
sub seara deci, podul cetății Vidinului s-a lăsat cu mare zornăit de lanţuri 
şi cei 1000 de călăreți ai voievodului, printre care la loc de cinste lîngă 
steag, călăreau şi cei doi Fleur du Lys, urmați de servitorul lor gascon — 
s-au năpustit asupra oştirii otomane, descălecată, adulmecînd mirosurile 
sublime care veneau de la cazanele unde fierbea pilaful. 

Atunci voievodul a văzut trei lucruri care i-au strîns inima în gheare 
reci, necruțătoare: 

— Întîi: Cămilarii şi-au încălecat cămilele. Le-au scos la trap deşalat, 
în fata taberei. Caii călărimilor domneşti au nechezat, şi-au scuturat 
coamele, s-au oprit, zvîrlindu-şi călăreții pe grumazuri. 

— Doi: Spabhiii au alergat la conovețe. Cît ai zice amin, au fost în şei, 
aşezaţi pe pilcuri şi steaguri. 

— Trei: lenicerii, se vedeau de departe în salvării lor verzi, au lăsat 
ceaunele cu pilaf şi s-au tocmit de bătaie, alergînd în linii cu strigăte de 
mânie. 

Voievodul a făcut semn corniştilor. S-a sunat: — Întoarceţi-i pe aripa 


mimi m 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


stingă şi — porniţi după porunca. La acest al doilea semnal, iscoadele 
stegarului Vasile Aghiazma i-au dus porunca în goana-goanelor şi 
stegarul cu oastea sporită de vitejii lon Cap de bou şi Hristo Kostov, a- 
nceput să coboare la trap mic din codru, în spatele taberei tarului Şişman 
de la Tîrnovo. 

Lupta a fost scurtă şi crîncenă. Spătarul Drăgan a-ntors trîmba de 
călăreți din duhoarea cămilelor, prăvălind-o în flancul dispozitivului 
otoman, cam acolo unde se-ncheia aripa dreaptă, cu pedestrimea de 
ieniceri. Spahiii s-au repezit la şarje, vitejeşte. Contele Hillot Fleur du Lys 
îi spusese fiului său Cahuzac înainte de a-şi lăsa viziera, ca aceştia sînt 
urmaşii celor ce-au impus strămoşilor săi, supliciul şi martiriul. Servitorul 
gascon numit Le Biet abia aştepta să-l înhaţe pe sultan, căruia o să-i ceară 
drept preț de răscumpărare un sac de franci de aur. 

Poate ar fi oprit spahiii şarja spătarului Drăgan, dacă nu s-ar fi auzit 
chiotele şi răcnetele călăreților aduşi în goană de stegarul Aghiazma şi 
dacă nu s-ar fi lăsat speriate, negurile nopții. 

A doua zi pe la prînzişor, ostile în şiruri, pentru revistă. Trîmbite. 
Porunci. — Descalecaaaţi! 

Preoți, în frunte cu arhiereul, patrafire; cor de paşi şi slujba 
“morţilor”. Vîntul de la Dunăre flutura steagurile, praporele, pletele 
călărimilor. Într-o leasă ostăşeasca contele Hillot Fleur du Lys, împuns nu 
se ştie cum, cu o suliță, în şold. Voievodul, tarul şi dintr-o dată de la 
cetate şi din tîrg, urlete, muieri despletite, un semn din sprînceană 
spătarului Drăgan, cîteva sute de călăreți în şei şi, la mîntuirea slujbei 
“morților”, pîrcălabul Martin lanoş de Kiskunhalas între sulițe, împreună 
cu toți ostenii unguri, aduşi în fața celor doi stăpînitori. Pe donjonul 
cetății flutura îngemănare flamurile Ţării Româneşti şi-ale tarului de 
Vidin... 


12 


Trebuie spus că în lunile acelea mai şi iunie 1369, Stegarul Vasile 
Aghiazma a avut de alergat de două ori de la Strehaia la Tîrgovişte şi- 
napoi. Mai întîi se cuvine să se scrie, că după ce spătarul Drăgan i-a scos 
din Vidin pe ostenii regelui Ludovic, stegarul Aghiazma tot în fata 


Ne ete: Laza) S E Aa PTA ora a St re 
SAIN SEA mS KYA A R D TAN, 


Pa (ac 


a n = 


oştilor, a praporelor şi-n sunetul cornului, a fost înălțat la rang de căpitan 
al călărimilor domneşti. Țarul Stracimir ar fi vrut să-i dea de nevastă pe 
Olena, fiica unui voinic din steagul de apărători ai trupului său Aflînd că- 
i însurat s-a mulțumit să-i dea în dar o bucată de urşinic de Flandra, o 
sabie şi o pafta de aur pentru cingătoare. Cînd olăcarii au adus ştirea că 
însuşi riga Ludovic a trecut Dunărea şi vine asupra Vidinului, tarul 
Stracimir şi-a strigat voinicii la oaste. E cunoscut tuturor trăitorilor acelor 
vremuri cum Vlaicu voievod i-a lăsat din arcaşii săi, cum s-a-ntors peste 
Dunăre în Tara Românească, mînînd la cetate, la Severin, pe stegarul 
Alună cu 300 de arce din cele mai dibace şi porunca straşnică: pîrcălabul 
Zenovie să adune în grabă merindă proaspătă, otava pentru căi, smoala, 
cîteva care de săgeți de la mărginenii îndatorați cu munca asta şi să nu 
dea cetatea, o dată cu capul. Să ştie că la Strehaia veghează însuşi 
voievodul. 

Căpitanul Vasile Aghiazma cu ostenii lui căliți în lupta cu păgînul şi 
cei doi Fleur du Lys bat drumul la Tîrgovişte, de unde pîrcălabul 
Dragomir al Dîmboviţei repezise ştire de cumpănă. Comandirul de oşti 
crăieşti, Gară, vlah transilvănean, a intrat în țara pe la Întorsura Buzăului. 

Înainte de-a încăleca, măria-sa Vlaicu Voievod i-a cuprins umerii şi i 
s-a uitat în ochi. Atît de adînc şi cu atîta încredere, încît căpitanul 
Aghiazma s-a jurat în sine să-şi verse sîngele strop cu strop, da înapoi să 
nu dea. S-a gîndit la voievod, la oști, la satele cuprinse între sabia lui riga, 
şi-a lui Gară, ca riga nu se atinsese de Vidin, trecuse Dunărea şi-acu bătea 
cu urgie şi mînie crăiasca zidurile Severinului. S-a gîndit la rostul lui de 
oştean E adevărat că ascuns adînc în el, îl muncea o neliniște. Să se aşeze 
cu Firuța pe falca de moşie cu care-l înzestrase voievodul în chiar lunca 
Argeşului, să-şi dureze case şi cu ce-o putea, cu robii prinşi în războaie, că 
are pînă acum 20, să trăiască tihnit şi să iasă la oaste numai cînd l-or 
chema nevoile măriei sale. Îşi măcină neliniştea în masele şi-o scuipă-n 
fărîme. 

Ajuns prin 20 mai la Tîrgovişte, căpitanul Aghiazma se pune sub 
ascultarea pîrcălabului Dragomir. Trimis în cercetare, abate ostile lui Gară 
pe şleahul de la Breaza la Buciumeni şi de-acolo spre Pucheru. Îi stăruiau 
în minte poveştile neamului Aghiazma, cu războiul de l-a dus chiar tatăl 
său, Aghiazma stegarul, la Posada. Aşa ca în zorii de 7 iunie 1369, acest 


AAAA YATSA iar p" in ca pete pi 
Dr ta Ss aaa Cel 


Cei SSC 


E MTA 


căpitan domnesc Vasile Aghiazma îi aduce pe călăreţii unguri în dreptul 
unei palănci, făcîndu-se că fuge din fața lor, în vreme ce pîrcălabul 
Dragomir, aşezat la creşte, sub muntele Leaota, sloboade asupra lor 
bolovanii şi trunchiurile, cum făcuse şi tatăl său. 

Întors pe-o potecă de picior, căpitanul Aghiazma îşi întîlneşte ostenii 
nu departe de Bărbudetu. Se aşază în fruntea lor, în stînga cu Cahuzac, 
viconte Fleur du Lys, în dreapta cu contele Hillot Fleur du Lys. Cînd 
oştirea regală da dosul, iese la navală, contele călărind binişor după 
lovitura de sulița primită la Vidin. Trebuie spus că însuşi căpitanul Vasile 
Aghiazma i-a răpus cu sabia pe acei de cronici pomeniți “Petru şi 
Ladislau, secui foarte războinici”, ca Petru Rufus castelanul Cetăţii de 
Baltă a pierit în sulița unui călăraş domnesc numit Podina cel şchiop şi că 
vicevoievodul Ardealului, Petru, a fost străpuns cu spada de contele 
Hillot Fleur du Lys. Cît despre însuşi voievodul Ardealului şi Deso numit 
Was şi ei de cronici pomeniti, au fost striviți fără prea multă glorie de 
bolovanii care le-au fărîmat cuirasele. 

E adevărat că pe la amiază, un arbaletier din Ciceu, nu-i ştie nimeni 
numele, ucis pe loc, văzînd un cavaler cu panaş roşu la coif, îmbrăcat în 
armură stropită cu sînge şi crezînd că-l are în față pe însuşi comandantul 
oştirii vlahe, îşi înstrunează arbaleta şi-l străpunge in gît pe contele Hillot 
Fleur du Lys, pe care destinul l-a adus din Languedoc-ul natal, să moară 
în braţele vechiului şi statornicului său tovarăş de arme, căpitanul Vasile 
Aghiazma. 

Cînd s-a-ntors în cetatea sa de scaun, Vlaicu Basarab Voievod şi-a 
întîlnit solii, cu solii regelui Ludovic cel Mare. Feudele ardelene îi rămîn 
sub sabie. Vidinul rămîne lui Stracimir tar. Scaunul de la Argeş, slobod de 
orice suzeranitate prin înțelepciunea ghidului şi vitejia braţelor, îşi ridică 
turlele bisericilor în cerul de vară, tremurător. Bat clopotele a slavă şi 
tîngă. Slavă viilor şi vitejilor. Tînga morților acestui pămînt blagoslovit, 
cu holdele date-n pirg, cu livezile rumenindu-se învoit sub soarele darnic. 
Voievodul călăreşte sub steagul mare al Țării. Dinspre Cîmpulung 
pogoară ostile pîrcălabului Dragomir. Cu ele, pe-o leasă dusă de cai, 
contele Hillot Fleur du Lys. 

les argeşencele cu pruncii. les fetele cu florile. lese mitropolitul cu 
pîine şi sare, cu sobor de preoți şi monâhi, cu cor de dieci, cu cădelnițe şi 


| An O” * 


m 


Pa ypy ay mie i prag rye Do d i EN! ~ 
ENA L TT ISS NEA 9 ES K i (Ti SAA 

, Le. i t J P-a: H ) at EASTA 
S SEPI e $ = AC) AIA a pret Apa a CD S NA 
k Ye DAC ($ - s A 5 fo 5 J aa m z Ic A DT sie : ~ m a s Tia A D 
ELAn ÉN DAEN SE IL E RA SIIA S 


A 
Me ERES 


fum de tămiie. 

În ziua aceea oşteanul catolic mort intru apărarea acestei glii, îşi 
găseşte odihnă de veci sub lespezile bisericii domneşti, prohodit cu voci 
înalte, plîns tăcut de feciorul în armură şi căpitanul Aghiazma în arme. 

„_ Aici se-ncheie curgerea acelor fapte şi tîlcuirea semnelor despre care 
s-a vorbit la-nceputul acestui capitol. 


7 m: Agora 


Mana | DAN 
j NESO AU Em [2 


pre „ Șeunai fi A i ' uk Și 
ri oo ATR | 

Lr j EN sii N E SA 

Ale VIENE 


f. 


A Kavarni 


1 IL pia 


OIEVODUL 


DE NIŞTE ŞTIRI CĂZUTE SUB FAPT DE 
SEARĂ ŞI DE NIŞTE GÎNDURI ALE 
VOIEVODULUI MIRCEA BASARAB 


Voievodului îi plac amurgurile de toamnă, prelungi, înecate în 
foşnetele frunzelor de nuc şi-n culorile sîngerii risipite în pometuri şi 
codri. Caselor domneşti, moşii săi Basarabii le-au adăugat săli 
cuprinzătoare în arcuri gotice şi arcade dulci, arabe, pardosite în 
mozaicuri, lucrate de meşteri aduşi din Asia. Aici, în sală să de sfat şi 
cugetare, îi place îndeosebi s-apuce inserarea. Îşi dă seama cu o luciditate 
vie, că ceva din soarta lui şi a țării s-a-nchis între aceşti pereți prin mîinile 
iscusite ale meşterilor. lată bolțile ridicate de prea catolicul şi foarte 
îngustul fra Bartolommeo Bisdomine, cunoscut în Polonia, Ungaria şi. 
chiar în Moldova, pentru ştiinţa lui de arhitect, pusă în slujba papei, nu a 
lui Dumnezeu. Bolţi despuiate de orice căldură, grele şi apăsătoare. lată 
pardoseaua din mozaic albastru lucrată de armeanul Baghdasar, cu 


av 


ONS: NEA ARN SEMIRA 
UDE e e MEN: UAE IDF. ca 


a = as 


neînchipuit de mult meşteşug, iată stîlpii de marmoră şi arabescurile 
cioplite că-ntr-o încîntare de mîinile celor doi frați arabi Ubeid şi Abu 
Abdalah pe care i-a ţinut aici aproape trei ani, iată zidurile, ridicate 
numai do mîinile pămîntenilor şi-ale meşterului sau de credinţă, zidarul 
Vasile Genune de la Rîmnicu Vilcii, care le cuprinde pe toate, bolți 
ogivale şi prea catolice, arabescuri şi mozaicuri, aceste scrinuri lucrate la 
Florenţa din vîrful dălții în lemn scump, de chiparos şi lăzile astea lucrate 
la Horezu, ori la monastire la Vodița. Le cuprinde aşa cum gîndurile lui 
cuprind restriştile ce se-ncrucişează peste tara, venite din toate zările. 

Înalt, voinic şi totuşi suplu, îmbrăcat după moda de curte a 
apusului, cu pletele date cu uleiuri parfumate de Eghipet, cu barbă 
neagră pieptănata îngrijit, voievodul. Stă rezemat de pervazul ferestrei, 
jumătate întors spre căpitanul de călăreți Radu Alună de Sigluia, poate cel 
mai apropiat om şi cel mai credincios sfetnic. Prin geamurile de Veneţia 
prinse-n rama de plumb, culorile amurgului mor cu foşnete abia aurite. 
Tot acolo se afla ohabnicul Neacşu de Şoimari şi Malu cu Flori, logofătul 
sau de taină, instruit la Bizanţ şi la curțile Burgundiei, cunoscător al 
elinei, slavonei, italienei şi limbii frînceşti, el însuşi cărturar şi stihuitor, în 
legături cu seniori şi nobili semănați prin toată Evropa. 

Pînă la ceasul acesta al asfinţitului, boier Neacşu i-a citit un raport 
amănunțit al canţelariei de taină pe care-o conduce cu multă sîrguință. 
Voievodul a aflat în cele mai mici amănunte răscoală românilor bănățeni 
din primăvara anului trecut, 1387, de înfrîngerea lor la Berecsău, de toate 
intrigile care-au vrut s-o unească pe Maria, fiica reginei Elisabeta, cu 
Sigismund de Luxemburg, de uneltirile castelanilor care-o vroiau 
căsătorită cu Ludovic de Orleans. În 1385, Carol cel Mic de Anjou, din 
Sicilia, a luat tronul reginelor şi tot atunci a bătut fratele sau Dan zidurile 
Mehadiei, încercînd să apuce Banatul pînă dincolo de Tara Severinului. 
Dan l-a fugărit din ţara cu ajutor de la turci. Atunci a pribegit el la Braşov 
şi Buda, la Raguza şi Veneţia, împreună cu Neacşu şi Radu Alună. Atunci 
a văzut şi-nțeles lumea. Pe Dan l-a ucis Şişman într-o luptă scurtă, pornită 
ca un spulber. A stat domnia Țării Româneşti din tată-n fiu, din Basarab 
în Basarab, statornica şi spornica pentru țară. Dan a tras sabia împotriva 
lui, a fratelui de sînge, a chemat ajutor străin în țară şi crugul vremii s-a 
plecat dintr-o dată, însîngerat şi rău vestitor. Neacşu vorbeşte de 


cucerirea mărilor. Portughezii caută, peste ape, drumuri noi pentru 
mirodenii şi aur. La Bizanţ, întors pe corabia binecredinciosului Cosma 
Bîrlădeanu, a văzut portulane întocmite de năierii Dieppului şi 
Rouenului, care ajunseseră sub soarele de foc al golfului Guineei. Atît 
Neacşu cît şi Cosma Biîrlădeanu s-au aprins de noile corăbii ale 
portughezilor şi spaniolilor, numite caravele. Fără vîsle, cu trei catarge şi 
cinci pînze uşor de mînuit, pot înfrunta valurile cu uşurinţă şi aşa că 
stăpîn cum se vrea ia Marea cea mare, el însuşi i-a poruncit Bîrlădeanului 
să se apuce de durat la Giurgiu, asemenea corăbii pentru folosul domniei. 
Bancherii genovezi cer aur şi fără aur greu să pot descurca negoațele cu 
apusul. În răsărit, Timur-Lenk se lupta cu Hoarda de Aur. Mîna stîngă, a 
răsăritului, e slobodă. Acolo au şi purces ostile de Dîmboviţa şi 
Tîrgovişte. Şişman şi Ivanco, urmaşii lui Dobrotici, viteazul, îi scriu 
scrisori şi-i reped soli: — Vino, mărite voievod, Te aşteptam cu pîine şi 
sare... Gîndurile voievodului îmbracă toată aria olaturilor pînă la Persida 
şi Eghipet, la Urinei şi poloni. Se-ntoarce scurt spre căpitanul Radu 
Alună. 

— Radule. 

— Porunca. 

— Ce veşti de la Azize? Căpitanul are o tresărire abia ghicită. 

— Nici una, măria-ta. Poate mîine. 

— Poate mîine, şopteşte voievodul şi-o vede pe Azize, fiica paşei de 
Izmit, dragostea acestui vajnic căpitan, nu prea veche, dureroasă, în care 
ei trei au scos-o din ruşinea robiei. Un pîlc de tătari veniți de peste mare 
cu şeicile. Furt în amiaza mare, din grădină, cu eunucii înjunghiați şi 
roabele gituite. Ei trei în drum spre Bizanţ, venind de la Izmit, călări, cu 
slugile. 

Paşii apăsaţi ai vătafului de copii, Nicoară. Zuruit de pinteni. 

— Slobod, Nicoară, spune voievodul! 

În usa sculptată migălos în lemn de trandafir se pleacă trupul uriaş 
al vătafului gărzii de copii de casă. 

S-a-ntors, măria-ta, şopteşte vătaful cît poate de încet. Mircea 
voievod se desprinde de fereastra care vibrează speriată. Glasul şoptit al 
vătafului aduce cu tunetul. Cei doi din sala de sfat şi cugetare îşi pleacă 


capetele. 
` RECE 9 ATNI sera În pp pr `~ (EA y 
DEA NNE K A NER AAN 
NEDA (Ne: PEN TONNE TNE p f 
NOSEN IZEN NEVIL JARN EE PANI D. 


i E G e a o -ŘÁDŮ —— n 


— Intră spătare Constandine, intră, spune voievodul şi se aşază în 
jilțul înalt, acoperit c-o blana de urs. 

Intră cu pas ostăşesc spătarul Constandin Spulber, îngenunche şi 
sărută dreapta voievodului. 

- Potop, măria-ta. Ne-a răpus păgînul. Ti-am mai adus, din toată 
oastea, 575 de sulițe. Poruncă. 

Sîntem în seara de 17 octombrie 1389 şi se cuvine să ne-ntoarcem la 
alte fapte şi-ntîmplări care să lămurească tăcerea care-a urmat spuselor 
spătarului Constandin Spulber, bărbat îndesat, cu obrazul lovit de fier, c- 
o buza tăiată şi fără lobul urechii drepte. 


2 


Radu Alună de Sigluia, neam de osteni domneşti, taică-su slujise la 
plăieşii de sub vîrful Sigluia şi Bucegi, unde-l înzestrase Radu Negru 
Basarab cu păşuni întinse, de la suirea în scaun a voievodului (cu care 
copilărise, învățase meşteşugul armelor şi-al vînătorilor) nu făcuse altceva 
decît bătuse Tara Românească în lung şi lat, cercetînd aşezarea ei 
ostăşească. Asta-nseamnă de la 1386, primăvara, pînă la 13116 toamna, 
cînd voievodul repezise olăcari şi curteni de-ai măriei sale cu porunci 
straşnice. Aşa se face ca-n 1386, spre postul Crăciunului s-au aşezat 
căpitănatele pe la județe, s-au scris la catastife toți cei care aveau în 
folosul lor pămînturi domneşti, toți curtenii, toți slujitorii domneşti, s-au 
bătut tobele prin satele moşneşeşti şi s-au strigat datorințele lor de oaste 
după numărul fumurilor, după pămînturi şi vite. 

Satele de posadă la cetăți au tras fără crîcnet. Toată iarnă, urşi de 
stejar şi bolovani de rîu, cu cîte patru perechi de boi la juguri, prin 
nămețţi, ziua şi noaptea sub privegherea pîrcălabilor. Radu Alună, ajutat 
de cuviosul Ieronim, zugravul de icoane de la mitropolia Rîmnicului, a 
pictat un fel de portulan pe care erau trecute cetățile, aşa cum le-a poftii 
măria-sa, adică: 

Linia cetăților de pe Dunăre cu chinovar sîngeriu: Severin, Turnu, 
Giurgiu, Cetatea de Floci. - Crăciuna dinspre Moldova, albastră. 

— Dîmboviţa, Cîmpulung, Argeş şi Poienari, verzi. 

— La Rîmnicu Vilcii şi Tîrgovişte măria-sa a poftit să-i fie zugrăviți 


TS 


sp 
cat pă 


Iy, 


N Ay MAA: 


posadnici ridicînd cetăți. 

— Peste Dunăre, Vidinul, Şiştovul, Nicopoli şi Silistra cu cîte-o 
semilună aurie deasupra. 

Tot el a alcătuit un fel de hronic în care erau trecuți ohabnicii cei 
mari. Unii cu chinovar, prietenii; ceilalți, duşmanii în frunte cu Vlad, în 
cerneluri negre. Cîte sate, ce curteni au, cîte sulițe ridică fiecare. Măria-sa 
le-a făcut socoteala. S-a-nnegurat. Vlad singur avea 35 de sate. Cu ai lui, 
cu neamurile, cumnații, verii şi slugile, urcă în scări, el singur, la 800 de 
sulițe. 

După Anul Nou s-a repezit cu sania în Ţara Făgăraşului şi-n Amlaş. 
A scris la oaste 1 500 de lăncieri, cu toate armele, cu corturi şi care, oaste 
înzăuata. Cetatea Făgăraşului a găsit-o țapănă, orînduita, vegheata de un 
căpitan şi pîrcălab, Avram Bivol, om aspru, închis la fire şi gospodăros, 
care-a jurat credință pe sfînta evanghelie în fata oştirii din cetate cu 
steagul plecat, într-o duminică la amiază. Aici a urmat un joc de halcă, cu 
călăreții în armuri, un turnir adevărat, în care cavalerii făgărăşeni s-au 
arătat luptători cumpliți. Tot în iarna, februarie a fost anul acela plin de 
viscole şi bîntuit de crivat, a dat roată la monastiri. Robii țigani au fost 
puşi la foale şi nicovale. S-au făcut vîrfuri de săgeți şi sulițe, chiar dacă 
egumenii au cîrnit nasurile. S-au tras şi aici cele de cuviință pentru ziduri. 
Străşnicia asta ostăşească a ieşit la iveală o dată cu mugurii din lunci. S-a 
dat cătare la oaste pentru zi-ntii de Paşti, cu porunci atît de straşnice să fie 
munciți cei ce nu se supun, încît s-a-negurat lunca Argeşului de tăria 
ostii, cînd au început să bată clopotele de la biserică domnească vestind 
slujba pogorîrii în mormînt a lui Hristos. lar la înviere, lunca şi cetatea şi 
tîrgul de scaun au fost toate cuprinse de mulțimea lumînărilor ținute în 
căuşul palmelor. Luminile acelea desprindeau din întuneric obrazele 
bărboase, bărbăteşti, ale călărimilor domneşti, ale curtenilor gătiți în 
coantăşe roşii, ale vînătorilor domneşti în scurteici verzi şi-ale plăieşimii 
îmbrăcate în strai de muntean, alb ca albul livezilor de pruni, 
înmiresmate, care-şi legănau floarea deasupra lor. 

Cît despre ohabnici, au venit în fruntea oştilor şi-a slugilor, înzăuați, 
cu coifurile sub braţ, cu praporii ținuți de coconi, cu săbiile la şold, 
împintenați şi mîndri. lar Vlad, cel ce-l sprijinise pe Dan Basarab 
împotriva fratelui său Mircea, ohabnicul legat prin olăcari cu Şişman țarul 


AENA eh DE UI ESS 


a a a a Pe — DI 


pa 


=y aia Para (dea y 
SEE T EANNA NARTY, RIS Rusi TI A E VAZA 
DZ AS 


şi poate cu Murad, sultanul (nu se ştie pînă cînd Azize n-are să repeadă 
vorba), acest Vlad în cuirasă de Bizanţ s-a aşezat între ai săi şi nu s-a- 
nghesuit atunci cînd voievodul cu doamna şi coconii au purces în bătaia 
clopotelor la sfînta slujba a învierii. 

Lucrările şi izbîndă lor s-au văzut de prin iulie, cînd au năpădit 
malul de dincolo şi într-un iureş şi-ntr-un spulber s-au luat cu destul 
sînge, cu ajutorul bulgarilor dinlăuntrul zidurilor şi cu război vitejesc, 
toate cetățile de la Vidin la Mare, adică tot ce-avea deasupra turnurilor 
semiluna aurie. 

N-ar ajunge trei hronice să-şi scrie Radu Alună întîmplările. 
Tîrgurile din Tara Românească s-au aşezat pe temei de negoaţe cu 
Transilvania şi Moldova, cu genovezii şi ruşii de la Kiev, cu Polonia şi alți 
neguțători veniți de departe; iar maria sa le-a cerut să-şi ridice osteni, 
pază şi slujbe. La cetăţi a cerut să facă cu schimbul, posadnicii. La schele 
s-au văzut vase multe, şeici, dubasuri şi galioane care s-au ţinut pas în 
pas cu oştirea, pînă la Mare. 

Astea i-au fost zilele căpitanului pînă la acel ceas de înserare, cînd a 
venit înfrînt spătarul Constandin Spulber. 


3 


Zilele ohabnicului Neacşu au ceva din isprăvile acelea tainice, care 
fac deliciile cercetătorilor Renaşterii. Acest boier, Neacşu de Malu cu 
Flori, istoric, geograf şi călător neobosit, a țesut toate curțile balcanice, 
Bizanțul, curtea regatului ungar, a Moldovei şi-a Poloniei, cu o plasă 
neînchipuita de mesageri, iscoade şi oameni de credință. La Liow 
cîrciumarul de la “Peştele de aur”, zaraful ovrei Isaac cel chior şi dascălul 
de latinie Mihai Crezinski: un clopotar vestit din Bistriţa, femei de 
petreceri din Bizanţ, martologi bulgari, oameni de casă şi tăbăcari, 
îmblînzitori de şoimi, geambaşi şi negustori de oi, abia-i potoleau setea de 
a cunoaşte intrigile, dorinţele, alianțele secrete, proiectele de mariaj, 
adulterele şi itinerarul oştirilor, culisele palatelor, vorbele spuse în 
taverne şi caravanseraiuri. Preţurile la grîu şi ceară, la miere şi piei de 
nurca: tot ceea ce se putea şti, tot ceea ce mintea lui ageră tria, selecta şi 
sintetiza, cu o precizie care nu l-a-nşelat decît o singură, dată. Asta mult 


pi i PINAS 


ASENN E ARONIA K Gi D EAAS 


e a 


i 


TTD Spa TA ) Ea i Pi% Yvy PA AANE 
P AEE ENE ES SOSS 


} 
A 


X 


& -p 
59) Pa Ve NSE ENYA î E SA i 
GS / Ky Li R ay L £ ae Li 


a n = 


mai tîrziu, într-o intrigă de palat, la Adrianopole, chiar în Sarai, intriga de 
nereuşită căreia, într-un fel, a depins politica țării. 

Îşi ridicase case tari, din piatră, la intrarea în tîrg, nu departe, de 
zidul cetăţii. În fata caselor pusese pe-un om de-al lui să ridice han cu 
grajduri şi odăi, cu bucătării şi beciuri. Legase hanul printr-o bortă 
subpămînteană cu odăile sale şi prin altă borta subpămînteană se legase 
cu odaia de taină a voievodului. Îşi petrecea destule seri într-o firidă, de 
unde cuprindea sala mare a hanului. Meşterii îi zidiseră în pereți ulcioare, 
oale de pămînt şi jgheaburi prin care auzea ce se vorbea în orice colț al 
sălii, ori la bucătării, ori la grajduri. Înfunda cu pîslă celelalte guri de 
jghiab şi ascultă numai acolo unde credea că e de ascultat. 

Pasiunii acesteia care-l mistuia, îi adăugă o privire ageră asupra 
evenimentului politic şi o straşnică cunoaştere a osmanilor. Datorită lui 
ohabnicii au înțeles primejdia de moarte care le vine de la miazăzi. La 
ospețe aducea vorba de cutare mare ohabnic şi viteaz din Balcani, 
cunoscut aici şi povestea cu amănunte cum a fost batjocorit de osmani, 
prădat, cum i s-a luat fata pentru haremul cutărui spahiu, cum şi-a 
lepădat credința şi-a trecut în legea lui Mohamed, fără să scape de 
batjocură şi silnicia acelora pentru care îşi vînduse credința strămoşească. 
Ba la un praznic al Crăciunului, a citit cu glas mare din cele scrise de 
călugărul Isaia Sviatogoreţ şi anume: “unii dintre creştini erau măcelăriți, 
alții duşi în robie, iar pe cei care-au rămas în olaturile moşilor şi 
strămoşilor îi secera moartea, deoarece mureau de foame. Pămîntul a 
rămas pustiu, lipsit de toate bunurile, au pierit oamenii, au pierit vitele şi 
roadele. Şi-ntr-adevăr ca atunci, viii îi pizmuiau pe morți”. 

Veştile venite din Bulgaria, Tracia, de la Filipopol erau luate de 
oamenii lui de credinţă şi risipite în toate hanurile şi răscrucile, la tîrguri 
şi iarmaroace. Toţi cnejii aflaseră la cătările de oaste despre “războiul 
sfînt” pe care osmanii îl duceau împotriva “necredincioşilor”. Bulgarii, 
sîrbii şi muntenegrenii fugiți de urgia sîngeroasă a osmanilor, bărbați 
cărora le fuseseră robite muierile, ibovnicele, cărora le fuseseră luați 
pruncii pentru ienicerime, cu inimile sîngerînde, aprigi şi dornici de 
răzbunare, erau culeşi de mărginaşi, hrăniți şi repeziți la căpităniile de 
margine, unde erau scrişi la oaste. Acolo îşi povesteau necazurile şi 
oştirea afla ce neguri înfricoşate se tîrăsc în zărea de dincolo de Dunăre. 


sp 


x ri ue ei — rrom -—— Pe 
IP DZ SE ENS 
A d Pai est ALE PR Nep i Ú >) F ea “Ym 


Pe cei mai bicisnici dintre fugari, vătafii domneşti îi aşezau prin sate şi 
tîrguri. Se ştia că însuşi împăratul Bizanțului plăteşte bir greu sultanului. 
Ohabnicului Neacşu îi plăceau slujbele lui. Nu le-ar fi schimbat nici pe 
tronul Ungariei. Chiar aseară îi căzuse olăcar de la curtea lui Petru Muşat 
al Moldovei, cu întrebări asupra oştirii despre care nu se mai ştia nimic, 
de parc-a-nghiţit-o urgia. 

Cu toate că se cunoştea pe sine şi era nespus de mîndru şi de tare 
pentru toată visteria lui de veşti, logofătul Neacşu aştepta cu sufletul la 
gură povestea spătarului Constandin, plecat să-l ajutore pe bătrînul cneaz 
Lazăr al sîrbilor, încă de la-nceputul lunii mai. Era aici cugetarea politică 
a voievodului şi îndemnul lui izvorît din starea de lucruri din toți 
Balcanii. Cînd au trecut Dunărea, cînd au luat în pieptul cailor cetele de 
akingii, cînd au supus cetățile închinate sultanului, cînd bulgării şi sîrbii 
şi muntenegrenii au simţit puterea voievodului, s-au aprins cu pojar 
Balcanii. Cneazul Lazăr, viteaz şi-nțelept pe măsură anilor, a ridicat toate 
noroadele la luptă împotriva osmanilor. S-au țesut destui olăcari între 
cneaz şi voievod. Voievodul a stat să judece, dacă va să purceadă el însuşi 
acolo. L-a sfătuit să nu se ducă. E prea departe de ţară şi țara are nevoie 
de pastorul ei. A-nţeles şi voievodul Petru Muşat primejdia. A trimis 1 
500 de sulițe, răzeşime făloasă, la Argeş. De aici cu 1 500 de sulițe dintre 
călărimile domneşti sub porunca spătarului, au purces s-ajutore 
noroadele obidite. lată-l pe spătar, hăcuit de fier, parcă îmbătrînit şi 
nespus de ostenit. Se ştie că sub flamurile cneazului Lazăr au alergat 
luptătorii, peste sută de mii. Ohabnicul Neacşu se-nfioară Puterea 
turcului e mai cumplită decît o prețuia. 


A. 


Vint năprasnic de peste Dunăre, nori joşi, lățoşi, cu spulber rece de 
ploaie. Sfârşit de octombrie. Caii trec sforăind peste hoiturile ciopîrtite ale 
akingii lor şi spahiilor. Călărimile Țării Româneşti se-nşiruie prin toate 
trecătorile balţilor dintre căpitănia Calafatului şi cea a mărginenilor de la 
Florentinu. Călărimile de curteni sub sabia căpitanului Radu Alună au 
ieşit din Zegladeta şi, tropăind prin bălți, pe grindurile ştiute de localnici, 
o ţin spre Dunăre. Sînt trei trupuri de oaste care-nfruntă zorii grei de 


N FSE zac ENI SSE KEN EMD DSe AAN, 
OSR K ale ME SETI LAURI spa RU s 


— oo e 


ploaie. 

Curtenii, moşnenii sub spătarul Constandin Spulber şi ohabnicii cu 
oştirea de curte în leafa, dusă asupra Vidinului de voievod. În seara 
aceea, spătarul Constandin Spulber i-a povestit voievodului lupta de la 
Cossovo, sau cum i se spune prin partea locului, Cîmpia Mierlei. 
Voievodul l-a văzut aievea pe viteazul Miloş Obilici îmbrăcat în spahiu, 
strecurîndu-se prin tabăra pagină, pas cu pas, pînă la cortul sultanului 
Murad. L-a văzut pe Obilici împlîntîindu-i jungherul în piept, prea tîrziu 
să nu sară asupra lui satîrgiii din gardă. Tulburare la căpătiiul sultanului 
ucis. Trîmbitțele cneazului Lazăr sună la luptă, A simțit pînă şi încrederea 
cneazului în biruința, aşa de limpede şi-a spus spătarul povestea... 


RA: i j 

Apoi s-a arătat Baiazid Ildîrîm — Fulgerul. A pus mîna pe steagul 
verde al profetului. A chemat la luptă, cumplit şi necruţător. Ziua aceea 
de 15 iunie 1389 se va scrie cu sînge în hronicul noroadelor din Balcani. 
La început biruitoare, sub seara spulberate, ostile cneazului Lazăr se 
risipesc în toate vînturile. Abia şi-a adunat spătarul călăreții şi s-a- 
nfundat cu ei spre apus, prin stîncăria şi codrii Muntenegrului. A ocolit 
preţ de trei luni, cu lupte scurte acolo unde le ieşeau în cale pilcuri de 
akingii, repezite-n pradă. A căzut sub satir capul cneazului Lazăr. Au 
căzut sub satir capetele boierilor lui. Milos Obilici, viteazul şi-a dat 
sufletul fiind muncit cu fierul roşu, cu cîrligele, tăiat şi ciopîrțit, aruncat 
cîinilor. Au venit ştiri de la Azize. 


NENN 


ESCA (TA o ENI AT AL ora RS VOA AE 
i At, | e ILIE Ba ENA ue Soga GL 4 


7 
r 
Ma Air D 


Pe — — 


Baiazid îşi repede spahiii de Rumelia să pedepsească îndrăzneala 
voievodului. Baiazid nu cunoaşte milă. Cumplit la mînie, cumplit în 
dragoste, stă între osteni, iar în sarai visează, cînd ele îi cînta la dairale şi 
vin dănțuitoarele să-i însenineze fruntea, el visează să-şi mute saraiul la 
Bizanţ şi să stăpînească lumile. Azize se dovedeşte credincioasă dragostei 
ei de fecioară. Au bătut clopotele în dunga, atunci cînd iscoadele au vestit 
la 7 zile de trap, ostile spahiilor. Clopote în dunga, sub cer de toamnă 
plumburiu. Călărimile s-au strîns unele la Argeş, altele, cele ale Oltului, la 
Strehaia. Mărginenii au luat calea codrilor. 

l-a lăsat pe spahii să treacă cu şeicile pe la Vidin, preț de cîteva 
ceasuri. Adică mai bine de jumătate. l-a împresurat între bălți, i-a tăiat 
pînă la unul. Şeicile lui coborite de la schela Severinului, cele de la 
Calafat, galioanele de la Turnu au tăiat flota turcilor şi au risipit-o. Acum, 
aşteaptă să-i ducă dincolo. Au mai fost. 

Vîntul năprasnic îi smulge de sub pulpe pelerina din camelot, 
căptuşită cu blăniță de iepure. Miroase a sînge, a hoit, a lupta... Dunărea. 
Mircea Voievod priveşte de sub coif valurile cenuşii, cerul cenuşiu, zorii 
cenuşii. Ştie limpede c-a rămas singur în fața lui Baiazid, ca atunci cînd a 
căzut capul cneazului Lazăr al sîrbilor, au căzut în robie toate noroadele 
de la miazăzi de Dunăre, ca în Ungaria, regele Sigismund le are pe ale lui 
destul de grele şi că, dintre toți voievozii şi principii acestei părți de lume, 
a rămas doar el să înfrunte acest duşman cumplit al noroadelor slobode. 

Asculta glasurile celor de pe galioane, răguşite şi-năbuşite în ploaie. 
Ascultă valurile. Poruncile cetaşilor. Cînd trece puntea lunecoasă în 
galionul care-l aşteaptă la schelă, are viu şi dureros sentimentul istoriei. 
Va trebui să-i dovedească lui Baiazid că nu se teme de el. Va trebui să 
strămute satele de bulgari şi români dincoace de Dunăre. Să facă pustiul 
între Dunăre şi Balcani. Va trebui să trezească nădejdile tuturor 
asupriţilor. Şi mai ales, va trebui să-l aducă pe Baiazid între codrii țării, 
să-l ferece acolo între neguri şi neființă. A citit îndreptările rămase de la 
Vlaicu Basarab, moşul sau. Şi-l aduce aminte, dintr-o zi de cătare, cînd el 
nu-mplinise 10 ani, împlătoşat, cărunt sub chivăra, cu glas răsunător şi 
altă dată, în chilia lui unde slovenea (a aflat mai tîrziu) dintr-un hronic al 
Bizanțului. 

Se aud poruncile căpitanului de pe galion. Caii sforăie neliniştiți. 


WOSE 


LAOD 


PIR , ~e, 
CE $7 Date cleo a wy A A: ERN 
say [8 Dom "nV AA m 


Vislaşii bat apa cu putere. Valurile izbesc galionul, stropesc înalt peste 
borduri şi Dunărea se umple de capetele cailor legați la pupa dubasurilor. 
Ohabnicii trec apa pe poduri plutitoare, unele alcătuite din cîte opt 
dubasuri legate bord în bord. 

Ploaia îi răpăie întărîtata pe chivăra. 

Că-ntr-o depărtare, iese din ceață malul bulgăresc.. 

. Cînd încălecă, Mircea Voievodul se gîndeşte la ce i-a spus 
spătarului Constandin Spulber, cînd acesta i-a cerut iertare pentru 
înfrîngerea şi pieirea oştenilor săi: 

— Poate acesta să fie datul oştilor noastre, spătare. Să-nvingă atunci 
cînd simt pămîntul țării sub talpa. 

ÎL pătrunde frigul umed. Acolo, în îndreptările lăsate de Vlaicu 
voievod scrie că, dacă vrei să-i hăcui pe turci, să-i apuci fără veste, pe 
vreme păgînă, cînd au intrat la iernat, după Chissrelles, adică după 
Sfîntul Dumitru. Vreme păgîna se afla, Sfîntul Dumitru a trecut, rămîne 
să se arate virtutea brațului de oştean, neîndurarea şi grija pentru mîine. 


5 


Lunile noiembrie şi decembrie pînă în preajma de Anul Nou. 

De la Dunăre pînă sub zidurile Adrianopolului, de la Vidin pînă la 
Silistra, Tulcea şi Vamă, trîmbe de călăreți în mite de oaie. Călăuzi 
bulgari, iscoade, în marginea şleahurilor trupuri de akingii sfîrtecate, 
olăcari turci ridicați în crengile arborilor din preajma caravansaraiurilor. 
Scutelnicii şi curtenii de sub porunca lui Radu Alună au fost îndreptați 
prin pasul Sipka, pe la Kasanlik spre Edirne, adică Adrianopole. Radu 
Alună a primit porunca voievodului, printr-un olăcar. L-a ajuns din urmă 
cînd judeca birarii otomani strînşi ca berbecii în medeanul mare de la 
Tîrnovo. Băteau clopotele a bucurie şi-ncepuse să ningă. În scrisoarea 
voievodului scria atît: 

“Du-te şi-ţi caută dorul. Am aflat c-ar fi închis la Stîncă, la monastire. 
Nu l-au oprit nici ninsorile grele prin care-notau caii, nici nămeții. A- 
ntîlnit sate risipite sub codri. leşeau de prin bordeie muieri pămîntii, 
ținînd la piept copii poate morți de mult. I se agățau de scări. Spuneau 


doar un cuvînt: — piine. De unde pîine? A-mpuţinat turtele de mei ale 
he ate ba) pr Nat ATTA Mora A A Tia PA 
D S, Se ae e PSI 
ED ao Stare ESEU de e de SU 
Na AVS Lea ES 3 wa. 


Eaa 
a E E S S m ma. a Il ×—MiMiIUl ISL- a a 


oştenilor. Nu putea să stîmpere foamea unui norod întreg cu ce-avea el la 
sănii. Au înţeles şi bulgăroaicele. I-au petrecut cu lacrimi şi binecuvîntări. 
Lui i-a secat inima. S-a gîndit la satele moşneşeşti, la satele plăieşilor, la 
tîrgurile Ţării Româneşti, s-a-nbucurat şi s-a ofilit de grijă. Nu se ştie dac- 
a uitat-o pe Azize. A aflat că un spahiu cumplit, Bos Borun, îşi strînge 
călăreții şi timarioții vecini la Skobelcwo dincolo de muntii Smena Gora. 
Putea să-l facă uitat pe acel Bos Borun, care-l scotea din drumul spre 
miazăzi şi răsărit, acolo unde poate-l aştepta înfiorată de grije Azize. Nu 
l-a făcut uitat. Acest Bos Borun, spaima bulgarilor din toată valea Mariţei, 
nu se aşezase la Filipopole la tîrg, unde un sangiac bei, Tekir lussuf 
stăpînea hassiul împărătesc, adică moşiile răpite de sultan pămîntenilor, 
ci-şi durase cetățuie, sarai şi palanca, în vatra tirgului Skybelewo. Aşa că 
de la Stara Zagora în loc s-o ia spre răsărit şi miazăzi, a coborit spre apus, 
în valea Mariţei. În noaptea cînd a tăbăruit la trei ceasuri de Stara Zagora 
(şi aici au ieşit preoții cu sfintele daruri, bătrînii cu sare, ca pîine nu mai 
aveau) s-a arătat din codru un neguriş de oaste. Călărimile s-au 
desfăşurat pentru luptă. Cînd să ridice sabia şi să strige: — plecați 
sulițele, s-a văzut că oastea aceea avea flamuri albe şi înotă prin troian 
ținîndu-şi cuşmele în mînă. A plecat sabia. Ca la 500 de capete lățoase, 
ochi duşi în fundul capului, sumane peticite, opinci, ghioage şi țepuşe, 
bărbi sălbatice. Aşa l-a cunoscut pe martologul Sisko, conducătorul celor 
500. I s-a-nchinat, bărbat uriaş, cu o mustață pînă la piept, îmbrăcat într-o 
scurtă din blană de capră sălbatică şi i-a spus că măcar agățaţi de cozile 
cailor şi tot au să meargă cu ei, asupra lui Bos Borun, jăcuitorul acestor 
meleaguri. Noapte ostăşească la foc, petrecută în cojoace. N-a murmurat 
nimeni cînd stelele lucii de ger au început să scuture ace subțiri de gheaţă. 
Caii au făcut promoroaca la mustăți. Au făcut promoroaca la bărbi, 
ostenii. A doua zi, sub seara, martologul Sisko i-a vîrît într-o măgură 
împădurită, deasupra palăncii şi cetății lui Bos Borun. Au apucat să vadă 
un pâlc de călăreți otomani călărind spre cetățuie prin culorile zmeurii ale 
asfințitului. Omăturile erau sîngerii şi văzduhurile de cristal. Noaptea i- 
au ajuns săniile. Au descălecat. Au lăsat străji la cai. Au luat scările de 
asalt, ghearele de pisică. Au lăsat sulițele. La cetățuia lui Bos Borun 
chemarea sălbatică a muezinului înghețase de mult în catifelele nopții. 
Ardeau făclii la grajduri, la sarai şi deasupra porţilor. Se auzeau rar 


SIC rate ITAL A tt ac Pi » 
e EDC PS Pl la Sep UI e az 
Cab Pa (e PRET? ee As A PAS , RI 
x 3 Aa Zi ră e a Tyt YOR P 4 G 2 Lari CAN 
ai TE ama 


% 1 Pi, aa d a < XI, 
N Ia ON nia d a A LOSAN PV A 


i a A ~ — a o. IMÃ i——MiħŘħeițiŅiiț/i o iŘŇĀț -n — a 


chemările străjilor. Călărimile domneşti şi-au întors şubele cu blănile în 
afară. S-au făcut una cu omăturile.) La o sută de paşi înapoi, le călcau în 
urme oamenii lui Sisko. S-au apropiat luînd palanca la mijloc. I-a simţit o 
strajă. Pe urmă altă. Pînă să sară la arme spahiii ghiftuiți cu pilaf şi carne 
grasă de batal, s-a pornit iureşul. Spre zori, călărimile şi martologii au 
ajuns la grajduri. Căpitanul Radu Alună a stat alături de ostenii care 
izbeau usa cu un berbece. A intrat cel dintîi în sala de ospăț a lui Bos 
Borun, retezînd capul celui dintii timariot care i-a sărit în piept cu 
hangerul. S-au aprins făcliile. S-au auzit țipete de femei, horcăituri de 
moarte, cîțiva eunuci s-au aşezat pavăză-n pavăza în dreptul unei uşi 
scunde, ferecate. 

Era întîia oară cînd intră într-o cetățuie osmană. Ziduri albe. 
Covoare pe ziduri şi arme. Scuturi, buzdugane, săbii, sulițe. Chivăre, 
platoşe sparte, ruginite poate de sînge, zale frînte. Cîştigul de luptă al 
stăpînului. Trei făclii. Un opaiț. Un gilgâit uşor de izvor. Cald. Pe jos blăni 
de urs şi de tigru. Gealaţii cu iataganele goale în mînă. Li se văd deasupra 
scuturilor rotunde ochii şi chivărele. Sînt patru. Dintr-o dată se smulge 
uşa ferecată. Iese o namilă de spahiu, desculța, salvari roşii, pieptar de 
piele, scut şi sabie. Rîs în cap. Sabia şiroind de sînge. 

— Bos Burun! Ah! Bos Burun! Freamăt în curți. 

— Bos Burun! Ah! Bos Burun! 

Căpitanului i se urcă sîngele la cap. Vede că prin ceață. Strigă: 

— Pe loc! Lăsați-l la mine! 

— Să trăieşti, căpitane, sufla unul dintre curteni. lată-l deci pe Bos 
Burun. Braţe goale, păroase. Faţa lată, ochi oblici, crestat de fier la frunte 
şi buză. Lipăie cu tălpile goale, poate l-au sculat de lîngă cadîne, coboară 
cele trei trepte şi spune limpede, în osmana: 

— Dacă te-nchini lui Alah, îți lapezi credință de cîine, te iert, 
ghiaure! 

Căpitanul Radu Alună cunoaşte acest obicei al paginilor, “înainte de 
a-i pune pe necredincioşi sub iatagan, cheamă-i la dreapta credinţă. Lasă- 
le răgazul să se căiască.” Îi place vitejia turcului. 

— Dacă mă-nvingi, Bos Burun, eşti slobod, tu şi oamenii tăi, spune 
într-o turcească limpede. 

— Juri pe Alah? 


ERRE La) Sp ENAN N A Mora RENKA TTAN E PA | 
WEF SAE ARI Pe Paso SEE A SE AAA 
T 
i 


"a 
; SA E A d ; o ba A PI e he | a e a fs 
| DO af ; Sa SA fi Su / tat S, A” Di fi A 
E EEE EE SS S 


aan 
A a 


ĖS e a a 


— Jur pe Hristos. 

Întinde sabia. Bos Burun îşi prelinge privirea pe oţelul încă umed de 
sînge. 

— Eşti oştean de la Kara-lflak? 

— Sînt oşteanul măriei sale Mircea Voievod. 

— Pe cîinele acela am să-l tîrăsc de barbă la picioarele padişahului. 

— Capul tău de catîr beat o să-l port în suliță prin toate satele şi 
tîrgurile. 

— Apără-te, fecior a şapte cațele rîioase. 

— Apropie-te, fecior de şacal împerecheat cu-o scroafă... Nu mai 
vreau să umplu uimirea cititorilor noştri cu provocările din ce în ce mai 
drastice ale celor doi luptători, provocări folosite de toți cei care se luptau 
piept la piept în acele vremuri, ba şi mai tîrziu, pînă cînd armele de foc i-a 
îndepărtat pe osteni dincolo de bătaia mascărilor şi sudalmelor. 

Lupta a fost lungă şi-nfricosata. Pîndiri, tăieturi mincinoase, 
încrîncenări care-i aduceau strajă-n strajă, opintiri şi iarăşi sudălmi şi 
mascări. Sala s-a umplut treptat de osteni. Stăteau rezemați în străjile 
săbiilor. ÎI încurajau pe căpitan cu răcnete. Obiceiul vremii nu l-a lăsat pe 
unul să facă o faptă nedemnă. Se auzeau şi asemenea vorbe: 

— Bine se lupta păgînul. 

— Vezi să nu-ţi cîntăm prohodul, căpitane. 

— Viteaz osman. 

— Gifîie ca un bivol. 

— Şi pute cît şapte. 

— Unde-or fi cadînele? 

Atmosfera grea. Lumina pîlpiita şi fumegoasa a faclelor. Mirosul de 
seu al opaițului. Mirosul de sudoare, sînge şi fum al oştenilor. O lovitură 
năprasnică a lui Bos Burun, ferită cu dibăcie de căpitanul Radu Alună, i-a 
adus căpățina sub tais. Cu o lovitură icnita, fulgerata scurt, Radu Alună l- 
a descăpăținat. Craniul ras, cu albul ochilor holbat, s-a rostogolit la 
picioarele oştenilor. Martologul Sisko l-a luat în vîrful săbiei. Ostenii au 
tăbărît asupra gealaţilor căzuți în genunchi. l-au spart cu săbiile. Au 
năvălit în harem. S-au oprit înlemniți. Opt trupuri de muieri tinere, 
aproape goale, zăceau hăcuite pe pernele şi divanele scorțoase de sînge. 
Cineva şi-a făcut loc cu strigăte aspre. Un martolog bulgar strigă ca un 


ICE DS ea) O e 
= PA fe 4 ) ATi îi 
Dap STUD SSC d Sado SU 


am. 


7 PN 


a n_e 


nebun un nume: 

— Olena! Olena! Olena! 

Bărbat în putere, frumos. A năvălit asupra acelor trupuri, poate 
calde încă. S-a lăsat lîngă unul din ele, uşor arămiu, cu sîni rotunzi, bine 
legat, de-o frumusețe matură, pietros. Ostenii s-au înghesuit să iasă. L-au 
lăsat singur cu Olena aceea tăiată la beregată. N-a mai ieşit nimic viu de 
sub săbiile lor. Spre zori s-au spart hambarele, beciurile şi camarile cetății. 
Au venit săniile. Căpitanul le-a dăruit bulgarilor caii spahiilor. Martologii 
i-au înhămat la sănii. La care. Au umplut săniile şi carele cu bucate. Şi-au 
luat arme, fin şi ovăz. Au încărcat şi călărimile ce-au crezut de cuviinţă. 
Pe la prînzişor au pus foc. leşiseră din nămeți şiruri de muieri cu dăsagi. 
Li s-au umplut dăsagii. Cînd s-a depărtat spre Seimen, căpitanul Radu 
Alună a văzut pălălăile ridicîndu-se înalt, dincolo de foişoarele cetății lui 
Bos Borun, spahiul. 

Trecut prin foc şi sabie a luat cu sine în şa imaginea femeilor tăiate 
din haremul spahiului. S-a gîndit iarăşi cu durere la satele, ohăbniciile şi 
tîrgurile Ţării Româneşti. Nefiind crud din fire, s-a-ntărit în sine, 
spunîndu-şi că numai o mare de flăcări trasă între Adrianopol şi Dunăre 
poate să apere aşezările pămîntenilor de urgia osmanilor. A dat pinteni şi 
la trap mărunt, pe-o pîrtie de sănii, urmat de sulițele călărimilor, s- pin S 
în zărea de gheaţă a zilei aceleia de decembrie 1386. 


CÎNTĂREA CÎNTĂRILOR 
1 


Timpuri de strălucire st bărbăţie! 

“Io, Mircea, mare voievod şi Domn, stăpînitor al ambelor laturi ale 
Dunării pînă la Marea-Neagra — Domn al Dobrogei şi cetății Silistra şi al 
tuturor țărilor şi oraşelor pînă la hotarele Adrianopolii”... 

În scaunul măriei sale, la Argeş, ori în cetățuia de la Rimnicu 
Vilcii, ori la Tîrgovişte şi Silistra şi la voievodul Făgăraşului, cercetînd 
temeiurile țării, ținînd scaun de judecată sub cireşii-nfloriți, ori în 
pridvorul monastirilor şi-al bisericilor, ori acolo unde meşterii începuseră, 
în malul Oltului, sub fruntea codrilor, zidirea Coziei; neostenit în şa, pe 


~ mc aL SN ma pp - "ys 
UP ANEEL D SAA 
ODY AA TA 7 A: FE vy A d Pa ZA 

5 ae SIUI E TUI LI RI DA RS IY 


urma ispravnicilor şi-a căpitanilor domneşti, ori în canţelaria sa de taină 
unde logofătul Neacşu îi desluşea toate alcătuirile politice ale zilei. Ani de 
răgaz cîştigați cu sabia în care pluguri cu patru şi şase boi lățeau ogoarele, 
în care se-ndeseau turmele şi stupinele, se-ngrăşau crapii în iazuri şi-n 
primăveri roiurile de albine împînzeau poienile dezmierdate de soare, 
aducînd pe elitrele străvezii rodnicia şi dragostea. 

Creşteau prunci la sînul mamelor, cobzele amestecau toamna cu 
vinul în ulcelele de pămînt; meşterii iconari îşi zugrăveau ibovnicele sub 
marama Maicii Domnului şi ohabnicii îngropau în brazda semnele de 
hotar ale moşnenilor, o dată cu cei care le stăteau împotriva. 

Galere bizantine şi genoveze încrucişau pe toată Dunărea navele cu 
pavilionul voievodului. 

Sporesc negoaţele, se şlefuiesc doinele. Războaiele paşnice ale 
moşnencelor bat inul şi cînepa. Olarii şi femeile îl prefigurează pe 
Brîncuşi şi Țuculescu. Păsările măiestre, scoarțele olteneşti şi iile aduna 
miturile, culorile şi sufletul acestor meleaguri. 

La sud de Dunăre, Baiazid Ildîrîm împlineşte cu iataganul destinul 
statului otoman: cucerirea. Nobilimea de arme a noului imperiu începe să 
treacă de la viața aspră de hoardă nomadă, la deliciile celei sedentare. 
Luxul şi opulenta voluptoasă a orientului, cu fastul rafinat şi decadent al 
Bizanțului se-ntîlnesc în saraiurile noilor stăpîni ai Balcanilor. Veneţia şi 
Genova îşi tem negoaţele, căile maritime cu răsăritul. Forţa aliotmanului 
pleacă crugul vremii şi pe cerul încenuşit al acestui răsărit european, 
semiluna şi iataganul aduc zodia noroadelor spre neființa robiei. 


2 


În anul 1393, trupele lui Baiazid refăcute pe malurile golfului Saros, 
întărite cu hoardele nomade ale Asiei Mici, executa planul sultanului: 
recucerirea bazelor de acţiuni militare împotriva Ţării Româneşti. Prin 
august, Azize, care văzuse călărimile conduse de Radu Alună din turla 
lui Eski-giami, travestită în imam, a suferit supliciul suprem. Fiinţă 
nobilă, Azize. Născută dintr-o mamă răpită din Epir, crescută cu nostalgia 
meleagurilor natale, instruită şi data în dar lui Baiazid, Azize şi-a 
consumat tragedia între zidurile saraiului împărătesc pardosit cu mozaic, 


"e re re“ 


(TA ENAS PTA op e tt ALT 
RIS fo ENPI SR NE oa Se 
pace SEE ED SET IA 
NB A O ANEN DAENNA a NM E 


xorne e n 
PA VE EEE DS A Ci Le Sau 
~ >g. PI 


Pr, 


IP — a n = 


în mijlocul fîntînilor ţîşnitoare, al bazinelor de faianţă şi-al serelor cu flori 
şi arbori tropicali prin care se alergau maimuțţele şi cîrîiau papagalii. L-a 
iubit pe Radu Alună din clipa cînd a smuls-o tătarului, a luat-o în şa şi i-a 
cuprins talia cu braț ferm. A stat acolo, la pieptul lui, speriată şi ocrotita, 
înfiorată şi neliniştită ciudat, cît timp i-a trebuit pasei să-i ajungă cu 
spahiii. Poate un ceas, poate o veşnicie. S-a îmbibat de mirosul lui 
bărbătesc, necunoscut şi straniu, de gesturile şi glasul lui, au răscolit-o 
ochii negri, privirea aspră şi duioasă a rămas în ea, mai mult decît toate 
nopțile de dragoste fără dragoste pe care i le dăruia stăpînul ei Baiazid. 

Printr-o roabă din harem, o româncă din valea Timocului, printr-un 
hangiu şi mai departe prin neguţători şi oameni necunoscuți îi scria 
căpitanului, în cea mai frumoasă elina de curte. Cea din urmă scrisoare a 
fost aceea prin care-l anunţa că în vara asta sultanul are să se-ntindă pînă 
la Tîrnovo, are să smulgă Bizanțului, Thesalonicul şi apoi, cu toată armia 
de Asia şi Rumelia, se va năpusti asupra voievodului Mircea. 

Ca-n toate poveştile dureroase de harem, o rivala, minunată Fatima, 
fiică a Persidei, a pîndit-o şi-ntr-o noapte dăruită ei de Baiazid, a pîrît-o. 
N-are rost să povestim aici cum a fost spionata prin femei şi eunuci. N-are 
rost să amănunțim cum roaba românca, Ioana Vîlsan, a fost prinsă, cum s- 
a-nlocuit scrisoarea cu alta, în care se povestea crud cum va sfîrşi Azize, 
cum au fost înjunghiați toți mesagerii în afara celui care trebuia să treacă 
Dunărea şi cum, într-o dimineață strălucitoare şi parfumată de vară, 
Azize a fost cusuta într-o piele de bivol şi în vederea întregului harem, a 
fost aruncată în apele fluviului Marita... 

.. Baiazid Ildîrîm. 

1393. Toţi Balcanii pînă mai sus de Tîrnovo. Martiriul martologilor 
bulgari, în arme. Garnizoanele lui Mircea, cîțiva zeci de călăreți în tîrguri, 
cîteva sute la Tîrnovo, se retrag la galop. Ca o furtună, Baiazid se 
regrupează în cantonamentele de iarnă din sud. Şi iarăşi, ca-n toate 
isprăvile de arme, după ce-a primit scrisoarea, căpitanul Radu Alună a 
cerut suzeranului şi voievodului sau să-l învoiască în sud. Pe el şi omul 
sau de arme Păcala, binecunoscut oştirii şi chiar voievodului, pentru 
năstruşniciile scornite de mintea lui isteață. Radu Alună s-a ras în cap, s-a 
ras şi Păcala, au îmbrăcat strai de neguţători turci şi-au intrat în împărăție 
pe la Kawakli. Păcala mut, Radu Alună cu inima sîngerîndă, dar şi c-o 


a n = 


mare uşurare. Azize s-a mîntuit. Logofătul Neacşu i-a dat semne de 
recunoaştere şi îndreptări. După şase luni de umblete şi-ntîmplări 
vrednice de alt hronic, Radu Alună a-nţeles că nu arma e întotdeauna 
răspunsul cel mai bun, armei; ca într-un fel a-nțeles viața acestor 
meleaguri din şaua de căpitan şi altfel o-nţelege din harabaua trasă de 
bivoli, care se leagănă pe şleahurile împărăției, o dată cu gîndurile, 
faptele şi tîlcul acestor fapte. 

După căderea Thesalonicului, unde-a stat şi-a neguţat în Urdi-alai, 
vînzînd orez, cumpărînd arme, revînzîindu-le pentru covoare şi 
argintărie, s-a întors pînă la Uzun-koprii, a vîndut tot, a cumpărat cai de 
Gruzia şi umblînd numai noaptea s-a-ntors la Argeş. Văzuse cu de- 
amănuntul oastea sultanului, meşteşugurile ei la asediu, sălbăticia şi tăria 
ei. Asta a fost prin august. l-a spus măriei sale să cheme la oaste. Măria-sa 
a-nţeles. Şi-a înţeles încă altceva. Că nu poate smulge din livezi şi lucrul 
cîmpului oamenii legați de brazdă. Aşa că nu s-au făcut strigările la 
oastea cea mare, iar olăcarii domneşti n-au chemat la slujbe decît pe 
familiarii domnului, curtenii şi ohabnicii cei mari. 

Într-una din curțile acestor ohabnici, a lui Vlad, veneau noaptea 
olăcari de taină. Aduceau scrisori de la însuşi Baiazid. În scrisori i se 
făgăduia acestui Vlad tronul Ţării Româneşti şi scutul sultanului. Curțile 
lui Vlad, pe Ialomita, întărite cu ziduri de cetate, au cunoscut zile şi nopți 
grele. Foiurile de la potcovarii au răsuflat de sîrg. Robii țigani au bătut pe 
nicovale vîrfuri de sulițe şi săgeți. S-au tras roadele cîmpului la hambare, 
gropniţe şi beciuri. Unele beciuri s-au zidit cu mare taină, iar robii care le- 
au zidit, ca şi cei care-au săpat gropnițele, au fost înjunghiaţi. Boier Vlad 
n-a apucat să prindă de veste despre oamenii voievodului repeziți la 
Sigismund de Luxemburg, cu veşti precise, care nu sufereau comentariile 
şi cazuistica sfetnicilor regali. 

Baiazid vrea să transforme Tara Românească în paşalic. De aici nu 
este decît un pas pînă în Ungaria. Sigismund de Luxemburg să nu creadă 
că dacă acum doi ani, la Vărădia, cnejii români din Banat, luptîndu-se 
vitejeşte pentru ocinele lor, i-au bătut pe turci sub sabia lui Nicolaie 
Pereny, acelaşi lucru se va-ntîmpla atunci cînd sultanul îşi va avea 
temeiul oştilor pe Dunăre. Domnul riga să cugete şi să acționeze... 

“pînă atunci, vom sta noi, cu ale noastre, în calea Fulgerului, vom 


SC LA SEN ~m r-e rș PT 1 ra 7 4 a a 
i > - VE e ANI Pe aa ` ARIANE 


N ai, N se ~ pari I À Pa e > AS 
ED A NAN ENEAS 
m ain mt H „A ; AP Vi ti amo 


primi în piepturile noastre furtuna şi ne vom pune cinstea ostăşeasca 
pentru slobozenia ocinelor şi-a gîndului, pentru liniştea morţilor şi 
creştinătatea pe care-am vrea-o mai aproape şi mai înțelegătoare"... 

.. Sfîrşit de septembrie. 

Dangăte de clopote trase în dungă. 

Dang — dang — dang — dang! 

Călăretți c-o flamura însîngerată legată la sulița. 

— La codru, spre munte, mai oameni! La codru, măăă! La codru! 

Cetaşi repeziți de la căpitanii, cu cîte zece osteni. 

— Să audă tot omu. Din porunca măriei sale şi-altfel să nu faceţi! Să- 
ngropați şi să tăinuiți şi să ascundeți meiu şi grîu şi de-ale gurii, să nu le 
găsească nici vîntu, nici pamîntu. Să mînaţi vitele şi oile şi caii, să le 
mînaţi la codru, sus, în munte şi în Vlăsia, la adînc, să faceți bordeie, şi 
dacă auziţi buciumu de trei ori, să stingeți focurile, să vă tupilați şi prin 
iscoade să aflați cînd trece urgia. 

Să se otrăvească fîntînile cu cucuta şi apele de le spunem noi, la 
vreme potrivită. Şi la păşuni să dați foc, că s-au uscat şi să le ardeți fără 
milă, să nu rămînă fir de iarbă pentru caii păgânilor! 

Dang — dang — dang — dang! 

Strigările se fac duminică, la ieşirea din biserică. Sînt sate moşneşeşti 
şi de margine, strigările se fac numai în Oltenia, pentru că s-a aflat că 
sangiak-beii au pregătit conace spre Vidin. 

Dang — dang — dang — dang! 

Clopote trase în dunga, duminică, cînd s-au orînduit nuntile, 
toamna, după strînsul bucatelor, oamenii în fata bisericii în straie albe, 
moşneni vechi cu plete albe, muieri că florile şi babe cernite şi mame cu 
prunci şi fete, fetele noastre înalte şi sprîncenate şi mlădii, sub horbota vie 
a iilor şi-a fotelor, fetele cu aşteptările şi visele şi dragostele. 

Clopotele în dunga, la amiaz buciumele şi noaptea ciugile 
învîlvorînd cerul rar de toamnă, din vîrfurile prepeleacurilor de pază. 


3 


Fapt de toamnă la Edirne, vechiul Adrianopol bizantin. Turlele albe, 
filigranate de la Eski-giami se profilează ca-n vis pe cerul transparent de 


EEE DZ SSI Za a PUII, 


> PI ee ALA PI 


e E aa Sta PES da SU 


AA 


[e E D — a a —_Ė o 


premen 
g" has 
UES 
Win 

` 4 
+. 

A yF 


aa 
x” 


x >F Kaa PI 

N e, 
Pda. +15 ; 
ef `a SN 


IP — — a 


smalt albastru... Adunate în birfelnițele cu geamlic, nevestele iuzbaşilor, 
ale başbuluc başilor. Privesc de după valuri scurgerea nesfîrşită a urdiei, 
spre miazănoapte. Chimvale, trîmbițe. Chemările dervişilor, tuiuri şi 
sulițe, fanioane multicolore, pelerine de mătase şi piei de leopard, cai bine 
hrăniți la trap îndesat, răgetele cămilelor, totul învăluit în nori de praf şi 
roiuri de muşte, harabalele ienicerimii trase de bivoli nostalgici şi totul de 
la-nceput: iarăşi chimvale, tuiuri, călăreții sălbatici de Asia, cămilele cu 
bagajele sultanului şi însuşi Baiazid într-un pieptar din piele de rinocer, 
cu şalvari verzi, cizme moi fără toc şi coif de Damasc, călărindu-şi 
armăsarul arab, sub steagul cel mare al profetului. 

Aripa stîngă a armatei precedată de cercetaşi turcomani s-a angajat 
în pasul Şumla. 

Sub coif, Baiazid îşi trăieşte sălbatic visul, aparent impasibil, cu 
pleoapele pe jumătate lăsate, în vreme ce doi nubieni uriaşi, cu limbile 
tăiate, îl apăra de muşte agitînd evantaie enorme din cozi de păun. A 
folosit cu dibăcie mîndria cretină a feudalilor balcanici geloşi unii pe alții, 
invidioşi şi lacomi. I-a ajutat pe unii împotriva altora, s-au sfîşiat între ei 
fără prea mult sînge osman, apoi i-au căzut cu toții în pumn. 

. Ildîrîm are gînduri mai mult decît precise. Iscoade înțelepte şi 
dervişi adînc cugetători, întorşi din Asia, îi povestiră cu amănuntul 
mersul războaielor lui Timur cu Tohtamîş. Lacom a ascultat, lacom a 
sorbit fiecare ştire. lată-l pe Timur schimbînd ordinea de bătaie, lăsată ca 
un lucru sfînt de însuşi Ginghis-han. L-a înțeles pe Timur şi-n sinea lui l-a 
aprobat. Asta s-a-ntîmplat acum patru ani. De-atunci a-ntărit cetățile 
asiatice şi i s-a părut că vremea aleargă nepermis de repede şi numai în 
folosul lui Timur. Ştie că în răsăritul îndepărtat nu s-a isprăvit încă 
răfuială dintre Timur şi Tohtamîş. Ca în acest război se lupta noroadele 
de la Pacific la marea Caspică şi de la marea Caspică pînă-n hotarele de 
miazănoapte ale cnezatelor ruse. 

Ca atunci cînd îl va îngenunchea pe Tohtamiîş, şi-l va-ngenunchea 
tot atît de sigur cum luceşte astăzi soarele, Timur Aksak se va repezi 
asupra lui, ca să-i scoată de sub iatagan emiratele de Karamania şi 
Capadocia, ca şi celelalte emirate seldjucide pe care tatăl lui, Murad şi el 
însuşi, le-au răpit de sub ascultarea Ak-Ordei. 

Ştie că pînă atunci trebuie să ajungă cu stăpînire statornică pînă la 


` sia ANEY -yey pp = Rp ap STII 
> og A E) IEN AN KU 
ER A yA SAS l y JON 


LARES eN aN EA R mm 


Dunăre şi dincolo de ea, să-ngenunche Tara Românească, acest Kara Iflak 
blestemat care-i stă în spate, s-o facă paşalic, să dăruiască pămînturile ei 
spahiilor, să-i ducă-n robie femeile, să-i ia băieții la ienicerime; ca stăpîn 
aici, să poată îngenunchea Ungaria. Abia atunci, cu spatele imperiului 
asigurat, se va putea înfrunta cu furtuna ridicată la răsărit de Timur. 

— Ah, Bos Borun! Oftează padişahul în şa (nubienii uriaşi se sperie, 
grăbesc să-i facă vînt cu evantaiele enorme din cozi de păun) şi-nchide 
ochii după ce un ceauş muiat în fireturi de aur, dînd pinteni, îi înfăţişează 
pe-o tavă de cositor un pumn de curmale. 


4 


— Ah, Bos Borun! 

Ar fi nedrept să-l bănuim pe Baiazid de pasiunile perverse ale 
urmaşilor săi. Baiazid practică cu vigoare amorul pentru odaliscele şi 
femeile lui din harem. Bos Borun, spahiul descăpăținat de căpitanul Radu 
Alună, i-a fost de cel mai mare ajutor în cunoaşterea puterii lui Timur. Îi 
lipseşte mai ales la ceasul acesta de seară, cînd imamii şi muezinii au 
săvîrşit chemările către Alah şi cînd oastea prosternata cu fața spre Mecca 
îşi rosteşte rugăciunile. 

Sultanul sta aşezat pe-o blană de leu, sub cortul clin mătase verde. 
Afară, rezemați în satîre enorme, cu iataganele la brîu, veghează garda de 
satîrgii nubieni, 24 de uriaşi care se schimbă din două în două ceasuri. De 
cînd Milos Obilici l-a-njunghiat pe Murad, stăpînul şi tatăl lui, în cort, a- 
nvăţat să se apere de aceşti cîini necredincioşi. Ştie că aurul şi setea de 
putere, împerecheate cu viclenia şi ura, lucrează pentru el în spatele lui 
Mircea Voievod. Oştean, Baiazid îl scîrbeşte pe ohabnicul Vlad. Padişah, 
are nevoie de Vlad, că de-o slugă credincioasă, pe care-o poate 
descăpățina la nevoie. l-a poruncit să se-nfățişeze la porunca, cînd va 
tăbărui la Mezdia. Pînă atunci să se bucure sufletul lui de bucuriile pe 
care i le dau cele legate de Bos Borun. Bate din palme. Intră ceauşul de 
gardă. 

— Să vină imbrohorul! 
— Sărut tălpile, fiu al lui Alah! Imbrohorul aşteaptă glasul tău de 
leu. | | 


wru A ENE INI D AEAN N, NA i 
NEN AE NINENA ARENS IZEI N AZE | 
DD 1S PREDA AS SU EAE STU ENNE 

WE VEE NENIAN RE NEVI LA ENEON 


Intră imbrohorul, adică judecătorul întregii oştiri de Rumelia. Bătrîn 
venerabil, cultivat la Bagdad, cunoscător al poetului Djalal-ad-din-Rumi 
şi al preafrumoasei cîntări “Cartea lăutei”, ca şi al moralelor tilcuitoare 
scrise de Asik-paşa sau de liricul sufit lunus Emre. Fără o vorbă, 
imbrohorul îmbrăcat într-un caftan alb se pleacă de trei ori pînă la 
pămînt. La semnul repezit al sultanului s-aşază pe un covor de Buhara. 
Scoate din caftan o pungă de mătase vişinie. Sultanul, aşezat după 
obiceiul oardei, cu picioarele încrucişate, îl priveşte cu ochii mijiți. 

— Te-ascult, înțeleptule, mîrîie padişahul. 

Cu mişcări lente, bătrînul scoate din punga de mătase nişte figuri, 
nu de şah ci asemănătoare, lucrate cu pricepere în lemn de abanos. În cort 
arde un opaiț simplu, din fier forjat la Samarkand. lată ce face bătrînul. Pe 
o tablă de lemn preţios, bine lustruit, pe care sînt trecute cu un albastru 
violent şi de fel cu aproximație, toate fluviile dintre Azerbaidjan şi munții 
Urali, aşază un oştean mongol sculptat în fildeş. Oşteanul lucrat cu 
minutie, duce la mînă un cal, poarta arc, scut, sulița şi coif. 

— Asl, spune sultanul. 

(Aici e nevoie de intervenția noastră. Asl în armata mongolă, 
înseamnă efectivul de bază inițial sau contingentul.) Bătrînul, concentrat, 
aşază în spatele oşteanului un alt oştean: tot din fildeş, evident mai bătrîn, 
cu barbă şi îmbrăcat într-o piele de gazelă. 

— Izafe, miîrîie Baiazid. 

(Adică surplusul de contingent, mobilizat în cazul unor pierderi 
considerabile.) 

Imbrohorul culege cele două figurine şi le desparte. Aşază în centrul 
acelei hărți o figură compusă. Un trup de cal cu zece capete şi zece 
busturi de osteni. 

— Tümen! (unitate de 10 000) 

Tot aşa, scoţînd figuri de călăreți şi pedestraşi de diferite mărimi, 
lucrate-n fildeş sau abanos, pe toată harta Orientului mijlociu se naşte o 
armată, urmărită cu aviditate de Baiazid. A spus numele tuturor 
unităților lui Timur: — hezare, o mie de oameni; koşun; o sută — aici 
imbrohorul s-a oprit, ridicînd ochii în tavanul cortului, semn că este 
unitatea de bază adică aceea care lupta şi manevrează; sede, adică o sută 
de pedestraşi; şi unlik, adică zece. 


e Lu R SRS N, 


Nările lui Baiazid freamătă, pentru că vede aievea şi-nsuflețeşte cu 
patimă toate figurinele aşezate de imbrohor într-o ordine desăvârşită. lată 
tavadjiii, adjutanţii lui Timur, cei mai viteji baaturi. Ei mobilizează 
armata, ei duc şi aduc ştiri pe cîmpul de luptă, ei sînt ochii, urechile şi 
glasul de porunca al marelui han, ei aleg locul de tabără şi mai ales 
împart prada. Timur îi răsplăteşte împărăteşte. 

Imaginaţia lui Baiazid se-nflăcărează la fiecare mişcare executată de 
imbrohor. Tavadjiii s-au prezentat cu mucilka, angajamentul scris că-şi 
vor executa obligaţiile, daca-ar fi să treacă prin foc şi sabie. lată-l pe 
imbrohor rostind numele lui Abd-az-Razzak Samarkandi şi el, supus, 
repetă ceea ce scrie acest vrednic de laudă: 

— Hrana pe un an, arc cu 30 de săgeți, tolba, teacă pentru arc şi scut: 
la doi osteni un cal de povară, la fiecare unlik, un cort, două sape, un 
hîrleț, o seceră, un fierăstrău, un topor, o sulă, o sută de ace, frînghie de 
două ocale, o piele de bivol şi un cazan. 

— Tu, fiu a lui Murad, nepot a lui Orkan, locţiitor al lui Alah pe 
pămînt, tu, Ildîrîm, în fața căruia tremura necredincioşii, tu leu al dreptei 
credințe, ce-ai făcut ca oştirea ta să se asemene acestei oştiri, ca puterea ta 
să-ntreacă puterea lui, ca faima ta să zboare pînă la cortul lui şi, izbindu-l 
peste obraz, să-l cutremure de spaimă pe acel cîine spurcat al mad 
Răspunde-mi?! 


5 


Tabieturile sultanului sînt multe, poate nedelicate, dar nu lipsite de 
un anume rafinament al cruzimii. După ce meditează la spusele 
imbrohorului, jurîndu-şi să-şi ridice oştirea deasupra celei mongole, 
Baiazid se-ntinde pe blana de leu. Probabil gestul înseamnă o poruncă 
pentru ceauşul de gardă, care introduce în cort doi orbi. Pe obrazul 
sultanului se-nstăpîneşte o expresie de ferocitate nedisimulată. Orbii sînt 
îmbrăcați în zale, poarta coifuri rotunde cu vîrf, nazal şi apărătoare de 
ceafă, desculți, cu lăutele după gît şi la cingătoare hangere de lemn. Sînt 
cei doi viteji, baatur Sarig şi baatur Mirza, prinşi pe cînd iscodeau prin 
cetatea Aksaral. I-a torturat, sînt arşi cu fierul, a pus gîdele să le smulgă 
unghiile, le-a luat luminile ochilor. Cei doi baatur n-au scos decît rareori 


AD 


m CA eyyar 
ò r ANONSE Pasa ut a si À RA i ENS SE AAN, 
D SO ENIA S O E 


RP a Vi N 


a Pe — 


a a a 


tc TA SN prag poe 

ase E AANDE AA GÀ e ISS | 
DA Fa AN b X ET WIET, M It 

Da) SS DE Ats 4 i N 


ia 


a — —— -u ool 


gemete de durere, dar nici o vorbă despre ostile şi planurile blestematului 
Timur. 

Între sultan şi ei s-a legat un sentiment straniu. Urîndu-l de moarte, 
cei doi viteji îi caută prezenta cu lăcomie. Urîndu-i, umilit de ei în fiecare 
seară, sultanul nu poate-nchide ochii pînă nu-i aude. Pînă nu le soarbe 
blestemele, amenințările şi nu fierbe auzind povestirea înflorită a 
războiului cu Tohtamiş, în care Timur Aksak e slăvit meşteşugit de 
buzele pisate cu topuzul, de însăşi mîna lui împărătească. 

Nu putem reproduce aici cîntecul celor doi baatur, acompaniat cu 
lăutele, cîntec sălbatic de stepa şi moarte, de cruzime şi isprăvi vitejeşti. 
Sultanul ascultă cu ochii mijiți. Se trage de barbă, bea lapte de iapa şi-şi 
jura, a cîta oară, că mîine îi va lega pe cîntăreți de cozile cămilelor, să-i 
rupă în bucăţi, să scape odată de obsesia acestei poveşti înspăimîntătoare. 

In esenţă baatur Sarig şi Mirza spun că Timur ridică în primăvara lui 
1390 peste două sute de mii de călăreţi, trece Sîr-Daria pe un pod 
construit de armată, debuşează în Taşkent şi-şi petrece iama în 
cantonament. Aici zace 45 de zile de malarie, vreme în care are revelații 
tulburătoare. Sigur că sînt aduşi pe scenă vechii vraci mongoli, ca şi 
medicii din Horezm, că sînt cîntați palmierii foşnitori şi slăvite lacrimile 
femeilor. lată-l restabilit, în a doua jumătate a lui ianuarie, cum din 
scaunul măreției lui ca mare han împarte după tradiție daruri bogate 
trupelor, cum expediază cu gesturi patetice femeile şi copii la Samarkand, 
cum repartizează călăuze corpurilor de trupă şi la 22 ianuarie se pune în 
mişcare spre Otrar. 

Cei doi baatur nu-l văd pe imbrohorul aplecat deasupra unor 
pergamente pe care trece sîrguincios ceea ce i-a scăpat în serile 
precedente. Inteligent, imbrohorul alcătuieşte un fel de istorie a 
războiului cu Tohtamîş în aceeaşi intenție: să-i înlesnească sultanului 
cunoaşterea armatei lui Timur. Să-i descifreze manevra pe cîmpul de 
luptă, felul de a conduce lupta, posibilitățile de aprovizionare. 

Se cîntă sosirea soliei de pace a lui Tohtamiîş, respingerea ei. 
Frumusețea oraşelor Turkestan, Karacluk, Sauran şi minunată stepa a 
Cazahstanului. Aprilie. Armata se reface cîteva zile la Sarig-Uzenul cel 
fericit prin apele sale. Sultanul dormitează? Nu! Aşteaptă, mereu 
aşteaptă, în fiecare seară aşteaptă, ceea ce vor cînta în curînd, cu glasurile 


În mia ei > ONSA A 


ta pi 


USE a Deea Ca ZE: AZRE 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


lor bărbăteşti cei doi orbi. Baiazid ştie că baaturii visează stepele înflorite, 
că văd aievea coloanele de călăreți legănîndu-se în şei, că simt în nări 
mirosul sudorii de cal, amestecat cu al ierburilor crude şi al cerului imens 
de primăvară. 

lată-i cîntînd, într-o melopee sfişietoare, foametea încuibărită în 
armată la llanciuk. Coloanele de neguțători şi-au pierdut ruşinea. O oaie a 
ajuns să coste 100 de dinari. Timur îşi adună emirii. Vorbele sînt cînd 
înțelepte, cînd hulubi albi, cînd tunete mînioase. 

Imbrohorul notează: “nimeni nu mai face pîine, turte, tăiței, palmeni 
(tăiței cu carne) şi nici un fel de hrană din faină, afară de supă din rîntaş 
de ovăz. Fiecare ostaş n-are voie să consume zilnic decît o strachină de 
supă”. 

Baiazid urmăreşte avid marea hăituire, cu toată armata, vreme de 
două zile. Tavidjiii zboară cu ordine, la toți emirii. lată turmele de gazele 
alergînd speriate în fata călăreţilor. Simte în nări mirosul de sînge şi carne 
crudă. Timur Aksak şi-a scăpat armata de foamete. În faţa lui se deschide 
nesfîrşirea verde, unduind sub boarea caldă a vînturilor primăvăratice. 

Baiazid ciuleşte urechea. 

Se cîntă plecarea în cercetare a lui Mirza Muhamed - sultan — 
Baatur, cu misiunea să descopere armata inamică. Ce serviciu de 
informații, ce călăuze are Timur, dacă e sigur c-are să găsească o armată 
într-o nesfîrşire de sute de mii de poşte, în care întilneşti cîte-un ail de 
corturi la cîte patru zile de marş; în vreme ce el însuşi, Baiazid Ildîrîm, nu 
poate spune astăzi unde se vor găsi mîine ostile acestui de zece ori 
blestemat Mircea. 

Minunate sînt isprăvile lui Mirza Baatur, nepotul lui Timur. El îşi 
adapă calul în apele Tobolului din Siberia de vest, îl trece înot şi găseşte 
un număr nesfîrşit de vetre, fără să găsească sub cerul spuzit cu stele 
armatele lui Tohtamiîş. Viclean, hanul Hoardei de aur se lăsase înghițit de 
imensitatea stepelor siberiene. 

Acum, baatur Sarig, în ritm de galop, sincopat, povesteşte plecarea 
în cercetare a mult încercatului şi înțeleptului Seih-Davud, care-l 
călăuzeşte pe Timur spre fluviul Iaik (Ural). Timur nu foloseşte cele trei 
vaduri ale fluviului, notează imbrohorul. El trece laikul înot, cu toată 
armata, prin apa mare. Ajunge la Samara numai în şase zile. Sultanul se 


SETUL sale E SULA SG 


ID G — 


ridică într-un cot. La 4 iunie Timur trece laik-ul. I se aduc trei prizonieri. 

— Care vorbesc, spune mîndru baatur Sarig şi scuipă cu dispreț în 
direcția de unde se aude respirația ațîțată a sultanului. 

Se lauda tabăra întărită cu şanţuri, turnuri şi ciapare (apărătoare de 
şanţ), se cîntă intrarea în tabăra a forțelor principale, inspecția lui Timur 
şi acum, amîndoi baaturii lauda intrarea în dispozitivul de luptă şi 
înaintarea celor 200 000 de osteni sub cerul înalt de iunie. 

Minunată şi de fier este disciplina avangărzii, Karaulelor şi 
habarghiriilor (trupe de recunoaştere). Olăcari cu caii în spume vin la 
timp, unii după alții, cu informații din ce în ce mai precise. Lăutele scot 
acorduri grave. Melopeea este tachinata viteazului emir Iku-Timur, care 
moare bărbăteşte în lupta cu koşunele de pază ale lui Tohtamîş. 

Livid, sultanul Fulger ascultă ceea ce urmează. Degetele puternice 
se-nfig spasmodic în coama aspră a leului. 

Înţelepciunea lui Timur îi spune că Tohtamiîş vrea să-l rătăcească în 
stepe, departe de bazele de aprovizionare. Să-l amăgească din popas în 
popas, pînă cînd se vor aşterne zăpezile nemiloase ale iernii. 

Atunci Miîrza-Omar-Şeih primeşte porunca sfîntă să-l caute pe 
Tohtamîş cu două tumane, să-l fixeze şi să angajeze lupta. 

Pauză. 

Cîntăreţii se apropie umăr în umăr. Baiazid transpira rece. În valea 
rîulețului Kundurci, afluent al fluviului Ceremsan. Sute de mii de copite 
bat stepa la galop scurt. Din versurile scandate sălbatic, imbrohorul 
notează cele ce urmează: 

— Centrului armatei i se dă un kul al sultanului Muhamed, cu 
comanda directă la Mirza Suleiman Şah (Baiazid absoarbe integral 
cîntecul, organizîndu-l interior pe datele lui esenţiale. Adică vede într-o 
lumină puternică mişcarea trupelor, intrarea în dispozitiv şi printr-o 
asociație, un gînd care-l terorizează interior — desluşeşte în fața armatei 
— parcă el ar fi Timur — armata lui Mircea gata de luptă.) 

— În spate se aliniază un kul cel principal, din armata lui Sultan 
Muhamed. 

— În rezervă 20 de koşune, sub comanda lui Timur. (Baiazid mîrîie 
întărîtat). 

— Aripa dreaptă — un kul cu Mirza Miran Şah — fiul lui Timur; la 


EC LA ON LI Dr A KAFE 


NE AONE Ca O RESEAL 
E REENE ENNE RRRA isa SU) 


kambul (paza flancului) un kul cu Hodja Seif-ad-Din. 

— Aripa stînga un kul cu Omar Sein, celălalt fiu al lui Timur 
(Baiazid o blestema pe trădătoarea Azize de la care i-ar fi plăcut să aibă 
un băiat) — la kambul, un kul sub Berdibek Sari-Biga, cu misiunea de a 
păzi şi spatele centrului. 

Cu repeziciune neobişnuită la vîrsta lui, pe tabla lucie de lemn 
reprezentînd Asia centrală, de est, Siberia şi cnezatele ruse, imbrohorul 
aşază figurinele în ordinea notată. 

Cei doi baaturi cînta lupta kambulelor, formate din koşunele cele 
mai viteze, de sub comanda căpeteniilor de vază. Baiazid, sleit, aruncă în 
ei un pumn de curmale. 

Baatur Sarig spune limpede: 

— lar tu, porc de cîine, ai să-i lingi tălpile viteazului Timur şi-ai să te 
guduri ori de cîte ori mîna lui se va ridica să te lovească. 

lar baatur Mirza care-l acompaniază pe această frază, spune că, după 
victoria lui Timur, fiecare pedestraş pleacă acasă cu 10 —20 de cai, fiecare 
călăreț stăpîn al unui cal de sa, cu 100 de cai, în afară oilor, berbecilor şi 
vitelor mari, în vreme ce lui Timur i se aduc 5 000 de robi, fete şi băieți 
tineri. 

Baiazid urlă. Vine ceauşul. Îi împinge pe cei doi robi, unul îl scuipă 
în obraz şi sultanul se precipită asupra tăblii pe care i-o întinde 
imbrohorul. 

E tîrziu, se aude răgetul unei cămile şi foarte aproape, paşii 
satîrgiilor care schimba garda. 


6 


Dintr-unul din satele bulgare, apoi din altul şi din altul, încalecă 
bărbați hotărîți. Sub protecția nopții, pe căi de ei ştiute, gonesc spre 
Dunăre. Întregul sistem de informații al logofătului Neacşu s-a pus în 
mişcare. Dunărea e trecută cu şeicile sau înot, legînd la oblîncuri două 
burdufe din piele de bivol. Pe urmele lor se tîrăşte coloana nesfîrşită a 
armatei otomane, pe care Baiazid o visă stăpîna Europei şi Asiei. 
Timarioții europeni, spahiii steagului galben, ienicerimea, cavaleria de 
Asia cu pelerine multicolore, cămilele cu bagajele sultanului călcînd lent, 


NIII ARNIN ENA ut la a IRES Ie Zi 
pp Sec IE CET n Şc îi OKI 
A OENE VI ENA E SOD d w 


Sa P 


Da — 
e a a 


ta pă 


FISA R DANS ENPI SAN ARN, na Eg 
i” 1 $ PR 


1%; 


NJ NY: 


rumegîndu-şi nostalgiile, spahiii steagului roşu, dundarii înarmați cu 
satîre şi ciomege, Urdi-alaiul cu neguţătorii de sclavi făcîndu-şi socotelile 
cîştigurilor apropiate, vînzătorii de oi, gelepii, femeile uşoare, un întreg 
popor în exod, crud şi hrăpareţ, aşteptînd să desăvîrşească opera de 
distrugere a armatei. 

Coloana lungă de zeci de kilometri, multicoloră, cu amurgul jucînd 
pe zale, pe coifuri şi-n fierul luciu al armelor. Undeva, la o zi de marş 
înainte, trupe speciale fac raiduri în satele bulgăre, aduna bărbaţii cu 
bicele şi-i silesc spre Dunăre, pentru a pregăti trecerea. Acolo unde se 
opune rezistență, satele sînt date prada focului, femeile batjocorite, copiii 
spintecați. 

Baiazid poarta steagul profetului pe un cer încenuşit. 

Viclean, nu încearcă o trecere la Giurgiu, sub zidurile puternice ale 
cetății, nici la Turnu. Dobrogea îi este străină şi necunoscută. Urcă pe 
urmele celor dintîi oşti otomane, spre Vidin. 

Peste codrii ării Româneşti se alunga dangătele vestitoare de 
primejdie, începe băjenia. 

Băjenia, soarta tristă a poporului nostru urgisit şi greu încercat. 

Pentru întîia oară armată otomană intra în pămîntul strămoşesc, să-l 
înece în sînge şi să-l robească. Oamenii locului au înscrisă în carnea lor 
spaima robiei tătare. Ştiu din moşi strămoşi că numai codrul şi muntele îi 
pot scăpa de urgie. Îşi încarcă avutul pe spinarea vitelor, în cotigi şi-n 
care, îngroapă meiul, ard nutrețul şi iau calea poienelor tainice din inima 
codrului. 

În alte capitole ale acestei cărți s-au povestit spaimele şi umbletele 
băjenarilor sub pologul pustiu al cerului, conştiinţa fermă care-i făcea să 
dea focului munca unui an întreg, dîrzenia cu care, lăsînd în urma lor 
puştiul, duceau sub cojoace nădejdile în bărbăția oştirii. 

Pe şleaurile Sibiilor şi-ale Braşovului, pe cele ale cetăților de munte 
aleargă butcile boiereşti cu jupînese şi jupînițe înspăimîntate urmate de 
slujitorii călări şi chervanele cu avuții. La răscruci, coconi gătiți de luptă 
îşi iau rămas bun de la ochi încondeiaţi, culorile vii ale contăşelor şi 
harnaşamentelor completează orgia de culori a toamnei, se fac jurăminte 
de dragoste, poate călcate peste un ceas, poate călcate înainte ca ochii 
bărbatului să fie ciuguliți de corbi. 


EEO e SC Zid a 


TS 


sp 
cat Rp 


Iy: 


N Ay MAA: 


— Vin turcii! Vin turcii! 

De cîte ori strigătul blestemat nu va mai răsuna sub cerul luminos al 
patriei? Cîte veacuri grele de obidă nu-l vor auzi de acum încolo? 

— Vin turcii! 

Mugetul vitelor, scîrțiitul osiilor, strigătele bătrînilor, fumul acru al 
incendiilor, tipetele copiilor, ochii plînşi ai femeilor! Băjenie grea pe 
ploaie şi sub spulber de vînt. Fără să poți înnoda mîine capătul firului 
răsucit astăzi. 

Ne-ntoarcem prin veacuri lîngă conştiinţa noastră de-atunci. lată-ne 
grăbind sub steagurile căpitanilor, iată-ne călărind la trap des spre cetatea 
de scaun. Sorbim miresmele tari ale toamnei, pe deasupra noastră trec fire 
de mătasea morților, cerul e albastru, îl luăm în sulițe, cum le-am luat cu 
noi pe toate ale noastre, cele de fiecare zi. Un iepure. Un izvor. Toamnă în 
rugii de mure. Toamnă în scoruşii păsăreşti. A lu cutare a murit. Nastasia, 
fata lu cutare, s-a otrăvit de inimă rea. Vaca lu cutare... Un cal şchioapătă. 
O chingă a pocnit. Călărim la trap, din toate tîrgurile, din toate județele, 
închişi în noi, nu alergam la nuntă, ştim că dacă ne taie şi ne-aştern 
pămîntului, nici unele din toate ale noastre nu vor mai fi ale noastre. Ne 
recunoaştem cu toții în rubedeniile noastre de-atunci. Contăşele ne vin pe 
măsură, săbiile ne sînt uşoare la mînă. Sulițele cad la picior firesc. Ne-am 
obişnuit cu politețea vremii, cu asprimea ei. Trăim fiecare într-o mie şi o 
mie din noi trăiesc în fiecare. Nu sîntem nici mai buni nici mai răi, ne 
regăsim şi asta-nseamnă totul... 

. Muselimii lui Baiazid leagă pod de vase, mai jos de cetatea 
Severinului. Bulgarii, grecii şi sîrbii lucrează sub priveghiul bicelor. 
Baiazid Ildîrîm a uitat tot ce-a ştiut despre Kara Iflak. Dincolo de Dunăre 
sînt doar tăceri sumbre. E o lege veche a coranului. I s-a supus şi Bos 
Borun. Solie de spahii, căpetenii în blăni de tigru, la Mircea voievod. Să se 
lapede de Hristos şi să-l ceară pe Alah. Sa se-nchine puterii sultanului. 
Altfel? 

Răspunsul lui Mircea a urcat prin veacuri pînă pe filele privegheate 
de fruntea lui Eminescu. Prin versul lui, refuzul voievodului atinge 
sublimul. Era şi Eminescu acolo, sub o cuşma de călăreț domnesc. Altfel 
n-ar fi putut tălmăci pentru toate viitorimile, spusele lui Mircea Voievod. 

Şi tot ca-n alte dăți, sub cel dintîi Basarab, iată-ne punînd foc 


OSE 


a a a a Pe — 


fa 


"= NEA 


NO N ENV AEE RN 


AE EENE a 7 A SEAN, 
OVANS 


păşunilor şi păşunile noastre, înțelepte, ard cu vîlvătăi înecăcioase. Iată- 
ne otrăvind fîntînile cu cucuta şi zeamă de omag, iată-ne împrăștiați în 
pînde, ieşind noaptea de sub poala codrilor, cu caii la mînă... 

„. Cu caii la mînă. Cîte nu s-ar putea povesti din întîmplările noastre 
de-atunci, citi din noi nu şi le-ar reaminti?! La Balota cînd ne-am strecurat 
cu cetaşul Veveriță de-am tăiat pînă la unul o ceață de spahii plecaţi în 
cercetare. La Risipiţi unde cumnatul lui nea Vasile Ceparu, cu douăzeci 
de-ai lui, cumetri şi veri, au prins la o iezătura o lance de turcomani, sub 
porunca vestitului luptător asiatic Yozgat. Stăteau, cumnatul lui nea 
Vasile Ceparu cu ai lui, în nişte goruni vechi, puseseră nadă la o stînă 
cîteva oi, lăsaseră urme proaspete şi viteazul Yozgat a trecut pe sub 
goruni, le cam slăbiseră caii, turcomanilor, lor le era foame de-a binelea 
cînd le-au sărit în circa oltenii aceia de la Risipiţi şi i-au legat, iar pe 
Yozgat l-au trimis măriei sale. 

Ştim foarte bine cum am zdruncinat moralul turcilor superstițioşi, cu 
atacurile acelea de noapte, necruțătoare. Şi-acum la Rovine. 

Cu o seară înainte, seara de octombrie, dulce, Baiazid încrîncenat de 
loviturile date în gol, imitîndu-şi duşmanul şi idolul, pe Timur, l-a primit 
în cort pe Kara Mustafa lazid, comandantul cercetaşilor. Viteazul Kara 
Mustafa i-a raportat că a văzut cu ochii lui taberele necredinciosului şi 
spurcatului Mircea Voievod. 

— Ah! A oftat Baiazid. 

Raportul lui Kara Mustafa e amănunțit, dar inexact. În adevăr, a 
văzut taberele voievodului pe-o măgură, sub o geană de codru. N-a văzut 
locurile băltoase din marginile şleahului, n-a văzut că aici Jiul se lăţeşte și- 
nmlăştinează, dar i s-au părut puține ostile, lucru care l-a bucurat foarte 
pe slăvitul cuceritor al Balcanilor şi Asiei Mici. De aceea a poftit curmale, 
smochine şi să-i asculte pe cei doi baaturi, bineînțeles sfaturile şi 
îndemnurile imbrohorului. 

Noi eram în tabără mai jos de Craiova şi-l ascultam la focul 
călăreţilor de Pădureț pe cetaşul Ion Zvoana, care cînta c-un pocal de 
lemn în mînă, pocal în care abia se liniştise mustul dulce de Segarcea. 

“... închinare-aş armelor, 

Armelor drăguțelor, 

Armelor surorilor...” 


he ate ta [ag pat lasa or > ae 

tE S ENIDE NA ARIT SIIA UI D AAA 
TENES l ; Aa Pe pi, ? 

a a NS etapa CR URSU af SSI 


E E a RI S m m - — -ae o 


" 


r 


SU 


GG, 


TEA 
$ 


Şi noi preluăm refrenul în cor, cor ostăşesc, de mi se aricise barba 
(pe-atunci purtam o barbă neagră, sălbatică şi multe mi s-au tras mie de la 
barba aceea). 

*... Armelor drăguțelor, 

Armelor surorilor”, cîntăm noi bărbăteşte. 

La alte focuri, alți călăreţi, cei din Jaleş, îşi lăudau caii. Unii în 
strigături, ca ei încalecă pe cai “cu coama viforită şi cu coada bici făcuta 
sau pe “cai vineți, bidivii- sau pe cai: 

“Seceraşi 

Negri țigănaşi. 

Negri-mi sînt ca corbul, 

luți îmi sînt ca focul.” 

Pe “iepe tinere, sirepe, cu dungi negre pe spinare” - îi auzeam 
cîntînd şi ştiam că aşa sînt ai noştri înainte de luptă, se-mbărbătează cu 
cîntece vechi, ostăşeşti, se laudă şi se-ntăresc în ei. 

L-am văzut pe căpitanul Radu Alună. A trecut neguros, cu chivăra 
sub braţ, spre locul unde era linişte şi cortul măriei sale. Nu ştiu de ce am 
simțit în mine tot gustul fierului. Poate atunci cînd prin tabăra a trecut un 
ramat şi apoi o linişte de moarte. 

— Turcii! 

Undeva spre Palilula sau mai departe spre Vîrvorul, noaptea era 
înțesată cu focurile turcilor. Mii şi mii de focuri izbucnind pe sub codru, 
prin lunci, pe fire de vale cunoscute, mii şi mii de focuri sub geana zării, 
pînă departe. Tot atunci l-am văzut noi pe maria să numai cu o blană de 
vulpi pe umeri, fără chivăra, cu pletele slobode, fără spadă, cu spătarul 
Constandin Spulber şi căpitanul Radu Alună călcîndu-i în urme, venind 
pe măgura să privească focurile lui Baiazid. 

S-a poruncit să stingem focurile noastre. Am aruncat pe jărăgai 
pămînt şi apa adusă în cuşme şi chivăre. S-au stins sfîrîind. Am auzit un 
glas plăcut, cîntînd: 

*... Alelei, murguleț mic, 

Alei, calul meu voinic, 

Aşterne-te drumului 

Ca şi iarba cîmpului 

La suflarea vîntului.” 


esta E ez E A 


- a 


Cîntecul s-a stins, undeva, printre caii legați la conovețe. Am mai 
auzit doar cîteva frînturi de viers: 

“ ca Românu-i frate bun 

Cu-orice cal, viteaz, nebun...” 

ŞI tîrziu, cînd mi-am pus şaua căpătii, mi s-a părut că voinicul acela 
spune: 

— de-o ploua ploaie de sînge 

El ia arma şi se duce...” 

Mărturisesc că nu l-am văzut pe oşteanul acela tînăr, cu fruntea 
boltita sub chica neagră — corb, cu ochii mari, neliniştiți şi adînci, scriind 
la un muc de lumînare, pe oblîncul şeii: 

“De din vale de Rovine Grăim doamna către tine...” 

Dar iarăşi pot da mărturie cu mîna pe inimă, c-am auzit codrii 
foşnindu-şi zalele de aramă, am auzit lumina căzînd din stele o dată cu 
bruma, răsufletul amărui al pămînturilor m-a pătruns ca o chemare 
sfîşietoare şi-am trecut în somn, încrîncenat, topit în noaptea aceea densă, 
gravă şi solemnă. 

ZORII. Văzute şi judecate de noi cei de astăzi, faptele de-atunci se 
orînduiesc după nişte principii vii ale tacticii şi strategiei româneşti, în 
care judecata voievozilor şi-a conducătorilor de oşti chemă în ajutorul 
nostru pămîntul blagoslovit al țării, cu toate ale lui; rovine băltoase, codri 
necunoscuți invadatorilor, munți străvechi, înfruntînd veciile în 
solemnitatea lor sălbatică. Sfatul de oaste al voievodului s-a ţinut 
noaptea, cam spre zori, după ce cetaşul Volbura din Corbeni m-a sculat şi 
m-a pus să-mi caut de lucru pe la corturile boierului Vlad, pentru pricini 
pe care prea bine le ştiam. Boierul era în cort, nu dormea, eu mă tîrîsem 
binişor pe sub o muchie înierbată, l-am auzit vorbind, după cum l-am 
auzit pe ohabnicul Albu, o namilă cunoscută în toată oştirea, spunînd 
gros ca el unul nu mai rabdă tirania voievodului, da ca de bătut cu 
păgînii, se bate pînă-n pînzele albe. Din clipa cînd m-am întors la cortul 
măriei sale, aproape mi-am pierdut identitatea. Cetaşul Volbura mi-a 
poruncit să alerg sub steag. M-am dus, am pus şaua pe Năzdrăvanu şi- 
am intrat în linie, al şaselea din rîndul întîi, în steagul de călăreți 
domneşti ai cetății Curtea de Argeş. 

Acolo în şa m-au prins zorii. 


q~ 


STII E ATI SSE AEN SAI WI ZII NE UTA IEZI 
SE Case E da e A 
0 E SUI E N CEE EU 


Taha. Pe "~ YAR Po 


E a G e a a m N a CI 


ta pă 


INNI S ONEK Ca SEI DZ) 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


Zorii aceia memorabili, în care destinul unui popor s-a definit prin 
conştiinţa luptătorilor lui. 

Mircea Voievod a-nchis drumul cu tabăra de care. Cu şanţuri 
împotriva cavaleriei pe fundul cărora ostenii bătuseră pari ascuțiți, cu 
vîrfurile pîrlite la foc, întoarse în sus. După măgura i-a aşezat pe cavalerii 
făgărăşeni sub căpitanul de Făgăraş, Avram Bivol, cumplit sub armura 
neagră, pe coif cu panaş alb, de egreta. Tot acolo i-a aşezat pe boierii 
credincioşi din Argeş, din Tîrgovişte, pe ohabnicii olteni care-şi muşcau 
mîinile la gîndul cotropirii ocinelor. Turcii le iau plugarii în robie şi ei 
rămîn calici. În codrii din stînga şleahului, cu călăuzi din partea locului 
care ştiau potecile printre smîrcuri, se răzlețesc arcaşii de Loviştea, cu 
spătarul Constandin Spulber. 

În codrii din dreapta, căpitanul Radu Alună, cu călărimile domneşti. 
Este inutil să refacem sentimentele acestui oştean, atunci cînd a aflat 
modul în care a fost asasinată Azize. Este inutil să parafrazăm 
sentimentele care-l fac să călărească prin cețurile uşoare ale codrului, cînd 
are conştiinţa limpede că raportul de forțe între noi şi turci este de unu la 
zece şi că fiecare călăreț înainte de a muri are obligația să ucidă cel puţin 
zece duşmani, altfel totul fiind pierdut. 

Lucrurile astea le ştim fiecare, cu o luciditate stranie. Si mai este 
ceva. Personalitatea voievodului. Nimeni nu poate să spună concret cum 
s-a-nstăpînit în cugetul oştenilor imaginea țării prin voievod. Poate 
pentru că l-au văzut călărind sub steagul ţării, în toate campaniile 
îndelungate de pînă acum. Poate pentru că l-au văzut toamna, la nunți, în 
satele de moşneni, ținînd scaune de judecată, ieşind la hramuri şi cătările 
de oaste, dăruind curtenii, poate pentru că-l ştiau în scaun, veghind. Şi-i 
simțeau mila, asprimea şi mîna pînă-n satele de mărginaşi şi plăieşi. 

Poate pentru că în ceasul acela palid al zorilor, cînd se aud limpede 
chemările imamilor, chimvalele şi trîmbitele din tabăra lui Baiazid, 
simțeam fiecare din noi nevoia unui crez, nevoia unui simbol care să- 
nmănunche trecutul, prezentul şi viitorul colectivităţii, prin care să ne 
gîndim permanenta şi să ne justificăm lupta. 

Arcaşii trec pe sub codrii de stejar, tăcuți, uşori, umbre în sumane, 
călcînd vînătoreşte, fără zgomot. 

Trec şi călăreții, cu sulițele în cumpănire. De la răscrucea numită a 


SCUZE DE SUCUL a K 


ID G — 


Sînzienii, intră-n codru, printre smîrcuri. Un drum lat de două care. La 
capătul drumului ăstuia se aşază căpitanul Radu Alună. Îşi trage în jos 
nazalul coifului rotund de Kiev. Aduce pavăză pe umărul stîng Cu o 
mişcare scurtă îşi scoate sabia din teacă. Se aud glasurile cetaşilor. 

— Pe şase rînduri, cu sulița în cumpănire, intrați in tocmeala de 
luptă pe dreeeaapta! 

Miroase a toamna, înnebunitor. 

Zorii se desfac palizi, zori de toamnă, umezi. În fata şanțurilor, 
moşneşime olteana, cu arce. Pe măgura, in zale, voievodul. În stînga, 
steagul țării, cu stegarul loan Neagu. În dreapta, olăcarii. În spate, garda 
călare în coantăşe roşii, chivăre, cu sulița la picior. Toboşarii si trîimbițaşii 
domneşti. Cine poate pătrunde dincolo de zalele voievodului să-i 
descifreze gîndurile? Scrisese cavalerilor francezi şi regelui ungur, 
Sigismund, Craiului Poloniei şi voievodului Moldovei. Demonstrase 
logic, într-o demnitate desăvîrşită, iminenta pericolului turcesc. Dăduse 
cifre revelatoare despre forța inamicului comun. Irimisese daruri 
sultanelor. Avea în preajma fiilor lui Baiazid oameni de încredere. 
Îndeosebi îi plăcea Musa, tînăr inteligent, căruia, aluziv, ohabnicul 
Neacşu îi făgăduise ajutorul Ţării Româneşti într-un viitor conflict pentru 
domnie, conflict evident, deoarece fratele mai mic, Mohamed, se arata 
violent, lacom de putere şi intransigent. 

Jucase toate cărțile diplomaţiei, fără să obțină decît o concentrare a 
armatei regale ungare la Temişoara. 

lată-l aici, față-n faţă cu Baiazid şi istoria. 

lată-l aici, numai cu zece mii de săbii de-ale pămîntului. 

Atît. De cîte ori, prin veacuri nu s-a-nmulțit acest adevăr, singurul 
adevăr adînc, răscolitor, al cumpenelor şi viselor? Lîngă sabia 
conducătorului, trupurile gata de jertfă ale pămîntenilor. Atunci cînd 
sabia aceasta s-a ridicat intru slava slobozeniei şi-ntru perpetuarea 
norodului prin asprimile timpului. 


“ŞI FU RĂZBOI MARE, CÎT SE ÎNTUNECĂ 

DE NU SE VEDEA VĂZDUHUL 

DE MULȚIMEA SAGEATELOR, ŞI MAI PIERDU 
BAIEZIT OASTEA LUI CU TOTUL, 


US SSE ANE E Sos AEN PEA 
5 ae; ZIP cup E E SU PoE e ti IYA DA AVE Y 


————— PS 


IARĂ PASII, VOIEVODZII PEIRA TOŢI; 
AŞA DE SE VERSA SÎNGE MULT 

CÎT ERAU VĂILE CRUNIE. 

DECI SE SPERIE BAIEZIT 

ŞI FUGI DE TRECU DUNAREA” 


AMIAZĂ... Baiazid vede din şa apa smîrcurilor, lucind perfid sub 
lintița şi pipirig îşi dă seama că n-are unde să-şi desfăşoare cele două 
aripi, care semnificînd semiluna în planul misticii, realizează dublă 
învăluire a flancurilor inamicului în planul foarte concret al luptei, îi 
rămîne o singură cale: străpungerea. Nu se poate face nici o mişcare în 
dispozitiv. Aripa stîngă, în loc să se rabată să flancheze centrul, trebuie să 
atace, să dărîme apărarea, să străpungă tabăra inamică şi trecută dincolo 
de ea, să desăvîrşească masacrul. Dacă ar vedea coloana de spahii şi 
călăreți turcomani subțiindu-se şi lungindu-se nefiresc, poate ar ordona 
retragerea. E prea tîrziu. Kara Mustafa lezid îşi scoate sabia, acel teribil 
Agen clich cu lama de Damasc. Aduce sculul rotund, din piele de rinocer, 
în fata pieptului. Strigă: 

— Alah, il Alaaah! Şi calul arab se destinde brusc în galop rapid. 
Suliţele timarioților asiatici îl ajung din urmă. Spectacolul are o măreție 
sălbatică. Mircea îl urmăreşte cu sufletul greu. Vede cum timarioții îşi 
oferă flancul atît arcaşilor, cît şi călărimilor. Aşteaptă cu răbdarea 
destinului clipa masacrului. Ridică spada enormă. Un sunet prelung de 
trîmbita: 

— Faceți după porunca! 

Norul de săgeți produce panică. Cai şi călăreți, de-a valma. Cei din 
spate tîrîți de cei căzuți în față. Şarja de cavalerie pe un loc îngust, oprită 
din marş-marş, se pulverizează într-o învălmăşeală de cai doboriți, de 
călăreți ghemuiți sub propriile animale, striviți de copitele rîndurilor din 
urmă. Urlete. Cei căzuți în smîrcuri nu pot ajunge pe terenul sigur pe care 
aleargă alte şi alte trîimbe de spahii. Codrul îi priveşte cu ochii negri ai 
arcaşilor. Moartea vine de pretutindeni, în zbîrnîitul întărîtat al săgeților. 

Timarioţii fac o carapace din scuturi. Galopează, trec de cei căzuți, în 
fata sulițelor plecate pentru împuns se văd arcaşii olteni, transformați 


INSE DUSE ia E EVA PSEA 
ORRON SV E E SU PAIRS Aa e ANA E s 


————— PS 


TS 


sp 
cat Rp 


Iy, 


N Ay MAA: 


într-o clipă în ghiogari. 

Evită ciocnirea. Fug în spatele şanțurilor. Repezitți în goană, cu mii 
de călăreți în urmă, timariotții intra în țepuşe. Cai răsturnați. Rînchezat 
dureros. Cai călcîndu-şi matele. Intră în lucru ghioagele. Căpăţinile 
pocnesc ca dovlecii. Moartea e crîncenă. Şanțurile se umplu de cadavre, 
într-o clipă, în zece, spahiii vor trece peste cadavrele camarazilor. 
Voievodul le aude urletele. Le simte în nări mirosul aspru. Le vede 
obrazele crîncene. Ochii nemiloşi, sălbatici. Vede pînă-n zări viarmătul 
uman, colorat, viu, convulsiile ființei împlătoşate, care este oştirea 
otomană. La semnale precise de trîmbita, se arata boierimea împlătoşata, 
condusă de ohabnicul de Vîrvor. Vine la pas viu, în huruit de tobe. Unii 
ohabnici îşi joacă armăsarii în fata coconilor, neamurilor şi slujitorilor. Au 
bidivii vestiți, mîna vînjoasa, sînt mîndri de forța lor. Poarta paveze şi 
lănci de cavalerie cu fanioane. Lîngă ei călăresc cei apropiați. Stegarul le 
duce praporul cu însemnele heraldice zugrăvite pe mătase verde, 
purpurie, albastră, mătase fîlfîitoare. Din codru răzbat ca un răbufnet 
poruncile căpeteniilor de arcaşi: 

— Ințeglaaaţi! Trageti! 

Un călăreț venit de la căpitanul Radu Alună, la voievod, conduce 
contingentul de Făgăraş prin codru, undeva dincolo de Jiu, în iale 
forțelor principale. 

Tragerea de arcaşi din flanc şi-a întărit ritmul. Oltenii de la şanţuri 
agata călăreții din şei cu fuştura, îi trag jos şi-i ucid cu ghioagele, ori cu 
săbiile. Baiazid trimite ienicerimea prin smârcuri să ocupe pădurea şi să-i 
lichideze pe arcaşi. lenicerii înoată prin apă pînă la brîu. Pînă la piept. 
Arcaşii trag acum ascunşi în spatele copacilor, săgeți ochite la gît. La ochi. 
lenicerii urlă sălbatic. De pomană ţopăie dervişii cu ochii halucinați, cu 
spume la gură. Barajul de săgeți e impenetrabil. Spahiii umplu şleahul cu 
cadavre. Cînd ramătul luptei atinge paroxismul, voievodul lansează 
semnalul pentru căpitanul Radu Alună. 

Căpitanul iese din codru la galop. Aude aerul despicat de tăişul 
sabiei: Izbeşte un spahiu negru, ciupit de vărsat, în clipa cînd căpitanul 
Avram Bivol de Făgăraş răstoarnă cel dintii timariot al cavaleriei de 
Europa, pe care-l despica în două, cu o lovitură a spadei uriaşe, călite în 
forjeriile Braşovului. 


PS 


SED At ERN de IESE 


OSE 


a a a a Pe — 


Sidan A 


a a i 


ra rez EL SE NAT PN INCA 
SEE aaa e Lila se a DS SA 


LRTI O TNA A ZEEN 
SUE E DS AA ak 
e f PI m, 


Pr, 
ZA pie 


IP — a n = 


.. Aici se poate povesti următoarea întîmplare. 

Cei doi baaturi tătari trăiesc lupta cu o intensitate dureroasă. 
Ascultă, absorb strigătele, poruncile, tropoțele, nechezatul cailor, 
clinchetul armelor, cu lăcomie dureroasă. Stau între cămilele sultanului, 
legați cu lanţuri subțiri de şaua cămilei albe, Velie, păzită de un cămilar 
uzbec. Cînd baatur Sarig aude vaierul luptei în spatele convoiului 
împărătesc, îi şopteşte ceva lui baatur Mirza, care se prelinge pe lîngă 
blînda cămilă Velie, pînă unde aude răsufletul cămilarului. Cu o mişcare 
şovăita, de orb, îi trece lanțugul peste gât şi-l sugruma. Sarig şi Mirza 
încalecă. O scoală pe Velie cu lovituri de călcîie şi îndemnuri guturale. Cu 
instinctul lor precis de călăreți nomazi, o-ndeamnă la trap spre locul de 
unde se aud zgomotele luptei de cavalerie. Fără să-şi spună gîndurile, 
spera amîndoi să scape de urmăritorii ocupați cu propria lor apărare. 
Cînd Velie începe să clefăie prin apă, se liniştesc. Imaginea taberei 
sultanului intrată în panică le scapă. Spahiii sînt angajați în lupta cu 
căpitanul Radu. Alună şi oamenii lui, care au despicat în două coloana 
din mijlocul Rovinelor. Cele cîteva săgeți trase de ienicerii răniți nu-i 
ajung. La ieşirea din mlaştini îi aşteaptă doi călăreți de-ai căpitanului, 
care-i descalecă şi-i conduc în tabăra voievodului. 

. Mircea voievod vede limpede configurația cîmpului de luptă. 
Călărimea căpitanului Radu Alună intrată ca o pană în spahiii de Asia, i-a 
rupt în două. Ucişi de boierimea înzăuată care-i şarjează din faţă, 
decimați de arcaşi, tăiați de călărimile domneşti care-i ataca la sabie din 
spate, spahiii steagului galben sînt sortiți pieirii. Colcăiala şi viermuiala 
din tabăra sultanului, felul cum sînt harnaşate cămilele, strigătele 
cămilarilor, steagul verde al profetului străjuit de gardă de spahioglani cu 
coifuri suflate-n aur, care se agita ba spre un cap al oştirii, ba spre celălalt, 
urmîndu-l pe sultan (cît ar vrea să-l vadă, cît ar vrea să i se poată uita în 
ochi), toate astea înseamnă că nobilimea şi cavaleria înzăuată de Făgăraş 
şi Amlaş ataca cu succes spatele armatei, format de timarioţii steagului 
roşu. i 

Voievodul priveşte cu recunoştinţă smîrcurile şi rovinele în care zac 
cai şi călăreți săgetati, pelerine roşii, şalvari verzi, scuturi căzute pe cîte- 
un petic de uscat. Priveşte cu recunoștință codrii de stejar, cu toată 
lumina amiazului de octombrie poleindu-le frunzeturile, care acum ard 


a n = 


mocnit, în culori de aramă şi aur vechi. 

SEARA. Răsturnarea nefirească a raportului de forțe pe cîmpul de 
luptă răstoarnă în conştiinţa sultanului mitul invincibilității. Răsturnarea 
se produce pînă la ultimul soldat din pedestrime. Numărul, mulțimile 
oarbe nu sînt capabile să apere luptătorii de panică. Cînd se debandează 
un steag de spahii lovit crîncen de căpitanul Avram Bivol, se debandează 
în lanţ, alte două sau trei steaguri, care nici măcar n-au ajuns să vadă 
chipul crîncen al acestui căpitan, stropit de sînge pe cuirasa, care strigă la 
răstimpuri: 

— No! Bine-i? 

Au lucrat nopțile de spaimă cu atacuri fulgerătoare de cavalerie, 
santinelele răpite cu arcanul din posturi, ienicerii săgetați la un popas, ori 
la masă, dintre crengile vreunui stejar crescut singur într-o poiană, fapte 
trecute pe seama duhurilor pădurii, ale djinilor. Amplificate în conştiinţa 
mistică a unor nomazi primitivi, pînă la spaima. În zadar ciomăgesc 
dundarii pe cei care fug. În zadar îşi sfişie straiele dervişii. Însuşi Baiazid 
ordona retragerea. Armata se strînge într-o carapace nesfîrşită de scuturi. 
Soarele lăsat spre asfințit luminează dramatic omida cu zeci de mii de 
picioare care se tîrăşte spre Dunăre. Calvarul înfrîngerii este sporit de 
calvarul nopților şi zilelor de iad, cînd cu aceeaşi tactică împinsă pînă la 
obsesie, arcaşii nevăzuţi trimit săgeți bine ochite, răsturnînd căpeteniile 
din şei, săgețile venite de nici unde se-nfig în gîturile nubienilor din 
garda sultanului, pîlcurile de călăreţi ies la galop din codri, trec ca un 
spulber de furtună şi numai la sabie, despica grupurile de osteni răzleți, 
flancgărzile sau cercetaşii... 

.. Cum ne-a curs osteneala în trupuri în seara aceea de octombrie. Pe 
mulți i-am culcat în curmezişul oblîncurilor. I-au luat ai lor şi i-au pornit 
spre satele risipite în cele patru zări, cu lumînări aprinse lipite în arcada 
şeilor. Ne erau braţele de plumb. Sleiala luptei ne încețoşase mintea. Abia 
mai stăteam în scări. Ne era lehamite de mirosul sîngelui. Ne era lehamite 
de gemetele muribunzilor. Ne erau contăşele scorțoase de sîngele 
închegat. Săbiile ne erau cleioase şi grele. Veşnicii ne păreau clipele. 
Aveam gâtlejurile uscate de strigăte. Nu eram conştienţi nici de efortul 
nostru supraomenesc, nici de faptul că, indicînd locul destinului cu 
săbiile noastre, schimbasem fata istoriei pentru cîteva decenii. 


zice ip Sp PN Str iar p" int A A pi 
De EEE NS a 


SRON 


E ui Ti 9 


ta pă 


INNI ENSE ED DZ) 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


Nici pe departe nu eram conştienţi de gloria noastră contemporană. 
N-aveam de unde şti că învinsesem într-o bătălie exemplară cea mai 
puternică armata a Asiei răsăritene şi Europei, aceea care peste cîțiva ani 
va lichida una din formidabilele oştiri ale cavalerismului european în 
cruciada de la Nicopole. 

Nu ştiam atunci, că am curmat expansiunea otomană în Europa, că 
am oprit-o pe Dunăre şi că, într-un fel sîntem mai mari decît Ahile şi soții 
săi; iar voievodul nostru, demn de înţelepciunea celor mai înţelepţi 
bărbați ai pămîntului. 

Nouă ne curgea osteneala prin trupuri, în scara aceea eram sleiți, 
sătui de sînge; dar destul de crînceni să ne adăpăm caii, să le strîingem 
chingile, să urcăm greoi în şa şi la poruncile cetaşilor să luăm urma oștirii 
turceşti, pînă la Dunăre. 

N-am ştiut atunci că Baiazid a primit veşti printr-un olăcar, ca 
Sigismund de Luxemburg şi-a strîns oştirea la Temişoara, putînd să-i taie 
retragerea spre Edirne. Nici că, în noaptea aceea cînd oștirea țării, sleită, 
dormea-n şei, ohabnicul Vlad, strecurîndu-se în tabăra otomana s-a- 
nfățişat sultanului, vînzîndu-şi domnul, vînzîndu-ne pe noi, sîngele 
nostru, bărbăţia, credinţă, gîndurile noastre, vînzîndu-ne vetrele, trecutul 
şi viitorul, după blestematul obicei al celor lacomi de putere, după 
scîrbavnicul gînd al vînzătorilor din toate veacurile. 

Noi ne-am aşezat în pînde şi pe mine m-a chemat căpitanul Radu 
Alună să iau treizeci de săbii, să mă strecor cu caii la mîna pînă în vederea 
focurilor de tabără, erau focuri aprinse de timarioții de Asia scăpați teferi, 
să-n-calec, să trec în goană printre străji, să fac larmă, să tai cîți am să pot 
tăia, să pier în codru şi după ce m-o schimba Niculae Firu, să dorm un 
ceas, ori două şi s-o iau de la capăt. 

Blestemul. Noiembrie se lăsă cu negurişuri şi pîcle umede. Mircea 
Voievod învelit în pelerină de camelot călăreşte la trap întins spre cetatea 
Branului. Vin pe urma măriei sale butcile cu doamna, coconii şi averile. 
Undeva în urmă se aud strigătele de luptă ale gărzii, comandate de 
căpitanul Radu Alună. Probabil încă o ciocnire cu oamenii boierului Vlad, 
uzurpatorul. După luptă, după ce Baiazid s-a retras peste Dunăre, după 
ce călărimile țării s-au întors la vetre şi clopotele au bătut a bucurie, 
ohabnicul Vlad a-ncercat ceea ce în mod curent se numeşte o “lovitura de 


SCUZE DE SUCUL a K 


ID G — 


stat”. Baiazid l-a ajutat cu un corp de spahii de Europa, rămas nevătămat 
la Rovine. Ceea ce n-a putut face prin forța de temut a armelor, a reuşit 
prin intrigă şi trădare. Doar cu garda, urmărit din aproape, cu moartea în 
suflet, voievodul a luat drumul Braşovului. Între familiari călăresc cu caii 
legaţi de zăbala cei doi baaturi tătari, din oştirea lui Timur Lenk. 
Voievodul le-a hărăzit o gardă de patru călăreți şi-i va trimite de la 
Braşov la cetate la Isaccea, de unde cu una din navele de mare vor ajunge 
la Trapezunt şi de acolo cu oameni ştiuți de ei, în tabăra lui Timur, după 
toate probabilitățile din nou în lupta cu Tohtamîş, hanul Hoardei de Aur. 

De cum le-a ascultat povestirea, voievodul a văzut în Timur mina 
providenței. Distrugînd Hoardă de Aur, va elibera Tara Românească de 
groaza năvălirilor tătare. Distrugîndu-l pe Baiazid, o va feri de pericolul 
crîncen al aliotmanului. La Rovine, călărimile au sîngerat din belşug. Ţara 
n-are de unde jertfi atîția bărbați în fiecare luptă cu turcii. Conștient de tot 
tragismul situaţiei în care se afla, Mircea spera să unească peste spații, 
interesele şi inteligenţele a doi principi: Sigismund de Luxemburg al 
ungurilor şi Timur Lenk al mongolilor. 

Călăreşte la trap prin burnița, clocotind împotriva trădătorului, îşi 
dă seama cu luciditate ca absorbit de politică externă a neglijat raporturile 
subtile create între el şi ohabnicii imunitari, între el şi tîrguri, între el şi 
moşneşime. Poartă o lume de gînduri grele şi o dată cu ele destinul 
poporenilor Ţării Româneşti. 

Întîmplarea scrisă aici se petrece pe la amiaz, în fata curților 
plăieşului Niculae Baiul, pe care l-au adus neamurile lui frînt în şa, cu 
lumînări aprinse lipite la oblînc Curtile sînt aşezate în buza şleahului la 
Podul Dîmboviţei, mai sus de Rucăr. Plaieşița, Dragomira Baiul, 
munteanca de sub Piatra Craiului, trupeşa şi frumoasă de se bătuseră 
flăcăii din şapte munti pentru ea, auzise strigăturile plăieşilor de la Rucăr, 
care spuneau că iese măria-sa din ţară, să fie cale slobodă şi pază la 
vaduri. Tocmai fusese la țintirim, aprinsese tămiie la căpătiiul lui Niculae, 
plăieşul, şi-l bocise cu lacrimi din inimă. 

Mai adevărat, dac-ar fi ascultat-o vecinele, se bocise pe sine: 

— Dragomiro. - Aşa-am gîndit 

Că după tine-au venit 

Socrii cei mari cu caii 


Arca SAT 


N Da AS a Ze ut SA g MAN SR SH 
TPE EEEO E AEO 


————— PS 


Dar ei vin cu praporii. 
Dragomiro. - Aşa-am gîndit 
C-or veni flăcăi cu brîie 

Dar ei vin cu năsălie...” 


L-a bocit şi pe Niculae: 

“C-ai pornit o calc lungă 

Nu-i pasăre să te-ajungă 

Şi-ai pornit o cale lată 

Nu-i pasăre să te-ntreacă 

Mult ai zburat ca cucul 

Putrezi-vei ca lutul...” 

L-a bocit, îi era inima sînge, l-a luat din dragoste, cu el număra 
stelele cînd urca de straje la plaiuri, cu el le număra toamna, cînd coborau 
oile din Bucegi, era bărbat odată, cînd o cuprindea uita de ea, îşi duraseră 
rosturi şi-aştepta să purceadă grea, ca să-şi împlinească menirea pe 
pămînt. 

A ieşit cu armele lui Niculae în drum să le-nchine mariei- sale. La 
poarta lucrată în vîrf de dalta, pe stîlpii căreia se repeta într-o înlănţuire 
măiastră simbolul caprei negre, era legată marama cernită. L-a văzut pe 
măria-sa şi l-a cunoscut. I-a-nchinat sabia lui Niculae. Măria-sa a privit-o 
ca prin pîcla. Au trecut călăreți. Au trecut butcile. Au trecut alți călăreți. 
Cînd a văzut fete plînse de muieri în butci, Dragomira aceea trunchioasă, 
cu umeri rotunzi, strînsă-n brîu şi-n fote, cu opinci, şi-n sîn cu busuioc, a- 
nțeles mai mult decît ar fi-nțeles o ţară. Sau poate tot atît cît ar fi-nțeles 
tara. Nu se ştie cînd a fost la biserică. Nu se ştie cînd a-nceput să tragă 
clopotul în dungă. Nu se ştie cînd au ieşit plăieşii, cu muierile. 

Pe şleau trece la galop un pîlc de osteni. Îi petrece din urmă un 
călăreț c-o săgeata înfiptă-n umăr. Strigă: 

— Căpitane Alună! Ne-ajunge hainul! 

Pilcul de călăreți se-ntoarce. Intră-n tocmeala de luptă, sub burniţa, 
cu sulițele plecate pentru împuns. 

Faptele se desfăşoară cu repeziciune. Dragomira îi strigă vătafului 
de plăieşi, Ursan, să-şi țină jurămîntul către măria-sa, ca pentru 
jurământul ăla şi-a dat viața Niculae şi alții din munte. Aleargă acasă, îl 


a 


SIRAAN 
X Deng DA ENUY PEES SDAS 


Da A -annem o M — o- 


PANE CDSA USSK NAZAN 


E 


ta pă 


ENE ENSE ED NIER 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


scoate în bătătura pe Suru, îi pune şaua, ia sabia goală în mînă, încalecă şi 
vine la trap lîngă căpitanul Radu Alună, zdrențuit de mîhnire, gol de 
gînduri, încrîncenat şi scîrbit. Tot atunci se pripesc plăieşii şi plaieşițele, 
unii călări şi-narmați, altele cu coasele coborîte din grindă. 

Vin la goană oamenii ohabnicului Vlad, cu cincizeci de spahii 
încoifați şi-mplătoşați. 

Se ştie din vechi ca, tresărind din starea de prostraţie în care-l 
aruncase trădarea, împrospătat de prezența Dragomirei, căpitanul Radu 
Alună şi-a ascuns oamenii sub pod şi-n lunca desfrunzită a Dîmboviţei, 
într-o vîlcica priporoasă, ca plăieşii s-au risipit cu arcele pe coame şi ca în 
lupta scurtă care s-a dat acolo, la Podul Dîmboviţei, urmăritorii şi-au 
pierdut viețile. Ca Radu Alună sîngerat de sabie în obraz, a apărat-o pe 
Dragomira de sulițele spahiilor, ca Dragomira s-a bătut bărbăteşte şi 
căpitanul, după luptă, lăsînd locuitorii să ia armele şi caii învinşilor i-a 
spus: 

— Am să mă-ntore şi-am să te caut, muiere ieşită din inima 
muntelui. (Aşa vorbeau pe-atunci bărbații, erau aspri şi plini de poezie, 
lesne cu mîna pe sabie; dar şi mai lesne se lăsau aprinşi de focul 
dragostelor.) 

Dragomira l-a privit în crucea ochilor. Se mai ştie că şi-a pus opinca 
pe trupul ohabnicului Vlaicu de Namaieşti, trecut de partea hainului 
Vlad, care nu puțin îi asuprise pe cei din Pod pentru nişte munți, acum 
spart de suliță, era despletita de luptă, îi ardeau ochii, i-a pus mortului 
vîrful săbiei în piept şi-a strigat tare, de s-au cutremurat ostenii 
voievodului, s-au cutremurat plăieşii, căpitanul Radu Alună a ascultat-o 
ca pe-un oracol, iar popa Grindu şi-a făcut cruci dese, şi-a scuipat în sîn şi 
s-a tras către biserica, ştergîndu-şi sabia pe poala antiriului. 

— Iude şi vînzători şi mîrşavi, că nu s-au răcit trupurile oştenilor şi- 
ale bărbaților noştri şi voi precum cîinii cei turbați ați sărit la domnul 
vostru, uscavi-s-ar mîinile cu care-ați ridicat sabia asupra ocrotitorului 
nostru, vîntul să vă sufle prin găvanele ochilor, vulpile să vă roadă la 
margine de drum, neîngropațţi şi neslujiți să putreziți, hrana viermilor să 
fiți, să nu vă fie țărîna uşoară, vouă şi. Celor ca voi, în veac să vă fie 
blestemat numele şi colbul să n-acopere cu uitare, nici faptele, nici 
mîrşăvia care v-a umplut neamul de scîrba; iar durerea şi sîngele vărsat 


SCUZE DE SUCUL a K 


ID G — 


de-ai noştri, umilinţele noastre şi ruşinea de ni le aruncați pe umeri, pe 
capetele voastre şi-ale nepoților nepoților voştri să cadă. 

În veci să fiți blestemațţi, hainilor către țara şi în veci să nu vă găsiți 
hodina ca vîntu! 

Cu blestemul Dragomirei de la Podul Dîmboviţei în urechi, ca o 
descătuşare, a pornit căpitanul Radu Alună pe urmele măriei sale Mircea 
Voievod, spre Braşov. Cu blestemul ca o descătuşare şi chipul ei în el tot, 
cu un îndemn şi o chemare. 


ÎNAINTE DE-A-NCHEIA HRONICUL VOIEVODULUI 
MIRCEA CEL BĂTRÎN, DE NEŞTE ALTE BĂTĂLII 
SÎNGEROASE ŞI O-NTÎMPLARE CU TÎLC A 
CĂPITANULUI RADU ALUNĂ 


1 


Dacă am strînge însemnările logofătului de taină Neacşu şi 
amintirile căpitanului Radu Alună din iarnă aceea, am vedea că Vlad a 
fost abil atunci cînd şi-a ales momentul loviturii: lăsarea la vetre a 
călărimilor domneşti, răsturnarea din scaun a voievodului Roman din 
Moldova şi înlocuirea lui cu Stefan, adversarul lui Mircea şi Sigismund; 
am petrece cîteva luni în Braşovul medieval, cu neguţători vestiți, uniți în 
bresle, cu străzile lui pietruite, cu forjeriile în care armurierii saşi 
meştereau armuri, spade şi coifuri, cu amintiri legate de viața burgului şi 
de întîlnire între cei doi domnitori, întîlnire făcută în fata gărzilor 
personale, încălecate, cu sulițele la picior, în piața sfatului orăşenesc şi-n 
dangătele prea catolice ale clopotelor din Biserica Neagră. 

Inteligent, Sigismund de Luxemburg îşi dă scama de personalitatea 
voievodului şi-l onorează regeşte. Se-ncheie celebrul tratat în condiții de 
perfectă egalitate, voievodului muntean stîndu-i sub steaguri întregul 
contingent al vasalilor săi de Amlaş şi Făgăraş. 

Trecem peste activitatea diplomatică a logofătului de taină, Neacşu, 
în odaia căruia (la hanul, ospătăria şi cofetăria meşterului Wolfi Klein, 
voievodul ocupînd aripa dreaptă a castelului) s-au perindat oamenii 
trimişi din ţara de partida voievodului, iscoadele şi agenții; trecem peste 


US SLE ANE E Soga AEN PEA 
Cp Zr: ZIP cup E E SU PoE e ti IYA DA AVE Y 


————— PS 


~ >g“ 
4973 D PFS, AC 
TA, fra CE 5 
md WESERI ay tă a dur, PV AR 


IP — — a 


NLE EEKAN A G ae 


umbletele măriei sale prin feudele Făgăraşului şi Amlaşului, unde-a fost 
primit în dangătele clopotelor, ieşindu-i să-l întîmpine preoți şi fete, 
osteni în zale şi plugari demni, vechi cît însuşi pămîntul acestor 
meleaguri, umblete în care maria să a cercetat cu înțelepciune datinile 
locului, li s-a-nchinat, a ţinut scaun de judecată, a strîns merinde pentru 
oastea şi curtea sa, hotărînd cu pîrgarii, căpitanul de Făgăraş şi voievodul 
Ştibor, să primească în cetate la Braşov, de cum s-o desprimăvăra, oştirea 
cu care să se-ntoarcă în scaunul strămoşesc; trecem peste plecarea, într-o 
noapte, cu ştirea comandantului gărzii braşovene, a celor doi baaturi 
mongoli, însoțiți de patru oameni de arme; ca şi peste una din aventurile 
cele mai palpitante ale căpitanului Radu Alună, de care s-a-ndrăgostit 
nebuneşte domnişoara Ingeborg Bücher (la care-s-ar putea adăuga o 
cavalcadă de noapte pînă la cetatea Branului, o intrare în alcovul blondei 
şi diafanei fiice de burgermeister, cățărîndu-se pe o frînghie cu noduri şi 
alte asemenea) ca să ajungem, în primăvară, cînd în fruntea gărzii 
credincioase (de pe cvartirul căreia braşovenii au cîştigat nu numai 
privilegii comerciale, dar şi bani grei) şi a vasalilor din Făgăraş şi Amlaş 
sub comanda aceluiaşi crîncen căpitan Avram Bivol, Mircea intra în țară, 
îl alungă pe scîrbavnicul Vlad, taie garnizoanele turceşti, gata să aplice 
peste Dunăre politică de paşalic din Balcani, recucereşte Turnul, cetate pe 
care Baiazid şi-o oprise pentru sine în schimbul ajutorului dat lui Vlad şi 
se pregăteşte pentru cruciada organizată cu multă vîlvă de aliatul sau, 
Sigismund. 

S-ar putea povesti aici despre umbletele aceluiaşi căpitan de 
călărime la cetatea Temişorii, cu escorta de călăreți domneşti, să 
călăuzească la Nicopol mîndra cavalerime franceză, burgunda, germană 
şi engleza, care-a răspuns chemării lui Sigismund de Luxemburg, aliindu- 
şi cavalerii cehi. 

Acest lucru îl lăsăm în seama unui cîntăreț vechi al isprăvilor acestui 
neam, petrecut din viață pe cînd hărnicea printre hrisoavele de sînge ale 
norodului, bădița Eusebiu Cămilar din Udeştii Bucovinei, care cu fiorul în 
inimă a scris despre faptele acestea în paginile de “ Povestiri eroice”. 

Noi adăugăm că printre cruciați, căpitanul Radu Alună l-a cunoscut 
pe seniorul mareşal Boucicault, om plecat spre memorialistica, întocmai 
unui îndepărtat şi în vreme stins cavaler conte Fleur du Lys. Fiul ducelui 


—. ro pp * 


P "y `S G de 
pen n aan 


ta pă 


WE ` NE YE EEEN Za IRGI De 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MAA: 


de Burgundia, loan cel îndrăzneţ, mareşalul s-a înteles în italiană cu Radu 
Alună, cîtă vreme au călărit scara la scară pînă la cetatea Orşovii. 
Căpitanul Radu Alună ajuns la Orşova a repezit un olăcar la maria sa, 
tăbăruit la Turnul cu toate ostile, scriindu-i cele ce urmează: 

“Închinare şi slavă, de la căpitanul Radu Alună, măria-ta. Să ştii, 
măria-ta, ca riga Sigismund este oştean slab, în oastea cruciaților toți sînt 
mai mari peste toți, unul n-ascultă de nimeni şi nimeni n-ascultă de unul, 
despre meşteşugurile de luptă ale păgînilor nu visează nici cînd se culca 
cu burțile pline; iar fala deşartă este deasupra înțelepciunii, după, cum 
neştiința lor este deasupra ştiinţei. De mulţi, sînt mulți, Doamne, ca la 130 
000 cu cei de la care şi harabale. Mă tem însă că mulțimea lor să nu fie 
prilej de dihonie. Aşa că ar fi bine să se adune la Turnu toate şăicile, toate 
galioanele şi dubasurile şi plutele, ai noştri să aibă cu ei burdufele, ca la o 
adică să avem cu ce trece acasă şi cu ce scapă ce-o să mai scape de sub 
iataganul ianicerilor. Şi-n veci să trăieşti măria-ta, şi să mă slobozi din 
slujba măcar o săptămînă să văd dac-o vrea plaieşița să mă aibă de 
bărbat, aşa nins în plete cum sînt, hăcuit de fier şi crăcănat de slujba 
călare de ţi-am slujit-o”... 


2 


Atmosfera din tabăra voievodului Mircea în zilele de 26 şi 27 
septembrie 1396, zile premergătoare bătăliei, a fost de aşteptare încordată. 
În 26 septembrie, spre revărsatul zorilor, gărzile au adus în fața 
căpitanului Radu Alună un cerşetor tătar, zdrenţuit, găsit pe lîngă 
conoveţele cailor. Scotea sunete guturale, arata că e mut şi că vrea să fie 
înfățişat mai marilor. A ferit lovitura necugetată a unui călăreț, cu o 
mlădiere, îndrăzneală şi forța vrednice de laudă. Înjurat şi bruftuit ca 
orice iscoadă, şi-a păstrat demnitatea şi zîmbetul. N-a scos grai, pînă cînd 
căpitanul nu i-a făcut semn să intre în cort. Rămaşi singuri, s-a-nchinat 
adînc. I-a arătat căpitanului un semn de bronz, ca o pecete, un călăreț 
mongol şi dedesubt scris cu litere arabe: 

— Timur, Mare Han. 

Aşa s-a înfățişat voievodului baatur Djahar, trimisul lui Timur. Cei 
doi viteji orbi ajunseseră, deci în Asia îndepărtată. Se-nfățişaseră 


YI TY tror 


m: 


ES Zet e SUL Ros 


ID G — 


a n = 


stăpînului lor, îi povestiseră toate peripețiile, îi dezvăluiseră taine ale 
padişahului şi Timur Lenk, credincios felului de a guverna al mărilor 
hani voia să ştie care este acum situația Europei răsăritene. Îi ajunseseră la 
urechi ştiri despre cruciada apusului, îl solicita pe voievodul Mircea să-l 
țină pe lîngă maria sa luminată pe baatur Djahar, asigurîndu-l că, după 
ce-şi va pune la cale unele treburi ale imperiului, cum ar fi pedepsirea 
acestui cîine turbat care se cheamă Tohtamiîş, el însuşi, în fruntea 
hoardelor, îl va pedepsi pe nelegiuitul Baiazid care-şi zice Ildîrîm şi 
atunci se va vedea “care din noi este cu adevărat fulgerul, mînia şi 
puterea lumii”... Pentru că, “acest fiu de şacal s-a-ntins peste măsură în 
teritoriile emiratelor noastre, sfidîndu-ne, ne-a batjocorit ostenii şi supuşii 
ridicîndu-se asupra stăpînului său, pentru care fărădelegi îl vom prinde 
şi-l vom purta după noi, ca pe un dulău bătrîn şi fără dinți. “ 

In după-amiaza acelei zile s-a arătat încă un mongol, slujitorul lui 
baatur Djahar, cu hainele, caii şi armele. Djahar şi-a exprimat dorinţa de a 
asista la bătălie În termeni aleşi, cu înflorituri orientale. Totodată îi poate 
spune slăvitului voievod “a cărui faima vitejească şi deopotrivă 
înțeleaptă, străbătuse mările albastre, trecuse peste vîrfurile strălucitoare 
ale munţilor, mai repede decît zborul majestuos al vulturilor” îi poate 
spune că principele Stefan al Şerbiei se pornise de două săptămîni, cu 5 
000 de călăreţi, în ajutorul stăpînului său, sultanul Baiazid, lucru despre 
care e bine să se ştie. 

Mircea Voievod a luat seamă la toată ştiinţa acestui baatur, foarte 
bine informat în ceea ce priveşte starea cavalerimii occidentale, mult prea 
gălăgioasă, mult prea plecată spre petreceri în sunetele lăutelor şi-a 
cîntecelor menestrelilor. Logofătul de taină Neacşu a avut conciliabule 
nesfîrşite cu Djahar, altele mai scurte cu seniorul mareşal Boucicault, 
după care olăcarii s-au grăbit spre schelele de la Dunăre cu porunci a 
căror urmare s-a văzut în politica timpului. 

Nu stăruim asupra bătăliei de la Nicopol. lenicerii au tratat 
gălăgioasă şi viteaza cavalerime franceză, care a deschis lupta printr-o 
şarje impetuoasa, în maniera oamenilor de arme englezi la Crecy. E bine 
să amintim un episod dureros, care i-a dat voievodului de gîndit asupra 
moralului unei asemenea armate de strînsura, ca cea de sub flamurile lui 
Sigismund. Adjudecîndu-şi onoarea primei lovituri de spadă, cavalerii 


AAAA Sp PN St iar p" inte A A pi 
De ta Ss aaa Cel 


Cea SSC 


E MTA 


francezi încercuiți, traşi din şei cu cîrligele şi masacrați, lupta vitejeşte 
pînă la ultimul om. Caii fără călăreți umplu cîmpul de luptă aducînd cu ei 
panică. Intervine, în momentul hotărîtor al luptei, de partea lui Baiazid, 
prințul Stefan al Şerbiei. Cad pe cîmpul de luptă 20 000 de cruciați. 
Oştirea de bandată fuge spre Dunăre. E şarjata de spahiii otomani. Oastea 
Ţării Româneşti, tratată de sus în dimineaţa luptei, seara e căutată cu 
disperarea celor care văd în ea singură salvare. Una din corăbiile 
voievodale îl salvează pe Sigismund şi pe comandantul cavalerilor 
germani, Friedrich de Hohenzollern, burgraf de Nurenberg. La Isaccea se 
îmbarca pe o caravelă, care prin Constantinopol îi aduce pe coastele 
Dalmației. 

A doua zi după luptă, Baiazid decapitează 3 000 de cavaleri făcuți 
prizonieri. Alți 300, dintre cei mai avuti, sînt răscumpărați cu sume 
enorme de bani. i 


larăşi se trece Dunărea I NLS 
înot, cu burdufe legate la oblînc. A | dl lie 


Flota încarcă rămăşiţele oştirii idea 
a 


cruciate. Nopti în şir tot ceea ce | 
poate pluti dincolo, este împins 
cu crengi, cu palmele 
transformate în vîsle, spre malul $ En 
românesc. TA 

Nimeni nu-şi mai face nici 
o iluzie, în cetate la Argeş. Doar căpitanul Alună UE e două săptămîni 
de libertate, ca să-nfrunte tăcerea şi reculegerea unei anumite plaieşițe, 
Dragomira, de la Podul Dîmboviţei. 

Se poate povesti aici că i-a fost mai greu decît la Rovine, ori la 
Nicopol. Pînă la urmă, cum una din părți, după toate legile scrise şi 
nescrise ale războiului, trebuia să se dea bătută şi cum domnia-sa se 
jurase pe straja sabiei să nu fie învinsul, a cîştigat lupta cu Dragomira, dar 
cum se spune tot în limbaj ostăşesc a pierdut războiul, dîndu-se pe mîna 
plaieşiței, cu arme şi bagaje. 


e 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


Multă fala şi-a făcut sieşi Baiazid după Nicopol. Mai crîncen s-a- 
nvrăjbit în sine. O victorie o cheamă pe a doua. 

Faima se cere sporită cu faima. Gloria e-nsetată de glorii. Dincolo de 
lăcomia gloriei, Baiazid vede limpede un Timur la est, un Mircea la nord. 
Un Mircea slăbit după două bătălii ucigătoare. Imbrohorul şi astrologii îi 
prezic victorie. Independența Tării Româneşti e un permanent focar de 
răzmeriță pentru popoarele balcanice. leşiți din rînduri scrise pe margini 
de bucoavne, caligrafiați în memorialistica seniorilor scăpați cu viața la 
Nicopol, în scrisorile de afaceri ale unor neguţători, prin catastifele 
primăriilor care i-au ospătat în chip de soli, îi lăsăm să se odihnească în 
pace veşnică pe acei bărbați pomeniti în cronică de arme. Poate o să-l 
zărim în mulțimea călăreților, acolo pe Ialomița, în anul 1398, pe vajnicul 
căpitan Radu Alună, cu părul alb sub chivăra, încă vînjos, conducîndu-şi 
călăreții la şarjă. 

Ne vom îmbrăca iarăşi contăşele, ne vom lua scuturile şi săbiile, vom 
încăleca şi vom alerga din nou sub steaguri. Replica Nicopolului va fi 
acest Rovine pe Ialomita. 

Am ars holdele — erau în pîrgă — pline, aurite, grele de sudoarea 
noastră, pline de nădejdile noastre — le-am pus foc şi ne-am mînat 
femeile cu toate ale noastre, în munții Vrancei, după porunca. Baiazid 
intrase în țara pe la Călăraşi. Nici ciocîrlia n-am mai lăsat-o în 'urma 
noastră. L-am bîntuit noaptea, ca duhurile răzbunătoare ale codrilor. 
Baiazid nu-nţelesese lucrul fundamental care ne deosebea pe noi de 
cruciații occidentului. Astrologii lui şi imbrohorul nu-i explicaseră nimic 
despre factorul moral în luptă. Şi încă ceva: nomazi, abia aşezaţi în 
pământuri străine, nu ştiau ce-nseamnă să-ți iubeşti brazda în care fiecare 
oştean are-ngropat un car de oase. 

Nu eram aidoma falnicilor cavaleri înzăuaţi ai Franţei şi 
Burgundiei. Nu eram mai calmi decît cavalerii britanici şi nici mai 
meticuloşi decît nibelungii burgrafului de Niirenberg, Friedrich de 
Hohenzollern. Poate de asta a şi-ndrăznit Baiazid. 

Ce inimi vom fi avut, ce sublim sentiment eroic, ce diîrzenie 
colțuroasă, ce înverşunare, să stăm în scări cu feciorii, cumnații, naşii, 
verii şi nepoții, să oprim în paveze navala zecilor de mii de spahii 
sălbatici şi groaznici la vedere?! Trîmbele înghesuite scara la scară, 


RDI ZA PETITIE 
SSE ace oil a 
i” if SE RON X E 


OA RP Vi A 
(e a 


pădurea de sulițe plecată pentru împuns, strigătele fanatice ale dervişilor, 
mai aprige şi mai necruțătoare decît la Nicopol, răsplățile făgăduite pe 
Coran cuceritorilor de însuşi Baiazid, toți şi toate s-au prăvălit în fata 
dîrzeniei noastre... 

l-am sfărîmat în paveze, i-am tăiat, i-am înecat în mlaştini şi i-am 
alergat cu sabia în coaste pînă i-am prăvălit în Dunăre. Baiazid şi-a smuls 
barba de furie neputincioasă. Dezastrul a fost total, implacabil că destinul. 
larăşi au intrat într-o alchimie fantastică rovinele şi codrul, pustiul şi 
rîurile otrăvite, arşița zilelor de vară si bărbăţia călărimilor domneşti. 
larăşi s-au răsturnat termenii din totdeauna ai războiului, intrînd cu 
valoare determinantă vitejia şi sentimentul sublim al apărării patriei, 
iarăşi ne-am îmbătat de propria noastră putere de dăruire, cu atît mai 
mult cu cît în cei doi ani după Nicopol, maria sa a pus orînda straşnică la 
căpitanii şi județe, avînd sub steaguri, aici şi acum, aproape 30 000 de 
oameni de-ai pămîntului. Călărime moşneşească şi pedestrime de plugari 
zădăriți de la strînsul roadelor, gata să sfîşie beregățile năvălitorilor. 

La ce s-ar povesti aici ceea ce am mai făptuit pe locurile celuilalt 
Rovine! 

S-a dus Baiazid, blestemîndu-şi ostile, steaua lui cea de piază-rea, 
bolnav de fiere, cutremurat de ruşine. Sătul de experienţe războinice pe 
teritoriul nostru, trimite în anul 1400 o expediţie de pradă în Ungaria. 
Informat, Mircea voievodul, sprijinit de un contingent de cavalerie ungar, 
o interceptează la întoarcere, o decimează şi ceea ce scapă de sabie este 
înecat în Dunăre. 

Se adeveresc gîndurile lui Timur-Lenk, mărturisite voievodului prin 
baatur Djahar. Baiazid îşi împlineşte destinul în cuşca marelui han. 

Iarăşi intra în lucrare ițele ţesute prin logofătul Neacşu. În luptele 
pentru tron, Mircea îl susține pe Musa, ajuns sultan în 1411. Drept 
recunoştinţă — luptaseră călărimile noastre pentru luminată lui față — 
desigur sub spătarul Radu Alună, pentru că acel spătar Constandin 
Spulber se petrecuse din viața la Rovine pe Ialomița, în cea dintii şarje; 
drept recunoştinţă Musa îi dăruieşte cîteva cetăți pe malul drept al 
Dunării. | 

Țara Românească, în acest amurg al domnului ei, atinge mărimea şi 
forța pe care nu le va depăşi decît în domnia lui Mihai Viteazul. Stăpîn pe 


Tia 


x NEI PANEI A 
NE NE A OE M OREA 
DASS Ai SIZE NAS ESEU LE URS SI: pai Def ăia) RU) 


— i G e 


e - e mO 


ta pi 


x; 


N Ay MA 


Banatul Severinului, pe ducatele transcarpatice, pe gurile Dunării şi 
Dobrogea; sprijinit de cetăți cu garnizoane româneşti pe însuşi teritoriul 
paşalîcului de Sofia; cu actualul sultan, fost protejat; bătrînul, înțeleptul şi 
cutezătorul Mircea poate scruta viitorimea din îndreptățita şi 
nepieritoarea lui glorie. 

Are-n el ceva din măreția solemnă a istoriei însăși. 

Îşi dă seama cu luciditatea clarvăzătorului politic, În limitele clasei şi 
timpului cărora aparține, că singura oaste capabilă să slujească cu 
credință în condițiile invaziei otomane este “oastea mare”, adică poporul 
în arme. Da privilegii boiernaşilor bătăioşi, geloşi de puterea imunitară a 
marilor ohabnici, acorda alte privilegii diferitelor categorii de țărani 
liberi, obligîndu-i la slujbe militare, dintre care serviciul grăniceresc şi 
paza la cetate sînt tradiționale. 

S-ar scrie aici nenumărate păgîni ale acelor zile de cugetare, 
însemnări ale unei zile la cetatea de scaun, prididita de treburile şi 
lucrările obştei ostăşeşti. 

Noi ştim că în vremea aceea, măria-sa se plecase îndeosebi spre cele 
ale cugetului. În pîrgul verii îşi luase obiceiul să treacă peste Dealul 
Negru în valea Oltului, la Cozia, ctitoria mariei-sale. Ascultă Oltul, 
ascultă freamătul codrilor, ascultă trecerea luminii în umbrele inserărilor. 
Poate era ostenit. Poate era tulburat de ştirile care-i veneau repezi şi dure 
de peste Dunăre. 

1413. Olăcar de la Edirne. Musa e răsturnat de Muhamed. 

1414 — 1416... Iarăşi îşi pune cuirasa şi încinge sabia bătrînul spătar 
Radu Alună, mîna credincioasă a domnului, tata de fecior care-i călăreşte 
alături. Iarăşi ia în copitele calului pămîntul paşalicului de Sofia, sub cer 
de toamnă, odihnitor, ca să-l suie în scaunul lui Baiazid pe Mustafa “cel 
ce-i ceruse ajutor voievodului sau. Învins, Mustafa moare o dată cu 
nădejdile de pace ale mariei-sale. 

Muhamed urneşte din nou şirurile nesfîrşite ale armatei otomane 
spre Kara Iflak — ţara codrilor întunecoşi. Cad în plîngerea voievodului 
cetățile Turnu şi Giurgiu. O dată cu ele, într-o luptă scurtă la Silistra, 
spătarul Radu Alună. Raialele Turnu şi Giurgiu aduc piciorul ienicerimii 
în pămîntul moşilor noştri. 

Nu tîrziu după închinare, în cea din urmă seară a lui ianuarie 1418, 


NNN: PA AOK e cai 
OSE 


EEE N 


Vi A 


ID G — a 


într-o vreme cu ninsoare deasă şi spornica, cînd lumina zilei pierea între 
codrii înzăpeziți, străjuit de feciori şi osteni, în tristețea cetății de scaun, s- 
a pristăvit: “Io, cel întru Hristos Dumnezeu bine credinciosul şi bine cinstitorul 
şi de Hristos iubitorul şi singur stăpînitorul lo Mircea, mare Voievod şi Domn, 
cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stăpînind şi domnind toată 
Ţara Ungaro-Vlahiei şi părțile de peste munti, încă şi spre părțile tătăreşti şi 
Amlasului şi Făgăraşului herțeg şi Banatului de Severin Domn şi de amîndouă 
părțile de peste toată Dunărea şi pînă la Marea cea mare şi cetățile Dîrstorului 
stăpînitor”. 

Au bătut a jale toate clopotele cetății. 

A doua zi, în strai voievodal, cu coroana pe cap şi spada cea vajnica 
la piept, a făcut cel din urmă drum, într-o sanie acoperită cu scoarțe, prin 
ninsoarea spornică, la trapul întins al celor şase cai. l-au ieşit şi i s-au 
închinat toate satele de sub munte. I s-au închinat şi l-au plîns moşnenii şi 
plăieşii. Veteranii din toate campaniile. Au bătut clopotele. Au plins 
buciumele. Ţara în giulgiu alb, pămîntenii în straie albe l-au bocit. Unii 
moşnegi, mai verzi şi-au scos caii şi-au încălecat, cu merindea în dăsagi. 
S-au dus pe urma străjii de călărime domnească, la Cozia, la monastire, 
sub poala codrilor şi-n priveghiul Oltului. S-au dus şi alții mai tineri. 
Veterani din războaie mai proaspete. 

Ne-am mai aflat şi unii dintre noi acolo, între sumane şi cațaveici, cu 
lumânări în mîinile bătute de straja paloşului, ascultînd slujba morților cu 
gîndurile pornite pe cîmpurile de luptă unde ne-am lăsat sudoare de 
sînge. 

Măria-sa sta nemişcat în racla şi cu toată credinţa lui nu-l asculta pe 
mitropolit şi nici pe arhierei nu-i ascultă şi nici corul de călugăraşi nu-l 
ascultă, aş-am simțit noi, ostenii vechi, încremeniți în arme şi durere. 

Cu bărbătească îngrijorare, săpată adînc în frunte, măria-sa ascultă 
rînchezatul cailor, tropoțele miilor de copite, zangănitul armelor şi 
strigătele de luptă ale călăreților. Ştia că ninge, simţea cerul coborit negru 
pînă deasupra clopotniței şi-n crîncenă nemişcare a morții, ascultă 
foşnetul fulgilor căzînd peste tara. 


w RE 3 / ATN sery E Pa p/ m -e yr AN seper pd Tre -x 

SENG AA EVIE ENA ATENI AA AEAN KENAZ 
REAIS OECO VOI i) tac, 
LI EU Ie SEI ZE VEN EEA 3 RIS a ES 


A. iu ud 


E a G e a a ÎI 


ARIENBURG 


“ASTFEL, ÎNTR-UN CHIP MINUNAT, 

MOLDOVENII CU O CEATĂ DE PUTINI 

OAMENI AU BĂTUT O OASTE MARE A 

DUȘMANULUI ŞI S-AU ÎNTORS ÎNVINGĂTORI ŞI 
ÎNCĂRCAŢI CU O PRADĂ URIAŞĂ”. 


Dlugosz 


În seara de 12 iulie, anul 1422, marele maestru al ordinului 
teutonilor, cavalerului Heinrich von Plauen se urcă în bastionul de nord- 
est al cetății Marienburg şi, sprijinit de crenele, supraveghează încruntat 
mişcările din tabăra moldovenilor. Inserare dulce, albăstrie, purtînd 
dinspre Baltica şi Vistula piclisuri diafane, în care soarele, scăpătat 
dincolo de codrii de peste Nogat, presară fire de aur. Fratele de santinelă, 
îmbrăcat în cuirasă, cu viziera coifului ridicată, îl întîmpină cu trei bătăi 
de halebarda în podeaua de grinzi. Heinrich von Plauen îl lasă înlemnit în 


SI N ta LI PS Pe RIN cat 4 A EAN 
SCO ONEA NE SA ESC Z a AEK 


AAAA r nE NN ia ETA 
OOT E EA ToS A Ci Le iata K 4 
E înca NS e 


Pe, 
A Sti 


IP — a n = 


poziția pentru onor. Fratele cavaler trebuie să se călească în fiecare clipă a 
vieții lui închinata credinţei şi ordinului... Marele maestru da din cap, 
mulțumit, văzînd că moldovenii respecta o disciplină severă. Sînt aici de 
o săptămînă, încercînd să salveze onoarea lagellonilor terfelita de el în 
picioarele cailor. Comandantul trebuie să fie un soldat încercat. A legat 
tabăra din care, după modelul polonez, întărind-o cu pari, cu şanţuri şi cu 
scînduri. Nici locul nu e prost ales. Aproape de cotul cel mare al 
Nogatului, la adăpostul luncii, pe un fir de vale care-l poate scoate în 
şleaul de la Christburg. Moldoveanul şi-a asigurat o bună cale de 
retragere. Spera să se strecoare printre păduri şi mlaştini, înapoi în țara 
care astăzi ar fi fost a Ordinului, dacă blestemaţii regi ai Ungariei i-ar fi 
lăsat mai departe în posesiunile ardelene... Atît ca barbarul acela pe care-l 
supraveghează zi de zi nu ştie că aici, la Marienburg, comanda Heinrich 
von Plauen. Se uită spre nord. Acolo, în ceață care pluteşte deasupra lui 
Frische Haff, poate au şi pornit coloanele cavalerilor din Konigsberg. Şi 
dacă n-au pornit, n-are nici o importanţă. 

Pe Heinrich von Plauen îl cunosc schismaticii pînă la Pskov, pînă-n 
mlaştinile Pripetului. Pînă la Lemberg, la Kracovia, la Czestochowa. Mii 
de prizonieri, zeci de tîrguri date prada focului, zeci de cetăți luate cu 
asalt. si acum lagellon, rege de paie, terorizat ba de şleahtici, ba de 
răzmeritele țăranilor, încearcă să-l amenințe cu cinci sute de barbari, cînd 
numai în Marienburg are gata o mie din cele mai strălucite săbii ale 
Ordinului. Phah!... Se-nroşeşte uşor la amintirea expedițiilor în Polonia. 
Lituania şi cnezatele ruse... Heinrich von Plauen nu cunoaşte milă. Religia 
lui e religia spadei. lagellon ştie şi o va şti şi de astă dată. Ce nu ştie 
lagellon este faptul că acum trei zile s-a întors din Moldova fratele 
Christian von Arendsce, cu hărți şi date precise, ca el, marele maestru 
însuşi a colindat tot răsăritul Europei, acum un an, travestit în misionar şi 
la nevoie în neguţător... în fiecare zi a scos în luptă un steag de cavaleri, 
urmărind de aici mişcările călăreților duşmani. Au avut loc lupte corp la 
corp spectaculoase. Călăreții moldoveni sînt uşori, se mişcă repede, 
manevrează cu iscusință. Cuirasaţii lui sînt greoi. Au dovedit-o sub 
celălalt mare maestru, Ulrich von Jungingen. Închide ochii. Retrăieşte 
intens toate evenimentele prin care a trecut Ordinul de la declanşarea 
Marelui război în 1409, cînd douăzeci şi doi de suverani ai Europei şi-au 


trimis cavalerii în ajutorul marelui maestru, ca să-nvingă coaliția 
polonilor, lituanienilor si ruşilor. Şi-acum îl încearcă sentimentul de 
ruşine, pentru înfrîngerea de la Griinwald. Cele mai celebre spade ale 
cavalerimii europene, tot ce-a scăpat de sub iataganele ienicerimii lui 
Baiazid, la Nicopole, s-au întîlnit sub flamurile Ordinului. Şi totuşi... Ce 
cumplită înfrîngere. Atunci cînd a fost ales mare maestru, luptase la 
Grünwald cît zece, şi-a jurat sieşi să cunoască amănunțit toate ţările 
împotriva cărora vă trebui să lupte Ordinul. 

Trebuie să spunem că în arhivele Ordinului s-au găsit însemnările 
marelui maestru Heinrich von Plauen şi că adăugindu-le pe cele ale 
cavalerului Christian von Arendsee, în statul major de la Marienburg se 
ştia aproape totul despre ţara, voievodul şi ostenii moldoveni, tăbăruiți la 
zece bătăi de arbaleta, în miîlul Nogatului. 

Deocamdată, indiferent scopurilor Ordinului, Alexandru cel Bun e 
catalogat ca un excelent organizator. Probabil şi-a dat seama de cele trei 
forțe considerabile în intențiile cărora ar fi putut intra: Polonia, Lituania, 
Imperiul Otoman ajuns în Dobrogea. Sub semnul permanentei nelinişti, 
ulusurile vestice ale Hoardei de Aur. 

Regii poloni i-au rămas datori cu încă 10 000, de ruble aur. Are zălog 
Pocuția şi ca urmare directă suzeranitatea lui Vladislav lagellon. Moldova 
lui se-ntinde din Ceremuş la Cetatea Albă, din Viîlcov la Hotin şi din 
Milcov la Nistru. Pe harta marelui maestru figurează întregul sistem 
defensiv al țării, cu deosebire lanțul cetăților de la vadurile Nistrului: 
Soroca, Hotinul; cel interior pe aliniamentul Suceava, Roman şi cele de la 
Marca Neagră: Cetatea Albă şi Chilia, trecută voievodului, după moartea 
lui Mircea cel Bătrîn. Sînt însemnate de asemenea cetățile de pe Prut, 
Hmielov şi Tetina, şi cu o notă deosebită, sub care este trecut cuvîntul 
latin “inexpugnabilae”, cetatea Neamţ. 

Se cunoaşte perfect organizarea teritorială a armatei, pe 19 
căpitănate; cîte judete are tara, obligate să recruteze, instruiască şi țină în, 
evidenta 1 000 de ostaşi. Cu deosebire a fost analizată situația militară a 
ținuturilor de margine, din imediata vecinătate a tătarilor: Orheiul, 
Lăpuşna, Soroca şi Ligheciul, centre ale unor organizații cavalereşti 
tradiționale, cu misiunea de a supraveghea stepa; a informa apărarea şi 
pe domn asupra mişcărilor nomazilor, a acoperi vadurile şi a hărțui 


ÎN e ta A < EN ATITA i PP r IN N N) CI Pa 
SEE DZ 2 5 E, 
Aa 

d 


se a `} a, > >> a” e iC a 
Pa A SH EÀ 3- e N si Sia - PISA PONA SNN ETA 
FEM: SS : OENE DAR aii BENE DA LUS, ESI Z 


~- 4 
—— M - -MM m tat 


premen 
la" T A 
UES 
AEn 

` 4 
+. 
> y? 


SNG. EE AARG ae 


IP — — a 


inamicul pînă la adunarea forțelor principale. 

Heinrich von Plauen ştie că în cazul invaziei există relee luminoase, 
ciugile, care informează asupra direcției invaziei şi numărului, ca pentru 
o mai judicioasă conducere şi mobilizare armata este pusă sub ascultarea 
a doi vornici, cel al Ţării de Sus şi cel al Ţării de Jos şi că voievodul are o 
flotă maritimă de prim ordin, care face negoț cu Caffa, Oceacov, Kerci, 
Constantinopol şi toate porturile de pe coastele Asiei Mici. 

Cronicarii timpului spun că Moldova poate ridica la ordinul 
voievodului nu mai puțin de 50 000 osteni. Marele maestru nu crede 
treaba asta. Dar vede cu ochii lui cum aceşti 400 de călăreți moldoveni au 
cutezat s-ajungă aici, lîngă țărmul Balticei şi cu o încăpăținare vrednică 
de-o cauză mai bună îl agasează şi-l provoacă zilnic. 

Apreciază încă o dată că sînt uşori în luptă, foarte manevrieri şi că 
dimpotrivă cavalerii lui sînt greoi, atunci cînd se bat cu aceşti moldoveni 
de dragul turnirului zilnic si al spectacolului dat celor de la creneluri... 
Oh, dar cînd sînt repeziți în formaţia “cuneus” după vechea tactică a 
teutonilor, ei bine atunci... Mîine în zori, va da bătălia decisivă. Va ieşi în 
fruntea Ordinului... Ochii oțeliii urmăresc terenul atît de bine cunoscut. 
Va scoate prin galeria secretă o sută de călăreți. Au să se strecoare o 
jumătate de leghe spre Grunhagen şi să cadă în aripa stîngă a taberei... 
Oamenii de la căruţe trebuie să fie trecuți prin sabie sau zvîrliți în Nogat. 
El are să atace de front, în masă. Are să răstoarne tot ce-i iese în cale.. 
Moldovenii încep să fie plictisitori. Priveşte încă o dată tabăra în care se 
aprind focurile, vede caii păscînd în spatele ei, semn că moldovenii nu se 
culca pe-o ureche, se uită pierdut în valurile uşoare ale Nogatului, care 
spala zidurile cenuşii ale cetăţii, apoi, cum clopotul din Schlosskirhe 
începe să cheme grav la rugăciune, coboară, îndreptîndu-se spre 
biserică... 

După slujba are loc adunarea cavalerilor în marea sală de 
ceremonii. Cuvintele dure ale marelui magistru sînt amplificate de 
rezonanță bolților, de vastitatea sălii. Se cîntă străvechiul “Ave maris 
stella” cu acompaniament de orgă şi antiphonul “Salve regina”. Marele 
maestru cînta în cor cu ceilalți cavaleri. Cîntecele rostite în latina feudală 
aspră şi sonoră a celor o mie de bărbaţi încercați în lupte au în ele ceva 
din sălbatică neînduplecare a istoriei teutone... 


pp) ti (e 
3 SC ame JOI: zei 
Ce SUI, zi SL i se ` 


AN DAS > mm Aa AR 


Izbită de bolți, melodia vibrează profund, revărsîndu-se peste 
centură exterioară, peste bastioane, plutind deasupra Nogatului, în 
noaptea blîndă de iulie, pînă în tabăra spătarului Coman. 

— Frumos mai cînta, domnia ta, spătare! 

— Frumos!... Dar fără dulceaţă şi fără blîndeţe, căpitane Nicoară... 
Aşa, cu o asprime neguroasă, de suflet neîmpăcat... Tare mi se pare 
domnia ta, căpitane Nicoară, ca n-om fi în stare să-mplinim porunca 
măriei sale Alexandru, dacă nu i-om scoate pe crijaci dintre ziduri, să le 
dăm o sabie ca aceea, la loc deschis şi limpede. Mie nu-mi plac zidurile şi 
pace... 

— Nici mie, spătare... Da te-ntreb eu pe domnia ta, ca pe un bărbat 
de la Tara de Sus, ce te afli: cum îi ademenim să iasă din cetate? Că acolo 
între ziduri nu-i ajunge nici lagellonu, nici Satana! Ai? 

— Ademenim!... Ademenim!... Hm! Pe barba răposat tătîne-meu, ţi-a 
ieşit un porumbel din gură, vere Nicoară... Acum hai jos să cercetăm 
străjile şi tabăra... Pe urmă să ne-ndulcim cu vinul crăiesc şi să cugetăm la 
ziua de mîine... 

Vorbele astea le schimba dumnealui spătarul Coman al Moldovei şi 
căpitanul Nicoară, Mîna-de-fier, stînd încalecați pe nişte crengi 
încovoiate, într-un stejar vechi cît lumea, crescut la nici trei sute de paşi 
de zidurile cetății Marienburg. Spătarul este un bărbat scund, vînos, cu 
pliscul coroiat pînă-n mustața porumbie, prelinsa în fuior pe la colțul 
buzelor. Se mai făleşte cu nişte sprîncene împăroşate, groase cît funia şi 
cu picioarele domniei sale, crăcănate de atîta slujba călare cît-a făcut sub 
steagul voievodului. Căpitanul să fie înc-o dată cît spătarul. Poarta o 
buhă de cuşma croită dintr-o oaie şi pălită pe ceafă. Are un nas straşnic 
acest căpitan de călăreți domneşti, străjuind nişte musteți negre, tătăreşti, 
care-i ajung pînă la piept. 

— Ttt! Ne săgetează crijacii... face el fără să se mişte... Spătarul aude 
şuierul prelung al săgeții Cu o mişcare scurtă se lungeşte pe creangă, 
îmbrățişînd-o. l 

— Fereşte-ți nasul, vere!... Ala ne-a dat de gol... Săgeata trasă dintr-o 
arbaletă bine cumpănita pe zid spinteca frunzişul stejarului, trece prin 
cuşma căpitanului Nicoară, smulgîndu-i-o din cap şi se-nfige în trunchiul 
arborelui, zbîrnîind prelung... | 


ESC ITI LED ISRA SES AER AA | 
VI SSC se a Za cul a 503 UL Dee Ia 
` 1 


` d 
CF n Ca i > A a | Ă | te hi OM * 
mel sh Pa A 5 ET x PTA maia NTS, Pe ANANS A ,- 
Y $ F a | yi 2 7 i t TA E yr Ta Eta f ENA "sai P w 
SANI ENN INN N ENES EE ONEA NUG NK 


a E E S S m —-— (a 


& -p 
59) Pa Ve NSE ENYA î ratb SA i 
GS / Ky Li R ay L £ ae Li 


a n = 


— Ai dracului, mormăie uriaşul... Bunătate de cuşma... Abia o 
cumpărasem la tîrgul Sucevii. 

— Jos, vere, că a doua îţi sfîrteca pliscul... 

Trec în spatele trunchiului, coborîndu-se din creangă-n creangă pînă 
jos, spătarul iute ca o veveriță, căpitanul bodogănindu-i pe crijacii 
blestemați, care nu iau seama la obraz şi săgetează cuşmele oamenilor, 
cumpărate la tîrgul Sucevii... 

— Eh! Spătare Comane... Spătare Comane! Să te văd pe unde-ţi scoţi 
cămaşa!... să căinează spătarul din şa, iscodind în toate părțile, cu ochi 
ageri. Acolo parcanele şi şanțurile cu apă, în stînga apele Nogatului, în 
fata parcanelor poiana stejarului, lată ca la patru sute de paşi, pe urma 
rîul pe care localnicii îl numesc Karpfen Teich şi iarăşi poiana asta tivită 
cu lunca preț de alți cinci sute de paşi. Mai la miazănoapte, în cursul 
rîului o vîlcica, tabăra şi cotul cel mare, care-nchide poiana. Numai spre 
răsărit mijeşte un codru vechi de stejar, față-n față cu Nogatul, țărcuind 
fîneața. Hm... Jărcuind-o!... Ţarc se află; berbecuțţi se afla, se cheamă că el 
ar fi baciul care le lipseşte berbecilor. Ride mînzeşte spre marea mirare a 
căpitanului Nicoară, care-şi adunase cuşma flocăită de sub stejar şi acum 
se miră ca spătarul vorbeşte singur... Trec de straja întîi, alcătuită din cete 
de zece călăreți înşirați pe marginea luncii, trec şi lunca, intrînd în tabăra 
prin locul ştiut de ei, nu înainte ca spătarul să dea o gură oamenilor de la 
cai. Se aud dobitoacele retezînd lacome iarba grasă de pe valea rîului. Se- 
nnoptează. Pălălăile focurilor luminează carele oştirii, aşezate în cerc. 
Unii osteni se trăseseră la somn pe sub ele, alții îşi frig hălcile de noaten 
leşesc în frigări. Alţii cisluiesc pe lîngă cazanele de terci agățate la capătul 
unei crengi, vîrîte între spițele roților. Spătarul şi căpitanul îşi dau caii pe 
mîna oştenilor, apoi se trag lîngă carul lor, unde la un foc potrivit îi 
aşteaptă pan Serafim de Osiek, călăuzul crăiesc şi mai presus de toate, 
straşnicul călăuz în ale pocalului. Amîndoi ostenii ştiu leşeşte, ca nişte 
oameni din Tara de Sus ce se afla. Pan Serafim se săltă într-un cot, 
îmbiindu-i să se aşeze. Bărbat bucălat de trăi bun, cu părul ca aurul, cu 
mîini grăsulii, descheiat la coantăş, cu patru hangere la căpătii, cu sabia 
între genunchi şi buzduganul la-ndemînă. După poveştile luminației sale, 
jumătate din tătarii crîmleni pieriseră sub aceste arme înfricoşate; cît 
despre crijaci, se mira şi el că mai sînt în viață după bătaia pe care le-a 


sp 


Ny A ENIN E AO SER: 
Eh VE PA ENN EAA, D 
22 se S$ PA NA T Să, O O e 


tras-o mai an, la Ostrolenka şi acum 12 ani, la Griinwald. Omul de casă 
tocmai îi toarnă nişte vin dintr-un burduf de capră, în pocalul meşterit 
din țeasta unui mîrzac, pe care pan Serafim de Osiek povestea că l-a 
sfîşiat cu dinţii. 

— Ah! Ah! Pe Sfînta Fecioară!... Unde-mi umblaţi, cinstiților pani?... 
gîngureşte călăuzul, închinîndu-le pocalul acela cumplit... Haideţi să bem 
şi să ne veselim pe punga majestăţii sale!... Aş vrea ca asediul ăsta să nu 
se mai sfîrşească niciodată... Duşmanul meu, Heinrich von Plauen, 
tremura numai auzindu-mi numele... De aceea nici nu cutează să se 
avînte în luptă. Voievodul vostru n-are să vă vadă decît la iarna... Sus 
pocalul! 

— Apoi eu zic ca mîine seara ridicăm tabăra si ne-ntoarcem acasă, 
spune spătarul Coman, aşezîndu-se pe pislă. 

Pan Serafim de Osiek rămîne înmărmurit. Însuşi căpitanul Nicoară 
se-neacă cu halcă de carne pe care-o clefăie... 

— Ah! Blestematule!... Vrei să nu-ți faci slujba către măritul crai?!... 
Ah! Crăcănatule şi mişelule... Stai tu... Unde-i buzduganul să-i pisez 
măselele moldoveanului... 

Zdrobit de atîta obida, şleahticul gîlgîie vinul din tigva aurită, apoi 
întinde din nou pocalul... 

— Miine seara slujba frățească poruncita de maria sa Alexandru va 
fi-mplinită. Luminăția-ta, şi noi ți-om rămîne mulțumitori pentru trudă... 
Asta ţi-o spune spătarul Coman de la Moldova şi acum fă bunătatea şi 
trece-mi pocalul... Mi-a plăcut întotdeauna să beau sînge din tigva 
duşmanului... 

— Ti-ai găsit nănaşul, pane, rîde gros căpitanul Nicoară vîrîndu-şi 
nasul în pulpa pe care-o cronţăie lacom. La un lăudăros, un lăudăros şi 
jumătate... 

Pe urmă nu se mai aude decît sfîrîitul cărbunilor şi glasul lui Serafim 
de Osiek, care-l face cap de catîr pe spătarul Coman, spunîndu-i că dacă 
se grăbeşte aşa cu slujbele, niciodată n-are să se pricopsească, că i s-a urit 
cu binele, că maria sa voievodul Alexandru n-are să ştie în veac ca ei şi-au 
frînt oasele pe aici cu atîta grabă şi chiar dacă o să afle, are să se-ntoarcă 
pe partea ailaltă, aşa cum face craiul lagellon şi că, mai la urma urmei, 
spătarul cu capul de lemn n-a gustat încă din papara făcută de săbiile 


EC (E ENN RC AZ > 7 
W Sa ERIS NEC IRIS ELMS sI E RL 


i j 
SS t: EY ) a ba , > 
NEL be pa 5 Le i Să > PI tu Sa A 

t AE : <I F Aa AMN E SUL, > p” 
ELAn = pei: EU a JR AN VON ~ E 


a E E S S ——— m - —_ .——_ Ñl oL -a — l 


e î v a SEN ? f 
DS e 7 


; 
f 

= ZU: 
DD. 


Pe — — 


cruciaților. 

Lucru care mă grăbeşte din cale afară luminăția ta, fiind cam 
lacom din fire... Acum taci, că mi-e somn... lar domnia ta, căpitane 
Nicoară, nu mai rînji pe sub mustăți. Miine-n zori să fii cu oamenii în 
arme şi cu cetaşii la porunca. Pentru că te veseleşti peste fire, fă bunătatea 
şi porunceşte-i lui Anghel să ia cincizeci de sulițe şi să apuce după miezul 
nopții drumul ăla de răspunde în şleaul de la Grunhagen, pe unde zice 
luminăţia sa că iese hruba de la cetate. O dată cu capul să nu lase crijacii 
asupra pădurii de stejar... Asta-i... 

Zorii torc fuioare de ceață pe deasupra Nogatului şi a şanțurilor 
cetății Marienburg. Căzuse o rouă groasă. Trîmbițaşii teutoni sunaseră 
deşteptarea. Apoi clopotele din turnurile acoperite cu ardezie cheamă 
grav şi metalic la rugăciunea de dimineaţă. Cetatea se umple de tropoţele 
cailor scoşi din grajduri, de ordinele stegarilor, de ropotele arbaletierilor 
care-şi ocupa pozițiile de tragere la crenele, de scîrțiitul vîrtejurilor cu 
care îşi înstrunează arbaletele. Bate un vîntişor domol dinspre Vistula. 
Heinrich von Plauen urcă în bastionul Sitz von Venedig, echipat în, 
armura, fără pulpare. Îşi ţine coiful sub braţ. Un coif masiv din oțel, cu 
vizieră şi drept semn distinctiv, două coarne cumplite de oțel șlefuit, 
simbolizînd forța taurului. În spațiul dintre centura exterioară şi zidurile 
citadelei se aliniază pe steaguri cei o mie de cavaleri. Marele maestru îi 
priveşte cu încîntare. l-ar privi încă multă vreme, dacă strigătele de mînie 
ale arbaletierilor nu l-ar smulge din contemplare. Se-ntoarce spre tabăra 
moldoveneasca, fără să-şi poată stăpîni un “Mein Gott” şi cîteva 
înjurături soldățeşti. Netrebnicii de moldoveni întrec orice măsură. 
Neruşinarea lor va fi aceea care-i va pierde... Se pleacă peste crenel, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. O procesiune bizară se-ndreaptă spre 
stejarul lui Rott. Trei călăreți tîrăsc după ei o momiie îmbrăcată într-una 
din cuirasele teutonilor căzuți în încăierările zilnice. Ah, blestemații. Alți 
vreo patru biciuie momiia cu nişte crengi, scoțînd în acelaşi timp tot felul 
de schelălăieli jalnice... Ajunşi sub stejar, unul din călăreți se ridică în 
picioare pe şa. Trece capătul unei frînghii peste o creangă. Cînd ridică 
momilia, spînzurînd-o, Heinrich von Plauen şi o dată cu el toți teutonii de 
la crenele văd că aceasta are cap de porc gătit cu panglicuțe multicolore. 
Pe umeri poartă mantia teutonă din mătase albă. Fără să mai aştepte 


-o y 


WOSE 


CAZ Sp Ni ia m 

SIEU Pal LI XE A ARN DS 
R ziS > 49 RG: T 

ANSEO Doza PENE SAU, DA 


IP — a n = 


ordinul, arbaletierii deschid tragerea, împroşcîndu-i pe neobrăzații de sub 
stejar cu o ploaie de săgeți. Călăreţii o şterg la galop. Cîteva săgeți se-nfig 
în pieptul momiii spînzurate, care se balabane uşor sub coroana stufoasă 
a stejarului. Trece peste Meister Karpfen Teich un steag de moldoveni, 
gonind în lungul zidurilor dincolo de tirul eficace al arbaletierilor... lată 
ieşind din tabără şi grosul detaşamentului inamic. Heinrich von Plauen 
ridică mîna înmănuşată în oțel. Podul cetății coboară zuruind. Două 
steaguri de teutoni trec în galop, făcînd să răpăie scîndurile groase de 
stejar. Îşi pleacă lăncile pentru împuns. Se reped pe urmele moldovenilor 
desfăşurați în evantai. Într-o clipă, cîmpul se umple de strigăte, de 
sclipirea scurtă a săbiilor, de nechezatul cailor. Coifurile şi armurile 
teutonilor se amestecă printre cuşmele şi contăşele sîngerii ale 
duşmanilor. În timpul ăsta călăreții strecurați prin hrubă să-nvăluie 
flancul şi spatele schizmaticilor trebuie să fi ajuns în pădure, tăind 
drumul spre Grunhagen... Pe Sfîntul Hubertus, a sosit clipa răfuielii. 
Batjocura va fi înecată în sînge. Grosul moldovenilor vine în galop mare 
în ajutorul hărțuitorilor împinşi spre Nogat de piepturile de oţel ale 
cavalerilor. 

Heinrich von Plauen surîde rece. Ochii lui de oştean necruţător văd 
hărțuitorii moldoveni hăituiți spre confluenta Negatului cu Karpfen Teich 
— rupti cu abilitate de pod şi de gros — văd grosul încercînd să 
restabilească situația, căzînd în flancul cavalerilor şi, cînd apreciază că la 
rîndul lor moldovenii îi vor oferi flancul, coboară repede scările de piatră, 
îşi pune coiful, lasă să i se prindă jambierele de oţel, încalecă ajutat de 
patru frați teutoni, îşi coboară viziera şi ridică în soare spada enormă cu 
două tăişuri. Masa celor o mie de cavaleri înzăuați se pune în mişcare 
într-un zgomot surd, greu, izvorît parcă din măruntaiele pămîntului. 

Spătarul Coman galopează între căpitanul Nicoară Mîna-de-fier şi 
pan Serafim de Osiek. Hărţuitorii lupta pe viață şi pe moarte, strîmtorați 
de spadele crijacilor. 

— Neculai Ciocîrlie e un viteaz, răcneşte căpitanul Nicoară, 
smulgeîndu-şi sabia din teacă... Spătare şi vere, vezi că au năpădit diavolii 
pe gura Sodomei... 

— Aţine-te, năsosule! Chiuie spătarul privind cu coada ochiului 
trimba de sulițe şi de coifuri care i se prăvale în coastă, huruind... Ah, 


crijacilor!... Ah, blestemaților!.. Ah, berbecuțţilor! 

Soarele se revărsa peste cîmpul de luptă, luminînd clipa pieirii 
moldovenilor căzuţi în propria lor capcană. Corpul hărțuitorilor gonit 
pînă-n malul Nogatului de hărțuitorii teutoni nu mai poate rezista. Luptă 
la sabie, izbind în zidul de armuri care strîns scara la scara e pe punctul 
să-l strivească. Asta o vede bine stegarul Neculai Ciocîrlie. Mai vede ochii 
unui crijac privindu-l rău prin tăieturile înguste ale coifului gătit cu un 
vultur de argint... Spătarul Coman venit în ajutor defilează cu flancul prin 
fata trîmbei de o mie de sulițe, aduse la şarja de marele maestru... încă o 
sută de paşi, încă cincizeci şi moldovenii vor fi făcuți una cu pămîntul. 
Heinrich von Plauen scrîşneşte sub viziera, îşi cumpăneşte spada să 
despice pe cel dintîi călăreț inamic. Dar iată că în clipa aceea, spătarul 
Coman scoate un lătrat ca de vulpe, făcînd două semne cu vîrful săbiei. 
Viteazul Neculai Ciocîrlie îşi repede tăişul în coiful cu vultur pe gurgui, 
îşi răsuceşte calul pe picioarele dinapoi şi urmat de hărțuitori sare în 
Nogat, împroşcînd o jerbă de stropi multicolori. Tot atunci grosul 
moldovenilor îşi întoarce caii din goană. Scoţînd strigăte aspre de luptă, 
aidoma tătarilor, diavolii dau dosul în goana goanelor, răspîndindu-se pe 
întreaga cîmpie de dincolo de Karpfen Teich. Trîmba marelui maestru 
nimereşte în gol. Lansaţi în marş-marş, cîțiva călăreți nu-şi pot struni caii, 
prăvălindu-se în Nogat. Armurile grele de cîteva zeci de pfunzi îi tîrăsc la 
adînc. Apele bolborosesc o clipă vînturîndu-le pelerinele, apoi se-nchid 
deasupra lor pentru totdeauna. Miînios, Heinrich von Plauen îşi 
călăuzeşte calul pe urmele fugarilor, tîrînd după el teutonii încălziți de 
neizbîndă. Se luminează, văzîndu-i pe schizmatici gonind drept spre 
pădurea de stejari în care, desigur, îi aşteaptă Karl von Eylau. Vede prin 
viziera spatele călăreților moldoveni, îmbrăcați în dolmane smeurii... 
Acum ridică din nou spada. E semnalul pentru trîmbițaşi. Vor suna 
atacul. Karl von Eylau va ţişni din pădure. Îi vor măcina între sulițe, 
strivindu-i... Obrăznicia va fi înecată în sînge. Se pare că după Griinwald, 
schizmaticii au pierdut simţul-realităţilor. Sub armura începe să fie cald. 
Soarele. Încinge oţelul. Spada despica aerul cu vijiitul binecunoscut. Se 
sălta în scări să zărească liziera pădurii, care se apropie cu repeziciune... 
De ce întîrzie Karl? Desluşeşte limpede stejarii groşi. Umbra catifelată de 
sub coroanele uriaşe... 


y 


~ ca e 
NAVAA 


ai cir A 

m PP Pe i 
d 2 Eu i 
ASI E ir Au SU 


În gate u SENS a SC VANZARI 
w Pisy c a my , o (e 
NB A: ER D EN AAN NN AA AA 


ID Pe — — a 


DEAA 
Ă E: raay RE pi Ceg © N oa- 


; 
j 

= ZU: 
DD. 


Pe — 


— Kolosal Pe Sfîntul Hubertus Ce face Karl?... Moldovenii intra în 
codru, mistuindu-se ca nişte duhuri... Sub frunzare se aud poruncile 
căpeteniilor. Călăreții sar din şei, scoțindu-şi arcurile şi cucurile de săgeți. 
Ingenunchează cîte doi în spatele truchiurilor bătrîne. 

Înțaglează săgețile şi cînd trîmba de crijaci culcată pe oblînc, cu 
vîrfurile sulițelor plecate pentru împuns se apropie la două sute de paşi, 
slobod săgețile. Moldovenii trag douăsprezece săgeți pe minut. Şase mii 
de săgeți se abat din codru şi din luncă, unde ajunsese stegarul Neculai 
Ciocârlie, asupra crijacilor în răstimpul pînă aceştia îşi domolesc goana. 
Săgeţile ucid şi rănesc caii. Unele intra prin viziere, înfigîndu-se în ochii 
cavalerilor. Cîmpul se umple de nechezatul dureros al animalelor lovite. 
Caii cad trîntindu-şi călăreții cu zgomot de fierărie. Alţii, numai răniți, 
rup rîndurile înnebuniți de durere, luînd-o la goană cu ochii însîngerați, 
cu nările tremurînde. Zeci de săgeți ciocănesc în cuirasa lui Heinrich von 
Plauen. Spumegînd de mînie, neştiind cărui blestem i se datoreşte lipsa 
lui Karl, marele maestru îşi dă seama de dezastru. Îşi întoarce calul. O 
rupe la fugă. Cîmpul e presărat cu hoiturile cailor ucişi. Cavalerii trîntiți 
la pămînt, cu picioarele prinse sub hoituri, încearcă să se smulgă. Sînt 
călcați în copitele celor ce se retrag. Acum codrul răsună de chiuituri 
sălbatice. 

— Da, mă!... Loveşte-l mă!... Taie, mă!... 

Spătarul Coman țîşneşte de sub stejari, urmat de căpitanul Nicoară 
şi pan Serafim. Călăresc cu frîiele slobode. Cu săbiile cumpănite. 
Surguciurile de la cuşme fîlfiie. Mustăţile căpitanului Nicoară îi joacă pe 
umeri. Moldovenii împînzesc cîmpul. Uşori, ajung din urmă cavalerii 
greu înzăuați. Săbiile răsună pe cuirase. Scot scîntei. Dacă ştii cum să 
loveşti acolo unde se lăsă gîtarul pe umeri, retezi căpățina dintr-o singură 
tăietură. Moldovenii ştiu cum se face treaba asta. Strînşi în coantaşele lor 
smeurii, trec zvîrluga printre rînduri, îşi aleg omul, îl gonesc pînă le vine 
bine şi-l mîntuie de spaimă, huluindu-l într-o ţişnitură de sînge. Mulţi îşi 
desfăşoară arcanele, vînează căpeteniile, cu gîndul la răscumpărare. 
Arcanul şuieră aruncat din fugă, se desfăşoară ca un şarpe de mătase, 
înconjoară gâtul duşmanului, apoi se-ntinde smulgîndu-l din şa. Lucrarea 
cumplită a morții Cuprinde întreaga cîmpie. Hărţuitorii închid podul de 
peste Karpfen Teich. Heinrich von Plauen cu cămaşa lipită de corp, cu 


sp 


Et NIZ PN 


WOSE 


i = 


sudoarea şiroindu-i pe obraz, pe spinare, pe piept, se-ntoarce în luptă. 
Mai bine mort, decît ruşinea suferită de la aceşti barbari mai vicleni decît 
i-a descifrat în informațiile lui. Aşa se-ntilneşte cu spătarul Coman, care-l 
urmăreşte cu-ndirjire. Spătarul îl îngroapă sub o ploaie de lovituri. Îl 
ataca la galop mic din stînga, din dreapta, din faţă... Se aud strigăte: “Pe 
Sfîntul Hubertus! >>, zeci de teutoni sar în ajutorul marelui maestru. 
Unul îmbrăcat într-o cuirasă neagră, purtînd pe cască o cîrjă papală din 
aur, îşi înfige sulița în pieptul căpitanului Nicoară Mîna-de-fier. Sar 
moldovenii la luptă pentru Nicoară. Steagurile de cavaleri se strîng în 
formaţie... Vreo două sute de oameni, hotărîți să-şi vîndă scump pielea. 
Loviturile spătarului Coman retează coarnele de pe coiful marelui 
maestru... Heinrich von Plauen se pune în fata steagurilor. O ultimă şarjă. 
Pentru salvarea vieții. Inamicul e ocupat să prade morții... îşi deschide 
drum printre hărțuitori, trece peste Teich şi intră în Marienburg cu trei 
răni sîngerînde pe trup, cu sufletul înghețat, cu inima sfîşiată. 

. E pe-nserat. Moldovenii au săpat gropi în marginea pădurii de 
stejari. Şi-au adus morții pe spatele cailor. Au cioplit cruci din nişte 
mesteceni subțiri. Şi-a adus morții şi stegarul Anghel, cel care luptase cu 
Karl von Eylau pe drumul de la Grunhagen. Spătarul îl culcă pe căpitanul 
Nicoară în fundul gropniţei. Priveşte înlăcrimat obrazul alb, îi tocmeşte 
mustețile, îi aşază sub ceafă cuşma cît o buhă, bodogănind pentru sine. 

— lată cuşma de la tîrgul Sucevii, năsosule şi pliscosule şi iubite vere 
Nicoară... Ah!... Ce are să-mi facă Nataliţa, Doamne!... Ce are să-mi facă 
Natalița... 

Îl mîngiie pe frunte cu mîna lui aspră de oştean. Gest neîndemânatic. 
Îi acoperă obrazul cu o pelerină de cruciat. Presară frunze peste pelerina. 
Face semn oştenilor să-l astruce cu pămînt. Alături plînge şi se căinează 
pan Serafim de Osiek... 

.. La scapătul soarelui, marele maestru Heinrich von Plauen priveşte 

sa E de doi cavaleri chervanul moldovenesc care se scurge pe şleaul 
Grunhagenului. Călărețţii duc la mijloc carele pline cu armuri, cu şei, cu 
coifuri. Patru steaguri ale Ordinului stau aruncate în cel din urmă car. Tot 
acolo sînt legaţi cei douăzeci de frați teutoni căzuți prizonieri. Caii 
acestora şi alți cai solizi din grajdurile cetății sînt mînați în spatele 
convoiului. Lumina sîngerie a asfințitului joacă pe sulițele moldovenilor, 


w ENE INA r E SR A 
IE DZ > ARIN 

A > S Si IA DAS >> paz: < i 4 2 pe K, ‘mt pe ” 
574 ? A if O E că Ja u EN DA K> 
Ne 4 Do d "A x d 


Sk min i APV ia) 


pe ceaprazurile coantăşelor, pe ţintele şeilor şi friielor. Deasupra 
convoiului plutesc picle subțiri de colb auriu. Se aud tropotele cailor. 
Scîrțiitul osiilor. Din ce în ce mai stins. Din ce în ce mai departe. Pe urma 
încep să bată clopotele din Schlossjcirche. Acoperişurile de ardezie se 
cufundă în pîclele albăstrii ale nopții. Fraţii teutoni îmbrăcați în rase ies în 
cîmpie să-şi strîngă morții deasupra cărora rotesc corbii şi vulturii cenușii 
de Baltica. 


4 


i 


N: 
gae 


UGURILE 


DESPRE FAPTELE, CUGETĂRILE ŞI 
ÎNSEMNĂRILE LUI IOSIM BÎTA DE 
MOCERIŞ,CA VALER RĂTĂCITOR ŞI 
AMINTIRILE DOMNIEI SALE CNEAZULUI VALERIU 
BARBĂ NEAGRĂ DE CORNEREVA SCRISE CU MULTĂ 
` CUVIINŢĂ PE-O BIBLIE 


1 


Documentele sînt îngălbenite de vreme. De multă vreme cursa la 
vale de pe crestele stîncoase ale Retezatului. De vremea dusă în apele 
Timişului, ale Nerei, ale Cernei. Unele se găsesc închise în seiful 
istoricului. Celelalte, biblia, în biblioteca unui preot sula ui într-un sat de 
munte, cu tradiții străvechi, grănicereşti. 

.. Pietrele, ca nişte lespezi de mormînt, nu mai mari decît să-ncapă 
doia tălpi de iobag, sînt însemnate cu numere de la 1 la 100. Aşezate din 


E DN Eee e ase 


i 


pas în pas în fața castelului episcopului, lespezile numerotate închid un 
manej prin care țopăie iobagii români numai în cămăși, fără izmene şi 
desculți. Un vătaf mustăcios, încizmat şi-mpintenat sună într-un corn. 
Toţi iobagii înlemnesc pe lespedea de piatră unde i-a prins sunetul 
cornului. Fără să se grăbească, vătaful episcopal citeşte cifra de sub 
picioarele iobagului. E urmat de patru argați, înarmaţi cu gîrbace. 

— 23! Strigă vătaful. 

Cei patru îl înşfăcă pe iobag. Îl culcă la pămînt. Unul i se aşează pe 
umeri. Altul pe picioare. 1 se trag 23 de lovituri de bici pe spinare. lon 
Blendea din Nădlac, comitatul Aradului e pedepsit că nu şi-a plătit 
păduritul. Aşa a stabilit “destinul”. Să se oprească pe cifra 23. 

Gheorghe Bălea s-a oprit pe lespedea cu cifra 82. Nu-şi plătise 
păşunatul. La a şaptezecea lovitură îşi dă duhul. Cei patru argaţi se 
strîmbă scîrbiți de slăbiciunea iobagului, îl aruncă-n şleahul pe care se 
leagănă căruțele încărcate cu snopi de grîu... 

„„ Aşa-ncepe aventura cavalerului rătăcitor losim Bîta de Moceriş, 
sat aşezat pe Nera, în valea Almajului, regiunea slobodă a Banatului de 
sub poala Semenicului, despărțită de Dunăre prin munţii Almajului. 
Cavalerul se-ntoarce din Cehia, cu gînduri precise. Liber cugetător, atras 
de mirajul pe care-l exercita mişcarea husită în toată Europa, cavalerul s- 
a-nrolat în armata taboriților cu o lună înainte de a cincea “cruciada” 
organizată de legatul papal, cardinalul Iulian Cesarini. losim Bîta n-avea 
de unde să ştie că cei pe care i-a şarjat în august 1431 la Domazlice îşi 
făcuseră tristă faima de a fi spada reacţiunii europene, preacatolice şi 
feudale. Minte isteață, cavalerul a deschis ochii la tactica taboriților, 
conduşi de Procop cel Mare şi Procop cel Mic, urmaşii marelui căpitan de 
oşti Jan Zizka, mort de cîțiva ani, după ce-şi pierduse ochii în războaiele 
husite care-au cutremurat Europa timpului său. 

Una din însemnările în germană ale cavalerului sună aproximativ 
aşa: 

“Se vede că duşmanii cei mai neîmpăcați ai popoarelor sînt cavalerii 
germani, care-au fost în cel mai mare număr la Domazlice. Prietenul şi 
tovarăşul meu de arme, cavalerul Jan Huska, care e taborit în lege cu 
toate că rangul l-ar fixa mai curînd printre calixtini, povesteşte cum tatăl 
lui a luptat împotriva lor la Grünwald în detaşamentele de husiţi care i-au 


DER ANONSE aiie oe e! Ga EAN, 
E AEE E NE ES E SU 


————— PS 


TS 


sp 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MAA: 


ajutat pe poloni. Cum el însuşi a luptat cu înverşunare împotriva acestor 
cavaleri veniți la chemarea împăratului german şi-a papei şi cum, de 
fiecare dată, cavalerii au fost înfrînți sîngeros. Aşa mi-a povestit tata că s- 
a-ntîmplat cu ei, cînd i-a luat regele Sigismund şi i-a dus la Nicopole, 
împotriva turcilor. Se baga de seamă că oriunde cavalerimea înzăuata a 
marii nobilimi lupta împotriva pedestrimilor, cavalerimea iese învinsă, cu 
pierderi grele şi mare ruşine. Armata cehească a husiților taboriți este o 
armată a celor din stările de jos, cum ar fi țărănimea şi calicimea oraşelor, 
meşterii şi calfele lor. Am băgat de seamă că totdeauna mijlocul oştirii e 
alcătuit numai din pedestrime. Am mai băgat de seamă că forjeriile cele 
multe din Cehia dau taboriților multe arme de foc, mai ales tunuri uşoare, 
ei le zic taranisce, ieşite mai ales din forjeriile de la Pojon. Mai folosesc şi 
alte tunuri, mai mari, houfnice, care trag ghiulele de piatră. Au multă 
încredere in puştile lor, numite rucnice. ca şi-n archebuzele cărora le zic 
hacovnice, arme care mie nu-mi plac. Sînt greoaie, urîte, trebuie să umbli 
cu tipsia de mangal aprins după tine ca să-nroşeşti fierul cu care aprinzi 
iarba de puşcă. Dincolo de 100 de paşi nu mai pătrund cuirasele 
cavalerilor. Ele se fac la Bardejov, Banski Bystrica, Tîrnava şi Şopron, 
oraşe prin care-am umblat şi-n care, nu de puţine ori, am întîlnit fete 
frumoase şi plecate spre dragoste. Ei se folosesc cu multă îndemînare de 
care. Le-au făcut loitrele din scînduri groase de stejar. Au agăţat cîte-un 
tun uşor după fiecare car. Carele acestea închid tabăra ca un zid de cetate, 
arcaşii şi puşcaşii putînd trage de după adăpostul loitrelor. De asemenea, 
în ele se-ncarcă pedestrimea, mişcînd-o cu mare repeziciune, dintr-o parte 
în alta. Acolo unde-o cheamă nevoile războiului”. 


2 


Cînd argații îl aruncă-n drum pe iobagul mort, cavalerul losim Bîta 
îşi trage sabia. La galop mic, urmat de omul sau de arme Gheorghe Bujor, 
îi spîrcuie rapid pe cei patru argați. Reușește să-i reteze vătafului urechea 
dreaptă. Pînă să se dea alarma, iobagii fug în sat. Oamenii de la care 
scapără iasca şi pun foc grîului. Nu trece un ceas de la întîmplarea 
povestită, ca iobagii din Nădlac, cu furci şi coase năvălesc în curțile 
episcopale. La amiază, totul se transformă într-un rug uriaş. Cavalerul n- 


SSL ZA Ca Pz GSN CUI Pa AP AR P) Pa A 
ie Sau a e tati 


a Pe — DI 


WETA STN dd ka a m 
SIEU By (Ola ate IRN DS XK 
R ziS > 9 QG. T 

GENNI WENEI, 


IP — a n = 


are de unde să ştie că în anul 1400, la-nceputul secolului, aceiaşi țărani au 
mai trecut prin ascuţişul coaselor nobilimea locului. 

Dacă se concentrează însemnările, uneori deslînate, ale acestui 
bărbat pe care ni-l putem închipui foarte voinic, păros şi negru, cu 
sprîncene conturate şi buze senzuale, posesor al unei danturi de invidiat 
(semne individuale deduse din diferitele notații şi din cantitățile de 
potîrnichi, pui şi vînat consumate), se pot povesti întîmplările cele mai 
puțin credibile, se pot rememora toate ororile la care s-a dedat nobilimea 
maghiară ca să înece în sînge răscoala cunoscută îndeobşte sub numele de 
răscoala de la Bobilna. 

Bun orator, seara, pe ruinele fumegînde ale castelului episcopal, 
cavalerul le vorbeşte țăranilor despre victoriile husiților, despre libertatea 
religiei, despre nedreptatea socială, cu idei avansate pentru timpul său, 
atît de avansate, încît oamenii îşi fac cruce; iar atunci cînd îi întreabă ce au 
de gînd de acum încolo, ei răspund că se trag la codru unde trăieşte un 
haiduc Avram, cu ceata lui. 

Nu vrem să încărcăm lectura cu diferitele pățanii ale acestui cavaler, 
pînă în anul 1437 în iarna. Amintim că a fost sechestrat lîngă Orţişoara, în 
drum spre casă şi aruncat în temnita castelului baronului Gyula Farkas de 
Orţişoara, unde în paiele mucede, pline de păduchi a-ntâlnit nu mai puțin 
de 150 de iobagi întemnițați pînă cînd ai lor o să-i poată răscumpăra; că 
scăpat de-acolo, îmbrăcat în strai de muiere, şi-a întîlnit omul de arme la 
cetate la Temişoara, unde-a aflat de răscoală românilor din Ţara Bîrsei, 
drept pentru care nu mai coboară spre Mehadia, ci de la Caransebeş 
apuca vechiul drum roman spre Sarmisegetuza, în Ţara Hațegului. 

Nutreşte speranţa să-l întilnească pe Iancu de Hunedoara. În valea 
Bistrei dezmierdata de soare, cu livezile grele de poama, la Obreja şi 
Ohaba, la Glimboca şi mai sus, la Boutari, întilneşte cneji vechi, unii 
dintre ei cunoscuți. Îi spun că acum un an s-au lovit cu oastea contelui 
Nagy de Toteşti, i-au trecut pe osteni sub sabie; şi numai atunci au scăpat 
de el. Contele s-a plîns regelui şi ei s-au dus la judecata la Buda, cu 
înscrisurile vechi, de la Bela IV. Regele n-a zis nimic. I-a lăsat să plece. Ei 
sînt neliniştiți. Nu mai trimit pe granita nici a cincea parte din ostenii 
datori să-i trimită în slujba coroanei. li țin pe-acasă. Vremurile sînt 
tulburi. În Țara Românească, după moartea măriei sale Mircea Bătrînul, 


a n = 


se schimbă domnii ca izmenele. Feciorii voievodului se bat pentru scaun, 
ca chiorii. Nu e an să nu treacă aici, pe poteci tainice, ba ohabnicii de la 
Novaci ori de la Tîrgu Jiului, ba alți ohabnici de pe la Strehaia ori şi mai 
de departe, de la Argeş, unii pentru că țin partea Drăculeştilor, fiii lui 
Mircea, alții pentru că țin parte Dăneştilor, Basarabi şi ei, după Dan |, 
fratele bun al voievodului Mircea cel Bătrîn. 

Veştile răscoalei din Ţara Bîrsei le afla la hanul lui Gheorghe Miu 
din Boutari, de la un neguțător, Ştefan Albescu, în drum spre Caransebeş 
cu un chervan de mirodenii şi mătăsuri orientale. Pe lîngă acest 
neguțător, boleşte de-o lovitură de sulița cneazul Barba Neagră de 
Cornereva, bărbat care-a slujit la Florența împreună cu lancu de 
Hunedoara aproape trei ani. Cneazul a fost împuns la Şercaia, de un 
detaşament al saşilor braşoveni, apărînd cu sabia muierile şi copiii 
adăpostiți în biserici. 

În seara de vară lăsată albastru peste munţii Banatului, cu Retezatul 
ridicat masiv în cerul străveziu, cavalerul losim Bîta ascultă cronica vie a 
unor evenimente cutremurătoare. E ceva deosebit în atmosferă calmă a 
înserării. O încordare mocnită, o nemulțumire profundă, un refren al 
nemulțumirii în conştiinţa oamenilor, o înţelegere a drepturilor suverane 
dobîndite din totdeauna, o mîndrie sălbatică. 

Stefan Albescu vorbeşte competent de devalorizarea succesivă a 
banului, întreprindere a regelui, care nu-şi strînge dijmele ani în şir, ca 
apoi să bată monedă nouă şi să le ceară la cursul acestei monede. Se 
vorbeşte mai ales de Gheorghe Lepeş, episcopul Transilvaniei, care s-a 
pus cu birurile pe satele Româneşti, fără nici o dreptate şi judecată. 
Cneazul Barba Neagră, om trunchios, cu un bărboi care să nu-i facă 
numele de ocară, cu glas care răzbubuie, spune că de la cancelaria 
episcopală ies mereu excomunicări pentru nobilii mici, care, săraci cum 
sînt, n-au de unde-şi plăti birurile. 

Cobzarii şi cîntăreții povestesc prin tîrgurile mari de la Sibii şi 
Făgăraş de haiducii maramureşeni. Nu mai doarme liniştit nici un nobil 
în castelul lui, ori cu cîte gărzi şi lacăte s-ar păzi. Unul, Lazăr din Oaş, 
intra prin hornuri, ca duhurile. Altul, Niculae Falcuţă, tot de pe-acolo, are 
iarba fiarelor. Cobzarii le cîntă isprăvile şi gărzile aleargă după ei să-i 
prindă şi să-i lege. Nu-i prind, că-i apără mulțimile. Se pierd în mulțime 


ce i9/ Sp PN St iar g" in t A A pi 
De ta Ss aaa Cel 


Cei SSC 


E MTA 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


G2 Ay PE NE de 


ca duhul. 

S-a ridicat un căpitan, Kardos Jinos, cînd el bătea drumurile Cehiei, 
săcuii au stricat pietrele de hotar ale moşiilor; iar acum comitele lor, 
Mihail Jakch, speriat de răscoala celor din Ţara Bîrsei, le-a scris saşilor de 
la Braşov să ridice cîtă oaste pot, să plece în munți, să ucidă toți bărbații; 
iar pe muieri, luptătoare aprige şi-nrăite, să le lege împreună cu copiii şi 
să le țină sub strajă straşnică. 

Cele povestite de neguțător şi cneaz, puse cap la cap cu cele văzute 
şi trăite de el în Cehia şi Ungaria, îi întregesc gîndurile şi-i întăresc 
hotărîrile. Nu ştim cît ar fi de interesant să parcurgem drumurile 
Transilvaniei alături de acest cavaler rătăcitor, căruia i se alătură cneazul 
Barba Neagră cu omul sau de arme, Niculae de la Tîlva Lupului. Probabil 
au aşteptat pînă prin august, la Boutari, ca văduvoaia Oara lui Ursu să 
coboare din munte cu ierburi de ea ştiute, să le fiarbă şi să i le dea 
cneazului sub formă de zemuri sau să i le aplice pe rană în chip de alifie. 
Am asista la sosirea lui Ion Grindina din Toteşti, cu ştirea că Ţara 
Hațegului se scoală asupra nobililor, ca un popă, Costan de la Clopotiva, 
propovăduieşte răscoala de-a călare, cu crucea în stînga şi sabia în 
dreapta. Are vorba de la cnejii Samuilă şi Vidraşcu şi Gligor de Toteşti să 
spună c-ar fi bine ca satele din valea Bistrei să-nchidă trecătoarea de la 
Porţile de fier şi să stea în arme. 

l-am urmări călări pînă la Toteşti, dincolo de Sarmisegetuza şi-acolo 
am vedea flăcările lingînd pereții castelului nobiliar, fumul învăluindu-se 
deasupra zidurilor arse, am asista la luptă cu ostenii contelui Nagy, 
grămădiți în lunca Rîului Mare şi împunşi cu furcile, la lupta dintre 
feciorul contelui şi cavalerul losim Biîta, la adunări ale poporului din 
Bretea româna ori din Basorod, ori din Dobica şi mai apoi a tuturor 
hațeganilor la Grădiştea Muncelului, acolo unde se afla urmele cetății 
Sarmisegetuza, cetatea tragică a lui Decebal, inima Daciei. 

Haţeganii dîrji, nu prea sprinteni la vorba, îmbrăcaţi în port 
străvechi, urcînd mai sus de Decebal în nişte vremuri dincolo de istoria 
scrisă, stăpîni ai cetăților de pe muncele, ai ogoarelor şi-ai codrilor cu 
zimbri. L-am fi văzut la Nucşoara pe părintele Serafim agăţat în cîrlige 
într-un nuc, avînd-o alături pe preoteasă, spînzurata şi cu sînii tăiați, iar 
pe-o roată, întins corbilor, l-am fi văzut pe cneazul Vasile cu inima şi 


SRI ZA PI ATP 
SSE ace S a 
i” if SE ROAN X E 


GA RP Vi A 
(e E 


măruntaiele scoase. 

Am fi ascultat la focurile răsculaților vorbe spuse cu tîlc şi-ntrebări 
mai mult decît îndreptățite legate de venirea lor pe aceste locuri, de 
silnicia celor cărora nici măcar regele nu le da dreptate, ei hațeganii fiind 
consuetudinari dovediți cu diplome de la regii vechi, care nu i-au putut 
pune sub sabie şi am fi putut pătrunde în conştiinţa acestor doi osteni 
intrata într-o deliberare dramatică la capătul căreia, prin septembrie 15, s- 
a ajuns la hotărîrea a cărei urmare se va vedea mai departe 


3 


Atît cavalerul rătăcitor losim Bîta de Moceriş, cît şi cneazul Barbă 
Neagră de Cornereva au notat fenomenul social cu aplicația oamenilor 
umblaţi în lume, care-şi pun la un moment dat probleme cardinale de 
conştiinţă. Şi unul şi celălalt puteau foarte bine să-şi vadă de drum. Întors 
acasă, unul sau celălalt putea să-nchidă ochii la frămîntări ale unor zone 
îndepărtate de fieful lor. N-a fost aşa, nu dintr-o întîmplare, din dorința 
aventurii sau din hazard. 

Aceşti bărbaţi vajnici care ne-au fost strămoşi posedau un uimitor 
simţ al istoriei. Se pare că participarea unuia la războaiele husite şi a 
celuilalt la răscoală din Țara Bâîrsei, cît şi contactul cu ocnarii 
maramureşeni le-au prilejuit o mai accentuată sensibilitate la social. 

Atunci cînd trupele regale şi nobiliare zdrobesc oastea cnejilor 
haţegani, prin noiembrie, cavalerul şi cneazul trec din valea Mureşului în 
valea Crisului Alb, ținînd-o la trap, zi de zi, spre Maramureş, de unde 
veneau veşti de răzmeriță. Sătui de abuzurile cămăraşilor regali, ocnarii 
maramureşeni puseseră mîna pe arme. Aşa se-ntîmpla să se-ntilnească la 
Brad cu prea cuviosul călugăr franciscan, lacob de Marchia. 


4. 


Sfîrşit de noiembrie. Zi luminoasă, dulce, cu livezile arzînd mocnit 
în giulgiul de frunze veştede. Codrii spre Tebea, ruginii. Prin văzduhul 
limpede, fire duioase de mătasea morților. La Brad patrule de lăncieri. În 
piață, moțogani aduşi între lănci. Oameni scunzi, bine legaţi, cu mustăți 
era tăcuți. Dincolo de cordoanele de B e ai muierile. Un pluton 


NSE ESSR NE ARONS IAE DELK, 
Dea Eee E E ISI de 


PA. 


R — ——— n... ———- l o a 


CAZ Sp N tt ia m 

SIEU Pal LI XE A ARN PA 
R ziS > 49 RG: T 

DZ SED Doza PENE SAU, DA 


IP — a n = 


de cavalerie cu semnele heraldice ale episcopului de Alba Iulia, Gheorghe 
Lepeş, vine la trap bătut. Duce la mijloc o cotigă trasă de un măgar alb. În 
cotiga, trei preoți cu hainele sfişiate şi trei mireni, oameni cu plete albe 
rătunzate pe ceafă. După plutonul episcopului, o lance de cavalerie cu 
semnele heraldice ale voievodului Transilvaniei, Ladislau Csaki. În 
mijlocul pieții un car cu oale de pămînt răsturnat. Oalele făcute cioburi. 
Alături o platformă de înălțimea unui călăreț, spațioasă, din scînduri 
negeluite, drapată cu pînză de culoare roşie. Cordoane de pedestrime, o 
calească cu şase cai, lumina de toamnă, rară, cer înalt, ofilit, murmurul 
femeilor, multe, în bondițe de miel, în opinci, dangăt de clopot şi ceea ce 
urmează. 

Cavalerul şi cneazul răzbat călări spre platformă semănînd 
deopotrivă cu o tribună sau un eşafod. Gărzile fac loc. În Transilvania n- 
au voie să poarte spada decît nobilii. Cotiga intra în cercul păzit de 
pedestraşi. Cele două subunități de cavalerie se postează, călare, în stînga 
şi dreapta platformei. Din murmurul foarte desluşit al mulțimii, din 
vorbele precise ale femeilor, vorbe zgârcite şi lapidare, se-nţelege limpede 
că cei din cotiga sînt popii şi cnejii din Baia de Cris şi Ciuruleasa, care s- 
au împotrivit birurilor şi mai ales, propagandei catolice. O muiere legată 
bine, albă la obraz, cu ochi verzi, piezişi, spune din şa, ca popa Goanga 
din Crişcior i-a alungat pe misionari cu pietre. Ceremonialul care 
urmează atinge josnicia. 

Din caleasca urcă pe platforma inchizitorul lacob de Marchia, smerit 
în rasă de franciscan, sărmana. Cei de față n-au de unde să ştie că azi- 
noapte prea cucernicul reprezentant al bisericii catolice a violat cu 
sălbăticie trei fete de iobag, nici una peste paisprezece ani, nu departe de 
aici, la Vălişoara şi cu cîteva zile înainte, venind de la Alba Iulia la Brad în 
fruntea detaşamentului de represalii, care numără 1 000 de lănci, la Balşa, 
a pus să fie zdrobiți cu roata patru băişeni bănuiți că l-au ţinut ascuns pe 
cneazul Vartolomeu, de la Rîu de Mori, Haţeg. 

Cu tonsura sacerdotală specifică, trăsături  pietrificate şi 
impenetrabile, osos, lacob de Marchia vorbeşte celor din cotiga. Tradus, 
discursul lui se rezumă la obedienta creştină față de puterea clericală şi 
laică, la datoria stabilita de Dumnezeu față de “onorabilii domni şi 
stăpîni”, datorie călcată de cei din cotiga, pentru că n-au vrut să se lepede 


în 
` drr x aTa EN ~l N N 
Tfi i = è F 
GS, j Ay Oe SCU RA Li 


a n = 


de legea lor scîrboasă, urîtă de Domnul Dumnezeu, ci, ca nişte eretici şi 
închinați Satanei ce sînt, profera injurii la adresa misionarilor dornici să-i 
cîştige pentru cele veşnice, îi lovesc pe aceştia cu ciomegele, refuza să 
plătească dăjdiile pentru biserică adevărată şi ascund tîlhari notorii, ca cei 
fugăriți din Ţara Hațegului, criminali şi hulitori, vinovaţi de repetatele 
invazii ale țurcilor, de ciumă, de holeră şi de toate relele pămîntului. 

El îi mustra părinteşte şi-l roagă cu lacrimi de sînge pe călău să-şi 
facă datoria lui sîngeroasă în aşa fel, încît condamnații să nu regrete nici o 
clipă că părăsesc acest pămînt al suferințelor. 

Are loc un moment de cutremurare cînd popa Galea din Baia de 
Cris, bărbat trunchios, cu ochi negri, scăpărători, c-o rantie numai zdrențe 
şi sînge-nchegat, strigă poporenilor: 

— Dacă nu vă sculați împotriva zbiciului şi-a fierului cu zbiciul şi 
fierul, în tină o să ne putrezească oasele. Aici noi sîntem stăpîni şi 
stăpînirea silei n-o cunoaştem. 

Un glas din mulțime: 

— Dumnezeu să te ierte, părinte, că acum nu putem. Da mine!... Nu 
mai vorbeşte nimeni. Se lăsă o linişte cutremurată. lacob de Marchia nu-i 
cunoaşte pe moţogani. Sadic şi desfrînat, se satisface sub priveghiul 
banderiilor înarmate. Cei şase sînt urcați pe podiumul devenit, evident, 
eşafod. Nu insistăm. Ar fi să răscolim suferințe vechi şi poate mai noi. 
Popa Galea e culcat pe spate, cu mîinile şi picioarele răstignite. I se 
zdrobesc oasele cu roata. Ceilalți sînt rupți cu cleştele înroşit în foc, li se 
bat pene de lemn la încheieturi, apoi sînt sfîrtecați cu sabia călăului şef. 

Există un manual de tortură, copiat în mînăstirile catolice şi călăul 
şef îl studiase meritoriu. Cei doi osteni asista pînă la capăt. Aşa cum în 
linişte desăvârşită asista moţoganii. Tot ce este omenesc în ei se revoltă. 
Limpezimea cu care disting ca asupririi marilor feudali i se adăugă 
asuprirea națională nu poate fi contestată. Întimplarea de la Brad le 
determina destinul. În aceeaşi noapte are loc întîlnirea lor cu omul de 
legătură al moților, baciul Ilarion Vilsan de la Țebea, recomandat de către 
unul din cnejii hațegani. Baciul vine la Gorunişte, cu aproape o sută de 
moti înarmați. Spre zori, conduşi pe poteci, ataca două din banderiile 
inchizitorului. Toţi soldaţii sînt ucişi. Se pune foc şoproanelor care-i 
adăpostiseră. A doua zi, baciul Ilarion îi duce la Abrud. Le spune că la 


sp 


Eta) NS Ca e 
SE ENI SSN Es 
22 at Si PA NA C mA țe 


TS 


Beliş, nu prea departe do Cluj, au şi-ntilnească oameni şi sfat potrivit. 


5 


Aşa se face că în primăvara lui 1437, cei doi osteni cu idei precise de 
luptă antifeudala şi împotriva asupririi de neam se găsesc la Bobilna, pe 
moşia Olpret, lîngă Dej, într-o tabără de țărani răsculați în plină fierbere. 
Banderiile palatinului Ungariei şarjaseră grupurile de țărani din nordul 
Maramureşului, le vînaseră căpeteniile şi se credeau stăpîne pe situație. 

Someşenii adunați la Bobilna îl recunosc pe cavalerul losim Bîta 
drept căpetenie militară. Mai precis, un fel de consilier militar, pentru că 
n-au încredere decît în ei şi-n căpeteniile lor. Atât cavalerul cît şi cneazul 
Barba Neagră depun eforturi să organizeze tabără după modelul celor 
husite, cu şanţuri şi apărată de care. De aici cetele de răsculați năpădesc 
fiefurile nobiliare. Nobilii sînt trecuți prin ascuțişul coaselor şi securilor. 
După execuția văzută la Brad în afara oricărui spirit de echitate, cavalerul 
losim Bîta îşi extirpa sentimentul milei. E conştient că ceva deosebit 
moare în el, la fiecare asalt al unui nou castel. La represaliile nobililor, 
hotărăşte să răspundă cu represalii. Călăreşte în fruntea detaşamentului 
de iobagi cu care bîntuie valea Someşului spre Cehu-Silvaniei. La castelul 
din Mirşid, aude cum moare milă în el. Fapt de seară. Castelul se vede 
într-o gorunişte abia-nmugurită. Fluieră mierlele. Şi grangurii. Din 
pămîntul plin de seve aburesc miresme dulci de ierburi fragede tăiate de 
gustul amărui al mugurilor. Oamenii pipăie pămîntul cu podul palmelor. 

— Numa bun de plug. 

— Şi de sămînţă. 

El se aşază la rădăcina unui stejar cioturos. Deasupra se foiesc 
cintezii. Jistuie a dragoste. A somn. Străjerii de la porți se foiesc a 
nelinişte. Pe geana înserării izbucnesc flăcări spre Jibou. Munţii stau 
încremeniți în saricele lor verzi de molid. Se gîndeşte că vin cocostîrcii, 
acasă înfloară lunca şi-l cuprinde un dor sălbatic, să fie acolo, s-asculte 
fețele cînd se duc la apă cu rufele, să-i miroasă a bălegar cărat la holda, a 
grajd şi-a casa bătrînească, să-i iasă muma-n prag şi să-l ocărască că nu se- 
nsoară şi bate drumurile, mînat de moroni. Uite că se-apropie fărşangul 
— carnavalul de Paşti — şi el e atît de departe şi-nstrăinat. A văzut 


tao AY P E? "ay K su x, >, Atta E i 
P ANNO ANEN DE SUL ESD Us II 


a Pe — DI 


e a i 


O ITI N KNA D 
SEE Cape ce a RI ee AXION UE 


ta pă 


W SS YE EEEO RGI Sc 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


destule. A trecut prin destule. Şi-a slujit mîndria şi setea de libertate cu 
sîngele lui... 

— Ce facem, losime? 

Tresare. Fete arse, uscate, împietrite, bărbi, coase, săcuri, țapine şi 
ghioage, oameni în sumane şi sub cuşme, ochii. Adînci. Secătuiţi. Lacomi 
de acel ceva căruia nu-i spun pe nume, ci spun doar “direpturile vechi 
strămoşeşti” — el ştie că se numeşte libertate şi că lăcomia asta a lor îi 
sfîşie pe dinăuntru şi-i arde, şi-i aruncă asupra zidurilor fără teamă de 
moarte, fără teamă de ziua de mîine, golindu-i de orice i-ar putea înțepeni 
pe la casele lor. 

— Merem, frate Gheorghe. 

Noapte. Luna de crai noi, seceruica de argint în poienile cerului 
zmălțate cu stele. Tîrîş şerpeşte, cu scările de fustei în spate. Asaltul. 
Răcnete de moarte. Berbecele în porțile castelului. Sluga mare cu cuțitul 
în beregata, împinsă s-arate porțile beciului unde zac iobagii. El, contele, 
zbirul gata să lingă tălpile. Jos. lobagii scoşi la lumină, cu mîinile tăiate de 
la cot, cioturi pline de puroi, contele ordona să le fie tăiate cu fierăstrăul, 
le cicatriza rănile cu fierul înroşit şi acum mila pe care-o aude cum moare- 
n el pentru veacuri întregi, cum se naşte-n locul ei altceva, cutezător şi 
aspru, ceva legat dureros de puternic de destinul celor din curte, cadavre 
vii, halucinante, cu părul plin de paie şi păduchi, trunchiuri de oameni 
despuiate nemilos de ce-aveau omenesc în ele. 

— Aduceţi caprele, spune. Şi frizul ăl mare. Şi două scînduri. 

Mila îi cade la picioare. Se face țăndări. Jăndări se face cînd contele, 
bărbat călătorit la Milano, şi Florența, şi Roma, şi Veneţia, brută cinică, 
sinistră şi josnică, îi sărută botforii. Contele cu dreptul primei nopți, 
satirul silnic al fetelor neînflorite în poienile munților Meseşului şi prin 
lunca Someşului; contele cu pădurăritul, fumăritul, oieritul, coşăritul, 
albinăritul, pescăritul, păşunatul şi toate ale lui, cu dreptul de viață şi 
moarte, de lumină şi-ntuneric, contele descălecat cîndva pe-aici de pe-o 
iapă sălbatică, pe care-o mulgea să-i bea laptele, la cină cu carne crudă, 
frăgezita sub sa. 

L-au luat şi l-au vîrît între scînduri. L-au tăiat în patru cu firizul. Pe 
doamne le-au luat bărbaţii din Meseş să le nunteasca, cum le-a nuntit 
contele mîndrele şi nevestele, şi fecioarele. 


Dn m, ZA Lg pt 


E 


ES Zet e SUL Ros 


ID G — 


UD 


sp 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MAA: 


6 


Zile de primăvară, după zile de primăvară. În tabără la Bobilna 
sosesc cavaleri şi nobili mici, calfe şi mineri, ocnari nemți şi unguri, şi 
maramureşeni. Se cunosc acolo nişte viteji ca acel losza Sandor, din care 
cucernica biserica nu lăsase decît pielea, o sabie ruginită şi-o iapa 
şchioapă. losza Sandor, nobil mic (trăia dintr-o vie pe care-o ara cu iapa 
şchioapă, simbolul vitejiei şi rangului nobiliar, şi-o vaca oarbă, simbol al 
prosperității rupestre), tine discursuri într-o latină aproximativă, în care 
demasca fărădelegile clerului şi se jura pe Juliska, sabia lui, ca o să-i 
descăpățineze pe toți popii papistaşi, iar pe Iacob de Marchia îl face 
papricaş şi-l mănîncă el singur, la un prînz de duminică. 

losza Sandor e înalt, chior, vînos şi are trei ortaci: Sany, lanoş şi 
Endre care-i țin isonul. În lupta cu banderiile voievodului Csaky Laszlo, o 
luptă de avangărzi, cei patru fac minuni de vitejie. Luptă la sabie cu atîta 
dăruire, încît reuşesc să izoleze avangarda şi s-o decimeze. 

Cavalerul losim Bîtă îi invită — pe la sfîrşitul lui mai — la un sfat de 
oaste. Situaţia se limpezise. Atacurilor izolate asupra castelelor, nobilimea 
răspunde cu mobilizarea generală a banderiilor. Patrulele răsculaților 
aduc ştiri asupra marşului oştirii voievodului Csaky. Solii trimişi să ceară 
tratative sînt ucişi în chinuri, despicați în bucăți şi purtați în vîrful 
lăncilor. Aşa se-ntîmplă ca pe la sfîrşitul lui iunie are loc bătălia dintre 
masele revoltate şi cavaleria nobiliară. 

În fapt de zi, rouă groasă în fînaţurile culcate pe clinele domoale. 
Cavalerul losim Bîta cercetează lacom tabăra nemeşimii. Cunoaşte bine 
toată parada şi spoiala şi fanfaronada cavalerească sub care nemeşimea îşi 
ascunde cruzimea sadică. Trompeţii sună deşteptarea. Trec patrule pe cai 
jucăuşi, cu lăncile la picior. Se harnaşează caii. Se văd strălucind cuirasele, 
coifurile, tecile spadelor. Fanase multicolore. Steagurile verzi şi sîngerii şi 
violet ale banderiilor. 

Aici, se-nhamă caii la carele de luptă. Oamenii au lăsat holdele în 
pîrgă. Atelierele. Măruntaiele umede ale pămîntului. Intră-n rînduri cu 
demnitatea tăcută 'a conştiinţei momentului. Le simte uşor şi deznădejdea 
şi nădejdile. Nobilimea de arme, nemeşimea aceea a lui losza Sandor, 
încalecă. Trece la trap bătut în spatele colnicului care-o scoate de sub şarja 


SEE EAN SRE A ARI OA 
EEEN ENSA RE An 


a a a a Pe — 


ta pă 


INNI S ONEK Ca SEI DZ) 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


cavaleriei cuirasate. 

Numai noaptea tîrziu, cînd din cer smigura licăritor lumina 
stelelor de vară poate să refacă tabloul luptei. O încleştare deznădăjduită, 
răzbita, grea de suferința în care pedestrimea a-ncleştat cavalerimea între 
furci şi-ntre coase, în care s-au tras călăreții din şa cu cîrligele şi-n care 
tactica taboriților a-nfruntat şarja de cavalerie, a risipit banderiile şi-a 
adus grumazul nobililor sub săcurea iobagilor. 

E mîhnit. E lihnit. E-ndurerat. 

A vrut să-i urmărească pe-nfrînți cu mica nobilime şi mica nobilime, 
aidoma calixtinilor, a spus: “Nu! Să se treacă la tratative”! 

Nici nu s-a lăsat soarele-n asfințit şi din tabăra au început să se 
strecoare spre mirosul holdelor coapte cete, cete de iobagi. A vrut să-i 
oprească. N-a putut. Mireasma holdelor îi înnebuneşte. Dincolo, la cei 
înfrînți astăzi şi mîine dac-ar fi fost urmăriți, poate distruşi; focurile ard 
cu vîlvătăi, sfidătoare. Cavalerul intuieşte înfrîngerea cu o durere 
ascuțită. Noaptea care-i odihneşte trupul ostenit de luptă îi creează 
perspectiva adevărului în tragismul lui. Vor fi înfrînți în ciuda dreptății, 
în ciuda vitejiei, în ciuda disperării şi dăruirii cu care luptă. Sînt prea 
imobili. Prea legați de ocolul satului. De cei cîțiva paşi ai holdelor... 

Blestemă miresmele ațițătoare ale pămîntului dospit în soare. Tîrziu, 
cînd constelaţiile se lăsă spre asfintit, îi vine alături cneazul Barba Neagră. 
Hotărăsc să rămînă pînă la capăt. Cneazul îi înjura pe micii nobili, plini 
de trufia victoriei, care nu văd dincolo de vîrful mustăţilor. A doua zi sînt 
amîndoi prezenţi în delegaţia răsculaților care are drept motto “să 
dobîndească vechile libertăţi”, îşi dă seama cu limpezimea omului de 
arme ca ceea ce oferă marea nobilime — dintr-o dată culanta şi- 
nțelegătoare — nu este decît un armistițiu militar la adăpostul căruia vrea 
să-şi regrupeze forțele... 

. Vara, toamna şi iarna acelui an sîngeros 1437 le-a trăit între 
speranţe nebuneşti şi disperare, între lupte secătuitoare şi răstimpuri de 
răgaz în care caută înverşunat să se regăsească stăpîn pe evenimente, pe 
el şi oameni. Împreună cu cneazul Barba Neagră, Alexandru Gog din 
Albac, Vasile Cucu de la Gîrbou şi Gyulai lanoş de la Gădălau au 
întemeiat o frăție care să țină căpeteniile unite şi o tabără de cel puţin 2 
500 de săbii, gata de luptă. lobagii s-au învăţat să plece la vetre pe sate, 


SCUZE DE SUCUL a K 


ID G — 


; 
r 
<{ 
— ZEU: 
ate 


Pe — — a 


cîte zece zile, să-şi secere holda, s-o treiere şi să se-ntoarcă-n tabără. Întîi 
cei de la şes, unde vara era mai spornica, apoi cei de la deal şi munte. 

Se travesteşte în scutier şi la Căpilna asista din podul bisericii la ceea 
ce mai tîrziu va deveni sinistrul “Unio trium nationum” cu trist rod 
reacționar pe-o perioadă de cîteva veacuri. Acolo, la Căpilna, nemeşii îşi 
călca tîfnele, uita neînțelegerile dintre ei, dintre ei şi înalții prelați şi după 
lungi conciliabule ajung la “unirea frățească . Cavalerul afla aproape în 
întregime planul lor de acțiune prin camerista baroanei Karoly Julia. Işi 
dă seama că, fiind excluşi din Uniune, românii stăpîni de drept ai 
Transilvaniei sînt puşi în afară vieţii de stat. Se-ntoarce la Bobiîlna în 
goana goanelor. Găseşte tabăra apărată numai de ocnari şi mineri. 
Majoritatea iobagilor sînt la muncile cîmpului. Iarăşi ceasuri 
împovărătoare în care cazuistica abilă a căpeteniilor îl exasperează, 
intervenția “ frăției”, curierii repeziți în patru vînturi cu strigarea la oaste 
şi răscoală. Noaptea focurile în munţii Meseşului, buciumele răsunînd din 
coamă-n coama pînă-n Tara Moților, pînă-n Oaş şi-n Maramureş... Nopți 
de septembrie. 

Cete, cete la adăpostul întunericului. Cavalerul n-are odihnă. Trimite 
călăuzi la locuri stabilite din vreme. Reorganizează unitățile de luptători. 
Împarte armamentul capturat. În adîncul lui se bucura văzînd oşenii 
crînceni coborînd de pe cai păroşi, fără şei, moțoganii cu săcurile 
subțioară, îşi dă seama că răscoala a cuprins aproape toată partea de 
miazănoapte a Transilvaniei şi-nseamnă în catastiful sau cele ce urmează: 

“sîntem ca lupii flămînzi şi ca diavolii. Aşa-am buit asupra 
nemeşimii la Apatia. N-am cîştigat nici o dobîndă cu armele şi nici 
biruitori, nici biruiți, am pierdut în fata domnilor ce cîştigasem cu sabia la 
Bobilna. Ne tragem în tabără să ne lingem rănile. Să ne zvîntăm sîngele... 

. lar am repezit călăreți cu sabia însîngerată să cheme la răscoală. 
Nu se poate altfel, decît ori noi, ori nemeşimea. E noiembrie. Cade neaua 
deasă. Ard satele că le-aprind banderiile lui Csaky Laszlo. Nu-s sătui de 
sînge. Dacă nu-s sătui, îi săturăm noi. Am vorbit ast-sară la foc la 
maramoreşeni. Am zis că altfel nu mere decît dacă-i îmburdam pre 
nemeşi în tină. Adică să nu mai fie ei la cîrma lumii. Să s-aleagă un sfat 
din toate stările care strîng pita, bat fieru ori îl scot din pămînt şi sfatul ăla 
să cîrmuiască, să pună dări şi să grijească tara”. 


sp 


at ORU 
ANENA N ENA 


a ; 
i A PV Ri 


map y7 mim ai — re pg m. m, Dr — y SS po 
e ITP i d s 
Set a LCAN 

7 E i > N € 4 m) DI il > 


TS 


ap 
ca pă 


Iy, 


N Ay MA 


. Radicalizat, cavalerul exprima adevărul răscoalei din noiembrie, 
transformată în război țărănesc. 

Putem afla despre fixarea unor obiective politice care ţintesc 
răsturnarea ordinii de stat. Cavalerul şi cneazul fixează obiective care 
vizează teritorii întinse. Este inutil să repovestim arderea castelelor, 
asaltul oraşelor Aiud şi Cluj, greşeală fundamentală a căpeteniilor care şi- 
au tăiat, după cum notează cu amărăciune cavalerul... “firele care-i legau 
cu satele, cu pătulele, cu iobagii ai mulți, gata oricînd să intre-n luptă în 
locul celor căzuți. Dac-am fi rămas în munți, între păduri, ne-am fi abătut 
ca trăsnetul şi mînia lui Dumnezeu, nimeni nu ne-ar fi putut gîtui, nimeni 
nu ne-ar fi putut țintui locului”. 

Primăvara lui 1438, prin aprilie, pe-o potecă de creastă, de la Poiana 
Mărului spre Cornereva. Cavalerul losim Bîta cu stînga legată-n zdrenţe 
scorțoase de sînge. Cneazul Barba Neagră fără ochiul stîng, galben, sfîrşit. 
N-au ce-şi vorbi. N-au ce-şi aminti. Călăresc singuri (slujitorii le-au căzut 
la apărarea Clujului) cu moartea-n suflet, uscați, despuiați pînă şi de vise. 
Codrul de molid se trezeşte la viață. E cald şi s-aud pîraiele răzbind sub 
nămetii pufoşi. Sus, spre golul de munte, trec în salturi ciopoare de capre 
negre. O adiere abia simțită înfioară cetinile mătăsoase. 

Torturat de febră, împovărat de tragismul dezastrului, cavalerul 
halucinează. Scene răzlețe din iarnă, pînă la dezastrul de la Cluj îi 
tumefiază conştiinţa. Una din ele revine ca un laitmotiv înnebunitor. 
Aceea cînd la Apahida au fost retezate pe butuc 851 de mîini, numai mîna 
dreaptă, cînd s-au scos 851 de ochi, s-au tăiat 851 de nasuri şi 851 de buze. 

“Mini care-au ridicat arma împotriva domnilor şi stăpînilor, ochi 
care-au văzut căzînd înaltele capete, nasuri care-au simțit mirosul 
sîngelui albastru şi buze care-au hulit pe măriile lor, nemeşii”. 

Asaltul Aiudului. lobagii nu ştiu lupta între ziduri. Călugării 
franciscani din Mănăştur ascund în rasele lor ostenii banderiilor. 
Noaptea, printr-un tunel, îi aduc în Cluj. După ce o lună au ţinut oraşul şi 
cetatea, după ce o lună au ieşit dintre ziduri şi călări, cu sabia în mînă, au 
luat nemeşimii atîta sînge cît nu i-a luat nimeni, de cînd se ştie. 

O veveriţă. . 

— Ascultă, spune răguşit cneazul Barba Neagră. 

Cer albastru. Soare strălucitor. Molizii. Şi dintr-o dată, puternic şi 


RDI ZA PIETII API 
Sue ace ll a 
i” if SE RON X E 


OA RP Vi A 
(e a 


răscolitor, cîntecul de dragoste al cocoşului de munte. 

Rămîn undeva în neființă ostile trimise în ajutor nemeşimii de către 
noul rege, Albert de Habsburg. Rămîn în urma tepile înroşite în care-au 
fost traşi Alexandru Gog din Albac şi Vasile Cucu din Gîrbou. Nu se ştie 
unde s-a topit călăul care l-a sfîrtecat în patru pe Gyulai lanoş de la 
Gădălau, iobag cu doisprezece copii. Undeva, sub soarele ăsta vesel, sînt 
satele. Arse. Cu oamenii ciumpăviți. Cu muierile sfîşiate. Dar din 
streaşina caselor s-aud vrăbiile. S-aud cocoşii voinicindu-se pe grămezile 
de bălegar fumegînd. Holdele aşteaptă plugul şi pasul rar al plugarului. 

— Toc- Toc- Toc- Toc! 

Cocoşul de munte îşi cînta dragostea. Soarele pripeşte din înalt. 
Cerul e albastru. Zîmbitor. Ţupăie o veveriță după cioclozi de molid. 
Cavalerul losim Bîta de Moceriş trage adînc în piept aerul tare cu miros 


de cetina şi răşină. Aude limpede şuvoitul gîlgîit al pîraielor sub duna 


grea de nea albă, strălucitoare. 7 


EONS S MNSE 


FAA OENE IZEN H RSI 


CARTEA A DOUA 


AVALERUL ALB 


MEMORIA MULȚIMILOR, | 
IANCU DE HUNEDOARA ŞI 
VOIEVODUL CAVALER VLAD DRACUL 


1 


În cetate la Mehadia, amurg, iunie 1439. Cavalerul Iosim Bîta, 
cneazul Barbă Neagră, Bogdan Românul de Mutnic, Ştefan de Birtin, 
voievodul Zarandului, magnatul Cîndea din Haţeg, şi tot din Hateg, 
cnejii Vidră din Clopotiva, Ion de la Rîu Bărbat, iar din Caraş, Ion Ungur 
şi Nicolae Bizere. Ziduri din bolovani de Cerna. Vitejii în cizme, surtuce 
de piele, încinşi, cu sabia la şold. Se-aude Cerna şi deasupra, în donjonul 
central, paşii străjilor. Cîndea isprăveşte de tradus liber V. cap. XLV — 
XLVII: 

... “Hora circiter terția ab antecursoribus”... 

— Ce-nseamnă antecursoribus, întrebă glasul tăios al proaspătului 
ban de Severin, lancu de Hunedoara. 

— Straja întîi, lancule. 


kig Tammar pas a 


PE e SNL 


— Asta e bine să n-o uităm, spune lancu de Hunedoara şi desfăşoară 
pe masa de stejar lustruit harta Balcanilor, din Peloponez pînă-n Ungaria 
de sus. 

Cavalerul losim Bîta de Moceriş trăieşte de cîteva luni o viaţă în 
limitele fabulosului. De cînd regele l-a numit ban al Severinului pe lancu 
de Hunedoara, viața s-a comprimat aici, la valori nesperate. Nu ştie cîte 
zile a dormit în patul lui ostăşesc din cetate, la Mehadia. Le numără pe 
degete. A alergat în Zărand şi-n Maramureş, cu împuternicire regală, a 
trecut cu moartea-n suflet prin locurile tragice ale răscoalei, a văzut 
ciungii şi orbii şi ologii la plug; a trecut pe N pai 
sub nasul gărzilor episcopului Gheorghe 
Lepeş, cu mesagiile clare ale banului către 
toți voievozii românilor consuetudinari. 
Dincolo de primejdia nemeşilor şi mai 
presus de ea, se afla primejdia otomană. 
A asistat la sfaturi de obşte sub poala 
codrilor din Meseş şi Gutin, din Ţibleş şi 
Lăpuş, din Gilău şi Semenic. Cnejii şi 
bătrînii au întors lucrurile pe toate fetele. 
Îl cunosc pe Iancu, feciorul lui Voicu 
“aulae miles”  — războinic al coroanei, 
care-a-nvățat meşteşugul armelor în 
cetățile italice, pe cîmpurile de luptă din 
Cehia. lancu le cere oameni în arme şi ei â 
hotărăsc să-i dea oameni în arme, care să- i HUNNIAD Gouver heud 
nvețe meşteşugul războiului de la el, cu pi van Hongarien ete . È 
toate că după răscoala de mai an, C 
nemeşimea îi prigoneşte şi astăzi, iar pe cel care-l prinde cu arma, îi 
retează mîna din umăr. 

Viaţa şi-a schimbat ritmul şi sensul. Nici nu s-a ridicat el din bolit, 
astă-vară, după ce-a scăpat din răscoală, c-au ajuns pînă-n Moceriş ştirile 
cumplite ale intrării turcilor în Haţeg. Se zice c-au trecut Dunărea la 
Vidin, au urcat pe Jii strîngîndu-l între iatagane pe voievodul Vlad Dracul 
din Țara Românească, povesteşte Cîndea cum l-au biruit acolo-n Haţeg, 
cum au robit satele care nu-şi zvîntaseră rănile şi sufletele, cum au ieşit în 


- — 


5 ~~ ATN nr aAa ; p r ANA 
S ED SS RON ne 
N C hN P Sie 
5 re SUL p e SUL 


valea Mureşului şi-au trecut prin foc şi sabie tot ce le-a stat în cale. 
Diavolul de Vlad i-a făcut pe sebeşeni să deschidă porțile cetății. Numai 
Sibiul, Cetatea de Baltă şi Braşovul nu s-au plecat. Turcii au ieşit pe la 
Bran, încărcați cu tot ce n-arsese în pîrjolul răscoalei. 

De-afară răzbat glasurile iobagilor. Îndeamnă boii la deal, cu carele 
de piatră. lancu nu face altceva decît întăreşte zidurile cetăților de la 
Dunăre şi din Banatul de Severin, strigă la oaste şi stă între osteni din zori 
pînă-n asfintit. 

S-a schimbat ceva atît de adînc în viața lui, încît cavalerul nu se mai 
recunoaşte. E conştient cu limpezime deplină ca lancu are planuri mari şi 
ca-n planurile astea i-a asociat pe ei, nobilii de arme din margine, ca şi pe 
toți românii consuetudinari ai coroanei. Asta pentru că nemeşimea a- 
nceput iarăşi să se războiască în de ea şi pentru că teutonii aduşi la 
Orşova, Severin, aici şi Saan (Ada-Kaleh) de către Sigismund de 
Luxemburg, au dat bir cu fugiţii după ce turcii i-au masacrat acum trei 
ani. Gheorghe Brancovici, despotul sîrbilor, ar vrea să se țină în două 
luntri: pe-o fată i-a dat-o lui Murad II, pe cealaltă, lui Ulrich Cillei, 
magnat la hotarul Austriei. 

În Ţara Românească, Iancu spune că Vlad Dracul nu poate face 
altceva decît s-asculte ceasul cînd Transilvania, ori însuşi regatul, au să 
poată trage sabia împotriva osmanilor. Pînă atunci, a cerut iarba de puşcă, 
a cerut tunuri şi el are să-i dea tot ce-i lipseşte, pentru cu l-a cunoscut la 
curtea regelui, la Buda şi acest Vlad este cel mai aprig călăreț şi cavaler pe 
care l-a văzut. Nu cunoaşte condotier, ori om de arme care să-i semene. 

— Dacă-l ascult în fiecare seară pe Caesar, spune lancu, înseamnă că 
şi-nvăț de la el. Aşa că iubiților ai mei viteji, singura cale de-a-ncerca 
puterea turcului este să-l căutăm la el acasă. Drept pentru care sîmbătă să 
fiți aici cu familiarii voştri. Şi să faceți strigările după cum urmează: — 
dau pentru fiecare călăreț cu cal şi armură 35 de florini aur pe trei luni; ori 
4 pînă la 10 florini pe lună, după arme, cal şi sabie. Şi încă ceva... 

Linişte. Iancu frămînta lespezile de piatră cu paşi sonori. Priveşte 
afară, prin ferăstruică zăbrelita, acolo unde se sting culorile dulci ale 
amurgului. 

— Să-i strigați la oaste, prin cnejii şi voievozii lor, pe toți iobagii. Să 
vie aici şi să-şi afle scăparea. 


a Pe — DI 


tai Rp 


Iy, 


G3 Pda PESE 


Cei de față amuţesc. Nici cel mai cutezător gînd nu se-nălțase pînă la 
gîndul rostit răspicat de banul Severinului, lancu de Hunedoara. 


2 


— Numa tabăra de care taborite, şi dacă s-ar putea mişcări pe aripi 
ale carelor, la mijloc pedestrime grea şi la aripile pedestrimii, călărimea 
grea, cuirasata, pe care s-o apere banderii de călărime uşoară, loane! 
Numa aşa poate arăta o armie în stare să dea piept cu turcu. Îi spune 
Iancu, fratelui său Ion, şi el ban de Severin. — cu titlul de miles militum 
— viteazul vitejilor, în noaptea aceea cînd cngjii, vitejii şi familiarii lor 
călăresc în goana goanelor spre toate colțurile Banatului şi Transilvaniei, 
cu porunci limpezi, conştienţi că o mînă de fier s-a ridicat dintre hațegani 
să-mplinească destinul lor războinic. 

Ion îşi cunoaşte fratele şi-l ascultă cu evlavia entuziastă a omului de 
arme care-şi găseşte căpitanul şi, găsindu-l, îi acordă supremul sau bun, 
viaţa. Obsedat de Caesar, dar mai ales obsedat de dotarea şi tactica 
armatelor vremii lui, lancu urzeşte în fiecare noapte planul unei armate 
uriaşe, capabilă să stăvilească Imperiul otoman şi să-l scoată din Europa. 
E profund, simplu (lon, rafinat în lecturi o ştie), credincios cu modestie şi 
are calitatea robustă a micilor nobili de arme, fidelitatea față de suzeran. 
În lumina palidă a lumînărilor, chipul fratelui încadrat de pletele negre, 
inelate, i se pare predestinat faptelor mari. Iancu îşi agită cu uşurinţă 
făptura legată, cu umeri robuşti, picioarele uşor arcuite, de călăreț, cu care 
l-a ametit pe rege jucîndu-i “De doi” şi “Bătuta” în aşa fel, încît i-a mers 
vestea de a fi cel mai bun dansator dintre aghiotanți. 

Cînd îi slujea despotului Stefan Lazarevici, la o vînătoare, a ieşit în 
bătaie un lup uriaş. Vînătorii s-au temut. Au strîns frîiele cailor neliniştiți, 
care băteau pe loc, sforăiau şi se strîngeau cap la cap. lancu a dat chiot 
prelung. A pornit în goana goanelor, a sărit buşteni şi pîraie, a trecut prin 
lăstărişuri, era spre toamna, s-a ţinut pe urma lupului care-şi rînjea colții, 
pînă l-a putut împunge cu sulița. Stefan Lazarevici i-a prezis un viitor 
strălucit. | 

.. Iancu de Hunedoara se regăseşte pe sine, cu uimitoare uşurinţă în 
funcția de Ban al Severinului. Pînă astăzi n-a făcut decît să-şi slujească 


at s 


SCN AE EN MA E ORNE 


ID G — 


~ x N 7 ZA PR Port (ga, ys a 
ED ` NE E, a DIN Xa ae Dao < ARY Ki) DS WAG EE DN METAAN, 
i” 1 $ PR | 


regele cu sabia, ca un “miles aulae regiae” — funcție subalternă, fără altă 
posibilitate decît a afirmării individuale: bun luptător, bun spadasin, bun 
călăreț, bun dansator. În fond, este cu totul altceva. Şi vrea cu totul 
altceva. Deocamdată a comandat forjeriilor din Transilvania 300 de 
cuirase pentru cai, 300 de barzi cu vîrf, cleşti uriaşi de fier pentru prins 
oamenii, barzi de lăncieri, țepuşe de împuns cu trei muchii şi acele 
tîrnăcoape de luptă husite, numite cioc de cioară, cu două brațe, unul 
terminat cu o măciulie de buzdugan, celălalt cu o lamă de pumnal. 

Pe marginea hirtii face rapid cîteva socoteli. L-a împrumutat pe 
Sigismund o dată cu 1 200 de florini, altă dată cu 300 de florini şi 
Sigismund i-a dat tîrgurile Lapi şi Comiat. În Țara Românească unde-a 
slujit cu armele în garda viteazului Dan II, aşezările de oaste ale slăvitului 
Mircea cel Bătrîn obliga pe toți proprietarii de la şase la opt boi să vină la 
oaste cu arc şi 32 de săgeți. Ăştia sînt cei mai săraci dintre moşneni. 
Mijlocaşii vin cu scut, lance şi săcure. A asistat la jocurile de halca, 
turniruri fastuoase, în care călăreţii din Tara Românească se dovedesc 
mari meşteri să arunce o suliță printr-un inel, sau tot din galop să 
săgeteze o cuşmă zvîrlita în sus. S-a informat în amănunțime despre 
oştirea otomană. Astăzi şi aici leagă ceea ce a creat apusul prin condotierii 
săi, de ceea ce a creat orientul prin armata osmană şi e sigur că punîndu- 
şi cîştigurile moşiilor (pe care le-a organizat inteligent, sprijină creşterea 
vitelor, plăteşte bine ocnarii şi minerii) în slujba echipării unei armate aşa 
cum o vede el... 

.. Galop înnebunit pe drumul priporos al cetăţii. Strigătele străjilor. 
De jos, un glas gâtuit de osteneala: 

— Din partea măriei sale despotului Gheorghe Brancovici. De grabă 
şi fără zăbavă. 

Aşa începe epopeea de arme a soldatului genial lancu de 
Hunedoara, eroul european al luptei antiotomane din a doua jumătate a 
secolului XV 


3 


La sfîrşitul celei de a două săptămîni, Iancu da Hunedoara poate să- 
şi treacă în revistă cei 300 de cuirasieri, nobili români din Haţeg, Sălaj şi 


N ISCAT AT ur a T34/ ora a St re 
SN e alla) mo KYA A i DEK ZAS 


Pa (ac 


SACII IIS EA ITI 
PI pa = aaa ': Zo pe “i s 


ai t SF — 202 bto. SP -2 ha J N 
SIA e O AANT ÎS 
r ia ZU: b SCE SLAS RN O AN 


Pe — 


Banat, carele cu merinde şi pedestrime. Mesajul despotului Gheorghe 
Brancovici e disperat. Sultanul Murad II, într-un fel ginere, se-ndreaptă 
asupra Semendriei cu 130 000 de osteni. I-a lăsat pe fiii săi să apere cetatea 
şi el însuşi, despotul, aleargă la regele Albert să-i ceară ajutor. 

E începutul lui iulie, zi fermecătoare, cu Cerna alergînd limpede şi 
rece, în unde cu chipul lui Iovan Iorgovan. Cavalerul losim Bîta şi 
cneazul Barba Neagră, în armuri, urmaţi de zece călăreți, aleargă spre 
Boroslo, unde se zice că regele zace bolnav, nu prea îndemnat să-şi 
constrîngă nobilimea la mobilizarea reală, cu toate că la 29 mai dieta de la 
Budă hotărîse războiul împotriva turcilor. 

Iancu afla în tabără la Oraviţa ca nobilimea se prevalează de vechile 
ei relații feudale, care prevăd, ca şi la poloni, slujirea suveranului numai 
în interiorul granițelor țării. Călărețul repezit de cavalerul losim Bîta de la 
Boroslo îi aduce o scrisoare în care se citesc următoarele: 

... Regele şi-a scrîntit piciorul căzînd de pe cal. Cum şchioapătă 
măria-sa, aşa şchioapătă adunarea banderiilor regale. Banderiile 
magnificilor domni şi prelați vin în silă, sînt atît de indispuse de parcă s- 
ar fi hrănit toată vara cu pere pădurețe. Regele nu poate ordona 
mobilizarea generală, pentru că n-o vreau magnificii domni. Nici dări 
pentru echiparea armatei nu poate pune, din aceleaşi motive. Ne- 
ndreptăm spre Titel, ca vai de noi. Nu cred să se adune sub steaguri 20 
000 de săbii. Nădejdea ta, magnifice Ban, rămîne Banatul şi 
Transilvania”... 

Marşul la Titel nu-i aduce decît amărăciune şi încă o dată 
confirmarea dezastrului lăuntric pricinuit de inconştiența mării nobilimi 
orbita de trufie, geloasă pe forța unuia sau altuia dintre magnați, plecată 
spre o politică haotică şi imbecila. 

Îl găseşte pe rege istovit. În fiecare seară cei de sub steaguri scot 
strigătul tradițional al dezertării “Farkaş”, adică lup şi fug din tabără, fără 
să-i poată opri sau pedepsi. Cînd Murat ia Semendria cu asalt, la 27 
august, regele are sub drapel 6 000 de osteni în care se-ncuibează 
dizenteria. Tabăra regală pare o leprozerie. Banderiile zac sub umbrare, 
străjile Iîncezesc sub soarele torid, caii moțăie nețăsălați. Doar în lagărul 
militar al Banului de Severin domneşte cea mai straşnică disciplina. 
Trîmbitele sună deşteptarea odată cu zorii. Se inspectează copitele cailor, 


CAZ Sp Ni ia m 

DUNE SHENA INSE A ARN DS 
R ziS > 49 RG: T 

DZ SED Doza PENE SAU, DA 


IP — a n = 


spinările, se ung rănile, se controlează harnaşamentul, stegarii dau ordine 
răspicate, se face revistă de efectiv şi instrucția zilnică pe jos, călare, 
manevrarea carelor şi punerea în baterie a tunurilor. 

Regele cere să fie sprijinit de subțiori. Asista la această desfăşurare 
militară, cu ochii arzînd de febră. Îi cere lui Iancu să nu-l părăsească şi 
Iancu, emoţionat, jura pe cinstea lui de oştean că va sta neclintit lîngă 
suveranul sau. Gheorghe Brancovici, despotul, se plînge peste tot de 
trădarea lancului. Fiilor săi, Murad le-a scos ochii şi i-a deportat în Asia 
Mică. Cînd regele este suit în caleasca luînd drumul Vienei, Iancu îi face 
gardă. Într-una din serile de la sfîrşitul lui septembrie, regele îl cheamă 
lîngă el. Regina Elisabeta este gravidă şi regele îl conjura pe spada şi 
onoarea lui militară, să vegheze asupra viitorului acelui prunc încă 
nenăscut. 

În cort ard lumînări multe. Regelui îi e frică de-ntunerec. De-afară 
răzbat zgomotele taberei, strigătele gărzilor, clinchetul armelor. Sînt de 
față ofițerii de ordonanţă, cu lacrimi în ochi. Cnejii şi cavalerii din garda 
Banului. Fratele său, Ion. lată-l pe rege, încredințînd viitorul regatului în 
mîinile lui Iancu, fiul lui Voicu şi nepotul lui Şerban de Hunedoara. 

Regele moare în 27 octombrie, pe drum. 

lancu de Hunedoara are de ales între guvernarea reginei văduve, 
sau o mînă bărbătească care să salveze regatul de pericolul nimicirii. 
Alege varianta a doua, sprijinit de palatinul Hedervary Laurenţiu şi toată 
nobilimea din sud, interesată în apărarea propriei existente, de toată 
suflarea consuetudinara românească. Este ales regele Vladislav al 
Poloniei, tînăr şi neexperimentat, dar cutezător. Încoronarea are loc în 
iulie 1440, la Alba Regală. Ungaria are de fapt un rege stăpîn pe 
Transilvania şi Ungaria de jos şi o regină stăpînă pe Ungaria de sus, 
sprijinită de Austria sub scutul căreia se pune, cedîndu-i o seamă de 
teritorii. O mai sprijină un condotier viteaz, comandantul de mercenari 
husiti Jan Ziskra, vechi prieten al cavalerului losim Bîta. 

În vreme ce războiul civil bîntuie patria arpadienilor, turcii executa o 
campanie în Macedonia cu rezultate fabuloase. Oşteanul de rînd poate 
oferi o fată frumoasă pentru o cizmă. 

Vladislav îl numeşte pe lancu voievod al Transilvaniei. Drum de la 
Alba Regală, călare, în fruntea detaşamentului care nu s-a înfruntat încă 


CAZ Sp N tt ia m 

DUNE AIN NSE A ARN DS 
R ziS > 49 RG: T 

DZ SED Doza PENE SAU, DA 


IP — a n = 


cu turcii, la Mehadia, unde-l lasă pe lon, apoi prin Caransebeş, la 
Hunedoara. Aici o reîntîlneşte pe Elisabeta Sălăjan, soția lui, ambițioasă, 
cultă şi rafinată Elisabeta, care-i administrează averea cu mîna dibace. la 
calea Alba Iuliei cu familiarii săi. Haţeganii şi cei din Valea Mureşului îl 
primesc cu strigăte de “traiană-n veci lancu Voda”. 

Se pot nota telegrafic impresiile cavalerului losim Bîta, la interval de 
patru ani, cînd pe aceleaşi meleaguri îl întîimpinase fumul incendiilor. 
Încrîncenarea răsculaților, cîinoşenia nemeşimii. Satele sînt firave. Turcii 
robiseră din Haţeg şi Valea Mureşului peste 10 000 de oameni. La Deva îi 
ajunge ohabnicul Vlaicu Alună ot Dragoslavele şi Podul Dîmboviţei, cu 
suita de o sută sulițe, bărbaţi bărboşi, în pieptare de piele, cu ştirea că 
Vlad Dracul, domnul şi stăpînul său, a fost ademenit la Poarta de sultan, 
primit cu onoruri: 

— “Eu însumi m-am mirat de cîtă cinste-i face padişahul, că stăteau 
ienicerimile înşirate de la poarta cetății Adrianopolii pînă la Sarai, băteau 
din tobe, sunau în chimvale, puşcăreau cu balimezurile, l-a prins porcul 
de sultan dintre noi şi l-a surghiunit la Gallipoli, iar pe coconii Vlad şi 
Radu i-a ferecat la Egrigoz. Să ştie domnia ta. lancule, că Tara 
Românească e deschisă dinspre păgîni, c-au întărit Giurgiu cu piatra 
multă şi-au mînat în țara 12 000 de spahii, aşa că ne temem şi ne sîngera 
inima să nu ne ia ocinele, să le dea spahiilor şi noi s-ajungem paşalic. Ne 
rugăm de domnia ta, ajută-ne cu oaste, cu povata, să-l scoatem pe maria 
să Vlad din puterea păgînului, că i-am jurat credinţă, aşa cum tatăl meu, 
răposatul spătar Radu Alună, i-a juruit măriei sale, Mircea Bătrînul”. 

În seara aceea de februarie 1442, la hanul “Cerbul cu stea în frunte” 
din Deva, se leagă frăția de arme între acest căpitan de călărime Vlaicu 
Alună şi cavalerul losim Bîta, atunci cînd Vlaicu Alună povesteşte cum 
travestindu-se în derviş s-a strecurat cu patru oameni de credință în 
preajma fortăreţii din Gallipoli. În radă, după trei săptămîni, a aruncat 
ancora caravela “Sfînta Treime” a neguţătorului Mircea Voinea 
Bîrlădeanu, vechi slujitor al Basarabilor. Maria sa Vlad, anunţat printr-un 
răvaş ascuns într-o rodie, la ceasul cuvenit din noapte şi-a rupt cearşaful, 
l-a răsucit, a făcut din el frînghie pe care-a-nnodat-o de-o gratie, s-a lăsat 
din turn pînă la jumătate, acolo s-a rupt funia aceea şi el a căzut pe 
platforma turnului inferior, între doi ieniceri. Maria să i-a lovit pe ieniceri 


cap în cap, pînă i-a ametit. Ei stăteau cu caii în apă. Într-o clipă, cât a ieşit 
luna, l-au văzut pe voievod sărind cu iataganul la gărzile care dădeau 
navala cu strigăte de minie. 

„. S-a băut vin de Jidvei, s-a lăudat acel vin şi cavalerul losim Bîta a 
jurat că vrea să-l vadă la chip pe voievod şi să i se-nchine pentru faptele şi 
purtarea lui demnă de eroii iubiți ai cavalerimii de pretutindeni. 


4 


Ziua de 13 martie 1442. la Alba Iulia. Zori pîcloşi, abia dezmortiți din 
găoacea înghețtului de peste noapte, în tumul cetății, lancu de Hunedoara, 
cavalerul losim Bîta, cneazul Barbă Neagră şi căpitanul Vlaicu Alună 
înzăoați. 

Sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie au fost săptămîni de 
nelinişte şi spaimă. Mezid begul de Vidin a trecut Dunărea. Tara 
Românească n-a mai aprins ciugile de primejdie. N-au mai răsunat pe 
Argeş, ori la Tîrgovişte, buciumele de alarmă. N-au mai bătut clopotele în 
dunga. Nevârstnicul Mircea, fiul voievodului închis la Gillipoli, stătea în 
scaunul moşului sau, Mircea Bătrînul, cu inconştienta copilăriei. Poate-l 
amuzau lingurile de lemn de la scufiile de pislă ale ienicerilor. Mezid beg 
urcă pe Olt în linişte deplină. Călărimile țării stau la vetre, rebegite, fără 
stăpîn. Mezid prada Valea Mureşului greu încercată. Asediază Sibiul. Un 
corp de oaste este trimis să-l atace pe lancu, prin surprindere, la Alba 
lulia. Curierii voievodului aleargă în toată Transilvania, purtînd în mîna 
semnul înfricoşător: sabia însîngerată. Însuşi cavalerul losim Bîta a 
purtat-o pînă-n Maramureş. Se cheamă la oaste norodul. lobagii 
martirizați la Bobilna şi Cluj, la Aiud şi Căpîlna. Nobilimea se fereca în 
castele. Cetele de iobagi mărşăluind spre Alba Iulia îi terorizează visele... 
Mulţimile au memoria timpului şi-a veacurilor. Conştiinţa timpului şi-a 
veacurilor. A permanentei lor pe pămîntul care le hrăneşte. A veşniciei 
schimburilor pe carele fac cu acest pămînt. îl îngrăşa cu trudă, sudoarea, 
sîngele şi carnea lor. El, generos, le desfată cu holdele şi fînațurile. Cu pita 
şi greierii. Se ridică săcuii. Bat clopotele în bisericile filigranate ale 
Maramureşului. Sună. Buciumele, prelung, în Muntii Tibleşului. 

Nopti grele a vegheat Iancu singur cu conştiinţa lui 


USS a St PSR Gk DEAN, 
UPE Ai Ve SS CEZ E RS ZA RI spa RUE RU) 


————— PS 


Răspunde-va norodul urgisit de nemeşime? 

Ce se mai poate cere acestui martir, schingiuit de nobili, robit în 
două rînduri de turci, secătuit de cămăraşii regali, jefuit de biserică? 

l-a spus-o cavalerul losim Bîta, care a văzut cîte patru iobagi, unii 
ciungi, alții orbi, înhămați în țarină la Romanaşi, să-şi are sesia... 

. Bat clopotele preacatolice şi-n ceața groasă a dimineții se văd 
mulțimile turcilor intrînd în tocmeala de luptă. Căpitanul Vlaicu Alună îi 
descrie aşezarea oştirii, steagurile comandanților şi-i arată, dincolo de 
tabără din Barabant, pe Ampoi, mulțimea robilor, abia desluşita între 
cămilele şi harabalele Urdi Alaiului. 

În curtea interioară a cetăţii intra la galop, în cuirasă neagră de oțel 
lucrat la Florenţa, episcopul Gheorghe Lepeş. Îşi ridică viziera coifului. 
Strigă că e gata de luptă. Cavalerul losim Bita trece prin chinurile iadului. 
Ar smulge arbaleta din mîna celui mai apropiat oştean şi l-ar răpune pe 
cel mai crud dintre sălbaticii prigonitori ai răsculaților de acum patru ani. 
Undeva spre Blandiana şi dincolo de Mureş spre Berghia se văd 
apropiindu-se cete de pedestraşi. 

Iancu de Hunedoara îşi fixează coiful cu mişcarea înceată şi sigură a 
oşteanului încercat. Lupta se desfăşoară rapid. Episcopul Gheorghe Lepeş 
ataca la galop cu banderiile episcopale, fără să țină cont de prevenirea 
căpitanului Vlaicu Alună şi anume: cînd turcii se retrag, nu e semn că sînt 
ŞI învinşi. 

Turcii fug din calea cavaleriei, pliindu-şi aripile. Episcopul războinic 
triumfa sub armura. Va smulge victoria din mina valahului parvenit şi-i 
va demonstra regelui reaua lui credință, atunci cînd a decretat 
mobilizarea generală. Vede spatele ienicerilor. Se-ncîntă la peisajul 
multicolor al oştirii otomane. Şalvari verzi, işlice roşii, turbane, iatagane, 
platoşe din piele, coifuri rotunde cu apărătoare de ceafă, totul într-un 
caleidoscop multicolor, foarte aproape de spada lui catolică. 

Sunete stridente de trîmbita îi ciocăne coiful de oţel... 

. Văzuţi din față, ienicerii i se par mai puţin interesanţi. Trece 
Ampoiul umflat, cu apele tulburi şi da cea dintii lovitura de spada în 
numele lui Hristos şi-al reprezentantului sau pe pămînt, papa. 

Spusele căpitanului Vlaicu Alună, se adeveresc mai repede decît se 
aşteptase el însuşi. 


RSC ENNEA cela PSR EVA DSe AAN, 
LORON K AN EN LR SU ca ae SU 


a e 


ta pă 


WE ` NE E, KE PANONE KNA A, RGI D AR 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MAA: 


La un semnal, centrul otoman se-ntoarce spre banderiile episcopale, 
în vreme ce aripile, spahii căliți în lupte, se-nchid pe flancurile şi-n spatele 
lor. lancu de Hunedoara remarca fiecare mişcare a trupelor inamice. 
Ordonă atacul. La aripa dreaptă călăreşte în cuirasă lui azurie lon de 
Hunedoara. Goneşte spre Sîntimbru, acolo unde se ivesc întăriri osmane. 
Sînt atîtea gînduri sub coifurile familiarilor lui Iancu! Cînd cavalerul 
losim Bîta îşi pleacă lancea pentru împuns, ştie că luptă acum să-l scoată 
de sub iatagane pe sinistrul calau al iobagilor, Gheorghe Lepeş. Ropotele 
cavaleriei grele îi calca gîndurile în copitele cailor. 

Şarja impetuoasa rupe încercuirea. lancu ajunge în preajma 
episcopului, lac de sudoare sub cuirasa. Se sună retragerea. lon de 
Hunedoara intra în sulițele unui corp de spahii, ieşit la galop din 
Sîntimbru. Se lupta bărbăteşte, cu deznădejde, ca să atragă aici spahiii 
care i-ar putea învălui fratele. O clipă între viaţă şi moarte. Între ceea ce-i 
asigură lancului, prin luptă şi ceea ce-şi asigura sieşi, dînd dosul. 
Recunoaşte, ca şi în alte dăți, superioritatea fratelui său. Da pinteni. 
Ridică spadă. Călăreţii de Haţeg fac un ultim şi sublim efort. Cad pe rînd, 
masacrați de ienicerii care se strecoară printre caii spahiilor, îi smulg din 
şei şi-i asasinează cu hangerele. lon de Hunedoara se bate la spada pînă 
cînd este spintecata burta calului. Cade sub junghere şi singe i se 
revarsă cald, peste cuirasa azurie, imaculată... 

. Iarăşi Ampoiul. Calul episcopului se poticneşte. Trec în goană 
călăreţii banderiilor decimate. Episcopul încearcă să rămînă în şa. Îşi dă 
seama că e pierdut în clipa cînd alunecă pe gâtul calului. Cade-n Ampoi. 
Apele îl rostogolesc la vale. Se ridică într-un genunchi. Cuirasa plină de 
apa îl sufoca. lată cei dintîi spahii. O dată cu ei, moartea. 

După-amiază îl găseşte pe lancu înfrînt, la adăpostul cetății. Turcii 
prada morţii. Seara, în gerul subțire de martie şi-n cerul sticlos în care 
licăre verde Steaua Ciobanului, se văd focurile aprinse prin codrii 
Trăscăului de cetele iobagilor, pornite în ajutor 


5 


Au fost trei zile între disperare şi speranță. Turcii prada 
împrejurimile Alba luliei sub ochii voievodului. Noaptea, la locuri 


Sie 


SEP e IT Za 


Ph A ud 


ID G — a 


a n = 


însemnate cu focuri tainice în lunca Mureşului, mai sus de Vint, ori chiar 
sub zidurile cetăţii, cetele de iobagi trec apa cu podurile plutitoare. La 
adăpostul întunericului se strecoară între ziduri. A treia zi se prezintă 
secuii. A patra zi trupele saşilor sub comanda judelui regal Anton 
Trautenberger. Se notează aici ca în noaptea de 18 spre 19 martie 
cavalerul losim Bîta împreună cu Vlaicu Alună şi doi oameni de arme s- 
au strecurat pînă la locul unde unul dintre supraviețuitorii şarjei conduse 
do lon de Hunedoara îşi văzuse suzeranul căzînd sub iatagane. L-au 
căutat la lumina ofilită a fînarelor oarbe. lancu i-a aşteptat în camera de 
gardă, pînă-n zori. A cerut să fie lăsat singur, cu mortul. Tot în zori a luat 
calea Sibiului căpitanul Vlaicu Alună, travestit în ceauş de spahii, urmat 
de patru din oamenii lui, cunoscători ai limbii turceşti. Se ştie cu precizie 
că acest căpitan îndrăzneț s-a strecurat în tabăra lui Mezid beg, aşezată pe 
dealurile de deasupra Cibinului. A participat la adunarea spahiilor, unde 
Mezid beg însuşi, încărcat cu fireturi de aur, a descris copios armura, 
coiful şi armele lui lancu de Hunedoara, făgăduind celui ce-l va aduce 
mort sau viu douăzeci de roabe, o sută de cai şi un timar de zece sate în 
apropierea Sofiei. Era în ziua de 20 martie, un soare darnic lumina 
zidurile şi turnurile cetății Sibiului, iar muntii închideau zărea trandafirie 
a sudului, cu piscurile lor înzăpezite. În lunca Cibinului pocniseră 
miîțişorii. Primăvara urca spre Răşinari şi Cisnădie în miresmele 
ameţitoare ale sevelor vegetale. În aceeaşi noapte, căpitanul a luat malul 
Cibinului pînă la Cristian. De aici, ferind patrulele de spahii, s-a-ndreptat 
la trap spre Sălişte. Acolo a-ntilnit cele dintii patrule ale lui Iancu de 
Hunedoara şi pe comandantul lor, cavalerul losim Bîta. La amiază sosesc 
ostile, iar la miezul nopții, trupele încărcate pe căruţe şi banderiile 
poposesc la două leghe de tabăra lui Mezid beg. Se văd luminile din 
turnul bisericii franciscane şi-n liniştea profundă a nopții se-aud strigătele 
caraulelor otomane. Sfat de război. lancu de Hunedoara îşi stăpîneşte 
greu durerea. Ion i-a fost frate şi mîna dreaptă. La nevoie i-a fost spada şi 
sfetnic. Spune că a bătut ceasul să nu mai aştepte iataganul osman, 
precum mielul jungherul, ci să treacă de la apărare la atac. Sfatul se ține 
lîngă un foc mocnit, tupilat într-o surpătură. Vlaicu Alună descrie exact 
dispozitivul taberei. Povesteşte ce-a văzut cu ochii lui la adunarea lui 
Mezid beg. La acel sfat de oaste se afla viteazul Simion Comanean, din 


ce i9/ Sp PN St iar p" inte A A pi 
De ta NS Cel 


Cei SSC 


E MTA 


ta pă 


WE ` NE E, KE PANONE ZÝ A ETO AE 
É; 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


garda voievodului. Se oferă să-mbrace armura lui Iancu pe tot timpul 
luptei. 

Deasupra licăre stelele, Cibinul îşi cîntă pasurile şi ostenii tac dintr-o 
dată, înnegurîndu-se. Pe aproape, ca de atîtea alte ori, simt cu toții aripa 
rece a morții. Tace şi Iancu. Tîrziu, cavalerul losim Bîta: 

— Noi zicem să te-nvoieşti, măria-ta. 

. Dimineaţă îl găseşte pe acel de neuitat Simion Comanean în 
armura voievodului, c-o garda de 500 viteji, la centrul dispozitivului de 
luptă. Sînt de față trupele de consuetudinari din comitatele Hunedoarei şi 
Clujului, Tîrnavelor şi Turdei. Saşii în armuri, sprijiniți de arbaletieri 
împlătoşați, secuii cu halebarde şi lănci, iar la flancuri banderiile hațegane 
ale voievodului, cu viziera trasă şi lancea la picior. lancu de Hunedoara, 
în strai simplu de haţegan, trece la galop prin fata unităților. 
Consuetudinarii şi familiarii lor, iobăgimea cu îmblăcii şi țăpoaie, cu 
coase şi ghioage, au uitat astăzi, şi-aici, sîngele vărsat în răscoală. 
Freamătul din rînduri îi vorbeşte voievodului de procesele acelea 
profunde petrecute în conştiinţa mulțimilor, procese pe care numai 
urechea lui le poate sesiza. Din pămîntul aburit al patriei se ridică odată 
cu ciocîrliile chemarea nestăvilită, irezistibilă a permanenței... 

Goarnele. Trîmbitele. Huruitul greu al tobelor de cavalerie. Numai 
cînd se pornesc mulțimile ardelene, Mezid beg înțelege că s-a schimbat 
ceva în oastea voievodului. Mirajul armurei purtate de Simion 
Comaneanu atrage şarja impetuoasa a spahiilor. Din obiectiv al unei 
manevre, lancu de Hunedoara devine mitul încleştării. Spre falsul 
voievod converg toate eforturile turcilor. Lupta e disperată. Ce sentiment 
va fi trăit acel oştean nobil, care se oferă sacrificiului cu întreaga 
răspundere a momentului? Ce sentiment va fi trăit voievodul, în 
momentul cînd spahiii lansați în marş-marş, izbucniți parcă din inima 
Asiei îndepărtate, se prăvălesc asupra gărzii lui Simion Comanean şi cînd 
pe deasupra turbanelor, a lăncilor şi-a coifurilor, vede ridicîndu-se într- 
un avînt disperat ca o chemare şi un regret spada acelui luptător 
cutezător. 

Ramătul din oştirea otomană, strigătele fanatice ale dervişilor, 
impetuozitatea noului atac confirma ideea lui Mezid beg. Odată căpetenia 
înfrîntă, oastea se va debanda şi “să vină cîinele de lancu aici, ca să ne 


SEIF sate DE SL R 


ID G — 


377 


ofere o biruință şi mai strălucită”. La semnalul trîmbitelor, sibienii ies din 
cetate la galop. Pe malul Cibinului aleargă răşinărenii şi jinarii. lancu 
conduce contraatacul, urmat de mulțimile care-şi aveau femeile robite în 
tabăra begului. Se-mplineşte altfel destinul pe care Mezid i-l hărăzise 
voievodului. Cînd izbucneşte panica, Mezid, urmat de fiul său, se-aruncă- 
n lupta vitejeşte. Şarja condusă de căpitanul Vlaicu Alună, lîngă care 
călăreşte scara la scara cavalerul losim Biîta, despica garda begului. 
Căpitanul Vlaicu Alună îl cunoaşte pe Mezid de cîțiva ani. A fost doar 
solul care l-a chemat pe voievodul Vlad, la înalta Poarta. ÎI ajunge din 
galop şi tot din galop îl despica la ceafă. Cavalerul losim Bita îl străpunge 
cu lancea pe fiul begului, sărit în apărarea tatălui. 

Tot acolo, la acea luptă se disting prin vitejie trupele Făgăraşului, 
sub comanda lui Basarab, fiul viteazului Dan II, cărora voievodul, nu fără 
intenţie, le ordona să execute urmărirea oştirii înfrînte. 

Dornic să se urce în scaunul tatălui său, acest Basarab cu trupele din 
feudele Amlaşului şi Făgăraşului nimiceşte toate cetele de turci găsite în 
drumul spre Tîrgovişte. 


ÎN CARE AFLĂM CU SURPRINDERE 

DE ÎNSEMNĂRILE UNUI SCUTIER BEARNEZ, 
PREACINSTITUL CAVALER JEAN D'OSSAU; 
DE NIŞTE ÎNTÎMPLĂRI 

ALE CĂPITANULUI VLAICU ALUNĂ, 

DE O FLOTĂ CRUCIATĂ 

ŞI DE O RĂZBUNARE 

A COCONULUI DOMNESC VLAD 


1 


Din martie în septembrie 1442, Iancu de Hunedoara coborîse la 
Tîrgovişte, unde-l înscăunase pe Basarab. Rămăsese la curtea din 
Tîrgovişte cavalerul Iosim Bîta, ca om de încredere. O dată cu el un 
contingent de Făgăraş, garda domnului. Căpitanul Vlaicu Alună trecuse 
pe la moşia mamei sale din Podul Dîmbovitei, unde avusese sfat de taină 


USE, a îsi A ae a 
LNO: A ESSEN ZA E SU SL RSS X U ae A PESU 


-e—a GŘ 


N cc tg ATN ayog yga maco 
UNSL PANSA AR TSA 


cu ohabnicii Stefan Spulber, Radu ot Arefu, Neacşu ot Bengeşti şi o sumă 
de cneji de la plaiuri, cărora nu le convenea domnia Basarabului. Aşa că 
pe la sfîrşitul lui mai a luat calea Andrianopolii, cu ştiri pentru maria sa 
Vlad Dracul. Între timp, Iancu de Hunedoara trimisese regelui Vladislav 
înconjurat de nobili poloni (care-şi împărţiseră cu dărnicie toate fiefurile 
dintre Dunăre şi Marea Egee, visînd o cruciadă victorioasă împotriva 
turcilor) capul lui Mezid beg şi-al fiului său. Capetele au fost aşezate într- 
o ladă tapisată, în jurul lăzii s-au aranjat cele mai frumoase trofee, coifuri 
şi săbii de Damasc încrustate cu rubine, platoşe orientale şi hangere, totul 
într-o căruță drapată, trasă de zece cai. Deasupra lăzii, un ienicer 
venerabil, cu barbă albă. El va povesti regelui victoria voievodului lancu 
de Hunedoara. Victoria îi asigura voievodului o pradă copioasă. Îşi 
înzestrează banderiile. Atelierele de pe domeniile voievodale, ca şi cele de 
pe moşiile proprii, produc de sîrg care a căror schițe le desenase singur. 
Forjeriile Sibiului, Braşovului, Bistriţei şi Sebeşului lucrează zi şi noapte. 
În catedralele germanice şi italice se oficiază slujbe în cinstea 
învingătorului. La Buda se celebrează serbări populare. Regele îl 
copleşeşte cu onoruri şi îndeosebi promisiuni. lancu de Hunedoara, 
oştean călit, păşeşte cu fermitate în domeniul politicii. Şi-a asigurat Tara 
Românească şi Moldova. În Albania, George Castriota, teribilul fost 
ienicer, Scandenberg, lupta homeric pentru libertatea poporului său. 
Cneazul Barba Neagră de Cornereva, cu o gardă de zece cornereveni şi 
patru bărbați din Clisura, cunoscători ai limbii sîrbe, pleacă la 25 mai din 
cetate de la Meegie (Mehadia) să-i ducă lui Scandenberg scrisoarea 
voievodului în care i se propuneau acțiuni comune antiotomane. La 
Buda, versatilul Gheorghe Brancovici întrezăreşte mîntuirea ţării, prin 
forța armelor purtate de Iancu. 

În sarai la Edirne, sultanul îşi convoacă divanul. Trebuie 
contracarata influența lui Iancu de Hunedoara, la Kara Iflak. Trebuie 
luate măsuri drastice pe tot frontul de luptă împotriva Ungariei. Soluția 
divanului este eliberarea lui Vlad Dracul, sub jurământ că nu va lua 
armele împotriva înaltei Porţi şi desigur, o solie la Buda, cu oferte de 
pace, dacă regele va ceda sultanului cetatea Belgrad. Aşa se face că acel 
credincios căpitan Vlaicu Alună îşi găseşte suzeranul înconjurat de 
onoruri la Edirne şi-l escortează entuziast pînă la Tîrgovişte, în fruntea 


pe 


DAETA NOAE RENDET RAE 
R i) ARN Lup SEUTA ESUS 


IP — — a 


At > ul A = 


ta Rp 


FISA R DANS CUNN Aaa ARY, FN Ei Eg 
i” 1 $ PR 


x; 


N Pda PESE 


alaiului din care fac parte cîteva mii de spahii, chezăşia urcării în scaun a 
voievodului. 

Sînt zile de iunie, în care voievodul îşi mărturiseşte planurile, 
călărind la pas, pe drumul întoarcerii. Căpitanul îi spune adevărul, cu 
mîna pe inimă. Toată ţara vrea să scape de robirile şi samavolniciile 
turcului. Nu poate fi alt drum decît alături de Iancu de Hunedoara. I-a 
văzut puterea. Este singurul capabil să se ridice împotriva osmanilor. Să-i 
încredințeze lui scrisorile către lancu de Hunedoara, după ce-l vor fi 
alungat din scaun pe Basarab. De la Răcari, căpitanul Vlaicu Alună, cu 
500 de călăreți de la căpitănia Roşilor de Vede, goneşte spre Tîrgovişte să- 
| întîlnească pe comandantul gărzii făgărăşene, cavalerul losim Bta. 
Întilnirea are loc la Ulmi, în seara de 23 iunie. Cavalerul losim Bîta se 
recunoaşte învins. Intră cu toată garda sub protecția căpitanului. Cavaler, 
îl anunţa pe Basarab, care, părăsit de toți, ia calea Branului în goana- 
goanelor. 

La Egrigoz, în fortăreață, sînt prizonieri fiii voievodului Vlad Dracul. 
Voievodul călăreşte spre Tîrgovişte într-un solilocviu dramatic. Tara cere 
ridicare împotriva turcilor. El a jurat pe Biblie că nu va ridica armele, iar 
sultanul îi ține ferecați pe cei doi coconi scumpi inimii lui, Vlad şi Radu. 

. Trecem peste mîhnirea curții la auzul ştirii acesteia. Tîrgoviştea îl 
întîmpină cu dangăt sărbătoresc de clopot. Acoperişurile de ardezie şi 
țiglă, zidurile cetăţii, turlele strălucesc îmbăiate în lumina darnica de 
vară. Vlad Dracul îşi întîlneşte doamna, mama coconilor săi şi o dată cu 
ea, din nou, sfişietor, conştiinţa. 

La confluenta dezbaterilor lui interioare, cu dorința curții; sfişiat 
între nopţile de nesomn, cînd ascultă jelaniile mamei şi cheamă amintirea 
vie a tatălui său, Mircea Bătrînul; voievodul se găseşte pe sine în sensul 
adînc al dorințelor norodului sau. Îi cere lui Iancu de Hunedoara arme şi 
tunuri. În ziua cînd încep să bată clopotele mitropoliei în dunga, răzbat şi 
chemările buciumelor pînă la căpităniile de margine. Holdele se taie, în 
pîrg şi-n iulie, călărimile se-nfățişează la căpitanii, cu armele părinților 
coborîte din grindă. 

Două destine se-ntilnesc sub cerul amenințător al veacului XV: Iancu 
de Hunedoara şi Vlad Dracul. 


mimi m 


SCIO AE EN CLU RSS 


ID G — m 


2 


Într-una din lăzile unui venerabil notar gascon din Orthez, istoricul 
a găsit documentele despre care s-a vorbit pe larg la începutul acestei 
cărți. Ele însumează însemnările bravului scutier bearnez, cavalerul Jean 
d'Ossau, martor ocular al bătăliei de pe Ialomița, purtată de acel teribil 
“Chevalier blanc de la Valachie”, cum îl numeşte pe lancu de Hunedoara, 
în compania lui “Vlad le Diable”, din care pomenitul scutier a făcut idolul 
său preferat. 

Înainte de a-i da cuvîntul în cele ce urmează, notam ca în vara lui 
1442 Iancu de Hunedoara răsplăteşte din belşug pe aliații din sînul micei 
nobilimi transilvane şi îndeosebi pe hațegani, înzestrîndu-i cu moşii pe 
nobilii din Turdaş, Geoagiu, Iladia, Rîul Alb, Vad şi Rîul Bărbat, că 
stabileşte un program riguros de instrucție pentru trupe şi că aliatul sau 
Vlad Dracul curata tara de turci la sfîrşitul lui iulie, cu atîta ardoare, încît 
sultanul, exasperat, îi ordonă lui Sehabbedin, beglerbegul Rumeliei, ca în 
fruntea celor 80 000 de oşteni ai săi, ajutat de şase begi mari şi sangiaci 
din Anatolia, să-l descăpățineze pe trădător, să-i transforme tara 
nesupusa în paşalic şi după ce-o va călca în picioare, să pustiasca 
Transilvania. | 

Trecem peste jalea adusă de cotropitori, peste tînga clopotelor, peste 
nopțile de spaimă ale băjenarilor şi ne-ntilnim cu scutierul Jean d'Ossau, 
un fel de picaro cu ochiul limpede şi realist, cu sufletul deschis, bun de 
glume, mare amator de vinuri vechi şi femei tinere, rătăcit pe meleagurile 
noastre o dată cu seniorul sau... 


9 


.. “Pe don Pedro Vasquez de Saavedra să-l țină Dumnezeu mulți ani 
în armura lui, dar îndeosebi să-i țină dărnicia cu care-şi răsplăteşte 
scutierii. Cum n-are decît unul şi mi se pare că răspunde la numele de 
Jean d'Ossau, cum şi pe mine mă cheamă Jean d'Ossau, dacă-mi aduc 
bine aminte, s-ar putea că ai mei să fie pistolii aceştia de aur, dăruiți azi 
dimineața cînd m-am prăbuşit din şa la poarta signoriei raguzane, unde 
se ține consiliul de război al Flotei, sub preşedenţia contelui burgund 


si E 3 / Ta DTN wr Ann A A a rE vA 
WE? Sk AN SN SINNEN, D EAA 
ODA NE jj NEN y P aei ION 2 sii NA Ng p 
NE OR ONEN ENNES SIL EE 0 ai 


n 
DN a S S m a. a IMà ×MMiIUl iSIS- R a 


WETA STN dd ka a m w 
DUNE PRONE IRN PISA XK 
R ziS > 9 QG. T 

GAENE WIENE, 


IP — a n = 


Walerand de Wavrin. 

E noapte. Scriu la lumina ofticoasa a unei lumînări de seu. Cele de 
ceară sînt prea scumpe pentru punga unui scutier bearnez. Valurile 
Adriaticei spala piciorul turnului. S-ar putea să ne-ntoarcem în Valahia, 
cu flota. S-ar putea să mă-ntorc alături de don Pedro. Am văzut care-i 
puterea turcilor. Am văzut îndeosebi puterea voievodului Iancu de 
Hunedoara şi m-a cucerit voievodul Vlad le Diable. Ar fi bine că raportul 
dat în fața mai marilor flotei să-l trec aici, cuvînt cu cuvînt. Poate voi găsi 
un librar care să mi-l tipărească şi care să-mi facă numele la fel de cinstit 
ca şi faptele. 

Am să-ncep chiar cu ziua bătăliei, pentru că povestirea drumului de 
la Raguza la Alba Iulia şi de acolo spre sud, în Valahia Transalpina, e 
scrisă aproape în întregime. Deci eu, Jean d'Ossau, scutier al seniorului 
don Pedro Vasquez de Saavedra, prea viteaz nobil spaniol chemat de 
sanctitatea sa papa la cruciadă împotriva turcilor, care se pare că-i produc 
mare spaimă şi o la fel de mare scădere a veniturilor, am fost trimis cu o 
scrisoare tainică la guvernatorul Transilvaniei. În scrisoarea pe care am 
învăţat-o pe dinafară se spunea că, dacă guvernatorul jura pe sfînta cruce 
că va trece Dunărea şi-i va ataca pe turci în Balcani, flotele Burgundiei, 
Maltei, Sanctităţii sale şi Genovei îi va ataca prin Bosfor, tăindu-le 
legătură cu Asia Mică, înecîndu-le flota şi ajutîindu-i pe bizantini să-i 
atace pe uscat. Cu ajutorul Domnului şi al armelor, aceste armate unite 
vor mîntui Europa de păgînii lacomi şi fără de lege. 

Pe guvernator l-am găsit în noaptea de 1 spre 2 septembrie, în tabăra 
de pe rîul Ialomița. Călărisem 17 ore în şir, cu platoşa şi coiful pe mine, cu 
sulița la picior şi eram gata să-mi dau sufletul de osteneală. În cortul 
guvernatorului am văzut şi cunoscut nobili înspăimîntători, purtînd 
nume şi mai înspăimîntătoare ca Nicolae Bizere şi Ion Ungur, Vlad de 
Caraşova şi Uţa de Jidovin, stegarul Marin de Ciclova, cavalerul losim 
Bîta, voievozii Ion de Valea Bradului şi Stefan de Rîul Alb. Am fost 
prezentat chiar cumnatului guvernatorului, fost vicevoievod al 
Transilvaniei, Nicolae de Ocna Sibiului. Dar mai presus de toți, strălucea 
voievodul Valahiei, Vlad le Diable, care era acolo îmbrăcat într-o za 
subțire de Damasc, cu o mantie din cea mai fină purpura agățată pe 
umăr. Numai cu rubinele, diamantele şi safirele care-i încrustau garda 


sabiei, teaca, centura şi paftaua mantiei aş fi 
putut cumpăra un baronat în Bearnul meu 
natal. 

Atletic, cu trăsături vultureşti, cu ochii 
negri şi neliniştiți, nobil pînă-n vîrful 
unghiilor, voievodul îi reproşa tocmai 
guvernatorului faptul că-l trădase cînd fusese 
prizonierul sultanului, protejindu-l pe un alt 
voievod, Basarab. Cînd am venit, din 
considerație pentru mine, a-nceput să 
vorbească italieneşte. Guvernatorul vorbeşte 
şi el o italiană dulce, îl servise în tinerețe pe 
ducele Filippo Visconti al Milanului şi-l 
cunoscuse pe condotierul Francesco Sforza. Dealtfel în cort se aflau cîteva 
sfeşnice de argint cizelate la Florența, un scrin şi o măsuță sculptate de 
mîinile meşterilor italieni. După cîte am înţeles, nobilii de față erau vasalii 
guvernatorului din provinciile Caras şi Hunedoara, veniți să-l slujească 
cu familiarii lor. Prăfuit şi rupt de oboseală, cum ajunsesem, nu-mi ardea 
de consiliu cu toate recomandările seniorului meu de a vedea, auzi şi 
înțelege totul. Am predat scrisoarea şi am cerut îngăduința să mă retrag. 
Am fost condus într-un cort alăturat, unde ştiu că am fost dezbrăcat, 
descălțat şi spălat de o namilă bărboasă, apoi m-am lăsat să cad pe o 
blană de urs, unde am adormit într-o clipă. M-a trezit în zori răpăitul 
vesel al tobelor. Aceeaşi namilă bărboasă mi-a prezentat hainele periate, 
bătrîna mea cuirasa frecată luna, cizmele lustruite şi, mai presus de toate, 
un dejun regesc alcătuit dintr-o jumătate de duzină de potirnichi grase, 
un picior de iepure împănat cu slănină şi usturoi, un piept de curcan 
umplut cu stafide, o miere de aur, totul stropit din belşug cu vin 
chihlimbariu, generos ca însuşi Olimpul. Am onorat bucățele, dărnicia 
gazdei şi faima mea de bearnez, devorînd totul cu cea mai mare 
conştiinciozitate. Să fie binecuvîntate meleagurile care îngraşă asemenea 
potîrnichi şi pe care se prăsesc asemenea iepuri fragezi. Să fie 
binecuvîntat soarele care rumeneşte strugurii capabili să se transforme 
într-un asemenea vin. lobele huruie ameninţător, trîmbitele sună 
adunarea şi nu se cuvine să mai întîrzii o clipă, cu atît mai mult cu cît 


Pe ate ia Op NISA TAL D a St VA > 
AOT ATE AN 
OD AS AN: SOSEN LU DA (sul 

SL Le SSI Lp pi Mr te Se VE CDR za 


DO N E a a 


e ce AS pese e 
SS Da eee 


; 
f 

= ZU: 
DD. 


Pe — 


unul din scutierii guvernatorului mă aşteaptă afară. Pamplona, straşnică 
mea iapa navareză, ferchezuita, adăpata şi sătulă, nechează veselă. Sar în 
sa şi-l urmez pe scutier, se pare acel cavaler păros numit după numele 
cucernicului sfînt losif, sub un cer albastru mediteranean. 

Cu fiecare pas făcut îmi dau seama că mă aflu în mijlocul unei oştiri 
nemaivăzute de mine. Hei, amice Jean d'Ossau, se cuvine să căscăm ochii 
şi pe sfînta madona din Tarbes să memorăm totul. Cortul în care am 
dormit e situat pe clina unei coline. În vîrf, guvernatorul călare îşi împarte 
ordinele. Să-l lăsăm să şi le împartă şi, făcîndu-ne că l-am scăpat din 
vedere pe scutierul cu nasul vîrît sub viziera, s-o luăm pe după carele 
astea enorme, la care se înhamă cîte trei perechi de cai. 

Parbleu, spectacolul e uimitor. Colina stăpîneşte întregul ținut. Nu 
cred c-ar fi lipsit de interes pentru viitorii mei admiratori să descriu locul 
bătăliei şi spectacolul taberelor adverse, vrednic mai curînd de pana 
bătrînului Homer decît de cea jumulita a unui biet scutier bearnez. Sînt 
un vechi soldat obişnuit să primească loviturile de sulița în cuirasă, dar 
vederea taberei turceşti îmi ridică şi-acum părul măciucă, sub morionul 
meu spaniol. Închipuiți-vă un guler alcătuit din trei şiruri de care şi 
harabale, strîns pe creştetul unui podiş. în interiorul gulerului, miile de 
corturi multicolore ale inamicului, printre care se foieşte o mulțime 
nenumărată de războinici. Şiruri lungi de călăreți cu blăni de animale 
spînzurate pe umeri, cu coifuri rotunde şi strălucitoare îşi duc caii la apă. 
În afara zidului de căruţe care protejează tabără sînt legate la conovaţ 
cămilele. Este îndeobşte cunoscut acest obicei ticălos al păgânilor. Mirosul 
spurcat al acestor animale cocoşate înspăimînta caii oricărei cavalerii 
europene, apărîndu-i pe musulmani de atacurile prin surprindere. Rag 
atît de jalnic, încît Pamplona se frămîntă neliniştită cu toate că ne desparte 
mai bine de-o leghe. Furnicarul acela omenesc — colorat cu verde, roşu, 
albastru şi cărămiziu, cu luciul sulițelor fulgerînd în soare, cu behăitul 
oilor ţinînd isonul cămilelor, cu mugetul bivolilor secondat de tipetele 
unor trîmbite şi cu răcnetele omeneşti chemîndu-l pe Alah — trebuie să- 
ntrunească o sută de mii de săbii. 

Capedediou! lată-l că se revărsă în fata taberei. Toată Asia e 
prezentă. Şiruri nesfîrşite de spahii cu pelerine roşii galopează la galop 
mic spre flancul drept. Pământul a-nceput să răpăie înfundat. În flancul 


WOSE 


zoar SEN Z 5 
DSE e aa e á 


; 
f 

= ZU: 
DD. 


Pe — — 


stîng galopează spahii cu pelerine galbene, urmați de o cavalerie 
înspăimâîntătoare, numai în platoşe din piele de bivol, cu scuturi rotunde, 
sulițe, iatagane şi coifuri de oțel lustruit, prevăzute cu nazal şi apărătoare 
de ceafă. Cîte opt perechi de bivoli trag tunurile la centru. Sînt după 
aprecierea mea acele “bombardae magnae” incapabile să bată mai 
departe de 250 de paşi cu ghiulele de fier şi 300 cu ghiulele de plumb, 
sortite pieirii in caz de retragere. Pe Sfînta Madona din Tarbes, infanteria 
asta verde, cu archebuza la umăr şi iataganul la şold, nu poate fi decît 
teribilă ienicerime. Mărşăluieşte ca la paradă, în sunetul ascuţit al 
țimbalelor. În spate, ei bine, domnii mei, în spatele ienicerimii, călare pe- 
un cal arab alb ca spuma, gardat de două tuiuri şi escortat de un escadron 
de spahii în cuirase aurite, s-a arătat comandantul oştirii inamice. Măreţ. 
Îmi scot morionul şi-l salut cu cea mai elegantă plecăciune făcută de un 
bearnez. M-a văzut? Politetea aparține zeilor. lată-l că-mi răspunde. 
Poarta coif de aur cu egreta albă. Platoşe... Guvernatorul nu se lăsă cu 
nimic mai prejos. Caramba, cum ar zice simpaticul meu senior. Aici 
domneşte o disciplină de fier. Tabăra guvernatorului s-a pus în mişcare ca 
sub porunca unei baghete magice. Carele de luptă, sau taborite cum le va 
spune mai tîrziu venerabilul meu mentor în ale oştirii guvernatorului, 
cavalerul milanez Giacomo Petrucci, au format două puncte tari în 
flancurile oştirii. Este bine să se ştie că la fiecare al cincilea car e agățată o 
falconeta cu calibrul de cinci degete, care trage proiectile de 10 unicii; ca 
la 20 de care se leagă o cerbottana, tun lung de opt picioare, vrednic să 
scuipe un bolovan de două livre şi că fiecare car de luptă are un echipaj 
compus din 20 de războinici şi anume: 2 puşcaşi, 6 arbaletieri, 4 luptători 
cu îmblăcii, 4 halebardieri, 2 scutieri şi 2 conductori călări. O adevărată 
fortăreață pe roate, necunoscută în armatele Burgundiei sau regelui 
Franţei. lată carele aşezîndu-se în careu la flancuri, după cum spuneam. 
Nici o cavalerie din lume nu va fi capabilă să zdrobească aripile 
guvernatorului şi asta ar trebui s-o înveţe şi căpitanii companiilor noastre. 
Uf! A-nceput să fie cald. Morionul îmi frige țeasta şi sub cuirasa miroase a 
cuptor încins. Aha! lată celebra formaţie “cuneus” adoptată de 
guvernator şi executată cu o măiestrie rară. La centru, în fata ienicerimii, 
intra în dispozitiv cuirasierii. Pămîntul răpăie ca izbit de mii de 
buzdugane. Cuirasele oamenilor şi ale cailor aruncă o ploaie de scîntei. 


-r y 


WOSE 


>a“ 
| DY a Fa DA WG 
A OEN ENI EENES 


IP — — a 


IC LA Sr EN 
ENI PEON SRE EW D 
7 Ter 
SuN 
E 4 


Panaşele flutura în vînt. Lăncile zgîrie cerul. Oamenii călăresc cu vizierele 
ridicate. Vor să mai soarbă o gură de aer curat înainte de şarja. În spatele 
cavaleriei cuirasate s-a aşezat o linie de lăncieri grei, îmbrăcați în armuri 
negre. Cu cît privesc mai mult rînduiala oştirii, cu atît îmi dau seama de 
geniul guvernatorului. În flancul stîng şi-a pus puşcaşii, avîndu-i în linia 
a doua pe arcaşi şi arbaletieri. Soldaţii aprind manganul din tăvițe. Unii 
sînt înarmați cu spingarde, celebrele puşti ungureşti montate pe-un 
suport de lemn. Batalioanele de cehi mînuiesc puştile numite rucnice, cu 
țevi cilindrice şi cu fitilul agăţat de serpentin, în apropierea bazinetului. 
Aripa stîngă e alcătuită din două coloane de cavalerie, în linia întîi, 
cavaleria uşoară a vexilarilor eqvites, stegarii călăreți, avînd în spate 
escadroane de cavalerie grea, cuirasata, sprijinită pe careul de care. În 
flancul drept, o linie de lăncieri, avînd în linia a doua arcaşi valahi şi 
unguri, iar la aripa dreaptă acelaşi dispozitiv ca la cea stîngă. Închipuiţi- 
vă toată această formidabilă armata cuirasată, aşezată ca un unghi de oțel, 
cu vîrful arătînd spre centrul turcesc alcătuit din ienicerime. În rezervă, 
guvernatorul tine miliția portală alcătuită din oamenii nobililor şi ai 
oraşelor, iar în ultima linie cavaleria catafractă a vasalilor săi. Sehabbedin, 
beglerbegul  Rumeliei, îşi împinge flancurile înainte, adoptînd 
dispozitivul “ forfices”, un foarfece uriaş sau o semilună gata să igita şi 
să macine oastea prea creştină. 

Lumînarea a ars pe jumătate, picurîndu-mi pergamentul cu 
lacrimi de seu. În ferăstruica turnului a-nceput să sufle vîntul. Aud paşii 
rari ai santinelelor şi mă gîndesc că adăugînd darurilor guvernatorului 
pistolii lui don Pedro Vasquez de Saavedra şi acestora ceea ce bunul 
Dumnezeu mă va ajuta să prad de la duşmanii credinţei, voi reuşi să ridic 
din nou castelul părinţilor mei. Mă mai gîndesc că dacă nu-mi isprăvesc 
lucrarea pînă va bate miezul nopții, voi pierde făgăduiala care a lucit atît 
de îmbietor în ochii donnei Lucreția, cameriera castelanei care ne 
adăposteşte... 

Cînd mă hotărisem să cobor pînă-n linia artileriei să văd cînd va 
deschide focul, iată că de după o măgură plină de hăţişuri se arata 
scutierul amintit cu nume atît de sfînt şi paşnic. Ridicîndu-şi viziera îşi 
bulbucă ochii, invitîndu-mă în cea mai limpede italiană să poftesc la 
guvernator, lancu de Hunedoara este, cinstiți cavaleri, un bărbat scund, 


ve ms um Ee 


dar voinic, cu o frunte largă, cu ochi de stăpîn; care plăteşte unui cavaler 
cuirasat pînă la 10 florini pe lună, care şi-a urcat infanteria pe căruțe, 
scutind-o să-şi mai tîrîie armura zeci de leghe într-o campanie şi care face 
războiul ca un mare rege, mişcîndu-se cu coloane de cîte o mie — o mie 
cinci sute de care. Cînd am ajuns lîngă el mi-a zîmbit, arătîndu-mi un loc, 
alături. Ca şi cînd n-ar fi aşteptat decît aceasta sosire a mea şi-a pus coiful, 
o splendoare cu montură din oțel argintat lucrat în forjeriile venețiene şi, 
trăgîndu-şi spada, a ridicat-o lateral, la înălțimea umărului. In clipa aceea 
au izbucnit bombardele. Ghiulelele de tuci înroşit cu fitilul arzînd s-au 
arcuit peste platoul care ne despărțea de turci, spărgîndu-se în fata liniilor 
inamice. Cîteva s-au spart între şirurile de luptă. Soldații loviți au 
îngenuncheat caraghios ca într-o pantomimă. N-am văzut inamicul decît 
în vîrful suliței sau al spadei. De aici totul pare un joc pentru copii. 
Răsună comenzi. Se pare că - “lăsaţi viziera” şi “lancea în cumpănire”. 
Artileria turca ripostează. Ghiulelele turtesc cîteva cuirase. Un cal aleargă 
între cele două armate călcîndu-şi maţele în picioare. Săbiile 
comandanților lucesc în soare. Guvernatorul face un semn toboşarilor 
călări, înşirați la cîțiva zeci de stînjeni în spatele liniei a doua. Tobele 
răpăie sacadat. Săbiile se pleacă o dată cu pădurea de sulițe a 
cuirasierilor. Escadroanele se lansează la trap mic. Masa de oţel se mişca 
strălucind în soare. Chipul guvernatorului e de piatră. Unde o fi prințul 
Vlad le Diable? Pocapdedious! Cuirasierii intra în galop. Un scrîşnet 
metalic acoperă cîmpia. Tunarii inamici fug de le sfîriie călcîiele. lenicerii 
au luat armele la ochi. Spre ei se-ndreaptă în marş-marş, pintenul de oţel 
al guvernatorului... Aprind fitilele. Călăreţii se proptesc în şei. Caii scot 
nori de praf de sub copite. Viîrfurile sulițelor se apropie de linia 
ienicerilor. Parbleu! Foc! Foc! O salva. Zeci de călăreţi se rostogolesc 
huruind sub picioarele, escadroanelor. Alţii completează golurile. Sulițele 
se-nfig în piepturile infanteriei. Şapte şiruri din linia întîi se frîng izbite 
de-o secure uriaşă. La sabie, domnii mei! La sabie! Straşnic. Călăreții 
lucrează metodic. Spadele se lăsă fulgerînd pe creştetele păgânilor. Spahiii 
din flancuri gonesc ca turbați. Dar nu în ajutorul ienicerilor, ci asupra 
vexilarilor equites, Scot strigăte barbare. Pelerinele le flutură pe crupe. Le 
văd chipurile galbene, năpustindu-se, strigînd asupra flancurilor noastre. 
E o goană sălbatică şi necruțătoare. Vexilarii equites sînt hăcuiți cu 


EEE UT O NISE aa D ES SITA - 
EDN EEANN E NC A LASAS e A (e > èS) sZ SAN, 
TAD i ae e pater > A EnS PPS IS e! 

FIF aE i A fy EE A or F 1/4 fin a e; ia FRN 
< ON z $ ARAN > DTA f N EI x $ A A A TE ama a Za EA AK 


E ĖS ~ — a o. Ml ×—iħŇħițIțIițIiț/i o iŘŇĀ -n — a 


sulițele, retezați cu săbiile, îngenuncheaţi, făcuți pulbere. lată-i că dau 
dosul şi culcați pe oblînc se refugiază în spatele cuirasierilor din linia a 
doua. Cîmpul de luptă se umple de strigăte, de tropote, de scrişnetul 
oţelului. Un spahiu goneşte cu capul unui vexilar în vîrful suliței. Capul 
are albul ochilor holbat şi plete de aur. Aici, aproape, la flancul drept, doi 
călăreți asiatici, cu platoşe din piele de bivol, tîrăsc între cai o căpetenie de 
cavalerie, izbind-o cu latul iataganelor peste ceafă. Lăncierii nu se mişca, 
dar ameninţa cu pumnii şi înjura cumplit. Sînt batalioane de mercenari 
nemți şi polonezi, disciplinate şi învechite în luptă. 

Sfînta Madona din Tarbes! Se-ngroaşă glumă. Ca din pămînt, 
cuirasierii sînt înconjurați de 
infanterişti agili, înarmați cu cîrlige, 
halebarde şi sulițe scurte. Turcii îi 
agaţă de cuirase, îi trag din şei şi-l 
masacrează cu hangerele. Rîndurile 
cuirasierilor se răresc cu 
repeziciune... lată păgînii cum se 
strecoară sub  burţile cailor, Æ 
spintecîndu-le într-o clipă. 
Guvernatorul se albeşte de mînie. 
Un curier porneşte spre linia a 
doua. Înainte de a ajunge, infanteria 
grea se şi urneşte în ajutorul 
cavalerilor. Locul ei se ocupă 
repede de către miliția portală. 
Flamurile batalioanelor flutura în 
vînt. Atacul infanteriei grele e cumplit, împreună cu cavaleria pătrunde 
pînă-n spatele dispozitivului turcesc. Doamne! Doamne! Ce încleştare 
turbată. Cu cîtă ura lupta oamenii aceştia. Ei da, domnii mei! Dincolo de 
muntii care închid zărea în spatele nostru se afla Transilvania, Ungaria, 
Cehia, Bohemia, Polonia. Adică patria, vetrele, casele, femeile 
războinicilor de față. Niciodată n-am văzut războinici de neamuri diferite, 
luptînd cu atîta înverşunare sub flamura unui căpitan. Sehabbedin se 
mişcă spre linia de luptă, urmat de escadronul lui aurit. O dată cu el 
țişnesc dintr-o aripă de pădure şi din lunca apei escadroane proaspete de 


a n = 


spahii, urmate în pas alergător de o infanterie uşoară, fanatizata de preoți 
cu bărbi lungi, albe şi sutane verzi. Din brîul împădurit, aşezat la nici o 
sută de paşi pe un fir de vale în stînga dispozitivului creştin, se-nalță spre 
soare un nor de săgeți. Cade zbîrnîind peste infanteria guvernatorului, 
rărindu-i şirurile. Nu ştiu cîte ceasuri au trecut, sau cîte clipe, de cînd 
rezervele lui Sehabbedin s-au încleştat pe flancurile “cuneusului” 
strîngîndu-le în braţele reci ale morţii. Nu ştiu de cîte ceasuri sau de cîte 
clipe a intrat în luptă miliția portală, fluturîndu-şi bărzile rotunde, cleştii 
de fier pentru prins oamenii şi tîrnăcoapele husite, cioc de cioară. Ştiu 
doar ca soarele arde cumplit şi creierii-mi fierb sub morion, că fac sub 
cuirasa o baie de aburi fierbinți şi că, Dumnezeule, văd strecurîndu-se 
prin valea din spatele colinei o coloană de cavalerie, stranie, bărboasă, 
încălecata pe cai scunzi şi păroşi, echipată cu dolmane roşii, cuirase, zale 
asiatice, căciuli şi coifuri, cizme şi un fel de opinci din piele de mistreţ 
dacă eu sînt încă Jean d'Ossau şi ca un ofițer tînăr urca dealul în galop şi 
plecîndu-se în fata guvernatorului îi spune ceva, arătîndu-mă pe mine. 

În clipa aceea mii de gînduri cinstite şi cuviincioase mi se întretaie 
sub morion, cu atît mai repede, cu cît în fata coloanei îşi face apariţia 
însuşi voievodul Vlad le Diable, cu pelerina lui de purpură spînzurîndu-i 
în falduri grele pe crupa calului. Ori sînt trimisul lui don Pedro Vasquez 
de Saavedra, în consecință trimisul sanctității sale papa şi-mi joc rolul 
pînă la capăt, stînd ca un sac de cîlți lîngă guvernator; ori mă las tîrît în 
aventură de sîngele meu bearnez, de ură împotriva păgînilor, de dragul 
faimei cavalerești şi a prea cinstitei răsplăti care mă aşteaptă... 

— Voievodul Vlad Dracul pofteşte pe nobilul cavaler Jean d'Ossau... 

— Prezent... 

M-am înclinat grațios, guvernatorul mi-a făcut un semn care ar fi 
putut însemna: fereşte-te sau tot atît de bine: adieu, şi, punîndu-mi-o pe 
Pamplona la galop mic, am intrat în escorta acestui prinț oriental de care, 
o simt, destinul meu s-a legat într-un mod cu totul ciudat. Ne-am 
strecurat pe un drumeag în spatele dispozitivului de luptă, lucru care mi- 
a răcit entuziasmul. Am ocolit la trap prin văi sălbatice, arse de soarele 
nemilos. Am ieşit după aproape un ceas de mers, pe liziera unui codru 
străvechi, fără să fi văzut altceva decît pelerina voievodului, fețele 
bărboase ale escortei şi copacii cît catedrala din Orthez. Voievodul mă 


Sc LA SEN ~m r 4e rș PT 1 ra 7 4 , AN 
i > - VE KA IENE EA ` ARIANE 


N ai, N se ~ cpt, Pa e > AS 
ED A NAN E NEUI SC 
m ain mt Ho „A ; AP Vi ti amo 


a — [a ... 


cheamă alături. Îşi întinde mîna înmănuşată în oţel şi rîde de sub coif în 
aşa fel, încît mă trec fiorii. Ceea ce-mi arata întrece orice închipuire. Stăm 
pe spinarea unei creste care domina rîul Ialomița şi cîmpul de bătaie la o 
jumătate de leghe în spatele taberei turceşti. Duhoarea cămilelor purtată 
de vînt e insuportabilă. Călăreții valahi s-au tupilat în spatele copacilor, 
silindu-şi caii să se culce. Tabăra inamică fierbe. Cele din urmă batalioane 
ale rezervei se reped în luptă. Situația guvernatorului e disperată. Pînă şi 
carele de luptă care-i apărau flancurile au dispărut. Sîntem cumva o 
misiune de sacrificiu? Îmi voi lăsa oasele pe acest pămînt valah, încercînd 
să şarjez dispozitivul turcesc pe la spate? Sfinte Petre! lată carele. Carele 
guvernatorului venind la trap, hurducîndu-şi coviltirele, ridicînd nori de 
praf, scîrțiind din osii. Ele sînt. Conducătorii sînt călăuziți de călăreți 
valahi. Mă uit la voievod. Aici se hotărăşte soarta lui şi a țării. Caramba. 
Sînt două coloane de care. Una se strecoară în lungul apei. Altă ocoleşte 
tabăra turca pe flancul drept. Echipajele se pregătesc de luptă. 
Cerbottanele şi falconetele sînt puse în poziție. Guvernatorul şi-a plasat 
carele în spatele inamicului. Nemaivăzut! Panică. Echipajele au deschis 
focul. Cu puştile. Cu tunurile. Arbaletierii trag săgeți incendiare, ochind 
în harabalele cu praf de puşcă. Uraa! Pentru Beam!... Pentru... voievodul 
îmi apuca frîul. O haraba a sărit în aer. Explozia umple cîmpul cu clăbuci 
de fum şi miros de salpetru. 

— Răbdare, seniore! Răbdare! Mi-ar place să cred că vei povesti... 

S-a întors în şa rostind o poruncă aspră. La poalele dealului s-au 
arătat fugarii. Carele au răsturnat dispozitivul otoman. Carele au învins. 
Carele, aceste ustensile disprețuite, vrednice să ducă numai sacii de grîu 
ai armatei, au făcut minuni. lată fărîmele de escadroane ale spahiilor 
gonind cu frica morții în oase. Se-apropie. Pentru Sfînta Madona din 
Tarbes, înainte!... 

. Se apropie miezul nopții. Nisipul auriu din clepsidră curge cu 
a DER, amintindu-mi de ochii frumoşi ai donnei Lucreția. Să ştiţi, 
cinstiți cavaleri, că Jean d'Ossau a hăcuit în lupta aceea nu mai puţin de 
şapte spahii şi că voievodul Vlad le Diable, lîngă care a avut cinstea să 
tragă sabia, l-a răsplătit regeşte. Şi că n-a auzit pînă atunci că vreunui 
căpitan de oşti să-i vină ideea de a folosi carele în luptă, altfel decît ca 
ziduri mobile pentru tabără, dar că le-a văzut pe ale guvernatorului lancu 


S ENE V ANES E A r EE A 
aN £ Ă YE AIA RUINE EE É, RIRN? A . < 
m a PRE AS DAS —— 9 A” g STA a 2 Npa É e Îi md nt 
ZAU e SUI RE NILUL RSS 
Nara * 4 RON Lb UA ENVE 


f DNA ASTR 


de Hunedoara mergînd la atac şi smulgînd victoria din ghearele lui 
Sehabbedin. Că nu e nimic mai fioros la vedere decît chipul unui călăreț 
valah şi că, după cîte am mirosit pe coridoarele senioriei, stăpînul meu va 
fi trimis la Alba Iulia şi de acolo la curtea voievodului Vlad le Diable, fără 
de care, se şopteşte aici, nu va fi posibilă nici o cruciadă. Cred că am 
îndeplinit gîndul voievodului Vlad le Diable, scriind aceste rînduri şi că 
de atîta trudă cu pînă, m-a apucat un somn cumplit...” 

N.B. Mai urmează cîteva rînduri privitoare la nurii donnei Lucreția 
şi iscălitura măiastră a cinstitului scutier Jean d'Ossau, împodobită cu 
chinovar. Ca să rămîn fidel adevărului, vă mărturisesc că bună parte din 
numele proprii scrise de bearnez în dialectul natal le-am aflat după o 
îndelungi confruntare cu documentele vremii. Acesta este singurul aport 
al subsemnatului la publicarea povestirii de față. 


4. 


4 noiembrie 1442, la Veneția. O procesiune în frunte cu dogele 
celebrează victoria asupra lui Sehabbedin. Atît cavalerul losim Bîta, 
scutierul Jean d'Ossau, cneazul Barba Neagră de Cornereva, cît şi 
căpitanul Vlaicu Alună colinda jumătate de Europa în slujbele suzeranilor 
lor. Este vorba pe de o parte de organizarea coaliției antiotomane, văzută 
de Iancu de Hunedoara la proporții gigantice, care să angajeze pe teatrul 
de operații militare balcanic forțele Ungariei, Ţării Româneşti, Poloniei, 
flotele Veneţiei, Raguzei şi Burgundiei, trupele de uscat ale Bizanțului, iar 
în spatele armatei de Rumelia, vitejia albanezilor. Aşa se face că în 
procesiunea de la Veneţia s-a aflat şi cneazul Barba Neagră; la tratativele 
din 23 noiembrie 1442 de la Gyor, între Elisabeta, regina defunctului rege, 
şi Vladislav I, regele Ungariei şi Poloniei, s-a aflat în travesti (un fel de 
călugăr franciscan din suita cardinalului Giuliano Cesarini, legatul papii, 
însărcinat cu concilierea celor doi suverani) cavalerul losim Bîta; iar la 
Raguza, alături de scutierul Jean d'Ossau, noul său prieten, căpitanul de 
călăreți domneşti, Vlaicu Alună. Trebuie să spunem că acest căpitan era 
întru toate omul epocii sale, imitîndu-l cu mult har pe suzeranul sau. 
Închişi amîndoi de către saşii din cetatea Bistriței au evadat travestindu-se 
în cerşetori (înainte ca Vlad Dracul să suie în scaunul părintelui său 


PTA KN 


RE SA eta sila DSSA PRESE AAN, 
ID ENE NE ES SOES 


————— E 


Mircea Bătrînul), au colindat Imperiul otoman de la hotarele Anatoliei la 
cele ale Raguzei, s-au instruit în umanistica şi-n medicină, iar la Gallipoli, 
în casa veneratului astrolog şi astronom Ben Musa Aidin, au învățat să 
desluşească mersul constelaţiilor şi înrîurirea lor asupra destinelor 
umane. 

De fapt nici unul din cei pomeniți mai sus n-a putut modifica radical 
situația existentă şi anume: Friederich de Habsburg al Austriei nu lăsa 
din unghii nici una din posesiunile ungare, date lui de către Elisabeta 
după cum nu-l lăsa nici pe Ladislau Postumul, fiul regelui decedat. 
Condotierul Ziskra stăpîneşte Slovacia, cu atît mai abitir cu cît oraşul 
Viena îi trimite un ajutor de 1 000 archebuzieri, care cu praf de puşcă şi 
tunuri. 

E adevărat că la 1 ianuarie 1443 papa Eugeniu IV emite o bulă 
papală, prin care cheamă la cruciadă. O ambasadă bizantină ajunge pînă 
la ducele Burgundiei — Filip cel bun — Interesat să vîndă postăvurile 
tesute în Ţările de Jos, de sub stăpînirea lui, pe meleagurile răsăritului. 
Prost informați despre noua armată a Ungariei, burgunzii cu părinții 
căsăpiți la Nicopole, nu doresc să participe la o cruciadă pe uscat. Ei spun 
că ungurii în general “dacă unul are arc, nu va avea săgeți, iar altul va 
avea sabie, dar nu şi teaca”. 

Căpitanul Vlaicu Alună se pare că aduce domnului sau cele mai 
exacte ştiri referitoare la plănuita cruciadă. Desigur că la strîngerea lor a 
contribuit în mare măsură scutierul Jean d'Ossau, atunci cînd amîndoi s- 
au îmbarcat pe caravela raguzană “Apostolul”, au traversat Adriatica, 
petrecînd trei zile la tavernă “Delfinul de aur” de pe Canal Grande, în 
Veneţia. Acolo, statura atletică şi figura gravă a căpitanului au atras 
bunăvoința donnei Catarina Poggini, stăpîna localului, femeie de-o mare 
frumuseţe, cu relații pînă la signoria Veneţiei şi-n palatul dogelui. Într-o 
plimbare romantică cu gondola, cînd din greşeală au fost atacați de cîțiva 
spadasini mascaţi şi cînd căpitanul şi-a arătat nu numai curtenia, dar 
îndeosebi vigoarea micului buzdugan purtat la brîu ca şi agerimea 
spadei, donna Catarina i-a spus că banii strînşi de la popoarele Europei 
pentru cruciada de către emisarii papei, iau alte căi decît armarea flotei, 
ca regele Alfons al Aragonului promite verzi şi uscate; cît despre 
compatrioții ei, n-are nici o încredere că vor face ceva, atîta vreme cît 


IRI a KONA NAAV 
ES ate ZISA ZA 
pui f 


NEAS ri $ a 
AS T. N D Pe EU TA A 
LSe = FO NOLA I 
1% PA A (se CEL ç PAN DEN 
CE EE EUI AA SR DNA 


Pa ——— - —— —_——..— 


cruciada va ajuta Serbia cu care sînt în dispută pentru posesiunile 
adriatice. De altfel să nu se-ncreadă în venețieni, nici în vis. Sînt nişte 
neguțători afurisiți, lipsiţi de sentimente nobile, care, aici, se mai pot găsi 
foarte rar, doar la unele femei dornice de dragoste. Tot cu caravela 
“ Apostolul”, căpitanul înconjoară Peloponezul şi la 2 noiembrie (în anul 
acela a fost o toamnă splendidă, consemnată în anale) — vede ivindu-se 
la babord zidurile Bizanțului şi turlele minunate ale Sfintei Sofii. De cum 
debarca, se-nfățişează pe cheiul Therapia, la comptuarul lui Mircea 
Voinea Bîrlădeanu. Întilneşte un bărbat de 35 de ani, neliniștit pînă-n 
pragul disperării. Bizanțul nu oferă nici o garanție, nu unei cruciade, dar 
propriei lui apărări. Abia de patru zile turcii au ridicat asediul pe care l- 
au ținut din primăvară. Tot comerțul pe mare e paralizat, cum paralizat e 
şi cel de pe uscat. A avut un noroc orb, domnia sa, căpitanul. Una din 
furtunile acelea scurte şi violente, tipice pentru marea Egee, a silit flota 
otomana să se retragă la Skutari. Aici s-au arătat o mulțime de 
pretendenți la tronul Bizanțului, care se luptă între ei, ba-i cheamă-n 
ajutor pe înşişi duşmanii de moarte ai cetății, turcii. Nici nu vrea să 
rostească numele ticălosului membru al familiei imperiale care-a luptat în 
rîndurile osmanilor pe timpul asediului. Împăratul Ion Paleologul nu mai 
are nici o putere. Bizanțul a murit de cel puțin un deceniu. Dacă măria-sa 
Vlad îl va proteja, el îşi va muta comptuarul ori la Cetatea Albă, ori la 
Cetatea de Floci. La Cetatea Albă e mai lesne în calea marilor drumuri de 
negoț cu Orientul. Aşezat acolo, supus voievodului Moldovei, nu va uita 
o clipă de stăpînul său de la Tîrgovişte. Îi poate comunica sub semnul 
neîndoielnic al adevărului, ca sultanul doreşte o conciliere cu măria-sa 
Vlad Dracul, pentru asta fiind gata să-i elibereze coconii. Vlad şi Radu se 
instruiesc temeinic (sultanul vrea să-i cîştige, le-a adus dascăli renumiți 
de la Bagdad şi Cairo, ba a invitat să le ţină prelegeri şi cîțiva savanți 
bizantini pe care i-a primit cu fast şi stimă, sultanul însuşi fiind un bărbat 
de mare şi rafinată cultura), se arata sprinteni la minte, Vlad studiind cu 
rîvnă istoria popoarelor, îl citeşte pe Herodot, dar îndeosebi este prins de 
istoricul bizantin Constantin Manases. Citeşte în sîrbeşte “ Vieţile” scrise 
de Stefan — primul încoronat, arhiepiscopul Sava, şi egumenul mănăstirii 
Hilandar, Domentian. Cămăraşul fortăreței Egrigoz, bine plătit de măria- 
sa după cum se ştie, i-a spus că acest Vlad şi-a sugrumat temnicierul 


e ae az pe pt prog ep Di oam — yr tra „= ia 
Da tea AR i: SRI a 37 at DALA SK 
ti Pe SEA Ue a OAE VSS TO E ARA cz IP XOK 
Ne x 3 3 A G y “sf = f em uS b L - } SIA 

UP ai NE EOY AA NEOA ESIA AN A A AP FAN 
SG DI DD NENEA ASNE pe $ Le SED. NN 


i E A ~ — e m. ŘiħŇħițIțIițIț/i o iŘŇĀțl a — a 


ARAETA r nE NN ia ETA 
OOT E EA TOS A Ci Le aa K 4 
35 înca iu e 


Pe, 
A Sti 


IP — a n = 


pentru că nu 1 se-nchinase atît de adînc cît cere protocolul şi că, aşezat pe 
cadavrul acestuia, l-a silit pe dascălul sau bizantin să discute asupra 
hesychasmu-lui propovăduit de Grigore Pălmaş, bătîndu-şi joc de 
“comunitatea cu dumnezeirea”, în timp ce fratele său Radu, recita din 
“Cîntecele de dragoste din Thodos” acompaniindu-se cu ghitara. Acum 
trei luni, măria-sa Vlad n-a mîncat zece zile, n-a băut alte zece, în semn de 
protest. Ceruse lucrările gînditorului Manuil Hrisoloras şi acea “Povestire 
instructivă despre patrupede”, în care se vorbeşte de asupririle cu care 
fiarele sălbatice încercau bietele animale paşnice şi cum acestea, 
nemaiputînd răbda nelegiuirile, s-au răsculat, căsăpind toate fiarele 
sălbatice. Se ştie sigur despre cererea comandantului fortăreței adresată 
sultanului, prin care implora să fie schimbat din funcţie, întrucît acest 
cocon Vlad îl aduce la disperare. Cînd a ajuns la Egrigoz ştirea învingerii 
lui Sehabbedin, coconul a bătut în talgere şi-n găleata, a slujit slujba 
morților şi-a dănțuit pînă i-a venit rău, medicul fortăreței spunînd ca-n 
trupul sau s-au încuibat djinii — duhurile necurate ale întunericului. 

. Toate aceste ştiri aduse la Tîrgovişte în ziua-ntîi de Crăciun l-au 
găsit pe măria-sa Vlad Dracul la grea cumpănă. Țara începuse să se aşeze. 
Turcii de la raiaua Giurgiului stăteau între ziduri, fără să strice marginile. 
Sultanul nu-i cerea decît haraciul. Pacea ar fi fost binevenită. În schimb, 
regele Vladislav, tinerel şi aprins, visează să cucerească Balcanii. Vrea să- 
mpartă moşii panilor poloni şi magnaţilor unguri. Pentru asemenea vis 
cam greu şi-ar urni oastea sub flamurile plăpînde ale cruciaților. Tatăl său 
i-a povestit cu de-amănuntul bătălia de la Nicopol. După cum venerabilul 
mare logofăt Neacşu i-a povestit alte întîmplări legate de politica 
apusenilor. Ninge spornic. Tîrgoviştea hibernează sub omături. Fiii săi 
stau închişi în cetate la Egrigoz. Pe acest Vlad, cocon neastîmpărat şi iute 
la minte, l-ar vrea aproape, să-i mărturisească temerile şi gîndurile. 


5 


În anul 1443 are loc “campania cea lunga”, desfăşurată după 
principiile ofensive ale lui Iancu de Hunedoara, cu infanteria pe căruțe, 
intrînd cîteva sute de kilometri în vilaietele bulgărești. Căpitanul Vlaicu 
Alună comanda trupele date de suzeranul sau. Noaptea, la focurile de 


& -p 
59) Pa Ve NSE ENYA î ratb SA i 
GS / Ky Li R ay L £ ae Li 


a n = 


tabără îşi întîlneşte prietenul, cavalerul losim Bîta, comandantul banderiei 
de Caras. Campania începe toamna tirziu. Cei doi comentează coaliția 
creştină, intrigile magnaţilor, aerele regelui de nici 20 de ani... Spera să-i 
surprindă pe turci, slabi luptători iarna, lăsaţi la vetre. Căpitanul reface în 
memorie drumul tatălui său, aşa cum i l-a povestit, cu mîndrie sălbatică. 
Recunoaşte superioritatea acelor vremuri, tăria oştirii slăvitului Mircea, 
rolul lui precumpănitor în politica balcanică. 

Au loc episoade tragice. Fugari sîrbi şi bulgari, familii despărțite de 
evenimente, caută adăpost în taberele lor. Se dau lupte spectaculoase de 
avangarda la trecerea Moravei, cînd cavalerul losim Bîta şarjează cu 
bănăţenii săi flancul deschis al begului de Semedria — Ishak beg. La Niş, 
căpitanul Radu Alună surprinde în marş coloana begului de Vidin, 
şarjează din mers şi-o urmăreşte pînă la ultimul om. Bulgaria e în 
fierbere. Oştirea e întîmpinată cu daruri. George Castriota, ostaş otoman, 
fiul stăpînului ținutului Kroja — fuge din armata sultanului şi se-ntoarce 
în cetatea străbună. Ridică sabia nesupunerii. O va ține neplecata, vreme 
de 20 de ani, sub numele de Scandenberg. În Peloponez despotul Dragas, 
mai tîrziu eroicul împărat Constantin XII Dragases, mort la apărarea 
Bizanțului, se răscoală împotriva sultanului. Murad II trăieşte drama 
interioară a cucerniciei, obligată să suporte toate măririle despotismului. 
Deocamdată fortifica şi face impenetrabile trecătorile Balcanilor. Vlaicu 
Alună ştie că tatăl său a ajuns pînă-n valea Mariţei, comandîndu-şi 
curtenii. Îşi aduce aminte de lupta cu Bos Borun, de uciderea 
preafrumoasei Azize şi pățaniile crîncenului Baiazid pe meleagurile Ţării 
Româneşti. Le povesteşte nobililor hațegani şi cărăşeni. Aceştia-l 
răsplătesc cu ascultare reculeasa. 

Sînt lupte de fiecare zi, la asaltul trecătorilor, lupte cu nămetii şi 
foamea, în care Vlaicu Alună cercetează oştirea lui lancu de Hunedoara, îi 
ascultă cuvîntările înflăcărate şi-l vede mereu acolo unde primejdia e mai 
mare, acolo unde e nevoie de spada şi sfatul lui. După retragerea de la 
Zlatița, constată că o armată poate rămîne victorioasa şi atunci cînd e 
silită să facă cale-ntoarsă. La Melstita, în 24 decembrie, ajun de Crăciun, 
sînt înfrînți magistral begii Hizim şi Turakhan. Mor caii. Se ard căruțele. 
Foametea îşi rînjeşte colții. La 2 ianuarie 1444 din nou învingători, cu 
mîinile înghețate pe arme, cu spulberul viscolului în ochi, cu 


sp 


Ny ENIN AEZ SER: 
II > VE PA ENN EAA, D 
22 se S$ PA NA CS mA țe 


încrîncenarea în inimi. Sînt aici sîrbi şi bosnieci, unguri şi poloni, bătuți 
de aceleaşi vifore, suportînd identic urgia campaniei. Cade prizonier 
Mahmud Celebi, cumnatul sultanului. 

Căpitanul Vlaicu Alună trece Dunărea înghețată şi se prezintă la 
Tîrgovişte. La 2 februarie, regele şi lancu de Hunedoara sînt primiți 
sărbătoreşte la Buda. Blazoanele a doisprezece magnați din oştire sînt 
atîrnate pe zidurile bisericii Fecioarei Maria. Cronicarul loan de Zredna, 
prietenul oşteanului victorios, îşi ascute penele. Faptele lui sînt vrednice 
de a fi cîntate la toate curțile princiare ale Europei. 


6 


În palatul voievodal din Tîrgovişte, septembrie 1444. De față coconii 
domneşti eliberați de sultan, în schimbul neintervenției părintelui lor. 
Atmosfera de plumb. Căpitanul Vlaicu Alună aduce ştirea că flota 
crucială, 12 galere, a plecat să-nchidă strîmtorile. Sultanul Murad e în 
Asia cu toată oştirea. A plecat şi Iancu cu armata lui transilvăneana — le- 
au spus-o braşovenii — să-şi întilnească regele la Orşova. 

— Regele şi-a călcat jurămîntul, monologhează Vlad Dracul. 
Jurămînt pe Biblie, întărit cu peceti, jurămînt de pace pe zece ani, care ar 
fi folosit şi norodului nostru. I-a dat sultanului 100 000 de florini, cetăți în 
Serbia şi Albania i-a dat; solii turci s-au jurat că nu se amestecă în trebile 
Ţării Româneşti, ce-ar fi putut cîştiga mai mult, decît a cîştigat, nevîrstnic 
fără minte? Mă mir de lancu. Oştean bătrîn şi pripit la lucrări necugetate. 
Nu-i pizmuiesc izbînzile şi renumele. Nu pizma mă-ndeamnă să nu-l 
sufăr. Dar prea ne socoteşte pe noi şi puterea noastră, numai buni să-i 
slujim visele. 

— Măria-ta a juruit să nu se scoale împotriva sultanului, spune 
coconul Vlad. Eu n-am juruit, doamne. 

— Ba ai juruit, taie coconul Radu, tînăr de mare frumuseţe 
bărbătească, idolul cîtorva sus-puşi în saraiul sultanului. 

— Tu să taci, copile, scrişneşte Vlad... Pe riga l-a dezlegat de 
jurămînt cardinalul Cesarini. Pe mine mă dezleg singur, c-am juruit 
turceşte şi mai la urma urmelor, E) aceea-s făcute jurămintele să fie 
călcate. | 


x ee RL DTN "ery BANTA - O a NA 
PA gară 7 , e d 


—. 
A 


UD 


ap 
ca Rp 


Iy, 


3 2 Ain SD 


Dezbaterea se-ncheie cu gestul repezit al voievodului. Măria-sa 
spune că nu vede cum 12 galere vor putea acoperi lungimea Bosforului 
şi-a Helespontului în aşa fel încît armata sultanului să nu poată trece în 
Europa, ca toată campania e o nebunie; dar pentru că lui i-au plăcut 
nebuniile, are un cuvînt dat regelui şi inimă de creştin. Feciorul Vlad s- 
arată voinicos. Să se sune la oaste 4 000 din curteni. Să-nveţe acest cocon 
meşteşugul armelor pe cîmpul de luptă, nu aici în sălile palatului 
domnesc. 

Aşa-ncepe participarea lui Vlad la campania tragică, sfârşită prin 
dezastrul de la Varna. 

Iscoadele de la Dunăre îl informează pe voievod despre marşul 
armatei regale. Vlad Dracul ştie cu precizie de ce forța dispune regele 
Ungariei. Octombrie s-arată darnic. S-au cules viile. Mere de toamna şi 
pere tîrzii primesc desfătate lumină aurie, pîrguita. Peste Tara 
Românească plutesc neliniştile veacului XV; veac sîngeros, crud, plin de 
bîntuirile turcilor, de mişcările armatelor de mercenari, pustiitoare. În 14 
ale lunii, într-o dimineaţă încropită, flota de Dunăre ridică pînzele de la 
schela Turnului. Turcii din cetate ies la ziduri... Suduie, amenința cu 
pumnii, scuipă şi jură că-i vor lua căpăţîna diavolului de voievod, care-şi 
calca jurămîntul făcut sultanului! Undeva, în zărea dinspre Somovit, se 
arată cele dintîi elemente din avangarda regelui... Regele şi lancu au 
trecut Dunărea, la Orşova. lin malul drept, după sfatul cardinalului 
Cesarini. Călăreţii îşi leagă caii la pupa dubasurilor. Şeici lopătate energic 
alunecă pe Dunăre, pe sub tunurile din cetatea Nicopolului. Cîteva salve 
umplu Dunărea cu băşici de spumă. Flota acostează la cîteva leghe spre 
est de cetate. 

Vlad Dracul e neliniştit. Campania i se pare ilogică. Ar fi vrut să aibă 
pace cîțiva ani. Ţara s-a pustiit. Abia dacă poate ridica în scări 8 000 de 
călăreți. Supraveghează trecerea neguros, fără să ia în seamă bucuria 
coconului Vlad. Nici goana lui de la steag de călăreți la steag de călăreți. 
Trimbitele sună intrarea în tocmeala de marş. E un amiaz luminos şi peste 
Dunăre trec, alunecînd ca-n vis, funigeii. 

— Mătasea morţilor, mîrîie voievodul indispus. 

La Ermenlui, popor în straie de sărbătoare, prapuri, pîine şi sare... O 
babă cu toiag, smochinita, ochi şireți. Dincolo de şiretenie, înțelepciune de 


ELAONA Ds 
Aes i$ SE SCENE LAUS, 


a a a a Pe — 


a n = 


bătrînă inteligenta. Vrea să-i ghicească norocul mariei-sale. Azi-noapte a 
tăiat o găină neagră. l-a cercetat măruntaiele. Măria-sa îi întinde palma. 
Stă în şa şi norodul se bucura că are răbdare să-i ghicească babă. Se 
bucură mai ales cînd baba îi face semn că nu poate să-i spună decît la 
ureche şi voievodul descălecă, zîimbind. 

Nu departe se văd movilele ridicate peste morții căzuți în lupta cu 
Baiazid. Aici, sfatul părintelui său n-a fost ascultat. Trufia a-nvins 
înțelepciunea, iar Baiazid a pedepsit amarnic aceasta trufie neînțeleapta. 
Tresare. Baba îi spune că regele n-are să aibă noroc în acest război. 
Măruntaiele găinii au fost pestrițe. A avut în rînza treisprezece pietre. Să 
ia aminte, că-i va sta în față, cu mînie şi pizma un crai voinic. Să se lase de 
acel crai, care nu va folosi nimic din mînia lui. Să se ferească de el, pentru 
că-i vrea pierzania... Voievodul porunceşte căpitanului Vlaicu Alună să-i 
dea un galben de aur, o pîine şi-o pulpă de berbec. Încalecă şi la galop 
mic străbate cîmpul de bătaie de la Nicopol. În zare turlele şi donjoanele 
cetății se profilează pe cerul Ţării Româneşti. Voievodul are inima grea. 
Trăieşte sentimentul penibil al părăsirii. Dinspre cetate, vine la galop o 
lance de călăreți cuirasați, sub steagul cavalerului losim Bîta. 

În seara de 16, Vlad Dracul urmat de coconul Vlad şi căpitanul 
Vlaicu Alună intra în cortul regelui Vladislav I al Ungariei şi Poloniei. 
Trîmbiţaşii sună onorul. Halebardierii prezintă armele. Tobele răpăie 
sacadat. Regele îl primeşte cu amabilitate trufaşe. E un copil încă. Pletele 
foarte blonde îi cad pe umeri în zulufi feminini, candizi. Sînt de față 
voievodul lancu de Hunedoara, în armură, cardinalul Cesarini, într-o 
cuirasă splendidă de Florenţa şi banul croat Franko de Talovac, oştean 
încercat, luptător credincios al coaliției antiotomane. Aerele regelui îl 
incomodează, cu atît mai mult cu cît azi dimineață martologul Ianko 
Kostov şi viteazul Grigore Cap de bou, amîndoi cu rude între ohabnicii 
din Turnu şi Strehaia, au descălecat la cortul voievodal şi i-au spus că 
Gheorghe Brancovici a ridicat oaste să-nchidă coborîrea lui Scandenberg 
din muntii Albaniei, să oprească întîlnirea oștilor lui cu oștirea regală. Pe 
la amiază, cu calul numai spume, a căzut la picioarele lui stegarul Ion 
Aghiazma. A scos de la piept un răvaş al cinstitului Mircea Voinea 
Bîrlădeanu. Acolo scrie limpede că genovezii de la Galata vînd sultanului 
toate mişcările flotei cruciate, că însuşi Murad încearcă să-i cumpere pe 


SC LA SEN — re rș PT 1 w ra 7 Y n a 
i > - VE e ANI Pe Aaa ` ARIANE 


N ai, N se ~ pari I À Pa e > AS 
ED A NAN ENEAS 
m ain mt H „A ; AP Vi ti amo 


comandanții cruciați, ca blocada strîmtorilor e un vis şi că sultanul a 
renunțat la sihăstrie şi adună la Cetatea Nouă — Anatoli Hissar, vase de 
luptă, bărci, plute, dubasuri şi galioane, pe care le adăposteşte sub tirul 
tunurilor din cetate. Genovezii îi urăsc în aşa măsură pe venețieni, încât 
vor trimite vasele lor sultanului, numai să nu vadă chip de venețian în 
apele răsăritene. Se ştie peste tot în Bizanţ că aceşti negustori care n-au 
nimic sfînt în afară aurului au primit din partea lui Murad un 
salvconduct, care le garantează libertatea deplină de a face negoț cu 
orientul. Părerea lui este: “să fie întru toate binecunoscător, iar 
înțelepciunea şi judecata să stea deasupra tuturor celorlalte”. 

Ascultă din ce în ce mai iritat aiurelile războinice ale cardinalului 
Cesarini, care arată pe hartă cum vor ajunge la Bizanţ, cum pe drum vor 
întîlni ostile albaneze, cum însuşi Brancovici, despotul, îşi va alătura 
forțele, cum ostile cruciate ale apusului nu ştiu ce minuni vor face şi cum 
“teribila noastră flotă îl va ține pe sultan în vizuina lui asiatică”. Regele 
da încîntat din cap, ca un copil căruia i se spune un basm nespus de 
frumos. Pe trăsăturile banului Franko de Talovac nu se citeşte nimic. Îl 
ştie. Dacă un căpitan creştin se va scula împotriva Porții singur, banul va 
fi al doilea. lancu de Hunedoara îşi priveşte vîrful cizmelor cu foarte 
multă luare aminte. 

Vlad Dracul nu mai poate asculta palavrele cardinalului. Izbucneşte: 

— Rege! Murad e la malul Bosforului! Flota de război care ţi s-a aliat 
sta în tîrg cu sultanul. Aurul turcului e mult, greu şi lucitor. George 
Castriota nu poate veni. 

Prietenul tău, despotul, i-a închis calea peste Sîrbia. Ce voieşti deci 
cu oastea asta a ta, care nu este mai mare decît suita de vînătoare a 
sultanului? Moment penibil. 

— Trădare! Strigă cardinalul Cesarini... Ordonaţi, majestate, să-l 
facem prizonier pe acest Diavol. 

— Pe mine? Mirîie voievodul. 

— Trădare, spune rece Iancu de Hunedoara. 

— Şi tu, cîine! Izbucneşte voievodul, îşi trage fulgerător sabia şi se 
repede la lancu de Hunedoara. 

— Calmi, domnii mei, intervine regele, palid. Pe toți zeii, am nevoie 
de spadele voastre, pe cîmpul de luptă. 


ÎN ocara A ze) ON a TI A p reay » 
x S EENIA SENARTA SAME D TEAN, 
OD LT A EN ANES 7 VE NN, Yie 
N Le 0 e SSL NUE U AS 6; VON DS 


E E a RI S m m - — —Ė— 


ta pă 


FISA R DANS CUNA ARY, EN Ei Eg 
i” 1 $ PR 


x; 


N Pda PESE 


N-au luat seama nici unul din ei la ochii verzi, sticloşi ai coconului 
domnesc, nici la gestul scurt cu care-şi trăsese sabia o dată cu tatăl său. 


7 


Din curtenie şi mîndrie, Vlad Dracul trece în avangarda pînă la 
jumătatea drumului spre mare. Oştirea descoperă pietre funerare cu 
inscripții latine şi eline. Se ocupă Rozgradul, Ienibazar, Şumla. Un 
detaşament condus de coconul Vlad ajunge în prada pînă la Tîrnovo. La 
Petreţ, asaltul cetății nu dă nici un rezultat. Oamenii sînt zvîrliți de pe 
ziduri. lenicerii de cetate îşi bat joc de cei spîrcuiți la crenele. Spre seară, 
voievodului îi pare suspectă retragerea ienicerilor de la donjonul central. 
Îl trimite pe credinciosul Grigore Cap de bou în iscoadă. De la nişte 
localnici fugiți la codru, cărbunari de meserie, voinicul afla de existența 
unei subterane, care leagă cetatea cu o poiană din codru, sub un fel de 
cascada. Voievodul da ordin căpitanului Vlaicu Alună să-nconjoare locul 
cu o mie de săbii. Ostenii să adune vreascuri, să pregătească fitilele, iar tot 
al zecelea om să aibă făclie. 

Spre zori se simte mişcare sub duruitoare. les patru ieniceri în pîclele 
fumurii ale preceasului de ziuă. Cercetează locul. les alți patru ieniceri. Se 
sfătuiesc barbă-n barba Cu mare repeziciune iese toată garnizoana cetății. 
Vînători abili dintre oamenii căpitanului se strecoară şerpeşte în gura 
subteranei. Se-aude poruncă: — Aprindeți. 

lenicerii scot iataganele. Intră în formaţie de luptă. Se retrag metodic 
spre subterană. Atunci izbucnesc flăcările. Brîu de flăcări de jur împrejur. 
Deasupra, torțele. Flăcările le luminează platoşele. Coifurile. Dincolo de 
ele, întuneric orb. Şi strigătul aspru al căpitanului: 

— Jos armele, vitejilor. Închinaţi-vă! 

. A doua zi voievodul se desparte de rege. Îi oferă în semn da 
prietenie cei 300 de ieniceri crunți. Face un semn. Se prezintă un oştean 
înalt, smolit, care duce de dirlogi două iepe moldoveneşti, cu chişița 
subțire, piept larg, gâtul scurt, muşchiulos. lepele joacă-n loc. 

— Ţi le dăruiesc, rege, şi mă rog cerului să n-ai trebuinţă de ele, îi 
spune voievodul. Dacă soarta armelor n-o să te ajute şi-ţi este în primejdie 
capul, atunci nu pregeta. Încalecă şi spune-i acestui Zamvel, fiul lui 


mimi m 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


Zamvel, să te călăuzească în hotarele Ţării Româneşti. Acolo ai să găseşti 
adăpost regal şi slujba mea cavalerească. 

lancu de Hunedoara tresare cînd aude numele Zamvel. Cercetează 
iepele, le mîngîie pe crupa, le bate pe gît şi după ce regele mulţumeşte, îi 
şopteşte voievodului: 

— N-ar strica să ţii pe-aproape şi tu, voievoade, pentru nu se ştie ce 
nevoia grabnică asemenea iepe. 

— Asemenea iepe şi-o sabie ascuţită, lancule. 

— Poate şi-o sabie, voievoade. 

Iancu de Hunedoara face o reverență scurtă, militărească. Se retrage 
în spatele suveranului. Ţine minte literă cu litera scrisoarea trimisă de 
voievod, celor de la cetatea Branului, la-nceputul domniei: 

— "am avut un om bun... Zamvel, iar oamenii voştri din cetate l-au 
ucis şi au luat averea lui: de nu-mi veți da într-o săptămînă pe vrăjmaş şi 
acea avere, ceea ce vom face împotriva acelei cetăți şi împotriva voastră, 
acelea toate să le ceară Dumnezeu de pe sufletele voastre, pentru că de aş 
şti că am să mor, încă spre ruşinea mea nu voi lăsa pieirea omului meu 
bun, ci voi fi dator să vă bat cu foc curînd”. 

Ţine minte scrisoarea, pentru că acest Diavol a intrat în districtul 
Braşovului şi Cohalmului cu o mie de săbii, le-a prădat şi dat focului, 
pentru acel blestemat de Zamvel. Va trebui să-l supravegheze pe acest 
Zamvel, fiu al lui Zamvel, şi atunci cînd va bate ceasul să răzbune ofensă 
adusă în fața regelui. 

Vlad Dracul călăreşte spre Dunăre cu o gardă de o sută de călăreți. 
Rumega în gînd sensurile ascunse în cuvintele lui lancu de Hunedoara. E 
perfect conştient că şi l-a făcut duşman de moarte. E la fel de conştient că 
şi-a trimis feciorul, poate cel mai drag (îl iubeşte pe Vlad pentru agerimea 
şi voinicia lui), într-o campanie pierdută. Se opreşte în vîrful unei măguri 
împădurite. Departe, la cîteva leghe, oastea regală şerpuie la pasul cailor, 
urmată de şirul celor peste o mie de căruțe, spre răsărit. Soarele de 
toamnă risipeşte darnic pulberi grele de aramă peste cuirase, peste 
coifuri, peste vîrfurile strălucitoare ale sulițelor. Undeva, acolo unde 
zarea se culca pe umerii împăduriți ai dealurilor, călăreşte fiul său, în 
fruntea celor patru mii de viteji. Voievodul cugetă ca oştirea aceea îşi 
caută destinul, oftează, da pinteni şi zoreşte la trap întins spre țărmul 


RTP PETITIE 
SSE ace alles a 
i” if SE RON X E 


OA RP Vi A 
(e E 


îndepărtat al Dunării. 


8 


În ziua cînd Vlad Dracul trecea Dunărea de la Turnu la Nicopol, cu 
cei 4 000 de călăreți, scutierul bearnez Jean d'Ossau îl blestemă cu 
discreție pe  căpăținosul comandant al flotei papale, Francesco 
Condolmieri. E adevărat că don Pedro Vasquez de Saavedra nu e marinar 
şi mai puţin decît orice altceva, nu este comandant de flotă. Asta nu-l 
împiedica să-i demonstreze căpățînosului că nu vede cum poate fi blocată 
cu 16 galere o strîmtoare de 80 de leghe lungime şi cîteodată nu mai largă 
de 600 de paşi, în aşa fel de prost croită de natură, încît tunurile 
sultanului pot bate de pe un mal pe altul. În Viltoarea Dracului, galerele 
nu pot sta la ancoră. Le smulge curentul şi fără îndemînare nu este exclus 
să ajungă epave mai curînd decît ar fi dorit-o însuşi sultanul, care 
deocamdată se amuză împroşcîndu-le cu ghiulele. Scutierul profera 
injurii tacite la adresa sfîntului părinte însuşi, pentru demagogia lui 
ieftină. Afurisitul de papa vrea să apară ca un nou campion al lui Christ 
pe pămînt, fără să neglijeze ca din fondurile strînse de la mireni pentru 
cruciadă, să-şi însuşească partea leului; iar pe el să-l trimită aici, s-ajungă 
hrană peştilor. Mînia onorabilului scutier se trage în dimineața splendidă 
a zilei de 15 octombrie din pricini multiple: 

— Toată noaptea, o noapte cu pîcle subțiri, învăluitoare, turcii au 
trecut Bosforul pe sub prova galerelor papale. Cu toată alarma nu s-a 
clintit o singură galera de la ancoră. Priveliştea sublimă a Bizanțului sub 
soarele răsăritului, cupolele aurite strălucind ca-n basme, silueta 
filigranată a turlelor Sfintei Sofii şi bastioanele de gresie ale cetăţii, nu-i 
pot domoli durerea de măsea şi-n plus, se vorbeşte tot mai intens de sacii 
de aur pe care signorul Condolmieri i-ar fi primit de la sultan, în 
schimbul surzeniei şi orbelii de care face dovadă cu multă osîrdie. 

Cert este că pe malul european, marele vizir Halil-paşa se-ntăreşte 
sub ochii lor şi de la Anatoli Hissar a început tragerea un tun gigant, care- 
mproaşcă Bosforul cu cîte un bolovan straşnic, atît de mare, încît acolo 
unde cade, se ridică o trombă de apă spumegîndă. După trei lovituri care 
l-au făcut pe Walerand de Wavrin, comandantul galerelor burgunde, să 


IS RE eat ES SA GR DEAN, 
AOR N NENEN ZA RI spa RUE Ce 


————— DO 


premen 
lg" has 
UES 
Win 

` 4 
+. 

A yf 


caz Sp NE air a or 
SEE Za Sat ia 


4 N, XP a 
EL re): 2 E dS - 
N = aie RUE SI ay Et Pai SU; A 


IP — — a 


sune alarma şi să ridice pînzele, acel tun blestemat a tăcut cu desăvîrşire. 

La 18 octombrie scutierul se bucură cînd galera Santa Croce ridică 
ancora şi se-ndreaptă spre arhipelag, pentru aprovizionare. La cererea lui 
Condolmieri ca bizantinii să atace şi să lichideze capul de pod al marelui 
vizir cu trupele de uscat, împăratul răspunde cum numai un bizantin o 
poate face: trimite cruciaților în ajutor două galere. Călătoria în arhipelag 
e aridă şi nesemnificativă. Scutierul îi propune cavalerului sau să debarce 
şi călare să reîntilnească oştirea guvernatorului Iancu de Hunedoara, care 
după ultimele ştiri se-ndreaptă spre Varna. După ce-au alimentat galera 
cu apă, carne uscată, citrice şi găini aşezate la provă în coteţe de unde 
cotcodăceau înnebunitor, au luat marea spre Bizanţ, cu navele eşalonate, 
ca să perie strîmtorile. Manevrele lui Condolmieri i se păreau cu atît mai 
ridicole, cu cît toată lumea ştia unde se afla cu adevărat forțele otomane. 
Jocul a ţinut pînă-n seara de 26 octombrie, cînd a venit furtuna. 
Dezlănţuită în Marea Neagră, a intrat în Bosfor chiuind pe deasupra 
talazurilor verzi, cu coamele numai spumă. Scutierul şi-a blestemat 
vreme de cîteva ceasuri ideea de a se îmbarca pe o navă, atunci cînd 
îndeobşte se simţea excelent în şaua bravei lui iepe navareze Pamplona, al 
cărei nechezat jalnic venit din cala galerei îi răscolea măruntaiele. 

În orice caz, de frica abordajului, a punerii pe uscat şi mai ales de 
frică de a naufragia în preajma taberelor osmane, galerele, la ordinul 
comandanților, au ridicat blocada, căutînd adăpost sub zidurile 
Bizanțului. Aşa se face că numai pe bărci, plute şi dubasuri, sultanul îşi 
trece întreaga armată din Asia în Europa, în toată ziua de 27 octombrie, în 
noaptea următoare, în ziua de 28 şi noaptea respectivă. Cu toate ordinele 
comandanților de flotă, galerele se regrupează suspect de greu; iar cînd se 
apropie să intre în acțiune, tirul de artilerie de pe ambele maluri nu-l 
ispiteşte pe nici unul din cei prezenţi la acte de eroism în numele 
credinței, creştinătăţii sau cel puţin al misiunilor încredințate că osteni. 

Se spunea în flota ca sultanul e cuprins de mîhnire adîncă. Călcarea 
jurământului depus de Vladislav în fata solilor îi ridică întrebări asupra 
comportamentului capetelor încoronate, valorii cuvîntului dat, a 
conținutului tratatelor dintre state, întrebări asupra cărora vrea să 
mediteze în singurătate. Se mai spunea că la plecarea regelui din 
Szeghedin s-a întîmplat un cutremur de pămînt şi că Dunărea s-a revărsat 


porti DE O Pepe o ae AS 
mea he ame 


furioasă, semne rele, pedepsitoare pentru cel ce-şi calca jurămîntul. 
Trecerea armatei osmane peste strîimtoarea montată, bîntuită de hulă 
rămasă pe urma furtunii; a fost un spectacol măreț, mai ales atunci cînd a 
trecut cavaleria şi corpul de cămile. Atît Condolmieri cît şi Walerand de 
Wavrin au privit spectacolul de la prova galerelor, fiind conştienţi că sînt 
martorii unui eveniment unic. Unul din soldaţii de la bord, care şi-a 
permis să cîrtească împotriva inactivității şi laşității lor, lăncierul de nava 
Giuseppe Bracca, a fost pedepsit cu zece bice şi trei zile de carceră cu 
pesmet şi apă, acest eveniment fiind singurul notabil în răstimpul cît 
Murad II îşi executa temerara lui întreprindere. 

Scîrbit de laşitatea, reavoința şi incapacitatea vizibilă a flotei, 
scutierul Jean d'Ossau îşi promite solemn să redevină cît mai curînd 
cavalerist şi, odată în şa, să-l determine pe cavalerul don Pedro Vasquez 
de Saavedra la acțiuni demne de marele şi nobilul său nume. 


9 


Cunoaştem prin căpitanul Vlaicu Alună cîteva detalii ale bătăliei de 
la Varna, ca şi reacția coconului domnesc Vlad la cele întîmplate. În 
noaptea de 9 spre 10 noiembrie, caraulele călări ale coconului Vlad, 
viitorul Vlad Ţepeş, descoperă siguranță otomană. Cetaşul Ion Zimbru, 
cu zece călăreți de Tîrgovişte, hăcuie o patrulă de spahii rumelioți şi-l 
prind viu pe timariotul Ahmet Bolii cu moşii prin Dobrogea, care 
probabil slujea de călăuză. Cetaşul se-ntoarce în tabăra coconului 
domnesc la galop, cu timariotul legat pe propriul lui cal. Căpitanul Vlaicu 
Alună îl înfăţişează imediat coconului domnesc, ocupat cu scrierea pe o 
foaie de papirus a voievozilor care s-au luptat pentru tron din partidă 
Dăneştilor şi a tatălui său Drăculeştii, în răstimpul de la moartea moşului 
sau Mircea, Bătrînul, pînă astăzi. Trecem peste interogatoriul luat cu 
mijloace de fel amabile. La ora 10 noaptea, coconul Vlad în arme, urmat 
de doi copii de casă, călăreşte la galop spre tabăra regelui, în vreme ce 
căpitanul Alună cheamă la ordin stegarii şi cetaşii. Toată lumea se 
pregăteşte de luptă. Carele şi căruțele să stea cu caii înhămați. Fiecare 
călăreț să aibă la oblînc traista cu merinde pe trei zile. Dacă oastea 
turcului are să fie mai tare şi-are să răzbească oastea creştină, numai cînd 


NEA ONE LAOS SEZA 
Da EEO ENE S SOES 


ID G — 


e - PS 


premen 
g" has 
UES 
Win 

` 4 
+. 

A yF 


ENEA ENIN EN AO E NOKI NAR 
AS ANDE Ak S ROAA 


cetaşii şi stegarii vor vedea flamura coconului domnesc plecîndu-se de 
trei ori spre Dunăre şi vor auzi trîmbițaşii sunînd retragerea, atunci să 
aşeze călăuzii în frunte şi să gonească fiecare cum poate, pînă-n codrul de 
la Semeț, unde pe malul rîului este schitul “La toți sfinții” cu trei 
călugăraşi, printre care şi de Dumnezeu temătorul, monahul leronim. Pe 
ei să-i întrebe unde-i măria-sa şi el are să-i îndrume la locul de tabără. 
Dacă osmanii îi spulbera în aşa fel încît nu se mai poate vedea om cu om, 
atunci să treacă fiecare Dunărea cum va putea şi să se înfățişeze la 
căpităniile de margine. 

La ora 10,30 după clepsidra regelui, coconul Vlad îi spune că 
sultanul se afla la două ceasuri de marş, cu toată puterea oştilor sale. 
Coconul nu este mai tînăr decît regele, îi priveşte zîmbind gâtul alb, 
pletele aurii şi-i spune-n gînd c-ar fi fost mai bine să rămînă acasă, între 
castelane şi castelani, să dănțuiască şi s-asculte ghicitori. Regele, numai în 
cămaşă, zîmbeşte neîncrezător. Coconul Vlad îi spune concesiv ca tatăl 
său a avut dreptate şi că sultanul are de zece ori mai mulți osteni decît 
măria-sa, regele Ungariei şi Poloniei, la care Vladislav tresare orgolios şi-l 
întreabă din vîrful limbii dacă se teme de puterea sultanului. 

Coconul Vlad vădeşte intenţia de a-l căsăpi pe loc, se stăpîneşte, se- 
nchină curtenitor şi-i spune într-o italiană pură, ca el a fost eliberat din 
fortăreața Egrigoz de sultan, sub jurămîntul că nu va ridica niciodată 
armele împotriva Porții şi că sub acest cort se afla de fapt, nu un singur 
sperjur, cum s-ar fi putut crede, ci doi. 

Intră tulburat voievodul lancu de Hunedoara. Confirmă spusele 
coconului Vlad şi-i sugerează regelui, care casca copilăreşte, adunarea 
consiliului de război. Coconul Vlad nu poate pînă nu insinuează ceva la 
adresa flotei, a vigilenței amiralilor, la previziunile tatălui său, lucruri cu 
totul neplăcute. Se prezintă în armuri banul Franko de Ialovac, 
cardinalul Cesarini, episcopul de Agria, comandanţi ai banderiilor 
nobiliare. Coconul domnesc Vlad înregistrează atitudinea sfidătoare a 
consiliului de război, cu toate că el comandă a patra parte din puterea 
oştirii. Se retrage în aşa fel încît s-asculte şi să fie văzut de rege. Ard 
lumînări de ceară în sfeşnic? Cizelate la Florenţa, Iancu de Hunedoara 
ridică perdeaua de la intrarea cortului. Coconul Vlad simte tresărirea 
celor din consiliu. Toată geana nopții e împiînzită de focurile taberei 


"a n pe 


Ý D NE VERY ETA tU 


` >E aa PI 5 
ap 3 du. i A - Ta 
5 Pie. 4 Pr 2 tE dă E“ $ DA z P aa 
fl RU a SI ay At NAU: PARA ES ANN SAS AE 


IP — — a 


otomane. Se aud vag răgetele cămilelor. Cardinalul Cesarini e cel mai 
limbut. Spune că, fiind apărați de cetatea Galata şi mlaştinile Devin, să se- 
nchidă în tabăra de care, unde, întărind-o, vor putea rezista pînă la 
sosirea “flotei” care să debarce trupe în spatele liniilor otomane. Toţi cei 
de față sînt pentru întărirea în tabără. Coconul se strîimbă de parc-ar fi 
mîncat agurida. Planul popii e bun de predicat la Roma, în amvon, nu 
aici. Murad îi înconjoară, îi înfometează şi, după ce-şi vor fi mîncat caii şi 
cizmele, are să-i dea pe mîna ienicerilor să-i taie ca pe berbeci. Voievodul 
lancu de Hunedoara se-mpotriveşte planului. Nu e bine. Nu e apă. Nu 
sînt alimente. Flota ce-a făcut în strîmtori? Nimic. Ce-o să facă pe Marea 
Neagră, bîntuită de furtunile lui noiembrie? Ce soldați are flota la bord? 
Ştiu să lupte pe jos?! Şi câți sînt? O mie? Două mii? Nici 800 nu sînt. Atac, 
ruperea frontului turcesc pînă nu-şi vine sultanul în fire, victorie. 

— Brava! Spune coconul domnesc Vlad. 

Este singura confirmare spontană. După dezbateri obositoare, 
episcopul de Agria: 

— Ego, Corvine, non fugio, neque proelium detrahabo et si vincere non 
dabitur, hic me scito interiturum, te autem terga versatum auguror et ad meliora 
tempora te servaturum. 

Dimineața de 10 noiembrie. Cer plumburiu. Oştirea intra în 
formaţie. Iancu de Hunedoara i-a încredințat aripa stîngă cea dinspre 
mare şi coconul Vlad ştie c-a făcut-o ca să-l îndepărteze de Dunăre, de o 
eventuală posibilitate de retragere, să pună între el şi țara armata regelui. 
Tactica lui Iancu îl jigneşte şi-nfurie. Călăreşte învelit în mantia de 
camelot, pe sub care poartă o cuirasă uşoară de Damasc, din oţel șlefuit, 
fără podoabe. Numai sabia împodobită la teaca şi garda cu rubine îl 
deosebeşte de restul călăreților. Dinspre mlaştini vin suluri de pîclă. De la 
mare, miros sărat de valuri şi alge... 

.. Scutierul care întinde regelui coiful îl scapă din mîna la cea dintîi 
suflare a furtunii. Din vest se prăvălesc mase de aer rece, cu iz de zăpadă. 
Furtuna vine chiuind peste crestele cretoase ale dealurilor. Stegarii 
români trag hampele. Adăpostesc steagurile la piept. Vintul sfişie 
steagurile banderiilor regale. Pe cele ale nobililor şi episcopilor. Cerul se- 
ntunecă brusc. Lîngă rege se zbate pe vînt steagul mare al oştirii. Sfîntul 
Gheorghe prinde aripi, aşa cum e pictat pe mătase. Tipătul de groază al 
stegarului. Sfîşiat, steagul e purtat peste oştire, spre răsărit. 


E ae A/T o DNS ATA 97 EIN NADA | 
ALE SPA la Pa i aa ff Se A ae DR ZA 


se „Ci o. ha Cd 0 T S -y S= (e i fs 
N 59 Va E AEN TN Vaporul TIENEN 02 V 
CA TNN E E NENES ad IE DE RA Ss A LUS, OSI / 


IP — — —— a  - ...._._———— m — a APO 


TS 


sp 
cat Rp 


Iy: 


3 EON) 


. La cea dintîi şarja a cavaleriei grele, călăretții din linia întîi pot să 
vadă grupul de spahioglani din garda sultanului, o prăjină şi de prăjină 
agăţat tratatul de pace călcat de regele Vladislav. Inutilă şarja cavaleriei 
transilvănene, lupta homerica a voievodului lancu, şarja impetuoasa a 
coconului domnesc Vlad, care dă peste cap trupele de Rumelia şi, ocolind 
tabăra osmana, năvăleşte la sabie peste ienicerimea din garda lui Murad. 
Episcopii nu sînt totdeauna cei mai buni căpitani pe cîmpul de luptă Cel 
de Agria, entuziasmat de succes, executa o urmărire necontrolată, 
împreună cu episcopul de Oradea. Sînt rupti de restul trupelor, banderiile 
lor nimicite, ei înşişi ucişi. Banderiile lui Cesarini şi Franko de Ialovac 
aleargă în ajutor. Ca să uşureze aripa dreaptă, lancu şarjează încă o dată 
la aripa stîngă. Da peste cap apărarea ienicerilor. Cade comandantul 
dreptei osmane, viteazul Carageabeg. Se simte dezastruos tirul arcaşilor 
călări otomani. Viclenia asiatică imaginează un şiretlic de mare efect. Pe 
spatele cămilelor, săculete cu bani. În retragere, cămilarii dau drumul la 
bani. Pedestrimile care-i urmăresc, unele de mercenari, se pleacă să 
culeagă avuțţia risipită din belşug. Turcii au vreme să se regrupeze şi să 
închege linia frontului, dezmembrata de şarja cavaleriei. lancu galopează 
la rege. Îl sfătuieşte să fie prudent. Să-şi refacă rîndurile. Să nu se 
depărteze de grosul trupelor. Regele l-a văzut pe Vlad gonind într-o 
amplă învăluire, învingător, întors în dispozitiv cu țeasta unui spahiu 
înfiptă în vîrful săbiei. Abia plecat lancu, se aud glasurile invidioşilor. 

— Corvin vrea şi această victorie numai pentru sine. 

— Şi pentru protejatul sau valah. 

— Domnitor cu domnitor se cuvine să se măsoare, majestate. 

Vanitos, regele cedează. Şarjează, ca odinioară cavalerii la Nicopol, 
centrul armatei otomane, alcătuit din ienicerimea fanatică, odihnită, 
dinamizata de prezenţa sultanului. Bătrînul Murad schițează gestul de a- 
şi întoarce calul. Şarja cavalerilor poloni şi unguri este impetuoasă. 

— Stăpîne, nu-ţi părăsi oştirea. Dacă trebuie să mori, cel puțin să 
mori cu cinste, şopteşte sultanului beglerbegul Anatoliei. 

La care bătrînul Murad răspunde: 

— O, Isuse, dacă este Dumnezeu precum zic creştinii, răzbuna 
jurămîntul fals al credincioşilor tăi! 


D Mae E ie 
PONE EDA Ce 
ENO EEEE 


a a a a Pe — 


Face semn. I se prezintă jurămîntul regelui. Îl rupe-n bucăţi. Împarte 
bucăţile celor mai apropiaţi dintre ieniceri, care le agaţă în vîrful lăncilor 
şi pleacă urlînd la contraatac. Între timp coconul Vlad şarjează, pînă 
ajunge la cortul sultanului pe care-l sfîrteca cu sabia. Călăreții lui îl prada. 
Cînd se-naltă-n scări, e martorul scenei neprevăzute care debandează 
armata creştină. Calul regelui se poticneşte. Regele cade. Vrea să se 
prindă de coamă. Armura îl tîrăşte la pămînt. Un ienicer se repede şi-i 
retează capul cu iataganul. Peste o clipă, capul însîngerat al regelui, cu 
ochii plini de spaimă, este ridicat în vîrful unei sulițe. Bătrînul ienicer 
Chizr Hodja, soldat învechit în slujba pei Gi agita acea nul INi 
strigînd: i ; 

— Câini creştini, iată regele 
vostru! 

Iancu de Hunedoara 
răstoarnă un beg, lupta cu patru : 
ieniceri, trece peste cadavre, d 
despica în două un ienicer ` 
înarmat cu archebuza, se bate , 
disperat să recîştige capul «4 
suveranului.  Chizr Hodja se 
retrage din luptă. Preda capul 
regelui Vladislav I sultanului. Strigătul de disperare al celor din garda 
regală debandează armată. - 

— Farkaş! 

— Cine poate fugi, să fugă!! 

Jalnic aspectul unei oştiri a timpului, debandată. În zadar Iancu de 
Hunedoara iese înaintea fugarilor. Zadarnic îi izbeşte cu latul spadei. 
Zadarnic le strigă. 

— Noi n-am venit aici pentru rege, ci pentru credinţa... Coconul 
Vlad intuieşte toată tragedia momentului. 

Trimite la galop pe cetaşul acela Ion Zimbru, bun cunoscător al 
locurilor, să-l smulgă pe Iancu dintre ostenii înnebuniţi de spaimă şi să-l 
ducă la Cetatea de Floci, unde să-l zvîrle-n temniță pînă la porunca măriei 
sale, voievodului. La poruncile cetaşilor şi-ale stegarilor, călăreții Ţării 
Româneşti se-nvîrtejesc asupra spahiilor de Rumelia, îşi întorc caii la 


TS 


sp 
ca pă 


Iy, 


N Ay MAA: 


galop spre geana întunecată a codrilor din Cadrilater. Călăreții se adună- 
n ei. Ştiu din moşi, că nu vor ajunge bine acasă şi vor trebui să se ridice 
din nou în scări. 

lancu de Hunedoara îşi trăieşte odiseea. Cetaşul lon Zimbru cu o 
sută de sulițe alese îl smulg din şuvoiul din ce în ce mai firav al fugarilor. 
Se pare că ostenite de marş şi lupte, ostile otomane nu-i urmăresc cu 
înverşunarea ştiută. Pe drumuri ferite, Ion Zimbru ia calea țării. 

Cronicarii timpului spun că, trecînd peste cîmpul de bătaie, sultanul 
Murad s-a mirat văzînd între ostenii unguri numai morți foarte tineri. 
Cineva din suita îi spune: 

— Dacă ar fi fost între ei un singur om cu barbă căruntă, nu s-ar fi 
încumetat la un lucru aşa de primejdios! 

După-amiaza de noiembrie, cenuşie. Cer jos, de plumb. Undeva, 
spre asfintit, geana sîngerie, tristă. Cînd coconul Vlad trece la trap pe 
lîngă un estuar al mlaştinilor Devin, recunoaşte într-un morman de 
cadavre trupul cardinalului Cesarini. Cardinalul zace pe spate, cu ceafa 
rezemată de trupul unui stegar, probabil viteazul se tîrîse, rănit cum era, 
să-şi ajute suzeranul ținînd în piept patru săgeți, o suliță în gît şi alta în 
pîntec. Un şuvoi negru de sînge se-nchegase pe obrazul unui spahiu mort 
la picioarele cardinalului. Coconul Vlad priveşte scena cu coada ochiului. 
Ridică din umeri. Da pinteni. Îşi sileşte calul la galop. Dinspre Galata vin 
croncănind, în zbor jos şi-nvăluit, stoluri triste de corbi flămânzi. 


10 


Evenimentele anului 1445 ne apropie de întîlnirea scutierului Jean 
d'Ossau cu căpitanul Vlaicu Alună şi o mai bună şi nemijlocită cunoaştere 
a oştirii Ţării Româneşti. După ce Ion Zimbru l-a aruncat pe Iancu de 
Hunedoara în beciurile umede, pline de şobolani ale Cetăţii de Floci, s-a 
văzut certat de măria-sa Vlad Dracul cu vorbe aspre. Coconul domnesc 
trecuse Dunărea pe la Cetatea de Floci. La mustrarea tatălui său, care-i 
spusese ca-ntemnițase pe unul din cei mai mari căpitani ai vremii, 
singurul în stare să cheme la luptă împotriva osmanilor, coconul a 
răspuns neclintit că i-a dovedit acelui căpitan atît credința şi gîndurile 
curate ale măriei sale — scăpîndu-l din ghearele sultanului, cît şi puterea 


— 


Pad 


ARENA AU DE SL RISE 


a Pe — 


pa 


e e a a 


E) O ENA ATTA ora a SU T PEN IN NA 2 pr 
Sao Lie e ROISIN VAZA 
ANE ES 


& -p 
59) Pa Ve NSE ENYA î E SA i 
GS / Ky Li R ay L £ ae Li 


a n = 


măriei sale, deopotrivă cu mărinimia să cavalerească. Măria-sa, pentru 
ofensa din cortul regelui, putea să-i ia viaţa şi să-l arunce în Dunăre. Cine 
s-ar fi-ntrebat unde-a pierit lancu de Hunedoara, cînd însuşi regele său şi- 
a lăsat capul pe cîmpul de luptă? 

Vlad Dracul a meditat la spusele coconului domnesc. A meditat, dar 
împotriva soluției pe care i-o dicta propria sa apărare: putea să-l predea 
sultanului, îl putea ucide, simțind în Iancu pe duşmanul tăcut — 
împotriva acestor gînduri a ridicat cinstea cavalereasca şi folosul pe care 
lancu îl aduce luptei noroadelor împotriva otomanilor. Mărinimia şi 
clarvederea lui politică îl vor costa peste puțini ani viața. Iancu îi va- 
ntoarce mărinimia cu moartea. Deocamdată, eliberat din temniţă, 
înconjurat de o gardă călare şi plin de daruri bogate, dăruite cu 
mărinimie regească de Vlad Dracul, se-ntoarce prin Braşov în 
Transilvania. Şi-a pierdut cumnatul la Varna, alte rude în campaniile 
anterioare, el însuşi abia a scăpat cu viaţă. 

În primăvara lui 1445 don Pedro Vasquez de Saavedra, urmat de 
nepotolitul sau scutier, porneşte de la Bizanţ pe bordul caravelei rapide 
“Pescăruşul”, proprietatea neguțătorului Mircea Voinea Bîrlădeanu, spre 
Cetatea de Floci, cu mesajul special adresat de contele Walerand de 
Wavrin, guvernatorului lancu de Hunedoara, mesaj prin care chemă la o 
nouă acțiune împotriva turcilor. Fie ca galerele vor urca pe Dunăre, vor 
îmbarca oştirea maghiară şi o vor transporta la Bizanţ, de unde împreună 
cu bizantinii se va acționa în însăşi inima. Imperiului otoman, fie că se va 
duce o campanie pe Dunăre, cu forțele de apă şi de uscat. Galerele stau 
gata de luptă. Probabil chestiunea strîmtorilor trebuia răscumpărata, atît 
dogele Veneţiei, cît şi sfîntul părinte trăgîndu-se reciproc la răspundere şi 
amîndoi îndreptîndu-şi fulgerele împotriva comandanților flotei. 

Cavalerul don Pedro Vasquez de Saavedra, străbun al 
neastimpăratului hidalgo Miguel Cervantes Saavedra, fiul lui don 
Rodrigo de Cervantes Saavedra, din Alciia de Henares, născocitorul 
nemuritorului Don Quijote de la Mancha — don Pedro deci a debarcat la 
Cetatea de Floci, a trecut pe la Tîrgovişte unde s-a prezentat voievodului 
Vlad Dracul — primăvara izbucnise în erupții de seve vegetale, decorînd 
livezile cu ninsoarea albă a florilor de cireş — şi aici, în sala de arme, i-a 
expus planul campaniei. Voievodul şi-a stăpînit gîndurile şi temerile. O 


sp 


x ri ory — rrom -—— Pe 
EN ENS 
Ă d Pai est ALE PR Nep i Ú >) F ea “Ym 


a a m = 


campanie pe teritoriul Bizanțului nu-l interesează. A văzut la ce sînt bune 
asemenea campanii. O campanie pe Dunăre, în care cu sprijinul flotei 
poate să recucerească Giurgiul, e altceva. Îi sugerează cu finețe 
cavalerului că țara e sleită de atîtea războaie, nu vede cu ce mijloace ar 
putea acționa departe de ţară, dar aici, în hotarul ei, lucrurile s-ar putea 
schimba. 

Cavalerul a ajuns la Alba Iulia, apoi la Buda, încîntat de primirea 
făcută la Tîrgovişte. lată că nobilimea maghiară accepta varianta Dunăre, 
însă cu două condiţii: la întoarcere solia să-l convingă pe Vlad Dracul la 
participare efectivă; iar la Constantinopol pe împăratul bizantin să-l 
elibereze şi trimită în Ungaria pe pretendentul la tronul sultanului, Daud 
Celebi. 

Între timp, Walerand de Wavrin ia marea cu direcția gurile Dunării. 
Don Pedro se felicită pentru abilitatea lui politică. Călăreşte sîrguincios în 
fruntea soliei burgunde spre Tîrgovişte, în laudele bravului sau scutier. 
Ajuns aici participa la ceremonialul curții, se miră de bogăția 
harnaşamentului care acoperă caii de oaste, admira nestematele, blănile şi 
aurăriile cu care sînt împodobiţi ohabnicii geloşi unii pe bogăţia altora, 
dornici să se-ntreacă în podoabe, căi de oaste şi arme. Prezenţa turcilor în 
Dobrogea. Pieirea atîtor nobili unguri pe cîmpul de luptă, cotropirea 
Şerbiei le pun probleme vitale. Dincolo de adversitățile dintre ei 'şi ale 
tuturor cu voievodul se gîndesc la existenţa lor cea mai imediată. 

Vlad Dracul accepta o întrevedere cu Walerand de Wavrin. Don 
Pedro urmează să-l anunţe unde vor acosta galerele burgunde. Vlad 
Dracul zîmbeşte ironic. Va şti singur unde vor acosta galerele. La 
jumătatea lui iulie, căldura zăpuşitoare, voievodul pleacă din răcoarea 
palatului domnesc la Isaccea. Galerele fuseseră semnalate de posturile de 
pază din Delta. După ce se face aşteptat cîteva zile, voievodul îşi ridică 
tabăra la Isaccea. Walerand de Wavrin este invitat la tratative, nu pe 
galeră aşa cum sperase, ci în cortul fastuos al voievodului. Vlad Dracul se 
obliga să sprijine campania, pe uscat şi pe apă. Oferă un sprijin flotei: 60 
de dubasuri mari, pentru transport. 

La jumătatea lui august acostează la Isaccea o flotilă compusă din 
trei galere papale şi trei burgunde, venite de la Constantinopol sub 
comanda episcopului Francesco Condolmieri. Vlad Dracul intră-n tabără, 


ca OPINE ÎN DP a D 
EDS ECOU Pta a AARTEN PA 

n Mo * > > <” d - t> -} 5 Fa a < 
1527 NAT, A i f O E AE ACEN. E X AYJ 
Nm 4 EON a 5 kon = 


În nt ai A n Al A 


în 
` drr x aTa EN ~l N N 
Tfi i = è F 
GS, j Ay Oe SCPE RAS Li 


a n = 


pe malul românesc, în fruntea a 6 000 de sulițe. ÎI are adjutant pe coconul 
domnesc Vlad. Oştirea e întărită cu două tunuri. Pe Dunăre coboară cele 
şaizeci de dubasuri cu lopătarii şi cîrmacii lor. 

Nopti de august, cu cerul bătut în peruzele. Focurile taberei, 
cîntecele oştenilor, naiul şi cobza, strigăturile sînt noi şi exotice pentru 
burgunzi. Galerele se leagănă pe parime, cu luminile de bord aprinse. 
Dunărea îşi foşneşte valurile, reflectînd în apele verzui siluetele tremurate 
ale santinelelor proptite-n sulițe. În gabia vaselor veghează marinarii 
burgunzi. Ofițerii de cart poarta cuirase şi coifuri cu panaş, obiecte cu 
totul nefolositoare în cazul unui naufragiu. Se fac planurile de campanie 
sub directa supraveghere a voievodului. Într-o dimineață cu lumina 
trandafirie, irizata de luciul Dunării, se sună pregătirea marşului. 
Galerele înfrunta curentul, cu lopătarii ferecați de banchete. Dunărea le 
dezvăluie miracolul salciilor, al stircilor şi-al amiezilor ei pline de 
voluptate. Pe malul stîng se urneşte cavaleria Ţării Româneşti. Se încearcă 
asaltul Dirstorului, care rezistă. Turtucaia, cu palisade de lemn, e arsă. La 
o nouă întrevedere între comandanți, Vlad Dracul insista să se cucerească 
Giurgiul, demonstrîndu-le occidentalilor importanţa lui strategică pentru 
întregul teatru de acţiuni militare. Intuieşte atmosfera de pe galere şi le 
serveşte cavalerilor o gasconada pe măsură trufiei lor: 

— Avînd Giurgiul, femeile muntene, ele singure ar putea lua tara 
turcească... numai cu fusele. 

Oameni de spirit, burgunzii se hotărăsc pentru asediu. Fortăreaţa e 
aşezată pe ostrovul Sîn-Giorgiului. Cap de pod înfipt în glia Ţării 
Româneşti, deschide oricînd posibilitatea unei invazii în interior. Vlad 
Dracul pregăteşte asediul cu minutie. O unitate otomană iese în zori din 
cetate, trece brațul de apă care izolează ostrovul şi ataca tabăra 
voievodului. E aruncată pe ostrov, după un corp la corp impetuos. 
Urmărită, scapă între ziduri. Ostenii capturează carele garnizoanei. 
Sosesc galerele şi asediul trece pe seama burgunzilor. Aceştia umplu 
carele capturate cu lemne (se taie salciile de pe mal), le împing spre 
ziduri, adăpostindu-se în spatele lor. Tragerea archebuzierilor şi arcaşilor 
e ineficace. lată primele care de luptă blindate sui generis, consemnate pe 
meleagurile noastre. Cum zidurile nu au deschizături, burgunzii sapa 
şanţuri în spatele carelor. Cu vinciurile şi trunchiurile de copac jucînd rol 


sp 


Eta) NSE Ca e 
E ED > IP Es 
22 at Si PA NA C mA țe 


TS 


ap 
ca pă 


Iy, 


N Ay MA 


de rulmenti, debarca tunurile de pe vase şi le pun în baterie. Noaptea se 
instalează cu multă sudoare o bombarda grea, care zvîrle cu mare 
eficacitate pietroaie de Brabant. Asediul se inaugurează cu tragerea 
acestei bombardae magnae. Un detunet încununat de clăbuci de fum alb 
cenuşiu, cu miros puturos de salpetru. Pietroiul izbit în zid scoate un nor 
de praf. Peretele cetății se năruieşte în strigătele de mînie şi blestemele 
apărătorilor. Vlad Dracul îşi descoperă subit pasiuni de artilerist. Wavrin, 
politicos, îi cedează conducerea tragerii. Omite să-i explice că o asemenea 
bombarda trage patru pînă la zece lovituri pe ziua de luptă. Voievodul 
dovedeşte atîta zel, încît fără să mai țină cont de indicaţiile tehnice pentru 
răcirea ţevii, grăbeşte ritmul pînă cînd plesnesc cîteva cercuri, ucigînd doi 
tunari. Asediul continuă, cu necazurile inerente stării armamentului. 
Bombarda da alte incidente de tragere. Meşterii o tîrăsc la corăbii, unde-o 
repara. Tunurile aduse de Vlad Dracul în compensare bat pe deasupra 
zidurilor. În sfîrşit, se trece la înconjurarea zidurilor cu sarcini de lemne, 
pentru a fi incendiate. Asediaţii ar fi putut para manevra, dîndu-le foc pe 
măsură ce se aduceau sub metereze. Se întîrzie. Incendiul aprinde 
acoperişurile din interior, Ibrahim, comandantul cetății, trimite soli. 
Acceptă să capituleze, dacă comandanții jura că garnizoană este lăsată să 
treacă pe malul drept, cu arme şi bagaje. Walerand de Wavrin accepta. 

lată ce se-ntîmplă în ziua şi noaptea următoare capitularii 
garnizoanei cetății Giurgiu, smulsă Ţării Româneşti încă sub domnia lui 
Mircea Voievod Bătrînul. 


RĂZBUNAREA 


Amiaz fierbinte de august. Galera papală Santa Croce ține sub tirul 
rar al bombardelor din babord zidurile Rusciukului, în vreme ce alte 
două galere sub acelaşi pavilion sacru patrulează între malul turcesc şi 
ostrovul Sîngiorgiului, întărite cu zece naviculae valahe, înțesate de 
arcaşi. După fiecare salvă, episcopul Francesco  Condolmieri, 
comandantul flotei papale, îşi scoate coiful spaniol — morionul — şi 
salută inamicul, fluturîndu-l în vînt. Pe ostrov se duc tratative pentru 
capitularea fortăreței Sîn George — veche citadela ridicată de Mircea cel 
Bătrîn, tatăl măriei sale Vlad Dracul, în care se încuibaseră ostenii 


SSL EA I DANI a IE RI IS ue 
i” 1 $ e K ERNEA pr 


a a a a Pe — 


a n = 


semilunei. În aerul tremurător cu miros de fîn copt, de mil, de peşte, de 
salpetru şi de zidărie afumată se tîrăsc şuvițe cenușii de fum. lenicerimea 
ieşită la metereze priveşte de sub coifuri forfota oştenilor Brabantului în 
jurul bombardelor vîrîte în măşti de pămînt, întărite cu împletitura de 
nuiele. Cele cinci galere de Brabant, comandate de contele Walerand de 
Wavrin, se leagănă pe pariîmele cu care fuseseră ancorate în lungul 
ostrovului. Velele scorțoase strînse, punţile pustii, lopeţile se odihnesc în 
lungul flancurilor. Numai pavilionul azuriu care flutura pe toate trei 
catargele şi marinarul din gabie însuflețesc navele cu provele sculptate în 
lemn de cedru. 

La o bălaie de săgeată de fortăreață, ostenii ridicaseră un cort în care 
se ţine sfatul de război. De la cortul ascuns în spatele unei salcii 
cioturoase pe care mişună roiuri roşii de vacă domnului, pînă la şirul 
celor patru bombarde, preț de cincizeci de paşi, duce un sînt adînc, pe 
fundul nisipos al căruia musteşte apa miloasă şi galbenă de Dunăre. 
Cîteva harabale umplute cu lemne trase de-a curmezişul apără arbaletierii 
şi arcaşii. Laturile dinspre Dunăre sînt înconjurate de şăicile muntene, 
care lopătează pe loc. Un ienicer bătrîn coboară flamura verde a 
împăratului pe mătasea căreia e țesută cu fir de aur semiluna şi în locul ei 
agata un turban alb. Săgeți trase de pe ziduri stau înfipte în harabale, în 
leasa măştilor, în trunchiurile sălciilor. Un oştean apusean cu cuirasă 
străpunsă de săgeată unei arbalete zace într-o rînă, cu picioarele chircite şi 
coiful căzut alături. Sîngele îi năpădise prin umerarele cuirasei, se 
scursese în nisip, se uscase, desenînd o pată întunecată pe firele de iarbă 
aspră. Tunarii se ațin în măşti, unde curata ţevile bombardelor cu 
şomoioage de cîlți, legate în vîrful unei cozi de lemn. Au alături ghiulele 
cioplite în piatră de Brabant, atît de tari încît zidurile fortăreței fuseseră 
ciobite zdravăn, oriunde fuseseră lovite. La rădăcina lor fumega încă 
maldărele de vreascuri cu care asediatorii arseseră cetatea. În bastionul 
central se arata imamul, întors cu fața spre Mecca, strigă binecredincioşii 
la rugăciune, slobozind peste ostrov chemarea sălbatică a profetului. 
Forfota asediatorilor se potoleşte. Arbaletierii de pe îndepărtatele 
meleaguri ale Franţei nordice ascultă înfiorați glasul acela cu inflexiuni 
necunoscute, aspre şi misterioase. 

În cortul căpeteniilor se afla voievodul muntean Vlad Dracul cu fiul 


ce ip Sp PN St iar p" in o A n pi 
Dr te Ss aaa a 


SRON 


E ui Vi 9 


TS 


ap 
ca pă 


Iy, 


N Ay MA 


măriei sale, Vlad şi cu bătrînul boier Neacşu de la Argeş, dascăl într-ale 
latinei şi războiului, contele Walerand de Wavrin, amiralul flotei cruciate 
şi vestitul cavaler spaniol don Pedro de Saavedra. Stau pe scaune pliante 
de corabie, acoperite cu covoarele dăruite cruciaților de voievod. Vlad 
Dracul aidoma tatălui său, Mircea Bătrînul: cu fata rasă, mustățile negre, 
înspicate 

Cu fire albe răsucite fuior, plete cărunte la tîmple, căzîndu-i în inele 
pe umerii de oţel ai platoşei. Frunte înaltă, sprîncenată, nas uşor coroiat, 
pomeţi osoşi, buze lacome. Îşi ține teaca de piele a sabiei cu ferecături de 
aur, între genunchi. E încălțat cu cizme roşii lucrate în pielăriile de la 
Sarai Bătu, fără tocuri, cu pinteni de aur. De sub platoşa îi ies gulerul de 
matasă albă al cămăşii, tăiat în colțuri şi mînecile smeurii ale coantăşului. 
Coconul domnesc sta în picioare, în dreapta tatălui său. Contele 
Walerand de Wavrin, bărbat trecut de patruzeci de ani, blond, cu ochii 
albaştri, cu pletele, bărbița şi mustăţile făcute cu fierul şi unse cu uleiuri 
scumpe, trăsături asprite de lupte şi de vînturile mărilor, poarta cuirasa 
do argint aurit cu semnele heraldice bătute pe piept, o pelerină azurie din 
cea mai subțire mătase de Flandra, cizme uşoare de Cordoba, în care îi 
intră pantalonii spanioleşti de un verde crud, cusuți cu şiraguri de 
mărgăritare. Înmănuşat, îşi ține morionul încrustat cu arabescuri pe pula 
sabiei. 

— Mondieu! Prințul s-a ţinut de cuvînt. lată, sîntem în a treia zi de 
asediu şi fortăreața a capitulat. 

Vorbeşte o franceză aspră, adresîndu-se tălmaciului, venerabilul 
boier Neacşu. Apoi rizînd: Să vedem acum şi Cealaltă promisiune... 
frumoasele voastre femei, luînd tara turcească numai cu fusele... 

Boier Neacşu tălmăceşte. Vlad Dracul ascultă zîmbind. 

— Numai cu fusele, dacă le-om da şi noi o mînă de ajutor. Bine că i- 
am putut opri pe aceşti vajnici cavaleri la crucea asta a țării. Îmi cînta 
inima, boier Neacşule, că am tăiat gheara păgînului înfiptă în inima 
noastră. Au să se hodinească în pace oasele părintelui meu, care înainte 
de a închide ochii mi-a poruncit, cu străşnicie, să nu am tihna, pînă nu 
apuc iarăşi Giurgiul. Tu, Vlade, cînd voi trece la cele veşnice, să nu uiţi 
ce-ai văzut şi ce-ai auzit astăzi... Acu, ca cinstiții cavaleri stau şi aşteaptă 
sfatul nostru, spune-le, boier Neacşule, ca drept mulțumită pentru 


E AON TEA 
ESEO ENNIE 


a a a a Pe — 


meşteşugul lor de război şi sîngele oştenilor de l-au vărsat intru slava 
sabiei noastre, îi voi dărui cu bucate pentru tot războiul. Domniile lor vor 
dobîndi iataganele de paşale smulse de noi în luptă, iar sfinţia sa 
episcopul papistaş să fie încredințat că nu-i asupresc pe călugăraşii de la 
Cîmpulung şi că-i las slobozi prin țară... Că nu vor găsi oițe să se închine 
cu două degete, asta nu-i vina mea. Acum, eu zic să încheiem sfatul şi să 
ridicăm tabără. Spune-le că olăcării lancului mi-au vestit sosirea oştilor de 
la Ardeal, la gurile Oltului. Să ne grăbim, pînă nu se lăsă ghețurile. 
Corăbiile au lipsa de scut şi acela nu poate fi altul decît Bizanțul, cu toate 
desfătările lui. Aici iernile sînt aprige. Cu mătăsurile cu care sînt 
îmbrăcați, au să degere cînd s-o pune crivatul. 

Boier Neacşu rosteşte o franceză bolovănita. Cavalerii încuviințează 
mulțumiți. Prințul se dovedeşte demn de legendele auzite pe seama lui. 
Pînă acum, colaborarea între flota şi călăreții valahi a fost plină de roade. 
Tot malul turcesc al Dunării de la Isaccea pînă aici a fost trecut prin foc şi 
sabie. Sfîntul părinte va fi mulțumit. Contele Walerand de Wavrin mai 
are o singură dorință. Şi-a dat cuvîntul de onoare subaşului Ibrahim, 
comandantul fortăreței inamice, că-l va lăsa să se retragă neatins, cu 
întreaga garnizoană. Doreşte să ştie care e părerea printului. 

Nu băga de seamă că-n ochii întunecoşi ai voievodului se casca 
adîncimi necunoscute şi sălbatice, de cum aude numele subaşului 
Ibrahim. lată răspunsul măriei sale: 

— Jur pe cinstea mea de oştean, ca duşmanul va ajunge nestînjenit 
pe malul celălalt. 

— Caramba! Mormăie în bărbița don Pedro de Saavedra... Asta nu 
spune nimic, sau pe Sfînta Madona din Sanlucar, spune totul. 

Cavaler vîrstnic, uscat, cu pielea pergamentoasă, părul tuns scurt, 
echipat cu o armură străveche, turtită de loviturile care-i aduseseră gloria, 
don Pedro de Saavedra luptase pentru Castilia sub toate cerurile 
cunoscute şi se alesese cu o straşnică boala de ficat. 

Huruitul repede al tobelor şi o chemare prelungă de corn pun capăt 
sfatului, nu înainte de a se hotărî că se vor da onoruri militare 
garnizoanei înfrînte şi că în zori se vor ridica ancorele şi taberele pentru 
marşul asupra Dai, locul de întîlnire cu armata lui Iancu de 
Hunedoara. 


a Pe — 


e a i 


. y pp AS "ery re : ps ran Ea DES ENG rey TET -ye 
ED DS K IENS SEK Sil Saua | A ae NAAN, 
v-a y "9 — E, ; À 
IL e Curea E SU AAE ARA `% ia a w 


CAZ Sp Ni ia m w 

DUNE AIN NSE A ARN DS 
R ziS > 49 RG: T 

DZ SED Doza PENE SAU, DA 


IP — a n = 


Pînă spre vecernie, ostenii apuseni ridică asediul. Bombardele sînt 
trase pe nişte suluri de lemn, cu bivolii trecuți înot de pe malul românesc, 
pînă sub coasta galerelor, de unde sînt agățate cu vinciurile şi urcate la 
bord. În stînga porţii se aliniază arbaletierii de Brabant, cu coifuri 
rotunde, platoşe şi pulpare de oţel. Stegarul companiei desfăşoară pînza 
albă, cu chipul sfintei Genoveva. În dreapta stau arcaşii domneşti. Poarta 
cuşme înalte de miel brumariu, cu pene de gotcan, cămăşi albe strînse cu 
brîie de piele țintate, sumîne agățate pe umărul stîng, cioareci de aba cu 
împletituri de şiret negru, opinci din piele de porc sălbatic, nerăzuite de 
păr. Pînă la malul Dunării unde se leagănă zece dubasuri turceşti, se- 
nşiruie pe două rînduri ostile contelui şi ale măriei sale, într-o strălucire 
albăstruie de oţel, de coifuri, de halebarde, de sulițe, pe deasupra cărora 
flutura panaşele de la coifurile ofițerilor, steagurile companiilor şi 
stegulețele galbene şi albastre în coada de rîndunica, de la sulițele 
călărimilor domneşti. 

Maria să, avîndu-l în dreapta pe contele Walerand de Wavrin şi-n 
stinga pe don Pedro Vasquez de Saavedra, cercetează alcătuirea 
şiragurilor de osteni, prea tare ca să poată fi luată pe neaşteptate de vreun 
vicleşug al subaşului; apoi lanţul şăicilor şi al galerelor care taie apele, 
despărțind ostrovul de cetatea Rusciukului, înțesată cu armiile păgînului. 
Cînd i se pare că nimic nu se poate întîmpla, se aşază la mijlocul şirului 
de călăreți. Călăreşte un armăsar moldovenesc negru, cu părul luciu, 
harnaşat cu sa de safian bătută în ţinte de aur, cu scări de argint aurit şi 
frîu din piele roşie. La un semn al buzduganului domnesc, buciumaşii 
dau glas, urmaţi de toboşarii Brabantului. Sună trîmbitele de alamă ale 
crainicilor de pe vase. Le răspund cornurile ienicerilor. Podul cetății se 
lăsă jos huruind din lanţuri, porțile se dau în lături şi oastea împărăteasca 
se arătă în lumina sîngerie a asfințitului. În fata merge subaşul Ibrahim, 
bărbat înalt, cu fata galbenă, vicleană, înconjurată de o barbă rară, galben- 
roşcată. Are ochi urduroşi, cu pleoapele umflate. Străluceşte tot în 
ceaprazuri de aur, ca şi cînd n-ar fi un oştean învins, ci o pasă plină de 
glorie. Salvării de mătase verde îi intră în cizmulițe galbene, persieneşti, 
cu vîrfurile întoarse. Poarta cuirasa de Damasc, coif cu plasa de zale la 
ceafă şi gurgui de oţel, iatagan şi pavăza. Îi urmează patru şiruri de 
toboşari, alte trei de cornişti, apoi se-nşiruie ienicerii bătrîni de cetate, 


înzăuați, crînceni, cu bărbi albe. Calca rar, legănîndu-şi iataganele. Unii 
plîng. Li se văd lacrimile scurgîndu-se sub streaşinile de oţel ale coifului. 
După ei vin cadînele, cu bocceluțele la spinare, altele tîrîndu-şi copiii de 
mînă. Se scurg, încet, lipăind mărunt prin nisip cu picioarele mici încălțate 
în conduraşi, numai valuri şi şalvari, stîrnind lăcomia oştenilor de pe 
margini. La urma ies topciii, tunarii sultanului, altă oda de ieniceri de 
cetate, pedestraşi yaya, robi bulgari. Cînd subaşul Ibrahim ajunge în fata 
măriei sale, se opreşte şi se închina cu mîna la inimă, la buze şi la frunte, 
iscodindu-l de sub plasa de oţel, care-i căzuse pe obraz. Maria sa cată în 
zare. Subaşul îşi stăpîneşte un oftat de mulțumire. 

— Cîine! Gîndeşte. Ti-a luat Alah vederile!... Apoi trece mai departe, 
urmat de oastea sa, ridicînd de sub picioare o pulbere măruntă din care 
amurgul ţese pînze străvezii de aur. Pe poarta rămasă pustie, dau năvală 
cîțiva zeci de trențăroşi. Rămîn o clipă buimăciți de lumină, gemînd din 
rărunchi, apoi se prăbuşesc la scările măriei sale, bătîndu-şi frunţile de 
nisipul încins, cu miros de ierburi strivite. 

— Măria-ta!... Măria-ta!... Doamne Dumnezeule! 

— Să fii binecuvîntat în vecii vecilor! 

— Miluieşte-ne, doamne! 

Hohote de plîns. Sughiţuri. Pumni izbiți în piept. Pumni uscați, 
negri, îmbicsiți de jeg, cu unghiile cît căngile. Piepturi coşcovite, uscate, 
numai oase. Cămăşile, zdrenţe netrebnice. Bărbi pînă la piept, sălbatice. 
Buze scofilcite. Plete în care roiesc păduchii. Ochi nedeprinşi cu lumina. 
Avînd în ei umbrele spaimei. Ale bucuriei. Ale nebuniei. 

— Măria-ta! Măria-ta! 

— Te cunoaştem, măria-ta!... Eu sînt călăraşul Ion Dobrin, de-am 
căzut la Varna. 

— Eu sînt comişelul lonaşcu de la Vîlcele, măria ta, al de-a căzut 
rănit la Petreţ. 

— Eu sînt... Eu sînt... Eu sînt... 

Sînt acolo călăraşi şi vînători domneşti, de-a valma cu rumîni robiți 
în preajma raialei, cu obcinaşi de pe Lotru, robiți de Mezid begul de la 
Vidin cînd a călcat Ardealul, bărbaţi care-şi apăraseră muierile de robie şi 
căzuseră în arcanele năvrapilor, o fărîmă din țara urgisita an de an. Vlad 
Dracul oftează, făcîndu-le semn să se ridice. 


fs 


AAA 
TD GAY 7 Jm 4 SPD, x i 
a De NS ee Sa za CR RSS af e SU 


n —. .——.—_.—c.c_.—.———— ————— - = = — ~ ry 


ESSAN ESEA IL OSEA EK 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


— Ducetți-vă la serdarul Tudora să vă scrie la oaste. Să vă dea haine 
şi de mîncare... 

Ostenii din linii se căinează. Privesc cu ură la turcii care se urcă în 
dubasuri. Deodată un strigăt ascuțit de muiere, un țipăt plin de spaimă şi 
de dragoste sfîşie clipa aceea de reculegere, cînd nu se aud decît icnetele 
robilor, caii muşcîndu-şi zăbalele şi valurile Dunării spărgîndu-se de 
maluri. 

— Gheorghee! Mă Gheorghităăăă, nu ne lăsați măăăă! 

Toată suflarea ostăşeasca se întoarse spre dubasuri. Una dintre 
femeile înfofolite în valuri sare pe mal în clipa cînd dubasul zvîcneşte 
spre larg. Cade grămadă cu picioarele în apă. Zgreapțănă cu mîinile albe 
pietroaiele țărmului. Apa îi udă salvării. Valul i se trage pe ceafă. 1 se 
vede obrazul chinuit de frică. lată că o altă muiere, care se dovedeşte pe 
loc a fi oştean, scoate un iatagan de sub feregea, îi ia capul dintr-o 
lovitură, plecîndu-se peste marginea dubasului. Miinile mai zgreapțănă 
pietrele chircindu-se, apoi trupul şuvoind de sînge se rostogoleşte în 
valuri, plutind repede la vale. Capul înfăşurat într-o cunună de păr negru 
rămîne pe mal, privindu-i cu ochii holbați şi gura încremenită de moarte. 
Coconul domnesc Vlad da pinteni. Înainte ca cei de fată să-şi tragă 
sufletul, descălecă, culege capul acela însîngerat şi i-l închina măriei sale, 
fără să spună o vorbă. 

Dubasurile plutesc repede spre malul turcesc. Amurgul învîlvorează 
cerul. Apele Dunării ard mocnit. În cerul înalt, străveziu, verde ruginiu, 
trece un biîtlan, vîslind rar din aripile lui cenuşii. 

Miezul nopții pe ostrovul Sîngiorgiului. Un fulger taie marginea 
zării, făcînd să strălucească o clipă armele străjilor din foişoarele cetății. 
Se aud numai foşnetele valurilor, strigătele marinarilor burgunzi din 
gabie şi topindu-se în noapte, ca un glas de taină al ierburilor, al pietrelor 
şi nisipurilor, poruncile coconului domnesc Vlad, trecute din om în om 
pînă la capătul ostrovului. Sînt îndesați aici două mii de călăreţi, cu snopi 
de trestie legaţi la oblîncuri. Peste ape se lăsă un clopot greu de aer cald, 
vîscos, îmbibat de mirosul cailor, al şeilor, al catranului cu care apusenii 
şi-au călăfătuit galerele. Vlad se ridică în scări. Îşi muşcă colțul buzelor. 
Potrivit de stat, smead, ochii îi fug mereu într-o lature, cu o căutătură 
vicleană. Nimeni nu ştie că a sărutat buzele moartei şi că buzele acelea 


SSL, EAN SRE A ARI EA 
Carpe SAC 


a Pe — 


în 
` drr x eTa EN ~l N N 
Tfi i = è F 
GS, j Ay Oe SCPE RAS Li 


a n = 


miroseau a trandafir. Măria-sa i-a cerut să-şi înfigă sabia în inima 
subaşului... Ibrahim a fost acela care i-a ademenit pe măria-sa, pe Radu şi 
pe el, trecîndu-i Dunărea la Adrianopol, ca să-i cetluiască mai apoi în 
lanţuri şi să-i lepede în temniţele sultanului. Cîţi ani de temniţă în pîrgul 
anilor? Ochii verzi ca ai rîsului bat scurt într-o parte. Vine furtuna. 
Privirea i se limpezeşte. Alt fulger, de data asta tivind gurguiul de smoală 
al unui nor, luminează ostrovul, smulgînd întunericului obrajii 
călăreților, licărind în alămurile frîielor, în tecile ferecate ale săbiilor, în 
ochii mari ai cailor. Vlad apuca să zărească umbra tatălui său plecată 
peste crenelul unui foişor. Zmuceşte frîul. Bate uşor cu pintenii. Îşi 
împinge calul în apele Dunării, în clipa cînd o trîmbă de aer rece, 
mirosind a munte, se rostogoleşte peste luciul smolit al undelor. 

Vlad îşi îndeamnă calul pieziş pe sforul apei, în aşa fel încît să iasă 
dincolo de ostrovul Slobozia, pe o limbă de nisip cercetată de cu ziua. 
Fornăitul cailor se pierde în huruitul greu al tunetelor. Două mii de 
călăreți şerpuie pe Dunăre, sub goana norilor care împînzesc cerul. Vintul 
ridică valuri scurte. Le spulberă spumă în obraji. Caii înoată tremurînd. 
Deodată furtună de vară se dezlănțuie chiuind. Vlad o primeşte cu nările 
fremătînd. Ochii de sălbăticiune se holbează în noapte. Ar vrea să chiuie 
şi el, ca o înfruntare a firii, a duşmanului, a lumii întregi, îl trec furnicături 
ciudate prin întreg; trupul. Din coama calului se scurg scîntei albăstrii. Mii 
de şerpi luminoşi săgetează în adîncul apelor. Acum se porneşte ploaia. 
Ploaie deasă, piezişe. 

Împunge noaptea biciuindu-i obrazul. Îi năclăieşte pletele. Calul se 
lupta din greu cu puhoiul. Legăturile de trestie îi țin spinarea afară. Vai 
de călăreţul care nu şi-a strîns bine snopii la oblînc. 

I se năzare din neguri coama țărmului bulgăresc. Călăreţii se- 
mpînzesc cale de-o leghe. les la mal cîte opt. Cîte zece. Sar din şei. 
Dezleagă snopii. Lasă caii să se scuture. Să-şi tragă sufletul. Încalecă 
grăbindu-se acolo unde-i cheamă glasurile stegarilor şi cetaşilor. 
Iscoadele trecute pe urma turcilor aduc vestea că Ibrahim a legat tabăra 
într-o vîlcea împădurită, la un ceas de Rusciuk. Că a repezit patru ieniceri 
la cetate... Muierile sînt strîmtorate în mijlocul taberei. La colțuri, ienicerii 
au aprins 
patru focuri mari. Jumătate stau în tabără, jumătate fac de strajă. Nu-i 


sp 


Eta) NS Ca e 
E ED Pe IP Es 
22 at Si PA NA C mA țe 


WEA STN dd pp m 
DUNE PONE ARN PA XK 
R ziS > 9 QG. T 

GENNI WENEI, 


IP — a n = 


chip de apropiat decît tîrîş... Coconul Vlad ascultă cu luare-aminte. 
Pofteşte să vadă cu ochii lui întreaga alcătuire a taberei... Călăreşte la trap, 
singur, pe urma iscoadei, vreme de un ceas şi mai bine. Cerul se 
limpezeşte. Descălecă la marginea unui crîng. Îşi vîra caii în bunget, apoi 
se furişează printre lăstari, pînă simt în nări miros de fum. Iscoada se 
tîrăşte pe pîntece şi coconul domnesc o urmează neauzit. Hainele ude i se 
lipesc pe trup. Frigul dimineții începe să-l strîngă între umeri. les la gura 
unei poiene. Cîteva umbre stau chircite la rădăcina unui stejărel. 

— Straja întîi, şopteşte iscoada. 

În spate se vede licărind un foc ascuns după o perdea de tufani. 

— Straja a doua. 

Ocolesc poiana, luînd-o de-a buşilea în rîna malului. Crîngul se 
arcuieşte, strecurîndu-se printr-o gîtuitură într-o vîlcica largă, la capetele 
căreia ard focuri mari, străjuite de ieniceri în arme. Mijlocul vîlcelii zace în 
umbră şi în linişte. Un zîmbet rău se fugăreşte pe obrazul coconului 
domnesc. Ibrahim veghează cu spaimă în suflet. Lasă-l să vegheze. Să se 
părpălească. Se întoarce adulmecîndu-şi urmele. Ajuns la osteni, le 
porunceşte încălecarea. Călăresc drept spre miazăzi, intrînd în țara 
duşmanului, ocolesc pînă-n preceasul zorilor, strecurîndu-se spre 
Rusciuk aidoma unei oşti de umbre. Vlad cu cincizeci de călăreți 
domneşti îşi culca caii în lăstărişuri. Ceilalți se împart în două pîlcuri. 
Unul tare de peste o mie de războinici sub căpitanul Vlaicu Alună, 
închide drumul Rusciukului, cu poruncă să treacă prin foc şi sabie 
mahalalele tîrgului, celălalt sub cetaşul Ion Zimbru, să se ațină gata de 
navală, într-o livadă cu fîneața. Toate mişcările se fac la pas, cu picioarele 
cailor învelite în zdrenţe, folosindu-se perdelele de bunget şi firele de vale 
cunoscute iscoadelor. Zorii trandafirii, ciocîrliile şi pitpalacul nu iau în 
seamă călăreții topiți în frunzare. Nu-i ia în seamă nici subaşul Ibrahim, 
care veghease toată noaptea, ascultînd des cu urechea lipită la pămînt, 
adulmecînd spre Dunăre, scrutînd întunericul. Dacă cîinele de Giafar nu 
s-ar fi pripit să reteze capul roabei, ar fi fost mai liniştit. Feciorii de cățea 
nu l-a cunoscut. Alah! Rugăciunea... Să se strîngă tabără. Odele să intre în 
tocmeala de marş. 

Muierile la mijloc. Caraulele pe margini. Iscoadele în față, la vederea 
străjii întîi. Cum baga de seamă ceva să dea de ştire. Subaşul urduros 


trage în piept aerul proaspăt, împărăţia lui Alah e veşnică şi el o slujeşte 
cu credința. Ghiaurii vor cădea sub sabia profetului. Avuţiile şi muierile 
lor vor fi ale binecredincioşilor. Viaţa e frumoasă şi el e mulțumit pînă-n 
adîncul inimii... Dar ce-i asta? Pe barba profetului! 

— În linie de şase rînduri! Răcneşte subaşul, smulgîndu-şi iataganul. 

Ciocîrliile se tupilează în ierburi. Pămîntul răpăie înfundat. Un snop 
de călăreți răsare ca din pămînt, retează capetele caraulelor din aripa 
stingă, intra între muieri şi ieniceri, fluturîndu-şi palele albaştrii, cu 
sîngele proaspăt şiroind. 

— La pămînt! La pămînt! Strigă coconul domnesc. Dar muierile n- 
ascultă. Muierile îşi leapădă feregelele. 

Muierile sar ca diavolițele asupra unei băbătii grase. O ucid cu 
unghiile. Muierile apuca iataganele ienicerilor hăcuiți. Dau iama chirăind 
şi suduind. lenicerii bătrîni intra în careu, apărîndu-şi piepturile cu 
scuturile. Nu li se văd decît ochii, fulgerînd de sub coifuri şi lamele late 
ale iataganelor. Un zid de iatagane, mişcîndu-se hotărît împotriva 
călăreților care se-ntore la galop. Coada coloanei aleargă asupra 
răzvrătitelor. Alah! Ghiaurii sînt nişte demoni blestemațţi. Trec în goană, 
se pleacă pe oblîncuri, cuprind muierile de mijloc şi le salta în şa. Alţii 
descalecă şi-nhaţă copiii. Unul singur, fecior de şacal, le iese în cale... Vlad 
goneşte turbat. în fata zidului de iatagane, da pinteni. Calul zboară peste 
capetele ienicerilor, prăvălindu-se în mijlocul careului. Sabia ageră taie 
fulgerător, curățînd locul. Pînă cînd copiii lui Alah să se dezmeticească, 
iată că se arata trîmba cetaşului Ion Zimbru. Cetaşul îşi fulgeră spada 
grea în lumină şi trimba se rupe în două. Un vîrf se-mplîntă în careul 
avangărzii, celălalt spinteca grosul şi ariergarda coloanei turceşti, venind 
în ajutorul cuconului domnesc. Săbiile caută şuierînd gîturile, acolo unde 
tăişul poate să se strecoare între coif şi cuirasa. Vilcica se umple de 
zăngănitul armelor, de tropote şi de nechezat, de gemetele muribunzilor. 
lenicerii hăcuiți se tîrăsc pe sub pîntecele cailor, despicîndu-le burţile cu 
hangerele. Înnebuniţi de durere, fugarii îşi călca maţele în picioare. 
Călăreţii lupta cu neîndurarea în ochi. Copleşiţi, sfîrtecați, spintecați, 
ienicerii leapădă armele. Îngenunche. Coconul domnesc îl înghesuie pe 
subaşul Ibrahim sia un gorun. Sare din şa, vînturîndu-şi sabia în fulgere 
scurte. 


muzee tg tr- — re yg pata x” — =? i VAR 
N IONS RE A Pasa i a Sea 
k ză (> f EDO i í 
e E D ENTEVE IALO, 
UAA a 4 A, 5 Rí TONN WNS SAUT i UE p n 


a — [a ... 


— Mă cunoşti, subaşule Ibrahim? 

— Cîine, gîfîie turcul. Se apăra greu de ploaia loviturilor. 

Otelele se lovesc. Scot scîntei. Din ce în ce mai repede. Alah! Nimic 
nu-i veşnic pe pămîntul ăsta. Vîrful săbiei îi intră în beregata, ţintuindu-l 
de trunchiul gorunului. Ţîşneşte un val de sînge. Genunchii se-nmoaie. 
Coiful îi cade la picioare. Coconul domnesc îşi lasă sabia înfiptă în gorun. 
Îşi şterge obrazul năduşit. Sub lumina catifelată a zilei i se desluşesc 
trăsăturile ascuţite, colțuroase, buzele roşii, sprîncenele groase, ochii care- 
i fug pe de lături. lenicerii se tînguie jalnic. 

— Aman!... Aman!... 

Ridică mîna. Săbiile oştenilor cad pe gâturile plecate. 

— Să se tocmească purcoaie de capete. Să se facă numărătoarea... 
Cetaşe Zimbrule! Poruncesc să se cioplească gorunul acesta în chip de 
teapa. Poftesc să-mi trageţi în ea hoitul subaşului. Dumneata taie o fîşie 
de turban şi moaie pana asta în sînge... Vreau să scriu un răvaş. Să-l agăți 
de pieptul răposatului Ibrahim... Morţii noştri suiți-i în şa şi duceți-i la 
Dunăre. Îi aşteaptă şeicile. Luaţi şi muierile... Aha! Căpitanul Vlaicu 
Alună şi-a început meşteşugurile... E bine să se cunoască mîna noastră pe 
aceste locuri. 

Dinspre Rusciuk se aud bubuituri de bombarda. Deasupra luncilor 
izbucnesc clăbuci negri de fum. Coconul domnesc priveşte focul cu ochii 
lui verzi de rîs, priveşte munca oştenilor care clădesc capetele cu globul 
ochilor năclăit de sînge, se bucura văzîndu-i cum îşi împart armele 
învinşilor, se bucură mai tare auzindu-i pe cei care cioplesc gorunul cu 
iataganele, apoi cum lon Zimbru îi aduce un coif plin de sînge şi fişia de 
turban, se aşază pe trupul unui ienicer, îşi pune o pavăză pe genunchi, 
netezeşte mătasea şi începe să aştearnă cu măiestrie, înfloritele slove 
turceşti: 

“Să se ştie că răzbunarea şi mînia noastră, aşa are să vă ajungă pe 
toți şi că nu răbdam stăpîn şi jug şi ruşine acum şi-n vecii vecilor! Am 
scris-o io Vlad Basarab, fiul părintelui meu Vlad Voievod, după porunca 
mariei mele. Amin.” 

Ciocîrliile se ridică în slavă. Un vîntişor dulce tălăzuieşte peste vîlcea 
miros de flori şi fîn copt. 


` ` d 2 ` s m. wË ? xm 
ODE e EENT S (3 a Et i 
EL NENN PEE ALUA OON D. 


A e am — -e 


CÎTEVA COMENTARII ALE COCONULUI VLAD, LA 
EXPEDIȚIA FLOTEI PE DUNĂRE 


Încă din închisoare, cînd stătea în fortăreață la Egrigoz şi nu vedea 
decît zăbrelele, cerul cu nopţile, cu seninul şi arar primăverile şi toamnele 
cu cocorii; cînd n-auzea decît paşii străjilor, strigătele imamului şi 
noaptea chemările stolurilor de gîşte sălbatice, încă de atunci îşi însemnă 
gîndurile care-l frămîntau. La amiază se-nvăţase să stea de vorbă cu 
vrăbiile. Le punea firimituri în pervaz. Ele veneau, se gureşau pe-acolo, 
iar un porumbel alb sau poate o porumbiță se-nvăţase într-atita cu el, 
încît i se suia în palmă, pe umăr, îi guruia de-ale ei şi se ducea, ca să se- 
ntoarcă flămîndă. Odată a dat buzna, săgeata. Prin fata zăbrelelor a trecut 
fulgerat, o umbră. Inima porumbiţei bătea repede. I-o simţea în palmă... 

Ibrahim şi-a luat pedeapsa. Tatăl său e prea larg. Prea bun şi prea 
cavaler. Nu vede cum omenia e primită cu neomenie, cum şleahurile țării 
sînt pline de nemernici şi calici, cum scursura oştilor care se perinda pe- 
aici a umplut mahalalele tîrgurilor cu furi şi ucigaşi. 

În dreptul Rusciukului, trei bătrîni venerabili vin pe-o şaica la 
țărmul românesc. Cad la picioarele mariei-sale. Cer ajutor pentru aproape 
douăsprezece mii de bulgari, strînşi de turci între iatagane. Auzind de 
sosirea oştilor, s-au răsculat. Turcii îi descăpăținează fără judecată. Se vor 
mira foarte episcopul şi contele Walerand de Wavrin. Aşa ceva nu le-a 
fost dat să vadă. Măria-sa Vlad Dracul trece Dunărea, înot, cu 4 000 de 
călăreţi, sub provele galerelor burgunde şi papale. Îi scăpă pe bulgari. Le 
da slobod să se aşeze în Ţara Românească. Marşul în susul Dunării nu 
spune nimic. O izbîndă: Giurgiu. Altceva? Fala deşartă. Turcii nu pot fi 
învinşi, bătîndu-li-se cîteva cetăți de margine. Între 7 şi 12 septembrie, 
flota urca de la Rusciuk la Nicopol. Turcii de la Nicopol o primesc cu 
salve de artilerie. În fata zidurilor au scufundat vase vechi. Măria-sa 
înconjoară cetatea, la Turnu. Degeaba cercetează Francesco Condolmieri 
şi Walerand de Wavrin zidurile Nicopolului. Se văd de aici gurile 
bombardelor lucind în acest septembrie de aramă, cu cerul străveziu şi 
funigeii plutind leneş deasupra apelor. 

Într-o dimineaţă îi cere lui Walerand de Wavrin să-l îmbarce. ÎI ia cu 
el pe venerabilul logofăt de taină, Neacşu. li spune lui Wavrin că aici, la 


SICA (Ta EN Z a 
DA a 3 TOSE LA EN > Rusie EEN GIS 
Cu MY 


ai UR : a ase 


& 


ta pă 


INANI S ONEK EDS AZERI 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


Nicopol, pe cîmpia aceea zac sub movile oasele cavalerilor apusului, 
spîrcuiți sub ochii moşului sau Mircea Voievod şi ai acestui nobil de față. 

Walerand de Wavrin intuieşte perfect situația. Are un zîmbet forțat, 
în spatele căruia se citeşte jena şi poate teamă. Întîlnirea cu oştirea 
Iancului nu este cordială. Coconul Vlad îşi spune că va trebui să vegheze. 
Iancu pare hărțuit, nu prea dornic de luptă. Cu toată puterea lor, nu pot 
lua Turnu. Noaptea pe ceaţă, turcii trec Dunărea cu întăriri şi merinde. 
Galerele dorm pe ape, negre, neputincioase. Măria-sa ştie ce-nseamnă 
iernile pe Dunăre. Daca-ngheaţă, apusenii se dau prinşi de vii în mîinile 
ienicerilor. Țara e secătuită. Merindea vine greu. În sus, Dunărea e 
sălbatică şi lacomă de sufletele navigatorilor. 

Nu greu de convins, cei doi comandanţi de flota se despart de 
măria-sa şi de Iancu Corvinul. lau calea Bizanțului, lăsîndu-se să alunece 
pe apele Dunării, mohorite. 

S-a văzut că se pot îmbina mişcările călărimilor cu ale navelor, că se 
pot alcătui coaliții din multe noroade: dar mai ales s-a văzut că oşteanul 
Ţării Româneşti lupta cu izbîndă şi-nsuflețire atunci cînd simte sub talpa 
pămîntul strămoşesc. S-a mai băgat de seamă că apusenii vor să scoată 
castanele din foc cu mîna răsăritenilor, că mai apoi să vină la de-a gata. 
Ca pentru asta nu cruța nici laudele, nici trîmbitele, dar ca nişte negustori 
ce se afla, nu vîra-n foc nici banul, nici oşteanul. Ar fi dorit ca cele 14 
galere să apuce strîmtorile, să deschidă drum spre neguţătoriile cu inima 
Asiei, poate cu Chitaii, dar pentru asta ar fi vrut să-i vadă căzînd pînă la 
unul pe ostenii Iancului şi-ai mariei-sale. 

În Ungaria nemeşimea se războieşte pentru scaunul bietului 
Vladislav. Murad II l-ar lăsa în sarai pe Mahomed, dar acesta s-arată 
bicisnic, dornic de desfăt şi betiv. 

. La Tîrgovişte. Iarna cu vînători, cu sărbătoarea Crăciunului şi a 
Bobotezei. Primăvara, vară, toamna prin livezi şi vii, iarna. Coconul Vlad 
la o vînătoare, sus prin codrii de sub Ezerul Mare. Olăcar cu calul spumă. 
Iancu. Vrăjmaşul, a intrat în ţară fără veste, cu Dan Vladislav, fugit pe la 
făgărăşeni. Măria-sa n-a apucat să strîngă oaste. L-au ajuns vrăjmaşii la 
Bălteni. Din porunca lui Dan, i-au tăiat capul. Lîngă capul tatălui, a căzut 
şi capul lui prîslea, Mircea... Acolo-n zăpadă au căzut, fără judeţ şi fără 
cinstea ce se cuvenea unui viteaz. Vlad se strînge-n el. 


SCUZE DE SUCUL a K 


ID G — 


— Ce porunceşte, măria ta? 
— Caii! 
De aici încolo, începe o altă odisee. Aceea a lui Vlad Ţepeş. 


= 55 


[i 
A 


pa Fa 
nDe 


| A SAM RSI 
pl, iz pi 
T: NE A Aaa tu 
: ia 


SANI IPEE 
ca i i NA a ERA CA 


Ca N 


SDH POR pE ANANN N | 


ATTA je 


E Si f | să i XE 
=: AP AA JÀ A, AS | 
< = = K. 3 
ce a Oe 
i 


OIMUL 


Un atac de apoplexie îl răpune pe Murad II, în 1451. Mahomed II se 
urcă în scaunul sultanilor la 21 de ani. Răspunderea îl schimbă radical. 
Inteligent, fin, cizelat, cultivat la ştiinţele şi artele răsăritului şi apusului, 
se vrea aidoma lui Caesar şi Alexandru. Cunoaşte mai multe limbi. 
Noaptea, în cabinetul de lucru, studiază pirotehnya cu Orban, român 
ardelean, inginer de talent, plecat din slujba bizantinilor, rai platnici. 
Amintirile dulci ale saraiului. Primăvara, cînd femeile din harem îl 
desfătau cu cîntece şi dansuri voluptoase sub chiparoşi, rămîn doar 
amintiri. Stă zile-ntregi pe şantierul noii cetăți pe care-o ridică în mîlul 
european al Bosforului. Cu Suleiman-Bedr-ad-Din discuta tezele 
hurufiților — secta secretă din Horassan, vădit antifeudala, care 
propovăduia comunitatea bunurilor materiale şi egalitatea socială. 


x: y ri d 


Si i O G A, > ` 3 SA, 

j - a p 7 ~ LA Qr ET. Pest N 7 y d mi J ras ne Sa 
ti | De "2 » CONT: Ay tr Spot i E DA Sn 

Aa TEINE ONEN Ea TAN aa EN AS AA STE SUR KE 


TD G — = ca m - =e e m 


sa ~ -9 n La pop T s a —— re e ma a ai ea „d VTA ao y A A ~q: vA 
TENE EE; 
N: > Se s ZAIN 4 > Ar a a FOA, N Ny AA 


Iscoade dintre dervişi îi spun că orăşenii musulmani, meşteşugarii şi 
calfele au trecut de partea ereticilor hurufiți. Sultanul meditează cu 
privirea pe turlele aurite ale Bizanțului, în Vreme ce apele Bosforului 
spala stîncile malului cu vuiet surd. Dinspre Anatolia, patria lui 
străveche, adie miresmele aspre ale stîncilor încinse, ale platourilor aride, 
ale măslinilor tupilați în văile fertile. Orban îi spune în italiană, ca o 
armată fără arme de foc este o armată moartă şi că el însuşi, după ce 
fonderiile vor fi gata, poate să toarne cel mai mare tun din lume. I l-a 
prezentat pe messer Giacoppo Giachetti, purtătorul de cuvînt al coloniei 
genoveze Galata, aşezată încă din 1261 pe malul nordic al Cornului de 
Aur. Perfizii genovezi se oferă în schimbul libertăţii lor comerciale să 
uşureze sultanului intrarea în Constantinopol. Este vizibil ca măria-sa 
pregăteşte asaltul general şi e de dorit, ultimul şi cel definitiv. 

Vasele lui Mircea Voinea Bîrlădeanu trec spre Isaccea şi Cetatea de 
Floci, cu (postăvărie de Flandra, mirodenii, vinuri de Chios în primăverile 
lui 1452 şi 1453. Caravela “Pescăruşul” acostează la Chilia. Un matroz 
aducînd mai curînd a călăreț după picioarele crăcănate, îşi schimbă 
hainele la hanul “Trei ulmi”. Hangiul Nicolaie Istrati şi prea frumoasa 
hangița Măghirana îl primesc într-o odaie din fund. Scot din lada cizme 
cu pinteni, coantăş de urşinic, sabia, arcul, cucura cu săgeți — 
transformîndu-l pe loc în cetaşul Ion Zimbru care-ntreabă de negoaţele 
tătarilor şi de veştile de la Moldova. 

Aşa afla coconul Vlad de asediul Constantinopolului, la moşia 
coconului domnesc Stefan, feciorul viteazului Bogdan, răpus de Petre 
Aron Voda la Răuseni. Acest Ştefan stătuse în scări alături de voievodul 
Bogdan, tatăl său, atunci cînd la Podul Crasnei, acesta a hăcuit ostile 
panilor venite să-l urce-n scaun pe Alexandrel. 

La această moşie din Ţara de Jos, aşezată în codrii dintre Prut şi 
Siret, mai sus de Drăguşeni, coconul Vlad, mai încercat de viaţă, 
povesteşte coconului Ştefan întîmplările petrecute de el în captivitatea 
sultanului, luptele cu turcii, apucăturile apusenilor, pieirea tatălui său. 
Cei doi meditează asupra stării lor, asupra destinelor, pînă acum atît de 
asemănătoare. Iernile sînt lungi, cu spulber de omături, cu şuierul 
crivatului sub streşini. Cînd nu ies la vînătoare, aduna ştiri pe care le 
aduc oameni de credință, mai ales cei trimişi în lume de coconul Vlad. 


AAD S S UT M ra 3 EIN IN DAP 
Stepa Ia Ss a a e lua Se e Usa a 
a (ia A EPA a ITI AVA] pa e ENIN À 
A ap SII EPER ESI e, d AS TL US SÈ: 


Căpitanul Vlaicu Alună a fost odată la Buda; acum e aşteptat să vină de la 
un prieten al său, pîrcălab al cetății Mehadia. 

După sfatul coconilor, unul os din osul lui Mircea Bătrînul, celălalt şi 
el nepot al lui Alexandru cel Bun — fata Evropei, a Ţării Româneşti şi-a 
Moldovei, s-a schimbat. 

Domniile lor băgaseră de seamă că la cruciatele propovăduite de 
papa şi comandate de lancu de Hunedoara nu s-au mai prezentat sub 
steaguri cavalerii apusului, ca-n vremea lui Mircea. Că înşişi nemeşii 
unguri nu mai stau în fruntea banderiilor; ca genovezii şi venețienii sînt 
cei care se avînta în aceste întreprinderi, împreună cu raguzanii şi că în 
general nu se mai aude în Evropa tropotul miilor de cai, nu se mai vede 
fluturarea flamurilor cu semnele heraldice ale cavalerilor şi că în oştire se- 
nrolează tot mai mulți lefegii de toate neamurile. 

Domniile lor mai baga de seamă că aici, ca şi-n Ungaria, ca şi-n 
Polonia, se simte tot mai aprig puterea ohabnicilor, nestatornicia lor, fuga 
după averi, după brațe de muncă, tulburînd adînc viața obştii şi a țării. 
Ca lîngă scaun nu stau cu credința decît moşnenii şi răzeşii, vitejii, 
mărginaşii scutelnici şi tîrgoveţii, mai ales atunci cînd domnia le deschide 
tîrguri, lasă vămile în seama lor şi-i ocroteşte în negoaţele de peste hotare. 

Se mai vede că de pe moşiile mari, ohabnicii stîrpesc şi ard pădurea. 
În locul ei pun grîu şi cresc vite, grâul şi vitele au preţ mare la tîrgurile din 
Transilvania, Tara Leşeasca şi chiar în împărăţia sultanului. Ba, se pare, 
turcul e bucuros să cumpere grînele şi vitele, mai ales oile — de-aici, că le 
duce mai uşor peste Balcani, la Adrianopole sau acolo unde are lipsa — 
În Anatolia cea săraca şi-n cetățile din Grecia. Ohabnicii cîştiga averi şi- 
atunci sigur că rumînesc cu sila, cu sabia şi cu martori mincinoşi satele de 
moşneni din preajma moşiilor, că sporesc claca şi-i leagă pe rumîni de glie 
cu gîrbaciul. 

Satele se vînd şi cumpăra cu de cinci ori prețul de la-nceputul 
veacului. 

Sînt ohabnici care uită dreptul de strămutare al rumînilor, îi 
muncesc cu fierul roşu şi-i țin sub privegherea vătafilor ca pe robi. De 
unde să poată strînge voievodul oştire? Ca ohabnicii nu-i slujesc după 
datina, nu vin cu cîți osteni cere legea pămîntului şi moşneşimea cu 
răzeşimea e tot mai puțină şi mai prigonita. Se vede că este bine ca la 


"e re re“ 


(TA Or EN a PTA op tt ALT 
AISI fo ENPI SR A oa Se 
pace SEE ED SET IA 
NB A O ANEN Lu: a NM E 


curte să fie o strajă puternică pe lîngă trupul domnului, cu care să poată 
ține piept pînă la strîngerea oștirii. 

Ohabnicii, s-a văzut în divanele domneşti, ar vrea să lege mîinile 
voievodului, iar ei, acolo pe ohăbniciile lor, să aibă puteri depline. Dacă le 
vine lor, să-ncheie tratate cu cine le vine. 

În iarna lui 1452 spre 1453 coconii Vlad şi Ştefan simt din oamenii de 
credință, ca Petru Aron le adulmecă urmele. Iscoade de-ale domniei se 
văd tot mai des la tîrg la Tecuci, ba şi la Corod şi Cudalbi. Aşa că într-o zi 
de duminică ies din sat în vederea obştei, într-o sanie la codirla căreia sînt 
legați povodnicii, caii de şa. După sanie vin alte trei cu merinde, arme, 
şube şi cele trebuincioase pribegiei. 

Nu se pribegesc încă. S-adăpostesc la un unchi îndepărtat al lui 
Ştefan, un răzăş înstărit din ţinutul Fălciului, dincolo de Prut, la 
Hăsnăşenii de pădure. Acolo au lăsat vorbă să le vină oamenii de 
credință. N-au făcut rău. Pe la sfîrşitul lui februarie, încă iarna cumplită, 
cu vifornițe păgîne; la aprinsul opaițelor, conacul este călcat de panțirii 
leşi ai ucigaşului Petru Aron. Negăsindu-i pe cei doi coconi domneşti, 
panțirii prada şi pun foc. Cînd află de forțele cu care Mahomed II 
asediază Constantinopolul, Vlad îl determină pe Ştefan să treacă în 
Transilvania şi să facă apel la conştiinţa lui lancu de Hunedoara. La sfatul 
căpitanului Vlaicu Alună, întors de la Mehadia, unde era pîrcălab 
cavalerul losim Biîta, albit şi el în lupte, nu se prezintă direct la Iancu, ci 
de la cetatea Sibiului se trag în Haţeg şi de-acolo fac cunoştinţă nemeşilor 
români, dintre neamurile lancului, interesați de povestirile tragice ale 
vieții lor, ruşinați mai ales față de feciorul prea viteazului şi nobilului 
voievod Vlad Dracul. 


2 


Zorii zilei de 29 mai 1453. Tunul de 700 de tone turnat de inginerul 
Orban trage cea din urmă lovitura. Cei 100 000 de osteni otomani pornesc 
la asaltul Bizanțului. Genovezii îşi îndeplinesc făgăduiala. Trădează 
oraşul în care-au prosperat vreme de două veacuri. Constantin XII 
Dragases, împăratul, moare pe ziduri, cu spada în mînă. Încep luptele de 
stradă şi masacrul. 


Peace IRTAD EN T o A KIW PF 
tor SALAN SINE A ae KY DA, CARE Ia a da AZAN 
$ 


í $ 
A > -a -. |" «Z pe p SK 
EL De NT NFE, ci RIJ Apa 
P AEEA STIL Ri (ab A VE IY 


aan 
a E E RI S a —_ [ÁooL a a e 


premen 
lg" has 
UES 
Win 

` 4 
+. 

A yf 


aaa 
~ 


` SE m wer 
DAUE A 

P +15 ; 
ef `a SN 


IP — — a 


Hambarele porturilor de la Mare şi Dunăre se umplu cu cereale, rod 
al noilor unelte agricole din Polonia. Fenomenul e sesizat cu abilitate de 
Mircea Bîrlădeanu, care ar fi vrut să se stabilească la Chilia. La sfatul 
voievodului, atunci cînd Mahomed aduce ordinea cea mai severă în 
Constantinopolul jefuit cumplit, adică o dată cu transferarea populației 
oraşului Axara din Asia Mică, a grecilor din Moreea, armenilor şi evreilor 
(oraşul depopulat, cu bărbaţii stivuiți în mormane de cadavre, cu 60 000 
de locuitori tîrîți în robie — rămăsese pustiu), Mircea Voinea Bîrlădeanu 
ridică velele şi cu cele trei caravele pline de ceară, seu, miere de albine, 
sare, blănuri şi vinuri — unele chiar de pe moşiile coconilor pribegi, pune 
prova pe noua capitală a Imperiului otoman, Istambul. 

Spre Tara Românească şi Moldova ferită de calcările akingiilor, 
pornesc noii neguțători, ai noii capitale flămînde. Moneta otomana intra 
în circuitul economic. Stimulează poftele marilor producători de cereale, 
împingîndu-i să lege prietenii cu aceşti neguțători independenți, de cele 
mai multe ori în slujbele paşilor, begilor şi vizirilor. 

Pîrgarii tîrgurilor baga de seamă că tot mai mulți meşteşugari de pe 
moşii se aşază în vatra tîrgurilor. Chilia se ridică la numărul de tîrgoveți 
ai oraşelor flandreze — în jur de 20 000. Neguţătorii Ţărilor Româneşti îi 
scot pe genovezi din circuitul comercial al pieții interne. Armatorii din 
Cetatea de Floci, Isaccea, Chilia şi Cetatea Albă construiesc corăbii 
puntate, cu coastele şi bordurile din stejarii carpatini, capabile să străbată 
Marea Neagră pînă pe coastele însorite ale Gruziei. 

Se ivesc conflictele cu neguţătorii braşoveni, care, lacomi, îi opresc să 
aducă în țara materii semifinite. Coconul Vlad se afla la Braşov, cînd 
Vlase neguțătorul de la Tîrgovişte este oprit la poarta Branului cu cele 
zece harabale de şină de fier. Gărzile îl iau între halebarde. Harabalele 
sînt trase la corpul de gardă şi descărcate. Aude blestemele neguțătorului, 
care-i fac pe saşi, hulpavi şi lotri. 

Este momentul psihologic cînd Vlad îşi pune problema statului ca 
mijloc de a face ordine acolo unde trebuie făcută; element care să 
slujească domniei şi domnia să-i slujească lui... Vede că nici braşovenii de 
azi nu sînt mai buni decît cei din Braşovul vremii tatălui său şi-a lui 
Zamvel, cel ucis şi prădat. Aici e ceva de făcut, un cuvînt de spus, greu. 

Cînd se afla în Hateg şi la Mehadia, ca Mahomed II a spus în saraiul 


Are SENS ia 
Post: Aa TOIDE ARN, PIE 
se SSI poezii SI Ea 


RU DAS > SN SAA A 


tc TA YTN mu sui a 
a EEEE NA IR la DA 
TDP iz n î> = 
AS a: ANEN erai NAN EUSA 


a * 


IP — a n = 


sau, acolo unde pictorul Gentile Bellini îi începuse celebrul portret: 

— *... Cîtă vreme românii stăpînesc Chilia şi Cetatea Albă, iar 
ungurii Belgradul sîrbesc, nu vom putea birui pe creştini”, Vlad hotărăşte 
cu Ştefan că a venit ceasul să nu mai slujească în oastea voievodului 
Iancu. Se stabileşte sub jurămînt, la biserica din Blandiana, ca cel dintâi 
care va ajunge în scaunul părintesc, să-l ajute cu oaste pe cel de-al doilea. 
După intenţiile sultanului se pare că Tara Românească şi Belgradul 
sîrbesc vor trebui întărite de Iancu. Aşa că lui Vlad îi bate azi, mîine 
ceasul să-şi încerce norocul şi sabia. 

Înainte de a pleca să apere Belgradul şi să-şi găsească moartea în 
acea epopee grandioasă a mulțimilor de toate neamurile, lancu de 
Hunedoara îl însărcinează pe cavalerul losim Bîta, căpitan al banderiilor 
lăsate în țară, să se pună sub ordinele lui Vlad. Întilnirea ucigaşului moral 
al voievodului Vlad Dracul şi a fiului acestuia Vlad, la Alba Iulia, tine de 
domeniul tragediei antice. lancu are remuşcări, dacă nu ca om — epoca 
era aceea a cruzimilor, războaielor necurmate şi pietrificării sensibilităţii 
— atunci ca om politic şi cavaler, în special atunci cînd Vlad îi aduce 
aminte de cele trei zile de temniţă în Cetatea de Floci. lancu, greu de ani, 
de experienţe dureroase, mîncat de intrigile nemeşimii, ostenit de a salva 
o Ungarie nobiliara care nu voia să se salveze, îşi reaminteşte şarja de la 
Varna, singura victorioasă, condusă de un băiețandru, astăzi bărbatul 
acesta neguros, nervos, cu trup de oştean, călit sub coantăş. Trebuie să-şi 
asigure flancul stîng. Va face apel la onoarea militară, la prădăciunile 
turcilor, la memoria bravului care a căzut nu din porunca sa, ci din aceea 
a Danului, Dăneştii fiind recunoscuți ca duşmani de moarte ai 
Drăculeştilor. Astăzi în Tara Românească domneşte Vladislav al II-lea 
care, se pare, ar vrea să-i sărute poala lui Mahomed. Deocamdată, el, 
lancu, i-a luat lui Vladislav feudele Amlaşului şi Făgăraşului. Nu-l 
sfătuieşte să strîngă oaste de aici. Făgărăşenii n-au uitat silniciile țurcilor, 
călăuziți de Vlad Dracul. Şi nici prădăciunile acestuia în Cohalm. 

Vlad ascultă şi tace. Jură pe sabie că va lupta pînă la moarte 
împotriva turcului. lancu e prea bun psiholog să nu-şi dea seama că, 
personal, are în Vlad un duşman de moarte, în vreme ce căpitanul de oşti 
Iancu de Hunedoara are-n el un aliat credincios pînă la moarte. 

„În iulie, căpitanul Vlaicu Alună aduce din Țara Românească 1 000 


de sulițe, credincioase. Ohabnicii din partida voievodului Mircea şi-a 
Drăculeştilor îl aşteaptă. 

Să le repeadă olac şi-au să fie în scări, la porunca. Se strîng osteni din 
Haţeg, de la Deva. La sfârşitul lui iulie sosesc banderiile cavalerului losim 
Bîta. Cavalerul, cu pletele ninse, uşor cocîrjat în platoşe, aduce ştirea 
luptelor homerice de la Belgrad, ca şi a victoriei lui lancu. Vlad apreciază 
că încă n-a sosit momentul să intre în țară. Ştirile nu sînt sigure. Oastea 
sultanului, în retragere, i-ar putea paraliza acțiunea. l-o spune 
nerăbdătorului Ştefan, care-l întreabă ce mai aşteaptă din moment ce are 
sub steaguri aproape 3 000 de sulițe. Abia cînd se răspîndeşte ştirea 
morții lancului şi a fugii sultanului, aceasta din urmă confirmată de 
ohabnicii prieteni, se mişca cu repeziciune peste munți. În seara de 21 
august, la Sturzeni, pe Dîmboviţa, îi ies în cale ohabnicii credincioşi. 
Aproape că doarme-n sa. În zori, aude clopotele bisericilor din Tîrgovişte. 
La 22 august, spre prînzişor, trece prin mulțimea tîrgoveților spre treptele 
bisericii domneşti, unde-l aşteaptă mitropolitul cu soborul arhieresc. Ziua 
de august e limpede, luminoasă, sub nucii vechi e răcoare şi umbră. La 
amiază trag pivele şi bat toate clopotele. Intră în sala tronului în zornăitul 
pintenilor. O clipă cu sine însuşi. Prizonieratul, Varna, campania pe 
Dunăre, pribegia. Porunceşte, scurt, întru amintirea şi slava măritului său 
tată, ca şi întru cinstirea acestui ceas, ca duminică să fie poftiți la ospățul 
sau, toți marii ohabnici ai Ţării Româneşti. Seara şi noaptea, palatul 
voievodal cunoaşte străşnicia gărzilor instruite de căpitanul Vlaicu 
Alună. Voievodul pofteşte catastifele căpităniilor, înfăţişate de căpitani, 
adunarea pîrcălabilor de la cetăți, a pîrgarilor, a cnejilor de pe moşiile 
domneşti, a vătafilor de la plaiuri, de la margine, a sameşilor de la morile, 
iazurile, braniştile, ocnele şi minele domniei. Toţi, de față, pînă sîmbătă. 

Astăzi e marți. Olăcarii domniei ajung prin părțile Buzăului, ori la 
Bratilovo, în Oltenia, abia joi, sub noapte, cel mai devreme. Poate oamenii 
sînt la moşii, ori în petit, ori zac, ori sînt după negoațe. 

Vorbeşte sameşul olăcarilor, Niculaie Dungatu, boiernaş de Văleni. 
Voievodul îl trăzneşte cu buzduganul peste fălci. O dată. De zece ori. I le 
face ferfeniță. Întîmplarea are loc în fata curtenilor de gardă. A divanului 
strîns în pripă să-şi cunoască domnul. Olăcarii zboară din praştie. Uită de 
hangiţe şi hanuri. De soamne trase la mal de apă şi umbră de tufani, prin 


he eee ba [Tue NS Aaa or EIN NADA | 
Mi > Ad DATINI Pe 3 Baa < RA SA YA W zf CU A: Pa: SEAIN, 


av a zd Ch ma aa! G -y e, 
EP e RE Fa! i Să ENS VI A ET S PA CA efi 
CA TNN IENEN A OR aZ DA LUS, ENY 


a a DŘ — a a 


It 


lunci. Îmbuca din traistă, de-a călare... Nu l-au cunoscut pe măria-sa. Cei 
nărăviți la vin şi chefulețe rumeioare pe la crîşme din răspîntie, îşi scuipă- 
n sîn. Joi dimineața olăcarul de Crăciuna bate cu buzduganul în teaca 
sabiei, pînă iese pîrcălabul Gruie, cu fulgi în ciuf şi-n barbă, ocărîndu-l 
aprig şi-ntrebîndu-l dacă dau turcii. 

— Mai rău, strigă olăcarul, crăcănat de noaptea petrecută-n şa. 


3 


Sîmbătă la amiază cătarea mai marilor peste oştire, moşii, ocne, 
cetăți, a slujitorilor domneşti, a 
boiernaşilor de Tîrgovişte, 
Cîmpulung, Curtea de Argeş şi 
Roşii de Vede. Poruncile 
căpeteniilor,  flamurile în vînt, 
trimbițe. Caii nechează, armele 
lucesc în soare. Ochii precişi ai 
voievodului nu scăpa o chingă 
nelalocul ei, un frîu cusut prost, o 
suliță boantă. Azi noapte i-a scris 
lui Ştefan. Să-i lase un an, să' aşeze 
tara. Dacă nu se-ntăreşte el să-l 
poată răpune pe Petru Aron, slab şi 
neajutorat va rămîne şi Ştefan. 
Pluteşte peste cîmpul de revistă 
sentimentul neliniştii, al 
speranţelor şi al fricii de nou şi necunoscut. Mulţi îl cunosc de la Varna şi 
campania de pe Dunăre. Mulţi nu-l cunosc. La flancul stîng al slujitorilor 
domneşti, al treilea călăreț e adunat în şa cu furca. Scutul crăpat. Sabia 
ponosită. Harnaşamentul necurățat. Îl cheamă în față. Îi ordonă să se 
apere cu scutul. Cînd loveşte cu buzduganul se face scutul țăndări. 
Slujitorul este sameşul ocnelor de sare, Ion Crăcilă. Ride timp şi rîsul îi 
miroase a rachiu şi usturoi... Îl invită să aducă catastifele ocnelor. Sameşul 
n-are catastife. Nu i le-a cerut nimeni. Ce-i lipsesc lui catastife? Da mariei- 
sale? Măria-sa abia şi-a şters casul de la plisc. Treaba la ocna e-ncurcată 


ta pă 


INNI S ONEK ED DZ) 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


de n-o descurca zece gramatici... Sameşul are chef de vorbă, e obraznic şi 
trage cu ochiul la efectul vorbirii lui asupra celorlalți sameşi. Au făcut 
averi pe seama ocnelor, a vămilor, a morilor domneşti. A făcut şi el, lon 
Cracilă. Domnii se schimbă ca izmenele, ocnele şi sameşii rămîn. Vlad îl 
cheamă pe căpitanul copiilor de casă, lon Zimbru. 

lon Zimbru e în cuirasă, cu coif, mănuşi, gulerul scrobit, bărbierit 
pînă la sînge. 

— Ţeapă, mîriie voievodul. 

Spre cutremurarea tuturor celor de față, sameşul Ion Cracilă este 
smuls din şa. Patru copii de casă, zdraveni, îl trîntesc cu fruntea-n țărînă 
la picioarele calului domnesc. ÎI țin acolo pînă cînd voievodul îşi dă 
ordinele. Tara trebuie mîntuita şi el n-o poate mîntui decît cu ajutorul lor. 
Să stea la spata domnească, aşa cum au stat lîngă Mircea Bătrînul şi lîngă 
tatăl său. lartă pe cei ce i-au slujit pe Dăneşti. Miine îi vor jura credință pe 
cruce, pe sabie şi steagul oştirii. Dacă nu ne mîntuim prin noi şi vitejia 
noastră, ajungem robii ceauşilor turci. O să le spălăm picioarele. Ne vor 
scopi, ca să fim eunucii haremurilor pline cu înseşi fețele şi nevestele 
noastre. 

Vorbeşte clar, însuflețitor. Cere ordine, cinste şi ascultare. Cine se va 
face vinovat de calcarea cinstei, neîmplinirea poruncilor, va păți ce pate 
acum acest necinstit sameş lon Cracilă. lon Cracilă a vîndut în sama lui 
500 de bulgări de sare neguţătorului bulgar Vlaico Kostov, după cum 
mărturisesc toți cei din ceata lui lon Zimbru, că l-au întîlnit pe acest 
Vlaico dincolo de Petreţ, cu sarea. Ei îşi puneau viața şi sîngele împotriva 
osmanilor şi Ion Cracilă se-ndestula pe sine, rîdea în barbă şi se bucura de 
prostia celor plecaţi la oaste. Dacă vă cer vouă oştenilor să slujiți cu 
sîngele vostru, apoi vouă sameşilor, vă scot nouă ape pe zi. V-aţi umflat 
ca nişte căpuşe. Ostenii rămaşi calici de mîini şi picioare, la Vamă, după 
cum vor fi strigaţi, se vor pune în slujbele domniei. Au ştiut să lupte, vor 
şti să fie şi sameşi. lar voi burduhănoşilor, de luni intrați aici, la mustru, 
să-nvățaţi ce-ați uitat: călăria, trasul cu arcul, lupta cu sabia, împunsul cu 
sulița. 

Au răsunat uralele îndelungi ale oştenilor. Ion Cracilă a fost tras în 
țeapă şi ridicat în mijlocul cîmpului de revistă şi instrucție. A trăit o 
agonie cumplită, înspăimîntătoare. Perforat de teapa, ridicat în căldura 


SCUZE DE SUCUL a K 


ID G — 


SSI SAI SEI DE 


zăpuşitoare de august, cu sîngele scurgîndu-se încet, cu intestinele 
sfîrtecate, s-a eliberat o dată cu răcoarea nopţii. Comentariile din hanuri, 
crîşme, răspîntiile cetății de scaun au fost mai ales favorabile domnului. 
Toată lumea era însetată de linişte. De ordine. De-o mînă care să-mpartă 
dreptatea şi să guverneze. 


A 


De fapt, voievodul îşi începe cu adevărat domnia, duminică, printr-o 
discuție de filozofie a istoriei, consemnată documentar în spiritul celor ce 
urmează. Interlocutori, marii ohabnici imunitari ai Ţării Româneşti, aceia 
care, după Mircea cel Bătrîn, considerau domnul ca exponent al 
intereselor şi punctelor de vedere avantajoase pentru ei, de fapt cei care- 
au contribuit esențial la slăbirea puterii voievodale, susținînd cu arme şi 
bani pe unii pretendenți, împotriva domnilor legali. Locul discuţiei: sala 
de ospeţe a palatului. La amiază. Răcoare. Banchet vrednic de Lucullus. 
Voievodul, în coantăş, cu zîmbet amabil: 

— Cîţi domni ați apucat să cunoaşteţi voi în scaunul [ării 
Româneşti? 

Tusete în unele bărbi. Foiala între invitați. 

— Eu, zece, măria ta. Dacă pun la număr toate domniile lui' Radu 
Praznaglava. 

— Hm! 

— Eu, nouă! 

— Opt, măria ta. 

— Totopt. 

— Opt şi eu. 

— Cu măria ta, opt. Şi zic să-l apuc pe-al zecelea, dac-oi avea zile, ca 
domnia sa ohabnicul Obedeanu ot Pucioasa! 

Asigurări: 

— Ai s-apuci, domnia ta, că aşa-i soarta domnilor, la Ţara 
Românească. 

Vlad rîde... | 

— Va să zică, cinstiți boieri, nici unul nu sînteți aşa de tînăr, încît să 
fi cunoscut numai şapte?! | 


Se pleacă în jilțul domnesc. Cu glas jos, tăios: 

— Acum să-mi fie cu iertare, altă întrebare... Cui credeți domniile 
voastre ca trebuie să fim mulțumitori pentru aste schimbări şi spre folosul 
cui se fac ele? 

— Păgînii, măria-ta! 

— Ori răposatul lancu. 

— Ungurii. 

— Ba! Tună voievodul... Vina o poartă ruşinoasele şi netrebnicele 
voastre dezbinări, pui de năpîrca! 

Pui de năpîrca este parola. Garda de sub comanda căpitanului Ion 
Zimbru intra în sala ospățului. Ohabnicii sînt masacrați pe loc. Începutul 
domniei are valoare de simbol. Pune în lumina puternică noile raporturi 
dintre domnie şi marea gi | 
feudalitate. rA 

Toamna ŞI iarna, 
spătarul Vlaicu  Alună, 
căpitanul lon Zimbru şi cei 
apropiați refac umbletele în 
țara ale  oştenilor şi 
credincioşilor bunicului său. 
Oştirea se trece la catastife. 
Se stabilesc perioadele de M; y 7 
instrucție şi slujba sub steag. E > ATA 
In primăvară, Ştefan e la sf 


>... 


ad Dr i 

Tîrgovişte, primit cu tot ceremonialul rezervat voievozilor. Vlad poate să- 
i pună la dispoziție un contingent de 4 000 sulițe, călărime domnească de 
mîna întîi, sub comanda credinciosului Ion Zimbru, Il însoţeşte cu alai 
pînă la vadul de la Săcueni. Se parc ca visele, dorințele şi planurile 
pribegiei lor se-mplinesc. E bine să nu se uite unul pe altul, să-şi stea 
aproape, să treacă peste pizme şi neînţelegeri mărunte şi să se gîndească 
la pericolul de moarte pe care-l prezintă turcii. Ştefan îi spune că saşii 
adăpostesc trei pretendenți la scaun, din neamul Dăneştilor şi că-i vor 
pierzania. E martie timpuriu, primăvara se-mbucura în mugurii salciilor, 
cerul e limpede, îmbietor şi voievodul Vlad urmăreşte cum se pierd spre 
răsărit cei patru mii de călăreți, care duc în vîrful sulițelor destinul 


prietenului său Ştefan. Se gîndeşte ca dinspre Moldova e asigurat. 
Sultanul, bătut la Belgrad, îşi linge rănile. Saşii nu se astîmpăra şi-n 
Ungaria, după moartea lancului, apele sînt încă tulburi. Pentru planurile 
de mîine trebuie să aibă linişte peste munţi. Se-ntoarce-n Tîrgovişte, 
singura capitală europeană în care respectul legilor este desăvîrşit, cu o 
urmă de tristele: despărțirea de Ştefan. Iscoadele trimise peste munti stau 
la porunca. E nevoie de un plan, care găsind coordonatele economice şi 
politice ale acțiunii, să verifice în acelaşi timp credinţă, rapiditatea şi 
eficacitatea aparatului său de stat. 


5 


Unul din Dăneşti garantează saşilor, cu anticipație, veniturile 
marilor drumuri comerciale. Vlad vrea să lichideze spionajul acestor 
neguțători, influența lor pe piața internă, posibilitatea de a purta mesaje şi 
a unelti. În 1459 înființează cîteva “iarmaroace de granița”. Numai aici au 
voie negutțătorii saşi să-şi desfacă mărfurile. Curierii domneşti striga 
poruncile în toate tîrgurile, la toate vămile, în toate cetățile. larmaroacele 
de granița sînt înțesate de oamenii domniei. Subunități rapide de 
cavalerie cercetează, la o lună după anunţarea hotărîrii, tîrgurile şi 
şleahurile Ţării Româneşti. Sînt prinşi toți neguţătorii saşi care călcaseră 
porunca domnească. La Tîrgovişte, domnul le ține o vorbire în care-i 
mustra pentru cutezanţă. Spre tinere de minte şi învățătură, o parte din 
ei, cei mai obraznici, sînt traşi în țeapă. Ceilalți asista la execuţie. Cîţiva 
din ei sînt însemnați la nas. Li se confisca mărfurile şi sînt conduşi, cei din 
Braşov la Turnu Roşu, cei din Sibiu, la Bran. Cîţiva dintre neguţători, 
ajunşi sub turnurile cetății Bran, profera injurii grosolane la adresa 
domnului. Garda îi smulge chiar de pe podul cetăţii şi-i aduce la 
Tîrgovişte unde sînt arşi de vii. 

Mahomed II e ocupat cu lichidarea statului feudal sîrb. Vlad Ţepeş 
are nevoie să-şi impună punctul de vedere dincolo de munţi. Doreşte să 
verifice tăria, instrucția, disciplina şi rapiditatea armatei. Ordonă 
concentrarea cavaleriei la Tîrgovişte, spre finele lui iulie. Urcă pe Olt, 
prada pînă sub cetatea Sibiului, sub ochii neputincioşi ai sibienilor ieşiţi la 
ziduri, trece prin feudele dintotdeauna ale Basarabilor, ajunge în Tara 


E CIP PS S ja see E De ELI) 
a iae SEENT e PAIRA Să spa TUB EU 


ID G — 


e - PS 


LLO 


Bîrsei fără ca nimeni să-l stînjeneasca, trimite unități care manevrează 
după plac între cetatea Codlei, a Braşovului şi a Prejmerului, da focului 
suburbiile din afara zidurilor, o dată cu proclamația de a se isprăvi 
amestecul în treburile Ţării Româneşti, uneltitorii aşteptîndu-se la cele 
mai grave pedepse. 

Călăreții mîna în Țara Românească turme nesfîrşite de vite. Caii sînt 
încărcați de avuţii. Dincolo de rațiunea de stat, Vlad Ţepeş se răzbuna pe 
cei care-au prilejuit moartea tatălui său. Într-o noapte trece pe sub 
turnurile cetății Bran cu toate convoaiele, fără ca străjile să dea alarma. 
Braşovenii tipăresc broşurici în care-l descriu ca pe un diavol sadic, gata 
să-nghită lumea civilizată. 

Politica marilor negustori trece peste sentimentul echitaţii şi al 
rațiunilor largi. Nu-i interesează că Ţepeş se pregăteşte să preia rolul de 
căpitan lăsat de lancu de Hunedoara, conferind Ţării Româneşti 
demnitatea reînvierii luptei antiotomane, cu toate sacrificiile respective. 
Ei vor privilegii comerciale şi atît. Uneltesc, găsesc un pretendent în 
persoana lui Dan, din vechii adversari ai lui Mircea, stimulează ridicarea 
oştilor din Amlaş şi Făgăraş, le întăresc cu un escadron cuirasat şi 
aşteaptă ca noul pretendent să ocupe scaunul. Serviciul de graniță şi 
releele de olăcari preiau veştile aduse de iscoadele voievodului. 
Călărimile de Tîrgovişte şi Curtea de Argeş, ca şi cele de Tîrgşor, se 
adună noaptea, la Ocniţa. Prin marşuri de noapte Tepeş ajunge prin 
Colibaşi, Vişineşti, la Buciumeni, unde intră în codru, deasupra Ialomitei. 
Dan coboară de la Sinaia, crezîndu-se în deplină siguranță. Izbit fără 
veste, pretendentul se alege cu oştirea zdrobită şi el, prizonier. Este adus 
la porţile Tîrgoviştei. Vlad îi arătă turlele rîvnite ale cetății de scaun. Îi 
aminteşte de crima tatălui său. Cu multe amănunte. Îi vorbeşte de 
drepturile lui legitime. De politica sa internă şi externă. În marginea 
şleahului, doi gropari sapa groapă. Vin trei preoți gătiți în odăjdii. Se 
ordonă descălecarea. În fata călărimilor Ţării Româneşti, sub cerul înalt al 
țării dorite, cu fruntea încinsă de gîndul morții, pretendentul ascultă 
halucinat slujba înmormîntării. Preoţii cînta pe nas, Evanghelia lui Lazăr 
îi picură în suflet cu stropi de foc. Caii scurma pămîntul. Pământul pe care 
groparii îl scot umed şi negru din gropnița, gătindu-i lăcaşul de veci. 
Vîntul flutura pletele călăreților neguroşi, stegulețele din vîrful sulițelor, 


steagul mare al oştirii. Dintr-o căruța trasă de doi măgari albi, coboară 
gîdele. Ajutoarele lui aduc butucul. Satirul are luciri albăstrii, tăioase. 


6 


Ţepeş ordona încălecarea, a doua zi după execuţie. La 24 august 
1460, trimbele lui de călăreți iau Amlaşul, feuda care-i alimentase pe 
Dăneşti cu trupe. Sătenii în frunte cu popa sînt traşi în țeapă. Şercaia şi 
Mica sînt nimicite în întregime. Apare ca un trăsnet la Făgăraş, Codlea şi 
Braşov. Iîrăşte la convoaie pe unii dintre cei mai mari negustori ai cetății. 
În fata zidurilor conaționalilor lor, aceşti neguțători uneltitori şi 
sprijinitori de intervenţii sînt traşi în țeapă. Li s-a agata pe piept 
poruncile, comunicatele şi indicațiile de viitor ale oala 

Se-ntoarce-n ţară la sfîrşitul lui z 
septembrie. În Moldova Ştefan 
voda domneşte temeinic. Amlaşul 
şi Făgăraşul, Sibiul şi Braşovul îl 
cunosc. De aici va avea linişte, 
tribut sultanului nu-i plăteşte de 
trei ani. Ţara a intrat in străşnicia 
legilor şi-a datinelor ostăşeşti. Copii 
pentru ienicerime, 500 pe an, n-a 
dat şi nu da. Îndemnurilor de = SEE, 

supunere ale sultanului, trimise prin soli impertinenţi, le Pe fixînd 
- turbanele acestora, pe cranii, cu ţinte de harnaşament. E perfect conştient 
că numai groaza poate salva politica pe care-o duce, în vremuri în care 
nesupunerea, violenta şi nestatornicia sînt condiţiile fiecărei zile. 

În 1461 sultanul încearcă să-l prindă prin vicleşugul cunoscut. Îl 
invită la Giurgiu, să cadă de acord pe o chestiune de hotar. Iscoadele îl 
avertizează asupra vicleşugului. Simulează aducerea tributului. În fata 
carelor gătite cu scoarțe Româneşti, în care sînt lăzile cu bani, odoare, 
scule de preț şi covoare, merg trei harabale trase de cîte patru cai albi, în 
care stau gătiți în cămăşi albe, desculți şi raşi în cap, cincizeci de 
feciorand.rii, băieți ai cetaşilor care conduc în taina codrilor oştirea menită 
să lichideze ticăloşia sultanului. Sînt copiii aduşi pentru corpul de 


ieniceri. Cît i-au plîns şi bocit mamele, ştiu cetaşii care le sînt tati. Le-au 
mai înghiontit ei pe muieri, dar le-a secat Sufletul cînd i-au înfățişat la 
curte şi măria-sa a poruncit să-i radă-n cap, ca pe păgâni. 

Vînători de plai şi munte poarta şoimi de vînătoare pe umăr. Daruri 
ale voievodului pentru sultan. Cai gătiți cu valtrapuri de aur, cu chişița 
subțire, pentru grajdurile padişahului încheie alaiul. Atunci cînd în 
hotarul raialei Giurgiu îi ies în cale grecul Catavolinos şi Hamza, begul de 
Nicopol, Ţepeş se-ntreabă dacă-l cred imbecil. Îşi aduce aminte de 
şiretlicul cu care i-a ademenit Ibrahim, de ceea ce le-a răspuns Vlad 
Dracul, boierilor. 

- Cred în jurământul şi cinstea sultanului. Nu se poale ca unul ca el, 
păstor de noroade, subțiat la învăţăturile înțelepților, să-şi facă de ocară 
cinstea de sultan şi cavaler. 

El nu crede cuvîntul lui Mahomed II, cuceritorul 
Constantinopolului. lată cum răsar din pămînt trei ode de ieniceri de 
cetate, crunți. Hamza beg îl pofteşte în cetate la Giurgiu. El spune că aici 
este hotarul cu pricina. Hamza insista. lenicerii înconjoară garda puţină şi 
alaiul tributului. Cînd Catavolinos îi spune unsuros să nu-l minie pe beg, 
că aşa e scris şi aşa e voia sultanului, şoimarii dau drumul la zece 
porumbei albi, ținuți în cuşti împletite în ramuri de răchită. Pe urma dau 
drumul şoimilor. lenicerii căsca gura la spectacolul nemaivăzut. Şoimii se 
reped asupra porumbeilor. Hamza beg înțelege metafora aşa cum îi 
convine. Adică se vede în rolul şoimului, pentru că-i spune voievodului: 

— Învățăturile tale la Egrigoz ţi-au luminat mintea şi mă-ndatorezi 
dacă ai să le urmezi pe mai departe, ca să ajungi cel mai luminat bărbat al 
necredincioşilor. 

— Tot la Egrigoz? mîrîie Ţepeş. 

— Acolo unde ne va povățui luminatul nostru stăpîn. Begul se- 
nchină ceremonios. Duce mîna la inimă, la buze şi la frunte. Cînd se 
ridică, din codri ies la galop călăreții domneşti conduşi de taţii celor 
cincizeci de prunci. Oştirea begului este dezarmata. În ordine de marş, cu 
alaiul în frunte, e pornită la Tîrgovişte. Se ştie cum a luat sfîrşit în țeapă, 
tentativa lui Catavolinos, a begului de Nicopol, Hamza şi a oştenilor săi. 
O pădure de ţepi, ridicată pe cîmpul de catare al oştilor. Condamnații la 
supliciu, cu fețele către palatul domnesc. Grecul şi begul în două ţepi mai 


IP SE RES eat ut SA GR DEAN, 
UPE Ai Ve SS CEZ E RS ZA RI VA KVE EY 


————— PS 


înalte. Au fost ciuguliți de corbi. Vestea trimisă printr-un supraviețuitor 
însemnat la nas şi urechi, a umplut Istambulul de vaiete şi pe Mahomed, 
cuceritorul, de mînie. 

Curînd, Istambulul va primi cu groază ştirile care urmează. 


7 


“. Nu numai că i-a bîntuit pe saşi, aşezîndu-i în țeapă şi cîştigînd 
liniştea, dar afurisitul şi în veci blestematul ghiaur, s-a căsătorit cu o rudă 
a regelui Matei Corvin, fiul cîinelui de lancu de Hunedoara, astfel 
dobîndindu-şi liniştea peste munți, ca şi-n Bogdan IlîÎ, tara voievodului 
Ştefan, pe care l-a ajutat să apuce scaunul domnesc. Viclean ca şarpele, 
crud ca tigrul, muncind pe răufăcători cu teapa, în țara lui e stăpîn deplin, 
că poți lăsa o pungă de ţechini de aur la orice răscruce, te poți culca în 
linişte şi a doua zi o afli la locul ei, iar boierii tremura în nădragi de frica 
țepii şi nu cutează a ridica graiul în fața lui. Mai cu osebire plecat spre 
cele ostăşeşti, acest diavol care trebuia să fie cusut într-o piele de bivol şi 
azvîrlit în Bosfor, a strîns sub steaguri aproape 10 000 de călăreți şi din 
pedestrime 30 000; lucru de mirare pentru o țară mică şi bîntuită de 
războaie cum este Kara Iflak. Ba, lacom de putere, a cumpărat de la saşi 
tunuri, salpetru şi cumbarale, fierăriile lui lucrează din zori pînă-n zori, 
aşa că în fiecare sîmbătă vin la Tîrgovişte cîte zece care cu săgeți şi vîrfuri 
de sulița. E de mirare cum scoate oastea la mustru. Cum fiecare călăreț 
trebuie să-i slujească 40 de zile pe an, iar cel ce nu poate săgeta din goana 
calului este batjocorit în fata ostii. De mirare cum îi umbla olăcarii, aşa, ca 
poruncile date astăzi la Tîrgovişte, mîine ajung la Buzău, iar poimiîine la 
Chilia. Tot sîmbătă vin la picioarele lui sameşii ocnelor şi-i aduc 
catastifele. Nu lipseşte un bulgar de sare, ori un pumn de aramă, nu cum 
te fură pe măria-ta împărăteasca toți porcii de sameşi, fie ei 
dreptcredincioşi, fie jidanii şi armenii şi grecii pe care i-ai adus în mila ta 
ruptă din înțelepciunea lui Alah, aici la Istambul. Pe Dănești, în care-ţi 
puseseşi, luminate stăpîn al lumilor, nădejdea, i-a îngropat slujindu-le 
slujba morților de vii, iar despre soarta tristă a viteazului Hamza, begul 
Nicopolei, măria-ta însuți ai aflat cu durere şi scîrba. Să ştie măria-ta 
împărăteasca cum că acest nelegiuit se pregăteşte de război şi potrivit firii 


RENAS DAEN ati În Pop A SII re 
MESS Ea ÎS a Enea sol SSI 24! A SUIE IZA 


Da KARKU KE 


T 


DS NEVNES KOA ZA O RIS 


a Pe — 


ta pă 


WE ` NE YE EEIN Za IRGI De 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MAA: 


lui răzvrătite şi sălbatice, nu va aştepta să-l cerți cu iataganul tău sfînt, ci 
va năpădi peste Dunăre, semănînd moarte şi pieire. Aşa că ascultă-l pe 
bătrînul dascăl al tinereții tale, o, cuceritorule, cheamă vitejii islamului la 
oaste şi supune pentru vecie acest negru neam războinic, care puțin la 
număr, dar vajnic, se-ncurcă în calea ta spre apus. Plecată slugă, praful şi 
pulberea de sub tălpile tale sfinte, Ali-Abdulah-ed-din, în cetatea Nicopol, 
după împărăteasca ta porunca!...” 

. Fragmentul aparține scrisorii dervişului Ali-Abdulah-ed-din, una 
din cele mai renumite iscoade ale lui Mahomed II în Ţara Românească, 
Transilvania şi Moldova. Perfect cunoscător al limbii, acest derviş a 
colindat Tara Românească în vremea domniei lui Ţepeş, avînd identitatea 
unui neguțător de covoare şi ceară, Vasile Negara, din tîrg de la 
Bucureşti. Tinea în Tîrgul Cucului o prăvălie cu mărfuri orientale, bine 
cunoscută de ohabnicii cu gusturi rafinate. Avea legături în toată 
Transilvania, în Moldova un prepus al său ținea o prăvălie asemănătoare 
la Roman, unde, o dată pe an venea de la Crîm neguțătorul tătar Urus, 
aducînd mărfuri noi. Anticipînd, se poate spune că acest derviş iscusit a 
putut să-l informeze pe sultan pînă-n anul 1462 primăvara, cînd este prins 
de iscoadele voievodului şi executat după ceremonialul ştiut, capul lui 
fiind trimis sultanului împachetat într-o frumoasă ladă de cedru, cu 
cercuri de argint, tapisata în brocat. 

La ştirile primite, Mahomed II convoacă divanul. Peste o săptămînă, 
adică la începutul lui ianuarie 1462, un ceauş îngrozit, pe jumătate 
înghețat, cu rană puroind în obraz şi umăr, raportează că Ţepeş a trecut 
Dunărea. Pustieşte, taie şi da focului tot ce-i iese în cale. lată care este 
adevărul în legătură cu raportul ceauşului. 


8 


Vlad Ţepeş este perfect conştient de riscul unei acțiuni împotriva 
Cuceritorului şi imperiului. În planurile lui de campanie intra în ecuație 
termeni dificili, imponderabili, dincolo de organizarea materială propriu- 
zisă. Curtenii, călărimile, moşnenii sînt gata să-şi pună viața pentru 
libertatea țării. Nu vor să dea cei 500 de copii. Nu vor să se lase jecmăniți 
de dăbilari. Nu vor să vadă subaşi cutreierînd satele după biruri. 


YI TY tror 


m: 


ES Zet e SUL Ros 


ID G — 


D 
> S 
Ar 


Manifestarea independenţei e violență. Are tradiţii orale, de două 
veacuri. Epoca de strălucire a lui Mircea trăieşte în toate conştiințele, 
amplificată de cîntece, dusă din iarmaroc în iarmaroc pe strunele lăutelor, 
picurata în feeria care desparte basmul de realitate la şezători, iarna, cînd 
peste Tara Românească se aştern, foşnind, omăturile. Căpitanului Ion 
Zimbru, spătarul Vlaicu Alună, căpitanul de plăieşi Ştefan Neagoe, 
oameni de arme fără interese meschine, întrețin la curte sentimentul 
transmis de părinţii lor. Curtea are demnitatea războinică dobîndită din 
tată-n fiu, nu ca pe un joc cavaleresc sau meserie. O demnitate esenţială, 
izvorîtă din conştiinţa că armele sînt cele care decid în ultimă instanță, 
suveranitatea. Psiholog subtil, Ţepeş stabileşte pulsul real al marilor 
latifundiari. În Serbia sultanul i-a distrus pe toţi cei care n-au trecut la 
islamism. Nimic nu le poate garanta că, într-o situație similară, soarta lor 
va fi mai bună. Pe urmă, serviciul de informații a lui Ţepeş e prea bun să 
rişte un complot, care i-ar cocoța în vîrful neîndurător al țepii voievodale. 
Deocamdată atmosfera în partida marilor boieri este de aşteptare a 
desfăşurării evenimentelor. În secret se militează pentru sprijin de oaste 
dat voievodului, fără participare personală şi tratative cu sultanul în 
eventualitatea  înfrîngerii militare, ceva asemănător cu politica 
trădătorului Vlad, din timpul lui Mircea. 

. După Boboteaza, la Bucureşti în codrii de la Colentina. Zapezi 
grele, afînate. Spre zori sosesc trupele călări ale căpităniilor, după marşuri 
rapide de noapte. Focul este interzis. Se găteşte în gropi de jar. Pulpele de 
berbec pentru masa voievodului se coc în țăst. Fiecărui steag i se 
repartizează obiective precise în vilaietul de Sofia. O dată cu obiectivele 
militare, căpitanii iau în primire cîte-un gramatic şi cîte-un socotitor. Sînt 
monahi mai războinici, foşti osteni şi băieți tineri, bătuți bine peste degete 
la cancelaria domnească, pînă cînd au prins scrierea şi socotitul. Pe lîngă 
sabie, poarta la brîu călimări învelite în blănita de iepure, să nu-ngheţe 
cernelurile; iar în traista de la oblînc, pe lîngă pastrama şi pesmetul rație 
de război; bucăţi de hîrtie de Genova, tipărite cu grijă în suluri de in 
ceruit cu filigrama ancorei imprimată iscusit. Aceşti gramatici şi socotitori 
au fost antrenați la călărie, şi la luptă cu sabia, spre marea lor disperare. 

Vlad Ţepeş doarme iepureşte. Credincioşii veghează la cort. De jur 
împrejurul cortului domnesc sînt aşezate săniile călărimilor. Voievodului 


a Ak 
at ÎN SANN Da LEAN 2) 


ee A Sp) Sp Na pp + a cot Ape D VAE 
DELEDDA TRER SETE WA YA 
Pe i r OAN an AA N T Se 4 A SUK IAS 
Tr. Daf 9 e mi si LS - Co) s 
| Paik VENENI ZA T NEN AUS E 
K ERON NS A T e Vi Ma 


Q 


A 
KE 
I a A 


ta pă 


INANI S ONEK ED AZERI 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


îi place să asculte murmurul oștenilor din gardă. 

12 ianuarie, spre lăsarea serii, în cortul voievodului, spătarul Vlaicu 
Alună, căpitanul Ion Zimbru. Ţepeş îşi îmbracă pelerina căptuşită cu stofa 
din păr de cămilă, cunoscută sub numele camelot. În cîteva fraze 
elucidează esența concepției lui tactice şi strategice. 

— Cuceritorul se pregăteşte să ne calce, cu toată urdia, de cum o da 
colțul ierbii. Pînă acum, tata şi moşul, au făcut pustiul numai în țară. A 
venit vremea să pîrjolim toată puterea sultanului, pînă sub zidurile 
Stambulului, în aşa fel încît să retezăm, dacă nu trupul urdiei, măcar unul 
din braţe. Îi lovim noaptea. Băgăm groaza în păgân, în aşa fel încît venind 
asupra noastră, mai curînd să voiască a da dosul şi a fugi în Anatolia, 
decît a ne înfrunta în pămîntul nostru. Încălecarea. Fiecare pe drumul 
ştiut, la Giurgiu. Cum e gheaţa pe Dunăre, spătare? 

— Ca fierul, măria ta. 

— Fiecare steag trece gheaţă la vederea steagului din față. Cereți 
oştenilor ascultare şi nemilă. În fiecare dimineață toți gramaticii se 
repeadă răspuns după porunca. În şei! 

De fapt aşa începe acțiunea prin care Vlad Ţepeş preîntîmpină 
ofensiva otomană. 

Călărimile se multiplică pe ele însele prin goană, vitejie, necruțare şi 
neodihna. Tot malul drept, de la Zimnicea pînă la gurile Dunării, 
cunoaşte spaima navalelor de noapte, în bivuacurile de iarnă, în 
mahalalele tîrgurilor, dincolo de palanca cetăților. Ziua călăreții se 
odihnesc puține ceasuri în matcă apelor, sub scutul codrilor. Noaptea, 
iscoade din satele bulgăreşti, viteji şi martologi, îi călăuzesc spre 
obiective, o dată cu vifornițele şi ninsorile. Gramaticii scriu cu degetele- 
nghețate pe penele de gâscă. Socotitorii număra pe bobi capetele celor 
răpuşi. în armata se ține o contabilitate atît de severă, încît într-o scrisoare 
adresată regelui Matei Corvin, Ţepeş spune că a dat morții 28 809 turci, 
afară de 884 care-au fost ucişi în casele lor şi ale căror capete n-au putut fi 
înfăţişate. Olăcarii disperaţi duc veştile masacrului la Stambul. Cade 
cetatea Rahova, unde Ţepeş îl pune pîrcălab pe căpitanul Neagoe. 

Într-una din. bisericile Bizanțului, astăzi moschee a Stambulului, 
unul dintre cronicarii turci însemna cu obida acțiunea voievodului 
numindu-l Israfil — îngerul morţii; iar o mărturie contemporană spune: 


SCUZE DE SUCUL a K 


ID G — 


ta pă 


x; 


N Ay MAA: 


WE ` NE YE EEIN Za IRGI i 
OSE 


“Se speriaseră întru atîta mulțimile (turcilor) încît se socotea fericit cel ce 
putea trece dincolo, în Anatolia”. 

Mahomed II — Cuceritorul trăieşte în capitala pe care-o visează a 
unui imperiu gigantic, nopți şi zile de ruşine. Disproporţia de forțe este 
atît de evidentă, încît se-ntreabă cu teama aproape mistică asupra 
motivelor care-l determina pe Ţepeş la o asemenea îndrăzneală, 
necunoscută în imperiu de cel puţin cinci decenii. 


9 


Primăvara lui 1462. Vînturi umede dinspre Bosfor. Ceţuri pîcloase. 
Opace. Valurile se sparg la temelia de piatră a saraiului şi-n vuietul lor 
Mahomed desluşeşte vuietul atotputernic al urdiei. Îşi dă seama că nu 
poate încredința nimănui comanda armatei. Ca de transformarea Ţării 
Româneşti în paşalic depinde reuşita operaţiilor de viitor asupra 
apusului. Creştinii, o dată cu moartea lui lancu de Hunedoara, nu mai au 
nici o personalitate militară capabilă să i se opună. Vlad Ţepeş e un 
răzvrătit, poate genial, dar lipsit de mijloacele care să-i consolideze 
situația. Calm, cu harta imperiului în față, Mahomed II îşi emite ordinele 
de concentrare a armatei. Planurile campaniei se tes pe malul Bosforului, 
între frumusețile haremului, dansuri orientale, lascive, conversații subtile 
în greacă, italiană, ebraică sau araba, pe teme religioase, filozofice, sau, o 
pasiune recentă, pe tema unui tratat de pirotehnye, copiat la Beijing de 
către un călător arab. 

Socoteşte campania împotriva lui Ţepeş o datorie istorică. O 
moştenire tristă pe care trebuie s-o lichideze. O concepe în stil grandios. 
Ordonă adunarea unei flote de 300 de şeici şi galere ale flotei de Dunăre 
pe rîul Morava sîrbeasca, împreună cu materialul necesar alcătuirii 
podului. În golful Cornul de Aur se concentrează 25 de galere de luptă, 
vislite de lopătari creştini. Calele galerelor se umplu cu praf de puşcă, 
ieniceri şi material de asediu. O sută cincizeci de caice stau la ancoră, gata 
să-mbarce alimentele şi ceea ce rămîne din corpul expediționar. Amiralul 
flotei are ordinul să atace şi să ia cu asalt Chilia. După cucerirea cetății, o 
parte a corpului expediționar să mărşăluiască la Brăila şi de aici, la 
Tîrgovişte. Flota să stea la ancoră în apele Brailei. Armata de uscat se 


e 2, ZA La pete 
O 


ES Zet e SUL Ros 


ID G — 


concentrează la Edirne, vechea capitală a sultanilor războinici, 
Adrianopolul. 

26 aprilie 1462. 

Flota ridică pînzele pentru Chilia. După ce imamii îl imploră pe 
Alah să-şi coboare privirea asupra fiilor lui credincioşi, Mahomed II 
Cuceritorul trece trupele în revistă. Călăreşte, sub tuiuri, gardat de 
spahioglani în cuirase de aur. Pentru aceste cuirase s-a topit aurul 
sfeşnicelor din Sfînta Sofia. Rubinele care împodobesc sabia sultanului 
sînt rubinele din coroana Paleologilor. Istoria materială a Bizanțului tăiată 
cu iataganul, s-a convertit în podoabele învingătorului. Bogățiile celei mai 
rafinate capitale strălucesc încrustate în armele, coifurile, cuirasele şi 
harnaşamentele marilor feudali otomani. 

Corpurile de elită 
ale sultanului sînt 
înmuiate în aur. 
Nicicînd nu s-a mişcat o | 
asemenea armata spre 
apele tulburi ale 7 Da | Pie a a 
Dunării. Baiazid a adus PI PAI rit CA 7 PAN 
împotriva lui Mircea $ | PIE, 
oştirea unui neam 
nomad, dornic mereu de 
alte orizonturi, 
semisălbatic şi crîncen. Mahomed aduce forța celui mai teribil imperiu, 
organizat pentru cuceriri, fără rival în Europa. Armata de uscat se mişca 
cu ambele flancuri acoperite de flotă. Cuceritorul, temător să nu fie atacat 
în însuşi imperiul său, mărşăluieşte prudent, cu o avangardă strategică 
tare de 30 000 sulițe şi iatagane, spahii şi ieniceri — sub comanda marelui 
vizir Mahmud pasa. 

În intimitate spera să adauge gloriei cuceririi Constantinopolului, 
gloria refuzată moşului sau Baiazid, ca şi tatălui său, Murad. Sînt conturi 
vechi de încheiat cu Tara Românească. O victorie răsunătoare peste 
Dunăre ar recîştiga prestigiul pierdut la Belgrad. Pe urmă, s-ar rezolva o 
parte importantă din problemele economice ale imperiului. Kara Iflak, 
țară unde curge laptele şi mierea, are ceva din raiul pe care l-au visat 


strămoşii săi, pastori săraci de capre şi măgari, într-un ținut dezolant şi 
arid, Anatolia. 

Se-ncîntă în fiecare dimineața cînd Urdi Alaiul intra în marş şi 
sutele de perechi de bivoli urnesc din loc cele 120 de tunuri care-i satisfac 
pasiunea artileristică. Undeva în față la două zile de marş, avangarda 
precedată de akingii prădalnici se apropie de zona bîntuită asta iarna de 
furia voievodului. Şeicile şi galerele de Dunăre coboară spre Nicopol. Cu 
pînzele umflate de vînturile primăverii, flota străbate Marea Neagră spre 
gurile Dunării. Între Edirne şi Nicopol se-ntind convoaiele nesfîrşite ale 
Urdiei, şirurile de cămile melancolice, catârii încărcați cu samare. 

La rugăciunile de seară, războinicii privesc cu teamă superstițioasă 
spre nord. În conştiinţa lor, Vlad Ţepeş s-a identificat de mult cu îngerul 
morții, temutul Israfil. 


10 


De trei ori pe zi şi o dată la miezul nopții, iscoadele lăsate din iarnă 
în vilaietul de Sofia descalecă la cortul voievodului, cu formula 
consacrata: 

— Din porunca măriei-tale, ştiricesc! 

Marşul armatei otomane e urmărit etapa cu etapă. Nopțile de aprilie 
şi mai sînt îmbălsămate, dulci şi-nfiorate. Cerul cu gust de mugure plesnit 
se răsfață-n licărul smigurat al stelelor. Iscoadele spun că Mahomed n-are 
să treacă Dunărea pe la Vidin. A-nvăţat de la tatăl şi moşul sau, că nu e 
bine să rătăcească prin Kara Iflak, unde codrii sînt blestemaţi şi apele 
otrăvite. De la Giurgiu la Tîrgovişte, drumul e scurt. Blestematul Ţepeş n- 
are unde-l momi şi pierde. Voievodul coboară de la Glavacioc la Balanul. 
Într-o noapte spre zori se strecoară la Slobozia, în coasta raialei 
Giurgiului. În spatele oştirii, pînă la Tîrgovişte, se face golul strategic, 
privegheat de cei mai crînceni slujitori. Sămînța nesămănată se-ngroapă 
în gropniţe arse. Vitele sînt mînate la codrul Vlăsiei şi-n munte. Satele 
pustii. Sub steaguri stau 30 000 de osteni cu toate făgăduielile primăverii 
în ei. Marii ohabnici scăpați de teapa, chemați la oaste, i-au răspuns 
cutezător: 

— Ne-ai prigonit şi ne-ai batjocorit. Ne-ai tăiat nasurile şi ne-ai pus 


x te TAAA DTN wr pp, D -o HWA "ys 
EDEA NAR E i > KYA M C Ia a AA 

Da AS ep ELAO i 59 =, Cur praf 
OD e E O KP IAA ps NRL 
Nile Aid CUZA VA 2N N RUGS DNN. 


aan 
i E G e a o -—— m 


o a 


ta pă 


NENI S ONEK ED DZ) 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


să ridicăm cetăți, cărînd bolovanii cu spinările noastre. Acu vrei oşti şi 
ajutor? Să-ţi dea prostimea, că eşti voievodul ei. Teme-te. Priveghem, 
măria-ta. 

Oştirea cîtorva mari feudali, încălecata, undeva în sus spre Telega, 
aşteptînd rezultatul luptei cu Mahomed. Învins, Ţepeş e al lor. Învingător 
(cu ce preț) dar istovit, Jepeş este mai sigur şi mai deplin al lor. Nimic din 
ceea ce mistuie conştiinţa unui popor întreg n-ajunge să spargă carapacea 
intereselor. Ura lor de moarte pentru voievodul care le călcase în picioare 
imunitatea şi viața. Noaptea, cînd se potolesc zgomotele taberei, Ţepeş 
are crize de furie sălbatică. Dacă i-ar avea în mînă, aici şi-acum, i-ar 
munci cu cele mai diabolice torturi. Numai patru zile de răgaz, să zboare 
asupra lor, să-i amestece cu pulberea şi să se-ntoarcă. E gata să ordone 
încălecarea, cînd de-afară se porneşte un ramat aproape subteran, o 
cutremurare reținută, o şoaptă care se multiplică la infinit. 

— Turcii! 

— Vin turcii! 

lese-n gura cortului. Tot malul Rusciukului, din zare-n zare, clipeşte 
din miile şi miile de ochi roşii ai focurilor. E noaptea de 8 spre 9 iunie. 
Mahomed s-a mişcat cu încetineală şi precauţia filozofului. Flota de mare 
a stat la ancoră în apele portului Varna, aproape trei săptămîni. Mahomed 
a aşteptat rezultatul intrigilor tesute de Ali-Abdulah-ed-din. Înainte de a 
cădea în mîinile iscoadelor domneşti, dervişul trimite o ultimă scrisoare 
sultanului, prin care îi confirmă existența unei partide boiereşti ostile, 
gata să intervină cu armele în momentul cînd se va decide soarta 
războiului. 

Pentru Ţepeş realitatea este aici, implacabilă. O sută de mii de oşteni 
ai Asiei şi Europei pregătesc trecerea. Sîrbul Constantin Mihailovici de 
Ostrovita ne relatează apărarea dramatică a Dunării. Şeici uşoare vîslite 
de pescari din balti trec Dunărea noaptea. La prova, osteni de margine cu 
şomoioage de cîlți îmbibate în păcură. Se fac abordări iscusite. Trei galere 
de Dunăre sînt mistuite de flăcări. Apele se umplu de lumina sîngerie a 
incendiilor. Cetaşul Vilvoi Gheorghe moare în mijlocul iadului de flăcări, 
atunci cînd, după ce ucide straja de la materialul de construcție, îndeasă 
sacul cu paie sub portițe, scapără amnarul şi este sfîrtecat cu iataganul de 
gărzile alarmate. Izbucneşte focul. Toţi vîslaşii din şeica sînt străpunşi de 


SCUZE DE SUCUL a K 


ID G — 


săgeți. Şeica alunecă pe Dunăre, trece prin pîrtia de lumină a incendiului, 
intră-n întuneric, tăcută. Trei frați, Adam, Grigore şi Vasile Negara, 
feciorii stegarului lon Negara de la Cetatea de Floci, crescuți pe malul 
Dunării, trec apa pe nişte burdufe în noaptea de 10 spre 11, la cîteva leghe 
mai sus de tabără. Fură trei căi dintr-un tabun, ocolesc prin interior, sînt 
îmbrăcați turceşte, intră-n tabăra şi pun foc la una din harabalele cu praf 
de puşcă. Explozia alarmează tabăra Urdi Alaiului. Între timp cei trei frați 
galopează la țărm, cu făclii aprinse pe care le-ndeasă într-unul din 
dubasurile încărcate cu otgoane pentru ancorat podul plutitor. Scapă de 
urmăritori, s-aruncă-n Dunăre, se dau la fund şi se ascund în umbra 
lăsată de galera amiral. Zadarnic sînt căutați pe apă de bărci uşoare, la 
prova cărora stau marinari cu masalale aprinse. Se odihnesc, ţinîndu-se 
de otgonul ancorei. De la bord se strigă comenzi peste capetele lor. Spre 
zori se-ntorc la țărm, desprind un grup de zece şeici, le trag uşor la larg, 
apoi urcîndu-se la bord, le aduc la țărmul românesc cu sentimentul 
lucrului bine făcut. 

În noaptea de 11 spre 12, Ţepeş hotărăşte să distrugă tot materialul 
plutitor, printr-o acțiune rapidă. Un grup de cavalerie tare de o mie de 
sulițe trece Dunărea mai sus de vărsarea Lomului în Dunăre, în dreptul 
satului Dolapite. La miezul nopții, călăreţii şarjează în disperare, bivuacul 
ienicerilor de gardă la material. Călăreţi cu torța în stînga şi sabia în 
dreapta trec culcați pe oblînc, aruncă torta în stivele de scînduri, răzbat la 
țărmul fluviului şi de-aici năzuiesc spre țărmul românesc, în timp ce 
aproape o sută de dubasuri le fac protecţia, îi culeg din apă, sau agata 
frîiele cailor trăgîndu-i dincolo. 

E o îndărătnicie disperată în interzicerea trecerii. Faptele de arme n- 
au număr şi nume. Vitejia stimulată de imaginaţie atinge zonele 
fabulosului. Sfatul de oaste ținut de Mahomed sesizează teama încuibata 
în oştire. Ostenii îşi povestesc cele mai fantastice întîmplări legate de 
cruzimea, ingeniozitatea şi alianţa lui Ţepeş cu djinii, duhurile rele ale 
pădurilor şi basmelor orientale. Se hotărăşte trecerea Dunării cu orice risc. 
Ce zile de iunie limpezi, ce zori purpurii, ce amurguri fastuoase, ce nopți 
grele de gînduri şi temeri! Ce densitate dramatică în atmosfera care-l 
înconjoară pe lucidul Vlad Ţepeş! 


ÎS ce T DEN aa i Aa Că DP IN INNA XA 
ALESE Ep Vi Sa AAR AS SKN Ia Ia 
A Vo: > VA A b RG oY PI ta A 
Er | Va b Sn ED portale A [8 m DAS DA WE = A iul AS = d 


IP — — a 


y 
a 
a 


77. CI a 0 PP 
ate N A în! sp 
VN EDE SUA SU 


NOAPTEA DE 14/15 IUNIE 1462 


Clipele cad din clepsidră, veşnicie cu veşnicie. 

— S-au pornit şeicile, măria-ta. 

— Şi galioanele. 

— La vale de cetate. 

— La deal de tabăra măriei-tale. 

— Sînt multe. 

— Două sute de şeici. 

— Toate galioanele. 

— Porunca, măria-ta 

— Cetaşul Calota, la porunca! 

— Spătarul Vlaicu Alună! 

— Căpitanul lon Zimbru! 

— Calul. Sculaţi oamenii. Încălecarea. Să stea gata, pînă văd totul cu 
ochii mei. 

Voievodul încalecă dintr-un salt. Simte pe umeri material, istoria. 
Aleargă în goana goanelor dincolo de Giurgiu. Cîteva galioane cu 
luminile de poziție aprinse încearcă să atingă malul. Intuieşte fulgerător 
că aici e manevra de diversiune a sultanului. Goana goanelor prin aerul 
reavăn al nopţii, mai sus de Slobozia. Aici, plute, şeici, galioane. Se aud 
tîrnăcoapele. Se aud lopeţile. Mascaţi în stuf şi luncă, ienicerii nu se văd. 
Nu-i poate ataca, acum. Fiecare clipă, pînă în zori, înseamnă o veşnicie. 
Pe plute, luciul mat al bronzului. Tunurile. Nu trebuie să ajungă la țărm. 

— Căpitane Zimbrule! 

— Porunca, măria-ta. 

Călăreţi la galop într-o şarje oarbă de noapte. lenicerii îngropați în 
şanţuri îi primesc cu foc de archebuze. Şeicile voievodului lăsate pe 
cursul apei sînt oprite de sutele de şeici ale sultanului. Tunurile ajung 
tefere la țărm. Se aud bivoli sforăind întărîtați. Trec apa, desfătîndu-se. La 
adăpostul întunericului, avangarda năpădeşte țărmul. Se execută lucrări 
de campanie. Capul de pod se înconjoară cu şanţuri. Tunurile, toate cele, 
120 de tunuri se pun în baterie. Soseşte muniţia şi praful de puşcă. Topciii 
se pregătesc de tragere. Ţepeş asculta glasurile iuzbaşilor fornăite în 
noaptea limpede, străine şi duşmane. Ascultă scîrțiitul osiilor, mugetele 


AISI za IPS zace sila ac pa ua A SOUZA! 


a 


D S OEO D Ies 


DO a e d A 


bivolilor, clinchetul armelor, strigătele şi viarmătul oştirii invadatoare. 
Mahomed a aruncat totul pe-o carte. NU putea forța altfel trecerea 
Dunării. Se va vedea,. Miine, în zori. 

Noaptea de 14/15 iunie plînge lacrimi limpezi, din stele multe, 
semănate în ariile cerului. Crudul Ţepeş aude plînsetul nopții, aşa cum a 
auzit şi-nţeles plînsetul mut ai țării. 


PE VIAȚĂ ŞI PE MOARTE 


Mahmud pasa visează gloria. Gloria cu pene de aur e aici, în faţa lui, 
în pîclele subțiri ale zorilor. Odele de ieniceri împlătoşați, cu iataganele la 
mînă, stau gata de atac. Tunurile sînt încărcate. Archebuzele gata de 
tragere. Avangarda aşteaptă doar cel dintii licăr de lumină. Cerul, undeva 
deasupra, sus, vag, presimte zorii. Geana răsăritului se deschide pe 
imensitatea de verde palid al preceasului de dimineaţă. Jos, între neguri, 
umbrele călăreţilor, verticale. O clipă de linişte adînca. Se aud broaştele în 
balți. Crapii bat apa cu cozile. Trece pieziş un bitlan, cu fîlfiit greoi de 
aripi. Nechează sălbatic un cal. Mahmud pasa priveşte codrii de la Kara 
Iflak, pe sub streaşina coifului de oţel. Ridică iataganul. Toate cele 120 de 
tunuri sfîrteca liniştea. Deasupra ţevilor se ridică uşor clăbuci alburii de 
fum. | 

— Alah în Alah! 

lenicerii ies din întărituri. Odele se leagănă în spatele carapacei de 
scuturi. Patrulatere perfecte de coifuri şi scuturi. în pas viu, ferm, 
însuflețit. 

Ţepeş, în şa, cu ticul cunoscut al ochilor, dinţii înfipți în buza, plecat 
înainte, cu nările adulmecînd mirosul oştirii otomane. 

— Căpitane Zimbrule! 

Atît. Galopul a cinci mii de călăreți. 

— Căpitane Neagoe! 

Alți cinci mii de călăreți. Vălmăşag. Strigăte de luptă, crîncene. 
Urlete de moarte. Săbiile lucrează rapid în fulgere scurte. Dintr-o vîlcica 
ies în pas viu. pedestrimile mărginaşilor. Intră-n lucru ghioagele. 
Furcoaiele. Ţăpuşile. Zorii se deschid livizi, peste încleştarea oştilor. Se 
caută cu dinţii beregata ienicerilor. Formaţia de luptă a lui Mahmud e 


SENG Ro RIS SSI AZ IP Se e FSA) 
ai CRAS l PANE SAE SPD fe Sy VOKI 
LR 0 E SENILE SULA 0 RIS ci Zale y 


D 
E a G e a a m cm. u aà ÃŘ—M—iMŇiIUL iIi- a o a 


sfîrtecată. Odele date peste cap. Gloria cu pene de aur se ascunde în 
codrii de la Kara Iflak. Ţepeş îşi trage sabia. Strigă răguşit: 

— După mineee! 

O mie de călăreți, pe sprînceană, străpung dispozitivul lui Mahmud 
în toată adîncimea. Începe masacrul. lenicerii sfîrtecaţi, spintecați, 
decapitați, vînturați sînt aruncați în tabără. Mahomed Cuceritorul 
transpira pe celălalt țărm sudoare de sînge. 

— Alah! se tînguie imbrohorul... Cîinele acela îi îneacă în apă. 

În adevăr. lenicerii lui Mahmud lupta pentru fiecare pas de pămînt 
care-i desparte de apele sîngerii ale Dunării. Mahomed ordona trecerea 
azapilor, infanterie neregulată, cîteva zeci de mii de osteni sălbatici, 
dornici de jaf, însetați de sînge. Dunărea se umple de sutele de şeici. 
Strigătele şefilor de echipaje, care bat tactul lopătarilor cu ciocănele de 
lemn, grăbesc galerele spre ienicerii lui Mahmud, ajunşi cu apa la glezne. 

Ţepeş trece călare, cu pala înroşită, cu ochii holbaţi, crîncen, stropit 
de sînge. Vede Dunărea gemînd sub flota inamică. Strigă: 

— La codru! 

. În cîteva clipe călărimile se mistuie, ca şi cînd n-ar fi fost decît un 
vis urît. Pedestrimile angajate în lupta corp la corp se subțiază, pînă cînd 
ienicerii istoviți se văd păliți de altă trîmbă de călărime, în aşa fel încât 
pedestraşii valahi se ascund printre cai. Unii încalecă în spatele 
călăreților. Alţii se țin de trăgătorile scărilor. La un semnal, călăreții pier 
şi o dată cu ei pier pedestraşii. Mahmud pasa, tăiat la obraz, ordona 
intrarea în întărituri. Aşteaptă să se-ntrupeze alt vicleşug al begului 
blestemat. Cîmpul e plin de hoiturile ienicerilor. Sub mormanele de osteni 
snopiţi, se văd ici, colo, picioare încălțate cu opinci. Azapii debarca în 
hoarde. Unii sar în apă cu hangerele în dinți. Urlă în toate dialectele 
triburilor din Anatolia. Le răspunde tăcerea adîncă, vrăjita, plină de 
spaimă a codrilor negri de la Kara Iflak. 


PUSTIUL 


Zile de iunie, toride. Şleahul Tîrgoviştei şerpuie colbuit între codrii 
tăcuți, încremeniți în nemişcare. Mirosul păşunilor arse pluteşte ca un 
blestem, încolăcit pe valurile de fum acru, înecăcios. Mahmud pasa, 


Pe eee Laza) S tr Aa PTA oara a St re 
SSN SEA mS KYA A R D TAN, 


Pa (ac 


comandantul avangărzii spiîrcuite la Slobozia, întărită cu spahii de 
Rumelia, călăreşte într-o țară a demonilor. De jur împrejur arde 
subarboretul cu flăcări mărunte. Ard înăbuşit straturile de frunze 
aşternute de toamnele ţării. Fumul pluteşte între fagi, sta dens în 
coroanele stejarilor, se răsfira în trimbe cenuşii spre cerul cu gust de 
cenuşe. Codrii ard mocnit. Şerpuie ameninţarea cu fiecare flacără. Se 
strecoară din tăcerea lor mortificata gustul sărat al spaimei. Odele de 
ieniceri mărşăluiesc şovăielnic. Spahiii n-au cu ce-şi hrăni caii. Deasupra 
şleahului atîrna crengi carbonizate, răsucite că-ntr-o fantasmagorie. Nu se 
bat tobele. Nu sună chimvalele. Avangarda se tîrăşte într-o lume stranie. 
Noaptea, codrii ard viu. Duhuri necunoscute însuflețesc arborii uriași. Se 
aud gemete sfişietoare. Trosnete prelungi spinteca veghea. Pămîntul 
calcinat e neprimitor. Ostenii moţăie cu capetele pe scuturi. Cîte-un 
răbufnet surd. Zgomote frînte. Roiuri de scîntei țişnite din inima 
pădurilor. A plecat Daud cu 300 de spahii să găsească fîn. S-a-ntors Daud 
singur, legat pe cal, cu nasul şi urechile tăiate. La oblînc o mînă de trifoi 
legată cu borangic. În trifoi o săgeată. A plecat Abdulah Muhdi, spaima 
triburilor pustiului, cu 500 de sulițe. La trap, pe un drum lateral, între 
două măguri, pe-un fir de apă plin de cenuşă. A trecut un ceas. Alt ceas. 
A venit amiazul. lenicerii şi-au fiert orezul. A venit rugăciunea de seară, 
între codrii plini de flăcări şi chemări sfişietoare. Un galop înnebunit. 
Abdulah Muhdi, cu pelerina zdrențuită. Plin de sînge. Cu ochii holbați a 
groază nesfîrşită. Cade la picioarele lui Mahmud. Are la oblînc capetele 
binecredincioşilor săi. Douăzeci de capete. Şi-al fiului său, Abdalah Sufi, 
venit să-nveţe meşteşugul cuceririi. 

A doua zi de marş înspre străfundurile Gheenei. 

Mahmud pasa s-ar întoarce. Nu ştie ce are în față. Nu ştie daca 
sultanul s-a urnit de la Giurgiu... 

.. A treia zi, sub codrii plini de albine, de cuci, de bondari şi fluturi. 

Rămîne în urma coşmarul pădurilor arzînde. 

— Alah! 

— Alah in Alah! 

Caii se reped la păşunea proaspătă. La fînațurile alintate, pline de 
flori şi miresme. lenicerii îşi scot coifurile. Oştirea iese din rînduri, 
înviorata. Da! Asta e țara făgăduințelor. Ţara în care curge lapte şi miere. 


IPS Sa Sua GR A 
Za E O A 


————— PS 


Ţara huriilor, a minunatelor femei valahe. Alah este unul şi Mahomed 
este profetul său! 

— Da, măăă! Ucide, măăă! 

Buciume. Huruit repede de tobe. Galopul ropotitor, copleşitor, 
galopul nimicitor al cavaleriilor! Din față. Din luncile dezmierdate. Din 
dreapta. Din stînga! Din însăşi Gheena plină de flăcări lăsată în urmă. 
Lupta e nimicitoare. Vlad Ţepeş conduce atacul, concentric. les din codri 
pedestrimile. Cu furci. Cu coase. Cu ghioage şi țăpoaie. Ce nu s-a putut la 
Slobozia se poate aici. Spahiii sînt sfîrtecați înainte de a intra în formaţie 
de luptă. lenicerii sînt sparti, turtiți, despicați. Ţepeş conduce ca o stihie 
lucrarea cumplită a morţii. Lupta se transformă în măcel. Nimic din 
fanfaronada tragerilor de artilerie conduse de Francesco Condolmieri. 
Nimic din piruetele elegante ale spadasinilor florentini. Vin la galop Ionii 
şi Gheorghii şi Vasilii de prin satele lăsate în urmă. De prin satele care 
aşteaptă tupilate pe firul văilor. Vin la sabie curtenii, neamurile lor, 
ohabnicii mai mărunți, călărimile şi plăieşii. 

— Da, măăă! Ucide, măăă! 

lenicerimea lupta cu vitejie dementa. A rămas singură. Spahiii, ca la 
o mie de sulițe scăpate nespîrcuite. Sparg încercuirea. Dispar spre Dunăre 
în ropotul înnebunit al copitelor. Un ienicer venerabil, Miran Saadi lusuf 
(a luptat din Anatolia pînă-n munții stîncoşi ai Albaniei. A comandat o 
odă la asaltul Constantinopolului. A făcut parte din ariergarda sultanului 
în retragerea de la Belgrad) strînge pe măgura Ciutei cîteva mii de 
ieniceri. Poate zece mii. lenicerii intra într-un careu cu latura de o mie de 
scuturi. Pe măgura Ciutei se mişcă o broască țestoasă uriaşă. Carapacea 
din zece mii de coifuri şi scuturi. Vlad Ţepeş ridică sabia însîngerată. 
Trîmbitele sună răguşit: 

— Adunați-vă sub steaguri! 

Luptătorii îşi caută căpeteniile. Se lăsă scara. Din codru iese un şir 
nesfîrşit de căruţe. Oameni îndemînatici aruncă turcii răniți sau morți în 
căruțe. Din careul lui Miran Saadi lusuf se aud strigăte de mînie. Locul 
luptei se goleşte de morți. Morţii pămîntului sînt încărcați pe cai. 
Căruţaşii dau bice. Miran Saadi lusuf aude ţocăitul repede al topoarelor. 
Se lăsă noaptea. Topoarele amuţesc. Amuţeşte codrul. Între ienicerii şi 
locul unde ghicesc Dunărea plutesc straturi groase de fum. Pe măgura 


UR SIE, a geti ai ia NA K g DALEN BIAIN, 
OSR NNV E E SU ZA RI (al me EKU 


e E 


INS 


Iy, 


Yr D N AS ANAA rtis K 
er AEE (se CEI SANA ES E, LAURI = 


Ciutei nu se afla nici apă, nici lanuri coapte de orez. lenicerii şi-au pierdut 
harabalele cu cazanele şi sacii de orez. Lingurile de lemn de la scufiile de 
pîslă sînt inutile. Noaptea e lungă apăsătoare. Se odihnesc cu schimbul. 
Rouă puțină le umezeşte buzele arse. Aldebaran, steaua înțelepciunii, nu 
se vede de pe aceste meleaguri. Se spun poveşti. Se reamintesc campaniile 
pline de glorie. Dervişii recita versete din coran. Spre zori izbucnesc 
focuri înalte. De jur împrejur. Şi din ce în ce mai aproape. Copaci arzînd 
se mişcă prin întunericul lăptos al zorilor că-ntr-o fantasmagorie stranie. 
Geniul lui Ţepeş, ura lui de moarte însuflețesc codrul ca-ntr-un basm cu 
zmeul zmeilor. Cîte zece cai înhămați la trunchiurile arzînd în vîlvătăi, cu 
şomoioage aprinse agăţate de coadă, biciuiți şi-nnebuniţi de strigăte, dau 
năvală la galop peste ienicerimea înlemnită de spaimă. Cînd rîndurile se 
sparg, din codru ies la marş-marş trîmbe subțiri de călăreți. Se-nfig în 
careul ienicerimii. Operează rapid. Lărgesc spărturile. La chemarea 
goarnelor năvălesc pedestrimile. Intră printre cai. Se năpustesc la furcă şi 
ghioaga... Zori. 

Patru mii de prizonieri sînt goniti cu latul sabiei spre Tîrgovişte. 

larăşi sosesc căruțele. larăşi sînt ridicați morţii. La măgura Ciutei 
rămîne sîngele amestecat cu țarina. Urmele tălpilor care-au scurmat 
pămîntul. Cîţiva arbori carbonizaţi. Caii ucişi de ieniceri. 

.. De la Buzău spre Brăila călăresc la trap cei cinci mii de călăreți de 
sub comanda spătarului Vlaicu Alună, repeziți să-nchidă calea corpului 
expediționar debarcat de pe flota de mare. 

Chilia lui Ţepeş rezista tirului de pe nave ca şi asaltului de la uscat 
condus de Ştefan al Moldovei. Vlad Tepeş ştie la miezul nopții tot ce s-a- 
ntîmplat la Chilia pînă alaltăieri la prînz. 

Acum călăreşte la trap des spre Fundul Părului, pe Argeş, acolo 
unde drumul iese din codrii cojanilor şi o apucă drept spre miazănoapte, 
la Tîrgovişte. 

Un curier la galop îi aduce vestea că cinstitul cavaler Jean d'Ossau, 
însoțit de patru călăreți florentini în slujba regelui Matiaş Corvin, vin în 
urma lui, la nici două ceasuri. Aduc cu ei ştiri de la craiul unguresc. Vor 
să vadă cu ochii lor cum se desfăşoară războiul, ştirile despre luptele de la 
Dunăre ajungînd gi nişte neguţători raguzani, atît la Buda cît şi la 
Dubrovnik. 


> OPENS ÎN A r Na PP NA LE 
SEINI > ae A a NSA TIEF Cu ŞI AIE 7 


i Á i 


A 


ID G — 


ta pă 


ISLAZ R DANS CUNN Aaa ARY, FN Ei Eg 
i” 1 $ PR 


x; 


N Pda PESE 


Vlad Ţepeş se strîmbă acru. Are nevoie de oştire, nu de cronicari şi 
observatori militari. E năclăit de sînge, de sudoare, de gînduri. Sub 
munte, ohabnicii. Flota la Chilia. Sultanul pe urmele lui. Ar putea lăsa 
țara. Lesne i-ar veni să treacă pe Olt, la Sibii. Or, mai sigur, pe Jiu, în 
Haţeg. De-acolo la Timişoara, apoi la Buda. Să ceară ajutor regelui. Ştefan 
îi bate Chilia cu foc, în loc să-i trimită ajutor frățesc. E mîhnit şi mîhnirea i 
se transformă în turbare. Aici are să stea, să-l înfrunte pe Mahomed, să-i 
smulgă laurii, să-l gonească din țara şi-atunci... 


SIRANIUL INIERLUDIU 


Evenimentele declanşate de Tepeş pînă-n noaptea de iunie 
cunoscută la curțile princiare ale Europei, sub denumirea de “noaptea 
groazei” (bineînţeles prin intermediul cinstitului scutier bearnez, ştiut din 
unele întîmplări mai vechi), ating zonele incredibilului. Căpitanul lon 
Zimbru secondat de doi cavaleri italieni, segnor Pietro Cimone şi segnor 
Giuliano Gonzaga, rămîne în codrii cu ordinul limpede să “nu-l lase pe 
sultan nici să descalece pentru el”; iar de trei ori pe zi să trimită olăcar cu 
ştiri precise: unde-a ajuns sultanul, cum sînt tocmite ostile, cîte capete de 
turci s-au răpus. 

Acţiunea căpitanului Ion Zimbru are un humor sinistru, îşi împarte 
trupa în douăsprezece cete. Şase cete acționează din zori pînă la amiază, 
la convoaie şi Urdi Alai. La amiază acționează toate douăsprezece. După- 
amiază, celelalte şase. În timpul rugăciunii de seară, toate douăsprezece. 
Cei doi cavaleri italieni povestesc mai tîrziu, prin 1464, cum în adevăr 
Mahomed II Cuceritorul s-a bolnăvit de vezica în acel marş de pomină, 
cînd oştirea lui n-a cunoscut nici somnul, nici odihnă, nici masa 
oşteanului, oricît de săracă ar fi fost ea. Trîmbe după trîmbe, călăreții 
acestui căpitan înfricoşător ies din codri, taie tot ce cade sub sabie, 
împrăştie  cămilele,  săgetează  bivolii, împung catîrii, împrăştie 
flancgărzile, ucid ostenii şchiopi, obosiţi, chinuiți de sete, ori ieşiţi din 
rînduri, seamănă panica urlînd ca diavolii şi dispar în codri cu o tehnică 
necunoscută cavaleriilor apusene; ca să reapară exact acolo unde s-a rupt 
roata unei harabale, unde s-a răsturnat o cotigă, unde-a căzut în jug un 
bivol. 


mimi m 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


N-au de unde să ştie ce-şi şoptesc ienicerii, seara, cînd încearcă să 
ațipească la adăpostul harabalelor, al trupelor de gardă şi-al 
întunericului. Se spune că djinii conduşi de însuşi îngerul morții Izrafil — 
întruchipat în Ţepeş, îi muncesc pentru păcatele lor, că acolo unde calca 
un ienicer pămîntul se deschide şi feciorul lui Alah cade într-o groapă 
plină de jar... Că s-au văzut nişte păsări uriaşe, ridicîndu-l în gheare pe 
imbrohor... Şerpi cît Eski Giami se tîrăsc lacomi pe urmele spahiilor, gata 
să-nşface cal şi călăreț. Numai mînia lui Alah l-a adus pe sultan ca să 
plătească uciderea miilor de osteni credincioşi căzuți la asediul 
Belgradului. 

Căpitanul Ion Zimbru transforma zilele de marş în iad. Nopțile de 
tabără în coşmar. Mahomed uita cu fiecare minut de stat în sa tot ce-a 
ştiut pînă atunci. Îl mînă înainte curiozitatea vecină cu nebunia. Ce va 
mai putea face Ţepeş? A ars codrii. A otrăvit apele. I-a masacrat aproape 
40 000 de osteni. Unde e Ţepeş? Ce gîndeşte Ţepeş? Cît are să-mpingă 
nebunia unei apărări inutile? Dacă există iadul — nu poate fi decît aici şi 
acum. Zadarnice sfaturile imbrohorului. Zadarnice îndemnurile paşilor. 
Zadarnic murmurul tot mai viu al urdiei. Mahomed vrea să-l cunoască pe 
Tepeş pînă la capăt. 

Astăzi au trebuit să îngroape sute de cadavre de ieniceri aruncate în 
curmezişul şleahului. Imbrohorul i-a suflat la ureche: 

— Ciuma! 

Sultanul l-a privit cu ochii morții şi imbrohorul s-a făcut nevăzut. 
Trupele se mişcă sub arşiță. Fumul incendiilor e tot mai gros. Aerul tot 
mai apăsător. Mahomed, călare, împietrit, călăreşte spre nord. Mereu spre 
nord. Duce un război straniu cu umbrele, cu foametea, cu duhurile 
pădurii. 

În tabăra ohabnicilor de la Telega, veştile sînt fidele adevărului. 
Patru din ei, temători, îşi scot familiarii din tabără, încalecă şi se grăbesc 
spre Fundul Părului. Chervanele boierilor din căpităniile din mijloc 
aleargă la Snagov, la monastire, cu odoare, cu jupînese, saci de aur şi 
străji credincioase. Radu, fratele lui Ţepeş, a sosit aseară în tabără la 
Telega. Niculae Coman ot Filipeşti, însemnat de Ţepeş la o nuntă, cu 
jungherul, se scîrbeşte în sine de hainia Radului. Goneşte la picioarele 
voievodului să-şi salveze onoarea militară. La vorbele lui se alătura 


A e LA (TIE) N TEET a 
UDS DCI pa ae Pasa SI) LA ~ RAe t PASK EAIN, 
Le tinea E ASE de SIR e SU 


AT, RUS 


a a a 


ceilalți trei ohabnici, care aduc după ei opt sute de sulițe pe-alese. 

Curieri cu cai în spume la Fundul Părului. Vin de la Tîrgovişte. 
Aleargă la Tîrgovişte. Cum vin, sînt duşi în fata voievodului. Ţepeş 
supraveghează lucrările. Ostenii închid şleahul cu palisade. În față, la 
cîteva leghe, Neajlovul. În spate, Argeşul. În aripi, luncile, codrii, malurile 
surpate. Cavalerul Jean d'Ossau (are piciorul stîng aproape imobilizat, 
cîteva urme de sabie în umerii obrajilor, umor sec, de oştean fără iluzii şi- 
o guta sîcîitoare) notează că voievodul pe care-l admira fără rezerve, nu 
numai din simpatia purtată tatălui, barează aici drumul sultanului spre 
capitală. Ieri a văzut treizeci de căruțe încărcate cu ţepi lungi, luînd calea 
Tîrgoviştei. Cu o zi înainte au fost expediați pe acelaşi drum toți 
prizonierii turci. Îşi mărturiseşte sie că îi este teamă. Teama de războiul 
ăsta ciclopic, teamă de furia sultanului, de mulțimile nesfîrşite ale oştirii, 
teamă de izbucnirile voievodului, care la un prînz l-a-njungheat cu mîna 
lui pe curteanul venit să-i anunţe fuga fratelui său, Radu. 

Jean d'Ossau, ochi de oştean încercat, remarca subtilitatea planului 
de luptă care se naşte din felul cum voievodul îşi dispune lucrările de 
campanie. Totul este altfel decît la acea luptă pe Ialomiţa, dusă de Iancu 
de Hunedoara împotriva lui Sehabeddin. Acolo existau carele, tunurile, 
cavaleria cuirasată, pedestrimile catafracte. Aici nu sînt decît codrii, 
aceste două ape, călăreții şi pedestraşii în sumane şi opinci. 

Şi altceva. Ceva care-i scăpa, mereu i-a scăpat în tinerețe, îi scapă şi- 
acum dincolo de pitorescul locurilor, de gustul delicios al vînatului, de 
forfotă oştenilor, de izbucnirile pătimaşe ale voievodului. Nu-nţelege 
miracolul prin care oştirea aceasta ciopîrtita la Varna există în ciuda 
tuturor campaniilor pe care le-a dus, nu totdeauna cu izbîndă de partea 
ei. Cavalerul Jean d'Ossau e malancolic. Îşi aminteşte de toate campaniile 
lui aici, de “Vlad le Diable”, de alţi ani, cînd credea încă în cuvîntul 
sanctității sale, în forța “cruciadelor”, în posibilitatea alungării turcilor 
din Europa, în promisiunile înflăcărate ale cardinalului Cesarini, de mult 
îngropat în uitare. | 

Cavalerul îşi plimbă melancoliile pe linia palisadelor. Specialist în 
fortificații de campanie, n-are de adus nici o obiecţie la modul cum sînt 
construite: valuri de pămînt, țepuşe, şanţuri de oprit şarja de cavalerie, 
mărăcini. Ingenios, ieftin şi rapid. E un cavaler ramolit şi inutil. Regele l-a 


ate LA Nat ia 
ZE Za SEE aaa 
$ i: A DE AE X EAR 


hamin ei > ONSA A 


-e G — e 


trimis aici din fandoseala. Singura lui slujba utilă poate fi aceea de a relata 
prin intermediul cîtorva librari îndemînatici faptele de arme şi 
neobişnuitul fel de a face război al acestui voievod, cunoscut de la Rhin 
pînă la Nipru. Saşii de la Braşov au răspîndit în toată Europa nişte broşuri 
cu isprăvile voievodului. Broşurile se vînd atît de bine, încît negustorii 
aceia de ouă şi-au scărmănat imaginaţia, dînd la iveală alte cruzimi, în 
care, desigur, victimele supliciilor erau conaţionalii lor, cinstiții biirger- 
meisteri, neîntinați şi nevinovați ca însuşi pruncul Isus. 

Se pare că voievodul i-a transformat pe cîţiva din ei în şunci. Va fi 
iertat în cer, atunci cînd se va cîntări în talgerul judecății de apoi 
mulțimea păgînilor răpusa din ordinul lui. 

Ajuns aici cu gîndurile, priveşte soarele căzut de aur, pe linia 
orizontului. Un călăreț îl anunţă că este invitat la voievod. 


ISCOADA 


Ţepeş schimbase doi cai. Toată după masa călărise sub zăduf. Cetaşii 
erau la locurile lor. Pedestrimea, sub lunca Argeşului. Oşteni trunchioşi, 
goi, arşi de soare pe obraz şi braţe, cu trupuri albe, în apă limpede, 
înfiorată. Mierle prin tufişuri, sturzi şi granguri. Lumina cernuta verde 
printre trunchiurile stejarilor cît bisericile. în trîmbele de raze, gîze 
zumzăitoare, cu elitre de mătase. S-ar fi tăvălit în iarbă. Ori s-ar fi luat la 
trîntă cu ostenii goi, acolo în mijlocul Argeşului. Întuneric moale, catifelat 
de iunie. Trăieşte intens multitudinea de ipostaze interioare. Gîndurile 
repezi, scurte, electrice sînt încărcate de semnificații largi. l-a repezit 
olăcar cu scrisoare lui Ştefan Voievod. Să lase Chilia. Să nu uite legăminte 
mai vechi. Să-i trimită măcar patru mii de sulițe, cu un om de nădejde. 
Nu se poate că Ştefan să uite tot ce-a fost între ei. Undeva, vag, se aud, 
abia se aud, tropote. Descălecă dintr-un salt. Căliman, omul lui de arme, 
trage alături. Umbra nemişcată, în nemişcarea codrului. Vlad înfige 
jungherul în pămînt. Se culca alături. Îi prinde lama cu dinţii. Lama 
vibrează uşor. 

— Vin, Călimane! 

Căliman nu răspunde. A-nvăţat să fie doar mîna pedepsitoare a 
măriei sale. Căliman e plăieş de sub lezerul Mare. Nu ucide din sadism şi 


x aie a / a NN ma Lp, -y rr v 
VNE SLIDE D E SK f 
Na ONENI ENNES E EPN VALÍ 
EA pi e bn UA LU J, NVS Oa E 


a E E S S ——— m - —_ .——_ Ñl oL -a — l 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Li PE NL a 


nici pe loc, cînd îi porunceşte voievodul. Ucide decît atunci cînd se 
convinge că altfel nu se poate. Cine-l vede pe Căliman noaptea, lîngă pat, 
îşi face rugăciunea cu glas scăzut. Voievodul încalecă. Intră-n tabăra la 
galop. Matei Corvin i-a trimis încurajări substanţiale. Îşi concentrează 
armata în apropierea graniței. Spătarul Alună a tăiat calea turcilor de la 
Brăila. Doamna e la adăpost. Numai inima lui nu e la adăpost. 

Grea povară şi-a luat. Ride. Trage în piept, adînc, aerul îmbălsămat 
al noptii. Pe-aici s-au trecut şi florile de tei. Abia mai stăruie o mireasmă 
subțire, ca o aducere aminte. Nu face nimic spîrcuind oastea lui 
Mahomed. Nu face nimic chiar dacă o nimiceşte. Gîndul ăsta îl stăpîneşte 
de cînd a dat sabie avangărzii otomane, la Slobozia. E nevoie de altceva... 
Asuda. Îşi simte inima vie, nebănuit de vie. Descălecă înfrigurat. Umbrele 
oamenilor de arme se desprind din întuneric. lau caii. Străjile rămîn 
neclintite. Intră-n cort. Căpitanul Neagoe se-nchină ostăşeşte şi o dată cu 
el cavalerul Jean d'Ossau, observatorul sanctităţii sale, la curtea regelui 
Matei Corvin. 

În lumina filfîita a lumînărilor, Vlad Ţepeş îi apare cavalerului ca un 
actor de rasă, trăindu-şi rolul cu o dăruire dementa. S-a-nvăţat de mult cu 
piesele jucate la curtea papei ori la curțile prinților şi regilor. Piese ale 
măreției şi atotputerniciei, menite, vai, de atîtea ori să suplinească 
nimicnicia bietei păpuşi de sub coroană. Omul din fața lui, cu trăsături 
ascuțite, cu mustata prelinsă la colțul buzelor, cu pletele negre curgîndu-i 
pe cuirasa subțire de Damasc, pare cuprins de friguri. Se descalță singur. 
Cînd căpitanul Neagoe îngenunche să-l ajute, îi întinde piciorul rămas 
încălțat, cu cel mai firesc aer. 

lon Zimbru ştiriceşte ca în zori turcii trec Neajlovul, măria-ta. 
Caraulele mele s-au izbit cu nişte spahii, la două ceasuri de Vînători. 

— Cam pe unde sînt acum? 

— Zimbru zice că sultanul conăceşte dincoace de Vînători, cam prin 
poienile obislavenilor. 

— Adu-mi straiele alea, de zisăi să mi le ţii! Căpitanul Neagoe, om la 
40 de ani, uşor cărunt, uşor adus de spate, face ochii mari. Ţepeş, descult, 
toarnă vin parfumat de Drăgăşani în pocalele de aur cizelate la Kiev. 
Cavalerul apreciază din nou gustul vinului, asista ceremonios la 
dezechiparea voievodului şi la travestirea lui într-un fel de derviş 


SC Dao ear pe 
e Xa e Ia 


a Ve A 
(e 


WENA STN dd pp m 
SIEU Ep (Ola ate IRN PA K 
R ziS > 9 QG. T 

GAENE WIENE, 


IP — a n = 


răpănos, trențăros, descult, căruia omul de arme Căliman îi adăugă o 
traistă, un toiag şi un blid de cerşit. Ţepeş îşi acoperă ochiul stîng cu o 
năframă. Căpitanul Neagoe îl asista cîrtitor: 

— Dacă te prind, măria-ta, că te visează şi-n vis? Mă duceam eu cu 
Căliman şi-ţi aduceam tabăra pe degete. Aşa eşti, măria-ta, mai păgîn 
decît păgînii şi mai Toma necredinciosu, decît al din evanghelie. 

Ţepeş rîde mînzeşte. Cavalerul Jean d'Ossau nu-şi stăpîneşte un: 
Mordius... Îl încearcă o clipă de entuziasm care-l îndeamnă să se 
travestească şi să-l însoțească pe voievod. Probabil că e prea limpede ceea 
ce vrea, pentru că Ţepeş îi face semn de împotrivire. Prea energic semnul, 
ca să mai stăruie. lurceşte nu ştie. Podagra îi cam ronțăie sprinteneala. Ce 
lovitură ar fi să scrie toate pățaniile din tabăra otomană. Poate-ar ajunge 
în preajma sultanului. Se sufocă de emoție. De sub turbanul sub care-au 
dispărut pletele voievodului îl priveşte un ochi verde, ager şi cinic. 
Voievodul transformat în cerşetor descult îi creează brusc un sentiment 
sublim. Cavalerul face o reverență adîncă, una şi încă una. Îi spune 
voievodului că singura lui dorinţă este să tragă spada pentru majestatea 
sa. Ţepeş îi răspunde că îi va prilejui plăcerea asta mai curînd decît s- 
aşteptă. ÎI sfătuieşte că pînă miine să se lase în grija căpitanului Neagoe — 
se pare că oamenii acestuia au vînat o capră tînără, pe care-au pregătit-o 
după formule de ei ştiute — În timp ce el îi va face o vizită de curtoazie 
sultanului. 

Ride. Spune cîteva cuvinte în turceşte. Se-nchină după obiceiul 
musulmanilor şi iese urmat de alt turc, un fel de ienicer şchiop, sprijinit 
într-o cracă. Căliman, omul de oaste, rînjeşte satisfăcut de travestiul sau. 

E nevoie de spaţiul unui român să se relateze sentimentele şi- 
ntîmplările voievodului din noaptea aceea, ziua următoare şi amurgul ei. 
Ţepeş îşi urmăreşte cu perseverență gîndul. Să-l ucidă pe sultan, fie 
strecurîndu-se în cortul lui, combinînd uciderea cu un atac masiv de 
cavalerie, de care să profite şi să scape din tabăra răscolită; fie în ipoteza 
că nu se poate apropia de cort, să-i fixeze locul şi să conducă şarja în aşa 
fel, încît să-l surprindă pe sultan, să-l ucidă, să ucidă o dată cu el toate 
căpeteniile, apoi să debandeze şi să masacreze oştirea otomană. Este 
singură acțiune hotărîtoare, menită să-i creeze drum spre Istambul. De 
fapt, în forul lui cel mai intim, doreşte fierbinte să răscoale Bulgaria, s-o 


DR i d — [a ... 


elibereze, să preia rolul lui lancu de Hunedoara, aici, la Dunăre şi să 
elibereze Constantinopolul. Nimic nu i se pare imposibil. Călăreşte în 
albia unui pîrîu, întîlneşte oamenii căpitanului Zimbru sub coroana 
uriaşă a unui stejar, apoi, călăuzit prin codru, ajunge la bivuacul 
căpitanului, spre mijlocul nopții. Ion Zimbru nu-ntreabă nimic. Îi 
raportează şi descrie starea dispozitivului turcesc. Se iau măsuri de o 
luciditate extremă. Cu un ceas înaintea zorilor se va ataca Urdi Alaiul, în 
noaptea asta foarte aproape de tabără sultanului. Turcii s-au învăţat, într- 
un fel, cu aceste atacuri. Străji de noapte şi zi vor veghea. Acolo unde ziua 
se va agita o creangă cu o pînză roşie, sfişiată, se afla voievodul. Noaptea 
se va auzi limpede cîntecul: “Ali şi-a dus turma la păscut”. Dacă acest 
cîntec va fi repetat de două ori, să se atace acolo. Înseamnă că voievodul e 
în pericol. Dacă pînză roşie flutura încolo şi-ncoace, acelaşi lucru. Să se 
atace cu toate douăsprezece cete, dacă la cortul sultanului se vor vedea 
tulburări, se vor auzi răcnete şi satîrgiii vor începe să alerge ca nebunii. 

— Măria-ta, măria-ta, ce gînduri te rod, şopteşte căpitanul, îşi strînge 
centura şi ordonă încălecarea. 

Ţepeş şi Căliman stau între calul căpitanului şi cei ai oştenilor. Se țin 
de trăgătorile scărilor. S-au apropiat pe sub codru, de Urdi Alai. Răzbate 
pînă la ei mirosul cămilelor, al focurilor pîlpîinde, al sulimanurilor de la 
harabalele cu codoaşe şi femei uşoare. Din piîcla viorie a zorilor se 
desprind siluetele străjilor. Coviltirele harabalelor. Acoperişul miilor de 
corturi înghesuite între odele de akingii şi pedestrime yaya, între focurile 
străjilor şi loitrele căruțelor de la convoaie. Un tîrg neînchipuit de întins, 
înghesuit în lungul şleahului, în poiene, pe sub coroanele stejarilor. Cîte- 
un răget trist de cămilă. Strigătele caraulelor. Un răget de măgar. 

Călăreţii se-apropie prin albia nisipoasă. Ce va fi fost Ţepeş în clipa 
cînd a țişnit chiotul căpitanului Zimbru? Voievodul aleargă ţinîndu-se de 
trăgătoare. Calul îl poartă mai mult pe sus. Picioarele goale îl frig. Îl frig 
loviturile crengilor. Îl sfişie mărăcinii. Ieneşte. Un trup năclăit. Țipete. 
Urlete. O haraba. Alta. Gifiie. E sleit. Se desprinde de sa, se tîrăşte sub 
harabaua în care se aud răcnetele unui neguțător de robi, care-njură în cea 
mai pură armeana. Alături, Căliman. Ropotele călăreţilor se pierd sub 
codru. Ţepeş iese de sub haraba. Oşteni, nişte telali, urlete, urlă şi el, 
Căliman şonticăie alături, cineva îi întreabă ce s-a-ntîmplat. Răspunde c- 


-ammar 7 t- =e re yg „e p r oao y 
NP, d | TA PI EN AC XA ARN e 
i E E ete ke DSE Dao Si US 

i >$ xi b mf =“ 2 Dal mă 


ta pă 


x; 


N Ay MA 


au dat ghiaurii, înjurături — apoi tabără se astîmpăra — doar cîteva 
grupe de pedestraşi îşi fac loc cu greu spre marginea taberei, acolo unde 
s-aud blestemele celor răniţi. În larma aproape stinsă, Ţepeş cînta 
tărăgănat, cu glas bărbătesc: 

— “Ali şi-a dus turma la păscut”... 

Din harabale, de sub corturi, se aud murmure de aprobare. Dacă 
cineva cîntă, înseamnă că totul s-a sfîrşit cu bine. Tabăra se frămîntă, se 
roieşte ca înainte de somn, apoi s-aşterne liniştea grea a preceasului de 
ziuă. 

Lungi, nesfîrşite ceasuri în mijlocul urdiei. Ţepeş trăieşte toate 
dramele imaginabile. E cerşetor în mijlocul armatei năvălitoare. Praful 
stîrnit de sub copitele cămilelor e praful țării. Strigătele ienicerilor îl sfîşie. 
Îl sfişie tropotul miilor de copite, zăngănitul armelor, comenzile. Îl 
înnebunesc flamurile şi tuiurile. Are clipe de furie clocotitoare. Unui 
derviş care-i povesteşte cum îşi va spăla mîinile în sîngele 
necredincioşilor îi arde cîteva toiege peste gît. În Urdi Alai neguțătorii de 
robi fac pariuri grase. Cine va cumpăra robi de la marele vizir, cine de la 
imbrohor. Favoriţii sînt priviți cu admiraţie. Codoaşele îşi zăngăne 
dairalele. Sînt de-a valma măgari şi catîri, cămile, bivoli şi oi pentru hrana 
trupei. Sînt harabale cu roți uriaşe, cotigi schilave, rădvane pentru femeile 
paşilor. Sînt ieniceri şchiopi, rămaşi în urmă. Sînt spahii veniţi să vîndă 
arme... Sînt cămilari din Anatolia, din Kurdistan şi din Arabia 
îndepărtată. Sînt egipteni, greci, armeni şi evrei. Se amestecă toate limbile 
în praful țării stîrnit de sub copite. Ţepeş îşi cere iertare de la pămîntul 
roditor. Străjuit de Căliman trece la convoaiele sultanului. Cerşeşte un 
pumn de orez unui cămilar bătrîn, cu trăsături mongoloide pronunţate. 
Sub baldachin se leagănă coşuri cu fructe. Mahomed e mare amator de 
fructe. Cămila va fi priponita prin apropierea cortului în care slăvitul 
stăpîn al lumilor o să-şi facă digestia. Voievodul are picioarele sîngerînde. 
Praful aşternut pe obrazul asudat îi face o mască de nerecunoscut. Ah, de- 
ar şti ienicerul de colo; ori satîrgiul nubian din garda convoaielor cine 
vorbeşte aici despre coran şi djini; despre Egrigoz şi Edirne, despre mările 
albastre ale sudului. De-ar şti acest pasă vijelios, înmuiat în aur, cu coif 
suflat în argint, cine i se prosterna la picioare cu fruntea în țărîna gemîndă 
a țării. | 


WE > NE E, KE PANONE RNA AA RGI De SS y 7 4 
OSE AN 


RO ENVEE 


ID G — 


— O, cămilarule! Picioarele mele sînt zdrobite de atîta drum. Îndură- 
te de suferințele mele şi primeşte-mă lîngă tine, se vaită voievodul. 

Îi trec prin luminile ochilor coifurile de aur ale spahioglanilor. 
Acolo, la cîteva sute de paşi, sub tuiuri, vegheat de săbii şi sulițe, între 
călăreții sălbatici de Asia, cu piei de leopard pe umeri, călare pe cal alb, 
împărătesc, Mahomed. Acel Mahomed pe care l-a văzut lîngă tatăl său, 
bătrînul Murad, în copilăria lui frîntă între zidurile Egrigozului. Un copil 
gălbejit, slăbănog, cu nasul prea coroiat, cu privirea străină şi absența. 

Mina lui Căliman îi potoleşte fulgerul din ochi. Mahomed, sultanul, 
stăpînul imperiului, în toată pohfala lui şi aici, el, Tepeş, în strai de 
cerşetor, el, voievodul şi domnul acestei țări, acestui pămînt străvechi, 
peste care, încă, pluteşte ca un abur umbra slăvitului Mircea. Un plan 
nebunesc. 

— O, cămilarule!... 

Cămilarul sileşte cămilă să-ngenunche. Ţepeş se urcă în spatele lui, 
dintr-un salt. E soare fierbinte. 

— Ce faci, om sărac? 

—  Desfăşor steagul biruinții, roşu, o, cămilarule, Alah să te 
ocrotească! 

La convoaiele sultanului flutura moale o zdreanţă roşie, ridicată în 
vîrful toiagului. Trec spahii şi se-nchină. Dervişul de pe cămilă cu fructele 
sultanului are ochi de fulger şi față de diavol. Căliman ia cămila de frîu. 
Ţepeş se gîndeşte că, în curînd, sultanul va cere fructe. Pe Dumnezeu! 
Dincolo de locul unde se văd tuiurile, departe, ca într-un abur, se vede 
lunca Argeşului. Aici, Neajlovul. Trîmbiţe. Nori de praf. Ordinele 
ceauşilor pentru întocmirea taberei. Tobe. 

— Să se tragă carele pe locuri. 

— Toată lumea la săpat şanţuri. 

Cum i se zbate inima. Acolo, caraulele sultanului s-au izbit de tabăra 
lui. Ţepeş rămîne încordat, cu toată răspunderea ceasului apăsîndu-i 
umerii. | 

N-a izbutit să străbată linia satîrgiilor. A luat în spate un coş cu 
fructe. A vrut să treacă spre stejarul sub care stă, verde, cortul sultanului. 
Nubienii l-au oprit. Unul din ei, uriaş asudat, l-a izbit cu coada satirului 
peste sale. | 


a F 


4 sd => fi X , D E, SN, A È ; A i s NS j 
DN RE Dr y a ~ r aa k. N ia p : A - Pa. d o A (>> 4 4 
5 arda SIL ENA ESS O ESN 


DD = —— 


< 


e D G e ——— Ra 


— Piei, câine rîios! 

Trei şiruri de satîrgii păzesc cortul. Aici nu se ponte intra decît dacă 
eşti pasăre. Ori duh... Ori... pasă... Pînă sub seară a căutat un pasă pe care 
să-l ucidă. Să-i ia hainele. N-a găsit nici unul. Nici nu-l poate ucide aici, 
fără să fie prins. Şi nu merită. Ochiul lui înregistrează cu precizie 
dispozitivul taberei sultanului. Ştie de unde trebuie să atace. Şi cum 
trebuie să atace. Se retrage la capătul convoiului, lîngă Neajlov, acolo 
unde e o înghesuială nebună de vite la adăpat şi osteni care-şi înmoaie 
picioarele. E spre seară. Destul de lumină să se vadă flamura. Căliman 
face semnul ştiut. Ah, codrul nesfîrşit, cu toate tainele şi mirările. larăşi 
chiote de luptă ţişnite o dată cu fulgerul săbiilor. Iarăşi vălmăşag, în care 
el cu Căliman înjunghie cîțiva ieniceri mai greoi la fugă. larăşi călăreți, 
unul ducînd de friie doi cai. În şa. Nu-şi simte picioarele. Nu-şi simte 
tălpile. Galop. Semnalul de adunare pentru toate cetele căpitanului Ion 
Zimbru. La cel dintîi sclipet al luceafărului, tabăra. 

Căpitanul Neagoe spala picioarele martirizate ale voievodului, cu 
gestul lui Hristos. Cavalerul Jean d'Ossau înregistrează scena de 
simplitate biblică, fără nici un comentariu. Onoarea şi țîfna lui gascona 
primesc o lecție neobişnuită. A scris în amănunţime scena deghizării 
voievodului. Nu ştie dacă l-a aşteptat să se mai întoarcă din aventura lui 
fantastică. Ţepeş îmbuca dintr-un piept de clapon. Bea vin pe nerăsuflate. 
Căliman îl spala pe spate. Sta gol, în cort, corp vînjos, numai muşchi, se 
mişca cu lejeritatea unui atlet antic şi-i spune că, probabil peste o jumătate 
de oră, va putea să-i satisfacă dorința exprimată aseară. 

— Cum, majestate? 

— Şarjam, cavalere! 

— Noaptea? Acum? 

Voievodul ride. Un rîs atît de aspru, încît cavalerul simte la propriu 
fiori reci umblîndu-i pe şira spinării, îşi cere voie să se retragă, nu e 
echipat de luptă, voievodul îl concediază cu un gest scurt şi cînd iese 
afară din cort, simte mii şi mii de umblete tainice sub pologul negru al 
codrului. 

— Pe Sfînta Madona din Tarbes, îşi spune cavalerul Jean d'Ossau, 
dacă scap, teafăr şi-n noaptea asta, jur pe memoria tuturor strămoşilor ca 
mă-ntorc acasă, las dracului toate oficiile sanctității sale şi-mi scriu 


ALE SIL DA GEUN ARNIN A ARI ODE 


$ 


TERENA ERNS 


ZAS 


PV a Va A 


a Pe — 


A YA 


memoriile, cu cufa de noapte pe cap şi tîrlici de lînă în picioare. Aşa să-mi 
ajute Dumnezeu! 

La ordinele căpitanului Ion Zimbru, şapte mii de călăreți intra într-o 
formaţie “cuneus”, scara la scară, fără sulițe. Caii cu copitele bandajate în 
zdrenţe. Călăreții din vîrful şi flancurile formaţiei duc în mînă şi la oblînc 
torţe de câlți, îmbibate cu rășină. 


NOAPTEA GROAZEI 


Noaptea de sfîrşit de iunie, complice, îl învăluie pe Tepeş cu efluvii 
de miresme ațițătoare, rafinate subtil în lunca şi codru. Seve vegetale 
opulente, miros răscolitor de frunze verzi, de clorofilă şi tanin, de humus 
gras dospit sub straturile de frunze moarte se-nvăluie o dată cu respirația 
caldă a pămînturilor, cu firul de vînt foşnitor pornit de pe Argeş. Ţepeş 
călăreşte lucid, cu nimic de halucinat în el. În alți termeni decît aceştia, 
stabileşte cu precizie raporturile lui cu cei şapte mii de călăreți care-l 
urmează. Ştie că le exprimă voința. Ştie că i s-au încredințat, nu în 
virtutea obişnuinței, tradiției sau constrîngerii. L-au făcut brațul lor 
înarmat, judecata lor chibzuita, speranța şi mîndria. Căpitanul lon 
Zimbru călăreşte la o lungime de cal în față. Codrul îi primeşte tăcut. 
Ocolesc cale de-un ceas în susul Argeşului. Tăria loviturii trebuie să fie 
atît de puternică, încît să-l proiecteze pînă la cortul sultanului. Ca- 
ntotdeauna îşi ia sieşi partea cea mai grea din toată întreprinderea. O face 
dintr-un complex de sentimente, unele nediferențiate, din care se 
desprinde viu gîndul răspunderii. Al obligaţiilor lui moştenite de la taică- 
său, față de moştenirea întreagă lăsată de bunicul cu atît de copleșitoare 
personalitate. 

Călăreşte la trap uşor. Fiecare pas al calului bate o literă în veşnicie. 
Ţepeş ascultă privighetorile rătăcite undeva, în coroanele stufoase ale 
gorunilor. 

O noapte făcută pentru dragoste, îşi spune cavalerul Jean d'Ossau. 
În față se conturează în tuşă violenta silueta voievodului. Oricît încearcă 
să-l înțeleagă pe acest prinț sîngeros, n-o poate face. Mai precis nu-l 
realizează în planul politicii. Nu-nţelege înverşunarea cu care se agaţă de 
turci, la un raport de forțe zdrobitor pentru el. Nu-nţelege de ce nu se 


Pe eee Laza) S E aL oara a St re 
SS Ela See ala) mS KYA A R D AN, 


Pa (ac 


a n = 


retrage în fiefurile de peste munti. De ce ține neapărat să rămînă în țara 
asta, care, oricît de îmbelşugată ar fi în vînat, vinuri şi femei, este totuşi 
supusă invaziilor şi într-un fel, barbara. Ceea ce-l mira cu deosebire este 
sistemul prin care majoritatea populației participa direct la război, în 
afară şi mai presus de obligațiile feudale. Socoteşte acest marş de noapte 
un nou capriciu războinic şi aventuros al prințului. ÎI judeca în sine, în 
afară efluviilor de miresme ațițătoare, rafinate subtil în lunca şi codru. N- 
aude răsufletul pămîntului. Nu desprinde din întunericul poleit 
umbletele sînzienelor desculțe, aşa cum le-aude umblînd prin codru 
stegarul Radu a lu Teodor ceaşnicul, mărturisind acest lucru viteazului 
Nicolae Brebu, care-i răspunde tot cu glas jos, că lui i s-a părut, atunci 
cînd au trecut printr-o poiană deasupra căreia stelele îşi tremurau 
argintul — i s-a părut că plutesc în văzduh zînele şi s-arată acolo nişte 
spiriduşi şoltici, care-şi caută soții, umblînd călare pe spinarea licuricilor. 

Cavalerul Jean d'Ossau se felicita c-a ajuns să trăiască o asemenea 
aventură. Pălesc de invidie, de pe acum, toate faptele teribile din 
romanele cavalereşti. E bine că-i are alături pe cei doi signori italieni. 
Dacă nu s-ar ciupi de nas şi-ar spune sieşi că visează. Că e cel mai teribil 
mincinos pe care l-a zămislit imaginaţia desfrînată a Gasconiei. Signor 
Pietro Cimone este şi el un mincinos veritabil; dar signor Giuliano 
Gonzaga s-a dovedit un nobil stăpînit, demn şi de-o cultură 
înspăimîntătoare. Are să-l întrebe mîine cum comentează întîmplările din 
ultimele ceasuri. 

Şapte mii de călăreți înlemnesc sub negura densă a codrului. Şapte 
mii de cai ciulesc urechile spre zgomotele înăbuşite venite de undeva, din 
față. Miinile bătucite de cormana şi sabie le mîngiie grumazurile 
încordate. Cu toate că simt în nări mirosul nesuferit al cămilelor, nici unul 
nu nechează. Jepeş îl simte pe Vifor, între pulpe, încordat. Armăsarul 
turnat într-o materie vie, palpitînd, cu toți muşchii tremurîndu-i de 
încordare, îi transmite un sentiment de forță aproape dementă. Strigătele 
caraulelor. 

Un zîngănit de arme. Din dreapta şi de departe se aud zgomotele 
Urdi Alaiului. Animale multe, viermuială de oameni, răgetele cămilelor şi 
mugetul bivolilor. În faţă, la nici trei sute de paşi, pe-un fir de pîrîu se 
deschide poiana în care e aşezată tabăra sultanului. Căpitanul Ion Zimbru 


ce a Sr EN ma al d. CT 2» II 4 al 3 
i A E E ENNEN < ARINE 


N ai, N se ~ pari I À Pa e > A y 
ED A NAN ENEAS 
m ain mt Ho „A ; AP Vi ti amo 


se frînge-n sa. Şopteşte: 

— Aici, măria-ta! 

— S-aprindă făcliile şi după porunca! 

Cunoaşte prea bine unde duce misticismul călăreților pustiului, a 
trăit prea mult între aceşti războinici să nu ducă pînă la ultima consecință 
tot ceea ce-i vine în ajutor. Şi-n noaptea asta cheamă în ajutor djinii, 
geniile rele ale codrului. Căpitanul Ion Zimbru ţistuie ca mierla pirotita. 
Pe urma latră de cîteva ori. Jepeş zîmbeşte. Vulpoi pornit după vînătoare, 
să juri. Cavalerul Jean d'Ossau se-nfioară sub cuirasa. I se pare c-a părăsit 
lumea palpabilă pentru altă de-o imaginaţie fabuloasă. Iarăşi lătratul 
vulpoiului. Din codru, un mieunat de iepure cu şira spinării ruptă. 
Deodată s-aprind făcliile. Călăreţii le ridică deasupra capetelor. Unii le- 
ascund sub cuşme. Alţii le joacă în sus şi-n jos. 

Văzut de la străjile de spahioglani, spectacolul mirific al făcliilor în 
procesiune lentă e înspăimîntător. Teama mistică încuibată în oştirea 
musulmană atinge paroxismul. Țara asta e blestemată. Încă de la cei vechi 
— de la Baiazid Ildîrîm — e blestemată. 

— Djinii! 

— Djinii! repetă gărzile ortalelor de akingii care trag un brîu gros de 
osteni între codru şi tabăra sultanului. 

Dansul fantastic al făcliilor s-apropie vertiginos. O dată cu el, 
ropotul înnebunitor al celor şapte mii de cai repeziți în goana-goanelor. 

Căpitanul Ion Zimbru îşi aruncă făclia în șanțul săpat de akingii. Alți 
cîțiva călăreți fac acelaşi lucru. Prin lumina firavă, Ţepeş îl îndeamnă pe 
Vifor din pinteni. Armăsarul se destinde într-o săritură spectaculoasă. 
Ţepeş trece șanțul. O lovitură de sabie. Alta. Alte făclii. Aruncate în 
coviltirele harabalelor trase oişte-n oişte, zid mobil împrejurul taberei. 
Coviltirele iau foc. Din harabale sar înnebuniți osteni pe jumătate 
dezbrăcați. La sabie. Fluxul teribil al celor şapte mii de călăreți îl zvîrle 
peste oiştea unei harabale în flăcări. Tepeş trecut în zbor peste ea vede 
cortul sultanului, umbra înaltă. Aşezat între corturile paşalelor. Făclii. 
Harabale aprinse. Nechezatul cailor. Ramătul înnebunit al oştenilor 
căsăpiți. Înainte. Mereu înainte. Subunități trezite de răcnete năvălesc cu 
hangerele asupra spahiilor care-şi caută caii. Trei bulucuri de ieniceri 
sfîşie cu iataganele akingiii fugiți din marginea taberei. Răcnete. Tot mai 


USE RE ce gt ut SA UA DEAN, 
UPE Ai Ve SS CEZ E RS PAIRS VA KVE Y 


————— PS 


multe răcnete. 

— Alah! 

— Ia shehid, ia gazi! — Sau învingător, sau învins! 

— Koran haki itciun! Pe adevăratul coran. Într-o parte a taberei: 

— Da, măăă! 

— Loveşte, măăă! 

lenicerii aleargă acolo. Se-mpiedica în trupurile celor căzuți. 

Din spate: 

— Taie, mă! 

— Spîrcuie fără milă! 

Din negura, umbre. Loveşte cu iataganul. Muribunzii îl cheamă pe 
Alah! Alte umbre. Din senin lama rece a săbiilor. Toată tabăra e un ramat 
de strigăte disperate. Tot mai des se aude numele blestemat pînă-n 
pustiurile Anatoliei: 

— Cassichu Vod!... Cassichu Vod!...Jepeş Voda!... Tepeş Voda. 

Ţepeş îşi deschide drum spre umbra înaltă a cortului în jurul căruia 
s-aduna spahioglanii. Trimbitele sfişie noaptea. Vede licărul lamelor de 
oţel. Aude ordinele paşilor. Ale ceauşilor. Se cheamă ienicerii de Siria. 
Căpeteniile se strigă pe nume. Loveşte. Loveşte. Călăreții sparg unitățile 
abia înfiripate. Săbiile lucrează cumplit. Se-aprind alte harabale. Una. Şi 
încă una. Alta. Un colier de flăcări în interiorul căruia, prin jocul luminii 
roşiatice, trec fantomatic umbrele gigantice ale călăreţilor. Akingiii sînt 
amestecați cu țărîna. Izbiţi, sfîrtecați, călcați în picioarele cailor, fug în 
noapte. Se lovesc de unitățile de ieniceri venite în ajutor. Tăiaţi din spate 
se aruncă asupra acestora, învălmăşeală. Întunericul măreşte panică. 
Tepeş loveşte cea dintii chivăra de ienicer sirian. 

— Înainte! 

— Alah! 

— Da, mă! 

— Cassichu Vodî.. Cassichu Vodi! 

Cavalerul Jean d'Ossau pluteşte în plin coşmar. N-a auzit niciodată 
un ramat mai cumplit decît ramătul înnebunit al nopții acesteia. Nici o 


imagine nu se fixează. Nimic nu se defineşte din zvîrcolul, colcăiala de 


umbre, zvîcnetul armelor, licărul scurt al lamelor de oțel. Loveşte tot ce e 
pedestraş. Se lasă împins de forța uriaşă a masei de călăreţi care-l tîrăşte 


a 


Da A -annem o M — o- 


OSENI PARIK CDSA MIRAZA 
N De SI Sita etapa le ; AEU 


E 


ta pă 


x; 


N Ay MA 


într-o şarjă ameţitoare... 

Ţepeş intuieşte exact punctul culminant al şarjei. Presimte unda de 
şoc cea mai puternică desprinsă din masa călăreților lui transformată într- 
o săgeată gigantică şi atunci cînd această undă de şoc îl proiectează peste 
capetele ienicerilor de Siria, bine fixați în rînduri, se lăsă dus de ea cu 
voluptate sălbatică. Vifor tremura într-o încordare frenetică. Muşcă lacom 
fetele ienicerilor. În stînga omul de arme Căliman despica cu spada lui 
enormă tot ce închide flancul stăpînului său. În dreapta lucrează ager 
neobositul Ion Zimbru. Amîndoi au supraviețuit acceselor lui de mînie 
demonică. Sînt în el, cum este el însuşi în ei. Un cort de mătase vişinie. ÎL 
sfîşie cu sabia. Mai departe. Mai departe. Pînă la cortul sultanului mai 
sînt alte cîteva corturi de paşale. Lupta de-o veşnicie de nopți. Timpul se 
dilată înspăimîntător. Fiecare clipă conţine infinitul. I se pare că şarja a- 
nceput o dată cu copilăria. Alt cort. Al treilea. Al patrulea. Odele de 
ieniceri cuirasați se refac în fața lui. Zid viu aparat de scuturi şi lănci. Cu 
aceeaşi acuitate vie pînă la intuiție presimte cea din urmă unda de şoc. 
Abia perceptibilă. Forţa atacului s-a mistuit. Uriaşa energie a galopului 
care-a proiectat trîmbă de călăreți în pavezele ienicerimii, despicînd 
armata de elită a sultanului pînă la nici o sută de paşi de cortul acestuia, a 
secătuit. Trîmbitele cheamă tot mai insistent la ordine. Tobele huruie în 
ritm ordonat. Comenzile căpeteniilor sînt tot mai limpezi. Oştirea păgîna 
şi-a revenit. 

— Da semn, Zimbrule, urlă voievodul, sfîşiat interior, revărsat în 
afară într-un potop de lovituri nimicitoare. 

Căpitanul Ion Zimbru, ridicat în scări, cu stînga pîlnie, ' scoate un 
urlet prelung; de lup flămînd. E atît de pătrunzător, de cumplit şi nefiresc 
urletul, încît o clipă tot viarmătul luptei încremeneşte. În clipa aceea unică 
de tăcere înspăimîntată se aude din codru strigătul huhurezului.:... 
Undeva, spre răsărit, se presimte aburul lăptos al zorilor. 

Călăreții se mistuie în umbrele negre, dense şi catifelate ale 
codrului... 

Din tabăra sultanului se ridică în preceasul de ziua vaietele răniților. 
Oşteni crînceni cu făclii şi masalale caută în mormanele de morți şi răniți 
ostenii hăcuiți ai Ţării Româneşti, îi scot dintre cadavre pe cei care mişca 
şi le sfîşie piepturile cu lovituri de hanger. 


WE ă NE R EEEO RII D ; AE 
OSE AN 


EEEN A 


ID G — 


Soarele răsare, de aur, peste cadavrele a treizeci de mii de azapi, 
akingii, spahii şi ieniceri.. La strigările cetaşilor nu răspund o mie dintre 
călăreții Ţării Româneşti. 

Ziua de vară poartă-n ea, răvăşită, lucrarea nopții şi-a morții. 


PEISAJ URBAN 


Tîrgovişte — Iunie — 1462. Oraşul singur sub soarele torid. Străzi 
goale. Ferestre deschise. Toate ferestrele deschise. Toate străzile goale. 
Acoperişurile de olane roşii, turnurile şi clopotniţele, nucii şi castanii, în 
cerul albastru, străveziu. Umbrele zidurilor proiectate pe străzile pavate 
cu pietre rotunde de rîu. Pustiu. Halebarde în 
locul străjilor. Podul mobil lăsat. Porţile 
uriaşe ale cetății deschise larg. Pustiu. Un 
vârtej ridică cîteva fire de paie. Le răsuceşte, 
le plimbă pe deasupra caselor, le duce 
dincolo de acoperişurile roşii, undeva spre 
livezi. În zare, linia albastră a munților. 
Ceţuri străvezii, diafane. în fata şanțurilor cu 
apă, rînduri dese de ţepi. Rînduri de ţepi 
aliniate cu străşnicie ostăşeasca. Pe zidurile 
cetății ţepi. Tepi în foişoarele de pază. Ţepi la 
metereze. În donjonul central. În mijlocul 
„podului una singură. Şi-n ea Haidar pasa cu 
iataganul legat la piept. Pe umărul lui Haidar, viteazului şi neînfricatului 
Haidar, un corb îşi aşază penele, meticulos. Haidar are găvanele ochilor 
goale. În sutele şi sutele de ţepi stau aliniați pentru o revistă macabră 
sutele şi sutele de ieniceri, spahii, azapi şi akingii căzuți prizonieri în 
cursul campaniei. Le ţin de urit corbii. Şi ciorile. 

— Crau! Crau! Crau! i 

Tîrgoviştea pustie, sub soarele torid, tepile cu povara lor umană şi-n 
şleahul ţării, Mahomed, singur, cu ochii holbaţi la acest peisaj urban, 
înspăimântător. 

La cîțiva paşi în urmă, paşalele şi agalele, marele vizir, garda de 
spahioglani. | | 


Mai în urmă, Dib Alaiul măcinat de ciumă, de teamă mistică, 
devorat de dizenterie şi foame. Nici un glas biruitor de trimbita. Nici un 
huruit ostăşesc de tobe. Doar răgetul jalnic al cămilelor şi mugetele 
bivolilor de la tunuri. De jur împrejur, pînă-n linia albastră a munților, 
codrii. Mahomed îl simte pe Ţepeş pretutindeni. 

— Nu pot lua ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari şi mai 
presus de fire ştie să se folosească astfel de domnia şi de supuşii săi... 
Acest bărbat, care face astfel de isprăvi, ar fi vrednic de mai mult. 

Monologul sultanului, ascultat cu sfințenie de marele vizir, este 
reprodus integral în cronica lui Calcocondil. Meditaţiei stranii a 
sultanului îi răspunde vaierul de spaima al oştirii trezită din catalepsia 
mistică în care-o aruncase peisajul tîrgoviştean. 

“Şi ceilalți turci văzînd mulțimea de oameni traşi în țeapă s-au 
înspăimîntat foarte” relatează Calcocondil. 

Capitala rămîne necălcata de pasul oştenilor. Înspăimîntătoare în 
dăruirea străzilor şi caselor pustii asista muta de după pădurea de trupuri 
omeneşti sortite martirului la retragerea grăbită a cuceritorului 
Constantinopolului. 

Pe şleahul Tîrgşorului se revarsă într-o colcăială sleită odele de 
ieniceri de Siria şi Edirne, pilcurile de spahii de Asia şi Europa, 
convoaiele de cămile, Urdi Alaiul multicolor, în care s-au înjghebat 
pariuri, în care au fost pregătite mii de legături pentru robii români, în 
care codoaşele aşteptau la harabale transportul nou de carne vie, în care 
marii neguțători de robi din Istanbul şi Cairo îşi făcuseră socotelile 
tuturor cîştigurilor. 

Nori de praf. Sute de mii de picioare vlăguite. Imensă omida umană 
lasă în urma cadavre vinete, cu fetele puhave, cu ochii plumburii 
neîntorşi spre Mecca. 

Tîrgovişte — lunie — 1462. 


SFÎRŞITUL 


Luna iulie 1462 înseamnă pentru Mahomed focul Gheenei. Vede 
murind sub ochii lui, de ciumă şi dizenterie, de foame sau pur şi simplu 
de disperare, cei mai viteji dintre soldaţii lui, veterani de la asaltul 


NPR Cap apr rog ASTIA Y 


SIE DZ Sa E ia AEEA 


EI A Pi emite EA O e ae 
aie Said SO La SU Za cet 


Zin aA D 


D 
E a G e a a m ——— —— a a a 


Bizanțului şi Belgradului. Voise să facă joncțiunea cu armata debarcată la 
Brăila. Sperase să-i ajungă cu un ceas mai devreme alimentele aduse pe 
galere şi caice. Zadarnic cercetează în fiecare fapt de zi şleahul Buzăului. 
Doar fata Morgana îşi plimbă iluziile în apele unduitoare ale văzduhului. 
Un iulie nemilos, pustiu şi fierbinte sleieşte ultima fărîmă de rezistență a 
armatei. 

Cu aceeaşi crîncenă şi lucidă acuitate, Ţepeş urmăreşte agonia 
aceasta, sub scutul generos al codrilor. Călăreşte cu trupele pe şleahuri şi 
poteci cunoscute, la cîteva ore de mers în flancul stîng al oştirii 
musulmane. Aici apele sînt limpezi şi răcoroase. Ostenii şi caii fac baie, 
probabil cu frumusețea aceea virila pe care-a descifrat-o Michelangelo în 
primele decenii ale veacului următor, în schița pentru bătălia de la 
Anghinari. 

Țara băjenita sub poala muntelui, în codrii şi munții Vrancei, trimite 
pastrama, burdufe cu brînză, turme de oi pentru hrana oştenilor. Ţepeş 
aşteaptă momentul loviturii decisive cu răbdarea implacabilă a 
destinului. La sfîrşitul lui iulie, cînd se-mplinesc două luni de apocalips, 
cînd bolile şi foametea au transformat armata Cuceritorului într-o 
gangrenă, Ţepeş îi dă lovitura de grație. Iese din codri la cea din urmă 
şarja. Sfîrtecată, oştirea incomparabilului Mahomed se debandează. 
Ostenii de rînd sînt vînați ca lupii. les din codru satele căpităniei de 
Buzău. Muerile cu furcile şi coasele. Mahomed scăpa cu fuga la Brăila. Se 
spune că la vederea galerelor şi caicelor, legănîndu-se pe ancora, la pupă 
cu steagul de mătase verde, cu gărzile la gabie şi detaşamentul 
expediționar în tabără la țărm, sultanul a izbucnit în lacrimi, invocînd 
numele lui Alah. 

Victoria este deplină şi strălucită. Curțile europene vuiesc. Prin 
intermediul bravului cavaler Jean d'Ossau, al signorilor Giuliano 
Gonzaga şi Pietro Cimone, ca şi al altor martori oculari trimişi de regele 
umanist Matei Corvin să participe la campanie, presa vremii se umple de 
faptele românilor şi-ale voievodului lor. Corăbierii Țării Româneşti 
poarta ştirea victoriei pînă-n Duodecanez, Trapezunt, Corfu, Cipru si 
Malta. Sclavii eliberați din robia otomană, o dată cu robii români, 
preaslăvesc numele eliberatorului în toate țările Europei Centrale, în 
Italia, Spania şi regatul Franţei. Curțile princiare îl sărbătoresc 


Tia 


x ISA Dea oo 
USE Ca Se Ella Pa Ga Ss a a, 
Daia 2i NN RN ESEU LE URS SI: pai VEE Y 


— i G e 


e - e mD 


TS 


SSL, 
tao Rp 1S 


Iy, 


3 2 Ain SD 


dezinteresat, contributia lor fiind nulă. E mult mai comod s-aplauzi dintr- 
o lojă, decît eventual s-aplauzi din arenă atunci cînd se dă drumul leilor. 

Marea boierime pierde monopolul armelor. Tepeş a ridicat sub 
steaguri toate stările. Amenințarea e directă şi nedisimulată. 

27 iulie 1462. 

Nouă păgînă de mîrşăvie a boierimii, intrată în tratative secrete cu 
sultanul judecat exemplar de Ţepeş. Radu cel Frumos, fratele viteazului, 
vine în țara cu ajutor turcesc. Moşneşimea, țărănimea şi tîrgoveții au 
plecat la vetre. Tara pustiita trebuie să se regăsească pe sine. Numai cu o 
mînă de curteni Ţepeş lupta cu disperare şi sorţi de izbîndă schimbători. 
La 8 septembrie, cu ajutorul lui Ştefan, vechiul său camarad de pribegie, 
astăzi domn al Moldovei, Tepeş distruge corpul expediționar otoman. 
Clopotele vestesc pînă pe țărmurile Mediteranei nouă victorie a celui mai 
cunoscut căpitan de oşti contemporan. 

Stăpîn pe ţara, Ţepeş se răzbuna crîncen pe cei care l-au trădat. 

Atât de crîncen, încît pe la mijlocul lui noiembrie rămîne aproape 
singur, doar cu umbra lui credincioasă, neînduplecatul Căliman. Intrigile 
acelor vînzători de cîrnaţi care sînt neguțătorii braşoveni, ticluirea de 
scrisori false “interceptate” de inteligenţa lor mediocră şi trimise regelui îl 
determină pe acesta să trimită oştire împotriva neînfricatului luptător 
Vlad Ţepeş. Îi revine lui Matei Corvin, fiul celui ce-l decapitase pe tatăl 
gloriosului Ţepeş, să-l întemnițeze la Buda pe acest şoim superb al istoriei 
noastre. 

Nu mergem alături de el în acei îndelungi ani de temniţă cu gust 
cunoscut din copilărie. E prea dureros. Vor fi venit şi-n temnița de la 
Buda să caute adăpost porumbiţe albe. Nu ştim. Ţara apărată de el cu 
geniu şi supremă dăruire de sine ajunge obiectul de vînzare al celor pe 
care, cu toate pedepsele lui sîngeroase, nu i-a putut stîrpi. 

. Târziu, cînd se-ntoarce în scaunul legitimat de forța sacrificiului, 
evenimentele nu-l lăsa să se consolideze. Destinul tragic al tatălui sau îl 
ajunge tot pe-un cîmp de luptă, apărîndu-se şi căzînd acolo unde se 
cuvine să cadă un oştean neînfricat şi neîmblînzit ca el. 

Îi este necunoscut mormîntul; dar trăieşte viu, crîncen şi 
neînduplecat în conştiinţa veşnic vie a poporului. 


Op TENIS La TA D Lt AL 
ce CR PISA 
SEUL AD UR ENDET 4: 


i” 13 e i 
Pi VA 


a Pe — D 


4 d Aa = a pm Tap z 
„i _ - LAA A A/A 
4 d + . 
. . i hs 
F. A v, = 
i i A ‘y 
/ i | Panda E PRR 
' a = Pau sa í d 
= ` E Aa r d 
| - à 
a . SEA 
Lu 
a a $- Pi” 
xi z * ro 


AV, PADA DESTINULUI 


A) DE MULTE RĂZBOAIE MINUNATE CE 

AU FĂCUT ŞTEFAN VODĂ, CÎND S-AU 
DOMNITU DE LA CURSUL ANILOR 6965, 

" APRILIE 12, JOI 


Mahomed II a tăiat căile comerciale ale Europei cu Extremul orient. 
Campaniile avînd de scop să străpungă linia Dunării primesc riposta lui 
Iancu de Hunedoara şi Vlad Ţepeş. Atunci cînd cei doi căpitani de oşti 
intră-n veşnicia istoriei, soarta Europei centrale trece pe umerii aceluia 
care “gătindu-se de mari lucruri să facă, nu cerca să aşaze tara, ci de 
război se gătiia, că au împărțitu ostii sale steaguri şi au pus hotnogi şi 
căpitani, carile toate cu noroc i-au venit”, cum scrie domnia-sa Grigore 
Ureche, strîimbînd subțire din nasul boieresc cînd e vorba de voievodul 
care “nu cerca să aşaze tara”, ba mai mult, la anumite soroace “aşază” 
grumajii nesupuşi ai imunitarilor pe butucul gîdei. 


> e h Ze g> wark E ~ eo 
DAC a UDE SC di E v NY 


SaM 


ic a EN -ree e~ m w 
DS ANSE IRNS 
M > Piz i . WG Sa Y 

Ard ENAREN 


IP — a n = 


Deocamdată, la sfîrşitul veacului XV şi-nceputul celui de al XVI-lea, 
pe cîmpiile care-au văzut fruntea lui Dante şi Petrarca, care-au înfiorat 
inimile lui Tasso şi Michelangelo, se desfăşoară cele din urmă bătălii ale 
feudalismului cavaleresc. Valentino Gonzaga, fiul instruit al signorului 
Giuliano Gonzaga, pe care-l vom întîlni la Baia în escorta regelui Matei 
Corvin şi mai apoi, datorită unui amor, în aceea a regelui lon Albert al 
Poloniei, va fi unul din eroii acestor turniruri anacronice. Trecuse o 
jumătate de secol şi mai bine de cînd lancu de Hunedoara gîndise şi 
realizase modernizarea armatei sale. Regii Franţei îşi duc războaiele 
împotriva Casei de Austria şi în special împotriva lui Carol Quintul, 
aliniind oştiri prea puțin diferenţiate de cele cunoscute de noi, prin 
bunăvoința contelui Hullot Fleur du Lys, în alt capitol al acestei cărți. Cu 
rutina îmbicsita a curții conservatoare se acorda acelaşi rol hotăritor 
cavaleriei cuirasate, cu toate că infanteria lui Timur şi Baiazid au 
răsturnat raportul de forțe în favoarea lor, iar aici, în Italia aleasă ca scenă 
a acestor dispute sterile, mercenarii elvețieni pedestri se impun ca o forță, 
redutabilă. 

Acest Valentino Gonzaga, bărbat de mare frumuseţe fizică, 
asemănător portretului lui Ippolito Riminaldi pictat de Tizian, face tot ce 
poate să perfecționeze artileria, fără să ajungă la formulele reuşite ale 
husiților. Piesele de asediu, cum sînt culevrina mare, au o lungime de 
peste 3 metri, iar greutatea depăşeşte 3 200 de kilograme. Transportul lor 
pe drumurile chinuite ale vremii, în sezonul ploilor, este cvasi-imposibil 
cu toți cei 27 de cai ai atelajului. Pe timpul luptei n-o mai urneşte nimeni 
din loc. O dată cu o foarte posibilă retragere, culevrina mare e socotită 
pierdută. Şi nu e prea uşor la nivelul tehnicii de extragerea şi prelucrarea 
metalelor să părăseşti 3 200 de kilograme de metal prețios. Archebuzele 
necesita trei minute pentru încărcat, operație migăloasă de spițer şi două 
pentru darea focului, făcînd rizibile scenele bataliste din romanele în care 
archebuzele mînuite de eroi trăznesc inamicul cu o cadența demnă de 
invidiat de oricare pistol automat. Dincolo de 150 de metri sînt ineficace. 

Acelaşi Valentino Gonzaga tine într-o tabără franceza un discurs 
fulminant în care pledează cauza armelor de foc. I se rîde în nas, fără nici 
un menajament. Cavaleria franceză compusă din companii de jandarmi, 
devenită regulată, permanentă şi națională, îşi păstrează cu mîndrie 


& -p 
59) Pa Ve NSE ENYA î ratb SA i 
GS / Ky Li R ay L £ ae Li 


a n = 


armamentul tradițional: lancea grea şi spada. În semn de preţuire, regii o 
garnisesc cu o armură zdravănă, cîntărind singura 88 de kilograme, spre 
bucuria călăreţilor siliți s-o poarte sub cerul torid al peninsulei. Încărcînd 
spinarea cailor cu greutatea călărețului, a harnaşamentului şi-a 
armamentului, se poate stabili uşor lipsa ei de mobilitate şi incapacitatea 
de a manevra în cîmpul de luptă, lucruri care-l alarmează şi-l 
radicalizează pe Valentino Gonzaga. Mărturiseşte public că vrea să 
cunoască, aidoma tatălui său, cavaleria Țării Româneşti, aceea care-a 
umplut cu faima ei paginile atîtor “memorii” ale vremii. 

Destinul îl face să cunoască în chip dramatic cavaleria Moldovei; 
după ce cunoscuse cu multă suferință forța pedestrimilor ei. 

Deocamdată asista la marşurile unei infanterii alcătuite din bretoni, 
gasconi sărăciți şi picarzi, între care mărşăluiesc grav unitățile 
mercenarilor germani şi elvețieni. Aceştia din urmă se cunosc şi devin 
notorii sub numele de lansquenets. 

Privit de aproape, înaintaşul pedestru al lui Wilhelm Tell este 
echipat redutabil. Cămaşa de zale, semicuirasă, pălărie cu gardine largi, 
cu fundul de oţel, apărîndu-l de soare şi de ploaie. în favoarea mobilității, 
renunțase la genuncherele de oţel şi scut. în schimb, se-narmase cu o 
spadă venerabilă, de două miîini, pe care-o purta la spate, cu o curea, ca 
pe-o puşcă, lungă de un metru şi jumătate; cu una scurtă şi lată, precum şi 
o suliță sau halebarda, nu mai scurte de şase metri. Meticuloşi în luptă, se 
dispun pe batalioane analoge falangei macedonene, cu oamenii în 
adîncime pe 10—12 rînduri. În fata picherii sau sulițaşii, alcătuind etaje 
de vârfuri în formă de arici. Toată strădania asta ca să oprească în vîrfurile 
sulițelor, cu cozile bine ţinute sub talpă şarja de cavalerie şi s-o rupă. 
Halebardierii aşezaţi în spate intervin numai cînd picherii spărgeau 
formaţia inamică sau cînd cavaleria adversă rupea dispozitivul propriu. 
Oricum, atunci cînd înaintează în dispozitivul “cuneus” acest arici de 
sulițe sprijinit pe totală lipsă de humor a soldaților germanici constituie 
un instrument de izbire eficace. 

În însemnările din caietul intitulat “Liber Secundus” probabil cu 
notabila intenție de a-l imita pe Caesar — căzut în mîinile hotnogului 
Neculaie Mareş la Codrii Cosminului — vîndut la cetate de Bistrița, 
trăind o serie de aventuri senzaţionale pînă la intrarea lui în biblioteca 


sp 


NI AY ENIN IE ZE SER: 
II > VE PA ENN EAA, D 
22 se S$ PA NA CS mA țe 


xoru Dat UA Pa i PI 
IS VE ER FISC NA Col) LS RAAE 


istoricului — Valentino Gonzaga spune că armatele războaielor italice se 
mişca exasperant de încet în comparație cu nemaipomenită repeziciune a 
cavaleriei moldovene. Avea dreptate integral. 

Carol VIII, rege îndopat pînă la saturație cu romane cavalerești, 
visînd cruciade eroice, face cinci luni de la poalele Alpilor pînă la hotarele 
Neapolului, fără ca în acest răstimp să fie reținut de afacerile plicticoase 
ale luptelor. Bravul Francisc I străbate cei 250 de kilometri dintre 
Argentiere şi Margnano într-o lună încheiată. Ştim din însemnările 
marelui maestru al teutonilor, Heinrich von Plauen, ca Alexandru cel Bun 
îşi avea oştirea organizată teritorial, pe căpitanii, cu responsabilități foarte 
precise pentru fiecare căpitan. 

De-abia în 1534 Francisc I ordona înființarea a şapte legiuni 
provinciale, recrutate fiecare dintr-o provincie a țării, prin angajări 
voluntare. La comanda legiunii astfel alcătuite se afla un colonel, care, 
teoretic, avea sub comanda 5 000 de oameni, dintre care 1 700 
archebuzieri. Sub regele Henric II archebuzierii sînt suiți pe cai (se 
perfecționează între timp şi archebuza), iar cavaleria uşoară, cunoscută în 
Ţările Româneşti de două veacuri, intra în componenţă armatei înarmată 
cu armament tradițional, căruia i se adăugă pistoalele. Legiunile se 
transformă în regimente permanente, primele ale armatei franceze. 

Meditaţiile signorului Valentino Gonzaga, cuprinse în “Liber 
Secundus” fac eseistica pe marginea lipsei de planuri de campanie, a 
hazardului care domina războaiele italice. 

Tot în “Liber Secundus” scris pe hîrtie de Genova cu cerneală tare, 
de un negru gros, păstos, signorul Valentino Gonzaga notează 
următoarele la capitolul LV: 

“După spusele tatălui meu şi ale domniei sale, signorului Ippolito da 
Faenza, prințul "Ţepeş şi oştirea sa au constituit un scut redutabil pentru 
țara numită Moldova, în notele tatălui meu se vorbeşte mult despre 
bogăţia şi prosperitatea acestei țări, care nu are de suferit decît rareori 
încălcările mongolilor din hanatul Crimeii. Se spune că marii signori ai 
țării au acceptat suzeranitatea sultanului Mahomed II — printr-o 
solemnitate oficiată cu mult fast în oraşul numit Vaslui. Călătorii aduc 
veşti fabuloase despre bogăția nobilimii, despre relaţiile negustorilor cu 
Orientul şi Kievul, despre splendoarea neîntrecută a cailor crescuți în 


da | j~ 


LE e NEVE A m 


-e G — [a ... 


A'i Du i | < = 
ape PS 
ELG Lei zi SEN A WN, > Xi d! 4 CE RIS $ z 


hergheliile voievozilor, nobililor şi lucru deosebit de interesant, în ale 
vulgului. Se vorbeşte mult de opulenta banchetelor, de ospitalitatea 
locuitorilor şi frumusețea locurilor şi a femeilor. Dar cel mai mult se 
vorbeşte printre ostenii regelui Matei despre o licoare dumnezeiască, 
dincolo de orice laudă, pe care domnul acestei țări o adăposteşte în 
pivnițele sale, mari cît incinta unei cetăți. Toate aceste ştiri îmi ațiță 
imaginația şi dorința de a vedea, cunoaşte şi trăi nemijlocit locurile, 
oamenii şi viața acestui fort al creştinătăţii, cu limba foarte apropiată de 
italiana zilelor noastre”. 

Ne vom permite să folosim acest “Liber Secundus” alături de 
hrisoave şi cronici, în cele ce se povestesc mai jos. Considerînd că notațiile 
anterioare ale signorului Valentino Gonzaga limpezesc într-un fel destul 
de sumar atmosfera Europei din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, 
ajutîndu-ne să stabilim corespondența, să comparăm şi să ne fixăm locul 
în epoca, fără ostentație; dar şi fără accese de modestie neîntemeiată. 


AŞEZAREA ȚĂRII 


În toamna lui 1456, Ţepeş îi trimite coconului Ştefan o scrisoare 
amănunțită, un fel de raport social-politic de mare pătrundere şi 
inteligenta prin acel om de arme, Căliman, care-i era umbră. Ştefan 
coborise de la Haţeg, la monastire la Visina, lîngă Bumbesti. Frămîntat de 
idei grandioase, cu lecturi proaspete din “ Alexandria”, din Caesar, din 
romanele cavalereşti la modă, într-un fel de competiție interioară cu ceea 
ce realizase lancu de Hunedoara, nerăbdător să se vadă în fruntea oştirii 
promisă de Ţepeş, să-şi răzbune tatăl ucis mişeleşte, sfişiat de dorul 
Moldovei, Ştefan citeşte cu nesat scrisoarea lui Ţepeş. Toamna ruginise 
poalele codrilor. Peste munţi, noaptea, trec stoluri de gîşte sălbatice, 
clamînd a drum lung şi-a tristețe. Ţepeş îi spune că s-apropie vremea. 
Acum nu! În primăvară, da! Domnia lui Petru Aron a-nceput să se 
tulbure. În Ţara de sus norodul s-a sculat împotriva boierilor care-o 
oropsesc. Tulburarea asta nu poate fi decît prielnică măriei sale, Ştefan. 


~ CE TAE DTN wr a pp, RE mE y» 
ESEAS A L DPA EA ZA 
PP e EMI DID EP PI PQ ANI 
De AERAN AEE KR LAUR USE SU 


n.n 
n E G e a o ——— m - M i- Ňl  oL R a 


TS 


arde EN ENE A 


Unul, pe nume Leu, pustieşte moşiile acelor lupi flămînzi care sînt boierii, 
pînă la Snyatin. Sub steagurile lui Leu lupta ucraineni, şi ruteni, şi leşi 
deopotrivă cu supuşii măriei sale, Ştefan. Ca un prieten ce se afla, el, 
Ţepeş, îl sfătuie să-l lase-n treaba lui pe acest Leu, ba să-l şi ajutore în 
taină, pînă la cîtăva vreme după ce apucă domnia. Leu îi va arde la tălpi 
pe boierii căpăținoşi; iar aceştia, care pînă mai ieri scuipau în bărbile 
voievozilor, vor alerga şi-i sărute picioarele şi să-i ceară ajutor. Numai 
atunci să-l prindă pe acel Leu, care da proastă pilda norodului, să-l certe 
cu străşnicie şi să-l ridice în țeapă. Nu cumva lîngă Leu să nu ridice vreun 
ohabnic, ori chiar mai mulți, ca să aline inima norodului, să bage groază-n 
bărboşii divanului şi să-i iasă nume de om drept şi netemător. Slavă 
Domnului, cînd e vorba de ohabnici, are de unde alege. Numai dacă i-ar 
alege dintre cei care i-au sărutat poalele lui Petru Aron şi tot are să umple 
ca la cincizeci de ţepi. Cît despre ţepi are el un meşter, Samoila, e cam 
țigan de neam, dar se pricepe ca nimeni altul la alegerea lemnului — e 
bine să fie de corn — la cioplitul lui astfel încît să nu-l spargă pe cel supus 
caznelor şi să-şi dea duhul înainte de vreme. Să-şi aleagă măria sa Ştefan 
un slujitor care să-nvețe meşteşugul lui Samoilă. Să mai ştie măria-sa 
Ştefan, şi acest lucru este cu deosebire de ştiut, ca în Moldova toate stările 
se frămînta de cînd Petru Aron a-nchinat tara turcilor. Că înşişi unii din 
marii boieri gîndesc la soarta lor, şi-o tem, dau din colț în colț ca lupii 
înțărcuiți la vînătoare, nu ştiu încotro s-o ia, plătesc iscoade să afle cum 
stau cei din Tara Românească şi se tem de turc, mai abitir decît de măria- 
sa, Ştefan. Aşa că toate acestea intra în lucrare unele asupra altora, 
dospesc şi deschid drumul spre o nouă domnie, în care stările țării să-şi 
afle liniştea. El, Ţepeş, are să cheme curtenii la slujba lor de oaste pe care 
i-o datorează, zi-ntii de april. Aşa că-l aşteaptă la Tîrgovişte la capătul lui 
martie. Pînă atunci nu este rău să repeadă iscoade la Moldova. Să se 
pregătească pentru cele ce vor urma. 


2 


După Blagoveştenie văzduhul se limpezeşte. Mugurii din lunca 
Siretului se dezmiardă fragezi, în lumina blîndă. Dimineaţa, deasupra 
undelor plutesc pînze de ceață lăptoasă. Seara se-nvăluie piclisuri 


p“ y~ 


~ TNE sevg rene ; na E 
DL] I ONER E Drs Pa 
AV 


a a a a Pe — 


albăstrii pe spinările domoale ale dealurilor. În amurguri răsună toaca. 
Spre amiază, cîntecul cucului. Ştefan călăreşte în sus, spre Suceava. Ţepeş 
i-a repezit răspuns la-nceputul lui martie. A bătut ceasul mariei tale!? A 
pornit de la Visina cu zece slujitori, dintre care barba albă şi pletele ninse 
ale vătafului de vînători domneşti Gore Gorun-vechi, păreau însăşi barba 
şi pletele lui Dumnezeu. Au tropotit pe sub munte... Larga, Novaci, 
Polovraci, Vlădeşti. Vremuiala cîinoasă, lapoviţă, geruri repezi. La 
Rîmnicu Vilcii Gore Gorun-vechi i-a apucat friiele. Tîrgul se vedea sub 
poalele dealurilor printr-o ninsoare deasă-apoasă. 

— Oşti, măria-ta! 

— Văd, unchieşule! 

— Să nu fie vreo capcană! 

Au dat să-ntoarcă caii, să intre la codru. Lăsau urme. Şi-a tras sabia 
mai mult c-o unda de bucurie decît înspăimîntat. Curînd a văzut 
mustățile îmbîrligate ale căpitanului Ion Zimbru. A răsuflat. S-a ţinut de 
rău, pentru gîndurile pidosnice şi de hainie, cu care l-a-mbrăcat pe Ţepeş. 
Se temea de vînzare. Petru Aron îi e unchi. Şi-a ucis fratele, pentru scaun. 
Căpitanul Ion Zimbru descalecă. Îngenunche la scară. Dintr-un pribeag 
fugărit, se simte dintr-o dată Ştefan. Bat toate clopotele tirgului. Ostenii, 
un steag de călăraşi domneşti, i se-nchină din şei... 

După două zile, la Priboieni, sat de moşneni, bogat... Oşti.. Oşti 
multe, rînduite în păşunea satului, cu prapori şi trîmbițaşi. Un armăsar 
negru, cu sa ferecată-n aur. Curteni care-l poftesc la casa viteazului lon 
Negru. Aici, haine de catifea de Flandra, pelerine căptuşite cu zibelina, 
coifuri, trei, suflate-n aur, cizme, pinteni de aur, centuri bătute-n 
nestemate. Ţepeş îşi arata mărinimia, îşi cinsteşte prietenul de-odinioară 
şi dincolo de asta îşi găteşte cu pohfala viitorul aliat. Ştefan intuieşte cu 
agerime intenţia subtilă a voievodului muntean. Cînd intră în Tîrgovişte 
bat clopotele de la mitropolie, răzbubuie tunurile, ostile sînt aliniate pe 
ambele părți ale drumului care-l conduce la palat. Toate astea sînt încă 
vii, fierbinți şi darnice în inima lui. Ţepeş l-a aşteptat în sala tronului, 
între osteni şi boieri de sfat. I-a ieşit în cale. Nu l-a supus la țeremonia 
curții. L-a luat şi l-a suit într-un scaun din stînga jilțului domnesc. După 
ospăț, în odaia de taină, i-a arătat ce lucrări făcuse în Tara Românească şi 
ce avea de gînd să facă. Şi-au juruit prietenie şi frăție veşnică. Afară 


CREA CU 


IE Da AS a Ze ES SA UA DSE AAN, 
5 Ze 0 e IL E NSS IA ECES 


————— PS 


aşteptau porunci 4 000 de călăreți... 

„ S-au adăugat alți 2 000 de moldoveni din Ţara de jos. Cucii se 
cheamă-n luncă, rîd şi iar se cheamă, ca-n vremea copilăriei. Iscoadele şi 
cercetaşii spun că ucigaşul sta cu oastea la Doljeşti. Asta-nseamnă că 
mîine spre prînzişor s-alege soarta lui. 


“CÎNDU S-AU STRÎNSU TARA LA DIREPTATE” 
1 


Doljeşti şi Orbie. Două lupte de sorții cărora se leagă vremea de aur 
şi slava a Moldovei. Muntenii lui Ţepeş de sub ordinele directe ale 
căpitanului lon Zimbru decid. Joia mare, aprilie 12, şarja de cavalerie a 
coconului sparge dispozitivul lui Petru Aron. Petru Aron are sentimentul 
hăituitului. Crimă împotriva fratelui său nu-i legitimează tronul nici față 
de el însuşi, nici față de osteni. A-nchinat țara lui Mahomed II din laşitate. 
Din dorința de a avea un aliat puternic care să-i menţină domnia prin 
prestigiul său şi la nevoie, prin forța armelor. Şarja impetuoasa potentata 
de prezența celor 2 000 de moldoveni conştienţi că-şi duc în vîrful lăncilor 
voinţa şi interesele, dezagrega slabă coeziune a slujitorilor obligați să-şi 
servească suzeranul pe care nu-l acceptă decît de formă. Marii boieri stau 
retractili în fiefurile lor. Nu s-amesteca din imbecila şi mărunta sforărie 
politică pe care-au dus-o o grămadă de veacuri. Le e frică de turci, le e 
frică de puterea lui Ţepeş, le e frică de Ştefan. 

Peste două zile, la Orbie, rămăşiţele oştirii lui Petru Aron sînt 
risipite. Ucigaşul ia calea pribegiei peste munti, în săcuime. Undeva, în 
zărea tremurîndă a obcinelor din nord, pe Ştefan îl aşteaptă cetatea de 
scaun. Prea frumos scrie dumnealui cronicarul Grigore Ureche despre 
adunarea țării la locul ce se cheamă Direptatea. Boierii au ieşit din 
muţenie şi inacțiune. Dealtfel, stăteau de cîteva zile în cetate, ținînd 
conciliabule nesfîrşite, jurîndu-şi credință, întărind sfatul domnesc cu 
legăminte de frățietate, împărtăşiți de mitropolitul Theoctist. Sînt aici toți 
ohabnicii şi curțile lor “strîns-au boiarii țării şi mari şi mici şi altă curte 
măruntă, dimpreună cu mitropolitul Theoctist şi cu mulți călugări”. Un 
aprilie generos luminează această adunare a Ţării Moldovei, în care se- 


Etc a) ON ÎN DA e 

Mă IRI EONS 4 a TO. Ă Ra REIA LKN? AAA: AAN, 
A „nt D AÀ ps JA Se 

E ENE CU Ze Zet) 


T 


nfățişează vitejii ei, căliți în luptele cu tătarii, răzăşii falnici şi răzăşițele 
dezmierdate, toți cei care de la mama Vrîncioaia la Daniil Sihastrul, de la 
jupîn Manole Păr Negru la Ionuț Jder, Nechifor Căliman, starostele 
vînătorilor domneşti, pînă la aprodul Purice şi Răreşoaia, pescărița, au 
intrat în legendele, cronicile, cîntecele şi literatura acestui popor. De 
veşnică slavă să le fie numele şi faptele! lar nemurirea să le fie răsplata 
pentru sîngele pe care l-au vărsat din belşug, cu dăruire şi crîncenă 
înțelegere a zodiei sub care s-au născut. Stăteau acolo, la Direptate, cojoc 
în cojoc, cu mustăţile aprige, sfătoşi şi ironici, cu pletele date cu unt, cu 
săbiile ostăşeşti la şold, cu arcele la umăr, unii în dolmane cusute în 
meşteşuguri, călări, în căruțe; toți cei care vor lupta şi sîngera de la Baia 
pînă-n Codrii Cosminului. Homericii luptători de la Valea Albă. 
Voichițele care-şi vor curma vieţile legîndu-se de păr şi aruncîndu-se în 
Bistrița, preferînd moartea, silnicei robii. Erau acolo, în mulțimea tăcută 
şi-ntrebătoare, bădița Cămilar de la Udeşti, hotnog de umblători 
domneşti. Se găseau neamuri de-ale dumnealor cronicarilor Grigore 
Ureche şi Miron Costin şi Ion Neculce. Se aflau de față cîțiva bucovineni 
din spița lui Eminescu. Un cetaş mic de stat, vînos, de-l chema Vasile 
Labiş, Arboreştii şi alții, răsmii din cei ce poartă pînă astăzi, risipiţi pe 
toate plaiurile Moldovei, numele lor de-atunci. 

.. “Şi i-au întrebat Ştefan Voda pe toți aceia: iaşte-le cu voie tuturor 
să le fie domnu? Ei cu toții au strigat într-un glas: 

— În mulți ani de la Dumnezeu să domneşti. 

Şi deci cu toți l-au ridicat domnu”... 

„. lar mitropolitul Theoctist a zîmbit în barba sa arhiereasca, văzînd 
cît e de fraged acest voievod, cît e de îmbujorat de emoție şi cum îi 
tremura bărbia neatinsă încă de tăişul briciului. 

Unii dintre cei prezenţi, ca Ion Tamblac de pildă, interpretează pe 
loc gestul cu care noul voievod apuca steagul Moldovei, călărind la galop 
în fruntea gărzilor. Răsună buciumele. Vînătorii domneşti cheamă 
prelung din corn de bour. Le răspund străjile de la zidurile Sucevii. Şi 
clopotele, tunurile, uralele oştimii, ale vitejilor, tăcerea gravă, 
semnificativă a boierilor. 


2 


AD 


y Stai r goe p/ N a xy x PX, 

N N EAAS CDSE S LE SA A ei ENS SEAS AZ AAN, 
ney pă, >; ph N ci > I PENA 

o zl ES SEO tă ES DEI CSE URS Sk fie fe aci s 


— A A 


— i G e 


—_ o — ll 


Amurgurile la Suceava, în faptul verii, ori toamna, sînt lungi, 
foşnitoare şi pline de gînduri. De asemenea, iernile. Omăturile s-aştern 
blajin, sub fulguiala deasă şi spornica. Aparent, Ştefan zburda copilăreşte, 
sub priveghiul sever al marii boierimi. “Nu cerca să aşaze tara... că au 
împarțitu ostii sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani”... Deocamdată, 
schimbul rapid de olăcari cu Ţepeş, dublat de oameni care-l informează 
exact de mersul evenimentelor în Tara Românească, îi creează 
certitudinea unui răgaz. Străbate Moldova din tîrg în tîrg. Din cetate-n 
cetate. Vede, se informează, îşi cunoaşte căpitanii şi hotnogii. Verifică 
eficacitatea releelor de alarmă, ciugile. Îi trimite lui Ţepeş o solie care-l 
asigura de prietenia şi recunoştinţa lui. Solia duce cu ea căi moldoveneşti, 
supli, nervoşi, şoimi de vînătoare dresați, daruri bogate. Marii feudali îl 
țin din scurt. l-au impus să-i ierte pe “hiclenii” fugiți cu Petru Aron, 
uneltitori şi intriganti în afara granițelor. Nu poate să le ia moşiile 
conform obiceiului pămîntului. Dimpotrivă. Cancelaria domnească emite 
salvconduct după salvconduct, prin care se făgăduieşte celor fugiți grația 
şi bunăvoința domnului. 

Cînd marele logofăt îi prezintă în divan salvconductele, zîmbind 
ironic în barbă şi rostind discursuri ipocrite, Ştefan se gîndeşte la calitățile 
şi eficacitatea notorie a țepii meşterite de un anume Samoilă. 

Tace. Semnează, zîmbeşte. Tînărul din scaunul lui Alexandru cel 
Bun ascunde sub masca bunăvoinței geniul diplomaţiei. Ştie cum stau 
tîrgurile, ştie cum stau răzeşiile, curtenii, boiernaşii, mărginaşii de la 
Tigheci, Soroca, Hotin. În judecățile divanului sesizează cu subtilitate 
rapacitatea imunitarilor exercitată asupra acelora pe care-i vrea temeiul 
oştirii. Mai mult. Gîndeşte în termenii cei mai precişi raportul de forțe 
dintre stările Moldovei. Candoarea cu care dă dreptate tîrgoveților, 
răzeşilor, curtenilor în aceste judecăți, dezarmează. Acordă privilegii 
comerciale tîrgurilor. Privilegii mărginaşilor. Privilegii curtenilor. Îşi 
netezeşte drumul aspru spre înţelegerea şi cîştigarea lor, spre ralierea lor 
la interesele comune domniei şi țării. Aşteaptă înfrigurat momentul cînd 
se va-nscăuna cu toate prerogativele puterii centralizate. Cu acuitatea 
geniului, în condiţii interne deosebite de ale lui Ţepeş, îşi mulează 
activitatea pe procesul transformării societății moldovene din vremea sa, 
conducînd-o spre noile raporturi care definesc secolul XVI al 


~ Ton rey SEN <y pp arn w^ Dr (pna `~ 
UDS EEO IR Lo EUAS AAS 
AO NE N eri SC 


Li 


ri N O a ANEL 
EDA LUE ANE 


-e G — e 


ta pă 


ENE S ONEK EDS DZ) 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


feudalismului dezvoltat. 

Trăieşte dramatic contradicţiile veacului, cu iminenta instaurării 
dominației otomane, cu incapacitatea marilor feudali de a-şi depăşi 
interesele meschine de clasă în favoarea ideii de unitate şi-n interesul 
țării, respira prin avîntul patriotic al poporului, capabil de jertfă, de 
eroism şi înțelegere, atunci cînd i se acorda înţelegere şi este cointeresat în 
politica internă a statului. 

Anii trec în favoarea lui. O constată primăvara, la revistele de 
efectiv, singurul joc public de mare anvergură pe care i-l permit boierii. 
Oştirea se prezintă la termen, bine echipată, cu caii îngrijiţi, cu 
harnaşamentul şi armamentul perfect pus la punct. E timpul şi cazul să 
forțeze mîna destinului. În săcuime, Petru Aron țese intrigi josnice. 
Avertismentele trimise comitelui şi voievodului Transilvaniei rămîn fără 
efect. Ţepeş îşi pregăteşte campania împotriva turcilor. Atenţia lumii e 
îndreptată spre Tara Românească. Alianţa cu Cazimir, regele Poloniei, îi 
asigura spatele şi-i interzice lui Petru Aron azilul politic dincolo de 
Ceremuş.  Oştirea trebuie să-şi dovedească ei înseşi calitățile şi 
eficacitatea. 

Declanşează campania din secuime în 1461. 

“Ca fiindu Ştefan voda om războinic şi de-a pururea trăgîndu-l 
inima spre vărsare de sînge... se sculă den domnia sa... ridicîndu-se cu 
toată puterea sa şi s-au dus la Ardeal, de au pradatu Ţara Săcuiască”. 
Probabil acest “de-a pururea trăgîndu-l inima spre vărsare de sînge” este 
reproşul boierului Grigore Ureche, făcut celui care n-a pregetat, atunci 
cînd nevoie țării au cerut, să ia sînge imunitarilor. Campania are scopuri 
politice mai subtile şi cauze mai adînci decît cele temperamentale, 
indicate de cronicar. 

Saşii braşoveni, încercînd să-şi depăşească condiția de neguțători şi 
burghezi prin intrigă, uneltesc deopotrivă împotriva lui Vlad Ţepeş, cît şi 
a regelui Matei Corvin, lucru care-l interesează pe Ştefan în cel mai înalt 
grad. O acţiune forțe, preventiva şi lămuritoare în apropierea graniţelor, 
nu strica, după cum nu strica verificarea oştirii şi răsplătirea ei.. 

Campania fulger peste munti nu întîlneşte nici o ripostă. Petru Aron 
scapă. Oştirea se-ntoarce prin pasuri, încărcată cu “dobînzi”. Descălecat 
în pragul mitropoliei, Ştefan are conştiinţa forței de care dispune. 


SCUZE DE SUCUL a K 


ID G — 


Campania din iarna dusă de Ţepeş, rapoartele de la Istanbul îl silesc să 
stea de veghe. Aşteaptă riposta lui Mahomed, ca să scoată din Chilia 
garnizoana ungurească lăsată de Iancu de Hunedoara. Gîndirea lui 
politică devansează timpul şi pregăteşte scrupulos reperele între care vrea 
să călăuzească evenimentele. Chilia şi Cetatea Albă trebuie să-nchidă 
turcilor drumul spre inima Moldovei. 


ð 


1 mai 1462, la Suceava. Lumină pură, mătăsoasă, rîndunelele şi 
dincolo de zidurile cetății, tabăra oştirii în vederea “catarii” revistei de 
efectiv. Noaptea, prin tunelul secret, iscoadele şi olăcarii veniți la galop 
de la Folticeni, prin Bosanci, unde aşteaptă lăsarea serii la hanul lui 
Văsalie Oală. Aduc veşti despre mişcarea oştilor lui Mohamed asupra 
Ţării Româneşti. Releul de curieri este stabilit cu inteligența şi eficacitate. 
Călărețul care supraveghează mersul urdiei, cale de cinci etape, pleacă 
noaptea spre Medgidia, după ce predă supravegherea unei alte perechi 
de iscoade, el însuşi fiind însoțit de un oştean din Ţara de Jos, care ştie 
tătara şi turcă. La Medgidia se afla caravanseraiul lui Mehmed Ali, care 
nu este Mehmed Ali, nefiind tăiat împrejur, ci botezat în cristelniță de 
popa Toader de la Fîntîna Zînelor, sat din Bugeac, mai sus de lacul Chitai 
şi nu departe de Hasan Batir. La botez s-a numit lancu după capriciul 
tatălui său, hotnog de mărginaşi, admirator al lancului de Hunedoara. 
Mamă-sa, o foarte frumoasă tătarca, al cărui soț a fost răpus de hotnogul 
Borcea, i-a dat de zestre trăsăturile mongoloide care-i uşurează purtarea 
noului său nume, ca şi cunoaşterea perfectă a limbii călăreţilor tătari. 
Perechea de iscoade e îmbrăcată turceşte, ori tătăraşte, ajunge la 
caravanseraiul lui Mehmed Ali, se ospătează după cuviință şi că la orice 
caravanserai întîlneşte nişte neguţțători tătari, care se-ndreaptă cu mare 
grabă spre schela Galaţiului. Umblătorii de Galaţi predau raportul 
călăreților domneşti, care-l duc din etapă-n etapa pînă la Roman. De aici, 
curierii cetății de scaun îl duc la Suceava, părăsind valea Siretului pentru 
drumul prin Folticeni. Ştefan ştie cu precizie la 1 mai unde-au tăbăruit 
ostile lui Mohamed cu cinci zile înainte. Nu-i este greu să estimeze unde 
se afla real, cunoscînd perfect direcția lor de mers şi mărimea unei etape 


LESS CI Ss ae Cal ut SA GR DEAN, 
UPE Ai Ve SS CEZ E RS PAIRS VA KVE Y 


————— PS 


premen 
la" T A 
UES 
AEn 

` 4 
+. 
> y? 


amar 
~ 


i Pa PI 
DAUE A 
P +15 ; 

ef `a SN 


IP — — a 


zilnice. Se mai poate spune că acel Mehmed Ali, alias lancu Borcea, se afla 
în garda de zece oameni a voievodului în vremea pribegiei şi că una din 
fetele lui, născută tot dintr-o mamă tătara, s-a măritat cu un alt hotnog de 
Bugeac, unul dintre cei mai țapeni viteji ai lui Ştefan, Oană Mirzea, moşul 
unui oştean viteaz pe care-l vom întîlni slujindu-i lui Mihai Viteazu, sub 
numele de căpitanul Vasile Mirzea. 

În ziua aceea de 1 mai 1462 ştie că flota sultanului a luat marea şi că 
nu peste multe săptămîni sultanul însuşi va ajunge la Dunăre. Conştiința 
vremii lui era departe de ideea solidarizării cu Ţara Românească într-un 
efort comun, care ar fi creat un cu totul alt raport de forțe în Balcani. Intră 
în tabăra gata de marş, în zori. Coboară pe Siret, încet, în etape de 10—15 
kilometri pe zi, urmărind mişcările lui Mohamed şi coordonîndu-se lor. 
Se afla în fata Chiliei la 15 iunie, atunci cînd Vlad Ţepeş trăieşte epopeea 
grandioasă a luptei pentru independență. Detaşamentul muntean de 
supraveghere sta în codrii din preajma Brăilei. Pe Dunăre se leagănă la 
ancoră galerele şi caicele otomane. Salvelor de artilerie trase de la bord, 
asediații răspund cu salve. Asediul are ceva dintr-un film de epoca, rulat 
cu încetinitorul. Ştefan încearcă efectul propriei lui artilerii, în speranţa că 
garnizoană, cunoscîndu-i steagurile, îi va deschide porţile. Pregătirea 
politică a acțiunii fusese pripită. Căpitanul de oaste Isaia, trimes la Chilia 
cu o lună înainte, nu reuşise să cîştige adeziunea locuitorilor. În noaptea 
de 16 pe 17 iunie cincizeci de şeici muntene sub conducerea hotnogului 
Vifor de la Călugăreni, ducînd 200 de arcaşi din detaşamentul de 
siguranță, mascate cu maldăre de crengi, se strecoară la adăpostul 
malului şi profitînd de ceața dimineţii se preling pe canalul de apărare al 
cetății.  Echipajele  escaladează zidul, întărind astfel garnizoană 
ungurească. În ziua de 22 iunie, cînd avangarda lui Mohamed urca spre 
Tîrgovişte terorizată de atacurile de noapte ale călăreților lui Ţepeş, în 
pustiul înspăimântător al satelor părăsite şi al codrilor arşi; pe la amiaz, 
cînd trece pe linia artileriei, Ştefan este rănit la picior de explozia unei 
ghiulele care-i omoară calul. Tot atunci, spre seară, un al doilea 
detaşament strecurat prin lunca Dunării îl atacă la galop... Călăreții îi 
strigă vorbe de ocară. Recunoaşte printre ei cîțiva din vitejii care s-au 
bătut pentru el la Doljeşti şi Orbie. Ordonă ridicarea asediului şi 
întoarcerea la Suceava. N-are nici un medic priceput în oştire. Refuza să 


„It Ap Na St ia 
SSE: EAN SRE AARTEN IAA, 
SY ea SV ? ID ~ Pt- 
ANEN erai RENE NE AN: 


[8 m DAS > NSA A Pe 


etate Na RE = TRIST 
ESEU PC la Se taca EL D VAKRE 


se dea pe mîna bătrînului Gore Gorun-vechi care vrea să-l trateze cu aluat 
de pîine, amestecat cu fire de păianjen şi praf de puşcă. Buruienile de leac 
pe care le cunosc ostenii nu cresc în pustietatea Bugeacului. Stepa bîntuită 
de arşiță, unduirea mătăsoasă a coliliei cu apele văzduhului, tremurînd 
pe zarea fără hotar, nu oferă locuri de popas şi tratament. 

Ajuns la Suceva şi abia întremat, primeşte solia lui Ţepeş care fără 
să-l mustre îi cere ajutor. Ţara e tulburată după pustiirile lui Mohamed, 
pe care l-a înfrînt luptîndu-se vitejeşte; pe curteni i-a lăsat la vetre să se- 
ntremeze, să-şi găsească familiile risipite; iar marii ohabnici l-au vîndut 
sultanului şi-acum îi poftesc capul, în fruntea lor stînd chiar fratele său de 
sînge, Radu. 

În toamna blîndă revărsata ca belşug de lumină dulce pe umerii 
obcinelor, Ştefan îşi ascultă conştiinţa. Reface anii pribegiei lui alături de 
acest bărbat neînfricat, sclipitor de inteligent, frămîntat şi cinstit. Simte 
nevoia unei reconcilieri. Aceluiaşi Isaia, falimentar în treburi politice, dar 
bun oştean, îi încredințează 4 000 de curteni, cu ordinul de a se pune la 
dispoziția voievodului muntean. Deznodămîntul domniei lui Ţepeş îi 
creează problema Ţării Româneşti. La 5 iulie 1463 “în al şaptelea an al 
domniei sale, în anii 6971, iulie 5, luatu-si-au doamnă de mare rudă, pre 
Evdochia de la Kiev, sora lui Simeon, împăratul Moscului”. 

. Ar ocupa prea mult spaţiu să povestim fastul cu care s-a celebrat 
această căsătorie, drumul căpitanilor domneşti Voicu şi Gligor la Kiev, în 
fruntea unui detaşament de curteni, tare de cinci sute de sulițe, 
splendoarea oraşului cu turlele lui aurite strălucind orbitor în cerul diafan 
al stepei, apele azurii ale Niprului, pescăruşii, carîtele împărăteşti suflate 
cu aur, lucrate înflorit de meşterii kievieni, cîntecele druşcelor, 
întoarcerea chervanului prin stepa, popasurile de seară sub pologul 
cerului smălțat cu stele, cîntecele vitejeşti ale oştenilor kievieni şi altă 
suma de întîmplări care se pretează la pasta groasă şi multicoloră a 
pitorescului. 

Notam aici, din mărturii contemporane, c-au fost anii aceia ani de 
pace în care răzăşii, vitejii, neguţătorii şi curtenii şi-au văzut de-ale lor, 
bucurîndu-se de viaţa cea îmbelşugată a țării Moldovei şi că simțind mîna 
voievodului lor, au început pe la hanuri, răscruci, şezători şi clăci, să-i 
scornească nume bun, să şi-l apropie de suflet şi să gîndească la el ca la 


“e ju 


A 


[8 m ei > SN SAA A 


-e G — E 


POE y e Papp PS PA > 
AE De CEZ de SUEZ RISE A 


unul pe care-l primiseră în inimi. 

Aşa se-ntîmplă ca norodul cel mult îi ascunde cu grijă una din 
sculările lui cele fără de veste, care trece peste feleşagul domol şi blajin al 
moldoveanului, arătîndu-i altă fată şi anume aceea cunoscută de unguri 
la Baia, de turci la Podul înalt, de tătari la Lipinti şi de panii făloşi ai 
Lehiei, la Codrii Cosminului. 


A 


În iarna lui 1465 hotărăşte să ia Chilia cu orice preț. Radu cel frumos, 
fratele lui Ţepeş, e sluga preaplecată sultanului. Moldova are nevoie de 
Chilia, fortăreață de prim ordin în sistemul de apărare al ţării. Pentru că 
vrea să realizeze surprinderea, nu-şi aduna oştirea la Suceava. Olăcarii şi 
strigătorii domneşti nu cheamă la oaste în piețele tîrgurilor. Nu bat 
clopotele. Nu se tulbura tara. Ostenii din Tara de Sus călăresc noaptea 
spre Roman. Tunurile încărcate pe sănii la Suceava, acoperite cu fîn, ori 
cu saci, coboară sub pază, tot la Roman. 

Ostenii din garda spun că duc demîncare curţii, care umblă prin țară 
după Ştefan Voievod, pornit să ţină scaun “de judecată. Ostenii din Tara 
de Jos s-aduna la Bîrlad.. Trec Prutul pe la Fălciu, ajung la Haşnăşenii de 
Pădure şi leagă tabăra la Vişineşti, în codru, într-o rîpă ascunsă vederilor. 
Crăciunul îl făcuseră la vetrele lor. De Anul Nou umblaseră cu plugul, cu 
capra şi buhaiul. La curtea voievodului, ostenii de Suceava veniseră cu 
plug tras de douăsprezece perechi de boi codalbi, moldoveneşti, mari în 
coarne, blînzi şi-nțelepți. Aşa că erau mulțumiți cu toții. Vinul se aşezase, 
grînele erau în coşare, grajdurile gemeau de vite, fin se făcuse, iazurile 
dăduseră peste, de mirare. La 15 ghenarie, Ştefan descalecă în tabăra de la 
Vişina. Se hotărăşte ca săniile cu tunurile, merindea şi corturile să meargă 
una-n urma celeilalte. Călărimile în față. După călărimi, tot a treia sanie 
să tragă după ea o grapă de mărăcini. Nu iese nimeni din rînduri. Ziua se 
odihnesc. Noaptea umbla. Aşa şi fac. Convoiul de 4 000 de osteni şerpuie 
pe întinsul vălurit al ținutului de dincolo de Prut, sub un cer de sticlă 
lustruită. În noaptea de 16 ianuarie se ocoleşte Comratul. Ştefan prefera 
sania. Îşi înveleşte piciorul rănit în blană de urs. În liniştea îngheţată a 
nopții, zgomotele oştirii sînt de-o limpezime stranie. Aude scîrțiitul şeilor. 


Pate 13 II IP Tea 
N SL DA ANN CX Si) A SI, ~ pd AA ERE W, 
A ENI ENVAR ID KANEK 


e - m 


Scările lovite una de alta au sunete melodioase. Caii sforăie pe nări, atunci 
cînd pe sub umbrele licărinde ale codrilor simt umbletul lupilor. Spre 
miezul nopții tresare. Undeva, spre Româneşti, ori poate spre 
Basarabeasca urlă o haită întreagă. Distinge clar urletul prelung al lupului 
bătrîn, conducătorul haitei, ca şi răspunsurile întărîtate ale lupanilor. 
Poate hăituiesc un cerb ori un zimbru, îşi spune. Blănile sînt calde, fînul 
aromitor, gîndurile au consistenta dură a realității. Marii ohabnici s-au 
tras la moşiile lor. Nu-l iubesc. Cu toate că n-a folosit încă nici teapa, nici 
satîrul gîdei, nu-l vor. Se tem de puterea lui. Unii uneltesc cu Petru Aron. 
Alţii s-au întins pînă la curtea regelui Matei. Alţii, cei care fac negoț cu 
genovezii, s-ar vrea ocrotiți de sultan, cu salvconducte pentru chervanele 
de grîne şi tamazlicurile de boi. Istanbulul cere de mîncare şi mîncarea se 
plăteşte bine. Au preț mai ales oile de Bugeac. El nu mai e chiar aşa de 
tînăr şi din ce în ce îi place mai puțin sfătoşenia şireată a divanului. 
Omăturile sticlesc albastru, codrii stau într-o măreție sălbatică şi noaptea 
are-n ea ceva de poveste. 

Noaptea de 18 ianuarie. Viscol. Chiotul năprasnic al crivatului, la 
galop cu hergheliile de armăsari sălbatici ai răsăritului prin cerul răscolit 
de ninsoare. Vifor cumplit, care smulge sulițele din mina călăreților, le 
smulge pulpanele dolamelor vîrîte sub pulpa, îi orbeşte, troieneşte săniile, 
acoperă convoiul cu nămeți reci, mişcători. Călăuzii găsesc malul înalt al 
Cogilnicului, spre dimineaţă, în lumina încenuşita, duşmănoasă. Pe 
deasupra oştirii tăbăruită între maluri, vifornița se dezlănțuie năprasnic... 

Pe gheaţa Cogâlnicului, şerpuitoare, pînă dincolo de clinele celor din 
urmă măguri. Stepa Bugeacului. Albă, răscolită de crivat. Cea din urmă 
noapte la Tatar Bunar, în mîlul lacului Conduc. De acolo, prin Nerusai şi 
Caramahmet, la porțile Chiliei. Operația de încercuire a cetăţii are loc 
spre miezul nopţii, la adăpostul ninsorii arctice. În zorii de 24 ianuarie 
străjile cetății văd răsărite ca prin minune rîndurile oştirii moldovene. O 
zi de linişte, în care Ştefan lăsa timp agenţilor săi din cetate, conduşi de 
acelaşi căpitan Isaia, să convertească spiritele. Se discută viu în toate 
crîşmele, la toate hanurile, despre nevrednicul Radu, care, mîine, 
poimiîine, are să-nchine cetatea turcilor. Lipsa de acțiune a voievodului 
dobîndeşte semnificaţii, atunci cînd şase călăreți, cu flamuri albe la sulițe, 
vin într-un spulber de zăpadă pînă la marginea canalului de protecție. 


n PY 3 _—w qm n — Pyan y 
at i J ` pi ye > T F N TA Pa) ha TI 
IA i IUNE LIDU A, Eha A m n) E) sZ SAN, 
OS >y p zi TA a A 1. Ea ~ AG AP Ad e pi Pa RE pi 
i Ps r p” ee i$ hs K f e | EN: | E ME g” a >, 2 Sf a, à FRN 
ai TE ai 


N DAON nia d a ANY LESAN VA 


i a A ~ — a o. IMÃ i——MiħŘħeițiŅiiț/i o iŘŇĀț -n — a 


O E eee d() 


ap Pa Cea pa > ERAN => P O 
E ENEO e NDE ES 


Sună din trîmbițe. E soare, Bugeacul străluceşte gătit în omături 
diamanticate şi chilienii privesc de la ziduri destinul lor de mîine. Unul 
din călăreţi le strigă chemarea voievodului Ştefan. Maria să le oferă scutul 
Moldovei, împotriva oricui ar îndrăzni să le strice negoaţele, să le 
strivească libertățile. Acest scut este tare, numai o mică parte din oştirea 
lui fiind astăzi de faţă. Să nu se facă vărsare de sînge. Atunci cînd în Ţara 
Românească a stat în scaun un domn ca Ţepeş Vodă, el a venit aici să-i 
apere de turci. Au plecat înfrînți turcii, a plecat şi maria să. Acum a venit 
şi nu mai pleacă decît domn al acestei cetăţi, pe care vrea s-o apere de 
navala, stropşirea şi silnicia păgînului Mahomed. Trîmbiţe. Galop pe sub 
cerul dintr-o dată limpede şi nemăsurat de albastru... 

În frigări uriaşe, ESP aNg unor focuri mocnite, se frig boi întregi. E 
iarnă, Dunărea | 
înghețată şi chilienii 
privesc  îngîndurați 
ospățul oştirii 
moldoveneşti. Ei au 
hambarele şi pivnițele 
cu bob măsurat. Din 
decembrie, cînd a- 
nghețat Dunărea, n-a 
mai intrat nici o 
corabie cu  grîne. 
Voievodul poate ţine 
asediul pînă-n martie, aprilie... 

Ce vor face? O să intre scorbutul în ei. Isaia travestit în neguțător, cu 
cei zece chervanagii ai lui, le povesteşte lucruri bine ştiute de cei din 
cetate, despre înstăpînirea turcului în Tara Românească, stricarea oștirii, 
relele şi ruşinea acestei stări. Moldovenii şi muntenii din cetate privesc 
chioriş garda regelui ungur. Noapte grea, frămîntată. Niculai Dosu, 
stăpîn a trei corăbii de mare, se consultă sub negura nopții cu jupîn Ion 
Arăpilă, stăpîn tot de trei corăbii şi două caice de Dunăre. Stabilesc un 
punct de vedere comun şi la miezul nopții ţin un conciliabul îndelung cu 
jupîn Negulici Sfiosul, neguțător de grîne, cu marele cirezar şi geambaş 
Drum Bătut, cărora li se adăugă unul dintre cei mai populari căpitani de 


EU) 


a O E a i — ——— —— — 


nava din acea vreme, dumnealui viteazul Oalde Mîna de fier, din Cetatea 
Albă, cunoscut în porturile Levantului şi Mediteranei sub numele de 
messer Morunomate, după o sudalmă preferată a căpitanului, care deşi 
era foarte lungă, suculenta şi piperata, începea cu invocarea mamei 
morunului. Ne refuzăm şi de data asta plăcerea de a descrie cît de cît 
statura uriaşă, fata cînd ironică, cînd înspăimîntătoare a acestui căpitan, 
neam de oameni crescuţi pe Dunăre, cu eşarfa neagră pe ochiul pierdut 
într-o încăierare la Trapezunt, îmbrăcat după moda de atunci a 
spadasinilor genovezi. 

Ca un brav căpitan de nava ce se afla, viteazul Oalde Mîna de fier 
bea în noaptea aceea la hanul pentru marinari, cunoscut sub numele 
“Peştele de aur”, condus cu mîna aprigă de foarte tînăra văduva Mioara 
Neagu. Acolo l-au găsit cei de vază, pomeniţi mai sus. Nu ştim ce s-a 
discutat la “Peştele de aur”, unde Mioara Neagu, femeie cu părul roşu, 
strălucitor de roşu, a desfundat pentru cinstitele bărbi un vas cu vin dulce 
de Chios. Ştim doar, după cronici, că a doua zi, vineri, dis-de-dimineaţă, 
cînd n-apucase bine părintele Filimon să se gîndească la singurătatea unei 
zile de post, a-nceput canonada artileriei moldoveneşti, împinsă noaptea 
pe tălpici pînă sub ziduri. Bubuiturile şi trăsnetele artileriei i-au sculat pe 
tîrgoveți din aşternuturi, grămădindu-i prin beciuri. De fapt artileriştii 
voievodului, muştruluiți straşnic, făceau mai mult larmă, decît pagubă. 
Adică trăgeau la piciorul gros al zidurilor, nu cu ghiulele de piatră, care 
le-ar fi ştirbit, ci cu ghiulele de tuci... Nehotărîţi pe la prînzişor, îmbicsiți 
de fumul acru al exploziilor la amiaz şi exasperaţi de detunături seara, 
jupînii Neculai Dosu, lon Arăpilă, Negulici Sfiosul şi Drum Bătut îl 
descoperă cu un fler uimitor pe căpitanul Isaia în adevărata lui identitate. 
Un nou conciliabul îl adăugă acestui grup pe messer Morunomate. La o 
socoteală rapidă se poate vedea că Oalde Mina de fier are aici treizeci de 
mateloți bîrlădeni şi cinci greci, oameni obişnuiţi să-l tragă de coadă pe 
însuşi satana. Cu oamenii jupînilor şi-ai căpitanului se găsesc că la o sută 
de săbii straşnice. 

Noaptea a trecut geroasa şi limpede. Gărzile ungureşti au înghețat la 
donjoane şi crenele, fără să bage de seamă scurgerea unor umbre spre 
capătul uliței Tatar Bunarului. Unde dispăreau în antrepozitul jupînului 
Negulici Sfiosul. 


ea, Ag Rrr ra DENNE, EEND, a 
N ini re AY, PPTA SLE mo Ja 
UNEASE N, Sa VALEEN KENAZ l 
Tao SE x AS Stere DINAS AAG pai OF POMETA DE De ZA PR 
577, <a EN DA ya ENE DEET DZ a A 
N Sa ONEN ay At PV LA (MESE IBAA MENY 


a n = 


În zorii încercănați de ianuarie, sîmbătă, la cea dintîi salva a 
artileriei, messer Morunomate şi căpitanul Isaia sar ca diavolii asupra 
gărzilor de la Poarta Tatar Bunarului. Ucid, leagă, dau drumul 
vîrtejurilor, şi cei dintîi călăreți moldoveni trec podul la galop mare... 

Ştefan sta trei zile în Chilia cu treburi militare şi civile. Garnizoana 
ungurească este urcata pe sănii, cu ordinul să treacă în Ţara Românească, 
să se prezinte la curtea lui Radu cel Frumos din cetatea Dîmboviţei, să 
raporteze situația şi de-acolo-ncolo să facă ce vrea. Voievodul controlează 
zidurile, puțurile cu apă, rezervele de alimente şi muniții, armamentul. 
Isaia, devenit pîrcălab de cetate, completează toate golurile. Chilia este 
pregătită să-ntîmpine orice asediu venit de pe apă sau uscat. Treburile 
civile, nu mai puțin importante, sînt după cum spune cronicarul “ şi acolo 
petrecîndu trei zile veselindu-să laudîndu pe Dumnezeu, îmblinzia 
oamenii în cetate”. Asupra îmblînzirii acesteia rămîn foarte multe lucruri 
în suspensie. Pe trei iscoade dovedite cu martori i-a îmblinzit gîdea, în 
vederea norodului. Pe cei care-au dat o mînă de, ajutor, i-a-mblinzit 
însuşi voievodul cu daruri şi cinste. lar în a treia zi, mai precis spre seară, 
tot maria să a-mblînzit, cu de el ştiute meşteşuguri, pe cel mai neînfricat 
duşman al Moldovei şi domnului ei, hangița Mioara Neagu. 

De la Chilia, plecat ca un spulber la mijlocul nopții, a ajuns a treia 
noapte la Cetatea Albă, unde genovezii se considerau stăpînii de fapt ai 
cetății. Un asalt de noapte aduce cetatea la ordine. Aici rămîne pîrcălab 
Buhtea. Se procedează la întărirea ei. La îmblînzirea nesupuşilor. În zorii 
zilei cînd hotărăşte plecarea, voievodul urcă în donjonul central. Limanul 
e o mare de gheaţă verde. În zare, spre răsărit, stepele Hoardei de Aur, 
sîngerii sub soarele ridicat imens pe orizontul pustiu, stau neclintite în 
pustietatea înghețată a iernii. Acolo, undeva, sub zare. Sînt ailurile 
hanului de la Crîm. Voievodul Ştefan meditează la singurătatea 
Moldovei, între atîţia neprieteni. Jos, în fortul central al cetăţii, oastea 
Tarii de Jos iese la trap, în clinchetul gîtarelor cu clopoței de la caii de 
sanie, apărute ca prin minune de prin fundul desagilor. Ostenii îşi pun 
cuşmele în vîrful suliței. Chiotele lor voiniceşti sparg liniştea de gheață în 
mii de cristale sonore. Căpitanul Oalde Mina de fier urca la donjon cu 
portulanul Marii Negre la subțioara. A devenit într-o săptămînă amiralul 
flotei voievodale, cu sarcină precisă ca, pînă-n toamna, să aibă la 


ace i9/ Sp PN St iar g" inte pete pi 
> ta Ss aaa cela 


Ceai SSC 


E MTA 


debarcaderul Cetăţii Albe douăsprezece vase de mare... 

.. Ştefan cu oştirea Ţării de Sus se-ntoarce la Suceava prin Tighina, 
Orhei şi Soroca. Îl însoțesc dangătele clopotelor şi gărzile călăreţilor de 
margine. Inspectează cu străşnicie releele de ciugi. Pîndarii, cu caii legați 
sub prepeleacurile de pază, sînt bărbaţi neînfricați, obişnuiţi cu slujbele 
din tată-n fiu. Au în prepeleac şube de oaie, fîn, păcură, amnar, iasca şi 
torte de răşină. La Orhei, în fata bisericii, căpitanul orheenilor 
organizează un joc de halca. Se dovedeşte măiestria de călăreț a vitejilor, 
se execută o şarjă într-un chiot cutremurător, se aruncă sulița din galop 
printr-un cerc mic de fier, se săgetează tot din galop cuşmele. 

Ajunge în scaunul său o dată cu soarele sfîrşitului de februarie. 
Doamna Evdochia e bolnavă. Rana de la picior purtată atîta vreme prin 
ger, îl sîcîie. ÎI sicîie şi mai mult rapoartele iscoadelor din secuime, de la 
Braşov şi Alba lulia. Regele Matei a primit cu tunete şi fulgere luarea 
Chiliei. Mai mult. Se vorbeşte foarte insistent la Braşov, ca regele îi va 
cere printr-o solie magnifică să-i recunoască suzeranitatea, ca fiind 
singurul mijloc prin care să dobîndească mila lui regală şi iertarea 
silniciilor făcute în săcuime şi la Chilia. 


“ „RĂZBOIUL CE AU FĂCUT ŞTEFAN VODĂ 
CU MATEIAŞ, CRAI UNGURESC LA BAE” 


1 


La începutul lui iulie 1466, Ştefan se găseşte în nordul Bucovinei, la 
Putna. Caută un loc desfătat, să ridice monastire. Larg cuprinzători, 
domnii vremurilor acelora tulburi îşi găteau singuri, în cucernicia simplă 
a credinţei, locul de veci. Aşa ca-n dimineaţa aceea, înconjurat de curtea 
sa, Ştefan a urcat muncelul din partea de sud a actualei monastiri, 
legănîndu-se în şa, bucuros de frumusețea neîntrecută, de cîntecele 
păsăretului, de miresmele învăluitoare ale fînețelor. 

Domnia sa lon Neculce în cele “O samă de cuvinte” adunate din 
bătrîni ne povesteşte cum a ales Ştefan Voda locul altarului, al porții şi al 
clopotniţei, trăgînd cu arcele, el, vătaful de copii şi încă doi copii. Acolo 
unde-au căzut săgețile, acolo a fixat locul clădirilor. Bătrânii spun că unul 


USR PANOS; AAR la) ISS Luca (UA Soc AA, AAN, 


a? 


NS > TE N a ȘI 3 AP 
DID COD SCZ di sp de SU 


m - PR 


DLE A Da 


; 
f 

= ZU: 
DD. 


Pe — 


din copii trăgînd mai departe decît voievodul, acesta a poruncit să i se 
taie capul, pe locul unde a căzut săgeata, în vîrful Sionului. Mai apoi a 
durat aici, schit din lemn. 

Oricum, la 10 iulie meşterii au măsurătorile făcute. Se-ncepe săparea 
temeliilor. Răzeşii, satele viitoarei ctitorii domneşti, ies cu carele, la carat 
piatră. Acolo îl ajunge olăcarul venit de la Brusturoasa, din pasul 
Ghimeşului, cu ştirea că solia regelui Matei Corvin a tăbăruit la Toplița. 
Acum trebuie c-a ajuns la Moineşti. Călăuzii o aduc pe Taslău, ca s-o 
poată trece apoi în valea Bistriţei, la Roznov. 

Ştefan aşteaptă de mult solia regelui ungur. Nu se tulbură. Asista cu 
tot ceremonialul cuvenit la săparea temeliilor. Cea dintii piatra o aşază cu 
mîna lui. Pleacă în 14 iulie la Solea, unde ține scaun de judecată. Răzăşii 
din Marginea îl pîrăsc pe şoltuzul lor, care-i oropseşte, nu-i lasă la moară, 
le prinde vitele, le-nseamnă cu fierul roşu şi face atîtea blăstămăţii, cît nu 
le pot povesti. Voievodul îi ascultă cu luare aminte. Stă în pridvorul 
bisericii, într-un jilt acoperit cu velinţe înflorate. Şoltuzul Ion Lup, deşirat, 
chior şi clăpăug, cu ochi vicleni, ride timp. Îl atîta şi-l îndeamnă boierii de 
la Arbore, aşa că ştie el ce face. Pînă să se dezmeticească, îl înşfăcă aprozii, 
îi dau nădragii jos şi pedeapsa vine pe loc, lămuritoare. Treizeci de bice, 
restituirea tuturor bunurilor răpite, destituirea din funcție şi amendă 
pentru tulburarea ordinii, de trei boi. La 15 iulie, Ştefan intra în Suceava. 
Seara are loc sfatul de taină cu Ion Ţamblac. Se hotărăşte alcătuirea unei 
solii, care să purceadă la Istanbul, cel tîrziu peste trei zile, în aşa fel încît 
de la Chilia sa se îmbarce pe nava “Bourul” comandată de căpitanul 
Oalde Mîna de fier, care duce la Istanbul cincizeci de care de miere şi 
ceară de albine, din merticele datorate voievodului. 

Misiunea soliei este să-l “probozească”, cunoască şi îmbrobodească 
pe sultan cu daruri, promisiuni, vorbe dulci şi legăminte de credință în 
aşa fel, încît să asigure liniştea tării, să-l îmbune pentru luarea Chiliei şi 
să-l asigure ca noul voievod nu are nimic împotriva actului de vasalitate 
săvârşit de predecesorul său. Dacă pînă acum n-a plătit tribut, asta se 
datorează situației dezastruoase a țării. 

Suceava, 25 iulie 1466, la prînzişor. Solia găzduită în afară cetății, la 
Curțile vechi, pregătite anume pentru asemenea prilejuri, se încolonează 
în uliţă. Pe un cal alb, masiv, signorul Valentino Gonzaga, consilierul 


WOSE 


premen 
lg" hans 
UES 
Win 

` a 
+. 

A yf 


vre ENIN EKS 
SN PEAN SE tă e SA 


4 N, XP AC 
d 1/4 ÎL 1 CE N dy 
N r a TRYS N ay tă ei PV A mb 


ID Pe — — a 


pentru artilerie al regelui Matei (în secret un fel de secretar intim şi 
consilier artistic). Totul i se pare dintr-o lume imaginară, de-o rară şi 
netăgăduita frumusețe. Admira costumele femeilor şi le asociază unor 
principese bizantine, stilizate cu gust rafinat. ÎI încînta armonia culorilor 
cu care sînt cusute iile şi fotele. Graţia cu care sînt purtate. Tîrgul 
freamătă de mişcare. Care trase de boi, călăreţi, carîte, cavaleri, lefegii 
nemți, călugări, poloni, tătari, kievieni, saşi şi săcui, totul sub lumina clară 
a zilei, sub un cer străveziu şi liric, o lume cu totul nouă care-i creează cea 
mai nedezminţita încîntare. În “Liber Secundus” sînt notate cu precizie 
impresiile culese în tîrgul Sucevii. Interesante rămîn cele despre 
voievodul Ştefan şi audiența pe care a acordat-o soliei. Cîteva notații 
fugare despre ceremonial, cîteva penetrante despre personalitatea 
voievodului şi foarte multe despre aşezarea cetății, grosimea zidurilor, 
aşezarea artileriei, supoziții pe seama efectivelor, constatări asupra pietrii 
de construcție, cimentului de legătură, explica precis rolul signorului 
Valentino Gonzaga în solia regelui Matei. 

Trîmbiţaşii aşezaţi în două rînduri pe zidurile cetății sună semnalul: 
— Fii gata pentru primirea solilor! Valentino Gonzaga constată că drumul 
şerpuit care urca spre poarta cetăţii defilează sub contraforții construiți 
recent, probabil adăugați altora, mai vechi. Ziduri din blocuri masive de 
granit, flancate inteligent de bastioane pentru baterea curtinei cu arcaşii, 
arbaletierii, archebuzierii şi la nevoie, pentru interzicerea ei prin artilerie. 
Un asalt venit pe apa Sucevii ar fi o sinucidere. Lumina puternică a zilei 
scoate în evidență prin contraste puternice de umbra contraforturile, 
donjoanele semețe, flamura mare cu capul de bour legănată leneş pe 
hampa din donjonul central. Căştile arbaletierilor de cetate aliniați la 
crenele reflectă în fulgere scurte razele soarelui. Disciplina perfectă. 
Cetatea domina net, cu majestate, întregul ținut. Pod mobil din scînduri 
groase de stejar, aşezat acolo unde terenul devine cvasiinaccesibil, cu atît 
mai mult, cu cît drumul poate oricînd fi interzis prin artileria de cetate. 
Incintă interioară între două centuri inexpugnabile. Un coridor vegheat 
de gărzi, iluminat prin luminatoare stranii, foarte înguste şi zăbrelite. O 
sală a gărzilor, o altă sala de construcție ogivală, sala tronului. Ştefan, 
voievodul Moldovei! Linişte profundă. Jilțul domnesc. Armele Moldovei. 
Draperii de catifea 'sîngerie. Reverenţele de rigoare. Îl irita calmul 


v ut >: pe. fc 
L VI TEY I nd pe se > 
Da i oa at 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


desăvîrşit al bărbatului scund, atletic, care poartă cu majestate firească 
coroana de aur, în care rubinele enorme şi safirele îşi joacă apele într-o 
unduire stinsă, misterioasă. Ras proaspăt, cu mustăţile prelinse, cu 
privirea sigură, voievodul îl impresionează în aşa fel, încît recunoaşte cu 
oarecare sfială că-i sînt la neîndemîna aerele de mare signor cu care păşise 
în sala tronului. 

La pledoaria îndelungată a solului, în care se repetă foarte des 
titlurile interminabile ale regelui Matei, după un răstimp de tăcere — ştia 
că regele îi cere voievodului vasalitatea — acesta, cu o mişcare scurtă a 
trupului spre înainte, rosteşte un singur cuvînt, care-i rămîne în memorie: 

— Ba! 

Este acelaşi cuvînt care va fi auzit la 1601 de valonii lui Basta, trimişi 
să-i ceară lui Mihai, la Cîmpia Turzii, sabia. Se pare că audiența s-a 
consumat într-un timp ridicol de disproporționat cu lungimea drumului 
de la Buda la Suceava. Valentino Gonzaga cere să se-ntoarcă pe acelaşi 
drum. Notează în “ Liber Secundus” un fel de crochiu al itinerarului — cu 
capetele de etapă, aprovizionările posibile, cursurile de apă, dovedind un 
zel geografic deosebit. Călăuzii domneşti, la porunca strictă a 
voievodului, aprobă cererea geografului de ocazie, cu zîmbete dulci, 
întărite elocvent de cei cinci sute de călăreți moldoveni, dați drept garda 
de onoare. De fapt solia este scoasă din ţara pe la Cîmpulung 
Moldovenesc — Vatra Dornei şi călăuzita cu străşnicie, pînă la cetate, la 
Bistrița. 

Signorul Valentino Gonzaga recunoaşte că voievodul nu poate fi 
suspicionat de prea multă politețe; dar ca din punctul lui de vedere a 
acționat magistral, nelăsîndu-le vreme să vadă decît ceea ce putea vedea 
oricare alt călător; cît despre obiectivele soliei, ele au fost anihilate cu un 
singur cuvînt: Ba! Probabil expresie verbală a celei mai radicale 
împotriviri. 

În noaptea de 20 august 1466, după o cină din casa 
biirghermeisterului din Bistrița, roşu în obraz, cină în tovărăşia plăcută a 
cîtorva domnişoare săsoaice, corpolente, blonde şi atît, signorul Valentino 
Gonzaga notează în caietul sau cu foi de hîrtie de Genova următoarele: 

. “Regele Matei este un umanist fin, de mare şi adîncă cultură, 
originea lui valaha sensibilizîndu-l la farmecul negrăit al artelor. Curtea şi 


a 


E AON ETEA 
ESEO ENNIE 


a a a a Pe — 


ta pă 


FISA R PANS CUNA ARN, RN Ei Eg 
i” 1 $ PR 


1%; 


N Pda PESE 


obiceiurile nobilimii maghiare i-au alterat însă modestia. Cu toate că se 
dovedeşte un foarte mare rege şi bun organizator, se lăsă prea mult 
antrenat în jocul politic al unor interese care nu sînt ale coroanei. 

Dimpotrivă, acest voievod Ştefan, care mi-a făcut cea mai puternică 
impresie, fără să discut cu el descoperirea perspectivei sau a contrastului 
dintre lumini şi umbre, despre volume şi spaţialitate, acest voievod are-n 
el ceva din înseşi legile fundamentale ale echilibrului”. 


2 


Solia întoarsă de la înalta Poarta aduce veşti bune. Padişahul, 
Mahomed II Cuceritorul, cel căruia Vlad Tepeş i-a făcut viața chinuitoare, 
a ascultat dulcea-vorba moldoveneasca cu osîrdie şi-nțelegere, atît au 
putut fi unse cu miere pînă şi asprele cuvinte turceşti. Darurile bogate, 
caii de sa, șoimii, armele l-au înmuiat. Mahomed II era departe de a fi 
prostănacul gata să se lase îmbrobodit de şiretenia moldovenilor. O 
acceptă pentru că-şi reface prestigiul zdrenţuit de sabia lui Ţepeş, pentru 
că n-are forța să riposteze cum se cuvine; cele două cetăți, Chilia şi 
Cetatea Albă, fiind obiectivele lui principale încă de la înscăunare şi 
pentru că îi este necesar un răgaz în care să urmărească politica acestui 
Ştefan, deocamdată abil şi supus. Cere insistent haraciul, tuşeşte în barbă 
şi-i trimite voievodului Ştefan salutări parfumate cu ambră. 

Ştefan le primeşte bucuros. Îl asigură la sud. La răsărit, tătarii stau în 
ulusurile lor. Cu riga leşilor e în relații de mare curtoazie. Regretă că n-a 
putut fi mai radical cu solia regelui Matei, care i-a cerut să nu se mai 
amestece în treburile saşilor, să nu mai uneltească în scaunele secuieşti şi 
să vină la Alba Iulia, unde să i se-nchine... Solia n-a spus că regele ar fi 
mai bucuros să-mpartă Moldova marilor lui nobili, iar peste ei să urce-n 
scaunul domnesc pe un anume Berindei — care se dă drept os domnesc. 
Solia n-a spus-o, dar la Suceava se ştie. 

Ordinele repezite la cei doi vornici din Ţara de Sus şi Ţara de Jos 
prevăd efectivele care trebuiesc ridicate în cazul unei invazii a regelui. 
Neguţători de peşte, blănuri şi boi ajung prin septembrie la Sibii, Braşov 
şi Bistrița. Ciobanii domneşti pasc oile pe versanţii apuseni ai munților. 
Plăieşii împing posturi de pîndă în extremitățile vestice ale pasurilor. Din 


mimi m 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


etapă-n etapă, posturi de umblători domneşti au caii gata de drum. Ştefan 
Voda afla încă de la zi întîi septembrie ca regele a plecat de la Buda spre 
Cluj, unde-l aşteaptă generalul Nicolae Banfi. Ca în escorta regală 
călăreşte vestitul căpitan husit Jan Ziskra de Brandis, care-l slujeşte cu 
carele de luptă husite după modelul Iancului de Hunedoara. Regele 
Matei mizează pe iarna, cînd trupele 
sînt lăsate la vetre şi pe surprindere. 
Zilele splendide de septembrie 
favorizează concentrarea trupelor 
regale în secuime. Matei Corvin pleacă 
din Cluj la 25 septembrie. Pînă la 
Sighişoara călătoreşte lejer, întreținînd 
cu Valentino Gonzaga una dintre cele 
mai aprinse discuții pe seama 
raportului dintre arta anticilor şi a 
contemporanilor. Le descoperă 
anticilor calități numai din plăcerea de 
a asculta replicile înflăcărate ale 
italianului. La sfatul lui Ziskra şi al 
condotierului grăbeşte spre Baraolt 
toată artileria uşoară a celor 'şapte 
cetăți săsești. Ziskra nu-şi face 
probleme în ceea ce priveşte cucerirea 
militară a Moldovei. îl îngrijorează 
rivalitățile dintre nobilii lacomi, 
declanşate de pe acum. Nu se-nţeleg 
asupra împărțirii viitoarelor fiefuri. 
| Valentino Gonzaga e de acord cu 
punctul de vedere al husitului. Singura 
problemă va fi cucerirea Sucevii. Se va 
putea face prin lucrări genistice. Se 
pare că pămîntul din jur poate fi sfredelit uşor. Se vor practica tuneluri 
pînă la temelia zidurilor. Se vor mina zidurile şi totul nu rămîne decît o 
problemă de timp, deci de răbdare. Regele apreciază pozitiv poziția 
condotierului. La 2 noiembrie în Sighişoara se-ncarcă zece care husite cu 


TEO E T A 
P AEE E NE E S SD RU 


3 
d ———_——.— 


tîrnăcoape, hîrleţe şi răngi. La 10 noiembrie, Braşovul îşi primeşte regele 
cu politețe glacială. La 10 noiembrie seara, cu toate ordinele regale, ca 
nimeni să nu iasă din cetate vreme de o săptămînă, căpitanul porților de 
nord da drumul neguţătorului de ceară Ion Toamnă-lungă, cu cele patru 
care. lon Toamnă-lungă desprinde unul din caii de ham, îi pune o sa 
scoasă de sub fînul din codiîrla, încalecă şi, ocolind Prejmerul, apuca apa 
Negrului spre Breţcu, unde ajunge spre zori. La Breţcu îl aşteaptă 
umblătorii domneşti. 

Regele urca la Baraolt prin cețurile umede ale toamnei târzii. 

Codrii pasului Breţcu, în zale de-aramă, peisajul de toamnă 
multicolor şi sălbatic, cu zăpezile de vîrf scînteind în zilele senine, îi 
produc signorului Valentino Gonzaga cîteva păgîni remarcabile. Lăudă 
lumina reflectată de frunze şi culorile deosebit de suave ale peisajului. 
Totul se-ntîmplă ca-ntr-o istorisire eroică. Regele umanist străbate munții 
în lungi conciliabule despre pulberi, artilerie, arhitectură şi sculptură. 
Trupele secuilor, ale cetății Bistrița se alătură la Breţcu trupelor regale. 
Pasul Oituz se deschide spre Tara Moldovei.. 

La Poiana Sărată cel dintîi semn de nelinişte. 

Trecătoarea e închisă cu palisade de arbori, mărăcini şi pămînt. Cei 
dintii infanterişti trimişi s-o înlăture cad săgetați. Codrul pitoresc ascunde 
moartea. Se constată prin patrule că este vorba doar de localnici. Munca 
pentru înlăturarea palisadei tine pînă seara. Regele e nervos şi tăcut. La 
Hîrja, alte palisade. Mai bine-nchegate. Aparate cu. o tragere foarte 
precisă de arcaşi. 

De fapt se execută în perfectă ordine porunca voievodului. Fiecare 
sat de plăieşi ridică palisade, le apară cît e posibil, muierile, bătrînii, copiii 
şi vitele se trag pe vai ascunse, bărbaţii se alătura satului următor şi 
mereu în retragere vin în tîrg la Trotuş, unde intră sub steagurile 
căpitanului Artimon. 

Pentru rege, afacerea devine plicticoasă. La Oituz, Bogdăneşti şi 
Oneşti, ieşit din munte, regele ordona jaful. Ordinul n-are nici o 
acoperire. Nu se găseşte nimic de jefuit. Sfîrşitul lui noiembrie e rece, cu 
ninsori abundente. Regele ordona incendierea tirgului Trotuş, după ce 
trupele se odihnesc aici, o noapte. Patrulele raportează lipsa oştirii 
moldovene. Nimeni nu ştie în oştirea regelui legenda stejarului din 


ASNC LATE) N TEET ma 
UDS PANONE A RO O ~ RAe t DIS ZA 
ae SS Sep ale NE SSC CE DRESS ai SU 


T 


Borzeşti. Regele însuşi nu bănuie că frămîntă în copitele calului, o dată cu 
omătul afînat şi pudic, amintirile din copilărie ale voievodului Ştefan. 

Trece prin Bacău spre Roman, fără nici o împotrivire. Nemeşimea îl 
felicita, linguşitoare. Numai numele şi faima lui au făcut ca Ştefan să se 
ascundă în birlogul de cioban primitiv. Nemeşii se complac într-o 
amnezie utilă a memoriei. Au uitat toate intrigile pe care le-au țesut în 
jurul “parvenitului” lancu de Hunedoara, tatăl slăvitului rege Matei. Au 
uitat că i-au ucis fratele mişeleşte, pe vrednicul, inteligentul şi 
strălucitorul Ladislau, urzind în jurul lui firele acuzațiilor false. Au uitat 
că, imediat după moartea eroului la Zemun, s-au aliat ticălosului Czillei, 
acela care se lauda: 

— “Ego sum homo ille, qui hoc canile linguagium hac de terra 
estirpabo” — adică “eu sînt acela care voi stîrpi de pe pămînt aceasta 
seminţie de cîine”. 

Întîmplarea face ca vajnicul Czillei să cadă tăiat în bucăți de 
apărătorii lui Ladislau de Hunedoara, la Belgrad. Au uitat nobilii rîvnitori 
la țara Moldovei că au făcut corp comun cu Ujlaki, Banfy Pal, Jozsa, 
Holezner şi Pukander în vederea exterminării familiei “odiosului 
Huniade”; că au vrut să-l asasineze mişeleşte pe Mihail Sziligyi — acel 
Mihai Sălăjan — unchi al actualului rege şi că dacă acesta a scăpat, 
fugind, pe Ladislau Sălăjan l-au asasinat fără nici o remuşcare. 

Fericiți de aceasta generoasă amnezie, îşi dispută, seara, tara 
învăluită de omături. 

Regele ajunge la Roman în 29 noiembrie. Se organizează jaful 
tirgului, al împrejurimilor, odihna trupelor şi marşul asupra Sucevii. Spre 
miezul nopții de 30 noiembrie începe să ningă spornic, cu fulgi mari, 
liniştiți. 


3 


Tot în acel miez de noapte — 30 noiembrie. Signorul Valentino 
Gonzaga, foarte lucid în beţia crîncenă în care a căzut de la lăsarea scrii, îi 
spune generalului Banfi că atît el, generalul, cît şi regele nu sînt buni 
psihologi. Discuția are loc în beciurile pîrgarului Nicodim Cîrlig al 
Trotuşului, mari de să-ntorci carul, zidite-n piatră, adăpostind butii 


TNP de O me ma ie rT 


Peace ÎN TANAAN ONTA Moore a St re 
NDS EAN RG T SERA AE KE | 
ý - L = i 5 4 55 AL 


uriaşe. Gărzile zac doborite de beţie Stegarul Szakics Janos a băut 
douăsprezece coifuri cu vin alb de Odobeşti. Doarme pe scările beciului 
cu sabia între genunchi. Cuirasa scîrțiie şi zăngăne la fiecare oftat. Se aude 
sîsîitul sprinten al vinului, curgînd vesel din butoaiele găurite cu focuri 
de pistol. Miroase puternic, înnebunitor. Signorul Valentino Gonzaga 
ciocane cuirasa generalului cu garda spadei. 

— Eşti un general stupid, ca toți generalii signor mio! Confunzi 
aparenta, cu ceea ce nu este în fond acest principe... la dracu! Oricum ar 
fi, ţara asta este adevărata patrie a vinurilor. 

— Trăiască regele! Mormăie generalul. 

— E singurul gînd pe care poţi să-l articulezi, amice. Haide. Culcă-te. 
Efortul ăsta al vorbirii te epuizează. Per Bacco! Sînt tot atît de beat ca tine, 
generale, dar de zece ori mai lucid. Şi poate mai deştept... Un felinar îşi 
leagănă lumina galbenă peste butiile uriaşe, peste vinul care-ncepe să 
scalde botforii soldaților, peste fețele devastate ale celor doi preopinenți. 
Strigăte. O împuşcătură. Tropote Signor Valentino Gonzaga scoate un 
Sapristi gutural. lese în gura beciului, fără coif, ciufulit, cu spada scoasă, 
cu gulerul cămăşii boțit peste cuirasă fină, de Florenţa. Făclii. Oşteni 
gălăgioşi. Ninsoare rece pe obraz, pe frunte şi-n lumina fumegoasa a 
făcliilor, între lănci şi halebarde, între mutrele vulgare ale soldaților, o 
femeie superbă, înaltă, cu un păr aproape galben, speriată, cu mantia 
sfîşiată. Lîngă ea un cavaler bătrîn, însîngerat, fară spadă. 

— Madona! Bîlbîie signorul Valentino Gonzaga. Am halucinații. Pe 
legea mea, sînt beat mort. 

Îşi face loc, împărțind pumni şi laturi de spadă. Cu o reverență 
chinuită se prezintă panici Maia Krzeszowska şi cu alta, demnă, panului 
Boleslav Krzeszowsky, tatăl acelei arătări divine. Întilnirea din noaptea 
de 30 noiembrie va schimba radical viața rafinatului signor Valentino 
Gonzaga, care va trece de la studiul pulberilor, traiectoriilor şi artelor 
plastice la alcătuirea sonetelor de dragoste. Pan Boleslav venise cu fiica 
lui să-şi vadă o rudă îndepărtată, rămasă la Roman, cu cel puţin douăzeci 
de ani în urmă... 

. Tot în miezul acela de noapte, unul din ostenii care-nsoţiseră 
prizonierii îi ajută generalului Banfi să-şi găsească echilibrul, scoțîndu-l 
afară din beciul cu pricina. Şopteşte ceva oamenilor săi, apoi se-ntoarce în 


Tia 


NES pala pe Za ci Sai pa NSAN, 
Da EEO ENE S SOES 


ID G — 


e - PS 


cantonament unde organizează un fel de du-te vino, între gura beciului şi 
capătul uliței Măcelarilor. Ostenii aliniați pe două rînduri îşi trimit 
coifurile din mînă-n mînă pe unul din rînduri, primindu-le pline pe 
celălalt rînd. Tot acest ingenios soldat se retrage din competiţie şi cu o 
cunoaştere a locurilor suspecta, coboară în zăvoiul apei Moldovei, unde 
se-ndreaptă cu multă precizie spre trunchiul străvechi al unei salcii. Paşii 
se-nfundă moi şi tăcuți în omătul pufos. De după trunchiul salciei iese 
jupînul lon Toamnă-lungă care are o discuţie scurtă cu acest oştean 
necunoscut. 

A doua zi seară, deci la 1 decembrie, voievodul Ştefan afla că 
probabil regele Matei va urca la Suceava, pe apa Moldovei. Ostenii 
regelui se dedau la beţii şi petreceri. Paza cantonamentului slăbeşte de- 
ndată ce generalii şi regele se duc la culcare. Ostenii horăie liniștiți. Se 
aud zvonuri... Voievodul de la Moldova şi-a-ncărcat avuţiile în sănii, dînd 
dosul spre Lehia. Alţii spun c-a fugit la cumnaţii lui de la Kiev. Oastea 
țării n-a răspuns la chemare. Toată suflarea îl aşteaptă pe Petru Aron. 

— Încotro au pornit străjile, Toamnă-Lunga? 

— Spre Baia, măria-ta. 

— Atunci fă-ți la Baia meşteşugurile dacă eşti încredințat, îmi dai de 
ştire cînd s-apropie regele. Du-te fără să dai geana pe geană. Slujeşte-mă 
cum îmi place mie, loamnă-lungă, să-ți fie viața precum numele. 

În odaia măriei sale arde un sfeşnic cu şapte crengi de fier lucrat 
măiestru de saşii bistrițeni. Un scrin uriaş, pe jos blăni de urs, un divan cu 
saltele tari, acoperit cu scoarțe. Un tetrapod şi pe tetrapod o carte groasă, 
deschisa la jumătate. În vatra cît un perete, ard mocnit buşteni de stejar. 
Măria-sa sta într-un jilt. Îşi ține piciorul rănit, înspre foc. E legat la gleznă, 
pînă sub genunchi, cu o fişie albă din pînză de în. Uşa se deschide şi-n 
întunericul de dincolo, Ion Toamnă-lungă, căpitan de plăieşi, ghiceşte 
umbra vătafului de copii. 

„. Căldura domoală a focului îl pătrunde insinuant. 

Stă de zece ani în scaunul Moldovei, moştenire dreaptă de la moşul 
sau Alexandru cel Bun. N-a mai stat nici un domn atîţia ani. Fraţii şi-au 
ucis frații pentru, tron. Profitorii au fost imunitarii. Jepeş a rezolvat 
conflictul cu sabia. l-a descăpăținat pe cei care-l puteau vinde, fără să 
poată descăpățina însăşi vînzarea. Cheia nu stă în uciderea cîtorva 


LDS DCI e s Za <a DS 5 Sea ul! AS ZA 
i ESEU SCENE Aaa a SA 


a e 


bărboşi haini. Cheia stă într-o nouă dispoziţie a stărilor în jurul scaunului, 
în aşa fel încît imunitarii să fie scoşi spre marginea vieții politice. Şi de 
zece ani nu face decît asta. De zece ani nu lucrează decît în acest sens al 
istoriei. Încet. Cu o chibzuinţă şi răbdare de furnică. Lucrurile s-au 
reorganizat după dorinţa lui. Dar mai ales după dorinţa lor însele, după 
legi pe care el nu le cunoaşte, dar le simte. Solilocviul lui Ştefan din 
noaptea aceea atinge, vag, prezenta regelui Matei în țară. Îl urmăreşte pas 
cu pas, fără să se mişte din Suceava. Îi urmăreşte reacțiile, atitudinile, 
măsurile, oştirea, modul de a se mişca. Vede totul cu ochiul lucid al 
destinului şi este perfect conştient că destinul regelui Matei, aici, în 
Moldova, se numeşte Ştefan. Îi acordă spațiu şi timp şi viața, cu 
certitudinea că oricînd poate dispune de toate trei, după dorinţă. Regele 
Matei îi dă toată țara pe mînă. Toate stările bat la porțile Sucevei. De 
dimineață pînă seară vin la goană săniile boierilor de pe Siret şi Moldova, 
de pe Trotuş şi Bistriţa. 

— Miluieşte-ne, măria-ta ! 

— Scapă-ne, doamne. 

— Îndură-te de noi. 

— Mie mi-a ars casele şi curțiile şi mi-a jăcuit vitele, măria-ta. 

— Şi mie, Doamne! 

— Şi mie! 

Vin răzăşi bătrîni şi-i cad la picioare. 

— Riga sparge tara, măria-ta. Vin tîrgoveți şi neguţători. 

— Au pus foc tirgului Trotuşului. 

— Agonisita noastră de-o viață, Măria-ta. 

Există în ei ca un liman. Stările Moldovei, toată Ţara Moldovei e-n el, 
cu toate suferințele pe care i le prilejuieşte riga. lar suferințele acestea 
creează mii de legături subtile între el şi poporul cel mult. Între el şi 
destinul Moldovei. E tîrziu. Din butucii de stejar n-a mai rămas decît un 
morman pîlpîitor de jar. Conştiinţa limpede a interferenţei lui cu destinul 
Moldovei îi creează o gravitate solemnă, îndeosebi cînd e singur. Atunci 
dispare violenta, care se naşte dincolo de puterea lui de stăpînire, stîrnita 
de prostie, rea-voinţă sau duşmănie. Singur cu el însuşi, cu vremea şi 
nesfîrşitele întortocheli ale politicii care leagă Bachcisaraiul de Istanbul, 
Istanbulul de Roma şi Veneţia, pe toate de Buda şi cetatea Dîmboviţei; iar 


N ISCAT A ur a 734 ora a St re 
E ste ARAE ea) i KYA A GR D TAN, 


AL ZA, 


premen 
lg" has 
UES 
Win 

` 4 
+. 

A yf 


grr ENIN TINET DA 
NN PEAN SE RA ese pi III Sa ad 
A P y 


e pn e 
e 3 A Za N CE Ey AY 

L AA CAII» “Pipe 5 
N r ia CAVE ON ay Et Sur, Pi Vi A JEAN am. 


IP — — a 


pe acestea de leşi şi nemți; are sentimentul acut al responsabilității lui în 
evenimente, fapt care-i conferă o duritate de diamant. 

Regele Matei mulţumeşte Romanului pentru ospitalitate, după 
moda vremii. Îi dă foc. Urcă spre Suceava, prudent, în etape scurte de 
13—14 kilometri. Răsfățata vale a Moldovei, cu satele dese aşezate în 
lărgămînt, sub buza dealurilor cu pometuri, nu-i aduce aminte nici de 
Dragoş vodă, descălecătorul, nici de legendă veche a bourului şi-a cățelei 
Molda. Patrulele călări şi detaşamentul trimis la Cetatea Neamţului sînt 
decimate dincolo de Groşi, pe apa Neamţului. Omăturile diamantine, 
liniştea vătoasă, satele pustii cu ogrăzile goale îi creează o stare de 
enervare permanenta. Patrulele dau rapoarte stupide. Oastea Moldovei 
nu există. În schimb, detaşamentul trimes la Neamţ e decimat. Patrulele 
de vîrf dispar unele după altele, măcinate de un Moloch nevăzut. 

În detaşamentele de cuirasieri călări se răspîndeşte ştirea ca la Baia, 
tîrg pe această vale, există pivnițele voievodului, asortate cu cele mai 
straşnice vinuri ale țării. Zvonul creşte, spre amiază zilei de 10 decembrie, 
la proporţiile fantasticului. Beciurile acestea sînt săpate sub un deal. 
Alcătuind un labirint de butii. De aici vin neguţătorii străini să cumpere 
vinul podgoriilor domneşti. Zelul cuirasierilor regali creşte în proporție 
geometrică cu viteza marşului. 

Cu toate că poate atrage asupra sa incertitudinea regelui, signorul 
Valentino Gonzaga, ras proaspăt, pomădat şi strălucitor, călăreşte în 
dreapta saniei din care-i zîmbeşte îmbietor pania Maia Krzeszowska. E 
limpede că signorul blazat, erou al unor amoruri celebre în cîteva cetăți 
italice, unde diverşi încornorați au plătit spadasini renumiți să le spele 
onoarea în sînge, obişnuit cu nestatornicia şi focoasa dragoste a brunelor 
sale compatriote, e pe cale să devină robul frumuseţii blonde, căreia îi 
cînta în sonete, cîte trei pe seara, carnația de ivoriu, nurii şi ochii... 

La 12 decembrie, toți razasii din părțile călcate de regele Matei, arşi 
de setea răzbunării, curtenii şi boierii sînt sub steaguri, la Suceava. O dată 
cu negurile nopții, Ştefan iese din cetate şi intră în tabără. E sîmbătă seara, 
bat clopotele pentru vecernie şi din norii lăsaţi jos, peste donjonul central, 
începe să ningă mărunt. Călăuzii, plăieşi din munții Bistriţei şi vînători 
domneşti de la Borca, de la Pipirig, de la Neagra Sarului, Ostra şi Văleni, 
ca şi cei de sub muntele Bivolul, se-mpart pe steagurile de răzeşime şi 


FA 


Să AU G; NI ANEA >> 


y 


————— e -u a a O 


CAZ Sp N ia m 

DUNE TAIN NSE A ARN DS 
R ziS > 9 RG: T 

DZ SED Doza E SV DA 


ID Pe — a n = 


călărime. Cu două ceasuri înainte de miezul nopții oştirea se mişca, nu 
spre Bosîncea şi Folticeni, cum era de aşteptat, ci pe şleahul priporos care 
duce la Băişesti. 

În zori trece Moldova şi Somuzul, intră-n Malini şi de aici intră în 
codrii înzăpeziți, pe firul de vale care urcă la Văleni. Pădurari de-ai 
locului ţin poteci de bouri şi mistreți spre miazăzi, vreme de trei ceasuri. 
Într-o huluitura de codru, un largamînt şi-o poiana, se face popasul în cea 
mai deplină ordine. Caii mănîncă din traistele agățate pe după urechi. 
Ostenii îmbuca slănină, ouă fierte, brînză şi ceapă. Masa voievodului şi a 
curții nu e mai bogată. Nu se face foc. Se vorbeşte puţin. Iscoadele învelite 
în sarici albe coboară spre tîrg, la Baia. Ziua de duminică trece greu. 
Stejarii cei groşi scîrțiie. Omătul cade de pe crengi, cu sunet pufos. 
Crengile eliberate se ciocnesc. Veveriţele ies din scorburi. Li se văd ochii 
şi vîrful urechilor. E atîta linişte în codru, încît s-aude umbletul turmelor 
de mistreți, prin hățişuri... Străjerii de la marginea taberei dinspre munte 
sînt martorii unei scene rare. Tropot răzbit. Zgomot ca de crengi 
lovite.Gîfiit greu, opintit. lau sulițele la mîna. Dinspre munte coboară în 
salturi ameţite, abia răzbind prin omătul înalt, un cerb. E voinic şi cu 
moartea-n ochi. Din nări îi ies trimbe de aburi. Aleargă cu capul dat pe 
spate. Cu botul căscat. Din urmă îl ajung trei lupi mari. E liniste-n codru, 
atîta, încît starostele de vînători domneşti, de sub cetate, Nechifor 
Caliman, aude cum bate inima corbului. Isprăvile acestui staroste 
“moşneag uscat şi dîrz cu mustățile răsucite din frînghii şi noduri şi cu 
semn la căciula”, cum îl descrie Sadoveanu, sînt binecunoscute, fiind 
scrise de mîna domniei sale în cartea numită “Fraţii Jderi”, după cum 
binecunoscuți sînt aceşti codri, apa Moldovei şi alte întîmplării mai tîrzii, 
scrise în altă carte a faimei Moldovei ce se cheamă “Şoimii”. Dealtfel 
părinţii celor din “Soimii” aflători la Davideni, nu departe de Baia, ca şi 
comisul Manole Păr Negru cu feciorii şi cimotiile sale, se aflau în tabăra 
voievodului, unde-i aduseseră ştiri despre starea hergheliilor şi a 
nutrețului. | 

Întimplarea starostelui Nechifor Caliman s-a aflat printr-un nepot al 
său mai gureş, joi de dimineaţă, la un han din Malini, de unde s-a 
răspîndit la toate plaiurile locuite de acei vrednici vînători domneşti. 
Starostele îşi înstrunează arcul. Şuierul săgeții şi urletul lupului străpuns 


SE 


Y 


Da eta 


nu tulbura goana celorlalți lupi. Gonesc prin nea în salturi lungi, cu balele 
curgîndu-le, cu ochii roşii. Se văd muşchii jucînd sub blana cerbului. 
Picioarele fac un efort suprem. Crengile subarboretului îi frînează goana. 
O groapă în zăpadă. Cerbul cade pe-o parte. Se ridică în genunchi, cu un 
geamăt aproape uman. Lupii sînt la zece paşi. Atunci iese starostele 
Nechifor Caliman cu sulița. O dată cu el, alți patru vînători. Lupoaica din 
fruntea haiticului cade străpunsă de sulițe. Ceilalți doi lupi fac cale- 
ntoarsă. Cerbul îşi revine greu. Starostele Nechifor Caliman ştie să-i 
vorbească pe limba lui. Îl freacă între coarne. Peste găvanele ochilor. 
Scoate un drob de sare din traistă. Cerbul îl linge cu lăcomie nestăvilită. 

— Aista-i cerb din văile Budacului, spune starostele şi ceilalți îl 
aprobă grav... Starostele nu poate fi contrazis. Are semnele lui. Cunoaşte 
toate glasurile pădurii. Veveriţele coboară de unde-or fi, îi sar pe umăr și- 
i mănîncă din palmă. Cînd da glas cu cornul de bour, ies din salasuri 
toate căprioarele codrului. E. ştiut. Aşa că acuma se duce să-nchine cerbul 
mariei-sale. 

Amurgul  însîngera  omaturile... Norii trec jos, spre vîrful 
Crintiesului. Printre ei se vede cerul de iarnă, albastru. 


4 


Iscoadele aduc ştiri din ceas în ceas. Mateias crai a intrat în Baia, luni 
14 decembrie, pe la amiaz. Capul coloanei s-a oprit în tîrg. Coada trupelor 
e la Oniceni. Sub seara, toată armia craiului are să fie la Baia. Ştefan ştie c- 
are să fie aşa. În coliba de pădurar e frig. Piciorul îl sicîie. Niciodată pînă 
acum, regele nu şi-a împărțit forțele. Din raportul iscoadelor, vreme de-o 
lună, ştie că regele Matei are 40 000 de osteni căliți. Sub steagurile lui a 
strîns 10 000 de răzeşi şi curteni, oastea mică. 

Luni 14 decembrie două ceasuri după-amiaza, cînd încep să se 
lungească umbrele copacilor, se strînge tabăra. Săniile, caii, bagajele, 
scuturile şi lăncile rămîn în tabără. Călărimea pedestruită, înarmată 
numai cu sabia şi jungherul, se alătura infanteriei răzăşeşti, ghiogarilor şi 
celor cu săcurile. Se mărşăluieşte spre Baia numai prin codri. Umbrele 
fumegoase ale serii încep să urce dese, din valea Şomuzului. 

Cu un ceas înainte de amurg, o patrulă de lăncieri regali din 


ED e Aa AEZ (E pa 


ID G — 


ce ÎL y | y EN 
DSi e 


; 
f 

= ZU: 
DD. 


Pe — 


flancgarda cade într-o ambuscadă aşezată în preajma satului Tîrzia. Unul 
din lăncieri, care constituie o “limba” prețioasă, este adus în tabăra din 
codru, de unde hotnogii îndreaptă escorta pe urmele voievodului. La 11 
noaptea, Ştefan ştie că în tîrg a început cheful. Că populația, în majoritate 
catolică, a ieşit cu pîine şi sare înaintea regelui. Că s-a oficiat un Te-Deum 
— ca regele a avut o conversaţie aprinsă cu Jan Ziskra de Brandis, care i-a 
pretins să-nconjoare tîrgul cu carele, să sape şanţuri şi să aşeze artileria în 
poziţie, la cele două extremități ale drumului care intră şi iese din oraş, 
paralel cu apa Moldovei. Cînd clopotele bisericilor din Baia bat miezul 
nopții, oastea Moldovei executa încercuirea tirgului prin lunca troienită, 
prin livezi, pe sub poala codrilor. Iscoadele învelite în tohoarcele lor albe 
s-au tîrît prin omăt. Pînă sub nasul străjilor. Dacă ungurii au blocat cu 
carele şi artileria capetele ulițelor dinspre codru, al şleahului mare şi al 
hudițelor mai mărunte, capetele potecilor care coboară la apa Moldovei 
prin livezi sînt aproape nepăzite. Ştefan ordona răzăşimii să se apropie 
tîrîş de aceste poteci. Ascultă înfiorat strigătele caraulelor de lăncieri 
pedestri. Vestesc că totul e bine în tîrg. Linişte şi pace. Ascultă clopotele. 
Asociază dangătele lor liniştii false a acestei nopți. E perfect conştient de 
forța lui. De complicitatea naturii, de tăcerea înțelegătoare a codrilor, de 
bucuria ascunsă a luncii, dar mai ales de veselia abia ascunsă a apei 
Moldovei. Cîntă sub platoşa de gheaţă, molcom. Scapătă la praguri, 
slobodă, gîlgiie şi se răsfăța, acoperind cu rîsul undelor mişcările furişe 
ale pedestrimilor. În cerul verzui, luna de crai nou. desenează firav 
umbrele nucilor. Fiecare clipă are o infinitate de valori. Ştefan, călare, îşi 
împinge calul sub coroana unui gorun străvechi, crescut în buza malului 
deasupra Şomuzului. În tîrg ard focuri mari, la răspîntii. Caii cuirasierilor 
nechează. Luminile caselor s-au stins. Clipesc în întunericul alb de 
decembrie, punctînd luminos răbufnetul de strigate, urale şi cîntece, 
izbucnit de la pivnițele pe care le ştie îmbelşugate... 

Cercetează aşezarea constelațiilor. 

Carul mare sta cu capătul oiştii înfipt în zărea Folticenilor. Hercules 
abia ridică la sud, deasupra orizontului, trei stele licăritoare. Însăşi 
Casiopeea sta să se piardă departe, deasupra Rarăului. 

— Hoara! 

— Porunca, măria-ta! 


== r-e pp ` 


(e 


a a m = 


Gîndeşte fulgerător că a venit clipa să desferece destinul. Vrea să dea 
ordin de atac... Ba! Ceva se-ntîmpla acolo jos pe ulițele tîrgului, în curți și- 
n conştiințele năvălitorilor. Se pleacă-n sa mistuind noaptea cu privirea... 

Baia acelor vremuri are 6 000 de locuitori, săcui şi saşi şi leşi, 
amestecătură. Pe calea Baiseştilor, la Gura Humorului. Cîmpulungul 
Moldovenesc, Vatra Dornei, sta în legături comerciale cu Bistriţa, Cehia, 
şi Ungaria. Prin Suceava — pînă la Folticeni o o palmă de loc — se leagă 
cu Haliciul, cu tîrgurile mari de la Liov; iar prin Botoşani, cu şleahul 
tătărăsc şi Kievul. Toate astea le spune şoltuzul Kirily Sandor majestății 
sale regelui, poftindu-l la masa aşternută într-o sufragerie vastă, mobilată 
cu o masa enormă din stejar lustruit, patronata de douăsprezece jilțuri, 
probabil ale pîrgarilor, simple, tot din stejar lustruit. Jilțul regelui e 
acoperit cu perne, paturi săseşti din lina mițoasă. Şoltuzul îşi stăpîneşte 
cu greu emoția, amestecată cu o fala atît de evidentă, încît signorul 
Valentino Gonzaga constată nu numai că şoltuzului i s-au înțepoşat 
mustățile, transformîndu-se în doi colți uriaşi ca de mistreți, dar că, în 
curînd, brîul de piele o să cedeze şi şoltuzul are să pleznească pe loc. 
Şambelanul, inteligent, recurge la o pompă austeră, de război, care-l 
doboară pe şoltuz şi-i înțepeneşte pe pîrgarii aliniaţi lîngă unul din pereți. 
Halebardieri În cuirase, cu coifurile pe cap, păzesc uşile. Înţepeniţi, fără 
măcar să clipească. Pajii fac serviciul de sufragii, cu grandoare şi mişcări 
hieratice, împrumutînd claponilor fripți, purceilor rumeniți în coaja lor şi 
celorlalte orătanii banale, un aer, regesc, demn, niciodată bănuit. Chiar 
dacă şoltuzul îşi face nişte socoteli meschine, care-i brobonesc chelia, 
gîndind că ospățul asta regal l-ar fi îndestulat pe el şi casa lui vreme de 
cel puţin jumătate de an, aerul festiv al purceilor fripți, purtați în cadență 
solemnă a paşilor, îl consolează, făcîndu-l să se gîndească la măririle lui 
viitoare, cînd se va bucura de mila, dărnicia şi salveconductele regale. 
Signorul Valentino Gonzaga trăieşte clipe de gelozie sălbatică. Regele se 
arată prea curtenitor cu pania Maia Krzeszowska şi care panie pe 
pămîntul acesta ar putea rămîne indiferentă la atențiile unui rege? 
Găseşte potrivit să creeze o diversiune, întrebîndu-l pe generalul Banfi ce 
crede despre slaba organizare a siguranței taberei, la câre răspunde 
înfumurat baronul Czillei Ladislau: 

— Cea mai teribilă siguranță a taberei, signor mio, o constituie 


ea OPINE NI DP a DA 
EDS I CUI Pta a AARTEN pu 

n Mo * > > <” d - t> -} 5 Fa a < 
1527 NAT, A i f RO E AE ACEN. E X AYJ 
Nm 4 EON a 5 kon = 


În mt ai A n Al A 


premen 
lg" has 
UES 
AEn 

` 4 
+. 

> y? 


act OPT a 

SI: SA Cta cea AKR PS 
D: D a cf p 
N AO Sti ay E ES A R 


IP — — a 


numele regelui nostru. 

Pania Maia Krzeszowka surîde cu toată dantura ci strălucitoare, 
regele schițează un zîmbet afectat, intra lăutarii sculați cu coada sulițelor 
din aşternuturi, săcui care ştiu ce-nseamnă viorile şi regele ridică cupa de 
aur, plina cu cea mai veritabilă grasa de Cotnari. 

În clipa aceea se aud ordine, pasi sonori pe lespezile coridorului şi-şi 
face apariția căpitanul Jan Ziskra de Brandis, trăgînd după sine un bărbat 
cu dolama ruptă la umăr, însîngerat. Face reverență de rigoare. Spune: 

— Majestatea voastră să-mi ierte îndrăzneala, înainte de a bea, rog 
pe majestatea voastră să-l asculte pe acest om. 

Regele preda cupa paharnicului sau, cu aer de părinte înțelegător. 
Ziskra este un oştean admirabil, dar nespus de plictisitor cu miile lui de 
precauțiuni inutile. Omul se numeşte Tamovics Gyula, probabil e un 
înfocat adept al lui Bachus, are-n el şi ceva de cretin, o privire fricoasă, 
stupidă; însă spune lucruri notabile. A fugit azi dimineaţă din beciurile 
şoltuzului de la Malini, ieri a lucrat la un zaplaz, îl ţine şoltuzul la beci 
pentru nişte nedreptăți şi a văzut trecînd prin Malini oastea voievodului 
Ştefan. L-a văzut chiar pe voievod, că-l cunoaşte de cînd a fost la hram, la 
monastirea Neamţ. Poate să spună cum era îmbrăcat, dacă majestatea sa 
doreşte... Tamovics Gyula, tăbăcar din Baia, în genunchi, se uită la 
serenisimul rege ca la o arătare dumnezeiască. Confesorul regelui, dornic 
să-nceapă friptura de clapon umplut cu stafide şi nuci, face semn gărzilor. 
Tot la semnul lui, contele Palfi, care se ocupă cu administraţia curții pe 
timpul campaniei, îi dă celui prosternat o pungă de mătase cu cinci zloți 
de aur. Omul este scos afară. Jan Ziskra de Brandis cere ordinul regelui. 
Regele spune că probabil voievodul a fugit să se ascundă în muntii lui 
sălbatici; dar cum vrea ca toată lumea să petreacă bine dispusă,. 
Subliniază “toată lumea” şi nemeşii zîmbesc ironic privindu-l pe 
imperturbabilul căpitan husit, îi dă mîna liberă căpitanului, să organizeze 
siguranţa taberei aşa cum doreşte. E tîrziu şi acum să nu mai ascultăm 
decît glasul plăcut al viorilor, al paniei Maia, al virtuţilor noastre 
ostăşeşti. 

„Jan Ziskra de Brandis ordona să se sune adunarea steagului de 
lăncieri de gardă şi a celui de pedestraşi cuirasați. Este greşeala pe care-o 
va regreta profund. Sunetele alarmate ale trimbitelor ajung metalice şi 


P "y `S G de 
pen n aan 


clare sub gorunul unde Ştefan este gata să ordone atacul. Hotnogul Vătui 
îi traduce semnalul. Voievodul da curs clipelor, în ritmul lor obişnuit. 
Atacul este oprit. Noaptea se pleacă spre zori, ca toate nopțile de 
decembrie. 

Jan Ziskra de Brandis întîmpina energic protestele lăncierilor scoşi 
din pivnițele arhigarnisite ale tirgului, adunaţi de pe lîngă tîrgovețele 
bucuroase de schimbarea decorului. Încîntate do curtoazia cazonă, 
agresivă a soldaţilor, care, abil, le-au blocat soții în casă, ele rămînînd să 
arate ofițerilor drumul spre beciuri. 

Bun cunoscător al trupelor, Jan Ziskra organizează schimburi de 
alarmă scurte, prin rotație, astfel ca toată lumea să se bucure din plin de 
binefacerile acestui popas îmbelşugat. Lăncierii călări stau cu caii la mîna 
pe ulițe. În piaţa mare a tîrgului aşază trei steaguri de infanterişti 
cuirasați. în curțile şoltuzului. Un schimb întreg al gărzii regale, 200 de 
lăncieri uriaşi, cărora le ordona să fie atenţi la comanda generalului Banfi. 
Încălecă, verifica gărzile exterioare, pichetele de paza de la capetele 
ulițelor, se-ntoarce şi abia atunci îşi permite să ia parte la festinul 
organizat de şoltuz. Căldura sufrageriei, conversaţia mesenilor, bucățele 
gustoase, lăutele şi oboseala îl transpun în starea de euforie atentă, pe 
care n-o cunosc decît ostenii încercați. Aude perfect zgomotele metalice 
ale gărzilor, ca şi rîsul din, ce în ce mai vesel al panici Maia Krzeszowska. 

În pivnițele, curţile, hanurile şi casele tirgului, buna primire se 
transforma în orgie. Soldaţii nu se pot stăpîni să nu dea cep butoaielor. 
Ulcelele de lut sînt sfărîmate. Se trece la băutul din coif, singura măsură 
demnă de-un adevărat lăncier. Se-mparte Moldova în felii. Se frig în 
suliță ostenii moldoveni. Se ştie precis căruia din cei de față i-a promis 
regele o moşie cu cinci, cu zece, cu cincisprezece sate. Se fac înnobilări. Se 
demonstrează tîrgoveților beți ce-nseamnă o adevărată lovitură de spadă. 
Aceea care despica inamicul pe lung, astfel încât se vede cum bate inima şi 
cele două jumătăți mai fac singure cîțiva paşi înainte. 

Tabloul are ceva din chermesele lui Joost Cornelisz Drooch — Sloot. 

Clopotele preacatolice bat două ceasuri după miezul nopții. Stelele 
clipesc a ger. Se strîng cețurile subțiri, ale nopții. Hornurile fumega cu 
miros de lemne arse. Voievodul Ştefan îşi leapădă pelerina căptuşită cu 
blană de rîs. | 


y 


A IRU $ A 
b3 
| 


aa > i 
- A > > e) Pe n i - 
MEN A E Cod 
VN EDE AN E 


Swe ENN SK VANZARI 
Ng. PA RENA 3 IPEE) OE ake 
EHAE ER D EN D NN AA A AA 


IP — — a 


ta pă 


INNI S ONEK ED DZ) 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


— Hoara ! 

— Porunca, măria-ta! 

— Începetți! 

Un singur lucru nu ştie voievodul, în clipa cînd declanşează una din 
luptele cele mai exemplare ale evului de mijloc. Ca ticăloasa stirpe 
boierească, geloasă de înțelepciunea şi puterea lui, înspăimîntată de 
rădăcinile pe care şi le-nfipsese în istoria Moldovei, lucrase cu mare taină, 
vînzîndu-l regelui Matei. Poate asta este explicația siguranței de sine a 
regelui. Solia boierească strecurată în tîrg la Roman l-a asigurat că-l 
primeşte bucuroasă pe Berindei, ori pe Petru Aron; dacă măria-sa riga va 
scăpa tara de acest pui de şarpe viclean şi lotru. 

Ştefan îl ține în tabăra pe cumnatul său, vornicul Isaia, cu o mie de 
sulițe alese, în ipoteza că ungurii vor sparge încercuirea. Răzeşii trec 
printre străji, tîrîndu-se prin nea. Ajung la capitele de fîn, la frunzare, la 
grajdurile de lemn. Împînzesc marginile tîrgului şi atunci cînd clopotele 
bat trei ceasuri după miezul nopții, scapără amnarele. Focul pus la 
rădăcina capițelor, sub streaşini, îndesat printre căpriorii uscați ai 
afumătorilor, izbucneşte în vîlvătăi o dată cu strigătele de luptă ale 
răzăşimii pornite la atac. Pichetele de pază sînt răsturnate într-o clipă. 
Sînt dezarmați sau ucişi cu topoarele artileriştii de serviciu. Tîrîndu-se 
şerpeşte, moldovenii din vîrful antenelor trimise de voievod ucid cu 
jungherul gărzile de la şoproanele unde dorm de-a valma cavalerişti şi 
pedestraşi, într-un miros acru de beţie şi trupuri bărbăteşti. Se pune foc 
aşternuturilor de paie. Oastea regală se trezeşte într-o mare de flăcări 
ridicate sîngerii în cerul sticlos. Casele din bîrne ard cu trosnituri, în jerbe 
de scîntei şi-n urletele celor surprinşi. Atacul umbrelor se transformă în 
masacru. Răzăşimea obijduita de năvălitori, silita s-apuce calea băjeniei în 
toiul iernii, se răzbuna cumplit. Topoarele, furcile şi coasele lucrează 
sistematic. Nu mai e vorba de nici o regrupare a forțelor. Armata se 
debandează rapid. Înnebuniţi de spaimă, fugăriți prin beciuri, pe ulițele 
iluminate sinistru, ostenii unguri fug prin livezi, în pilcuri dese. E un 
viarmăt omenesc plin de convulsii, un ramat dement, în care panica 
acționează fulgerător. Spectacolul văzut de Ştefan e zguduitor. Incendiul 
generalizat în tot tîrgul învîlvorează cerul de sticlă. Arcaşii ascunşi în 
zona de întuneric a livezilor ţintesc calmi în siluetele fugarilor, proiectate 


SCUZE DE SUCUL a K 


ID G — 


pe zăpada tumefiată, amestecată cu sînge. Fugarii devorați de speranțe, 
cu liziera salvatoare a codrului la cîțiva paşi, cad străpunşi de săgețile 
necruțătoare. 

O singură zonă păstrează un calm aparent. 

Piaţa centrală, unde infanteria cuirasată şi lăncierii din gardă, 
încălecaţi, aşteaptă ordinele. Generalul Banfi e lîngă rege, cu spada în 
mînă. Signorul Valentino Gonzaga o protejează pe pania Maia 
Krzeszowka. Jan Ziskra de Brandis, înjurînd milităreşte prostia legală, 
trece în fruntea lăncierilor gata de şarjă. Ştefan vede linia masivă a 
cuiraselor, pe care joacă lumina incendiilor. 

Ordonă o tragere rapidă de arcaşi, combinată cu asaltul pedestrimei. 
Pînă cînd se regrupează arcaşii, Jan Ziskra porneşte şarja care-l va mîntui 
pe el şi pe rege. Abia se lansează la trap lăncierii, ca moldovenii năvălesc 
asupra lor de pe toate 
ulițele. Şarja se 
transformă într-o luptă 
corp la corp. Regele , 
Matei îşi vede garda Å% 
rărita. Trece el însuşi la Ș 
asalt. Generalul Banfi îl 
acoperă cu trupul. 
Săgeţile şuieră, venind AS (57; = X 
A EDANE A CAE E E 

„loviți nechează dureros. Vlăjganii gărzii străpunşi în gîtlejuri horcăie a 
moarte. Cade voievodul Ardealului, Ion Doroczi, răpus de secure. Regele 
e străfulgerat de o durere ascuţită care-i paralizează dreapta. O săgeată 
ricoşata din cuirasa i-a străpuns umărul drept. Se clătină în şa. Jan Ziskra 
răstoarnă garda lăsată în capătul hudiţei care coboară spre lunca 
Moldovei. Lăncierii trec la galop peste cadavrele spîrcuite ale camarazilor 
lor. Tragerea arcaşilor devine mai densă. Cad alți nobili din garda regelui. 
A doua săgeată străpunge apărătoarele de metal de pe şoldul regelui. A 
treia izbeşte alături de cea dintîi. Cultul, strălucitul umanist Matei Corvin 
să prăbuşeşte din şa. În iureşul şarjei, aşezat pe o lectică legată între doi 
cai, regele este scos din Baia în flăcări, prin devotamentul splendid al 
lăncierilor săi... în şaua signorului Valentino Gonzaga, pania Maia 


za 
LA OEN EVIAN: EEAS f 


a = as 


"u 
i r 
A 

4 


Krzeszowska, leşinată, nu mai vede ororile înfrîngerii, nici negura 
salvatoare lăsată groasă peste lunca rîului. 

Curierul repezit de Ştefan în tabăra transmite vornicului Isaia să 
călărească la trap mare şi să-nchidă toate gurile văilor care duc spre valea 
Bistricioarei şi-a Bicazului. Dacă-l prinde pe riga, să-l aducă teafăr şi cu 
cinstea cuvenită, la Baia. Vornicul Isaia, cumnatul domnului, este unul 
din membrii activi ai complotului boieresc. Îşi trădează domnul şi-n loc să 
execute ordinul, galopează cu toți cei o mie de călăreți la Malini, 
scotocind zadarnic lunca - 
Moldovei. E adevărat că | 
masacrează pînă la unul cîteva | 
sute de fugari risipiţi pe sub | 
poalele codrilor şi că întîlneşte | 
cete de muieri şi bătrîni, cu | 
țăpoaie şi furci, plecate la! 
vînătoare de fugari. i 

Regele, agonizînd pe lectica, | 
lasă toată răspunderea pe umerii + 

| 
i 
| 
| 


ESI] 
p 


A 
zi N 


căpitanului Jan Ziskra de Brandis. | 
Călăuzi dintre săcuii de la Ditrău | 
şi Gheorghieni, vînători şi pastori 
conduc convoiul regal dincolo de ! 
Văleni. Urcă pe poteci muntele | 
Bivolul. Fugarii înzăuați, cu caii la 

mînă, vislesc cu greu în troiene. 

Îşi tîrăsc răniții. Îşi tîrăsc caii. N- 

au merinde. Sînt istoviți. Signorul 
Valentino Gonzaga îşi pune toate 

forțele în slujba paniei Maia, macerata de spaimă. O furtună de vîrf cu 
viscol, zăpadă spulberată şi neguri măresc panică. Regele are febră şi 
aiurează. Zăpadă izbeşte cuirasele, făcîndu-le de nesuportat. Unii le 
aruncă. Se părăsesc morții. Răniţii grav sînt tîrîţi pînă cînd îşi dau duhul. 
Se ajunge în valea Bistriţei, la Borca. De aici se-ntrezăreşte salvarea. De 
frica moldovenilor nu se urcă sau coboară pe valea Bistriţei. Fugarii apuca 
poteci de picior, trec între vîrful Budacul şi Grinţieşul mare, coboară la 


[m aŭt peregrinis ey relatib?fama obit?ipfi?regisla 
N [oiflai in regnü Dăgarie "venit:multos otriltauit. nayi 
i meaŭtillosguieidérëgicomitis ladiflaipfnaferátne 

cé:că vltores effufi fanguinis iph? comitis ladiflai co 
| Paelad eo aiofius infurgere : ac inceptă finc ad optati 
poucere vinbictă defiderare videbit. Rò facrii fuiflet:fi,p c5/ 
poncbis regui reb?:,pas cligtdo rege:indicta per toti regnii hü- 


DSE A DS EAS Fy i > I j 
EKN NENEVE RENSA 


N 
Dă 


Borsec şi de acolo îşi găsesc salvarea la Topliţa. 

Odiseea acestui drum este cuprinsă cu accente tragice în acel “Liber 
Secundus” al signorului Valentino Gonzaga, cu amănunte zguduitoare. 
Sînt trecute acolo şi aprecierile căpitanului Jan Ziskra de Brandis, făcute la 
adresa operaţiunii întreprinse de voievodul Ştefan al Moldovei. Atributul 
care revine cel mai des în această apreciere este cel de “fabulos” 

Cronica moldo-germană notează: 

— “ Dacă i-ar fi fost cu credinţa lui Ştefan voievod marele său vornic 
Isaia şi ar fi călărit acolo unde i se poruncise, atunci n-ar fi scăpat nici 
picior de-acolo. De aceea a trebuit să-şi puie şi capul pentru aceasta, el şi 
alții mulți”... 

Zorii zilei de 16 decembrie luminează scena masacrului. Deasupra 
ruinelor fumegînde ale tirgului plutesc vînzolit stoluri de corbi. Pe 
hudițele însîngerate, mormane de cadavre. Răniții sînt mîntuiți de 
suferințe cu lovituri de sabie. Prin locurile mai îndepărtate şi pe sub 
codri, localnicii țin urmele fugarilor, croite în zăpada groasă. Sînt prinşi şi 
masacrați 12 000 de fugari. Regele Ungariei plăteşte scump cutezanța şi 
îngîmfarea lui. Neprevederea consecinţelor unei acțiuni practic 
nejustificate se traduce prin dezastrul total al instrumentului acestei 
acțiuni: oştirea. 

Jalea cerne ajunul de Crăciun, în nespus de multe vetre de oşteni ai 
regelui. 

La Suceava, clopotele tuturor bisericilor vestesc biruinţa lui Ştefan şi 
a răzăşimii sale. 


DE PRĂDAREA SĂCUILOR 
1 


Clopotele care vestesc țării biruința voievodului, a răzăşimii şi 
curtenilor au sensuri care depăşesc senzaţia de eliberare pe care-o trăieşte 
tara, atunci cînd din tîrg în tîrg, din sat în sat, peste codrii troieniți, răzbat 
dangătele, chemările buciumelor, răspunsurile tulnicelor. 

Înspăimîntată de prestigiul domnului, proiectat în conştiinţa 
norodului ca apărătorul dîrz al țării (victoria militară asupra prea 


Dana ce ARONA IAZA a Eza 


= S T g aS NA 
SOSEN WE X ESLAR RSI EU 


TD m G — - —— -— —_Ė o 


ta pă 


FISA R PANS CUNE Aaa ARN, FN Ei Eg 
i” 1 $ PR 


x; 


N Pda PESE 


cunoscutului rege Matei smulgîndu-l din anonimatul unei domnii 
cumpănite), boierimea îşi reînnoieşte asaltul împotriva prerogativelor 
domneşti, împotriva a tot ceea ce formează forța internă a voievodului. 
Pentru voievod se pune problema esenţială a domniei lui. Ce raporturi 
există între structura armatei sale şi domnie, ca forța limita a statului? Cu 
ce şi prin ce se leagă autoritatea lui domnească, de armata sa, expresia 
forței sale? Unde sînt punctele de contact? Unde sînt fisurile? Unde 
intervin forțe centrifuge? Baia a explicitat legătura organică dintre 
pedestrimea răzăşeasca, curteni şi interesele tarii, implicînd domnia ca 
factor central, de conducere. Trădarea vornicului Isaia i-a deşteptat 
vigilenta. Iscoade din anturajul lui militar îi raportează, cu amănunte, 
toată mişcarea marelui vornic. Supravegheat, i se descoperă legăturile cu 
ceaşnicul Negrila, stolnicul Alexa şi de aici firul pleacă înnodîndu-se şi 
deznodîndu-se pe la cîteva din cele mai vechi şi bogate curți boiereşti ale 
Moldovei. Strînge dovezi cu calmul pe care i-l asigura trăinicia domniei, 
fără să trădeze nici cel mai mic semn de nerăbdare. El, violent pînă la 
vărsare de sînge nevinovat, continua jocul alianței cu marea boierime, 
consultînd-o în divane, aprobînd-o acolo unde lucrurile nu sînt esenţiale, 
amînînd hotărtîrile grave. Complotul boieresc urzeşte fire peste munți, în 
scaunele săcuieşti, unde Petru Aron este din nou activ. În iarna aceea, 
doamna Evdochia, bolnavă şi străină, se stinge de la apus de soare la apus 
de soare. 

Lunile se urmează lunilor. Apele primăverii spala sîngele şi 
devorează carnea oştenilor căzuți la Baia. Oamenii îşi durează adăposturi 
noi. lîrgurile şi satele arse de Mateiaş crai se refac, după scrisa din veac a 
destinului lor. Viaţa, tulburată o clipită, se-ncheagă în curgerea ei firească. 


2 


O dată cu primăvara, cu cireşii-nfloriți pe valea Sucevii, cu serile 
luminoase şi dimineţile grele de mirosul pămîntului reavăn scurmat de 
pluguri, serviciul diplomatic se activează, aducînd la Suceava, în odaia de 
taină a voievodului, ştiri precise din Lehia şi Ungaria. În marginea 
dinspre cetate a tirgului Sucevii, foarte aproape de şleahul Burdujenilor, 
sub malul priporos, se afla hanul lui Teodor Mileanca, zidit în piatră, cu 


mimi m 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


ta pi 


UER Ca Deea Ca SEI HIRE 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


beciuri solide, lucrate în ogive. Teodor Mileanca este hotnog de călăraşi şi 
la han tronează o mătuşă a lui, zgripțuroaica straşnică, cu ochi ager şi 
minte isteață. Oamenii domneşti veniți de peste hotare sau cei din releele 
de informații trag aici. Au semn domnesc la gît, un cap de bour, cu cornul 
stîng mai lung. Mătuşa Aspasia îi coboară-n beci. Prin una din butiile 
enorme intra în gangul care duce la cetate, pe sub apa Sucevii. Acolo sînt 
primiți de vătaful copiilor, care-i înfăţişează măriei sale. Măsura e 
salutară. Răspunde curiozității morbide a boierilor, a iscoadelor acestora 
şi-i apără secretele. Aşa afla prin mai că regele Poloniei îi pregăteşte o 
cursă, drept răspuns la neprezentarea lui pentru actul oficial şi public al 
închinării. 

Este cunoscut prin timp acest nărav al şleahticilor, condensat pînă la 
paranoie la unii din regii lor — îngîmfarea. Din prea cunoscuta-i 
îngîmfare, craiul Cazimir vrea să-l vadă îngenuncheat la picioarele lui, 
prezentîndu-i omagiul de vasal, pe învingătorul de la Baia. Bun psiholog, 
Ştefan cunoaşte trufia vana a vecinului său, cunoaştere dublată de 
descoperirea şiretlicului nedemn de un rege. Îi reînnoieşte prin solii 
jurământul de fidelitate în 1468, făgăduindu-i că va veni personal să-i 
depună omagiul. Craiul, bucuros de reuşita intrigii, se deplasează la 
Lemberg cu toată curtea. Îl aşteaptă pe Ştefan vreme de-o lună şi 
jumătate, bucurîndu-se în intimitate de marele lui talent diplomatic... Cu 
mai multă inteligență n-ar fi cheltuit zadarnic mii de zloți pentru 
întreținerea costisitoare a curții, văzîndu-şi cu osîrdie de treburile lui 
crăieşti. Ştefan invoca o mie şi unul de motive ca să evite cursa ce-l 
aşteaptă şi actul jurămîntului de vasalitate. 

Cazimir, prea plin de sine să recunoască abilitatea celui sortit 
intrigii, crede senin în turcii imaginari care se pregăteau să-i atace vasalul. 
Sătul de aşteptarea care-i ruinează finanțele, trimite la Suceava pe lon 
Mijicov, palatinul Poloniei şi pe Spitkow de laroslav, ca să primească 
omagiul moldoveanului. 

Ceremonia are loc în cetatea Sucevii, în cerc restrîns, fară fastul pe 
care-l aşteptau cei doi nobili. 

Turcii lui Mahomed îşi văd de campaniile lor vestice. Ceambururile 
tătarilor se-ndreaptă spre nord şi Podolia. Regele Cazimir e mulțumit cu 
simulacrul de ceremonie, în fond mulțumit că Ştefan nu agita problema 


SETUL sale E SULA SG 


ID G — 


Pocutiei sau a datoriilor trecute din rege-n rege. Matei Corvin se găseşte 
la Bratislava în plin război. Momentul pentru a pedepsi războiul regelui 
este excelent. 

Ştefan ordona adunarea în secret a vitejilor, călărimea beneficiarilor 
lui. Alege pentru lovitura comunicaţia care-l scoate direct în săcuime: 
valea Trotuşului şi pasul Ghimeş, drum străvechi folosit de neguțătorii 
greci care neguțau între Tomis şi Alba Iulia; mai apoi şoseaua strategică a 
românilor, care lega Banatul cu Ardealul şi Dobrogea. 

Lovitura are fizionomia unui “coup de main”. Sălbateca, baga groaza 
în populaţie şi o scoate de sub sfera de influența ungara. Răspunde 
metodei folosite de Matei Corvin, ca un nou şi drastic avertisment. De 
pomană cheamă sub arme voievodul loan Pongratz al Ardealului. Saşii 
celor şapte oraşe-cetăți ardelene prefera să n-audă chemarea voievodului, 
să-şi vadă de negoațe, forjerii şi intrigi. Ştefan se plimba sîngeros în lung 
şi-n lat. Nu pleacă pînă cînd schimbul de solii cu Matei Corvin nu 
realizează o înțelegere asupra feudelor pe care le cere în Ardeal: Ciceiul şi 
Cetatea de Baltă. 

Paralel cu activitatea diplomatica de stat, duce una la fel de intensă, 
descoperindu-l pe ucigaşul tatălui său. O dată descoperit, prin scrisori 
ademenitoare, Petru Aron este chemat la un loc unde să se sfătuiască 
asupra pieirii lupului viclean, Ştefan Voievod. Acolo, în săcuime, este 
înconjurat de oaste aleasă. Găseşte butucul călăului şi judecata lui Ştefan, 
neîndurătoare. 

Ştefan stabileşte relații ferme cu scaunele săcuieşti, cu saşii de la 
Bistrița. Sînt convocați nobilii, pîrgarii, birger-meisterii. Se țin consilii, 
unde Ştefan asigura comerțul Moldovei, securitatea neguțătorilor, releele 
de curieri cu noile lui feude. Treburile de peste munți cunosc cuvîntul lui 
greu şi nu de puţine ori, hotărîtor. Lasă iscoade şi oameni de încredere. 
Se-ntoarce la Suceava, după ce-a cîştigat cu sabia stima şi alianța lui Matei 
Corvin. 


DE NIŞTE TĂTARI CE AU INTRAT ÎN TARA SĂ 
PRADE 


1 
he e Aa Ta) Op NISE T A Mor E N IA DC CN UNA IL A 
NE Sa pala Vs a za alu eseu Vot la TAAN 
PI e G, Da DN ue e, GS? Pai NSN CI 
CLAS DENÉ 5 LEE E SAUL A AS: Daf PU 


—. 
A a 


ĖS e a a 


e ce AA YY ANAON la: 
RDK 


; 
f 

= ZU: 
DD. 


Pe — 


Evoluţia sentimentelor curtenilor, vitejilor şi ale boierimii de arme se 
suprapune evoluţiei relațiilor cu tîrgovețimea şi țărănimea. Ştefan 
intuieşte fluxul bogat ajuns la porțile Sucevii. Încetează brusc să mai 
emită salvconducte fugarului Mihu logofăt, cu toată presiunea marii 
boierimi. Trece la întărirea ocinelor vechi de viteji, îi dăruie cu pământuri 
noi, în cadrul unor solemnități militare pline de fiorul adînc al unor 
sensuri, dincolo de pitorescul bogat al revistelor de efectiv. Evdochia din 
Kiev murise la 25 noiembrie 1467, după ce se-ntorsese el victorios din 
secuime. Viaţa lui intimă, vijelioasa şi incandescenţa îl va purta la 
streaşina multor frumoase ale vremii. Acest hronic îşi interzice să 
hălăduiască pe urmele calului domnesc la tîrgul Hîrlăului, unde se 
desfăta sub cerul Moldovei preafrumoasa Răreşoaia, ori la Rădăuţi, la 
Vaslui, la Tîrgul Neamţ şi-n alte locuri dezmierdate de primăveri, de 
murmurul apelor, de freamătul vîntului, de neliniştile adînci ale măriei 
sale. Viaţa omului în toată complexitatea ei intrată în legenda rămîne pe 
seama unei viitoare biografii romanţate, care îşi va găsi un Irving Stone 
ieşit din huma Moldovei, cu valente sensibile şi fremătătoare la toate 
amintirile ei. 

În nopţile cînd numai paşii străjerilor şi chemările lor curma tăcerea 
solemnă a cetăţii de scaun îşi pleacă fruntea sub povara gîndului devenit 
material, greu şi-apăsător. Puterea turcului trebuie înfrîntă cu puterea 
popoarelor vecine. Găseşte inutile campaniile regelui Matei în Cehia, cînd 
Mahomed II Cuceritorul nu şi-a spus încă ultimul cuvînt. Găseşte 
superficială politica regelui polon şi soliile lui întreprind o acțiune 
politică care ţese Veneţia, Vaticanul, Moscova şi Kievul, într-o campanie 
largă de trezirea conştiințelor. Se pare că o dată cu moartea lui Iancu de 
Hunedoara a murit şi ideea cruciadelor antiotomane. El îşi oferă spada şi 
armata, prestigiul şi ființa intimă acestei idei. Soliile bat drumurile 
Europei cu scrisorile lui de-o acuitate politică pătrunzătoare şi revelatoare 
pentru situația veacului XV. Îşi expune punctul de vedere cu demnitate 
reținută, convingător, meditînd asupra destinului istoric al popoarelor. 
Diplomații i se întorc zdrobiți de lungimea drumurilor, purtînd în coburi 
vorbele rotunde, şlefuite şi goale ale venețienilor, ale papei, ale crailor 
care-şi exprima admiraţia pentru faptele lui, îl elogiază şi-l asigură că 
Dumnezeu va participa activ la acțiunile lui mărețe. 


WOSE 


ta pă 


ISLAZ R DANS CUNE Aaa ARN, EN I Eg 
i” 1 $ PR 


1%; 


N Pda PESE 


Înţelege cu limpezimea clarvăzătorului sensul acestor mesaje. 
Hotărăşte să forțeze destinul. Aruncă pe unul din talgerele lui spada să. 
Aici ne-ndepărtăm de puţină înțelegere pe care i-o acorda domnia sa 
cronicarul Grigore Ureche, care e plecat să vadă acțiunile lui militare ca 
rod al temperamentului vijelios, al setei de război şi glorie. 

— .. “ de nu-i ajunse lui Ştefan voda ale sale, să le ţie şi să le 
sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză”... 

De fapt, cuprinderea cronicarului sîrguincios în relatarea sa rămîne 
săraca fată de măreția gîndirii voievodului. Vrea să-şi asigure flancul 
drept printr-o Tară Românească, aşa cum a fost sub domnia lui Ţepeş. 
Fratele acestuia, Radu cel Frumos, supus turcilor, slab şi lipsit de caracter, 
nu poate fi o vecinătate loială. Trebuie să asigure Tara Românească şi o va 
face, fără să pregete, niciodată cu izbînda deplină. Raportul de forte la 
Dunăre s-a schimbat în favoarea țurcilor. Asta nu-l împiedica să 
nădăjduiască şi să acționeze cu toată energia. 


2 


În scări, la începutul lui februarie 1470, conduce cu repeziciune 2 000 
de viteji, călăreţii de serviciu, noaptea, spre sud. Vrea să tatoneze forța lui 
Radu cel Frumos. Trăinicia relațiilor lui cu turcii. Sensibilitatea lui 
Mahomed II la o schimbare în actuala stare de lucruri. 

În 27 ale lunii arde şi trece prin sabie Brăila, marele comptuoar al 
Ţării Româneşti. Atacă Cetatea de Floci şi Ialomița. Acţiunea rapidă nu 
are decît scop de seismograf, Se-ntoarce la Suceava să aştepte 
evenimentele. Solii plîngăului Radu cel Frumos aleargă la poala 
sultanului, Mahomed meditează. Înţelege exact manevra voievodului. Se 
hotărăşte să răspundă atacului indirect, Radu cel Frumos fiindu-i vasal 
credincios — printr-un cantraatac indirect. Cutezanţa lui Ştefan îl întărită. 
În acelaşi timp apreciază iscusinţa lui politică. În replică, trebuie să fie 
mai mult decît explicit. Ştefan a tratat de mînă forțe cu un vasal. Ei bine, 
va fi tratat cu mîna de zece ori mai forte a unui alt vasal. 

De la cheiul Cornul de Aur ia marea un caic verde, cu pavilionul de 
mătase al Profetului fluturînd la pupa. Pune prova pe înmiresmata 
Crimeie. Ceauşul împărătesc duce hanului o scrisoare — porunca — 


mimi m 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


redactată în termenii protocolului oriental şi al uzanțelor stabilite cu 
Ghireii vasali. 

“Către guvernămîntul unde înfloresc trandafirii şi originea regentei, 
care este cetatea norocului şi rîul fericirii, stăpînul puterii şi al gloriei 
veşnice, ales prin favoarea regelui, de la care tot ajutorul trebuie să se 
ceară, regele Crimeii, Gian Beg Ghirai Chan, a cărei majestate veşnic să fie 
menținută. 

După aceste ale noastre benedicțiuni sigilate cu ambra şi salutări 
parfumate cu narcise. 

Purcezînd din grația imperială. 

Daţi respectul cuvenit. 

Vă facem de ştire şi cunoscut...” 

.. Urmează tratarea lui Ştefan cu complimentele de rigoare, “porc de 
cîine” şi “ghiaur nelegiuit”, cu ordinul expres să fie pedepsit de mînia 
marelui han. leşind din aparenta lui somnolenta ritmată de dairalele 
roabelor între zidurile albe ale Bachcisaraiului, marele han îşi cheamă 
nepotul, unul din cei mai viteji baaturi ai Hoardei, căruia îi reaminteşte 
gloria moşilor săi. Îi încredințează misiunea de a-l pedepsi pe 
necredinciosul de la Suceava, robindu-i tara. La chemarea olăcarilor, 
războinicii stepelor îşi părăsesc ailurile la galop. La începutul lui august, 
cînd grînele ghiaurilor sînt coapte şi se nădăjduieşte să se apuce recoltatul 
lor, urdia se mişcă spre apus, sub cerul înstelat al stepelor nesfîrşite, 
călăuzindu-se după constelații. La Nipru, urdia se rupe în trei trîmbe de 
pradă. Una apuca. spre Lituania, altă ataca Ucraina, iar a treia, sub 
nepotul hanului, ia calea Moldovei, pe sub Drumul Robilor. Sînt aceiaşi 
călăreți întîlniți la-nceputul acestei cărți, sub ordinele lui Mangu. Desigur 
mai puțini. Epoca de glorie a Hoardei de Aur, întinsa pe jumătate de 
continent, înclină spre apus. Intrigile oglanilor, fărîmițarea feudală, 
loviturile date de Timur-Lenk au scăzut puterea Hoardei, fără să 
diminueze cu nimic rapacitatea, sălbăticia şi rolul ei în complexul statelor 
din estul european. 

Trîmba de pe direcţia Jitomir — Tremblowka e încununată de 
succes. După obiceiul călăreţilor cu calpace şi caftane colorate viu, maţele 
tîrgoveţilor se-ntind pe garduri. Mii de robi şi roabe cu păr bălai sînt 
mînate cu bicele la Crîm. Chervanele pline de avuţiile jefuite scîrțiie prin 


SSL E, Ca DA AOE A < ENS DA 
EROE NOA 


a a a a Pe — DI 


stepa uscată de arşiță, ținînd isonul greierilor, stîrnind curiozitatea 
popîndăilor. 

Porunca padişahului vine în întîmpinarea necesitaților economice 
ale Hoardei. În palatul său cu fîntîni țîşnitoare, grădini umbroase şi roabe 
de mare frumuseţe, marele han cheamă neguțătorii de robi de la 
Trapezunt, pentru încheierea afacerilor anului care se-arată rodnic. 


3 


Trîmba din Moldova se desfăşoară pe direcția Soroca, Ştefăneşti pe 
Prut. 

Se demonstrează eficacitatea 
sistemului de pîndă şi alarmă. Străjerii de 
la hotare sînt informaţi prin posturile 
risipite în stepa de sosirea tătarilor. 
Noaptea, ciugile învilvorate, arzînd pe 
cerul verii, vestesc primejdia. Mărginenii 
din Soroca îşi strîng vitele la codri. Cei 
care-au apucat să treiere îngroapă grînele 
în gropnițe. Sînt drame cumplite la 
Văscăuţi şi Răduleni, unde ceambururi 
desprinse din Hoardă găsesc femeile la 
spălat rufele, le prind cu arcanele şi le 
trăsc în funii la convoaie, acolo unde se | 
face numărătoarea  cîştigului. Rămîne 4 = 
nealăptat şi moare în copaie feciorul lui lon Cujba, vătămanul de la 
Coşarnița. Ţara de sus arde nopțile, cu satele mistuite, martirizata între 
sulițe, izbită cu mii de copite în obrazul ei de huma rodnică. Mărginenii 
de la Mărculeşti se strîng sub steagul căpitanului de Soroca, unde vin toți 
ostenii din preajma Balţilor, de la Drăgăneşti pînă la Răspopeni şi din 
sud, de pe apă Răutului. Olăcari domneşti aduc ordinul voievodului de a 
sta gata să închidă Vadul Rascu, atunci cînd are să fie nevoie. 

Tătarii bat satele noaptea, ca să împingă pînă la teroare groaza pe 
care-o stîrnesc, scontînd să paralizeze orice împotrivire. Incendiul este 
unul din mijloacele esenţiale. Noaptea, văzut de departe, înmulțit de 


` ` onam ~ Lă ` 
i 

` A A / r ` A 
ERES 


TS 


sp 
ca pă 


Iy, 


N Ay MAA: 


ceambururile risipite în flancurile Hoardei, aici arde, dincolo arde, alt foc 
şi mereu altul, pricinuieşte o stare de groază inumană. Acolo unde 
reuşesc să realizeze surprinderea, efectele sînt cumplite. Un astfel de 
ceambur coboară pe firul apei, pînă la Moara de Piatră, unde ajunge în 
zori, da buzna în case, aici n-ajunsese semnalul ciugilor, taie bătrînii şi pe 
cei ce se-mpotrivesc. Cîțiva osteni apuca totuşi să pună mîna pe sabie — 
zori cu picle albaştrii, în pat femeia cu pruncul, oşteanul descult, cu sabia 
în pragul odăii. Lupta crîncena cu mongolii lacomi, cineva sparge băşica 
de bou din fereastră, un arc încordat şi oşteanul străpuns pe la spate 
scapă sabia — cade-n prag, da să se ridice, e tăiat la beregata — mongolii 
năvălesc, o răpesc pe mama, pe prunc îl înțeapă cu sulița, îl poartă-n 
vîrful ei pînă afară, unde alţi zeci, ori douăzeci de prunci înfipți în sulițe, 
alcătuiesc decorul în care se număra femeile şi bărbaţii buni de lucru, 
vitele şi restul prăzii; chilimuri, blăni, arme — acolo unde reuşesc să 
realizeze surprinderea, refac fără nici o modificare sistemul lui Ginghis- 
han. 

Țara de sus aşteaptă semnul unic care poate materializa interesul 
voievodului pentru suferința norodului. Cu toate măsurile de alarmă, 
tătarii mîna cu bicele spre răsărit mii de robi şi roabe. Harabalele pline de 
pradă, trase de cîte şase perechi de bivoli, scîrțiie din zori pînă-n fapt de 
seară pe şleahul Sorocei. Mii de capete de vită, tamazlicurile care fac 
bogăţia răzăşimii sînt gonite între caii păroşi, cu nările despicate de 
păstorii tătari ai îndepărtatului Bachcisarai. Seara, Mamak kan baatur 
ascultă cu ochii oblici mijiţi cîntecele legănate trist de oglanii Hoardei. La 
vatra popasului dinaintea marşului de noapte, bătrînii povestesc faptele 
vitejeşti ale strămoşilor. Războinicii tineri învață să cunoască constelațiile, 
vadurile apelor şi aşezarea satelor. Hanul are să fie mulțumit, iar 
războinicii pot trăi în linişte încă un an în ailurile lor risipite sub 
nesfîrşirea cerului din sud. 


4 


Ştefan călăreşte din zori pînă spre prînzişor, cînd încep să tremure 
aburi fierbinți pe zare. Atunci se ordonă popasul în valea rîurilor, cu lunci 
în care se presimt culorile moarte ale toamnei. Ostenii îşi scalda şi adapă 


EEE e SUI Za St 


a Pe — DI 


pa 


BANNE D TI ee (pna Ja y 
SE pp CU Ss A ARIEN PI) PPNA, 
ANENE 


caii. Călăresc goi, pletoşi, mustăcioşi, cu trupuri vînjoase, pînă sub 
malurile cu dulbine verzi albastre, sub răgăliile cărora dorm somnii. 
Iscoadele îi raportează că tătarii taie mai spre miazănoapte, să iasă la 
vadul de la larova. Popasurile astea — pe Prut îl face la Movila Ruptă — 
unul dintre curteni, Gligore Nasrupt se cufundă în dulbina de unde iese 
cu un somn de trei ocale, somnul bate din coadă, şi el trăieşte cu 
intensitate amiazul fierbinte, răcoarea luncii, bucuria lui Nasrupt care-i 
înfăţişează somnul — popasurile astea între osteni îi dau măsura 
gîndurilor lui, îl feresc de singurătate, îl apăra de ipocrizia vicleană a 
boierilor, îi creează o libertate interioară desăvîrşită. Gustă cu lăcomie 
aerul, mirosul luncii, toate zgomotele taberei au ecouri, acolo unde, 
dincolo de protocolul de campanie, rămîne el însuşi, cu gîndurile şi 
neliniştile lui. Va trebui nu să-i gonească pe tătari, ci să-i spulbere în aşa 
fel, încît să-l viseze noaptea pruncii şi să-l cheme în ajutor pe Alah. Îşi 
aduce aminte de Ţepeş, de sfaturile lui şi de meşteşugurile acelui 
Samoilă, marele cioplitor de ţepi, care nemaiavînd ce-nţepa la curtea Țării 
Româneşti, scîrbit de nelucrare, a venit să-i ceară de lucru la Suceava; iar 
acum se scaldă în Prut, înoată cîineşte, pufăie şi rîgîie de plăcere. 

Cînd se potolesc vilvorile, se ordonă încălecarea. Lipcani şi călăuzi 
din partea locului țin poteci de ei ştiute, peste obcinele golaşe de la 
Mihăileni, tot în sus, pînă-n lunca Răutului. De aici, în noaptea de 18 
august, se călăreşte la trap mare peste cocoaşa care separa Răutul de 
Tîrnova, se ocoleşte tîrgul pîrjolit de tătari şi se coboară spre Moara Nouă, 
în lungul lacurilor poleite de lună, cu trestiişuri foşnitoare şi măcăit 
răguşit de rățoi sălbateci. La Briceni voievodul simte miros acru de fum. 
Înspre nord, la Mihălăşeni, la Ocniţa şi Lipinţi, arde. Stă în şa, în urma 
călărimile încremenite şi vede flăcările răbufnite de pe firul văilor 
devorînd lacome întunericul catifelat de august. ÎI inunda o durere surdă, 
copleşitoare. Se-ntreabă dacă nu plăteşte prea scump, visului său de luptă 
împotriva turcului. Cunoaşte pînă la secătuire mînia refulata, 
antagonismul sfişietor dintre rațiune şi temperament. Porneşte la acelaşi 
trap țăcănit spre Lipinţi, fiind sigur că tătarii vor să iasă din țara pe la 
vadul de la Otaci. . 

E dintr-o dată liniştit. Tătarii sînt aici, gata să plătească. Iscoadele îl 
informează că grosul Hoardei, cu prada şi robii au s-ajungă la Mihălăşeni, 


-nP mim ai -r d ppn "x o ' n atu m e 
ai Dar (4 rd Po Cora EA pe St o; i A 
$ ée » AD >$ DEN o3 I o ne. fac AY 


Pay, 
ia * pi e 


a [a ... 


pă îs N la A R 


UZ PIZ SIP ia E ED 
Ep e OAE PRE E 0 A ZI ac 
Da STEPE SSC ST a SU 


abia în zori. Ca ceambururile de pază ţin şleahul spre Ocniţa şi vîrful 
avangăzrzii a ajuns la Lipinți. 

Voievodul ordona bătrînului Gore Gorun-vechi să-nconjoare 
şerpeşte straja de la Lipinţi şi s-o treacă sub ascuţiş. Dacă scapă un singur 
tătar, răspunde cu capul. Gore Gorun-vechi mormăie ceva. Îi sărută mîna. 
Pe sub licărul stelelor, cinci sute de călăreți grăbesc spre zărea abia tivită 
de agonia incendiului. 


5 


20 august. 

În dumbravă grangurii şi mierlele fluieră pe-ntrecute. Ostenii stau 
nemişcați în şei, acoperiți cu frunzar. Starostele de vînători domneşti 
Nechifor Căliman, pitit într-o rîpă năpădită de mărăciniş, chiar în 
marginea şleahului, iscodeşte tătarii iviți de sub streaşina pădurii. Gore 
Gorun-vechi a curățat locul de hoiturile celor răpuşi. Tătarii din caraul 
vin la trap mic. Starostele numără zece. Au sulițe scurte. Calpacele de 
vulpe îşi joacă cozile pe spatele lor. Ţin arcele mici în stînga. Unul dintre 
ei, cu o crestătură proaspătă în bărbie, scoate un lătrat scurt. Descălecă. 
Ridică din şleah un calpac însîngerat. Tătarii se sfătuie. Fac gesturi. Arătă 
spre dumbravă. Undeva deasupra măgurilor împădurite se ridică un nor 
negru de praf. Starostele Nechifor Căliman scoate un iepure din cuşca 
împletita din crengi din alun. Îi dă drumul în hătiş., Iepurele ciuleşte 
urechile. O tuleşte spre dumbravă, în salturi 
liniştite. Tătarii îl văd. Se liniştesc pe loc. 
Încalecă... Tropote. Răsmii de tropote. 
Mugetele vitelor. KRăcnetele pastorilor. 
Calpace. Caftane verzi, roşii, albastre. Suliţe. f 
Soarele se ridică spre prînzişor. În fruntea | 
ceamburului, călăreți cu scuturi. Un tui negru. A 
Sub tui, Mamak, cu ochii întredeschişi, cu af 


leagănă-n şaua acoperită cu blană de rîs. 
Starostele Căliman sloboade al doilea iepure. 
Unul din tătarii din escorta îl săgetează din 


a 


A. 
oa a a a 


& -p 
59) Pa Ve NSE ENYA î E SA i E 
N, d 4 2 ră R ai, T. ae Li y7 


a n = 


fugă. Iepurele miorlăie dureros. Tătarul îl ia în suliță. ÎI înfăţişează lui 
Mamak. Căliman îl suduie urît. Cald. Muşte. Hoarda, în şei, cai flocoşi şi 
acum, robii. Bărbații la margini, legaţi de gât cu funii. La mijloc muierile. 
Plesnetele bicelor. Nechezatul cailor. Starostele Căliman se căinează 
bătrîneşte. 

Dintr-un colnic al dumbrăvii, Ştefan vede toată coloana, cu 
avangarda, cu flancgărzile şi convoaiele, şerpuind pe firul de vale dintre 
obcine, spre malul Nistrului... Căpeteniile pîlcurilor de călăreţi stau cu 
ochii la el. Ridică mîna. Trîmbele de călăreți ies la galop de sub frunzarul 
dumbrăvii. Oricît de repede intra tătarii în dispozitivul de luptă, 
surprinderea este totală, închişi între două ziduri de viteji, fără 
posibilitatea de a manevra, striviți de sulițe, tăiați, înghesuiți în valea 
îngustă, călăreții obişnuiţi cu manevra largă, din galop, cad luptîndu-se 
vitejeşte. Un steag de călărime de margine taie straja convoaielor şi 
eliberează robii. Bărbaţii culeg armele tătarilor ucişi. Prind caii fără 
călăreţi. Încalecă din goana. Se reped în luptă, cu toată ura adunată-n ei, 
cu toate spaimele şi nădejdile. 

Pilcurile de călăreți mongoli scăpate din măcel gonesc spre răsărit cu 
caii spumă. Ştefan ordona urmărirea cu călăreţii din rezervă, odihniti. 

În vale, lupta s-apropie de sfîrşit. Răsturnați din şei, împunşi, tăiați, 
adunați în cercul din ce în ce mai mic al călărimilor domneşti, 
supraviețuitorii aruncă armele. Victoria este deplină şi exemplară. Rănit 
la piept, dar dîrz, cu o rană sîngerîndă la frunte, prăfuit, este înfățișat 
Mamak, nepotul marelui han. Ştefan îl priveşte din şa, cu ochi aparent 
absenţi. Purtătorul de tui şi zece oglani sînt legați de şei împreună cu 
baatur Mamak. Restul prizonierilor sînt traşi în țeapă, spre bucuria 
numitului Samoilă, care-i alinie pe marginea şleahului, pe culori. 
Caftanele roşii în linia întîi, cele verzi, apoi în linia a treia, cele albastre. 

. Căpitanul de margine Ion Vîsc raportează voievodului, seara, că 
tătarii urmăriți s-au aruncat cu caii în Nistru. “Mulţi din ei s-au înecat, 
săgetați de pe mal. Alţii s-au înecat din pricina cailor sleiți de goană. 
Puţini din ei, poate treizeci, au ajuns dincolo, în stepa. 

Ştefan ascultă binecuvîntările robilor eliberați. Oamenii îşi strigă 
muierile. Işi caută vitele. E o bucurie adîncă, răscolitoare. Ard focuri pe 
tot întinsul văii. Cineva cîntă din frunză. Călărimile de Soroca se-ntorc la 


sp 


x ri eu ei — rrom -—— Pe 
CIP DZ SSE aa 
E est Sf PIR r T >) : > w` bc 


vetre. Pleacă şi robii eliberați. Trec prin fața cortului domnesc, 
îngenunche, îşi bat frunţile de țărîna încinsă, cu miros de iarba sfîrlogită. 
Mii de greieri tîrîie prin fînaţul copt. Îi aude Ştefan. Îi aude Mamak, legat 
de-un gorun lîngă cortul domnesc. 


6 


Prin septembrie 25, la Suceava. 

Dangăte de clopote. Buciumele la cetate. Mulțime de norod în 
priveala. De jos, dinspre Burdujeni, solie de la Ghirai-han, stăpînul 
Crîmului. O suta de soli în caftane tesute cu fir de aur. Douăzeci şi cinci 
de soli pe cai negri, cu caftane negre, scuturi şi coifuri. Alți douăzeci şi 
cinci pe cai albi, caftane roşii. Douăzeci şi cinci pe cai roibi, caftane 
albastre. Ultimii é 
douăzeci şi cinci pe cai | 
suri, caftane galbene, 
calpace, sulițe şi 
scuturi.  Chimvalele. 
Solia vine la trap uşor, 
muiata în aur, 
sumutțindu-se... 
Sucevenii o primesc Ñ 
cuviincios. ; pr 
Duminicile, străjerii îl scot pe Y. în Ri tă ao adela în 
medeanul cel mare al tîrgului. 

Ştefan cunoaşte psihologia maselor... Ceva cunoscut nu poate 
produce spaima. Tătarii, nălucile de pînă mai ieri, sînt oameni din carne, 
în care sabia poate musca pînă la sînge, nu duhuri ale nopţilor de groază. 
Cad ca trăsnetul pe țara, robesc, pier. 

Solia e oprită-n faţa cetății. Sînt primiţi la scaun zece soli. 

Audienţa din sala tronului se desfăşoară după tot ritualul curţii. 
Gărzi, trîmbitaşi, divanul domnesc adunat în straie de sărbătoare. Ştefan 


în scaun, cu hlamida domnească, coroana de aur bătută-n safire, olmazuri 


şi rubine. Cuvintele solului sînt trufaşe. Dacă voievodul nu-l eliberează 
pe Mamak-baatur, el Ghirai însuşi va aduce asupra Moldovei mînia lui 


a 


DZ eta a SIE 


{| 


F 


ta pă 


WE SS YE EEES IS ja NAE 4 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


Alah, transformînd-o într-un rug uriaş. Pîrjol şi o baltă de sînge va fi 
Moldova, supusă mîniei lui regeşti. 

La întrevedere asista Mamak, legat în lanţuri, păzit cu străşnicie. E 
descult, rupt, cu urmele temniței întipărite adînc pe obraz, în privire, în 
fiecare mişcare. Ne ferim de a-i urmări gîndurile între speranța cea mai 
nebunească si disperarea cea mai neagră. Nu ştim ce-a simţit la vederea 
baaturilor înarmaţi, arşi de soarele stepelor, muiati în fir de aur, mirosind 
a fum de tabără, a cumis, a libertate. Nici nu putem tălmăci privirea 
profund omenească cu care a primit închinarea adîncă a solilor şi vorbele 
bătrînului Mîndîk-baatur oglan: 

— Să trăieşti, stăpîne, şi să te vedem iarăşi călare, în stepa, cînd se- 
ntorc spre mare cocorii. 

Nu ştim. Poate cînd a închis ochii a revăzut zidurile albe de la 
Bachcisarai, strălucind noaptea, sub lumina lunei. Sau poate a auzit 
greierii în stepa foşnitoare mirosind a pelin şi colilie. 

Ştefan a-nţeles mai mult decît oricare din cei de față. Şi-a plecat 
fruntea. La semnul acesta, Şendrea, hatmanul, a ieşit din divan. Străjerii 
au lăsat podul cetăţii. Solia hanului a fost primită între ziduri. Voievodul 
cugetă la prețul pe care-l plătesc slobozeniei, noroadele... Nu insistăm. 

Gărzile dezarmează solia. O sută de soli, scoşi între lănci în 
medeanul tirgului, asista cum Mamak-baatur este despicat în patru. 
Mîndîk-baatur oglan, a cărui sabie spîrcuise poate sute de vieți, care 
vînduse peste trei mii de robi, care-ntinsese matele ruşilor, leşilor şi 
ucrainienilor pe gardurile satelor şi tîrgurilor, asista la tragerea în țeapă a 
celor nouăzeci şi nouă de soli, ridicați în medean ca răspuns la 
amenințarea stăpînului său. Le aude răcnetele de durere. Le vede ochii 
holbaţi de groaza morţii. El însuşi este trîntit în genunchi. Jungherul 
călăului îi retează nasul şi urechile, slujindu-l pentru restul zilelor. Cu 
garda de zece călăreți domneşti, pleacă la hotar. De acolo, slobod... Acesta 
este răspunsul lui Ştefan Voievod. Vrea Ghirai-han să poftească?! Ştefan 
Voievod îl aşteaptă bucuros. 

Septembrie aşezase culori gingaşe prin livezi, mătasea morților 
plutea albă prin văzduhul dulce de toamnă, şi din podgoriile domneşti 
veneau la cetatea de scaun cele dintii care cu must. 

Ştefan cugetă în tăcerea profundă a nopții la relaţiile dintre hanatul 


SCUZE DE SUCUL RSS 


ID G — 


de Crimeia, Istanbul şi Bucureşti, hotărîndu-se să-şi lărgească şi 
consolideze sfera de influența în Ţara Românească. Istoria, cu toată 
greutatea ei, calcă apăsat pe coridoarele sumbre ale cetăţii, stîrnind ecouri 
al căror înțeles voievodul îl descifrează în aria largă a timpului său. 


PODUL ÎNALT 
1 


Salvarea mărginenilor din robia tătara, pedeapsa exemplară dată 
tătarilor năvălitori confirma străşnicia cu care voievodul îşi veghează 
tara. În cursul campaniilor de pînă acum, în vremea judecaților ținute 
prin tîrguri şi sate, la sfințirea monastirilor, la praznice şi cătările de oaste 
se lărgeşte sentimentul adînc cu care tara se leagă de voievodul ei. Există 
o comunitate de interese, mai presus de cotidian, vizînd zonele cele mai 
adînci ale devenirii şi permanenţei. Obligat de tot ce făptuise, Ştefan nu 
cunoaşte nici odihna, nici lenea desfătată a domnitorilor de aiurea. 
Declanşase mecanismul implacabil al evenimentului istoric şi acesta, 
asociind interesele statelor vecine, ale marilor feudali imunitari, invidiile 
unor suverani înguşti, se desfăşoară după legile cauzalității, spre efecte 
care afectează întreaga zonă a Europei estice, din Crimeia, la Cracovia şi 
de la Cracovia la Istanbul. 

În primăvara lui 1471, Radu cel Frumos ripostează loviturii cu 
caracter de diagnostic dată de Ştefan. 

Intră în Moldova şi prada Tara de Jos. 

La Soci, în 7 martie, zi de joi pîcloasa şi umedă, Ştefan îl înfrînge 
luîndu-i toate steagurile şi schiptrul pierdut probabil în vînzoleala luptei. 

Ghirai-hanul, ştiind de acțiunea voievodului muntean, îşi repede 
ceambururile în nordul Moldovei, fără să întîmpine nici o rezistenţă. 
Oastea țării concentrată în sud nu exploatează succesul luptei de la Soci. 
Voievodul aşteaptă riposta țurcilor. 

Trece primăvara, trece vara. Problema Ţării Româneşti e deschisă. 
După ce oastea lăsată la vatră isprăveşte strînsul bucatelor, culesul viilor 
şi al livezilor, la începutul lui noiembrie, voievodul o cheamă la datorie. 
Adunarea se face la Milcov, unde în 8 noiembrie se-mpart steagurile, se 


ea 


TEONE EEE 
D NEEE PLANS Sa 
re I e SUL 3 UR Sal EU 


E E a RI S m m - — E a a 


ERE DIN e IE AZ ARI SEE ` RA ei AS Sa ZAY 


+? 
Di ap), 


Iy, 


Cr n 


organizează corpurile de călărime şi se execută marşul asupra Ţării 
Româneşti, de data asta cu scopul precis de a lovi centrul ei politic şi a-i 
schimba domnul. Radu cel Frumos, informat, îi iese înainte la Cursul 
Apei în apropiere de Gherghița, centru al cavaleriei roşilor de tara. 

Tristă bătălie între frați, oştiri viteze şi crîncene. 

Trei zile se sîngera reciproc — poate una din cele mai lungi bătălii 
ale vremii. În oastea lui Radu cel Frumos lupta şi un contingent osman. E 
cel dintîi contact direct, pe cîmpul de luptă, al moldovenilor cu turcii. 
Înfrînt, Radu cel Frumos aleargă peste Dunăre, părăsindu-şi familia. 
Ştefan executa urmărirea cu o viteză cunoscută doar tătarilor. Ocupa 
cetatea Dîmboviţei şi tîrgul Bucureştilor. 

ÎI instalează domn pe Laiota. Şi-l reaminteşte pe Ţepeş, primirea care 
i-a făcut-o la Tîrgovişte, atunci cînd nu era decît un pribeag plin de 
speranţe. Îl regreta profund. Cu Ţepeş în scaunul Țării Româneşti se 
putea scrie altfel cronica vremii. 

Se-ntoarce în Moldova, la chervanele oştirii cu familia domnului 
fugar, luată ostatecă. Începe să ningă. Din carîta doamnei prizoniera se 
arată obrazul smead al unei copile. Maria Voichita, dragostea lui de mai 
tîrziu, profundă şi zbuciumată. 

Abia trecut Milcovul, gata să sloboadă oştirea de sub steaguri, 
olăcarii cu caii spumă raportează că 13 000 de turci îi țin urmă. Radu cel 
Frumos are trecere deosebită la înalta Poarta. lată-l deci, în adevăratele 
raporturi cu Poarta. Armistițiul de pînă acum, tatonările de-o parte şi alta, 
au luat sfîrşit. Setea de expansiune a Imperiului otoman, necesitățile lui 
strategice la gurile Dunării se izbesc de Moldova, cea din urmă fortăreață, 
slobodă de la Belgrad la Crîm. Apreciază că poate să-i explice sultanului 
poziția, fără nici un echivoc. Trimite la Suceava convoaiele cu dobîndă; 
iar el se-ntoarce cu oastea printr-un marş de noapte fulger. Corpul 
expediționar otoman, surprins, este învins magistral. Preia în continuare 
de la Ţepeş metoda reprimării totale. Urcă în țeapă 2 300 de prizonieri 
turci, făcîndu-l să asiste la operaţie pe ceauşul împărătesc Kirklareli Lule, 
pe care-l înseamnă la nas, îi retează urechile şi-l expediază la Istanbul. 
Ostilitățile cu înalta Poartă sînt fățişe. 

Istoriile povestesc războaiele lui cu turcii. 

Aici notam activitatea politică desfăşurată pe lîngă Matei Corvin 


AD 


E AES SEI sa SU wV PAIRA Să WAAR 08, PESU 


a a a a Pe — 


e - Da 


ta te 


x; 


N Pda PESE 


pentru eliberarea lui Vlad Tepeş şi înscăunarea lui, pentru că Laiotă 
prinde cîţiva din moldovenii lăsaţi la Bucureşti, îi descăpățînează, după 
care repede solie la Istanbul pentru închinare. 

Constată cu amărăciune lipsa unei personalități în scaunul Ţării 
Româneşti. La Suceava face slujba de mulțumire. Cronica moldo-germană 
notează ceea ce realizase în plan social pentru întărirea puterii centrale, 
însemnînd ca voievodul l-a lăudat pe Dumnezeu: “cu vlădicii şi 
arhidiaconii şi vitejii şi cu toată sărăcimea lui”, iar cronicarul polon Ion 
Dlugosz scrie: “Strîngea la oaste nu numai pe osteni sau pe nobili, ci şi pe 
țărani, învăţînd pe fiecare să vegheze la apărarea patriei”. Acolo, în fata 
mitropoliei Sucevii, sub ninsoarea lina de decembrie, ascultînd slujba de 
mulțumire, descoperit, îşi plimbă ochi peste capetele pletoase ale 
oştenilor săi şi are revelația unității în slujba căreia îşi pusese viața. 

Fiindu-i hărăzita neodihna. Aşteptînd riposta turcilor, îşi 
reactivează serviciul diplomatic, fără nici un succes material, în afara 
promisiunilor concrete venite din partea lui Matei Corvin şi a activității 
regelui Cazimir. Laiotă, înfrînt de Radu cel Frumos, vine din nou la 
Suceava, cerîndu-i “consilium et auxilium”. Radu cel Frumos prada 
Moldova pînă la Bacău. Cazimir îl trimite pe Dombetchii, castelanul de 
Belz, şi pe şleahticul Sohodolschii să medieze pacea între cei doi voievozi, 
amintindu-le primejdia otomană. În special, solia polonă îl asigură pe 
voievod ca la o intervenţie otomană, hatmanul Buciatchi va interveni cu 
toată şleahta Podoliei. 


2 


Vara lui 1474, la Istanbul. În saraiul Cuceritorului. 

După amiază, spre amurg, pe terasa palatului, deasupra Bosforului. 
Peisaj de vis. Caice cu pînzele albe. Coasta Anatoliei în piclele viorii ale 
înşelării, gărzile, cerul de topaz lichid. Alături, unul din cei mai vestiți 
eroi ai armatei, Soliman Hadîmbul. Pe măsuța de abanos încrustată cu 
fildeş, sprijinită pe trei picioare din trei colți de elefant african legaţi cu 
brățări de aur, harta militară a teatrului de operațiuni balcanic. Mahomed 
II nu mai are vîrsta entuziasmului războinic... Îi place din ce în ce mai 
mult să se reculeagă în răcoarea saraiului, să citească şi să converseze. De 


dee A 


EO e Se Za 


ID G — 


BE r EIAS E 
N” 1 $ PR 


la tatăl său a moştenit aplecarea spre cele spirituale. Soliman Hadîmbul 
exala mirosuri stranii, de sudoare de cal, de pielărie, de cîmp de luptă. A 
venit de la asediul Skutariului, aducînd cu el aerul sălbatic, primitiv al 
strămoşilor. 

Situaţia voievodului Ştefan este intolerabila, în acelaşi timp prilej 
binevenit să-şi închidă sistemul de baze militare pe coastele Marii Negre: 
rîvnitele Chilia şi Cetatea Albă. Pretexte pentru război, prea multe. Ştefan 
refuza să plătească haraciul, îi ataca vasalul cu neruşinare, se amestecă în 
treburile Ţării Româneşti; iar atunci cînd este adus la ordine, ridică în 
țeapă pe vajnicii oşteni ai imperiului. 

Soliman Hadîmbul îi explica, la harta, situaţia teatrului de război 
balcanic. Bulgaria, după îndepărtarea lui Tepeş, rămîne sigură pentru 
adunarea şi marşul armatei. Dacă înălțimea sa îi ordonă să-l apuce pe 
Ştefan de chica şi să treacă Bogdan Ilî prin foc şi sabie — el propune să se 
folosească depresiunea Filipopole — Edirne pentru adunarea oştenilor. 
De aici prin valea Tundza, la lambol, Burgaz, pe litoral la Vamă, de unde 
fie că, aliindu-şi-l pe Radu cel Frumos, va trece prin pasul Şumla la 
Rusciuk, de aici peste Dunăre la Giurgiul astăzi turcesc — urmînd să intre 
în Bogdan Ilî peste Milcov; fie ca de la Varna se va repezi prin Dobrogea 
la vadul Obluciţei, sub Chilia şi de aici la Suceava prin Bîrlad, Vaini Iaşi, 
Hîrlău. 

El crede, praf şi pulbere fiind la tălpile luminatului sultan, ca cu cît îl 
va ataca pe Ştefan mai repede, ne-dîndu-i vreme să-şi adune ostile, acum 
cînd se afla la strînsul bucatelor, cu atît mai bine. Prin Oblucița va ajunge 
degrabă, în chiar inima Moldovei. 

Mahomed meditează la grabă şi gîndirea unilaterală a generalului 
sau, care dincolo de victoria militară nu vede nimic altceva. Desigur, 
obiectivul politic principal este detronarea lui Ştefan şi transformarea 
Moldovei în țară vasală. Pentru asta trebuieşte consolidata vasalitatea 
Ţării Româneşti şi reîntronarea fermă a lui Radu cel Frumos, de care-l 
leagă amintirile adolescenţei, cînd principele valah, sentimental, îi recita 
în greceşte fabule încîntătoare, ca şi mai încîntătoare poezii de dragoste. 

Îi ordonă deci Hadîmbului să intre în Kara Iflak, să-l întărească 
domn pe Radu şi împreună cu oştirea acestuia să atace Moldova, în 
vreme ce dinspre răsărit, Ghirai-han, câre are socoteli vechi cu Ştefan, îşi 


mim ai pata EN! a 
UE IS RUINE AZ EISA AK CU A Sei Tèr AN | 


| > í o 
A NEI a A Sí EÀ k IN KmA VAT ~ mw nfs 42,9 =, AX Ng 
A OUR SE ya E SU COR ÎL DLA j, IEAS VE EU TU 


n e 


a — a 


va coordona mişcările cu oştirea imperială, pecetluind astfel soarta 
acestui voievod cutezător. Soliman Hadîmbul nu e nici pe departe un 
mărginit. Îşi dă seama de valoarea acţiunii, de ceea ce înseamnă că în 
planurile sultanului, numai după numărul oştenilor puşi la dispoziție: 
120 000. Spera favoruri, locul de mare vizir şi e aproape sigur că va primi 
hatişeriful funcției viitoare, în momentul cînd sultanul îi ordonă să ridice 
asediul cetății Skutari, cît mai de grabă. 

. în august 1474, Soliman se găseşte la Sofia, locul de adunare al 
oştirii. Unde-ar fi îndrăznit un conducător militar otoman să-şi fixeze 
locul de adunare la Sofia, cu cîteva decenii în urmă?! 

Ostaş meticulos, Hadîmbul îşi reorganizează armata, o dotează cu 
cele trebuincioase campaniei, fără să forțeze ritmul. Desigur, serviciul de 
informaţie al voievodului funcționează ireproşabil. La 2 septembrie, 
Ştefan ştie nu numai că va fi atacat, dar cunoaşte şi efectivele oştirii 
inamice, ca şi planul general de campanie al generalului turc. 

Ca să prevină, ataca Tara Românească în octombrie, arde cetatea 
Teleajen, au loc luptele cu Ţepele, după care se retrage în Moldova, la 
Vaslui, de unde trimite ordinele pentru scularea la oaste a întregii țări. 

. În saraiul sau, Mahomed Cuceritorul urmăreşte căderea toamnei 
peste Cornul de Aur. Rapoartele lui Soliman Hadîmbul îi vestesc data 
apropiată a campaniei. Îşi aduce aminte cu înfiorare de războiul lui cu 
Ţepeş. Poate de aceea n-a vrut să conducă armata prin Kara Iflak. 
Imaginile înfrîngerii de-atunci, calvarul oştirii sînt în el răni nevindecate... 
Să revadă codrii aceia pe care nu şi-i închipuie altfel decît arzînd sub 
cerul calcinat, să revadă Tîrgoviştea cu pădurea ei de cadavre în 
descompunere, să-şi revadă urmele  gîndurilor  încolăcindu-se 
neputincioase pe fiecare amintire? Niciodată. 

Pe apele verzi ale Bosforului plutesc zvelte caicele cu pînze albe, 
visătoare. 


3 i 


Noiembrie 1474, la Vaslui. 
Ştefan şi-l aminteşte pe omul sărac, Purcel, pe care-l auzise într-o 
duminică strigînd cu glas mare la nevasta, să-i înjuge boii. De judecata lui 


r 
7 


COZII TA DNAN Q IO E 
5 0 e SENILE ENSA ESSES A 


a E E RI S m m - — -ae o 


EREA Y AN aE IRA or 3 rea 7 
USL Da SENA i a oa UI sec EAA, 


IS Da fi SIZE PAi y» 
A CAR VI ca A tt PV A 


IP — a n = 


de-atunci! Purcel asta n-avea boi să are. Frati-su, bogatul, nu-i dădea boii 
decît duminică. l-a chemat pe amîndoi în fata pălimarului caselor 
domneşti. Era primăvară, țarinile abureau, cîntau cucii prin luncile 
Vasluiului şi Bîrladului, era o zi tînără şi fragedă; iar el a luat boii fratelui 
bogat şi i-a dat lui Purcel, săracul, să aibă cu ce ara peste săptămîna — 
rămînîndu-i duminică slobodă, ca oricărui creştin. 

Noiembrie e plin de pîcle, nămolos şi rece. 

Ostile tarii coboară din toate căpităniile. Zi şi noapte s-aud tropoțele 
cailor, strigătele oştenilor, scîrțiitul carelor. În noaptea de 5 spre 6 soseşte 
cu sufletul la gură viteazul Constantin Blajinu, de la cetatea Lerici, de la 
gura Niprului. Ştefan îl primeşte la casele domneşti, unde-l ține pe lîngă 
sine pe Şendrea, hatmanul, cumnatul său, oştean de nădejde. Acest 
Constandin Blajinu, numai blajin nefiind, avînd trei frați la fel de neblajini 
ca dînsul şi fiind vorbit cu căpitanul Oalde Mîna de fier şi crîşmărița 
Mioara Neagu, cea cu părul de foc, chilianca, ba şi cu jupîn Negulici 
Sfiosul, neguţătorul de grîne, cunoscînd din umblete acel castel al fraților 
genovezi Senarega, pune la cale nişte fapte, pentru care el l-a hărăzit cu 
moşii în olaturile Caplanilor, mai sus de Cetatea Albă 

ĮI s-a părut acestui Blajin ca cetatea Lerici, de la gură Niprului, dac-a 
stat pînă-n zilele lui Petru Aron în mîinile fraților Senarega, poate sta de 
aici încolo în mîinile Blajinilor. Aşa că într-o dimineaţă de iulie, trei 
caravele ale căpitanului Oalde Mîna de fier lasă ancora în rada fortăreței. 
Fraţii Blajinu vor să pescuiască pe Nipru. Jin la Lerici (Oceakovul de mai 
tîrziu) un comptuar de negoț. Seara, mateloții lui Oalde Mîna de fier aduc 
în cetate saci cu unelte de pescuit, năvoade care trebuiesc cîrpite, 
harpoane şi, sub pelerine, săbii şi junghere. La revărsatul zorilor se da 
atacul împotriva garnizoanei genoveze. Lupta în fortăreața este violența 
şi dramatică. Gărzile de la donjonul porții dinspre mare sînt aruncate în 
valuri. Din calele caravelelor ies mateloţii bîrlădeni, pentru care nimeni în 
Moldova nu poate băga mîna-n foc... Un strop pirați, temerari pînă la 
dementă, ataca viguros rămăşiţele garnizoanei şi la amiază fortăreața 
Lerici ridică flamura Blajinilor, se declară vasala Moldovei şi-şi începe 
afacerile la această răspîntie de drumuri, mănoasa. 

Constandin Blajinu, comandantul cetăţii vasale (voievodul apreciază 
cu humor fapta moldovenilor săi), raportează că la Bachcisarai a sosit un 


Sc LA SEN -yee yg NITAZ ia ~w TN 
=y PI > > A Si 4 
Pac TN 
E 49 


pă > | 


TS 


sp 
Na 


Iy, 


3 EON) 


caic împărătesc, cu porunca sultanului... Ghirai îşi strînge Hoarda. Trei 
ceambururi au şi trecut Niprul, în vederea străjilor de la Lerici. Tot 
tinutul dintre Lerici şi pînă sus, spre pragurile Niprului, e nelocuit. 
Nelocuit e şi malul mării. S-a gîndit că maria să n-are de unde afla. Aşa 
că, neprecupetind vremea s-a urcat într-un caic şi cu toată furtuna, a ajuns 
ieri noapte la Cetatea Albă. Călare i-a fost frică să vină de la Lerici, să nu 
cadă în mîinile tătarilor. 

Zilele de 10 pînă-n 15 noiembrie sînt dense pînă la saturatie. 
Voievodul trasează coordonatele planului său de apărare. Olăcari repezi 
galopează la cetățile de margine: Hotin, Soroca, Tighina. Să-mpînzească 
stepa cu călăreți. Cînd au să simtă tătarii, să-i lase să treacă Nistrul. Cînd 
vor ieşi cu caii din apă, să-i lovească, apoi să se tragă la codru, 
neslăbindu-i zi şi noapte. Să repeadă ştiri despre umbletele acestora, în 
fiecare zi. Alți olăcari gonesc la cetate la Crăciuna şi-n Tara de jos. 
Porunca domnească, fără posibilitate de interpretare. Fînul se trage la 
codri, cît mai în inima codrilor, unde se duc şi vitele. La munte, la 
Vrancea, pe Oituz spre Hîrja, iar cei din Valea Siretului şi-a Prutului să 
urce sub Tarcău. Grînele la gropniţe. Să se are pe deasupra. Satelor să li se 
pună foc. 

Oştirea rămîne la Vaslui, în aşteptare, acolo unde ostenii de la 
periferia țării fac călare un număr egal de zile. 

Geniul lui militar răspunde acțiunilor duşmanilor cu singura soluție 
indicată. În tabăra sosesc ultimele harabale ale aprovizionării şi tunurile 
de la Suceava. La 25 noiembrie mărşăluind aliniați, cu platoşele umezite 
de ploaie, intra în Vaslui cei 5 000 de războinici secui şi 1 800 de ardeleni, 
trimişi în ajutor de regele Matei Corvin. La 28 noiembrie se anunţă sosirea 
hatmanului Buceatchi, în fruntea celor 2 000 de lăncieri din Podolia, 
angajamentul regelui Cazimir. 

La revista de efectiv făcută în zi-ntîi decembrie, numărătoarea 
oştenilor însumează 40 000 de oameni. La amiază se frig boi întregi din 
tamazlicurile domneşti şi pivnicerii domnului prezintă oștilor grasa de 
Cotnari şi muscat ottonel de Panciu şi Odobeşti în butii enorme, urcate pe 
care trase de cîte şase perechi de boi. 

Ştefan, ospătînd cu căpeteniile oştirii lui, la care ospăț sînt prezenţi 
comandanții săcuilor, ardelenilor şi leşilor, ştie că peste cel mult o 


We Mle SEM eu. 
SSE aa E pe 
KONE RV NEVAN 


OA RP Vi A 
(e a 


săptămînă Soliman Hadîmbul va începe trecerea Dunării. 
Întrebările pe care şi le pune leagă destinul lui de destinul Moldovei. 


4 


Soliman Hadîmbul ilustrează tipul reprezentativ al comandantului 
turc dinaintea cuceririi Constantinopolului. Mistic, eroic, crud, fără 
rafinamentul dobîndit de demnitarii sedentari, poarta în el nostalgia 
nomadului şi asprimea islamului primitiv. De aceea îl îndrăgeşte 
Mahomed, conştient că rafinamentul culturii şi opulenta sedentarismului 
i-au atenuat măreția sălbateca de care se bucuraseră strămoşii săi, 
începînd cu bunicul, Baiazid Ildîrîm. 

Meticulos, Soliman executa întocmai ordinele sultanului. De la Sofia, 
pe la mijlocul lui noiembrie, mărşăluieşte pe valea Iskerului pînă la 
Nicopole. Decembrie. Iarna timpurie. Frig umed. Trece Dunărea, punînd 
în avangarda cei 17 000 de munteni ai lui Radu cel Frumos, urmați de 
akingiii prădalnici şi salahorii bulgari care execută lucrările de campanie; 
poduri pentru trecerea artileriei, drenaje, repararea şleahurilor. Trece 
Siretul în acest dispozitiv şi o dată cu trecerea lui întilneşte puştiul. 
Marşul se desfăşoară într-un peisaj dezolant. Lapoviţa desfunda drumul. 
Sate arse, grămezi de lemn carbonizat, cu miros acru de fum şi pustiu. 
Soliman  Hadîmbul reface pînă la durere amintirea campaniei 
dezastruoase împotriva lui Ţepeş. Era foarte tînăr pe atunci şi coşmarul 
marşului aceluia i-a rămas înrădăcinat în subconştient. Alți soldaţi vechi 
ai imperiului povestesc seara la focurile de tabără precare întîmplările de- 
atunci. Lemnele umede fumega, peste tot clisa groasă a zăpezii 
amestecată cu noroi, zile scurte, posomorîte, cu frigul retezînd orice avînt. 
Harabale împotmolite. Artileria împotmolită. Ostenii cîrtesc. Nu reuşesc 
să-şi usuce încălțările. Echipamentul lor nu corespunde unei asemenea 
ierni. Pe Alah! lată că se-nfăptuieşte lucrul de care se temea cel mai mult. 
Detaşamentul lui Uskii beg plecat într-o recunoaştere laterală (începuse 
să se simtă lipsa de alimente şi mai ales de furaje) este interceptat la 
Călmățui, decimat, iar Uskii beg cu nasul şi urechile tăiate, legat pe cal, 
gol-goluț, este trimis în tabără. Deci, pe flancurile armatei, blestematul de 
ghiaur veghează. Soliman Hadîmbul tine un consiliu militar în noaptea 


IP SE PANON STA <a DS : IA K ael MSK AN 
3: a pt tipa AE ERNEA AKOR UD 7, EIE Y 


— oo e 


de ajunul Crăciunului. Ninge. Viforniţa, în zori frig pătrunzător. Consiliul 
hotărăşte să lase în ariergardă trupele de la Kara lIflak. E mai bine. 
Niciodată nu poți fi sigur pe gîndurile acestor ghiauri, care sub sabia 
fratelui acestui voievod, temutul şi blestematul Kassiku-Vodî, au spîrcuit 
mulțime de binecredincioşi. Călăresc fără nici o tragere de inimă. Se- 
ncaieră cu spabhiii. Ieri noapte s-au găsit peste o sută de akingii sparți cu 
săbiile, într-o vîlcica, unde tăbăruiseră aceşti blestemați. Tătarii n-au dat 
nici un semn. Nu trebuia pornit războiul sfînt, acum iarna. Caii abia-şi 
mai scot picioarele din nămol, într-o lună, au slăbit de-i scoală călăreţii 
trăgîndu-i de cozi. Bivolii artileriei cad în genunchi la fiecare pas. Oastea 
a prădat în Kara Iflak. De unde s-aducă fîn, de unde faina? 

Strigăte de alarmă! Soliman îşi pune coiful. lese în vînzoleala 
crivatului. Undeva, în noapte, spre convoaie, se dă o luptă surdă 
acoperită de întuneric şi ninsoare.. 


5 


. Ştefan îi cere hatmanului Şendrea, cumnatul lui, să prăznuiască 
ajunul Crăciunului, cu sabia. Soliman urcă pe Siret. Trebuie întors şi adus 
în valea Bîrladului. E îngustă, mlăștinoasă, cu poalele dealurilor acoperite 
de codri, cu lunca plină de sălcii, de răchită şi smîrcuri. Şleahul de la 
Tecuci la Vaslui şerpuie printre balți pline de nămol şi pipirig. E cel mai 
bun loc pentru o luptă în care Soliman, fixat de front, să nu se poată 
desfăşura, suferind fără posibilitate de manevră, manevra pe care el 
însuşi i-o va impune. 

În casele domneşti, butuci de gorun în vatră, lumină, lumînările 
filfiind şi-afară glasurile puternice ale vînătorilor domneşti colindînd 
colindul drag inimii lui: 

“— Leroileo! 

Cerbul runcului 

Şi-al brădişului, 

Cerb s-a lăudat 

La mijloc de sat, 

El pe un-se paste 

Nimeni nu-l cunoaşte 


UD SE DZ SS Aa Cui) a CD ME SA 
EDP ANN ; 7 Th 
P AEE ENE ETRS NAAU 


n S a a i i 


Şi pe un-se-adapă 

Nimenea nu-l afla 

Ca Măria-sa 

Pe cerb l-auzea 

Fuga-n cetate da 

Arcul şi-l lua 

Arcul şi săgeata...” 

Colindul îi povesteşte faptele de vînătoare Voievodul trăieşte intens 
acele zile pure, petrecute sub molidişul Tomnatecului ori la crestele 
Calimanului, pe urma bourilor, a cerbilor şi-a caprelor negre, în semeția 
albastră a muntilor, în limpezimea izvoarelor şi-a cugetului. Vînătorii 
domneşti, aceşti bărbați ai munților, îi cunosc şi plăcerile, şi năravurile: 

.. Ca maria sa 

Mult nu zăbovea, 

La cerb se ducea, 

De coarne-l lua, 

De vale-l trăgea, 

De mi-l jupuia, 

Pielea i-o lua, 

Pe cal c-o punea 

ŞI cu ea pleca 

Tot prin sate rari, 

Pe la fete mari 

Şi prin sate dese 

Pe la fete alese...” 

Căpitanii ascultă colindul cu zîmbet la colțul gurii. Praznicul de-ajun 
cu purcei fripți, claponi, iepuri împănați, but de căprioară şi mistreț, 
stropit cu vinurile domneşti ale țării, se leagă de praznicul oştilor, slăvit 
între focuri gigantice, între care se țes meşterii țigani ai frigărilor şi-ai 
cobzelor. Săcuii vin la săniile cu butiile de vin, întinzînd coifurile. 
Lăncierii de Podolia nu se lăsă mai prejos. Se povestesc fapte de arme 
incredibile, amplificate de înălțimea palelor, de gustul fripturilor 
rumenite cu meşteşug; dar mai ales de savoarea vinului, curgînd cu 
dărnicia sîngelui ostăşesc menit țărînii şi vecilor. 

Hatmanul Şendrea, adunat în subă, călăreşte sub ninsoare, urmat de 


două mii de curteni, purtînd sub mite gustul ajunului, al copilăriei şi-al 
vetrelor. 


6 


La sfîrşitul lui decembrie, Soliman înțelege ca nu poate urca pe Siret. 
Poduri rupte, atacurile de zi şi noapte la convoaie, palisade, copaci 
doborîți în mijlocul şleahului, legaţi cu lanţuri, apăraţi prin trageri de 
arcaşi nevăzuţi. Patrulele de spahii împinse pe comunicaţia Tecuci — 
Vaslui găsesc drumul slobod. Soliman gîndeşte ca voievodul apără 
drumul cel mai scurt spre Suceava. Imaginează o învăluire largă şi 
ordonă schimbarea direcției, apucînd drumul Vasluiului. 

Ştefan, torturîndu-i neliniştile, îi impune, cu abilitate de psiholog, 
soluția care-l avantajează. Prost informat, Hadîmbul urca spre Podul 
înalt, fără să intuiască dezastrul, dincolo de spaţiul celor cîteva zile care-l 
desparte de bătălie. 

Aici, la Podul înalt, Ştefan apelează la resursele mereu vii ale țării, în 
înțelesul cel mai concret al cuvintelor. Lăsăm poeţilor să-nsuflețească pînă 
la participare valea Biîrladului, dealurile împădurite, ferestruite de 
pripoarele pîraielor, meditînd solemn la eterna devenire a sevelor, îi 
lăsăm pe poeţi s-asculte sunetul uriaş al germinațiilor, să desprindă din 
tăcerile hibernale pasul uşor al duhurilor dacice, zborul delicat al zînelor, 
al Cosînzelor şi Feţi-Frumoşilor desprinzîndu-se din negurile fumegoase 
ale înserărilor de spaima urdiei lui Soliman. Bănuim bucuria intensă, 
incandescentă a voievodului la vederea luncii Bîrladului, largă de două 
leghe, străjuită de coama dealurilor, nu mai înalte de 200 metri, care- 
nchid zarea, închizînd o dată cu ea destinul oştirii năvălitoare. Pe malul 
stîng al Bîrladului, şleahul care duce la Vaslui, la laşi, prin Cănţălăreşti, 
Scînteia şi Bordea, tăiat de pîraie mlăştinoase, ieşite din albii, curgînd 
galbene o dată cu zloata. 

Tabăra întărită de la Vaslui va fi părăsită. Nu vrea să dea o luptă de 
apărare, claustrat şi lipsit de inițiativă, îşi va aşeza trupele în spatele 
podului de peste Racova, la o sută de paşi de confluența Racovei cu 
Bîrladul, loc mlăştinos, de netrecut. Spre răsărit, apa Biîrladului, dealurile 
de la Mărăşeni, dincolo de ele apă Vasluiului, poteci cunoscute de 


N ESCA (E > ur a T34/ ora a St re 
SN e alla) mo KYA A A DOEK ZAS 


Pa (ac 


oamenii locului. La miazăzi, dincolo de Racova, măgurile codrilor pustii 
de la Morăreni, care, trecuți pe poteci tainice, răspund în valea Bîrladului, 
chiar la tîrg la Birlad; ori mai sus, la Zorleni, adică la coada convoaielor; 
ori mai aproape, la Crasna, la mijlocul urdiei înşirata de îngustimea 
locului pe cel puţin 40 de leghe. 

„La 9 ianuarie, seara, Ştefan iese din Vaslui, în linişte desăvîrşită. 
Hărţuitorii îi raportează că Soliman leagă tabără nu departe de 
Cănţălareşti. Ca orbecăie în necunoscut, fără să ştie unde se afla oastea 
măriei sale. Spre miezul nopții Ştefan ordona intrarea în dispozitiv. 
Barează şleaul cu două linii de infanterie, avînd în fata podul de peste 
Racova. În aripa stîngă a infanteriei, pe un fir de vale, cavaleria. Dincolo 
de Birlad, în luncă, trîimbițaşi şi buciumaşi, cu misiunea de a repeta 
semnalele: adunaţi-vă şi dați năvală la porunca domnului. Înapoia aripei 
stîngi, sub codru, rezerva alcătuită din vitejii pedestruiți, de sub comanda 
lui. Pe două mameloane, mascate cu crengi, tunurile aşezate să poală bate 
şi rupe podul. 

Intrarea în dispozitiv se face în linişte. Dincolo de miezul nopții, 
după un ger uşor, începe moina. Din luncile înzăpezite se ridică neguri 
umede. Se aud pîraiele pornite din coastele dealurilor. Codrii fumegă. 
Armele se brobonesc. Secuii aşezaţi în adîncime, în formație de falangă, 
schimba dispozitivul, trimițînd picherii pe flancuri. Se ordona liber în 
dispozitiv, se întocmesc paturi din ramuri, se-ncropesc focuri sub 
malurile pîraielor, se doarme ostăşeşte, pe scuturi. 

Ştefan doarme într-un car al artileriei, sub tohoarca. Pe la ceasul 
patru după miezul nopții, norii lînoşi se desfac şi deasupra carului în care 
doarme voievodul, străjile văd strălucind Steaua Ciobanului. 


7 


10 ianuarie, joi, în zori. 

Moina umfla pîraiele. Neguri dese, apoase, se-nfuiorează din lunca 
Bîrladului. S-agaţă trist de crengile fagilor bătrîni, încremeniți posac sub 
lumina cenuşie a faptului de zi. Viteazul Farkaş Laszlo, stegarul 
companiei de ardeleni, vede patrula de spahii oprită la confluenta 
Bîrladului cu Racova. Strigă: | 


te UA (a ONE AIA r A Tea 

ÚR SE AI a NA ARIES IREI DAE AA 
De a ; 3 Gmr / ? Na sG 
TP AE ENEN E SUI KERNI BE OON 


W a A 


-Vighiaz ! 

Tot atunci, pan Serafim Ocesalski, şleahtic sărăcit, fora ochiul drept, 
cu un coif turtit de lovituri şi cuirasa peticita cu un petec de oțel călit 
prins în nituri, îi spune amicului său, lăncierul Leon Zamoiski: 

— Pe legea mea, ăştia sînt bizurmanii! 

Răzăşul Vasile Labiş, aşezat într-un post de pînda în lunca, încalecă. 
Urcă dealul la galop. Starostele vînătorilor domneşti, dumnealui Nechifor 
Căliman, îi oferă voievodului o halcă de carne din vîrful jungherului. But 
fraged de căprioară, fript în țăst, împănat cu slănină şi tăvălit în boia de 
ardei. Manole Păr Negru, comisul, aduce calul de oaste. Înşeuat. Ştefan îi 
ordonă să controleze chingile şi trăgătorile scărilor. Hatmanul Şendrea 
pleacă la galop să ordone punerea şeilor. Răzăşul Vasile Labiş raportează 
situația. Ştefan îşi spală degetele în ligheanul de argint — friptura a fost 
demnă de zei — Îl bate pe umărul osos pe bătrînul Căliman şi-ncalecă 
direct din car. Mic de stat îi e prea greu să-ncalece de jos. Vine în goană 
cetaşul Mihai Ursachi din Veseni, bardul neîntrecut al călăraşilor 
domneşti, cu ştirea că spahiii intra în tocmeala de luptă. 

— Să nu spui snoave, Ursachi, zîmbeşte voievodul, ca tu nu ştii să 
desparți adevărul de basm şi basmul de adevăr. 

Cetaşul îşi împăroşează mustățile. Mariei sale îi place să-l asculte la 
focurile de tabără, ori la cele de vînătoare. Mihai Ursachi ştie! toate 
doinele, toate cîntecele şi toate poveştile Moldovei. Voievodul pune 
pinteni. Un vînt umed glogozeşte negurile peste lunca Birladului. 

Soliman Hadîmbul desluşeşte prin negura liniile infanteriei 
moldave. Apreciază că o coloană de spahii lungă de cinci leghe poate 
străpunge pedestrimea, chiar dacă nu-şi poate desfăşura aripile, s-o 
învăluie. Bunicul lui a luptat la Rovine ca simplu familiar al spahiului 
Nusaybin, fără să-şi pună probleme dincolo de lungimea suliței. 

Sătui de noroaie, de marşuri fără nici un scop imediat, spahiii din 
avangarda aud semnalul de atac. Regruparea se face înfrigurat. Curînd, 
răsună ordinul: 

— Pentru atac, plecați sulițele! Spahiii îi răspund cu strigătele 
cunoscute: | 

— Alah în Alah! 

Caii slăbiți de nemîncare îşi desprind greu copitele din şleahul 


IP SE PAINON G aa <a ea CU PSEA 
3: a pt tipa AE EN AKOR OA 7, EVA Y 


— oo e 


USE DZ SSE ata E UI 


IDE 


cleios. Şarja se desfăşoară în ritm încetinit. Farkaş Laszlo şi archebuzierii 
liniei de secui fixează archebuzele în furcheți. Ştefan, călare, pe o coamă 
de deal, vede limpede spahiii ieşind din negurile văii... Le aude strigătele. 
Lăncile plecate printre urechile cailor se apropie de linia archebuzierilor. 
Ofițerii de lefegii îşi cunosc meseria. Nu se sperie. Nu dau înapoi. Stau cu 
săbiile ridicate. Spahiii, urlînd sălbatic, adunați în spatele scuturilor, trec 
podul de peste Racova. Archebuzele se-nvăluie în clăbuci de fum. 
Pocnetele ajung pînă la el, slabe, ca-n joacă. 

Rîndul doi schimba rîndul întîi. Altă salva. Rîndul trei trece în rîndul 
întîi. Salva. Spahiii se rostogolesc din şei. Cad asimetric. Caraghios. 
Trîmba din vale se-ngroaşă. Pelerină roşie lîngă pelerină roşie. Scut lîngă 
scut. Coif lîngă coif. Caii, înnebuniţi de salve şi strigăte, galopează într-o 
revărsare de  tropote 
clefăite, în  rînchezatul 
ațițat al luptei. Vîrful | 
coloanei de  spahii se a: 
prăbuşeşte peste lăncierii 
secui. Trei şiruri de lăncieri f 
sînt frînte. Rîndurile din P 
spate se strîng într-un arici 
de sulițe. Ştefan simte 
durerea şi forța loviturii în 
tot trupul. Companiile 


poloneze ataca din mers. 


Tot dispozitivul liniei întîi se clătină, după seisme interioare în spatele 
cărora voievodul ghiceşte forța de izbire, lucrul înverşunat al iataganelor, 
iureşul miilor de călăreți repeziți la asaltul pedestrimilor. 

Sunet prelung de corn. Spahiii rup lupta. Se retrag la galop. În 
formaţia pedestraşilor secui şi poloni rămîn goluri. Cineva ordona ieşirea 
răniților din rînduri. Completarea golurilor. Ordinul cade în mîzga 
amestecată cu sînge. Pedestraşii îl strivesc sub talpa botforilor. De peste 
Racova, Soliman repede a doua trîmbă de spahii de Asia, timarioți cruzi 
din Caramania. Ştefan intuieşte exact sensul şi scopul loviturii. Să se- 
nfigă adînc în golurile făcute de prima şarje, să zdrobească pedestrimea, 
s-o arunce în Racova şi-n păduri, s-o fugărească pînă la completa 


ay 


AAN, 
S ENIN: IERES DZ, K 


a 


dezarticulare a dispozitivului de luptă. Ordonă artileriştilor sa deschidă 
focul asupra podului. Formațiile din capul coloanei de timarioți izbesc cu 
forțe proaspete dispozitivul liniei întîi. O clătinare profundă amplificată 
spre exterior, întreagă linie, după un efort dureros de a se-nfige-n pămînt, 
e smulsă din rădăcini şi zvârlita spre linia a doua a ghiogarilor şi arcaşilor 
moldavi. 

Se vede atunci că arcaşii îşi cunosc meseria la perfecție. Deschid 
tragerea peste capul pedestraşilor cuirasați. 

Săgeţile repezite pe o traiectorie înalta cad zbîrnîind între spahii, 
rărindu-i cu repeziciune. Intenţia lui Ştefan de a rupe podul cu artileria, a- 
i masacra pe călăreții trecuți pe pod şi a opri şarja nu se conjuga cu 
îndemînarea artileriştilor lui. Tunurile trag prea lung. Ghiulelele cu fitilul 
aprins trec peste capetele spahiilor. Cad în mlaştinile Racovei şi 
Bîrladului, în jerbe de nămol şi zăpadă mizgoasa. Unele fitile se sting. 
Altele fac să explodeze ghiulelele cu sunet flasc. Ştefan îl repede pe 
cetaşul Mihai Ursachi să le spună artileriştilor că dacă nu trag cum se 
cuvine, o să-i tragă Samoilă în țeapă, mai curînd decît se poate spera. Ca 
în loc să țină hanurile şi hangițele, mai bine şi-ar fi învățat meseria... 
Mihai Ursachi adăugă de la sine atîtea ameninţări cumplite, îi împroaşcă 
pe artilerişti cu atîtea mascări, le plînge văduvele şi orfanii cu atîta 
convingere, încît comandanții tunurilor asuda sudoarea spaimei. Se mişca 
rotile. Se scot cîteva pene de lemn de sub ţevi. Reglîndu-se tragerea în 
adîncime. 

Cum se ridică vaierul luptei spre locul unde stă el nemişcat în scări, 
plecat uşor pe gâtul armăsarului de oaste. Cum aude foşnetul neliniştit al 
steagului oştirii şi cum se uita mînios Sfîntul Gheorghe cel țesut în fir de 
aur, cum stă împietrit capul de bour şi cum se-ncleştează în mînie 
amarnica pedestrimea tării, izbucnind în chiote prelungi ca la horă şi la 
praznice, ca la cătările de oaste şi la plug, chiote de nădejde şi durere 
omenească, de îmbărbătare şi necruțare. Ştefan, voievodul, intuieşte nu 
numai momentul hotărîtor al bătăliei, acest moment plin de tragism, cînd 
cavaleriile Anatoliei sînt pe punctul de a rupe dîrzenia apărării, cînd 
ostenii răniți de moarte se strecoară sub burţile cailor şi le despică cu 
jungherele, cînd ghioagele lucrează cu repeziciunea şi puterea disperării, 
cînd spinările arcuite ale pedestraşilor par a susține cu cel din urmă strop 


Tamar ypy w mim si -er pm ap” DL" -o te ti a 
CIA T A SET 4 Ty ri 
EISA AI DI > Ea ARIPI i 
ES D AE VOSS TO E OA 

ÎS (E NA NT e E N 
LA a A i % Le à 

— PP. WESERI -= — ~ 


a a — a = 


DE $,” ME 4 J3 VA 


La guna AN Pia O Mi 


de vlagă iureşul coloanei lungi de cîteva leghe; ci deasupra acestui 
moment cumplit, Ştefan, voievodul, îşi simte aproape material legăturile 
infinite cu luptătorii şi mîzga transformată în sînge închegat. Trupul i se 
înțepeneşte, aproape mortificat, cu ligamentele gata să pocnească, ca şi 
cînd, singur, ar sprijini în pavăza şarja inamică. 

— Încă, dragilor, şopteşte cu buzele uscate de arşița cumplită a unei 
lupte pe care o trăieşte infinit mai intens decît cei din linii, pentru că o 
vede în întregime, pentru că vede dincolo de lungimea sabiei, coloana 
nesfîrşită a spahiilor ieşind din negurile văilor, steag de spahii după steag 
de spahii pentru că ştie, Soliman Hadîmbul are încă o sută de mii de 
luptători, iar aici, la cîteva sate de paşi, pedestrimile răzăşeşti în care au 
fost proiectați luptătorii împlătoşați secui şi leşi, îşi pleacă trupul hăcuit, 
însîngerat, jefuit de viață, sub iatagan. 

— Cetaşule Ursachi! 

— Porunca, doamne! 

— Începe-ţi lucrarea şi meşteşugurile! 

— Le-ncep, măria-ta! 

Cetaşul coboară măgura în galop mare. Din rîndurile infanteriei se 
ridică freamătul sfîrşit al agoniei. 

Gheorghe Clonţ Negru e comandant de tun. O ghiulea care a 
explodat la un exercițiu i-a scos ochiul drept. Frati-su Cireş Clonț Negru e 
ochitor. Gheorghe Clonţ Negru, negru de tină şi fum, îl trage de mustăți 
pe Cireş Clonț Negru. 

— Aninătoarea şi catapeteasma şi buricul şi... alte cuvinte greu de 
transcris, îi spune că di pomană ai supt lapti di răzşiță, mutalăule... Să-mi 
chiteşti podul ca io cu paloşul ista ti discapaținez, proclitule şi vîndutule 
lu Iuda. 

Probabil că tratamentul aplicat lui Cireş Clonţ Negru de către 
Gheorghe Clonț Negru comandant de tun şi-a făcut efectul imediat, 
pentru că după ce şi-a scuipat în palme spunînd: 

— lartă-mă şi matali, bădița, că mi s-or muiet oasîli di atîta 
ti, Cireş Clonţ Negru, ochitorul, bărbat de aproape cincizeci de 
ani, a chitit îndelung pe teava tunului, a cerut să se bată pana, “de două 
degiti”, apoi a poftit fierul înroşit pe care îl vira în orificiul de dare a 
focului. Pulberea cu ardere instantanee cunoscută pe atunci explodează, 


N A YY 


N E 


pa SEE SAA FG 
U TN PAEA E SUL La REA af SU 


n 
DN a S S e am — a a e 


` ate RTAS A TNE merar" y `~ RTE 
EF SLEAN SRNR Sf Se SIINSEL E Da ESAIN, 
A GA 


ALE ES De E at 


at: 


țeava sare de pe afet, rotile P 
izbesc lemnarii neprevăzători ®; 
peste picioare, Cireş Clont 
Negru fuge prin fumăraia 
duhnind a salpetru, iese în 
fata tunului şi vede 
ghiuleaua căzînd chiar pe 
pod. Efectul este neaşteptat. 
Cîțtiva spahii sînt răsturnați 
din şei. Cîțiva cai cad în 
mlaştina. Cîţiva butuci ai 
podului se frîng. Cireş Clont Negru îşi ignoră fratele cu măreție 
zdrobitoare. 

— Nu ti mai înfoia ca un gîndac leşesc, ca acu ti pălesc, mormăie 
comandantul... încă una tot aşe! 

„. Tirul reglat rupe podul, stîrnind urletele de mînie ale spahiilor. 
Coloana de atac se frînge. Din lunca Bîrladului se aude limpede chemarea 
stridentă a cornului de cavalerie: 

— Adunaţi-vă şi dați navală! 

Ştefan se pleacă în şa, cu toată ființa lui interioară proiectată în valea 
Bîrladului. Buciumul: 

— Hai. Fraţi, hai, fraţi, la navala daţi! Trei corni de călărime: 

— La navală, la navală, dați! Cinci buciume. Zece buciume: 

— Moldovaaa! Moldovaaa! 

Tîngă şi-mbărbătare şi vremuri vechi în glasul buciumelor, toate 
iscate din istețimea cetaşului Mihai Ursachi... 

— Boiernaşi, ori boier mare am să te fac Ursachi, îşi spune Ştefan, 
atunci cînd coloana miilor de spahii oprită la podul rupt, cu caii jucînd în 
loc, se repede în negurile dese ale luncii, răspunzînd buciumelor cu 
chemarea sîngeroasă. 

— Alaaah in Alah! 

Din viarmătul pedestrimilor încleştate cu cavaleria lui Soliman se 
desprinde un oştean. Uriaş, cu sumanul rupt, plin de sînge. Ştefan 
coboară la trap. În spatele lui se mişca zece mii de viteji călări. 

— Ce-i cu tine, hotnogule Săcară? 


m 


— Întreabă oastea ce porunca-i dai, măria-ta! Hotnogul are o rană 
sîngerîndă în piept. Alta în bărbie. Buzduganul înmuiat în sînge. Sabia 
înmuiată în sînge. 

— Stropşiți-! 

— Aici? 

— Săcară! 

— Am priceput, măria-ta! 

Pe un fir de vale, dincolo de Racova. Pe sub poala pădurii, jos, în 
lunca Bîrladului. Neguri dese încolăcite pe crengi. Frig. La zece paşi s-aud 
icnete. Vorbe aspre, străine, oameni care bălăcesc în mlaştină, în clisa 
balţilor. Undeva sus, strigătele de luptă ale săcuilor, moldovenilor şi 
leşilor. Într-o deschizătură din neguri, zvârcolirea spahiilor izbiţi de 
navala ghiogarilor: 

— Da, mă! 

— Ucide, mă! 

— Taie, mă! 

. Ştefan se destinde integral. Manevra a reuşit deplin. Cel puţin 
12000 de spahii taie lunca, orbecăind în mlaştina spre locul de unde 
buciumele îi cheamă la judecata de apoi. 

La amiaz, negurile se îndeasă, şerpuind cenuşii sub coama 
dealurilor. Vitejii şi răzăşii, călărimile boiereşti lovesc oastea Hadîmbului 
din flanc şi spate. Corpul de elită al timarioților din Rumelia s-a 
autodecimat spîrcuindu-se la confluenta Racovei cu Bîrladul, înecîndu-se 
fără glorie în mîlul lacom, în fumuriul dezolant al negurii. Rînchezatul 
înnebunit al cailor aspirati de gelatina zmîrcurilor umple ceata de haos. 
Răzăşimile vînează la sabie spahiii împotmoliți. La două ceasuri după- 
amiază, lunca este un cimitir sinistru. La trei ceasuri, întregul dispozitiv 
al lui Soliman se debandează. Călăreți scăpaţi teferi, unitățile nehăcuite, 
coboară în josul Bîrladului în goana goanelor. La poduri zac răsturnate 
harabalele cu muniții, săgeți, cu corturile şi bagajele armatei. Negura 
amplifica spaima, pînă la dementa. Buciumaşi aşezaţi la răspîntii se 
cheamă din muncel în muncel. Chemările sfişietoare legate de amintirea 
navalei oştirii lui Ştefan permanentizează dementa. Oastea voievodului 
pare că însuflețeşte codrii, trunchiurile copacilor desprinse din piele par 
osteni uriaşi însuflețiți de djinni, lunca se mişca ameninţător, dealurile 


<q Ea aa a 


ONK KAA a SICA ZE! a ZA) 
> 


- za < pe Vara < ENS P NENS AT 
K ANNE AONE NG J: ZIAR AN y 


[e E D — e O 


SA 
13 
msi 


string fugarii pînă la teroare, noaptea şi ceața îi dezorientează, 
prăbuşindu-i în deznădejde. 

Ce încrîncenare pe sufletul lui Ştefan! În noaptea de 10 spre 11 
ianuarie, în şa cu vitejii şi hînsarii. În şa toată ziua de 11, noaptea de 11 
spre 12, ziua de 12 ianuarie. Toate cetele oştirii otomane fugărite sînt 
decimate. Corpul de gardă a lui Soliman galopează spre lonaşeşti. Curieri 
amenințați cu moartea aleargă să ceară ajutorul lui Radu cel Frumos, 
rămas cu oştirea undeva pe Milcov. Ajuns la lonaşeşti, Soliman Hadîmbul 
răsufla. Vîntul sparge negurile. Vadul i se pare poarta raiului. Închinare 
lui Alah! Nu! În şa! La goană! Din codri iese coloana de urmărire a 
hatmanului Şendrea. Însuşi hatmanul îşi flutură pala în vînt, scoate 
strigăte sălbatice şi-l împroşcă cu mascări. 

Aici, vadul lonaşeştilor rămîne pentru veacuri Vadul Turcilor! 

Soliman scăpat cu garda galopează spre Tara Românească. Încă de 
cînd a ajuns în cîmp, acolo unde Similia se varsă în Birlad, Ştefan a 
alcătuit două corpuri de urmărire. A lui Şendrea hatmanul şi a lui Costea 
paharnicul, acesta din urmă repezit pe direcția Galaţi — Reni, la vadul 
Obluciţei. Ştefan ajunge la vad, la lonaşeşti. Se aşază “deasupra Siretului, 
la movila cea mare a Tecuciului, odihnind trei zile”, cum spune Mihail 
Călugărul. Aici se executa regruparea forțelor şi tot aici primeşte ştirea 
asupra marşului oştirii lui Radu cel Frumos. Suferă cumplit, noaptea, 
cînd se gîndeşte la lovitura mişelească a acestuia şi regretă cu lacrimi de 
sînge lipsa lui Ţepeş. Trimite un nou curier la Matei Corvin anunțîndu-i 
victoria şi rugîndu-l să-l repeadă pe Ţepeş la Bucureşti cu oştire tare. În 
calea lui Radu cel Frumos îl slobode pe hatmanul Şendrea, cu o 
avangardă strategică. Mai jos, pe Rîmnicul Sărat, hatmanul este învins şi 
după relatarea cronicarilor, moare în luptă, acolo unde s-a pomenit multă 
vreme “Movila Şendri”. Adus pe o targă legată între doi cai este 
înmormîntat ostăşeşte lîngă tătîne-su, în sat la Dolhăşti. Cu călărimea 
paharnicului Costea întors din misiune, Ştefan iese în calea muntenilor, 
şi-i bate exemplar. 

La sfîrşitul lunii se-ntoarce la Vaslui, plin de slavă, coborînd adînc în 
conştiinţa oștirii sale. Aici îşi organizează victoria. Trupe speciale legate 
peste obraz cu năframe înmuiate în oțet şi zeamă de usturoi lucrează de o 
săptămînă la strîngerea hoiturilor năvălitorilor, în grămezi, pe tot firul 


INEN EAEN IEZI FERREE EA 
VENNIGA ENINA N IIA NE A SR NAAA U 


ES 
Na un > > ` sp K a - Da , A > a, KI m 
op ra e? a E N n SA IPEE SP copia a Pa a! PA 
SLAIN CE DAUS KOR PSLI A UE CU J 


Pe — ti R = nen = ni mner < r 


TS 


sp 
cat Rp 


Iy, 


N Ay MAA: 


Bîrladului. Pericol de ciumă, pericol de moarte. Acestor movile de carne 
umană hăcuita de fier, înghețată în rictusul mortii, li se dau foc. Un miros 
cumplit umple valea Bîrladului. Un veac mai tîrziu, călători poloni 
relatează existenta mormanelor de oase calcinate din lunca Bîrladului, la 
Podul Înalt. Seimenilor poloni le încredințează 36 de steaguri otomane să 
le prezinte regelui în semn de mulțumire pentru vitejia oștenilor săi. În 
noaptea de 28 ianuarie un olăcar de Soroca îi anunţa navala tătarilor şi a 
cazacilor lui Loboda si Nalivaico. Numai cu vitejii, încalecaţi la miezul 
nopții. Ştefan se repede la apa Răutului, cale de două nopți de marş. Caii 
sînt sleiți de eforturi, ostenii încrîncenaţi de mînie. 

Tot noaptea, după o pîndă de o zi, îi surprinde pe tătari şi cazaci, îi 
taie în lumina puţină a stelelor, semănîndu-i pe întinsul zăpezii din jurul 
Grumăzeştilor. Hatmanul Loboda cade prizonier. Nalivaico fuge peste 
Nistru, urmărit de încrîncenarea vitejilor. Mulţi se-neacă o dată cu 
polcovnicul Jora, cazac vestit. Şi astăzi se cunoaşte acolo vadul Jorei. 

Întors la Vaslui împarte titluri nobiliare, pămînt şi slava oştenilor săi. 
Grăbeşte la Suceava să-şi consolideze şi vestească victoria. Nu bănuia că a 
scris o păgînă de istorie militară fără asemănare pe întregul continent. Era 
însă conştient pînă la limitele noțiunii de forța lui, de valoarea victoriei. 


SLAVA 


Suceava anului 1475 spre sfîrşitul lui februarie, sub fiorii timpurii ai 
primăverii. Îl trimite sultanului pe Mihai Ursachi, înaintat căpitan de 
viteji, cu un mesaj verbal, înflorit de vrednicul căpitan după năravul din 
veac al moldovenilor. 

Căpitanul pornit pe puntea caravelei “Nădejdea”, comandată de 
însuşi căpitanul Oalde Mîna de fier, îi prezintă lui Mahomed cuirase şi 
coifuri de aur, iatagane cu garda bătută în nestemate, drept daruri ale 
voievodului. Îi spune Cuceritorului într-o turcească ostăşeasca, cum nişte 
nelegiuiți de la marginea împărăției şi nişte tîlhari crînceni au călcat 
Moldova, desigur fără ştirea luminatului padişah, iar măria-sa ca un 
credincios păzitor al grădinii padişahului i-a trimis pe toți pe lumea 
cealaltă, pe foarte mulți dintre prinşi i-a căznit cu teapa, spre tinere de 
minte; iar dacă s-a-ntîmplat să scape vreunul peste Dunăre, lucru de care 


SSL, pp CU SRE A ARI ToM 
EEO ENO 


a a a a Pe — 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


se-ndoieşte, îl roagă pe luminatul stăpîn al lumilor să-l dea pe mîna 
acestui sol, să-l aducă la Suceava, pentru a fi pedepsit... 

Furat de elocința, căpitanul Mihai Ursachi din Verşeni povesteşte cu 
lux de amănunte bătaia pe care le-au dat-o ei, moldovenii, acelor 
nelegiuiti, rugurile aprinse din trupurile lor, participarea sa personală la 
acest masacru general. 

Mahomed se-ntreabă dacă oşteanul e normal. Brusc, îşi aduce 
aminte de priveliştea Tîrgoviştei. Ascultă, meditînd. Ordonă ca acest sol 
impertinent să fie aruncat în temniță. 

Păcat, spune căpitanul. Păcat de mînie, care nu-i sfetnic bun, 
sultanule. Multe din paşalele care ți-au adus cinste şi te slăvesc au să 
piară în țeapă, dacă se clinteşte un fir de păr din chica acestui căpitan 
domnesc. 

Satîrgiii de Nubia îl înhaţă şi-l prăvălesc în temniță. Caravela este 
blocată în port. Peste o săptămînă, sultanul îl cheamă pe vrednicul 
căpitan într-o nouă audiența, începe o tocmeală crîncenă pentru 
eliberarea paşalelor prizoniere. leri a sosit la Istanbul feciorul lui Isak 
pasa eliberat de Ştefan Voda. Prizonierul eliberat îi confirmase sultanului 
spusele acestui sol ciudat, transformat în cel mai aprig zaraf ovreu. 
Sultanul vrea să-l cumpere cu aur greu. Căpitanul Mihai Ursachi se 
mânie, ocăraşte şi spune că se-ntoarce în temniță. Mare pagubă n-o'să fie 
de el, chiar dacă sultanul o să-i reteze căpățina. Da de minunea marilor 
pasi traşi în țeapă la iarmarocul de primăvară al Sucevii, în văzul 
norodului, al neguțătorilor străini şi al solilor pe care-i pofteşte măria-sa 
la asemenea petrecere, o să se ducă ştirea în toată Europa, pe la toate 
curțile crăieşti. 

Mahomed accepta să fie învins şi-n acest soi de diplomație, 
necunoscută în analele diplomaţiei. Plăteşte pentru eliberarea paşilor, ca 
şi pentru salvarea a ceea ce mai rămăsese din onoarea imperiului, o sumă 
în aur, mai mare decit întregul tribut al Moldovei față de Poartă, tribut 
virtual, pentru că Ştefan nu-l plătise de cîțiva ani. 

Sacii cu aur sînt duşi la caravela “Nădejdea” sub paza straşnică a 
ienicerilor şi priveghiul căpitanului Mihai Ursachi. 

. Din cetatea sa de scaun, Ştefan trimite prizonieri aleşi, arme 
capturate şi drapele otomane suveranilor vecini şi papei, însoțindu-le cu o 


RDI PI II API 
Sue ace alles a 
i” if SE ROAN X E 


OA RP Vi A 
(e E 


scrisoare exemplară, concepută în slova aspră, ostăşeasca, a Sucevii. 

“Prea luminaţilor, prea puternicilor şi aleşilor domni a toată 
creştinătatea... Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al 
Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu şi vă 
doresc tot binele şi vă spun domniilor voastre ca necredinciosul împărat 
al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii 
creştinătăţi... De aceea, facem cunoscut domniilor voastre, ca pe la 
Boboteaza trecută, mai sus-numitul Turc a trimis în țara noastră şi 
împotriva noastră, o mare oştire în număr de 120 000 de oameni, al cărei 
căpitan de frunte era Soliman pasa, beglerbegul; împreună cu acesta se 
aflau toți curtenii sus-numitului Turc şi toate popoarele din Rumelia şi 
Assan beg şi Ali beg şi Schender beg şi Grana beg şi Osu beg şi Valtival 
beg şi Serefaga beg, domnul din Sofia şi Cusenra beg şi Piri beg, fiul lui 
Isak pasa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus-numiţi erau toți 
căpitanii cei mai mari, cu ostile lor. Auzind şi văzînd noi acestea am luat 
sabia în mînă şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic 
am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în 
picioare şi pe toți i-am trecut sub ascuțişul sabiei noastre; pentru care 
lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, păgînul 
împărat al Turcilor îşi puse în gînd să-şi răzbune şi să vie, în luni Mai, cu 
capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună țara 
noastră care e poarta creştinătăţii... Dar dacă această poartă va fi pierdută 
— Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva — atunci toată creştinătatea va fi 
în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi 
pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, pînă mai 
este vreme... lar noi, din partea noastră făgăduim, pe credința noastră 
creştineasca şi cu jurămîntul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne 
vom lupta pînă la moarte pentru legea creştineasca noi cu capul nostru. 
Aşa trebuie să faceți şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui 
Dumnezeu cel atotputernic, noi i-am tăiat mîna dreapta. Deci. Fiţi gata 
fara întîrziere. Dată în Suceava, anul Domnului 1475...” 

. Zadarnic au bătut şleahurile Europei solii purtători ai acestei 
chemări lucide, bărbăteşti si demne. 

Zadarnic se iu ordinelor lui categorice feudele Ciceiul şi Cetatea 


de Baltă... 
Sa ee ÎL pete În map As pete pă e pa d Na » 
N SA Zi II. 4 ES Saca CNC T A 
VEDE pp (Ola Ss ARY U NIAAA ZAE 
TAD e N e EN pi De ea n roi na AP C 
SI as DE > Pi Xj pi Nk, NE Pia În daN 
EHA Va Lp ISC ay At SU: Fa UAI Ia EU NY 


TS 


sp 
cat Rp 


Iy, 


N Ay MAA: 


Curțile princiare îl încarcă de laude. Înaltul pontif îi trimite 
benedicțiunile sale apostolice Poate, regele Matei, gelos pe faima lui 
ostăşeasca, vrea să-l vadă strivit sub calul sultanului. Iscoadele de la 
Istanbul îi trimit mesaje precise. Sultanul îşi reface armată, a pierdut doar 
o sută de mii de luptători şi se pregăteşte meticulos de invazie. 

Ce folos ca victoria de la Podul Înalt îi aduce slava cea mai autentică, 
prin penele cronicarilor timpului? 

“Fost-au bărbat ca acela, care pentru inima cea mare, înțelepciunea 
militărească, ştiinţa lucrurilor de război şi faptele cele norocoase asupra 
turcilor, polonilor şi tătarilor, în veci trebuie sa se pomenească”, scrie 
Comerus. 

Dlugosz, cuprins de admiraţie: 

. “Ce bărbat minunat carele nu e mai puțin decît au fost vitejii cei 
de mult, de care ne mirăm şi carele pe vremea noastră aşa de tare au 
înfrînt pe turci, cît se poate zice a fi cel dintii din toți prinții cît sînt pe 
lume. După cît judec eu, prea vrednic este ca lui să se încredințeze 
oblăduirea lumei toate şi mai vîrtos povăţuirea oştilor creştineşti asupra 
turcilor, lui să i se încredințeze de toţi creştinii, pînă cînd oblăduitorii lor 
îşi petrec viața în leneviri şi dezmierdări sau în războaiele dintre dînşii”. 

Caramzin în “Istoria Rusiei”: “bărbat în primejdie, mare la suflet în 
nenorociri şi modest în norocire, pe care o credea orînduita de la 
Dumnezeu, ocrotitorul virtutei el a fost mirarea stăpiînitorilor şi 
noroadelor, cu mici mijloace făptuind mărime”... 

Şi cronicarul polon contemporan lui, Matei Miecowski, îşi încheie 
astfel lucrarea referitoare la faptele de arme: 

“ natura îl făcuse norocos, viclean şi victorios. El alungase din 
Moldova pe regele unguresc Matiaş, bătut în oraşul Baia, cu trei rane în 
spate. Tot el — fapta prea minunată — cu o mînă de oameni înfrînge şi cu 
ruşine goni din Moldova pe sultanul Mahomed cu 120 000 ostaşi... Tot el, 
cu arma în mîna alungase pînă peste hotarele Moldovei pe Ion Albert. Tot 
el, adeseori strivi şi cu noroc respinse pe tătarii Trans-Volgiani şi pe cei 
din Crîm. O, bărbat triumfal şi victorios, care biruişi pe toți regii 
învecinați!... O, om fericit care te bucuraşi de toate darurile cîte natura le 
da altora numai prin părți... Tu singur avuseşi hărăzite pe toate de o 
dată... Nu degeaba caută a fi numărat printre eroii secolului nostru”. 


(e 


a Pe — 


Je 


e e a a 


"e NEA 


Caz ate ASTE Ed GRIS 


E O ENI AITA D E SU ITAL PEN INA DI 
Sao Lei e Sola > SIALE SENAZ 
PIANE NO 


Papa Sixt al IV-lea, marele făgăduitor de cruciade, îi scrie: 

“Faptele tale... au făcut atît de vestit numele tău, ca el se afla pe 
buzele tuturora...” 

Singur, în sălile de piatră sumbre ale Sucevii. Şi-atunci la iarmarocul 
Paştilor, norodul. Viu, fremătător, plin de duh şi bucurie, de nădejdi şi de 
tărie. Clopotele. Toate clopotele Sucevii. Peste clopote, deasupra 
dangătelor, ramătul norodului. 

— Intru mulți ani să trăieşti, măria-ta! 

Prapure. Corul de başi şi tenori, fum de tămiie, reculegere şi-afară, 
în fata mitropoliei, curtenii şi vitejii, cai înalți, cuşme buhoase, mustățile 
îmbiîrligate ale căpitanului Ursachi, ale starostelui Căliman. Ale tuturor 
căpitanilor şi Nicoriţă şi Nicoară şi Cireş Ciont Negru şi umbrele celor 
duşi. Hatmanul Şendrea şi alte zeci de bărbați ai pămînturilor 
blagoslovite, panțirii şi seimenii şi hînsarii şi tighecenii, orheenii, 
sorocenii, dolame albe, dolame roşii, coantăşe de urşinic. Chivăre, 
pavaze, sulițe, dincolo de oşti moldovencele cele învoite şi subțiri, şi 
mlădii, cerul de primăvară, gustul livezilor în floare şi aburii străvezii ai 
țării, peste obcine pînă-n Nistru, pînă-n Ceremuş, pînă la Marea cea 
Mare... 

Atunci înțelege cu acuitatea evidentei urmările victoriei pe plan 
intern. Aici şi numai aici sînt forțele capabile sa sprijine domnia. Numai 
mîinile astea bătătorite de coarnele plugului, de paloş şi de ghioaga, pot 
ține sus, neîntinat şi nehainit, steagul cel mare al oştirii şi al voievodului 
ei.. Degeaba îşi mestecă în bărbi mînia marii latifundiari... Mitul 
suveranității lor absolute în meseria armelor a fost stropşit la Podul înalt 
de opincile pedestrimilor ţărăneşti. Dincolo de colaborarea pe cîmpul de 
luptă se deschide posibilitatea colaborării domn-țărănime, pe planuri mai 
largi. 

Dacă răsfoim acel “Liber Secundus” al cinstitului cavaler Valentino 
Gonzaga şi extragem din el cîteva date de ordin militar, atunci cădem de 
acord cu Dlugosz, ca Ştefan a scris la Podul Înalt una dintre cele mai 
glorioase păgâni ale istoriei militare, fără rivali şi termeni de comparație 
pe continent. 

La 1476, Carol Temerarul are la Morat 18 000 de oameni; iar la 1587, 
Henric IV, înțeleptul rege al Franţei, se bate la Courtrai cu 6 500 de 


RRE DI Y EN A ae Tea 
EDS za CEI DZ Si) LE ~ RAe EA PSEA 
a K ESEARO A KANEK 


T 


soldaţi. Patru sute de ani mai tîrziu, cîmpul de lupta de la Austerlitz 
aliniază 150 000 de oameni. Ştefan concepe şi execută bătălia cu 
limpezimea şi claritatea geniului.. Seadedin, cronicar turc, mărturiseşte: 

“A fost un grozav măcel şi puțin a lipsit să nu fie cu toții tăiați în 
bucăți şi numai cu mare greutate Soliman Pasa şi-a scăpat viața prin 
fugă...” 

lar Nesri: 

... “a făcut acolo mulți martiri şi foarte mulți au rămas prizonieri...” 

Văduva înțeleptului sultan Murad II, tatăl Cuceritorului, văduva lui 
Murad II, învingătorul de la Varna, îşi încheie cugetările: 

.. “Niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atît de 
mare”. 

.. Slava armelor Moldovei se roteşte, vultur cu aripi de aur şi sînge, 
în înaltul veacurilor, iar rîndurile cronicarilor nu sînt decît biete mărturii 
ale acelor vremuri bărbăteşti, în fața cărora ne plecăm frunţile cu 
smerenie. 


BOCET PENTRU VALEA ALBĂ 


Am scrijilat un trunchi de paltin la Valea Albă, într-o noapte cu lună. 
Paltinul a gemut. I-a curs sînge de sub țîța stînga. Era viu şi-l chema Ivan 
Ciocârlie, căpitanul de viteji. Am sărutat paltinul sub ţâța stîngă. Mi s-au 
umplut buzele de seve cu gust de mugure şi brînduşe. A trecut un fir de 


„vînt prin pletele paltinului. Deasupra erau poieni înflorite cu-stele şi 


băcița luna bocea despletita: 
“Te lasă, te lasă, 
Salcie pletoasă, 
Să te-apuc cu mîna, 
Să-mpletesc cununa, 
S-o port totdeauna. 
Te lasă, te lasă, 
Salcie pletoasă, 
Să te bată vîntu, 
Să săruți pamîntu, 
Să-mi umbreşti mormîntu...” 


bi. 


SSE a SS E aia Sa pa UL Sa Re 


a 
= 


DI SEE DE SET DU SIDA îs SU 


Norod de umbre limpezi la cruce de noapte, buciume şi porunci. 
Paltinii şi gorunii şi sîngerii codrului, umăr la umăr, plecați pe deasupra 
pavezelor, crunți de sînge, crunţi de gînduri, dincolo de ei Moldova şi-n 
lama săbiilor carnea urdiei, Mahomed cu buzduganul sultanilor, cel cu 
şase aripi, asalt după asalt, asalt istovitor şi iarăşi asalt şi mereu asalt, 150 
000 de fii ai profetului adunaţi de la Eufrat pînă în pustiurile Arabiei, cu 
hangerele în dinţi, leiţi în zale, crînceni şi dornici de răzbunare: iar ei, 
paltinii, gorunii şi sîngerii, 10 000 de curteni şi viteji; oastea mare, opinca, 

„răzăşimea fiind slobodă să strîngă roada cîmpului, s-o ascundă şi să-şi 
mîntuie vatra; 15 iatagane împotriva unei singure săbii; osteniți de 
moarte, istoviți, paltinii şi sîngerii şi gorunii trunchioşi scăldați în sînge, 
pînă la gleznă, pînă la brâu. 

“Valea Albă-n jurul tău 

Curge sîngele pîrăit, 

Acolo-i şi bade-al meu, 

Ține-mi-l-ar Dumnezeu. 

ia hatmane, vezi cu ochii 

Cum cad feciorii ca snopii, 

Cad ca snopii cei de grîu. 

Numai sînge pînă-n brîu...” 


e VAZA RONN 
Di EO NR i A asa za 


— < DŘ D e 


Aici, în margine de crîng sub limpedea lumina smigurată din stele, 
sub boarea de argint căzută din lună, în prelunga înfiorare a crugului de 
noapte, paltinul cel subțire şi mlădiu, Petre Mărgelat viteazul, răsturnat 
pe-o coastă, sfîşiat de sulițe şi doar nu se-mplinise anul de cînd: 

“... ne trămise pe noi, şase lipcani, 

Călări pe şase jugani, 

cu coame cănite, 

Cu frîie zugrăvite. 

Cu unghiile costorite, 

Cu coadele-mpletite, 

Şi cu toții să pornim 

şi la curțile dumneavoastră şi venim...” 

Petre Mărgelat viteazul, în fapt de toamnă, sub lumina ruginie a 
podgoriilor din Nicoreşti, cu nuci bătrîni, la pălimarul şoltuzului Buză- 
de-iepure, unde-nflorea Mărgărita.. 

“ Atunci ne lăsarăm mai jos 

p-un deal frumos 

şi alergarăm 

de vînarăm 

Munţii 

cu brazii 

Şi cu fagii, 

Cerul 

Cu stelele, 

Cîmpul cu florile, 

Dealul cu podgoriile, 

Vîlcelele cu viorelele 

Şi satele cu fetele...” 

Sub limpedea lumina smigurată din stele, cu trupul străpuns de 
sulițe, singur sub nesfîrşirea nopții, intrînd în huma clipa de clipă, 
împînzit de boarea argintie căzută din lună, rece, pe fruntea lui rece, 
năpădită de ierburi şi veşnicie, Petre Mărgelat viteazul: 

“Noua să ne-aduceți cai de argint 

să descălecăm aici pe pămînt 

sau să întindeți covoare 


să descălecăm în pridvoare 

la cai să daţi fîn, ghizdei verde, 

cosit în noaptea Sfîntului Gheorghe 

Cu roua neluată 

Cu floarea nescuturată 

Strîns în sărbători 

De două fete surori...” 

păgâni de letopiseți, grele, sub foşnitorul rămuriş de la Valea Albă, 
nume de viteaz lîngă nume de viteaz, ca-ntr-o pisanie a neamului şi 
vîntul şi miezul de noapte cu dangăt de clopote, ecou din ecou de la un 
veac la alt veac şi tîngă de buciume şi corn de bour şi strigăte de lupta 
peste gura cărora s-a revărsat humusul şi din ochii cărora au crescut 
florile suave ale poienilor, Toma Stolnicul, Sima Hrana, Duma Uşarul, 
Şteful Comis, păzitori ai trupului mariei sale, care şi-au lăsat caii 
deoparte, să n-aibă cumva spaima de moarte gîndul să-i urce-n sa, să lase 
cîmpul de bătaie; să n-aibă durerea cărnii sfîrtecate unde se-ncuiba: 

... Şi pe Roşu cînd vedea 

ochii i se-ntuneca, 

cu jăratec îl hrănea, 

cu apă îl adăpa, 

cu vinişor îl spala...” 

Sub foşnitorul rămuriş de la Valea Albă, păgîni de letopiseţi grele cît 
veşniciile: Petre lachimovici, Roman Cutuleanul, Stanciul neamişul, 
Cîrstea Braevici-Sîrbul, Petre- lezorarul, Jurj Tudor... 

*... D-alelei, murguţule, d-alelei, drăguțule, 

Sapă-mi groapa din picior 

Şi-mi aşterne finisor 

iar la cap şi la picioare 

pune-mi, pune-mi cîte-o floare, 

La cap floare 

De bujor, 

sa mi-o ia mîndra cu dor, 

La picioare 

Busuioc, 

Să ma plîngă mai cu foc...” 


Norod de umbre limpezi la cruce de noapte, buciume şi porunci. 
Sub limpede lumina smigurată din stele, trupurile străpunse de fier, din 
ce în ce mai adînc în huma fremătătoare a Moldovei, împînzite de boarea 
argintie căzută din lună, rece. Gînduri aninate speriat de-o pleoapă încă 
vie, de-un geamăt încă fierbinte, de-o amintire, abia ca un fum. 

“... Bine gîndul nu sfîrşea 

Suflețelul că-şi dădea, 

Codrul se cutremura, 

ulmi şi brazi 

se clătină, 

fagi şi paltini 

se pleca 

fruntea 

da i-o răcorea, 

mîna 

de i-o săruta 

şi cu freamăt de-l plîngea...” 

Am scrijilat un trunchi de paltin la Valea Albă, într-o noapte cu lună. 
Paltinul a gemut. l-a curs sînge de sub tîța stîngă... Se rotesc veacurile în 
aburi străvezii, sufletele vitejilor, tremurătoare, pe geana zării, în 
freamătul codrului, primăverile au gust de mugure şi brînduşe, chemările 
cucilor, zborul vulturilor, tînga căprioarei, se rotesc veacurile în aburi 
străvezii şi din huma groasă a Războienilor — la cruce de noapte, cînd 
trec destinele sevelor din zodia Balanţei în a Scorpionului, cînd se găteşte 
clorofila pentru sabatul luminii şi-al soarelui, din Săgetător, cînd 
Andromeda îşi ridică stelele licăritoare deasupra orizontului, vestindu-l 
pe Perseu, atunci un geamăt prelins din ierburi, din paltini, goruni şi 
sîngeri, geamătul cărnii şi al clorofilei, sîngele trecînd în seve şi din seve 
în bocet, bocet pentru Valea Albă, bocet pentru vitejii Moldovei căzuți în 
glie din rotirea înaltă a veacurilor, pînă la sfîrşitul lor şi-al lumii, dincolo 
de traiectoria rachetelor peste spaţiile cosmice, dincolo de tot ce este 
exterior ființei neamului meu, ființei lui celei mai profunde, aceea care s-a 
zămislit odată în graiul mamelor şi al cîntecelor de leagăn, cu doinele şi 
orațiile de nuntă, cu dragostele-mplinite şi bocetele. 

Am scrijilat un trunchi de paltin la Valea Albă, într-o noapte cu lună. 


UD NS OANIEN A GOE EIKA h 


D EOE NAAN cz Fide SU 


n E a G PN O a RI 


Paltinul a gemut. I-a curs sînge de sub ţâţa stîngă... 


CODRII COSMINULUI 
1 


Trecuseră în zbor aproape 22 de ani de la Podul Înalt şi 40 de ani 
încheiați de la urcarea în scaunul Moldovei. Greutățile domniei, 
războaiele necurmate cu turcii şi tătarii îi omătuiseră pletele castanii. 
Îngropase două soţii, a doua din viță împărăteasca, Maria de Mangop, 
din neamul dinaştilor de Tedoro şi-n toamna vieții se bucura de-o 
dragoste târzie şi adîncă, Maria Voichița munteanca. 

Îşi plînsese vitejii căzuţi la Valea Albă, bătuse munţii s-o-ntilnească 
pe Vrîncioaia, pe Daniil Sihastru şi inima fierbinte a Moldovei bătînd în 
pieptul norodului ei. 

Murise Mahomed II Cuceritorul, gustînd şi-n Moldova amărăciunea 
dezastrului, fără să vadă închinîndu-i-se steagul cetății de scaun. Baiazid 
II venind cu foc asupra Chiliei, cu ajutor de la Vladul voda Călugărul “ 
şi miercuri în patrusprezece zile, au luat cetatea Chilia, în zilele lui Ivaşco 
şi Maxim pîrcălab, iar în august, bătînd-o de pe uscat şi de pe mare, a luat 
şi Cetatea Albă, dezlipindu-le de la sînul Moldovei, rămînînd tara 
deschisă turcului. El a trebuit să-şi plece coama sura, să se închine 
necredincioşilor, ca să aibă Moldova linişte, s-o scape de pirjolul 
năvrapilor. Silit la această închinare de ticăloasa răzmeriță şi trădare a 
boierimii veşnic nemulțumită, neîngenunchiată de sabia lui cea 
cutezătoare, lacomă după nouă piaţă care era Istanbulul; n-a avut parte 
nici de linişte, nici n-a scăpat de pîrjol plaiurile cele dezmierdate... în acest 
răstimp, în lupta cu Hroiot, căzîndu-i calul s-a-ntîmplat pățania cu 
aprodul Purice, de la care-a purces neamul Movileştilor. 

De atunci multe fecioare ca florile au fost tîrîte cu arcanele la 
saraiurile crîmlenilor, numărînd lacrimile şi stelele din Calea Robilor. 
Mulţi ani a sîngerat inima lui de criță, nemaigăsind în țara stropşita de 
atîtea urgii, mulțimile de osteni care să pună grumazul turcului pe butuc. 
Şi ce folos ca s-a-ncuscrit cu marele cneaz al Moscovei, Ivan Vasilievici al 
IV-lea, dîndu-şi-o pe Oleana, fiica scumpă sufletului său, după feciorul 


` RE TANE TN sera În map pr o~ re "ys 
UA SALAN SEA Dio 0 K G EAA FA 
DE A GAS Yy NEN AI PIAR si N Su) 
NA ZO CIAR ONENA 0 EI SUL URI nay 


Eaa 
a E E S S m ma. a Il ×—MiMiIUl ISL- a a 


ta pă 


FISA R DANS CUNN Aaa ARY, FN Ei Eg 
i” 1 $ PR 


x; 


N Pda PESE 


acestuia şi ce folos ca papa de la Rîm îl firitiseşte şi-l lauda la toți craii 
europeneşti, dacă nimeni nu mişca un deget să-l ajute, atunci cînd la 
Dunăre se-nvolburează norii grei din care ploua sînge ?! 

Măreaţa durere şi tragică singurătate între zidurile Sucevii, înnegrite 
de fumul incendiilor, muşcate de colții ghiulelelor. 

. Marele căpitan de oşti se dedica treburilor domniei. Războaiele 
antiotomane i-au pregătit mijloace de guvernare excelente. Cheamă la 
cîrma țării dregători din mica boierime, lărgind astfel sfera de acțiune a 
domniei. Sabia, slujba credincioasă, consolidează ierarhia provincială a 
reprezentanților teritoriali ai puterii de stat, pe cei care alcătuiesc suma 
factorilor militari ai tarii. 

În 1497 la Hîrlău, cu mult fast, instituie viteji dintre răzăşii distinşi în 
lupte şi cu mai puțin fast, dar eficace, elimina din sfatul domnesc marii 
proprietari fără dregătorii publice. 

Orăşenimea bogată, isteață, cutezătoare, întreprinzătoare şi cu relații 
întinse peste hotare, îl învață principiile de administrație şi metodele 
tehnice de a le rezolva în practică. Statul rudimentar se armează cu un 
aparat corespunzător. Puterea lui, şi e pe deplin conştient de asta, are o 
bază socială largă, cointeresata să i-o apere, şi susțină. lată că s-a găsit 
craiul lon Albert, ros de vana trufie, să zădărască omul care privea din 
Suceava, însăşi istoria. Omul care jumătate de veac o făcuse cu preț greu, 
de sînge, scriindu-i fiecare capitol cu vîrful paloşului. 

Grijuliu cu neamurile sale, lon Albert ar fi vrut să-şi căpătuiască 
frățiorul mai mititel şi, zvîrlindu-l din scaun pe Ştefan cel Mare al 
Moldovei, să-l urce în locu-i pe un Sigismund... Ar fi poftit să vadă în 
răsăritul Europei strălucind steaua lagellonilor; Vladislav rege al 
Ungariei, în scaunul lui Matei Corvin, el, al Poloniei, şi Sigismund, 
singurul fără coroana, melancolic şi plin de angoase, în scaunul 
Moldovei. Trei frați, un imperiu, o singură sabie, o singură voinţă. Ion 
Albert lagellon nu ştia că Ştefan cunoaşte înţelepciunile orientului şi că în 
multe din nopțile de veghe în tabere sau după lupte, cînd întunericul se 
umplea de vaierele răniților, stătea la sfat cu Aldebaran, steaua veşniciei. 
lar dac-ar fi ştiut ca Aldebaran îi mîngiia fruntea cu raza ei de aur şi-ar fi 
muşcat pumnii, s-ar fi închis în castelele lui, chemînd vracii să-i alunge 
ispitele. | 


mimi m 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


2 


Iscoadele şi serviciu] lui diplomatic, luna de lună, îi aduc ştiri care 
alcătuiesc dosarul “Ion Albert lagellon” rege al Poloniei. Luna de lună 
planurile regelui aflate de la mari şleahtici prieteni, de la militari care-l 
admira, completate cu ştirile serviciului sau de siguranţă, se desluşesc 
limpede şi fără echivoc. lon Albert plănuieşte ofensiva în Moldova, cu 
toate forțele asupra obiectivului politic: Suceava. 

În amurg a luat obiceiul să iasă la ziduri. Îi place să asculte foşnetele 
luminii zodiacale, căzînd pe dalele donjoanelor. Pe crenelele cioplite de 
ghiulele. Ion Albert pofteşte Suceava. Are s-o aibă aşa cum i-o găteşte el... 
Carele cu merindea venită de pe moşiile domneşti trec podul mobil, în 
fiecare toamnă. Pivniţele încăpătoare, durate în blocuri de stîncă, 
adăpostesc faină, turtele de mei, poamele uscate, pastrama şi butiile de 
vin, menite să hrănească garnizoană şi curtea vreme de doi ani. 

Noaptea, în cămara de taină, îşi ascultă iscoadele şi gîndurile. 

lon Albert scontează o răscoală a boierilor şi poporului. Ştefan 
ironizează informațiile regelui, dar mai ales credulitatea lui. Unele dintre 
informații sînt furnizate curții polone de oamenii lui Ştefan. Află cu doi 
ani înainte planul lagellonului, de a se apăra împotriva unei eventuale 
intervenții a cuscrului, Ivan III şi a celor mai proaspeți aliați, tătarii 
Crîmului, printr-un grup secundar de forțe, format din contingentele 
lituaniene. În 1494, Ion Albert trimbițează o presupusă cruciadă 
împotriva turcilor, cu scopul de a elibera Chilia şi Cetatea Albă, 
operațiune care implică trecerea trupelor regale prin Moldova. Manevra 
neiscusită îi produce dezgust. Aşteaptă la Suceava ca aliatul prefăcut şi 
neloial să-şi materializeze intenţiile. Repede la căpitanii şi la ținuturile de 
margine ordine în vederea pregătirii de război. Cetățile, îndeosebi cele 
din nord, începînd cu Hotinul, îşi repara zidurile, se înnoieşte pulberea 
pentru tunuri, se reîmprospătează rezervele de hrană, se curăța fîntînile 
interioare. 

La deliberările cu ostenii lui vechi, îmbătrîniți în slujba călare, 
vîntuiți de toate furtunile care-au trecut peste Moldova, hotărăşte să se 
facă golul şi pustiul înaintea oştilor crăieşti, trupe de viteji să-l hartuiască 
pe crai pînă i-or scoate sufletul, apoi să-l atace cu oastea mare la locuri 


INSE ONR SEEM DEAN, 
NA AN NNV ERNA PEES VA KVR Y 


————— PS 


WENA TN dd ka a m 
DUNE PONE RN DS XK 
R ziS > 9 QG. T 

GAENE WIENE, 


IP — a n = 


potrivite şi din vreme pregătite. 

Signorul Valentino Gonzaga, soțul preafrumoasei pania Maia 
Krzezowska Gonzaga, îşi scrîntise de multe ori limba încercînd în lungul 
anilor să pronunţe pîrîitoarele nume ale şleahticilor şi aproape uitase 
lecţia de la Baia. Profesor de scrimă al regelui, consilier pentru artilerie, 
rămăsese un bărbat frumos. Împotriva anilor, învățase să danseze polca şi 
cugetă admirabil asupra beneficiilor aduse de o soție voluptoasă, stupina 
unui latifundiu imens, asupra artei italiene şi a potirnichilor gătite cu 
sosuri picante. 

Consilier intim al regelui şi strateg al campaniei împotriva lui Ştefan, 
nutrea să plătească acestuia loviturile de ghioaga primite cu totul în afară 
uzanțelor, la Baia. De fapt nutrea o curiozitate secretă, aproape morbidă. 
Care a fost la Baia şi mai tîrziu factorul victoriilor acestui domnitor rece, 
calculat, în afara oricărei sfere de influenţă? Şi altceva, mai concret. 
Rudele soției sale răposaseră în unul din necurmatele războaie ale 
voievodului, lăsînd o dota respectabilă prin împrejurimile Romanului: 
mori, livezi, conace şi, se spune, mult aur îngropat în temelia unuia dintre 
conace. Voievodul, pentru o pricină oarecare, acuza de spionaj şi trădare, 
se-nstăpînise în acea avere, lucru care-l deranja în mod deosebit. 

De aceea depune un efort stăruitor să-i convingă pe marii 
latifundiari de necesitatea campaniei şi pe căpitanii înfumurați de 
obligația organizării celor 80 000 de osteni pe care-i aveau regele şi 
şleahta. 

Notele din “Liber Secundus” sînt edificatoare Aici găsim aprecieri 
asupra teatrului de război, care după părerea domniei sale va-nsemna 
sudul Galiției, estul Bucovinei şi nordul Moldovei, pînă la depresiunea 
Paşcani-lasi. Apreciază just prezenta obcinelor largi, coborite din Carpaţi 
spre Nistru, Prut şi Siret, acoperite cu păduri seculare, ca pe nişte locuri 
primejdioase, părere pe care i-o comunica regelui în timpul unei serbări 
galante, la un castel de vînătoare lîngă Nowy Sacz, în Polonia Mică. 

Negustorii şi ostenii consultați, comandantul cetății Trembowla, i-au 
raportat că aici sînt localități puține, comunicații neîngrijite, lipsa de 
provizii. Mai rău este ca toate căile de comunicaţie duc la locuri obligate 
de trecere peste marile rîuri, lucru care-l face să-i ceară regelui o şi mai 
intensă propagandă în jurul aşa-zisei cruciade, spre a feri armata de orice 


& -p 
59) Pa Ve NSE ENYA î ratb SA i 
GS / Ky Li R ay LL ae Li 


a n = 


surpriză. 

Înseamnă toate trecerile de peste Nistru, vaduri accesibile cavaleriei 
şi convoaielor. Halici, Nizniow, Mihalcze, Usce şi Hotin. Pe cele de la 
Prut: Zeleneu şi Cernăuți. lată-i obosindu-se, cu veritabila pasiune 
renascentistă, la desenarea drumurilor: de la Lemberg în Galiţia, de aici în 
Moldova şi Rusia Roşie. Galiţia, Podolia, Ucraina, de la Lemberg prin 
Rozezani, Phodajce, Buczacz spre Husiatyn; alta din Galiţia spre Pocuția; 
Lemberg, Halici, Kolomeea spre Sniatyn, castelele, pani şi panie amatoare 
de călărie şi conversaţie, vînătoare cu şoimi şi ogari, poate un zimbru sau 
un urs brun, cerbi, parcuri sălbatice, cîntecele lăutarilor, toată această 
viaţă între catolicism şi rusticul primitiv, în peisajul mereu nou pentru el 
al codrilor străvechi, căruia dacă îi adăugă pitorescul cuirasierilor, 
coloritul viu al şleahticilor, pedestrimile rurale şi mai ales artileria, 
organizată de el... ei bine, atunci, per Bacco signor mio, viața merită să fie 
trăită, mai ales cînd acel urs carpatin va fi legat la carul de triumf al 
regelui. 

Aplecarea lui spre aceste foarte tîrzii treburi ostăşeşti merge pînă 
acolo, încît, pe baza unui noian de informaţii, desenează pentru regele 
său, al cărui aer majestos şi a cărui fanfaronada îi plac, desenează şi 
comunicațiile care duc din Pocuția în Moldova, ornîndu-le cu cavaleri în 
plină şarjă, avînd zugrăvite pe scuturi armele regelui, plezanterie care l-a- 
ncîntat pe Ion Albert lagellon pînă-ntr-atit, încât i-a dăruit pe Hector, cel 
mai bătrîn ogar de vînătoare, de mult surd şi de mult nefolositor. 

Deci: Sniatyn la vadul Prutului de lîngă Zeleneu, de aici prin Bobeşti 
la Storojinet. Acolo unde şleahul se unea cu cel care venea din Pocuția de 
vest, spre Romanul care-i încinsese imaginaţia, a desenat un cort, semnul 
taberei şi reorganizării coloanelor în vederea probabilității luptelor. 

A doua comunicație care i-a luat o noapte pentru organizarea 
materialului informativ pleca din Sniatyn, Lipinţi, Lujen, Lenţeşti, la 
vadul Prutului de lîngă Cernăuţi, Cuciurmare, Codrul Cosminului — aici 
signor Valentino Gonzaga a trecut uşor fără să deseneze cai şi cavaleri 
cuirasați — Mihuceni, Dîmca, pe lîngă Hliboca, la vadul Stîrcea, unde se 
unea cu şleahul de la Storojinet şi unde, desigur, a desenat alt cort 
înconjurat de carele armatei. 

Cu foarte multă dezinvoltură, fiindu-i în afara preocupărilor prin 


sp 


Ny AY ENIN EAO SER: 
Eh VE PA ENN EAA, D 
22 se S$ PA NA CS mA țe 


incomoditate, a trasat drumul de pădure de la Cernăuţi, prin Codrii 
Cosminului, către înălțimile Dumbrava, la nord de Mihuceni şi în fine, a 
patra comunicaţie, tot de la Cernăuţi, prin nord-estul Codrilor 
Cosminului la Godineşti, Prevorochia şi Oprişeni, la vadul Siretului de 
lîngă Stîrcea. 

Cu lente roşii şi chinovar şi tot pe hîrtie de Genova cu filigrama 
ancorei, numerotata cu cifrele XII, a desenat capul de operă al acestei 
pregătiri ostăşeşti, nu prea obişnuită în epoca şi anume: 

Trecerea din valea Siretului în valea Sucevii, pe şleahul scurt, dar 
prost prin Horaiţa, unde a înfățişat un car cu roatele rupte şi cel obişnuit 
al chervanagiilor de-a lungul Siretului, la Suceava, prin Şerbăneşti, 
Adîncata şi Burdujeni. 

Aici, fantezia lui sudică a închipuit o Suceava plecată sub drapelul 
lagellonilor. 

Ar fi să nu rostim adevărul, dacă n-am adăuga ca a-nsemnat cetățile 
Hotin, Tetina şi Neamţ, repartizîndu-le trupe de asediu şi că nu a desenat 
un cavaler înzăuat, purtînd propriile-i semne heraldice, un şoim pe un 
cîmp azur călcînd în picioarele calului un bărbat cu o căciulă buhoasa pe 
cap. 

Îi scăpase un lucru bravului gentilom, neînsemnat în “ Liber 
Secundus”, anexa XII şi anume: cetățile desenate cu multă osîrdie erau 
ridicate în piatră şi veacuri. Garnizoanele stătuseră neînduplecate atunci 
cînd Mahomed Cuceritorul le bătuse cu foc. Stăpîniseră de la crenele 
vremea şi aveau mitul invincibilității. Pîrcălabii erau osteni cu nume 
vestite, credincioşi domnului, pînă la actul suprem: jertfa. În jocul oştilor, 
ele puteau constitui puncte de sprijin pentru Ştefan, adăpost în 
eventualitatea unei înfrîngeri şi prilejul unor acțiuni viitoare. 

Regele Ion Albert lagellon a meditat o săptămînă pe marginea 
acestor documente neobişnuite. De altfel, concentrarea trupelor începută 
în 1495 merge greu şi regele are timp suficient să-şi organizeze ideile. 


3 


15 mai 1497 la Lemberg. Jupîn Adam Nistor priveşte trecerea 
cuirasierilor regali prin fața hanului “Arbaleta fermecată”, loc de întîlnire 


Pe eee Laza) S E Aa PTA oara a St re 
SINR SELA mS KYA A GR D TAN 


Pa (ac 


în 
` drr x aTa EN ~l N II 
Tfi i = è F 
GS, j Ay Oe SCPE RAS Li 


a n = 


al vînătorilor liberi din ţinut. Lembergul geme de soldățime. De la 
începutul lui martie se adună pîlcuri, pilcuri, pedestrimi şi călăreți din 
şleahta, care-au ocupat toate hanurile, sînt gîlcevitori, puşi pe bătaie şi 
băutură, lăudăroşi şi bine dispuşi atunci cînd au bani, de-o indispoziţie 
cumplită cînd n-au. Lembergul, tîrgul cel mare de desfacere al produselor 
Moldovei, cu femei frumoase şi mulți prieteni ai domnului Moldovei. 
Jupîn Adam Nistor se strecoară în apropierea locului unde oştirea şi 
mulțimile îl primesc pe rege. Ion Albert Iagellon se arata la amiază, în 
cuirasă de aur, coif cu panaş din pene de strut, călărind un armăsar 
negru, gătit cu valtrap din fir bătut cu mărgăritare. Se trimbițează 
cruciada împotriva “Bizurmanilor”. Marii şleahtici tropăie cu armăsarii 
lor uriaşi, vîrîţi în zale, cu lăncile la picior. E o revărsare zgomotoasă de 
platoşe, cuirase, coifuri, panase multicolore, lănci şi flamuri cu semne 
heraldice, scuturi şi totul de la capăt, într-un freamăt al trufiei militare şi 
al egocentrismului dilatat în proporție geometrică cu întinderea fiefului. 

Jupîn Adam Nistor, neguțător din Suceava, om dincolo de o 
jumătate de veac, e urmat de căpitanul Toderiţă şi hotnogul Cremene, 
viteji tineri, care-nseamnă în gînd ce oşti văd, aici jucînd rolul de 
chervanagii. În seara de 15 mai, pan Serafim de Borislaw spune la masa 
cuirasierilor din gardă, la hanul “Arbaleta fermecată”, ca regele îl 
aşteaptă pe Alexandru de Lituania cu trupele de cavaleri lituanieni, că 
vor mai veni călăreții mazovieni cu Iohannes Tiepen, ba chiar proaspeții 
aliați, cavalerii teutoni de la Marienburg şi Konigsberg, care, ha, ha, ha, 
cred, cu capetele lor de fier, că vor merge în adevăr împotriva 
bizurmanilor. 

La miezul nopții însuşi hangiul de la “Arbaleta fermecată” îl 
călăuzeşte pe căpitanul Toderiță la poarta unde face de gardă cumnatul 
său, pan laworowsky, un şleahtic sărăcit, deşirat şi liber cugetător. 
Căpitanul Loderiță duce o scrisoare cusută în tureatca cizmei. Nu stăruim 
asupra drumului făcut de căpitan, plin de aventuri şi neprevăzut. La 
sfîrşitul săptămînii se afla la vechiul han din şleahul Burdujenilor, ţinut 
odinioară de mătuşa Aspasia a hotnogului Teodor Mileanca, mort la 
Războieni. Mesajul pe care-l poartă-n tureatca îl sfătuie pe voievod să-şi 
vadă de treburi, “ca lagellon n-are să-şi vază ostile strînse nici pînă de azi 
într-o lună, că-i cunosc măria-ta pe şleahtici, sînt răi, cîrtitori şi nu-l 


sp 


Eta) NSE Ca e 
SE ENI SNA Es 
22 at Si PA NA e Să, O O e 


TS 


ap 
ca pă 


Iy, 


N Ay MA 


asculta pe riga, necunoscînd pe nimeni mai mare decît trufia lor”. 

. La 16 iunie concentrarea proiectată nu se făcuse, agitîndu-l pe 
signor Valentino Gonzaga, încrezător în steaua lui şi-n subtilitatea 
planurilor de război. Regele nerăbdător să-şi adjudece victoria, chiar 
numai cu trupele regale, îşi face revista de efectiv, lucru care determină 
plecarea hotnogului Cremene cu al doilea mesaj, prin care acel chibzuit 
Adam Nistor îi comunică voievodului ştirea pornirii regelui, ca şi 
menținerea că se va mişca mai mult decît încet. Că el, Adam Nistor, va 
rămîne la Lemberg, dar că-l va trimite cu oastea regală pe fiul său, Moise 
Nistor, cu cei ştiuți, astfel că maria sa să afle din trei în trei zile unde-a 
ajuns riga. 

Aşa se ştie de sosirea cavalerilor teutoni la Lemberg, în 13 iulie şi a 
mazovienilor la Lublin, în 28 august ca şi despre lituanienii rămaşi la 
Bratzlau, ca să asigure flancul stîng al armatei, împotriva cuscrului 
moscovitean al voievodului şi a tătarilor crîmleni. 

Signorul Valentino Gonzago notează osînda cu care regele se joacă 
de-a cruciada. Îşi tîrăşte trupele spre Podolia pe comunicaţia Lemberg — 
Prezezeny — Buczagz, în loc să se grăbească prin Kolomeea, direct spre 
inima Moldovei. Tăunii, căldurile şi muştele irita cai şi călăreți. Cînd 
oştirea regală ajunge la Buczagz, la cetate, jupîn Moise Nistor îl repede pe 
oşteanul numit de ai săi Uituc, cu două vorbe: craiul Buczagz. Uituc, care 
numai uituc nu era, tine lunca rîului Styrpa pînă-n Nistru, trece fluviul 
noaptea, înot, şi duce mesajul la Hotin. Pîrcălabul de Hotin, conform 
ordinului primit, trage la cetate merinde proaspătă, otava abia cosiță şi 
repede olăcari în ţinut, la vătafi, pentru scularea oştilor. Aceste oşti 
sculate pe cete şi cumetrii, iau calea Romanului, locul de concentrare al 
armatei. 

Moldova cunoaşte activitatea  gospodăreasca şi militară a 
înțeleptului şi deocamdată credinciosului Luca Arbore, fiul lui Arbore cel 
bătrîn, pîrcălabul de Neamţ. Pilcuri de cavalerie ridicate din ținutul 
Hotinului mărşăluiesc la vadurile Nistrului cu ordinul să-l hartuiască pe 
rege ziua şi noaptea, să-l întîrzie pînă la strînsul bucatelor şi mai ales să-l 
informeze pe domn asupra mişcărilor de trupe. Olăcarii repeziți spre 
toate punctele aduc veşti bune. 

— Măria-sa Radul al Ţării Româneşti, cum se strîng bucatele, sileşte 


SSL SE I DA AOO K AESI NA 
AE O SN 


a a a a Pe — DI 


spre Suceava 1 000 de sulițe. 

— Sultanul a dat poruncă akingiilor din Dobrogea să treacă 
Dunărea, să se pună sub porunca voievodului Ştefan şi să lupte vitejeşte. 

— Moscovitenii şi tătarii se-nvolburează asupra Podoliei. 

— Cu toată opoziția regelui Vladislav, fratele invadatorului, sub 
presiunea nobilimii maghiare indispusa de puterea celor doi suverani, 
grăbeşte spre Suceava generalul Bartholomei Dragfi cu 12 000 de secui. 
Olăcarii n-au de unde să ştie că regele i-a dat generalului ordinul să nu 
intervină în luptă, cel mult să medieze o împăcare. 

Din pricini deasupra speranţelor lui Luca Arbore, toate aceste 
contingente nu participa la luptă. Turcii trec Dunărea numai în număr de 
2 000, ceilalți rămîn în Dobrogea de frica unei curse. Moscovitenii şi tătarii 
se lovesc cu lituanienii, care asigura flancul regelui. La Roman se strîng 40 
000 de moldoveni, dintre care foarte mulți au luptat în cel puţin 15 
războaie, din cele 33 ale voievodului 

Aici, la Roman, Luca Arbore îşi dă seama de valoarea locului de 
adunare, hotărît de voievod. Luptătorii din toate colțurile Moldovei fac 
un număr egal de zile, e aproape de Suceava şi de cetatea Neamţ, legătura 
cu Transilvania se poate face direct prin pasurile Tulgheş şi Bicaz, fără a fi 
stînjenită de poloni, aici pot veni şi tătarii destul de lesne şi turcii şi 
muntenii; iar la o cumpănă, pe Siret în jos se poate ajunge în Tara 
Românească, astăzi prietenă. 

Voievodul aşteaptă la Suceava ca regele să-şi precizeze intențiile. 
Deocamdată, oamenii domniei silesc moşneşimea la strînsul bucatelor, la 
îngroparea lor, iar garnizoana cetății de scaun ajuta meșterilor să finiseze 
ultimele lucrări la fortificații. 


4 


Valentino Gonzaga constată cu amărăciune că înaintarea regelui e 
mai mult decît greoaie. E adevărat, are fast. S-au făcut şi vînători de 
prepelițe cu şoimii, dar abia la 17 august regele trece Nistrul la Mihalceni, 
în dreptul localității Uscietzco. Aici, aflîndu-se prin iscoade ca Ştefan nu-l 
întîmpină cu lauri, lon Albert întîrzie să aştepte restul oştirii. Se mai 
întîmpla un lucru demn de onoarea unui rege. În suita regală se afla de la 


RECITA A TN mera rpe pr — re y 
(AISI ANE Se alla AC A K G EAA 40 
+ e pa TIT a SG, AF 
DZ SSDD SED i SID aa SAU 
NB PIE Să ea i Was. 


Eaa 
a E E S S m a. a IMà ×MMiIUl iSIS- a a 


începutul marşului logofătul Tăutu şi vistiernicul Isac, amîndoi solii lui 
Ştefan care aşteaptă “cruciada”, primiți în fiecare dimineață printre 
martorii care asista la ceremonia deşteptării monarhului, consultanţi 
militari ai comedioarei jucată de “Olbricht crai”, cu destul umor ca ştiind 
din vreme despre ce anume este vorba în fond, să încerce totuşi a atrage 
atenția suveranului asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, ca elemente cheie ale 
strategiei creștinătății răsăritene, împotriva expansiunii otomane. 
Logofătul Tăutu aflase încă de la Lemberg despre intervenţia episcopilor, 
care-l rugaseră pe Ion Albert să nu întoarcă mînia lui Dumnezeu 
împotriva lui, atacîndu-l pe “Atletul lui Hristos”. Logofătul Tăutu reține 
răspunsul regelui tradus în cea mai neaoşa limba moldovenească. 

“voao vă iaşte lucru biserica să păziți, iar nu de războaie să grijiți, 
că gîndul mieu voi nu-l ştiţi, numai eu singur. Ca de aşi pricepe că haina 
di pre mine ştie gîndul mieu, în foc aş băga-o”. 

Mai reține bucuria mieroasă cu care lon Albert primeşte darurile 
trimise de Ştefan, doar, doar îi va trezi conştiinţa şi luciditatea. De aceea 
nu se miră cînd la sfîrşitul lui August comedioara ia sfîrşit, garda 
năvăleşte în cortul lor spre miezul nopții, sînt cetluiți în lanţuri şi duşi la 
Liov într-o căruță ostăşeasca, aşternută cu fîn. Logofătul Tăutu are prilej 
să mediteze asupra purtărilor comparate ale sultanilor şi regilor gio Hmi şi 
prieteni. 

După acest episod glumet, regele îşi adună consiliul de război. Ca la 
orice consiliu de război, unde fiecare general devine intransigent în 
apărarea soluției propusă de el, părerile se împart irevocabil, alimentînd 
disensiunile existente. 

Signor Valentino Gonzaga are ocazia să vadă lipsurile planului de 
război. loan Timka şi alți militari susțin să se cucerească Hotinul, pentru a 
avea spatele asigurat şi drumul spre Podolia, liber. Regele şi nobilii 
refuza. Disputa foloseşte vorbe mari şi de multe ori, dure. Trebuie 
cucerită Suceava, spre a avea o bază de acțiune în inima Moldovei. 
Desigur, ca să fie în ton cu ceea ce-şi aduce aminte din lecturi, consiliul se 
ține noaptea, în cortul regelui, la lumina lumînărilor. Cuirasele, zalele, 
coifurile ținute sub braţ, zăngănitul spadelor şi-al pintenilor este tocmai 
ceea ce subliniază eroicul. Regele rămîne încîntat de mareşalii lui. De 
nobili, de el însuşi. 


a A mea ema gi În ema pf PPE ETP ATP » 
"Pa PONT AY, TI A mo 
EDNA UR, ENI SSN A A. Sa IP TI Su! NETAN, 
try N Repa ia AS y 79 i sie N TERY _, IOF: Po! mă AS Pi >> AP K Y. > 
UG AN EN DA ig E A A ENEG 2a N ANS 
NL C AAN DAAE) LARS DAUE K UOS SDE UNY 


ERE pa > SE Ds ARI SEE ~ Ra ei GIS SL 


+? 
Di ap), 


Iy, 


Cr n 


La 20 august se intra în Sniatyn: iar a doua zi în Cotmani, unde se 
ridică tabăra în vederea concentrării tuturor fortelor. 

La 27 august, vara spre scăpat, holdele strînse, satele bajenite, se 
simte mirosul fînețelor pîrjolite de oamenii domniei. Ştefan părăseşte 
Suceava, încredințînd-o garnizoanei. I se aduc la picioare şase lăncieri, 
prinşi într-o ambuscadă la Zeleneu, acolo unde Ion Albert trece Prutul. 
Lucrurile sînt limpezi. Povestea naivă a “cruciadei” îşi leapădă straiul. 
Intenţiile craiului se precizează exact. Ordin scurt. Trei lăncieri sînt 
spînzurați înaintea cetăţii, în cuirase, aşa cum au fost prinşi, ceilalți trei 
sînt trimişi în dar sultanului. 

Va să zică, pînă la urmă tot cutează Olbrihtu. Se-ndreaptă spre 
Suceava slăvită de-o lume. Rupe şi calcă-n picioare prietenia veche a celor 
două noroade la fel de-ncercate. Scrijilă trupul Moldovei cel plin de răni 
nevindecate, al Moldovei care i-a apărat patria de navala osmanilor; preţ 
de douăzeci de ani... Să poftească Olbrihtu. 

Ştefan a depăşit de mult vîrsta îndoielilor. 

Ştie că oastea craiului se-ntinde, omida cu zeci de mii de picioare, pe 
şleahul de la Zeleneu, la Hliniţa, Storojinet şi că, la-nceputul lui 
septembrie, prin Şerbăneşti, Adîncata şi Burdujeni, va ajunge în fata 
Sucevei. Îşi îndeamnă calul la trap. În urmă, pe cerul luminos de august, 
se desenează viguros într-un bloc de pastă groasă cetatea şi deasupra, la 
donjonul central, flamura voievodală cu cap de bour. 


SCURT INTERMEZZO 


. — Ia apuca, domnia ta, pocalul aista. Îi făcut din corn de bour şi 
ferecat în oțel din săgeata crîmleană, trage-ți şoimuleanul mai aproape de 
loitra, uite aici, lîngă butia aista care poartă scris pe doage cu fier roşu 
anul 6965, adicătelea anul suirii în scaun a Măriei Sale Ştefan, fă-ți cruce 
cu limba-n gura şi mulțămeşte în gînd pivnicerului Neculai Singer, care te 
împărtăşeşte cu vin domnesc vestit pînă-n împărăția Moscului, în țara 
leşeasca, în tîrgurile afurisitului de Olbriht crai, ca şi-n tara nemteasca şi 
în cetatea de scaun a schismaticilor franţoji — taci, Niculino, nu te- 
mbonța; domnia ta, căpitane Toadere, nu-ți suge mustățile, mai bine 
uitați-vă în zarea şleahului Romanului, unde se ridică norii de colb ai 


Tia 


le Stoa ad e SUI Za SU DAAE KOON 


a a a a Pe — 


e - Da 


CAZ Sp Nat ia m 

DUNE SHENA INN A ARN DS 
R ziS > 49 RG: T 

DZ SED Doza PENE SAU, DA 


IP — a n = 


curții şi ciuliți urechile la nişte învățături bătrîne, trecute din tată-n fiu în 
neamul aista al Sîngerilor, vieri cum nu se mai afla, osteni vechi şi 
prăsitori de muieri bălaie, încondeiate şi focoase. Taci, Niculina, nu te- 
mpăroşa şi domnia ta, căpitane Nicorita, bea vinul aista după cum 
urmează: închide pleoapa şi soarbe-i buchetul cu mirosul, aşa, care va să 
zică Olbriht crai simte mîncărime numaidecît, dacă o venit cu atîta 
pohfala la Suceava, am auzit că cnezina Ludmila de la Liov mai pofteşte 
niscai vița de Cotnari, amin şi aliluia cu vita, să-şi gătească pînzătura şi 
scama şi altele pentru cinstitul pan, care va să zică i-ai sorbit buchetul şi 
pe loc ai simțit domnia ta miresmele îmbelşugate ale Moldovei în dricul 
verii şi fînațurilor aromite şi o adiere de livezi în pîrg şi gustul pămîntului 
încins şi căldura îmbălsămată a soarelui şi vînturile uşoare coborite 
dinspre obcine; umblă vorba că la cetăţile pe care i le-a-nchinat Măriei 
Sale, răposatul Mateiaş Crai, după zorul de la Baia, Ciceiul şi Cetatea de 
Baltă, la tîrgurile de Sînta Marie se trecu butaşii aiştia, ca aurul; acu 
moaie-ți buzele, nu mustăţile, rămii cu ochii închişi şi dacă te gîndeşti că 
încă Petru Voievod la cursul anilor 1448 de la Hristos, închina mertice din 
vinul aista şi că Alixandru Voievod, la cursul anilor 1456 scria în hrisoave 
ca vitele aistea-s aduse încă de la descălecarea lui Dragoş Voievod de 
niscai vieri înţelepţi din părțile Tocayului, atunci pe lîngă gustul mierii de 
salcîm, pe lîngă dulceata pămîntului de Cotnari, a cerului de toamna şi a 
buzelor fragede de codana, domnia ta ai să simţi pe buze şi mai ales în 
suflet, în inimă şi în tot trupul domniei tale, gustul vremii şi gustul aista, 
căpitane, înțelepțeşte vinul de Cotnari şi îi dă ființă de neuitat. 

Se aud porunci. Sună trîmbitele. Ostile se-ncălărează. Sulițele îşi 
sticlesc boldurile în soarele dimineţii de august. Caii încep să frămînte 
colbul. 

— Acu mai bea o înghițitură, mai bea una şi spune-mi dacă nu simți 
cum te cuprinde o vrajă şi cum începe să te furnice o bucurie uşoară ca 
adierea şi dacă Niculina mea nu-i zugrăvită de pană de meşter iconar şi 
dacă nu vezi cum tremură peste vii frăgezimea văzduhului la 
prînzişor?!... Aşaaa! Care va să zică acu te duci să-l înveţi buna cuviință 
pe acest Olbriht craiul, umbla vorba că i-au cam slăbit caii de atîta pustiu, 
vai de capul răzăşimilor din Ţara de Sus şi atunci cînd te-ntorci... hm... 
noi o să gătim cu strînsul, culesul, cu mustul şi pritocitul, o să fie vreme 


de toamnă, s-aşează oamenii şi nunțile. 

— Tată! 

— Mie să nu mi te-mbonţezi, Niculino... 

Domnia sa căpitanul bea grasă din cornul de bour, oftează, ochii i se 
limpezesc ca prin minune, scoate de sub pieptarul de piele o năfrămuțţă, i- 
o întinde răzeşiței. Răzeşița îşi desprinde testemelul de pe cosita ca aurul, 
testemelul adie mireasma de fîn copt şi grîu în pîrgă. Soare şi busuioc, 
toate la un loc; i-l leagă la straja sabiei, în vreme ce trîmbitele, tobele, 
buciumele, cornii şi strigătele vitejilor însoțesc intrarea în tabăra de la 
Roman a Măriei sale Ştefan Voievod. 


5 


Signorul Valentino Gonzaga petrece în şa cea mai lungă lună a vieții 
lui. E adevărat că oastea regală abia se tîrăşte prin Ţara de Sus, făcînd pe 
zi cîte 10 kilometri. La convoaie, parcul de asediu este reprezentat prin 
două tunuri uriaşe, trase de 24 perechi de cai. Însemnările lui de la 
sfîrşitul lui august, pînă la 24 septembrie, sînt îmbibate de pesimism şi 
imprecații la adresa reavoinţei şleahticilor, a țîfnei lor, obiceiului de a nu 
executa ordinele şi cu laude supreme aduse trupelor cavalerilor teutoni, 
impresionante prin disciplina ostăşeasca, prin forța pe care le-o da 
coeziunea şi admirabila lor instrucție de luptă Sînt cuprinse aici o 
sumedenie de fapte care alcătuiesc viața de fiecare zi a taberelor; intrigile 
panilor, cîteva dueluri făcute în secret, scoaterea spadei împotriva 
altcuiva decît a duşmanului fiind pedepsită cu moartea, cîteva sate arse, 
lipsa furajelor, ciocnirile repezi cu hărțuitorii inamici. 

La 24 septembrie, mijloc de toamnă cu zile blînde şi funigei plutind 
în ariile albastre ale văzduhului, signor Valentino Gonzaga, în fruntea 
avangărzii, vede turnurile Sucevii împlîntate viguros în cerul luminos. 
Garnizoana cetăţii asista la spectacolul multicolor al sosirii trupelor 
inamice, al convoaielor, ca şi la aşezarea taberelor şi încercuirea cetății în 
vederea asediului. Călăreții împlătoşați, cu panaşe roşii, albe, verzi şi 
portocalii la coifurile suflate-n argint şi aur se reped spre șanțul de 
apărare, suduindu-i, şi amenințindu-i cu luciul tăios al lăncilor. Cavalerii 
teutoni, cu lungi mantii de mătase albă fîlfîindu-le pe deasupra armurilor, 


ERIC (E ENN IRC AZ > 7 
W S EVIAN ARIEN ELMS sI É RL 


în 17 ~ ; EY ) 9 ba , f 

Mog Nr”. ph p AA = 74 ~ > PI i piu Sa À 
A O PP EI Cty p 

NE OENE VIZ 0 E NEVE, JONY VONE DNS 


a E E S S a .——_ Ñ[l oL -a — l 


ce az A TNT "yeg yag 
ED St ao ete col Le Sau 


D; E E 
ARS pi e S 


ID i — — M MMM 


trec la trap bătut spre locul de tabără. Stegarul Wilhelm Cap Roşu le-a 
povestit la focurile de tabără pățania marelui maestru Heinrich von 
Plauen, rămasă în analele ordinului şi mulți din ei se gîndesc că vor avea 
ocazia să răzbune înfrîngerea de atunci a ordinulului. 

Signor Valentino Gonzaga pune în baterie, sub ochii regelui, cele 
două tunuri gigantice. Cei 48 de cai ai fiecărui atelaj sînt mînaţi cu strigăte 
şi plesnete de bici. Conductorii călări fac larma mai multă decît e nevoie, 
lemnarii şi fierarii repara obezile roților. La sugestia lui, regele ordonă 
celor patru tabere care-au înconjurat cetatea, să se unească prin lucrări de 
sapa şi patrule călări. Nu se poate spune că Ion Albert nu e mulțumit de 
consilierul său italian. Totul, aici, întrece în măreție oricare bătălie, oricare 
asediu reproduse în stampele vremii. Artileria, corturile multicolore, 
detaşamentele călări, trupe mărşăluind cu sau fără rost; iar la mijloc, 
cetatea, sumbră, veche, cu zidurile acoperite de licheni. 

Pregătirea de asediu tine pînă-n seara de 26 septembrie, într-o marți. 

La orele 16, signor Valentino Gonzaga se prezintă regelui, 
raportîndu-i că e gata să înceapă tragerea cu cele două tunuri, purtînd 
unul numele Ion, celălalt numindu-se Sigismund, lucru care-l flatează 
nespus pe lon Albert lagellon. La 16,30 regele face semn să se deschidă 
tragerea. Cel dintîi proiectil trece vîjiind peste donjonul central şi se 
sparge în apropierea taberei teutone, omorînd doi cai. Un paj pleacă la 
galop şi prezintă scuzele regelui. 

Garnizoana inamică nu se vede. Loviturile 5, 6, 9 şi 12 izbesc cu 
huiet prelung, zidurile cetăţii. Regele e încîntat. Întunericul pune capăt 
zelului de artilerist al signorului Valentino Gonzaga. 

Zilele se urmează zilelor, săptămînile se urmează săptămînilor. 

Signor Valentino Gonzaga face crize de ficat de cîte ori constată că 
ce-a dărîmat ziua cu tunurile, păcătoşii de asediați repara impecabil 
noaptea. S-a mirat văzînd blocuri de piatră noi, în locul celor dărîmate cu 
artileria. A pîndit într-o noapte cu lună. A văzut cum se montează scripeți 
la crenele, cum blocul de piatră cioplit este întărit cu mortar şi bucăți de 
stîncă, ba mai mult, cum acolo unde nu se poate lucra cu piatră, se toarnă 
lut, probabil întărit cu văr, într-o armătură de nuiele şi mărăcini. 

A doua noapte, unități de arbaletieri au încercat să oprească lucrul 
asediaților. Au fost decimate prin tragerile arcaşilor, a căror iscusința l-a 


alarmat. Zi de zi detaşamentele de aprovizionare trimise în țara ori se- 
ntorceau înjumătăţite ori nu se mai întorceau de fel, lucru care a dus la 
convocarea unui nou şi serios consiliu de război, în noaptea de 10 spre 11 
octombrie. 

Rapoartele comandanților militari sînt mai mult decît elocvente. 
Taberele sînt lipsite de hrană. Caii nu mai au ce mînca. În armată se- 
ncuibează indisciplina. Ostenii susțin că trebuie să se hrănească singuri, 
din moment ce regele pentru care şi-au părăsit vetrele, nu e în stare s-o 
facă. Foamea şi lăcomia prăzii îi scot din tabere, pe detaşamente mici, 
lesne de masacrat într-o ţară necunoscută cu o populație total 
neprietenoasă. 

Regele ascultă distrat. Se bate peste genunchi cu mănuşile din piele 
de căprioară. În concluzie nu accepta nici o sugestie Are informații că 
poporul obosit de războaiele lui Ştefan vrea să se mîntuie prin oastea 
regală; ca nobilii se vor prezenta aici, cu toți vasalii lor şi că... abia acum 
va trebui răbdare, ca să-şi facă efectul prezenţa lui în Moldova 

De fapt, la focurile de tabără unde nu se mai frige nimic de cîteva 
zile, ostenii îşi reamintesc cu multă precizie semnele rele cureau precedat 
campania: 

— Într-un pîrîu cu apă pînă-n glesne s-a-necat chiar în Podolia, 
Zetir, unul din caii de la caleasca regelui. 

— Boii de la carele cu iarbă de puşcă — la Liov — şi-au luat cîmpii 
în timpul furtunei aceleia cumplite cu vînt şi colb, de s-au pierdut prin 
păduri. 

— Lîngă Buczacz, îşi mai aduc aminte lăncierii de țăranul acela cu 
capul gol, cu cămaşa sfîrtecata la piept, cu bale la gură care i-a strigat 
regelui: “Duceţi-vă spre pieirea voastră, că nu mai veți veni! “ 

— Domnia ta, pane Mielcowsky, şi domniile voastre cinstiți pani de 
la cuirasieri, vă amintiți cum a pierit de trăsnet luminățţia sa castelanul de 
Przemyl cu cei doisprezece cai ai săi, chiar în cort la el, acolo unde 
spusese c-o să-i aducă regelui, în suliță, capul voievodului Ştefan?! 

În corpul arbaletierilor se vorbeşte despre neînchipuitul semn arătat 
cînd abatele Bartolomeus a slujit liturghia şi i-a scăpat cuminicatura pe 
jos, la Cotmani, de cum au intrat ei în țara Moldovei. 

La 14 octombrie, unul din cele mai strălucitoare detaşamente de 


te UA (a ONE AIA r A Tea 

ÚR SE AI a NAARITS IREN PAE AAN 
De a ; 3 Gmr / ? Na sG 
TP AE ENEN E SUI KERNI BE VAN 


W a A 


ta pă 


FISA R DANS CUNN Aaa ARY, FN Ei Eg 
i” 1 $ PR 


x; 


N Pda PESE 


lăncieri se-ndreaptă spre Tîrgu Neamţ şi de acolo, mai departe, spre 
Pipirigul unde se zămislea în timp lon Creangă. Detaşamentul era urmat 
de zece căruțe şi oricum trebuia să găsească alimente şi furaje pentru 
curtea regală. Una din formaţiile de hărțuiala comandată de un Toderiţă 
oarecare urmăreşte lăncierii, strălucitori în cuirasele lor, încă de la 
Bosîncea, cînd intră între codri. După ce se angajează între culmi, 
moldovenii închid drumul cu trunchiuri de copaci legate cu lanţuri. în 
spatele acestei palisade, douăzeci de arcaşi. Arcaşi prin tufele din 
marginea bolovănoasa a drumului. La nişte locuri ascunse, într-o vîlcica 
laterală pe stavilă, în bunget, călărimea. Lăncierii vin la pas, cu vizierele 
ridicate. Pe lîngă care, osteni de rînd, cu lehamitea tipărită pe faţă. La un 
semnal, cunoscutul fluierat al mierlei, călăreții despica detaşamentul în 
două. Cei din fata rămîn pe seama arcaşilor pedestruiți. Se-ncinge o luptă 
scurtă, crîncenă şi neiertătoare. Duşmanii îşi găsesc acolo, între Pipirigul 
hîtrului Creangă şi Tîrgul Neamţului, lăcaşul de veci. 

Regele însuşi aşteaptă trei zile întoarcerea detaşamentului. La 21 
octombrie, seara, este prins de cavalerii teutoni un cal pe care este legat 
cadavrul panului lon Mielcowsky. Cadavrul are o rană de jungher la 
grumaz şi trei săgeți înfipte sub omoplatul drept... în aceeaşi noapte 
soseşte în tabăra generalul Bartholomou Dragfi, ajuns în pasul Oituz cu 
cei 12 000 de secui. Are loc un conciliabul secret la care asista doar signor 
Valentino Gonzaga. Generalul îi cere regelui, în numele fratelui său 
regele Ungariei, Vladislav lagellon şi primească condiţiile de pace ale 
voievodului Ştefan, să se retragă, fără să renunţe însă la ideea generoasă 
de a-l înlocui pe Ştefan, cu frățiorul lor, Sigismund. Deocamdată, nu a 
bătut ceasul. 

Regele a suportat aseară o manifestaţie de protest a şleahticilor, cu 
ocazia îngropării panului lon Mielcowsky. Căpitanii raportează c-au 
început dezertările. Prezenta generalului îi temperează orgoliul... Ştie că 
dacă nu mîine, atunci sigur poimîine, şleahta îl părăseşte. Se-ntoarce 
acasă, la cneaghinele dolofane şi planturoase, la vînătorile cu şoimi şi 
țăranii neascultători. 

— Care sînt condiţiile lui Ştefan? 

— Miine la GE 10, la Bosincea, vor fi prezenţi solii voievodului, 
majestate. 


mimi m 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


— Te-ai cam grăbit, generale 

— În slujba majestăţii voastre, Sire! 

. Întîlnirea solilor celor două părţi, în prezența mediatorului regelui 
Ungariei, în pofida trîmbitelor, armurilor şi flamurilor este rece şi din 
partea moldovenilor, categorică. 

Hatmanul Luca Arbore, călare, înzăuat, înarmat, cu trei pene de stîrc 
alb la coiful oriental, cu plasa de fier şi nazal, nu acceptă să descalece. 
Măria-sa Ştefan voievod al țării Moldovei îi spune craiului să se-ntoarcă 
pe unde-a venit, să nu-i strice tara pre alt loc. Atunci craiul nu are de ce se 
teme, ba încă îi va înapoia cu toată cinstea pe Tăutul logofăt şi Isac 
vistiernicul, împăcîndu-i cu daruri, aşa cum se cuvine unui crai care vrea 
să-şi repare silniciile; apoi, odată ieşit din ţară, se vor întîlni alte solii, la 
loc şi timp potrivit. Atât. 

Solia regală accepta. 

Trîmbite. Tobe. Galop. Defilare de armuri. 

La 19 octombrie, joi dimineața, o dată cu cea dintîi bruma, regele 
ordona ridicarea asediului. Pe donjonul central al Sucevii se înalta ca-n 
fiecare dimineaţă în sunetul trimbiţelor, flamura voievodală. Signorul 
Valentino Gonzaga o priveşte cu ură. E ruşinat de această înfrîngere fără 
luptă. - Înfrîngere prin foame şi viclenie. 

În tabăra de la Roman, Ştefan îl dăruie cu largheţe pe Dragfi, urîndu- 
i drum bun spre patrie... Prin el mulţumeşte regelui Vladislav pentru 
ajutorul dat. Garda de onoare care-l însoţeşte pe Dragfi pînă la intrarea în 
secuime îl încredințează că generalul bucuros de daruri şi împlinirea unei 
misiuni atît de dificile s-a arătat foarte grăbit să ajungă acasă. 

„„ Noaptea de 20 spre 21 octombrie, la Roman. Bărbierul îi oblojeşte 
rana supurînd de la piciorul lovit la Chilia. Hatmanul Luca Arbore 
raportează că, aşa cum a gîndit măria-sa, riga nu-şi ține cuvîntul. Se- 
ntoarce, nu pe unde-a venit, fără numai prin Stîrcea, Hliboca, Dimca spre 
Mihuţeni. Ce porunceşte, măria-ta? 

— Miine sub sară, încălecarea, hatmane, spune voievodul cu glas atît 
de tăios încît hatmanul se-nfioară. 

Afară e noapte rece şi prin văzduh, sus, ştergînd stelele cu aripa, se 
aud stolurile de gîşte sălbatice. 


Ac DD PEA a = “d ea | Fa Co A T Ă (ai E > ? > 
Dap SS ee e FKA 


a e e a S E G e a o = =. —. enma 


Pete La (TA NISE A a > re 
Sea e al UE EI 
OD Ie Să DIA (ITI) | 

E AE SENILE NE SAU LA RISE DRE 


6 


La 21 octombrie în zoii, Ştefan e în preajma Sucevii, sub geana de 
codru care coboară de la Bosîncea spre cetate. N-avusese răbdare, voia să 
vadă cu ochii lui mişcările craiului. Lăsase vorbă hatmanului Luca Arbore 
să-l urmeze cu ostile. Cei 2 000 de turci trimişi de sultan ajunseseră în 
tabără. Fuseseră primiți omeneşte. Stăteau retraşi, închişi între care, se 
temeau şi lui îi era frică să nu-şi aducă aminte de Valea Albă. Poate de 
aceea a şi plecat. 

Întoarcerea în cetatea ciobită de ghiulele, cu crenelele afumate de 
explozii. Urmărirea, la o jumătate de zi de marş a oştirii craiului. Marţi 24 
octombrie ştie precis ca lon Albert vrea să ajungă la Cernăuţi, prin Codrii 
Cosminului. Trimite 3 000 de pedestraşi pe căruțe, cu topoare şi 
ferăstraie, ca luînd-o prin codrii de la Mihăileni la Tureatca, să taie copacii 
din şleahul Cosminului, chiar la mijlocul codrului, să-i întineze, să-i lege 
numai în curmeie de scoarța şi lemn cîinesc, iar ei să stea vîrîți în bunget. 
Acoperiţi cu frunze pînă la porunca. 

Miercuri la prînzişor, el însuşi adăpostit într-o gorunişte prin 
preajma Hlibocii, cu doi cetaşi de la Hotin şi jupîn Adam Nistor şi văzînd 
cele ce urmează: 

- O trîmbă de călăreți înzăoaţi, “şleahticii din Polonia de apus. 
Măria-ta. Că-i cunosc după praporii şi armele palatinului de Cracovia” - 
cu vasalii şi trăsurile de bagaje. 

Constata ca straja dintii mărşăluieşte în ordine aproximativă, 
călăreții nu stau în rînduri, unii dintre ei sînt în caleşti, pajii ducîndu-le 
caii de frîu. 

După aproape două ceasuri de la intrarea avangărzii în codru s- 
arată la vad lăncierii regali. Jupîn Adam Nistor nu conteneşte cu 
surplusul de informații. Ce unitate, cine-o comanda, îi cunoaşte după 
culoarea armurilor, după steaguri, ce fapte de vitejie, unde-a luptat cu 
tătarii, cu moscovitenii. Tulburare în rînduri cînd se-apropie de vad în 
răcnetele surugiilor, cele două tunuri mari de asediu. Trîmbite speriate. 
Lăncierii încearcă 'să intre în formație de luptă. Se-ncurcă în îngustimea 


şleahului şi-a luncii. Se-arată solia de sub porunca hatmanului Luca 
Arbore. 


E E a RI S m m - — —Ė— 


" 


r 


SU 


Hatmanul are poruncă să-i reamintească regelui promisiunea de a 
se-ntoarce pe unde-a venit. Să-i atragă atenţia că şi-a călcat din nou 
cuvîntul. Are vreme să apuce în sus pe Siret, să iasă din țara pe la Vijnita 
şi să se ducă la Kolomeea. Hatmanul călăreşte sub steagul alb de sol. E 
îndreptat în josul şleahului. Un ofițer cu panaş sîngeriu striga ceva la 
conductori. Cele 14 perechi de cai de la atelajul celui dintîi tun intra la 
galop în Siret, împroşcînd o jerbă de stropi. 

După puţină vreme, hatmanul se-ntoarce. Ştefan surîde rece. În locul 
steagului alb, stegarul duce o flamură însîngerata. Regele n-a acceptat să- 
şi țină cuvîntul. Nici n-ar fi putut. Ar fi murit de foame... Ofițerul cu 
panaş roşu se ia după solie. O ameninţă cu pumnul. 

— Uite-l şi pe riga, măria-ta... Cel care călăreşte în dreapta lui, ăla cu 
chivăra de argint şi pene albastre, ăla e Jicmond crai, fratele lui riga... l-a 
ajuns la oase scaunul Sucevii, comentează Avram Nistor, apoi adăugă 
cîteva alte comentarii pe care ne ferim să le transcriem. 

Ştefan apreciază că regele are un parc de asediu redutabil. Se 
gîndeşte cu recunoştinţă la garnizoană cetăţii. La zidurile ei ridicate în 
stîncă, din piatra munților şi-a rîurilor. Vede gurile tunurilor negre, 
rotunde, ţevile lucii... Regele trece la nici o sută de paşi sub coama cu 
goruni, îşi face vînt cu un evantai din coadă de păun. Ziua de octombrie e 
fierbinte. | 

—  Astea-s trăsurile regale şi caleasca de-a făcut-o la Cracovia şi 
ailaltă roşie cumpărată de la Kiev... În aia umbla, cînd se satura de stat în 
şa, că are perne moi şi-l leagănă. 

Se aude clar clănțănitul bucşelor, sforăitul cailor, clinchetul armelor, 
se aud glasuri chemîndu-se, ordine, înjurături, miroase puternic a fier 
încins, a unsoare de roți, a cizme şi cai năduşiți. Coloana se subțiază. Se 
sfîrşeşte. Câţiva călăreți. Alţii. După un ceas, altă coloana. 

Ăştia-s şleahticii Poloniei de răsărit, măria-ta şi ai din Rusia 
Roşie... îi cunosc şi după chip, nu numai după arme. Uite-l pe Miculai, 
voievodu Ruskii şi pan Gargovesky, cel cu tamazlicurile de boi şi pan 
Humiesky, cei pe cal şarg, cu zale de oţel, oştean temut... 

Ştefan comentează pentru sine dispozitivul de marş al regelui. 
Acum a văzut miezul oştirii lui. Parcul de asediu, panii şi şleahta Poloniei 
de răsărit, cu a Rusiei Roşii... Are răbdare pînă cînd, spre amiază, încep să 


ALE SIL Da GEUN AENIL A ARI A 


$ 


TERENA ENNS 


PASS 


PV a Va A 


a Pe — 


treacă călărimile şi pedestrimile din popor, neînzăoate, făcînd larmă, 
umblînd cu sulițele pe umăr, de sulițe agăţate traistele cu demîncare, 
pedestraşii sprijinindu-se în crengi, iar la căruţe claie peste grămadă, 
răniții şi bolnavii... 
Asta-i urma ostii crăieşti, măria-ta. Prostimea, care să-i apere 

coada cea înzăoată, Porunca! 

— În tabără, spune voievodul. 

Întorc caii şi se cufundă într-o pădure tînără, care răspunde pînă la 
Dersca. 


7 


Obcinele dintre Storojinet şi Cuciurul mare, orientate spre nord, 
acoperite de codri seculari, înalte între trei şi patru sute metri, sînt 
despărțite prin văi sinuoase, tăcute acum în toamna, pline de neguri, de 
umbletele turmelor de mistreți, de pînda lupilor şi... spre miezul nopții, 
cînd Alkor se ridică la zenit, de răsufletul adînc al bourilor. 

Voievodul călăreşte pe urma călăuzilor. Caii cu copitele învelite în 
zdrențe. Călărimile de viteji se scurg spre ieşirea din codru, la vadul 
Siretului. După mersul stelelor, voievodul apreciază că au trecut două 
ceasuri dincolo de miezul nopţii. Undeva, pe-aproape, se afla' satul 
Dîmca. Miroase acru a fum. Din codru, unde s-a legat tabăra leşeasca, se 
aud chemările patrulelor. Voievodul simte cînd cade bruma. Hatmanul 
Luca Arbore, ieşit din negurile lăptoase ale codrului, îi raportează că toate 
trupele sînt la locurile poruncite... Voievodul se-ntinde sub un curpen, 
pe-o mita. Ca printr-o alchimie magică se contopeşte cu noaptea, cu viața 
codrilor, cu procesele infinite ale humei. Nici pe departe altceva decît un 
om, bărbatul mic de stat, neliniştit, sîcîit de piciorul rănit, care acum, 
noaptea, pe frig şi umezeală îl doare pînă la geamătul frînt între dinți, 
perspicace şi lucid, trăieşte cu intensitate sentimentul unic care-i creează 
pe marii conducători de noroade. l 

La el se adăugă poezia sălbatică a faptei. Mirajul ei creator. Nu 
numai că intuieşte mişcările trupelor sale, închizînd armata regelui în 
Codrii Cosminului, identificînd mişcarea acestora cu destinul; nu numai 
că trăieşte pînda saturată de gînduri şi aşteptări, dar leagă fiecare clipă a 


ERIC AA (TU O EDS AAA r SLAA VAZA 
S CERIS NR IIS 5 ZA SI VAZA 


` 
REE SEPI PI T PAN De Aa, 
Aaa NÉ ZN . SETI à JR L Ki 


A -Á—— m mm. — o 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


noptii, de destinul Moldovei, de umbletele ferite ale căpriorilor, de acest 
răsuflet dureros al toamnei, de tot ceea ce a fost viața şi credința lui, 
speranta şi năzuințta care l-au adus pînă aici şi pînă acum. 

Ca natura îi este cea mai fidelă aliata, este mai presus de adevăr. 
Alianţa cu noaptea, cu măgurile şi codrii trece dincolo de relația imediată. 
Comuniunea pînă la identificare înseamnă oasele vitejilor deasupra 
cărora a ridicat biserica din Valea Albă, toate oasele îngropate aici pînă 
dincolo de zefi şi tarabosteşi, toate oasele macerate în vreme, cîntînd prin 
vreme şi vorbind cu vremea. Liniştea desăvîrşită cu care codrul i-a primit 
oştirea e şi ea un semn al duhurilor acestui pămînt. Ştie ca-n noaptea asta, 
hotărîtoare, are martore doar stelele, cugetele neînfricate ale oştenilor, şi- 
acum, spre zori, un martor vechi şi nestatornic, vîntul. 

La ceasurile patru din noapte, în vîlcica sinuoasă de sub măgura 
Dumbrava, dincolo de apă şopotitoare a Derehluiului, se-aduna căpitanii, 
cei doi hatmani, comandanții trupelor de răzăşi. Nici o lumină. Nici o 
vorbă de prisos. Din raportul făcut de fiecare, voievodul încheagă situația 
regelui lon Albert. 

— Avangarda acestuia, şleahta Poloniei de vest, bivuacată dincolo 
de codru, lîngă satul Cosmin, nu departe de confluenta Nievolniţei cu 
Derehluiul. 

— Regele cu şleahta Poloniei de est şi a Rusiei Roşii au rămas la 
Hliboca, unde s-au întărit cu carele şi caritele, păzind îndeosebi tunurile. 
Nu s-au adăpostit în sat, s-au urcat pe măgura Volovia, mai la apus de 
Hliboca, au pus străji tari şi par neliniştiți după felul cum atâta focurile şi 
îşi mişcă patrulele. 

— Să ştie măria-sa ca de la Hliboca la Dîmca, drept peste Derehlui, 
şleahul vechi al tătarilor din care se rupe aici, la Dumbravă, drumul 
Sîrbului. Care răspunde la Cosmin, e bun şi craiul n-are pe unde apuca, 
decît pe-aici. Copacii sînt întînați, după porunca. Ce semn se dă pentru 
doborîrea lor? Cornul sunînd; — Începeţi goană? — Foarte bine. Fiecare 
steag care aude porunca, începe lucrarea şi repetă cu corniştii ceea ce a 
auzit... O să fie pieirea şleahtei, măria-ta, şi ruşine pînă la moartea 
craiului. | 

— Să fie, hatmanule Luca Arbore! Spre veşnică tinere de minte. Şi- 
acum treceţi la locurile şi lucrările voastre, ca nişte gospodari ce vă aflați. 


SSL A I DANONE APARA SEE az 
Aes 1 $ e K ERNEA pr 


a a a a Pe — 


Întunericul lăptos al zorilor bănuiți undeva, în pustietățile stepelor 
de peste fluviu, se umple de taina vie a comandanților oştirii străbătînd 
Codrii Cosminului în treapădul cailor, cu copitele oblojite în saci de 
cînepă. 


$ 


Zorii zilei de 26 octombrie. Geana însîngerată la răsărit. Cer de opal, 
de toamnă, rarefiat. Un stol de rate săgeata, în pasajul de dimineaţă, 
deasupra Siretului. Trîmbitele sună deşteptarea. Lăncierii şi cuirasierii 
regali controlează caii. Spinările. Copitele. Se ordonă punerea şeilor şi 
intrarea în dispozitivul de marş. Regele dejunează grăbit. lepurele vînat 
ieri de şoimarul curții n-a avut vreme să se frăgezească. Signorul 
Valentino Gonzaga insistă să se întărească paza la parcul de asediu. 
Regele rîde superior. E indispus vizibil, îşi dă seama de ridicolul situației, 
de inutilitatea campaniei şi mai ales de faptul c-a ajuns ţinta tuturor 
ironiilor marilor şleahtici. Linguşitorii îl informează despre discuțiile 
acestora, usturătoare la adresa prestigiului regal. 

Împotriva ordinelor, şleahticii depun armele la căruţe. Caii sînt 
obosiţi şi flămînzi. Călăreții îi duc la mînă. Mărşăluiesc pe cete organizate 
ad-hoc, pe simpatii şi cunoştinţe. Sporovăiesc. Îi aşteaptă treburile 
toamnei. Se spune că cneaghina X i-a pus ilustrului sau soț cea mai 
frumoasa pereche do coarne, în fața cărora pălesc de invidie toți cerbii 
carpatin. 

Aşa-i vede şi-aude trecînd, Ştefan Voievod, de pe măgura 
Dumbrava, acolo unde-şi are postul de observație şi comanda. lată şi 
tunurile. Se hurducă şi leagănă prin hiîrtoapele şleahului. Se aud 
pocnetele bicelor, sudălmile surugiilor, iar acum printre trunchiurile 
uriaşe ale stejarilor şi fagilor sub care se risipeşte lumina de aur a lui 
octombrie trec cuirasierii regali, aliniați, cu lăncile la picior, cu panaşele 
fluturînd. | 

Ceasul al nouălea. 

Sub fagii cu frunza ruginie, puzderia de lumină, şi-n ea, zborul unei 
pupeze. Un corn. Prelung. 

Un corn de vînătoare, înviind subit cu scene mitice, tapițeria 


WETA STN dd ka a m 
DUNE PRONE RN PA XK 
R ziS > 9 QG. T 

GENNI WENEI, 


IP — a n = 


luxurianta a codrului. Şi, de necrezut, seismele care zguduie pămîntul 
într-o cutremurare halucinantă. Fagi uriaşi cu creştetul ofilit prematur în 
pulberile văzduhului, se-nclină cu trosnete dureroase. Trunchiurile 
solemne îşi rup crengile în cădere, izbesc bufnind surd pămîntul, 
aplatizează cuirase şi coifuri, frîng caii în două, frîng căruțe şi strivesc, 
oameni, totul în urletele celor izbiți, în nechezatul cutremurător al cailor 
cu şira spinării ruptă, în semnalele din ce în ce mai apropiate ale 
buciumelor care preiau tema cornilor şi-o amplifica pînă la teroare. De 
sub straturile de frunze țîşnesc arcaşii. În haosul de crengi şi coifuri, de 
cuirase şi fagi doboriți, de spaimă şi moarte, săgețile îşi împlinesc menirea 
necruțătoare. Pedestrimea moldavă trece la luptă cu sabia. Şleahta 
cunoaşte gustul fierului. Ţăndările Cosminului o decimează. 

Călare, urmat de vitejii din Țara de Jos, Ştefan ataca între trupele 
regelui şi ariergardă. Călăreţii şi pedestraşii din popor sînt spulberați. 
Nobilimea Poloniei de est şi a Rusiei Roşii aleargă să-şi ia armele de la 
căruțe. Şarjata impetuos e pusă în derută. Codrii Cosminului 
înregistrează pentru veşnicie scenele acestui film terifiant. Călăreți în 
armuri strălucitoare gonind spre tabăra. Călăreţi ciuruiți de săgeți, fara 
coifuri, agățați de gâtul cailor într-un efort suprem. Cai tîrîndu-şi călăreții, 
cu piciorul rămas în scara. Cai cu şira spinării ruptă, tîrîindu-se pe 
picioarele dinainte. Armuri, coifuri, părtaşe în învălmăşeala tragică şi 
grotescă a debandadei. 

Aleargă în tabără şi acolo se încearcă o regrupare. Ordinele se- 
ncrucişează, se izbesc cap în cap, se anulează reciproc. Călăreţii încearcă o 
intrare în rînduri. Pînă cînd să se închidă tabăra cu căruțele înhămate, 
soseşte în galop înnebunitor cavaleria Ţării de Jos. Izbeşte în locul liber 
dintre care. Pătrunde pînă-n mijlocul taberei. Îi masacrează pe cei 
refugiaţi aici, pînă la unul. Împotriva ordinelor, începe jaful taberei 
inamice, îmbogăţita prin jaful Ţării de Sus. 

Regele este aparat vitejeşte de curtea să. Sînt prezenți cu spada şi 
viața lor “cei doi frați Tincensky, Miculai, voievodul Ruschii, periţi şi 
Gabriil din Maroviciu şi Herbor, aşijderea doi frați Grotovi, Mutetchii şi 
Murdileu şi alți multi”... Signorul Valentino Gonzaga, surprins pînă la 
paralizie totală în momentul dărîmării copacilor, îşi revine spre cinstea lui 
ostăşeasca şi apreciază cu ochi lucid situația. Se repede la rege. Ordonă 


premem 
lg" has 
UES 
AEn 

` 4 
+. 

> y? 


iaz ATN air uan or 
EA ONE O 


4 N, XP a 
FIA raa h 2 E dS - 
N = aie RU SI ay Et Pai SU; A 


IP — — a 


cuirasierilor să atace pe sub trunchiul unui fag agăţat în cădere de 
crăcanul uriaş al unui stejar. Izbeşte calul regelui cu latul spadei. Îşi dă 
seama că moldovenii sînt puternici în flancurile drumului şi că doborînd 
copacii pe drum, singura salvare rămîne galopul în lungul acestuia, spre 
tabăra şleahtei Poloniei de vest. Cavalcada curții cu regele la mijloc, 
urmărită de tirul săgeților, cu călăreții vînați din goană, sărind fagi 
doborîți în curmezişul şleahului, călcînd în picioare trupurile răniților, 
tine pînă într-o rarişte unde, cu tot tirul arcaşilor, voievodul de Kracovia, 
Ion Tecinsky îşi adună călăreții scăpați de masacru. Regele îi ordonă să 
intervină în ajutorul ariergărzii, împreună cu lăncierii din garda sa 
personală. 

Ion 'lecinsky, soldat încercat, goneşte spre liziera de sud a 
Cosminilor. Drumul e liber. Intuieşte situația. Măreşte galopul să-l 
surprindă pe voievod, din spate, ştiindu-l angajat cu cei din tabără. Ca să- 
ntărească moralul cuirasierilor, să-i adune pe cei risipiţi, să restabilească 
ordinea şi dintr-un vechi şi stupid obicei cazon, ordona trompeților şi 
toboşarilor să-şi facă meseria cu cîțiva kilometri înainte de a vedea 
inamicul, lăsînd caii la pas, să-şi traga sufletul înainte de şarjă. 

Cuirasierii intra în rînduri. Scut lîngă scut. Armura lîngă armura. 
Stegarii îşi iau locurile în front. Ofițerii îşi trag spadele. Panica s-a risipit 
strivită de sentimentul compact al masei organizate. Escadroanele 'acum 
la trap mic alunga spaima individului rupt de confortul pe care-l creează 
armata în întregul ei. Ordinele, răspicate, faptul ca în stînga, dreapta, 
înainte si înapoi sînt camarazi gata să facă acelaşi lucru pe care tu însuti 
vrei să-l faci, sau eşti silit să-l faci, tropotele care articulează întregul 
dispozitiv, luciul cuiraselor, legănatul ritmic al lăncilor, sentimentul ca 
răspunderea a trecut pe umerii comandanților restabilesc moralul 
grupării de atac condusă de voievodul Kracoviei. Cînd voievodul Ion 
Tecinsky zăreşte dezordinea din gruparea moldavă, risipită pe urmele 
fugarilor şi prin căruțele taberei şi ordonă să se sune “pentru şarjă 
coborîți viziera”, moralul cuirasierilor din garda devine excelent. 

Ştefan aude tîrziu trîmbitele leşeşti. Nu atît de tîrziu să nu cheme 
călăreții în dispozitivul care se articulează din galop. Trei steaguri de 
călăraşi domneşti ies înaintea formaţiei polone lansate în marş-marş. 
Cavalerii cuirasaţi, lăncile enorme plecate pentru împuns, setea de 


Ý D NA Kmen, o ae S 
ninaa h În aie 


răzbunare, încrîncenarea cuirasierilor ridică la pătrat forța de izbire a 
grupării polone. Cele trei steaguri de călăreți moldavi sînt date peste cap 
şi aruncate dincolo de Siret. Jerbe de stropi. Strigăte de luptă. Fulgerul 
spadelor, al săbiilor, lăncile repezite în scuturi. Moldovenii sînt fugăriți cu 
lăncile în coaste. Cuirasierii o cheamă pe Sfînta Fecioară. 

Buciume din lunca. Buciume dintr-o măgură unde stă voievodul cu 
garda. Călăreţii se regrupează din galop Ştefan îşi lansează garda în 
flancul lui Tecinsky. Forța şarjei cuirasierilor se dizolvă în Siret. 
Steagurile de călăreți trec înot prin apa mare. Tecinsky ordonă o 
întoarcere pe flancul stîng. Manevra se execută la galop, dezarticulînd 
gruparea de luptă. Comandanții îşi conduc luptătorii în intervalele dintre 
unitățile leşeşti. Luaţi din scurt, la luptă corp la corp, cuirasierii se 
descurcă greu. 

— Da, mă! 

— Ucide, mă! 

— Taie de nădejde ! 

Repezi, pe cai repezi, călăreții domneşti sînt pretutindeni: în față, în 
spate, şarjează din flanc, despica unitățile, prind ofițerii cu arcanul. 
Hînsarii, trupe de călăreți din Bugeac veniţi “in dobînda” se despart pe 
perechi. Fiecare pereche urmăreşte. Un ofițer inamic, un stegar sau la 
nevoie un simplu cuirasier. Abili, hînsarii îşi desprind omul din unitatea 
lui, îl fugăresc şi-l smulg din şa cu arcanele. Unul din călăreți descalecă. 
Prizonierul care poartă plete după moda apusului este împerecheat cu alt 
prizonier. Li se leagă pletele cu un nod. Li se leagă mîinile. Sînt mînați la 
trap spre locul de tabără. 

Voievodul de Kracovia ordona să se sune retragerea Cuirasierii 
risipiţi, unitățile dezordonate, galopează înnebunite spre pădurea 
salvatoare. Ion Tecinsky nu găseşte şleahul pe care venise. Urmat de 
vasalii scăpați cu viața intra în goană în subarboretul împletit cu fibre de 
curpăn, dintr-o parte deasă a codrului. Pilcul hotnogului Toderiță îl 
urmăreşte cu sabia. Loazele de curpăn îi smulg coiful. O lovitură de sabie 
ricoşata din gîtarul cuirasei îl răstoarnă de pe cal. 

Cuirasierii încurcați în pădure sînt masacrați. Unul din stegari, pan 
Vladimir Woculsky, urmat de soldații săi găseşte şleahul, îl urca la galop, 
izbeşte garda regelui, seamănă panică, îl smulge pe rege din ambiguitatea 


VASS Ea Xe se A ED DSA KNK CS SK) EA 
Dei 0 E NANU 


ID G — 


a e 


aşteptării şi făcîndu-l să-şi bată calul cu pintenii, ajunge val vîrtej în 
tabăra şleahtei Poloniei de vest la Cosmin. 

Şleahticii în cuirase dezbat problema problemelor, într-un foarte 
aprins consiliu de război: 

— Este sau nu cazul să intervină în ajutorul regelui şi dacă da, cu 
cîte forțe şi cine ia comanda acestora? 

Se lăsă lungi umbrele serii... Regele ordona întărirea taberei prin 
dublarea patrulelor şi starea de alarmă. A pierdut în codrii întunecoşi, 
acum, cu frunzişul arămiu poleit de ultimele fire de lumină, mai bine din 
jumătatea armatei. Înfrîngerea, sentimentul că a trecut pe lîngă moarte nu 
prea glorios, faptul că s-a arătat neghiob, îi creează o stare de furie 
cumplită. Îşi revine greu, la intervenţia abilă a signorului Valentino 
Gonzaga, care-i demonstrează că nu Ştefan l-a înfrînt, ci natura perfidă a 
acestei țări sălbatice; ca în definitiv nimeni nu ştie încă ce s-a-ntîmplat cu 
şleahta Poloniei de est şi a Rusiei Roşii, că mîine abia se va cunoaşte 
adevărul şi că, aici, are la dispoziţie elita armatei, cu care poate să reteze 
oricînd mustăţile acestui voievod viclean... Deocamdată este necesar un 
ospăț în lege, ca să demonstreze calmul şi certitudinea în victoria finală, 
apoi un consiliu de război care să fixeze ceea ce este de făcut mîine. N-ar 
strica nişte pedepse exemplare, aplicate celor care sfidează disciplina. 

Regele se remontează uşor. În definitiv, în toate războaiele obligația 
soldaţilor este să moară pentru regele lor. 


9 


Noaptea de 26 spre 27 octombrie Ştefan în bivuac de luptă pe 
Derehlui, la două leghe de Cosmin. Vede focurile din tabăra regelui. 
Convoiul cu trofeele cîştigate astăzi a luat calea Sucevii. Aici nu se face 
foc, nu se vorbeşte. Caii pasc în lunci. La ora 11 din noapte se prezintă 
hotnogul Grigore Iepure, comandantul corpului de iscoade ataşat 
călăreților domneşti. 

Ştefan îl ascultă pe Luca Arbore raportîndu-i noul dispozitiv al 
călărimilor şi pedestrimilor, care se-aduna din codri. A poruncit să fie 
traşi în țeapă patru hînsari care n-au executat ordinele, lăcomindu-se să 
prade căruțele regale. Pînă acum s-au numărat şapte sute de prizonieri. 


A 
A 


ERIC AA (TU SERE AAA r > KVAZA 
N Stade ESNIA SEINS e e UE NER IEAA, 

DON To; DANAN A VEDE, ip A 
Atta PS Sera: . SAUL! A: NO, N VON D 


a E E RI S m m - — —Ė— 


Desigur sînt mai mulți. Printre ei se afla panii Tucinschii, Zbignev 
potcomorii Cracaului, Pruhnitchi, Gargoretchii şi alți mulți pe care nu-i 
ştie după nume. Ce ştiri aduce Grigore lepure? Leşii sînt în tabără, 
înfricaţi, că s-a apropiat şerpeşte pînă aproape de osiile căruțelor şi nu 
asta e cine ştie ce, numai c-a băgat el de seama ceva... — Ce-ai băgat de 
seamă, mai lepure? — Ce să bag. Măria-ta?! Că-i e frig măriei sale, 
craiului Olbricht şi că, dacă măria-ta mă slobozi pe mine şi iscoadele 
mele, o să-i fie cald, doamne, şi o să-ți dea mulțămita Olbricht crai, ce nu 
s-a pomenit şi dovedit. — Ai tu puterea asta, să-l încălzeşti pe Olbricht 
crai, mă lepure? — O am, doamne! Eu, vîntu şi altele! — Bine, lepure. Dă- 
ți de ruşine numele, ori poreclă, încălzeşte-l pe crai şi dacă-l încălzeşti 
bine, te dărui c-o răzăşie în braniştea domnească a Botoşenilor. — Mă- 
nchin mariei tale pînă la pămînt. Într-o mică de ceas să binevoieşti, 
doamne, a te uita spre tabăra craiului 

Hotnogul se topeşte în noapte. Se aude de trei ori chemarea 
huhurezului. Ca într-o părere, se mişca umbre, abia înfiripate sub neguri. 
Voievodul îl ştie isteț, viteaz, şiret pe acest hotnog, dar nu-l ştie hîtru. Nici 
pe el, nici iscoadele lui. Din codru trece un abur de vînt. Frunzeturile 
brumate, arse de toamnă, foşnesc metalic. Alt răsuflet al vîntului. Şi altul. 
Ştefan simte truda aceea ostăşeasca, grea, doboritoare coborînd în el tot. 

— Meşteşugurile lui Grigore Iepure, măria-ta, şopteşte hatmanul 
Luca Arbore. 

Voievodul se ridică de pe tohoarca... Zîmbeşte pentru el. Sub geană 
întunericului licăresc zece ochi de jar. Din miezul lor scînteietor se ridică 
învolburate flăcăii prelungi şi repezi. Mănunchiuri de scîntei zboară 
vesele spre tabăra leşeasca, purtate de sîrg pe aripile grăbite ale vîntului. 

— Au dat foc la ierburi, ierburile sînt uscate, vîntul bate spre tabăra 
şi lui Olbricht crai o să-i fie cald, măria-ta, aşa după cum a făgăduit 
hotnogul Grigore lepure. 

Din cele zece puncte de foc aţâțate în preajma taberei cu şomoioage 
de fîn, amnar şi iasca, se nasc văzînd cu ochii pălălăi roşii, verzi şi- 
albastre. Se fugăresc prin iarbă, şerpi prelungi şi-nvolburați... Iarba uscată 
arde acum pe un front larg cu flăcări violente, deasupra trîmbe de fum, 
ard, mărăcinii cu izbucniri înalte, ard pîrîind tufele de porumbe, un 
iepure țîşneşte prin flăcări, are urechile date pe spate şi dincolo de brîul 


AI Nara 


UPS Sa aie See GR DSE 
E ENEN ES SOES 


————— PS 


de flăcări se aud ordine, trîmbite, strigăte de alarmă. 

Se văd bine, prin flăcări, ostenii ieşiţi cu coasele în puterea nopții, 
şleahticii cu săbiile goale în mîna la tăiat mărăcini... 

Voievodul nu vede cum iscoadele tupilate la pămînt, între ierburi şi 
crăpături, se ridică în genunchi, îşi înstrunează arcele şi cum săgețile 
sîsîind şerpeşte se-nfig în piepturile oştenilor şi şleahticilor, doborîndu-i 
între flăcări ori dincolo de ele... Nu-l vede pe rege ieşit din cort, privind 
spectacolul, alb de mînie şi neputinţă, nici nu poate înregistra gîndurile 
signorului Valentino Gonzaga, dezarmat total în fața acestei noi dovezi 
de ingeniozitate militară, neprevăzută în nici una din cărțile cunoscute de 
el. 

Pînă spre zori, la căderea brumei, au ars ierburile pîrlind rotile 
căruțelor care-nconjoară tabăra, nelăsînd soldaţii să doarmă, vestindu-i 
că a doua zi vor da din nou piept cu moartea. Cîţiva pani au ars în 
propriile lor cuirase, transformate de flăcări în cuptoare metalice. Străjile 
moldave au văzut la ceasul al cincilea al zorilor trei huhurezi de pădure 
zburînd frînt peste tabăra leşeasca. Unul din ei, din cale afară de mare a 
tipat de trei ori, s-a lăsat în jos pînă deasupra coviltirelor şi corturilor, 
apoi a venit la codru de s-a aşezat într-un stejar, chiar deasupra locului 
unde dormea în tohoarca maria sa Ştefan. 


10 


27 octombrie, în fapt de zi. 

Ofițerii controlează dispozitivul de marş. Flancurile sînt aparate de 
cuirasieri. Cuirasierii şi lăncierii în avangarda .Tot ei în ariergardă. Ieşirea 
din tabără se face printr-un galop scurt, executat de escadronul de escortă 
regală. Strigăte. leşită din pămînt o unitate de cavalerie uşoară izbeşte din 
goana escadronul şi dispare în pădure. Cîţiva călăreți se răstoarnă din şei, 
în huruitul cuiraselor. 

— Pe Sfînta Fecioară, înainte pani! 

— Pentru Recz Pospolita. Înainte! 

Un ceas de marş. Strigăte sălbatice. Din codru la galop, călăreți în 
aripa dreaptă. 

— Ocolire la dreaaapta, marşşş! 


RC (E ENAN IRC A Da a SA ZE SC AZ 

Ea a Ce N Se Usa ae Za) 
EP e Să Sir CEN Pap NEN E, Pai NSN CI 
P AEE ENE DR SUIE SU 


A. iu ud 


WETA STN dd ka e m 
SIEU Ep (Ola ete IRN PISA XK 
R ziS > 9 QG. Ea Y 

BENNI WENEI, 


IP — a n = 


Strigăte sălbatice. Din codru, la galop, călăreții în aripa stîngă. 

— Escadronul doi, ocolire la galop! 

Strigăte. În față. În spate. În flancul stîng În flancul drept. Cuirasieri 
frînți în şa. Sînge roşu pătînd cuirasele Cade pan Vladislav şi pan... şi 
pan... şi pan... Acelaşi mimetism de pantomimă. Un călăreț în dolman 
roşu, ori albastru, sabia fulgerată scurt, coiful sărind de pe buclele blonde, 
crisparea mîinilor în coama calului, alunecare, bufnitura fierului, şi pan 
cutare pornit s-agonisească moşii, rămîne-n şleahul tătarilor, răsturnat pe 
spate, gîlgîind de sînge în vreme ce pe deasupra, proiectați pe cerul 
limpede, trec în ropot din ce în ce mai slab burţile cailor, picioarele lor, 
potcoavele, tălpile călăreţilor înfipte-n scări şi călăreţii sînt diformi, aşa 
cum se văd proiectați pe cer, din ce în ce mai diformi, mai îndepărtați şi 
mai nefireşti. 

. Vadul Prutului de la Cernăuţi închis de cavalerie. Seara. Regele 
ordona intrarea în tabără. Caii sînt sfîrşiți. Moralul trupelor la limita de 
jos. Hrana pe sfîrşite. Din codru ies pilcuri de călăreți. Galopează în toate 
direcțiile. Dispar în codru. 

Ziua de 28, în tabără. Trebuie să vină de undeva, trupe de ajutor. 
Regele priveşte cerul spre nord, acolo unde, dedesubt, sînt codrii, cetățile 
şi tîrgurile Poloniei. Signorul Valentino Gonzaga umple patru păgîni de 
reflexii amare. Înfrîngerea i se pare dezastruoasă nu fizic, ci moral. 
Constată că voievodul Ştefan nu-i înfrînge militariceşte. E un rafinat al 
pedepsei capitale şi ca om al Renaşterii, signor Valentino Gonzaga îl 
admira fără rezerve. Trebuie să fii un genial, ca să-ţi poți organiza o 
răzbunare atît de prelungită, ca să-ți oferi zilnic prilejul de a gusta din ea; 
îți trebuie o stăpînire de sine admirabilă ca să-ți îngădui aceste lovituri 
repetate care macină moralul trupelor, umplu codrii de spaimă şi fixează 
în conştiinţa supraviețuitorilor imagini de coşmar, care amplificate mîine, 
la focul vetrelor, acasă, iarna, vor deveni ele înşile factori moralizatori, 
acolo, în patria soldaților martirizați acum. 

În 28 spre seară regele, călare, tine un discurs trupelor gata să se 
debandeze, să treacă Prutul şi să caute salvarea pe cont propriu. Signorul 
Valentino Gonzaga surprinde cu multă inteligență momentul suprem al 
panicii, atunci cînd întregul organism al armatei este pe punctul de a se 
dezagrega, atunci cînd frica animalică domina sentimentul de conservare, 


disciplina şi celelalte virtuți ostăşeşti. 

Noaptea dezertează cîteva sute de țărani, în 29 dimineaţa cîteva zeci 
se leagănă sub crengile codrului. 

La ora 12 şi 30 se aud tobe şi trîmbiţe. Se sună alarma. Se pun şeile. 
Dintr-o dată toată tabăra se umple de strigăte de bucurie. Sosesc la trap 
mare cîteva mii de litvani, cavaleri crînceni, împlătoşaţi, care-au spart 
garda de la vadul Zeleneului şi-au venit întins să se alăture regelui. 

Tot în noaptea de 23 spre 29. Iscoadele aduc vestea că 600 de cavaleri 
mazovieni, cuirasați în întregime, trimişi de Conrad de Mazovia în 
ajutorul regelui, au trecut de Sniatyn, coborînd spre Lenţeşti. Ştefan 
apreciază ca periculoasă această grupare, coborînd pe malul drept al 
Prutului. Spre miezul nopţii îl convoacă pe vornicul Boldur, căruia îi 
ordonă să-i lichideze pe mazovieni. Dîndu-i 3 000 de sulițe, călărime din 
Țara de Sus, cunoscătoare a locurilor, cointeresata să lupte pe viaţă şi pe 
moarte. 

Vornicul trece Prutul la sud de Cernăuţi. Ajunge la Lenţeşti în zori. 
Înconjoară cavalerii gata să pornească în marş. Are loc una din luptele 
acelea cu rezultat zdrobitor pentru învinşi. Mazovienii sînt decimați, cu 
mult înainte ca lituanienii să intre în tabăra regelui. Lunca Prutului, 
dumbrăvile din preajma sînt pline pînă la saturație de moarte. 


11 


30 octombrie, dimineața. 

Lituanienii, trupe proaspete, necontaminate de spaima, sînt dispuse 
în avangarda. Regele asista la slujba religioasă şi Te-Deum-ul oficiat 
pentru cei morți. Se repetă scenele cunoscute anterior. Tobele atîta rîvna 
războinică.  Trîmbitele îşi revarsă chemarea metalică, amintind 
luptătorilor revistele falnice de efectiv, gîdilîndu-le orgoliul, făcîndu-i să 
apuce mai hotărît gărzile spadelor. 

Steaguri de călăreți moldavi păzesc vadul Prutului. Ştefan aşteaptă 
să se desfăşoare intenţiile regelui. 

lată-le ! | 

Lituanienii, aceşti călăreți nordici îmbrăcați în cuirase, dezlănțuiesc 
şarja. Moldovenii pun între ei şi atacatori apele scăzute ale rîului. Sulițe, 


ROSE er FU POSSE O PISIC AZS ON AZ) 
| pp Sec DZ NE ST E o ol Sy OKI 
E EES E ENVEE S SOA 


a D 


Eaa — 
E a G e a a II - o ——_- -.— a a a 


ST m a———.— a a- ..-- — —— - - 


cai, cuirase, lunca multicoloră, jerbele de stropi, apoi luptă crîncenă de 
ambele părți. Unii năzuind să-şi salveze viața. Ceilalți încrîncenaţi pentru 
pustiirea satelor, calcarea ocinelor, jaf şi silnicie, plătind totul cu orice 
preț. Răniții căzuți de pe cai se-neacă. 


Prutul poarta de vale pete mari, unduitoare de sînge. Rostogoleşte 
pe fund şi-anina în rădăcinile arinilor trupurile şleahtei. Soseşte la galop 
mare vornicul Boldur. Ştefan îşi divide trupele, organizîndu-le în 

grupări de şoc care izbesc din toate părțile coloana istovită a regelui. 
Trecerea Prutului devine mitul ceasurilor acelora de istovire şi moarte. 
Şleahta se macină în săbiile călărimilor voievodale, sleită, neştiind pentru 
ce moare. Lozincile: “pentru rege”, pentru “Recz Pospolita” răsună sub 
coifuri golite de sens. Fiecare moare. Pentru sine, într-un rîu străin, sub 
un cer impartial. 

Este notabila şarja cuirasierilor din gardă, conduşi de signor 
Valentino Gonzaga. 

Ochiul condotierului surprinde manevra întîrziată a unui steag de 
călăreți domneşti, repede resturile escadronului de lăncieri grei în fața 
acelui steag; iar el cu garda personală, avîndu-l la mijloc pe rege şi 


ar y rep -r= ra a a> — La PT pete i ~ue Ke 
SNG OVK AAA VAA ; 
s Sy: EI i 4._C "y e 
DD G AS A IE 4- < x 


n 7 e. S E 


4 Ch Q ARI Sp de Nr A Sa 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


nefericitul pretendent la scaunul Moldovei, se strecoară printre rînduri, 
galopînd disperat spre Sniatyn... Tîrziu, spre seară, trec vadul Nistrului la 
Mihalcze şi se-ndreaptă spre Lemberg. Sînt istoviți, plini de răni, cu 
armurile turtite, cu valtrapurile zdrente. 

La vadul Prutului, mor cei din urmă supraviețuitori. 

Seara, buciumele oştirii sună adunarea. 

Ştefan trece călare prin fata unităţilor. Un amurg de rubin se topeşte 
peste lume. Voievodul mulţumeşte oştenilor, după datina, pentru vitejie 
şi sîngele vărsat. Li se-nchină din şa, cu mîna dreaptă pe inimă. Se strîng 
morții. Se strîng răniții. Se regrupează armele, se adună trofeele; steaguri, 
armuri de preț. Mii de cai, căruțele cu bagaje, parcul de artilerie. Noaptea 
se aprind pentru întîia oară focuri uriaşe. Sosesc căruțele domneşti cu 
butiile de vin. Se taie boii. Se face un ospăț cumpătat. 

Crainicii domneşti trec de la foc la foc. 

Toţi ostenii, toți vitejii, răzăşii, oameni din norod, hînsari şi 
boierime, toți care-au luptat sub steaguri sînt chemați la ospățul domnesc, 
de Sîn'Nicolaie, în tîrg la Hirlău. Pînă atunci, chiar acum, să lase focurile, 
să strîngă chingile şi să intre sub steaguri. Vor porni pe urmele fugarilor 
şi sînt slobozi în dobînda, în toate olaturile craiului, în toată Pocuția şi-n 
Podolia. Cît vor putea. 

Noaptea aceea a fost rece, cu stele îndepărtate, abia licăritoare, cu 
foşnetele flăcărilor, cu scîrțiitul carelor pline de răniți, cu morții tării 
încărcați cîte doi pe cai, cu lumînările aprinse lipite în arcadele şeilor, cu 
prizonierii legaţi doi cîte doi de plete, porniţi spre Suceava între sulițe. 
Spre ceasurile unsprezece, pîlcuri de hînsari şi călărimile de margine, cu 
călăuzi de la Hotin, trec Nistrul pe urma cetelor scăpate de masacru. 

Ştefan aşteaptă zorii în freamătul dens al acelor ceasuri de victorie 
desăvîrşită. 

Sfîntu' Niculaie în tîrg la Hîrlău, sub o ninsoare veselă, fragedă şi 
tînără. Ospăţ tradițional, făcut oștirii învingătoare. Ruguri imense. Frigări 
pantagruelice. Butii cu vin de Cotnari. Călărimile domneşti îl beau din 
cuşme. 

Hiîrlăul drag, inimii lui, legat de-o dragoste veche, din tinerețile 
zbuciumate. Răreşoaia, preafrumoasa pescărita, care îl dăruise cu acel 
fecior din florile dragostei, Petru, pe care el însuşi l-a-nsemnat la umăr cu 


SE X2 DARNA CINNE Z KATA 
SNO ERNS 


NEVE A 
(e 


inelul domnesc, înroşit în foc. 

Clopotele. Rugăciunile de cuviință. Corul de călugăraşi.. Basul 
profund al arhidiaconilor. 

Apoi, la revista de efectiv, toți călări, cu sulița la picior, nemişcați în 
şei, cu pedestrimile la ambele flancuri, în chemările buciumelor, 
tînguitoare, ascultă mulțumită Domnului lor, ascultă înălțările la ranguri, 
trecerile dintr-o stare în alta, de la şerbi la răzăşi, întărite de ocine şi preoți 
domneşti, de la răzăşi la viteji şi de la viteji la boieri cu dregătorii militare. 
Se cinstesc morții, se pomenesc cei vătămați, ninsoarea sporeşte, detuna 
tunurile, se ridică chiotul răsmiilor de bărbați, caii nechează şi dincolo de 
tot freamătul oştirii lui credincioase, dincolo de ninsoarea veselă şi 
rugurile aprinse, de amintirile juniei şi dragostelor, Ştefan se ascultă pe 
sine, în colocviul lui cu timpul. 

A învins, pentru că era în firea lucrurilor să-nvingă. A mai plecat o 
dată cumpăna cu paloşul sau, pentru lucrarea sa de-o viață, pentru ceea 
ce va veni dincolo de el şi mai presus de el. 

Simte fulgii umezindu-i geana. 

Stă în şa, îl doare piciorul, e un bătrîn încă trunchios poate ostenit, 
poate aspru, poate neînduplecat, asculta glasurile oştenilor, freamăt 
prelung de brazde şi de livezi şi de codri, ascultă foşnetul fulgilor 
căzîndu-i pe gene, pe buze şi se vrea în cetate, la Suceava, lîngă vatra 
unde ard butuci de cer cu Maria Voichiţa alături sau poate singur cu 
gîndurile. 

Ninge vesel peste tîrgul Hirlăului. 

În ninsoare, între umerii gărzii, hampa steagului Şi deasupra, 
filfiitoare, mătasea cu chipul Sfîntului Gheorghe tesut cu fir de aur, în jilt 
domnesc, cu sabia în mînă, cu balaurul strivit sub tălpi. 

Privirea voievodului se fixează pe steag. Un zîmbet dureros, 
bărbătesc, aproape tragic îi mijeşte buzele. 

— Să fi-ndrăznit prea mult? Se-ntreabă şi răspunde cu un gest scurt, 
trăgîndu-şi sabia, la rîmatul bubuitor al oştilor Moldovei: ` 

— Şi trăieşti în veci de veci, măria-ta ! 


SIE DZ RE a ZEII, 


TA SĂ! 
Napp Se Ea opel Rp SR DD Dac, 
PE AEE e NT ZA RES 27 e 


——— 


Di a 


' LOVE DE FOC 
1 


Seara de Paşti, 1572, la Iaşi. Bărbatul uriaş sprijinit în 
tocul unei ferestre la palatul domnesc, ascultă ramătul mulțimilor puse pe 
petrecere. Azi dimineață, după ieşirea din biserică, le-a oferit un spectacol 
simbolic. Călăul l-a decapitat pe trădătorul lonaşcu Zbierea, în medeanul 
din fața palatului... Cînd s-au întîmplat toate cîte-i umpluseră viața, pînă 
la limitele fabulosului?! Revede seara aceea cu cer portocaliu aninat în 
smochini, cu apele Mediteranei, violete, cu cetatea ridicată odinioară de 
Templieri, cu străzile înguste coborînd spre port, cu ghitarele suspinînd 
în taverna lui Stavridos, revede măgăruşul încărcat cu coşuri, condus de 
Caii Si A Mali, forfota din port; sosiseră caicele de la pescuit, revede 


ED D Step (3 po SA ): LI Să ENA KA ERIN ISIS po a UD Saad 


at - Yy y I ii C ( N 
G O À eN $ Dora de te XV, EAEN RSI La SU 


A O N e G — - —— 


IDE 


„_sultane şi pasa de Silistra, în 


Rhodosul cu toate culorile şi miresmele lui, ca şi caicul împărătesc adus la 
chei cu briza în toate pînzele. O dată cu caicul, firmanul împărătesc care-l 
confirma domn al Moldovei. 

Respiră profund aerul de primăvară al Iaşilor. 

Cu paşi mari (statura uriaşă îl incomodează cîteodată), se-ntoarce-n 
iatac. Aici, pe un tetrapod suflat cu aur, obiect meşterit de meşterul Vasili 
din Kiev, un catastif neobişnuit de gros, cu scoarțe de safian în catarămi 
aurite, un sfeşnic cu trei 
lumînări, călimări, pene de ESEA 
gîscă bine ascutite. n 

lon Vodă, unii îi spun 
Armeanul, îmbrăcat într-o 
cămaşă de olanda, cu pieptar 
ostăşesc de piele, se aşază în 
jilt. Deschide catastiful la o 
păgînă acoperită cu trei coloane 
de cifre scrise caligrafic. 

Adună una clin coloane şi 
scrie dedesubtul ei 110 000 
galbeni. Adică ceea ce 
înseamnă  bacşişurile date 
vizirului, femeilor influente din 
harem, cadourile pentru 


afara celor 50 000 de galbeni, 
prețul oficial cu care a 
cumpărat tronul moşului sau 
Stefan Voievod. Un rictus 
penibil îi  schimonoseşte 
obrazul frumos, bărbătesc. Se simte umilit pînă la sînge. Răsfoieşte 
catastiful, un fel de jurnal complex pe care l-a ținut în toți anii cînd a 
neguțat, a slujit ca instructor militar la Bachcisarai, cît a fost stegar de 
archebuzieri în armată habsburgica, simplu cuirasier al regelui Franţei, 
căpitan de caic în flota malteza. 

An de an a adunat aici schițe şi crochiuri, hatişerife date către Ţările 


LEE DZ SS E a E III 


e LUIZA SCZ 


a = as 


ta pă 


WE ` NE E, KE PANONE KNA A RGI D AR 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MAA: 


Româneşti, a urmărit expansiunea turcilor cu începere de la moartea 
moşului sau, a adunat date din tratatele militare ale vremii, are un capitol 
special destinat artileriei, altul armelor de foc portative, altul 
căpitănatelor, ținuturilor ostăşeşti şi fostelor cetăți ale Moldovei, o muncă 
titanică de-o viaţă, să-şi găsească, cunoască şi-nţeleagă epoca. 

Răsfoieşte paginile scrise unele în româneşte, altele în greceşte şi în 
această dintii luna a domniei lui reface cu un dar desăvârşit al concentrării 
şi esenţelor tabloul general al situației Moldovei, tabloul raportului de 
forțe în Europa, situația Imperiului otoman, a tătarilor şi vizavi de toate 
acestea, locul lui. Nu ca domn al Moldovei, treaba asta a devenit o funcție 
subalternă a Înaltei Porţi, ci ca urmaş direct al lui Ştefan Voievod. 


2 


Conştiința adevărului despre el însuşi a avut-o într-o luptă de 
patrule pe Dunărea de sus, cînd comandînd o lance de cuirasieri 
habsburgici a răsturnat din şa cîțiva spahii. Ce caută sub steagurile 
împăratului? Ce caută în Ungaria martirizata la Mohacs? Se caută pe el 
însuşi? Venise aici numai să-nvețe meseria armelor, ca să-şi slujească 
visul de-o viaţă, eliberarea prin arme a Moldovei? 

Tulburătoare miresmele serii de Paşte. Tulburătoare amintirile. 
Înfricoşătoare gîndurile. Moldova ca şi Țara Românească au fost slobode, 
prin arme. Cînd au plătit haraci, tot slobode au rămas. Domnii s-au ales şi 
uns din tată-n fiu. Nimeni nu le-a dictat politica, nimeni nu le-a socotit 
averile, au fost stăpîni pe oştirile lor, au bătut război şi-au încheiat pace 
după necesitățile dictate de interesele țării. Puterea lor a stat în oastea 
liberă a răzăşimii, vitejilor, mărginenilor. Cu pedestrimea răzăşeasca şi 
cavaleria uşoară a vitejilor şi curtenilor şi-a cîştigat Ştefan faima 
europeană, şi-a apărat Moldova, şi-a impus politica în țară şi peste hotare. 

Bărbatul uriaş conştient că-şi scrie destinul cu fiecare literă, 
caligrafiază cu trăsături energice un titlu nou în catastiful cu copertă de 
safian: 

— Starea răzăşimii, a vitejilor, a celor de margine. Căpitănatele. 

Îşi aminteşte balada boierului Drăgan, pe care-a auzit-o la un ospăț 
boieresc în Tara Românească, acest Drăgan fiind cel care l-a ucis pe Radu 


Sie 


EP e IT Za 


Ph A ud 


ID G — a 


D SSE 


de la Afumati. Voievodul bătuse peste douăzeci de războaie, îi înfrînsese 
pe turci, ridicase din pulberi slava Țării Româneşti şi cînele asta de 
Drăgan îi spune la o nuntă: 

“... Toți boierii că mi-au dat 

Care vii, 

care moșii, 

Care galbeni pe tipsii, 

Numai tu, nasule, 

nu mi-ai dat nici o vie, 

nici moşie 

Şi nici galbeni pe tipsie. 

Atunci eu că m-am jurat 

Să nu te las netăiat...” 

— Ah, lonaşcule Zbiereo, şi voi, lupi flămînzi, mîrîie voievodul... 
Asociaţia cu fapta lui Drăgan declanşează în lanț imaginile şi faptele care 
l-au obsedat de-o viaţa. 


3 


Cum a putut Înalta Poarta, de la haraciul plătit de Ştefan Voievod, să 
ajungă pînă la schimbarea domnilor după plac, să considere Moldova ca 
pe-o provincie a imperiului, să-i pretindă domnului sprijin cu “oastea 
mică” adică 10 000 de curteni, ca mai apoi, după ce sultanul Soliman 
Magnificul a intrat în ţară, la 1578 Moldova să rămînă deschisă oricînd 
voinţei sultanilor?! Odinioară erau în jurul Moldovei o Ungarie puternică, 
o Lehie şi-o Rusie moscovita, care, chiar dacă nu se-nvecina cu hotarele 
țării, stătea în coasta tătarilor de la Crîm. Era Tara Românească condusă 
de Ţepeş. 

Răsfoieşte catastiful. Se opreşte la harta împăturită cu grijă. O 
desfăşoară. Cu foarte multă fidelitate e desenată Dunărea de la Belgrad la 
vărsare, se distinge cu precizie conturul Marii Negre pînă în Crimeea, 
Nistrul şi haşurat în culori vii, dispozitivul militar otoman al Rumeliei. 


lată aici o parte din adevărul zilei de astăzi şi nu cea mai 


neînsemnată. De jur împrejurul Moldovei, turcii. 
Sangeacul de Silistra, al cărui sangeac-bei i-a luat galbenii, 


ZE 


INEEN ARIAN 
E O o cea = te 


—— 


subordonat direct beglerbegului de Rumelia. Comanda Brăila, Chilia, 
Cetatea Albă, ailurile tătare din Bugeac. Blestemaţii au adus în Bugeac mii 
de tătari. Ailurile din Dobrogea. Ridică la un singur semn toți akingiii şi 
beşliii colonizați între Dunăre şi Mare, pe toți timarioțţii obligați să-l 
slujească. 

Are poruncă de la sultan să privegheze asupra domnului Moldovei. 
Atunci cînd acesta se mişca dincolo de frîul lăsat slobod după necesitățile 
suzeranului de la Istanbul, să informeze şi la nevoie să intre cu oştirea în 
Moldova. 

Ce-i poate opune? 

Cetățile din sud, cetățile lui Ştefan, stau sub flamura otomană. lar 
celelalte cetăți ale Moldovei au fost dărîmate cu tîrnăcoapele, au fost 
aruncate în aer din porunca turcească, de înşişi cei care le ridicaseră şi 
păziseră în domnia lui Alexandru Lapuşneanu, ucigaşul de boieri. Tot 
pasa de Silistra ţine sub supraveghere pe cazaci, pe leşi şi de cel puţin 
cincisprezece ani încoace, are rol hotărîtor în alegerea domnilor din Ţările 
Româneşti. 

La răsărit, acolo unde odinioară unduiau doar coliliile, ori bătea 
crivatul, ori se arătau ceambururile tătărăşti, linia Nistrului cu cetăţile 
stăpînite de turci. Tărmul Mării Negre, turcesc şi el, pînă la gurile 
Niprului. şi mai departe de ele. Între Nistru şi Prut în părţile de miazăzi, 
turcii au făcut colonizări masive de tătari. 

La apus, o Transilvanie vasala Porții. Sangeacurile de Temişoara, 
Lipova, Ineu şi Oradea. 

La miazăzi-apus, Tara Românească, înfrîntă şi sangiacul de 
Nicopole cu garnizoane la Giurgiu şi Turnu. 

La miazănoapte o Polonie slabă, în mereu înnoite tratate de pace cu 
Poarta. 

lon Voda ştie cu limpezime că raportul de forțe între Moldova şi 
Imperiul otoman este radical altul, decît cel din vremea lui Ştefan. 
Recunoaşte, în noaptea aceea îmbibată de miresmele ațițătoare ale 
primăverii, că situația militară, politica şi economică este zdrobitoare 
pentru el şi că în asemenea situație nu sînt decît două soluții: 

— ori strînge norodul pînă-i dau sudori de sînge (domnii dinaintea 
lui şi-au organizat un aparat represiv straşnic, trecînd vechile îndatoriri 


Se MAAT ~ ON Aba TA ADA 

D Sta GSU33 SI NEA US PISA ja DAA, C PE EAA a 
LDA e a : ENTEN INTS RIJ Pi NC ' 
DP EENE ENEE ZA RS BKE RESSU 


DE ii m at 


E E a RI S m ma. a Il ÃŘ——iMŇiIMl iSIS- -am o 


ale curtenilor în seama slujitorilor domneşti. Sînt scutelnici, au privilegii, 
strîng, gloabele, birurile, sînt olăcari şi ispravnici domneşti, s-au înmulțit 
pe la toate căpităniile, prin tîrguri şi slujesc sub steaguri la vreme de 
război stînd sub poruncile marelui hatman, aşa că are cu ce jupui tara); 

— ori conştient de toată jalea Moldovei, îşi ia asupra-şi durerile ei, 
încercînd să le mîntuie. 

Cunoaşte bancheri genovezi şi venețieni, îl cunoaşte pe unul dintre 
cei mai prosperi bancheri olandezi, aşa că i-ar fi lesne după doi-trei ani de 
domnie să deschidă o casă de negoț fie în Italia, fie în Olanda. 

Se scutură cu un fel de nechezat sălbatic. 

Aici îşi pune averile, urmaşii, neamul şi la nevoie capul. Nu pot 
exista nici jumătăți de măsură, nici compromisuri. Dorința de a izbăvi 
tara îl consumă de cînd a devenit conştient, dincolo de adolescentă. Bate 
într-un gong de aramă. Se deschide o uşă mascata printr-o perdea de 
catifea sîngerie. Intră un oştean bătrîn, barbă albă, venerabila, plete, 
pieptar de piele peste coantăş, cizme înalte, cu pinten, sabia la şold. Se- 
nchină şi fără să fie invitat se aşază pe al doilea jilt, din fata tetrapodului. 


A 


— Le-ai adunat pe toate, Gîndule?! 

— Pe toate, măria-ta. Pe toate cîte le cunosc bătrînii. Pe toate cîte le- 
am găsit prin canțtelariile domneşti. 

— Te ascult. 

lon Voievod îşi lasă fruntea în palmă. Ascultă cu aer preocupat... 
Căpitanul de tigheceni Ion Gîndu relatează cu glas egal, următoarele 
întîmplări: 

— Să ştii, măria-ta, ca norodul sta în altă cumpănă decît a domnilor 
ticăloşiți şi a lupilor de boieri în Ţara Crisurilor, dincolo de munți, în 
Banat, în Ţara Românească, în Maramureş şi-aici în Moldova s-au 
înmulțit haiducii şi asta e semn pe gîndul mariei tale. Firmanul către 
Petru cel Tînăr, dat de Soliman la 1559 zice că vîslaşii români au lăsat cele 
62 de dubasuri cu orz pentru cetatea Belgradului “într-un loc singuratic şi 
neprielnic”, dînd bir cu fugiţii. Parcă numai dubasurile alea nu le-au dus 
muntenii, ori moldovenii, acolo unde era poruncă să le ducă? Nu vîslesc 


ÎN As A a ) » | ` A F s T sa Lg aa, 
IS ja ENIN EENAA a Se A Ia a a Zu 
SEL e De i TA. A A i A f J i 
Le SIRE ae NOUL 3 (a Sa ES 


a — 


n. n 
a a RI II i - — a cm. ———— 


ai noştri şi pace. Nu vin cu carele la posada raialelor, măria-ta. Pînă 
astăzi, la Moldova au fost ucişi la codru ori în sate, 225 de năvrapi şi 
başbuzuci plecați să strîngă birurile. La ară Românească, 401, ca 
muntenii sînt mai iuți la sînge, măria-ta. 

În vremea lui Petru Rareş au fost tăiați fiii lui lunuz beg, care 
veniseră cu ienicerii din garda voievodului. Ştii şi măria-ta ca atunci cînd 
l-au mazilit pe voda Petru cel Tînăr s-a pus foc pulberăriei din Bucureşti, 
lucru care l-a scîrbit peste poate pe sultan.. 

Ascultă ce porunca îi dă sultanul, Lapuşneanului, atunci cînd toată 
primăvară şi vara lui 1565 au bîntuit haiducii raialele Tighina, Cetatea 
Albă şi Chilia. 

— Raiale, Gîndule, mîrîie voievodul. Căpitanul de tigheceni ridică 
din umeri. 

— Adu-le, măria-ta, la trupul Moldovei şi te binecuvînt... Care va să 
zică, erau alți haiduci cu şeici uşoare prin bălțile şi stufăriile Dunării, că 
au pus foc la toate caicele turceşti pe care le-au găsit între Chilia şi schela 
Galaţiului. Ba au trecut şi pe malul dobrogean, de i-au belit pe beşlii şi pe 
akingii, şi le mai slăbească săul cît l-or fi strîns din jafuri. 

“ Să te ocupi personal cu această afacere. Să înarmezi toate caicele 
aflătoare în schela la Galaţi... Să porunceşti să se facă cele mai serioase 
cercetări”... 

— Auzi, măria-ta? Să mai ştii că la 1563, nu-s nici şase ani împliniți 
de-atunci, ai noştri au intrat cu armele în pămînturile raialei de la Bender. 
Au arăt, au semănat şi cînd au venit turcii să ia roada, i-au săgetat şi tăiat 
cu sabia. Mulți din tighecenii mei au trecui Nistrul şi s-au dus ia Sici, la 
cazaci. Să nu crezi, măria-ta, ca dacă a pierit virtutea domnilor, s-a 
ticăloşit şi țara. Lupta şi ea, cum poate, doamne. Ca lupii cei cu caftane, 
nu numai că-l priveghează pe voievod şi abia apuca să-i găsească cap de 
price, ca să-l pîrască la pasa de la Silistra, cum au făcut-o cu Lapuşneanu, 
măria-ta. Boierii şi mitropolitul cu arhimandriții lui, cînd a-nceput 
Lapuşneanu a le lua căpăţinile, s-au juruit sultanului că-i dau Ciceiul şi 
Cetatea de Baltă şi ocnele de fier de la Rodna, averi ale domniei cîştigate 
de Ştefan cel Sfînt, ori dacă pe acelea nu le vrea, îi dau trei ţinuturi dintre 
Prut şi Nistru: Orheiu, Lăpuşna şi Chişinău, la acestea toate adăugînd pe 
de trei ori haraciul, măria-ta. 


N ISCAT popi ÎN eg TOTI re 
NEA ANE E ORES 
wpe AS, PO e = E Pt” DA N 

Gz A N Sta Dee RO PATRA => EOIN ZE EL Bi SKE 


a a a a Pe — 


e - Da 


premen 
la" T R 
UES 
AEn 

` 4 
+. 
> y? 


SNG. a ae AARG ae 


IP — — a 


Ascultă şi nu te-nnoura si nu-ţi slobozi mînia, decît atunci cînd ai să 
ţii norodul aproape de inima mariei tale. Nimic nu izbîndim dacă nu 
mântui norodul de biruri şi sărăcie, dacă nu lepezi de lîngă tine pe acei 
lupi haini către ţara, vînzători şi netrebnici, care pun mai presus binele 
lor, decît binele obştii. Şi să ştii măria-ta, că Bogdan voda nu doarme la 
Hotin. Are prieteni între pani, are cumnați ca Poneatovschy, ca 
Zborovschy, poartă olăcari cu hatmanul Mielitchii şi cu voievodul 
Sinavschy. În Pocuția se strigă la oaste. Gîndesc că nu e vreme de hodina 
şi că ar trebui să fim cu ochii pe Hotin... Eşti mulțumit? 

— Mulţumit de slujba ta, nemulțumit de mine, Gîndule. Lasă-mă 
singur să mă gîndesc. Miine la prînzişor să fie la porunca toți căpitanii. 
Vezi de tunuri, de pulbere si de ghiulele aşa cum ţi-am poruncit. Fii gata 
să pleci în căzăcime, la Sici. 

E cea dintîi noapte de răgaz de cînd s-a urcat în scaun prin forța 
armelor turceşti. Vechiul voievod Bogdan, mazilit pentru prea marea lui 
apropiere de poloni, veghează la Hotin. Lapuşneanu a făcut o treabă 
minunată. A împuținat boierimea de vită veche, imunitara şi-n lupta cu 
domnia aceasta boierime e pe cale să piară. A răsfoit documentele curții 
în judecăţile Lapuşneanului şi-a altora trecuţi ca spulberul pe scaunul 
Moldovei, prea arareori mai cîştiga judecăţile marii boieri de vită veche. 
În schimb s-a ridicat o boierime nouă, de țara şi sabie, a ridicat-o din 
pulberi moşul sau Ştefan, se arata apropiată de domnie şi statornica. Se 
mai vede că în scaunul Moldovei, feciorii născuți din domn şi muieri din 
norod, feciori din dragoste şi florile, acelor dragoste, ca Petru Rareş, nu 
sînt nevolnici, ba dimpotrivă. Revine la titlul: 

“Starea răzăşimii, a vitejilor, a celor de margine. Căpitănatele”. 

Răzăşimea copleşită de biruri, săraca, a rămas puțină. Cea mai mare 
parte s-a vîndut domniei, boierimii şi mănăstirilor. Călugăraşii s-au întins 
ca pecinginea. Cîntă antifoane pe nas, nu ţin posturile, s-au dedulcit la 
chiolhane şi muieri. Trăiesc cu roabele ţigănci, se-ngraşă ca porcii şi la 
oaste nu merg, vama de sînge nu dau, trăi cum nu visează să-l găsească 
nici în rai, dacă vreunul, scăpat de străşnicia Sfîntului Petre, s-o strecura 
acolo. | 

Notează să se ia satele monastirilor, să nu se lase decît ce se cuvine 
pentru un trai monahal şi să se treacă âceste sate pe seama domniei. Are 


pp) i (e 
3 SC ame JOI: zei 
Ce SUI, zi SL i se ` 


AN DAS > mm Aa AR 


să plătească oşti, să cumpere tunuri, pulbere, arme de foc, nu să-ngraşe o 
liotă de trîntori. 

Notează să se prezinte la revista de efectiv, hînsarii, călăreți slobozi, 
care participă la război “în dobînda”, adică după sistemul akingiilor, pe 
prada. 

Notează să-i fie înfățişata starea slujitorimii, care trebuie chemată la 
revista de efectiv, o dată cu hînsarii. Din registrul căpitanatelor reiese că 
se pot strînge ca la 20 000 de osteni. El îşi propune ca în doi ani să ajungă 
la 40 000. 

Înalta Poarta interzice orice activitate politică a domnului. Nici 
măcar averi peste hotare n-are voie să aibă. Foarte bine. O apropiere de 
imperiali e grea, dificilă şi ineficace. Îi cunoaşte. Sînt slabi, au o armată 
intoxicată de birocraţie. Polonii îi sînt duşmani, sînt vlăguiți şi 
neoperativi. Rămîn cazacii. Îi cunoaşte din vremea cînd a neguțat la 
Chiev şi Sici. Sînt singurii activi în lupta antiotomană. Sviercevsky, 
hatmanul, e gata să-l ajute, dacă va fi plătit bine şi va vedea că sînt 
înlăturate garnizoanele bizurmane de pe Nistru. Petru Rareş, Petru cel 
Tînăr, Mircea Ciobanul au încercat să se ridice împotriva turcilor legînd 
alianţe cu imperialii şi polonii. N-au reuşit. Radu de la Afumaţi a dovedit 
că nimic din virtutea norodului n-a murit, că totul zace ca o vatră de 
jărăgai sub cenuşa timpului. E nevoie de vînt care să spulbere cenuşă şi să 
transforme jărăgaiul în flăcări. 

Acum doi ani, pastorul Gheorghe Crăciun a ridicat împotriva 
nobilimii şi a turcilor 10 000 de țărani, dovediți luptători aprigi şi 
neînduplecaţi. Se afla în Cehia. A cunoscut un “rege al țăranilor”, Martin 
Hubec, care face astăzi ceea ce făceau husiţii odinioară. Cînd s-a-ntors din 
Caramania în Rhodos cu caravana de mătăsuri şi covorărie adusa de la 
Damasc, toate vilaietele asiatice ale imperiului erau în flăcări. Ţăranii 
turci se sculaseră împotriva spahiilor. Împotriva dervişilor, împotriva 
sultanului, împotriva lumii întregi. 

Fulgerul zace în adîncul norilor acestora negri, grei, care atîrna 
deasupra tuturor țărilor. Fi-va demn de lumina şi strălucirea lui? 


he ete tag) pat lasa or > ae 

tE S ENIDE NA ARIN SIIA UI D AAA 
TENES l ; Aa Pe pi, ? 

LAIRONS DRNOA ERNU 


a E E RI S m m - — —Ė— 


" 


r 


SU 


Constelația Andromeda stă să treacă sub linia orizontului. Ion Voda 
ştie că în Europa apuseana viața economică s-a dezechilibrat (a trăit-o 
doar cu toată scumpetea şi haosul ei), datorită părăsirii vechilor drumuri 
de negoț între Germania, Polonia şi Moldova, de unde se hrănea acest 
comerț cu răsăritul, ori cu fluxul comerțului venețian şi genovez, cu 
Cetatea Albă şi Crimeea... E noapte adîncă, se aud străjile de la foişoare, 
tîrgul a amuţit şi el organizează aici un regiment ideal, hoinărind cu 
gîndurile pe toată cuprinderea vremii lui. 

Războaiele Franţei cu Austria, a luptat şi de-o parte şi de cealaltă, au 
secătuit vistieriile unor țări mari, ca acelea. Lefegiii costa sume fabuloase. 
El n-are de unde-i plăti. Şi nici nu poate ridica Moldova prin ştiinţa 
plătită a lefegiilor. Şi nici nu vrea s-o ridice aşa. E adevărat. Acum şase ani 
turcii au poruncit să se arunce în aer cetățile Moldovei. Să se strice orice 
organizare militărească. Dar n-au putut ajunge cu poruncile lor în 
conştiinţa adîncă a Moldovei... 

A citit “Della Nuova Scienza” şi “Quesiti et inventioni diversi” scrise 
de Tartaglia, în care sînt cercetate traiectoria şi calitățile pulberilor A făcut 
exerciții la poligonul din Veneţia, stabilind el însuşi variația bătăii 
tunurilor, în funcție de înclinarea țevii. La Nurenberg a văzut şi-ncercat, 
în calitate de armurier şef al regimentului XXII archebuzieri călări, armele 
cele mai noi, numite “platines a rouet”, la care serpentinul a fost înlocuit 
cu o roată dințată cu arc, care roata, mişcîndu-se peste o cremene, 
produce scînteile necesare aprinderii; Cunoaşte perfect tunurile, de toate 
felurile. Cu tragere întinsă, curbă sau verticală. Este adeptul pulberii 
grăunțoase cu ardere lentă, produsă de italieni, şi n-are încredere în cea 
făinoasa, cu ardere instantanee, pentru că cea dintîi da presiuni mai 
constante şi mai bune rezultate la tragerile din poligon. Se poate găsi la 
Konigsberg, dar el va extinde turnătoria de tunuri construită de Petru 
Rareş şi-i va adăuga o ierbărie pentru care-l va aduce aici pe meşterul 
Nicolo da Faenza. Dacă ar fi să se ia după ce-a scris Fronsperger despre 
alcătuirea unei unități, ar trebui să împartă armata pe regimente de 4 000 
de osteni, dintre care 2 500 să fie înarmaţi cu lănci, iar 1 500 cu archebuze. 
Asta n-o poate face. N-are bani să cumpere arme de foc; n-are forjerii şi 
mîna de lucru specializată. Franțuzii au ajuns să aibă o armă de foc, la trei 
albe. Nemţii, una de foc, la cinci albe. 


y 


~ ca e 
NAVAA 


ai cir A 

IP PT Pa ii 
d 2 Eu i 
ASI E ir Au SU 


IENE TANIN SO I 
Mă AAN J (4 ECU sa K ARI TSS: sl ai SA GE, 
h 5340 b- EPAYE 
E AENA AAA ZA SU Za AU 


IP — — a i 


ta pă 


FISA R PANS CUNN ARY, FRN I Eg 
i” 1 $ PR 


1%; 


N Pda PESE 


La Suceava, pînă acum zece ani ori poate cincisprezece, au fost 4 000 
de archebuze şi 60 de piese de artilerie. Tot ce-a cîştigat Petru Rareş la 
Feldioara, 50 de tunuri de fabricație mai nouă, le-a pierdut la Obertlyn. 
Piesele existente le-a inspectat de Florii. Sînt vrednice de topit. Nu va 
avea arme de foc portative. Dar are s-aducă de la Bistriţa, de la Braşov 
tunuri grele, iar tunuri uşoare are sa toarne în țară. 

Notează cît metal trebuieşte, ce material lemnos şi tot ce ţine de 
cunoştinţele artileristice ale vremii. Sub uraniscul smăltuit cu stele al 
primăverii anului 1572 se naşte unul dintre cele mai grandioase planuri 
de eliberare, în condiţii care ating deopotrivă tragicul şi sublimul. 


t 


Cu toată excelenta cunoaştere a vremii sale, Ion Voda fiind unul din 
acei tipi reprezentativi ai Renaşterii tîrzii, polivalent, admirabil negustor, 
călător şi observator pasionat, soldat prin vocație, cu o putere de sinteză 
care-l ridică mult pe scara valorilor vremii lui, cu toate cunoștințele lui 
enciclopedice, sînt lucruri care-i scăpa în noaptea aceea de Paşti, poate nu 
esențiale, dar tangente la situația tării, la atmosfera epocii, la unele din 
evenimentele ei. 

Spiritul de observație al voievodului, dublat de o cunoaştere 
îndelungată a stărilor din Imperiul otoman, a sesizat ca armata otomană 
nu mai reprezintă fidel noile condiţii ale statului otoman, că aceste două 
entități s-au completat reciproc în epoca mai veche, a marilor cuceriri, că 
astăzi, mînat de greutăți economice, statul otoman nu-şi mai poate 
întreține forțele armate, fapt care a dus la împutinarea flotei, la certurile 
dintre spahiii stăpîni pe timaruri fără prea mare valoare economică şi 
ienicerii transformati în mari cămătari. 

Relațiile marfa-bani operează în estul Europei. 

Dincolo de aceste relații se ivesc altele, de mare subtilitate, care 
desenează premizele formării națiunilor. Cele patru mari puteri Austria, 
Polonia, Rusia şi Imperiul otoman vor intra într-un lung şir de conflicte, 
care vor antrena popoarele asuprite de ele. Acestor popoare li se pune 
problema dramatică a supraviețuirii. Jugul habsburgic nu este cu nimic 
mai uşor decît cel turcesc. Dimpotrivă, împotriva asupririi străine se 


mimi PN 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


SC At SN RI IE A 


manifestă rezistenta concretizată în limba scrisă, elementul material al 
vieții spirituale bogate, cu tradiţii străvechi. Voievodul a ascultat la 
popasurile de la răscruci şi hanuri cîntecul lui Purcel, în care bardul 
neîntrecut al veacurilor, norodul, cînta figura luminoasă a lui Ştefan cel 
Mare. Balada lui Petru Rareş, cîntecul luptei de la Tereblecea, Fîntîna 
gerului: 


“ Bre, Malcociu, 

Ce cauţi în moşia mea, 

tu şi cu oştirea ta?” 

Toate respira spiritul eroic al maselor, conştiente ca şi-au dat sîngele 
pentru eternitatea slobozeniei, pentru ființa neamului, mai presus decît 
oricare existenta individuală. 

Cronicarul polon Strykowsky i-a recitat un cîntec despre Ştefan cel 
Mare, tradus de el, în polona. La tîrg la Vaslui, într-o noapte de iarnă, 
venise de la Liov cu un chervan de sănii, a ascultat la şezătoarea 
hotnogului Negura, om de credință, cum acest hotnog a repovestii cartea 
bogomilica - “Vedeniile lui Isaia prorocul”; iar la Cetatea de Floci, la un 
foc în curtea hanului preafrumoasei Theodora, a auzit repovestita “ Cartea 
tainică a lui Enoch”. “Alexandria” o ştie din doască-n doască. N-ar vrea 
să rămînă în urma lui Radu cel Mare, care l-a adus din Muntenegru pe 
meşterul tipograf Macarie să tipărească “Liturghierul”. Dacă acum 
aproape şaizeci de ani, un “magister în diversis artibus” Baptista din 
Vesentino putea să-şi desfăşoare activitatea aici, tot atît de bine-i poate 
strînge la curtea de la laşi pe studenţii de la Hirlău, Bacău şi Roman, 
feciori de neguțători şi tîrgoveţi, întîlniți de el la universitățile din 
Cracovia, Praga şi Viena, unde cu osîrdie a audiat el însuşi cursurile de 
istorie ale diverşilor magiştri. 

Mai puţin informat rămîne Ion Voda asupra fenomenului de cultură 
din Transilvania, cu toate că unul din membrii gărzii sale, cavalerul lon 
Vidra de Haţeg este unul din elevii lui Filip Mare de Ciula, cneaz 
hunedorean, eminent reprezentant al umanismului transilvănean, el 
însuşi fiind pe linia şcolii de la Alba Iulia, un arheolog sîrguincios şi un 
foarte bun cunoscător al antichității. 

E adevărat că în Maramureş, la leud, venind din Cehia spre Borşa, a 
` 


à YR 


n 


a 


ep N mE P 
i E, DSA AA 


i 


< Sr, A E ret | TAI cdi Aa 2 F iE ca, SGY 
ILN OENE VIN NENEVE RON URA AOON 


~ 


r 


S 


văzut cărți bisericeşti scrise în limba poporului, ca nobilul Vlad de 
Repedea i-a dat un salvconduct scris în româneşte şi că a ascultat destule 
cîntece despre lancu de Hunedoara, pe care i le-a citit ieromonahul 
Nathanail, de la monastire de la Vişeu. 

La Scheii Braşovului, Braşovul unor amintiri cu deosebire dragi, a 
făcut danie bogată şcolii româneşti de-acolo, veche de aproape o sută de 
ani. 

Flux de gînduri, stare de veghe adîncă, sentimentul că nimic din tot 
ce visează, o Moldova slobodă, cu dascăli, cărturari şi tîrguri înfloritoare, 
cu răzasime bogată, cu aprigele ei ținuturi de mărginaşi la hotare şi 
cetățile refăcute, cu comerț care s-o lege de largul lumii, nimic din ceea ce 
trebuie să fie o ţară nu va putea fi înfăptuit, dacă n-o să sfarme lanţurile 
robiei, dacă țara, prin dania ei de sînge, nu-şi va merita independenta. 

Totul e nespus de umilitor. 

Şi haraciul şi felul cum şi-a dobîndit scaunul şi sărăcia ţării şi 
vînzarea boierilor şi înapoierea şi cetele de başbuzuci care colinda satele 
cu dăbilarii domneşti; dar mai ales garda lui de spahii, 500 de spahii care 
să asigure, în Moldova lui Ştefan, domnia slujbaşului desemnat de Poarta. 

Umilinţele astea îl fac neom. 

În ciuda faptului că pe Nistru cetățile domnilor sînt astăzi turceşti, 
ca Cetatea Albă şi Chilia sînt turceşti, ca în Bugeac şi Dobrogea noionii 
pot ridica oricînd opt mii de tătari gata de luptă, numai la două zile 
depărtare de laşi, în ciuda faptului că oştirea este dezorganizată, ca la 
Hotin se pregăteşte de invazie Bogdan Lapuşneanu cu oştirea cumnaților 
săi, că n-are nici un aliat, ca turcii sînt în Tara Românească, la Temişoara 
şi Oradea, în ciuda evidentei acestei încercuiri strategice, în ciuda iadului 
şi-a lui Dumnezeu însuşi, el, Ion Vodă, fecior al lui Ştefăniţă Vodă, el 
nepot al temutului şi veneratului Ştefan Voievod cel Sfînt, el, în noaptea 
asta, îşi asumă cu toată răspunderea misiunea de a ridica Moldova din 
robie. 

În ceasul acesta unic în care conştiinţa unui bărbat intra în 
interferenţă cu sensurile adînci ale istoriei, Balanța, constelația lui april, 
îşi pleacă unul din talgere peste tîrgul Iaşilor, acolo unde, la una din 
ferestrele caselor domneşti sta în priveghi un abur palid de lumină 

Străjile se strigă între ele. Se aude trîmbita sonora a unui cocos. 


Tia 


x NEI PANE A 
SEANS EE A N Re 
DASS Ai SIZE NAS ESEU LE URS SI: pai VEE Y 


— i G e 


e - e mD 


Dinspre lunca Bîrladului urca cețurile subţiri ale zorilor. în văzduhul 
reavăn, sub rouă picurată din stele, înfloresc alb cireşii tuturor livezilor. 


PASAREA FENIX 


... după aceea nu numai că l-au cinstit si l-au temut, ci s-au luptat cu 
multă bărbăție pentru el”... 
LESICKI, cronicar polon 


Joi după Rusalii. Nu-şi cunoaşte încă oştirea. În zori, cînd o 
inspectează, vede fețele impenetrabile ale călăreţilor. “Schimbarea 
domnilor, bucuria nebunilor”. Ştie zicala. Iscoadele de tigheceni ale 
căpitanului Ion Gîndu au descălecat azi noapte la laşi. Bogdan 
Lapuşneanu cu oştirea cumnaților, a hatmanilor, oştire în zale, a ajuns la 
Ştefăneşti, pe Prut. El are aici cîteva mii de călăreți moldoveni, indiferenți, 
se ştie că sultanul a cerut să se dubleze haraciul, alături de moldoveni 
călăresc spahiii, nepoți şi ei ai celor de la Podul Înalt şi Valea Albă, cum 
nepoți ai oştenilor căsăpiți atunci sînt şi călăreții țării. Sesizează ironia 
amară a destinului, care-l face comandantul acestora, să răpună cu ei 
oştirea polonă, neutră faţă de turci, condusă de un Lapuşneanu al cărui 
tată a dărîmat cetățile țării. 

Moldovenii călăresc în silă, tăcuți, ferind orice apropiere de spahii. 

Aude cînd trece la trap steagul călărimilor de Suceava, un hotnog cu 
pletele albe, suduind spahiii cu cele mai scîrbavnice vorbe. Cunoaşte 
toate dramele acestor călăreți nevoiţi să slujească alături de turci. Fetele 
siluite. Vetrele goale. Copiii robiți. Nu le poate spune o singura vorba de 
alin. Încă, nu le poate spune. Poarta cuirasa şi vechiul lui morion, coiful 
care l-a aparat aproape opt ani cît a slujit în diversele armate europene. 
După moldovenii călări vin la trap cele patru tunuri uşoare, cît a putut 
pune pe roate în zilele astea. Boierii stau fugiți la conace. Aşteaptă după 
obiceiul lor scîrbavnic să vadă ce va alege lupta. Au să vadă mai curînd 
decît visează. | | 

La Ştefăneşti îşi încearcă ochiul şi oştirea. Deschide o breşe în 


NE IA Cl SS Raci ul Sa LD Se Rae AN 
St apă Ce CEET > En N Poeti Sy 
E AEE S E NUSE ES SODES 


Pe am. 


n n 
E a G e a a m m. a a a 


premen 
lg" has 
UES 
AEn 

` 4 
+. 

> y? 


aaa 
~ 


` SE m wer 
DAUE A 
P +15 ; 
ef `a SN 


IP — — a 


dispozitivul cuirasierilor poloni cu cîteva salve de artilerie. Repede în 
breşe călăreţii țării, care pleacă la şarjă chiuind, însuflețiți ca printr-o 
minune. Flancurile dispozitivului polon le retează cu spahiii.. Polonii îşi 
rearticulează dispozitivul şi se retrag luptînd. 

Seara concediază contingentul otoman. Simun beg, comandantul 
spahiilor, oştean călit pe toate fronturile de luptă ale imperiului, poftit în 
cortul voievodal, îl priveşte îndelung cu ochi negri, scăpărători. Acest 
Simun beg, cu toate că nu are decît 40 de ani, structural face parte din 
vechea oştire de spahii, călăreţii aceia sălbatici care şi-au adăpat caii şi-n 
Eufrat şi-n Dunăre. Nas coroiat, mustăți şi barba tunse scurt, înspicate cu 
fire albe, cîteva cicatrice în obraz şi la gît. Vorbeşte perfect araba şi 
armeana. Poarta platoşe din piele de rinocer, prinsă în ţinte de aur. ÎI 
priveşte fix, sfredelitor, cu un zîmbet ironic, abia perceptibil, îi spune: 

— Sultanul ar fi trebuit să aibă tot atîta încredere în tine, beyule, cîtă 
am eu în Isus... Alah! Lasă-mă să-ți spun ce-am visat azi noapte. 

Povesteşte în armeana un vis. Plin de ape murmurate, de cer 
albastru şi grădini de trandafiri, tot ce-şi doreşte un războinic ridicat din 
Anatolia aridă, în care se-ntîlnesc la un izvor, sub un măslin, doi pelerini. 
Unul din pelerini era însuşi Simun beg. Al doilea pelerin... “dacă-mi aduc 
bine aminte, avea trupul tău uriaş şi pe barba profetului, era îmbrăcat 
aidoma cu tine, beyule, dar să ştii, că, acel trup era fără cap...” 

Simun beg rîde aspru. 

— Noi doi ne-am întîlnit o dată, pe Dunărea de sus, spune Simun 
beg, s-apleacă spre voievod şi i se uită în ochi. Atunci, Alah a vrut să mă 
arunci de pe cal. (Îşi scoate platoşa din piele de rinocer, ilicul, cămaşa. Îi 
arătă urma unei răni cumplite, sub umărul drept). Tot Alah a vrut să nu 
pier, ca să te pot urca în scaunul moşului tău... Asta-nseamnă că ne-am 
întîlnit de două ori. O dată pe Dunărea de sus. O dată pe Dunărea de jos. 
Roagă-te lui Alah să nu ne mai întîlnim a treia oară. Ascultă sfatul unui 
duşman al tău, de moarte. Cînd gîndeşti, ascunde-ţi ochii. Ţine-i plecați. 
Gîndurile tale aleargă ca șerpii, ies din tine prin ochi, le simt pe gâtul meu 
şi-n inima mea... Alah cu tine, beyule. Am împlinit porunca slăvitului 
împărat. Îmi datorezi patru cai de sa, cu şei şi frîie, pentru slujba pe care 
ţi-am slujit-o. Şi ce crezi tu că-mi mai datorezi. Mă-ntorc fără să-ţi stric 
tara, a padişahului grădină, pe care nu ştiu de ce n-a făcut-o paşalic? N-o 


Aa Sp DON ia 
e E ARA PISA i 
5$ V y pA MA i- 
ENN Da ENES RAN 


pă DAS > a Ve $ = 


stric, dacă tu-mi îndestulezi oştirea cu merinde pe zece zile. 

— Te mişti cam încet, Simun beg. 

— Mai repede decît gîndeşti tu că mă mişc. Şi-acum, ascultă ce-am 
auzit eu, undeva departe, pe malul unui lac albastru, acolo unde muntele 
Ararat sta gînditor sub cerul limpede: 

“Puzderie-am visat de stele mici 

Zburînd în calea uneia mai mari. 

Şi cele mici, ca roiul de țînțari, 

S-au năpustit de peste tot, deodată 

În steaua aceea mare-nvilvorată. 

Ea a clipit şi-ntr-o lumina-albastră 

S-a prăbuşit, aicia, în cetatea voastră”... 

M-am gîndit douăzeci de ani la înțelesul acestor versuri. Pe Alah, aş 
vrea să ai şi tu răgaz să te gîndeşti douăzeci de ani... 

La miezul nopţii spahiii părăsesc tabăra în linişte deplină Ion Voda 
se gîndeşte la ciudata întîmplare a reîntilnirii cu Simun beg, pe care l-a 
crezut mort, la spusele lui şi mai ciudate, la înțelesul limpede al versurilor 
din “Vitejii din Sasun”, epopee armeană cunoscută în tot orientul. 


2 


Dimineața de 13 august 1572, la două bătăi de tun de zidurile 
Hotinului, pe donjonul căruia flutura steagul regelui Poloniei. Din codrii 
de la Chişcăuţi ies la galop două steaguri de călăreți. Ion Voda în tabăra 
întărită cu care, aşezată chiar în malul Nistrului, cu mînecile suflecate, 
descheiat la pieptarul de piele, mesteca într-un mojar cu atîta osîrdie că-i 
curg sudorile. 

— Mai încet, măria-ta, că spargi mojarul, îi spune căpitanul Ion 
Gîndu. 

Ostenii adunați cioatca rîd. Mojarul e de aramă, dar voda asta are o 
putere ca-n poveşti. Cînd au bîntuit ei Pocuția pe urmele Bogdanului, să 
pedepsească şleahta si să-i aducă aminte că nu s-a ticăloşit oastea țării, 
sub zidurile cetății Camenec — Podolsky, măria-sa a ieşit la şarjă, cu sulița. 
Din cetate năvăliseră cîteva steaguri de cuirasieri. În fruntea lor călărea 
un ofițer în cuirasă, la coif cu trei pene roşii de strut. Măria-sa l-a izbit atît 


DS T OSENI N ARN EN KUD D E 


ai EOE N wf E CC ZIAR >> LB SAU 


E a G e a a — e 


"yp 


peza 
r 
Yf 


TS 


de cumplit cu lancea, că i-a găurit scutul, cuirasa, l-a străpuns prin piept, 
apoi l-a ridicat deasupra capului, în vederea ambelor oşti. Cuirasierii au 
dat dosul în strigăte de spaimă. La Jagielnica, în tabără, a legat prinsoare 
cu Namila Ursu, hotnogul, cel mai tare oştean prăsit vreodată în Tara de 
Sus, unii ziceau că l-a fătat o vacă de bour, alții că o ursoaică, a legat 
prinsoare ca Namilă Ursu n-are să ridice pe spate cît ridică el, voda. Erau 
focuri înalte, unii îşi zbîrniiau cobzele, ostenii erau mulțumiți. Hotnogii 
mai vechi ziceau că s-a născut din cenuşa oastea Ţării Moldovei. Că li se- 
nțepeniseră degetele de nelucrare. Ca mîinile uitaseră cum s-apuce straja 
paloşelor. Că le curgea ruşinea în ciubote. Că le ruginiseră oasele şi 
săbiile. Şi alte asemenea. 

— Să nu-mi retezi căpățina dacă ridic mai mult, măria-ta, că eşti 
repede la mînie, ca moşul mariei tale. 

— Cu cine sînt repede la mînie, mai Ursule?! 

— De! Noi n-am uitat cum i-a retezat Ştefan Voievod cel Sfînt capul 
copilului de casă, atunci cu întrecerea aia, de la Putna. 

— Dacă mă birui, ai de la mine patru boi şi-o sfoară de moşie în 
braniştea domnească de la Storojinet. 

Namila Ursu a chiuit o dată, de s-au speriat toți caii gărzii. S-au 
apucat la-ntrecere. Namila Ursu şi-a lepădat coantăşul de hotnog. A 
ridicat un tun uşor... Măria-sa a rîs. L-a ridicat şi el, aşa, în joacă. Namila 
Ursu şi-a lepădat cămaşa. Ostenii au oftat o dată, a mirare. Stăteau 
muşchii pe Namila, ca odgoanele. A poftit să se aducă un bou, din cei 
mari, moldoveneşti, de la harabale. I s-a adus. S-a vîrît sub el. L-a ridicat 
pe grumaji în tăcerea ca de biserică a oştirii. lar a rîs măria-sa. A ridicat 
boul, fără să-şi lapede pieptarul. Pe urmă i-a arătat lui Namila un car 
încărcat cu saci de orz. S-a viîrit Namila Ursu sub car. S-a-ncordat. 
Tremura carnea pe el. Ţîşnea sudoarea, ca din izvor. Îi ieşiseră vinele pe 
frunte şi la grumaz, ca funiile. L-a săltat de-o palmă. A căzut în genunchi. 
Atunci măria-sa şi-a lepădat pieptarul. Şi-a suflecat mînecile. S-a tupilat 
cu umerii sub inima carului. S-a-ncordat o dată, de i-au ieşit ochii ca la 
broscoi. A săltat carul preţ de trei, patru coți. L-a aşezat uşurel la loc. Ei, 
ostenii, au strigat şi-au lărmuit, de-au răguşit. Acolo, pe loc, după ce 
căpitanul lon Gîndu a aruncat pe voda două vedre de apă, măria-sa a 
chemat pisarii şi la lumina focurilor a poruncit să scrie dania lui 


- e a. 


Pad 


aA ad Ay P L? MG U J 1 e PA RA í 
AE ENII NENANA 


Pe — 


i e a a 


E ONE IA Da N IN, K NA DT, 
Sao Lie e Si SA (DAI SOUL ZE4 0 


domnească pentru hotnogul Namila Ursu. Tot atunci l-a luat de la viteji şi 
l-a trecut stegar în straja trupului său, spunîndu-i: 
— Să veghezi asupra steagului Moldovei, cu viața din tine, Ursule. 
La care Namila Ursu a dat în genunchi, i-a sărutat mîna şi-avea 
lacrimi în ochi şi-a zis să-i ceară viața, nu numai pentru steag, dar el şi-o 
pune pentru măria-sa. 


L-au îndrăgit pe vodă, cum nu se afla. Cînd au ajuns la Halici, 
fiecare oştean se socotea răsplătit pentru slujba de oaste şi pentru calcările 
suferite din partea leşilor. Aici, lon Voda şi-a ales încă treizeci de osteni în 
gardă, tot seara la focul de tabără, chemînd să se lupte cu el, după o 
învățătură anume, pe cine se-ncumetă dintre viteji. Au venit ca la şaizeci 
de viteji, feciori unul şi unul. Voda s-a aşezat la o masă. În partea 
dimpotrivă se aşeză viteazul. Îşi spunea numele, anii, în ce steag slujeşte, 


de unde este de loc. Măria-sa i se uită în crucea ochilor. Apoi îi încleştă 
dreapta şi se apucau de luptă. Nu l-a răpus nimeni pe voda. Mulţi au 


plecat cu oasele pîrfind. Voda a ales treizeci, care, zicea măria-sa, au mîini 
la fel de tari, cum de tare au cugetul. 


DETA ATEI 
Da ZE DIA SI e E Ce sa 


tai pi 


IY, 


G3 Ay PE NE de 


Aşa că acum sfarmă în mojar şi pisează grăunte de praf de puşca din 
sacii luaţi de la leşi, le amesteca bine cu alt praf de puşcă venit de la 
Bistrița şi cavalerul lon Vidra de Haţeg, arheolog, umanist şi la nevoie 
artificier al gărzii, explica artileriştilor de ce e nevoie să asude pisînd bine 
pulberea, pentru a uniformiza amestecul. Călăreţii care vin la galop 
strigă: 

— Moldova! 

Ion Voda lasă mojarul. Îl recunoaşte pe vornicul Dumbravă, vede 
apele Nistrului, albastre sub cerul albastru de vară şi-i spune căpitanului 
Ion Gîndu: 

— Să vină căpeteniile la sfat, de cum o descalecă Dumbravă, 
Gîndule! 

Toată ziua de 13 august nu s-a întîmplat nimic deosebit în tabăra lui 
lon Voda. Oricît au încercat ofițerii regali din Hotin să deducă planul 
voievodului după mişcarea trupelor, n-au reuşit decît să-şi facă sînge rău. 
Din tabăra moldoveneasca au plecat spre inima ţării, pe şleahul 
Cernăuţilor, convoaie de harabale încărcate cu dobînda, turme de vite şi 
după masă au început să plece convoaiele de prizonieri. Pe la vadul 
Nistrului se vedeau venind din Pocuția alte convoaie de prizonieri, vite şi 
harabale, probabil ariergarda armatei. Pîrcălabul cetății a tras concluzia că 
lon Voda a poposit în drumul spre laşi şi că ipoteza unui asalt al cetății 
abia peste cîteva zile va fi actuală, atunci cînd lon Voda se va elibera de 
prizonieri, vite, convoaie şi tot ce-i îngreunează tabăra. 

De fapt pîrcălabul era victima inocenta a unui vicleşug foarte 
simplu, al voievodului. Convoaiele cu prizonieri şi prazi de război 
fuseseră expediate încă de la sfîrşitul lui iulie, pe la Văscăuţi. Ceea ce 
vedeau ofițerii regali suiți în donjonul central al Hotinului, erau turmele 
necesare armatei şi cîteva sute de moldoveni travestiți în uniforme 
poloneze, care executau un circuit foarte redus. leşeau din tabăra sub 
priveghiul străjilor călări, intrau într-un pinten de codru foarte apropiat, 
treceau Nistrul, vitele înot, presupuşii prizonieri cu plutele, sub un cot 
înalt, dincolo de vederea celor de la cetate şi după două ceasuri erau din 
nou în tabără, trecînd Nistrul din Pocuția spre Moldova. 

În vremea asta în codru se înjghebau plute, iar în tabără se pregăteau 
funiile cu noduri şi gheară de pisică la un capăt, scările de asalt, 


N RIS A Casa ceai 
e 


Rae ap 


Vi A 


ID G — a 


TS 


încărcăturile de exploziv şi tot materialul genistic necesar asaltului. Însuşi 
Voda cu un sort de piele atîrnat de gît bătea scoabe, legînd o plută pentru 
artificierii lui. Lucra fără poză, dintr-un obicei vechi, cu conştiinţa că nu-l 
desparte nimic de ostenii săi. Sentimentul acesta încetățenit în anii cînd a 
slujit ca simplu ofițer în diferite armate, renăscut între ostenii moldoveni 
la valori pe care el însuşi nu şi le bănuia, fertilizat de dragoste sinceră, 
bărbătească, iluminat de visul din ce în ce mai neliniştit, creează punti 
infinite spre conştiinţa oştenilor lui. Călărimile pînă acum două luni 
tăcute, executînd poruncile în silă, impenetrabile şi străine, astăzi sînt 
călărimile lui, pe coordonate fireşti. Cutăruia i-au fost jefuite ocinele, 
întărite de însuşi Ştefan cel Sfînt. A fost chemat la Pocuția şoltuzul cu 
pricina. S-a alcătuit un divan ostăşesc, care-a judecat pricina. Şoltuzul a 
rămas de ruşine. Cum mai erau încă patru plîngeri împotriva lui, toate 
întemeiate şi cum are ultimul cuvînt în divan, l-a ridicat în țeapă pe 
şoltuz. 

Curierii bat toate drumurile cu ordinele voievodale de înstăpînire a 
răzăşilor şi vitejilor în ocinele strămoşeşti. Executorul cel mai 
neînduplecat al poruncilor domneşti este căpitanul lon Gîndu. 

Voievodul ciopleşte capătul unui butuc. Toate mirosurile taberei îi 
intră în nări, năvalnice. E foarte senin, foarte cald, caii se apăra de tăuni 
cu cozile, ostenii ung osiile tunurilor, dohotul miroase a încins, unii îşi 
cîrpesc şeile, se aude o ţiteră, cei care se scaldă fac larmă, se stropesc, 
chiuie, deasupra taberei se ridică nori de praf şi totul s-a-ntrupat aşa cum 
a dorit el să se-ntrupeze; sar aşchii albe din carnea lemnului, iscoadele 
căpitanului Gîndu i-au adus vestea complotului pus la cale de Veveriţă şi 
vlădica Gheorghe, cumplit are să-i muncească, pentru că trebuie stîrpit 
din rădăcini obiceiul acesta ticălos al complotului şi-al vînzărilor către 
străini, aşa că asaltul are să-l dea la noapte, iar poimîine are să fie la laşi. 


3 


În noaptea de 13 spre 14 august, toți Labişii, toți Ursachi, toți 
Sîngerii, toți voinicii, vitejii, toate călărimile care-au sîngerat sub 
steagurile lui Voda Ştefan freamătă în glia pe care-au îngrăşat-o cu 
trupurile şi-au slujit-o cu sufletele şi credința lor. Din nordul Moldovei, 


a 


Pad 


ao) pă e, N stuf. d SOEN E í 
GAIEN NA ANEN DE SUL RISE SSI 


a Pe — 


e e a a 


E O ENE ATTA ora RS T PN INNA E A 
PL] I ANSER S SIA (DAI RU LEA 0 


prin aburii străvezii ai nopții de august, se transmit vibraţiile acelea 
subtile care sensibilizează date necunoscute ale subconştientului. 

— La miezul nopții avem furtuna, măria-ta, spune Namila Ursu, 
cercetînd cerul de seară, portocaliu. 

Face de gardă la cortul voievodal şi nu ştie că la miezul nopții, cu 
pene de aur şi sînge, va renaşte oastea Moldovei. 

lon Vodă, în pieptarul de piele, aşteaptă cu încredere să se- 
mplinească previziunea stegarului... Cercetează constelațiile. Sclipesc 
între puzderia de stele. Cerul de august, jos, mătăsos, cade pe el, darnic. 
Stă în fata cortului. Ascultă noaptea. Dar mai ales îşi ascultă oştirea. 
Călărimile pedestruite coboară la Nistru, înarmate numai cu săbiile şi 
buzduganele. Se-mbarcă pe plute. Trei sute de viteji îşi lasă burdufele la 
apă. Vor fi elementele de surpriză şi asalt. Şeful artificierilor îl întreabă 
dacă e nimerit totuşi să agaţe pluta sub podul cetății. N-ar fi mai bine s-o 
agate la turnul lui Vodă, al dinspre stepa ? Nu! S-o agate acolo, sub pod. 

Undeva departe, spre răsărit, deasupra stepelor, un fulger albastru 
sfîşie mătasea cerului, neagră. 

— Furtuna, măria-ta, şopteşte stegarul 

— Să acoperiți sacii cu dolamele, spune Voda. Să nu se ude iarba. Să 
păziți fitilele. Şi amnarele. 

Trece o boare rece, cu miros de pămînt reavăn şi ierburi umede. Alt 
fulger, la răsărit. Altul. Şi altul. Huruit îndepărtat. Caii nechează. Mug 
bivolii de la chervane. Se aud foşnetele fluviului. Au tăcut greierii. Au 
tăcut cosaşii. Doar broaştele umplu noaptea cu orăcăitul lor lacom. 

— Să iasă tunurile, porunceşte. 

Cele patru tunuri ies la pas. Caii au copitele învelite în zdrențe. 
Obezile roților sînt învelite în saci. 

— Grijiţi să nu se ude pulberea, spune. 

— Să trăieşti, măria-ta. Grijim. 

Fulgerele se aleargă pe catapeteasma cerului. Se bat cap în cap. 
Aerul e plin de miresmele aţâțătoare ale ierburilor, de mirosul dintr-o 
dată intens al codrilor, toate sevele pămîntului revitalizate, răscolite, 
îmbiba noaptea cleioasă, o vîntură, o umplu de şoapte ațițătoare şi 
electricitate. 

Cînd norii glogoziți deasupra, agățați de stele, negri, plini de vînt şi 


TES EA DI SS A OR NAAT, 
E? SA EDNA na> KVAZAR ZA | 
f 


: 5, 
e >i LF- a 1" A p SK 
` RODZA e. _ X Sa R NFE 7 PK Y VOAS Apa 
IZA e SOL re 0 E LU LR LN VE NY 


aan 
i E G e a o -ŘÁDŮ —— n 


Da ASE pg ai Si T CI 
- toi E SE ZA = CD E OR 


apa se-nvolburează peste Nistru, lon Voda coboară la apă. Valurile 
clipocesc sub chila bărcii căzăceşti, cu snopi de trestie legați în borduri. 
Trece un spulber de vînt. Nu se mai vede la zece paşi. Ordonă plecarea 
celor trei sute de viteji. Ostenii încalecă burdufele. Vîslesc cu palmele spre 
sforul apei. Dispar în întuneric. Prima aversă de ploaie. Ordonă plecarea 
plutei cu exploziv. Ascultă cu toată ființa încordată. Ordonă vîslaşilor să 
scoată barca în larg. O dată cu el se mişca plutele care duc aproape opt 
sute de osteni. 

Asaltul Hotinului are loc imediat după miezul nopții. Pluta cu 
exploziv împinsă pe canalul de apărare, sub poarta cetății, este ancorată 
acolo. Unul dintre artificieri aprinde sub zeghe capetele celor cinci fitile. 
Artificierii le protejează cu zeghile, îşi dau drumul în apă şi înoată cu 
nădejde spre țărm. Zidurile străvechii cetăți, negre în noaptea turmentată 
de furtună, se ridică sumbre, cu crenelele şi donjoanele luminate de 
fulgere. Atunci Hotinul se desprinde din lumina spectrală, cu străjile 
învelite în pelerine, tăcut, uriaş, cu ziduirile şiroind ape verzi, sticloase. 

În clipa cînd încărcătura explodează sub poarta, vitejii de pe burdufe 
aruncă frînghiile cu gheara de pisică. lon Voda aruncă el însuşi o 
asemenea funie şi, cu toată împotrivirea căpitanului Ion Gîndu, se cățără 
la zid, o dată cu ostenii săi. Diversiunea reuşeşte integral. Garnizoana 
polonă aleargă la porți, mai ales că artileriştii susțin diversiunea prin 
salve trase în piciorul zidurilor. lon Voda ajunge la crenelele aparate la 
intervale mari de cîţiva archebuzieri. Luaţi prin surprindere, ucişi cu 
buzduganul şi jungherul, sînt culcaţi binişor pe podişca. Ostenii ocupa 
donjoanele de la Nistru. Furtuna, trăsnetele, artileria împiedica pe 
apărători să audă zgomotul surd al luptei de la donjoane. Moldovenii 
coboară în citadelă. Surprind garnizoană polonă. Se duce o luptă 
disperată la sabie, pe coridoarele înguste, la temnițe, pe scările în spirală 
ale citadelei. 

Se pot vedea cîțiva şleahtici cu torţe fumegoase în stînga, cu spada în 
dreapta, luptînd în sala gărzilor, răsturnînd scaunele, mesele lungi, 
soldățeşti, dînd veritabile asalturi de spadasini încercaţi. Ion Voda luptă 
în citadelă, alături de gardă. Are în dreapta o spadă grea, elvețiană, în 
stînga un buzdugan cumplit. Fetele luptătorilor sînt luminate de torțele 
înfipte în suporții lor de fier. Garnizoana moldoveană trece de partea 


- 


Yre 


e - Pa 


„rr. 


EN w pp N 7 ZA ALTUEN TETTEN 
IIIA ZENEN Col) Sci UL Se aa 


í 


Xý 


voievodului. Se deschid temnițele. Se izolează ierbăria cetăţii şi depozitul 
de arme. Aversele bat în cuirasele gărzilor răsturnate în curte, la punți şi 
crenele. Fulgerele se amestecă cu licărul verde al săbiilor. Huruitul 
tunetelor cu răcnetele luptătorilor şi horcăitul muribunzilor. 

Renăscută din cenuşă, Pasărea Fenix se regăseşte pe sine în luptă. 

Furtuna culege strigătele de luptă şi victorie, le smulge de pe 
zidurile Hotinului şi le poartă la galop, peste întinsul Moldovei. 
Condensate în stropi de apă, mănoşi, strigătele de luptă şi victorie cad 
sonor pe frunzişul tremurător şi lacom de la Valea Albă. În luncile de la 
Podul înalt. Peste Dumbrava Roşie şi Lipinţi. Peste livezile de la Baia. 

Pasărea Fenix îşi scutură penetul. 

Cad stropi de sînge ostăşesc şi pămînturile Moldovei îl primesc, 
cucernic. 


SCURT DIALOG CU DOMNIA-SA, CRONICARUL 
GRIGORE URECHE 


“Jon Voda după izbîndă cu noroc ce goni pre vrăjmaşii săi din ţară, 
se aşează la domnie, carele dintii la toate era pre voia ţării, iară mai apoi 
pre toți i-au covîrşit cu vrăjmăşia lui şi cu morți groaznice ce făcea... 
Băgat-au în foc de viu, pre Vlădica Gheorghie, de au arsu, dîndu-i vină de 
sodomie, auzind că are strînsura de avuţie. Mitropolitul Theofan n-ar fi 
ieşit întreg; de dînsul, de nu ar fi fugit în munti de groaza lui. Temniţele 
pline de călugări. Şi îngroapă de vii pre Veveriţă şi pre popa Cozma şi pre 
Molodetu Călugărul: iar din boiari şi din cei de cinste sabia lui nu mai ştia 
şi cu toate feluri de morți îi omoriia”... 

La acest adevăr, adevărat, trebuiesc făcute adăugiri scăpate de 
domnia-sa, întru totul vrednic de cinstea timpului, cronicarul Grigore 
Ureche. “Pe toți au covîrşit cu vrăjmăşia lui”. Se referă la “boiari şi din cei 
de cinste”, la călugăraşii îngrăşaţi din truda satelor robite, la trădători şi 
uneltitori, la vlădica Gheorghie, care-şi agonisise sieşi avuții pămînteşti, 
cînd domnul căruia trebuia să-i slujească îl povățuise să adune bogatii 
spirituale, se referă la cei care stricau tara, obijduiau norodul, se purtau 
cu silnicie față de ai lor şi lingeau mîna stăpînului de la Silistra, la pletora 
îmbogățiţilor din jalea Moldovei, mulți, înrăiți, scîrbavnici, legați prin 


USS DIET ce aa Sul SA GR DEAN, 
UPE Ai Ve SS CEZ E RS PAIRS VA KVE Y 


————— PS 


ta pă 


ENE S ONEK Ca SEI DZ) 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


confrerii secrete să-l ucidă; pentru aceştia “cu toate feluri de morți îi 
omoriia”, după judecați straşnice, nepărtinitoare, avînd martori ostenii, 
tîrgoveţii şi mulțimile răzăşeşti. 

Domnia sa cronicarul Grigore Ureche nu ne spune cum a bătut 
voievodul bănuți de aramă, roşii, pentru poporul cel mult. Cum a refuzat 
să dubleze haraciul pretins de sultan, cum a reîmprospătat negoațele, 
cum a făcut ordine în administrație, cum a secularizat averile 
monastireşti, toate măsuri neînchipuit de progresiste pentru vremea 
odioasă în care trăia. 

Ar fi de notat aici, ca la zece zile după ce lon Voda a luat Hotinul, la 
24 august 1572, un rege semidement, Carol IX, declanşează oribilul 
masacru în masă al hughenoților, înscriind noaptea Sf. Bartolomeu pe 
culmea monstruozităților făcute în numele credinței. Războaiele civile pe 
tema religioasă au sfîşiat Franța cu începere din 1563. Luptele dintre 
catolicii majoritari şi hughenoți sînt crude şi pustiitoare. În Franţa cu 
universități vechi de peste 300 de ani se-ntîmplă asasinate, torturi 
inegalabile şi arderi pe rug. 

Cîte suflete aruncate în torturile sărăciei, cîte rapturi, violuri şi 
silnicii a avut vlădica Gheorghie pe conştiinţă au dezvăluit ostenii şi 
răzăşii la judecată. Era necesar să se spună că haina preoțească trebuieşte 
cinstită de cei care-o poartă, dacă vrea să fie cinstită de norod, că viața 
monahală şi-a pierdut rosturile de-nceput de asceză şi cultură, 
transformîndu-se într-un huzur neruşinat, trebuiau tăiate poftele de 
amestec în politica țării a înaltelor ranguri eclesiastice şi, mai ales, trebuia 
stîrpita trădarea. 

Rațiunea actelor voievodului urcă în rațiunea existenței neamului. 

Domnia sa cronicarul Grigore Ureche poate nu ajunsese să-i 
cunoască bine pe contemporanii acestui Ion Voda. În Spania domneşte 
din 1556 fanaticul Filip II. În imperiul spaniol soarele nu apune niciodată. 
Opera conquistadorilor se-mplineşte sub semnul crimei şi al înrobirii 
popoarelor de culoare. Prin marii navigatori portughezi şi spanioli, 
caravelele au smuls din taina oceanelor şi a depărtărilor, a superstițiilor şi 
a dogmelor religioase, adevăratul contur al planetei. Trăiseră, navigaseră, 
descoperiseră şi uciseseră oameni apropiați de natură, simpli şi paşnici, 
Columb şi Magellan. Celebrele islas de la especeria îşi trimiteau produsele 


SCUZE DE SUCUL a K 


ID G — 


premen 
lg" has 
UES 
Win 

` 4 
+. 

A yf 


caz ATN air uaan or 
EA ONE O 


4 N, XP a 
FIA raa h 2 E dS - 
N = aie RU SI ay tă Pai SU; A 


IP — — a 


în porturile iberice, umplînd cu aur safeurile armatorilor. Tulburătoarea 
mare incognitum îşi dezvăluise farmecele marinarilor curajoşi. 

Ţările de Jos porniseră lupta de eliberare şi ducele de Alba îşi cîştigă 
tristul nume de calau prin Tribunalul de sînge. Represiunile, crimele 
odioase ale acestui tribunal ridică poporul în anul în care, după luarea 
Hotinului, lon Voda îşi arata străşnicia împotriva împilătorilor norodului. 

La două extremități ale Europei, două concepții. Ducele de Alba, 
bărbat din ţara care l-a dat pe Lope de Vega şi Cervantes, masacrează în 
numele regelui sau poporul Ţărilor de Jos; Ion Voda secularizează averile 
monastireşti, pedepseşte membrii claselor  exploatatoare, îşi 
reorganizează armata pe baze naţionale, gîndind la rolul esențial al 
infanteriei şi artileriei, adăugînd calității lui de organizator progresist pe 
aceea de pionier al artei militare moderne. 

“Pentru a ţine tara cu sabia” cum spune el, revine la formula lui 
Ştefan, prin înrolarea elementului țărănesc pe care-l protejează economic 
şi politic, căruia îi cîştiga dragostea şi încrederea. Forjeriile de la Suceava 
scot 80 de obuziere şi 60 de tunuri mici moldoveneşti, realizînd cea mai 
puternică artilerie din istoria noastră medievală. Cîmpul de instrucție din 
Valea Bahluiului este organizat în poligon pentru artilerie. În locul gărzii 
de spahii, garda lui din răzăşi şi viteji, 500 de bărbați neînfricați, căliți în 
luptele cu polonii, în campania din Pocuția şi la asaltul Hotinului, străjuie 
casele domneşti şi face instrucție, obişnuindu-se să lupte cu sabia, cu 
lancea şi sîneața. 

. “De lege îşi rădiia, ca în postul cel mare s-au însurat şi alte 
călcături de lege multe făcia” 

Minunat domnitor, veghind aprig asupra cumpenei dreptăţii, 
neînchipuit de progresist față de epoca lui sîngeroasă, întunecată, bîntuită 
de misticism, curajos şi demn pînă la sublim, pentru că, bun cunoscător al 
situației politice, cutează să se ridice împotriva gigantului otoman. 
Încrezător în Ţară, Ion Vodă, “om de o statură uriaşă, de o constituție 
puternică în care se vedea că fierbe puterea” (cum îl zugrăveşte un 
contemporan), face să strălucească din nou slava de arme a Moldovei! 

Acest lucru, se pare, l-a trecut cu vederea domnia sa cronicarul 
Grigore Ureche, întru totul vrednic de cinstirea noastră şi-a vremurilor, 
cărturar al începuturilor, care nu-şi uită însă obîrşia de strălucire începută 


porti DE E Pepe o e AS 
mea he ame 


sub Petru Şchiopul, domnul atît de crîncen învins la Jilistea de lon Voda. 
Nu ştim cîţi ani a avut Nistor Ureche, tatăl cronicarului, atunci cînd 
flamura cu capul de bour a fluturat iarăşi în donjonul central al cetății 
Hotinului. 
Nu ştim ce-a făcut în vremea pregătirilor de război ale lui lon Voda. 
Ştim însă, pe zile, săptămîni şi luni, ce-a făcut lon Voda în cei doi ani 
ai domniei lui, care adeveresc o veche zicala a oştenilor noştri: “Decît un 
an cioară, mai bine o zi soim”. 


RĂZBOIUL CU TURCII 
1 


Mijlocul, lui februarie 1574, la laşi. 

Ion Voda în divanul mare al tarii. Tot tîrgul Iaşilor plin de ostenii 
chemați pentru revista de efectiv. De față boierii vechi şi mai noi, ridicați 
după moartea lui Ştefan. Atmosfera încărcată. La caravansaraiul lui 
Grigore Popa, aflător prin preajma locului unde s-a ridicat mai tîrziu 
biserica “Trei Ierarhi”, a sosit ieri la amiază solia sultanului. Reţeaua lui 
de informatori din Istanbul şi Silistra l-a pus în temă, încă din ianuarie. S- 
a arătat la Poarta Petru Şchiopul, fratele lui Alexandru, domnul Ţării 
Româneşti, care-i oferise sultanului 40 000 de galbeni pe tronul Moldovei. 
Haraciul pe vremea lui Ştefan fusese stabilit la 4: 000 de galbeni. 
Tranzacţia a stîrnit vîlvă la Istanbul. Dacă se oferă 40 000 de galbeni, 
înseamnă că cel ce cumpără scaunul Moldovei nu investeşte banii într-o 
afacere nerentabila. Informatorii, unii recrutați chiar dintre agatele 
saraiului, spun că sultanul rezista tuturor militarilor care vor ca Ţările 
Româneşti să fie transformate în paşalic, tocmai datorită acestei licitații a 
tronului, care aduce visteriei personale a sultanului venituri nesperate. 
Solii turci, care se-ndreaptă spre casele domneşti (aude chimvalele şi 
trîmbitele) îi vor cere desigur să plătească 40 000 de galbeni... 

Astăzi poartă mantia voievodală tivită cu blăni de sobol, cuca sta 
sub stema țării şi-l încearcă un sentiment nedefinit. Ruşine, scîrba, mînie 
clocotitoare. Se ridică din scaun, uriaş, trece printre şirurile de bărbi 
duşmănoase, sînt aici priviri care dac-ar putea ucide, ar fi mort, iese din 


Pe ate La) Sp NS LA Ara PSI ZA PEN E PA G 
NE Stade ARI Pe Paso Sol le SS Pe IPS Ia d 
T 
i 


"a 
; SA E A d ; o ba A PI e he | a e a fs 
| DO af ; Sa SA fi Su / tat S, A” Di fi A 
E EEE E E ESS S 


aan 
A a 


ĖS e a a 


qoru y "> Nat La Pop pe i au ei 
IE DZ SSI II 


sala tronului, trece printre gărzile posace, tot tîrgul ştie de ce-au venit 
solii, smuceşte usa ferecată lucrată în lemn de nuc care dă în pridvor şi 
iese afară în lumina rece, revărsata peste omăturile albăstrii. Călărimile de 
Tighina şi Soroca, aşezate pe la focuri, îl văd. Se stîrneşte un ramat viu, 
apoi izbucnesc uratele: 

— Să trăieşti, măria-ta! 

— La mulți ani, doamne! 

— N-ai mai dat pe la Soroca, măria-ta! 

— Ti-au crescut finii! 

— Acu se urcă-n sa! 

— Vătămanul Eliodor îţi trimite nişte pielicele de soboli. Zice să-l 
ierți că nu vine, da i s-a obrintit rana aia de la Borislav. 

Vorbeşte cu ei, plecîndu-se peste pălimar. Respiră adînc aerul 
înțepător. E ger şi i se face chiciură în barbă. Vine căpitanul Ion Gîndu şi-i 
spune că s-apropie solii. lon Voda strigă de răzbubuie curțile domneşti: 

— Mai vitejilor, staţi, mă, lîngă mine, din inimă? 

Întrebarea nedumereşte. Se-alege un călăreț mic. Crăcănat, cu nişte 
sprîncene aricite. Îşi scoate cuşma. Se pleacă adînc. 

— Din inimă, măria-ta! Şi ceilalți cu glasuri joase. 

— Nu te teme, doamne. 

— Te avem pe măria-ta, cum ne ai măria-ta pe noi. 

Se-ntoarce cu paşi mari, răsuflînd pripit. Cînd intră în divan i se 
topeşte chiciura din barbă. Sînt introduşi solii, cu ceremonialul curții. Se 
aşteaptă să-l vadă pe Simum beg printre soli. Nu e Simun beg. Sultanul 
cere 40 000 de galbeni, haraci. lon Voda îşi scărpină barba, întreabă 
divanul ce părere are. Bărboşii se pleacă unii la urechile altora. Simulează 
deliberarea ad-hoc. El îi ştie pe toți la un loc şi pe fiecare în parte. Ştie cîte 
urzeli au țesut cu toată groaza țepii şi-a securii. Ştie c-au vîndut tara pe 
noul haraci, încă de cînd a intrat solia în Moldova, la Galaţi. Se ridică Ion 
Golai. Spune: 

— Din două alege pe cea mai bună, măria-ta. Ori pleacă-ţi capul 
înaintea împăratului; ori întoarce spatele şi părăseşte tara, dar cu turcul 
nu te lupta. 

Mai spune lon Golai că tot ce-a făcut Voda în doi ani sînt lucruri 
necuminți. A stropşit fără milă sfatul țării, s-a ridicat împotriva celor 


pt (Arne v 
ESKAE G 


> 


Iade aA D 


D 
E a G e a a II - o ——_- -.— a a e 


A AD A T. wE CAT > Ă s= ne AR i ad 77 IN e f d A 
e 0 e STILES LI IER SU EU 


premem 
g" has 
UES 
Win 

` 4 
+. 

A yF 


Ci TN eo 
Ps UR EAN SE Ae ARD PASAIA IA 


sfinte şi bisericeşti, petrece numai între osteni şi prostime; în loc să ridice 
lăcaşuri sfinte, spre mîntuirea sufletului, toarnă tunuri şi ghiulele, de 
parcă ar vrea să bată cu ele în porțile veşniciei. 

Divanul se agită, se strigă “aşa e” “dirept vorbeşte Golai, Ion Voda 
ascultă smerit, ca unul cuprins de remuşcări adînci. După eticheta de 
curte, solii sînt invitaţi să aştepte răspunsul mîine, la amiază, cînd va avea 
loc şi ospățul dat de voievod în cinstea lor. La un semn anumit căpitanul 
Ion Gîndu iese şi curînd trîmbitele ostăşeşti sună încălecarea şi intrarea în 
rînduri pentru revista de efectiv... 

Revista de efectiv are loc în Valea Bahluiului. lon Voda coboară spre 
cei 10 000 de călăreți, la galop. Nu are nici un aliat în afara cazacilor, care 
i-au promis 1 200 de oameni. A sosit ceasul acela cînd nimic nu poate fi 
schimbat, cînd nimic nu mai poate fi cum a fost, cînd viaţa şi-a oprit 
desfăşurarea obişnuită, cînd stă față-n față cu implacabilul şi definitivul! 
N-a putut Ştefan cel Sfînt să se împotrivească imperiului, în condiţiile de- 
atunci, cum are s-o poată face el cu 10 000 de osteni, înconjurat din toate 
părțile de garnizoane turceşti, fiecare din ele tare de 10 000 de iatagane? 
Oare numai sub acest raport se pune problema? Ori ea se pune dincolo de 
rigorile gîndirii militare, în raporturile esențiale ale Ţării cu însăşi istoria? 
Poate fi uitată ideea luptei antiotomane, de eliberare, poate fi ea îngropată 
de laşitatea profitorilor, de mîrşăvia trădătorilor? A avut o confruntare cu 
ei, în divanul cel mare. Peste cîteva clipe are să aibă a doua confruntare. 
Cea esențială. Cea definitivă. Confruntarea cu însăşi Tara... 

Ropotul tobelor. Semnalul prelung al trîmbitelor. Uralele 
călărimilor aşezate în careu. Ridică buzduganul domnesc. Face semn să se 
apropie flancurile. Se sălta în şa. Stăpîneşte tot careul cu statura lui 
gigantică. Nu-şi caută cuvintele, pentru că ele, grele de aşteptări, pline de 
miezul adevărat al realității se rostogolesc între vitejii săi, cad în 
conştiințele lor fremătătoare, sînt judecate, tălmăcite şi asimilate, aşa cum 
judecă, tălmăcesc şi asimilează holdele ploile repezi de primăvară. 

Voievodul se lăsă în şa. 

— lar dacă voi vreți să sporiți haraciul, că voi îl sporiți, cu sudoarea 
voastră de sînge, dacă voi nu cutezați să ridicați fruntea din colb, acolo 
unde vi-au prăvălit-o neprietenii şi lupii, dacă a slăbit virtutea moşilor 
noştri şi noi ne-am ticăloşit pînă-ntr-acolo încît să lingem mîna care ne 


— re pp ` n ox rel "ep PER 


“e ju 


Z y < Y 
DA SV FEN. ETA nS 


` >E aa PI 5 
ap D” du. i A - Ta > 
D g Pda - B : Pr 2 J , $ d = r 
T AU a SI ay E ES LVL pa Te Ia 


IP — — a 


loveşte, atunci eu îmi întorc fața de la țară şi mă trag undeva, la Praguri, 
ori la nemti, unde-oi vedea cu ochii... 

— Nu ne amărî, măria-ta! 

— Cu ce ţi-am greşit să ne asupreşti cu asemenea vorbe! 

Ah, cum ţişnesc fierbinţi, clocotitoare, simțămintele vitejilor săi. Cît 
sînt ei. Care de veacuri şi-au macerat carnea în huma, conştienţi de tot 
tragismul clipei, cîtă nesfîrşită demnitate îi ridică din şei, cu cîtă 
splendidă dăruire îşi oferă ei viețile gîndului acesta luminos numit 
slobozenie. 

“cu glas mare strigară, ca lîngă dînsul vor pieri, cum s-au şi 
întîmplat...” 

Cer strălimpede, chiciură la nările catifelate ale cailor, steagul țării în 
albastrul iernatic, Iaşul sub omături şi aici, cei zece mii de bărbați hotărîtți 
să schimbe cu prețul sîngelui lor cursul istoriei. Ion Voda ia credinţa țării, 
pe luciul mat, albăstrui al paloşului... 

La amiaz răspunde mai marelui solilor turci, cu demnitate 
desăvîrşită: 

Spune stăpînului tău că banii pe care dînsul mi-i cere îi voi 
întrebuința pentru a ridica oştiri, care vor mîntui poporul meu de 
stoarcerile cărora este expus. 

În ziua aceea, la amiaz, s-a văzut deasupra laşilor un vultur 'uriaş, 
negru, rotindu-se în zbor înalt deasupra ctitoriei lui Ştefan Voda cel Sfînt. 
Vulturul a plutit măreț în tăcerile văzduhurilor, apoi s-a ridicat şi-a pierit 
în soare, în clipa cînd au început să bată clopotele laşilor, să sune 
trîmbitele şi să tragă tunurile, vestind scularea de la masă a măriei sale 
Ion Voda. lar seara, pe şleahul Tutorei au ieşit la galop cinci călăreți, 
gonind amarnic spre Prut. Intre ei călărea învelit în dulama căpitanul lon 
Gîndu. Purta la piept răvaşul voievodului către hatmanul Sviercevsky. La 
puțină vreme, pe şleahul Hârlăului au ieşit alți cinci călăreţi, conduşi de 
umanistul Ion Vidra, cu un mesaj limpede adresat regelui Poloniei. 


2 


La 21 martie intra în laşi cazacii hatmanului Sviercevsky. Călăresc 
în rînd pe patru şiruri, poarta sinețele la spate, cînta bărbăteşte, îşi joacă 


Di 


DONEZE ARN RASY PATY ON 
AE ENII ENAR DE KY 


TD E G — 


ce 9 / i SN gt În ea pf ep ct KVN pe 
N CE ZI Se E a SP UAI AZAN 


Sp a a a 


caii, îşi țin cuşmele pălite pe sprînceană şi Ion Voda îi aşteaptă în 
pridvorul caselor domneşti, primindu-i sărbătoreşte. Sînt singurii aliați 
prezenţi. Regele Poloniei invoca tratatele cu turcii, vechi de-o sută de ani. 
Seara are loc ospățul. Tîrgul Iaşilor e străbătut de făclierii domneşti. Se dă 
cep butiilor cu vin. Se frig viţeii şi noatenii de rigoare. Se aud cobzele şi 
naiurile, acompaniamentul ţiterelor căzăceşti. Tîrgoveţele gătite în 
cațaveici se prind în jocurile ostăşeşti. La miezul nopții, unul din curierii 
domneşti aduce vestea că vornicul Dumbravă, plecat din laşi cu 
avangarda la 19 martie, îl roagă pe Voda să silească din urmă. La Jilistea, 
în hotarul Moldovei, se string muntenii lui Alexandru Voda. Petru 
Şchiopul a sosit ieri în tabără cu 20 000 de turci din garnizoana 
Nicopolului. Iscoadele raportează că sultanul i-a poruncit Şchiopului să-l 
prindă pe Ion Vodă, hainul, viu sau mort şi să-l înfățişeze la Poartă. El, 
vornicul Dumbravă, aşteaptă porunca măriei sale, cu atît mai mult cu cît 2 
000 de săcui mărşăluiesc peste munți, pe la Întorsura Buzăului, să vină în 
ajutorul Şchiopului, din porunca împărătească. 

În acelaşi miez de noapte hotnogii şi căpitanii îşi adună oamenii la 
steaguri. 

Înainte de revărsatul zorilor, călărimile de viteji, “oastea mică” şi 
cazacii ies din laşi. Coborînd la trap mare spre Vaslui. 


3 


La 25 martie 1574, lîngă Focşani. 

Vornicul Dumbravă vine la galop în tabăra voievodului. lon Voda 
sta pe scăunel. Hatmanul Sviercevsky îi povesteşte o aventură galanta cu 
o pania din Polonia, unde şi-a lăsat o jumătate din mustață. Bărbierul 
potriveşte barba voievodului. Raportul vornicului e scurt şi concis: 20 000 
de turci, 20 000 de munteni, 2 000 de secui. Deocamdată stau nebănuitori. 
Probabil mîine vor porni în marş. Aşteaptă să sosească convoaiele cu 
merinde şi artileria. În Țara Românească au fost ploi dese. S-au desfundat 
şleahurile. 

lon Voda meditează. Tabietul acesta cu bărbierul îi face multă 
plăcere, cu atît mai mult cu cît astăzi e la rînd Namila Ursu. Voda are 
obiceiul să spună că dacă şi-ar tocmi un bărbier oarecare, boierii ar fi în 


N E 


a SI POENE AN ENF EAE SRA REU 


Eaa 
a E E S S e am — a a e 


“ ae 37 / TNI wr a m A VAZ 
SA OA a Dea AAN, 
A GA 


ta pă 


ED N NE E, R Pz GSUN CUNN E RI): Py o Lua 4 
i” 1 $ PR 


x; 


N Pda PESE 


stare să-i promită acestuia tronul Moldovei, numai să-i reteze beregata cu 
briciul. Îi cere vornicului să-i deseneze dispozitivul inamic pe hiîrtia adusă 
de cavalerul Ion Vidra de Haţeg. Acest cavaler, elev al umanistului Filip 
Mare de Ciula, poarta în coburi “De bello galico”, pe Publius Virgilius 
Maro şi seara îi face lectura voievodului, la fiecare capăt de etapă. Mai 
mult decît îi face lectură, îi comentează tezele sale despre trecutul Daciei 
sub stăpînirea romană. Este unul din arheologii care-au făcut săpături la 
Alba Iulia, scoțînd din uitarea humei cele dintîi pietre de mormînt 
romane. Hiîrtia pe care a schițat dispozitivul trupelor lui Petru Şchiopul 
cu mîna neîndemînatica de oştean, cu adnotaţiile acestui cavaler, am 
văzut-o în caietul istoricului, caiet despre care s-a mai scris şi se va mai 
scrie în această carte. lon Voda îi spune: 

— Lasă pana, vornice, c-o frîngi. Încălecă, ia-i pe cazaci, du-te, 
hatmane Sviercevsky, îi spune acestuia în ucraineană, zboară cu 
repeziciunea vîntului şi apucă pe neaşteptate străjile vrăjmaşului. Îi mai 
ordona să nu se descopere, să supravegheze tabăra şi să aştepte sosirea 
lui cu oastea cea mică. După plecarea vornicului şi a hatmanului, îi spune 
cavalerului Ion Vidra ca Caesar, pe care l-a studiat în tinerețe, a avut de 
partea lui timpul, pe cînd el n-are decît 9 000 de sulițe şi un pămînt plin 
de oase înălbite. 


A 


Vornicul Dumbravă se achita exemplar de misiunea primită. Lasă 
într-o luncă abia înmugurita cei 1 000 de călăreți moldoveni şi pe cazaci, 
ordona să i se mascheze calul cu ramuri de răchită, el însuşi se acoperă cu 
mlada de răchită împupita, călăreşte pe liziera pînă foarte aproape de 
avangarda munteană, descălecă, şi folosind un pîrîu, se tîrăşte prin el, cu 
apă rece şiroindu-i pe tot trupul, pînă la cîțiva zeci de paşi de avangarda. 
Stă sub o tufă de răchită, de la patru ceasuri după-amiaza pînă sub seara. 
Constată că sînt cam patru sute de munteni care se pregătesc de bivuac. 
Îşi strîng lemne de foc, jupoaie nişte berbeci, scot caii la păşune şi întind 
corturile. Se întoarce prin pîrîu fara să lase urme. Se dezbracă gol golut, 
îşi stoarce apa din haine, o varsă din botfori, suduie amarnic cînd nu-i 
intra piciorul în cizmele ude, se înveleşte cu mita de oaie şi călare, ocolind 


SEIF sale o SL AED IRIS 


ID G — 


ta pă 


EDE R DANS CUE ARN, FN I Eg 
i” 1 $ PR 


1%; 


N Pda PESE 


straja munteana, se apropie de tabăra inamică. Foloseşte pentru apropiere 
o livadă de nuci bătrîni. Constată că tabăra e neîntărită, carele stau unele 
în altele, acolo unde le-au tras surugiii, caii murdari de tină sînt lăsaţi să 
pască slobozi, pe cîmp, şi la ortalele de ieniceri s-au aprins focurile şi s-au 
pus la fiert cazanele cu pilaf. Se întoarce cu mita în spate. Se întilneşte cu 
o patrulă de arcaşi munteni. Îşi dau bună seara. Stau la cisla. Se despart în 
termenii cei mai amicali. Vornicul ridică mulțumiri Preacuratei. Frumos i- 
ar fi stat legat burduf şi zvîrlit la picioarele Şchiopului. Işi face cruce cu 
limba în gură, îşi dezleagă calul şi se bucură cînd se tes dese negurile 
serii. Între tabăra şi straja întîi, a muntenilor, două ceasuri de mers la pas. 
Galopează pînă la locul de popas al oştenilor lui. 

Cazacii rămîn la cai. Moldovenii descălecă, înconjoară avangarda 
munteană tîrîndu-se pe brînci şi spre orele zece din noapte aşteaptă 
țipătul huhurezului dat de vornic, el însuşi participant la ambuscadă. 
Noaptea de primăvară, reavăna, e densă de tăceri. Ţipătul huhurezului 
are-n el spaimă şi bucurie. Străjile care-l aud gîndesc că huhurezul a prins 
ceva şi se bucura, vestindu-şi ispravă. Rămîn neplăcut surprinse cînd 
umbre ţişnite din pămînt le sar în cîrca şi le dezarmează. Într-o jumătate 
de ceas, muntenii sînt dezarmați. Surprinşi în somn, nu opun nici o 
rezistență. Moldovenii atîta focurile pentru a păstra impresia că nu se 
întîmplă nimic deosebit. Un olăcar pleacă la galop mare, să ducă vestea 
voievodului. 


5 


Fapt de zi. Spre Siret piele subțiri şi-n cer jocul culorilor. Sîngeriu 
păstos, zmeuriu, culori violente deasupra piclelor incerte, deasupra 
luncilor abia înmugurite. Ion Voda călărise toată noaptea. Bruma de 
dimineață îi udă pelerina de camelot. Acolo, undeva, nu prea departe, în 
cețurile cenuşii, lăptoase, se afla tot ce urăşte mai mult. Silnicia, 
perversitatea politică, umilința, forța unui imperiu uriaş, josnicia 
trădătorilor, mezatul ţării, licitația tronului onorat de Ştefan. Are 
conştiinţa gravitații momentului, a lanțului de reacții pe care-l va 
declanşa cu ordinul de atac. Vornicul Dumbravă îi raportează situația 
taberei inamice, cu toate amănuntele de rigoare. Voievodul adopta 


mimi m 


SENO E EN CLU RSS 


ID G — m 


& -p 
59) Pa Ve NSE ENYA î ratb SA i 
GS / Ky Li R ay LL ae Li 


a n = 


Y M 


ordinea de luptă “concava”, cu centrul subtire şi aripile foarte tari, brațe 
de cleşte care să execute învăluirea şi să taie retragerea spre Rîmnic. Cîte 4 
000 de călăreți moldoveni intra în dispozitivul fiecărei aripi. Se aude 
clinchetul armelor, ordinele hotnogilor sînt înăbuşite în pîcla. Formațiile 
de călăreţi trec la trap mic, desfăşurîndu-se din marş. Voievodul 
priveghează totul cu ochi de soldat încercat. Îl încînta repeziciunea cu 
care se execută manevra, îl cheamă pe vornic şi pe hatmanul Sviercevsky. 
Le da ordin să călărească la trap în flancul drept al dispozitivului. Să cadă 
asupra carelor şi convoaielor, în spatele taberei. El rămîne la centru, cu 
garda şi alți 500 de călăreți tigheceni. Braţele cleştelui se pierd în zorii 
fumegoşi. Întregul dispozitiv se articulează din mişcare. Soarele trecut 
peste linia orizontului sparge pîclele. Draperia care desparte cele două 
oştiri e smulsă prin surprindere. 

Alexandru, domnul Ţării Româneşti, îi ajută fratelui său să-şi prindă 
cuirasa subțire, de Damasc. În cortul domnesc se discută problema 
recuperării cît mai rapide a sumelor investite pentru cumpărarea 
scaunului Moldovei. Alexandru îi spune lui Petru că numai viile 
domneşti şi turmele de vite crescute de lon Voda pot lesne acoperi o 
treime din cei 80 000 de galbeni. Ca Moldova s-a ridicat şi-ntremat în 
aceşti doi ani de linişte, aşa că are de unde lua. lon Voda nu şi-a strîns 
gloatele. Le-a lăsat la muncile cîmpului. Probabil n-a răspuns la chemare 
nici oastea mică, pentru că se-mpotrivesc boierii cei mari. Popii, şi stareții, 
şi vlădicii îl afurisesc. Curtenii se tem de afurisenie şi n-au să-l sprijine. Îi 
oferă lui Petru un pumn de smochine. Atunci intră în cort boierul Radu 
Golescu, cu sabia goală în mînă, mantia sfîşiată şi o rană proaspătă în 
obraz. Îşi şterge obrazul cu mîneca. 

Ion Vodă, măria ta. Degrabă, ca ne rămîn oasele aici. 

Filmul luptei de la Jilistea se desfăşoară rapid. Trîmbitele 
ienicerilor sună alarma şi intrarea în careu, ale muntenilor încălecarea, iar 
ale moldovenilor, atacul. Unul din hotnogii lui lon Vodă, pe nume Vasile 
Ciutura, vede călăreții munteni, unii cu nădragii în vine, alții încheindu- 
se din fugă la brăcinare, căutînd să-şi prindă caii. Iese din formaţie fără 
ordin, urmat de cei o sută de călăreți, îi hăituie pe munteni, dar nu 
reuşeşte să-mpiedice roşii de Gherghița şi Tîrgşor să-ncalece. Aceştia 
simulează fuga. Hotnogul Vasile Ciutura îi urmăreşte. Roşii se-ntorc din 


sp 


SEN ISI SAELE De NOKIA 
a) A e VE A. GSI cir - Éi D , 
22 se Si PA NA CS mA țe 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


galop. Vasile Ciutura cu ai săi ar fi pierit pînă la unul dacă nu s-ar fi 
repezit în ajutor stegarul Ion Roman, cu steagul de hînsari. 

Ion Voda vede cleştele călăreților închizînd oastea inamică. Vede 
ienicerimea oprindu-i cavaleria cu salve de archebuza. Vede unde se 
regrupează un steag de călăreți cuirasați, spre care se-ndreaptă la galop 
cei doi frați, urmaţi de curteni şi gărzi. Işi trage spada, o foarte veche 
spadă, cu lama dreaptă, cu garda din oțel fără nici o podoabă şi strigă: 

— După mine, vitejilor, cu glas răzbubuit, care sperie caii şi ridică 
părul măciucă sub coifurile gărzii. 

Are loc şarja centrului, condusă de Ion Voda şi o dată cu ea se 
conturează unul din faptele care devin semnificative pentru 
caracterizarea tuturor voievozilor ce-i vor urma conduita politică: 
participarea personală la luptă, riscul vieții pentru îmbărbătarea oștenilor, 
totdeauna în inferioritate numerică, legați mereu de personalitatea 
domnului, atunci cînd ea devine purtătoarea năzuințelor de libertate 
națională. 

Atacul celor o mie de călăreți conduşi de voievod este hotărîtor. Ion 
Voda răstoarnă călăreții ieşiţi să-l întîmpine. ÎI răneşte pe boierul Radu 
Golescu, primeşte o lovitură în coif de la fratele acestuia, Goleştii se bat cu 
vitejie nebunească pentru domnul lor şi reuşeşte, ridicîndu-se în scări, să- 
şi înfigă privirea în măruntaiele lui Petru Şchiopul. 

Cumplit la vedere, stropit de sînge pe obraz, uriaş, cu barbă răvăşită 
de goană, cu albul ochilor holbat strigă: 

— Stai, mîrşave, să-ţi încerci puterile cu mine! 

Petru Şchiopul refuza invitația. Chipul lui Ion Voda îl înspăimînta. 
Da dosul în goana goanelor. Reuşeşte să treacă la galop printre aripa 
stingă angajată în lupta cu ienicerii si coloana vornicului Dumbravă. La 
cîteva minute după el goneşte voievodul Alexandru, cu cîţiva curteni. 
Boierii Goleşti îi apără fuga, cu prețul vieții. A doua şarjă a aripii stîngi 
dezarticulează dispozitivul ienicerilor. Vornicul Dumbravă cu hatmanul 
Sviercevsky cad în spatele vălmăşagului uman, desăvîrşind încercuirea. 
Cu toată vitejia roşilor de ţară, a Goleştilor şi a curtenilor, spre amiază, 
lupta ia un deznodămînt tragic. Turcii şi secuii sînt decimați. Cîmpul de 
la Jilistea e acoperit cu morți. Prizonierii munteni sînt înrolați rapid în 
oştirea moldoveană, plătindu-li-se pe loc ziua de luptă pe care-au dat-o 


SSL EA I DARNI N AAR SEE az 
Aes 1 $ e K ERNEA pr 


a a a a Pe — 


împotriva învingătorului. 

Ion Vodă, călare, zbiîrlit, cu nările fremătînd, îşi dă ordinele, clar şi 
cuprinzător. 

— Vintila, fiul lui Pătrascu cel Bun, cu o seamă de oaste munteană şi 
moldoveana, ia calea Bucureştiului. 

— Restul oştirii, încolonarea. Răniţii se trimit la Focşani. Prizonierii 
turci se ocupă de îngroparea morţilor. Vornicul Dumbravă trece în 
avangarda. Direcţia, Brăila, acolo unde cercetaşii îi spun c-a fugit Petru 


Şchiopu. 
6 


A doua zi seara, cercetaşii raportează că văd cetatea Brăilei. 
Voievodul ordona popas, cu caii la mînă. A repezit olăcari la toate 
posturile de veghe din Bugeac şi la cele care supraveghează raialele şi 
cetățile de pe Nistru. Nu vrea să fie rupt de Moldova, prin vreo manevră 
a tătarilor şi țurcilor din cetăți. Lupta de la Jilistea i-a confirmat încrederea 
în oştirea ţării, i-a confirmat credința în spiritul ei de sacrificiu. În 
calitățile strămoşeşti, rămase nealterate cu toată vitregia vremurilor. Nu 
se fac focuri. Ostenii, zdrobiți de osteneală, moţăie trîntiți pe pămîntul 
reavăn. Vîntul aspru le aduce de la Dunăre miros de apă tulbure şi mil. 

Îl oboseşte mereu revenirea la Caesar, a cavalerului Ion Vidra de 
Haţeg, care-i rezuma Liber VIII, capitolele XXXII — XXXIII: asediul şi luarea 
oppidum-ului Uxelodunum. La dracu Uxelodunum! Aici e vorba de altceva. 
Cum nu poate pricepe un bărbat învăţat, bun soldat, arheolog cunoscut, 
ca Caesar era însăşi forța organizată a vremii, pe cînd el nu este altceva 
decît geamătul unui popor mic, înconjurat de duşmani, gata să fie sfîşiat, 
împărțit, drămuit cu județul, cu ținutul, cu apele, iazurile, codrii şi 
sufletul lui. Mai ales cu sufletul şi amintirile? Ce i-ar rămîne dacă i s-ar 
lua amintirile?! Trece la pas printre steagurile de osteni aşternuți 
pămîntului. Le vorbeşte în şoaptă şi şoapta lui este veghea şi inteligenta, 
rațiunea şi conştiinţa nopții. Vorbeşte de lucrurile cele mai fireşti şi 
simple. De vremea boronitului şi-a-nsămînţatului, de bătaia crapilor, de 
curățitul livezilor, de ieşirea la păşune, de răniții şi morţii lor, de cutare 
văduvă, acum rămasă cu o casă de copii, ori de alte lucruri la fel de 


Deea AR 
_< Nut 94 Pi, | ) AP C i 

UP RNN TOANEN IV LAURI Mi SS) 
N AIR SĂ LE E St LU DR S% DS, 


- = a a 


simple, cai, şei, arme, cum s-a bătut hotnogul Vasile Ciutura pînă i-a 
retezat un ros de țară cuşma lui de miel brumariu, cu semn de la Ştefan 
Voievod, cum l-au luat în sulițe roşii pe cutare, că se bat bine afurisiții, şi 
cum e neapărat de trebuinţă să se repeadă la ieniceri între două salve, să-i 
ia în săbii şi-n sulițe, înainte de a apuca să-şi încarce spurcatele acelea de 
archebuze. 

La miezul nopții se dă încălecarea. Cade fără nici o milă asupra 
tirgului Brăilei. Îl da pradă jafului şi focului. Zorii îl prind la malul 
Dunării, la tunurile sosite o dată cu lumina... Apucă să vadă un caic zvelt, 
vopsit în verde crud, desprinzîndu-se de la schela cetății şi cu vînt bun, 
trecînd Dunărea spre Macin. Are certitudinea că la bordul lui fuge Petru 
Şchiopul, protejatul sultanului. Călăreţii din recunoaştere îl vestesc că 
Alexandru Voda e la Cetatea de Floci. Vizează singur donjonul central, 
reglează înălțimea ţevii, cîțiva lemnari bat pene de lemn sub teava, pînă 
cînd i se pare că totul e gata de tragere şi mînuind singur fierul înroşit în 
foc îl vira în urechea țevii, trimițînd cea dintîi ghiulea în donjon. Efectul 
loviturii e spectaculos. Hampa steagului ruptă, vîntul umfla steagul verde 
al profetului şi-l poartă, învăluindu-l. Peste şanțul de apărare în linia 
artileriei moldovene. Artileriştii îl firitisesc cu entuziasm. Asediul început 
astfel se statorniceşte cu plictisul inerent operaţiei cu atît mai mult cu cât 
turcii au Dunărea liberă pentru aprovizionări din Dobrogea. După patru 
zile îi vine vestea alungării, din prea scurta domnie, a protejatului sau, 
Vintila Voda. Se consolează cu gîndul că nici lui Ştefan nu i-a reuşit 
instalarea unui protejat, în scaunul de la Bucureşti. 

În noaptea de 29 spre 30 martie îl scoală din somn căpitanul Ion 
Gîndu: 

— Se-ntîmplă ce-ai prezis, măria-ta. Bugeacul fierbe de mişuna 
tătarilor şi-a turcilor care se strîng spre noi, măria-ta, spre Tighina cea 
oropsita. Porunca! 


7 


In zori asediul e ridicat. Inainte de a se lumina, oştirea iese din 
vederea străjilor de ieniceri. In 9 aprilie mărşăluieşte spre Tighina. In 
fiecare zi, rîuri de pedestraşi îngroaşă rîndurile oștirii. Olăcarii, repeziți în 


N cc îi SN ma alu d a > pr Tr AD 
CARE CIRE E 07 ta A AEON Ia a ze f 
TOODE CO ` pa 5 NE AY Pi 
ni a RIES LR ISI c/d RESSU 


toată țara, au făcut strigările la oaste şi răzăşimea răspunde strigărilor, 
peste aşteptările lui. Vin pe ținuturi şi județe, pe cumetrii şi nemotenii, cu 
ghioagele pe umăr, în care trase de cîte patru perechi de cai, coboară 
mereu din Tara de sus, de pe Siret şi Prut, de pe Moldova, Bistriţa şi 
Trotuş, de pe Ialpug, Cogîlnic şi Raut, îl ajung noaptea, la focul de tabără, 
şi țin cu toţii să se-nfățişeze privirii lui. Ştie că e o demnitate gravă în 
acele plecăciuni, că, dincolo de ele, există sentimentul solidarității şi al 
responsabilității, că mîndria lor atît de mult umilită îşi găseşte justificare: 

— Să trăieşti, măria-ta... Sînt Gligor Cumpănă, cu neamurile mele şi 
ai din Tîrg de la Mărgineni... 

— Să trăieşti, Gligore. Cîţi mi-ai adus? 

— Să zicem cincisprezece, dacă-l primeşti, măria-ta, pe nepotul 
ista,... că-i cam firav, dar tare de virtute... 

Nu l-a văzut niciodată pe Gligor Cumpănă. Dacă Gligor îi vorbeşte 
ca unei cunoştinţe vechi, n-o să fie el care să-i strice plăcerea. 

— la să-l vad pe nepot! 

— Pas, nepoate. 

Îi lasă palma uriaşă pe umăr. Fraged umărul. Feciorul asuda. Grea 
mîna măriei sale. Îl dă-n genunchi. La lumina focurilor, ochii lui Gligor 
Cumpănă... Căscaţi de nerăbdare. Cu toate nădejdile în ei. 

— Vîrtos nepotul, Gligor. Îţi mulțămesc că mi l-ai adus. Geana 
bătrînului, umedă... 

Vin din urmă muntenii strigați în leafa de recrutorii lui. Călări, 
repeziți la vorba, bărbătoşi. Poate mărşălui spre Tighina cu 8 000 de sulițe 
moldovene în avangarda, sub hatmanul Stavilă. Straja avangărzii, corpul 
de cazaci. La o zi de marş, el, cu pedestrimea țării şi muntenii... În vedere, 
ariergarda, o mie de sulițe din Ţara de Sus, călări. Tot Bugeacul o mare de 
ierburi fragede, în care-şi încep dropioii jocul lor de dragoste. Nopțile sînt 
pline de tîrîitul greierilor şi chemările pitpalacilor. E un şuvoi de albine în 
văzduh, sînt roiuri de fluturi şi-n văzduhul crud plutesc miresmele 
înnebunitoare ale stepei, ruscuța de primăvară, negara, scaiul dracului şi 
stînjenei de primăvară, iar atunci cînd ostile trec vadurile şi zăvoaiele, 
adie mireasma de cătina fragedă şi dediței. 

Duce cu el stepa, o dată cu toată tinerețea şi cu toate pribegiile ei. 

La Tighina, în 15 aprilie. 


NN AFINE A TN sera rpe pr — re y 
Mă Stea la SEL DE K G EAA FA 
Cng e e i i AA 

TEDA (ia Yy Pt MEN EN PETS PAAA VE GY 
EE LTEN IRES ANNEV LAA i naz. 


— 
E E G e a o o — 


ta pi 


UER Ca tea Ca SEI HIRE 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


Priveşte tîrgul arzînd cu vîlvătăi, pe cerul siniliu al înserării. 
Hatmanul Slăvilă taie un detaşament otoman, ieşit din cetate să-şi încerce 
norocul în luptă. Ordonă să se lege tabără. N-are ştiri proaspete de 
primejdie, aşa că învoieşte pedestrimile pe opt zile. Oamenii pleacă 
noaptea, cei mai din apropiere, să nu-i vadă turcii din cetate. Un curier cu 
calul spumă raportează că sandjacul da Cetatea Albă a trimis în ajutorul 
Tighinei 10 000 de osteni. 

Acolo, lîngă Nistru, cu toată primăvara în el, hotărăşte să lupte 
numai cu 3 000 de moldoveni şi cazacii lui Sviercevsky. Aşteaptă 
detaşamentul otoman, pregătindu-i un dispozitiv care să-l momească la 
izbîndă uşoară. În linia întîi îi aşază pe cazacii pedestruiți, avîndu-i la 
centru pe puşcaşi, la aripa dreaptă, arcaşii, iar la cea stingă, sulițaşii. În 
fata puşcaşilor, cîteva tunuri uşoare. Moldovenii călări îi ascunde în 
spatele unui colnic, unde stă el cu nici o sută de călăreți din gardă. 
Urmăreşte mişcarea turcilor în văzduhul plin de aburi străvezii şi 
tremurători. 

În frunte, un călăreț a cărui silueta îi este cunoscută. Cunoscută şi 
blana de leopard, aruncată pe-un umăr. Cunoscut scutul cu irizări 
albastre, smăltuit la Samarkand. Să i-l aducă soarta aici şi acum?... Îl 
cuprinde mînia cînd vede cît de lesne se lăsa înşelat acest războinic pe 
care-l prețuieşte sincer. lată-l că-şi trage sabia, cum luceşte lama în soare, 
că face cîteva semne şi ienicerimea intra în linie pe zece rînduri, fără să 
adopte dispozitivul tradițional al semilunei. 

— Ah, ah, Simun beg! Îl ocărăşte... Ai îmbătrînit, Simun beg!... Ai 
îmbătrînit, viteazule! Totul pare un joc, aproape neghiob, acolo în ziua 
aceea senină, la capăt de primăvară. Tunarii lui deschid focul. Ghiulelele 
se sparg între rîndurile otomane. Soldaţii cad în genunchi. Trag cazacii cu 
sinețele. Turcii se apropie în fugă, cu răcnete de mînie. Trag arcaşii, ploaie 
repede de săgeți. Ah, Sviercevsky, nechibzuitule. Lăncierii se iau după 
aripa dreaptă a turcilor, care simulează fugă, ieşind din dispozitiv. 
Tresare. | 

— N-ai îmbătrînit, Simun beg! Ochiul tău vede încă limpede. Mintea 
ti-e la fel de ascuţită ca sabia. 

Simun beg repede o trîmbă de călăreți între sulițaşii cazaci şi centru. 
Soarta luptei cade pe tăişul spahiilor. În cîteva clipe cazacii sînt încercuiți. 


SETI sate E SULA SG 


ID G — 


Ridică dreapta. Din spatele colnicului ies la galop, chiuind, călăreții 
moldoveni... 

. La amiază, în tabără, sub soarele luciu, Simun beg sîngerat în 
obraz, cu blană de leopard sfîşiată, plin de colb, fără coif, fără scut. 

— lată că ne-am întâlnit a treia oară, Simun beg. 

— A fost voia lui Alah. 

— N-ai să-mi spui nimic? 

— Ţi-ai călcat jurămîntul față de măritul împărat. 

— Atît? 

— Ti-au ieşit gîndurile ca şerpii. Le simt pe toată marginea 
împărăției. Ascultă-mă, beyule. Soarele nu răsare decît de la răsărit. Nu 
poți închide Marea între ziduri şi nici împărăţia între săbii... Zboară ca un 
şoim şi vezi dacă din soare poți cuprinde cu ochii marginile împărăției?! 
Eu mă leg să-ți înconjor tara în şapte zile, călare. Unde dai 40 000 de 
galbeni, poți da 80 000 dacă ţi-e mai dragă viaţa alor tăi decît moartea lor. 
Te-am urcat în scaunul moşului tău cu încredințarea că ai să vii singur să- 
ți pui grumazul sub iataganul meu. N-am greşit. 

— O mai crezi şi-acum? 

— Mai mult decît oricînd. 

Ion Voda se strîmbă. Recită grav, în armeana: 

“Puzderie-am visat de stele mici 

Zburînd în calea uneia mai mari. 

Şi cele mici, ca roiul de țînţari, 

S-au năpustit de peste tot, deodată, 

În steaua ceea mare-nvîlvorată”... 

Simun beg ridică mîna. 

— Opreşte-te aici, beyule, şi cugetă... Acu, da-mi patru cai de sa, 
drept mulțumire, sloboade zece din ostenii mei, dă-mi merinde să am 
pînă la Akerman şi Alah să-ți lumineze gîndurile. 

— Ştiai că te slobod, Simun beg? 

— De cum am căzut de pe cal. 

— Şi altceva? 

— Dacă vrei, mă duc la Istanbul. Fratele meu este mai marele 
spahioglanilor. Măria-sa, Selim, luminată să-i fie veşnic fata, are să mă 
asculte. Eşti bogat. Plăteşte şi trăieşte. 


Pee DSE EL NSE AN 
E SUI LR Dai SU 


pe 


Ion Voda priveşte geana de cer care se vede pe sub pologul cortului. 
l-ar ţine un curs de istorie acestui brav Simun beg. Şi ce-ar folosi? Ce-ar 
folosi chiar dacă Simun beg, oşteanul ăsta curajos, i-ar da dreptate, cucerit 
fiind de tezele lui? Se amuză. Zîmbeşte amar. 

— Du-te, Simun beg!... Şi caută să nu-mi mai ieşi în cale... 

— Asta e mai presus de puterea noastră, beyule. Alah cu tine. Şi nu 
uita: 

“Şi cele mici, ca roiul de țînțari, 

S-au năpustit de peste tot, deodată, 

În steaua aceea mare-nvilvorată”... 

Se-nchină. Îşi duce mîna la inimă, la frunte şi la buze. Iese cu mîinile 
încrucişate la piept... Căpitanul Ion Gîndu îi restituie armele. I se- 
mplinesc toate dorinţele. Pleacă la galop, urmat de cei zece spahii 
eliberați. Se opreşte scurt. Îşi întoarce calul. Ion Voda îl priveşte din fața 
cortului, cu un sentiment ciudat de prietenie şi regret. 

— Cu voia lui Alah, pe curînd, beyule. 

lon Voda ascultă ecoul cuvintelor lui Simun beg, amestecîndu-se cu 
ropotul cailor şi strigătele străjilor. 


“ ÎI VOM SOCOTI ÎN LUPTĂ!” 
1 


Noapte de mai, grea de miresmele teilor înfloriți, noapte plină de 
stele şi gînduri, de temei şi nădejdi sălbatice. lon Voda în cerdacul 
hotnogului Petrea Avornicesei, din Huşi, casa gospodăreasca aşezată în 
poala viilor şi-a livezilor, culcat pe blănuri, fără somn, într-un priveghi la 
care cheamă alături veciile. Deosebeşte cu o precizie dureroasă tîrîitul 
greierilor, pe-al cosaşilor, zborul buhnelor şi-al liliecilor, umbletele verzi 
şi-albastre ale licuricilor, aude nechezatul cailor, strigătele străjilor şi toată 
prezenta asta de-o materialitate dureroasă devine şi mai dureroasă, atunci 
cînd o raportează la viitorul imediat pe care numai el îl cunoaşte şi-l 
poate descifra din neant, pentru că numai el şi-a luat povara crîncenă s- 
adune toate informațiile iscoadelor, toate ştirile olăcarilor, să citească 
toate scrisorile informatorilor risipiţi din Crimeea la Istanbul. 


SIE DZ SSE ta RESE d 
) (N: | 2 A Sy 
P AE EEE ENNA: PATR DAA VOKU 


n n 
E a e a a = — — —.. nm 


Măsurile militare pe care le-a luat sînt singurele posibile în situația 
de față. Stă aici, la Huşi, în aşteptare, într-o poziție centrală atît față de 
tătarii lui Adel-Ghirai, cât şi față de turcii din raialele de sud. Ştie că Selim 
II i-a poruncit hanului să-l lovească din răsărit, în vreme ce vor mărşălui 
asupra Moldovei toate ostile sangiakurilor de margine, cărora li se vor 
adăuga muntenii. Spera să dea fata întîi cu tătarii. Să-i bată, să-i mai 
rămînă săbii şi mînie destulă şi pentru turci. Hotnogii aleargă în patru 
vînturi, să strîingă merinde pentru oştire. Recrutorii strigă la oaste, de 
două săptămîni. Unii au ajuns în Polonia. Vor vrea şleahticii să-l ajute? 
Problematic. E noapte tîrzie. Răzăşii şi-au cerut voie pe zece zile. Le e dor 
de case. Vor să-şi vadă holdele. Să lase vorba pentru ale gospodăriei. El i- 
a-nțeles dincolo de vorbe. Cu presentimentul străvechi al ostaşului, 
răzăşii ştiu că-i aşteaptă război crîncen. Cererea lor e mai mult o diată. Şi- 
au adus aminte de Valea Albă. Şi-au adus aminte de toate războaiele 
Moldovei, hrănite cu vieţile lor... Cum nu i-ar fi putut înțelege cînd ştie că 
le va cere totul? 

Se uită în cer. Constelaţiile suflate cu aur plutesc senin în întunericul 
de catifea. Vede acolo şeicile căzăceşti de Nipru, cu snopi de trestie legați 
în borduri, patrulînd ziua şi noaptea țărmul Mării, la Cetatea Albă şi toată 
Dunărea, de la Obluciţa la Brăila... Are în tabăra 140 de tunuri, cîte n-a 
avut Moldova în toată istoria ei. Proporțional cu numărul oştenilor, 
dispune, e sigur, de cea mai mare masă de artilerie a timpului, răsturnînd 
cele mai pretențioase vise ale teoreticienilor. Fronsperger ar păli de 
invidie dacă ar şti ce artilerie are oastea Moldovei. Cu cazaci pe Dunăre şi 
leremia, pîrcălabul de Hotin, păzind vadul de la Obluciţa cu cele 10 000 
de sulițe, poate nădăjdui să aibă libertate de acțiune atunci cînd tătarii vor 
trece Nistrul. Cînd era ofițer de cuirasieri, înaintea unei lupte sau a 
patrulărilor de luptă, avea straşnicul obicei să-şi spună ca somnul e cel 
mai bun sfetnic. Îşi punea şaua căpătii şi îi trăgea cele mai invidiate 
soamne din regiment. Timpuri libere de orice obligaţie. E grea noaptea, 
nespus de grea. Cu greu preț plăteşte domnia Moldovei şi cu şi mai greu 
preț îşi plăteşte visele. Probabil există o lege nescrisă a istoriei. O lege a 
compensațiilor progresive. Cum el se afla în vîrful piramidei sociale, 
compensațiile pentru gloria de voievod însumează grijile țării, la care se- 
adaugă grijile tuturor stărilor, grijile tuturor căpitanilor şi oştenilor săi. Şi 


cc îm „ OP rm - =? Por. IEEE Ny 
NYANE S ME NSN SAA 
TTN 
NT y 


A 
i$ 


PS ta e, i > wnh 
ZA LOR PE. 


a (ÎI a n —- OD 


Ni 


j 
ý 
E a A 


dac-ar fi numai astea. Mai sînt cele legate de prezent şi, mai ales, cele 
legate de viitor. lar a purta povara viitorului i se pare cel mai grav fapt 
uman din cîte există. 

Cloşca îşi risipeşte puii prin poienile smălțate ale cerului, îşi 
reaminteşte cu limpezime dureroasă versurile recitate grav de Simun beg: 

“Puzderie-am visat de stele mici 

Zburînd în calea uneia mai mari, 

Şi cele mici, ca roiul de țînțari, 

S-au năpustit de peste tot, deodată 

În steaua ceea mare-nvîlvorată”... 

Să ştie Simun beg, mai mult decît ştie el însuşi, despre rolul nefast al 
acelor stele din metafora pe care-a subliniat-o cu atîta insistență? 


2 


Aceeaşi noapte. Aceleaşi constelații. Cei 10 000 de călăreți în tabără, 
la sud-est de țărmul lacului Cahul, o jumătate de oră de vatra satului 
Caragaci-Vechi. 

În Lunca Dunării, leremia, pîrcălabul de Hotin, cu cinci osteni, 
nepoți şi fini, la locul numit Vaduri. Se-aude Dunărea. S-aud broaştele. 
Stau cu caii la mînă. Tac. Simt umblete furişe de jur împrejur. Ieremia, 
pîrcălabul, le face semn să stea liniștiți. Înainte de-a pleca din tabăra l-a 
chemat la el pe cetaşul Grigore, pe hotnogii Isaia şi Voicu. I-a chemat cu 
glas ostăşesc. Au venit. Finii şi nepoții i-au răpus cu jungherele. l-au 
aruncat între trestiile lacului, la adînc. Umbletele furişe se-ndesesc. Se 
vede licărul luminii pe coifuri. Din lunca iese un oștean. E Simun beg. Îi 
face semn. leremia pîrcălabul s-apropie. 

— Sabia, spune Simun beg. 

Îi predă sabia. Fără o vorbă, oşteanul îl conduce la malul apei. 
leremia e lacom de vreme, de negurile nopții, de aerul umed, de clipotul 
Dunării. Un caic fără lumini. La larg, o navă lungă, scundă, vîslită ritmic. 
Un cîntec tărăgănat, alunecînd pe luciu... Cazacii. Trec la vale, pe sfor, 
cîntînd. Îi înghite negura şi apa. Cîntecul se stinge. Simun beg îl pofteşte 
în caic. 

Dincolo, pe malul dobrogean. Acolo unde, în negura timpului, Vlad 


N SIE DZ SCS OS ESEAS 
DZ E UD E SOL d SD SU 


T 

N 

e AA 
E E D e a a ŘÁD M a ea 


Dracul l-a-ntilnit pe Walerand de Wavrin. Cortul lui Petru Şchiopul. 
Gărzi de ieniceri. Ieremia la picioarele acestuia. Îşi vărsa năduful. Ion 
Voda i-a muncit cu foc şi fier înroşit. Le-a turnat argint topit pe gît. l-a 
căznit, îngropîndu-i de vii. Petru Şchiopul îi făgăduieşte 30 000 de 
galbeni, prețul tăcerii. Şi cinuri înalte, în viitorul apropiat. leremia vinde, 
vînzîndu-se. Vinde trecutul, prezentul şi viitorul Moldovei. Cinstea şi 
jurămîntul ostăşesc. Îl vinde pe Ion Voda. Vinde bărbaţii şi femeile 
Moldovei, vinde copiii de azi şi pe cei care s-ar fi putut naşte mîine, vinde 
dragostele, dorurile, aşteptările, nădejdile, vinde mîndria țării, îi vinde 
gloria de arme, cheamă asupra satelor navala tătarilor, jaful, silniciile şi 
robiile, dezleagă mîna crimei şi nici un blestem nu este îndeajuns de 
crîncen ca să-i pedepsească trădarea şi amintirea, nici o vorbă nu-l poate 
veşteji îndeajuns, iar dacă astăzi ar mai trăi urmaşi ai leremiei pîrcălabul, 
ei ar trebui să plătească, generație cu generaţie, mîrşăvia osului din care s- 
au prăsit. 

Trece Ieremia Dunărea, sub constelaţiile cercetate la Huşi de Ion 
Voda. 

Cînd atinge țărmul, Simun beg îl scuipă-n obraz. 


3 


A doua zi, seara, lon Vodă, în tabără, cercetează praful de puşcă de 
la căruțele cu muniții. Bun, uscat, cu miros ațițător. Olăcar de la Ieremia 
pîrcălabul. Nici Grigore, nici Isaia, nici Voicu. Un călăreț şi-atit. Ion Voda 
nu ştie că e feciorul boierului Vlaicu, prietenul lui Veveriţă, descăpățînat 
într-o zi de Florii. 

— Ştire de la pîrcălabul Ieremia, măria-ta. Turcii trec Dunărea. 

— Mulți? 

— Ca la 30 000. 

— leniceri? 

— Ba! Glotime proastă. 

— Bine. Du-te şi te hrăneşte. 

Îşi îndeasă pumnul uriaş în grăuntele de pulbere. Le prefira printre 
degete. Probabil sultanul se grăbeşte să-l prindă între două focuri. N-o să 
reuşească. Îi aruncă-n Dunăre pe turci, se repede apoi asupra tătarilor şi 


UDS Să VE E a Xa i Za ELZ GO R NGA SA 
UDe SEONI CEES IDA ESU 


a E a G -e 


se va-ntoarce tot aici, la Huşi, s-aştepte oştirea regulată pe care Selim nu 
va întîrzia s-o repeadă asupra lui. 

Nu-şi mai aşteaptă răzăşii. 

— De ce, măria-ta? 

Cît de cumplită e, măria-ta, ireversibilitatea evenimentului istoric. 
De ce nu stai s-asculți glasul căpitanului Ion Gîndu? De ce n-asculți glasul 
gliei, care te povăţuieşte să nu ieşi dintre poporeni, măria-ta? De ce n- 
aştepţi învăluirea aceea puternică a răsmiilor de pămînteni, înțelepciunea 
şi credinţa lor, măria-ta? 

Seara de 9 iunie. 

Călărime domnească, convoaiele artileriei, cazacii. Creasta albăstruie 
a dealurilor este de Cîhul. La aproape şase kilometri. Lunca Dunării, 
tăcută. Pîcle subțiri de seara. Nici un foc. Broaştele. Milioanele de greieri 
ai stepei. Deasupra, palide, stelele... Caii de la atelaje trag tunurile în 
dispozitiv. Sforăie, se opintesc, ostenii strigă, se dau ordine pentru 
legarea taberei. Ostenii apuca hiîrlețele. Se execută lucrări uşoare de 
campanie. 

Ion Vodă, călare, în jur zece voinici din gardă, căpitanul Ion Gîndu şi 
cavalerul Ion Vidra de Haţeg. Ilon Voda spre lunca Dunării. Inserare. 
Picle. Corul broaştelor, al greierilor, înnebunitor, mireasma F dg de 
coada şoricelului şi izma. 

— Să ne oprim aici, măria-ta. E prea multă trestie. Prea mult lăstar. 

— Ai dreptate, Gîndule. 

— Să ne-ncredem în cuvîntul pîrcălabului. Măria-ta l-ai ridicat din 
pulbere. 

— Să ne-ncredem, Gîndule! 

Ceţuri uşoare, Lunca Dunării trasă cu verde crud, plin de sevele 
grase ale milului, trestiişuri foşnitoare şi deasupra, cu foşnet de aripi, un 
stol de rate sălbatice. 

— E linişte-n luncă, măria-ta, spune căpitanul Gîndu, cu ochii la 
stolul de rate trecut săgeata spre apele lacului. 

Se-ntoarce-n tabără, cu umbrele nopții pe umeri. La un foc, 
pedestraşi de Suceva. Se ridică unul înalt, nu-i ştie numele, bărbat 
frumos, mare doinitor din caval: 

— Sînt mulți, măria-ta! 


RIL Do ce TU papale ZI 
ENEA PN 


x TV „pă inte A d 
EDA: SEEN ETORREN 


m RR S a a a i 


— Îi vom socoti în luptă, oştene! 

Ion Vidra de Haţeg, tresare. Sub cerul Bugeacului, glasul voievodului 
rosteşte vorbe nemuritoare. Cavalerul are revelația sensului nemuritor al 
acestor vorbe, demne de cei mai mari căpitani ai lumii. Noaptea, cînd se 
retrage în cort, le scrie apăsat, în limba românească, cu litere chirilice pe 
păgîna de gardă a volumului “De Bello Galico”. 

Cînd voievodul vrea să intre în cort, vine în grabă Namila Ursu, 
stegarul. Spune tare, cutremurat: 

— Vornicii mari, Murgu şi Bîlăi, cu oamenii lor, au trecut la turci, 
măria-ta. 

Ion Voda primeşte lovitura pînă-n străfunduri. Închide ochii. Intră în 
cort cu paşi grei. 

A dat toate ordinele de luptă. O începe mîine, în zori, să nu prindă 
trădarea rădăcini prea adînci. Nu ştie dacă Ion Gîndu a văzut cei patru 
spahii, trecînd la pas între lunca şi trestii. El i-a văzut. Să facă parte din 
garnizoanele dobrogene, sau fac parte din armata împărătească?! Trimite 
după pîrcălabul Ieremia. Vine Ieremia. Duhneşte a rachiu, usturoi şi-a 
pastramă. Îi lucesc ochii. Îngenunche. Îi sărută mîna. Sînt zadarnice 
întrebările ascuţite. Alunecă pe zalele pîrcălabului, pe sufletul lui 
cumpărat, dincolo de semnificația momentului, în inconştiența stupidă a 
interesului meschin şi obtuz. Nimic nu răzbate dincolo de lingăveala 
leremiei. Sînt şi spahiii. Poate o mie. Ori poate două. Măria-sa sta 
deasupra fricii, deasupra celor pămînteşti. Dumnezeu. l-a-nvrednicit cu 
putere de viață şi de moarte. Nimic nu sta împotriva puterii 
dumnezeieşti, hărăzita aleşilor Domnului. lon Voda ascultă din ce în ce 
mai atent bîlbiîiala pîrcălabului. 

— leremio! Aici şi-acum sta față-n față Moldova, cu pieirea sau viața 
ei. 

— Vorbe, măria-ta! Stă scaunul măriei-tale şi pofta Şchiopului. Noi 
te slujim pe măria-ta şi Şchiopul să-şi pună poftă-n cui. Sloboade-mă, 
doamne, să cercetez străjile mariei tale, să văd cum sînt hrăniți caii, dacă 
s-au cusut chingile, s-au întărit trăgătorile, pune-ți şi măria-ta straja 
gîndurilor şi dormi somnul dulce al aleşilor. 

. Timpul luneca uleios, într-o nesfîrşire de gînduri nelimpezi, îl 
doare carnea, îl dor clipele nopţii, nimic n-are consistenta pentru că 


i 


x CE ATAA TN ma a pp, D o IAA "ys 
ESAIN ESSA SEAS 
pe Să pa NL ETIA N CST 
OEN ENEN ORES 


E Sup De d e i md ~Ar 


a E E S S a .——_ Ñ[l oL m... —— RU CI 


vorbele pîrcălabului l-au aşezat față-n față cu o altă realitate, pe care-o 
neglijase, realitatea celorlalți, a mării boierimi, la fel de adevărată cu a lui, 
alta în conţinut, dar vie, puternică, umilitoare: 

— “Vorbe, măria-ta! Stă scaunul mariei tale şi pofta Şchiopului”. 

Încearcă să se privească prin ochii lor şi noaptea se îngustează pînă 
cînd îl striveşte. Un călău, lacom de sînge, lacom de averile altora, lacom 
de averile monasticilor, un sadic care torturează să smulgă taina aurului 
îngropat în beciurile conacelor, ori sub altarele monastirilor... Umbla prin 
cort, cu obrazul chinuit, ah, vornicilor, ah, cîinilor, ah, nemernicilor, voi, 
care ştiați unde s-a dus aurul hainilor, pe tunuri, pe pulbere, pe plata 
cazacilor, pe arme, ca să ridic scut Moldovei... ride şi ride în aşa fel încît s- 
arată Namila Ursu, stegarul. 

— Porunca, măria-ta! 

Ion Voda tresare. Uriaş, Namila Ursu, în arme, i se uită-n ochi. Voda 
zîmbeşte. 

— Cum ţi-e virtutea, Ursane? 

— De criță, doamne! 

— Te lauzi! 

— Ba! 

— Ne luptăm? 

— Dacă măria-ta pofteşte. 

Ion Voda s-aşază în scaun. Îşi suflecă mîneca. Se aşază şi Namila 
Ursu: îşi încleştează palmele. Au coatele sprijinite pe măsuţa de abanos. 

— Dacă simt că te dai bătut, aliluia, Ursane. 

— Ţine-te bine, măria-ta, şi-om vedea. 

Au antebrațe cît rădăcinile. Li se fac muşchii noduri. Asuda amîndoi. 
Gifîie. Le ies ochii. Din gura cortului, glasuri: 

— Aha! 

— S-o vînjosit Ursu! 

Sînt voinicii din gardă. Ion Voda simte tăria Ursului. Scurgîndu-i-se 
în brat, şuvoi fierbinte, care-i pătrunde în inimă, năvalnic. De-afară 
strigăte. Larma. Namila Ursu sta gata să se plece sub apăsarea lui. ÎI simte 
cedîndu-i, nu din curtoazie, îl simte cedînd forței şi-atunci îşi opreşte 
apăsarea, îl bate pe umăr şi-i spune: 

— Te-a-ntărit slujba mea, Ursane. Ţine ici trei galbeni, să-ți aduci 


IEI i e aa e UR ÎS ZE) 


IZA taie etape E ea UDANE w 


DO a e d A —— pou 


Pe ct ta) 3 


INNEN A ATIENI ANAA VAA 
dap PI ARS VI >>> LC AAA PS ze dat (39, 
5 ar e KONE NAENDA 


N a a 


aminte... 

Strigăte. Larma. Iese. 

— Să trăieşti, măria-ta. A venit unul, Gorun, zice că-i vătaf de plai, 
de la măria-sa Ştefan. 

— Ce vrea? 

— Pas la măria-sa! 

Un bărbat vînos, cu sprîncene aricite, mustăcios, ciung de stînga. 

— Ce-i, Gorunule? 

— Am auzit că ai lipsa de osteni, măria-ta. 

— Am! 

— lacătă-mă! 

— Să trăieşti. 

— Şi măria-ta. N-am venit singur. Ioane, Niculae, Gheorghe. Pas la 
măria-sa. 

Trei feciori, leiți Gorun. 

Ion Voda îşi înghite nodul din gât. 

— Pintilie. Vrabie. Pas... Ginerii, măria-ta... Şi dumneavoastră. 
Cuscrii, măria-ta... Hai, tata... Măria-sa te iartă că ai pletele albe. Pofteşte, 
tata. E arcaş, tata, cum nu se pomeneşte în tot ținutul Sucevii, măria-ta. 
Are de la moşu înscrisuri, ca moşul a fost Gore Gorun-vechi.. straja 
trupului măriei sale Ştefan. Aşa c-am venit la porunca, doamne. lon Voda 
îşi ucide lacrimile. ÎI ia în braţe pe Gorun. ÎI sărută pe amîndoi obrajii. 

Cine poate prețui valoarea timpului mai mult decât el? Îl aude cum 
„umbla cu paşi moi prin toate ctitoriile Moldovei. Cum atinge clopotele 

vechi, de aramă, cu aripa. Cum răsfaţă cireşele în pîrgă, poienile, cetinile, 
cum calcă ulițele tîrgurilor, cum intră prin casele oştenilor şi pipăie 
crivaturile goale de bărbați, în care se perpelesc răzăşițele, cu gemete 
slabe, în greul de plumb al somnului. Dintr-o dată are sentimentul 
dureros, ascuțit, tăios şi rece al trădării. 

Poate-a căzut în somn şi-n somn mii de şerpi lungi, groşi, cu capete 
turtite, i se preling pe gât, îi zdrobesc pieptul, îi sfarmă oasele. Tresare. 
Zvîcneşte din aşternut, întunericul îl apasă ca mormîntul. Pipăie după 
jungher, încleştează mînerul rece, odihnitor. Iese. Loveşte un trup culcat 
curmeziş... 

— Cine-i, zvicneşte bărbatul, şi Ion Voda îl potoleşte cu vorbe 


Ds 

A ' » 

i I 

LJ 
l 


M Vi A 


a 


blînde... Namila Ursu, culcat în gura cortului. Dincolo de el, alt trup. De 
jur împrejurul cortului, între santinele, culcați vitejii din gardă. Trup lîngă 
trup. Inimă lîngă inimă. Se uită la stele. E un cer minunat, de-nceput de 
vară, fraged, broaştele din Cahul orăcăie într-un cor orgiac. Toate 
miresmele nopții vin în valuri răscolitoare, orgie de miresme ațițătoare şi 
vii, intrînd în el de-a valma, secătuindu-l. Se-ntoarce. Toate trupurile, 
culcate în jurul lui îi transmit prin pînza cortului un flux puternic, ritmic, 
liniştitor. 

Ion Voda ia credinţă, de la credința gărzii. Se culca. Adoarme. 

. Peste tabăra de la Cahul, cerul de vară îşi cerne pulberile şi 
veşniciile. 

10 iunie 1574. Zori senini, prepelite, ratele în pasajul de dimineața pe 
cer de opal, mirosul de colilie şi izma, de mil şi apă. Pitpalaci şi cîrstei. 
Sonoritățile veşnice ale stepei. Ion Gîndu îi raportează că peste noapte a 
fugit la turci şi hatmanul Slăvilă. 

— Măcar dac-ar fi fugit toți ticăloşii, spune Ion Vodă, vestea îl 
sfîrteca şi-l roagă pe căpitan să-i prindă bine cuirasa lui veche de oțel, 
bătut pe nicovalele meşterilor florentini. 

— Măcar, îşi răspunde sieşi, căpitanul de tigheceni. Are loc intrarea 
în dispozitivul ordonat. Un nor de praf în spatele taberei. lon Voda se- 
ntuneca. Gîndeşte fulgerător: tătarii. Nu! Sînt gloatele înarmate cu furci, 
coase şi țăpoaie. Cîteva mii, aduse de şoltuzi din părțile Tecuciului şi 
Vasluiului. Le lasă în tabără, dintr-un fel de grijă părintească. Dincolo de 
creastă, sub luncă, se desfăşoară turcii, mai mulți şi mai bine înarmați 
decît în raportul pîrcălabului. 

La lumina zilei n-a rămas în el, viu şi autoritar, decît comandantul. 
Asista cu satisfacție cum această dominantă interioară îl stăpîneşte pînă la 
identificare cu ea. Adopta un dispozitiv pe trei linii. Fiecare linie formată 
dintr-un centru şi două aripi. Centrul pentru fixarea inamicului. Aripile 
pentru manevra. De aceea aşază la centru pedestrimile, la aripa stîngă, 
cavaleria moldavă, la cea dreaptă, cazacii. Separă aripile de centru prin 
intervale egale. Separă liniile unele de altele după o formulă pe care-o 
crede eficace. Între linia întîi şi a doua, distanțe mici, în aşa fel încît linia a 
doua să poată ajuta, întări şi reface linia întîi. 

Trece călare printre steagurile de luptători. E primit cu urale. 


IS SA ară Seul a Der 
DZ Ste O O de ca 


e PO 


Oamenii îşi suflecă mînecile. Strigă mascări. Rîd. 

Lasă distanță mai mare între linia a doua şi a treia, în linia întîi, cea 
mai tare, menită să oprească-n piept oştirea otomană, (e din ce în ce mai 
convins că are de-a face cu oştirea regulată şi că ceea ce a văzut pîrcălabul 
a fost o diversiune inteligenta), tare de 16 000 luptători, dintre care 10 000 
piepturi pedestrime strigată în dobînda; 5 000 de sulițe boiereşti, sub 
sabia pîrcălabului Ieremia; 500 cazaci şi 500 viteji din garda lui, aripa 
dreaptă sprijinită pe lac fiind mai slabă. Lacul Cahul nu poate fi trecut, 
aşa că efortul în lupta va reveni stîngii şi centrului. 

Comandanții de pîlc fac să se alinie piîlcurile de cîte 1 000 de 
luptători ai liniei întîi. Între pîlcuri intra la trap cîte un tun greu. în 
intervalele dintre centru şi aripi vin în chiotele surugiilor, scoțînd praf de 
sub roți, cele 30 de tunuri afectate liniei întîi. Ţevile lucesc în soare, 

Tunarii manevrează afetele, sosesc în spatele liniei căruțele cu 
muniții. Se cară săculeții de pulbere şi ghiulelele. 

În linia a doua are 9 300 de luptători, dintre care 6 000 pedestrime, 3 
000 călărime şi 18 tunuri de cîmp: iar în linia a treia, 6 200 de luptători, cu 
4 000 pedestraşi. 2 000 călăreţi, 200 cazaci şi 12 tunuri, socotind-o rezervă. 
Restul artileriei, tunuri uşoare, le aşază după obiceiul timpului, în fata 
liniei de luptă. 

Urcă coama înierbată a muncelului, de unde-a-ncercat să recunoască 
aseară oştirea inamică. în spate, tabăra vegheata de glotimea slab 
înarmată. Sus, în tăria cerului, două păjuri de Dunăre, rotind neauzit, cu 
aripile cruce. 

Trîmbiţaşul de serviciu cheamă la ordine comandanții aripilor şi 
centrului. Ieremia pîrcălabul, neguros sub coif, cu ochii roşii. Ordonă 
centrului un marş oblic, spre stînga, cu misiunea să sfarme centrul 
inamic. leremia pîrcălabul priveşte atent dispozitivul turcesc. Petru 
Şchiopu (îi zice-n gînd — Şchiopu voda) se tine de cuvînt. Otomanii par 
firavi, văzuți de-aici. Dispozitivul lor e îngust şi în adîncime nu mai mult 
de cîteva sute de paşi. De aici liniştea aspră a acestui lon Vodă, 
Cumplitul. 

— În tine şi-n călărimile Moldovei mi-e nădejdea, pîrcălabe Ieremia. 
După ce-or-sparge pedestrimile mijlocul şi tăria osmanilor, cazi aici cu 
călărimile, în aripa lor dreaptă... 


UD E CON Deci Dă ISS ` AA G DIS BIAIN, 
Cp Zr: ZIP cup E E SU ALIR ti IYA DA PE EKU 


————— E 


Ieremia nu mai ascultă vorbele voievodului. ÎI inunda bucuria rece a 
izbînzii. Cucul se strigă pe nume, prin toate luncile şi sălciişurile. 

Soarele ridicat la prînzişor. Apele lacului, poleite, strălucesc în 
oglinzi de argint. Vîntul de pe Dunăre foşneşte coamele pletoase ale 
sălciilor. lon Voda închide ochii. Adulmecă vîntul cu miros de crengi 
pline de must... Au înflorit nuferii, îşi spune. Deschide ochii. Tot cîmpul 
de luptă îi apare limpede, în articulațiile lui inteligente, mobile şi dincolo 
de el, oastea verde, roşie, portocalie a turcilor, în care s-au oploşit 
trădătorii. l-a dat ordin căpitanului Gîndu să şarjeze acolo unde are să-i 
vadă, să-i prindă de vii şi să-i aducă la el. Ridică dreapta. Corniştii sună. 

— Mişcaţi-vă înainte, după porunca. 

Atacă nu numai din consideraţii tactice. Atacă pentru că e stăpînul 
de drept al acestui pămînt şi atacul e simbolul intransigentei şi politicii lui 
de eliberare. 

Jumătate din pilcurile din centru executa marşul oblic. Artileria 
deschide focul. Tragerea sparge vizibil dispozitivul otoman. Se mişca la 
pas cavaleria lui leremia... Lăncile îşi flutură fanioanele multicolore. O 
pădure de lănci, impresionantă. Pămîntul răpăie sub copite... Trap lung... 
Acum trebuie să vadă sabia pîrcălabului făcînd semnul de şarja. lon Voda 
sta cu ochii aţintiți pe sabia pîrcălabului. Tot sufletul sta pe lama 
albăstruie a pîrcălabului Ieremia, de Hotin. Înainte de-a-nţelege el, au 
înțeles pedestrimile, izbucnite în strigăte de mînie. 

Călărimile boiereşti scot chiote prelungi. Îşi pun cuşmele în vîrful 
sulițelor, semn că nu vor să-mpungă. Gonesc la galop mic, spre 
dispozitivul inamic, călăreţii în şei, drepți, sulițele drepte, cu vîrfurile 
acoperite de cuşme. Trădare neagră, odioasă, care-l sfîşie pînă-n 
măruntaie. O clipă. Îşi revine. Strigă cu glasul lui bubuitor, care stăpîneşte 
toată împrejurimea: 

—  Chemaţi pedestrimea. Să intre în fata călărimile căpitanului 
Hoara. Să treacă în locul lor trei din pîlcurile căpitanului Negru. 

Trîmbitele traduc ordinele voievodului. Curierii-pleacă la galop 
întins. Infanteria lansată la atac se-ntoarce-n dispozitiv, la pas alergător. 

Ion Voda se ridică-n scări. 

— Pe viul Dumnezeu! Ce se-ntîmplă acolo? 

Artileria otomană, sînt acolo 120 de guri de foc, trecute peste Dunăre 


ERE AL CSU 


UPS Se ee See Gk DSA 
E EENE NE ES SOES 


————— PS 


la adăpostul trădării lui leremia, deschide foc viu împotriva cavaleriei 
pîrcălabului. Cai şi călăreți, răsturnați. Strigăte de spaimă. 

— Pedeapsa cerului, măria-ta, spune stegarul Namila Ursu, are 
lacrămi în ochi şi mîna care strînge hampa e albă, cu unghiile vinete. 

Cavaleria pîrcălabului se-ntoarce la galop. Fără poruncă, artileriştii 
lui o cosesc cu salve ucigătoare. Cai sfîrtecați. Călăreți căzînd din şei, fum, 
moarte, răcnete de spaimă. Ion Voda vede în spatele călăreților lui 
leremia spahiii plecați la şarjă, în vreme ce ienicerimile din aripi 
înaintează în pas viu... 

Călăreții pîrcălabului umplu cîmpul cu leşuri. Se sparg în cete, care 
ies la galop dintre cele două oştiri. Spahiii se prăvălesc urlînd asupra 
centrului liniei întîi. lon Voda vede cum creşte vertiginos distanța dintre 
spahii şi restul dispozitivului otoman. 

Contraatac cu ambele aripi. Ion Voda intra la galop în linia întîi. 

— Nici un pas înapoi, vitejilor. Trageţi, tunari. Foc! Foc! Arcașii. 
Hotnogule Nicoară, Hotnogule Săcară! 

E pretutindeni, în linia întîi, la galop, cu calul spumă. Aude 
gloanţele archebuzelor fluierîndu-i la urechi. Arcaşii trag rapid, ordonat, 
pe linii. Spahiii sînt răsturnați, opriți, seceraţi. Trage artileria. Aripile 
plecate la contraatac silesc spahiii să se întoarcă în dispozitiv. Prin norii 
de pulbere s-arată ienicerimea... Oprire! Salva de archebuze. Fugă înainte. 
Oprire. Salva de archebuze. 

— Alah il Alah! 

Lucesc iataganele. Se vede albul ochilor holbat sub coifuri. Se vede 
sudoarea curgînd pîraie pe obrazul turcilor. Li se văd dinţii. Unul e chior. 
Altul urlă cu vinele gîtului umflate. Hotnogii se reped în întîmpinarea 
osmanilor. Toată linia întîi se prăvale înainte, în strigătele luptătorilor. 

lon Voda răstoarnă cîțiva ieniceri, despica cu spada un başbuluc 
başa, iese dintre linii, urca la galop jumătatea muncelului. Cele două oştiri 
s-au întrepătruns într-un viarmăt colcăitor de ghioage, iatagane, săbii, 
chipuri crispate, strigăte guturale, răguşite şi turcii sînt mereu mai mulți, 
mereu împing din spate, artileria lor nu mai poate trage, tunurile din fata 
liniei întîi au rămas între unitățile turceşti, apuca să vadă un trup de 
artilerist străpuns de sulițe, frînt peste țeava unuia din ele, şi iarăşi 
vălmăşagul de luptători învăluit în propria-i durere, în strigătele de luptă 


Tia 


y ISA PONT I op 
USE Ca Se Ella Pa Ga Ss a a, 
Daia 2i NN RN ESEU LE URS SI: pai VEE Y 


— i G e 


e - e mD 


TS 


ap 
ca Rp 


Iy, 


N Ay MA 


şi-n horcăitul înnebunitor al muribunzilor. 

Soarele e-n crucea cerului. Zăpuşeală. 

Simte după ritmul scăzut al loviturilor de sabie şi ghioaga istoveala 
luptătorilor lui. Icnetele sînt gîfîite, stropite de sudoare. Nori de colb, 
groşi, colb cenuşiu de stepa, se ridică grei, de sub tălpile oştirilor. 

Trîmbite cu glas străin care ordonă: 

- Retragerea în fuga mare! 

Osmanii se desprind din luptă printr-o manevră iscusită de asalt, 
urmată imediat de fugă. Linia întîi porneşte urmărirea, cu urale de 
izbîndă. lon Voda vede artileria otomană pusă în baterie în spatele unor 
coline dulci, spre care se retrage ienicerimea. Coboară la galop mare. 
Depăşeşte infanteria. Se ridică în scări. Strigă: 

— Înapoi, în rînduri! Nici un pas, Gorunule. Înapoi. 

Trîmbitele cheamă la ordine. Hotnogii îşi opresc oamenii la timp. 
Turcii se trîntesc pe burtă. Artileria lor varsă clăbuci de fum vinețiu. 
Ghiulelele explodează la cîțiva paşi în fata pedestrimilor cu hainele 
sfîşiate, stropite de sînge, cu măşti tragice pe fetele unde sudoarea, praful 
şi sîngele s-au amestecat cu strigătele de luptă, sleiala, nădejdile şi 
încrîncenarea. 

Goneşte pe linia artileriei. Sosesc la galop înnebunit atelajele. Stă 
între tunuri, zeu crîncen al războiului, ordona să se înhame atelajele şi 
priveghează alinierea tunurilor, obada în obadă, la o sută de paşi în 
spatele infanteriei care se retrage. îl repede în linia întîi pe cavalerul Ion 
Vidra de Haţeg, cu porunca straşnică. Cînd are să sune buciumul cel 
mare semnalul: “ Îndărăptaţi-vă! “, ostenii să fugă jumătate în stînga, 
jumătate în dreapta şi să se adune în spatele artileriei. E sigur că din 
pricina colbului, a tragerilor propriei artilerii, osmanii n-au văzut 
manevra lui. Trăieşte lupta cu frenezie sălbatică. Vede întregul dispozitiv, 
după cum vede pavezele turtite, morții răsturnați în cele mai nefireşti 
poziții, crispați într-un efort cumplit, prelungit dincolo de moarte, vede 
rănile oribile, sîngele scurs în iarbă tăvălită, muştele şi-n Lunca Dunării, 
stolurile de corbi venite nu se ştie de unde. 

Freamătă în şa, comprimat pînă la durere, atunci cînd linia de luptă 
a turcilor se aruncă asupra moldovenilor şi cazacilor cu aceleaşi răcnete 
chemătoare de Alah care-au sfîşiat cerurile dunărene, aproape primăvara 


SSI DZ SSE oa 
ENN EEOAE N 


a a a a Pe — 


WEA STN dd ka a m ~w 
DUNE PRONE RN PA XK 
R ziS > 9 QG. T 

GAENE WIENE, 


IP — a n = 


de primăvară, de două veacuri. La semnalul trîimbitelor, hotnogii 
simulează fuga, probabil mai natural decît turcii, pentru că aceştia se 
reped la asalt, orbeşte. Ion Codru Verde se numeşte buciumaşul curții, are 
figură de mucenic, şi-n mîinile lui buciumul se transformă cînd în tristețe, 
cînd în bucurie, cînd în mînie, pentru că Ion Codru Verde cunoaşte esența 
sunetelor, cunoscînd probabil înainte de asta esența dorului, a bucuriei, a 
tristeței şi a mîniei. La semnul voievodului ridică buciumul, în văzduhul 
chinuit se revarsă gîlgiit glasul lui Ion Codru Verde care povăţuieşte 
oştirea cu atîta convingere, încît se rupe în două, aleargă pe flancuri 
gonita de mînia buciumului: “măi iute, mai iute”, “fugi bădie, fugi 
bădie”, apoi chemată duios: “în rînduri, în rînduri”; se regrupează în 
timp ce linia artileriei izbeşte navala otomană în frunte. 

Explozii dese, tunurile trag pe baterii, apoi salve ale artileriei uşoare, 
moldoveneşti, o canonadă plină de fum, explozii repezi, colb şi urletele 
de spaimă ale țurcilor, răriți cu repeziciune neaşteptată. 

Pe linia unde cad proiectilele creşte o barieră de hoituri sfîrtecate. 
Arcaşii moldoveni se grupează pe pilcuri. Se regrupează puşcaşii cazaci. 
Oamenii de la convoaie, purtînd burdufuri cu apă rece sau vin, trec 
printre rînduri. Ostenii beau din pumni. Îşi stropesc rănile cu vin. E cald. 
Peste cîmpul de luptă stăruie miros dulceag de sînge şi hoit. 

Iarăşi Alah! Dervişii în fata liniilor, cu piepturile goale. larăşi 
iatagane năclăite de sînge, dinți albi, priviri crîncene, coifurile ienicerilor, 
pavăzele, iarăşi tragerea rapidă a artileriei şi arcaşilor; iarăşi îngenunche 
linia otomana, se retrage, aici chiote şi sudălmi şi mascări, ienicerii ies din 
focul artileriei, se odihnesc nemişcați, cu iataganele plecate; iarăşi 
trîmbite, iarăşi Alah şi spectacolul se repetă cu măreție sălbatică, dincolo 
de rațiune şi lon Voda urlă de mînie că n-are cavaleria aici, cavaleria care 
să cadă în flancul fanaticilor, să-i ia în sulițe şi să-i prăvale în Dunăre, 
acum cînd, decimaţi a treia oară de artilerie, o rup la fugă, în dezordine şi 
el n-are cu ce-i urmări, n-are cu ce-i sfîrteca, n-are cu ce-şi desăvîrşi 
victoria. | 

Soarele în creştet, vipie. Oamenii îşi pun ţărîna pe răni. Cei care nu 
se mai pot ţine pe picioare se tîrăsc din rînduri. Din Lunca Dunării ies 
unități proaspete. Tot ieniceri. lon Voda se stăpîneşte pînă dincolo de 
limitele stăpînirii omeneşti. I s-au rărit rîndurile. Nu-şi mai vede hotnogii. 


ta pi 


UER Ca Deea Ca SEI HIRE 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


Nu-şi mai vede cetaşii. Toate fetele luptătorilor sînt aidoma. Sînge, colb, 
sudoare. Sînge, colb, sudoare. Viu, doar albul ochilor. În față, purcoaie, 
purcoaie de morți. Hoiturile încep să se umfle. Ordonă să se aducă un 
transport nou de muniţie şi praf de puşcă. Să se evacueze răniții. Tot mai 
des se aude strigătul: apă. Cei de la convoaie nu mai prididesc cu 
burdufurile. Îl repede pe Ion Vidra de Haţeg în tabără, să organizeze 
rapid o tabără mobilă, să-nhame caii şi să stea gata pentru a primi oştirea. 
Nu vede norul uriaş care se ridică deasupra lalpugului decît în momentul 
cînd cel dintii tunet huruie în văzduhul încins. 

Ploaia vine într-un potop răcoritor, ploaie de vară şi stepa, înfiorînd 
ierbăria, clăbucind sprintenă, hohotitoare. 

lon Voda galopează pe linia artileriei. De pomană rămîn goi 
artileriştii. De pomană acoperă săculeții de pulbere, cu cămăşile. 
Descălecă. Vîră mîna în unul din saci. Praful de puşcă, grăunţos, s-a 
transformat în mizga clisoasa, care-i curge printre degete. Trece ploaia, o 
trîimbă fumurie, oblică, tăind cerul spre Reni. Trîmbitele turcilor sună 
atacul. lon Voda are o singură salva de tras. Cu toată receptivitatea lui la 
starea morală a oştirii nu simte cum foşnetul ierburilor înviate pătrunde 
în conştiinţa luptătorilor; sonor, risipindu-le sleiala, cum boarea de 
răcoare coboară-n ei dîndu-le apă vie, cum strălucirea neîntinată a 
văzduhului îi înălță alături de sfinți. 

Cea din urmă salva. 

Ion Voda îşi trage spada. Voinicii din gardă îşi pleacă sulițele. Voda 
ştie că acum bate clipa hotărîtoare a luptei şi clipa asta trebuie dezlegata 
din vecie, cu viața lui. 

— Moldovaaa! 

Moldovaaa! Răspund într-un hăulit răscolitor ostile. Voda se 
prăvale la galop, lucid, crîncen, cu toată energia trupului uriaş 
amplificată de trădarea lui leremia, concentrată şi stăpînită pînă la cea 
dintii lovitura de spadă, care-l despica în două pe başbuluc baga Ahmet 
Yezdi. E acolo un vălmăşag în care se sfîşie beregata cu dinții, în care 
moldovenii se multiplică pe ei înzecindu-se, în care nimic nu mai rămîne 
omenesc în afară dorinţei de victorie, în care voievodul se pierde pe sine, 
folosind spada să se descătuşeze de toate mîniile, de toate urile, de toate 
gîndurile. Un ienicer tînăr lovit în umăr, cu braţul retezat, se prăvăleşte 


SETUL sale E SULA SG 


ID G — 


sub cal şi-i spinteca burta. lon Voda sare-n picioare. De jos poate revarsă 
mînia cu mai multă furie. Coseşte trupuri, retează capete, icneşte, e tot 
doar furie, doar răzbunare, atît de evident transformat într-un demon 
încît turcii, văzîndu-l , lapăda armele, dau dosul şi scot strigăte cumplite 
care debandează unitățile din centru: 

— Aman! 

— Izrafil! Izrafil! 

Contraatacul condus de lon Voda răstoarnă dispozitivul otoman 
pînă la linia artileriei. Cu barba stropită, cu platoşa numai mîzga roşie, 
uriaş, lon Voda se-nhamă la un tun. Îl smulge din încremenire. Ordonă să 
se ia sacii cu pulbere. Ostenii năvălesc la celelalte tunuri. Turcii măresc 
distanță. Le e frică de propria artilerie. Din spate, de pe măgura taberei, 
plînsetul buciumului şi glasul lui lon Codru Verde: 

— Tătarii! Tătarii! Tătarii! 

Buciumul îi cade în suflet ca o slujbă a morților. Ieremia a vîndut 
totul. În afară de onoarea ostăşeasca a Moldovei, totul. Trage tunul cu 
puteri îndoite, plecat în ham, cu gâtul. Întins, cu tendoanele vibrînd. 
Moldovenii aduc în dispozitiv 60 de tunuri otomane, cu cîteva 
încărcături. 

Chimvalele stranii. Din vilcelele şi mlaştinile Cogurluiului, 
mărşăluind în şiruri nesfîrşite, cu tuiurile În față, ies tătarii lui Adel- 
Ghirai: 30 000 de luptători, pe care-i credea încă dincolo de Nistru. 
Inserează. Peste cîmpul de luptă vin pale de aer rece, cu învăluiri tari de 
pelin, de mil şi de lunca. 

Hotnogii, cîți au mai rămas, conduc polcurile în formaţia pătrat. 
Oştirea alcătuieşte rapid un careu pe flancurile căruia se afla puşcaşii 
cazaci, arcaşii şi tunurile. Tunurile turcilor, mînuite iscusit de artileriştii 
moldoveni, opresc şarja mongolilor. Cai fără călăreți galopează înnebuniți 
în toate părțile. Se-nhamă atelajele. Se execută retragerea. Tătarii revin. 
Galopează, ceambur după ceambur, în lungul formației. Arcaşii mongoli 
săgetează din galop. Pedestrimea se apăra cu scuturile lipite buză-n buza, 
alcătuind o carapace greu de pătruns. Ici, colo, săgeata găseşte drumul 
spre gîtul luptătorilor. Se aud strigătele celor loviți. Broasca țestoasă lasa 
pe sub miile de picioare trupuri chircite, răsucite în pelinul stepei, la 
rădăcină. Puşcaşii cazaci răspund cu foc viu. Se intra în tabăra de căruțe. 


“. y$ Ep, . A 


iN IA NEEE S PERA SE AAN, 
i za ap Carpe a SACUL i Sie SU 


ID G — 


e - PS 


Tot dispozitivul se retrage la Roşcani, sat pe-o coamă de deal, în spate. În 
cerul limpede au ieşit stelele. Carele scîrțiie, se aud obezile, tropotele 
cailor, şi cîmpia din urma oştirii se umple de goana ceambururilor, a 
spahiilor, de marşul circular al odelor de ieniceri. 


GUSTUL VEŞNICIEI 


Amar, gustul veşniciei, cu iz de sînge, pelin, sudoare ostăşeasca şi 
suferința, îşi spune Ion Vodă, în cea dintîi noapte la Roşcani. Ostenii sleiți 
de luptă sapa şanţuri. Umbre cocîrjate pe hîrlețe, în umbrele străvezii ale 
nopții. Aude cum cad bulgării de pămînt. Aude cum pîrîie gardurile 
satului. Garduri de uluci, de mărăcini, de papură. Ostenii fac parcane, cu 
care leagă carele între ele. Se amenajează o fortificație circulară. La mijloc, 
satul. Carele închid ulițele. Unde n-ajung carele, se sapă şanţuri adînci. 
Prin livezi. Prin ogoarele cu grîul năltuț. Verde crud, cu miros blînd de 
pace şi vara. lon Vodă, detaşat de sine, umbla de la parcan la parcan, de 
la car la car, din post de veghe în post de veghe. Oriunde se duce, vede la 
poala dealului miile de focuri ale taberei inamice. Aude strigătele 
caraulelor mongole. Simte mirosul cărnii de oaie friptă pe spuză. Ard pe 
geana nopții satele. La Slobozia arde cu vîlvătăi. Sînt aici osteni din 
Slobozia. Tac. Stau rezemaţi în coada hîrleţelor şi tac. Arde la Caragaci- 
vechi. Arde la Bolboaca. Arde peste Ialpug, la Cişmeaua văruită. Arde 
spre Bolgrad. 
Tătarii nu-şi pierd 
vremea. Adel- 
Ghirai vrea să-şi ¿ 
asigure beneficiile § 
din timp. 

Stelele 
privesc din slavă, 
cu ochii trişti. Îşi 
dă seama că se 
topeşte tot în 
durerea asta 
comună, tăcută şi 


ez A i S SEZ 
ESA RIS: 


ta pă 


INNI ENSE EDA, AI 
OSE 


Iy, 


G3 Ay MA 


bărbătească, că arde cu fiecare foc aprins în noapte, roşu. Nu-şi mai 
defineşte stările interioare, socotind că destinul îi este potrivnic, că forțe 
mai presus de puterile lui îl macină şi zdrobesc după legi pe care nu le 
cunoaşte. Dacă n-ar fi trădat Ieremia, i-ar fi învins pe turci. l-ar fi învins 
pe tătari. Ceea ce au făcut ostenii lui astăzi atinge dumnezeiescul. Dacă n- 
ar fi trădat Ieremia... 

Rouă din stele. 

Ostenii dorm vlăguiți, cu obrazurile în țărîna aromitoare. 

Dacă n-ar fi trădat leremia... Peste un an, sau peste doi, s-ar fi întors 
turcii. Şi femeile Moldovei nu pot naşte şi creşte în doi ani, ostenii care să 
le apere pe ele şi Moldova. A intrat în lupta cu peste 31 000 de osteni. La 
strigările aripii stîngi, acum la miezul nopții, din 11 000 de viteji au 
răspuns numai 5 000... A pierdut într-o zi poate zece mii de vieți. Cîţi din 
Gorunii aceia de la Suceava, nepoți şi fini, gineri şi cuscri, ori fi rămas 
teferi? Toţi morții de astăzi îi stau pe cuget. Atît de greu şi-apăsător, că nu 
se mai simte pe sine, decît ca pe o rană sîngerînda, a tuturora. 

Poate asta să fie gustul adevărat al veciei... 

.. Trec la Roşcani trei zile şi trei nopți de arşiță. N-au apă. Buzele le 
sînt crăpate. Setea îi devorează pînă la halucinație. lenicerii se schimbă la 
asalt cu mongolii lui Adel-Ghirai. Mongolii lui Adel-Ghirai cu ienicerii. 
Asalt, tragere de artilerie. - Asalt, tragere de artilerie, asalt. Urlete, Alah, 
ochi holbați, luptă în poziții, luptă, mereu luptă... Cînd mor, mor visînd 
apele reci ale Prutului, ale Nistrului, ale Sucevii, ale Siretului, mor visînd 
că se scaldă, ca apele sînt limpezi, că beau cu sete din şipotele munților, 
mor visînd apele ţării, toate apele Moldovei. 

Mor mereu. În zori, la prînzişor, la amiaz, la vecernie, noaptea, sub 
tristă şi-nfiorată lumină a stelelor. Mor mereu, visînd apele țării şi cu 
fiecare din ei moare şi el, moare înnebunitor de lent, sfişiat pînă-n 
adîncurile cele mai neştiute şi nebănuite, moare şi se-ngroapă de zeci de 
ori pe zi, de sute de ori pe zi, pînă la nebunie, pînă dincolo de nebunie. 

Salva de artilerie, iatagane, corp la corp, săgeți, mii de săgeți 
tătărăşti, asalt, trîmbițe, lupta între care, lupta pe buza şanțurilor şi 
fîntînarii nu găsesc vîna de apă a fîntînilor secate şi căpitanul Ion Gîndu 
agonizează într-o tindă, cerîndu-i iertare ca se-mpuținează pulberea, că 
nu mai sînt săgeți, că nu mai sînt plumbi. Nopțile, miile de focuri ale 


EUL NENEN 


ID G — 


taberelor, de jur împrejur, în zarea zărilor alte focuri, abia ghicite, acolo 
unde-au ajuns ceambururile şi ştie că țara e deschisă, iar ei mor aici, 
culegînd cu buzele de pe cămăşile întinse peste ierburi jilăveala umeda a 
zorilor şi roua. 

Nimic nu mai are valoare în sine. Toate actele fireşti ale vieții, toate 
actele de eroism individual se contopesc într-o singură experiență, cu 
gust de rouă, de sînge, de sudoare ostăşeasca, poate gustul veşniciei, 
pentru că, dincolo de aceste trei zile, nu mai poate fi decît veşnicia. 


“ MĂ ROG DE IERTARE, 
VOUĂ TUTUROR ALOR MEL, VITEJILOR!” 


Sfat de oaste, la miezul nopţii. Focuri. Străjile. Ostenii pe polcuri. 

— Nu te du, măria-ta, la turci, că te pierd. 

— Ăştia nu-şi țin jurământul. 

— Oare crezi, măria-ta ca Şchiopu cînd te-o avea în mîna te iartă? 

— Rămii, doamne. 

— Murim aici cu toții, dacă nu ne-or creşte aripi să zburăm peste 
osmani. 

Sînt toate glasurile oştirii. Tinere. Bărboase. Ninse. Hotărîrea e luată 
acolo, în adîncul lui, de unde n-o mai poate clinti nimeni. O încercare să 
rupă încercuirea e sortită pierzaniei. Dispozitivul turcesc e prea adînc. A 
rămîne aici, în încercuire, înseamnă a sfîrşi muniţia, a lupta la sabie, 
murind pînă la unul. Dacă i se asigura libertatea oştenilor, contra predării 
lui, atunci veşnicia cîştiga cîteva generații în satele şi tîrgurile rămase fără 
aceşti bărbaţi, gata de sacrificiul suprem, cu cele mai fireşti vorbe. 

A doua zi. Flamuri albe. Parlamentari. lon Vidra de Haţeg la Petru 
Şchiopu. Oferta îl face pe Ahmet pasa să necheze de plăcere. De faţă, 
palid, Simun beg. Ion Vidra de Haţeg nu-nţelege de ce turcul, rănit 
proaspăt la frunte îi face semne tainice de refuz. Ahmet pasa jura de şapte 
ori pe coran că-l va preda pe lon Vodă, viu, sultanului. Ca ostile lui vor fi 
slobode. Pentru că repeta Ion Vidra de Haţeg vorbele voievodului său: 

— “Cazacii zaporojeni să se întoarcă acasă, cu toate armele, caii şi 
sculele lor de război, fiind ei oameni distinşi prin credinţă şi virtutea lor şi 
demni de lauda a toate popoarele; cît despre moldoveni, nu zic nimica, 


EEC ATAD SONS LI Pt re 
NEAN EO RSSA EZ! j 
5 EVA ENSO 


a E E S S ——— m a. .————-— -a — l 


fiind de astăzi supușii împăratului, n-am îndoială că-i veţi lăsa în pace; iar 
pe mine să mă daţi pe mîna împăratului. “ 

Petru Şchiopu jura pe evanghelie că aşa va fi. Ion Vidra de Haţeg se- 
ntoarce-n tabără, gardat de Simun beg cu cincizeci de ieniceri.. Oştirea 
otomană sta în alarmă. Artileriştii cu fitilele aprinse. Călăreţii cu caii la 
mînă. Tătarii călări. Trîmbitele ienicerilor vestesc: — Din mila lui Alah, o 
solie! Răspunde buciumul lui lon Codru Verde, eu o tînga prelungă şi 
răscolitoare. Ostenii la şanţuri, rezemați în săbii, descoperiți, lăcrămînd. 
În capul uliţei, Ion Voda. 

— Nu te duce, măria-ta... 

Namila Ursu, cu steagul țării la piept. În genunchi în faţa lui. 

— Nu te duce, măria-ta! 

Ion Voda îl salta de subțiori. Ostenii de gardă proptesc sulițele în 
pieptul lui Simun beg. Oşteanul se strecoară pe sub sulițe. Vine în fata 
voievodului. Se-nchină adînc, de trei ori. I se uită-n ochi. Spune abia. Un 
murmur: 

— Nu te duce, beyule! În numele lui Alah! 

Ion Voda tresare. Se uită peste coiful turcului la mulțimea oștilor de 
dincolo, se uită la ostenii lui, tăiați, oblojiți, uscați, cu ochii căzuți în 
fundul găvanelor, se cutremură, îşi scoate coiful şi se pleacă adînc, se- 
ndoaie uriaşul pînă atinge pămîntul cu degetele, îşi face cruce, săruta 
mătasea steagului şi cu glas bărbătesc, aburit: 

Mă rog de iertare vouă tuturor alor mei, vitejilor, dacă v-am 
mîniat cu ceva, dacă v-am greşit cu gîndul ori cu fapta, ori cu vorba, mă 
rog, vouă tuturor, de iertare. Să nu uitaţi ceasul ăsta, să nu uitaţi nimic, 
vitejilor, din ce nu se poate uita şi ierta. 

Tu, Ursule, desprinde steagul şi vîră-l în sîn. Şi tu. Sviercevsky, 
prietene, ia avuţiile mele, cîte sînt în carul pe care ţi-l dăruieşte acest 
cavaler şi bucură-te de ele, în amintirea mea. Sînt gata, Simun beg. 

Se pleacă în stînga, în dreapta, se-nchină oştenilor, ostenii dau în 
genunchi, îi sărută mîna cu buze arse de sete, tari, scorțoase, fiecare vrea 
să-i atingă cizmele şi veşmîntul, el bolboroseşte din ce în ce mai icnit: 

— Mă rog de iertare vouă tuturor! Mă rog de iertare, vitejilor! 

Se rupe dintre ei, se smulge pentru că-l ţin şi pentru că hohotesc şi 
pentru că-l binecuvînta, se smulge, sare șanțul, se mai închina o dată lor, 


ERIC ID (a AIE RAE r 3 EA 7 
PENE S AS S NSE 
as, 74: ` DN 4 Ne >) N ZA, 

SETAE NIEA a te ds SU 


a a RI i ——— m - oMi il Ñl oL -a — l 


pedestrimilor, se-nchină spre zărea Moldovei, albastră şi dezmierdata, 
apoi îşi pune coiful, îşi reazămă pumnul în garda spadei şi murmură în 
armeana: 

“Puzderie-am visat de stele mici 

Zburînd în calea uneia mai mari. 

Şi cele mici, ca roiul de țînțari, 

S-au năpustit de peste tot, deodată, 

În steaua ceea mare-nvîlvorată”... 

Trece printre miile de turci aliniați să-l vadă, privindu-l superstițios, 
cu teamă, unii îşi acoperă ochii cu mîinile, trece dincolo de ei, desprins de 
el însuşi, spunîndu-şi c-a făcut tot ce-ar fi putut face un om şi mai mult 
decît atît. 

Întilnirea cu Petru Şchiopu şi Ahmet pasa. Trufia învingătorilor. 
Insulte. Multe insulte. El, uriaş, între ei toți, trădători şi năvălitori. Ahmet 
pasa îi cere spada şi cînd şi-o trage, se dau cu toții înapoi, el ride, o- 
nfinge-n pămînt şi-o frînge, apoi sar cu toții, îl lovesc cu hangerele, îl 
leagă şi Ahmet pasa tipa pițigăiat să se aducă cămilele, cămilele pregătite 
din vreme pentru supliciu. 

Îşi simte rănile. Durerea îl uşurează. Îl detaşează. Vin cămilele. O 
dată cu ele, Simun beg. 

— Întinde mîinile, măria-ta, spune Simun beg... Ceilalţi stau în fața 
cortului. Sînt singuri, între satîrgii. 

Îi leagă mîinile. 

— Să ştii că eu i-am împroşcat cu moarte pe călăreţii lui Ieremia, 
măria-ta. 

lon Voda îl strînge de încheietură. Se-ntoarce spre Petru Şchiopu. 
Arcada deschisă îi sîngera puternic. Strigă: 

— Uite, Şchiopule, că eu multe feluri de morţi groaznice am făcut, 
iară această moarte n-am ştiut să o fi făcut. Dacă aş scăpa eu de aici, 
atunci şi moartea asta pe care mi-o găteşti, ți s-ar părea uşoară ție şi alor 
tăi, scîrnăvie. 

Cînd Simun beg îi leagă piciorul stîng de şaua unei cămile se 
gîndeşte că poate faptul că s-a oferit conştient acestui martiriu, aşa cum se 
oferă de veacuri Moldova, fără ca nimeni să-i sară în ajutor, tine de legile 
acelea care l-au învins. Constată că e liniştit, că pierde sînge din belşug şi- 


ÎN caca Îi DA ENE arun Zr Prea ad Se SA p 
NO O AN (0 
ANOR SENILE NE SUL LA: ETRS NOAS 


n a a i i 


atunci vede cum se repede un ofițer de spabhii la el şi-şi trece jungherul 
prin sîngele de pe gulerul năclăit al cămăşii, cum fuge strigîndu-l 
besmetic pe Alah, cum un fior de nebunie cuprinde toată suita lui Ahmet 
pasa, cum Simun beg se grăbeşte să-i lege piciorul drept de şaua celeilalte 
cămile şi cum Cigalazade, mare uşier împărătesc, italian renegat, vine la 
el cu hangerul ridicat, aude ordinele lui Ahmet pasa, care strigă: 

— Cămilele! Cămilele! 

Înainte ca acestea să pornească se uită la Simun beg şi Simun beg 
spune: 

— Te pizmuiesc, măria-ta! Simun beg îşi trage hangerul. Simte fierul 
rece, în beregata, o dată cu smucitura cămilelor în tot trupul şi lovitura 
laşă a lui Cigalazade în osul cefii. 

Trupul i-a fost sfîrtecat în bucăți. Ofițerii şi-au împărțit oasele lui, 
transformîndu-le în talismane. Şi-au muiat cu toţii iataganele în sîngele 
lui ca să tragă ceva din forţa şi vitejia-i fără seamăn. Capul a fost aşezat 
într-o suliță. Cazacii încolonați, ieşiţi din tabără, au fost atacați din toate 
părțile. S-au luptat vitejeşte, pînă la ultimul om. Moldovenii au căzut spre 
seară, sub iatagane... 


/RAGICUL INTERLUDIU 
1 


Stăm drepți în catedrala Unirii de la Alba Iulia. Fac 
de gardă la căpătiiul locotenentului. Golit de sîngele țişnit prin toate 
rănile lăsate de rafală, obrazul are o paloare dincolo de moarte. Flăcările i- 
au ars carnea spre tîmple. La spital, plin de plăgi, agonizeažá adjutantul 
şef Popovici... 

.. Lumina blîndă de septembrie. În castelul lui Martinuzzi din Vint, 
escadrila la treburile domestice ale serii, în ruina unui donjon, țeava 
mitralierei cu grilă desenată pe cerul cu inflexiuni de Mozart. Viile de pe 
dealul Vurparului, ruginii, cineva scîrțħie o vioară şi istoricul, în halat, se 
duce la Mureş să-şi facă baia de seară. În fîn miroase dulce a copilărie. 


EITA re rez 
ME SU 5 AANE e a KIA te GR D AZEN 


P AEE OENE ESS OES 


DR ii A 


a a 


Istoricul îmi întinde un caiet voluminos, scris cu literele acelea mărunte, 
fiecare din ele deschizînd taina unui deceniu. 

— Trebuie să se-ntoarcă Meame, cu “Bucker-ul”. Poate aduce 
corespondenţa. “Bucker-ul” este avionul de şcoală, folosit drept avion 
curier, un manoplan jucărie, cu două locuri alăturate. 

— Lucrurile astea s-au întîmplat şi pe-aici pretutindeni... Răsfoieşte- 
le. 

Halatul scămos, vişiniu, miroase a nu ştiu ce, savant. Păcat de 
picioarele lui. Om cu atîta carte şi cu asemenea picioare, indecent de 
păroase. Livada castelului plină de amurg. Aici a fost asasinat Petru 
Aron, contemporanul lui Mihai. Aici, în catacombele castelului, uriaşe, au 
fost martirizați țăranii în timpul răscoalei lui Doja. Tot aici se lichidau 
adversarii politici. Fiecare piatră din zid conține un geamăt. Fiecare din 
pietrele beciului poate povesti o istorie. Castelului i-a mers faima c-ar 
adăposti stafii. 

Dormeam de minune în sălile ogivale, cu pereții impregnati de 
amintiri. Uite şi “Bucker-ul”. Jos, pe deasupra luncii, cu carlinga plină de 
soare. Meame se leagănă pe aripi. Înseamnă că ne-a adus corespondenţa. 
În trei minute aterizează. În 15 minute e aici. 

Deschid caietul cu scoarțe negre, austere. 

Titlul subliniat cu roşu. 

— “pagina tragica scrisă cu suferințele neînchipuite şi sîngele 
mulțimilor. Războaiele ţărăneşti. Gheorghe Doja”. Hotărît, istoricul este 
un progresist. Probabil că Meame face virajul patru, scoate flapsul şi vine 
la aterizare. Oare “Bucker-ul” are flapsuri? Răgetul sălbatic al motoarelor. 
Jos, călărind crestele, pe firul apei şi aici, deasupra mea, atît de aproape că 
văd limpede petele de ulei, desenul trenului escamotat în lăcaşul lui, 
rotita bechiei şi o turtitură în burta fuselajului, o patrulă de “Ghe-uri” cu 
crucea neagră a Reich-ului pe planuri şi fuselaj. A trecut. Suflul elicei şi al 
vitezei smulge fînul din căpiță. Rafală de mitraliere. O ştiu. Avionul cap 
degajează în “şandela”. Se răstoarnă pe-o aripă. Altă rafală. Vilvătaie 
înaltă pe aerodrom... 

„Stau drepți în catedrala Unirii de la Alba Iulia. 

Cu ambele picioare fracturate la cea dintîi rafală, cu un ultim gest 
conştient, locotenentul  lonescu aterizează “Bucker-ul” incendiat.. 


T oa TĚ m aa n 


~ "a ET > ' ~ = P ns -o re 

EDN] pa ARENI ELSE A, (1) Me AZ ZAY f 
TD NTA mc AX 7 AN: d Pot (UI Pi înc ` 
E ENE EE S ae SU 


a — 


— aS 
a S G e a o o a 


Flăcările năpădesc cabina. Adjutantul şef Popovici sare din carlingă. 
Avionul arde în vîlvătăi. Din spate pica patrula fascistă... Cîmpul. Lunca 
salvatoare a Mureşului. Se opreşte brusc. Se-ntoarce la avion. Intră în 
flăcări. Scoate pe brațe ofițerul în agonie. Ard amîndoi la cîțiva paşi de 
resturile carbonizate ale avionului. Soseşte salvarea. Patrula inamică 
dispare în cerul plin de fosforescentele serii. 

Stau drepți în catedrala Unirii de la Alba Iulia. 

Alături, chipul locotenentului, livid, stors de sînge, cu tîmplele 
carbonizate. Lumina dimineții intra prin vitraliile enorme în trîmbe 
irizate, diafane, imateriale. 


2 


Pe masa de lucru, în liniştea fascinantă a nopții şi-n cercul de 
lumină, magic, al lămpii de birou, caietul acela de-atunci cu scoarțe negre, 
austere. Are filele îngălbenite. Între file, un trifoi cu patru foi, conservat 
de minune. Miroase a căpiță de fîn, a emailită, a benzină. Miroase a cort, a 
misiune şi război caietul istoricului, mirosuri învechite, pline de amintiri 
sfîşietoare. De multe ori am stat drepți, în biserici de sate, de la Mureş 
pînă-n Maramureş, drepți, încinşi, cu unul dintre noi gata pentru maia! 
cel mare, al tăcerilor... 

Noi, cei de-atunci, împinşi de mîna implacabilă a destinului acestui 
neam, ce se voia ca-n toate veacurile slobod pe tot întinsul gliei lui 
strămoşeşti, zburînd deasupra acestor pămînturi pline de freamătul 
tuturor amintirilor noastre. 

Mulţimile de țărani răsculați la Bobiîlna, treapătul cavalerilor lui 
Mihai făurind cea dintîi Românie a istoriei, asasinatul mîrşav de pe 
Cîmpia Turzii, noi în carlingi, ducîndu-i la manşe pe cei de la Rovine şi 
Valea Albă, noi cei dintotdeauna ai acestei țări blagoslovite, zburînd 
deasupra infanteriilor, mii şi mii şi sute de mii de hotnogi, de cetaşi şi 
călăreți domneşti, în uniformele verzui, sergenți şi caporali şi căpitani şi 
generali, cu baioneta la arma şi-n fata infanteriilor podişul vălurit al 
Transilvaniei; iar dincolo de el, pe orizontul plin de explozii, gîndul la o 
altă lume, înnobilata prin jertfă, ile a omului şi-a omeniei, a echitații 
sociale şi-a virtuților civice. 


Laz) N mmm ei St la - 


L 
k 


ET e lt CN. 


a a RI i m ma. a Il ×—MiMiIUl ISL- e a 


s N CI 


pi 
SE 


3} 


i 


SCW RY ENAN IAZ 5 KVAN 
DN ak CIEN e Ca SEAME ES 


premen 
la" T A 
UES 
AEn 

` 4 
+. 
> y? 


y YNNN GS a TEET] 
SNN: ELOS ESDS EA 


IP — — a 


ACORD FINAL 


. Lumina dimineţii intra prin vitraliile enorme în trîmbe irizate, 
diafane, imateriale. Alături, chipul locotenentului, livid, stors de sînge, cu 
tîmplele carbonizate. Cu o noapte înainte am citit tot caietul acela cu 
scoarțe negre, solemne. Stau drepți în catedrala Unirii. Trăiesc un 
sentiment ciudat de absorbţie în timp. Conştiința prezentului suferă 
mutații stranii. Desprinse din relațiile lor obişnuite, particule ale acestei 
conştiinţe incorporează ipostaze ale altor veacuri, cu o acuitate apropiată 
de intuiție. Undeva, foarte aproape, deasupra porții principale şi a 
corpului de gardă, este celula unde s-a spînzurat Crişan. Tot acolo a trăit 
Horia cele din urmă ceasuri ale vieții. Aici, la intervalul de timp tăiat de 
zidurile celor două catedrale, a Unirii şi a Huniazilor, sub bolțile ogivale, 
austere, sînt sarcofagele acestora, tăiate în piatră. De afară, răzbate 
bubuitor zgomotul unităților blindate. Sensibilizata de el, conştiinţa se 
reorganizează după legități care-mi scapă... Miros de ceară topită, de 
tămiie, de mulțime tristă, mulțimile triste miros totdeauna a crizanteme, 
mirosul uşor al locotenentului, mort, trîmbele de lumină irizate prin 
vitraliile enorme, martiriul lui Horia, văd roata ținută de călău, aud 
trosnetele încheieturilor zdrobite, simt mirosul de sînge şi cărnuri 
sfîrtecate. Aud ropotul banderiilor conduse de ucigaşul Gheorghe Lepeş 
la şarjă care-i va fi fatală, gîndurile cavalerului losim Bîta şi pe-ale 
Iancului de Hunedoara; buciumele şi cornii anunţa intrarea lui Mihai pe- 
acolo pe unde trec unitățile blindate; am luat cosciugul pe umăr, afară 
escadrila prezintă arma şi o patrulă de vînătoare trece la rasmut, izbind 
ziua cu zgomotul înnebunitor al celor şase mii de cai putere. 

Duc pe umăr veacuri de răzmeriți şi sînge. Duc pe umăr veacuri de 
luptă pentru dreptate. Nu sînt nici mai grele, nici mai uşoare decît trupul 
locotenentului. Marşul funebru răsună estompat, venit dintr-o depărtare 
de neconceput. Cadenţa rară a escadrilei. Uniforme azurii... Doresc să mă 
văd în carlingă. Conştiința reorganizată straniu mă face răspunzător de 
trecut, de prezent şi de viitor. Turlele catedralei Unirii strălucesc în cerul 
diafan de septembrie. Trecem în cadență rară a marşului funebru, pe sub 
celula unde s-a spînzurat Crişan. Aici Horia şi-a trăit, în meditație, cele 


sa | n pe 


DA Km PAARI e su 
e SUI SU SAE RIAN 


E ES dă mii m 


din urmă ceasuri, înainte de martiriu. Deasupra, patrula evoluează precis. 
Virează şi pune capul compas pe Cluj. Jos, pe şosea, trec în uniforme 
verzui mii şi mii de țărani. Cu căşti metalice, purtînd arme. 

Conştiința mea, printr-un joc ciudat de disocieri şi asocieri, printr-o 
alchimie secretă şi pură, condensează în clipa pe care-o trăiesc toate 
veacurile pînă la Decebal. 


AN LOC DE EPILOG 


Pe altimetru 10 000. Zori de septembrie, luminoşi. Spre 
răsărit, dincolo de umbrele Ceahlăului, ghicesc coborîrea dulce 
a obcinelor sub aurul toamnei, spre inima lui Sadoveanu şi 
copilăria lui Creangă. 
Mai departe de ele, cețurile străvezii aşternute peste Valea Albă şi 
Podul înalt. Pe altimetru 10 000. 
Deasupra carlingii cerul se umple de sîngeriu gros, păstos. 
— Atenţie! Stînga jos! 
E glasul istoricului. Sub noi, mult sub noi, patru siluete oțelii, cu cap 
compas Cluj. În căştile de radio un ordin: 
— Achtung! Achtung! Die Vorberaitung fur das Angriff! 
Mă răstorn pe aripă. Patrula a doua din escadrila a doua a grupului 
9 de vînătoare intra în fir indian. 
Reticulul luminos al colimatorului taie orizontul. Peisajul terestru. 
Pic. Jos, de argint, caligrafia apelor din nordul Transilvaniei... îmi țişneşte 
din parbriz drumul pe care ostile lui Mihai Voda Viteazul trec din Ardeal 
în Moldova. E glasul istoricului care-o spune. Are ordin special să tacă. 
Nu tace niciodată. Pentru el fiecare careu al hărții 1/500 000 — careu 
minuscul, colorat cu verdele pastel al cîmpiilor, cu maroul munților — 
trăieşte dincolo de vreme, o viață în care evenimentele concentrate în 
afară de lentoarea veacurilor au o densitate dramatică. 
Pic cu 950 pe vitezometru. 
Manşa vibrează uşor. Vîrfurile planurilor vibrează. 
Am senzaţia ciudată ca dintr-o dată carlinga e inundată de ceva 
dens, de-o materialitate imposibil de conceput la înălțimea asta. 
Controlez rapid circuitul măştii de oxigen. Normal... Mă joc uşor cu cei 1 


wrer rez 
EDS SUE ED SEE Wa KIA te R DA BSAA 


SE 


ERIN 04 > K 
Za E NANEU 


Pa — 


a a 


250 de C.P. stăpîniți la maneta de gaze. Ascultă fidel impulsul mâinii 
stîngi. E altceva. Din afara circuitului mecanic al avionului de vînătoare. 
Din afară legăturilor mele multiple cu maşina inteligenta transformată în 
idee şi acțiune. 

Pe şoseaua Cluj-Oradea trec trupele noastre. Nu le deosebesc de aici. 
Sînt încă prea sus. 

Patrula fascista nu ne-a văzut. Capul executa o ranversare. Soarele îi 
poleieşte fuselajul. 

— Dreapta sus! 

Întore capul. De undeva, din cer ne pica în spate două avioane! Vor 
să ne surprindă. Ridicol. Sîntem în cerul nostru. Plin de vaierele 
veacurilor. De gîndurile noastre străvechi.. 

— Rămii, îi ordon orientalistului, comandantul celulei a doua. 

Îl văd virînd strîns, în urcare. În parbrizul meu se-nfig umbrele grele 
ale pămîntului. Materialitatea atmosferei din carlingă are în ea ceva grav. 
Aproape sacerdotal. Imaginile strivite de picaj se comprimă pînă la 
explozie. Pămîntul desenat jos, cu tente viguroase, masa geologică 
umplîndu-mi parbrizul, mă absoarbe printr-un proces cvasi material. Mii 
şi mii de vase capilare țes o plasă inefabila între trupul meu legat în 
chingi şi amintirile pămîntului proiectat vertiginos în colimator. Am 
senzația că refac în carlinga, la modalitatea anului 1944, gesturi 
imemoriale. Am în carlinga certitudinea că retrăiesc experiențe mereu 
repetate, încrustate în mine pînă la durere şi țipat. 

Plasa de vase capilare ţesută între mine şi orizont îmi pompează în 
conştiinţă, la presiuni inimaginabile, amintiri străvechi. Simt în gură 
gustul sîngelui. Cald. Sărat. O furie lucidă, rece, tăioasă asociază gestului 
definitiv cu care îmi trec arătătorul pe trăgaciul mitralierelor, mireazma 
suava a pămîntului, acum, în fapt de toamnă. 

Pic cu 950 pe vitezometru. 

În carlinga miroase a brînduşe de toamnă, tîrzii. A vii coapte şi-a 
livada de nuci. Am, fosforescent, sentimentul multiplicității mele. În timp. 
În spaţiu. Îl văd în oglinda retro pe istoric. Aceeaşi siluetă aerodinamică. 
Aceleaşi două mitraliere şi acelaşi tun cu tragere prin axul elicii. Pic cu 
950 pe vitezometru. 

Timpul şi-a extrapolat ființa, dincolo de orice reper posibil.. 


“ aie i! A TNE -erary pr ~ rE "ys 
UA SAE SURA SENARTA TNA >, LAE D A AZ IAA ) 
PI 0 (d N az NP VE NN, SNIN 
5 0 ce SUI ZA VENEVERE isca 


a a RI i ——— m - oMi il Ñl oL -a — l 


Sînt în acest văzduh de la facerea lumilor. Pic cu 950 pe vitezometru. 
Mă pregătesc de atac. 

Sfîşii cu aripile, moleculă cu moleculă, toate gemetele acestui pămînt 
stratificate veac de veac, de deasupra clopotniței de la Ciucea şi mai 
aproape de oameni, de la Bobiîlna. Pînă-n zonele stranii ale troposferei. 
Poate Horia. Poate Blaga. 

Manga vibrează uşor. Vîrfurile planurilor vibrează. Redresez. Caut 
în colimator silueta străină, indecent de străină a avionului fascist, 
expulzat aprioric din peisajul care l-a hrănit pe Menumorut. Ştiu că nu fac 
altceva decît materializez printr-o apăsare pe butonul tunului, o rațiune 
ancestrală. 

Atac! 


În jurul meu, moleculele pline de amintiri scot un imens strigăt de 
triumf. 


1965 —1966 At 


SFIRSIT 


CUPRINS 

Cuvînt Înainte la editia alll-a 
ÎN LOC DE INTRODUCERE 
Cartea întîi 

MEMORIA VEACURILOR... 
Burebista regele dacilor... 
Amintiri străvechi... 
"Jertfa... 

Ctitorii... 

Sic transit... 

Voievodul... 

Marienburg... 

Rugurile... 

Cartea a doua 

HRONIC DE VITEJIE 
Cavalerul alb ... 

Șoimul... 

Spada destinului... 

Slove de foc... 

TRAGICUL INTERLUDIU... 
ÎN LOC DE EPILOG... 


Bun de tipar 15. 11.1979. 

Apărut 1979. 

Ediția I-a 1967, ediția a I-a 1972. 

Combinatul Poligrafic “Casa Scînteii” Piaţa Scînteii nr. 1. 
Bucureşti, Republica Socialistă România 


Ajunşi aici cu expunerea de motive, reafirm că am scris Strămoşii cu 


gîndul să-mi răspund unor întrebări-cheie care se adresează istoriei noastre, 
începînd de la Burebista, trecînd prin epoca tulburătoare a cnezatelor şi 
voievodatelor de început, spre a descifra mai apoi sensurile evului mediu 
românesc, dimensionat de acei voievozi ctitori, de la cari purcedem. Dedic şi 
această ediție tinerilor țării mele, bărbaţilor de astăzi şi de mîine, viitorimii ei. 


RADU THEODORU 


AC RS ARO (A SCS AYAV 
$e KSU O Ai la A fc: 


i 
z 


AA 


pasa) 


3 o vr= me” 
+ 4 = 
i x 


AI 


IN 


ISAL 


e Ca 
Í 
: t 


LN LS AN 


NAN NAN NL NINEL La 
X VAVA ANY 
: 


zi 


vA 


„. 


= 


NAN. 


FV ze 
N d 


PANN NN LD NI DININI NOI NL NSII NIN OPEN DI NL LLC II LI SOS NL SINISI NINESI SENI LAN I NASENI S] 


bela bi i i i