Alexandru Vlahuță — Din trecutul nostru

DIN TRECUTUL 
NOSTRU 


Alexandru Vlahuţă 


Versiune electronică de Scriptorium.ro 
http://www.scriptorium.ro 


In zările trecutului 


“ „dară ceilalţi lăcuitori, ce au fost mai înainte, unde 
sunt? Cari nici se mai ştiu, nici se mai pomenesc, nici 
măcar cevaşi dintr-aceia se mai numesc, sau ce limbă va 
fi avut cine mai ştie? Şi de va fi fost rămas cinevaşi, încă 
atâta s-au amestecat în cei mai de pre urmă lăcuitori, cât 
îngropaţi de tot sânt, de nu se mai vede nimic de dânşii 
nicăiri!” ” Spătarul N. Milescu 


Demult, cu opt sute de ani înainte de Hristos, trăia pe văile 
acestea un neam de oameni războinici, aspri la fire şi la 
chip, cu numele de sciți. Ei stăpâneau, de călare, toată 
câmpia întinsă din Marea Neagră până-n pustiurile 
mlăştinoase ale Donului; iar în partea muntoasă, în 
mândra cetate a Carpaţilor, hălăduiau agatirşii, o viţă mai 
aleasă, desfăcută din neamul cel mare al tracilor. Retraşi 
din vadul gloatelor pribege, apăraţi de întăriturile munţilor 
şi aproape neştiuţi de lume, agatirşii duceau acolo o viaţă 
aşezată şi liniştită, îndeletnicindu-se unii cu creşterea vite- 
lor, alţii cu viile, ori cu albinele, de răul cărora se zicea că 
nu poate nimeni pătrunde la ei, — cei mai dinlăuntru 
strângând aur din prundul râurilor, sau scoțându-l din 
desfundăturile munţilor, şi toţi laolaltă alcătuind o familie 
de oameni voinici, harnici şi sănătoşi, care se purtau gătiţi 
în haine strălucitoare, trăiau în belşug şi-n bună 
înţelegere, îşi iubeau ţara lor frumoasă şi păzită, din care 
nu ieşeau niciodată, aveau cârmuitori paşnici, înlesniri 
multe, şi legi puţine, pe care le puneau în versuri şi le- 
nvăţau pe dinafară cântându-le. - Alta cu totul era viaţa 
sciţilor în largul câmpiilor. Ei n-aveau îngrădire, nici 


aşezare statornică în vreun loc, ci, ca pulberea purtată de 
vânt, roia mulţimea lor pe văile apelor, ducânduşi turme şi 
care, şi tot cuprinsul în voia întâmplării, fără nici o 
legătură-n urmă, fără nici o ţintă-nainte. Cărturarii 
vremurilor acelora ni-i arată roşcaţi la faţă, greoi şi 
mătăhăloşi la trup, cu braţe lungi şi butucoase, cu pieptul 
larg păros şi capul plecat înainte, — dealtfel iuți la mişcări, 
călăreţi buni şi arcaşi iscusiţi. Îmbrăcămintea lor era un fel 
de contăşe lungi până la genunchi, încinse la brâu c-un 
şerpar îngust, nădragi strânşi la gleznă, pe cap o cuşmă 
țuguiată şi în picioare meşi de piele groasă; iarna purtau 
sărici largi şi lungi până-n călcâie, hrana şi băutura lor de 
căpetenie era laptele de iapă. Ei străbăteau depărtări mari, 
aşa în gloată; năprasnici ca o vijelie se năpusteau peste alte 
neamuri, pustiind totul în calea lor, bând cu lăcomie 
sălbatică din sângele celui dintâi duşman căzut, 
împrăştiind groaza duiumului lor până-n câmpiile bătrânei 
Asii — leagănul vechilor noroade, care au împânzit 
pământul. Biruitori, încărcau prăzile pe spinarea robilor şi 
se-ntorceau în ţara lor. Aici, fiecare scit aducea în faţa re- 
gelui capetele vrăjmaşilor pe care i-a ucis el, şi, după 
numărul acestor dovezi de vitejie, îşi primea partea lui de 
pradă. Apoi, jupuind pielea de pe aceste capete, o răzuia cu 
o coastă de bou, şi-şi făcea şervete pentru masă, iar din 
tidva uscată -cupă de băut. Ei purtau în vază pieile acestea, 
atârnate de frâul calului, şi se făleau cu ele. Cei care aveau 
mai multe le coseau una de alta, şi-şi făceau o manta lung, 
de găteală. 

În fiecare an, la o zi anumită, serbau cu toţii pe zeul 
războiului, înfăţişat printr-o sabie veche, pe care-o 
înfigeau deasupra unei grămezi mari de lemne, şi-i jertfeau 


cai şi oameni, câte unul la sută din robii prinşi în războaie, 
pe robii aceştia, sortaşi morţii, după ce-i stropeau cu vin pe 
cap, îi ucideau; cu sângele lor udau sabia la care se- 
nchinau, apoi le tăiau braţul drept, cu umăr cu tot, şi-l ar- 
uncau încolo, departe de trup; risipite astfel, trupuri şi 
braţe rămâneau pe câmp, de mâncare fiarelor şi păsărilor 
de pradă. Când regele murea, îl spintecau, îi curăţau 
pântecele, îl umpleau cu mirodenii, şi-l purtau într-un car 
descoperit pe la toate triburile lor; cei care îi întâmpinau 
îşi crestau fruntea, în semn de jale, şi-şi înfigeau săgeți în 
braţul stâng, într-un mormânt larg îl aşezau pe un pat de 
crengi între gratii de suliţi, înconjurat de arme şi odoare 
scumpe, iar ca să aibă cine-l iubi şi îngriji pe lumea 
cealaltă, ucideau şi-ngropau lângă el pe una din soțiile lui, 
un bucătar, un paharnic, slugi credincioase, cai şi 50 de 
călăreţi înarmaţi. 

Când pe la sfârşitul veacului al şaselea înainte de Hris- 
tos, Dariu, regele perşilor, veni în fruntea unei 
spăimântătoare oşti, să pedepsească pe sciți, pentru 
năvălirile ce mereu le făceau în bogatele ţinuturi ale Asiei, 
aceştia, dând foc fânaţurilor şi astupând fântânile, se 
traseră cu tot cuprinsul lor în desimea pădurilor depărtate. 
Dariu îşi osteni în deşert gloatele, orbecăind în pustiul 
câmpurilor sterpe. Lipsa de hrană şi de adăpost îl hotări să 
se întoarcă. Un sol scit îi aduse atunci un guzgan, o 
broască, o pasăre şi cinci săgeți. Cum solul nu vorbea, 
Dariu înţelese că sciţii îi închină, cu aceste semne, 
pământul, apele, aerul şi armele lor. 

— Nu, zise Gobriaş, o slugă pricepută a lui Dariu, eu 
cunosc tâlcul acestor pilde obişnuite la sciți, şi iată ce ne 
spun ei cu solia lor: „Dacă nu veţi şti zbura, ori nu veţi fugi 


pe sub pământ ca şobolanii, aici veţi rămânea cu toţii, ucişi 
de săgețile noastre”. 

Şi regele perşilor se întoarse cu oastea sfărâmată de 
truda şi de greutăţile unei călătorii lungi şi fără noroc. Din 
asta se vede cât era de greu, chiar pentru o putere mare ca 
a lui Dariu, să lovească pe sciți în ţara lor întinsă, fără dru- 
muri şi fără aşezări de baştină. Călăreţi buni, trăgaci 
iscusiţi, îndurători la frig şi la osteneală, sciţii ar fi putut 
întemeia cu vremea o stăpânire puternică şi trainică pe 
văile acestea. Dar nu-i trăgea inima la muncă, şi prin nimic 
nu legau ziua de ieri cu cea de mâine. Numai o mică parte 
din neamul lor erau plugari, şi aceştia strângeau roadele 
câmpului, nu pentru hrana lor, ci pentru ca să le vândă 
grecilor de prin limanurile Mării Negre. Iar grosul neamu- 
lui scit trăia mai mult în pribegie, vânturându-se de colo- 
colo, săracii pe jos, bogaţii călări, sau tolăniţi sub covil- 
turile de piele ale carelor lungi cu câte şase osii — palate 
călătoare pe netezişul câmpiilor pustii. Ce urme să lase un 
astfel de popor despre trecerea lor pe pământ! 

Într-o scurtă poveste îşi încheiau sciţii toată istoria tre- 
cutului lor: „Cu vreo mie de ani înaintea lui Dariu, trăia 
Targitaus, fiul lui Joe şi al fetei râului Boristene. El avea 
trei feciori, şi nu se puteau înţelege care dintre ei să fie 
sciţilor rege. Într-o zi căzură din cer un plug, un jug, o se- 
cure ş-un pahar, toate de aur. Voi fratele mai mare s-apuce 
el aceste daruri, dar iute-şi trase mâna -că darurile erau ca 
focul de fierbinţi. Se fripse şi fratele mijlociu. Veni rândul 
celui mai mic. Acesta întinse mâna, le luă, şi fu rege”. 

Atâta ştim despre începutul depărtat al sciţilor, şi 
poate că nici ei nu ştiau mai mult. 


Geţii. Dacii 


Tot pe vremurile-acelea, în hotar cu sciţii, se-tindea ţara 
tracilor către miazăzi şi apus, până-n stâncile Balcanilor - 
muntele Hemus, cum îi ziceau pe atunci — pragul 
strălucitului regat al Macedoniei. Popor mare şi vrednic în 
războaie erau tracii, dar desfăcut în neamuri multe, şi la 
prea mulţi stăpâni împărţit. 

Cu patru sute de ani înainte de Hristos, regatul Mace- 
doniei, întorcându-se şi-ncepând a-şi lărgi graniţele, 
împinge duiumul tracilor încoace. 

Geţii, o ramură puternică din tulpina tracă, năpădesc 
în ţinuturile sciţilor, îi mătură pentru totdeauna din 
câmpiile Dobrogei şi urzesc ei ţară şi stăpânire nouă pe 
valea Dunării, din Marea Neagră-n poalele Carpaţilor. De 
aici, se repăd călări şi mai pradă în câteva rânduri 
ţinuturile mărginaşe ale bogatei Macedonii. Dar în vara 
anului 335 (înainte de Hristos) Alexandru cel Mare năvăli 
într-o noapte şi, înaintând prin lanurile de grâu de pe 
Bărăgan, îi prinde pe neaşteptate între zdrobitoarele lui 
falange, îi bate şi-i goneşte până la un oraş de lemn, 
căruia-i dă foc, şi se-ntoarce biruitor, încărcat de prăzi, de 
robi şi de ostatici. Mai târziu, după moartea lui Alexandru 
cel Mare şi frângerea uriaşei lui împărăţii în patru, se 
ispiteşte şi Lizimac să răpuie pe geţi, dar, de astă dată, 

aceştia-şi pustiesc ţara şi-l lasă să înainteze, până ce 
oastea lui, biruită de foame, nu mai poate lupta. Atunci îi 
împresoară şi-l duc într-un oraş a lor, Helis. Aici Dromi- 
hete, regele geților, primeşte cu mare cinste pe Lizimac şi 
pe ai lui, le aşterne pe jos covoare scumpe din Macedonia, 


şi-i ospătează la o masămpodobită, dându-le bucate alese 
pe talere de argint şi vinuri aromate în cupe de aur. Iar el, 
cu geții lui, s-aşează la o masă de rând, ospătând pe talere 
de lemn mâncări de legume simplu gătite, şi bând apă din 
pahare de corn. La sfârşit se scoală şi-ntreabă cu blândeţe 
pe Lizimac: care ospăț i-a plăcut mai mult, al macedon- 
enilor, sau al geților? 

— Al macedonenilor îi răspunde Lizimac.0— Atunci, 
zice Dromihete, de ce-ţi laşi traiul tău bun de-acasă şi 
bogăţiile cuprinsului tău, şi vii să cucereşti o ţară, care-şi 
hrăneşte aşa de rău pe supuşii ei? 

Geţii erau viteji, mândri şi netemători de moarte. 
Dintre toate popoarele peste care-a trecut Dariu cu marea 
lui oaste, când a venit împotriva sciţilor, numai geții au 
îndrăznit să se lupte cu el, şi nu şi-au plecat arcurile, decât 
răpuşi de covârşitoarea mulţime a perşilor. Că nici mânia 
cerului nu domina trufia lor, ci când tuna şi fulgera, ei, 
încălecând pe cai, făceau gălăgie mare şi, furioşi, trăgeau 
cu săgeţile-n nori. Solii lor, care cântau din chitară înainte 
de a-şi spune solia, întrebaţi de Alexandru cel Mare dacă 
se tem de el, i-au răspuns cu mândrie: „Geţii nu se tem 
decât de cer, să nu cadă pe ei”. 

Aşa era poporul care-a stăpânit mai de mult locurile 
acestea. Răsărit din marele trunchi al familiei trace, 
neamul acesta de viteji s-a desfăcut cu timpul în două ra- 
muri: geții s-au împânzit mai mult pe dreapta Dunării, din 
jos de cataracte; iar în stânga, spre întăriturile munţilor, 
şi-au fost ales dacii pământul stăpânirii lor. Aceştia însă, 
împinşi mai târziu de gloatele iasigilor, au părăsit şesul şi 
au intrat de-a binele, la munţi, în ţara agatirşilor, pe care 
lesne-i vor fi supus şi sorbit în unda lor proaspătă, plină de 


putere şi de tinereţe. Şi astfel, precum odinioară, din fa- 
milia tracilor, Carpaţii au tras viţa cea mai aleasă, şi au 
îngrădit-o în adăposturile lor, tot aşa, mai în urmă, din 
acelaşi izvor de oameni, acei care prin bărbăţia lor şi prin 
înaltele lor însuşiri sufleteşti erau chemaţi să iasă mai în 
vază în câmpul istoriei, pe aceeaşi dâră s-au tras şi în 
aceiaşi munţi şi-au pus temeiul ţării lor. 

La vechii traci fusese mai de mult un preot înţelept, 
Zamolxis. Învățăturile lui spuneau că viaţa aceasta e o 
încercare, o trecere vremelnică şi plină de zbuciumări către 
viaţa cea de veci, singura frumoasă şi întru adevăr fericită. 
A trăi cumpătat, a privi suferinţa ca o binecuvântare şi 
moartea ca o mântuire, ca o dulce chemare a milostivului 
Gebeleizis în împărăţia liniştii celei de veci, eră, pentru 
credincioşii lui, izvorul adevăratei înțelepciuni şi taina 
adevăratei puteri pe pământ. Din izvorul acesta şi-au tras 
dacii credinţa, tăria şi rostul vieţii lor. Vrednici coborâtori 
ai tracilor, ei îşi făcură un zeu din Zamolxis, o religie din 
învăţăturile lui . Întăriţi sufleteşte, pregătiţi astfel pentru 
vitejii mari, şi stăpâni pe-o ţară frumoasă, bogată şi 
darnică -anume parcă făcută pentru un asemenea popor — 
dacii ajung, în mai puţin de-un veac, să-şi întindă puterea 
peste toate neamurile ce roiau în câmpiile Dunării, şi să 
închege o singură domnie, din cătările Carpaţilor până-n 
limanurile Mării Negre. 

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei 

Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei, 

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers 

Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i vers - 
Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos 
Să-ngăduie intrarea-mi în veşnicul repaos! 


Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, 
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă, 
S-asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă, 
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă, 
Ş-acela între oameni devină cel întâi, 

Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi. 

Cu optzeci de ani înainte de Hristos, porunci profetul 
Deceneu, sfetnicul marelui rege  Boerebiste să se 
stârpească viile pentru ca nu cumva ispita băuturii să 
smintească firea cea bună a poporului şi să-l abată din 
vrednicia lui. Şi dacii se plecară poruncii, căci pe cât erau 
de aprigi şi de cumpliţi în războaie, pe atâta de blânzi şi de 
supuşi regelui şi profetului lor. Numai aşa se înţelege cum 
au ajuns ei, pe vremea aceea de vifor şi de întunecate 
frământări de neamuri, la o stăpânire aşa de întinsă şi la o 
putere aşa de temută. 

Dacii erau oameni trupeşi, bine legaţi, şi robaci la 
muncă, purtau părul lung, lăsat în plete pe umeri şi pe 
spate, retezat în dreptul frunţii — barba mare, stufoasă, îl 
dădea o înfăţişare aspră şi posomorâtă. Îmbrăcămintea lor 
era o tunică până la genunchi, strânsă c-o cingătoare peste 
mijloc, iţari largi, legaţi la gleznă cu sfoară. Sau vârâţi în 
opinci, pe deasupra o manta lungă fără mânici, încopcită 
pe umăr, -fruntaşii purtau o căciulă ţuguiată, cei de rând 
umblau cu capul descoperit. Femeile erau înalte, zvelte, 
mândre la port, cu o dulce mlădiere-n mişcări şi cu multă 
blândeţe şi duioşie în chipul lor frumos, în ochii lor mari, 
galeşi, umbriţi de gene lungi. Purtau o haină uşoară până 
în călcâie, pe deasupra o dulamă până la genunchi, strânsă 
la brâu, pe cap o broboadă de in sau de cânepă, mărgele la 
gât, şi flori în cosiţe. Ele vedeau de casă, torceau, ţeseau, 


creşteau copiii; bărbaţii, când nu erau în război, duceau la 
păşune hergheliile, cirezile de vite şi turmele de oi, 
semănau în câmpiile roditoare de la poalele Carpaţilor 
grâu pentru negoţ, şi miei pentru hrana lor -străvechea 
mămăligă. Toamna umblau în cărăuşie: scoborau la mare 
belşugul holdelor, aurul munţilor, cai, lână, miere şi ceară, 
şi luau în schimb arme, stofe alese, vase de bronz, scule de 
podoabe, de care n-aveau ei. Iarna, în căsuţele lor de bârne 
sau de vălătuci, adunaţi pe lângă vatră, îşi povesteau 
isprăvile, luptele şi primejdiile prin care au trecut, şi câte 
au mai auzit şi văzut prin locurile depărtate pe unde au 
umblat. Cât a trăit Boerebiste, au stat toţi la un cuget, 
îngrădiţi în aceleaşi legi şi în aceeaşi alcătuire de viaţă. Dar 
la moartea bunului şi înţeleptului rege, ţara, întregită de el, 
e întinsă de mulţi, şi se rupe-n bucăţi. Încep iarăşi 
dezbinările tracilor de odinioară. Lupte crâncene 
înviforează gloatele şi se întorc la vechea lor sălbătăcie. Un 
veac de sânge şi de foc rece ca o vijelie cumplită peste viaţa 
acestui nenorocit popor. 

Şi tocmai în vremea asta se ridică de la miazăzi primej- 
dia cea mare, hotărâtoare de viaţă şi de moarte. Roma îşi 
aţinteşte privirea asupra Daciei. Valul stăpânirii i s-a întins 
de mult peste ţinuturile Iliriei şi ale bogatei Macedonii. 
Călcările pe care le fac dacii prin părţile acelea, şi săgețile 
pe care le mai repăd dincolo de hotarul ţării lor, răspund 
acum departe, tocmai pe ramurile Tibrului, în inima celei 
mai mândre şi mai largi împărăţii de pe faţa pământului. 
Dar trec şi romanii, de la o vreme, prin grele încercări. 
Atâta lume, atâta putere, e greu să mai încapă într-o mână. 
Minţile se tulbură de strălucirea atâtor bogății adunate cu 
hapca de prin ţările supuse. Un vânt de răzvrătire suflă din 


toate părţile. Marele Cezar e ucis în senat, tocmai când se 
pregătea să plece împotriva dacilor. După norocosul Au- 
gust, soarele-nviorător al Romei îmbătrânite, urmează un 
şir de împărați netrebnici. Cruzimea, orgia, adânca 
ticăloşire a sufletelor nu mai cunosc nici o stavilă. Oamenii 
de seamă se împrăştie de frica celor nelegiuiţi. Nimeni nu 
mai crede în dreptate. Şi-n întunericul acesta, în care 
blândul Isus e răstignit pentru c-a adus pace şi iubire pe 
pământ, falnica pajură romană pare a-şi fi lăsat în jos 
aripele-i ostenite. Dar se vede că tocmai zguduirile acestea, 
tulburând până la fund viaţa popoarelor, au darul de a 
scoate la lumină puteri neaşteptate, ridicând din clocotul 
mulţimii pe marii povăţuitori, chemaţi a hotărî de soarta 
neamului lor. 


Decebal. Traian. Luptele lor 


Au trecut optzeci de ani de la naşterea lui Hristos. Dacii, 
desfăcuţi de geţi, îşi au ţara lor toată dincoace de Dunăre. 
Dincolo, până-n mare, e Moesia romană. În fruntea lor stă 
acum Decebal, om harnic şi cu vederi largi, ostaş ager şi 
neînfricoşat în războaie, stăpân hotărât, înzestrat cu toate 
însuşirile unui minunat cârmuitor. Pe tronul Împărăției 
Romane stă molaticul Domițian, ostaş fricos şi om 
neînsemnat. 

Decebal îşi întocmeşte ţara, aduce de pretutindeni 
meşteri iscusiţi, alege pe oamenii cei mai pricepuţi şi-i 
pune la treabă, întăreşte oraşele, armează pe toţi supuşii 
lui în stare de a se lupta, leagă prietenie cu neamurile 
nestăpânite încă de romani, şi în această obştească 
înviorare, în această măreaţă însufleţire, un popor nou 


pare că se ridică la poalele şi înlăuntrul Carpaţilor. 

Iar în anul '86, mai uşurându-se de griji, regele 
munţilor se repede cu arcaşii lui în Moesia vrăjmaşă, 
împrăştie oastea împărătească, ucide pe Sabinus, 
apărătorul acestor ţinuturi, pustieşte ţara şi pune stăpânire 
pe cetăţile ei. Atunci se hotărăşte însuşi Domoţian să vie- 
mpotriva dacilor. El pleacă din Roma, cu oaste multă şi cu 
planuri mari de biruinţă; dar în pragul Moesiei se 
răzgândeşte şi trimite să se măsoare cu fiorosul Decebal, 
pe Cornelius Fuscus, un general bătrân, încercat în 
războaie. 

Trec Dunărea şi înaintează încoace falnicele steaguri 
romane, zorite de dorul izbânzii. Dar iată că de sub poalele 
unei păduri o năprasnică vijelie de săgeți s-abate asupra 
lor. Viteazul Fuscus e ucis, şi oastea lui sfărâmată. 
Câmpiile Moesiei sunt din nou pustiite. Silit să încheie 
pace, Domițian se leagă a da lui Decebal meşteri şi oameni 
învăţaţi, ca să-i întărească ţara şi să-i lumineze neamul; 
afară de asta, se mai leagă a-i plăti ş-un tribut în bani, pe 
fiecare an. lar pentru a-şi ascunde umilinţa, fudulul 
împărat trimite veste la Roma c-a biruit pe daci, pune să i 
se ridice statui şi arcuri de triumf, şi îmbătat de vinul 
oaspeţilor şi de laudele linguşitorilor, îşi adoarme astfel 
mustrarea şi ruşinea în cea mai deşartă slavă ce s-a po- 
menit vrodată în istorie. 

Ci tu veghează rege cutezător şi paznic ne'nfricoşat al 
Carpaţilor, veghează şi te pregăteşte pentru lupta cea 
mare, că de-aci-nainte ai a da piept cu adevăratul tău po- 
trivnic! 

Se-ncheie un veac de la naşterea Mântuitorului. 
Împărat la Roma e Traian, om hotărât, cumpănit la minte 


— făptură mândră de ostaş şi fire aleasă de stăpân bun în 
toată puterea cuvântului, de adevărat părinte al poporului 
său. Cel dintâi gând, grija lui neadormită e să spele cât mai 
de grabă ruşinea tributului dac, şi să sfărâme pentru tot- 
deauna cuibul acelui rege trufaş, care sta încă dârz şi 
neclintit în marginea împărăției romane. La izbândirea 
acestui gând păşeşte cu multă luare aminte. Trimite 
înainte lucrători să abată stâncile şi să taie un drum prin 
strâmtoarea cea lungă şi prăpăstioasă a cheilor Dunării, 
din sus de Porţile de Fier, pe unde aveau să fie trase şi cele 
cu provizii din Moesia; iar el cu oastea porneşte în 
primăvara anului 101; la Viminacium, unde vine azi satul 
Costolaţi din Serbia, aşterne-un pod de vase peste Dunăre 
şi, în fruntea legionarilor, păşeşte, el întâi pe pământul Da- 
ciei. Aşezările de câmp sunt toate părăsite. Ţara pare 
pustie. Dacii sunt strânşi în munţi, în locuri apărate, de 
unde trimit iscoade să pândească mişcările romanilor. 
Traian cercetează bine locurile, ştie că intră într-o ţară 
primejdioasă, şi înaintează încet, cu pază mare, lăsând 
întăriri în urmă, pentru ca nu cumva, la o retragere silită, 
să rămâie descoperit. Înainte de a intra în munţi, îl 
întâmpină o solie din partea burilor, un popor supus da- 
cilor: pe un burete mare scriau împăratului în latineşte că 
nu-i cuminte să strice pacea încheiată şi să le calce ţara, şi- 
l sfătuiesc mai bine să se întoarcă. Povaţa o fi vrut ea să fie 
îndrăzneață, dar solul, când a văzut chipul măreț al lui 
Traian, a înlemnit de spaimă ş-a căzut de pe cal. 

Încep zările să se închidă. Păduri nesfârşite se înalță 
între pământ şi cer, şi parc' ameninţă cu tăcerea şi cu 
întunericul lor. 

Şir după şir se înfundă sclipitoarele coifuri în umbra 


văilor întortocheate şi înguste. Cercetaşii furnică în toate 
părţile şi străji sunt puse pe înălţimi, ca nu cumva prin lo- 
curile acestea viclene, oastea să fie lovită pe neaşteptate. 

Deodată un strigăt de trâmbiţă dă ştire de sus să se 
gătească de luptă... Un freamăt de arme - şi rândurile se 
strâng apropiindu-şi scuturile şi învălindu-se ca într-o 
platoşă uriaşă: nu mai sunt oameni, e un zid de fier care 
înaintează. Pe Timiş în sus, în meterezele lor de la Tapae, 
dacii stau la pândă cu arcurile întinse. Pe aici e drumul cel 
mai scurt spre inima ţării, spre mândra Sarmisegetuza, 
cuibul lui Decebal. Aici valea se lărgeşte puţin; în dreapta 
Timişului, sub streaşina unui munte, se înalţă, ca o prispă, 
minunata aşezare pe care şi-au ales-o dacii pentru 
întăriturile lor. Din jos, în marginea pădurii, încep deodată 
crengile să foşnească, înfiorate ca de-o suflare de vânt, şi 
cele dintâi coifuri sclipesc în luminiş. 

Un şuier ca de vijelie, ş-o răpăială de grindină 
cutremură valea. O pânză mişcătoare de săgeți zbârnâie 
deasupra pământului, între cele două puteri. Dar pânza se 
scurtează. Zidul de scuturi ce scapără de izbirea săgeţilor, 
se împinge tot mai adânc, tot mai îngrozitor în clocotul da- 
cilor. Se prăbuşesc mulţi din oastea romană. Dar şiruri 
proaspete izvorăsc mereu din pădure, s-ar crede că toţi co- 
pacii se prefac în legionari şi vin din ce în ce mai mulţi, din 
ce în ce mai îndârjiţi, iată-i aproape, nu-i mai desparte 
decât o lungime de suliță. Dacii aruncă arcurile şi se apără 
cu lăncile, întăriturile trosnesc din toate părţile şi, prin 
spărturile lor, se îndeasă năvala morţii; braţele se- 
ncleştează într-o luptă oarbă, deznădăjduită. Şi peste 
această urgie îngrozitoare, deasupra acestui învălmăşag de 
strigăte şi de răbufneli, cerul se întunecă deodată, ş-o 


ploaie năprasnică vine să spele valea de sânge, dacii — câţi 
au mai rămas cu zile — o rup de fugă, încredinţaţi că şi zeii 
s-au ridicat împotriva lor. Se povesteşte că în lupta asta 
Traian, văzând că nu mai au ostaşii lui cu ce să-şi lege 
rănile, îşi rupse cămaşa de pe el şi-o împărţi răniților. 

De la Tapae, legionarii se ridică pe Timiş în sus până la 
gura Bistrei, şi pe valea ei, tăiată între două şiruri de 
munţi, se-ndreaptă înspre cetatea lui Decebal. O solie din 
oameni de rând, capete descoperite, îi întâmpină cu rugă 
de pace. Traian îi trimite îndărăt să spună regelui lui că nu 
primeşte pacea, decât cu supunerea ţării. Şi-n mersul lui 
pe Bistra, dă foc unei cetăţi părăsite, cruţă un sat în care 
erau numai bătrâni, femei şi copii, împrăştie o ceată de 
călăreţi ce vor să-i aţie calea, apoi — văzând că se lasă 
vreme de iarnă şi-i tot mai greu de înaintat, pune lagăr 
întărit la jumătatea văii şi, pe tot drumul făcut până aici, 
rânduieşte oaste de pază; iar cu fruntaşii se întoarce să 
ierneze într-un oraş din Panonia — Ungaria de azi. 

Iarna trece în linişte, în liniştea pregătirilor. Şi cum dă 
codrul în mugur, împăratul e în lagăr. De aci încolo încep 
greutăţile cele mari. Valea înainte se strâmtează, drumul e 
astupat de bolovani şi de copaci răsturnaţi. Cete de arcaşi 
izvorăsc din toate părţile, stânci se prăbuşesc din înălţimi 
peste călăreţi. Cu o muncă şi cu o putere de uriaşi, legion- 
arii desfundă calea, înfruntă moartea sub toate chipurile ei 
şi trec înainte, spulberând orice împotrivire, îngrozind pe 
vrăjmaş, mai mult decât cu armele, cu păsul lor hotărât şi 
cu înfăţişarea lor măreaţă. După o luptă crâncenă, cuceresc 
o cetate în care găsesc pe sora regelui şi câteva steaguri 
romane, amintiri umilitoare din zilele lui Domițian. De 
astă dată vine un sol ales dintre fruntaşi, îngenunchează, 


întinde mâinile, cerşeşte pacea, dar nu cu închinarea ţării. 
Traian face un semn, şi oastea păşeşte înainte. Încă un 
urcuş greu, peste dărâmături de stânci şi sub o cumplită 
grindină de săgeți — şi iată că în sfârşit nebiruiţii legionari 
răsuflă în larg, pe înălțimea unui tăpşan descoperit, în faţa 
mândrei cetăţi a lui Decebal. Dacii se năpustesc din cuibul 
lor şi mai încearcă o luptă îndârjită, dar sunt zdrobiţi şi de 
astă dată. Atunci porțile cetăţii se deschid şi regele apare. 
El vine încet, abătut, şi, cu ochii în pământ, întunecat de 
durerea umilinţei, se pleacă înaintea biruitorului, ş- 
aşteaptă. În urma lui, în genunchi şi cu mâinile întinse, în 
mută rugăciune ca-n faţa lui Dumnezeu, stau căpeteniile şi 
norodul cetăţii. 

Văzând împăratul atâta supunere, se-nduplecă şi 
încheie pace. Decebal se leagă: „A înapoia toate armele, 
maşinile, meşterii şi fugarii primiţi de la romani, a-şi 
dărâma toate întăririle, a părăsi ţinuturile cotropite de la 
vecini şi a cunoaşte de prieteni şi de duşmani pe prietenii 
şi pe duşmanii poporului roman”. 

Traian puind temei pe cuvântul regelui, lasă numai o 
mică pază în cetăţi, şi se întoarce cu oastea la Roma, unde 
poporul îl sărbătoreşte şi-i dă numele de „Dacicus”. 

Curând însă după asta, soseşte veste că Decebal, 
rupând toate legăturile păcii, cu mai îndârjită pornire se 
pregăteşte de luptă, adună arme, întăreşte cetăţile şi 
răscoală neamurile vecine împotriva romanilor. 

Din nou Traian e în fruntea legionarilor. El pune din 
vreme pe Apolodor din Damasc să dureze un pod de piatră 
peste Dunăre, în dreptul oraşului dac Drubetis, unde-i azi 
TurnulSeverin; şi în primăvara anului 105, calea fiind 
deschisă şi apărată din toate părțile, înaintează cu oastea 


spre capitala Daciei, hotărât de astădată a răzbate la ea 
prin trecătoarea de la Turnu-Roş. Dacii, crezând că vor fi 
loviți tot prin valea Timişului şi a Bistrei, astupaseră dru- 
mul pe-acolo, aşezând pază mare şi curse viclene prin 
ascunzătorile munţilor. Romanii păşesc încet. Pe la 
jumătatea verii sunt în valea Oltului; în mersul lor dau de- 
un lan de grâu şi-l seceră; puţin mai în sus găsesc un oraş 
întărit, ridică berbecii şi bat în ziduri până ce-l supun, da- 
cii se-mprăştie prin văgăunile munţilor. Acum deschide 
ochii Decebal şi vede cumpăna-n care a intrat, primejdia 
îngrozitoare care se apropie şi pe care singur a ridicat-o 
asupra ţării lui. EI încearcă în vremea asta toate mijloacele 
de scăpare, iertate şi neiertate. Plăteşte oameni fără de lege 
să ucidă pe Ttaian. Aceştia sunt prinşi. Atrage prin vicleşug 
pe Longinus, fruntaş de oaste şi sfetnic al împăratului şi, 
văzând că nu poate afla nimic de la el, trimite vorbă că-l va 
omori în cele mai groaznice chinuri, dacă romanii nu-i vor 
părăsi ţara. Longinus se otrăveşte, după ce scrisese lui 
Traian să meargă înainte fără o teamă şi fără nici o 
îndurare. 

Ş-a mers împăratul. Ca o putere dumnezeiască a păşit 
înainte, înlăturând toate piedicile, rupând toate stăvilarele 
ce i se puneau în cale. Şi iată-l pentru a doua oară în faţa 
Sarmisegetuzei. — Multe triburi dace, încă de la început, 
văzând că nu mai e nici o scăpare, se plecaseră de bună 
voie steagurilor romane. Dar floarea oştirii, tăria neamului 
stă aici, în cetate, şi aşteaptă cu nerăbdare ceasul de luptă, 
ceasul de jertfă măreaţă, pentru cinstea ţării, dacă nu se 
mai poate pentru mântuirea ei. 

Încep romanii să se pregătească. Din turnul palatului, 
Decebal cată cu nelinişte jos, în larga deschizătură de plai, 


unde mulţimea de coifuri, ce mişună scânteind în bătaia 
soarelui înfăţişează o privelişte de pe alte tărâmuri; şi-n 
clocotirea aceea de foc şi de aur legionarii par mai mari, 
mai mulţi, mai repezi în mişcări, o lume de uriaşi 
înveşmântaţi în flăcări. 

Cea din urmă solie, trimisă pentr-o încercare de pace, 
aduce răspuns aspru, scurt, hotărât: supunere sau moarte. 
O clipă stă regele pe gânduri, în tăcerea îngrijată a sfetni- 
cilor, apoi, ridicând fruntea, rosteşte cu mândră durere: 
„Să murim!” Arcaşii de pe metereze vestesc romanilor, c- 
un rând de săgeți, cuvântul regelui. Un freamăt surd se 
ridică din vale. În şiruri lungi, oastea se mişcă spre cetate. 
Berbecii — namile spăimântătoare, îşi întind spre ziduri 
capetele lor de fier. Urcând din greu, scuturile despică 
pârte prin desimea săgeţilor. Deodată pornesc toate cata- 
pultele cetăţii să-mproaşte cu pietre, la început mai mici, 
apoi din ce în ce mai mari; aprigii năvălitori se opintesc să 
răzbată înainte, când iată că o groaznică prăbuşire de bo- 
lovani şi de stânci purcede de pe ziduri; hăuie valea şi se 
cutremură toată ca de-o năprasnică dărâmare de munţi, - 
învălmăşite, rândurile romane se frâng îndărăt. O fulger- 
are de speranţă lunecă pe faţa lui Decebal. Inimile dacilor 
se înviorează şi strigăte de bucurie izbucnesc din toate 
părţile. 

Dar prinde-a bubui pădurea de lovirile topoarelor, co- 
pacii abătuţi sunt târâţi pe tăpşan, grinzi mari se-ncheie 
unde de alta, o cetate nouă creşte ca din pământ în faţa 
Sarmisegetuzei. Şi iată că din pereţii acestei cetăţi vrăjite, 
întărituri mişcătoare se despart, încep să umble, purtate 
de-o putere nevăzută, îşi împing la deal colţurile lor 
ascuţite, înfruntând săgețile şi pietrele răpezite de pe 


metereze. Dacii simt că îndărătul acestor minunate 
întărituri e oastea romană care înaintează, şi cea din urmă 
speranţă se duce cu cele din urmă săgeți. Porţile şi zidurile 
prind să se clatine de izbiturile berbecilor: sună ora pieirii. 
Vitejii apărători sunt biruiţi, dar nu supuşi. Zoriţi, de pre- 
tutindeni dau foc cetăţii, scumpei lor cetăţi pierdute; ş- 
acum, sub steagurile ei de flăcări în luptă pentru biruinţa 
morţii — parte se azvârl cu piepturile desfăcute, în suliţele 
năvălitorilor, alţii aleargă în mijlocul pieţei, unde, în jurul 
unui vas mare plin cu otravă, duhul lui Zamolxis îi cheamă 
şi-i adapă cu băutura vieţii celei de veci, Decebal, c-o 
frântură de oaste, părăsise cetatea şi se întărise mai 
înlăuntrul munţilor, pe-o înălţime apărată de stânci; dar 
când văzu că şi aci e descoperit şi din toate părţile 
împresurat de legionarii lui Traian, îşi sprijini spada cu 
mânerul în pământ şi, desfăcându-şi haina în dreptul in- 
imii, mai privi o dată spre cuibul lui în flăcări şi se lăsă cu 
toată greutatea trupului în fierul ascuţit. Moartea regelui 
încheie istoria neamului dac. Fruntaşii care mai rămân în 
viaţă, îşi răscumpără zilele cu bogăţiile cetăţii. Capul lui 
Decebal e adus înaintea lui Traian. Lung îl priveşte 
împăratul, şi mult stă pe gânduri, ca şi cum ar căta să 
pătrundă tot înţelesul adânc şi mişcător al atâtui zbucium, 
din ochii aceştia liniştiţi, ce par a-şi fi întors luminile spre 
o altă viaţă. Şi zice înduioşat: „A fost un om!” 

O sută douăzeci şi trei de zile au ţinut la Roma 
sărbătorile acestei mari biruinţe; iar pentru vestirea ei de-a 
lungul veacurilor s-a înălţat în mijlocul Forului „Columna 
lui Traian” ale cărei sculpturi, de jur împrejur şi de jos 
până în vârf, înfăţişează în icoane neperitoare istoria lupte- 
lor crâncene şi nespuselor greutăţi, prin care-au ştiut le- 


gionarii să-şi facă drum la o aşa de măreaţă izbândă, de la 
care purcede-o lume ş-o viaţă nouă. 


Dacia romană 


Pe pământul Daciei, în ţara asta scumpă, plătită cu atâta 
sânge, supusă în sfârşit după atâtea jertfe, Traian aduce 
roiuri proaspete de oameni, din toate părţile întinsei lui 
împărăţii, şi mai ales din Iliria. Un popor nou se aşterne 
peste sfărâmiturile neamului dac, un nou răsad din viţa 
romană prinde rădăcină în munţii şi în văile Dunării. Pe 
ruinele Sarmisegetuzei se ridică Ulpia Traiană, şi în 
scaunul lui Decebal stă acum un cârmuitor împărătesc, 
„Legatus Augusti”. Minţi pricepute şi braţe harnice 
întocmesc ţara şi-i dau cu totul o altă față. Drumuri largi, 
pietruite, colindă netezişul câmpiilor şi desfundăturile 
munţilor. Oraşele sunt înzestrate cu băi, cu temple, cu 
teatre, şi prin cetăţi se aşează oaste. Valuri uriaşe de 
apărare se ridică de-a lungul hotarelor deschise 
bântuirilor. Brazdă nouă se răstoarnă din pământul în care 
dorm oasele atâtor viteji, holde îmbelşugate îmbracă văile 
Dunării. Meşterii se alcătuiesc în bresle. La gropile de aur 
din munţii Ardealului lucrează săpători aduşi din Dalmația 
— aurarii, cea mai aleasă şi mai cu vază dintre toate 
breslele ţării. Ostaşul roman munceşte alături cu 
băştinaşul dac, se-ngrădeşte cu el în aceeaşi gospodărie, s- 
aşează la aceeaşi vatră, îşi împart bucuriile şi durerile, 
pâinea şi sarea sub acelaşi acoperământ, şi cel ce a biruit 
ieri cu armele biruie acum cu alcătuirile vieţii lui, cu min- 
tea lui luminată, cu limba lui sonoră şi limpede — o cuceri- 
re înceată, blândă, firească, întinsă fără siluire, primită 


fără suferinţă. 

Şi astfel istoria omenirii, amestecând viaţa şi sângele 
celor două neamuri de viteji, pregăteşte, în taină şi pe- 
ndelete, făptura unui popor nou, încheagă o nouă putere, 
pe care va arunca-o în vâltoarea întâmplărilor viitoare, 
pentru a o scoate mai târziu întreagă şi lămurită din focul 
luptelor, şi a-i deschide primire largă şi frumoasă în pa- 
ginile ei. Poporul acela în plăzmuire, îngânarea aceea de 
putere care bate nerăbdătoare la porţile luminii, suntem 
noi, românii de azi. 

În anul 117 împăratul Traian moare. Dacia lui, mândra 
lui Dacie, strălucitoare de tinereţe şi de hărnicie, le stă în 
ochii noroadelor vecine. Aurul munţilor, rodirea cea 
îmbelşugată a câmpiilor, ispititoarele bogății ale oraşelor 
stârnesc pofta de pradă a neamurilor fără căpătâi, ce 
cutreieră meleagurile neîngrădite în hotarele romane. Cele 
dintâi călcări le fac sarmaţii şi roxolanii. 

Împăratul Adrian începe să cugete cu grijă la soarta 
ţării acesteia, pusă departe în bătaia duşmanilor. Cum s-o 
apere de bântuirea atâtor hoarde lacome ce izvorăsc mereu 
din răsărit şi de la miazănoapte? Şi totuşi cum s-o 
părăsească? — E atâta viaţă romană şi cu aşa temei aşezată 
în colţişorul acela de lume! Cum să rupă el din crugul 
împărăției o aşa podoabă de ţară şi s-o lase fără ocrotire, în 
prada pustiitorilor? Şi nu s-a îndurat s-o părăsească, nici 
el, nici urmaşii lui până la Aurelian. Ba cu toată inima au 
sărit şi mereu s-au luptat pentru paza hotarelor ei. 
Împărații Septimiu Sever şi Caracal au pus oaste nouă ş-au 
durat întăriri pe locurile unde sunt azi oraşele TurnuSever- 
in şi Caracal. 

Dar pe la începutul veacului al treilea se rup deodată 


stăvilarele lumii barbare şi puhoiul noroadelor necunos- 
cute încă începe să înece câmpiile Europei. Goţii sunt cei 
dintâi năvălitori. Ei vin de pe țărmurile Mării Baltice, 
întunecând pământul ca norii de lăcuste, şi se-mpânzesc 
pe coastele Mării Negre. De aici se despart în gloate puter- 
nice, şi unele pe mare, altele pe uscat, bântuie laturile 
împărăției romane, ale cărei oşti nu mai pot prididi atâta 
sodom de barbari. 

Istoria popoarelor se învălmăşeşte. Zile din ce în ce 
mai grele curg pentru sărmana Dacie, aşa de fericită în 
zorii renaşterii ei. În ea se sparg cele dintâi valuri 
pustiitoare şi, când sunt împinse îndărăt de armele 
romane, tot asupra ei se revarsă. Oraşele nu se mai pot 
apăra. Pământul nu se mai poate lucra. E jaf şi pieire de la 
un capăt la altul al ţării. În anul 271, fricosul Aurelian, 
văzând că hoardele sporesc mereu şi se împing tot mai 
adânc spre inima împărăției lui, şi ne mai ştiind cum să 
păzească atâta întindere de pământ, trage toată oastea din 
Dacia, în loc să întărească această minunată sentinelă 
dunăreană, şi părăseşte astfel pentru totdeauna în noianul 
valurilor cea mai bogată şi mai puternică ţară din chenarul 
domniei romane. 


In viforul năvălirilor 


Cu retragerea oştilor, frumoasa alcătuire a ţării se desface 
din toate încheieturile ei. Nu mai e ocrotire, nici cârmă, 
nici povaţă. Cetățile se dărapănă, oraşele se pustiesc; 
fruntaşii, neguţătorii, oamenii cu stare, pleacă încotro i-o 
lumină Cel de Sus. Rămâne însă plugarul, gloata de muncă 
şi de îndurare, rămâne poporul cel mult şi strâmtorat, pe 


care porunca împăratului nu-l priveşte, pe care moartea 
nu-l mai înspăimântă. Săracul n-are unde să plece. El n- 
are nici chip, nici inimă să se înstrăineze. Îl leagă nevoile 
de vatra şi ograda asta în care se încheie toată lumea lui, îl 
leagă atâtea rânduri de strămoşi aici, îl leagă apoi credinţa 
că aici nu va mai avea dări de plătit, multele şi 
apăsătoarele dări, în bani şi-n muncă, pe care le cerea de la 
supuşi straşnica stăpânire romană. Şi astfel ţăranul daco- 
roman — matca statornică a neamului nostru -păstrător 
credincios al limbii ş-al datinilor părinteşti rămâne aci, în 
ţara lui bântuită, ţară fără stăpân şi fără apărare, pentru 
lungă şi neaşezată vreme. Brazdă-n câmp nu mai 
răstoarnă, îngrădirile se părăduiesc, pământul s-acopere 
de buruiană; dar cei care l-au muncit şi s-au hrănit pe el de 
sute de ani văd lanurile viitoare, văd înseninarea zilei de 
mâine dincolo de întunericul care-i învăluie, o văd ş-o 
aşteaptă. De pe țărmurile Mării Negre şi din valea Nis- 
trului mereu se reped hoardele flămânde ale goților, le 
spulberă gospodăriile şi-i împing la adăposturile munţilor. 
Când valul se retrage ei se întorc, îşi ridică iar bordeiele 
din talpă, n-apucă însă bieţii oameni a-şi încropi alb în 
căpistere, că iar vin pustiitorii şi-i gonesc la munte. Trec 
aşa o sută de ani, şi când să zică şi ei: Doamne, -ajută, iată 
că se prăvale din podişurile Asiei un nou puhoi de barbari 
asupra Europei. Nu-i o armată, nu-i un popor, e o lume 
nesfârşită de călăreţi, de care şi de gloate pe jos, ce- 
ntunecă zarea şi zguduie pământul — un fluviu de oameni 
ce curge mereu şi creşte mereu, — şi nu mai isprăveşte — e 
lumea cea sălbatică şi îngrozitoare a hunilor. Ei înaintează, 
ca o năprasnică viitură de apă, vărsându-se încoace peste 
întinsele şesuri dintre Ural şi Volga. Spăimântaţi de 


apropierea lor, goții îşi părăsesc aşezările din valea Nis- 
trului şi de pe coastele mării: parte se năpustesc spre 
munţi, aceştia în zorul fugii îşi îngroapă la Pietroasa, în 
ţinutul Buzăului, comoara sfântă, „Cloşca cu pui de aur” ce 
stă acum între podoabele muzeului nostru, ceilalţi se 
aruncă orbeşte înlăuntrul Împărăției Romane, în marea de 
popoare bătrâne, care-i soarbe şi-i amestecă în valurile ei. 

Potopul hunilor,  spărgându-se de  zăgazurile 
Carpaţilor, învăluie munţii şi curge înainte pe văile 
deschise, hoardele hămesite cutreieră Europa. Pe urma lor, 
sub rotitoarele stoluri de corbi, se văd câmpiile albite de 
oase. Falnica lume romană, izbită din toate părţile, începe 
să se năruie. Peste înfloritoarele ei cetăţi trec rândurile de 
barbari, împingându-se unele pe altele într-o goană 
ameţitoare, învălmăşind câmpul istoriei cu regatele şi cu 
împărăţiile lor, care se încheagă şi se risipesc dintr-o zi în 
alta, spulberate ca de vraja unui descântec. Puterea, 
bogăţiile, coroanele se vântură ca pleava, Roma îşi topeşte 
statuile şi odoarele pentru a depărta cu bulgări de aur şi de 
argint pe visigoţii lui Alarich grămădiţi la porţile ei. În 
Campania jefuită, în faţa cetăților dărâmate, barbarii stau 
tolăniţi la umbra platanilor şi beau vin de Falerno turnat în 
cupe de aur de fiii şi fiicele senatorilor romani”. 

Pe la începutul veacului al cincilea, hoardele hunilor 
încărcate de prăzi, se strâng din toate părţile, la glasul lui 
Atila, în câmpiile Panoniei, unde, găsind păşuni bogate 
pentru caii lor, întemeiază un regat puternic — groaza şi 
urgia lumii, până la moartea lui Atila, când, intrând vrajba 
între feciori lui, iarăşi se desfac în cete şi se-mprăştie pen- 
tru totdeauna. Gepizii, o ramură din neamul goților, se fo- 
losesc de împrejurarea asta şi se aşează în siliştele Daciei. 


Trăiesc şi ei din jafuri până pe la jumătatea veacului al 
şaselea, când iată că din nesecatele izvoare ale Asiei, un alt 
popor se revarsă asupra Europei. Prin vadul deschis de 
huni se lasă acum avarii. Pe Volga întâlnesc pe bulgari 
(volgari) şi-i supun. În valea Niprului dau de slavi, îi 
mătură şi pe aceştia din sălaşele lor, şi-i duc în hiolă peste 
amestecul de neamuri ce se frământă în lăuntrul 
Împărăției Romane. O parte din slavi, răznindu-se din 
gloata cea mare, se preling unii pe şes alţii se mistuie-n 
munţi, unde dau peste adăposturile daco-romanilor — os- 
troave de viaţă neaşteptată în măreaţa pace şi neclintire a 
înălțimilor acestora. — Îmblânzit de spaimă şi de foame, 
alungat şi el din culcuşul lui şi rămas fără nici un căpătâi, 
slavul se apropie umilit de pragul stăpânului acestor 
munţi, care cu bunătate-i deschide uşa, ca unui străin pri- 
beag şi om al lui Dumnezeu, îl adăposteşte-n bordeiul lui 
sărac, îl ospătează la masa lui cumpătată, caută a-i înţelege 
vorbele, ajutate de gesturi, de privirea dulce a ochilor 
albaştri şi astfel, în locul aceloraşi dureri, istoria înseamnă 
cea dintâi atingere între sufletele acestor două neamuri. 
Avarii, întăriţi de gloatele slave şi bulgare, pradă ce 
mai găsesc de prădat în văile Dunării şi pun stăpânire pe 
câmpiile Panoniei, de unde, timp de două veacuri, 
îngrozesc țările din răsăritul Europei până-n Constantino- 
pol — Roma Bizanțului. De abia în anul 796, după multe 
lupte, Carol cel Mare, împăratul francilor, îi biruie, îl 
sparge cuibul din Panonia, vestitul Ring unde s-au găsit 
mormane de pietre scumpe, îi împrăştie şi scapă lumea 
pentru totdeauna de pătura asta de barbari. — Trec numai 
zece ani, şi bulgarii, sub regele lor Crum, ajung a fi cel mai 
puternic şi cel mai temut popor din toată peninsula 


Balcanică. Aşezaţi mai de demult în Moesia răsăriteană, 
peste slavi, în gloatele cărora fiind sorbiţi, şi-au pierdut 
limba şi parte din sălbăticia neamului lor înrudit cu hunii 
şi cu avarii, ei se folosesc de frământările din Apus şi-şi 
lărgesc hotarele ţării cuprinzând toată valea dintre Dunăre 
şi Balcani, de la Porţile de fier până-n Marea Neagră. Un- 
dele romane, împuţinate de atâtea năvăliri, izbite acum de 
stânca asta mare şi grea, pe care vârtejul întâmplărilor o 
aruncă-n mijlocul lor, se despart în mai multe viţe, ş-apucă 
unele-nspre Carpaţi, unde le trage matca, iar altele se 
răzleţesc, pentru cine ştie câte veacuri, prin munţii Mace- 
doniei şi pe coastele stâncoase ale Adriaticei, în Istria. 


În cetatea Carpaţilor 


De prin veacul al treilea, de la spărtura pe care-au făcut-o 
goții încoace cu duiumurile lor, curgând mereu noroade 
sălbatice pe poarta cea mare a şesului dunărean, şi, văzând 
daco-romanii că nu mai e chip de trăit pe locurile acestea 
aşa de bântuite, încep săşi ridice turmele şi ce bruma le-a 
mai rămas, şi se retrag la deal din bătaia năvălirilor, până 
ce se adâncesc cu totul în adăposturile munţilor, unde fraţi 
de-ai lor sunt, încă de la începutul domniei romane, 
sălăşluiţi pe valea Oltului, pe valea Timişului şi-n Ardeal. 
— Aci, în mândra îngrădire de codri şi de stânci, îşi 
înfiripează cu încetul aşezări noi prin locurile mai ascunse, 
împărțindu-se unii cu turmele pe înălțimile plaiurilor, alţii 
cu puţină semănătură pe luncile apelor, având ţara de-a 
valma şi ducând laolaltă aceeaşi viaţă retrasă şi neştiută de 
nimeni, pe care tot în părţile acestea au fost trăit-o şi 
agatirşii în vremurile de demult. Din când în când se iveşte 


câte-o nouă ceată de pribegi, izgoniți şi ei din vetrele lor, 
de pe sub poalele munţilor, sau de prin câmpiile Moesiei. 
Ei aduc ştiri de ce grozăvii se mai petrec în lumea deafară, 
de ce barbari mai vântură ţările, vorbesc de vitejiile 
împăraţilor, de puterea cea sfântă a Papei, care-a domolit 
pe cumplitul Atila, biciul lui Dumnezeu, numai cu vraja 
cuvântului şi l-a întors îndărăt de la porţile Romei, vorbesc 
de frumoasele învățături creştine, ca de-un izvor de lumină 
mântuitoare, la care aleargă să se adape toate neamurile 
pământului... 

Unul din ei — un preot, un apostol desculţ, scoate din 
sân un tartaj latinesc şi prinde-a citi. Faţa i se înviorează, 
glasul se ridică din ce în ce mai cald şi mai sonor. Cu multă 
luare aminte ascultă păstorii vorbele lui Isus, pline de 
adâncă şi limpede înţelepciune, minunile pe care le-a 
făcut, şi cât de mult a iubit el pe oameni, şi cum a pătimit 
şi s-a jertfit pentru mântuirea lor... . În liniştea măreaţă a 
munţilor, pe înălțimile acestea luminoase — departe de 
pământ, aproape de cer -sufletele care-au trecut prin 
atâtea dureri sorb însetate credinţa cea dătătoare de 
putere. O cruce de lemn înfiptă la gura unei peşteri, 
înseamnă pragul unei biserici. Zile de sărbătoare se aprind 
ca nişte candele în întunericul timpului, tot mai în larg 
răsună toaca, tot mai mulţi cuvioşi îi aud chemarea. 

Şi alte cete de fraţi vin, şi preoţi mai vin de prin 
ţinuturile căzute sub aspra stăpânire a bulgarilor. Sate se 
înjghebează pe văi bătute de soare şi sfetnici se aleg din 
scoborâtorii vechilor viteji, din cei mai bătrâni, din cei mai 
cuprinşi. 

Astfel, pe când afară, în largul câmpului, din ciocnirea 
celor două lumi — a barbarilor şi a romanilor — şi din 


amestecul de sânge al atâtor neamuri, răsar popoare noi şi 
state noi se încheagă pe sfărâmăturile vechilor alcătuiri, 
aici, în tainiţele Carpaţilor, pe sub poalele codrilor 
ocrotitori, fruntaşii eneji îmbrăcaţi în zeghe şi-ncălţaţi cu 
opinci, părinţii voievozilor de mâine, adună sub povaţa lor 
pâlcurile de păstori risipite pe depărtările plaiurilor, şi- 
ncetul cu-ncetul urzesc şi ei câte-un început de ţărişoară, 
la locuri mai cu îndemânare, pe deschizătura vreunei ape 
mai mari, aşezând rânduială între oameni, altar aceleiaşi 
credinţi, şi străji pe la porţile munţilor. 

Şi vremea trece, trec sutele de ani vânturând noroadele 
şi schimbând faţa lumii, numai crâmpeiul acesta de neam, 
nebăgat în seamă, pierdut din vederea istoriei, rămâne 
statornic aici, şi-n toată lunga-i întunecare, de aproape o 
mie de ani, nimic nu se tulbură, nimic nu se strică de 
alcătuirea firii lui, — cum a intrat, aşa va ieşi din munţi: 
acelaşi chip, aceeaşi limbă, acelaşi suflet. 


Undirea neamului românesc 


Între unguri şi bulgari. Fraţii Asan şi Împărăţia Romano- 
Bulgară. Năvălirea tătarilor 

De pe la sfârşitul sutei a patra, marea împărăție 
romană e desfăcută în două. În partea de apus, cu scaunul 
la Roma, au năvălit germanii, — în partea răsăriteană cu 
scaunul la Constantinopol, au năvălit slavii. Neamurile 
celelalte de barbari se mistuie cu încetul, ca apele fără 
matcă, pe care le soarbe pământul. Lumea creştină e ruptă 
şi ea în două: biserica de Apus — catolică — sub ascultarea 
Papei de la Roma, şi biserica de Răsărit — ortodoxă — sub 
ascultarea Patriarhului de la Constantinopol. La anul 679 


bulgarii se aşează de partea cealaltă a Dunării, între Bal- 
cani şi Marea Neagră, peste slavi şi se contopesc cu ei. În a 
doua jumătate a veacului al nouălea trec, cu regele lor Bor- 
is, la legea creştinească. Şovăiesc la început, vreo doi-trei 
ani, între biserica de Apus şi cea de Răsărit. Fraţii Metodiu 
şi Chiril, trimişi să răspândească învăţăturile lui Hristos la 
popoarele slave, alcătuiesc un alfabet nou — alfabetul chir- 
ilic de mai târziu — şi scriu cărţi slavoneşti pentru slujba 
bisericească. Sub înlăturarea acestor mari şi neobosiţi 
apostoli ai neamurilor slave, bulgarii rămân de-al binelea 
creştini „pravoslavnici”, legaţi de patriarhia din Con- 
stantinopol. 

Soarele Romei apune. Vechii locuitori ai peninsulelor 
Balcanice se urcă tot mai sus pe culmile munţilor, ca şi 
cum ar căuta să se mai încălzească la cele din urmă ale 
acestui asfinţit dureros — dar umbra amurgului creşte, şi 
noaptea îi învăluie. 

lar de la răsărit zadarnic aşteaptă să se mai 
rumenească cerul de zorii unei alte dimineţi: Împărăţia 
Bizantină de mult nu mai e decât o insulă de greci, în mij- 
locul unul ocean de barbari. În Europa o bat valurile slave, 
în Asia o îneacă potopul musulmanilor. Puterea bulgarilor 
creşte. Un şir de lupte norocoase îi apropie de capitala 
Bizanțului: în anul 811 biruitorul Krum îşi face cupă de 
băut din ţeasta împăratului Nichifor. De la miază-noapte 
curg mereu popoarele de slavi, şi nu se mai isprăvesc: 
ruşii, polonii, moravii, cehii, croații, sârbii... sunt braţele 
desfăcute ale aceluiaşi fluviu de oameni, pornit încoace 
încă de prin veacul al treilea. Viţele mai mici, răzleţite, se 
pierd în albia celorlalte neamuri. 

De abia încep ţările să se mai aşeze, şi oamenii să mai 


răsufle, când o nouă şi neaşteptată năvală de huni se 
aruncă asupra lumii creştine. Sunt ungurii, rămaşi de 
puhoiul lui Atila pe lângă Urali, sunt hoardele sălbatice ale 
lui Arpad — groaza întregului Apus timp de o jumătate de 
veac. Bătuţi în cele din urmă de viteazul Oto, împăratul 
germanilor, la anul 955, încep să se strângă de pe drumuri 
şi se aşează în Panonia, unde mai norocoşi decât strămoşii 
lor huni şi avari, urzesc domnie trainică trecând la legea 
creştină sub cârmuitorul lor Ştefan, căruia Papa-i trimite 
în anul 1000 coroana de rege; şi binecuvântează astfel 
întemeierea noului stat. 

Valahii, cum numesc povestitorii vremurilor pe toţi cei 
care se trag din vechea viţă romană altoită pe tulpina 
ilirico-tracă, românii, cum îşi zic ei de când s-au trezit pe 
lume, se văd iarăşi, din toate părţile, împresuraţi de 
neamuri străine. De astă dată însă nu mai e o năvală 
trecătoare în urma căreia bântuiţii să se întoarcă iar la ceea 
ce-au fost — ci un popor vrăjmaş s-aşează temeinic lângă 
ei şi caută să se întindă mereu, amenințând să-i 
copleşească şi să-i înăbuşe în adăposturile lor. Românii se 
iau de gânduri. Unde să-şi plece capul?... Unde să se mai 
ducă? Aici şi-au îngrădit viaţa, aici şi-au păstrat limba, dat- 
inile, sufletul curat şi făptura întreagă şi mândră a neamu- 
lui lor. Din cea mai adâncă vechime, de la capătul vremur- 
ilor ştiute, ei şi numai ei au fost stăpânii munţilor acestora. 
Cu bună dreptate ei pot spune lumii: noi suntem agatirşii, 
noi, dacii lui Decebal, şi romanii care, cu armele, şi-au 
despicat drum încoace, tot noi suntem. Cetatea asta sfântă 
e de trei ori a noastră; şi nu-i vale, nu-i izvoraş, nu-i stâncă 
de care să fie legată o bucăţică din viaţa noastră. Noi stăm 
aici de două mii de ani! 


Înainte de venirea ungurilor, românii, fiind în 
îndelungată atingere cu bulgarii, şi împrumutând de la 
aceşti vecini multe din rânduielile şi întocmirile vieţii lor 
slave, îşi aveau, înlăuntrul Carpaţilor, micii lor eneji, un fel 
de sfetnici şi apărători ai satelor, puşi sub ascultarea unor 
căpetenii mai mari, care se numeau voievozi — 
conducători de oaste în timp ce război, cârmuitori de ţară 
în timp de pace. 

Izvoadele vechi arată, la venirea ungurilor, trei voievozi 
de aceştia, trei duci ai neamului românesc, fiecare cu 
ducatul lui. Gelu în Ardeal, Menumorut în ţara Crişului şi 
Glad în Timişoara. 

În anul 1018, Împărăţia Bulgarilor, după un lung şir de 
lupte cu Bizanțul, e sfărâmată şi supusă de Vasile al II-lea 
Cel Mare, zis şi Bulgaroctonul - omorâtorul bulgarilor. 
Biruinţa aceasta, la care-au ajutat şi ungurii, întinde iarăşi, 
imperiul de Răsărit pân' la Dunăre. Îi întinde, dar nu-l 
întăreşte. Peste ţara de ieri a bulgarilor, rămasă fără 
apărare, se repăd de sub poalele Carpaţilor pecenegii, 
popor sălbatic de viţă mongolă, revărsat încoace de pe 
podişurile munţilor Urali. În vetrele lor părăsite s-aşează 
cumanii, din acelaşi leagăn cu pecenegii, vorbind aceeaşi 
limbă turcească, purtând aceeaşi duşmănie Împărăției Biz- 
antine ş-aceleaşi lupte cu ea. 

Românii se folosesc de tulburările acestea, şi-ncep să 
se prelingă pe luminişurile de-afară ale munţilor, 
întemeind sub cnejii lor aşezări de sate pe unde mai sunt 
de-ai lor, în valea Oltului mai ales, şi pe plaiurile Vrancei, 
şi la capătul despre miazănoapte al Carpaţilor bucovineni, 
în Câmpulungul îngrădit de codri. 

În anul 1166, când împăratul Manuil Comnen, 


învingătorul cumanilor, intră, în ţara ungurilor, unde o 
nouă biruinţă încununează steagurile bizantine, în oastea 
lui vitează arcaşii români de pe luncile Oltului sunt printre 
cei dintâi luptători. Peste unsprezece ani puternicul Manu- 
il, care visa reînchegarea întinsei împărăţii a lui Traian, 
moare, şi cu el se stinge cea din urmă rază a gloriei biz- 
antine. Deşarta strălucire a curţii de la Cornul de aur cere 
supuşilor biruri din ce în ce mai grele. Doi fraţi români, 
Petru şi Asan, păstori în Balcani, merg să se plângă 
împăratului. Ei vorbesc dârz. Asan e pălmuit. Peste trei ani 
toţi românii şi bulgarii din peninsula Balcanică sunt în pi- 
cioare, gata de luptă. Răpuşi la început, cei doi viteji trec 
Dunărea încoace, strâng oaste proaspătă de la românii de- 
aici şi de la cumani, şi din nou se aruncă-n luptă. De astă 
dată armata Bizanțului e sfărâmată. Isac Anghelul scapă cu 
fuga, pierzându-şi coiful împărătesc prin ponoarele mun- 
telui Hemus. Toate cetăţile greceşti până la Adrianopol cad 
în mâinile biruitorilor. Şi iată că, dintr-o răscoală de 
ciobani, o nouă şi neaşteptată împărăție se ridică în 
dreapta Dunării, cu aşezarea scaunului domnesc la 
Târnova. Dar pare că un blestem urmăreşte pe urzitorii şi 
stăpânii acestui tânăr imperiu. 

La 1196 Asan, ajuns în culmea măririi, cade ucis de-o 
mână nelegiuită. Petru, fratele, şi urmaşii lui, după un an, 
are acelaşi sfârşit. Al treilea frate, viteazul Ioniţa, căruia 
Papa de la Roma, pentru a-l ademeni, îi trimite 
binecuvântarea lui şi coroana de rege al românilor şi bul- 
garilor, după o glorioasă domnie d zece ani, moare şi el 
străpuns de spada unui trădător. Către jumătatea veacului 
al treisprezecelea împăratul Asan al II-lea, închinat biseri- 
cii de Răsărit, îşi atrage urgia Papei, care-ndeamnă pe 


regele ungurilor să-i calce ţara şi s-o supuie. Bela al IV-lea 
îşi pregăteşte oastea, când deodată un strigăt de groază se 
ridică din toate părţile: „Vin Tătarii!” Hoardele mongole 
trec peste aşezările câmpiilor ca o vijelie pustiitoare, şi 
intră în marea cetate a Carpaţilor prin văile apelor. Oastea 
ungurilor, spăimântată, fuge la Buda. În pragul Făgaşului, 
lângă „Pădurea Vlahilor”, singur banul Basaraba încearcă 
să ţie piept cumplitului Orda. Viteazul domn al Olteniei se 
repede la hotar, ca un vultur ce-şi apără cuibul, fără a so- 
coti străşnicia puterii ce vin asupra-i. În această crâncenă 
luptă, de care pomenesc izvoadele străine de pe vremuri, 
arcaşii Olteni sunt biruiţi. Paznicul ţării, cu puţina oaste ce 
i-a mai rămas, e nevoit să se retragă în desimea codrului. 
Dar potopul e abătut din cale. Sălbatica mulţime, însetată 
de pradă, se năpusteşte înainte pe alte văi, lăsând în urmă- 
i pământul acoperit de leşuri, cerul dogorit de vâlvătăile 
flăcărilor. — Acestea se petrec în anul 1241. Peste trei ani 
tătarii, lăsară Ungaria jefuită şi oraşele ei dărăpănate şi 
pustii, se retrag, încărcaţi de prăzi. Parte se împânzesc în 
câmpiile Dunării spre Mare (Dobrogea de azi), parte din- 
colo de Nistru, în şesurile de miazăzi ale Rusiei. 

Limpezindu-se văile, cetele de români încep să 
izvorască din adâncurile codrilor, şi, lăsându-se iar pe 
poalele răsăritene ale Carpaţilor, în roiuri harnice, îşi 
înfiripă din nou aşezările şi viaţa de mai înainte. 

În vremea asta, de cealaltă parte a Dunării, neamul, 
asăneştilor se stinge, şi cu ei se încheie puterea şi gloria 
împărăției lor, ce pare că un vis a fost. Rămân bulgarii şi 
singuri, având o ţară, dar neştiind să şi-o păstreze; 
dezbinaţi din pricina certurilor pentru coroană, o mai duc 
târâş-grăpiş până la sfârşitul veacului al paisprezecelea, 


când, slabi şi vlăguiţi în faţa unui duşman nou şi puternic, 
îşi pleacă grumazul, aproape fără împotrivire, sub aspra 
stăpânire a turcilor — lungă şi dureroasă îngenunchere, 
din care, peste cinci veacuri, vitejia şi jertfele neamului 
nostru îi vor ajuta încă o dată să se ridice. 

Românii, desfăcându-se de ei, îşi iau turmele şi se re- 
trag în Balcani. 

Pentru această ramură scumpă, desprinsă din tulpina 
vieţii noastre, pentru fraţii aceştia risipiţi dincolo, de 
pământul din dreapta Dunării, istoria se-nchide aci. Ziua 
cea sfântă, ziua de mântuire şi de dreptate, pe care cu toţii 
o aşteptăm, e ascunsă încă în tainele viitorului. 


Intemeierea principatelor 


„Însă nu puţină mirare este la toţi câţi scriu de aceasta, nici 
la câţi bine vor socoti de aceşti români cum s-au ţinut şi au 
stătut până astăzi aşa, păzindu-şi şi limba, şi cum au putut 
şi pot şi pământurile acestea locuiesc, care aceasta la 
puţine limbi şi neamuri se vede; şi mai vârtos atâtea roduri 
de oameni străine şi barbare peste dânşii au dat şi au 
stricat, carii peste alţii aşa dând nici numele, nici alt nimic 
nu se mai ştie, nici nu se mai pomeneşte de aceia.” 

Barbarii care-au trecut pe-aici ş-au tot curs înainte, 
împingându-se unii pe alţii, s-au amestecat cu neamurile 
bătrâne şi ostenite din ţările Apusului. 

Limbi şi popoare noi au răsărit din amestecul acela, şi 
alte întocmiri şi alte aşezări au îmbrăcat pământul. — Un- 
gurii, veniţi mai târziu, mânaţi de aceeaşi sete de pradă 
încearcă şi ei să dea năvală-nainte, dar se izbesc ca de un 
zid de tăria oştilor germane, care-i silesc să se retragă în 


„Pustia avarilor”, între Tisa şi Dunăre, unde sunt buni 
rămaşi. 

De-aci încep a se lăţi tot mai spre munţi, înghesuind pe 
românii de baştină, căutând pe cei slabi şi-mpovăraţi de 
nevoi să-i supuie cu binişorul, pe cei tari şi dârji să-i răpuie 
cu armele. 

După acel falnic Basarab, pe care-l zărim o clipă, ca lu- 
mina unui fulger, cu paloşul în mână, apărându-şi 
împotriva tătarilor, încep negurile să se mai ridice de pe 
trecutul neamului nostru. Şi iată că în faptul zilei, ce se 
dezleagă în sfârşit după o aşa de lungă şi de cumplită 
noapte, în lumina proaspătă a acestei dimineţi de-o mie de 
ani aşteptată, se ivesc cele dintâi figuri lămurite din şirul 
voievozilor români: 

În anul 1247, domn în ţara Oltului — vechiul banat a 
Basarabilor — e Litean-Vodă, iar către răsărit, peste 
pământul din stânga Oltului, în ţara cea largă şi- 
mbelşugată a Munteniei, domneşte voievodul Seneslau. Fi 
plătesc o dare ungurilor, vecini puternici şi primejdioşi, pe 
care pân' acum românii, în aşteptarea întâmplărilor 
viitoare îi măsoară doar din ochi. Seneslau, avându-şi ţara 
deschisă, şi pusă-n calea tătarilor, mereu în harţă cu ei, îşi 
pierde curând domnia, şi poate şi viaţa, căci nu-i mai 
vedem şi nu mai auzim nimic de el. La 1272 Litean-Vodă 
trece Oltul, goneşte pe tătari din Muntenia şi-ntrupează 
amândouă ţările într-un singur principat. Domn mare, cu 
vază-n lume — socru lui Milutin regele Serbiei -Litean nu 
mai vrea să plătească dările cerute de unguri. Aceştia vin 
cu oaste împotriva lui. El se luptă ştiind bine că nu va 
putea birui, dar tot aşa de bine ştiind că nici o jertfă nu e 
zadarnică, se luptă şi moare ca un viteaz, apărându-şi ţara, 


apărând dreptatea şi mândria neamului românesc. Fratele 
lui, Barbat-Vodă în toiul luptei cade-n mâinile maghiarilor, 
se răscumpără cu bani, — „cu bani mulţi”, cum spune cu 
lăcomie hrisovul unguresc — şi domneşte unsprezece ani, 
adeverind vorba din Evanghelie: „Capul plecat — sabia nu- 
l taie”. Lui Barbat îi urmează Tihomir-Vodă, care, după o 
domnie liniştită de douăzeci de ani, închizând ochii la 
1310, lasă cârma ţării în mâinile vrednice şi norocoase ale 
fiului său Ion Basarab, alesul tuturor enejilor din dreapta 
şi din stânga Oltului. Este cel dintâi voievod puternic şi 
hotărât, cel dintâi gospodar mare al românilor. Este omul 
mântuirii, pe care-l trimite Dumnezeu la cumpenele mari, 
când vrea să scape un popor din vâltoarea pierzării. Mai 
dinainte, încă de pe când trăia tată-său, tânărul domnişor 
se pogorâse din Făgăraş în Muscel şi-şi făcuse aşezarea la 
Câmpulung, unde mormântul acelui Laurentius, comite de 
Câmpulung, din 1300, înseamnă poate o luptă, în orice caz 
sfârşitul călcărilor străine în părţile acestea. De-aici tre- 
cuse în Argeş, şi, găsind un loc frumos şi bine apărat în 
întăriturile munţilor, îşi dură acolo o cetăţuie pe malul 
stâncos al Argeşului, să fie-un adăpost ş-o pază bună la o zi 
grea. 

Când sfatul cnejilor îl cheamă la domnie, Basarab- 
Vodă e om în vârstă de treizeci de ani, şi-ncercat în trebile 
țării. El nu face decât să desfăşure mai departe, pe un 
câmp mai larg o muncă începută mai dinainte. Şi, ca şi 
cum ar prevedea că îndurarea Celui de Sus îi va îngădui o 
domnie lungă şi norocoasă, el nu se grăbeşte, ci calcă 
liniştit, cumpănindu-şi pasul şi puterile cu greutăţile dru- 
mului ce are de străbătut. Vrăjmaşi mulţi îi împresoară 
ţara din toate părţile. De la apus ungurii, de la răsărit 


tătarii şi cumanii, mereu s-au întins ş-au cotropit din 
pământul de baştină al românilor. Trebuia şi vitejie, dar 
mai ales răbdare şi înţelepciune pentru a-şi putea drege şi 
întocmi ţara. În cei dintâi ani ai domniei lui, mai mult cu 
mintea decât cu armele îşi lărgeşte hotarele moşiei. Stăpân 
pe Muscel şi pe Argeş, trece în Dâmboviţa şi-ntemeiază 
orăşelul Târgoviştea. De aci îşi îndreaptă privirea spre 
câmpiile dunărene, pe unde românii, sub cnejii lor, 
începuseră să se reverse din munţi, înfiripează aşezări la 
Bucureşti şi la Buzău, încinge cu zid de cetate oraşul Ifloc 
pe malul Dunării, ajută cu oaste pe Mihail, domnul Vidinu- 
lui, să se facă împărat al bulgarilor, scoate pe unguri din 
ţara Severinului, o ia în stăpânire şi-i dă numele de Ungro- 
Vlahia. De-aici încep luptele. 

Noi pe atunci eram numiţi vlahi. Tătarii ne ziceau Ifloc. 
Muntenia se numea Vlahia Neagră, Kara-lflac pe turcește, 
Kara-Vlaşca pe bulgăreşte şi sârbeşte. 

Robert, trufaşul rege al ungurilor, ridică oaste mare şi 
vine grăbit să răpuie pe acest domn cutezător al romanilor. 
Se lasă de-a dreptul în Oltenia şi, intrând în Severin aşeaz' 
aici oştire de pază ş-un ban maghiar, stăpân pe bucăţica 
asta de ţară Românească Basarab Vodă îi trimite vorbă de 
pace. Carol Robert respinge cu ocară solia domnească şi 
păşeşte-nainte. 

E toamnă. Roadele pământului sunt strânse, bordeiele 
părăsite, vitele duse la munte. Cât bate ochiul nu se zăreşte 
ţipenie de om. Regele posomorât străbate luncile deşerte şi 
miriştile arse, apucă pe valea Argeşului şi-naintează în 
puterea codrului cu oastea fără merinde, stabilă de foame 
şi de osteneală, spre cetăţuia depărtată, spre cuibul ascuns 
al voievodului. Sub greutatea armelor ş-a loricilor sclip- 


itoare, călăreţii, nedormiţi, se leagănă pe cai. Din când în 
când se opresc, ascultă. Bolboroseala izvoarelor pare o 
sfadă de glasuri ce se alungă pe sub pământ, pripite, 
amenințătoare. Tot mai îngustă-i valea, tot mai întunecată. 
Sus, deasupra unei vâltori, se dezvelesc din desimea 
brădetului două turnuri înalte de piatră. Deodată un şuier 
puternic înfioară cuprinsul: tot codrul tresare, ca deşteptat 
din somn. Şi iată că de pe zidurile cetăţuii, de pe stânci, din 
crengile copacilor încep săgețile să curgă, — ucigătoare 
ploaie de fier acopere, învăluie de jur împrejur oastea 
maghiară grămădită în strâmtoare. Cai şi călăreţi se 
prăbuşesc în vălmăşagul cumplit al morţii. Un iad e fundul 
văii. Strigătele şi vaietele celor căzuţi cutremură văzduhul. 
După o luptă îndârjită de două zile c-un duşman nevăzut, 
regele, îngrozit, dă poruncă să se plece arcurile şi să se 
înalțe flamura păcii. Buciumaşii străjilor vestesc încetarea 
luptei. Biruitorul se înduplecă a da ungurilor călăuze, care 
să-i scoată spre Timişoara pe drumul cel mai scurt. Dar 
cum, pentru asemenea oaspeţi, pădurile şi munţii noştri n- 
au drumuri scurte, şi nici lungi nu au. lată că prin coc- 
laurile încâlcite ale Gorjului, aproape de hotar, valea se 
întinde deodată, iar din pereţii ei încep stânci şi bolovani 
să se rostogolească peste gloata maghiarilor înghesuită-n 
strâmtoare, unde se frământă ostaşi, prinşi „ca peştii într-o 
mreajă”, cum spun cu durere povestitorii lor. Regele, 
însoţit de câţiva supuşi, scapă ca prin minune din acest 
groaznic măcel. Şi cât a trăit nu s-a mai atins de ţara 
cumplitului Basarab „A fost o nelegiuire”, zic ungurii. 
Păstorul bun îşi apără turma prin orice mijloace, — lupii le 
găsesc pururea nelegiuite. 

Acestea se petrec în anul 1330. În anii următori, ani de 


fericită pace, Basarab-Vodă îşi întăreşte ţara, împarte 
pământuri la ostaşii vrednici, aşează rânduială şi pază pe 
la târguri, pune străji de-a lungul hotarelor, şi leagă priet- 
enie cu puterile vecine. 

La 1338, închizând ochii, slăvitul voievod, urzitorul 
Ţării Româneşti, vine la domnie fiul său Nicolae Alexan- 
dru, pomenit în cronici numai cu numele de Alexandru. 
Vrednic urmaş al marelui Basarab, în cei dintâi şapte ani 
de linişte, întăreşte gospodăria cea nouă a ţării şi legăturile 
de prietenie cu ungurii, cu bulgarii şi cu sârbii, face biserici 
pe la târgurile mai însemnate, înalță o mănăstire la 
Câmpulung; iar în primăvara anului 1345, gătindu-şi 
oastea împotriva tătarilor, ce n-au deşertat încă văile 
răsăritene ale Carpaţilor. În luptele acestea grele şi 
îndelungate, fiul şi urmaşul lui Carol-Robert. E uşor de 
înţeles pentru ce duşmanii de ieri luptă astăzi sub acelaşi 
steag: ungurii văd în mişcarea hoardelor tătare o pururea 
temută primejdie pentru liniştea şi avutul lor, iar în ţara şi- 
n braţul viteazului voievod român o minunată pavăză de 
apărare. 

Pe vremea asta de învăluiri, iată că se pogoară şi 
cneazul Dragoş cu românii lui din Maramureş, arcaşi 
neîntrecuţi, porniţi şi ei din limpezişul văilor la vânătoare 
de tătari. Unii călări, alţii pe jos, toţi în cămăşi albe cu- 
nflorituri de arnici pe la guler şi pe la mâneci, iţari de aba 
strâmţi pe pulpă, opincă uşoară-n picior şi căciula 
ţurcănească dată pe ceafă, voinicii munţilor păşesc sprin- 
teni pe făgaşele apelor, prin desime de codru şi prin 
încâlcituri de ponoare, purtând în ei, fără să ştie, răsadul 
norocos al unei lumi noi, aducând în tolba lor de săgeți 
taina urzirii şi începătura cea într-un ceas bun urnită a un- 


ui nou temei de ţară. 

Când ies maramurşenii din noaptea pădurilor în min- 
unata privelişte a câmpiilor, li se pare că-i din basme 
mândreţea asta de lume. Niciodată n-au văzut ei locuri aşa 
deschise şi răsfăţate de soare. Tăcuţi, îşi descopăr capetele 
şi se-nchină ca-n pragul unei biserici. - Pe dimineaţa asta 
de vară, sub albastrul limpede al cerului, în larga şi lu- 
minoasa aşternere de văi, peste care, ca un brâu de argint, 
se îndoaie apa Moldovei, cum stau şi privesc uimiţi în 
depărtările aburite ale câmpiilor, ei simt că numai Dum- 
nezeu l-a îndreptat aici, şi că legături veşnice au a se pune 
de azi înainte între viaţa lor şi glia acestei ţări. 

Lăsându-se în jos pe luncă şi dând de cârdurile 
tătarilor izgoniți din valea Siretului de Alexandru Vodă, 
arcaşii lui Dragoş încheie cu noroc biruinţa viteazului Bas- 
arab. Săgeţile lor curăţă pământul de duşmani şi-l 
pregătesc pentru plugărie. — Câţiva călăreţi se reped să 
dea de ştire celor de-acasă. Şi aşa, trăgânduşi toţi 
cuprinsurile din Maramureş, se strâng, la un cuget în jurul 
lui Dragoş, şi-l roagă să le steie domn şi povăţuitor în ţara 
nouă, care-i Moldova îi zic, de la numele apei ce-o 
împodobeşte. 

Minunata închipuire a poporului înfățoşează faptul 
descălicătorii acesteia, ca o vânătoare după „o hiară 
năsâlnică”, — un zimbru cu stea în frunte, pe care Dragoş 
cu ai lui l-au fost gonit din codri, şi nu l-au putut ucide 
decât aici, în lunca Moldovei. 

Stă Dragoş domn numai doi ani, şi după el vine Sas, 
fiul lui, care domneşte patru ani, — ei stăpânesc însă ţara 
ca împuterniciţi ai craiului Ludovic şi asta românilor nu le 
vine la socoteală, căci nu porunca regelui, ci numai vitejia 


lor şi voia Celui de Sus i-au adus şi i-au întărit aici. Gândul 
că şi-n locurile acestea depărtate îi vor urmări asupririle 
maghiare, grija aceasta le stă ca o piatră pe suflet. 

Dar în vara anului 1349 se scoală Bogdan, voievodul 
Maramureşului, şi, trecând munţii încoace cu toţi enejii şi 
oamenii lui, alungă pe Sas, rupe legăturile cu regele Ungar- 
iei şi se aşează el, domn volnic şi bizuit numai pe vrednicia 
lui în scaunul Moldovei. 

Trimite Ludovic oaste să-l supuie, cearcă urmaşii lui 
Dragoş, cu sprijinul ungurilor, să-i smulgă domnia; de abia 
se isprăveşte-o luptă şi-ncepe alta mai îndârjită. Ci Bogdan 
iese din toate biruitor. — O curte de piatră-n orăşelul Baia, 
întemeiat de saşi pe lunca Moldovei, este cea dintâi 
locuinţă a domnului. În jurul lui ţara se ridică văzând cu 
ochii. Roiuri proaspete de români izvorăsc mereu de prin 
ascunzişurile codrilor. Văile se umplu de oameni şi de 
turme. Sate şi târguri se-nfiripează pe malurile apelor. 
Dumbrăvile răsună de cântece şi de chiote. Plugurile 
desfundă pământul înţelenit de veacuri. 

Pe prispele căsuţelor albe, bătrânii plâng de bucurie, şi 
parcă tot nu se-ncred că ceea ce văd e aievea şi că-n 
frumuseţea asta de rai sunt la ei acasă. 

De-acum înainte neamul românesc îşi are ţara, domnii 
şi istoria lui. 

Bogdan — întemeietorul Moldovei — domneşte 
şaisprezece ani. 


Din lungi cărări de codru, din munţi cu vârfu-n nouri 
Ieşit-au Dragoş-Vodă, îmblânzitor de bouri, 
Mulțimea curgătoare s-a fost întors pe vale 

Şi buciumele sună şi oile-s pe cale. 

Nainte merg moşnegii cu pletele bogate. 


Țiind toiege albe în mâinile uscate. 

Astfel ieşeau tot rânduri, venind de sub verzi ramuri 
Copii, ciobani de turme, moşnegi, păstori de neamuri. 
Şi au întins moşia spre răsărit şi-amiaz 

Pân' unde marea sfarmă de țărm ai ei talaz; 

Au cucerit cu plugul, cu vârful dragei săbii 

Pân' la Cetatea Albă, limanul de corăbii. 

Sute de ani stătut-au stăpâni până la Nistru, 
Luptând cu Răsăritul, cu cuibul cel sinistru 

De unde vin în roiuri în veci renăscătoare 

Lumi spurcate şi rele, barbarele popoare, 

Prin neagră vijelie ce vâjie şi bate 

Sfărmându-se la graniţi de ziduri de cetate. 

Stă neclintit Moldova, ţesând la pânza vremii, 

Viteji îi erau fiii şi purtătorii stemii 

Cei dătători de lege ş-aşezători de datini, 

Lumine din lumine, Muşatini din Muşatini. 

În vremea asta înțeleptul gospodar de la Argeş astăzi 
liniştea şi tăria ţării Munteneşti pentru zilele când nu va 
mai fi el pe lume. Cu ungurii s-a împăcat. Pe tătari i-a 
biruit şi i-a alungat departe-nspre crivăţ. Între ai lui a 
statornicit rânduială, cu bună şi dreaptă înţelegere: având 
doi feciori pe cel mai mare, pe Vladislav, l-a făcut duce al 
Făgăraşului, pe cel mai tânăr -pe Radu — l-a pus ban la 
Severin. Iar pe cele două fiice — ca şi de la ele să aibă ţara 
un sprijin — le-a măritat pe una cu regele Serbiei, pe alta 
cu împăratul Bulgariei. Pentru întocmirile bisericeşti, 
cerând povaţa patriarhului de la Constantinopol, acesta îi 
trimite, în anul 1359, pe Ioachint Critopol, care se aşează la 
Argeş, cu treaptă de mitropolit al „Ungro-Vlahiei”. - 
Mândra lui ţară se întinde acum din zările Făgăraşului 


până-n gurile Dunării, cuprinzând şi „părţile tătăreşti” care 
mai târziu, sub numele de Basarabia, se vor alipi Moldovei. 
El moare în anul 1364. Pe pedeapsa care-i acopere 
mormântul, sub strana domnească de la biserica din 
Câmplung, zidită de el, stă scris în slavoneşte — limba 
obişnuită pe-atunci în toate cele bisericeşti şi-n cărţile 
domnilor: 

„În luna noiembrie 16 zile a răposat marele şi singur 
stăpânitorul domn Io Niculae Alexandru voievod, fiul 
marelui Basarab voeivod, în anul 1364”. 

Acest „lo”, pus înainte la numele vechilor domni 
români, este o prescurtare din „loniţă”, împăratul 
românilor şi al bulgarilor, cel mai viteaz şi mai cu vază 
dintre Asăneşti: amintirea lui s-a păstrat de voievozii 
noştri ca un titlu de glorie. 


Vladislav Basaraba 


Vladislav, fiul lui Alexandru Basarab, pleacă din Făgăraş 
cu ceata lui de arcaşi după ce mai întâi dă foc satului şi 
Mănăstirii Tălmaciu unde-şi aveau aşezarea urmaşii con- 
telui Conrad — vechiul duşman al Basarabiei. El se 
pogoară la Câmpulung, şi de-acolo trece la Curtea de 
Argeş, unde ia sceptrul şi grijile domniei. 

De cum se desprimăvărează, Ludovic, craiul Ungariei, 
îşi ridică oastea şi porneşte cu mânie spre ţara 
cutezătorului voievod. Ajungând însă la hotar, se 
răzgândeşte. Ştiau doar ungurii ce-i aşteaptă în codrii 
Agreşului. Atras de-o biruinţă mai uşoară, Ludovic trece 
Dunărea în Bulgaria apuseană, şi-mpresurând Vidinul îi 
supune fără multă vărsare de sânge, prinde pe Straşimir, 


cumnatul lui Vladislav, şi-l duce rob în Croaţia, împreună 
cu soţia lui, fiica lui Alexandru Basarabă. Cetatea rămâne 
sub stăpânirea unui ungur. Dar iată că se ridică şişman, 
ţarul de la Târnov şi-n fruntea unei oştiri turceşti se 
îndreaptă spre Vidin. Ludovic nu se-ncumetează să se 
măsoare cu puterea nurcilor, temută de toți pe vremea 
aceea, şi se retrage. Aprigul Vladislav însă vede în 
apropierea acestui nou duşman o primejdie pentru ţara lui 
şi, trecând Dunărea cu douăzeci de mii de arcaşi, se aruncă 
vitejeşte în calea lui şişman, îl biruie şi-l goneşte îndărăt 
până la Târnov, puind astfel stavilă celei dintâi năvăliri 
turceşti înspre hotarele noastre. În lumea creştină din 
Apus se vorbeşte de izbânda aceasta neaşteptată, ca de o 
minune dumnezeiască. Dar pe regele ungurilor nu-l lasă să 
doarmă gloria domnului român. În deşert, pentru a-l 
îmbuna, cearcă Vladislav — cu jertfa dreptei lui mândrii — 
a-i arăta supunere, zicându-şi în cărţile domneşti: 
„Voievod din mila lui Dumnezeu şi a regelui Ungariei”. În 
deşert caută a-i deschide ochii asupra puterii păgâne ce se 
ridică tot mai amenințătoare din Răsărit şi-n faţa căreia ar 
trebui să stea uniţi, căci deopotrivă de mare e primejdia, şi 
pentru unguri ca şi pentru români. Pe Ludovic ceea ce-l 
doare mai mult, şi-l pune pe gânduri de la o vreme 
încoace, e închegarea şi întinderea din ce în ce mai largă şi 
mai puternică a unei domnii româneşti, în contra regatului 
maghiar. Vlahii aceştia făcuţi, neamul acesta de oameni 
hotărâți şi dârji, ce izvorăsc mereu de sub poalele 
Carpaţilor şi, cu zborul săgeţilor, îşi fac loc în lume, 
poporul acesta de ciobani şi de plugari, cu voievozi mândri 
ce-şi lărgesc hotarele şi poartă războaie fără să-l întrebe pe 
el -iată ce-l tulbură pe craiul ungur şi-l face să cate cu atâta 


ură spre ţara Basarabilor. Şi toate silințele domnului 
român de a-l împăca sunt zadarnice. Către sfârşitul anului 
1369 oastea regelui stă gata să intre în Oltenia. Vladislav 
însă nu-i lasă timp să-l lovească. Trimite pe Radu să 
păzească ţara dinspre Făgăraş, aşează pe hatmanul 
Dragomir la întăririle de pe valea Ialomiţei, iar el, c-o 
frunte de voinici, trece Dunărea, smulge Vidinul din 
mâinile ungurilor şi când Ludovic se pogoară cu oastea 
spre Severin, Vladislav se trage la munte, unde, pregătit, 
aşteaptă lupta hotărâtoare. Regele însă nu se bizuie a păşi 
mai departe. El cuprinde, aproape fără luptă, Severinul şi 
cetatea Vidinului lipsită de apărare, şi rămâne aci. — O a 
doua armată maghiară, încredinţată voievodului Nicolae, 
se lasă din Ardeal prin ţara secuilor şi, intrând în Mun- 
tenia, înaintează pe valea Ialomiţei, până-n strâmtorile 
întărite din Dâmboviţa, unde aşteptă, la pândă, hatmanul 
Dragomir. După o încăierare de câteva ceasuri, românii se 
retrag. Ungurii crezându-se biruitori, îi urmăresc, şi 
deodată se văd grămădiţi cu toţii într-o râpă adâncă şi 
mlăştinoasă. Caii se duc în mocirlă până-n piept. 
Luptătorii se învălmăşesc şi cad unii peste alţii, sub grind- 
ina de săgeți care-i împroaşcă din toate părţile. Voievodul 
Nicolae e ucis. Pe cei ce mai rămân cu zile, din falnica lui 
oaste, arcaşii lui Dragomir îi fugăresc prin desimea cod- 
rului, vânându-l ca pe fiare. Şi astfel românii pun capăt şi 
acestui război pe care nu ei l-au dorit. 

Regele e nevoit să încheie pace. — Ungurii părăsesc 
Vidinul. Straşimir vine iar împărat în Bulgaria apuseană, şi 
Vladislav îşi reia Severinul. Toate se statornicesc aşa cum 
au fost mai înainte. Ludovic înţelege că fără nici un folos 
au fost jertfite vieţile ostaşilor maghiari şi secui, în 


strâmtorile Ialomiţei, — el vede acum toată dureroasa 
deşertăciune a visurilor lui de cucerire, şi, cuminţit, se 
grăbeşte a-şi întări mai bine hotarele dinspre ţara Basarab- 
ilor, aşa de primejdioasă pentru unguri, ridicând în dreptul 
Sibiului castelul Landskron, şi-n ţinutul Braşovului — 
Torzburgul (Castelul Bran). 

Fiinţa neamului românesc e pe deplin închegată. 
Poporul care a crescut în umbră, în spaimă şi-n vijelii, a in- 
trat acum de-a binelea în matca destinelor lui. Scos din 
adăposturile lui ascunse, el se revarsă, împins de asupririle 
maghiare, tot mai în larg, prinde încetul cu încetul, în 
spornica-i undire, partea bătută de soare a Carpaţilor şi, 
binişor, lăsându-se de vale, cu apele munţilor lui, cu sfetni- 
cii, cu limba şi cu datinile lui, se aşează-n câmpiile Dunării 
din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai stăpân pe el, pe 
viaţa şi pe pământul lui. Negurile în care-a stat învăluit 
atâta amar de vreme se risipesc, şi porţile istoriei i se 
deschid. 

Neadormiţi în straja ţării, românii dovedesc aceeaşi 
statornică bărbăţie şi în apărarea credinţei lor, a sfintei legi 
strămoşeşti. Papa de la Roma, Urban al V-lea, acelaşi papă 
care mereu îndemna pe Ludovic să-i cuprindă cu armele şi 
să-i facă şi pe ei catolici, aflând de vijelia cu care s-au 
luptat ş-au biruit pe turci în câmpiile Târnovului, şi 
cugetând că va căpăta cu blândeţea şi iscusinţa cuvântului 
ceea ce nu putuse dobândi cu străşnicia oştilor maghiare, 
scrie domnului Munteniei în anul 1370: 

„Nobilului bărbat Vladislav, voievodul Valahiei, poftim 
acum darul prin care să dobândească mărirea cea viitoare. 
Din oameni vrednici de credinţă am înţeles că, deşi 
mărturiseşti credinţa aceluiaşi păstor, adică a Domnului 


nostru Isus Hristos, totuşi zăboveşti afară din numitul 
staul, adică afară din sânul şi ascultarea sfintei catoliceşti 
şi apostoliceşti biserici a Romei, maicii şi povăţuitoarei tu- 
turor credincioşilor, afară de care nu este mântuire, fiind 
învăluit în dezbinarea şi prea multelor sminteli, care le-ai 
luat de la mai marii tăi, şi doară crezând că eşti în crugul 
mântuirii, pre turcii cei fărădelege şi duşmanii credinţei 
cei catoliceşti, pentru cinstea lui Dumnezeu şi a numitului 
scaun, îi goneşti şi-i ţii a fi vrăjmaşii tăi. Ci ne pare rău din 
suflet dacă nu te oşteşti pre lege, fiindcă nu altora, fără 
numai celor ce se oştesc după lege, se dă cununa cea după 
frumuseţea neamurilor, şi cu atâta mai fierbinte râvnim 
mântuirea ta, cu cât credem că, de te vei întoarce din toată 
inima la domnul, cu mult mai viteaz ostaş al lui Hristos vei 
fi 

Dulci şi cu mult meşteşug potrivite sunt cuvintele Pa- 
pei, dar pe Vladislav nu-l adorm. Şi legea apucată din 
bătrâni el nu o schimbă. Între români şi bulgari sunt 
legături vechi. Loviţi şi unii, şi alţii dintr-o parte de unguri, 
din altă parte de turci, se simt tot mai apropiaţi, tot mai 
uniţi prin puterea împrejurărilor. De la Răsărit au primit şi 
unii, şi alţii taina botezului, din acelaşi izvor şi-au sorbit 
credinţa, şi preoţii lor, înaintea lui Dumnezeu, aceeaşi 
cruce-şi fac şi în aceeaşi limbă se roagă. 

Stingându-se viteazul Vladislav în anul 1372, vine la 
domnie fratele lui, Radu, de la Făgăraş, cuviosul voievod 
pe care mai târziu închipuirea poporului îl împodobeşte cu 
toate isprăvile bunicului, tatălui şi fratelui lui, împreunând 
astfel pe-un singur nume înţelepciunea, vitejia şi gloria a 
patru vieţi. 

Domnul cel nou al Munteniei, Radu Negru, cum îi zic 


vechii povestitori ai neamului nostru, părăseşte de la 
început şi de bună voia lui Amlaşul şi Făgăraşul, curmând 
astfel orice legătură cu regatul Ungariei. Şi, cu jertfă asta, 
rămâne deplin stăpânitor în ţara lui. Despre el zice cronic- 
arul: „După ce au trecut domnul dincoace, n-au mai avut 
stăpânire peste românii din Ardeal, dar nici pe dânsul să-l 
stăpânească cineva n-au fost”. 

Încă de pe când era ban al Severinului, Radu se- 
mprietenise cu călugărul Nicodim din ţara Sârbească, un 
om foarte învăţat, care pentru faptele lui bune şi marea lui 
credinţă în Dumnezeu, era privit ca un sfânt. Sub domnia 
lui Radu, Nicodim vine şi se statorniceşte în ţara Basarab- 
ilor. Numele acestui sfânt împreună cu al înţeleptului 
domn amintesc întemeierea celor dintâi aşezăminte 
mănăstireşti pe pământul Munteniei. În cei doisprezece 
ani de paşnică domnie Radu-Vodă ridică lăcaşuri de rugă 
şi chilii pentru călugări la Tismana, la Cozia, la Cotmeana 
şi la Câmpulung. Nicodim rămâne până la sfârşitul zilelor 
lui egumenul măreţei lavre de la Tismana, zidită pe o 
stâncă uriaşă deasupra unei cascade, în cel mai frumos 
adăpost din munţii Gorjului. 

Radu Negru închide ochii în anul 1384. El lasă doi 
ciori: pe Dan şi pe Mircea. Dan, cel mai mare, stă numai 
doi ani la cârma ţării. Sufletul lui, pare a fi moştenit de la 
străbuni mai mult însuşirile de ostaş, decât pe cele de gos- 
podar. El îşi face sub steag scurtul veleat al domniei. O 
luptă norocoasă cu ungurii pune iar Amlaşul şi Făgăraşul 
sub sceptrul voievozilor români. — În anul 1386 trece-n 
Bulgaria răsăriteană, cuprinde cetatea Silistrei şi alte- 
ntărituri de pe malul drept al Dunării. Dar, într-o 
încăierare cu ţarul şişman de la Târnov, viteazul domn, 


aruncându-se în fruntea ostaşilor săi pentru a-i îmbărbăta, 
îşi pierde viaţa. 

În scaunul Basarabilor s-aşează al doilea fiu al lui Radu 
Negru, marele voievod Mircea. 


În Moldova, Alexandru cel Bun 


Bogdan-Vodă, sub sceptrul căruia erau acum uniţi toţi mi- 
cii cneji ai Moldovei, moare către sfârşitul anului 1365 şi e 
înmormântat în biserica de la Rădăuţi, zidită de el. Laţcu, 
fiul şi urmaşul lui, e un suflet slab, nepregătit pentru 
greutăţile domniei. Oastea e împuţinată şi ostenită de- 
atâtea lupte. Ţara, de-abia înjghebată, e şubredă încă în 
alcătuirile ei din lăuntru, şi din afară n-are nici un sprijin 
de nicăieri. Iar ungurii mereu îi calcă hotarele, asmuţiţi de 
Papa de la Roma. Ca să mai adoarmă duşmănia asta veche, 
Laţcu se lasă ademenit de sfaturile călugărilor latini, ce 
furnicau prin târgurile Moldovei, şi trece la închinarea 
bisericii din Apus. Papa-i trimite binecuvântarea lui. Un 
episcopat catolic se înfiinţează în târgul Siret, unde cel 
dintâi episcop e un polon, Andrei din Cracovia. Contenesc 
luptele la hotar. Oamenii îşi lucrează ogoarele în pace. Dar 
la domnul lepădat de lege poporul şi fruntaşii ţării se uită 
ca la un străin. Laţcu moarte în 1373. De la el nu rămân fe- 
ciori, ci numai o fiică, Anastasia, pe care-o ia în căsătorie 
olteanul Roman, lăstar din ramura Muşatinilor, înrudită 
cu Basarabii. 

Istoria Moldovei se întunecă pentru treizeci de ani. Din 
şirul voievozilor ce se perindează pe tonul lui Bogdan, 
până la Alexandru cel Bun, nici o figură luminoasă nu mai 
răsare. După Laţcu, domneşte aproape un an Costea 


Muşat, tatăl lui Roman. Cearcă să ocrotească legea 
catolică: fruntaşii ţării îl răstoarnă şi cheamă la domnie pe 
litvanul Iurg Coriatovici, care, pentru împăcarea drept- 
credincioşilor moldoveni, înfiinţează un episcopat ortodox 
sub ascultarea Patriarhiei de la Ohrida. Dar nici ei nu 
domneşte mai mult de un an. Boierii îl răstoarnă şi aşează 
domn în locul lui pe Petru, fiul lui Costea Muşat. El 
strămută scaunul Moldovei la Suceava. Fiind cumnat cu 
Vladislav, regele polonilor, Petru îşi pune coroana şi ţara 
sub ocrotirea acestor vecini tari pe vremurile acelea, şi 
domneşte-n pace şaisprezece ani. În anul 1391 moare. 
Roman, fratele şi urmaşul lui, întemeietorul oraşului 
Roman, stă numai trei ani la cârma ţării. Polonii se 
amestecă din ce în ce mai mult în gospodăria Moldovei, şi 
vrajbă semănată de ei în jurul tronului de la Suceava 
prinde-a rodi. Orbiţi de patima domniei, încep să se ridice 
fraţii împotriva fraţilor şi fiii împotriva părinţilor. — Zile 
negre şi istovitoare pentru biata ţară! Ca umbrele-au lun- 
ecat domnii aceia peste viaţa neamului nostru, şi nici o 
amintire înălţătoare nu ne-au lăsat din trecerea lor. Polonii 
ajută pe Ştefan I, fratele lui Roman, să-i ia domnia, şi tot 
ei, mai târziu, aţâţă vrăjmăşie şi lupte sângeroase, pentru 
coroană, între feciorii lui. La 1399 iar vine Roman, şi iar îl 
surpă leşii. Pe Juga, fiul şi urmaşul lui, îl răstoarnă Mircea, 
marele Voievod al Munteniei, cu sprijinul căruia se aşează 
în scaunul de la Suceava, pentru un lung şi fericit şir de 
ani, Alexandru Vodă — cel mai vrednic şi mai cuminte 
dintre feciorii lui Roman. Nesfârşitele frământări din 
lăuntru şi desele schimbări de domn sleiseră puterile Mol- 
dovei. Ungurii şi polonii se uitau la ţara asta frumoasă şi 
fără noroc, şi aşteptau cu bucurie ceasul în care să şi-o 


împartă-ntre ei ca pe o pradă. Noul gospodar înţelege 
primejdia, şi caută a se pune bine cu polonii pe care-i ajută 
de trei ori cu oaste, în luptele lor contra cavalerilor teutoni 
din Prusia (1410, 1414 şi 1422). 

„Alexandru-Vodă, zice-n graiul lui bătrânesc unul din 
vechii noştri cărturari — făcut-au prieteşug mare cu leşii şi 
legătură tare, ca hie la ce treabă, unul pre altul să 
agiutorească; nici sminteală n-au fost, că întâi au pofiit 
craiul pre Alexandru-Vodă ca să-i trimită ajutor împotriva 
crijacilor la pruşi. Nici l-au amăgit cu prieteşugul, că au 
trimis ajutor călăreţi moldoveni, care au făcut mare 
izbândă; că bătându-se cu crijacii, întâi s-au făcut a fugi, 
de i-au înşirat, gonindu-i spre pădure, şi îndată pedes- 
trindu-se, le-au săgetat caii sub nemți, de le-au căutat a 
dare dos; şi aceiaşi ai noştri s-au încălărat, şi mare moarte 
au făcut într-înşii...” 

În legăturile lui cu polonii, în jurământul de credinţă 
pe care-l face înaintea regelui, Alexandru-Vodă aduce pri- 
etenia statornică a unui domn cinstit, cugetul drept, inima 
deschisă şi braţul viteaz al unui bun tovarăş de luptă. El nu 
e supusul smerit care cerşeşte îndurarea şi ocrotirea 
stăpânului, ci domnul vrednic şi prevăzător, gata să ajute 
oricând, cu oastea. Cu sfatul şi cu banii lui pe regele vecin 
şi prieten. 

Vremurile sunt neaşezate, şi banul e scump. Regi 
mândri şi puternici se văd nevoiţi să-şi pună coroana 
amanet . Craiul Vladislav, împrumutându-se de la Alexad- 
nru-Vodă c-o mie de ruble de argint, îi zălogeşte Pocuția, 
unul din cele mai frumoase ţinuturi ale Poloniei. 

Moldova nu e nici ea mai bogată, dar nu doreşte 
nimărui nimic, şi nici cheltuieli prea mari n-o 


împovărează. Plugarii muncesc mult şi se mulţumesc cu 
puţin pentru nevoile lor. Ei îşi dau bucuros banul pentru 
trebuinţele domniei, pentru încăputarea oștirii şi mai ales 
pentru înzestrarea ţării cu locaşuri sfinte. Pe văile apelor 
mari şi în adăposturile munţilor, biserici şi mânăstiri de 
piatră îşi înalţă din desimea codrilor turlele strălucitoare 
vestind Cavalerii teutoni. În războiul lor cu polonii erau 
ajutaţi de unguri. Marea luptă în care-au făcut minuni de 
vitejie arcaşii lui Alexandru cel Bun, sub comanda 
spătarului Coman, s-a dat pe pământul Prusiei, în preajma 
cetăţii Marienburg, în anul 1422. La 1339 Regele Angliei 
Eduard al III-lea îşi amanetează la nişte negustori coroana 
de aur. La 1441 Sigismund, regele Germaniei, îşi pune 
amanet la Ulrich Ortileb coroana regală pentru suma de 
1500 de galbeni. pacea şi lumina vieţii noi celor ce vreme 
de veacuri au stat în grijuri şi-n întuneric, călugări învăţaţi, 
veniți din ţara Basarabilor, întemeiaseră mai de mult 
mânăstirea Neamţului. Sub AlexandruVodă se înalţă 
mânăstirile Bistriţa, Pobrata şi Moldoviţa, s-aşează 
treptele bisericeşti: un mitropolit la Suceava, un episcop la 
Roman şi altul la Rădăuţi, se statorniceşte rostul şi 
rânduiala boierilor în sfatul domnesc şi-n trebile ţării: 

Logofătul e slujbaşul cel mai de credinţă al tronului, el 
poartă pecetea domnească, el întocmeşte hrisoavele de 
judecăţi şi ocine, şi sub privegherea şi ascultarea lui sunt 
toţi ispravnicii de la curtea domnului. 

Vornicul e judecătorul tuturor pricinilor din ţară. Hat- 
manul e paznicul Sucevei şi povăţuitor a toată oştirea. 
Postelnicul este tălmaciul curții, primitorul solilor şi sfet- 
nicul cel mai de aproape al domnului în trebile din afară 
ale ţării. 


Vistiernicul poartă grijă şi dă seamă domnului de toate 
veniturile şi cheltuielile ţării. 

Paharnicul şi stolnicul îngrijesc de băutură şi de bucate 
la masa domnească. 

Clucerul poartă cheile cămărilor şi pivniţelor domneşti. 
Jitnicerul are-n seamă hambarele cu grâu. Slugerul - tainul 
slugilor. Comisul - grajdurile domneşti. Şătrarul - corturile 
oştirii. Armaşul - paza temniţelor, şi Aga - straja şi liniştea 
oraşului. Şi alte bune întocmiri se aşează pe la judeţe şi pe 
la mărgini pentru cârmuirea şi paza ţării. Pârcălabul de 
Hotin are-n grija lui hotarul dinspre ţara Leşască şi 
Căzăcească; vameşi sunt puşi pe la schelele ţării şi ispravn- 
ici pe la ţinuturi. 

În toată vremea asta de muncă neadormită pentru 
întemeierea gospodăriei şi orânduiala dinlăuntru a Moldo- 
vei, înțeleptul voievod nu pierde o clipă din vedere prime- 
jdiile ce se urzesc în afară. Cugetă că ţara-i slabă, iar 
greutăţile ce-i stau în cale sunt multe şi mari, şi de aceea 
caută sprijinul şi ocrotirea pe care armele nu i le pot încă 
da în păstrarea legăturilor de prietenie cu leşii. El ştie ce 
vifor se ridică de la răsărit împotriva creştinătăţii. Ştie şi de 
învoiala pe care-n primăvara anului 1412 au încheiat-o la 
Lublau Sigismund, regele Ungariei, cu Vladislav, craiul Po- 
loniei — de înţelegerea lor de a-şi împărţi Moldova pe din 
două, dacă domnul ei nu ar veni cu toată oastea în ajutorul 
ungurilor, când ar fi vorba de un război cu turcii. Toate le 
ştie şi le cumpăneşte şi prin toate se strecoară, biruind pe 
cei vicleni şi răi, cu cinstea, cu blândeţea şi cu bunătatea 
lui. Ştie bine ce fel de prieten îi este Vladislav; cu toate as- 
tea, de câte ori îi cere, îl ajută cu oaste împotriva cavaler- 
ilor teutoni; iar când turcii calcă hotarul Moldovei, la 1420, 


şi Alexandru-Vodă mână trei stafele după ajutor la craiul 
leşilor, acesta nu-şi clinteşte un ostaş pentru apărarea celui 
mai cinstit şi mai credincios prieten. -Poate că tocmai 
amintirea aceasta amară va fi tulburat mai târziu sufletul 
drept al bătrânului voievod şi-l va fi ademenit să-şi 
întoarcă oastea alături cu Svidrigel, ducele Litvaniei, 
împotriva aceluia, căruia treizeci de ani i-a păstrat cea mai 
curată credinţă. Şi-a plătit scump acum pasul acesta 
nenorocit, — scump, şi pentru că şi-a văzut oastea 
sfărâmată, şi pentru că şi-a călcat cuvântul, şi pentru că 
era într-o vârstă, când nu mai avea timp să îndrepte o ase- 
menea greşeală. Cu durerea asta pe suflet a închis ochii, în 
anul 1433, adevăratul întemeietor al Moldovei, aceluia 
căruia poporul pentru înţelepciunea şi blândeţea lui, cu 
drept cuvânt i-a zis: Alexandru cel Bun. Oasele lui se odih- 
nesc la mănăstirea Bistriţa din judeţul Neamţului. 


In Muntenia, Mircea cel Mare 


Sfârşitul veacului al XIV-lea aruncă un nou vrăjmaş şi, cu 
el, un lung şir de primejdii în calea neamului românesc. 
Prăvălite din aceleaşi mari pustiuri ale Asiei, valurile po- 
topului musulman sparg, de la cele dintâi izbituri, 
putredele zăgazuri ale împărăției bizantine şi, în mai puţin 
de-o jumătate de veac, îneacă aproape toată peninsula 
balcanică. Cine să li se împotrivească? Popoarele din 
răsăritul Europei trăiesc într-o veşnică dezbinare, şi nici 
acum, când văd apropierea acestui cumplit vrăjmaş al tu- 
turor creştinilor, nu contenesc de a se sfâşia între ele. 

Pe vremea asta de groază şi de pieire vine marele Mir- 
cea la cârma ţării Româneşti. Grija lui cea dintâi e să-şi 


facă oaste puternică: el strânge sub steag toată tinereţea şi 
voinicia ţării, şi însuşi caută de-o învaţă ş-o întocmeşte, ca 
s-o aibă gata la toată nevoia. Vede vijelia cum se apropie şi 
ştie ce cumplită mânie s-ascunde în huietul şi-n 
întunecimea aceea. Iar de vrăjmaşul ce vine, gospodărie 
întinsă şi pământ mult are de apărat, căci el e: „Mare 
voievod şi domn singur stăpânitor a toată Ţara Ungro- 
Vlahiei şi al părţilor transalpine, încă şi al părţilor tătăreşti 
şi al Amlaşului şi Făgăraşului hertog, şi al Banatului Sever- 
inului domn, şi al amânduror malurilor Dunării până la 
Marea cea mare, şi al cetăţii Dârstorului stăpânitor”. 

Acesta e titlul ce împodobeşte în izvoadele vremii 
numele voievodului Mircea. 

Valurile puterii musulmane au ajuns până în hotarul 
moşiei lui. Din împărăţia Bizantinului n-a mai rămas decât 
capitala -temniţa întărită a celor din urmă împărați 
creştini ai Răsăritului. Serbia şi Bulgaria sunt cotropite. 
Toate străjile Europei până la Mircea sunt abătute. Singur 
el mai stă în picioare, cu sabia în mână. În anul 1389 Sul- 
tanul Murat, care, biruitor, îşi strămutase capitala de la 
Brusa la Adrianipol, pleacă în Asia ca să potolească o 
răscoală. În lipsa lui creştinii îngenuncheaţi încearcă săşi 
recapete neatârnarea. Mircea vine şi el cu oaste în ajutorul 
lor. Dar Murat află, se întoarce din cale, şi în ziua de 15 
iulie se dă acea sângeroasă bătălie din câmpul Mierlei 
(Cosova) în care avea să se hotărască soarta peninsulei 
Balcanice. Chiar în zorii acelei zile de groază, în freamătul 
pregătirilor, Murat e ucis în cortul lui de sârbul Miloş Obi- 
lici, pe care turcii, furioşi, îl rup în bucăţi. 

Baiazid, fiul şi urmaşul lui Murat, se aşează în fruntea 
oştii, şi lupta reîncepe numaidecât, crâncenă, înverşunată 


luptă, care, tocmai în ceasul cel din urmă al zilei, aruncă 
biruinţa de partea musulmanilor. Mulţi creştini aleşi pier 
în cumpăna aceea. Însuşi bătrânul Lazăr, viteazul ţar al 
Serbiei care înainta în vălmăşag, orbeşte, tăindu-şi cu palo- 
sul drum spre moarte, cade-n mâinile turcilor care-l 
târăsc, batjocorindu-l, până la leşul lui Murat, unde îl 
îngenunche şi-i taie capul. 

În înfrângerea asta creştinii din peninsula Balcanică 
văd stinsă cea din urmă nădejde de mântuire. Serbii şi bul- 
garii, supuşi, încătuşaţi, nu se mai pot mişca. Rămâne Mir- 
cea în faţa lui Baiazid. — Cumintele domn înţelege că sin- 
gur nu se va putea măsura cu cea mai mare şi mai 
îngrozitoare putere a vremii aceleia. Deci, îndată ce se 
întoarce în ţară trimite doi boieri la Curtea Poloniei. 
Aceştia, trecând prin Suceava, iau ş-un sol din partea lui 
Petru Muşat, domnul Moldovei şi, prin glasul lor, se aşează 
cea dintâi înţelegere a lui Mirca cu Vladislav Iagello, craiul 
Poloniei. Iar sâmburele acestei înţelegeri e să-şi dea unul 
altuia mâna de ajutor împotriva ungurilor, duşmanii 
amândurora. În anul următor, soli de-o parte şi de alta 
întăresc la Suceava această legătură, lămurind între altele, 
că regele Poloniei să nu fie volnic a porni războiul ungur- 
ilor până a nu vesti mai întâi pe Mircea, şi că dacă Mircea a 
încheia pace cu regele Ungariei, îngrădind în ea şi pe craiul 
Poloniei, acesta să o primească de bună. Mircea pregătind 
astfel calea către o înţelegere mai largă a neamurilor 
creştine împotriva turcilor. „Pentru socotelile dintre noi, 
zicea el, vom avea destulă vreme să ne răfuim; acum însă 
trebuie să ne strângem laolaltă, ca nu cumva marele 
duşman a Crucii să-şi afle cheia unei biruinţi uşoare în 
însăşi dezbinarea noastră”. 


În anul 1304, Baiazad, nemaiavând nimic de temut 
îndărătul lui, păşeşte spre ţara lui Mircea. Semnalul îl dau 
cetele jefuitorilor, care spulberă şi cenuşa din vatră pe un- 
de trec. Dar Mircea nu se lasă înfricoşat de vestitorii 
aceştia ai marelui vifor, ci repede trece Dunărea şi dă şi el 
un iuruş prin oraşele turceşti, de unde se întoarce în ţară 
încărcat de prăzi şi de captivi. Şi iată că şi Baiazid cu 
greimea lui, îl calcă din urmă. Îl trage Mircea tot mai 
înlăuntrul ţării, amăgindu-i mărginile cu hărţuieli uşoare 
până ce-l potriveşte în nişte locuri mlăştinoase şi viclene în 
preajma Craiovei. Acolo, sub poalele pădurii de la Rovine, 
în dimineaţa zilei de 10 octombrie s-a pornit în strigăte de 
buciume bătălia aceea grozavă, în care astfel ştiuse iscus- 
itul voievod să-şi rânduiască cetele de arcaşi, încât oastea 
lui Baiazid Fulgerul ori încotro se întorcea primea în faţă 
ploaia de săgeți, ce tot mai întețit curgeau, şi nu se ştia de 
unde izvorăsc. Uluiţi de spaimă şi de vălmăşag, turcii, 
zorind să iasă mai iute în limpeziş, se striveau, se ucideau 
între ei, lovind orbeşte, să-şi facă loc, să-şi taie drumul de 
fugă. De lupta asta scrie, în cronica lui, călugărul Moxa: 
„De Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, Iar 
la poala lui cea, verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri 
lucitoare ies din umbra-ntunecoasă. Călăreţii umplu 
câmpul şi roiesc după un semn, Şi în caii lor sălbatici bat 
cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă faţa negrului 
pământ, Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în 
vânt. Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, Ori- 
zontu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni Vâjiind ca 
vijelia şi ca plesnetul de ploaie, Urlă câmpul şi de tropot şi 
de strigăt de bătaie. În zadar strigă-mpăratul ca şi leul în 
turbare, Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai 


mare; În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci 
cuprinsa-i de pieire şi în faţă şi în coaste, Căci se clatină 
rărite şiruri lungi de bătălie: Cad asabii ca şi pâlcuri risip- 
ite pe câmpie, În genunchi cădeau pedestrii, colo caii se 
răstoarnă, Cad săgețile în valuri care şuieră, se toarnă, Şi 
lovind în faţă, -n spate, ca şi crivățul şi gerul, Pe pământ 
lor li se pare că se năruie tot cerul, Mircea însuşi mână-n 
luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine calcă totul în 
picioare. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, 
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi, Risipite 
se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, Şi, gonind biruitoare, 
tot veneau a ţării steaguri Ca potop ce prăpădeşte, ca o 
mare turburată. Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava 
vânturată, Acea grindin' oţelită înspre Dunăre o mână, Iar 
în urma lor se-ntinde falnic armia română. Eminescu aici 
se ridică Baiazid cu turcii asupra românilor. Deci se lovi cu 
Mircea voievodul şi fu război mare, că se întunecă de nu se 
vedea văzduhul de mulţimea săgeţilor. Şi multă oaste 
pierdu Baiazid, şi paşii pieriră cu toţii. — Atunci pieri Con- 
stantin Draguşevici şi Marco Krajevici. Se vărsă sânge mult 
de erau văile înroşite. Deci se sperie Baiazid şi fugi de trecu 
Dunărea şi puse iscoditori pe la toate vadurile”. 

Se aşteptă, se vede, la o năvălire din partea românilor. 
Lucrul însă nu era cu putinţă. Mircea pierduse şi el oaste 
multă şi n-avea de unde să şi-o împrospăteze numaidecât; 
apoi ştia el bine că de aci încolo au a-l înteţi valurile cele 
mari. Încărcat de glorie şi de griji, se retrase la Argeş. Cum 
ar fi mai schimbat el cununa acelei biruinţi pe-o rămurică 
de măslin! Dar pacea de care-avea atâta nevoie n-o găsea 
nici între ai lui. O parte din boierii argeşeni erau 
nemulţumiţi că strămutase scaunul domnesc la Târgovişte 


şi când Mircea trecu în Ardeal pentru a pune la cale 
apărarea cea de temei a ţării, în lipsă-i, Vlad, unul dintre 
fiii lui chiar, cu sprijinul nemulţumiţilor acelora, ia ţara în 
stăpânire, şi face fapte de domn nemernic: linguşeşete pe 
craiul Poloniei, şi se-nchină sultanului, târând cu el în 
această umilință mândria ţării cea cu atâta jertfă păzită 
până atunci. Sub această nenoricită domnie de furat, turcii 
pustiesc în toată voia pământul ce aburea încă de sângele 
lor, se fac stăpâni pe  Nicopolea cea mică — 
(Turnu-Măgurele) şi înscriu pentru întâia oară în cartea 
măririi lor „peşcheşul” Țării Româneşti — un dar de trei 
mii de galbeni pe an. 

Ce face în vremea asta domnul cel adevărat? La 
biruinţa dobândită cu sabia adauge o tot aşa de însemnată 
biruinţă politică, datorită înţelepciunii lui: El face pe regele 
ungurilor să înţeleagă în sfârşit că înaintea puhoiului mu- 
sulman, românii sunt un stăvilar ce, pentru binele 
creştinătăţii, trebuie întărit iar nu surpat. Şi-n ziua de 7 
martie 1395 Mircea încheie cu Sigismund la Braşov 
următoarea învoială: De câte ori va merge regele însuşi să 
se bată cu turcii, să meargă şi Mircea; iar când regele va 
trimite numai oastea, tot numai oastea s-o trimită şi Mir- 
cea, şi la trecerea gloatelor ungureşti prin ţara 
Românească, să li se dea cele pentru îndestulare, însă cu 
plată. 

Şi iată că şi pleacă domnii amândoi cu oaste împotriva 
turcilor. Ei se lasă de vale până la vărsarea Oltului în 
Dunăre. Aici împresurând cetatea Nicopolea cea mică o 
smulg din mâinile musulmanilor. Pământul ţării se curăță 
de duşmani şi sceptrul domniei intră iar în mâna cea 
vrednică a lui Mircea. Dar Sigismund e nevoit să se 


întoarcă, chemat grabnic de boala soţiei sale Maria, care, 
fiică a regelui Ludovic cel Mare, îi adusese ca zestre tronul 
Ungariei. Pe drum în dreptul Posadei, cum trecea pe valea 
îngustă a Prahovei, deodată se pomeneşte sub o grindină 
de săgeți şi de bolovani: Vlad se răzbuna astfel de ceea ce, 
în judecata lui pătimaşă, i se înfăţişase ca o nedreptate. 

Era pe la mijlocul iernii. Soţia lui Sigismund murise. 
Mircea dregea pe unde stricase Vlad. Frigul şi pacea 
lungilor nopţi păreau a mai fi aţipit învrăjbirile, când 
deodată un strigăt de groază răsună în toată lumea 
creştină: împăratul Bizanțului Manoil al II-lea, împresurat 
în mândra lui capitală, cere ajutorul Europei. Şi vremea 
cruciatelor se reîntoarce. O suflare de tinereţe, un dor de 
vitejie şi de jertfă înflăcărează iarăşi inimile creştinilor. Şi 
iată că de pretutindeni, din Italia, din Franţa, din Ger- 
mania, din depărtata Anglie, mii şi mii de cavaleri, în zale 
strălucitoare, pornesc spre sfânta capitală a Răsăritului. La 
Buda se întâlnesc cu toţii şi, pe la sfârşitul lui august, sub 
povaţa regelui Sigismund, ajung la hotarul Olteniei, unde-i 
întâmpină voievodul Mircea cu oastea lui pregătită. Trec 
Dunărea, cu uşurinţă iau Vidinul, apoi Rahova, şi-n ziua de 
12 septembrie, 70.000 de creştini roiesc sub zidurile Nico- 
polii. Cetatea asta însă e bine apărată şi toate silinţele lor 
de-a o supune rămân zadarnice, iar peste două săptămâni 
se pomenesc cu vestea că Baiazid, aflând de sosirea lor, 
iute şi-a ridicat oastea din fața Constantinopolului şi vine 
să le-aţie calea. Şi-n adevăr, în dimineaţa zilei de 28 
septembrie (1396) Baiazid e lângă Nicopol gata de luptă. În 
tabăra creştină e fierbere mare: Sigismund şi toţi cei care 
cunosc felul de luptă al turcilor sunt de părere ca întâiul 
atac să-l dea Mircea cu arcaşii lui încercaţi. — Dacă sfatul 


acesta ar fi fost ascultat, poate că alta ar fi fost soarta 
vremurilor următoare. Dar deşertăciunea omenească se 
amestecă adesea în jocul celor mai însemnate şi mai 
hotărâtoare întâmplări. Mândrii cavaleri francezi, siguri de 
izbândă, ţin morţiş, o, în adevăr morţiş! să li se lese lor 
întreagă, cinstea celui dintâi pas spre biruinţă. Şi 
nerăbdători, cum zăresc înaintea lor o ceată de călăreţi 
turci, se repăd nebuneşte, se amăgesc de fuga vicleană a 
dușmanului, şi, înfierbântaţi de-acea beţie a mulţimii care 
împiedică pe cei mai cuminţi oameni să mai judece, după 
ce sparg, întâile rânduri, descalecă de pe cai şi, cu săbiile în 
mână, dau busna în gloatele turceşti. Baiazid, care-i 
pândeşte ca un vânător, trage deodată zid de spahii în jurul 
lor — se face o învălmăşeală cumplită, bravii francezi cad 
stropşiţi de mulţime, doborâţi de lovituri ce curg înteţite 
din toate părţile. Nu mai e luptă, căci ei, bieţii, nu se mai 
pot apăra — e o crudă, o înfiorătoare jertfă de oameni. 

În deşert Sigismund mai umblă să însufleţească oastea 
aproape biruită de spaimă, în deşert inimosul Mircea în 
fruntea aripei drepte cearcă să ţie în loc duiumul năvălitor 
al spahiilor, — de partea cealaltă croații părăsesc lupta; 
moartea şi spaima fac goluri mari în rândurile creştine, 
orice împotrivire e zadarnică şi fuga, fuga cea oarbă şi 
înfricoşată rămâne singura mântuire a biruiţilor. Pe mulţi 
îi scapă Mircea trecându-i la noi. Pe Sigismund îl smulge 
din faţa morţii Comitele de Zollern, unul din marii 
întemeietori ai casei de Hohenzollern. 

În ziua aceea au pierit numai în luptă 20.000 de 
creştini; numărul celor care, în năpustirea fugii, se vor fi 
înecat în Dunăre, nu se mai ştie. Dar şi turcii au căzut 
mulți. A doua zi Baiazid, văzând câtă oaste a pierdut, de 


mânie puse pe gealaţi să taie dinaintea lui pe cei trei mii de 
creştini prinşi în război. 

Mircea ştie bine ce urmări va avea pentru el 
înfrângerea aceasta. Deci, cum se întoarce-n ţară, întăreşte 
străjile pe la vaduri, trimite pe femei şi pe copii în 
adăposturile munţilor, iar el se găteşte de luptă. Şi iată că 
şi vine Baiazid Fulgerul cu oaste multă să-l răpuie. Dar şi 
de data asta Mircea îl atrage pe valea Ialomiţei, în nişte lo- 
curi prietene celor puţini, şi lupta se petrece întocmai ca la 
Rovine. De bătălia asta vorbeşte cronica anonimă a Ţării 
Româneşti când zice: „Mircea-Vodă Bătrânul a avut mare 
război cu Baiazid-Bei de la Nicopoli. Făcutu-s-au acest 
război pe apa Ialomiţei, biruit-au Mircea-Vodă pe turci, şi 
fără număr au pierit, trecând Baiazid-Bei Dunărea fără 
vad”. 

Cu câtă durere se plânge unul din povestitorii noştri de 
mai încoace că românii n-au stat să însemne la vreme 
luptele şi biruinţele lor! „Şi multe lucruri vrednice de auzit, 
încheie Constantin Căpitanul, înşirând isprăvile lui Mir- 
cea, dar ai noştri nimic n-au scris fără numai ce aflăm de la 
străini”. 

La 1400 Mircea se repede în Moldova, în biata 
Moldovă ce se zbătea în mrejele Poloniei, prinde pe 
nevrednicul Iuga, şi aşează domn în locul lui, pentru 
mântuirea ţării pe Alexandru cel Bun. 

Ca toţi marii noştri voievozi, Mircea îşi întinde vederea 
şi grija dincolo de hotarele ţării lui, şi dincolo de hotarele 
vremii lui. Astfel îl vedem mereu cu privirea aţintită la 
mişcările vecinilor săi, şi mai ales la cele ce se petrec în 
Răsărit. Poate că nimeni n-a înţeles ca Mircea cât de mare- 
i primejdia care vine de-acolo, şi nimeni n-a stat mai 


neadormit în faţa ei. 

Trufaşul Baiazid se pregătea să s-arunce asupra 
Europei apusene, când viforul năvălirii mongole îl cheamă 
în Asia. Acolo, la Angora, biruit în bătălia de la 12 iulie 
1402, cade în mâinile lui Timur, hanul tătarilor, care-l 
duce, ca pe-o fiară, închis într-o colivie de fier, să-l arate 
cât e de mic şi de slab celor ce credeau că Baiazid Ilderim e 
mai presus de orice putere omenească. Rămân de la ei trei 
feciori în vaza istoriei: Suleiman ia partea de împărăție din 
Europa, Mohamed pe cea din Asia; al treilea fiu Muza, 
prins odată cu tatăl său, scapă peste un an, la moartea 
acestuia. Suleiman se-nchină lui Timur, pe Manoil al 
Bizanțului îl iartă de bir, iar de unguri nu se teme, căci îi 
ştie slăbiţi pentru certurile din jurul tronului. Singur Mir- 
cea îl nelinişteşte şi cu el face pace. „În urmă, zice cronic- 
arul bizantin, ei au încheiat un pact prin care Mircea a 
promis să dea tribut şi au tocmit pace. Şi el, Mircea, a 
primit multă ţară în partea Bulgariei şi Serbiei”. 

Dar în toamna anului 1404, iscându-se în Asia război 
între Suleiman şi Mohamed, se scoală şi Muza, cel rămas 
pe dinafară, şi viind la Mircea, ca la un domn puternic ce 
era, îl roagă să-l ajute a lua împărăţia lui Suleiman. Mircea 
îi dă oaste sub povaţa nepotului său Dan. Serbii se dau şi ei 
de partea lui Muza. Aproape de Constantinopol însă dom- 
nul serbilor îl părăseşte şi trece cu oastea la turci. Muza e 
învins. El se întoarce la Mircea, singurul lui sprijin şi pri- 
eten credincios, şi-n anul 1410 se ridică iar, cu oaste nouă. 
De data asta Suleiman e biruit, prins şi ucis. Muza îşi vede, 
în sfârşit, visul cu ochii; dar întocmai ca un vis trece toată 
mărirea aceasta, prin sânge dobândită. În anul 1413 vine 
Mohamed din Asia, şi ajutat de bizantini, ucide pe Muza, 


se aşează la Adrianopol şi pune temei trainic puterii mu- 
sulmane în Europa. Mircea îşi vede ţara prădată şi, ne mai 
avându-şi oastea întreagă, e silit să reînnoiască legăturile 
din trecut. Ce n-ar da el să poată rupe aceste legături! 
Ajută cu oaste până şi pe Mustafa, un zvânturat ce se dă de 
fiu al lui Baiazid şi cearcă să smulgă puterea din mâinile lui 
Mohamed; dar şi acesta e prins şi ucis. Şi iarăşi vin turcii şi 
pradă ţara, luând în robie, după cum spune un cronicar 
turc, „feciori mândri ca soarele şi fete drăgălaşe ca 
trandafirii”. 

Aceasta e cea din urmă durere a bătrânului voievod, pe 
care un cronicar turc din vremile acelea, un duşman deci al 
neamului nostru, îl numeşte „principe între creştini cel 
mai viteaz şi cel mai ager”. 

Marele Mircea închide ochii pe la începutul anului 
1418 şi e îngropat la Cozia, în frumoasa lui mănăstire de pe 
Olt. După o strălucită domnie de 32 ani, el lasă o ţară des- 
tul de puternică, pentru a nu se prăbuşi sub urgia valurilor 
ce de-aci înainte au a se năpusti asupra-i. 

Pe banii ce s-au bătut sub el, şi care sunt cei dintâi bani 
româneşti cu chipul domnului nostru, Mircea e înfăţişat în 
picioare, cu barbă şi cu plete, hlamidă pe umăr, spadă în 
mâna dreaptă, iar în cea stângă globul cu crucea. 


Urmaşii lui Mircea, Vlad Ţepeş 


Pe cât a fost Mircea de mare prin înţelepciunea şi prin 
vitejia lui, pe cât a fost el de puternic ca domn şi ca ostaş, 
pe atât a fost el de puternic ca domn şi ca ostaş, — pe atât 
sunt de slabi şi de netrebnici feciorii şi nepoţii lui, care, 
nevăzând în domnie decât farmecul deşertăciuni, sunt, 


fără să-şi dea seamă, cei mai răi şi mai stricători vrăjmaşi 
al ţării ş-ai neamului lor. Ocrotiţi unii de unguri, alţii de 
turci, ei rup în două şi boierimea şi oastea țării sfarmă vec- 
hile datini care-ngrădeau dintru început rândul la domnie, 
şi, orbecăind, cu mâinile mânjite de sânge frăţesc, trec prin 
vremile acelea tulburi, aci târându-se, aci asmuţiţi, 
îmbrânciţi mai mult de viclenia altora decât de patimile 
lor, spre o biată coroană care, de cele mai multe ori, cade 
în cap cu tot. 

Mihail, singurul fiu bun şi legiuit al lui Mircea, căruia 
multă vreme îi stătuse ajutor la cârma ţării, după doi ani 
de domnie, cu tot sprijinul pe care-l capătă de la unguri, 
este răsturnat şi ucis de vărul său Dan al II-lea, fiul 
viteazului Dan, care-a lărgit cu spada hotarul ţării de 
partea cealaltă a Dunării, unde l-am văzut căzând în luptă 
cu şişman, ţarul bulgarilor. Acest Dan al II-lea ia domnia 
cu ajutorul turcilor, şi cearcă mai târziu s-o apere cu 
ajutorul ungurilor împotriva fratelui său Radu cel Chel 
(Prasnaglava), ocrotit şi el de turci. Sceptrul ţării trece de 
la unul la altul, până când se ridică iar Vlad, poreclit 
Dracul, fiul cel din flori al lui Mircea şi, cu sprijinul 
Împărăției Bizantine ş-al boierilor nemulţumiţi, în anul 
1430, răpuind pe Dan şi pe Radu, pe cei doi care se certau, 
dobândeşte el domnia cea împresurată de-atâtea primejdii. 
Iar dedesubtul acestor nenoricite schimbări de domn, care 
n-au fost niciodată spre bucuria oamenilor cuminţi, ţara îşi 
vede hotarele îngustate, lanurile pustiite, oastea ticăloşită, 
sfetnici şi fruntaşii dezbinaţi înde ei, norodul din ce în ce 
mai asuprit şi mai strâmtorat. Că asupra lui apasă toate 
nevoile. El trebuie să poarte cheltuiala şi cea de bani, şi cea 
de sânge a tuturor luptelor acestora. El trebuie să plătească 


turcilor birul, careacum se ridică la zece mii de galbeni pe 
an, şi peste asta să mai dea şi cinci sute de copii într-ales 
pentru oastea ienicerilor, — cel mai sălbatic, cel mai greu şi 
mai dureros tribut la care-a putut fi vrodată supus în 
popor. De la domn nici o milostivire, de la biserică nici o 
mângâiere. Preoţii bulgari şi sârbi, alungaţi încoace de pri- 
gonirile turcilor, împănează altarele noastre. Din Ungraria 
catolică vin cârduri de călugări minoriţi, şi sub ocrotirea 
domnului, care nu mai ştie nici el cui să-şi plece capul, 
cutrieră ţara, bombănind rugăciuni într-o limbă pe care 
românii o înţeleg aproape tot aşa de puţin ca şi pe cea 
bulgărească. Între domn şi ţară nu mai e nici o legătură. 
Mândra, puternica gospodărie a lui Mircea, părăsită în 
voia întâmplărilor, se clatină în cumpăna pieirei, ca o cora- 
bie fără cârmă în izbeliştea valurilor. 

Ca să-i păstreze domnia, Vlad închină ţara ungurilor, 
iar peste cinci ani se duce smerit la turci, jură credinţă sul- 
tanului Amurat al II-lea, şi când acesta, puind temei pe 
vorba lui, vine cu oaste împotriva ungurilor, Vlad iar se 
răzgândeşte, şi, cu chip că-l scoate în Transilvania, îl vâră 
prin nişte coclauri încâlcite şi prăpăstioase, de unde Sul- 
tanul e nevoit să se-ntoarcă fără nici o ispravă, cu vremea 
pierdută, cu oastea trudită în deşert. Iată cum înţelege a-şi 
păzi domnia urmaşul lui Mircea. Şi cu toate astea toţi un- 
gurii îl răstoarnă şi tot la turci găseşte ajutor spre a-şi lua 
coroana pusă de Ioan Corvin de Huniade pe fruntea rudei 
şi ocrotitorului său Dan al II-lea, fiul lui Dan al III-lea. 
Acest Ioan Corvin de Huniade, român neaoş din Banat, 
luptând sub steagul regelui Vladislav, ajunge, prin vitejia şi 
destoinicia lui, cel mai mare povăţuitor de oști al ungur- 
ilor, şi cel mai de temut vrăjmaş al turcilor. 


În toamna anului 1444 izbucnind iarăşi în război între 
creştini şi musulmani, Vlad trebuie să ia făţiş o hotărâre. 
Cearcă mai întâi să-ncredinţeze pe unguri că n-au destulă 
oaste pentru a se putea măsura cu turcii, şi că merg la o 
înfrângere vădită. Corvin zice că vorbeşte-n el vătaful sul- 
tanului, nu domnul românilor. Vlad scoate sabia să-l 
lovească. Apoi, ca s-arate că într-adevăr ţine cu Vladislav, 
îi dă şi el patru mii de călăreţi sub cel mai viteaz dintre fiii 
săi. Dar spusele lui se izbândesc. Cele două puteri se 
întâlnesc la Varna şi turci ies biruitori. Însuşi regele 
Vladislav cade pe câmpul de luptă. Călăreţii lui Vlad pradă 
corturile regeşti şi se fac nevăzuţi. Ioan Huniade de abia 
scapă cu puţini ostaşi. La trecerea lui prin Valahia, Vlad 
Dracul, ca să-şi răsbune, îl prinde şi-l închide. Dar când 
vede că ungurii ameninţă să-i calce ţara, îi dă drumul, şi, 
ca să-l îmbuneze, îl încarcă cu daruri şi-l duce cu alai până 
la Braşov. Sunt până cele din urmă zvârcoliri ale acestei 
domnii zbuciumate. Peste un an Ioan Huniade vine cu Dan 
al III-lea, de partea căruia se dau acum toţi boierii şi toată 
ticăloşita oaste ce mai rămăsese ţării. Vlad Dracul e ucis la 
Târgovişte împreună cu fiul său Mircea. Rămân însă de la 
el doi fii: Vlad "Ţepeş şi Radu cel Frumos. 

Stă la domnie zece ani, cu sprijinul ungurilor, neamul 
Dăneştilor. În neamul lor se păstra viţa cea curată a 
Basarabeştilor; căci Drăculeştii, scoborâtori din Mircea 
prin fiul cel din flori, erau „sânge amestecat”. 

Dar nici în Dan al III-lea, nici în Vladislav feciorul şi 
urmaşii lui, nu se vesteşte domnul ce-l aşteptat. Şi-n ce 
cumplită învolburare de vremi trăiesc piticii şi nevolnicii 
aceştia! Tot Răsăritul Europei e în flăcări. Turcii sub 
viteazul Mohamed al II-lea ajung în culmea puterii lor. 


Creştinii mai fac o încercare de a-i răpune. Încă o dată 
roşesc cu sângele lor pământul acela de dureroasă 
aducere-aminte din Câmpul Mierlei. Cei opt mii de ostaşi 
ai lui Dan leapădă armele şi trec la turci. Nu-i cea dintâi 
mişelie a lor, e însă cea din urmă: Sultanul, pentru a da cu 
ei o pildă straşnică, pune de-i omoară pe toţi, în faţa oștirii 
lui înmărmurite. Creştinii sunt biruiţi şi de astă dată 
(1448). 

Peste cinci ani trufaşul Mohamed al II-lea intră călare 
în biserica Sfintei Sofia din Constantinopol şi, ştergându-şi 
de perdeaua altarului hangerul ud de sângele celor din 
urmă apărători ai Împărăției Bizantene, aşează semiluna-n 
locul crucii batjocorite. Podoabele palatelor, cărţile 
scumpe, tablouri, statui, munca şi strălucirea atâtor 
rânduri de vieţi, tot ce s-a agonisit cu atâta grijă din 
strădania atâtor sute de ani, toată lamura aceea de bogății 
şi minuni cum n-au mai fost şi n-au să se mai vadă, toate 
se fac pulbere şi scrum în câteva ceasuri de sălbătăcie. 

Surparea lumii acesteia umple de uimire şi de groază 
sufletele creştinilor. Încep mulţi să creadă că Dumnezeu şi- 
a întors faţa de la ei. De pretutindeni pare că se-ntunecă, ş- 
un vânt de nebunie suflă peste viaţa popoarelor. 

Pe fundul acesta de noapte şi de vijelie se arată figura 
posomorâtă a lui Vlad al IV-lea, Ţepeş, pe care tot mâna 
cea puternică al lui Ioan Corvin îl ajută să se facă domn. Şi 
iarăşi, după rânduiala vremii, cel care vine taie capul celui 
care trebuie să plece. De-acum boierii Dăneştilor iau dru- 
mul pribegiei, la masa părăsită de ei s-aşează hemesiţi oa- 
menii Drăculeştilor. 

Se doarme însă cam rău în curţile Târgoviştei. S-aud 
şoapte prin ungherele întunecoase, gemete vin din 


adâncurile tainiţelor, umbre nedesluşite lunecă pe lângă 
ziduri şi-n toată noaptea cântă cucuvaia sub streaşina 
iatacului domnesc. Iar cruntul voievod care-a păşit la tron 
peste leşul lui Vladislav, cugetă că n-a pierit sămânţa 
poftitorilor de domnie, că aceiaşi saşi din Ardeal şi din 
Țara Bârsei, l-au ospătat pe el şi pe ai lui, 

zilele de aşteptare şi de pregătire, găzduiesc acu pe 
ceilalţi, pe fugarii Dăneştilor, care plătesc şi ei tot aşa de 
bine. 

Şi iată-l, cu-o ceată de călăreţi, trecând munţii şi 
abătându-se ca o furtună peste bietele sate, bănuite c-ar 
tăinui duşmani de-ai lui. În preajma Sibiului înalţă cele 
dintâi flăcări ale pustiirii, şi cele dintâi ţepe ale chinului ş- 
ale morţii batjocorite. Apoi, cu aceeaşi oarbă mânie se lasă 
asupra satelor de lângă Braşov, spulberând totul în cale-i: 
Sute de oameni nevinovaţi, femei, bătrâni, copii chiar sunt 
ucişi fără nici o milă, şi-n groaza pe care-o împrăştie în 
juru-i, în vaietele celor care mor chinuiţi, în străşnicia 
flăcărilor mistuitoare omul acesta pare a căuta să-şi 
dovedească măsura puterii şi vitejiei lui. Ca şi cum s-ar 
minuna singur mândrindu-se de cât rău poate el să facă, 
aşa se încarcă de zădarnice păcate şi se îmbată de 
priveliştea cruzimilor lui. 

La un an după asta, năvăleşte iar în Ţara Bârsei, pradă 
satele, dă foc cetăţii Braşovului, ş-acolo, într-o adevărată 
orgie de sânge, în mijlocul înaltelor tepe cu oameni înfipţi, 
în gemetul sfâşietor al celor ce se căznesc să moară, Vlad 
stă voios la masă şi petrece cu cei mai vrednici ostaşi ai lui, 
preţuiţi, de bună seamă, după măsura cruzimii lor, şi cu cei 
mai buni prieteni, cărora le tremură mâna de câte ori duc 
paharul la gură, căci, la un asemenea ospăț, într-un ase- 


menea loc şi c-un astfel de voivod în capul mesei, fiecare 
pahar poate fi cel din urmă. 

În una din aceste vajnice vânători de oameni, prinde el 
pe tânărul Dan, şi, să-l vindece pentru totdeauna de pofta 
domniei, îl culcă între făclii aprinse pe marginea unei 
gropi, săpată pe măsura lui, pune preoţi să-l prohodească 
şi femei să-l bocească, apoi îi taie capul şi rânjind îl 
împinge cu piciorul în culcuşul de veci. 

Neadormita frică de cei cere-l pândesc din întuneric, 
goanele şi adulmecările acestea după domnişorii de peste 
hotar, grija de a nu-şi pierde scumpa prietenie a lui Matiaş 
Corvin, fiul şi urmaşul lui Ioan Huniade, multele nevoi ale 
ţării şi nenumăratele judecăţi şi certuri între ai lui pe care 
zilnic trebuie să le descurce cu sabia, îl fac pesemne să 
piardă din vedere că dinspre Răsărit sclipeşte tot mai 
aproape hangerul puternicului Mohamed, şi că e birnicul 
acelui sultan, până la care ajunsese vâlva isprăvilor lui. 
Deci, în al cincilea an de domnie, la 1461, neplătindu-şi 
Vlad birul, se pomeneşte c-un sol de la turci — Catabol- 
inus, un grec şiret, care umblă cu binişorul s-ademenească 
pe „Dracula”, cum îi ziceau pe atunci, şi să-l ducă peşcheş 
sultanului. Vlad pricepe gândul grecului, se face a-l as- 
culta, îl petrece cu cinste pân' la Giurgiu, dar acolo, când 
Hamza Paşa, paznicul hotarului turcesc, se repede să puie 
mâna pe el, într-o clipă scutarii domnului răsar ca din 
pământ, o luptă se-ncinge, şi cei care-ntinseră cursa cad ei 
într-însa. Hamza cu ostaşii lui şi grecul cel iscusit sunt duşi 
la Târgovişte şi traşi în ţeapă. Cel dintâi, ca paşă de Vidin, 
are cinstea de-a muri într-o ţeapă mai înaltă. Peste 
Dunărea, rămasă fără pază, iarna aşterne pod pentru apri- 
gii călăreţi ai lui Ţepeş, care dintr-un iuruş pustiesc toate 


raielele de pe malul drept şi ucid peste douăzeci de mii de 
turci. Vlad scrie despre isprăvile acestea craiului unguresc, 
şi-i cere ajutor pentru întâlnirea cea mare ale cărei prime- 
jdii îl atrag, îl sorb ca vraja unei adâncimi. El spune 
hotărât craiului că nu se dă în lături din faţa turcilor, ci 
orice s-ar întâmpla vrea să se bată cu ei, ca să s-aleagă la 
un fel, că biruinţa lui va fi spre cinstea şi binele tuturor 
creştinilor, iar „dacă, Doamne fereşte, ne va ieşi rău, şi 
ţărişoara asta a noastră va pieri, nici Măriei tale nu-i va 
izvori de aici vrun folos şi vrun bine, căci ar fi în paguba 
întregii creştinătăţi”. 

Acestea le scrie Vlad din Giurgiu, în frigurile pregătirii, 
pe la începutul lui februar, anul 1462. Către sfârşitul lui 
april, Mohamed îşi ridică oastea şi pleacă înviforat spre 
ţara semeţului ghiaur. — Vlad îl aşteaptă la hotar. 
Îndărătul lui satele şi cetăţile sunt pustii. Munţii şi codrii 
tăinuitori primesc iarăşi în buna lor pază pe oaspeţii zilelor 
de groază. Pândarul de la Dunăre pune străji neadormite 
pe la vaduri şi trimite iscoade înaintea turcilor. Despre un- 
ul din cercetaşii aceştia se povesteşte că, fiind prins şi dus 
înaintea sultanului, cu toate chinurile la care a fost supus, 
n-a vrut să spuie nimic de Ţepeş. S-a minunat sultanul şi 
cică ar fi zis către ai lui: „Într-adevăr tari oameni are 
blestematul acela de Draculea”. 

Pe la începutul lui iunie turcii tăbărăsc lângă Nicopoli. 
Vlad, de pe celălalt mal, îi vede cum se pregătesc să treacă 
Dunărea. Arcaşii lui stau la pândă şi cele dintâi bărci care 
se încumetează să taie latul hotar de apă se prefac, pe la 
calea jumătate, în năsălii plutitoare. Nu mai târziu, sub 
pavăza nopţii, se strecoară dincoace o frunte de ieniceri c-o 
sută douăzeci de tunuri; a doua zi mândrul cuceritor al 


Constantinopolului se uită cu durere de pe celălalt mal 
cum fac proaşcă în cei mai scumpi viteji ai lui opincarii lui 
Draculea. Povesteşte mai târziu un ienicer sârb care a 
scăpat cu zile din lupta aceea: „Mult se întristă sultanul, 
văzând de pe malul celălalt bătălia cea mare, şi neputându- 
ne veni în ajutor, temându-se foarte să nu-şi piardă toţi 
ienicerii, căci, el, sultanul, nu trecuse încă Dunărea...” 

Dar aşezându-şi turcii turnurile şi pornind a bate tot 
mai întețit, românii se trag la o parte din ploaia giulelor de 
piatră, şi, spre malul părăsit de ei, se îndreaptă cu vuiet 
clocotitoarea mulţime ce izvorăşte de sub zidurile Nicopol- 
ii. Vlad înţelege că nu se mai poate măsura c-un astfel de 
vrăjmaş. De-acum el cere codrului şi întâmplărilor 
neprevăzute ajutorul pe care Matiaş nu se grăbise a i-l 
trimite. Cu multă grijă înaintează duiumul turcesc 
înlăuntrul acestei ţări tăcute, printre copacii vrăjiţi, care, 
dintr-o clipeală în alta, se pot preface în luptători. Se- 
mping încet valurile de oameni — pământul parcă se lasă 
de atâta greutate; de departe s-aude ca huietul mării, 
freamătul învălmăşit al mulţimii. Înaintea oştirii merge, cu 
chip că ştie drumurile, zălogul drag sultanului, Radu cel 
Frumos, vrednic de cea mai înaltă ţeapă a fratelui său. 

Dar ce ţară-i asta? întreabă răstit Mohamed. Unde i-s 
oamenii? Nu văd un târg, nu văd un sat. Şi unde-i vodă cu 
oastea? Unde-i ghiaurul? 

Nu-i liniştea morţii asta, nici încremenirea fricii, e ura 
la pândă, e răzbunarea care tace ş-aşteaptă. 

Nu ştie el, împăratul, câţi din cei de pe de lături, 
săgetaţi ca din senin, înseamnă cu leşurile lor dâra trecerii 
lui prin acest pustiu. Şi câţi din sprintenii spahii trimişi în 
iscoadă, rămân să-şi dea răspunsul pe lumea cealaltă. 


Se mişcă încet marea oştire, în mijlocul căreia Slăvitul 
Slăviţilor, închis în cetatea lui de suliţi, nu poate şti nimic 
din cele ce se petrec dincolo de zidurile vii care-l păzesc — 
se mişcă încet căci e norod mult şi-ncărcătură multă, şi lo- 
curile-s rele şi zilele sunt de-o zăpuşeală de cad bieţii oa- 
meni din picioare, iar noaptea, noaptea când se opresc din 
mers toate sunt fioroase; pământul geme când bat ţăruşii 
corturilor, apele şi pădurile şoptesc vorbe nedesluşite, şi 
mulţi din cei care sapă şanţurile din jurul taberei, cad 
deodată cu fruntea-n țărână şi nu se mai ridică. 

În una din acele nopţi din îngrijorat popas, târziu, 
către al doilea schimb de străji s-aude din margine dinspre 
pădure un strigăt, apoi o salvă de vaiete înfundate, apoi un 
bufnet în pământ, parcă s-ar fi prăbuşit un mal — pe urmă 
o clipă de tăcere. Şi deodată, tot dintr-acolo, porneşte o 
îmbulzeală mare, un vălmăşag, îngrozitor de oameni, care 
se-mping, se strivesc, se ucid între ei, şi nu ştiu ce e, ce s-a 
întâmplat. 

Şi frământarea, zarva asta nepricepută de nimeni, se 
poartă prin tabără de colo-colo, ca un vârtej al morţii, 
umbre ciudate alunecă pe dinaintea ochilor ce-n 
buimăcirea somnului se deschid o clipă şi se reînchid pen- 
tru vecii vecilor. Umbrele acestea ce umblă buluc printre 
corturi, sunt ostaşii crâncenului voievod pe care vrea să-l 
întâlnească Mohamed, şi cel ce păşeşte înaintea lor, şi 
scrâşnind îşi taie drum prin mulţime, este însuşi Ţepeş 
care caută cortul sultanului. Dar iată că trâmbiţi pornesc 
să sune din toate părţile şi gloatele se dezmeticesc: 
nestrăbătute ziduri de oameni încremenesc în jurul mare- 
lui împărat; tot mai rar se aud zgomotele de luptă, tot mai 
departe. 


Se luminează de ziuă. Turcii dau zor să mai ascundă 
din morţi, — să nu vadă padişahul ce vraişte şi stricăciune 
au făcut ghiaurii în tabără. Acum înţeleg ei de ce gemea aşa 
pământul când băteau seara ţăruşii corturilor. 

Departe, în adâncul codrului, în larga poiană ce se 
umple de soare, Vlad împarte prăzile nopţii la vitejii care i- 
au mai rămas. 

Turcii se năpustesc asupra Târgoviştei, socotind că 
acolo se va fi întărit Vlad cu oastea lui. Dar găsesc porţile 
deschise şi cetatea pustie, străjuită numai de sutele de ţepe 
în vârful cărora putrezesc fraţi de-ai lor, cu Hamza între ei. 

De aici, unde să mai meargă? ţara-i deşartă, mer- 
indele-s spre  sfârşite,  drumurile-s grele,  oastea-i 
împuţinată şi ruptă de osteneală. 

Şi cât mai e până-n Ardeal, şi câte se mai pot întâmpla 
şi până acolo? 

Mâhnit de-atâta zbucium fără nici o ispravă, împăratul 
lasă pe Radu cel Frumos să-şi îngrădească el domnia cum 
o şti, şi se întoarce grabnic pentru a se găti de alte 
războaie. 

Vlad, părăsit de noroc, e părăsit şi de ai lui care, dor- 
itori de zile mai liniştite, trec la Radu, domnul cel nou de la 
care aşteptau mai multă milă. Şi iarăşi ia toiagul pribegiei. 
Tocmai prin noiembrie capătă de la vechiul prieten Matiaş 
un mic ajutor de oaste. Pe drum se gândeşte că numai cu 
sprijinul ungurilor n-are să poată păstra domnia. Deci, 
oprindu-se în Rucăr, trimite marelui vizir rugă de iertare, 
legându-se că de aci înainte el va ţinea cu turcii, chiar şi 
împotriva ungurilor. Scrisoarea cade în mâinile lui Radu, 
care o trimite lui Matiaş, şi Vlad nu mai apucă domnia, o 
scurtă şi neînsemnată domnie de trei luni, decât după ce-şi 


ispăşeşte păcatul acestei vânzări cu doisprezece ani de 
închisoare. 


Urmaşii lui Alexandru cel Bun 


Viaţa Moldovei se întunecă iar pentru un sfert de veac. Fig- 
urile domnilor de abia se întrezăresc. Feciori legiuiţi şi fe- 
ciori din flori ai slăvitului gospodar tinzând mâini lacome 
spre mândra moştenire părintească se-ndeasă, se- 
mbrâncesc, se sfâşie fiecare cu boierii lui, fiecare cu prop- 
telele lui, şi, după cum bate vântul dinspre Ţara Leşească 
sau dinspre cea Ungurească, ei vin, se duc, vin iarăşi, 
zbuciumându-se şi găsindu-şi pieirea în jurul coroanei, ca 
fluturii în para lumânării. Nici o rânduială nu se mai 
păzeşte în urmarea domnilor. Ilie este feciorul cel mai 
mare al lui Alexandru cel Bun, fecior legiuit, şi rudă după 
nevastă cu regele Poloniei căruia-şi închină sabia şi 
sceptrul, şi cu toate astea nici un an nu poate sta la dom- 
nie. Către sfârşitul anului 1433 îl alungă şi-i ia locul frate- 
său Ştefan, sprijinit de Vlad Dracul, domnul Munteniei. 
După doi ani vine el cu oastea de la poloni, dar în toate 
luptele pe care le dă e biruit şi când amândoi se îngrozesc 
de atâta măcel, îşi întind mâinile spre împăcare peste 
bucăţile însângerate ale sărmanei Moldove, pe care şi-o 
împart ca pe-o moşie a lor. „După aceea, scrie vornicul 
Grigore Ureche, s-au împăcat Iliaş-Vodă cu frate-său 
Ştefan şi s-au împărţit cu ţara. Cetatea Albă şi Chilia şi 
toată Ţara de Jos s-au venit lui Ştefan- Vodă, iară lui Iiag- 
Vodă Suceava şi Hotinul cu Ţara de Sus, zicând că după 
aceea au fost legătură cu craiul leşesc şi mai mare, şi daruri 
în toţi anii i-au fost trimițând Iliaş”. 


Iar darurile acelea, şi toată risipa aceea de bani şi de 
sânge, ca şi toate păcatele boierilor şi domnilor de-atunci, 
de-atunci şi din alte vremi, le plăteşte tot mulţimea aceea 
tăcută şi supusă a muncii fără de răsplată şi fără de sfârşit, 
tot ţăranul acela harnic şi răbdător care, şi atunci şi- 
ntotdeauna a ştiut păstra întreagă, sub paza jertfelor lui, 
făptura cea de-atâtea ori primejduită a neamului nostru. 

Şi nouă ani stăpânesc Moldova aceşti doi fraţi — „doi 
domni în ţară săracă”. În toamna anului 1444, pierind 
Vladislav , craiul Poloniei şi al Ungariei, în marea bătălie 
de la Varna, rămâne Ilie-Vodă fără ocrotire. Poftit de frate- 
le său în Vaslui, la o petrecere domnească, se duce 
bucuros, dar abia păşeşte pragul casei unde-l aducea dorul 
de frate, că patru gealaţi se repăd şi, punându-i un căluş în 
gură, îi târăsc în fund la vatra cu jăratec, unde îl ţin întins 
cu faţa în sus şi-i ard ochii cu fierul roşit în foc. 

Orbii nu pot domni. Rămâne Ştefan singur stăpân, 
având pe lângă el un alt frate, Petru, care luase parte la or- 
birea lui Ilie, şi care se mulţumeşte deocamdată, firimit- 
urile ce se scutură de pe masa domniei. Dar peste trei ani, 
în ziua de 13 iulie, vine Roman fiul lui Ilie, cu oastea de la 
Cazimir noul crai al Poloniei şi, lovind ţara pe neaşteptate, 
prinde pe Ştefan şi-i taie capul. Tânărul Petru fuge în Un- 
garia, unde Ioan Corvin e mare şi tare, se însoară cu sora 
acestuia care îmbătrâneşte aşteptând un mire, şi, cu 
sprijinul puternicului cumnat, ia sceptrul Moldovei. În 
ziua de 2 iulie 1448 Roman moare otrăvit în drumul spre 
Polonia. Mamei lui, pribegei Maria, îi mai rămâne un fiu, 
Alexandru, un biet copilaş de zece ani, care se uită cu ochi 
mari, speriaţi la mă-sa de câte se aude spunând aceleaşi şi 
tot aceleaşi vorbe: „Pe tată-său l-au orbit, pe fratesău l-au 


otrăvit, iar noi umblăm fugari... tu trebuie să fii într-o zi 
domn şi să ne răzbuni pe toţi”. 

Dar craiul Poloniei, nepotul ei de soră, se urneşte cam 
anevoie, şi tot ar ajuta-o el, dacă nu l-ar chema aiurea griji 
mai mari, şi dacă n-ar şti că la spatele lui Petru, stă Huni- 
ade. Împrejurările însă par mai zorite decât oamenii. 
Neliniştitul domn al Moldovei, spre a se cumpăni pe tronul 
ce se clatină sub el, întinde c-o mână cetatea Chiliei lui 
Huniade, cu alta jurământul de credinţă lui Cazimir, şi, 
făcându-şi socoteală că-i adoarme pe amândoi, uită că mai 
e o putere pe care n-o înşeală nimeni: Moartea neaşteptată 
a lui Petru deschide micului Alexăndrel porţile Moldovei. 
Între aceşti doi însă cic-ar fi mai stat vreo două luni, un 
domn de pripas, poreclit Ciubăr-Vodă, despre care 
închipuirea ce poznaşă spune c-ar fi murit mâncat de 
şoareci. 

Deci în primăvara anului 1449 Maria îşi vede visul cu 
ochii. Din mijlocul aceloraşi boieri care au stat sfetnici lui 
Petru, dă acum porunci de domn şi cărţi de judecată 
plăpânda ei odraslă. Dar nici Huniade nu doarme, nici 
numărul feciorilor din flori al lui Alexandru cel Bun nu s-a 
încheiat încă. Şi toamna aceluiaşi an aduce Moldovei 
voievod nou. Bogdan vine din Muntenia, unde era dus mai 
de mult; nevasta lui, frumoasa Oltea, e de-acolo, Vlad 
Dracul ţine pe-o nepoată a lui. În ziua de 12 octombrie se 
întâlnesc la Tămăşeni, pe apa Moldovei, cele două cete de 
voinici, a căror vitejie va să hotărască cine să steie domn. 
Câtă îndârjire trebuie să fi fost de-o parte şi de alta se vede 
din aceea că, pe câmpul de luptă, cad morţii, peste ostaşii 
de rând, o mulţime de boieri însemnați între care se pome- 
nesc doi vestiți fruntaşi ai lui Alexăndrel: Oancea Logofătul 


şi Costea Andronic. „Şi după multă nevoinţă, zice cronic- 
arul, au biruit Bogdan-Vodă pre Alexandru-Vodă”. 

Şi iarăşi Maria cu fragedu-i odor fără noroc, cu micul ei 
cerşitor de domnie, se duce să bată la uşa nepotului Cazi- 
mir. 

Mulţi din boierii lui Alexandrel se dau acum de partea 
biruitorului. Dar ce greu se păstrează o coroană bătută de- 
atâtea vânturi! Nici n-apucă Bogdan a se aşeză bine la 
domnie şi, lovindu-l pe neaşteptate, trimisul lui Cazimir, 
cu oaste din Rusia, îi şi răzluieşte cetățile de sus: Hotinul, 
Neamţul şi Suceava, pe care i le dă lui Alexăndrel. 

„Iară Bogdan, zice vornicul Ureche în graiul lui 
bătrânesc, fără zăbavă adunând oaste de pe unde au putut 
au venit şi au scos pre Alexandru-Vodă din scaun şi iar au 
stătut BogdanVodă în scaun. Deci Alexandru-Vodă au 
năzuit la leşi şi au făcut jalobă la crai pre Bogdan-Vodă. 
Iară craiul au făcut sfat ce va face cu această ţară 
mişcătoare şi neaşezată. Sfătuiau unii de ziceau să scoată 
domnii, să nu-i mai lese să fie şi să pună giudeţele sale şi 
să o împartă să facă ţinuturi. Iară alţii ziceau, care erau 
împotrivă, că mai bine este a se apăra de turci de după 
păretele altuia decât după al său”. 

De părerea asta e şi regele, dar stăpân... „păretelui” 
aceluia să fie văru-său Alexandrel. Şi, de cum se 
desprimăvărează, trimite să-i strângă oaste multă din 
Rusia, şi prinde a face pregătiri mari de război. 

Leşii se mişcă încet. Îi mai zăboveşte şi teama, teama 
de pământul Moldovei, mai mult decât de oamenii ei. Aşa 
că tocmai pe la strânsul bucatelor, oastea crăiască trece 
Prutul şi, ocolind pe departe pădurile, înaintează cu grijă şi 
tot pe locuri deschise spre coclaurile Vasluiului, unde 


meşterul Bogdan, aşteptându-şi oaspeții, prefăcuse 
dealurile în cetăţi şi codrii în oaste. 

La începutul lui septembrie năvălitorii întind corturile 
în valea Lipovăţului. Aici vine o solie de pace din partea lui 
Bogdan: Să stea el domn peste toată Moldova până va 
împlini Alexăndrel cincisprezece ani, şi pentru asta se 
leagă a plăti craiului câte 70.000 de galbeni turceşti pe an. 
Ochi mari, scânteietori de lăcomie, holbează nobilii 
castelani şi palatini ai leşilor, când aud ei de atâta bănet. 
Pacea se încheie în ziua de 5 septembrie. Croită pe trei ani, 
ea nu ţine decât o noapte. A doua zi în zori oastea craiului 
e pe drum, bucuroasă de întoarcerea asta neaşteptată, mai 
mult decât de-o biruinţă. Numai Alexăndrel şi boierii lui 
sunt amărâţi. El trecuseră pădurea Crasnei de cu seară sub 
pavăza lui Manuil, pârcălabul Hotinului, care mai luase în 
grija lui şi carele cu provizii păzite de-o ceată de podoleni. 
Trecerea le fusese straşnic de grea, şi ţipetele lor vestiseră 
pe cei din urmă ce gând are pădurea cu ei. De aceea grosul 
oştirii se varsă acum pe şesul deschis. Ca dintr-o baltă de 
sânge iese soarele pe măgura din dreapta. Departe, înainte, 
se saltă ceva în zare, întâi parc-ar fi nişte tufe ce-şi clatină 
vârfurile în adierea dimineţii, dar se desluşeşte îndată că 
sunt oameni, oameni mulţi, zoriţi, ce izvorăsc mereu de 
după muchia dealului. Sunt moldovenii lui Bogdan. În 
sunetul trâmbiţelor oastea regală se găteşte de luptă. În 
frunte se aşează opt escadroane de călăreţi. Fi lasă pe mol- 
doveni să se apropie, şi, la cea dintâi bură de săgeți, 
plecându-se pe gâtul cailor, se repăd orbeşte cu suliţele 
întinse. Ca o perdea se trag la o parte boierii călări, şi-n 
faţa leahului rămân pedestraşii, ţăranii care nu fug de greu 
şi nu se tem de moarte. În gloata asta vânjoasă, în 


mulţimea asta, care freamătă din ce în ce mai îndârjită, se 
prăbuşesc, ca într-o vâltoare, rândurile călăreţilor poloni; 
unii taie cu coasele vinele cailor, alţii cu furcile, mai lungi 
decât suliţele, scot ochii năvălitorilor, iar cei mai mulţi îi 
doboară cu ghioaga. — Pier viteji mulţi de-o parte şi de 
alta. Trei mari căpetenii ale polonilor cad în luptă, şi toată 
oastea lor învălmăşită începe a-şi căuta drum de scăpare, 
când iată că Manuil cu moldovenii lui Alexăndrel vine să 
smulgă biruinţa din mâinile fraţilor lui şi s-o arunce în 
partea vrăjmaşului. Zice cu durere cronicarul: „Şi biruia 
Bogdan-Vodă, de n-ar fi dat ajutor moldovenii lui 
AlexandruVodă, care trecuse pădurea cu podolenii, pe care 
îi trimisese cu carele. Aceia s-au vârtejit la război de au dat 
inimă celorlalţi, ce erau pieitori, şi au împins pre oastea lui 
BogdanVodă, de unde au prins a fugi şi umpluse pădurile. 
Şi aşa cu vitejia iar a moldovenilor a rămas izbânda la leşi 
cei ce pierduse război”. 

Seara târziu se mistuie-n codru Bogdan cu ai lui, gata 
să iasă iar la luptă în revărsatul zilei. Dar oastea craiului 
toate le-ar da acum să poată face aripi; — „nici au aşteptat 
de al doilea rând războiul” zice acelaşi cronicar: „Ce numai 
s-au bulucit dimpreună cu Alexandru-Vodă şi cu toţii s-au 
tras mai degrabă spre Ţara Leşască”. Ş-acesta e şi singurul 
rod al biruinţei lor. 

Bogdan rămâne domn. Ocrotit de unguri, temut de po- 
loni, viteazul de la Tămăşeni şi de la Crasna cugetă că-ţi 
poate pune paloşul în cui pentr-o bucată de vreme. Dar 
iese încă fum de sub mormanul de cenuşă cu tot sângele ce 
s-a vărsat. O seamă de boieri, dintre bunii sfetnici ai lui 
Bogdan, îl părăsesc şi fug în Polonia la Alexăndrel. În 
hrisovul din 31 iulie 1451 prin care domnul întăreşte o 


danie Mânăstirii Neamţului, nu se mai pomenesc decât 
şase din boierii cunoscuţi ai Moldovei, în fruntea acestora 
e Ştefan, fiul iubit al domnului, un tinerel frumos, cu ochii 
albaştri şi cuminţi, a căror dulce privire e pururea dusă, 
pierdută în cine ştie ce adâncime de gânduri mari. 

Pentru el, pentru mândreţea asta de Făt-Frumos se 
luptă Bogdan din răsputeri, să-i lămureasc-o ţară. Şi multe 
greutăţi i se mai pun în cale, iar numărul vrăjmaşilor 
sporeşte. 

E un an încheiat de la cercarea de sânge din valea 
Crasnei. Trei castelani ai regelui păşesc iarăşi cu oaste spre 
hotarele Moldovei. Solii lui Bogdan îi întâmpină la 
Camenița, şi, pe când se târguieşte o pace, care tot în aurul 
moldovenilor ar fi să-şi aibă temeiul, iată că un nou fiu al 
lui Alexandru cel Bun aduce o dezlegare neaşteptată. Petru 
Aron cere numai o sută de voinici, pentru a scăpa ţara de 
Bogdan, şi a netezi lui Alexăndrel drumul la domnie. 
Învoiala e făcută şi, în seara de 15 octombrie, pe când dom- 
nul petrecea la o rudă a sa în satul Răuseni, lângă Suceava, 
un ropot de călăreţi ş-un zăngănit de arme în curte 
îngheaţă deodată veselia oaspeţilor. Într-o clipeală uşile 
sar din ţâţâni, masa e răsturnată, sângele se amestecă cu 
vinul. Mâini nelegiuite târăsc pe Bogdan afară şi-i taie 
capul. 

Alexăndrel vine cu mama lui la Suceava să culeagă 
roadele crimei. Dar Petru nu se mai ţine de cuvânt, ci cată 
să-şi păstreze sieşi sceptrul mânjit de sângele fratelui său. 
Şi iarăşi Moldova se părăgineşte sub doi stăpâni răi. Boierii 
ţin mai mult cu Alexăndrel care, pentru a-şi mai ridica o 
pavăză împotriva lui Petru, se-nchină şi lui Huniade în 
ziua den17 februarie 1453. Dar copilul-domn s-alege-un 


stricat şi, ca de un vin tare îmbătat de putere, îşi face 
duşmani din cei mai buni apărători al lui. Peste doi ani, cei 
mai mulţi boieri trec de partea lui Petru Aron. O luptă 
hotărâtoare se dă la Movile în ziua de 25 martie. Învins, 
Alexăndrel caută adăpost în Cetatea Albă, unde în curând 
otrava pune sfârşit şi zilelor lui aşa de zbuciumate. 

Rămâne Petru Aron domn singur a toată Moldova. 
Boierii ţării se strâng în jurul lui, Mitropolitul Teoctist îi 
stă ca cel de mai aproape sfetnic. La 6 octombrie 1455 se 
închină polonilor, şi hărăzeşte Mariei, să-i fie sprijin şi 
mângâiere, cetăţile Siretului şi Volovăţul. Iar peste un an, 
ca să-şi aibă linişte şi din partea îngrozitorului Mohamed, 
se leagă a-i plăti bir câte 2000 galbeni venețieni pe an. 

Darnic şi-mpăciuitor cu toată lumea, Petru începe a se 
crede neclătinat în domnie, când iată că, -n primăvara an- 
ului 1457 vine, c-o mână de oaste, tânărul Ştefan, feciorul 
Oltei ş-al lui Bogdan. El vine dinspre Țara Muntenească. 

Voinici lui, tot unul şi unul, îi curăţă drumul cu zborul 
săgeţilor. În deşert oamenii lui Petru cearcă să-i aţie calea. 
La Doljeşti, pe Siret, îi pune pe fugă întâiul rând de săgeți. 
O nouă ceată trimisă împotrivă-i îl întâmpină la Obric, în 
ţinutul Neamţului. Un alt rând de săgeți o împrăştie şi pe 
aceasta. Voioşi, toţi flăcăii lui Ştefan chiuie, ca după lup, pe 
urma celor „voinici la fugă” — şi glas din glasul lor prind 
văile şi apele, şi codrii, ca şi cum toate s-ar bucura de 
sosirea noului domn. Biruitorul păşeşte hotărât spre 
Suceava. Înfricoşat, Petru fuge la poloni. 

Ridică-te, Moldovo, şi pune veşmânt de sărbătoare. 
Pentru a primi pe trimisul lui Dumnezeu, pe Ştefan, pe 
mântuitorul tău! 


Ştefan cel Mare 


ce 


„Pune pieptul la hotare Ca un zid de apărare”. (Cântec 
vechi) 


» 


Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate 
stau adunaţi, ca-n zilele marilor judecăţi domneşti, boierii 
ţării, curtenii toţi şi feţele bisericeşti cu Mitropolitul Teoc- 
tist în frunte, şi norod mult de prin sate, întru 
întâmpinarea domnului celui nou. Aici e „primirea”; aici se 
opreşte cu arcaşii lui cel ce de două ori şi-a biruit 
vrăjmaşul. Aici descalecă întâi feciorul lui Bogdan şi, 
ridicând spre mulţimea care-l priveşte cu drag, frumoşii lui 
ochi albaştri, întreabă cu acea dulce sfială ce stă aşa de 
bine unui viteaz, de este cu voia tuturor să le fie el domn. 
Şi toţi într-un glas îi răspund: „În mulţi ani de la Dum- 
nezeu să domneşti!” 

Apoi se face linişte. Din cerul limpede al acestei min- 
unate zile de primăvară, o putere tainică, o credinţă nouă 
pare că se coboară în inimile tuturor. 

Lin încep cădelniţele de argint să zornăie; îmbrăcaţi în 
odăjdii scumpe, preoţii se rânduiesc în cerc, bătrânul 
Teoctist ridică mâna lui slabă spre binecuvântare, şi glas- 
uri potolite pornesc trăgănat cântarea rugăciunilor pentru 
ungerea domnului. În lumina acestei măreţe sărbători, 
tânărul Ştefan pare un Făt-Frumos, şi toate privirile cată la 
el cu încredere. Iar în clipa când Mitropolitul pune crucea 
Sfântului Mir pe fruntea ce va purta coroana Moldovei, 
lacrimi de bucurie, lacrimi de iubire lucesc în ochii tuturor. 


Prin norodul în freamăt se deschide drum; întâi trece 
domnul călare, apoi se-nşiră boierimea, clerul, ostaşii, şi 
după ei mulţimea toată se mişcă-ncet, se urcă-încet pe 
drumul ce se îndoaie la deal, spre porţile cetăţii. Soarele e 
la nămezi. Din pământul reavăn se ridică mireasma dulce a 
încolţirii, prin aer trece ca o suflare de putere nouă, de 
viaţă proaspătă; chemări prelungi de bucium se leagănă pe 
văi. În pasul stăpânit al calului, tânărul voievod intră în 
Suceava; din cerdacuri, de la ferestrele deschise, unde 
flutură năframe albe, flori i se aruncă-n cale — acum alaiul 
domnesc de-abia se mai urneşte, strigăte de proslăvire 
izbucnesc din mii de guri, şi toate clopotele bisericilor 
vestesc bucuria zilei acesteia. Sfântă şi hotărâtoare stă în 
istoria Moldovei ziua de 12 aprilie. Joia mare a anului 
1457, când din mila Celui de Sus se aşează Ştefan, vred- 
nicul nepot al lui Alexandru cel Bun, în scaunul domnesc 
de la Suceava. 

Multe mai sunt de făcut într-o ţară stricată de atâtea 
stăpâniri vitrege şi pândită de peste hotare de atâţia 
duşmani lacomi. - în noul gospodar se arată de la început 
înțeleptul care vede limpede şi departe înaintea lui, 
cârmaciul iscusit care ştie să-şi potrivească pânzele 
corăbiei după vânturile ce i se ridică-n cale. 

Cu inima lui largă, iubitoare şi fără cămări ascunse, cu 
firea lui dreaptă, hotărâtă, croită pe fapte mari, şi mai ales 
cu minunatul lui dar de a înţelege şi rostul vremii şi su- 
fletele oamenilor ce-l înconjoară, uşor îşi atrage dragostea 
şi deplina încredere a ţării. El trimite vorbe de pace şi de 
îmbunare pribegilor înfricoşaţi ce tânjesc încă pe lângă 
Petru Aron; încetîncet ochii se deschid, sufletele se reculeg 
şi puterile dezbinate şi risipite ale Moldovei încep iarăşi să 


se adune laolaltă. 

Polonii găzduiesc şi de astă dată pe fostul domn, 
amenințând cu el pacea Moldovei. Regele lor e departe, în 
Prusia, în luptă cu teutonii. Ştefan trimite peste Nistru o 
ceată de călăreţi să bântuie Pocuția şi, până să vie craiul, 
obişnuit a cere şi primi închinarea domnilor moldoveni, o 
brumă denvoială se încheie între cele două puteri: leşii să 
nu mai dea nici un sprijin lui Petru Aron, moldovenii să nu 
mai calce legăturile de supunere, aşezate de înaintaşii cei 
slabi şi nevolnici ai lui Ştefan. 

Văzând că nu mai e nici o nădejde, puţinii boieri ce mai 
aciurau pe lângă Petru se desfac de el şi se întorc în ţară. 
Dar ucigaşul lui Bogdan nu-şi poate lua gândul de la dom- 
nie. Părăsit de ai lui şi, înțelegând că leşii umblă să se scu- 
ture de el, îşi mută cuibul în Ardeal. Ştefan, c-o mână de 
voinici, se aruncă pe urmele lui şi pustieşte ţinuturile 
secuieşti, bănuite că dau ocrotire primejdiosului fugar. 
Craiul ungurilor Matiaş Corvin e dus departe să mai 
vâneze o coroană, căci e o vreme de neastâmpăr când regii 
pământului nu se mai satură de putere, şi, cu ochii pe ţara 
altora, uită că cea mai bună ispravă ar fi să şi-o 
îngrădească pe-a lor. 

Acum, din partea maghiarilor, ştie domnul Moldovei la 
ce se poate aştepta şi, ca să n-aibă împotriva-i doi vrăjmaşi 
deodată, reînnoieşte în primăvara anului 1462 legăturile cu 
polonii, făgăduind solilor veniţi pentru aceasta la Suceava, 
că, îndată ce se va înlesni, va căuta să se repadă însuşi la 
Camenița pentru a depune înaintea regelui obişnuitul 
jurământ de credinţă. — Dar primejdia temută se ridică 
din altă parte. Vlad Ţepeş, crâncenul voievod al Munteniei, 
a tras sabia împotriva marii împărăţii turceşti, şi iată că 


însuşi puternicul Mohamed al II-lea vine cu oaste 
îngrozitoare să-l răpuie. 

Ştefan nu-i un vânător de primejdii. El nu le stârneşte, 
nu le caută, şi nici în cale nu le stă, decât atunci când nu-i 
de abătut pe-alăturea, pentru un om cinstit. Viteaz e şi el, 
şi dragi i-au fost luptele de când a deschis ochii în lume, 
dar peste învăpăierile tinereţii s-au aşezat grijile cele mari 
ale domniei. Soarta unei ţări, soarta unui neam întreg stă 
în mâna lui. Răspunderea asta mare şi grea Ştefan o 
înţelege, cum puţini cârmuitori pe lume au înţeles-o. Toată 
domnia lui, toată lunga şi neadormita lui domnie 
oglindeşte, la fiecare clipă, la fiecare pas, înalta, sfânta 
grijă a răspunderii acesteia. Iată de ce pe cumintele voiev- 
od al Moldovei nu-l vedem alături de Vlad în războiul cu 
Mohamed. El nu vrea să arunce soarta ţării lui în jocul 
primejdios al unui domn nesocotit, fie fratele lui, ase- 
menea domn, fie părintele şi binefăcătorul lui. Ştefan în 
războiul acesta, vede vâlvătăile unui foc năprasnic, — şi cel 
dintâi gând al lui, singurul lui gând, este să smulgă Chilia, 
să scape din pieire bucăţica asta scumpă, ruptă din trupul 
Moldovei lui. Şi astfel, la lumina acestor flăcări, vedem o 
clipă pe acela care mai târziu va fi numit „Spada 
Creştinătăţii”, luptând alături de ostaşii lui Mohamed 
împotriva creştinilor, români şi unguri, apărători îndârjiţi 
ai cetăţii Chilia. Nici turcii însă, nici moldovenii nu pot 
sparge vechile ziduri ridicate de Alexandru cel Bun la 
gurile Dunării. În ziua de 22 iunie o ghiulea zvârlită din 
cetate, lovind pe Ştefan şi făcându-i o rană grea la gleznă, 
pune sfârşit acestei lupte nenorocite între domnii aceluiaşi 
neam. Lui Ştefan însă îi trebuie Chilia. Țara lui nu poate 
rămânea deschisă tocmai dinspre cel mai de temut 


vrăjmaş. Stăpânirea şi paza acestei porţi a Moldovei, spre 
nesfârşitele căi ale apelor, intră ca o parte de căpetenie în 
planul de apărare şi de întărire al marelui gospodar. Şi iată 
că, după trei ani de paşnică străduinţă în dregerea ţării, 
Ştefan se arată iarăşi în faţa Chiliei. Iarnă fiind, şi 
Dunărea-ngheţată, cetatea poate fi lovită din toate părţile, 
— ea se apără vitejeşte două zile, dar la urmă văzându-şi 
zidurile stricate de ghiulele moldovenilor, înalță flamura 
păcii şi-şi deschide porţile înaintea biruitorului şi 
stăpânului ei de azi înainte. 

Sâmbătă la 25 ianuarie 1465, cum glăsuiesc izvoadele 
vremii: „intră Ştefan voievod în cetate şi rămase acolo trei 
zile petrecând şi lăudând pe Dumnezeu şi îmblânzind oa- 
menii cetăţii, şi le puse acolo pârcălabi pe Isaia şi pe 
Buhtea şi-i învăţă să păzească cetatea de limbile necredin- 
cioase. Şi astfel se întoarse cu toată oştirea sa în scaunul 
său de la Suceava, şi porunci mitropoliţilor şi episcopilor şi 
tuturor preoţilor să mulțumească lui Dumnezeu pentru 
darul ce i-a făcut”. 

Cetatea Hotinului, straja de la Nistru, şi-o reluase cu 
bună înţelegere de la poloni încă de-acum doi ani, ş-o 
dăduse-n seama pârcălabului Goian. 

S-a izbândit astfel o bună parte din planul tras de la 
început: Moldova reîntărită în vechile-i hotare, boierii ei 
uniţi sub ascultarea domnului, căile negoţului deschise tu- 
turora, târgoveţii cuprinşi, — ţăranul, uşurat de asupriri, 
stăpân pe bucăţica lui de pământ şi gata, la cea dintâi 
chemare de bucium, să-şi ia arcul şi tolba cu săgeți, mer- 
inde-n traistă pentru mai multe zile, şi s-alerge sub steagul 
domnului viteaz. Căci de oaste regulată nu se pomeneşte 
încă. Moldova îşi are tot vechile orânduieli, luate de la 


munteni, care şi ei le-au fost primit în mare parte de la 
bulgari: 

Domnul, voievodul vremilor de sânge şi de foc, — 
moştenitor de-a dreptul sau ales de boieri — e stăpânul 
desăvârşit a toată ţara şi peste toţi câţi sunt cuprinşi între 
hotarele ei. În mâna lui stă cumpăna dreptăţii. Averea şi 
viaţa supuşilor, de orice treaptă ar fi ei, sunt la bunul lui 
plac. Îşi are, în jurul tronului, sfetnicii lui — boierii de 
frunte, mitropoliţii şi episcopii -dar, la urma urmei, el 
hotărăşte, după cum îl taie capul, sau după cum îl 
povăţuieşte obiceiul pământului, căci pravili scrise nu sunt 
încă, ci el e „dătător de legi şi datini”, şi vorba lui e sfântă. 

Boierii  —  povăţuitorii satelor dinainte de 
descălecătoare, ridicaţi fireşte tot din opincă, sunt stâlpii şi 
fruntaşii neamului: ei poartă slujbele ţării, ei stau în Sfatul 
domnesc, ei merg la război, fiecare cu ceata lui de voinici, 
şi domnul, pentru credinţa şi destoinicia lor, le dăruieşte 
urice — moşii scutite de bir, dregătorii bănoase, sate 
domneşti, şi ranguri mai înalte în treptele boieriei. 

Țăranii — păstorii turmelor şi muncitorii câmpului — 
sunt birnicii tuturor vremilor, ei duc nevoile păcii şi greul 
războaielor, ei sunt tăria — temeiul statornic al ţării. Cei 
mai mulţi şi cei mai puternici sunt răzeşii, moşneni cum se 
numesc în Muntenia. Ei îşi au pământul din vremi 
străvechi, şi sunt deplin stăpâni şi pe brazda, şi pe munca 
lor. Satele scăpătate ce-au căzut în vreo vină sau nu şi-au 
putut plăti dările, sau n-au mai putut trimite călăreţi în 
război, au fost luate de domn şi ţinute ca sate domneşti, 
sau dăruite pe la mănăstiri şi pe la boieri, -oamenii lor nu 
şi-au pierdut pământurile, dar au ajuns clăcaşi, supuşi, 
legaţi să dea stăpânului zeciuială şi să-i facă muncă „fără 


soroc”. Ei alcătuiesc gloata pedestraşilor în război şi -când 
răzeşii mândri şi dârji se mai scutură de unele dări prea 
asupritoare — tot ei săracii se vând şi le plătesc. Numai pe 
câmpul de război se pot dobândi dintr-odată toate 
bunurile păcii. O faptă vitejească, o zdravănă învârtitură de 
ghioagă — şi, pe negândite, ţăranul cel mai scăpătat se 
pomeneşte umbrit de mila domnească, boierit, înălțat în 
slujbă, şi dăruit cu moşii. Cu adevărat timp de legende. 

Au trecut zece ani. Acum Ştefan, stăpân pe toate pu- 
terile ţării, pregătit, aşteaptă. El ştie din ce parte are să se 
ridice furtuna. De greul dărilor, de urgia ungurilor, de 
dorul unui trai mai ca lumea. Ardealul s-a răsculat. Dar 
craiul Matiaş vine mai repede şi mai pregătit decât se 
putea crede. Răscoala e potolită uşor, fără vărsare de 
sânge. 

În inima lui însă rămâne bănuiala că Ştefan n-ar fi 
tocmai străin de cele întâmplate în Ardeal. Apoi, craiul 
maghiarilor mai are şi alte socoteli de răfuit cu domnul 
Moldovei. Şi e cine să i le aducă aminte. Matiaş are lângă el 
pe neastâmpăratul Petru Aron, gata să-şi închine ţara 
oricui l-ar ajuta să pună mâna pe domnie. Şi Ştefan e un 
voievod dârz care nu vrea s-asculte de nimeni, şi Moldova 
cată mai cu drag la poloni decât la unguri, şi oastea 
crăiască e dorită de lupte, mai bine zis, flămândă de prăzi 
— deci toate împrejurările îndeamnă pe Matiaş să calce 
ţara lui Ştefan. — El intră-n Moldova prin strâmtoarea 
Oituzului; răzbate anevoie, căci drumurile sunt astupate. 
Şi-i vreme de iarnă şi de nicăieri nu s-aude un glas, nu se 
zăreşte un fum. Tăcere şi neclintire ca într-o ţară din 
basme. Săptămâni întregi orbecăieşte astfel înviforatul crai 
în fruntea celor patruzeci de mii de oşteni, care, şi după so- 


cotelile lui Petru Aron, sunt mai mult decât trebuie pentru 
deplina îngenunchere a Moldovei. Cu urlete adânci, vis- 
colul spulberă şi duce de colo-colo orbitoarele valuri de 
zăpadă, şi-n mânia lui pare că însuşi sufletul ţării strigă, 
ameninţă, loveşte, -pare că luptă oastea nevăzută a lui 
Ştefan. Nici în Trotuş, nici în Bacău, nici în Roman nu se 
pomeneşte ţipenie de om. Pe la jumătatea lui decembrie 
(1467) năvălitorii tăbărăsc la târgul Baia, de unde nu mai 
au decât o palmă de loc până la Suceava. Regele îşi vede 
biruinţa la o întindere de mână, şi nici nu vrea să asculte 
pe solii de pace trimişi de Ştefan. Dar, mai către seară, pe 
când stau sfetnicii în jurul craiului şi pun la cale soarta 
Moldovei, vine o şcoală şi-i vesteşte că pădurea de lângă 
Baia geme de oaste, şi-n luncă, pe şleaul Sucevei, curg 
şirurile de călăreţi şi nu se mai isprăvesc. Vreme de gândit 
mult nu e. Numaidecât se aşează „puşti” la intrările cetăţii, 
şi două sute de voinici s-aleg pentru a păzi viaţa regelui. 
Oştirea toată e în picioare — tocmită în rânduri, gata de 
luptă — sufletul ei stă ca un arc întins, în tăcerea încărcată 
de griji a lungilor clipe de aşteptare. Se-ntunecă. Şi nu se 
simte de nicăieri nici o mişcare, nici un semn. Încep unii să 
creadă că şi-au făcut spaimă degeaba — când deodată o 
izbucnire de chiote cutremură noaptea. Până să se 
dumirească paznicii dincotro vine larma, îndărătul lor, în 
ulițele strâmte ale cetăţii se şi-ncinge lupta cu ostaşii lui 
Ştefan, ieşiţi ca din pământ. La început e zăpăceala şi 
vălmăşagul întunecimii. Din toate părţile s-aud pocnituri 
de  ghioage, vaiete, gemete-nfundate. Apoi flăcările 
izbucnesc prin ferestrele şi coperişurile caselor de lemn — 
şi, la lumina acestor uriaşe torii, măcelul se arată în toată 
grozăvia lui: peste băltoacele de sânge, peste trupurile 


celor căzuţi, luptătorii, în pâlcuri se azvârl orbeşte unii 
asupra altora şi, prăbuşindu-se claie peste grămadă, se 
zvârcolesc, în încleştarea morţii, cu mişcări şi gemete de 
fiară. Zorii zilei încununează deplina, dreapta izbândă a 
moldovenilor. Baia rămâne-n paza flăcărilor; pe ulițele ei 
mii de secui şi de saşi năimiţi de voievodul Ardealului, 
dorm acum alături cu ei somnul de veci. Ştefan aduce 
Sucevei lui steaguri ungureşti şi slava biruinţei, în schim- 
bul vitejilor pieriţi. Crainicii călări buciumă-n ţară vestea 
cea bună. În vremea asta, pe valea Oituzului, o ceată de 
ostaşi, în neorânduiala trudei şi a fricii, grăbesc spre hotar 
ducând, în mijlocul lor, un rănit pe targă. Sunt ungurii ce 
veniseră trufaşi să ia Moldova-n stăpânire, iar bietul rănit 
dus pe targă „prin poteci ascunse” e însuşi regele Matiaş. 

Zice-aicea cronicarul nostru: „Aşa noroceşte Dum- 
nezeu pe cei mândri şi falnici, pentru ca s-arate lucrurile 
omeneşti cât sunt de fragede şi neadevărate; că Dumnezeu 
nu în mulţi, ci în puţini arată puterea sa”. 

Ştefan se grăbeşte a întări legăturile cu polonii, ca cel 
puţin despre partea lor să n-aibă a purta grijă. Trimite lui 
Cazimir o parte din steagurile izbânzii de la Baia, cu 
făgăduinţa că în curând va veni el însuşi pentru 
jurământul şi-nchinarea, mereu cerută de cunoscuta 
îngâmfare leşească. 

Ş-acum, din nou în Ardeal. Ca un vifor trece cu sprin- 
tenii lui călăreţi, şi bântuie scaunele secuieşti. Petru Aron 
iese din ascunzătoare, momit de câţiva boieri, — vulpoi 
bătrâni, — cu chip că iarăşi îl vor domn. Credincioşii lui 
Ştefan pun astfel mâna pe ucigaşul de la Răuseni, şi-i taie 
capul. Moartea nelegiuitului acestuia, pururi la pândă, as- 
cuns între vrăjmaşii țării lui, ridică o mare grijă de pe suf- 


letul lui Ştefan. S-a stins de acum sămânţa vânătorilor de 
domnie. A vrut Dumnezeu, se vede, pentru norocul Moldo- 
vei, ca, din toţi urmaşii lui Alexandru cel Bun, în ceasul cel 
mai greu al ţării lui, să nu mai rămâie decât unul, ş-acela 
să fie mântuitorul Ştefan. 

De pasul şi isprava lui în Ardeal, scrie cronicarul 
Ureche: „şi multă pradă şi robie au făcut în Țara Săcuiască, 
neavând cine-i sta împotrivă, şi cu pace s-au întors înapoi 
fără nici o sminteală”. 

Ci goana întâmplărilor nu-i lasă clipă de odihnă. De 
abia soseşte-n Suceava, şi-i vine veste c-au năvălit tătarii. 
Îndată şi-a strâns iar oastea călăreaţă şi, pân' a nu răzbi 
flămânzii la lanurile Moldovei, „le-au ieşit înainte la o 
dumbravă ce se cheamă la Lipinţi, aproape de Nistru, şi i- 
au lovit cu oastea sa, august 20; şi dând războiul vitejeşte 
i-au risipit şi multă moarte şi pierire au făcut într-înşii, şi 
pre mulţi i-au prins vii şi le luă tot pleanul”. Spun martorii 
acelor vremi că au căzut atunci şi fiul, şi fratele hanului în 
mâinile moldovenilor, şi că, trimițând hanul de peste 
Volga soli, cu vorbe îndrăzneţe, la Ştefan, acesta a pus de-a 
omorât în faţa lor pe feciorul hanului, iar dintre soli numai 
pe unul l-a lăsat cu zile: „i-a tăiat doar nasul şi urechile şi l- 
a trimis aşa, să spuie hanului ce-a văzut”. 

Acestea se petrec în vara anului 1469. Pe toamnă, după 
sfințirea Mânăstirii Putna, gândul lui Ştefan se-ndreaptă 
spre ţara lui Mircea. Acolo e domn Radu cel Frumos, omul 
turcilor, şi duşman moldovenilor, de când i-au luat Chilia. 
Îndărătul lui însă stă duşmanul cel mare. Petru voievodul 
Moldovei, a lovi pe Radu e a se apăra. 

Iarna întinse peste ape podurile ei de gheaţă şi, pe la 
sfârşitul lui februarie, Brăila, comoara ţării surori, era în 


flăcări. Radu, cu tot îndemnul şi ajutorul turcilor, nu se 
bizui să iasă voiniceşte-naintea lui Ştefan. Ci, dibuind dru- 
muri piezişe, urzi cu cei mişei pieirea viteazului. Ştefan 
simţi mreaja, şi o lasă întinsă. Din tabăra de la Vaslui un- 
de-şi ţinea curtenii gata, pândea toate mişcările vicleanului 
şi, când îl văzu că-şi urneşte oastea spre hotarul Moldovei, 
întunecat se ridică înaintea sfetnicilor săi: „Cu cine dintre 
voi a tocmit vrăjmaşul pieirea ţării voastre?” Trei boieri și- 
au pus ochii în pământ sub căutătura straşnică a domnu- 
lui: Negrilă, Isaia şi Alexa Stolnicul. Paloşul gealatului a 
venit cu o adevărată mântuire, pe lângă pedeapsa acelei 
priviri cumplite. 

Şi cum înainta Radu, voios, ca la o ispravă de-a gata, 
iată că la Soci, în ţinutul Bacăului, îl întâmpină oastea mol- 
dovenilor, ieşită pe neaşteptate de după o perdea de codru. 
Lovitura a fost aşa de repede şi de hotărâtă, că domnul 
muntean o clipă n-a mai stat la cumpănă: fuga cea 
„ruşinoasă dar sănătoasă” i s-a înfățișat din capul locului 
cu singura scăpare. Schiptrul domniei, steagurile oştirii şi 
mulţi boieri de seamă rămân în mâinile lui Ştefan, care ştie 
să dea fiecărui lucru şi fiecărui om ce i se cuvine. 

Dar, întețit de turci, Radu pregăteşte-o năvălire nouă. 
Ridică lângă hotar, pe malul Putnei, cetatea Crăciuna, şi 
alta pe Teleajen pentru apărarea Târgoviştei. Domnul Mol- 
dovei veghea. — Turcii, în vremea asta, purtau în Asia 
război cu perşii. Deci ajutor mare de la ei nu puteau avea 
muntenii. Acum Ştefan găsise şi domn de pus în locul lui 
Radu — pe Laiotă Basarab, un fecior al lui Dan al II-lea, de 
mult adăpostit la saşi în aşteptarea zilei norocoase. Şahul 
Persiei, Uzun-Hasan, scria stăruitor voievodului Moldovei 
să facă toate chipurile, ca şi ţările creştine din Apus să se 


ridice împotriva musulmanului, că numai aşa, lovindu-l 
din amândouă părţile, îl vor putea răpune. Dar ţările din 
Apus îşi au frământările lor, şi nu văd încă primejdia. — 
Ştefan o vede. O vede viind, şi-i iese-n cale. — În toamna 
anului 1473 pleacă împotriva lui Radu. În ziua de 8 noiem- 
brie poposeşte la apa Milcovului, împarte steaguri oștirii şi 
pune la cale planul de luptă. Domnul Munteniei ştia bine 
că-i soarta lui în cumpăna războiului acestuia. De astă 
dată-şi strânse toate puterile şi, cu scrâşnirea celei din 
urmă-ncordări, se aruncă-n propta duşmanului. Joi, la 18 
noiembrie, şi vineri toată ziua, şi sâmbătă până-n noapte, 

ca doi împărați din poveşti, s-au războit înverşunaţii 
voievozi la Cursul Apei, lângă Râmnicu-Sărat. La urmă 
Radu rămăsese cu foarte puţină oaste, dar nu se da răpus. 
Numai când a văzut ş-a văzut că nu mai e nici un fel de 
nădejde, că din ce în ce mai de-aproape e învăluit în ploaia 
de săgeți a moldovenilor, numai atunci a lăsat totul ş-a 
rupt-o de fugă. Dar Ştefan nu l-a slăbit, ci, adulmecându-l, 
după cinci zile de goană, l-a împresurat în cetatea cea nouă 
a Dâmboviţei, pavăza Bucureştilor, unde era acum scaunul 
ţării. De aici, huruitul s-a strecurat noaptea-n taină, ş-a 
scăpat la Giurgiu, în raiaua turcilor. Ştefan ridică din cet- 
ate pe doamna Maria cu cele două fete, împreună cu 
vistieria şi cu steagurile pe care nimeni nu le mai apăra şi, 
încredinţând lui Laiotă domnia şi paza bietei ţări, se- 
ntoarce la Suceava, de unde trimite, cu vestea biruinţei, 
douăzeci şi opt de flamuri craiului leşesc. 

Dar Laiotă nu-i omul pe care-l cereau împrejurare. Şi 
lucrul făcut în pripă, în pripă se desface. De- 
abia-mplineşte-o lună de domnie şi e alungat de turci, 
care-l urmăresc pân' la Bârlad, pustiind totul în cale. 


Ştefan îl mână-ndărăt c-o ceată de viteji încercaţi. O nouă 
biruinţă a moldovenilor îi redă domnia. Moartea 
neaşteptată a lui Radu i-o limpezeşte. — Suflet nevoiaş, 
doritor de putere, dar înfricoşat de luptele şi primejdiile ei, 
Laiotă, înțelegând că nu va putea domni împotriva tur- 
cilor, părăseşte pe binefăcătorul lui, şi se-nchină sultanu- 
lui, care, împăcat cu perşii pregătea răfuiala cu voievodul 
moldovenilor. Împrejurările păreau grăbite. Ştefan îşi 
întărea străjile Nistrului, pe unde iar îşi cătau vad haitele 
flămânde ale tătarilor, -când iată că-i sosesc soli de la 
padişah, cu straşnice porunci: să părăsească numaidecât 
Chilia şi Cetatea Albă, şi să-şi plătească birul datorit. Pen- 
tr-un om ca Ştefan, aceasta nu putea avea decât un singur 
înţeles şi-o singură dezlegare cinstită: Războiul. Îl 
prevăzuse, şi-şi luase toate măsurile. Un gând îl mai tul- 
bura: Muntenia, pe care-ncepuse a o privi ca pe o parte a 
ţării lui, era iar în mâinile turcilor. — Pe miriştile uscate, 
pe sub codrii stropiţi de toamnă cu pete ca de sânge, 
zboară spre Laiotă, c-o frunte de călăreţi, — o clipă, numai 
o clipă să-l privească-n ochi. La Teleajen, cetatea de strajă 
ai cărei pârcălabi plătiră cu viaţa ticăloşia domnului lor, 
primi veste că turcii, gătiţi de război straşnic, vin prăpăd, 
şi că de la Mircea n-a mai văzut Dunărea atâta sodom de 
oaste. 

Vulturul se roteşte deasupra cuibului, când e vremea a 
vijelie. Cele dintâi zile ale lui noiembrie îl găsesc pe Ştefan 
la Vaslui, în ropotele marilor pregătiri. De pe culmile 
dealurilor buciumile cheamă-n toate părţile cu strigări 
stăruitoare. Chiote răspund în depărtări. Noaptea, până 
către ziuă, clipesc lumini pe măgurile de strajă. Şi cete de 
călăreţi izvorăsc de prin satele bogate, sub povaţa boierilor 


ce-şi au partea de cinste, după câţi viteji aduc în luptă. 
Pâlcuri de plăieşi coboară din munţi, pe drum întâlnesc 
turme, chervane-ncărcate — băjenia câmpului înfricoşat. 
Din zori până-n noapte curg spre staniştea oştilor darabani 
şi glotaşi din Ţara de Sus, bătrâni iscusiţi, cercaţi în 
războaie şi flăcăi sprinteni, în cojocele-nflorite, cu ghioaga 
pe umăr şi căciula brumărie dată pe ceafă, a voie bună şi a 
dor de luptă... 

De la poloni şi de la unguri mai nici un ajutor n-au 
avut moldovenii, la o cumpănă ca asta. Şi doar de valul ce- 
nainta, n-avea a se teme numai Moldova. 

Ştefan, prin iscoadele lui, ştia toate mişcările 
vrăjmaşului. Ştia că sunt peste-o sută de mii de turci sub 
steagul lui Soliman Paşa, şi c-au trecut Dunărea pe la Nico- 
poli, şi c-au mai luat în drum vreo douăzeci de mii de 
ţărani români, care vin cu LaiotăVodă să se bată şi ei, 
săracii, cu fraţii lor moldoveni. Cât au mers prin Țara 
Muntenească, turcii au găsit şi conac şi merinde; dar de la 
Milcov încolo parcă şi vremea s-a schimbat deodată. Zile 
de moină începură să dezgheţe drumurile, roţile se- 
nglodau până-n bucşă, în locul târgurilor, în vatra satelor 
nu se mai vedea decât părăgini şi mormane de moloz 
înnegrite de fum. Pe la Bobotează au intrat în valea 
Bârladului, în drumul de şleau ce ducea la Iaşi. De o parte 
şi de alta erau numai dealuri îmbrăcate cu păduri. Puțin 
mai în sus de Vaslui, la locul ce-i zicea Podul Înalt, unde se 
varsă gârla Rahovei în Bârlad, valea, mai strâmtându-se, 
adună ca-ntr-o pâlnie scursorile pripoarelor. 

Aici, pe-o frunte de măgură, se aşezase Ştefan cu cei 
patruzeci de mii de ostaşi ai lui, gata de luptă. 

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie, valea prinse a vui de 


larma duiumului, dar ochiul nu desluşea încă nimic, pen- 
tru că era o pâclă deasă de nu se zărea om cu om. Turcii 
înaintau încet. Bănuiau ei mreaja, dar nu ştiau unde. — 
Cercetaşii lor cei nevrednici aduceau veşti mincinoase, cei 
vrednici nu se mai întorceau. La pod, cum era gloată, se 
făcu îmbulzeală. Mulțimea se frământa în loc, huind ca 
marea. Deodată, ca şi cum s-ar fi despicat cerul, un trăsnet 
s-auzi de sus, şi-n aceeaşi clipală o ploaie de ghiulele căzu 
peste furnicarul ce clocotea în strâmtoare, şi săgețile 
începură-a curge ca dintr-o ruptură de nor. Spahiii îşi 
struniră caii, să vadă dincotro vine moartea. De după un 
huceag se ridicau strigăte zorite de trâmbiţi şi de bucium. 
Ş-atunci o parte din oastea lui Soliman, repezindu-se 
orbeşte într-acolo, s-a nămolit în crivina luncii şi n-a mai 
putut ieşi, iar grosul a dat busna-nainte. Un şuier a săgetat 
cuprinsul, şi codrul s-a prefăcut în oaste. Cu urlete de fiare, 
creştini şi turci s-au azvârlit în luptă-nverşunată, şi până 
către seară nu s-a ştiu ce se va putea alege din vălmăşagul 
acela îngrozitor. Secuii, când au văzut ce seceriş de vieţi se- 
ncinge, au rupt-o de fugă. Turcii începeau să se creadă 
biruitori, când, deodată, însuşi marele Ştefan căzu asupra 
lor cu cei mai aleşi viteji ai lui. Toporul abătu iataganele cu 
braţe cu tot. Călăreţii, cumpăniţi în scări de aur, se 
prăbuşiră sub ghioaga de corn a moldovenilor. Atunci a 
văzut vestitul Soliman cât ţine roibul lui la fugă. Dunărea, 
pragul mântuirii, şi-a avut şi ea, ca de obicei, partea ei de 
leşuri. 

Iar când, după două zile de vifor, s-au strâns vitejii iar 
la Vaslui în jurul stăpânului lor, ca fraţii îmbrăţişat cu 
drag, căci fraţi erau în ceasul acela ţărani, boieri şi domn, 
şi făcându-se cruce, cu lacrimile-n ochi, au mulţumit lui 


Dumnezeu pentru izbânda aceasta deplină, cea mai 
frumoasă din frumoasa viaţă a lui Ştefan, şi una din cele 
mai strălucite în luptele creştinilor cu turcii. 

Biruitorul trimise şi craiului leşesc şi celui unguresc 
parte din pleanul şi din steagurile smulse de la vrăjmaşi. 
Izbânda aceasta avu un larg răsunet în lume. Şi Ştefan 
ajunse a fi privit, chiar şi de neprieteni, ca cel mai mare 
viteaz al vremii aceleia. Papa de la Roma numindu-l într-o 
scrisoare „Sabia lui Christos” între alte laude spunea: 
„Biruinţele tale, înțelepte şi viteze, au adus atâta mărire 
numelui tău, încât toate gurile îl rostesc, şi toate inimile-l 
slăvesc”. Iar cel mai priceput cărturar al polonilor, vestitul 
Dlugoş, martor şi povestitor întâmplărilor de pe atunci, 
după ce vorbeşte de lupta de la Podul înalt, laudă astfel 
vrednicia domnului Moldovei: „O, bărbat minunat, cu 
nimic mai prejos de vitejii cei din vechime, de care noi 
atâta ne minunăm! El e cel dintâi între principii lumii, care 
a dobândit în vremile noastre o biruinţă aşa de strălucită 
împotriva turcilor. După judecata mea, vrednic e să i se- 
ncredinţeze prin învoirea tuturor cârmuirea lumii întregi şi 
mai ales povăţuirea oştilor creştine împotriva turcilor”. 

Ci Ştefan nu-şi legă mintea nici de mărimea izbânzii, 
nici de mulţimea laudelor. 

Cum ajunse la Suceava porunci hotnogilor, să-şi ţie oa- 
menii la îndemână, că de aci încolo vor avea să întâmpine 
greul cel mare. Iar în ziua de 25 ianuarie trimise ţărilor din 
Apus o scrisoare în care arăta pe larg că împăratul Mo- 
hamed al II-lea pregăteşte să vie el însuşi cu oşti puter- 
nice-mpotrivă-i, şi că Moldova, fiind „poarta creştinătăţii”, 
ar trebui, cu puterile tuturora, să fie apărată pe mare şi pe 
uscat, ca nu cumva păgânul, doborând străjile, să intre-n 


cetate. Şi, ca să vadă că au cui să încredinţeze sprijinul cer- 
ut, zice-n scrisoare, cu privire la bătălia din lunca 
Bârladului: „Când am văzut noi o aşa de mare oştire, ne- 
am ridicat vitejeşte cu trupul nostru şi armele noastre, şi i- 
am stat împotrivă, şi cu ajutorul lui Dumnezeu cel atot- 
puternic, am biruit straşnic pe acei duşmani ai noştri şi-ai 
întregii creştinătăţi, şi i-am sfărâmat şi i-am călcat în pi- 
cioare!” 

Dar marile puteri ale Apusului, darnice-n laude şi 
făgăduieli, se mişcau anevoie la fapte. Valul se apropia, şi 
nimeni nu întindea Moldovei o mână de ajutor. 

Ce limpede se oglindeşte sufletul neadormitului voiev- 
od în scrisoarea lui de la 20 iunie 1475 către solii trimişi să 
ia înţelegere cu împuterniciţii craiului Matiaş, în vederea 
marilor întâmplări ce se pregăteau. Cuvintele încărcate de 
grijă, parcă şuieră de viforul nerăbdării: „De aceea voi, fără 
zăbavă, îndată ce veţi vedea această carte, numaidecât să 
vă sculaţi şi să vă grăbiţi cu solii ce vin împreună cu voi de 
la regele Matei către noi, şi să mânaţi un trimis grabnic cu 
scrisorile voastre şi cu ale solilor ce vin către noi, care 
trimis trebuie să zboare ziua şi noaptea către regele Matei 
şi să-i deie de ştire aceşti duşmani ai creştinătăţii, şi să-l 
roage a veni cât se va putea mai repede, ziua şi noaptea, cu 
toată puterea Măriei sale şi cu toate oştile ce i-a dat Dum- 
nezeu, ca să nu ne lase să pierim noi şi ţara noastră, călcaţi 
de aceşti păgâni fără de lege”. 

Şi Matiaş dădu numai vorbe acestui om al faptelor... 
Matiaş, care scria Papei de la Roma şi senatului venețian, 
că, prin Ştefan, el a biruit pe turci la Podul înalt, Matiaş 
care primea bani de la creştinii din Apus, ca s-ajute pe 
moldoveni în lupta lor cea sfântă şi-i păstră pentru nevoile 


lui, vicleanul rege, care ştia aşa de bine să-şi tragă laude şi 
foloase din jertfele altora!... Înaintea senatului Veneţiei, 
solii lui Ştefan, când li s-a spus una ca asta, au răspuns 
limpede, cu mândria celei mai curate dreptăţi: „Că Ştefan- 
Vodă nu e supus întru nimic regelui Ungariei, ci domn al 
ţării şi poporului său”. 

Şi în vremea asta, pe când trimişii lui Ştefan cutreierau 
lumea după o mână de ajutor, sultanul Mohamed al II-lea, 
temutul duşman al întregii creştinătăţi, venea ca o vijelie 
asupra Moldovei, cu toată puterea lui de împărat mare şi 
viteaz. Încă din vara trecută cetatea Cafa de pe ţărmul 
Crâmului, unde domnea un cumnat al lui Ştefan , căzuse 
sub steagul turcilor; le mai trebuia Chilia şi Cetatea Albă şi 
rămâneau ei Ştefan se căsătoreşte, pentru a doua oară, în 
ziua de 14 septembrie 1472 cu Maria, fiica lui Alexie, din 
neamul împărătesc al Comnenilor, soră cu Isac, domnul 
Mangupului. Întâia lui soţie fusese Evdochia, sora lui Simi- 
on vestitul cneaz al Kievului. Aceasta a murit la 1466, trei 
ani după căsătorie, lăsând lui Ştefan o singură fată pe fru- 
moasa Elena, care a ajuns soţia unui fiu de ţar. A treia şi 
cea din urmă soţie a lui Ştefan a fost Maria, fiica lui Radu 
cel Frumos. singuri stăpâni ai Mării Negre. Numai aşa îşi 
puteau vedea în sfârşit deschisă înainte-le poarta cea mare 
a Europei. Şi regii Apusului dormeau. Ştefan înţelese că de 
la ei nu mai avea nimic de aşteptat. Şi ce speranţe-şi 
pusese el în unirea tuturor creştinilor! Îşi închise în suflet 
toată durerea acestei amăgiri şi se hotărî să lupte singur, 
chiar şi în contra soartei de va trebui. Niciodată un viteaz 
n-a stat mai mândru în faţa morţii. 

Pe la începutul lui iunie 1476 scria din Bârlad priet- 
enilor din Braşov: „Suntem în lagăr cu toată puterea 


noastră, şi mergem asupra turcilor”. Şi pe când Marea 
descarcă pe ţărmul Dobrogei o sută cincizeci de mii de 
ostaşi cu împăratul lor în frunte, el se şi înţelesese c-o 
dumbravă de arini, din bătaia vadului, s-aţie calea 
năvălitorilor. Îi aşteaptă acolo pregătit de luptă, când 
deodată veşti sosiră ca-n urma lui ţara e bântuită de tătari. 

Cu ce inimă să mai stea bieţii oameni, când se gândeau 
la cei de-acasă! Trebui să dea drumul glotaşilor pentru 
două săptămâni. Domnul rămase numai cu zece mii, — 
oşteni aleşi, dar..., zece mii. Şi marea oştire a Padişahului 
s-apropia. „Grija era nu cum să trăim, ci cum să murim”, 
zice un martor al acelor zile de scârşnire. Atunci s-a văzut 
una din jertfele cele mai măreţe ce s-au pomenit vreodată 
în istoria unui popor. Cei zece mii, care înfăţişau acum 
toată cinstea neamului, toată mândra alcătuire a Moldovei, 
se întăriră pe-o măgură deasupra Pârâului Alb din ţinutul 
Neamţului, într-o pădure de stejari prefăcută-n cetate, 
după vechiul obicei al ţării, şi aşteptară. Domn şi supuşi 
ascultau, în faţa primejdiei ce venea, o singură făptură, un 
singur suflet, logodnic morţii. De data asta Laiotă-şi ducea 
ocrotitorii încet, pe drumuri ştiute cu teama celui bănuit, 
cu grija celui păţit. Tocmai către sfârşitul lui iulie codrii 
Ozanei prinseră a vui de freamătul duiumului turcesc. 
Funia se strângea la steajăr. Leu şi vânători se simțeau tot 
mai aproape, şi inimile băteau din ce în ce mai tare. Cet- 
atea Neamţului primi, fără să răspundă, cele dintâi ghi- 
ulele ale turcilor. Nu braţe de viteaz, ci mâini lacome de 
tâlhari se năpustiră-n cuibul părăsit, să caute comori. Cel 
ce spărsese zidurile Constantinopolului înţelese că aiurea 
trebuie să fie cetatea lui Ştefan. Ş-o găsi. Însuşi domnul 
Moldovei i-o descoperi, în dimineaţa zilei de 26 iulie, c-o 


salvă de săgeți, după care porniră a bate puştile, de-o parte 
şi de alta. Multă vreme a stat lupta nehotărâtă; că mol- 
dovenii aşa înteţeau cu ghiulele din meterezele lor, cât 
rânduri peste rânduri cădeau neînfricoşaţii ieniceri, până 
ce, însuşi sultanul, tremurând de mânie, apucă steagul cel 
mare în mâna lui de viteaz bătrân, şi-şi năpusti odată toată 
oştirea într-un iureş năprasnic. Întăriturile se sparseră, 
mulțimea oarbă năvăli ca un puhoi printr-o ruptură de 
zăgaz, şi dreptatea îşi îndoi grumajii sub covârşirea puterii. 
„A rămas izbânda la turci, zice cu durere cronicarul 
Ureche, şi atâţia de mulţi au pierit, cât au nălbit poiana cu 
trupurile lor unde a fost războiul, şi mulţi din boierii cei 
mari au picat, şi vitejii cei buni au pierit cu totul atunci şi, 
neivindu-se ajutor nici dintr-o parte, au picat, nu 
fieştecum, ci până la moarte se apăra, nici biruiţi de arme, 
ci stopşiţi de mulţimea turcilor”. Iar Ştefan, care cu paloşul 
îşi tăiase drum printre năvălitori, ridicând mai târziu o 
biserică, pe locul acela de jertfă, numit de atuncea 
Războieni, spune-n pisanie: „cu îngăduirea lui Dumnezeu, 
biruiţi fură creştinii de păgâni, şi căzură acolo mare 
mulţime de ostaşi moldoveni”. 

Ci mult n-avu a se bucura sultanul de crâncena-i 
ispravă. Merindele se-mpuţinau, căldurile secau pâraiele, 
cetăţile întărite se apărau cu înverşunare — cinci sute 
ieniceri pieriră zadarnic sub zidurile Chiliei, — săgețile 
arcaşilor nevăzuţi făceau drumurile tot mai temute, ciuma 
şi foametea vămuiau pe capete, corăbiile ce veneau 
încărcate cu merinde, fură-nghiţite de valurile mării... 
Vitejii de la Valea Albă păreau că luptă încă de dincolo de 
moarte. Padişahul află cu bucurie că e-nspre Dunăre un 
drum şi mai scurt decât acel pe unde venise. În vremea 


asta, din zările Vrancei până-n limpezişul Nistrului, lungi 
chemări de bucium înfiorau tăcerea codrilor; ţăranii se- 
nturnau sub steag după cele două săptămâni de voie, — 
oaste nouă se-nchega în jurul voievodului, pe care în 
ceasul de primejdie munţii, smulgându-l din vâltoare, îl 
trăseseră la ei ca pe-un copil al lor. Şi câţi dintre păgâni n- 
apucaseră a trece Dunărea, nici n-au mai trecut-o. — La 
sfârşitul lui august solul venețian scria de la faţa locului: 
„Sultanul a ieşit din ţară, cu cetele sale, fără a fi luat o 
singură cetate, şi fără altă pagubă pentru Moldova decât 
prada ce-a dus cu sine; iar Ştefan-Vodă a ieşit din munţi şi 
călăreşte viteaz prin toată domnia lui”. 

Peste două luni voievodul Moldovei, cu ajutorul 
craiului Matiaş, smulgea coroana Munteniei de pe fruntea 
nevrednicului Laiotă ş-o încredință lui Vlad Ţepeş, 
neînduplecatul, temutul de-odinioară, care stătuse atâţia 
ani uitat în închisoarea de la Buda. Planuri mari îşi făceau 
acum cei doi voievozi pe de-a pururi înfrăţiţi. Dar pe 
Ştefan îl chemară grabnic grijile ţării lui. Peste podul de 
gheaţă al iernii, Laiotă se-ntoarse cu oaste-mpărătească, şi 
Vlad pieri ca un viteaz, alături cu ostaşii lui, în lupta 
sângerosasă de lângă Bucureşti. 

Un şir de ani domnul Moldovei avu de lucru cu tronul 
fără de noroc al ţării lui Mircea. În toamna anului 1477 se 
repezi iar în Muntenia, alungă pe Laiotă şi puse domn în 
locul lui pe Basarab cel Tânăr, poreclit Ţepeluş, care peste 
doi ani se-nchină şi el sultanului. Din nou Ştefan îşi găti 
oastea, şi-n luna lui august 1481, biruind pe Tepeluş în 
lupta de la Râmnicu-Sărat, făcu domn pe Vlad Călugărul, 
un frate vitreg al lui Vlad Ţepeş. Dar era scris, se vede, ca 
visul lui de a-şi avea un prieten credincios pe tronul Mun- 


teniei să nu se poată izbândi. În vara anului 1484, când 
Baiazid al II-lea, sultanul cel nou, îşi ancoră corăbiile 
încărcate cu tunuri în faţa cetăţii Chilia, Vlad Călugărul, 
cap plecat, îi şi veniră grăbit în ajutor cu românaşii lui, ce 
nu mai ştiau săracii, de-o seamă de vreme, nici pentru 
cine, nici împotriva cui aveau să-şi încordeze arcurile. Pe la 
sfârşitul lui iulie, Chilia şi Cetatea Albă erau în mâinile tur- 
cilor. Lucrurile s-au petrecut repede, aproape tâlhăreşte. 
Ca un trăsnet a căzut la Suceava îngrozitoarea veste. Erau 
bogăţia şi tăria Moldovei acele două scumpe cetăţi, unde 
străjuiau cei mai destoinici pârcălabi ai lui Ştefan. — În su- 
fletul aprig al biruitorului de la Podul-Înalt scapără gândul 
unui război norocos. Dar oastea i se împuţinase de atâtea 
lupte. Cu chiu, 

cu vai ar mai fi putut pune-n picioare douăzeci de mii 
de oameni. Pentru întâia oară simţi cât de îngustă i-e ţara, 
şi ce mărginite îi sunt puterile pe seama inimii lui mari şi 
grelelor învăluiri şi mulţimii vrăjmaşilor lui. Bătu iar la 
porţile creştine, care se deschideau aşa de greu adevărului 
şi dreptăţii!... Singur craiul Poloniei se lăsă înduplecat. 
Trufia leşească îşi avu în sfârşit sărbătoarea ei de atâţia ani 
visată: în cortul de pe câmpul Colomeei, înaintea 
îngâmfatului rege Cazimir, a îngenuncheat cel mai înţelept 
domn şi cel mai strălucit viteaz al acelor vremi. Iar pentru 
ca deşarta mândrie a leahului să fie şi mai mărginită, 
viclenia a făcut ca, în clipa când Ştefan va pune genunchiul 
în pământ, cortul să se ridice, şi să vadă toată obştea cine 
se închină bătrânului rege al polonilor. Ceea ce l-a rănit 
însă mai adânc pe domnul Moldovei, a fost că, după atâtea 
umilinţe, nu i s-au dat decât două mii de călăreţi. Atâta, la 
o adică, iar fi înjghebat şi răzeşii lui. Hotărât, leşii nu-i 


puteau fi prieteni. La vremea asta ţara era bântuită de 
turci, care acum, stăpânind cele două cetăţi, îşi încurcau 
caii pe pământul Moldovei ca pe moşia lor. Ba încă 
aduseseră şi un vânător de domnie, pe unul Hromot, — să- 
] puie în locul lui Ştefan. Când s-a întors domnul în ţară, 
Suceava lui era în flăcări, şi năvălitorii se risipeau spre 
Dunăre încărcaţi de prăzi. Grabnic luându-i din urmă, 
ajunse o parte din ei lângă lacul Cătlăbuga, şi tăindu-le 
calea, îngrăşă brazda de toamnă cu sângele lor. — În 
primăvara anului următor (1486) veni iar Hromot în 
fruntea unei oşti puternice. De astă dată îl aşteptă la 
şcheia, pe lunca Siretului, paznicul Moldovei cu arcaşii lui. 
„Şi dând războiul vitejeşte de ambe părţile, zice cronicarul, 
într-o luni, martie în şase, au pierdut Hromot războiul şi 
oastea, mai apoi şi capul”. Dar ce noroc putea izvori neam- 
ului din toate biruinţele acestea? Ştefan nu era un voievod 
însetat de vâlvă. El nu se gândea la slava şi răsunetul nu- 
melui lui, ci la îngrădirea cea bună şi statornică a ţării, la 
ridicarea poporului căruia domn şi părinte-i era. — Deci cu 
amărăciune privi în urmă peste mulţimea luptelor prin 
care trecuse... Unde era Moldova lui, dacă, în toată vremea 
asta, târgurile şi-ar fi sporit negoţul şi satele gospodăriile, 
dacă, în loc s-alerge şi să se bată în războaie, boierii ar fi 
rămas liniştiţi la trebile ţării, plugarii la coarnele plugului 
şi ciobanii la târlele lor!... Cumpănise el odată lucrurile 
într-alt fel. În cugetul lui curat împărţise în două, în 
creştini şi păgâni, şi-şi zicea că el, fiind ostaş al Crucii, va 
avea, fireşte, dragostea şi sprijinul tuturor acelor pe care-i 
apăra cu pavăza vitejiei şi jertfelor lui. Vremea însă l-a 
făcut să cunoască toată adâncimea deşertăciunii şi 
ticăloşiei omeneşti. Acum judeca limpede, cu „mintea mol- 


doveanului cea de pe urmă”. El era bătrân, ţara ostenită, 
zilele din ce în ce mai grele. Unde aveau să-l ducă, şi cât 
puteau să-l mai ţie biruinţele lui! Turcii pierdeau o bătălie, 
şi ca dintr-un izvor scoteau altă oştire şi porneau altă 
bătălie. El cu aceiaşi boieri şi cu aceiaşi ţărani duceau greul 
atâtor războaie, şi numai inima lui ştia cât îl ducea şi cât de 
scumpă-i era fiecare picătură jertfită unei biruinţe, din 
sângele sfânt al vitejilor lui, al fraţilor lui. Şi-atunci 
înțeleptul gospodar al păcii se arătă tot aşa de mare ca şi 
neînfricoşatul voievod al războaielor: Ca să nu-şi 
părăduiască ţara, apărând cu vrednicia lui trândăvia 
altora, se hotări să puie capăt luptelor cu turcii. Pe 
vrăjmaşul tare, când nu-l poţi răpune, caută, de ţi-l 
împacă. Trimise deci sultanului Baiazid birul cerut, îi dete 
ostatec pe fiul său Alexandru, şi înţelepciunea încheie ast- 
fel ceea ce sabia începuse. 

Sosi vremea socoteli cu polonii. Vechea datorie, pentru 
care Alexandru cel Bun primise Pocuția zălog, ei o făcuseră 
uitată. Ştefan le-o aminti. În vara anului 1490, curând 
după ce-a făcut pace cu turcii, lărgi cu spada hotarul Mol- 
dovei despre poloni, luând Pocuția şi punându-şi oaste de 
pază în cetăţile ei. Peste doi ani, bătrânul Cazimir murind, 
rege al Poloniei ajunse Ioan Albert, cel mai viteaz şi mai 
neastâmpărat dintre mulţii lui feciori. El se-nţelese cu 
frate-său Vladislav, craiul maghiarilor, să ia Moldova şi să 
aşeze domn, în locul lui Ştefan, pe-un frate-al lor Sigis- 
mund. Pielea ursului era tocmită — mai rămânea 
vânătoarea care nu-i totdeauna cu noroc. Vicleanul rege îşi 
pregăti oastea şi-şi întinse mrejele. Trimise vorbă lui 
Ştefan că, îndată ce se va pune-o vreme mai priincioasă, 
are să vie cu toată puterea lui să-i scape Chilia şi Cetatea 


Albă din mâinile păgânului. Şi-n vara anului 1497 porni. 
Dar în loc să pogoare pe drumul ştiut, spre gurile Nis- 
trului, intră în Pocuția şi, pe sub ochii străjilor 
moldoveneşti cârmi drept spre Suceava. Ştefan nu era om 
să-l adoarmă şiretenia leşească. De cu vreme întărise 
zidurile cetăţii domneşti, pusese apărători destoinici la 
metereze, iar el se aşezase cu tabăra la Roman. De acolo-şi 
repezi iscoadele care-aveau nu numai cu ochiul ager, dar şi 
braţul vânjos — şi de multe ori, pe lângă ştiri, aduceau şi 
câte-o „prubă” din oastea crăiască. Tocmai pe la sfârşitul 
lui septembrie îşi întinse leahul corturile în lunca de sub 
măgura Sucevei. Tunuri mari începută a bate în zidurile 
cetăţii, de unde veneau săgeți şi ghiulele, trimise — că 
parcăaveau suflet. Sileau polonii cât ce puteau, dar nici un 
spor nu se vedea. Noaptea dregea spărturile zilei, şi cetatea 
părea un uriaş ce doarme nepăsător de ce se petrece în 
jurul lui. Numai golurile ce se făceau în rândurile 
năvălitorilor nu se mai umpleau, şi regele, trufaşul rege, 
care credea că nici nu va avea nevoie să descalece înainte 
de a intra biruitor în cetatea lui Ştefan, văzu cu ochii cum i 
se destramă toate frumoasele-i planuri, cum cu zi şi oastea 
i-o vlăguieşte, şi pe el îl micşorează în ochii supuşilor lui. 
După două săptămâni de luptă cu zidurile fermecate, se 
încredinţă că cea mai bună ispravă ar fi o grabnică 
întoarcere. Mai ales cu merindele erau pe sfârşite, vremea 
începuse a se înăspri, şi bietul crai se îmbolnăvise de inimă 
rea. Moldovenii ziceau că nu-i prieşte ţara. Soli, dintre oa- 
menii fratelui Vladislav mijlociră pacea. Ştefan o primi. 
Numai ceru ca regele să se întoarne cu oastea tot pe unde a 
venit — „să nu mai strice ţara pre alt loc”. La porunca 
plecării, leşii se bucurară ca de-o biruinţă. 


Chervanele se-ncărcară cu lăzile în care-şi purtau 
huzurul oamenii aceia lăfoşi, iubitori de culcuş moale, de 
arme scumpe şi de haine bătătoare la ochi. Dar caii slăbiţi, 
drumurile grele, zilele reci şi ploioase ale toamnei depărtau 
grozav capătul acestei țări posomorâte. Albert, viclenind 
înc-o dată, părăsi vadul învoit şi luă calea cea mai scurtă, 
care nu-i totdeauna cea mai bună. Ştefan însă îl păzea din 
ochi. Cât îl văzu apucând spre codrul Cosminului, pe dru- 
mul ce merge la Cernăuţi, îi şi chibzui răfuiala. EI şi ai lui, 
pe iuţii cai moldoveneşti şi pe drumuri numai de ei ştiute, 
pornind din Roman, sosiră la Gura Dumbrăvii, cu patru 
zile înaintea  leşilor. Şi cum descălcară, începură 
pregătirile... 

Când s-au apropiat polonii, codrul îi aştepta ca o fiară 
flămândă cu gura căscată: de-o parte şi de alta, pe toată 
întinderea şleaului, copacii, cu meşteşug retezaţi, se ţineau 
numai în coaja dinspre drum. Se cheamă că ei stăteau la 
pândă întocmai ca oamenii. lar îndărătul lor, în bezna 
pădurii, aşteptau neclintiţi voinicii Moldovei. O frântură 
de oaste crăiască fu lăsată să treacă înainte fără nici o 
supărare. Prada era prea mică pentr-o aşa de însemnată 
cursă. Dar când intrară bine în lăuntrul codrului mândrele 
şiruri de călăreţi înzeuaţi, grosul oștirii, şi craiul, şi carele 
încărcate cu tot felul de scumpeturi, atunci — atunci un 
chiot trezi pădurea, şi vraja tăcerii se rupse. Trunchii tăiaţi 
se prăbuşiră cu zgomot peste mulţimea nepregătită de 
moarte, şi falnicul rege nu se mai gândi decât la mântuirea 
propriei lui vieţi. Luă cu el o frunte de călăreţi, şi, apărat 
mai mult de puterea norocului decât de vrednicia armelor, 
scăpă cu zile. În urma lui, în adânca vuire a codrului, ghio- 
agele, arcanele şi săgețile moldovenilor încheiau frumos is- 


prava dreptăţii începută de trunchii stejarilor. În vremea 
asta, vornicul Boldur, trimis de Ştefan c-o mână de voinici 
înaintea călăreţilor, ce veneau din Mazovia în ajutorul re- 
gelui, le scurtă la satul Lenţeşti, dincolo de Cernăuţi, calea 
morţii spre care alergau. 

„A fost o straşnică vânătoare şi mândru ne-a mai picat 
în palmă...” glumeau, stând roată-n jurul focului şi so- 
cotindu-şi pleanul, hărtaşii lui Ştefan. Îşi primise şi dom- 
nul partea lui de plean... A, slovele acelea cusute cu fir de 
aur, bucăţile acelea de mătase, rupte şi călcate în picioarele 
cailor — era trufia polonă tăvălită în sânge şi în noroi, — 
erau steagurile care l-au văzut o clipă-ngenuncheat în cor- 
tul de la Colomeea! 

„După aceea, zice cronicarul, dat-a Ştefan-Vodă cuvânt 
în toată ţara să se strângă la Hârlău la ziua sfântului Necu- 
lai şi adunându-se într-acea zi cu toţii într-acel loc, făcutu- 
le-au ospăț tuturor boierilor şi tuturor vitejilor săi, şi cu 
daruri scumpe i-au dăruit”. 

Mai târziu, închipuirea poporului împodobită c-un 
adaos de-o nemaiauzită străşnicie povestirea acelei 
răfuieli: Zicea că Ştefan ar fi înjugat pe poloni la plug, şi, 
arând cu ei o ţălină din preajma Cosminului, ar fi semănat 
ghindă, iar pădurii ce s-a ridicat acolo i s-a dat numele de 
Dumbrava Roşie, în amintirea sângelui din belşug vărsat 
pe locurile acelea. 


Trecut-au patru secoli din ziua cea fatală. 
Când se-ngropă-n ţărână a duşmanilor fală! 

Şi faptul cel istoric, sub formă legendară, 

Din neam în neam românii îl povestesc în ţară. 
Priviţi! lâng-o dumbravă stă tabăra de care. 
Flăcăi voinici şed roată pe lângă un foc mare, 


Mirându-se-ntre dânşii cum vreascurile-n foc 
Ca nişte şerpi se mişcă sucindu-se în loc. 

— „Ştiţi voi de ce stejarul arzând plânge şi geme? 
(Întreab' un român ager pe care-a nins de vreme) 
Colo-n astă dumbravă copacii urieşi 

Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi. 

„Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare 

„O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are; 

„Iar în pământul negru cu sânge-amestecat 
„Spre lungă pomenire el ghind au semănat”! 

El zice, şi dumbrava se pare că roşeşte, 

Ş-un aspru glas de vultur în noapte se trezeşte. 
El zice, focul arde dumbrava luminând. 

Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând! 


Acum Polonia era descoperită: n-o mai apărau porţile 
zăvorâte ale Chiliei şi Cetăţii Albe. Şi împrejurările se 
grăbiră a-i arăta ce bună ocrotire îi fusese Moldova — zidul 
de pază pe care singur a vrut să şi-l dărâme. După 
„învăţătura” din codrii Cosminului, cum a dat în vară, a 
suferit trei bântuiri, una după alta. În mai au potopit turcii 
până la Lemberg, în iunie Ştefan şi-a îngrădit Pocuția în 
hotare de foc, în iulie au prădat tătarii. Şi cel ce visase pie- 
irea Moldovei, ceru domnului ei uitarea trecutului, ş-o 
pace de prieteni buni pentru vremea viitoare. Că mândrul 
rege se dumerise în sfârşit cu cine are d-a face, se vede, 
cum nu se poate mai lămurit, din însăşi rostirea păcii, 
încheiată în primăvara anului 1499: 

„Se încheie o pace desăvârşită între Măria noastră şi 
Prea slăvitul Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu dom- 
nul Țării Moldovei, prietenul nostru cel sincer iubit”. Aşa 


începe învoiala, scrisă în latineşte, dintre cele două puteri. 

„Şi iarăşi zice mai jos craiul Ioan Albert, când am vroi 
noi împreună cu Vladislav, regele Ungariei, a purcede 
împotriva împăratului turcesc, ne vom înţelege mai întâi 
cu domnul Moldovei asupra chipului celui mai folositor de 
a purta războiul, şi atunci Ştefan va veni şi el împreună cu 
noi împotriva Sultanului; iar dacă, Doamne fereşte, n-ar 
putea însuşi veni, atunci va merge fiul său cu noi. De ase- 
menea şi noi ne legăm să apărăm pe Ştefan împotriva tur- 
cilor”... 

Târzie deşteptare! Dacă de la început polonii şi ungurii 
ar fi ascultat sfatul lui Ştefan, cu totul alta ar fi fost şi 
soarta ţării lor şi soarta Moldovei. Dar au fost mici la suflet 
şi regii lor s-au tulburat mai mult de vâlva lui Ştefan, decât 
de armele turcilor. 

Pacea era ea încheiată pe veşnică prietenie, legând 
adică şi pe urmaşii lor. Şi nimeni n-o dorea mai mult decât 
Ştefan; căci nimeni n-avea mai multă nevoie de odihnă, şi 
pentru ei şi pentru ţară. Dar Ioan Albert, craiul cel fără 
noroc, moare-n vara anului 1501. Şi cneazul Alexandru, 
fratele şi urmaşul lui, nu vroi să cunoască lui Ştefan nici un 
drept asupra Pocuţiei. Stăpânul Moldovei însă nu îngăduia 
să i se rupă bucata aceea de pământ. Era a lui — plătită cu 
bani şi cu sânge. — Şi, ca să nu mai rămâie nici o îndoială, 
în toamna anului următor intră iar cu armele în Pochiţa şi, 
înc-o dată biruitor, pietrui, în vaza bătrânilor, hotarul de- 
spre Polonia cu „bourul moldovenesc”. 

Asta a fost cea din urmă luptă a lui Ştefan. 

Neîndemânările vremii, şi mai ales unele amintiri din- 
tr-un trecut nu tocmai îndepărtat, făcură pe noul crai al 
leşilor să se mai gândească, înainte de a-şi căuta socotelile 


cu voievodul de la Suceava. 

S-astâmpăr-o toană viforul bătăliilor, şi lanurile Mol- 
dovei îşi coc spicele de aur pentru secerătorii ei. 

Din jilţul lui de glorioasă odihnă, viteazul cu părul albit 
în războaie, cuprinzându-şi ţara sub zborul gândului, îşi 
vedea-n ea toată viaţa lui, desfăşurată-n icoane. Se vede 
copil, jucânduse cu arcul pe colinele Borzeşilor, apoi 
călare, cu sufletul aprins de vitejiile basmelor, botezându- 
şi paloşul în belşugul de sânge de la Tămăşeni şi de la 
Crasna, — tânăr fecior de domn, ciocnind paharul cu boieri 
sfătoşi, ce numai la moarte nu se gândeau în noaptea aceea 
grozavă de la Răuseni, — şi zilele cernite, grijile, 
frământările de leu închis în cuşcă — durerile în focul 
cărora se pregătesc în taină toate faptele mari, -apoi 
primăvara aceea neuitată, biruinţele de la Doljeşti şi de la 
Orbic, sărbătoarea de la Direptate, cu măreaţa intrare în 
Suceava, împărţirea steagurilor şi grabnica vânătoare de 
duşmani de pe pământul Pocuţiei — cea dintâi luptă din 
lungu-i şir de lupte, ce tot pe pământul Pocuţiei a fost să 
şi-l încheie. I se pare, ca şi acum ar fi trăit mai multe vieţi. 
Nu-i vine-a crede că-s numai patruzeci de ani de la bătălia 
cea fără de noroc de sub zidurile Chiliei. Rana de-atunci, 
rana de la gleznă ce-n toată vremea asta fusese uitată, 
tocmai acum îşi deşteaptă durerile, acum se trezesc şi-i cer 
socoteală şi zilele de trudă, şi nopţile de nesomn, şi toată 
viaţa lui trăită-n nepreget şi-n lupte. În roate largi îşi 
leagănă gândul pe deasupra cumpenelor mari: Baia, 
Lipinţi, Soci, Râmnicu-Sărat Podul înalt. Valea Albă... Re- 
vede toate locurile acelea, cu-nfiorarea clipelor deatunci. 
Nu-s basme, nu-s lucruri visate, ci zbucium şi învăluiri 
trăite aievea... Mult sânge-a mai băut pământul Moldovei. 


Numai la Cătlăbuga, în ziua aceea de straşnică răsplătire, 
cât sânge s-a mai vărsat! Dar la şcheia, dar în codrul Cos- 
minului... Bătrânul voievod cugetă la cât norod de oaste ar 
fi, când să se poată ridica odată din morminte toţi câţi au 
pierit în luptele lui — în cele 36 de lupte, dintre care în 34 
a biruit, şi numai în două a fost biruit! Valuri au fost 
acelea. Şi ţara mică, şi duşmani mulţi, şi ajutor de nicăieri. 
Şi iată că din toate a ieşit cu bine. După atâtea furtuni 
zilele acestea de pace îi vin ca o binecuvântare de la Dum- 
nezeu. 

Din măreţul asfinţit al vieţii lui priveşte în adâncul vea- 
curilor şi, cu puterea sfatului cuminte, domnind şi dincolo 
de moarte, îndreaptă destinele ţării pentru vremi şi valuri 
ce nu-l vor mai atinge: Nu leahului viclean şi nestatornic, 
nici ungurului asupritor şi lacom, nici tătarului sălbatec 
să-şi încredinţeze vreodată Moldova păsul şi soarta ei, — 
ci, la toată primejdia, să ştie că cel mai cinstit prieten şi cel 
mai bun ocrotitor e turcul, şi sub pavăza puterii lui să stea; 
căci singură, în calea atâtor vrăjmaşi, greu va trăi... 

Vremea a dovedit în urmă cât adevăr era în vorbele lui. 
În faţa vlădicilor şi boierilor ţării, puse schiptrul domniei 
în mâna fiului său Bogdan, şi deplin împăcat în suflet, 
înseninat de gândul că şi-a făcut toată datoria către ţara şi 
neamul lui, închise ochii pentru somnul cel de veci în ziua 
de 2 iulie, anul 1504. 

„Domnit-au Ştefan-Vodă, zice cronicarul, 47 de ani, 2 
luni şi 3 săptămâni, şi au zidit 44 de mânăstiri şi biserici, şi 
era însuşi ţiitor peste toată ţara”. 

În jalea tuturora, şi cu cea mai mare pompă pe care a 
văzut-o vreodată Moldova, fu dus de la Suceava la 
mânăstirea Putna, şi îngropat acolo, sub lespedea de 


marmoră, pe care singur pusese din vreme să-i scrie, cu- 
mpodobită slovă şi-n limba sfântă de pe-atunci, gândul 
acesta curat şi neumbrit de nici o deşertăciune 
pământească: 

„Evlaviosul domn, Ion Ştefan voievod, cu mila lui um- 
nezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, 
ctitorul şi ziditorul sfânt lăcaşului acestuia, carele aici zace 
şi s-a mutat la veşnicele lăcaşuri în anul 7012, luna iulie 2”. 

Cu truda lui îngrădise liniştea ţării, şi suflet din sufletul 
lui dăduse pământului Moldovei, ce-n faţa vrăjmaşului ca 
un ostaş i-a stat alături. Poporul — de care-l leagă o iubire 
ce nu cunoaşte moarte — îl aşteaptă să mai vie odată: Are 
să fie, spun bătrânii, o cumpănă ş-un război cum n-a mai 
fost de când îi lumea asta, ş-atunci voievodul Ştefan are să 
iasă din mormânt, călare şi-nzeuat, şi toţi ai lui au să-l 
cunoască de stăpân şi de mântuitor şi, în toată vremea 
luptei, el are să aibă iarăşi la dreapta un arhanghel cu sabia 
de foc, de-or să pice duşmanii înaintea lui de la zece paşi, 
fără să-l atingă nimeni, şi are să fie o vărsare de sânge, cât 
să-noate caii până-n piept în valurile roşii; iar la sfârşit au 
să biruie românii ş-au să rămâie din focul acela tari şi uniţi 
cu toţii pe veci de veci, — şi numai după aceea va putea să 
doarmă liniştit, în mormântul lui de la Putna, Ştefan cel 
Mare şi Sfânt. 


Muntenia 1494-1593 


Toate silinţele marelui Ştefan de-a smulge Muntenia din 
vâltoarea în care intrase au rămas zadarnice. Lăcomia de 
bani a turcilor, mereu aţâţată de bogăţiile ţării ce părea a 
nu mai avea sfârşit, îşi găsise un minunat ajutor în 


duşmănia dintre cele două viţe domnitoare ale Munteniei 
— Basarabeştii şi Drăculeştii. Când a închis Ştefan ochii, în 
Ţara Muntenească era domn, Radu al IV-lea, fiul şi 
urmaşul lui Vlad Călugărul. Evlavios ca şi tatăl său, îşi 
închină bisericii întreaga lui domnie de aproape pais- 
prezece ani. Îşi aduse sfătuitor pe bătrânul Nifon, care 
fusese patriarh la Constantinopol. De când stăpâneau 
turcii sfânta cetate, călugării greci împânzeau lumea, în 
căutarea unei îngrădiri mai bune. Mulţi veniră cu Nifon şi 
în ţara lui Radu şi, găsind aici îndestulare şi largă dărnicie 
de la toţi, nu numai că nu s-au mai îndurat să plece, dar au 
scris de le-au mai venit şi alţi fraţi şi tovarăşi în acest 
binecuvântat pământ al făgăduinţei. Nifon, mitropolitul, în 
urma unei neînţelegeri cu domnul, îşi scutură papucii în 
poarta Târgoviştei şi plecă, blestemând cu foc ţara, din 
care ieşea încărcat de daruri şi de bani. 

Acest Radu, căruia, de către tagma bisericească, pentru 
binefacerile lui, i s-a zis „Cel Mare”, se stinge în primăvara 
anului 1508 şi e îngropat la Mânăstirea Dealului, zidită de 
el, îi urmează un văr al lui, un vrednic fiu al lui Ţepeş, Mih- 
nea cel Rău, care simţindu-şi proptelele slabe la Con- 
stantinopol, se face papistaş pentru a căpăta sprijinul un- 
gurilor. Dar cruzimile lui, la care mai mult frica îl împinge, 
grăbindu-i căderea, — Vlăduţă, fiul cel mai mic al lui Vlad 
Călugărul, se-nfruptează şi el c-un an de domnie. 

În 1512, cântărind mai greu aurul Basarabeştilor, 
păşeşte la tron peste leşul lui Vlăduţă, evlaviosul Neagoe, 
fiul fostului domn Laiotă Basarab. Darnic şi iubitor de 
pompă şi de măriri până la deşertăciune, uitând, ori poate 
neştiind de unde izvorăsc bogăţiile, milostivul voievod nu 
vede în toată sărmana lui ţară decât mânăstiri, biserici, 


podoabe, sărbători şi preoţi. Pe când în câmpiile Valahiei 
se-njugă vacile la plug şi muncitorii înting în apă sărată 
mămăliga lor de mei în două cu ţărână, departe, prin lima- 
nurile răsăritului, cu bani din ţara acestor săraci, se ridică 
biserici şi lavre măreţe, ce buciumă noroadelor numele 
darnicului voievod şi vâlva bogățiilor lui. 

De-atunci s-a pornit închinarea mânăstirilor noastre 
către cele din răsărit, de-atunci şi puterea egumenilor 
greci. 

Nouă ani a domnit Neagoe Basarab, şi încununare a 
isprăvilor lui a rămas frumoasa, minunata biserică de la 
Curtea de Argeş, la sfinţirea căreia se spune c-au venit să 
slujească o mie de preoţi, cu patriarhul, cu mitropoliţii şi 
toţi vlădicii din răsărit. — Dumnezeu i-a făcut parte de-un 
sfârşit vrednic de viaţa pe care-o trăise: A murit în domnie, 
şi de moarte bună, ceea ce nu se prea întâmplă pe vremile 
acelea. 

Singurul lui fiu Teodosie, pe acre-l hotărâse de urmaş, 
era un copil de şapte ani. Boierii Drăguleştilor îl alungă, şi- 
şi pun domn pe Radu Călugărul, un fiu al lui Vlad 
Călugărul, — când iată că soseşte şi paşa Mohamed-Bey cu 
oaste-mpărătească. Radu, coborâtor din străbuni viteji, 
primeşte lupta, şi moare apărându-şi tronul, la care ţinea 
mai mult decât la viaţă. În vremea asta pierise în 
împrejurări necunoscute şi micul Teodosie. Atunci Mo- 
hamed-Bey îşi aduce aminte că şi el e român, şi încă de viţă 
domnească — un Basarab turcit — şi, cum avea şi oaste la 
îndămână şi trecere la sultan, s-aşează el domn în ţara fără 
stăpân, pe care numaidecât o şi împănează cu slujbaşi 
turci. Boierii, văzând una ca asta, îşi dau mâna şi cheamă 
la domnie pe Radu de la Afumaţi, ginerele lui Neagoe Bas- 


arab. Un şir de lupte între oamenii acestuia şi oastea lui 
Mahomed-Bey, se încheie cu biruinţa hotărâtoare a lui 
Radu, care scapă astfel ţara din pragul pierii. 

Toate acestea într-un an se petrec: Neagoe Basarab a 
închis ochii la 1521, — Radu de la Afumaţi ia domnia la 
1522. Se poate vedea numai din întâmplările acestui an, ce 
vânturi băteau pe atunci şi-n ce vâltoare era apucată 
mândra gospodărie a lui Mircea. Toate se dărăpănează. 
Poporul rămâne tot mai în umbră, tot mai departe de 
viaţă, de rostul, de cârmuitorii ţării. E birnic numai 
birnicul supus al stăpânirii din care nu cunoaşte decât bi- 
ciul împlinitorului. Dă cât i se cere, dă ce are, c-aşa-i 
porunca de sus. Cui să se plângă? De la o vreme, nici nu 
mai ştie cine-i vodă... Ce-i pasă oii cine-o de duce. Ţara nu 
mai are oaste. Fiecare domn îşi are legea lui, turci ori greci, 
— cu ei vine şi cu ei se duce. Nu mai e cinste, nu mai e 
dreptate; credinţa se clatină vitejia de odinioară ia drumul 
codrului. 

Radu, noul domn se duce la Constantinopol să ceară 
iertare — iertare pentru că-şi apărase ţara — şi să-şi capete 
întărirea. Sultanul îl închide şi face domn pe Vladislav din 
ramura Drăguleştilor. În doi ani, izbutind boierii şi 
neamurile Radului s-adune banii pe care nu-i mai putea da 
Vladislav, îmblânzesc inima sultanului, şi vine Radu iarăşi 
domn. În vara aceluiaşi an (1526), turcii, biruind pe unguri 
în marea bătălie de la Mohaci, îşi înfig pe meterezele de la 
Buda flamurile verzi, în faţa cărora va sta un veac şi 
jumătate îngenuncheată mândria maghiară. — De azi 
înainte soarta Țării Munteneşti se cumpăneşte numai la 
Constantinopol. Acolo se hotărăsc dările, acolo se cumpără 
şi răscumpără domniile, scurte şi primejdioase domnii, 


care-s numai sămânță de vrajbă-n ţară, şi izvor de nenoro- 
ciri. — Pe Radu-Vodă îl ucid la Râmnicu- Vâlcea boierii 
Drăguleştilor. Urmaşul lui, unui Moise, fiu al lui Vladislav, 
piere în luptă cu frate-său Vlad. Pe Vlad îl răstoarnă Vintilă 
de la Slatina; iar acesta, pentru cruzimile lui, e ucis de 
boieri la o vânătoare în munţii Olteniei. — Banii egumenu- 
lui Paisie de la Argeş au darul de a schimba un comanac de 
călugăr în coroană de domn. Dar iată că se ridică o sumă şi 
mai mare de bani, şi puterea lor smulge coroana de pe 
fruntea lui Paisie, ş-o pune pe fruntea unui văr al acestuia, 
Mircea Ciobanul, feciorul lui Mihnea cel Rău, şi ginerele 
lui Petru Rareş, domnul Moldovei. Pentru marea lui 
lăcomie de bani şi multele-i cruzimi, turcii îl scot. Urmaşul 
acestuia, Pătraşcu-Vodă, fiul lui Radu Paisie, numai pentru 
că n-a jefuit nici n-a ucis, a rămas în istorie cu numele de 
Pătraşcu cel Bun. A domnit trei ani, ascultător de porun- 
cile sultanului, ş-a murit în scaun la sfârşitul anului 1557, 
lăsând doi fii, două figuri luminoase, două fulgere în cea 
mai întunecată noapte a vieţii noastre: Petru Cercel şi Mi- 
hai Viteazul. 

Mircea Ciobanul, ridicând haraciul turcesc la 50.000 
de galbeni, e din nou domn. Se poartă cu ţăranii ca un 
tâlhar, cu boierii ţării ca un călău. Moartea lui, în toamna 
anului 1559, e o adevărată sărbătoare. 

Rămâne însă Mircioaea, nevastă-sa, fiica lui Rareş, 
vestita Chiajna care, în puterea de voinţă şi-n înfruntarea 
primejdiilor, are ceva din străşnicia bunicului ei, Ştefan cel 
Mare. Din capul locului apriga femeie ştie să apere cu 
sabia moştenirea domniei, pentru nevârstnicu-i fiu, Petru 
şchiopul. Şi, când plângerile boierilor nemulţumiţi pleacă 
spre cumpăna de la Stambul, Chiajna aruncă-n celălalt tal- 


ger două sute de mii de galbeni, şi frageda-i odraslă 
domneşte încă şapte ani. Dar lăcomia turcilor e sac fără 
fund. În primăvara anului 1567, Petru, nemaiputând da cât 
i se cere, e chemat înaintea împăratului, judecat şi pus la 
închisoare. Chiajna, însă, nu doarme. Prin daruri şi 
linguşiri, se-mprieteneşte cu femeile sultanului, şi în loc 
de-un tron capătă două. Trece Petru în Moldova, după 
mari lupte, şi frate-său Alexandru, cu toată cruzimea lui — 
căci mereu îl asmuţea mă-sa la fărădelegi — şi cu tot 
strigătul boierilor, domneşte în Muntenia, adică stoarce 
poporul Munteniei, zece ani încheiaţi. Asupriţii stărşesc 
prin a-şi face singuri dreptate. Dar ţara nu răsuflă. Pe 
treptele pătate de sângele tatălui păşeşte acum fragedul 
Mihnea, un copil de unsprezece ani, unealtă nouă în mâna 
iscusită a Chiajnei. Împotriva acestei cumplite femei, care 
a târât destinele ţării în haremul sultanului, orice luptă 
pare zadarnică. Boierii, trimişi la Țarigrad să ceară 
dreptate, sunt bătuţi cu vergi şi aruncaţi la temniţă. Toate 
vesteau sfârşitul unui popor fără noroc. 

În vremea asta un tânăr frumos ce fermeca lumea cu 
darul cuvântului său, îşi povestea la curtea regelui Franţei 
suferinţele prin care trecuse: fiu de domn, rămas orfan de 
tată la vârsta de zece ani, prigonit, închis, apoi scăpat prin- 
tr-o minune, şi-a făcut drum cu spada, pe când hrăpitorii 
drepturilor şi averii lui îl credeau mort: stând în picioare, 
înalt şi zvelt, rezemat cu cotul pe brâul căminului, cu ochii 
mari căprii, pierduţi ca-n adâncimea unor basme, tânărul 
pribeag îşi povestea nenorocirile în divina limbă a lui 
Dante, şi glasul lui cald, sonor, răsuna ca un cântec în 
tăcerea evlavioasă a curţii, -neclintiţi în strălucitele lor 
jilţuri, plângeau ascultându-l vracii Apusului, mândrii sfet- 


nici cu plete albe, şi temuta Caterina de Medicis, şi fiul ei 
Enric al III-lea, regele Franţei. Străinul acela palid, cu port 
împodobit, trubadurul acela necunoscut, la care toţi se 
uitau cu uimire, se numea Petru Cercel, şi era întradevăr 
fiul unui domn. — De la Paris la Roma, de la Roma la 
Veneţia, pretutindeni ascultat, crezut, sprijinit cu drag la 
„dreptăţile” lui, Petru ajunge, cu farmecul cuvântului, să 
biruie la Constantinopol aurul Chiajnei şi, în vara anului 
1583, după multe şi grele tocmeli, e îngăduit să sărute 
pulpana sultanului şi să-şi primească în sfârşit steagul şi 
sabia domniei. De poveste a rămas măreaţa plecare a lui 
Petru Cercel din Țarigrad: îmbrăcat în hlamidă- 
mpărătească, şi cu alai împărătesc, în fruntea a patru sute 
de boieri ş-a tot atâţia turci, viitori mari slujbaşi, trecea 
mândru prin mijlocul mulţimii ce se îmbulzea să-l vadă; el 
darnic, strălucitor de fericire, arunca pe la răspântii bani 
de aur şi de argint, prisos din fericirea lui, şi toţi îl 
preamăreau cu strigăte voioase. 

Dar e un făcut se vede, ca lucrurile pornite cu prea 
mare vâlvă să n-ajungă departe. Petru luase domnia pe 
datorie, şi, pe când strângătorii dăjdiilor zvântau ce bruma 
se mai găsea pe la sate, chiaburul Mihnea cu ceata boier- 
ilor nemulţumiţi îl săpau la Constantinopol ajutaţi de 
vicleşugul Chiajnei. -Atunci a văzut visătorul Petru cât e de 
grea şi plină de amărăciuni puterea aceea, la care atâta 
râvnise, pentru care atât se zbuciumase. Peste doi ani 
fugea în Transilvania c-o mică ceată de ostaşi năimiţi şi 43 
de care încărcate cu ce putuse şi el agonisi în scurta şi 
neliniştita lui domnie. Mihnea, care cunoştea acum bine 
rosturile pe la împărăție, făcuse ce făcuse şi dobândise 
steagul şi sabia, scumpe deşertăciuni, care, de la un cârd 


de vreme, nici putere, nici vitejie nu mai însemnau. Şi ast- 
fel planul lui Enric al III-lea, frumosul plan de a-şi avea o 
strajă a lui la porţile Răsăritului se sfărâmă odată cu 
şubreda mărire a „iubitului său văr şi amic”... Un şir de 
nenorociri se abat asupra lui Petru Cercel de cum trece 
hotarul ţării, în care n-avea a se mai întoarce: părăsit de al 
lui, despuiat de avere, aruncat în temniţă, de unde scapă, 
după doi ani de neînchipuite suferinţi, — pururi încrezător 
în el; împănând lumea cu scrisorile lui atingătoare până la 
lacrimi, colindând iarăşi pe la curţile Europei, — ajunge în 
sfârşit la Constantinopol, unde, cu tot frumosul diamant 
pe care i-l dă sultanului, e închis în întunericul umed al 
celor şapte Iurnuri. Visează încă scăparea, — a lui ş-a ţării 
lui. Acum ar şti el să domnească, să fie bun, să fie drept, să 
fie harnic — să se facă iubit de popor, ca să fie într-adevăr 
tare. Sufletul lui de poet se smulge biruitor din mrejele 
Chiajnei şi din ticăloşiile vremii, şi ca un vultur se ridică 
peste podoaba de lume ce singur şi-o întruchipează; dar 
aurul visurilor nu sună, şi lui Petru nu i-a mai rămas decât 
acest aur. Mihnea vine la Țarigrad şi-i tocmeşte moartea c- 
o sută de mii de galbeni sunători. Într-o noapte, în 
primăvara anului 1590, pe când Cercel aşteaptă minunea 
scăpării, uşa temniţei se deschide, patru arapi se năpustesc 
asupra lui şi-l strâng de gât, apoi luându-l pe targă, îl duc 
şi-l azvârl în mare. 

Mihnea mai adaose un bir pe ţară, un nou blestem de 
bir, căruia poporului neştiind cum să-i mai zică, i-a zis 
„năpaste”. Dar după un an trebuie să se vadă înlăturat de 
un fost curelar, Ştefan Surdul care, fireşte, viind mai de de- 
parte, plătea ceva mai mult. Mihnea se făcu turc, făgădui 
marea cu sarea, se legă să-şi prefacă şi ţara în paşalâc, dar 


toate au fost în zadar. Sultanului îi trebuiau bani, şi, peste 
alt an, când noul domn, stors şi el, nu mai plăti cât i se 
cerea, veni altul la rând, un nepot al Lăpuşneanului, din 
Moldova, unul Alexandru Bogdan — varga lui Dumnezeu. 
El pare-a fi trimis de soartă înadins pentru a zgudui ţara 
prin desfrâul nelegiuirilor lui şi a o scoate din răbdări. Ca 
să poată cumpăra domnia, făcuse la zarafii din Stambul o 
datorie de patru sute de mii de galbeni. Umblau turcii prin 
sate, cu pecete domnească, şi iatagane la brâu, de vârau pe 
bieţii oameni în grozile morţii, că ridicau din bordeiul şi 
bătătura ţăranului tot ce găseau, şi nu numai lucruri şi 
vite, dar şi copii începuse a lua, pe cislă-i lua, din zece unul 
şi tot dintr-ales, să-i vândă ca robi. Pe drumurile mari ce 
coborau la şchelele Giurgiului, Olteniţei şi Brăilei, zi şi 
noapte curgeau harabale-ncărcate cu grâu, lână, ceară, su- 
luri de pânză, şi chiupuri pline cu miere, curgeau herghelii 
de cai, şi cirezi de vite, şi turme de oi, şi pâlcuri de copilaşi 
aiuriţi de spaimă; — ca prin nişte răni mari deschise 
curgeau puterile ţării, cu viaţa, cu sângele sfânt al popor- 
ului acestuia, a cărui ştergere pe veci dintre popoarele lu- 
mii părea acum hotărâtă. 

Numai o minune putea să-l mai scape. Pentru-o ase- 
menea minune se cerea un om mai presus de vremile 
acelea. Şi iată că Dumnezeu, neîngăduind pieirea neamului 
ce nu-şi împlinise încă chemarea lui pe pământ, i-a trimis 
pe alesul, pe mântuitorul acela, — pe Mihai Viteazul. 


Moldova sub urmaşii lui Ştefan 
cel Mare 


Gospodăria lui Ştefan cel Mare, ocrotită-n afară de gloria 


celei mai înțelepte vitejii, şi-n lăuntru întemeiată pe-o 
țărănime cinstită, puternică şi mândră, se năruie mai ane- 
voie sub şirul de urmaşi slabi, ca ş-n Muntenia lui Mircea, 
zburdalnici şi risipitori avutului de-a gata. 

Bogdan, în care-şi pusese Ştefan toată nădejdea, se 
arată stăpânit mai mult de patimile tinereţii lui, decât de 
grijile ţării. Şase ani se războieşte cu polonii, pentru că nu- 
l vrea de bărbat sora craiului Sigismund. Şi numai când îl 
năpădesc tătarii şi-şi vede ţara la aman, îşi aduce aminte 
de sfatul cel înţelept al părintelui său, şi trimite grabnic un 
sol al închinării, cu cincizeci de pungi de bani sultanului 
Selim. În ce tărie şi cinste îşi îngrădise Ştefan ţara, se 
lămureşte din însuşi cuprinsul împărătesc: 

1) Poarta cunoaşte pe Moldova de pământ slobod şi ne- 
supus. 

2) „Legea creştinească, ce se ţine în Moldova nu va fi 
niciodinioară călcată sau tulburată, ci încă norodul va avea 
sloboade bisericile sale ca şi înainte. 

3) „Poarta se îndatoreşte de a apăra Moldova de toţi cei 
ce ar putea să o calce, păzind-o în starea întru care au fost 
mai înainte, fără a i se face vreo nelegiuire, sau să sufere să 
i se facă vreodinioară cea mai mică dezbinare sau 
despărţire. 

4) „Moldova va fi stăpânită şi ocârmuită după pravilele 
şi canoanele sale, fără să se amestece Poarta cât de puţin. 

5) „Domnii vor fi aleşi de norod şi întăriţi de Poartă, ca 
să stăpânească în cât vor trăi. 

6) „Domnii vor fi ocârmuitorii a tot pământul Moldo- 
vei, şi vor putea să aibă întru stăpânirea lor ostaşi cu plata 
de la sine, până la 20.000, pământeni sau oameni străini. 

7) Moldovenii vor putea ţinea şi cumpăra o casă la 


Țarigrad, pentru şederea capuchihailor lor, unde vor putea 
face şi o biserică. 

8) „Turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Mol- 
dova ori a avea, sau a aşeza, nici a avea sau a face geamii 
nici într-un chip. 

9) „Domnul împreună cu tot norodul, pentru semn de 
supunere, va avea purtare de grijă a trimite pe tot anul, 
prin doi boieri ai Moldovei la Poartă 4000 pe galbeni, 40 
de şoimi şi 40 de iepe fătătoare. Acestea toate cu nume de 
peşcheş adecă dar. 

10) La vreme de oştire, domnul Moldovei, asemenea 
după cum i s-ar porunci de la Poartă, va fi ajutor cu oştile 
sale la slujba împărătească”. 

Bogdan, de rodul acestor aşezări, nu s-a putut bucura. 
După treisprezece ani de domnie, fără glorie pentru el şi 
fără noroc pentru ţară, s-a stins pe neaşteptate în 
primăvara anului 1517. -În pomenirea urmaşilor i s-a zis 
Bogdan Chiorul: Un cusur al vieţii l-a deosebit mai mult 
decât faptele. Oasele lui se odihnesc, alături de ale Marelui 
Ştefan, în mormântul de la Putna. 

Rămâne Ştefăniţă, fiul lui Bogdan, un copil de un- 
sprezece ani, care domneşte sub povaţa înţeleptului Arbore 
până la vârsta de şaptesprezece ani, când după pravilă, 
putând singur purta domnia, o începe c-o mare nedreptate 
şi c-un mare păcat: ucide, fără judecată, pe cel ce fusese 
mai mult decât un părinte, pe sfetnicul Arbore, — apoi 
ucide şi pe feciorii acestuia, Toader şi Nichita, ca nu cumva 
să încolţească sămânţa răzbunării din sângele fără vină 
vărsat. S-au răsculat atunci boierii. Şi, de dreapta lor 
mânie, l-au apărat ţăranii, în sufletul cărora trăia încă vie 
şi sfântă amintirea celuilalt Ştefan, a celui mare şi bun şi 


de toţi iubit. — Dar fărădelegile nasc fărădelegi. Şi gloria 
bunicului nu putea apăra la nesfârşit ticăloşia nepotului. El 
poartă steagurile ţării în zburdălniciile tinereţii lui hoinare, 
— porneşte luptă împotriva lui Radu de la Afumaţi, luptă 
de nebun pentr-o dragoste nelegiuită, se-nvrăjbeşte cu 
toată ţara, şi face ca însăşi tânăra-i soţie, soră cu doamna 
lui Radu, să sfârşească prin a-l urî. De la ea, de la boieri, de 
la faptele lui i se trage moartea. În vârstă de 21 de ani, 
când alţii îşi încep viaţa, el şi-o încheie. Ce nu putuse face 
boierii cu armele lor, făcu stana cu otrava ei. 

Un fiu din flori al lui Ştefan cel Mare, Petru al Mariei 
lui Rareş din Hârlău, îşi rotea de mult gândurile în jurul 
tronului părintesc. Boierii văzură în el pe mântuitorul lor. 
Şi n-a fost nici a lor, nici a norodului asupra căruia tot mai 
greu apăsau domniile. Fra un mare viteaz acest Petru 
Rareş, într-un timp când ţara avea nevoie de-un mare 
înțelept. Steagurile împărăției germane fâlfâiau biruitoare 
în ţara ungurească îngenuncheată puterii otomane. Petru 
se aruncă nebuneşte în calea lor; spulberă ca un vifor 
aşezările secuilor până-n meleagurile Braşovului, sfărâmă 
sub zidurile Feldioarei oastea împărătească a temutului 
Ferdinand, şi-nsemnând cu spada-i înţelegătoare hotar 
nou pe zările Ardealului — atât cât ţine sclipirea unui ful- 
ger, — îşi văzu ţara de două ori mai largă. Moldovenii 
slăveau în el pe Ştefan al lor. 

Izbânzile repezi însă îmbată ca vinul cel tare. Viteazul 
înflăcărat se pogoară din plaiurile Bistriţei în ţara Leşească 
să reteze cu sabia, udă încă de sângele secuilor, nodul cel 
de demult încâlcit al Pocuţiei. Un şir de hărţuieli uşoare, 
din care nu câştigă nimic, se-ncheie cu marea bătălie de la 
Obertin, unde pierde tot: oastea, tunurile biruinţei de la 


Feldioara şi -ceea ce-i mai mult decât orice pentr-un viteaz 
— încrederea-n el şi-n norodul lui; pe urmă, năvălirile po- 
lonilor în Moldova, şi goane sălbatice, şi lupte fără cinste 
— şapte ani de răzbunări, de jafuri, de omoruri, până când 
însuşi Marele Soliman, învingătorul de la Mohaci, îngrijat 
de vâlva şi neastâmpărul acestui vajnic domn, se hotărăşte 
să se ridice şi să vie împotriva-i cu toată puterea lui. — Se 
vede că regele Poloniei se plânsese de Rareş ca de-o fiară 
primejdioasă, căci iată ce-i scria sultanul, drept răspuns, în 
primăvara anului 1538: „Ne scrieţi despre nelegiuirile Va- 
lahului a căruia stârpire ne rugaţi a o face, voi de dincolo şi 
noi de dincoace împresurându-l... Ne-am hotărât a merge 
împotriva acelui hain, având cu noi o armată pe care 
pământul abia o poate ţinea”. 

Umbra lui Ştefan o fi lunecat măreț pe dinaintea 
împăratului, în clipa când a scris rândurile acelea. 

Peste două luni Moldova era îngrădită de patru oştiri 
vrăjmaşe: în fruntea celor 150.000 de turci venea dinspre 
răsărit îngrozitorul Soliman; pe valea Siretului înaintau 
zoriţi muntenii lui Radu Paisie, c-aşa era porunca 
împărătească, — dinspre apus şi miazănoapte curgeau 
puhoaiele tătarilor ş-ale polonilor. Cine să stea în propta 
valului acestuia? Boierii,  părăsindu-şi domnul, 
îngenuncheară înaintea turcilor, — ţăranii, fără căpetenii, 
se mistuiră prin înfundăturile codrilor. Rareş, Domn sin- 
gur în ţară pustie, văzu prea târziu că „cine seamănă vânt, 
culege furtună”. Şi, pe când în Suceava închinată, se- 
ncorona un Ştefan al turcilor, nepot nevrednic al marelui 
Ştefan, pe când din sfânta moşie a biruitorului de la 
Rahova, turcii îşi răşluiau tot chinul dinspre Dunăre, din 
grindul Tighinei până-n gurile Nistrului, urgisitul Rareş 


orbăcăia fugar prin munţii Neamţului, în căutarea unei 
trecători care să-l scoată-n Ardeal , căci avea acolo Mol- 
dova, din vremea de aur a lui ...Şi aşa în şase zile 
învăluindu-se prin munte, flămând şi trudit, au nimerit la 
un părâu în gios, au dat peste nişte pescari, carii dacă i-au 
luat seama, cu dragoste l-au primit. Iară Petru Vodă, 
înfricoşându-se de ei, s-au spăimântat, iară ei cu 
giurământ s-au giurat înainte-i cum îi vor hi cu dreptate, şi 
nemică să se teamă. Iară ei le-au dat lor 70 de galbeni, bani 
de aur; şi văzând ei galbenii cu bucurie i-au luat, şi l-au 
dus la otacul lor, de l-au ospătat cu pâine şi cu peşte fript, 
ospeţu pescăresc, de ce mâncau şi ei. Şi dacă au înserat, l- 
au îmbrăcat cu haine proaste de a lor şi i-au dat comănac 
în cap, şi l-au scos la Ardeal. Şi fiind oaste ungurească de 
strajă la margine, i-au întrebat pre dânşii ce oameni sunt; 
ei au zis: suntem pescari. Şi au trecut prin straja 
ungurească, şi nimene nu l-au cunoscut. 

„„„Ce Dumnezeu, cela ce-i ocârmuitor tuturor celor ce i se 
roagă cu credință au acoperit pe Petru Vodă, şi i-au dat 
cale deschisă; şi mergând cu nevoinţă au sosit la Ciceu; şi 
sâmbătă, în răsărita soarelui, septemvrie 28, au intrat 
Petru-Vodă în cetatea Ciceului, şi au închis porţile. 

Ştefan, două cetăţi de adăpost, Ciceul şi Cetatea- 
de-Baltă, hărăzite de Matiaş marelui domn, ca dar de 
împăcare. 

Fugea îngrozit acum şi el de întinderea şi vălvătăile fo- 
cului ce singur şi-l pusese țării. 

Domnul cel nou, poreclit Lăcustă, pentru că în zilele 
lui, după atâtea alte nenorociri, au mai năvălit şi lăcustele 
peste biata Moldovă, domnul cel de turci adus, n-are nici o 
sfială de oameni, şi nici o milă de ţară. E lacom, e crud, e 


desfrânat, şi de-o îngâmfare dusă până la nebunie. 
Domneşte totuşi doi ani. Într-o noapte, boierii îl ucid, 
chiar în aşternut, pe când dormea în foişorul lui de la 
Suceava, şi-şi aleg, ei dintre ei, pe unul Alexandru Cornea, 
„carele fusese atuncea portar la cetatea Sucevei”. În vre- 
mea asta Rareş era la Constantinopol, şi pungile cu bani, 
mai mult decât temenelele şi jurămintele lui, sfârşiră prin 
a îndupleca inima cea aspră cu ghiaurii a sultanului. 

Nici n-apucase bine crainicii a vesti în toate olaturile 
ţării numele noului domn, şi alt rând de călăreţi porni pe 
urma lor, cu vestea cea mai proaspătă, care spunea că Pet- 
ru Rareş a venit cu firman şi oaste „de la împăratu”, că 
bizuindu-se Cornea a-şi apăra puterea cu putere, i-a ieşit 
dârz înainte, dar la Galaţi, când să-nceapă lupta, odată l-au 
părăsit boierii şi s-au tras cu gloatele lor de partea lui 
Rareş, — unul singur, Pătraşcu, a rămas neclintit pân' la 
urmă, şi, cu mândria sufletelor mari, s-a împărtăşit cu 
domnul lui din aceeaşi moarte cinstită. 

Îngenunchează şi Moldova, lângă sora ei de mult 
îngenuncheată. 

Rareş, în a doua domnie, sporeşte haraciul la 12.000 
de galbeni. — Şi talger cu două feţe — între turcii care i-au 
dat puterea de azi, şi nemţii care i-o făgăduiesc pe cea de 
mâine, îşi trăgănează, vro şase ani deşerţi, o nenorocită de 
domnie fricoasă şi neroditoare. 

De-aci încolo, pentru părăduirea ţării, singuri domnii 
şi boierii ei se fac în mâinile turcilor coadă de topor. Rareş 
moare la 1546. 

Fiii lui se arată şi mai nevrednici de-a purta schiptrul 
slăvitului lor bunic: Ilie, după cinci ani de stăpânire 
încărcată de cele mai urâte păcate, pleacă la Constantino- 


pol, unde se leapădă de legea strămoşească şi se face turc. 
Ştefan, fratele lui, e şi mai ticălos: Un an îşi bate joc de 
ţară, de avutul, de cinstea, de viaţa oamenilor. Boierii, ne 
mai putându-l răbda îl ucid într-o noapte de petrecere 
desfrânată, afară, în lunca de la ţuţora, dărâmând cortul 
peste el. Aleg dintre ei pe Joldea, logodnicul domniţei Rux- 
anda, fiica lui Rareş, — iar boierii fugiţi în Polonia aleg pe 
unul Petrea Stolnicul, ce zice că ar fi un fiu din flori al lui 
Bogdan Chiorul, şi-şi ia pentru domnie numele de Alexan- 
dru. El intră repede în ţară cu oaste leşească şi, pe când 
omorâtorii lui Ştefan merg pe Jijia-n sus la Suceava să facă 
nuntă, iată că sub dâmbul de la şipote se pomenesc 
deodată împresuraţi de hăitaşii vornicului Moţoc: Logod- 
nicul Ruxandei ş-al domniei de unde era în culmea feri- 
cirii, se pomeneşte legat şi dus peşcheş lui Alexandru, 
care-l „înseamnă la nas” ca să nu mai poată fi domn, şi-l 
trimite la călugărie. Boierii se-mpacă. Suceava-şi primeşte 
voievodul, cu alaiul şi cântările de veselie pregătite celu- 
ilalt, şi — doar era pusă la cale ş-o nuntă — logodnica lui 
Joldea e mireasa lui Alexandru. Taina puterii o ştie: pungi 
cu aur lăcomiei turceşti, închinări smerite deşertăciunii 
leşeşti. Aşa stă nouă ani domn Moldovei acest Alexandru 
Vodă căruia i s-a mai zis Lăpuşneanu, pentru că mama lui 
era din Lăpuşna. 

După el vine un grec viclean, nu zvânturat, Iacob Erac- 
lide Despot, care după ce biruie la Verbia, în valea Jiliei, cu 
oşti de strânsură, pe domnul cel nepregătit de luptă, 
potoleşte mânia turcilor c-un spor de haraciu, şi stă doi 
ani, blestem adus de vânturi pe capul sărmanei Moldove. 
Zice despre el povestitorul vremii: „...pus-au pre ţară nevoi 
şi greutăţi mari, bisericile dezbrăca, argintăriile lua şi făcea 


bani, şi alte multe lucruri fără de cale făcea”. 

Străin de legea noastră, aşează la Cotnari, unde erau 
saşi mulţi, o şcoală protestantă, cu gând, ca prin 
învăţăturile ei să tragă ţara încetul cu încetul la credinţa 
aceasta. Mândru şi risipitor, pune bir un galben de casă. 
Popor şi boieri se ridică într-un singur cuget: în fruntea lor 
e hatmanul Tomşa. După trei luni de luptă sub zidurile 
Sucevei, o năframă albă flutură din turn, porţile cetăţii se 
deschid, şi Despot, părăsit de toţi, iese îmbrăcat în haină 
domnească înaintea lui Tomşa să i se-nchine. Acesta-l 
mustră pentru toate nelegiuirile câte le-a făcut, şi, 
nemaiputându-şi stăpâni mânia, îl izbeşte în faţă cu buz- 
duganul, — atunci mulţimea, ca o fiară scăpată din lanţ, se 
aruncă asupra învinsului care cade zdrobit sub loviturile 
miilor de braţe ucigaşe. Dar nici lui Tomşa nu-i ticneşte 
mărirea. Că vine Lăpuşneanu iar cu steagul domniei, pe 
care-l plătise la Constantinopol cu două sute de mii de gal- 
beni — bănet de aur în greutate de 500 de oca. „Şi vine 
hain, răzbunător, cu oaste păgână, însetată de jaf. Orice 
împotrivire e zadarnică. — „Şi de nu mă va ţara, „eu voiu 
pre dânsa”, răspunde înviforat solilor ce-i spun că nu-l vor 
moldovenii. „Şi au oprit pe soli zice cronicarul, şi au trimis 
hochimurile împăratului la tătari, care îndată s-au pornit, 
de au acoperit ţara cu un roi până-n Prut, prădând şi 
arzând”. Tomşa cu vornicul Moţoc fug în ţara Leşească, 
unde sunt ucişi din porunca regelui, care se teme de 
întinsa putere a turcilor. A doua domnie a lui Lăpuşneanu 
ţine cinci ani, şi începe cu acel înfricoşat ospăț al sângelui, 
în care patruzeci şi şapte de boieri sunt măcelăriți sub 
ochii fulgerători de ură şi de cruzime sălbatică ai domnu- 
lui. Ca să arate c-a rupt orice legătură cu polonii şi cu tre- 


cutul, strămută scaunul domnesc de la Suceava la Iaşi — 
mai în câmp şi mai aproape de turci, cărora întru atât li-i 
de supus, încât, ca să li facă voia, pune de dărâmă toate 
cetăţile şi întăriturile Moldovei, afară de cetatea Hotinului, 
straja dinspre leşi. 

Mai jos decât atât, nu se poate scobori un cârmuitor de 
ţară. — Toţi au groază de el. La 1568 cade bolnav. Otrava îi 
grăbeşte sfârşitul. — Bogdan, fiul şi urmaşul lui, un copil- 
andru de vreo cincisprezece ani, nu se gândeşte decât la 
jocuri şi la petreceri. Polonii îl prind uşor în mrejele lor, îl 
împresoară, îi dau sfaturi, şi-l iau, chipurile, sub pavăza 
ocrotirii lor, care de mult nu mai înseamnă nimic. Patru 
ani răsună glume şi cântece de veselie în curtea domnească 
de la Iaşi. Dar într-un revărsat de zi, pe când petrecerea 
era în toi, şi fericitul domn asculta, cu nesaţ la 
năzdrăvăniile unui leah bun de gură, iată că soseşte un 
olăcar c-o veste care curmă deodată hohotele de râs: vin 
turcii cu voievod nou de la împărăție. — Tânărul Bogdan 
fuge cu oaspeţii lui în Polonia. Boierii şi capii bisericii 
întâmpină cu pâine şi cu sare pe noul domn, pe Ioan Vodă, 
un fiu din flori al lui Ştefan-Vodă. 

E o vreme de viclenii, de cruzimi, de goană oarbă după 
putere, — după puterea de-a stăpâni mulţimea. Demult nu 
se mai ştie ce-i credinţa-n Dumnezeu, ori dragostea de oa- 
meni, -dreptate nu mai e, şi nimeni nu se mai gândeşte la 
ziua de mâine. „În Moldova, zice cu multă amărăciune 
cronicarul, au cei mici despre cei mai mari acest obicei de 
pier fără giudeţ, fără vină şi fără seamă. Singuri cei mari 
judecători, singuri pârâşi, şi singuri plinitori legi...” 

În privazul acestor cumplite vremi se potriveşte de 
minune figura înfiorător de-ncruntată a _ viteazului 


strănepot al lui Ştefan cel Mare. 

El găseşte ţara adusă-n sapă de lemn. Birurile fără nici 
o socoteală, neînfrânata lăcomie a boierilor şi a călugărilor, 
careşi împărțeau cu hrăpitorii turci sumanul şi cea din 
urmă cămaşă a ţăranului, nesăbuita risipă a fostului domn 
Bogdan, care-şi plimbă deşertăciunea în trăsuri cu şine de 
argint suflate cu aur, şi lipsa de orice îndurare pentru 
prostimea tăcută care munceşte şi rabdă şi duce-n spinare 
nevoile ţării, şi toate ticăloşiile celor de sus, fac viaţa aşa de 
grea şi de amarnică pe pământul Moldovei, încât mulţi de 
pe la sate îşi părăsesc buştinele lor şi se duc de trăiesc prin 
codri ca sălbaticii. 

Ioan Vodă, care se aseamănă prin multe însuşiri cu 
marele-i strămoş, se arată de la început şi rămâne până la 
sfârşit prieten poporului. El uşurează dările supuşilor, 
pune rânduială-n biserică şi-n trebile ţării, străşnicind pe 
cei lacomi şi asupritori, şi curăţind Sfatul de „hicleni”. Pe 
Ionaşcu Sbierea, unul din cei mai cu vază boieri ai Moldo- 
vei, îi ucide chiar în ziua de Paşte. Pe Vlădica Gheorghe îi 
arde de viu în faţa norodului. Hotărârile acestea repezi 
descărcate în fulgerarea unei clipe, 

îl fac temut. Însemnătorii vremii îi tic: „loan Vodă cel 
Cumplit”. Boierii îl ascultă tremurând. Norodul, însetat de 
dreptate, se uită la el ca la un mântuitor. Împrejurările pun 
dintr-odată la încercare şi vitejia domnului şi cinstea 
boierilor şi dragostea poporului. 

Chiajna, vestita Chiajna, târguieşte la Constantinopol 
tronul Moldovei pentru fiul ei Petru şchiopul: Ea se leagă a 
îndoi peşcheşul. Un sol împărătesc vine şi spune domnului 
că, dacă nu plăteşte 80.000 de galbeni, e mazilit. Ioan 
Vodă cheamă sfatul ţării şi-i grăieşte astfel: 


„Dragii mei boieri şi voi iubitele mele slugi! Greul de 
azi întrece toate cumpenele de mai înainte. Lăcomia tur- 
cilor cere un haraciu îndoit. De-l vom da, ea nu va zăbovi a 
ne stoarce şi mai mult, până ce ne va strânge cu totul, căci 
asta o vrea păgânul. De nu vom da, ne aşteaptă războiul, 
stricarea ţării — foc şi sabie. Cugetaţi şi alegeţi. 

Voi ştiţi că haraciul nu-l plătesc eu, ci voi şi ai voştri. 
Puțin dar mi-ar păsa, de nu m-ar durea inima pentru ţară. 

Mi-e milă însă de voi, şi pentru voi îmi voi pune capul 
meu, dragilor mei tovarăşi. 

Să chemăm pe Dumnezeu într-ajutor ca să plece pe 
vrăjmaş sub picioarele noastre. 

Să trăim slobozi, or să ne piară până şi urma noastră. 
Fiţi cu mine şi izbânda va fi cu noi!” 

Duhul marelui Ştefan pluteşte deasupra Moldovei. Şi 
iată că încep iar buciumele să răsune prelung, să umple 
văile cu chemările lor adânci, rugătoare, şi iarăşi izvorăsc 
din codri cete de ţărani, ce roiesc spre tabără cântând: Hai 
fraţi, hai fraţi, la năvală daţi; La năvală daţi — Ţara v- 
apăraţi!... 

Iar se-ntâlnesc plăieşii sfătoşi ai Vrancii cu voinicii- 
nalţi şi mândri ai Orheiului ş-ai Constantinopolului; în 
fruntea lor păşesc bătrânii voioşi ce-nvârt ghioaga şi trag 
cu arcul ca-n vremea tinereţii, — mulţi din ei se cunosc de 
la Feldioara. De pretutindeni vin; ca puhoaiele umflate de 
ploi se lasă spre Iaşi, unde sporesc mereu tabăra întinsă pe 
largul neteziş de la Copou. Aici îşi văd stăpânul. Îl văd 
aievea, călare, îmbrăţişându-şi oastea, cu ochii de părinte, 
— şi-i văd chipul şi pe banii cei noi ce li se-mpart, 
strălucitori şi roşii ca focul, cei dintâi bani de aramă ai 
Moldovei. 


Iscoadele aduc veşti că oastea vrăjmaşă a pornit din 
Nicopoli, şi vine cu Petru cel şchiop să-l aşeze-n scaun. 
Domnul avea-n tabăra lui o mie de cazaci tocmiţi cu leafă. 
În mână-nainte cu vornicul Dumbravă să ţie pe oaspeţi de 
vorbă, până ce-o sosi şi el cu grosul oştii. 

Şi pleacă. E o luminoasă dimineaţă de primăvară. — 
Toate parcă renasc. Bătrânii întineresc la auzul vechiului 
cântec ce din mii de guri izbucneşte: Hai fraţi, hai fraţi, la 
năvală daţi La năvală daţi — Steagul v-apăraţi!... 

De la Ştefan nu s-au mai văzut ostaşi mergând cu-atâta 
drag la luptă. 

În valea Siretului pe-aproape de Roman, Ioan Vodă îşi 
lasă gloatele să vie mai încet, iar el aleargă înainte cu 
călăreţii. Petru poposise cu oastea în pragul Moldovei, 
lângă satul Jiliştei, pe apa Râmnei. De-aici trimisese cinci 
sute de înaintaşi să-i curețe calea. Dumbravă i-a întâlnit şi 
i-a curăţit pe toţi. Nebănuind nimic, feciorul Chiajnei îl 
aştepta, făcându-şi socotelile izbânzii — ş-ale domniei mai 
ales — când deodată se pomeni cu tabăra învălmăşită ca 
de-o vijelie năprasnică... loan Vodă dintr-o parte, 
Dumbravă din alta îşi purtau călăreţii cu-atâta iuţeală, 
încât oastea de şase ori mai mare a lui Petru se simţi 
cuprinsă de învăluirea morţii ce nu mai îngăduie luptă. 
Strigăte de groază şi de durere se ridicau din toate părţile, 
sporind neorânduiala. Peste câteva ceasuri mii de leşuri 
acopereau câmpul de la Vadul Râmnei. Şi pe când Petru şi 
frate-său Alexandru, domnul Munteniei, fugeau spre 
Dunăre c-o frântură de oaste, loan Vodă — într-adevăr 
cumplit de astă dată, trecea ca un vânt de pustiire peste bi- 
ata ţară lăsată fără strajă. El intră în Bucureşti ca biruitor 
şi ca stăpân, făcu domn pe Vintilă-Vodă, şi, lăsând 


întâmplării grijă isprăvilor lui, porni spre Brăila cu 
înverşunarea sălbatecă a unei fiare flămânde ce-şi 
adulmecă prada. Acolo fugise Petru cel şchiop, Ioan Vodă 
îşi năpusti gloatele nerăbdătoare asupra bogatului oraş 
dunărean, pe ale cărui ziduri flutura, de mai bine de-o sută 
de ani, steagul turcesc. Lozinca era: „Nici o cruţare şi nici o 
milă”. Şi n-a fost nici o cruţare. Mulțimea s-a îmbătat de 
vederea sângelui, şi mai vârtos a bogățiilor risipite pe uliţi. 
Ce-a scăpat de sălbătăcia ei, au mistuit flăcările. Petru fu- 
gise la Constantinopol. Oşti proaspete de turci şi de tătari 
veneau dinspre gurile Nistrului în ajutorul Brăilei. Aprigul 
voievod, cu voinicii lui din ce în ce mai întărâtaţi se aruncă 
înaintea lor şi le scurtă din drum. Loviţi pe neaşteptate, în 
preajma Lăpuşnei, tătarii, câți mai scăpară cu zile, o 
rupseră de fugă-ndărăt, iar turcii se buluciră în cetatea lor 
Tighina, sau Benderul, cum îi ziceau ei. loan Vodă îi 
urmări de-aproape, îi văzu cum se strivesc la porţi, 
înnebuniţi de spaimă, îmbulzindu-se să intre mai iute în 
cuibul acela păgân pe pământ moldovenesc; scârşnind, se 
aruncă asupra lor cu toată oştirea, văzduhul se umplu de 
vaiete, şi zidurile cetăţii, ca de-un cutremur mare, se 
prăbuşiră peste leşurile apărătorilor ei. 

Dar pe când biruitorii îşi împărțeau pleanul şi bucuriile 
atâtor isprăvi, un călăreț aduce vestea că vine prăpăd 
greimea cea de temei a împăratului, loan Vodă 
încredinţând o frunte de oaste pârcălabului Golia, viteaz 
cercat şi vechi tovarăş de pribegie şi de planuri mari, îi 
trimise grabnic să-şi arate vrednicia la Vadul Obluciţii, pe 
unde aveau să dea năvală turcii, iar el se trase-nspre Cahul, 
unde lacul şi măgurile îi puteau fi de mare ajutor în 
cumpăna unei lupte. Şi-ntr-adevăr acolo s-a dat lupta cea 


grozavă. — Golia însă îşi vânduse prietenul, domnul, ţara, 
pe treizeci de mii de galbeni. Şi turcii trecură Dunărea fără 
nici o piedică. loan Vodă aştepta veşti — îi credea departe, 
ţinuţi în loc de viteazul Golia, când deodată se pomeni cu 
duiumul lor întreg, ieşit ca din pământ. Şi lupta începu. 
Moldovenii, însufleţiţi de izbânzile de până atunci, şi 
încrezători, ca-ntr-o putere făcătoare de minuni în vitejia 
domnului lor, puseră-n uimire pe turci cu îndârjirea şi cu 
nepăsarea lor de viaţă. Îmbătaţi de norocul atâtor biruinţi, 
îşi făceau o faţă să înfrunte moartea, unii strigau în gura 
mare că ei sunt solomoniţi, şi nu-i atinge glonţul... „Iară 
moldovenii, zice cronicarul, stau aşa cum ar hi gătiţi de 
moarte, iară nu să izbândească; şi multă moarte s-au făcut 
de ambe părţile, că nu era o călcare pe pământ ce tot pre 
trupuri de om, şi mai apoi aşa aproape se băteau, că şi 
mâinile li obosise, şi armele îşi scăpau”. 

Pe la nămezi începuse a se mai risipi din desele rânduri 
mereu împrospătate ale duşmanului. Strigăte de îndemn: 
Nu vă lăsaţi băieţi! Strigătele din ce în ce mai înteţite 
însufleţeau pe ai noştri, — când iată că dinspre Nistru sosi, 
adus ca de-o furtună, Adel-Ghirai, c-o sută de mii de tătari. 
Prins între două puteri uriaşe, mândrul voievod văzu că 
nici o minune nu-l mai poate scăpa. Dar nu se gândi o clipă 
la mântuirea pe care-o poate da fuga. Ci, strângându-şi în 
jurul steagului ciuruit de gloanţe puţinii tovarăşi ce-i mai 
rămăsese pentru ceasul cel greu al sfârşitului se sui cu ei 
pe măgura de lângă Roşcani, şi, îngrădindu-se cu şanţuri, 
se mai apără de acolo, 

ca de după zidul unei cetăţi, încă trei zile. În cele din 
urmă, văzând Ioan Vodă zădărnicia oricărei împotriviri, şi 
împresurat cum era din toate părţile, că nici merinde, nici 


apă nu mai aveau ai lui, se închină biruitorului. Ahmet- 
Paşa îi jurase pe Coran că nici lui, nici vitejilor lui nu li se 
va face vreun rău. Ura însă birui cinstea, şi găti o moarte 
cumplită cumplitului domn. EI fu legat zdravăn de cozile a 
două cămile, care, puse pe fugă, îl rupseră-n două. 
Tovarăşii lui fură ucişi până la unul; şi toată hemesita 
mulțime a tătarilor se vărsă asupra nenorocitei ţări, pe 
care o jefui sub ochii noului domn, Petru cel Şchiop. 

Aceasta a fost cea din urmă rază de nădejde, cea din 
urmă sclipire de paloş pentru mântuirea Moldovei. 

Petru cel Şchiop a fost de trei ori răsturnat şi pus pe 
drumuri şi pe cheltuială. Trei domni s-au perindat în zilele 
pribegiei lui: Ion Potcoavă şi Alexandru, fraţi lui Ioan Vodă 
cel Cumplit, ş-un fiu din flori al lui Rareş, Iancu Sasu, cel 
care a pus pe ţară birul văcăritului: din zece vite, una. 

Un nou domn — însemna un nou spor de haraciu. Şi 
numai atât domnia, cât putea plăti, şi cât nu venea altul să 
dea mai mult. Cel care nu mai era în stare să plătească, 
dacă nu fugea la timp, se pogora de pe tron în temniţă, sau 
de-a dreptul în mormânt. Toate datoriile mazilitului 
cădeau în sarcina urmaşului. Petru cel Şchiop îşi 
răscumpără domnia în anul 1582, ridicând haraciul la o 
sută de mii de galbeni. 

Ca şi trupul celui din urmă erou, Moldova, se rupse-n 
două: de o parte domnul, boierii, şi călugării, — de alta, 
poporul. Între aceste două lumi, din ce în ce mai depărtate 
şi mai străine una de alta, stă biciul dăbilarilor şi hangerul 
ienicerilor, -teascul de stoarcere, îngrozitoarea împlinire-a 
dărilor ce nu mai aveau nici o socoteală. Mai bântuia, în 
răstimpuri câte-o raită de cazaci ori de tătari, mai zvânta 
câte-o secetă, -atunci birurile apăsau cu-atâta străşnicie 


încât mulţi dintre ţărani, uneori toţi gospodarii unui sat, se 
vindeau cu ocinile şi feciorii lor, se vindeau şerbi, ca să-şi 
poată plăti dările. — La Constantinopol, înaintea porţilor 
Marelui Vizir, ienicerii făceau răscoale, unii pentru a-şi 
aduce, alţii pentru a-şi păstra voievodul lor, datornicul lor 
— comoara lor — pe tronul Moldovei. 

În toamna anului 1591, Petru, înfricoşat de urmările 
atâtor asupriri pe bietul norod, părăseşte de voia lui dom- 
nia şi fuge-n Țara Nemţească. Tronul e pus la mezat. Aron, 
un fiu din flori al lui Alexandru Lăpuşneanu, dă un milion 
de galbeni ş-ajunge domn. El pune cea mai grea dare ce a 
încercat vreodată îndurarea unui popor: un bou de fiecare 
locuitor al ţării. 

Bogdania cea vestită, mândra ţară al lui Ştefan, prinsă- 
n vâltoarea pieirii, se ducea tot mai afund, când iată că din 
mijlocul Olteniei se-nalţă un suflet mare, un voievod fără 
seamăn al neamului românesc — un arhanghel, care cu 
sabia-i fulgerătoare, despică-n noaptea cea înfricoşată dru- 
mul mântuirii. 


Mihai Viteazul 


În anul 1593 Mihai, fiul lui Pătraşcu cel Bun, e Ban al 
Craiovei. Oltenii îl iubesc pentru vrednicia şi dreptatea lui. 
Bătrânii îşi zic oftând: „Aşa domn să aibă ţară...” 

Domn e Alexandru cel Rău, care, neliniștit de vâlva 
marelui Ban, îi hotărăşte pieirea. Mihai simte şi pleacă la 
Constantinopol, unde avea sprijin pe fratele mamei lui, pe 
puternicul Iani Cantacuzino. Dar îl prind pe drum armăşeii 
lui vodă şi-l aduc la Bucureşti, unde hainul domn îl 
osândeşte la moarte. Trecând spre locul de osândă, pe 


lângă Biserica Albă şi fiind ceasul de liturghie, se roagă el 
de păzitori să-l lese o clipă înlăuntru să-şi facă cea din 
urmă cruce, şi îngăduindu-i-se aceasta, cu multă credinţă 
păşeşte înaintea altarului, şi-ngenunchind se-nchină şi 
făgăduieşte-n cugetul lui că, dacă prin vreo minune 
dumnezeiască va scăpa, să ridice o mănăstire chiar pe locul 
acela . Minunea s-a făcut. Călăul, când să dea lovitura 
morţii, înfiorat de liniştea măreaţă şi de bărbăteasca 
frumuseţe a  osânditului, aruncă iataganul şi fuge. 
Mulțimea vede un semn de sus în această întâmplare. Ea 
cere, strigă iertarea nevinovatului; şi glasul poporului — e 
glasul lui Dumnezeu. 

Biserica Mihai-Vodă din Dealul Spirei, zidită de el în 
anul 1598. 

Scăpat astfel, Mihai trece-n Ardeal, capătă scrisori de 
la prinţul Sigismund Batori, se duce la Stambul unde, cu 
banii şi stăruinţele unchiului Iani, se face domn. În ziua de 
8 septembrie 1593, un ceauş ridică de pe scaun pe mazilit- 
ul Alexandru. În largul mării, poate că se vor fi întâlnit cele 
două corăbii, care purtau destinele Țării Româneşti, tot 
atât de zbuciumate ca şi valurile pe care se legănau. 

Noul domn era prea mândru pentru a nu simţi 
apăsarea unei coroane împovărate de atâtea datorii şi prea 
mult îşi iubea neamul şi ţara, pentru a se lăsa adormit de 
sclipirea deşartă şi spuma de mulţumiri copilăreşti pe care 
le poate da o domnie. Pentru el steagul şi sabia pe care le 
primesc din mâna sultanului Amurat al III-lea nu erau 
încă semne ale puterii; şi cum puteau fi, câtă vreme turcii 
se purtau poruncitori prin satele şi târgurile stăpânirii lui, 
iar el era ţinut să apere şi să ajute pe duşmani şi pe 
asupritorii poporului lui! Alta era puterea pe care o vroia 


el. — Răsări-va cândva puterea aceea? — Binecuvânta-va 
Dumnezeu steagul şi sabia acestei domnii? 

Toţi aşteptau. Era în aer liniştea aceea întunecată, 
apăsătoare, pe care-o trimit înainte furtunile cele mari. O 
minune, un mântuitor cu mintea sau cu sabia, un făcător 
de dreptate trebuia să vie. Pentru noi, pentru întreaga 
lume creştină, pentru noi mai ales, trebuia să vie. 

Sultanul se uita peste noroade-ngenuncheate până-n 
hotarele Împărăției Germane. Unguri aveau în Buda un 
paşă, cu putere de rege. Ardealul avea pe Sigismund 
Batori, tânăr fără voinţă, care domnea-n Alba-lulia cu 
întărirea şi sub ascultarea sultanului. Polonii păzeau faţă 
de turci o pace pe care frica o prefăcuse-n supunere. 
Românii nu mai aveau acum de dat păgânilor decât viaţa 
doar. — Împăratul de la Praga, Rudolf al II-lea, spre careşi 
îndreptau privirea milioane de creştini asupriţi, nu era 
omul aşteptării lor. El îşi visa un tron de aur la Con- 
stantinopol, şi nu făcea nimic pentru a-şi apăra Viena spre 
care venea ca un zmeu, împrăştiind moarte şi pustiu în 
juru-i, războinicul vremii, îngrozitorul Sinan-Paşa. Anul 
1593 se sfârşeşte-n sânge. Mihai cată-n roşeaţa acelui 
asfinţit semnele zilei de mâine. 

Puterea năvălitoare a turcilor înfricoşase Europa. Iarna 
s-a petrecut în planuri. Se vorbea de-o nouă cruciadă, la 
care Papa de la Roma şi împăratul Germaniei chemau de 
zor pe cei trei domni ai Carpaţilor: Mihai, Aron şi Sigis- 
mund. Solii Apusului se-ncrucişau cu soli de la Răsărit. 
Domnul Munteniei, pe tăcutele, îşi făcea oaste. Al Moldo- 
vei, căreia sprijin împotriva tătarilor ce vin asupră-i, — al 
Ardealului sta la tocmeală, cătând să tragă foloase cât mai 
mari din grijile şi nevoile celorlalţi. Polonii, chemaţi şi ei, 


se temeau să rupă cu turcii. Cazacii, doriţi de luptă, şi de 
pradă, aşteptau cu şelele pe cai, porunca împăratului 
Rudolf. 

Primăvara dezvălea câmpiile şi gândurile oamenilor. 
Mihai se sfătuise cu ţara, fel şi chip se socotise, — altă cale 
nu era decât lupta, lupta desperării, lupta celei din urmă 
scrâşniri a celui ce-i prins în încleştarea morții şi nu vrea 
să moară. 

Vara usca drumurile oardelor pustiitoare. În iulie, Mi- 
hai luă înţelegere cu Aron-Vodă, peste capul căruia tre- 
cuse-o năvală de tătari, şi cu Sigismund, care-şi precupeţea 
ajutorul. 

Toamna avea s-aducă roadele atâtor frământări. S- 
apropia vadeaua haraciului, peşcheşurilor, cu mult mai 
mari decât haraciul, şi datoriilor de tot felul, vechi şi noi, 
care erau aşa de multe că, după cum se spunea atunci, „de 
s-ar fi vândut toţi copii şi toţi oamenii din ţară, nu le-ar fi 
putut plăti toate...” strângea funia la steajer. Sigismund 
ceru lui Mihai închinarea lui ş-a ţării. Vreme de stat pe 
gânduri nu mai încăpea: Mihai se legă — va şti el să se 
dezlege... când îşi va vedea ţara scăpată de turci. — Şi la 
sfârşitul lui octombrie primul din Ardeal două mii de 
călăreţi. Tocmai atâţia primise şi celălalt mare viteaz, după 
închinarea de la Colomeea. 

Planul era făcut şi toate erau din vreme puse la cale. În 
dimineaţa zilei de 3 noiembrie, zi mare în zbuciumata is- 
torie a neamului nostru, toţi creditorii veniţi de la Con- 
stantinopol se-nghesuiau în curtea vistieriei, unde-i chem- 
ase domnul ca să le plătească. Frau turci, erau greci, erau 
jidovi — ochi lacomi, ochi sclipitori de nesaţul hanului, era 
fierbere, şi zarvă de limbi amestecate, şi tremur de mâini 


ce se ridicau, fluturând în aer sineturi şi socoteli nerăfuite 
de ani îndelungaţi, — căci domnii noi plăteau şi datoriile 
rămase de la înaintaşii lor. Deodată, la un semn al lui Mi- 
hai, cei patru mii de ostaşi cenconjurau vistieria, se 
aruncară, cu setea răzbunării — a răzbunării drepte şi 
sfinte — asupra acelei turme de cămătari, care înfăţişau 
cea mai uricioasă şi mai cumplită pacoste a ţării. Ş-a fost o 
straşnică răfuială... Aşa cum ştie răfui norodul, când îl 
ajunge cuțitul la os. Toată ziua, şi noaptea până târziu, a 
fost o adevărată orgie de sânge. Şi nu numai cei prinşi în 
curtea vistieriei, din care n-a scăpat unul, dar toţi turcii 
care se aflau statornici sau întâmplător veniţi în Bucureşti, 
fură ucişi. Spune un povestitor străin că tot în măcelul 
acela grozav au pierit, în vâltoarea flăcărilor şi două mii de 
ieniceri cu marele lor Emir, ce-şi aveau de curând aşezarea 
în casele vistierului Dan. Se mai povesteşte că întâlnind 
Mihai în vălmăşagul şi năpustirea aceea de lume doi 
cazaci, care duceau în părângă o desagă cu galbeni, cică i- 
ar fi oprit şi i-ar fi pus cu binele să-mpartă şi ostaşilor lui 
din atâta pradă ce le picase, căci tot de la ei săracii şi de la 
ai lor erau adunaţi banii aceia. — Şi cum de vânt se lăţeşte 
pârjolul pe-o mirişte uscată, aşa s-au întind numaidecât 
flăcările răscoalei, de-au mistuit ş-au curăţit, că parcă n-ar 
mai fi fost de când lumea turci prin ţară. Pretutindeni era 
înviorare. Se trezea iar în sufletul românilor vechea vitejie 
din vremea lui Mircea ş-a lui Vlad Ţepeş. Puterea asta 
proaspătă, neaşteptată, ieşită-n clipa însetării, ca izvorul 
lui Moise din stânca pustiului, Mihai o ridicase numai cu 
dragostea lui de ţară şi cu adânca încredere pe care-o avea 
în poporul lui. Şi ei ştiu să arunce-n cumpăna 
împrejurărilor c-o aşa potriveală de năzdrăvan şi-n aşa 


clipe hotărâtoare, încât, în cei opt ani de zile cât a domnit, 
a lămurit cu strălucirea faptelor lui, ş-a ridicat în cea mai 
largă vedere a lumii dreptul la viaţă al neamului românesc 
şi voinţa nestrămutată de a şi-l apăra. Fra un om voinic şi 
vrednic, făcut să stăpânească, — măreț la înfăţişare, larg la 
suflet, cumpănit la vorbă şi scump la râs. Gândea repede, 
îşi lămurea numaidecât gândul cel bun, şi păşea la fapta cu 
hotărârea deplinei încrederi în izbândă. 

După ce-şi curăţi capitala, Mihai se grăbi să 
limpezească malurile Dunării, care erau cuprinse de turci: 
începu cu Giurgiul. Lovit în zori, până pe la nămezi oraşul, 
în care deun veac flutură flamura verde, fu prefăcut într- 
un cimitir. Numai doi turci, lepădându-şi hainele de pe ei, 
au scăpat trecând Dunărea înot. Aron-Vodă în vremea asta 
îşi plivea şi el Moldova lui de pălămidă. Ostaşii celor două 
ţări petrecură sărbătorile Crăciunului în vajnicul iuruş al 
morţii ş-al pustiirii, zi şi noapte călări, dezmorţindu-şi din 
când în când harnicele braţe la locurile ce mistuiau 
cuiburile turceşti de pe malurile Dunării. 

Stambulul era în fierbere. Uimirea, amestecată cu 
groază şi cu mânie, nu mai găsea blesteme pentru numele 
celor doi voievozi. Porunci straşnice dădu sultanul. Hasan 
şi MustafaPaşa porniră cu oşti să pună-n locul lui Mihai pe 
Bogdan, fiul lui Ion Sasul; şi în locul lui Aron pe Ştefan 
Surdul. Dinspre Banat se pogora hanul cu tătarii lui. Mihai 
repezi, din tabăra de la Hulubeşti, o frunte de voinici cu 
fraţii Buzeşti şi cu Radu Calomfirescu să-ntâmpine pe 
tătari, care-alergau lacomi, târând după ei legaţi de carele 
pline de prăzi mii de creştini luaţi în robie. Duiumul 
curgea spre Giurgiu despărțit în trei. Cetele dintâi trimise- 
nainte ca să deschidă calea biruinţei nu s-au mai întors: S- 


au lovit în dimineaţa zilei de 14 ianuarie cu străjile lui Mi- 
hai la Putinei, ş-acolo au rămas pe veci. Anul 1595 începe 
bine pentru români. Al doilea rând de tătari fu zdrobit la 
Stăneşti, unde nepotul hanului rămase pe câmpul de luptă. 
Toţi robii fură scăpaţi. Hanul, cu grosul oștirii şi cu şase 
mii de turci, stătu la şerpăteşti. Punea la cale o bătălie 
hotărâtoare, când în puterea nopţii se pomeni lovit de 
însuşi domnul ţării cu toată oastea lui. Un cronicar ungur, 
uimit şi el de repeziciunea acelui atac, scrie „că Mihai a 
răpus pe tătari acolo, în timp cât ar fierbe un ou de găină”. 
De fapt nici n-a fost o bătălie, — că turcii într-o clipeală au 
fost pe cai, şi pân' la Ruşciuc trecând Dunărea-ngheţată, o 
fug-au ţinut-o. Iar hanul, în vălmăşagul acelei nopţi 
grozave, abia putu scăpa cu ceavea pe el. Sute de cai fără 
stăpân, arme scumpe, care-ncărcate cu prăzi — toată 
bogăţia de haram a tătarilor, rămase-n mâinile românilor. 
Şi numaidecât Mihai se-ntoarse asupra celuilalt duşman. 
Trecând Dunărea pe la Marotin, îl întâmpină înaintea 
Ruşciucului. Lupta începută din revărsatul zorilor, ţinu 
până noaptea târziu când românii, deplin biruitori, într-un 
iuruş năprasnic năvăliră-n Ruşciuc şi, după ce-şi împărţiră 
bogăţiile oraşului îi dădură foc, în bătălia aceea căzu şi 
Mustafa-Paşa, alături de cei mai buni ostaşi ai lui. Şi pe 
când flăcările zbuciumate îşi purtau lumina peste miile de 
morţi, ca şi cum ar fi căutat pe cineva, — nevrednicul Bog- 
dan, domnul cel fără domnie al turcilor, fugea îngrozit spre 
Constantinopol. Celălalt vânător, Ştefan Surdul, mai puţin 
mişcat, pieri în lupta cu Aron la Vadul-Isaccei. Românii 
băteau acum pe vrăjmaş nu numai cu armele, dar şi cu 
vâlva puterii lor. — Muntenii coborând, moldovenii urcând 
lunecuşul Dunării îngheţate, se-ntâlniră încărcaţi de plean, 


sub zidurile Brăilei: După şaisprezece zile de împotrivire 
oraşul îşi deschise porţile înaintea biruitorilor. 

Sigismund în vremea asta se lăuda în Apus cu isprăvile 
voievozilor lui de la Dunăre, şi-şi tocmea cu-mpăratul 
Rudolf îngrădirea unei măriri, pentru care nu făcuse nim- 
ic, sau aproape nimic. Din puţinul ajutor pe care-i dăduse 
celor două ţări, îşi trăgea acum un drept de stăpânire 
asupra lor. Şi-mprejurările îl slujeau de minune: Apusul, 
neştiind ce se petrece pe-aci, îl credea puternic. Românii la 
strâmtoarea care se găseau îşi plecară capul cugetând că va 
veni ea odată şi ziua socotelilor, Aron, bănuit c-ar înclina 
mai mult cu polonii, şi cum era înconjurat numai de lefegii 
unguri, fu ridicat în dimineaţa zilei de 3 mai, şi dus 
înaintea lui Sigismund, care-l aruncă în închisoarea de la 
Vinţ, unde pieri otrăvit. Iar cel ce-i mâncase pâinea şi-i 
cunoscuse mila, fiul de ţigancă Răzvan, ce zicea că-i un fe- 
cior din flori al lui Petru şchiopul, şi pe care-l înălţase Aron 
la rangul de hatman, îi luă locul şi domni, cu numele de 
Ştefan-Vodă, sub ascultarea lui Sigismund Batori. 

Toată mânia turcilor era acum îndreptată asupra lui 
Mihai. Se făceau pregătiri mari pentru „stârpirea blestem- 
atului ghiaur”, ce stă ne'nfricoşaţi în propta celei mai te- 
mute puteri de pe pământ. Se vorbea în jurul noului sultan 
Mohamed, dacă n-ar fi mai bune poate să se-ntrupeze 
odată la crugul musulman ţara nesupuşilor acelora de la 
Dunăre, şi să se puie paşi în loc de domni. 

Un război straşnic avea să hotărască-n sfârşit de soarta 
românilor, şi ei, care erau straja de-afară a creştinătăţii, 
nici un sprijin n-aveau în cumpăna asta de la apărătorii 
crucii. Leahul ţinea cu turcul; iar împăratul Rudolf lăsă 
tânărului Sigismund toată grija învăluirilor din Răsărit, 


ceea ce-i înlesni acestuia să smulgă de la împuterniciţii lui 
Mihai, acum când îl ştia la aman, închinarea ţării ş-a dom- 
nului lor. Cu inima strânsă de durere a trebuit să-şi plece 
fruntea înaintea trufiei deşerte ş-a celei mai vădite 
nedreptăţi, cel mai vrednic şi mai viteaz domn şi ostaş al 
vremii aceleia. 

La începutul lui iunie veni din partea lui Sigismund, 
George Palatici. Banul de Lugoj, luă jurământul domnului 
şi-i dete steagul şi buzduganul legăturii celei noi, care- 
ngenunchea pe ţăranul Munteniei, alături de iobagul Ar- 
dealului, sub stăpânirea aceleiaşi coroane. Ar fi ştiut el Mi- 
hai cum să-i răspundă acelui cuceritor de pe saltea; dar 
primejdii mai mari şi cercări mai grele chemau aiurea 
sabia lui. 

Pe la mijlocul lui iulie, marele duium al turcilor era în 
faţa Giurgiului, şi mii de salahori zoreau încheierea podu- 
lui peste Dunăre. Mihai îşi trimisese la Sibiu soţia şi copiii, 
iar el cu cei zece mii de ostaşi trudi s-aţie calea potopului, 
până-i va sosi din Ardeal ajutorul cerut. Dar în Ardeal, era 
nuntă mare, şi mirele Sigismund numai la război nu se 
gândea în vremea asta. Şi doar acum se cheamă că era ţara 
lui aceea pe care-o apăra Mihai. 

După vro trei săptămâni de hărţuieli uşoare în preajma 
Giurgiului, domnul românilor ştia lămurit că Sinan-Paşa 
are cu el peste o sută de mii de ostaşi, că orice încercare ar 
mai face, ca să-l ţie-n loc, ar fi nu numai zadarnică, dar 
chiar primejdioasă, şi că, nemaiavând ce aştepta din Ar- 
deal, toată nădejdea trebuie să şi-o pună în oamenii lui, 
care de toţi cu cei veniţi de peste Nistru şi de peste munţi 
„pentru vestea marii lui vitejii ş-a dărniciei lui multe”, erau 
acum vro şaisprezece mii: zece mii pământeni, restul ar- 


deleni şi cazaci. Despre o luptă în câmp deschis nici nu 
putea fi vorba. Dar nici ţara nu putea fi lăsată pradă 
năvălitorilor, fără a se cerca mai întâi tot ce omeneşte era 
cu putinţă pentru mântuirea ei. O minune mare, sau — o 
jertfă mare. Dumnezeu a vrut şi de data asta, să se- 
mplinească minunea cu cei ce erau gata de jertfă. 

Mihai, trăgându-se noaptea din faţa vrăjmaşului, se 
aşezase cu oastea într-un loc bun, pe care şi-l ochise el din 
vreme cam la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi 
Bucureşti. Acolo avea dealuri, izvoare, mlaştini ascunse, un 
pod de bârne peste apa Neajlovului, strâmtoare, crivină şi 
codru, — codrul prieten de zile grele şi cel mai bun tovarăş 
de luptă al românului. 

Sinan, bătrânul puternic, despre care turcii ziceau că-i 
vulpe-n pace şi leu în războaie, trecuse-acum Dunărea şi- 
nainta spre Bucureşti, unde i se spusese că s-a închis ghi- 
aurul cu toată oastea şi-l aşteaptă gata de luptă. — În ziua 
de 12 august, către scăpătatul soarelui, poposi-n marginea 
şesului de lângă vadul Călugărenilor. Se vedea înainte cod- 
rul posomorât şi poarta de-ntuneric pe unde s-adâncea 
drumul între cele două dealuri. Turcii cătau cu grijă într- 
acolo. Noaptea curgea încet, încărcată parcă de primejdii. 
Sinan aştepta veşti ce nu-i mai soseau — iscoade după 
iscoade porneau zorite, şi nu se mai întorceau. De 
mânecate potopul prinse-a se urni greoi înainte. Cele 
dintâi rânduri se rupseră-n două, apoi în patru, ca să-şi 
facă loc pe valea din ce în ce mai strâmtă. Sinan, călare, 
privea cu mândrie la fluviul acela de vieţi. A lui era toată 
puterea aceea şi cântec de biruinţă-i cânta hreamătul ei, în 
aerul proaspăt al acelei dimineţi de vară. Dar faţa viteazu- 
lui bătrân se-ntunecă deodată. Ca un vârtej năprasnic 


învălmăşise rândurile dinainte şi valea prinse-a vui de 
strigătele morţii. Războiul era început. Tot codrul părea că 
se prăbuşeşte peste clocotul năvălitorilor înghesuiți la 
strunga vadului. Sinan, spumegând de mânie, îi îmboldea 
din urmă ca pe vite, blestemând pe fricoşi, strigând 
vitejilor să-şi taie drum cu sabia şi să treacă înainte. Încet 
duiumul răzbătea-nghesuindu-se ca-ntr-o pâlnie între cele 
două dealuri. Pe la nămezi toată greimea era dincolo de 
pod, când deodată o nouă vijelie de călăreţi o izbi în faţă — 
grindină orbitoare purtată de însuşi Mihai, ce, cu securea 
smulsă din mâna unui ostaş, croia pârte largă-n gloata 
vrăjmaşă. Strigăte de trâmbiţi, izbucnind din tainiţele cod- 
rului, sporiră spaima năvălitorilor care, buimăciţi lovind în 
bobote, începură să dea îndărăt. Înviforat, bătându-i cu 
topuzul, Sinan îi îmbrâncea orbeşte-nainte peste mormin- 
tele de leşuri. Cai şi oameni se zvârcoleau în mlaştinile 
cruntate de sânge. Şiruri proaspete izvorau mereu în fața 
aceloraşi viteji neobosiţi. Deodată un lung vaiet izbucni din 
mii de guri. Steagul, steagul cel mare al Profetului căzuse-n 
mâinile românilor. Vestea străbătu ca un fulger, şi cu ea 
groaza cu mult mai întunecată decât a morţii. În deşert 
mai cerca Sinan să poruncească. Mulțimea, dând busna 
peste el, în fuga-i nebună, îl trânti de pe pod cu cal cu tot. 
Doi credincioşi l-au scos din mocirlă şi l-au dus pe braţe. 
În urma lor podul se prăbuşi trosnind sub greutatea 
gloatei înghesuite, şi-n locu-i crescu numaidecât între cele 
două maluri ale Neajlovului, un pod de leşuri peste care 
se-mbrânceau afară în larg turcii goniţi din urmă mai mult 
de spaima lui Mihai decât de oastea lui. Şi ce de plean căzu 
în mâinile românilor! 
Noaptea aduse biruiţilor scăpare, biruitorilor odihnă. 


Pân' a nu se lumina de ziuă, domnul ţinu sfat cu ai lui. 
Turcul putea primi din ceas în ceas oştire nouă: era ba- 
laurul căruia-i creşteau capetele tăiate. Şirurile românilor 
însă nu se mai întregeau. Înc-o bătălie — ar fi fost risipa 
isprăvii mântuitoare pentru care jertfise atâtea scumpe 
vieţi. Fu hotărâtă retragerea în munţi până la sosirea oştii 
lui Sigismund. Şi-n revărsatul zorilor, pe când Sinan îşi 
dregea rândurile pentr-o nouă luptă. Mihai, ridicând 
tabăra, zbura cu vornicii lui la munte. În urma lui, 
Bucureştii şi Târgoviştea, oraşe aproape deşerte, se- 
nchinară fără nici o împotrivire turcilor care, bucuroşi c-au 
ajuns cu bine pân! aici, nu găsiră cu cale să urmărească pe 
Mihai mai departe. Biruitorul de la Călugăreni se aşezase 
pe Dâmboviţa în sus, la Stănești, în una din acele măreţe 
întărituri de stânci, care-au fost pururea pavăză celor 
puţini împotriva celor mulţi. De-aici mai da câte-un iuruş 
prin cârdurile turceşti ce roiau pe vale, flămânde de pradă. 
Dar zilele treceau şi oastea din Ardeal nu mai sosea. Ba şi 
din câţi avea-n tabără se mai rupseră. Moldovenii care-i 
erau ca o mână dreaptă, plecară chemaţi grabnic de 
învăluirile ţării lor: Ştefan Răzvan, ocrotitorul ungurilor, 
nu mai era domn. Boierii pribegi în Polonia ridicaseră-n 
locu-i pe Irimia Movilă, cu voia şi sprijinul leşilor, — nu 
era viţă de domn, dar avea cele mai frumoase moşii din 
buna ţară a lui Ştefan cel Mare. 

Cu el se calcă vechea datină a ţării de a nu se da 
coroana decât celui de neam domnesc. Acest Irimia Movilă 
se trage din Movileştii ridicaţi de Ştefan cel Mare, iar de 
obârşia neamului lor povesteşte astfel cronicarul Neculce: 
„Ştefan Vodă cel Bun când s-au bătut cu Hroiot ungurul, 
precum zic unii la Caşin iară Letopiseţul scrie că s-au bătut 


la şchee pe Siret, au fost căzut calul cu Ştefan-Vodă în 
războiu; iară un Purice Aprodul i-au dat calul lui; şi nu 
putea în grabă încăleca Ştefan-Vodă, fiind om mic. Şi au 
zis Purice Aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi 
vino de te suie pe mine şi încalecă!” Şi s-au suit pe dânsul 
Ştefan-Vodă şi au încălecat pre cal; şi au zis atuncea 
ŞtefanVodă: „Sărace Purice, de-oi scăpa eu, şi tu atuncea 
ti-i schimba numele din Purice Movilă”. Şi au dat Dum- 
nezeu ş-au scăpat amândoi şi l-au şi făcut boier, armaş 
mare, pre Purice i dintre acel Purice Aprodul s-au tras 
neamul Movileştilor de au agiuns de-au fost şi domni 
dintre acel neam” (O samă de cuvinte). 

De-abia pe la începutul lui octombrie sosi şi 
multaşteptatul Sigismund cu oastea lui în tabăra de la 
Stănești. El se mişcă încet, şi se hotăra greu la luptă. Mihai 
sta pe jăratic. Când, peste-o săptămână, pornir-amândoi 
spre Târgoviştea, Sinan, bătrân cuminte, se retrăgea spre 
podu-i de la Giurgiu, lăsând Târgoviştea întărită de el în 
grija paşalelor şi dând foc Bucureştilor mai greu de apărat. 
Marele vizir plecase la timp. Creştinii după ce trecură prin 
sabie pe turcii rămaşi de pază în Târgovişte, grăbiră să-l 
ajungă din urmă. Apucară dincoace, pe malul Giurgiului, 
numai coada oştirii şi  „calabalâcul” lui, vite, 
cămilencărcate cu tot felul de bogății; mai era şi mulţime 
de robi, peste cinci mii de români, care căzură în genunchi, 
plângând de bucurie, când văzură steagurile mântuitorului 
Mihai. Sinan, care scrisese la Constantinopol minuni de- 
spre grozavele lui isprăvi, avu durerea de a privi de pe 
celălalt mal cum se prăbuşesc peste apărătorii lor zidurile 
celor din urmă întărituri ale turcilor, sub vajnica năvală a 
creştinilor biruitori. 


Astfel se sfârşi marele război al celui mai puternic şi 
mai temut vrăjmaş al crucii, venit cu straşnică hotărâre de 
data asta să prefacă pentru totdeauna ţările române în 
paşalâcuri turceşti. 

Noiembrie începea să fulguiască. Sinan, învins, se 
grăbi a-şi lua drumul spre Constantinopol unde-l aştepta 
mânia sultanului. 

Sigismund, cu cincizeci de tunuri, dăruite de Mihai, şi 
oastea aproape neştirbită, se-ntorcea mândru şi foarte 
bucuros de-o biruinţă aşa de uşoară. Mişcat de vrednicia 
lui Mihai, pe care acum o văzuse cu ochii, şi înțelegând că 
pe-un asemenea om nu-l va mai putea privi de sus, singur 
găsi cu cale să desființeze nedreapta învoială din mai. 
„Atunci Bator Sigmon, zice un martor al vremii, dacă văzu 
pe Mihai-Vodă cu atâta vitejie şi cu-atâta înţelepciune, 
slobozit-au Țara Românească, cu tot venitul ei, ca să fie iar 
pre seama lui Mihai-Vodă”. — Îndulcit la biruinţi ieftine şi 
mai mult cu vrednicia altora câştigate, Sigismund trimise 
pe Răzvan cu două mii de secui s-alunge pe omul polonilor 
din scaunul Moldovei, şi să stea iar el domn — domn 
ascultător de craiul Ardealului, — în ţara aceea, pe care ba 
ungurii, ba leşii, ba, acum în urmă, şi tătarii umblau să se 
facă stăpâni. Dar nada fiind prea mică, peştele-a înghiţit-o 
cu undiţă cu tot. În lupta ce s-a dat în preajma Sucevei, 
oastea lui Movilă s-a ales mai tare. Răzvan, prins şi dus 
înaintea domnului biruitor, fu tras în ţeapă. Cu el s-a stins 
veche viţă domnească a Muşatinilor. 

Sigismund, amărât de pierderea Moldovei, se plânse 
împăratului şi Papei. Craiul polonilor fu dojenit că lucrează 
împotriva creştinilor: „Cu pană de durere, zice papa, vă 
scriu că cele petrecute în Moldova crud m-au întristat...” 


Dar mortul de la groapă nu se întoarce. Leşii aveau nevoie 
de prietenia turcilor, şi mai ales a tătarilor, care erau mai 
aproape şi-i apărau de cazaci. De Moldova iarăşi nu se- 
ndurau să se despartă, şi Movilă rămase domn. Ba încă 
începură a râvni şi la ţara lui Mihai, în locul căruia cătau să 
puie pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei. Pentru 
locul acela însă iată că se mai înfăţişă un doritor. Radu, un 
fiu al lui Mihnea Turcitul, veni cu oaste şi firman de la 
Constantinopol. Veni prin Moldova. Avea ajutor şi de la 
Movilă, care şi-o fi zis în gând: „de nu i-ar fi cu noroc!”, şi 
de la tătari, pe care de data asta, mai mult decât porunca 
sultanului, îi împingea vechea lor duşmănie împotriva 
biruitorului de la şerpăreşti. Avea el bune socoteli de 
acasă, dar se-ntâlni pe neaşteptate cu cel ce ştia aşa de 
bine să-şi apere tronul. Oastea-i fu sfărâmată şi firmanul 
împărătesc nu-i folosi la nimic. Se-ntoarse umilit la Con- 
stantinopol şi-n loc de coroană de domn îşi puse pe cap 
turbanul turcesc. 

Se poate zice de Mihai că el domnea între fulgere, — 
aşa creşteau primejdiile şi se grămădeau în juru-i. Polonii 
îl săpau cu ştiutele lor şiretlicuri, şi Movileştii aşijderea. 
Tătarii îl pândeau cum pândeşte hoţul pe paznicul 
neadormit. Iar turcii făgăduiau trei ţări pentru pieirea lui. 

Ştiri îngrozitoare veneau din Răsărit cu cele dintâi 
adieri ale primăverii. Sultanul îşi chemă sub steag toate 
puterile Asiei lui. Se vorbea de patru sute de mii de ostaşi. 
Împăratul Răsăritului avea să se măsoare cu împăratul 
Apusului într-un război hotărâtor. Minuni ar fi făcut braţul 
şi mintea lui Mihai în cumpăna asta mare. Dar oastea-i era 
împuţinată, ţara istovită, satele de la câmp mai toate 
pustiite, — şi ajutorul aşteptat nu mai sosea. Singur alerga 


de colo-colo, dregând, însufleţind, întărind pe cei slabi cu 
uimitoarea putere a firii lui, înfăţişând astfel, în urletul 
acelei furtuni, lupta măreaţă a corăbierului neînfricoşat cu 
mania uriaşă a talazurilor mării. Un an cumplit a fost şi 
anul 1596. În ţară jelanie şi sărăcie. La hotar hărţuielile cu 
turcii şi cu tătarii nu se mai curmau. Mihai era neadormit. 
Vrăjmaşii lui, văzând că n-au să-l poată răpune altfel, îi 
uneltiră pieirea pe căi mişeleşti. Şi marele voievod avu 
durerea de a descoperi că vânzătorii erau chiar dintre sfet- 
nicii lui cei mai de aproape. Cu sabia-şi curăţi Sfatul de 
ticăloşi, grăbit să-şi descurce drumul. Şi zile de linişte tot 
nu s-aşezară. Pe toamnă, când gloatele erau duse la câmp, 
o cumplită năvală de tătari îi bântui ţara până aproape de 
Bucureşti. Îşi strânse-n pripă o brumă de oaste, dar când 
scăpătă cu ea-n limpeziş nu mai găsi decât urmele jafului 
lor. Stătu câteva zile la Gherghița, lângă Ploieşti, de-şi mai 
adună din țărănimea împrăştiată, şi, neputând urmări pe 
tătari în depărtatul lor Buceac, se repezi iar asupra 
aşezărilor turceşti de la Dunăre. Începu cu Nicopoli. 
Oraşul fu pustiit în două zile. Cetatea, înspăimântată, 
flutură de pe metereze flamura păcii. Cu mândre daruri 
cinsti beiul pe domnul român, şi prin tot felul de vorbe 
bune căuta să-l facă prieten turcilor... Că e păcat, zicea el, 
ca un viteaz aşa de mare şi de vestit să stea-n duşmănie cu 
stăpânul celei mai puternice împărăţii din lume, care chiar 
acum zdrobise-n câmpiile Ungariei oastea împăratului 
creştin: şi că, iată, el va ieşi înaintea sultanului şi- 
ngenunchind îl va ruga să uite cele petrecute, să uite şi să 
ierte — şi toate s-or întoarce spre binele voievodului şi spre 
norocul ţării lui... Mihai asculta gânditor. — Cine ştie? Nu 
hotări însă nimic. Îşi luă rămas bun şi se-nturnă cu cinste- 


n Târgoviştea, el încărcat de daruri, ostaşii de prăzi. Asta a 
fost pe la începutul lui noiembrie. Pe-aproape de Crăciun îi 
şi sosi un ceauş cu steag de pace de la „prea luminatul” 
Sultan. Beiul de la Nicopoli se ţinuse de vorbă. Mihai 
aflase acum toate nenorocirile din Apus: un şir de izbânzi 
uşoare făcură pe creştini să se încreadă prea mult în noro- 
cul lor, şi-n ziua de 27 octombrie pe când biruitorii, orbiţi 
de lăcomie, jefuiau bogatele corturi ale sultanului învins, 
deodată se pomeniră izbiţi de vajnicii călăreţi ai lui 
CicalaPaşa, — şi-n mai puţin de-un ceas aproape toată 
oastea creştină dormea somnul de veci pe câmpul de la 
Keresztes. „Astfel a fost, încheie cu durere povestitorul, 
acea bătălie de la Keresztes, pe care creştinii o câştigară 
prin curajul lor, ş-o pierdură prin lăcomia lor — straşnică 
pildă, care spune povăţuitorilor de oşti, cu vitejia poate 
căpăta izbânzi, dar că numai înţelepciunea le poate 
păstra”. 

Se-ntrebă şi Mihai: ce-i de făcut. Cumpănea puterile 
celor doi împărați, şi nu ştia încotro va fi aripa sub care se 
va umbri mai bine ţărişoara lui. Cel de la care toate 
bântuirile-i veneau, îi trimetea steag, de pace, — şi cel care 
îl împingea mereu în foc, nu-i da nici un ajutor. 

Spuse ceauşului s-aştepte, şi plecă-n Ardeal să ia 
înţelegere cu Sigismund. În ziua de 30 decembrie fu primit 
cu alai mare în Alba-Iulia. El aducea învinşilor de ieri 
însufleţirea viteazului, sfatul înţelepciunii — nădejdea 
izbânzii de mâine. Trebuiau însă hotărâri bărbăteşti. Tre- 
buia strânsă mănunchi toată puterea odată, într-un război 
mare, iar nu fărămită în lupte mărunte şi de stânjeneală, 
care mai mult tulbură decât limpezesc tăria şi viaţa 
popoarelor. Desluşi câte greutăţi are el acolo, la Dunăre, 


împresurat de-atâţia duşmani, că nu mai ştie dincotro să 
se apere mai degrabă, şi câtă nevoie ar avea pentru 
îngrădirea ţării lui, sau de-un ajutor puternic, sau de-o 
pace bună cu cel mai tare dintre duşmani. Şi cum despre 
toate astea împăratul Rudolf avea să hotărască, rămase ca 
împreună cu Sigismund să meargă la Praga şi Banul Mi- 
halcea, unul din însoțitorii lui Mihai, pentru a se auzi astfel 
şi glasul românilor în dezbaterea soartei lor. Iar domnul, 
încărcat de daruri şi petrecut afară din oraş, cu acelaşi alai, 
se-ntoarse la Târgoviştea, pofti pe ceauş înaintea Sfatului 
țării, şi primi bucuros flamura păcii. Dealtfel, aşa mare 
temei pe împăcarea asta nu punea nici el, cum nu puneau 
nici turcii. Dar bietei țări, la strâmtoarea-n care se găsea, îi 
era de mult folos un cât de scurt răgaz, şi Domnul ştiu să i- 
l dea. 

La Praga împuternicitul lui Mihai a stat mai bine de 
două luni. Se vânturau acolo tot felul de vorbe, de planuri, 
de socoteli. Erau şi vremile pe-atunci din cale-afară de 
mişcătoare, ş-atâta vicleşug în oameni, ş-atâta nestator- 
nicie în toate hotărârile lor, că nu se mai punea crezare pe 
nimic. Împăratul umblă să vindece cu vorbe răni făcute cu 
sabia. Sigismund, făţarnic, şi însuşi neştiind ce vrea, îşi 
schimbă gândurile dintr-o zi în alta. Aci scria sultanului: 
„Sunt gata să vin pentru a săruta pulpana Măriei voastre şi 
pentru a ne supune, eu şi toată ţara mea, sub scutul ari- 
pilor puterii voastre”, aci hărăzia împăratului Rudolf 
coroana Ardealului, în schimbul unei pălării de cardinal, - 
aci zicea să i se trimită lui partea de oaste şi de bani, 
cuvenită lui Mihai pentru paza porţilor dunărene. 

În toiul verii, pe când soli din partea sârbilor şi bulgar- 
ilor stăruiau de viteazul voievod să ridice spada şi să- 


nceapă lupta mântuitoare, un nou ceauş, sosind de la 
Țarigrad, aduse domnului sabia şi buzduganul, ş-un cal 
frumos împodobit, din partea sultanului, care-l întărea 
pentru toată viaţa la cârma ţării pe el şi pe fiul său 
Pătraşcu. Ajunsese la mare preţ acum braţul şi mintea 
voievodului român. El primea pacea turcilor şi răspundea 
creştinilor de peste Dunăre să mai aştepte, că nu-i nici el 
destul de pregătit pentru un război. Dealtfel pretutindeni 
era pace, o pace surdă, o pace de nevoie, de care se bu- 
curau toţi şi care nu-nşela pe nimeni. În ţară începeau 
satele să se mai înfiripeze, mai ales de când făcuse domnul 
aşezare ca tot ţăranul, pe a cui moşie se va afla, acolo să 
rămâie „rumân veşnic”, şi nici el, nici ai lui să nu se mai 
poată strămuta vrodată din locul acela, oricât de rău ar fi 
acolo, oricât bine ar putea afla aiurea. — Era o şerbire 
cerută de vremi. Cu măsura asta gospodăriile satelor se 
mai statorniceau, iar dările şi oastea se puteau socoti şi 
strânge mai cu îndemânare. Şi mare nevoie era la vremea 
aceea de bani şi de oaste. 

Mihai cugeta de mult să smulgă Moldova de sub 
cârmuirea leşească a lui Movilă. Şi tocmai se pregătea s-o 
pornească în fărâma asta de răgaz, când întâmplările 
neaşteptate din Ardeal chemară aiurea grijile lui. Sigis- 
mund plecase, părăsindu-şi tron şi soţie, pentru care era 
deopotrivă de nechemat. Ardealul era dăruit nemților, care 
nu prea ştiau să-l apuce, ca să-l poată ţinea. Împăratul de 
la Praga, de această „mură-n gură” se mândrea ca de-o 
cucerire. Mihai vroia să ştie cum rămâneau acum 
legăturile lui cu Sigismund: Stărui prin două rânduri de 
soli să aibă o lămurire. Şi iată că veniră chiar împuterniciţii 
împărăteşti ai Ardealului să lege legătura nouă cu viteazul 


domn. 

În ziua de 9 iunie 1598, după lungi dezbateri, se întări 
la Târgoviştea următoarea învoială: Mihai să-şi ţie înainte 
toată stăpânirea ţării, cu paza datinilor şi îngrădirilor ei, şi 
cu dreptul de moştenire al fiului şi urmaşilor lui de parte 
bărbătească, sub ascultarea „Marelui împărat al Austriei şi 
Rege al Ungariei”. Acesta-i va da, pentru luptele ce va avea 
de purtat împotriva vrăjmaşilor împărăției, leafa a cinci 
mii de ostaşi, la nevoie îi va trimite şi cinci mii de luptători 
sau, în lipsă de oameni, bani pentru a şi-i năimi din altă 
parte. 

Dar iată că Sigismund se răzgândi, şi pe la mijlocul lui 
august, plecând într-ascuns din castelul retragerii lui de la 
Ratibor, sosi la Cluj, unde la început lumea rămase uimită, 
apoi numaidecât îl înconjură cu dragostea ce se dă mai 
întotdeauna celui ce „pierdut era şi s-a reîntors”. 

Din nou Mihai îşi văzu răsturnate toate socotelile. 
Batori, nemulţumind pe Rudolf cu purtarea lui, îşi căută 
sprijinul în prietenia turcilor. Aşa că domnul românilor se 
găsea acum îngrădit de toate părţile de vrăjmaşi. O ieşire 
trebuia săşi deschidă. Atunci se gândi la un plan, care-i 
mai fulgerase cândva, în visurile lui de viteaz: Să smulgă 
Ardealul din acele mâini nevoiaşe, care nici nu ştiau ce vor, 
şi să-l redea împăratului. Soli tainici trimise-n Apus cu 
firul gândului lui. Iar până să-i vie răspunsul, se pogori la 
Dunăre să-şi lămurească socotelile cu turcii, care iar se 
găteau să-i calce ţara. Sub zidurile Nicopolii zdrobi oastea 
lui Nafiz-Ahmet, paşa de Caramania, şi dând foc oraşului, 
îşi împinse viforul de călăreţi până dincolo de Plevna, 
pustiind totul în cale. O nouă bătălie în şesul Diului, lângă 
Vidin, încheie cu bine şirul norocoaselor izbânzi ale 


românilor. Pe la începutul lui noiembrie biruitorul intră 
sărbătorit în Târgoviştea lui. 

Din Apus primi, ca-ntotdeauna, răspunsuri îngăimate; 
şi nu mai ştia nici el ce să creadă, când iată că Sigismund, 
care ţinea, se vede, să uimească lumea cu firea lui cea 
schimbătoare, părăsi iar domnia Ardealului. De astă dată o 
trecu vărului său, cardinalul Andrei Batori, care trăia-n Po- 
lonia, prieten bun legilor, urând de moarte pe nemți. Acum 
era văzut lanţul de duşmani ce se strângea în jurul lui Mi- 
hai: turcii, tătarii, Irimia Movilă, polonii, şi unealta lor, 
Andrei Batori. Până şi împăratul Rudolf începea să 
priceapă. La cererea zorită a lui Mihai de a-i da bani de 
oaste şi a-i trimite-n ajutor pe generalul Basta, ca să poată 
porni războiul „cu turcii”, împăratul, în scrisoarea-i de la 8 
aprilie 1599, făgăduind banii, adaoge: „cu turcii sau cu cine 
vom voi noi”. 

Dealtfel nici nu mai era lucru de trăgănit. Andrei 
Batori se şi-nvoise cu domnul Moldovei pentru scaunul de 
la Târgoviştea, la care jinduia de-atâta vreme bogatul Simi- 
on Movilă; mai rămânea înţelegerea cu turcii, care nu-şi 
prea vedeau câştiguri în socotelile cardinalului, mai ales că 
acesta făcea în acelaşi timp cu ochiul şi-mpăratului de la 
Praga. Ba şi pe Mihai umbla să-l adoarmă cu propuneri de 
pace, care bineînţeles că fură iscălite şi de-o parte şi de alta 
cu aceeaşi lipsă de încredere şi cu acelaşi gând ascuns de... 
„care pe care”. — C-aşa era pe vremile acelea: toţi umblau 
să se-nşele unii pe alţii. Domnul românilor, care învățase a 
nu se mai bizui decât pe puterile lui, îşi închegase acum o 
bună oştire - vreo patruzeci de mii de oameni, a căror 
vitejie făcuse pe turci şi pe tătari să-i numere-ndoit. 
Chemări stăruitoare îi veneau pe-ascuns de peste munți. 


Iobagii români, secuii, şi saşii, de veacuri înşelaţi, sărăciţi, 
robiţi de magnații maghiari, vedeau în viteazul domn al 
Ţării Româneşti pe mesia, pe mântuitorul lor. — Vara s-a 
petrecut în solii, în iscodiri şi-n gânduri de sfâşiere, ascun- 
se îndărătul zâmbetelor prefăcute. Toţi îmbiau la pace, cu 
dreapta strânsă pe mânerul spadei. Cugetele vrăjmaşe, la 
pândă, se căutau cu nelinişte prin negura de minciuni care 
le învăluia. 

Pe toamnă, după strânsul bucatelor, Mihai îşi rosti 
„pasul cel mare”. În ziua de 13 octombrie în oraşul Ploieşti 
lua jurământul oştilor. Peste-o săptămână îşi întindea cor- 
turile în faţa Braşovului. Acolo stătu două zile. Aminti 
saşilor că ei sunt nemți, şi el pentru împăratul nemților se 
bate. Făgădui Braşovului spăimântat ocrotire, secuilor 
asupriţi libertate, -pe aceştia îi asmuţi la răscoală, pe 
români îi cheamă sub steagurile lui. Mihai în toată vremea 
asta era stăpânit ca deun fior de friguri. Sufletul lui, atins 
de aripa unui vis uriaş, simţea în clipele acelea că mai pre- 
sus de viaţa, de coroana, de mărirea lui trecătoare, se 
cumpănea soarta unui neam, dreptatea nu numai a 
frânturii încăpute în hotarele ţărişoarei lui, ci marea 
dreptate a întregului neam românesc. 

La 25 octombrie Mihai, cu patruzeci de mii de ostaşi, 
era lângă Sibiu, gata de luptă. Andrei Batori, cu tot atâta 
oştire, adunată în pripa neprevederii, se aşezase pe câmpia 
dintre Sibiu şi târgul şelimberg. El mai cercă prin soli isteţi 
pornita descărcare a faptelor s-o împiedice cu vorbe, cu 
vorbe-n care trufia se grozăvea cât putea, ca să nu se bage 
de seamă că tremură de frică. — Dar cine să mai întoarcă 
săgeata scăpată din arc! 

Noaptea de 27 spre 28, o noapte uimitor de limpede şi 


scânteietoare, oştenii din amândouă taberele o petrecură 
veghind, în neliniştea aşteptării. Fiecare-şi zicea: poate că 
e cea din urmă. Mijirea dimineţii îi găsi în picioare, gata de 
luptă. Şi nu se dădea nici un semn, şi toţi se-ntrebau: ce 
mai aşteptăm? Soarele se ridicase de-o suliță pe cer, în 
toate era o înfiorare, o încremenire neînţeleasă. Se mai 
aştepta oare vro solie? Deodată un bufnet zguduitor 
izbucni-ntr-un nor de fum din tabăra maghiară, — 
aproape-n acelaşi timp i se răspunse din tabăra română, — 
şi cele două puteri se-nşfăcară-n crâncena îmbrăţişare a 
morţii. Era o frământare, un clocot de iad, în care caii se 
prăbuşeau peste oameni învăluiţi delaolaltă în orbirea 
aceluiaşi vifor, braţele se-mpleticeau ca şerpii, glasurile 
omeneşti aveau ceva din urletul fiarelor, piepturi şi capete 
trosneau sub copitele cailor, uluiţi, sălbătăciţi şi ei ca şi 
călăreţii lor. — Dar de ce? Ce sunt pâlcurile acelea de 
mişei, 

care se îmbrâncesc în fuga spaimei de moarte?... Unde 
vă duceţi nevrednici urmaşi ai celor ce-au minunat lumea 
sub steagul lui Mircea ş-al lui Țepeş!... Pentru asta venirăţi 
atâta loc?... 

Şi toată viaţa punându-şi-o-ntr-o clipă, biruitorul de la 
Călugăreni se aruncă învăpăiat înaintea oştii, scumpei lui 
oşti, spartă de-un iuruş năprasnic al călărimii maghiare şi, 
strângând-o, învăluind-o parcă în tăria şi hotărârea sufle- 
tului lui, o întoarse iarăşi în luptă. Ei însuşi, în fruntea 
cetelor de cazaci pe care şi le ţinuse de-o parte, se năpusti 
cu-atâta îndârjire, încât oastea ce se credea biruitoare, 
iubită-n față ca de-o grindină, se buluci de-a valma 
îndărăt. Cei din urmă văzându-se îngrămădiţi spre tabără, 
înfricoşaţi o rupseră de fugă. Dar şiruri proaspete le luară 


locul; scrâşnind se luptau şi unii şi alţii — cât vreme de 
patru ceasuri nu se mai ştiu de care parte se va lămuri 
izbânda. Cel dintâi care-o ştiu, fu Andrei Batori, şi-n clipa- 
n care-o ştiu, dând pinteni calului, se năpusti orbeşte... nu 
însă, ca Mihai, în vălmăşagul morţii, ci îndărăt, în bezna 
codrului dinspre Seghişoara — gonind aiurit, fără să mai 
cate-n urmă, fără alt cuget, fără altă licărire de speranţă 
decât aceea de a scăpa cu zile. Când prinseră de veste ai 
lui, pedestrimea lui Mihai nu mai avea cu cine lupta — 
numai călăreţii vânară până-n noapte pe cei din urmă 
apărători ai părăsitului Ardeal. Încet huietul se potoli. 
Torţii luminară îngrozitoarea privelişte a sălbătăciei 
omeneşti. Se rânduiră străji de jur împrejur; şi biruitorii 
dormiră în paturile biruiţilor. Ardealul era al românilor, — 
iar al românilor. 

A doua zi dimineaţă viteazul domn plecă spre Alba- 
Iulia. Oraşele, cetăţile, satele i se închinau în cale, 
cunoscându-l de stăpân. Fruntaşi bătrâni îi ieşeau înainte 
cu pâine şi cu sare. 

În ziua de 1 noiembrie, în sunetul clopotelor şi-n 
strigăte de trâmbiţi, Mihai intră în Alba-Iulia, călare, în 
fruntea ostaşilor lui, şi trase de-a dreptul în palatul dom- 
nesc. Țara, prin căpeteniile ei, jură credinţă veşnică noului 
domn şi fiului său Pătraşcu. Soli fură trimişi la Praga, cu 
steagurile biruinţei şi cu vorbă desluşită de la Mihai, că el a 
cuprins Ardealul în numele împăratului şi numai cu înalta- 
i învoire înţelege a-l stăpâni. 

Ca şi Traian, acest al doilea cuceritor al Ardealului, se 
făcu iubit de toţi prin mândra bunătate şi larga omenie a 
sufletului lui. Când in se aduse capul bietului Batori, ucis 
de-un cioban prin strâmtorile munţilor, el se uită lung, cu 


ochii plini de lacrimi la cel ce-i fusese vrăjmaş de moarte şi 
zise, clătinând din cap cu durere: „Săracul popă, săracul 
popă!” — Puind să i se aducă şi trupul, îi făcu 
înmormântare domnească, şi însuşi merse pe jos în urma 
sicriului împodobit al ostaşului-călugăr, până la locul de 
veşnică odihnă. 

Mihai, adunând Sfatul fruntaşilor (Dieta), jură, ca 
stăpân, a păzi legile ţării şi vechile-i drepturi. Erau ele şi 
alte drepturi, cu mult mai vechi, şi cu adevărat sfinte — dar 
acelea dormeau îngropate adânc sub nămolul de pravili 
şirete şi asupritoare, ce storceau bucuria celor puţini din 
durerea celor mulţi. Erau, şi le-ar fi dezgropat el, dacă din 
zboru-i falnic s-ar mai fi putut lăsa pe pământ. Dar cine, 
din cei care-au cunoscut beţia puterii şi farmecul ameţitor 
al înălțimilor, cine s-a mai putut opri vrodată, de buna lui 
voie, să zică: Destul! 

Banul Craiovei ajunsese domnul ţării Româneşti, 
înfricoşase pe turci, luase Ardealul, - va cuprinde Ungaria 
toată, Moldova, Polonia din care făgăduia o bucată şi 
ţarului Rusiei, — pe urmă... cine ştie?... poate că Dum- 
nezeu va voi să reînchege el vechea împărăție creştină, a 
Răsăritului, şi atunci, — atunci coroana va fi a celui ce va fi 
jertfit mai mult pentru ea, a celui ce se va fi arătat mai 
vrednic s-o poarte. 

Deocamdată, avu de curmat o neînțelegere cu Basta, 
care venea — tocmai acum — să-l ajute la ceea ce se făcuse 
fără ajutorul lui, şi care găsea că rodul biruinţei e prea 
frumos, pentru a rămânea întreg asupra „Valahului”. Şi 
cum împăratul era omul dezlegărilor târzii şi-n doi peri, 
Mihai trebui singur să-şi îngrădească dreptul lui, spuind 
lămurit că el e hotărât a-şi apăra cu spada ceea ce cu spada 


ştiuse dobândi. 

Basta se trase deoparte, şi aşteptă cum aşteaptă fiara la 
pândă. Dar vremea trecea, şi de la Praga nici răspuns 
limpede nu venea, nici bani pentru oaste. Veneau numai 
vorbe. Şi harnicul voievod era sătul de vorbe. Vrăjmaşii lui 
trăgeau foloase din fiecare zi de întârziere. Sigismund iar 
îşi vroia Ardealul, pe care-l asmuţea la răscoală, şi 
Movileştii, Ţara Românească, unde Mihai trimisese pe 
tânăru-i fecior Pătraşcu. Soli se ţeseau între poloni şi 
Basta, pentru răpunerea viteazului de care începuse-a se 
teme. Ci el simţi firele iţelor şi trase iarăşi spada: de astă 
dată o trase fără îngăduirea împăratului. La jumătatea lui 
mai era cu douăzeci de mii de ostaşi sub zidurile Sucevei. 
Straja leşească pieri zdrobită în picioarele cailor. Irimia era 
urât de popor pentru marea lui lăcomie de bani. Mai toată 
oastea pământeană îl părăsi şi trecu de bună voie în tabăra 
lui Mihai, care dobândi astfel Moldova, aproape fără luptă. 
Biruitul fugi la Hotin şi de-acolo-n Polonia. Biruitorul 
care-i vroia coroana şi nu atât capul, nu-l urmări. La 1 
iunie intră în Iaşi, primi jurământul boierilor ca „domn al 
Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”, lăsă ţara în 
seama a patru fruntaşi ai lui, oameni de credinţă, şi la 10 
iulie era îndărăt la scaunul din Alba-lulia, unde primea pe 
împuternicitul împărăției, căruia după multă zbatere îi 
răspica următoarele: Ardealul îl va ţinea el în numele 
împăratului, el şi coborâtorii lui de parte bărbătească. Ni- 
meni altul nu se va putea amesteca în cârmuirea şi 
dreptatea ţării. Moldova şi ţara Românească rămân sub 
domnia lui ş-a urmaşilor lui cu drept de moştenire „şi pre 
feciori şi pre feate”. I se vor da în război ajutoarele ce se 
dădeau şi lui Sigismund, şi un împuternicit al lui va fi 


îngăduit a sta întotdeauna la curtea împăratului. 

Şubredă şi înşelătoare alcătuire a lucrurilor omeneşti! 
Mihai se străduia să-şi îngrădească pentru vremile viitoare 
rodul biruinţei şi agonisita trudelor lui, — el se-ngrija de ce 
va fi peste sute de ani, şi nu se gândea la ce se poate 
întâmpla peste câteva luni! „C-aşa e, zice cronicarul 
(Miron Costin), neştiutoare firea omenească de cele ce vor 
să fie pe urmă; că pentru un lucru sau două ce i se prilejesc 
pe voie, bietul om purcede desfrânat şi-ncepe lucruri peste 
puterile sale ş-apoi acolo găseşte pieire”. 

Mihai era împresurat acum de-atâtea primejdii ş-atât 
de mari, încât numai poporul, cu dragostea-i făcătoare de 
minuni, l-ar mai fi putut scăpa, dacă pe această dragoste 
şi-ar fi întemeiat de la început puterea lui de domn. Pentru 
asta însă el ar fi trebuit să spună celor îngenuncheaţi: 
Sculaţi-vă! Ar fi trebuit — şi ce faptă mare şi binecuvântată 
ar fi fost aceea -să rupă lanţurile unei robii de şase veacuri, 
şi să redea pământul, pe care-şi ridicase castele trufia 
maghiară, braţelor care l-au cuprins, l-au muncit şi l-au 
păzit, din vremi ce nu se mai ştiu socoti. 

Pe-atunci însă, o biată fărâmă de adevăr se cucerea mai 
greu decât o ţară! 

Mihai, cu firea lui de ostaş cinstit, neputând pricepe 
toată adâncimea vicleniei omeneşti, se răzemă pe credinţa 
nobililor unguri, care, sub zâmbetul prefăcut al fricii, as- 
cundeau setea de răzbunare a celei mai înverşunate uri. 
Dar de-ar fi fost el domnul cel mai blând şi mai milostiv 
din lume, şi de i-ar fi umplut pe toţi cu darurile bunătăţii şi 
iubirii lui, şi încă nu şi-ar fi putut avea prieteni ascultători, 
cum se-nşela el a-i crede. Zadarnic îi ocrotea, puindu-se 
pavăza nedreptăţii lor împotriva norodului asuprit. Ei 


vedeau într-însul pe cel mai cumplit vrăjmaş al neamului 
lor, pe „valahul barbar”, care le-a cotropit ţara, pentru a o 
împărți, în ziua când îi va veni bine „flămânzilor şi 
desculţilor” lui. 

Şi, la început cu grijă şi cu multă temere, apoi tot mai 
îndrăzneţi şi mai hotărâți, întinseră mrejele pieirii lui. 
Erau înţeleşi între ei, întelegi erau şi cu Basta, şi răscoala 
nu mai aştepta decât un semn, ca să izbucnească. Se 
grăbiră a-l da împrejurări, care poate nici nu intraseră în 
socotelile ungurilor.  Fulgera a furtună dinspre 
miazănoapte. Polonii cu Movileştiii lor, ajunşi cu tătarii şi 
cu turcii, se găteau de războiul cel de mult plănuit, 
împotriva marelui duşman. Mihai scrise lui Basta să-i vie- 
n ajutor şi chemă pe nobilii Ardealului sub steag. Basta 
veni s-astâmpere, zicea el, răscoala ţării — dar iată că, spre 
marea uimire a lui Mihai se uni cu răsculații, — şi-n ziua 
de 14 septembrie scria nemților, din tabăra lui de la Turda, 
unde nobilii îl primiseră cu strigăte de bucurie: „Mâine, 
sau cel mult poimâine, vom porni cu oştirea în contra va- 
lahului, care stă dincolo de Alba-Iulia cu oameni puţini”. 

Într-adevăr puţini. Mihai avu durerea de-a vedea cum 
în câteva zile îl părăsiră, unul câte unul, cei mai de seamă 
generali ai lui, cu mai toată oastea străină pe care-o avea 
sub steag. Şi toţi aceştia, pe care-i iubise şi-i ridicase la cele 
mai înalte trepte, şi alţii de prin toate olaturile ungureşti, 
se duceau să sporească tabăra de la Turda. La început, 
mânia lui de om aspru, călit în războaie, avu ceva din 
descărcarea unei furtuni, — câţiva nobili prinşi fură ucişi, 
un oraş întreg fu pustiit şi dat pradă flăcărilor. Apoi se 
îmblânzi, soli după soli trimise-n lagărul răsculaților să-i 
liniştească, să-i cheme la înţelegere, să-i îmbuneze, până se 


sfârşi prin a se-ncredinţa că nu mai era nimic de-ncercat - 
nimic decât lupta. 

Îşi ridică oastea, câtă-i mai rămăsese, şi-n ziua de 16 
septembrie, pe la toacă, se aşeză într-o vale bine apărată, 
în faţa satului Mirislău. Dincolo de sat, pe lunca 
Murăşului, se zăreau albind corturile răsculaților. Mihai 
era cu inima-ndoită. Aci zicea c-aşteaptă până i-o sosi şi 
oastea din ţară cu Pătraşcu, pe care-l chemase grabnic în 
ajutor, aci socotea să-nceapă războiul numaidecât, aci iar 
trimitea solie de pace, — la urmă se hotări, nu însă cu 
înflăcărarea de altă dată şi cu încrederea aceea oarbă care 
dă putere, şi aripi, şi noroc năzuinţelor omeneşti, ci 
îngrijorat, c-un fel de neastâmpăr — purtându-se de colo- 
colo printre ostaşi, căutând parcă să-şi risipească norii un- 
ei presimţiri urâte; poate că tocmai asta-l şi făcu să ia mai 
iute o hotărâre. 

Îşi potrivi tunurile pe-o frunte de tăpşan, rândui oastea 
de cu seară, şi spuse călăreţilor să nu-şi scoată şeile de pe 
cai. 

Dar a doua zi dimineaţă, când să-nceapă lupta, vede, 
cu mirare, că Basta-şi ridică tabăra şi pleacă. Mihai, amăgit 
de mişcarea asta vicleană, nu mai stătu o clipă la gânduri. 
Nerăbdător, ca sub vraja unei vedenii, strigă: „Unde fuge 
câinele de italian!” şi numaidecât, părăsindu-şi minunea 
lui de loc ce-ar fi rămas poate Călugărenii Ardealului, 
porni cu zor s-ajungă pe vrăjmaş. Acesta, ieşind la şes, îşi 
potoli pasul cătinel, şi, când îi veni bine, odată-şi răsuci 
oastea-n loc, şi bătălia se-ncepu. Până să-şi pună rânduiala 
între ai lui, Mihai se şi văzu cuprins din trei părţi de oastea 
răsculaților, care, purtată cu o minunată iscusinţă, după 
două ceauri îi smulgea tunurile şi-i arunca în Muraş 


aproape jumătate din călărime. O clipă rămase- 
nmărmurit. Apoi, tresărind ca dintr-un vis urât, îşi încordă 
iar toate puterile şi, cu braţele-ntinse, strigând cuvinte ce 
nu se mai auzeau, alergă să-şi mai adune laolaltă 
sfărămăturile oştii, din care nu mai rămăsese-n foc decât 
vro două mii de ţărani, ce se luptau, bieţii, la deznădejde, 
împresuraţi de vrăjmaşi. Dar toate erau în zadar. Îi mai 
rămânea viaţa, pe care, pentru marea, pentru nesfârşita 
putere de a spera, şi-o preţuia încă. Nu mai era nici o clipă 
de pierdut. Desprinse de pe lance steagul ţării şi, 
strângându-l în sân, îşi repezi calul, în goană de vifor, spre 
Alba-lulia. Ca un fugar intră în scumpa lui cetate, şi ca un 
fugar ieşi din ea, pentru totdeauna! 

La Făgăraş, unde-şi îmbrăţişă plângând soţia şi copiii, 
ce-l credeau încă stăpânul Ardealului, îi veni veste că şi 
Moldova e pierdută, şi că leşii înaintează să-i cuprindă şi 
ţara lui de baştină şi să puie domn pe Simion Movilă. 
Acolo îl găsi şi Pătraşcu -dragul lui Pătraşcu: după multe 
greutăţi şi lupte la hotar, deabia răzbătuse, prin 
strâmtorile munţilor, cu vreo şase mii de ostaşi. Acolo 
soseau şi rătăciţii scăpaţi de la Mirislău, zgriburiţi, hiravi, 
cu vedenia morţii în ochi, strângându-se iarăşi în jurul 
voievodului tăcut, îmbătrânit în câteva zile, ca-n zeci de 
ani. 

Îşi socoti oastea - avea cu totul vreo opt mii de oameni 
— o mână de suflete, pentr-o lume de duşmani. Cu cine să 
se bată? încotro să pornească? De cine să se apere-ntâi? 
Scrise lui Basta, care venea asupră-i cu oştile-i biruitoare, 
că e păcat să se verse-atâta sânge creştinesc, fără nici un 
folos pentru creştini, şi că iată el se leagă a-şi da ostateci 
soţia şi copiii, tot ce-i mai rămăsese pe lume, numai să- 


nceteze odată războiul acesta, un război pe care nici nu l-a 
vrut, nici nu l-a înţeles... Basta i-a răspuns, cu aspra 
mândrie a învingătorului, care-şi urăşte învinsul, ia 
răspuns să-şi trimită numaidecât pe ai lui la Sibiu, drept 
chezăşie-a păcii, — să părăsească Ardealul, şi să stea cu 
oastea la porunca împăratului. Mihai primi. Putea face alt- 
fel? Primi, şi zbură să-şi apere ţara. La 13 octombrie aţinea 
calea năvălitorilor între Buzău şi Ploieşti. Luptă cu ei două 
zile şi văzând că sunt mulţi şi nu-i va putea risipi cu biata 
lui oaste, se trase-ntr-un loc mai bun pe apa Teleajenului, 
sub pavăza codrului de la Bucov. Acolo aşteptă pe vrăjmaş, 
cumpănind din gând rostul bătăliei, însufleţindu-şi oa- 
menii, vorbindu-le de Călugăreni, pe când în inima lui 
sângera încă rana înfrângerii de la Mirislău. 

E în om o biruinţă ce răsare din adâncul puterilor lui 
sufleteşti şi trăieşte din încrederea-n el, în norocul lui, în... 
atotputernicia lui. În floarea ei leagă şi rodesc toate 
izbânzile lui de-afară. Îmblânzitorul de fiare intră liniştit în 
mijlocul tigrilor înfuriaţi şi-i încremeneşte c-o privire — 
privirea aceea e semnul biruinţei lui dinlăuntru şi taina 
celei de-afară: o clipă însă, numai o clipă să se clatine-n el 
biruinţa aceea, cu vraja aceea din ochi, şi fiarele se vor ar- 
unca asupră-i şi-l vor sfâşia. 

Ce mândru crescuse-n sufletul mare-al marelui voiev- 
od biruinţa aceea scumpă! şi ce bogat înflorise! Dar a venit 
o vijelie, groaznica vijelie de la Mirislău, şi toată floarea i-a 
spulberat-o... 

Mihai era întărit pe Teleajen, aproape ca şi la 
Călugăreni. Avea ş-aicea vale, şi codru avea, şi apă — dar 
nu mai era suflet în ele, nu mai era credinţa de la 
Călugăreni. 


Vrăjmaşul sosi. Bătălia pornită-n zorii zilei de 20 oc- 
tombrie, ţinu până seara târziu. Şi ceea ce nu putuse face 
marele SinanPaşa c-o sută de mii de turci, făcură Zamoiski 
şi Movilă cu treizeci de mii de poloni şi zece mii de mol- 
doveni. 

Mihai nu mai avea armată. Noaptea îl lua sub ocrotirea 
ei şi-l duse codrului, pustiului, ca pe-un făcător de rele. 
Singur era, pribeag şi fără adăpost: fugea în neştirea lui 
Dumnezeu cel ce stătuse domn peste trei ţări, viteazul de 
care-atâta lume s-a temut... „Orb norocul la suiş, zice 
cronicarul, şi alunecos a stare pe loc, — grabnic şi de sârg 
pornitor la coborâş”. 

Peste-o lună, ieşea iar în luminiş cu oaste nouă, sub 
steagul pe care-l purtase-n sân, sub steagul ţării ce nu mai 
era a lui. În lunca Argeşului se-ntâlni cu domnul, aşezat de 
leşi în scaunul lui de la Târgoviştea, cu Simion-Vodă; şi-n 
cele dintâi rânduri ale duşmanului avu durerea de-a vedea, 
îndreptându-şi arma asupra-i, pe vechii şi scumpii lui 
tovarăşi de vitejie, pe fraţii Radu şi Stroia Buzescu! Pe 
fraţii Buzeşti, care-aveau 128 de moşii în ţara păzită de 
sabia lui, şi-n care el nu mai avea nimic, nici măcar dra- 
gostea boierilor, cărora le jertfise ocina, braţele şi cele mai 
sfinte drepturi ale ţăranului. 

Ursita nu-i cruța nici una din amărăciunile căderii. 
Parcănadins îl ridicase la-nceput aşa de sus, — pentru a-i 
găti o prăbuşire mai grozavă. 

Mihai fu biruit şi de astă dată. Ce putea face c-o biată 
oaste de strânsură, alcătuită din oameni săraci, vlăguiţi, 
desculți la vreme de iarnă, aruncaţi pe drumuri de 
bântuirile cumplite ale turcilor şi polonilor, ce zvântau ţara 
pe-ntrecutele!... 


În hrisovul din 10 mai 1654, prin care Constantin Bas- 
arab întăreşte Buzeştilor stăpânirea peste cele 128 de moşii 
se văd pomenite: vro 20 de moşii cumpărate de Radu 
Buzescu, în zilele lui Mihai Viteazul, de la moşneni sau 
răzeşi sau kneji cum se mai numeau pe atunci. Şi 
desluşirea, pe care-o face hrisovul la sfârşit, deschide ca o 
ferestruie spre vremile acelea de jale şi de urgie: „Aceste 
sate au fost cnejii şi cu moşiile lor de mai înainte vreme. 
Apoi când au fost în zilele răposatului Mihai voievod, leat 
7102 (1594), ei văzând atâta nevoie şi greutăţi pentru 
biruri, şi neavând cu ce să se plătească de greutăţile lor, au 
venit la jupân Radu clucerul Buzescu, fiind atunci vel- 
spătar, şi de-a lor bună voie s-au vândut vecini, ei cu toţi 
fiii lor şi cu toate părţile lor de moşie pre bani gata,. — 
Robi „de bună voie”! 

Iarăşi învins, iarăşi fugar prin coclaurile munţilor... 
Gândul marelui nenorocit zbură la împăratul Rudolf: să-şi 
caute, că-şi ceară dreptatea, dreptatea lui domn şi de ostaş 
al crucii, lovit de însuşi omul împăratului, şi urgisit de 
creştini, mai rău decât de cei mai avani păgâni. Şi-n 
puterea iernii, prin locuri ascunse, c-o ceată de vro 
şaptezeci de tovarăşi de pribegie şi de speranţe, Mihai îşi 
părăsi ţara, scumpa lui ţară, pe care navea s-o mai vadă. 
Cu multă pază, prin multe primejdii trecând, şi după multe 
greutăţi ajunse la Viena de anul nou. Anul nou!... Câte nu 
s-ar putea întâmpla într-un an!... Scrise pe larg 
împăratului, îi desluşi toate cum s-au petrecut, şi-l rugă să- 
l primească, pentru a-i putea spune din viu graiu tot păsul, 
şi a-şi desface în sfârşit faptele şi cugetu-i curat din pânza 
de minciuni, în care de-atâţia ani le-nvăluie ura 
vrăjmaşilor lui. 


La Curtea de la Praga mergeau toate-ncet, şi poate că 
Mihai ar fi aşteptat şi mai mult dacă cele petrecute-n Ar- 
deal n-ar fi dezvălit nemților deodată şi de nedreptatea 
luptei şi zădărnicia biruinţei de la Mirislău. Ungurii cât s- 
au văzut scăpaţi de Mihai, n-au mai cătat la Basta, „omul 
nemților”, şi Sigismund, vechiul lor Sigismund care-şi 
aştepta la Botoşani isprava mrejelor întinse, fu chemat 
iarăşi să fie domn. — Drept e că nici nu s-ar fi putut găsi pe 
lume un stăpân mai potrivit pentru asemenea supuşi, cum 
nici supuşi mai vrednici de-asemenea stăpân. 

La 1 martie Mihai se-nfăţişă la Praga înaintea 
împăratului, care-i da, cu întreaga lui încredere, o sută de 
mii de galbeni să-şi tocmească oaste şi să meargă 
numaidecât împreună cu Basta, să cuprindă iar Ardealul. 
Când a ieşit de la Rudolf simţea, ca şi cum i-ar fi crescut 
aripi. Toată lumina, toată tinereţea, toată primăvara de- 
afară erau în sufletul lui. 

Îşi strânse oaste. Pe la-nceputul lui mai se-mpăca, la 
Caşovia, cu Busta şi, peste două luni, erau la Maitin în 
hotarul Ardealului, fiecare cu oastea lui, de câte zece mii 
de oameni. Sigismund, cu treizeci de mii de ardeleni, se 
aşezase pe măgura de la Goroslău, aproape de Cluj. Acolo 
s-a dat bătălia, în ziua de 3 august, o bătălie crâncenă, 
înveninată de răcelile trecutului, de ura şi setea de 
răzbunare a fiecăruia din cei trei povăţuitori de oşti. — 
Înainte de asfinţitul soarelui tunurile amuţiră: Ardealul nu 
mai avea nici domn, nici apărători. Şi pe când Sigismund 
fugea deznădăjduit spre munţii Moldovei, biruitorii îşi 
împărțeau cele 130 steaguri şi pleanul rămas pe câmpul de 
luptă. Cine era să fie-acum domnul Ardealului? Întrebarea 
asta se ridica, tot mai încărcată de griji, în sufletul celor doi 


harnici şi credincioşi scutari ai împăratului. Fiecare-şi 
trimisese, cu osebită solie la Praga, partea lui de steaguri. 
Mici neînţelegeri se iscau la tot ceasul. Îşi mutară tabăra-n 
câmpia de la Turda, ţiindu-şi fiecare oastea lui deoparte. 
Când îşi vorbeau, în ochii lor erau sclipiri de paloş. Cum se 
grămădesc norii pregătitori furtunii, aşa se adună-n su- 
fletele lor învrăjbite întunericul urii, mânia pe care de-abia 
şi-o mai puteau stăpâni. Cearta izbucni de la-mpărţirea 
tunurilor, ş-o înteţi împărţirea puterii, pe care şi unul şi al- 
tul vroia s-o aibă întreagă. Basta chibzuia cuprinderea 
cetăților ardelene, dar înadins parcă nu lua nici o hotărâre. 
Corturile lor erau departe unul de altul ca la o bătaie de 
puşcă. Mihai ardea de nerăbdare să plece mai întâi la 
Făgăraş unde-şi avea soţia şi copiii, ţinuţi de unguri la 
închisoare: tocmai era în ropotele plecării, când veni un 
ostaş din tabăra lui Basta să-l cheme la sfatul de război. 
Mihai nu se duse. Asta era în ziua de 8 august, pe la toacă. 
Îşi pregătise toate de cu seară, şi spuse călăreţilor ce-aveau 
să-l însoţească să pornească de cum s-o crăpă de ziuă că el 
îi va ajunge pe drum. A doua zi dimineaţa, pe când se gătea 
şi el de plecare, se pomeni deodată c-o ceată de nemți şi de 
valoni dând busna-n cortul lui. Căpitanul Beauri îi spuse 
că, din porunca lui Basta, îl arestează. Beauri era foarte 
palid la faţă, şi-i clănţăneau dinţii ca de friguri. — „Eu 
prins?” Atâta doar apucă să zică Mihai şi, întorcându-se 
să-şi caute sabia, fu străpuns pe la spate de sulița unui 
valon. În aceeaşi clipă un gealat c-o izbitură de topor îi 
zbură capul de pe umeri, — cap şi trup căzură, izvoare de 
sânge, la picioarele ucigaşilor. 

Aşa s-a sfârşit, la 43 de ani, în dimineaţa zilei de 9 au- 
gust 1601, cel mai cinstit şi mai viteaz ostaş al celor mai 


făţarnice şi mai mişcătoare vremi. 

Toate-n viața omului acestuia au fost mari şi vijeloase: 
speranţele ca şi amăgirile, bucuriile ca şi durerile, 
biruinţele ca şi înfrângerile — straşnic şi fulgerător, a fost 
în uimitoarea lui înălțare, ca şi-n tragica lui prăbuşire. 
Erou al crucii, al nostru şi al tuturora, erou în toată larga 
putere a cuvântului, Mihai rămâne una din cele mai 
strălucitoare figuri în istoria omenirii. 

În el românii, toţi românii şi-au văzut, în scăpărarea 
unei clipe de noroc, pe-ntâiul izbânditor al celui mai 
scump vis al lor, — înceţat, nepriceput încă pe-atunci, vis 
încă şi azi — din ce în ce mai desluşit însă, din ce în ce mai 
luminat de raza dreptăţii ce va să vie. 


Ţările române în veacul al XVII- 
lea 


Mihai nu izbutise-a uni decât pentr-o clipă cele două țări- 
surori: le va apropia mai mult locul aceloraşi dureri. Cu 
moartea lui se rupe şirul de domni întemeiat pe 
părinteasca moştenire, lungul şir al Basarabilor, cum se 
rupsese şi-n Moldova, cu groaznicul sfârşit al lui Răzvan- 
Vodă, şirul Muşatinilor. 

Pe mormântul marelui erou adoarme vitejia neamului 
românesc, ce pare a-şi fi dat în Mihai fulgerarea celei din 
urmă puteri, cu strigătul celei din urmă speranţe de 
mântuire. Contenesc aici luptele pentru neatârnare ale ce- 
lui mai vrednic şi mai vânjos popor din răsăritul Europei. 
De-acum, istovite, în viforul nopţii fără de liman, pierzând 
cârmă şi vâsle, cele două ţări se lasă-n voia valurilor. 

Încercarea leşilor de a le apuca şi stăpâni prin 


Movileşti — care-şi cumpără moşii în Polonia cu banii 
strânşi din muta îndurare a românilor — îşi dezvăli peste 
câţiva ani toată zădărnicia ei. Pentr-o asemenea ispravă 
uneltele erau slabe, şi mâna care le purta. 

Aleşi de ţară sau trimişi de-a dreptul de la Con- 
stantinopol, domnii noştri — pentru lungă şi amară vreme 
de aci înainte -nu mai sunt decât nişte vechili ai sultanului, 
Moldova şi ara Românească se cheamă „Grădina 
padişahului”, grădină frumoasă şi bogată, pe care însă 
nime n-o mai păzeşte! O pradă polonii, o pradă ungurii, o 
pradă tătarii — şi ce mai rămâne, ia domnul, iau turcii 
care-l ţin, iau grecii care-au mijlocit pentru el şi l-au 
împrumutat cu bani, ca să-i cumpere „firmanul”. 

Radu Şerban care smulsese din mâna lacomă-a lui 
Simion schiptrul lui Mihai, cearcă şi el umbra ocrotirii ger- 
mane, s-ajută pe Basta care nu se putuse bucura de rodul 
nelegiuirii lui, să cuprindă iar lunecosul Ardeal. Şi nu s-a 
dovedit zadarnic ajutorul lui. Dar ce scump a plătit, şi el şi 
ţara, biruinţa de la Râşnov şi cele 32 de steaguri ungurești, 
pe care le-a trimis împăratului Rudolf! Că Ardealul s-a 
smuls iar din arcanul nemților, şi Gavril Batori, nepotul 
cardinalului, cum s-a văzut la cârma ţării şi-n fruntea oştii, 
s-a şi aruncat, la sfârşitul anului 1610, cu setea răzbunării, 
asupra lui Radu. Acesta, nepregătit de luptă, a fugit în 
Moldova, şi-n urma lui a fost una din cele mai grozave 
pustiiri pe care le-au pomenit românii. „Nimic nu fu 
cruțat, povesteşte-un scriitor al acelor vremi, nici biserici, 
nici mânăstiri, ele fură prădate nu numai de aurul şi argin- 
tul lor, ci şi de coperământul lor de plumb. Mormintele 
fură deschise şi icoanele sfinţilor despoiate de tot argintul, 
aurul şi podoabele lor. Poporul de jos se afla în starea ce 


mai de jale, fiind nevoit pe un ger cumplit a rătăci prin 
păduri. Ţăranii ce-au fost găsiţi pe la vetrele lor au fost 
schingiuiţi în chipul cel mai sălbatic de secui şi haiduci, 
prin toate chinurile siliţi să scoată bani, şi după aceea tot 
ucişi”... În vremea asta oardele tătarilor, aduse chiar de-un 
nepot al Movileştilor, bântuiau Moldova, cu învoirea tur- 
cilor. Iar dedesubtul acestor învăluiri năprasnice, se 
furişează una şi mai cumplită. Ea se-ntinde încet, ca 
umezeala în pereţii unei case, şi cuprinzând din toate 
părţile puterile vieţii româneşti, le soarbe şi le istoveşte pe- 
ndelete: E tăcuta învăluire-a grecilor. Şireţi, şi stăruitori în 
munci uşoare, vânturători ai limanurilor, din vremi 
străvechi cunoscători de limbi, de ţări şi de suflete 
omeneşti, aceşti urmaşi scăpătaţi ai celui mai nobil şi mai 
glorios popor din lume, ne mai încăpând în ţara lor săracă, 
umilită, acoperită de jale ca un măreț cimitir, îşi căutau în 
lumea toată îndestularea, pe care de mult nu li-o mai putea 
da patria lor. Corăbierii pe mări, negustori şi zarafi în 
cetăţi, preoţi şi călugări la Sfântul Munte şi-n tot Răsăritul 
creştin, ascunzând şi sub rasă aceleaşi vicleşuguri şi 
aceeaşi lăcomie de bani; tălmaci şi grămătici, din ce în ce 
mai căutaţi la curtea sultanului, mijlocitori iscusiţi de 
târguri şi de învoieli între turci şi celelalte puteri, grecii 
ajung să cucerească fără arme şi fără vitejie, cetăţi şi ţări, 
pe care le stăpânesc, din umbra unei tărăbi, mult mai 
puternic decât din înălțimea unui tron. Împrăştiaţi de ne- 
voi, uniţi însă într-un singur mănunchi sufletesc, prin 
adânca evlavie a trecutului, ei îşi au ca un fel de capitală a 
răsfiratei lor stăpâniri în mahalaua Fanar din Constantino- 
pol. De aci îşi întind mrejele, subţiri la început ca firele 
pânzei de paianjen, de-aici se-mprumută banii, cu care se 


cumpără scumpele şi neaşezatele domnii ale ţărilor 
noastre, de-aici ni se trimit, sub pulpana fiecărui domn, 
slujbaşi din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai tari şi din 
ce în ce mai lacomi, de-aici au să ne vie domnii care, mai 
bine de-o sută de ani, vor sta risipa şi batjocura 
gospodăriei lui Mircea ş-a lui Ştefan cel Mare. 

Început cu mişeleasca ucidere a lui Mihai, veacul al 
şaptesprezecelea pare a nu fi decât o lungă şi dureroasă 
pregătire a poporului nostru, pentru această grea 
îngenunchere în pragul pieirii. Boierii se gândesc numai 
cum să-şi scape capul şi averile lor. Unii caută încuscriri cu 
grecii din Fanar, alţii pleacă-n pribegie — puţini mai au 
frumoasa mândrie a strămoşilor, care-şi preţuiau cinstea 
— a lor ş-a ţării — mai mult decât viaţa. 

Desele schimbări de domn aduc în cel dintâi 33 de ani 
ai veacului acestuia atâţia greci ş-atâta asuprire, încât iar 
încep ţările a se sparge şi oamenii a se sălbătici. O 
încercare de răscoală, în Moldova sub Radu Mihnea şi-n 
Muntenia sub Alexandru Iliaş e înăbuşită în sânge. Peste 
cincisprezece ani boierii urzesc iar stârpirea grecilor. De 
astă dată ei cumpără puternicul sprijin al lui Abaza, paşa 
Silistrei, şi, prin el, izbutesc a face domn în Muntenia pe 
Aga Matei Basarab, în primăvara anului 1633 şi-n Moldova 
pe vornicul Vasile Lupu, în vara anului 1634. 

Dar împotriva grecilor nu se putea domni, şi cei doi 
gospodari vor să domnească. Deci îndată ce-şi văd visul cu 
ochii se-nconjură şi ei de greci, şi tot lor li-ncredinţează 
bogăţiile şi slujbele ţării. 

Vasile Lupu îşi avea şi oastea alcătuită mai toată numai 
din greci, şi poate că şi lăcomia lor îl va fi împins la acel 
nenorocit război împotriva lui Matei Basarab, în locul 


căruia umbla să-şi puie pe feciorul lui, ca să aibă şi Ţara 
Muntenească în stăpânirea lui. „O, nesăţioasa hire a dom- 
nilor spre lăţire şi avuţie oarbă, zice Miron Costin, pre cât 
se mai adaoge, pre atâta râvneşte! Pohtele domnilor şi 
împăraţilor n-au hotar; având mult, cum n-ar avea nimica 
le pare; pre cât le dă Dumnezeu, nu se satură; având dom- 
nie, cinste, şi mai mare şi mai late țări poftesc... „Zece 
Dervişi pe-un covor pot încăpea, iară doi împărați într-o 
ţară nu încap, spune un proverb turcesc”. 

Din luptele acestea a ieşit pururea biruitor viteazul 
bătrân Matei Basarab. Dar bucuria şi adevăratele foloase 
erau ale turcilor. Puterile voievozilor se măcinau între ele; 
după fiecare luptă, şi biruit şi biruitor trebuiau să trimită 
câte-o nouă sumă de bani, ca să fie din nou întăriţi în dom- 
nie. La Constantinopol se păstra întotdeauna, în iatacul 
vizirului, câte-un domnişor „de sămânță”, şi vai de 
„vechilul” care nu putea da cât şi de câte ori i se ce cerea! 
Că soarta lui era în mâinile turcilor, şi foarte uşor se putea- 
ntâmpla ca, odată cu domnia, mazilul săşi piardă şi viaţa. 

Văzând de la o vreme cei doi gospodari câtă stricăciune 
şi risipă-şi aduc unul altuia, au făcut pace şi s-au întors cu 
grijă spre multele nevoi dinlăuntru. Ş-au avut şi dinspre 
partea turcilor linişte şi îngăduire, cum n-au avut alți 
domni. La fiecare trei ani îşi cumpărau alt firman; c-aşa 
umblau acum domniile, numai pe trei ani. Îşi plăteau regu- 
lat haraciul, care sporea din ce în ce, trimiteau daruri 
scumpe ocrotitorilor de la Stambul şi căutau, pe cât 
puteau, să-mpace şi ţara, de care li-era milă, dar şi pe 
greci, de care se temeau. 

Aşa c-au dăinuit în domnie Vasile Lupu 19 ani şi Matei 
Basarab 21 — o adevărată minune pe vremile acelea 


viclene şi neastâmpărate. Ş-au clădit biserici, au înzestrat 
mânăstiri şi pe unele cu zid le-au împresurat, şi le-au 
întărit ca pe cetăţi, de ţineau în ele tunuri şi oaste pentru 
zile de-nvăluiri; ş-au însufleţit iar ţara, adunând pe fugari, 
dându-le pământuri, şi urzind „slobozii”, sate scutite de bir 
şi de slujbe, în preajma mânăstirilor şi-n siliştile de pe 
lângă târguri. 

Cărturari, descâlcitori amestecatelor vremi încep să- 
nşire-n frumosul grai românesc, mult zbuciumata viaţă a 
neamului nostru, şcoli şi tipografii în oraşele de scaun şi pe 
la mânăstirile mai bogate — cărţi de rugăciuni şi pravili se 
alcătuiesc, şi, pentru-ntâia oară-n biserici, de la una din 
cele două străni, începe să răsune şi-n limba ţării cântarea 
liturghiei ce se crezuse până atunci că numai în slavoneşte 
şi-n greceşte poate fi auzită de Dumnezeu. Ca de-un fior de 
primăvară încep să se dezmorțească şi să iasă-n lumină 
puterile sufleteşti ale neamului românesc. Dar mişcarea 
pornită, înviorarea asta obştească, e asemeni fiorilor 
amăgite de căldura timpurie a celor dintâi zile frumoase, 
îndărătul cărora pândeşte înc-o toană de iarnă. 

Un răstimp de răsuflet — şi valurile reîncep. În toamna 
anului 1650 tătarii potopesc Moldova. — Nu-şi aduceau 
aminte bătrânii, de când se ştiau ei, să mai fi pomenit o aşa 
de vajnică bântuire. 

Miron Costin, pe vremea aceea băietan de vreo 17 ani, 
scrie mai târziu în cartea de însemnări a Moldovei, 
începută de vornicul Ureche: „Vasile-Vodă văzându-se la 
grijă şi spaimă ca aceea, că luase tătarii până sub târg 
hergheliile şi a slujitorilor cai au apucat, au pornit pre 
doamna-şi împreună cu casele boierilor prin frânturile 
codrilor, pre la Căpoteşti spre Cetatea Neamţului; apoi şi 


singur Vasile Vodă n-au ţinut multe zile scaunul, ce s-au 
mutat den Iaşi în nişte poieni, în codrul Căpoteştilor; şi s- 
au aşezat acolo în codru cu curtea, lăsând în Iaşi puţintei 
dărăbani de apărarea curţii, care, dacă au văzut mulţimea 
de tătari den ceas adăugându-se, şi cu cazacii amestecați, 
au lăsat cu noapte curtea pustie, şi au ieşit şi aceia. Şi au 
ars atunci tot oraşul; unde şi unde au rămas câte o 
dugheniţă; curtea domnească, casele boiereşti, tot oraşul, 
într-o mică de ceas, cenuşă s-au făcut; iară mânăstirile au 
hălăduit, că n-au vrut cazacii să dodeiască din porunca lui 
Hmil hatmanul, şi tătarii n-au putut, că erau şi oameni cu 
sineţe închişi prin mânăstiri. Numai la mânăstirea Treis- 
fetitelei, oameni ce-au fost acolo închişi, acolo le-au venit 
primejdie; că arzând târgul, din para focului s-a aprins şi 
mânăstirea. De ce, au căutat o samă de oameni, de arşiţa şi 
de groaza focului, a ieşire pe o portiţă ce este pe zid pe de- 
spre Bahlui, şi acolo au luat pre mulţi oameni în robie 
tătarii, şi mulţi şi în heleşteul Bahluiului s-au înecat de 
groaza robiei. Au oblicit sultanul şi Hmil hatmanul de fuga 
lui Vasile Vodă, şi au trimis un mârzag la Vasile Vodă 
întrebându-l, că ce au fugit din scaun? De şagă este 
întrebare ca aceasta la vreme ca aceea”. 

Şi cum o nenorocire de obicei nu vine singură, iată că 
după ce se retrage potopul tătarilor, încep fraţii între 
dânşii iarăşi să se-nvrăjbească. Porneala se face de la Ghe- 
orghe Ştefan, logofătul lui Vasile Lupu. Îmbogăţit din mila 
stăpânului şi răbdarea norodului. Gheorghe Ştefan cugetă 
că nu i-ar sta rău pe cap coroana domnească . Pleacă din 
ţară, capătă sprijin de la Matei Basarab şi de la Racoți, 
domnul Ardealulului, şi vine cu război asupra lui Vasile 
Lupu. Biruitor la început, biruit în urmă, fuge la domnul 


Munteniei. Vechea ură dintre cei doi voievozi se 
redeşteaptă. la Finta, pe lunca Ialomiţei, din nou îşi 
măsoară puterile, şi din nou bătrânul Basarab învinge. 
Fără oaste, numai cu ce-i pe el, Vasile Lupu fuge — şi fuga 
asta e începutul prăbuşirii, din care nu se va mai ridica. 

De jos pornise acest învăpăiat fecior de albanez, şi 
până la cea mai înaltă treaptă ajunsese. Era viteaz, şi har- 
nic la treabă, ţi iubitor de ţară, şi om cu multă-nvăţătură 
pentru vremile-acelea. Dar firea lui aprigă îl împingea 
mereu la lucruri nesocotite, şi ceea ce a dobândit cu 
isteţimea şi vrednicia minţii, a pierdut cu neastâmpărul şi 
nesaţul inimii lui. 

Zice iarăşi Miron Costin despre căderea asta, de multă 
jale şi de adânc înţeles învăluită: „Precum munţii cei înalţi 
şi malurile cele înalte, când se năruiesc de vro parte, precât 
sunt mai înalţi, pre atât şi durăt fac mai mare când se 
pornesc, şi copacii cei mai nalţi mai mare sunet fac, când 
se coboară. Aşa şi casele cele nalte şi întemeiete cu 
îndelungate vremi, cu mare risipă purced la cădere când 
cad. Într-acel chip şi Gheorghe Ştefan Vodă când era 
logofăt mare, au fost şăzând odată în divan cu toiagul în 
gură: iar Iordache Cantacuzino cel bătrân, vel vistiernic: 
„Ce zici în fluier dumneata, logofete?” Iară el a răspuns: 
„Zic în fluier să mi se coboare caprele de la munte, şi nu 
mai vin”. El a răspuns în pildă, şi alţii nu s-au priceput că 
el aşteaptă oştile ungureşti să vie preste munte. Ion Nec- 
ulce (O samă de cuvinte) casa lui Vasile-Vodă, de-atâţia 
ani întemeiată, cu mare cădere şi risipă, şi apoi la deplină 
stângere au purces de-atunci”. 

Gonit din ţara-n care fusese atotputernic şi pe care n- 
avea s-o mai vadă, ajunge, după zadarnice-ncercări de a se 


mai ridica, în închisoarea celor şapte turnuri de la Con- 
stantinopol. Soţia şi copiii, şi tot ce e avut el pe lume, sfet- 
nici credincioşi, curţi împodobite, odoare scumpe, averile 
lui toate cad în mâinile noului domn, Gheorghe Ştefan. 

Voievodul Munteniei nu e nici el mai norocos. O 
răscoal!' a seimenilor lui şi uneltiri de-ale boierilor, pururea 
nemulţumiţi, îi amărăsc cele din urmă clipe ale vieţii. Pe 
unii cu bani, pe alţii cu sabia-i împacă, şi stă paznic ţării 
până la sfârşit. În ziua de 9 april 1654 — un an după 
izbânda de la Finta -Matei Basarab se stinge-n scaunul lui 
de la Târgoviştea. 

Gheorghe Ştefan Vodă după ce au prins pe Toma Vor- 
nicul Cantacuzino în Suceava, l-au îmbunat până a aduce 
pe fratele său Iordache Cantacuzino din ţara Leşească, cu 
giurământ, de la Camenița; şi apoi prinzând pe amândoi 
fraţii, i-au închis pre amândoi fraţii, împreună cu doamna 
lui Vasilie Vodă, la Buciuleşti, şi acolo multă groază le 
făcea, şi umbla noaptea cu luntre pre apa Bistriţei, de-i 
speria că-i vor răsturna în Bistriţa. Şi le-au luat tot ce au 
avut, şi sate, şi haine, şi odoare, şi bucate şi bani gata 
nouăzeci de mii de galbeni de aur ungureşti! Şi au trimis 
pe armaşul cel mare pre Hăbaşescul, să-i omoare; ce 
Hăbăşescul nu s-au grăbit cu moarte; şi au scris în două 
rânduri Gheorghe Ştefan Vodă numai să-i omoare. Iară al 
treilea rând scriind Gheorghe Ştefan Vodă la armaşul 
Hăbăşescul numai să-i omoare, şi stând cărţile gata pre 
masă, într-un acel ceas a sosit un căpitan din ţara 
Muntenească, anume Uşurelul, cu cărţi de la Constantin 
Vodă Basarab, domn nou, poftind cu scrisoare pre Ghe- 
orghe Ştefan Vodă să-i sloboade pre acei doi boieri, să nu-l 
omoare; iară de-i va omori vor strica prieteşugul şi să fie 


gata de război. Şi Gheorghe Ştefan Vodă nu ştia nimica de 
moartea lui Matei-Vodă, că cum a murit Matei-Vodă au şi 
rădicat domn pre Constantin Vodă slujitori, şi boierii şi 
ţara. Întru acel ceas au căzut cu rugăminte Constantin 
Postelnicul Cantacuzino, fratele Tomei Vornicului şi al lui 
Iordachi vistiernicului, de au scris Constantin Vodă Bas- 
arab la Gheorghe Ştefan Vodă, precum s-au pomenit mai 
sus. Şi căpitanul acela ce au venit cu cărţile într-o zi şi într- 
o noapte din Bucureşti de au agiuns la Iaşi, i-au pus mun- 
tenii nume de atunce Uşurelu, carele, după aceea, multă 
milă au avut de la Cantacuzineşti; şi aşa, cu această 
tâmplare, i-au iertat Gheorghe Ştefan Vodă pre aceşti doi 
boieri, şi le-au dat moşiile înapoi; iară altă nimica nu le-au 
dat ce le luase. Ion Neculce (O samă de cuvinte) 

Boierii aleg domn pe Constantin şerban Basarab, un fe- 
cior din flori al lui Radu-Vodă şerban. Sultanul dă 
întăritura cuvenită, plătită de astă dată aproape c-un 
milion de lei. 

Drept şi milostiv e domnul, dar vremile-s covârşitor de 
grele. Sleindu-se vistieria şi nemaifiind chip de ţinut 
oastea cea multă de lefegii aduşi din toată lumea, boieri 
sfătuiesc pe domn să dea drumul seimenilor. 

Dar aceştia nu vor să plece, şi braţele plătite de ţară ca 
s-o apere, se-ntorc împotriva ei. Aleargă s-o scape Racoți 
cu ungurii lui, şi după ce sfarmă oastea îndârjită a sei- 
menilor, buluciţi la şoplea pe valea Teleajenului, pornesc 
jafurile şi cruzimile ungurilor, mult mai sălbatice decât ale 
răsculaților. — Racoți cere lui Constantin şerban, în schim- 
bul „binelui pe care i-l făcuse”, să vie şi el alături de Ghe- 
orghe Ştefan, domnul Moldovei, la războiul ce-l plănuia 
împotriva leşilor. Turcii, aflând, îi mazilesc pe câteşitrei, şi 


alt val s-abate peste ţările române. 

Oaste de turci şi de tătari, după ce aşează pe Radu 
Mihnea-n scaunul de la Târgovişte şi pe Gheorghe Ghica - 
n scaunul de la Iaşi, pradă, sub ochii noilor domni, cele 
două grădini, rămase Ghiica-Vodă, de neamul lui fiind 
Arbănaş, copil tânăr, au purces de la casa lui la ţarigrad să- 
şi găsească un stăpân să slujească, şi cu dânsul s-au mai lu- 
at un copil de turc, iar sărac, din satul Kiupri; şi mergând 
amândoi dimpreună la ţarigrad, multe vorbe bune au vor- 
bit de vor găsi pită să se caute unul pre altul. Şi au zis Gh- 
ica Vodă: „tu eşti turc, poţi să ajungi să fii om mare; şi ce 
mi-i face pre mine atunci?” Iară turcul au zis atunce: „de 
voiu fi eu om mare, te voi face de vei fi mai mare în Kiupri 
judecător.” Şi mergând în Țarigrad s-au despărţit unul de 
altul să-şi caute stăpâni. Deci copilul cel de turc a nimerit 
la un agă, ce era de curtea împărătească; şi au slujit aşa, 
din stăpân în stăpân, până au ajuns de era paşa; şi fiind 
paşa sărac, avea un prieten Musaip împărătesc, şi pre acea 
vreme se tâmpla de era multe zurbale în Țarigrad de nu se 
mai putea aşeza Poarta. Deci, Kiupruliul au zis către acel 
prieten Musaip de casa împărătească: „de m-ar pune pre 
mine fără paznic şi fără îngrădire. Căci nici Mihnea, nici 
Ghica, domnii anului 1658, şi nici urmaşii lor, pentru 
lungă şi amară vreme de aci încolo, nu sunt străjeri vred- 
nici şi gata de jertfă, nu sunt mântuitorii pe care-i cer 
marile dureri ale poporului român. Oastea se împuţinează, 
birurile se-nmulţesc, — domnii se schimbă din ce în ce mai 
des, şi de numele lor nu se mai leagă nici o ispravă, nici 
măcar o încercare vrednică de luare aminte. Când nu-s 
deajuns banii ce se cară la Țarigrad, pentru dobândirea ori 
păstrarea unei domnii, vin oştile vecinilor, tătari, leşi sau 


maghiari, aduse, urgie pe biata ţară, tocmai de cei care s-ar 
cădea s-o apere. Stepene de scoborâre sunt domnii 
românilor de aci încolo, şi chiar atunci când se arăta câte 
unul mai vrednic şi mai îndelung stăpânilor, el pare a nu 
mai însemna decât un popas doar în această cumplită 
prăbuşire. La Constantinopol, împuterniciţii Apusului 
rămân uimiţi de bogăţiile ce se storce din ţările noastre şi de 
marea putere de îndurare a poporului român. vezir, eu aş 
potoli zurbalele aceste”. Iară împăratului i se supărase cu 
zurbalele, şi se miră ce va face, şi întrebă sfat şi pre unul şi 
pre altul; şi aflând vreme acel Musaip împărătesc au spus 
împăratului că este un paşă sărac, şi el zice să-l pui Măria 
ta vezir, că a potoli toate gâlcevile aceste pre carele îl 
cheamă Kiupruliul. Deci împăratul îndată l-au adus, şi l-au 
pus vezir, îndată au şi pus de au strigat oaste, şi pre altă 
parte au început a tăia capetele celor vicleni până i-au 
speriat, de au aşezat toate zurbalele; şi au rămas vezir 
lăudat la turci, precum s-au văzut şi se vede şi până astăzi 
neamul lui. Iară Ghica-Vodă, intrând în ţarigrad au nimer- 
it la Kapikihăile moldoveneşti de au slujit; apoi au venit la 
Moldova cu neguţitorie; apoi la Vasilie-Vodă tot de un 
neam arbănaş, şi vrând şi Dumnezeu, au agiuns de au fost 
Kapi-Kihale la Țarigrad, şi vornic mare aice în Moldova. 
Deci, tâmplându-se atunce, la vremea lui Gheorghe Ştefan 
Vodă, de au fost la Poartă cu alţi boieri, vezirul văzându-l l- 
au şi cunoscut cine este, iară Ghica-Vodă nu-l cunoştea pre 
vezirul. Deci, vezirul Kiupruliul au şi chemat pe haznetarul 
lui şi i-au zis în taină: „Vezi cel boier bătrân moldovan ce 
stă la divan să-l iei şi să-l duci la odaia ta, până s-a ridica 
divanul, şi apoi să-l aduci la mine în taină că-mi 
trebuieşte”. Iară Ghica-Vodă, după ce-l luase dintre ceilalţi 


boieri, se speriase tare că nu ştia povestea ce este; şi după 
ce sau ridicat divanul şi l-au dus la vezirul, l-au întrebat 
vezirul ce om este, 

Pe fundul acesta întunecat strălucesc, de-a pururi 
slăvite, numele celor dintâi cărturari ai noştri: Ureche, 
Miron şi Nicolai Costin, Neculce, Cantemir, în Moldova; 
călugărul Mihail Moxa, Constantin Căpitanul (Filipescu), 
Radu Greceanu, în Muntenia. 

În anul 1660 e o aşa secetă şi uscăciune în toată Mol- 
dova, că nu se zăreşte frunză pe copac, şi drumurile nu se 
mai osebesc de tarine, şi vitele mor pe câmp, şi oamenii 
mănâncă papură uscată, de unde i s-a şi tras porecla de 
„Papură-Vodă” domnului de-atunci, noului domn 
ştefăniţă, un copilandru de vro 16 ani, fecior lui Vasile 
Lupu. 

În anii următori a fost, chipurile, belşug şi s-au făcut 
de toate; da ce folos? Că domnii ce se perindară ca: 
Eustațiu Dabija „ce bea vinul cu oala”, şi Iliaş-Vodă ce nici 
limba ţării n-o ştia, şi mai ales Gheorghe Duca , vestit pen- 
tru patima banilor — se năpusteau lacomi asupra ţării, şi 
mai rău decât lăcustele prefăceau belşugul în foamete. 

„Că era ţara plină de oameni, şi cu hrană şi cu agonisită 
bună. Iară în al treilea an al domniei lui, în anul 7180 
(1672) ridicatu-s-au hânceştii cu toţii orheienii şi 
lăpuşnenii cu oaste asupra lui, pentru urâciunea grecilor ce 
adusese pre muţi de la Țarigrad, şi mai ales pentru 
Cupăreşti ce erau aice în ţară. Deci viind Hâncul şi cu Dur- 
ac şi de unde este, şi au zis: „Cunoaşte-mă pre mine, au 
ba?, Iară GhicaVodă s-au spus de unde este de locul lui, 
iară a cunoaşte pre vezirul Kiupruiul, s-au spus, şi au zis: 
„ţii minte ce am vorbit când veneam amândoi pre cale? şi 


au zis: de ai uitat tu, dară eu n-am uitat: şi iată că te voi 
face domn în Moldova; numai să taci mulcum,. Iară 
GhicaVodă au şi mers de i-au sărutat mâna, şi s-au rugat 
atunci pentru stăpâne-său să-l lase să fie domn, să nu-l 
mazilească. Iară vezirul au răspuns: „acum deodată îl las să 
fie: iară mai pre urmă cuvântul meu gios nu-l voi lăsa; ce 
te voiu face pre tine,. Şi pe urmă chemând la Poartă pre 
Gheorghe Ştefan Vodă să meargă, au pus pre Ghica-Vodă 
domn în Moldova, după cum scrie letopiseţul. Aşa au fost 
povestea ieşirei celor doi oameni, Kiupruliului vezirului şi 
Ghică-Vodă: că unde este voia lui Dumnezeu se biruiesc 
toate firele omeneşti.” 

Pe vremea aceea turcii purtau război cu polonii şi noi 
trebuia să hrănim oastea-mpăratului. Domnul căruia paşa 
îi poruncea ca unei slugi, şi-l ameninţa cu bătaia, trebuia 
să-ngrijească de drumuri, de poduri, de fân, de conace, de 
toate - şi cât se vânturau turcii prin ţară şi pe la hotare, nici 
el, nici boierii, nici norodul nu mai aveau chip să răsufle de 
sălbătăciile lor. 

Şi când plecau turcii, veneau tătarii, şi când plecau 
tătarii veneau leşii — iar grecii forfoteau în toate părţile, 
negustorind şi sufletul din om, vânzând şi cumpărând de 
la ţolul săracului pân' la mitra vlădicilor şi pân' la coroana 
domnilor. 

De patru ori şi-a cumpărat coroana Duca-Vodă. Se 
spuneau basme de bogăţiile lui. Şi cum a sfârşit-o!... 
Ridicat de la masă, chiar în ziua de Crăciun, din porunca 
lui Petriceicu-Vodă, batjocorit, despoiat până şi de hainele 
de pe el şi trimis surghiun în Polonia, unde-a şi murit. 

„Când îl duceau pe drum, zice Ion Neculce, îl pusese 
într-o sanie cu doi cai, unul alb şi unul murg, şi cu hamuri 


de tei, ca vai de dânsul, ocări şi sudălmi de auzea cu urech- 
ile; şi alungând spre Suceava la un sat, au poftit puţintel 
lapte să mănânce; iară femeia, gazda, i-au răspuns: 
„N-avem lapte să-ţi dăm, că au mâncat Duca-Vodă vacile 
din ţară, de l-ar mânca viermii iadului cei neadormiţi!” Că 
nu ştia femeia aceea că este singur Duca-Vodă; iară Duca- 
Vodă, dacă au auzit aşa, au început a suspinare şi a 
plângere cu amar”. 

Soţia lui, doamna Nastasia, s-a măritat la bătrâneţe c- 
un grec şiret de la Constantinopol, care, după ce i-a luat 
toţi banii, a lăsat-o pe drumuri „săraca şi ocărâtă, de 
voroava oamenilor şi cu o casă plină de copii”, spune cu 
jale dulcele povestitor al acelor zile amărâte. Sardarul aice 
în Iaşi, cu toate oștile, strigau să-i prinză pre greci să-i 
omoare. Fugit-au toată boierimea, care încotro au putut. 
Iară Duca Vodă, văzând că s-au râdicat atâta ţară asupra 
lui, au ieşit din curtea domnească cu toată casa lui, şiau 
purces în gios pre iaz; iară hânceşti au intrat în curtea cea 
domnească şi prin casele boiereşti şi neguţitoreşti, prin 
târg, stricând şi jăcuind, şi prinzând pre greci; pre câţi i-au 
găsit, pre toţi i-au omorât. Ion Neculce 

De-atunci, de la răscoala hânceştilor, a rămas şi vorba: 
„Vodă da şi Hâncu ba!”. 

Către sfârşitul veacului al XVII-lea turcii sunt biruiţii 
de nemți sub zidurile Vienei, şi de aci-ncolo puterea lor în 
Europa începe să scadă. Asupra ţărilor române se-ntind 
din ce în ce mai lacome şi mai hrăpăreţe mâinile vecinilor. 
Le vor şi nemţii care-au smuls Buda, c-o bună parte din 
Ungaria, de la turci, — le vor şi leşii al căror crai, trufaşul 
Sobieţchi, bate cetăţile fără apărare-ale Moldovei, ca să-şi 
arate puterea, — le vor tătarii, al căror han mereu le cere 


sultanului, pentru cei doi fii ai lui, — le vrea şi Rusia, care 
găseşte că pacea de la Carlovitz dând Austriei Ungaria, Ar- 
dealul şi Croaţia, ridică stavilă-n cale-i o împărăție prea 
puternică. Şi câţi le mai vor dinlăuntru, dintre boierii 
stârniţi de prea multă bogăţie, dintre marii postelnici, 
dintre domnii care, îndulciţi cu stăpânirea unei ţări, jin- 
duiesc şi la cealaltă. Aşa Constantin Brâncoveanu, domnul 
Munteniei, (nepot fostului domn Şerban Cantacuzino, pri- 
etenul nemților După multe târguieli de toate felurile se 
pune capăt războiului dintre creştini şi turci, prin pacea de 
la Carlovitz, ale cărei dezbateri începute încă din toamna 
anului 1688, prin marele dragoman al Porții Alexandru 
Mavrocordat, iau sfârşit de abia la 26 ianuarie 1699. De la 
bătălia de la Mohaci care-a adus îngenuncherea Ungariei 
au trecut 173 de ani. Aproape tot ce-au cuprins turcii cu 
armele în vremea asta, li s-a luat înapoi cu pacea de la Car- 
lovitz. „...iară Kara-Mustafa vezirul, luând oștile, s-au dus 
drept la Viena Austriei, unde e scaunul împăratului 
nemtesc, şi au început a bate de toate părțile cetatea; iară 
pe tătari i-au slobozit să prade, şi au mers cale de trei zile 
dincolo de Viena, toate arzând, prădând şi robind. Şi 
fiindcă nemţii nu ştiau năravul tătarilor nu fugea, şi aşa 
foarte mulţi au venit şi Constantin Cantemir al Moldovei, 
tatăl marelui cărturar Dimitrie Cantemir, se pârăsc şi se 
sapă mereu unul pe altul: ci banii Brâncoveanului se dove- 
desc la Stambul mai tari chiar şi decât grecii lui Cantemir. 
Dealtfel amândoi gospodarii stau sub ascultarea sultanu- 
lui, şi boierii care-ncearcă s-abată pe altă albie destinele 
ţării, plătesc adesea cu zilele lor asemenea ispită. Cel mai 
de frunte scriitor al vremii, cronicarul Miron Costin, 
împreună cu frate-său Velicico, buni prieteni polonilor, 


sunt ucişi din porunca domnului, după îndemnul boierilor 
credincioşi turcilor. Şi faptul că-n Muntenia a putut 
Brâncoveanu să domnească douăzeci şi cinci de ani, se 
datoreşte nu numai banilor lui ce păreau că nu se mai 
sfârşesc, dar şi supunerii pe care o arăta padişahului. robi 
la tătari. Leopold împăratul văzând această nevoie mare ce 
venise asupra ţărilor lui şi necrezându-se numai oştilor 
sale, au trimis poloni de au cerut agiutoriu. Deci până au 
venit polonii, turcii aşa bătea cetatea cât gândea 
dinlăuntru să o dea acum în mâinile turcilor. Fără Şerban 
şi Duca domnii românilor avea corturile sale despre 
Dunăre, şi avea poruncă de la vezir să facă pod peste 
Dunăre; ci ei lucra încet ca doară mai curând ar veni 
oastea creştinească să duduie pe spurcaţii turci, care erau 
aduşi de unguri împotriva împăratului celui creştinesc. 
Afară de aceasta Şerban-Vodă pre ascuns se înţelegea cu 
nemţii prin cărţi, şi odată au vrut pre un pater iesuit mult 
timp ascuns în codrul său, şi când mai voia nemţii să dea 
cetatea, trimise pe iesuit de le spuse, bărbăteşte să se apere 
încă patru ceasuri, că turcii gată iarbă de puşcă sau primul 
şi vor înceta de a bate până li se va aduce, şi au ridicat 
Şerban-Vodă şi o cruce de lemn de stejarii întru pomenirea 
sa şi a tuturor românilor, care mult se muncea şi se ruga 
lui Dumnezeu ca în anul 1711, când Petru cel Mare îşi 
îndreaptă privirea şi spada spre Constantinopol, 
Brâncoveanu socotind că ruşii au să fie biruitori se dă de 
partea lor. Se dă, şi nu se dă: cum e mai rău, Om „cu două 
socoteli”, el stă cu oastea şi cu inima la mijloc, îngrijat, 
nedumerit încă... Ruşii sunt învinşi în bătălia de la 
Stănileşti. Dumitru Cantemir, domnul Moldovei, care 
fusese cu ei, acesta pre faţă , scapă, ca prin urechile acului, 


Îndată după încheierea tratatului cu Petru cel Mare 
domnul obşteşte-n toată ţara pasul acesta: „Noi Dimitrie 
Cantemir din mila lui Dumnezeu domnul ţării Moldovei 
către mitropolitul, episcopii, boierii, căpitanii şi toţi slujit- 
orii pământului moldovenesc facem ştiut că întru cât 
duşmanii creştinităţii, turcii, n-au respectat tratatul 
încheiat de predecesorul nostru Bogdan, prin care ţara se 
obliga a plăti sultanului numai 4000 de galbeni, 40 de cai 
şi 24 de şoimi pe an, şi au introdus în Ţara Moldovei tot 
soiul de asupriri, dărâmând sau ocupând cetăţile ei, 
învoind tătarilor a o prăda, luând în robie pe fii şi soțiile 
noastre spre a-şi face râs de ele, sporind pe fiece zi tributul 
până la aşa grad că au devenit cu neputinţă de răspuns, noi 
ne-am unit cu împăratul milostiv şi credincios al Rusiei, 
Petru Alexievici, care au ridicat arma spre a mântui pe 
creştini din jugul robiei mohametane. Prin urmare tot 
omul din această ţară să ia armele spre a-i veni în ajutor, 
căci care nu va urma astfeliu îi se vor confisca averile”. 
Boieri şi norod, dar mai ales tagma bisericească întâmpina 
cu bucurie şi cu mari speranţe de mântuire vestirea acestui 
pas: „Rusul îşi face cruce ca noi”, îşi zic bieţii români. Vai, 
nu ştiu cât vicleşug, şi câtă sălbatecă lăcomie se pot as- 
cunde sub evlavia unei cruci!... să nu ia turcii cetatea de la 
creştini... pre carea cruce au scris... înălțarea crucii este 
ţinerea lumii. Crucea e podoaba bisericii. Crucea baza 
împăraţilor, Crucea întărirea credincioşilor, Crucea 
mărirea îngerilor şi rana dracilor. Noi şerban Can- 
tacuzenul din mila lui Dumnezeu prinţul Moşteanul şi 
domnul ţării Munteneşti am ridicat crucea aceasta... întru 
veşnică pomenirea noastră şi alor noştri, pe vremea când 
vezirul Kara-Mustafa-Paşa ocolise Beciul din Austria de 


gios în 12 septemvrie din anul 1683. Călătoriule adu-ţi 
aminte că vei muri”. Din Hronica românilor de Şincai 

De la Şerban Cantacuzino a început să se cultive por- 
umbul în ţară la noi. de urgia turcilor, şi fuge-n Rusia, un- 
de trăieşte în mare cinste la curtea ţarului. Căci e un scriit- 
or vestit, şi unul din cei mai învăţaţi oameni din Răsăritul 
Europei. 

Brâncoveanu domneşte încă trei ani, mereu neliniştit, 
bolnav de griji — mărirea lui fiind din acelea care se pot 
pierde. Şi-n adevăr de ce i-a fost frică n-a scăpat. 

Într-o dimineaţă din primăvara anului 1717, vine aga 
Mustafa, îl ridică din scaun şi, ca pe un făcător de rele, îl 
duce, împreună cu toţi ai lui înaintea sultanului; mustrări, 
închisoare, chinuri, pentru a-şi mărturisi averile câte şi pe 
unde sunt, — până ce, în sfârşit, banii şi stăruinţele noului 
domn, Ştefan Cantacuzinio, izbutiră pe deplin: în ziua de 
15 august, pe una din pieţele de pe malul mării, faţă fiind 
padişahul şi marii împuterniciţi ai ţărilor apusene, 
hangerul gealatului, din cinci fulgerări, făcu să cadă- 
nsângerate cinci capete de om: îngenuncheaţi la rând, cu 
mâinile legate la spate, osândiţii, îşi primiră moartea 
frumos; întâi căzu capul Văcărescului, ginerele lui 
Brâncoveanu, apoi al lui Constantin, cel mai mare dintre 
feciori, apoi al lui Radu; iar când veni rândul lui Matei — 
copil de 16 ani — acesta, înfiorat, se uită rugător în juru-i, 
ca şi cum ar fi căutat un ajutor, o mântuire — ochii neferi- 
citului părinte se umplură de lacrimi — şi cele două suflete 
se-mbrăţişară pe veci în scăpărarea celei din urmă priviri. 
Peste câteva minute cinci trunchiuri pline de sânge erau 
aruncate-n mare; iar capetele -înfipte-n prăjini şi purtate 
pe ulițele oraşului, ca să le vadă norodul şi să se cutremure 


de puterea-mpăratului. 

„Hai, lume — oftează povestitorul acelor vremi — cum 
se înşeală oamenii şi nu se pot sătura de dragostea ta, şi la 
ce sfârşit îi aduce pe cei ce urmează voiei tale? Cu adevărat 
fum şi umbră, visuri şi păreri este cinstea lui!” 

Înfricoşata privelişte a celor cinci îngenuncheaţi, cu 
mâinile legate la spate şi cu capetele-ntinse spre tăiere, 
înfăţişează toată umilinţa şi-ntunecata-nvăluire a ţărilor 
române din zilele acelea. 


Sub fanarioți 


Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda. 

Cu Dimitrie Cantemir în Moldova şi cu Ştefan Can- 
tacuziono în Muntenia se încheie şirul domnilor 
pământeni. De aci-ncolo sultanul trimite de-a dreptul pe 
cine vrea el, fără să mai întrebe pe boieri, fără să mai ţie 
socoteală de datinile ţării, ori de glasul vechilor aşezări. Se 
va amesteca din când în când şi câte un român printre 
atâţia greci, dar nu se va cunoaşte dintre ei. Lucrurile s-au 
petrecut aşa, că nici măcar nu s-a simţit zdruncinul 
schimbării. 

Dimitrie Cantemir domnise numai şase luni. Frica 
turci l-a gonit în Rusia de unde n-avea să se mai întoarcă şi 
unde bucuros şi-ar fi dus şi ţara de i-ar fi stat în mână. 
Vremile de mai târziu au dat scriitorului slava, de care 
domnul nu s-a putut învrednici. 

Ştefan Cantacuzino se lăcomise la tronul lui 
Brâncoveanu, mai mult de patima banilor decât de mila şi 
dragostea ţării. 

„N-au rămas episcop, rosteşte glasul vremilor, n-au 


rămas egumen, călugăr, neguţător, boieri mari şi mici, care 
să nu fie de dânsul jăfuiţi şi prădaţi”. Când, bănuit de 
legături ascunse cu nemţii, e prins de turci, e prins de 
turci, dus şi ucis la Țarigrad şi el împreună cu tatăl său 
Constantin (26 mai 1716, toată ţara vede în această 
pedeapsă o răsplată de sus, pentru cel ce-a uneltit pieirea 
Brâncovenilor. 

Şirul domnilor fanarioți în amândouă ţările îi deschide 
Nicolae Mavrocordat: el se aşează mai întâi în Moldova, pe 
la jumătatea lui noiembrie 1711, sărbătorit de boieri a căror 
limbă n-o ştia, şi care-s prea fericiţi, că stau la masă cu fiul 
dragomanului turcesc, ajuns în scaunul lui Ştefan, şi nici 
se mai întreabă de unde-i pâinea pe care-o frâng pe masa 
de praznic, „şi foarte s-au bucurat într-acea zi toată curtea, 
şi s-au sculat boierii de la masă, de au giucat în casa cea 
mare, că acolo se pusese masa...” Apoi, după cinci ani de 
domnie-n ţara tot mai săracă a Moldovei, pentru credinţa 
lui neclintită față de turci — de turcii stăpâni — e înaintat 
la scaunul mai bănos, al Munteniei, în locul lui Ştefan Can- 
tacuzino. 

Grecul deschide poarta binişor, zâmbeşte blând ochilor 
neliniştiţi, netezeşte cu milă amestecată cu teamă fruntea 
celui obidit, şi când vede cât de supusă şi de blândă-i 
turma ce i s-a dat în seamă, îşi scoate frumuşel foarfecele 
şi s-aşează pe tuns. Mai din uşor, mai cu fereală decât 
mulți dintre voievozii pământeni, şi gândindu-se şi la ne- 
voile ţării, căci era om cuminte dealtfel, stăpân patimilor 
lui, şi foarte priceput în trebile domniei. Aşa că în 
limpezişul unor timpuri mai aşezate, ar fi fost — cu toată 
firea lui de grec — un bun stăpân şi oblăduitor pământului 
acestuia. Dar era o mânie de valuri pe-atunci, că-i de mir- 


are cum de se mai ţinură bietele noastre ţări! 

Se ridicase o împărăție nouă la miazănoapte. Petru cel 
Mare biruise la Pultava pe Carol al XII-lea, regele Suediei, 
îşi lărgise hotarele din Marea Caspică până-n Marea 
Baltică, şi plănuia să-şi mute scaunul din Moscova la Con- 
stantinopol, care trebuia, fireşte, să ia numele de Țarigrad 
— „oraşul ţarului”. „Războaie mari purtau întunecimi de 
oşti peste pământul nostru, nimeni nu mai era stăpân pe 
lucrul lui, — la dus şi la-ntors, creştini şi păgâni, biruiţi şi 
biruitori, ca sălbaticii dădeau busna prin casele oamenilor, 
prin biserici şi prin mânăstiri de jefuiau tot ce găseau, şi 
vite şi robi luau, ca dintr-o ţar! a nimănuia. 

Voievozii, supuşi credincioşi ai padişahului, nu mai 
însemnau nimic. Boierii erau dezbinaţi: unii trăgeau spre 
nemți, alţii spre ruşi, din ce în ce mai puţini spre turci, 
spre care tot mai lacome se-ntindeau peste noi braţele 
muscalului. Şi leşii ne săpau. Tătarii ne prădau mereu; şi 
oaste nu mai aveam, şi nici un viteaz nu se mai ridica să ne 
apere. Ne apărau doar munţii — cetatea neatârnării 
noastre. 

Trei împărăţii se băteau pe noi; iar când se hotărau să 
facă pace, ruşii cereau Moldova, nemţii Valahia — cârjile 
de aur ale bătrânei Turcii — şi luptele reîncepeau. 

Numele domnilor, ca şi faptele lor, se amestecă în pul- 
berea acelor lupte. Ei vin şi se duc din porunca sultanului, 
şi în bogăţiile pe care le agonisesc văd viitoarele domnii, 
pentru ei sau pentru ai lor. 

Constantin Mavrocordat, fiul celui dintâi gospodar fan- 
ariot, domneşte, între anii 1730—1763, de şase ori în Mun- 
tenia şi de patru ori în Moldova. Câţi bani „de haram”, cum 
zice turcul, i-or fi trecut prin mână! Şi câtă jale, câte 


schingiuiri şi bătăi pân! la sânge şi pân' la moarte, înfăţişau 
banii aceia! 

Domnii sunt încunjuraţi de greci, biserica e împănată 
de greci, — şcolile, puţine câte sunt, dregătoriile, negoţul — 
toate cheile vieţii noastre sunt în mâinile grecilor, şi toate 
se vând: slujbele, egumeniile, strângerea birurilor, care de 
mult nu mai au nici o măsură — domnul însuşi vinde la 
mezat mânăstirile domneşti. Boierii şi clerul se mai 
„chivernisesc” ei — dar de ţăran e greu, că nu i-au mai 
rămas decât braţele, şi nici pe acelea nu-i stăpân. 

Când pacea de la Pasarovitz (1718) dă nemților Oltenia, 
pe care pacea de la Belgrad (1739) avea să ne-o întoarcă 
îndărăt, dregătorii lor, trimişi ş-o ia în stăpânire, rămân 
umiliți de sălbăticia în care trăiesc oamenii, într-o ţară aşa 
de mândră şi bogată. Corăbiile turcilor încarcă toamna tot 
rodul pământului. 

Sub Ion Mavrocordat — cel mai lacom şi mai asupritor 
dintre toţi domnii pe care ni i-a trimis Fanarul — văcăritul 
ajunge să se ia de trei ori pe an, încât oamenii încep să-şi 
ucidă vitele ca să-şi mai scurteze din cele dări. De atunci o 
fi rămas cântecul: Cine are patru boi Capu-i urlă de nevoi. 
Eu că n-am nici o pereche -Pun căciula pe-o ureche! 

Pe vremea asta de cumplită ananghie, îşi întinde Rusia 
mrejele ei asupra ţărilor noastre. Puternică, lacomă, 
vicleană, ea zice că ridică spada „în numele Mântuitorului 
şi al creştinităţii”, şi cheamă la sânul ei, sub înalta ei 
ocrotire toate popoarele „drept-pravoslavnice”. Turcii 
înţeleg, printr-un fel de presimţire mai mult, că cel mai 
mare vrăjmaş al lor e muscalul, şi-n ura de moarte a celor 
două împărăţii se cumpăneşte, pentru mai bine de-un 
veac, soarta ţărilor române. 


Gospodarii acestei vremi se schimbă tot mai repede; 
căci tot mai mult se teme sultanul să nu-i tragă ruşii în 
partea lor. Ei îşi deschid drumul la domnie de obicei prin 
slujba de dragoman al Porții; pe-acolo trec şi puţinii 
pământeni ce mai întrerup doar cu numele şirul domnilor 
fanarioți. 

Turcii se încred din ce în ce mai puţin în români. Ei se 
tem, pe vremea asta de neastâmpăr, să nu se ridice vrun 
Ştefan. Vrun Mihai. Cea mai mică bănuială aduce mazi- 
lirea voievodului, — uneori moartea lui. O şoaptă numai, la 
îngrijata Poartă, că domnul ar da ruşilor ajutor pe sub 
mână — şi pieirea lui e hotărâtă. De aceea nici nu poate fi 
vorba de-o gospodărie închegată. Câteva măsuri de 
îndreptare, ce se încearcă din când în când, ţintesc mai 
mult la sporirea şi strânsul mai uşor al dărilor, decât la 
buna şi trainica îngrădire a ţării. 

Muscalii sunt neadormiţi, — ei caută în toate felurile să 
ademenească pe români şi să-i tragă-în partea lor: iscoade, 
călugări, negustori, iconari, ostaşi cu vază, cutreieră Mol- 
dova şi Muntenia, ispitind, împărțind bani, făgăduind 
marea şi sarea bieţilor oameni buimăciţi de nevoi, ce nu 
mai ştiu nici ei pe cine să creadă, încotro s-apuce. Mulţi 
dintre vechii noştri boieri, 

şi mai ales preoţii, văd în puternica Rusie mântuirea 
neamului românesc! Ei trimit împărătesei Caterina a Il-a 
soli din amândouă ţările, cu smerite cărţi de închinare: 
„Rugători cădem la urmele prea luminatelor picioarelor 
voastre”... 

„O, prea blagorodnică împărătească şi prea milostivă 
stăpână a noastră, nu ne părăsi pre noi robii Măriei voastre 
cei de o credinţă, umbreşte-ne!...” 


Aveau să vadă ei românii, curând după aceea, şi multă 
vreme după aceea, cum ştie să umbrească milostiva Rusie! 

Începând de la 1769 şi până la 1774, cât ţine războiul 
dintre muscali şi turci, ţările române — pe care însuşi 
capul bisericii lor le cheamă la jertfă, „pentru proviantul 
împărăteştilor oşti ce au venit spre apărarea noastră” - 
ţările peste careşi întinde Rusia larga ei aripă ocrotitoare, 
sunt împresurate şi jefuite cu cea mai vajnică sălbăticie de 
înseşi aceste împărăteşti oştiri, care se bat — zic ele — 
„pentru mântuirea neamurilor creştine de sub jugul 
păgânului”. 

Pacea de la Cuciuc-Cainargi (1774) desface Moldova şi 
Valahia din strânsoarea ucigaşă a braţelor muscăleşti, dă 
însă marii împărăţii creştine dreptul de a le... ocroti, de 
câte ori se va părea ei că sunt prea asuprite de 
necredincioşi — un drept pe care dealtfel şi-l luase ea 
singură de mai înainte, şi-n care până şi turcii văd ce se as- 
cunde. — Austria, înțelegând că Rusia şi-a retras gheara de 
pe deasupra, numai pentru a şi-o întinde mai bine pe 
dedesubt, se grăbeşte a lua din vreme partea ei de pradă. 
Cu doi ani înainte se făcuse-mpărţeala Poloniei, dusă la 
pieire de  înseşi dezbinările păzitorilor ei. Austria 
încredinţează pe turci că de halca ei ar ţinea şi Bucovina, o 
fărâmă de loc neînsemnată, pe care o ia numai pentru a 
îndrepta, cum a fost din vechi, „hotarul Pocuţiei”. Toată 
Moldova e un suflet ş-un strigăt în faţa acestei nelegiuiri. 
Acolo-i Suceava şi Putna cea sfântă, acolo-i cetatea de 
scaun şi locul de veşnică odihnă al celui mai mare şi mai 
slăvit voievod al ei. Dar cine s-audă dreptatea şi cine să 
creadă durerea unei ţări aşa de mici! 

Domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, trimite o 


plângere la Poartă. Austria îl pârăşte că-i unealta ruşilor, — 
iar câteva mii de galbeni încheie târgul. Într-o seară din 
toamna anului 1777 soseşte-n Iaşi un paşă — Ahmed-hbei. 
El trage la „Conacul din Beilic”, se face bolnav, spune că 
trece la Hotin ş-ar vrea să vorbească cu domnul, pe care-l 
cunoaşte de la Țarigrad. Ghica vine, însoţit numai de patru 
slujitori pe care-i lasă afară, îl găseşte-ntins pe-o sofa şi-i 
arată, din toată inima, părerea lui de rău că-l vede bolnav. 
Turcul e vesel, spune glume, întreabă de una, de alta... 
Cum stau aşa de vorbă, Ghica scoate tabachera şi i-o 
întinde: „Bun tabac ai, zice Ahmed, dar eu am şi mai bun”. 
Şi, bătând din palme, strigă „Tabac!” Opt ieniceri răsar ca 
din pământ. O luptă de câteva clipe, — unul din ieniceri e 
ucis, — apoi un gemăt adânc, sugrumat din cea din urmă 
durere, şi frumosul trup al voievodului Moldovei, străpuns 
de lovituri mai multe decât cerea moartea, cade la pi- 
cioarele „trimisului împărătesc”. 

Austria, veselă şi mândră de-o aşa deplină biruinţă, 
putea să-şi înfigă liniştea zgripţorii ei în boiul Moldovei. 
Sabia lui Ştefan dormea lângă braţul ce nu se mai putea 
ridica să-şi apere pământul! 

Şi nu mijea o zare de lumină, în toată întunecimea 
aceea de vremi neîndurate. Un vânt de stricăciune suflă 
peste lumea întreagă. Nu mai era cinste, nu mai era 
omenie. A vicleni, a fura, a ucide mişeleşte era o putere. 
Frederic cel Mare, găsind la Lipsca tiparele de bani ale po- 
lonilor, pune să toarne-n cositor o sută de milioane de 
fiorini, pe care-i petrece-n Polonia lui drept bani adevăraţi. 

Domnii greci se azvârl asupra ţărilor noastre cu 
lăcomia zorită a jefuitorului de călare, pe care-l ajung din 
urmă ceilalți flămânzi. Când cele trei împărăţii din jurul 


nostru se războiesc iar între ele, şi-şi vântură oştile şi 
păcatele peste sărmanele ţări fără nici o apărare, — ei se 
gândesc ce s-apuce mai repede, ce vicleşuguri să mai 
învârtească, şi cum să-şi aştearnă lor mai bine, şi mai la 
adăpost. 

Neculai Mavrogheni ar da foc ţării pentr-o zi mai mult 
de domnie. El înşeală pe turci, jurându-se că ţine oaste 
multă care se bate vitejeşte pentru ei: şi oastea aceasta e o 
adunătură de tălhari, tocmită pe jaf, în fruntea căreia el 
însuşi merge de pradă casele boierilor şi sfintele lăcaşuri. 
În toamna anului 1787, pe când erau turcii în război cu 
nemţii şi cu ruşii, acest Mavrogheni sparge zidurile 
Mânăstirii Cozia, o jefuieşte şi scrie la Constantinopol că, 
după o luptă crâncenă, biruind pe nemți, le-a luat în sfârşit 
o puternică cetate-a lor, care se cheamă Cozia. — Cozia lui 
Mircea! 

Țările române, de la care mereu se certau nemţii cu 
ruşii, când era vorba la-mpărţeală, scapă şi de data asta. 
Pacea de la şiştov şi cea de la Iaşi, pun capăt, în anul 1792, 
„războiului sfânt”, cum îi plăcea Caterinei a Il-a să-l 
numească. Nemţii se retrag din Muntenia şi ruşii din Mol- 
dova, — şi unii şi alţii se retrag de nevoie. Un strigăt izbuc- 
nise din inima Franţei, şi regii pământului se cutremurară 
în vechile lor tronuri. Era marele strigăt al dreptăţii 
omeneşti, pe care-aşa de demult o uitase lumea, încât 
înfăţişarea ei care-n adevăr căpătase ceva din sălbătăcia 
fiarelor, o umplu de groază. Se prăbuşi în flăcări şi-n sânge 
coperişul putred al vechii clădiri feudale -popoarele, 
visătorii crezură că s-au năruit şi zidurile. Veacul al opts- 
prezecelea apunea în lumina de vrajă a celor mai mari 
speranţe ce-au încolţit vrodată în sufletul omenirii. 


Pentru ţările noastre mântuirea era încă departe, şi 
venea încet. La cârma lor se schimbă tot oamenii sultanu- 
lui, foşti dragomani, odrasle tot mai lacome din cele opt fa- 
milii greceşti , ce, vreme de-o sută de ani, se duşmănesc 
între ele de la împărţirea bogățiilor acestui pământ. Şi oa- 
menii aceia nu pot înţelege nici sufletul, nici nevoile neam- 
ului nostru. Câteva pravili, câteva îndrumări bune pe care 
le-au dat unii din ei, sunt rodul vremii, — ele cred din 
adâncul vieţii noastre, cum cresc arborii din pământ, şi e 
deajuns uneori ca domnul să nu le împiedice, pentru ca 
numele lui să rămâie binecuvântat poporului, deprins a 
vedea jaf şi urgie de la cei de sus. Slujbele şi bogăţiile ţării 
sunt pe mâinile străinilor, şi boierii de baştină, mai toţi, 
sunt încuscriţi cu ei. Puținele şcoli ce s-au întemeiat, sunt 
şcoli greceşti. În „casele mari” nu se vorbeşte decât 
greceşte. La primiri, la zile de sărbători, domnii sunt 
lăudațţi în limba grecească... Se strică oamenii, se strică su- 
fletul ţării, mai scump decât toate bogăţiile pământului ei. 
— De bântuirile de-afară, de duşmanii luptelor făţişe, 
scăpau românii mai uşor, — că-mbelşugarea holdelor şi 
hărnicia braţelor întremau ţara iute, şi toate se ridicau la 
loc în câţiva ani de linişte. Dar de „răul din casă” — cum să 
te aperi, cui să te plângi, cu cine să te ajuţi? 

Rămasă fără oaste, ţara nu se mai poate apăra nici de 
băntuirile Pasvangiilor , care, sub ochii domnului, 
înmărmurit de groază, calcă oraşele Olteniei, jefuind case 
şi omorând oameni, ziua-n amiaza mare. Gloatele trimise 
de turci, ca să ne apere — să apere „grânarele de 
îmbelşugare ale împărăției musulmane” — trec şi ele cu 
ceauşi cu tot în rândurile vestitului Pasvan, şi pradă fără 
nici o teamă. Mavrocordat, Ghica (arbănaşi greci), 


Calimah, Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Şuţu şi Mavrogheni. 
Pasvanoglu, vestitul paşă din Vidin, e un fiu de tâlhar; şi-a 
făcut o bancă de haiduci, de răzvrătiți, şi pradă olaturile 
turceşti de pe lângă Dunăre. Se întăreşte-ntr-o cetate de 
pământ lângă Vidin, risipeşte cetele de poteraşi, ca şi 
oastea ce vine-mpotrivă-i: sultanul, ca să-l potolească, îl 
face paşă. Aceasta-i măreşte banda, şi îndrăzneala Pas- 
vangiilor nu mai cunoaşte margini. 

Domnii, văzând slăbirea şi dărăpănarea Turciei, încep 
să-ncline din ce în ce mai mult spre puternica Rusie, spre 
„soarele care răsare”, zic ei. 

les la iveală firele vechilor, iscusitelor uneltiri 
muscăleşti. Când sultanul mazileşte, în anul 1806, pe Con- 
stantin Ipsilanti, domnul Munteniei, şi pe Alexandru Mor- 
uzi, domnul Moldovei, ruşii — ocrotitori — intră cu oaste-n 
amândouă ţările şi cer întoarcerea voievozilor în scaunele 
lor, căci nu se-mplinise cei şapte ani, cât era aşezat acum 
veacul unei domnii. Poarta se supune: Mazilii îşi recapătă 
caftanul. Oştile ruseşti însă nu se retrag, şi războiul — focul 
ascuns sub cenuşa vremelnicilor învoieli — izbucnește iar. 
Luptele — hărţuieli mai mult — se trăgănează aproape 
cinci ani, când pe pământul nostru, când în jurul hotarelor 
noastre. Şi-n toată vremea muscalii se fac stăpâni pe- 
amândouă ţările: sălbăticia cu care te jefuiesc, muncile, 
bătăile şi nelegiuirile pe care le-ndură poporul de la aceşti 
pravoslavnici creştini, întrec marginile oricărei închipuiri 
omeneşti. O ceată de bătrâni vin de se jeluiesc generalului 
Kutuzoff de cruzimile oștirii lui, şi când îi spun cu durere 
de bieţii români că nu le-a mai rămas nimic, nici cenuşa 
din vatră, acesta le răspunde aspru: „le voi lăsa lor ochii 
spre a plânge”. 


De câte ori încep tocmelile de pace, ruşii cer Moldova 
şi Valahia, de care turcii se ţin cu încleştarea desperatului 
ce simte prăpastia sub el. Vârtejul întâmplărilor din Apus 
grăbeşte însă ruperea târgului. Napoleon cel Mare îşi 
îndreaptă spre Rusia biruitoarele-i steaguri. 

În ziua de 24 mai 1812 se-ncheie pacea de la Bucureşti, 
pace în care banii şi uneltirile ruşilor se arată cu mult mai 
tari decât armele lor. 

Din trupul sărmanei Moldovei se mai răşlui o parte: 
Prutul — „râu blestemat” de-atunci — se făcu paloş în 
mâna muscalului, şi spintecă-n două mândra moşie a lui 
Ştefan cel Mare. 

Îndată, după ridicarea oştilor împărăteşti, se-ncinge-n 
toată ţara o foamete ş-o ciumă năprasnică, de mureau oa- 
menii pe drumuri, — vestita ciumă-a lui Caragea, unul din 
cei mai lacomi domni ai Munteniei, despre care se spune 
că şi-a cumpărat firmanul cu patru milioane de ei. Pentru a 
putea jefui în linişte, Caragea se pune bine cu boierii, ade- 
menindu-i cu tot felul de slujbe şi de îngrădiri, şi stator- 
nicind prin glas de pravilă chiar — în condica lui de pravili, 
— ca toată povoara dărilor s-apese numai asupra norodu- 
lui. 

Înfricoşat el singur la urmă de jaletea ţării şi de vâlva 
bogățiilor lui, părăseşte domnia şi se duce să trăiască-n 
frumoasa Italie. 

Îi urmează Alexandru Şuţu, cu sprijinul ruşilor, care de 
obicei costă mai scump şi e mai înşelător decât al turcilor. 

Moldova, chip, are parte-n vremea asta de-un domn 
mai cu milă. În cei şapte ani împliniţi (1812—1819) ai lui 
Scarlat Calimah, s-aşează o viaţă mai legată şi mai 
spornică pe bucăţica de pământ ce i-au mai lăsat-o 


nesăturaţii de pământ. După acest bun gospodar de la 
care, între altele, rămâne ţării şi o înţeleaptă alcătuire de 
pravili, vine Mihai Şuţu, rudă cu Alexandru Şuţu din Mun- 
tenia. 

Cu el, cu aceşti doi greci din neamul lui Şuţu, se 
încheie — pentru vecii vecilor — întunecosul şir al domni- 
lor fanarioți, început cu Nicolae Mavrocodat la 1711 în 
Moldova, şi la 1716 în Muntenia. 

A fost o noapte cumplită aceea, — în istoria vieţii 
noastre, — una din acele nopţi care pregătesc moartea 
popoarelor bătrâne, „În ce chip când se apropie de ziuă 
încep a cânta cocoşii, şi jigăniile temându-se să nu le apuce 
lumina zilei prin locuri primejdioase pentru dânsele, fug 
de se ascund în vizunii, într-acest chip şi Caragea 
petrecând, ca întunericul nopţii în cei cinci ani trecuţi ai 
domniei lui slobodă hiară nesăţioasă, hrăpind din ţară şi 
fățiş şi curmeziş şi dosiş, întru al şeselea începând a se lu- 
mina de ziuă, adică a se descoperi ale lui fapte toate, se 
temu nu atât de mazilie, fiindcă sorocul de şapte ani ai 
domniei după trataturi se împlinea, cât de capul lui, căci 
simţise că Poarta are socoteală a-l pierde, îşi chivernisi 
scăparea vieţii pri fugă din scaun la alte curţi străine cu 
toată familia”. 

şi-mbătrânesc fără de vreme pe cele tinere. Ş-un noroc 
mare a fost că n-a străbătut mai adânc amestecul de sânge, 
otrăvitoarea încuscrire pe care s-au încercat împrejurările 
s-o puie între tinereţea curată şi neştiutoare a românului, 
şi bătrâneţea ostenită, vicleană şi plină de stricăciuni a 
celei mai putrede rămăşiţi din vechiul neam al grecilor. 

Au rămas în casele boiereşti, în zarva oraşelor 
împestrițate şi pururea iubitoare de prefaceri, acolo au 


rămas şi limba, şi portul, şi obiceiurile subţiri ale grecilor. 
În satele depărtate, în largul câmpiilor pe linişte, ca şi-n 
strâmtorile munţilor pe vifor, aceeaşi opincă a însemnat 
urma trăiniciei noastre de-a lungul vremilor nemilostive, 
ş-acelaşi suflet cinstit şi bun şi-a rostit gândul, în aceeaşi 
bună şi cinstită limbă strămoşească. 

Şi de-a încremenit pana, de-atâtea-nvăluiri, în mâna 
cronicarului de la oraş, — din ce în ce mai cu foc a plâns în 
luncă obida păstorului rămas adesea fără turmă, din ce în 
ce mai răspicat ş-a destăinuit, în graiul sfânt al doinei, suf- 
letul cel neschimbător al ţăranului. 

Departe, ca din adâncimi de vremi, răsună înduioşat 
un glas de bucium. Se rumenesc încet crestele munţilor. E 
primăvara-n aer, şi primăvară-n inimi. 

Şi tot mai înviorat, tot mai larg s-aud chemările de bu- 
cium. 


In zorii mântuirii 

Mucenicii sângelui tău n-au zile oare?: „Şi Domnul va 
scula pe unul din voi, care va aşeza pe urmaşii voştri iarăşi 
în libertatea şi puterea lor...” 

Ţările Apusului îşi căutau hotarele învălmăşite. Pământul 
fumega încă de sângele războaielor lui Napoleon I. În 
Răsărit, se numărau zilele bătrânei, putredei împărăţii 
Musulmane. Austria şi Rusia, deopotrivă de lacome, îşi 
făceau socotelile moştenirii. Popoarele asuprite suflau în 
scânteile aruncate de „Revoluţia cea mare” ce luminase cu 
flăcările ei sfârşitul veacului al XVIII-lea. Serbia se 


zvârcolea în sângele eroilor ei, strigând, că „moartea-i mai 
dulce decât robia”, iar Grecia trecea, de la „Clefţii”, şi 


„Palicarii” codrilor, la oastea hotărâtă e Eteriei, ai cărei 
vitejii izvorau din toate oraşele mari ale Europei. 

În fruntea acestei mişcări se puse Ipsilanti, maior în 
armata rusească, şi fiul fostului domn Constantin Ipsilanti. 
El îşi alcătui în Basarabia un început de oaste, şi-n februar- 
ie, anul 1821, intră în Moldova, ca-n ţara lui. Mihail Şuţu, 
domnul de-atunci, salută în el pe „liberatorul Greciei”. — 
Mitropolitul Veniamin îi încinge sabia şi-l binecuvântează 
în biserica Trei Ierarhi. Crainici alergau în toate părţile să 
cheme la arme. Se zvonise că vine din urmă oastea 
rusească. 

Boierii şi norodul, pentru orice întâmplare, încep a se 
cărăbăni spre întăriturile munţilor. 

Eteriştii omoară-n laşi pe toţi turcii care le cad în 
mână, şi pleacă-nainte, spre capitala celuilalt Şuţu. În dru- 
mul lor jefuiesc ţara. Cuvântul zavera, care vroia să spuie 
că răscoala lor e pentru dreptate şi pentru lege, ajunge să- 
nsemne în mintea poporului groaza şi urgia sălbătăciei 
omeneşti. 

De data asta însă, suferinţele găsesc paharul plin şi 
spre uimirea tuturora, se descopere că şi răbdarea 
românului areun sfârşit. Ca o coamă de leu se-nfioară şirul 
codrilor noştri, din Vatra Dornei până-n plaiurile Gorjului, 
şi într-un freamăt se lasă pânza de vale Oastea Dreptăţii, 
sufletul țării ce nu mai poate răbda. 

Grecii, care se credeau stăpâni pe pământul nostru, 
unde dominau ai lor de-atâta vreme, grecii care vroiau să 
ne ia cu de-a sila în răzmeriţa lor, în goala răscoalei lor, 
grecii noştri căzură-n focul ce singuri şi-au aprins. 

În Moldova ridicară satele-mpotriva lor boierii din ţara 
de Sus, Gherghel şi Istrati de la Zvorâştea, şi Spătarul 


Sturza, ispravnicul Neamţului. Şi, cum furia mulţimii nu 
mai vede şi nu mai alege, au pierit şi din boierii pământeni 
în vânătoarea aceea de greci. 

În Muntenia, sufletul mişcării e Tudor Vladimirescu, 
fecior de moşnean, din mândrul ţinut al Gorjului. Pe când 
Ipsilanti înaintează cu liota lui spre Bucureşti, Tudor trece 
Oltul cu 25 de panduri, să „ridice ţara”. În vremea asta 
moare Alexandru Şuţu, domnul Munteniei; al Moldovei fu- 
gise-n Rusia. Turcii dau fostului gospodar Calimah firman 
pentru amândouă ţările, a căror domnie, pe vâlvoarea asta, 
cam frigea. Scarlat Calimah nu se apropie — ci trimite doi 
caimacami să-i ţie locul. 

Sub steagul lui Tudor se strâng toţi asupriţii, ceea ce- 
nseamnă tot poporul muncii şi al birului. Răscoala e 
împotriva tuturor asupritorilor, „veri din ce neam ar fi ba- 
laurii care i-au înghiţit de vii, căpeteniile lor, atât cele 
bisericeşti, cât şi cele politiceşti”, cum aşa de frumos 
lămureşte „Domnul Tudor” în chemările lui scrise norodu- 
lui. Vin şi din boierii cu durere de ţară, în tabăra lui Vladi- 
mirescu... vornicului Văcărescu, trimis de căimăcămie să 
potolească pe „răzvrătiţi” cum va şti el mai bine, Tudor îi 
scrie: „ci pre semne dumneata pre norod, cu al cărui sânge 
s-a hrănit şi s-a poleit tot neamul boieresc îl socoteşti nim- 
ic şi numai pe jefuitorii îi numeşti patrie; şi cum nu socotiți 
că pre mine mă categoriseşte numai tagma jefuitorilor, iar 
pe jefuitori îi categorisesc toate neamurile! Dar cum nu 
socotiți dumneavoastră că patria se cheamă norodul, iar 
nu tagma jefuitorilor; şi cer ca să-mi arăţi dumneata ce 
împotrivire am arătat eu asupra norodului? Că eu alta nu 
sunt decât numai un om luat de norodul cel amărât şi 
dosădit din pricina jefuitorilor, ca să le fiu chivernisitor în 


treaba cererii dreptăţilor, iar tagma jefuitorilor, căci nu le 
place una ca aceasta, a ridicat arme de moarte asupra 
patriei şi a ticălosului norod”. Mitropolitul Dionisie Lupu, 
Ilarion episcop de Argeş, vornicul Grigore Băleanu, vor- 
nicul Mihail Manu, vornicul Iordachi Slătineanu, vornicul 
Neculai Golescu, logofătul Scarlat Grădişteanu, Scarlat 
Câmpineanu, Filipescu Vulpe, Neculai Văcărescu, Mihai şi 
Grigore Filipescu, Ştefan Bălăceanu şi alţii. 

Pentru-ntâia oară vorbeau durerile neamului întreg, 
prin gura unui sol al dreptăţilor lui. 

Spre Bucureşti înaintau acum două răscoale. O parte 
din boierime, îngrozită, plecă peste hotar. La 16 martie Tu- 
dor intră în Bucureşti în fruntea unei oşti de vro cinci mii 
de oameni şi peste câteva zile primeşte solia şi cartea de 
jurământ a celor 56 de boieri, cu arătare lămurită „că 
pornirea dumnealui slugerului Tudor Vladimirescu nu este 
rea şi vătămătoare, nici în parte fieşcăruia, nici patriei, ci 
folositoare şi izbăvitoare, pe care ca pre unul de binele ţării 
voitor şi de trebuinţă obştiei norodului l-am primit toată 
politia Bucureşti cu drag şi cu braţele deschise, şi-i 
făgăduim sub jurământ că niciodată nu vom cugeta 
împotriva vieţii şi a cinstei lui”. 

La 25 martie soseşte şi Ipsilanti: Puţină oaste de pază 
ce se află în Bucureşti, fiind sub căpitani greci, trece la 
eterişti; Ipsilanti stăruie să-l atragă şi pe Tudor — acesta-i 
răspunde limpede: „În Grecia-i locul grecilor, în ara 
Românească al românilor”. De-aci — ură de moarte. 

Zvonul că vin turcii hotărăşte pe răsculați să se retragă 
din capitală. Ipsilanti o ia spre Târgoviştea. Tudor spre 
Piteşti. Pe drum, el pedepseşte aspru pe toţi cei dovediţi c- 
au jefuit. În oastea lui de strânsură sunt mulţi bulgari şi 


sârbi, care-au intrat între răsculați numai pentru 
prădăciuni şi omoruri. Tudor îi străşniceşte, fără nici o 
cruţare. Îşi face duşmani — ştie; dar „de când a îmbrăcat 
cămaşa morţii, cum zice el, nu se mai teme de ea, ci o 
aşteaptă-n fiecare zi”. Şi iat-o că soseşte. 

Într-o seară de mai, cum sta el în tabără, sfătuind cu ai 
lui, se pomeneşte cu Iordachi, căpitanul lui Ipsilanti, 
însoţit de câţiva greci înarmaţi. Cearcă să lupte, dar când 
vede că nimeni nu-l apără, îşi lasă braţele-n jos şi zice cu 
durere; „Luaţi-mă, că nu mai sunt de nici un folos acestor 
oameni”. Era vândut. Câţiva olteni se repăd să-l smulgă 
dintre căpitanii lui, dintre vânzătorii lui, — să-şi smulgă pe 
Tudor al lor. Ei îşi primesc moartea, cum ar primi o 
binecuvântare. — Apoi nu se mai vede nimic. Un singur 
bătrân, cu fruntea în ţărână, aiurit, nebun de durere, 
plânge, fără lacrimi. Tudor e dus la Târgoviştea. Pe la 
miezul nopţii e scos afară din oraş, în lunca Ialomiţei. Doi 
gealaţi îl întâmpină cu iataganele sclipitoare. I se spune să- 
şi facă cea din urmă cruce. „N-aveţi măcar un pistol?” îi 
întreabă. O lovitură năprasnică-n tâmplă îi zgâlţâie creierii 
— pe celelalte le simte ca prin somn. Şi tot ca prin somn, şi 
ca printr-un grozav întuneric, îi scapăr-n clipa din urmă un 
licărit de gând: că dreptatea, dreptatea pentru care-a 
ridicat ţara, nu moare cu el. 

Duiumurile turceşti împânzesc cele două ţări — cuib de 
răscoale. În ziua de 7 iunie, oastea eteriştilor e zdrobită la 
Drăgăşani, în Vâlcea. Ipsilanti fuge la Viena, unde moare, 
după şase ani, în scăpătarea cea mai de plâns. Înflăcăraţii 
celei din urmă rămăşiţi ale zaverei se închid, sub ascul- 
tarea căpitanului Iordachi, în clopotniţa mănăstirii Secu 
din Moldova, unde, după două săptămâni de înverşunată 


împotrivire, nemaiavând gloanţe, dau foc balercii cu pul- 
bere, şi-ncheie astfel cu straşnica lor moarte, mişcarea 
eteristă. 

Turcii se răzbună pe bietele noastre ţări, care, zic ei, au 
dat „adăpost şi proviant” zavergiilor. Trâmba de oşti 
pustiitoare nu se ridică decât în primăvară - în primăvara 
anului 1822 - când Poarta plecându-şi, în sfârşit auzul la 
tânguirea ţărilor, încuviinţează ca de aci-nainte, „să li se 
orânduiască” domni oblăduitori din neamul boierilor 
români, şi întăreşte în Moldova pe Ion Sandu Sturza, în 
Muntenia pe Grigore Ghica. 

Amândoi gospodarii sunt nevoiţi să puie şi pe boieri la 
dări, poporul fiind adus în sapă de lemn. 

Chemarea lui Tudor, mântuitorul lui cuvânt, răsunase 
mai tare decât flintele pandurilor lui. Dreptatea venea ane- 
voie, venea încet, ca din cine ştie ce depărtări, dar venea. 
Se mai speriau dintre boieri de apropierea ei, se mai je- 
luiau pe la cei puternici, unii la ruşi, alţii la nemți, că se 
strică vechile aşezări, prin care ei au fost pururea scutiţi de 
orice sarcină, şi că numai „carvonarismul” Apusului ar fi 
„pricina  afanisirii patriei noastre”. Ei vedeau în 
deşteptarea norodului, în chemarea celor mulţi la o viaţă 
vrednică de om, nu numai o primejdie, dar şi o mare nele- 
giuire: „răii, ziceau ei, au semănat duhul răzvrătirii şi a 
neascultării în sufletele multora din cei proşti, şi neamurile 
cele mai de jos s-au sculat împotriva noastră a celor întâi 
pământeni”. Proştii şi neamurile cele mai de jos — era 
poporul, care cerea să aibă şi el o părticică din rodul mun- 
cii lui, poporul care, după atâtea veacuri de tăcere şi de 
sfântă îndurare, începea să vorbească, să spuie ce-l doare, 
celor ce se deprinseseră-a crede că ţăranul nu e făcut pe 


lume decât pentru a fi robul tăcut al boierului. Ci sângele 
lui Tudor nu s-a vărsat în zadar. 

De-aci încolo pânzele ni-s astfel întinse, că toate 
vânturile ne mişcă-nainte, chiar şi vânturile vrăjmaşe. 

În primăvara anului 1828 Rusia îşi ridică iar oştile 
împotriva turcilor, şi iar îşi fac tabără din ţările noastre, 
rămase fără domni şi fără nici o apărare. Înaintează 
biruitori până la Ardianopol unde sub privirile-ncărcate de 
griji ale Angliei şi ale Austriei, se încheie pacea din 2 
septembrie 1829. Ni se redau, prin această pace, toate vec- 
hile noastre oraşe de pe malul Dunării, cotropite de turci 
şi, între alte măsuri privitoare la îngrădirea ţărilor, se 
hotărăşte ca domnii să fie întăriţi pe viaţă. Toată lumea 
ştie ce se ascunde sub această „dragoste rusească”. Poarta 
nu mai poate plăti despăgubirile de război decât peste cinci 
ani. Amândouă principatele rămân în vremea asta sub 
oastea şi oblăduirea muscalilor; împuternicitul lor, gener- 
alul Kiseleff, e, pentru norocul nostru, un om cinstit şi un 
minunat cârmuitor. Se înființează în locul vechilor diva- 
nuri, adunările obşteşti care, alcătuite din fruntaşii clerului 
şi ai boierimii, aleg domnul şi întocmesc legile ţărilor şi 
îndreptarea lor cea nouă. „Regulamentul organic”, 
închegat aproape în întregul lui sub privigherea ocrotitor- 
ilor de la Petersburg, desparte, cu îngrădire de lege, pe 
locuitorii ţării în boieri şi ţărani, hotărând celor dintâi 
toate foloasele şi toate scutirile, celor din urmă toate sar- 
cinile şi nici un drept. Şi totuşi, printre gratiile de fier ale 
acestui regulament, îşi deschide-n lumină — cele dintâi 
flori — primăvara deşteptării noastre. E taina cea mare a 
înfloririi: de pretutindeni se desfac mugurii vieţii noastre 
naţionale. Din ce în ce mai calde-s adierile Apusului, din ce 


în ce mai slabe suflările crivăţului. Rusia, hulpava Rusie, 
care-şi pregătea o nouă Polonie în ţările noastre, o Polonie 
pe care de data asta să n-o mai împartă cu nimeni, vede cu 
grijă cum o apucă ziua, asupra uneia din acele fapte care 
nu se pot săvârşi decât noaptea. În anul 1834 turcii îşi 
plătesc datoria, şi, potrivit învoielii, se aşează iar domni 
pământeni „oblăduitori pământului acestuia”, în Moldova 
Mihail Sturza, în Muntenia Alexandru Dimitrie Ghica. — Îi 
pândesc pe amândoi, cu vrăjmaşă luare-aminte. Consulii 
ruşi, păianjeni ce-şi întind, unul din Iaşi, altul din 
Bucureşti, firele din ce în ce mai groase ale unei pânze din 
ce în ce mai zadarnice. Ei vor putea înlocui un domn — pe 
Ghica al Munteniei, prin Gheorghe Bibescu (1842), — vor 
mai ţinea încă în mrejele lor pe unii fruntaşi ai bisericii, ori 
pe unii boieri bătrâni ce-şi strâng pleoapele cât ce pot, ca 
să nu vadă lumina, năvălitoarea lumină a dreptăţii, vor 
întrebuința vicleşugul, banul şi la trebuinţă glonţul, pentru 
a năbuşi uriaşul strigăt de mântuire a anului 1848, dar nu 
vor mai putea opri din mers, nici abate din cale fluviul 
vieţii româneşti, intrat de-acum în albia destinelor lui. 

Lumina şcolilor, cuvântul neadormiţilor apostoli, 
cântările pocţilor, toate pregăteau sărbătoarea deşteptării 
noastre. 

Dorul de libertate şi de neatârnare făcea un suflet nou 
din sufletele tuturora. Unirea Principatelor într-o singură 
ţară, sun un singur neam, ales dintr-o viţă domnitoare-n 
Apus, întemeietor unei dinastii neclintite, care să aducă 
linişte încercatei noastre vieţi, era acum un gând lămurit în 
mintea românilor, un gând ce-şi avea prorocii şi ostaşii lui, 
din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai hotărâți şi mai 
puternici. De biruinţa acelui gând s-au temut şi turcii, s-au 


temut şi ruşii, zoriți mereu să-şi lărgească-mpărăţia spre 
Balcani, — s-a temut şi Austria care printre sfărâmăturile 
de popoare ce-o alcătuiesc, ţine şi o bună parte din neamul 
românesc sub coroana ei. S-au temut de biruinţa acelui 
gând, şi ce n-ar fi dat, şi ce n-au făcut ca s-o împiedice! Dar 
ea pornise — şi nici o putere omenească nu mai era în stare 
să-i puie stavilă. Cei din urmă domni, prin care mai 
încearcă să ne dezbine pentru a ne stăpâni, cei din urmă 
gospodari numiţi de „Poarta suzerană” şi de „Rusia pro- 
tectoare”, după năbuşirea în sânge a revoluţiei de la '48, 
sunt: Barbu ştirbei, fratele fostului domn Bibescu, în Mun- 
tenia, şi Grigore Ghica în Moldova. 

Amândoi se dovedesc tot aşa de buni patrioţi şi 
destoinici gospodari, ca şi înaintaşii lor; aşa că nici din 
aceştia nu-şi poate face coada toporului, care le trebuia. Şi 
duşmanii încep să vadă că dincolo de gospodarii, pe care-i 
pândesc şi-i surpă prin consulii lor, se ridică, strălucitori 
şi-ncunjuraţi de oşti ce nu se mai pot birui, marii voievozi 
ai cugetării româneşti... Sunt întemeietorii şcolilor, sunt 
cântăreții durerilor şi speranţelor noastre, sunt vestitorii şi 
pregătitorii mântuirii noastre. Ei se numesc Gheorghe 
Lazăr, Asachi şi Eliade, — Bălcescu şi Alecsandri, Negri, 
Kogălniceanu şi Ion Brătianu... Lamura sufletului 
românesc, viteji pe care moartea nu-i atinge. 

O vijelie năprasnică mai trece peste lume, şi cerul 
începe să se lumineze. E primăvara anului 1856. Popoarele 
sunt ostenite de crâncenul război al Crimeei. În capitala 
Franţei se dezbat aşezările păcii, pe care toţi o doresc. E 
vorba de libera plutire a tuturor corăbiilor de negoţ pe 
Marea Neagră, de gurile Dunării, de soarta creştinilor din 
peninsula Balcanică şi, pentruntâia oară într-un sfat 


european, e vorba de unirea principatelor române, Franţa 
ne apăra, ca pe o bucăţică din sufletul ei zvârlită departe, 
şi-ngrădită de duşmani; dar cei care ne pasc, vecinii, văd 
paguba lor în întărirea noastră. Neputându-se ajunge la o 
înţelegere, se hotărăşte a se asculta şi glasul ţărilor asupra 
întocmirii şi soartei ce vor să-şi croiască. Solii celor şapte 
puteri vin la Bucureşti să privegheze de aproape cinstita 
alcătuire a Sfatului. 

Turcia şi Austria luptă pe faţă împotriva unirii. 
Împuterniciţii lor fac nelegiuiri pentru a împiedica rostirea 
liberă a obştii. Dar dreptatea biruie, şi-n ziua de 7 oc- 
tombrie 1857 „Divanul ad-hoc” al Moldovei lămureşte ca 
cele mai de căpetenie dorinţi ale ţării următoarele „patru 
puncte”. Austria, Franţa, Prusia, Marea Britanie (Anglia), 
Rusia, Sardinia şi Turcia. 


Autonomia ţării şi respectarea drepturilor, legilor şii. 
pământului ei; 

Unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat, sule. 
numele de România; 


Prinţ străin, cu moştenirea tronului ales dintr-œ. 
dinastie domnitoare în Europa; 


Guvernul constituţional, cu o Adunare obştească, în. 
care toate stările şi treptele ţării să fie reprezentate. 


Peste două zile Divanul ad-hoc din Muntenia vota, 
într-un singur glas, aceleaşi dorinţe: ţăranii sunt chemaţi 
să-şi spuie şi ei păsul lor, şi-n a 27-a şedinţă (din 16 
decembrie) a Divanului din Iaşi o solie aduce tânguirea şi 
dorinţele poporului, aşternute, limpede şi curat, în frumo- 
sul grai bătrânesc al celor ce n-au vorbit niciodată altă 


limbă decât aceea a neamului lor: „că noi, se jăluiesc 
ţăranii, biruri grele pe cap am plătit; oameni de oaste 
numai noi am dat; ispravnici, judecători, privighetori şi 
jandarmi numai noi am ţinut; drumuri, poduri şi şosele 
numai noi am lucrat; beilicuri, podvezi şi havalele numai 
noi am făcut; ... clacă de voie şi fără de voie numai noi am 
dat; la jidovul orândar ca să ne sugă toată vlaga numai noi 
am fost vânduți, băutură scumpă şi otrăvită numai noi am 
băut; pâine neagră şi amară, udată cu lacrimi numai noi 
am mâncat; bătălii şi răzmeriţe când au fost, tot greul 
numai noi l-am dus; oşti când au venit noi le-am hrănit, 
noi le-am slujit, noi le-am purtat; că cel cu putere ţara îşi 
părăsea, peste hotare trecea; nevoia şi greutatea o duceau 
cei ce rămâneau la vatra lor. Țara aceasta nici băi, nici 
măiestrii, nici meşteşuguri multe ca alte ţări nu are; toată 
îmbelşugarea, braţele şi sapele noastre o aduc. Câtă-i 
Dunărea de mare şi de largă curge râul sudorilor noastre, 
se duce peste mări şi peste hotar, acolo se preface în râuri 
de aur şi de argint şi curg iarăşi înapoi de se revarsă în ţara 
noastră; iar noi de la ele nici că ne îndulcim... Voim să 
scăpăm, să ne răscumpărăm de robia în care suntem; voim 
să ne răscumpărăm, să nu mai fim a nimănui, să fim 
numai ai ţării şi să avem şi noi o ţară; am îngenuncheat, 
am îmbrâncit cu toţii; cum suntem nu o mai putem duce 
îndelung. Nu vroim să jignim drepturile nimănui, dar nici 
al nostru să nu se întunece”. 

Erau dureri adunate de veacuri în vorbele acestea. Pen- 
tru-ntâia oară le spunea lumii cel ce nu se jeluise decât 
codrului; o doină e întreagă tânguirea aceasta, doină ce-a 
picat din sufletul poporului român cum pică lacrima din 
ochi. 


Se strâng iar la Paris delegaţii celor şapte puteri şi, 
după multe dezbateri, se-ncheie-n ziua de 7 august 1858 
acea „Convenţie” îngăimată, prin care se încuviinţează de 
abia o „jumătate de unire” celor ce erau însetaţi de o unire 
şi mai mare decât cea pe care-o cereau. Se hotăra ca cele 
două ţări, îngrădite sun numele de „Principatele Unite 
Moldavia şi Valahia” să-şi aibă fiecare domnul, cârmuirea 
şi adunarea ei deosebită, şi numai pentru legile şi 
întocmirile de „interes comun” să stea o comisie centrală la 
Focşani, alcătuită din moldoveni şi munteni. Înţelepciunea 
şi patriotismul românilor smulg biruinţa întreagă. 

La 5 ianuarie 1859 Moldova, prin glasul Adunării ei, îşi 
alege domn pe colonelul Alexandru Cuza, care, în ziua de 
24 ianuarie e ales şi de Adunarea din Bucureşti domn al 
Munteniei. 

La una ca asta nu se gândise nimeni dintre cei care-şi 
închipuiau că ne-au înfăşat ca pe un prunc în făşile 
Convenţiei de la paris. Protestările Turciei şi Austriei 
întâlnesc de astă dată în Napoleon al III-lea un hotărât 
apărător al drepturilor noastre, iar în fruntaşii poporului 
român o tărie de voinţă şi de luptă, peste care nu se mai 
poate trece. Puterile sfârşesc prin a încuviinţa Unirea Prin- 
cipatelor sub Cuza, dar numai cât va trăi el. În ziua de 24 
ianuarie 1862 se deschide în Bucureşti, în capitala fericită, 
cea dintâi Adunare a României — şi marile prefaceri ale 
ţării, pe care Milcovul n-o mai despică-n două încep. 

Averile mânăstireşti, care cu chip de danii şi închinări 
„Locurilor sfinte”, hărăzeau egumenilor greci a cincea 
parte din pământul ţării, sunt lămurite şi întrupate la 
bogăţia statului nostru (13 decembrie 1863). Se încheagă 
iar vechea legătură dintre ţăran şi moşia patriei lui, 


îngrădindu-l să-şi aibă şi el, după atâtea învăluiri, o 
bucăţică de pământ şi să ştie că-i a lui de veci. Se iau 
măsuri straşnice pentru stârpirea jafurilor şi asupririlor, şi 
pentru buna împărţire a dreptăţii. Se fac legi înaintea 
cărora toţi românii sunt deopotrivă. De astă dată cu drept 
cuvânt se poate spune că mâna domnului şterge lacrimile 
ţării. Cel mai de aproape şi mai luminat sfetnic şi ajutor 
domnului în această uriaşă muncă e Mihail Kogălniceanu, 
un înflăcărat iubitor, şi el, al ţăranimii, pe care-o apără cu 
toată nebiruita putere a credinţii şi a cuvântului lui. 

Dar prefacerile repezi aduc tulburări neaşteptate în 
viaţa popoarelor. În noaptea de 11 februarie 1866 Cuza e 
silit să abdice, şi alcătuirea fragedă încă, a întocmirilor lui 
e în primejdie. Din vălmăşagul grijilor acelei vremi se des- 
face un om hotărât, un erou al faptelor mari — Ion 
Brătianu. Unirea ţărilor trebuia pusă pe temelia neclintită- 
a unei dinastii: Glasul tuturora cheamă la tron pe tânărul 
prinţ Carol de Hohenzollern din vechea şi strălucita fam- 
ilie regească a Prusiei. În ziua de 10 mai 1866 noul ales, 
care-ntrupă speranţele întregului nostru neam, depune 
jurământul în Adunarea ţării, jurământul de domn păzitor 
legilor, credinţei şi hotarelor ţării. 

După unsprezece ani, pe-o cumplită grindină de 
gloanţe, sub zidurile Plevnei, ostaşii români vădesc voiev- 
odului lor peste ce popor ales e chemat să domnească. 
Roadele atâtor veacuri de lupte şi de îndurare încep să se 
arate. O coroană de oţel făurită dintr-un tun al Plevnei 
învinse, încununează în ziua de 10 mai 1891, fruntea celui 
dintâi rege al României. Zările se limpezesc. Ţara lui Mir- 
cea şi-a lui Ştefan nu mai atârnă de nici o putere străină. 
Scăpată din valuri, stăpână de-acum pe destinele ei, începe 


o viaţă nouă.