Mihail Sadoveanu — Viata lui Stefan cel Mare

MIHAIL SADOVEANU 


MIHAIL SADOVEANU 


VIAŢA LUI ȘIEFAN CEL 
MARE 


Capitolul 1. 

ÎN CARE SE ARATĂ DE CE A TREBUIT SĂ VIE ŞTEFAN- 
VOIEVOD CEL MARE LA TRONUL MOLDOVEI. 

Când în micul şi neînsemnatul principat al Moldovei a 
intrat Ştefan, fiul lui Bogdan, ca să apuce domnia, cursul 
anilor de la Hristos era 1457. 

Tânărul domnişor era cu totul necunoscut. După 
asasinarea părintelui său trăise pribeag Ia curţi străine. 
Acuma venise cu ajutor de la munteni, cu partizani de ţară 
şi mercenari de strânsură. Faptul, întocmai la fel, se 
petrecuse în nenumărate rânduri în acel început de veac, 
cu alţi pretendenți. Unii îşi aduceau sprijinul de Ia unguri, 
alţii de la leşi: zilele domniilor lor fuseseră puţine şi supuse 
blăstămului. Se afla acolo, lângă Dunăre, la marginea 
Europei şi a Sciţiei, un colţ nou de lume, de prea scurtă 
vreme întemeiat şi bătut de vânturi contrare. Mai sosea un 
nour de pulbere, din care ameninţa cătră scaunul Ţării, 
Suceava, o altă spadă, cercând norocul stăpânului ei. 

Ceea ce numeau oamenii de atunci voinţa neclătită a Ivi 
Dumnezeu, hărăzea acelui braţ şi acelei spade un destin cu 
totul excepţional. 

Ţara Moldovei se cuprindea atunci de la Pocuția în lungul 
Carpaţilor până la Dunărea, Marea şi Nistru, ocol de 222 de 
mile geografice sau 274 de ceasuri cu piciorul de jur 
împrejur. După astâmpărul hoardelor, care, totuşi, nu-şi 
uitau de tot drumurile lor vechi de pradă, descălecaseră 


aici domni şi boieri de peste munte, cu soţii lor, năzuind 
spre lărgime şi căutând să scape din strânsoarea regelui 
unguresc. Găsind pământuri grase şi păduri bătrâne, se 
lărgiseră pe văile apelor, spre câmpii. Sămânţa acelor 
oameni liberi era de vechi pământeni ai Daciei, grăind o 
limbă care amintea stăpânirea şi amestecul romanilor. De la 
munţii Apuseni la Maramureş, în tot nordul Ardealului, au 
rămas până astăzi vetrele de demult, ţinute de aceleaşi 
neamuri statornice din care se trag acei descăjecători. 

La începutul veacului XV, a stătut Voievod în Suceava 
Alexandru, căruia i s-a zis cel Bun, din familia Muşat. Acest 
domn de ţară nouă a aşezat rânduieli după moda împărăției 
Bizanțului, împărțind dregătorii, punând căpitenii peste 
oşti, pârcălabi şi şoltuzi peste târguri şi cetăţi. A 
împuternicit cu hrisoave pe stăpânii vechi şi noi ai 
cuprinsurilor, a aşezat biruri şi vămi, a recunoscut privilegii 
găsite ale neguţătorilor străini, armeni, nemți şi genovezi, 
gospodărind treizeci şi mai bine de ani cu pace şi cu tihnă. 
La trecătorile munţilor, spre ţara regelui ungur, găsise 
cavaleri nemți, papistaşi după credinţă, pe care i-a 
respectat şi cu care a trăit în bună înţelegere. El însuşi a 
avut soţii doamne catolice; totuşi el a fost cel dintâi mare 
orânduitor al ortodoxiei” Astfel, într-un veac, oamenii din 
munte s-au dezvălit cătră câmpiE. Înmulţind satele, s-au 
răsfirat spre Prut şi NistrU. Îşi măsurau iazurile cu bătaia 
săgeţii, prâsăcile în poeni cu aruncătura baltagului, moşiile 
neamurilor cu ochii, din cel mai înalt ţanc cât cuprindeau 
privirile în patru vânturi, punând semne şi bătând bouri. 
Umblau cu turmele de la Câmpulung şi Trotuş până la 
Chilia şi Liman. Din cetăţile Nistrului, străjerii domneşti se 
uitau în pustiile tătarilor. 

Nevoia de autoritate în aceste ţinuturi bântuite de invazii 
se întovărăşea cu un îmbielşugat folos pentru vistieria 
domnească: deoarece împrejurările europene şi 
heghemonia comercială a Republicii Venețiene în Marea de 
Mijloc siliseră pe genovezi, biruiţi în interesele lor cardinale 


de neguţătorii lui San Marc, să-şi caute spre orientul asiatic 
o cale continentală. Intovărăşindu-se cu nemți şi leşi, având 
agenţi pe armeni şi greci, oamenii de afaceri de la Genova 
organizaseră concurenţa prin drumul tătărăsc, care acuma 
mergea în lungul Moldovei la Cetatea Albă, subt apărarea 
noului voievod. Un al doilea drum, pe la ocnele domneşti de 
la Trotuşi, ori pe la Braşovul Ardealului, se sfârşea la 
cetatea Chiliei. Din ambele porturi, corăbiile genoveze 
pluteau spre Caia. Privilegiile şi orânduielile întocmite în 
timpul lui Alexandru-Voievod Bătrânul arată, prin grija, 
preciziunea şi enumerarea amănunţită a articolelor cu 
taxele respective, importanţa acestui capitol fiscal pentru 
Domnie. Pământul virgin al Moldovei îşi dădea rodul lui în 
chip firesc; oile şi vitele albe se prăseau în imaşuri largi; 
unele mergeau la export pe calea mării, altele se îndrumau 
spre Danţig; companiile de comerţ de la Genova şi 
sucursalele lor de la Liov lăsau vistieriei însemnate câtimi 
de aur. Asemenea amestec de interese a sporit şi năzuinţa 
crailor Ungariei şi Poloniei de a păstra ori a impune 
influenţa şi suveranitatea lor asupra acestui mic însă bogat 
şi important principat. 

Alexandru-Voievod Muşat a domnit deci cu bine şi prietinie 
ani treizeci şi doi chiar la începutul veacului. A avut la 
curtea lui o doamnă de la Ardeal; pe urmă una de la 
Cracovia, soră a însuşi regelui Vladislav. A împrumutat 
măriei sale craiului, ca să-şi poarte războaiele cu cruciații, o 
sumă însemnată de galbini, pentru care a luat amanet 
ţinuturi şi cetăţi leşeşti, şi-a făcut scrisorile de închinare 
după moda medievală cătră ambii suverani, şi a adormit, 
întru legea părinţilor săi, liber şi de sine stătător, poruncind 
să-i fie sălaşul de veci în sfânta mănăstire a Bistriţei, unde 
odihneşte şi acum. 

Urmând oarecum pilda climatului din această parte de 
lume, care se desfăşură fără noimă şi-n salturi de tigru, 
amestecând anotimpurile, ploile cu viscolele, tornadele cu 
calmurile neclintite, revărsările de puhoaie cu secetele, 


Domnia de la Moldova s-a tulburat îndată după moartea 
bătrânului. Vreme de un sfert de veac au urmat 
împărecheri, silnicii, prigoniri şi omoruri în familia 
domnească, sub privegherea şi grija regilor suzerani. % 

Păcătoasa fire a oamenilor îndeobşte şi a pământenilor de 
la noi îndeosebi aţâţă la desfătarea răului atunci când 
trupul se lăfăieşte în huzur, iar înţelepciunea nu se vădeşte 
decât la sfârşitul nenorocirilor. 

Blândul şi prea cinstitul Voievod Alexandru s-a îngrijit 
cuviincios de Doamnele sale; dar umblând ca să dreagă 
dreptăţile norodului, prin atâta bielşug de turme, bucate şi 
podgorii, s-a molipsit de voia-bună a tuturor întru nunta cu 
pământul feciorelnic, şi a lăsat copii din flori în multe părţi. 
Aşa că după ce coborâtorii săi legiuiţi au început a se 
împunge şi a se tăia, căutând ajutor la craii străini, s-au 
semeţit şi unii din copiii din flori, socotindu-se tot os din osul 
Voievodului răposat, cu acelaşi drept în faţa lui Dumnezeu. 

Feciorul cel mai mare al lui Alexandru Bătrânul a fost Ilie, 
însoţit cu Maria, soră a reginei Poloniei. Din căsnicia 
aceasta s-au născut două vlăstare: Roman şi Alexandru. Al 
doilea fecior al Voievodului răposat se numea Ştefan. 

Ilie, cumnat regesc, a stătut Domn în Suceava până ce, la 
uneltirile şi amenințările fratelui său, s-a înduplecat să-i dea 
în stăpânire 'Ţara-de-]Jos. Domnia aceasta dublă a durat 
până la 1444, când regele Vladislav Jagello a pierit în 
bătălia cea mare de la Varna, cu turcii, îndată Ştefan, 
văzând pe fratele său fără ocrotitor, a păşit asupra lui 
prinzându-l în scaunul de la Suceava şi punând pe gâde să- 
i scoată ochii. Roman, feciorul orbitului, cu fratele său 
Alexăndrel şi cu maica sa, scapă în Lchia, punându-se subt 
aripa unchilor şi neamurilor din Republică. 

În ţară, Ştefan ucigaşul îşi împarte domnia cu Petru, al 
treilea frate, mai mic, până ce Roman, cu oaste leşască, vine 
asupra lui în Suceava, îl prinde şi îl descăpăţânează. Petru 
fuge în Ardeal, se întoarce cu sprijin de la Ioan Corvin, 
voievodul acelei ţări şi alungă pe nepotul său. Nu mult după 


aceea Roman, pribeag în Polonia, moarE. Îndată Doamna 
Maria, maica sa, sumuţă asupra Moldovei pe Alexăndrel, al 
doilea copil. Partizanii leşi îl pun pe acesta în scaunul 
Sucevii şi de acolo Alexăndrel-Vodă cade la împăcare cu un 
unchi al său Petru Aron, îngăduindu-l să domnească în 
parte. 

Atuncea, „dacă-i vorba pe-aceea”, cum spun moldovenii, s- 
a sculat un fecior din flori dintre cei sămănaţi de Voievodal 
bătrân. Numele lui era Bogdan. Acesta a fost tatăl lui 
Ştefan, despre care vorbim noi aici. Venind împotriva 
Domniei cu oaste, alungă tovărăşia lui Alexăndrel şi Petru 
Aron. Ambii aceştia pribegesc, după datină, la leşi. După un 
timp Petru Aron, mai harnic, calcă hotarul cu pilcuri de 
călăreţi şi găseşte în câşlegile de toamnă, la vreme de 
noapte, în petrecere de nuntă, pe Bogdan Vodă, în sat la 
Reusenl. Îl prinde în arcan, îl aruncă între mercenarii săi şi, 
la lumina faclelor, pune să i se reteze capul. 

Într-acea spaimă s-a aflat faţă şi Ştefan-sin-Bogdanvodă, 
fiind încă domnişor tinerel, în petrecere cu părintele său. 
Găsindu-şi scăpare prin învălmăşeală, a fugit cu puţini soţi 
şi boieri credincioşi şi a aflat sălaş la munteni. Acolo, în acea 
parte, trăia şi maica sa Oltea, de neamul ei din Ţara 
Românească. 

lată, sfârşitul sbuciumelor ca şi alinarea vijeliilor „stă ca- 
ntr-o taină a unei flori. După atâtea morţi şi zvârcoliri, după 
atâta lipsă de lege şi braţ de stăpânire, norodul *şi boierii 
trebuiau numaidecât să scornească vorba despre 
schimbarea domnilor, şi să cunoască înţelepciunea ei. Deci 
erau doritori de un domn adevărat. Negreşit, nu-l puteau 
cunoaşte pe acesta în fiinţa tânărului domnişor venit din 
necunoscut. N-avea înfăţişare nici de uriaş, nici de balaur: 
era scund la trup; numai ochii lui ca apa de munte aveau 
ascuţime şi tărie. Nu s-ar fi mirat dacă a doua zi ar fi căzut 
altul din nouri, ca să-i ia locul. Însă înţelegerea lor, deşi 
ageră, era scurtă. Ei nu puteau pătrunde ascunzişul de 
şapte ori învăluit al lucrărilor lui Dumnezeu. 


După cum după vârtejuri şi nesiguranţe se aşează crugul 
vremii, aşa sta să se aşeze domnia tulburată a Moldovei. Nu 
pentru că ţara cuprindea în ea alcătuiri minunate; nu 
pentru că neamul care o descălecase era prea viteaz, prea 
dibaci în meşteşuguri ori prea înţelept; nici pentru că ar fi 
avut un drept deosebit. 

Daco-romanii de odinioară, umiliţi de un mileniu de loviri 
ale invaziilor, întorşi la fondul lor de civilizaţie primară, 
însăA păstrând în ei demnitatea şi amintirea nedesluşită a 
unei nobleţi, căutaseră aici peste munte o regiune de 
dezvoltare liberă. Înţelepciunea cea mai presus de toate a 
Celui Etern trebuia să le dea un impuls de viaţă pentru 
restriştea îndelungă a vremurilor ce aveau să vie. 

Grupele umane n-au toate aceeaşi chimie sufletească şi 
acelaşi destin. Unele au avut soarta să umble din loc în loc 
pe uscat şi pe mări, schimbând producte, făcând negoţ şi 
întemeind oraşe. Altele şi-au mişcat turmele şi sălaşele din 
furnicarul Asiei, bătând războaie şi cutropind alte neamuri, 
agonisindu-şi bunurile lumii cu sabia. Totuşi cei dintâi au 
rămas mai presus cu agerimea vicleniei loR. În sfârşit, sunt 
neamuri care prind rădăcină în pământ ca pădurile şi ca 
ierburile. Acestea se ridică din furtuni şi din puhoaie, 
stăruind, aşteptând şi pentru ele de la Dumnezeu plinirea 
timpului. 

Asemenea neamuri nu ară morminte altora, nu deschid 
puhoaie de sânge şi nu clădesc piramide de leşuri; nici nu 
adună în haznale aurul lumii. Nu se bucură de bunuri prea 
mari şi de fală prea înflorită. Viaţa plugarului şi a păstorului 
statornic e mărginită; e ordonată de apusuri şi asfinţituri, 
de anotimpuri, de vatra familiară şi de mormintele 
strămoşilor. Mulţămirea lui materială e mediocră; de aceea 
îşi creează bunuri sufleteşti. Religia şi legenda, cântecul şi 
tradiţia sunt pentru el bunuri mai substanţiale decât aurul. 

Din această categorie inferioară s-a întâmplat să fie 
pământenii aceştia din Dacia şi din preistorie. Dezvoltarea 
lor finală, pentru destinul care ne poartă pe toţi în spirala 


ascendentă a umanităţii, era dintru început hotărâtă de 
Dumnezeu. Eliberarea în vlăstare nouă trebuia să fie 
urmată de o impulsiune de energie, care să ajungă pentru 
trei veacuri. Forţa de inerție avea să fie reluată abia în 
timpurile nouă, când seminţia întreagă s-a închegat din 
instinct, pregătind elaborarea unei conştiinţi depline şi a 
unei meniri. 

Aceasta e una din explicaţiile ascunse ale ivirii lui Ştefan- 
sin-Bogdan-Voievod la tronul Moldovei. 

Mai sunt şi altele. 

Capitolul II. 

DESPRE PUTERILE RĂULUI CARE S-AU RIDICAT 
ÎMPOTRIVA LEGII LUI HRISTOS ŞI DESPRE UN 
JURĂMÂNT AL UNUI TÂNĂR VOIEVOD; DESPRE 
CREDINŢA DE DEMULI ŞI O POVESTE CU SFÂNTUL 
IOAN DIN PEŞTERĂ; DESPRE BLÂNDEŢA NOROADELOR 
ŞI PRINȚILOR DIN EVUL MEDIU. 

În una din serile acelui trecut care ni se pare pentru 
totdeauna pierit, din care totuşi rămân amintirile ca nişte 
alcătuiri vii şi de sine stătătoare, umblau cătră limanul 
Moncastrului Bogdan Muşat şi coconul său Ştefan, fiind 
pribegi şi sărmani în moştenirea Moldovei. 

Călări şi fără slujitori după ei, mergeau în pas după arşiţa 
zilei, sfătuind. La dreapta lor se clătina aria mării, împunsă 
de boldurile de lumină ale constelaţiilor. Dinspre 
Trapezuntul Asiei se rumenea răsăritul lunii. De cătră 
miezul nopţii, din stepă, adia un vânt subţire, cu miros de 
ierburi pârjolite. 

Peste Marea sunt stăpâne vânturile, zicea Muşat; însă 
dincolo, unde s-arată acuma luna, %ţine buzdugan de 
poruncă Bogdihan, împăratul tătarilor. 

Şi-n partea de unde îne cenuşă de pojar? întrebă Ştefan. 

Acolo sunt nohaii, până la Crâm şi la Or, tot ai aceluiaşi 
împărat, despre care prostimea povesteşte cum că ar avea 
cap de câne şi numai un ochi în frunte; însă şi el e om ca şi 


noi, fără decât mai puternic, având subt ascultare toate 
cuprinsurile, până Ia marginea pământului. 

Şi decât el nu-i mai mare nimeni? 

Este cineva mai mare, zâmbi Muşat cătră feciorul săU. În 
fiecare noapte, la poarta oricărui palat de Domn ori de 
împărat, poate sosi îngerul morţii. Bate cu toiagul de trei 
ori, arătând că timpul omului e mărginit. 

Ce se-ntâmplă? se răsuci coconul.. În locul lui Han-Tătar 
cel vechi se ridică altul nou. 

Se ridică. Însă vine un ceas când Domnul-Dumnezeu face 
un semn. Atuncea seminţiile de pradă stau şi se alină. Scrie 
la psaltire: Cel Etern împărăţiile ca pleava le vântură. Şi tot 
acolo, despre soarta omului: un vânt îl suflă şi nu mai este; 
şi nu i se mai cunoaşte nici locul! 

Coconul cel tânăr cugetă un răstimp: 

Atuncea, măria ta crezi că e mai bine să ne ducem la 
mănăstire la Neamţu, dacă toate sunt deşertăciune? 

Ba nu, zâmbi iarăşi Muşat, căci această ţară e o grădină 
care a rămas fără stăpân. Poate Dumnezeu te-a menit pe 
domnia ta grădinar. Cărările noastre, urmă Bogdan Muşat, 
acuma sunt încâlcite şi primejdioase, mestecăm amărăciune 
şi ne adăpăm eu lacrimi; descălicăm în primejdie, odihnim 
între năluciri; însă eu, fiind prim-născut al odihnitului între 
fericiţi Alexandru-Vodă, am drept la moşie, iar dreptul meu 
este şi al domniei tale. Nădăjduiesc că Dumnezeu ne va 
pune la locul nostru. Nu uit nici într-o zi să îngenunchez la 
mila lui, cerşindu-i dreptate. Vom descălica deci şi în astă- 
sară la o mănăstioară de ceamur pe care o cunosc şi unde 
voi găsi un prietin. Ţi se pare calea grea şi drumul lung? 

Înţeleg, Doamne, că nu-mi vorbeşti de drumul până la 
Cetate, ci de cel până la Suceava. Nu mi se pare lung, căci 
ai să-mi istoriseşti iar cum a ajuns Ghinghis-Han de la un 
sălaş sărac de şapte căruţe la cea mai mare putere, împărat 
peste kitai şi peste toate seminţiile. 

Am să-ţi spun, răspunse Muşat; şi aceasta să fie o taină a 
domniei tale. 


Istorisirea din acea sară privea cariera înfricoşată a 
călăuzului hoardelor tataro-mongole, care se ridicase cu 
două veacuri şi ceva înainte din smârcurile sibiriene de sub 
munţii Altai. Rumeneala de incendiu a lunii, tremurul mării 
sub răsfrângerea căii lactee erau semne legate de 
amintirea marilor hoarde. Acest colţ al Dunării şi ai Mării a 
fost ca o strungă pe unde s-au grămădit toate năvălirile 
veacurilor, bătând repetat, ca şi crivăţurile şi viscolele, întâi 
în troianurile vechilor străjeri ai Romei, apoi în adăpostul 
munţilor. Cum se alinau spulberele, populaţiile din vechi 
statornice ieşeau la luminişuri, ca roii cei grăbiţi din luna lui 
mai. Acolo era o poartă a pustiului. Cum o treceau, mongolii 
îşi puteau priponi caii slăbiţi la iarbă grasă. În valea Dunării 
şi a Şiretului erau gropile cu orz, grâu şi mălai ale 
plugarilor. Dincolo de munţi, băile de aur. Cătră Bizanţ, ori 
cătră Roma, fantasme de palate şi haznale de juvaeruri. 

Deci cu două veacuri jumătate înainte, se ridicase 
Ghinghis, organizând hoardele tătărăşti şi crescându-şi 
puterea. Cu trei sute de mii de călăreţi bjjie echipați, cu 
rezerve şi parcuri de căruţe îndărăt, cu cercetaşi ageri şi 
spioni cu multă pricepere întrebuinţaţi în regiunile de 
invazie, a supus China, întinzându-se peste deşertul Gobi şi 
peste munţii cei mari pană la perşi şi turcomani. Unul din 
căpitanii lui cei mai destoinici, Sabetai-Behadâr, a răzbit la 
Marea Caspiei, de acolo la Volga şi la poarta stepei. A intrat 
în cam, pia Dunării, a străbătut munţii asupra Ungariei, a 
învăluit graniţa Europei de cătră Polonia; capetele de 
coloană au străpuns ţinuturile până la posesiunile Veneţiei. 
Faima acestor călăreţi nouroşi, împlătoşaţi în piele neagră 
de bour, era susţinută de repeziciunea cu care străbăteau 
cuprinsurile, de bătaia arcului şi a lăncii lor, şi de spaima 
rachetelor de pulbere de puşcă* - născocire chineză, 
pentru întâia oară văzută în Europa evului mediu; în sfârşit, 
acolo unde întâmpinau împotrivire, de dezastrul uciderii în 
masă şi al pojarurilor totalE. În preajma Cetăţii Albe, 


Sabetai a pus semn înaintea cortului lui flamura şi suliţile 
încrucişate, dând pământul Moldovei în pradă şapte zile. 

După ce Dumnezeu a odihnit pe Ghinghis-Han cu robii, 
femeile, tezaurul şi armele sub turn de lespezi, într-un 
gorgan al pustiei, a aşteptat să vadă ce înţelepciune aduce 
oamenilor această arătare. Oamenii, afară de spaima lor, nu 
înţeleseseră nimic. Atunci, după două veacuri, adică îndată 
după aceea, s-a ridicat iarăşi asupra omului, cu alte hoarde 
de tătari, Timur. Sabia trebuia s-o poarte cu stânga, căci de 
dreapta era câş. Era beteag şi la picior în aceeaşi parte, din 
lovituri de suliță la învălmăşeală de război în tinereţă, de 
aceea era poreclit Lene, adică Șchiopul. Semnul lui la picior 
arăta că trebuie să se oprească şi el. Sabia nu-i era îngăduit 
s-o poarte cu mâna hărăzită dreptăţii. 

După ce în kuriltai, adunare a războinicilor, şi-a dat nume 
de Saheb-Keran, adică stăpân al lumii, şi-a deslănţuit şi el 
hoardele. A bântuit Industanul, Persia, Siria şi Babilonul; 
printr-o lăture a mărilor a lovit pe turci, iar prin alta 
căpitani ai lui au ieşit la aceeaşi poartă unde poposise 
Behadâr-Sabetai. Iarăşi s-a pus semn flamura şi suliţile, 
dându-se pârjolului şi prăzii pământul oamenilor statornici. 
Din această năvălire au rămas tabere şi sălaşuri tătărăşti la 
Crâm şi dincolo de Volga, ipână la Marea Caspiei. 

Când Bogdan Muşat era cocon de vârsta feciorului său, se 
aflau oşteni cărunţi la curtea lui AlexandruVodă, care 
apucaseră pe Timur Șchiopul şi vorbeau despre războaiele 
lui. Ca şi hanul cel dintâi, supusese jumătate de Europă şi 
Asia sub ascuţişul fierului. Menirea lui, ca şi a lui Ghinghis, 
era să fie o pedeapsă a lumii. Ca şi celălalt, Timurlenc nu 
urmărea să statornicească o altă rânduială socială, ori o 
lumină a unei credinţe nouă; nu părea a fi decât un vârtej 
de distrugere. 

La asediul cetăţii Sivas, în India, locuitorii i-au trimes întru 
întâmpinare o mie de copii îmbrăcaţi în alb, ca să ceara 
iertare. Timur a poruncit “să fie sfărâmaţi în copitele cailoR. 
În Georgia au curs puhoaie crunte pe treptele munţilor din 


şapte sute de sate. La Babilon, măcelul a ţinut două zile, 
până ce a fost ucis şi ultimul cetăţean. O sută douăzeci de 
movili de capete au fost atunci clădite în câmpie. La 
Sebsvar, în India, după un măcel la fel, a rânduit să fie zidiţi 
în turnuri cinci mii de prizonieri vii. La Delhi a pus sub sabie 
o sută de mii de robi cu care nu avea ce face în acea clipă. 
Capul lui mare, cu obraz pistrui şi barbă lungă, privea 
duşmănos asupra lumii. Urechile lui nu primeau gluma şi 
poveştilE. Îi plăceau numai oamenii înţelepţi şi cărturari, pe 
care-i tăia cu aceeaşi uşurinţă *ca şi pe cei proşti. Nimene 
n-a înţeles cărui Dumnezeu se închină. Mormântul lui de la 
Samarcand s-a pustiit, nu târzie vreme după aceea, în patru 
vânturi. 

În acel timp, când a izbit pe turci, a bătut în crâncen 
război la Ankara pe Baiazid-Sultan, prinzându-l şi 
închizându-1 într-o cuşcă cu gratii de fier, pe care o purta 
după el în expediţii. lar hoardele lui din răsărit au pătruns 
până la împărăţia nemţească, după ce au aşezat în lungul 
Nistrului, pe drumul neguţătorilor, în ţepuşe, trupuri de 
bătrâni cu barba alba şi de femei cu pruncii la sân. Bărbaţii 
şi feciorii câţi au fost prinşi au fost duşi sub harapnic în 
robie la Crâm şi la Volga. Puţini s-au întors, urmând calea 
aceloraşi stele, care licăreau pe creţurile* mării, în sara 
aceea când Muşat spunea aceste poveşti coconului său. 

De ce a ieşit asupra lumii spaima lui Han-lătar? Arătau 
oamenii vechi că atât Ghinghis cât şi Timur nu sunt decât 
forme schimbătoare ale aceluiaşi demon, care lucrează 
asupra creştinătăţii. Căci legea lui Hristos a fost ca o lumină 
de dragoste asupra lumii, iar aceştia sunt oşteni ai 
întunericulul. Împotriva lor şi a altora nu poate fi armă mai 
tare decât însuşi Adevărul pe care 1-a predicat Fiul lui 
Dumnezeu pe acest pământ al răutăţii. Praporele unei oşti 
împotriva păgânilor nu pot avea cusută pe ele altă icoană 
decât pe a sfântului Gheorghe străpungând balaurul. 
Grădina aceasta aşa de bântuită, la marginea mării şi a 
pustiului, are nevoie într-adevăr de un stăpân, care s-o 


statornicească în hotare, să clădească în ea lui Dumnezeu 
cel adevărat case de stâncă şi să-i orânduiască oşteni care 
s-o păzească şi s-o păstreze ca pe o cetăţuie a Binelui 
împotriva Demonului negru. 

Căci iată, acuma se proţăpeşte împotriva creştinilor încă 
un duşman. Asupra lumii vin otomanii. 

Cu ani mai târziu, după ce Ştefan rămăsese pribeag şi 
orfan, şi mai pe urmă, când se aşezase Voievod, îşi aducea 
aminte, în ceasurile de mâhnire, de vorbele spuse într-o 
noapte de vară în preajma mării. Descălecând la o 
bisericuţă umilită zidită din glod şi slujită de uw monah în 
zdrenţe, îngenunchiase lângă părintele său, plecându-şi 
fruntea şi hărăzindu-se fierbinte lui Hristos, pentru slujba 
dreptăţii. Pe atuncea, la Domnia urdiilor turceşti era Sultan 
Murat. De atunci, în locul aceluia păşise Mahomed, căruia 
îndată i-a ieşit faimă şi poreclă de cuceritor, care în limba 
turcească se cheamă El-Fatâh. 

Oştenii aceştia ai prorocului minciuni de la Meca se 
arătaseră în Anatolia şi în vederea Bizanțului cu un veac în 
urmă. Rupseseră bucată cu bucată din împărăţia grecească, 
păşiseră peste Helespont şi peste Marmara năzuind întâi la 
Dunăre. Aşezaseră sultanat la Adrianopol. Îşi trimiseseră 
oştile asupra voievozilor creştini şi asupra ținuturilor 
împăratulul. Înainte de a detuna scaunul lumii Țarigrad, îl 
împresurau de pretutindeni, slăbindu-i apărările. Pe uscat 
băteau Grecia veche, Sârbia şi Bulgaria; pe mare prigoneau 
corăbiile de negoţ ale veneţâenilor. După ce vor rupe 
porţile şi zidurile duble ale Constantinopolului, năzuinţa lor 
era cătră celălalt scaun al creştinătăţii, Roma, Fusese, cu 
patru ani înainte de 1400, o mare bătălie la cetatea 
Nicopolei, unde se strânseseră oştile creştinătăţii, într-o 
cruciadă a timpului îndemnate de glasul papei şi de 
ambasadele dibace ale Veneţiei. Şi cavaleri nemți şi franţuji, 
şi boieri unguri şi ardeleni şi munteni, şi mercenari albanezi 
şi italieni fuseseră învăluiţi şi stropşiţi de noianul păgânilor. 
Se mai ridicase o oaste mare a creştinătăţii la anul 1444, la 


care a stat căpitenie şi Ion Corvin, viteaz al acelor timpuri. 
Dând război la Varna, otomanii au rămas iarăşi stăpâni şi 
biruitori, încât între movilele de morţi a fost aflat şi trupul 
lui Vladislav, craiul leşilor. A ieşit atunci dreptate vorbei 
unui înţelept rabin de la Solunt cu numele Akiba, care 
dovedise că anul nu-i prielnic, deoarece numerele lui 
adunate dau o sumă ciudată. 

La 1453, care cuprinde tot numărul nefast 13, după 
prorocirea aceluiaşi Akiba, Mahomet II, având vârstă numai 
douăzeci şi trei de ani, a spart prin miazănoapte cetatea 
Constantinopolului, cucerind-o şi dând în pradă oştenilor săi 
comorile publicE. În acel măcel a pierit cel din urmă 
împărat, Constantin Dracoses. 

Aşezându-se în scaunul împăraţilor bizantini, El-Fatâh şi-a 
întors ienicerii cu faţa cătră asfinţit, unde din douăzeci şi 
opţ în douăzeci şi opt de zile se arată pe cer semiluna. 
Menirea lor era să se ducă până subt ea în împărăţiile 
apusene, să aşeze geamia cea mai bogată pentru Alah şi 
profetul săU. În vârful ei va străluci însuşi juvaierul ceresc. 

Palatele şi bazilicele Bizanțului au fost despoiate, statuile 
de aur au fost topite, hipodromul şi forul Augusteon au fost 
invadate de căruțele nomazilor; în palatele împărăteşti şi-a 
aşezat curtea al şaptele sultan, destinat să stea acolo prin 
puterea acestui număr fatidic; caravanele au adus vreme de 
nouăzeci şi nouă de zile în serai prăzile lumii răsăritene, 
grămădindu-le în haznale. Cazangiii au bătut pe nicovală 
cel dintâi tron de aur al retirăzii măritului Sultan, umbră a 
lui Alah pe pământ, deosebit astfel şi despărţit de ceilalţi 
ticăloşi oameni chiar şi în clipa celei mai modeste retrageri. 

Cele mai înfricoşate armii au ieşit de la Poarta împărăției 
nouă. Grecia şi Sârbia au fost puse sub fier în 1459. 
Împărăţia de la Trapezunt a celor din urmă Paleologi şi 
Comneni a fost răsturnată în 1461. Rând pe rând au căzut 
insulele Mediteranei până atunci sub stăpânirea 
venețienilor. Bosnia şi Albania, zonă de influenţă a aceleiaşi 
republici a nobililor neguţători ai lui San Marc, au cunoscut 


prada şi robia şi şi-au plecat grumazul. De la Persia, prin 
Georgia şi Circasia, pestf Marea Neagră până la unguri şi 
leşi şi până în Dalmația, tuiurile cu cozi de cal se aşezau în 
cetăţi, şi beglerbeii lui Mahomet primeau la picioare 
tributul ghiaurilor. 

El-Fatâh era nu numai un sultan norocos şi viteaz, ci şi 
prea înţelept. Lia aşezarea sa în locul tatălui său Murat, ca 
să nu mai fie niciodată pricină de discordie şi împărechieri, 
poruncise muţilor seraiului său şi ienicerilor să strângă în 
juvăţ şi să împuţineze de cap pe toţi fraţii şi unchii săi şi pe 
toţi copiii acelor fraţi şi unchi. Cel dintâi vizir era în faţa sa 
ca cel din urmă rob: putea să piară la o clătire de deget. 
Garnizoanele fidele ale cetăților, soldaţii eroici ai principilor, 
care-şi respectau cuvântul după proasta tradiţie 
cavalerească, erau neapărat înecaţi în sânge. Stăpânii 
încununaţi de la Trapezunt, din Bosnia, din Lesbos, de la 
Atena au fost târâţi în ştreang de cozile cailor. Însă 
prostimea care cădea cu fruntea în pulbere dobândea 
îndată milă. Nu-i era greu să deosebească, prin emisarii săi 
greci, toate interesele de vanitate care agitau pe unii prinți 
ai: Europei, nici interesele permanente comerciale ale 
venețienilor, care predicau în lume cu lacrimi război sfânt, 
adăogind pe sub mână aur argumentelor sentimentale. 
Zdrobea pe viteji, trata cu vanitoşii, zâmbea venețienilor, 
despoindu-i de colonii şi risipindu-le contoarele. 

Judecata lui fără cusur au aflat-o apusenii prin pictorul 
Gentile Bellini, pe care l-au trimes marelui Padişah 
venețienii, ca să-i zugrăvească nobila înfăţişare, pentru 
galeriile lor de artă. După războaie, în care pieriseră 
soldaţii naţiilor, nobilii lagunelor găsiseră cu cale să încheie 
pace cu clauze comerciale şi ambasada artistică apărea ca 
un omagiu dezinteresat şi amical. 

Deci pictorul, având nevoie de modele, le-a găsit pe toate 
cele vii, între care se afla însuşi Padişahul, între covoare, 
vitralii şi auR. Însă văzându-l că stă la îndoială asupra 
jertfelor şi mai cu samă asupra capetelor fără trup, 


stăpânul cel mare a poruncit unui icioglan să îngenunche 
numaidecât. Altul a înaintat şi, după un semn, i-a retezat 
capul. Rareori pictorii apuseni s-au bucurat de asemenea 
modele. 

Bostangiii îngrijind să sosească la masa slăvitului Sultan 
cel dintâi cantalup trufanda, s-a întâmplat ca unul din copiii 
sufrageriei, mai lacom, să-şi însuşească şi să ospăteze în 
ascuns fructul. Când stăpânul n-a găsit pe talerul său ceea 
ce i se vestise de cătră medelnicer, şi-a încruntat 
sprinceana cu mare mânie. A chemat în faţa slăvitei sale 
feţe pe cei optzeci de copii de slujbă în acea zi şi a poruncit 
să se arate vinovatul. N-a răspuns nimeni. Pe loc strălucirea 
sa a găsit soluţia cea mai bună ca să afle pe vinovatul de 
lăcomie. A fost adus gâdea care a prins a lua rând pe rând 
copiii din şirag spintecându-i. La al douăzeci şi optulea, Pa-] 
dişahul a putut a-i cunoaşte în măruntaie 
cantalupuJnemistuit încă. 

Pictorul a îngenunchiat a doua zi, cerând augustului său 
model, cu lacrimi, învoirea de a se întoarce numaidecât la 
Veneţia. 

EIl-Fatâh era un înţelept care ştia să se folosească de 
fanatismul osmanlâilor săi şi care dovedea în orice clipă 
osârdia sa pentru Profet; însă în cămara sa intimă avea 
rezerve; şi relaţiile lui cu patriarhul ortodox au fost dintre 
cele mai blânde, lăsând adevărului celui din urmă prestigiul 
său neviolat. 

La acest arhanghel negru, fiara despre care a vestit 
sfântul loan, cugetase cu inima bătând coconul cel tânăr, 
îngenunchiat lângă părintele său, pe când monahul din 
mănăstioara de ceamur slovenea vorbele prorocirii din 
Apocalips: „Vai! vai de tine! cetatea cea mare a Babilonulul, 
cetatea cea tare! că într-un ceas a venit osânda ta!”. 

„Şi neguţătorii pământului vor plânge şi se vor boci”. 

III. 

Vremurile erau într-adevăr aşa cum le arătau de mai de 
mult scrisorile sfinte. 


„Cine-i hiara aceasta? cuvintează Arătarea Teologului, şi 
cine poate să se bată cu dânsa? 1 s-a dat o gură care grăia 
cu trufie şi cu hulire; şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci 
şi două de luni. Şii s-a mai dat să facă război cu sfinţii şi să-i 
biruiască; şi i s-a mai dat putere peste toată seminţia şi 
poporul şi limba şi neamul”. 

„Cine are minte, să socotească numărul hiarei, căci acest 
număr e nume de om, şi numărul ei este şase sute şaizeci şi 
şase”. 

Moişa, filosoful de la Moldova, socotise şi găsise că toate 
numele împăraţilor porniţi de la prorocul minciunos 
răspund numărului arătat, căci el înseamnă fără odihnă, 
fără închinare, fără duh; puterea pulberii şi cărnii, 
desfătarea între oameni a lui Satana. 

Toate sunt trebuitoare, pentru ca oamenii să vadă calea 
înţelepciunii. Privind spre lumina care se deschide subt 
arcul ei, şi astăzi stă Ştefan-Voievod la Putna, în icoană, cu 
capul aplecat şi mâinile încrucişate. Astfel s-a visat soldat al 
Adevărului. Pe când neguţătorii cei întristaţi, adică 
venețienii, care covârşeau marea cu corăbiile lor şi adunau 
banii noroadelor, urmăreau cu ochi ageri progresul marelui 
Sultan. 

Pentru ei, Mahomet era o forţă care trebuia oprită cu orice 
preţ; altfel domnia lor asupra Europei era ameninţată. 

Republica lagunelor, fondată cam o mie de ani în urmă, se 
dezvoltase încet-încet, agonisnd întâi comerţul Adriaticei. 
Pe urmă ieşise în Mediterana, cucerind porturile şi afacerile 
până la Levant şi Egipet, luând locul grecilor şi al vechilor 
fenicieni. Cumpănind cu răceală foloasele, în vremea 
cruciaților, deodată se arătase sprijinitoare a credinţii, 
oferindu-se a purta în Orient pe luptători cu flota ei. 
Negreşit, cea dintâi măsură pe care a luat-o a fost ca să 
încaseze preţul transportului, şi a doua să încarce cu 
aromate corăbiile, ca să realizez” de la cei rămaşi acasă alt 
câştig. In bătăliile cu necredincioşii, soldaţii lui Hristos au 
cucerit pământuri şi limanuri, în care neguţătorii s-au silit 


îndată să întemeieze case de negoţ. Oştenii au fost scoşi 
după aceea de acolo; neguţătorii însă au rămas, alcătuindu- 
se cu alţi neguţători; şi unii şi alţii neavând decât singura 
lege a banului. După ce au cucerit în cursul vremii 
ţinuturile, coastele şi ostroavele, bătând şi depărtând „de la 
câştig pe toţi fraţii lor creştini şi mai ales pe genovezi, după 
ce au acoperit cu zărăfiile lor Bizanțul şi Alexandria, 
deodată au văzut târându-se din umbra Asiei asupra lor 
fiara otomană. Doctori învăţaţi de la Veneţia îndată au 
semnalat-o, arătând primejdia pentru credinţă. Dar 
primejdia era mai cu samă pentru corăbiile de negoţ. 

Într-adevăr, sultanii le-au strâmtat locul şi le-au împuţinat 
căile. lar Mahomet II, cucerind Constantinopolul, pe 
venețieni i-a izgonit cei dintâi. După războaie cu Sultan- 
Baiazid şi Sultan-Murad, au urmat altele cu Sultan- 
Mahomet. Mercenarii republicii se băteau în toate cetăţile 
de pe coaste şi din insule, cu mare vitejie, căci erau bine 
plătiţi. Craii şi împărații, solicitaţi de cei mai dibaci 
diplomaţi pe care i-a cunoscut lumea, au primit să-şi 
jertfească oştile la Nicopole şi Varna, în Sârbia şi Ungaria. 
S-a găsit şi-un viteaz dintr-o mie şi una de nopţi, George 
Castriota din ţara Albaniei, care s-a războit o viaţă întreagă 
în munţii lui, întârziind coloanele ienicerilor în năzuinţa lor 
spre Dalmația. A pierit cu arma în mână, încredinţând 
bancherilor pe copiii săi. Diplomaţii şi-au întors privirile în 
alte părţi, şi au cunoscut pe craii Poloniei şi Ungariei şi pe 
voievodul de la Ardeal. Au ajuns cu înţelegerea şi până la 
şahul Persiei, după aceea au găsit şi pe un domn de la 
Moldova, cu numele Ştefan. 

Stând astfel atent încordaţi, cu arme şi agerime, pentru 
ocrotirea fundacurilor lor de negoţ, punând pe continentali 
să le cumpere marfă şi să se bată pentru domniile lor, 
nobilii venețieni aveau conştiinţa că, apărându-şi bunurile, 
apără însăşi civilizaţia care era al doilea nume al Veneţiei. 
Europenii evului mediu apăreau faţă de ei ca nişte simplii 
barbari. Nicăieri ca în cetatea lui San Marc nu se puteau 


vedea palate mai bogate, rivalizând cu ale Bizanțului, 
petreceri mai fastuoase, curtezane mai bine plătite. Viţiul e 
un atribut şi o datorie a aurului. Contimporanii ştiau asta, 
dar lăsau altei generaţii grija ispăşirii. 

Sanctitatea sa pontiful roman, craii Ungariei şi Poloniei, 
împăratul şi prinții, solicitaţi pentru înaltele daj torii ale 
timpului, se mişcau cu greutate şi întârziere,: având fiecare 
interese şi încurcături. Primejdia, amplii ficată în măsura 
intereselor imediate amenințate, nu le apărea în finalul ei 
tragic - aşa cum apăruse ochilor iluminaţi ai tânărului 
cocon în mănăstioara din preajma mării. 

Când rânduiala ascunsă 1-a adus la domnia Moldovei, 
Ştefan-sin-Bogdan-Mugşat era pătruns până în fundul 
sufletului şi până în cel din urmă ascunziş al înţelegerii de 
primejdia care ameninţa biserica lui Hristos şi de misiunea 
pe care o avea ca domn şi ostaş al Adevărului. 

Tot în Apocalips, scrie: „Nedreptul lasă-1 să mai facă 
nedreptate, necuratul lasă-1 să se mai întineze”. 

„lată, vin îndată şi răsplata mea este cu mine, ca să 
răsplătească fiecăruia după faptele lui”. 

Pentru el cumpăna clipei putea fi trecută, cum a şi fost, 
printr-un tratat de supunere, care-i asigura folosul vieţii 
trecătoare. Pentru sufletul său înfierbântat de ortodoxie, 
problema se punea, însă, cu totul pe alt plan. Nu atât 
venitul vămilor, nu atât cetăţile Mării, nu hotarele Moldovei, 
nu domnia lui erau interesate, ci Adevărul şi Dreptatea, 
care erau însuşi Izbăvitorul HristoS. În această credinţă 
înfricoşată în care se absorbea cu totul, el găsea neîncetată 
hrană, aşezând semnele de piatră ale Dumnezeirii în toate 
colţurile Moldovei şi punându-se pe sine jertfă necontenit. * 

Istoricul de azi, judecind trecutul în elementele lui proprii, 
poate îndrăzni a susţine că singur acest ostaş a văzut 
pentru timpul lui şi viitorime, ca loan, când a avut visul de 
spaimă în ostrovul PatmoS. Însă contimporanii lui, în afară 
de iluminaţi şi cărturari, l-au înţeles mediocru. 


Dacă zimbrul n-ar fi oprit repetat, în cetăţuia lui de codru 
şi munte, pe marele vânător, El-Fatâh şi-ar fi 

— Viaţa lui Ştefan ccl Marc putut lua timp ca să ajungă mai 
curând acolo unde numai moartea 1-a împiedicat să ajungă. 
Calul său vânăt | ar fi mâncat orz din pristolul de la Roma. 
Dumnezeu nu a îngăduit; şi, ca să nu se plinească 
ameninţarea celui piai semeţ şi mai tare dintre stăpânii de 
seminţii, 1 a pus ascuţime şi tărie în mintea şi braţul celui 
mai i neînsemnat prinţişor de la marginea creştinătăţii. 

Împărat al părţilor germane se afla atunci Frederic III din 
Casa de Austria. Crai al Poloniei, Cazimir IV. După căderea 
Constantinopolului a fost ales la tronul Ungariei Matiaş- 
Crai, fiu al lui lon Corvin, ” faimos voievod al Ardealului. 

Mai era un domn al pământului, foarte temut: papa de la 
Roma. 

Alţi regi şi prinți din Apus, încurcaţi în necurmate războaie 
unii cu alţii, erau prea departe de catastrofa răsăriteană. 

Stăpâni de castele medievale, oraşe care tindeau să se 
elibereze cu armele, nefericite populaţii agricole doborâte 
sub jug, foamete, ciumă şi întuneric, coborâre a sufletului, 
amintiri jalnice ale împărăției de altădată: asta era lumea 
apuseană de atunci. 

În confuziunea decăderii, după domnii schimbătoare de 
şefi barbari cu obrazuri păroase şi săbii grele, se ruinaseră 
toate alcătuirile împărăției vechi. Fiul senatorului din Galia, 
care se luptase lângă Aetiu în contra hunilor, se mulţămise 
cu situaţia de sutaş în armata vizigoților ori a longobarzilor; 
iar nepotul nu mai cunoştea baia şi nu mai putea ceti 
literele lapidare de pe mormintele strămoşilor lui. Pe 
risipituri şi pojaruri lumea începea de la capăt. 

Numai Italia îşi mai păstrase prestigiul. Papii, prinții şi 
mănăstirile erau conservatori ai nobleţei şi, în vremea 
despre care vorbim, peninsularii, în deosebi genovezii, 
venețienii, florentinii şi milanezii, credeau că pot privi cu 
dispreţ spre soldaţii de fier ai regelui francez sau spre 
raiterii mirosind a usturoi şi bere ai împăratului german. 


Candelele spirituale, aprinse de la Roma creştină şi 
hrănite eu oleu scump al antichităţii, ardeau şi în 
mănăstirile continentului, refugii sfinte de sălbăticia 
timpului. Florile şi flăcările arhitecturii gotice păreau a 
vibra cătră Dumnezeu în împărăţia lui Carol cel Mare; dar 
în afară de aceste oaze, unde stăteau aplecaţi pe texte 
cărturari palizi, domnii lumii nu voiau să cunoască decât pe 
zeul Forţei, rânjit şi cu fruntea îngustă, şi mulţi baroni 
socoteau mai prejos de demnitatea şi onoarea lor să ştie a 
ceti şi a scrie. 

Războinicul de atunci s-ar fi socotit un afemeiat dacă s-ar 
fi spălat zilnic. De cămaşă nu avea nevoie. Putea fi cunoscut 
de departe prin parfumul propriu. Luptătorul în Orient, în 
legiunile cruciate, visa, fără aprehensiune şi cu o imaginaţie 
proprie, la doamna sa, rămasă în turnul castelului şi 
asigurată în centura de castitate cu lăcata. Cpntese de la 
curţi regale se duceau pentru micile lor nevoi jos în jurul 
scării de onoare. 

Acei marchizi care ieşeau cu sabia la drumul mare ca să 
vămuiască pe cinstiţii neguţători; acei suverani care se 
împrumutau de la vasalii lor cu trei mii de galbini ca să-şi 
poată plăti mercenarii; acei împărați ai Sfântului Imperiu 
care priveau placid cum se taie, se jefuiesc şi se pârjolesc ei 
în de ei prinții, episcopii şi baronii supuşi maiestăţilor lor, 
după câte s-a spus, erau cel puţin aprinşi de o mare 
credinţă. Această credinţă trebuia să-i înalțe spre mântuire. 

Însă moldovenii obişnuiau să povestească despre un 
schimonah care s-ar fi ridicat din singurătăţile Atonului şi 
numele lui era cuviosul Ioan din Peşteră. ' Coborând la 
Țarigrad, a văzut căderea şi ticăloşia împărăției greceşti şi 
mai ales certurile de vorbe ale doctorilor legii lui Hristos şi, 
a căutat iscăpare mai departe, spre adevărații fraţi creştini. 
A umblat pe jos, suferind ostenelile şi pulberile. A ajuns într- 
o cetate mare, la împărăţia cea nouă, unde se înălţau 
turnuri de bisericl. Înainte de a intra în sfântul lăcaş, a 
văzut oameni spânzurați în crengi de copac. Şi într-un 


cazan al casei orăşeneşti, fierbea un calpuzan. lar crainicii 
strigau cătră norod greşalele osândiţilor. Fiind duminică, 
schimonahul Ioan a intrat la sfânta leturghie şi a văzut 
poporăni îngenuncheaţi, unii plângând, iar preotul striga 
spre ei din amvon vorbe grozave despre pieirea lumii. 
Privind la acel preot, cuviosul loan 1-a văzut aevea 
cunoscându-i capul de ţap despre care arată cărţile. S-a 
grăbit să iasă şi să umble în calea întâmplării, nădăjduind să 
afle ceva. I-au ieşit într-un corn de dumbravă închinători, 
care I-au lovit, jefuindu-i traista săracă. S-a sculat din 
sângele său, s-a spălat la un izvor şi s-a dus mai departe, 
ajungând în altă cetatE. În biserica de acolo stătea slujind 
cu mare fala episcopul şi înfăţişarea lui era a lupului, iar 
enoriaşii îngenuncheaţi erau oi. Astfel umblând din loc în 
loc, schimonahul loan a cunoscut căderea inimii omeneşti. 
După ce a văzut tot ce putea vedea şi a cunoscut tot ce 
putea cunoaşte, Şi-a luat toiagul şi a trecut munţii mari şi a 
coborât m câmpii înflorite, ajungând la cetatea Romei. 
Acolo, la scările Sfântului-Petru, a stat îngenuncheat nouă 
zile V nouă nopţi, până ce s-au îndurat slujitorii să-l poarte 
la sfântul Părinte. Intrând întru strălucire şi podoabe de 
mare preţ, călugărul de la Aton a bătut metanie şi a plâns. 

Cine eşti tu şi de unde vii? 1-a întrebat prea sfântul 
Părinta. 

Sunt un sărman monah, prea sfinţite. Am venit să cunosc 
credinţa lumii şi să mă bucur. Am cerut creştinilor 
împărăției tale adăpost şi nu mi-au dat; hrană, şi m-au lăsat 
flămând; apă, şi m-au lăsat însetaT. În casa Domnului meu 
am găsit zărăfie, iarmaroc de arme şi mezat de muieri. l-am 
certat cu blândeţă pentru că n-au milă; ei m-au bătut. M-am 
mirat că-şi spun creştini şi ei m-au spânzurat în cârlige. Am 
văzut păstorind ţapii şi lupii. Iar aici, în cetatea părintelui 
meu Domnul Dumnezeu, văd hălăduind leul, care-şi întinde 
ghiara asupra celor pământeşti. 

Sfântul Părinte a simţit pe el cămaşă de ghiaţă, căci 
obrazul sărmanului îl privea dintr-o cunună de razE. 


Închinându-se cu smerenie, s-a întors bătând din palme ca 
să vie slujitori să poarte de grijă musafirului. 

Te cunosc, Doamne, a zis el cu dulceaţă. Sunt pătruns şi eu 
de durerea suferinţilor tale. Ai dreptate. Asemenea ticăloşii 
ale lumii nu trebuie să le mai vezi. 

După porunca sa, slujitorii l-au dus pe schimonah până în 
chilia cea mai din fund a temniţelor sfântului Petru, şi de 
atuncea nimeni nu l-a mai văzut. 

Scribii tuturor acestor neamuri ne-au învăţat succesiv să 
ne plecăm stăpânilor lor ca domnilor şi împăraţilor celor 
mai mari ai lumii. Au făcut asta fie din pricină că n-au fost în 
stare să discearnă adevărul unic, fie din pricina nevoii de 
pâne, fie din laşitate. Oa-' menii liberi sunt extrem de rari. 

În lumea antică, bătălia de la Termopile reprezintă poate 
numai un cuvânt frumos, iar războiul 'Troici mai mult stihuri 
şi tropi. Puterea elină a sălăşluit în spirit şi în manifestările 
de artă. Dar regii şi împărații europeni, lăudaţi pentru toate 
gesturile şi zâmbetele, pentru toate slăbiciunile, pentru 
toate bătăliile pierdute ori câştigate, au avut asupra lor 
reflectoare actoriceşti. Faţă de marele imperiu al lui Carol, 
stăpânirea lui Ghinghis a fost de douăzeci de ori mai vastă. 
E adevărat că tătarii au trecut ca pulberile, dar nici Carol n- 
a fost soldat al spiritului nemuritor şi al inteligenţei. Nici el, 
nici toţi prinții coborâtori din barbari în curgerea evului 
mediu. Generaţii după generaţii de şcolari le-am pomenit, 
sub ferulă, numele şi le-am celebrat aniversările ca unor 
puteri solare, pe când Veneţia, stăpâna de fapt a evului 
mediu prin diplomaţie şi aur, mai tare decât Frederic şi 
decât Matiaş-Crai, şi decât Cazimir-Crai, creditoarea 
tuturora, uneltitoarea pretutindeni, are parte în istorie de 
foarte puţine cuvinte. 

Nu-i rău că are ea puţine; e rău că au alţii prea multe. 

Faţă de sfinxul care priveşte spre necunoscut în marginea 
deşertului Libiei, toţi sunt una şi aceeaşi pulbere vânturată. 
Depozitul umanităţii e alcătuit dintr-un material 
imponderabil. Nu-l plouă, nu-l ninge, nu-l spulberă 


furtunile. Sămânţa lui rodeşte neaşteptat şi în aparenţă 
bizar. Astfel pot cunoaşte în florile de azi ale pământului 
Moldovei, esenţa unei jertfe de altădată. 

Deci marele împărat, în care credea prostimea, înfăţişa 
mai mult un nume. Oraşele şi principatele Germaniei nu 
constituiau o putere unitară. Contele palatin se afla în 
ceartă cu arhiepiscopul de Maienţa. Regele Boemiei şi 
ducele Burgundiei se aflau în război pentru ţinutul 
LutzelburG. Împotriva aceluiaşi rege boem se sculaseră şi 
ducii saxoni. Şviţerienii urmau să se arate neînduplecaţi 
duşmani ai ducilor de Austria. 

În coasta acestei anarhii, cei doi crai - al Ungariei şi al 
Poloniei - aveau şi ei treburile lor mari şi mărunte. Cea mai 
de căpetenie afacere a lui Matiaş-Crai, cum s-a aşezat la 
domnia Ungariei, a fost să puie la cale războaie contra 
neamurilor lui. 

Cazimir-Crai îşi avea şi el treburile lui deosebite: războaie 
cu cavalerii teutoni la marginea Crăiei, un război mai 
primejdios înlăuntru, cu clerul, pentru dreptul de numire al 
episcopilor, şi cu şleahticii care aveau mare plăcere 
totdeauna, în Seim, să stea împotriva maiestăţii sale. 

La 1459 sfântul părinte Piu II s-a întors la Roma de la 
congresul de Mantua, prea tulburat de amestecurile 
pământeşti şi politice. Osândind pe un tulburător al plebei 
cu numele Tiburcio şi punând să fie ridicat în furci, s-a 
simţit mai liniştit şi a putut primi cu un obraz liniştit şi 
surâzător pe ambasadorii de la şahul turcomanilor Uzun, de 
la împăratul 'Trapezuntului şi de la armeni, care veneau să-i 
ceară sprijin ca unui puternic domn al pământului contra lui 
Mahomet. 

Din întâmplare, se aflau de faţă şi emisarii Veneţiei. S-au 
ridicat asemenea plângeri pentru căderea Bizanțului şi 
pentru destrăbălarea în sânge a Antihristului, încât sfântul 
papă a lăcrimat, făgăduind, în numele lui Hristos, că-şi va 
mişca braţul. 


Ambasadorii Sfântului Scaun n-au întârziat în adevăr să 
ceară împotriva duşmanului întregii creştinătăţi săbiile 
împărăției, a regelui Angliei şi a regelui Franţei, după pilda 
de la 1396 şi 1444. Măriile lor au răspuns cu vorbe ocolite 
că timpul nu-i prielnic, că tezaiyele sunt în suferinţă, că 
lumea are alte griji şi că s-ar fi iscat în Europa o primejdie şi 
mai mare, în fiinţa unor aşa-zişi savanţi, care pretind că 
pământul ar fi rotund. Atunci sfântul părinte şi-a mişcat 
braţul şi a alcătuit o epistolă cătră Mahomet-Sultan, 
dovedindu-i de ce trebuie să lese lumii apusene 
Constantinopolul şi Mediterana şi de ce locul măriei sale e 
în răsărit, dându-i a înţelege că a ajuns până la Domnul 
Qumnezeu aburul sângelui şi faima faptelor crâncene. 

Mahomet-Sultan ar fi avut dreptul să zâmbească la 
cuprinsul acestei opere literare, căci grecii săi de taină, de 
care-i plăcea să se slujească şi pe care-i iubea ca 
informatori, îl ţineau în curent cu faptele de blândeţă ale 
creştinătăţil. Închinătorii lui Hristos cunoşteau şi ei 
meşteşugul caznelor celor mai felurite şi al morţii în toate 
chipurile: prin zdrobirea oaselor pe roată, prin ruperea cu 
caii, prin ţeapă, prin rug. lenicerii săi, prinşi în bătălii, nu 
beneficiau de mila lui Hristos. lancuVodă Corvin, 
stăpânitorul Ardealului şi mare conducător de oşti şi 
biruitor în mai multe rânduri al Semilunei, îi dovedise chiar 
strălucirii sale la Belgrad, în 1456, că învingătorii au multă 
imaginaţie şi puţină stăpânire în executarea învinsulul. 
Între cele învăţate de la arta asiatică a chinului şi a uciderii, 
Vlad, voievodul de la Munteni, poreclit Ţepeş, îi putea fi 
dascăl. Hamza-Pagşa şi toţi oştenii lui fuseseră suiţi în ţepi, 
lângă Târgovişte, ca să vie corbii să le ciugulească ochii încă 
vii. Ologilor şi ciungilor, pentru echilibru, li se retezau fără 
motiv şi celelalte mădulare. Binecredincioasa inchiziţie şi 
sfânta Vemă cunoşteau şi ele cele mai rafinate meşteşuguri 
ale uciderii, căci mai ales în asta omul s-a arătat totdeauna 
harnic şi de la deprinderi mai blânde s-a întors cu uşurinţă 
spre stârv, ca fiara. Unde nu erau înclinările fireşti şi 


grosolănia timpului, era nevoia represaliilor şi spiritul de 
întrecere. Lupta epocii pentru legea de blândeţă a Mielului 
înfăţişează tocmai aceaste latură de ciudată contradicţie. 

Însă nu se cuvine să apreciem greşalele şi prejudecățile 
oamenilor de demult cu prejudecățile noastre de astăzi, nici 
să comparăm după diferenţele de astăzi popoarele de 
atunci ale Europel. În faţa cruzimii asiatice a lui El-Fatâh şi 
a palidei melancolii bolnave a lui VladVodă Ţepeş, stau, în 
acel veac al durerii, faptele tuturor regilor şi prinților 
europeni. 

Cărturarii timpuluipovestesc cu naivitate şi mirare, ca şi 
semenii lor de totdeauna, expediţia din 1479, la porunca lui 
Mahomet, a lui Isa-Beg, Ali-Beg şi SkenderBeg, în părţilE. 
Ardelene, unde au ars, prădat şi robit regiunea Sibiului, 
apoi satele româneşti de pe Mureş, cătră Alba-lulia şi 
Orăştie. Cu aceşti şefi păgâni lucra şi oastea muntenească a 
lui Ţepeluş-Vodă Basarab. Voievodul Bathory a dat 
împotriva lor o luptă în Câmpul Pinii, la care au luat parte 
toate neamurile ţării şi bătălia a; fost câştigată de creştini 
prin intervenţia bruscă a lui Pavel Chinezu, voievod de la 
Banat, care a lovit din spate pe duşmanI. Însuşi cneazul 
Pavel bătea în fruntea iureşului cu câte o sabie în fiecare 
mână, dând înfricoşat strigăt, şi urmat de valahi care urlau 
şi răcneau la fel. După ce turcii au fost seceraţi şi stropşiţi, 
biruitorii de trei neamuri, români, unguri şi saşi, au făcut 
ospăț în mâzga de sânge şi pe movilele de leşuri; lăutarii au 
zis din alăute şi măria sa Pavel, după ce a deşertat o cupă, 
mare, a dănţuit ţinând în dinţi un turc mort. 

Capitolul III tara moldovei odinioară, aşa cum ne 
înfăţişează un voievod al ei. 

Părintele nostru Dimitrie Cantemir vorbeşte, într-o carte, 
scrisă acum două sute şi ceva de ani, despre Moldova de 
odinioară. Multe din cele de demult le ştiu prin el şi pentru 
asta îi sunt recunoscător. Multe le-am înţeles privind numai 
în jurul meu, şi pentru asta mă închin codrilor şi apelor care 


au mai rămas şi pământenilor, care s-au schimbat foarte 
puţin. 

Nu ştiu dacă sunt colţuri de lume unde săriturile climei să 
fie mai aprige. Firea autohtonilor a urmat pe a văzduhului; 
îmbrăcămintea lor a fost impusă de arşiţele şi gerurile 
excesive; adăpostul şi locuinţa le-au cerut pădurilor; 
rodnicia solului *le-a făcut viaţa uşoară; situaţia geografică 
le-a dat „liniştea vânturilor şi a apelor” - cum glăsuieşte un 
blastăm vechi. 

Acest rai, unic prin fertilitate, al Daciei, a avut locuitori 
statornici din cea mai adâncă preistorie, iar cei care s-au 
adăugat cu vremea s-au supus legilor lui fireşti. Civilizaţia, 
portul şi datina de acum zece mii de ani subsistă încă. 
Trecerea culturii romane de cetate se simte întrucâtva în 
limbă şi inteligenţă, fără ca fondul original să fie prea 
alterat. 

Este o poveste despre descălecarea Domniei Moldovei de 
cătră Dragoş. Aşa au apucat-o bătrânii. Zice că acest 
Dragoş-Vodă de la Maramureş ar fi ieşit la vânătoare cu 
soţii săi şi ar fi gonit un zimbru, pe care l-au oborât lfngă 
apaMoldovei. Capauca lui Dragoş, cu numele Molda, „pe 
care el foarte o iubea”, a pierit în apa care-i poartă astăzi 
numele. Stema ţării a rămas capul de zimbru şi Domnia 
Moldovei a început de atunci. 

Istoricii, care nu afirmă nimic fără act scris şi pecetluit, au 
avut dreptate din punctul lor de vedere să înlăture această 
legendă. În locul ci însă n-au pus nimic. Nefiind istoric, eu 
îmi voi îngădui să dau iarăşi povestei străbunilor noştri, 
dreptul ei. Nu sunt realităţi numai clădirile de piatră şi 
petecile de hârtie; mitul păstrează eternității lamura 
sufletului generaţiilor. Ceea ce au crezut bătrânii şi ceea ce 
vor crede copiii noştri, desfătaţi de vis, e un adevăr pe care 
nu-l vor putea înlătura oamenii prea serioşi. Nici un 
argument nu poate sta mai presus decât o frumuseţă. Deci 
îmi păstrez legătura cu cei care dorm în acest pământ şi nu 
lepăd cele relatate de Cantemir. 


Oamenii liberi, întinzându-se din cetatea munţilor, au găsit 
câmpi aducători de roadă şi adăpaţi de ape bune, cetăţi tari 
şi târguri care erau părăsite de locuitori din pricina 
vremurilor neaşezate şi au statornicit hotarele fireşti dând 
ţării nume nou. Leşii şi ruşii, megieşi vechi, au urmat însă a 
le spune locuitorilor Moldovei tot volohi, adică italieni. 
Turcii le-au spus acvlahi, adică valahi albi. 

Din Câmpulung până în Vrancea umblau pe plaiuri şi 
costişe, în poieni de codri merei, turmele păstorilor. Spre 
toamnă coborau la iernatic lângă bălți şi limanuri. Pe apele 
din munte umblau plutele, coborând catar- ! la Şiret şi 
schelele Dunării. Cătră acest fluviu şi Krri Mare zarea se 
alină: aici era 'Ţara-de-]Jos. De la limanul Nistrului, în 
apusuri limpezi de toamna, se vede Ceahlăul, între valurile 
încremenite ale celorlalţi munţi s în acea parte era [ara-de- 
Sus. 

În partea câmpului, văzduhul e mai călduros, zice 
Cantemir, însă cu vânturi mai puţin folositoare sănătăţii Cu 
toate acestea, în Moldova nu se ştiau atâtea boale, ca în alte 
ţări de arşiţă. Câteodată, rar, se stârnea ciuma şi un fel de 
friguri rele, care se chiamă lungoare. Cercetarea a arătat 
că ciuma nu avea o sămânță a locului, ci răzbătea aici ori 
din Ţara Leşască, ori prin corăbiile levantine care 
descărcau la porturi. Boala lungorii, adică tifosul, era 
localnică şi avea o putere cu mult mai mare decât în alte 
părţi ale Europei, aşa că moldovenii se puteau mândri cu 
iuţimea ei de fulger. Dobora omul cât şi ciuma. Cel lovit 
putea să” moară până în a treia zi. Numai cel care dura 
până într-a şaptea avea sorţ de scăpare. 

Ori vremurile nesănătoase, oii obiceiul vieţuirii, ori 
slăbăciunea firească a virtuţii făceau pe locuitorii ţării 
aceştia să nu ajungă la bătrâneţe adânci; aşa că rar se 
găsea în Moldova om de şaptezeci ori de optzeci de ani. 
Poate nu atât slăbiciunea firească a virtuţii, cât nevoia de a 
sta într-una cu sabia ca skţi păzească averea dinspre partea 
pustiei, ameninţându-l pe fiecare, la scurte răstimpuri, 


pieirea ori robia. Pentru aceasta Şi casa lor era săracă, 
bordei ori colibă, ca să se risipească lesne la năvâăliri şi să se 
clădească uşor după aceea. Numai în munte se păstra 
meşteşugul locuinţelor mari şi statornice. Şi încă, ţăranii 
ajungeau mai adâncă bătrâneţă decât oamenii de frunte, 
căci aceştia aveau asupra capetelor lor şi alte ameninţări. 

Cantemir transcrie astfel vorbele scriitorului leah Oricovie 
despre locuitorii vechi ai ţării: „Aceşti moldoveni, cu firea, 
cu năravurile şi cu vorba, nu sunt cu mult osebiţi de italieni; 
ei sunt oameni sălbatici* însă foarte viteji; că nici un neam 
nu este care, stăpânind o ţară aşa de mică ca dânşii, să 
steie ca şi dânşii pentru cinste la război, cu aşa vitejie 
împotriva tuturor vrăjmaşilor megieşi de prin prejur şi, de 
câte ori se ridică asupra lor, să se apere cu biruinţă. Ei sunt 
aşa de viteji, că într-o vreme cu toţi vrăjmaşii de toate 
părţile băteau război necontenit.” 

N-aş fi înclinat să cred că unchegşii aceştia de demult ai 
noştri ar fi fost mai viteji decât alte popoare; au fost însă 
mai necăjiţi şi la o răspântie mai primejdioasă; şi ţineau în 
stăpânire pământ din cel mai îmbielşugat al acestor părţi de 
lume. Altminteri, mai lesne le-ar fi fost să pribegească. Au 
stat aici nu numai din îndărătnicie şi răutate; dar nicăieri ca 
în Moldova nu sunt mai îmbielşugate roduri, după dezastre, 
răsplătind şapte ani de lipsă; şi nicăieri nu sunt mai 
încântate primăveri, după grozăvenia iernilor. Aşa că, între 
alte multe păcate, au avut şi acest ticălos nărav al 
statorniciei, şi au fost crânceni de nevoie, căci altfel 
Dumnezeu le-a hărăzit o inimă blândă şi uşor schimbătoare. 

Scriitorul vechi laudă apele Moldovei întru toate 
folositoare. Dintre ele zice că-i place mai mult apa Prutului, 
căci ar fi cea mai uşoară şi sănătoasă, de şi tulbure. Dacă o 
pune însă cineva într-un vas de sticla să steie, apoi se 
aşează năsipul în fundul vasului şi apa rămâne cea mai 
limpede şi mai curata. După o cercare făcută de el însuşi, 
Cantemir dovedeşte că 100 de dramuri din apa aceasta e cu 
30 de dramuri mai uşoara decât alte ape din alte râuri. 


Într-adevăr, nu numai apa ' Prutului, dar şi alte ape ale 
Moldovei sunt şi au fost foarte bune din veci, mai ales 
pentru că au fost lăsate în rânduiala lor dumnezeiască. De 
aceea par rele numai când se dezlănţuiesc în puhoaie şi 
revărsări, ceea ce se întâmplă destul de des. După pilda 
propriei lor fiinţi, moldovenii nu s-au îngrijit să le 
îngrădească. Când apele rupeau într-o parte ei semănau şi 
păstoreau în alta, împărțind cu ele teritoriul, recunoscându- 
le vechimea şi întâietatea ca şi celorlalte stihii. 

În aceste ape a pus Dumnezeu sămânță de tot felul de 
peşti, care de care mai gustoşi. Între toţi erau şi în vechime 
mai de laudă lostriţele, păstrăvii şi lipanii, pe care pescarii 
domneşti îi aduceau vii la mesele lui vodă, călărind cu cea 
mai mare repeziciune din munte la Suceava şi la Iaşi. 

Burcuturile şi alte ape minerale nu prea erau preţuite de 
localnici, căci apa Prutului, precum s-a spus, era destulă 
doftorie împotriva tuturor bolilor. Se pare chiar că însăşi 
această preferinţă era mai mult o vorbă şi o înşelare, ca să 
ascundă o altă înclinare a pământenilor, după cum vom 
vedea numaidecât. 

II. 

Ţara-dc-Sus cuprindea şapte ţinuturi, iar [arade-Jos 
cincisprezece, cu târgurile lor. 

Între cele din Ţara-de-Jos, stătea în frunte ţinutul Iaşilor, 
cu târgul laşi, care a fost cetate de scaun după Suceava. În 
târg la Iaşi era frumoasă curte domnească, cu ziduri; şi au 
fost ridicate de voievozi şi boieri minunate biserici şi 
mănăstiri, care se văd şi azi. lar casele localnicilor erau de 
lemn şi cea mai frumoasă înfăţişare a lor era când ardeau, 
ceea ce se întâmpla destul de des. 

Lângă ţinutul Iaşilor era al Cărligăturii, cu Târgul Frumos 
sau Târgul Doamnei. 

Apoi ţinutul Romanului, cu târg şi cetate încă din vremea 
tătarilor lui Batie-Han. 

Ţinutul Vasluiului; ţinutul Tutovei, cu târgul Bârlad; ţinutul 
Tecuciului; ţinutul Faldului, cu Huşi; ţinutul Putnei, cu 


târgul Focşani; ţinutul Covurlui, cu târgul şi schela 
Galaţilor; ţinutul Lăpuşnei, cu cetatea Tighinei; ţinutul 
Orheiului; ţinutul Sorocei; ţinutul Bugeacului; al Chiliei şi al 
Cetăţii Albe. 

La Vaslui în târg erau curţi domneşti. La ţinutul Putnei era 
cetate numită Crăciuna moldovenească, spre munteni. La 
Soroca era cetate pe Nistru, în legătură cu Tighina şi cu 
cetatea cea mare de la Liman. 

În preajma acestor cetăţi, în lungul Nistrului, umbla 
drumul cel mare de negoţ de la Liov înspre cetatea Măril. 
În lungul Şiretului era al doilea drum mare cătră cetatea 
Chiliei. 

Iar între Fălciu şi Orhei era un codru vestit, Tigheci, unde 
scăpau oamenii de la câmp în bejenie, la vremea când 
intrau tătarii în pradă. Erau şi alte păduri mari pe toate 
dealurile; însă aici era ca o cetate, de unde pământenii 
puteau bate război. Căci îndată ce-şi mistuiau în prăpăstiile 
acelui codru familiile şi vitele, ieşeau iar la lume cu baltagul, 
cu sulița şi cu arcul, ca să vâneze pe căpcăuni. 

Mai este în ţinutul Faldului o movilă mare care se cheamă 
a Răbâiel. În vremea aceea, povesteau unii tătari că acolo 
ar fi ucis moldovenii pe un han cu toată * oastea lui şi, 
pentru pomenire, s-ar fi clădit această movilă; iar alţii 
arătau că ar fi fost îngropată în acel gorgan o crăiasă a 
sciţilor, pierită aici cu oştile ei, tot de mâna localniciloR. În 
acel loc au mai umblat oştile lui Ştefan-Vodă şi au stat 
străjeri care dau semnul de primejdie cu focurile şi 
buciumele. 

De la Soroca în sus, în vremea lui Ştefan-Vodă, erau locuri 
deşerte, care se chemau „în pustie”. 

Cele şapte ţinuturi din Ţara-de-Sus erau: Hotinul, care se 
întindea peste pustie, prin codri, cătră munţi în nnezul- 
nopții, şi până cătră cetatea cea mare dinspre Lehia. Acolo 
erau întărituri grele, ziduri foarte înalte, Şanţuri adânci şi 
valuri oable spre Nistru; ţinutul Dorohoiului; ţinutul 


Cernăuţiului; ţinutul Neamţului cu cetatea cea din piscul de 
deasupra apei Ozana; ţinutul Hârlăului şi al Sucevei. 

La Suceava a fost scaunul de domnie a lui ŞtefanVodă şi 
cetate vestită. Biserici care de care mai mândre luminau 
locul, sclipind din patruzeci de turnuri. Târgul avea 
şaisprezece mii de case şi mare curte domnească. 

În domnia hâi Ştefan-Vodă s-au zidit curţi de cărămidă la 
Hârlău, în preajma viilor celor mari de la Cotnari. Aici măria 
sa a adus un pivnicer sas vestit, cu numele Feltin, pe care 1- 
a rânduit să îngrijească podgoria şi pivniţile, încât de la 
măria sa a rămas până în zilele noastre această dulceaţă şi 
tărie fără cusur, care se cheamă vinul armaş. Acest vin, 
arată Cantemir, nu era cunoscut în afară de ţară, căci, 
purtat pe apă ori pe uscat în vase neîndestulător îngrijite, 
îşi pierdea puterea. Altfel, în pivniţă adâncă şi boltită, cum îi 
era rânduiala, se făcea mai bun decât toate celelalte vinuri 
ale Europei, chiar şi decât cel de Tocal. Într-al patrulea an 
dobândea acel fel de putere încât ardea ca rachiul, şi cel 
mai mare beţiv abia era destoinic să beie trei pahare să nu 
se îmbete; însă nu aducea durere de cap; şi floarea lui era 
osebită de a altor vinaţuri, căci era verde, şi de ce se 
învechea, de ce se înverzea. 

Erau podgorii bune şi în altă parte; poate de aceea 
bătrânii nu erau prea ahotnici băutori de apă, şi pe cea mai 
bună - cea de Prut - o socoteau doftorie: o lăudau mai mult 
şi o beau mai puţiN. În acele timpuri triste era nevoie de o 
bucurie, şi Dumnezeu le-a dat-o acestor sărmani 
pământeni, care socoteau închinarea paharelor drept* o 
îndeletnicire cuviincioasă, iar beţia o faptă vrednică. 

Lucrătorii dc corăbii căutau mai ales stejarii moldoveneşti 
şi îi lăudau a fi, pentru năvi, mai buni decât oricare alt lemn 
şi mai tari împotriva cariului. lar pentru catarguri găseau 
brazi înalţi şi drepţi ca luminarea, pe care muntenii îi 
purtau pe apa Bistriţei şi a Şiretului la schela. Lumânărarii 
căutau ceara, cu prea plăcută mireasmă, iar iubitorii de 
dulciuri mierea. Nicăieri pe pământ n-a fost rai al albinelor 


mai blând şi mai tihnit pentru roi, decât în poienile codrilor 
vechi. Erau şi fructe multe, şi pâne îmbielşugată, încât se 
ştia la toate ţările din preajmă că la Moldova, „merele din 
Ţara-de-Sus şi mălaiul din 'Ţ[ara-deijos nu au coajă”. 
Deasemenea, într-atâtea păşuni grase, vitele erau fără 
număr. Neguţătorii nemți le căutau şi pentru bunătate şi 
pentru iefteşug. Despre caii de Moldova orientalii au avut o 
zicală: „Nimic mai frumos decât flăcău persian pe cal 
moldovenesc”. 

Neguţătorii genovezi şi armeni, nemți şi leşi, găseau aici şi 
alte bogății ale pământului, animale domestice şi fiare 
sălbatice. 

Erau la Moldova atuncea trei soiuri de oi: cele de munte, 
cele de Soroca şi cele sălbatice. Cele dintâi erau fără de 
număr, mai ales în Câmpulung şi spre Vrancea. Turcii 
spuneau acestui soi de oi „chivirdic”, şi, cum a aflat sultanul 
Mahomet de gustul lor cel fraged, apoi n-a mai vrut să 
mănânce altă carne şi a trimes oşti să bată ţara şi să o 
cuprindă. Oile de la câmp erau mai mari decât cele 
chivirdic; iar cele de la Soroca erau altfel decât toate oile 
din lume; căci toate aveau câte o coastă mai mult decât 
celelalte şi, cât trăiau, nu o pierdeau; iar dacă le duceau 
gospodarii în alte ţinuturi, la al treilea an fătau miei cu 
coastele obişnuite; deasemenea şi alte oi de pe aiurea, cum 
erau aduse în acest ţinut, fătau miei cu o coastă mai mult. Şi 
mai osebite decât acestea erau cele sălbatice, care nu s-au 
arătat nicăieri în alte părţi de lume. Buza lor cea de 
deasupra spânzura în jos de două degete, de aceea păşteau 
mergând îndărăpt şi grumazul lor era ţeapăn, fără 
încheietură, deci nu-şi puteau înturna capul nici la dreapta, 
nici la stânga; şi picioarele le erau scurte, dar atât de 
grabnice, încât nici cânii, când le goneau, ne le puteau 
ajunge; iar adulmecarea le era atât de subţire încât sub 
vânt, simțeau de la o milă nemţească vânătorul sau fiara ce 
venea asupra lor. 


Moldova mai avea altă sălbătăciune a ei, cu numele 
zimbru, la mărime asemeni taurului, însă cu capul mai mic 
şi pântecele” mai vition. Nalt în ciolane şi sprinten, cu 
coarnele ţapoşe, suia cu grăbire, ca şi căprioara, stâncile 
cele mai oable. Era fiara cea mai anevoie de vânat. 

Capul ei se afla pus în stema ţării, pentru un înţeles mai 
osebit decât cel de rând. 

De lupi, râşi, mistreți şi căprioare erau plini codrii, între 
cerbi povesteau vânătorii cum că s-ar fi găsind şi cei cu o 
stea de olmaz în frunte. Deasemenea erau urşi în 
prăpăstiile de piatră, pe care muntenii îi vânau într-un chip 
cu totul deosebit: că umblau asupra lor cu hotărâre dându- 
le cu stânga să îmbrăţişeze cojocul, atuncea când acele 
fiare se înălţau în două labe; iar cu dreapta le puneau sub 
pântece cuțitul şi-i spintecau. 

La ţinutul Orheiului, între apele Ichil şi Râuţ, se aflau nişte 
râmători care nu aveau copitele despicate, ci întregi ca şi la 
cai. Mai erau şi alte asemeni lucruri de mirare în această 
ţară; dar mai cu samă tătarii de la Crâm şi de la Or aflaseră 
veste despre nişte herghelii de cai sălbatici, pe care veneau 
să-i vâneze furiş în smârcurile limanurilor. Acei fugari 
sălbatici erau mărunți, cu copitele de o palmă de late, 
vârtoase şi rotunde; şi păgânii mărturiseau, cu mâna în foc, 
cum că nu se află carne mai gustoasă de ai umbla lumea; şi 
Han-Tătar, dacă nu avea o dată pe săptămână asemenea 
carne la masă, se bolnăvea de scârbă. 

Neguţătorii nemți, care nu umblau în pustiile codrilor ci 
numai la iarmaroace, se mulţămeau cu boi domestici 
fălcieneşti pe care îi cumpărau aici cu un taler părechea şi-i 
vindeau la Danţig cu patruzeci. Deasemenea se mulţămeau 
cu pieile de jderi şi vulpi. Le plăceau şi poveştile, însă pe ele 
nu dădeau parale; iubeau deasemenea vinul care 
întovărăşea aceste poveşti; spre a nu supăra pe localnici, se 
arătau de altminteri gata să le creadă orice, ca unor copii, 
ca să poată dobândi prietineşte mărfurile; plăteau după 
aceea vama Domniei şi se duceau în treaba lor. 


Erau într-adevăr, în ţara asta, pe lângă jivinile de mirare 
de care am povestit, şi alte arătări, pe care alţi oameni de 
pe pământ nu le vedeau la ei. Toate câte se spun în poveşti 
şi eresuri, în descântece şi înfricoşări, iele, strigoi şi 
demoni, toate erau, trăind în singurătăţile umbrei. 

Orice pământean văzuse cu ochii lui, măcar o dată în viaţă, 
un sărman amorezat dus de vrăji, pe sub nouri, călare pe 
măturoi. lar minuni de vrăji şi descântece se pomeneau 
pretutindeni. Cantemir a văzut, ori a auzit de la cineva care 
a fost însuşi martor, o faptă cu un cal muşcat de şarpe. Calul 
muşcat zăcea umflat la pământ iar boierul a trimes 
numaidecât slujitorii să cheme o babă doftoroaie. Cum a 
venit baba, a poftit pe boier să aducă cu rnâna lui o cofă cu 
apă neîncepută. Şi descântând acea apă, l-a pus s-o bea 
toată. Pe când el se adăpa, umflându-se în dureri, calul a 
prins a se dezumfla. Şi descântând baba a doua oară, 
boierul n-a mai simţit dureri şi a vărsat apa, iar calul s-a 
ridicat în picioare, s-a scuturat şi a nechezat, ca şi cum nui 
s-ar fi întâmplat nimic. 

Deasemenea, obiceiuri şi datine ca nicăieri aiurea se 
vedeau la nunțile ori la îngropăciunile moldovenilor, la 
unele sărbători în curgerea anului şi la Sfântul-Vasile. 

Toate dovedeau darul lui Dumnezeu, ori în înseşi minunile 
Moldovei, ori în fantazia moldovenilor. 

Aceşti excepţionali strămoşi ai noştri, în corespondenţă 
directă şi misterioasă cu tărâmul celălalt, nu erau lipsiţi de 
cusururi destul de mari, pentru ca în cumpăna fiinţei lor să 
fie o armonie. Dar mai ales fudulia şi semeţia le erau maică 
şi soră. Dacă avea unul cal bun şi arme bune, apoi socotea 
că nimeni nu poate să-l întreacă. Erau toţi îndeobşte 
îndrăzneţi şi gâlcevitori, dar lesne se linişteau şi se 
împăcau. Arătau pe de o parte aprigă mânie, iar pe de alta 
şagă şi veselie. La începutul războiului dovedeau totdeauna 
mare vitejie, iar după aceea erau mai slabi de inimă. Aveau 
însă un meşteşug, să se întoarcă înapoi din fugă asupra 
vrăjmaşului, lovindu-l cu mare străşnicie. Cătră robi se 


vădeau acum cu blândeţă, acum cu tiranie, după firea lor 
cea nestatornică. Dârzi când le mergea bine, slăbeau la 
năcaz; lesne se apucau de trebi şi mai lesne le părăseau, 
Dispreţuind învăţătura şi filosofia, socoteau că numai 
preoţilor li se cuvine să ştie carte. 

Aşa încât cea mai mare minune dintre toate au fost ei 
înşişi, în vremea războiului celui înfricoşat al otomanilor 
împotriva omenirii, păstrându-şi fiinţa, pământul, legea şi 
eresurile. 

Pe lângă destule slăbăciuni, aveau moldovenii şi unele 
bunuri. Se puteau mândri mai ales cu femei frumoase, 
iubeţe după firea lor, însă prea cuviincioase în adunări. 
Deasemeni, vrednică de laudă era primirea lor de oaspeţi 
faţă de cei nemernici şi drumeţi. Nu numai cei înstăriți, dar 
şi cei mai săraci arătau aceeaşi dragoste pentru călător, 
dându-i sălaş şi mâncare, şi ţinându-l în dar trei zile cu 
dobitocul său. Pe cel nemernic îl primeau cu feţe vesele, ca 
şi cum le-ar fi fost frate. Unii aşteptau cu masa până la al 
şaptelea ceas al zilei şi, ca să nu mănânce singuri, 
trimeteau* slugile pe la răscruci de drumuri, ca să cheme 
pe drumeţi. 

Acest bun, duşmanii lor îl răstălmăceau în rău: că adică nu 
din dragoste pentru om făceau asta, ci din dragoste pentru 
petrecere. 

Numărând relele, trebuie să mai adăugăm unul: drumurile 
în vremea ploilor; la care nu se poate să nu arătăm şi un 
bun: că ştiau ce să facă atunci când li se rupea capătul 
căruţei într-un loc greu, întrebuinţând o secure, doi pari din 
dumbravă şi trei formule magice, lucru la care, în vremea 
aceea, nu se pricepeau nici nemţii. 

În sfârşit, pe lângă cele înşirate, erau supuşi tuturor 
ticăloşiilor omeneşti; încât, de pildă, leşii, bărbaţi subţiri şi 
întru toate desăvârşiţi, îi pârau lumii că ar fi aşa de răi, de 
zvârl şi cu barda în Dumnezeu; prea mişelnică blăstămăţie 
într-adevăr, pe care numai Ştefan-Vodă a ştiut s-o înfrâneze. 

Capitolul IV. 


ZVONURI ŞI POVEŞTI IN MOLDOVA LA MOARIEA LUI 
IOAN HUNIADE; APOI ÎNVIEREA LA SUCEAVA IN ANUL 
1457 ŞI AŞEZAREA NOUĂ A ŢĂRII. 

Î. 

Anul 1457, început, după rânduiala oficială a epocii, la 1 
septemvrie, adusese obişnuitul bielşug de toamnă. Asta era 
firesc; de mirare pentru moldoveni era numai tihna întru 
care se bucurau, ceea ce nu li se întâmpla ades. La hanurile 
căilor mari, unde poposeâu neguţătorii, la iarmaroacele 
unde se adunau gospodarii. - la mori şi la podgorii, unde 
deasemeni se întemeiau sfaturi, umblau vorbe şi veşti 
felurite de la Ţara Românească, de la Ardeal şi din alte 
părţi, de care moldovenii se mirau foarte, înflorindu-le din 
săptămână în săptămână la alte adunări, după un cunoscut 
nărav al lor. 

Umbla ştire, încă de la Sântămăria%cea mare, că lancu- 
Vodă Huniade de la Ardeal murise; aşa că acuma nu se mai 
afla căpitan de oşti care să mai stea cu tărie împotriva 
duşmanilor creştinătăţii. 

Dumnezeu binevoise ca să aleagă pe acest oştean al său 
dintre oamenii de rând. Spuneau monahi învăţaţi de la 
Neamţu, veniţi la adunările din 'Ţara-de-Jos, cum că mama 
lui lancu-Vodă fusese o femeie din prostimE. În vremea ei 
nu se afla fecioară cu frumuseţă mai luminată decât a ei. 
Aşa că un crai vechi, cu numele Jicmont, umblând în munţi 
la o vânătoare, a văzut-o într-un sat românesc şi a rămas 
pătruns de dulceaţa chipului ei şi i-a fost dragă. Nu mult 
după aceea, când a fost să se întoarcă Jicmont-Crai la 
scaunul său, i-a dat acelei fecioare un inel, grăindu-i astfel: 

— lată Inelul meu de crai. Dacă vreodată vei avea nevoie 
de ajutor şi vei dori să-mi vezi chipul, vino la cetatea mea şi 
cată să mă vezi. Dacă te vor opri, arată inelul acesta şi toate 
uşile se vor deschide înaintea ta. 

Deci după ce a născut prunc, femeia aceea şi-a pus pe cap 
mahramă de nevastă şi s-a dus la scaunul lui Jicmont-Crai, 
ca să-i spuie că a avut de la el fecior. Se zice că Jicmont-Crai 


s-ar fi bucurat şi a dăruit mamei feciorului său pământuri şi 
cetate la Hunedoara. Iar, într-un rând, când mama stătea 
singură cu pruncul pe prispa casei şi-i cânta un cântec pe 
care-l cântă toate mamele de la Ardeal şi de la Moldova, şi 
pe când pruncul se juca cu inelul, a venit din văzduh un 
corb care s-a rotit pe deasupra tot mai jos, până ce s-a 
repezit şi a furat inelul crăiesc. Atunci pruncul a scâncit, 
apoi a strigat cătră corb în înălţime să-i dea dreptul lui; şi 
corbul s-a supus, a venit şi a dat copilului dreptul său. 
Acesta a fost semnul întâi al voinţei lui Dumnezeu, prin care 
s-a arătat că acel loan de la Hunedoara va ajunge voievod şi 
mare căpitan de oşti. Într-adevăr, a fost loan Huniade 
asemenea viteaz în timpul său, încât faptele lui au umplut 
lumea; şi dacă n-ar fi fost el, turcii şi-ar fi jucat caii la Buda 
şi la Viena. 

Acest voievod al creştinătăţii a murit, se tânguiau monahii 
de la Neamţu, şi lumea a rămas fără sprijinul lui. Acuma 
Mahomet-Sultan poate să treacă peste sârbi, şi peste 
ardeleni, şi peste munteni; şi va veni şi asupra noastră 
urgie. 

_ Vai nouă, fraţilor creştini! cuvântau monahii, s-apropie o 
vreme de crâşcare. Tot bielşugul pământului Moldovei nimic 
nu ne va folosi. Vinul nostru are să se învenineze şi mălaiul 
va fi stropit cu lacrimi. 

La asemenea vorbe, oamenii din adunări se înfricoşau. Se 
ridicau însă unii şi arătau că Dumnezeu nu poate îngădui 
prea mult Demonului. Deci dacă a căzut o sabie, se va înălța 
alta. Trăim acuma în ticăloşie, adăogeau ei; căci, de la 
bătrânul Alexandru-Voievod, Moldova tot în scădere a mers. 
Dintre feciorii şi nepoţii bătrânului, scrie într-un zapis vechi 
că numai unul se află care-i dezlegat de blastăm; după ce 
vor pieri toţi de venin ori de sabie, va veni cel ocrotit şi 
atunci şi acest pământ va avea braţ de apărare. 

Slavă lui Dumnezeu, avem Voievod care-i cu milă asupra 
monahilor şi a sfintelor mănăstiri, făceau întâmpinare 
călugării de la Neamţu. 


Se poate, se îndârjeau cuvânătorii din Ţara-dejos, care 
erau nişte răzăşi semeţi şi răi; dar noi cunoaştem, prea 
cuvioşilor părinţi, că anul trecut, pe vremea asta, măria sa 
Petru Aron a trimes la împărăţia turcească pe dumnealui 
vel logofătul Mihu ca să închine Ţara şi să făgăduiască 
spurcatului Mahomet două mii de galbini venetici pe fiecare 
an. Auru-i bună apărare, dar noi tot mai mult nădăjduim în 
sabie. Din galbini să lege măria sa mai bine salbă la Maica 
Domnului făcătoare de minuni de la sfânta mănăstire a 
cuvioşiilor voastre. Se cuvine să arătăm păgânului mai 
curând luciu de fier. 

Oameni buni, fiţi cuminţi, se tânguiau iarăşi călugării. 
Decât războiul, e mai bună pacea. Decât fierul, e mai bun 
aurul. Pe vitejii cei mari, ca şi pe arhangheli, Dumnezeu îi 
trimete rar în lume. Să ne mulţămim cu un voievod cuminte. 

Noi am pofti unul o leacă mai nebun! se hărâţeau răzăşii 
din Ţara-de-Jos. 

Dacă aţi fi cetit Isopia, n-aţi grăi aşa, le întoarse cuvânt cel 
mai înţelept dintre monahi. Noi să nu păcătuim, dorind 
Moldovei altăceva decât blândeţă. Căci, iată, la Ţara 
Românească este voievod ca acel pe care-l doriţi, şi ţipă 
pruncii la sânul maicelor lor. 

Mai bun e acela, hârâiau răzăşii, căci spârcuie pe răi. Aşa 
Aron-Vodă al nostru n-a tras sabia decât ca să taie pe frate- 
săU. Îi va veni însă şi lui vremea, căci se mai află bărbat 
vrednic din osul lui Alexandru-Vodă cel Bătrân. 

Care-i acel bărbat şi unde se află? ispiteau cuvioşii monahi. 

Se va vedea la vremea sa... rânjeau cu semeţie răzăşii. 
Avem noi o veste cum că, la primăvară, are să iasă domn 
nou în [ara Moldovei. 

Se istoriseau, la aceste adunări de toamnă, fapte ale lui 
Vlad-Voievod, feciorul Dracului, de la "Ţara Românească. 
Cea care plăcea mai mult răzăşilor celor îndârijiţi era 
povestea cu calicii şi cerşetorii pe care i-a strâns măria sa la 
un praznic şi i-a închis în nişte case, pârjolindu-i. Le plăcea 
una şi mai mult, dar aceea nu se şoptea decât la nunţi, când 


oamenii se înfierbântă de vin. Se spunea că Vlad-Vodă 
chiamă răzăşi de la noi din Ţara-de-Jos în leafă. De ce 
cheamă de la noi, când e plină lumea de alvaniţi şi de sârbi, 
şi de unguri, e o taină pe” care orişicine trebuie să o ţină 
închisă în sine. La mare nevoie, nu poţi s-o spui decât 
prietinului celui mai bun. 

Cât despre zapis, s-a ştiut încă din vremea iernii pe cine 
înseamnă. Zapisul nu putea vorbi decât despre singurul 
bărbat rămas din sămânţa Mugşatinilor, afara de măria sa 
Petru Aron, care avea să dea socoteală faţa de Domnul 
Dumnezeu. Acel bărbat pribeag se afla t cernea Dâmboviţa, 
la Vlad-Vodă era Ştefan, feciorul lui Bogdan-Vodă cel ucis la 
Reuseni. 

Se spune cum că la o mănăstioara, lingă limanul Cetăţii 
Albe, este un pomelnic şi o scrisoare. Pomelnicul arată pe 
Bogdan-Vodă şi pe Ştefan-Voda. Şi scrisoarea spune că 
Bogdan-Vodă a închinat lui Dumnezeu pe fiul său Ştefan- 
Vodă, ca să fie oşteanul lui Hristos, împotriva lui Antihrist. 
Deci vine vremea plinirii scrisorii şi jurământului ei; căci şi 
cetatea cea mare, [arigrad, a căzut şi lancu-Vodă de la 
Ardeal a închis ochii. Şi fiindcă dintre Domnii vechi niciunul 
nu s-a înălţat, trebuie să se arate unul nou; iar acela nu 
poate să fie decât la Moldova. 

Asemenea basme umblau prin lume şi plăceau foarte mult 
moldovenilor. Unii le primeau ca pe o hrana potrivită firii 
lor; alţii le strecurau cu viclenie, crezând ei înşişi într- 
însele. Toate izvorau din aceeaşi nevoie şi împlineau aceeaşi 
suferinţă. Căci Bogdan-Vodă lăsase în urma lui păreri de 
rău care înfloriseră şi împrăştiaseră seminţe. Şi din 
dragostea lui şi din durerea timpului mulţi partizani ai 
coconului său Ştefan hrăneau asemenea poveşti, umplând 
ţara. 

Din pricina amenințării turceşti, era în suflete mâhnire, 
trufie şi îndârjire; firea poporului ajuta la creşterea acestei 
simţiri. Pământenii visau răzbunări şi războaie: aşteptau 
deci să le sosească de la o zi la alta un Mesia. 


În vremea asta, în alte ţări creştine, craii şi boierii se 
dovedeau mai mult înclinați spre slăbăciunile lumeşti Şi 
păcate. Abia Ioan Corvin încrucişase mâinile pe piept $1 fiul 
său Ladislas se ridică împotriva comitelui Cilly, duşman al 
familiei Huniade, prinzându-l cu viclenie şi dându-l1 pieirii. 
Deasemeni lovi pe despotul sârbesc, fără dreptate. Şi făcu 
şi alte fapte silnice, dovedind dispreţ de Dumnezeu şi lege. 
Aşa încât craiul de atunci al Ungariei aA poruncit cătră 
sfârşitul iernii să-i fie adus acest Ladislas la curte la Buda, 
unde 1-a supus judecății şi apoi securii gâdelui. 

Rămânea feciorul mai mic al lui lancu-Vodă Huniade - 
anume Matiaş, în vârstă încă fragedă, pe care-l călăuzea 
nobilul Mihail Szilagy, unchiul săU. În jurul lor se alcătuise o 
tabără de magnați care voiau să-l poarte la domnia 
Ungariei. Mai era şi a treia tabără, care lucra pentru 
împăratul nemţesc Frederic. 

Asupra Moldovei avea putere craiul Cazimir, căruia Petru 
Aron-Vodă îi jurase credinţă de vasal după legea evului 
mediu. Era o alianţă a unui rege cu un prinţ. Regele avea la 
dispoziţie „auxilium et consilium”, prinţul palatin se 
mulţămea cu sprijinul, foarte preţios în acele timpuri 
nesigure. Scăderea Moldovei făcuse din voievozii ei nişte 
simpli cerşetori, necontenit şi pe rând fugari în Polonia, în 
cursul ultimelor două decenii. Cazimir nu se dovedea destul 
de tare ca să aşeze aici ordinea, cum cereau interesele 
comerciale ale republicii; poporul Moldovei era prea vioi şi 
prea mobil ca să asculte numai de vorbe; aşa că şi prestigiul 
craiului leah era coborât în judecata moldovenilor. Nişte 
oameni cuminţi s-ar fi supus mai bucuroşi unui crai; ei 
ţineau să-şi aibă voievodul lor şi neatârnarea. Ciudăţenia 
aceasta era sporită şi de părerea că un papistaş, de şi 
creştin, rămâne de fapt papistaş; şi că nu-i lege 
creştinească mai dreaptă şi mai bună decât a moldovenilor. 
Cu toate acestea, popoare ortodoxe din Podolia şi Rusia se 
supuseseră craiului leah. Şi pentru îndărătnicii de acestea 
Ile sporise pământenilor de aici faima răutăţii între 


neamurile megieşe. Lucrul cel mai pidosnic, deasemeni 
cunoscut, era că aceşti moldoveni, de şi îşi puneau inima şi 
viaţa pentru Hristos, ascultau zâmbind mustrările 
călugărilor şi preoţilor pentru puţina lor credinţă, pentru 
neînfrânarea în posturi şi pentru sfintele biserici goale. 
Vodă cu oştile, popa cu babele, asta era o vorbă foarte 
păcătoasă a lor. 

II. 

În acel an 1457, sfintele Paşti cădeau tocmai în vremea 
când înfloreau livezile şi prindea a înmuguri codruL. În 
acest timp gospodarii îşi tocmesc saraiurile, îşi întregesc 
gardurile, pun în rânduială iezăturile, meremetisesc morile, 
îngrijesc mieii, numără şi aleg oile; tocmesc plugurile şi 
boroanele; primăvara suflă fumuri de pe toate văile, ca să 
se limpezească văzduhul, să se uite Dumnezeu la pământul 
său; şi nu-i locuitor, din munte la Liman, care să nu 
răspundă cu hărnicie şi cu plăcere la chemarea soarelui, 
după pilda rândurilor de generaţii adormitE. Într-un 
asemenea răstimp, când şi cei cu slujbe ori treburi mai 
depărtate se trag spre case la tihna sărbătorilor, s-a stârnit 
zvon repede în ţară cum că Ştefan-Voievod, feciorul lui 
BogdanvVoievod Muşat, a intrat pe la Adjud cu sprijin din 
Munteneasca. 

Intrarea aceasta, tocmai la aşa vreme, nu era fără 
meşteşug socotită. Căci răzăşii care erau de rând în slujba 
Domniei se îndoiau dacă trebuie să creadă vestea şi-şi lăsau 
caii în ceair. Scutelnicii şi satele domneşti care aveau 
anumită rânduială ostăşească nu puseră nici o grabă. Nici 
cealaltă lume nu se tulbură prea tare, câci, o dată cu 
intrarea lui Ştefan, se deşteptară cu o îndoită putere toate 
istorisirile despre drepturile acestui nepot al lui Alexandru- 
Voievod Bătrânul; pretutindeni apărură călăreţi ai lui 
îndemnând pe oameni să steie fiecare cu linişte şi pace la 
cuibul său, căci nu vine război asupra Ţării, ci asupra lui 
Aron-Vodă, sluga lui Mahomet-Sultan şi ucigaşul lui 
Bogdan-Vodă; că Dumnezeu va alege curând dreptatea 


celui drept şi pieirea celui rău; şi peste Moldova va luci un 
adevărat soare al învierii. Cel care are dragoste şi dorinţă 
de voievod nou şi vrednic - să încalece, ca să firitisească pe 
măria sa Ştefan în Suceava, în noaptea de sâmbătă. 

Pe temeiul acestor vorbe, mulţi răzăşi tineri din valea 
Ialanului şi a Bârladului au luat săbiile şi au încălecat, ieşind 
la oaste în drumul Şiretului şi închinându-se domnului celui 
nou. Cei mai vârstnici au stat, ca să * înţeleagă întâi 
hotărârea de Sus. 

Erau semne pentru Ştefan-Vodă. Cerul era curat; vântul 
curgea de la sud; ca veşti albe, într-o singură noapte caldă, 
au înflorit pretutindeni mălinii şi cireşii. 

La Borzeşti, măria sa a descălecat la bisericuţă ca să 
îngenunche la Maica Domnului şi boierii intraţi după el au 
văzut cu ochii lor cum, în clipa când măria sa şi-a plecat 
fruntea, s-a luminat de soare obrazul pruncului sfânt. Chiar 
în acea clipă, măria sa Ştefan s-a înălţat, şi pintenul de 
argint de la piciorul drept a dat sunet prelung. Măria sa s-a 
plecat cătră Maica Domnului şi cătră pruncul Isus, 
mulţămind, apoi a ieşit în tăcere şi cu fruntea înclinată din 
sfântul lăcaş. lar apoi s-a ridicat în scări pe calul alb şi s-a 
uitat în juru-i cu sprinceana încruntată. Toate grămezile lui 
de oştime stăteau bulucite pe coastă şi în lungul şleahului. 
Când i-au văzut coiful fulgerând, s-au mişcat. Apoi, 
rămânând măria sa neclintit, au stat şi oştenii, 
descoperindu-şi capetele. Atunci măria sa, cu braţul stâng, 
a făcut semn spre Suceava. A închis palma ca şi cum ar fi 
cuprins-o şi şi-a rezemat mănuşa pumnului de zalele 
şoldului. 

Era marţi, în Săptămâna-Patimilor, la amiază. Pilcurile 
aveau poruncă anumită cum să se perinde mai mult pe sub 
dumbrăvi, pe costişe zvântate. Măria sa ţinea drumul, 
având sub privire apa Şiretului. Dincolo de Şiret umblau 
călăreţi fără arme la vedere, cercetând cu mare fereală 
înainte. Deasemeni erau alergători foarte iuți, cu călăuze 
anumite şi cunoscătoare, pe poteci, la patru ceasuri 


înaintea grosului oştii. Necontenit având ştire de ce este 
cătră miazănoapte, ŞtefanVodă îşi dădea la fiecare popas 
poruncile. 

Miercuri, la asfinţitul soarelui, au stat în preajma 
Romanului. Iscoadele şi ştafetele aduseră ştire că oastea lui 
Petru Aron-Vodă aşteaptă la Joldeşti, în cotitura Şiretului. 
Deci măria sa Ştefan-Vodă a rânduit la o parte din călărime 
cu Ciopei, boier din părţile Neamţului, să treacă în stânga 
spre Moldova, în locuri ferite, prin pădure, ca să iasă la 
anumit ceas spre Joldeşti. Iar în Joia Mare, la 12 aprilie, s-a 
mişcat deodată cu repegiune, încât roua nu era luată din 
lunca Şiretului, când tabăra de la Joldeşti a lui Petru Aron- 
Vodă s-a văzut lovită. 

La prânzişor, Ciopei pârcălab a căzut de cătră asfinţit în 
coasta celor de la Joldeşti, aşa că tuturor a fost de mirare cu 
ce grabă s-a câştigat lupta aceasta întâia. Oamenii lui Petru- 
Vodă Aron au pus pinteni cailor şi s-au dus învăluiţi de 
pulbere; o samă dintre dânşii au rămas şi s-au supus. 
Călăreţi sprinteni s-au ţinut de departe după vârtejurile de 
colb, le-au văzut când se alină, au însemnat popasul şi au 
adus răspuns lui măria sa Ştefan-Vodă. Chiar în aceeaşi 
sară unghiuri de suliţaşi s-au arătat pe culmi, în vederea 
celorlalţi. Cum s-a înoptat, tabăra lui Petru Aron-Vodă s-a 
mutat, căutând un loc prielnic de apărare dincolo de apa 
Moldovel. Însă vineri, cum s-a făcut ziuă, ŞtefanvVodă a fost 
asupra lor la Orbie. Cine nu s-a oprit şi nu s-a plecat, a fost 
ajuns de fier şi doborât. Puţini au scăpat în munte. 

Lăsând pe unchiul său Vlaicu să puie deplină stăpânire pe 
tabără şi pe prinşi, măria sa chiar în acea zi s-a mişcat spre 
Suceava, iar călăreţii şi crainicii săi s-au arătat în preajma 
cetăţii domneşti sâmbătă. 

Lumea începu să fiarbă în sate şi târguri. Clopote băteau 
vestind domn nou. Nu mai era pentru nimeni taină că măria 
sa Petru Aron a părăsit scaunul fugind cu puţini curteni 
spre Hotin, deci spre Ţara Leşască. Oştenii credincioşi de la 
Orbie nici nu-l mai putusă ajunge, aşa încât se întoarseră 


spre domnia nouă, cerând milă, ca să le fie ticnite sfintele 
sărbători. 

În sara de vineri, măria sa Ştefan a descălecat în Baia, la 
sfânta slujbă a îngropării Aerului. După rânduiala 
creştinească, ţinuse post desăvârşit întreaga zl. Îndrăznise 
a lua numai puţină apă la asfinţitul soarelui. 

Îngenunchind la u$a bisericii, sub sfântul simbol, măria sa 
a mulţămit cu umilinţă pentruMzbânda, având alăturea pe 
tovarăşii săi credincioşi. Preoţii l-au blagoslovit şi i s-au 
plecat - asta fiind pentru norod alt semn. Din sat în sat, în 
Ţara-de-Sus, chiar din acea noapte moldoveni harnici 
vesteau faptele, chemând lumea la domnie nouă şi la 
învierea prorocită. 

Sâmbătă dimineaţa, o parte din călărime, cu hatmanul, a 
apucat Suceava. Mitropolitul Teoctist cu târgoveţii şi unii 
boieri bătrâni au ieşit întru întâmpinarea Voievodului la 
locul judecăților vechi care se chema direptate, unde se 
bulucise popor mult. Era o zi lină de primăvară din veac 
hărăzită. O vesteau din depărtare clopotele Sucevii. Alaiul 
domnesc veni fulgerând, se opri; toţi descălecară; măria sa 
rămase singur în şa. Se uită aţintit, dar cu mare străşnicie, 
asupra poporului, încât deodată orice zvon a contenit. 

Întreb Ţara dacă mă cunoaşte Domn! a vorbit cu ftidârjire 
măria sa. Am venit în moştenirea părintelui meu Bogdan- 
Vodă şi a bunicului meu Alexandru-Vodă. 

Înalt prea sfinţia sa părintele mitropolit Teoctist 1-a primit 
în odăjdii, închinându-i-se împreună cu toţi clericii care-l 
însoțeau, şi poporul 1-a cunoscut dintr-o dată, strigând cu 
bucurie, cum era din vechi obicei la domnie nouă. 

Când Vodă a făcut semn şi oştenii s-au încălărat stăpânind 
mulţimea şi alinând-o, măria sa a coborât cătră părintele 
Teoctist, primind pe frunte sfântul mir şi cununa. 

Boierii de faţă l-au împresurat, urându-i: întru mulţi ani cu 
slavă să domneşti, măria ta. 

Am venit să fac rânduială în ţara Moldovei, a răspuns 
Vodă. 


Vorba a mers din om în om ca un val ş-un freamăt de apă. 

Trăsurile au venit pentru clerici. Măria sa s-a ridicat iar în 
scară, poftind poporul la sfânta înviere de la miezul nopţii, 
când trebuia să facă jurământ de iertare pentru orice fugar 
şi de dreptate pentru orice pământean. Căci de a doua zi 
Ţara îşi începe învierea sa. 

Astfel s-a întâmplat. Poporul 1-a văzut în strălucirea 
podoabelor domneşti, cu curtea atunci în clipă întocmită, cu 
dregătorii la locurile lor şi cu ostaşii în preajma sfintei 
mitropolii, în cea mai mare rânduială şi înfrânare. Erau cu 
măria sa bătrânul Manoil, fost pârcălab, Dobrul logofăt, 
Cozma Şandru şi Oană Giulea, Petre Ponea şi Costea Oraş, 
Ilieş Modruz şi Micu Craiu, Creţu şi Oţel şi alţi boieri mari şi 
mici care au aprins făcliile de la măria sa, când s-a săvârşit 
taina miezului nopţii. 

— Hristos a înviat, fraţilor, a zis cătră Curtea sa Ştefan- 
Vodă. 

Mulţi au nădăjduit în el şi aceia nu s-au înşelat. Prea 
sfinţitul părinte 'Teoctist, ca un bătrân înţelept, care, în 
douăzeci şi cinci de ani, miruise pe rând atâtea capete şi 
iertase atâtea stârvuri, avea singur drept să se îndoiască de 
ziua de mâne. Totuşi înţelepciunea stă uneori mai prejos 
decât inima; şi semnele adevărului se vădesc mai ales celor 
care cred în ele. 

III. 

În cumpănă sta nu numai prea sfinţitul; iar vicleni dintre 
boierii timpului nu erau numai cei câţiva care trecuseră în 
pribegie cu Petru Aron-Vodă, ca logofătul Mihu, cel care 
închinase tribut la Belgrad lui Mahomet-Sultan, precum şi 
domniile lor Stânciul, Duma Brăescu, Costea Dan şi alţii. 
Gata pentru treburi nestatornice erau nu numai răzăşii, 
iubitori de harţă şi de război. Ci toată [ara era neaşezată ca 
din puhoaiele acelei frumoase primăveri. Aşa că Ştefan- 
Vodă câştigase în puţine ceasuri biruinţa asupra ucigaşului 
părintelui său; însă războiul cu moldovenii a durat luni şi 
ani, până ce a putut zugruma anarhia. 


Întâi s-a uitat îndelung în jurul său, cântărind oamenii 
după destoinicie. Apoi a arătat o foarte cumpănită bunătate 
*şi deslegare de pedepse tuturor boierilor pribegi care 
pofteau să şe întoarcă. Supunând poporul unei legi nouă, 
măria sa era dator să nu-şi mai aducă aminte în ce tabără 
slujiseră unii şi alţii: acuma toţi pământenii erau chemaţi la 
slujba “Ţării. 

Căci trăim sub greu cumpăt, zicea măria sa; cetăţile 
Hotinului şi Chiliei” rămase de la Alexandru Bătrânul, acum 
se găsesc înstrăinate, una la leşi şi alta la unguri; în hotarul 
Moldovei calcă cine pofteşte; la căile mari ale neguţătorilor 
cutează să ia vamă lotrii; neamurile se bat pentru ocine şi 
n-are cine le face judecată dreaptă; turmele de oi şi de vite 
sunt bântuite de lupi omeneşti de peste Nistru; iazurile se 
prefac în mlaştini, morile cad în risipă; sfintele biserici şi 
mănăstiri au slujitori în zdrenţe. Toate trebuie să se 
schimbe, a poruncit măria sa. Această dreaptă a noastră va 
ocroti pe cel bun, dar va apuca sabie pentru cel rău. 

Călăreţii săi au cercetat hotarul la Ceremuş spre Lehia, 
căutând ştiri despre Petru Aron. Aflând că domnul pribeag 
stă în cetatea Cameniţei, aproape, ei au strigat străjerilor 
de dincolo ca să ştie măria sa craiul cum că are oaspete cu 
primejdiE. Însuşi vodă Ştefan, pornindu-şi cercetările în 
cuprinsul "Ţării, s-a oprit în vederea Hotinului, privindu-l 
neclintit; apoi a poruncit să se înfingă, în acel loc unde 
stătuse, o săgeată, ca să fie semn al întoarcerii sale. A 
cercetat apoi Soroca şi Cetatea Albă şi a alcătuit strajă în 
tot lungul drumului neguţătorilor lioveni. Prin aceşti bărbaţi 
cinstiţi şi aşezaţi, a trimes măriei sale Cazimir cuvânt de 
prietinie, după rânduiala * legămintelor vechi ale Moldovei 
cu Polonia; însă a îndrăznit a cere întâi de la măria sa 
dovadă că nu-i e duşman; iar dovada anumită nu putea fi 
decât alungarea lui Petru Aron, ucigaş de prietin crăiesc, 
ucigaş de domn şi frate. 

A călcat apoi vămile cătră Ţara Ardealului, până la Trotuş; 
a văzut târgurile domneşti; a ţinut la Iaşi, Vaslui şi Bârlad 


scaune de judecată. Pretutindeni stătea „i Putere, având pe 
boieri lângă sine. Toată curtea sa avea cai frumoşi şi arme 
bune. Unde ajungea, întocmea cea mai mare dregătorie şi 
rânduia oastea de Ţară, dând pământuri, hărăzind scutiri şi 
simbrii. 

Astfel Ţara 1-a cunoscut nu atât în strălucirea straiului 
său, câtAân hărnicia lui cea fără de hodină. Cei care veneau 
să se închine dreptei lui îngenunchiau la scară în zori, ştiind 
că nu vor aştepta. Cei cu pricini au învăţat curând cum să-şi 
apere capul. Cetelor de lotri nu obişnuia să le rânduiască 
ţcapa ori jupuitul: asemenea treburi cer zăbavă. Ci prinşii 
ori erau spânzurați de oşteni într-o margine de dumbravă, 
ori îi duceau răzăşii de săptămână să-i năpustească în ocne. 

Nu s-a hodinit până ce n-a pus pretutindeni căpitani, până 
ce n-a aşezat cu mâna sa pârcălabii cetăților, până ce n-a 
întocmit poştele şi curierii. A poposit în sfintele mănăstiri 
înzestrându-le. A cercetat mormintele domnilor răposaţi din 
neamul său, rânduindu-le pomenire. A poftit să găsească 
pretutindeni în calea sa iazurile bine astupate şi morile 
umblând. A cercetat breslele din târguri. A trimes răspuns 
de prietenie neguţătorilor “i faurilor braşoveni, arătându-le 
ce postav îi place măriei sale pentru oştenii curţii şi cu ce 
greutate cată să fie cumpănite săbiile şi suliţele care-i 
trebuiesc. 

Şi-a pus logofăt mare pe domnia sa Dobrul, dându-i 
semnul vechi de la Alexandru-Vodă Bătrânul, gherdan cu 
lanţ de aut la grumaz şi întărindu-i subt oblăduire Cetatea 
Albă şi venit de la târgul Cernăuţi. 

A întărit vornici pe domnia sa Goian şi pe unchiul său 
Vlaicu, dându-le semn al boieriei lor toiag aurit. 

Domnului hatman şi portar al Sucevei Toma Cândea i-a dat 
în samă oastea. Lui Crasniş postelnicul i-a dat rânduiala 
slugilor curţii şi a călăraşilor de margine. 

Spătari, purtători ai semnelor stăpimni sale, a pus pe 
dumnealor AJbu şi Sacâz. Paharnicul cel din tai i-a fost 


domnia sa Toader; dar în această dintâi vreme a avut ptea 
puţina întrebuințare. 

Astfel şi-a ales boierii, după cum se vede din uncele vechi. 
Pe lângă cei în slujbă a ţinut lângă el sfetnici pe oameni cu 
greutate ai timpului, stăpâni de pământuri întinse şi sate, 
care puteau da măriei sale mulţi oameni de oaste; aşa erau 
domniile lor Manoil, Hodco Ştibor, Micu Craiu şi alţii. 

Cu aceeaşi grijă a ales pe ceilalţi boieri din treapta a doua 
şi a treia şi slugile curţii. 

A pus în cetate la Suceava zece căpitani de siimeni, 
schimbători cu rândul la ziduri, având fiecare sub mână 
câte o sută de oşteni cu leafa bună. 

A rânduit cei patru căpitani nemți cu câte o mie de lefegii, 
armată de război cu arme grele, adică panţâri. 

Pe lângă aceasta a aşezat patru căpitani căzăceşti tot cu 
câte o mie de oameni, cala rime de harţ. 

A pus douăzeci şi unu de căpitani de călăreţi cu leafă la 
ţinuturi. A numit douăzeci şi doi de căpitani de pedestrime 
ai ținuturilor, cu hotnogii lor, care aveau subt ascultarea lor 
la război oamenii din sate. A aşezat tuturor răzăşilor de la 
ţinuturi căpitani, însemnându-le slujba la vămi, la căile de 
negoţ, la vaduri, la urmărirea şi pedepsirea răilor. Dintre 
aceştia a ştiut alege Ştefan-Vodă cei mai buni ostaşi pentru 
cele treizeci şi şase de războaie ale sale. 

A rânduit umblători repezi la toate cetăţile şi la toate 
punctele de margine, ca să aibă ştiri de la dregători în orice 
clipă a zilei şi a nopţii. Şi pe căi a statornicit poşte cu cai 
gata înşăuaţi ca să umble aceste ştafete cu mare 
repeziciune. A hotărât semnele locurilor de primejdie şi 
muzica surlelor de la un deal la altul, ca să ştie căpitanii şi 
dregătorii ce este şi ce poruncă vine de la Suceava. A 
învăţat pe anume slujitori cum săA pârjolească fânaţurile şi 
să otrăvească fântânile în '[ara-de-]Jos, pentru duşmanii 
năvălitori; cum să rupă podurile şi să închidă păsurile în 
munţi, pentru oşti de cătră Lehia ori de cătră unguri. 


S-a aşezat domnia sa însuşi, în vara a doua a stăpânirii 
sale, în sfânta mănăstire Neamţu, ctitorie a uncheşului său 
Petru-Vodă, şi de acolo venea ca să privegheze înoirea 
cetăţii de deasupra Ozanei. S-au clădit aici cămări şi 
paraclis; s-au întărit meterezele şi rândul al doilea de ziduri 
şi s-au atârnat în lanţuri puntea şi grapa. A dat apoi astfel 
cetăţuia în sama vânătorilor de Neamţu cu căpitanul lor, 
faţă de pârcălabul nou Isaiia, întocmindu-le lege care a 
rămas în veac. Acolo era menit adăpostul domniţelor şi al 
coconilor domneşti la vreme de război în ţară. Şi acei 
vânători, aşezaţi în sat, peste apă, aveau întocmire să ţie cu 
vânat, fie fiară, fie pană, fie păstrăv, cuhniile măriei sale. 

În locul care se cheamă Branişte, între cetate şi mănăstire, 
a întâmpinat Ştefan-Vodă, în acea vară, pe domnia sa 
cuvioasa monahie Maria, Domnița Oltea, maică a măriei 
sale, care poftea de sărbătoarea Sfinţilor-Apostoli, la 
mormântul lui Bogdan-Vodă, soţul său ucis. Cu măria *sa, 
cuvioasa Maria aducea întâia oară pe Alixăndrel, nepotul 
său, cocon al lui Ştefan-Vodă, copil bălai în cei dintâi ani ai 
vieţii. Descălecând şi sărutând mâna mamei sale, Domnul a 
cuprins în braţe pe cocon şi a stat cu ochii umezi, privind pe 
deasupra căpşorului său spre miazăzi, cătră depărtări unde 
îi era îngropată dragostea cea dintâi din tinereţă. 

S-a întors apoi la datoriile sale şi [ara a urmat a-l 
cunoaşte astfel, fără hodină, până ce toate câte trebuiau au 
fost alcătuitE. În anul 1459, cum s-a rupt zăporul de 
primăvară, Domnul a poruncit căpitanilor căzăceşti să 
poprească drumurile înspre Lehia. Stoluri de călăreţi au 
fost slobozite peste apa Ceremuşului. Unele s-au abătut 
spre Camenița, unde avea sălaş Petru Aron pribeagul. 
Căpitanii de margine ai craiului n-au avut vreme decât să se 
mire de asemenea faptă de duşmănie; dar îndată oameni cu 
limbă ascuţită le-au făcut cunoscut că Domnul de la 
Moldova aşteaptă de doi ani cea dintâi dovadă de prietenie 
de la vecinii săi, iar acea dovadă întârzie să se arate. Căci 
Petru Aron-Vodă, ucigaş de Domn şi frate, primeşte adăpost 


şi tain de la măria sa Craiul şi acel adăpost se află chiar în 
coasta Moldovei, la Camenița. Să mărturisească cinstiţii 
neguţători de la Liov şi de la Genova dacă, în curgere de doi 
ani, “u avut vre-o sminteală pe căile Moldovei; dacă i-a 
asuprit vreun slujitor, dacă le-a luat vreun boier marfă în 
silă; dacă vămile nu stau cu dreptate şi vameşii cu cinste; 
dacă au auzit vorbe de ocară împotriva măriei sale Cazimir- 
Crai. Se cuvine ca dreptatea să se arate şi de partea 
cealaltă. lar dacă măria sa Cazimir are de dezbătut pricini 
la alt hotar şi de bătut război cu cavalerii cruciați în Prusia, 
va face rânduială peste Ceremuş sabia măriei sale Ştefan. 
Oamenii de rând să n-aibă nici o grijă; vine prigoană numai 
împotriva Domnului pribeag de la Moldova şi a boierilor leşi 
care-l ocrotesC. Într-adevăr, călăreţii moldoveni, uniblând 
sub straşnică poruncă, au lovit în câteva locuri spre 
Camenița, încât pribeagul Petru Aron s-a ridicat de acolo 
într-o noapte şi a fugit cu puţinii lui curteni mai înlăuntru 
cătră cetatea $motrici. Hotarul Pocuţiei a avut deosebită 
pagubă, pentru că mulţi ţărani de lege ortodoxă s-au sculat 
şi s-au îndemnat a se bejeni şi a trece sub domnia nouă de 
la Moldova. Acolo erau deschise acuma slobozii 
îmbielşugate. 

Măria sa Ştefan-Vodă, au lăsat cuvânt căpitanii, ne-i dat 
poruncă să ne întoarcem iar în dobândă la Sfântul-lon-de- 
vară, când se coc pânile; dacă până atuncea cinstiţii domni 
de la Lehia nu vor lua aminte. 

Castelanii de margine s-au mişcat, dând dreptate lui 
Ştefan-Vodă. Au ajuns şi neguţătorii la mai-marii republicii. 
Aşa încât, destul de degrabă, la începutul lunii aprilie, solii 
craiului s-au înfăţişat la Overchelăuţi pentru pace. 

Ca de obicei, în asemenea împrejurări, s-au schimbat 
vorbe. Deci Ştefan-Vodă a aşteptat ca să se îndeplinească 
cererea lui de căpetenie. Când soarele s-a înălţat la 
solstițiul anului următor şi a dat în zodia racului, însemnând 
căderea făgaduinţilor, căpitanii de cazaci au trecut iar 
Ceremuşul. Însuşi măria sa, cu altă oaste, a venit asupra 


Hotinului pe culmea unde se înfipsese săgeata. Un crainic 
şi-a împins calul până la poarta cetăţii şi a bătut în poarta 
cetăţii cu buzduganul, strigând aceste vorbe: 

Voia măriei sale Ştefan-Vodă este să vă închinaţi căci 
această cetate este a Moldovei. 

Asta le-a plăqut mai ales răzăşilor din '[ara-de-Jos, cei care 
spuneau poveşti într-o toamnă, şi au rânjit prin mustăţile lor 
tuşinate. 

Îndată după asta, porunca Domniei a fost să se ţâpuiască 
cetatea, să se tragă cu săgeata în orice târgoveţ ori oştean 
care ar ieşi la pescuit, ori după lemne, ori după merinde. 
Cine până luni dimineaţa, în cealaltă săptămână, nu se va 
pleca, va cunoaşte mânia măriei tale, căci taberele vor sta 
cu sulița şi cu sabia gata pentru pedeapsă. 

Astfel pe turnul cel mare al cetăţii Hotinului n-a întârziat 
să se înalțe flamura cu zimbru şi domniile lor Vlaicu şi Goian 
au fost aşezaţi acolo pârcălabi. 

În acel ceas Moldova a priceput că stă la cârma ei putere 
şi în acelaşi timp înţelepciune. 

Capitolul. 

ŞTEFAN-VOIEVOD ÎNCEPE A SE MIŞCA, IN VREME CE 
MAHOMET-SULIAN VINE LA DUNĂRE ŞI ÎN ŢARA 
ROMÂNEASCĂ CU RĂZBOI ÎMPOTRIVA LUI ŢEPEŞ-VODĂ. 
CUM, DUPĂ HOTIN, S-A DOBÂNDIT CHILIA ŞI CUM A 
FOST RĂZBOIUL CU MATIAŞ CORVIN, CRAIUL 
UNGURESC. 

[. 

La anul 58 a venit veste de mirare între moldoveni, cu 
neguţătorii din sus, cum că Vladislav craiul Ţării Ungureşti 
a căzut jos şi a murit, la petrecerea nunţii sale. Asemenea 
lucru nu se întâmplă oamenilor de rând. Pentru domnia 
acelei ţări a fost semn, căci Dumnezeu a îngăduit să cadă 
cumpănă alegerii sale înspre un fecior tânăr, abia de 
cincisprezece ani, feciorul lui lancu-Vodă. lar nunta cea 
veselă s-a prefăcut în una crâncenă, căci unii magnați au 
tras în altă parte; şi s-a amestecat şi maiestatea sa 


împăratul Frederic, neavând ce face la împărăţia 
nemţească şi dorind să fie şi la Ungaria crai. Matiaş nu s-a 
putut ajeza desăvârşit în scaunul Ţării decât după trei ani, 
între tulburări şi răscoale, ajutându-l puterea unora dintre 
nobili şi cuminţenia altora. El însuşi fiind un tânăr aprig şi 
semeţ, de şi râvnea la fapte mari, nu uita să numere cu grijă 
pe potrivnicii săi, ca să le plătească la timp cu cel mai 
potrivit metal. Între aceşti potrivnici se aflau saşii de la 
Ardeal, care ţinuseră cu împăratul lor neamţ, precum şi 
Ştefan-Vodă, care rostise vorbe potrivite că domniile ţărilor 
nu sunt dulciuri să le mănânce, nici jucării să le strice copiii. 

Cătră anul 62, apăsarea moldovenilor asupra hotarului 
leşesc sili pe măria sa înțeleptul Cazimir-Crai să-şi trimeată 
soliile pentru o pace desăvârşită, primind de la Voievodul 
Ştefan jurământul de vasalitate, după formulele ze la 
Alexandru cel Bun. Acest legământ scris trebuia urmat de 
cel în fiinţă, atunci când craiul va putea să-şi lese pricinile 
lui de la hotarul de miazănoapte şi apus al Republicii şi 
când şi Ştefan-Vodă va găsi un răgaz între năcazurile 
vremii. Căci din miazăzi se ridicau iarăşi oştile lui Mahomet- 
Sultan. Punându-şi iscăliturile şi peceţile pe pergament, 
prea sfinţitul Teoctist cu boierii şi castelanii şi împuterniciţii 
regali se firitisiră şi se îmbrăţişară pentru liniştea 
popoarelor lor creştine. Totuşi curtenii moldoveni, după 
obiceiul neamului, nu se putură opri să nu zâmbească şi să 
nu amestece şoapte că domniile lor Muzilo de Buciaci şi 
Stanislav căpitan de Halici şi ceilalţi şleahtici leşi au poftit la 
Suceava, şi că această poftire nu s-a săvârşit decât după ce 
pribeagul Petru Aron a părăsit Lehia. 

Cătră acel an, aproape toţi boierii pribegi erau întorşi în 
Moldova, plecându-se la mila lui Ştefan-Voievod. Iar Petru 
Aron-Vodă, mai singur, însă mai îndârjit, căută alt sălaş, tot 
în preajma hotarului ţării sale, cerând sprijin de la boierii 
Ardealului şi de la voievodul ardelenesc Sevastian de 
Rogzon. 


Cum află Ştefan-Vodă că ucigaşul părintelui său şi-a găsit 
sălaş în secuime, trimise la Ardeal oameni care să spuie 
anumite vorbe boierilor de acolo, şi alţi călăreţi, cu scrisori 
cătră neguţători braşoveni prietini ai săi, îndemnându-i să 
dea şi ei sfaturi în secuime; deoarece locul unde stă Petru 
Aron e blăstămat şi cei ce-l ocrotesc pot pătimi primejdie. 
Cum s-au întors umblătorii de Trotuş arătând că Petru Aron 
stă pe loc, Domnul a fulgerat porunci căpitanilor de 
călărime care lucraseră în Lehia. Şi îndată oştenii în leafă şi 
o samă de răzeşi în dobândă trecură pe poteci opcina 
munteiui şi păliră în secuime împrăştiind mare groază. 

Asta scrie pe cealaltă parte a cărţii măriei sale! 

Strigau crainicii. Şi să afle tot omul, şi sasul, şi ungurul, şi 
ţiganul, că între noi nu poate fi prietinie, cât stă ucigaşul 
părintelui măriei sale Ştefan-Vodă în acest hotar. 

Ajungând vestea la tânărul Matiaş-Crai despre această 
tulburare, măria sa nu s-a întristat de năcazul omenirii de la 
Ardeal, căci între ardeleni îşi găsise potrivnici, şi la Ardeal şi 
acuma noroadele mişcau răscoală asupra coroanei sale; dar 
răsfoind catastiful datornicilor săi şi găsind şi pe Ştefan- 
Vodă, a pus pe cancelar să scrie voievodului Sevastian de 
Rogzon această carte: „Am auzit cum că Petru, Voievodul 
Moldovei, este la domniile voastre; deci noi, din pricini 
binecuvântatie, poftim să-l vedem la palatul nostru. Rugăm 
şi poruncim să-l trimeteţi pe acel Petru, ceea ce are să fie 
pentru domniile voastre prielnic, iar pentru dânsul de 
folos.” 

II. 

Aln acest timp, când Mahomet-Sultan îşi îndrepta iarăşi 
taberele cătră apus, urmând, neînduplecat, calea destinului 
său, într-al treilea principat al Daciei, care se chema ara 
Româneasscă, urma să stea cu înfricoşată sabie Vlad, 
feciorul Dracului-Voievod. Acest Ţepeş-Vodă, cum îi era 
porecla, a fost fără îndoială, unul dintre cei mai viteji 
căpitani ai timpului său. Avea însă în fiinţa sa vipera 
neliniştii şi a visurilor sângeroase. Ne sfiim să arătăm în ce 


măsură stătea acest sol al mâniei deasupra purtătorilor de 
sabie ai veacului. În fiecare clipă, în tâmplă îi ciocănea cu 
ghiara un demon, şi în ochi i se aprindea ură asupra fratelui 
său omul. 

Matiaş-Crai şi sfetnicii săi socoteau de mare preţ virtutea 
lui Vlad-Vodă "Ţepeş, în războiul pe care Necredinciosul, 
după toate semnele, îl pregătea iar împotriva europenilor. 
Ca să-l ţie fidel coroanei, craiul plănuise şi o înrudire cu 
Vlad-Vodă, hotărând nuntă între o soră a sa şi voievodul 
muntean, îndată după biruinţă. La socotelile acestea 
creştineşti, care bucurau pe venețieni şi pe sfântul papă, se 
adăugeau şi interese mai directe, privind cetatea Chiliei, 
antrepozit al regatulul, stăpânită de tunuri crăieşti şi de 
căpitani unguri cu foarte buni oşteni. 

Şi domnia 'Ţârii Româneşti - ca şi cea de dincoace - era 
bântuită de pretendenți. Vlad-Vodă se afla în scaun din 
1456. Din clipa când se aşezase el la Cetatea Dâmboviţei, 
un pribeag, Vladislav Dan, se oploşise în Ţara Bârsei subt 
ocrotirea braşovenilor şi altul, Vlad Călugărul, sta lingă 
ceilalţi saşi, la SibiU. În preajma anului rău 1462, Vlad 
Ţepeş, urmărind când pe un domnişor, când pe altul, s-a 
socotit în dreptul său a lovi locurile lor de adăpost. El însuşi 
a stat în fruntea pilcurilor sale de călăreţi, hotărându-le să 
calce întâi semănăturile Bârsei, apoi să le dea foc; 
poruncind nu abaterea turmelor de pe plaiuri înspre 
trecătorile munteneşti, ci spârcuirea lor desăvârşită, ca şi 
cum toţi lupii veacurilor s-ar fi adunat să zugrume oile 
ciobanilor, lăsându-le apoi să putrezească fără scop. Satelor 
de pe coline li s-a hărăzit să lumineze în văi ospeţe de 
noapte. Robii căzuţi în genunchi au fost ridicaţi cu mult mai 
sus decât obişnuiesc a sta oamenii - căci căruțele oştirii 
aduceau ţepuşile gata făcute şi pârlite la vârfuri. E adevărat 
că, pentru copii, ţepuşile erau mai mărunte. Neguţătorilor 
braşoveni şi slugilor lor li se rânduiau cazne mai subţiri şi 
mai îndelungi. Oamenii timpului erau îndeobşte deprinşi cu 
asemenea meşteşug; cu toatt acestea VladVodă a izbândit 


să-şi facă o faimă a lui, până la şahul turcoman Uzun şi până 
la Ludovic XI, regele Franţei. Mai ales regele Ludovic visa 
zâmbind, sub pălăriuţa lui cu iconiţe, la arta necesară a 
distrugerii, pe care acel prinţ depărtat o realizase la 
Dunăre. Căci neguţătorii sai, pe care obişnuia să-i 
ocrotească împotriva baronilor, îi aduseseră încredințare 

că, pe calea cea mare a Vlahiei spre Buzău şi spre cetatea 
Chiliei, locul cel mai sigur pentru punga cu aur a călătorului 
este pragul hanului şi mijlocul drumului. Toţi răii au putrezit 
în pari cu capu-n jos, înţepaţi prin creştet. Cei care au mai 
rămas fug de pungi, ca guzganul de capcană. 

Voievodul muntean venise la domnie din bunăvoința lui 
MahometrSultan, cu ajutor de oaste păgână de la Poartă şi 
din cetăţile Dunării. Dar îndată ce se aşezase în scaun se 
îndreptase spre craiul creştin al Ungariei, înoind cu el 
legământul vechi de vasalitate. După moartea lui Vladislav, 
găsi sprijin în Matiaş. Cum războiul Europei trebuia pornit 
din nou şi Ungaria avea a suferi cea dintâi lovitură, iar Ţara 
Românească era un prag şi mai apropiat, soli şi cărţi 
umblau de la Buda la Târgovişte şi Cetatea Dâmboviţei cu 
îndemnuri, sfaturi şi făgăduinţi. Răutăţile lui Vlad-Vodă în 
hotarul Ardealului erau trecute cu vederea, cu toate 
tânguirile saşilor. Acel braţ tare, care lovise cu cruzirţie 
dincoace, trebuia acum să slujească într-o primejdie 
comună. 

Dintr-odată, în anul 61, birul în aur şi copii fu oprit de 
domnul muntean. Mahomet zâmbi, ştiind că, mai naintea sa, 
cunoaşte acest lucru ambasadorul venețian de la 
Constantinopol domnul Balbi, care a primit vestea prin 
curier special de la domunl Thomassi, ambasador la Buda. 

— Să se scrie o carte, a poruncit înălţimea sa, împungând 
cu nasul înspre oamenii săi de taină şi spre scribii greci, să 
se scrie o carte către Paşa de Vidin, să se ducă să vadă ce 
este. Dacă într-adevăr ghiaurul e bolnav, să ni-l aducă aici, 
să-l tămăduim. Sluga noastră lunis-Bei Catabolinos să 
pornească numaidecât cu acea carte, să şoptească la 


ureche lui Cara lIflac-Bei că nu este pentru el altă 
înţelepciune decât să urmeze a fi supusul nostru. Căci mila 
noastră e adiere de primăvară, dar supărarea volbură a 
furtunii. Şase desfacă de sfatul ungurilor, al papistaşilor şi 
al neguţătorilor şi-i va fi lui bine pe pământ. 

Grecul turcit lunis-Bei a călărit cu grăbire la cetatea 
Vidinului între slujitorii împărăteşti. Cum a ajuns la Hamza- 
Paşa, i-a prezentat pe palmă, cu temenelele cuviincioase, 
prea înalta poruncă. lar Hamza-Paşa fără întârziere a 
trimes ouvânt lui aga de spabhii pentru ascuţirea săbiilor şi 
gătirea cailor. 

Catabolinos a călărit mai departe, peste Dunăre, găsind pe 
Vlad-Vodă în cetatea sa şi strecurându-i cel mai bun sfat. Cu 
asta dovedea măriei sale că i-i bun frate, de şi împrejurările 
îl silesc să poarte turban. VladVodă 1-a privit cu ochii lui 
mari şi plini de mâhnire şi i-a zâmbit, suspinând. 

— Nu pofteşte, măria sa, la întâlnire cu HamzaPaşa? ca să 
se spuie vorbele cuvenite de pace şi să se hotărască sorocul 
tributului. * 

Fără îndoială, măria sa Vlad-Vodă era gata să meargă la 
întâlnirea cu Hamza-Paşa. Sfaturile bune aduc prietinie 
bună. Dacă astfel se poate alina mânia slăvitului Padişah, 
umbră a lui Alah pe pământ, Vlad-Vodă merge la întâlnire 
fără să se teamă de vreo viclenie ori cursă. 

Iunis-Bei Catabolinos 1-a întovărăşit” zâmbind în barbă. 
Hamza-Paşa a fost înştiinţat de el în taină să nu se arate 
dintr-o dată cu toată puterea, deoarece hainul vine fără 
grijă. Iar în drumul Giurgiului, slujitorii lui Vlad-Vodă au 
apărut ca hultanii în clipa întâlnirii, luând în căngi pe 
trimeşii împărăteşti, împresurând apoi în săbii şi supunând 
şi pe spahiii de la Vidin. Prinşii au fost duşi cătră Târgovişte 
şi opriţi într-un loc desfătat, unde meşterii lui Ţepeş-Vodă 
au lucrat cu mare hărnicie întâi ca să-i străpungă pe toţi 
prin fundul şalvarilor şi apoi ca să-i ridice în văzduh până la 
cel din urmă. Toate s-au făcut bine, a încuviinţat măria sa, 
privind spre osândiţi cu neagra-i amărăciune; însă măria sa 


Hamza să fie coborât şi apoi ridicat diinou într-o ţăpuşă mai 
înaltă, aşa cum se cuvine unei căpitenii. 

Vestea despre întâmplarea aceasta din Ţara Românească a 
ajuns la Stambul cu destulă întârziere; pentru vestitorii rai, 
muţii din serai aveau ştreang de matasă. Îndată ce se aşeză 
iarna şi peste Dunăre se întinse pod de ghiaţă, vestea dintâi 
începu a fi îmbulzită de curieri din Tracia, pe care-i aducea 
în spulber de groază vântul miezului-nopţii. 

Cara lIflac-Bei trecuse fluviul şi luase pe rând aşezările de 
pe ţărmul drept al Dunării, de la Ceatal până la Nicopole, 
cu prea bune calfe în meseria morţii. Răbufniseră pe agale 
şi pe serdari în cetăţi, spintecându-i; apoi luaseră metodic 
sat cu sat, cu sabia şi cu facla. Căpitanii ţineau catastif de 
casc arse şi de capete. Aşa că măria sa Vlad a trimes izvod 
în bună rânduială, cu iscălitură şi cu pecete, la craiul Matiaş 
la Buda, pentru 23.809 capete, care au fost clădite şi 
numărate subt ochii săi. lar pentru 884 de supuşi ai 
spurcatului sultan era numai mărturie, cu jurământ pe 
cruce, că au pierit în pojarul caselor lor. Ceea ce face, total 
bun: 24.693, tocmai, ucişi. 

Domnul *Thomassi s-a grăbit să trimeată copie de pe 
această carte, la Veneţia, ca să bucure pe onoraţii domni 
senatori ai Republicii. A adaos că Vlad-Vodă cere ajutor 
grabnic de la măria sa craiul Ungariei, căci, o dată cu 
primăvara, în urma unor asemenea provocări, invazia 
Păgânului se va săvârşi negreşit; iar el, faţă de nesfârşitul 
număr al ordiilor, nu poate opune decât douăzeci de mii de 
oşteni adevăraţi. Pe cât va fi cu putinţă, negregşit, craiul va 
da sprijin voievodiMui valah; însă şi tânărul suveran Matiaş 
are destule greutăţi şi încurcături; iar punctul prim al 
strategiei sale a fost îndeplinit: deoarece Mahomet îşi mută 
obiectivul spre Ţara Românească. În această împrejurare 
înţelepţii domni senatori şi dogele vor aprecia ce au de 
făcut, dacă pot trimete sprijin bănesc ori se mărginesc la 
operaţii diplomaticE. În orice caz Voievodul pare hotărât să 


lupte cu energia disperării, altă eventualitate fiindu-i 
complect închisă. 

A treia zi după Sfântul-Gheorghe, anul 62, după rânduiala 
campaniilor sublimei Porţi, oştile s-au urnit din taberile lor. 
La o zi după aceea şi ortalele de ieniceri au mâncat cel din 
urmă pilaf înecat în seu, la Stambul, căci aga a ridicat 
tuiurile şi trâmbiţaşii au sunat ieşirea slăvitului stăpân din 
serai, ca să se încrunte asupra Apusului, făcând să tremure 
domnii lumii. 

Navile de război şi de provizii trecură în Marea Neagră şi 
intrară pe Dunăre în luna lui mai, plutind până la vărsarea 
râului Morava. Oştile de uscat umblau din popas în popas, 
ienicerii ducând în mijlocul lor pe slăvitul stăpân, cu 
călărimea uşoară a spahiilor înainte şi cu toate celelalte 
taberi de %feluriţi ostaşi pe felurite căi, fiecare cu armele 
lor, suliţi, arcuri, săbii ori bombarde - având în coadă miile 
de cară cu podvezi de zeherea şi salahori şi pretutindeni, pe 
cai mărunți şi iuți, ceauşii cu buzdugane însărcinaţi cu 
rânduiala de obşte. Curieri libieni repezeau înainte 
poruncile cu înflorită caligrafie care ieşeau de la icioglanii 
marelui stăpân. Ca să pedepsească el însuşi fapta 
nemaipomenită a lui [epeş-Vodă şi să treacă apoi mai 
departe, Mahomet-Sultan ducea spre Caralflac o sută de 
mii de oşteni. Şi avea lângă sine, şi la cortul său, pregătit 
domn nou pentru raia, pe Radu Basarab, tânăr şi frumos 
prietin al său, fratele lui Vlad. 

La sfâfţitul celei dintâi săptămâni din luna iunie, 
dubasurile şi podurile plutitoare isprăviseră de pus oştimea 
pe ţărmul stâng al Dunării. Spahiii recunoscură calea prin 
Deliorman. Veştile, care soseau la cortul Padişahului, arătau 
că toată valea Dunării s-a pustiit şi localnicii s-au tras la 
codru, în munte, cu toate ale lor, după obiceiul vechi al 
pământenilor din această parte de lume. 

Ţinta cea dintâi a expediției era Cetatea Dâmboviţei şi apoi 
TârgovişteA. În ţară trebuie pus voievod nou; lumea trebuie 
chemată la ascultare cu blândeţă; numaicât să dea în mâna 


slujitorilor strălucirii sale pe beiul răzvrătit, împreună cu 
meşterii lui de ţepuşi. Din popas în popas, nu se afla de 
fiinţa lui Vlad-Vodă şi a oştii lui nici o veste. Drumurile erau 
nespus de grele, şi o arşiţă nemilostivă săgeta dintr-un cer 
alburiu de secetă, aşa încât caii începură a slăbi şi a 
îngenunchea; înviorare aducea doar amurgul, când toţi stau 
şi, după ce se leagă taberele, cheamă hogea la rugăciune. 
Atunci picură din stele roua. Oamenii înfulică hulpav şi 
adorm îndată sub privegherea străjilor. Numai cămilele 
neliniştite rag la lună. 

În una din aceste nopţi, din pustia din preajma taberei 
ienicerilor, s-au mişcat meşterii lui Vlad-Vodă. Cortul lui 
Mahomet-Sultan era acolo, între oştenii săi. Din pământ, din 
spaima întunericului, deodată s-au deslănţuit urlete de 
război. Lupii omeneşti au trecut, cu săbiile în dinţi, printre 
carăle legate, apoi prin gardul de suliţi încrucişate - şi au 
pricinuit într-o clipă, în douăzeci de locuri, acea zvârcolire 
de dobitoc fără cuget a mulţimii, care se chiamă panică. 
Calfele domneşti lucrau cu repeziciune, străpungând în 
linie dreaptă şi concentric spre locul unde trebuia să se afle 
cortul cel mare de matasă; pe când oştimea nebunită se tăia 
între sine. 

Straja Padişahului dădu semnal de primejdie. Mahomet 
porunci să se alcătuiască în patru laturi zid şi să se aplece 
suliţele. Surlaşii strigară din trâmbiţele lor linişte asupra 
taberei. Prăvălirile smintite ale celor înfricoşaţi fură tăiate 
în săbii şi bătute cu măciuci de fier. Lupii Valahiei lucrară, 
spârcuind cu cea mai mare agerime, până ce tabăra începu 
a se alina. Viforul de spaimă trecu la alte ţarcuri; cămilele şi 
caii îşi rupseră conovăţurile îmbulzindu-se între oamenii în 
risipă. Când luciră zorile de cătră Țarigrad, salahorii 
primiră poruncă să adune morţii şi stropşiţii şi sa spintece 
pentru cuhnii animalele căzute. 

Pâlcuri de călărime ieşiră la câmp, ca să adulmece urmele 
duşmanilor nopţii. Găsiră aceeaşi întindere cu fânaţuri şi 
lanuri pârjolite; tăcere cătră codru; pustie cătră zarea 


muntelui. Era războiul vechii Sciţii, pe care-l cunoscuseră 
odinioară, în veacuri, şi alţi cuceritori de neamuri. * 

— Viaţa lui Ştefan cel Mar” 

Taberile deci se mişcară iarăşi în necunoscut, spre 
târgurile poruncite. Beii puseră ici-colo sub săbii pâlcuri de 
ţărani, scoşi ca fiarele de prin bârloguri. Zilele erau foarte 
trudnice, din pricina unui soare mult mai copleşitor decât 
pe fericitul țărm al Propontidei; iar nopţile se vădeau tot 
mai neliniştite şi mai hărţuite de vedenii şi oameni, care 
erau necontenit prezenţi în marginea zidului de umbră. 

Socotelile sfetnicilor celor înţelepţi de la Buda s-au dovedit 
deci temeinice. Nici străşnicia măritului Sultan, nici vitejia 
oştilor lui, cele mai bune din lume, n-au folosit nimic. Nu era 
un război între oşti legate; era o zădărnicie. De la cortul 
strălucirii sale ieşi firman pentru domnia lui Radu Basarab 
cel Frumos. Ticăloşii pământeni, câţi au putut fi prinşi, fură 
puşi să se târască în genunchi, în pulbere, cu ochii holbaţi la 
străşnicia sa; dar pentru trecătorile la Ardeal nu mai era 
putere îndestulătoare. Avântul falangelor fusese înjosit. La 
începutul lui iulie El-Fatâh descăleca la Adrianopol. 
Rezultatele campaniei erau trâmbiţate după protocol; 
resturile de oşti se scurgeau însă cu apele din munte la 
Dunăre. Numai bombardele şi marinarii stăruiră în faţa 
cetăţii Chiliei. Acolo era garnizoana crăiască şi un punct 
într-adevăr important, care putea cumpăni toate pagubele. 

În toată hărţuiala lunii aceleia iunie a anului 62, Ştefan- 
Vodă stătea cu taberile bulucite pe hotarul său. Pe de o 
parte, domnia lui era prea nouă; pe de alta, oştile îi erau 
prea proaspete; deci nu se putea bizui pe sorții schimbători 
ai norocului. Era dator să aştepte, pentru ca întocmirile lui 
să-i dea rodul. Vrednicia lui Ţepeş-Vodă şi a pământenilor 
Ţării Româneşti îi dădeau răgaz; punea spaţiu între 
Moldova şi încercările viitoare, care neapărat trebuiau să se 
rostogolească şi asupra pământului ei. Este o înţelepciune 
în fapte: ele arătau că” Vlad-Vodă nu se putuse bizui decât 


pe sine. Tot astfel domnia sa nu se putea bizui pe prietinia 
proaspătă a lui Cazimir-Crai. 

Pentru o minte foarte cumpănită ca a sa, fapta lui Vlad- 
Vodă avea o valoare de împrejurare şi de clipă; însă în sine 
era o nebunie. O oaste ca cea turcească nu poate fi biruită 
decât de altă oaste - însă pentru asta trebuie îndelungată 
pregătire şi îngrijire. Cu virtutea prostimii se poate izbândi 
o clipă; şi împrejurările dovedeau că trebuiau izbânzi după 
izbânzi, ani după ani; iar la asta nu., se poate ajunge decât 
cu ostaşi de meserie, după însăşi pilda turcilor. 

Deci, după ce furtuna trece şi oştile lui El-Fatâh se 
învârtejesc iar la Dunăre, datoria lui este nici să se bucure, 
nici să se întristeze. - ci să-şi urmeze statornic pregătirile. 
Şi mai ales datoria lui este să lucreze aşa fel încât Voievodul 
de la Ţara Românească să stea subt influenţa lui, să fie pe 
cât cu putinţă al său, nu alaltora, pentru ca zona de 
primejdie înspre păgâni să fie cât mai depărtată. După cât 
se înţelege, acel stăpân al ţării de dincolo, om şi prietin al 
său, nu se arată a fi Vlad-Vodă, care are neliniştea şi lipsa 
de cumpănă ca o suferinţă în sânge. 

Viteaz căpitan este, însă prea îndrăzneţ şi primejdios. I-a 
dat sprijin să-şi capete scaunul părintelui său. Dumnezeu va 
fi judeţ, dacă ceea ce gândeşte el însuşi Ştefan-Vodă şi ceea 
ce făptueşte este spre binele "Ţării şi al creştinătăţii. 
Prietinia lui de om este una; datoria lui de ostaş al credinţii 
este alta. Căci el trebuie să agonisească putere lui Hristos. 

Deci în împrejurările acelea Ştefan-Vodă n-a primit la sine 
pe Vlad-Vodă, nu i-a dat sprijin, ci 1-a împins spre hotarul 
Ardealului. Totodată n-a întârziat a se înfăţişa cu oaste 
înaintea cetăţii Chiliei, poruncind căpitanului crăiesc s-o 
deşerte, deoarece e moştenire a sa şi a Moldovei. 

În acelaşi timp puştile lui Mahomet-Sultan băteau de pe 
Dunăre. 

Căpitanul ungur al lui Matiaş-Crai a răspuns ca un viteaz, 
cu semeţia care ştia că place stăpânului $ău, împroşcând cu 


ghiulele de piatra şi-n galerele de pe apa şi-n pilcurile 
oştimii moldoveneşti. 

Era timp pentru voievodul de la Suceava numai ca să-şi 
afirme un drept. Trebuia înfiptă şi aici o săgeată, la care 
urma să se întoarcă. La 22 iunie, stând în împresurare, nu 
departe de zidurile cetăţii, Ştefan-Vodă a fost împuşcat la 
un picior. De rana aceasta a pătimit până la sfârşitul vieţii 
sale, ca să-i fie toată viaţa amintire: fie că nedreptăţile se 
răscumpără, fie că numai afacerile desăvârşit pregătite se 
dobândesc. 

III. 

Vlad-Vodă, pribeag, îşi găsise adăpost la unguri. Până în 
singurătatea în care sta se întorcea din când în când faima 
faptelor lui zvonind din Orient şi înjunghindu-i mândria. 
Deodată îndreptă cătră SultanMahomet, printr-un om al 
său de taină, o carte, cu* următorul cuprins, izvorât fie din 
natura lui capriţioasă, fie din mâhnirea faţă de soarta sa, fie 
din disprețul pentru prietini şi duşmani: „O slăvite stăpâne 
al otomanilor! Eu Ion Vlad, bei la Cara-Iflac, rob al 
strălucirii tale, mă rog stăruitor să fiu iertat pentru faptele 
pe care le-am săvârşit împotriva măriei tale şi a împărăției 
măriei” tale. Să mi se îngăduie milă şi în acelaşi timp 
învoire a trimete soli la strălucirea ta. Cunosc Ardealul şi 
Ţara Ungurească în tot amănuntul. Dacă binevoieşte măria 
ta, întru răscumpărarea greşelii mele ţi-aş putea da în 
mână Ardealul şi, când acesta ţi-ar încăpea în putere, ţi-ar 
cădea la picioare şi [ara Ungurească. Solii mei ar lămuri 
mai multe; iar eu voi sta cu credinţă rob al măriei tale toată 
viaţa mea şi rog pe Dumnezeu să dea puterii măriei tale 
încă îndelungaţi ani”. 

Slujitorul care ducea cartea, împreuna cu alta cătră 
marele vizir, fu prins pe cale şi cercetat de oamenii lui crai, 
după înţeleptele bănuieli şi porunci ale sfetnicilor de la 
Buda. Vicleşugul lui Vlad-Vodă păru dat pe faţă şi Matiaş- 
Crai porunci pentru vasalul său pedeapsa închisorii. Atunci 
s-a mirat cu amărăciune Vlad-Vodă şi a întrebat pe 


judecătorii săi dacă au în vedere faptele pe care le-a 
săvârşit pentru Crai şi pentru [ara Ungurească, ori vorbele 
care au mers cătră păgân. 

Ai viclenit pe măria sa Craiul, i-au răspuns judecătorii. 

Vlad-Vodă i-a privit cu ascuţime. Le-a dat timp, câtva sta el 
în temniţă la Vişegrad, să înţeleagă că locul său este tot la 
domnia Ţării Româneşti. Lucru care s-a adeverit. 

Beglerbegii din Tracia, după ce au sprijinit urcarea în 
scaun a lui Radu Basarab cel Frumos, şi au adaos, pentru 
paza domniei nouă, oşteni la Vidin şi la Giurgiu, au împlinit 
şi porunca de căpetenie a slăvitului lor stăpân, ţinând 
închisoare la cetatea Chiliei şi bătând-o până ce garnizoana 
Craiului lepădă armele şi se supuse. 

Umblătorii de Dunăre duseră veste grabnică la Suceava, 
după rânduielile poruncite. Domnul desfăcu epistola 
dregătorului din '[ara-de-Jos, porunci domniei sale Dobrului 
logofăt să i-o cetească, o ascultă cu linişte şi nu dădu nici un 
semn de mânie. 

Boieri dumneavoastră, a cuvântat măria sa, Domnul 
Dumnezeu va îngădui să nu mor mâne, nici la anul, deci 
avem vreme să cugetăm ce-i de făcut. Până atuncea vă rog 
să binevoiţi a vă bucura la această masă în ziua domniei 
mele, dată subt ocrotirea sfântului arhipăstor Ştefan, 
patronul nostru. Cinstind vin Si îndestuli ndu-ne cu bucate, 
să nu uităm a da în orice clipă laudă Atotţiitorului şi în 
acelaşi timp să nu trecem cu vederea că ne-am adunat şi 
pentru treburile Ţarii. Căci numai prostimea săvârşeşte 
mâncarea fără adaosul minţii. Deci noi avem întâi a griji de 
rânduială şi dreptate. Iar de vreme ce împăratul păgân şi 
Craiul s-au depărtat cu războaiele lor la alte hotare, unul 
cătră Vavilon iar altul cătră Boemia, se cuvine în acest 
răgaz să aducem şi pe Doamna pe care aţi binevoit a o 
alege Moldovei şi mie soţie. Deci solii vor purcede la Chiu, 
înfăţişându-se la cneazul Simion, şi vor primi pe Doamna 
Evdochia sora sa, cu druştele ei şi cu boierii ruşi. Asta să se 
facă îndată după sfânta Bobotează. Iar nunta se va săvârşi 


în aceste câşlegi de iarnă, după datină şi lege. Părintele 
Teoctist şi maica noastră Doamna Maria vor avea grijă de 
mireasă până la ţeremonie. lar Ţara poate să se veselească 
fără grijă. ” Cu cetatea Chiliei va face domnia mea cum e 
mai bine, la timpul său. 

Acest timp nu s-a împlinit decât după trecere de trei ani. 
Cercetaşi moldoveni scociorau din când în când părţile 
secuimii, unde Petru Aron pribeagul avusese cândva sălaş; 
aceiaşi cercetaşi duceau scrisori la cetatea Braşov, 
îndemnând pe cinstitul şoltuz de acolo şi pe cinstiţii pârgari 
să fie mijlocitori la% Matiaş-Crai, să facă măriei sale 
Craiului poftire ca să lepede de la sine pe ucigaş. A venit 
vremea să se aşeze prietinie între Moldova şi măria sa 
Craiul; căci nu e folositor să stea fraţii creştini întru 
tulburare; nu târzie vreme va să vie iarăşi asupra 
amândurora ameninţarea Păgânului. 

Matiaş-Crai avea însă însemnat în condica lui numele lui 
Ştefan-Vodă. Deci zâmbea la mijlocirile neguţătorilor şi 
urma a ţine lângă sine pe Petru Aron, Deci într-un răstimp 
când măria sa Matiaş hotărâse ca, nu mai departe decât în 
primăvara care vine, nemţii săi cei mai dibaci, cu puştile 
cele mai bune, să bată şi să supuie iar, pentru coroana sa, 
cetatea de la gura Dunării, Şt” fan-Vodă cobora în Ţara-de- 
Jos cu repeziciune. Era în puterea iernii; albia Dunării era 
sloi de gliiaţă. Şapte ţinuturi de la câmpie ieşeau la oaste. 
Tunurile erau purtate în sănii cu oplene, pe drumuri lucii, 
pe o vreme lină, subt un cer ca o cupolă de smaragD. În 
noaptea de 23 spre 24 ianuarie, făcliile moldovenilor se 
aprinseră dintro dată în preajma cetăţii şi crainicul strigă 
porunca stăpânului Moldovei. 

În acelaşi timp, de la Suceava, pornea ştafetă pentru 
stângerea măriei sale Doamna Evdochia. Călăreţii ajunseră 
la Domnie în ziua de 25, după amiază. Cetatea se închinase. 
Măria sa rânduia soarta robilor şi se pregătea să intre cu 
alaiul. Cheia cea mare a porţilor era pe ghiaţă, la picioarele 
salE. Însuşi măria sa sta în scaun de sloi, pe perina de 


matasă pe care fusese înfăţişată cheia de cătră bătrânul 
meşter al breslei zidarilor, Măria sa simţea oarecare durere 
la piciorul lovit de glonţ. Poruncea diacului, care scria pe 
genunchi alăturea, să însemne numele pârcălabilor rânduiţi 
să stăpânească pentru măria sa în cetate. Aceştia erau 
Buftea şi Isaiia de la Neamţu, Când curierii cu armele 
întoarse şi fără cuşme, în semn de moarte, bătură metanie 
înfăţişând cartea prea sfinţitului Teoctist, măria sa se opri 
numai o clipă, privindu-i. Primi cartea şi, fără s-o desfacă, 
urmă a porunci diacului. Apoi făcu rânduiala intrării şi ceru 
să i se aducă calul. Flamura cu zimbrul se ridicase în turn. 

Ostaşii tăceau în preajma zidurilor, cu capetele 
descoperite. Unii urmăreau, în neclintirea albă a iernii, 
ochiul puţintel înnourat al stăpânului lor. Alţii, după năravul 
fără isprăvâre şi fără leac al răzăşilor clănţăi din Ţara-de- 
Jos, nu se puteau ţinea să nu mormăiască vorbe, unele 
ciudate, altele fără noimă, fără a ţine samă de jalea acelei 
clipe. Totuşi aveau dreptate, căci în măria sa era o bucurie. 
Iar stihurile pe care le mormăiau acei răzăşi, veselindu-se 
într-ascuns, erau oarecum în fapte printr-o armonie 
predestinată. Îndată le-au aflat pământenii din om în om, 
spunându “le pretutindeni. Le-a aflat şi Ştefan-Vodă cătră 
primăvară” când sta singur în chilia sa din cetatea Sucevei, 
de la copiii de casă, şi a binevoit a zâmbi: 

Buzduganul lui Ciudin Bate-n poarta la Hotin. Sabia lui 
Isaiia Bate-n poarta la China, IV. 

Şi în 1467 un tânăr rigă de douăzeci şi cinci de ani era cel 
mai frumos şi mai viteaz bărbat al timpului” Trupul său, 
împodobit cu brocart şi matasă, are o fumegare plăcută 
după danţurile prea desfătatei lui curţi. Armura îi dă 
înfăţişarea cea mai înfricoşată, când măria sa binevoieşte a 
încăleca pentru război. Toţi scribii îi admiră iscălitura; 
numai pentru întorsătura ei unică, osândiţii la moarte 
trebuie să se socotească fericiţi. Cine cutează a-i găsi un 
cusur? Minciuna lui e diplomaţie; morga lui, necesitate a 
meşteşugului; un cuvânt de spirit al său devine universal: 


istoricii se grăbesc să-l consemneze, chiar dacă nu l-a 
rostiT. Încordează un arc, înalţă un şoim ca nimeni altul. 
Felul cum ia el numai cu două degete friptura din talerul de 
aur, ori cum soarbe pocalul cel mare de 'Tocai e observat cu 
grijă şi imitat. Eleganţa lui când se spală, fără să-şi 
împroaşte piea tare curtenii cu apa din gură ori din pumni, 
devine articol de hristoitie. 

Cine îndrăzneşte să bârfească, insinuând că asemenea om 
s-ar trage din nişte munteni valahi? întâi, maica sa e de cea 
mai autentică nobleţă; al doilea, tatăl său a avut părinte pe 
un crai. Basmul acesta e cu atât mai adevărat cu cât e mai 
necesar. Dar se observă rasa şi din toată fiinţa şi firea lui. 
Mai ales acea generozitate pe care o are numai un singur 
neam şi acea trufie pe care numai un neam ştie s-o poarte 
cu graţie, străluceau cu osebire în persoana tânărului rege 
Matiaş. 

Răsfăţat al sanctităţii sale papa, lăudat prietin al Veneţiei, 
biruitor împotriva socrului său eretic regele Podiebrad al 
Boemiei, lumea aştepta de la măria sa biruinţile părintelui 
măriei sale lancu-Vodă împotriva Osmanlâului. Măria sa era 
cel mai însufleţit crai al epocii şi mai plin de făgăduinţi. 
Totuşi, după cuvântul cel vechi că proroc în patria sa cinste 
nu are, tocmai ţara sa de baştină, Ardealul, nu voia să-l 
cunoască, răcnind împotriva oştilor şi a birurilor grele şi 
cerând prin voievozii şi boierii ei libertatea de odinioară. 
Neguţătorii saşi prin Benedict Roth, nobilii vânduți 
împăratului prin comiţii de Sankt-Georg şi Zips respinseră 
de cătră ei atât poruncile cât şi dregătorii crăieşti. 
Prostimea cea covârşită de năcazuri aprinse vâlvătăi, 
tapând în glod stemele şi steagurile lui Matiaş. Dar măria sa 
era un crai care ştia să se facă ascultat şi să lovească pe 
nesupuşi. În vara anului aceluia 1467, înălţimea sa, însoţit 
de călărime în fier şi pedeştri cu zale, precum şi de Giskra, 
condotier înfricoşat al timpului, care aducea trupe uşoare 
de pradă, z>îrjol ţi măcel, intră în ţară, zugrumând 
răzvrătirea şi înecând-o în propriul ei sânge. Ţăranii căzură 


cu pletele în pulbere. Neguţătorii depuseră aurul poruncit. 
Nobilii se închinară, recunoscând în braţul care-i lovea un 
braţ într-adevăr regesc. 

Măria sa îşi scoase catastiful, făcu în el semne, socoti şi 
văzu că mai are un datornic, mai greu împovărat cătră 
măria sa decât alţil. Îşi încruntă sprinceana, apoi pofti 
zâmbind să i se aducă pribeagul care de mult aşteaptă, 
Petru Aron-Vodă, căci a sosit vremea să-i arate mila şi să-i 
facă dreptate. Loviturile în secuime, răscoalele la hotar, 
ocuparea Chiliei: toate dintr-o dată se vor răscumpăra. 

Oastea craiului, puternic adaosă, având stolurile viteazului 
Giskra înainte, parcurile de bombarde şi convoiurile de 
căruţe îndărăt, străpunse pasul Oituzului la 19 şi 20 
noemvrie, înlăturând cu uşurinţă piedicile şi ţinând la 
distanţă grănicerii fantomatici ai voievodului. Muntele dădu 
sunet din culme. Giskra îşi risipi bandele asupra satelor şi 
târgurilor. Cerul se înroşea în fiecare sară şi din popas în 
popas regele vedea vâlyori tot mai în miazănoapte. 

În săptămâna întâia a lunii dechemvrie, măria sa Matiaş 
stătu la Roman, punând la cale cu căpitanii săi atacul 
Sucevei. Voievodul încă nu dăduse semn. Risipiturile de 
călărime pământeană care se arătau o clipă pe dealuri, ori 
în luncile Şiretului, ori dincolo de apa Moldovei într-un 
colnic de munte, se mistuiau repede la cea dintâi 
ameninţare a taberilor crăieşti. Deci expediţia se arăta 
deocamdată uşoară. Totuşi Craiul avea căpitani înţelepţi, 
care pipăiau cu grijă şi legau tare în vremea nopţii lagărele, 
iar Giskra dădea lumină străjilor, înspre toată zarea 
duşmanului. 

Urmând drumul domnesc de pe malul stâng al râului 
Moldova, Craiul porunci al doilea mare popas la târgul 
BaiA. Între Roman şi acest vechi târg al ţării, depărtarea 
nu-i mare; însă dăduse vifor şi iarnă aspră. Trebuiau căutaţi 
cai şi boi, care să sporească trăgătorii puştilor mari şi ai 
căruţelor oştii. Ca să-i găsească, călăreţii lui Giskra 
trebuiau să bântuiască sate goale. Au fost nevoiţi să se 


întoarcă spre Trotuş, la ciangăii care se plecaseră la mila 
craiului, fără a dobândi prea multă cruţare, dar nu găsiră 
nici pe cianăi Şi suferiră şi lovituri furişe de la nişte hoarde 
de răzaşi cu cojoc şi cu căciulă mare, care cum loveau, cum 
se risipeau. Unde nu fusese tot ars la trecerea dintâi, 
găseau ruină totală şi orice urmă de hrană ridicată. 

Întorşi prin viscol şi troian, ca să aducă asemenea veşti 
Craiului, în loc de animale de povară, oamenii lui Giskra 
găsiră alţi tovarăşi care nu hălăduiseră mai bine dincolo de 
Şiret. Nişte pământeni prinşi nu se sfiiră să mărturisească 
domniilor lor căpitanii crăieşti cum că Vodă are oaste 
destulă, de asta să nu poarte nimeni grijă; dar când are să 
se arate măria sa cu asemenea oaste, asta nu poate să ştie 
nimeni. 

Văzând că sunt bătuţi peste fălci şi împunşi cu şpăngi, acei 
ţărani au răspuns că măria sa are să se arate cât de 
degrabă. Numai să steie vântul şi măria sa are să se arate 
numaidecât, cu toată sila lui., Biruind greutatea furtunii, 
care se opintea din crivăţ, oastea Craiului a răzbit cu cea 
mai desăvârşită rânduială la locul poruncit. 

Cu toată truda, oamenii au parcat vitele în staule şi 
perdele. Au scos pe târgoveţi în şoproane şi s-au aşezat ei la 
căldură. Au împins străji la vadurile Moldovei şi cătră 
munte. Au legat în grabă de jur împrejurul târgului, în 
parcane, căruțele. % 

Giskra s-a închinat în faţa craiului, poftindu-1 la masă. 

Înalbăstrea sara la ferestre. 

— Măria ta, cetatea Sucevei e numai la douăzeci de mile 
depărtare. Viscolul se alină. Mâne cercetaşii mei o vor 
vedea. 

Regele simţea în mădulare plăcerea moale a cinei; totuşi 
sta încă dârz, dându-şi poruncile şi dictând scrisorile cătră 
Ţară pentru Petru Aron, când, în miezul nopţii, s-a simţit iar 
detunetul vijeliei. Ridicându-se 111 acelaşi timp şi larma 
taberei, împrejurimea păru că se clatină. Riga se încruntă, 
poftind numaidecât să ştie ce este. 


Primi îndată răspuns. Târgul era atacat. Duşmanii rupeau 
parcanele şi dădeau foc căruţelor. Doborâseră dintr-o dată 
toate străjile. Intraseră pe uliţi coloane de călăreţi cu suliţi 
şi cu şumuiace aprinse, dând foc şi împrăştiind spaimă. 

— Să dea semn trâmbiţele! poruncea Craiul. Să se 
liniştească oamenii! Să puie mâna pe arme! Să prindă şi să 
sfărâme pe călăreţii cu isuliţi! 

Dar călăreţii trecuseră. Armata regească, bulucită la 
locurile de comandă cu căpitanii săi, se simţi dintr-o dată 
încleştată de o oaste care ţinea toate drumurile şi scăpările. 

Cei mai viteji credincioşi se năpustiră spre sălaşul regesc, 
ca să apere pe stăpânul lor de primejdia morţii, pe care 
până atunci încă nu o cunoscuse. Atunci a dovedit Giskra 
vitejia lui fără păreche. Deasemenea căpitanii cei vechi au 
ştiut cum să călăuzească prin măcel pe Rigă, sub săbiile 
acelei străji negre, vestită pentru valoarea şi credinţa ei. 

Oastea regească a fost desfăcută şi măcinată. Au pierit 
zece mii de mercenari, atât pe loc, cât şi în strâmtorile 
muntelui, de topoarele ţăranilor, cât şi pe căi de săgețile şi 
săbiile călărimii domneşti. Au fost harţuri în risipă toată 
ziua următoare şi a treia zi. Sfărâmăturile oştii au lepădat 
bombardele la îmbucătura Moldovei cu Şiretul, ca să poată 
năzui mai grabnic la Oituz. Dar acolo găsiră străjile în fiinţă 
şi potecile astupate. 

Craiul a hălăduit cu destule greutăţi pe poteci mai ferite, 
călăuzit de un om din neamul său, adică de un nobil valah 
de loc din ţara, şi aparat de viteji nobili unguri şi români de 
la Maramureş. Pe acel boier moldovean sabia lui vodă 1-a 
ajuns după aceea, luându-i capul, pentru puţina minte pe 
care o dovedise, după cât zicea măria sa. Vorbeau 
moldovenii că Riga ar fi suferit trei lovituri de săgeată şi 
credincioşii săi au fost siliţi să-l poarte în părângă pe pat de 
cetină. Dar asta nu-i cuviincios a se vădi pentru un 
stăpânitor de noroade. De altminteri măria sa, cum a scăpat 
la Ardeal, a dovedit că rănile trupului se vindecă lesne, 
întrebuinţând iruri potrivite ori descântece, pe când 


celelalte răni se tămăduiesc mai greu; aşa că toţi vinovaţii 
săi, tulburători şi răsculați ori numai bănuiţi, au pierit cu 
cea mai mare grabă în furci şi sub securea g'delui. Iar Petru 
Aron pribeagul a suferit şi el de mânia regească, rămânând 
lepădat de la înalta milă, între boierii secui de la Trei 
Scaune. 

Capitolul VI. 

SOLIE LA VILNA. VORBE INTRE MĂRIA SA ŞTEFAN- 
VODĂ ŞI COCONUL SAU ALEXĂNDREL. PLINIREA 
PEDEPSEI UNUI UCIGAŞ DE DOMN ŞI FRATE. DESPRE 
NĂVĂLIREA TĂTARILOR DE LA VOLGA ŞI DESPRE 
SFINŢIREA PUTNEI. DESPRE UN CUTREMUR CARE A 
FOST ÎN ANUL AL PAISPREZECELEA AL DOMNIEI LUI 
ŞTEFAN-VOIEVOD. 

Înțeleptul crai Cazimir a primit în aceeaşi iarnă, la Vilna, 
vestea întâmplărilor de la Moldova. Solii aduceau cărţi care 
înoiau credinţa cuvenită a palatinului, închinând şi steaguri 
ale lui Matiaş-Crai într-adaosS. 

Măria sa Cazimir s-a bucurat, însă nu prea tare, ci potrivit, 
lucru pe care voievodul de la Suceava îl ştia de mai înainte, 
în clipa când rostea diecilor de leşaşcă, în canţelaria de la 
Suceava, vorbele întocmite şi ocolite cătră suzeranul său. 

Stanciu, pârcălab al Cetăţii Albe, şi Vlaicu, unchiul 
Domnului, pârcălab la Hotin, şi Toader Diacul, dădură cele 
mai bune răspunsuri măriei sale Craiului şi sfetnicilor săi. 
Arătară că măria sa Ştefan are prea aspre griji asupra sa şi 
ameninţări de cătră duşmani, încât nu poate veni pe cât de 
degrabă ar dori în faţa măriei sale Craiului, dar îndată ce se 
aşează ţara, când Dumnezeu va binevoi să-i dea un răstimp 
de tihnă, nu va lipsi de la o datorie şi de la o cinstire aşa de 
însemnată. 

Cum a fost bătălia cu craiul ungur? întrebau curtenii care 
erau de faţă în preajma Regelui, în strălucite straie. 

A fost o bătălie ca toate bătăliile, au răspuns boierii, 
întocmai după povaţa domnului lor. 

S-aude că riga Matiaş ar fi fost săgetat? 


Aşa se spune, însă numai de trei săgeți. Dar acuma măria 
sa Craiul e bine, slavă lui Dumnezeu, şi face judecăţi la 
Ardeal. Strălucirea sa Cazimir-Crai să binevoiască a trimete 
în curgerea anului, ori la toamnă, soli pentru înocirea 
legământului, după datina prietiniei de la Alexandru-Vodă 
Bătrânul. 

Se zice că ar fi pierit la Baia atâtea mii şi mii de oşteni ai 
lui Matiaş? 

Într-adevăr, au pierit destui, dar au fost îngropaţi, şi li s-a 
făcut slujbă la biserica cea mare catolică din târg, slujind 
însuşi prea sfinţitul episcop Augustin, Au pierdut ori au 
îngropat bombardele? 

Ce erau să facă cu ele? au trebuit să le piardă, au răspuns 
cu nevinovăție boierii. La Moldova drumurile sunt grele şi s- 
a nimerit să fie şi o iarnă tare. 

Măria sa Cazimir asculta cu luare-aminte, bătând cu 
degetele în marginea mesei de abanos. Apoi a mulţămit 
solilor pentru închinare, zâmbind plăcut; după care s-a 
ridicat întru toată măreţia sa, prăsind sfatul. Lui Vlaicu 
pârcălab i s-a părut că măria sa a suspinat, pentru multele 
gânduri pe care le are un crai. 

II. 

Cum a ajuns primăvara în munte şi s-au scurs puhoaiele, 
Ştefan-Vodă a poruncit lui lon vistiernicul să sloboadă 
cheltuielile zidirii de la Putna. Căci după mila pe care 
Domnul Dumnezeu i-o arătase nu numai o dată, se cuvenea 
să se înalțe în Moldova un altar de jertfă şi laudă. 

De un sfert de veac şi mai bine domnii ţării nu săvârşiseră 
decât ucideri între ei. Chiar vechile lăcaşuri de închinare 
ale bătrânilor cădeau în risipă. Aşa că nu târzie vreme după 
dobândirea dreptului său, ŞtefanVodă, se sfătuise cu prea 
sfinţitul Teoctist şi alţi clerici şi ieşise în mai multe rânduri 
în poienile desfătate de sub munte, cu curtenii săi, căutând 
un loc potrivit. Aşa se oprise la Putna şi, după obiceiul 
vremii, hotărâse împrejmuirea trăgând însuşi măria sa cu 
arcul din punctul unde trebuia să fie poarta clopotniţei. 


Unde a căzut săgeata urma să se aşeze altarul. A poftit apoi 
pe neguţătorii genovezi de la Cetatea Albă să-i năimească 
un meşter iscusit de la Italia şi a şi pornit lucrărilE. În 
primăvara de după războiul cu ungurii s-a dus să le vadă şi 
le-a găsit, pentru mulţămirea sa, ajunse cătră săvârşire. 
Meşterii pentru acoperişul turnurilor intraseră la rând şi 
aşezaseră în vârf icoana Maicii Domnului, basma albă şi 
smicele de sălcii. 

Domnul adusese cu sine pe coconul său iubit Alexandru, 
ţinându-l1 călare pe un căluţ şarg din a stânga sa. Aşa 
umblară amândoi în jurul zidurilor, urmaţi de curteni. 
Căpitanul de nemți sta la o parte cu oştenii săi, sprijiniți în 
suliţi. Primăvara aburea şi cânta de pretutindeni. 

Îţi place acest loc, copile? a întrebat măria sa. 

Coconul nu înţelegea de ce e întrebaT. Îi plăcea. Mai ales 
că ieşise la larg şi călare din cetatea de stâncă de la 
Suceava şi dintre dascăli. Nimeni nu-şi poate închipui şi nu 
poate cumpăni năcazurile unui prunc. Aşa încât acolo a 
rămas numai Olena, copila Doamnei răposate Evdochia, cu 
dădacele; iar el petrecea cu părintele său şi cu oştenii. 

Îţi place? 

Îmi place. 

Mă bucur, Alexandre, deoarece aici e locul nostru pentru 
odihna cea lungă. 

Cuprinzându-şi de după umăr feciorul, vodă 1-a sărutat pe 
tâmplă. Coconul şi-a potrivit la loc gugiumanul, nedumerit 
de dulceaţa cu totul neobişnuită a glasului părintelui său. 
Era un prinţişor fraged şi subţirel; abia trecuse de zece ani. 
Tatăl său îl privi în tăcere, pe când umblau pe sub streşina 
codrului. Acest copil avea nevoie de ocrotire; pentru liniştea 
zilelor lui viitoarS trebuiau isprăvite cu un ceas mai curând 
toatE. Înălţându-işi sufletul cătră stăpânul său Hristos şi 
închizând o clipă ochii într-o rugăciune interioară, Domnul 
dori şi mai mult să aibă în sfârşit sub braţul său pe Petru 
Aron pribeagul. 


Această rană a începutului domniei lui nu s-a putut închide 
decât în anul următor, la sfârşitul verii. Atunci, înd anume 
ştiri, Ştefan-Voievod a poruncit la o samă de călăreţi ai săi 
să încalece, spre a-1 însoţi la Vaslui. 

CAcolo Domnia avea curţi. S-a oprit două zile la Vaslui cu 
curtenii, ţinând scaun de judecată. Apoi a ieşit iar la tabără 
în valea Şiretului. Dintr-o dată, cu cei două mii de oşteni, s-a 
aflat la Caşin în ziua Schimbării la faţă. Apoi, la Sântă- 
mărie, de pe opcină a privit în Ardeal, iar suliţaşii săi au 
pipăit în secuime. Acolo se afla nu atât un duşman temut, 
cât un vierme al grijii, care roade necontenit, zi şi noapte. 

Zadarnic, într-atâtea rânduri, cinstiţii neguţători braşoveni 
dăduseră sfaturi boierilor şi dregătorilor din Trei Scaune să 
nu ţie la ei o primejdie ca aceea. Domnul cel nou de la 
Moldova începea să fie vechi; braţul său ocârmuia şi 
stăpânea de unsprezece ani. Acea sabie dovedise ascuţime, 
ca şi mintea. Domnii au putut vedea asta nu mai departe 
decât în iarna cealaltă, când boresele lor au sughiţat cu jale 
în sfintele sărbători. De ce ţin ei pe pribeag? Hai-hai! au să 
cadă în comitatul Trei Scaune hultani. 

Au căzut, pe vifor. Fulgerau din clonţuri şi ghiare, prin 
fumul pojarului. Mocanii au dat în văgăuni cu turmele; 
călăreţi dibaci i-au călăuzit pe poteci dincolo, în valea 
Trotuşului. Dregătorii au fugit spre Ţara Bârsei. Domnii au 
încercat să se înalțe îi* scări, chemând în jurul lor slujitorii, 
dar unii n-apucau să încalece, alţii se prăvăleau în râpi, 
bătuţi de aripi de fier. 

Nimeni nu înţelegea ce este. Ştirile încă nu se limpeziseră, 
când doi curieri sosiră, călăuziţi de ţărani secui, la curtea 
din Ghelemiş, în marginea cealaltă a secuimii, unde 
hălăduia Petru Aron-Vodă. Au aşteptat smeriţi la poartă, s- 
au închinat şi au arătat că sunt de la Moldova şi aduc carte 
de la o sarnă de boieri pentru măria sa Petru Aron. Ce fel 
de carte, măria sa va binevoi să vadă. 

Pribeagul i-a primit, privindu-i cu pătrundere şi 
resfirându-şi între degete bărbuţa-i rară. Avea ochi alburii, 


obraz uscăţiv şi pistrui. Umbla încovoiat şi privea într-o 
latură. 

Cine sunteţi voi? 

Măria ta, suntem boiernaşi din starea a treia şi am primit 
poruncă de la mai-marii noştri să punem la picioarele 
măriei tale această carte. 

Despre ce burzuluiala se zvoneşte la hotar? 

Au intrat călăreţi de la Moldova în secuime. Boierii care 
trimet cartea au socotit şi au pândit acest prilej, ca să 
putem veni noi la măria ta. Căci şi noi te cunoaştem pe 
măria ta de când ne-ai fost Domn cu pace. lar acum venim 
din crâşcarea durerii, poftindu-te să te întorci, căci, dacă 
mai stă asupra pământului tiranul Ştefan, se va pustii 
Moldova. 

Hm! într-adevăr, mi-am închipuit că acest fecioraş e 
vrednic de soarta tatălui său. Sa vedem cartea. Văd şi pe 
alţii care s-adaoge la sfatul celor dintâi. Deci oamenii mei n- 
au stat în zadar dincolo. 

Vorbind, Petru Aron-Vodă cerceta iscălituri şi peceţi bine 
cunoscute de el: a lui Stanciu, pârcălab al limanului mării, a 
lui Toma logofătul, a lui Goian şi Isaiia, a pârcălabilor 
Sbierea şi Buhtea, a lui luga vistiernicul, ale lui Luca şi 
Pascu postelnici, a lui Toma Ghinda, a lui Neag*u comisul, a 
lui Negrilă paharnicul şi a altora. 

Îi cer întâlnire şi sfat. Se pun subt ocrotirea măriei sale. Să 
vie măria sa unde pofteşte: să poruncească un loc de 
întâlnire, ca să-i dea pe tiran în mână şi să-i puie Moldova la 
picioare, ca să contenească strânsoarea boierilor şi 
plângerile văduvelor şi orfanilor! 

Cetind, Aron-Vodă îşi arunca din când în când privirile 
spre soli. Erau doi oameni blajini, răzăşi cărunţi, fraţii 
Moică şi Costea de la Fântâna lui Ştiubei. Aveau obrazuri 
brăzdate, grumazurile împletite ca din gânjuri, şi supăraţi 
tare şi bătuţi de pulberi, încât abia ii se vedeau clipirile 
ochilor din tufărişul sprâncenelor. 


Atâta i-a ispitit pribeagul până ce au spus tot, vărsând şi 
lacrimi. l-a pus să jure pe sfânta cruce: au jurat. 

Atunci măria sa a bărut din palme şi a poruncit să-i vie 
calul şi să încalece numaidecât slujitorii. Are o treabă 
grabnică şi chiar în după amiaza aceea trebuie sa 
pornească, nu cu alai, însă cu foarte mare repeziciune. lată, 
unde n-au putut craii şi oştile, poate voia lui Dumnezeu. 

Mergeau pe cale, înspre răsărit. Răzăşii erau îndeaproape 
păziţi de slujitori. Pribeagul tresărea din când în când din 
gândurile sale. 

Vad şi nume nouă în cartea ce mi-aţi adus, grai el într-un 
răstimp. Văd şi pe Vlaicu. 

Apoi, măria ta, acela-i frate cu mama lui Vodă, răspunse 
Moică. 

Cum se face asta? 

Măria ta, acela-i mai aprig, după vorba veche de la noi: că 
străinul îţi scoate un ochi, iar fratele îţi scoate doi. Parcă 
măria ta nu cunoşti? * 

Cunosc. Se pare că eşti învăţat filosof domnia ta. 

Sunt, stăpâne. Am învăţat toate din durere. Ai să cunoşti 
însuţi măria ta şi ai să vezi cu ochii măriei tale pe dumnealui 
pârcălabul Vlaicu, la popas. Ceilalţi nu ştiu dac-or fi toţi, dar 
dumniasa Vlaicu n-are să lipsească. 

Asta e o bună încredințare pentru mine, a râs mai mult 
cătră sine Petru Aron-Vodă. 

La asfinţitul soarelui s-a făcut scurt popas pentru adăpatul 
cailor. Medelnicerul a poftit pe măria sa la puţină cină, dar 
Petru Aron-Vodă nu i-a îngăduit să desfacă trăistile. 

Mergerw mai departe! a hotărât măria sa. Treburile bune 
se fac fără întârziere. 

Asta-i numaidecât, a încuviinţat celălalt răzăş. 

Au trecut muntele şi s-au aflat la cea dintâi gazdă, boier 
secui, prietin al măriei sale, unde au mas. Au mers şi ziua a 
doua toată, până într-o măgură a unui alt munte şi au suit 
un drumeag pustiu. 


La poiana anumită, după vorba solilor, boierii s-au vădit. 
Erau descălecaţi şi fără arme, cu capetele goale. Slujitorii 
erau în fund, cu caii de căpestre. Amurgea, sub streşina 
brădetului. 

Petru Aron-Vodă făcu slujitorilor săi semnul ştiut, ca să 
apuce unii slugile, iar alţii să împresure între piepturile 
cailor pe acei boieri descălecaţi, pentru mai bună 
încredințare; când deodată lefegiii de la Suceava statura de 
jur împrejur din patru laturi, închizându-l în capcană. 
Lucrul se întâmplase cât ai scăpăra. Cei doi răzăşi vicleni, 
îndârjindu-se în clipită, porunciră slujitorilor să se supuie ca 
să-şi apere capetele. Apoi trecură la domnul pribeag, 
strângându-l între scări. O surlă sună prelung, poftind pe 
Ştefan-Vodă la judecata robului său. Pe loc şi în aceeaşi 
noapte, la lumina făcliilor, întocmai ca şi la Reuseni, Petru 
Aron-Vodă a fost doborât în ştreang, şi gâdea a ţinut de 
chică, sus, căpăţâna retezată, ca s-o vadă şi s-o cunoască 
anume şi s-o atingă cu piciorul din scară feciorul lui Bogdan 
Muşat. 

Chiar a doua zi pilcurile de călărime s-au mistuit în munte 
ieşind prin poteci la vămile Moldovei. lar secuii au primit 
această veste, prin crainic: „Domnilor şi fraţi creştini, eu 
Ştefan-Voievod vă fac cunoscut că nu mai am nimic cu 
domniile voastre şi vă rog să înştiinţaţi şi pe măria sa Craiul 
că mă închin la bunăvoința măriei sale şi doresc să fiu 
prietin al măriei sale, căci Dumnezeu s-a milostivit să ne 
dea în xnână pe ucigaşul părintelui nostru”. 

Îndată ce a ieşit iarăşi la lume din iadul propriului său 
suflet, Domnul a umblat fără nici o întârziere spre cetatea 
Sucevei, urmat de călărimea lui uşoară. Satele de pe 
şleahul cel mare al Domniei nu părăseau rânduiala de a-i 
ieşi întru întâmpinare printre fânaţuri şi holde; dar Vodă nu 
făcea popas; lăsa în urmă pulberi înalte de secetă şi se 
ducea cu grăbire. Abia când ajunse în răcoarea apelor celor 
limpezi de sub munte, se opri. Boierii alcătuiră divanurile 
de judecăţi poruncite şi scriitorii îşi ascuţiră penele de 


pajură în canţelarie. Fără să se odihnească, măria sa trecu 
în paraclis, la rugăciune, poruncind să-i fie aduşi acolo 
copiii şi 3ă nu mai stea după aceea nimeni de faţă, între 
domniile lor şi Dumnezeu fără decât Doamna Oltea Maria, 
maica măriei sale şi Chiajna, mătuşa măriei sale. 

Copiii veniră în straiele lor mici, care semănau cu ale 
sfinţilor iconostasului, şi sărutară mâna părintelui lor. Erau 
la rând Alexăndrel, Petru, Bogdan şi Olena. Iar doamnele 
monahii, maica şi mătuşa* erau în straie cernite, cu ochii 
umezi, umbriţi de spaimele trecutului şi ale viitorului. 

Copiii zâmbeau nevinovat. Ele priveau furiş cătră 
stăpânitor, pândind un cuvânt, pipăind cu gândul o 
prăpastie a unei noi dureri. Domnul tăcea, îngenunchiat 
subt icoana îmbrăcată în argint a Maicii Domnului, cu 
fruntea rezemată de picioruşele pruncului sfânt. Lumina 
începutului de toamnă intra pieziş prin firidele înguste. Prin 
zidurile reci pătrunse abia simțită vibrarea ornicului din 
turn. 

Domnul se ridică. 

— Ce este? îl întrebă şoptit Doamna maica sa. 

Domnul Dumnezeu a binevoit să ne izbăvească, răspunse 
fiul său. Aron a pierit subt ochii mei. Am poruncit să fie 
asţrucat la o bisericuţă din secuime. Domnia Moldovei s-a 
limpezit, căci n-au mai rămas alte odrasle din trunchiul 
vechi, decât acestea. 

Doamnele se plecară asupra pruncilor, ocrotindu-i cu 
braţele şi suspinând. Apoi doamna Oltea mulţămi sfintei 
Marii singură, închinându-se adânc şi făgăduindu-i în gând 
un dar de mărgăritare. 

Cum ieşi Vodă din paraclis, îi stătură înainte cuvioşi 
manabhi de la mănăstirea Zografi din sfântul munte al 
Atonului. Cu mâinile la piept, îşi plecară spre măria sa 
camilafcele lor cernite, apoi sărutară pe rând mâna întinsă 
a măriei sale. Erau trei: tineri şi în putere, foarte oacheşi şi 
cu bărbi negre îmbielşugate. Aduceau carte de la egumenia 
lor. Pofteau pe măria sa Domnul să binevoiască a primi trei 


burdufuri de undelemn din cel mai bun, pentru postul 
Sfintei-Naşteri. Deasemenea roagă pe măria sa biruitorul 
Voievod să afle că toate rugăciunile şi pomenirile poruncite 
se săvârşesc întocmai la sfânta mănăstire. Şi cuvioşiile lor 
au venit să-şi primească merticul de galbini pe care 1-a 
hărăzit prin uric cu pecete în veci sfintei mănăstiri măria sa 
binecredinciosul Voievod Ştefan. 

Toate se vor face cum am poruncit eu, a răspuns Domnul. 
Veţi primi drepturile sfântului lăcaş. Şi chiar astăzi voi mai 
porunci un dar pentru sfânta mănăstire, poftindu-vă să 
faceţi pentru domnia mea mulţămire şi rugăciune, după 
anumită lămurire ce am să vă dau. La cuvioşiile voastre 
toate sunt bune? 

Mulţam im lui Hristos, luminate Doamne, toate sunt bune; 
şi dorim să vedem pe măria ta străpungând balaurul. 

Domnul trecu în sala diecilor, cu pintenii sunând şi cu 
zalele pe el. Mai avea şi alţi oaspeţi. Soli de la Crâm, cu 
scrisori şi veşti. Neguţătorii genovezi de la Cafa nu lipseau 
să-l ţie în cunoştinţă de toate faptele uimitoare ale 
spurcatului prigonitor al lumii Mahomet-Sultan. Căpitenia 
acelor neguţători, senior Federigo, ar fi dorit să apropie 
mai mult de sine puterea stăpânului Cetăţii Albe, aşa încât 
să fie aceeaşi rânduială la cetatea cea mare a Crimeei ca şi 
la cetatea Limanului moldovenesc. La stăruinţile domniei 
sale, Mengli Ghirai hanul de la Crâm îşi înnoieşte şi-şi 
întăreşte legăturile de prietinie cu Moldova. În curând are 
să-i dovedească apriat această prietinie prin anume veşti pe 
care are să le trimeată la vremea lor. Deasemeni trăiesc pe 
scele ţărmuri desmierdate ale Mării neamuri împărăteşti, 
coborâtori din PaleoJogi, care au castel la Mangop, şi să 
cugete măria sa Ştefan când e bine să se săvârşească 
lucrarea cea înţeleaptă şi diplomaticească despre care i s-a 
mai scris. 

Trimeşii lui senior Federigo îşi depuseră şi ei darul la 
cămările cetăţii. 


La Crâm, mârzacii şi hanii, aşezaţi în case de piatră, 
învăţaseră de la levantini şi italieni o altă rânduială a vieţii. 
Locul îmbielşugat, priveliştea Mării, cerul blând muiaseră 
asprimea înfricoşată cu care poposiseră aici dintru început 
urmaşii lui Ghinghis. Erau aceiaşi războinici fără frică; din 
când în când îşi puneau tabunurile în mişcare cătră asfinţit; 
dar şi Hagi Ghirai bătrânul şi Mengli Ghirai fiul său au 
dovedit înţelepciune în faţa lumii cârmuind cu blândeţă, şi 
în faţa lui Dumnezeu ţinând pace în grădinile Mării NegrE. 
Însă dincolo de Volga rămăsese temeiul cel mare şi 
neîmblânzit al tătărimii. Acolo erau sălbaticii de demult, aşa 
cum îi adusese Sabetai-Behadâr şi Batie-Han. Aveau încă 
locuinţe mişcătoare; alţii se adăposteau sub pământ în 
bordeie muruite cu humă. Robi din toate sea. 

Minţiile lumii le păzeau turmele în stepă, sub straja 
călăreţilor singuratici care ţineau cerul în suliţi, în toate 
zările. De la sălaşele acestor hoarde hanul trebuia să poată 
privi în toate afundurile depărtării. De aceea toate pădurile 
erau distruse de foc în cuprinsurile tătăreşti. Se hrăneau cu 
carne de cal, îşi păstrau platoşa neagră de piele, sulița, 
arcul şi juvăţul; iarna puneau căciulă înfricoşată şi cojoc 
mânjit de sânge; erau aceiaşi oşteni de pradă din veac, 
duşmani ai omenirii, despre care Bogdan-Voda povestise 
cândva fiului său Ştefan-Vodă, şi despre care şi Ştefan-Vodă 
povestea coconului său Alexandru în seri de iarnă în castel 
la Suceava. 

Între hanii de la Crâm şicei de la Volga nu era prietinie. 
Mamac-Han, care se aşezase de curând în kuriltai şi se 
numise, după obicei, împărat al lumii, dorea să bea lapte de 
iapă din tidva lui Mengll. Îi şi trimesese răspuns să se 
pregătească. Căci războinicii adevăraţi se vor ridica iarăşi 
asupra pământului, ca odinioară, călcându-1 în copitele 
cailor, şi destrăbălaţii de la Crâm vor pieri cei dintâi. 

Mengli Ghirai surâdea la aceste laude şi socotea mai 
plăcută pentru fiinţa lui tihna grădinilor suspendate. Dar în 
vara anului 1469, emisarii săi din pustie îi aduseră vestea 


că se ridică hoardele de dincolo de Volga ale lui Mamac- 
Han. 

Îndată plecară curieri repezi la castelanii Podoliei să-i 
înştiinţeze că Mamac nu aşteaptă decât secerişul ţarinilor 
din Lehia, ca să vie să ridice pânile, împreună cu robii care-i 
mai fac trebuinţă. Alergători pe cai sprinteni sosiră şi la 
Moldova, eu carte de la Mengli Ghirai pentru Ştefan-Vodă. 

Domnul primi pe slujitorii Hanului de Crâm în Suceava, 
răsplătindu-i cu arme şi stofe, şi lăudându-i. După ce ei se 
sculară din genunchi şi se retraseră, Vodă porunci 
tălmacilor să-i desluşească epistola. 

„Noi Mengli Ghirai-Han, stăpânul lumii şi al Crâmului, 
cuvânta cartea, cel mai puternic şi mai slăvit dintre toţi 
domnii Oardei de aur, adevăratul urmaş al lui Ghinghis-Han 
şi al lui Batie-Han; cel mai plăcut lui Dumnezeu prin faptele 
sale şi ale părintelui său Hagi Ghirai, scriem ţie Ştefan- 
Voievod de la Moldova şi să ştii că tipălosul Mamac feciorul 
haitei vrea să iasă la Lehia în dobândă şi la ţara Moldovei în 
dobândă; şi să fii harnic şi să veghezi, aşa cum am aflat de 
la neguţătorii de aici şi din faptele măriei tale cu Craiul, că 
eşti harnic şi cu priveghere.” 

IV 

Ştirea de la Crâm n-a întârziat să se arate adevărată. Abia 
ajunseseră, cu încetineală ca totdeauna, cărţile lui Mengli- 
Han la măria sa Craiul Cazimir, tocmai în Litvania, unde 
măria sa se afla cu curtea şi cu familia, şi din stepa rusească 
se ridică sunet şi flacără. Ta-” bunurile lui Mamac-Han 
trecură Niprul şi, cumpănindu-se asupra pragului lumii o 
clipă, s-au rupt în trei trâmbe, două lovind în Lebhia şi alta 
fulgerând pieziş spre Moldova. Cei care au intrat în 
republică au ras de pe faţa pământului o linie de sate de 
cătră Cameniţă spre Jitomir, Rujmir şi Vladimir şi în Podolia 
la Volin, încărcând holde, adunând tamazlâcuri de vite, 
punând în ştreag sub harapnic zece mii de robi. Groa”i s-a 
răzvrătit holbată şi cu părul vâlvoi în tot cuprinsul Lehiei. 
Vântul aducea fum de tăciune de cătră hoarde. Oameni cu 


gura strâmbă şi bălăbănind numai dintr-o mână scăpau 
dintr-acolo. Pe toate drumurile stăteau prăvăliţi morţii: 
copii, muieri şi bătrâni, care-s mai puţini buni de robie. La 
târguri, maţele neguţătorilor erau înşirate ca mărgelele pe 
gardul şanţurilor de împrejmuire şi Pe cumpăna rohăteilor. 
Cu aceleaşi rânduieli călăreţii aegri ai lui Mamac-Han au 
trecut Nistrul în mai multe locuri şi s-au răsfirat în pradă 
spre Prut. Alţii, cercând vaduri, au pus pe ţărmul de 
dincoace căruțele uşoare cu roate înalte şi coviltir, ca să 
încarce în ele aur şi argint. Suind din valea Căuşenilor, 
mârzacii au pălit în Lăpuşna. Alţii s-au îndreptat spre 
ținutul Botoşanilor şi Suceava. Dar ţara aceasta nu 
deschidea câmpuri largi şi bogății clădite ca în Podolia şi 
Litva. Erau locuri necontenit strimte de codri, de dealuri şi 
văi prăpăstioase. Fugarii, răcnind pe toate ponoarele şi 
aprinzând focuri de veste, se mistuiau grabnic în sihla, 
împungând cu strămurarea boii şi bivolii şi bătând cu 
harapnicele în cai. Tătarii aruncară pretutindeni din suliţi 
şumuiace aprinse de câlţi, pârjolind satele. Ca să fie de 
spaimă lumii şi s-o oprească din bejenie, orice om 
pământean, care era găsit umblând, pierea străpuns. 
Cuiburi de fugari pe care le-au găsit în poeni le-au 
împresurat de vâlvătăi, prăjindu-le, ca să meargă şfara de 
seu ca o veste pretutindeni. Erau coloane de călăreţi care 
mergeau unul câte unul pe zarea dealului ducând în suliţi 
pruncii; le-a ieşit zvon că-i frig şi-i mănâncă; dar ei 
porunceau cu asta supunerea pământenilor, ca să vie 
fiecare să-şi aducă avutul, şi apoi fiecare să-şi scape viaţa 
pleeându-şi grumazul în robie. 

Dar n-au apucat a-şi face popasul cel dintâi de sară, la apa 
Prutului; căci celor din frunte le-au şi venit ştiri de nelinişte 
din urmă. Deşi Mamac-Han stătea cu putere hodinită 
dincolo de Nistru şi de Movilău, priveghind ceambulurile de 
pradă şi primind vestitori, mârzacii de la Prut au înţeles că 
s-a pus între ei şi Mamac-Han o primejdie” Ţara nu era 
lipsită de priveghere. Războinicii vechi aveau dreptate să 


urască pădurile, căci ele totdeauna pot ascunde primejdie. 
Din părţile Sorocei şi din părţile Cetăţii Albe s-au ivit oşteni 
care nu cunosc spaima. Stau ca un zid ji lovesc cu 
străşnicie, ori lunecă în sihle cu repeziciune şi ies în altă 
lăture. Au început a vâna căruțele de pradă, înjunghiindu-le 
caii şi sfărâmându-le roţile. Au închis drumurile şi văile 
dindărăt. 

La vestea aceasta, mârzacii cei mari îndată au repezit 
alergătorii cei mai buni poruncind învârtejirea trâmbei 
înspre tabăra lui Mamac-Han. A doua zi, ocrotindu-şi 
dobânda prin Valea Răutului, sprijineau dealurile goale şi 
văile pină după al treilea deal, cu stoluri, stând cei din 
mijloc întru toată puterea şi grăbind ca să ajungă la 
vadurile Nistrului. Atunci i-a lovit Ştefan-Vodă cu pâlcuri 
întocmite şi la loc potrivit aşezate, îmbulzindu-i spre 
dumbrăvile de la Lipinţi. Tăindu-le orice ieşire la Nistru, i-a 
prins ca într-un voloc. Prea puţini dintre cei mai straşnici 
viteji au putut scăpa. Ceilalţi, trudiţi de muncă şi de drum, 
s-au supus în propriul lor sânge şi moldovenii i-au hăcuit cu 
săbiile în toată după-amiaza aceea, 20 august. 

A fost cumplită veste pentru Mamac-Han, dincolo. Se 
zvârcolea de mânie şi scârbă, amenințând cu sabia spre 
Moldova. Puţinii războinici care soseau îi vorbeau de pieirea 
tuturor celor care n-au putut trece apa cea blăstămată a 
Nistrului. Fuseseră spârcuite în întâiul rând şi rezervele şi 
răpite îndărăt parcurile de căruţe cu dobânda şi robii. 
Măria sa Sion Sidi “hmed, fratele prea puternicului han a 
căzut prins. Mai rău decât atât: spurcatul ghiaur de la 
Suceava a avut îndrăzneală să supună la genunchiul său, 
sub scara calului, pe însuşi Emin Sidi Mamac, feciorul 
stăpânului lumii şi al împăratului împăraţilor. 

— Pe loc să încalece mârzacii mei cei de taină şi să se ducă 
să-mi aducă fiul, a poruncit hanul, împroşcându-şi în jur 
balele mâniei. Să vă duceţi o sută de soli înfricoşaţi la acel 
necredincios şi să-i spuneţi că m-am mâniat foarte şi să se 
teamă de greutatea puterii mele. Nu va mai sta piatră pe 


piatră în spurcatul lui pământ şi unde îşi ţine acum capul îi 
voi aşeza picioarele. Aşa să-i porunciţi, şi să-mi aduceţi 
înapoi fiul. După ce îmi dă copilul, voi cugeta dacă pot să mă 
înduplec, iertându-i îndrăzneala. 

Solii lui Mamac-Han au sosit a doua zi în tabăra lui Vodă cu 
trufie, aşa cum se cuvine unor viteji fără frică. Au fost lăsaţi 
să înainteze până la cinci paşi, sub calul cel alb al măriei 
sale, sub zalele lui, şi sub coiful său de fier, cu bold în vârf. 
Oştenii rânduiau poverile, înlăturau morţii, alegeau prinşii. 
Când solia de la Maniac se opri, statură toţi privind. 

Să spuie solii cine sunt şi ce poftesc, a poruncit Vodă. 

Solii au spus cine sunt şi ce poftesc, vorbind cu mare glas. 
Hoarda nu se teme de nimeni şi de nimic. Orice domn 
trebuie să se plece puterii ei. 

Deci aceşti boieri ai lui Mamac doresc să le dau pe fratele 
stăpânului lor? 

Da. 

Şi mai poftesc să le dau şi pe feciorul stăpânului lor? 

Da. 

Şi nu vor să primească nici o judecată pentru răutăţile şi 
beliturile pe care le-au săvârşit în pământul domniei rr? 

Nu. Acela-i drept al lor de război de la Batie-Han. 

Au deci drept să-mi taie norodul? Să spintece muierile, să 
frigă în suliţi copiii, să puie în jug robii, ca să-i ducă sub 
harapnic până la Volga? 

Au. Necredincioşii să se supuie stăpânului lumii. 

Cu toate acestea - zâmbi o clipă Vodă - m-au îotâmpinat în 
genunchi muierile din aceste ţinuturi, cărora li s-au robit 
soţii şi li s-au străpuns pruncii; şi au ridicat mare glas şi 
blastăm grozav, dacă nu judec pe răufăcători cum se cuvine. 
Deci iată răspuns pentru Maniac-Han. Pe Sion Sidi Ahmed 
nu-l ucid, căci îi este frate; şi-l ţin la mine, iar cândva 
poate să vie asupra măriei sale Mamac, răpindu-i tronul şi 
femeile şi chiar viaţa. Căci eu cunosc ce pot fraţii. Insă pe 
Mamac cel tânăr îl jertfesc, pentru pruncii Moldovei. lar 
dintre voi, solii, cei care au vorbit şi au stat cu semeţie 


deasemeni vor pieri tot în această clipă, ca să fie învăţătură 
altora mai târziu. Pe cel mai bătrân nu-l lipsesc de viaţă. Îi 
las şi ochii, ca să vadă toate acestea, şi limba ca să 
vorbească stăpânului său. Dar să fie însemnat la urechi şi la 
nas, ca să ştie alţii că nu tot ce aud de la Mamac-Han e 
sfânt; iar nasul să şi-l plect cuviincios, când vin în faţa 
noastră. 

Cumpănind înţelept natura pământenilor cum şi a 
hoardelor, Domnul a poruncit ca osânda să fie executată 
chiar de ţăranii din Orhei şi Soroca. Deci pe Eminec Sidi 
Mamac l-au legat cu odgoane lungi de mâini şi de picioare 
şi patru călăreţi s-au năpustit, ţinând de căpătăie, în patru 
părţi potrivnice, sfirtecându-1. lar pe nouăzeci şi nouă de 
soli i-au străpuns cu nouăzeci şi nouă de pari de jugastru, 
tăiaţi de sub dumbravă, cu toporul Oştenii domneşti stăteau 
de o parte şi de alta, ca două ziduri drepte. Se bucurau cu 
osebire mai ales muieri ale prostimii, care blăstămaseră şi 
care erau bulucite într-o lăture, numai pe jumătate întoarse 
cătră privelişte. 

Măria sa a mai hotărât unui boier al său cu numele 
Gangur, dându-i pârcălăbie, să pornească numaidecât 
cetate de parcane şi piatră în Orhei cătră Nistru, la 
marginea Codrului, ca să se întărească paza spre pustie; să 
fie gata până în toamnă şi să iasă la lucrul ei, pe rând 
oameni din trei ţinuturi; la Sâmedru să se mute acolo 
străjerii domneşti, Şi sa se întărească garnizoana din 
cetatea Sorocei şi de la cetatea Tighinei. Al o sutălea sol, cu 
nasul şi cu urechile ciumpăvite, să fie lăsat slobod, ca să se 
ducă la stăpânul său Mamac. 

Şaisprezece zile după ce Mamac-Han şi-a trecut 
ciambulurile în pustie, alergătorii lui Ştefan-Vodă au stătut 
în preajma Niprului, ca să le pândească dacă nu se 
învârtejesc. Apoi funigeii au prins a se anina de bolândarii 
stepei, semn de linişte a singurătăţiloR. În săptămâna întâia 
a anului nou 70, la 3 a lunii septemvrie, măria sa Ştefan a 
poruncit sfinţirea Putnei, întru lauda prea curatei Fecioare, 


maică a Domnului nostru Hristos. S-a vestit în toată ţara 
mare praznic sub munte, pomenire a morţilor şi umilită 
mulţămire lui Dumnezeu pentru biruinţele dobândite. Se 
lucra de trei ani la acea sfântă ctitorie. Măria sa lovise cu 
ciocanul în cea dintâi lespede la 4 iunie 1466. Meşteru” cel 
mare italian, Antonio, care cunoştea cheia bolților, pusese 
destulă grabă şi multă iscusinţă. Sosiseră la timp şi zugravii 
de la Aton. Sfintele simboluri şi odăjdii fuseseră lucrate la 
Cafa, de cei mai vestiți meşteri. Şi la sărbătoarea sfințirii, 
acei meşteri adăogiseră, pentru măria sa, şi o spadă 
dreaptă, cu mâner în chip de cruce, împodobit cu olmazuri 
şi rubine, S-a adunat popor de pretutindeni, umplând 
împrejurimea. Toată boierimea a stat lângă tronul Domniei, 
după protocol, iar Ştefan-Vodă a şezut acoperit cu cunună, 
până ce-a venit clipa cetirii sfintei evanghelii. Atuncea s-a 
descoperit, a îngenunchiat şi nu s-a mai ridicat până la 
sfânta naforă, având lângă sine pe Alexăndrel-Vodă. 
Dpamnele monahii cu ceilalţi prunci domneşti aveau loc tot 
în acea lăture de strane, la ieşirea din naos. Iar la jertfelnic 
au slujit arhiepiscopi, preoţi şi diaconi, şaizeci şi patru. losif, 
arhimandrit şi egumen de la Neamţu, a fost îmbrăcat stareţ 
al sfintei Putne; iar la Neamţu a fost orânduit Silvan. Au 
cădelniţat şi au pomenit pe strămoşii adormiţi părintele 
Teoctist, mitropolit al Sucevei, şi părintele Tarasie, episcop 
al Romanului. lar la ieşirea Domniei oştile au fulgerat 
armele, apoi au stătut stâncă, în straiele şi zalele lor. Nemţii 
au trăsnit cu bombarde pe deal şi călăreţii au ridicat 
steaguri în suliţi, jucându-şi caii. S-au întins mese de 
praznic în toată valea. Şi clopotele cele nouă turnate de 
meşteri de la Liov au dat zvon de slăvire Celui care bate 
peste obraz pe vrăjmaşii noştri şi zdrobeşte dinţii celor răi. 

VI. 

În ziua de 29 august a anului 71, sărbătoarea Tăierii 
cinstitului cap a sfântului proroc Ioan, fiind Vodă la prânz cu 
boierii săi în spătăria cea mică din castel, s-a simţit mare 
cutremur. Dumnealui Dajbog paharnicul tocmai dregea 


stăpânului său, turnând vin în cupă de argint şi luând 
credinţa, când s-a simţit freamătul măruntaielor 
pământului. 'Toţi s-au privit albi la obraz, apoi s-au răsucit 
cătră măria sa. Îndată după întâiul cutremur, a venit al 
doilea val, şi în cetate a sunat o prăbuşire. Copiii de casă şi 
aprozii au adus veste că s-a risipit un corn din turnul cel 
mare al Nebuisei, unde era şi clopot; şi clopotul s-a mişcat 
sunând. 

Voievodul a ieşit în soarele amiezii. Curtenii l-au urmat. A 
venit şi prea sfinţitul Teoctist, murmurând rugăciune. 

Se surpase într-adevăr un colţ de turn, la zidul de spre 
râpă. La odăile nemților şi siimenilor era o frământare 
neobişnuită. Oştenii se băteau în capete ieşind pe ferestre. 
Atunci Domnul a dat căpitanului de nemți poruncă şi acesta 
s-a dus cu buzduganul asupra oştimii repezind la odăi 
cuvântul stăpânitorulul. În puţine clipe toate cetele au ieşit 
în arme şi cu coifuri, rânduindu-se în linii la vedere, cu mai- 
marii lor. 

Prea sfinţite, a grăit vodă cătră părintele mitropolit, 
binevoieşte a ocroti pruncii şi doamnele în paraclis, cetind 
deslegare pentru greşeli ce-am săvârşit în faţa lui 
Dumnezeu. 

Prea sfinţitul s-a retras cu unii bătrâni boieri. 

Ştefan-Vodă s-a oprit în faţa şiragurilor privind aţintit, fără 
să mustre pe nimeni, dar mustăţile cărunte a multor lefegii 
alvaniţi şi unguri tremurau; şi unii dintre oştenii pământeni 
ar fi poftit să intre în pământ. Măria sa, la vremea aceea, 
era trecut de patruzeci de ani. Umbla cu fruntea goală, cum 
ieşise de la masă, şi în plete avea înflorite alb grijile, 
năcazurile şi gândurile. Era cu sprâncenele încruntate şi cu 
mustăţile puţin zbârlite. Totuşi cei bătrâni ştiau să cetească 
pe obrazul lui balan, blândeţă. 

De cum intrase prea sfinţitul la rugăciune, cumpăna 
contenise. 

Cui i-a fost spaimă? a întrebat zâmbind măria sa. 


Este sub cetate babă care are păr de lup, cu care afumă 
pruncii îngroziţi. Ce ştiu copiii şi oştenii? Şi unii şi alţii se 
alintă, fără a putea să cetească adevărurile, în semnele care 
se arată. 

Turnul Nebuisei era vechi şi Dumnezeu arată că trebuie 
primenit. Asemenea cărămizi şi pietre nouă trebuiesc şi 
alcătuirilor domneşti, primenindu-se boieriile şi aducânclu- 
se la cinste cuvenită vitejii care s-au dovedit vrednici în 
războaiele Moldovei. De asemeni se arată că năravurile 
vechi trebuie să se dărâme; şi să se ridice un turn de 
credinţă statornică, pentru ca să nu se mai petreacă fapta 
de la Vaslui de la 16 ale lunii ianuarie acelaşi an, când măria 
sa a trebuit să puie sub sabie pe dumnealor Negrilă 
paharnicul şi Isaiia vornicul şi Alexa stolnicul. Deasemenea, 
căderea turnului poate arăta căderea unui duşman al 
măriei sale; şi acela nu poate fi decât Radu-Vodă Basarab 
de la Ţara Muntenească. Deasemenea primenirea turnului 
arată că se primeneşte cu bucurie şi curtea de la Suceava: 
deoarece peste puţine zile va să vie Doamnă nouă [ării de 
la cetatea Mangop din Crâm; şi toată suflarea se va veseli 
cu Voievodul său. 

Toate acestea le ascultau cu mirare căpitanii ceilalţi şi 
hotnogii şi unii ostaşi, răstălmăcite încă o dată, la odăi, după 
ce măria sa Ştefan intrase iarăşi la masă. Căci se afla între 
ei un căpitan sas, vestit pentru ştiinţa lui, cu numele Petru 
Hărman. Acesta grăia şapte limbi şi ştia să se iscălească, 
aşa de învăţat era. Şi putea tălmăci unele gânduri tainice 
ale lui Vodă, aşa cum făcea şi acuma. Avea meşteşug, când 
grăia şi tâlmăcea, de avea lingă el un ulcior de vin vechi de 
la Cotnari, din* care se adăpa din când în când câte puţin, 
ca dintr-o înţelepciune; şi cu vârful săbiei însemna linii 
încâlcite pe năsip, pe care alţii nu le ceteau, dar el le cetea. 
Şi ştia să alcătuiască şi să aşeze în bătaie puşti de cele mari. 
Şi dăduse nemților lui arcuri cu vârtej şi cu anumită 
măiestrie, de săgetau fără greş de la mare depărtare. Era 
un om înalt, cu barbă bălaie şi chica roşă. Uneori, când 


măria sa Vodă trecea călare pe lângă. Dânsul, îl bătea pe 
umăr. lar dumnealui căpitan Hărman se făcea oleacă mai 
mititel subţiindu-şi ochii. 

— Bine este a cunoaşte scrisorile, lămurea într-acea zi 
sasul, căci astfel s-a putut dovedi viclenia paharnicului, a 
vornicului şi a stolnicului. Bine este a purta cap - însă 
înţelept. Iar limbile pământului bine este a le cunoaşte, ca 
să ştim unde se bat acuma craii şi împărații, încât noi putem 
petrece cu dulceaţă la curtea lui Ştefan-Vodă. Şi ştim că la 
Mangop, stă seminţie împărătească şi vine de acolo măriei 
sale Doamnă cu stemă de la Bizanţ. 

Într-adevăr, la 14 a lunii septemvrie a anului 1472, în 
amurgul serii, a poposit la puntea cetăţii alaiul doamnei 
M&ria de la Mangop, cu pârcălabul Luca de la Cetatea Albă 
şi cu boierii care o întâmpinaseră pe cale. Şi Domnul 
Ştefan, în vestmânt de brocart de Veneţia, a întâmpinat-o cu 
mare ţeremonie - închinându-se amândoi unul altuia, pe 
când trâmbiţele oşti mii sunau; a luat-o de mână şi a purtat- 
o în castel şi s-a pornit din acea sară nunta, cu strălucire. 

Iar cutremurul şi turnul mai aveau şi alte tâlcuri ascunse, 
pe care muritorii nu le pot pătrunde; căci numai Domnul 
Dumnezeu stă, iar oamenii trec în nimicul de unde au ieşit; 
căci înaintea ochilor Celuietern mia de ani e ca ziua de ieri 
şi ca o strajă de noapte. Şi viaţa muritorilor e ca un vis, ca 
iarba ce răsare dimineaţa, ce răsare dimineaţa şi înfloreşte, 
iar sara se taie şi se usucă. 

Aşa ne mistuim noi de mini a Ta şi pierim în faţa urgiei 
Tale. 

Când pui fărădelegile noastre înaintea Ta şi cele tăinuite 
ale noastre sub lumina feţei Tale. 

Îmbrăcându-se în strai de mire, Domnul murmura stihurile 
Psalmistului, pătrunzându-se de veninul mâhnirii lor şi 
căutând totuşi în ele sprijin pentru înfricoşatele încercărj 
ce-l aşteptau. 

Capitolul VII. 


RĂZBOIUL CU RADU-VODĂ BASARAB. PREGĂTIRI ALE 
DOMNILOR ŞI CRAILOR PENTRU CRUCIADĂ ÎMPOTRIVA 
LUI MAHOMETI-SULIAN. SILA OTOMANILOR VINE 
ASUPRA MOLDOVEI. ŞTEFAN-VODĂ AŞTEAPTĂ 
ZADARNIC SPRIJINUL CREȘTINĂTĂȚII. STĂ SINGUR IN 
RĂZBOAIELE CU PĂGÂNII. 

I. 

Căderea lui Radu Basarab-Voievod, vestită de cutremur, s- 
a săvârşit în luna lui noemvrie a anului 1473 - din mai multe 
pricini pe care Domnul Moldovei le cumpănise cu luare- 
aminte, la vreme. 

În acei ani ţara Poloniei trăia în tihnă, neavând grijă, din 
când în când, decât dinspre partea pustiei; dar gloaba, când 
năvăleau sălbaticii, o plăteau plugarii de rând; aşa că 
domnii se întorceau după asta la huzurul lor. Din mult bine, 
doi feciori ai slăvitului şi înţeleptului Cazimir-Crai se 
îndemnaseră, cu o samă de şleahtici neliniştiţi, să se 
amestece la domnia Boemiei şi Ţării Ungureşti. Bătrânul 
crai Cazimir“ având gloată multă, feciori şi fete, înclina, cu 
voie, fără voie, spre asemenea neguţătorii crăieşti, ca să li 
se alcătuiască zestre. Cui nu-i ajunge la Ţara Lehiei, a mai 
găsi la alte naţii şi pământuri. Deci la moartea lui 
Podiebrad- - Crai al Boemiei, bătrânul sprijinise pe prim- 
născutul său Vladislav împotriva lui Matiaş-Crai, care şi el 
poftea acel tron. O samă din boierii Boemiei ţineau cu 
Matiaş-Crai; alţii nu puteau trăi pe lumea asta decât cu 
Vladislav; în Boemia a trebuit să fie tăiere şi sânge şi 
deocamdată a ajuns să se încununeze la Praga Vladislav, 
primogenitul lui Cazimir; dar asemenea jocuri nu puteau să 
se facă decât sub semnul schimbăril. În timp ce se 
împărecheau şi se dezbinau unii şi alţii în Boemi a, se 
scorneau ticăloase lucrări şi la Ardeal şi la "Ţara 
Ungurească: -că ardelenii se burzuluiau iarăşi împotriva lui 
Matiaş-Crai şi boierii unguri îşi aduceau iar aminte că Riga 
nu-i omul lor şi le stă unora ca sarea în ochi, altora ca un 
ghimpe subt unghie. Prin urmare şi aici era loc pentru alt 


fecior al lui Cazimir-Crai, cu numele Cazimir cel tânăr. Ca 
să aibă cu ce-şi agonisi asemenea slujbă, îi trebuiau lui 
Cazimir tânărul bani şi oşti. Sol de la craiul bătrân, cu 
numele Suhodolschi, veni în tabără la Vaslui la măria sa 
Ştefan-Vodă, ca să-l poftească să dea sprijin de oaste 
crăişorului, pentru dobândirea coroanei ungureşti. Şi cu 
acel sprijin bine ar fi să umble fecioraşul măriei sale 
Voievodului, pentru ca să-şi dobândească şi Alexăndrel-Vodă 
nume, pământuri şi slujbe, la Ţara Ungurească. „Feciorul 
meu e crud încă şi fără minte, a dat răspuns Vodă; şi oastea 
îmi face acum trebuinţă împotriva duşmanului meu Radu- 
Vodă Basarab de la Ţara Românească. Dar îndată ce 
isprăvim nevoia de aici, vom vedea. Şi trimetem rugăminte 
măriei sale craiului nostru să ne ierte, şi mai ales să ne 
sprijine la nevoi mai grele, căci noi suntem aici strajă a 
măriei sale craiului de cătră păgân.” Amestecul şi războiul 
lui Cazimir tânărul s-a dovedit îndată a fi tot o jucărie: 
numai cât cu multă pagubă şi ruşine, şi cu pieire a fraţilor 
creştini, în care timp fiara de care scriu cărţile stătea tot cu 
putere, amenințând necontenit, supunând pământurile şi 
obijduind seminţiile. 

O clipă cumpănirea săbiei turceşti asupra lumii creştine se 
oprise. Se înălţase în olatul Asiei un stăpân marc şi viteaz al 
turcomanilor, cu numele Uzun Hasan. Acest măreț domn 
persian luase soţie pe o creştină, doamna Ecaterina, fiica 
împăratului răposat de la Trapezunt, pe care-l dărâmase 
Mahomet-Sultan; şi Uzun se sculase, ca să câştige zestrea 
împărătească a soţiei salE. Îşi căutase sprijin la Caraman- 
Şah, alt stăpânitor de neamuri asiatice şi la sultanul de la 
Egipet şi Siria şi bătea război crâncen. Se ridicaseră şi 
tătari din pustie, venind în sprijinul lor, năzuind la măceluri 
şi dobândă. Se ridicase şi regele Gcorgiei, văr al doamnei 
Ecaterina, cu călăreţii săi caucazieni. Soli de la Uzun 
treceau la Riga Maciaş şi la craiul Cazimir, la Veneţia şi la 
prea sfinţitul papă, arătând pregătirile, dând samă de 
bătăliile câştigate şi îndemnând la război şi Apusul cu 


împăratul său şi craii, căci acuma e o vreme potrivită să-l 
strângă din două părţi pe spurcatul Mahomet, să-i înece 
oştile în mări, să i le spârcuiască în ostroave, să-l prindă pe 
el însuşi, să-l puie în cuşcă de fier cum s-a mai făcut 
odinioară, ca să scape lumea de dânsul. Numai atunţea va fi 
pace pe pământ. 

În luna lui iulie, a anului 1472, s-a dat mare bătălie în Asia. 
Isac-Beg, sol al lui Uzun-Şah, a poposit în ţara Moldovei trei 
zile şi a adus carte de la stăpânul său cătră Ştefan-Vodă şi 
carte de la Doamna Ecaterina cătră vara sa Doamna Maria 
a lui Ştefan-Vodă. Acuma e ceasul, lămurea Isac-Beg; căci 
Mahomet sângerează în Asia şi-şi linge rănile, şi rra ştie 
cum să-şi întocmească iar oştile împuţinate. Domnia sa Isac- 
Beg se duce la venețieni şi la prea sfântul papă. Dacă, 
însfârşit, împăratul şi craii vor înţelege, steaua lui 
Mahomet-Sultan va asfinţi. 

Nici împăratul nici craii nu vor înţelege, îşi făcea socoteală 
Ştefan-Vodă, cu ascuţime şi întristare; asupra creştinilor stă 
blăstămul zavistiei. Nimene nu cugetă la ceva mai presus de 
ticăloasa noastră fiinţă. Căci în viaţă avem o datorie; şi 
cândva vom sta la un judeţ înfricoşat. Deci măriile lor craii 
se sfădesc, se împung şi se taie. Când şi când, prin aurul 
venețienilor, se mişca, apoi iar se lasă. Puterea lui 
Mahomet-Sultan, o clipă ostenită, nu va întârzia a se 
întoarce iarăşi în Bosnia şi la Dunăre, la asaltul Europei. 
Dumnezeu vrea ca domnia sa Ştefan-Vodă să se afle singur 
în furtună, căci îndemnurile falnice şi vorbele diplomaticeşti 
n-au o putere în sine. Dacă nu-i oştean bine hrănit şi bine 
armat, Ţara nu se îndârjeşte să stea şi ea cu toate puterile 
disperării. Aşa, la taberile lui se adaugă oricând călărimile 
răzăşeşti, precum şi mulțimile de ţărani cu coasele şi 
furcile. Va binevoi Domnul Dumnezeu să dea armiei sale 
tărie, la ceasul hotărât. 

Pentru ca acel ceas să fie mai puţin greu, se cuvine a nu 
uita nimic din măsurile folositoare. Ţara Românească 
trebuie să fie în puterea noastră. Să nu intre în ea cu 


uşurinţă duşmanii de peste Dunăre, găsind un voievod 
plecat lor, strângând zaherea, salahori şi căruţe, având 
popasuri liniştite şi îmbielşugatE. În Munteneasca trebuie 
să fie un prietin al nostru, un om al nostru de sprijin. Chiar 
dacă el n-ar fi o putere adevărată, totuşi între duşman şi noi 
se aşează o zonă de întârziere. Un strateg nu poate înlătura 
de la sine atari socoteli. 

Deci Ştefan-Vodă, întru împlinirea prorocirii, la timp 
potrivit, pe când Mahomet-Sultan se afla încă în Asia, şi-a 
mişcat în jos tabăra de la Vaslui. RaduVodă Basarab nu 1-a 
simţit decât când a făcut popas pe hotar, ca să împartă 
coloanele şi poruncile războiului. 

La 18 noemvrie 1473, s-a dat bătălia într-un loc care se 
chiamă Izvorul Apei, trei zile depărtare de scaunul 
Bucureştilor. Cu toată îndârjirea lui Radu-Vodă şi vitejia 
oştenilor săi, izbânda lui Ştefan-Vodă a fost hotărâtoare. La 
21 noemvrie a început urmărirea. Căpitanii de cazaci şi 
hânsarii au fost în preajma Dâmboviţei la 23 noemvrie. A 
doua zi, la 24 noemvrie, Ştefan-Vodă a intrat în scaunul 
Ţării cu temeiul oştilor sale. Radu-Vodă a trebuit să-şi 
urmeze fuga spre cetatea turcească a Giurgiului, 
părăsindu-şi în Bucureşti curtea şi tezaurul. 

Luca Arbore, tânăr portar al Sucevei, a pus stăpânire cel 
dintâi pe curtea Radului-Vodă, găsindu-i straiele în sipete şi 
aurul în lăzi. A găsit şi pe Doamna Maria, cu cele două 
copile ale sale. Şi straie şi tezaur şi domniţe a fost încărcat 
în căruţe şi pornit spre Moldova. Oastea a poposit în 
Bucureşti trei zile, dându-i-se de cătră măria sa învoire 
pentru odihnă şi bencheturi. 

Măria sa le văzuse pe domniţe numai în trecere. Doamna 
Maria i se închinase plângând, cerând milă mai ales pentru 
copile. Vodă îi arătase zâmbind că robia doamnelor nu 
samănă cu a proştilor oameni de rând. O încredinţase că va 
găsi bună primire la Suceava din partea împărăteştii sale 
soţii Doamna Maria de Mangop. La înfăţişarea-i de 
străşnicie privise uimită Maria Voichiţa, domniţa cea mai 


mărişoară, o copilă de paisprezece ani. Totuşi nu plângea; 
se uita la noul ei părinte şi stăpân cu ochi mari negri şi cu 
un obraz cu linii delicate şi nas fin. Era o frumuseţă 
dumnezeiască, fără îndoială cuprinsă şi ea în prorocirea 
cutremurului; însă Ştefan-Vodă nu şi-a dat lămurit samă de 
asta decât cu mult mai târziu, după furtună, când imaginea 
acelei clipe s-a deşteptat în ochiul său cel dinlăuntru. 

Domn în locul fugarului a fost aşezat Basarab cel Bătrân 
Laiotă. Acesta era omul său, pe care ŞtefanVodă îl chemase 
din pribegia Ardealului şi-l ţinea lângă sine în tabără. Era 
un urmaş de voievozi, fecior al lui Dan-Voievod; mai stătuse 
un scurt răstimp în scaunul Ţării Româneşti, în anul căderii 
Ţarigradului, deci cu douăzeci de ani în urmă. Acuma stătea 
iară, mărturisind mila Domnului său de la Moldova. Era un 
om uscat, cu gâtul lung şi ochi înfriguraţi, care aşteptase 
vreme multă, ani după ani, în pribegie la Sighişoara cu 
feciorul său Basarab cel Tânăr, ca să i se deschidă iar 
cetatea Dâmboviţei, la tronul părintesc. Era un om încercat 
şi viclean pândind un noroc întârziat. Despărţindu-se de el, 
Basarab cel Tânăr, mai puţin uscat şi încreţit, însă dintr- 
aceeaşi pastă, îi devenise dintr-o dată duşman şi compeţitor. 

II întors din războiul Ţării Româneşti, Domnul îşi aşeză 
tabăra la Vaslui, aşteptând desfăşurarea unor împrejurări 
care stăteau încă ascunse pentru alţii. Pentru el erau 
limpezi, printr-o hotărâre mai presus de noi, care ne 
hărăzeşte fiecăruia un destin. Argumentul vieţii sale trebuia 
să se împlinească. Silinţile sale, timp de cincisprezece ani, 
ţintiseră orânduirea "Ţării, întărirea hotarului, întocmirea 
oştilor. Puterea omului e şubredă şi timpul lui e mărginit; 
Dumnezeu însă adaugă împrejurărilor de tot felul valori 
misterioase; profanilor li se arată atunci minuni. 

Basarab cel Bătrân se aşezase deci în scaunul Ţării la 
Bucureşti, purtând pe el simbolul măririi şi puterii, după 
care tânjise douăzeci de ani. Dar dregătorii otomani din 
latura Dunării mişeându-se, Basarab-Vodă nu putu să le 
puie împotrivă decât alcătuiri meşteşugite, pe care el le 


socotea mai tari decât armele. Lăsă beilor cărţi de prietinie, 
făgăduinţi de bani, încredințarea celei mai desăvârşite 
supuneri slăvitului între toţi domnii lumii Mahomet-Sultan, 
şi-şi furişă fiinţa uscată iarăşi în pribegie. 

Se vede că Voievodului de la Ardeal nu i-i dat să scape de 
dânsul, a zâmbit Stefan-Vodă, cu destulă amărăciune. 
Dumnezeu nu-i îngăduie lui Laiotă să apuce sărbătoarea 
Crăciunului în moştenirea părinţilor săi; căci în post, pe 
când ne osteneam pentru dânsul, domnia sa fnânca în 
ascuns de frupt, ca papistaşii. 

Pe când turcii schimbau rânduiala din Ţara Românească, 
Vodă aştepta şi alt răspuns, care n-a întârziat să-i vie, prin 
prietinii săi neguţători de la Cafa, prin [ara Ungurească şi 
prin Veneţia. Soliman Hadâmbul beglerbegul Greciei, 
căpitanul cel mare şi înfricoşat al ordiilor otomane, primise 
poruncă să-şi întoarcă toate puterile asupra Moldovei, ca să 
pedepsească îndrăzneala şi amestecul lui Ac-Iflac-Bel. În loc 
să stea cu linişte, plătind tribut cuvenit, acest necredincios 
se mişcă. Deci Hadâmbul îl va lovi cu străşnicie. 

Deşi treburile turcilor sunt totdeauna cu încetineală, 
Ştefan-Vodă a rămas în taberile sale de iarnă, poftind la 
curţile din Vaslui pe măria sa Doamna, pe coconul 
Alexandru şi pe domniţa Olena, ca să fie la un loc cu * 
domnia sa de sărbătoarea sfintei Naşteri. Aici îl găsiră şi 
solii de la Cazimir-Crai, domnii Bişovschi şi Suhodolschi, cu 
carte de la augusta sa strălucire, prin care măritul Crai îi da 
încredințare de ajutor neapărat. Căci acuma nu mai este 
îndoială de război. 

Într-adevăr, războiul în Moldova însamnă căderea cetăţii 
Camenița, a zâmbit Vodă cătră domniile lor solii. lar dacă 
bat oştile lui Mahomet-Sultan Camenița, rămâne 
descoperită Lehia şi înspre tătarii de la Volga. Mulţămesc 
slăvitului meu domn craiul pentru ajutorul făgăduit şi îl 
aştept. 

Treburile turcilor erau încete; nu mai puţin şi ale domnilor 
din Lehia. Ştefan-Vodă stătu la Vaslui până la sfârşitul lumii 


fevruarie, primind numai vorbe şi cărţi Spre primăvară a 
slobozit pe răzăşi la treburile lor De sfintele Paşti, a poftit 
pe toţi căpitanii săi la învierea din Suceava, cum avea măria 
sa obicei de cinsprezece ani. De Sfântul-Gheorghe a stat cu 
luareiminte să vadă dacă nu iese de la Poarta împărăției 
turceşti firman pentru purcederea oştilor: toţi scutelnicii şi 
călăreţii răzăşi aveau ascuţite săbiile şi caii înşăuaţi. Le-a 
venit veste să puie săbiile în coardă şi să sloboadă caii la 
poieni. 

Cea mai ciudată ştire dintre toate cele care i-au sosit 
Domnului la Suceava, în curgerea verii, a fost pieirea lui 
Radu-Vodă Basarab. Cum şi de ce a pierit, nu s-a putut afla 
bine. Că a căzut la Giurgiu, că a trecut la Vidin ori la 
Nicopole la un ospăț: a ieşit de la beii Dunării veste de 
moartea acelui voievoD. În acelaşi timp Basarab cel Bătrân 
Laiotă îngenunchia la mila slăvitului Padişah. Aşa că 
Basarab cel Bătrân Laiotă “a venit la Domnie dinspre 
miazăzi, eu năvrapi şi subaşi otomani şi la aşezarea sa în 
scaunul părinţilor săi a bătut tubulhanaua. 

Dumnezeu mă pedepseşte că n-am ştiut să aleg bine, a zis 
Vodă cătră sfetnicii săi. 

A doua ştire, de care Ştefan-Vodă nu s-a mirat, a fost 
ieşirea lui Haidar Ghirai de la Crâm, ca să prade în hotarul 
Lehiei, cătră Camenița. * 

Deci tătarii de la Crâm - a zis măria sa - se alcătuiesc cu 
sultanul. Trebuie să priveghem şi la răsărit. Nu mă mir de 
Mengli, nici de Haidar, căci mărturisesc în aceeaşi lege cu 
Mahomet; am să mă mir de Laiotă care-i creştin ca şi noi, 
care a jurat pe sfânta cruce şi pe sfânta Evanghelie în 
paraclisul nostru de la Suceava. Va veni şi el în coada 
oştirilor Hadâmbului. 

Ca o frunză care cade cea dintâi, vestind iarna, când 
codrul e încă verde, la sfârşitul verii a căzut şi solia 
aşteptată de la împărăţia neagră. Cartea marelui sultan 
poruncea să se deschidă porţile Chiliei şi Cetăţii Albe şi să 
se puie în mâna slujitorilor anumiţi birul cătră împărăție. 


— SântemA doritori de pace, a răspuns Vodă, şi cunoaştem 
puterea măriei sale Sultanului, însă nu putem da răspunsul 
pe care-l pofteşte măria sa. Nu suntem datori nimănui şi ne 
vom apăra dreptatea noastră. 

Solii s-au duS. În urma lor trebuia să se ridice semnul roş 
al războiului dinspre miazăzi. Ştefan-Vodă a suspinat, 
intrând în paraclis, singur, la rugăciune. Fără întârziere 
vestea şi răspunsul măriei sale au ajuns la cunoştinţa 
căpitanilor şi a răzăşilor celor răi din [ara-de-]Jos. 
Mângâindu-şi cu mânica minteanului bărbile de arici, 
spuneau aceştia vorbe mai tari şi mai potrivite decât ale 
măriei sale, împotriva spurcatului Mahomet. Dar se învoiau 
că domnii şl craii grăiesc cu altă cuviinţă. Ci lor nu le păsa 
de nimica şi grăiau cum trebuie. 

Urmându-şi rânduielile ceasului de cumpănă, ŞtefanVodă 
şi-a repezit solii la Cazimir-Crai, şi la Ardeal; şi a dat ştire 
de primejdie lui Matiaş-Crai. Mai cu samă lui Matiaş-Crai, 
ca domn prea vestit şi vitez al creştinătăţii, < îi cerea să-l 
sprijine ca pe unul ce a făcut legământ de moarte pentru 
legea lui Hristos. Drept este că sprijinind oastea Moldovei, 
Craiul apără însăşi Ţara Ungurească. Cu vorbe potrivite s- 
au dus curieri la Veneţia şi la4”prea sfinţitul papă. Boieri de 
credinţă au purces din Suceava la măria sa Vlasie-Maghiar, 
voievodul Ardealului, cerând să trimeată pe Basarab cel 
Tânăr, Ţepeluş, cu oaste, în locul vicleanului Laiotă. 

Dintre toţi, numai voievozii de la Ardeal s-au arătat harnici 
la faptă şi au lovit pe Laiotă. În vremea asta, în toamna 
anului 1475, a ieşit porunca de la împărăție; 

Soliman-Hadâmbul, 121 Albania, lângă cetatea Scutari, ŞI 
făcu ţ-o cunoscută beilor şi oştilor, sărutându-i peceţile. 

Cum va cunoaşte cartea împărătească, Soliman-Beg Să-şi 
întoarcă armiile cu faţa cătră Dunăre şi să păşească fără 
nici o întârziere asupra Moldovei, să apuce zc barbă pe 
Voievodul ghiaur Ştefan şi să-l ţâraie la picioarele 
strălucirii sale Sultanului. Şi iernaticul oştilor, Soliman-Beg 
să nu-l facă în altă parte decât în cetatea Camenița a 


Lehiei. Iar în primăvara ce vine, din Camenița, să străpungă 
la Ieşi şi la unguri. Aceasta e hotărârea. Altfel să nu facă. 

Deci Ştefan-Vodă îşi alcătui iarăşi taberele la Vaslui. Aici 
domnia sa Paul Ogniben, sol venețian, îi aduse cărţi de la 
Uzun Hasan-Şah. lar măria sa porunci diacului de lătinie a 
doua scrisoare cătră sfinţitul părinte Piu, papa Romei, 
cerându-i să strige craii şi domnii la războiul împotriva 
nelegiuitului, căci vine pri-” mejdie pentru toţi. 

Domnii şi craii vedeau că vine primejdie numai asupra 
Moldovei; deci au vreme de gândit. Să vedem dacă putem 
îndrăzni a tulbura din petrecerile sfintelor sărbători pe unii 
căpitani de graniţă în Lehia; ne trebuiesc şi nouă pentru 
tătari. Să vedem dacă putem da învoire secuilor să intre în 
leafă la Moldova. Chiar dacă nu le dăm voie, secuii tot se 
duc, deaarece cunosc bun ostaş şi căpitan în măria sa 
Ştefan-Vodă, şi s-ar putea zice că-l socotesc ca pe un 
voievod al lor. Asta nu-i bine, dar n-avem ce face. 

Pe când se spuneau vorbe la curţi şi se închinau pahare, 
Ştefan-Vodă priveghea înaintarea neînduplecată a lui 
Soliman-Beg Hadâmbul. Din Tracia, în Bulgaria, la Dunăre, 
coloanele au evoluat între cele dintâi spulbere ale iernii. 
Naâvile de la Țarigrad au năzuit cu tainuri şi straie la gura 
Dunării. Ţăranii de dincolo de fluviu şi din Cara-Iflac şi-au 
înşirat căruțele, desfundând gropile de provizii, au mânat 
turmele de oi spre bălți, au topit sloiuri de seu, au grămădit 
în cursul apelor plutele pentru poduri. Basarab Bătrânul şi- 
a adaos oştiie lui şi a încălecat între căpitanii Hadâmbului 
*şi între tuiuri. 

În zilele sfinte ale Naşterii Domnului, alergătorii de la 
Cetatea Crăciuna aduseră veste că năvrapii au intrat pe 
drumurile Moldovei. Pilcurile de răzăşi nu-i lasă $i-i 
hărţuiesc, dar din urmă vine greul pământului. Domnul 
pofti pe sfetnici şi pe căpitani la sine, în spătăria curților de 
la Vaslui. Toţi stătură în tăcere, în jurul Domnului lor, 
noaptea, la o cină de taină. Erau de faţă boieri bătrâni şi 
mai ales tineri, pe care Vodă îi adunase la sine cu multă 


luare-aminte. Erau Hrean vornic, şi Luca Arbore portar nou 
al Sucevei, şi Mihail spătar şi Dajbog paharnic, şi Ilea Huru 
comis. Deasemeni Duma de la Hotin, vărul Domnului, 
feciorul lui Vlaicu, şi Arbore pârcălab de la Neamţu, şi 
Dragoş pârcălab de la Roman, şi Luca, pârcălabul de la 
Cetatea-Albă. Celălalt pârcălab, Hărman Neamţul, 
rămăsese, din porunca lui Vodă, la bombardele cetăţii. 

— Iubiţilor boieri ai mei şi sfetnici cu priinţă, a zis măria 
sa, privind la 'toţi cei din juru-i, până în fundul rărunchilor 
fiecăruia; aflaţi că Dumnezeu ne trimete pe păgân nu ca să 
ne cerce vitejia, ci ca să ne cunoască credinţa. Deci iată 
această cruce, pe care m-am legat eu din zilele tinereţelor 
mele: să juraţi pentru Hristos şi să aveţi nădejde în sprijinul 
sfinţiei sale. Curând se va vădi dacă v-am ales bine şi dacă 
talantul meu dă dobândă. 

Atuncea au îngenunchiat boierii sub braţul măriei sale, 
sărutând crucea şi mâna sA. Îndată apoi au pătruns 
medelnicerii cu mâncările, iar paharnicul a dres numai intel 
vin, ca de împărtăşanie. Alergătorii de la hotde călărime 
veneau neîncetat şi intrau uzi de zloată în preajma lui Vodă. 
Aduceau veşti amănunțite ae fiece mişcare a oştilor păgâne. 
A 

Astfel în sărbătoarea Bobotezei, când preoţii au sfinţit faţă 
de măria sa, toate apele Moldovei, ŞtefanVodă înţelese că 
pilcurile pe care le rânduise el pe -Şiret şi pe Bârlad îşi 
făcuseră ţoţă datoria, împungând neîncetat şi retrăgându- 
se pe valea Bârladului. Păreau într-adevăr anume sfinţite 
acele ape care se cerneau din văzduh şi se revărsau în bălți 
cu îmbielşugare, pe toate văile. Iarna se muiase la Crăciun. 
Vremea de moină se prelungea. Drumuriile văilor se 
desfundau. Cu nespuse greutăţi şi cu mare vrednicie toată 
acea armie de o sută de mii de oameni, cu salahorii şi 
coloanele ei, înainta ca să lovească oştile Voievodului. 
Limbile prinse mărturiseau unde se găsesc aceste oşti. 
Acolo unde se găsesc, tre--* buie îngrămădit şi prins Ştefan- 
Vodă, ca să se poată plini litera poruncii împărăteşti. După 


ce-i va zdrobi oastea, Hadâmbul îl va apuca de barbă şi-l va 
duce într-un loc mai puţin plin de bălți şi cu mai mult soare. 

Două zile după Sfântu-lon, anul 75 al veacului, Ştefan- 
Vodă a văzut negură deasă asupra cuprinsurilor, între codri 
şi între smârcuri. Înţelegând că acesta-i ajutorul pe care-l 
ceruse de la puterea ce* mai presus de noi, şi-a repezit cu 
grăbire poruncile, dând înştiinţare fiecărui căpitan unde să 
stea, cum să se mişte şi ce să săvârşească. În zorii zilei, la 
10 ianuarie, întâile elemente uşoare şi mişcătoare ca şi 
negura au luat contact cu fruntea oştirii lui Soliman-Beg. 
Era ceea ce s-ar chema astăzi o diversiune: adică buciume, 
tobe, strigări de război şi săgeți, în lunca de dincolo de 
mlaştină, m laturea drumului pe care se afla intrată oastea. 
Acest atac de spaimă, călăuzit de oameni dibaci şi 
cunoscători ai locului, a făptuit tocmai ceea ce trebuia sa 1 
se întâmple. La strigătele de război, beii au răspuns 
numaidecât înturnând bulucurile într-o lăture, năpădind 
peste mlaştină. A sunat poruncă să se spargă Umca. 
Vă4indu-se astfel duşmanul căutat, urma neapărat ca 
fruntea şi coada să se răsfrângă în aceeaşi direcţie, ca să 
împresoare, să covârşească şi să stropşească. ] Dar o 
mişcare de oşti se face cu întârziere. Locurile la Rahova 
sunt înguste. Într-o parte s-au adunat apele dezgheţulul. În 
cealaltă parte prăpaăstii şi sihla. Deci peste luncă, la 
limpeziş, unde stau desfăşurate oşti: asta e cheia de război 
a acelei zilE. Însă, prin pâcla dimineţii, pe când coloanele se 
angajau astfel cătră fantasme, oastea proaspăt gătită a 
Voievodului lovi în trei locuri din coastă şi dindărăt. Acest 
atac principal, dat cu putere şi repegiune, trebuia astfel 
călăuzit încât să rupă, deşteptând spaimele mulţimii. Au 
rămas înomoliţi în mlaştină bivolii cu bombardele. 
Şiragurile învălmăşite s-au năpustit unele asupra altora 
tăindu-sE. Îndărăt nu mai putea nimeni ieşi fără a se 
supune fierului. Cei care au răzbit prin luncă după ce au 
tăiat-o cu săbiile, au dat de alte bălți. Au năzuit mai departe 
şi i-au întâmpinat vânători de oameni care-i aşteptau la 


locurile poruncite. Din toată armia aceea soarele de a doua 
zi nu a mai luminat decât ghemuri spârcuite. Unele au fugit 
cătră lonăşeşti la vadul Şiretului şi de acolo cătră Obluciţa, 
altele s-au plecat ostaşilor moldovenI. În unii prinşi au 
lucrat crâncen paloşele răzăşilor. Unii bei şi feciori de bei 
au fost închinaţi lui Vodă. Măria sa a poruncit numărătoarea 
morţilor şi a căruţelor. A pus să se facă slujbă lui Dumnezeu 
pe câmp, la Podul înalt, faţă de pieirea care fumega încă în 
mlaştini, şi a rânduit post întregii oştiri pe ziua de 11 
ianuarie. 

Cartea de lătinie a lui Ştefan-Vodă cătră craii şi domnii 
creştini: „Noi Stefan-Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn 
al Ţarii Moldovei, ne închinăm cu prietinie domniilor 
voastre tuturora cărora vă scriem; şi vă dorim tot binele. 
Ştiţi domniile voastre că împăratul cel necredincios al 
turcilor a fost şi este prigonitorul creştinătăţii şi în fiecare zi 
cugetă cum ar putea supune şi zdrobi creştinătatea. De 
aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza 
trecută a venit de la împărăţia Turcului în ţara noastră şi 
asupra noastră mare oaste în număr de 120.000 oameni, al 
cărei căpitan de frunte era Soliman-Paşa beglerbegul; 
împreună cu dânsul fiind şi toţi curtenii Păgânului şi toate 
seminţiile din Rumelia, şi Voievodul [arii Româneşti cu toată 
puterea, şi Asan-Beg, şi Ali-Beg, şi SchenderBeg, şi Grana- 
Beg, şi Oşu-Bcg, şi Valtival-Beg, şi Serefaga-Beg, 
stăpânitorul Sofiei, şi Cusenra-Beg, şi PiriBeg fiul lui Isac- 
Paşa cu toată sila lui de ieniceri. Aceştia toţi au fost căpitanii 
urdiilor. 

Auzind şi văzând noi aceasta, am luat în mână sabia şi, cu 
ajutorul Domnului nostru atotputernic, am mers împotriva 
duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în 
picioare şi pe toţi i-am trecut subt ascuţişul săbiei noastre; 
pentru care luerjj dăm laudă Dumnezeului nostru. Auzind 
de asta, împăratul cel păgân pofteşte să se răzbune şi va să 
vie în luna lui mai, cu capul său şi cu toată tăria sa 
împotriva noastră, ca să supuie ţara aceasta, poartă a 


creştinătăţii, ferită până acuma, de cătră Dumnezeu, de 
asemenea silă. Dacă această poartă a creştinătăţii, ţara 
noastră, va fi pierdută - ferească Dumnezeu! - atunci toată 
creştinătatea cade în primejdie. De aceea ne rugăm de 
domniile voastre să ne trimeteţi pe căpitanii domniilor 
voastre ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai 
este vreme, fiindcă Turcul acuma are mulţi potrivnici şi în 
toate părţile are de lucru cu oameni ce stau asupra lui cu 
sabia în mână. Din parte-ne noi făgăduim pe credinţa 
noastră creştinească şi cu jurăniântul domniei noastre, vă 
vom sta în picioare şi vom lupta până la moarte pentru 
legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să 
faceţi şi domniile voastre, pe mare au pe uscat, după ce noi, 
cu ajutorul lui Dumnezeu atotputernicul, i-am tăiat mâna 
cea dreaptă. Deci fiţi fără întârzicre gata. 

Din Suceava, în ziua sfântului Pavel, luna ianuarie în 25, 
anul Domnului 1475. 

Ştefan-Voievod, Domnul Ţării Moldovei.” 

III. 

Din această „poartă” aproape necunoscută izbucnise o 
faptă care uimise lumea. Un vultur al faimei plutea asupra 
Sucevei. Zvonurile, ştirile şi cărţile se înteţiră. Cazimir-Crai 
primi soli de la Ştefan-Vodă, care, pe lângă cartea sus 
înşirată, îi închinau treizeci şi şase de” steaguri otomane 
din bătălia de la Racova, cerând pentru Voievodul lor sprijin 
de oaste cătră graniţă şi mai ales meşteri pentru cetăţile 
Mării. La Matiaş-Crai a trecut cu scrisoare altă solie, 
închinând alte steaguri. 

Domnilor şi crailor, ziceau soliile, a venit ceasul să se ridice 
toată suflarea creştinească. Voievodul nostru a cumpănit că, 
îndată după Sfântul-Gheorghe, când ies păgânii la război, 
Mahomet-Sultan nn va întârzia să vie să calce în picioare 
Moldova. Deci poftiţi la războiul nostru şi nu ne lăsaţi încă o 
dată jertfă; căci dacă vom pieri noi, veţi cădea şi domniile 
voastre şi va fi mare ruşine şi scădere pentru neamul 
creştinesc. 


Fără îndoială vom da sprijinul nostru, a răspuns cu 
bunătate Cazimir-Crai. Vom da sprijinul şi ocrotirea 
noastră, a încredinţat Matiaş-Crai. 

Aceste 9prijinuri, Domnul Moldovei le dorea cu grăbire; 
dacă s-ar fi putut, să-i vie pe aripă de vânt; dar nu se află pe 
lumea asta treburi mai încete şi mai amestecate şi mai trase 
în toate părţile ca treburile crailor. Deci Voievodul îşi făcea 
singur pregătirile, cântărind ştirile de la împărăţia 
otomană. 

Într-un veac nu se întâmplase ordiilor asemenea scădere. 
Mahomet-Sultan şi-a rupt barba, cu unghiile, rânjeau 
răzăşii stupind cu greață într-o parte. După ce şi-a smuls 
barba, a strigat să-i vie toţi vizirii, şi dregătorii şi paşalele, şi 
a răcnit înfricoşat asupra lor. S-au prăpădit armiile, şi 
puştile, şi carăle; s-au topit cei mai viteji ieniceri şi însuşi 
Piri-Beg, căpitenia lor, feciorul lui Isac-Beg, a căzut în 
prinsoare la Ştefan-Vodă. Să răspundă pentru aşa ruşine 
Ali-Beg Mihaloglu, cârmuitorul părţilor dunărene, care ne-a 
înşelat, ducând pe fiii noştri iubiţi între lupii Moldovei, fără 
cunoştinţă deplină şi fără grijă. Aşa că pe Ali-Beg l-au 
apucat slujitorii şi l-au vârât la închisoare. Au mai apucat şi 
pe alţii şi i-au lepădat sub turnuri. Apoi, cu mare scârbă, 
împăratul păgân s-a tras trei zile în chilia lui cea mai 
dinlăuntrul palatului, hotărând să "nu-l tulbure nimeni, 
nepoftind nici mâncare, nici băutură, nici altfel de 
desfătare. A stat cu picioarele încrucişate subit el şi cu 
barba care-i mai rămăsese în pumn, clocindu-şi otrava. 

După cum bănuise Ştefan-Vodă, la jumătatea lunii mai a 
anului în curs corăbiile împărăteşti de la Țarigrad şi-au 
ridicat ancorele; iar Mahomet-Sultan şi-a mutat curtea la 
Odrii. Deci războiul pedepsei porneşte şi Mahomet va veni 
el însuşi la Moldova. Întâi se vor grămădi toate galioanele 
spre miazănoapte. Apoi prin Rumelia, pe douăsprezece căi, 
înspre cetăţile Dunării şi la vadurile Dunării, vor străbate 
armii din Anatolia, şi din Grecia, şi din Albania, şi din 
Bosnia; cu toate puştile cele mari trase fiecare de câte zece 


părechi de bivoli; şi cu puştile cele mai mici trase de câte 
şase părechi de bivoli; şi cu căruțele de arme şi unelte; cu 
miile de podvezi călăuzite de robi ţărani din Bulgaria şi 
Sârbia; cu mii şi mii de salahori, unii buzaţi şi negri, alţi cu 
ochi limpezi; cu tot felul de oştimi, unele uşoare, altele 
îmbrăcate în fier: unde vor găsi sălaş? şi le va putea oare 
cuprinde înconjurul strimt al pământului Moldovei? Iată, 
din ascunzişul cel mai afund iese ascuţimea grijii şi îndoielii. 
Nimănui măria sa n-a vorbit de această vestire tainică a 
cutremurului; a păstrat-o numai pentru durerea 
singurătăţii sale. 

De şi marele Sultan nu ajunsese încă în al cincizecilea an 
al vieţii, era cheltuit de griji şi războaie şi mai cu samă de o 
viaţă neînfrânată a trupului; deci prindea a-şi înclina 
grumazul şi din când în când podagra îi rodea ciolanele şi-i 
încrâncena carnea. Vara aceea, foarte ploioasă, îi era 
îndeosebi neprielnică. Din săptămână în săptămână, ieşeau 
de la marele vizir amânări. La iatacul ” strălucirii sale se 
strecurau din ceas în ceas medici bizantini. 

Armiile ocupau poziţii de aşteptare. Corăbierii şi oştenii de 
Marea Neagră lucrau în miazănoapte, pe ţărmul Crimeei şi 
la cetatea genovezilor CafA. În Crâm, subt apăsarea beilor 
otomani, Mengli Ghirai se supunea şi-şi pregătea 
ceambulurile ca să le arunce în pradă asupra Lehiei şi 
Moldovei, la timp potrivit şi la poruncă, spre a uşura 
războiul împărătesc. La cetatea Mangop, Isac-Despotul, 
fratele Măriei Doamnei, se supunea şi el, primind 
garnizoana sultanului. 

De la Cetatea Albă, fără ca nimeni să cunoască, porniră 
două corăbii cu oşteni moldoveni şi puşti, dueând pe 
Alexandru Paleolog, celălalt frate al Doamnei, cu căpitani 
într-ajutor şi sfat anumit de la Ştefan-Vodă. Oştenii şi puştile 
loviră neaşteptat cetatea Mangop. Slujitorii domneşti 
trecură prin sabie straja otomană. Aleii - Viaţa lui Ştefan cel 
Mare 161 xandru Paleolog porunci moartea fratelui său. 


Îndată ieşiră porunci la beii împărăteşti de Crâm să 
păşească asupra Mangopului. 

Orişiunde e cu putinţă, chibzuise în sine Ştefan-Vodă, 
trebuie iscodită o ameninţare pentru duşman: fie în Ciim, 
fieAân Asia, fie la hotarul Lehiei, fie la Dunăre prin Ţara 
Românească, fie în Sârbia, fie în Albania. De aceea se 
înteţeau solii la riga ungur şi la venețieni. Orice săptămână 
de întârziere e un răgaz şi un spaţiu. Pe urmă vine iarna. 
După aceea se poate amesteca voia necunoscută a lui 
Dumnezeu - împărații având, ca şi sărmanii, timp mărginit 
în această lume. 

În numele său Antihristul are scris blăstămul neodihnei. 
Deci moartea îi va fi la umblet de război. Dar când se va 
întâmpla asta? Asemenea ştiinţă stă deasupra muritorilor. 

De la prea sfinţitul Piu, arhipăstorul Romei, au sosit la 
Moldova binecuvântări. Matiaş-Crai, după ce a luat felurite 
hotărâri, fie să coboare la Dunăre, fie să bată cetatea 
Şabaţului înu Sârbia, fie să dea în mâna lui Ştefan-Vodă 
cetatea Ciceiului, ca retragere în restrişte; fie să scoată din 
închisoare pe Vlad-Vodă Ţepeş ca să-l aşeze la Ţara 
Românească, fie ca să întoarcă pe Vlad-Vodă de la Ţara 
Românească la oştile din Bosnia, a făcut un popas de nuntă, 
lăsând toate să meargă singure. Căutându-i a doua crăiţă, 
starostii săi o cereau cu bună zestre; şi o şi aflară după 
dorinţa măriei sale, cu bani nespus de mulţi: o sută de mii 
de galbini. Lui Cazimir-Crai măria sa Doamna regina îi 
dăruise al unsprezecelea prinţişor, aşa că măria sa se 
bucura într-o dulce desmierdare a căminului, lăsând altor 
zile răutatea grijiloR. În zadar s-au strâns în mare adunare 
sfetnicii Craiului la Lublin, în luna iulie, vorbind despre turci 
şi pentru Ştefan-Vodă. După sfatul tuturor domnilor, cu 
mânie s-au sculat atunci asupra măriei sale craiului, domnia 
sa Dieslav Rizvanschi, voievodul Cracoviei şi lan Rizvanschi, 
castelanul Sandomirului şi mareşal al Crăiei, amenințând 
cum că, din pricina nepăsării măriei sale Cazimir, a ajuns în 
asemenea slăbiciune Ţara Leşască. Altădată era în floare 


Crăia leşască, iar acuma e în disprețul nu numai al 
duşmanilor, ci şi al prietinilor. 

— E de mirare cât de puţin văd craii, cugeta ŞtefanVvodă. 

E adevărat că Mahomet-Sultan a amânat războiul acelui 
an şi s-a întors la Țarigrad, dar n-a făcut asta nici din 
pricina nunţii lui Matiaş-Crai, nici din pricina botezului 
prinţişorului. Peste el erau deocamdată stăpâni podagra şi 
medicii greci. Dar toamna şi iarna curg în clipită; şi 
primăvara ce vine e a durerii Moldovei. 

Să ne înviorăm inima sub lumina lui Dumnezeu. Să 
adăogim Cetăţii Albe oşteni proaspeţi; să-i înmulţim puştile 
şi să-i sporim magazia de pulbere şi gloanţe. Sa rupem 
întăriturile Chiliei, care nu sunt destul de puternice. Să 
întărim însă cu prisosinţă celelalte cetăţi din margine, fie 
cele de parcane şi de pământ, fie cele de cărămidă. Căci 
vom sta singuri în bătaia puhoiului. Craii creştini şi domnii 
creştini trimet numai scrsori, adică amăgiri de vorbe. Şi 
iată, la aprilie, Antihrist se va scula; oştile se vor mişca de 
unde au iejnat; vor acoperi Dunărea, apoi vor intra pe 
„poartă”. 

Ce război poate fi acesta? Nu poate fi război de lărgime 
decât pentru împărăție. Pentru Voievodul Moldovei războiul 
se cere de la sine a fi de ostroave întărite. Deci jumătate din 
oştenii în leafă ai Domniei vor ţinea cu tărie cetăţile, mai 
ales Neamţu, Hotinul şi Suceava; deasemeni Orheiu, Soroca 
şi Cetatea Mării. La Crăciuna moldovenească şi la Roman 
vor sta după putinţă Şi, cum se vor trage îndărăt, se vor 
adăogi la oastea mişcătoare a lui Vodă. Însuşi măria sa va 
da harţuri necontenit, având ajutor, între codri şi la 
trecători, bulucurile de ţărani pământeni şi stolurile uşoare 
de răzeşi. La timp hotărât şi potrivit, măria sa va vedea ce 
codru închide cu parcane, ascuţindu-l cu unghiuri de puşti 
şi cu ascunzişuri de năvală; aşa încât, oricâte valuri după 
valuri ar avea armia păgână, s-o roadă şi s-o ostenească. 
Fără îndoială, dacă puhoaiele cuprind tot şi se suie până 


sus, oştenii lui Hristos se închină şi se supun destinului, cu 
sabia în mână. 

Cum a ieşit la urdic Sultan-Mahamet, în primăvara anului 
76, Ştefan-Vodă a poruncit rugăciuni în toate bisericile şi 
mănăstirile Moldovei şi ajunare neagră o zi tuturor 
bărbaţilor purtători de arme. Apoi şi-a îmbrăţişat Doamna, 
domniţele şi coconii, ducând cu sine numai pe Alexandru- 
Vodă. A venit să i se închine şi Doamna Maria a lui Basarab 
cu domniţele. Acestei curţi, care rămânea în urma sa, 
Domnul i-o poruncit sălaş cetatea Hotinului, unde sta 
pârcălab Vlaicu. 

Pornindu-şi oştenii în jos, măria sa a făcut popas la 
Neamţu, de unde s-a abătut la Bistriţa şi la Probota, ca să 
îngenuncheze la morminte părinteşti. Apoi a pogorât în 
Ţara-de-]Jos. La sfârşitul lunii mai se afla la Iaşi, unde a 
primit soliile lui Mahomet care-i pretindea închinare, bir, 
cetăţi şi ostatic din sângele său. Domnul le-a respins cătră 
stăpânul lor cel necredincios. 

Cu oastea sa şi taberele de scutelnici, Vodă a ieşit la 
Bârlad, pe când puhoiul năboia prin Dobrogea şi [ara 
Românească. Laiotă Basarab-Vodă era călăuz, cu curtenii 
săl. Îndată după năvrapi, umbla el. Când a început a se 
umplea de turcime poarta între munte şi Marea, Mengli 
Ghirai şi-a slobozit ceambulurile în laturea pustiei. 

Era şi asta de mai înainte ştiut şi înţeles de Domn. Dacă se 
învârtejesc tătarii în sus, la Prut, ocolind cetăţi'e şi bătând 
în sate, oastea de strânsură din jurul său nu mai poate avea 
linişte. Trebuie să învoiască pe răzăşi şi Pe ţărani la locurile 
lor, ca să-şi apere copiii şi muierile, bejenindu-le cu vitele, la 
codri. După aceea însă nimeni să nu lipsească a-l căuta pe 
măria sa, la locul unde îi va fi dat de la Dumnezeu să se afle. 
Ţara e în suferinţă acum ca de şuvoaie şi furtuni; dar mâne 
Dumnezeu va aşeza iar linişte şi nimeni dintre cei care-şi 
calcă jurământul nu va scăpa de judeţ. Deci în trei 
săptămâni să se întoarcă fiecare la Domnul său. 


Cu oştenii şi cu auxiliarii din partea muntelui, vodă s-a tras 
pas cu pas. Slujitorii săi anumiţi pârjoleau holdele şi 
fânaţurile din preajma şleahului celui mare şi înveninau 
fântânile cu fiertură de mătrăgună. Arşiţa lui iulie era în 
putere. Când şi când pilcurile de călăreţi pământeni 
înţepau” balaurii coloanelor, care se mişcau agale şi 
neînduplecat în lungul Şiretului. 

Tinta lui Mahomet era Suceava. Până acolo stăteau cetăţi 
păzite şi întărite: Roman şi NeamŢ. În preajma lor, sub 
munte, peste apa Moldovei, slujitorii domneşti isprăveau de 
ţărcuit şi întărit codrul, cu multe lucrări de lemn şi pământ 
şi ascunzişuri spre prăpaăstii. 

Deci acolo s-a dat cea mai crâncenă bătălie din veacurile 
Moldovei, Ştefan-Vodă având înţelegere că trebuie această 
jertfă. Căci numai din durere o*nul se înalţă la o deosebită 
înţelegere; precum din moarte naşte însă-şi viaţa. În 
această ţară apucase măria sa la început boieri de două 
hotare şi de două domnii, puteri nedumerite şi versatile, 
mulţimi umilite de nesiguranţă. Acuma, în cetatea 
înfrângerii, avea lingă sine credinţi neînfricoşate. Au pierit 
în acea vărsare de sânge, în marginea Pârăului Alb, subt 
ochii măriei sale, Mihail spătarul, luga postelnicul, Ilea 
Huru comisul, Stanciu şi fiul său Mârza, foşti pârcălabi la 
Cetatea-Albă, Bodea vornic, Pascu şi Buhtea, foşti pârcălabi, 
şi alţi mulţi boieri de ţară care au fost pomeniţi când li s-au 
adunat ciolanele după tragerea puhoiului şi alinarea 
furtunii. 

Deci valuri după valuri, sub tuiuri şi steaguri verzi, oştenii 
lui Mahomet au bătut acea cetate, măcinându-se, până ce 
au răzbit-o. Pas cu pas curtenii lui Ştefan-Vodă au apărat-o 
cu îndârjire subt ocrotirea puştelor din meterezuri, 
retrăgându-se în altă linie de parcane şi în alta, până când 
cei rămaşi s-au mistuit în covrul singurătăţii şi a venit 
noaptea. Acea zi de 26 iulie a părut a fi pieirea Moldovei. 

Dar războiul nu se isprăvisE. Închinându-se la un schit în 
ascunzişul muntelui, umilindu-se şi sărutând pământul, 


luând deci ca Anteu putere de jos şi primind de sus nădejde 
nouă, Vodă adună lângă sine oastea puţină câtă îi mai 
rămăsese, odihnind-o şi aşteptând pe pământeni. Nici 
răzăşii, nici ţăranii nu întârziară a se aduna. Şi harţurile 
începură iar, cu vechiul meşteşug din veacuri, pe când 
cetăţile, cu pârcălabii şi curtenii, se ţineau semeţ şi cu 
vrednicie. Rânduiala văzduhului înflăcărat a lui iulie, şi 
seceta, şi lipsurile, şi coloanele de provizii lovite şi prădate, 
şi caii ucişi în păşuni, şi boii străpunşi la adăpători, şi ciuma 
îmbulzelilor de oşti: toate veniră lui Ştefan-Vodă ca un 
sprijin de la Dumnezeu şi de la prevederea sa. lenicerii 
măcelăriți de Hărman, pârcălab la Cetatea Albă, şi 
ceambuluri de tătari zdrobite în trecerea prin preajma 
Mării, şi taberi singuratice fărâmate ca-ntr-un ropot de 
grindină; şi zvon despre ridicarea de oşti ale voievozilor 
Ardealului; şi, în sfârşit, lipsa de pâne şi de apă grăbiră pe 
Mahomet-Sultan la miazăzi, o dată cu încheierea lunii 
august. 

Ţara rămânea slăbită şi pustiită; dar dregătorii o luau în 
stăpânire din nou aprig şi ţinând asupra pământului şi 
asupra norodului schiptrul domnesc. Măria sa, urmat de 
Curte, trecu în Ţara-de-]Jos ca să vadă toate risipele şi 
suferinţile, dând mângâiere, răsplătind vitejiile, încind 
ctitorii arsE. În pustii şi pojaruri, cătră care măria sa făcuse 
semn cu buzduganul, dormeau seminţele vieţii, pe care 
noroadele le văzură născând în primăvara cea nouă. loţi, 
nepăsători şi lesne bucuroşi, dădeau slavă Domniei, 
bucurându-se de clipa de linişte. Insă Ştefan-Vodă petrecu 
zile mâhnite, simțind amenințările din peştera de umbră a 
viitorului. 

Capitolul VIII. 

DIN CARE SE VEDE CĂ NENOROCIRILE ŞI RĂUTĂŢILE 
SE ŢIN DE MINĂ; CĂ DE CELE MAI MULTE ORI NU 
SPIRITUL. CÂRMUIEŞTE MATERIA; CĂ ŞTEFAN-VODĂ A 
STAT SINGUR IN DURERI ŞI ÎNCERCĂRI. IN SFÂRŞIT, SE 
ARATĂ TÂNGUIREA MĂRIEI SALE ŞTEFANyOIEVOD. 


[. 

La Crâm, unde era cetatea Doamnei Maria cu mormintele 
părinţilor măriei sale şi cu odoarele duse în pribegie de cei 
din urmă Paleologi, tunau puştile şi pluteau amenințătoare 
galerele Sultanului. Isac, fratele cel mai mare al Doamnei 
Maria, putrezea în pulbere, tăiat de fratele său AlexandrU. 
În cetate la Mangop şi în tot ţinutul cu fericite grădini din 
preajma Mării, norodul aştepta întâmplări înfricoşate: nu 
mai era nici o îndoială că şi acest ostrov de bine-credincioşi 
va fi covârşit şi stâns de pe faţa lumii de cătră închinătorii 
lui Mahom. Dintr-o parte, pe uscat, erau tătarii; din cealaltă 
parte, pe aria Pontului, se legănau corăbiile de la ŢarigraD. 
Înaintea sfârşitului, treceai” din când în când năvi cu oşteni 
în vederea uscatului, ca să îngrozească pe localnici. 
Marinari negri rânjeau de departe, cu iataganele în dinţi, 
spre grădini, şi muierile se ascundeau în tufişurile de 
smochini sălbatici, făcându-şi cruce. Cătră rânjete şi 
ameninţări, pluteau miresmele florilor. 

Oştenii de la Moldova apucaseră meterezurile de la 
Mangop şi ţineau strajă tare. Zidurile erau în bună stare şi 
porţile ferecate. Soli umblau neîntrerupt la cetatea 
neguţătorilor genovezi Cafa, îndemnând pe starostele de 
acolo să se ţie cu îndârjire şi să ascută săbiile; dar 
neguţătorii în toate vremurile au fost mai înţelepţi decât 
oştenii. Aşa că moldovenii se ţineau cu semeţie, cum aveau 
poruncă de la Voievodul lor, iar neguţătorii se supuneau cu 
şiretenie plătind aurul şi răscumpărându-l apoi prin 
traficuri agere. 

Oştenii otomani nu întârziară a cobori. Ţinutul cu cele 
treizeci de mii de case din vederea Mării a fost bântuit de 
fier şi flacără. Muierile şi copilele au trecut înspre umbra 
haremurilor. Bărbaţii cei tineri, care nu s-au supus robiei, 
au cunoscut pieirea şi s-au amestecat cu ţărâna viilor şi 
livezilor lor. Sfintele biserici au fost date pojarului; unele au 
fost prefăcute în geamii, şi li s-a adaos îndată minarele, de 
unde muezinii au început a striga în patru zări numele lui 


AlaH. Îndată după aceea ienicerii împlătoşaţi au strâns din 
toate părţile cetatea Mangopului şi au bătut-o cu puştile 
până ce au spart-o în şase locuri, pe unde au intrat valurile 
împresurării. Niciunul dintre apărători n-a rămas viu; 
oştenii moldoveni au căzut rând pe rând, luptându-se în 
sfărâmături şi-n turn, până la cel din urmă. Alexandru 
Paleolog a fost spintecat şi i s-a luat capul, ca să fie dus la 
Bizanţ pe un țărm unde stătuseră împărați străbunii săi. 
Orice neam din aceste rămăşiţi de Paleologi s-a”- mai găsit, 
a fost oborât. Un singur prunc, nepot al Doamnei Maria, a 
rămas şi a fost ocrotit de imami pentru legea prorocului 
minciunos. Pe acesta 1-a jelit măria sa Doamna mai mult 
decât pe morţi. 

Întoarsă deci îp Suceava din cetatea Hotinului, după 
războaiele soţului său, Doamna Maria a stat în chilia sa cu 
spaimele Moldovei şi ale Crâmului în jur. La 19 dechemvrie 
a anului 1477, măria sa a adormit întru marc mâhnire. 
Ştefan-Vodă a însoţit până la sfânta mănăstire Putna 
împărătescul ei trup, dându-i sălaş de linişte în Moldova, 
până la învierea cea din veac. 

II. 

La 8 mai 1478, prin lumina primăverii şi strălucirea 
palatelor şi grădinilor la Veneţia, o gondolă cu văl de 
purpură depunea pe Canal Grande, sub porticul Senioriei în 
preajma Bucentaurului, pe solul lui ŞtefanVoievod, domnia 
sa arhimandritul lon Ţamblac, om prea învăţat şi 
cunoscător de limbi, ruda măriei sale şi dascăl al coconilor 
domneşti. 

Slujitorii săi moldoveni rămaseră jos. Domnia sa solul fu 
călăuzit în sala Senatului. Acolo era în fiinţă messer doge cu 
cei şase sfetnici şi cu toţi domnii senatori. 

Domnia sa lon '[amblac aducea solie scrisă, de a cărei 
copie în traducere luaseră din ajun cunoştinţă consilierii 
tainici şi colegiul dregătorilor. Senioria ţinea să onoreze 
solemn pe trimisul faimosului Voievod şi să-i asculte şi 
expunerea verbală. Se spunea că acel valah mărunt, cu 


înfăţişarea ascetică, are un deosebit dar al cuvântului, 
moştenit de la strămoşii săi Paleologi. 


— Mărite stăpâne, iluştri domni senatori, zise solul privind 
în juru-i la bogăţia sălii şi a costumelor, mă închin cu 
prietinie din partea slăvitului meu Domn şi vă poftesc 
sănătate şi putere. Domnia sa Domnul meu Ştefan-Vodă se 
află întru oarecare suferinţă, dintr-o rană la un picior, 
dobândită în războiul cetăţii Chilia, acum cincisprezece ani 
şi vă mulţămegşte pentru medicul pe care aţi binevoit ai-l 
trimete prin solul măriei voastre domnul Emanoil Gerardo, 
care a trecut pe la noi şi a stat între noi. De la acest prea 
cinstit şi vrednic sol, domnul Emanoil Gerardo, domniile 
voastre aţi putut cunoaşte războiul nostru din urmă, când a 
venit asupra 'Ţarii Moldovei însuşi Mahomet-Sultan cu capul 
său şi cu o silă cum n-a cunoscut încă lumea. După ce s-a 
dat mare război la Pârăul-Alb, unde Domnul meu a trebuit 
să se plece şi să se tragă din vifor, au urmat alte întâmplări 
în care măria sa Domnul meu n-a încetat de a sta cu sabia 
în mână şi a lovi, până ce Mahomet a trebuit să iasă din 
pământul Moldovei mai mult biruit decât biruitor. Amintesc 
strălucirilor voastre că, într-un veac de om, în care şi 
Senioria a pus în faţa Necredinciosului viteji condotieri, nu 
s-a pomenit biruinţă ca cea din trecutul an 75 la Podul-inalt, 
precum aţi aflat şi de la agenţii domniilor voastre şi din 
cartea pe care Domnul meu a scris-o tuturor domnilor şi 
crailor Europel. Îndată după războiul din cealaltă vară, 
precum arată Domnul meu Ştefan-Vodă în cartea sa de 
solie, a purces fără întârziere cu Vlad-Vodă Dracu de la 
Ardeal la alt război în Ţara Românească şi a pus pe Vlad- 
Vodă voievod în acea ţară. Pe care Vlad-Vodă, dopiniile 
voastre îl veţi fi cunoscând din renume. De şi turcii din 
cetăţile Dunării, cu Ali-Beg, şi Skender-Beg s-au întors 
asupra lui Vlad-Voievod şi l-au prăpădit, domnia sa 
ŞtefanVodă n-a contenit, ci iarăşi a intrat în Ţara 
Românească, voind să ţiE. Aici Domn al său şi să depărteze 
din coasta sa ţpe păgân. 

— Aşa că Domnul meu nu încetează, cât îi stă sus fruntea, 
de a fi soldatul lui Dumnezeu. 


Însă, mărite domnule doge şi iluştri domni senatori şi 
dregători, stăpânul meu Domnul Ştefan vede că stă singur 
în primejdie. Nici în întâiul război, nici într-al doilea, domnii 
şi craii nu l-au sprijinit. Şi soliile măriei sale la prea sfântul 
părinte de la Roma şi la strălucita Seniorie a Veneţiei nu i- 
au adus decât vorbe de îmbărbătare, pentru care măria sa 
Domnul meu mulţămeşte; însa măria sa face războiul cu 
oşteni. 

Cunosc, din cele ce am vorbit cu prea înţelepţi seniori de 
aici că, la stăruința Republicii, prea sfinţitul papă ar fi dat 
lui Matiaş-Crai bani, din care trebuia să ajungă o parte şi la 
Domnul meu. Dar acei bani nu s-au văzut la Moldova. Stiu 
deasemeni temeiul pentru care măria sa craiul i-a oprit: 
deoarece războaiele ar fi fiind ale craiului şi Domnul meu ar 
fi un supus al său. Domnul Emanoil Gerardo v-a putut da şi 
domnia sa desluşire asupra adevărului. Aş putea da şieu o 
desluşire care priveşte numai o prea omenească şi de iertat 
slăbăciune a slăvitului Crai-Matiaş: căci fala şi lauda sa şi le 
trage întrucâtva de la neamul său, care-i valah. Deci şi-a 
agonisit aurul pentru trebuinţile sale, iar Domnul meu a 
primit de la domniile voastre o bucată de postav, pentru 
care deasemeni vă mulţămeşte frumos. 

Prea mărite messer doge şi prea înţelepţilor domni 
senatori, mai cunosc un lucru: că domniile voastre, având 
atâtea fondaciiri şi afaceri în împărăţia Necredinciosului, nu 
puteţi sta întruna cu sabia domniilor voastre şi aveţi nevoie 
mai ales de negoţ; iar când se face război de cătră alţii şi vă 
bucuraţi de asta, nu doriţi să se cunoască la Ţarigrad 
bucuria şi amestecul domniilor voastre; cunosc deci 
adevărul, de a cărui rostire vă roga mă ierta, că fiind 
domniile voastre neguţători nu puteţi trăi fără turci; şi 
întrebarea este numai dacă trebuie să le lepădaţi, din folos, 
„meno o piti di due per cento”; totuşi să-mi îngăduiţi a 
aminti că stăpânul meu, de şi poate oricând să-şi 
alcătuiască pace şi folosinţă cu păgânul, socoate, după 


cuvântul sfântului Izbăvitor, că omul nu trăieşte numai Cu 
pâne. Aurul nu-l va lua cu ella înfricoşatul judeţ. 

Dacă deci Domnul meu Ştefan-Vodă nu dobândeşte sprijin 
săbiei sale, au de la sfântul părinte, au de la domniile 
voastre, au de la craii Ţării Ungureşti şi Lehiei, ca să-şi 
întărească cetăţile Mării şi să lovească pe duşman cu o nouă 
putere, oprindu-l, atunci toţi cei ce vor fi pregetat vor avea 
a răspunde întâi în faţa lumii şi pe urmă în faţa Celui ce 
cântăreşte străfundul cugetului nostru. 

Mai spun iarăşi ceea ce Domnul meu a rostit în cartea sa 
că sabia măriei sale e apărarea domniilor voastre; că 
cetăţile sale sunt straja celor doi crai megieşi; că din aceste 
cetăţi măria sa cunoaşte mijlocul de a bate şi a redobândi 
Cafa şi Chersonesul. Acestea sunt taine şi meşteşuguri ale 
măriei sale., Deci stăpânul meu îşi pune nădejdea în 
domniile voastre, ca unii ce veţi şti a cumpăni interesele şi a 
adăugi şi datoria sufletului! 

Domnii senatori ai Republicii au ascultat cu luare-aminte 
expunerea interesantului valah Caloian Ţamblac şi i-au dat 
dreptate. Dregătorii Senioriei i-au dat, pe lângă dreptate, şi 
o factură de trei mii de galbini - pe care soli ai lui Ştefan- 
Vodă îi datorai* mai de mult, din vremea umbletelor şi 
şederilor lor la Veneţia. 

Au fost asigurate corespondențe şi intervenţii repezi la 
Cracovia şi la Buda. 

Când solul Moldovei a ieşit iar în gondola sa pe Canal 
Grande şi a trecut pe sub Rialto, vedea bucuria 
pretutindeni, în înflorirea primăverii şi a petrecerilor, în 
decadenţa sa, Veneţia era ajunsă la mare bogăţie; gloria ei 
strălucea nu numai în palatele şi basilicele de marmoră, în 
biblioteci şi galerii, dar şi-n fastul seratelor şi fineţa 
banchetelor. Era un an după asediul de la Lepante; armiile 
lui Mahomet împresurau iarăşi cetatea Scutari; condotierii 
de altădată, Bertoldo şi Malatesta, căzuseră; se vedea în 
unele seri, de pe terasele palatelor, arzând pe Tagliamento 
şi Isonzo sate friulane aprinse de năvrapi. 


Vodă Ştefan va rămânea tot singur, cugeta de sine 
arhimandritul loan; Senioria nu va întârzia să încheie pace 
cu Mahomet-Sultan. 

Trăia în vremea aceea la Cracovia, într-o chilie plină de in- 
folii, un bătrân cărturar leah pe care-l chema Ian Dlugosz. 
La vârsta de şaizeci şi cinci de ani, pril- vând în jurul său şi 
văzând lumea frământându-se în aceleaşi zădărnicii, mâhnit 
de micimea celor mari şi frământând între gingii goale 
cenuşa unor visuri şi nădejdi neîmplinite, scria pentru cei 
care aveau să vie după el aceste cuvinte, judecind fapta lui 
Ştefan-Vodă de la Podul înalt: „O bărbat minunat, întru 
nimic mai prejos decât eroii vechi pe care îi slăvim! Tu, care 
în veacul nostru, cel dintâi între domnii lumii ai dobândit o 
atât de strălucită biruinţă asupra Turcului! După a mea 
socotinţă, ai fi vrednic să stai, prin sfatul şi hotărârea 
tuturor creştinilor, la stăpânirea lumii întregi, şi mai ales la 
conducerea oştilor împotriva otomanilor, în vreme ce alţi 
crai şi domni catolici putrezesc în trândăvie şi desfătări, ori 
se pierd în războaie civile.” 

Ştefan-Voievod nu cunoştea încă aceste vorbe; şi chiar 
dacă le-ar fi cunoscut, i-ar fi folosit tot atât de puţin cât şi 
altele. Căci solii veneau de pretutindeni la Suceava cu cărţi. 
Însă măria sa asculta cuprinsul lor în tăcere, pe când 
bărbierul său grec înlătura cu grijă şi ascundea cu 
meşteşug cărunteţa timpurie a frunţii sale. 

Aln vremea necontenitelor străduinţe ale domnului 
Moldovei de a ţinea voievod al său în [ara Românească, 
ducându-şi mereu oştile în campanii repezi, fie ca să atace 
fie ca să se apere, având la munteni când pe Ţepeluş-Vodă 
când pe Vlad-Vodă Călugărul, cân<] prielnici Domniei sale 
şi închinaţi sub mâna sa, când întorşi la sprijinul turcesc şi 
la puterea lui Ali-Beg Mihaloglu şi a lui Skender-Beg 
Mihaloglu, s-a întâmplat şi plecarea Domniței Olena înspre 
miezul nopţii, la Moscovia. 

Mihail Pleştev, boier al marelui Cneaz Ivan Vasilievici, a 
sosit la curtea din Suceava la începutul anului 1480, 


toamna. Închinându-se lui Şicfan-Vodă ca unui mare 
apărător al legii lui Hristos, domnia sa înfăţişa cărţi şi 
adăogea şi vorbe, cerând pe domniţa Olena soţie pentru 
moştenitorul său Ivan. 

Vodă a primit peţirea şi a pregătit zestrea şi alaiul 
logodnicei. Domnița a purces cătră Moscovia având 
însoțitori pe dumnealor boieri Sânger, Gherasim şi Lascu, 
cu druşte, fete ale domniilor lor, cu slujitori şi multe căruţe. 
La Cracovia alaiul a făcut popas şi însuşi Cazimir-Crai a ieşit 
cu curtenii săi şleahtici întru întâmpinarea domniţei de la 
Moldova, spunându-i vorbe plăcute şi înfăţişându-i daruri 
de nuntă. În ziua de Sfântul-Filip cap al postului de iarnă, 
măria sa Olena a ajuns la curtea lui Ivan Vasilievici mare 
Cneaz. A întâmpinat-o cneaghina cea bătrână, mama 
cneazului celui mare, şi i-a orânduit sălaş într-o 
pravoslavnică mănăstire de monahii fecioare. lar la 
Bobotează a fost nunta. 

Pe această copilă a sa, Ştefan-Voievod trebuia să n-o mai 
vadă niciodată, în această viaţă. Între nesiguranţele şi 
uneltirile acelei curţi depărtate, la marginea pământului, 
Domniței Olena îi era scris să sufere fără mângâiere şi în 
cele din urmă să moară de otravă, împreună cu pruncul ei 
Dimitrie, în hrube de temniţă. 

În primăvara acestei despărţiri, măria sa a poruncit să se 
adune oasele vitejilor de la Valea Albă, şi deasupra gropniţei 
să se înceapă lăcaş sfânt lui Hristos. Locului bătăliei i-a pus 
numele Războieni; şi însuşi măria sa a aşezat cu mâna cea 
dintâi piatră de temelie. A poruncit apoi meşterilor să 
dăltuiască pisania, lăsând liber numai anul sfințirii. 

— Căci vremurile sunt trudnice şi sărace, a zis măria sa; şi 
avem atâtea cheltuieli cu atâtea sfinte lăcaşuri, unele, 
pustiite, altele din nou pornite, încât nu ştim când va fi ziua 
sfințirii de la Războieni. Deasemeni, necunoscându-ne 
numărul anilor, nu ştim dacă vom apuca acel ceas. Poftim să 
vedem de mai înainte pisania cu ochii noştri4-; şi vom 


aşeza-o noi de va binevoi Dumnezeu; iar de nu, o va aşeza 
urmaşul nostru. 

Închinarea aceasta a Domnului Ştefan stă şi astăzi, în 
următorul cuprins: „în zilele cuviosului şi iubitorului de 
Hristos Domnului loan Ştefan-Voievod, cu mila lui 
Dumnezeu stăpân "Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan-Voievod, la 
anul 1476, al Domniei noastre al douăzecilea curgător, 
sculatu-s-a Mahomet împăratul turcesc cu toate ale sale 
răsăritene puteri; încă şi Basarab-Voievod cel numit Laiotă 
venit-a cu toată ţara lui cea basarabească, au venit ca să 
jefuiască şi să prade Moldova şi au ajuns până aici la Pârăul 
Alb, şi noi Ştefan-Voievod cu fiul nostru Alexandru ieşit-am 
înaintea lor şi am bătut cu dânşii mare război în luna lui 
iulie în 26 zile, şi, cu îngăduirea lui Dumnezeu, fost-au 
biruiţi creştinii de cătră păgâni şi căzut-au acolo mare 
mulţime de ostaşi moldoveni. Tot atunci au lovit şi tătarii 
Moldova din acea latură. Pentru aceasta, bine a voit Ştefan- 
Voievod să zidească acest templu, cu hramul arhistratigului 
Mihail, întru ruga sa şi a Doamnei sale Maria şi a fiilor săi 
Alexandru şi Bogdan şi întru pomenirea tuturor drept 
credincioşilor creştini cari au pierit aici.” 

Deasupra osemintelor şi a temeliilor, prea sfinţitul” vlădică 
de Roman a cântat slujbă mare şi a dat pomenire tuturor 
oştenilor căzuţi. Măria sa stătea îngenunchiat cu toată 
curtea, şi a lăcrămat puţin, aducându-şi aminte de luptătorii 
săi pentru dreptate, şi de felul cum a stat fiecare şi cum a 
pierit în acea zi; mai ales şi-a adus aminte de spătarul său 
cel tânăr, domnia sa Mihail, care a zâmbit spre măria sa şi 
după o clipă n-a mai fost. * „Ca floarea câmpului înfloreşte”, 
suspina în sine măria sa, pe când fumul cădelniţelor plutea 
spre streşina codrului. Şase rânduri de frunze eăzuseră 
peste morţi. 

Subt ameninţarea acelui viitor pe care îl bănuia întristat şi 
neguros, Domnul trimesese meşteri la Chilia ca să ridice, 
din piatră, cetate nouă, întărind în pârcălăbie pe Ivaşcu şi 
Maxim, cu spor de putere ostăşească şi meşteşug de puşti. 


Nu mult după aceea a zidit de iznoavă şi cetatea 
Romanului. Dar pe când acolo i se adăogea, din altă parte 
avea pagubă. În iulie anul 79 a murit de lungoare coconul 
Bogdan, al doilea copil al Domniei. Iar nu mult după aceea, 
în noemvrie următor, se stângea şi Petru, al treilea cocon. 

Ca să-şi apere oarecum ce-i mai rămăsese, Voievodul ţinu 
lângă sine necontenit, în războaiele de la Ţara Românească, 
pe primul său născut Alexandru-Vodă. Aceste ridicări de oşti 
şi umblete neîncetate domnul Ştefan le s|vârşea cu 
stăruinţă, pentru paza asupra Ţării Româneşti, gând 
strategic şi politic pe care nu 1-a părăsit câtă vreme a avut 
asupra Moldovei ameninţarea otomană. Măria sa îrrsuşi a 
călăuzit unele bătălii, când împotriva lui Laiotă, când 
împotriva lui Ţepeluş. A prigonit pe al doilea călcător de 
jurăminte Basarab cel Tânăr Ţepeluş până în munţi, şi până 
la cetăţile Dunării, şi până la Severin. Călăreţii săi au trecut 
şi la cetăţile ze dincolo dc fluviu, în vremea când a pierit 
MahomctSultan. In sfârţit, a aţezat în scaunul Ţării 
Româneşti pe un om nou al său, Vlad-Vodă, zis Călugărul, 
frate pe tată cu [epeş-Vodă, copil al unei frumoase 
brăilence din timpuri vechi, doamna Colţuna. Fără virtute şi 
de timpuriu sleit, trebuia şi acest Voievod să se supuie 
păgânilor, întinzând cătră ocrotitorul său de la Suceava al 
treilea pahar de venin al nerecunoştinţii. Se mai 
întâmplase, în bătălia de la Râmiiic, în 81, împotriva lui 
Ţepeluş, şi căderea unui prietin iubit, cumnat al măriei sale, 
viteazul hatman Şendrea. 

În acest răstimp, când s-a săvârşit din viaţă Mahomet El- 
Fatâh, multor domni creştini li s-a părut că pot sa răsufle, 
însă Voievodul Moldovei ştia că numărul despre care scrie 
cartea Apocalipsului rămâne pe pământ; numai trupul 
istovit al împăratului răutăţii se duce dedesubT. Într-adevăr, 
după războiul din Asia între Gem”, şi Baiazid, feciorii lui 
Mahomet, s-a aşezat la împărăție Baiazid-Sultan şi 
ameninţarea asupra creştinităţii a rămas statornică. Era 
întrucâtva părere şi înşelare că acest nou stăpân al 


otomanilor se lasă ademenit de desfătările seraiului. Putea 
fi o clipă robit de muieri şi băuturi. Nu era el puterea, ci 
însuşi puhoiul prorocului minciunos era o stihie ce trebuia 
să-şi desăvârşească volbura. Deci dintr-o dată ienicerii şi 
căpitanii cei mari ai împărăției au mişcat pe Baiazid asupra 
Apusului. Poarta încheiase o pace trecătoare cu Ţara 
Ungurească, într-o vreme când Matiaş-Corvin avea nevoie 
de linişte în partea Răsăritului, ca să-şi poată urma războiul 
cu împăratul nemţesc. Cum simţiră domnii şi craii Apusului 
că se deşteaptă Baiazid, se neliniştiră, întrebându-se cătră 
cine va să rânjească fiara. ŞtefanVodă nu întârzie să-şi mâie 
soliile şi la miazănoapte şi la asfinţit, dar amândoi craii îi 
trimeseră încredințare să n-aibă nici o grijă. Pe de o parte 
Matiaş-Craiul avea siguranţa tratatelor pentru graniţele 
sale; iar Cazimir-Crai nu-şi putea închipui tulburarea tihnei 
sale; şi mai ales nu-şi putea închipui o îndrăzneală a unor 
necredincioşi împotriva unui mare şi bătrân rege catolic. 
Cei mai buni şi viteji ostaşi ai Europei erau polonii. Turcii îi 
ocoliseră până acuM. Îi vor ocoli prin urmare şi de acum 
înainte, fiindu-le frică de săbii tari şi binecuvântate. 
Înţelepciunea şi vitejia nu lipsesc însă nici lui Satana. 
Galioanele de la Țarigrad cu oştenii cei mai buni şi cu puşti 
mari se înfăţişară la gura Dunării la începutul lunii iulie, 
anul 84. lenicerii au ieşit la uscat. Atacul îndoit al Chiliei a 
început numaidecât, cu o repeziciune aşa de mare, încât 
luncile şi ostroavele bubuiau de trei zile şi alergătorii de 
cetate abia ajungeau la Suceava cu cărţile pârcălabilor. 
Oştenii moldoveni se ţinură cu tărie opt zile, până ce căzură 
porţile şi zidurile. Când năvăliră ienicerii cu platoşe şi 
marinarii negri, moldovenii lepădară tot şi apucară sabia. A 
doua veste ajungea lui Ştefan-Vodă la Roman. Domniile lor 
pârcălabii Maxim şi Ivaşcu pieriseră. Au pierit şi toţi oştenii 
din jurul lor. Când a căzut cel din urmă, ieniceraga a putut 
porunci abaterea steagului cu zimbru de deasupra turnului. 
Vodă şi curtea au coborât la Bârlad, apoi au trecut Prutul. 
Răzăşii se sculau la porunca domnească. Alte pâlcuri de 


oaste veneau în lungul Nistrului la război în olatul Mării. 
Dar galerele şi oştile împărăției n-aveau treabă pe uscat. Lia 
20 iulie se îmbulzeau în preajma Limanului, cu trăsnet şi 
fum. Pe zidurile cele nalte ale Cetăţii Albe boierii pârcălabi 
Oană şi Gherman pregăteau smoală topită şi săgețile de 
mână; iar lângă meterezuri, la bombarde, salahorii 
grămădeau ghiulele de schijă. 

Oştenii, deşi fuseseră loviți întâi de vestea cea rea de la 
Chilia, se ţinură tari. Prăvăliră în cele dintâi două zile de 
asalt toate scările pe care se căţărau strugurii de duşmani. 
După înfricoşata bătălie a puştilor celor mari de pe năvi, 
vreme de două zile, ienicerii trecură iar la năvală, prin 
spărturi. Dar apărătorii i-au bătut cu străşnicie până ce-au 
umplut cu leşurile lor spărturile. După zece zile, la a treia 
solie a Sultanului, oştenii moldoveni s-au închinaT. 
Împărăţia le-a făgăduit viaţa. Dar după ce au ieşit dintre 
ziduri, au căzut cu toţii subt iatagane. 

VI. 

D oamne, striga sufletul Voievodului, greşit-am cătră tine, 
căci nu am îndeplinit ce nădăjduiam. Greşit-am, căci m-am 
semeţit, crezând prea mult în puterile mele. Numai 
Dumnezeu poate scoate la țărm cele bune dintre cele rele, 
căci are înaintea sa veşnicia; dar timpul meu e mărginit şi 
iată, mănăstioara din pustie, în care am făcut odinioară 
legământ, s-a risipit de furtună şi de varvari; şi paşii mei pe 
năsip nu se mai cunosc; primăvara vieţii mele s-a scuturat; 
cei iubiţi ai mei mă părăsesc, puţini mai stăruiesc lingă 
mine; vitejii mei cei mai buni cad; în faţa mea se deschide 
zarea amurgului. Şi n-am făptuit nimic; toate câte am lucrat 
au fost deşertăciune şi vânare de vânt. 

Îngăduie-mi, Dumnezeule, să îngenunchez între spinii 
câmpiei” de unde se văd, în miazăzi, pojarurile, în acele 
cetăţi îmi sprijineam puţina putere ce mi-ai hărăzit. 
Călăuzeşte-mă, Doamne, în calea ta şi întru adevărul tău, ca 
să le dobândesc iar. 


Când năpasta înconjură pe cel drept, au nu se vor scula 
drepţii ca să-l apere? Dintre domnii şi craii care stau 
împrejur şi privesc, nu se găsesc oare unii care să-şi aducă 
aminte că vine un ceas când cei din morniinte vor auzi 
glasul Cclui-Veşnic, şi vor trece acei care au lucrat bine 
întru învierea vieţii iar cei care au lucrat rău întru învierea 
osândirii? 

Cel ce domneşte peste viaţă şi peste moarte totuşi va auzi 
glasul umilitului şi-l va călăuzi spre hotărârea cea mai 
bună. 

Poate - îşi zicea Ştefan-Vodă - am greşit întorcându-mă 
spre riga ungur. Nu trebuia să părăsesc pe prietinul cel 
vechi; cel nou n-a fost mai bun. Va trebui deci să mă întorc 
îndărăt la leşi? 

Astăzi stau în putere, în cetăţile Moldovei, oştenii 
necredincioşi. Sprijinul lor e şi-n alte cetăţi pe care le-au 
bătut împărații negri. În tot înconjurul țărmului pontic 
fâlfâie flamura lor. Pe Mare au alt sprijin, căci nu plutesc în 
largul ei decât corăbiile lor. Toate ţările până în Asia 
cuprind oştiri fără de număr. Ca să ne scoatem ce-am 
pierdut trebuiesc puteri îngemănatE. În-* tr-adevăr, Ţara 
Leşască va avea atâta suferinţă în negoţul ei, prin pierderea 
Cetăţii Albe, încât nu se poate să nu-i vie Craiului Cazimir o 
înţelegere. Dacă nu o înţelegere a unei datorii mai mari, 
măcar înţelegere omenească şi datoria faţă de noroadele 
sale şi faţă de neguţătorii săi. 

Până la înoirea soliilor şi a legăturilor cu leşii, aici nu poate 
face altceva decât să împuternicească oştirile din 'Ţara-de- 
Jos, ca să fie sprijin pământenilor; cetăţile noastre s-au 
prefăcut în cuiburi de răutate, de care va avea a suferi 
întreaga vecinătate. Chiar dacă aceşti păgâni, cunoscându- 
şi interesul, vor cădea la o tocmeală şi vor lăsa slobode căile 
pentru mărfuri, ce încredere poţi avea într-înşii? Firesc este 
ca ei să râvnească mâne a cuprinde însăşi aceste căi, până 
la Camenița, ca să aibă în stăpânire vămile şi Moldova. 
Suferinţa Moldovei, din pricina acestor două răni, va fi 


nespusă; dar mai mult decât suferinţa de acum e, în viitor, 
primejdia pieirii totale. lar această poartă a creştinătăţii 
căzând, îndată vor veni şi alte căderi ale altora cu mare 
sunet. După Cetatea Albă, va cădea Camenița. După 
Camenița, Lehia. Apoi, bătută în coastă, va cădea Ţara 
Ungureasca. 

Mai întâi trebuie apărat acest pământ. Acesta e sfatul cel 
dintâi pe care-l înţelege de la Dumnezeu. De aceea 
întăreşte rânduielile ostăşeşti în 'Ţara-de-Jos. După aceea 
porunceşte diecilor de latineşte cărţi pentru măria sa craiul 
Cazimir. 

De aceste cărţi Craiul a luat cunoştinţă şi a rămas să 
cugete îndelung ce are de făcut. La dieta de la Torn, în 
martie următor, unii nobili ai Lehiei s-au ridicat şi au strigat 
pentru nevoia lui Ştefan-Vodă şi pentru primejdia 
creştinătăţii, cerând să se ia în cercetare cererile 
palatinului moldovenesc. Unii au îndrăznit a-l lăuda prea 
mult pentru războaiele lui cu păgânul, pină ce alţii, oameni 
ai măriei sale regelui, s-au grăbit să dea lămuriri că 
treburile politiceşti sunt pe bun drum aşezate şi ajutorul 
măriei sale Craiului este asigurat lui Ştefan-Vodă. Prin 
urmare acest prea mult lăudat palatin va veni, în sfârşit, 
după ce a făgăduit într-atâtea rânduri, în tratate 
anterioare, că se va înfăţişa personal la închinare şi totuşi 
nu s-a ţinut de cuvânt; va veni să presteze la Colomeea 
jurământ de credinţă regelui său. 

Ştefan-Vodă nu stătuse prea mult în cumpănă. Într-adevăr, 
în faţa nevoii şi în nădejdea că a găsit cea mai potrivită 
ieşire pentru a avea puternic sprijin şi ajutor, Domnul dădea 
în mâna solilor leşi, în cetatea Sucevei, iscălitura sa pentru 
orânduirea închinării la Colomeea. 

Pe temeiul acestei alcătuiri s-a ridicat măria sa cu boieri şi 
curteni şi a trecut în Lehia la începutul lunii septemvrie a 
anului 84. Domnia sa comisul Şendrea, care deschidea 
calea măriei sale, cu slujitori domneşti, purta cartea 
Craiului, în care prea strălucitul Domn al Lehiei Cazimir 


arăta că a binevoit a da „presentem salvum conductum 
servo et amico nostro dilecto lobanni Stepbano palatino et 
domino terrae Moldaviae et omnibus eius armigeris et 
omnibus eius servitoribus”. 

Aceşti oşteni şi boieri din trecute războaie alcătuiau 
palatinului un alai impunător, pe care-l priveau cu plăcere 
şi mirare domniţele şleahticilor, venite la Colomeea pentru 
spectacol. 

Măria sa Craiul cu toată curtea sa a ieşit întru 
întâmpinarea prietinului şi a vasalului său, schimbând 
amândoi vorbe potrivite. Oastea a făcut zid. Cortul de 
matasă unde trebuia să aibă loc ritualul închinării, după 
norma evului mediu, era înălţat pe un dâmb. Ştefan-Vodă 
ceruse măriei sale prin solie ca acest act să se 
desăvârşească închis, numai între înalții dregători, după 
care ar fi urmat iscăliturile, punerea solemnă a peceţilor şi 
şnuruirea pergamentelor. Când trâmbiţaşii dădură 
semnalul, cortul căzu. Lumea îmbulzită în laturile oştirii 
putu într-adevăr admira o privelişte unică. Măria sa Cazimir 
era un crai ajuns la frumoasă bătrâneţă, purtând schiptru şi 
purpură. Se văzu că palatinul moldovenesc, după ce se 
ridicase din îngenunchiere, e mai mic de statură. Deodată s- 
a răsucit şi olmazurile săbiei de la Cafa au dat strălucire. 
Stătea puţin încordat, ca un zimbru care pofteşte să 
împungă. Doamnele curţii au zâmbit; Craiul le-a salutat 
uşor, înclinându-şi spre ele fruntea. 

Pentru asemenea răni ale mândriei cel mai bun leac smt 
sofismele. Neputinţa clipei, de altminteri, nici nu poate 
pune la îndămână altceva. Treacă şi acest pahar cum au 
trecut altele, dacă, după asta, potrivit jurămintelor ce se 
fac, se va ridica din Lehia oaste care să meargă cu 
Voievodul Moldovei la miazăzi. Bine este a îngenunchea, ca 
să-ţi aduci aminte de Dumnezeu. Bine este a te umili, ca să 
nu uiţi că soarta noastră e suferinţa. După ce ai stat cu 
fruntea amenințătoare, bine este a te reculege şi a zâmbi 
prietinului şi stăpânului tau regesc. Chiar dacă în fundul 


gurii te înăbuşă o zgură amară, bine este a zâmbi, cugetând 
că totuşi Dumnezeu va da acum folos şi va îngădui cândva o 
răscumpărare. 

Pe când palatinul se afla a doua zi la masa regească şi i se 
închinau şleahticii tineri, care cetiseră vorbele înflăcărate 
ale lui pan Ian Dlugosz, vestitori de la hotar sosiră dând în 
mâna Craiului cărţi care arătau că păgânii au ieşit din 
cetăţile Mării. Unii bat război cu pământenii într-o parte, 
iar alţii se învârtejesc spre Suceava. 

Ca dovadă a înaltei bunăvoinţi şi ocrotiri, Riga îngădui să 
se deslipească din oştile sale două mii de săbii care să 
însoţească pe măria sa Ştefan în Moldova. Acesta e ajutorul 
cel dintâi, de la petrecerea mesei; dar va veni curând sprijin 
din toată puterea cea mare a Lehiei, ca să fie alungaţi 
necredincioşii de la limanul Mării. 

Fără nici o4-întârziere vodă s-a sculat, s-a închinat spre 
strălucita adunare şi a poruncit curtenilor şi boierilor săi să 
încalece. A poftit şi pe husarii crăieşti să-şi puie zalele şi să- 
şi strângă în chingi caii. A repezit înainte curieri; a trecut şi 
măria sa îndată în Moldova; a dat ştire prin crainici că se 
află la locul său; a călcat fără întârziere pe urmele lui Aii 
Hadâmbul Beglerbegul; oştile moldoveneşti s-au bulucit în 
ţiitorile olatului Mării şi Dunarii. 

Cătră mijlocul lunii noemvrie, oblicind măria sa, prin 
iscoade din bălți, că umblă să se ridice iar în pradă sangiacii 
dunăreni Skender-Beg Mihaloglu şi Bali-Beg Malcocioglu, 
cu oşti bune şi multe căruţe pentru dobândă, a împânzit 
alergători şi a dat porunci căpitanilor săi. Aşa că, abătându- 
i pe turci cu spatele în bălțile de la Cătlăbuga, le-a închis 
toate trecătorile, lăsându-i să se frământe, tăindu-i şi 
lepădându-i în mocirlă. Din această pierie au scăpat puţini, 
jurând să vie cu putere şi mai mare în primăvară. Cu 
adevărat, primăverii care a venit după aceea în Moldova i s- 
a zis a lui Hromot, căci acest răzbunător şi-a purtat cu 
grabă oştile în susul Şiretului cătră Suceava. Pe dealurile de 
la Şcheia, în ţinutul Romanului, au ieşit pilcurile de călărime 


moldovenească. Cum s-au bulucit prădalnicii spre ei şi s-a 
ridicat în scări acel Hromot, încruntându-se şi cercând a 
vedea de unde vine adevărata primejdie, precum ştia el că 
este obicei în războaiele cu Ştefan-Vodă, a şi pornit deodată 
izbitura de cătră apa Moldovei şi din câmp, tălăzuind 
bulucurile lui Hromot spre codru. A fost crâncenă 
vânătoare. La popas, Hromot a fost adus sub scara calului 
lui Vodă, şi acolo, pe loc, i-a căzut capul: ziua dl 6 martie, 
anul 86. 

Dar unde-s ajutoarele cele grabnice, făgăduite de măria sa 
Cazimir-Craiul? Prea frumos a fost pentru strălucirea sa la 
Colomeea, unde strălucirea sa a zâmbit; şi prea amar 
pentru Ştefan-Vodă; deci s-ar fi cuvenit să se ocrotească 
interesele şi să se înfăptuiască jurământul. Să vie oşti 
îndestulătoare; cine să le călăuzească, este. Să apuce 
cetăţile, învățând a birui pe necredincioşi; ca şi 
necredincioşii să se deprindă a fi biruiţi. 

— Viaţa lui Ştefan cel Mare 193 

N-au fost decât aceleaşi înşelări de vorbe. 

Zadarnic a înecat măria sa urdia la Cătlăbuga şi a sfărmat- 
o la Şcheia. Mâni va ieşi alt puhoi de la Cetatea Albă şi de la 
ChiliA. Îl va zăgăzui şi pe acela; dar pe urmă va ieşi altul. 
Acestea sunt răni fără vindecare ale Moldovei, ca şi rana de 
la piciorul măriei sale. Solom, vraciul de la Crâm, trimes de 
Mengli-Ghirai, cazar ascuţit la minte şi cu barba roşă, îi 
spunea măriei sale la Suceava mângâindu-i piciorul bolnav: 
Cu această rană ai să mai umbli măria ta prin multe biruinţi 
şi va da Dumnezeu să adormi de bătrâneţă. 

Însă de rănile ei, Ţara Moldovei poate pieri. 

Nu te încrede, măria ta, în vorbele domnilor şi crailor, 
zâmbea cu ascuţime Solom cazarul. 

Într-adevăr, nu mă încred decât în Dumnezeu, suspină 
Vodă. 

Eu sunt vraci pentru răni, măria ta, urmă cazarul, şi sunt 
şi vraci pentru treburile politiceşti. Deci voi mărturisi că nu 
îngrijesc numai de piciorul măriei tale, ci şi de treburile 


stăpânului meu Mengill. Îţi trimete şi stăpânul meu Mengli 
un sfat, măria ta, care sfat e mai întâi şi întâi folositor lui. Să 
părăseşti pe leah. Iată ai un cuscru la Moscova. Ai un 
prietin vechi la Crâm. Aceştia sunt mai buni şi te pot sprijini 
să te întorci la Colomeea pentru altfel de petrecere. Ştiu eu, 
măria ta, că şi rana aceea te doare ca şi fântânica de la 
picior; pentru aceea este un leac mai bun. Şi acel leac îţi va 
alina atunci şi piciorul. 

Era în iarna anului 88, la Bobotează, şi închinători de 
pretutindeni veniseră la Suceava, la marea sfințire a apelor. 
După trudele sfatului şi a prânzului cu boierii săi, Domnul 
se retrăsese cu Solom vraciul la chiliile Doamnei Voichiţa. 
Acea strălucită copilă a lui BasarabVodă era de câţiva ani 
Doamnă în Suceava şi dăduse Domnului său un prunc, pe 
care-l chema Bogdanylad Pruncul dormea cu dădacele lui 
în iatacul din fund între acel iatac şi camera Doamnei era 
un iconostaS. Îndată ce auzi paşii cunoscuţi, măria sa 
Voichiţâ porunci fetelor şi fecioarelor sale să se retragă. Îşi 
întâmpină soţul cu zâmbet plin de dulceaţă şi cu 
desmierdări copilăreşti, căci ea nu era decât un prunc sub 
cărunteţa lui sumbră. 

Cazarul îi privea cu luare-aminte, fără să pară, pe când 
cerceta la oglinda de Veneţia irurile şi pomezile Doamnei. 

„Acestea sunt nimicuri, cugeta el, şi cu toate acestea măria 
sa Doamna e încredinţată că ele îi dau frumuseţa.” 

Voichiţa-Doamna cuprinse pe soţul său cu amândouă 
mânuţele de după grumaz. Vraciul trecu pe subt iconostas, 
ca să vadă somnul pruncului. 

O, Domnul meu, zise Voichiţa, de ce te văd iarăşi întristat? 
Nu eşti tot acelaşi Domn tare şi acelaşi bărbat iubit? 

Vodă clătină fruntea în tăcere. 

Nu mai era nici mare nici tare; căci nu mai era tânăr, şi 
visul cel de demult nu şi-l izbândise. 

Stăpâne, urmă Doamna, eu am ascultat odată vorbe 
potrivite de la un om înţelept, car” socotea că a venit, în 
sfârşit, vremea să cugeţi şi la măria ta şi să te odihneşti. 


Căci de atâţia ani stai în zdruncin şi războaie. Măriei tale ai 
folosit prea puţin; iar craii şi domnii creştini te-au părăsit în 
nevoie. 

Cine e acel înţelept, Doamnă? zâmbi vodă. MI se pare că e 
un oarecare vraci de la Crâm. 

Nu e Solom, măria ta, se grăbi să mărturisească Doamna, 
fără a roşi, căci avea fard. Bune par a fi jertfele, măria ta, 
mai ales când le fac alţii. 

Aşa este, urmă a zâmbi Vodă. Cumplit e când rodul 
străduinţii e amar. Ştiu, întru toate răbdător şi până la 
sfârşit jertfă nu a putut fi decât împăratul vieţii şi al morţii 
Hristos; nu trebuie să păcătuim prin semeţia de a*ne 
asemui sfinţiei sale. 

Doamna suspină. 

Într-adevăr, măria ta, la asta m-am gândit eu demult, pe 
când nu eram decât o copilă. În acel an când ai sfărâmat 
oştile lui Soliman-Hadâmbul, te aştepta lumea la Suceava, 
cu prea sfinţitul Teoctist, ca să-ţi dea slavă ca unui biruitor 
de limbi păgâne. Te aşteptam şi eu, sărmana, care nu te 
văzusem de mult; şi mă bucuram că vei sosi. Dar abia ai 
numărat steagurile şi dobânzile de la Podul-înalt şi te-ai suit 
iar în şa, ca să te pogori în Ţara-de-]Jos, la Dunărea; şi cum 
ai ajuns în Ţara-de-Jos ţi-au sosit călăreţi de la Orhei vestind 
că au dat năvală din pustie acei cazaci de prada cu 
Nalivaico, Lobodă şi Jura. Te-ai întors asupra lor şi i-ai 
prăpăstuit în Nistru. I-ai prins pe unii şi i-ai judecat cu 
sabia. Ai chemat norodul şi la alte rânduieli, întârziind, încât 
nu te-am putut vedea decât spre primăvară. De atuncea am 
dorit eu linişte şi ocrotire măriei tale; însă măria ta nu te 
uitai la mine. Dacă n-aş fi cutezat încă de atunci, poate ai fi 
trecut măria ta prin viaţă fără dragostea mea. S-ar cuveni 
deci popas şi tihnă celui care niciodată nu le-a avut. Precât 
înţeleg, împărăţia de la Țarigrad ar fi prea mulţămită să 
aşeze pace la Moldova. 

Astfel, pe lângă îndoieli şi mâhniri, a lucrat şi Doamna 
Voichiţa, cu vicleană dragoste, să-l dea pe Ştefan-Vodă în 


mâna filisteniloR. Într-adevăr soliile au fost fericite şi 
tocmeala bună; [ara s-a bucurat şi i-a adus laudă lui Vodă 
pentru linişte; dar coconul Săndrel, care cârmuia de la 
Bacău spre secui şi munteni, a fost sortit să fie zălogul păcii 
şi a şi pornit la Ţarigrad, despărţindu-se cu jale de părintele 
său, însă nu cu prea multă de Târgul Bacăului, deoarece 
trecea spre desmierdările scaunului lumii. 

Vârsta şi dezamăgirile păreau în sfârşit a aduce o cumpănă 
zbuciumelor lui Ştefan-Vodă; însă pentru omul din taina 
lăuntrului său* aceasta era durerea cea mai ascuţită. 

Capitolul IX. 

DESPRE FÂNTÂNA RĂSCUMPĂRĂRII ŞI ÎNCEPUTUL 
RĂZBOIULUI CU OLBRIHI-CRAI; DESPRE BĂTĂLIA DE LA 
COZMIN ŞI PRAZNICUL OŞTILOR LA HÂRLĂU. 

E ra un popas la marginea pustiei, într-un loc unde stătuse 
cândva un schit de ceamur. Acel popas cuprinde cămări 
pentru călători străini, precum şi odaie pentru dobitoace şi 
slujitori, şi mai ales o fântâna vestită cu apă adusă de la un 
deal, cu meşteşug de oale. Turcii din cetăţi ziceau locului 
aceluia BogdanPunar, iar moldovenii Fântâna lui Vodă. 
Toate se ţineau aici cu cheltuiala măriei sale Ştefan. Se 
aflau şi cai de schimb; şi răzăşii din ţinuturile de margine 
veneau să facă strijă cu rândul. Erau câte opt şi, cu un 
hotnog al lor, nouă. După câte spuneau unii din aceşti 
străjeri, care n-aveau altă treabă decât să privegheze şi să 
povestească, măria sa ar fi doYit să zidească acolo o sfântă 
chinovie, mitoc al Putnei şi al Zografului de la Aton; însă, 
după ce au intrat cârmuitori negri în Cetatea Albă şi s-a 
alcătuit o pace între Baiazid-Sultan şi măria sa Ştefan-Vodă, 
nu s-a mai urmat lucrarea după gândul cel dintâi. Zice că să 
fi avut măria sa un vis, în care i s-ar fi arătat acel izvor al 
răscumpărării. 

În iarna anului 93, înspre sfintele sărbători, erau acolo, la 
o hodină de sară, soli de la Crâm şi neguţători de la Liov. 
Stăteau în sfat cu neguţătorii armeni de la Suceava, care 


ştiau pe degete toate ale Domniei. Hotnogul străjerilor era 
şi el de faţă, cerând de la suceveni tălmăcirile vorbelor. 

Aceşti xrâmleni, dădeau lămurire armenii, se duc la măria 
sa cu cărţi şi cu daruri. Au cu ei postavuri de cel puţin 
şaizeci de galbini. Trebuie numaidecât să ajungă în ziua de 
26 dechemvrie la Suceava, ca să poată intra de Sfântul 
Ştefan, a doua zi, la măria sa. Vor să-l firitisească şi să-i 
închine postavul. lar de cărţi nu spun nimic; dar noi ştim ce 
este. Fiind acum o linişte în lume şi pace între Crai şi Turc, 
Ghirai vrea să mai scornească ceva dobândă pentru tătarii 
lui. Şi-1 întreabă pe măria sa când pofteşte să intre în 
Lehia, ca să-l sprijine şi el cu ciambulurile sale. 

Dumnealui răzăşului Toader Bora de la ţinutul Bârladului 
nu-i era neplăcută treaba asta. Fusese cu vodă în Pocuția cu 
trei ani în urmă şi găsise acolo bun folos. Nu se ştie de ce şi 
cum, după bună prietinie, atâta vreme, cu Ţara Leşască, 
dintr-o dată a început să se zbârlească asupra Crăiei măria 
sa Ştefan-Vodă. 

Prea cinstite boierule, i-a răspuns starostele sucevenilor, 
domnia ta ştii, însă vrei să ne ispiteşti, ca să vezi dacă ştim 
şi noi. 

Poate ştiu, s-a semeţit răzăşul, strâmbând dintr-o mustață. 
Dar domniile voastre ce spuneţi? 

Noi ce putem spune? Noi nu putem spune decât că măria 
sa are „dreptate. Căci măria sa are sinet vechi de la 
Alexandru-Vodă Bătrânul. Acel sinet de trei mii de galbini 
stă în vistieria Ţării şi nu 1-a mai plătit Crăia nici în ziua de 
azi. Apoi noi am socotit, zice măria sa, că vom sta cu toţi 
într-o unire pentru folosul ţărilor noastre; am socotit că vom 
avea sprijin de oaste când arn fost în crâşcarea durerii; dar 
dacă fiecare nu-şi vede decât ale sale, atunci să-mi văd şi eu 
de ale mele. Deci a păşit în Pocuția, a însemnat hotar nou şi 
a pus pârcălabi. 

Iar noi am luat bună dobândă, observă răzăşul, 
strâmbându-şi mustaţa. Domniile voastre, cinstiţi 


neguţători, credeţi ca acel sinet vechi, de la AlexandruVodă, 
mai este? 

Noi credem că mai este. 

Se poate; însă eu am să vă spun domniilor voastre că nu 
este sinet mai bun decât sabia măriei sale. 

Asta numaidecât, se grăbiră neguţătorii a încuviinţa. 

Solii tătari îşi isprăviseră cina şi ascultau fără să înţeleagă. 
Erau doi: unul bătrân, cu un fuior cărunt de barbă, în care 
se vedeau buze groase, negre, crăpate de vântul lui 
dechemvrie; altul tânăr şi sprinten, cu obrazul aproape 
balan, lucru prea rar la seminţi” lui. Acesta era Ahmet- 
Mârza, care, în trei ani, fusese de şase ori cu ceambulul la 
Lehia. Bătrânul era Livan Cădar, omul tainei celei mai 
dinlăuntru a lui Chirăi. 

Ce spune căpitanul de străji? întrebă Ahmed pe 
neguţători. 

Starostele le lămuri, închinându-se cuviincios, afacerea cu 
sinetul. 

Bătrânul Cădar găsi de cuviinţă să râdă. Între buzele lui 
răsfrânte i se văzură numai trei dinţi lungi, doi jos şi unul 
sus. 

Este o altă datorie, zise el. Aceea n-o pot plăti leşii nici cu 
PocuţiA. Întreabă-1 pe căpitanul de străji dacă a fost cu 
măria sa Ştefan la Colomeea. A fost? 

El răspunde că n-a fost. 

Dacă n-a fost, ştie cel puţin ce s-a întâmplat acolo? 

Zice că boierii moldoveni şi leşi ar fi mâncat şi îr fi băut 
bine. 

Va fi fost şi asta, dar a mai fost un lucru pe care 'nici măria 
sa Vodă-Ştefan nu-l spune nimănui; însă îl scrie cu fier* Aşa 
că nu s-a isprăvit; şi căpitanul acesta de strâji, dacă are 
plăcere, are să se mai ducă în [ara Leşească. 

Tălmăcindu-i-se vorbele, dumnealui Toader Bora căzu pe 
gânduri. Ce putea să fie? Numai Dumnezeu ştie ce este; noi 
răzăşii n-avem a ne bate capul cu treburile Domniei. De 
ştiut trebuie să arătăm că ştim toate câte se întâmplă pe 


lume, dar, dacă este o gâcitoare tainică precum e asta, mai 
bine tăcem şi zâmbim ca şi cum am cunoaşte-o. Poate măria 
sa — Craiul să-l fi suduit pe Ştefan-Vodă? Poate fi şi asta; c- 
apoi, după aceea n-a trecut multă vreme şi Vodă a şi 
întocmit pace cu Baiazid-Sultan. Dar tot nu-mi vine a crede 
să fi fost una ca asta; pentru că împărații şi craii sunt altfel 
de oameni decât noi, şi nu-şi îmbălorează gura cu 
spurcăciuni de cuvinte. 

Cum a fost, bine a fost, se întoarse el înspre neguţători. 
Dintr-acea supărare, a ieşit pacea Ţării Moldovei din partea 
de unde veneau lupii. lată, acuma stânile noastre 
sălăşluiesc fără grijă până în bălți; şi nu îndrăzneşte un turc 
să răpească o oaie, căci numaidecât îi cade capul. S-a 
alcătuit asemenea pace şi tihnă, încât dăm laudă lui 
Dumnezeu în fiecare zi pentru gândul cel bun al măriei 
sale. Pânile noastre nu mai sunt primejduite în gropile unde 
le aşezăm; vitele buicesc în poieni şi imaşuri. Avem cei şapte 
ani graşi, despre care scrie la carte. Vodă umblă în toate 
părţile, împărțind dreptăţile şi uricele. Se văd şi oameni de 
rând intrând în boierii pentru fapte de vrednicie. Meşteri 
iscusiţi au clădit curţi nouă la Vaslui, Iaşi şi Hârlău; alţii 
isprăvesc în toate părţile bisericile măriei sale; şi călugării 
şi preoţii au de la măria sa multă milă. Deci toate fiind bune 
la noi, se cuvine să fim şi noi lupi la alţii. Zice tătarul cel 
bătrân că hanul ar fi făcând iarăşi gătire de oaste? 

Asta nu poate mărturisi, zâmbi neguţătorul sucevean; dar 
soliile domnilor şi crailor, în vreme de pace, au anumit 
înţeles; căci slujba domnilor şi crailor pe lumea asta nu 
poate fi alta decât războiul. Ce pofteşti domnia ta să-i mai 
întreb? 

Întreabă-1 pe mârzacul cel tânăr, dacă au hălăduit bine la 
Lehia în vremea îngropăciunii lui Cazimir-Crai. S-au dus în 
acea vreme ceambulurile de la Crâm să prade, pe când 
toate oştile Crăiei şi toţi boierii leşi erau la Cracău. 

Nu putem întreba asta; dar se vede că le-a mers bine., Dar 
după îngropăciune, când a strigat OlbrihtCrai armiile, cum 


le-a mers? 

Neguţătorii începură a râdE. Într-adevăr, viteaz şi semeţ 
cari ca Olbriht n-a avut de mult Lehia. Ce dezbin a dat 
măria sa Olbriht-Crai tătarilor, se ştie. Cu toate acestea 
tătarii şi-au încărcat căruțele şi s-au dus. Tătarii nu bat 
război; tătarii se duc în pradă: asta e legea lor. % 

Au dreptate; unealta lor e sabia. Şi spuneţi domniile 
voastre că la primăvară avem să ieşim la Lehia, noi dintr-o 
parte şi ei din alta? 

De asemenea război, cinstite boierule, nu ştim. Mai bine 
Dumnezeu să ne ferească. 

Atuncea de ce se duc solii la Suceava? 

Neguţătorii armeni suspinară cu amărăciune. Setemeau, 
într-adevăr, şi ei, de război. Ei, care aflau şi cumpăneau 
toate, cunoşteau că Ştefan-Vodă îşi întcmeâase stăpânirea 
Pocuţiei nu numai pe pacea cu Sultanul, ci şi pe un 
legământ cu Ghirai-Han şi cu cnejii ruşi din miazănoapte, 
care stăteau în coasta cealaltă a crăiei. Dar mai cunoşteau 
şi altele: că OlbrihtCrai cel tânăr a strigat în seim pieirea 
tuturor duşmanilor Lehiei; deci, a zis măria sa, cine a 
îndrăznit a lua o Pocuţie, va da două îndărăt. Iar tătarii, 
care au deprins calea Lehiei, au să cunoască drum fără 
întoarcere. In ce priveşte Pocuția şi Moldova, măria sa 
Olbriht s-a adunat în sfat cu fratele măriei sale, Vladislav- 
Crai de la Ţara Ungurească, şi ce s-a spus în acel prea 
tainic sfat, nimeni nu arată, însă oarecare lume ştie. Ah! ah! 
cu greu îşi câştigă neguţătorul banul său de aur, între 
atâtea războaie pe care le pregătesc şi le bat domnii lumii! 

A doua zi, solii şi neguţătorii au purces pe cale, cu 
dumnealui răzăşul Bora, care-şi isprăvise sorocul. Era o 
iarnă îmbielşugată şi tare. Podurile de ghiaţă peste râpi 
erau ca de cremene albă. Pretutindeni erau valuri şi 
troiene, sub soarele palid. Satele fumegau pe costişe. 
Săniile cu călătorii fugeau pe zarea dealurilor, sunând din 
clopote. La Bârlad găsiră un agă de la sangiacul Silistrei, 
Malcoci, care se ducea şi el cu plocoane la Suceava de 


Sfântul-Ştefan; aşa că săniile de la Liman se împreunară cu 
cele ale lui Mahmud-Aga şi ale slujitorilor lui şi grăbiră spre 
şleahul cel mare al Domniei. 

Atât în iarna aceea cât şi în vara următoare, soli şi 
neguţători au trecut pe la scaunul Sucevei. Au sosit şi cărţi 
tainice fie de la turci şi tătari, fie de la braşoveni, fie de la 
oameni năimiţi din Lehia. Şi oameni şi scrisori îndreptăţeau 
pe Ştefan-Vodă să cugete cu o nouă mâhnire la treburile 
domnilor şi crailor. Măria sa îşi căuta acuma în linişte de 
gospodăria ţării, priveghind pretutindeni cu mare hărnicie. 
Nu uita nici de sufletul său: din înfrângere şi umilinţă înălța 
aceeaşi slavă lui Hristos Dumnezeu, închinându-i în toate 
unghiurile Moldovei lăcaşuri de piatră. La sărbătoarea de la 
24 iunie, au năvălit la moaştele sfântului Ilon-cel-Nou atâtea 
noroade, unele în căruţe cu coviltire, mitele călări, altele pe 
jos, cu atâtea daruri, încât inima măriei sale creştea ca o 
pâne de mulţămire pentru clericii săi şi pentru ctitoria 
domnească din Suceava. Dar veştile îi arătau de la vecini 
gând rău şi pizmă. Vreme de treizeci şi mai bine de ani 
măria sa se străduise să îngemăneze puterile crailor şi 
domnilor pentru sfânta cruce, iar craii şi domnii se 
dovediseră leneşi şi-l lăsaseră singur în nevoie şi zdrobire. 
lar acum, deodată, acei crai şi domni se deşteptau nu 
împotriva Păgânului, ci împotriva măriei sale, frate creştin. 
Deci pentru faptele şi mucenicia sa, aceasta îi era plata! 
Solii biruiţilor de la Podul înalt veneau la curtea sa cu 
daruri, de ziua sfântului Ştefan, spunându-i vorbe bune şi 
cunoscând în măria sa o putere; iar craii megieşi alcătuiesc 
sfaturi ascunse, ca să-l stingă de pe faţa pământului. 

Drept este, cugeta măria sa Ştefan, că niciodată nu s-a 
văzut trăsnet căzând din senin. Durerea anilor care nu de 
mult au trecut şi umilinţa de la Colomeea păreau a-i da 
măriei sale un drept să-şi alcătuiască prietinii în altă parte 
şi să deştepte duşmănii împotriva leşilor. Asemenea 
politiceşti treburi sunt îndeletnicirea de frunte a 
stăpânitorilor de noroade; prin urmare şi măria sa Ştefan 


îşi îngăduia să facă pentru Ţara Moldovei ceea ce îşi 
îngăduiau alţi domni pentru ţările lor. Ridicând pe Ivan 
Vasilievici mare cneaz şi pe Ghirai de la Crâm în hotarul 
leşilor, Ştefan-Vodă socotea să-şi întărească liniştea şi 
dinspre Lehia, după ce se hotărâse în sfârşit să aşeze pace 
la Dunăre. Cu Crăia ungurească deasemeni îşi alcătuise 
pace, şi cu voievozii de la Ardeal avea prietinie. Prin urmare 
nu-i mai rămânea decât să-şi plătească, cu oarecare 
puţintică dobândă, o rană a semeţiei sale! Ca ucenic al 
Domnului Hristos, ar fi putut trece peste asta; însă, la 
banchetul cel mare al Sfântului-Ştefan, măria sa dăduse 
sfetnicilor săi încredințare, zâmbind subţire, cum îi era 
obiceiul, că nu pofteşte să uite petrecerea de la Colomeea. 
Dacă ar fi un monah, ar întoarce şi celălalt obraz; însă 
măria sa, din mila lui Dumnezeu, e Domn şi stăpân; aşa 
încât nu binevoieşte să uite; iar pentru păcatul ce 
săvârşeşte, se vor ruga călugării în mănăstiri şi preoţii în 
biserici. Deci de aceea, după ce a alcătuit craiului leah 
duşmănii, a căutat vreme prielnică şi pricină şi a trecut cu 
oştile în Pocuția, mutând în spre miază-noapte bourii 
hotarului. Aceasta va fi fiind pricina zavistiei lui Olbriht- 
Crai; totuşi nu este numai asta. Oricât de vinovat ar fi măria 
sa Ştefan-Vodă faţă de craiul leşesc, nu se cuvine a trece cu 
vederea atâtea foloase din trecut, atâta zdruncin şi jertfă de 
război, ca să petreacă odinioară în tihnă Lehia. Când uită 
împărăţia turcilor atâtea înfrângeri de la cel mai aprig 
duşman, oare nu poate ierta Olbriht-Crai unui bătrân 
prietin al părintelui său? Chiar dacă a mers prea departe, 
rupând pământ din Pocuția în folosul domniei Moldovei - 
pot sta la tocmeală judecători frăţeşti, cumpănind 
îndreptăţirile şi sineturile despre care-i vorba. 

Nu este numai asta. Olbriht pare un crai neliniştit şi 
măreŢ. Încă de pe când era sub mâna părintelui său a ieşit 
la război împotriva nohailor, urmărindu-i în pustie cu sabia. 
La moartea lui Cazimir bătrânul, s-a ridicat chiar asupra 
voinţii părinteşti, cerând el tronul împotriva fratelui său. 


Aşa că fratele său Vladislav a rămas la Ţara Ungurească, iar 
măria sa Olbriht s-a aşezat cu putere şi cu semeţie în locul 
bătrânului. Acuma gândul lui mergea mai departE. Erau doi 
fraţi: unul stăpânea la Litvania: Alexandru. Al patrulea, 
Sigismund, avea şi el nevoie de moşie. I se va da [ara 
Moldovei. Şi peste toţi mai mare şi mai tare va şedea 
Olbriht. 

Toate le înţelesese Ştefan-Vodă. Deci nedreptatea nouă îi 
sporea un drept mai vechi. C-o mânie rece şi cumpănită îşi 
mai socotea o dobândă, pentru viitorimE. În socoteala 
acestei dobânzi, aştepta căderea frunzelor, ca şi-şi 
desfăşure iar călărimea în Pocuția şi-n hotarul Craiului. In 
vremea asta avea grijă să trimeată solii ascuţite la boierii 
unguri, ca să le aducă la ştiinţă pofta lui Olbriht-Crai de a 
supune la coroana Lehiei, ŢaraA Moldovel. Însă boierii cei 
vechi unguri ştiau că voievozii Moldovei se trag de sub 
coroana Ungariei. Deci bănuiau pe craiul lor Vladislav că 
umblă mai mult în interesele leşeşti şi ale familiei lui decât 
în interesele Ţării Ungureşti. Deasemenea se mişcau şi 
prietenii lui Ştefan-Vodă din Lehia. Căci erau în această ţară 
destui domni mari şi castelani viteji care-şi aduceau aminte 
de faptele Voievodului din Moldova pentru legea 
creştinească. 

Chiar dacă a greşit acum, strigau unii, să-l chemăm la o 
împăcare în numele lui Christ; şi noi suntem încredinţaţi că 
va veni. Căci sub Craiul cel bătrân, palatinul Moldovei a fost 
cel mai bun prietin al nostru. 

Nu se cuvine să săvârşim asemenea faptă! a cuvântat în 
seim domnia sa Miecislav Dombrovschi, prietin al 
Voievodului. Cum putem noi, fără ruşine, lovi într-un 
luptător al credinţei? Vă fac băgători de samă, o prea iluştri 
nobili ai Lehiei, că tânărul nostru Crai pofteşte să iasă de 
sub rânduiala cea veche şi buna. După rânduiala cea bună, 
noi nobilii suntem stăpâni în această republică a părinţilor 
noştri. Măria sa Craiul pofteşte să ne înlăture şi să puie în 
loc voia sa. Acum abia văd greşala ce am săvârşit, lăsând 


prinţului Olbriht dascăl pe un venetic de la Italia. Acest 
Philippo Buonacorsi, care-şi zice Calimah, a învăţat bune 
lucruri pe stăpânui său, cum se vede. Acest aşa-zis Calimah 
este sfetnicul cel mai de taină al măriei sale Craiului. Acest 
Calimah îl învaţă să ne stângă pe noi nobilii. Tot el i-a vârât 
în cap măriei sale planul să stârpească Domnia Moldovei. 

S-a înfăţişat la Olbriht-Crai din partea boierilor Lehiei 
însuşi prea sfinţitul episcop Creslav al Vladislaviei şi i-a dat 
sfat cu priinţă, să lase războaiele care nu pot fi folositoare 
Republicii; iar mai ales să părăsească un anumit gând, care- 
i poate aduce primejdie. Toţi bătrânii nobili din Lehia îşi 
aduc aminte de oştile cele mari ale lui Mahomet-Sultan, 
care au intrat în Moldova; şi ştim cum au ieşit. 

Craiul s-a înălţat dârz, întru toată măreţia lui. 

— Sfinţite părinte, a vorbk măria sa cu stăpânire; nu 
doresc să dau nici o socoteală nimănui pentru faptele mele. 
Dumnezeu mă va călăuzi; vitejia braţului meu va săvârşi. 
Sfinţia ta întoarce-te la preoţii sfinţiei tale; lasă Craiului 
grija războaielor. Dacă aş bănui că haina îmi cunoaşte 
gândul cel tainic arunca-o pe foc. Cei care aud, să înţeleagă, 
cât timp nu s-a deslănţuit încă mânia* regească. 

Sfatul ascuns de la Leutschau între cei doi fraţi regi nu 
mai era o taină nici pentru dregătorii Lehiei, nici pentru 
Ştefan-Vodă. De aceea Voievodul îşi alcătuia cu cea mai 
mare luare-aminte pregătirile. OlbrihtCrai ţinea însă să 
încredinţeze diplomaţiile că fineţa lor cuprinde în ea însăşi 
slăbiciunea înţelegerii. Cum pot fi turcii înşelaţi şi făcuţi să 
creadă că oştile polone, care se ţes şi se adună, nu vor 
cobori la cetăţile de la Marea Neagră? Palatinul Ştefan, 
care a fost un atlet al lui Hristos, cum s-a exprimat 
arhipăstorul Romei, cum îşi poate închipui că un crai creştin 
ar putea porni un război împotriva unui prinţ creştin şi 
vechi prietin? De fapt, războiul se ridică împotriva 
osmanlâilor, pe când ei nu ştiu nimica şi dormitează la 
Stambul pe tratatele de pace. 


— Era o dată o vulpe, zâmbea Craiul cătră sfetnicul şi 
dascălul său Philippo Buonacorsi, pe când erau singuri şi 
alcătuiau planul campaniei la Moldova; era odată o vulpe 
bătrână, care se ferea cu dibăcie de căpcănile vânătorilor 
yechL. Căci ştia unde sunt puse aceste căpcăni şi cine le 
pune. Pe când ea pândeşte şi cercetează după obicei, 
vânătorul cel nou îi iese în preajmă şi o străpunge dintr-o 
singură lovitură de suliță. 

V înătorul deci şi-a desăvârşit pregătirile în vara acelui an 
96. Trimegşii tainici ai lui Olbriht-Crai se ţeseau spre BudA. 
În acest timp, în luna lui iulie, de la Bogdan-Serai din 
Țarigrad pornea o solie de jale, alcătuită din slujitori 
bătrâni ai lui Alexăndrel-Voievod Măria sa Alexăndrel- 
Voievod răposase, între puţinii săi credincioşi, pe acel țărm 
străin, sfârşit de o suferinţă care-l rodea de câtva timp şi 
căreia nici un vraci grec ori italian nu-i găsise pricina. 
Slujitori împărăteşti însoțeau pe moldoveni aducând carte 
de la Poarta marelui vizir, în care se cuprindeau şi cuvinte 
de mângâiere ale măritului sultan. Veneau tovărăşie şi 
cuvioşi monahi de la prea sfânta “patriarhie, cu 
binecuvântare de la slăvitul stăpân al ortodoxiei. Toţi au 
ajuns cu această veste de mâhnire la Suceava, iar 
dregătorul marelui vizir a adaos ştiinţă că văduva măriei 
sale Alexăndrel-Vodă rămâne cu coconul domnesc al 
răposatului la Bogdan-Serai. lar măria sa ŞtefanVodă să se 
mângâie, căci aşa a fost voinţa lui Dumnezeu; şi măria sa să 
binevoiască a primi să rămâie la Țarigrad, subt ocrotirea 
Porții, în locul prinţului răposat, prinţişorul său, coconul 
Ştefan. 

Vodă s-a dus la Putna, să petreacă singur trei zile de 
umilinţă, având cu sine puţini curteni. A stat într-o chilie 
săracă postind şi a ascultat toate slujbele de zi şi de noapte 
ale cuvioşilor monahi şi pomenirile morţilor săi, între care 
se adăogea şi fiul său prea iubit. De la acea întristare, măria 
sa Ştefan s-a întors la Suceava şi a aşteptat să-i vie solii 
vestiți de la Crai-Olbriht. Solii se închinau şi arătau câtă 


părere de rău simte în inima sa craiul lor. Atunci unii 
sfetnici bătrâni au băgat de samă un zâmbet uşor pe 
obrazul Domnului. Şi ei cunoşteau, ca şi Vodă, că mişcarea 
de oşti a leşilor nu poate să mai întârzie. Acum când Vodă e 
lovit în suflet, se cuvine să fie copleşit de război. Slăbit fiind, 
va fi zdrobit mai uşor. 

La începutul lunii septemvrie a anului nou 97, oştile 
Craiului începură a se urni din taberele lor. Se aştepta cu 
mare pohfală şi ospeţe sosirea strălucirii sale Olbriht. La 
şleahurile crăieşti din Galiţia şi la drumurile moldoveneşti 
din '[ara-de-Sus, la hanuri, neguţătorii şi gospodarii 
vorbeau slobod despre războiul de la Moldova. Însă 
dregătorii regeşti urmau a striga norod în leafă pentru 
război împotriva păgânilor. 

La CojJomeea, unde se statornici în popasul cel dintâi 
curtea 'Craiului se înfăţişară, cu stemele Moldovei şi 
călăreţi, doi boieri mari ai lui Ştefan-Vodă, dumnealui 
logofătul Tăutu şi vistiernicul Isac. Cerură intrare la 
strălucirea sa Olbriht şi păşiră înaintea jilţului regesc, între 
curtenii, sfetnicii şi căpitanii Lehiei. 

— Prea luminate şi prea puternice Crai, s-a închinat 
dumnealui logofătul Tăutu, îngăduie supuşilor măriei tale să 
aducă plecată salutare de la domnul lor Ştefan-Voievod. 
Măria sa Ştefan-Vodă a înţeles din soliile strălucirii tale că, 
în sfârşit, Domnul Dumnezeu s-a milostivit pentru binele 
creştinilor, sporind înţelepekinea mai marilor lumii. Domnul 
nostru ŞtefanVoda a înţeles de la aceste solii că luminarea 
ta vrei sa baţi război la cetăţile Mării, ca să le câştigi iarăşi 
pentru drept credincioşi. Foarte mulţămeşte domnul nostru 
strălucirii tale şi trimete prin noi cuvenite daruri: treizeci şi 
trei de jderi şi şapte lupi. Şi roagă Domnul nostru pe 
strălucirea ta să binevoiască a nu trece hotarul la Moldova, 
ca să nu strice oştile strălucirii tale ţara. Ci să poruncească 
luminarea ta oştilor să coboare cătră Liman prin stânga 
Nistrului, prin podolia şi Rusia-Roşă. 


Foarte mulţămesc palatinului Moldovei, prietinului nostru, 
pentru daruri şi pentru sfat, s-a ridicat Olbriht-Crai cu 
măreție, şi vă rog să-i răspundeţi prietinului şi supusului 
nostru Domnul Ştefan că vom face aşa cum ne va călăuzi 
Dumnezeu şi buna noastră voinţă. * 

Boierii au stat faţă la banchetul crăiesc, apoi s-au retras. 
Au adus la Suceava vorbele şi mai cu samă au arătat 
domnului lor ce-au înţeles şi ce-au văzut. Vodă le-a mulţămit 
şi a urmat a sta în gândurile şi hotărârile lui. Sfetnicii de 
oşti aveau poruncă să adune scutelnicii şi răzăşimea în 
preajma Cetăţii Nouă, la Roman. Oştile în leafă de asemeni 
aveau orânduieli poruncite, pe care le cunoşteau căpitanii 
de taină ift măriei sale. 

Oştile leşeşti s-au mişcat de-a dreptul asupra hotarului 
Moldovei şi meşterii crăieşti au prins a lucra la alcătuirea 
podurilor umblătoare peste NistrU. În aceeaşi zi au trecut 
apa, cu aceleaşi steme domneşti, aceiaşi boieri, dumnealor 
Tăutu şi Isac. S-au rugat să binevoiască strălucirea sa 
Craiul a-i primi. 

Au fost primiţi. 

Când aţi sosit aici? s-a ridicat asupra lor, măreț, Riga. 

Aşteptam pe luminarea ta să vii, a răspuns cu viclenie 
logofătul. 

Amândoi boierii îşi mângâiau cu linişte bărbile. Ţinând cu 
stânga toiegele şi având mâna dreaptă pe piept, se închinau 
smeriţi. 

Am venit, răspunse Craiul. Trebuie să trec la datoria mea. 

Îndrăznim a aminti strălucirii tale, a grăit cu blândeţă 
Tăutu, că domnul nostru Ştefan-Vodă a rugat prea mult pe 
strălucirea ta să rânduieşti armiilor altă cale, ca să nu strice 
Ţara Moldovei. 

Cum? tresări Craiul; cutează cineva să poruncească drum 
oştilor mele? 

Prea slăvite Crai, nu-i poruncă; e rugăminte. 

Se poate; însă nouă ne place să trecem pe aici. 


Îndrăznim a întoarce cuvânt strălucirii tale, că ţara 
noastră are stăpânul ei. Domnul nostru e gata să stea în 
război alături cu luminarea ta împotriva duşmanilor 
creştinătăţii şi mulţămeşte luminăţiei tale pentru ajutorul 
pe care binevoieşte luminăţia ta să-l dea pentru 
dobândirea cetăților pierdute, însă nu îngăduie să se facă 
altfel decât a arătat prin rugămintea sa. 

Aha! S-a încreţit la obraz Crai Olbriht; vulpea socoate că 
poate trimete lătrături de ameninţare! Ce spui, stimate 
prietine şi bun sfetnic al nostru, domnule Philippo? Ce 
spuneţi voi, nobili dregători ai coroanei Lehiei? Socot că n- 
aveţi a spune altceva decât voi spune eu. Iar eu voi porunci 
ca aceşti mişei, cari aduc cu ei asemenea cuvinte 
îndrăzneţe, să fie puşi în lanţuri şi să fie călăuziţi la Liov, în 
anumite chilii de sub turnul cel mai adânc al castelului 
nostru. Stemele vulpei să fie sfărâmate; călăreţii care au 
venit cu aceşti sclavi să fie dezarmaţi şi trimeşi să lucreze 
cu salahorii. 

Mânia Regelui nu s-a potolit ziua aceea întreagă. A zâmbit 
abia a doua zi, când a ieşit să privească trecerea oştilor. 

Sire, a îndrăznit domnul Bohumil Rojanschi, mareşal vechi 
din războaiele cu cavalerii cruciați; porunca se îndeplineşte, 
însă îndrăznesc a atrage luarea-aminte a măriei tale că mai 
este timp să facem altfel. 

Se va face cum poruncesc, răspunse cu privirea încruntată 
Regele. Aş dori să ştiu pentru care pricini se alcătuiesc în 
jurul meu atâtea împotriviri? îndrăznesc nobilii să 
ocrotească pe un duşman al Republicii? 

E un vechi prietin, maiestate. 

E un duşman viclean, domnule mareşal. 

Dacă devine duşman, sire, atunci nu e numai viclean, ci şi 
foarte primejdios. 

Ştiu, ştiu; mi s-a mai spus; se pare că această acţiune nu e 
tocmai populară. Clericii găsesc motive ucărţi, domnii nobili 
în generozitatea şi sentimentalismul domniilor lor. Ei bine, 


aflaţi că regele ştie mai bine decât oricine ce are de făcut 
pentru interesul coroanei. 

Astfel toată sila lui Olbriht-Crai a trecut Nistrul pe la 
Mihălceni. 

Era un moment foarte potrivit. Voievodul se afla la 
mănăstirea Putnei, la slujba parastasului de patruzeci de 
zile a răposatului Alexăndrel-Vodă. Pe când slujitorii crăieşti 
puneau pe solii moldoveni în obezi, călăreţii de legătură de 
pe malul de dincoace nu întârziară să repeadă vestea; aşa 
încât poruncile au şi fulgerat de la Putna la căpitani şi 
dregători pe unde se aflau, rânduind desăvârşit înţelegerea 
de mai înainte pusă la cale. 

Coloanele de călărime uşoară ale lui Olbriht-Crai au 
împins înăuntru străjile domneşti de la margine; altele au 
încercat a pipăi pentru pradă satele mai depărtate, însă au 
intrat în săgeți şi suliţi şi s-au grăbit a se alătura la grosul 
oştii. Totuşi căile spre Suceava au fost străbătute nu cu prea 
mare greutate, ceea ce i s-a părut de bun auguţ maiestăţii 
sale. Mai mult decât atât: palatinul Moldovei, după cât se 
aflase din limbile prinse, ieşise din cetate, retrăgându-se în 
valea Şiretului. Fără întârzicre, Craiul a lepădat poruncă să 
se înşire tunurile în preajma scaunului "Ţării şi să se 
alcătuiască taberele de asediu, ca să se bată cu străşnicie şi 
să se cuprindă cu repeziciune cetatea. 

După puţine zile s-a băgat de samă că nu e lucru tocmai 
uşor. 

Craiul făcuse un salt în gol până la Suceava. Cum se opri, 
călărimile sale de recunoaştere îi aduseră veste că Zânt 
împresuraţi - o, nu de oşti! oştile moldoveneşti nu cutează 
să atace - sunt împresuraţi de o zonă pustie, în care orice 
aprovizionare e cu neputinţă de făcut. Satele s-au ridicat în 
bejenie cu toate ale lor - vite şi merinde. Era un lucru 
ciudat: Olbriht-Crai socotea că a păşit pe neaşteptate 
hotarul. Mai neaşteptat era ceea ce găsea maiestatea sa. 
Războiul acelor vremuri nu se făcea cu coloane de 
aprovizionare: hrana trebuiau s-o ridice raiterii de pe 


noroade. Aşa încât nu trecură două săptămâni de la 
împresurare şi oştenii din grupele de asediu începură a-şi 
vedea caii pierind şi prinseră a parpăli piei şi ciolane pe 
jăratic în lipsă de altceva. Ostaşii din cetatea Sucevei, pe de 
altă parte, păreau a nu cunoaşte altă poruncă decât cea a 
Voievodului lor. Rânjeau de pe ziduri cătră crainicii 
slăvitului Crai, care le porunceau în fiecare zi să se plece 
luminăţiei sale. Nu erau numai oşteni; erau şi zidari, în 
vremea nopţii, astupând cu dibăcie spărturile făcute de 
bombe în vremea zilu. Erau şi buni oşteni; căci după ce 
zideau noaptea, ştiau să se bată ziuA. Îndrăzneau chiar, 
uneori, să iasă la amiază cu sabia, bătând iurăşuri grăbite şi 
retrăgându-se; după care se arătau pe ziduri în vederea 
leşilor, cu dărăburi de pită şi halce de slănină. În săptămâna 
a treia şi a patra li se părea împresurătorilor că cei 
dinlăuntru ies tot mai graşi şi mai fără de habar la 
meterezuri şi ia creste. Era o adevărată neruşinare şi 
ticăloşie, când ei stăteau rânjiţi cu dinţii la stele şi-şi 
strânseseră cătărămile de trei laturi de palmă. Unora dintre 
nobili asemenea război nu li se părea numai absurd, ci şi 
straniu. Nu cumva maiestatea sa i-a adus ca să-i lepede aici 
în Moldova, după sfatul italianului Buonacorsi? într-adevăr, 
cu toate silinţile şi cu toată vitejia nu-i chip să ajungi, în ţara 
asta blăstămată, la o regiune de hrană. Orice coloană de 
raiteri trecută în valea Şiretului e pierdută fără nici o 
scăpare. Orice pâlc de slujitori, care năzuieşte pe potecile 
muntelui, nu se mai întoarce îndărăt. 

Înşelare şi blastăm a fost această campanie! începeau a 
mormăi oştenii de rând. Ce caută maiestatea sa într- 
asemenea pustie a flămângiunii? Cum de nu s-a îndemnat 
maiestatea sa Craiul să înţeleagă semnele care i s-au arătat 
chiar dintru început? Le”va fi fiind proştilor îngăduit să nu 
cunoască asemenea semne; însă unui crai nu-i e îngăduit. 
Chiar dacă luminăţia sa nu le-a pătruns, de ce n-a ascultat 
pe capelanii cei învăţaţi şi boierii cei înţelepţi, care 


numaidecât trebuie să fi tălmăcit maiestăţii sale acele 
semne? 

Când să iasă Craiul la oaste, chiar la începutul lunii iulie, 
cel întâi povodnic al măriei sale s-a înecat într-un pârău. 
Era un pârău de nimica, în care intrau muierile la pescuit 
porcuşori, cu cercala. Şi când a fost purcesul oştii din Liov, 
dintr-odată s-a stârnit vârtej mare de vânt, încât boii care 
duceau ierbăriile s-au rupt din juguri şi s-au risipit pe toate 
dealurile boncăluind. S-a mai aflat, nu mult după aceea, şi 
un ţăran nebunit de cap care s-a ridicat pe un dâmb asupra 
oştilor, răcnind şi amenințând: Măi oameni buni, întoarceţi- 
vă, căci vă duceţi la pieirea voastră! Iar la sfârşitul lunii 
septemvrie a venit un puhoi repede de ploaie de cătră 
Putna şi din nour s-a descărcat fulgerul, detunând în cort 
pe un şleahtic cu doisprezece cai ai săi. S-a întâmplat şi 
unui popă papistaş, pe când slujea leturghia în tabără, să 
scape jos sfânta cuminecătură. S-au arătat şi alte semne, pe 
care oamenii mai înţelepţi şi mai bătrâni le tâlcuiau, 
pricepând că Olbriht-Crai i-a adus pe toţi la mare cumpănă 
şi pieire, precum s-a şi dovedit nu mult după aceea. 

Cel dintâi brumărel pălise pădurile; unghiuri de cocoare 
pluteau pe sub cer cătră sud, cu zvon jalnic; în urma lor 
vânturi de miazănoapte minaseră spre munţii cei mari 
burniţe reci. Era o vreme când tot omul cuminte cugetă să 
se retragă spre bârlogul său/Numai Crai-Olbriht avea gust 
de mare război la Moldova. Unii din curtenii cei bătrâni 
care tăceau îngânduraţi în jurul maiestăţii sale şi-i urmau în 
tăcere alaiurile măreţe în jurul acelor cuburi înfricoşate de 
piatră ale Sucevei, primiră cu oarecare plăcere vestea că 
Bartolomeu Dragfi, adică Birtoc-Voievod de Maramureş, a 
trecut pe la Oituz şi s-a aşezat în popas la târgul Trotuşului. 

Birtoc-Voievod, cu călărimile şi pedeştrii lui în număr 
destul de mare, venea fără îndoială pentru pace. Dacă e 
vorba de război între creştini, apoi domnia sa vine să se 
aşeze între ei pentru pace. Calea sa era îndreptată cătră 
miazăzi, la acel război pentru care dăduse zvon craiul 


Lehiei. Dar cătră Mare ne mai fiind nimic, Birtoc-Domn se 
oprise. Asta era rânduiala mai mult a magnaţilor unguri 
decât a lui Crai-VladislaV. În nici un chip domnii Ţării 
Ungureşti nu puteau primi călcarea Moldovei în folosul 
Lehiei. Deci pentru aceea în această alcătuire intrase 
voievodul de la Maramureş, rudă cu Ştefan-Vodă: legătură 
veche de sânge de pe cei dintâi descălecători. 

Voievodul moldovean, care cumpănea toate câte se 
săvârşeau şi toate câte intrau în ascuţimea înţelegerii sale, 
pofti pe cuscrul său Birtoc-Domn să binevoiască a-l aştepta 
la Trotuş. Ori dacă Birtoc-Domn pofteşte să coboare la 
Bacău, atunci n-are nevoie să-şi tulbure taberele, căci îi vin, 
ca să-i facă cinste şi alai, boieri şi oşteni ai Moldovei. Astfel 
ţinând despărțiți la mare depărtare pe prietinii încă 
îndoielnici de duşmanii făţişi, măria sa Ştefan-Vodă a 
întâmpinat la Bacău pe Birtoc-Voievod, îmbrăţişându-l şi 
poftindu-1 cu dragoste la cină şi la sfat în casele domneşti, 
unde sălăşluise cândva răposatul Alexăndrel-Vodă. 

Acolo voievodul maramureşan, înțelegând mai bine 
întristarea cuscrului său pentru războiul între fraţi creştini, 
a suspinat şi a lăcrămat şi, îmbrăţişând pe Ştefan-Vodă, a 
strigat că nu va îngădui nici o clipă să mai urmeze 
duşmănia, şi pofteşte să treacă spre Suceava ca să găsească 
pe Olbriht-Crai şi să-i spuie ce socot creştinii din lumea asta 
despre războiul maiestăţii sale. 

— Iubite al nostru prietin şi frate, a răspuns Ştefan-Vodă 
închinând cupa, oftând totuşi cu fruntea încreţită şi cu 
othiul neguros; te rog să binevoieşti a cunoaşte că în 
această pricină eu nu mă socot cu nimic vinovat. Dacă 
înălţimea sa Craiul îşi va mărturisii greşala, să-şi ridice 
oştile şi să se ducă; îndată ce va trece dincolo, putem aşeza 
pace. Dacă înălţimea sa nu-şi va mărturisi greşala, eu nu 
mai aştept decât întoarcerea măriei tale şi voi păşi înainte. 
Am aşteptat acest amestec prietinesc; dar pe urmă sunt 
slobod să fac ceea ce cred eu. 


Slăvite frate şi Domn, vei avea pace, a dat încredințare 
Birtoc-Voievod. 

Se poate, a urmat Ştefan-Vodă, şi nu mă îndoiesc de 
bunăvoința măriei tale. Am să te - poftesc însă, ca un frate 
ce-mi eşti de pe sângele nostru vechi, să asculţi o tânguire a 
durerilor mele, de când mă aflu stăpân în această ţară, de 
când am luptat împotriva necredincioşilor, de când am stat 
ca un bun prietin cu pieptul meu pentru prietinii mei din 
Lehia. Tinereţa mea nu mai este; părul meu e alb; rana mea 
de la picior mă ustură iar; amărăciuni după amărăciuni mă 
bat ca valurile; şi iată în ce ticăloasă stare mă aflu: că am 
primit veste de la Bali-Beg din Silistra, că înţelege să-mi 
trimeată sprijin de oaste numaidecât împotriva Craiului. 
Deci prietinii mă lo” vesc şi duşmanii mă sprijină. 

Paharnicul a dres iar vin în cupe şi înălţimea sa Birtoc a 
lăcrămat iar, înțelegând amărăciunea fratelui său. 

Dacă măria sa Craiul, s-a întors din nou Voievodul, cu 
sprinceana neguroasă; dacă măria sa Craiul nu înţelege şi 
nu se lasă încredinţat, eu îmi spăl mânile ca Pilat; căci nu 
voi mai putea stăpâni pe curtenii mei, nici noroadele care 
au cunoscut sila, jaful şi pieirea de la fraţi creştini. Deci, 
prin măria ta, să afle Craiul că, dacă se învoieşte la linişte, 
atunci numaidecât trebuie să-şi ridice taberile şi să se 
retragă prin acelaşi loc pe unde a venit. Vorba asta te 
poftesc pe măria ta s-o spui înălţimii sale Craiului de două 
ori. Nu vreau să mi se strice şi prin altă parte ţara, căci 
atunci însamnă alt război. 

Cu aceste prea desluşite vorbe, Birtoc-Domn a trecut la 
Suceava. 

Toamna înaintase; asediul însă stătea pe loc într-un punct 
mort şi în mocirla ploilor. Caii cădeau fără contenire; 
eamenii cerşeau ca lupii hrană singurătăţilor; mestecau cu 
greață rădăcini, scoarță şi lut. Intre oştenii pravoslavnici 
umblau zvonuri cum că au să pălească tătarii în Rusia-Roşă; 
de la cuvioşi monahi ortodocşi, intraţi între ei, aflară că 
raiterii Craiului au spart sfinte lăcaşuri în Moldova, prădând 


odoare şi nestematE. Într-adevăr, asupra unui asemenea 
crai se cuvine să cadă o pedeapsă; iar ei mai bine ar face 
dacă ar lepăda tot şi ar fugi peste Nistru, ca să-şi apere 
muierile şi pruncii de spaima nohailor. 

Deci Bartolomeu-Voievod a găsit pe luminăţia sa Olbriht 
foarte scârbit şi de mişelia vremii de toamnă, şi de foamea 
care-i împuţina oastea, şi de mâhnirea cernită şi tăcută a 
tuturor oştenilor săi şi a domnilor celor mari leşi. Aşa încât 
măria sa Craiul s-a îndârjit puţin când a ascultat vorbele de 
pace. S-a ridicat plimbându-se ameninţător pe dinaintea 
Voievodului, întru toată măreţia sa, şi s-a înduplecat să se 
milostivească asupra acestei ţări creştine, părăsind-o. 

— Atunci, dacă înălţimea ta binevoieşte a ridica taberile, a 
adăugat Birtoc-Voievod, trebuie să mai arăt care este 
supusa dorinţă a palatinului Ştefan. 

Olbriht-Crai” a zâmbit cu îngăduinţă ascultând solia lui 
Birtoc, apoi a poruncit să se adune sfatul maregşalilor şi 
căpitanilor coroanei. Prestigiul regesc trebuia salvat cu 
orice preţ şi în acelaşi timp împresurarea trebuia 
numaidecât ridicată. A face drumul îndărăt, printr-o 
regiune devastată, era cu neputinţă; deci trebuia să 
străpungă în Lehia prin altă parte a Moldovei, unde oastea 
ar putea găsi cât de cât susţinere de hrană. Condiţia 
palatinului se primeşte; însă el însuşi va fi bucuros să 
închidă ochii asupra acestui drum nou de întoarcere, care, 
de altfel, se va face cu cea mai mare repeziciune. 

Însuşi Birtoc-Domn a înţeles că altfel nu se poate. Ceva 
mai târziu a priceput că Ştefan-Vodă pricepuse asta 
înaintea tuturor, luându-şi măsurile pentru sfârşitul 
campaniei Craiului. 

În ziua de joi 19 octomvrie au cântat trâmbiţele pentru 
ridicarea împresurării. Flamura domnească a rămas 
fâlfâind peste singurătăţi, ruini şi necurăţenii, cătră care 
priveau cu nepăsare străjerii de pe platforme, rezemaţi în 
suliţi. La asfinţitul soarelui aceleiaşi zile, a sunat corn şi 


paznicul cel mai de sus a vestit că s-au arătat spre miazăzi 
călăreţii măriei sale StefanVodă. 

În acelaşi timp, concentric, toate căpiteniile de pedestrime 
şi călărime se mişcau, cuprinzând în voloc retragerea 
Craiului OlbrihT. Între boierii săi, Ştefanvodă trecu a doua 
zi dimineaţa călărind prin preajma cetăţii, fără a se opri. 
Căpitanii de cazaci astupau de cătră munte şi de cătră 
câmpie, pe departe, căile la Nistru. 

Solii domneşti găsiră pe Olbriht-Crai în popas duminică, 
abătut din drumul legat şi jurat fayi de Birtoc şi de solia 
păcil. Îl poftiră să nu se abată. Acesta era cuvântul lui 
Ştefan-Vodă. Măria sa Craiul să nu treacă decât pe unde a 
intrat în Moldova; deoarece nici ţara, nici măria sa Ştefan- 
Vodă nu pot suferi alt jaf. 

Măria sa Craiul era înnegurat de supărare şi a respins 
solia. Negreşit oastea nu mai putea fi răsucită în altă parte. 
Suferise destul de lipsuri. Ce poruncă şi ce străşnicie o 
puteau întoarce printre cenuşele pojarurilor de La 
începutul lui septemvrie? Deci porunca regească hotăra să 
se grăbească mersul oştilor în aceeaşi direcţie. Luni 
porniră. Joi după amiază în 26 octomvrie, colanele se 
angajară în codrul Cozminului. 

Bătălia, 4e înainte prevăzută în toate desfăşurările ei, a 
început în acel ceas. 

A trece un codru, care acopere dealuri, văi şi prăpăstii, 
bungeturi şi tăuri, sălaş de la începutul lumii al 
sălbătăciunilor şi al umbrei, e o lucrare dintre cele mai 
anevoioase pentru o oaste în putere. Când acea oaste e 
vlăguită de lipsuri şi trude, când asupra ei nu mai lucrează 
legea disciplinei, operaţia cuprinde în ea primejdii 
înfricoşate. Era un codru vechi şi tare, bine cunoscut de 
localnici şi luat de ei în stăpânire ca pentru marile vânători 
domneşti. În toate potecile, în toate ţiitorile, în toate râpile, 
în toate piscurile erau arcaşi. 'Ţărani de rând se aţineau, 
după datina lor, în alte părţi la capetele puhoaielor, cu 
toporul. 


Când asupra şiragurilor intrate în codru s-au prăvălit 
copacii de mai înainte tăiaţi şi stăpâniţi în odgoane de 
pădurarii domneşti, neorânduiala şi spaima s-au mestecat 
dintrodată zvârcolindu-se. Dintrodată calea îndărăt s-a 
închis. Partea de dindărăt a coloanelor, în marginea pădurii, 
a şi fost apucată de călărimea Moldovei ieşită de 
pretutindeni. Şiragurile intrate şi rupte de rest prin 
prăbuşirile, încâlciturile şi încleştările fagilor, erau bântuite 
de pâlcuri de vânători care dezvoltau o agerime neostenită. 
Era o crâncenă goană mânată din toate cotloanele şi din 
toate cotiturile văilor. Oamenii străini au căzut buluc, ca 
vânatul Alungat, înroşind pâraiele şi tăurile. Cei mai mulţi 
şi-au căutat scăparea înainte, năzuind spre luminişuri, şi din 
poiană în poiană spre marginea de dincolo, presurând cu 
morţi potecile şi locurile scurte de încăierare. Husarii 
îmbrăcaţi în fier ai Craiului au apărat cu cea mai mare 
vitejie pe înălţimea sa, purtându-l pas cu pas înainte până 
în sat la Cozmin. Pilcurile de călărime moldvenească, ţinând 
laturile şi drumurile înainte, se încleştaseră cu tărie de 
risipiturile Craiului; rupând şi zdrobind rămăşiţa de oaste 
au ţinut strâns contactul şi urmărirea până la malul 
Prutului. Alergătorii moldoveni au trecut şi. Dincolo şi au 
adus lui Ştefan-Vodă veste că sosesc în sprijinul Craiului 
mazuri, repeziţi de castelanii de marginE. Îndată măria sa 
le-a trimes întru întâmpinare pe Boldur vornicul, cu panţâri 
călări. leşindu-le dintr-o lăture, la Şipinţi, domnia sa Boldur 
i-a lovit sfărâmându-i, încât resturile s-au întors în fugă cu 
faţa câtră Ţara Leşască. OlbrihtCrai n-a aflat vestea 
ajutorului, decât după ce i s-a făcut cunoscută pieirea 
mazurilor. 

Astfel până ce măria sa Olbriht a putut să scapE. Spre 
Sniatin, toate trupurile de oaste, care numărau lal 
începutul toamnei optzeci de mii de viteji, s-au prăpădit. L- 
au apărat pe Crai cu înfricoşată jertfă, ocrotindu-i trecerea; 
dar s-au împuţinat aşa, încât cei care au scăpat se uitau unii 
la alţii necrezând ochilor că mai stau pe pământ şi în 


această lume. Mulţi bărbaţi de frunte şi slăviţi oşteni ai 
Lehiei au căzut într-acea vâltoare: doi fraţi Tincinschi şi 
Nicolai voievodul Rusiei, şi Gavril din Moravit, şi Hervor; 
deasemeni doi fraţi Grotov, Homiţchi şi Murdelio. Câţi alţii! 
Nimeni nu le-a mai putut ţinea izvod cu amănuntul. lar alţii 
au căzut în robie la moldoveni, cumu-i Tucinschi, Zbignev 
de Cracău, Bruhaţchi, Gargoviţchi şi alţi mulţi. Pe unii i-au 
prins ţăranii în râpile codrului şi i-au legat pe câte doi de 
plete, pentru că nobilii leşi umblau în acea vreme păroşi, ca 
şi nemţii. Le-au făcut şi alte multe batjocuri pămlntenii, 
după năravurile lor cele rele. Umblau vânând cu arcanele şi 
cu baltagurile şi nici nu le păsa, ştiind că războiul e în 
stăpânirea lui Ştefan-Vodă, deoarece în ziua de joi, 26 a 
lunii, înainte de începerea bătăliei, când preoţii slujiseră 
leturghie lingă flamura domnească, măria sa Ştefan-Vodă 
cunoscuse în vedenie, deasupra oştilor, venindu-i întru 
ajutor, pe sfântul mare mucenic Dimitrie. 

A ieşit poruncă de la Suceava că, în ziua de Sfântul- 
Nicolai, măria sa Ştefan-Vodă chiamă pe toţi luptătorii Ţării 
la Hârlău, ca să le dea mare ospăț. 

După retragerea mai mult decât grăbită a Craiului, vodă 
îşi sprijinise izbânda prigonind din vecinătatea, hotarului şi 
desfăcând cele din urmă rămăşiţe de oaste leşască. Apoi îşi 
împinsese călăreţii pe urma alaiului crăiesc, într-o 
necontenită strânsoare, până lângă LioV. În sfârşit 
cercetase cu vornicii şi pârcălabii măriei sale jafurile, 
risipele şi pojarurile din partea de sus a Ţării, rânduind 
pentru primăvara următoare răscumpărările. 

După ploile de toamnă, urmaseră brume; apoi dintrodată 
se aşezase asupra Moldovei & vară lină a Sfinţilor 
Arhangheli. Peste întinderi sta lumina de aur ca o tihnă 
după oboseli şi pluteau funigei pe mirişti şi păşuni. Pădurile 
mai păstrau puţină frunză în colori schimbătoare. Când 
făceau drumeţii popasuri la fântâni, în vâlcele, ascultau în 
amurg tălăngi de turme nevăzute şi zvon depărtat de 
bucium. Apoi purcedeau încet înspre hanuri şi mori, unde 


erau adunări la focurile de sară. După ce se împânzea 
noaptea, se ridica luna de pe pustii depărtări; în preajma 
satelor apropiate luceau iazuri, ca misterioase oglinzi ale 
trecutului. 

Ca şi cum ar fi fost rânduiala unei binecuvântări, acea 
vreme sfântă s-a prelungit până la hramul sorocit şi s-au 
adunat în preajma curților domneşti de la Hârlău 
iarmaroacele. Au stat în faţa măriei sale nu numai oştenii, 
cu căpiteniile, ci şi răzăşimea, şi scutelnicii domneşti; iar 
împrejur mult popor de rând cu căruțele deshămate şi cu 
merinde în chilne. Domnia sa Moghilă paharnicul călăuzise 
însuşi de la Hârlău antalele de vin, pentru împărtăşania lui 
Vodă cu Ţara. Aşa că soborul de preoţi, cu vlădica de la 
Roman, a făcut slujbă pe un pod de scânduri, în vederea 
tuturor, sub catapeteazmă cerului. Şi Voievodul a stat între 
boierii săi, ascultând cu fruntea plecată pomenirile. Mulţi 
oşteni şi răzăşi ruginiţi îl cunoscuseră pe măria sa tânăr; de 
atuncea erau ani patruzeci. Acuma era sur; îşi încovoia 
cătră Dumnezeu grumazul stând în genunchi; însă după 
aceea se înălța dârz stăpânindu-şi anii şi îi lucea în soarele 
de dechemvrie fruntea puţintel pleşuvă. Il priveau de 
departe, de pe draghinile căruţelor, muierile, căci li se 
părea frumos, şi-i luceau zalele. După năravul femeilor 
prostimii, întru nimic deosebit de al jupâneselor, nu uitau să 
bage de samă că măria sa a oprit pe Doamnă de a veni la 
Hârlău şi a lăsat-o la Suceava; de şi, fiind încă tânără, 
Voichiţa Doamna iubea petrecerile şi ospeţele şi îi plăcea 
foarte să se afle lângă Domnul său. De data asta măria sa o 
lăsase şi avea cu sine numai pe fecioraşul Doamnei, 
Bogdan-Voievod, pe care începea a-l deprinde la petreceri 
ostăşeşti. Poate singură VoichiţaDoamna să nu fi poftit a 
veni, căci trăia încă la curţile din Hârlău Maria Răreşoaia, o 
ibovnică mai de demult a măriei sale. I se petrecuseră anii 
fragezi, totuşi era încă frumoasă, cu sprâncenele îmbinate 
şi ochii vii; şi din post în post îşi tot amâna călugăria. lar 
acuma, grăiau între ele femeile, s-a auzit că Vodă îi zideşte 


un sfânt schit, unde să se aline, căci are de la măria sa 
fecior căruia i-a înfierat mustaţa. Se auzise, că-i vicleană 
muiere şi are un râs desmierdat; dar acuma ar fi ruşine să 
mai râdă. A trăit în vremea ei subt aripa Domniei; acuma îi 
ajunge. Un oştean ca măria sa, umblând pretutindeni şi 
întruna cu treburile "Ţării şi războaiele, e ca şi văduv; şi are 
drept să poftească o mângâiere la un popas; dar această 
taină nu se cade să facă ochi şi glas. Aşa, vestea umblă pe 
toate drumurile, căci de mult nu mai este ruşine în '[ara 
Moldovei. Şi încă s-au aflat unele care s-au lăudat în gura 
mare. Au fost şi de cele care au tăcut. lar Răreşoaia, de şi n- 
a strigat în uliţă, s-ar cuveni să-şi acopere gura cu broboada 
şi să se ducă la schitul ei. 

După sfânta leturghie, vlădica a blagoslovit oştile şi Ţara. 
Domnia sa paharnicul a dres lui Vodă vin armaş de la 
Cotnari în cupă de auR. Întâi a luat credinţa şi după aceea a 
întins măriei sale cupa. Domnul a închinat în patru părţi; 
noroadele şi oştenii s-au descoperit şi au căzut în genunchi; 
iar îndată ce au trăsnit puştile de pe dealuri şi au dat zvon 
surlele, măria sa a deşertat vinul, apoi s-a întors “zâmbind 
spre sfetnicii săi. 

Au fost trimes plocoane toate mănăstirile; şi însuşi 
binecredincioşii egumeni veniseră să le închine. Toate 
satele de pe Bahlui şi Jijia şi din preajma Prutului 
întinseseră năvoadele în iazuri şi bălți şi căraseră peştele la 
hram. Ciobani minaseră de sub munte şi dinspre bălți 
cârduri de canarale, căci vlădica dăduse deslegare de 
carne. Aşa că a fost mare ospăț şi din mila Domniei şi din 
voia bună a norodului. Au fost răzăşi cutezători care au 
înaintat până la măria sa la curte, punându-i la picioare 
faguri şi colac din grâu nou şi spunându-i vorbe potrivite, 
cum că măria sa e părintele acestui pământ al Moldovei, pe 
care-l apără cu sabia sa şi-l Întocmeşte cu dreptate. 

Foarte s-au veselit noroadele, după datină, cu cântece, 
jocuri şi beţie. Erau lăutari ţigani de pe Ialan, unde se aflau 
tarafuri vestite. Erau şi munteni de pe Bistriţa, cu cimpoaie 


şi fluiere. De la ospăț la ospăț şi de la foc la foc, umblau 
sărmani calici strigând şi ei jalnice cântări. 

Când s-a lăsat soarele la chindie, a trecut prin înălţime, 
deasupra curților domneşti, un unghi de gâşte sălbatice 
dinspre miazănoapte. Pe zid s-a ridicat un baci bătrân de la 
Rarău. Cu stânga şi-a înălţat caţa, iar cu dreapta s-a bătut 
peste chimir, poftind să grăiască. Îndată cei care erau în 
preajmă au tăcut şi au rămas cu gura căscată. Au tăcut şi 
oştenii din jăuntrul ogrăzii. 

— Oameni butii şi fraţilor, a strigat acel baci; eu sunt 
Irimia, despre care socot că aţi auzit, căci nu se află baci 
mai bătrân decât mine în tot muntele. Bine îmi pare că se 
veselesc noroadele şi să mulţămim lui Dumnezeu şi lui Vodă. 
Aflaţi că această zi a Sfântului-Neculai are semnul ei. De 
acu într-o sută de ani are să fie una la fel. Şi alta aşa de lină 
nu s-a pomenit de o sută de ani. Căci a fost har lui 
ŞtefanVodă pentru izbânda măriei sale împotriva lui Crai; 
ca să ne adunăm noi şi să ne bucurăm la acest ospăț. lată, 
după ce ne-am săvârşit închinarea şi ne-am plecat cătră 
măria sa, crângul vremii se întoarce şi stihia intră în 
rânduiala ei. Ca baci vechi, am să vă spun domniilor voastre 
să vă înhămaţi caii, să încălecaţi buiestraşii şi să grăbiţi la 
locurile domniilor voastre. 

Chemaţi feciorii cu vitele, duceţi la perdele oile. Căci de la 
noapte prinde a vremui ţi de mâni e iarnă. 

Soarele era incă deasupra asfinţitului şi în lumină jucau 
roiuri de muscuţe. Cum s-a aflat vestea moşneagului de pe 
Rarău, s-au întSrâtat râsetele; nimeni n-a vrut să deie 
crezământ la asemenea vorbe fără da noimă şi fiecare mai 
întindea încă o dată oala spre cep. Insă chiar din acea 
noapte s-a învârtejit viforul iernii asupra ţării. 

Capitolul. 

DESPRE SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI CU CRAIUL OLBRIHT 
ŞI CELE DIN URMĂ RÂNDUIELI PENTRU VEAC, DUPĂ 
CARE ÎNGERUL A VENIT SĂ CERCETEZE PE ROBUL LUI 
DUMNEZEU ŞTEFAN-VOIEVOD CEL MARE ŞI SFÂNT. 


1 

Aşezându-se în cetatea sa la Suceava, măria sa Ştefan- 
Vodă a avut vreme pentru gânduri şi socoteli politiceşti în 
tot cursul iernii. A avut vreme mai cu samă pentru că nu 
putea să se hodinească în lungul nopţilor. Asculta până într- 
un târziu şuietul vântului şi glasul “depărtat al 
schimburilor de caraule pe ziduri. Gemea în aşternut; îl 
dureau şi-i amorţeau braţele. 

Asta-i otrava anilor, măria-ta, îi da lămurire vraciul cel 
tânăr de la Crâm. Căci Solom se dusese la strămoşii săi. Dar 
înainte de a trece spre Avraam, poruncise acestui nepot cu 
numele Aron, să vie la Moldova, încredinţându-i şi taina 
bolii măriei sale. Viaţa unui războinic, măria tA. E ca o 
năvală de%ape. Cu vârsta, aceste ape se alină, lăsând să se 
aşeze mâluL. 

Într-adevăr, vraciule, îmi umblă greu încheieturile 
braţelor; scârţâie de atâtea trude. 

Mai ales braţul drept, măria ta? 

Mai ales braţul drept. 

Apoi acela a lucrat mai mult, mărite Doamne. Să vedem: 
am pus babe cunoscătoare din târg să caute şi sa afle o 
buruiană care creşte numai la munte. Acea buruiană face o 
floare roşă o dată la nouă ani şi numai atunci o pot afla şi 
cunoaşte. Face un trandafiraş cât o ţintă. Şi are foiţe subţiri 
şi lungi. Pe lângă buruienile mele, îmi trebuie şi aceea. 

Ascultă, Aron, zise Domnul, ridicând obrazu-i palid în 
lumina candelei. Pentru otrava anilor este o doftorie mai 
bună. Când îmi aduci acuma fierturile tale, într-adevăr 
parcă simt că mi se uşurează braţele; însă atunci se 
deşteaptă piciorul. 

Prin fântânica de la picior curge atunci răutatea, măria ta. 

Înţeleg, Aron. Tu eşti ca şi bătrânul Solom de înţelept. Ai 
ochii lui şi aceeaşi pistrui, şi aceeaşi barbă roşă. Ca şi cum 
Solom, după ce s-a dus, s-a întors înapoi tânăr. Tot astfel, 
după ce mă duc, are să stea aici coconul meu Bogdan. 
Atunci am să fiu vindecat, într-un loc de tihnă, la Putna. 


Află, vraciule, că mintea mi-a rămas în bună-stare. Cu toate 
doftoriile şi poveştile tale, înţeleg că îmi vine vremea. 

Într-adevăr, mărite Doamne, timpul omului se află scris în 
condicile lui Dumnezeu. Aici vraciul nu poate face nimic. 
Însă dacă-i iscusit vraci, împuţinează durerea. Aşa că 
pentru fierturile mele, îmi trebuieşte buruiana de la munte. 
Până atunci, este doftorie însăşi măria sa Doamna. Şi mai 
am una, măria ta. Am ştire de la Crâm. Au venit de acolo 
neguţători şi i-am văzut astăzi. A fost iar război mare la 
Volga, măria ta, şi Mengli Ghirai-Han a sfărâmat puterea lui 
Sidi-Ahmet; aşa că în curtnd nu va mai fi stăpân al Hoardei 
de Aur decât Mengli-Han. 

Asta nu-i rău, vraciule, căci puterea lui Mengli se poate 
întoarce unde ne trebuieşte nouă. 

Deci ştii şi măria ta? 

— Ştiu; dar doftoria îţi rămâne bună, căci ştirea 
neguţătorilor întăreşte pe cea care mi-a venit de la 
sanglacul Silistrei, Bali-Beg. Poţi să mă laşi, vraciule. Fă tu 
singur fiertura şi pofteşte pe măria „a Doamna să mi-o 
aducă aici, cu mânile sale. 

Veşti nouă, gânduri nouă. 

Cum vine primăvara, trebuie făcută ispaşă în Ţara Lehiei. 
Pentru toată paguba din această toamnă, cită aii săvârşit-o 
atâtea oşti ale lui Olbriht, trebuie făcută ispaşă în Lehia la 
primăvară. Dacă nu va fi îndestulător, se va mai face o dată. 
Şi nu-i destul nici atât. 

S-ar părea că bătălia de la codru şi cea care a urmat la 
Prut a încheiat nişte socoteli mai vechi de la Colomeea. Şi 
dacă se întoarce şi paguba ţării la primăvară şi când va mai 
fi - pricina se stângE. Însă nu-i aşa. Fapta lui Olbriht 
cuprinde în ea o primejdie, pe care oamenii de rând n-o pot 
desluşi. Nu-i atât faptul cât vicleniA. În mintea lui Olbriht 
cloceşte gândul viclean, să rupă lui Ştefan-Vodă braţul care 
a purtat crucea, să cuprindă ţara Moldovei, să lipsească de 
moştenire pe Bogdan, feciorul măriei sale Ştefan-Vodă. 
Olbriht vrea să facă mai mult şi mai rău dăcât păgânul. Cât 


va sta pe umerii Craiului acest cap cu gânduri de cotropire 
şi nedreptate, nu poate fi pace pentru moştenirea lui 
Bogdan-Vodă. Acuma Olbriht are o îndokă pricină să se 
întoarcă asupra Moldovei: ca să-şi răscumpere ruşinea, şi 
ca să îndeplinească numaidecât, cu orice preţ, gândul care 
nu-l părăseşte. Nimic nu-i va mai părea bun şi dulce în 
viaţă, până ce nu va călca în copitele cailor această ţară. 
Numai cine nu cunoaşte îndărătnicia acelui tânăr aprins, se 
mai poate îndoi de asta. Nu-i pot sta în cale nici clericii, nici 
nobilii; are în el mărirea şi fala ca o nebunie. Deci războiul 
de la Cozmin şi de la Prut va trebui urmat şi în primăvara ce 
vine, şi în anul următor, fără cruţare, până la 
îngenuncherea lui Olbriht. Atunci se va lepăda şi Lehia de 
dânsul. În vederea unei asemenea lucrări neapărat 
trebuitoare, Ştefan-Vodă a înoit soliile de pace cătră Ţara 
Ungurească, a dobândit iar de la Crâm şi 'de la cneazul cel 
mare al Moscovei încredinţările de alianţă şi a alcătuit şi o 
înţelegere, necunoscută încă de nimeni, cu ginerele lui 
Sultan Baiazid, Bali-Beg, care stă la Silistra şi porunceşte 
peste tot olatul Mării. 

Doamna Voichiţa intră cu paşi nesimţiţi, aducând fiertură 
în filigean. Gustă din ea de două ori, o împinse la marginea 
măsuţei şi se aşeză lângă căpătâiul soţului său. Era încă 
tânără şi frumoasă; n-avea nici un fir de păr alb în cosiţele 
care-i încununau fruntea. 

Măria ta, vorbi ea privindu-l cu luare-aminte, ai avut 
astăzi veşti bune? 

De unde ştii? 

Te cunosc de pe faţă, măria ta. Altfel n-aş şti, căci mie nu 
mi le împărtăşeşti. Asta a fost una din mâhnirile mele în 
toată viaţa că n-am putut intra în sfatul cel de taină al 
măriei tale. Nu mă plâng că n-am avut acest drept în faţa 
stăpânului meu; însă acuma măria ta ai alt soţ; bărbat 
împlinit, fecior al măriei tale. Cel puţin de el nu ascunde 
nimic, căci nu vei găsi mai bun sfetnic decât dânsul. Pe 


Bogdan l-ai aşezat, cu jurământ, urmaş al măriei talev Ţine- 
1 deci cel mai aproape. 

Întâi am să-1 învăţ să păstreze tainele, zâmbi Vodă. 

Doamna Voichiţa oftă, închizând o clipă ochii. Soţul său îi 
cuprinse mânile. 

Doamnă, fii liniştită. Din ce am orânduit eu nimic nu se va 
clăti. Fiul măriei tale va sta voievod peste ce-i las şi-ţi va 
face bucurie când eu voi fi lipsa. Până atunci adă-mi fiertura 
asta a jidovului şi dimineaţa şi sara. Gustă dintr-însa, căci 
are minunată putere. Şi ia-o căci nu-mi trebuieşte. Domnia 
ta singură eşti pentru mine doftorie îndestulătoare. Dacă 
vei face astfel şi vei dori să ştii mai puţin din cele ce nu 
trebuie să le ştii, are să-mi fie şi somnul liniştit. Şi când am 
s-aud cucul la primăvară, am să iau pe feciorul măriei tale 
lângă mine ca să-l învăţ a cunoaşte drumurile în Ţara 
Leşască. 

Deci iar va fi război şi pieire? 

Fii cuminte, Voichiţă, şopti măria sa cu blândeţă, 
mângâindu-i fruntea. Dac-ai fost Doamnă, şi ai avut prunc, 
şi-l doreşti voievod, apoi trebuie să cunoşti că el nu poate 
avea alt meşteşug decât cel care i se cuvine. Am să ţi-l iau, 
ca să-ţi fie drag el mai mult şi eu mai puţin. Nu-i nevoie să 
spui nimic, nici să lăcrămezi. Bea fiertura şi află că eu îl 
iubesc mai mult decât măria ta pe * fiul nostru; căci măria 
ta îţi vezi numai grijile din clipă, ca o mamă, pe când eu le 
văd pe cele de mâne şi priveghez. 

Doamna oftă iar, încrucişându-şi mânile pe sân. Vodă 
părea că priveşte în bagdadie, însă o observa. Era vicleană 
şi acum ca totdeauna, cu gândurile ei anumite; însă măria 
sa o cetea cu uşurinţă. Grija e” era ce face coconul Ştefan, 
feciorul lui Alexăndrel-Voievod, la Țarigrad. Grija ei era să 
afle ce partizani ar putea să aibă acest cocon între sfetnicii 
divanului. Grija ei era să-şi ocrotească întru toate odrasla. 
Grija ei era să-l vadă încă o vreme în bună stare pe soţul 
său, ca să se întemeieze deplin aşezământul lui Bogdan. 


Măria ta, ar trebui să guşti jumătatea care a rămas din 
fiertură. 

— De data asta ani să te ascult, Doamnă. După aceea să 
tăcem, ca să auzim viforul de afară. Aşa cum se frământă 
acest vifor s-au frământat zilele şi grijile mele. După toate, 
vine însă o primăvară, când se încheie iar codrul. Să cerşim 
de la Dumnezeu pace, pentru când nu voi mai fi. 

Vodă închisese ochii. Doamna ascultă un timp zvonul 
viforniţei, apoi îşi aplecă fruntea peste acel trup bolnav, însă 
încă neînduplecat. 

II. 

D upă ce a prins a cânta în dumbrăvi cucul, iai gospodarii 
şi-au făcut numărători le oilor şi stupilor, după ce au 
semănat mălaiul şi griul de primăvară, nădăjduind încă un 
an de bielşug aşa cum erau de mult obişnuiţi în domnia lui 
Ştefan-Vodă, a ieşit poruncă la dregătorii din târguri şi la 
curţile boierilor că măria sa chiamă la ispaşă, după cuvântul 
dat. Deci s-au alcătuit pilcuri de călărime, pe care 
dumnealui Luca Arbore, portarul Sucevei, le-a călăuzit în 
hotarul Pocuţiei. S-a întâmplat ca tocmai în acelaşi timp să 
se deştepte iar vânătorul cel fără hodină Crai Olbriht, care, 
pentru mândria şi slava sa, nu mai cunoştea linişte. Abia 
aştepta şi el să se zvânteze căile ca să-şi zbucnească “nânia 
spre Moldova. 

Într-o raită aprigă, cu cei mai iscusiţi oameni ai săi, 
înconjură locurile unde stă fiara, sorindu-şi mădularele 
bolnave. Norocul vânătorilor vine totdeauna ca într-o bătaie 
de vânt. 

Deci podgheazurile leşeşti, trecând Nistrul pe furiş, într-o 
singură zi au fost la Prut, iar într-a doua au aprins satele de 
sub târgul Botoşanilor. Cum spusese însă domnul Miecislav 
Dombrovschi, acca fiara era cu mult mai primejdioasă şi 
mai înfricoşată decât îşi închipuie vânătorii nechibzuiţi. 
Într-adevăr, călărimile uşoare ale palatinului erau intrate în 
Pocuția, însă oştenii în leafă aveau taberele” în altă parte. 
Când s-a dat semn, s-a bulucit şi prostimea din sate cu 


topoarele şi coasele la vadurile Prutului şi la strâmtori de 
păduri. Atunci acele pilcuri harnice ale vânătorilor au 
cunoscut şi ele cumplită zdrobire. Multe mii de robi au fost 
puşi cu grumazurile în jug, ca să are pământul amestecat 
cu sânge şi să boronească ghindă, în acele locuri ale pieirii 
care pe urmă s-au chemat Dumbrăvile Roşii. 

A fost strigăt în toată Lehia, nu atât pentru această 
sălbatică întâmplare, căci războiul n-are lege; cât pentru 
nebunia cea nouă a lui Olbriht. Mânia şi scârba fără margini 
a lui Crai au cunoscut-o toate noroadele Republicii, în alte 
fapte şi lovituri necugetate întoarse împotriva lor, ca şi cum 
ele ar fi fost vinovate că vânătoarea n-a ieşit bine. A rămas 
neagră pomenire în această ţară despre pieirea nobilimii la 
Cozmin şi despre plugurile care au arat în sânge. Riga se 
învenina de obidă, cerşind în fiecare zi săbiei sate 
răzbunare; aşa încât socoteala bătrânului Voievod se 
dovedea dreaptă: acest vânător nu cunoştea truda. îi 
trebuiau alte oşti, şi, ca să le poată năimi, amaneta 
bancherilor venețieni bunuri ale coroaaei. 

Atunci au venit pentru acea ţară nevinovată şi creştină ani 
înfricoşaţi, din pricina nebuniilor crăieşti. Asta o 
mărturiseau cu înalt glas şleahticii în adunările loR. În luna 
lui mai a anului 98, Bali-Beg Malcocioglu sangiacul Silistrei 
s-a mişcat prin olatul Mării, deşertând o parte din luptătorii 
cetăților, şi a lovit în Lehia până la Liov, împânzind în jaf 
patruzeci de mii de oameni. Au trecut şi au bântuit cu 
repeziciune, încărcând nesfârşită pradă. 

Abia a părut că se alină acest vifor când, în luna următoare 
iunie, s-a deslănţuit altul de cătră Moldova. Stolurile lui 
Ştefan-Vodă au străpuns până la cetăţile Tiribol şi Podhaeţ. 
S-au arătat la Braclav, la Liov şi în Podolia. Hatmanul 
Arbore şi vechiul pârcălab Hărnian au țintuit cap de zimbru 
în poarta cetăţii Przemysl. Cât a ţinut această raită, măria 
sa Ştefan-Vodă şi-a pus cort lângă Sniatin şi, după cea 
rânduit pe opt drumuri convoiurile cu dobândă, a pus 
pisării să însemne în izvoade noroadele din o sută de sate 


ruseşti, cărora le poruncise mutare peste hotar, în sloboziile 
Moldovei. 

Castelanii şi căpiteniile nici nu se desmeticiseră bine; abia 
primiseră un rând de porunci de la Crai, când alţi curieri s- 
au învârtejit peste cei dinainte. Intrau în Galiţia tătarii. 
Aceia purtau arcan într-o mână şi sulița cu şumuiac aprins 
în alta. Au făcut şi crâmlenii destulă tăiere, prădăciune şi 
robie. 

Alt zvon s-a ridicat, cum că, după ce trec tătarii, se 
întoarce Bali-Beg cu un număr de lucrători îndoit decât 
întâia oră. % 

Atunci, în disperare şi cu braţele căzute, vânătorul a 
înţeles în sfârşit ce are de făcut. Din veacuri bătrâne nu mai 
fusese acea ţară de viteji şi de cavaleri aşa de slăbită şi 
înjosită. La mijlocul lunii iulie, soliile de pace cereau intrare 
la Ştefan-Vodă. La 16 aprilie a anului următor 99, Hărman 
pârcălab şi Ivanciul pisarul s-au dus la Cracău în numele 
Voievodului lor şi au iscălit liniştea, adică supunerea lui 
OlbrihT. Însuşi măritul Crai, de atâta inimă rea, căzuse la 
boală. Stătea în pat cu faţa cătră părete şi din când în când 
întindea îndărăt mâna spre cupar, ca să-şi astâmpere cu vin 
arşiţa. Astfel a tot sporit în el fierea, până ce 1-a înăbuşit; şi 
Dumnezeu a binevoit să-i dea astâmpărul morţii nu multă 
vrane după aceea, iunie 1501. 

Fiind în amurgul vieţii sale şi luptându-se cu suferinţa, 
Voievodul nu contenea să-şi puie în rânduială ctitoriile şi să 
ţie statornicite rânduielile pe care le aşezase. De şi cu riga 
cel nou Alexandru, fratele răposatului Olbriht, avea o 
prietinie mai veche care întărise pacea legată, totuşi măria 
sa nu primea să-şi scoată din oiatul Pocuţiei pârcălabii. Căci 
acel ţinut, moştenire de la uncheşii săi, înţelegea să-l lase 
feciorului său BogdanVodă.! 

În pragul veacului nou, stând în cetatea Sucevei şi primind 
de pretutindeni închinările, se întorcea cătră medicii săi, 
zâmbindu-le cu înţeles. O dată cu acei medici de la Apus - 
Matei de Murano sau Jeronim de Cesena sau lohan 


Clingensporn, care s-au oprit la căpătâiul său, privindu-l 
duşi pe gânduri şi evocând trecutul, au început a se perinda 
din nou soliile domnilor şi crailor, vestind iarăşi ridicarea 
lumii creştine împotriva otomanilor. Sanctitatea sa papa 
rostea iarăşi vorbele vechi, cunoscând în acea Ţară 
depărtată de la marginea barbarilor pe atletul lui Crist; 
Veneţia, prin ambasadorii săi, îşi dădea din nou silinţa să 
sporească simţământul religios al principiior, deoarece, la 
asaltul infidelilor, pierdea iarăşi o serie de colonii; oameni 
de bună credinţă umblau la Buda şi la Cracovia; alţii cu 
rece calcul socoteau armatele şi foloasele; o clipă între 
fierturile de buruieni, oblojeli cu scamă şi mângâierile 
Doamnei VoicKiţa, luptătorul pentru o nălucire îşi ridică 
fruntea şi îşi încruntă sprinceana nouroasă. O chemare de 
demult a sufletului său îi zugrăvea vedenii nouă pe păreţii 
chiliei; era ca o adiere mâhnita de bucium în munţi când 
cade înserarea. 

Acuma nu mai este timp. La noapte va veni îngerul lui 
Dumnezeu să cerceteze această cetate. 

Sfârşiturile oamenilor sunt îndărătnice şi hursuze. Totuşi, 
în cea din urmă iarnă, măria sa a dat călărimilor sale 
poruncă să potcovească buiestraşii, şi le-a împins în Pocuția, 
urmându-le însuşi măria sa în saniE. Între vracii săi, având 
alături călare pe Bogdan-Voievod, trase liniile nouă de 
hotar, ca să stea în veac pentru Moldova. 

Puţine din cele alcătuite de măria sa s-au schimbat. S-au 
prefăcut hotarele; au trecut rândurile de oameni. 
Pretutindeni au rămas lăcaşurile lui Dumnezeu; în toate 
răzăşiile stau uricele sale; în toate cotloanele pământului 
Moldovei amintirea războaielor pentru dreptate; cel din 
urmă urmaş al plugarilor de atunci cunoaşte semnele 
măriei sale Ştefan într-un vad de ape, într-un pisc de 
stâncă, într-o ruină de pe un colnic. De patru veacuri şi 
jumătate acea putere trăieşte asupra Moldovei, ceea ce 
dovedeşte că anume oameni nu pier decât prin pulberea 
lor. Puterea lor adevărată stăruieşte dincolo de ceea ce 


numesc oamenii de rând moarte. La sfânta Putnă, unde 
măria sa şi-a aşezat singur mormântul şi piatra cu inscripţie 
între flori de acantă, nu s-a stâns nici o clipă candela 
aprinsă în iulie 1504. 

Sfârşitul, între cele din urmă zvârcoliri omeneşti, sub 
fierul roş care îi ardea plaga, între Bogdan-Voievod şi. 
Doamna Voichiţa, care-i ţineau mâinile de ceară stropindu- 
le cu lacrimi, a rămas al acelui trecut şi al acelei singure 
clipe când Dumnezeu dând semn, sufletul a fost eliberat de 
mucenicia acestei vieţi. Diplomatul ascuţit, strategul teribil 
şi prudent se scutura cu frunzele acelui an de jale. Spiritul 
rămâne în lucruri, în întocmiri şi în suflete şi încă încearcă a 
ne călăuzi pe căile viitorimii. 


SFÂRŞIT