Ilariu Dobridor — Oameni Ridicati Din Țărănime (1944)

"CARTEA SATULUI ~ 





SCOASĂ DE FUNDAŢIA CULTURALĂ 
REGALĂ „REGELE MIHAI Í“ 





OAMENI RIDICATI DIN TARANIME 


ILARIU DOBRIDOR 


www.dacoromanica.ro 


CARTEA SATULUI 


43 


OAMENI RIDICATI 


DIN 


TARANIME 


DE 


ILARIU DOBRIDOR 


CU O COPERTĂ DE FR. SIRATO ŞI CU MAI 
MULTE FIGURI DE MIRCEA OLARIAN 


FUNDAȚIA CULTURALĂ REGALĂ «REGELE MIHAI I» 
BUCURESTI 
STRADA LATINA, 8 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: 
OAMENI RIDICAȚI DIN TARANIME 


CARTEA SATULUI 





Colecţia Pinacotecă Iasi. Fr. Sivato: Intâlnirea. 


www.dacoromanica.ro 


CUVANT INAINTE 


Dintre elementele alcătuitoare ale neamului nostru, 
țărănimea reprezintă, credincios şi puternic, însușirile 
rasei. In câmpuri, când porumbii fosnesc aspru, ca 
o muzică din instrumente tăioase de sticlă, —pe țăran 
îl găsești; peste zările chindiilor de toamnă, când 
soarele aruncă lumini rosietice pe întinderile ca o 
uriașă blană de vulpe, —ochii lui se rotesc stăpânitor. 

Prins în cercul nenorocului istoriei, s'a apărat în 
tumultul primejdiilor. Vârtejul, când trece prin undele 
apei, le strânge şi le învârtește pe loc; tot astfel, 
primejdiile i-au adunat puterile în sâmburul tăriei. 
Pe sub vânjoşia trupească, trece voința înverșunată, 
ca sina de fier printre boabele de piatră. 

"Țărănimea e zăcământul din care se primeneste 
națiunea. Din puterea inteligenței ei, se trage inteli- 
genta de elită. 

Această carte tinteste să arate figurile mari ale 
neamului —« oamenii-rădăcină » şi « oamenii-piscuri ? 
— din a căror năzuință, mândrie, jertfă şi credință, s'a 
întărit soclul măreț al ridicării noastre. 

In viata si opera lor sună clară obârşia rurală, 
cum curge în volumul mare al apelor limpezimea 
izvorului. 


www.dacoromanica.ro 


4 CARTEA SATULUI 


li înfățişăm armăturii intelectuale a satelor: preo- 
tilor şi învăţătorilor. Slujitorii credinței (unii) şi 
animatorii telurilor (alții), ei prepară si intretin măduva 
spirituală care dă putere nervurelor naționale. Satul 
e o unitate de viață specifică, deosebită de mentali- 
tatea orășenească: plămădește legendele si poezia 
rmsi toarce, din întâmplări caracteristice, acele fan- 
tasme ale „basmului, din splendoarea căruia s'a ză- 
mislit, la începuturi, stilul fermecător al cântecului 
popoarelor. 

Mentalitatea satului se încheagă în jurul şcoalei şi 
bisericii. Lumina minţii si puterea credinței, —iată 
punctele de tărie ale sufletului rural. Când biserica 
devine (din lăcaş de predicatie a iubirii) focar al 
exploziei urii; şi când şcoala se preschimbă (din templu 
de iradiere a spiritului) în amvon al împrăștierii unel- 
tirii, —fără îndoială că armătura care sprijină, pe 
dedesubt, unitatea vieții naționale trebuie considerată 
bolnavă. Când e șubredă armătura intelectuală a 
satului, pârâe întreaga clădărie a statului. Înseamnă 
că preotul nu mai e predicatorul de zile mari, căutător 
al imaginii perfecte după care Dumnezeirea se zice 
că a creat, la începuturi, ființa omenească; şi nici 
învățătorul nu mai e insufletitorul de clipe mari, 
cercetător al virtuților şi valorilor. 

Odinioară, când ne stăpânea nostalgia seculară a 
unirii, învățătorul şi preotul erau propovăduitorii acelor 
melodii nationale si al învățămintelor din adevărul 
cărora am extras înviorătorul puternic suflu patriotic. 
Pedagogi ai conștiinței cetăţeneşti, imprimau, în aluatul 
sufletesc al copilului, cadentele urcate din evocările 
trecutului, torcând firul rechemător al grandorilor. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 6 


Pentru ei, pentru acesti piloni risipiti pe vatra 
largă a țării, —ursiti să fie punctele de încheietură 
a solidarității, —am conturat imaginea concretă a 
oamenilor mari ridicați din țărănime, spre a fi tuturor 
pildă şi poruncă. 

Ei au făurit datina pământului și au sfințit cerul 
nazuintelor românești. 

Să ni-i amintim cu toată pioşia. 


www.dacoromanica.ro 


I. MARII PRIETENI 


www.dacoromanica.ro 


MIHAI EMINESCU 





www.dacoromanica.ro 


A fost un cugetător si un poet. 

Un cugetdtor cu limpezimi de vederi, cu intelep- 
ciuni de om deosebit, cu sufletul cald. A crezut în 
viitorul măreț al neamului. Pentru a-l împlini, cerea 
orânduială, cu aşezări izvorite din adâncul ființei 
nationale, potrivit datinilor si însușirilor. 

Si un poet, poet în toată puterea cuvântului; cel 
mai mare poet al vremii sale, al țării sale. E cântărețul 
soartei amare si al sorocului vieții, al desfacerilor 
rosturilor, cu micimile şi întinderea de o clipă. 

Sunt gânduri de durere adâncă si desnădejde 
sfâşietoare, tagnite din străfundurile unei minți — cea 
mai cuprinzătoare a veacului său. A putut să ghicească 
tainele lumii şi țesătura ei armonioasă. Ca meşterii 
neintrecuti, le-a turnat în ritmuri de o duiosie străbă- 
tătoare. N'a fost cuget omenesc care să se cutremure 
mai mult; n'a fost grai care să cânte mai bine sufe- 
rintele vieții trecătoare, durerile sorții, sbaterile zadar- 
nice; n'a fost putere, care să redea întristarea iubirii, 
nefericirile ei clocotitoare; n'a fost cuvânt care să 
cânte mai duios dragostea de neam, de țară şi frumu- 
setile trecutului stins; n'a fost strigăt de revoltă care 
să arunce mai puternice blesteme prezentului decăzut 
şi mișelnic. Avea vedenia descompunerii lumii, topită 
în negura apăsătoare dela începuturile începutului. 


www.dacoromanica.ro 


10 CARTEA SATULUI 


Isi dădea seama cât de stearpă e strădania omului când 
se sbate necontenit pentru rezultate de nimic. De 
aceea, fugea de lume, de oamenii ei ambitiosi si 
cruzi. Se cufunda in măreţiile trecutului. Sau se 
înneca în amintirile copilăriei voioase. Sau lenoșa în 
mângâierile naturii. Chemările buciumului, mersul 
ciurdelor de cerbi, freamătul pădurilor, larma valurilor 
zgomotoase, mireasma livezilor şi adierile poienii, 
vălurile argintii ale zorilor sau ceața înserărilor, — 
toate îi erau prietene. 

De scurtă durată a fost trecerea pământească a lui 
Mihai Eminescu. Intunecat cum i s'a mântuit sfârşitul 
vieții, când prăbuşirea minţii lui frumoase îl duse 
în prăpastiile nebuniei, —se poate asemăna cu o 
cometă țâșnită din misterele firii, care, după ce a 
umplut, cu fulgerările, bolțile cerului, cade în străfun- 
durile înnecate. 

S'a născut la Ipotești, in Botoşani. Moldovean, ca 
şi marele lui prieten, Ion Creangă dela Humuleștii 
Neamţului. 

E fiul unui răzeş a căruia spiță coboară din neam 
de țărani. Vatra satului Călineştii lui Cuparencu e 
plină şi astăzi de cocioabele şi leaurile neamului său 
țărănesc. 

După ce-şi petrece copilăria prin crângurile Ipo- 
teştilor, pleacă la şcolile dela Cernăuţi. Datorită, 
însă, unor împrejurări vitrege care-i năpăstuesc tine- 
rețea, Mihai Eminescu are prilejul să străbată, în lung 
şi în lat, întreaga ţară românească. Pribegeşte, cu o 
trupă de teatru, multă vreme. Petrecerea acestei copi- 
lării svăpăiate, mânată de pornirile firii şi dorurile 
nelămurite ale sufletului, vor pune pecete pentru 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 11 


toată viața. Din chinuitul cutreier, multă învățătură 
va culege. Rămâne cu bogate cunoştinţe despre mora- 
vurile, credințele, limba şi felul de trai al Românilor 
de pretutindeni. La Blaj, ia legătură cu țărănimea 
ardeleană și insufletirile ei pentru lupta naţională. 
Mai târziu, la Viena, încârduit cu prietenul său Ion 
Slavici, va lua apărarea Românilor. In pribegia lui, 
cunoscuse durerile și suferințele acestui neam de 
țărani. Insusirile poporului nostru, nimeni nu le-a 
ştiut mai bine decât el. Și mai presus de toate, nimeni 
nu a avut o mai nestrămutată credință în puterea 
de viață a acestor însușiri şi în viitorul istoric al 
poporului. 

Cele trecute, adânc le ştia. Despre faptele Domnilor 
şi Domnitelor, despre vieți de boieri şi jupânese, 
danii de clerici si mireni, de moravurile și datina 
vieţii lor, aflase din citirile îndelungate in letopisetele 
țării şi hrisoave prăfuite. 

Și creaţiile populare le-a știut prea bine. In 
poeziile lui, s'a lăsat înrâurit de zămislirile popo- 
rului; a împrumutat ritmul doinei și desfasuririle 
basmului. 

Invățătura ce a adunat despre datinile, așezările 
si firea românească îi va folosi la inchegarea 'cugetării 
politice. Iar cuvintele culese din Ardeal si Banat, 
Bucovina și Moldova, Muntenia și Basarabia, de 
peste tot pe unde l-au purtat vitregiile vieții fără 
noroc; îi vor folosi la făurirea celui mai curat grai 
românesc. Pe când grămăticii impestritau limba cu 
rătăciri de tot soiul, Eminescu strângea cu grije fru- 
musetile graiului viu si colorat popular. O vorbă din 
bătrâni, o zicală din hrisov, v glumă de clacă, un pro- 


www.dacoromanica.ro 


12 CARTEA SATULUI 


verb înțelept, din letopisete, din jalbe țărănești si fot 
de zestre, din cântecul poporan sau din vorbirea de pe 
Ceremuș, toate se întâlnesc în scrierile lui, putere dând 
simțirii și ascutime cugetării. Celei mai înalte minți si 
celei mai bogate simtiri —ca să se invedereze —nu 
i-a trebuit vorba întortochiată, ci vorba din popor. 

Astfel Mihai Eminescu rămâne cel dintâi făuritor 
de limbă românească. A plămădit unitatea graiului ro- 
mânesc si a luptat pentru unitatea neamului, 

A plecat apoi, la Viena și Berlin pentru învățăturile 
înalte. Dela tot ce au produs alte neamuri, s'a adăpat 
şi el. Dar când s'a întors în ţară, tot de păsurile noastre 
s'a legat; pentru ușurarea lor, a însângerat, a lovit, a 
sfătuit, a îndrumat. Ca un copac care stă cu rădăcinile 
bine înfipte în pământ, iar cu vârfurile izbeşte în 
tăriile cerului, așa a stat: adâncit în pământurile 
țării sale, s'a hrănit cu tot ce a putut da sucul unui 
neam bogat în virtuţi, ridicându-se, apoi, la mândria a 
tot ce îngrămădiseră fruntile apusului. 

Om trist din fire. 

Dar se bucura ori de câte ori se gândea la destinele 
neamului nostru statornicit de Dumnezeu la gurile 
Dunării. Işi umplea atunci ochii de o vedenie care-i 
insufletea ființa toată si privea, par'că în ceața viito- 
rului, portretul viu al unei ginte care, glorioasă încă, 
trăieşte prin noi. 

Invatase să asculte murmurul suferințelor populare, 
Cum o oglindă strânge toate liniile feței si le arată 
apoi clare, așa și sufletul său a adunat toate durerile 
poporului și le-a turnat în cuvinte nepieritoare. 

Firea lui spumoasă, cutremurată de simtiri adânci, 
se incrunta cu o pornire războinică gata a coplesi pe 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 13 


orice adversar, ori de câte ori idei greşite îşi făceau 
drum, sau patimi neindreptatite intunecau cărarea 
cea bună. 

A apărat mult drepturile țărănimii. Că zicea el: 
suntem o țară de plugari —curată socoteală. Boieri nu 
mai sunt de mult. «Ne mai rămâne, deci, o singură 
clasă pozitivă pe a cărei spete trăim cu toţii, —ţăranul 
român. Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul 
generalului, condeiul de fier cu care scriem, chibritul 
cu care ne aprindem ţigara, toate ne vin în schimbul 
grâului nostru şi acest grâu îl produce numai ţăranul ». 

Mare gazetar, Eminescu suferea de credința că 
vremea cea veche a fost bună. Bună, — fiindcă domnii 
şi boierii se păstrau după sfânta datină a rumâniei 
noastre. Pe când vremea cea nouă este de tot rea. 
Rea, —fiindcă băietanii veniţi din străinătate ne-au 
stricat asezimintele, moravurile ni le-au ştirbit și 
limba ne-au impestritat-o. 

A fost cel mai de temut luptător al zilelor acelea. 
Născut sărac, a murit și mai sărac. Cine a condus pe 
hârtie ideile nu s'a lăsat mânjit de moneda care 
umbreşte constiintele, moleșește vredniciile și suceşte 
gândurile. 

Erau, pe acea vreme (pe la 1880) oameni cu multă 
minte și cu învățătură aleasă. Ce avea mai de pret tara 
românească se adunase laolaltă si alcătuise o mare 
tovărășie, numită « Junimea ». Din cârdăşia lor, mult 
bine s'a tras pentru ţară si cu mari foloase s'a îna- 
vutit neamul nostru după turma silintelor lor. 

Intrase, în această cârdășie, si Mihail Eminescu. 
Om cu învățătură bună și plin de înzestrări, el s'a 
impus dintr'odată. Titu Maiorescu, care era îndru- 


www.dacoromanica.ro 


14 CARTEA SATULUI 


mătorul, cu multă iubire de frate s'a legat de dânsul 
şi i-a dat ajutorarea totdeauna. Dar mândru cum era, 
că nu s’ar fi aplecat să ridice nici aurul pierdut în 
potecă, Eminescu s'a mulțumit să trăiască din sfor- 
ţările sale. Mare mândrie să trăiască omul din răsplata 
ostenelilor lui! 

Așa a trecut prin viață, —singur, ca un mare 
cavaler al adevărului. Inconjurat de prietenia câtorva, 
dar şi de vrășmășia celor mai multi, s'a mulțumit să-i 
fie sufletul o caravană, încărcată cu mărgăritare, care 
trece, pe ulițele vieţii, lătrată de toți zăvozii dușmăniei. 

Indrasnet şi violent, ori de câte ori era vorba de 
o credință; distins şi neînfricat când era vorba de 
un adevăr, —asa s'a plimbat printre oamenii tim- 
pului, statura de bronz a lui Mihai Eminescu. N’a 
fost eveniment al istoriei pe care mintea lui să nu-l 
cuprindă şi să nu-l judece. A stat cu poyata la ure- 
chea tuturor şi le-a şoptit cărările bune, când nu erau 
dumiriti; după cum le-a tipat greșelile când s'au 
abătut. 

Mai cu osebire era îndrăgit de sufletul curat şi de 
simplitatile țărănimii. 

In țărănime, vedea Eminescu izvorul nesfârşit din 
care țâşneşte pârâul de viață neîntreruptă al natiei 
noastre. Şi nu l-a răbdat inima să stea izvorul ascuns. 
S’a silit să-l scoată la lumină. Fiecare articol pe care-l 
alcătuia, la gazetă, era ca un deget întins în spre locul 
unde se află, acoperită de praful istoriei, sămânța 
cea bună. Incepuse, pe acea vreme, să se ridice din 
pătratul muntos al Muscelului marea mișcare ţără- 
nească a lui Dobrescu-Arges. Ca un Negru Vodă, 
cobora acesta din munți, aducând tablele legii, încon- 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 15 


jurat de pandurii lui Dincă Schileru. La întrunirile 
ţărăneşti, Dobrescu-Arges tălmăcea, pe înțelesul săte- 
nilor, articolele lui Eminescu. 

Mihai Eminescu se legase prieten cu Jon Creangă, 
țăranul istet dela Humulești. Firele vieții lor s'au 
împletit o bună bucată de vreme. Unul, (Ion Creangă) 
venia din jos, din străfunduri; altul (Eminescu) venia 
din sus, din piscuri. Tot ce-a avut de preț neamul 
nostru s'a încrucișat în această prietenie. S'au întâlnit 
la un moment dat: spiritul robust românesc, și gândul 
cu fulgerări de oţele. lubea Eminescu în Creangă su- 
fletul poporului care gâlgâia în el bogat; si iubea 
Creangă în Eminescu mintea luminoasă si rece. 

Prieteniile se cuceresc, nu se oferă. Prin felul lor 
de a gândi, de a simți şi a vorbi, sufletele s'au chemat 
unul pe altul, şi s'au învăluit intr’o tovărăşie din care 
multe a folosit cultura românească. 

Pentru tot ce a fost românesc a luptat Mihai 
Eminescu. Pe vremea aceea (ca şi azi de altminteri), 
ochii hrăpăreți pandeau la hotare să ne jefuiască 
avuturile. Străinii veneau cu drumul de fier. Produsele 
națiunii erau jecmănite de tot soiul de zarafi. Limba 
începuse să se strice, frumosul port național se pierdea 
şi moravurile se ticăloșiau. Impotriva streinilor care 
ne înnecau, împotriva împopistrării limbii si a ticăloşirii 
moravurilor a luptat Mihai Eminescu. Atât de aprigă 
a fost lupta, că ai fi crezut că, în clipa cea mai primej- 
dioasă a existenței sale, națiunea şi-a creat singură, 
din viața ei, omul care să vorbească răspicat. După 
cum pământul își strânge puterile împrăștiate şi le 
transformă în munți, —la fel: o națiune isi strânge 
avânturile sale şi le așază într'un singur ins, care 


www.dacoromanica.ro 


16 CARTEA SATULUI 


poartă in mirul fruntii lumina adevărului și în suflet 
lozincile călăuzitoare. 

A fost cea mai norocită apariție a neamului nostru. 

Nu numai cântărețul cel mai mare. Poeziile lui, 
pline de tristețe adâncă si de farmecul cântecelor de 
iubire uşoară, cutremurate de fiorul deşertăciunii si al 
morţii, alcătuiesc si pentru noi —cum şi pentru lite- 
ratura oricărui popor —o fală mare. Maestru neîn- 
trecut, a sunat coardele ghitarei suferinței. Dar nu 
despre Mihai Eminescu cel pierdut în visările plăcute, 
în păinjenișurile vorbelor frumoase sau însoririle văra- 
tice ale poeziei, este vorba. Ci despre un Eminescu 
care a fost amestecat in harta neîntreruptă a întâm- 
plărilor zilnice, un Eminescu plin de inimă românească 
şi de suflet cald, care ne-a arătat drumurile sigure, 
sfinte și drepte. 

O tard pretuieste cât destoinicia cetăţenilor ei, iar 
un cetățean atât cât pretueste tara lui, —aşa ne-a 
învățat Mihai Eminescu. Nu toate semintiile pămân- 
tului se bucură de aceeaşi trecere în ochii lumii. In 
istorie, popoarele se ridică şi cad. Ca frunzele pădurii 
ale căror soroace sunt răstignite pe crucea anotim- 
purilor, neamurile gonesc în spre moarte. Urzeala 
istoriei se destramă, firele faptelor se rod şi se rup, 
iar suveica timpului țese necontenit alte fire noi. 
Marele maestru tesator, in fata căruia toate se umilesc 
şi se pleacă, mută rosturile şi răstimpurile si, odată 
cu ele, schimbă soroacele vieții. Oamenii sunt ca 
valurile. Vânturile le vânzolesc şi le bat. Pe maluri 
stau bărcile norocului gata să ia furia lor în piept. 
Pornesc cu avânturi, ca o vijelie a biruintei, tintind 
același punct necunoscut din întuneric, care le atrage 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 1? 


ca un mister, ca o chemare. $i, la urmă, pe toate le 
inghite adancul. 

Asa şi cu semintiile. Suite în bărcile norocului, 
aleargă in spre marea taină care le chiamă din veșnicie 
şi din adânc. Le cuprinde, apoi, înnecurile morții, 
îngropându-le sub straturile de timp și de praf. 

Dar din aducerea aminte a urmașilor, vorbeşte 
fapta lor, sună voia lor, cântă viata lor. Ati văzut 
vioara: în clipa în care suie arcusul pe strune, sună 
lemnul ei si sunetul trece si la vioara care stă alături. 
Făşiile lemnului devin elastice, si lasă să treacă mela- 
diile prin ele, ca prin firele perdelei lumina. Tot așa, 
din cenușa trecutului sar murmurele faptelor străbune. 

Un popor făptueşte atâta câtă pricepere are, dar si 
atâta cât poruncile istoriei lui îl îndeamnă să facă. 
După ce popoarele au murit, rămâne în urma lor 
atât: fapta. Câte fapte mari sunt, atâtea lozinci au 
cutremurat cu puterea lor ființa poporului, şi atâtea 
idei au luminat, cu scânteia lor, cărările lui. 

Faptele mari le săvârșesc oamenii mari ; ideile înalte 
în capul lor ndscocesc şi se coc. De aceea s'a şi zis: că 
un popor pretuieste cât istoria lui, iar istoria lui cât 
oamenii mari pe cari i-a născut. Puterea de viață a 
unui popor se măsoară după calitatea oamenilor lui. 
Fiindcă un popor are menirea de a naște din sânul 
său oameni mari, iar oamenii mari au menirea de a 
conduce poporul. Neamul nostru, — neam tânăr, — 
prezintă în istoria lumii miracolul de a creşte într'un 
an cât cresc altele intr’un secol. 'Tânăr fiind şi strâm- 
torat de atâtea necazuri, care Pau izbit din toate părțile, 
n’a avut răgazul să nască oameni multi cari să intunece 
cu lumina minții lor fulgerările altora, sau să în- 


www.dacoromanica.ro 


18 CARTEA SATULUI 


spăimânte cu puterea vrerii lor ambiția celorlalți. Am 
avut, însă, ori de câte ori s'a simțit nevoia, oamenii 
cari ne trebuie. Și am avut, când întâmplările vitrege 
ne-au îngăduit, oamenii noștri cu adevărat mari, cari 
s'au semetit să reprezinte, la un moment dat, tot ce a 
fost mai bun şi mai frumos în sufletul nostru românesc. 

Așa a fost Mihai Eminescu. 

S'a născut sărac şi umilit, a trăit sărac si umilit, 
a murit şi mai sărac şi mai umil. 

I s'a ridicat statuie pe un loc nimerit, dorit de el. 
In fata nemărginirilor mișcătoare ale mării, când 
coboară amurgurile din tării peste ape, se înalță, în 
orizonturi, chipul de marmoră al poetului, ca o coloană 
de lumină înghețată. Stă drept împotriva pustietăților 
violete, cum dur şi dârz ca piatra a stat el împotriva 
duşmăniilor vieții. 

E bine că a fost așezat chipul său la fruntariile 
mării. Statuia lui Mihai Eminescu, înălțată în fața 
pustietăților apelor, nu este numai o cinstire, ci, la 
marginile lumii latine, este un semn de hotar şi o 
mărturie. 


www.dacoromanica.ro 


ION CREANGA 





www.dacoromanica.ro 


ra un om înalt, gras, părul blond ca mătasea 

porumbului si ochii albastri, mersul greoi ca de urs. 
Alminteri suflet bun, săritor la împlinirea voilor, senin, 
cu un surâs blând si binevoitor; însă, cam slobod la 
gură, îi plăceau blestemăţiile, se tinea de snoave si de 
drăcovenii. Când a murit, la 1889, doborit de epilepsie, 
nu era, spun cunoscătorii, un mort urit: «căzuse 
bun sănătos şi era roșu la față, cu gura întredeschisă 
ca pentru a vorbi şi lumina făcliilor par'că făcea să-i 
joace pleoapele apăsate ca pentru somn. Și era în 
stare s’o fi făcut într'adins. De ce să supere el atâta 
lume mai subțire decât dânsul care, dacă venise să-l 
vadă, nu trebuia să se ducă înapoi acasă cu o înti- 
părire rea»? 

In bojdeuca din Sărăria Iaşului, — vizitată câtăva 
vreme de cel ce pornise, în alte lumi, prietenul 
Badia Mihai, — Ion Creangă trăise singur cuc, între 
hârtiile sale. In afară de Tinca Vartic (femeie robustă 
si sănătoasă, nu prea inteligentă, dar de un bun simț 
care o scăpa dela toate), şi în afară de pisicile, dresate 
şi bine crescute, cu care feciorul cel mare al lui Petrea 
Ciobotarul din Humulestii Neamţului, se hârjonia 
ziulica adesea, îi mai pășia pragul cocioabei si câteo 
față mai subțire din lumea bună a Iaşului: un Petre 
Carp, un Lambrior. 


www.dacoromanica.ro 


22 CARTEA SATULUI 


A murit, fără să spună nimănui un cuvânt. Aşa se 
explică de ce, din atâția prieteni câți făcuseră haz de 
glumele lui, la Funimea, unul singur i-a însoțit sicriul 
cu o jerbă de flori. 

Ion Creangă era fiul unui meşter de ciubote din 
satul Humulești, urmaş de plăeşi liberi din văile 
Neamţului. “Tatăl său, Ștefan al lui Petrea Ciubotarul, 
țăran harnic la trebile gospodăriei, era fruntaş in sat, 
adunând bani buni, din vânzările de sumene prin 
iarmarocul dela Folticeni. Mama, Smaranda, născută 
David Creangă, era o femeie energică, uneori aspră, 
dar de o duioşie moștenită dela bunicul turnător de 
clopote, Ciubuc Clopotarul. 

Intre cicălelile mamei, —femeie dornică de a-și 
vedea. copiii așezați la treburile lor, pe o treaptă mai 
sus în viață —şi mormăiala tatălui, ocupat cu greu- 
tățile casei, se scurse copilăria răsvrătită, plină de 
sbenguiri a copilului Nică. « Nu ştiu alții cum sunt, 
—spune Creangă, —dar eu când mă gândesc la 
locul naşterii mele, la casa părintească din Humulești, 
la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei 
la capăt de crăpau mâțele jucându-se cu ei; la prichi- 
ciul vetrei cel humuit de care mă tineam, când înce- 
pusem să merg copăcel; la cuptorul pe unde ne 
ascundeam când ne jucam noi băieții de-a mijoarca, 
şi la alte jocuri şi jucării, pline de hazul şi farmecul 
copilăresc, par'că-mi saltă si acum inima de bucurie. 
Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci si părinții şi 
frații si surorile îmi erau sănătoși şi casa ne era înde- 
stulată si copii şi copilele megieșilor erau de-apururea 
cu noi şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de 
supărare, de par'că toată lumea era a mea. Si eu eram 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 23 


vesel ca vremea cea bună si sturbulatic şi copilăros 
ca vântul în turburarea sa. Și mama, care era vestită 
pentru năsdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, 
când începea a se ivi soarele, între nori, după o ploaie 
îndelungată: «ieşi copile cu părul bălan si râde la 
soare, doar s'a îndrepta vremea », şi vremea se îndrepta 
după râsul meu». 

Aşa a fost copilăria lui Creangă: senină, sbengui- 
toare. Pe Ozana curgătoare și limpede, cristalină, se 
juca la scaldă cu tovarăşii de copilărie. In zilele geroase 
de iarnă, se desfăta pe ghiata si la săniuș, iar vara, in 
zilele de sărbători, cântând si chiuind, cutreera dum- 
brăvile şi luncile umbroase, prundul cu stioalnele, 
tarinele cu holdele, câmpul cu florile si mândrele 
dealuri de după care-i zâmbiau pajiștile în sburdalnica 
vârstă a tinereții. Mai făcea din timp în timp şi câte o 
poznă de scandaliza megiesii si silea pe bietul tătâne- 
său să plătească pagubă mare. Prin somn nu cerea 
de mâncare, când se scula nu mai aștepta să-i dea 
alții şi când era de făcut vreo treabă o cam rărea de 
pe acasă. Şi apoi mai avea si alte bunuri: când îl lua 
cineva cu răul, puțină treabă alegea dintr'însul; când 
îl lua cu binișorul nici atâta; iar când îl lăsa de capul 
lui, făcea câteo drăguță de trebușoară ca aceea de nici 
« sfânta Nastasia —Isbdvitoarea de otravă » nu era în 
stare a o desface cu tot meșteșugul ei. 

Intr'o bună zi, după ce se mări copilul, se aşeză 
Smaranda cu cicăleala pe bătrân: să-l dea la şcoală 
şi mai multe nu. Ea visa să-l vadă pe Nică popă 
în sat, citind psaltichia în strană. 

A învățat întâi la scoala din Humulești, o chilie 
făcută în poarta bisericii, pe cheltuiala sătenilor, prin 


www.dacoromanica.ro 


24 CARTEA SATULUI 


îndemnul gi osârdia părintelui Ion Humulescu «care 
avea o mână de învățătură, un car de minte si multă 
bunătate de inimă, Dumnezeu să-l ierte ». 

Școala însă se închide, fiindcă dascălul e prins cu 
arcanul şi luat la oaste. Astfel, numai după un an, 
venind alt dascăl, —(care avea năravul să ridice elevii 
de urechi, «până la sfânta deasupra uşii» şi «ii cam 
îndesa cu sfântul Nicolae ») — poate urma învățătura. 
Vine, însă, prin câșlegile Crăciunului, bunicul David 
Creangă dela Pipirig, încarcă copilul şi-l duce la şcoala 
lui Baloş din Broşteni. Aci, ispravă mare n'a făcut. 
Ba, într'o bună dimineață, se trezeşte plin ciucur de 
râie căprească, dela caprele Irinucăi, — gazda sa. 
Pleacă la Pipirig şi se lecueşte de boală. Iar la Paşti, 
venind în vacanță la Humuleşti, trage un « Ingerul a 
strigat » la biserică, «de au rămas toți oamenii cu 
gurile căscate ». Mamei îi venea să-l înghită de bucurie. 
Părintele Ion l-a pus la masă cu dânsul, iar Smărăndița 
a ciocnit cu el o mulțime de ouă roşii. La Invierea a 
doua, nu i-a mai mers asa de bine, căci toate fetele 
din sat, viind la biserică, şi unele din ele fiind mai 
drăcoase, cum au dat cu ochii de Nică au şi bufnit 
în râs şi-au început să-i strige: tunsul felegunsul, 
câinii după dânsul. Ii tăiase dascălul dela Broşteni 
părul de-l slutise. 

Ion Creangă învață carte, sau cum zicea el « cruce 
ajută », după moda veche. Moda veche cerea să fie 
îndopat capul copiilor cu fel de fel de lucruri nefolo- 
sitoare și cine nu-și dădea sârguința, era umflat în 
bătăi. Amintirile lui din școală sunt pline de haz. 
Invăţa psaltichie cu un psalt dela biserica Adormirea. 
A urmat si la Școala Domnească, cu Popa Isaiia Duhu. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 25 


«Un popă, îmbrăcat în straie sărăcuțe, scurt la stat, 
smolit la față, cu capul ples, mergând cu pas rar, încet 
şi gânditor, răspunzând îndesat «sluga dumitale » cui 

nu-l trecea cu vederea, căscând cu sgomot când nu-şi 
găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi 
popasuri prin aleele ascunse ale grădinilor publice din 
Tasi, cu câteo carte în mână, ascultând la cântecul 
păsărelelor şi oprindu-se cu mirare lângă mușuroaiele 
de furnici pe care le numea «republici înțelepte», 
desmierdând iarba și florile câmpului, icoane ale 
vieții omeneşti, pe care le uda c?o lacrimă fierbinte 
din ochii săi şi apoi cuprins de foame și obosit de 
osteneală si de gândire, isi lua cătinel drumul spre 
gazdă, unde-l aștepta sărăcia cu masa întinsă. Acesta 
era părintele Isaiia Duhu ». 

Multe nu culegea Ion Creangă din ostenelile cu 
învățătura. Vara, venind acasă, asvârlea cartea in cui 
şi s'apuca s'ajute mamei la pieptenusi si nevedit, făcea 
țevi cu sucala, torcea cu roata. Fetele satului il pore- 
cliseră, din această pricină, Jon 'Torcălău. 

După ce ispraveste scoala primară, cicălește pe 
mumă-sa să-l dea la Catihet (scoala seminarială). Se 
duce, deci, la Fălticeni şi, în sfârşit, la Seminarul dela 
Socola din Jaşi. Asa ajunge diacon. 

Nu stă însă prea multă vreme, fiindcă face bles- 
temății si e pedepsit. Era la biserica Golia din Iași 
unde avea si locuința. Intr’o bună zi, trage cu pușca 
în ciorile de pe turla bisericii, și e dat în judecata 
Consistoriului bisericesc; în altă zi, isi taie părul, 
ca civilii, si pune pe cap pălărie în locul potcapului 
grecesc de diacon. Drept pedeapsă este răspopit. 

Urmează scoala Vasile Lupu si iese institutor. 


www.dacoromanica.ro 


26 CARTEA SATULUI 


La Scoala Normală de învățători, tinea cursuri si 
profesorul Titu Maiorescu. Titu Maiorescu îl deose- 
beste dintre toți elevii săi şi îl distinge cu înalta sa 
apreciere, Maiorescu era marele profesor al vremii sale. 
Om cu învățătură aleasă, venit dela şcolile străine, minte 
limpede ca izvorul, dornic pentru tara sa si puternic 
îndrăgit de soarta culturii, Maiorescu se bucura ori 
de câte ori apărea câte un înzestrat de pe urma căruia 
ar fi bănuit el că foloseşte tara. Il lua, îl ajutora, 
îi crea putinţa de lucru şi-l lăsa activ la munca lui 
dragă. Aşa s'a întâmplat cu câți i-a cunoscut, i-a ştiut, 
Ei au devenit mai apoi marii scriitori ai țării noastre. 

Și aşa s'a întâmplat şi cu Ion Creangă. Din vremea 
în care urmează cursurile la Școala Normală, Ion 
Creangă se împrietenește cu Titu Maiorescu. Prie- 
tenia poate să fie datorită şi darului ce-l avea Maiorescu 
de a cunoaşte oamenii înzestrați, poate şi cărților de 
şcoală pe care le alcătuise Creangă. Scrise pe înțelesul 
copiilor, cu metode noi si uşoare, manualele lui Jon 
Creangă erau cele mai căutate. «Metoda nouă de 
scriere şi cetire », şi « Învățătorul copiilor, carte de cetire 
în clasele primare de ambele sexe în litere şi slove » s'au 
vândut atât de bine, că a fost nevoie să se tipărească 
adeseori în mai multe mii de exemplare. Banii strânși 
din vânzarea lor, i-au îngăduit lui Creangă să se lase 
de debitul de tutun deschis cu frate-său Zahei, la 
Iaşi. 

Aceste manuale i-au adus vâlva ca dascăl. 

Din aceste timpuri (ale dăscăliei) îl cunoaşte 
Creangă pe Mihai Eminescu, cu care leagă o prietenie 
strânsă ca frăția. Eminescu era revizor scolar. Inspecta 
din când în când școlile prin județe, Cu acest prilej, 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN JARANIME 27 


a dat peste feciorul lui Petrea Ciobotarul, dascăl la 
Jasi. 

Prin Eminescu sau prin Titu Maiorescu, —nu se 
cunoaște precis, —il întâlnim pe Ion Creangă la 
« Junimea ». « Junimea » era o societate de literatura 
in care se adunaseră toți cărturarii de seamă ai Mol- 
dovei. In fruntea acestor cărturari semeti, sta Titu 
Maiorescu. 

La Junimea, se povesteau din când în când anec- 
dote. Se povesteau anecdote, mai cu seamă când lipsea 
Maiorescu, ocupat cu profesoratul si politica la Bucu- 
reşti şi când nu venea Alecsandri, prietenul reginei 
poete, Carmen Sylva. Ion Creangă, priceput în snoave, 
s'a apucat să spună și el câteva, de-au rămas cărturarii 
minunati de atâta înzestrare la vorbă si de atâta izvor 
de glumă care curgea potop. S'au ţinut de el juni- 
mistii să scrie şi mai multe nu. 

Si a scris si el ce s'a priceput: « Amintiri din copi- 
Jărie »: pline de haz, de sbenguiri si de râs nevinovat, 
amestecat cu multă duiosie. Svon mare au produs 
povestirile lui. Le citeau cărturarii si nu se mai săturau 
de frumusețea lor. 

Ghiduş cum era si aprig la glume, Creangă isi 
umple capul cu tot felul de basme și de scornituri ale 
poporului. Poate nu le-ar fi scris niciodată, dacă 
întâmplarea fericită nu l-ar fi dus la întrunirile socie- 
tății dela Iasi. $i dacă n’ar fi scris, Creangă ar fi urmat 
să facă pe mai departe politică de mahala ieşiană, să 
ia parte la întruniri si la scandaluri, să lupte pentru 
împărțirile bunurilor, împotriva conservatorilor lui 
Carp si frate bun să fie cu fractionistii lui Bărnuţiu. 
Scurt, gros şi roşu, îndesat, burtos și veşnic cu pom- 


www.dacoromanica.ro 


28 CARTEA SATULUI 


neata in loc de batistă, ar fi fost Popa Smântână (cum 
îl porecliseră vrăşmașii) un erou al întrunirilor poli- 
tice, nu un alcătuitor de snoave şi fleacuri frumoase. 
Nu i-ar fi mai pășit pragul casei atâtea fețe simandi- 
coase din elita Iaşului si nazurile subțiri mwar mai fi 
arătat bună căutătură unui biet politician de tarabă. 

Poate singur Eminescu, îndrăgit (cum era) de 
înzestrările ţărăneşti l-ar mai fi întovărăşit din când în 
când. Si, amândoi, în haine de siac, —impotrivire 
față de fabricile de postavuri ovreeşti —ar fi luat-o 
cu toiagele în mână pe după dealurile de dincolo de 
Sărărie, colindând şi povestind câte în lună şi în stele. 
Şi departe, la vreun han cu vinatul bun, ar fi poposit în 
fata unei ulcele de pământ plină de cotnar rubiniu. 

Intro bună zi din anul 1889, nu mult după ce 
trecuse în lumea celor drepți Mihai Eminescu, moare 
de epilepsie si Jon Creangă. Părăsește mâţele lui, 
hârtiile, snoavele si pe Tinca Vartic, şi-o porneşte 
binişor pe după moșie, să se îngroape la rădăcinile 
grâielor ca să crească, din carnea lui, roadele 
bogate. 

Creangă este unul din cei mai mari povestitori ai 
noştri. Cele mai strălucite bucăți ale lui se găsesc. 
adunate în cartea: « Amintiri din copilărie ». A fost 
tălmăcită în mai multe limbi. Până si în limba chinezilor 
cari locuesc în tara de lângă Soare-răsare. Când au 
cunoscut-o englezii, freamăt mare de admirație a 
stârnit. Fiecare englez ar fi vrut să se vadă copilul dela 
Humulești. 

Neastâmpărat şi ager ca argintul viu, Nică al lui 
Petrea Ciobotarul a rămas de poznă printre ceilalți 
copii. Turnate intr’o limbă colorată —limba ţăranilor 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 29 


din Humulesti, —aceste pozne alcătuiesc cartea de 
căpătâi a prozei românești. 

Creangă a fost si a rămas țăran; a vorbit țărăneşte, 
s'a purtat tirdneste, a mâncat şi a trăit țărăneşte; a 
simțit si a gândit țărăneşte. Era un țăran mai istet care 
plăcea boierilor pentru hazurile povestite. 

Neamul nostru, prin Iom Creangă, e arătat în toată 
înțelepciunea lui crestineasci. Respectos de datina 
străbună, supus obiceiurilor, răsvrătit împotriva a tot 
ce încearcă să ne ştirbească legea, portul si limba, 
el a iubit, viața şi suferințele ei, pe care atât de 
bine ştia să le întâmpine cu hazurile şi cu cheful bun. 
Graiul de acasă, din satele de ciobani de peste vârfurile 
Tutuenilor, presărat cu zicători şi pilde, insufletit de 
imagini noi, exprimă simtirile nou, colorat şi viu. 
Peripetiile povestirilor sunt depănate cu mestesugire. 
Privelişti şi situații, p&tanii şi năsbâtii copilaresti, 
snoave şi naivități, obiceiuri de ţară şi stări sufleteşti, 
glume mucalite şi credințe străbune, întrun cuvânt 
sufletul țărănimei, turburările, frământările şi senină- 
tățile, aceasta cuprinde cartea lui Creangă. Ironia 
ghiduşe care râde în dosul atâtor scene de combinată 
poltronerie nevinovată, nicăiri nu şi-a găsit între- 
buintarea cu mai multă măiestrie. 

Născut din țărani si hălăduind cu țăranii, Jon 
Creangă a rămas în mijlocul boierilor dela Junimea 
tot țăran. Nu şi-a modificat sufletul cu nimic. Din 
ceea ce soarta i-a încredințat întâi, nimic nu s'a pierdut 
şi himic nu s'a transformat. Cărturăria l-a ajutat numai 
să dea formă frumoasă unui suflet rupt din neamul 
plăieșilor Neamţului gsi să ridice, la rangul cel mai 
înalt, povestirea țărănească. Verva lui de povestitor, 


www.dacoromanica.ro 


80 CARTEA SATULUI 


preciziunea expunerii, coloritul înfățişărilor în scriere, 
îl ajută să dea margine frumoasă portretelor și linie 
corectă povestirii. Citind basmele, anecdotele și amin- 
tirile lui, ai impresia că seva pământului urcă din stră- 
funduri, de unde zac rădăcinile nestirbite ale țărăniei 
româneşti. Din acele povestiri rupte din viata lui de 
copil zburdalnic, se poate vedea câtă tărie de suflet, 
câtă putere de glumă voioasă, de râs senin și sănătos, 
se află în sufletul țărănimii. 

Creangă a lăsat cel dintâi document preţios despre 
viața țărănimii. 

Luând model basmele românești, a alcătuit o serie 
de poveşti: « Capra cu trei iezi», « Dânilă Prepeleac », 
« Soacra cu trei nurori », « Povestea porcului », 4 Harap 
Alb », «Ivan Turbincă ». 

Un străin care a cercetat scrierile lui Creangă, soco- 
teşte aceste basme drept cele mai bune şi cele mai 
frumoase, din câte au fost născocite în toată literatura 
celorlalte popoare. 

Jar pentru francezi, Creangă este unul din cei mai 
mari povestitori pe cari i-a dat lumea. 


www.dacoromanica.ro 


ION SLAVICI 





www.dacoromanica.ro 


Cake Coşbuc zugrăvise, in poeziile sale, su- 
fletul țărănimii din Năsăud. Ion Creangă aducea, 
în povestiri, însușirile cimpoierilor din regiunea mol- 
dovenească a Neamţului. 

Ion Slavici, din Șiria Podgoriilor arădene, a pus 
în poveştile sale, sufletele, cu multe învârtituri în loc, 
ale țărănimii transilvane. Comoara amintirilor din 
copilăria în ţinutul Aradului, adunată din materialul 
de viață sătească a trecut în urzeala poveştilor sale. 
Cutreierase mult, văzuse oameni si locuri, observase 
obiceiuri si credințe, luase seama la respectul datinei 
care se urmează; si, ca prietenul său Eminescu, 
păstrează din aceste călătorii, amănuntele de viață ale 
lumii satelor, din care va crea, mai târziu, frumoasele 
chipuri de țărani ardeleni. 

Ştie adânc lucrurile de acasă, cum numai Creangă 
i S'ar putea asemăna; și cunoaște sufletele cum numai 
Coşbuc le-a cunoscut. Se pricepea să le insire frumos, 
amestecând, printre duiosii, glume tăioase, cum le 
folosesc țăranii din aceste ţinuturi. Curăţia sufletească, 
gingăşia simtirii, adânca seriozitate a moralei, e înfă- 
tisata, la oamenii simpli dela țară cu toată sfiala celui 
ce caută să vadă adâncurile de omenie românească, 
dar se teme să nu cadă prea în străfund unde zac 
tainele si neintelesurile. Oameni dârzi, de o temeinicie 


www.dacoromanica.ro 


34 CARTEA SATULUI 


în acțiune cum numai otelitul ardelean e in stare: 
deschişi la gesturi, spunând verde, fără ascunzisuri, 
fugind de ocoluri si de uneltire; oameni insufletiti de 
simtiri curate, capabili de multe întorsături ale intelep- 
ciunii, dornici de bine şi urmărind binele; apoi oameni 
mânați de patimi mărunte, răi si aprigi în viclenie, 
ferecând rețelele în care se prind unul pe altul, bănuin- 
du-se cu temere lămurită —pe aceștia îi arată Slavici. 

Si peste toate, pluteşte credința lui, că viata ar fi 
mai toată bună, dacă întâmplările n’ar creşte din 
necunoscut primejdioase. Atunci e bine să te tragi 
de o parte, să te laşi răpus de poruncile destinului care 
ne mână prin lume ca pe jucării neînsemnate, să te 
pui la îndemâna intocmirilor soartei. Că e atâta 
depărtare între ceea ce vroieste omul si ceea ce poate, 
încât niciodată nu ajunge ţinta. Când nu vrea să fie 
copleșit de durere, să întâmpine, cu râsul, nereușita. 

Asupra vieții, Slavici are aceeași credință pe care o 
are țăranul român. Există o putere ascunsă, o vrere 
oarbă, nelămurită nouă oamenilor, care împarte binele 
şi răul. Ea randueste întâmplările, ea poruncește 
faptele, ea statorniceste soroacele. Impotriva ei nu se 
poate lupta, fiindcă e de nerăpus; noi suntem fulgi 
de păpădie, duși de vântul soartei pe câmpurile vieții. 
Ne supunem, deci, nestiutului conducător care potri- 
veşte toate după cum le este scrisa si durata. Să întâm- 
pinăm nenorocirea cu un surâs, primejdia cu tărie de 
suflet, loviturile cu inima slobodă. Toate sunt încer- 
cari ale sorții; izbeste in noi ca intr’o nicovală pe care 
stă viata noastră ca o lamă de metal subțire, mlădios 
la făurărie, dar nu se zdrobeste. Jar când vor veni 
răfuirile cele mari, să cădem împăcați, fiindcă asa au 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 35 


fost orânduite lucrurile dela Dumnezeu: să ne poriam 
osânda la ceasul cuvenit. 

Totuși, crede Slavici, binele ocupă loc mai ad 
în omenire decât răul; sfatul bun e mai ades decât 
uneltirea si vorba şireată; bucuria mai petutindenească 
decât durerea; iar curatia întrece păcatul. Prin muncă, 
omul poate răzbi puterile răului, învinge chemările 
păcatului, risipește ademenirile viciului, uită stăpâ- 
nirile suferinței. Munca e binecuvântare, e izvor de 
liniște, mulțumire si împăcare; e locul de întâlnire al 
fericirilor vieții. Ritmurile muncii dau traiului legă- 
nările ușoare, cum dă cântecul usurare mersului 
omului. Munca e melodia vieţii. Ea e rezultat al cuce- 
ririi pe care o împlinește sufletul asupra corpului. 
Dacă subjugă corpul, omul e cu resorturile destrămate; 
leneviile îl cuprind de toate părțile ca o plasă de mole- 
şiri adormitoare; rugina se aşterne pe încheieturile 
oaselor existenței și, ca fiarele lăsate în umezeală, 
oamenii sunt mâncaţi pe dinăuntru de rugină, viata 
devenind un iad in care puterile dracesti cresc din 
canaluri ascunse si se iau la harță până macină totul. 

Exemplul minunat când sufletul ia în stăpânire 
bezna corpului, când binele cucerește răul și când 
păcatul e zdrobit de pornirile bune, il dă Ion Slavici 
în povestirea Popa 'Tandă. 

Părintele Trandafir vine în Sdrdceni, sat înfundat 
pe Valea Seacă, unde nici scăeții nu creșteau de atâta 
secetă. Casele, ici una, colo alta, fără porți, fără împrej- 
muitură, fără hornuri, fără razor de grădină. Locui- 
torii erau de o lenevie ce rămăsese de pomină. Cum 
stă peștele în apă și cartita sub pământ, aşa stăteau 


www.dacoromanica.ro 


86 CARTEA SATULUI 


şi sărăcenii in mizerie. Fuseseră oamenii biruiti de 
forțele răului. 

Câtă vreme vor fi Sărăcenii leneşi, — îşi zicea Pă- 
rintele Trandafir, —ei vor rămâne calici și eu flămând. 
Hotărît să facă din poporenii săi oameni harnici, 
s'apucă de treabă. Mai întâi se așeză pe ei cu vorba 
bună si le tinu predici, Dumineca, la biserică. Ii 
îndemnă la lucru. A doua Duminecă nu mai dădea 
nimeni pe la biserică. Nu veniţi voi la mine, merg eu 
la voi, îşi propuse Popa. Şi începu cu colindul pe la 
casele oamenilor să-i dăscălească, —ba fă asa, ba fă 
pe dincolo, ba drege, ba trebăluește. Degeaba. Dacă 
văzu şi văzu, trecu dela sfat la batjocură. Pe cine-l 
ajungea, gura popii era meliță: cu gâlcevi si cu ocară. 
Isi găsi însă beleaua: poporenii îl pârâră episcopului. 
Om bun, însă, episcopul îl iertă pe Părintele Tran- 
dafir; astfel, tot în Sărăceni rămase. 

Va să zică nu merge cu tăndălitură, —de-aia îl 
porecliră popa Tanda. S'apucă el însuși de muncă. 
Dela vorbe trecu la fapte; începu, astfel, să le dea 
pilde de muncă. N'o ieși el laptele din piatră seacă, 
nici inelul de aur din tinicheaua galbenă, dar Părintele 
Trandafir știu să facă din Sărăceni sat avut. Incepu: 
isi lipi pereţii casei, luă trestie din stufărișul bălților, 
își făcu acoperișul, îngrădi ograda cu gard de stobori, 
netezi cu cazmaua câteva straturi de zarzavat în jurul 
ulucilor, pământul din spatele casei îl ară și-l însă- 
mânță cu porumb, lucră singur pogoanele bisericii si 
începu să împletească si lese din nuielele din bălți. 
In zilele de iarnă prindea bani buni pe ele. Din paralele 
adunate, Părintele 'Trandafir încropi o gospodărie de 
ti-era mai mare dragul s'o priveşti. Lumea din Sără- 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN JARANIME 37 


ceni rămase cu ochii innecati de mirare la aşa minune 
crescută din nimic, din intenția bunului popă Tran- 
dafir. Astfel forța care atrage şi vrăjeşte, care câştigă și 
târăște vointele, smulse pe sărăceni din robia sorții 
şi-i îmboldi să lucreze. Fiorul muncii, dorința rezul- 
tatului, pofta câștigului şi a traiului mai omenesc, 
cutremură sufletele. Admiratia pentru Părintele Tran- 
dafir şi pilda vie îi ispiteste; ispita creşte, pune stăpâ- 
nire pe suflete și astfel, Sărăcenii devin locul unde se 
petrece marele vârtej al muncii. Incordarea vrerii 
sfarmă rezistentele naturii. Locurile pietroase şi ne- 
prielnice din Sărăcenii plini odinioară de buruieni şi 
de ciulini, se transformă într'o grădină. Școala, pri- 
măria, biserica se înalță falnice în ceruri, iar pe 
şoseaua —altădată hârtopită, acum pietruită —cară 
cu coviltire trec la oraş încărcate cu roadele muncii. 
Sărăcenii, sat ticălos, înfundat în Valea seacă, e izvor 
de bogăţie care se scurge spre bâlciurile megiese. 

Astfel se învinge destinul. 

In altă povestire, « Moara cu noroc», Slavici arată 
şi a doua față a luptei dintre bine și rău, dintre suflet 
şi lut, dintre om şi destin. Aici învinge păcatul, învinge 
viciul, învinge lutul. Oamenii sunt supuși puterii 
oarbe, purtați de voia ei. Ca apele care cad din munte 
la vale și târăsc, în cursul lor prăvălatic, stânci şi 
arbori, așa duce soarta eroii acestei povestiri. lidârăşte 
şi-i abate până-i aruncă în prăpastia păcatului, pe 
calea pieirii. 

« Moara cu noroc » e o crasma stingheră, aşezată pe 
coama unui deal. Singurătatea locurilor, prinsă în 
brâele dese ale pădurilor străvechi, stârnea temeri. 
Era aci vad de trecere si loc de popas pentru drumeti 


www.dacoromanica.ro 


38 CARTEA SATULUI 


Un urdiniș zilnic de trecători se scurgea la « Moara 
cu noroc». Treceau neguțători, treceau patrulele și 
treceau, mai cu osebire, porcari cu turme de grăsuni 
şi de scroafe. La « Moara cu noroc» e cârciumar nou 
Ghiţă, cu frumoasa lui hangiță, Ana. Ghiţă e un om 
înzestrat pentru muncă, dornic să aibe spor la treabă, 
şi câştig în afaceri. E om cinstit, cu frica lui Dumnezeu, 
ţine la casa si copiii lui. 

Nenorocirea omului vine de unde nu te aștepți. 
Lică Sămădăul, căpitan de caravane de porci, om 
aspru si neîndurat, e stăpânul acestor locuri. El știe 
toate înfundăturile, cunoaşte toți oamenii ținutului, 
oamenii buni ca si oamenii răi. E înalt si supt la fata; 
are musteata lungă și ochii, ca ai viezurului, joacă sub 
sprâncenele impreunate ca două brobinte mici si verzi. 
Așa cum se poartă în cămașă subțire cu floricele, 
îmbrăcat în pieptar cu bumbi de argint și ţinând in 
mână codisca de os înflorată cu ghintulite de aur, el 
umblă mereu călare dela turmă la turmă; tremură de 
el toată lumea și ştie să afle urechea grăsunului pri- 
pășit chiar și în oala cu varză. 

Sămădăul caută să-și facă părtași la tâlhărie, să 
folosească oamenii la crime. In mrejele unui astfel de 
om cade Ghiţă. Om aprig după câștig, Sămădăul îi 
necinsteste casa, îi prăfueşte liniștea, îi ticăloșește şi-i 
sfărâmă rostul. Ager la judecată, el vede limpede 
sfârşitul. Se sbate însă în lanțurile vrăjite, ca râma 
pe jeratic si nu poate să scape. Îi fusese rânduit de 
sus să ispășească. Scapă de judecata unde fusese bănuit 
pe nedrept. Orbit de bani,.se hotărăște să-l dea pe 
Sămădău pe mâna jandarmilor de îndată ce şi între- 
geste suma. Nu mai are, însă, timpul trebuitor; 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 89 


vijelia forței oarbe îl ia în cercul ei şi-l poartă ca pe o 
unealtă de nimic. Ii este batjocorită nevasta pe care 
la urmă o înjunghie. Venind să-şi ia serparul cu bani, 
Sămădăul îl omoară, dă foc cârciumei şi se omoară 
apoi şi el, sdrobindu-si teasta de trunchiul unui 
copac. 

Asa ispășesc toți. Se prăbuşesc în adâncurile 
iadului sufletesc, unde joacă vâlvătăile si prăpădul 
pornirilor necugetate. Peste puterile omului, fac toți 
sforțări să se răpună. Un blestem, care apasă peste ei, 
îndeplineşte sorocul. S’aud cum trosnesc vointele în- 
cordate în lupta pe viață si pe moarte. Impotrivirea 
desnădăjduită a lui Ghiţă, care nu se îndură să lase 
cârciuma bântuită de duhul necurat al Sămădăului 
nu rezistă. Inclestdrile patimilor îi îngheață la urmă 
pe toți în marea tăcere a morţii. Pe fiecare din ei, îi 
urmărește o vină. Mila şi groaza ne cuprind sufletul; 
milă pentru ispășirea lor şi groază pentru sforțările 
de a se sdrobi unul pe altul. Lică Sămădăul e înver- 
şunarea omului care tinteste biruința. Ca un codru 
neumblat, vânjoșşia lui înspăimântă. Ana e femeia 
bună, blândă, plină de tresăriri de iubire curată 
pentru soțul ei şi pentru copii. E o victimă. Ghiţă, 
cinstit şi corect, dornic de muncă şi de foloase bune, 
e şi el o victimă. O putere de dincolo de ei, îi cheamă 
şi-i invartejeste până-i aruncă la fund. 

Ion Slavici, neîntrecut cunoscător de suflete, se 
coboară până în adânc, unde se coc seminţele nevăzute 
ale acestei vegetatii de patimi si vicii. Desface ca la 
un ceasornic şurubăriile acestor suflete şi ne arată 
cum se îmbucă piulitele si roțile şi ce ascuns resort 
le pune în mișcare. 


www.dacoromanica.ro 


40 CARTEA SATULUI 


Turnate intr’o frază sprintenă şi vioaie, presărată 
cu proverbe si zicale, uneori cu sentințe culese din 
cărțile bisericeşti, nelipsit nici de acel grai sfătos si 
cuminte care fuge de suciturile gândului şiret, Slavici 
dă exprimare curată sufletului țărănimii. Are o limbă 
viguroasă ca în basmele noastre. Iubirea puternică, 
sinceritatea legăturilor, duiosia, măcinișul patimilor, 
căderile si înălțările sufletești, gluma, toate se găsesc 
în povestirile lui. Ne-a zugrăvit lumea dela țară aşa 
cum a cunoscut-o el, Jeni al Lenii Savului lui Mihai 
Bojin, care avea să devină, mai târziu, scriitorul cel 
mare al țării sale. 

Se născuse la Șiria, în timpul rasmeritei din Ardeal, 
prin părţile unde Aradul e plin de podgorii. Se trage 
din părinți țărani, oameni cu oarecare stare, fruntași 
ştiuți de bine în lumea lor. 'Tată-său era cojocar, om 
de gospodărie şi de casă. Mama: o femeie aspră, nu 
lipsită de duiosie. 

Urmează primele trei clase primare la scoala din 
satul natal, cu dascălul român Avram Voştinariu și 
ispraveste la Arad. Trece la liceul maghiar din Arad, 
continuă la cel german din Timisoara si ispraveste la 
Sătmar. Cu ungureasca nu se prea împăca, n’o ştia 
vorbi chiar de loc, de vreme ce e lăsat la examen ca 
necunoscător. Citise Călindarele, pildele din Isopia, 
peripetiile lui, Arghir si frumoasei Elene, petrecerile 
împărăteşti ale Alecsăndriei, —toate in slove chirilice. 

In copilărie, cutreierase împrejurimile arădene, 
privise îndelung Vilăgaşul, cetate cocoțată în pieptul 
unui deal pleşuv; aci se cuibărise pe vremuri, la 1784, 
un tovarăș al lui Horia. Tot aci, prin împrejurimi, 
fuseseră aruncați în spânzurători '16 Sirieni dovediti 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 41 


in răscoala dela 48. Apoi, în colindările prin Ardeal, 
se întâlnise cu Avram Iancu, rătăcitor la Baia de Criş 
si Hălmagiu. Acestea au pus pecete pe sufletul său si 
nu se va şterge toată viața. 

Simtirile care creșteau în Slavici, contribuiesc la 
dârzenia luptei. Incă de pe când era student la Buda- 
pesta, propune, în sânul societății « Petru Maior », o 
alcătuire numai din studenți, cu program de lucru a 
cărui ţintă era unitatea culturală a Românilor. La Viena, 
unde trece pentru slujba la împărat, intră în legătură cu 
tinerii români aflători la studii, printre cari şi Mihai 
Eminescu. Intre Slavici şi Eminescu se strânge 
prietenia. Întemeiază aci, societatea « România Fund » 
în care sunt adunați laolaltă toți Românii veniți la 
studii. Scopul societății era: unirea Românilor «in 
cuget si în simţiri », adică unitatea culturală. Națiunii 
române îi trebuie cultură și cultura trebuie să fie 
aceiaşi la Prut ca si la Someş, una în sânul Carpaţilor 
cărunți si pe malurile Dunării bătrâne. Credința lui 
Slavici și a lui Eminescu era că unitatea politică, adică 
strângerea tuturor Românilor sub un singur sceptru, 
într'un stat național liber, nu putea veni decât după 
înfăptuirea acestei unități culturale. 

La 1870, se implineau 400 de ani dela întemeierea 
ctitoriei lui Ştefan cel Mare, mănăstirea Putna. Au ho- 
tărît să se strângă toți, din toate provinciile, la această 
mănăstire, într'o impunătoare adunare, ca o chezășie că 
sufletul românesc e acelaşi pretutindeni. Se întâmplă 
însă să izbucnească războiul dintre frantuzi si nemți, 
așa că hramul ctitoriei lui Ștefan cel Mare e amânat. 

La 1871, s'au întâlnit, la Putna, tinerii studenți din 
toate centrele Apusului (dela Paris, dela Lipsca, dela 


www.dacoromanica.ro 


42 CARTEA SATULUI 


Berlin, de peste tot), într'un mare sobor al românis- 
mului. Mihai Eminescu compune poezia «Doinas. 
In cerdacul său, Ion Creangă, putea astfel să audă 
strigătul desnădejdii: «dela Nistru pân'la Tisa, tot 
românul plânsu-mi-sa, cd nu mai poate străbate de 
neagra străinătate ». Mare insufletire a fost. Preoți cu 
crucea în frunte, români impodobiti cu frumosul port 
țărănesc, fete cu iile alese, cărturarii au ingenunchiat 
în fața umbrii marelui voevod moldav. 

Slavici şi Eminescu au fost insufletitorii. Ei luptau 
pentru unitatea sufletească a Românilor, convinși fiind 
că numai pe această cale se va putea face unitatea 
politică. 

La Sibiu, Slavici întemeiază o gazetă « Tribuna +, 
în care luptă pentru împlinirea acestui tel. Culege în 
jurul acestei foi tot ce era energie tânără în Ardeal, 
printre alții şi Gheorghe Coșbuc. Face propagandă, 
sfătuieşte, îndeamnă. Alcătueşte o bibliotecă populară 
şi scoate o foaie pentru țărani. 

Pe vremea aceea însă, învățații Ardealului rătăciseră 
limba. Credeau că limba noastră, a căreia rădăcină 
cobora din limba strămoşilor dela Roma, a fost cu 
timpul stricată de tot soiul de barbari hălăduiți pe 
aici; au băgat cuvinte în vocabularul nostru după cum 
în deprinderi luaseră câteva năravuri, Și-au zis ei că 
e bine să curățim limba românească de aceste urme 
barbare şi să-i lăsăm numai țesătura latină. Era o 
greşală. Fiindcă, între poporul de jos şi limba cărtu- 
rarilor s'ar fi săpat o prăpastie de netrecut. Nu s'ar 
mai fi înțeles scrierile şi activitatea culturală nu s'ar 
mai fi răsfrânt cu folos asupra țărănimii. De aceea, 
Titu Maiorescu s'a împotrivit dârz acestei porniri. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 43 


Ton Slavici avea şi acest merit: că în scrierile lui a adus 
o limbă țărănească, plină de cunoștințe culese din 
vorbirea de toate zilele a ţăranului. Era limba preoților 
si învăţătorilor, limba ţăranului ardelean. 

Visul lui (unitatea culturală a Românilor) nu se 
împlinea fără o limbă comună, pe care s'o înțeleagă 
şi locuitorii de pe 'Târnave şi țăranul de pe Jijia. 
De aceea s'a împotrivit invatatilor dela Blaj şi s'a 
alăturat mișcării din Regat. «Soarele la București 
răsare », — zicea el. Bucureştiul este uzina în care se 
prepară lumina pentru toți Românii. 

Ideea lui a biruit. $i cu fapta şi cu vorba, a luptat 
pentru biruința ei. 

La « Tribuna », însă, Slavici scrie un articol împo- 
triva generalului Doda care nu vroia să intre, ca Român, 
în Dieta maghizră; atacă şi stăpânirea ungurească, din 
care pricină e băgat în închisoare la Vat. 

Era convins că numai Împăratul din Viena putea să 
fie mântuirea Românilor. Împreună cu Aurel Popovici, 
om cu minte clară, adânc ştiind din cărți, Ion Slavici 
cerea punerea Românilor pe picior de egalitate cu 
celelalte state ale Monarhiei. Aceasta era politica așa 
zisă de a federatiune », politica tuturor fruntașilor Ar- 
dealului din acea vreme; aceeași politică o făcuse Şa- 
guna şi Gojdu. Slavici credea că Austria ne vrea binele. 

Următor al acestor credințe, n'a stat locului în 
timpul intrării noastre în război. Ca si Petre Carp si 
Marghiloman a susținut intrarea alături de centrali, 
adică de nemți. Și a luptat pentru aceste credințe, în 
loc să se fi încuiat în sine cum au făcut ceilalți. 

Astfel la 1918, când Românii de pretutindeni, se 
uneau pentru totdeauna într'un singur stat, sub un 


www.dacoromanica.ro 


44 CARTEA SATULUI 


singur sceptru, Ion Slavici putea băga de seamă cât a 
fost de mare consecința credinței sale. El sângerase 
pentru unirea culturală a țării si nu putea, când visul 
măreț se împlinise, decât să ducă osânda de a nu fi 
deslegat bine înțelesurile. 

Rămâne un visător stăpânit de credințele sale st 
un luptător dur în armura ideilor sale. 

Şi-a iubit credințele, fiindc4-si iubea tara. Si nu 
şi-a trădat neamul, fiindcă nu înțelegea să-și trădeze un 
trecut de lupte, de amărăciuni, de biruinte și înfrângeri. 

In mormântul dela « Brazi» din podgoriile Pan- 
ciului, se va răsuci poate si acum ca un semn de protest 
împotriva nedreptatii ce i s'a săvârşit de către niște 
oameni cari n’au priceput prețurile unei amăgiri si 
nici foloasele ce coboară din ea. 


www.dacoromanica.ro 


TI. PRIMELE INTALNIRI 


www.dacoromanica.ro 


GHEORGHE COSBUC 





www.dacoromanica.ro 


Se judeca, la Cluj, procesul Memorandului. Gheorghe 
Pop de Băsești, era îndrumătorul. Luptător nein- 
fricat, devenise punctul de insufletire al mișcării 
naționale din Ardeal. Era om plin de mândrie. Im- 
preună cu Ion Raţiu stăpânea, vultureste, neclintit în 
credințele sale, peste marea fierbere a procesului. 
Lume, din toate părțile, venise să asculte. Studenţii 
din Bucureşti au adus o poezie răspândită pe foi rupte. 
Miile de oameni o citeau și se încălzeau de țipătul ei 
naționalist: 


« Dumnezeu ni-e într'ajutor, 
« Dacă si El e de-al lor 
« Nu-l mai vrem ocrotitor 
« Ne înfrățim cu iadul». 


Era poezia lui Gheorghe Coşbuc, scriitor din 
Ardeal. De zeci de ani, se stabilise în Bucureşti. 
Uscăţiv, mai mult atos, putin adus din sale ca 
sub greutatea unei poveri care-l apasă, isi plimba 
statura acoperită de pălăria lui cu marginile mari. 
Avea ochii inmuiati întrun simțământ de duioșie 
si dor pentru cei rămași in căldarea de munți ai 
Bistriţei. 


www.dacoromanica.ro 


48 CARTEA SATULUI 


Gheorghe Cosbuc a simtit, in fiinta lui, marea 
putere a multimii, intreg avantul poporului cu nepoto- 
lita lui sete de viață. O spune singur: 


« Sunt suflet din sufletul neamului meu 
« Și-i cânt bucuria si-amarul. 


Asa a fost: poetul ţăran, cântărețul vieții de țară cu 
iubirile, durerile, frumusețile şi poverile ei. 

S'a născut la Hordou, la 8 Septemvrie 1866. Satul 
Hordou, în Bistrița Năsăud e sat mic de câteva sute de 
vetre; stă la poală de deal, aproape de Maramureș, de 
Bucovina și de Moldova. Cobora din neam de preoți. 
Pe unul îl chema Nelevaica sau Nalevaico, pe altul 
Casian. Tatăl său, preot si el, era tăcut și bland, mur- 
murând psaltirea seara pe prispa casei. Se formase la 
Blaj, unde scolitea era aspră, după metode neromâ- 
nesti. Mama (Maria) născută Avacum, era femeie 
duioasă, temătoare de Dumnezeu și bucuroasă de 
vorbă. Plugarii harnici și săritori la bine, aflau oricând 
sfatul blând al părintelui Sebastian si exemplul viu 
al preotesei Maria lui Avacum. Aci, în Hordou, 
Românii sunt din neamul grănicerilor paznici de 
fruntarii. Sunt răzeși, sloboziti încă din vremea când 
stăpânea în Austro-ungaria, Maria Terezia. Işi îngro- 
paseră oasele pe multe câmpii ale Europei, unde îi 
purtase împăratul din Viena. Intr’o luptă cu împăratul 
Franciei, Napoleon, o grupă din armata austriacă a 
făcut minuni de vitejie. Erau valachii inimoși, — 
spune hrisovul vremii. Pe semne se trăgeau din suvita 
de sânge a paznicilor de hotar, acei luptători aprigi și 
semeti. Pentru aceasta i-a slobozit de corvezile iobăgiei 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TFARANIME 49 


împărăteasa Vienei. Duceau trai tihnit, de ogor; 
aveau şi liceul lor la Năsăud, întreținut cu bani strânși 
dela grăniceri. 

Aci a învățat carte Gheorghe Coşbuc. 

La început, a prins «az buche», în satul său, 
dela dascălul 'Tănăsucă, ajutorul părintelui Sebastian. 
Aprindea lumânările în biserică, cânta în strană şi 
tinea copilul pe genunchi. A învăţat apoi la Telciu si, 
pe urmă, a trecut la Năsăud. Năsăudul e un orășel, 
nu prea deosebit de satele noastre. Infundat între 
munții Bistriței, pare o căldare aşezată în fund de 
codri. Aci a fiert mișcarea națională a Ardealului şi 
îndrăsnelile jalbelor; aci s'a întărit simțământul româ- 
nismului. La liceul românesc din Năsăudul Bistriţei, 
se găsiau dascăli buni, plini de insufletiri, de dor de 
tard, râvnitori de mai binele neamului lor. Mândri de 
obârşia noastră, fluturau tricolorul la sărbători natio- 
nale. Oameni ai datoriei, ştiutori de răspunderile lor, 
erau feciorii vechilor oieri. 

Aci s'a plămădit sufletul lui Gheorghe Coşbuc; 
aci a ferecat întâiele visuri, întâiele stihuri; aci a suferit 
şi a plâns, aci s'a bucurat. Hoinăria prin codri, prin 
luminişurile întrerupte de frunzare bogate şi se 
întorcea jupuit de joardele de arțar, ostenit de atâta 
dulce povară încărcată în suflet. 

Elevii liceului din Năsăud, alcătuiseră pe la 1870, 
o societate literară. Coşbuc devine sufletul ei. Cum 
luase parte altădată la adunările flăcăilor din Hordou, 
voinicise cu ei laolaltă, fusese colăcar la nunți, spunea 
ghiduşii la clacă, strigături la horă, scornea fetelor cân- 
tece sdgalnice şi cimilituri istete, acum, rămas acelaşi 
ţăran îndrăgostit de întâmplările basmului, tremura la 


www.dacoromanica.ro 


50 CARTEA SATULUI 


ritmul poeziei, migălit de oamenii satelor, ai câmpului, 
ai codrului. Copilărind în mijlocul lor, insiruit în 
zgomotul bătutei şi luând parte la murmurul ciripit al 
salbei de fete, aruncat în aceeași mișcare de viață 
sătească, Coșbuc avea să păstreze urmele ei, cântând-o 
ca nimeni altul. Va doini cu şipotul izvoarelor si cu 
concertul mierlelor din crânguri. Va suspina cu doinele 
din sat si va zugrăvi priveliştele dela tara. Se zice că 
poezia vine întreagă din copilărie. Poetul e simţitor la 
toate forfotirile naturii, gata a se bucura cu o gâză şi a 
plânge cu un mugur. Coșbuc păstrează, din copilăria 
sa, privelistele Hordoului si Năsăudului. Incă din 
această vreme, începe el să ferece versuri pe care le 
publică in «Muza somesand». Ispravind liceul la 
Năsăudul Bistriţei, se duce Coşbuc la Cluj, pentru 
studii mai înalte. Acolo, ungurii aduseseră un aer 
greu, pe care nu-l putea suferi urmașul grănicerilor 
paznici de fruntarii. Astfel, după un an și jumătate 
pleacă Ja Sibiu. Aci, Jon Slavici, fiu de cojocar din 
Șiria, școlit la Viena, întemeiază la 1884 o gazetă 
« Tribuna » pentru a « creia un centru de lucrare literard, 
în deosebi în direcția populară ». Gheorghe Coșbuc stă 
aci vreo trei ani si ceva. Publică poezii cu eroi din 
basme, cu voinici cari se bat cu zmeii. Tot aci a publicat 
poezia «Nunta Zamfirei » pe care când a citit-o 
Maiorescu, mare profesor si pedagog al țării sale, 
mult a lăudat-o, retipărind-o în revista lui dela Iași 
« Convorbiri literare ». 

In 1890, îndemnat de Slavici, Gh. Coşbuc trece 
munții si vine in București. E «ajutător de arhitect», 
pe urmă funcționar la « Casa Scoalelor ». Scrie mult la 
gazetele timpului şi întemeiază el însuși o publicatiune 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 61 


căreia îi dă numele țărănesc «Vatra», iar la 1902 
împreună cu Alexandru Vlahuță, scoate revista Sdmd- 
nătorul care a făcut mult bine culturii noastre. E 
numit membru al celui mai înalt aşezământ: Academia 
Română. La 1918, moare Gheorghe Coşbuc, fulgerat 
lângă groapa copilului său. 

Bucureştii erau uzina unde se fabrica lumina 
pentru Ardeal. Peste munți, pe deasupra baionetelor 
treceau pachetele de cărți românești pentru cultivarea 
fraților oropsiti. Coşbuc simțea chemările si, în su- 
flet, cu cântecul mare al neamului său, a lăsat în 
urmă granița şi a plecat pe totdeauna. Dar pe vre- 
murile . acelea, stăpânea umbra lui Mihai Eminescu. 
Poezia lui tristă, de adâncă durere şi gândire, lăsase 
un fel de gust amar. Nu se mai simțea poezia ușoară, 
veselă, senină, molcomă ca apele de şes sau repezită 
ca izvorul de munte. Coșbuc era din ce în ce mai 
însingurat. Până când, într'o bună zi, adună poeziile 
una lângă alta, « scumpeturi intro ladă de zestre țărd- 
nească minunată, cu crestături şi arabescuri înflorate », — 
şi le-a zis «Balade si idile». A zguduit simtirea 
tuturora, ca o lumină ce apare din ochiul de zare 
senină pentru călătorul rătăcit în adâncurile unui 
codru des ca peria. 

Străbătută de o muzică şăgalnică, liniștită, uneori 
melancolică si blândă ca în poezia noastră populară, 
a înviorat îndată atmosfera literară. «Am rupt firul 
tradițiilor, —zicea el, —ne batem joc de credința 
strămoşilor, luăm in desert instituțiile țării şi aşeză- 
mintele ei, râdem în pumni de aspiraţiile naționale și 
împrumutăm in literatură, —în altarul vieții noastre 
sufletești, —câte si mai câte idei bolnave ». Legănările 


4* 


www.dacoromanica.ro 


52 CARTEA SATULUI 


sufletului său erau miscate de cadentele, de frământă- 
rile si de ritmul vieții dela sate. Acea viață care nu e 
prea umplută de evenimente, dar destul de bogată 
în simtiminte i-a dat lui Coşbuc un fel de linistire 
ca o legănare si ca o muzică. El compunea poeziile 
cântând; cum şi ţăranul român nu poate spune un 
cântec bătrânesc fără să-l cânte, să-l şoptească, să-l 
îngâne melodios. 

Intreaga operă a lui Coşbuc înfățișează vederi dela 
ţară, poetizează viata câmpenească în toată frăgezimea 
şi naivitatea ei. A adus în literatură o voioşie viguroasă 
şi o bunătate care e la temelia oricărei vieți simple. 
Nicio nemulțumire venită din neînfăptuirea ambitiei 
prea înalte, nu a acoperit fata acestui om senin si vesel. 
In cărțile lui, puţine sunt umbrele tristetii. Viaţa e 
petrecută chiuind ca la « Nunta Zamfirei ». In această 
poezie e povestea unei nunți de ţară. Jarania năsău- 
deană, țărănia de pretutindeni, păgână si câmpenească, 
cu asprimi si ghidușii, cu sunet de chiuituri de horă, 
cu tinerețe sănătoasă, viață multă, naivă şi voioasă, cu 
lumină de soare şi chefuri de trai, se află înfățișate în 
graiul simplu, colorat. E redată nunta românească 
în ce are mai caracteristic. Petitul, vestea împrăștiată 
ca vântul, nuntaşii rascoliti din nouăzeci de tari de 
peste mări, ivirea mirelui călare, alaiul sfetnicilor, 
oratia craiului Paltin, cununia si jocurile pornite 
alături, hora, ospatul, 'urarea lui Mugur-împărat, — 
toate, sunt îmbinate cu elemente de basm, Peneș 
împărat și Barbă-cot «cel ce sărea într'un picior de 
nu-și da rând». 

In altă poezie, « Moartea lui Fulger», ne arată 
Coşbuc ideile poporului asupra morții. Fulger, doborât 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 63 


în bătălii, e îngropat în datină străbună: colac de 
grâu îi pun pe piept și ban în mână pentru plata 
vămilor vazduhului. Stă, în sicriu, în haina si armura 
folosită în viață. Ne descrie, apoi, Coşbuc, datina 
înmormântării, slujba preoților si coborirea sicriului 
în pământ. 

Două datine, nunta și înmormântarea, leagănul şi 
sicriul, veselia uşoară şi tristețea adâncă, fac tema 
celor mai frumoase poezii. Lăsat în voia sorții, românul 
ia totul așa cum este, cum i-a fost dat, cu amaruri şi 
bucurii. La ce bun a-ţi bate capul să pătrunzi tainele 
firii? Orbi în marele întuneric al vieții, ne tragem 
zilele sub porunca puterilor necunoscute care ne mână 
din spate către un țărm nebănuit. Moartea omului e 
călătoria de dincolo, unde ochiul nostru lumesc nu 
poate străbate. Fără urmă în marele cutreier de vieți, 
ne tânguim zadarnic și ne secăm ochii pentru ceea ce 
— fără întoarcere fiind —rugile sau blestemele, sunt 
neascultate. Nu te ’ntreba ce e moartea, ci traieste-ti 
viata, cum ţi-a fost scrisă, cum ţi-a fost poruncită, 
cum ţi-a fost dată: 


« Nu cerceta aceste legi, 

«Cd eşti nebun de le’ntelegi ! 

« Din codru rupi o rămurea, 

« Ce-i pasă codrului de ea? 

« Ce-i pasă unei lumi întregi 
«De moartea mea? » 


Acestea au fost moștenirile lui Gheorghe Coşbuc. 


Din leagănul munților Năsăudului transilvan, el a 
primit povara zestrei din strămoși. Basme, legende, 


www.dacoromanica.ro 


4 CARTEA SATULUI 


întâmplări, cântece haiducesti, doine, bocete, — de aci 
a tors fire de tort pentru cântecul lui. Se gândise chiar, 
să scrie povestea neamului nostru în care să se oglin- 
dească vremurile de legendă, de mit și de mister, când, 
in prietesug cu natura, se plămădea sufletul nostru. 

N’a avut răgazul. Ceea ce a putut ne-a dat. Ne-a 
dat scene din viața sătească, icoane, privelişti. Forfota 
muncii, încărcată în cară ce scârțâie seara în amurguri; 
zgomotele zglobii ale pâlcurilor de băieți întorşi cu 
coasa în spinare; mugetul ciurdelor aduse din islazuri; 
sbenguelile fetelor cu sortu’n brâu la gârlă; faptul 
zilei, amurgul vărsat ca o pată de sânge, planările 
lunii, străjer de lumină si de ger peste linistile câm- 
pului, peste odihna muncii si pacea pădurii. In sprin- 
tene sucituri de vers, vedem hârjoana, veselia, zburdăl- 
nicia si seninătatea, cdinta și tristețea, năzuința si 
iubirea curată, sau aleanul ușor. Țăranii nostri, glu- 
meti, cuviinciosi, buni de znoave, cucernici, răbdurii, 
cari iubesc, cântă, se zbat si se duc la război si « mor 
făcând trei cruci » iar peste oasele lor crește iarba verde 
ca o binecuvântare de sus, aceștia sunt infatisati 
în versurile lui Coșbuc. Voievozi din istoria noastră 
și voinici cutezători în fapte de arme, sunt arătați in 
toată vigoarea voinţei, credinţei şi pasiunii lor, firi 
sănătoase care comunică repede dela suflet la suflet, 
adică dela curatie la curăţie. Şi peste toţi, curge cân- 
tecul naturii care împletește răsunător. Oamenii se 
înşiruie numai în această horă, iar natura îi cuprinde 
ca o mamă si îi îmbrățișează în bucuriile cât si in 
amarurile lor. 

Sunt, în poeziile lui Coşbuc, si oameni stiutori de 
dreptul lor, turbati ca marea înviforată când nedrep- 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR:: OAMENI DIN TARANIME 56 


tatea le-a umplut paharul. Gândind la ei, îi fugeau 
znoavele şi sufletul se umplea de o mânie răzvrătitoare. 
Ii apărea in față chipul stors de vlagă al muncitorului 
trudit, proptit pe coarnele plugului care ară mereu 
pentru alții, —și atunci cânta: 


«Și galben, române, ţi-e steagul 
«Iar galbenul spune de vot, 

«De cei dela pluguri, țăranii, 

« Voi, galbeni de foame, sărmanii 
«De boale purtate cu anii, 


«Și toată nădejdea-i la voi». 
Pe pământul, în care dorm oasele străbunilor 
nostri, în care s'au îngropat atâtea vieți să ni-l păstreze 
nouă, sunt stăpâni veneticii, pripăşiți din vitregiile 


şi vânturile istoriei. Ne-au zmuls pe încetul stăpânirea, 
ne sug avutiile si snaga. 


« Voi ce-aveti îngropat aici? 
« Voi grâu? Dar noi strămoși si taţi 
« Noi mame si surori şi frați! 
« Inlâturi venetici. 
« Pământul nostru-i scump şi sfânt, 
«Căci el ni-i leagăn şi mormânt ; 
« Cu sânge cald l-am apărat 
« Și câte ape l-au udat 
« Sunt numai lacrimi ce-am vărsat. 
« Noi vrem pământ ». 


Despre durerile noastre sociale, despre mizeriile 
unei vieți peste care au năvălit osânditorii, despre 


www.dacoromanica.ro 


58 CARTEA SATULUI 


vitejiile ostașului nostru, a scris într'o limbă curată, 
«cu țărănească migală », «cu acea răbdare de muncă 
de cioban care-și înfloreşte bâta ». 

Din locurile lui de baştină, sosise în București de 
20 de ani. Nu se mai putea duce acasă. Dorul de 
plaiurile pe care a copilărit i-a topit sufletul ca o 
viforniță care pune ghiață peste ghirlandele grădinii. 
Sunt Paştele, e primăvară, e înviere; natura pri- 
menită și-a: pus patrafir de liliac, iar buchetele de 
flori, strânse în pomi, stau ca niște canari cari şi-au 
adunat penele colorate. In mintea lui Coșbuc năvă- 
leşte imaginea satului natal şi chipul mamei lui, 
frântă de durerea de a nu-și vedea copilul înstrăinat: 


«Prin pomi e ciripit şi cânt, 

« Văzduhu-i plin de-un roșu soare, 
«Și sălciile în albă floare, — 

«E pace "n cer şi pe pământ. 

« Rdsuflul cald al primăverii 

« Adus-a zilele învierii. 


Și mai departe: 


« Ah, iar în minte mi-ai venit, 

« Tu, mama micelor copile ! 

« Eu ştiu că şi "n aceste zile 

« Tu plângi pe-al tău copil dorit. 
«La zâmbet cerul azi ne cheamă: 
« Sunt Paştile ! Nu plânge mamă ». 


Prin 1910, o amnistie i-a îngăduit trecerea munților. 


La Sibiu, —spun tovarășii de drum, —când a pășit 
întâi era palid, bolnav și copleşit de amintirile 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 57 


tinereţii. Se nemerise tocmai o serbare culturală. 
Veniseră fete frumoase din Rasinari, flăcăi chipesi din 
oleaturile vecine. Gheorghe Coşbuc s'a retras într'un 
colț al balconului, s'a pitit umil să nu-l vadă nimeni 
şi privea, cu pleoapa tremurată, costumele înflorate de 
Sălişte si ceata de preoți cu brâie albastre. Revederea 
îl durea. Ca un vultur suferind culegea lacom prive- 
listele Ardealului. Deodată, un murmur în sală, o 
fierbere, o mișcare. Un preot începe să cânte poezia lui: 


« Pe umeri pletele-i curg râu 
« Mlădie ca un spic de grâu ». 


In acea clipă, Gheorghe Coșbuc trăia rezumatul 
unei vieți care nu se irosise zadarnic. Peste barierele 
pândite de sulitele honvezilor, spiritul comunica dela 
inimă la inimă ca o undă încărcată de miresme şi 
intremare. 

Putea muri împăcat. S’a împlinit peste opt ani, 
după ce-şi făcuse viata dar sufletului neamului său 
urgisit, pe care l-a cunoscut, l-a iubit, l-a căutat, l-a 
slăvit. 

L-a iubit fiindcă l-a cunoscut; l-a slăvit fiindcă l-a 
iubit; şi l-a cântat ca să-l poată slăvi. 


www.dacoromanica.ro 


NICOLAE GRIGORESCU 





www.dacoromanica.ro 


S° retrăsese la Câmpina. Cine-i păşea pragul casei, 
da cu ochii de un bătrân cu privirile negre, adânci, 
pătrunzătoare. Strălucirile lor săgetau sufletele, oamenii, 
lucrurile, pentru a trece dincolo de înșelăciunile apa- 
rentei, în străfunduri, unde zac sincerităţile. Deprin- 
sese din meșteșugul de zugrav al naturii să străbată 
printre colorile privelistelor, pentru a prinde secretul 
îmbinării lor. Ascunzisurile in care ele se prepara de 
se arată ochiului în acea mantie de vopseli de o ferme- 
cătoare strălucire, acelea interesau. 

In casa dela Câmpina, se însingurase de oameni. 
Cu şorțul murdărit de vopseli, încins peste mijloc, sta 
țintuit ore întregi în fata pânzei cu desenuri. Fantezia 
tăia în pânză imagini de vis. Cerceta cum trebuie 
coborită în colori vedenia privelistilor țării. 

Și dacă-l trezea din visare câte un prieten, ca 
Vlăhuță, se întorcea către lume cu tonul blând al 
yorbei cumpănite. Grăia simplu,.țărăneşte. Era de o 
bunătate a inimii în care toate micimile lumii se topeau 
ca zgura într'o vatră de lumină. 

Grigorescu si Vlăhuţă risipeau ore întregi, limpe- 
zind, între ei, urzeala visului care trece, din frumuseţile 
stihului, în strălucirile colorii. Amândoi feciori de 
țărani. Iubeau țărâna țării cu toată viata ei românească. 
Iubeau podoabele firii, iubeau măreţiile trecutului, 


www.dacoromanica.ro 


60 CARTEA SATULUI 


iubeau viguroasa, temeinica fire a ţăranului nostru. 
Iubeau câmpul cu florile, munţii cu apele, ciobanii cu 
turmele, satele cu aşezările, viața cu mișcările. Cară 
rătăcitoare prin amurguri pe drumuri de ţară, fete cu 
privirile duioase și nevinovate, ţigănci cu ochii plini 
de patimi, sub cer cu limpezimi de ape neumblate, 
acestea sunt chipurile de pe pânzele lui Grigorescu. 
Mutati poeziile lui Gheorghe Coşbuc din carte pe 
pânze şi varsati povestirile lui Creangă din cuvinte in 
colori, —si veţi avea în față pe Nicolae Grigorescu. 
Graiul picturii alcătueşte, din împreunările colorii, 
haina în care îşi îmbracă fantezia, vedeniile. Gheorghe 
Coşbuc, cântărețul țărănimii si Ion Creangă, povesti- 
torul sufletului ei, au turnat în cuvinte mișcările vieţii 
de sat; pictorul Grigorescu a pus, în vopseli, podoabele 
țării, scăldându-le in lumină de cer inseninat. Tine- 
rețea izbucnitoare, învăluită în miresmele aerului 
primăvăratec; răboteala muncilor de vară, când țăranii 
cu trunchiul de piatră sparg cu târnăcoapele pământul 
să-i zmulgă avutiile; ciobani înălțați în liniștea lăun- 
trică par'că ar fi regi ai singurătăților muntelui; 
păstorițe doinind cu susurul izvoarelor de ses, si 
îngânându-se cu chemările tălăngilor dela turma de 
noateni; carul cu boi, lunecând in scârțâit de osii la 
vale pe povarnisul apelor; ostași mândri de flamura 
biruintii în războaie; într'un cuvânt, tot ce a fost 
mărturie de viață, tot ce viața a avut mărturie de po- 
doabă, şi tot ce podoaba a avut mărturie de pret, le-a 
înfățişat neîntrecutul meșter al frumuseţilor pe pânze. 

Fiul unui umil gospodar de pe moșia Pitarul Dâm- 
bovitei, văzuse zorii zilei în mijlocul naturii. In copi- 
lărie va fi cutreierat câmpurile cu întinderea presărată 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 61 


cu flori; va fi ascultat jocurile gângăniilor prin livezi; 
ghitarele greierilor, seara în amurguri, vor fi scos 
scârțăit sprinten de cricriuri; iar fata lunii care bate ’n 
lumină sesuri şi ape, va fi învăluit, cu mantii de splen- 
doare, sfânta pace a adormirii. 

A păstrat, in aducerile aminte, pecetea icoanelor 
câmpeneşti pline de soare si de viață de sat. Vara, când 
arsita se aşterne pe câmpie, si se rostogolesc în lumină, 
ca niște mărgelușe de cântec, trilurile ciocârliilor, 
copilul Nicolae va fi alergat de bună seamă printre 
carăle cu poveri de muncă, printre fete îmbujorate, 
printre ţigănci cu ochi de jeratic şi ciobani cu dorurile 
sugrumate în fluer; sau, poate, îl va fi apucat chindia 
cercetând istet cum soarele s'atârnă de ramii pădurii 
de par arborii candelabre încărcate cu medalioane şi 
grunji de lumină. Cine ştie câtă încântare va fi încăput 
în sufletul lui de copil când, aplecat în lanul livezii, 
va fi ascultat cum suie viata în rădăcina firului de 
iarbă | Si, dela felul cum umbrele se resfiră prin pomii 
grădinii, ca rămășițe dintr’o haină înmuiată în limpe- 
zimi de amurguri, va păstra el taina mestesugului 
zugrăvelii. 

Pictorul Grigorescu a înțeles, dintru început, că, 
în meșteșugul vopselilor, învățător nu-i poate fi nimeni 
altul decât natura. Și mai târziu, după ce s'a scolit prin 
străinătăți, cutreiera tara să adune chipuri, icoane, 
privelişti. 

« Ani de-a-rândul, — spune prietenul său Vlăhuță —, 
Grigorescu umbla vara prin munți, cu săptămânile, 
observând mișcările, obiceiurile, felul de a sta şi de 
a privi al ciobanului, studiindu-l cu dragoste, pururi 
în căutarea frumuseții tipice, caracterul fundamental 


www.dacoromanica.ro 


Ș2 CARTEA SATULUI 


(de temei) al neamului. Ceasuri întregi sta de vorbă 
cu ei. Si ce mult fi plăcea liniştea cu care adesea 
oamenii aceia simpli spuneau lucruri foarte adânci 
Pe Ciungi, pe munții Agapiei, dejunam pe iarbă, în 
apropierea unei stâne. Vine un cioban tânăr de ne 
aduce o botă cu apă rece, dela izvor si s'așază mai 
la oparte. Pictorul il pofteste să guste si el din mânn 
carea noastră. 

— Mulţumim de bunătate, zice, dar noi postim. 

Era postul Sântămăriei. 

_ —§i ce mâncaţi? întrebă pictorul, ca săsl mai 
îndemne la vorbă. 

— D'apoi... mai o fiertură de fasole, mai un bors 
cu buruene, un castravete murat şi o ceapă, că nu 
mai ştie omu săracu cema mai mânca, doar a muri 
mai degrabă». 

Acestor ciobani, «inv4luiti in nu ştiu ce atmosferă 
de bunătate, de duicsie si de înaltă linişte în fata 
morții », « depărtarea de sat, de lume, demai lui, lesa 
pus în ochi o dulce melancolie, iubire si cântec pe 
suflet. Inima lor va fi soptit stelelor, într'o noapte 
de vară, fără săsl fi auzit vreodată cuvântul dor, 
cuvântul de foc pe care nicio limbă nual poate traduce ». 

Sunt ciobani tineri, plini de sănătate, cu trunchiul 
așezat pe drugi de piatră. Si sunt mândri «par'căss 
regi, monarhi au munților; așa umblă, așa stau, asa 
privesc peste plaiurile lor. Nu sunt ei coboritori din 
cnezi? N'au purtat gluga si opinca lor cei dintâi 
voievozi ai Carpaţilor ? Indărătul vremilor, la capătul 
celei mai nobile vite românești, e un păstor ». 

Ii plăcea lui Grigorescu insingurarea în mândria 
lor. El însuși fugea de oameni, de patimile lor mae 


www.dacoromanica.ro 


ILARIY DOBRIDOR: QAMENI DIN TARANIME 63 


runte, de ambițiile de a fi purtați cu alai către dre- 
gătorii nemeritgte sau în locuri pentru care nicio 
însușire nusi îndreptățește, Fugea de aplauzurile mule 
timii, de sgomotele și vâlva ei. Se incuia in casă 
sau isi lua tablia cu colori si colinda tinuturile. Din 
tinerețea de suferință, prinsese sufletul un fel de 
mândrie care-l închidea în tăcerea artei lui. Pe moşia 
de pe Pitarul Dâmboviţei, gospodăria avea să fie 
părăşită în curând prin moartea timpurie a tatălui. 
Leaurile se vor împrăștia, ograda se va părăgini, iar 
pe acolo pe unde mâna de om vrednic chibzuise toate 
la locul lor, vor spori pânzele păianjenului. Mama, 
împovărată de nevoi, nu putea să ting rosturile casei. 
Trebuia ajutorată. Rămas orfan la 6 ani, pictorul 
avea să ducă, din cea mai fragedă vârstă, greutățile 
vieții. Familia, numeroasă si strâmtorată de lipsuri, 
trebuia întreținută. Vine astfel în București și se 
îndeletnicește cu zugrăvirea de icoane. Dumnezeu 
care potrivește toate, lăsase ajutor casei, punând dar 
în sufletul copilului care avea să devină gloria cea 
mare a neamului său. 

La Obor, in Bucuresti, grânarii, negustorii, misitii, 
se incurcau de un copil de 6 ani, cu ochii negri, scânu 
teietori. Iconite, rânduite una lângă alta cu chipurile 
Pruncului Sfânt si Maicii Domnului, se înșiruiau 
frumos la vezala trecătorilor. Omul cu credință cums 
păra bucuros din mâna nevinovată a unui copil. 
Scoteau bătrânele gologani din legăturică si luau iconiţe, 

Prin munca lui, orfanul de 6 ani își îngrijea mama 
si frații. Talentul i-a îngăduit să câştige cu silintele 
proprii, la o vârstă când alții încă petrec clipele dulci 
ale copilăriei. 


www.dacoromanica.ro 


64 CARTEA SATULUI 


Din om in om s’a dus vestea despre micul zugrav 
de iconiţe. Târguia lume din toate părțile. Vâlva s'a 
latit în asa fel că a pătruns în casele Domnului Țării. 
Vodă Barbu Ştirbei l-a chemat să-l vadă. De ajuto- 
rare i-a fost multă vreme. 

Până la 20 de ani, îşi tine pictorul zilele din ceeace 
câştiga cu zugrăvirea bisericilor. Chipuri de sfinți, 
scene din întâmplările Domnului Isus Christos, pățiri 
din caznele mucenicilor şi din suferințele apostolilor, 
le aşeza pe pereţii bisericii. Multe mânăstiri din tara 
au fost zugrăvite de el. 

A învăţat carte singur. A umblat și la școlile din 
tari. Se împărțea între două trebi deodată: scoala şi 
zugrăvitul. 

Nu făcuse ucenicie la nimeni. Singurul maestru 
dela care obişnuise câteo deprindere şi furase câte un 
secret, fusese natura. Acea natură care, în podoabele 
ei, are nenumărate îmbinări de colori, care face umbre 
din jocul frunzelor, care pune curcubeiele peste ape 
şi amurgurile peste sesuri. | 

Pictura este si ea un meșteșug. Dumnezeu iti 
dăruie, dar trebuie să mai adaugi şi tu. A plecat Grigo- 
rescu in străinătate să deprindă secretele artei. Erau 
în Franța, zugravi vestiți. Ei trudiseră vreme înde- 
lungată în mesterirea nuantelor si împerecherea liniilor. 
Stiau tainele potrivirilor si se pricepeau la cântărirea 
perspectivelor. A stat aci, cât a stat, a învățat cât a 
ptutut şi s'a întors în țară. 

Când a venit, nu s'a grozăvit cu ce obișnuise acolo. 
S'a uitat tot la priveliştele de aici, tot la măreţiile 
pământului nostru. Zugravul de iconiţe va deveni 
acum meșterul care colorează splendorile firii. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 65 


Au mai fost in tara noastră zugravi si pictori, însă, 
de spiță streină. Aduşi de Domnii nostri, pentru impo- 
dobirea câte unui lăcaș de odihnă sau de rugă, altele 
le erau simtirile. Altfel, bătea inima lor. Nu ne-au 
dat o artă românească, în care să se simtă bătăile sufle- 
tului nostru. Nu ne-au dat o artă în care să vorbească 
ţărâna de aici, cu viata care e însămânțată în ‘ea. 
Oamenii sunt legați de pământurile lor, sunt legați de 
soarta care i-a năpăstuit. Carnea lor seamănă cu 
locurile pe care trăiesc, iar sufletul lor cu vitregiile 
care i-au izbit. Cum dulceata miezului pepenului 
atârnă de brazda în care e îngropată sămânța, așa si 
sufletul omului atârnă de locurile în care trăieşte. 

Pictorul Grigorescu a știut că trebuie să infatiseze 
tot ce e românesc, tot adică ce avem deosebitor de 
alte semintii. 

Inainte de el, au fost si pictori români. Ei însă, 
n’au izbutit decât să zugrăvească subiecte din istoria 
națională. Întâmplări din războaiele Românilor, domni 
şi jupânese, icoane din întâmplările Românilor, erau 
toate compoziții istorice. 

Vine fiul plugarului dela Pitarul Dâmboviţei. De 
printre holde și tarini încărcate, el află misterul acestui 
avânt românesc care se îngroapă, cu fiecare an, într'o 
comoară de viață după care nimeni n'a scormonit. 

Nu-i trebuiau lui fapte istorice, —cu toate că a 
lucrat şi tablouri cu scene din războiul de neatârnare. 
Ca să pună în zugrăveală sufletul românesc, îi erau de 
ajuns privelistele din viata satului: «carul cu boi» 
care scârțăie din osii agale, ca o doină trece prin amur- 
guri pe valea Siretului; «figanca» învăpăiată, cu 
surâsul mugurit în colțul gurii, un surâs atât de 


www.dacoromanica.ro 


66 CARTEA SATULUI 


molatic; «ciobanul» rezemat în bâta lui cioplită; îi 
erau de ajuns locuri și oameni din minunea ținuturilor 
noastre românești. 

Si a povestit, in colori, sufletul românesc în ce are 
el țărănie curată: mișcarea naturii, seninătatea în fata 
morții, viata în trecerile ei nemărginite. 

Omul e o putere care se agită. Lucrează, munceşte, 
sapă pământul, răboteşte în gospodărie. Se amestecă 
necontenit în ritmurile de mişcare ale firii. Şi când cade 
răpus de soroacele de sus, trece în pământ cu împăcare 
de sine, pentru a da, din puterea lui săgetată, forță vie 
rădăcinii firului de iarbă. Moartea e o coborîre în sânul 
firii, pulbere răsfirată în tirana ei. 

In poezia populară, în poezia ţăranului, e numai 
mișcare în mijlocul naturii. Voinicii, pe lună, flueră 
din frunză de răsună pădurile. Haiducii coboară 
cărările la vale, șuerând. Hoti cu durda în spate 
fugăresc călări poterile; si întind pământului galopul 
murgului voinic. 

Omul e stup de forte care fierbe și aleargă. Așa 
şi în tablourile lui Grigorescu. « Carul cu bot» trece 
bătând din loitre la vale, ciobanii coboară cu ghioaga 
în spate, stăpâni peste rotirile zărilor senine. 51 toți 
sunt în mijlocul naturii. 

Uneori îi arată senini, incremeniti în liniştea lor 
înaltă. Imprejur nicio adiere, nicio batere de frunză, 
niciun clipot de ape. Munţii în jur sunt pături de fum 
alburiu, gata a se așterne, ca troienii, peste o viață 
ce poate oricând cobori în tăcerea cea mare. 

Demn totdeauna în fata morţii, țăranul nostru 
trece în pământ cu credința că asa cer intocmirile 
sorții. Când a bătut ceasul destinului și s'a strâns 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN ARANIME 67 


sorocul în semnul lui, pleacă în lumea de dincolo cu 
același împăcat suflet cu care ar porni în marea călă- 
torie. 

Liniştea în pragul ispășirii o găsim pe pânzele lui 
Grigorescu. Taran dintre țăranii săi, suflet din sufletul 
neamului său, a păstrat credința străveche. 

Și în arta lui, n'a făcut decât să desvăluie comoara 
sufletului țărănesc, să-i şteargă rugina, ca să se inve- 
dereze strălucirile; dar a avut grijă să-i lase pe mai 
departe mirosul pământului din care a desgropat-o. 


5° 


www.dacoromanica.ro 


ALEXANDRU VLAHUTA 





www.dacoromanica.ro 


Prieten bun cu pictorul Nicolae Grigorescu, cu Barbu 
Delavrancea, cu I. L. Caragiale și Gh. Coșbuc. 
Zilnic sfătuiri, pentru noi gazete; aci destrămau 
urzelile unei poezii, aci descurcau în vorbe mestesugul 
greu al scrisului. Caragiale, spumos și cu pornire in 
spre batjocură îl însoțea cu iubire pe Delavrancea, ager 
ca vidra înfuriată, pe Coșbuc, fiu de țăran cultivat şi 
trecut prin școli, pe Grigorescu, măsurat în gesturi şi 
în vorbă cuminte. 

Printre toți, graiul sfătos al lui Alexandru Vlahuţă, 
răsuna ca o înțelepciune. Despre pictorul Grigorescu; 
pe care-l vedea ades la Câmpina, unde-l găsea cu 
şorțul murdărit de colori şi cu ochii plini de vedeniile 
zămislite din vălurile fanteziei lui, a si scris o carte’: 
N. Grigorescu. Vorbim despre acest mare zugrav 
al sufletului țării, în altă parte. Ne mulțumim aici să 
spunem că era şi el țăran de prin părțile Dambovitii, 
Căznise de mic un meșteșug din care ținea să aducă 
acasă demâncare mamei lui sărace. Invățase dela 
marele meșter care e natura, cum se îmbină vopselile 
pe pânză când vor să dea zugrăveli frumoase. Din 
colori intocmise fel și chip de tablouri, care înfățișau 
priveliști dela noi, oameni, întâmplări din războaie. 
Despre aceste pânze ale lui Grigorescu a scris Vlahuţă; 
E o carte bine cumpănită. A împărtășit aici, tuturor, 


www.dacoromanica.ro 


70 CARTEA SATULUI 


simtirile ce-i străbat sufletul când se găseşte in fata 
tablourilor lui Grigorescu. Urmăreşte firul de viata 
tras din viața lumii şi întors în colori; şi această mișcare 
a vieţii, desfăşurată din linii şi colori, e arătată citito- 
rilor. Nu s'a scris o a doua carte mai de seamă despre 
marele nostru artist. 

Cu Gheorghe Coşbuc a pus Alexandru Vlahuță 
temeiurile unei reviste « Sămândtorul » (1902) de mare 
însemnătate pentru cultura românească. « Sămănă- 
torul » isi propunea să desmorțească izvoarele curate 
ale literaturii. Veniseră, în decursurile vremii, multe 
valuri încărcate şi ne abătuseră dela adevărata cale. 
Se lăsau oamenii tariti de moda din Paris sau de prin 
altă parte si îmbrăcau cultura in haină impestritata 
de nu semăna cu simplitatile dela noi de acasă. In 
« Sămănătorul », cei doi fii de țărani, Vlahuţă si Coşbuc, 
îşi propun să lupte împotriva societății usuratece, 
pierdută în traiul lăfăit si în stricăciune, si încearcă 
să aducă val de viață sănătoasă, asijderea ogoarelor 
ţării, cărora ciocârliile le ştiu tăriile şi soarele vigoarea. 
Destelinand câmpurile literaturii încărcate de ciulini 
şi buruieni, trag brazdă nouă si seamănă idei puternice 
ca roadă bună să culeagă urmașii. 

Se întâmplase pe vremea aceia că murise Eminescu. 
Murise în ospiciu, răpus de gestul necugetat al unui 
cântăreț: Petrino. Cât a trăit, nu era băgat în 
seamă; dar când s'a auzit de felul morţii lui, milă mare 
s'a stârnit în oameni. Și astfel, şi-au adus aminte că 
acest Eminescu a facut stihuri frumoase, cum nimeni 
până la el nu mai alcătuise; şi-au adus aminte că a 
scris în ziarul 4 Timpul» articole in care vorbele 
înțelepte, gândul bun și îndrumarea cuminte sunt mai 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN JARANIME ral 


de râvnit decât mierea stupului încărcat; și și-au mai 
adus oamenii aminte că printre ei a trăit şi ei nu l-au 
cunoscut. L-au lăsat să sufere și să îndure, în mijlocul 
unei nepăsări ce nu poate fi osândită în deajuns. Si 
ca să-și răscumpere vina, au început să-și arate sim- 
patia pentru zeul fulgerat de pe soclul lui, de un destin 
neasemănător de nedrept. S’au strâns bani pentru 
monumente, i-au fost culese stihurile de pe unde 
zăceau împrăștiate prin reviste, versurile au fost 
întoarse în cântec, se înlăcrămau fetele de pension, îl 
imitau tinerii, îl slăveau cărturarii, îl considerau poli- 
ticienii. Eminescu era acum un punct de admirare 
intrat în atenţia tuturora. 

Bine că l-au luat pe el, nealintatul, obositul de 
durerile vieții, însângeratul de suferințele lumii şi l-au 
legănat în simtirile lor calde, pornite din inima cea mai 
curată. 

Răul, însă, se latise. Admiratia pentru Eminescu 
îmbolnăvise sufletele. Tineretul lancezea, închipuin- 
du-se măcinat de o tristețe fără temei. Spune Vlahuţă: 


« Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite, 

« Trişti poeţi ce plang şi cântă suferinți închipuite, 

« Inimi lase, abdtute, far’ a fi luptat vreodată 

4 Și streine de-o simfire mai înaltă, mai curată. 
«Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurdtoare? 

« Ce-s aceşti copii de ceară, — fructe istovite ’n floare ? 


‘Mare admirator al lui Eminescu, încălzit la simtirile 
lui și luminat de gândurile lui, a căruia muzică adâncă 
şi răsbătătoare a împrumutat-o în poeziile sale, Vlahuță 
nu putea trece cu vederea răul veacului său. Și după 
cum Eminescu se impotrivise timpului pe care-l 


www.dacoromanica.ro 


72 CARTEA SATULUI 


osândea pentru patimile lui urite, tot asa Vlahuță 
osândeşte generația sa îmbolnăvită fără pricină. Căci 
zice el: poetul e stăpânitorul unei limbi dumnezeesti, e 
un făcător de bine care poate să descopere mulțimilor 
nepricepute zări largi şi frumuseți necunoscute. Se petrec 
pe lume drame mişcătoare, în ndpraznica vâltoare a toren- 
telor vieții multe pier nepovestite, în lupta asta nesfârșită 
a existenții multi eroi dispar fără de slavă, —acestia 
trebuie să intre în povestirile scriitorilor. Suflet sfios, 
plin de evlavie şi simțitor la necazurile mulțimilor, 
Alexandru Vlahuță avea să descrie el în cartea « Din 
goana vieții» durerile omenești, tinerețea spulberată 
de năpraznica moarte, şcolari topiti de tuberculoză in 
cămine sărace, vieți retezate timpuriu şi împliniri dure- 
roase ale fatalității. 

Si el a fost cândva dcborit de boala veacului; credea 
și el că se ajunge la nemurire cu revolta deșartă si cu 
lacrimi stoarse în silă: 


© Am bocit şi eu nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte, 
« Dar când m'am uitat în juru-mi şi-am văzut că e o boală 
€ Și că toți începătorii, de abia scăpați din școală, 

« Ofiliti în floarea vârstei de-un desgust molipsitor, 
«Ist zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor, 

«Ca să legene’n silabe, pe tiparele găsite, 

4 Desperări de porunceală şi dureri inchipuite, — 


atunci a zis gândurilor oarbe să s'abată pentru tot- 
deauna. Lumea e o veșnică mișcare. Firea, viata, omul, 
așezările sociale, toate sunt în mișcare. Apa lovește în 
stâncă, stânca e scobită, prăfuită, măcinată; vine valul 
si spulberă pietrisul; se adaugă viata si isi infige rada- 
cinile; creste o floare, un fir de iarbă, o buruiană; 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 28 


buruiana rodeşte, își asigură sămânța și piere. Si aşa 
merg toate. Firea are aceeași lege pretutindeni, tot- 
deauna. Peste tot deci, e mişcare. Starea pe loc e 
moarte, e încremenire. Si când lumea asta toată e o 
veşnică mișcare, când si puterea cea mai mică îşi inde- 
plineşte o chemare în eterna armonie generală, e- o 
abatere dela datorie să-ți cheltuiesti puterile ca să faci 
pe oameni mai răi și mai trişti. Cu cuvântul tău să 
despici pânza întunerecului în două, să desvălui de sub 
cefuri punctul luminos al lumii noi şi s’ajuti mulțimile 
să se înfrățească si să cucerească. 

Aşa a fost Alexandru Vlahuţă. 

A cântat durerile lui, ale semenilor, ale lumii. Și 
s'a invrednicit să cheme la lupta dârză a vieții, la 
reînviere și la împărtășirea cu vrerea de a trăi. 


4 A revenit frumoasa primăvară ; 

« Copacii par'că-s ninși de atâta floare ; 
« Dorinţi copildresti, rendscdtoare 

« Fac inimile noastre să tresard. 


« Iubire e în razele de soare 

4 Și farmec in a codrului fanfară 
«Şi visuri dulci în liniştea de sară 
«In cer şi pe pământ e sărbătoare. 


« Ascult, privesc, respir cu lăcomie, 
«Căci toată frumuseţea asta-mi pare 
«Că niciodată nare să mai fie | 


4 Si-s fericit cam fost o clipă în stare 
« Să simt, în marea lumii armonie, 
«A gândurilor mele intrupare ». 


www.dacoromanica.ro 


74 CARTEA SATULUI 


Este aici toată concepția de viață a țărănimii noastre, 
El insusi fiu de țăran din Plesesti (Tutova) trecut prin 
şcolile înalte din tard, nu și-a schimbat cu nimic simti- 
mintele ŞI ideile. Infratirea cu natura, pătrunderea în 
secretele armoniei firii, îi ușurează viata, îi mântuie 
tristețea si îi orânduește moartea. Freamătul codrilor, 
liniștea înserării trezesc în suflet dorinti şi în inimă 
răsunetul iubirii. Soarbe lacom vraja naturii fiindcă 
toată frumusețea asta n'are să mai fie. A avut și el 
norocul de a fi odată. De aceea, când mai târziu, îl vor 
răzbi gândurile morţii, în poezia «Din prag» nu 
se va lăsa subjugat de amăgirile ei, ci se va mântui 
de ispită adulmecând privelistile din afară. 


« Este lesne să-ți repezi un glonț în creer, 

« Dar pe cer scântee luna, dar în iarbă cânt'un greer, 

« E-o mișcare, e un farmec, care 'n veci nu se mai curmă 
« Și când te întorci şi cugeți, lung privind ce laşi în urmă, 
« Simi că nu-i chip să te saturi, ca trăi i-o fericire». 


Si astfel triste sau numai duioase, înfiorate sau de 
adâncă desnădejde care zdruncină cumpăna sufletului, 
poeziile lui Vlahuță spun acelaşi lucru: râvna de a 
trăi, de a vrea, de a acționa. 

Era un credincios. Cobora doar din părinți cu frica 
lui Dumnezeu cari s'a călugărit apoi, iar un frate a 
trăit mult timp la Agapia, ca monah. In familie, trebuie 
să fi fost o atmosferă de zmirnă și de evlavie, pe care 
tatăl (Nicolae) si mama (Ecaterina) s’o fi răspândit” 
din sufletul lor, arzător după iubirile Celui ceresc. 
Cu ce a primit dela părinți, cu ce a adunat dintr’o 
copilărie petrecută pe valea Similei şi din ce au adauș 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 75 


întâmplările vieții, răutatea oamenilor, destrăbălarea 
societății şi temperamentul său nemărginit cuprinzător 
al intelesurilor suferinței, a rezultat sfătoșenia acestui 
om cumpănit şi îndrumător de bine. 

A iubit natura şi icoanele ei. 

După cum prietenul său Nicolae Grigorescu dăduse 
în vopseli frumuseţile țării, Vlahuță avea să pună în 
cuvinte aceleaşi privelişti care au umplut, cu minunea 
lor, sufletul său. In « România pitorească » vorba simplă, 
gândul curat şi limpede, admiraţia, iubirea, dau mantie 
vie frumuseții munților, apelor si ținuturilor româ- 
neşti. Iar în cartea « Din trecutul nostru », figurile de 
domni şi domnite, jupânese evlavioase şi prea cucer- 
nice, sunt înfățișate în toată bunătatea sufletelor de o 
curatie fără asemănare. 

Apele în jurul izvoarelor, codrii cu freamătul 
frunzelor, ţinuturile cu întinderile oable ale sesurilor, 
trecutul cu splendorile, actele de vitejie şi faptele de 
arme, forfota muncii si fulgerarea idealului, —iată ce 
a ținut prin viață pe acest sfătos fecior al brazdei. 

Si când a murit la 1919, după o viață desfășurată în 
silinti de bine, ar fi putut să se împotrivească unei 
morți care-l secera din mijlocul atâtor podoabe ale 
firii, dacă împăcarea cu sine n'ar fi cerut, sufletului 
zbuciumat, odihnă. 


www.dacoromanica.ro 


BARBU DELAVRANCEA 





www.dacoromanica.ro 


Ce era înțesată de lume. Ca boabele care se tin de 
coarda aceluiași ciorchine, ascultătorii se îngrămă- 
diseră în jurul aceluiaşi scaun. Gălăgia pornea în încă- 
perile clădirii ca un zvon care devenea zumzet de stu- 
părie. Chicotele domnisoarelor tinere, se întretăiau cu 
vocile bătrânilor. Nerăbdarea creştea pe vreme ce 
înaintau indicatoarele ornicului. | 

Și când a apărut cel aşteptat, fierberea a contenit 
ca prin farmec. Mutenia s'a așternut peste tot ca o 
pânză metalică în firele căreia băteau cuvintele vorbi- 
torului. Un om bine legat, cu fața galbenă și uscată, 
cu părul numiai rotocoale şi smocuri, aplecase peste 
marea de oameni niște căutături pătrunzătoare și vii, 
țâşnite, ca două flacări, din vatra unei firi de un cloco- 
titor neastâmpăr. Ca un codru prin care trece adierea, 
vointele lor se pierdeau, se topeau în graiul oratorului. 
Şi când se încingea ca o furtună în care erau toți 
amestecați într'un vârtej, părul se înăsprea ca tepii de 
metal, figura întărea liniile de ai fi zis că e tesutd din 
nervi, iar corpul se încorda par'că ar fi fost aşezat pe 
ţevi de oţel. Ochii căpătau atunci o lumină care 
înfierbânta auditoriul ca ’ntr’o baie de spuză arzătoare. 

Era Barbu Delavrancea. 

Cu puteri, ca ale pământului care se revarsă din 
straturile cele mai adânci şi topeşte tot ce întâlnește 


www.dacoromanica.ro 


78 CARTEA SATULUI 


in cale, fusese inzestrat cu insusirea de a insufleti 
masele. Sub cuvântul lui, ascultătorul își pierdea 
limpezimea judecății, rămânând numai suflet si numai 
simtire care intra în stăpânirea acestui vraci al vorbei 
frumoase. Un munte de foc ce se prăvălea din înălțimile 
sale și amenința să înghită tot ce întâlnește, el se 
deslănțuia cu puterea dintâi a stihiilor firii, izbucnind 
intr’un avânt nestăvilit. Fantezia lucra mreje pentru 
vis; mintea isteață combina judecăţi pentru a convinge; 
inima țâşnea în răsufluri pentru a cuprinde. Si vorbele 
curate, culese din graiul popular, suiau pe inima 
ascultătorilor cum suie arcuşul pe vioară. 

A fost cel mai mare vorbitor al vremii sale. Mare 
orator si mare avocat. Când apăra impricinatii, tremurau 
adversarii din tribunal. $i când l-a apărat pe prietenul 
său Caragiale, împotriva unui clevetitor de meserie, a 
stârnit răsunet peste tot. Caragiale era si el unul din 
cei mai mari scriitori ai noștri. Cunoştea bine viața de 
mahala, spoiala de cultură si lustrul de civilizație al 
oamenilor din marginea orașelor și a început să batjo- 
corească, în povestirile sale, pretenţiile lor. Omul politic 
mărunt dar înfumurat, nestiutorul îngâmfat, cuteză- 
torul fără temei, într'un cuvânt toată pleava de lume 
fără niciun fel de chemare, a fost făcută de batjocură. 
Compusese o năzdrăvănie de piesă si fusese învinuit că 
ar fi furat-o dela alții. 

A fost un proces mare. Barbu Delavrancea, care era 
in tovărăşia lui Caragiale, a primit să-l apere în fata 
judecății si să-i spele ruşinea nemeritată. Să se fi dus 
cineva să-l asculte pe Delavrancea în clipele acelea, 
dacă tinea să vadă ce sunt înzestrările cuvântului 
care mișcă si răpune. Ştia să meșteșugească vorbele, 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 79 


şi să le innoade în crâmpeie frumoase. Când se pornea, 
era potop de gânduri bune, îmbrăcate în podoaba lor 
cea mai curată, Te lua ca un şuvoi la vale si te ducea 
până te pierdeai în adâncuri. 

Dela un Mihai Cogălniceanu, cel ce împreună 
cu Vodă Cuza, a dat țăranilor pământuri, nu se 
mai pomenise atâtea înzestrări la cuvânt. Credea în 
puterile poporului nostru, credea în rolul ce trebuie 
să jucăm. 

Era Barbu Delavrancea fecior de ţărani, al lui 
Ștefan Ștefănescu si al Mariei, « Mama Baba». Se 
născuse în satul Sohatu din județul Ilfov. Și azi, se 
găsesc, pe oleaturile acelea, așezări ale spitei lui 
țărănești, cu numele Ștefan. 

Făceau oamenii, pe vremurile dela 1858, cărăușie. 
Nu veniseră încă înnoirile țării cu drumuri de fier, lucru 
întâmplat tocmai sub fericita domnie a lui Vodă Carol. 
Duceau grâne cu carăle la Obor, în București. Aşa se 
vede treaba, a rămas tatăl său grânar în Delea Nouă 
din marginea Bucureştiului. 

Din negotul cu grâne, abia i s'ajungea să în- 
trețină casa împovărată cu nouă copii. Povesteste 
Delavrancea: 

« Eram cel din urmă copil. Adormeam totdeauna, 
ca pe puf, într'o troacă așternută cu scutece vechi și 
arse de atâția copii cari se odihniseră pe ele. 

4 Voi, cari ati supt lapte strein si v’ati legănat pe 
braţe plătite, aveţi dreptate să nu intelegeti. 

«Cand m'am săltat şi alergam prin grădină și prin 
viile din apropiere, odihna si somnul pieriseră cu cele 
dintâi cuvinte, cu cele dintâi dorinti conștiente, cu 
prima vrere înțeleasă şi voită. 


www.dacoromanica.ro 


80 CARTEA SATULUI 


4 Imi plăceau basmele, zisele din bătrâni si mai ales 
întâmplările apucate de neamul meu. Nu m’ai fi luat 
p'o împărăție din poala bunichii; si în serile când 
fetele mari, cosând la gherghef, spuneau câte istorii 
toate, de m’ai fi bătut, nu m’asi fi varit in plapomă. — 

« Încetul, pe nesimţite, creierul meu se turbura, se 
aprindea ; în fitece noapte tresiream din somn, speriat, 
cu pumnii inclestati si cu răsuflarea năbuşită. Muma 
Pădurii, Zmeoaica cea bătrână, Strigoiul şi Ielele care 
fierbeau, într'un cazan roșu ca para focului, mintea 
fetei. de împărat, mi-apăreau în vis. Le vedeam mai 
limpede, de cum vedeam troscotul şi nalba din bătă- 
tură; mai real mi-apăreau ca dudul din fundul grădinii, 
în vârful căruia mă suiam. Glasul lor de dihănii, 
ascutimea ghiarelor si văpăile de pe beregată, îmi 
spărgeau urechile, mi-ameteau vederea şi-mi dogoreau 
obrajii. Biata mama, lângă care dormiam, se trezea din 
somn şi în zadar aprindea vapaita si mă mângâia, 
dându-mi să beau o cană cu apă. Eu, cu ochii deschişi, 
nu vedeam nimic, n’auziam nimic şi obrajii mi-erau 
aprinsi, încât mă usturau par'că ar fi fost părpăliți 
pe spuză. 

« Rar deşteptam pe mama cu râsul meu, la miez de 
noapte, căci rar mi-apăreau Fata din dafin, fericitul 
Cheleş, Fata cea mai mică de împărat şi Zâna cea 
bună, care trecea pe Făt-frumos prin Valea lacrimilor ». 

Aceasta a fost copilăria lui Delavrancea; plină de 
basme cu smei și jivine care-i aprinsese creierul. I le 
povestise bunica intr’o casă de oameni nevoiaşi, 
innecati în trebi si în sărăcie. După ce a făcut studii 
bune în şcolile înalte din țară si streinătate, întreținut 
de iubirea fratelui său Nicu, din sufletul său nu vor fi 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 81 


dispărut pe deplin aceste aduceri aminte. Când va fi 
având răgaz dela treburile zilnice ale avocaturii şi 
se va rupe si din încurcăturile politicei (a fost şi mi- 
nistru), iar sufletul său va râvni să se vădească, nu va 
izbuti să se despartă de pecetile copilăriei. 

In povestirile lui, ne va înfățișa viata dela tara aşa 
cum a cunoscut-o, 

Ne arată, într'o povestire « Trubadurul », viata de 
acasă, plină de zguduiri, de amărăciuni si de umilință. 
O grădină prin care fugea sora-sa cu el în cârcă până 
la nucii dela gropile cu nisip când bolea de «cuţit» 
şi-l tămăduiau babele cu foi de leandru si țintaură. 
Păsările se certau în desisul grădinii, străchinile odoro- 
geau pe masa rotundă, papucii se târşiau prin casa 
lipită cu pământ galben. Și adormea ca pe puf intr’o 
troacă cu scutice vechi şi arse de atâția copii cari se 
odihniseră pe ele. Nouă frați fuseseră la casa părin- 
tească. Cotrobăia prin podul plin de lanțuri, bleauri 
şi leuci vechi de căruțe, vartelniti rupte, zăblăuri, 
dărace, piepteni de lână, melite şi sculuri de in. 
Asculta povești şi întâmplări dela fetele lucrătoare în 
gherghef, basme dela bunica și credea în născocirile 
lor. Plânge la morminte si se îmbolnăvește, mic fiind, 
de temerea vedeniilor din legende. 

In alte povestiri — « Bunicul » şi « Bunica » — Dela- 
vrancea ne arată figura blândă a acestor sfinți ai bătrâ- 
nefelor. Bunătatea fără de hotar, seninătatea si duiosia 
acestor umbre omeneşti care stăruie prin viață pentru 
a îndulci zvăpăiata copilărie si a o astâmpăra, e inve- 
derată în toată frumusețea. 

In altă povestire —« Odinioară » —scrie despre 
mușuroiul de grânari din Delea Nouă. In mahalaua 


www.dacoromanica.ro 


a? ÇARTEA SATULUI 


grânarilor erau casele mici, văruite, înfundate in gră- 
dina cu «rogodele » Un urdiniș zilnic de țărani, 
sosiți de jos dela Dunăre, cu carăle încărcate, dă acestei 
mahalale înfăţişare de iarmaroc. Copiii se zbenguie 
si sar, se pricep la drăcovenii si la o mulțime de jocuri. 

Avea o nesfârşită milă față de cei săraci si umili. 
Din dureroasa amintire a copilăriei lipsite de orice 
bucurie, păstrase aplecarea în spre murmurul suferinței 
celor obiditi. Era puternică aducerea aminte a zdren- 
telor din troaca de albie așternută cu scutece. Intr’o 
povestire tristă pune durerea «milogului»: «capul 
milogului atârna într'o parte a căruțului. Tot trupul 
lui e o mână de carne galbenă vinetie. Dela coșul 
pieptului la vale, îi înnumeri coastele. Picioarele îi sunt 
tăiate de sus, dar în locul lor, două răni cârpite petec 
de petec. Nişte bețe subțiri îi sunt mîinile cu degete 
ascuțite, lungi și murdare. In tot acest monstru, nu 
trăia decât capul. Si ochii săi mari, negri și plânși, 
cu genele sumese până la frunte, priveau adânc și 
blând. Pe fruntea ca sideful, i se rotocoleau inelele 
părului negru ca păcura. Pe buze îi încremenise un 
surâs îndurător ». Jar alături de închipuirea clară a 
cersetorului in căruț, ne dă trista poveste a unui copil 
care înnoată prin geruri de iarnă cu sorcova. Inghetat 
si flămând, zdrentuit și învineţit, colindă cu sorcovitul, 
în timp ce acasă, în sărăcie lucie, acoperită de prăpădul 
iernii viforoase, se stinge mama sa. 

Pe cât de adâncă era durerea lui omenească în fata 
acestor ființe umilite si îngropate în mizerie, pe atâta 
îi era de mare protestul împotriva traiului din casele 
bogate. Intr’o parte curge belșugul de ai zice că 


A, 


raiul s'a văţsat pe pământ, iar în altă parte mizeria 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 83 


omenească golește sufletele de orice încăput, cum 
golesti un tub de conținutul lui. În povestirea 
« Linişte » e aceeaşi cocleală a sufletului revoltat împo- 
triva celor buhăiți de prea mult bine. O astfel de viata 
o înfăţişează ca pe-o condamnare. Te ard hainele pe 
care le îmbraci, pâinea pe care-o mănânci e amară, 
salteaua tare umplută cu bolovani, iar perna pe care-ţi 
odihnesti capul par'că-i îndesată cu mărăcini. 

Fiul de țăran din Sohatu a adus, în scrierile lui, 
graiul sătenilor din Ilfov, după cum Creangă adusese 
graiul moldovenilor din Neamţ, iar Coşbuc limba 
frumoasă a năsăudenilor. 

Scormonitor al trecutului si al sufletelor, vădește, 
în tot ce a scris, sufletul țărănimii așa cum l-a cunoscut 
el prin satele muntene si printre cărăușii veniți cu 
carăle încărcate în Delea Nouă din marginile Bucu- 
reștiului. Basmele, zisele din bătrâni —cum le zice 
el — obiceiurile, bocetele, cântecele tărăgănate și haidu- 
cești, doinele, legendele, se împletiseră într'o urzeală 
din care a tors, mai târziu, frumoasele privelişti de tara. 

Nu scrisese, oare, acest îndrăgostit de poveștile 
populare, cuvântul de vraje: «o, povești, povești, 
lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca 
niciodată a fost ca și astăzi și ce este astăzi va fi odată 
ca niciodată. Câte focuri, câte lumânări si câte vapaiti 
n’au ars, poveste, și toate s'au stins si multe se vor 
aprinde ca să se stingă iarăși, numai tu, poveste, nu te 
vei stinge decât cu cel din urmă om și numai el va sti 
bine că lumea asta a fost o lungă și aceeași poveste ». 

Obârșia țărănească a lui Delavrancea suna, în 
sufletul său, ca un ecou ce vine de departe, din cură- 
tiile dintâi si sfinte ale copilăriei. 


6* 


www.dacoromanica.ro 


III. SINGURATICII 


www.dacoromanica.ro 


VASILE PARVAN 





www.dacoromanica.ro 


A ost, cu adevărat, un fares 
and se urca la cate brăcat în yn lui 
neagra rinsă bine în jurul gatul ca la preoții catolici, 
se uia von, predicator. F 
niv cital, riritre ucenicii săi sau la oo 
fae ublice aun numerosii lui adoratori, Vasile 
Parvankra acel aed d suflete. De sub atitudinea 
lui de bronz înfio fet. izvora o melodie a graiului care 
te ader enea sit fura. $i când îritepea să cugete asupra 
vieții § orții, as ostului omblui, asu ra enrii 
lumii A pert amos neamurilor, Bi i zis ic gură 
striknă vorbește prin el, dlât era de pierdut pe e dia 
rile vedeniei lui Îsi atât de adâncit fn ur la gin- 
dului plin de adevăr. Părea un inspirat, uk insufletit; 
el însuși unealtă în serviciul unori puteri de dincolo. 
Se întorcea parcă în spre sine, în spire adâncurile sale 
și isi povestda siesi deslușirile tainel deslegate. In acea 
cli f ii numerosilor ascultători, « a pe 
sek ovedea lui insti. Glasul lua ton ciudat de zică 
subpământeană, care gâlgăe undeva, nu ştii urle. ca 
susărullunui pârâu Aclation sub straturile de 
Il si ti a ai că vine de depa arte, din A i 
negre tului, și s'a oprit Kinga tine mur prang 
surd; inn ae astupat. I ‘ll ‘ll 


www.dacoromanica.ro 


88 CARTEA ŞATULVI 


Un om înclinat către tristetile pătrunzătoare, —a 
acesta a fost Profesorul Pâryan. Vesnic tăcut, totdeauna 
pe gânduri. Și gândurile lui erau ca lanurile de porumb 
toamna, când s'abate ceața si stolurile corbilor. Acest 
fiu al Tutovei păştrase înțelesurile suferinței si se 
simţea bine în suferința lui. Căci cel ce suferă -mzicea 
el —e un sfânt si sfintenia e singura cale ce duce 
spre cer. 

Cum pasărea se rostogolește în razele de soare, aşa 
se rostogolea sufletul lui în suferință. 

Il duruseră de mic pățaniile lumii si chinurile pro- 
prii. A fost copil sărac, din oameni săraci. Tatăl său, — 
un umil învățător prin Tutova Moldovei. De acasă, 
dela neamul său de țărani cari scormonesc pământul 
cu unghia însângerată ca să facă loc holdelor să crească, 
a moștenit Vasile Pârvan înclinarea de a sfâșia pieptul 
pământului cu târnăcopul ca să scoată de sub oseminte 
tainele trecutului străbun. S’a îndeletnicit a desluşi 
în pietre, în cioburi sparte, în inscripții, enigmele unei 
istorii care cu greu se puteau cunoaște. Se îngropa zile 
întregi, până la brâu, în pământul dela Adam Clisi 
ca să scotocească după mărturiile istoriei noastre. A 
făcut săpături peste tot si din câte a găsit, a refăcut 
trecutul poporului român, tăind pârtie de lumină 
până în cele mzi neguroase timpuri. De sub dărâmături 
şi de sub ruinele peste care straturi moarte aşezase 
curgerea vieţii, a tras Pârvan povestea strămoșilor 
Daci. El a mers până la vatra cea veche a istoriei 
noastre, de unde au plecat începuturile românești. 

Toate acele semne, adunate din rămășițe și din 
vechituri, urmele vieţii care s'a mișcat aici, inscripțiile, 
monedele, săpăturile în lemn și pe vase de lut, se 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI ‘DIN TARANIME 89 


găsesc in cartea lui numită « Getica ». Această carte 
e una din cele mai impunătoare opere de ştiinţă din 
câte au apărut la noi. E cartea noastră de căpătâi. O 
carte masivă, bine gândită, bine cumpănită. Cuprinde 
istoria dintâi a poporului nostru, din vremea când încă 
nu sosise bădia Traian să impoporeze oleaturile 
acestea cu stupul de oameni culeşi din împărăția 
Râmului. Și până a nu veni Traian, hălăduiau pe aici 
alte neamuri cari aveau soiul lor de viață, ocupațiile, 
moravurile, credințele lor. 

Viaţa prinde în ea mușchi, incremeneste, dacă stă 
tot într'un loc. Și acolo unde a murit viața, unde a 
încremenit, ea a lăsat tiparul, a lăsat urma. Cine e 
priceput să deslușească tiparele vieţii care s'a istovit, 
acela își poate da seama de cum au dus-o pe lume 
oamenii de demult. 

Vasile Pârvan adânc și multe studiase în străinătăți, 
crescuse la scoala învățaților din Germania. Se obis- 
nuise să descifreze pe pietre graiul trecutului. S’a 
apucat cu ucenicii lui și a surpat straturile pământului 
clintindu-le de pe așezările făcute de vreme. A des- 
gropat pietrele mărturisitoare de adevăr. $i din cele 
ce a studiat si a văzut, a tras încheierea că viță bună 
de oameni a fost pe aici, cu însușiri, si nespus de viteji 
când era vorba de îndeletnicirile armelor. Din ei 
coboară neamul nostru, ca din întâia rădăcină. S'au 
adaos apoi viiturile purtate de Traian și din împreu- 
narea cu vechiul popor dacic, sămânță nouă de oameni 
s'a ivit. 

Această carte, « Getica » în care sunt înfățișate 
obârșiile poporului nostru şi stihiile din care s'a urzit, 
este lucrată cu toată vrednicia. Grijă multă a cheltuit 


www.dacoromanica.ro 


90 CARTEA SATULUI 


învățatul român si migală iscusită a ostenit. Prin 
această carte, cumpănită cu toată înțelepciunea, Vasile 
Pârvan a dat ucenicilor lui nu numai cunoștințele pe 
care însușirile lui de învățat priceput si harnic le-a 
dobândit. A înrâurit, asupra lor si prin metodul de 
lucru, acel metod care stă în grija de a descoase pe 
nepripite, ci cu deamănuntul, un hrisov domnesc, 
a citi bine o inscripţie, a deslusi corect o scriere veche. 

De mare fală a fost în străinătate, printre învățații 
Europei. S’au minunat si ei de atâta putere de muncă, 
de atâta încordată silință, de atâta râvnă necântărită, 
de atâta agerime a minţii si bogăție a cunoștințelor. 
Era Vasile Pârvan învățatul cu cea mai adâncă pătrun- 
dere a trecutului îndepărtat al pământului românesc. 

A învăţat dela părinţii săi, țărani, munca ; şi tot din 
zestrea lor sufletească a moştenit obișnuința zăcerii în 
muncă. Prin viaţa sa întreagă, a fost pildă vie de muncă 
si model al tăcerii. Cântec a adus tăcerii, imn tăcerii, 
slavă tăcerii. Zicea el: adevărul e acesta. Fericiti cei 
cari nu-şi irosesc viata căci o alta nu e; fericiți cei cari 
luptă împotriva morţii, creând mereu gânduri si viata, 
căci fiecare clipă mai mult, trăită în frumuseţe, e o 
întreagă veșnicie; fericiți veţi fi când veţi avea credința 
că în univers nu e nici viață nici moarte, nici bucurie, 
nici întristare, ci numai mișcare. 

Adevărul acesta e: fericiți cet cari nu-şi irosesc 
viata în zadar căci o alta nu e. Fiecare a avut norocul 
de a fi şi el odată. Cel ce tine lumile pe umeri, stăpâ- 
nindu-le prin voința lui, creându-le prin cugetul lui 
si mutându-le după planul lui, « Acela Unul Nevăzut » 
dela care toate se trag, statorniceste fiecăruia rostul lui, 
destinul lui. Ceea ce ne-a dat El, puterea ascunsă care 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN FARANIME 91 


îndrumă toate, nu trebuie să irosim în zadar. Ci să 
păstrăm şi să desăvârşim. 

Și desăvârșim, infrumusetand, Să înfrumusețăm 
sufletul nostru, viata noastră. Să-i dăm acea frumusețe 
morală care singura ne deschide calea spre ceruri. Să 
înfrânăm patimile mărunte, să stârpim micimile 
inimii, să retezăm beteșugurile sufletului și să vindecăm 
vătămăturile lăuntrice, -snumai așa ne vom desă- 
varsi. Cine aleargă după alaiurile sgomotoase ale vieții, 
aplauze va culege. Scamatorii de bâlci, iubitorii de 
zgomot si de deșertăciunile vieții, —maceia nu năzuesc 
către o viață frumoasă. Ei râvnesc sări poarte multis 
mile pe brațe, în clinchetul bătăilor de palme; umblă 
după turba laudelor zadarnice și după hărmălaia 
biruintii trecătoare. 

Cine vrea să se desăvârşească în frumusețea sufle- 
tului, acela fuge de lume, se fereste de patimi, nu caută 
laudele și nici trecătoarele bucurii. Ci se retrage în el 
însuși, cum se retrage melcul în chilie. Si încuiat aci, 
în silinta lui de a se împlini, toarce fuiorul vieții pe 
fusul împlinirilor de sine. Că nu e mai mare bucurie 
decât să te implinesti pe tine, săsți îmbogăţești sufletul 
cu pornirile bune. In suferință și tăcere, se prepară 
marea taină a vieții fiecăruia. In suferință și tăcere, se 
încheagă faptele mărețe. Laudă deci singurătăţii, 
tăcerii, suferinței. 

Și după ce te-ai împlinit în tăcere și teyai curățat în 
suferință, numai atunci să cobori în mijlocul naturii 
unde e mișcare, e viață. Telul vieții este lupta împo- 
triva morții, este silinta necontenită de a munci, de a 
crea. « Fericiți cet cari ļuptğ, creând mereu gânduri şi 
viață ». Să ne sforțăm mereu și să creăm gânduri si 


www.dacoromanica.ro 


92 CARTEA SATULUI 


viață. Cine e slab adastă, cine se îndoiește e las, cine nu 
luptă nu infaptueste si cine nu infaptueste cade dela 
adevărata demnitate. Omenirea a dat înainte prin 
oamenii ei cari au luptat, cari s'au jertfit, pentru a 
crea gânduri, viață, fapte. Ingrămădirea de fapte, — 
aceasta e istoria omenirii; îngrămădirea de gânduri, — 
aceasta e cultura ei; îngrămădirea de viață, — acesta 
e trecutul ei. 

Un popor își cucerește întâietățile între celelalte 
popoare, prin faptele lui de cultură, şi prin puterea 
lui de viață. Şi viata e muncă şi munca se face în tăcere, 
şi tăcerea şi munca se călesc în suferință. Cine umblă 
după zgomote, acela își iroseşte puterile zadarnic; 
nu-și sprijină viața în el însuși. E ca ceasornicul care 
nu merge decât când îi sunt rotitele clătinate din afară. 

Dar omul care-și sprijină viata în el însuși, trage 
puteri de muncă din lăuntrul lui. 

Si ca oamenii sunt si popoarele. Pentru a avea 
dreptul să râvnească locuri de întâietate, trebuie să 
adune puteri de muncă, munca să o săvârșească in 
tăcere şi să se infrumuseteze prin suferință. Să îngră- 
mădească fapte, să creeze gânduri, să creeze viata. 

Naţiunile, însă, izbândesc prin oamenii lor mari. 
Ele creiază gânduri, creiază viață şi realizează fapte 
numai în măsura în care nasc din sânul lor oameni 
capabili de gânduri, de viață, de fapte. Dar ca să creeze 
gânduri şi viață si, prin ele fală neamului, oamenii 
aceștia trebuie să se închidă în silintele lor, în vrerea lor. 
In marea tăcere se zămislesc luminile noi ale cugetării. 

Când propovăduia ucenicilor săi, « Profesorul » se 
gândea la omul viitorului prin a cărui faptă şi muncă 
națiunea avea să se ridice cu un stat de om mai sus. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIY DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 93 


Sarcina de a crea aceşti conducători de mâine îi 
revine școlii. Școala are datoria de a alege din grămezile 
mulțimilor acele minţi cuceritoare de idei noi. Cum 
zice Pârvan: cine e cremene care scapără scântei, cine 
e vrednic şi rezistă, acela merită a conduce. Cine e 
simplu pietroi e dat la grămadă îndărăt pentru a servi 
ca pavaj pentru construirea drumului nou. In lupta 
pentru impunerea culturii româneşti, noi n'avem 
nevoie de pietroaie de pavaj, ci de diamant strălucitor. 
Avem nevoie de oameni cari să creeze gânduri şi viață. 
Si creând gânduri și viață, să împărtășească si poporul 
din gândurile lor, din viaţa lor. 

Ca şi Mihzi Eminescu, răscolitorul datinei stră- 
vechi, Vasile Pârvan credea în viitorul poporului 
nostru. Poporul românesc e un popor ager. Născut în 
primejdii si crescut în primejdii, și-a ascuţit inteli- 
genta, şi-a sporit voinţa, şi-a ofelit curajul. « Copilul 
ţăranului e aruncat în lupta vieţii încă de când e mai 
mic decât căciula de pe capul lui taică-său. El trebuie 
să învețe singur a ieși din încurcătură ». 

Aceasta îl face ager la minte, scânteietor, cu stăpâ- 
nire de sine în timpul luptei de inteligență, sfredelitor 
până în adâncurile dușmanului, gata oricând a-l 
răpune. Fiinţa lui stă totdeauna încordată ca o strună, 
ca să preîntâmpine primejdia. 

Aceşti copii ageri încap, însă, pe mâna unor oameni 
strâmb pregătiți ori rău conduși. Sufletul ţăranului 
neaos e mutilat, sfărâmat, de o şcoală care nu cores- 
punde menirii sale. Aşa cum e rânduită, școala primară 
nu e decât «spital pentru mutilatii la suflete ». 

Ca să-și vină în fire, trebuie să dăm acestor copii 
atmosfera de acasă, vioaie, veselă, caldă. Și fără indo- 


www.dacoromanica.ro 


94 CARTEA SATULUI 


ială, multe suflete vor înflori, strălucind prin istetia 
lor pătrunzătoare, clară, creatoare. Copiii ţăranului 
nostru, vioi şi clari la minte, n'au nevoie de pisălogeală 
ucigătoare. Aceasta e bună pentru naţiile greoaie, 
pentru copiii lor molăi și inceti. 

Și noi, Românii, am făcut greșala de a lua model 
de învățătură dela alte popoare. Am împrumutat tocmai 
dela aceste popoare greoaie şi cu copii molăi școală 
ucigătoare pentru poporul nostru sprinten, cu copii 
ageri ca veveritele înfuriate. 

Când a văzut «profesorul », cum ne-am abătut pe 
cărări rătăcite, a zguduit sufletele tineretului si l-a 
însămânțat cu misiunea cea mare de a cărei împlinire 
sunt răşpunzători. 

4 Noi suntem preoții aspri ai unei religii de puri- 
ficare, — zicea el. Să alegem piatra scăpărătoare de 
piatra de pavaj, s’o slefuim bine prin școală. 

Veșnic singuratic, veșnic tăcut. Şi când propovă- 
duia, 4 Profesorul » propovăduia unui tineret pe care-l 
dorea în fruntea poporului său, coloană statornică a 
spiritului, în luptă cu celelalte popoare. Iscusit cuge- 
tător, neintrecut insufletitor, avântat predicator, inte- 
legea altfel viața și menirea ei, judeca altfel lumea și 
destinul ei, citea altfel în rosturile omului si în imbi- 
narea lor. 

Cu ochiul scânteind, parcă întărîtat de tăietura 
nouă a unui gând, când apărea el la tribună, ascultă- 
torii se pătrundeau de un entuziasm aproape religios. 
Vorbirea lui largă, brodată cu imagini de un farmec 
nespus, tăiată cu gânduri adânci a căror putere te 
câştiga, răsuna ca un clopot sub cupola unei mănăstiri. 
Tar el, preot suit pe amvon, slujea evanghelia măririi; 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 95 


a măririi omului. Și dacă l-ai fi văzut în clipele acelea 
cum se răsucea în spre sine și cobora în adâncurile 
sufletului său, pentru a smulge de aci ce este mai 
sincer şi mai înțelept, ai fi zis că în «omul acela» 
clocotesc neliniștele de a se lămuri; de a-şi lămuri 
surâsul amar deschis spre lume; de a-și deslusi, sieși 
mai înainte de toate, înțelesurile vieții. 

Inchipuiti-va o apă cu valurile liniștite, întinsă, 
fără cea mai mică incretitura pe suprafețele ei. Adân- 
curile, însă, fierb și se agită furtunatic sub apăsarea 
puterilor care se ciocnesc și se îmbină. 

Așa a fost sufletul lui Vasile Pârvan. 

Fierbea de dorința de a-și vedea neamul său mai 
sus. Si i-a pus la îndemână porunca împlinirii: sufe- 
vinta, munca, tăcerea. Singura bucurie a omului e 
vârful din care a cucerit înfăptuirile spiritului, 

Pentru asta trebuie să te retragi în singurătate, să 
te îndemni la muncă si să păstrezi tăcere. 

Vasile Pârvan n'a fost numai un profesor de istorie 
veche, ci un profesor al generaţiei sale. 

Dar, mai ales, un profesor de înțelepciune nea- 
mului său. 


www.dacoromanica.ro 


AUREL VLAICU 





www.dacoromanica.ro 


Vremea bătea ’n toamnă. Castanii isi pierdeau 
podoaba. Şi despuiati de frunziș, loveau din 
crengile veștede, aerul uscat. 

Vântul spoia caldarâmul cu medalioane mici de foi 
ruginite. 

In acest început de toamnă, când armatele române 
făceau exerciții de examenul morţii in Bulgaria,, un 
tânăr inginer străbătea văzduhurile pentru recunoașteri. 
El căuta cu multă pază punctele din care pot zbura 
avânturile cuceririi. De mult folos a fost armatelor 
noastre în acest război. L-au și răsplătit conducătorii 
cu o medalie de aur. 

Și când misiunea a fost isprăvită, apele sufletului 
abia atunci au început să fiarbă. Il muncea de mult un 
gând, îl chinuia un vis: trecerea Carpaţilor. Și când 
visul a fost copt, ființa lui prea plină a cedat. Cocorii 
se pregăteau tocmai de plecările cele mari. Jar el, 
suit pe un cocor de fier, pe aeroplanul său, a pornit 
la înfăptuirea visului. Era un aparat meşterit de el, 
plănuit de el, lucrat de el, în arsenalul armatei. N'a 
apucat însă să treacă vârful codrilor, când pânzele de 
sârmă s'au resfirat si s'a clintit o piuliță. Îndată, viata 
maşinăriei s'a oprit pe loc. Destinul a apăsat pe un 
surub ascuns si ferit. Şi s'a prăvălit din înălțimi pasărea 


www.dacoromanica.ro 


98 CARTEA SATULUI 


de fier, cu inginer cu tot. L-au găsit morman de carne, 
împrăștiat printre piese și lemnele arse. 

Așa s'a istovit Aurel Vlaicu: 

Sunt câteodată vise prea mari care nu încap cu- 
prinsul mărunt al unui suflet. Si sunt chemări care 
depășesc viata mărginită a unui om. Dar cutezanta 
faptei lui umple, cu însemnătatea ei, istoria zbuciu- 
mărilor de veacuri. Carpaţii, paziti la trecători de 
sulitele honvezilor, trebuiau trecuţi cu avântul zboru- 
rilor fierului şi cu huetele voinței uriașe. Acest inginer, 
fecior de țăran din Bintintii de lângă Orăștie, a plătit 
cu viata semetia. Incerca, la 1913, ceea ce armatele 
române, conduse de Regele cel Loial, aveau să impli- 
nească peste câtva timp, pentru totdeauna. Aurel 
Vlaicu cădea ca jertfă a visului cel mare, care dela 
mortul îngropat în pulberea 'Turdei, ne mistuia sufle- 
tele si ne îndârjea vrerea. 

O fi crezut el oare, atunci când a păşit în Vechiul 
Regat, cu geamantanul încărcat de planul aparatului 
zburător, —de se stricaseră de râs vamesii trecăto- 
rilor, —că va trebui odată să cadă jertfa visului său 
îndrăzneţ? Dacă a venit în România, ai lui nu l-au 
ajutat să toarne în fier ideile lui. Il muncea gândul 
încă de când sosise din Germania dela studii, să facă 
un aeroplan și să se pună în slujba armatelor noastre: 
«să aibă și ei, săracii, aeroplan p. Dar era sărac si banii 
cei mulți cu care să construiască aparatul n'avea de 
unde să-i ia. A construit singur unul, din ce a avut: 
din lempe de brad, din hârtie, din ferotenii vechi si 
din mătase. A turnat viață în el si a început să facă, 
în Orăștia lui, mici sboruri. Plimba în el curioșii. Când 
au văzut ungurii minunea, l-au rugat să meargă la 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 99 


Budapesta, să-i dea bani să construiască unul bun si 
să vândă planul armatei maghiare. El, însă, n'a îngă- 
duit. ‘Tinea ca descoperirea lui să fie în slujba milițiilor 
noastre. 

S’a așezat tată-său cu gura pe el, a desfăcut gân- 
gania de fier şi a aruncat-o în şură, printre roțile vechi 
și uneltele plugăriei. Fratele Ion, tot așa de meșter 
si el la toate («avea mâpă ușoară ca briciul p) îl ajuta 
la blestemății. Odată au făcut împreună o luntre cu 
motor, ca să lunece ca vântul pe apele Mureșului. 
O duceau la râu pe rotile. Se ţineau după ei copiii 
satului, că nu se mai săturau de minunăţii și-i certa 
bătrânul, văicărâpdu-se că nu i-au ieșit feciorii buni. 
Nădăjduia bietul să-l vadă pe Aurel om așezat la 
treaba lui. Cheltuise pentru umblările lui în străinătăți 
o mulțime de bani. Dorea să-l vadă inginer, cu leafă 
bună și sprijin batrgpetelor sale. 

De mic se pricepea Vlaicu la invenții. La Gimnaziul 
din Sibiu, s'a mirat profesorul, când a construit singur 
o mașinărie. La Pesta, la Universitate, și la Miinchen, 
în Germania, tot așa s'au speriat dascălii de învățătura 
lui. După ce a isprăvit cu studiile, a intrat la Frankfurt, 
la o fabrică de automobile; a construit aci, cu propria-i 
mână, un automobil care a luat întâiul la o cursă; 
inginerul român Vlaicu a fost premiat. Armata a 
făcut-o la marină, ca să poată studia mașinile de război 
şi corăbiile. Il încânta pe acest inginer ordinea secre- 
telor mecanice. Atâtea piulite care se sprijină una pe 
alta, zimtii cari se îmbucă, roțile care se ajută, pânzele 
de sârmă care susțin și comunică, toate acestea sunt 
puse în mișcare de un buton. E de ajuns să apeşi scurt 
pe unul si mașinăria prinde viață. Ii plăcea, pe semne, 


7* 


www.dacoromanica.ro 


100 CARTEA SATULUI 


să vadă cum toate şurubăriile iau viata din intenția lui, 
din porunca lui, din vrerea lui. În atelierul său, sco- 
tocea toată ziua fierăriile, împletea sârmele, potrivea 
îmbucăturile roților, încerca mișcările. De câte ori 
veneau Chendi si Iosif, —prietenii săi, —îl găseau 
încins cu sortul albastru. Aplecat peste piesele cărora 
le cunoştea atât de bine rostul, inginerul torcea par’ca 
o altă viață. Oamenii nu-l interesau, lumea nu-l inte- 
resa, viața de toate zilele nu-l interesa. El urmărea 
curenții si mișcările ascunse ale maşinăriilor. Observa 
cum se încheagă viata din nimic; cum începe si ispră- 
veşte la porunca lui. Ca un adevărat creator, in fata 
isprăvilor sale, ținea în mână destinele acestor maşini. 
Sufletul lor îl cobora din gândul lui, din planul lui; 
îl cobora în fier, cum coboară zugravul vedenia lui 
în colori, poetul visul lui în cuvinte. 

Ce putea pricepe mintea simplă a lui Dumitru 
Vlaicu, țăran din Bintintii Mureșului, din visul ascuns 
care topește, în flăcările lui, sufletul mare al fiului său ? 
Credea bietul om că rosturile unei gospodării sunt 
mai presus decât itele unui plan și. calculele 'unei 
invenții, —acestea curată pierdere de vreme. Ar fi 
rămas el tare mulțumit să-şi fi făcut feciorul «slujba 
la Impăratul » și să-şi fi croit si el o aşezare mai temei- 
nică vieții. 

Dar Aurel Vlaicu înțelegea altceva. El simțea che- 
marea. Sufletul i se umplea de aceeaşi pornire de care 
se umple vulturul când spintecă văzduhurile albastre, 
înălțimile, golurile şi se ia în contră cu vânturile turbate. 
El trebuia să înfăptuiască invenția lui, s’o verse în 
trăiniciile fierului bun și s'o pună la îndemâna arma- 
telor noastre: «să aibe și ei, săracii, un aeroplan ». 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 101 


Pe vremurile acelea, lucrurile erau ka început. 
Astăzi escadrilele străpung tăriile si taie depărtările. 
Ele duc marfă, transportă călători, pornesc stafetele, 
poartă știrile sau, rânduite pentru luptă, -împrăștie 
sămânța morţii peste tot. In fiecare zi, ochiul omului 
de pretutindeni poate vedea cum fuge cu repeziciune 
de fulger pasărea de fier, ale cărei aripi nu ostenesc 
niciodată. Dela soare răsare si până la asfintit, aero- 
planele străbat depărtările. Ca si un Flămânzilă din 
basme, ele inghit distanțele, cât ai clipi odată. De te-ai 
sui pe covorul fermecat, cel care te duce acolo unde 
te duce gândul, mai că întreci vitesa cu care umblă 
uriașele păsări. Omul a cucerit aerul. Umblă pe sub 
ape, cum umblă prin văzduhuri, vâslind din aripe 
de fier. 

Și la începuturile începutului, la noi a fost Aurel 
Vlaicu. 

Gândul lui a dospit planul măreț, cel dintâi. Acolo 
în creierul cel înzestrat s'a plămădit ideea. A crescut 
din nimic, mai întâi ca o nelinişte, apoi a luat limpe- 
zimi de cer şi a năzuit să fie coboritd în faptă. 

Și a coborit. 

In 1913, tânărul înalt și subtirel, cu ochii mai negri 
decât cărbunele si mai înflăcărați decât văpaia lui, 
putea să urce în aparatul său și să ia calea Ardealului. 

Măreţia idealului însă l-a răpus. Ca toți cei ce merg 
înainte, el trebuia să ispășească semetia. 

Simtea împlinirea legii, împlinirea vremii si ade- 
verirea profeților; si a trebuit să ispășească. 

Jertfa lui Aurel Vlaicu, cel ce a căzut doborit de 
semetia trecerii Carpaţilor, nu era decât o vestire a 
jertfelor de mai târziu. 


www.dacoromanica.ro 


102 CARTEA SATULUI 


A vestit plinirea profetiilor si apropierea sorocului 
din urmă. 

Venea mântuirea si trebuia împlinit botezul intrării 
în măcel. 

Peste rosturile vieții lui zdrobite ca o mare de 
colori, a crescut aurora. 


www.dacoromanica.ro 


NICOLAE FILIMON 





www.dacoromanica.ro 


Ne cobora nici el din os domnesc, părinții nu 
ocupaseră boierii mari pe o vreme când tot streinul 
se făcea bot de căluș la ranguri de seamă, Nici pe 
plușuri n'a trăit şi nici popasuri sufleteşti n'a cules de 
prin “streinătăți, Poate din partea despre mamă, 
preoteasa Maria, să se fi tras din viță mai aleasă, 
anume: dela o oarecare logofeteasă Safta, coboritoare 
din Pană Negoescu. 

Neam de neamul lui a fost popă: mamă-sa, fiică de 
popă, a unuia Stan; el, fiu de popă, al unui Mihai dela 
biserica Ienii din Bucuresti. A învățat carte la dascălul 
Chiru dela Ienii si sturbulatic cum era, mânca bătaie 
sfințită de nu dădea cu săptămânile pe acasă.. Umbla 
fugar pe la curtea boierului Scarlat Bărcănescu, 
sbenguindu-se cu. «cuconasii» acestuia. La dascălul 
Chiru, să-l fi omorît nu se întorcea. 

Trebuie să fi învățat si pe la liceu, carte mai 
subțire. Ce s’o fi întâmplat cu el, nu se ştie prea bine, 
că nu mai întâlnim nicăiri dovadă că ar fi urmat 
pe undeva la învățătură. Fire cam întoarsă, înclinată 
spre colindătură, se prea poate să fi plecat la Paris 
cu fiii Bărcănescului, și se prea poate să se fi angajat 
la vreo muncă, întreținându-se' din silintele sale; 
tatăl mort de mult, familia se găsea prea împovărată 
pentru slabele puteri ale preotesei Maria. 


www.dacoromanica.ro 


106 CARTEA SATULUI 


Nu stim ce se întâmplă cu el în această vreme. Il 
întâlnim mai târziu, înhăitat cu Anton Pann, fiul 
căldărarului, el însuși cântăreț de soiu şi culegător 
de snoave populare ; apoi cu alți cântăreți ca Unghiurliu 
şi Cosea-fiul. Alcătuiau o bandă veselă care se înneca 
în petreceri, tinea zaiafeturi si se adâncea în păcătoşenii 
lumești. Nicolae Filimon se făcuse cântăreț de strană. 
Era fire veselă şi cam nepăsătoare. Un scriitor de pe 
vremea lui, Ion Ghica, mărturisește că era «înalt, 
rumen, sprintenel, cu pletele de țârcovnic». Cânta 
foarte bine şi se pricepea să întoarcă melodiile biseri- 
ceşti pe tonul cântecelor de lume. Cunoscător al 
locurilor ascunse, unde se găseşte pelinul bun şi se 
frig trandafirii, se înhăitase cu o seamă de oameni 
bine văzuţi cărora le spunea pe dinafară o mulțime de 
glume. 

Iubea traiul bun. Manca bine, bea bine, petrecea 
bine. Când era în toane, cheful devenea tot un râu 
de veselie spumoasa. Ii plăceau mâncărurile preparate 
de el. Spun mărturiile vremii: înjunghia mielul, îi 
scotea pântecele, îl cârpea la loc şi-l acoperea cu 
pielea; îl infunda intr’o groapă cu jeratic și-l lăsa aci 
să se frigă; nu-l scotea până ce nu pocnea ca un tun; 
atunci, îl învălea intr’o pânză şi-l ungea cu un ¢ fel de 
salță (zeamă) inventată de dânsul, făcută cu vin ame- 
stecat cu usturoi pisat şi cu băcănii, cu lămâie și cu 
sare si te poftea la masă fără cuțit şi fără furculiță, 
şi-apoi să nu-ţi fi lins degetele ». 

Nu lipsea dela astfel de sindrofii un Anton Pann, 
cel istet ca un proverb, care prin vremile acelea iubea 
un pui de fată de prin părțile Sibiului şi-i trosnea 
inima a durere, pe care şi-o înneca în vinaturi bune 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 107 


si in chefuri. Era Nicolae Filimon —suflet deschis. 
Păstra cheile veseliei, cu Anton Pann, care nici el nu 
era lemn de altar. 

Pe vremurile acelea, intrase in tari zavera cu 
Ipsilante grecul si se pornise răsmerița lui Tudor 
Vladimirescu dela Gorj. Prăpăd dumnezeiesc se abătuse 
peste țară; bântuiau molimile, seceta prăpădea recolta, 
ardeau conacele aprinse de zavergii, de turci şi de 
armeni. Un soi de tristeţe coborise în suflete, ca o 
pâclă. Par'că se stingea veleatul și s'apropie, ca la 
evanghelie, sfârşitul pământului. De aceea, era o 
pornire către veselia uşoară, căutându-și clipe dulci 
de zaiafet când patimile curg mai neînfrânate, iar 
ființa, rupându-și zăgazurile, respira mai în voie. 

Lui Nicolae Filimon i-au prins bine pierderile de 
noapte cu zurbagii petrecăreți. A întâlnit lume, a 
observat moravuri, a studiat suflete și înclinări. 
Curțile boierești, cu toată armata lor de grecotei 
ajunși, cu vătafi lingusitori si pismătăreți, cu ibovnice 
destrăbălate şi viclene, îi erau adânc cunoscute. Viaţa 
de casă a Bărcăneștilor, a Banului Băleanu, a lui Isac 
Ralet şi Modroganu, cu tot neamul lor și toată sluj- 
nicăria perfidă, o ştia pe de rost. Mult aveau să-i 
folosească aceste cunoştinţe mai târziu, când va scrie 
despre tâlhăriile ciocoiești în cartea lui de căpătâi: 
« Ciocoii vechi şi noi». 

Incolo, în 'afară de veseliile la care se deda, din 
când in când, era fire aşezată, « modestă până a rosi ». 
Cânta, ca să se întrețină, în strană la biserica Ienii unde 
slujise tată-său. Invăţa, prin casele boiereşti, pe cucu- 
nasi şi zicea din flaut în tarafurile de muzicanți. Era 
atât de mare meşter al cântecelor si armoniilor că 


www.dacoromanica.ro 


108 CARTEA SATULUI 


articolele lui din ziarul lui Vasile Boerescu (« Najio- 
nalul ») erau tălmăcite pe graiul italienesc și respectos 
ținute în seamă la Roma. Printre oamenii vremii, 
Nicolae Filimon era temut si ascultat. Despre câte 
n'a scris el, în acest domeniu, si câte sfaturi bune şi 
îndrumări sănătoase n'au adunat alții dela știința lui ! 
Un Cezar Boliac, literator, —(care, din când în când, 
se apleca şi asupra cioburilor îngropate în pământ 
ca să deslușească in ele ce urme de neamuri au trecut 
pe meleagurile noastre) —se mândrea să-l aibe la 
gazeta lui. Iar când a murit, la 1865, mult l-a plâns 
şi de laudă mare i-au fost cuvintele. 

De unde adunase Filimon atâtea cunoștințe şi de 
unde se informase asupra a o mulțime de lucruri, nu se 
poate şti. Că în streinătăți, a fost putin: odată prin 
Germania de Sud şi în Italia. Dar atunci, era în vârstă. 

Din viata pe care a dus-o, multe s'au întipărit în 
sufletul lui. Se interesase de viața orașelor, a curților 
boierești, a omului de jos. A și publicat cel dintâi 
basm popular, « Omul din piatră », în gazeta « Teranul » 
a lui Ion Ionescu dela Brad, —acesta un mare povă- 
tuitor al țărănimii. După modelul, lui Nicolae Filimon 
s'a luat mai târziu un tipograf, Petre Ispirescu, de-a 
cules comoara de basme româneşti pe care le citim 
noi astăzi. 

La 1860, vietuia şi Alexandru Odobescu, bărbat 
instruit, scolit prin streinătăți. El însuși mare scriitor 
şi mestesugar al vorbei frumoase, tipărea o publicație 
« Revista romând ». Aici, publică Filimon, întâia oară, 
« Ciocoii: vechi şi not». 

Ca fecior de preot, venit de jos, Nicolae Filimon 
nu putea să nu urască pe ciocoi. Era un mare iubitor 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN JARANIME 109 


de patrie şi de neamul lui. Stăpânit de credințe și de 
visuri ca toată generația, în fruntea căreia stătea Băl- 
cescu, îi plăcea libertatea. Or, pe vremea aceea, mora- 
vurile erau mai mult decât rele, viața de curte mai 
mult decât destrăbălată, legea mai mult decât terfelită, 
Tinerii erau slujnicari, viciosi și vicleni. Dornici a 
dobândi mijloace să-și sature poftele și plăcerile, ei 
se linguseau, se târau, vânau situații şi tinteau pricop- 
seli imediate. Aceste moravuri ale Bucureștiului din 
zilele domniei lui Cuza Vodă, le însemnează Filimon 
cu pecetea ticăloşirii în povestirea lui « Slujnicarii ». 

Iar în cartea lui de căpătâi, « Ciocoii vechi şi noi », 
este povestea vremilor din Domnia lui Caragea Vodă 
şi rasmerita lui Tudor Vladimirescu. 

Iată ce se întâmplase atunci: țările românești nu 
mai aveau domnii lor pământeni. Erau sub stăpânirea 
turcului. Şi Inalta Poartă, adică Constantinopolul, ne 
trimitea domni greci din Fanar. Aceşti domni plăteau 
multe pungi cu bani ca să vină la tronul Principatelor. 
Şi bine înțeles, îndată ce veneau, grija lor întâie era 
să-și răscumpere sumele vărsate Sultanului sau cine 
ştie cărui vizir dela Poartă. Așa că intra Fanariotul în 
țară cu o armată întreagă de oameni cărora li-era 
încredințată sarcina de a culege, de pe spinarea popo- 
rului, gologănet. Schimbările se petreceau des. Se mai 
întâmplaseră și vremuri de secetă si ciumă și potop 
dumnezeiesc de alte bolesnite astfel că visteria Statului 
era secătuită de tot, de sufla vântul prin ea. Fana- 
riotul trebuia să-și închelbeze suma, —atâta știa. 
Incepeau, deci, dăjdiile, schingiuirile şi ticăloșiile, 
Plătea românul bir și «pe oile seci » si pe cenușa din 
vatră. Jar dacă nu mai avea cu ce să plătească, îi 


www.dacoromanica.ro 


110 CARTEA SATULUI 


incingea fruntea cu cercuri de fier şi i-o străbătea cu 
piroane. Mai mari schingiuiri nu s'au pomenit. N’au 
morții glas să povestească cele ce-au pătimit. 

Şi nu să zici că venea Domnul singur; ci se îm- 
prejmuia de o protipendadă care ne strica, prin felul 
ei de viață, moravurile, portul şi limba; şi se înconjura 
de o liotă de slujnicari cari lingeau mâna stăpânilor, 
le mâncau de sub unghie până dobândeau încrederea, 
apoi îl jecmănea pas cu pas până se pomenea boierul 
în sapă de lemn, iar slujnicarul devenia ciocoi căftănit. 

Impotriva schingiuirilor, că nu mai putea omul să 
răsufle, a pornit răsmerița volintirilor lui Tudor. 

Această epocă tulbure, dela 1821, sfârşitul domniei 
lui Caragea Vodă, o zugrăveşte, în cartea sa, Nicolae 
Filimon. 

Incepe astfel: 

Treti logofătul Ghinea Păturică trimite marelui 
postelnic Andronache 'Tuzluc pe feciorul său, Dinu 
Păturică, însoțit de o scrisoare, în care-l ruga să-i pri- 
mească feciorul în slujbă; nu de altceva, dar «să se 
mai roadă, să poată ieși şi el mâine poimâine la obraze ». 
Andronache Tuzluc era un fanariot din preajma lui 
Caragea, venit odată cu Domnul. Se inavutise din 
jaful şi despuierile țărănimii. Dinu Păturică: un 
slujnicar, « scurt la statură, cu fata oachese, ochii negri, 
plini de viclenie », Gata a se umili oricând, a-și suci 
şira spinării după dorințele milostivului, era lacom de 
mărire, înfumurat pe ascuns, iar pe față lingușitor şi 
plecat. Ciocoiul Andronache 'Tuzluc îl opreşte printre 
oamenii săi de curte si îi dă un rang de ciubucciu, 
adică să împlinească slujba de a aprinde ciubucul 
stăpânului. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 111 


Dinu Păturică este model de ciocoi: un om ipocrit, 
lipsit de curaj, lacom, mândru, brutal până la barbarie 
şi înzestrat cu o ambitiune care plesneste ca o bombă 
de îndată ce şi-a atins ţinta aspiratiunilor sale, — 
spune Filimon. «In timpul pe când ciocoiul umblă 
după trăsura boierului, el află toate slăbiciunile stă- 
pânului său și îi ajută cât poate ca să şi le împlinească 
în paguba lui si în folosul său ». Inima lui se impietreste 
din pricina umilirilor şi înjosirilor, devine aspră ca 
iasca si nu mai e în stare de niciun simțământ frumos. 
Pus în slujba slugăriei, e preocupat de o singură grijă: 
a afla metodul prin care să-şi facă stare. Si după ce a 
ruinat deajuns pe nenorocitul boier, care nu l-a lăsat 
să piară pe drumuri de foame, părăsește casa stăpânului 
tocmai în clipa când acesta simte cea mai mare tre- 
buință de dânsul. Acesta, —spune Filimon —este 
ciocoiul. 

Acesta va fi Dinu Păturică. 

De îndată ce se crăpa de ziuă, Păturică se afla la 
usa Postelnicului Tuzluc si aștepta poruncile stăpâ- 
nului. Când fanariotul se trezea, Păturică pătrundea 
în casă, îl freca pe picioare, îl ajuta să se îmbrace, îl 
ajuta să se spele, îi aducea dulceaţă, cafea si ciubuc. 
După ce pleca boierul, se ducea la vătaf şi se purta cu 
lingusiri; se lua bine cu toată servitorimea curții. 

Prin astfel de plecăciuni, izbuti Păturică să capete 
încrederea tuturor, dar mai cu seamă încrederea lui 
Tuzluc. Se întâmplase ca ciocoiul Tuzluc, să ceară în 
căsătorie fata unui mare boier pământean. Boierul, 
însă, nu tinu seama nici de rugămintea lui Vodă 
Caragea și-l respinse. Tuzluc era furios. "Țintea, ca 
orice ciocoi, să intre în rândurile boierilor mari ai 


www.dacoromanica.ro 


112 CARTEA SATULUI 


țării, prin căsătoria cu o pământeană. Odată respins, 
începu viata de destrăbălare. Se îndrăgosti de o femeie 
vicleană, Kera Duduca. Kera Duduca era o « Veneră 
orientală, ieșită din rămăşiţele spulberate ale popula- 
tiunii grece din Fanar, precum odinioară strămoașa sa 
zeiască ieşise din spumele vânturate ale mării, avea o 
frumusețe perfectă, o inteligenţă vie și un spirit fin 
şi iscusit ». Era o țigancă frumoasă, cu ochii prăpă- 
stiosi, nespus de şireată. Trdise cu fiul lui Caragea Vodă, 
un bezmetic, primea daruri ca tiitoare a Postelnicului 
Tuzluc şi, între timp, se iubeşte și cu un tânăr calemgiu 
(copist de cancelarie) Iordache al Căpitanului Gheorghe 
Basma, dela visterie. Postelnicul Tuzluc află de legă- 
turile tiitoarei sale. De aceea, îl trimite pe Dinu Pătu- 
rică în serviciul ei, cu scopul de a o supraveghia si, 
ca slugă credincioasă, să-și vestească stăpânul de 
purtările ibovnicei sale. 

«Am zis că greaca era vicleană ca o vulpe», ea 
pătrunde dintr'odată rostul lui Dinu Păturică în casa 
ei. Sluga e umilită, înjosită, bătută. Mâna care a lovit, 
este însă sărutată de Dinu Păturică. Prin prefăcătorie 
şi siretenie, a izbutit fanariotul să-și atragă dragostea 
Duducăi; apoi prin pofta de câștig pe care a știut să 
i-o strecoare în suflet, a legat cu ea tovărășie să-l 
jecmănească pe postelnic. Cei doi jefuitori invoiti, se 
încârduesc cu un zaraf evreu, Costea Chiorul; cu 
sprijinul acestuia încarcă lista de cheltueli a lui Tuzluc 
şi rând pe rând îi scot moșiile la mezat. Păturică se 
îmbogățește, ajunge vames la Hătmănie și pitar; apoi 
se căsătoreşte pe ascuns cu Kera Duduca. Află de 
tâlhărie Andronache Tuzluc. El însă nu mai poate face 
nimic, fiindcă în acel timp cade din domnie și Vodă 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 118 


Caragea, protectorul său. Innebuneste de durere si e 
băgat într'un ospiciu, unde i] întreține, pe ascuns, fostul 
său vătaf, Gheorghe, îndepărtat din slujbă odinioară, 
fiindcă cutezase să-i atragă luarea aminte asupra prefă- 
cutei purtări a lui Păturică. 

După izgonirea lui Caragea, tronul țării trece in 
stăpânirea lui Alexandru Sutu. Sub acest domn, Dinu 
Păturică ajunge în rang mare. Nu-i prieşte mult, însă, 
fiindcă izbucnește răscoala volintirilor si zavera. Sutu 
e otrăvit, Răscoala e potolită, iar Grigore Ghica, noul 
domn, dă poruncă să fie osândiți toți aceia cari s'au 
îmbogăţit jefuind poporul. 

Ji vine, astfel, şi lui Dinu Păturică, ora ispășirii. 
Este pe deasupra oamenilor o dreptate eternă care nu 
se poate să nu coboare și să nu răsplătească. 

Dinu Păturică, fostul ciubucciu al lui Andronache 
Tuzluc, ademenise prea mult si cucerise bunuri prin 
vicleană purtare ca să rămână nepedepsit. E vârit la 
ocna părăsită dela Telega pentru ispășirea isprăvilor 
sale, iar Kera Duduca, greaca vicleană și lacomă, fuge, 
cu ce putuse răpi, insotind pe un turc, peste Dunăre. 

In aceeaşi zi, în care Costea Chiorul, zaraful evreu, 
e pus la stâlp pentru fărădelegile sale, două convoiuri 
de înmormântare intrară «in ulița cea strâmtă din 
dosul Bărăției ». Intr’un cosciug, însoțit de preoți si 
cântăreți, era Andronache Tuzluc; iar în celălalt, tras 
de doi cai de sat, era cadavrul lui Dinu Păturică, în 
căruță mizerabilă. «lată cum își terminară cariera 
vieții acești trei scelerati (criminali). Intâmplarea voise 
ca ei să se mai întâlnească odată, înainte de a se pre- 
zenta lui Dumnezeu spre a-şi da seama de relele ce 
săvârșiseră pe acest pământ. Cât despre Kera Duduca, 


www.dacoromanica.ro 


114 CARTEA SATULUI 


am aflat mai în urmă că ea, voind să facă pe cocheta 
și în casa noului ei bărbat, fu descoperită de dânsul și 
trimisă înaintea Cadiului, care ordonă să o coase 
într'un sac şi apoi să o arunce în valurile Dunării, 
după cuprinderea legilor musulmane ». 

Pe când Gheorghe, fostul vătaf de curte al comi- 
sului Andronache 'Tuzluc, pentru bunătatea sufletului 
său și slujbele făcute țării, e cinstit de Domnul Grigore 
Ghica cu caftanul de mare spătar. El ia în căsătorie 
pe frumoasa Maria, fiica pe care o ceruse Tuzluc si 
serbează nunta întrun alai cu adevărat domnesc. 
Pleacă apoi caimacan al Craiovei. 

Așa se încheie povestirea lui Nicolae Filimon. 

In această carte « Ciocoii vechi şi noi», una din cele 
mai frumoase povestiri cari s’au scris la noi, sunt 
infatisate ticăloşiile unei epoci, în care oamenii mișunau 
ca viermii în bulion, bantuiti de păcatele măririi. 

Acestor străluciți luceferi ai viciilor, cari s'au ridicat 
pe ruinele acelora cari nu i-au lăsat să moară în mizerie, 
e închinată scrierea. 

$i lucrurile nu s'au schimbat prea mult de atunci. 
Jar pe fiul popii Mihai Filimon dela lenii, l-a răposat 
Domnul înainte de a fi putut însemna la catastif şi 
hotiile ciocoilor noi. 


www.dacoromanica.ro 


IV. RASCOLITORII SUFERINTEI 


www.dacoromanica.ro 


HORIA, CLOSCA, CRISAN 





www.dacoromanica.ro 


De trei ori a bătut Horia la porțile Vienei. Ultima 

dată, Impăratul plecase în Italia, aşa că a fost silit 
săaştepte până în primăvară ca să-i poată infatisa plân- 
gerile Românilor din Transilvania. $i când au început 
zăpezile să ocheşească si să dea iarba in față, a sosit din 
tările calde şi Impăratul. 

Era om bun Iosif II. Asculta nevoile populațiilor 
de jos, le înțelegea si, pe cât îi îngăduiau puterile, alina. 
Avea si el de lucru cu nobilii cari umblau cu iscoada 
şi nu se supuneau pravilei. Câte ușurări nu acordase 
prin ucaze și urbarii, dar nu le luau în seamă. 
Ei puneau la doseală poruncile Vienei, le atârnau 
de ureche și pe-aci ţi-e calea: tot ce ştiau, aceea 
făceau. Astfel, cu toată înțelegerea Împăratului și 
cu toată voia lui de bine, nimic nu se schimba din 
stările ţăranului. N’a trimis Maria Tereza, împărăteasa, 
mama lui Iosif, știre guvernatorului Transilvaniei să 
cerceteze plângerile Românilor? La 1769, n'a dat ea 
poruncă să se orânduiască urbariul, drepturile de 
prestație între moșieri si iobagi? Ce s'a ales din ele? 
Nimic. Dietele au amânat, iar deputatiile trimise la 
Sibiu şi-au stricat gura de pomană. Românii au rămas 
tot iobagi, supuşi la munci silnice si obligați biru- 
rilor grele; erau tot jefuiti, tot umiliti, tot sărăciți, 
tot despuiati de drepturi. Batuti și tarsiti în truda 
grea a lucrului zilnic, răni adânci le săpaseră în 


www.dacoromanica.ro 


118 CARTEA SATULUI 


suflet umilirile si îngenuncherile. Chinga sclaviei 
scobise in mușchi groapă adâncă asa cum scobeste 
in scoarta copacului lama briciului. Si, pe vreme ce 
înainta, se crăpa tot mai mult rana. 

Incă din vremea lui Uladislau s'au dat înfiorătoare 
porunci de asuprire. Românul era legat de voia stă- 
pânului său. Si a venit o vreme când Ungurii nu mai 
puteau aduna nici măcar soldați pentru arme. Așa 
s'a făcut că în bătălia dela Mohaci, şi-au pierdut 
până şi neatârnarea. Cu toate pedepsele pe care Dieta 
ungurească le aplica strașnic țărănimii, aceasta n'a 
mai găsit suflet de împrumutat. 

Lupte ascunse, surde, mocnite, existau deci dinainte 
cu mult, și au existat totdeauna. 

Când ajunge, însă, cuțitul la os şi când din nicio 
parte nu mai nădăjdueşti scăparea, ce-ţi mai rămâne 
altceva de făcut decât să-ți cauţi reazemul vieții in 
tine însuți, să-ți aşezi bine forțele, să te rasucesti pe 
voința ta proprie si să te scuturi cu ultima putere de 
tot ce câinoşia oamenilor ţi-a aruncat pe umeri povară 
de nesuportat ? 

Se jeluiau Românii Împăratului. Impăratul trimitea 
poruncă, iar nobilii își atârnau porunca de coadă 
și tăceau. Când a venit, la 1773, Iosif II prin Transil- 
vania, —el care rupea si două boabe româneşti —a 
primit din mâna iobagilor 19.000 de plângeri. Mamele 
văduve din ţinuturile Bihorului se plângeau, preoții 
din părțile Scheiului se plângeau, motii din hârtoapele 
Zarandului se plângeau. Le seca groful viata si le 
mânca snaga. 

Când a voit Împăratul să-și refacă regimentele şi 
să le dea desvoltare mai mare, grămezi nenumărate de 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 119 


Români alergau din toate colțurile Ardealului să se 
înscrie voluntari în milițiile grănicereşti. Era, pentru 
ei, singura putință de a se mântui de asupriri. Mult 
mai bucuroşi își lăsau viata pe fronturile galitiene si 
germane, decât să ducă traiul de acasă. Multe forma- 
tiuni de milițieni erau împănate cu grăniceri români. 
Și nenumărați şi-au îngropat oasele în pământuri 
străine. Când a fost încăierarea cea mare dintre 
Francia şi Austria — mai târziu, —o grupă din aceşti 
grăniceri s'a purtat pe câmpul de luptă cu atâta băr- 
băție că s'a minunat Napoleon. 

Magnatii vedeau in fuga Românilor, o mare 
primejdie. Pierdeau soldaţii în timp de războaie și 
pierdeau forțele de muncă în timp de pace. Pentru a 
se împotrivi au făcut tot ce le-a stat în putere. Si, mai 
cu seamă, au început să asuprească. 

Toate, însă, au o margine. Plutasii, băieşii, iobagii, 
preoţii, dascălii, sătui de atâta suferință, s'au ridicat 
toți ca unul, şi sub căpitănia unui țăran au pornit 
răscoala. La 1784, încep să se miște comunele Bucium 
și Musca unde vorbise Horia. Apoi munții Apuseni 
s'au cutremurat. Inceputa în câteva sate, mișcarea 
ajunge să cuprindă întreaga 'Transilvanie. Dela pro- 
testul împotriva abuzurilor, ajunge la eliberarea de 
sub stăpânirea maghiară. 

JFelul acestei răscoale ? —scoaterea poporului ro- 
man din jug strein. Pricina ei? —asupririle fără 
seamă suferite de iobagul transilvan. Indemnul? — 
Horia. 

Cine e Horia? 

Numele lui adevărat: Vasile Nicolae Ursu. Era 
de fel din Albac, de prin ținuturile Turdei, coborîtor 


www.dacoromanica.ro 


120 CARTEA SATULUI 


din neam de iobagi. Se făcuse cunoscut țăranilor prin 
vrednicia cu care apăra nevoile lor. De asuprea groful, 
Horia protesta; de asuprea oricine altul, Horia pro- 
testa. Era om priceput în a înșirui frumos spusa si 
cânta de ti-era mai mare dragul. De aceea i s'a zis si 
Horia, adică cel ce horeşte, cel ce cântă frumos. Se 
purta mereu taraneste, cu suman înflorat şi în cojoc 
de piele tighelit cu găitane. Arăta mai mult scurt la 
stat, cu mustata de coloarea frunzei porumbului când 
bate vremea în toamnă, şi meşter la cuvânt de-i curgea 
vorba ca apa din gură». 

Horia n'a fost singur. Ion Oargă din Cărpiniş, pe 
numele cunoscut Cloșca, îl întovărăşea mereu. Un om 
îndesat, bine ridicat pe muşchii lui, ca un urs mai mic; 
fata bătea în negru, vorbea peltic şi umbla totdeauna 
drept, cu fruntea sus, mândru si sigur de sine. Se purta 
la fel cu Horia, țărănește, în cojoc şi căciulă mițoasă. 

Cel de al treilea, Gheorghe Crișan, venea din co- 
muna Vaca Zarandului. Era un om aspru, setos de 
vânat, energic si sumet. Când vedea sânge îi scân- 
teiau ochii, căpătând o flacără vie de un roșu mistuitor; 
iar ființa îi stătea pe otele, gata a se izbi cu dușmanul 
pe care și-l căuta când nu-l avea in față. Fusese in 
slujbă militară întrun regiment al contelui Gyulai; 
deprins, deci, cu fapte de arme. 

Oricât de porniţi împotriva ungurilor, n'ar fi 
izbucnit asa curând răscoala dacă nu s’ar mai fi 
petrecut și alte lucruri. Întâi: plutea în lumea întreagă, 
un duh al rasmeritei. Peste cinci ani dela ridicarea lui 
Horia, adică la 1789, în Franţa, avea să se deslănțuie 
un Cutremur social cum n'a mai văzut omenirea, 
Mişcarea se pregătea de două veacuri si mai bine. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 121 


Ideile se lateau, treceau din om în om, modificau 
sufletele. Și când va izbucni la 89, praf și pulbere se 
va alege din tot ce fusese în Franța aşezare și lege. 
Oameni noi, sosiți din măruntaiele națiunii, —ale 
acelei naţiuni doritoare de trai mai omenesc, —se vor 
așeza la conducere și vor ocârmui după cum arată 
vrerea mulțimilor de jos. Multele neajunsuri ne mai 
putând fi răbdate, au ridicat obiditii steagul liberării. 

Prin urmare, vânt de moarte plutea peste toată 
Europa. Adia boarea revoluţiei. 

In acest timp, românii simțeau că Împăratul 
Vienei e cu ei. Ştiau că Iosif II e om intelegator, vrea 
din toată inima să le facă un bine, dar îl împiedeca și 
îl înșela nemeșul. Ce gândeau ei: pentru ca Împăratul 
să ne poată fi de ajutorare, apoi trebuie să-l ajutăm 
şi noi Românii pe Împărat. Şi ajutorarea nu putea 
fi decât împotriva nemeșului. Doar de atâtea ori 
Iosif II se ocupase de durerile Românilor; de atâtea 
ori expediase ucazuri si alcătuise pravile; venise si in 
Transilvania. Totuşi dosind poruncile, a amânat, 
şi a făcut tot ceea ce i-a venit lui la socoteală. 

Stiau Românii lucrurile acestea. 

Si mai știa Horia si altceva. Împăratul muncea un 
plan de reforme. Pe vremea aceia, Turcia era o mare 
putere, își făcea de cap în Europa si nemultumea 
mereu Curtea din Viena, turburându-i treburile. Din 
Asia, de pe lângă Soare răsare și până în inima Europei, 
Sultanul si Vizirii își lăţiseră stăpânirea; încruntau 
din sprincene și cruntătura lor trebuia să treacă drept 
poruncă. 

Tot pe vremea aceea, în Rusia stăpânea o femeie 
aspră, pricepută în trebile domniei mai bine decât 


www.dacoromanica.ro 


122 CARTEA SATULUI 


multi bărbați, —era Ecaterina II. De obarsie germană, 
se căsătorise cu țarul Rusiei, Petru III, acesta s'a stins 
timpuriu și a lăsat-o cu fiul său la tron. Impărăția 
Moscului era mare si ea. Se întindea cât nu poate 
nimeni cuprinde cu ochiul, pe depărtări pe care po- 
runca ţarului dusă ca vântul de abia o putea străbate, 
Era Ecaterina o împărăteasă plină de ambiţii; tinea să 
spoiască cu renume și fală obrazul poporului său. Mai 
cu osebire, nu putea să sufere creșterea puterii turceşti. 
Râvnea să se întindă Moscul până la Constantinopol, 
iar nicidecum nu-i părea bine când năvăleau «pă- 
ganii» în Europa. 

Și fiindcă singură nu putea să se incontreze, s'a 
hotărît să întindă mâna Impăratului Vienei. In inte- 
legere cu el s'a chibzuit să pună la cale înființarea unui 
stat liber care să stea piesă de manevră între Turcia, 
Rusia și Austria. Acest stat nu putea fi alcătuit decât 
din Principatele Române la care venea să se adaoge; 
Transilvania. El, odată întemeiat, ar fi luat numele 
de Dacia şi ar fi avut menirea de a alcătui stavilă 
împotriva puterii năvălitoare a Osmanlâilor. 

Și mai era și altceva. Lucrurile se copseseră în- 
tr'atât că Horia găsise terenul pregătit. Biserica era de 
partea lui, deopotrivă cu poporimea. In fruntea bise- 
ricil era, pe la 1740, cu mare trecere in ochii mulți- 
milor, Episcopul Inochentie Klein. «Noi am fost 
moșneni în acest pământ al crailor —zicea vlădica — 
încă din vremea lui Traian. Am fost împovărați cu 
sarcini de tot felul. Națiunea noastră nu e mai prejos 
decât oricare alta din Ardeal, fie prin virtute, fie prin 
ştiinţă, fie prin pricepere în afaceri ». Klein s'a ostenit 
să întemeieze biserica și să întărească lucrurile ei. De 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 123 


s’a mai ostenit cineva pentru neamul acesta, apoi el 
cel dintâi a fost. Râvnă atât de deplină avea, cât mai 
pe urmă şi episcopia o a pierdut pentru binele neamului 
său. El cerea: să fie poporul ridicat din mizeria în care 
se afla, să fie adus la rangul de stăpân și primit între 
moșneni; din oameni fără patrie să fie făcuți cetățeni; 
preoții să aibe biserici și moșii bisericești, să fie scutiți 
de dăjdii și puși în aceleași drepturi cu ceilalți preoți 
din Ardeal. 

Insă, boierii, pismă au ridicat asupra vlădicului si 
cu pâri mincinoase l-au răzbit. Au cutezat să spună cum 
că vlădicul întărîtă norodul și că fără știrea neamului 
cere dela Impărăție scutinte de care Românii nici aminte 
nu-și aduc. Asta pricinueste turburare în țară. 

Dacă a văzut vlădicul, a mers la Viena să se jeluiască. 
La Viena, însă, n'a fost primit pentru desvinovăţire. 
Si a plecat la Roma să se roage de Papa Benedict să-i 
facă dreptate. Și Papa, slăbănog, i-a spus că nu poate 
să se prindă în contra Împărăției. 

Bietul Inochentie, dela nimeni nu primea ajutor, 
încât si crucea dela piept a fost silit să și-o zălogească. 

Un astfel de om, cu astfel de iubire de semeni, cu 
astfel de putere de luptă, pregătise încă dela 1740 
teren pentru Horia. 

După toate, mai rămânea deci o singură cale: 
răscoala. 

Cum a venit din Viena, dela ultima întâlnire cu 
Impăratul, Horia a început să semene duhul rasmeritei. 
Umbla printre țărani, le vorbea de câte vreri bune 
încearcă Împăratul, dar nu se înțelege cu grofii. Arata 
sătenilor o cruce aurită dăruită de Impărat si o hârtie 
cu scriere frumoasă în care, —zicea, —sunt înscrise 


www.dacoromanica.ro 


124 CARTEA SATULUI 


drepturile pe care Împăratul doreşte să le incuviinteze 
iobagilor. Dar că se opun la toate Ungurii. 

Si răscoala a început. 

A izbucnit întâi la Curechi, pe unde hălăduia 
Crișan. Conacele boierilor au fost arse si au fost jefuiti 
vicespanii. Alba, Hunedoara, Clujul, se topeau în 
flăcări. In fata prăpădului, armatele împărătești n'au 
luat nicio măsură; Cloșca si Horia comandau in ti- 
nuturile Abrudului, Crișan cucerea în Zarand. 

Mai târziu, când Împăratul, miselnic purtându-se, 
s'a împotrivit rasvratitilor, revoluția a fost înnăbușită. 
Oamenii nu erau deloc pregătiţi, pentru ciocnirea cu o 
armată bine disciplinată. Crişan e silit să fugă prin 
munți, pribegind luni de zile, iar Horia și Cloșca se 
înfundă în codrii Scorăcetului. Sunt, însă, prinși și 
duși la temniță. După câtva timp, l-au înhățat si pe 
Crişan. El, însă, s'a omorît în închisoare la Bălgrad 
spânzurându-se cu nojitele dela opincă. Nu vroia să se 
lase viu în mâinile vrajmasilor. La 28 Februarie 1785, 
locul pierzării a înghițit si pe Horia si Cloşca. Pentrucă 
«s'au făcut capi şi urzitori de răscoală, pentrucă s'au 
arătat lotri si răsvrătitori de pace », li s'au frânt mădu- 
larele cu roata, apoi corpurile lor au fost tăiate în 
patru, capetele așezate în căile publice, iar inima si 
matele îngropate în locul pierzării. 

Așa au încheiat acești țărani aspri ca silicea, ridicați 
să protesteze împotriva nelegiuirilor. 

S'a dus Horia la locul destinat pentru ora amară a 
vieții sale : «fără nicio schimbare, cu inima îndrăzneață». 

El mergea încredințat că nu face altceva decât să 
împlinească voia lui Dumnezeu, împlinind voile po- 
porului. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 125 


In momentul acela, simtea solie de sus. Si a stiut 
dintru început că această solie se îmbracă în osândă de 
moarte. 

Dar ce înseamnă o stingere pentru viața mulțimilor 
încătuşate ? Rostul existenţei fiecăruia trebuie sfărâmat 
pentru a adăuga o treaptă la scara urcării neamului său. 

Acești țărani dârzi, fii ai Abrudului, s'au făcut ecoul 
nemulțumirilor tuturora. 

Suferinzii satelor ardelene au găsit în ei inima 
caldă care bate la durerile semenilor şi au găsit brațul 
care ridică sabia răzbunării. 

Răscoala lor a însemnat revărsarea forțelor dospite 
în străfundurile unor stări sociale, zămislite, prin 
vicleană chibzuinţă. 

"Țăranii aceştia, cari au urzit revolta, trebuia să fie 
franti pe roată. Ei săvârşiseră neiertata crimă de a fi 
citit, în orizonturile istoriei, zodia fericită a destinului 
neamului lor. 

Și, unelte în jocul puterilor soartei, trebuia să 
ispăşiască, fiindcă au urmat porunca de sus, 


www.dacoromanica.ro 


TUDOR VLADIMIRESCU 





www.dacoromanica.ro 


oria din Albac n’apucase să se intituleze, «rege al 
Daciei », adică al acelui stat nou care urma să iasă 
din întocmirile unei ambitioase ca Ecaterina II si din 
înfumurările lui Iosif II. El spunea numai atât: dacă 
va reuși răsmerița, slujbasii vor fi numiți numai dintre 
Români şi de soarta lor numai transilvanii vor hotărî. 

Dar Tudor, ridicând steagul împotriva Grecilor, 
a fost adevărat Domn, stăpânitor de țară. Aduna 
boierii, tinea sfaturi si hotăra. 

Multe pățea lumea si pe vremurile acelea. In Prin- 
cipate stăpâneau Grecii din Fanar. Tara era închinată 
când turcului când muscalului. La Iași şi la Bucureşti, 
căpeteniile ruseşti se întindeau la stricăciuni, se isto- 
veau în petreceri scandaloase, benchetuiau, călcau 
cinstea caselor oamenilor, răpeau recoltele, ridicau 
vitele. Vindeau apoi totul pe bani. De atâta sărăcie 
lucie, mugeau ciurdele în ogradă, slugile boiereşti 
asupreau țăranii şi-i despoiau; iar dacă nu puteau să 
mai ridice avuturi, închideau oamenii în odăi aprinse, 
îi punea cu ochii pe jeratec, sau le încercuiau teasta 
cu piroaie de fier. După ce isi făceau suma, fugeau din 
țară. Cum a făcut acel Caragea, Domnul muntean 
carele: «slobodă hiară nesățioasă, răpind din țară şi 
fățiș și curmeziș și dosis, își chivernisi scăparea vieții 
prin fuga din scaun; în ce chip când se apropie de ziuă 


www.dacoromanica.ro 


128 CARTEA SATULUI 


încep a cânta cocosii si jigăniile temându-se să nu le 
apuce lumina zilei, prin locuri „primejdioase pentru 
dânsele, fug de se ascund prin viziuni, intr’acest chip 
si Caragea ». 

Câte jafuri nu văzuse Tudor încă de mic copil! 
Il trimetea tătâne-său cu vitele la păscut şi nu putea 
seara să se întoarcă acasă că-l pândeau arnăuții si 
hânsarii. Rămânea, astfel, în pădure, nopțile întregi. 
Câte gânduri de răzbunare nu vor fi incoltit în sufletul 
lui, în ceasuri de veghe ! Luna se va fi răsturnat peste 
vârfurile codrului, coborînd furiș printre ceteni, 
mustrătoare. 

Cu cât înainta în vârstă, cu atât creştea gândul 
răzbunării, ca vâlvătăile, dintr'o scânteie. 

Era om posomorit; rar să fi zâmbit vreodată. Fata 
cioplită în piatră, părea tăiată în linii aspre, bolovă- 
noase, ca şi voința lui. Două sprâncene stufoase se 
lăsau straşine de păr peste ochii străbătători, cu priviri 
țâşnite par'că din văgăuni necercetate de cuget de.om. 
Cine ar fi putut pricepe «ce tăciune tinea el ascuns 
în inimă». 

Crescuse de mic la casele dumnealui Ioniță Glogo- 
veanul din Craiova. Ii ajuta la trebile gospodăriei şi se 
îngrijea de neguțătoria cu vite pe care le vindea peste 
munți in tara ungurească. Adunase ceva avere, inchel- 
base gospodărie bună, avea o curea de moșioară, moară 
si leauri bune.. 

Ii călcase piciorul si prin Viena, pentru treburile 
Glogoveanului. Văzuse aci şi alt soi de lume, care 
gândeşte si trăiește altfel. Capul, deschis la ideile noi 
ale timpului, a adunat şi a urzit. Plutea peste tot 
zvonul răscoalei. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN ŢĂRĂNIME 129 


In timpul războiului dela 1806—12, a luat Tudor 
parte la luptele dintre ruși și turci. Cum s'a isprăvit 
războiul, generalul muscălesc i-a dat ajutor şi bani să 
ducă lupta mai departe. Si după cum în Serbia, peste 
Dunăre, Karagheorghe tăia si spânzura turcimea ra- 
masă pentru prădăciune, şi-a pregătit şi Tudor iata- 
ganele şi i-a trecut pe osmanlâi dincolo de Lovcea. 

Drept răsplată, Miloradovici, generalul, a adunat 
pandurii la Craiova, i-a lăudat pentru isprăvile făcute, 
iar lui Tudor i-a dat galon de locotenent si i-a atârnat pe 
tunica militară decorația sfântului Vladimir. Iar Domnul 
țării, care-și lingea mâinile pe lângă consulul rusesc, 
l-a ridicat, din boiernas mărunt, la rangul de sluger. 

Când a auzit Sultanul atâta cutezanță, a pus pret 
pe capul olteanului. Un capugiu dela Constantinopol 
s'a si repezit să-l aducă mort sau viu. Tudor trecuse 
de mult munții si se infundase tocmai la Viena. Când 
a venit capugiul, nu l-a găsit în ținuturile Jiului. Si 
dacă nu l-a aflat nicăiri, a dat foc casei fugarului, 
la Cerneti, a retezat capul unui țăran si l-a înfățișat 
pașei din Ruşciuc drept capul lui Tudor. 

Când furtuna mâniei s'a potolit, Tudor s'a întors 
in țară și și-a luat treburile lui la Cloşani. Era vătaf de 
plai. Intre Craiova și București nu-i odihnea de loc 
piciorul. Avea o mulțime de angarale, de buclucuri şi 
procese ale țăranilor pe care le descurca el, ca om 
învăţat în pravile. 

Lumea îl iubea mult pentrucă, asemenea lui Horia, 
găsea la el sfat bun, îndemn şi ajutorare. 

Multe prietenii legase printre boieriile timpului. 
Mai cu seamă cu episcopul Argeșului, Ilarion, — 
acesta mai mult un răsculat decât vlădică. 


www.dacoromanica.ro 


130 CARTEA SATULUI 


Apoi vrerea omului nu prea înseamnă mare lucru 
dacă nu pune şi Dumnezeu mâna. Oricât ti-ar fi 
voința straşnică, nu ies socotelile bine când te biciuesc 
întâmplările. N’ar fi reușit răscoala lui Tudor, dacă 
vântul epocii nu ar fi fost plin de zvoana răs- 
meritii. 

Un Gheorghe Lazăr, țăran dela Avrig, coborise si 
el munții cu ani înainte si ridicase scoala națională 
împotriva grecilor. Pregătise sufletele. Savarsise in alt 
chip ceea ce avea să săvârşească Tudor pentru țăranii 
săi. A potrivit cel de sus ca în acest timp, doi fii de 
ţărani, Tudor si Lazăr, să se întâlnească in nazuinte, 
şi să înnoade puterile. 

Se mai întâmplase si altceva. De mai multă vreme, 
grecii se gândeau să scuture robia turcească. Ei înte- 
meiaseră, pe ascuns, o societate ce-i zicea Eteria, 
ursită să îndemne, pe toate căile, la deșteptarea popo- 
rului grec. Fiindcă țările noastre, binecuvântate si 
mănoase, erau stupul viespilor din Levant, cuibul 
societății s'a clădit aici. Vlăstare domnești, din rădăcină 
grecească, stăpâneau tronurile noastre. Aveau puteri 
mari, misunau de bani și puteau întreține mișcarea. 
Unul Riga, de obârşie aromân, era sufletul Eteriei. 
Sta în legături strânse cu Ipsilante, cutreierase prin 
străinătăți, vorbise cu Împăratul Franciei, Napoleon, 
şi ceruse dela el o mână de sprijin. Până când l-au 
prins turcii cu soalda si i-au scurtat capul. 

Mişcarea grecilor era sprijinită și de un grec din 
Rusia, — Capodistria. Acesta găsise prietenie bună la 
țarul Alexandru. Boierii nostri cei mari, nebănuind 
fatarnicia grecească au crezut că însuşi ţarul e însufle- 
titorul mișcării si s'au dat de partea Eteriei. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN JARANIME 131 


Alexandru Ipsilante, fiul Domnitorului, Constantin 
Ipsilante, era capul. El mintea că rușii sprijină revo- 
lutiunea. Si lumea îl credea, fiindcă fusese în armata 
rusească comandant de oaste. Când a trecut, însă, 
Prutul si a intrat in Iasi, — la începutul anului 1821, — 
consulul rusesc nu i-a recunoscut învoirea. Tarul avea 
socotelile lui si nu dorea să fie încurcat de un Ipsilante. 
De aceea, l-a dat afară din armată si a pus pe Patriarhul 
din Constantinopole să-l afurisească. Patriarhul a 
trimis carte de afurisenie mitropolitului Moldovei, — 
pe atunci Veniamin Costache, bun vlădică. A pus 
Vlădicul de s'a citit afurisenia în toate bisericile din 
țară si cum au auzit boierii, au ridicat mâinile si nu 
s'au mai amestecat. 

Grecul însă, nu s'a lăsat. A ocupat Iașul, a aşezat 
guvern eterist, a început să ucidă negustorii turci, să 
prade si să jefuiască si a trimis în Muntenia vorbă de 
răscoală. 

Cine putea, — după planul grecului, —să fie urzi- 
torul răscoalei în Muntenia? Om cu trecere în fata 
țăranilor cu încredere deplină, nu era altul decât slu- 
gerul Tudor. S'a înțeles deci, cu Tudor. 

Sunase și pentru Tudor cornul liberării. In cugetul 
lui era ideea: să ajute Grecilor să treacă Dunărea în: 
Bulgaria si acolo să se bată cu Turcii cât or pofti. Iar 
el să rămână în ţară si să gospodărească putin trebile 
lăuntrice, stricate de pe când trecuseră ciurdele de 
venetici. 

Zis şi făcut. 

A chemat pe Columbeanu, pe Ortopan şi pe Zoican 
și le-a dat poruncă să răscoale mulțimile. Iar. el a 
ticluit o chemare către popor care suna așa: 


www.dacoromanica.ro 


182 CARTEA SATULUI 


¢ Multă sănătate frați locuitori ai țării românești, 
veri din ce neam veți fi. 

« Nicio pravilă nu opreşte de a întâmpina răul cu 
rău. Şarpele când iti iese în cale omoară-l, căci de cele 
mai multe ori te primejduesti de mușcăturile lui, dar şi 
balaurii cari ne inghit de vii, căpiteniile noastre, atât 
cele politicesti cât si cele bisericeşti, până când să le 
suferim a ne suge sângele din noi? 

«Nu vă leneviti, ci siliți-vă de veniţi în grabă, cu 
toții; care aveţi arme cu arme, care nu, faceți furci de 
fier şi lănci de grabă si veniți unde veți auzi că se află 
adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată 
tara şi ce vă va povățui mai marii adunării, aceea să 
urmați și unde vă vor chema acolo să mergeţi, că ne 
ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrimile noastre 
nu s'au mai uscata, 

Tudor avea el ceva cu Grecii si cu ciocoii, nu cu 
Turcii. Deci, pentru a se asigura că nu atrage asupră-i 
urgia Sultanului, a trimis si către Dervis Paşa, al 
Diului, slovă după cum urmează: 

« Ridicarea noastră nu este altceva, nici într'un 
chip, decât numai asupra boierilor cari ne-au mâncat 
dreptățile noastre. Pentru aceea negut&torii turci si 
veri ce neguțători vor avea treburi prin tard, cu toții 
să umble fără niciun fel de grijă, că noi pe nimeni nu 
poprim si de nimeni nicidecum ne atingem, că boierii, 
sau mai bine am zice, tiranii nostri cei cumpliti, în- 
voindu-se cu Domnul de acum, ne-au prădat ca nicio- 
dată mai înainte și pieirii celei de istov, fără milostivire, 
pe noi ne-a dat». 

Când a sunat chemarea lui Tudor, din toate col- 
ţurile Olteniei, au alergat pandurii. "Ținuturile Padului 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 133 


erau viermăt de lume şi numai luciri de lănci şi topoare. 
Ca freamătul înfuriatului codru care-şi stârnește sub 
vifor cătinile, zornăiau sulitele si furcile, laolaltă cu 
impotrivirile pătimașe ale volintirilor. 

A trimis Tudor poruncă să fie aduşi ispravnicii 
județelor sub cuvânt că le-aduce stiri dela Domnie. 
Si i-a închis în mănăstire la Tismana, la Strehaia si la 
Motru, le-a rânduit pază bună și a pornit cu cetele 
înarmate spre Craiova. 

Aflând boierii de răsvrătirea slugerului, pe dată 
au ținut sfat şi s'au chibzuit să trimeată oaste impo- 
trivă-i. In Bucuresti, era, pe atunci, un Bimbașa Sava, 
căpitan de arnăuți cu plată. Îşi trecea vremea în zaia- 
feturi, își îndopa burdufele pântecoase şi se lăfăia; 
n’avea timp să se gândească la harta cu Tudor. Era 
atât de lenoșit că dela el a rămas în popor vorba: «stai 
ca Bimbaşa Sava ». Un Iordache Olimpiotul era înțeles 
cu Tudor s’ajute Eteria şi pe Ipsilante. Iar toţi câți sosi- 
seră în contra, s'au amestecat cu revoluționarii. Aşa a 
făcut vistierul Crăiniceanu, așa a făcut un Hagi Prodan. 

Astfel 'Tudor izbuti, la începutul lui Marte, să 
intre în Bucureşti în fruntea pandurilor săi. Gorjeni 
ageri şi mehedinteni de cremene, se scurgeau pe podul 
Calitii în coloane miscate cadentat, ca o mare de oameni 
înconjurând steagul de mătase albastră,semnulțăranilor. 

Boierii, din pielea cărora 'Tudor făgăduise opinci 
volintirilor săi, și-au adunat catrafusele şi-au apucat 
drumul Brașovului. Aşa au făcut şi lumânărarii, 
șalvaragiii si tot soiul de neguțători mai mici cari au 
agonisit din munca amărâtului norod. 

Ipsilante, înainta şi el. Nădejdea îi era însă, în 
Tudor. Boierii l-au părăsit când au văzut că nu e 


www.dacoromanica.ro 


134 CARTEA SATULUI 


sprijinit de tar. Ei au început să clevetească împotriva 
eteristului. Ba un paharnic Istrati, a strâns 3.000 de 
țărani, s'a dus la Botosani, și l-a dat afară din dregă- 
torie pe cârmuitorul eterist, 

Când a ajuns grecul în București, a găsit tabăra 
lui Tudor la Cotroceni. Pandurii făceau exerciții mili- 
tare, învățau să tragă cu armele şi cu tunul, dăscăliți 
în meșteșug de Cacaleteanu, elevul lui Gheorghe Lazăr. 

Ipsilante năzuia ca Tudor să-şi plece fruntea în fata 
lui, ca unui stăpânitor. Nici nu se gândea olteanul. In 
gândul lui era: să treacă grecul mai de grabă Dunărea, 
iar el să rămână să înscăuneze dreptatea. Nici prin minte 
nu-i trecea sa se facă unealtă în mâna eteristilor. Socotea 
să facă o revoluție românească, a căreia ursită să fie des- 
robirea țărănimii și trecerea cumpenei dreptăţii din mâi- 
nile ciocoiului prădalnic în mâinile ţăranului muncitor. 

S'a înfățișat Tudor lui Ipsilante după multe stă- 
ruinte. Si din vorba lui, a înțeles grecul că altul e 
planul rasculatului. 

Şi-a aşezat apoi oştirile de arnăuți la Colentina si 
a așteptat. In timpul acesta, Tudor, adevărat Domn, 
tinea din scurt guvernul caimacanilor, îl întrunea in 
adunări, lua hotărâri si cârmuia ca un stăpânitor. 

Ipsilante nu putea trece Dunărea fără ajutorul 
armatei, iar Tudor căuta să câştige pasalele dela 
Dunăre. Turcii, însă, nu prea deosebeau între mișcarea 
lui Tudor si Eterie. 

N'au trecut nici trei luni și încep să năvălească in 
tara paşii din Cladova si din Vidin. Cel din Vidin a 
atacat Craiova; cel din Silistra venea asupra Bucu- 
restiului, iar cel din Brăila asupra Moldovei. Ei ardeau 
casele răsculaților și jefuiau. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN JARANIME 135 


Ipsilante se retrage spre Târgovişte, iar Tudor 
tintea să plece in Oltenia la mănăstiri. Acolo avea 
pyovizii, arme, locuri întărite, putea să reziste intr’o 
ciocnire cu turcii. A luat si el drumul Pitestiului. Din 
când în când, mai trimitea câteo solie turcilor, făgă- 
duind să gonească pe eteriști. Scrisorile către Kehaia 
Bei au fost însă prinse de Prodan, omul eteriștilor, 

Tocmai poposise Tudor la Golești când s'a înfă- 
tisat căpitanul Iordache, fostul lui tovarăș de arme. 
Inconjurat de o ceată înarmată, Iordache a pătruns in 
foisorul casei, a întrebat pandurii dacă sunt bucuroși 
de Tudor, dar pandurii l-au trădat. A asvârlit viteazul 
armele jos și, tăcut, scrâșnind de mânie, a trecut 
printre șiruri ca un osândit printre coloanele de suliti. 
Privirile severe s'au ma: rotit odată peste crestetele 
volintirilor, gândurile s'au îndoit peste rosturile vieţii 
destrămate și a pornit. 

Peste câteva zile, arnăuţii îl tocau cu iataganele 
şi-l aruncau în apele stătute ale fântânei. 

Sirurile armatei s'au împrăștiat. Eteristii au fost 
zdrobiți la Sculeni si la Secul, iar Ipsilante ciungul 
spinteca fulgerător trecătorile ca să ajungă in Viena. 
Acolo însă înfundă temnita pentru mai mulți ani. 

Numai Bimbasa Sava, trădătorul, aștepta pe Cali- 
machi, cu noul firman, ca să-și vândă iarăși serviciile. 

Călăul lui Tudor, Cavaleropulo, cel care l-a cio- 
partit, a desbrăcat mantia morţii pentru a se înves- 
manta in straiele uritului negot levantin. 

Iar «Domnul Tudor» putea să moară împăcat 
că în fata odraslei împărătești, Ipsilante, el, vătaful 
de plai al Closanilor, nu şi-a înduplecat voia decât 
răpus prin mișelească faptă. 


www.dacoromanica.ro 


AVRAM IANCU 





www.dacoromanica.ro 


Românii din Transilvania şi-au ţesut povestea din 
doină şi lacrimi. Jalbele n'aveau nicio aprobare, 
€ Dietele» n'aduceau nicio limpezire. Infrânți în 
mândria de neam, de două ori s'au sculat din 
morți şi au izbit pieptis: odată sub Horia la 
1784, odată sub Avram Iancu la 1848. Din aceeaşi 
veche vatră țărănească a pornit uraganul revoluției. 
Prin Horia şi Avram Iancu, națiunea română 
din Transilvania și-a găsit punctele stâncoase ale 
voinței ei. 

Anul 1848; dădea în primăvară. Inmugureau 
nădejdile, înspica frunza pădurilor. Zvonul libertății 
plutea în aer, mireasmă adunată de decenii din florile 
atâtor gânduri îndrăznețe, crescute de revoluționarii 
dela 89. Românii din Transilvania se adunară la Blaj 
la 3 Mai. Fierberea întrunirii sporea şi în mijlocul clo- 
cotului, a sunat cald, blând, sfătos glasul lui Șaguna, 
s'a auzit viforul vorbei lui Bărnuţiu, a fulgerat 
Laurian. 

In comitetul national s'a putut însă vădi şi fata 
tinerească, aspră, hotărîtă, a lui Avram Iancu, care, 
în fruntea legiunilor lui, aştepta deciziunile. Privirile 
înfocate erau luciri rupte din metal albastru. Dur, 
dârz, drept, ca o colonadă, în mijlocul robotei şi a 
discuţiilor, el hrănea un singur vis: revoluția. 


www.dacoromanica.ro 


138 CARTEA SATULUI 


Cererile Românilor au fost redactate. Ele cuprin- 
deau: toate națiunile din Transilvania să fie puse pe 
picior de egalitate în Dieta țării, numărul deputaţilor 
să fie în raport cu numărul locuitorilor fiecărei națiuni; 
biserica română să nu fie atârnată; să se desființeze 
iobăgia; să se întemeieze scoale româneşti; sarcinile 
si dările să fie potrivite pe măsura averii fiecăruia: să 
se dea libertăţile cetăţeneşti. 

Două solii, una în frunte cu Șaguna, alta cu Le- 
meny, au fost trimise Împăratului și Dietei din Buda- 
pesta, ca să dea răspuns despre dorințele poporului. 
Jar la Sibiu, Comitetul avea datoria să tie legătura cu 
deputitiile. 

Cand a ajuns, in Austria, deputățimea română a 
găsit Viena în măcel. Incepuse revoluţia. Impăratul 
fugise la Innsbruck în Tirol. 

Ungurii au crezut că acuma e momentul să se des- 
facă de Austria şi să închege unirea cu Românii. Po- 
porul, însă, acele mulțimi de țărani pălmași cari slujeau 
Dumnezeului străbunilor cu preoții în frunte, poporul 
acela peste care abia îndrăsnea să-și trimită lumina 
pâlpăitoare școala dela Blaj, acela n'a fost întrebat, 

Prigoana s'a întețit. Mai mulți români au fost 
aruncați în închisoare; Laurian înfundă temnita. In 
comuna Mihalti însă, moşiile Baronului Esterhazy 
sunt jefuite. Gospodăriile nemesului devin morman 
de frunze moarte care se mistue în vâlvătaie. Impo- 
triva ungurilor s'au ridicat Croatii cu Ielacici, s'au 
mâniat austriacii, s'au răsculat Românii. Regimen- 
tele mărginaşe, dacă au văzut abuzurile şi teroarea 
n'au mai ascultat, ci au cerut arme Împăratului ca 
să apere monarhia. Dregătorii austriaci, vrând să 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 139 


pedepsească înfumurarea, au dat Românilor arme, 
le-au dat ofițeri si au înlesnit alcătuirea a 15 legiuni. 

Avram Iancu, în . Comitetul din Sibiu, le-a rete- 
zat-o iute deputaţilor: vorbiti înainte, domnilor, eu 
plec în munţi să fac revoluţia. 

Și a plecat în munți. Motii au lăsat ciubărele, 
minierii au aruncat ciocanele, ciobanii Crișului au 
părăsit turmele, băeșii Arieșului au oprit scocurile, 
avocaţii au închis codurile, preoții bibliile si femeile 
argelele. Roiul creştea în jurul Iancului. Veneau flăcăii 
din vârfurile munţilor. Căldarea de stânci a Apuse- 
nilor s'a umplut de clocot şi de tinereţe. Iar el, ade- 
vărat monarh, rotea privirile de metal. albastru al 
ochilor învăpăiați. Pe calul alb, alerga printre legionari, 
spumegând de mânie. 

In timpul acesta secuii, năvălesc asupra românilor. 
Vicetribunul Urban, cu regimentul său de grăniceri, 
le atine calea la Reghin, dar este înfrânt. Generalul 
Ghedeon ocupă, însă, Târgul Mureșului și împrăștie 
pe secui. Ungurii s'au retras, la Ciucea, în munții 
Crişului. Comandantul armatelor imperiale, Puchner, 
a declarat pe unguri trădători ai monarhiei şi a indrep- 
tatit lupta împotriva lor. A pus arme in mâna românilor 
şi i-a dat cuvânt lui Iancu să coboare. 

Au pornit moțţii lupta răzbunării. Iancu cuprinde 
Clujul. Polonezul Bem, trimisul ministerului unguresc, 
bate în mai multe rânduri trupele imperiale și pe la 
începutul lui Martie ocupă Sibiul. Imperialii sunt 
siliți să cedeze. 

Românii mau cunoscut înfrângere. Iancu și Ac- 
sentiu se.tinura la Alba Iulia si biruiră de mai multe 
ori pe -unguri. Văzând cerbicia' românească, ungurii 


www.dacoromanica.ro 


140 CARTEA SATULUI 


cerură armistițiu, fățărnicindu-se că vor înțelegere. 
Ei, însă, călcară cuvântul, luară în stăpânire Abrudul, 
astfel că porni din nou asaltul. Românii izbiră în mat 
multe locuri, iar la Fântânele sdrobiră un corp de 
armată. Ungurii fură siliți în August să depună armele. 
In timp ce Baronul Puchner dădea birul cu fugiţii, 
temându-se de umbra leșului Bem, munții Abrudului 
erau cuibul vitejiei lui Iancu lângă care mofii cântau, 
la lumina focurilor, imnul biruinfii. 

Intr'o noapte din acestea, când luna cobora îm- 
păcată peste codri, Nicolae Bălcescu, fugar din Mun- 
tenia, (izbucnise si aici răscoala), se sfătuia cu Craiul 
munţilor asupra infratirii. In bătaia flacărilor, sufletul 
lor torcea visurile; visurile unirii pe vecie care-l ră- 
puseseră pe Mihai Viteazul, coborîndu-l în tirana 
la Turda. 

Bălcescu, mare cărturar al vremii sale, fiul unor 
oameni nu prea bogaţi, s'a bătut cu sărăcia ca să învețe. 
Isi observase, încă din fragedă vârstă, înclinări către 
studiile istorice, S’a străduit mult ca să culeagă mărtu- 
riile adânc grăitoare despre începuturile, viața, locurile 
şi întâmplările românilor. A fost unul din acele suflete 
care pâlpăie mereu. Nelinistea îl apăsa. Jar inima lui 
ardea neîntrerupt. Era frământat de dorul de a-şi vedea 
că-şi croieste tara soartă nouă, poruncindu-și singură 
rosturile proprii. 

A desgropat din trecuturile neguroase, mărturiile 
vii ale faptelor măreţe. Astfel, scrie el « Istoria Româ- 
nilor sub Mihai Viteazul ». A ales înadins cei opt ani, 
cât a ţinut scurta domnie, fiindcă sunt anii cei mai 
bogaţi în acte de curaj și fapte de arme. 4 Deschid 
sfânta carte —zice el —, unde se află înscrisă gloria 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 141 


României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei, câteva 
pagini din viata eroică a părinților lor >. 

Era un luptător, un răscolitor de energii si de 
entuziasme. Purta în ochi vedenia viitorului măreț. 

S'a aplecat si asupra țărănimii şi s'a făcut apără- 
torul ei. Că zicea el: țărănimea e falnica stirpă a româ- 
nismului. $i dacă a ajuns clăcaşe pe moșiile ciocoiului, 
asta se datorește altei pricine: războaiele. Mereu hăr- 
ţuită, mereu sub amenințarea năvălitorului, își încărca 
pe apucate avuturile, suia femeile și bătrânii la munte, 
iar cei cu puterea întreagă si cu bărbăția neştirbită 
alergau pe câmpia de luptă. «Şi aci, ingenunchiau, 
cerând dela Dumnezeul armatelor laurii biruintii sau 
cununa martirilor ». Averile s'au irosit, gospodăriile 
s'au părăginit; le-au apucat arendasii si logofetii. Nu 
e drept, deci, să lăsăm țărănimea în mâna profitorilor. 
Pentru ca pământul acesta să ni se păstreze întreg, ea 
a luptat, ea s'a jertfit. Moşia dacă o avem, cu tributul 
ei de sânge o avem. 

Nicolae Bălcescu a luat parte la mişcarea dela 1848 
şi a fost sufletul acestei mișcări. A pătimit pentru ea 
şi s'a îngropat. Oftica i-a măcinat pieptul, într'un 
sanatoriu din Palermo. Dobândise boala în închisorile 
din "Țara muntenească. Prigonit si rătăcitor pe pă- 
mânturi străine, s'a uscat din picioare, secat de 
vlagă cum seacă o festila de ceară. Nu i-a întins mână 
de ajutor nimeni. Nimeni nu l-a întrebat, nu l-a căutat. 
$i s’a stins, in Italia, de dorul pământului românesc 
pe care nimeni mai bine decât dânsul și cu mai adâncă 
evlavie nu l-a cercetat. 

Cu un astfel de prieten poposise Iancu lângă focul 
din munţii Abrudului. Noaptea întreagă s'au îndemnat 


www.dacoromanica.ro 


142 CARTEA SATULUI 


si s'au sfătuit. In acele clipe, păstrau destinele popo- 
rului lor. 

Dar sorții istoriei s'au schimbat. Strălucirea avea 
să rămână un licăr trecător. Nicolae Bălcescu, depărtat 
în Italia, moare, ca un câine al nimănui, printre străini, 
nestiut, neaflat. Şi l-au îngropat la un loc cu animalele 
ce s'a întâmplat să moară în acea zi în oraș. 

Tar Iancu, minţit de Impăratul, şi-a potolit graba 
năvalnică a sângelui înfierbântat si, înfrânt, s'a întors 
acasă între ciubărarii săi. Dacă s'a dus la Viena să 
ceară drepturi, Împăratul i-a întins decorații. El le-a 
înlăturat cu acel gest de îndreptățită mândrie. « Nu 
ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Majestate ». 
Cu nobilii nu era nimic de făcut. L-au prins, l-au 
închis la Bălgrad. Ba, un căpitan austriac l-a pălmuit 
pe el, viteazul munţilor, —asta drept recunoștință că 
n'a lăsat cordoanele imperiale să fie zdrobite de răz- 
boinicul Bem. 

S’a întors acasă la Vidra si s'a încuiat în el însuși. 
Tatăl potrivea clenciurile la ciubăre si din batranetele 
lui lăsa să picure o lacrimă pentru rostul destrămat al 
copilului său. Craiul munților, înconjurat de tribunii 
săi, se pierdea în vremuri cum se pierde cocorul în 
ceață. Aripa bolnavă atârna a desnădejde. O tristețe 
adâncă s'a abătut peste chipul său ca o promoroacă. 
I-a înghețat glasul, i-a scorojit vrerea şi mâna, care odi- 
nioară incrucisase spada, nu putea acum decât să scoată 
fluerul din serpar, să cânte marșul său, marșul Iancului. 

Când a venit Frant Iosif, noul Impărat, în Transil- 
vania, l-a găsit pe craiul munților la Vidra. Şi n'a vrut 
craiul să se ducă în fața Impăratului: «toate sunt în 
zadar, un nebun si un mincinos nu se pot înțelege », 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 143 


Și altădată, —singura dată, ultima dată, —când 
prietenii săi îl vor duce la guvernatorul Ardealului, 
Iancu va zâmbi Principelui și va cere: «academie de 
drept la Sibiu şi baie de vapori la Vidra». 

S'a minunat guvernatorul, uluiti au rămas condu- 
cătorii ardeleni. Avram Iancu innebunise. 

A mai vietuit după aceea zece ani. Adevărată 
paragină de om. Monarhul munților, care altădată 
plimba rotirile ochilor lui de albastru metalic, acum e 
o scorbură rătăcitoare. Privirile leşietice nu mai 
cunosc, nu mai recunosc. Apărea în târguri, în puhoiul 
de lume, gârbovit şi bolnav. Sau te pomeneai cu el 
doinind din fluier marsul razboinic, ratacitor pe culme 
de munte sau drept in piept de deal la Hălmagiu, 
Zece ani a cutreierat bâlciurile și poienele, nebun de 
dorul țării lui umilite. Zece ani a purtat în suflet 
cimitirul unui ideal. 

Și într'o dimineață, tocmai când peste Baia de 
Criş zburau triunghiurile cocoarelor, țăranii au putut 
recunoaște pe craiul munților, întins pe bancă şi 
încremenit pe totdeauna. Cu fața spre cer, el se ruga 
la ultima stingere pentru dreptatea neamului său. Dar 
n’o mai cerea prin ticluirea de petiții la Împăratul 
Vienei, nici prin diplomaţie la Dieta țării; ci rugân- 
du-se Dumnezeului popoarelor care veghează asupra 
acelei dreptăți eterne din care toate se trag si care pe 
toate le plăteşte. 

Lăncerii lui l-au ridicat şi cu alai l-au așezat la 
Tebea, lângă Horia, sub gorunul lui Horia. 

Amândoi, franti pe roata destinului, isi înfrățesc 
suvitele de fulger care la un moment dat au luminat 
peste istorie, peste veacuri, prin ei. 


www.dacoromanica.ro 


V. DUHOVNICII MULȚIMII 


www.dacoromanica.ro 


MITROPOLITUL VARLAAM 





www.dacoromanica.ro 


Pe când domnia în ara Românească un Matei 
Basarab, iar pe tronul Moldaviei un Vasile Lupu, 
păstorea Vlădica Varlaam. 

Domnii, ambitiosi peste fire, se încăierau mai tot- 
deauna în războaie, şi sfâşiau frăția de neam. Uneori 
— evlavioşi cum erau şi pricepuți în trebile domniei,— 
repezirea lor se mai abătea şi pe calea cea aducătoare 
de foloase. 

Pornirea către bine :rămâne tot cel mai mare dar 
care-l desparte pe om de celelalte viețuitoare. Că be- 
stiile nu ştiu decât să pândească prilejul când sfâ- 
şierea e mai sigură. Omul e făcut să meargă drept, 
să caute cu ochii în soroace, nu la pământ si la vintre. 
Și dacă patima adâncă se așează în suflete şi urzeste 
pânza din încâlcirile cărora nu se mai zăresc firele 
luminoase, apoi de vină tot omul rămâne că nu știe 
să rupă urzeala înrăirii. 

Un Matei Basarab si un Vasile Lupu au fost 
domni buni, cu vrednicie pentru mărirea ţării lor si 
căutare la bunul renume. Stiau că mintea curată este 
frumuseţe sufletului după cum trupului îi este ochiul 
lumină. Si au căutat să scuture solzii orbiei de pe 
ochiul trupului si să împrăștie ceața de pe mintea 
omului, ca să poată căuta în rostul mai adânc al lu- 
crurilor si să deslușească tainele vieții. 


10* 


www.dacoromanica.ro 


148 CARTEA SATULUI 


S’au asternut deci cu sfatul pe popor. Au tipărit 
cărți, au adus teascuri şi tipografie, au orânduit pra- 
vilele. 

Dar, pe la 1640, altfel cugeta lumea decât astăzi. 
Era omul mai cu frica lui Dumnezeu, nu râvnea la 
bunul vecinului, nici nu era lacom de comori pă- 
mântești. Cu credința în cel « Atotputernic », se în- 
fricoşa de viața de apoi, de județul din urmă şi de 
osândele iadului. De aceea, mai călca, din când în 
când, pragul bisericii, mai descifra câte o carte de 
sfântă învăţătură, mai asculta porunca dumnezeiască 
şi in respect fi tinea pe preoți. E drept că si preoții, 
nu se prea întindeau la avuturi si nu făceau din viata 
lor scop de ticăloasă culegere a aurăriilor. Se închi- 
deau în chilie, o duceau în post și rugăciune și-și în- 
rosiau ochii buchisind scriptura pentru a înţelege ade- 
vărul Domnului. Migalei înțelepte a acestor călugări 
umili, ingenunchiati în chilioara sărăcăcioasă a câte 
unui schit si aplecati spre taina de viață a istoriei, 
îi datorăm trezirea. 

Un astfel de călugăr, închis în îndatoririle lui de 
desăvârşit monah, a fost Varlaam. De când și-a pă- 
răsit părinții, țărani răzeși din părțile Putnei, $i a 
intrat în mănăstirea Secul să slujească sfinteniei, Dom- 
nului, sufletul său s'a învăluit de o lumină care a 
limpezit multe umbre din cultura noastră. 

Adunase învățătură aleasă, ştia adânc din cărțile 
sfinte, deslușea adevărurile de sub cuvinte si tălmăcea 
cu ușurință gândul dintr'o limbă în alta. Era un mare 
cărturar. Pentru silinte-si sfințenie, l-a luat Domnul 
Moldovei, Vasile Lupu, de l-a făcut sfetnic si l-a 
aşezat în scaunul mitropolitan. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 149 


Un domn plin de dărnicie, avut și mândru de 
lucruri de artă, pretuind tot ce e temeinic, era Vasile 
Lupu. Cu îndemnul lui Varlaam, a ctitorit mănăstirea 
Trei Ierarhi din Iasi rămasă şi astăzi minune a fru- 
musetii. 

S’a luat la întrecere cu Domnul Țării Româneşti, 
Matei Basarab, si ’n fapte de arme și în așezăminte. 
Au întemeiat fiecare câte o tipografie din teascurile 
căreia iesiau cărți românești, au adus meșteri şi das- 
cali. Au avut pentru opera aceasta si ajutorarea unui 
vlăstar domnesc din spita movilestilor, Petru Movilă. 

Era acesta fiul năpăstuitului Domn Simion Mo- 
vilă. A deprins carte bună la școlile lesilor şi ale fran- 
tujilor, s'a călugărit si a ajuns mitropolit al Chie- 
vului. Rusia cea cufundată în iadul întunerecului, ro- 
bită țarilor din Moscova, multe a avut de folosit din 
silintele acelui ierarh din viță de domn român. Le-a 
înființat tipografie, le-a tipărit bucoavne, le-a făcut 
şcoală, a trezit mulțimile din somnul lor de bârlog 
iernatic. Iar intr’o carte a lui « Pravoslavnica mdrtu- 
risire », a stabilit dreapta credință a ortodoxiei, pe care 
încercau papistasii s'o abată în apele lor. 

Asvârlit între streini, Petru Movilă nu-şi uită frații. 
Glasul sângelui răsună în ființa lui puternic. Ca să 
arate cât tinea la rumânia lui, purta, printre podoa- 
bele arhieresti, stema Moldovei. Acest Petru Movilă, 
mitropolitul, trimite lui Vasile Lupu si lui Matei Ba- 
sarab teascuri și tipografi; teascurile scot cărți, iar 
cărțile sunt răspândite în tot Răsăritul. 

Când a văzut vlădica Varlaam câtă tragere de 
inimă şi câtă aducere aminte îl stăpânește pe Petru 
Movilă, i-a cerut să-i trimeată dascăli din Chiev si 


www.dacoromanica.ro 


150 CARTEA SATULUI 


să-i dea sprijin pentru întemeierea unei școli la Trei 
Ierarhi. Scoala era menită să scoată dieci de slovenie. 
Mitropolitul Chievului a înțeles și i-a împlinit dorința. 

Papistasii însă se dădeau de pragul morții să treacă 
pe Români în legea lor. Ticluiau cărți pline de « otravă 
de moarte sufletească », încercau să ispitească în tot 
Chipul si să zdruncine temelia cea bună a bisericii 
noastre. Si cum, la ei se înrădăcinase obiceiul de a 
citi poporul cuvântul lui Dumnezeu pe limba lui, 
tipăreau cărțile sfinte nu în slovenie, ci în limba ro- 
mânească. Au legat si un tipograf, pe nume Coresi 
de scopul lor, i-au dat sprijin, bani și tipografie de-a 
tălmăcit pe limba românească cărți de învățătură. 

Momelile papistasilor rătăciseră multă lume. S’au 
văzut și fete bisericești care s'au abătut dela drumul 
drept si au trecut la legea lor. Ba, Patriarhul Con- 
stantinopolului, unul Chiril Lucaris, s'a îndepărtat 
dela dreapta credință ortodoxă, așa fel cât a publicat 
și o carte plină de rătăciri. De unde avea să prive- 
gheze a nu se știrbi datina, Patriarhul Constantino- 
polului s'a dat cu ereticii. 

S'au întâlnit atunci vlădicile si episcopii și toate 
fețele bisericeşti din tot Răsăritul și au întins sobor 
mare la lași. A venit si vlădica din Tara Românească, 
măcar că era domnul său în vrajbă cu Vasile Lupu. 
Şi soborul a osândit pe Patriarh pentru ereziile sale 
si l-a afurisit pentru fapta lui necugetată. Mitropolitul 
Chievului, Petru Movilă, trimite « mărturisirea de cre- 
dință » a ortodoxiei, în care stabilește pentru totdeauna 
hotarul de unde purced abaterile. 

Astfel, Biserica ortodoxă rămâne sub insufletirea 
a doi români: Petru Movilă al Chievului şi mi- 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN JARANIME 151 


tropolitul Varlaam al Moldovei. Erau ţinuţi în mare 
vază. Dela ei se aştepta porunca și dela ei începutu- 
rile luminii. 

Când, mai târziu, s'a dus Varlaam la Matei Ba- 
sarab, cu solie din partea lui Vasile Lupu pentru îm- 
păciuire, a dat la Târgovişte de un învățat boier mun- 
tean, Udriste Năsturel, ruda Domnului. Udriste Nă- 
sturel era cărturar mare, curios la cele câte gândește 
lumea din epoca sa. Avea bibliotecă încărcată de cărți 
noui. In biblioteca lui Udriste Năsturel, scormonind 
vlădica Varlaam, a dat de o carte otrăvitoare de su- 
flete, o carte papistăşească, ticluită viclean în Ardeal 
si răspândită printre preotime. « Mare grijă si scârbă », 
i-a năpădit mitropolitului în suflet, pentru câte « min- 
ciuni și amăgituri » au încăput aci. $i a adunat în 
grabă un «săbor dintr'amândouă părțile, si din Tara 
Românească și din Tara Moldovei» de a dat:« Rds- 
punsurile la catechismul calvinesc ». A deslusit rătăci- 
rile si a luminat preoțimea și poporenii asupra telu- 
rilor urmărite cu prefăcută față de către papistasi. 

Papistasii cari împânziseră Ardealul erau, însă, mai 
pe inima mulțimilor, fiindcă tipăreau cărți pe limba 
lor. $i tipărind pe limba lor, mulțimile puteau pri- 
cepe mai bine învățăturile Domnului. Luaseră din 
Ţara Românească pe un meșter tipograf, i-au rân- 
duit teascuri tipograficesti la Brașov, i-au dat în ajutor 
preoțimea dela Scheii Brașovului si au început să tăl- 
măcească, pe «proasta » limbă a poporului, cărți bi- 
sericesti. Au lățit astfel: de cărți prin toată tara. In 
Principate, cărțile sfinte erau în haină slovenească. 
Slujba religioasă, liturghiile și cazaniile, erau îmbră- 
cate în vorbire slavonă. Poporul care nu prea era 


www.dacoromanica.ro 


152 CARTEA SATULUI 


ştiutor de slovenească nu pricepea nimic din câte se 
sporovăiau. 

Stiutorii de slovenească începuseră să se imputi- 
neze, iar preoții nu o mai cunoșteau. Au găsit deci 
vlădicii cu cale să vâre pe ici pe colo si limba româ- 
nească. Astfel a pătruns, mai întâi in pravile, adică 
în legiuirile bisericești, ca să ştie preoţii cum să se 
conducă; apoi a pătruns în cărțile cu arătările tipi- 
cului, acele cărți învățătoare de rânduiala slujbei bi- 
sericesti. Și, încetul cu încetul, s'a strecurat până a 
cuprins și citirile şi cântările. 

Aceasta e opera cea mare a vlădicii Varlaam. De 
nu era el, suflet înțelegător, cu iubire pentru luminarea 
poporenilor săi, cu dor de a tine legăturile si cu mul- 
timile de oameni nu numai cu preoții, n'am fi avut 
curând cărți scrise așa ca să poată să înțeleagă oricine 
va citi. După cum Gheorghe Lazăr avea să desbrace 
sufletul românesc de moda grecească, vlădica Varlaam 
avea să desbrace credința străbună de haina slavonă. 

Incă de pe când era umil călugăr la mănăstirea 
Secul, tălmăceşte în românește o carte « Scara». Era 
vorba aci de metodul de a desăvârși viata monahală, 
de a desvolta, prin citirea cărții, însuşirile crestinesti 
ale călugărilor, de a-i face adică oameni cu deplină 
încredere în Cel nevăzut dela care toate se tin şi se 
văd. Omul se naşte cu anume însușiri însămânțate 
de nu ştim ce putere care ocârmuește; dar aceste în- 
sușiri atipesc înlăuntrul ființei noastre dacă nu sunt 
desvoltate. După cum brațul se inchirceste și se slă- 
bănogeşte, tot aşa amortesc, in fundurile sufletului, 
şi însușirile bune. Dar dacă dai brațului mișcare, muş- 
chiul nu mai seacă. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 153 


Dacă dai desvoltare însușirilor, ele umplu sufletul 
numai cu pornirile bune. Seminta oricât ar fi de să- 
nătoasă nu rodește nimic dacă s'a întâmplat să cadă 
pe piatră; dar dă roadă bună dacă e îngropată în 
pământ bun, cu nițică umezeală gi cu ceva soare 
priincios. 

Ştia vlădica Varlaam motivele din care a _chibzuit 
să tălmăcească pe Sfântul Ion Scărariu cu pildele lui 
vii de adevărată viață călugărească. 

Pe vremea aceea, însă, nu era așa lesne lucrul să 
întorci cărțile sfinte din graiul lor grecesc, latinesc sau 
slovenesc pe românește. Că umbla printre oameni 
credința că numai aceste graiuri pot purta cuvântul 
Domnului fără să-l întineze. 

Da, — dar se imputinau din ce în ce cunoscătorii 
de carte latinească, grecească sau slavonească. La noi 
în biserici, slujba se împlinea în limba slavonă, ară- 
tările tipicului erau în slavonă, _pravilele bisericești 
erau în slavonă și toate cărțile în slavonă. Incă de 
pe vremuri, când, dincolo de Dunăre, hălăduiau 
slavonii cu care tot ne tineam lant în prieteșuguri de 
cultură, trecuse obiceiul de a se vorbi limba lor în 
biserică, 

Imputinandu-se, însă, stiutorii de slavonească, ni- 
meni nu mai putea pricepe cuvântul Domnului. Si 
dacă nu-l desluseau preoții, cu atât mai putin îl des- 
luşeau poporenii. 

Dacă a văzut Varlaam una ca asta, încă de când 
era călugăr la Secul, s'a gândit să sfarme regula și să 
tălmăcească pentru cinul monahicesc carte de pilde. 
Și a scris această carte, «ca să poată înțelege cine 
va citi». 


www.dacoromanica.ro 


164 CARTEA SATULUI 


Cu timpul, când din umil călugăr a fost cinstit 
cu rangul de mitropolit al Moldovei, a crescut gândul 
de a cobori sfânta scriptură pe înțelesul oamenilor. 
Si când s'a suit în scaun, a încurajat pornirea călu- 
gărilor de a îmbrăca în cuvânt românesc sfintele 
scripturi. 

Incepuse pe la alte popoare tălmăcirea cuvântului 
lui Dumnezeu in limba lor. Şi fiindcă aveau nevoie 
să-i ademenească pe români la legea papistășească, s'a 
încins bătălie mare pentru cucerirea sufletului nostru. 
Ca să ne ademenească ne-au scos cărți românești, le 
tipăreau în teascurile dela Bălgrad şi Braşov şi ne 
otrăveau credința cu minciunile lor. Când a văzut 
Varlaam că poporul românesc mare carte pe limba 
sa, şi e lăsat pradă ademenirilor papistășești, s'a chib- 
zuit cu Domnul Țării şi au hotărît a scoate invata- 
turile sfinte în limbă românească, «pentru ca să în- 
vete şi să mărturisească minunate lucrurile lui Dum- 
nezeu ».' Citind şi înțelegând poporul cum este ade- 
vărul ortodox, el va să ştie atunci primejdia papistă- 
şească şi se va feri. 

Astfel, cu trecerea de care se bucura în ochii 
lumii, cu fata lui cinstită de om evlavios, cu adânca 
lui cunostiinta din ale scripturii, mitropolitul Varlaam 
tămăduieşte pe oamenii timpului său de năravul de a 
scrie în limba străină de sufletul şi de înțelegerea noastră. 

A mai tălmăcit vlădica şi o « Cazanie», adică o 
carte românească de învățătură. A întocmit-o luând 
model cazania unui Calist Patriarhul; dar n'a luat-o 
întocmai, ci tot ce-au putut să dea tâlcovnicii sfintei 
evanghelii şi dascălii noştri, le-a înnodat cu întâm- 
plări din viața românilor. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN JARANIME 155 


Cartea aceasta de învățătură, pusă în graiul simplu 
al poporului de jos, se îndrepta nu numai către preoți 
şi nu pumai către moldoveni. Ea era menită să 
împrăștie învățătură «pentru toată seminția româ- 
nească, pretutindenea ce se- află pravoslavnici în 
această limbă ». 

Si astfel, din teascurile dela Trei Ierarhi, Cazania 
Vlădicăi Varlaam, se îndreaptă către toți românii dintre 
cele trei cursuri de apă, căci toți cură ca pârâul din 
același izvor, măcar că stau sub cârmuiri felurite si 
se sfâşie între ei. « Din câte s'a îndurat Dumnezeu, 
dintru mila sa, de i-a dăruit, dăruie şi el neamului 
românesc carte pe limba românească ». S’o aibă toți 
de pretutindenea, s'o afle si s'o citească. 

La 1640, nu se petreceau lucrurile ca astăzi. Ro- 
mânii ce erau decât un pumn de oameni spart în 
trei părți? Cei din Ardeal aveau de furcă acasă la 
ei cu ungurii. Moldova şi Muntenia aveau în parte 
Domnul lor, se ţineau de certuri, sfasiindu-se ca lupii 
flămânzi. Chiar pe când păstorea vlădica Varlaam, un 
Matei Basarab şi un Vasile Lupu se gâlceveau între 
dânșii. Nu le sângera sufletul când trimeteau frații 
împotriva fraților si stricau rânduielile prin războaie 
din care țărișoarele acestea abia în creştere, n’aveau 
decât de pierdut. 

Vlădica Varlaam se sforta să dovedească celor ce 
se înrăiau între ei că se trag din aceeași buturugă. 
Pe dedesubtul neînțelegerilor dintre domni, semintia 
are același suflet, aceeaşi obârşie latină si trebuie să 
se imbratiseze într'un întreg de neclintit. 

Românii de pretutindeni datori sunt să se unească, 
întru plinirea aceleiaşi fratii de care nu se poate 


www.dacoromanica.ro 


156 CARTEA SATULUI 


lipsi neamul care rAvneste să ia pas înaintea altor 
popoare. 

Unirea nu poate veni decât prin cultură; iar cul- 
tura în biserică îşi găsește vatra de împrăștiere. 

Varlaam a dat bisericii adevărata ei menire, de a 
trezi sufletele la viata deplină. 

Si asa va rămâne până mai târziu: uzina care 
pregătește poporului românesc lumina. 


www.dacoromanica.ro 


.GHEORGHE LAZAR 





www.dacoromanica.ro 


(Când a venit Gheorghe Lazăr din Avrigul 'Tran- 
silvaniei, la 1816, în țările române stăpâneau Fana- 
riotii. Atârnam de Inalta Poartă, care proteguia pe cel 
ce didea mai multe pungi cu bani. Lingea grecul 
mâinile Sultanului, se lingusea, tesea intrigi, barfea, şi 
dobândea firmanul domniei. Și îndată ce se aşternea 
în scaun, asmutea dăbilarii şi globnicii s'adune dajdiile. 
De când tronurile domnești au început să fie câștigate 
prin bacşișuri, cu osândă, împilare si lăcomie amară 
s'au aşezat grecii pe popor, jecmănindu-l. Incheia 
fanariotul zapis cu Vizirul pentru domnie, iar jupânul 
grec îi împrumuta bani să-i fie dumnealui Vizirului de 
cheltuială în Țarigrad. 

Şi de-ar fi venit spulberările din Fanar numai cu 
dările si cu sărăcia | Se oploseau însă ca lăcustele cu o 
curte întreagă de oameni, alaiul domnesc: stolnici, 
vătafi, grămătici, calemgii, scriitori de cancelarie. Se 
inavuteau pe spatele țăranilor, ajungeau la ranguri, 
vorbeau limba grecească, învățau carte grecească, 
stricau sfânta datină, impestritau moravurile. Făcuseră 
din viața noastră, din lege, din dreptate, un gunoi de 
n’aveai ce alege. 

Când a venit el, «învățătorul » din Avrig, şi ne-a 
văzut în ce stare de plâns ajunseserăm, a rostit: « Dar 
oare; când s'ar ridica duhul din țărâna străbunilor 


www.dacoromanica.ro 


160 CARTEA SATULUI 


romani si ar privi peste strănepoții marelui Chesar, 
slavitului Aurelie si inaltului Traian, oare in ziua de 
astăzi cunoaste-i-ar? Negresit, i-ar căuta in palaturile 
cele mari împărăteşti si i-ar afla în vizuinile si bor- 
deiele cele proaste si incenusate; i-ar căuta in scaunul 
stăpânirii si i-ar afla amăriți sub jugul robiei; i-ar 
căuta proslaviti si luminati şi cum i-ar afla ? Rupti, goi, 
amărîți şi asemănați dobitoacelor, de tot căzuți în 
prăpastia orbirii ». 

Ca să ne poată jefui mai cu spor, fanariotii treceau 
boierii prin carte elinească, pe când țărănimea o lăsau 
în beznă. Școli înalte nu erau decât cele greceşti, 
dascălii erau greci, limba grecească. In București era 
şcoala dela Măgureanu, unde buchiseau feciorii de 
boieri lucruri din elinească; şi erau școlile de pe lângă 
schiturile mânăstireşti unde veneau copiii ţăranilor la 
câte un dascăl ca Stan şi Chiosea dela Udricani de 
prindeau şi ei puțină bucoavnă, Şcoala dela Udricani 
—spune mărturia vremii —se făcea sub întinsul 
cerului, în prispa bisericii; iar când amenința Dum- 
nezeu cu ploaia, se ghemuiau copiii în odaia tarcov- 
nicilor sau în clopotniță; citeau şi scriau pe genunchi 
şi pe brânci. Copii nu veneau aci pentru mare ispravă. 
Iacă erau mai toți feciori de cavafi, de croitori și de 
islicari, Ii trimeteau părinții la şcoală să obișnuiască 
ŞI ei a ceti şi scrie, să se deprindă a tine isonul cântă- 
retilor din strană, să zică « Tatăl nostru », să meargă 
deandăratelea cu sfesnicul într'o mână si cu cădelnița 
în cealaltă, înaintea preotului. Dela aceşti dăscălaşi 
umili, plătiți în tain de mălai, de fasole şi lemne, cari nu 
prea citiseră ei multe si nu ştiau decât bătăile lui 
Machedon cu furnicile şi cu păsările cu ciocul de fier, 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN FARANIME 161 


cari se pomeniseră dela tată si dela mamă români 
neaoşi, din moși strămoși, dela aceşti dăscălași robiti 
vieții sdruncinate ieșeau diecii de visterie si slujbasii 
curții şi tot dela ei au deprins a scrie româneşte logo- 
fătul Greceanu, boierii Văcăreşti şi Anton Pan. 

Cum se făcea carte aci, n'ar mai sti nici Dumnezeu, 
dacă nu ne-ar mărturisi hrisovul: « Dascălul Chiosea, 
bătrân, cu antereu de calemcheriu (stofă fină) la cap 
cu cauc (comănac călugăresc) de taclit (turban) vărgat 
cu cearsaf alb, se plimba pe dinaintea băieților, înarmat 
c'o vargă lungă arzând când pe unul când pe altul, 
după cum i se părea. Se oprea dinaintea fiecăruia: la 
unii le asculta lecţia, la alții le mai adăuga câte un 
« ucu » scurt sau câte o aruncătură două pe deasupra, 
ca să fie slova mai ciocoiască. Apoi să fi dus Sfântul 
pe vreunul să nu ştie lecţia, că dacă nu-l ajungea cu 
nuiaua, apoi scotea imineul (papucul) din picior şi-l 
asvârlea după dânsul, cu un: «Fir-ai al dracului că 
n'ai învățat matima (lecţia). Dascălul Chiosea nu era 
om rău, dar se necăjiă, pentrucă-l durea inima când 
vedea că nu se silesc copiii la învățătură ». 

Când a venit în Bucuresti Gheorghe Lazăr, şi q 
deschis școală înaltă pe limba românească, toți copiii 
dela Udricani, dela Sfântul Gheorghe şi dela Colțea 
l-au părăsit pe dascălul Chiosea și pe Chiriță şi-au 
trecut la Sf. Sava. Aci erau profesori mari ca Petrache 
Poenaru (om întreg), ca Eufrosin Poteca (om învăţat), 
ca Eliade Rădulescu. 

Și era el, — marele învățător Gheorghe Lazăr. Au 
adunat carte bună, unii au plecat prin streinătăți de 
s'au adăpat dela fântâna altor culturi, alții au ajuns 
dregători mari. 


www.dacoromanica.ro 


162 CARTEA SATULUI 


Astfel puse Gheorghe Lazăr începutul luminilor 
noastre. El ne-a mântuit de învățătura stricată a 
grecilor, ne-a arătat rătăcirile și ne-a îndreptat pe calea 
cea bună. In timp ce un fiu de țăran din Vladimir, 
Domnul “Tudor, venea cu volintirii lui să ne scape de 
urgia grecească, alt fiu de țărani descalecă din Ardeal 
să ne ridice din beznă. Lor le suntem datori cu destep- 
tarea noastră. 

Multe a avut de pătimit și Gheorghe Lazăr ! Invă- 
tase la Sibiu, la Cluj si la Viena, culesese cunoștințe 
bune si fusese numit arhidiacon al Mitropoliei la Sibiu. 

Pe la 1800 şi ceva, alerga prin lume slava iui 
Napoleon. Priceput la arme, isi inchegase miliție bună. 
Ajuns împărat din simplu ofițer, se încolăcea in harță 
cu toate mărimile. Toți îi ştiau de frică si se latise 
Francia stăpânitoare peste semintiile pământului. Până 
în ţara Moscului, unde sunt gerurile năpraznice de 
mormăie urşii cu promoroacă pe bot, până acolo se 
întinsese vâlva lui. Multe trebi bune a rânduit prin 
tara sa, multe așezăminte a clădit si la bun renume 
a dus natia franceză. 

Cunostea si Gheorghe Lazăr o parte din isprăvile 
Impăratului. Şi cum era împăratul ridicat din poporul 
înrudit ca viță cu noi, nu l-a răbdat inima să nu laude 
faptele sale. Isi găsise, însă, buclucul. Că Gheorghe 
Lazăr era supus austriacului si împăratul dela Viena 
duşmănea pe Napoleon, fiindcă îi făcuse mult sânge 
rău şi-i turburase sigurantele tronului. Drept pedeapsă 
l-au înlăturat austriacii pe Gheorghe Lazăr. 

A trecut în tara Românească. Sărac cum era, trăia 
din ce bruma câștiga ca profesor. Mai târziu, ca inginer 
hotarnic, măsura moşiile boiereşti. L-a chemat intr’o 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN JFARANIME 163 


bună zi boierul Constantin Bălăceanu, să-i facă pla- 
nurile de măsurătoare a moșiei. Și i le-a făcut. S’a 
împrietenit cu boierul Bălăceanu, prin Bălăceanu cu 
alti boieri ai vremii ca Jordache Golescu și Iancu 
Văcărescu. I-a convins ce nevoie mare se simte de o 
şcoală de inginerie, boierii s'au încredințat și, în frunte 
cu mitropolitul țării, vlădica Dionisie, i-au dat lui 
Gheorghe Lazăr toată ajutorarea să deschidă școala. 

Când s'a văzut în chiliile mănăstirii dela Sf. Sava, 
în fata copiilor, dornici de a asculta învățături înalte în 
limba românească, a trăit bucuria vieții lui. Işi văzuse 
visul împlinit. 

Boierii l-au simţit om cinstit și cumpătat la vorbă. 
Le plăceau mai mult gândurile limpezi și bine așezate, 
decât potopul cuvintelor deșarte. Era spusa lui Lazăr 
însuflețită si aplecarea asupra copiilor împlinită dintr’o 
caldă iubire. Cine l-a ascultat nu l-a putut da uitării 
niciodată. 

Pentru mâna de sprijin ce i-au întins-o a și mul- 
tumit Gh. Lazăr boierilor vremii. Că ne mai putând 
suferi ocara neamului lor, ei luând pilde dela celelalte 
popoare mai luminate, cu cuget unit și cu braț puternic 
părintesc, au așezat și au deschis școala academicească 
din București, la Sf. Sava, de feliu de științe filosofi- 
cești și matematicești, chiar în limba patriei ». 

Grecii limbuti si fanfaroni, împrăștiaseră credința 
că limba românească e o limbă proastă si simplă. Nu 
se pot îmbrăca în ea gândurile mai înalte. Nici adevă- 
rurile științei, nici simtimintele poeziei nu pot: fi 
turnate într'o astfel de limbă fără să nu se stirbeasca. 
Aflând Gheorghe Lazăr asemenea ocară, nu i $’a 
liniștit sufletul până 'n'a deschis școală românească, 


11* 


www.dacoromanica.ro 


164 CARTEA SATULUI 


în limba românească şi cu profesori români. S'a incon- 
jurat de oameni destoinici ca Eufrosin Poteca, Petrache 
Poenaru și Eliade, a făcut manualele de care aveau 
copiii trebuință, a scris abecedare, a ticluit cărți de 
ştiinţă şi de filosofie, le-a pus pe limba patriei şi-a 
început şcoala națională. 

Ea n'a durat însă decât vreo trei-patru ani, fiindcă 
la 1821, a venit rasmerita lui Tudor împotriva grecilor, 
Şcoala s'a deschis tocmai peste un an, când fierberea 
din tara s'a potolit. Și ar mai fi durat mult si bine dacă 
peste un an n'ar fi potrivit Dumnezeu să sloboadă şi 
pe robul său Lazăr la odihnă deplină. S’a întors peste 
munți bolnav și zdruncinat. Timpul suflase în flacăra 
nădejdii s'o stingă. Si s'a mântuit din viață la 1823, ca 
o lumină care după ce a limpezit totul în jurul ei, 
se duce». 

El venea de acolo din părțile de românime călită 
în luptele nationale. Invăța pe copii lecţiile pe unde 
apuca şi în mijlocul unui tineret doritor de înaintare 
povestea ucenicilor câte ştia. Venea de acolo de unde 
mari bărbați ca Petru Maior, Şincai si Samuel Klein 
aprinseseră torta idealului. Ei ne-au împins la cercetarea 
migălită asupra spitei noastre de neam, ne-au căutat 
rosturile istoriei şi ni le-au lămurit. Duceau luptă 
aspră cu dușmănia maghiară. Ungurii râvneau intaietati 
în Ardeal și pretindeau să ne înlăture din drepturile 
noastre. Ne batjocoreau în fața lumii că suntem resturi 
de barbari vanturati prin locurile acestea si că ne 
ghemuim peste ei obrăznicindu-ne să-i dăm afară din 
casă proprie. 

Când au auzit învățații noștri astfel de necugetată 
vină, —un Petru Maior, un Şincai, un Micu, —s'au 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 165 


apucat să desgroape mărturiile istoriei ca să dovedească 
maghiarimei cât de stăpâni suntem noi aici. Au des- 
mormântat pietrele si au deslusit inscripțiile, au scos 
din praful cancelariilor hrisoavele si letopisetele, au 
citit tot ceea ce alții cu respect de adevăr insemnasera 
despre întâmplările dela noi, au adunat documente si 
stiri si au dovedit vrăjmașilor obârșia latină. Neamul 
nostru românesc curge ca apa din aceeași fântână, dela 
Ram. Limba ce vorbim e o limbă trasă din cea lati- 
nească, iar moravurile tot dela romani le păstrăm. 
Și romanii erau doar poporul «cel mai mărit al lumii, 
cel mai iscusit, cel mai înțelept, înfrumusețat întru 
științe, cel mai mare în suflet patrioticesc »; târîse în 
robie toate semintiile lumii, sfărâmaseră rostul atâtor 
regi si împărați și trecuseră popoarele la legea și la 
limba lor. 

Suntem și noi de neam împărătesc. Nimeni nu are 
dreptul să ni se socoată mai cu stemă in mirul fruntii. 
Putem și noi să dobândim rosturi însemnate în istorie; 
putem și noi să ne facem loc si nume în crestinatate; 
putem si noi să ne ținem în rândul lumii cu slava 
cuvenită și cu intdietatile râvnite. Cum zicea Lazăr: 
toate putem a le dobândi, că și noi suntem născuți 
ca și alte neamuri si nouă ne-au dat Dumnezeu acele 
daruri ca si la alte neamuri, numai vrere să avem. 

« Numai vrere să avem ». Insă vrerea noastră cam 
amortise, izvoarele vieții se înfundaseră, avânturile 
fuseseră retezate, tineretele supte. Ne vâriserăm in 
vizuini gi in bordeie incenusate, amăriți de jugu 
robiei. Păturile de grecime indrasneata se așternuseră 
pe spetele noastre ca straturile de lipitori si ne sorbeau 
vigoarea. Si noi ne multumeam doar să fugim de prigo- 


www.dacoromanica.ro 


166 CARTEA SATULUI 


nirile lor, să ne ascundem în gaură de şarpe, inghititi 
de prăpastia orbirii. 

Mergeam la pieire. 

A sosit, însă, de peste munți, sol al Dumnezeului 
nostru, care ne priveghează și ne are în ştirea lui, 
învățătorul. Acest țăran din Avrig, care vorbea răspicat 
şi ştia să vrea, ne-a zguduit constiintele, ne-a trezit 
din amortirea noastră, şi ne-a prefăcut pe deplin 
rosturile vieții. A însămânțat în suflete, simtimintele 
mândriei de neam şi ne-a înflăcărat. Despletind întune- 
recul epocii, ne-a arătat în vreme țelul luminos care ne 
aşteaptă. 

Și, după ce a limpezit toate, s'a dus. 


www.dacoromanica.ro 


SIMION BARNUTIU 





www.dacoromanica.ro 


De când a căzut Domnul Gelu la râul Capusului, 
numai rele am suferit de pe urma ungurului. Ne-a 
făcut iobagi pe pământurile lui, ne-a pus la sapă şi 
la seceră, ne-a purtat prin arşiță flămânzi și inseto- 
sati. Cum duci pe drumuri de țară cireada de vite 
plesnind din pil, aşa «ne-a mânat cu alunul » la tot 
felul de munci. S’a unit cu toate neamurile împotriva 
noastră. Ne-a retezat căile către şcoală, ne-a oprit 
trecerea către dregătorii, ne-a viclenit cu făgăduieli 
mincinoase. 

Ne strigau în gura lumii că suntem pripăşiți cari 
le stricăm liniștea; că ei sunt stăpânii locurilor ace- 
stea, ei au trăit aici, fără noi — musafiri nepoftiti. 

Dar au venit în Europa în urma noastră; ne-au 
găsit cu aşezări de viață statornică în Carpaţi; ne 
vedeam de treburile noastre. Făceam agricultură, cul- 
tivam viile, păstoream și din când în când ne mai 
încruntam şi la: câte-un vrășmașş care ne cata pricină 
de război sau cocea gând cutropitor. Sositi din Asia, 
din străfundul lumii, s'au așezat pe câmpiile Tisei, 
în Panonia. Au trecut la legea catolică și s'au papi- 
stășit. De mult sprijin le-a fost trecerea lângă Papa 
Râmului. Râvnea Papa să treacă toate semintiile la 
credința papistăşească și trimitea misionari cari să îm- 
prăştie între oameni ideile. Ungurii s’au pus unealtă 


www.dacoromanica.ro 


170 CARTEA SATULUI 


la îndemâna Papei. Au primit ajutoare, planuri de 
lucru, şi, în toată viața lor, de multă susținere s'au 
bucurat. Pe când noi românii, —cu toate că în Ardeal 
eram mult mai numeroși, am fost ținuți alături, ne- 
fiind de aceeași lege. 

S'a întâmplat să ne lăsăm momiti, si o parte din 
români au trecut la unirea cu Roma. Multă indus- 
mănire s'a tras de aci. Doar a spart frăția românilor 
în două şi în schimb niciun folos. Toate făgăduelile 
(că ziceau: care va trece la papistășie se va bucura 
de multe înlesniri, nu va mai fi serb, va avea intrare 
liberă in scoale, îi va fi deschisă calea către dregătorii), 
au fost simplă prefăcătorie. 

Ne-au pismuit strălucita viță coboritoare dela ro- 
mani, dominatorii a toată lumea. Dacă au văzut că 
nu pot ascunde acest desvelit adevăr, s'au chibzuit 
învățații unguri să ne învinuiască anume, că noi suntem 
mestecare nouă de oameni fără prea mare legătură cu 
latinii; că din încrucișarea cu latinii fel nou de oa- 
meni s'au urzit si că, deci, s'o lăsăm mai pe încetul 
cu soiul nostru nobil din născare. 

S'au aşezat, atunci, învățații noştri la muncă să 
caute dovezile obârșiei noastre. Au scotocit peste tot. 
S’au dus la Roma de-au deslușit pietrele, letopisetele 
şi câte alte mărturii ale vieții au găsit. Au căutat prin 
cronicari documente şi după ce le-au adunat toate, 
le-au pus în fata ungurilor cari ne mai având încotro, 
au încetat clevetirea, dar s'au pus cu asupririle pe 
noi. Au făcut totul ca să-şi verse veninul. 

Se întâmplă, însă, ca istoria să se primenească. 
Ideile oamenilor se schimbă pe vreme ce trece. Si 
așezările omului nu stau nici ele locului. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 171 


Pe la 1789, a fost in Francia răscoală mare. Măcel 
ne mai văzut s'a întâmplat acolo. Boierii şi clerul nu 
prea vroiau să ia în seamă suferințele poporului. Du- 
ceau în schimb, viață de destrăbălare, istovindu-se 
în petreceri cu femeile: uşoare, iar de sărăcime nici 
nu voiau s'audă. Până când într'o bună zi, s'a sculat 
sărăcimea oraşelor şi a satelor, i-a spânzurat pe toți 
si a pus la cârmă oameni noui. Un Robespierre şi 
un Danton erau căpeteniile. Aceştia nu mai condu- 
ceau după moda celor vechi. 

Ideile răscoalei dela 89 s'au lățit peste tot. Un- 
gurii n'au rămas nici ei streini vremii. Dacă au văzut 
că ceasornicul istoriei bate altă oră și că se poate să-și 
primejduiască înălțarea, s'au gândit să tragă de partea 
lor popoarele subjugate. Erau sub stăpânirea ungurească 
sârbi, saşi, români. Ca să-i împiedece să se unească 
între ei, s'au socotit ungurii că mai bine este să-i 
atragă în apele lor. Erau mult mai puțini la număr 
decât românii cari, dacă s'ar fi aşezat la umărul celor- 
lalti, le-ar fi fost de mare primejdie. 

Au prins atunci maghiarii să umble cu vicleniile 
pe lângă români. Nu, —că le vor da drepturi dacă 
se maghiarizează. Părerea aceasta de a maghiariza pe 
romani a plecat dela unul Szechenyi. Cum au dat 
de această idee, s'au și gândit ungurii că aci e sal- 
varea. Conducătorii dela Budapesta au pus limba un- 
gurească în școli, în actele oficiale, în dregătoriile Sta- 
tului, peste tot. Au sucit capul câtorva români și i-au 
trecut de partea lor. Au aruncat câte un os din le- 
file împărăției ungureşti şi i-au asmutit pe frații lor. 
Un episcop unit, Lemeny, se înconjurase de un alai 
maghiarizat, împungea pe români să înveţe limba 


www.dacoromanica.ro 


172 CARTEA SATULUI 


maghiară si întorcea liturghia din lătinie pe graiul 
maghiar. i 

Românii, însă, țineau să câștige drepturile, dar 
fără a-și pierde însușirea de români. Lupta se dă, 
deci, acum pe două câmpuri: unul, al rezistenței îm- 
potriva pornirii de a maghiariza; altul de a dobândi 
bunăvoința împăratului dela Viena. 

S’a găsit, pentru vremile acestea de cumplită urgie, 
şi pentru români omul lor. A fost Andrei Șaguna. 
Om învățat si cu mare autoritate. Câștigase, prin pur- 
tările sale, încrederea curții din Viena și era ascultat. 
Şi-a iubit neamul și s'a silit, din toate puterile, să-i 
uşureze suferințele. Mare cârmuitor de suflete şi în- 
dreptător al vremurilor, era ascultat si jalbele infati- 
gate împăratului se țineau în seamă. Mult l-au în- 
vrăjbit ungurii. 

Prin Martie, 1848, se stârneşte, însă, la Viena, 
viforul răsmeriței. Ungurii, vicleni, au crezut că acuma 
e clipa potrivită să se rupă din tovărăşia cu Impă- 
ratul si să se unească cu Românii. Le convenea îm- 
binarea cu Transilvania iar nu cu Austria, al căreia 
Impărat, dela înălțimile tronului său se încrunta câte 
odată spre Budapesta. 

Și fiindcă ştiau ungurii că Transilvania nu e de 
loc înclinată să se îmbine cu ei, au recurs la un și- 
retlic: au ales deputați dintre unguri, sași şi „secui, 
cari să vorbească în numele Transilvaniei şi în Dieta 
(adunarea) care se va tine să proclame alipirea. Zis 
şi făcut. In ziua când trebuia Dieta să hotărască, stră- 
zile Clujului erau cutreierate de cete cari strigau: 
«uniune sau moarte ?. Pe sub ferestrele sălii unde se 
ţineau ședințele se îmbulzea mulțimea înfierbântată 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 178 


de zbierături « uniune sau moarte ». S’a stârnit în adu- 
nare freamăt ca la bâlci. Deputatii unguri au hotărît 
fără să mai întrebe poporul. Norodul maghiar a luat 
pe deputatul Schmidt si pe episcopul român Lemeny 
pe brațe, si i-a purtat pe străzi cu steagul maghiar 
in mână, în mijlocul unei hărmălăi de nedescris. Asa 
s’a facut uniunea. 

Lucrurile, însă, n’au rămas aici. 

Populaţia din Odorheiu hotărî să cheme pe români 
la o mare adunare naţională la Blaj, în prima Dumi- 
nică după Paşti. Cum nu aveau cum să instiinteze 
lumea, —că ungurii supravegheau totul, —au pus în 
ghiozdanul copiilor plecați în vacanță, chemarea, com- 
pusă de Simion Bărnuţiu. 

Cu toate că ungurii amenințaseră cu tragerea in 
ţeapă, cu închisoarea şi moartea pe cel ce se va se- 
meti să vină la adunare, în ziua de Luni, 3 Mai 1848, 
pe câmpul Târnavelor, la Blaj, s'au adunat 40.000 
de țărani, sosiți din toate unghiurile țării. Catedrala 
Blajului era mică pentru ei, piața nu-i încăpea nici ea şi 
astfel s'au încolăcit mulțimile pe după poalele dealului. 

A vorbit Şaguna, miilor de săteni veniţi să asculte 
evanghelia desrobirii. A vorbit cu încredere în grija 
ce ne poartă «bunul Ferdinand», împăratul Vienei, 
şi cu încredere în ridicarea Românilor la rangul de 
adevărată nație. 

Şi după ce vocea sa a tăcut, s'a ridicat « profesorul », 
Un om atos, cu sufletul clătinat de simfimintele iu- 
birii de neam cele mai adânci, cu ființa așezată parcă 
pe coarde sunătoare, a ridicat glasul, umplut de toate 
poruncile strămoşilor noştri, care prin el, fiul Săla- 
giului, vorbiau acum. 


www.dacoromanica.ro 


174 CARTEA SATULUI 


«Asa fraților! Inchipuiti-vi cum că această mie 
de ani ai tiraniei ungurești e numai o zi in viata cea 
dureroasă a națiunii noastre. Inchipuiti-va că dimi- 
neata ne-au bagat in jug, toată ziua ne-au mânat si 
acum, când veni seara ca să ne odihnim, nu ne iau 
jugul de pe grumaz decât ca să ne omoare.. Care 
națiune de pe pământ nu sar ridica, dela mic la 
mare, când își vede numărate zilele vieții? Libertatea 
oricărui popor este bunul lui cel mai înalt şi natio- 
nalitatea e libertatea lui cea din urmă. Ce preț mai 
are viata lui, după ce şi-a pierdut tot ceea ce-l face 
demn ca să mai fie pe pământ? In mâna acestei 
Adunări e pusă viata si moartea, soarta prezentă si 
viitoare, nu a unui om, ci a unei națiuni întregi. Ce 
va răspunde Adunarea înaintea națiunii si a lumii, 
când ar subscrie sentința de moarte asupra națiunii 
sale ? 

«Sa nu ne ducem la masa libertății ungurești, căci 
bucatele ei sunt inveninate; să nu ne vindem tara 
şi limba, căci pierzându-se odată, nu se mai poate 
câștiga; uniți-vă cu poporul toți, preoți, nobili, ce- 
tățeni, ostași, învățați, si vă sfatuiti întrun cuget, 
asupra mijloacelor reinvierii nationale, pentrucă toți 
suntem fii ai aceleiași mame și cauza este comună. 

« Aduceti-v4 aminte că vă strigă din mormânt stră- 
bunii nostri: Fiilor ! Fost-am cu Gotii, dar nu ne-am 
făcut Goti; fost-am cu Hunii, dar nu ne-am făcut 
Huni; fost-am cu Avarii și nu ne-am făcut Avari; 
fost-am cu Bulgarii și nu ne-am făcut Bulgari; cu 
Ruşii şi nu ne-am făcut Ruși; cu Ungurii si nu ne-am 
făcut Unguri; cu Sașii si nu ne-am făcut Nemfi. Asa, 
este fiilor! Nu ne-am ungurit, nu ne-am rusit, nu 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 1% 


ne-am Nemtit, ci am luptat ca Români pentru pă- 
mântul și numele nostru, ca să vi-l lăsăm vouă dim- 
preună cu limba noastră cea dulce ca cerul, sub 
care s'a născut, Nu vă unguriti, nu vă nemtiti, nu vă 
rusiti, nici voi; rămâneți, credincioşi numelui si limbii 
voastre ». 

Așa a vorbit Simion Bărnuţiu. Vorba a umblat 
din auz în auz, din om in om. Inimile s'au încălzit 
de simtirea mândriei de neam, sufletele s'au umplut 
de o caldă batere, iar mintea s'a luminat de un ideal. 
Şi a votat Adunarea credință Împăratului şi drepturi 
a cerut asemenea cu ungurii. Au cerut să se înlăture 
robia, să nu mai fie țăranii munciti si canoniti pe 
pământurile grofilor şi să fie puşi cot la cot în stat 
cu ungurii. 

Şi dacă ungurii mau luat în seamă, s'au dus fie- 
care pe la casele lor de s'au înarmat cu furci și cu 
topoare și-au stârnit resmerita. Iancu, craiul munților, 
s'a aşezat în fruntea mișcării. 

După ‘un an, la 1849, Simion Bărnuţiu a trecut 
în Muntenia, de aci în Constantinopole si apoi la 
Viena ca să ceară Împăratului ceea ce se cuvenea 
românilor. 

Și cu toate că românii s'au luptat cu ungurii 
pentru împărat, Frant Iosef rău a răsplătit pe români 
pentru silintele lor. Pe Simion Bărnuţiu l-a prigonit, 
pe Gheorghe Bariț l-a prigonit, pe Șaguna l-a invi- 
nuit, iar Avram Jancu, cu mintea incetosaté de du- 
rere, strabate tara doinind din caval. 

Simion Bărnuţiu a trecut în urmă la Iasi. L-au 
chemat cărturarii să le ajute cu ştiinţa lui la descur- 
carea trebilor filosoficesti. L-au numit profesor la 


www.dacoromanica.ro 


176 CARTEA SATULUI 


Universitate. In lecţiile pe care le făcea, Simion Băr- 
nutiu nu s'a lipsit de ideile din tinereţe. A propovăduit 
același crez naționalist pe care, cu ani mai înainte 
il propovăduise în fata zecilor de mii de țărani, strânși 
pe câmpiile Târnavelor. Tot ce spunea la Universi- 
tate, era clădit pe încheierea că poporul român este 
şi el neam ca toate celelalte, are înzestrări de a trăi 
şi a se desvolta și nădejdi sigure de a se impune între 
celelalte neamuri. Tot ce se face trebuie, deci, să 
corespundă cu ființa acestui neam. Instituții, așeză- 
minte, legiuiri, toate sunt bune numai dacă izvorăsc 
din fiinţa lui națională. 

Venit din masele largi ale poporului, ni-l trimisese 
soarta îndreptător. 

A sfâşiat bezna conștiinței, ne-a limpezit gându- 
rile şi a primit să fie călăuză pe drumurile grele ale 
năzuințelor noastre. 

Acolo unde l-au răpus destinele si unde zace aco- 
perit de lespezile reci, țărănimea trebuie să meargă 
totdeauna şi să-i aprindă făclie de veghe. 


www.dacoromanica.ro 


GHEORGHE BARIT 


UG i 


HA, 





www.dacoromanica.ro 


p revoluție, Simion Bărnuţiu bătea străzile 
Vienei să obțină dela Impăratul recunoașterea 
drepturilor națiunii sale; Avram Iancu cutreiera Hăl- 
magiul incetosat; Gheorghe Bariț sta însă pe mai 
departe in mijlocul țăranilor pentru a-i îndruma. 
Din răscoala dela 1848, nu se alesese nimic. « Bunul 
Ferdinand », în care își pusese toată nădejdea Șaguna; 
nu s'a ținut de făgăduieli. Capii răsmeriței sunt siliți 
să fugă care încotro. Însuși mitropolitul, omul de incre+ 
dere al curţii din Viena, e bănuit și ţinut la o parte. 
Pentru țăranul ardelean niciun fel de usurare n'a venit. 
Cei ce au folosit alții au fost. Li se dau favoruri, 
sunt ținuți în atenție, sunt mângâiați de pierderile 
suferite, sunt răsplătiți. Iar românii rămân tot cu 
ochii storși de lacrimi. Regimentele grănicerilor viteji 
cari se puseseră în fruntea răsmeriţei au fost distruse, 
oamenii asupriti, şefii puși sub pază. Tocmai târziu, 
s'a gândit împăratul Frant Iosef să dea o mică răsplată 
si acestor obiditi cari cu ochii îndurători căutau spre 
Viena ca spre soare. Şi le-a împărțit decoraţii, tinichele 
spoite şi lucrate. Avram Iancu, copleşit de durerea 
ţării lui, nici ma vrut s'audă şi nu i-a făcut cinstea 
Impăratului de a se înfățișa când l-a chemat. Mândru 
în înfrângerea lui, craiul munţilor rotea privirile ca un 
monarh, nevroind să audă de cel ce apăsa peste umerii 
neamului său, prin fatarnic ucaz trimis dela Curte. 


12° 


www.dacoromanica.ro 


180 CARTEA SATULUI 


Astfel s'a sfârșit rasmerita dela 48. 

Fireşte, răsunet a avut. Zguduiti din amortire, 
treziti la drepturi, la viață, românii sunt de acum o 
putere gata a se împotrivi ori de câte ori gânduri cotro- 
pitoare amenință. 

La această trezire a sufletelor, a adus partea lui şi 
Gheorghe Bariț. El a desfundat izvoarele simtirii din 
care a țâşnit patima iubirii de neam. S’a insumetit 
contra străinilor, sa răfuit cu ei, s'a luptat, le-a 
dovedit netemeinicia pretențiilor si le-a destrămat 
cusătura judecăților greşite. 

Alături de Bărnuţiu, de Timotei Cipariu, de 
Şaguna, Gheorghe Bariț a fost premergătorul, cu faptul 
şi cu vorba înțeleaptă. A fost capul prin care s'au 
treierat ideile răscoalei. Cuvântul Profesorului Bărnuţiu, 
spus răspicat pe Câmpia Libertăţii, n'ar fi căzut pe 
pământ bun dacă nu l-ar fi pregătit Gheorghe Bariț. 
Ca un grădinar priceput, a plivit încet răzoarele, şi 
le-a pregătit pentru insdmantare, zmulgându-le tros- 
cotul și pirul. 

A risipit multe osteneli. Intre românii din Tran- 
silvania nu era mediu prielnic pentru circulația ideilor. 
Cugetul frăției de neam lumina în capul câtorva, dar 
razele .lui nu se răsfrângeau şi asupra celorlalți. Pătu- 
rile întunerecului inghiteau flacările idealului. 'Trebuia 
găsită o cale pe care să se plimbe în voie gândurile dela 
unul la altul, să afle ce se mai urzeste, ce mai simte si 
voieşte celălalt, 

Locul in care fierb vointele, se urzesc ideile si se 
luminează idealurile, nu e altul decât școala. 

Şi pe vremurile acelea, pe la 1834, nu prea erau în 
Ardeal şcoli. In afară de Blaj, nu se mai. găseau pe 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 184 


nicăiri. Erau şcoale începătoare pe ici pe colo, cu 
dascăli cari îşi ştiau datoria lor, buni români, inimă 
avântată: Acestea erau, pentru fii de țărani nevoiaşi, de. 
învățători umili si preoți săraci. Veneau copii din veci- 
nătate, învățau ce bruma apucau și se dădeau la 
copistărie. In zilele lui Iosif II, școli din cele mari, 
unde se deprindea învățătură mai aleasă, se găseau 
numai la Blaj şi la Cluj. Dar aci se ducea cine era de 
credință unită. Cine nu putea, o apuca în spre școlile 
străine. Multi din vremile acestea, s'au instruit la 
Cluj. Unii din ei, erau chemați profesori in Bucuresti 
sau la Iasi. Asa a fost un Aron Florian, adus de boierul 
Constantin Golescu, un Simion Bărnuţiu chemat a 
Iaşi, un Gheorghe Lazăr pribegit la Bucuresti. 

In Transilvania rămâneau cu țărănimea, —cine? 
Și să lupte cu bârfitorii poporului, —cine? $i să con-. 
ducă vremile, oamenii, întâmplările, —cine ? Un Petru: 
Maior, un Șincai, un Klein se stinseseră de mult. Ei au 
scăpărat în trecutul îndepărtat, au luminat obârşiile 
şi s'au dus. S'au pierdut în cenușa vremilor apuse, ca, 
niște felinare pâlpăitoare, uitate în adâncuri. Cărţile 
lor înțelept compuse, insufletit scrise, nu se prea citeau, 
In şcoli, ungurii nu le îngăduiau. Peste tot, limba 
maghiară se introdusese în învățământ. Cel dintâi: 
care protestează împotriva limbii latine introdusă la: 
școala din Blaj este Simion Bărnuţiu. Și tot el pune la 
cale împotrivirea Consistoriului din Blaj, la 1843, împo- 
triva limbii ungurești care venea să înlocuiască pe cea 
Jatină. Este, pentru fapta sa, scos din postul de profesor, 
şi nevoit să treacă la Academia săsească din Sibiu. 

De aceea strigă Gheorghe Bariț: «şcoli sunt de 
lipsă, școli». Aceasta era simtita nevoie a timpului,. 


www.dacoromanica.ro 


182 CARTEA SATULUI 


aceasta adânca lipsă a românilor. Fără şcoli, orbecăiau 
românii în întunericul nestiintei. Și acoperiți de ceață, 
ochii lor nu putea să cate în idealuri şi în stelele con- 
ducătoare. 

Pentru telurile lui de duhovnic al mulțimilor impo- 

vărate, şcoala nu era de ajuns. Cine nu putea să se rupă 
din încătușările muncii de fiecare zi, cine nu putea 
să-şi lase de o parte ostenelile pentru negot, truda 
pentru ogor, grija de gospodărie, acesta trebuia să 
aibe şi el scoala lui. 
‘ A scos deci Gheorghe Bariț o foaie săptămânală 
«Foaia Duminecii » care a devenit mai apoi « Foaia 
pentru minte, inimă, literatură ». In același an, începe 
să publice « Gazeta de Transilvania» şi mai târziu 
« Observatorul». 'Tipărea, aci, învățături ușoare si 
instructive, povestiri cu conținut moral, sfătuiri na- 
fionale, stiri amănunțite de prin tari, tălmăciri si alcă- 
tuiri proprii. Un Andrei Mureseanu, cunoscutul autor 
al lui « Deşteaptă-te române », tot aci şi-a găsit găz- 
duirea. Deşteaptă-te române, — acesta a fost îndemnul 
cel mare. Strigătul puternic al unirii de aci a 
pornit. 

El însuși vrednică coborire din poporul de jos, 
cutezător, răspicat, dârz în luptă si dornic de desmor- 
firea neamului său, ridica degetul în cerul acoperit 
cu nori deși, ca să arate zodia călăuzitoare. O viata 
întreagă a stat cu ochii în țeluri, în idealuri, stăpânit 
de simțământul că ziua eliberatoare se apropie. Tot 
ce i-a stat în putință, a făcut pentru grăbirea ei. Cu 
condeiul, cu fapta, cu sfatul, a luptat, a îndemnat. 
A câştigat iubirea semenilor şi le-a împărtășit dragostea 
lui. Sa dus profesor la Brașov si a luat conducerea 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR; OAMENI DIN TFARANIME 183 


gimnaziului, numai din dorul de a aduce românii la 
crezul luptei naționale. 

Fără împrăștierea cuvântului lui Gheorghe Bariț, 
trezitorul constiintelor în Ardealul asuprit, cine ştie 
cât ar mai fi zăbovit inclestarea de forte | 

La invinuiri, Gheorghe Bariț a răspuns curajos. 
Când îi auzea pe Unguri vorbind de spita lor nobilă, 
le aducea şi el aminte de obârşia noastră latină. Dela 
Traian, Împăratul Romei ne tragem; din acei ostași 
bravi cari au cucerit Dacia şi au impopistrat-o cu coloni 
romani. Si romanii erau doară poporul slăvit al lumii, 
subjugaseră semintiile, bătuseră tari întregi si luaseră 
locuitorii în robie. Nici Hanibal cel neînfricat, condu- 
cătorul cartaginez, n'a putut să se împotrivească mult. 
La aşa slavă ajunseseră, că ori de câte ori vorbea în 
Sfatul roman tribunul Caton, tremurau neamurile 
pământului. 

Din aceștia ne tragem, dela ei avem limba, dela ei 
moravurile, legea, apucaturile. 

Ungurii nu s'au lăsat, însă. Ne-au găsit vină că 
suntem un popor sterp, sec, nu creăm nimic, n'avem 
oameni mari, în care să credem, cari să ne sfătuiască, 
să ne conducă. Si Bariț, le-a răspuns și de data aceasta. 
Ba avem oameni; avem destui. V'am dat și vouă 
ungurilor, fiindcă nu aveati. V'am împrumutat pe 
Ioan de Huniade şi pe Matei Corvin. 

Și întradevăr, acest Iancu Voevodul, de felul lui 
era din Jara Muntenească. Numele tătâne-său a fost 
Vuc. Și pentrucă mult bine si mare omenie făcuse lui 
Sigmund Craiu, l-a dus Vodă în Ardeal şi i-a dăruit 
cetatea Hunedoara ca s'o aibă în veșnică stăpânire. 
După cetate i-au zis ungurii Huniade Ianoş «care cu 


www.dacoromanica.ro 


184 CARTEA SATULUI 


destoinică vitejia lui s'a invrednicit a fi, şi Voevod al 
Ardealului ». Iar Mateiaș, fiu-său, a ajuns la Budapesta 
Craiu mare. L-a svântat odată într'o bătălie Ștefan 
cel Mare, Voevodul Moldovei, când a cutezat să clatine 
tihna. 

Erau aceștia, amândoi, români de sânge. Ungurii se 
mândresc cu ei, fiindcă de adevărat fală mare le-au 
adus prin faptele lor. Sângera sufletul lui Gheorghe 
Bariț când auzea hula zvârlită cu îndrăzneală; si fără 
să-l cuprindă temerea când îl amenințau, asternea 
condeiul pe hârtie si scria gânduri româneşti si curate: 

In slujba cauzelor mari ale poporului a stat 
Gheorghe Bariț. 

Când a fost să ni se strice limba cu tot soiul de 
cuvinte străine, el s'a opus. Exista în Ardeal, o tagmă 
de învăţaţi cari întinseseră lucrurile până acolo, încât 
voiau curățirea limbii române de toate rămășițele 
streine. Că ziceau ei: obârşia latină a limbii române 
trebuie să rămână neîntinată, ca la începuturi. Era o 
gresala. Oamenii de ţară n’ar mai fi înțeles cele ce 
scriau cărturarii; cărturarii n'ar mai fi putut împrăștia 
în popor ideile pentru care luptau. 

Gheorghe Bariț era prea mult omul poporului, 
apărătorul si sfătuitorul lui, pentru ca să îngăduie o 
astfel de impestritare. Dacă s’ar fi împlinit, ce ar mai 
fi făcut el, insufletitorul, care urmărea zguduirea 
sufletelor si infratirea lor pentru lupta națională ? Doar 
de aceea scosese gazeta, de aceea alerga neostenit să 
propovăduiască, să îndemne, cu sfatul, cu fapta, prin 
nopțile vremii, călăuză neamului său. 

Nu era uşor lucru să tipărești o gazetă. Astăzi, 
lumea o duce bine. Are jurnalul ei, pe înţelesul ei, cu 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 185 


ştirile de trebuință, se invredniceste să afle ce se 
petrece prin tari si peste mări. Dar pe atunci, de abia 
un Eliade Rădulescu în Muntenia si un Gheorghe 
Asachi în Moldova cutezaseră să scrie slovă românească, 
pentru îndemn și trezire. 

Se rupea Gheorghe Bariț dela trebile lui dela 
Zărneşti unde-si avea fabrica de hârtie: mergea la 
Dietă la Cluj să se opună chiar marelui Șaguna sau 
trecea Carpaţii să ia legătură cu Regatul, cu izvorul 
însuși al simtirilor nationale. In Ardeal, —pe lângă 
Șaguna, Bărnuţiu şi Cipariu, —el era fruntașul. 
Cuvântul lui era ascultat, voința lui hotărîtoare. Nici 
mitropolitul însuși, care ducea în caleașcă memoriul 
românilor, n'a scăpat de atacurile lui Bariț. Era Șaguna 
prea mult omul împăratului, era Bariț prea mult 
omul poporului. 

Si asa a rămas toată viata: un îndrumător. 

A scris mult, a luptat mult, a necăjit mult. 

Fără scrisul lui, fără indemnurile lui, rasmerita 
dela 1848 ar fi fost o mică flacără, iar nu vâlvătaia 
uriaşă a acelei voințe populare înfurtunată după liber- 
tati si drepturi. 

Și fără acea revoluţie, țărănimei i-ar fi lipsit treapta 
cea mai puternică a desrobirii. 


www.dacoromanica.ro 


VI. GLASUL SATELOR 


www.dacoromanica.ro 


ION IONESCU DELA BRAD 





www.dacoromanica.ro 


F timp ce Gheorghe Bariț se silea să redestepte 

conștiința Romanilcr din Transilvania, în Mol- 
dova, alt fiu de țăran, Ion al preotului Ionescu 
dela Roman, lupta cu ciocoii în folosul robilor pă- 
mântului. 

Invatase si el carte, stăruitor. Mai întâi grecește, 
după moda vremii. Apoi s'a dus la Iași, la şcoala ri- 
dicată de Mihai Sturdza Domnitorul. 

"Țările române trăiau pe atunci sub porunca Ru- 
siei. Ne trimeteau guvernatori pe cap, ne dădeau le- 
giuirile şi ne întocmeau pravilele. Domnii nostri nu 
însemnau pe lângă ei decât slugi mai subțiri. Lui 
Vodă Ghica al Munteniei, Consulul rusesc nu i-a 
întins nici mâna. Jar lui Mihai Sturdza al Moldovei 
i-a poruncit să-i ducă biletul de teatru acasă. Această 
purtare l-a făcut pe Banul Bălăceanu din Muntenia 
să zică odată: « Ferească-mă să fiu sortit Domn, căci 
ce cinste mai este oare de a fi Principe când un Do- 
mado (omul Moscului) vine la curte să ocărască pe 
hospodar si să-i poruncească ». 

Pe când era în vârstă Ion Ionescu —care mai 
târziu şi-a zis dela Brad după numele locului moșiei, — 
trecuse, prin tard, consul, unul Kiselev. Acesta ne 
dăduse legiuirile şi făcuse școli, pe ici pe colo. Ki- 


www.dacoromanica.ro 


190 CARTEA SATULUI 


selev ținea cu oamenii de jos. Spunea el: de 15 zile 
mă lupt cu bărbile moldovenești cari sunt cei mai 
turbulenti zavistnici dintre oamenii cu barbă». Se 
căsnea să întindă câte-o mână de ajutorință țăra- 
nilor. 

Făcuse şcoli pentru feciorii de țărani să prindă 
şi ei câte-o boabă de carte. lar cu ajutorul cârmuirii, 
mai pleca şi prin străinătate câte unul, doi. Astfel, 
Ion Ionescu, fiul popii dela Roman, a fost trimis de 
Domnul Sturdza în Franța ca să se instruiască. A 
stat aci cât a stat, și-a îndopat mintea cu tot soiul 
de cunoștințe si, când a vcnit în țară, tot de năpă- 
stuirile noastre s'a interesat. Cu mare dorință de bine 
era sufletul său umplut. Iubea țărănimea, această har- 
nică furnicărie. a muncii. 

Boierii, încă de pe la 1821, țineau să dea țării 
aşezare nouă. Intrase vrajba între ei $i se invinuiau 
de ciocoinicie. Văzând boierii moldoveni că o lege bună 
care să țină în seamă nevoile vremii nu s'a mai dat 
de -când trecuse prin Muntenia Constantin Mavro- 
cordat, şi că nici Tudor Vladimirescu « chivernisitorul 
amărîtului norod », nu sa îngrijit, s'au apucat ei să 
urzească o lege nouă pentru Moldova. Hâncu s'a răs- 
culat în numele poporului, dar nu i-a adus legea 
așteptată. Volintirii lui Tudor s'au răsculat, dar n'au 
adus legea aşteptată. 51 atunci s'au apucat ei să ur- 
zească una. Aceşti boieri refosmatori au luat numele 
de cdrvunari (răsvrătiți). Ei se urcau în capul grecilor, 
ţinând ‘cu turcii, contra Eteriei. Asa suna' porunca 
ispravnicului Neamţului: înarmaţi brațul vostr.1, dela 
cel mai mic începând, cu orice fel de arme aveţi: 
pușcă, lance, coasă, topoare, şi să mergem unde ne 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN ‘TARANIME 191 


vom întâlni alti sinpatrioti si să izgonim numai decât 
pe tâlharii aceștia din pământul nostru ». 

Boierii cei mari auzind de isprava acestor cărvu- 
nari, l-au învinuit pe Domn, — pe atunci Ion Sandu 
Sturdza —că s'a înconjurat de ciocoi, încuviințând 
€unui sertar să aibă glas cu un logofăt mare». Iar 
aceştia îi învinuiau, pe cei dintâi pământeni, de cio- 
coism. 

Legea pe care vroiau s’o aducă răsculații cărvunari, 
cobora din gândurile împrăştiate în lume de răsme- 
rita cea mare din Franța. Ei cereau deci: pravila să 
aibă aceeași putere spre a pedepsi si ocroti; dregăto- 
riile să nu mai fie date pe moștenire si chiverniseală, 
çi, fără deosebire de rang, la cei cu vrednicie recu- 
noscută. 

Ion Sandu Sturdza, Domnul, a fost silit să se îm- 
potrivească, astfel că legea cărvunarilor a rămas simplă 
dorință. 

Important este: că aceşti cărvunari dela 1822, sunt 
premergătorii răsculaților dela 1848. Fiii boierilor ve- 
niti din Franța, dela cărturărie, cu capul intesat, ca 
o batoză, cu ideile tărăboiului cel mare dela 1789, 
au făcut răscoală în ţară ca să schimbe stările și alte 
aşezări să dea Statului. 

Ton Tonescu dela Brad s'a amestecat și el în răs- 
coală. A fost fruntaș în- solia sătenilor, apărând cu 
toată căldura cererile lor. Când răscoala s'a potolit, 
a fost silit să fugă peste graniță. A plecat în Turcia 
gi a ajuns administrator pe moşiile vizirului, pe care 
cu cinste, pricepere si omenie gospodărindu-le, a atras 
iubirea Vizirului, prin Vizir trecere la Sultan şi prir 
Sultan a luptat pentru cauza românească. 


www.dacoromanica.ro 


192 CARTEA SATULUL 


A venit in țară peste vreo opt-nouă ani, când vre- 
mea uitării se împlinise, când prietenul său Cogăl- 
niceanu, când Costache Negri și Alecsandri fuseseră 
de mult descărcaţi de vină. 

Se țineau tocmai «divanurile adhoc» dela 1857, 
adică adunările în care se sfătuiau boierii cum să 
pună la cale unirea între moldoveni si munteni. S’a 
auzit atunci și glasul cuminte și înțelept al lui Io- 
nescu dela Brad. "Țăranii își dobândiseră din nou ne- 
infricatul soldat al dreptății. 

Tipăreşte Jon Ionescu dela Brad o gazetă « Jurnal 
de Agricultură ». Scoate apoi alta: « Țăranul», plină 
numai de sfatul bun, numa: îndrumarea corectă. Aci, 
la « Țăranul Român », alt prieten al său, din Mun- 
tenia, Nicolae Filimon, publică, pentru cititorii sa- 
telor, cel dintâi basm românesc. 

Cu îndemnul, cu fapta, peste tot a luptat pentru 
țărănime. Scrie pe unde apucă. Vorbeşte pe unde 
apucă. . Înfăptuește pe unde apucă. Scrie la gazeta 
« Tribuna », scoasă de fratele său Nicolae Ionescu, 
vorbitor mare, care ştia să împodobească gândul în 
cuvinte alese. Scrie la « Toaia pentru minte, inimd şi 
Hteratud » a lui Gheorghe Bariț. Scrie la foile lui 
Mihai Cogălniceanu « Propdyivea » și « Dacia literară ». 
Preturindeni, unde poposea, preocuparea lui era una: 
țăranul roman; căutarea lui una: ridicarea satelor $ 
avântul lui unul: îmbunătățirea agriculturii, 

Prieten bun cu Mihai Cogălniceanu, lon Ionescu dela 
Brad a luptat împreună pentru propăşirea clasei de jos; 
Legea adusă în 64 de Cogălniceanu, prin care se ridicau 
pământuri dela boieri si dela călugării greci, leneviti pe 
moșiile mănăstirești, era toată în folosul țărănimii, 


www.dacoromanica.ro 


ILARIE DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 193 


Ura boierilor s'a stârnit şi împotriva lui Cogăl- 
niceanu şi împotriva lui Vodă Cuza. Cu toate că 
amândoi din neam nobil, aceștia erau pătrunși de o 
adâncă simtire pentru suferinzii din mulțime. Ionescu 
dela Brad s'a povățuit atunci cu Domnul Cuza, —sub 
care a fost « inspector al agriculturii », — şi s'a imprie- 
tenit cu liberalii sub care a fost deputat în Sfatul țării. 

Boierii de pământuri erau înscriși în partida nu- 
mită: conservatoare. Si ţineau piept pe viață si pe 
moarte să nu le fie luate moșiile. Simțământul de 
dreptate al lui Ionescu dela Brad, îi şoptea că nu e 
cumpănă dreaptă să muncească cei puțini pentru cei 
mulți. Nu e cumpănă dreaptă ca unii să moară în 
mizerie şi alții să se lăfăe. Nu e cumpănă dreaptă 
ca unii să plesnească de trudă, iar alții să-și îngăduie 
toate voile. Nu e cumpănă dreaptă în statul în care 
zecile de mii de țărani se istovesc pentru câteva sute 
de ciocoi. De aceea s'a pus împotriva tagmei boie- 
rești a conservatorilor. 

A trebuit să vină, însă, legiuirea lui Cogălniceanu 
dela 64 si să vadă zvârcolirile Domnului însuși pentru 
ca să-și dea seama că acolo unde credea că e sinceri- 
tate nu era decât mască; acolo unde s’astepta să vadă 
pornire în spre bine, nu era decât încuiare în inte- 
rese; acolo unde presupunea curatie, erau ambiţii, 
4 Boieria de pământ » era înlocuită cu « boieria de bani ». 
Unii sugeau țăranul, alții sugeau tara. In realitate, 
nimic nu se schimbase. 

Ce schimbare mare se produsese dela Constantin 
Mavrocordat până la Kiselev al Moscului si de a Ki- 
selev până la Vodă Cuza? Pentru starea socială a ţă- 
ranului, aproape nimic, 


www.dacoromanica.ro 


194 CARTEA SATULUI 


Sub Mavrocordat Vodă, boierii erau scutiți de 
orice dare. Greul tot asupra țăranilor cădea si asupra 
negustorilor. Iar dacă poslusnicii si scutelnicii fură 
despovărați, apoi boierii aveau dreptul să ridice bani 
din visteria Statului pentru fiecare cap păgubit. 

Zilele de lucru pe moşia boierului erau stabilite 
la 24 şi 12 pe an. Țăranul avea libertatea să lucreze 
pământul atât cât putea. 

Când deschiderea Dunării şi a Mării Negre a 
creat urdinis cumpărătorilor de cereale şi grâul ro- 
mânesc a început să fie căutat, boierii au înțeles cât 
pretueste si munca si pdn.dntul. Kiselev a încercat întru- 
câtva cu ei ca să usureze situația muncitorilor. S’au 
îndărătnicit si n'au îngăduit mai putin de 54 de zile 
de lucru. Obligatii grele au pus pentru strămutarea 
ţăranului de pe o moşie pe alta. Sta muncitorul pi- 
ronit de pământul şi de boierul care îl trata ca pe 
o vită lucrătoare. Lacomi de grâne si lacomi de bani, 
transformau izlazurile în țarină, tarinile le transformau 
în holde mănoase, holdele în grâe grele, grâele în 
parale şi paralele le îndesau în bănci. 

Ion Ionescu dela Brad, s'a opus cu dârzenie, lup- 
tând pentru ridicarea țărănimii. 

Fusese in tari străine, învățase mersul trebilor agri- 
cole şi aranjarea gospodăriei. Cat adminisirase în Asia 
Mică moșiile Vizirului, făcuse practică îndelungată. 

Când a venit în ţară, a început să dea altora din 
practica si învățătura Jui. 

Cârmuirea unui popor trebuie să fie în legătură 
cu virtuțile lui înnăscute; trebuie să corespundă obi- 
ceiurilor, —zicea el; iar obiceiurile se reazimă pe 
climă. « Gospodăria trebuie, deci, să se razime şi ea 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 196 


pe obiceiuri, pe mulțimea și-bunătatea pământului, pe 
chipul trăirii si vietuirilor, în sfârșit pe treapta trebu« 
intelor țării dinlăuntru si interesul negotului din afară ». 

Cât ai o țărănime sărăcită şi eu vlaga stoarsă, nu 
poţi să ai o agricultură bună. Și atâta vreme cât n'ai 
o agricultură bună, nu poţi să ai o gospodărie fru- 
moasă. Răul aci este: că muncitorul e măcinat de 
traiul prost si n’are forte de producție. Nu mai poate 
munci cât trebuie si nu mai poate produce cât trebuie. 
Boierul în lăcomia lui, l-a legat de pământ si de slujba 
lui, pe viață. Să desfacem putin lanţurile care au ros 
mușchii incordati si să lecuim rănile ţăranului. Să 
desființăm boerescul, să-l desrobim din legăturile cu 
pământul şi stăpânul. Tocmeala de bunăvoie să ia locul 
obligațiilor muncii. Să-i dăm pământ, să-l învăţăm 
cum să-l muncească cu pricepere, să-i refacem pu- 
terile de lucru; sufletul, astăzi uscat, să i-l înviorăm 
cu avânturi noui, — numai aşa refacem înlăuntru gos- 
podăria țării și numai astfel îi ridicăm însemnătatea 
în afară. 

Siguranța creşterii puterii statului o înfățișa țără- 
nimea. Atâta vreme cât ea este garanția muncii, atâta 
vreme cât munca e garanția puterii statului, atâta 
vreme cât puterea statului e garanția prestigiului în 
afară, țărănimea trebuie să alcătuiască preocuparea 
cârmuitorului. 

Pentru aceasta, să fie ușurată, redeșteptată la viata 
nouă în stat, luminată asupra rostului ei, însuflețită 
în chemarea ei. 

"Țărănimea de pretutindeni să se întovărășească în 
obștii de muncă. Obştiile de muncă sporesc puterea, 
măresc creditul, ușurează circulația bunurilor. Coope- 


13° 


www.dacoromanica.ro 


196 CARTEA SATULUI 


rativa, —iată tiparul in care e cu putință plămădirea 
economică a țărănimii noastre, 

$i astfel, Ion Ionescu dela Brad este întâiul pro- 
povăduitor al ideii cooperatiste; premergător al lui 
Haret, care a răsculat lumea satelor la viață nouă si 
premergător al lui C. Dobrescu-Argeş. 

El nu s'a mulțumit însă, numai cu vorba. Graiul 
de moldovean cuminte n'a răsunat în deșert. A în- 
fiintat singur bdnci sătești pentru ajutorarea bănească 
a țărănimii, A făcut fermă model la moşia lui dela 
Brad. Si, tot aci, a pus temelia celei dintâi școli prac- 
tice de agricultură, de unde fiii de țărani să capete 
îndrumări sănătoase in meşteşugul plugăritului, 

Și dacă atâta energie câtă s'a risipit în ciocnirea 
cu îndărătnicia oamenilor. ar fi fost întrebuințată nu- 
mai la aşezăminte folositoare, altul ar fi fost drumul 
pe care ar fi călcat mulțimile lipsite de noroc, 

Dar oamenii vremii nu l-au înțeles, l-au huiduit 
şi l-au însângerat. Cu pietre l-au lovit şi, când a 
văzut că duhul zavistiei e însămânțat bine, l-au apucat 
de brat si l-au închis la Mănăstirea Neamţului. 

Secătuit de putere, în 1892, a luat drumul pri- 
begiei fără întoarcere. S’a înfundat în țărână gi s'a 
risipit printre spini. 

Poate, astfel, a tost mai de folos contemporanilor 
săi cari-l socoteau primejdios. 

Din uriașa încordare a puterilor lui, n'a rămas 
decât zgomotul din urmă, când voința a plesnit pe 
totdeauna. 

Acolo, unde doarme, împrăștiat pe tctdeauna, nu 
va mai auzi, niciodată zguduirile populațiilor rurale 
pentru a căror trezire a limpezit constiintele. 


www.dacoromanica.ro 


ION ROATA 





www.dacoromanica.ro 


pap si Anglia stăpâneau, la 1850, politica Europei 
Nimic nu se făcea şi nu se desfăcea fără ştirea 
lui Napoleon III si fara ştirea englezilor. 

Nici Rusia, nici Turcia şi nici Austria nu erau 
tari de dat la spate. 'Țarii ambitiosi, tăiau la planuri 
cum să ajungă la Constantinopole. Ba, odată, s'au 
învoit cu Împăratul Austriei să pună frâu lățirii 
turceşti. 

Franța, însă, ştia că ceea ce urmărea Rusia nu era 
altceva decât intrarea biruitoare în Europa. Iar toate 
temerile de puterea turcească erau praf aruncat în 
ochii lumii. Rusia pierduse un război al Crimeii, 
ieşise, deci, cu prestigiul forfecat. S'au gândit fran- 
fuzii că acum e momentul să pună piedecă în 
calea ambițiilor rusești, Şi cea mai bună piedecă nu 
era alta decât înființarea unui stat nou la gurile 
Dunării. 

Rând pe rând, țările româneşti au fost unelte de 
mânuit în planurile diplomaţiei. Când Rusia si 
Austria tinteau întemeierea acestui stat cu numele 
« Dacia », cu menirea de a pune opor în calea năvălirii 
turcești, când Franța avea interes pentru înființarea 
lui voindu-l stavilă împotriva Rusiei. Dacă planul dela 
1784 al Ecaterinei și Iosif II n'a izbutit, avea, să 
izbutească, pe jumătate, planul lui Napoleon III. 


www.dacoromanica.ro 


200 CARTEA SATULUI 


Imparatul Franţei tinea mortis să pună otstacol 
în picioarele Rusiei. O ţară la gurile Dunării, ridicată 
economiceste, luminată culturaliceşte, socotită poli- 
ticeşte, trebuia să capete o mai mare desvoltare. In 
acelesi timp, tara nouă înfățișa, pentru Franța, piața 
de desfacere a produselor industriale. 

Turcia şi Austria se îndărătniceau. Turcia, — pe 
motivul că pierdea stăpânirea. Ea știa cât avusese de 
lucru cu aceste tarisoare. Dealungul veacurilor, Semi- 
luna ajunsese până la Budapesta. S'au împotrivit, cu 
toată vitejia, numai rcmânii. De mult folos a fost 
Eurcpei rezistența acestor Domnitori viteji cari, cu o 
teată de oameni, ştiau să tind piept grosului armatelor 
turcești. Se revărsa puhoiul din Constantinopol si 
vadul lui trebuia să ocolească întotdeauna blocul de 
piatră al Principatelor. Noi tribut am plătit, dar rcbi 
n'am fost; atârnați da, dar in paşalâc n'am căzut. Pe 
când Ungaria, în care craii visau puterile cele mari ale 
pământului, a fost schimbată în paşalâc turcesc. 

Stiau, deci, turcii că de se vor unii rcmânii, vor 
deveni putere în scurtă vreme; de aceea se îndărătni- 
ceau. De ce le-a fest tezmă mau scăpat. N’au trecut 
dela Unirea din 59 nici douăzeci de ani si câmpiile 
Plevnei ne aduceau, prin sânge, cucerirea libertăţii. 

Austria se opunea și ea, pe motivul că această unire, 
odată împlinită, va naşte pofta pentru Ardeal. Si nu 
vroia cu niciun pret să-i scape din mână asa bună pradă 
ca Transilvania. 

De multe ori s au izbit țările apusene în discuții cu 
privire la soarta celor două țări românești. 

Puterile mari au hotărît, însă, ca Inalta Poartă să 
cheme în fiecare Principat câteo adunare a poporului. 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN JARANIME 201 


Aceste adunări se numeau 4 Divanuri ad hoc » si aveau 
menirea să răspundă care sunt dorințele poporului cu 
privire la unire. 

Inalta Poartă și Austria au ascultat. Au ascultat, 
fiind încredințate că vor cumpăra boierii țării și aceștia 
vor înrâuri alegerile asa fel încât să iasă o hotărîre 
împotriva Unirii. Socoteala lor a fost, însă, greșită, 
fiindcă boierii mari și mici, laolaltă cu țăranii si orășenii, 
s'au pronunţat pentru Unire şi au ales Domn pe Colo- 
nelul Alexandru Cuza. , 

In Septemvrie, 1857, marii moșieri, orășenii şi 
țăranii își trimit, la Iasi si la Bucuresti, soliile. Diva- 
nurile se întruniseră ca să chibzuiască asupra soartei 
țărilor. Mihai Cogălniceanu, mare om de bine, călăuză 
sigură, sfătuitor cinstit, suflet fierbinte și cu mare 
iubire de ridicarea neamului său, a înfățișat punctele 
care trebuiau discutate: 

1. Libertatea Principatelor aşa cum cereau puterile; 

2. Unirea într'un stat mare cu numele de România. 

3. Principe străin, ales dintr'o dinastie domnitoare 
din Europa. 

4. Pe teritoriul românesc să nu mai calce nimeni 
fără învoire. 

5. Legiuirile să fie lăsate în seama unei adunări în 
care toate interesele țării să fie înfățișate. 

Mult s'au zbătut boierii, în frunte cu Cogălniceanu 
şi Alecsandri, până să împlinească Unirea. Fiica lui 
Conache, căsătorită cu unul Vogoride, tinea la tara sa 
prea mult ca să nu trădeze secretele din scrisorile 
soțului său, bulgar grecizat, care se înțelegea cu Anglia 
cum să facă să nu recunoască Unirea. A luat Alecsandri 
drumul Parisului, umblau ştafetele la Napoleon III. 


www.dacoromanica.ro 


202 CARTEA SATULUI 


Insusi Cuza s'a infatisat Sultanului, unde Ionescu 
dela Brad câștigase vizirii. Cu chiu cu vai au recu- 
noscut, 

In aceste 4 divanuri ad-hoc» a apărut întâia oară 
figura rămasă de legendă a lui Ion Roată. 

In divanuri, pe lângă orășeni și proprietari, fuseseră 
chemați și țăranii, câte unul de județ. 

Sătenii înțelegeau ei «unirea », dar înțelegeau să 
vină și desrobirea economică a țărănimii. Să se ridice 
boierescul, să scadă dăjdiile, în locul muncii zilnice 
să vină învoielile, clacdsia pe moşiile boiereşti să fie 
desființată şi să se împartă pământuri. Numai așa va 
fi a unirea tare si libertatea sfântă ». 

In afară de un Tanase Constantin, sătean din 
părțile Slatinei, care s'a prezentat Adunării cu o 
jalbă în care «cu amărăciune se jeluia contra celor 
ce au chinuit și chinuesc încă pe țăranii plugari», 
nimeni nu a ridicat glasul. Scăderea birurilor, ridi- 
carea bătăii şi împărțirea pământurilor, n’au fost 
ascultate de Divanurile muntene. 

Moldova, însă, neprevăzătoare. Aci era și un Mihail 
Cogălniceanu, mare vorbitor, si om insufletit; era si 
un Jon Ionescu dela Brad, luptător aprig pentru 
nevoile țărănimii. Deputaţii săteni simțeau sprijinul 
şi s'au ținut darji. 

In fruntea « Comitetului sătenilor », Moş Ion Roată, 
deputat de Putna, stă teapin înaintea îndărătniciei 
boierești. El spunea așa: «până astăzi noi țăranii am 
dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe 
umere; însă, acum suntem chemați a purta împreună, 
tot noi opinca, o stâncă pe umerele noastre ». Bine că 
se împlineşte unirea; unirea face puterea; laolaltă 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 203 


urnim bolovanul cel mare; dar dacă acest bolovan tot 
pe spetele noastre rămâne, —apoi ce folos? Pleacă 
râurile din punctul muntos; se împreună pe acelaşi 
povârniș; merg prăvălind stâncile din cale; dar dacă 
se găsesc unul pe altul şi își împreună puterile, ce-i 
mai stă în drum? 

In şedinţa dela g Noemvrie 1857, Comitetul tara- 
nilor dă citire unei jalbe iscălită de toți sătenii în 
frunte cu Moş Ion Roată: « Până astăzi, toate sarcinile 
cele mai grele numai asupra noastră au fost puse si 
noi mai nici de unele bunuri ale țării nu ne-am îndulcit; 
iar alții, fără să fie supuși la nicio povară, de toată 
mana ei sau bucurat; că noi biruri grele pe cap am 
plătit; oameni de oaste numai noi am dat; ispravnici, 
judecători, privighetori si jandarmi, numai noi am 
ţirtut; drumuri, poduri si şosele numai noi am lucrat; 
beilicuri, podvezi si havalele numai noi am făcut; 
boierescuri, zile de meremet numai noi am îndeplinit; 
clacă de voie şi fără voie numai noi am dat; la jidovul 
orândar, ca să ne sugă toată vlaga, numai noi am fost 
vânduți; băutură scumpă şi otrăvită, numai noi am 
băut; pâine neagră şi amară, udată cu lacrimi, numai 
noi am mâncat; bătălii şi rasmerite când au fost, tot 
greul numai noi l-am dus; oşti când au venit, noi 
le-am hrănit, noi le-am slujit, noi le-am purtat; căci 
cel cu putere fara își părăsea, peste hotare trecea; 
nevoia şi greutatea o duceau cei ce rămâneau la vatra 
lor. Jara aceasta nici băi, nici măestrii, nici meste- 
şuguri multe, ca alte țări, nu are; toată imbelsugarea, 
brațele şi sapele noastre o duc. Câtă-i Dunărea de 
mare și de largă, curge râul sudorilor noastre, se 
duce peste mări şi peste hotare, acolo se preface 


www.dacoromanica.ro 


204 CARTEA SATULUI 


în râuri de aur şi de argint si curg iarăși înapoi de 
se revarsă în ţara noastră; iar noi dela ele nicică ne 
îndulcim. 

« Când ne-am jeluit, când ne-am tânguit, păsurile 
când ne-am spus, ispravnicul ne-a bătut, privighetorul 
ne-a bătut, jandarmul ne-a bătut, zapciul ne-a bătut, 
vătăşelul ne-a bătut, posesorul ne-a bătut, boierul de 
moşie ne-a bătut; cine s'a sculat mai de dimineaţă, 
cine a fost mai tare, acela era mai mare. Boul şi vaca, 
munca ostenelilor noastre, nu ştiam că sunt ale noastre; . 
puiul şi găina, laptele dela gura copiilor noștri, de 
multe ori cu nedrepturi ni s'a luat. 

« Noi nici la facerea legii acesteia, nici la celelalte 
nu am fost chemați, nici întrebaţi, nici la vreo învoială 
nu am stătut. Domnialor boierii de moşie singuri 
le-au făcut; le am urmat, desi greu şi amar ne-au picat. 
Dar fiindcă Dumnezeu și-a adus aminte şi au dat in 
gând celor șapte puteri de s'au îndurat ca de astădată 
să fim gsi noi întrebaţi despre păsurile si durerile 
noastre, uitat să fie şi şters tot trecutul cu chinurile 
sale, departe fie toată ura, toată vrajba, şi toată despe- 
recherea dela sufletul nostru; o seamă și din boieri 
au fost cu frica lui Dumnezeu, şi mai din vechi, pe 
când cu toții deavalma ne luptam și ne vărsam 
sângele pentru apărarea credinței şi moșiei stră- 
mosesti; şi ne erau ca părinții si noi ca fiii lor. 
Noi însă ştim că, de când cu domniile grecești, de 
atunci s'au stricat şi dresurile țării si ale noastre. 
De aceea, noi nu facem nici imputarea, nici infrun- 
tarea nimănui, ci să avem iertare, dacă spunând 
adevărul, vom fi scăpat vreo vorbă care să fie grea 
la auzul cuiva ». 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 206 


Mare turburare a produs printre boieri întâmpi- 
narea sătenilor. « Bărbile moldoveneşti», de ‘care 
Kiselev spusese că sunt cei mai mari zavistnici, s'au 
împotrivit foarte si s'au mâniat. Jalba, semnată de 
Ion Roată, fusese citită în Divan de Anastasie Panu. 
Cine au fost compuitorii? Să fi fost Mihail Cogăl- 
niceanu | Să fi fost Ionescu dela Brad! Buni prieteni, 
laolaltă sfătuindu-se totdeauna, împreună luptând, 
împreună chibzuind pentru oropsita lume a satelor, 
nu rămâne îndoială că Mihail Cogălniceanu şi-a ame- 
stecat condeiul în sirurile ei frumoase. 

Boierii ziceau: « propunerea nu se poate considera 
decât ca scrisă de nişte persoane care n'au avut alt 
scop decât a tulbura liniştea publică, folosindu-se de 
neştiința de carte a depucatilor săteni». lar sătenii 
cereau: «pe viitorime țăranul să fie si cl pus în rân- 
durile oamenilor, bătaia care atâta amar de timp ne-a 
umilit și ne-a ovilit, biciul şi varga care de multe ori 
a batjocorit părul cel alb al părinţilor nostri si câtecdată 
a făcut pe femeile noastre să-şi piardă pruncii din 
pântecele lor, să se ridice pentru totdeauna deasupra 
noastră ». 

Cereau ei, dar nu li sa dat. 

Gâlceavă mare s'a împrăștiat printre boieri, iar 
între proprietari si săteni s'au săpat desbinările. 

A văzut Mihail Cogălniceanu că încercările în fel 
şi chip sunt zadarnice. La desrobirea ţăranului cu 
sprijinul Camerelor boierești nu se poate ajunge; nici 
cu sfatul, nici cu îndemnul, nici cu dovada despre 
dreptate. Când a venit Ministru al lui Vodă Cuza, a 
dat lovitură de stat, a împărțit ţăranilor pământ, 
drepturi de vot şi le-a dat învățătură de carte. 


www.dacoromanica.ro 


206 CARTEA SATULUI 


Intunerecul de pe suflete, ceata de pe minte, orbia 
de pe ochi au fost sfâşiate. 

Oamenii au văzut, au judecat, au simţit. 

In sufletul luminatului Cogălniceanu, va fi răsunat 
de sigur îndemnul lui Moş Ion Roată, cinstit țăran, 
limpezit si istet, carele amarnic s'a fost trudit pentru 
dreptatile obijduitilor. 


www.dacoromanica.ro 


C. DOBRESCU-ARGES 





www.dacoromanica.ro 


asele rurale n’au însemnat nimic in orânduirea 

treburilor țării. Rămase in negura începutului, 
ele au fost aruncate la fundul straturilor societății si 
au stat aci secole —ingropate ca o amintire. 

De câteva ori însă, au izbit cu sete. Când apăsările 
n'au mai putut fi suportate, când clasele conducătoare 
au întrecut marginile, mulțimile satelor s'au zvârcolit 
în răscoale: sub Tudor, sub Horia. 

Dar numai atât. 

Până la 1881, când răsări, din Musetestii Argeşului, 
organizatorul clase ţărăneşti. Aspiratii avea, nevoie de 
viață simțea, trai mai bun năzuia, dar lipsea instru- 
mentul de înfăptuire a acestor dorințe. Rar se miluia 
câte un om politic să-i întindă mână de ajutor. Un 
Mihail Ccgălniceanu, suflet bun, un Cuza Vodă, 
blând Domn, un Spiru Haret, inimos la sprijin, 
s'au silit să ridice satele şi să le trezească la o viata 
mai omenească. Dar aceștia nu erau țărani, trăiţi 
între ţărani. Ei au reprezentat asa zisa «filantropie 
politică». Singurul Ion Ionescu dela Brad, s'a căznit 
să înjghebeze program de pretenții, dar fără rezultat, 

Şi dacă n'a avut omul ei, țărănimea n'a fost 
luată în seamă. Din legiuirea lui Cuza şi Cogăl- 
niceanu cu ce s'a ales? S'au spart « Camerile boerești », 
a trecut legea împroprietăririi prin lovitură de stat, — 


1 


www.dacoromanica.ro 


210 CARTEA SATULUI 


dar folosul? Pământ de ajuns nu era; islaz nu era; 
gospodării nu erau; pășuni pentru vite, —nu; lemne 
de ecarete, —nu. Dacă avea nevoie de vreascuri de 
foc, tot la boier se ducea; dacă avea nevoie de sămânță, 
la boier alerga; dacă avea nevoie de hrană, cu boierul 
se învoia. 

Cum s’ar fi putut desvolta un stat, pe bază de 
realități sociale și economice? 

Juca pe atunci, țara din două partide, care veneau 
rând pe rând la cârmă: proprietarii de pământuri şi 
proprietarii de bănci. Deopotrivă de absenţi când era 
vorba de drepturile țărănimii. Ei aveau reazemul 
vieții în clasele lor, urmăreau telurile lor, se încuiau 
în interesele lor. Aceste vreri împerechiate, aceste 
interese înmănunchiate, aceste ţinte organizate, erau 
satisfăcute prin partid, pentru partid. Dedesubtul lor, 
gemea sugrumată adevărata ţară, care, izolată în chinul 
ei, muncea și muncea. 

Dar țăranul are si el «trebuinté de pământ mai 
multicel, căci aceasta e ocupația lui mai mare; are 
trebuință de a fixa un pret între el si proprietar şi 
pentru invoiala pășunii care să nu fie nici pentru 
proprietar o pagubă nici pentru țăran o greutate; are 
trebuință de a i se mai tăia din dări, căci scăzând 
dintr'un loc (dela țărani) $i punând în alt loc (la boieri) 
nu însemnează mai nimic; are trebuință a i se da 
şcoală în toate satele ». 

Şi asta nu o puteau face nici proprietarii de pămân- 
turi, nici proprietarii de bănci; ci țăranii. Ei trebuiau 
să-și adune forțele, să-şi desvolte cunoştinţele, să-și 
lumineze telurile. Si, prin oamenii lor, ştiutori de 
dreptul si datoria lor, țăranii trebuiau să orânduiască 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 211 


treburile țării in asa fel încât ei să alcătuiască acea 
coloană de fier pe care se cladeste statul. 

La 1881, a coborit din munți, C. Dobrescu-Argeş. 
Semet si cutezător, el s'a împotrivit conducătorilor, 
Avea să plătească mai târziu şi semetia si cutezanta. 

Cunostea Dobrescu-Argeş oceanul suferințelor de 
jos. Ascultase sgomotul înnăbușit al durerilor plugă- 
rimii. Intelesese obida si a început lupta desrobirii. 
Nu era vorba de o deşteptare, cât de a da jos chingile 
pe cari meșterii siluirilor le închiotoraseă pe energia 
țărănimii. El a ridicat numai sabia să taie nodurile 
atâtor franghii de interese care pătrunseseră în sufletul 
țărănimii săpând, cum sapă jugul, în ceafa boului, 
urmele sclaviei. A sunat, —şi la un semn, pandurii de 
bronz ai lui Dincă Schileru şi-au dat mâna cu ţăranii 
cu mintean ai lui Dobrescu-Argeș. Dela Gorj până 
la „Muscel, ei au făcut un front, străbătut de acelaşi 
sul al voinței puterii. 

De mult se încercase Dobrescu-Argeş să desfășure 
stindardul. S’au pornit viforele cele mari si pânzele 
s'au învăluit. Cu Bogdan Pitești, care stăpânea Oltul 
$i împrejurimile, n'a izbutit; cu Mille, care-și infun~ 
dase capul cu idei străine, n'a izbutit. Dorința lui, 
însă, de a înstări țăranul si de a-l chema la conducerea 
în stat cu dreptul de stăpân, era prea nestrămutată ca 
să sé dea bătut. 

Și la Corbeni, în Arges, la 1881, costumele volin- 
tirilor lui Schileru s'au amestecat cu portul muntenesc. 
"Tineri călări si cară înflorate transportau convoiul 
mulțimilor înfierbântate. Țăranii au putut auzi atunci 
glasul blând, cald, răsunător al lui Dobrescu-Argeș. 
Ochii lui negri, se vor fi deschis spre populațiile lacome 


14* 


www.dacoromanica.ro 


212 CARTEA SATULUI 


de dreptate, ca două ferestre prin care se pot zări 
șoimii gândului cum se avântă către zările noi. 

Dobrescu-Argeş nu s'a lăsat însă. A scos gazetă, a 
propovăduit, a risipit povață, a îndemnat. Țăranii 
l-au rugat să candideze pentru sfatul țării, dar n’avea 
25 de ani. Când a candidat si a ieşit, nu l-au primit 
boierii, fiindcă nu părăsise dăscălia. De s'a ales din 
nou, iar nu l-au primit că n'a făcut armata. Până când 
la 1888, când frânele țării erau în mâinile conserva- 
torului Teodor Rosetti, a pătruns în Parlament și 
Dobrescu-Argeș. Obijduitii țarinei îşi aveau de acum 
apărătorul lor. Se clătinau in fata lui cinstitele fete 
subțiri; mintea lui isteat& îi încurca la pravilă, sfredelea 
intenţiile boierilor si le desvăluia. Tot timpul a fost 
pentru ei un vis urit, care le chinuește liniștea și le 
turbură odihna. 

Dobrescu venea în Sfatul țării în numele « Comi- 
tetului țăranilor », înființat de el la Muşeteşti, cu învă- 
țători, preoți şi ţărani. 

Intrigile și zvoana rea, aceste potricale care ciuruiesc 
sufletul oamenilor, au izbit şi în tovărășia țăranilor. 
Cârmuitorii au iscodit $i nu s'au lăsat până n'au băgat 
dihonia în ei. Dobrescu-Arges însă, s'a dat de pragul 
morții. La 1895, a chemat la Bucureşti, în mare 
congres, țărănimea din 20 de județe. A pus temelia 
« Partidei țărănești », a ales comitetul de conducere 
$i a citit programul. 

Cerea: până unde grai românesc până acolo stat 
românesc; țăranilor, apărători ai Patriei, lor întâi 
exerciţiul libertăților politice; proprietatea săteanului 
să fie asigurată în mâna lui, prin parcelare și hotăr- 
nicie ; statornicirea vetrelor comunelor cu un perimetru 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 213 


de islaz, iar islazul comunal să fie orânduit prin legiuire; 
comuna liberă şi neatârnată să trăiască prin sine; pra- 
vilă rurală să se întocmească pentru paza ei; camăta, 
misitii, arendasii, falșificările, fraudele vor trebui să 
piară prin tovărășiile cooperative; dăjdiile și sarcinile 
să fie potrivite pe puterea și mijloacele fiecăruia; 
salariile slujbesilor să se împartă după muncă, iar nu 
după rang; cheltuielile din bugetul Statului să meargă 
mai mult la aşezăminte populare şi lucruri de folos, 
și mai putin la lefuri; tocmelile agricole tot prin legiuiri 
să fie orânduite; arendarea moşiilor numai către cetă- 
tenii români să fie făcută; să se întemeieze o mare 
bancă, subvenționată de stat, care să cumpere moşiile 
dela străini și să le vândă în loturi mici sătenilor; 
legiuri care să îngăduie desvoltarea capitalurilor la sate 
prin tovărășia cooperativă; îndrumarea lucrărilor agri- 
cole si măsuri de îmbunătăţire a vitelor; verificarea 
datbriilor sătenilor, provenite din contractele de în- 
voială; apci drept de vot tuturor stiutorilor de carte: 

Cu acest program, s'a înfățișat Sfatului țării. L-a 
susținut, l-a apărat, l-a discutat. 

El venia de jos, de unde mocneau suferințele. A 
pus urechea la pământ şi a ascultat geamătul surd 
al durerilor populare. 

Și s'a hotărît să lupte. 

Dela bunicul său Toma, revoluționar dela 48, care 
umbla fugar şi s'ascundea de călărași, mostenise huetul 
revoltei; iar dela tatăl, preotul Ion Dobrescu, darul 
vorbei frumoase care curge ca valul și încântă auzul. 

Fiu de țărani, deprinsese să scrie și să citească 
la feciorul lui Popa Dincă dela Musetesti. Bătătoreau 
nisipul şi 'gravau alfabetul cu degetul, fiindcă lipsea 


www.dacoromanica.ro 


214 CARTEA SATULUI 


tabla. A urmat apoi Seminarul, la Curtea de Arges, 
printre copii de țărani umili cari veneau cu sacul cu 
mâncare de acasă si cântau la școală, din fluer, sârbe 
și bătute. 

La 1875, e învățător în Muşeteşti. Înființează 
teatru sătesc, unde elevii se făceau actori si puneau 
în scenă mici dialoguri. Veneau mulțimile din satele 
învecinate, — ca potopul, — şi nu se mai săturau 
privind. Ba, odată, prin sărbătorile Crăciunului, 
a mers si la Palat si a jucat în fata lui Vodă Carol 
o piesă meșteșugită de el. Multumit peste măsură 
a rămas Suveranul, l-a decorat şi i-a dăruit augustul 
portret. 

Serbări culturale, biblioteci sătești, banca popu- 
lară înființată la Domnești, magazinul de consum care 
da ieftin marfă bună pentru țărani, conferințe dăscă- 
lești, —toate au contribuit să creieze în jurul acestui 
dascăl de sat, inimos, înzestrat şi neobişnuit de în- 
vatat, o mare vâlvă. 

A luptat pentru ei şi a suferit. S'au înveninat 
dușmanii, l-au urmărit, l-au pândit si până nu l-au 
razbit nu s'au lăsat. L-au atras în cursă gi i-au po- 
trivit laturile ca să-l sugrume. I-au falsificat o poliţă, 
l-au judecat cu magistraţii lor și l-au osândit. Trei 
luni a stat la Văcăreşti între zăbrele, vultur fulgerat 
din tărie. Si după ce l-au scos, si după ce i-au pus 
pe obraz pata necinstei, l-au chemat tot ei să le 
facă legi. In casa umezită şi întunecată a Cătineancăi, 
bolnav si zdruncinat, Dobrescu-Arges sta țintuit în 
pat ore întregi, mâncând din francul pe care i-l da 
Vasile Lascăr ca să-i potrivească legiuirile. A plecat 
acasă cu picioarele muiate de paralizie şi tocmai după 


www.dacoromanica.ro 


ILARIU DOBRIDOR: OAMENI DIN TARANIME 216 


ce a murit, s'a îndurat ministrul să-i trimită banii 
muncii migălite. 

Intr'o seară din acel Decemvrie al anului 1903, 
când nu se îndura iarna să vină de teamă să nu pună 
prea mult alb pe un pământ care suportă atâtea crime; 
pieptul lui Dobrescu-Arges şi-a clintit coardele si a 
lăsat sufletul liberat, ca un abur care urcă în lumea 
drepţilor unde nu e întristare, nici suspin. El care 
a suspinat pentru țărănime și s'a întristat pentru traiul 
ei, a plecat dincolo, cu acelaşi surâs blând care 
lumina fața lui bronzată cu o negrăită bunătate. 

Luptătorul neînfricat fusese doborit mișelnic şi 
piezis. In gazetele vremii, se puteau citi, la moartea 
lui, cuvinte de durere ca acestea: «In urma unor 
prigoniri îndelungate, stăruitoare, diabolesti, Dobrescu- 
Arges, prietenul ingenunchiatilor, prietenul celor cu 
drepturi încălcate, a fost culcat pe patul de durere. 
O nouă jertfă la șirul lung, nemărginit, al jertfelor 
făcute de către cei care nu-şi pot întemeia puterea 
şi nu i-o pot susține decât prin jertfe. Nu că aceasta 
ar fi cumva mai mare! Dar jertfa, care se junghie 
acum, pune vârf la toate. Un om deosebit, a cărui 
inimă duioasă, mare, se împle de dragul alor săi, un 
om pe care-l copleșeşte durerea, un om a cărui minte 
înitrezărește limanuri de mântuire pentru toți câți pă- 
timesc, a cărui energie cată să apropie mulțimea de 
limanurile acestea, 

«Pentru o clipă multi au uitat, —le-a lunecat din 
minte —că acel ce nu putea fi cumpărat, acel care 
nu s'a vândut ca să slujească pe dușman, nu poate 
să fie ticălos. A uitat repede pe acel a căruia întreagă 
viață n'a fost decât o îndelungată protestare împotriva 


www.dacoromanica.ro 


216 CARTEA SATULUI 


tuturor interesatilor, împotriva grămezii celor de sus 
şi puternici ». 

Și astfel, a fost înnăbușită, mișcarea lui Dobrescu- 
Argeș. 

Dar, în cursul decadelor, primeniri adânci s'au 
întâmplat peste tot: în tari din Asfintit ca şi la noi. 
Evenimentele s'au învălmășit. Zguduită viata mate- 
rială (economia si finanțele) s'a clătinat si viata su- 
fletească (felul de a gândi şi simți). 

Straturile sănătoase, care mocniau la fund, pur- 
tătoare de suflet şi energie nouă, s'au revărsat, 


www.dacoromanica.ro 


CUPRINSUL 


Cuvânt înainte .. .. s s s es et e . e .. ht te 


Mihai Eminescu . . e s s s + ee ee ee . ee ee ’ 
Ion Creangă . .... eee ee ee ee .... ee 
Ton Slavici «eo a se: e eo ww we We eg ww e e 


Gheorghe Coşbuc. ... . be i Bice ss Wie Oe tise: Meters OOS Se d 
‘Nicolae Grigorescu . . s. s 1 ee ee ee ee ee ee te 
Alexandru Vlahuță . 2... 2 eee eee ee te th et 
Barbu Delavrancea . . 1. 6 ee eee ee tw wee we  . | 


Vasile Pârvan . .. eee ee te cc... .| 
Aurel Vlaicu .. . s. 1 eee ee ee te ht he te PEE 
Nicolae Filimon .. 1... 1 ee e‘ ae oe 


Horia ss. ee e e ea ee e e a ne e i ce 
Tudor Vladimirescu . . . . 1 ee ee ee ee . .. .... 
Avram lancu ...... .. . tt . nsara eatus 


www.dacoromanica.ro 


218 CARTEA SATULUI 


V. DUHOVNICII MULȚIMII 


Varlaam s sos os sa co es w ae tt ee a ssy 
Gheorghe Lazăr ......... ee . . . a î 
Simion Bărnuţiu `>... ese esae .... doi Să. 151 Bl con teres Ge 
Gheorghe Bariț. ..... cc... ee ee we we th ts F 
VI. GLASUL SATELOR 
Ion Ionescu dela Brad ..-..- ee eee ee ee oat ae Ger a 
Ion Roată . 66.44. @ a6 ate e OR HE OS ca 
C. Dobrescu-Argeg ..... sc... ..... 


RR 
M. O, IMPRIMERIA NAȚIONALĂ 
ed. I. 5.050 exemplare. I-1944. 


www.dacoromanica.ro 


CARTEA SATULUI 


SCOASĂ DE FUNDAȚIA CULTURALĂ REGALĂ „REGELE MIHAI I* 


11. I. Agârbiceanu : 
12. Apostol D. Culea : 


13. G. V. Madan: 
14. Liviu Rebreanu : 
15. Emanoil Bucufa : 


16. I. Simionescu : 
17. Victor fon Popa: 
18. Z. Lupaș: 


19. Victor Eftimiu : 
20. Ilie Izvorauu : 


21. G. Breazul: 

22, Mihail Lungianu: 

23. Victor Ion Popa: 

24. I. Agârbiceanu : 

25. Al. Lascarov- 
Moldovanu : 

26. Marin Iorda: 


27. Iulia Murnu : 
28. Victor fon Popa: 


29. George Moroianu : 
30. Emanoil Bucuţa ; 


32. Gheorghe V. Madan: 


33. V. Grimalschi : 


34. Al. Cazaban : 


35, N. Fora: 

36. Mihail Lungianu : 
37. Dumitru Furtună : 
38. Julia Murnu : 

39. Al. Jacobescu : 

40. M. Petruf si D. A. 


Sburlan : 
41. D. A. Sburldn, I. C. 


Demetrescu şi At. 
Haralamb : 
42. Ion Pop Reteganul : 


Minunea, povestiri (cu, desene de Demian). 

Şezători de seară (cu o reproducere în colori după 
Rodica Maniu şi cu humeroase figuri), 

Răsunete din Basarabia (desene de Victor Jon Popa). 

Oameni de pe Someș (cu desene de Lena Constante). 

Biblioteca satului (cu o vedere în colori după G. 
Petrașcu şi cu alte chipuri). 

Auzite şi trăite în ţară (cu desene de Aurel Jiquidi). 

A fost odată un război (cu desene de autor). 

Istoria Unirii Românilor (cu o reproducere în colori 
după o pânză de D., Stoica si cu numeroase 
chipuri şi vederi). 

Omul lui Dumnezeu (cu desene de Lena Constante). 
Ogorul nostru (cu o vedere în colori de Ștefan 
Popescu şi cu fotografii de masini si unelte), 

Colinde (cu desene de Demian). Isprăvit. 

Smei şi zâne (cu desene de Lena Constante). 

Plata birului (desene de Lena Constante şi de autor). 

Pustnicul si ucenicul său (desene de Lena Constante). 

La apusul soarelui (cu o reproducere în colori după 
D. Ghiaţă şi cu numeroase vederi). 

Haplea la stăpân, întâmplare de haz întrun act 
(cu desene de autor). 

A fost odată (cu desene de 7. Filionescu-Murnu). 

Mironosiţele (cu desene de Lena Constante si Victor 
Ion Popa). 

Chipuri din Săcele (cu un chip de Mișu Popp şi cu 
alte multe chipuri şi vederi. 

Legătura roşie (cu o vedere după o pânză de Stefan 

opescu şi cu desene de Joana Jurgea-Negrileşti). 

Dela noi din Basarabia (cu desene de Joana Jurgea- 
Negrilesti). ' 

Viața în apele noastre dulci (cu o vedere în colori 
după o pânză de Ştefan Popescu şi cu multe 
‘alte desene si chipuri). 

Povestiri vânătorești (cu o vedere in Colori de 
Sava Henţia şi cu desene de Bärg). 

Când se deschide cerul (cu desene de Aurel Jiquidi). 

Bucoavne şi Izvoade (cu desene de Joana Jurgea). 

Izvodiri din bătrâni (cu desene de Joana Jurgea). 

Poveştile Pindului (desene de T. Filionescu-Murnu). 

Ursul cu laha ’ntoarsă (cu desene de Aurel Jiquidi). 

Arborii şi pădurile (cu o vedere de Andreescu şi 
mule desene). 

Pădurea şi omul (cu o vedere de N. Grigorescu şi 
numeroase figuri şi planse). 


Poveşti ardelenesti (cu desene de N. Brana). 


Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării din ţară. 
Procurarea lor se face numai prin 
Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I“ 
Ste. Latină, 8. — Bucureşti — Telefon 5.54.44 
Cartea Patatta. Np. 1-221 


~ IMPRIMERIA NAȚIONALĂ 
ŞTI 1944