Ion Ghica — Opere. — Vol. I (1967)

ION GHICA 


O P E R E 
I 
Ediţie îngrijită, studiu in- 
troductiv, note şi comentarii, 
glosar, bibliografie de 


ZO N ROMAN 


SCRIITORI ROMÂNI 


EDITURA PENTRU LITERATURĂ 
Bucureşti, 1967 


ION GHICA 


În anul 1894, unul dintre fiii lui Ion Ghica, poate sub îndruma- 
rea şi chiar la cererea bătrinului, a lucrat cu echerul şi compasul, 
de altfel bine minuite ìn familie, arborele genealogic foarte bogat în 
ramuri al Ghiculeştilor. Progenitura masculină e încadrată în pătrate, 
singurele rodnice sub aspectul perpetuării numelui, cea feminină e 
închisă în cercuri, ca niște puncte terminus, fără interes şi fără conse- 
cinţe. Colţul din stinga, de sus, al colii de hirtie dreptunghiulare, mari 
cam cît faţa unui birou, e împodobit cu stema familiei: o coroană 
avînd ramurile de aur tivite cu şiruri de mărgăritare mari; obişnuitele 
falduri de catifea roşie legate cu șnururi de fir și căptuşite cu blăniţă 
de jder; de-o parte şi de alta, doi lei heraldici, cu gheare puternice, 
colţi evidenţi, limbile scoase şi ochi crunţi, ţin, cu un gest de fermă 
protecţie, „fartalele“ de nobleţe, deasupra cărora se repetă, într-o 
versiune redusă, coroana şi în ale căror cimpuri de jos, unul albastru, 
al doilea roşu, sint înscrise un vultur cu globul terestru în gheare și 
crucea în cioc, respectiv capul de bour bărbos, cu o stea între coarne. 
Sub îrunzele de aur pe care se sprijină leii, pe o bandă albă uşor curbată 
e înscrisă deviza familiei: „Labor omnia vincit improbus“. Nu știm 
cine și cînd va fi introdus în stemă această deviză, mai potrivită pen- 
tru o cooperativă meșteşugărească decit pentru o casă domnitoare, şi 
încă orientală. „Munca stăruitoare învinge totul“ rezumă însă perfect 
concepţia social-economică a ultimului Ghica marcat pe arborele 
genealogic cu o coroniţă, a zecea: Ion Ghica. Această coroană, care a 
adus celui ce nici măcar n-a purtat-o mai multe ponoase decit foloase, 
încheie nu numai istoria unei familii ce-a dat nouă domni Moldovei 


şi Țării Româneşti, ci şi o epocă din viața zbuciumată a poporului de 
la Dunăre și Carpaţi. Incepind chiar cu principele de Samos, Ghicu- 
leștii n-au mai purtat în teşcherele pitace de bani mari sau de hatmani, 
ci, chiar dacă o vreme şi-au păstrat încă latifundiile, diplome de 
ingineri, matematicieni, chimişti. 

Arborele genealogic, desenat cu atîta migală în 1894, era un 
epilog şi un element decorativ, de atîrnat pe vreun perete, un fel de 
memento orgolios, în virtutea căruia nu se mai putea cere nimic. 
Un nume oricît de răsunător făcea carieră doar dacă se rezema pe 
un soclu material, moşie sau depozit la bancă. Vechile privilegii 
pieriseră pentru totdeauna, dar, o dată cu perioada capitalismului, 
apăruseră altele, ale banului. Ion Ghica, participind efectiv la lupta 
împotriva celor dintîi, le-a negat, teoretic, pe celelalte, dar, în fapt, 
a beneficiat şi de unele, şi de celelalte. Figura septuagenarului cu 
privire domoală, de patriarh înţelept, se potriveşte cel mai bine cu 
imaginea sub care în mod obişnuit ni-l închipuim pe autorul Scriso- 
rilor către V. Alecsandri. A-l evoca însă numai astfel ar însemna să 
ignorăm zbuciumul unei personalităţi mult mai complexe. Pentru a-l 
cunoaşte pe Ion Ghica nu trebuie să uităm că în tinereţe şi la maturi- 
tate a fost un bărbat politic dintre cei mai activi. Într-o fotografie, 
în care-l vedem la 39 de ani, puţin gheboşat, lîngă zveltul Alecsandri, 
ne surprinde faţa somnolentă, de oriental ce-şi trece ziua pe sofa, 
între narghilele şi tablaua cu dulceţuri. Hotărit, fizionomiştii s-ar 
înşela dacă ar voi să-i deducă firea după trăsăturile chipului. Ei n-ar 
putea recunoaşte nici pe studentul român înflăcărat ce-şi afirma cu 
mâîndrie naționalitatea în fața generalului Coletti, nici pe tînărul 
generos care, în zori de zi, pe dealul cu vii al Filaretului, se lega prin 
jurământ să lupte pentru propăşirea patriei. Dar nu ar descifra din 
portretul înşelător nici asprimea feudală a beiului de Samos, care 
trimitea, fără ezitări, sub securea călăului listopiraţii din Arhipelag, 
şi nici duhul neastîmpărat al omului politic, părtaş în noaptea de 11 
februarie 1866 la complotul pentru detronarea lui Alexandru Ioan 
Cuza. 

La scurtă vreme după ce Ghica murise, Duiliu Zamfirescu, care-l 
putuse cunoaşte bine şi ca om politic, il confrunta cu ceilalți paşop- 
tişti — Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu — şi, constatind la el un 
minus de entuziasm, conchidea că „Ion Ghica, cu spiritul său englez 
şi cultura sa franceză serioasă, trebuia să vie în zilele noastre“*. 
Poate cu mai multă îndreptăţire încă se poate afirma că venise nu prea 





* Scrisoare către N. Petrașcu, în Studi: şt? documente literare de I.E. Torouţiu, 
vol. VI, p. 183. 


8 


devreme, ci prea tirziu. Oricum, personalitatea lui Ion Ghica dez- 
văluie o dualitate foarte marcată. Am zice un Ianus ale cărui profi- 
luri aduse unul peste altul nu se suprapun. Concomitent, sau de la o 
etapă biografică la alta, ni se revelă urmaşul unui lung şir de stră- 
moși feudali, incapabil să se rupă definitiv de trecut şi afirmînd por- 
niri dominatoare, sau omul veacului al XIX-lea, cucerit de ideea 
progresului. În orice caz, chiar prin cariera-i politică, Ion Ghica şi-a 
cîștigat destule merite, pentru ca, totuși, cronica veacului său să-i 
păstreze numele, sub un portret de dimensiuni nu prea mari, în alb și 
negru. Însă însuşiri remarcabile, acumulate cine ştie de unde și nemai- 
afirmate pînă la el la alt membru al familiei, realizind o sinteză între 
spiritul pozitiv al omului de ştiinţă şi talentul literatului, l-au ridicat 
mult mai sus pe planul interesului și preţuirii noastre. Astfel că, dacă 
am parafraza începutul /ntroducțiunii pe care a aşezat-o în fruntea 
Scrisorilor sale către V. Alecsandri, găsind destule temeiuri pentru a 
spori elogiul ce face secolului al XIX-lea, „secol mare și luminos între 
toate“ — cum spune — și am alcătui o listă, similară aceleia ce dă, de 
nume ilustre, o galerie a larilor şi penaţilor culturii noastre moderne, 
la locul cuvenit l-am aşeza şi pe Ion Ghica însuși. O serie de scrieri 
îl recomandă interesului economiştilor, dar şi al naturaliștilor, al pe- 
dagogilor şi al matematicienilor. Valori trainice, de mult recunoscute 
unanim, a creat mai ales în literatură. Scriitorul Ion Ghica este pe 
bună dreptate considerat drept unul dintre cei mai mari prozatori 
români. Opera lui literară se interferează însă în aşa măsură cu dome- 
niul științific şi politic, încît, chiar dacă vom acorda literaturii aten- 
ţia principală, nu o vom putea trata, nici explica independent. 


Familia Ghica, de origine albaneză, are o istorie de veacuri şi a 
interesat pe mulţi oameni de cultură, de la Dimitrie Cantemir pînă 
la Dora d'Istria, de altfel o Ghiculeasă. O lucrare a lui Octave-Georges 
Lecca (Familiile boierești române) şi replica polemică a lui Docan* au 
adus precizări asupra ramurilor acestei familii, al cărei prim înaintaş 
cunoscut în Moldova e un oarecare Matei (1560—1620?), probabil 
fruntaș al protipendadei, de vreme ce fiul său, Gheorghe, s-a suit în 
scaun la Iaşi, pentru un an, ca să treacă numaidecit la București, tot 
pentru un an. În felul acesta se inaugura o tradiţie. Şase din cei 
nouă domnitori cu acest nume au guvernat alternativ în ambele prin- 
cipate. Au fost în general domnii scurte şi fără vreo însemnătate 
specială. Recordul rămînerii în scaun aparține celui de al doilea 


* Docan, „Familiile boierești române“ de Octave-Georges Lecca. 


Grigore, care a totalizat, din bucăţi, 18 ani. Acest Grigore Ghica era 
tin al împăratului Leopold I, fapt explicabil dacă menţionăm că 
bunicul său, tot un Grigore, fusese învestit de acelaşi împărat principe 
al Sfîntului Imperiu roman, „anno Domini“ 1661. Dintre Ghiculeșşti, 
unul s-a remarcat printr-o atitudine patriotică plină de energie, care, 
în împrejurările dure ale epocii, i-a fost fatală. Îi pomenim numele 
cu pietate: e Grigore âl IFI-lea, asasinat mişelește de un capugiu, 
trimis anume de sultan la Iași, fiindcă protestase împotriva cedării 
către Austria a unei părţi din Moldova, asupra căreia Poarta nu avea 
niciun drept. Un alt Ghica, al patrulea Grigore, a fost primul domn 
„pămiîntean“ al Ţării Româneşti. În sfirşit, ultimul reprezentant 
al dinastiei, Alexandru, a stat în scaun la București, inaugurînd frămiîn- 
tata perioadă regulamentară. 

Ca să ajungem la scriitorul nostru, vom reţine din arborele genea- 
logic al Ghiculeștilor faptul că un frate al lui Grigore-vodă, cel decapi- 
tat la Iaşi în 4777, a devenit mare ban în Muntenia şi e fondatorul 
ramurii de dincoace de Milcov a familiei. Se numea Dumitru Alexan- 
dru Ghica, zis „banu bătrînu“, pentru a fi deosebit de doi fii ai săi, 
ajunşi și ei bani mari. Căsătorit de trei ori, a avut paisprezece copii, 
printre care cei doi ultimi domni pomeniţi mai sus: „pămînteanul“ 
Grigore şi Alexandru, întiiul domn regulamentar al Țării Româneşti. 
Un alt fiu al său, Scarlat, însurat cu Maria Dudescu, e tatăl lui Tache 
Ghica, la rîndul său părtate al scriitorului. 

Tache — după numelg întreg Dimitrie Scarlat Ghica — a fost 
trimis pentru studii la Viena, împreună cu frații săi Niculae şi Iancu. 
Era deci un om instruit, ceea ce explică faptul că-l găsim, în 1834, 
printre membrii fondatori ai Societăţii filarmonice, la fondurile căreia 
contribuia cu doisprezece galbeni pe an. Era atunci în virstă de patru- 
zeci şi unu de ani și ocupase cîteva funcţii importante în administraţia 
țării. Prin 1824—1825 fusese ispravnic de Focşani şi-l arestase, din 
ordinul lui vodă, pe clucerul prevaricator Alecu Gheorghescu. Peste 
ciţiva ani, în 1828, devenise mare hatman. Purta, după moda orien- 
tală, turban și anteriu roşu, iubea caii şi avea un splendid armăsar 
arăbesc, pentru îngrijirea căruia ţinea anume un manat kurd, înveş- 
mîntat în haine cusute cu fir de sus pînă jos. Din 1815 era căsătorit 
cu Marița Cimpineanu şi a avut şapte copii, dintre care patru au murit 
între doi şi şase ani, iar doi au fost longivi — Ion și Maria. În afară de 
memorialist, istoria literară a mai reţinut numele unui alt îiu al hat- 
manului Tache Ghica, Pantazi Ghica, boem zvăpăiat, poligraf neobo- 
sit, greu de citit astăzi, dar nu lipsit de idei şi de talent. Tache Ghica 
a murit în 4845. Avea, de cîțiva ani, rangul de mare logofăt. 


10 


Ion Ghica s-a născut la Bucureşti, în ziua de 12 august 1816, 
Strănepot şi nepot de domn, el se înrudea cu multe familii de seamă 
din ţară: Văcăreștii, Dudeştii, Cindeștii, Cimpinenii, Oteteleşenii, 
Filipeştii. Sora bunicii lui, Elenca Dudescu, fusese soția poetului 
Alecu Văcărescu și era mama lui Iancu Văcărescu. Adesea, în copilă- 
ria lui — își amintește scriitorul — bătrina, al cărei soţ infidel fusese 
trimis în surghiun de vodă Alecu Moruzi și pierise fără urmă, îl lua la 
ea ca să-l pună să-i citească ore intregi sineturile și anatoralele cu 
care-și umpluse sipeturile. Îmbiindu-l cu dulceaţă şi pastă de gutui, 
cucoana Elenca îl imbrăţișa zicindu-i: „Vino să te sărut, evghenisul 
mamei, că eu, cind mă gindesc la evghenia familiei noastre, uite, îmi 
vine ameţeală“. Scriitorul suride aducindu-și aminte de orgoliul bătri- 
nei și de încurcătura ei cînd nu reușea să-i lămurească înrudirea pînă şi 
cu... Maria Tereza. E limpede totuși că acest cult pentru legăturile cu 
protipendada a lăsat urme în conştiinţa sa pînă la sfîrșit. În una din 
ultimele sale scrieri (O pagină din istorie) enumeră, ca bun cunoscă- 
tor, familiile boiereşti din Muntenia şi respinge cu dispreţ dreptul 
unui Bibescu şi Suţu sau al unui Cuza — „băiat al nu se ştie cui“ — 
de a se numi principi. Aderentul declarat la principiul burghez al ega- 
lităţii, fraternității şi libertăţii nu s-a lepădat niciodată pe deplin 
de morga aristocratică. 

Dar legăturile de familie ale lui Ion Ghica lămuresc şi impulsuri 
pozitive, care au contribuit la orientarea lui spre atitudini democra- 
tice. Mama scriitorului era sora lui Ioan Cîmpineanu, membru fonda- 
tor al Societăţii filarmonice, şei al partidei naţionale cu caracter opozi- 
ționist în sînul Obişnuitei Obșteşti Adunări, adversar al afnestecului 
străin în treburile ţării și adept al desființării robiei și a clăcii. Acţiu- 
nile Cimpineanului nu sint în întregime ireproşabile. Era poate și 
prea devreme ca o minte chiar luminată să înţeleagă că îndreptarea 
relelor stări de lucruri se realizează numai prin mobilizarea maselor 
popilare. Ioan Cimpineanu şi-a căutat sprijin în rîndurile marii 
boierimi şi la guvernele străine. Totuși, prin însufleţita lui dra- 
goste de ţară și prin ideile lui generoase, el „a inspirat la o generaţiune 
intreagă simţimintele patriotice“ (Ion Ghica). Printre tinerii care 
„au alergat sub bandiera Cîmpineanului“ se numără Bălcescu, Bolliac, 
Grigore Alexandrescu și alţii. Se numără şi Ion Ghica însuși, care, 
ca nepot, s-a aflat în preajma lui. 

Şi alte rude i-au inspirat viitorului scriitor, din copilărie, iubire 
de ţară şi de progres. Să-} mai cităm doar pe Iancu Văcărescu. În 
primele decenii ale veacului, mișcarea culturală se lega intim cu cea 
politică. La adunările din saloanele boierilor luminaţi se citea litera- 


11 


tură şi se dezbăteau, cu egală pasiune, chestiunile politice curente 
şi soluţiile posibile ce ar putea asigura patriei un viitor mai bun. Şi 
în casa lui Tache Ghica de pe uliţa Beilicului, pe malul Dimboviţei, 
adunările familiale căpătau caracterul unor adevărate serate literare. 
Printre musafirii obişnuiţi se aflau nu numai boieri veliţi, ci și oameni 
dinafara protipendadei, tirgoveţi care profesau ocupaţii intelectuale, 
ca eruditul călugăr Eufrosin Poteca, profesor şi director la „Sf. Sava“, 
Eliade Rădulescu și alţii. În salon răsuna de multe ori glasul lui 
Iancu Văcărescu, care recita din versurile sale şi din ale luiCirlova 
sau din ale lui Anacreon. Cînd, abia prezentat, tînărul poet Grigore 
Alexandrescu şi-a rostit fabula Pulpoiul predicator, în care denunța 
pe demagogi, cei de faţă nu au avut, desigur, nimic de obiectat. Și 
ei concepeau literatura în același spirit şi aveau aceleaşi convingeri 
social-politice. 

Ion Ghica își va aminti și alte manifestări culturale, cum au 
tost reprezentațiile teatrale organizate de C.Aristia în casa Smărăn- 
diţei Ghica, o succesoare modestă a domniţei Ralu. Sub îndruma- 
rea celui dintii traducător din Homer, amatorii jucau piese de Vol- 
taire şi Florian. Viitorul memorialist a crescut deci într-o ambianţă 
cultural-artistică foarte instructivă. Oamenii simpli din casa părin- 
ilor săi i-au revelat şi frumuseţile literaturii populare. „Mama 
Ilinca“, fosta lui doică, şi alţii i-au încălzit sufletul cu „legendele ro- 
mânești“ și „doinele zise cu fluierul ciobanului“, l-au deprins să „guste 
basmele“. Grecoaica Sofiana, fată în casă a Mariei Ghica, i-a stimulat 
fantezia cu povestirile ei despre ciudăţeniile de la Muntele Athos. 
În sfîrşit, fiul Sofianei, Teodoros, viitorul presupus negus, l-a instruit 
în jocul cu arşice, columbofilie şi înălţatul zmeielor. 

Ion Ghica şi-a început învățătura de carte bucurîndu-se de îndru- 
marea lui Costache Aristia, cu care a „parastisit“ pe Fiii lui Brutus. 
Dascăl de greceşte i-a fost şi Mihailidi, care avea să-și ia doctoratul 
în medicină la Paris. Din scrisoarea Dascăli greci și dascăli români 
putem deduce* că Ghica s-a numărat şi printre elevii școlilor grecești 
din București, unde ca manuale didactice se foloseau cărţile lui Criso- 
rora, Neofit Duca, opurile lui Lucian, Xenofon, Plutarh şi altele. Va 
fi cunoscut, deşi nu ne-o spune de-a dreptul, regimul nu prea plăcut 
al internatului. În orice caz, e limpede că a aflat direct de la gălăgioșii 
dascăli greci destule lucruri despre lupta pentru eliberare dusă cu vi- 
tejie de urmaşii vechilor eleni. Dorinţa de a citi şi cărţi româneşti i-a 

* Referindu-se la discuţiile întierbintate dintre dascălii greci, memorialistul 


scrie: „De cite ori îmi venea să le zic «Bre, oameni buni, dacă sinteţi așa de viteji, 
de ce nu vă duceţi să vă bateţi acolo şi să mă lăsaţi pe mine în pace! »“ 


12 


trezit-o un slujbaș al tatălui său, logofătul Matache, care obişnuia să 
citească cu voce tare, seara, Vieţile sfinților, aceeași Alezandrie pe 
care Grigore Alexandrescu o știa pe de rost, apoi simbolica naraţie 
în versuri a ardeleanului Ion Barac, despre Arghir cel prea frumos. 
Numai în citeva seri, Ion Ghica a învăţat să scrie româneşte de la 
Petrache Nănescu, secretar al tatălui său şi autor de cîntece lumești 
răspinajte de lăutari. Mai apoi a beneficiat de îngrijirea cărturărească 
alui E lade Rădulescu, care i-a fost profesor de gramatică şi l-a deprins 
cu ca aleasă, punindu-l să memorizeze traducerile în româneşte 
din Meditaţiile lui Lamartine. 

Copilăria lui Ion Ghica s-a desfăşurat sub semnul unor împre- 
jurări nu numai instructive, ci şi dramatice. În anul 1828, o dată 
cu părăsirea de către turci a Bucureştilor, Tache Ghica, prevenit de 
domnitorul însuşi că Valahia va fi ocupată de armata ţarului, i-a urcat 
degrabă pe ai săi intr-o trăsură şi i-a pornit spre Braşov. Drumul greu, 
pe, care inaintau anevoie sute de trăsuri, emoția bejeniei s-au fixat 
pentru totdeauna în amintirea scriitorului. Este de presupus că acelaşi 
drum îl mai făcuse familia Ghica şi cu șapte ani inainte, în 1821, cînd, 
de asemenea, boierii se bejeniseră peste munţi. Dar nu numai deplasă- 
rile militare, numeroase în primele decenii ale veacului al XIX-lea, 
spulberau tihna bucureştenilor. Molimele îi puneau de asemenea me- 
reu pe drumuri. Ciuma lui Caragea fu urmată şi de alte epidemii. Prin 
1829, moartea unui vizitiu, din pricina teribilei boli, alarmă familia 
Ghica, silind-o să petreacă şapte săptămîni, pe timp de iarnă, la Mă- 
năstirea Cernica, într-un adăpost improvizat din scînduri şi rogojini. 
Îmbolnăvirea altor oameni din slujba casei impuse o nouă carantină 
la Plumbuita, apoi la moșie, la Ghergani, unde viitorul scriitor este 
mult impresionat de cunoașterea haiducilor Tunsu şi Jianu. 

După istovirea molimei, Ghiculeştii se intoarseră la Bucureşti. 
Viitorul scriitor împlinise paisprezece ani şi se impunea să-și desăvir- 
şească învăţătura la şcoli mai înalte. Este înscris deci la cursurile des- 
chise în mai 1830 de către J. Vaillant. Faptul că tinerii fii de boieri 
părăsiseră şcolile greceşti ca să se ingrămădească în clasa de limbă 
„franţozească“ a lui Vaillant este semnificativ şi nu se explică numai 
prin interesul față de marea cultură franceză, ci mai ales prin ecoul pe 
care-l aveau în ţară ideile înaintate profesate de intelectualitatea 
radicală a Franţei, participantă la revoluţia din 1789 şi aflată în pragul 
unei noi revoluţii, aceea din iulie 1830. Vaillant însuşi era un adept 
activ al acestor idei, pe care s-a străduit să le insufle şi elevilor săi. 
Prin 1832, Ion Ghica şi colegii lui, printre care C.A. Rosetti, Grigore 
Grădișteanu și Grigore Alexandrescu, făceau cu Vaillant dictări din 


13 


Grandeur et decadence des Romains de Montesquieu, transpuneau în 
proză pasaje din Henriada lui Voltaire, învățau pe de rost satire şi 
epistole de Boileau. Aici s-a legat prietenia dintre Ion Ghica şi Grigore 
Alexandrescu, cel ce şi-a uimit proaspeţii colegi cu recitarea impeca- 
bilă a epistolei lui Boileau către Molière. Tînărul poet oacheş a început 
numaidecit să-şi pregătească lecţiile cu noul său prieten şi să ia parte 
la adunările din casa lui Tache Ghica, unde va şi locui mai tîrziu cîtva 
timp. Între 1831 şi 1834, viitorul prozator urmează cursurile comple- 
mentare și „umanioarele“ la „Sf. Sava“, dovedind mare sirguinţă la 
ştiinţele matematice. În poarta colegiului salvează într-o zi un școlar 
mai mic, atacat de un bătăuș. Băiatul cel firav era Niculae Bălcescu, 
speriat mai puţin de pumnii Goliatului, cît mai ales de prăpădirea 
caietului cu extrase din cronici. 

În 1835, Ghica se află la Paris, sub supravegherea blajinului das- 
căl Lichiardopulo, cel care cînta opera Norma pe psaltichie. La 11 
ianuarie 1836 îşi ia bacalaureatul în litere la Sorbona, cu patru „pas- 
sable" (suficient) şi un „faible“ (slab), ceea ce califică poate nu atit 
lipsa de silinţă a candidatului, cît mai ales diferenţa de nivel dintre 
studiile făcute în ţară şi exigenţa examinatorilor parizieni. După un 
an, poate chiar doi de studii la Şcoala de arte şi manufacturi, tinărul 
român îşi trece şi bacalaureatul în științe matematice şi se înscrie la 
Şcoala de mine, urmînd, pare-se, paralel şi alte cursuri. „Ştiinţele 
naturale — spune el în discursul despre Ioan Cîmpineanu — au fost 
obiectul principal al studiilor mele din tinereţe.“ Lucrările lui Cuvier, 
Elie de Beaumont, ale lui Arago şi Humboldt îl pasionau. 

Studentul locuia pe strada Hyacinthe, împreună cu Nicolae Can- 
tacuzino Paşcanu, Iancu Filipescu Vulpache, Nicolae Kretzulescu şi 
alţii. Aici, în capitala Franţei, Ion Ghica ia primul contact cu moldo- 
venii veniţi şi ei la studii; la prima lor întîlnire sînt cu toții uimiţi 
că se înţeleg, că vorbesc aceeași limbă. Dintre moldoveni se alege al 
treilea mare prieten al lui Ion Ghica — Vasile Alecsandri. Deşi pasi- 
onat de studiul ştiinţelor pozitive — geologia, fizica și chimia, mate- 
maticile — studentul muntean nu dispreţuia nici literatura. Avea 
cu el primul volum al lui Grigore Alexandrescu şi cărţile lui Iancu 
Văcărescu, ba chiar știa pe dinafară din versurile acestor doi poeţi. 

Scrisorile către V. Alecsandri ne îngăduie reconstituirea unor 
pitoreşti episoade din viaţa la Paris a studenților români. Îi reve- 
dem ieșind la promenadă, un muntean la braţul unui moldovean, în 
drum spre Champs Elysées, şi-i auzim discutînd cu naivă înfocare des- 
pre grosimea zidurilor Babilonului. Sub teii Luxemburgului, în tih- 
nite convorbiri, Ion Ghica încearcă a cuceri interesul lui Alecsandri 


14 


pentru... extragerea iodului din plante marine. Moldoveanul cu ochi 
mari şi calzi, cu frunte boltită, cu plete îngrijit aduse peste urechi, 
cu mustață abundentă şi sprîncene groase, îmbinate — aşa cum îl 
cunoaștem dintr-un medalion de pe vremea studenției la Paris — ră- 
minea însă indiferent la entuziasmul studiosului muntean. Cînd 
insă bucureșteanul, mai virstnic decit el cu cîţiva ani, începea să-i 
recite din Iancu Văcărescu, ochii i se luminau de plăcere şi interes, 
Mult folositoare prin consecinţele ei nu numai culturale, ci şi politice» 
a fost cunoaşterea reciprocă a moldovenilor şi muntenilor în Parisul 
acelor ani imediat următori revoluţiei de la 1830 şi plini de agitația 
ce va duce la revoluția din 1848. Este mai presus de orice îndoială că 
ideea unirii celor două Principate atunci şi acolo s-a încins în mintea 
acestui tineret nerăbdător să devină folositor poporului pe care dorea 
să-l ajute în realizarea năzuinţelor sale. Pe la 1835—1840, studenţii 
români ascultă cu încintare cuvintele filo-românului Jules Michelet: 
„„Fericiţi sunteţi voi, tinerilor români... în ţara voastră totul e de făcut, 
fiecare din voi se poate distinge şi chiar ilustra prin fapte patriotice şi 
măreţe“. În prietenești adunări la „Café Corneille“ sau „Café Procope“, 
muntenii şi moldovenii îşi comunică scrisorile primite de la Bucureşti 
şi Iaşi, le comentează şi incep a judeca pe „domni şi împărați“. În 
lumina convingerilor democratice, apreciază mai ales epistolele lui 
Bălcescu, Ion Voinescu II şi Grigore Alexandrescu, din care culeg 
informări asupra situaţiei din ţară. De la corespondenţii lor află 
de lupta partidei naţionale în frunte cu Ioan Cîmpineanu împotriva 
presiunii exercitate de guvernul puterii protectoare pentru introduce- 
rea în Regulamentul organic a unor prevederi ce anulau practic inde- 
pendenţa ţării. 

Parisul mijloceşte lui Ghica şi alte relaţii cu rol însemnat în for- 
marea lui. Ca bacalaureat, are acces la seratele filo-eline ale doamnei 
de Champy, unde se întilnește cu profesori ai săi de la Sorbona și este 
recomandat generalului Coletti, care „sboreşte arămăneşte“, dar e 
ambasador al regelui Othon și erou al luptei pentru eliberarea Greciei, 
În faţa generalului şi a altora, care ignorau pe români, Ion Ghica pune 
patos ìn recomandarea calităților poporului său. Studentul de la 
şcoala de mine are amici francezi care îl pottesc la vînători sau îl 
introduc în cercuri intelectuale. Îl cunoaşte pe Armand Carell, redac- 
torul-şei al ziarului Le National, adversar al monarhiei din iulie, pe 
scoţianul David Urquhard, pătimaș sprijinitor al politicii favorabile 
Turciei. Este prezentat prinţului Adam George Czartorysky, militant 
pentru reconstituirea regatului Poloniei. Relaţiile cu asemenea 
personalităţi contribuie la iniţierea tînărului Ghica în problemele 


15 


politicii europene atit de complicate şi îi educă abilitatea politică. 
În chip special se cuvine a aminti și de contactul lui cu cercurile socia- 
liștilor utopici. În drum spre Grădina plantelor, are surpriza să afle 
într-o zi, perorind în mijlocul unui grup de lucrători, pe Teodor Dia- 
mant, unul dintre primii fourieriști români, mai tîrziu creator al unui 
falanster. De atunci Diamant îl vizitează zilnic, face cu el exerciţii 
de matematici, iar duminica îl duce la conferințele lui Fourier. „Ieșeam 
de la acele conferinţe — își aminteşte Ghica — uimit şi esaltat, convins 
pot zice.“ Convingerea aceasta era una de moment şi provenea din elo- 
cința dulce, cuceritoare a bătrinului apostol. Ion Ghica nu a devenit 
niciodată un adept al doctrinei fourieriste, dar după mulţi ani va scrie 
pagini de caldă simpatie despre generosul și nefericitul Diamant. 
Parisul este orașul unde Ghica îşi face debutul ca publicist. Conde- 
iul îl mînuise și mai înainte, de foarte tînăr, în ajunul plecării peste 
hotare. Sub impulsul Societăţii filarmonice tradusese comedia Preţioa- 
sele a lui Molière, pe care, în iulie 1835, unchiul său Ioan Cimpineanu 
o înainta spre tipărire lui Eliade și care s-a și reprezentat spre sfîrşitul 
aceluiaşi an. La Paris, şi chiar în 1835, el scrie şi tipărește o broşură 
intitulată Coup d'oeil sur l'état actuel de la Valachie..., căreia, în 1838, 
îi va urma o a doua, Poids de la Moldovalachie dans la question d'Orient 
(ambele semnate cu iniţiale false). Sînt două scrieri cu un conţinut 
similar, pe alocuri cu pasaje aproape identice, în care sînt puse probleme 
esenţiale privind soarta Principatelor. Însăși publicarea lor vădește la 
tinărul autor, în vîrstă de nouăsprezece, respectiv douăzeci și doi de 
ani, o surprinzătoare maturitate politică. E adevărat, ideile exprimate 
nu sînt întru totul personale. Ghica însuşi afirmă mai tîrziu căa folosit 
nişte note ale unchiului său, Ioan Cîmpineanu, și că, în ceea ce pri- 
veşte redactarea în franceză a primei broșuri, a recurs la ajutorul pro- 
fesorului său Satur. Totuşi, limpezimea expunerii şi patosul ar- 
gumentării îi aparţin. Cel ce scrie este perfect informat şi nu are 
ezitări în ceea ce priveşte obiectivul urmărit. Teza de bază în legătură 
cu relaţiile dintre Principate şi puterile suzerană şi protectoare derivă 
din programul partidei naţionale. O reținem aici, fiindcă Ion Ghica 
îi va rămîne credincios pînă la sfirșitul vieţii sale. În discursul despre 
Ioan Cimpineanu o va formula astfel: „dreptul de suzeranitate, astfel 
cum rezulta din capitulaţiunile încheiate de vechii noştri domni cu 
Înalta Poartă, erau o garanţie pentru păstrarea naţionalităţii noastre“ 
şi: „de la o vreme încoace, Imperiul otoman mergea tot slăbindu-se, şi 
-.. mai curînd sau mai tîrziu, era să vie ziua cind acel imperiu să se 
desfacă în elementele sale constitutive... atunci independenţa Româ- 
niei va fi o consecinţă naturală a evenimentelor ce au să se desfăşure“. 


16 


În sensul acestor convingeri, studentul de nouăsprezece ani atrage aten- 
ţia asupra faptului că un pericol real pentru ţările româneşti îl prezintă 
politica expansionistă a puterii protectoare și realizează un tablou 
sumbru al samavolniciilor comise de armatele ţariste de ocupaţie. 
Broşura Coup d'oeil... îşi dezvăluie în final caracterul de lucrare de 
propagandă. Autorul descrie sumar poziţia geografică a Valahiei și 
Moldovei şi, amintind marile bogății naturale ale celor două ţări, caută 
să cîştige interesul guvernelor europene pentru comerţul cu aceste ţări. 
Încheierea e un apel adresat acestor guverne, chemate să întindă mîna 
„unui popor care, prin liberalitatea caracterului său, prin fericitele cali- 
tăţi ce-l disting nu aspiră decit să intre în familia statelor libere şi 
constituţionale“. Po:ds de la Moldovalachie... dezvoltă aceleaşi idei, 
argumentate încă mai categoric și mai clar. Tinărul autor îşi ia liber- 
tatea să acuze pe ambasadorii guvernelor occidentale aflaţi la Constan- 
tinopol de superficialitate şi lipsă de seriozitate. Lăsîndu-se ispitiţi de 
petreceri şi vînători, ambasadorii trec cu vederea problemele de care 
ar trebui să se intereseze. Ghica îşi asumă de aceea sarcina de a informa 
el respectivele guverne despre locul și rolul Principatelor în chestiunea 
atit de controversată a Orientului, care, într-adevăr, a stat multă vreme 
la baza unui şir de evenimente ce-au răscolit întreaga Europă. În ter- 
meni violenţi, aproape de pamflet, studentul român denunţă din nou 
imixtiunea guvernului țarist în treburile interne ale ţărilor românești, 
pentru a conchide că aceste ţări trebuie transformate într-o barieră 
ridicată în calea încercărilor ţarismului de a pătrunde spre centrul 
Europei. În acest scop, Principatele ar trebui unite într-un regat, care 
să se bucure de garanţia puterilor europene că nici o armată străină 
nu va mai putea trece peste teritoriul lor. Cu dibăcie diplomatică, Ghica 
enumeră avantajele ce-ar rezulta din noul statut al Principatelor pentru 
Austria, Germania, Franţa, Anglia. Chiar Turcia, spune el, renunţind 
la tributul ce i se plătește, s-ar găsi asigurată. Ciștigul cel mai mare ar 
fi statornicirea păcii în Orient. 

Broşurile lui Ion Ghica nu au trecut neobservate. David Urquhard, 
fost secretar al ambasadorului englez la Constantinopol! şi amic al lui 
Thiers, pe atunci preşedinte al guvernului francez, a reprodus-o pe cea 
dintîi în colecţia sa Portofolio, în care era denunţată politica ţaristă 
şi se urmărea cîștigarea de simpatii pentru Imperiul otoman. O altă 
publicaţie în coloanele căreia Ghica a scris despre stările de lucruri din 
Principate este ziarul Le National. Conţinutul rubricii sale nesemnate, 
apărute sub titlul Corespondance valague, ignorat pînă deunăzi, ne este 
acum cunoscut în amănunte.* Linia politică generală rămîne aceea din 





* Cf. D. Păcurariu, Ion Ghica în presa franceză, Gazeta literară, 1 octombrie 
1:64, şi același, monografia Ion Ghaca, Editura pentru literatură, 1965, p. 43—47. 


17 


cele două broșuri. Cu date concrete, la zi, este prezentat cititorilor fran- 
cezi conflictul dintre domnitorul Alexandru Ghica şi partida naţională 
din Adunarea de la București. Domnul este criticat cu asprime pentru 
politica lui externă și internă, păgubitoare intereselor poporului. 
Autorul Corespondenţei nu se sfieşte să critice şi pe consulul francez din 
Ţara Românească și chiar pe ministrul de externe al Franţei, care nu se 
interesează de cele ce se petrec la Bucureşti. Elogii pline de căldură sînt 
formulate la adresa lui Ioan Cîmpineanu, ceea ce indică sursa de la care 
se inspira Ion Ghica. 

În primele luni ale anului 1839, colonelul Cimpineanu, însoţit de 
Felix Colson, fost secretar al consulului francez de la București, care-] 
dezavuase, şi-a început turneul prin capitalele europene, trecînd mai 
intii prin Constantinopol. Planul colonelului era absolut personal 
şi utopic: realizarea unirii Principatelor, sub conducerea sa sau a dom- 
nului moldovean Mihail Sturdza, prin consimţămintul Porții, crearea 
unei armate sub flamurile căreia să fie chemate popoarele din cadrul 
Imperiului otoman, în scopul salvgardării acestui imperiu, amenințat 
de zvirvoliri interne şi de Rusia ţaristă etc. Evident, oricit de persua- 
siv, Ioan Cimpineanu nu a putut recolta altceva decit vagi promisiuni 
pentru un viitor neprecizat. Acțiunea lui, pe care avea s-o plătească la 
înapoierea în ţară cu inchisoarea, a avut totuşi utile rezultate propa- 
gandistice. Sub auspiciile lui Cimpineanu, tinerii români aflați 
la Paris au înfiinţat ìn august 1839 Societatea pentru învăţătura 
poporului român, cea dintii asociaţie culturală, cu scopuri politice, 
întemeiată peste hotare. Activitatea societăţii urma, însă, să se des- 
făşoare în ţară. Se punea astfel în practică o altă inițiativă a partidei 
naţionale, constînd în faptul „de a pregăti națiunea din vreme, ca acea 
desfășurare de evenimente, care se pregătea să o găsească destul de 
luminată și de pregătită, ca să poată profita de dinsele pentru întărir. a 
statului român“ (din discursul lui Ion Ghica despre Ioan Cîmpineanu;, 
Evenimentele, măsurile de autoritate ale domnului, în primul rind 
arestarea lui Cimpineanu au făcut ca societatea intemeiată la Paris 
să nu poată trece la lucru. 

După absolvirea celui de-al doilea an la Şcoala de mine, în timpul 
căreia, ca student, vizitase o serie de uzine metalurgice franceze, Ion 
Ghica s-a dus în Anglia, într-o călătorie documentară, ca să cerceteze 
întreprinderi miniere, ceea ce dovedeşte încă o dată cu cită seriozitate 
a abordat pregătirea sa de specialitate. La sfirşitul anului 1840 pornea 
spre București, cu atestatul Şcolii de mine în lada sa de călătorie, 
inarmat și cu alte învățături, în special din domeniul economiei poli- 
tice, în sfirşit, cucerit de ideile radicale în atmosfera cărora trăise 


18 


vreme de cinci ani. Cu tot acest bagaj şi cu elanul vîrstei, pe la începu- 
tul anului 1841 se găsea acasă, dornic să se dedice unei activități în 
folosul patriei. De la bun început însă se izbi de adversităţi; Ţara 
Românească nu oferea atunci condiţii prielnice pentru o activitate 
liberă şi creatoare. „Cu puțin înainte — îşi va aminti peste patru de- 
cenii Ghica—se izgonise Vaillant din ţară, se arestase şi se surghiunise la 
Snagov şi la ocnă Mitică Filipescu, Niculae Bălcescu, Marin Serghiescu 
şi Telegescu.“ Grigore Alexandrescu se afla și el deținut la djurstvă, 
ca şi Bălcescu. Prietenul îi vizită pe amindoi, în încăperile ferecate 
din Gorgani. Era un prim contact nu prea încurajator cu ţara, pentru 
un om a cărui simpatie nu putea îmbrăţişa autoritatea de stat, ci pe 
victimele ei. Cînd i se propuse o prefectură, Ion Ghica „declină onorul 
ce i se făcea“, explicînd că e lipsit de experienţă şi de cunoştinţele tre- 
buitoare. Este de presupus că refuzul se datora şi hotărîrii de a nu cola- 
bora cu o administraţie opresivă. Ar fi preferat o catedră la „Sf. Sava“, 
dar nu i s-a încredinţat. La povaţa lui Iancu Manu, fostul student al 
Scolii de mine, alcătui un proiect de exploatare a salinelor. Înmînat 
lui Iancu Oteteleșanu, unul din concesionarii exploatărilor de sare, 
proiectul fu adus în discuția coasociaţilor, care-l respinseră ca prea 
costisitor. Aşadar, drumurile pe care Ion Ghica ar fi fost dispus să se 
angajeze îi erau închise. Domnul îl privea cu neîncredere, întrucît 
exista bănuiala că el ar fi autorul scrierilor ostile stăpînirii, apărute la 
Paris. Era suspectat şi din cauza relaţiilor lui cu Ioan Cimpineanu, pe 
care stăruia să-l viziteze la Mărgineni şi apoi la Plumbuita. „Nenea 
mare“, vornicul Mihalache Ghica, fratele domnului şi cel care-i propu- 
sese prefectura, îl preveni chiar pe Tache Ghica într-o zi că se vor vedea 
siliți a lua măsuri împotriva feciorului său, dacă acesta nu-şi va 
schimba felul de a gindi şi a se exprima. 

Strîmtorat astfel, tînărul muntean primi consiliul prudent al lui 
Ioan Cîmpineanu, între timp eliberat, să plece la Iași. Alături de Cîm- 
pineanu, alţi doi reprezentanţi ai boierimii nemulțumite de domnia lui 
Alexandru Ghica semnară o epistolă tainică adresată lui Mihai Sturdza, 
domnul Moldovei, prin care i se propunea şi scaunul Ţării Româneşti, 
ca astfel să realizeze unirea Principatelor. Cu această epistolă, inginerul 
de mine care nu-și putuse găsi utilizare în patrie porni într-o după- 
amiază de toamnă tîrzie către Milcov. Peripeţiile drumului vor fi narate 
cu farmec în scrisoarea O călătorie de la București la Iași înainte de 
1348, După cinci zile de călătorie ostenitoare, Ghica vedea pentru 
intiia oară, de pe dealul Răpedea, capitala Moldovei. 

Peste cîteva zile fu prezentat de către maiorul Mihail Kogălniceanu 
lui vodă, care, după ce parcurse epistola boierilor munteni, zimbi cu 


19 


satisfacţie, dar respinse ca prematur actul politic ce i se propunea. 
Vodă, ca şi ceilalţi ieşeni, îi arătă prietenie, poftindu-l la masă și 
reţinîndu-l la lungi și plăcute conversaţiuni despre literatură, artă, 
ştiinţe şi chiar politică: La Iaşi se reînnodă prietenia dintre Ion Ghica 
şi Vasile Alecsandri, care-l găzduieşte în casa lui. 

Așteptind deschiderea navigaţiei pe Dunăre o dată cu venirea 
primăverii, munteanul aflat în surghiun voluntar cugeta asupra 
viitorului său și oscila între a se duce în Sicilia, pentru a se angaja la 
o exploatare de sulf condusă de un prieten de la Paris, sau a se rein- 
toarce în Franța, unde era sigur că se va bucura de protecţia foştilor 
săi profesori. O vizilă la Iorgu Ghica îi prilejui însă cunoştinţa lui 
beizadea Niculaie Suţu, eforul şcolilor, care-l sfătui să rămînă la lași 
şi-i oferi o catedră la Academia Mihăileană. Era ceva care-l putea 
atrage într-adevăr. „Şi iată-mă aşezat — va povesti Ghica — înaintea 
unei table cu creionul de cretă în mînă, arătînd tinerilor, dimineața, 
proprietăţile cercului, ale elipsei, ale parabolei şi ale iperbolei și, 
după amiazi, vorbindu-le despre formațiunile munţilor ş-a straturi- 
lor pămîntului.“ Profesorul, ca şi ceilalți colegi ai săi, printre care 
Kogălniceanu, îşi îndeplinea funcţia cu pasiune patriotică. Salariza- 
rea era modestă — aproximativ un franc pe lecţie —,... dar eram 
bine răsplătit prin satisfacţiunea ce simţeam văzînd pe toată ziua cum 
se lărgea cercul ideilor celor bune. Lucram fiecare cu cuvîntul şi cu 
condeiul, după puterile mijloacelor noastre, la dezvoltarea naţiona- 
lităţii române.“ Nici Mihalache Sturdza nu era un campion al liber- 
tăţii şi al cinstei! Departe de așa ceva! În martie 1848, masca despo- 
tului afacerist va cădea definitiv. Deocamdată, însă, ii plăcea să joace 
rolul domnului luminat şi îngăduia la academia ce-i purta numele 
diluzarea unor idei avansate. 

Ion Ghica a fost la Iaşi pe de-a-ntregul solidar cu tinerii intelec- 
tuali moldoveni. Alături de ei, în ciuda opreliştilor şi a primejdiilor, 
a luat parte la unele acţiuni mărunte contrare autorităţii de stat şi a 
frecventat saloanele unde se discuta politică şi se citea literatură. 
Astfel, cînd prietenii săi din laşi au început a se aduna lunar în casa 
lui Alecu Balș Lungu, a fost bucuros a-i însoţi. Aici, Ghica a putut 
fi martorul entuziasmului iscat de lectura primelor poezii în limba 
română ale lui Vasile Alecsandri. 

În vacanțe, profesorul muntean trecea Milcovul, pentru a-i vizita 
pe ai săi. Între timp, Alexandru Ghica fusese destituit în urma plin- 
gerii boierilor, iar pe scaunul domnesc fusese ridicat Gheorghe Bibescu, 
Înlocuirea nu adusese nici un bine pentru ţară, dar, oricum, noul domn 
nu avea deocamdată motive de adversitate personală faţă de Ion Ghica, 


20 


ION GHICA 


ceea ce îngăduia acestuia libertatea de mișcare. În vara anului 1842, 
însoțindu-l pe Iancu Oteteleșanu, Ghica și Grigore Alexandrescu între- 
prinseră o călătorie spre Baia-de-Aramă. Niciunul dintre cei doi prie- 
teni nu va uita această călătorie. După mai bine de douăzeci de ani, 
dedicîndu-i lui Ion Ghica volumul Meditaţii, elegii, epistole, satire 
și fabule, poetul i se va adresa „ca unui bun și statornic amic, cu care 
am petrecut o mare parte a vieţii mele, cu care am vizitat — juni 
amindoi și plini de iluzii pentru viitorul țării noastre — mănăstirile 
de dincolo de Olt, acele multe suvenire ale mărirei trecute şi ale de- 
cadenţei actuale a României...“ Dedicaţia exprimă cu precizie starea 
de spirit a celor doi tineri din anii în care au vizitat Oltenia. Stăpînit 
de aceeași stare de spirit, în vara anului următor, 1843, Ion Ghica 
e unul dintre întemeietorii societăţii revoluţionare „Frăția“. Împre- 
jurarea este evocată de scriitorul nostru în scrisoarea despre Nicu 
Bălcescu. După o noapte de aprinse discuţii asupra situaţiei nenorocite 
a țării, Bălcescu, Ghica şi Christian Tell*, care juraseră să se consacre 
patriei cu trupul și cu sufletul și se legaseră frați de cruce, au alcătuit 
statutele şi regulamentul „Frăției“. Celor trei iniţiatori li s-au alăturat 
curînd mulți civili şi militari, printre care maiorul Ion Voinescu II, 
Bolliac, Bolintineanu, Deivos, Golescu (Alecu Negru), Marin Serghies- 
cu-Naţionalu. Cam tot în aceeași vreme s-a întemeiat la București și 
Societatea literară, avînd ca preşedinte pe Iancu Văcărescu şi ca secre- 
tari pe același maior Ion Voinescu II şi pe Nicu Bălcescu. Poate că în 
cadrul activităţii Societăţii literare s-a ţinut și acea adunare în casa 
maiorului, la care Bălcescu, după ce se hiîrjoni ca un băiețandru ştrengar 
cu ceilalţi, fu pus cu de-a sila să citească o scriere pe care memorialis- 
tul o confundă cu Puterea armată și arta militară la români. Cert e că 
prin grija lui Ghica Puterea armată a apărut în Propășirea. La apariţia 
acestei foi cu viaţă atît de scurtă din pricina cenzurii, Ion Ghica și-a 
adus şi el contribuţia. În primul număr al revistei urma să apară și un 
articol al său tratînd despre Unirea vămilor între Moldova şi Valahia. 
Cenzura a oprit însă acest articol, pe care îl cunoaştem din exemplarul 
necenzurat păstrat la Biblioteca Academiei Republicii Socialiste 
România. Revista a publicat mai apoi alte lucrări ale lui Ghica, 
printre care lecţia de deschidere a cursului liber de economie politică 
de la Academia Mihăileană, intitulată Despre importanţa economiei 
politice. Lecţia fusese ţinută în noiembrie 1:43 și trezise mult interes. 
Probabil că la această lucrare se referă Grigore Alexandrescu, care-i 





* Cezar Bolliac, într-o notă la poezia La muza mea (republicată în Trompeta 
Carpaților, nr. 1.030, 1872,p. 3), afirmă că a participat şi el la jurămintul „făcut 
an viele de la Filaret“, alături de cei trei pomeniţ: de Ghica. 


21 


scria din București prietenului său, felicitindu-l: „De trei ori bravo, 
iubite prietene! Te fericesc şi te îmbrăţișez. Articolul tău este frumos 
şi bine gîndit. Sînt mîndru de tine şi de prieteşugul tău!“*. După 
cum Kogălniceanu folosea cursul său liber de istorie naţională pentru 
a insufla sentimente patriotice auditorilor, tot astfel profesorul de 
economie politică nu se limita la o expunere pur teoretică, ci lega defi- 
nirea noțiunilor științifice de năzuinţele politice la ordinea zilei. Așa, 
de pildă, subliniind însemnătatea industriei ca factor de progres eco- 
nomic, el o considera totodată ca „înainte alergătorul neatîrnărei 
şi a slobozeniei“ şi, aluziv, pleda pentru unire: „poate că generaţia 
noastră va vedea staturile Germaniei unite, așa cum trebuie să fie un 
neam de oameni cari vorbesc aceeași limbă și au aceeași origină. Nu 
pot să nu vă împărtășesc noutatea că-n zilele noastre se tractează aici 
despre o unitate bănească între principatele noastre ; folosurile ce ar ieşi 
dintr-o asemenea alcătuire nu pot fi măsurate...“ Pe bună dreptate, 
deci, Ghica, amintindu-și de cursurile libere ale lui Kogălniceanu și 
ale sale, afirmă: „Noi tinerii devenisem sîmburele împrejurul căruia 
se grupau ideile viitorului“. Evocînd în .Suvenire contimpurane anii 
dinainte de 1848 ai domniei despotice a lui Mihail Sturdza, G. Sion 
vorbeşte despre tinerii absolvenţi ai şcolilor naţionale, ce „căpătaseră 
cunoștințe enciclopedice destule spre a înțelege spiritul secolului“ 
şi adaugă la rîndu-i: „Această junime se mai adăpa de idei liberale şi 
progresive din citeva cursuri libere ce cu mare greu se permisese lui 
Ion Ghica, M. Kogălniceanu, N. Docan şi alţii ca să ţină în sala Acade- 
miei“**. Foştii elevi ai profesorului de economie politică de la Acade- 
mia Mihăileană i-au păstrat o bună amintire. Dintre ei, cunoscutul 
economist Ion Ionescu de la Brad ţinea să-l elogieze după aproape 
douăzeci de ani, ìn 1861, în gazeta lui, Țăranul român, preţuind nu 
numai nivelul ştiinţific al cursului, ci şi interesul arătat problemelor 
arzătoare ale vremii: „Noi am avut norocirea a asculta cursul său de 
economie politică ce l-a făcut la Academia Mihăileană din Iaşi şi pu- 
tem să spunem în public că, măcar că încă nu pierdusem impresiunile 
ce întipărise în noi briliantele prelecțiuni de economie industrială ale 
lui Blanqui de la Conservatoire des arts et métiers din Paris și de eco- 
nomie politică ale d-lui Rossi de la Collège de France, am ascultat cu 
deosebit interes pe d. Ion Ghica. D-lui, din regiunea înaltă a ştiinţei, 
se pogora în lecţiunile sale și făcea oarecare aplicaţii la ţara noastră. 
D. Ion Ghica căuta o unire a intereselor materiale ale separatelor două 








*E. Lovinescu, Grigore Alexandrescu, Editura literară a Casei scoalelor, 
1928, p. 241—242. 
** G. Sion, Proză. Suvenire contimpurane, E.S.P.L.A., 1956, p. 106. 


22 


staturi Moldova şi Valahia şi era cu deosebire ocupat de unirea 
+ ămilor...“* 

Colaborarea lui Ion Ghica la Foaia științifică şi literară îmbrăţi- 
şează și alte domenii. El tipăreşte un articol despre măsuri şi greutăţi, 
un altul despre învățămîntul public şi, în sfîrşit, un studiu de populari- 
zare a ştiinţei, intitulat Ochire asupra ştiinţelor. Articolul despre 
învățămîntul public era, de fapt, un document redactat din însărci- 
nare oficială. Apreciat pentru zelul şi competenţa sa la catedră, pro- 
fesorul muntean fusese distins de vodă Sturza cu recunoașterea ran- 
gului de mare spătar, iar apoi numit membru şi inspector al Comitetu- 
lui academic. Epitropul învățămîntului public, Alecu Balș, care 
proiecta transformarea Academiei Mihăilene în universitate, intenţiona 
si încredințeze rectoratul acesteia lui Ion Ghica. Împrejurările n-au 
îngăduit realizarea proiectului. Chemat însă „a cîrmui o mare parte din 
educația publică din Moldova“, Ghica a pornit cu seriozitate la treabă, 
convins de marea însemnătate a învățămîntului, cum reiese şi din tran- 
scrierea ca moto a cuvintelor lui Leibniz, în fruntea studiului său din 
Propășirea: „Acel ce cîrmuieşte educaţia ţine în mînile sale soarta 
lumii“. În prima jumătate a veacului al XIX-lea, dezvoltarea învăţă- 
mintului în Principate se situa printre preocupările cele mai de seamă 
ale intelectualității progresiste. Pe la 1840 interesa însă şi cercurile 
conducătoare, fiindcă se simţea nevoie de cadre administrative instruite. 
În sfirşit, proprietarii de latifundii, năzuind spre creşterea produc- 
tiei agricole, ințelegeau că un nivel cultural ceva mai ridicat la sate 
le-ar îi profitabil. Sintetizind toate aceste interese de pe poziţia unui 
partizan al atragerii agriculturii în circuitul capitalist, noul inspector 
școlar se şi ocupă de organizarea şcolilor săteşti. Atît în formularea 
principiilor generale, cît şi în schiţa de programă pe care o dă, el 
stabileşte că elevii şcolilor rurale trebuie să-şi însuşească, pe lingă 
cunoştinţele de ordin general, mai ales elemente de agrotehnică şi de 
creșterea vitelor. Școala proiectată de el este în primul rînd una prac- 
tică şi menită să aducă foloase proprietarilor de pămînt, pe care 
si caută a-i cointeresa. Le cere să încurajeze deschiderea de şcoli în 
satele de pe moşii, făcînd şi investiţiile necesare pentru înzestrarea 
lor cu cele trebuitoare: „Este cu drept ca proprietarul să contribuie 
cu mult pentru școala din sat şi să contribuie după numărul familiilor 
ce are pe moşia lui, pentru că el va trage un folos adevărat material 
de la o asemenea întocmire“. Îndeplinindu-se această condiţie, școlile 
rurale urmau să stea la dispoziţia sătenilor în mod gratuit. În acest 


* Desființarea vâmulor. îu Țăranul român, nr, 4, 12 noiembrie 1864, p.3. 


23 


punct, ideea devine cu adevărat îndrăzneață, dar, în rest, programa 
propusă de Ion Ghica rămîne conformistă: acordă un loc însemnat 
instrucției religioase, cunoaşterii îndatoririlor sătenilor față de pro- 
prietari şi faţă de stat. Parairazînă parcă maxima favorabilă stăpini- 
torilor: „prea multă minte strică“, inspectorul notează: „Tot ne dove- 
deşte că fericirea şi bunastare a unui norod nu se asigurează printr-o 
mare dezvoltare intelectuală şi o civilizaţie rafinată“. Este o teză pe 
care chiar Ion Ghica o va condamna în repetate rînduri, în perioada 
Convorbirilor economice şi a Scrisorilor către V. Alecsandri. În ciuda 
limitării subliniate, în care vedem concesii pe care inspectorul le făcea 
acelora de care depindea totuși în ultimă instanță înființarea şcolilor 
săteşti, proiectul său se înscrie printre documentele prețioase ale 
istoriei învăţămîntului românesc. Se mai cuvine să reținem și alte 
idei juste, ca, de pildă, acelea asupra modului de organizare a şcolilor 
normale, asupra predării limbii române — lectură și gramatică — 
şi a unor lecţii de istoria; patriei, cu scopul de a se reaminti „fapte 
vrednice de laudă a strămoșilor noştri“. Vom mai observa, de ase- 
menea, că, pe alocuri, Ion Ghica face loc în însemnările sale unor 
revendicări de ordin social-politic ale forțelor progresiste sau unor 
critici la adresa orinduirii feudale. Astfel, de pildă, susţinind că pro- 
prietarii ar trebui să întrețină şcolile sătești, folosește tonul direct în 
dezvăluirea caracterului spoliator al zeciuielii: şi „afară de alte veni- 
turi ce au de la locuitori, mai iau pe dasupra, ca un lucru ce nici nu 
este vrednic de băgat în seamă, mai iau zeciuială din toate productele 
ce fac locuitorii; dumnealor socotească-se şi vor vedea că numai după 
acest singur articol al Regulamenturilor amînduror Principatelor, 
cînd venitul locuitorilor creşte în proporţie aritmetică, al dumnealor 
creşte în proporţie geometrică“. De pe o poziţie politică înaintată 
este abordată şi chestiunea unificării sistemului de învăţămînt normal 
în cele două Principate. Acesta „ar fi singurul mijloc ca să se poată 
introduce în limbă şi în obiceiuri o unitate desăvirşită, dorinţa dragă 
oricărui român bun şi adevărat iubitor de neam. Într-acele şcoli 
normale s-ar primi modul de scriere cel mai cuviincios şi aceeași gra- 
matică, şi aşa poate că generaţia viitoare va fi destul de norocită ca 
să uite cu totul că a mai fost vrodată provincialism.'* 

Din păcate, Ion Ghica nu a avut răgazul să treacă la realizarea 
măcar parțială a planului său. Prin martie 1844, Tache Ghica se îm- 
bolnăvi grav şi fiul său porni cu inima îndurerată spre București. 
Bătriînul se prăpădi în acelaşi an, iar Ion Ghica fu nevoit să lămurească 
unele încurcături financiare. Între timp, mai fusese la Iaşi, unde își 
încheiase cursul, hotărît să nu se mai întoarcă. 


24 


leşenii manifestară după plecarea lui Ghica atitudini diferite faţă 
de temporarul lor concetăţean. Alecsandri îi exprima afecțiunea lui 
şi îi comunica amănunte despre „asasinatul“ Propășiri:i şi despre sur- 
ghiunul lui Kogălniceanu şi al lui C. Negruzzi.* Alţi moldoveni, 
însă, se bucurau că plecase, fiindcă opiniile sale în legătură cu învă- 
ţămîntul şi poate măsurile luate în calitate de inspector şcolar treziseră 
animozităţi serioase în rîndurile cadrelor didactice. Printre adver- 
sari se număra și Gh. Asachi. Vechiul dascăl, pictor talentat, făcuse 
chiar o gravură înfățişină Academia Mihăileană, care se povirnea 
împinsă de Alecu Balş, epitropul şcolilor. Ion Ghica, protejatul aces- 
tuia, cu un hiîrleț în mînă, săpa la temelia clădirii, acolo unde erau 
îngropate hrisovul şi medaliile. Pe gravură erau înscrise cuvintele bat- 
jocoritoare: „sapă, sapă, poate îi da de apăii*+. Ion Ghica n-a dat nici 
o replică detractorilor săi și, un timp, a putut să pară indiferent faţă 
de problemele şcolii. În 1847 el a dovedit însă că aceste probleme îi 
stăteau la inimă. În acelaşi an, o serie de scrisori pe care i le adresează 
de la Iaşi Ion Ionescu de la Brad reactualizează chestiunea organizării 
învățămîntului public din Moldova. Faptul nu este întimplător. În 
1846, Mihail Sturdza iniția o serie de „reformeit, constind, între altele, 
în desfiinţarea claselor superioare şi reducerea celor inferioare. Cadrele 
didactice erau concediate în număr mare. Informîndu-l despre toate 
acestea, Ion Ionescu de la Brad îi scria lui Ghica despre regretele tirzii 
ale profesorilor moldoveni — „pling în pumni după d-ta, căci cel 
puţin d-ta tot mai căutai de viitorimea lorff. Desigur, nu era vorba 
despre bunăvoința sau grija mai mare sau mai mică a cuiva faţă de 
nevoile profesorilor. Măsurile luate de Mihail Sturdza, ca, de altfel 
şi de Gheorghe Bibescu, se înscriau în acţiunea represivă îndreptată 
împotriva fierberii duhului naţional şi democratic. Dar tocmai acum 
Ion Ghica dă la iveală, a doua parte a proiectului său de la Iași, 
cuprinzînd planul de organizare a învăţăturii „secunde sau colegialefi, 
O face folosind coloanele unei publicaţii ardelenești, Foaia pentru 
minte, inimă și literatură, în care lucrarea apare sub forma unei suite 
de scrisori. Programa sa propune ca învățămîntul secundar să aibă 
opt ani, dintre care ultimii doi de filozofie. Este o programă cu netă 
coloratură umanistă, în care pe primul plan se află studiul limbilor, 
cu deosebire al latinei şi elinei. Aceste două limbi clasice, ca şi fran- 
ceza sînt prevăzute pentru toţi cei şase ani de „clasăii. Pentru acea 


* Eugenia Carcalechi, Alecsandri şi Ion Ghica (Ceva din corespondența lor 
intimă), Arhiva, nr. 9, septembrie 1905, p. 383. 

** V. Slăvescu, Corespondenta între Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica (1846— 
1847), Academia Română, Studii şi cercetări, LXVI, 1943, p. 47. 


25 


epocă în care nu se constituise nici măcar un rudiment al istoriei lite- 
rare româneşti, așa cum se va contura abia în Zepturariul român al lui 
Aron Pumnul {1862—1865}, remarcabil este faptul că Ghica recomandă 
studierea limbii române nu numai sub aspectul gramatical, aceasta 
în paralelă cu gramatica latină, ci şi stilistic. O menţiune specială se 
cuvine şi programei detailate ce dă în legătură cu studiul retoricii, 
prin care înţelege nu numai elocvenţa şi stilistica, ci și ceea ce numim 
noi astăzi teoria literaturii. În cadrul retoricii propune lectura și 
critica în clasă a unor bucăţi în proză şi versuri de scriitori români, 
precum şi memorizarea pasajelor celor mai frumoase din literatura 
românească. În fiecare săptămînă — sîmbăta — cere ca școlarii să 
facă o compunere în româneşte, după care să fie clasificați. Nota 
patriotică, în contrast puternic cu măsurile luate de oficialități, se 
afirmă cu deosebire în pasajele despre predarea istoriei. Ghica numeşte 
istoria „învăţătura cea mai de căpetenie“, dar exclude concepţia roman- 
tică şi combate glorificarea eroilor ca pe o acţiune pernicioasă: „învă- 
țătura istoriei trebuie să se facă cu cea mai mare întindere, şi pro- 
fesorul să caute a depărta oarecum mirarea (admiraţia) de la faptele 
voiniceşti şi asupritoare ale celor vechi şi care nu pot avea alt rezultat 
decît a dezvăli şi a hrăni ambiția şi dorinţa de stăpînire în inimile 
tinerilor“. Precizarea scopului educativ al predării istoriei poartă 
pecetea spiritului revoluţionar burghez caracteristic anilor precedenţi 
mişcării de la 1848. „Îmi pare că această învăţătură — afirmă răs- 
picat Ghica — trebuie să caute mai mult a forma gustul și dorinţele 
oamenilor; și misia ei nu ar fi bine înţeleasă dacă n-ar fi decît admira- 
tori Romulilor și Cezarilor; profesorii de istorie ar face bine să puie 
mai multă importanță în apărarea libertăţii grecilor impotriva per- 
şilor şi lacedemonilor decit în năvălirile și cotropirile romanilor, 
mai multă hulă în războaiele Atenei cu Peloponezul; cea mai mare 
parte a lecţiilor să fie intrebuinţată a cerceta faptele și pricinile care 
au avut înriurire asupra stării societăţilor de astăzi; astfel s-ar îm- 
plinta în inimile tinerimii dorinţe curate şi s-ar forma un duh de 
critică şi de cercetare atît de neapărat trebuincios omului care are să 
prinză un loc însemnat în societate.“ „Duhul critic“ era într-adevăr 
foarte necesar in societatea românească din preajma anului 1848. Pro- 
gramele de învățămînt publicate de Ion Ghica și continuarea lor pentru 
cursul universitar, păstrată în ciorne, inaplicabile atunci, ar îi putut fi 
luate în considerare numai în cazul eliberării ţărilor românești de sub 
despotismul feudal. Aceasta și era problema fundamentală a acelor ani. 
După 1844, Ion Ghica nu va mai fi niciodată profesor, iar activi- 
tatea lui se va desfășura multă vreme exclusiv pe plan politic. 


26 


În cuprinsul anului 1846 se găseşte la Paris, unde este ales preșe- 
dinte al Societăţii studenţilor români, înființată de către românii 
aflaţi în capitala Franţei — C.A. Rosetti, Kogălniceanu, Bălcescu, 
Bolintineanu, Dimitrie şi Iancu Brătianu, Grigore Romalo şi alţii. 
Unii erau studenți, alţii îşi terminaseră învățătura mai demult şi 
veniseră pentru cercetări speciale sau doar ca să iasă din atmosfera 
sufocantă şi chiar primejdioasă de-acasă. Scopul declarat al Societăţii 
studenţilor români era „de a ţine în Paris, spre desăvirşirea învăţă- 
turilor, tineri români de orice parte de loc“. Apelul lansat de socie- 
tate pentru strîngerea unor fonduri (destinate a acoperi cheltuielile de 
întreţinere a studenţilor lipsiţi de mijloace) e conceput în spirit demo- 
cratic. Autorii atrag atenţia că hrana tuturor e produsă de plugar, 
astfel că solicitata contribuţie cerută celor cu stare trebuie considerată 
ca o obligaţie: „Săteanul sudînd şi adesea flămiînd trage plugul ce vă 
dă hrana vieţii; daţi şi voi cel puţin birul pentru hrana sufletului 
fiilor voştri“. Secretarul societăţii era C.A. Rosetti, casier — Scarlat 
Viîrnav. Preşedinţia de onoare fusese propusă poetului Lamartine, 
care o acceptase. Faptul acesta este semnificativ. Societatea studenţilor 
români era o organizaţie mai mult decit oarecum filantropică. Îşi 
instalase o bibliotecă, unde — după cum ne informează Bolintineanu — 
muntenii şi moldovenii se întîlneau şi discutau; proiecta editarea unei 
publicaţii care să susţină interesele ţărilor româneşti. Aşa cum notează 
Ghica, spre sfîrşitul anului 1846 „un vînt de libertate sufla peste toată 
Europa... într-aceeaşi vreme, în Franţa agitațiunea creştea, ideile 
democratice şi chiar republicane cîştigau din zi în zi aderenţi şi parti- 
zani; la cursurile lui Michelet, lui Quinet şi lui Mickiewicz se îmbul- 
zeau studenţii cu miile, unul peste altul; fiecare lecţie se termina cu 
un tunet de aplauze şi cu strigătul de: «Vive la Republique»“. Tinerii 
români erau cuceriţi de acest iureş al libertăţii, cum reiese şi din cîteva 
manifestări ale lor din acea vreme. De Anul nou 1847, ei au trimis 
felicitări acelor personalităţi din Franţa care înțelegeau „cel mai bine 
sentimentele lor“. Profesorul Edgar Quinet, suspendat de doi ani de la 
catedră, le-a răspuns cu prietenie: „Îmi amintiţi prin aceasta, domni- 
lor, că este de datoria mea să mă ocup de această naţiune, astăzi ame- 
nințată, şi să-i apăr dreptul după slabele mele puteri. Sînt fericit să-mi 
iau faţă de dumneavoastră un angajament de acest fel...“ După pri- 
mirea acestui răspuns, membrii Societăţii studenţilor români l-au 
vizitat pe profesor acasă. Dimitrie Brătianu a rostit o cuvintare, iar 
Scarlat Vîrnav, secretarul societății, a încheiat, în numele tuturor, cu 
o frază patetică: „Jurăm cu toţii să murim pentru ţara noastră!f'* 


* ANu} 1848 în Principatețe Române, Bucureşti, GObl, 4902. 


27 


Cele cîteva luni petrecute de Ion Ghica la Paris, în 1846, l-au întărit 
în convingerile sale și i-au sporit entuziasmul. Ajuns la București, a 
dorit să-și pună candidatura pentru un loc de deputat în Obşteasca 
Adunare. Evident, Bibescu vodă s-a opus. 

În vîrstă de treizeci şi unu de ani, lipsit de posibilitatea de a ocupa 
o funcţie, dar la adăpost de grijile materiale datorită proprietăţilor 
moștenite, Ghica s-a decis să-şi întemeieze o familie, Nu e omul care, 
în scrisori, cel puțin în cele păstrate, să facă declaraţii sentimentale. 
Probabil însă că în hotărîrea lui de a se căsători cu Alexandrina (Saşa) 
Mavros n-a lipsit îndemnul unei reale afecţiuni. Înrudirea cu familia 
Mavros i-a fost totuși multă vreme reproşată şi a constituit pentru 
adversarii politici un argument binevenit. I s-a adus acuzaţia de con- 
formism, fiindcă generalul Mavros se bucura de mare trecere la curte și, 
deci, ar îi putut interveni în favoarea lui pe lingă Bibescu. I s-a azvîr- 
lit epitetul de „agent rus“, fiindcă socrul său era bine văzut de guver- 
nul de la Moscova. Așa, de exemplu, faimosul colonel Lăcusteanu 
scria: „generalul Duhamel... avea de unealtă pe Ion Ghica, ginerele 
generalului Mavros, un fanariot pripășit în ţară, general civil rusesc, 
iar la noi general inspector al carantinelor pe amîndouă principa- 
tele“. „Generalul civil“ nu era de loc general, căci n-a servit niciodată 
în armată. Fusese doar inspector general al carantinelor în timpul 
guvernării lui Kiseleff. Oricită trecere ar fi avut „generalul“, n-a făcut 
nimic pentru ginerele său. Ca un amănunt grăitor, să spunem că, atunci 
cînd ion Ghica se pregătea să plece la Constantinopoi ca agent al revo- 
luţionarilor, Bibescu, chemîndu-l la palat, l-a ameninţat că îi va cere 
lui Mavros să-l reţină în Bucureşti. Poate că domnul se va fi și adresat 
generalului. Emisarul „Frăției“ şi-a îndeplinit totuşi însărcinarea. 
Divorţurile n-au fost puţine în familia Ghiculeștilor. Căsnicia lui Ion 
Ghica a durat pină la stirşit. Sașa a supraviețuit soţului ei mulţi ani, 
fiindcă era mai tinără și a fost încă inai longivă decît el (a murit aproa- 
pe centenară), deşi n-a dus o viaţă ușoară și nu s-a cruțat. Cei doi soţi 
au avut zece copii, dintre care trei au murit în vîrstă fragedă. Ceilalţi 
însă au depăşit şaptezeci, optzeci şi chiar nouăzeci de ani. Prin fiii lor, 
familia e numeroasă și astăzi. Dintre fiii lui Jon Ghica, cel mai mare, 
Dimitrie (1848—1918)** şi Scarlat (1856—1948) au dovedit unele 
aptitudini literare. Cel dintii a tradus din Shakespeare Romeo și Ju- 


* Amintuule colonelului Lăcusteanu, Editura Fundațiilor, 1935, p. 108. 

** Fiul lui Dimitrie Ghica, Iancu Ghica,trăieşte în București. A fost inginer, 
a imnplinit de curind nouăzeci şi trei de ani și ne-a primit de mai multe ori, pentru 
a ne pune la dispoziţie fotografii şi documente de familie. fi mulţumim şi pe 
această cale. 


28 


lietta, al doilea, Neguţătorul din Veneţia, piesă reprezentată in 1886 la 
sala „Bossel“. Sirguinţă şi pricepere a dovedit Dimitrie I. Ghica tăl- 
măcind opera lui Herodot, lucrare distinsă de Academia Română cu 
un premiu. De la Maria Ghica (1851— 1937), căsătorită cu un Sturdza, 
s-au păstrat cîteva pagini frumos impodobite cu miniaturi. Pe cîteva 
dintre aceste pagini Alecsandri şi-a transcris poemul Marioara Flori- 
oara şi a dedicat desenatoarei citeva versuri.* 

La scurtă vreme după căsătorie, Ion Ghica e prins ìn virtejul ce 
anunţa revoluţia. Tabloul frămintărilor din Țara Românească, la 
începutul anului 1848, e conturat cu exactitate şi obiectivitate în 
Scrisorile către V. Alecsandri. Nu-l vom mai reconstitui aici. Vom înre- 
gistra doar detaliile ce-l privesc pe scriitorul nostru. Ca membru în 
conducerea „Frăției“, ia parte la pregătirea mișcării. Îl găsim la adu- 
narea secretă în care Bălcescu citește proiectul de proclamaţie şi în 
care, alături de Bălcescu şi Alecu Golescu (Negru), este ales în comite- 
tul executiv „cu deplină putere d-a organiza şi a conduce acţiunea“. 
În ajunul Paștelui, comitetul îl trimite la Christian Tell, comandant 
de batalion la Giurgiu, să fixeze ziua dezlănţuirii revoluţiei. Cu abili- 
tatea conspirativă de care va şti să uzeze şi în alte împrejurări, se 
pricepe să organizeze întîlnirea cu maiorul în aşa fel, încît să nu tre- 
zească nici un fel de bănuială. Pornirea mişcării este stabilită pentru 
ziua de Paşte. Reîntors la Bucureşti, participă la adunarea comitetului 
în care se distribuiau rolurile fiecăruia dintre fruntaşi. Împreună cu 
doi dintre fraţii Golescu, Nicolae şi Alecu, cu C.A. Rosetti, Bolliac, 
Costache Bălcescu și Ion Brătianu, el urma „să rădice tabacii, mărgi- 
naşii şi tinerimea din București, să meargă gloată la palat, să ceară 
lui vodă Bibescu sancţionarea constituţiunei“. Cind emisarul lui Lamar- 
tine, doctorul Mandl, soseşte la București, nu este de mirare că scri- 
soarea autografă a poetului, ministru de externe în guvernul revolu- 
ționar de la Paris, este adresată lui Ion Ghica şi C.A. Rosetti. Lamar- 
tine il cunoştea desigur personal pe Ghica, fie şi numai din anul 1646, 
de la Societatea studenților români. Ca să urmeze instrucţiunile lui 
Lamartine, revoluționarii decid să trimită la Constantinopol un agent 
cu misiunea de a capta bunăvoința Porții față de mișcare. Comitetul 
alege in unanimitate pe Eliade, care însă nu primeşte să plece, temîn- 
du-se că la Țarigrad i s-ar putea întîmpla vreo nenorocire, și numeroasa 
familie i-ar rămine fără susţinători. Al doilea ales, Ştefan Golescu, 
declină şi el însărcinarea, sub pretextul că nu va putea obţine aproba- 
rea domnului. Adevărul este că solia la Constantinopol era delicată și 





g ale Alecsandri, Scrisori, Însemnări, Editura pentru literatură, 1964, 
p. 97, 99. 


23 


chiar pîndită de primejdii. Cînd însă votul căzu asupra lui, Ghica 
nu se dădu totuşi în lături. Prevăzînd că Bibescu nu-i va îngădui să 
iasă din ţară, el obţinu un paşaport englez şi se hotărî să se strecoare 
noaptea printre pichetele de strajă, cu o barcă pe Dunăre... Aprobarea 
primită de la vodă prin mijlocirea colonelului Constantin Năsturel 
Herescu îl scuti de această aventură, pe care sîntem convinşi că ar fi 
dus-o oricum la capăt. Aşa, cu paşaportul iscălit de Bibescu, cu împu- 
ternicirea semnată de membrii Comitetului revoluționar şi cu o scri- 
soare de recomandare din partea doctorului Louis Mand] către generalul 
Aupick, ambasadorul Republicii franceze la Constantinopol, „agentul 
confidenţial“ Ion Ghica porni în ziua de 17/29 mai spre Constantinopol. 

Asupra activităţii lui la Sublima Poartă, informaţii ne dă el 
însuși în Amintiri din pribegia după 1848, ca şi în unele din scrisorile 
către Alecsandri. Aceste surse de informare biografică şi istorică — 
în măsura în care nu e vorba de documente propriu-zise — trebuie folo- 
site cu prudenţă. 

Trimisul „Frăției“ trebuia să devină, îndată ce se va fi instalat un 
guvern provizoriu, agent oficial al ţării pe lingă guvernul otoman. 
După 41 iunie a şi fost numit în această funcţie, dar guvernul din Con- 
stantinopol nu l-a recunoscut ca atare. Cei o mie de galbeni trimişi de 
la București i-au fost imputaţi îndată după înăbușirea revoluţiei, iar 
ministrul trebilor dinafară i-a pus sub sechestru moșiile, pînă la achi- 
tarea banilor din arenzi.* Deşi nu s-a bucurat de autoritatea unui 
agent oficial, Ion Ghica a lucrat în numele revoluției cu multă sîr- 
guinţă şi eficienţă, folosind relaţiile personale cu ambasadorii puterilor 
occidentale şi chiar cu unele persoane din cercurile conducătoare tur- 
cești. Explicațiile date înainte de 11 iunie și după succesul mișcării 
din București au contribuit, credem, la înlăturarea unei intervenţii 
represive imediate. În numeroasele memorii pe care le-a adresat guver- 
nului otoman și ambasadorilor străini, lămuririle sale erau, în esenţă, 
simple şi liniştitoare: mișcarea nu era îndreptată împotriva statutului 
existent al ţării, întrucit guvernul provizoriu recunoaște suzeranitatea 
Porții, în baza vechilor capitulaţii; Regulamentul organic a fost ìn- 
lăturat, deoarece chiar prevederile lui bune au fost transformate în 
contrariul lor de către o administraţie samavolnică şi venală; românii 
doresc să-l înlocuiască cu o constituţie democratică etc. După cum se 
vede, Ghica prezenta revoluţia ca o mișcare inevitabilă de natură 
pur internă. Aceasta era de altfel și atitudinea guvernului provizoriu, 
care, la fel cu Tudor Vladimirescu în 1821, evita să pună problema 


* Cf, scrisoarea lui Ion Ghica adresată ziarului Adunarea națională, publicată 
în Opiniunea constituthonală, nr. 10, 19 iunie 1869, p. 1. 


30 


raporturilor cu puterea suzerană. Cit priveşte evenimentele din țară, 
emisarul aflat la Constantinopol dădea prietenilor din București sfa- 
turi radicale: boierii să fie anchetați, judecați şi osindiţi, să se reali- 
zeze unirea cu moldovenii, pentru ca astfel cauza să poată fi slujită cu 
mai multă tărie. Optimist în ceea ce priveşte viitorul mișcării, Ion 
Ghica intenţiona să se intoarcă acasă cit mai curind și cerea să i se 
asigure candidatura la deputăţie. Intervenţia fatală, declanșată şi de 
presiunile ce s-au exercitat de puterile interesate asupra guvernului 
otoman, l-au reţinut pe Ghica la Constantinopol. Chiar şi cu acel 
prilej, el și-a făcut datoria, protestind cu energie contra măsurilor 
luate, inclusiv împotriva arestărilor. Ca şi alți căuzași, el a crezut 
că Fuad-pașa îşi depășise atribuţiile și drepturile, astfel că era de 
acord cu o împotrivire armată. Protestul înaintat guvernului otoman 
n-a avut, desigur, nici o urmare. De aici înainte, pentru o vreme, 
Ghica a rămas solidar cu aripa radicală a emigrației, luind o serie de 
inițiative, făcînd propuneri interesante, de pe o poziţie comună cu 
aceea a lui N. Bălcescu. 

Conflictele ce s-au produs în exil între revoluționari, anticipate de 
divergenţele manifestate și în timpul cît a durat guvernul provizoriu, 
au fost adinci și pline de patimă. Deruta politică iscată în rindurile 
surghiuniţilor, dar şi porniri temperamentale foarte diverse și interese 
personale puse în joc au dus la constituirea unor grupuri și partide care 
nu au ocolit nici calomnia, nici înscenările compromiţătoare pentru 
a se lovi reciproc. În campania de calomnii, care lasă o umbră peni- 
bilă asupra unora dintre exilați, şi în primul rind asupra lui Eliade, 
figura lui Bălcescu rămine pură ca flacăra. Scrisorile schimbate între 
Ghica şi fostul său coleg de la „Sf. Sava“ confirmă solidaritatea lor, 
de care vorbeam mai sus. Sfătuindu-se mereu unul cu altul, ei au încer- 
cat să inlăture animozităţile și să organizeze emigrația, să stabilească 
legături cu revoluționarii din Transilvania. Ion Ghica e privit de o 
parte a exilaţilor ca un adevărat conducător. Bălcescu însuși îi cere 
„instrucțiuni“, fapt explicabil, fiindcă, de la Constantinopol, cu 
relaţiile sale, Ghica putea da sfaturi şi îndemnuri utile. Nădăjduind 
că mișcarea ar putea fi reluată, fostul agent al guvernului provizoriu 
s-a gindit la formarea unei legiuni române peste hotare, la formarea 
unui guvern în exil, la constituirea unui stat federativ la Dunăre, sub 
suzeranitatea Porții, a luat legături cu emigranții polonezi... Treptat, 
insă, chiar prietenii lui cei mai buni descoperă în vederile sale o gre- 
şeală, pe care nu întirzie a i-o imputa: așezarea proiectelor şi propune- 
rilor pe baza falsă a unei nelimitate încrederi în bunăvoința guvernu- 
lui otoman. În aprilie 1849, C.A. Rosetti îi mărturisea încă o dată 


31 


prețuirea pentru capacităţile sale, dar îi exprima regretul că dovedise 
atita credinţă în Turcia, atitudine pe care o enumera chiar printre cau- 
zele insuccesului revoluţiei. Mai categoric încă e Rosetti peste cîteva 
săptămîni, cînd, referindu-se la aceeași turcofilie a lui Ghica, îi atră- 
gea atenţia că se înșală total în diplomaţia construită pe această bază, 
deoarece Turcia este „lașă, imbecilă și răpitoare... necinstită și ipocrită 
ca slăbiciunea, — o nație barbară în decadenţă, de la care nu aştept 
decit trădare şi robie ori de cite ori îi va veni bine“*. În aceeaşi scri- 
soare, Rosetti face, cu justă intuiţie, şi observaţia că Ghica părăsise 
Și încrederea în revoluţie: „locul în care trăieşti și oamenii cu cari te 
aduni şi cu cari ești în corespondenţă te-au făcut moderat și nu mai ești 
sigur că în curînd democraţia va triumta“**. După doi ani de exil (în 
octombrie 1850), Bălcescu îl asigură şi el pe Ghica: „Ți-am spus de 
atitea ori că voi să fiu în acord cu tine, nu numai fiindcă te ştiu, te 
cred mai serios și mai capabil decît toţi ceilalţi, dar fiindcă te iubesc 
mai mult decît pe toţi. Aș dori numai ca atît pentru tine, cît şi pentru 
mine să nu te arăţi la emigraţi că ești pentru turci sine qua non,“ **+ 
În anii de după înăbuşirea revoluţiei, Ion Ghica alunecă mereu 
mai mult spre dreapta. Renunţind la ideea unei noi] insurecţii armate, 
sfirşeşte prin a năzui spre obținerea unor reforme pe cale diplomatică. 
Cu obstinaţie, în ciuda criticilor ce i se aduc, rămîne partizanul spri- 
jinirii fără rezerve pe Turcia. În mai 1851, un memoriu al lui către 
guvernul Porții, în care-i califica pe radicalii din fostul guvern pro- 
vizoriu drept niște „tkocreticiens incapables et exageres dans leur ten- 
dance“ ****, î] irită pe Bălcescu, care îi reproșează: „Teoriile revo- 
luţiei, îmi zic, nu le-ai aprobat, nu le-ai iscălit însuți? Oamenii 
revoluţiei, nu ai fost însoţit cu dinșii? Pentru ce dai cu piatra într- 
acei oameni și acele teorii? “***** Pe tonul amintind șăgălnicia adoles- 
cenţei, Bălcescu își cheamă prietenul la Paris, ca „să-i frece ridichea“... 
Gluma nu ascunde însă amărăciunea celui care, de altfel, înclina să 
ia în serios și zvonurile că fostul membru al comitetului revoluţionar 
intenţiona să încerce a obţine scaunul Țării Românești. 
În acest răstimp, Ion Ghica reîncepe să publice diverse scrieri, între 
care cîteva articole despre căile de comunicaţie, apărute în Journal de 
Constantinople.****** Un deosebit interes pentru evoluția sa politică 





* Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1818, Socec, Bucureşti, 1889, p. 72. 
** Ibid., p. T4. 

„e Ibid., p. 558—559. 

+*++* Teoreticieni incapabili şi exagerați în tendința lor. 

+***** Jon Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, p. 587. 

+*+**** D, Păcurariu, Ion Ghica. p. 155—157. 


32 


prezintă însă volumul Dernière occupation des Principautes Dannu- 
biennes par la Russie, apărut în 1853 cu semnătura G. Chainoi. Lucra- 
rea are caracterul unui memoriu deschis adresat puterilor europene 
şi e străbătută de o netă tendinţă contrarevoluţionară. Unei Europe 
care îngenunchease pretutindeni mișcările revoluţionare şi instaurase 
regimuri reacționare, Ghica îi vorbea într-un limbaj adecvat. În capi- 
tolul dedicat revoluţiei de la 1848 din Țara Românească, el se arată, 
în spirit bughez, de acord cu sarcinile pe care și le pusese mişcarea: 
secularizarea averilor mănăstirești, eliberarea ţiganilor, abolirea ser- 
vajului, dar e de părere că în această chestiune din urmă soluţia fusese 
găsită uşor prin înţelegerea dintre ţărani şi proprietari. Împotriva ade- 
vărului, el afirmă că proprietarii cedaseră țăranilor pămîntul ai căror 
uzufructari erau, astfel că se evitase „crima“, adică ciocnirea violentă 
între cele două categorii sociale, în ciuda „spiritelor rele“* ce voiseră 
să folosească țărănimea ca pe o masă de manevră. Mai concludente încă 
sînt capitolele în care Ghica tratează despre situaţia de după revoluţie, 
mai precis din anii 1852-1853. Desprindem un pasaj: „Les paysans et 
les bureaucrates attendent un bouleversement qui leur permette de se trou- 
ver face à face avec les propriétaires et les grands boyards. Pour les uns, 
prendre la terre, pour les autres, occuper les hautes fonctions de l’état, 
voilà leur voeu et leur espoir; leur esprit ne va plus loin. C'est là une ten- 
dance criminelle, monstrueuse, d'accord !“** 

Fraza, recunoscînd obiectiv supraviețuirea spiritului revoluțio- 
nar după 1848, fixează o atitudine categoric ostilă acestui spirit. În 
privința soluțiilor de viitor, propunerile lui Ghica sînt de asemenea 
foarte semnificative: „a reuni cele două Principate sub un singur prin- 
cipe cu o listă civilă modestă şi a-i da pentru control o adunare compusă 
din reprezentanţii proprietarilor, corp care să curpindă totodată pe boieri 
și burghezia: iată la ce trebuie să tindă Poarta“, 

În această frază din 1833, Ion Ghica formulează pentru prima 
dată ideea colaborării politice dintre moşierime şi burghezie, idee 
pe care o va şi sluji mai tirziu. 

La începutul lunii iunie 1848, cînd cobora de pe puntea vaporului 
„Lloydului austriac“ la Cornul-de-Aur, Ghica nu bănuia că avea să 
rămînă în Turcia zece ani. După lichidarea revoluţiei, el nu părăsi 
Constantinopolul. Desigur că întoarcerea în ţară nu ar îi fost oportună, 





* „Mauvais esprits“, 

** „Țăranii şi funcționarii aşteaptă o răsturnare care să le permită să se 
găsească faţă în faţă cu proprietarii şi marii boieri. Pentru unii, a lua pămintul, 
pentru alţii, a ocupa înaltefuncţii de stat, iată dorinţa şi speranţa lor; spiritul lor 
nu merge mai departe, Această tendinţă este criminală, monstruoasă, de acord.“ 


3 — Opere vol, I — Ion Ghica 33 


fiindcă guvernul reacţionar ii era ostil. Ar fi putut pleca însă la Paris, 
unde se găseau fruntașii exilaţilor și unde au poposit o vreme Bălcescu 
şi Alecsandri. Apelurile celor doi vechi prieteni rămaseră fără urmare. 
Cind, la 8/20 februarie 1849, locotenenţa refugiată la Paris îl numea 
reprezentantul ei la Constantinopol, el respingea „onorul“ ce i se făcea 
și folosea prilejul pentru a condamna încă o dată atitudinea lui Eliade. 
Pe malurile Bosforului, unde Sașa Ghica ìl insoţise de la început, 
fostul agent al guvernului provizoiu se preocupă. ceea ce e firesc, şi de 
aflarea unor rosturi personale. Arenda moșiilor ìi era sechestrată, 
exilul părea să dureze, mai în fiecare an familia i se inmulțea cu un 
copil. Mulţi dintre ceilalţi exilați trăiau la voia întimplării, lipsiţi 
de mijloace. Ghica nu se putea împăca nicidecum cu o astfel de situa- 
ţie. El îşi caută deci un plasament. În acest scop îl și trimite în 1850 
in Dobrogea pe Ion Ionescu de la Brad, pe care-l chemase la Constanti- 
nopol încă din 1848. Din Dobrogea, agronomul il informează pe patron 
despre bogăţiile din această regiune şi despre posibilităţile de exploa- 
tare. „California am găsit-o! — se entuziasmează el. De la dumneata 
alirnă să o exploatăm.“* Ghica, pe care fostul său elev de la Iași îl şi 
vedea bei de Dobrogea, nu se grăbi totuși să dea urmare îndemnului de 
a trece la exploatarea bogățiilor din noua Californie de pe ţărmul euxin. 
Călătoria în Dobrogea îi oferi lui Ion Ionescu de la Brad materia unei 
lucrări, publicate sub titlul Excursion agricole dans la plaine de la 
Dobroudja. Tot cu sprijinul lui Ghica, inginerul agronom intră in 
serviciul lui Reşid-pașa, latifundiar ajuns ìn pragul ruinei din pricina 
puse ordine pe moşiile pașii, ceea ce-i aduse și profituri personale. 

În acest răstimp, lon Ghica fu instalat bei de Samos. Nu mai 
era vorba de o „Californie“, ci de insule pietroase și sărace, în care 
guvernatorul îşi indeplini insărcinările infruntind, mai ales la inceput, 
pericole reale. Împrejurările în care s-a făcut numirea și multe amă- 
nunte despre anii petrecuţi la Samos ne sint relatate în cele două 
scrisori despre căpitanul Laurent. Era în preajma izbucnirii războiului 
Crimeii. Bun prieten cu Reșid-pașa, ministru de externe ìn cabinetul 
otoman, Ghica incearcă să folosească prilejul pentru a realiza o acțiune 
plănuită incă din anii precedenţi. El și smulge în principiu adeziunea 
guvernului turc la constituirea unei armate românești care să se alăture 
oștilor otomane și să participe la luptele impotriva ţarului. În vederea 
acestei imprejurări alcătuise şi un proiect de proclamaţie, pe care 
spera că sultanul avea să şi-l însușească, Manifestul vorbea despre 





* V, Slăvescu, Corespondenta dintre lon Ionescu de lu Brad și Ion Ghica, p. 127. 


34 


restabilirea relaţiilor dintre țările românești și Poartă pe baza vechilor 
capitulaţii şi despre bunăvoința sultanului față de unirea celor două 
principate. Generalul Magheru, chemat la Constantinopol, fu numit 
caimacam, guvernator civil şi militar al ambelor Principate. Ghica 
urma să-l însoţească ìn calitate de secretar. Pe la sfîrşitul lui februarie 
1854 trupele turcești trecură Dunărea şi angajară primele lupte cu 
armata rusă. Pe cînd Magheru şi Ghica se pregăteau să pornească pe 
urmele turcilor, evenimentele luară o întorsătură neașteptată. Ro- 
mânii ce se alăturaseră lui Omer-paşa fură alungați din tabără, 
Magheru nu mai primi împuternicirile făgăduite. Guvernul otoman 
dăduse inapoi, ca urmare a unei somaţiuni a Austriei, care ceruse să 
nu se acorde nici un sprijin „elementelor revoluţionare“ române și 
polone, amenințind că, în caz contrariu, va trece de partea Rusiei. 

În acest moment de răscruce cind, din cauza războiului, întoarcerea 
in patrie i se amîna pentru multă vreme, Ghica e supus unor presiuni 
morale la care n-a putut rezista. „Atit Reşid, cit şi amindoi ambasa- 
dorii [al Angliei și al Franţei, n.n.] — va scrie mai tirziu fostul bei— 
au insistat atit de mult, făcindu-mi atitea şi atitea făgăduieli pentru 
viitorul României, incit nu ştiu cum s-a făcut, dar am ieșit de acolo 
angajat a mă duce pentru trei luni în Arhipel.“ Nu trei luni, ci cinci 
ani rămase Ghica la Samos. Oricit va incerca el mai tirziu să justifice 
faptul acesta prin sentimentele sale patriotice, prin dorinţa de a ciștiga 
bunăvoința puterilor față de Principate, anii petrecuţi în Arhipelag 
ii aduseră prejudicii ìn țară, căci mulţi nu-i iertară faptul că primise 
să-şi puie fes de bei turcesc. Guvernarea lui fu strașnică, şi ìn scurtă 
vreme, cum zice, liniștea se restabili în Arhipelag. În vremuri de răgaz, 
făcu unele cercetări arheologice și întreprinse incintătoare călătorii 
prin insulele greceşti bogate in vestigii glorioase ale antichității. 
Într-o asemenea călătorie ìl însoţi Dimitrie Bolintineanu, care 
povesteşte episodul în ale sale Călătorii în Asia Mică. Beiul il conduse 
pe poetul exilat, cu bricul de rezbel otoman ce-i sta la dispoziţie, 
inarmat cu zece tunuri şi cu un echipaj de optzeci de oameni, prin 
porturile Arhipelagului, îi arătă ruinele Miletului, apoi anticul Hali- 
carnas, insula Cos și alte locuri. Pretutindeni guvernatorul era întîm- 
pinat cu fastuos ceremonial. Pe o fregată engleză i se dau onorurile, 
în insula Cos debarcă în bubuitul tunurilor care-i salută sosirea. 

La Saimos, Ghica aduse o serie de îmbunătăţiri în starea economică 
şi culturală a insulei. El infiinţă un gimnaziu căruia-i dădu numele 
lui Pitagora, precum și o şcoală agricolă și una de marină, sprijinind 
astfel pregătirea tinerilor samioţi pentru cele două profesii principale 
ale locului. Doamna Ghica ctitori la rîndul ei un institut de fete şi 


3» 35 


acoperi cheltuielile de întreţinere din propria ei avere. Printre 
realizările beiului se mai numără o lege privind reglementarea raportu- 
rilor dintre debitori și creditori, un codice de legi, o reformă electorală. 
Mai construi şosele, lucrare pentru care aduse din ţară pe inginerul 
A. Zane. Pentru modul în care-și îndeplinise însărcinările, sultanul îl 
numi la 16 februarie 1856 prinţ de Samos și peste trei săptămîni îl 
primi în audienţă, ca să-l firitisească. În aprilie, noul prinţ rosti un 
mesaj în Senatul samioţilor, enumeriînd realizările guvernării sale, 
pomenite de noi mai sus. Aceste realizări asigurară prințului român 
un loc remarcabil în istoria Samosului. Poate că și astăzi bustul lui 
de marmoră albă se mai află în sala festivă a primăriei din Vathy... 
La București, însă, succesele guvernării sale în Arhipelag nu micșorau 
antipatia cu care era considerat din pricină că răminea în serviciul 
Porții, aceasta cu atît mai mult cu cit se vorbea mereu mai insistent 
de numirea lui ca domn al Ţării Românești. Puţini, între care vechiul 
prieten Grigore Alexandrescu, se bucurau că zvonul s-ar putea realiza. 
Desigur nu lipsa de insistenţă a lui Ghica, ci mersul evenimentelor 
politice l-a determinat pe sultan să nu facă numirea pe care ambasa- 
dorul Angliei, lordul Redcliffe, i-o propusese într-adevăr. 

Cit timp a ocupat funcţia de guvernator al Samosului, Ghica nu 
s-a dezinteresat de soarta Ţărilor Româneşti. La 1857 pare a-şi fi 
reluat de la sine funcţia de agent al Principatelor la Constantinopol. 
El nu numai că acţionează în sprijinul unirii în cercurile diplomatice 
din capitala Imperiului otoman, îndeosebi pe lingă ambasadorul Fran- 
tei, puterea cea mai favorabilă actului dorit de români, dar face și 
oficiul de informare a personalităților din ţară. Mărturie despre aceasta 
depune între altele scrisoarea pe care o trimite lui C. Negri la 10 aprilie 
1857. Punindu-l la curent pe viitorul candidat la tronul Principatelor 
Unite despre cele ce se petreceau în cercurile diplomatice de la Constan- 
tinopol, el îi cere totodată o listă a tuturor deputaţilor aleşi, cu obser- 
vaţii la fiecare nume, privind poziţia lor în Divanul ad-hoc.* Materia- 
lul urma, desigur, să fie folosit în scopul casării alegerilor, act pe care 
turcii fură constrinşi să-l săvirșească în urma presiunilor Franței, 
Rusiei, Prusiei şi Sardiniei. 

În vederea alegerilor pentru adunările elective hotărite de confe- 
rinţa de la Paris, Ion Ghica, aflindu-se încă la Samos, își puse candi- 
datura în districtul Dîmboviţei. Dreptul de a alege şi de a fi ales fi 
fu însă contestat de membrii colegiului electoral. Chemat prin adresa 
nr. 8 din 19 octombrie 1858 să-și constate dreptul de a figura în listele 





* Jean Bart, O scrisoare inedită a lui Ion Ghica, în Adevărul literar şi artistic, 
nr. 393, 17 iunie 1928, p. 4. 


36 


de alegători şi eligibili, el răspunse printr-un memoriu trimis judecă- 
toriei districtului Dimboviţa şi publicat în decembrie 1858 la Bucu- 
reşti, sub titlul Pledoriul domnului Ion Ghica, prinţul de Samos... 
pentru constatarea drepturilor sale politice. Pledoriul rămase fără rezul- 
tat, Ghica părăsi pentru totdeauna postul de slujbaş al Porții. Totuşi, 
la adunările elective care deciseră în ianuarie 1859 Unirea Principate- 
lor prin votul dat la Iaşi și București, nu putu să participe. Curind 
după înscăunarea lui Cuza, el deveni însă prim-ministru în Moldova. 
Numirea s-a datorat recomandării lui Alecsandri.* Cu această guver- 
nare, Ion Ghica începu o carieră politică foarte agitată, care dură 12 
ani şi îl aduse de mai multe ori, de fiecare dată pentru scurtă vreme, la 
conducerea guvernului. Trebuie spus că în tot acest timp, deşi a făcut 
politică liberală, s-a găsit în conflict adesea cu propriul partid, deoarece 
a fost unul dintre fruntașii aripii de dreapta, înclinată să împartă 
puterea politică cu boierimea şi neinteresată în rezolvarea celor două 
probleme fundamentale puse după Unire: lărgirea bazei electorale şi 
împroprietărirea clăcașilor. Totodată, nu a ezitat să ia măsuri de mină 
forte, care de asemenea i-au adus vrăjmășii. Prima guvernare în 
Moldova n-a durat decit de la începutul lui martie pînă la 29 aprilie 
1859. În acest scurt răstimp, guvernul luă cîteva măsuri menite să 
consolideze Unirea: protestă impotriva politicii Austriei, care refuza 
recunoașterea numelui de Principatele Unite dat de Convenţiunea de 
la Paris, aduse la Iași trupe din Muntenia şi trimise la Bucureşti garni- 
zoana din Iaşi. Însuşindu-şi însă o propunere făcută de Adunare, prin 
care se cerea unirea deplină sub un principe străin — ceea ce fu jignitor 
pentru Cuza — acesta își relrase încrederea în guvern. Ion Ghica 
dovedi așadar de la bun început că nu înţelege să fie devotat 
domnului. Totuși, în același an, la 11 octombrie, Cuza îl numi 
din nou prim-ministru şi ministru de interne. Alecsandri era 
ministru de externe. În timpul acestei guvernări, care dură 
pină la 25 mai 1860, Ion Ghica se preocupă de realizarea 
unei ortografii unitare.** La 8 februarie 1860, ca ministru 
dinlăuntru, semna un Ordin de zi prin care dispunea ca „pentru a nu 
mai continua haosul feluritelor ortografii cu care se scriau hirtiile 
secţiilor“ funcţionarii ministerului să folosească alfabetul latin con- 
form unui tabel de transcriere a chirilicelor, Cel ce nu avea să se 
conformeze urma să fie îndepărtat din serviciu ca „netrebuinciost, 





* Eugenia Carcalechi, Alecsandri şi Ion Ghica, în Arhwa, nr. 9, septembrie 
1905, p. 385. 


** Emil Virtosu, Chirilicaie, II, în Arhiva românească, tom. VIII, București, 
Cartea românească, 1942, p. 432 și urm, 


31 


Amintitul ordin de zi poate fi socotit primul pas în direcţia folosirii 
obligatorii a alfabetului latin în scrierea oficială. 

Energia ministrului dinlăuntru il puse insă în conflict cu o parte 
a presei. Cu străşnicia vechilor cenzori, el dădu avertismente ziarelor 
care publicau critici la adresa guvernului şi ordonă chiar suprimarea 
unora. Fu lovit Curierul romdnese, reinviat de Eliade, după o lungă 
întrerupere, la finele lui noiembrie 1859. Eliade, in ciuda declarației 
din primul număr al ziarului că nu va fi agresiv, ci ìn apărare, trecuse 
de indată la atacuri violente impotriva vechiului său adversar. Ghica 
nu se mulțumi numai cu replicile, destul de lipsite de menajamente, 
pe care le dădea în apărarea lui ziarul Dimbovița, condus de amicul 
Dimitrie Bolintineanu, ci interzise apariţia Curierului. Eliade con- 
tinuă totuși să-l atace, incă mai îndirjit, în coloanele altor ziare, sub 
diferite pseudonime. Actul de autoritate al lui Ghica nu poate îi scuzat, 
oricit de pătimaşă va îi fost polemica lui Eliade. 

După ce, către sfirşitul anului 1861, Poarta recunoscu unirea 
deplină a Moldovei cu Țara Românească și se putu forma cel dintii 
guvern unic al Principatelor Unite, Cuza nu mai face apel niciodată 
la serviciile lui lon Ghica, iar acesta trece fățiș de partea adversarilor 
săi. Fostul prim-ministru e mereu ales deputat, ocupă uneori postul 
de vicepreședinte al Adunării şi indeplineşte și alle slujbe oficiale. 
În cursul dramaticelor evenimente care au luat stirșit prin victoria 
lui Cuza și Kogălniceanu în chestiunea ţărănească, el joacă un rol activ 
ìn constituirea „monstruoasei coaliţii“. Împreună cu ceilalţi membri ai 
Comitetului delegaților, incearcă să torpileze în aprilie 1864 proiectul 
de lege agrară adus de Kogălniceanu în Cameră printr-un amenda- 
ment la articolul 42 (care prevedea ca ţăranii clăcași să devină liberi 
şi deplini proprietari pe vatra satelor, pe păminturile de pășune, de 
fineţe și de arături pe care le aveau sau se cuvenea să leaibă în pulerea 
legilor existente). Amendamentul propus de Comitetul delegaților 
suna astfel: „Sătenii cultivatori şi proprietarii de pămint rămin 
liberi a-şi regula interesele lor numai prin tocmeli de bunăvoie şi cu 
caracter timporal“. În ceea ce-l priveşte, Ghica nu era un adversar al 
desființării clăcii, insă considera intervenţia statului în reglementa- 
rea relaţiilor dintre proprietari şi săteni ca o violare a dreptului de 
proprietate, Lovitura de stat a lui Cuza puse capăt disensiunilor din 
Adunare. „Monstruoasa coaliţie“ nu demobiliză. În anii următori se 
duse o campanie impotriva domnului, prin presă și prin broşuri. Ghica 
participă la această campanie, ca şi la pregătirea complotului din noap- 
tea de 11 februarie. Vasile Alecsandri fu adinc mihnit de această com- 
portare a amicului său, şi timp de ciţiva ani relaţiile dintre ei se între- 


38 


rupseră. La citeva luni după ce Cuza fusese nevoit să părăsească ţara, 
Alecsandri îi scria fostului domn (1 iulie 1866): „A propos de turci; 
aflu din izvor sigur că fostul meu vechi prieten, Ioan Ghica, trimis ex- 
traordinar al alteţei-sale pe lîngă Sublima Poartă, a găsit cu cale să-şi 
puie pe cap un fes. Poate că e ceva foarte fin şi diplomatic din parte-i, 
deşi amorul propriu naţional nu e prea mulţumit...“ * 

Din ziua de 11 februarie pînă la sosirea lui Carol I, Ion Ghica fu 
din nou prim-ministru. După misiunea la Constantinopol pomenită 
în scrisoarea lui Alecsandri, chiar în iulie același an, el formă un gu- 
vern conservator, fapt semnificativ pentru poziţia politică mereu mai 
retrogradă. În perioada de instabilitate guvernamentală dintre 1866 
şi 1871, cînd de altfel partidele nici nu-şi cristalizaseră formele de orga- 
nizare şi programele, poate cu excepţia liberalilor conduşi de I, Bră- 
tianu, guvernul Ghica nu putu rămîne multă vreme la putere, ca și 
altele care îi urmară, formate din conservatori şi liberali sau numai 
din reprezentanţii unuia dintre partide. Ion Ghica fu rechemat de Carol 
în vara anului 1870, după începerea războiului franco-prusian şi miş- 
carea „republicană“ din Ploieşti condusă de Candiano Popescu. Era 
o perioadă în care agitația împotriva domnului ajunsese la apogeu, 
mai ales în jurul afacerii Strussberg. Carol cunoştea legăturile lui Ion 
Ghica cu cercurile ce-i erau ostile, dar, lipsit de altă posibilitate, a 
recurs la el fiindcă îl considera mai puţin periculos decit alţi adversari. 
Primul-ministru nu şi-a asumat rolul unui apărător al tronului şi a 
şi declarat că, dacă va fi pusă să aleagă între prinţ şi constituţie, ţara va 
opta pentru cea din urmă.** Totuși funcţia primită în asemenea împre- 
jurări a agravat antipatia cu care era privit Ghica de personalităţi 
din diverse grupări politice. Printre acestea, B.P. Hasdeu se manifestă 
ca un neîmpăcat adversar al primului-ministru. În Columna lui Traian, 
el semnează aproape în fiecare număr note sau articole polemice îm- 
potriva lui Ghica, pe care-l numește „camarilă a lui Carol“. 

În martie 1871 se produce un fapt care pune capăt nu numai 
acestei ultime guvernări, ci şi activităţii politice de prim-plan a fos- 
tului prinţ de Samos. În seara zilei de 10/22 martie, colonia germană 
în frunte cu consulul von Radowitz se adună pentru a sărbători în sala 
„Slătineanu“ ziua de naştere a împăratului Wilhelm. Populaţia bucu- 
reșteană, întristată de evenimentele din Franţa şi ostilă domnitorului 
prusac, consideră această petrecere drept o sfruntare şi atacă sala unde 
avea loc banchetul. Ferestrele sînt sparte cu bolovani, convivii alun- 


* Eugenia Carcalechi, art. cit., p. 385. 
** istoria României, Ed. Academiei, IV, p. 535. 


39 


gaţi şi loviți cu pietre. Poliţia şi armata nu fraternizează cu manifes- 
tanţii, dar nici nu acţionează împotriva lor. La două ore după incident, 
Ghica îşi prezintă demisia și Carol i-o primeşte, exprimîndu-i regretul 
că-l avusese prim-ministru. Din acest ceas, omul politic Ghica înce- 
tează de a se mai manifesta. 

Pentru o calificare generală a activităţii politice desfăşurate de 
Ion Ghica vreme de peste douăzeci de ani, cam din 1849 pînă în martie 
1871, am subscrie, chiar dacă nu o considerăm completă, caracteriza- 
rea făcută de Nicolae Iorga în 1910. Caracterizarea definește mai ales 
metoda: „Despre politica lui Ion Ghica se pot spune multe. Cel mai 
adevărat lucru ar fi acela că ela fost unul din oamenii politici, foarte 
mulţi la număr, cari nu fac politică. Nu pot s-o facă... Acest liberal, 
nu prea liberal, avea aptitudini pentru politica de cabinet, care în 
legăturile dintre state se cheamă diplomaţie, dar care la popoarele 
nelibere înlocuiește propaganda largă, crearea și conducerea curentelor, 
păstrarea contactului cu o întreagă lume care, o dată trezită la viaţă, 
înţelege a o trăi, şi cu cîtă patimă...“* Dar chiar și ca diplomat, Ghica 
a lucrat de unul singur, refuzînd consiliile altora. În activitatea minis- 
terială şi parlamentară nu a reprezentat cu consecvență politica vreunui 
partid, năzuind pare-se către o anumită independenţă personală. Opu- 
nîndu-se permanent actelor menite să împlinească unele din cerințele 
fundamentale de la 1848, s-a văzut împins în afara vieţii publice. 
În cele din urmă, a ştiut să tragă consecinţele prin părăsirea scenei. 
În ceea ce-i privește pe ceilalţi, chiar pe foștii săi adversari, această 
retragere a permis stingerea vechilor patimi. După cîţiva ani, s-a putut 
reface în conştiinţa publică o altă imagine a lui Ion Ghica, aceea a 
unui om venerabil, considerat astfel aproape în unanimitate. Chiar 
dacă s-au mai pomenit vechile-i greșeli, acestea rămîneau undeva, în- 
tr-un trecut stins pentru totdeauna. Că n-a izbutit să ajungă la nivelul 
cel mai înalt atins în anii bătrîneţii sale de gindirea social-politică din 
țară e adevărat, dar tot atît de adevărat este că a slujit din nou pro- 
gresul României, prin scrisul său, aşa cum prin activitatea politică 
de după Unire îl frînase în destule direcţii. 

Spre deosebire de fruntașii politici ai generaţiei sale — un Kogăl- 
niceanu, Bolliac, C.A. Rosetti, Eliade şi Bolintineanu — Ion Ghica nu 
a vădit interes pentru ziaristică, După Unire a luat totuşi condeiul 
de cîteva ori, pentru a-şi exprima punctul de vedere nu atit în legătură 
cu unele chestiuni curente, cît mai ales referitor la probleme mari de 


* N, Iorga, Oameni cari au fost, 1, Fundaţia pentru literatură și artă, 1935, 
p. 425—426. 


40 


organizare a ţării. În 1861 a anunţat astfel o serie de lucrări ce urmau 
să formeze „un corp de noţiuni asupra reorganizării administrative şi 
judiciare“, Din serie n-a publicat decît partea întîi, despre comună, 
După doi ani, într-un articol nesemnalat pînă acum, publicat sub pseu= 
donimul Ghaki*, a revenit cerînd înfiinţarea comunelor, ceea ce dove- 
deşte că ţinea la ideile lui în această privinţă şi că nu le sintetiza din 
interes teoretic, Tot începînd din anul 1861, Ghica a avut la dispoziţie 
paginile Revistei române,.., în care a publicat studiul Dacia veche, şi 
coloanele ziarului Independinţa, de a cărui editare nu era străin, A 
folosit totuși foarte puţin aceste coloane, pledînd la început pentru 
unirea definitivă şi pentru Cuza**, pentru acordarea de drepturi cetățe- 
nilor străini de a poseda averi imobile în ţară***, pentru desfiin- 
țarea prohibiţiilor şi a vămilor****, Alte două articole ne rețin 
însă în mod special atenţia. În cel dintii, intitulat destul de 
curios Guvernul în civilizațiune*****, autorul discută o temă 
asupra căreia va reveni şi mai tirziu: plaga funcţionarismului. 
El critică angajările în servicii făcute după capriciul miniştrilor, 
vînzările de posturi către oameni incompetenţi şi venali, cere 
instituirea unor concursuri, înfiinţarea unor şcoli speciale. În 
ceea ce-i privește pe judecători, consideră că o condiţie obliga- 
torie pentru desfășurarea activităţii lor în bune condițiuni este inamo- 
vibilitatea. În celălalt articol, Reflecțiuni politice sees, Ghica, fără 
a-l numi pe Cuza, condamnă tendinţele acestuia către guvernarea per- 
sonală. Începutul articolului se remarcă printr-un ton patetic în evo- 
carea tinereţii generaţiei de la 1848, similar atitor pasaje din Scrisori 
către V. Alecsandri: „Ne-am ţinut în picioare pe cenuşa în care ni se 
striga să ne tirim, ne-am luat inima în dinţi şi am început o luptă 
crîncenă şi deznădăjduită în contra ignoranței, a prejudeţelor, a abu- 
zurilor şi a corupţiunii, care întuneca şi amăra zilele noastre, oprind 
orice lumină, orice viață d-a străbate şi a deştepta pe români din lunga 
lor letargie“. 

Dezvoltarea economiei naţionale, ridicarea cantitativă şi calita- 
tivă a producţiei agricole, construirea de căi ferate sînt temele abor- 
date de Ghica în alte articole, Spre sfîrşitul anului 1862, o comisie 





* Despre comune, în Imdependinia, nr. 41, 29 mai 1863, p. 163. 

** Tractatul de Paris, Convențiunea şi Unirea, în Independința, nr, 16, 18 co 
tombrie 1861. 

ss Traclatul cu Insulele Ioniane, idem, nr. îi, 13 octombrie 1861, 

sase Prejudeje și vămi, idem, nr. 30, 20 noiembrie 1861. 

sssse Ibid., nr, 47—48, 20 noiembrie 1861, 

++ss»*+ Jbid., NT, 44, 8 iunie 1863. 


41 


înfiinţată din iniţiativă particulară l-a însărcinat cu redactarea unui 
raport referitor la construirea drumului-de-fier între Bucureşti şi 
Giurgiu. Raportul ilustrează excelentele cunoștințe în materie ale 
lui Ghica. 

Publicarea, în aceeaşi perioadă, a unor volume ştiinţifice, printre 
care cele de economie politică, îndreptăţea chemarea la Academia 
Română a fostului ministru, ce părea definitiv şi exclusiv ciştigat de 
munca culturală. În 1874, în ședința din 13 august, ela fost ales mem- 
bru al Academiei Române, în secțiunea științifică. Discursul de recep- 
ţiune îl ţinu abia în 1880, vorbind despre unchiul său, Ioan Cimpi- 
neanu. Însărcinarea de a-i răspunde fu dată lui Hasdeu, adversarul po- 
litic de altădată, care rosti acum o cuvintare elogioasă, spunînd între 
altele: „Ca bărbat cărui îi este deopotrivă drag a urmări, în strînsa lor 
înrudire, toate verigile desfăşurării minţii omeneşti — matematic, 
economist, istoric, cunoscător al artelor — locul d-tale era unde uni- 
versalitatea cunoştinţelor şi-au dat mina...“* 

La Academie, Ion Ghica se dovedi de-a lungul anilor foarte activ. 
În repetate rînduri el fu reales președinte al înaltului for cultural și, 
mai ales cit timp nu ocupă alte funcții publice, își dădu „toate silin- 
tele“ — cum se spune într-o dare de seamă asupra unei şedinţe acade- 
mice din 1884 — de a conduce dezbaterile cu nepărtinirea şi zelul pe 
care totdeauna l-a avut pentru Academie“. Îl găsim mereu în diferite 
comisiuni însărcinat cu aprecierea unor lucrări propuse pentru tipărire 
sau premiere ori rostind comunicări ştiinţifice. 

Spirit viu, agitat în ciuda înaintării în virstă, Ion Ghica va fi 
găsit poate în zelul cu care lucra la Academie o compensație pentru 
retragerea din arena politică. O singură dată ieşi din rezervă, şi anume, 
cind se simți îndemnat a-şi spune părerea în legătură cu războiul ruso- 
turc ce se pregătea în 1876. Broşura scrisă atunci, O cugetare politică, 
a tipărit-o însă fără semnătură şi fără nici o indicație editorială sau 
tipografică, voind astfel să excludă orice posibilitate de investigare 
pentru spulberarea anonimatului. Părerile expuse indicau însă fără 
greş pe autor. Mărturisindu-şi din nou convingerea că otomanii vor ad- 
mite, fără constringeri exterioare, să acorde României independenţa, 
el propunea ca singura atitudine înţeleaptă o neutralitate desăvirşită. 
Evenimentele l-au dezminţit. Mai tirziu va mai avea prilejul să se re- 
fere la acest război şi va găsi cuvinte de preţuire pentru vitejia osta- 
şilor noştri, recunoscînd astfel în mod obiectiv că războiul nu fusese 


* B.P. Hasdeu, Răspuns la discursul de recepțiune al d-lui Ion Ghica, În Ana- 
lele Academiei Române, seria II, tom. II, secțiunea II, partea I, 1881, p. 62. 


42 


zadarnic, ci o necesitate istorică. „De ce n-a voit soarta — regretă 
referindu-se la Grigore Alexandrescu — să poată vedea şi el pe români 
urcînd cu vijălie prin gloanţe şi mitralie dealul Griviței, înfigind în 
creștet gloriosul lor steag, și pe viteazul şi fiorosul Osman-paşa închi- 
nind sabia lui unui tinăr colonel român.“ Mindria patriotică nu este 
aici de loc simulată, 

La 1 martie 1877, Ion Ghica primi, pentru patru ani, postul de 
director general al teatrelor, care-i da și conducerea efectivă a Teatru- 
lui Naţional din București. Începutul activităţii sale în acest domeniu 
coincide cu un moment de cotitură în istoria teatrului românesc. După 
o perioadă de criză, de dezorganizare, de greutăţi materiale, se obținuse 
în sfîrșit o lege pentru organizarea și administrarea teatrelor. Ca prim 
director general, Ghica avea de rezolvat multe şi dificile probleme. 
Mai întii, intervenind cu tact în disputele dintre actori, a reușit să 
pună bazele Societăţii dramatice, cu cel mai mic număr de societari 
admis de lege.* Dovedind o justă preţuire a valorilor, a angajat ca 
gagiști sau societari o serie de actori tineri, al căror nume se va înscrie 
în cartea de aur a scenei românești: Ștefan Iulian, Grigore Manolescu, 
Mihail Mateescu, Aristizza Romanescu, Nicolae Hagiescu și alții. 
Pe Gr. Manolescu și Aristizza Romanescu i-a trimis pentru studii la 
Paris. În scopul instruirii actorilor, directorul general a primit oferta 
lui Bonifaciu Florescu de a expune lecţii de istoria teatrului. El s-a 
interesat şi de îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale actorilor, a îmbo- 
găţit recuzita scenei. În general, a muncit și aici cu aceeaşi silinţă, 
ceea ce reiese și din strădania de a mări încasările precare ale teatrului 
prin abonamente şi prin muncă de propagandist personal în cercul larg 
al cunoștințelor sale. Gestul său de a renunţa la indemnizaţia anuală 
ce i se acordase pentru funcţia ocupată, cedind-o actorilor, a făcut im- 
presie. În decembrie 1877 a adresat ministerului cultelor un memo- 
riu, prin care cerea o subvenție. Mai tîrziu va cere sporirea acesteia 
de la 30. 000 la 100. 000 de lei. E curios, dar foarte grăitor pentru mo- 
ravurile de atunci că tocmai în legătură cu această cerere, atît de folo- 
sitoare teatrului și actorilor, Ion Ghica a fost violent atacat de unii 
cronicari dramatici, în primul rind de Gr. Ventura, care l-a acuzat 
de „jaf“, de indiferenţă faţă de repertoriul teatral, de instaurarea dom- 
niei bunului plac în acceptarea sau respingerea pieselor. Ventura era 
un ranchiunos, și nici el singur n-a putut ocoli cauzele adversităţii 
faţă de Ion Ghica: Teatrul Naţional nu-i mai reprezenta piesele**.., 


* C.I. Nottara, Amintiri, E.S.P.L.A., 1960, p. 160. 


** Chronique theatrale, in L'Independance Roumaine, numerele din 22 oct / 
3 nov. 1880, 24 dec. 1880'5 ian. 1881, 30 dec. 1880. 


43 


Campaniile purtate de Ventura și de Fr. Dame nu puteau să nu-l afec- 
teze pe directorul general, care, şi după ce-şi părăsise funcţia, va mai 
reveni în scrisorile particulare, explicîndu-și bunele intenţii. Dar 
chiar în timpul directoratului s-a gîndit să se adreseze presei, oferind 
dovezi că nu practică favoritismul şi că îi stă la inimă îmbogățirea 
repertoriului naţional.* Repertoriul era, în epocă, o problemă foarte 
grea. În decembrie 1879, Ghica îi putea scrie lui Alecsandri că pînă 
atunci reușise a pune în scenă, în răstimp de doi ani, cincisprezece piese, 
drame şi comedii originale, două drame traduse în versuri (Ruy-Blas 
şi Roma învinsă, aceasta din urmă în versiunea românească a lui Cara- 
giale, ambele făcînd „cel mai mare onor traducătorilor“), trei piese „cu 
spectacol“ şi mai multe alte traduceri. Printre piesele originale se în- 
scriu lucrări devenite clasice: Despot-vodă (1879) şi Sinziana și Pepelea 
(1881) de Vasile Alecsandri, O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale. 
În îmbogățirea repertoriului cu scrieri originale, Ghica încearcă a 
îndeplini uneori un rol activ, stimulind pe scriitori, cum o face cu Alec- 
sandri, care, în citata scrisoare din 1 decembrie 1879, îl informa: „Am 
început, după îndemnul tău, comedia în versuri intitulată Invidioșii"**, 
Mai tîrziu, cum vom vedea, va fi însufleţit el însuşi de gîndul de a 
scrie teatru satiric. Dar, pare-se chiar în timpul directoratului său, a 
tradus Hernani de Victor Hugo şi Daniel Rochat de Victorien Sardou, 
pe care nu le-a tipărit, 

Din păcate, Ion Ghica a fost nevoit să facă destule concesii super- 
ficialităţii şi gustului dubios al noii protipendade, aşa că acţiunea de 
purificare şi îmbogăţire a repertoriului nu a fost dusă pînă la capăt. 
I-a lipsit desigur şi sprijinul dramaturgilor români, mulţi lipsiţi de 
talent şi adesea gata a-și reduce munca la localizări neiscusite şi chiar 
plagieri. Sub directoratul lui s-au putut astfel reprezenta Oștenii 
noştri de V. Alexandrescu-Ureche, „dramă naţională de ocazie cu mare 
spectacol“ pe care, indignat, Caragiale a trecut-o în „pomelnicul 
trist al monştrilor născuţi morţi“, La Plevna, melodrama lui G. Sion 
şi Candidat și deputat, comedia aceluiaşi, pe care Ghica le-a susţinut 
şi la Academie, pentru premiere. S-au pus de asemenea în scenă loca- 
lizări şi plagiate, melodrame de bulevard care, pe lîngă conţinutul lor 
penibil, stilceau în mod scandalos limba românească, ceea ce pe bună 
dreptate l-a indignat pe Caragiale, uimit că aşa ceva se putea întîmpla 
cită vreme „onor comitetul teatral“ avea în frunte oameni obligaţi să 
apere gustul și limba literară, ca Ion Ghica, prezidentul Academiei, 
şi G. Sion, membru al aceluiași for. 





* Mihai Florea, Ion Ghica şi Teatrul National, în Studii şi cercetări de istoria 
artei, 1—2, 1956, p. 213. 
*« V., Alecsandri, Teatru, II, E.S.P.L.A., 1953, p. 55. 


44 


Lipsa de fermitate a lui Ghica în promovarea teatrului realist 
s-a vădit mai ales în jurul reprezentării comediei O noapte furtunoasă. 
După ce a sprijinit acceptarea piesei şi pregătirea spectacolului, di- 
rectorul a dat înapoi îndată după premieră. Cenzurarea comediei a 
trezit legitima indignare a autorului. Penibilul incident care a avut 
loc îndată după spectacol între autor şi director, în cabinetul acestuia, 
este bine cunoscut. Incidentul l-a îndepărtat pe Caragiale de Teatrul 
Naţional atît timp cît a dăinuit directoratul cenzorului său. 

Actorii care au lucrat cu Ion Ghica i-au păstrat o bună amin- 
tire. Concludente în această privinţă sînt amintirile Aristizzei Roma- 
nescu, care admiră „simţul teatral uimitor“ al directorului general“, 
ale Agathei Bîrsescu** şi ale altora. După plecarea preşedintelui Aca- 
demiei de la conducerea Teatrului Naţional, unele din poziţiile cîş- 
tigate de dramaturgia naţională au fost pierdute, fapt care nu a rămas 
neobservat de fostul director. De la Londra el îl roagă pe I. Bianu să-i 
scrie „ce zice publicul despre direcţiunea ce s-a dat scenei noastre na- 
ționale, înfiinţate pentru literatura şi arta dramatică naţională română, 
cînd o vede transformată în Raşca, cu Mr. Choufleury, Olteanca şi 
alte caraghiozlicuri“***. De altfel, n-au trecut decit vreo cinci ani, şi 
acelaşi Gr. Ventura, detractorul din 1880—1881, îi scria lui Alecsan- 
dri: „Teatrul este într-o stare jalnică. Pentru a-l îndrepta, ar trebui un 
director general cu mînă de fier, un om cultivat, care iubeşte teatrul 
şi literatura, o persoană apreciată... Dacă prinţul Ghica ar fi în ţară, 
ar fisingura individualitate capabilă să ridice scena noastră...“ Comuni- 
cîndu-i acest pasaj lui Ghica, poetul comenta: „În sfîrşit, au ajuns să-ți 
recunoască meritele! Mă aşteptam." *** 

În 1881 Ion Ghica părăsise Direcţia generală a teatrelor pentru a 
pleca la Londra, unde fusese numit ministru plenipotenţiar. A deţinut 
această demnitate timp de un deceniu, pînă în 1891. În primul an al 
şederii lui acolo, i-a fost secretar G. Bengescu, care, în Citeva suvenire 
ale carierei sale, îi dedică pagini interesante. Ministrul era „de o bună- 
tate rară, căci avea o inimă plină de nobile simţiri şi de aspiraţiuni 
generoase“. Politica îl făcea uneori nedrept şi suspicios, căci, notează 
secretarul, era „cam absolut în ideile lui şi nu recunoştea uşor eroarele ce 
putuse comite în cariera sa de bărbat de stat“*****. Spirit pătrunzător, 


* Aristizza Romanescu, 30 de ani. Amintiri, Socec, 1904. 

+*+ Agatha Birsescu, Memorii, Edit. Adevărul, f.a., p. 17—18. 

+++ Jon Ghica, Opere complete, Socec, 1915, IV, p. 414—415. 

+++ Alecsandri, Scrisori. Însemnări, p. 91. 

+++++ George Bengescu, Cîteva suvenire ale carierei mele, Ion Ghica, 
V. Alecsandri, Alexandru Lahovari, Edit. Paul Lacomblez, 1899, p. 38. 


45 


ager şi mlădios, conversațiile cu el erau fermecătoare. Îi plăcea mult să 
povestească personalului subaltern episoade de la 1848, în ceasuri 
de destindere familială, avînd alături pe prinţesa Sașa cu broderia în 
mînă. 

Pare-se că treburile diplomatice, cu care era obișnuit din vremuri 
grele, nu-l ocupau prea mult, așa că găsea destul timp să continue seria 
epistolelor literare către Alecsandri, începută în timpul direcţiei gene- 
rale a teatrului, în 1879. În 1884, apoi în 1887, prin grija lui Ion Bianu, 
şi-a publicat în volum Scrisorile către V. Alecsandri. Bătrinul, necăjit 
din cind în cînd de cîte o sciatică, se ţinea bine. Îi plăcea să facă lungi 
plimbări pe jos prin Londra și să frecventeze, ca odinioară la Paris, 
saloanele unde era mult apreciat. Solemnităţile la care era obligat să 
participe il cam plictiseau. „Sint în dirdora dichiselii — îi scria în 
20 iunie 1887 lui I. Bianu — de m-ai vedea, te-ai cruci. Mă duc să 
văd faţa binecuvintată a reginei şi împărătesei, să o felicit din partea 
majestăţilor noastre. Miine, Te-Deum, şi iar primiri seara și tot așa, 
vai de mine, toată săptămina.“* 

Ministrul nu-şi considera totuşi funcţia drept o sinecură. Redacta 
rapoarte bine informate către ministerul afacerilor externe şi a susţinut 
cu tact şi energie interesele ţării, cu prilejul unor conferinţe interna- 
ţionale, cum a fost aceea pentru Dunăre, ţinută la Londra în 1883, sau 
aceea pentru o convenţie poştală convocată la Lisabona, în 1885. Călă- 
torea mult. Spre stirşitul verii 1887, a vizitat Scoţia, Irlanda, Germa- 
nia, Elveţia, sudul Franţei — „un frumos turneu“, cum exclama Alec- 
sandri, pasionatul călător. Prezenţa poetului la Paris, numit şi el acolo 
ministru al României, a fost binefăcătoare pentru cei doi vechi prie- 
teni. Se vizitau reciproc, rămînînd cît puteau mai mult unul în casa 
celuilalt, făceau drumurile spre ţară și înapoi împreună, se încurajau 
cînd erau bolnavi. 

Ca şi pe Alecsandri, pe Ghica îl interesau întimplările din ţară 
şi cerea mereu informații despre viaţa politică. Răscoalele țărănești 
din 1888 i-au atras atenţia, așa cum reiese dintr-un memoriu păstrat în 
manuscris, şi l-au îndemnat să schiţeze un proiect de lege privind împro- 
prietărirea. Mult interes a păstrat Academiei. Uzind de relaţiile sale, 
adună documente și cărți, printre care unele rare, și trimite lăzi întregi 
pentru biblioteca academică în curs de organizare. Nu a ostenit în a 
interveni pe lingă autorităţile din ţară ca să se construiască un local 
pentru „cărţile, manuscriptele, medaliile şi portretele nemuritorilor“ 
(scrisoare către Bianu, 11 iunie 1884)** și nu s-a liniştit decît în toamna 


* Jon Ghica, Opere complete, IV, Socec, 1915, p. 437. 
“e Ibid., p. 499. 


46 


anului 1886, cind s-a pus piatra fundamentală a clădirii. În 1890 a 
fost reales președinte al Academiei Române. Curînd după moartea lui 
Alecsandri, care l-a afectat profund, revine în patrie. Sentimentul sin- 
gurătăţii îl copleșește tot mai mult. Atitcit îi mai îngăduaiu puterile 
istovite de bătrîneţe și boală, își reia activitatea culturală. Chiar în 
1891 numele lui figurează în fruntea listei de redactori de la Revista 
nouă a lui Hasdeu, alături de D.A. Sturdza, Delavrancea, I. Bianu și 
alţii. Scrie puţin. Ultimele scrisori — trei — îi apar în Revista nouă 
şi Convorbiri literare, în 1891-1892. Mereu mai bolnav, se retrage la 
moșia Ghergani, unde, cum ne informează doctorul Istrati, trăiește 
retras, „mulţumindu-se a asculta cele ce i se citeau — adesea din ope- 
rele lui Hurmuzachi publicate de Academie — îngrijit și înconjurat 
cu iubire de distinsa sa soţie și de familie“*. O paralizie parţială îi 
interzice orice lucru. Nu mai poate părăsi fotoliul de infirm. Cercurile 
culturale din ţară și prietenii din străinătate nu-l uită şi-i mărturisesc 
mereu afecțiunea și stima. Lordul Henri Steveley de Alderley, autorul 
unei antologii de poezii românești publicate în engleză, se informează 
de sănătatea lui și-i trimite în 1896 tipărituri care l-ar fi putut interesa. 
Colegii de la Academie îşi făcuseră un obicei din a-i expedia la sfîrşitul 
fiecărei sesiuni o depeșă de felicitare. Mulţi împărtășeau părerea, for- 
mulată de A.D. Xenopol, că Ghica era „una din figurile cele mai 
atrăgătoare pe care generaţia ce aproape s-a stins a mai lăsat în mijlocul 
nostru“**, 

Cu patru luni inainte de a împlini optzeci şi unu de ani, Ion Ghica 
muri, în ziua de 22 aprilie 1897, la Ghergani. Mai toţi membrii guver- 
nului, al cărui prezident era Dimitrie A. Sturdza, fost colaborator al 
defunctului, asistară la înhumarea ce se făcu în capela din parcul cona- 
cului de la moşie. 


* 


În exordiul discursului despre Ioan Cimpineanu, Ion Ghica face 
o profesie de credinţă care constituie o precisă definire a preocupări- 
lor sale, aşa cum acestea au evoluat sub presiunea circumstanțelor 
exterioare, istorice. Mărturisirea interesului pasionat pentru „ştiinţele 
naturale“ e străbătută de o sinceră vibraţie patetică.,,Dară — continua 
academicianul — evenimentele la cari mi-a fost cu neputinţă să nu iau 
parte m-au distras de la studiile mele de predilecţiune, m-au dezlipit 





* Dr. C. Istrati, Activitatea ştiintilică a lui Ion Ghica, Academia Română, 
Discursuri de recepțiune, XXIV, 1902, p. 6. 

*+* A.D. Xenopol, Dări de seamă. Ion Ghica — „Amintiri din pribegia după 
1848“, în Arhiva, nr. 2—3, februarie-martie 1892, p. 138. 


47 


de la acele ocupaţiuni liniștite şi plăcute şi m-au aruncat în virtejul 
luptelor politice, atît de crîncene“... Am putea bănui aici un oarecare 
regret al omului de ştiinţă care nu s-a putut realiza pe deplin ca atare, 
Vorbitorul ne dezminte însă numaidecit, căci, adresîndu-se colegilor 
din incinta Academiei, le recunoaște o anumită concepţie asupra rapor- 
tului dintre ştiinţă şi activitatea practică social-politică, pe care nu 
ştim în ce măsură academicienii o împărtăşeau, dar care, sigur, era a 
lui: „aţi voit să daţi o probă că, în spiritul ce animă învățatul vostru 
corp, nu despărțiți legile lumii morale şi politice de acelea ale lumii ți- 
zice şi că priviţi studiul societăţilor omenești ca o situaţiune care ţine 
şi de științele naturii, şi de ale spiritului“. Și mai departe: „Aţi voitsă 
arătaţi că aliaţi morala şi politica cu ştiinţele exacte şi că cereţi de la 
oamenii de stat a nu mărgini lucrarea lor numai în apărarea drepturilor 
ţărei şi în organizațiunea administraţiunilor, dară că cereţi să îngri- 
jească totodată şi de dezvoltarea științelor, a artelor şi a meseriilor; 
căci numai astfel s-ar înţelege misiunea ce au de îndeplinit către ţară 
şi către națiune". În 1880, cînd rostea aceste fraze, Ion Ghica încetase 
de mult de a mai fi un „om de stat“ în activitate, dar nu se dezinteresa 
de problemele politice şi nici n-ar fi putut-o face. El rămîne, în egală 
măsură, de la primii pași în viaţa publică pînă la sfîrşit, un om de 
cultură şi un om politic. Dualitatea nu e de loc surprinzătoare. Toţi 
fruntașii generaţiei de la 1848, de la energicul Kogălniceanu pînă la 
poetul reveriilor, Bolintineanu, o ilustrează. Nici împletirea ştiinţei 
cu arta nu este unică. Istoricul Bălcescu, filologul Hasdeu şi alţii, 
savanţi şi literați, sînt doar citeva exemple. Un Nicolae Iorga va re- 
prezenta trinitatea — om politic, savant şi artist — într-o altă pe» 
rioadă istorică, în care specializarea va fi însă mult mai marcată, În 
veacul al XIX-lea, gîndirea filozofică şi creaţia artistică erau puter- 
nic solicitate de evenimente decisive, care obligau la o participare direc- 
tă. Tipul cercetătorului închis între pereţii albi ai laboratorului și al 
scriitorului înfundat în fotoliul biroului său de lucru nu constituie 
un ideal în nici o epocă. În perioadele revoluţionare, cînd se dărimă 
o lume, ca să fie înlocuită cu alta, un asemenea tip apare ca imposibile 
Miezul secolului al XIX-lea a fost o asemenea perioadă, 

În limitele în care s-a putut destășura datorită cauzelor indicate 
de el însuşi,în amintitul discurs academic, activitatea lui Ion Ghica 
în domeniul ştiinţei răspunde mereu unui interes practic şi caută 
soluţii la marile probleme social-politice ale zilei. Cînd şi-a tipărit, 
în 1884, volumul Pămintul și omul, autorul îl dedică tinerimii stu- 
dioase, cu gîndul de a trezi în rîndurile ei „dorinţa de a petrece o viaţă 
plăcută şi folositoare în studiile cari duc la descoperirea adevărului, 


48 


singura cale pe care o naţiune tînără poate intra în familia popoarelor 
civilizate şi a urma pe calea progresului“. Indiferent de ramura știin- 
ţifică abordată, Ghica îşi asumă rolul unui propagandist. Rolul acesta, 
impus evident de circumstanțele externe amintite mai sus, i se și po- 
trivea, fiindcă, oricum, alcătuirea lui spirituală e a unei personalităţi 
solicitate puternic dinafară. Am spune că, indiferent de condiţii, ne 
este cu neputinţă să-l vedem pe Ion Ghica întreprinzînd cercetări de 
ştiinţă „pură“ cu ferestrele ferecate, ca să nu-i pătrundă în cabinet 
rumoarea străzii. Nici cînd a făcut literatură nu s-a dezminţit. Chiar 
şi evocările unor împrejurări de mult apuse sînt presărate cu referiri 
la chestiuni curente. O scrisoare despre Tudor Vladimirescu sau despre 
„Şcoala acum cincizeci de ani“ începe ori se sfîrşeşte cu comentarii po- 
litice de actualitate. Faptul acesta a şi indispus uneori redacţia Con- 
vorbirilor literare. Mai mult chiar, deşi şi-a propus să scrie despre oameni 
şi evenimente din trecut, scriitorul, destășurînd seria epistolelor către 
Alecsandri, s-a abătut mereu mai mult de la planul iniţial, ajungind să 
compună articole cu conţinut integral politic sau economic, cum sînt 
acelea despre libertate, egalitate, Insula Prosta etc. Între scrisorile 
propriu-zis literare, aceste articole fac notă aparte, dar autorul lor 
le-a menţinut în toate retipăririle aşa cum le intercalase iniţial. Iată 
de ce, dintr-o încercare de sinteză asupra omului de știință şi a gîndito- 
rului politic, Scrisorile către V. Alecsandri nu pot lipsi, după cum în 
capitolul despre literat nu se poate face abstracţie de scrierile ştiinţi- 
fice, în primul rînd de Convorbiri economice. În sfîrşit, tratarea comună 
a studiilor ştiinţifice şi a articolelor politice reprezintă o necesitate ce 
nici nu mai trebuie demonstrată. 

Cum se ştie, Ion Ghica a publicat, începînd din 184%, o serie de 
articole şi cărţi cu conţinut ştiinţific, la intervale de timp mari, însă 
cu consecvență. După articolele din Propășirea, au urmat manuale 
practice pentru ingineri, comercianţi şi agricultori (Măsurile și greu- 
tățile românești și moldovenești în comparație cu ale celorlalte neamuri, 
1848; Vademecum al inginerului şi comerciantului, 1865; Ajutorul co- 
merciantului, al agricultorului și al inginerului, în colaborare cu D.A, 
Sturdza, 1873), broşurile economice publicate după 1860 şi adunate 
în cele trei volume ale Convorbirilor economice (1879 şi 1884), în sfîr- 
şit, alte lucrări cu caracter ştiinţific (Omul fizic și intelectual, 1866; 
Pămintul și omul, 1884). 

Se pune totuşi o întrebare: poate fi considerat Ion Ghica un om 
de ştiinţă în înţelesul riguros al cuvîntului? La această întrebare, 
un răspuns, deşi nu categoric datorită împrejurării festive în care a 
fost rostit, a dat un om de ştiinţă, doctorul C.I. Istrati, în discursul 


4 49 


său de recepţie dedicat activităţii ştiinţifice a înaintaşului său în foto- 
liul academic. Doctorul se arată uimit de numărul autorilor citați de 
Ghica, dar şi de „cestiunile ce atinge“*. Într-adevăr, în toate scrierile 
sale Ion Ghica dovedeşte o lectură bogată şi din domenii variate — eco- 
nomie politică, fizică şi chimie, matematici, biologie, antropologie, 
geologie, pedagogie, istorie, literatură. Geografia şi istoria lecturilor 
sale sînt de asemenea întinse. Autori francezi şi englezi, italieni şi 
germani, elini şi latini, alături de cei români, îi oferă informaţii şi 
sugestii. Înarmat cu o solidă cultură clasică, e la curent şi cu lucrările 
cele mai noi din vremea sa. Nu ignoră pe Anaxagoras și cunoaște din 
lectură directă pe Darwin. Bibliografia cosmogonică îi e familiară, 
după cum istoria calendarului nu are pentru el lacune. Citează din La- 
place, Linné, Lamarck, e la curent cu lucrările lui Gay-Lussac şi ştie 
cum se desfăşoară săpăturile arheologice ale lui Charles Newton. Pe 
unii din cei mai de seamă oameni de ştiinţă ai vremii i-a cunoscut per- 
sonal şi nu a încetat de a se interesa de progresul cercetărilor lor. 

Totuşi, relevindu-i meritul de a fi avut cunoştinţe ştiinţifice vaste 
şi de a fi posedat „metoda ştiinţifică“ (de la simplu la complex, de la 
fapte pozitive la ipoteze noi, de la analize la sinteze), doctorul Istrati 
rămîne la aprecieri generale, ceea ce e firesc, întrucit Ghica nu poate 
fi afiliat unei anumite discipline ştiinţifice. 

Ştiinţa presupune cercetare personală şi creaţie. Ion Ghica nu 
a „creat“ propriu-zis în nici una dintre disciplinele pe care le-a abor- 
dat. Un efort de sistematizare mai susţinut, cu consecinţe merituoase, 
a depus mai ales în domeniul economiei politice. Și aici, eclectismu) 
şi-a pus pecetea, iar materialul, interesant în multe privinţe, nu s-a 
constituit într-un sistem. Iată de ce autorul nostru, cu bogata şi multi- 
laterala lui informaţie, înzestrat cu însuşirile teoreticianului şi ale 
practicianului, rămine totuşi în primul rînd un popularizator, dar 
în sensul cel mai bun al cuvîntului. Că nu a devenit un specialist, 
este un fapt explicabil atit prin circumstanţele biografice, cît şi prin 
condiţiile epocii. Intreaga lui generaţie s-a dedicat cu abnegaţie mun- 
cii de culturalizare, pregătind astfel și terenul pentru specializarea 
celor ce-au venit mai tîrziu. În ceea ce-l priveşte pe Ghica trebuie 
spus că a pus în discuţie pentru prima dată unele probleme, teze şi 
concepţii de mare importanţă, faţă de care a ştiut în diverse cazuri să 
ia o atitudine justă. „Popularizatorul“ a contribuit astfel eficient la 
progresul gîndirii ştiinţifice româneşti. Aceasta cu atît mai mult cu cit 





* Dr. C. I. Istrati, Activitatea științifică a lui Ion Ghica, Academia Română, 
Discursuri de recephune, XXIV, 1902, p. 16. 


50 


a făcut şi încercări remarcabile de adaptare a unor păreri împrumu- 
tate de aiurea la realităţi din ţara noastră. 

Încă din 1844, în Ochire asupra științelor, Ion Ghica formulează 
© ireproşabilă definiţie a ştiinţei care „este cunoștința legilor firii“. 
Cită vreme chimia a fost o practică „ocultă“, nu era o ştiinţă, a devenit 
atunci cind „şi-a făcut reguli şi a desupus fenomenele ce cercetează“. 
Admiţind existenţa legilor obiective în natură, Ghica îşi însuşeşte un 
punct de vedere înaintat. Filozofia însăși nu e concepută de autorul 
nostru în mod idealist ca o ştiinţă a ştiinţelor, ca o disciplină pe dea- 
supra acestora, ci ca una strîns legată de dezvoltarea lor, în sensul că 
are menirea de a trage concluzii generale, teoretice din descoperirile 
științifice: „nu este filozofie fără ştiinţe“. Mersul înainte al industriei 
si al tehnicii depinde de dezvoltarea ştiinţelor, ca şi progresul filozo- 
fiei. Așadar, Ghica sesizează necesitatea legăturii dintre ştiinţă şi 
practică. Descoperirile chimiei şi ale fizicii, de pildă, își vădesc zi de 
zi utilitatea în industrie, spre folosul omenirii. La rîndul lor, instru- 
rnentele şi aparatele pe care tehnica le-a putut obţine datorită legilor 
dezvăluite de ştiinţă contribuie la noi progrese ale acesteia. Între dife- 
ritele ramuri ale științelor există o strînsă relaţie, fizica, chimia, mine- 
ralogia şi geologia „se ţin una de alta, întocmai ca verigile unui lanţ, 
şi sunt toate ca o familie“. La rindul lor, aceste ştiinţe ale naturii in- 
fluențează viaţa economică şi progresul social. Descoperirile fizicii 
— de pildă, puterea aburilor; — „vor aduce schimbări mari în econo- 
mia politică a deosebitelor naţii, schimbări în dreptul neamurilor sau 
dreptul ginţilor (droit des gens); ideile şi descoperirile noi vor trece de 
la o ţară la alta cu iuțeala locomotivei“. În 1848, însemnătatea schim- 
bului, a progresului mijloacelor de transport în răspîndirea ideilor 
democratice este subliniată incă mai hotărît: „prin interesele ce înfiin- 
țează pe toată ziua, neamurile dobindesc de la stăpinirile respective 
libertăţi şi instituţii ce n-ar fi putut ciștiga decît cu vărsări de sînge. 
Cei mari și puternici încep a înţelege că nu este folositor nici lor, nici 
plăcut lui Dumnezeu de a cotropi şi apăsa pe cei mici şi slabi, toate 
neamurile vor înțelege că cu cit o nație vecină este mai bogată și 
mai luminoasă, cu atit are să se folosească de la relaţiile bune ce va 
avea cu dînsa.“ (Măsurile și greutățile românesti, 1848). 

O altă idee ce merită a fi reţinută și pe care Ghica o afirmă 
tot în Ochire asupra științelor este aceea că nici viața social-econo- 
mică nu se desfăşoară la voia întîmplării:“ Economia politică în 
toate zilele îşi descoperă noi reguli, se așază pe baza bunei cuvin- 
tări şi începe a deveni o ştiinţă“. Există şi legi morale care conduc 
omenirea şi care au un caracter tot atît de pozitiv ca şi legile na- 


4” 51 


tematicii. O asemenea lege e formulată de autor astfel: „Omul nu 
este desăvîrşit, nu este tot ce poate fi decît în slobozenic“, 

Peste aproape trei decenii, Ghica reia în Convorbiri economice 
ideea că viaţa socială e guvernată de legi obiective a căror acţiune se 
impune în ciuda rezistenţelor. „Un om puternic — afirmă el — poate 
împiedeca sau întîrzia pentru un timp mersul natural al lucrurilor, dar 
a-l opri, niciodată! Misiunea omului de bine, a cugetătorului este de 
a descoperi legile adevărate ale intereselor sociale, şi misiunea omului 
politic este de a aplica acele legi, de a supune acestor legi toate voinţele 
individuale...“ Mişcarea istorică este una progresivă, în care practica 
duce la descoperirea legilor obiective: „Fructul cuceririlor unei gene- 
raţiuni trecînd moştenire generaţiilor viitoare, se perpetuă şi se dez- 
voltă din generaţie în generaţie, din an în an, din zi în zi. Într-acest 
mers al omenirii, de multe ori practica a precedat descoperirea legilor 
ştiinţei care conduc acele fenomene...“ Istoria nu trebuie să fie o epopee 
a vitejiilor prin arme, ci „descrierea luptei seculare între bine şi rău, 
între just și între injust“. Formularea aceasta, întîlnită aproape aidoma 
în scrisorile despre învăţămînt publicate în 1847, ne aminteşte de stră- 
lucita definiţie dată istoriei de N. Bălcescu. Apropiindu-se de o înţe- 
legere ştiinţifică a istoriei, Ghica face o argumentată și justă critică a 
orînduirii sclavagiste şi, cu deosebire, a celei feudale. 

Dar încă pe la 1844 poziţiile înaintate ale filozofiei materialiştilor 
francezi, a lui Diderot, de pildă, fuseseră în bună parte părăsite de 
gînditorii mai noi care exprimau interesele burgheziei, ce începuse să 
se teamă de masele muncitoare şi de revoluție. Este semnificativ într- 
adevăr că Ghica, pomenind — în Ochire asupra științelor — Enciclo- 
pedia lui Diderot, consideră că „astăzi este o carte ce nu mai poate slu- 
ji“. În schimb, are cuvinte de laudă pentru D'Alembert, socotind 
„sublimă“ ideea ce l-a dus pe acesta la constituirea a ceea ce elnumise 
„l'Arbre de la science“, Dacă vom adăuga numai faptul că Ghica ìm- 
brăţişează pozitivismul idealistului subiectiv Auguste Comte (tratatul 
acestuia „este o carte în care poate învăţa cineva adevărata filozofie“), 
reiese suficient de clar măsura în care rămîne prizonierul idealismului, 
Faptul că printre științe, şi anume pe primul loc, așază teologia nu 
este întimplător, Ca și D'Alembert, de pildă, deși admite existenţa 
obiectivă a lucrurilor și fenomenelor și — depăşind pe filozoful fran- 
cez — influența socială asupra moralei, el recunoaște pe Dumnezeu 
ca factor creator. De asemenea, deși nu aderă total la agnosticism, din 
moment ce afirmă posibilitatea raţiunii omenești de a ajunge la cunoaş- 
terea legilor firii, Ghica pune o barieră păgubitoare capacităţii omului 
de a cunoaște natura înconjurătoare. „Niciodată — spune el tot în 


52 


Ochire asupra ştiinţelor — n-am ajunge la atom şi la nemărginitul mare, 
care sunt atributuri ale dumnezeirii.“ Tot astfel, dreptul firii este 
„codul făcut de Dumnezeu, pe care omul este dator să-l caute şi să-l 
descopere“. Ghica plăteşte astfel tribut filozofiei dualiste, ceea ce îl 
duce la contradicții izbitoare. 

Eclectismul, idealismul, concesiile făcute deismului, dar și nume- 
roase elemente materialiste caracterizează deci, de-a lungul întregii 
sale vieţi, gindirea lui Ghica. Deşi, în amintitul discurs de recepţie, 
doctorul C.I. Istrati nu întreprinde o analiză mai adîncă a concepțiilor 
înaintaşului său, acceptîndu-i în general ideile, el face totuşi rezerve 
critice în ceea ce privește părerea acestuia că omul nu va pătrunde nicio- 
dată tainele naturii. Obiecţia e esenţială, deşi vorbitorul nu o prezintă 
ca atare. 

Uneori, în considerarea unui sistem filozofic, Ghica afirmă o po- 
ziţie critică răspicată, fiind împins înainte de convingerea că respectivul 
sistem poate avea consecinţe practice nefericite. Astfel, filozofiei lui 
Schopenhauer îi aplică epitetul de „periculoasă“, afirmîndu-şi dezacor- 
dul total cu această „sistemă care, chiar de ar fi adevărată din punctul 
de vedere speculativ, nu este mai puţin periculoasă din punctul de 
vedere practic, filozofie care trebuie respinsă de un popor care aspiră 
să devie şi el ceva într-această lume“. A judeca un sistem filozofic în 
funcţie de efectul lui nociv în viaţa de fiecare zi a unui popor nise pare 
o atitudine cît se poate de pozitivă. „Un popor tinăr, plin de vigoare 
şi de viitor — continuă Ghica — nu trebuie să fie cu gindul împironit 
la nenorociri, la mizerii şi la noian; el are trebuinţă să-şi dirigă mintea 
şi munca spre îmbunălăţirea stării sale morale şi sociale; îi trebuie o 
filozofie care să-l facă să iubească viaţa, încunjurîndu-o de toate fru- 
museţile și iluziunile ei, iar nu să-i arate societatea ca o colivie de fiară 
sălbatice, în care omul este închis ca să nu fie pe tot momentul între 
alternativa de a mînca pe semenii săi sau de a fi mîncat de dinșii“. 

În pendularea caracteristică a lui Ion Ghica între poziţii avansate 
şi retrograde descifrăm parcă undeva un sentiment de nemulțumire, 
firesc de altfel la un om de ştiinţă, că nu se poate elibera de servituţile 
unor idei învechite. Acest sentiment îl încerca, ne îngăduim să presu- 
punem, cind conirunta, în forul său intim, datele ştiinţei cu legendele 
religioase. O asemenea confruntare n-a putut fi evitată atunci cînd a 
scris Omul fizic și intelectual şi Pămintul și omul, lucrări, de altfel, 
înrudite. Amîndouă constituie momente care nu pot fi trecute cu vede- 
rea într-o istorie a biologiei generale din ţara noastră.* Rămiînind, 


* V.S. Ghiţă, Din istoria biologiei generale în România. Extras din Istoria 
biologiei generale, Edit. știinţitică, Bucureşti, 1961, p. 471—472. 


53 


teoretic, partizan al idealismului creaţionist şi al fixismului, Ghica 
face în aceste lucrări cîțiva paşi în direcţia transformismului, pe care 
nu-l aplică însă categoriilor superioare, ci doar „la unităţile sistema- 
tice din cadrul speciilor sau genurilor“. În ceea ce priveşte originea 
omului, el ezită, într-un mod semnificativ, de a o lua în discuţie. 
„Chestiunea de soluţiune de continuitate între om şi animalele inferi- 
oare“ — scrie el — este „o chestiune cu totul străină objectivului ce 
ne-am propus“*. De fapt, nu era de loc o chestiune străină obiectivu- 
lui! În cele din urmă, o va şi trata, făcînd trimitere la legenda biblică 
a genezei. Totuşi, parcă jenat de sentimentul de nemulţumire de care 
vorbeam, scrie cîteva pagini despre „animalele numite antropoide“, 
iar capitolul Omul şi-l începe cu sublinierea faptului că trupul omenesc 
are exact aceeași alcătuire cu acela al animalelor, că între oameni şi 
animale există şi alte asemănări, printre care simţuri comune, inclusiv 
simţul frumosului. Pentru un creaţionist, toate acestea sînt, obiectiv, 
concesii făcute concepţiei transformiste; pentru un adept al religiei 
creştine, sint expresia, aproape de erezie, a ispitei susurate la ureche 
de demonul raţiunii. Ghica n-a putut accepta darwinismul, dar în 
problema evoluţiei speciilor înclină să admită teoria lui Darwin, pe 
care-l citează, de data aceasta fără a-l combate. Nu putem intra aici 
în amănunte. Ne-am oprit la cele două lucrări ştiinţifice care intere- 
sează biologia, dar şi alte discipline ştiinţifice, numai pentru a da un 
exemplu concret referitor la oscilarea lui Ghica între idealism şi mate- 
rialism. În treacăt fie spus, el citează date preluate direct din Originea 
speciilor a lui Darwin, depăşindu-şi astfel nu numai contemporanii, 
ci şi „pe mulţi darwiniști români de mai tîrziu, care se referă la Haeckel 
sau la alţi adepţi ai lui Darwin“**. 

Scriind despre „seminţiile“ (rasele) neamului omenesc, Ghica 
stăruie asupra faptului că nu există rase superioare şi rase inferioare. 
Un citat din Humboldt îi folosește pentru a trage de aici o concluzie so- 
cial-politică: „Menţinînd unitatea neamului [omenesc], lepădăm prin- 
tr-o consecuenţă necesarie trista distincţiune de seminţie superioară şi 
de seminţie inferioară... Toţi oamenii sunt făcuţi pentru libertate.“ *** 
Acestei idei i se adaugă alta: evoluţia naturală a omului e un proces 
de perfecţionare continuu. La 1848, argumentarea dreptului la egali- 
tate şi libertate, ca şi afirmarea încrederii în propăşire se bizuiau pe 
istorie. Ghica, poate cel dintii în țara noastră, introduce argumentul 
biologic, 





* Omul fizic şi intelectual, Tip. Ştefan Rassidescu, 1866, p. 10. 
** S., Ghiţă, op. cit., p. 472. 
*s* Omul fizic şi intelectual, p. 13. 


Dacă, în tinereţe, ştiinţele naturale au fost „obiectul principal“ 
al studiilor lui Ion Ghica, economia politică a devenit, tot atunci, al 
doilea obiect. Vreo diplomă în această specialitate nu a intenţionat să 
obţină, dar la Paris a audiat cursurile ţinute de profesori celebri, iar 
mai tirziu, aşa cum a făcut-o şi în alte domenii, a citit enorm. Alcă- 
tuind o listă a autorilor pe care-i citează, pentru a afirma sau combate 
o teză, putem constata cu uimire că lipsesc puţine nume de oarecare 
imsemnătate. Bogăția informaţiei se conjugă cu incercarea de a aplica 
diversele teorii, pe care economistul nostru şi le însuşeşte, la realităţile 
locale. Cursul pe care l-a ţinut la Academia Mihăileană și lecţia publi- 
cată în Foaia științifică și literară sint primele contribuţii ale lui Ion 
Ghica in această direcţie. După lungul intermezzo datorit evenimen- 
telor de la 1848, el reia studiul economiei politice şi tipăreşte, la inter- 
vale, broşurile pe care le va reuni în cele trei volume de Convorbiri 
economice, apărute în 1879 şi 1884. 

Înainte de Ion Ghica, economia politică a fost reprezentată la noi 
de Niculae Suţu, ale cărui studii şi memorii, unele datînd dinainte de 
1840, au fost redactate în îranceză şi au rămas, în parte, inedite timp 
de un veac. După Suţu şi Ion Ghica, trebuie consemnate contribuţiile 
lui I. Ionescu de la Brad, A.D. Moruzi şi I. Strat. Alături de încercările 
lor, s-au mai tipărit în româneşte, încă înainte de 1848, traduceri din 
Jean-Baptiste Say, A. Blanqui şi alţii. De asemenea, în prima jumătate 
a veacului al XIX-lea, ideile economice au pătruns în presade la noi, 
ceea ce nu e de mirare dacă ţinem seama că în acest timp burghezia 
românească se afla într-o vie dezvoltare*. 

Deşi nu e primul economist de la noi, Ghica a fost cel dintii care 
a scris despre problemele economice în limba română. Abia după cinci- 
sprezece ani de la deschiderea cursului său de economie politică ţinut 
la Iaşi a apărut cea dintii carte originală în româneşte în care se dezbat 
teoretic probleme de economie politică: Studii sistematice la economia 
politică. Partea primă. Economia socială. Sarcina întiia. Autorul, D.P. 
Marțian, este considerat în istoria economiei politice româneşti drept 
cel dintii reprezentant la noi al protecţionismului. 

În opoziţie cu Marțian şi alţi protecţionişti, Ion Ghica a pledat 
de-a lungul deceniilor pentru libertatea cea mai deplină a circulației 
mărfurilor. De aceea a susţinut unificarea măsurilor și greutăților, ca 
și a monedelor nu numai în Principate, ci şi în toate ţările (Măsurile 





* Date interesante, în lucrările lui V. Slăvescu: Literatura economică româ- 
nească pină la Unirea Principatelor, Bucureşti, 1944; Opera economică a lui Ion 
Ghica, Academia Română. Memoriile sechunii istorice, seria III, tom. XIX, memorii 
4, Bucureşti, 1937. 


55 


și greutăţile..., 1848), a combătut cu consecvență prohibiţiile şi protec- 
țiunea vamală (Prejudeţe și vămi, 1861, Convorbiri economice). Nici în 
anii Scrisorilor către V. Alecsandri Ghica nu a părăsit baricadele liber- 
schimbismului. În legătură cu aceasta, trebuie spus că, dacă pînă la 
constituirea statului naţional român, liber-schimbismul a putut avea 
un caracter progresist, mai tîrziu, cînd se impuneau măsuri care să 
apere și să sprijine crearea şi progresul întreprinderilor industriale 
româneşti, această orientare economică a devenit păgubitoare. Neabă- 
tindu-se de la ea, Ghica s-a aflat în dezacord cu economiştii burghezi 
mai noi. Şi acesta este unul din motivele pentru care, ca om politic, 
şi-a alienat simpatiile şi a fost împins spre izolare. Protecţionismul 
vamal, ca și legile de încurajare a industriei, politica de impozite grele 
pentru păturile de mici producători și mult mai uşoare pentru industri- 
aşi, în sfîrşit, marile împrumuturi externe au apăsat greu masele largi, 
dar au favorizat acumularea primitivă a capitalului în România și, 
deci, progresul ei industrial. Despre necesitatea tristă de a se aplica 
măsuri protecţioniste, A.D. Xenopol scria în 1872: „... Va trebui, în 
dauna publicului, să scumpim productele industriei străine prin taxe 
impuse la frontieră, pentru a face mai avantajoasă cumpărarea produc- 
telor analoage ale industriei noastre. Publicul va cumpăra deocamdată 
mai scump şi mai rău; însă aceasta nu va fi pentru mult timp; cu un 
mic sacrificiu în prezent vom scăpa viitorul poporului nostru.“* „Pu- 
blicul“ a cumpărat mult mai scump pentru mai multă vreme decît 
credea Xenopol. Sacrificiul făcut a depășit limitele necesităţii, dar 
protecţionismul a fost totuşi inevitabil. 

Dacă, în ceea ce privește problema circulaţiei mărfurilor, Ghica 
a fost în contradicţie cu interesele capitalismului, în rest el le-a slujit 
cu consecvență și convingere. Dezacordul amintit, menţinut cu perse- 
verență atitea decenii, apare aproape de neînțeles la un om a cărui 
evoluţie a urmatstrict linia jalonată deevenimentele epocii sale. Înainte 
de 1848 şi în anii următori, pină la Unire, Ghica exprimă tendinţele 
progresiste ale burgheziei liberale; ulterior, cînd în cadrul burgheziei 
românești se cristalizează mai multe orientări, economistul, ca şi omul 
politic, devine un purtător de cuvînt al burgheziei interesate în marea 
producţie agricolă și în comerţ.** Toate acţiunile și inițiativele lui — 
încadrarea timpurie în lupta antifeudală, pledoaria în favoarea creării 
unor noi instituţii economice şi sociale cu caracter capitalist, a dezvol- 


* A.D. Xenopol, Convorbiri economice de Ion Ghica, în Convorbiri literare, 
4 aprilie 1872, p. 33. 

+*+ Ctf. capitolul Jon Ghica, în Texte din literatura economică în România, 
în secolul XIX, vol. I, Editura Academiei R.P.R., 1960, p. 226—246. 


56 


tării căilor de comunicaţie şi mai ales a construirii de căi ferate etc. — 
derivă din această încadrare, pe care nu o putem totuși considera abso- 
lută. 

Referirile lui Ghica la opera unor economiști din școli diverse 
apare, la prima vedere, derutantă. Adam Smith, Jean-Baptiste Say, 
Guizot şi Hume, Rossi, Blanqui, Ricardo, John Stuart Mill, Carey, 
Quesnay și alţii sînt nume pomenite frecvent nu numai în lucrările lui 
economice propriu-zise. Dar chiar dacă recurge, pentru cîte o chestiune 
de amănunt, la unii autori cu care în general n-ar fi de acord, aderenţa 
lui la o anumită şcoală economică se precizează cu destulă claritate. 
Această școală e a economiei politice vulgare, însă și cu unele infiltraţii 
din teoriile altor școli. 

La fel cu reprezentanţii economiei clasice burgheze, Ion Ghica 
susţine, împotriva tezelor mercantiliste, că valoarea e creată de muncă, 
aceasta fiind adevărata avuţie a unui popor, nu banii: „Orice om învă- 
țat ride cînd aude astăzi zicîndu-se că a avea aur şi argint este singura 
bogăţie; ...nu este englez, francez, german sau italian care să nu știe 
că munca omului, prefăcînd materia și făcînd-o folositoare, îi dă o va- 
loare mai mare decît ceea ce avea înainte de a fi lucrată“. Pentru a se 
putea dezvolta într-un mod corespunzător, această sursă a avuției 
naţionale care e munca trebuie lăsată să se desfășoare în deplină liber- 
tate, Ghica, de asemenea în spiritul economiştilor clasici burghezi — 
un Adam Smith sau Ricardo — salută desfiinţarea organizării corpo- 
ratiste stiînjenitoare a meșteșugurilor. Scriitorul nostru n-a ostenit în 
a proclama importanţa muncii productive, de la primele lui scricri de 
specialitate pînă la Scrisorile către V. Alecsandri. E un fapt pe care-l 
trecem în prima linie a bilanţului meritelor sale pe planul teoriilor 
economice. Altele, decurgînd de altfel din aceeaşi idee, sint îndemnu- 
rile pe care le rosteşte în favoarea dezvoltării meșteşugurilor şi a indus- 
triei. Încă din 1844, Ghica era convins de marea importanță a industri- 
ei, dar socotea că ţara noastră va rămîne „pentru multe veacuri“ una 
agricolă*, care va trăi din exportul de materii prime, în primul rînd 
agricole. Mai tîrziu își va amenda acest punct de vedere şi va protesta 
împotriva unui asemenea export de produse, ce-ar trebui prelucrate 
în ţară: „în casa cea mai modestă, ca şi în palatul cel mai somptuos, 
de la vlădică pînă la opincă, din dușumea pînă-n tavan, din tălpi pînă-n 
creștet nu poţi găsi un pat, un pahar, un scaun, un şervet, o cizmă, o 
căciulă care să nu fie adusă gata din străinătate. ...Materia născută și 
crescută în ţara noastră se trimite brută și ni se întoarce peste un an 


* Despre importanța economiei politice, în Fome şttințafică şi literară, nr. 8, 
27 februarie, p. 983, 


57 


sau doi curăţită și lucrată, o plătim însutit pe cît am vindut-o, cu ex- 
portul, importul şi accizurile, transportul, dusul și adusul, înmaga- 
zinările, comisionarii de tot felul şi tot şirul de traficanţi.“ Cum e şi 
firesc pentru un economist cu poziția de clasă definită mai sus, scrii- 
torul nu trece însă dincolo de această acceptare principială a indus- 
trializării, pe care, de fapt, o și limitează la mica industrie. 

Nu am reținut pină aici toate ideile avansate și juste afirmate de 
Ghica în lucrările sale economice și va trebui să revenim. Deocamdată 
este necesar să continuăm analiza acestor lucrări ca opere ce aparţin 
şcolii economice burgheze vulgare. În problema proprietăţii private 
asupra pămîntului, autorul Convorbirilor economice susţine o teză pe 
care Bălcescu o respinsese cu argumente istorice dintre cele mai solide 
la vremea sa, anume, că la noi proprietatea mai veche asupra pămîn- 
tului ar rezulta din cuceriri (ideea aparține și istoricilor francezi din 
epoca restauraţiei) și din danii domnești. În timpurile mai noi — adau- 
gă Ghica — moşiile s-au cumpărat cu bani adunaţi prin muncă și 
economii. În Reforma socială la români Bălcescu afirmase însă răspi- 
cat: „Aşadar, nu munca, nici rodul ei, ci un şir de spoliaţii succesive 
sunt origina proprietăţilor mari în ţările noastre, sunt titlurile stăpi- 
nitorilor de azi a pămintului“*. După cum se vede, o idee justă, anume, 
aceea că munca produce orice valoare, e abătută de Ghica spre concluzii 
inacceptabile. Printr-o interpretare simplistă și după o logică favora- 
bilă orinduirilor exploatatoare, munca apare ca un mijloc de îmbogă- 
țire pentru cel ce o prestează, nu pentru cel ce profită de ea. Oricine 
munceşte cu sirguință poate deveni bogat, cu condiția să nu fie vicios 
şi risipitor. Averile rezultă din economisirea, la îndemina oricui, a 
surplusurilor de venituri băneşti: „Păstrarea sau economia este izvorul 
cel mai puternic al averii...“ Cit priveşte surplusurile, acestea sînt 
generale, fiindcă „un om poate produce mai mult decît ceea ce este de 
neapărată trebuinţă la menţinerea vieţei lui şi la întîmpinarea trebuin- 
telor celor mai neapărate, şi poate pune pe toată ziua la o parte o frac- 
ţiune mai mult sau mai puţin mare din producţiunea sa; acele părți 
adunate una peste alta și păstrate formează peste cîtva timp o avere, 
un capital“. Foarte adevărat, acesta este mecanismul acumulării rezul- 
tate din plusvaloare. Numai că acumularea nu se face în buzunarul 
muncitorului, ci în casa de bani a capitalistului. Cu o seninătate naivă, 
Ghica admite că muncitorul poate fi totodată şi capitalist. Între mun- 
că şi capital, după opinia economistului, nu există contradicții, ci 
relaţii de strînsă colaborare. 


* În N. Bălcescu, Opere, E.S.P.L.A., 1952, p. 67. 


58 


Pledoaria în favoarea proprietăţii şi a „stimei“ ce se cuvine a fi 
arătată celor bogaţi aduce în Convorbiri economice pagini de argumente 
șubrede. Cei bogaţi, spune autorul, ctitoresc instituţii de folos obştesc 
— şi dacă n-ar fi ei, cine le-ar edifica?! tot ei sint consumatori buni — 
cine alţii ar putea cumpăra produsele atelierelor și fabricilor? Între- 
prinderile s-ar închide, iar muncitorii ar rămine fără lucru... 

Că în cadrul societăţii capitaliste existenţa muncitorilor este 
legată de aceea a proprietarilor mijloacelor de producţie este adevărat. 
Avem însă a face cu unitatea unor contrarii incleștate în luptă. Pro- 
letariatul rezolvă această contradicţie, eliberindu-se pe sine şi con- 
struind o nouă societate, în care mijloacele de producţie și produsele 
aparţin celor ce muncesc. În spirit burghez, Ghica neagă lupta de clasă 
şi propune împăcarea acolo unde soluţia nu poate fi alta decît revoluția 
proletară. Încă din 1843 Ghica fusese izbit de mizeria oamenilor mun- 
cii în cadrul societăţii capitaliste. „În starea in care se află societatea 
în ziua de azi — scria el — nu este siguranță pentru om în ţările indus- 
trioase ; el nu este încredinţat că, de miine încolo, n-o să rămiie pe uliţă 
fără mijloace de vieţuire; şi ce siguranţă poate infățișa un stat, unde 
esistența materială a unui număr mare de oameni este în cea mai mare 
fierbere? Cum să se inire cineva de inișcările necontenite ale Franţei 
şi a Angliei cînd o mulţime de lucrători pe toate zilele rămîn fără hrană 
pentru femeile şi copiii lor?“* Rezolvarea o văzuse şi atunci tot într-o 
„apropiată unire a interesurilor rivale, care astăzi se luptă unul împo- 
triva altuia, adică interesul capitaliştilor și al industriilor de toată 
mina, a meşterilor şi a lucrătorilor; în acest chip, pacea s-ar aşeza în 
industrie şi în societate printr-o organizaţie inţeleaptă a puterilor ce 
astăzi se războiesc; liniştea ar renaşte“. 

O dată ce sprijină înţelegerea între clase, autorul Convorbirilor 
economice se străduieşte să justifice teoretic (cu argumente care ne amin- 
tesc pe David Hume, citat de altfel de mai multe ori) compromisul 
dintre burghezie și moșierime, pe care l-a slujit şi prin activitatea 
politică. În aceasta Ghica face un pas înapoi faţă de părerile sale dina- 
inte de revoluţie. Nici acum nu devine un apologet al feudalismului. 
Dimpotrivă, reia cu o vigoare sporită critica orinduirii feudale, dar 
este de părere că revoluția de la 1848 a desfiinţat inegalitatea politică 
şi socială, instaurind domnia libertăţii, egalităţii şi fraternității, as- 
censiunea oricărui ins din straturile de jos ale societăţii spre cultură 
şi bunăstare fiind în funcţie exclusiv de propriile-i merite şi de pro- 
pria-i sîrguinţă. Părerea aceasta revine de repetate ori în Convorbiri 
economice. 





* Desphe mporlania economiei pollice, loc.cil. 


59 


În privinţa aceasta, cam în vremea în care Ghica îşi publica Con- 
vorbirile economice, Engels sublinia în Anti-Duihring că noţiunea de 
egalitate socială devine o absurditate, se transformă într-o simplă 
prejudecată, dacă e concepută în chip abstract, adică dacă nu este în- 
ţeleasă în sensul desființării claselor.* 

Ignorind acest adevăr, Ghica este contrariat de tabloul inegalităţii 
sociale pe care-l prezenta societatea românească a vremii și nu ezită 
în a-l descrie fără menajamente ca pe „amestecul cel mai extraordinar 
ce se poate vedea de independenţă și de servilitate ce există în societa- 
tea română, de libertăţi proclamate, dar părăsite şi de tiranii abolite 
şi, cu toate acestea, dominiînd în toată splendoarea și vigoarea lor“: 
Contradicţia e numai aparentă: scriitorul acuză nu sistemul social- 
politic, ci pe oamenii care încalcă principiile, care sînt nedemni de 
moştenirea lăsată de pașoptişti. În Convorbiri economice Ghica nu duce 
pînă la capăt ideea valoroasă a mișcării sociale şi economice văzute ca 
un progres neîntrerupt. Mai precis, admite că sclavagismul și feudali- 
tatea sînt etape inevitabil condamnate la pieire de dezvoltarea istorică 
a societății omeneşti, dar este de părere că orinduirea capitalistă repre- 
zintă însăşi încununarea acestei dezvoltări, ca fiind treapta ultimă şi 
cea mai de sus. Din momentul instaurării orînduirii burgheze progresul 
încetează? Răspunsul e negativ, dar nu în înţelesul că ar putea exista 
o altă orînduire, superioară, ci în sensul că „perfectibilitatea“ se aplică 
înăuntrul sistemului capitalist, care trebuie necontenit îmbunătăţit. 
De o asemenea părere n-au fost străini nici materialiştii francezi din 
secolul al XVIII-lea, care condamnau feudalitatea ca neraţională şi 
opusă firii omenești, dar socoteau societatea burgheză drept „naturală“ 
şi conformă raţiunii. La Ghica, cunsiderarea orinduirii burgheze ca 
fiind „cea mai bună dintre lumi“ provine însă din adeziunea lui la 
şcoala economiei politice vulgare, a cărei esență constă în apologia 
capitalismului. 

La 1884, cînd apare al treilea volum al Convorbirilor economice, 
principiile economiei burgheze în general încep să apară mereu mai 
depășite şi nocive, chiar în ţara noastră. În Europa, economia marxistă 
— pe care Ghica o amintește combătînd-o — cîştigase faimă. În Ro- 
mânia, cercurile şi presa socialistă începuseră propagarea marxismului 
şi lupta împotriva concepţiilor sociale și economice ale burgheziei. 
Vom aminti articolul amplu al lui Gherea Karl Marx și economiștii 
noştri, publicat, chiar în 1884, în Revista socială. Polemizind cu C. 
Missir, care tipărise în Convorbiri literare articolul Socialiștii noștri și 





* F. Engels, Anti-Dâhring, Editura P.M.R., 1952, p. 406; vezi şi Lenin, 
Opere alese în două volume, vol. IT, 1954, p, 503—504. 


60 


Karl Marz, Gherea discută o serie de probleme de economie politică, 
combătind tezele economiştilor burghezi şi însuşi „fondul tuturor 
şcoalelor economice burgheze“, pe care-l defineşte foarte corect în aceste 
rînduri: „ele susţin că întocmirea economică astăzi în ființă este cel 
din urmă cuvînt al dezvoltării omenești, susțin că principiile ce stau 
la temelia organizării economice de acum sunt cele mai sănătoase şi 
singure bune pentru organizarea societății şi că, dacă este cîte ceva rău, 


apoi tocmai de acolo vine că nu se lasă mers slobod tuturor principiilor 
economice burgheze“*. 


În ciuda evidenţelor, Ghica a crezut pînă la sfirşit în virtuțile 
societăţii burgheze, pe care o concepea în mod ideal, văzînd în parla- 
mentarism expresia celei mai desăvirşite democraţii. Dar, tocmai 
pentru că rămîne prizonierul acestei iluzii, el protestează vehement 
împotriva „alegerilor cu bita“ și regretă văzînd „deputaţi și senatori 
votind cu inima zdrobită ceea ce nu ar voi să dea“. Într-o convorbire 
imaginară între doi prieteni, autorul condamnă alegerile bazate pe 
fraudă: „Nu este monstruos să faceți pe popor răspunzător de faptele 
voastre, cînd întrebuinţaţi frauda, corupţiunea şi violenţa, ca să aveţi 
reprezentanţi pe care el nici nu-i cunoaşte, nici nu-i stimă?“ Ridicați 
prin astfel de mijloace, miniștrii nu pot fi decît „...oameni fără prin- 
cipii şi fără conştinţă... oameni pierduţi în opiniune şi fără morali- 
tate“. Nu dorinţa de a servi interesele țării caracterizează activitatea 
politică, ci „o luptă crîncenă între partide, şi pot zice mai mult, între 
persoane, o sete nestinsă de putere împinsă pînă la aberaţiune“... 

Condamnarea practicilor politice din România revine de repetate 
ori în Convorbiri economice, căpătînd deosebită adincime și vigoare în 
partea a şasea, Finanţele (1871), care amintește, prin tabloul larg al 
vieţii politice viciate, pamfletul 7907, din primăvară pină-n toamnă 
al lui Caragiale. 

În dezgustătoarea încăierare dintre politicieni, un rol nefast înde- 
plineşte gazetăria. În mai multe rînduri, Ghica a criticat superficia- 
litatea şi venalitatea ziariştilor din presa contemporană. 

Ghica este nemulţumit de asemenea de samavolnicia în stringerea 
dărilor, de lipsa de onestitate în justiţie, de caracterul represiv ce se 
imprima armatei. „În armată — scrie el — nu se mai caută apărători 
ai patriei contra străinului, ci oameni devotați, instrumente ale mi- 
nistrului... nu se cere de la ofiţer alt merit decît să fie un instrument 
de opresiune în contra poporului, ca să-l poată ţinea cu orice preț în 
tăcere şi în nemişcarea morţii, dac-ar îndrăzni să strige: «Destul cu 


* I, Gherea (C. Dobrogeanu), Studii critice, V, Universala Alcalay, 1927, 
p. 182—183. 


6i 


opresiunea, cu imoralitatea, cu prevaricaţiunea, cu calomnia, cu intriga 
şi cu minciuna !»“ Deși se cheltuia mult pentru armată, traiul ostașilor 
era jalnic. La 1871, tot în broşura Finanţele, Ghica dă la o parte cor- 
tina înapoia căreia patriotarzii ascundeau mizeria cazărinilor: „În 
cazarme, bietul om nu găsește nici aerul necesariu respirațiunii, nici 
aşternutul trebuitor odihnei; în nici o parte din lume proporţiunea 
bolnavilor şi mortalitatea nu sunt mai mari decit în armata noastră, 
De vei intra iarna într-o cazarmă, o să-ţi simţi inima strînsă de durere 
şi de ruşine; cîte douăzeci şi treizeci de inși într-o odaie dorm într-un 
pat de scînduri, fără mindir, fără saltea...“ 

Chestiunea armatei este privită de Ghica şi sub alt aspect, atunci 
cind se referă la situația externă, Armata, înarmarea, războiul de co- 
tropire şi îngenunchere a statelor mai mici sint aduse de el în discuţie 
de citeva ori de-a lungul Convorbirilor economice. Paginile lui in această 
privinţă au o izbitoare actualitate. Încă de la începutul lucrării, el 
face constatarea că „intre state, intre naţiuni, între popoare nu se pă- 
zesc principiile dreptăţii şi ale echităţii... Pînă acum nu se află consti- 
tuită nici o autoritate care să aibă misiunea şi puterea de a face să se 
respecteze acele principii de către toți deopotrivă.“ Adresindu-se unui 
prieten francez, secretarului de ambasadă Dromant, Ghica se plinge 
de amestecul marilor puteri în afacerile interne ale statelor mici (pagi- 
nile sint scrise in 1863). „Aş putea — spune scriitorul nostru — să-ţi 
aduc mai multe esemple de violare a drepturilor prescrise în tractate, 
de abuzuri de putere și de uzurpaţiuni pe care de ruşine le-aţi acoperit 
cu niște cuvinte seci, fără înţeles ; ziceţi fapt implinit pe cind aţi avut 
ani întregi ca să nu-l lăsați să se împlinească; proclamaţi principiul 
de neintervenţiune pe cind lăsaţi pe alții să se ducă cu sute de mii de 
oştire, cu puşti şi cu tunuri.“ Forţa primind asupra dreptului, statele 
mari se înarmează pină în dinţi spre paguba popoarelor. „Nu sunt — 
scrie Ghica — un entuziast al sistemului militar impus fatalmente 
Europei, căci nu cred să fie el adevăratul mijloc de întărire naţională; 
din contra, îl cred opus progresului și civilizaţiunei. Acei ce îl pronează 
[laudă] sunt adoratorii principiului autoritar, care nu caută in miile 
de oameni ţinuţi ìn cazarine pe bere şi pe mîncare decit numai nişte 
susținători ai regimului ce le convine; pun pe naţiune să plătească pe 
acei care o silesc la cheltuieli. Statele militare au fost totdauna des- 
potice, dictatura și mizeria au fost tovarășe nedespărţite ale războaie- 
lor. Cazarma este expresiunea sporirei impozitelor, fără de a da nici 
măcar ordinea materială. Libertatea, ordinea morală şi prosperitatea 
materială n-au putut esista decît în timp de pace.“ Energică este con- 


damnarea de către Ghica a militarismului prusac ilustrat de Bismarck, 


62 


precum şi a efortului fără limită în descoperirea de noi arme, mai 
teribile, mai distrugătoare. Cu indignare citează el cuvintele „reve- 
rendului doctor Bewerley“, care, luînd parte la o adunare a „învățaţi- 
lor de la Cambridge“ dedicată tipurilor de armament, susține teza 
odioasă că „descoperirile şi perfecționarea mijloacelor de destrucţiune 
au fost instrumentul cel mai puternic de pace.“ Același Bewerley. for- 
mula în germene principiul, tot atît de odios popoarelor lumii, al na- 
țiunii superioare, îndreptăţită să domine pe toate celelalte: „Este mai 
bine şi mai cuminte ca superioritatea puterii să fie in mîna naţiunei 
celei mai luminate, celei mai civilizate, şi nu a se lăsa naţiunilor bar- 
bare“. 

Ghica, respingind împărțirea omenirii în popoare superioare şi 
inferioare, protestează și împotriva opreliştilor pe care naționaliștii 
șovini din vremea sa voiau să le ridice în calea specialiştilor de altă 
naționalitate. De altfel, în timpul guvernării sale din 1866 una din 
legile pe care le adusese în Cameră prevedea admiterea străinilor în 
serviciile statului, în lipsa specialiştilor români. În Convorbiri econo- 
mice, autorul se declară impotriva oricăror măsuri prohibitive în ceea 
ce priveşte pe meşteşugarii de altă naţionalitate. Cind fiul unui cizmar 
îi mărturisește teama de concurența „nemților și ovreilor“, Ghica nu 
e de acord cu nici o intervenţie restrictivă a guvernului. „Lumea apar- 
ţine libertăţii şi activităţii“, spune el. Totuși, ingrijorarea burgheziei 
româneşti că ar putea fi stinjenită în dezvoltarea ei de concurenţa al- 
tora nu lipseşte din scrisul lui Ghica și-l duce mai tirziu la o atitudine 
şovină, așa cum o întilnim în Ovrei:, una din scrisorile către V. Alec- 
sandri. 

Revenind la critica făcută de autorul nostru realităţilor din Ro- 
mânia, trebuie să amintim că, discutind despre greutatea apăsătoare 
a dărilor, socoteşte cît de mare este impozitul plătit de țărănime şi 
recunoaşte că „starea muncitorului de pămînt, a clasei celei mai pro- 
ducătoare și cea mai interesantă a ţărei, este in adevăr vrednică de 
jale“. Aflăm în alte părți ale Convorbirilor economice pagini în care se 
descrie în trăsături înspăimintătoare mizeria țărănimii, ca în pasajul 
acesta: „Şase luni ale anului, mai toate satele de la Dunăre pînă la 
poalele munţilor sunt inecate în noroi şi în mocirle; case umede și des- 
chise ploii şi vîntului, copii bolnavi şi femeile lăhuze cu picioarele 
goale pînă-n genunchi în noroi și în zăpadă, bătrini şi copii rău îmbră- 
caţi, intraţi în iarnă slăbiţi de friguri şi de lingoare, rău hrăniţi şi fără 
putere de a rezista la cea mai mică răceală, la cea mai uşoară epidemie, 
care îndată se preface în tifus, iată ce poţi vedea la ţară. Anemia a 
devenit idiosincrasisul femeilor și copiilor români“... 


63 


Numeroasele tabele statistice îi slujesc autorului pentru a dezvălui 
risipa nesăbuită a banului public, pentru a evidenția mizeria ţărăni- 
mii, lipsa de îngrijire sanitară, carenţa administraţiei edilitare şi așa 
mai departe. Cifrele au putere de convingere prin ele însele; comparind 
şi interpretînd datele statistice, autorul face digresiuni politice în care 
amărăciunea trezită de tristele-i constatări se împletește cu indignarea 
faţă de cei vinovaţi. Dacă primele două broşuri sînt scrise şi publicate 
în anii în care Ghica participa direct la treburile politice ale ţării, ca 
membru al partidului liberal, ca prim-ministru și ministru în citeva 
guverne, celelalte broşuri, adică cea mai mare parte a Convorbirilor 
economice, au fost redactate după 1871, cînd scriitorul se retrăsese din 
viața politică, Aceasta îi dădea o perspectivă mai clară asupra împre- 
jurărilor şi oamenilor. Faptul devine încă mai evident în Scrisori către 
V. Alecsandri. Reluînd critica politicianismului formulată în Convor- 
biri economice, scriitorul se referă acum direct la partidele politice ro- 
mânești, spunîndu-le pe nume, cutezanţă nu lipsită de urmări: „Con- 
deiele cele agere, consacrate partidelor şi facţiunilor, au fost și sunt 
totdeauna dispuse a mă lovi.“ Liberalii şi conservatorii nu se deosebesc 
prin nimic în ceea ce priveşte mijloacele demagogice folosite în pole- 
mica dintre ele și în propagandă: „Fatuitatea facţioşilor şi a demago- 
gilor, a albilor şi roşilor este atît de mare şi-i orbeşte pe unii şi pe alţii 
pînă într-atita, încît îşi atribuie lor şi numai lor evenimentele cari au 
rezultat din cauze mari şi complexe, la cari ei au fost cu totul străini“, 
Cit priveşte ziarele, „unele sunt albe şi altele roşii, unele înjură ceea 
ce celelalte laudă și viceversa, Tot ce este bun, frumos, patriotic şi 
sublim pentru unele este rău, rușinos şi infernal pentru celelalte,“ Sco- 
pul acestor acuzaţii reciproce — spune scriitorul — nu este altul decit 
cocoţarea la putere, iar puterea însemnează samovoinicie, căci guver- 
nele, indiferent de partidul pe care-l reprezintă, fac „din admi- 
nistraţie şi din justiţie un instrument al patimilor şi al luptelor poli- 
tice“; favoriţii miniștrilor impun „încrederea în guvern cu reteveiul, 
aci în numele libertăţii şi al democraţiei, aci în numele autorităţii şi 
al bunei ordine“. La rîndu-i, opoziţia nu-și face scrupule; coteriile „se 
unesc sau se coalizează, dau asalt guvernului, căutînd să răstoarne 
ministerul care se agaţă de putere, își fabrică o majoritate cu pumnul, 
cu bita, cum pot, şi urmează înainte tirîş-grăpiş, fără voia poporului“. 

Precum vedem, Ghica sesizează izolarea partidelor de popor. În 
condiţiile unei asemenea vieţi politice, al cărei unic mobil este satis- 
facerea intereselor personale, carieră fac numai „dibacii şi şarlatanii“, 
În al patrulea deceniu după revoluţia de la 1848, cuvintele: patrie, 
libertate, egalitate, independenţă şi-au pierdut în vocabularul oame- 


64 


Membrii guvernu- 
lui prezidat de Ion 
Ghica, numit la 
11/23 februarie 
1866 
(Biblioteca Acade- 
miei Republicii So- 
cialiste România, Ca- 
binetul de stampe) 


So MARTIE 
MW APRII 





LE 





Pantazi Ghica, fratele memorialistului 
(Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, 
Cabinetul de stampe) 


nilor politici sensul real şi au rămas simpli termeni de uz demagogic, 
„Sunt încă puţini — constată Ghica — acei cari înţeleg că fericirea 
unui popor stă în libertatea tuturor, iar nu în protecţiunea unora și în 
apăsarea altora.“ Mulţi interpretează libertatea ca pe-o îngăduinţă, pe 
care şi-o revendică numai pentru sine, de a abuza de putere în dauna 
altora, întocmai ca acea cocoană care, după ce plătise ştraf la Viena 
pentru că-şi bătea slujnica, „a salutat patria cu o păreche de palme pe 
obrazul bietei Oprichii, esclamînd: «Te salut, o, patrie de libertate, 
unde pot bate cînd voi!» Egalitatea e și ea interpretată de contempo- 
rani „cum le vine mai bine la socoteală; mai toţi o voiesc, cum zice 
poetul nostru Alexandrescu: cu leii, iar nu cu căţeii, cu acei de sus, iar 
nu cu cei de jos.“ 

Procesul pe care-l face Ghica partidelor politice din vremea sa 
este lipsit de cruţare. Numeroasele paragrafe risipite în diferite scri- 
sori, adunate laolaltă, compun unul din cele mai aspre rechizitorii 
împotriva trădătorilor aspirațiilor naţionale. Nu este întîimplător fap- 
tul că indignarea memorialistului atinge punctul culminant în anii în 
care și alte spirite luminate ale vremii îşi rosteau mînia. La 1877, salu- 
tind anunţata apariţie a scrierilor lui Bălcescu, Eminescu constata 
răstălmăcirea şi batjocorirea ideilor afirmate de ilustrul înaintaș şi 
avea cuvinte asemănătoare acelora cu care Ghica înfiera pe trădătorii 
principiului libertăţii: „Cînd panglicarii politici care joacă pe funii 
împreună cu confrații lor din Vavilonul de pe Seina se vor stinge pe 
rudă, pe sămînţă de pe faţa pămîntului nostru, cînd pătura de cenu- 
şeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere, va fi împinsă de acest popor în 
întunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc îşi 
va veni în fire şi va răsufla de greutatea ce apăsa asupra lui, atunci va 
suna ceasul adevăratei libertăţi“ (Bălcescu și urmașii lui, 1877).* 
Ghica nădăjduia și el în vremuri mai bune: „...Am credinţa că ro- 
mânii nu pot întîrzia de a se grupa unul cîte unul în jurul principiilor 
libertăţii şi constituţionalismului sincer aplicate; cred în triumful 
luminii și adevărului“. Pe un ton patetic el atrage atenţiunea oamenilor 
cinstiţi, îndemnîndu-i a renunţa la credulitate: „...Pînă nu vom învăţa, 
lovindu-ne cu capul de pragul de sus și de jos, a nu mai crede pe acei 
cari, ca să ne esploateze, ne făgăduiesc cîte în lume şi în soare, cai pe 
păreţi: libertate absolută, împuţinare de dări, instrucțiune cu chila, 
guvern ieftin, pînă atunci n-o să vedem altă decît două sau trei partide 
politice vrăjmăşindu-se între dînsele și strigînd fiecare, la rindul lor: 
«Sculaţi voi ca să ne punem noi». 





* M. Eminescu, Scrieri politice, Scrisul românesc, Craiova, p. 95. 


5 — Opere vol. I — Ion Ghica 63 


Desigur, asemenea aprecieri venite de la unul din foştii fruntaşi 
politici ai regimului au preţul lor. Ghica asistă uimit şi îngrozit, 
ca ucenicul vrăjitor, la dezlănţuirea patimilor şi în general la dezvă- 
Juirea caracterului antidemocratic al instituţiilor burgheze. Dar el 
continuă să apere aceste instituţii. Libertatea şi egalitatea s-au instaus 
rat prin lege, nu mai e nimic altceva de făcut decit a respecta legea, 
pentru ca totul să fie în ordine. Este datoria statului, condus de oas 
menii de bună-credinţă ce deţin puterea politică, să garanteze respec- 
tarea legilor. Pentru Ghica, statul este o instituție pe deasupra claselor 
— teză falsă și păgubitoare, reactualizată astăzi de apărătorii regi- 
mului capitalist. „Guvernele m scrie el — nu au dreptul să se consis 
dere pe dînsele ca avind prerogative şi interese proprii, ci trebuie să 
înţeleagă şi să ştie că nu sunt nimic alta decît puterea care se interpune 
între acel ce încearcă să nedreptăţească şi acel asupra căruia caută să 
se năpustească nedreptatea.“ 

Realitatea înconjurătoare, contrazicînd flagrant imaginea unei 
societăţi burgheze constituţionale ireproşabile, îl supără pînă la indige 
nare pe [on Ghica. Atitudinea lui critică, deși rezultă nu din înţele- 
gerea problemei fundamentale a organizării sociale, a relaţiilor sociale 
caracteristice orînduirii burgheze, a exploatării moşiereşti şi capita- 
liste ca sursă a mizeriei maselor, ci din confruntarea unei imagini ideale 
a regimului capitalist cu realitatea odioasă ce i se revela, este totuşi 
vrednică de interes şi de preţuire. Obiectiv, această critică contribuie 
la demascarea unei orînduiri a cărei descompunere începuse încă des 
atunci, căci viciile ei erau nu numai rezultatele unor erori sau ticăloşii 
aparţinînd oamenilor m cum credea cu naivitate Ghica — ci caracte- 
risticile ei congenitale, organice. 

Scriitorul a putut cunoaşte, cum reiese, între altele, din scrisoarea 
Insula Proşta, tezele fundamentale ale marxismului, aproape sigur nu 
dintr-o lectură personală a lucrărilor creatorilor socialismului ştiins 
ţitic, ci prin intermediare suspecte. Şuperficialitatea cu care discută 
despre marxism — pe careul confundă cînd cu oportunismul lui Las- 
salle, cînd cu anarhismul lui Bakunin m e concludentă, Cit ştie, îi 
este destul ca să considere socialismul (sau comunismul, cum îi spune 
uneori, fără a avea o idee prea clară asupra noţiunii) dintr-un unghi de 
vedere ostil, Nu e de mirare că îl înspăimîntă în primul rînd ideea revos 
luţiei şi a naţionalizării mijloacelor de producţie. După părerea lui, 
îndreptarea relelor stări de |ucruri din domeniu] socialseconomic şi 
politic trebuie realizată prin reforme iniţiate şi conduse de „clasele de 
sus“, căci acestea sînt „luminate“. Masele populare, „clasa numeroasă“, 
„majoritatea“ judecă numai cu inima, nu şi cu raţiunea, de aceea este 


66 


păgubitor a-şi impune „tirania“ şi a lua ele iniţiativa reformelor nece- 
sare „„...căci atunci clasa numeroasă pierde spiritul de conservaţiune 
care trebuie să domine la bază şi societatea intră într-o perioadă dă 
agitaţiune care anevoie se poate astîmpăra“. Pentru Jon Ghica, Revo- 
luția franceză din 1789, pe care o evocă în termeni entuziaşti, inaugu- 
rează o orientare social-politică definitivă în istoria umanităţii. „Ope- 
raţiunea de destrucţiune“ s-a desăvirşit atunci. Chiar și în România, 
„legea ne-a dat tot ce ne putea da“. Privilegiile au fost desfiinţate, 
așadar oricine se poate ridica de pe o treaptă socială inferioară la bo- 
găţie şi demnități. Prin această convingere, nefundată, dezminţită de 
realităţi, dar optimistă, Ghica se deosebeşte de ce'lalţi critici ai socie- 
tăţii din vremea sa, ale căror concluzii sînt de~ pţioniste şi fără spe- 
ranţe. 

Este interesant de relevat cum concepe scriitorul nostru societatea 
viitoare. În diverse lucrări, dar mai ales în Insula Prosta şi Două călă- 
torii în vis, el îşi asumă sarcina îndrăzneață de a contura pînă în amă- 
nunte imaginea unei asemenea societăţi. Este o imagine utopică, înfă- 
țişînd aplicarea desăvîrşită a principiilor libertăţii, egalităţii şi frater- 
nităţii. Nemaiexistînd, după părerea scriitorului, clase, oamenii ce 
activează în diverse domenii trăiesc într-o netulburată îrăţie. Armonia 
de interese, devotamentul faţă de instituţiile democratice, onestitatea, 
buna-credinţă înlătură atît tulburările în păturile de jos, cît şi tendin- 
tele autocratice în cercurile conducătoare. Puterea emană de la naţi- 
une; aceasta îşi face legile şi veghează, prin împuterniciţii ei aleşi, la 
respectarea lor. Alcătuirea socială, cu o organizare economică coopera- 
tistă, ne apare hibridă şi imposibilă. Cetăţenii statului imaginar visat 
de Ghica sînt blinzi ca mieii şi sfinţi ca îngerii. Fraţii lasă celui mai 
mare dreptul de proprietate asupra fermei părinţilor şi pleacă la oraş 
să se facă neguţători, meșteșugari sau marinari, În felul acesta, proprie- 
tatea agricolă nu se fărîmiţează. Există bănci în care domnesc moravuri 
curate ca în temple; dobinzile sînt mici, creditul e generos ca o acţiune 
filantropică. Pretutindeni foiesc oameni cu o înaltă conştiinţă cetă- 
ţenească, harnici, strîngători, întreprinzători, care locuiesc în case de 
ţară împodobite cu flori ca un decor de operetă, sau în oraşe bine între- 
ţinute, cu pavajul spălat cu apă şi săpun cel puţin o dată pe zi... Nu 
poţi să nu zimbești citind asemenea pagini pictate în acuarelă tranda- 
firie de un octogenar visător şi generos. Cît va îi crezut Ghica însuşi în 
posibilitatea realizării paradisului său social? Se va fi întrebat el de 
ce n-a încercat, cîtă vreme a avut puterea în mînă, să păşească la pu- 
nerea în practică a ideilor sale? Probabil că da. În orice caz, scriindu-i 
lui Alecsandri despre bunele sale intenţii politice de totdeauna, şi-a 


5* 67 


simţit sufletul plin de amărăciune şi, chinuitor încercat de sentimen- 
tul izolării, spunea: „...ar trebui să pot găsi o putere pe care să mă pot 
rezema“. N-a cunoscut această putere, clasa viitorului, şi nici nu s-ar 
îi putut rezema pe ea. Dincolo însă de marile lui erori şi de utopii, s-a 
hrănit totuși cu nădejdea că viitorul va fi o eră de libertate şi de justi- 
ţie. Niciodată nu s-a lăsat, ca atiţia alți contemporani, copleşit de 
nostalgia trecutului. „Popoarele — declară în introducerea la Con- 
vorbiri economice — nu se mai întorc înapoi şi trecutul nu mai revine; 
nici suntem dintr-acei care ar dori să-l mai vază, chiar de ar mai fi el 
cu putinţă. Credem în progres, căci el este o condiţiune a naturei fizice 
şi morale, căci numai el ne poate duce sigur la înălțimea la care ne este 
permis să aspirăm ca societate şi ca naţiune.“ Speranţa într-un cert 
viitor mai bun, la pregătirea căruia n-a contribuit în măsura în care, 
eliberat de prejudecățile de clasă, ar fi putut-o face, dar a contribuit 
totuşi, a luminat bătrineţile castelanului de la Ghergani. „Doresc din 
toate puterile inimii şi spiritului meu — spunea el — ca oamenii 
oneşti şi învăţaţi să se grupeze în jurul ideilor celor mai bune şi raţio- 
nale, să le susţie cu tărie şi să le propage prin cuvînt, prin scrieri şi 
prin fapte, căci numai astfel s-ar putea forma conștiința poporului, 
singurul friu ce poate opri pe guvernanţi de a se abate de la prescrip- 
țiunile adevăratelor principii şi de a nu lăsa loc la credinţe greşite şi 
stricate prin ură şi patimi.“ 


„Scriitorul“ Jon Ghica s-a realizat foarte tirziu, la o vîrstă cind 
talentul altora se istoveşte. Pînă pe la 1879, nici contemporanii săi, 
nici el însuşi nu au putut bănui că un nume Ion Ghica va rămîne pentru 
posteritate legat de o operă literară. Dacă această operă n-ar îi existat, 
istoria culturii româneşti, fără a neglija, desigur, Convorbirile econo- 
mice şi alte lucrări de popularizare a ştiinţelor, l-ar fi așezat însă pe 
autor în rîndul celor nu de tot ignoraţi, însă nici celebri, 

Crescut în cunoscuta atmosferă atît de favorabilă literelor, viitorul 
autor al Scrisorilor către V. Alecsandri, rudă a poeţilor Văcăreşti, prie- 
ten intim al lui Grigore Alexandrescu şi al altor scriitori, nu putea ră- 
mine indiferent faţă de literatură, oricît de puternic ar fi fost impulsul 
ce-l îndruma în altă direcţie, spre ştiinţe. Cînd, în cadrul Societăţii 
filarmonice s-a angajat să traducă Preţioasele lui Molière, s-a supus 
totuşi unei „mode“ a timpului. Toată lumea intelectuală românească 
traducea, prelucra, scria. Încercarea tînărului de 19 ani poate fi consi- 
derată pentru acea vreme un succes, însă n-a dus la descoperirea vreunei 
vocaţii literare. Se poate vorbi, oare, în general, la Ion Ghica de o ase- 
menea vocaţie? Glosînd pe marginea înclinaţiei spre politică a munte- 


68 


nilor, &. Ibrăileanu, presupune în Spiritul critic că, dacă s-ar îi născut. 
dincolo de Milcov, într-un mediu „intelectual“, mai puţin favorabil 
activităţii publice, un C.A. Rosetti şi Ion Ghica s-ar fi dedicat scrisului 
şi, astfel, literatura noastră ar fi fost „mai bogată cu un poet liric şi cu 
un nuvelist“*. De fapt, Ibrăileanu aplică pe plan literar ceea ce Ghica 
însuşi spusese despre sine cînd mărturisise că evenimentele politice, 
faţă de care nu putuse rămîne indiferent, îl îndepărtaseră de activitatea 
ştiinţifică ce-l pasiona. Ipotezei criticului i s-ar putea opune alta, 
anume că nu din cauza politicii am pierdut un nuvelist. C.A. Rosetti 
a fost poet liric în măsura în care s-a şi manifestat ca atare, în Ceasuri 
de mulțumire. După descoperirea unor ciorne literare printre manu- 
scrisele fostului bei de Samos şi prim-ministru, astăzi știm ceea te 
Ibrăileanu ignora, anume, că scriitorul a făcut curte muzelor în cîteva 
rînduri, încercînd să scrie roman şi teatru. Qare numai solicitările de 
altă natură l-au împiedicat să persevereze? Poate că, totuşi, i-a lipsit 
acel impuls interior care-l împinge pe un artist spre realizare, în con- 
diţiile cele mai vitrege. 

Ion Ghica a acordat literaturii o înaltă preţuire şi a formulat în 
legătură cu ea idei interesante, în consens cu ceilalţi paşoptişti. „Nu- 
mai literatura — scrie el — poate exprima cu exactitate starea inte- 
lectuală și morală a unei epoce, căci ea este forma sub care se înregis- 
trează ideile, credinţele și cunoștințele unei naţiuni; numai ea poate 
da o cunoştinţă precisă a raporturilor ce există între oamenii şi lucru- 
rile unui timp cu ideile cele adevărate; ea este tezaurul în care se depun 
cunoştinţele societăţilor omeneşti.“ Fraza, aşezată în fruntea unei 
lucrări ştiinţifice (Convorbiri economice), apreciază „literatura“ luată 
în sensul cel mai larg, fără o distincţie între scrierile ştiinţifice şi cele 
literare. Q asemenea distincţie n-a făcut Ghica nici în opera lui, Fie 
şi în sensul amintit, el așază literatura printre factorii esenţiali care. 
transformă un popor în naţiune şi-i asigură „dreptul la o viaţă proprie“, 
Este explicabil de ce, în cărţile sale de propagandă politică, a acordat 
literaturii noastre un loc corespunzător. Aceste cărţi erau destinate 
tocmai a argumenta în faţa puterilor europene dreptul poporului român 
la o viaţă proprie. Ion Ghica, firește, era la curent cu mişcarea noastră 
literară din vremea lui şi rosteşte aprecieri de cunoscător. Ca toată 
generaţia lui, admira poezia populară: „toate aceste cîntece, deşi fără 
nume de autor, nu sînt mai puţin vrednice de un mare poet“, „vechile 
legende și balade, capodopere de concepţie şi poezie“, Tot în spiritul 
paşoptiştilor, descifrează în folclor expresia sentimentelor și a năzuin- 





* G, Ibrăileanu, Şpiritul critic în cultura românească, ed. III, edit. Viaţa 
domânească, p., 16. 


69 


telor sociale ale poporului. Cîntecele haiduceşti sînt „strigătul cuteză- 
tor, revărsarea bucuriei unui om liber, ameninţarea, mînia şi sfidarea 
săteanului ce năzuie să-şi părăsească plugul îndată ce frunza îl va putea 
ascunde de privirile jandarmilor“*. Ghica formulează judecăți de 
valoare asupra literaturii, pornind de la conţinutul de idei şi senti- 
mente. Pe Grigore Alexandrescu îl prețuieşte pentru că a creat „fabula 
politică“; pe acelaşi fabulist, ca şi pe Donici, ori pe dramaturgul Alec- 
sandri, fiindcă „au lovit“ în corupţie şi parvenitism.** Cîteodată, acor- 
dînd o atenţie exclusivă conţinutului, scapă din vedere realizarea ar- 
tistică a acestuia şi elogiază în termeni excesivi unele scrieri. Aşa 
a făcut-o în raportul academic despre piesele lui G. Sion, drama La 
Plevna şi comedia Candidat și deputat. În cea dintii salută „cugetările 
patriotice, mari şi generoase“, în cea de-a doua, adevărul cu care sînt 
înfăţişate „manoperile şi corupţiunea electorală care se practică prea 
adesea în țările constituţionale““***. Poate că în prezentarea ditiram- 
bică a pieselor lui Sion, pentru care raportorul aşi obţinut premiul aca- 
demic, intra o bună doză de subiectivism. În majoritatea cazurilor, 
Ion Ghica face o foarte justă evaluare a operelor şi scriitorilor. Paginile 
sale despre Bălcescu, Alexandrescu, Filimon, Alecsandri, Văcărescu îi 
situează pe toţi aceştia exact la înălțimea confirmată de posteritate. 

În literatura pe care a încercat s-o scrie, sau a şi scris-o, Ghica 
e cu consecvență aceiaşi partizan al realismului critic, pe care-l cunoaş- 
tem din paginile sale ocazionale de critică şi istorie literară. Faţă de 
alţi realişti critici, un Caragiale, de pildă, scriitorul nostru urmăreşte 
îndreptarea păcătosului, nu doar denunţarea lui vehementă. Evident, 
în ceea ce ne priveşte, sîntem de partea lui Caragiale. Ce puteai îndrepta 
la un Rică Venturianv sau la un Caţavencu ? Lumea aceasta trebuia 
nimicită; conform încrederii lui în perfecţionarea societăţii burgheze, 
Ghica îşi propune să contribuie la îmbunătăţirea moravurilor şi edu- 
carea socială, Principiul lui e „ridendo castigat mores“, pe care, apli- 
cîndu-l operei lui Alecsandri, îl tălmăceşte prin aceea că scriitorul mol- 
dovean nu vrea să „răstoarne“, ci „să poleiască, să înnobileze“****, Să 
recunoaştem, totuşi, că, indiferent de obiective, critica exercitată de 
Ghica, prin mijloacele literaturii, nu e mai puţin severă. 





* Dernière occupation de Principautes..., Librairie militaire de J. Dumaine, 
Paris, 1853, p. 74. 

.. Ibid., p. 77. 

..+ Raport despre „Dramatice“ de G. Sion..., în Analele Academiei Române, 
seria II, tom. II, şedinţele ordinare din 1879—1880, p. 343—351. 

..se Dernière occupation..., p. 77. 


70 


Cea dintii încercare beletristică a scriitorului e schița de roman 
redactată în anii anteriori lui 1843, care-i plasează numele în istoria 
romanului românesc înaintea lui Kogălniceanu. Nu vom relua aici 
discuţia ce s-a purtat în legătură cu identificarea acestui fragment 
epic. Cele mai recente argumente aduse în dezbatere* înlătură dubiile de 
altădată și ne conving că un al doilea fragment de proză (ms. 2.925) reia 
încercarea mai veche, ambele narînd episoade din viaţa aceluiaşi Alecu 
Şoricescu, situate, respectiv, prin 1937 și 1857. Povestirea ascensiunii 
sociale a personajului se face la persoana întîi, urmînd îndeaproape 
romanul Jérôme Paţuroț à la recherche d'une posiţion sociale de Louis 
Reybaud (apărut la Paris în 4843 şi retipărit în numeroase ediţii). Pe 
alocuri, modelul e transpus în româneşte de-a dreptul, fără modificări 
importante. Scrierea, anunţind prea puţin însuşirile literare ale memo- 
rialistului de mai tîrziu, interesează doar prin conţinutul său de critică 
social-politică. Tînărul Alecu, eliberîndu-se în 4837 din închisoarea 
de la Ploieşti, unde fusese azvirlit din cauza acţiunilor sale democra- 
tice, încearcă să facă o carieră onestă. „Dar la noi e foarte greu — 
comentează scriitorul prin intermediul eroului — un rîndaș, un sala- 
hor îşi găsesc o slujbă în douăzeci şi patru de ceasuri, dar un tînăr cu 
învăţătură, un poet, un filozof poate muri de foame în bunăvoie.“ 
Ghica ştia din proprie experienţă cîte piedici se ridicau înainte de 1943 
în calea tinerilor cărturari suspectaţi de ocîrmuire. Scriitorul nu scapă 
nici aici prilejul de a pleda pentru ocupațiile productive — ca în Con- 
vorbiri economice — şi de a acuza acea „populaţie de tineri neprodu- 
cători şi paraziți, pe care sărăcia cea mai înspăimîntătoare nu-i poate 
ţămădui de fumurile şi de mîndria care îi roade“. 

Urmărind soarta eroului său, care se leapădă treptat de principiile 
ce-l însufleţiseră în tinereţe, Ghica dezvăluie o serie din racilele care 
măcinau societatea românească dinainţe de revoluție. Opreliştile cen- 
zurii erau straşnice; în paginile ziarelor, „nu să putea vorbi nici de 
stăpînire, nici de religie, nici de politică, nici de filozofie, nici de lite- 
ratură, nici de oameni de slujbă, nici de cei fără slujbă, nici de puterile 
streine, nici de tarafu boierilor, nici de negustori, nici de țărani“... 
Gazeta Racul, la care lucrează Alecu şi care afirma în programul său: 
„vom rădica cîteodată glasul pentru clasele sărmane și suferinde, dar 
şi aceasta fără vreun scop de demagogie“, este curînd suprimată, 

Alegerile nu se puteau desfășura în libertate. Candidind la Buzău, 
Alecu este învins de adversarul său, sprijinit de un boier şi agreat de 
domn. În timpul votării, un logofăt se uită ce nume scriu alegătorii 
pe buletine. 


* D. Păcurariu, [on Ghica, p. 101—116. 


71 


În cele din urmă, Alecu prinde cheag jucind cărţi în case boiereşti, 
unde află cum au cîştigat stare partenerii săi: un judecător lua mită 
de la ambii împricinaţi, un alt slujbaș, după ce se interzisese exportul 
de seu, oprea vitele la hotar sub pretextul că „coprind seu“ și nu elibera 
bilet de trecere decît după ce negustorii îi dădeau mită. Alecu devine 
ispravnic şi ştie să tragă mari foloase, ca şi ceilalţi, din funcţia sa. Cu 
aceasta se încheie primul fragment, conturînd trista imagine a epocii 
de decadenţă a feudalităţii românești, cînd administraţia, aşa cum o 
cunoaștem şi din Ciocoii vechi și noi, era viciată de sus pînă jos. 


O trăsătură specifică literaturii lui Ghica este satira. Această 
trăsătură stă la baza comediei ce ni s-a păstrat într-un fragment încă 
mai redus decit povestirea despre Alecu. Asupra manuscrisului şi asu- 
pra corespondenţei în jurul lui a atras atenţia pentru prima dată 
E. Carcalechi.* 

În 4882, aşadar numai la un an după ce părăsise Direcţia generală 
a teatrelor, Ion Ghica cerea prietenului şi rudei sale Ollănescu-Ascanio 
(remarcabilul traducător al dramei Ruy Blas, pe care cu puţin înainte 
o pusese în scenă la Naţional) o „intrigă bună“, ca să-şi încerce „măies- 
tria în arta dialogului“. Această măiestrie Ghica şi-o verificase în 
Convorbiri economice şi în scrisorile pe care le redactase pînă atunci; ea 
constituie una din laturiie preţioase ale artei sale. Era poate îndrep- 
tăţit să spere a deveni autor de teatru. De la început, scriitorul s-a gìn- 
dit la o comedie de satiră socială, din care pricină dorea să păstreze 
anonimatul: „Dar cum vor fi — foarte probabil — cîteva aluzii la 
starea societăţii noastre, mare şi mică, vom păstra taina şi anonimatul 
cît mai multă vreme“**. Subiectul comediei, în linii mari, îl cunoaştem 
din relatarea lui Ghica însuşi: „Intriga va îi simplă: o tînără fată, în- 
cîntătoare și bogată, Tinca, de pildă, îndrăgostită de un tînăr drăguţ, 
şi zăpăcit — să-i zicem Lică — e dorită, pentru zestre, de un tînăr de- 
putat căruia o să-i zic Alexandru Becerescu. O bătrînă doamnă, Măndica 
Mijlocescu, trăind din espediente și ţinînd casă deschisă unde se joacă 
cărți — are o fată pe care ar voi s-o mărite cu un licenţiat, proaspăt 
sosit, foarte bogat şi foarte haple, dar amorezat nebunește și prosteşte 
de nepoata aceleiași doamne Mijlocescu, tînără orfelină care vede 
cu regret felul de trai al mătuşei ei şi care sfirşeşte prin a se mărita cu 
un om foarte cumsecade, căruia i-a arătat interes de cînd era grav rănit 
în război, ca voluntar.“*** Ghica a scris numai cîteva scene, iar Ollă- 


* Eugenia Carcalechi, Despre două scrieri necunoscute ale lui Ion Ghica, în 
Arhiva, nr. i, ianuarie 1906, p. 39—43. 

+*+ Ibid., p. 42. 

++ Ibid, p. 42—43. 


72 


nescu nu a colaborat cu nimic. Începutul piesei ne transportă într-o 
societate de kigh-life şi indică limpede tendinţa critică la adresa aces- 
tei societăţi. Spiritul şi mijloacele de realizare a comicului, deşi nede- 
săviîrşite, se înrudesc cu acelea ale lui Caragiale, care s-a ocupat în 
atîtea rînduri, cu ironie tăioasă, de coconetul cu jour fize şi five'o clock- 
uri. La adunarea din casa soţilor Cicală apare şi junele Scotocescu, pe 
care doamnele îl pun să citească articolul despre petrecerea mondenă 
la care au participat, ca să nu le fi încurcat cumva toaletele, Scotocescu 
şi-a redactat cronica întocmai ca Edgar Bostandachi-Turturel, la rîndul 
său întruchipare literară a faimosului Claymor de la L'Independanee 
roumaine. Citeşte Scotocescu: „Estetismul se luptă cu modele... Doam- 
nele cele mai la modă, les mondaines, cele de lume, cum s-ar zice, les 
dames Măndica, Saftica, Anica, Sultanica şi Zinca, mesdemoiselles 
Maritza, Aglaitza... florile frumuseţei, ale tinereţei şi ale eleganței 
însmălţau tapetul verde al gazonului şi făceau din el un parter de tu- 
beroze, de ciclamene, de glocsinii, azalii, camelii şi begonii.“ Coco- 
netul poleit e pornit pe bîrfeli în termeni vulgari, ca şi madam Măndica 
Piscopescu (fEsmeralde), Tincuţa Popescu şi Miţa Protopopescu, pe 
care le cunoaştem la five’o clock-ul de la care abia se salvează Caragiale.* 

Înrudiri între scriitorul Ghica şi I.L. Caragiale există mai presus 
de orice îndoială. Se întîlnesc şi în Convorbiri economice, unde proza- 
torul ne dă un număr considerabil de pagini literare, chiar dacă acestea 
au în general rostul de a introduce pe cititor în lămurirea unor noţiuni 
economice. Folosirea mijloacelor literare în lucrări filozofice şi ştiin- 
ţifice pentru a face mai limpede, mai convingătoare şi mai atrăgătoare 
expunerea unor idei e un procedeu pe care-l regăsim în toate timpurile, 
şi nu numai în scrieri de popularizare, deşi în primul rînd în acestea. 
Dialogul, o narațiune sau un schimb imaginar de epistole sînt cîteva 
din formele pe care le îmbracă asemenea expuneri. Divanul lui Dimi- 
trie Cantemir, Dialogul între unchi şi nepot de Petru Maior, Flora 
română de C. Negruzzi şi alte scrieri anticipează la noi „convorbirile“ 
lui Ghica, Justificînd „modul“ ales pentru expunerea sa, scriitorul 
nostru afirmă în Prefaţă că a găsit în acesta „singura formă sub care 
se pot prezenta asemenea chestiuni unui public puţin obicinuit încă 
cu studiul ştiinţelor politice şi morale, puţin obicinuit a da o atenţie 
susținută unei cetiri serioase şi ostenitoare prin care să poată ajunge 
a înţelege şi a învăţa adevărurile netăgăduite care rezultă dintr-o serie 
de raționamente; am crezut că oricît de mic ar îi meritul literar al 





* Printre manuscrisele lui Ghica se mai află o ciornă caragialeană, cuprin= 
zind începutul unei scenete satirice antipoliticianiste şi antidemagogice: O şedinţă 
administrativă la piei roşii cu leafă. 


73 


acestei scrieri, ca utilitate însă modul ce am adoptat va fi mai potrivit 
cu starea spiritelor“. Ghica nu voia deci să se adreseze specialiştilor, 
ci publicului larg, și de aceea nu a făcut o carte de expunere sistema- 
tică şi teoretică, un curs obișnuit. Modul literar de abordare a proble- 
melor i-a și fost reproșat de unii recenzenţi. Notiţa bibliografică tipă- 
rită în Convorbiri literare după apariţia celei de a cincea broşuri (Fi- 
nanţele) protesta astfel: „Tot începutul este un fel de convorbire poli- 
tică populară, cum am zice, între mai multe feluri de indivizi noi sau 
vechi, convorbire care pe lingă alte neajunsuri nu stă măcar în vreo 
legătură cu finanţele și cu studiile ce urmează. Cine voieşte să apre- 
4uiască (ba chiar să cetească) cartea d-lui Ghica să înceapă de la pag, 
63.“* Recenzentul este supărat şi de conţinutul critic al primelor 63 
de pagini, ceea ce e explicabil: aici Ghica vizează direct, polemic, pe . 
conserxatcri, „partidul boieresc“, 

Modurile de expunere folosite în Convorbiri economice sînt va- 
riate. De la digresiunea în stil direct, scriitorul trece la o naraţiune sau 
ia un dialog, pentru a se opri la o tratare teoretică, în care încadrează 
tabele statisvice desfăşurate amănunţit, apoi comentate. În mai 
multe rînduri foloseşte şi gehul epistolar, ca de pildă în capitolul al 
treilea şi următoarele din partea întîi (Munca, 1863), sau, mai amplu 
încă, în partea a şaptea, intitulată Trei ani în România sau corespon- 
denja onorabilului Bob Dowley (1876). În treacăt fie spus, critica stă- 
rilor sociale şi politice de la noi prin mijlocirea corespondenţei unui 
închipuit călător străin a fost făcută şi de alți scriitori ai vremii, ca, 
de pildă, N. Xenopol, a cărui scriere Păsurile unui american în Româ- 
nia (Convorbiri literare, 1879—1880) a fost sugerată poate de modelul 
lui Ghica. Fie şi parțial, epistolele din Convorbiri economice, dar şi 
alte pagini, ca, de pildă, capitolul al doilea din partea întîi (Munca), 
cuprinzind povestirea călătoriei pe mare, după îmbarcarea la Marsilia, 
relatarea discuţiei cu secretarul de ambasadă Dromant, sînt înrudite 
ca atmosferă şi stil cu Scrisorile către V. Alecsandri, în care povestirea 
se împletește la rindu-i destul de des cu comentarii politice sau eco- 
nomice, 

Nu întotdeauna digresiunile literare sînt legate organic și servesc 
expunerea teoretică. Uneori Ghica se lasă ispitit, dincolo de limitele 
necesarului, de plăcerea de a crea un portret sau un tablou. Aşa, sce- 
nele din Bucureştiul vechi mai ales, biografia Radovancei, a lui Stoian 
şi a fiului lui Stoian, ca şi popasul evocator în vechea cetate de scaun 
Tîrgovişte pot apărea gratuite într-o lucrare economică. Dar tocmai 


* Bibliografie română, Convorbiri economice de Ion Ghica, broşura a V-a, 
București, 1873, în Convorbiri literare, nr. 7, octombrie 1873, p. 283. 


74 


aceste paranteze literare fac farmecul și prospeţimea Convorbirilor 
economice şi anunţă pe autorul scrisorilor către V. Alecsandri. Recen- 
zentul din 1873 în zadar îi sfătuia pe cititori să ocolească asemenea 
pagini; pe acestea le vor fi gustat în primul rînd, cum le gustăm și 
noi astăzi, 

Fiindcă ni se pare caracteristică din toate punctele de vedere, ne 
vom opri mai întîi la partea a patra, Proprietatea (1865). Primul ca- 
pito] începe cu relatarea unui popas la Tîrgovişte, unde Ghica se dusese 
să facă formele legale cerute de cedarea unei părţi din moșia sa pe 
seama foştilor clăcaşi, în virtutea reformei agrare din 1864, Scriitorul, 
întotdeauna emoţionat de vestigiile trecutului, împleteşte agreabil 
descrierea sumară a vechilor monumente, Chindia lui Țepeș, Mănăstirea 
Dealul, biserica Stelea, cu incursiuni în istorie şi mai ales cu pasaje 
lirice, exprimînd „un sentiment de veneraţiune pentru umbrele cărora 
le sintem datori gloria şi existenţa noastră naţională“, Oricum, sună 
ciudat într-un manual de economie politică, dar cît se poate de firesc 
în scrisul lui Ghica o apostrofă patriotică de felul acesteia: „Vă salut, 
umbre ilustre care aţi combătut şi ați murit pe cîmpuri de bătălii vic- 
torioşi ca Mihai, sau victime a invidiei și a trădării ca Vladimirescu! 
Numai acei care ştiu a se bate şi a muri pentru apărarea ţării pot avea 
patrie, numai acei care ştiu a se bate şi a muri pentru apărarea insti- 
tuţiunilor ţării pot avea dreptate şi libertate,“ La aproape douăzeci și 
cinci de ani după călătoria pe la mănăstirile de peste Olt, Ghica retră- 
ieşte sentimente şi află accente ca acelea pentru care, încă de atunci, 
îşi înstruna lira prietenul său Grigore Alexandrescu. În paginile din 
Convorbiri economice la care ne-am oprit, paranteza lirică se închide 
curînd. Lirismul aduce adesea tonuri calde în scrisul lui Ghica, dar 
nu îi e caracteristic ca atare, ci numai în alternarea cu relatări obiec- 
tive şi cu note de umor şi satiră. Chiar aici, îndată după evocarea isto- 
pică inspirată de vederea monumentelor respectabile, coarda se schimbă 
brusc, De sub umbra bisericii Stelea, unde se odihnesc „corpurile deca- 
pitate a doisprezece boieri, martiri ai libertăţii în contra tendinţelor 
de cruzime ale lui Vlad“, scriitorul ne transportă, la distanță de o frază, 
în „Otelul Petrică Braşoveanu“, unde prînzeşte alături de un membru 
de consiliu. După alte citeva fraze, acoperind nu mai mult de o jumă- 
tate de pagină, ne şi aflăm în salonul „celei mai elegante dame de pro- 
vincie“. Scriitorul se îndreaptă spre o ţintă bine precizată, anume, că- 
tre dezbaterea chestiunii proprietăţii, aşa cum ne indică titlul broşurii. 
O face însă fără grabă, interesîndu-se de tot ceea ce vede și aude în 
jurul său. O dată ce a adus în scenă oameni, le îngăduie să vorbească 
destul de liber despre cele ce-i interesează și nu-i constrînge să treacă, 


75 


schematic și de îndată, la tema pe care o vrea lămurită. Că această 
conversaţie îi foloseşte pentru a atinge în treacăt o.serie de teme dez- 
bătute şi în alte părți ale lucrării, e adevărat. Nu evită repetarea, 
pentru că insistența i se pare utilă, dar și pentru că se teme probabil 
să nu-și schematizeze exagerat personajele. Așadar, întîlnim detaliul 
vestimentar, portretul şi dialogul transcris cu naturalețe. Descrierea 
îmbrăcămintei gazdei din salonul tîrgoviştean şia înfățișării ei fizice 
puteau lipsi, dacă în mîna economistului nu ar începe să zburde con- 
deiul prozatorului artist. Portretul e pictat cu migală: „O rochie de 
atlaz verde cu crăngi galbene, întinsă pe un malacof din cele mai umflate, 
lăsa în urmă-i o coadă de trei coţi, un ciupag de două degite agăţat cu 
două panglicuţe de umerii goli şi graşi; o bertă de şantili de bumbac 
neagră încadra sînul umflat al damei; la cap împodobită cu două oca 
de păr legat în cordele de catifea roșie cu stelișoare de aur, cu moțuri 
de hurmuz și cu ciucuri de fir. Dacă pe de o parte își arăta prea mult 
frumuseţea braţelor, a pieptului şi a spinării, pe de alta îşi ascundea 
obrazul sub o tencuială groasă de prafuri albe, roşii și vinete; nu-i 
lipsea nici pielea de liliac pe sprîncene, nici risticul la coada ochiului 
şi sub gene, toate chichiţele dresului, sulimanului, machiajului ş-ale 
repicagiului îi erau cunoscute şi familiare.“ 

Iată şi salonul de joc al damei tirgoviștene: „În mijlocul unui 
salon mare, între două odăi bogat mobilate cu stofă de brocatelă de 
mătase, luminate cu spermanţetă, în candelabre şi girandole, să întin- 
dea o masă lungă, rătunjită oblu la capete, acoperită cu postav verde, 
prins pe margini în cuie de alamă; în toate colţurile camerilor cîte o 
mescioară de wist cu lumînări în sfeșnice şi cu toate instrumentele 
necesarii, de fiecare cite două perechi de cărţi, patru condeie de credă 
în hîrtie verde poleită şi periuţe cu coada de bunlemn de-Fernanbuc“. 

Descrierea lui Ghica e bogată în amănunte și servește caracteri- 
zarea tipurilor, prin portret şi prin tabloul mediului în care trăiesc. 
Dialogul izbitor de firesc urmează de îndată. Ca și Caragiale, Ghica 
scenarizează adesea. Gonversaţia e vie: 

„— Nu mai de trăit, soro! zicea o cocoană bătrînă cu sprîncenile 
făcute. S-a mai auzit pînea zece gologani? Nu mai le este. teamă de 
Dumnezeu, 

— Fă ca mine, cocoană 'Saitico, răspundea madam Econoniescu, 
damă matură, dar încă în pretenţii de frumuseţe, niăritată în a treia 
cununie cu domnul Economescu, fost grămatic la un.egumen grec. 
Eu cumpăr griu de la obor şi fac pîne în casă, îmi vine pe trei gologani 
ocaua ; despre carne, trăiesc cu păsări; curcanii sunt acum foarte grași. 
Ce să fac?“ 


76 


Notaţiile de portret şi biografice în spusele celor două interlocu- 
toare fac tabloul mai sugestiv şi, totodată, divulgă părerea scriitorului 
despre personajele pe care ni le înfăţişează. Privirea critică ce poposise 
mai insistent asupra opulentei gazde împopoţonate pînă la ridicol sè 
plimbă pe rînd de la un musafir la altul. Salonul tirgoviștean constituie 
pentru Ghica un prilej de a satiriza pătura înstărită din oraşele de 
provincie. El suride auzind pe cele două cucoane văietindu-se de grey- 
tățile vieții. Văicăreala e pentru ele doar un mod de a-şi afirma public 
bunăstarea. Madame Economescu o duce greu cu carnea și de aceea 
îşi întreţine gospodăria cu... curcani. Toţi cei de faţă sînt nemulţumiţi 
din diferite motive. Tînărul Ọftescu, aspirant de subpretectură, are 
bineînţeles preocupări politice şi doreşte căderea ministrului, pentru a 
veni la putere un guvern cu „mînă de fierti. Paraponisescu îi ia vorbă 
din gură şi, naiv în'sinceritatea sa, pune punctul pe i: schimbarea guver- 
nului o doreşte, ca şi Oftescu, de altfel, deşi acesta n-o declara, pentru 
a se putea chivernisi. Domnul Zamfir Toroipan, „boier de ţară, podgo- 
rean hrănit cu muncă şi rachiu de prune‘, regretă vremurile apuse, cînd 
guvernul îi venea în ajutor ori de cite ori se jeluia de „vreo datori€, 
de vreo călcarei. Toroipan e un adevărat Sandu Napoilă: „De cîpă 
au venit o grămadă de procopsiţi după la Paris, ne-au stricat rostul, 
pe-au adus în ţară sărăcia, nepăsarea de Dumnezeu, ruina proprietăţii, 
ne-au rădicat respectul familiei şi ne-au stricat posturile; toate relele 
ne vin de la cărţile cele multe, de la dezvoltarea ideilor. Unde ave 
noi putere să ţinem o grămadă de lucruri: progres, libertate, civiliza 
țiune? Aste or fi bune pe la împărăţiile care sunt bogate, dar nu la noi, 
or să ne aducă în sâpă de lemn! Intervenţiile altor musafiri din salonu} 
tîrgoviştean îi folosesc autorului pentru a ilustra şi alte idei dezbătute 
în lucrarea sa. Locotenetul Spadon, vorbind, aşa cum se cuvine unuj 
militar, deși în retragere, adică pe tonuri înalte, cere energic înfiin- 
țarea unei „fonderii“i care, după părerea sa, este „temelia naţionali 
tăţii noastre'i. Dar şi în materie de înarmare — reiese din conversaţie — 
tot afacerile personale se ascund înapoia frazelor umflate. 

În Convorbiri economice, Ghica are puţini eroi cu care să fie de 
acord, şi chiar cind aduce în scenă asemenea eroi, simţim prea direct 
că prin ei vorbeşte el însuşi. Personajele lui „pozitive!“ sînt inconsis> 
tente şi grăiesc ca „din carte'î. Ceea ce spun aceste personaje şi punerilg 
la punct ale autorului nu se încadrează în imaginea literară care, din 
pricina lor, e spartă, fragmentată, ceea ce nu-i putem reproşa, căci în 
fond toată scena nu e creată decît cu scopul precis al unei demonstraţii. 

Modul în care scriitorul pregăteşte, în capitolul asupra căruia am 
Sstăruit, expunerea ideilor sale despre proprietate, dar şi despre familie, 


77 


religie şi morală, progres etc. se reîntilneşte şi în alte locuri ale 
scrierii. Deosebită vervă pune Ghica în dezvăluirea, tot prin crearea 
unor tipuri, a politicianismului, demagogiei şi venalităţii în viaţa 
publică. Aceasta constituie de altfel tema principală a paginilor literare 
din Convorbiri economice. Alăturînd aceste pagini, obţinem un tablou 
destul de cuprinzător şi colorat al vieţii publice românești de după 
Unire, cînd instituţiile burgheze sînt înţelese la noi în mod primitiv, 
dar folosite exact în sensul în care le întrebuința burghezia și în ţările 
capitaliste mai înaintate, ca instrumente de opresiune. 

Printre pasajele cu caracter literar, atenția cititorului reține 
cu satisfacție pe acelea despre „şedinţele permanente“ din Cișmigiu, 
Acolo se adună „cîteva căzături calemgii, zapcii, logofeţi, condicari 
şi sameși halea şi paia cu pensii, paraponisiţi, parigorisiţi şi apel: 
pisiţi, cîţiva capanlii, madegii şi otcupcii cu cîțiva tineri gheşef- 
tari şi coţcari“, ale căror discuţii sînt exclusiv politice, consacrate 
„patriei, patrioţilor şi patriotismului; discuţiunile literare, filozofice 
şi artistice sunt cu totul prohibite“, De o crasă ignoranță, cu toţii 
dezbat totuşi pe larg planuri politice, financiare şi administrative, 
aducînd soluţii bineînţeles extravagante, dar în acord cu interesele 
personale. Incompetenţa, în contrast cu aerul serios cu care îşi expun 
reformele, ne aminteşte din nou pe unii din eroii lui Caragiale. Para- 
ponisiţii şi apelpisiţii din Cişmigiu fac politică „înaltă“, se răfuiesc cu 
miniştrii şi cu împărații. „Am auzit cu urechile mele — exclamă 
Guliţă Dolofan — din gura curților europene...“ Vorbește Mitică, sau 
în orice caz părintele lui Mitică cel de pe la 1900, inspirat, ca şi feciorul 
său, „după citeva feligene de catea, după cîteva halbe, cînd paraponul 
se sparge în fumul ţigarctei și cînd gazul berei s-a suit ła creieri...“ 
Mai înainte de momentele lui Caragiale, Mitică își face loc în litera- 
tura noastră, palavragiu, ignorant, dar pretenţios, neînsemnat, dar 
fanfaron, cenzor al actelor altora, dar inactiv, prin mijlocirea lui Ion 
Ghica. i 

Ca şi la Caragiale, comicul ţişnește din contrastul violent între 
aparenţă şi esenţă. Vorbirea personajelor e umilată, încercînd în 
zadar să ascundă vidul intelectual. Ca Rică Venturiano, tînărul Guliţă 
Dolofan cată a-și uimi ascultătorii cu fraze încilcite şi preţioase. Pentru 
a „explica“ bătrînului clucer Toma ce însemnează anarhist, el începe 
a perora: 

»— Lucru pe cît la întiîia vedere pare complex şi dificil, pe atît 
este simplu și lesne de înţeles cînd îl supunem la metoda analitică d 
spiritului şi îl trecem prin laboratorul cunoștințelor morale, politică 
şi literare cu care suntem adăpaţi noi... ăştia care facem parte din corpul 


78 


diplomatic. Dar ca să înţelegeţi mai bine şirul raţionamentelor prin 
care am să vă fac să treceţi, mai întîi de toate să spui că zicerea anarhist 
însemnează om prost, vine de la elineşte &vev (fără) şi &exi (cap), de 
unde apoi s-a format cuvîntul compus anarhist.“ 

În felu! de a vorbi al personajelor, ca şi în trăsăturile care schi- 
ţează portretele lor fizice se observă tendința de a exagera a scriitoru- 
lui, cu scopul de a crea satira. Desenul e în Convorbiri economice cari- 
catural, ca şi această excepţională schiţă, care spulberă imaginea 
ideală a unui Cişmigiu închipuit de provinciali ca un fel de Frascati 
sau de Tivoli, dar în realitate o grădină încă mizeră, „deşi nu trebuie 
să trecem cu vederea mica insulă de la capul aleii, un adevărat Pafos 
mobilat cu laviţe de lemn, pe care dimineața și seara merg de se 
răsfaţă citeva ondine, driade şi amadriade văduve, măritate și fete 
mari, cu coc și despletite, cu rochii care se tirăsc de trei coţi prin praf 
sau care d-abia le acopere genunchii, dar toate deopotrivă libere şi 
independente; deşi un fel de Neptun s-a încercat odinioară să rădice 
asupra lor furca sa de dominaţiune, ele însă au găsit că prea îi era 
barba albă şi l-au respins cu indignaţiune; acum căzutul zeu, devenit 
omul de piatră, stă rezemat într-o rînă de stilpul unei porţi în strada 
Sculpturei, privind cu duioşie la trăsurile care se luptă cu valurile 
zdruncinate ale pavagiului“. 

Aluziile mitologice creează comicul şi în alte pasaje literare din 
Convorbiri economice; într-un anume sens, Ghica anticipează în acesata 
pe Calistrat Hogaş. La Ghica confruntarea cu figurile mitologice antice, 
considerate ca idealuri de frumuseţe fizică şi morală, îngroașă carac- 
terul meschin al contemporanilor bucureşteni: „Galateelor noastre 
le place mai bine urechile lui Midas decît dalta lui Pigmalion. În 
secolul în care trăim este de prost-gust a fi gelos; Menelas se împacă 
cu o primărie, Cupidon s-a făcut măgădău mare, cîntă «frunză verde 
aurită» şi aleargă după o casierie de judeţ.“ 

Calamburul, anecdota înviorează scrisul lui Ghica încă din Con- 
vorbiri economice. Unele naraţiuni capătă contururile unor adevărate 
nuvele, ca, de pildă, aceea despre birtașul Costache, moștenitorul lui 
jupîn Niculcea. 

În Convorbiri economice, Ghica ne dă pagini admirabile despre 
Bucureşti. Tablourile din vechiul oraş, respectiv din capitala cu pre- 
tenţii de urbe modernă, alternează, zugrăvite în acvatorte; reașezin- 
du-le în ordinea anilor, obţinem o adevărată cronică în imagini a 
cetăţii lui Bucur. După cîteva notații sumare, ce schiţează istoria mai 
veche a scaunului domnesc, scriitorul poposeşte mai mult în ultimele 
decenii ale veacului al XVIII-lea. Alaiul dementului Mavrogheni e 


19 


grăitor pentru starea de umilinţă la care erau constriînşi bucureştenii. 
După prînz — scrie Ghica — răsturnat într-o caleașcă poleită, trasă 
de patru cerbi cu coarnele de aur, ieșea la preumblare înconjurat de 
ciohodari cu fuste albe şi ișlice rotunde de samur pe cap, de arnăuţi 
şi soitarii cu căciuli lungi de postav pestriţ, împodobite cu coade de 
vulpi şi cu clopoței, care jucau chiocecurile pe lîngă trăsura domnească, 
se strimbau la trecători şi insultau femeile cu vorbe și cu gesturi neru- 
şinate.“ 

Cu precizia unui topograf, dar colorind şi reliefind detaliile, 
Ghica trasează planul oraşului în vremea lui Mavrogheni, cu cele patru 
căi lungi şi întortocheate, ca braţele unui polip: Podul Braşovului, 
Podul 'Tirgului d-Afară, Podul Beilicului şi Podul Calicilor. Între 
aceste patru poduri şi alte ulițe mari, scriitorul, ca şi cînd le-ar fi 
văzut aievea la vremea lor, așază „goluri ocupate de grădini, de livezi, 
de vii şi de maidanuri presărate pe ici, pe colea cu citeva colibi, bordeie 
şi căsuțe despărțite de gropi de nisip şi de baltace printre care se rădi- 
cau mormanele de gunoi scoase de prin grajdurile boierești“. Călăuză 
pricepută, Ghica schimbă unghiul de vedere şi ne conduce pe Dealul 
Mitropoliei, de unde „Bucureştii semăna mai mult o dumbravă decît 
un oraş: copaci înalţi şi pletoşi, printre care străluceau crucile poleite 
a o sută de biserici mari şi mici. Privind pe dasupra grămada verde, 
se ghiceau pe alocurea cîteva ochiuri; acele spațiuri desemnau în pro- 
jecţiune locurile ocupate de hanurile cele mari şi de curţile boiereşti.“ 
În continuare, ciceronele ne călăuzeşte prin oraş, arătîndu-ne bisericile, 
hanurile, curţile boiereşti și alte construcţii. Privirea îi e iscoditoare. 
Imagini necăutate, dar plastice, dau viaţă stampei. Micuța biserică 
a lui Bucur, cu turla rotundă „ca o ciupercă“, cu streașina lată, afun- 
dată între arbori bătrîni, pare „un copil sub o umbrelă, rezemat la 
tulpina unui stejar stufos“. O altă biserică are turla acoperită cu „șin- 
drilă neagră cu mușchi pe dinsa“. Foișorul de foc e un „cap d-operă de 
dulgherie, un fel de scara pisicii, formată de o mulţime de biîrnii reze- 
mate unele pe altele, printre care se vedea ca printr-un grătar Biserica 
cu Sfinți...“ Imaginaţia lui Ghica reconstruiește exact monumentele 
surpate, cum e Turnul Colţei, care în trecut „domina orașul şi-şi arăta 
falnic crenelele sale printre nori“, sau hanurile cele mari de la Şerban- 
Vodă, Constantin-Vodă, Sfintu Gheorghe. Scriitorul nu ezită cînd 
determină aşezarea caselor boierești, întinderea ogrăzilor şi soarta 
marilor gospodării în vitregia vremilor. Promenada atit de instructivă 
prin vechiul tîrg de scaun se încheie cu o altă imagine de ansamblu, 
dar nu vizuală, ci sonoră. Două fraze largi, construite cu meșteșug, 
evocă farmecul armoniei sublime produse de bătaia clopotelor celor o 


80 


sută de biserici bucureștene. Pagina atestă plasticitatea fanteziei 
scriitorului nostru. Ca să sugereze amploarea armoniei, el alege imagini 
vizuale, nu auditive. Vuietul clopotelor se aruncă în cadență „ca nişte 
talazuri împinse unele peste altele“. Şi mai departe: „În mijlocul acelei 
vijelii de sunete, precum ochiul distinge într-o mare înfuriată pînzele 
corăbiilor printre spumegatul alb al jocului valurilor, asemenea, ure- 
chea deosebea în mijlocul huietului glasul plingător al Sfîntului 
Gheorghe, repetind în cadență numele nenorocitului Brîncoveanu, 
sunetul jalnic și mîndru al Antimului, bătaia rară şi falnică a Sfîntului 
Spiridon, îngînîndu-se cu Sărindaru şi cu Curtea-Veche, clopotul de 
serbare al Colţii, glasuri grave străbătute în toate părţile de timbrele 
ascuţite şi argintii a o sută de clopote mai mici ale bisericilor din 
mahalale“. 

Colecţia de stampe vechi din vechiul Bucureşti se întregeşte cu 
alte imagini gravate tot atît de minuţios. Capitolele Cașele boierești 
şi Casa Dudescului pot folosi pentru reconstituirea exactă a unei case 
boierești de pe la începutul veacului al XIX-lea. Amănuntele arhitec- 
tonice sînt întregite de enumerarea pieselor de mobilier. Din interior, 
cititorul e condus în ogradă, unde ise arată acareturile, apoi grădina 
de pomi fructiferi cu „cireşi pietroase, caise cît pumnu, piersici roşii, 
struguri tîmiîioşi şi razachie“. 

Indiferent de perimetrul cadrului, omul este întotdeauna prezent 
în stampele lui Ghica, căci reconstituirea pe care o face nu este arheo- 
logică, ci istorică. Scriitorul e aici mai puţin atent la evenimentele 
mari, cît mai ales la viaţa de fiecare zi a oamenilor comuni. În opoziţie 
cu huzurul oriental al lui Mavrogheni, care se ducea, cu arătatul alai, 
la, Izvorul Tămăduirii ca să-şi bea cafeaua şi ciubucul în chioșc, tîrgo- 
veţii sînt întăţișaţi în munca lor harnică. Fete și neveste, calfe și uce- 
nice limpezesc testemeluri la Cişmeaua Filaretului, le vopsesc şi le 
întind la zvîntat. Gevrelele, sanguliile şi bibilurile lucrate de bucu- 
reştence aveau mare căutare în haremurile de la Constantinopol. 
Capitolul despre Bucureștiul industrial aduce un elogiu bine meritat 
iadustriei casnice de odinioară, dar și tăbăcarilor, cojocarilor, ișlica- 
rilor şi ceaprazarilor. 

Evocînd Bucureștii de altădată, Ghica regretă că se „dărîmă şi 
dispar monumentele cele vechi, pare că am voi să ştergem orce ar 
putea să deştepte conştiinţa naţională!“ În Convorbiri economice, 
reamintirea trecutului foloseşte ca element de contrast într-o confrun- 
tare cu prezentul, în defavoarea acestuia din urmă pentru motive 
întemeiate. După ce face tabloul tirgului productiv de la răspîntia 
veacurilor al XVIII-lea și al XIX-lea, Ghica îşi exercită verva schițînd 


6: 81 


faţa urbei ceiei noi, devenită „receptacolul funcţionarismului“, căci 
pe ulițele ei nu vezi decît „aşa-zişi slujbaşi ai statului, civili şi militari, 
în activitate, în disponibilitate şi-n retragere, boieri halea şi paia, 
cum se zicea odată, postulanţi de funcțiuni, de concesiuni, de deputăţii, 
de senatori , de primării şi de consilieri“... Cu asemenea locuitori, 
orașul a ajuns într-o stare jalnică, e „rău pavat, rău măturat, răv 
adăpat şi rău aerat“. 

Bucureştii ultimului pătrar al veacului trecut apare ca un oraş- 
caricatură. Pîrjolurile, cutremurele, intemperiile au măcinat clădirile 
de altădată. În mahalale se pot vedea case mărunte, gropi şi maidane. 
Dar şi în fundul curţii palatului se zăreşte o casă boierească ruinată. 
La Cotroceni, reşedinţa de vară a domnului e o „mănăstire cîrpită“. 
Străzile sînt strimte şi întortocheate, fiindcă proprietarii construiesc 
după bunul plac; nimeni nu-i poate constringe să respecte planul de 
aliniere: unul e deputat din majoritate, altul e alegător, altul rudă, 
amic sau asociat al vreunui ministru. În urbanistica Bucureştilor con- 
temporani Ghica vede expresia unei societăţi strîmbe. Cortegiile fune- 
bre groteşti, carul cu panoplie de cavaler cruciat, caii înveliţi în postav 
negru, cioclii cu pălării scofilcite şi soioase, muzica militară zgomo- 
toasă denunţă o primitivitate ridicolă, fiindcă e pretențioasă. Bucureş- 
tenii cei noise comportă ca niște parveniţi, în toate împrejurările. Feri- 
cirea supremă a doamnelor elegante constă într-o plimbare la Şosea 
cu „caleaşcă de Viena cu cai ungureşti, cu vizitiu cu cocardă, cu şire- 
turi de fir la pălărie şi la cusături“. La havuz, doamna coboară „ca 
să-şi tîrască coada rochiei prin praf, încungiurată de trei-patru eleganţi, 
urmată pas cu pas de mîndrul lacheu care-i duce manteluţa de cinci 
dramuri pe braţe“. 

Cînd încheia şi publica primele două volume din Convorbiri econo- 
mice, adică în 1879, Ghica se şi afla angajat în redactarea celor dintii 
scrisori adresate lui Alecsandri. Împrejurările, cunoscute, din care a re- 
zultat iniţiativa, subliniază caracterul într-un anume sens ocazional ta} 
acestor scrisori. Opera s-a constituit în timp, de-a lungul a şapte ani, 
fără vreun plan iniţial şi cu un punct de pornire destul de vag. Nici cind 
a redactat această operă Ghica nu s-a considerat un „scriitor“ şi n-a lucrat 
ca un profesionist, ci ca un amator. Cînd a negat, indispus de critica 
nedreaptă a cuiva, că ar fi „avut vreodată pretenţiunea a trece de 
scriitor“ nu şi-a căutat circumstanţe atenuante. Scrisorile către 
V. Alecsandri au izvorit dintr-un dublu impuls: dorinţa de a oferi docu- 
mente despre o epocă apusă, însă documente educative, şi plăcerea de a 
se legăna, bătrineşte, în fotoliul amintirilor, la gura sobei. „La noi — 
se întreabă memorialistul — cum să te luminezi asupra celor petrecute 


82 


pe la începutul secolului?... Înainte vreme tot se mai găsea din timp 
în timp cîte un boier, un logofăt, un Ureche, un Costin, un Neculce, 
un Greceanu, uricari, letopiseţi şi cronicari istoriografi, care înregistrau 
zi de zi, oră de oră cele ce se petrecea...“ Cît priveşte plăcerea amin- 
tirilor, Ghica o mărturiseşte în repetate rînduri: „Cît îmi place, în 
orele mele de izolare, să-mi aduc aminte de unii din oamenii cu care 
am trăit alături, pe care i-am văzut luptînd cu abnegaţiune şi curaj 
pentru redobîndirea drepturilor ţării şi pentru libertate! Găsesc o 
mulţumire nespusă a-mi rememora faptele şi cuvintele lor şi a le bine- 
cuvînta numele şi memoria.“ Pasajele, mai exact, sentimentele pe care 
le exprimă ne oferă coordonatele încadrării lui Ion Ghica în litera- 
tura memorialistică. El ne apare ca un continuator direct al cronica- 
rilor, calitate pe care de altfel şi-o şi revendică. 

Comentind Scrisorile către V. Alecsandri, Tudor Vianu face o 
observaţie generalizatoare prin constatarea că „primul realism româ- 
nesc“ este un realism memorialistic.* C. Negruzzi în nuvelele sale şi 
Filimon în Ciocoii vechi și noi sînt dominați de tendinţa de a înregistra 
faptul exact, ca resort psihologic şi, în general, literatura noastră a 
resimţit o vreme nevoia de „a-şi menţine modelul sub ochi, în scrieri 
în care fuziunea observaţiei cu închipuirea se realizează cu un succes 
inegal“. Constatarea este adevărată şi poate fi adîncită prin descifra- 
rea cauzelor pentru care primii noştri prozatori au lucrat cu modelul 
în faţă. Mai înainte, deşi e poate doar o chestiune de termeni, trebuie 
spus că aceasta nu e numai o servitute a primelor încercări realiste, ci, în 
ansamblu, a tuturor începuturilor prozei noastre. E aici un proces de 
durată, pentru care depun mărturie toate formele literare cultivate de 
primii noştri prozatori. Ei au abordat mai ales relatarea de călătorii 
(Dinicu Golescu, Grigore Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu) 
sau povestirea istorică. Nuvela romantică de dragoste poartă şi ea 
amprentă memorialistică (Dridri, Mărgărita) ; i se adaugă suvenirile 
propriu-zise (Cugetările şi Soveja de Russo). Ca o explicaţie a înfloririi 
literaturii cu temă istorică se dă în mod obişnuit pornirea patriotică, 
sprijinită de îndemnurile lui Kogălniceanu. E un adevăr, dar trebuie 
întregit şi prin această nevoie resimțită de scriitori de a avea în faţă 
un modei, precum şi printr-un alt factor. Ni se pare că aici se vădeşte 
şi legătura cu tradiţia, cu experienţa literară mai veche. Ne referim la 
tradiţia cronicărească. Pînă la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, litera- 
tura noastră a fost una cu caracter memorialistic, şi de aceea este expli- 
cabil de ce prozatorii veacului al XIX-lea pe acest drum fac primii 


* Arta prozatorilor români, Editura Contemporană, 1941, p. 66—72. 


paşi, pînă cînd abia mai tîrziu se încearcă şi se realizează cu succes lucrăr3 
de proză deplin obiectivată. Ghica scrie mult mai tîrziu decît proza- 
torii citați mai sus. El rămîne însă omul generaţiei sale şi nu ni se 
pare inexplicabil de ce nu a reuşit în încercarea sa de romancier, așa 
cum nici Kogălniceanu nu a încheiat Tainele inimii. Dar nu e numai 
atît. Ca alcătuire temperamentală şi concepţie asupra scrisului, el este 
cel mai apropiat de cronicari. Deşi în altă epocă şi în alte circumstanțe, 
Ghica parcurge o carieră publică similară aceleia a unui Miron Costin 
sau Ion Neculce. Pentru părtaşul, cu rol de frunte, la marile eveni- 
mente ale secolului, care părea la un moment dat a îi la un pas de scau- 
nul domnesc, mentalitatea cronicărească nu are nimic surprinzător. 
Şi-apoi, aidoma cronicarilor pomeniţi, el ia pana la bătrîneţe, cind 
are multe de spus şi de judecat. Dar, aşezindu-l în familia izvoditorilor 
de letopiseţe, trebuie să spunem că vedem în el mai curînd o rubedenie 
a vioiului şi sarcasticului bucureştean Radu Popescu decît a sfătoșilor 
moldoveni. Ghica e un polemist, şi în călimara lui e mult acid coroziv, 
amestecat, dar nu diluat, cu înţelepciune și obiectivitate. „Mie — 
declară memorialistul — nu-mi este iertat să scriu decit numai atunci 
cînd pot spune un adevăr...“ şi mai departe: „Ţin mult, dar foarte 
mult, a nu-ţi spune decit ceea ce a fost și așa cum a fost. Mai bine trec 
cu tăcerea sau îmi îrîng pana decit să laud vitejiile şi virtuțile unu: 
om care n-a fost decît o secătură, sau să înnegresc pe cineva pentru că 
nu mi-a plăcut ochii săi, sau pentru că ai mei nu au avut norocirea 
să-i placă lui.“ Dacă n-ar fi punctată de cîteva cuvinte noi, fraza ar 
putea să apară desprinsă din letopiseţul vreunuia dintre cronicarii 
moralişti. Ca şi ei, Ghica se simte răspunzător faţă de urmaşi, ceea ce 
îl obligă să nu avanseze păreri şi aprecieri necontrolate. După părerea 
lui, „istoria“ e de trei feluri: cea oficială, predată în învățămînt, cu 
totul străină de adevăr, istoria ad usum delphini, destinată celor 
chemaţi să joace un rol în conducerea statelor, în sfirşit, o a treia, 
acea istorie „plină de cugetări triste pentru moralist, o istorie care nu 
este nici scrisă, nici tipărită, dar care singură este adevărată și pe care 
foarte puţini la număr sunt acei care o cunosc“. 

În bună măsură, relatarea istorică a lui Ghica aparţine catego- 
riei din urmă, căci el era unul dintre cei puţini la număr care cunoș- 
teau faptele. În cîteva cazuri, însă, „adevărul“ pe care-l comunică e 
unul, i-am zice, subiectiv, adică în realitate un adevăr falsificat, nu 
în mod deliberat poate, dar în orice caz din pricină că e privit printr-o 
prismă personală. Simpatiile şi antipatiile scriitorului, concepţiile 
lui politice lasă amprente, umbrind obiectivitatea relatării. Modul 


84 


în care se desfăşoară drama răscoalei conduse de Tudor Vladimirescu se 
resimte de cunoscuta simpatie a autorului faţă de otomani. Insistenţa 
răuvoitoare cu care-l urmărește pe Eliade, chipul în care explică, 
favorabil lui însuși, circumstanţele în care primeşte funcţia de bei de 
Samos — toate acestea sînt concesii făcute subiectivităţii. Pentru 
a nu-l nedreptăţi la rîndu-ne, trebuie să recunoaştem că în cele mai 
multe cazuri izbuteşte să spună adevărul adevărat. O face nu numai 
cind e vorba de prieteni, Bălcescu, Alexandrescu şi alţii, dar şi cînd 
evocă figura unor oameni ale căror păreri nu le-a împărtăşit, ca Teodor 
Diamant, de pildă. De asemenea, chiar dacă s-a îndepărtat de ţelurile 
revoluţiei de la 1848, i-a dedicat pasaje pline de căldură şi admiraţie, 
după cum nu s-a ferit să slăvească vitejia ostașilor noștri în războiul 
de la 1877, pe care nu l-a dorit. 

Relatarea istorică a lui Ghica, întocmai ca şi aceea a cronicarilor, 
îmbracă două aspecte: povestirea unor evenimente pe care le cunoaşte 
din amintirea altora ori din lucrări documentare şi nararea unor fapte 
la care a fost martor. S-a vorbit într-o vreme despre memoria lui, 
în general apreciată ca excepţională. Fiindcă Filimon obișnuia, cam 
cum o face şi Odobescu, să dea note de subsol cu trimiteri bibliografice 
şi de arhivă, chiar cu citate, între Ghica şi autorul Ciocoilor vechi și noi 
s-a stabilit deosebirea: cel dintii ştie multe lucruri din amintire şi 
din tradiţia orală, al doilea se documentează. Deosebirea e doar apa- 
rentă. Ion Ghica foloseşte şi el diverse surse de informare, iar cînd 
se dispensează de ele, memoria ìl trădează de multe ori. Scriitorul 
greşeşte în unele locuri datele, pune pe sema unor autori opere ale 
altora, uită repede că a povestit un episod într-o epistolă şi-l reia în 
alta, dă indicaţii bibliografice care nu rezistă la control, citează titluri 
parafrazindu-le. Să amintim, de exemplu, că situează moartea lui 
Bălcescu cu un an mai tîrziu decit data reală, iar executarea poetului 
Rigas, cu nu mai puţin de 17 ani. Cînd nu se controlează cu un text 
în faţă, apar erori numeroase şi mari.* Dar chiar memorialistul nu se 
încrede lesne în puterea amintirii lui. Cînd începe redactarea scrisorii 
despre N. Bălcescu își dă seama că a uitat lucruri importante și, de la 
Londra, se adresează unui corespondent bucureştean, cerindu-i manu- 
scrise sau extrase din lucrările fruntaşului revoluţiei de la 1848. Nu-și 
mai amintește nici măcar titlul Cintării României („ceva mistic şi 
profetic asupra unui manuscris“)... Un uituc n-a fost Ghica, dar memo- 
ria lui nu e decît una normală. De aceea s-a şi îngrijit să aibă la înde- 
mină cărţi, însemnări, lucru pe care nici nu l-a tăinuit, dar pe care 


* În capitolul de Note şi comentarii, am indicat şi corectat aceste erori. 


85 


comentatorii, din entuziasm, l-au cam trecut cu vederea: „nu găsese 
în memoria mea sau în însemnările mele“... Desigur, întrucît nu scrie 
lucrări ştiinţifice, scriitorul e liber de obligaţia de a face trimiteri la 
surse. Totuși, aceste surse se întrevăd nu departe de paginile lui şi, 
la locul potrivit, am făcut efortul de a le identifica.* Într-o scrisoare 
celebră, aceea despre N. Filimon, am avut surpriza de a desco- 
peri de-a dreptul o mistificare, altminteri amuzantă, pe care ne 
și mirăm că nu a observat-o încă nimeni. Tot ceea ce se spune 
despre gurmandul creator al lui Dinu Păturică este extras, fără 
schimbări mari, din Ciocoii vechi și noi! Pasaje din epistola despre 
ciuma lui Caragea provin, neîndoielnic, tot din romanul lui Filimon. 
Şi-atunci, se poate pune întrebarea: în ce măsură ne mai putem bizui 
pe Scrisorile către V. Alecsandri ca izvor documentar pentru istoria 
social-politică şi cea literară? Părerea noastră este că, tratindu-le 
cu atenţie, mai ales atunci cind e vorba de date şi amănunte, 
Scrisorile continuă să-şi păstreze valoarea informativă pe care ne-a făcut 
plăcerea să le-o conferim. 

Relativ puţine sînt într-adevăr mijloacele ce ne stau la îndemină 
pentru a ne lumina asupra unor fapte şi figuri din prima jumătate a 
veacului trecut. Scrie Ghica în Introducțiune: „...frumoasă a fost 
tinereţea oamenilor generaţiunei din care am făcut parte, generaţie 
care a trăit cu mintea aţintită la fapte mari şi patriotice, plină de 
speranţe, de credință în Dumnezeu şi în viitorul României...“ 
Această frumuseţe ni se revelează în scrisorile lui Ghica către Alec- 
sandri. Informații pline de interes despre scriitori de seamă ca Gr. 
Alexandrescu, N. Filimon, Iancu Văcărescu, Anton Pann, V. Alecsandri 
întregesc biografia acestora. Cu iubire evocă Ghica personalitatea lui 
Nicolae Bălcescu, din timpul şcolarităţii lui silitoare pînă în anii 
dramatici ai revoluţiei. Datele despre scriitori, despre instituţii cultu- 
rale ca Societatea filarmonică, teatrul de la „Cișmeaua roșie“ al dom- 
niţei Caragea, notaţiile despre viaţa boemei literare de pe vremea lui 
Petrache Nănescu și Anton Pann, despre şcolile grecești şi şcoala lui 
Lazăr, despre învăţătura tinerilor români la Paris, despre cursurile 
lui Vaillant asigură Scrisorilor către V. Alecsandri un cert caracter 
documentar. Dar nu numai istoria literaturii şi în general istoria cul- 
turii noastre le poate cerceta cu folos, ci şi istoria politică şi socială. 
Abuzurile lui Caragea-vodă sau ale lui Mavrogheni, protestul 
moşnenilor jecmăniţi de la Tîrgovişte, pregătirea revoluţiei burghezo- 





* În Note şi comentarii. 


86 


democratice de la 1848 şi multe alte evenimente sînt luminate de pagi- 
nile lui Ghica, cu atît mai mult cu cît relatarea lui reține nu numai 
liniile mari, figurile istorice de prim plan, ci şi moravuri, chipuri şi 
fapte mărunte, cotidiene. Ca în Descrierea Moldovei de Dimitrie 
Cantemir se pot găsi în Scrisori, pentru o perioadă situată cu ceva 
peste o sută de ani mai încoace, o listă a claselor şi grupurilor sociale, 
date asupra rangurilor boiereşti, veșmintelor, birurilor şi privilegiilor. 
De asemenea, multe pagini se alătură acelora din Convorbiri economice, 
aducînd noi şi pitoreşti momente din zbuciumatul trecut al Bucureşti- 
lor. Ni se desfăşoară înainte, ca într-un film retrospectiv, panorama 
unui București de demult, înspăimîntat de molimele care-i umpleau 
«naidanele cu muribunzi şi cimitirele cu leşuri, dar gata să uite și să 
petreacă; un Bucureşti batjocorit de beizadele, răscolit de osmanliii 
care retezau capete, ca să le expună înfipte în par, la răspîntii, Este 
oraşul atitor umilinţe, dar şi al îndrăznelilor eroice de la 1821, al 
tinerilor care au înființat „Frăția“, al tabacilor şi mărginașşilor care 
i-au impus lui Bibescu-vodă constituţia... 

În sfîrşit, să mai spunem că, şi în cazul cînd datele nu sînt calen- 
daristic exacte, cînd autorul brodează pe o canava împrumutată flori 
de fantezie, imaginea de ansamblu a personajului, a evenimentului 
rămîne adevărată sau cel puţin perfect verosimilă. Nu mai ştim dacă 
într-adevăr lui Filimon îi plăceau mîncărurile cu care Dinu Păturică 
îi trata musafirii sau dacă el se pricepea să îrigă haiduceşte un miel, 
cum ne încredinţează Ghica, dar portretul unui Filimon „mălai mare“ 
şi mîncău ni se pare absolut conform realităţii. În fragmentul de roman 
despre Alecu Şoricescu, prozatorul nostru a transcris din Reybaud, 
îndeplinind o simplă operaţie grafică şi de traducere. În Scrisori către 
V. Alecsandri, împrumuturile sint reprelucrate artistic, cu rezultate 
încîntătoare. Iată un pasaj despre Kera Duduca: „Alifia vînătă cu care 
se ungea seara, albuşul de ou, abuzul de cărămidă arsă stropită cu apă 
de salcîm şi apă de pelin cu care-şi întindea pieliţa, buretele muiat în 
apă de castraveți cu care-și scotea petele, dresul, sulimanul şi rumeneala 
cu care se văpsea, gogoşile de ristic şi plasturi negri cu care-şi îmbina 
sprîncenile şi-şi punea murse şi zbenghiuri au tras largi şi adînci brazde 
pe obrajii ei; zbirciturile cad una peste alta ca valurile unei mări 
tulburate, şi pleoapele vinete care-i încadrează ochii cei roșii n-ar mai 


face pe bietul Iordache Calemgiu, fiul căpitanului Gheorghe Basma 
de la dorobănţie, să cînte: 


tov... poç pov Pituua iàgpóv...“ 
Pasajul sugerează atît de bine prăbuşirea fizică a frumoasei curte- 
zane, încît faptul că e alcătuit în cea mai mare parte dintr-un extras 


87 


îilimonesc şi că, în roman, versul grecesc nu e cîntat de bietul Iordache 
Calemgiu, ci de fanariorul Andronache Tuzluc, îşi pierde orice însem- 
nătate. 

Calificam memoria lui Ghica drept „normală“ . Să precizăm: 
normală sub aspectul fidelității, dar foarte plastică în ceea ce priveşte 
capacitatea dea înregistra pentru multă vreme imagini vii. Şi cum chipu- 
rile şi dialogurile sînt în Scrisori mereu vii, ca văzute şi auzite, chiar 
cînd nu provin din amintiri, ci din documente, poate că ar îi potrivit 
să vorbim mai curînd despre fantezie decît despre memorie. Pentru 
marile posibilităţi de evocare ale prozatorului artist Ion Ghica, o 
paralelă ni se pare cit se poate de concludentă. În timpul călătoriei 
din 1842 prin Oltenia, absolventul Școlii de mine de la Paris şi poetul 
Grigore Alexandrescu l-au cunoscut pe Banul Niculae. Amîndoi au 
făcut haz, ascultind povestea acestui sătean, fost în slujba unui turc, 
care, devenit mare vizir, l-a ridicat la rangul de ban mare în Ţara 
Românească. Curînd după intoarcerea din călătorie, Grigore Alexandres- 
cua încrustat în al său Memorial de călătorie povestea „banului“ 
Nicolae. Ghica şi-a amintit-o abia după mai bine de patruzeci de ani 
şi a povestit-o în Introducţiunea la Scrisori. Dar naraţiunea lui e proas- 
pătă, colorată, vie, revelatoare pentru psihologia personajelor şi pentru 
moravurile timpului. Dialogul sună autentic, ca şi cînd povestitorul 
ar îi fost de faţă. Snoava are şi sevă umoristică. Paginile poetului, 
dimpotrivă, sînt plate, uscate, publicistice. Grigore Alexandrescu n-a 
fost un prozator dotat; prietenul său avea să devină unul. De aceea, 
relatările istorice ale acestuia se colorează, ca şi paginile cronicarilor, 
cu detalii pitoreşti venind parcă de la un martor ocular. 

În 1821, Ion Ghica nu avea decît cinci ani şi, probabil, nici nu se 
afla în Bucureşti. Dar în descrierea răscoalei şi mai ales a represiunii 
presară notații concrete, ca şi cînd ar fi urmărit mișcarea străzii ascuns 
după perdeaua casei părintești. 

„„..Se lega cu un brîu roşu sau cu un tarabolus, cealma la cap, 
fustanelă sau poturi, mintean şi iminei roşii.“ 

„Turcii alergau în toate părţile în goana zavergiilor, la tot pasul 
erau capete înfipte şi trupuri puse în ţeapă.“ , 

În altă parte declară: „Nu am văzut oștirea turcească cînd a trecut 
pe sub ferestrele noastre, dar ni s-a spus...“ Li se va fi spus într-adevăr 
Ghiculeştilor cum au defilat unităţile otomane pe ulițele Bucureştilor. 
Ion abia împlinise unsprezece ani, dar după 55 (|) de ani el evocă 
defilarea astfel: „Au pornit pe la amiazi, soitarii înainte, îmbră- 
caţi în haine pestriţe, cu coade de vulpi la căciuli, jucînd chiocecurile, 
strîmbîndu-se la lume pe uliţă şi făcînd fel de fel de caraghioslicuri; 


88 


după dînşii veneau meterhaneaua şi tumbelechiurile în sunetul surlelor 
şi tobelor, şi în urmă oaştea. Fiecare turc avînd pe umeri sau pe cealma 
cîte o pisică, o maimuţă sau un coroi. Răutăţi n-au făcut, dar speria 
lumea, dînd dezghinuri cailor şi trăgina la pistoale, în semn de 
bucurie.“ 

Tot din auzite ştia Ion Ghica despre felul cum a fost adus haiducul 
Iancu Jianu, prins, la curtea lui Caragea. Cuconul Tache, tatăl scrii- 
torului, era pe atunci „isprăvnicel de curte şi văzuse bine totul. Dar 
iată scena cum o „vede, după mai bine de şaizeci de ani, scriitorul: 

„Peste trei zile ciocoiul (zapciul, n.n.) intră în curtea domnească 
glorios, cu viteazul legat cot la cot; tînăr, frumos, cu pletele lungi, 
cu poturi şi cu cepchen, la cap legat cu un tarabulus. 

Caragea se dăduse în capul scării, ca să-l vadă; ferestrele erau 
împănate cu femeile curţii domneşti.ii 

Imaginea concretă i se impune cu atita putere scriitorului, încit, 
ca la amintirea lui Grigore Alexandrescu, îl face să exclame: „Parcă-l 
vădit O dată cu povestitorul, îi vedem şi noi pe eroii săi, de pildă pe 
acel „copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu plete de ţircovnicii, care 
era, în tinereţe, N. Filimon. 

Dacă timpul distruge tot fără milă — notează scriitorul — cel 
puţil memoria vie se restaurează pe cît se poate! Norocită cînd izbu- 
teşte a face să se vază cu ochii sufletului ceea ce nu mai esistă şi nu se 
mai vede cu ochii din cap, şi cînd face să se auză cu gindul cuvintele 
care sunau la urechilii Norocită a fost într-adevăr memoria vie a lui 
Ghica. Cum nu şi-a propus să facă literatură, el rămîne liber de orice 
conştrîngere şi în modul în care-şi construieşte scrisorile. Episoadele 
asupra cărora se opreşte nu devin subiecte în sensul obişnuit al cuvin- 
tului, „Dacă vrei să-ţi scriu cîteodată — îşi previne corespondentul — 
nu-mi cere, te rog, şir la vorbă, căci nu sunt în stare a-mi restrînge 
suvenirile şi a le clasa pe date, ci laşă-mă să fac cum pot şi cum îmi 
vine.“ Această libertate la care nu a renunţat niciodată explică de ce 
scrisorile (ne referim la majoritatea lor, adică la cele literare) se desfă- 
şoară în chip foarte felurit şi cu o vioiciune cuceritoare. Dacă am voi 
să le claşificăm cu tot dinadinsul, am distinge trei grupe după felul 
în care e formulat titlul. Într-o grupă am aşeza acele scrisori intitulate . 
cu un nume propriu: Clucerul Alecu Gheorghiescu, Teodoros, Băltă- 
rețu, Nicu Bălcescu şi altele; într-o a doua grupă am pune epistolele 
al căror titlu se referă la un eveniment sau la o perioadă: Din timpul? 
zaverei, Din vremea lui Caragea; în sfîrşit, pentru a treia categorie: 
ne-ar rămîne scrisorile despre vreo instituţie sau împrejurare specială: 
(Școala acum cincizeci de ani, Q călătorie de la București la Iași înainte 


83. 


de 1848, Un bal la curte (în comentariul nostru ne referim şi la scrisorile 
publicate după 1887). Categorisirea este însă doar formală. Între scri- 
sorile din grupe diferite sînt asemănări lesne sesizabile, după cum între 
cele din aceeaşi categorie ne întimpină deosebiri însemnate. În Cluceru! 
Alecu Gheorghiescu scriitorul trece cuvîntul altcuiva, bătrînului său 
tovarăş de tren, care, la rîndul lui, povesteşte o amintire din propria-i 
viaţă. După titlu, scrisoarea se anunţă a fi un portret sau o biografie, 
dar chipul clucerului nici nu e schiţat măcar şi nici nu aflăm altceva 
despre el decit că s-a făcut vinovat de prevaricaţiuni, din care pricină 
e arestat și dus la curte. Cele două scrisori intitulate Căpizanu Laurent 
sînt compuse cu totul altfel. Amintirea originalului căpitan francez 
constituie un simplu pretext pentru scriitor, care povestește amănunțit 
despre activitatea diplomatică din Țarigrad în preziua războiului Cri- 
meii şi despre guvernarea lui la Samos. Un boier cum a dat Dumnezeu 
e de la început pînă la sfirşit un portret, dar Nicu Bălcescu mai mult 
o relatare istorică. Chiar cînd reuşeşte să se menţină în cadrul temei 
alese, fantezia lui Ghica evadează îndată ce tabloul principal a fost 
terminat. În Școala acum cincizeci de ani cititorul află mai întîi ceea 
ce îi promite titlul, însă după aceea se produce surpriza. Scriitorul 
adaugă alte pagini, tot atîtea cît precedentele, despre Nicolae Filimon, 
la care ajunge numai pentru că viitorul scriitor fusese conviv de zaia- 
feturi al dascălilor de la modestele şcoli bucureştene. Spiritul de aso- 
ciere al lui Ghica se declanşează lesne, ca şi al lui Anton Pann. De 
aici construcţia arabă a scrisorilor în care, ca în Halima, naraţiuni 
mai mici sînt alăturate în cadrul alteia mai largi. 

Oricît de capricioasă ar fi însă curba pe care alunecă amintirea 
scriitorului, articulațiile sînt totuşi fireşti. 

Întîia parte a scrisorii Dascăli greci și dascăli români descrie modul 
în care se preda învăţătura în şcolile greceşti din Bucureştii de la înce- 
putul veacului al XIX-lea. Intervine o primă digresiune. Pomenind 
de faptul că absolvenţii școlilor elineşti se bucurau de atenţia domni- 
lor, Ghica îşi aminteşte că pe Manolache Băleanu vodă Suţu l-a boierit 
şi i-a dat de nevastă pe fiică-sa, înzestrînd-o cu moşia oraşului Tirgo- 
vişte. De moşia aceasta se leagă însă o întîmplare care a făcut vilvă, 
şi scriitorul nu o poate ocoli. După aceea se reîntoarce la subiect. În 
continuare, transcrie un dialog aprins între dascăli despre luptele pen- 
tru eliberarea Greciei, ceea ce îl duce la povestea lui Gheorghe Șerifu, 
fără nici o legătură cu şcoala grecească, dar dramatică, După ce o 
narează, cu o sobrietate într-adevăr clasică, Ghica revine la subiect, 
însă numai pentru o frază, iar fraza se referă la neglijarea învăţăturii 
românești, pe care copiii şi-o făceau pe apucate. Pe apucate a învătat 


:90 


şi el carte românească, aşa că ne informează asupra împrejurărilor ce 
laau făcut apt să citească slova cea mai ciocoiască. Ideea de lectură îi 
aduce în memorie ceasurile petrecute la mama Elenca Dudescu, sora 
bunicii, careal punea să citească sineturile şi-i vorbea de evghenia 
neamului. În Dașcăli greci și dascăli români se fixează deci şi cadra 
mamei Elenca. În continuare, aceeași idee a lecturii îi prilejuiește să 
vorbească despre recitările lui Iancu Văcărescu în casa părintească, 
unde venea şi Eliade. De la Eliade, Ghica a învăţat gramatica limbii 
materne, şi iată.ne ajunşi la şcoala românească, aşadar la a doua parte 
făgăduită de titlu: daşcăli români. Cum însă despre şcoala aceasta 
memorialistul a scris cu un an mai înainte (Socala acum cincizeci de 
ani), nu are de ce insista şi nici n-o face. Se referă de aceea la şcoala 
românească mai recentă şi îşi exprimă nemulțumirea că învățămîntul 
contemporan nu produce oameni de specialitate, ci avocaţi şi jurnalişti. 
Cum gazetăria politică, zgomotoasă şi demagogică, l-a iritat întot- 
deauna, o înfierează şi aici. Ridicola temere a unuia dintre demagogii 
exaltați că dacă va muri el „se prăpădește ţara“ îi provoacă o nouă 
asociere. Îşi aminteşte de un bătrîn străin nerecunoscător care găsea 
pensia votată de Cameră insuficientă față de meritele sale. Aci, o 
idee nouă: exagerarea de către unii intelectuali străini a contribuţiei 
lor la progresul României. Urmează încă o pagină despre defectele 
învăţămîntului de pe la 1880, şi scrisoarea despre dascălii greci şi 
dacălii români se încheie întrun mod surprinzător față de titlu, dar 
perfect logic în şirul ideilor urmat de scriitor, cu o pledoarie pentru 
dezvoltarea industriei ce trebuie servită printr-un învățămînt ştiina 
țific serios. 

Ghica are întotdeauna ceva interesant de spus, nuaşi frînează 
deci cursul liber al amintirii şi nu înlătură vreun episod, o anecdotă 
pentru motivul că ar fi mai potrivite altundeva. Despre păţaniile 
copiilor otagii ai lui Ali-paşa Tebedelen a avut ocazia să scrie şi în 
Generalul Coletti la 1835. Acolo a făcutao pentru că faptele se încadrau în 
biografia generalului; în Dascăli greci și daşcăli români, aceleaşi fapte 
sînt văzute din alt unghi, pentru că îl privesc şi pe Gheorghe Şeriiu. 
Uneori Ghica reia numai ideea, poanta, dar schimbă situaţiile şi perso- 
najele. Întrao scrisoare către Ion Bianu povesteşte că episcopul Ilarion, 
solicitat alternativ de Alecu Ghica şi de Iancu Ruset, face protopop 
cînd pe popa Lixandru, cînd pe popa Gheorghe, numindu-i şi revocîn- 
du-i după fiecare intervenţie a celor doi boieri. Peste cinci ani, în 
scrisoarea Un boier cum a dat Dumnezeu comicul mod de a satisface 
intervenţiile a doi boieri este pus pe seama agăi Buzoianu. În locul 
celor doi clerici, protejaţii sînt nişte bărbieri, iar protectorii, ministrul 


31 


“Villara şi banul Filipescu. Ambele variante sînt verosimile. Dar cîte 
alte asemenea anecdote nu vor fi, în Scrisorile către V. Alecsandri, 
adevărate din punct de vedere literar, dar neconforme cu realitatea 
istorică? 

Chiar cititorul familiarizat cu Scrisorile către V. Alecsandri are 
dificultăţi cînd doreşte să găsească o anume idee sau o anecdotă în 
cuprinsul volumului. Aceasta se datorește nu numai desfășurării capri- 
cioase a povestirii, ci şi unui alt factor. Deşi atît de diverse şi pline 
de surprize, Scrisorile către V . Alecsandri constituie o unitate. Aceeaşi 
lume, aceeaşi oameni reînvie sub pana magică a scriitorului; epistolele 
răzleţite s-ar putea aduna pentru compunerea unei biografii, schițele 
presărate ici-colo sint detaliile unui portret de reconstituit în ansam- 
blu, ca în acele jocuri cu fragmente de chipuri. Din scrisori, dar nu în 
succesiunea în care au fost redactate, se ţese însăşi autobiografia scrii- 
torului, de fapt fundalul pe care se proiectează cele mai multe din 
împrejurările şi figurile evocate. 

Perioada istorică pe care o îmbrăţişează Ion Ghica e foarte întinsă: 
în paginile scrisorilor se perindă o lume variată şi pestriță, fapte 
mărunte şi evenimente istorice, chipuri comune şi personalităţi celebre. 
Deşi îl vedem cedînd la orice pas farmecului amintirii sau chiar plăcerii 
«de a spune o glumă, el ştie să selecteze din noianul de fapte care-l soli- 
cită ceea ce este cu adevărat semnificativ. Chiar anecdotele, cum sînt 
«cele amintite mai sus, ne comunică un adevăr despre viaţă, caracteri- 
zează moravuri, conturează tipuri. Snoava despre „banul“ Niculae 
îlustrează perfect starea de umilinţă şi supunere în care se aflau domni- 
torii noştri faţă de otomani. Anecdota despre logofătul Fănică, impie- 
„gat al hătmăniei care face dreptate celor doi împricinaţi ce i se prezintă, 
luîndu-le fiecăruia cîte cinci lei, lămureşte venalitatea administraţiei 
feudale. În literatură memorialistică, la fel ca în reportaj, selectarea 
«e o operaţie delicată şi importantă. Pentru că lucrează cu modelul în 
față, memorialistul trebuie să ştie să-şi aleagă modelul — episod, 
personaj — cel mai semnificativ şi sugestiv. Şi în Convorbiri economice 
Ion Ghica s-a arătat preocupat de caracterizarea moravurilor şi a trecut 
la realizarea literară a unor personaje după ce a calificat grupul, 
categoria socială. „Chiar aparenţa exterioară a unui om — precizează 
el în Schiţele politice — ne arată mai totdauna grupul căruia aparține.“ 
Descripţia lui pune în evidenţă această apartenenţă şi în acelaşi timp 
destăinuie simpatia sau antipatia personală față de personajul descris. 
Portretele lui Grigore Alexandrescu şi Nicu Bălcescu sînt luminate de 
dragostea pe care memorialistul a purtat-o acestor doi amici. Cu sim- 
patie sint evocate și alte figuri: Ioan Cîmpineanu, generalul Coletti şi 


92 


alţii. Căldura evocării acestora provine din prețuirea activităţii lor 
şi, adesea, are cauze patriotice. Concludent ni se pare modul în care 
este realizat artistic chipul lui Grigore Alexandrescu sau Nicu Bălcescu. 
Cu îfabulistul, Ghica a fost prieten intim şi ar fi putut povesti despre 
el foarte multe lucruri; între altele, poate şi aventurile amoroase ale 
acestuia. Lui Alexandrescu îi plăceau „ochii frumoşi“, cum ştim chiar 
din corespondenţa celor doi prieteni. Dar poezia lui erotică e minoră;! 
Ghica o ignoră şi trece sub tăcere şi împrejurările care au inspirat-o. 
Biograful reține numai ceea ce se leagă de autorul fabulelor, AE, 
epistolelor şi elegiilor. Imaginea lui Grigore Alexandrescu este aceea 
a unui poet „original și plin de spirit şi grație“, care „nu s-a inspirat 
decît de pulsaţiunile mari şi patriotice ale sufletului său“. Această 
imagine se conturează şi din biografia omului. În clasa lui Vaillant, 
poetul tînăr e modest şi studios, îi place lectura și are darul de a 
memoriza opere literare întregi. Un alt moment reţinut de Ghica e 
acela cînd Alexandrescu, aflindu-se la masa lui Bibescu-vodă, refuză 
demnitatea de poet al curţii, pe care doamna o solicitase pentru el. 
Aşadar, fabulistul era demn. Mai tîrziu, el trece pe la Departamentul 
Credinței, fără a face avere, deşi prilejuri erau destule. Poetul era şi 
onest. Dar nu numai atit. Într-o enumerare, Ghica înscrie şi alte însu- 
şiri ale prietenului său: „El a fost un suflet mare şi nobil, o inimă 
curată și generoasă, vesel şi glumeţ; îi plăcea societatea aleasă; şi 
dacă cîteodată căuta singurătatea, era mai mult ca o alinare la amără- 
ciunile vieţei, de aceea şi scrierile lui dintr-acele momente respiră o 
stare de întristare melancolică a sufletului său“. Într-un fel asemănător 
procedează Ghica atunci cînd evocă figura lui Bălcescu, aducînd pe 
primul plan însuşirile morale ale acestuia. Procedeul nu duce la dezu- 
manizarea eroilor. Imaginea în ansamblu e statuară, dar adevărată. 
Din biografia luptătorului de la 1848 cunoaştem şi trînta cu goliatul 
Sotea, şi hîrjoana tînărului cărturar cu prietenii („căuta trînteală 
cu lumînarea“). 

În realizarea portretelor, Ghica foloseşte o tehnică variată, de la 
procedeul monumental pînă la caricatură, în funcţie de conţinutul 
imaginii și de atitudinea faţă de model. 

Unele portrete sînt simple, trase în linii tari, ca în cărbune, cu o 
singură pată de culoare, cum e descrierea înfățișării lui Grigore-vodă 
Ghica: „un om mărunţel; barba potrivită în apărătoare şi cănită, mai 
mult roşie decit galbenă, mustăţile roșii trase în jos şi despărțite sub 
nas prin două-trei muchi de brici, ras pe obraz pe lingă barbă; ochii 
vii, glas răstit şi gros...“ E chipul unui domn „care-şi iubea ţara“ — 
după opinia scriitorului — şi-şi luase sarcina „de-a stîrpi jafurile 


93 


boierilorşi ale ciocoilor cari de la Caragea ajunsese fără îrîu“, un domn 
cinstit deci, deși „capul nu-l tăia prea mult“ și în pricinile mai dificile 
trebuia să se sfătuiască cu cîţiva consilieri intimi. Cînd însă trebuie să 
caracterizeze un alt domn, pe care-l judecă cu asprime, cum e Mavro- 
gheni, scriitorul recurge la desenul grotesc. Chipul lui Mavrogheni 
e descris aşa cum şi-l imagina opinia publică. Un fecior de boier 
întreabă dacă fiorosul voievod „...era arap negru, cu buza de-o palmă 
şi cu colții scoşi afară ca de mistreţ? Dumneata l-ai văzut d-aproape; 
se zice că avea o gură la ceafă, pe unde scotea oasele cînd înghiţea 
mielul nemestecat“. Un logofăt bătrin se grăbeşte să intervină pentru a 
respinge o asemenea legendă, dar nu face decît s-o confirme, prizonier 
şi el al aceleiaşi fantezii: „Nu e adevărat, coconaşule... nu l-am văzut 
eu cînd trecea cu alai? Era un om ca toţi oamenii, atîta numai că avea 
dinţii de oţel, uite, fi aducea saci cu rubiele şi cu icosari, îi băga în 
gură, îi făcea praf cu dinţii ş-apoi îi înghiţea. Era scris pe mini şi 
pe picioare cu slove turceşti pe sub piele, tipărite cu praf de puşcă, ca 
să nu se lipească glonţul de dînsul.“ 

Amploarea portretelor pe care le pictează Ghica e hotărită de 
însemnătatea lor în contextul povestirii. Portrete găsim însă pretutin- 
deni, tocmai pentru că scriitorul își vede foarte exact modelele. Uneori 
schiţa e sumară, dar evocatoare, ca în cazul imaginii lui Alexandrescu 
elev: „înfăşurat într-un surtuc cafeniu, oacheş, foarte oacheş, părul 
negru, sprincenele groase, îmbinate, ochii căprii şi scînteietori, mustaţa 
îi mijea pe buză“. Alteori zugrăveala e mai bogată, într-o pastă mai 
densă. „Prinţipul“ Zamfir „era un om între două virste, mai mult 
bătriîn decît tînăr; gros la burtă, alb şi rumen la faţă și cu mustăţile 
rase; purta pantaloni de nanchin galben cu capac, băgaţi în cizme 
ungurești cu pinteni, jiletcă vărgată, frac cafeniu cu bumbi de metal 
cu pajură împărătească, cravată roșie de pambriu, în care îi intra 
bărbia cu totul, pînă la gură, lăsînd să iasă d-o palmă două colţuri 
ascuţite de guler scrobit. Din buzunarele jiletcei atîrna d-o parte și de 
alta, zornăind, două lanţuri groase de chei şi peceţi mulţime.“ Detaliile 
vestimentare, subliniind pitorescul ciudat al pieselor, caracterizează 
desăvirşit personajul: avem a face cu un dement ce-și închipuie a fi 
nepotul Mariei Tereza. 

Umorul lui Ghica îi luminează şi portretele, subliniind atitudinea 
critică. Iată un parazit oploşit pe lîngă Dudescu, Sgabercea: „...un 
spîn cu trei fire de barbă, slab şi sfrijit, numai pielea şi osul de dinsul, 
zbiîrcit şi bondoc, mititel ca un copil, dar elegant la haină, încins cu 
taclit şi purtînd ceasornic cu lanţ în briu“. Această creatură e cu atit 
mai vrednică de rìs cu cit nu se sfiește să se laude că vodă Mavrogheni 


94 


voise să-i dea pe fiică-sa de soţie. „Dar o luam eu p-aia?!f se umilă el 
în pene. Multe din portretele zugrăvite cu umor de Ghica exprimă 
antifeudalismul său. Galeria e completă. Alături de domnitori ca 
Mavrogheni și Caragea, de dregători ca logofătul Fănică sau clucerul 
Alecu Gheorghescu, în scrisori se perindă un cortegiu numeros de 
dascăli, cămătari, căpitani de poştă, tineri donjuani gata să se înjunghie 
din nimic, beizadele, boieri mici şi mari. E o lume dezgustătoare, în 
pragul prăbuşirii, În această lume, înlănţuită de prejudecăţi, o femeie 
tînără se sinucide din pricina geloziei bărbatului, iar dorinţa ei de a 
fi înmormiîntată într-un sicriu confecţionat din scîndurile pianului 
rămîne neîmplinită, căci pianul fusese, după părerea preotului, vasul... 
dracului. Ciuma face ravagii, asistenţa medicală e ca şi inexistentă, 
cioclii jefuiesc pe muribunzi şi-i duc la groapă înainte de a-şi da duhul. 
Neguţătorii sînt ţintuiţi cu urechea de un stîlp în piaţa publică, pînă 
cînd se face curama, ca să se satisfacă pofta de bani a violentului şi 
înfiorătorului Caragea. Jaiul, camăta, acumularea de averi — iată 
legea ce-i punea în mişcare pe toţi, de la ciocli şi mici logofeţi pînă la 
marii bani şi domnitori, Băltăreţu e un om de jos, dar averea pe care 
a adunat-o îl face un personaj cu vază. El se deplasează cu butcă 
„numai bronzuri şi poleieli, dinainte, d-a dreapta şi d-a stînga caprej 
vizitiului, cu două sirene aurite, cu coadele încolăciteff. 'Țiganul cu 
masalaua care urmează butca e „desculţ şi zdrenţuros'f, dar cămătarul 
boierit are degetele pline de inele cu smaragde, rubine şi diamante. 
Banul Tudorache Văcărescu, înalt dregător al ţării, nu se comportă 
în afacerile băneşti altfel decît Băltăreţu. Evlavios (cum va fi şi Hagi- 
Tudose), boierul Furtună, cum e poreclit marele ban, nu-şi cmţă nici 
rudele cînd e vorba să i se achite pînă la centimă datoriile. Nemulțumit 
că „legea la noi nu permite dobiîndă la dobîndă“f, numără şi cîntăreşte 
timp de şase ore cu ochii, cu degetele şi cumpăna fiecare galben adus 
de datornic. Într-o asemenea lume, entuziastul, învățatul şi cinstitul 
Teodor Diamant, pe care Père Enfantin î] admira, e surghiunit la 
Snagov, iar după punerea în libertate moare în mizerie, fiindcă nu vrea 
să renunţe la ideile sale generoase. Fratele lui, Bărbucică, poreclit 
Gămălie, căci „modul cum iși umila păru] şi favoriţii îi da aparenţa 
unei gămălii de ací, trăieşte la adăpost de orice privaţiuni. Acest 
Bărbucică era un ins stupid: „N-a învăţat nici să scrie, nici să citească, 
era cam idiot. Îi zicea Bălbuitu din cauza anevoinţei ce avea la vorbire; 
nu era cu desăvirşire surd, dar era tare de ureche, foarte tare, într-atit 
de tare, încît glumeţii, mişcînd din buze, fără a scoate glas, îl făceau 
să creadă că-i spunea ceva, şi el asculta şi le răspundea ce-i venea, ca să 
nu lase să crează că n-a auzit.ft Aşezînd alături, într-un contrast izbitor, 


95 


chipurile şi soarta celor doi fraţi, Teodor şi Bărbucică, scriitorul cali- 
fică de fapt societatea vremii lor. De „munificenţa celor mari“ se bucură 
nu primul, ci cel de-al doilea. Pe Teodor, autoritatea statului feudal îl 
întemniţează, pe Bărbucică îl cruţă, şi jucătorii bat cărţile în aparta- 
mentul lui ziua și noaptea, „liberi de orice priveghere şi fără teamă 
de poliţie sau de procuror“. 

În cîteva instantanee sînt prinse şi trăsături ale societăţii mai noi, 
burgheze. Părerile despre această societate scriitorul şi le-a spus de 
preferinţă în scrisorile cu caracter publicistic. Ici-colo întîlnim totuşi 
cîte o imagine, un portret. Aşa e notarul Gheorghe Bulumac, un fel de 
Clevetici ultrademagog, care şi afirmă despre sine: „Eu, domnule, nu 
sunt numai democrat, sunt chiar demagog. Îmi place egalitatea. Nu 
admit eu deosebiri şi distincţiuni d-alea între făpturile lui Dumnezeu. 
Cer să fim toţi o apă...“ Dar acest „democrat“ își aureşte inelul de aramă 
cu emblemă şi poartă distincţii obținute fără nici un merit, prinse în 
piept şi atîrnate de git. Alte siluete sînt schiţate în introducerea scrisorii 
despre egalitate: 

„— Pune-ţi în gind, soro, Mişu meu, una şi bună, vrea să mă ducă 
să văd pe Mateescu jucînd pe Millo director! Quelle idee, ma chère! Cu 
mitocancele ! Apoi nu e smintit?... Nu-i poate intra prostului în cap că 
astăzi nu mai sunt boieri şi negustori, suntem toţi egali, tot o apă! Ce 
s-auzi la Millo, ma chère? Româneşte şi iar româneşte. C’est à vous faire 
degobiller, cum zice Zizica mea. Unde mai e libertate, soro? Te întreb. 

— Stai să ne uităm la afiş, întrerupse tovarăşa, să vedem dacă 
se cîntă La Chose. Ce romanţă delicioasă! E de nebunie, cela vous 
transporte.“ 

Sînt două dame tinere, desigur soţii de slujbaşi ai statului, care 
în numele aceleiași „egalităţi“ se bucură că toţi sînt o apă, dar maimu- 
ţăresc protipendada franțuzită şi-şi arată disprețul faţă de „mitocan- 
cele“ care gustă spectacolele româneşti. Așadar, nişte „rromânce“. 
Caracterizarea lor e făcută numai prin dialog, procedeu folosit de Ghica 
şi în Convorbiri economice, iar mai tîrziu desăvirşit de Caragiale în 
momentele sale. În proza lui Ghica, dialogul are virtuţi speciale, căci, 
cum observă T.Vianu, nu răspunde numai menirii de a comunica 
ideile personajelor sau de a asigura mişcarea unei scene. Scriitorul, 
aducîndu-şi aminte de oamenii pe care i-a cunoscut, le transcrie cuvin- 
tele exact cum au fost rostite, în înlănţuirea lor specială în fraze şi 
chiar în timbrul glasului. 

Comicul discuţiei dintre doi nebuni, prinţipul Zamfir şi Manea 


Nebunul, e înregistrată cu o izbitoare naturaleţe: 


96 





Capela din parcul de la Ghergani 
(Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, 
Cabinetul de stampe) 





Mormiîutul lui Ion 
Ghica, în capela de 
la Ghergani 
(Biblioteca Acade- 
miei Republicii So- | 
cialiste România, Ca- 
binețul de stampe) mmnm». 





ION 


„GHICA 


„— Ci tacă-ţi gura, nebunule — ripostă supărat prinţipul Zamfir 
— nu ţi-am spus d-o mie de ori că Filipescu e mai mare? 

— Nebun eşti tu, mă păcătosule! îi răspundea Manea. Ce, adică, 
pentru că-mi zice mie Manea Nebunul! Da’ nu ştii tu, mă! că-mi zice 
așa tocmai pentru că nu sunt nebun, mă! cum îţi zice şi ție prinţipul 
Zamfir, tocmai pentru că nu ești prinţip, mă! Banul Ghica să trăiască, 
mă! Soarele să-mi fie cu bine, iar luna s-o mănince vircolacii, mă!... 

— Ba tot Filipescu e mai mare! strigă indignat prințipul Zamfir, 
arătind pumnul, amenințare la care Manea răspunse cu o palmă de 
răsună toată sala şi îndată se sculă cîntind: Fivrelzon! fivrelzon! Așa 
pronunţa el pe româneşte cuvintele cintecului său favorit: Dansons la 
Carmagnole! Vive le son! vive le son du canon!“ 

Replicile sînt demne de nebunii lui Shakespeare: 

„— Aşa e (zice prinţipul Zamfir), dacă mănincă numai luminări 
de seu, ca toţi ungurii; ș-aseară era cu luminare în gură; a înghițit-o 
cu feştilă cu tot. 

— Mănînc luminări, mă! răspunse Manea, ca să mă lumineze pe 
dinăuntru, mă! Dar tu, care bei la vin ca o butie, ce-o fi în capul 
tău, întuneric beznă, mă! ca într-o pivniţă oarbă, mă!“ 

Dialogul e folosit în Scrisori către V. Alecsandri relativ rar, nara- 
țiunea fiind preponderentă. Oricit s-ar lăsa scriitorul în voia asociaţiilor 
întimplătoare, grija pentru concizia narațiunii nu-i dă pace. „Dar 
cum să fac ca să fiu clar şi scurt?“ se întreabă el. Răspunsul îl află 
singur, astfel că cele mai bune dintre scrisori nu depășesc un număr 
de citeva pagini. Pentru a derula filmul unei călătorii cu căruța de 
poştă de la Focşani pină la Curtea domnească lui Ghica îi este sufi- 
cientă o frază: „Cind ieşeam din Focşani, răsărea luna; nici gură de 
surugiu, nici plesnitură de bici, dar cărucioarele mele fugeau ca năluca 
cu umbra după ele, şi seara, cind bătea meterhaneaua, mă dam jos 
din cărucioară şi intram cu ispravnicul meu în odaia lui Măciucă, 
unde am așteptat pină s-a sculat vodă de la masă, pină s-a culcat 
beizadelele, s-a osteiat lumea din curte şi au ieşit una după alta caleş- 
tile cu masalale a spătarului, a aghii şi a ispravnicului de curte; atunci 
intră răposatul Măciucă şi-mi zise: «Ai sus». “ 


Ion Ghica a împărtăşit ideile despre limbă ale lui Alecsandri, 
Alecu Russo, N. Bălcescu şi ale celorlalți paşoptişti. Deşi nu a dedicat 
lucrări speciale problemelor lingvistice, a folosit mai multe prilejuri 
pentru a-şi spune părerea, pe un ton polemic, despre etimologiști, 
fonetişti sau „eclectici“. Cind a analizat „dramaticele“ lui Sion, s-a 
simţit dator să se refere şi la forma scrierilor: „D-l Sion ...ştie a se 


q — Opere voi. I — ion Ghica 97 


feri de un purism exagerat, latinizator, lepădînd totodată barbarismii 
lepădaţi de filologi, adoptînd numai pe acele neologisme care au prins 
rădăcină în limbă, şi astfel ne prezintă o limbă românească pe care o 
poate înţelege şi gusta poporul“. Foarte juste idei, dar fraza ar trebui 
subliniată în mai multe locuri cu creionul roșu. Deși a scris mult, şi. 
vrind-nevrind, a devenit scriitor, Ghica nu pare totuşi a fi ajuns 
vreodată la convingerea că un literat trebuie să-și controleze mereu 
exprimarea, stilul. Munca lui de redactare nu era lesnicioasă, cum s-ar 
părea la prima vedere: „Dar ştii tu de cîte ori leapăd condeiul din mînă... 
de cite ori rup foi intregi, fiindcă nu găsesc... ştiinţele ce-mi trebuiesc 
pentru elucidarea faptelor ce voiesc să-ți povestesc?“ „Chinul scrisului“, 
în care Boileau vedea un simptom al exigenţei artistice, nu e declanşat 
la Ghica de grija pentru stil. Memorialistul nici nu crede în virtuțile 
lui de stilist. Cu resemnare, admite că în epistolele sale există „proză 
şi stil anevoie de înghiţit“. Lipsit de dorinţa, firească la un artist al 
cuvintului, de a-şi vedea textul respectat pină la literă şi virgulă, 
tolerează, ba chiar solicită intervenţia altora, a lui Alecsandri şi a lui 
Iacob Negruzzi. Celui din urmă, trimiţindu-i în 1884 o epistolă, îi 
cerea s-o citească și să-i aducă „cîteva trăsături de condei pe ici, pe 
colo, cu cît va avea mai multe trăsături de condei, cu atît va fi mai 
bine“*. De la o retipărire la alta, memorialistul a introdus în text 
unele modificări mărunte, însă a trecut cu vederea inadvertenţe şi 
erori gramaticale, supărătoare stingăcii stilistice, „barbarisme“ de 
care se bucura că Sion s-a lepădat. 

Ion Ghica nu făcea vreo distincție între limba vorbită şi cea 
literară, fiind de părere că e o erezie a considera că „avem două limbi, 
una în gură şi alta pe hirtieşi că trebuie să vorbim și să scrim într-altfel“. 
Pe vechii dascăli români îi preţuieşte tocmai pentru că „scriau cum 
vorbeau“, socotind că scrisul „trebuie să fie reproducţiunea exactă a 
vorbei“. Limba folosită de scriitorul nostru e limba literară a vremii 
sale, dar cu un sensibil caracter de oralitate. Lexicul lui este pe cit de 
bogat, pe atit de pestriţ. Forme vorbite, specifice Munteniei, alter- 
nează cu moldovenisme, termeni arhaici se întîlnesc în aceeaşi frază 
cu neologisme de data cea mai recentă. Scriitorul nu caută şi nu alege 
cuvintele, le prinde în peniță pe cele ce i-au venit în minte, iar dacă 
nu are la îndemînă vreunul, îl creează și scrie: „gind împironit“, 
„păsărărie“, „vinătorie“ (magazine unde se vind păsări, respectiv 
vinat). În evocările istorice, recurge frecvent la arhaisme, der mai 
ales cind are de făcut descrieri de veşminte, obiecte și moravuri din 
trecut, cînd trebuie să denumească funcţii fără corespondent actual: 


a  Studiiṣidocumente literare de I.E. Torouțiu 


98 


„Boierii cei mari se îmbrăcau cu ceacșiri roşii cu megi, papuci 
sau cizme galbene de mașină, cu botul ascuţit, întors în sus şi fără toc; 
antiriile erau de ghermesit, be citarie, calemcheriu, cutnie, selimie sau 
sevai; se încingeau la brîu cu şal de Indii; vara fermeneaua scurtă...“ 

Sau: 

„Vodă era sigur că isnaful avea să alerge de la unul la altul, ca 
să facă curama, iar pedeapsa înceta îndată ce starostele venea la curte 
cu un porcoi de mahmudele.“ 

Utilizarea arhaismelor răspunde mai puţin unei intenţii literare, 
cît unei cerinţe de precizie. Fraza capătă însă o remarcabilă încărcătură 
plastică. 

Desţelenind terenul unor ştiinţe încă necultivate în România, 
Ghica a folosit un procedeu obișnuit în epocă, anume, a creat termenii 
corespunzători din cuvinte româneşti, parale cu preluarea ca atare a 
termenului străin: materii întăietoare (materii prime), linte de sticlă 
(lentilă), piatră de fier (minereu de fier), slobozenia comerțului, căi 
plutitoare fireşti (căi navigabile naturale), amorțire (amortizare), 
respectiv: raile de fier (şine de cale ferată), afrancare de la glebă (elibe- 
rare din şerbie), venit doganal (venit vamal), rezou (reţea de cale ferată), 
fănoasă (maşină de întors fìnul) etc. În numeroase cazuri, uzul l-a 
dezminţit pe Ghica; formelor neaoşe propuse de el limba le-a preferat 
neologisme, şi invers, Dacă, în privinţa termenilor tehnici, preluarea 
unui cuvînt străin e adesea inevitabilă şi, deci, nu-i poate fi reproşată 
scriitorului, în alte cazuri ușurința cu care își însuşeşte cuvinte străine 
devine supărătoare. Ghica a folosit cu stăruință mai ales franţuzisme 
pe care le putea evita: a lega (a lăsa moștenire), atrabilar (posomorit), 
a depinge (a zugrăvi), a confina (a surghiuni), grief (plingere), afecționat 
(iubit), znunificență (mărinimie), dagă (spadă), bandieră şi banieră 
(steag), convoatată (rivnită, jinduită), concuistă (cucerire), confiență 
(încredere), otagiu (ostatic), suspens (întrerupere), ezacțiune (jaf, furt) 
etc., etc. Neologisme pe care limba şi le-a însuşit apar la Ghica într-o 
formă calchiată după cea originară: a surveghea, protectrice, elisă (elice), 
îl stimă, foncţiune, deconsidera etc. 

Uneori, Ghica foloseşte un cuvînt românesc, dar în expresii carac- 
teristice franceze, ca și cind, scriind româneşte, ar fi gindit în franceză: 
„Majoritatea acelei Camere n-a lipsit de la datoriile sale“ (n'a pas 
manqué), „trebuincioasele garnizoanelor şi locuitorilor“ (les nécessaires), 
„mișcătorul cel mai puternic al progresului social“ (le mobil) etc. 

Cu aceeași libertate tratează Ghica construcţiile morfologice și 
sintactice. Paralele cu construcţiile populare şi arhaice („şi-o pleacă“, 
„care tu o ai citit“ etc.), foloseşte de multe ori expresii de asemenea 


Chd 99 


calchiate din franceză: „un fel de comitet sanitar compus de mai mulţi 
boieri“, „mi-a vorbit filozofie, literatură“, „ciştigase cauzei greceşti 
toate spiritele“ etc. Scriitorul are ezitări în construirea atributului şi 
de multe ori elimină articolul posesiv: „om de casă și de masă boieru- 
lui“, „depozitari limbei“, „frate lui Ioan Cimpineanu“. Frecvent apare 
la el complementul direct cu prepoziţia pe, parazitară: „neliniştea 
foarte mult... pe Englitera şi pe Franţa“, „face pe mulţime să crează“, 
„adusese pe cel mai vestit tacim de lăutari“ etc. 

Prozatorul nu evită anacolutul și îşi îngăduie libertăţi mari în 
ceea ce privește topica: „cind îl vede, ìl apucă risul“, „deşi adesea 
întreruptă, dar pe care...“, „care, deși... dar inima lor...*, „păginii 
de turci pe unde treceau era foc şi pirjol“. 

Ici-colo, Ghica uită predicatul sau lasă cite o frază neterminată: 
„Intr-o seară, pe cînd se afla în serviciu la curtea domnească, auzind 
pe Grigorie-vodă că zicea către un boier că în lipsa mitropolitului 
Dionisie Lupu nu mai putea lăsa scaunul arhipăstoresc vacant și că, 
de ar cunoaște un călugăr român cu inimă şi cu învăţătură, l-ar face 
mitropolit și ar scăpa ţara de călugări streini. La aceste cuvinte, Ioan 
Cimpineanu...*“ 

Din această enumerare, cineva care nu cunoaşte bine opera lui 
Ion Ghica ar putea să tragă concluzii defavorabile. Dar cititorul, şocat 
adesea de neglijenţele gramaticale şi stilistice, de formele lexicale 
ciudate, ştie că, dincolo de ele şi în ciuda lor, proza marelui memoria- 
list are un farmec cuceritor unic. Povestirea te prinde, te leagănă; o 
asculţi uimit de contururile vii ale oamenilor din alt veac şi, atent la 
mișcarea tablourilor, uiţi stîngăciile de exprimare ale bătrinului 
narator. Poate că lipsa de stil e însuși timbrul specific al stilului lui 
Ion Ghica. În fond, şi Scrisorile către V. Alecsandri sînt tot niște 
„convorbiri“, iar convorbirea se refuză supravegherii prea severe. 

Paginile prozatorului nostru sînt pigmentate de numeroase expresii 
orale („i-a făcut englezului pe plac“, „le plăteau ce pe apă nu curge“, 
„soarele de-o suliță“, „cei ce pînă ieri fi lingeau cizma acum îi mușcau 
mina“). Exclamaţii și interogaţii obişnuite vorbirii comune („Dar a 
doua zi era ce era!“, „Unde se pomenea trotuar sau bulevard pe acel 
timp“, „Ce eram noi românii?“*) se întilnesc mereu. Sobru şi clar, scrisul 
lui Ghica cunoaște puţine podoabe stilistice. În Scrisori... comparaţiile 
sint extrem de rare, metaforele ca și inexistente, iar epitetele, precizind 
mai ales culori, apar în descrieri unde se impun parcă inevitabil, pentru 
exactitatea imaginii. Efortul de a obţine această exactitate se vădeşte 
și în predilecţia pentru formele de comparativ sau superlativ ale adjec- 
tivelor, precum şi în repetarea insistentă a adjectivului. Barba lui 


100 


Grigore Ghica-vodă era „mai mult roşie decit galbenă“, Alexandrescu 
era „oacheş, foarte oacheş*, Bărbucică „era tare de ureche, foarte 
tare, într-atit de tare incit...“, iar Reșid-pașa, „strimtorat, foarte 
strimtorat“. 


În alcătuirea ei caleidoscopică, proza lui Ion Ghica şi-a păstrat 
culorile proaspete şi, prin ocheanul ei luminat în interior, rotit de 
emoția povestitorului şi a noastră, reconstituim vremurile de demult, 
ude de singe şi de lacrimi, indoliate de satrapi şi aureolate de entu- 
ziasmul visătorilor. 


ION ROMAN 


NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 


Această nouă ediţie din opera lui Ion Ghica își propune să ofere 
cititorilor un număr considerabil mai mare din scrierile memorialis- 
tului şi omului de ştiinţă decit ediţiile apărute în ultimii ani. Concepută 
în patru volume, va cuprinde, respectiv: I. Scrisori către V. Alecsandri, 
II. Convorbiri economice, III. Pămintul și omul, articole ştiinţifice, 
politice, reportaje academice, scrieri literare extrase din periodice, 
IV. Corespondenţă, ciorne etc. Un studiu introductiv (în primul volum), 
note şi comentarii, gloasr (la fiecare volum), indici generali şi o biblio- 
grafie (la finele ultimului volum) constituie aparatura ediţiei. 

Notele și comentariile comunică date despre geneza și difuzarea 
fiecărei opere în parte, indică surse certe sau ipotetice folosite de scriitor, 
aduc precizări şi corectări în legătură cu opiniile acestuia, lămuriri 
în legătură cu evenimentele şi personalităţile citate. Apariţia numelui 
unei personalităţi oarecare nu ne-a reținut atenția decit dacă era ceva 
interesant de spus în legătură cu acea personalitate, în orice caz mai 
puţin cunoscută. De asemenea, am stăruit asupra unui eveniment în 
măsura în care era necesară o completare sau confruntarea cu punctul 
de vedere actual. Prima referire a autorului la o persoană sau la un 
eveniment nu ne-a obligat întotdeauna la consemnarea lor imediată în 
comentariu. Ni s-a părut mai potrivit să ne oprim asupra lor atunci 
cînd şi autorul le acordă un interes special. În această privinţă, indicii 
vor înlesni aflarea locului respectiv. În general, comentariul nostru 
are un caracter local, referindu-se la un paragraf, la o frază. Aprecierea 
critică a opiniilor politice, sociale, economice, filozofice, literare se 
face în studiul introductiv. Notele și comentariile şi acest studiu trebuie 
- duate împreună, ca părţi ale unui întreg. 


193 


În ceea ce privește glosarul, precizăm că am introdus între lămu- 
ririle noastre şi pe acelea formulate de Ion Ghica în subsolul cărţilor 
sale, făcînd însă menţiunea: (1.G.). În subsol am dat numai notele cu 
alt conţinut ale autorului, precum şi traducerea expresiilor aflate în 
text într-o limbă străină. 

Indicii, auxiliar indispensabil la scrierile lui Ion Ghica, înregis- 
trează nume de persoane şi de eroi literari, titlurile lucrărilor citate 
localităţi, evenimente. 

În sfirşit, Bibliografia va însuma scrierile lui Ghica (din volume 
şi periodice), articole şi studii despre viaţa şi opera autorului. 

Respectind un principiu general acceptat și neexistind motive ca 
să ne abatem de la el, am folosit ca text de bază textul ultim publicat 
de autor. Pentru Scrisori către V. Alecsandri, transcrierea s-a făcut 
după ediţia a II-a, tipărită în 1887 la Socec. Pentru celelalte scrieri, 
o scurtă notă la inceputul volumelor respective va aduce precizările 
corespunzătoare. 

De la o retipărire la alta, Ghica a introdus unele modificări, pe 
care numai o ediţie critică le-ar înregistra. Notind cu II ediţia a doua, 
cu I, ediţia intii a Scrisorilor către V. Alecsandri, cu C.L., titlul Convor- 
birilor literare, iată cîteva exemple: 

Din Clucerul Alecu Gheorghiescu 

. 1, r. 1 (II): pornind; (1): plecind; (C.L.): plecind. 
„2 (II): legănat; (I): legănat; (C.L.): leganat. 
. 2—3 (II): liniilor de fier; (1): liniilor de fier; (C.L.): railor. 
. 3 (II): cind aud; (I): cind aud; (C.L.): Deodată aud. 
6—7 (II): nimica; (1): nimica; (C.L.): nimică. 
. 3, r. 18 (lI): d-a invidia; (1): d-a invidia; (C.L.): de-a invidia. 
„11, r. 12 (II): peste proviant; (1): peste proviant; (C.L.): asupra 
proviantului. 

Din Polcovnicul Ioniţă Ceganu 

P.1,r. 1 (II): Aici; (I): Aici; (C.L.): Aice. 

P. 1,r.5 (II): rumen; (1): rumăn; (C.L.): rumăn. 

P. 1, r. 6 (II): ras regulat în toate simbetele; (I): ras regulat în 

toate simbetele; (C.L.): ras în toate simbetele regulat. 

După cum se vede, variantele sint mai ales fonetice, iar cele mai 
multe modificări, faţă de textul din revistă, apar şi în ediţia intii. 
Unele forme fonetice din Convorbiri literare fiind moldovenisme (lega- 
nat, nimică, rumăn), pot aparţine redacţiei sau tipografiei din Iaşi, 
dar şi autorului, care a locuit o vreme în capitala Moldovei şi a 
avut strinse şi trainice legături de prietenie cu scriitori de dincolo 
de Milcov. 


0001009 
w o oe e 


104 


Transcrierea textelor s-a făcut conform uzului, menţinindu-se 
formele de limbă şi aplicîndu-se regulile ortografice actuale. 

Am transcris semnul ă cu å, în cuvinte ca românesc, cânta, cămpte, 
crăncen etc., păstrindu-l numai acolo unde ni s-a părut a indica o posi- 
bilă pronunție moldovenească (de ex: întăi, dărâma). 

În prefixele ră- şi răs-, care apar în text sub forma re- şi res-,ea 
fost transcris cu ä; răsună, rămine, răspunde, răscoală, răstoarnă. 

La începutul cuvintelor ca eri, eftin am transcris pe e cu ie. 

După consoane labiale, e a fost interpretat ie; am scris deci: fier, 
fiere, paie, piei, piept, pieptănat, pierdeau, nu: fer, feare, pei, pept, 
peptânat, perdeau. 

După ch şi gh, diftongul ia a fost transcris ea în cuvinte ca cheamă, 
gheoră. 

La verbele a căror rădăcină se termină cu i, terminația de imperfect 
cu e (locueau. sueau, trăea etc.) a fost transcrisă corespunzător: locuiau 
suiau, trăia ete. În forme verbale ca intervenia, vopsia, diftongul ia 
a fost transcris cu ea, conform regulii ortografice generale privind im- 
perfectul. Triftongul iea s-a redat pri ia. 

După consoanele ș şi 7, semnele e și é au fost considerate, respectiv, 
ă și a, în cuvinte ca infercat, feri (înţărcat, tări); șese, șepte, șerpe, țeră 
(sase, șapte, șarpe, ţară). 

Am restabilit diftongul ua, cules în text cu semnul ó, în cuvinte 
ca ocaua, ziua; în cazul altor cuvinte, am considerat apariţia întimplă- 
toare a aceluiași semn ó ca o simplă confuzie tipografică şi am scris o. 

Forma sunt a fost pretutindeni păstrată. U final fără valoare 
fonetică a fost inlăturat. 

Ca o observaţie generală privind vocalele, vom nota că am menţi- 
nut toate grafiile din text cînd puteau indica o formă orală, regională, 
arhaică sau un neologism încă nefixat. Iată numai citeva exemple: 
ala (pentru: ăla), celalalt, călindar, așăzat, cătră, cară (plurarul subst. 
car). daca, jăţ, jăluia, mine, pine, peană, incunjurat, să (se), strein, 
dor (doar), dinintru, orce, foncţiune, termin. 

În ceea ce priveşte consoanele, precizăm următoarele: 

Grupul ci, indicind sunetul č, a fost transcris cu ce: ceasornic, 
ceauș. 

Considerindu-le drept rezultat al aplicării ortografiei etimologi- 
zante, de către autor sau de tipografie, am transcris forme ca socia, 
oficer, comerciu, Francia, precios, prin soția, ofițer, comerţ, Franta, 
prețios. Din aceleaşi considerente, grupurile sci şi sce în cuvinte ca sciu, 
Bucuresci, nascerea au fost transcrise respectiv cu ști,ște: știu, Bucureșt, 
nașterea. 


103 


Grupul gi a fost considerat ge în cuvinte ca giambaș, gialat (geam- 
baş, gealat). 

Grupul g:, care apare în unele forme regionale sau în neologisme 
în locul lui j, a fost păstrat: împregiurare, încongiur, limbagiu, curagiu, 
otagiu (similare formei personagiu, care poate îi auzită şi astăzi). Am 
considerat însă imposibile formele verbale corespunzătoare, astfel că 
le-am transcris cu j, nu cu gi; deci încuraja, proteja, redija (nu încu- 
ragia, protegia, redigia). 

Grupul ch s-a redus la k în cuvinte ca Mihail, anarhie, arhiereu, 
arhitectură, Valahia, monarh; ân loc de machină, am scris mașină (cum 
scrie de altfel şi Ghica, uneori). 

Qu s-a transcris che şi chi în cuvinte ca pachebot, echipaje, şi cu, 
atunci cînd, în alte locuri, Ghica însuşi scria așa, de ex: ecuitate, 
consecuent, cuart. 

S intervocalic a fost transcris cu z, în forme ca filosofie, garnisoanu, 
francesi, presida, resida, visită (filozofie, garnizoană, francezi, prezida, 
rezida, vizită). Tot prin z a fost transcris s înainte de b, m, n: rezbel, 
ciznă, îndrăzni, zburda etc. Foarte frecvente sînt în scrisul lui Ghica 
formele în care s apare în locul lui x. Considerind pronunția respectivă 
posibilă (poate fi auzită și astăzi), am păstrat ca atare forme de felul: 
esamen, esport, esemplu, esagerare, estrădare. 

Formele de plural cu s în loc de ș, obişnuite în secolul trecut, au 
fost menținute: albastri, ilustri, maistri, ministri, nostri. Nu am găsit 
însă temeiuri să-l păstrăm pe s în cuvinte ca scoală, postie; am scris 
deci școală, poștie. 

Am transcris prin ¢ grupurile ţi și ci în cuvintele: soţietăței, supra- 
față, prefață, denunța etc. (în loc de soțietăției, suprafaţie, prefagie, 
denunşia ). 

Neologismele au fost transcrise de noi în forma pe care Ghica 
le-a păstrat-o chiar atunci cînd ele își consolidau în limba literară o 
altă pronunție: aprețiere, biurou, deliriu, consecuinţă, mănţine, onor, 
relatif, protege, popol, projecte, dezbarca, necesarii, corumpe, forsat, 
soțietate, inteligință, influinţă, importenţă etc. Compta, reprezentind 
însă o grafie, şi nu o pronunție, a fost ortografiat conta (ca sconta). 

S-au păstrat ca atare: 

formele articulate, fără -7, la substantive masculine şi neutre: 
capu, turcu, viziru, tablou etc.; 

formele de genitiv-dativ singular în ei: naturei, națiunei, 
opincei, ţărei, libertăţei ş.a.; 

pluralul în e în loc de i, la unele feminine articulate sau nu: 
grădine, funcţiunele, urele, viete etc.; 


196 


pluralul în i în loc de e: barierile, casile; 

formele duble de plural: mașini şi mașine, secoli şi secole, timpuri 
şi timpi etc.; 

singularul în e la forma de feminin a unor adjective: naţionale, 
onorabile, liberale eic. (pentru națională, onorabilă, berală etc.); 

forma de persoana a treia plural a auxiliarului a avea şi a altor 
verbe, identică aceleia de singular: a ales (pentru au ales), vedea (pentru 
vedeau) etc; 

articolul posesiv a pentru masculin (la singular şi plural); același 
articol a pentru pluralul feminin; 

relativul cari, la plural; 

prepoziţiile dupe (pentru după) şi după (pentru de pe). 

Numele proprii — de persoane şi geografice — ea și cuvintele 
şi expresiile străine ortografiate necorect de autor au fost transcrise 
în ortografia originală. Cind însă — în special da numele proprii gre- 
ceşti şi ruseşti — ortografia lui Ghica reprezintă şi o pronunție, s-a 
păstrat forma dată de scriitor (de pildă, Ampedoclu pentru Empedoele, 
Zaltuhin, în loc de Jeltuhin, Omer, Oraţiu, Suvoreff, Akenau, în loc 
de Hackenau etc.). În Studiul introductiv şi în Comenterii am folosit, 
desigur, formele recomandate de ortografia actuală; în Indici am dat 
aceleași forme, menţionind într-o paranteză, pentru recunoaştere, şi 
formele existente în textul scriitorului. 

S-au corectat erorile din textele greceşti, precum şi numeroasele 
greșeli tipografice evidente, De asemenea, arm intervenit în punctuație, 
dar numai cind ni s-a părut neapărat necesar pentru limpezirea frazei. 

Acolo unde — în cîteva locuri — am observat omisiunea unui 
cuvint, l-am adăugat între paranteze drepte, ca și întregirea abrevia- 
ţiilor. 


SCRISORI CĂTRE V. ALECSANDRI 


INTRODUCȚIUNE 


Cind am început a înţelege cele ce se petrec în lume, 
intrase de curînd în cursul timpului un secol nou, secolul 
al XIX-lea, secol mare şi luminos între toate, menit a 
schimba faţa lucrurilor pe pămînt, de la apus la răsărit; 
secol care a adus cu dinsul o civilizaţiune cu totul și cu 
totul nouă, nebănuită și nevisată de timpii anteriori; 
civilizaţiune ieşită din descoperirile științifice datorite 
geniului omenesc, care a dat riurilor, mărilor și oceanelor 
vapoarele, a înzestrat continentele cu drumuri-de-fier, a 
luminat pămîntul cu gaz şi cu scînteia electrică, ne-a dăruit 
telegrafia, telefonia și fotografia; prin mecanică şi prin 
chimie a transformat toate artele şi măiestriile, a însutit şi 
înmiit producţiunea şi a rădicat pe om din robie și din apă- 
sare la egalitate şi libertate ; a văzut renăscînd ca din cenușe 
state nouă ca Grecia, ca Belgia, România, Serbia și Bul- 
garia. Secolul acesta a văzut la lucru atiîţia oameni de geniu, 
cari s-au ilustrat în ştiinţe, în arte și în litere, pe Humboldt, 
pe Cuvier şi pe Arago; pe Goethe, pe Byron și pe Victor 
Hugo; pe Beethoven, pe Meyerbeer, pe Rossini şi pe Wag- 
ner; pe Watt, pe Franklin și pe Pasteur, 

Pe la anul 1821 tunul încetase d-a răsuna în Europa; el 
îşi produsese efectul: deșteptase naţionalităţile, una cite 
una, din amorţeala în care erau căzute de secoli, şi România 
scăpa din ghearele fanarioţilor. Grigorie Ghica, nepot de 
frate lui Grigorie-vodă Ghica al Moldovei (asasinat pentru 


114 


împotrivirea sa la cedarea Bucovinei)!, şi Ioniță Sturdza, 
numiţi de Poartă domni ai Principatelor, erau amindoi 
români cu nașterea și cu inima.? Boierii începuse a se zice 
români, a vorbi şi a scrie româneşte și a se dezbăra de mor- 
fologia cuvintelor de felul lui pliroforisi, metachirisi, plictisi, 
care se întinsese chiar asupra cuvintelor ca regularisi şi 
pursuivarisi. 

Şcoli româneşti de învăţămint secundar se deschisese în 
„Sfintu Sava“ şi în „Trisfetitele“, şi mai mulţi tineri erau 
trimişi să studieze în Franţa, în Germania şi în Italia, des- 
tinaţi ca, la intoarcerea lor în țară, să predea ştiinţele înalte: 
filozofia, dreptul, matematicile, științele naturale și fizice 
în limba română. 

De la zaveră rămaseră în ţară trupe turcești, un beşli- 
aga cu cîțiva neferi în fiecare judeţ şi doi baş-beșli-aga, 
unul cu reşedinţa în București și altul în Iași. Beilicul după 
malul stîng al Dimboviţei de la Jicniţa şi beilicul de lingă 
Sfinta Vineri din Iaşi erau cazărmi turcești. 

Mai tot malul sting al Dunărei, pe o depărtare de mai 
multe kilometri de riu, era rai al fortăreţelor Brăila, Giur- 
giu, Turnu, Calafat și altor poziţiuni întărite. Dup-atunci 
a rămas unor sate riverane numirile de Vizir, Mola-Braim. 
Mola-Scorţaru, Muftiu, Naziîru şi altele. Acele sate erau sub 
imediata protecţiune a unor turci puternici din cetăţi; 
nici proprietarii, nici autoritatea domnească nu îndrăzneau 
să calce în acele păminturi, domenii întinse cari astăzi se 
arendează fiecare cu sute de mii de franci pe an, precum sunt 
domeniurile Brăilei și Giurgiu, Moşia-Mare a ipsilantoaiei, 
Paraipanu lui Arsake şi multe altele pe cari proprietarii 
lor le părăsise, sau se vindeau pe nimica, ca și bălțile, stu- 
hăriile şi pădurile din insule, de la cari românii nu puteau 
trage nici un venit şi se foloseau numai turcii. 

Silistra-valesi, begler-beiul Rumelii, avea mai mare 
putere în Principate decit domnii. Pe un singur ordin al 
lui Gavanozoglu către beș-beşli-aga din Iași, a zburat capul 
boierului moldovan MHasanache, luat fără voia lui vodă, 
ziua în amiaza mare, din curtea domnească, unde ocupa 
foncțiune militară. Grigorie-vodă Ghica a trebuit, după 
cererea lui chehaia-beg, să aresteze pe boierul Alecache Vil- 
lara, care îi era nepot de soră prin căsătoria cu fata lui 
Rallet, să-l dea pe mina pașei de la Giurgiu, să-l trimită 


112 


surghiun la Eski-Zagra, unde a fost deţinut mai mulţi ani 
la Zindan. 

Pină pe la 1826, cirjaliii făceau incursiuni prin ţară 
şi veneau pină la barierile Bucureștilor tăind şi pirjolind.4 

Principatele erau cu numele și cu faptul grinarul sulta- 
nului. Nici un product nu putea să iasă din ţară pină mai 
întii nu se aproviziona toate serhaturile cu trebuincioasele 
garnizoanelor și locuitorilor cetăților dunărene, cu oi, griu, 
orz, ovăz, unt, miere, cerviş, seu etc., cari se luau decapanlii 
de la săteni români, cu voie, fără voie, pe preţurile ce se 
fixau pe fiecare an de marele capan din Țarigrad: pe şase 
lei chila de orz, zece parale ocaua de unt, douăsprezece 
parale mierea etc. 

Guvernorii provinciilor din apropierea Dunărei și, mai 
ales, paşii Silistrei, Rusciukului și Vidinului erau aleşi 
totdeauna dintre turcii cei mai viteji, cei mai ispitiți în 
războaie şi mai dirji, tot viţă de derebeghi, de cei de cari 
tremura chiar saraiul împărătesc, ca Pasvantoglu, Caraos- 
manoglu, Mustafa Bairactaru, Hussein-pașa, Said Mirza, 
Tahir Bosnali, Gavanozoglu. Ei tractau pe domnii noștri 
ca pe niște zapcii, le trimeteau ordine scrise şi verbale, 
ș-apoi pas să nu le fi urmat. Pentru a zbura capul unui domn 
era destul să vie în București sau în Iaşi un capugiu cu un 
gealat, să arate arzul sultanului, și capul domnului era luat 
în traistă și dus la Țarigrad. Astfel a căzut capul lui Gri- 
gorie-vodă al Moldovei, al lui Hangerliu, domn al Valahiei. 

Într-o călătorie ce am făcut în munţi cu poetul Alexan- 
drescu5, am găsit la Cloșani în Mehedinţi pe unul banul 
Niculae, ţăran cu iţari şi cu cojoc, dar cu barba mare și ras 
la cap, ceea ce-i da un aer de boier. El ne-a povestit cu multă 
vervă cum ajunsese deodată ban mare. 

Badea Niculae, clăcaş din satul Băileşti din Dolj, fusese 
scăunaș, adică comisionarul unui turc din Vidin, anume 
Mustafa, pe seama căruia stringea zaherea de prin satele 
vecine pe preţurile capanului. Într-o zi Mustafa dispare din 
Vidin, şi bietul Niculae, după ce alergă vreo trei ani cău- 
tindu-l în toate părţile cu răboajele contabilităței legate de 
briu, află în sfirșit că acel Mustafa se găsea in Țarigrad. 
Turcu, în vestita răsculare a ienicerilor contra lui sultan 
Selim III, ajunsese tare şi mare, devenise acel fioros vizir 
Mustafa Bairactaru, spaima ienicerilor.s 


3 — Opere vol. I — Ion Ghica 113 


Badea Niculae, oltean cutezător, cum îi află de știre, 
îşi ia răboajele ş-o pleacă să-l găsească ca să-şi încheie 
socotelile. Ajuns la Țarigrad, nu se sperie nici de cavaşi, 
nici de capugii, cari îi opreau intrarea conacului vizirial, 
împinge, răstoarnă și dă năvală drept în odaia lui Mustafa 
Bairactaru. 

Fostul său amic şi asociat, cum îl vede, i s-aruncă în 
braţe, zicîndu-i: 

— Bre Niculae, bine ai venit! A sosit vremea să te pro- 
copseşti și tu după urma mea. Rămii aici să zic să-ţi dea 
tainuri. Voi să te fac om. 

— Cum vrei tu, Mustafa — îi răspunde Niculae — să-mi 
las eu ţara, cuprinsul meu unde m-am născut și unde voi să 
mi se odihnească oasele cînd oi muri? 

— Dacă e așa — îi zice vizirul — spune-mi ce este mai 
mare acolo la voi? Aceea voi să fii. 

— Apoi, deh! Mai mare decit toţi la noi este vodă, 
răspunde Niculae. 

Turcu, la aceste cuvinte, stă niţel pe ginduri, cu mina 
pe barbă, ş-apoi îi zice: 

— Vezi, asta o să fie cam greu, pentru că la numirile 
astea de Bogdan-beg și de Iflak-beg se amestecă totdeauna 
diavolii ceia de elcii, scot la maidan fiecare pe cîte un cirac, 
aleargă pe capete, ei şi dragomanii lor, în sus şi-n jos, pe 
la toate regealele; fac fel de fel de intrigi, strigă de-ţi ia 
auzul, și aduc mare supărare și năduf sultanului. Dar spu- 
ne-mi, după domn ce vine? 

— Cine să vie? Vine mitropolit, răspunde Niculae. 

— Ei bine, mitropolit să fii! şi ia condeiul să scrie. 

Niculae, speriat că vrea turcu să-l facă mitropolit; 
sare strigînd: 

— Stai, Mustafa, nu scrie, că eu am nevastă și copii, 
păcatele mele! Acolo nu e ca la voi, mitropolitul trebuie 
să fie călugăr şi arhiereu. Cum să-mi las eu nevasta, să mă 
duc să mă călugăresc? Nu fac una ca asta o dată cu capu. 

— Dar după mitropolit ce vine? întrebă iar Mustafa. 

— După mitropolit, boier mai mare este banul cel mare. 

— Ban mare fii, dar! 

Poruncește de-i aduce îndată un caitan şi-l îmbracă, îi 
dă şi o scrisoare vizirială către domnul Valahiei. 


114 


Niculae ia scrisoarea, o bagă în sin și o pleacă cu dinsa 
la București drept la vodă, care, citind-o, rămine pe ginduri, 
că nu era de glumă cu Mustafa Bairactaru. Să nu facă pe 
Niculae ban mare, işi găsea beleaua cu viziru ; să-l facă, iși 
aprindea paie în cap cu boierii ţării. Aşa s-a hotărit să intre 
la tocmeală, crezind că dor l-o împăca cu un zapcilic, o vătă- 
şie de plai, cu o isprăvnicie cel mult; dar badea Niculae, 
la toate propunerile lui vodă, răspundea, ținind-o una și 
bună cu vorba: 

— Cum a zis Mustafa! 

Vodă, dac-a văzut ș-a văzut că n-o scoate la căpătii, 
poruncește de-i aduce o cărucioară de poștie, cheamă pe un 
edecliu și-i dă pe Niculae în seamă să-l ducă în munte la 
Cloșani, cu ordin către vătaful de plai d-acolo că nici pasăre 
măiastră să nu-i afle de ştire. 

Cind l-am văzut, bietul om trăia de vreo treizeci de ani 
în Cloşani, uitat cu totul de ai lui, dar iubit şi stimat de 
locuitorii plaiului, cari toţi i se închina cu respect şi-i 
zicea banul Niculae. 

Vodă a avut noroc că vizirul Mustafa Bairactaru, strim- 
torat de aproape de ieniceri, apărind pe sultan Mahmud II, 
nepotul nenorocitului Selim, a preferit mai bine să puie 
foc prăfăriii, să saie în aer cu palat cu tot decit să cadă pe 
minile ienicerilor. Așa n-a apucat să afle de renghiul 
jucat amicului său Niculae, pe care pînă la moarte îl credea 
ban mare în Țara Românească. 

De altfel, înăuntru ţărei domnii erau stăpini, şi stă- 
pini absoluţi; tăiau şi spinzurau; rar însă, foarte rar, uzau 
de această prerogativă; se mulțumeau a trage supușilor 
lor, din vreme în vreme, cîte-o falangă bună, avind, binein- 
teles, precauțiunea a aşterne postav roșu cind tălpile erau 
viţă de boier cu caftan. 

Pe hoţii de cai și pe omoritori îi trimeteau la Telega, 
la Slănic sau la Ocnele-Mari sau îi aruncau în ciîte-o ocnă 
părăsită. 

Pe borfași îi da prin tirg, bătindu-i la spete. 

Pe măcelari şi pe brutari, cînd îi prindea cu ocaua mică, 
îi țintuia d-o ureche în mijlocul tirgului. 

Femeile vinovate le espunea în piaţă legate de un stilp, 
cu capul ras. 


8+ 115 


Pe feciorii de boier, cînd făceau vreo neorinduială sau 
vreo necuviință, îi poftea la cafea, în odaie la cămăraș, la 
tufecci-başa sau la baș-ciohodar, și acolo li se trăgea citeva 
nuiele la tălpi, ca să le vie mintea la cap, ş-apoi surghiun 
la vreo mănăstire. 

Dacă vreun boier prindea prea multă poftă de vorbă, 
se bănuia sau se dovedea că ţinea corespondenţă cu Ţari- 
gradu, se pomenea pe la miezul nopţii cu vizita unui edecliu 
domnesc, care-l scula din somn, îl lua în căruţa de poștie 
şi-l ducea surghiun la Mărgineni, la Snagov sau la Poiana- 
Mărului; sau cel puţin îl mărginea în casă sau la moşie cu 
pază, ca să nu comunice cu nimeni. Cînd vina era mai grea, 
edecliu îl pecetluia ca să nu se poată primeni cit ţinea 
osinda. 

Grigorie-vodă Ghica, cînd s-a dus la Țarigrad să pri- 
mească domnia de la sultan, luase cu dinsul pe un boier, 
anume Filip, fiul unui marseliez pribegit, venit cu Ipsilant. 
Acel Filip făcuse cunoștință cu un împiegat al Porții și, la 
intoarcerea sa în ţară, scria turcului cele ce se petreceau 
la domnie, ceea ce aflind Grigorie-vodă Ghica a pus de l-a 
pecetluit şi l-a surghiunit. 

Deși domnii aveau fiecare un postelnic pentru relaţiunile 
cu consulii, dar acțiunea acelor funcționari se mărginea mai 
mult în cele ce privea interesele sudiţilor streini; iar ces- 
tiunile adevărat politice şi internaționale erau tractate mai 
totdeauna la Țarigrad de reis-efendele Porții cu elciii puteri- 
lor interesate. Lucrurile se petreceau totdeauna cam in 
modul următor: 

Mihai-vodă Sturdza, pe la anul 1842, ducindu-se în voiaj 
în streinătate, încredințase trebile domniei vărului şi minis- 
Lrului său favorit, logofătului Costache Sturdza. Tot p-a- 
tunci consulul grecesc, lipsind şi el in concediu, lăsase 
cancelaria consulatului în seama unui dăscălaş anume Cămi- 
narache, om de casă şi de masă boierului Sturdza. Grecu, în- 
gimiat să se vadă el reprezentant de putere europeane, îm- 
bracă haine cusute cu fir, își trintește în cap o șleapă cu 
pene, îşi pune spanga la briu şi o pleacă să facă vizită oficială 
locotenentului de domn. Glumeţul Costache Sturdza, cînd 
îl vede gătit astfel, îl apucă risul şi-l primeşte cu: „Ce e 
asta, caraghiosule?“ 


116 


Grecușorul, nemulţumit de o asemenea primire, se supără, 
părăsește salonul ministrului, se duce la consulat, dă ban- 
diera elinească jos şi rupe relaţiunile cu guvernul Moldovei, 
declarind că s-a făcut ofensă regelui Othon, în persoana repre- 
zentantului său. 

Afacerea ajunge la Constantinopol, unde ministrul 
Greciei aleargă în toate părţile, cerind reparație de la Poartă, 
și după trei luni de negocieri și intervenire a mai multor 
puteri amice se hotărăște ca postelnicul cel mare al Mol- 
dovei să se ducă în plină uniformă la consulatul elinesc din 
laşi, să esprime părerea sa de rău pentru neînţelegerea urmată 
și după aceea să asiste la rădicarea steagului grecesc, care 
să se facă cu muzică şi cu onoruri militare. 

După îndeplinirea acelor formalităţi, grecu, îmbrăcat 
iar cu uniforma ştiută, se duce să facă vizită locotenentului 
domnesc, și atunci marele logofăt îl primeşte cu mina in- 
tinsă, răsturnat într-un fotoliu, zicîndu-i: „Na, mascara, 
vino de sărută mina“. Grecu i-a sărutat mina și astfel s-a 
închis incidentul. Caminarache a făcut chef mare în ziua 
aceea, că de trei luni fusese înţărcat de la masa bogată în 
mîncări bune și vinuri alese a măreţului boier Costache 
Sturdza. 

Acum vreo cincizeci de ani populaţiunea țărei se compu- 
nea numai de români, afară de citeva sute de familii de 
greci, venite cele mai multe în urma fanarioților, de cîțiva 
armeni refugiaţi din Turcia; nemți foarte puţini, iar de 
ovrei nici vorbă. Rar, foarte rar se auzea prin orașe cite un 
bocceagiu strigind: „Marfă, marfă“, cu legătura rezemată 
pe cot. Invaziunea jidovească a început cam după la 1830, 
de cînd în Austria și în Rusia îi iau la oaste; așa că, pînă pe 
vremea Regulamentului, locuitorii ţării erau împărţiţi în 
mai multe categorii sau clase: 

1. Clasa țăranilor de la sate, talpa casei, cum s-ar zice, 
care plătea dări şi ducea toate sarcinile statului, se deose- 
bea în: 

Clăcaşii, așezați pe moşii boiereşti, mănăstirești sau 
domnești. Ei clăcuiau, adică plăteau proprietarului în 
muncă chiria pămîntului pe care locuiau şi în care se hră- 
neau; şi în: 

Moşneni sau rezași, adică proprietari mici, şezători la 
țară în pămînturile lor. 


117 


2. Citeva mii de ţigani, robi ai boierilor, ai mănăsti- 
rilor sau ai statului. 

Aceștia se deosibeau în: 

Netoţi, oameni fără casă şi fără şatră, nomazi, umblau 
în cirduri, cu capul gol, netunși, despletiţi şi nepieptănaţi, 
înveliţi în cîte-o otreapă, o rogojină sau un ţol vechi, rupt 
şi soios, ca într-o manta, ducind copiii în circă sau în glugă; 
furau ce puteau şi mincau ce găseau: hoituri împuţite, cini, 
pisici şi mortăciune; cînd apăreau undeva, era spaimă. 
Armașul Manolache Florescu a căutat să-i stabilească, îm- 
părțindu-i ca robi pe la proprietarii cari au voit să-i pri- 
mească pe moşiile lor; a luat chiar el pe moşia sa din jude- 
tul Dimboviţa, Vizureşti, mai multe familii de le-a aşăzat 
acolo. Știu că mulţi au murit de inimă rea, văzindu-se de- 
veniţi stătători; dar cei cari au rămas muncesc pămint. 

Tigani de laie, nomazi şi ei, dar aveau șatre sau corturi ; 
ei se deosebeau, după meseriile ce esersau, în: rudari, ursari, 
cărămidari, fierari, spoitori şi salahori la zidiri. În vrem 
mai vechi, unii erau aurari şi îşi plăteau birul către vistierie 
din aurul ce găseau în riurile de la munte. 

Armașul cel mare avea toată autoritatea asupra rabijor 
statului, stringea birul de la ei şi uneori profita de sala- 
horia lor ca să-și facă pe ieftin o căscioară la țară sau la 
București. 

Tigani de vatră, mai toţi robi boiereşti sau mănăstirești, 
erau meseriași sau servitori pe la casele stăpinilor şi pro- 
prietarilor lor, unde slujeau zi și noapte, îmbrăcaţi sau des- 
poiaţi, mincaţi sau nemiîncaţi, dar totdeauna desculți și 
bătuţi. 

Robii boierilor și mănăstirilor nu plăteau nimica la 
stat, erau proprietate absolută a stăpinilor, puteau să-i 
vinză cum voiau, în familii sau izolaţi. 

3. Boierănaşii, neamurile și mazilii sau nobilimea cea 
de la ţară, în care se aflau mulți din urmașii domnilor și 
boierilor vechi cei mai ilustri, erau scutiți de dări către 
stat, dar nu aveau alte prerogative, nici privilegiuri. 

4. Populaţiunea orașelor se compunea de meseriași și 
neguțători, împărțiți în isnafuri sau corporaţii: croitori, 
cavafi, ișlicari, curelari, ceaprazari, tabaci, braşoveni, ga- 
broveni, bogasieri, lipscani şi zarafi; fiecare corporație cu 
starostele său. 


118 


5. Citeva sute de boieri mici, fără barbă, zişi starea a 
doua și a treia, între cari se prenumărau edeclii domnești, 
başciohodaru, tufecci-başa, divictaru, cafegi-bașa, stolnici, 
șătrari, slugeri, medelniceri, cluceri de arie etc., pină la 
serdari, căminari şi cluceri mari. 

6. Boieri zişi de starea întiia, boieri cu barbă, ale căror 
ranguri începea de la agă și spătar pină la logofăt al cre- 
dinţei, treizeci sau patruzeci la număr; dintre aceștia se 
luau slujbașii cei înalți administrativi și judecătoreşti. 

De la logofăt al credinței în sus, rangurile de logofeți 
de Țara-de-Sus și de Țara-de-Jos, de vornic de Țara-de-Sus 
și de Țara-de-Jos, pină la ban mare inclusiv, zece sau doi- 
sprezece cel mult, formau ceea ce se numea protipendada. 

Boierii cei mari purtau contoș şi pe cap gugiuman de 
samur. Cei halea ţineau dinaintea lui vodă, la ceremonii, 
bastoane lungi de abanos cu minerul de fildeș. În ziua cind 
cineva îmbrăca caftan de boier mare, era trimis acasă cu 
alai, călare pe cal domnesc. Acolo îl aștepta berber-bașa al 
curței care-l rădea, însemniînd cu briciu pe unde să lase să-i 
crească barba. În tot timpul acestei ceremonii îi bătea în 
curte meterhaneaua cu surle, cu tobe şi tumbelechiuri. 

În virful piramidei de clase era domnul cu cabaniță și 
cucă, cu sabie, topuz și tui. 

Boierii mari și mici nu numai că nu plăteau nici o dare 
către stat, dar aveau și privilegiul de a scuti un număr de 
dajnici, de la trei pînă la optzeci, după importanţa rangului 
la care era ajuns; acești scutiţi erau scutelnici și posluşnici 
boierilor şi, în loc de a plăti i) lor către stat, le plăteau 
patronilor boieri, în bani sau în muncă. Regulamen- 
tul organic a desfiinţat acest privilegiu pentru viitor, 
conservind acelor ce-l aveau la 1831 o rentă viageră în bani 
pe care-i primeau de la vistierie, rentă care astăzi este, cred, 
cu totul stinsă. 

Birul către stat se făcea în lude. Marele vistier întocmea 
tabele pe judeţe, pe plăși și pe sate, după trebuinţele ţăra- 
nului. Acea tabelă, cum ajungea la sat, obştea se aduna 
duminica în sobor la ușa bisericei și făcea cislă, puind asu- 
pra fiecărui sătean o dare potrivită cu starea și cu puterea sa. 

Veniturile celealalte, gtcupurile sau huzmeturile, pre- 
cum Qieritul, vinariciul, vămile, ocnele și altele se vindeau 
la mezat de marele vistier și se adjudecau acelor cari ofereau 


179 


preţurile cele mai favorabile. Acei antreprenori sau otcupcii 
erau cei mai mulţi armeni și greci, oameni veniţi cu domnii 
fanarioți din părţile Turciei: un becer sau cuparu Manolache, 
un Polisache, un Manuc sau un Privilegiu; aceştia, întin- 
zînd bine sfoara, se îmbogăţeau în doi-trei ani.” Mulţi din 
pretinșii noștri nobili de astăzi, cărora nu le ajungi cu stră- 
murarea la nas, datoresc celebritatea și averea lor otcu- 
purilor. 

Erau unele funcțiuni publice fără leafă; remuneraţia 
titularului era lăsată în seama vredniciei sale, s-o facă cit 
putea mai lucrativă. 

Logofătul Fănică, împiegat al hatmaniei, care era unul 
din amploiații de această categorie, într-o dimineaţă, după 
ce se răsese bine pe obraz și pe cap și se spălase, ieșise în curte, 
legase un căpătii al taclitului de clanța ușii și se încingea 
peste antiriu, învirtindu-se şi strîngîndu- se in briu, cind 
un ceauș îi aduce înainte doi împricinați să-i judece. Unul 
se jăluia că, tras în gazdă la un han de la capul Podului: 
Mogoşoaii, cind s-a sculat a doua zi, nu şi-a mai găsit ciz- 
mele, furt despre care acuza pe un alt călător care dormise 
într-o odaie cu dinsul. 

— Ai auzit tu, mă? zice logofătul Fănică, adresindu-se 
către părit, de ce ai furat cizmele? Să le dai omului înapoi, 
că te ia dracul 

Păritul se apăra tăgăduind; atunci logofătul Fănică se 
întoarce către păriîș și-i zice: 

— Auzi, că de unde să ţi le dea, dacă nu ţi le-a furat 
el? Și, după ce unul repetează de vreo trei-patru ori că acela 
îi furase cizmele, şi celalalt tăgăduiește, logofătul Fănică 
închide dezbaterile, zicînd ceauşului: 

— Ail! ia-i ceauș! Am înţeles pricina; inchide-i pe amin- 
doi la gros, să dea fiecare cite cinci lei, și dacă nu au parale, 
să le iei epingelele. 

Dreptatea s-a făcut într-un minut, dar nici pină azi nu 
se ştie cine a furat cizmele călătorului. 

Pe vremile acelea, și pină mai incoace, nu esistau în 
țară nici şosele, nici "poduri peste girle; la cea mai mică 
viitură de ape comunicaţiunile încetau, Ja malurile vaduri- 
lor stau carăle și căruțele adunate ca la bilci, cîte-o săptă- 
mînă, aşteptind să scază apa, să poată trece. Vara, cînd era 
uscat, și iarna pe pirtie, caii de poştie, mici şi slabi ca nişte 


120 


pisici, zburau cu trăsura după ei, cu o iuțeală de douăzeci 
şi douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, pe cînd toamna şi 
primăvara, cind era pămîntul desfundat de ploi, d-abia 
puteau lua o poştă într-o zi, şi acea cu vai, cu chiu, cu gură 
multă şi cu bice bune. Cine-și mai aduce aminte astăzi de 
noroiul adînc de un cot din zăvoiul Orbului, sau de vestitul 
Codru Herţii în care pocnea picioarele cailor și lăsau tipar 
la fiecare pas! 

Mulţi ieşeni poate că n-au uitat timpii dintii ai Unirei 
Principatelor, cînd, pentru a veni toamna la Cameră la Bucu- 
rești, luau mai bine drumul pe la Cernăuţi, Lemberg, 
Viena şi Pesta, de unde se puneau în vapor și veneau pe la 
Giurgiu, decit a veni d-a dreptul pe la Focșani şi Buzău. 

A călători noaptea nici vorbă, căci trebuia să tragi 
la gazdă cînd era încă soarele de-o suliță sus pe cer, dacă 
nu voiai să faci cunoștință cu vreun Grozea, un Petraru, un 
Tunsu sau Belivacă. 

De-o jumătate de secol, Moldova pierduse, prin luarea 
Bucovinei, cele mai frumoase ținuturi ale sale, şi nu trecuse 
mulţi ani de cind o altă parte a ei, Basarabia, fusese adju- 
decată Rusiei, și gurile Dunărei cu Delta cu tot treceau, 
una cîte una, in domeniul muscălesc, așa că pe la 1840 chiar 
malul drept al canalului Sfintu Gheorghe, pe o distanţă de 
mai multe kilometri, se găsea în puterea țarului. 

Am văzut pe baș-beșşli-aga părăsind cazarma beilicului 
şi ieşind cu trupele sale pe la bariera Șerban-Vodă, pe cînd, 
pe la bariera Moșilor, generalul Roth intra în Bucureşti cu 
avangarda rusească.8 

Am văzut țara guvernată de Pahlen, de Zaltukin şi de 
Kisselei, cu Birzof şi cu Pazarnicu.? 

Puneam noaptea urechea pe pămint la Ghergani și 
număram tunurile cari băteau Silistra. 

Am pomenit domnia lui Grigorie-vodă Ghica şi pe a 
frate-so Alexandru-vodă, domnia lui Bibescu cu căpitan 
Costache chehaia!l0, ucenicu şi imitatorul Pazarnicului. 

Pe atunci scriitorii cancelariilor se ziceau piseri, șefii 
de serviciu nacealnici, masa sau biurou se numea stol și 
şeful de masă stol-nacealnic; scriptele cancelariei se numeau 
ciorna, sprafca, otnoșenie, pricaz și sdeloa; ofiţerii se numeau 
prapurcici, porucici, polcovnici şi pot-polcovnici. 


121 


Slavismul îşi încerca conchista prin biurocraţie și prin 
armată, precum odinioară o încercase prin biserică cu bla- 
goveştenie, preobrejenie, blagoslovenie, bogoslov, zlatauz, pri- 
stol şi denie. 

Am asistat la înființarea Societăței literare și societăței 
„Frăția“ şi la răscularea de la 1848. 

Am văzut îndoita alegere a lui Cuza-vodă, proclamarea 
Unirei Principatelor şi lovitura de stat.l! 

Am asistat la noaptea de 14 fevruarie!? la plebiscitul 
lui vodă Carol de Hohenzollern, apoi la declararea inde- 
pendinței României şi a regatului şi la încoronarea regelui 
Carol I. 

În epoca de tranziţie, prin care a trebuit să trecem ca 
să ieşim din starea de umilinţă în care eram căzuţi şi să ne 
rădicăm la o viaţă civilă și politică, am putut avea multe 
şi mari decepţiuni, am putut întilni în cale fel de fel de carac- 
tere: oameni, unii slabi de înger, cari la momentul chemă- 
rei au lipsit de la datoria lor, alţii, regretind o stare de 
lucruri în care trăise, care le convenea și le profita poate, 
se uita cu dor la trecutul țărei; pe alţii, ingrijaţi de repe- 
giunea cu care se succedau aspiraţiunile şi exigenţele na- 
tionale, rămineau înapoi; pe mulţi îngîmiaţi de succesele 
națiunei, la cari nici cu gindul nu gindise, își atribuiau lor 
tot meritul, fără a voi să recunoască cea mai mică partici- 
pare nici mersului natural al lucrurilor, nici împrejurărilor 
dinafară. Am putut vedea oameni orbiți de invidie sau de 
ambiţie cari nu au cruțat nici intriga, nici clevetirea, pentru 
a ajunge sau pentru a se susține la putere sau la favoare, sau 
pentru a-și face o popularitate. 

Dar numărul tuturor acestora se pierde în negura mulți- 
mei, ș-apoi chiar lor nu li se poate imputa lipsa de patrio- 
tism, pentru că, la timpi de cumpănă grea, i-am văzut pe 
toţi unindu-se cu trupul şi cu sufletul la glasul țărei. 

„Fericiţi sunteţi voi, tinerilor români, ne zicea Miche- 
let; în ţara voastră totul e de făcut, fiecare din voi se poate 
distinge şi chiar ilustra prin fapte patriotice şi măreţe.“ 

Pe cind Michelet rostea aceste cuvinte, numele de român 
nu trecea încă dincolo de Carpaţi şi de Dunăre; mulţi din 
tinerii noștri aflaţi la studii în Viena, în Minich sau în 
Paris se credeau umiliţi d-a aparține unei naţionalităţi 
necunoscute în lumea europeană. Le era ruşine chiar de 


122 


numele lor de familie şi de botez; fiii lui Ion, lui Gheorghe 
sau lui Ilie se porecleau loanidi, Gheorghiadi sau Iliadi. 
Astăzi îşi zic româneşte Ionescu, Gheorghescu și Iliescu; 
ba chiar fiii lui Jacob, lui Moise şi lui Teohari îşi dau numele 
de lacovescu, Moisescu sau Teoharescu, crezind ca ţiganii 
că lulelei, dacă i-o zice pipă, românu n-o s-o cunoască. Chiar 
francezii, în mijlocul cărora trăia sute de tineri români, 
ne numea pînă acu vreo douăzeci de ani valac şi moldav 
sau valav și moldac, sau, cu un singur cuvint, moldovalac, 
iar ţărei îi zicea Moldavie, Valachie, Moldaquie, Valavie 
şi, cu un singur cuvint, Moldovalachie. 

Astăzi numele de român şi de Românie, ca națiune și 
ca stat, sunt cunoscute în toate colțurile lumei civilizate, 
şi orice fiu al patriei îl poartă cu mindrie. 

Din natura lui, românul este modest, chiar sfiicios, aş 
putea zice; şi de i se poate imputa ceva, ar fi că nu are 
destulă încredere într-insul. El prețuiește mai mult decit 
pare; nu este nici lăudăros, nici pretenţios. Ori de cîte ori 
am văzut la noi în ţară un fanfaron, un om care se crede 
mai mult decît este, un om care să pretinză că le ştie şi le 
poate toate, am avut ocazie să mă conving că era viță de 
strein. 

Cînd era vorba d-a se înființa Curtea de casaţie, mulți 
din oamenii noştri politici se întrebau unde o să găsim 
douăzeci de legiști învăţaţi şi ispitiţi, cu cari să se poate 
pune în mișcare o asemene înaltă instituţiune; și mai toți 
deputaţii sta la gînduri dinaintea acelui argument. Nevoia 
ne-a silit să indrăznim, şi Curtea noastră de casaţie nu 
este mai jos în lumini şi capacitate decit instituţiunile 
de același ordin din ţările cele mai inaintate în știința 
dreptului. 

A fost un timp, şi nu prea demult, cind corespondența 
în streinătate se făcea prin cancelaria rusească și austriacă, 
care lua scrisorile și pachetele noastre de le espeduia cu o 
espediţiune organizată în toată forma la noi în ţară, cu 
biurouri în toate orașele noasre.!3 Reprezentanţii puterilor 
streine se împotriveau la ideea de a se trece acest serviciu 
la poșta română. „Unde vă sunt — îmi zicea unul din 
consuli — oamenii speciali, capabili şi esperimentaţi, cărora 
să le putem încredința corespondenţa noastră diplomatică 
şi interesele supușilor noștri?“ Am răspuns acelui diplomat 


123 


că, precum am putut învăţa calculul diferenţial şi integral, 
așa că manipulăm funcțiunile 


dx IE 
l 


tot aşa de bine ca şi Delaunay și Puiseux?4, nu mai puţin 
eram siguri a învăța, dacă nu în citeva săptămîni, dar în 
cîteva luni, a manipula primirea, espeduirea și distribuirea 
scrisorilor şi pachetelor ca și împiegaţii poştei rusești și 
austriace. Nevoia ne-a silit să luăm asupră-ne acest serviciu, 
şi chiar de la început el s-a făcut într-un mod satisfăcător; 
şi astăzi nimeni nu-i poate nega dreptul de a se compara şi a 
rivaliza cu serviciile telegrafo-postale cele mai bine orga- 
nizate. 

„Voiţi să răscumpăraţi drumurile-de-fier — zicea un 
senator — dar unde vă sunt oamenii cari să știe a le admi- 
nistra, unde o să găsiți împiegaţi capabili să le puie în 
mişcare, unde vă sunt inginerii cari să le poată repara la 
trebuință?“ Dinaintea unor asemenea argumente mulți stau 
pe gînduri să voteze alb sau negru. Dar nevoia ne-a silit să 
luăm pe seama statului rezoul cel mai lung; și putem 
zice că, chiar din ziua dintii, serviciul s-a făcut în toată 
regula şi în toată securitatea, cu împiegaţi români; şi 
nimeni nu poate tăgădui că liniile au fost totdeauna în 
bună stare, fără a regreta administraţiunile anterioare ale 
lui Strussberg, Bleichrâder sau Staat's Bahn. 

Nu voi pretinde că tot ce s-a făcut în ţara noastră de un 
sfert de secol încoace este perfect, dar îmi permit a observa 
pesimiștilor şi impacienţilor că nici o ţară din lume n-a pro- 
gresat aşa de mult ca ţara noastră într-un aşa de scurt timp, 
şi că orice progres începe printr-o stare neguroasă și plină 
de nedomiriri ; stare de care unii dibaci știu a se folosi, aceas- 
ta mai ales cind progresul se operează de jos în sus; de aceea 
este totdeauna bine ca impulsiunea și conducerea reforme- 
lor prin cari trece o naţiune să vie de la clasele de sus, de la 
clasele luminate; de la acelea să proceadă spiritul de ino- 
vaţiune, să nu aștepte ca iniţiativa reformelor necesare să 
pornească de jos, căci atunci clasa numeroasă pierde spiritul 
de conservaţiune care trebuie să domine totdeauna la bază, 
și societatea intră într-o perioadă de agitaţiune care anevoie 
se poate astimpăra. 


124 


Oamenii pe cari instituţiunile, împrejurările sau educar 
ţiunea ia pus în fruntea unei națiuni sunt datori să fie 
îinaintesmergătorii ei, să nu caute niciodată să împiedice 
mersul progresului, ci să lase toată latitudinea şi toată 
libertatea inițiativei individuale, mai ales în ceea ce prir 
veşte industria şi comerțul, căci ele nu se pot conduce 
decit numai de luminele științei cari singure pot arăta 
drumul care conduce pe om a deveni folositor şi necesar 
societăţei în care trăieşte. 

Nimeni nu are dreptul dea opri omenirea din mersul ei 
progresiv, care este tras de natura fizică și morală a omului; 
nimeni nu are dreptul dari impune sisteme oricît de geniale 
ar fi acele combinaţiuni. Să te ferească Dumnezeu de omul 
care n:a citit decit o carte; acela ajunge mai curind sau mai 
tirziu la o sistemă absolută, merge pină a voi să prefacă 
societatea după capul său, după ideile ce şisa format; uită 
adevărurile sociale cele mai fundamentale, uită că progres 
sul moral este libertatea şi că progresul material este de a 
produce cit se poate mai ieftin, d-a pune pe om în stare bună 
Şi asi crea timp de arşi rădica gindirea mai sus de mulțumiri 
materiale. 

Omul la tinereţe trăieşte cu speranţe și la bătrineţe 
trăieşte cu suveniri. 

Plăcută este tinereţea cu cortegiul ei luminos și înflorit 
de cugetări înalte şi de iluziuni plăcute, și frumoasă a fost 
tinerețea oamenilor generațiunei din care am făcut parte, 
generaţie care a trăit cu mintea aţintită la fapte mari și par 
friotice, plină de speranţe, de credință in Dumnezeu şi în 
viitorul României ; hrănită cu aspirațiuni înalte, din cari 
multe, graţie împrejurărilor şi stăruinței oamenilor de bine, 
am putut a le vedea realizate una după alta; izbinde cari 
au lăsat bătrineţelor noastre suveniri plăcute şi au deschis 
generaţiilor celor tinere un cîmp întins și luminos de sper 
ranţe şi mai măreţe, şi mai glorioase; generaţie care a urmat 
de aproape după deşteptarea românismului din letargia în 
care il afundase grecismul fanariot, ce începuse a prinde 
coajă și năbuşa naționalitatea noastră, precum apasă astăzi 
asupra românilor din Tesalia, din Epir, din Macedonia și 
asupra albanezilor. 

Cit îmi place în orele mele de izolare săsmi aduc aminte 
de unii din oamenii cu cari am trăit alături, pe care iram văr 


125 


zut luptind cu abnegaţiune și curaj pentru redobindirea 
drepturilor ţărei și pentru libertate! Găsesc o mulţumire 
nespusă a-mi rememora faptele și cuvintele lor și a le bine- 
cuvinta numele și memoria. 

Într-o seară lungă de iarnă, pe cind ninsoarea bătea în 
geamuri, aşezaţi pe jăţuri la gura sobei, dinaintea unei îlă- 
cări dulci şi luminoase, am petrecut ore întregi și plăcute cu 
amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suve- 
nirile noastre din tinereţe. Se apropia de ziuă cînd ne-am 
adus aminte de camerile noastre de culcat, și ne-am despăr- 
tit găsindu-ne amindoi la un gind, zicîndu-ne: 

„De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole 
intime, cele ce ne-am povestit într-astă seară; poate că unele 
din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari 
n-au trăit p-acele vremi?“18 

Și astfel am început o corespondenţă, deşi adesea între- 
ruptă, dar pe care am reînnoit-o de cite ori ocupaţiunile 
ne-au permis; corespondenţă în care ne-am ferit de orice 
invective, fără însă a ne abate niciodată a spune adevărul. 


ION GHICA 


1 


CLUCERUL ALECU GHEORGHESCU 


Bucureşti, mai 1879 


Iubite amice, 


Alaltăseară, pornind de la gara ta!, adormisem adînc, 
legănat de valurile ascuţite ale liniilor de fier Strussberg; 
trei locuri de o parte a vagonului erau la dispoziţia capului 
şi picioarelor mele; cînd, pe la miezul nopţii, mă simţii 
scuturat de o mînă viguroasă: era conductorul care interve- 
nea în favorul dreptului bine plătit al unui călător îmbarcat 
la Mărăşeşti ; recunoscui dreptatea invocată și mă ghemuiam 
în limitele tichetului meu, căutînd să apuc de picior som- 
nul ce fugea, cînd aud un glas care se îngina în scuze pentru 
supărarea ce-mi adusese și mă silea să răspund, ca om bine- 
crescut, la asemenea politeţă prin cuvintele banale: „Nu face 
nimica, domnule“, „Eram deștept“, „Sunt foarte bine“, „Nu 
dormeam“, „Erai în dreptul dumitale“ etc. 

Dar noul venit începu o conversaţie: 

— Ştii, cucoane lancule, că nu te mai cunoșteam? Ai 
albit de tot de cind nu te-am mai văzut. 

La aceste cuvinte, simţindu-mă cam atins la amorul meu 
propriu, îi răspunsei cu oarecare amărăciune: 

— Dar îmi pare, domnule, că barba dumitale nu are nici- 
decum dreptul d-a invidia pe a mea, că este, mi se pare, şi 
mai lungă, şi mai albă. 

— Ce are a face! îmi ripostă el, dar dumneata ești un 
copil pe lingă mine. 


127 


Noul-venit era un bătrin bine conservat, grăscean și 
rumen la obraz, căruia nu i-aş fi dat nici șasezeci de ani. 

— Eu te-am mai sculat o dată din somn; eram tînăr 
atunci și d-ta erai copil ca de vro opt-nouă anişori. Cuconul 
Tache, răposatul tatăl dumitale, era ispravnic la Focşani; 
eu am fost trimis de am ridicat în fiare pe clucerul Alecu 
'Gheorghescu, tovarășul dumnealui la isprăvnicie. P-atunci 
erau cite doi ispravnici de fiecare județ, unul peste partea 
administrativă şi celalalt pentru partea judecătorească, şi 
amindoi ispravnicii în pricini grele judecau împreună, for- 
mind un fel de tribunal. Ce vremuri erau pe atunci! Cluce- 
rul Alecu făcuse mincătorii, abuzuri sau prevaricaţiuni, 
cum se zice astăzi... 

Înţelegi, amice, că la aceste cuvinte somnul meu, dulce- 
le meu somn, a zburat in fuga mare, şi nici nu m-am mai 
gindit a-l prinde. Şi, in loc de a închide pleoapele, am dat 
drumul limbei, incepind la întrebări: 

— Ia spune-mi, mă rog, cum ai ridicat în fiare pe acel 
ispravnic? 

— Eram edecliu și aveam odaie în curtea domnească 
alături cu odaia lui tufecci-başa, lingă ogeacul neferilor; la 
stinga, sub scară, şedea răposatul Măciucă, Dumnezeu să-l 
ierte, baş-ciohodar şi mina dreaptă a lui vodă, cum s-ar zice 
astăzi, întiiul aghiotant domnesc, om drept şi plin de 
bun-simţ. 

Într-o noapte, după slujba curţii, mă așezasem pe somn, 
cînd numai ce aud ciocănind la ușă și un glas care-mi striga: 
„Te cheamă vodă“. Nu știu nici cum am sărit din pat,nici cînd 
m-am îmbrăcat; într-o clipă îmi trîntisem cizmele cele gal- 
bene, binișul, legătura la cap şi hangerul la briu, şi eram 
la ușa iatacului domnesc. Baș-ciohodarul tocmai ieșea din 
odaie de la vodă şi-mi zise repede: „Ai mai iute, că te 
cheamă vodă, și să te văd, Niculae!“ 

Răposatul Măciucă era oltean ca şi mine şi puţintel cam 
rudă după mamă. 

Cind am intrat în iatac la vodă, era șapte ceasuri, sau, 
cum s-ar zice astăzi, o oră după miezul nopții. Vodă era cu 
ghicelic de noapte pe cap şi cu o scurteică lungă de pambriu 
verde, îmblănită cu pacea de samur; o făclie galbenă ardea 
într-un sfeșnic mare de argint dinaintea icoanelor. Cum in- 


128 


tru în odaie, vodă se întoarce cătră mine şi-mi zice cu un 
glas gros și răstit: 

„Tu ești Niculae Păunel?“ 

„Eu, măria-ta.“ 

„De mult eşti la curte?“ 

„Numai de un an, măria-ta.“ 

„Măciucă mi-a spus că ești harnic şi cinstit. Ce slujbă 
ai îndeplinit pin-acum?“ 

„Nici una, măria-ta, decit că acum trei luni am întovă- 
răşit pe nenea Negreanu tufecci-başa, cînd a prins pe Ghiţă 
Cuţui.“2 

„la plicul de pe mescioară, pecetluieşte-l cu pecetea de 
pe tăviţa cu călimările şi să pleci îndată la Focşani, să-l 
dai în mina nepotu-meu Tache, ispravnicul, fără să te simță 
nici pasărea măiastră. Bagă de seamă că ai să-mi aduci pe 
clucerul Alecu Gheorghescu în fiare; poimîne pe vremea asta 
să fii cu el la scara domnească. De cumva ţi-o scăpa, mai bine 
să te duci să te îneci decit să dai ochi cu mine.“ 

Grigorie-vodă Ghica era un om mărunțţel, barba potri- 
vită în apărătoare şi cănită, mai mult roşie decit galbenă, 
mustățile roşii trase în Jos şi despărțite sub nas prin două- 
trei muchi de brici, ras pe obraz pe lingă barbă; ochii vii, 
glas răstit şi gros; el era un om cu foarte puţină învăţătură 
şi trecea între boieri ca unul din cei mai neinsemnaţi, deși 
fusese de mai multe ori agă, spătar şi chiar vistier și ban mare. 

El s-a suit pe scaunul domniei la 6 octobre anul 1822, 
trei ani după vestitul Caragea și îndată după zaveră, după 
uciderea slugerului Tudor, eroul care, indignat de jafurile 
oamenilor lui Ipsilant — cari din insurgenți în contra tur- 
cilor se prefăcuseră în cete de hoți, prădind drumurile şi 
moşiile — intrase în corespondinţă cu Silistra valesi prin can- 
celarul consulatului nemţesc, bătriînul Udriski, arătind 
turcilor că răzvrătirea din Ţara Românească nu era în contra 
turcilor, ci în contra fanarioților cari sărăciseră pe bieţii 
locuitori. Atunci chehaia-beg, care şi intrase în Bucureşti cu 
oştire turcească, a invitat pe boierii cari mai rămăsese în 
țară să trimită pe cîţiva dintr-înşii la Poartă, ca să arete 
sultanului păsurile țării. Adunîndu-se între dinşii, ei au 
ales pentru această misiune pe banul Barbu Văcărescu, pe 
logofătul Mihăiţă Filipescu și pe banul Grigorie Ghica, cari, 
ajungînd la Țarigrad și espunînd starea ţării şi trebuințele 


9 — Opere vol. I — Ion Ghica 129 


ei, sultanul a numit pe banul Grigorie Ghica domn, deodată 
cu Ioniță Sturdza în Moldova. Poarta nu mai avea încredere 
în fanarioți. Ghica Grigorie, viind la domnie, a găsit ţara 
secată cu totul în belșugul ei, înecată în datorii, boierii și 
negustorii pribegiți în toate părţile şi răscoale pretutindeni: 
în sate, în orașe și pe drumuri. 

Ghica Grigorie, care-și iubea ţara, a luat sarcina de-a 
stărpi jafurile boierilor şi ale ciocoilor, cari de la Caragea 
ajunsese fără friu; capul nu-l tăia prea mult, dar cînd avea 
cîte o pricină grea, chema de se sfătuia cu trei oameni: cu 
vornicul Costache Cimpineanu, cluceru Chiriac şi cu baş- 
ciohodaru Măciucă. După ce-i auzea pe fiecare în parte, se 
culca, dormea un somn bun și pe la miezul nopții se scula, 
aprindea la candelă făclia din Vinerea Paştilor de la epitaf, 
cădea în genuchi dinaintea iconostasului şi se ruga lui Duma 
nezeu ca să-l lumineze. Astfel a domnit el şapte ani şi ajuna 
sese să tremure boierii cei răi şi ciocoii. Cît a domnit el, a 
fost bine pentru toţi, liniștea domnea în ţară; pinea şi cara 
nea bună, ieftină; toată lumea, negustor, meseriaș și ţăran, 
minca, bea și chiuia ; veselie pretutindeni. El a deschis şcoaa 
lele românești și a gonit pe egumenii greci. 

În noaptea cind m-a chemat vodă, mi se făcea ziuă la 
poştă la Șindrilita, în cărucioara care se schimba din poştă 
în poștă și care ajungea totdeauna numai în trei roate. Pe 
la aprinsul luminărilor, în ziua de patruzeci de mucenici, 
îmbrăcat tiptil, eram întrodus ca călugăr în odaia răposatua 
lui coconu Tache, taţăl dumitale; parcă-l văz pe marginea 
patului, lingă scaunul cu două luminări de seu în două sfeşa 
nice de alamă cu mucări. Condicaru, în picioare, îi citea 
jălbile, întingînd din vreme în vreme condeiul de peană de 
giscă in călimările de la briu, ca să scrie hotărirea isprava 
nicului ; îndată ce condicarul Nicolae Sprîncenatu, cum îi 
zicea lui Ipătescu, mai în urmă bărbatul eroinei de la 1848, 
scrise hotărîrea ispravnicului, cuconu Tache se uită la mine 
întrebîndu-mă: 

„De la schit ești, părinţele?“ 

„Sunt de la Poiana+Mărului, am o jalbă.“ 

Și mă apropiai de mescioara cu luminările și-i pusei plia 
cul domnesc în poală, cu pecetea în sus, potrivind să nu o 
zărească condicarul. Ispravnicul, îndată ce văzu pecetea, o 
şi recunoscu, dar îmi zise: 


130 


„Ha, este de la părintele egumen!“ 

Și dete ordin condicarului şi stegarului care mă băgase 
în casă să ne lase singuri. 

Despecetlui plicul cu grabă, îl citi şi văzui că i se înveseli 
obrazul și-mi zise: 

„Vezi, numai aşa dacă nu s-or stirpi mincătoriile și an- 
garalele, să se înveţe minte ciocoii; pînă n-o băga cîțiva în 
ocna părăsită, ei tot cred că vodă glumește. Clucerul Alecu 
nu este acum în oraș, s-a dus după lude în plasa Tohani, dar 
trebuie să vie astă-seară; du-te de te odihneşte, că te chem 
eu la vreme.“ 

Bătu în palme şi porunci feciorului să-mi aștearnă în 
odaia copiilor; m-am dus de m-am culcat în odaia d-voastre. 
Sunt d-atunci 55 ani, cucoane Ilancule! D-abia mă furase 
somnul, cînd auzii trăsnete şi pleosnete și doi surugii bătă- 
ioși cari urlau de ţi se părea că cînta; peste un minut auzii 
şi glasul lui cuconu Tache: 

„Ai, scoală, c-a venit cluceru.“ 

Pornirăm amîndoi pe jos spre casa clucerului, la care, 
în urma noastră, ceaușul de slujitori înşiruia oameni de jur 
împrejur; cind ajunserăm în pridvor, cuconu Tache intră 
în casă zicindu-mi: 

„Așteaptă aci pînă te-oi chema eu, şi atunci să intri 
în odaie cu doi stegari.“ 

Din pridvor se vedea pe fereastră foarte bine în odaia 
clucerului, luminată cu trei părechi de luminări; o grămadă 
de mosafiri se și așezaseră la ghiordum cu cluceru in mijloc 
răsturnat pe sofa. Cînd intră cuconu Tache, se sculară toţi 
în sus, dar dumnealui luă pe cluceru de mină și-l trase în 
odaia d-alături; după vro cinci minute auzii că mă cheamă, 
mă luai îndată după glas şi intrai în iatacul boierului. Clu- 
ceru ţinea porunca domnească în mină, şi dinţii îi clănță- 
neau în gură. Cum intrai, cuconul Tache îmi zise: „Îndepli- 
nește porunca lui vodă.“ 

Atunci luai fiarele din mina stegarului, mă plecai şi 
le pusei clucerului de picioare; în cinci minute eram pe 
drum cu două cărucioare de poștă, într-una eu cu isprav- 
nicul în fiare, şi în cealaltă doi arnăuți cu pistoalele încăr- 
cate, cărora li se dedese porunca să dea să-l omoare dacă o 
căuta cumva să scape. 


9e 131 


Cînd ieșeam din Focşani, răsărea luna ; nici gură de suru- 
giu, nici plesnitură de bici, dar cărucioarele mele fugeau ca 
năluca cu umbra după ele și seara, cînd bătea meterhaneaua, 
mă dam jos din cărucioară și intram cu ispravnicul meu în 
odaia lui Măciucă, unde am așteptat pină s-a sculat vodă 
de la masă, pînă s-a culcat beizadelele, s-a osteiat lumea din 
curte şi au ieșit una după alta caleştile cu masalale a spăta- 
rului, a aghii şi a ispravnicului de curte; atunci intră răpo- 
satul Măciucă și-mi zise: „Ai sus“. 

Cind am intrat în odaia lui vodă, Măciucă înainte, după 
el cluceru cu fiarele de picioare și eu după dinsul, vodă, care 
sta răsturnat pe sofa cu minile încrucișate sub cap și cu 
picioarele mau peste altul grămădit, se sculă drept în pi- 
cioare şi, adresindu-se răstit și necăjit către cluceru: 

„Nu ţi-e rușine, slugă necredincioasă şi boier zăcaş!“ 

Şi, întorcîndu-se către mine, imi zise: 

„Te fac divictar.“ 

Măciucă îmi făcu semn să ies şi cind trecui pe lingă 
dinsul îmi zise încet: 

„Trimite-mi sus patru ciohodari.“ 

Ce s-o mai fi petrecut după aceea nu știu, dar, după ce 
m-am culcat, pare că auzeam prin somn un glas care se văita 
strigind: „lartă-mă, măria-ta! Cine o mai face ca mine ca 
mine să paţă“. 

A doua zi pînă în ziuă, clucerul era pornit surghiun la 
Snagov, cu cămașa pecetluită pe el5, și a rămas acolo pină 
la venirea muscalilor. 

Cînd eram pe la 1829 la Craiova, l-am văzut de gît cu ge- 
neralul Roth, juca cărţi cu miile de galbeni, căci era peste 
proviant. 


ION GHICA 


LU 


POLCOVNICUL IONIȚĂ CEGANU 


Ghergani, iulie 1879 


Amice, 


Aici, la moşie la Ghergani, aveam pînă mai deunăzi un 
vecin bun cu care am petrecut multe şi lungi seri de iarnă. 

Polcovnicul Ioniță Ceganu din Cloşani, bătrin verde, 
rumen la faţă, fără zbărcituri pe obraz, ras regulat în toate 
sîmbetele cu perdaf, mustaţa şi sprîncenele albe colilie, era 
născut cam pe la anul 1789 și a trăit pînă mai acu şase luni 
în satul Gămăneşti, unde petrecea în intimitatea a doi copoi 
vestiți cu cari gonea iepurele ziua toată din răsărit pînă la 
apus; iar toamna, cînd se coceau coarnele și smeura la munte, 
se ducea tocmai pe Vulcan de împușşca cite un pui de urs și 
o capră neagră. 

Acum un an era nun mare la nunta lui Vişanu dorobanţ, 
curcan cu trei cruci pe piept. 

Polcovnicul Ioniță băuse în sănătatea însurăţeilor un 
pahar de vin roşu de Dealul Răzvadului și prinsese la limbă. 
După ce se uită una după alta la semnele de vitejie ale mili- 
ţianului, îi zice: 

— Măi Vişane, cine ţi le-a dat ţie astea? 

— Căpitanu, îi răspunse Vişan; mi le-a dat din partea 
domnitorului, an cînd ne-am întors din ţara turcească. 

— Dar fosta-ai tu la bătălie? Dat-ai piept cu turcu? 
Luat-ai vrun tun, vreo cetate? 

— Ce să dai piept cu turcul, domnule, că nu te lăsa nici 
să-i vezi, şedeau ascunși ca viezurii sub pămînt; și apoi 


133 


batalionul nostru s-a brodit să nu fie nici cînd s-a luat 
Griviţa, nici la căderea Plevnei, eram trimiși tocmai la 
Radișteni, pindeam să nu lăsăm să intre nici convoiuri şi 
ajutoare, nici să iasă vreun turc din cetate; planul musca- 
lilor era să-i prinză pe toţi robi. Apoi după predarea lui Os- 
man-pașa, ne-am dus de am încunjurat Vidinu; acolo, pe 
cînd aşteptam din ceas în ceas să iasă turcii la luptă dreaptă, 
ne-am pomenit într-o bună dimineaţă că ardică steag alb 
şi trămit la gheneraru nostru să-i închine cetatea. Am in- 
trat în Vidin parcă era sărbătoare, cu muzica în capul regi- 
mentului. 

Bătrinul, după ce ascultă povestea soldatului, oftă 
zicînd: 

— Ei! şi eu m-am bătut cu turcu în tinereţea mea; am 
intrat în Plevna cu Kamenski şi cu Suvaroiff, şi nu mi-a 
mai dat nimenea nici o cruce! 

Cînd am auzit de numele lui Kamenski și de bătălia din 
alţi timpi, m-am apropiat şi m-am luat cu polcovnicul la 
vorbă. 

— Cum, nene Ioniță, zici că ai fost cu Suvaroff la 
Plevna? Dar știi dumneata că d-atunci trebuie să fie aproape 
şaptezeci de ani?! 

— Or fi, nen-to — îmi răspunse el — că eram abia băie- 
tandru ca de vreo optsprezece ani cind m-am scris la cazaci 
cu bietul Tudor al nostru. Ne aducea ispravnicii pălcuri- 
pălcuri şi ne da pe mina ofiţerilor muscali, de ne mustruluia; 
după şase luni, cînd învățam să dăm cu sabia şi cu sulița, 
ne-a trecut dincolo în ţara turcească. Îmi aduc aminte ca 
acum, era în ziua de Ignat cînd am trecut Dunărea pe gheaţă 
şi ne-am aşezat în meterezuri. Cum ne-au simţit spurcații 
de turci, au început să dea năvală asupra noastră; trămitea 
tot zeibegi d-ăia cu cealmalele cit o claie pe cap şi arapi 
d-ăia negri și buzaţi, incălecaţi pe nişte cai de scoteau foc 
pe nări; venea tot iuruş cu iataganul în dinţi şi cu pistoalele 
intinse în amindouă minile, de ţi le punea sub nas. P-atunci 
nu erau puști d-astea lungile pînă la bătălie, ci venea moar- 
tea de-ți sta dinainte ceasuri întregi, de-o vedeai bine în 
față. După cite o bătălie, cînd ne număram, rămîneam uneori 
numai patru-cinci sute, din două mii ciţi eram; dar peste 
zece zile eram iar în păr la loc, că se umpleau golurile cu alți 
panduri trămiși din ţară; așa era învoiala cu Ipsilant. 


134 


Războiul d-atunci între Turc şi Muscal se iscase mai mult 
din pricina lui şi a lui Muruz; că după ce sultanul se învoise 
cu împăratul Alexandru să-i ţie șapte ani pe unul domn 
în Țara Românească și pe cellalt în Moldova, s-a măniat 
pe dînşii și i-a scos după doi ani?; lui Ipsilant trămisese chiar 
să-i ia capul, cum făcuse lui Hangerliu la 1799. Îl simţise 
că ţinea cu muscalii și că era înţeles cu Pasvantoglu de la 
Vidin şi cu Cerni-George Sirbu3, cari amîndoi se răsculaseră 
în contra Porții. P-atunci sultanul asculta de poveţele 
generalului Sebastiani, care umbla să-l tragă în partea lui 
Napoleon. Ipsilant, mai norocit decit bietul Hangerliu, 
a scăpat de gealat ca prin urechile acului. Prevestit de ta- 
tă-so de la Țarigrad şi de ambasadorul Italinski, a fugit la 
Braşov, d-acolo s-a dus la Petersburg, și în ziua de Sfintu 
Nicolae intră în lași cu generalul Michelson în capul oștirii 
ruseşti. Generalul muscal îl orinduise domn peste amindouă 
țările. Domnia aceea a ţinut și mai puţin decit cea dintii, 
căci peste cîteva luni împăratul a trămis pe generalul Kusni- 
kav preşedinte cu deplină putere asupra Moldovei şi pe En- 
gelhart, vicepreședinte cu reședința în București, ca să 
guverneze ţările cu mitropoliţii şi cu cîțiva boieri mari.5 

S-au bătut bine, foarte bine, băieţii noştri de astăzi; 
dar să ştiţi, domnule, că și noi n-am fost mai pe jos în vremea 
noastră. Ne băteam sabie cu sabie, spangă cu spangă, piept 
cu piept, dar cine ne-a știut? Că p-atunci nu erau d-alde 
Alecsandri, să ne cînte vitejiile şi să ne înalțe în ochii 
lumii. 

Ştii dumneata, domnule, ce om era căpitanul nostru Tu- 
dor? El, care nu ridea niciodată, cînd auzea că vin turcii 
asupra noastră, că se năpustea păginii ca vijelia, cind cu 
gîndul nu gîndeai, el de bucurie începea să cînte și să 
joace ca un copil. Intra în foc, domnule, parc-ar fi mers 
la nuntă. 

Românii s-au bătut totdeauna; n-a fost război fără ca ei 
să nu fi sărit asupra păginilor. Răpauzatul moşu-meu, Ceauș 
Vergea (familia noastră a fost neam de pandur din tată 
în fiu), îşi aducea aminte după la 1716,cînd a venit întiiași 
dată Mavrocordat; p-atunci avea ţara dorobanţi, roșiori, 
călăraşi, odivoi, seimeni, talpași, lefegii şi slujitori; patru- 
zeci de mii de oameni armaţi, pe care grecu, cînd a venit 
domn, i-a desființat ca să nu ne mai putem bate cu turcu 


135 


şi să rămiie ei, ianarioţii, stăpîni pe ţară.* La 1807, după 
ce am trecut Dunărea, ne-a luat generalul Isaiov, ne-a îmbră- 
cat căzăcește, ne-a dat mazdrace, ne-a pus pistol și sabie 
la briu şi, după ce ne-a făcut smotru, ne-a orinduit la Tatar- 
gic, o bătaie detun de Vidin,ca să ţinem pe cărjaliii lui Mola- 
aga să nu iasă din cetate; muncă grea! pentru că pe toată 
ziua eram atacați de arapi, și noaptea cădeau peste noi ma- 
nafi, ca să ne scoată din meterezuri ; dar noi aveam poruncă 
de la Miloradovici, morţi, tăieţi, să nu părăsim locul. 

Asta era pe cind Bosniacu-aga bătuse pe Kamenski la 
Rusciuk de-l prăpădise și pe cînd Mola-aga gonise pe mus- 
cali din toate poziţiunile de prinprejurul Calafatului ; arsese 
Caracalu și Cerneţu, pustiiseră toate satele pînă în Craiova 
şi împrăştiase toată armata rusească; numai noi românii, 
un pumn de oameni, am ţinut pînă a venit generalul Pangra- 
tion cu oștire nouă din Rusia. Pe toamnă murise Michelson 
şi in locul lui se orinduise Prozoroski, general mai mare 
peste toată oștirea; atunci ne-a luat Isaiov și ne-a dus în 
Balcani, tocmai la Kisil-hisar, zece zile cale; d-abia ajun- 
sesem, cînd a inceput să se vorbească de pace și ne-a întors 
la Lovcea, unde, după ce am șezut un an fără să ne batem, 
ne-a venit poruncă să luăm Plevna, că iar se deschisese răz- 
boi. Cînd am ajuns acolo şi s-au așezat tunurile la bătaia 
zidurilor, ne-am apropiat de cetate pînă în şanţuri, le-am 
umplut cu mărăcini și cu saci de pămînt, am pus scări şi am 
sărit în cetate. Eram numai noi panduri: lui Tudor la asalt, 
că muscalii cam greoi au ajuns tocmai tirziu, cînd noi ne bă- 
team de un ceas cu turcii pe uliţe: cadînele trăgeau puști 
şi pistoale după ferestre, de ploua gloanţele din toate păr- 
ile ca grindina; zburau capetele ca mingele, unele cu ceal- 
male turcești, altele cu chivere ruseşti, și curgea sîngele gir- 
lă; un glonţ m-a nemerit drept în piept, de-am zăcut șase 
luni; m-aduseră la spitalul din Craiova în casele lui Pris- 
coveanu, de mi-a scos plumbul de sub coastă. 

Lui Tudor i-a venit de la împărăție un inel cu piatră 
scumpă și cu numele lui Alexandru pe dînsul” [...]. 

Am trăit rău cu muscalii, că ne trata ca pe niște cîini; 
ofiţerii lor ne înjura, tot Durak Moldovanski* ne făcea şi 
ne da ghionturi prin fălci. Miîncam numai soharici, un fel 





* Moldoveni proști. 


136 


de pesmet negru ca noroiul și tare ca piatra; trebuia să-l 
moi o zi întreagă în apă, să-l faci terci ca să-l poţi băga în 
gură; vara mai bine mîncam buruieni fierte. Cind îi scăpam 
prin vitejia noastră de cite o nevoie mare, ne zicea Dobri 
Kazaki*, iar numele de român nu se pomenea niciodată. 
Fără noi nu mai lua ei Plevna nici atunci, ca și acum. 

— Vezi, polcovnice, p-atunci nu erau jurnale, nici repor- 
teri, ca să poată lumea afla cine se bate și cum se bate, dar 
o să vie ea o vreme cînd să se găsească cineva să scrie și 
despre vitejiile românilor din timpii cînd erau consideraţi 
ca căzuţi în ochii oamenilor și treceau de molatici și de fri- 
coși. O să se găsească el cineva să spuie românilor cine a 
fost slugerul Tudor, ce voia el, ce a făcut şi ce a dobindit 
pentru ţară cu pandurii lui, căci lui îi datorim scăparea noas- 
tră din ghearele fanarioţilor. Dar ia spune-mi, mă rog, ce 
s-au făcut acei două mii de panduri după ce s-a încheiat 
pacea la 1812 şi a venit Caragea domn? 

— Vreo două sute au format potera sub comanda lui sluge- 
ru Tudor, iar ceilalți ne-am răspîndit toţi în toate părțile; 
unii au mai murit de ciumă. 

Eu, după ce m-am tămăduit de rana din piept, m-am tras 
acasă la părinţi, unde am rămas pînă la zaveră, cind m-a 
chemat slugeru și m-a luat cu pandurii la Bucureşti. Am șezut 
intii la Mitropolie, pe urmă ne-a băgat în Cotroceni și d-acolo 
ne-a pornit spre Piteşti, ca să ne ducem să ieşim înaintea tur- 
cilor, cari intrase pe valea Oltului. Tăbărisem la Golești, 
unde am aflat că Ipsilant prinsese cu vicleșug pe slugeru și 
îi tăiase capul; atunci ne-am hotărît să cădem asupra greci- 
lor lui Ipsilant, ca să-i scoatem din ţară, și am pornit spre 
Tîrgovişte, unde știam că era tabăra lor, dar era tirziu, că-i 
bătuse turcii la Drăgășani; chehaia-beg nu lăsase picior de 
mavrofor. Ipsilant cu cneazu Cantacuzino? şi cu Manu Pir- 
litu fugiseră peste hotar și fusese prinși de nemți şi închiși 
în cetatea Muncaciului. 

După moartea slugerului au rămas numai vreo sută de 
panduri, acei cari s-au aflat cu căpitanul Solomon la bătaia 
de la Drăgășani și cari s-au închis pe urmă în Mănăstirea 
Cozia, unde au ţinut voinicește în contra lui baș-beșli-aga, 
pină la venirea lui Grigorie Ghica domn la 1822.2 





* Cazaci buni. 


137 


Mai în urmă, peste vreo doi ani, cînd s-a făcut unchiul 
dumitale Costache Cimpineanu caimacam la Craiova, pe 
mine m-a făcut polcovnic de vinători şi am fost polcovnie 
de vinători pînă cînd s-a deschis iar război cu muscalii la 
1828 şi m-am dus cu căpitanul Solomon și cu Magheru.10 

Ne-am bătut cu turcii patrusprezece luni mereu, ziua şi 
noaptea, sub comanda lui Geismar și a lui Roth; vedeam în 
toate zilele moartea cu ochii, că ne puneau muscalii tot 
înainte la avant-posturi. 

Geismar, îndată cum a trecut Oltu, a trămis pe generalul 
Roth înainte să coprinză Calafatu, și el s-a dus de s-a așezat 
la Cioroi. Cînd s-a pomenit dodată că îl ia pașa de la Dii 
cu vestitul Ciapanoglu pe la spate cu 15.000 de suvarii cu 
30 de tunuri, care, după ce bătuse pe Roth lingă Maglavit 
de-l topise, se aruncase asupra lui Geismar, îi tăiase drumul 
şi spre Cioroi şi spre Calafat, îi luase toate vitele şi tot pro- 
viantul din magaziile de la Galicea şi le trecuse la Vidin. 
Muscalii speriaţi, cînd îi răzbise turcii la Băileşti, fugeau în 
toate părţile, strigiînd cît puteau: „Nazat! nazat! Tureschi 
duh !“* cînd farmazonul nostru, bietul căpitan Ciupagea, 
care nu știa că pe muscălește nazat va să zică îndărăt, înapoi, 
aleargă printre şireagurile noastre strigînd: „Auziţi, băieţi, 
ghinărarul poruncește să mergem la sat“. Alt sat nu mai 
era decit Băileştii, de unde turcii băteau cu tunurile în mus- 
cali de-i prăpădeau ; noi am dat năvală la sat, n-am repezit 
la deal şi am pus mîna pe tunurile turcești; atunci Ciapa- 
noglu, crezind că suntem putere mare şi că fuga muscalilor 
era numai o stratagemă, s-a speriat şi a luat-o la fugă spre 
Calafat, lăsînd toate proviziunile şi muniţiile. Le-am luat 
în ziua aia douăzeci și patru de cară cu iarbă şi patru sute de 
cară de zaherea.** Roth, văzînd că fug turcii dinaintea noas- 
tră, a luat curagiu, s-a întors, s-au pus şi ei pe goana turci- 
lor. Astfel s-a cîștigat cea mai vestită bătălie din toată cam- 
pania. Lupta a ţinut trei zile şi trei nopţi; am alergat după 





* Înapoil înapoi! Vin turcii! 

** Un ziarist, criticînd epistolele mele, m-a tractat de năting, 
zicînd că am spus o enormitate, căci turcii nu puteau să aibă 400 de 
cară încărcate numai cu zahăr. Criticul nu ştia că zaherea va să zică 
proviziuni de hrană pentru oştiri, iar nu zahăr. Cuvintul zaherea era 
foarte uzitat în limba română (n.a.).® 


138 


turci pină i-am băgat în Dunăre; bașibuzucii omorau pe 
agalele cari voiau să-i reţie să nu treacă Dunărea şi să-i 
întoarcă la bătălie spre Calafat. 

Să ştii, domnule, că fără Ciupagea al nostru mîncau mus- 
calii o păpară de n-o mai uitau niciodată; se prăpădea şi 
țara: păginii de turci pe unde treceau era foc şi pirjol. Cind 
te uitai noaptea după o movilă, te lua jalea: vedeai numai 
focuri în toate părţile cit luai cu ochiul; ardeau căpiţele de 
fin, clăile și şirele de griu, că era tocmai în strinsul bucatelor. 

După ce am isprăvit cu turcii la Islaz, la Calafat, la 
Cioroi şi la Băileşti, ne-a trămis ghinăraru Gavrilenko de 
am măturat cîți turci mai rămăsese la Cireş și la Cerneţi, 
de n-am lăsat picior de turc în Mehedinţi şi în Dolj. 

Mult bine s-au mai bătut românii şi în rindul ala. 

La Cireș, a doua zi după bătălie, am căzut de ciumă; în 
ordia muscălească se încinsese boala de mureau cîte două- 
trei sute de soldaţi pe zi.1? Am zăcut patruzeci de zile pe 
mînile cioclilor, cari m-au Jăfuit, mi-au luat tot ce aveam 
în chimir: patru ceasornice de aur şi cinci sute de mahmu- 
dele d-ale noi luate de pe la turci. 

Cind am ieșit din lăzăret se făcuse pacea; [...] lui Solo- 
mon şi lui Magheru le venise de la împăratul Nicolae „sfin- 
ta Ana“ de git și celuilalt sabia cu cruce, iar nouă ne-a dat 
drumul p-acasă. 

Murise mama şi îmi lăsase peticul ăsta de pămînt Cega 
şi am venit de m-am așezat la Gămănești. Pe la 1830, cînd 
s-a făcut miliția, n-am mai vrut să mă mai scriu; a stat 
mult de mine căpitanul Ciupagea; vreau să mă primească 
parucic, dar mă săturasem de trai rău, mă logodisem cu Bălă- 
şica, cu care am trăit bine şi liniştit patruzeci şi doi de ani; 
acum, cînd oi muri, voi să mă îngroape la biserică alături 
cu dînsa. 

L-am plins pe polcovnicul Ioniţă ca pe un frate, că era 
un bun şi pacinic vecin și un bun tovarăș de vinătoare.13 


ION GHICA 


IU 


DIN VREMEA LUI CARAGEA 


Bucureşti, noiembre 1879 


Amice, 


Mazilia lui Ipsilant şi a lui Moruz, unul din domnia 
Valahiei şi celalalt din scaunul Moldovii, înainte de împli- 
nirea celor şapte ani stipulaţi în tractatul de la Kuciuc-Kai- 
nargi, adăogindu-se la alte pricini de gălceavă ce împăratul 
Alexandru căuta sultanului, a adus războiul de la 1806; 
şi după șase ani de luptă crincenă, în care victoriile se pre- 
cumpăneau, puterile Europei, cășunind asupra Porții, au 
silit-o să încheie pace numai şi numai ca să lase Muscalului 
minile slobode în lupta cu Napoleon. După zicătoarea româ- 
nească „Turcul să plătească“, sultanul a dat lui Alexandru 
Basarabia și un bun hirtău în Asia pe malul Mării Negre, 
şi astfel a făcut Englezului pe plac, iar după încheierea păcii 
de Bucureşti contele Metternich, profitind de încurcătura în 
care se găsea Rusia pe malurile Moscovei,a împins la domnia 
Ţării Românești pe Iancu Caragea, amicul și protegiatul 
cavalerului de Gentz.! Dar, cu toată stăruința internunţiu- 
lui la Constantinopole, sultanul nu a voit să-i dea domnia 
pînă ce mai întîi nu l-a asigurat Caragea că-și va da demisia 
după trei ani. Pe de o parte, suzeranul căta să eludeze sti- 
pulaţiunea de domnie pe şapte ani, și pe de alta, voia să 
aibă pe grec la mînă. 


140 


După mai multe străgăneli cu inșaala*, cu pechei** şi cu 
bacalum***, pe la sfîrşitul lui octombre, Caragea a putut 
ieși din Constantinopol, şi în ziua de Sf. Spiridon al anului 
1812 el şi-a făcut intrarea în București cu alai domnesc, că- 
lare pe tabla-bașa, în sunetele clopotelor, al surlelor şi tobe- 
lor. După ce a descălecat la Sfintul Spiridon cel Nou din 
Podul Beilicului (astăzi Calea Şerban-Vodă), s-a dus de s-a 
miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. 

Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul a mari 
calamităţi pentru ţară! Chiar în noaptea instalării sale, 
palatul domnesc de la Mihai-Vodă din Dealul Spirei a ars 
pînă în temelie şi Curtea domnească a devenit Curtea arsă 
pînă în ziua de astăzi; iar a doua zi, la 13 decembre, s-a ivit 
ciuma între oamenii curții veniţi cu vodă de la Ţarigrad.? 

A fost în multe rînduri ciumă în ţară, dar analele Româ- 
niei nu pomenesc de o boală mai grozavă decit ciuma lui 
Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atitea victime! 
A murit pînă la 300 de oameni pe zi și se crede că numărul 
morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea 
era așa de primejdioasă, încît cel mai mic contact cu o casă 
molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa 
era așa de mare, încit un om lovit de ciumă era un om mort. 

Spaima intrase în toate inimile și făcuse să dispară 
orice simțemînt de iubire şi de devotament. Muma își pără- 
sea copiii şi bărbatul soţia pe minile cioclilor, niște oameni 
fără cuget și fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi des- 
trămaţii își atirnau un şervet roşu de git, se urcau într-un 
car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în 
curte. Ei se introduceau ziua și noaptea prin locuinţele oa- 
menilor şi puneau mina pe ce găseau, luau bani, argintării, 
ceasornice, scule, șaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească 
a li se împotrivi. Fugea lumea de dinșii ca de moarte, căci 
ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trinteau în 
car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Du- 
deşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se 
increțea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile 
făcute de acești tilhari bieților creştini căzuţi în ghearele lor. 





* Poate. 
** Foarte bine. 
*** Să vedem. 


141 


Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la cimpul ciumaților. 
De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce 
era să facă boala în două-trei zile!... Şi poate că acei ucişi 
astfel erau mai puţin de plins, căci mai mult erau de jale 
acei aruncaţi vii în cîmp, fără aşternut și fără acoperămiînt, 
pe pămînt ud şi îngheţat. Cale de jumătate de ceas se 
auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din cimpul Du- 
deştilor!... 

În urma mai multor scene oribile, neomenoase şi bestiale, 
petrecute la ordie, unde unul din aceşti mizerabili fusese 
rupt cu dinţii de un tînăr care apăra cinstea soţiei sale, lo- 
vită de ciumă chiar în ziua nunţii, şi în urma revoltei 
ciumaţilor, cari au sărit cu parul şi au omorit zece ciocli, 
autoritatea în sfîrșit a luat măsură de a organiza un fel de 
serviciu sanitar. Ea înființase cîțiva vătăşei însărcinaţi de 
a întovărăşi pe ciocli din casă în casă, şi aceștia strigau de 
la poartă: „Sănătoși copii?“ Unul din ei, într-un raport către 
şeful său, zicea: 

„Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decit 
14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde.“ 

Dasupra orașului se ridica un fum galben şi acru, fu- 
mul băligarului care ardea în curţile boierești, şi orașul 
răsuna de urletul jalnic al cînilor rămaşi fără stăpin. 

La fiecare poartă era cite o şandrama, un fel de ghere- 
tă, în care se adăpostea cite un servitor pus acolo pazar- 
ghidan (comisionar pentru tirguielile de pine, de carne şi 
de zarzavaturi). Nimic nu intra în curte decit după ce se 
purifica la fum și trecea prin hărdăul cu apă sau prin stra- 
china cu oţet. 

Cioclii, cînd treceau pe lingă o casă bogată, nu lipseau 
de-a arunca zdrențe rupte de la ciumaţi, ca să răspindească 
contagiunea. Ei nu se temeau de molipsirea boalei, căci mai 
toţi erau dintre acei cari zăcuseră de cite două-trei ori de 
acea grozavă epidemie. Ciuma, ca toate boalele mortale și 
lipicioase, ca vărsatul, ca tifosul, ca lungoarea neagră, foarte 
periculoasă întiia oară, devine puţin violentă la acei cari 
au mai fost loviți de ea. 

Jafurile şi tilhăriile oamenilor, direct sau indirect pre- 
puși la serviciul ciumaţilor, au fost nepomenite. Multe 
averi și case mari s-au ridicat în Bucureşti după ciuma lui 
Caragea din sculele şi banii bieţilor bolnavi. 


142 


După un an, cam pe la decembre, boala a început a se 
domol: şi lumea s-a readunat încetul cu încetul în oraş. 
Acei cari se regăseau, se îmbrăţișau, dădeau o lacrimă celor 
pierduţi pe cimpia de la Dudești şi porneau cu viaţa înainte, 
uitind suferinţele şi însetaţi de plăceri. 

Totdeauna după o epidemie, ca şi după un război, 
omenirea caută a-și recăpăta nivelul; în aparenţă viaţa devine 
mai lesne, averile flăcăilor şi zestrele fetelor sporesc prin moş- 
teniri şi prin moartea fraţilor şi a surorilor cu cari ar îi avut 
să împartă averea părintească, dacă ar fi trăit ei. Cînd este 
o mortalitate mare, poporul zice că se ieftinește pîinea, şi 
această credinţă avea pe atunci oarecare temei, căci ţara 
fiind pe atunci lipsită de esport, griul nu avea altă căutare 
decît pentru consumațţia interioară. Și în asemenea împreju- 
rări căsătoriile trebuiau să devie numeroase, cu atit mai mult 
numeroase cu cit răul a săcerat mai multe fiinţe. Deci, 
îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunţi. 

Pe atunci nunta nu vrea să zică un petec de hirtie velină, 
tipărită frumos la Socec sau la Weiss din partea d-lui X 
sau a d-nei Z, anunţind celebrarea cununiilor fiului sau fiicei 
lor în ziua cutare, la biserica Sărindar sau la Domnița Bă- 
lașa, ş-apoi... pe ușă afară! Pe atunci nunta era dandana 
mare! 

Mai întii peţitorii și colăcerii cu aldamaș; după ei lo- 
godnă cu arhiereu, cu diaconi, cu preoţi, cu cîntăreţi, cu 
lăutari şi cu ziafet toată noaptea pină la luceafărul de zi. 
Cu cîteva zile înainte de nuntă, dacă mirele şi mireasa erau 
de neam de boier, se făcea cherofilima (sărutare de mînă) 
la curte, unde tinerii cu toate rudele lor erau duși cu alai 
spre a săruta mina lui vodă şi a doamnei, cerîndu-le binecu- 
vîntarea. 

Cînd se apropia ziua nunţii, mahalaua se împodobea cu 
brazi de la casa ginerelui pînă la casa miresei. În ajunul 
nunții, cam după amiazi, porneau călțunuresele, tot cucoane 
alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în tră- 
suri înhămate cu armăsari de preț. Întiia călţunăreasă intra 
la mireasă purtind o căţie de argint cu flori suflate în aur, 
din care ieșea fum de udagaci și de curse; ea mai purta şi o 
stropitoare din care arunca apă de trandafir, semnul curăţe- 
niei, şi ura miresei să fie totdauna spălată şi parfumată. 
O a doua călțunăreasă ducea pe tava de argint florile cu cari 


143 


se împodobeau cununiile. A treia călţunăreasă aducea o 
tavă cu peteală, semnul bogăției. Veneau în urmă celelalte 
călțunărese cu zece-douăsprezece tave încărcate cu tot felul 
de daruri: şaluri, giuvaere, stofe scumpe, bani, cofeturi 
etc. Mulţime de fete încunjurau pe mireasă, şi lăutarii zi- 
ceau din vioare şi din gură cintecul vechi: 


Astăzi cu fetele 
Mine cu nevestele... 


După ce fetele deschideau boccelele şi admirau darurile, 
ele tăbărau pe tavele cu peteală și pe flori; unele împleteau 
cununiile: cruce întreagă pentru ginere și cruce jumătate 
pentru mireasă. Celelalte desfășurau jurubiţele de peteală, 
le depănau și făceau urzeală lungă de trei coți, podoaba mire- 
sei, un rîu de aur în care se putea ascunde copila logodită 
din cap pînă-n picioare. Din vreme în vreme, fetele trăgeau 
cu coada ochiului și aruncau flori sau noduri de peteală 
în partea flăcăilor; aceștia le ridicau şi le aninau de ferme- 
nele; pe cind fetele, ca unele ce împărțeau, își făceau şi ele 
parte, agățindu-și la piept, în dreptul inimei, snopuri de 
peteală. 

După clacă se puneau cu toţii la jocuri: de-a ineluş- 
învîrteguș, de-a baba mija, de-a gaia, de-a cîrpa, şi acestea 
se încheiau printr-o horă mare. Astfel, mireasa își lua ziua 
bună de la fete şi surate; iar bătrinii şi babele, bărbaţii 
şi nevestele petreceau toată noaptea pe ziafet, pe bere şi pe 
mincare, în sunetul necurmat al lăutarilor. 

Dar a doua zi mai cu seamă era ce era! Nunta începea 
chiar din zori; nuntașii nu mai osteneau într-una de la casa 
ginerelui la casa miresei. Cununia se celebra la amiazi la 
biserica enoriei, de unde apoi mireasa nu se mai întorcea 
la căminul părintesc. Ea, împreună cu mirele, se punea în 
trăsură cu cei care purtau gevrele, și luau la trăsură lumină- 
rile aprinse, înfipte într-o pine. lar dacă cununia era a se 
face acasă la ginere, una din rudele cele mai de aproape ale 
acestuia, mama, sora sau mătușa, pleca de lua pe mireasă 
şi o aducea acasă la mirele ei, cu așternut, cu zestre cu tot. 
Trăsura era incunjurată de toţi flăcăii, rude şi amici ai gine- 
relui, cari încurau caii lor, aducind știre că sosește mi 
reasa. 


144 


Momentul despărţeniei de părinţi era solemn pentru 
mireasă, însă ea, cind pășşea pragul casei părintești, trebuia 
să tragă din picior, pentru ca să se mărite și celelalte fete. 
‘Obiceiul cerea ca să o podidească plinsul în acel moment, 
şi lăutarii cîntau: 


Taci, mireasă, nu mai plinge, 
Căci la mă-ta mi te-i duce 
Cînd a face plopul pere 

Şi răchita vișinele... etc. 


După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul 
Manolachi şi cu cofeturi de la vestitul Pascu ; cu vin de Dră- 
găşani, cu pelin de Dealu-Mare şi cu vutcă de vanilie și de 
«cursă. Lăutari și horă toată noaptea, iar în ziuă se trămiteau 
nunii, socrii și nuntașşii pe la casele lor, cu lăutari. 

Acest chef, la cei de jos, ţinea trei zile, iar la boieri 
tinea şapte zile şi șapte nopţi, după legea domnilor şi a împă- 
raţilor. O nuntă se isprăvea şi zece începeau, încît Bucureş- 
tii într-o sărbătoare o duceau. Doliul se schimbase în veselie! 

Viaţa aceasta îi pria lui Caragea, căci popor şi boieri, 
cufundaţi în ziafeturi, nu băgau în seamă jafurile domneşti; 
ş-apoi caîtanele după cari alergau însurăţeii îl ajutau mult la 
sporirea pungii. Îmbulzeala la ranguri era atit de mare, că se 
umpluse din scoarță în scoarță condica pitacului domnesc, 
Şi se spune că, în ziua fugii lui Caragea, postelnicul de-abia 
a pridedit să citească numele celor din protipendadă şi cîteva 
din starea a doua. Chemat de vodă ca să plece, el a trintit 
pitacul jos, strigind cu glas tare: „Zar voi ceilalți, pitari şi 
serdari!“ 

Caragea se urcase în trăsură, zicînd că merge să se prim- 
ble la Băneasa, dar acolo îl aşteptau trăsurile înhămate cari 
l-au dus la Braşov, chiar în ziua cînd sosea în București capu- 
giul ce venea să-i taie capul, fiindcă şezuse pe scaunul dom- 
niei şase ani în loc de trei, precum se legase către sultanul. 

Venit domn pe puţini ani, Caragea căuta să adune cit mai 
-curînd o avere cu care să poată trăi măreț în străinătate. Prin 
urmare, el a lăsat un mare nume în felul jafurilor. Se zicea 
în țară pînă mai deunăzi că se fură ca în vremea lui Caragea. 

În domnia lui, toate slujbele şi caftanele se dau pe parale. 
El a suit birurile intr-un mod nepomenit, de la 1.500.000 lei 
(115.385 galbeni) la suma de 3.700.000 lei (248.848 galbeni), 


19 — 143 


afară de ocne şi de vămi, pe cari le vindea cu preţ de zece ori 
mai mare decit înainte, lăsînd pe tazidari să rupă cît puteau; 
apoi pecetluituri, mazilii, neamuri și cite și mai citel... 

Cînd i se părea că punga nu se umplea destul de repede, 
avea și alte coarde la arc. Scotea pe aga în tirg cu cîntarul 
şi cu falanga ; acesta prindea cu ocaua mică pe vreun brutar, 
pe vreun circimar, pe vreun măcelar, îi trintea cîte o sută 
de nuiele la tălpi sau îl ţintuia de ureche în mijlocul pieţei. 
Vodă era sigur că isnaful avea să alerge de la unul al altul 
ca să facă curamă, iar pedeapsa înceta îndată ce starostele 
venea la curte cu un porcoi de mahmudele. Un alt şurup ce gă- 
sise fintinii de aur era porunca strașnică din vreme în vreme 
ca toţi negustorii să se răfuiască între dinșii, ca să nu fie 
datori unii altora. Pe atunci se lua zeciuială de la implinirile 
de bani. Bieţii oameni, speriaţi de ruina ce ar fi urmat unei 
asemenea răfuieli pripite, se adunau, făceau cislă, şi astfel 
mai dobîndeau o amînare, căci suma cislei curgea în punga 
domnească. 

Caragea avea multă imaginaţie în asemenea materie, dar 
şi găsise cîțiva oameni zdraveni cari îl ajutau la desăvirșirea 
tertipurilor lui. Vorba mergea în ţară că: 


Belu beleşte, 
Golescu goleşte, 
Manu jupuieşte!3 
După şase ani de domnie, el a dus cu dinsul la Pisa o 
avere de milioane, cu care a trăit în belșug și a ajutat Eteria 
şi revoluţia grecească. Era violent și înfiorător! Un poet 
lingușitor îi adresă o odă în care îl făcea să zică în limba 
grecească: 
"Exo oradi xal zozodtt 
oè oxotóvœw utrpă Bouoilu* 
Un boier, pe care-l dojenea pentru nişte hoţii, din care 
nu-i dăduse o parte îndestulătoare, îi răspunse: 


LAETTW, VĂENTELG, VhEnzeLE * 
* Am sabie şi buzdugan, 
Te omor ca pe un porc (n.a). 


** Fur, furi, fură. (n.a.). 


146 


iar Caragea, în loc de a-l pedepsi pentru atita îndrăzneală, 
l-a îmbrăcat în caftan de boier cu barbă. 

Acest domn însă era neimpăcat cu boieriicari, nevoind 
a fi instrumentele hrăpirii lui, îi făceau vreo împotrivire sau 
chiar vreo simplă observaţie. Astfel, pe banul Constantin 
Filipescu l-a ţinut doi ani la moșie, la Bucov, cu pază de 
arnăuţi ; pe banul Grigorie Ghica l-a ţinut doi ani închis în 
casă, oprit de a vedea față de om; pe vornicul Constantin 
Bălăceanu, de care se temea fiindcă acesta avea relaţiuni de 
familie la Viena, l-a trimis surghiun la Castoria. 

Lui Caragea îi plăceau femeile. Într-această privinţă, 
purtarea lui şi a fiului său, beizadea Costachi, era un scandal 
de toate zilele. Cind punea ochiul pe cîte o nevastă, trimetea 
pe bărbatul ei într-o slujbă depărtată, la trebuinţă îl şi sur- 
ghiunea, şi atunci lua cu dînsul cîțiva arnăuți și se întroducea 
la femeia pacientului cu voie, fără voie. 

Beizadea Costachi, tinăr frumos, nu avea altă ocupaţie 
decît a căta să scoată din fire pe cucoanele cele tinere și 
plăcute. El se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri şi băteau 
mahalalele ziua şi noaptea. Odată, fiindurmărit de bărba- 
tul uneia din conchistele sale, cu care se primbla în trăsură, 
şi văzindu-se strimtorat de aproape, scoate pistolul şi trage 
să împuște pe soţul trădat; glonţul însă nimereşte în unul 
din caii lui, calul cade din ham şi beizadeaua scapă cu chica 
topor. A doua zi femeia adulteră era izgonită de sub streașina 
conjugală şi lăutarii improvizară cîntecul: 


C... ai fost, c... să fii, 
La mine să nu mai viil 


Pe vremea aceea nu era lucru lesne de a fi galant și nu 
fiecine îndrăznea a face curte. Cind un tînăr punea gînd rău 
pe o fată, el putea să dea cu ochii de tatăl sau de fratele ei, 
și atunci, nici una, nici două, popa îi şi cînta Isaiia dănţu- 
iește, şi căsătoria, deși silită, era valabilă. Dacă bietul tînăr 
avea a face cu o muiere măritată, treaba devenea mai se- 
rioasă, pentru că răsplata depindea mult de brasla la care 
aparţinea bărbatul ultragiat. Măcelarii luaseră obiceiul să 
umfle pe galanţi cu ţeava, ca pe berbeci, și-i trimitea acasă 
în căruţă. Croitorii se serveau de foarfecile cele mari de teş- 
ghea. Un băcan ce găsise pe un cuconaș sub scară, la nevasta 
lui, după ce l-a despuiat în pielea goală,l-a uns cu cătran 


19* 147 


din creştet pînă în tălpi, i-a pus o pereche de coarne pe cap, 
l-a legat răstignit de mîni pe un drug, i-a legat un căluş im 
gură şi l-a luat în şfichiul biciului pe pod, de fugea lumea: 
de dinsul ca de Ucigă-l toaca, încît nici chiarslugile lui nu 
au voit să-l primească în casă. A doua zi l-a găsit vizitiul 
ascuns în ieslele din grajd. Pe un alt cuconaș bărbatul l-a 
uns cu miere pe piele şi l-a lăsat o zi întreagă prada muşte- 
lor şi viespelor.t 

Unde se pomenea trotuar sau bulevard pe acel timp!... 
Femeile erau încunjurate de toate precauțiunile profilactice; 
ferestrele aveau zăbrele ca pușcăriile; porţile se deschideau 
greu, căci erau înarmate cu broaște tari; iar cînd o nevastă 
se ducea la o rudă, la o prietenă sau la baie, ea era întovără- 
şită de două-trei jupinese bătrine şi credincioase. Fetele: 
erau ţinute și mai aspru; de-abia aveau voie să iasă în gră- 
dină, şi grădina era încunjurată cu zid nalt sau cu uluci de: 
scînduri de stejar. Nici măcar peţitorii nu le vedeau pînă nu 
se isprăvea vorba de căsătorie, încît ginerele nu era totdea- 
una sigur că a văzut bine faţa logodnicei sale. 

O fată de boier mare, întoarsă dintr-un clauster de la 
Viena, unde fusese crescută şi unde dobindise un talent muzi- 
cal extraordinar pe clavir, a adus cu dinsa în casa bărbatu- 
său preţiosul instrument. Într-o seară, boierul, zărind cîţiva 
inşi cari se pitulaseră lingă uluci ca să asculte frumoasele me- 
lodii ale junei diletante, s-a zbirlit de gelozie, şi cînd a doua 
zi tînăra femeie s-a trezit, nenorocita !... a găsit clavirul spart 
cu toporul în mii de bucăţi. Mîhnirea ei a fost atit de mare, 
încît peste citeva săptămîni o duse la groapă. Ea lăsase cu 
limbă de moarte să-i facă coștiugul din scindurile clavirului, 
dar popa s-a împotrivit, zicînd că fusese vasul Necuratului. 

Arta era lucru necunoscut. În tot Bucureștiu nu se aflau 
decît un singur piano şi o harpă. Muzica aparținea lăutarilor 
şi cîntăreţilor de la biserică. Persoană cu inspiraţii artistice 
era numai domnița Ralu, fata cea mai mică a lui Caragea, na- 
tură aleasă, posedind gustul frumosului în cel mai mare grad, 
admirătoare a muzicei lui Mozart şi a lui Beethoven, hrănită 
cu scrierile lui Schiller și Goethe. Ea găsise în cîţiva tineri 
greci, rude şi amici din școala grecească de la Măgureanu, 
studenţi admiratori ai tragediilor lui Euripide și Sofocle, 
un element pentru a pune în scenă citeva piese de teatru. 
Cu niţică pinză croită şi cu hirtie poleită, domniţa organi- 


148 


zase în apartamentele sale o mică scenă pe care se juca in 
limba elenă Oreste, Moartea fiilor lui Brutus şi citeva idile 
ca Dafnis şi Chloe. 

Mai tirziu a zidit un teatru la „Cișmeaua roșie“, în colțul 
stradei Victoriei şi a Fintinei, pe loculunde se vede astăzi 
un felinar ascuns după o perdea de fier; un teatru în toată 
forma, cu parter, cu stale, cu scenă și cu mai multe rînduri 
de loje. Ruinele acelui edificiu, ars la 1825, se mai vedeau 
pină la 1840, cind s-au mistuit în zidurile lui Ioan Carătașul. 

Domnița Ralu visa ridicarea teatrului grecesc. Pentru 
acest scop eaa trămis pe Aristia la Paris, ca să studieze pe 
vestitul Talma. Ea a şi adus de la Viena o trupă de artiști 
nemți cari reprezentau opere şi drame.5 Din acea trupă făcea 
parte vestita Dilly, cîntăreață și tragediană de un mare merit, 
ce venise la București numai pentru o iarnă. lar indrăgin- 
du-se de unul dintre tinerii noștri boieri, a rămas în capitala 
noastră pînă cind a murit, dînd naştere unuia din bătrinii 
noştri generali. 

Aviîntul dat de domniţa Ralu artei dramatice a încetat 
cu fuga lui Caragea, dar mai în urmă a găsit o slabă imită- 
toare în Smaranda Ghica din Gorgan, în casa căreia, după za- 
veră, Aristia intraseca institutor de copii. Acolo Iancu Văcă- 
rescu a căutat să puie limba românească pe scenă; a încercat 
să joace pe Britanicus şi pe Zgircitul lui MoliereS, dar sur- 
ehiunele, războiul, muscalii şi cîte şi mai cîte calamităţi 
au aminat lucrul pină la 1833, cînd Cimpineanu a înfiinţat 
Societatea filarmonică. 

Tulburările de pemprejurul ţării, precum răscularea lui 
Caragheorghe și a lui Pasvantoglu, incursiunile cărjaliilor, 
Eteria grecească şi revoluţia de la 1821 făcuseră să zbir- 
năie în tinerii români coarda vitejiei. Lor începu să le placă 
armele, viînătoarea şi călăria; feciorii de boieri luară un fel 
de aer de cabadai, termen adoptat de dînşii şi care avea semni- 
ficarea de voinici. 

În timpul lui Grigorie-vodă Ghica, pe la 1823—1824, cu- 
conașii nu lăsau să le scape nici un prilej de a se îmbrăca cu 
poturi, cu mintean și cu cepchen; a se legala cap cu tara- 
bolus şi a-şi încărca sileahul de la brîu cu pistoale şi cu iata- 
gan, precum și a-și atirna pala de git. Pentru cel mai mic 
lucru ei se serveau cu armele, încit, din pacinici ce erau mai 
înainte, deveniseră arțăgaşi și tulburători. Între toţi se deo- 


149 


sebeau mai cu seamă Iancu, feciorul lui beizadea Costachi 
Caragea și al Raliţei Moruzoaiei, fraţii Bărcănești, Bărbu- 
cică, nepot de fată al banului Barbu Văcărescu și cîțiva alţii 
cari se ţineau de ştrengării şi ajunseseră a fi spaima 'mahala- 
elor. Ei petreceau ziua în Cișmegiu cu lăutari pe iarbă verde 
şi, cum răsărea luna, plecau cu ghitare și cu flaute la serenade 
pe sub ferestrele fetelor și a nevestelor frumoase. Pină-n 
ziuă vuiau mahalalele de cintece, de gilcevi, de bătăi şi de 
lătrări de cîini. 

Într-o noapte tinărul Palama, voind să gonească pe don- 
juanul Bărbucică Catargiu de la ferestrele logodnicei lui, 
s-a pomenit cu un cuțit în pintece. Nenorocitul, scăldat în 
singe, a putut de- abia profera numele acelui care-l lovise; 
și muma lui, în desperare, a alergat la palat și a sculat pe 
vodă cu tipetele sale. Grigorie Ghica pornește pe baș-cioho- 
dar Măciucă, care și aduce la curte pe Bărbucică, îl trinteşte 
la pămînt și din porunca domnească îi trage o falangă, 
apoi îl trimite surghiun la mănăstire. De acolo bietul don- 
juan păţit a pornit la Paris cu gind să studieze pictura, 
artă pentru care credea că are o mare vocaţiune. 

Anarhia domnea în toate, și lesnirea de a da cu pistolul 
în oameni devenise la modă, astfel că ucisul fiind totdeauna 
presupus că s-ar fi împușcat la vinătoare, ucigașul răminea 
nepedepsit. 

În una din petrecerile la care luau parte mai mulţi tineri, 
pe cînd se întorceau în București, într-o căruţă cu patru cai 
se găseau trei tineri: Iancu Caragea, Dimitrachi Bărcănescu 
şi Iancu Creţulescu, poreclit Ursu mai tirziu, pentru că o 
ursoaică îi dezmierdase obrazul cu labele ei. Cei doi dintii, 
luîndu-se la ceartă, trag cu pistoalele unul într-altul, şi 
căruța intră în curtea Moruzoaiei ducînd pe fiul şi pe 
nepotul ei înecaţi în singe. Peste irei zile, două dricuri 
se urmau unul pe altul, ducind la locașul cel vecinic pe doi 
din tinerii cei ai eleganţi şi mai frumoși ai Bucureștilor. 

Stranie epocă!... Numai venirea muscalilor la 1828 a pus 
capăt acestei vieţi zvăpăiate a tinerilor cuconaşi, luîndu-i 
ca comisari (mehmendari) pe lingă generalii ruși, pentru în- 
lesnirea aprovizionării oștirilor cu proviant şi cu cară. La 
1831 cei mai mulţi au încins sabia, scriindu-se în miliția 
națională. 

ION GHICA 


IV 


ŞCOALA ACUM 50 DE ANI 


București, fevruarie 1880 


Iubite amice, 


Pe cînd în şcoala de la Măgureanu vestiţii elinişti Lambru, 
Comita, Vardalah şi Neofit, emulii lui Corai, predau tineri- 
lor greci şi feciorilor noștri de boier Memorabuile lui Socrate*, 
Fedon** și Metafizica lui Aristot ; pe cînd banul Brincoveanu 
discuta cu puristul Duca în limba lui Tuchidid Apoftegmele 
lui Hipocrat și Ariometria lui Arhimed şi se munceau să izgo- 
nească din limba greacă toate cuvintele cîte nu erau curat 
aticet, precum unii din învățații noştri caută să curețe limba 
română de tot ce nu se termină în -ciune?, la biserică la 
Udricani, la Sfintul Gheorghe şi la Colțea se auzea glasul 
ascuţit al cîtorva copii cari strigau în gălăgie pe: 

on, mislete, ucu: omu 
pocoi, on, mislete, ucu: pomu. 

Băieții mai inaintați la învățătură, cînd voiau să-şi 
zică ceva care să nu fie înțeles de profani, comunicau intre 
dìnşii astfel: 

az, iotă, lude, az, pocoi, riță, ucu, nag, est**x* 
şi cellalt îi răspundea: 
naş, est, buche, az, tferdo, est, pocoi,on, pocoi, az****, 


* Eevopâvros 'Arouvnuovevuara Dwxpétovg (n.a.). 
** aldov Ilharovos (n.a.). 

*** Ai la prune (n.a.). 

**** Ne bate popa (n.a.). 


151 


Cei de la bucoavnă rivneau la dinșii cum vorbeau pă- 
sărește. 

Dascălul Chiosea, bătrîn cu antereu de calemcheriu, la 
cap cu cauc de taclit vărgat cu cearşai alb, se primbla pe 
dinaintea băieților înarmat c-o vargă lungă, arzind cînd pe- 
unul, cînd pe altul, după cum i se părea; se oprea dinaintea 
fiecăruia, la unii le asculta lecţia, la alţii le mai adăoga cite: 
un ucu scurt pe ici, pe colea, sau cîte o aruncătură, două pe: 
deasupra, ca să fie slova mai ciocoiască. Apoi să fi dus sfintub 
pe vreunul să nu-şi știe lecţia, că dacă nu-l ajungea cu nuiaua, 
apoi scotea imineu din picior și-l azvirlea după dinsul cu un: 

„Fir-ai al dracului cu tat-to și cu mă-ta, că n-ai învăţat 
matima.“ 

Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea, pentru că-l 
durea inima cînd vedea că nu se silesc copiii la învăţătură. 
El nu era civilizat ca să nu-i pese dacă elevii învaţă sau nu. 
Pentru el şcoala nu era o chiverniseală, nu se gindea la: 
treci, zi, treci, noapte, apropie-te, leafă. Nu sta cu ceasorni- 
cul deschis pe catedră ca nu cumva minutarul să treacă 
peste semn. 

La Chiosea, ca la Chiriţă, ca la Stan, lucrurile mergea 
altfel; viaţa lor era cu copiii din școală, nu ştia nici şosea. 
nici cafe-şantan, nici deputăţie. Dimineaţa buchille, Oftoicu 
şi Psaltirea, după prînz psaltichia. Chiosea avea un pa, vu, 
ga, di* care-i ieşea pe nas cale de o poștă. 

De pe la de-alde Chiosea ieșeau dieci de visterieşi calem- 
gii; la de-alde el au învăţat să scrie românește logofătul Gre- 
ceanu, Văcăreştii, Anton Pan, Nănescu, Paris Momu- 
leanu etc. 

Acei bieţi dăscălaşi, cari au fost depozitari limbei și naţi- 
onalităţii noastre, duceau o viaţă zdruncinată, plină de pri- 
vaţiuni şi de coate-sparte, fără bene-merenti şi fără recom- 
pense naționale, fără pensii și parapensii; plătiţi ca vai de 
ei cu un codru de pine, trăiau și mureau necunoscuţi; fără 
să bănuiască măcar că erau patrioți, împinși numai de un 
instinct bun şi generos, îşi făceau cu sfinţenie datoria, fără 
să aibă conștiință de binele ce făceau ţării lor. 

Ei se delectau mai mult cu citirea intimplărilor lui Ale- 
xandru Machedon, care s-a bătut cu furnicile şi cu păserile 





* Gama în muzica bisericească veche. 


152 


cu ciocu de fier decit cu citirea mîniei fiului lui Peleu. Oile, 
cînii şi fluierul păstorului întristat al lui Văcărescu’ le erau 
mai dragi decit Afrodita şi Bacus a lui Anacreon. Se pome- 
nise de la tată și de la mamă români neaoși din moși-stră- 
moși. Limba și urechea le spunea că nu era nici tătari, nici 
greci, nici slavi; purtau nobleţa neamului în inima şi în 
spiritul lor, fără să se preocupe de arborele genealogic, nici 
de fărtalele de nobleţă. Scriau românește fără filologie şi 
fără morfologie, fără să ştie dacă sunt etimologişti, fonetiști 
sau eclectici; dar scriau cum vorbeau, și scrisul îl numeau 
icoană, crezind că el trebuie să fie reproducţiunea esactă a 
vorbei; puneau cît mai puţine buchi, ba pe unele le mai 
aruncau și pe deasupra ca să facă economie de timp şi de 
hirtie. Unde să le dea lor prin gind că avem două limbi, una 
în gură şi alta pe hirtie, şi că trebuie să vorbim într-un fel 
şi să scrim într-altfel; vorbeau toţi aceeași limbă. Acum 
lumea s-a subţiat, fiecare vorbește și scrie limba sa proprie 
şi ştie că suntem strănepoţi ai lui Traian. Dar mulţi cred că 
de la venirea acestui împărat în ţară pînă la sosirea lor în 
viaţă, nu s-a mai petrecut nimica pe pămîntul românesc; nu 
incep însă a socoti toţi tot de la aceeași epocă. Unii numără 
existenţa ţării de la Regulamentul organic, la care cred că 
au colaborat, fiindcă au fost chemaţi de l-au iscălit; alţii, 
morți tăieţi, nu vor să convie ca să fi mai fost ceva pe lumea 
asta înainte de patruzeci și opt; spun şi scriu într-una că s-au 
plimbat pe uliţile Bucureştilor cu steaguri și cu masalale, 
strigînd pe: „Trăiască guvernul provizoriu“, şi că erau cei 
mai de dimineaţă pe cîmpul Filaretului. Pentru alții iar 
călendarul românilor incepe de la îndoita alegere a colone- 
lului Cuza, sau din noaptea de 141 februarie; îşi închipuiese 
că ei au suit pe Alexandru Ioan I, că ei l-au dat jos şi că tot 
ei au adus pe Carol I. Cei mai înfocaţi astăzi nu recunosc 
de adevăraţi patrioţi decit pe acei cari au strigat: „Moarte 
turcului!“ şi cred că, deşi n-au fost la bătălie, dar că fără 
vitejia lor cea civică Ţara Românească era pierdută, umilită, 
batjocorită, tăiată de turci şi că muscalii îi ştergeau o bu- 
cată de pămînt și mai mare. 

Pentru mulţi politica este intrigă şi minciună, nu cred 
în sinceritate și în adevăr, despreţuiesc cunoştinţa lucrurilor 
petrecute şi cercetarea evenimentelor ce se pregătesc. Nu 
lasă nimica trecutului, cred că ei au făcut cerul și pămîntul 


153 


românesc, că ei sunt începutul şi sfirșitul, alfa și omega. 
Dar apoi creatorii străini! unul se compara cu La Fayette, 
deși nu făcuse pentru România nimica care să semene cu ceea 
ce făcuse generalul francez pentru America; altul, care 
vinduse participiuri pe patru galbeni ora și înregistrase zece 
ani de-a rindul colorile și garniturile cocoanelor la 
baluri, aşezindu-le in ziarul său după ordinul coloarei de la 
putere şi după importanţa subvenţiunii, crede că el a scos 
pe români la lumină; altul credecă ne-a inventat limba și is- 
toria românilor, dindu-se de un fel de Columb, fiindcă critică 
şi batjocorește gloriile noastre naţionale. Aceşti fructe seci 
din țările străine se cred genii, luceferi luminători îndată ce 
găsesc un adăpost sub cerul României, şi ei, sărmanii, nu 
văd zimbirea ce inspiră românilor, cari în vorbirea lor sar- 
castică i-au poreclit: locuste oloage.* 

Dar să ne întoarcem la şcoala noastră de la Udricani, 
şcoală sub albastrul cerului pe prispa bisericei, unde cînd 
ploua copiii se ghemuiau în odaia ţircovnicului jos pe cără- 
mizi, sau în clopotniță; citeau şi scriau pe genuchi-și pe 
brinci. 

Prinprejurul bisericii, în mahala, pintre livezile de meri, 
de peri şi de duzi, se zăreau vreo zece-cincisprezece înveli- 
şuri cu streașină ieşită ca o umbrelă, sub cari locuiau cîțiva 
cavafi, croitori, ișlicari și cojocari; aceştia, cînd plecau la 
prăvălie, îşi trămiteau copiii la dascălul Chiosea, ca să nu 
ştrengărească pe uliţă şi ca să înveţe să cananarchisească, 
să ţie ison cîntăreţilor din strană, să citească Apostolul, 
să zică Tatăl nostru şi Crezul şi să meargă de-a-ndărătele cu 
sfeşnicul într-o mînă şi cu cădelniţa în cealaltă, dinaintea 
preotului cind ieşea cu sfintele daruri. Le plăteau ce pe apă 
nu curge; dascălul Stan, de exemplu, cel mai bine plătit din 
toţi, avea cite douăzeci de parale* de copil pe lună şi mai 
avea şi de la biserică tain de mălai, de fasole şi de lemne. 

Din acele şcoli își recrutau bisericele preoţi și cintăreţi, 
acolo boierii căutau băieţi pe cari îi luau în casă pe procop- 
seală, de acolo a ieșit Chiru de la biserica Enii5, Dumitra- 
che Bondoliu, tata răposatului vlădică Calistrat, Unghiurliu 
de la Sărindar, Costache Ştirbu de la Sf. Ioan de lingă 
puşcărie şi Petre Efesiu, care mai în urmă a ajuns cîntăreţ 


* 40 bani, sau 4 lei, 80 bani pe ani (n.a.). 


154 


în strana din dreapta la Patriarhie. ê Acolo au fost daţi la 
învăţătură Anton Pan, Petrache Nănescu, Nicolae Alexan- 
drescu, Paris Momuleanu, Marin Serghiescu etc. 

Pe Nicolae Alexandrescu, cum l-a auzit Grigorie Ghica, 
l-a luat în casă, îl plimba cu dinsul noaptea în butcă dinainte, 
de-i cînta cintece de lume. Cînd Grigorie Ghica s-a făcut 
domn, Nicolae Alexandrescu a ajuns categi-bașa. 

Pe Marin Serghiescu l-a luat Alecache Villara cîntăreţ 
la Biserica Negustorilor, l-a primblat cu dinsul pe la Peters- 
burg, cu Regulamentul; dar mai pe urmă, molipsindu-se 
de boala patriotismului, a fost arestat cu Mitică Filipescu, 
cu Nicolae Bălcescu şi cu Telegescu, trimis la ocnă, unde 
şi-a spăşit păcatele şapte ani, pină cînd a venit de l-a scos 
revoluţia din patruzeci şi opt, ca să-i procure dulcile fericiri 
ale unei proscripţiuni de zece ani. El a fost cunoscut mai 
mult sub numele de Marin Naţionalu. Vodă Cuza îl iubea, 
îl avea adesea la masă şi-l mingiia cu numele de moș 
Marin. 

Cînd a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la 
Udricani, de la Sfintu Gheorghe, de la Colțea şi de la toate 
bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la „Sfîntu Sava“ 
cu Petrache Poenaru, cu Euirosin Poteca, cu Simion Mar- 
covici, cu Pandele, cu Costache Moroiu și cu mulţi alţi ti- 
neri din școala grecească; mai în urmă, unii au fost trimişi 
în străinătate la Pisa, la Viena, la Paris? și s-au ilustrat ca 
profesori şi ca înalţi funcţionari, alţii s-au făcut cîntăreţi; 
Anton Pan? a devenit Anton Pan, şi cei mai mulți s-au adă- 
postit prin curţile boierești ca grămătici, vătafi de curte, 
stolnici, trăind pe bere și pe mîncare fără grijă de ziua de 
mine; cînd puneau mîna pe cite o para, o băteau la tălpi 
pe must, pe cirnaţi, cu lăutari la Filaret. Ziua aveau, n-a- 
veau de lucru, dar seara, cînd era lună, răsuna mahalalele 
de serenade; învățau fetele să cînte din chitară marșul lui 
Napoleon și din gură pe Șeine-Minca. 

Anton Pan, Nănescu şi Chiosea-fiul erau veselia grădini- 
lor lui Deşliu, lui Pană Breslea și lui Giafer?; Iancu al 
Raliţii Muruzoaiei, Bărbucică al Tiţii Văcăreaschii, fraţii 
Bărcăneşti, Costache Faca şi alţi tineri din lumea mare nu 
puteau fără dinşii. 

Nănescu, crescut de Ghiculești, a fost vătaf de curte, vă- 
taf de spătărie, judecător de tribunal şi a murit îngrijitor 


155 


la Spitalul Brincovenesc. Cinta bine din vioară; eiev al lui 
Dimitrache, el compunea cîntecele lăutarilor din Scaune. 
Lui îi datorim pe: 

Ah! iubito, cale bună, 

Dar te rog nu mă uita. 

Rața ici, rața colea, 

Rața paşte papura. 

Inima mea multe are 

Culese după-ntîmplare. 


Ardă-ţi rochiţa pe tine 
Cum arde inima-n mine. 


Ah! amor, amoraș, 
Vede-te-aș călugăraş. 


Fă-te om de lumea nouă, 

Să furi cloşca de pe ouă. 
Piatră de-ai fi, te-ai desface 
Şi la mine te-ai întoarce. 
Frunză verde ș-o lalea, 

N-am cuţit că m-aş junghia. 
Cine la amor nu crede 

N-ar mai călca iarbă verde. 


Cînd coconițele începuse să îndruge franţozește cu: 
„Bonju“*,,„Chesche vu parle franse, munsiu“**, „Bonsua“*** 





* Bonjour (n. a.). 
** Est-ce que vous parlez francais, monsieur? (n.a.) 
*** Bonsoir (n. a.). 


156 


şi „Alivoa“*, Nănescu, în colaborațiune cu Costache 
Faca și cu Costache Bălăcescu, au făcut satira: 


Ah! ma şer, să-mi vezi mantela, 
Mai sublim, mai lucru fen, 

C-o dublură-nfricoșată 

Şi fața amur san fen.** 


Unghiurliu şi Chiosea-fiul au fost cei mai mari cîntăreţi 
ai bisericelor din București. Venirea unei trupe de operă i-a 
făcut să vază în arta muzicală orizonuri despre cari nu aveau 
nici o'idee pîn-aci; impresiunea produsă asupra lor de ope- 
rele lui Mozart și ale lui Rossini a fost atit de mare, încît 
n-au mai putut să cînte nici Cheruvie, nici Chinonic, fără 
s-o dea pe La ci darem la mano din Don Juan şi Una voce poca 
fa din Bărbierul. 

Într-o duminecă, la liturghie, scandal mare la Sărindar. 
Epitropul, om evlavios, recunoscuse în Domnul Domn Savaot 
aria Voyez sur cette roche! din Fra Diavolo.*** 

Pe lingă grupul Anton Pan, Nănescu, Chiosea și Unghiur- 
liu, unul și nedespărţit, se lipise un copilandru nalt, rumen, 
sprintenel, cu pletele de ţircovnic; se întrodusese în socie- 
tatea acelor diletanţi făcindu-le tot felul de misiuni; ştia 
unde se găsea pelinul cel mai bun şi unde se frigea „tranda- 
firii“ cei mai gustoși ; îl făceau haz fiindcă era plin de origi- 
nalitate, de duh și de veselie. Acela era tînărul Filimon, care, 
deși aspirant la preoţie, dar ştia pe Arghir pe de rost din 
scoarță pină-n scoarță. Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, 
Alexandrescu sau Anton Pan făceau o poezie, a doua zi el o 
ştia pe dinafară; cînta din memorie, și foarte bine, toate 
ariile operelor italiane jucate în sala „Slătineanu“. Într-o 
vreme a izbutit chiar să fie admis corist în trupa madamei 
Carl; mai în urmă l-am găsit flautist în orchestră, și cînd 
Papa Nicola, după nobilul obicei al impresarilor, încetase 
plăţile artiştilor şi-i lăsase muritori de foame pe strade, 
Filimon a trebuit să-şi caute esistenţa intr-un alt izvor!?; 
şi-a pus altă coardă la arc, a părăsit flautul şi a apucat con- 


* A revoir (n. a.). 

** Amour sans fin (dragoste fără slirșit). 

*** Jată pe această stincă! — arie din opera Fra Diavolo de 
Auber. 


157 


deiul, s-a făcut foiletonist la ziarul Vaţionalul. În colecţi- 
unea acelui jurnal, in numerile 2, 3, 4 și 5 din anul 1858, 
în numerele 8, 14, 16, 30, 74 şi 91 din 1839, şi în numerele 
11, 14, 79, 82, 85, 89, 90, 94, 96, 97, 98 din 1860, găsești o 
serie de articole teatrale cari dovedesc un spirit cultivat, 
analitic şi serios și o cunoștință adincă de știință mu- 
zicală. 

Critica lui era plină de dreaptă judecată şi de bună- 
voință; el critica fără patimă, fără interes şi fără venin; 
critica ca să îndrepteze, iar nu pentru ca să descurajeze; 
articolii lui erau plini de învățătură și de poveţe bune şi 
folositoare; scopul lui era să îndemne pe artişti şi să for- 
meze gustul publicului. 

În acelaşi ziar poţi citi în anul 1859, în numerele 77, 
78, 80, 81, 83, 84. 85, 86, 87, 89, 90, 92, 94, 95, 96, 97, 98, 
99, 100, 102, 103, 105, 106, 107, 108, 109 și, din 1860, 
numerele 1, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 13, 15, 16, 18, 19,20, 
21, 22 și 23, seria interesantelor foiletoane intitulate Trei 
luni în străinătate, o descriere de călătorie plină de spirit 
şi de impresiuni juste. În numerele 43, 46, 52, 80, 81 și 84 
din acelaşi an, se găsesc de dinsul mai multe nuvele foarte 
bine alesei3; dar el a îmbogăţit literatura română cu două 
scrieri de un adevărat merit: Slujnicarii şi Ciocoii. 

Aceste două opere ale lui Filimon nu sunt nişte roman- 
turi în cari să se desfășure peripeţiile unei intrigi; ele sunt 
mai mult o colecţiune de tablouri adevărate şi vii ale obice- 
iurilor şi moravurilor noastre din epoca de tranziţiune. 

Prologul cu care începe cartea întitulată Ciocoii este un 
studiu psihologic, și scrierea în totalitatea ei o psiho- 
logie de care s-ar mîndri un La Bruyère şi un Thâophil 
Gauthier. 

Filimon ne spune că s-a primblat mult timp cu această 
din urmă a lui scriere în buzunar, căutînd un Mecena să i-o 
dedice; s-a uitat la boier și nu l-a găsit demn, a trecut pe 
lingă negustorul cămătar şi nu l-a băgat în seamă; dar cînd 
s-a lovit piept în piept cu ciocoiul, a strigat fără voia lui: 
„lată omul!“ şi-l salută astfel: 

„Acestor luceferi ai viţiului, cari au mincat starea 
stăpînului şi s-au ridicat pe ruinele acelora cari nu i-au lăsat 
să moară de mizerie, acelora cari sunt putregaiul şi mucega- 
iul ce sapă temelia casei, cari au furat cu sfanțul din func- 


158 


țiunile cele mici și cu miile de galbeni din cele mari, cari 
acum şi-au cumpărat moşii şi palaturi și stropesc cu noroi 
pe făcătorii lor de bine dedic scrierea mea.“ 

Filimon, care a cunoscut toate celebrităţile curților bo- 
ierești: pe Tudor Ciolănescu, vătaful de curte al banului 
Grigorie Băleanu, pe Gheorghiţă Maţe-Goale de la Fili- 
pescu Buzatu, pe Neagu Chioftea al banului Constantin 
Bălăceanu, pe Stănică Găvan din curte de la Modroganu, 
pe Zamfir Ploscă de la Isac Rallet, pe Gheorghiţă de la ar- 
mașu Manu, pe Ilie Sgabercea de la Vulpe; el, care a studiat 
şi a urmat dezvoltarea ciocoiului și a cercetat sub toate 
fazele această clasă cu scalpelul spiritului său investigator, 
ne zice că: „Nimic nu este mai periculos pentru un stat 
decît de a da frinele guvernului în minile acestor parveniţi, 
cari din etatea de douăzeci de ani ştiu cum să fure cloșca de 
pe ouă fără ca ea să ciriie“. 

Și mai la vale: „Ciocoiul îşi creşte copiii cu slugile pînă 
îi aduce în gradul cel mai înalt de corupțiune, şi atunci îi 
trimite în Franţa. Ciocoiul și puiul de ciocoi nu se pronunţă 
definitiv pentru nici o doctrină politică, casă poată esploata 
toate doctrinele. Patriotismul, libertatea, egalitatea, 
devotamentul şi toate virtuțile cetăţeneşti sunt vorbele 
care-i servă de trepte ale scării pe care se suie.“14 

Dar scopul acestei epistole nu este de a face analiza 
însemnatelor scrieri ce ne-a lăsat Filimon, nici de-a esplica 
pe eroii săi. Cine voieşte să-i cunoască n-are decit să citească 
vol. II şi vol. III al Revistei române şi să se uite la călăreţii 
cei mîndri şi la cuconașii răsturnaţi în droşti şi în caleşti 
la Şosea, şi va recunoaște și pe vătafu Dinu Păturică, și pe 
postelnicu Tuzluc, şi pe Costea Chioru cu toate progeniturile 
lor. Cit pentru cucoana Duduca, de-o îi şi mai trăind, dar 
n-o mai cunoști. Alifia viînătă cu care se ungea seara, albu- 
şul de ou, abuzul de cărămidă arsă stropită cu apă de salcăm și 
apă de pelin cu care-şi întindea pieliţa, buretele muiat în apă 
de castraveți cu care-și scotea petele, dresul, sulimanul și 
rumeneala cu care se văpsea, gogoşile de ristic şi plasturi 
negri cu care-şi îmbina sprincenile şi-şi punea murse și zben- ` 
ghiuri au tras largi și adinci brazde pe obrajii ei; zbirciturile 
cad una peste alta ca valurile unei mări turburate, și pleoa- 
pele vinete care-i încadrează ochii cei roșii n-ar mai face pe 


159 


bietul Iordache Calemgiu, fiul căpitanului Gheorghe Basma 
de la dorobănţieiă, să cinte pe: 


BiVov... pâs pov Bătuua fdapâv*, 


ba cred că de-ar mai trăi i-ar striga: „Retro, Satana l" ** 

Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise 
mălai mare, fiindcă mînca bine. Cînd vorbea de bucate, i 
se umplea gura, și defectul ce avea la vorbă dispărea cînd 
pronunța: 

cre proaspete cu lămîie de Mesina, 

Măsline dulci de Tesalia, 

Icre de chefal, 

Marinată de stacoji. 

Îi plăcea cu deosebire ciorba de știucă fiartă în zeamă 
de varză acră cu hrean, iacniile şi plachiile, crap umplut 
cu stafide, curcan cu varză umplut cu castane și purcel 
fript, dacă era întreg. 

Cind era la cite un ziafet, își sufleca minecile, şi iată 
cum frigea mielul: îl înjunghia, îlspinteca, îi scotea pintecele, 
îl cosea la loc și-l acoperea cu pielea, după aceea îl băga 
într-o groapă plină de jeratec cu curpeni de viță-sălbatecă, 
unde-l lăsa pină cînd pocnea ca un tun; atunci îl scotea, îl 
învălea într-o pinză şi-l ungea c-un fel de salță inventată de 
dinsul, făcută cu vin amestecat cu usturoi pisat și cu băcănii, 
cu lămîie și cu sare, şi te poftea la masă fără cuţit şi fără 
furculiţă, ş-apoi să nu-şi fi lins degetele. Nici repauzatul 
Homer, bucătarul bucătarilor, nu ştia să dea o friptură mai 
bună.16 

Filimon avea un caracter blind, vesel, plăcut și nepăsă- 
tor; întristarea nu s-a lipit de dînsul decit o singură dată, 
atunci cînd şi-a închipuit că bunul și scumpul său amic 
Millo a voit să-l parodieze în rolul Paracliserului din Florica 
lui Alecsandri.” 

Într-o zi îl întîlnesc pe stradă; din vorbă în vorbă, îmi 
spune că sufere de piept; eu, avind înaintea mea un om cit 
un munte, nalt, gros şi rumen la faţă, mi-a venit să riz și 
l-am tratat de ipocondru; dar peste trei săptămini, nemai- 
văzindu-l pe la mine, trimit să-l întrebe de sănătate şi mi se 


* Aruncă... lumina mea, o privire veselă. 
** Înapoi, Satano! 


160 


răspunde că era greu bolnav în așternut; m-am dus să-l văd, 
dar cînd am intrat în camera unde zăcea nu l-am mai cunoscut, 
atit era de schimbat. Peste trei zile aveam durerea a-i înto- 
vărăşi rămăşiţele la ultimul locaș. 

Acei cari l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, 
îndatoritor, totdeauna vesel şi voios, totdeauna mulţămit 
cu puţinul ce cîştiga prin munca şi talentul său; caracter 
independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și 
despreţuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest pină a 
roşi cînd auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit nicio- 
dată că era un scriitor de mare merit. 

Literatura a pierdut în el pe unul din luceterii săi. 


ION GHICA 


11 — Opere vol. I — Ion Ghica 


VI* 


DIN TIMPUL ZAVERII 


Ghergani, seplembre 1880 


Iubite amice, 


„De ce-mi scrii aşa de rar?“ îmi ziceai mai deunăzi, vorbă 
foarte măgulitoare cind îmi vine de la tine; dar ştii tu de 
cîte ori leapăd condeiul din mînă pină ce nimeresc ceea ce 
trebuie să zic asupra unui eveniment despre care am auzit 
sau la care am asistat; despre un om pe care l-am cunoscut, 
de care s-a vorbit sau pe care l-am găsit în drumul vieţii 
mele fie într-o direcţiune, fie într-alta; de cite ori rup foi 
întregi, fiindcă nu găsesc în memoria mea, sau în însemnările 
mele ştiinţele ce-mi trebuiesc pentru elucidarea faptelor ce 
voiesc să-ți povestesc? Mie nu-mi este iertat să scriu decît 
numai atunci cînd pot spune un adevăr; şi a cunoaște ade- 
vărul şi a-l spune nu e lucru lesne, mai ales cînd în chestie 
se amestecă și puţină politică. Lordul Possomby! zicea pe 
patul morţii: „Ce anevoie este a spune adevărul! Chiar într- 
acest moment, cînd să mă înfăţișez înaintea înaltului jude- 
cător, mi-e greu să spun tot adevărul!“ 

La noi cum să te luminezi asupra celor petrecute pe la 
începutul secolului? Bătriînii cari ştiau au dispărut şi dispar 
cîte unul; cei tineri nu știu, sau dacă ştiu, ştiu rău; scrieri 
contimporane avem foarte puţine sau nicidecum. Înainte 





* În ediţia de bază, scrisoarea e precedată de epistola a V-a: 
Alecsandri către Ion Ghica, Vasile Porojanu. 


162 


vreme tot se mai găsea din timp în timp cîte un boier, cîte 
un logofăt, un Ureche, un Costin, un Neculcea, un Greceanu, 
uricari, letopiseţi şi cronicari istoriografi, care înregistrau 
zi cu zi, oră cu oră cele ce se petreceau în timpul lui Grigorie 
Ghica, lui Cantemir, lui Brincoveanu etc. ; vezi că pe-atunci 
nu erau cluburi, presă, bulevard şi grădini cu ciîntări şi 
incîntări, mai scriau oamenii şi de urit; de atunci, pas de 
mai găseste ceva pînă mai acum douăzeci de ani, de cînd 
avem Monitorul pentru fapte și ziarele pentru aprecieri; 
dar și Monitorul nu le înregistrează toate, nici nu le scrie 
cum sunt; iar ziarele, unele sunt albe şi altele roşii, unele 
înjură ce celelalte laudă şi viceversa. Tot ce este bun, frumos, 
patriotic şi sublim pentru unele este rău, ruşinos și infernal 
pentru celelalte. Spune-mi dacă, atunci cînd le-ai citit pe 
toate, mai ştii ce să crezi despre oamenii cari i-ai văzut sau 
despre evenimentele la cari ai asistat. După unele, omul sau 
faptul despre care vorbește este un om de geniu, un patriot 
model, un cetățean mare, o virtute, faptele lui — sub- 
lime; după altele, nu e decit un prost, un trădător, un 
mizerabil. 

N-ai admirat adesea înlesnirea cu care vorbesc şi scriu 
unii oameni, şi nu te-ai întrebat: de unde lor aceasta, cind 
îi ştii cine sunt şi ce sunt? Ei, ştii care e secretul talentului 
lor? Este că pot spune și scrie tot ce le vine la gură şi sub 
condei, şi verzi, şi uscate ; vorbesc şi scriu fără să se gindească, 
nu cred ceea ce spun, nici ceea ce scriu; singura lor preocu- 
pare este de a face efect asupra galeriei sau de a-și indeplini 
îndatorirea ce au luat cătră patronii lor; înţelegi că poate 
scrie cineva mult și bine cînd cugetul îi permite să imbrace 
oamenii cum îi place și cum îi vine mai bine la socoteală, 
că poate lesne să-i arate pe unii frumoși, chipoși și plăcuţi 
şi pe alții ticăloşi și mizerabili. Eu, dac-aș face așa, tot mi 
s-a părea că-mi sună la uțechi ca un Mane Tekel Fares 
cuvintele: 

„lată cum scrii tu istoria.“ 

Ce vrei, sunt sfiicios şi mi-ar crăpa obrazul de rușine 
cînd, lăudind sau criticînd pe un om sau un fapt, s-ar putea 
scula cineva să-mi zică: „Nu este adevărat“. 

Mai zilele trecute văd numele meu tipărit într-o foaie; 
am curiozitatea să o citesc ca să aflu și eu ce-i greşisem de 


i 


mă batjocorea; era vorba de o epistolă ce-ţi adresasem și 
mărturisesc că eram emoționat ; credeam cine ştie ce, că eram 
căzut în vreo eroare, că-ţi relatasem vreun neadevăr; dar 
m-am liniştit cînd am văzut că, fiind vorba de ceea ce-ţi 
spuneam despre bătălia de la Calafat din anul 1828, unde 
românii au luat, turcilor 400 de cară încărcate cu zaherea, 
redactorul mă trata de mincinos, nimic mai puţin, pentru 
că era, zicea el, cu neputinţă ca turcii să fi avut acolo 
atita zahar. În neştiinţa sa de limbă, măreţul și războinicul 
redactor confunda saherea, cuvint turcesc, dar adoptat în 
limba noastră de cînd cu turcii, precum de la Petru şi de la 
Caterina, de cînd cu muscalii, s-a adoptat şi echivalentul 
său proviant, cuvinte cari amindouă înseamnează proviziu- 
ne de hrană. Precum vezi, confunda zahareaua, adică făină, 
pesmeţi, pastramă, unt, sare, orz etc., cu zahărul, dulcea 
substanţă ce punem în cafea sau în ceai, cuvînt luat de la 
greci, care și ei poate îl luase din alte limbi de unde și arabii 
au luat pe zakasr al lor. 

Ţin mult dar, foarte mult, a nu-ţi spune decit ceea cea 
fost şi aşa cum a fost. Mai bine trec cu tăcerea sau îmi fring 
pana decît să laud vitejiile și virtuțile unui om care n-a fost 
decit o secătură, sau să înnegresc pe cineva pentru că nu 
mi-a plăcut ochii săi sau pentru că ai mei nu au avut noro- 
cirea să-i placă lui. 

Este şi păcat a pune pe lume să citească ceea ce n-a fost. 
Un turist care a petrecut cîteva săptămîni în București se 
deşteaptă peste cîteva zecimi de ani și vrea să-și plătească 
datoria de recunoștință pentru ospitalitatea ce primise; 
apucă condeiul de coadă şi spune, coloane întregi, că d-l 
X... era un om de spirit, învăţat, plin de talent, model de 
devotament şi de patriotism; că moştenise toate virtuțile 
cerești și pămintești de la moșii şi strămoșii lui; pe cînd 
sărmanul om nu era decît un prost, născut și crescut în păcate, 
ciocoi ca toţi ciocoii, slugă plecată generalilor, pașilor şi 
domnilor; îngimfat cu numele unei familii respectabile, 
cu care unul dintr-ai săi fusese odinioară aliat prin căsătorie. 
Tată-său, moșu-său, buni şi străbuni, toţi ciocoi zăcași şi 
răi, slugi plecate a tuturor puternicilor și a tuturor fanario- 
ţilor. 

Ce vrei, trăim într-o epocă de camaraderie. 


164 


„Nul n'aura de l'esprit que nous et nos amis.“* Ce ar zice 
Molière dac-ar trăi să vază cum oamenii de gașcă se tămiie 
şi se canonizează între dînşii pentru cea mai mare glorie a 
istoriei? Ce vrei? Progres! 

Dar să lăsăm şi să venim la corespondenţa noastră. 

Fii sigur, amice, c-or putea găsi epistolele mele proaste, 
nesărate, lipsite de apreţieri adinci, lipsite de simţ politic, 
fără idei înalte şi patriotice, proză şi stil anevoie de înghiţit, 
dar niciodată nu le vor putea găsi alături cu adevărul. 

Să-ţi povestesc astăzi ceva din vremea zaverii și de cînd 
cu Grigorie-vodă Ghica şi cu Ioniță Sturdza-vodă, istorii 
pe cari cele mai multe le-am auzit de la episcopul Ilarion, 
un amic al răposatului tată-meu şi un confident al cugetări- 
lor lui Tudor Vladimirescu.2 Să nu te aștepti însă la o istorie 
sau la o biografie a acestor oameni; de voi pomeni uneori 
de dinșii, ca unii cari au jucat un rol mare în destinele 
României, o voi face-o numai într-un mod incidental. Dar 
cum să fac ca să fiu clar și scurt?... Armează-te dar cu 
răbdare! căci tu eşti de vină că mi-ai zis să-ţi scriu. 

Pe la anul 1818, Caragea fugise în Austria, precedat de 
multe milioane luate din ţară; şi Calimah era mazilit pentru 
multele esacțiuni şi prevaricaţiuni, cari într-atit adusese 
poporul la desperare, încît răbdătorii tătărășeni strigau cu 
neîncetare: 

„Jos Calimah !“3 

Pe-atunci, în mahalalele Iașului nu se pomenea picior de 
ovrei. 

Aşa amîndouă tronurile României erau vacante și Poarta 
avea să numească doi domni deodată. 

Numirea de Bogdan-beg şi de lIflak-beg era dandana 
mare la Țarigrad, căci toţi solii cu toți dragomanii şi cu 
toţi secretarii lor se puneau în mișcare zi şi noapte, pe apă 
şi pe uscat, alergiînd şi intrigînd care mai de care să susţie 
pe favoritul său. Lupta era totdeauna crincenă.De astă dată 
ambasada rusească era stăpînă pe situațiune; de astă dată, 
Rusia nu avea pe nimeni să i se împotrivească, căci împăra- 
tul Alexandru era eroul timpului, era iubit şi măgulit de 





* „Nimeni nu va avea spirit în afară de noi şi prietenii noştri.“ 
Versul e desprins dintr-o replică rostită de Armande, în Femeile 
savante (act. III, sc. 2). 


165 


toţi suveranii şi de toate guvernele, pentru concursul său în 
contra lui Napoleon; era temut pentru numeroasele oştiri 
din Europa şi din Asia. Monarhii îl considerau toți ca pe 
stilpul cel mai puternic al edificiului politic şi al ordinii 
sociale, și popoarele îl aveau ca pe cel mai liberal dintre 
potentaţi, pe cînd turcii erau puși la indice ca barbari și ca 
apăsători cruzi ai creştinătăţii. 

Deşi boierii din Valahia ceruseră printr-un arzmahzar 
să li se dea domn pământean și chiar recomandase pe bătrinul 
Priscoveanu din Craiova, dar Poarta, cedînd cerinţelor 
baronului Strogonoff, a trimis pe Alexandru Suţu domn în 
Țara Românească și pe Mihai Suţu, fiul lui beizadea Grigorie 
şi al Catincăi Dudescu, domn în Moldova. 

Familia Suţeştilor fusese mai înainte vreme considerată 
ca devotată Franţei, dar de la decapitarea lui beizadea 
Alecu*, pentru relaţiunile sale cu generalul Sebastiani, 
trecuse cu totul în partidul rusesc, singurul puternic atunci 
în Constantinopol. 

Grecii erau poporul cel mai luminat din tot Orientul, 
aveau oameni învăţaţi, erau singura naţionalitate din Impe- 
riul otoman cunoscută în Europa, aveau şcoli în toate oraşele 
și în toate insulele; acele de la Chio, de la Kidonia şi din 
Bucureşti dobîndiseră o adevărată celebritate; clerul orto- 
dox din toată Turcia era compus numai de preoţi şi de călu- 
gări greci; averile mănăstirești din Principate erau toate 
pe minile lor; aveau comercianţi și bancheri mari și bogaţi 
în toate porturile, marina lor de comerţ rivaliza cu marina 
italiană şi cu marina franceză. Corai, Comita, Vardalah şi 
mulți alți eleniști se puseseră în relațiune cu toţi învățații 
Europei. Prin lucrările lor literare asupra vechilor autori 
clasici cîştigase cauzei greceşti toate spiritele universităților 
şi academiilor, îi cîștigase inimile tuturor învăţaţilor şi ale 
întregei tinerimi şcolare. Grecilor li se putea vorbi de naţio- 
nalitate, lor li se putea zice să se scoale pentru nație și 
libertate, pe cînd celorlalte populaţiuni ale Turciei,cufundate 
în cea mai adincă ignoranță, cari nu aveau nici o noţiune 
despre originea şi naționalitatea lor, bulgarilor, bosniacilor, 
arnăuților ete., cari se credeau și se ziceau toţi greci, fiindcă 
erau de ritul ortodox zis grec, nu li se putea vorbi decit de 





* Tata doamnei Mavru şi a lui Costache Suţu (Suţicu) (n.a.). 


166 


biserică şi de persecuţiunile turcilor, lor li se zicea să se 
scoale pentru religie, pentru credinţă (zavera). 

Poetul Riga, fostul secretar al lui Alexandru-vodă 
Ipsilante, în unire cu Scufa, un neguţător epirot din Odesa“, 
cu profesorul Santo farmazonul și cu arhimandritul Diceu, 
înființase o societate secretă cu numele de Eterie (tovărăşie), 
nume modest, care nu bătea la auz şi nu putea să dea bănuieli 
turcilor, căci erau obicinuiţi cu cuvintul eterie în porturi și în 
insule, unde grecii aveau mulțime de asociațiuni de comerţ. 

Împrejurările erau favorabile pentru dezrobirea Greciei, 
căci puteau să se serve la luptă de toate naţionalităţile 
Imperiului otoman. 

Eteria era formată după tipul vechilor frăţii, &5eAponotetg 
şi 5eMpomotnrol (frați făcuţi), tucește cardașlic, uzitate 
în tot Orientul și mai ales în Albania. La noi, bărbaţii se 
ziceau fraţi de cruce şi femeile surate. 

Acei cari se prindeau fraţi de cruce mergeau în biserică 
îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, şi acolo, la ușa altarului, 
se înţepau fiecare cu ac la braţ, pînă scotea o picătură de 
singe, pe care celalalt o lua cu limba; schimbau armele 
unul cu altul şi pronunțau cuvintele: 

„Viaţa ta a mea și sufletul tău al meu.“ 

Jurămîntul eteriștilor era a sacrifica familie, avere și 
viaţă pentru libertatea patriei şi supunere oarbă ordinelor 
comitetului. 

Lozinca sau parola de recunoaştere între soţi era cuvin- 
tul roagoăx. (opincă), la care celalalt răspundea zahodu 
(par), şi comitetul central se numea &px” (cap). Dar cine era 
acel &ọxń, acel cap? Niminea nu o ştia, și poate că nici nu 
exista. Se lăsa însă să se creadă că era Capo D'Istria, fa- 
voritul împăratului Alexandru I al Rusiei, ba mulţi cre- 
deau că era chiar însuși împăratul. 

După moartea lui Riga, esecutat de turci la Belgrad 
la 18155, propaganda Eteriei a mers înainte, dar nu și-a 
luat adevărata ei dezvoltare decît pe la 1818, în urma numi- 
rii lui Alexandru și Mihail Suţu la tronurile Principatelor. 

Iată împrejurarea care a dat un mare credit acestei socie- 
tăţi în Principate: unul din apostolii ei, anume Galatis, 


* Rudă de aproape cu doamna Petrovici Armas, născută Scufa 


(n.a.). 
167 


trimis să facă prozeliţi printre grecii din Rusia, desabia 
ajuns la Odesa, a fost arestat de poliţie, dar peste cîteva zile 
s-a eliberat, dîndusisse 20 galbeni cu îndemnul de a trece 
peste hotar. Ajuns la Iași, fu chemat la consulatul rusesc; 
se credea pierdut, cînd, în marea sa mirare, consulul îi 
pune în mînă 5.000 de lei, zicîndusi că acei bani erau din 
partea împăratului. Această împrejurare, adevărată sau 
inventată de Galatis, alăturea cu atitudinea lui Domnando 
şi a nepotului lui Capo D'Istria, Gheorghe Leventi, amindoi 
impiegaţi ai consulatului rusesc, a dat o mare crezare șoapu 
telor că împăratul era capul Eteriei (4 &pxy), şi dintre 
acest moment na mai rămas în spirite îndoială că Rusia 
proteja Eteria şi că voia răscularea în contra turcilor. De 
atunci propaganda a început a face prozeliți fără sfială în 
Principate. Apostolii cei mai activi erau în lași Teodor 
Negris, secretarul fostului domn Calimah, Anagnostopolu 
şi Lasanis, iar în Bucureşti, căminarul Sava, căpitanul 
Ghiordache Olimpie şi Gheorghe Leventi. 

Nicolae Ipsilante, fiul lui Constantin-vodă şi nepotul 
lui Alexandru-vodă, unul din afiliaţi, căutase să tragă și pe 
îratessău Alexandru, general în armata rusească și adiutant 
împărătesc, dar acesta nu primise, arătind pericolele unei 
asemenea întreprinderi fără un ajutor puternic dinafară. 
Mai în urmă, însă, găsind prilej să vorbească cu Alexandru I 
despre starea mizerabilă a grecilor și de ajutorul ce ei aştepu 
tau de la Rusia, împăratul i-ar fi zis: 

„Facă-se o răsculare în Grecia şi cazacii mei se vor duce 
Sao ajute.“ 

Se crede că numai în urma acestor cuvinte, Alexandru 
Ispsilante ssa hotărit, la 1819, să intre în Eterie şi să devie 
şeful ei militar. 

Alături cu Eteria mai lucra și o altă societate, care acopes 
rea oarecum în ochii turcilor pe cea secretă; aceasta era 
Societatea culturei (ġ ExmarBevrix7) Erarpela), al cărei scop 
era înfiinţarea de școli alilodidactice sau lancasteriene în 
ţările greceşti. Învăţătorii pentru aceste şcoli se luau numai 
dintre eterişti și misiunea lor principală era de a propaga 
răscularea în contra turcilor. Astfel formată, această socie- 
tate ajunsese la 1820 să numere 200.000 de tovarăşi. 

O fi fost sau n-o fi fost cu știrea guvernului rusesc sau a 
împăratului Alexandru, adevărul însă este că era foarte 


168 


încurajată la Iaşi şi la București de consulatul rusesc, prin 
secretarul său Domnando și prin dragomanul Leventi, 
amîndoi tineri greci din insulele Ionice, eleganţi, amabili, 
cu spirit şi capabili de a învirti deodată intrigile politice 
şi intrigile amoroase, 

Alexandru Şuţu, domnul Valahiei, mai prudent decît 
confratele său din Moldova, văzînd că valul revoluţionar se 
suia necontenit și mai repede decit ar fi voit, căuta să-l 
împiedice sau cel puţin să-i amiie izbucnirea prin oarecari 
măsuri de poliţie în contra vînzării armelor şi a prafului de 
pușcă ; dar, înconjurat cum era din toate părțile de eteriști, 
ordinele lui rămîneau fără efect, și comitetele lucrau fără 
sfială, în Moldova mai ales, unde Mihail-vodă Suţu era chiar 
el eterist, În Bucureşti, înscrierea arnăuţilor zavergii se 
făcea ziua în amiaza mare în casa lui Constantin Samurcaş 
de sub Mitropolie, unde este astăzi cazarma sergenţilor de 
oraș, şi cuvintele faruchi, paluch: era în gura tuturor, 

Şub denumirea de arnğut se înţelegea orice sirb, arvat, 
arnăut, bosniac, muntenegrean, bulgar sau grec, dacă se 
lega cu un brîu roşu sau cu un tarabolus, cealma la cap, 
fustanelă sau poturi, mintean și iminei roșii. Îşi trintea la 
briu un sileaf cu un iatagan și două pistoale și intra în servi- 
ciul curții domneşti, al hatmăniei, spătăriei sau agiei, sau 
se suia cu ciubucul în mînă dindărătul caleştii vreunui boier, 

La anul 1820, Eteria se simţea în putere și începuse a se 
gîndi la acţiune. Deşi se fixase de la început ziua de 25 mar- 
tie a anului 1825 pentru răsculare, epoca la care, după zisa 
lui Ipsilante, Rusia era să declare război turcilor, dar, după 
mai multe conferințe ţinute la Kișinov și la Sculeni de 
comitetul eterist cu generalul Ipsilanti, cu Mihai Suţu, 
domnul Moldovei, și cu cneazul Gheorghe Cantacuzino, 
colonel în armata rusească, cumnat cu principele Gorciakofi, 
actualul cancelar al imperiului, s-a hotărît să se devanseze 
epoca izbucnirii şi să înceapă cu primăvara anului 1821. 
Comitetul a fost silit la această precipitare de indiscreţiunile 
şi de imprudenţele unora din eteriştii cari deșteptase bănu- 
ielile turcilor şi-i făcuse să ia măsuri crude în contra propa- 
gandiștilor, atît în provincii, cît și în Constantinopol, 

În Bucureşti şi în Iași, mulţi din boieri, și din cei mai 
considerabili, făceau parte din Eterie, dar din toţi, cel mai 
important era slugerul Tudor de la Vladimirești din Gorj, 


169 


om de arme, îndrăzneţ şi patriot, care dăduse dovezi de o 
mare vitejie; comandînd pandurii în toate bătăliile în contra 
turcilor de la anul 1806 pînă la 1812, dobîndise grad de ofiţer 
în armata rusească şi fusese decorat cu Crucea Sfintului Vla- 
dimir. La 1814, refugit la Viena de urgia lui Caragea, care 
căuta să-l prindă şi să-l predea turcilor, fusese prezentat de 
Capo D'Istria şi de Strogonot împăratului Alexandru. În 
urmă, întorcîndu-se în ţară cu recomandaţii de la ambasa- 
dorul rusesc, Caragea l-a numit vătaf de plai la Cloșani și 
l-a avut foarte de aproape.f 

Slugerul Tudor, vrăjmaș aprig al abuzurilor şi al preva- 
ricațiunilor, al ciocoilor și al domnilor fanarioți, credea în 
ajutorul Rusiei; intrase în Eterie crezînd-o patronată de 
împăratul Alexandru ; fusese inițiat de Sava și de Olimpie, 
dindu-şi jurămîntul în biserica Sfintului Sava, care era în 
locul din bulevard, unde este astăzi statua lui Mihai Viteazul; 
primise pe Ipsilanti de şef, pe cuvîntul că grecii, după ce se 
vor organiza în Principate, vortrece Dunărea ca să se bată cu 
turcii în țările grecești, iar el, Tudor, să rămiie cu pandurii 
lui în ţară, ca să se lupte pentru redobindirea drepturilor 
strămoşeşti și pentru stirpirea abuzurilor. El aducea în Eterie 
pe toţi tovarășii lui de arme cu cari făcuse războiul de șase 
ani în contra turcilor, aducea ceva şi mai mult, aducea numele 
său şi influenţa de care se bucura printre pandurii Olteniei. 

La 3 decembre 1820, Alexandru-vodă Suţu cade bolnav, 
şi la 19 ghenarie 1821 moare, Domnul știe cum.? 

Slugerul Tudor, chemat din vreme în București din 
ordinul amicului și protectorului său Samurcaş, pornește în 
ziua de 22 ghenarie cu 40 de arnăuţi eteriști, trece Oltul, 
ajunge în munţii Gorjului şi Mehedinţului şi începe a scula 
pandurimea. În zadar caimăcămia îl tratează de hoț de codru 
şi trimite în contra lui pe Prodan, pe Hagi Stoian şi pe Solo- 
mon cu plăieși ca să-l prinză mort sau viu; poterile, în loc 
de a se bate în contra lui Tudor, trec toate în tabăra lui, şi 
în cîteva săptămîni îl găsim în capul a 8.000 de panduri şi 
500 de arnăuţi, bulgari cei mai mulţi, acești din urmă 
comandaţi de Macedonski şi de Hagi Prodan, cu cari porneşte 
spre București şi în ziua de 16 martie tăbăreşte la Cotroceni. 
Se zicea că vine să taie pe ciocoi. La București convoacă pe 
mitropolitul și pe boieri și-i pune să iscălească o adresă către 
consulul general Pini, prin care se cerea intervențiunea 


170 


oştirilor rusești ca să oprescă pe turci de a intra în ţară. Aşa 
făcuse şi boierii moldoveni la laşi, după cererea lui Ipsi- 
lante. 

Tot într-o vreme înainta și Ipsilante spre Bucureşti, 
și numele lui era în gurile tuturor; se zicea că vine cu 
muscalii cum venise și tatăl său la 1806, deşi Poartase gră- 
bise să numească, încă de la 7 fevruarie, domn pe Scarlat 
Calimah. 

Nici Ipsilante nu venea cu muscalii, nici Tudor nu avea 
gînd să taie pe boieri; adevărul adevărat este că unul cugeta 
să-şi dezrobească ţara de sub jugul musulmanilor şi celalalt 
voia să o scape de fanarioți și de ciocoi; și unul, și altul 
credeau în ajutorul și protecțiunea Rusiei. Împrejurările 
politice dinafară, pe de-o parte, necapacitatea și îngîmiarea 
lui Ipsilante, pe de alta, au făcut ca lucrurile să ia un alt 
drum, şi aceşti doi căpitani să devie vrăjmași de moarte. 

Prădăciunile şi jafurile oamenilor, cu cari veneau și 
Tudor şi Ipsilante spre Bucureşti, speriase într-atit pe bieţii 
locuitori, încît fugeau toţi în toate părţile dinaintea zaver- 
giilor şi a pandurilor, ca dinaintea unor inimici cruzi şi 
barbari ; familiile avute treceau în Transilvania, în Bucovina 
şi în Basarabia, iar săracii se ascundeau cum puteau la apro- 
pierea lor și așteptau pe turci ca pe niște salvatori. Starea 
țării era de jale, măsurile aspre și chiar crude luate de Tudor 
în contra jăfuitorilor nu puteau să aducă nici un remediu, 
căci pandurii lui aveau dinaintea lor exemplele desirinate 
ale zavergiilor. Tudor aștepta să vază pe Ipsilante trecînd 
Dunărea, iar Sava şi Olimpie, şefii arnăuţimii eteriste, şi 
zavergii îl chemau în București, făgăduindu-i unul Giurgiu 
şi celalalt Ada-Kale, şi mitropolitul de la Filipopol îl asigura 
că-i dă 15.000 de bulgari. Ipsilante, după toate aceste făgă- 
duieli, credea să găsească de-a gata o armată organizată și 
disciplinată, pe care nu avea decit s-o comande pe cimpul de 
bătaie. Astfel legănat de visuri frumoase, iese pe furiș din 
KRişinov, întovărășit de cîțiva amici, trece Prutul în noaptea 
de 22 fevruarie 1821, trage în Iaşi la casa cneazului Gheorghe 
Cantacuzino, aleargă la Iacovache Rizu, unde întilneşte pe 
Mihai-vodă Suţu, pune pe boieri să iscălească o petiţiune 
către împăratul Alexandru, cerîndu-i protecţiunea Rusiei 
pentru Țara Moldovei, și espeduiește pe cneazul Gheorghe 
Cantacuzino s-o ducă la Laibach. 


171 


În ziua de 26 fevruarie, eteriştii şi zavergiii, adunaţi 
în Mănăstirea Galata din deal de lingă Iaşi, pornesc în pro- 
cesiune cu steagul alb pe care erau inscripţiunile: 


"Ey Tor vixa* şi 
"Ex tG xóveðç uov čvxyévwua** 


cu crucea şi cu fenixul ieșind din flacări; fac rugăciune în 
biserica „Trisfetitele“ și pornesc spre București. Pe strade se 
citește proclamaţiunea lui Ipsilante, prin care se face cunos- 
cut că s-a sculat pentru liberarea Greciei şi că trece în Turcia 
ca să combată pe inimic. Lasă pentru paza Iaşului şi a 
domnului pe Duca şi pe Pendedeca, și el pornește cu 7.500 
de oameni în contra turcilor. 

Din nenorocire, răscularea grecilor începe cu jăfuirea a 
600.000 de lei de la bancherul Pavel Andrei și cu măcelul 
a 80 de turci, cari, urmăriți de arnăuțţi, se refugiase în bise- 
rica de la Golia. 

Moldova era pusă la discrețiunea Eteriei, căci Mihai 
Suţu numise din vreme pe tînărul Niculache Rosnovanu 
visternic mare. Slujba care pe-atunci se da boierilor celor 
mai maturi şi mai esperimentați se dăduse acestui tinăr, 
fiindcă el fusese iniţiat în Eterie, încă la Paris fiind, de 
grecul Minas Minaid, bibliotecar la Institutul Franţei. 

Mersul lui Ipsilante spre Bucureşti a fost un adevărat 
marș triumfal, pretutindeni îi ies înainte corpuri armate care 
i se închină și se pun sub comanda lui; la Focșani este întim- 
pinat de 340 detineri greci, cei mai mulți studenţi din şcoala 
de la București, floarea tinerimii, cu care formează „legiunea 
sacră“ (isp6c A6x06). 

La Ploiești însă îl ajung ştirile rele: împăratul nu voise 
să primească în audienţă pe cneazul Cantacuzino la Laibach, 
ordonase ca atit generalul Ipsilante, precum și colonelul 
Cantacuzino să fie şterşi din controalele armatei ruseşti și 
trimisese lui Strogonof la Constantinopol instrucţiuni straș- 
nice în contra eteriştilor și asigurări de amicie sultanului, 
declarînd că nu susţine nici pe eteriști, nici răscularea greci- 
lor, pe care o dezaproba. Tot acolo află că mitropolitul de la 
Nicopol, care îi promitea 15.000 de bulgari, fusese spînzurat 


* Cu acest semn vei birui (n.a.). 
** Renasc din cenușa mea (n.a.)e 


172 


de turci și că Vladimirescu se pusese în relaţie cu guvernorii 
fortăreţelor Dunării. 

Poziţiunea lui Ipsilante devenea critică, şi el începe a se 
gîndi să treacă Dunărea ca să ajungă în Grecia, urmînd linia 
munților Bulgariei, dar Sava, Olimpie, Farmache se împotri- 
vesc la acest proiect, așa că el se hotărăşte să rămiie în Prin- 
cipate și să primească lupta cu turcii, luînd drept bază de 
operaţiune Ploieştii, Tirgoviștea și Piteştii; dar descuraja- 
rea a pătruns în inimile zavergiilor prin știrile de la Laibach, 
și răscularea grecilor își pierduse toatesimpatiile și tot presti- 
giul prin purtarea lor vătămătoare şi spăimintătoare. Arnăuţii 
deșertau lagărul şi se formau în bande de tilhari. Ipsilante 
crezu că va ridica moralul soldaţilor săi aducindu-i spre 
București, şi veni de-și puse ordia la Colintina. La 25 martie 
intră triumfal în Bucureşti, trage la casa Belului, fosta 
locuinţă a Văcăreștilor, face o rugăciune în capela din fundul 
curții şi, după un discurs înfocat al tinărului Dumitrache 
Suţu Chiabap, fratele poetului Alexandru Suţu, oștirea face 
o primblare pe stradele principale cintîind Marsieleza lui 
Riga: 

Dior pov GvuraTpLiăTai 
Aovio. vğueðæ Óg x6re 

Tõv &ipelov Movooviudvuov 
Tis 'EXAă506 täy Tvpăwvav* 


se întorc la casa Belu şi înfig steagul în poartă, strigind: 

„Așa și la porţile Bizanțului !“8 

A doua zi mitropolitul Dionisie Lupu se prezintă cu 
boierii la acest generalisim, arătindu-i suferințele ţării din 
cauza jafurilor și esceselor zavergiilor, şi-l roagă să puie 
capăt unei asemenea stări de lucruri. Ipsilante îl asigură că 
va lua toate măsurile și le anunţă că pornește spre Tîrgovişte, 
zicîndu-le și lor să se retragă la Cimpulung. 

Știrea dezaprobării împăratului Alexandru, comunicată 
domnului Tudor şi boierilor de cancelarul consulatului 
austriac Udriski, îi face să trimită la Silistra-valesi, begler- 


* Prietenii mei din aceeași patrie, 
Pînă cînd să fim slugile 
Stricaţilor de musulmani, 
Tiranii Greciei? 


173 


begu Rumeliei, să-l asigure că românii erau supuși credincioşi 
ai sultanului şi că ţara se răsculase nu în contra Porții, ci 
în contra fanarioţilor și în contra asupritorilor, ciocoilor şi 
grecilor. 

Pe la începutul lui aprilie, amîndouă corpurile, și al 
grecilor și al românilor, se aflau în Bucureşti cu șefii lor; 
anarhia era la culme; şefii se urau şi se pizmuiau între dinșii; 
amindoi, și Tudor şi Ipsilante, porunceau, orînduiau în 
slujbe şi ridicau dări; jaf în visterie, jaf în casele particula. 
rilor. Zavergiii și pandurii vindeau ziua în amiaza mare pe 
strade șaluri, scule și argintării furate şi jăfuite de pe la 
boieri și neguțători. Măsurile aspre luate de Tudor nu aveau 
alt efect decit să irite și să nemulțumească pe unii din coman- 
danţi în contra lui, făcîndu-i să rîvnească la libertatea de 
pleașcă de care se bucurau în prezent căpitanii din oștirea 
lui Ipsilante. 

Decepţiunea lui Tudor era mare: în loc de a-şi vedea ţara 
liberă de fanarioți și de ciocoi, o vedea prada tilharilor şi 
jafurilor zavergiilor. În esplicările ce are cu Ipsilante, îi cere 
îndeplinirea angajamentelor sale, sfătuindu-l să treacă 
Dunărea. Ipsilante, temîndu-se de turci, cari se găteau să 
intre în ţară, precum şi de Tudor, pe care îl bănuia de a fi 
înțeles cu paşa de la Silistra, își împarte oştirea în patru 
corpuri și pornește să ocupe Ploieştii, Tirgoviştea şi Piteștii, 
lăsînd pe Sava la paza şi apărarea Bucureștilor, dar mai cu 
deosebire ca să survegheze mișcările şi faptele lui Tudor. 

După pornirea lui Ipsilante, sosesc în București trei 
comisari turci trimişi să se asigure de veracitatea arătărilor 
lui Tudor. Ei se întorc la Silistra, încîntaţi de cele ce văzuse 
şi de primirea ce li se făcuse de popor, dar cer de la comandan- 
tul trupelor românești să curăţe ţara de zavergii şi de eterişti. 

În părţile greceşti răscularea lua un caracter din ce în ce 
mai grav: Epirul, Tesalia, Peloponezul şi insulele Arhipela- 
gului se ridicau la arme unele după altele și luptau vitejeşte 
pe mareşi peuscat. Însă ceea ce preocupa mai mult pe guver- 
nul otoman era cele ce se petreceau la noi în ţară. Căci, deşi 
împăratul Alexandru dăduse suveranilor adunaţi la Laibach 
cele mai solemne asigurări despre dorinţa sa de a mănținea 
pacea, deşi se pronunțase într-un mod categoric în contra 
grecilor revoluționari de pretutindeni, deşi ambasadorul 
rusesc esprima petoată ziua sentimente de amicie şi de sim- 


174 


patie din partea împăratului pentru sultanul, cu toate acestea 
cabinetul din St.-Petersburg se împotrivea la orice măsuri 
armate ce voia Poarta să ia pentru a înăbuși răscularea lui 
Ipsilante, sau cerea, cel puţin, că ocupațiunea Principatelor 
să se facă într-un mod simultan, cum s-a făcut bunăoară la 
1848, cînd România a fost ocupată totodată de corpul lui 
Omer-pașa și al generalului Liiders. Astfel, ordinile date 
oştirilor turcești să intre în Principate erau revocate a doua 
zi, după cererea şi stăruința baronului Strogonof. Și Ipsi- 
lante putea înainta în ticnă, precum am văzut, nesupărat de 
nimeni, aşa cum a înaintat și generalul Cernaief la 1876 în 
Serbia. 

Pe la mai, însă, ambasadorul rusesc, rupînd relaţiunile 
sale cu Poarta şi părăsind Constantinopolul din cauza deca- 
pitării patriarhului ecumenic și a cruzimilor făcute în 
contra grecilor, n-a mai avut cine să se opuie la ocupaţiunea 
Principatelor; atunci s-a dat ordine lui Silistra-valesi, 
begler-begul Rumeliei, Selim-pașa să trimită oştire ca să 
potolească cît mai în grabă răscoala din Valahia și Moldova. 
Acest guvernor general pornește pe Cara-Mustafa, chehaiaua 
sa, cu un corp de 10.000 de turci, cazaci, zaporojeni, tătari 
și 'manafi să ocupe Bucureştii, pe lusui-pașa l-a trimis la 
Galaţi cu 6.000 de oameni să se suie în sus pe Prut spre Iași, 
şi pe Hagi Ahmet-aga l-a pornit cu 5.000 de turci de la 
Vidin, să apuce pe valea Oltului. 

Îndată ce soseşte chehaia-beg cu oștirea sa la Afumaţi, 
Sava părăseşte Bucureștii şi pornește spre Tîrgovişte, unde 
se afla Ipsilant. 

Numai atunci a înțeles Tudor perfidia grecilor, atunci 
a văzut că scopul lor era să-l lase singur în contra turcilor, 
atunci a părăsit și el capitala pornind pe la Bolintin spre 
Piteşti. 

Pină într-atit s-a demascat Ipsilant, încît căpitanul 
Iordache i-a trimis răspuns că, de va merge mai departe, îl 
va găsi în cale, gata a-l combate. Dar Tudor nesocotește 
amenințările și-și urmează drumul. 

Din nenorocire, armata pandurilor nu mai era ceea ce 
fusese la început, ea se demoralizase în contactul de două 
luni cu zavergiii. Nesupunerea pusese pe comandantul lor în 
trista pozițiune de a ordona mai multe esecuțiuni capitale 
chiar asupra unora din căpitani, între cari și căpitanul Urdă- 


175 


reanu, străşnicie care foarte mult a indispus în contra lui mai 
cu deosebire pe Macedonski și pe Prodan. 

Ajungînd la Golești lingă Pitești, Tudor găsește pe Ior- 
dache şi pe Farmache instalaţi acolo cu arnăuţimea lor, dar 
în loc de a i se împotrivi, cum se lăudaseră, îl primesc cu 
amicie și cu onorurile cuvenite, îşi închină steagurile unii 
altora, se ospătează împreună, şi eteriştii cedează românilor, 
retrăgîndu-se la Pitești. 

Dar zilele lui Tudor erau numărate, numai planul se 
schimbase: fusese franc și voinicesc, acum devenise mişelesc, 

lusuf-paşa din Brăila trecuse la Galaţi, gonise pe arnăuţi 
din oraş şi înainta cu 4.500 de turci spre laşi, urmind malul 
drept al Prutului, împingînd tot în sus pe cneazul Gheorghe 
Cantacuzino pînă la Sculeni, unde-l silește să primească 
lupta ; după o mică și slabă împotrivire, oamenii comandaţi de 
cneazul sunt siliți să treacă Prutul şi să fugă în Basarabia. 
Pendedeca urmează esemplul cneazului fără a face cea mai 
mică împotrivire, numai Atanasie Maurotalasitul cu 500 de 
arnăuţi se luptă voinicește cu toată armata turcească pină 
la cel din urmă om. 

lusuf-paşa, victorios, ocupă Iaşul, de unde Mihai-vodă 
Suţu fugise cu două zile mai nainte şi trecuse Prutul. 

Cele ce se petreceau în Valahia erau mult mai grave. 
Acolo chehaia-beg, după ce ocupase Bucureştii, porni cu 
oştirea lui spre Tirgoviște. Ipsilant credea pe Tudor înţeles 
cu turcii și căuta să-i răpuie viaţa. În perfidul său proiect, 
avea chiar pe unii din căpitanii pandurilor. Iată planul 
adoptat pentru îndeplinirea crimei. 

În ziua de Sf. Constantin, Olimpie soseşte la Golești cu 
o mică escortă de arnăuți, zicînd că era chemat la Tîrgovişte 
ca să se înţeleagă cu Ipsilante despre planul de campanie ce 
trebuia să adopte. Se așază cu amicii în chioșc, vorbesc mult 
şi prietenește, pînă ce Olimpie izbutește a convinge pe Tudor 
să meargă să asiste şi el la acel consiliu de război, făgăduind 
intervenţiunea sa și a tuturor amicilor ca să facă să dispară 
bănuielile şi animozităţile dintre dinsul şi Ipsilante. Unii din 
căpitanii lui Tudor susțin cu căldură propunerea lui Olimpie 
şi leahul român, cu toate cuvintele ce avea de a fi în cea 
mai mare rezervă cu eteriștii, se lasă să se induplece şi por- 
neşte cu Olimpie spre Tirgovişte, fără a lua cea mai mică 
pază cu dinsul.? 


176 


Abia ieșiţi din ochii pandurilor, cînd ajung în dreptul 
văilor de la Leurdeni, le iese înainte Orfano cu trei sute de 
arnăuţi cari stau ascunși, le taie drumul, îi înconjoară, se 
năpustesc asupra lui Tudor, îi pun în fiare minile și picioa- 
rele şi-l duc în tabăra lui Ipsilante, unde-l aștepta Caravia, 
Cavaleropolo și Granowski, ca să-l judece. În citeva minute i 
se hotărește osinda și e luat de doi tilhari cari-l duc la iazul 
morii de lingă grădina lui Giardoglu din Tirgovişte. Acolo 
a fost asasinat mișelește eroul revoluţiei române de la 1821. 
Aceasta a fost în ziua de 27 mai 1821. 

Dacă știrea morții lui Tudor a putut mulțumi pe greci 
şi pe doi sau trei căpitani de panduri, românii s-au simţit 
loviți în afecțiunile, în speranţele şi în demnitatea lor. Pan- 
durii adorau pe şeful lor, și românii toţi îl numeau domnul 
Tudor şi-l considerau ca pe adevăratul domn al Ţărei Româ- 
nești. 

"Dispariţiunea şefului a fost semnalul desfacerii oștirii 
românești ; soldaţii n-au mai voit să urmeze nici pe Prodan, 
nici pe Macedonski; și afară de pandurii din ceata lui Solo- 
mon, cari se luptau voinicește cu turcii în Mehedinţi, și afară 
de două sau trei sute cari, atraşi de jafuri şi de hoţii, s-au 
dus la zavergii, toţi cei cari compuneau lagărul de la Golești 
s-au retras pe la casele lor. 

Chehaia-beg pornise din București cu 8.000 de turci, în 
două coloane, pe valea Dimboviţei și pe valea Colintinii. 
Ajunși aproape de Nucet, se găsesc faţă-n faţă cu trupa lui 
Colocotroni aşezată în ordin de bătaie. Ipsilante trimisese 
acolo pe Duca şi pe Orfano, ca să susție pe Colocotroni, cu or- 
din ca unul să atace pe turci în coastă și celalalt pe la spate. 
Iar Ipsilante, sosind în timpul luptei, să cadă asupra centru- 
lui şi să distrugă armata turcească. Planul însă nu izbutește 
din cauză că Duca, neputind rezista atacului cavaleriei lui 
Tahir-aga, se pune pe fugă, sperie pe celelalte trupe grecești 
ale lui Orfano şi Colocotroni, cari se retrag şi ajung în dezor- 
dine la Văcărești, unde era Ipsilante cu trupele lui. 

Astfel înfrîntă, armata grecească pornește spre Slatina, 
ca să ţie valea Oltului în contra lui Hagi Ahmet-aga, venit 
cu oştire din Vidin. Caravia, care comanda avantgarda 
compusă de arnăuţi, întilnind din jos de Drăgășani o coloană 
de turci care înainta spre oraș, are nesocotinţa s-o atace; 
dar îndată ce se încordează lupta, turcii, cari se aflau în 


12 177 


Drăgășani în număr de 2.000, dau foc orașului, aleargă în 
contra lui Caravia și-l înconjoară. Ipsilante, înștiințat în 
Slatina de pozițiunea critică în careseafla avantgarda sa, 
porneşte pe fratele său Nicolae și pe Olimpie cu 5.000 de 
infanterie, 2.500 cavalerie și 5 tunuri. Caravia, cum vede 
că-i vine ajutor, ia curaj, atacă pe Carafefizi cu 800 de zaver- 
gii călări. Turcii rezistă atacului și se năpustesc asupra unei 
coloane după deal, o rostogolesc şi o distrug cu desăvirșire: 
erau eroicii şi nenorociţii terolochiți în număr de 350. 

Într-acea luptă crîncenă au căzut glorios tinerii greci 
cei mai distinși, Dimitrie Suţu, fratele poetului Alexandru 
Chiabap, Draculi, Andronic și Luca, cei patru căpitani ai 
legiunii sacre; acolo a căzut M. Suţu, fratele lui Costache 
Suţu (Suţicu) şi al doamnei Mavru, acolo au căzut într-un 
cuvînt toţi ofiţerii și toţi soldaţii acelei nemuritoare legiuni. 

În timpul luptei, Ipsilante a stat neclintit în Slatina, 
cu 2.000 de oameni călări, oprit — se zice — de ploaie şi de 
drum rău. 

În urma catastrofei de la Drăgăşani n-a mai rămas din 
armata grecească decit cete izolate, fără nici o coeziune 
între dinsele, rătăcind prin văi şi prin munți, care încotro 
putea, urmărite cu sulița în coastă de călărimea turcească. 

Ipsilante, aflind că Sava şi Ghencea împreună cu Mihail, 
cu Kiuciuc Ciolac şi cu toată trupa lor se închinase lui Tahir- 
aga şi că fusese trămiși cu Sericoglu în goana zavergiilor, 
pierde orice speranță, se îndreptează spre Turnu-hoșu și 
trece în Transilvania. 

Din vama Sibiului datează el faimosul ordin de zi pe 
armată, o adevărată imprecaţiune în contra zavergiilor şi o 
laudă meritată pentru vitejia și patriotismul nenorociţilor 
ierolochiţi. Ipsilante spera să meargă la Hamburg, ca să se 
îmbarce să se ducă în Grecia, să ia parte la luptă ; dar arestat 
la Mohaci de austriaci, dupătrei ani de detenţiune și de boală, 
l-a ajuns moartea la Theresienstadt. 

Farmache, scăpat din încunjurarea lui Bimbaşa Sava, 
izbutise a-și forma un corp de 800 de arnăuți și apucase în 
munţi, dar urmărit de aproape de 1.500 de turci, s-a refugiat 
în Mănăstirea Secu, unde a ţinut în contra unei trupe de 
2 000 de vrăjmaşi pînă la mijlocul lui septembre, cind, 
înşelat de făgăduielile turcilor, s-a predat. Acolo a fost prins 
Olimpie și amîndoi au fost esecutaţi fără milă. 


178 


Cu căderea acestor doi bravi căpitani a dispărut orice 
urmă de luptă în Principate. 

Deși Sava şi Ghencea, cari acum făceau parte din armata 
turcească, erau cei mai zeloșşi în goana eteriştilor, tăind și 
spînzurînd fără cruţare, totuşi, chehaia-beg nu avea încre- 
dere într-înșii. 

Într-o zi de paradă la curtea generalisimului turc, Bim- 
bașa Sava, voind să intre în odaie la chehaia-beg, turcii 
trag cu pistoale asupra lui ş-a lui Ghencea, le zboară cape- 
tele și le primblă pe strade înfipte în sulițe. Turcii alergau 
în toate părţile în goana zavergiilor, la tot pasul erau capete 
înfipte și trupuri puse în ţeapă. Multă lume nevinovată a 
pierit, pînă ce un oltean turcit, amic al lui Tahir-aga, a 
găsit o formulă prin care să distingă pe români. Omului 
bănuit i se propunea să zică: 

„Retevei de tei, pe mirişte de mei.“ 


Se zice să zavergiii, cei mai mulţi slavi, pronunţau: 
„Retevela tela pe miriştela mela“, 
iar grecii: 
„Redevea da dea pa mirişti da mea.“ 


Cind olteanul zicea Kes, capul gi zbura“. 

Pe strade, turcii dădeau dezghinuri cu caii, aruncînd 
giritul în capete înfipte pe la porţile curților. 

Pentru mănţinerea ordinii, chehaia-beg în Valahia şi Iu- 
suf-paşa în Moldova orînduise în fiecare plasă cîte un beşliu 
cu 10 neferi, în orașele principale cite un beşli-aga cu 50 de 
neferi, şi la Iași şi Bucureşti cîte un baş-beșli-aga cu cite 
200 de neferi; poliţia toată era în mîna acestor turci. Cit 





* În Iași asemenea o anecdotă răspîndită spune că toţi cei suspecți 
de a fi greci erau chemaţi pe cîmpia de la Frumoasa și că trebuiau să 
rostească fraza: „Ciritei de tei pe miriște de mei“. Cel care zicea: „Țiri- 
tela tela pe miristela mela“ era executat la moment. De la o vreme, 
văzîndu-se că grecii, după multe încercări, izbutesc a rosti binişor 
fraza de mai sus, semnul de recunoaştere se schimbă. Grecii trebuiau 
să zică: „Capră neagră în piatră calcă, piatra crapă în patru, crape capul 
caprei negre, precum piatra crapă în patru“. Cei întăi greci, cari fusese 
chemaţi să rostească această frază nouă, ziceau înspăimîntaţi: „Ma 
je piatra, capra, e ţiritei de tei...“ (n.a.). 


179 


pentru administraţiune, turcii au trimis la Braşov și la Sibiu, 
să invite pe boierii refugiaţi ca să vie în ţară. 

Această stare de lucruri a durat pînă în primăvara anului 
1822, cînd au fost înştiinţaţi boierii că Poarta, dorind să 
cunoască păsurile ţării, cerea să se trimită la Constantinopol 
o deputaţiune cu care guvernul otoman să se poată înţelege. 
În deputaţiunile trimise de la Iași și de la București era şi 
Ioniță Sandulache Sturdza, un coboritor al lui Vlad Țepeș, 
şi Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate decăpitatului 
Grigorie Alexandru Ghica al Moldovei. 

După mai multe conferinţe cu vizirul și cu reis-efendi, 
conferinţe cari au durat mai bine de două luni, pe la iulie 
sus-menționaţii doi boieri au fost anunţaţi că sunt numiţi 
domni: Grigorie Ghica al Valahiei și Ioniță Sturdza al 
Moldovei, și pe la septembre ei luau în mînă cîrma ţărilor 
respective, prin singura voinţă a Porții de astă dată, fără ca 
Rusia să fi participat la alegerea făcută de sultanul. 

La suirea lor pe tron, Ghica şi Sturdza au găsit ţările 
zguduite pînă în temelie, jăfuite și sărăcite de bandele de 
zavergii, de bașbuzuci, de zaporojeni și de sute de bande 
de tilhari răspîndiţi peste toată ţara. Pe de altă parte, boierii 
rămași în Sibiiu şi în Brașov, fie de invidie, fie mişcaţi de 
îndemnări străine, urzeau necontenit intrigi și conspiraţiuni 
în contra domnilor; cei mai îndrăzneți erau cei din Sibiiu, 
unde se afla şi consulul rusesc din București, Pini. 

Deşi Gavanozoglu, care urmase lui chehaia-beg, nu permi- 
tea oştirilor de sub comanda sa cea mai mică abatere, dar 
prezenţa șefilor militari turci alături cu domnii ţării aducea 
cea mai mare vătămare autorității domnești; aşa, de esem- 
plu, pe o simplă denunţare făcută lui Silistra-valesi în contra 
boierului Alecache Villara, a cărui femeie era chiar rudă 
de aproape, nepoată de soră lui Grigorie-vodă Ghica, acest 
boier fusese arestat de baș-beșli-aga, pus în fiare și trimis la 
Eskizara, unde a fost deţinut mai mult de doi ani. La Iaşi, 
boierul Hasanache, care făcea parte din casa militară a lui 
Ioniță Sturdza, a fost arestat de Kiuciuk Ahmet-aga şi pus 
în spînzurătoare fără măcar a preveni pe domn, sub cuvint 
că acel Hasanache, după ce, creştin fiind, se turcise, s-ar fi 
întors iar la religia creştinească, ca să scape de pedeapsa de 
care era ameninţat pentru un omor ce săvirșise asupra unui 
turc. 


180 


Pini conta pe intrigile boierilor opozanți refugiaţi în 
Transilvania, sperind o turburare în contra lui Grigorie 
Ghica mai ales, care să dea un pretext de intervenţiune 
Rusiei. Oştirile stau pe malul Prutului gata a trece în 
Moldova. 

Această purtare a lui Pini, care lucra pe față la o răs- 
coală în ţară, neliniștea foarte mult, mai cu deosebire pe 
Englitera şi pe Austria, cari căutau cu orice preţ să împace 
pe Rusia și să facă să dispară neînțelegerile și nemulțumirile 
ei contra Porții. 

Expediţiunea lui buluc-bașa Simion, om al Brincovea- 
nului, fusese nimicită de Magheru, care-l silise să se întoar- 
că rușinat la Sibiiu, de unde fusese trimis. Se crede că ar fi 
fost arestat și închis la Alba-Iulia, după cererea lui vodă 
Ghica prin Fleischak Akenau, consulul austriac din Bucu- 
reşti ; alţii cred că ar fi trecut în Serbia, amestecîndu-se cu 
cirjaliii. 

Dar din toate încercările boierilor, cea mai serioasă a 
fost a lui Ghiţă Cuţui cu Toma Brătianu și cu serdarul 
Cristu, care adunase 600 de străini voluntari la pasul Vulcan, 
cu cari credeau să ridice pandurii, cum făcuse Vladimirescu ; 
dar ei n-au ţinut nici două zile în contra lui Magheru. La 
cele dintii detunături de pușcă au fost părăsiţi de oamenii cu 
care ajunsese aproape de Cozia. Toma Brătianu şi cu Cristea 
au fugit la Petroșani, iar nenorocitul Cuţui a căzut cu 20 de 
tovarăşi în puterea lui Magheru, care i-a dus dinaintea 
domnului la București. Daţi în judecata divanului, au fost 
condamnați ca culpabili de înaltă trădare, şi Ghiţă Cuţui 
cu doi tovarăși au fost spiînzuraţi în Tirgul de Afară, sin- 
gura esecutare capitală în tot timpul domniei lui Grigorie- 
vodă. 

După această încercare, care se zice că ar fi costat pe 
boieri 500.000 de lei, împrumutaţi de consulul Pini, acesta, 
nemaiputind pune temei pe vorbele boierilor, văzind in- 
fluența lor scăzind pe toată ziua și încrederea ţărilor în 
domni crescînd din ce în ce mai mult, lucrurile luînd o cale 
regulată, a părăsit Sibiiul, oropsit chiar de guvernul său. 

Contele Nesselrode!’ a luat altă cale ca să ajungă la rea- 
lizarea scopurilor sale ; s-a hotărît să primească bunele oficii 
ale Engliterei și ale Austriei, sperind să pună încetul cu 
încetul să cadă toată vina asupra Porții şi să dobindească 


181 


dacă nu aprobarea Europei, dar să-și asigure cel puţin neu- 
tralitatea ei în războiul ce proiecta. La mai 1823 consimte 
în sfîrşit să transmită ambasadorului englez la Constanti- 
nopol, lordului Strangford, o notă în care enumera nemul- 
ţumirile ei contra Porții. 

Deși, după instalarea domnilor, partea cea mare a arma- 
tei turceşti, adusă în ţară în contra zavergiilor, se retrăsese 
în cetăţile Dunării şi se lăsase numai ca la 4.000 de neferi 
cu beșliii lor sub comanda a doi baş-beșli-aga, unul în Bucu- 
reşti și altul în Iaşi, această ocupaţiune, deşi puţin nume- 
roasă, tot nu putea fi suferită de ţară, și Rusia se servea 
de această nemulțumire. În nota dar transmisă lordului 
Strangford figura în întiiul rind al nemulțumirilor Rusiei 
în contra Porții ocupaţiunea armată; în al doilea rînd, figura 
numirea domnilor fără participarea Rusiei la alegerea făcută 
în persoanele numite. 

Lordul Strangford credea în buna-credinţă a guvernului 
rusesc și era convins că toate manoperile lui Pini erau fără 
ştirea cabinetului din St.-Petersburg și contrare intenţiu- 
nilor împăratului. 

La întrevederea ambasadorului englez cu reis-efendi, 
acesta-i răspunde că numirea domnilor dintre boierii pămîn- 
teni nu aducea nici o schimbare în sistemul de administra- 
țiune a ţărilor, căci nu se călca nici un tratat, nici o stipu- 
laţiune, căci nicăieri nu era zis ca domnii să se ia dintre fa- 
miliile greceşti ; cît pentru notificare, zicea că această neîm- 
plinire de formalitate provenise numai din lipsa ambasadoru- 
lui rusesc de la Constantinopol. 

În privinţa beșliilor, reis-efendi răspundea că numărul 
lor nu era cu mult mai mare decit fusese înainte de 1821. 

Din partea sa, internunţiul, baronul Ottenfeld, care avea 
instrucțiuni să ajute din toate puterile acţiunea lordului 
Strangford, stăruia pe lingă Poartă să facă concesiunile 
necesare ; şi izbutise a îndupleca pe ministrul turc să făgă- 
duiască că va reduce numărul beșliilor la 850 și că chiar 
aceștia să fie puşi sub autoritatea directă a domnilor, cum 
fusese mai înainte de 1821, și că va notifica într-un mod ofi- 
cial numirea lui Grigorie Ghica şi a lui Ioniță Sturdza, îndată 
ce va veni ambasadorul rusesc la Constantinopol și se vor 
restabili relațiunile diplomatice. 


182 


În privipţa grecilor, nota contelui Nesselrod nu făcea 
nici cea mai mică mențiune, dar ceva mai mult, la întreve- 
derea celor doi împărați la Cernăuţi, în septembre 1823, 
Alexandru esprimă un adevărat dezgust penţru greci din 
cauza intrigilor şi neînțelegerilor dintre dinșii, declară că 
nu va cere nimic pentru ei şi protestă sus și tare în contra 
intențiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări şi 
perturbaţiuni. 

Ca și la Laibach, el zicea că voiește pacea, se arăta 
furios în contra agentului său Pini pentru încurajările ce da 
boierilor emigraţi, făgăduind că-l va destitui. Faptul ur- 
mează cuvintelor, şi îndată, întors la Petersburg, împăratul 
ordonă rechemarea lui Pini și înlocuirea lui cu ghibaciul 
Minciaki. 

Faţă cu lordul Strangford, adresîndu-se către contele 
Nesselrod, îl întrebă dacă noul numit era rus, şi răspunzin- 
du-i-se că era italian din statele papale: 

„Atit mai bine — îi zice împăratul — îmi pare că acest 
om este bun pentru postul ce-i încredințez. De mă voi fi 
înşelat, îl voi destitui şi pe dinsul, cum am destituit pe 
Pini. Nu voi ca agenţii mei să se amestece în afacerile Prin- 
cipatelor.“ 

După asemenea cuvinte şi fapte, mari erau speranţele 
pentru mănţinerea păcii, încă şi mai mare încredere în sin- 
ceritatea împăratului Alexandru, deşi ţinea oștiri grămădite 
pe malul Prutului. 

Noul consul general Minciaki era însărcinat să meargă 
mai întîi la Constantinopol să reguleze nişte afaceri comer- 
ciale cu Poarţa ş-apoi să treacă la postul său la Bucureşti. 

Ajungînd la Țarigrad, Minciaki începe tratările cu Poarta 
prin nota din 24 februarie 1824, în care, pe lingă cererea de 
deșertare a Principatelor de trupe turcești, pe lingă noţifica- 
rea formală a numirii domnilor și a restabilirii stării de 
lucruri, așa cum erau înainte de răscularea grecilor, mai 
cerea ca Poarta sau să lase liberă navigaţiunea Mării Negre 
pentru corăbiile siciliane, napolitane, sarde și spaniole, sau 
să le permită a lua, ca mai nainte, bandiera rusească; 
şi termină ceriînd, în treacăt, ca Poarta să împace pe greci, 
acordîndu-le respectul religiunii şi stabilirea unei stări de 
lucrurj jusţe şi durabile. 


183 


Pentru întiia dată Rusia punea cestiunea grecească pe 
tapet, deși nici vorbă nu fusese despre aceasta în tratativele 
anterioare cu lordul Strangford; dar Rusia înţelegea că, 
deși guvernele, atit al Franţei, cît şi al Engliterii, nu aveau 
nici o simpatie pentru răscularea grecilor, dar că dinaintea 
deşteptării opiniunii publice, care din zi în zi se manifesta 
mai mult în favoarea descendenților lui Pericles şi ai lui 
Leonida, guvernele Europei nu vor putea să nu susţie o cerere 
în favoarea grecilor. Și în adevăr, nu se înșălă, căci, departe 
de a se opune acestei cereri neașteptate a lui Minciaki, au 
trebuit să o susție și pe dinsa, ca și pe celealalte, sfătuind pe 
Poartă să formeze trei principate, sub numirile de Grecia 
orientală cu Tesalia, Beoţia și Atica; Grecia occidentală cu 
Epirul şi Acarnania ; Grecia meridională cu Morea şi Candia. 

Această soluţiune, deși era un început de dezmembrare a 
Imperiului otoman, dar cel puţin avea avantajul de a fi în 
aparenţă o disoluţiune în favoarea naționalităților cari 
compuneau acest imperiu. Dar cum în urmă au ajuns cele 
trei puteri, Franţa, Englitera şi Rusia, a consilia darea 
Moreii lui Mehmet Ali, paga de Egipt? Aici se amestecă 
vederi personale și interesate. Așa, de exemplu, Franţa lui 
Carol al X-lea voia încetarea revoluțiunii greceşti cu orice 
preţ, pentru că o considera ca o reproducţiune a revoluţiunii 
celei mari franceze; era speriată de numele de carmanioli 
ce-şi dau în insule oamenii partidului cel mai neimpăcat 
turcilor; aşa restaurațiunea ajută pe Rusia în ideile de 
dezmembrare a Imperiului otoman şi sfătuieşte darea 
Moreii lui Mehmet Ali!!, cu speranţă să poată pune mîna pe 
Egipt, cînd Mehmet Ali ar fi avut toate puterile sale în 
Morea. 

Englitera, şi ea, prin considerațiuni de o altă natură, 
ajungea tot la soluțiunea de a se da Morea lui Mehmet Ali, 
înțelegind gîndirile Franței şi temîndu-se ca nu cumva, 
printr-o înțelegere cu Rusia, afară de cooperațiunea ei, să 
nu-și piardă preponderanța ce dobîndise în Turcia. Astfel 
susține ideea Franței și a Rusiei, pe cînd pe de altă parte 
ajută pe greci cu bani ca să poată rezista lui Mehmet 
Ali, şi astfel să slăbească și să ruineze pe acest puter nic pașă, 
încît să nu mai poată gîndi la independenţa Egiptu lui. 

„Aveţi doi inamici, zicea lordul Strangford lui Pertef- 
pașa: pe Mehmet Ali și pe grecii revoltați, unul ascuns încă, 


184 


dar care în curînd va ridica și el masca, celalalt care luptă 
cu succes; puneţi pe unul în contra altuia, și se vor slăbi și 
se vor distruge unul pe altul.“ 

Cit pentru Rusia, orice soluţiune îi era bună, destul să 
se rupă cît mai mult din imperiul sultanului. 

Astfel, pe căi deosebite, cîteșitrele puterile dau Porții 
un sfat identic și care nu putea să nu placă unui guvern de 
răzbunare în contra grecilor. Poarta, urmînd acestor sfaturi, 
trimite lui Mehmet Ali un firman prin care-i conferă paşali- 
cul Moreii, însărcinîndu-l să trimită oştire ca să potolească 
cu orice preţ revolta acelei provincii și punîndu-i flota la 
dispozițiune pentru transport de trupe. 

În ceea ce privește cestiunea Principatelor, Poarta nici 
nu ia vreo măsură, nici nu răspunde, încît din zi în zi rela- 
țiunile cu Minciaki devin mai acute. Miniștrii Porții, între- 
baţi de reprezentanţii puterilor despre starea în care se află 
acele tratative, răspund cu indiferenţă că Poarta era hotărită 
să depărteze pe beșlii. 

Ibrahim, teribilul Ibrahim, fiul lui Mehmet Ali, luase 
comanda trupelor egiptene, debarcase trupe în Morea şi 
începuse operaţiunile sale cu o cruzime care revolta pretu- 
tindeni în Europa simţul public. Grecii se luptau vitejește. 
Condurioti, preşedintele guvernului Moreii, izbutise, prin 
trimișii săi, Orlando şi Lusioti, să ridice 280.000 de lire din 
împrumutul de 800.000 făcut la Londra; subscripţiuni îi 
veneau din toate părţile, și Byron pregătea expediţiunea 
în contra Lepantului. 

Nu mai rămăsese nici o speranță pentru mănţinerea 
păcii; trupele ruseşti stau gata să intre în Principate, de nu 
pentru a declara război turcilor, dar cel puţin pentru a ocupa 
ţările dunărene ca o garanție. 

Aceasta era starea lucrurilor cînd, la 3 decembre 1825, 
sosește la Constantinopol știrea morții împăratului Alexan- 
dru, patru zile înainte dea înceta din viaţă, căci acest monarh 
a murit la 7 decembre. 

Fratele său Nicolae îi succedează, dar turburările cari 
au întovărăşit moartea împăratului Alexandru şi spiritul 
de revoltă și de conspiraţiune care s-a ivit în armata rusească 
înlătura pentru moment temerile unui război. 

Austria şi Englitera, profitînd de acest răgaz, atît Lab- 
zaltern, ambasadorul Austriei la Petersburg, precum şi in- 


185 


ternunţiul Ottenfeld cu lordul Strangford la Constantino- 
pole, lucrează cu stăruinţă, și în iunie 1826 dobindesc de la 
Poartă retragerea beșliilor și reducerea lor la numărul de 
850, puşi sub ordinele directe ale domnilor, liberarea lui 
Villara din inchisoarea de la Eskizara şi trimiterea de ple- 
nipotenţi (murahași) la Akerman, ca să trateze şi să determine 
restabilirea de statu-guo dinainte de 1821 în Principate. 
Împăratul Nicolae însă voiește ca, mai înainte de întruni- 
rea plenipotențţilor, să esiste o înţelegere prealabilă asupra 
teritorielor în litigiu din Asia, contformîndu-se tratatului 
de Bucureşti din 1812. Turcii cereau să li se remită Anapa, 
pe care o deţineau ruşii sub cuvint că ei posedau acest punct 
încă cu 20 de ani înainte de a face parte din teritoriul 
Mingreliei și marei Abazii, pe cind aparține Georgiei,al 
cărei principe o cedase Rusiei, pînă nu recunoscuse încă 
suveranitatea Porții; pe de altă parte, turcii nu voiau să 
remită Rusiei Kemhelu, Redut-Kale şi Sukum-Kale, stipu- 
late în tratatul de la 1812, pină ce nu li se va reda Anapa. 
Înțelegerea s-a făcut la Constantinopole prin stăruința am- 
basadorilor, şi generalul Worontzof cu Ribeaupierre au fost 
trimişi la Akerman să trateze cu murahaşii turci. 

În convenţiunea încheiată, s-a dat deplină satisfacțiune 
cererilor Rusiei; între altele s-a stipulat să se dea Principa- 
telor o organizațiune regulată, articul care a fost izvorul 
din care au ieșit Regulamentele organice ce ne-au guvernat 
pînă la 1848 şi la 1857. Nu s-a zis însă nici un cuvint în 
privinţa grecilor, și Ribeaupierre a fost trimis, îndată după 
încheierea Convenţiei de la Akerman, ca ambasador la 
Constantinopole, și Minciaki dus la postul său la București. 
Acum pacea părea asigurată mai mult decit oricind, şi orice 
bănuială de ostilitate dispăruse, cind lordul Strangford 
este rechemat şi înlocuit cu un fellow (tovarăș) al universi- 
tăţii de Cambridge, cu Stratford Canning, vărul vestitului 
liberal George Canning. Noul ambasador al Angliei debu- 
tase în cariera diplomatică în anul 1807, ca secretar de amba- 
sadă la Constantinopole, pe cind de-abia era de 24 de ani, 
de unde apoi fusese trimis la Washington. Era un entuziast 
al cauzei grecilor, plin de suvenirile nemuritoare ale clasici- 
tăţii şi antichităţilor elene. Tînărul ambasador aducea cu 
dînsul convenţia încheiată la Londra între Franţa, Rusia și 
Englitera, privitoare la Grecia. 


186 


Deşi puterile se înţelesese la Laibach şi declarase că 
afacerea greacă era o cestiune cu totul de administraţiune 
interioară, în care nimeni nu avea dreptul să se amestece, 
acum însă voiau să intervie, şi să intervie cu forţa, căci se 
stipulase în Convenţia de la Londra că flotele combinatevor 
merge în apele Greciei să oprească cruzimile ce se comiteau 
de trupele egiptene. Poarta, refuzind de a da satisfacţiune 
cererilor ambasadorilor celor trei puteri contractante, Strat- 
ford Canning părăseşte Constantinopolul, se retrage la 
Poros, unde-l urmează mai în urmă ambasadorul Latour- 
Maubourg şi Ribeaupierre. Guvernul revoluţionar grecesc 
se transportase la Nauplea, flotele sunt chemate, şi conse- 
cinţa acestei acţiuni a fost oprirea debarcării de nouă trupe 
egiptene şi distrugerea flotei turcești la Navarin. Cine se 
poate opri de-a nu găsi şi aici o asemănare cu cele cese 
petrec și cu cele ce se pregătesc astăzi în Orient? 

Deşi intenţiunea Engliterei n-a fost de a face din refu- 
zul Porții o stare de război şi de ostilităţi, dar nu era tot 
astfel şi pentru Rusia, căreia îi plăcea să considere Navari- 
nul ca un început de ostilităţi. Într-o explicaţiune cu Pertet- 
paşa, care arăta lui Uszar, însărcinatul rus, obstaculele 
ce există în Coran de a da cestiunii grecești soluţiunea 
cerută de puteri, acesta îi zicea, cu un ton puţin curtean, 
că este o incongruitate de a tot pune înainte legea sfintă a 
Coranului, cuvinte la cari Pertef-paşa răspunde: 

„O cred şi eu, căci dacă creştinii ar şti să aprecieze valoa- 
rea acestor argumente și a legii noastre sfinte, s-ar fi făcut 
de mult musulmani.“ 

De la Petersburg, lordul Dudley scria că, deşi lupta de 
la Navarin şi încetarea relaţiunilor diplomatice cu Poarta 
da drept Rusiei să se considere în stare de război cu Turcia, 
dar că împăratul Nicolae îl asigurase pe cuvintul său de 
onoare că nu avea de gind să bage trupele sale în Principate; 
vine însă în urmă circulara Porții din fevruarie 1828, trimisă 
tuturor guvernorilor de provincii, în care Rusia este tratată 
de inamică a Islamului și de instigătoarea insurecţiunii gre- 
ceşti, în urma căreia împăratul Nicolae trimite pe Lieven 
la Londra, cu o notă în care face cunoscut guvernului englez 
că împăratul se vede provocat prin nouă injurii din partea 
guvernului Porții şi chiar prin acte de ostilitate, precum erau 
încurajările date Persiei de a nu respecta armistițiul încheiat 


187 


cu Rusia și obstacolele aduse necontenit navigațiunii în 
Marea Neagră; şi declară că Rusia se consideră de aci înainte 
în stare de război cu Turcia şi că va împinge operaţiunile 
militare pînă ce va dobindi satisfacţiune pentru ofensele ce 
i s-au făcut, desăvirșita aplicare a articolelor Tratatelor de la 
Akerman, garanţii îndestulătoare în contra obstacolelor 
navigaţiunii ruseşti în Bosfor și îndemnizări de război. Mai 
adauge nota adusă de Lieven că Rusia se credea obligată prin 
tratatul de la Londra să dea o soluţiune satisfăcătoare ces- 
tiunii grecești. 

Guvernul Porții, prin sistemul său nenorocit de tempori- 
zare şi prin îngimiarea sa, prin esitaţiunile şi imprudenţele 
sale, dăduse Rusiei o aparenţă de dreptate de a-i declara răz- 
boi, şi aceasta într-un moment cind toată opiniunea în 
Europa era în contra ei, cînd se afla cu totul izolată și aban- 
donată la discreţiunea inamicului său. 

Acestea erau pozițiunile respective, cînd, în ziua de 7 mai 
1828, oştirile rusești, sub comanda principelui Wittgenstein, 
trec Prutul la Sculeni şi la Reni, ocupă Iașul, înaintează 
spre București, înconjoară fortărețele de pe malul Dunării, 
şi Wittgenstein pune mîna pe guvernul Principatelor, numind 
pe contele Pahlen prezident-plenipotent al divanurilor ţării, 


ION GHICA 


VII 


LIBERALII DE ALTĂDATĂ 


Ghergani, noiembre 1880 


Iubite amice, 


Tu ştii, ca și mine, că a fost un timp cînd trebuia mare 
îndrăzneală şi abnegaţiune unui român ca să cugete națio- 
nalitate şi libertate; pentru aceasta îi trebuia mai întîi să 
renunţe la orice favoare, la orice solicitudine, la orice drep- 
tate chiar din partea guvernului, să încheie pact cu persecu- 
țiunile, cu exilul şi cu proscripţiunea ; să lase orice speranţă. 

Fericit acela care-şi putea conserva afecțiunile familiei, 
căci pînă acolo mergea goana în contra acelor cari îndrăz- 
neau să iasă din rînduri. Acei cari se hotărau să vorbească 
sau să scrie despre drepturile românilor, despre viitorul şi 
despre speranţele lor; să pomenească măcar de desfiinţarea 
robiei, de împroprietărirea clăcaşilor, de încetarea protec- 
toratului, de recuperarea autonomiei, de unirea Moldovei 
cu Valahia; să critice nedreptăţile şi prevaricaţiunile în 
justiţie şi în administraţie, trebuiau să se ducă peste ţări și 
peste mări, să se ascundă şi să-și schimbe numele, căci alt- 
fel se espuneau a fi trimişi să-şi spăsească sentimentele şi 
îndrăzneala în vreo temniţă sau cel puţin în vreo mănăstire. 
Noi am apucat timpuri grele, pe cînd Cimpineanu, Mitică 
Filipescu, Niculae Bălcescu se pocăiau la Plumbuita, la 
Snagov, la Mărgineni şi în ocnele de la Telega, topindu-şi 
sănătatea şi averea. 

Acum lucrurile s-au schimbat. A striga pe toate tonurile, 
cu vreme şi fără vreme, din gură și din condei: patrie, liber- 


189 


tate, egalitate, independență; a încrimina și batjocori pe acei 
cari nu trec peste marginile moderațiunii, a bunei-cuviinţe 
şi a modestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai devo- 
taţi binelui ţărei, a-i trata în mod ireverențios, a-i lovi şi a-i 
insulta nu numai că nu este periculos, dar este glorios şi chiar 
bănos. Apoi cînd învăpăiarea patriotică trece peste fruntarii, 
peste Carpaţi sau peste Hem, ea dă drepturi netăgăduite la 
sinecuri bine plătite, la misiuni cunoscute sau necunoscute 
în budget. 

Ceea ce era pagubă odinioară a devenit speculă ș și profit, 
şi numărul înfocaţilor creşte în proporţiune cu încurajarea 
ce găsesc şi de la public, şi 'de la guvern. „Lac să fie, broaște 
multe“, zice proverbul. Persecutările și invectivele aurămas 
partea acelora cari nu se suie pe streașină ca să strige la 
patriotism sau cari nu se asociază cu acei cari practică calom- 
nia și injuria în favoarea vreunui partid colorat, și asupra 
acelora cari s-ar mulțămi cu mai puţină ostentațiune, cu mai 
puţină faniaronadă şicu ceva mai multă încurajare dată 
literelor, ştiinţei şi artelor, ceea ce ne-ar face să aducem și noi 
contingentul nostru la opera cea mare a civilizațiunii şi ne-ar 
da dreptul la recunoştinţa națiunilor celor mari, mai mult 
poate decit vitejia soldaţilor noştri și sporiri de teritoriu. 

Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani poate că s-or găsi 
publiciști şi istorici cari să arate generațiilor viitoare în 
ce parte a fost mai multă și mai adevărată iubire de ţară și să 
le indice drumul cel adevărat ce trebuie să urmeze; pină 
atunci însă meritul şi gloria vor fi partea zbierătorilor şi 
dibacilor, și primejdia este mare. 

Patrioţii infocați nu aşteaptă judecata istoriei; tari de 
sprijinul ce găsesc în opinia publică cea ameţită şi rătăcită 
şi în partizanii ce-şi fac prin fel de fel de mijloace, îşi apro- 
priază toate faptele cele mari și frumoase ale naţiunii, se 
proclamă oameni mari, își pun lauri pe frunte şi cer să fie 
adorați. 

„Revoluţia bărbată-mio!“ zicea o cocoană, cînd vorbea 
de revoluţia din 1848. Eroul cu mantaua albă nu voia să 
recunoască că acea răsculare, acel strigăt de durere şi de in- 
dignare al naţiunii era opera unei lucrări stăruitoare de mai 
multe generațiuni.! În ingimfarea lui, credea că înainte de 
dînsul nimic nu fusese, şi data România şi românismul 
numai de la venirea sa pe pămînt. Înainte de dinsul, nici 


190 


limbă, nici naţiune nu esista întraacest colţ al lumii; el 
lumina și patriotismul, afară de el, numai întuneric şitră- 
dare! Își atribuia și-și apropria toate evenimentele politice 
în general și revoluția de la 1848 în special; dar, în elasti- 
citatea sa de convicțiuni, trata acel mare și generos act al 
românilor de uneltire diavolească ori de cîte ori trebile nusi 
mergeau bine, și pe unii din articolii programei naţiunii îi 
atribuia unei negre trădări și unei țesături infernale, în care 
încurca şi incrimina pe românii cei mai ageri, pe aceia a 
cărora viaţă fusese un șir neîntrerupt de sacrificii și de devos 
tament. 

Astăzi partidele strigă în gura mare și fără rușine: 


„Noi şi numai noi ne iubim ţara!“ 


„Noi și numai noi isam dat libertate, egalitate, unire, 
principe străin şi poziţiune politică și independentă!“ 


„Noi şi numai noi am salvat-o de cei răi și de cei vicleni í 


„Acei cari nu cred ca şi noi şi nu sunt cu noi sunt inimici 
ai românilor şi ai românismului, trădători, vînduţi Turcului, 
Ungurului şi Englezului 1“ 


„Cînd guvernul nu este în mîna noastră, toate merg rău, 
îndată însă ce norocul ne dă pe mînă frînele statului, atunci 
într-o clipă, ca printraun farmec, lucrurile se schimbă!“ 


„Încrederea în viitor renaşte, spiritele se liniștesc!“ 
„Securitatea si justiția domnesc pretutindeni!“ 


„Tot românul trăieşte bine, la ţară şi în oraș, nesupăs 
rat și nebîntuit, petrece cu porțile și cu ușile deschise 
ziua și noaptea, fară zăvoare la uși și la ferestre, fără 
pușcă, fără pistol, fără temere de foc la clăi, la magazii 
şi la casel“ 


„Caii și boii nu se mai îmbolnăvesc, nu se mai fură din 
coșare, nici de pe cîmp; epizootia intră in gură de șarpe, 
lăcustele fug peste Dunăre sau zboară pe deasupra Carpaţia 
lor; spicul griului crește lung deso palmă și des ca păsdes 
rea, proştilor şi bețivilor le crește mintea, de poţi săai faci 
şi miniștri dacă vrei, copiilor le cresc condeiele, ca să ne cinte 


191 


nouă osanale și celor cari nu vin în numele nostru să azvirle 
imprecaţiuni şi injurii.“ 

„Românii se înarmează, datoria flotantă se stinge, finan- 
țele prosperă şi, mai presus de toate, demnitatea ţării și 
drapelul naţional se ridică din umilinţa în care au fost tirite 
de toţi acei cari nu erau cu noi. Lumea se linişteşte îndată 
ce agenţia Havas şi reporterii anunţă Europei că ne-am suit 
iar noi la putere.“ 


„Iscălituri de oameni de toată virsta, cu sutele și cu miile, 
mărturisesc prin poște şi prin telegraf aceste fericiri, dînd 
graţie cerului că iar i-a învrednicit Dumneeu să vază la 
putere pe oamenii de geniu şi pe patrioţii cei inai mari cari 
realizează aspiraţiunile naţiunii.“ 


„Tot ce s-a făcut mare și patriotic s-a făcut demineși prin 
mine, zicea mai deunăzi o individualitate dibace; tot ce s-a 
făcut fără de mine s-a făcut rău şi trebuie desfăcut!“ 


Fatuitatea facţioșşilor şi a demagogilor, a albilor și a 
roșilor este atît de mare şi-i orbește pe unii şi pe alţii pînă 
într-atita, încît îşi atribuie lor și numai lor evenimentele cari 
au rezultat din cauze mari şi complexe, la cari ei au fost cu 
totul străini. 

Publicul crezător şi uimit se închină cînd unora, cind 
altora ; răii şi trădătorii de ieri devin geniuri bune şi patrioţi 
devotați de a doua zi, pînă ce iar se întoarce sfera, de ies 
ceialalți dasupra, încît românul, nemaiștiind la ce sfint să se 
închine, își dă numele tuturor admiraţiunilor şi recunoștin- 
telor telegrafice. 

Dorința ce are fiecare de a face să se crează despre sine că 
el gi numai el a făcut tot ce este bine, tot ce este mare trage 
după dînsa necesitatea de a defăima pe ceialalți, de a înnegri 
în ochii națiunii tot ce nu este el şi a se pune ca singurul 
capabil, curat şi bun. De-aici s-a născut şcoala calomniei și 
a injuriei, care a adus zizania, ura și dezbinarea, o şcoaliă a 
cărei adepţi, pentru a populariza neadevărul şi eroarea nu-şi 
cruţă nici un sacrificiu, espresiunile cele mai batjocoritoare 
curg ca din izvor. 

Dacă cineva are nenorocirea de a consilia moderaţiunea 
şi modestia, de a pomeni de economii în finanțe, dea zicecă 
progresul şi civilizațiunea nu stă în instituţiuni cari nu au 


192 


alt scop şi alt rezultat decit de a satisface vanitatea, dacă 
denunță vreo abatere sau nu aprobă persecuţiuni nedrepte, 
conspirații inventate, presupuneri şi acuzaţiuni infamante, 
îndată o sută de condeie şi mii de limbi tăbăresc pe dinsul, 
îl denunţă opiniunii publice ca vindut străinului, ca om cu 
inimă neagră, inimic al măririi și al gloriei naționale; dacă 
zice cuiva că s-a abătut de la principiile cele adevărate, dela 
principiile acele pe cari le susținea ieri cu tărie şi cu talent 
şi că apără reteveiul lui P.T., lui K. şi I.G., de unde-l com- 
bătea cind era în mina arhiereului N.S. şi a lui T.D2; că 
astăzi aprobă influența morală în alegeri, influenţă în contra 
căreia a tunat și a îulgerat cînd era practicată de alţii, îndată 
i se răspunde că e paraponisit, nebun, că vinează minister, 
că voieşte răsturnarea stării de lucruri esistentă; i se atri- 
buie gratuit infamii și fapte nedemne și, grație bogăției 
de oameni de toate specialităţile, se găsesc îndestui cari să 
ateste prin grai şi prin scris că au auzit şi au văzut ceea ce 
n-a esistat. 

Eu, din parte-mi, convins că, în tot ce s-a făcut bun şi 
bine în ţară, fiecare la rindul său nu a fost decit un instru- 
ment zelos și devotat voinţei naţionale, şi că propriul liber- 
tăţii este de a nu se închina la prezumpţiunile nedrepte, nici 
a urma orbește rătăcirilor opiniunii, nu am putut îi admira- 
torul dibacilor şi şarlatanilor, nu m-am putut alipi de acei 
zeificaţi şi de acei cari se pun dinaintea poporului ca eroi, 
pentru că nu am putut da stima şi afectiunea mea decit. ace- 
lor cari o merită; condeiele cele agere, consacrate partidelor 
şi tacțiunilor, au fost și sunt totdeauna dispuse a mă lovi; 
scriitorii de asemene fel abuză de libertatea de care se bucură 
presa; ceea ce ei afecționează mai mult în polemica lor este 
de a zice acelor pe care-i atacă că au trădat şi că au furat; 
educaţiunea și retorica lor se învoieşte foarte bine cu aseme- 
nea acuzaţiuni, căci ele convin politicei și aspiraţiunilor de 
cari sunt conduși; însă, glorie luminelor secolului, nu mai 
suntem în timpul lui Basilio, pe cînd calomnia putea omori, 
ea nu mai are acea putere; astăzi un om învăluit în onorabi- 
litatea sa poate foarte bine nesocoti acele loviri; de multe 
ori ele cad pe capul acelora cari se servesc de dinsele. 

Starea noastră morală e de îngrijit, dar eu încă tot cred 
că mai sunt oameni cari cugetă şi cari nu sunt molipsiţi de 
suflarea ciumoasă a corupţiunii şi a invidiei; că ei vor ajunge 


13 — Opere vol. I — Ion Ghica 193 


cu timpul la o comunitate de idei politice bazate pe prin- 
cipii adevărat salutare ; am credinţa că românii nu pot întir- 
zia de a se grupa unul cite unul în jurul principiilor liber- 
tăţii şi ale constituţionalismului sincer aplicate; cred în 
triumful luminii și adevărului. Vine o zi cînd simţul moral se 
revoltă văzind capacitatea, ştiinţa și probitatea insultate, 
principiile moralei și justiției nesocotite și călcate în 
picioare; vine o zi cînd se indignează văzind pe guvern că 
face din administraţie și din justiţie un instrument al pati- 
milor şi al luptelor politice, pe favoriţii miniștrilor îimpunind 
încrederea în guvern cu reteveiul, aci în numele libertăţii 
şi al democraţiei, aci in numele autorităţii şi al bunei 
ordine. 

Credinţa mea este că va veni curind timpul cind românii 
vor înţelege că nici libertatea nu este anarhie, nici legalita- 
tea nu este despotism; și că autoritatea, cu cit este indispen- 
sabilă societăţilor, cu atit ea trebuie să fie mai întărtă. 
făcînd-o să derive de la lege, a eărei suveranitate este sin- 
gurul principiu care poate conduce societăţile moderne; și 
că libertatea, cu cit este mai necesară,cu atit trebuie să fie 
subordinată rațiunii și știinţii. Simţul moral nu poate răbda 
mult timp a vedea pe acei cari trebuie să fie ausiliarii cei 
mai puternici ai civilizaţiunii, pe preot, pe învăţător și pe 
invățătoare, pe judecător și pe soldat, întrebuinţaţi ca instru- 
mente politice, ca agenţi electorali și de corupţiune; nu 
poate răbda mult timp să vadă urmindu-se în afară o politică 
reprobată de naţiune prin mai multe acte solemne și să vadă 
că, sub cuvîntul de a ţinea sus drapelul naţional, se aleagă 
jocul periculos al întimplărilor, să ne ducem să compromi- 
tem demnitatea noastră, espunîndu-ne la umilinţe şi să dăm 
pe toată ziua ocaziune străinilor de a se amesteca în aface- 
rile noastre dinlăuntru şi astfel să se inaugureze o eră de in- 
gerență a streinului. 

Într-o societate bine echilibrată, deosebitele ramuri ale 
trebuinţelor naționale trebuie să meargă mină în mină, 
trebuie ca nici politica să nu fie sacrificată comerţului şi 
industriei, nici literatura și artele să nu fie sacrificate ambi- 
țiunii politice și vitejiei. A sacrifica toate interesele politicei 
și vitejiei nu poate fi, nici măcar în condiţiunile cele mai 
norocite, decit un succes trecător de care peste cîțiva ani 
de-abia mai aduce aminte o inscripţiune săpată în piatră. 


194 


lată o profesiune de credinţă; aud strigindu-se: Dar de 
ce să nu-mi fie și mie permis a avea ambiţiunea să contri- 
buiesc cu slabele mele mijloace la ceea ce se poate face bun 
şi frumos în ţară; nu văd pentru ce m-aș apăra de o preten- 
țiune care nu ar avea nimic de reprehensibil, dar cu toate 
aceste liniștească-se temerile de îndată. Dacă o asemenea 
ambiţiune nu se lipeşte astăzi de mine, cauza este că eu știu 
că pentru a guverna așa cum cred eu că ar trebui guvernată 
România, pentru a urma cu succes politica pe care o cred eu 
salutară pentru ţară, ar trebui să pot găsi o putere pe care 
să mă pot răzema. Nu sunt nici destul de naiv, nici atit de 
prezumţios, ca, la virsta la care am ajuns şi cu esperienţa 
ce am putut dobindi, să-mi permit a-mi face iluziuni. Nu 
mi-ar Îi iertat a crede că un om, care nu se bucură de bună- 
voința celor cari dispun de încrederea publică și în contra 
căruia s-au coalizat totdeauna albii cu roșii, poate fi chemat 
la trebile statului, sau că, chemat fiind, ar putea să se ţie 
îndestul ca să vadă fructul cugetărilor şi ostenelelor sale 
realizate. 

A fi ministru, fără a putea face ceea ce trebuie făcut, 
ar fi numai satisfacțiurea unei vanităţi copilăreşti care nu 
poate sătura ambiţiunea mea. 

Partidele cari conduc opinia știu bine că eu nu pot nici 
linguşi patimile şi hrăni urile, nici încuraja eresurile și preju- 
diţiele mulțimii, fiindcă ştiu că, ori de cîte ori am avut pute- 
rea, nu m-am servit de dinsa ca de un instrument de favoare 
sau de persecuţiune şi că nu am căutat a mări acțiunea 
vreunui partid, ci am lăsat opiniunile să se formeze și să se 
manifesteze într-un mod liber, sub acțiunea rațiunii. Știu 
că eu nu mi-am făcut din guvernare un ideal strimt şi tiranic 
pe care să-l impun în profitul vreunei secte sau vreunei co- 
terii, nu am promis, nici acordat favoruri vreunei coterii, 
nici n-am persecutat pe vreun partid. Tendinţele şi aspi- 
rațiunile mele au fost totdeauna de a vedea pe oamenii 
capabili uniţi sub drapelul constituţiunii, bine hotăriţi 
a practica şi a apăra principiile de politică, de ordine, de li- 
bertate și de justiţie. Doresc din toate puterile inimii și spi- 
ritului meu ca oamenii oneșşti şi învățați să se grupeze în 
jurul ideilor celor bune și raționale, să le susţie cu tărie şi 
să le propage prin cuvint, prin scrieri și prin fapte, căci nu- 


13* 195 


mai astfel s-ar putea forma conștiința poporului, singurul 
friu ce poate opri pe guvernanţi de a se abate de la prescrip- 
țiunile adevăratelor principii şi a nu lăsa loc la credinţe 
greşite şi stricate prin ură şi prin patimi. Dorinţa mea a fost 
totdeauna de a vedea pe acei care-și iubesc ţara legaţi între 
dînșii printr-o comunitate de idei şi de principii, iar nu prin 
interese de partid, prin cabale cari nu pot avea alt rezultat 
decît a face pe români să pășească din decepţiune în decep- 
țiune și a-i arunca într-un scepticism politic care poate avea 
cele mai fatale consecinţe. 

Condus de aceste dorinţe, cred că fac bine adresindu-ţi 
această epistolă urmată de cîteva altele, in cari îmi propun 
a trata cîteva din principiile cari ar trebui să conducă socie- 
tatea noastră. Le voi trata astfel precum ele sunt înţelese 
de publiciștii cei mai eminenţi ai Europei și asupra cărora 
astăzi nu mai esistă între oamenii de ştiinţă politică mai 
multe feluri de a vedea. 


ION GHICA 


viil 


GENERALUL COLETTI LA 1835 


Ghergani, ghenarie 1881 


Iubite amice, 


Îți aduci aminte de intiia noastră intilnire, sunt acum 
vreo 45 de ani, la Paris, cam pe la anul 1835? Cinci sau şase 
români munteni din Valahia, cum se zicea pe-atunci, locu- 
iam în rue St. Hyacinthe cu Niculae Cantacuzino Paşcanu 
şi cu [ancu Filipescu Vulpache. Voi, alți atiţia români mol- 
doveni, între cari şi fostul domn Alecu Cuza, locuiaţi cu un 
profesor anume Furnarache în rue Nôtre -Dame des Champs.! 

Într-o duminecă, micele noastre cîrduri se întilniră pe 
Quai Voltaire, şi noi și voi mergeam tot spre Champs Elysées. 
Mentorii noștri se opriră un minut la vorbă. Nu ştiu cum, 
nici în ce fel, dar ne-am pomenit deodată amestecați și braţ 
la braţ un muntean c-un moldovean ; vorbeam fiecare limba- 
giul provinciei noastre și ne înțelegeam, parc-am fi vorbit 
aceeași limbă. Ce revelațiune! Dintr-acel moment nu am 
mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toți români! 

Mie mi-a căzut parte la braţ un tînăr mărunţel, cam de 
talia mea, muchelei la haine: venghercă de postav negru cu 
brandebururi și cu chiostecuri, pantaloni nohutii largi de 
se vedea numai virful botinei de lac; jiletca de catifea viși- 
nie cu găitan de fir de jur imprejur și mai multe lanţuri de 
aur la ceasornic. Mi-a spus îndată că era bogat, foarte bogat, 
şi că era conte; observindu-i eu că la noi nu esistau titluri 
de nobilime, el mi-a esplicat că se afla într-un caz cu totul 
şi cu totul escepţional, că m.-s. vodă îl îmbrăcase cu caf- 


197 


tan, dindu-i rangul de comis, cînd era încă în leagăn, şi 
că de cînd învăţa carte se convinsese că rangul de comis 
este latinescul comes, comitis... Şi ca să-mi dovedească și 
mai bine dreptul său la acest titlu, mi-a dat carta sa de 
vizită, pe care era scris în litere majuscule: 


MONSIEUR LE COMTE DE... 


Lipsea însă armoriile; această lacună provenea numai: 
dintr-un qui-pro-quo, fiindcă, scriind acasă să i se trimiţă 
armoriile familiei, se crezuse că cerea pușca de vinătoare a 
bătrinului său tată. Esplicindu-se însă mai bine în urmă, 
glumeţul său frate i-a trimis un desemn reprezentind doi 
morcovi degeraţi și intrulocați sub o coronă de patlagele. 

Tot mergind spre Arcul de triumf şi discutind cu camara- 
dul meu de braţ, căci nu ne prea înțelegeam în istorie, 
mai ales asupra dimensiunilor zidurilor Babilonului, cama- 
radul pretindea că erau destul de largi ca să poată trece în 
rînd cinci cară în fuga mare, eu ţineam la trei; ajunsesem 
dinaintea palatului după Quai d'Orsay, fosta casă a Consiliu- 
lui de stat din timpul lui Napoleon III, devenită, prin aju- 
torul petrolului, un trist suvenir al domniei Comunei din 
1871. Acea zidire, înfășurată încă în feșele schelelor pe cari 
lucrau meșteri pietrari, părea și mai mare, dominind toată 
mahalaua ca o namilă. Camaradul, văzindu-mă în uimire, 
cu ochii în sus și cu gura căscată dinaintea acestei zidiri atit 
de măreţe, îmi zise rizind: 

— Ce? N-ai mai văzut astfel de case? Cum? Voi n-aveţi 
în București zidiri aşa de mari? 

— Dar cred că nici voi nu aveţi astfel de palate la Iași, 
replicai eu. 

— Aşa! Să vezi tu casa tată-meu; e mult mai mare !2 

Această iluziune a camaradului m-a costat mai tirziu 
doi sorocovețţi și o oră de rătăcire pe stradele capitalei Mol- 
dovei, căci voind să-i fac vizită, m-am suit într-o birjă, 
zicînd birjarului să mă ducă la comitele de... 

— Dar unde şade? mă întrebă birjarul. 

— Casa cea mai mare din laşi, îi răspund. 

— Las? că ştiu; la vistiernicu Rosnovanu, îmi zise bir- 
jarul. 

— Nu! O casă mare, mare, mult mai mare. 


198 


La aceste cuvinte, birjarul își întoarce capul, uitindu-se 
la mine cu un fel de milă. 

— Dar unde ai mai pomenit mata casă mai mare decit 
a conului Niculachi Rosnovanu? 


Ştiu că tată-tău voia să te facă medic şi tu te puseseși 
pe chimie; ne întilneam adeseori sub castanii Luxemburgu- 
lui şi vorbeam oxigen şi hidrogen, dar observasem că de cite 
ori îți vorbeam de plantele marine din care se scoate iodul 
sau de oasele cele mai bogate în fosfor, căscai din toată 
puterea fălcilor; mai observasem că, vorbindu-ţi într-o zi 
de poeziile lui Văcărescu şi recitindu-ţi una din poeziile 
iubitului nostru amic Gr. Alexandrescu: 


Culcat p-aste ruine sub care adincită 
E slava strămoşească...? 


ai deschis ochi mari şi m-ai întrebat dacă mai ştiu şi altele. 
Din ziua aceea mi-am zis că n-o să te faci medic. 

Cite lucruri s-au petrecut de atunci pe lume și mai ales 
într-acest colţişor de pămînt, care poartă astăzi numele de 
România, pe care pe atunci nimeni nu-l cunoștea în străină- 
tate nici de nume măcar! Puteam să strigăm cît ne-ar fi 
luat gura că suntem români, strănepoţi de-ai lui Traian, că 
nimeni nu ne credea, nu ne asculta, nu ne înţelegea; surda 
le ziceam că noi eram valahi și că voi eraţi moldoveni; ni se 
răspundea: 

„Va să zică sunteţi muscali? Sunteţi turci?“ şi prin 
urmare hotărau că eram greci, de vreme ce eram schisma- 
tici şi ne închinam la răsărit; şi mai cu ajutorul lui Lichiar- 
dopulo, lui Picolot, lui Furnarache, lui Ventura, şi voi și 
noi nu ne puteam cortorosi de numele de greci. A trecut mult 
pînă cînd unii din francezi au consimțit să ne zică moldova- 
lacs şi prin abreviaţie moldac, şi să numească Principatele 
Moldachie sau Valavie. Nu demult, încă prin timpul domniei 
lui Alexandru Cuza-vodă, o damă italiană la Turin zicea de 
un tînăr român care-i era prezentat de filo-românul Vegezzi 
Ruscalla5 ca moldovalac: „Come? così giovane e gia moldo- 
valaco !“* Credea că acest nume era un rang, un cin, paşa sau 
mamamuşi | 





* Cum? aşa tînăr şi deja moldovalah! 


Într-o seară doctorul Mihailidi, fostul meu dascăl de 
elinește în Bucureşti, un elev al învățatului Neofit Duca, 
devenit doctor în medicină pe cind eu dobindeam gradul 
de bacalaureat, mă duce într-o serată la vestita filelenă d-na 
de Champy, sora colonelului Favier, unul din cei mai 
mari luptători pentru independenţa Greciei. Acolo am întil- 
nit pe academicianul Patin, profesor la Sorbona, care, cu 
citeva zile înainte, mă esaminase de limba elenă şi-mi dedese 
o bilă albă numai și numai pentru că, cetind pasagiul ce-mi 
indicase din Xenoton, pronunţasem: 

Ensi Sé fipryvro huépa SÉ oyeăă imepoive xal sle..." 
în loc de a citi: 

Epei dè erenio emeră te schedori ipefaïnè cai eïs...** 

Cu toată ardoarea ce am pus, esplicindu-i că nu sunt 
grec şi că eram de neam latin, spunindu-i de Traian, de 
colonii aduși de dinsul în Dacia etc., nu am putut face să 
înţeleagă că nu eram nici turc, nici muscal, nici să priceapă 
cum de nu mă simțeam prea onorat dea mă numi grec... 
Și cred că a rămas, cît a mai trăit, tot incurcat despre naţio- 
nalitatea noastră.t 

În salonul doamnei de Champy se aduna o dată pe săp- 
tămînă tot ce Parisul conținea mai elin, elenist şi îilelin; 
toţi francezii cari luaseră parte la luptele de la Misolunghi, 
Arta şi Navarin, toţi cîţi scriseseră o carte, o broșurică sau 
un articul de ziar, sau cari ziseră două cuvinte în Camera 
deputaţilor în favoarea grecilor ; cîțiva studenţi: frații George 
şi Nicachi Mavrocordat, Coromila, Scalistira etc. erau primiţi 
în ace] salon ca pogoritori direcţi din eroii cîntaţi de Omer. 

Într-una din seri, d-na de Champy era într-o stare de mare 
agitaţiune; sta cu ochii țintiţi spre ușă, şi de cîte ori lacheul 
anunța un musafir, dumneaei sălta din loc, parcă aştepta 
pe cineva; cind deodată se deschid amindouă uşile salonu- 
lui, şi un glas mindru și răsunător anunţă: „Son excellence 
le général Coletti, envoyé extraordinaire de sa majesté le roi 
des grecs“***, și îndată apare un om înalt, trupeș, frumos 


* Cind am fost prinși, abia de lumina de ziuă şi... (ca în greaca 
modernă). 

** Ca în elină. 

*** Excelenţa-sa generalul Coletti, trimis extraordinaral majes- 
tății-sale regelui grecilor. 


200 


îmbrăcat cu fustanelă, cu mintean și cepchen alb cusut cu 
găitanuri albastre. Toate căutăturile s-au întors spre noul-ve- 
nit; asistenții iși şopteau unul altuia: „C'est ambassadeur 
du roi Othon!“* Toţi şi toate îl înconjoară, i se închină. 

Mentorul meu, doctorul Mihailidi, profită de un moment, 
se apropie de ilustrul oaspe şi-i zice: 

— "Aoxiwyă (generale), permite-mi să-ţi prezint pe tină- 
rul Ghica din Bucureşti. 

Generalul Coletti, după ce m-a întrebat despre familia 
Ghiculeștilor, mi-a zis: 

— Şi dumneavoastră sunteţi tot greci. 

Dar cind, în marea displăcere a mentorului meu, am înce- 
put a protesta în contra numelui de grec, esplicindu-i cu 
căldură originea românilor, Coletti mă asculta din ce în ce 
cu mai multă atenţiune și, spre marea mirare a doctorului 
Mihailidi, îmi zice: 

— Şi eu sboresc arămănește, dar sunt grecos... 

Deşi n-am înţeles bine deodată cuvintele sboresc şi ară- 
măneşte, dar fraza fiind românească, am luat îndrăzneala 
și i-am zis în limba mea: 

— Escelenţă, poţi fi grec prin sentimente şi prin reli- 
gie, dar după vorbă și după chip ești român. 

Coletti avea figura cea mai românească ce se poate vedea; 
ai fi zis un mocan de la Braşov-? 

Se uita cu drag la mine cînd vorbeam româneşte și cu un 
suspin în glas mi-a zis: 

— Parintili a mei sboresc maşi arămănește şi mi pare 
ghine că tini la miletea a noastră; him simpatrioti.** 

Stăruinţa de a nu voi să fiu de alt neam decit român l-a 
făcut să uite toate preveninţele de cari era încunjurat, s-a 
pus la vorbă cu mine și mi-a povestit viaţa lui la curtea lui 
Ali-paşa Tebedelen de la lanina$, unde petrecuse anii copi- 
lăriei împreună cu alţi tineri creștini, între cari un fiu al 
dibaciului Voia, un nepot al crudului Naţu și un tricaliot, 
fiul unui ciorbagiu, cu care Coletti locuia într-o odaie. 

Odată paşa era foarte supărat, tuna și fulgera; nimeni 
nu-i mai putea intra în voie. Furia lui provenea din cauză 


* Este ambasadorul regelui Othon! 


** Părinţii mei vorbesc numai românește şi-mi pare bine că ţii 
la neamul nostru; sintem compatrioți. 


201 


că fugise tînărul Marco Botzari?, pe care-l avea otagiu de la 
tată-său Kiciu Botzari, beiul de Sulli; îl ţinea la Ianina ca 
o garanţie de pace din partea vitejilor sulioţi. Ali-pașa bănuia 
că tinărul tricaliot, tovarăşul de cameră a lui Coletti, in- 
lesnise fuga lui Botzari, şi într-o dimineaţă, cind bietul 
băiat îi aducea cafeaua, îl tratase răstit de ghiaur hain ; băia- 
tului îi tremură mina şi vărsă cafeaua pe feregeaua pașei. 
În cinci minute, iataganul gealatului îi zbură capul. 

Această imprejurare a făcut pe Coletti să caute să fugă 
şi el ca Botzari, dar n-a izbutit! Prins şi adus la conac, el se 
credea pierdut. Noroc însă că păşii ii trecuse necazul şi ca 
totdeauna se căia, sau se făcea că se căieşte de moartea tri- 
caliotului, zicînd cu oftare: 


„Koptua tò radimudeL!“ (Păcat de voinic!) 


După obicei însă îşi mîngiia durerea cu cuvintele aceste: 
„Mai bine că l-a luat Dumnezeu, că cine ştie cite rele ar fi 
făcut dac-ar fi trăit“. 

Coletti s-a îmbolnăvit de tifos, şi Ali-paşa, aflind că 
era pe moarte, s-a dus de l-a văzut în odaia unde zăcea 
şi, ca să-l consoleze, i-a zis că, îndată ce se va însănătoși, 
îl va trimite împreună cu fiul lui Voia să studieze medicina. 

S-a ţinut de vorbă, l-a trimis la Pisa, unde Coletti a 
dobindit diploma de doctor în medicină. 

Pe la finele seratei, cînd era să plece, Coletti, zărindu-mă 
într-un colţ pe după uşă,a venil la mine și m-a luat de mină, 
zicindu-mi: 

— Voi aveţi singrafizi* 2... Vream să diavasesc** şi eu una 
carte arămănească, un piitis***. Care este singrafizul vostru? 

I-am vorbit de Văcărescu şi de Alexandrescu, şi dumi- 
neca următoare i-am dus 0 broșură care conținea cele dintii 
poezii ale lui Alexandrescu; i-am dus și cea mai mică edi- 
țiune în 12° a poezielor lui Iancu Văcărescu, în care tipărise 
Primăvara amorului, Păstorul întristat şi Ceasornicul în- 
dreptat. Mai tirziu mi-a cerut să-i găsesc istoria lui Fotino; 
mi-am procurat tomul II de la un buchinist de lingă Insti- 
tutul Franţei şi i-am trimis-o.10 





* Scriitori. 
** Citesc. 
*** Poet, 


202 


Coletti era din orașul Saraco, cale de 12 ore de la Iani- 
na ; familia lui există acolo şi astăzi. La noi se află mai multé 
familii, precum sunt Filiti de la Bucov, Cantili etc., cari 
se înrudesc cu familia lui Coletti. Cuţovlahii, ajunși într-o 
condiţiune mai înaltă, ca Sina, ca Tositza etc., se zic cei 
mai mulți greci, dar inima lor saltă ori de cite ori ei aud 
vorbindu-se de români, de România şi de limba românească, 
pe care o numesc arămănească. 

Coletti, ca toţi cuţovlahii români din Macedonia, s-a 
bătut ca un viteaz pentru independenţa Greciei; a fost guver- 
nator al Cicladelor orientale cu titlul de: Exraxros Sotx? 7ns 
zõv ăvaronxv Kuxhd8wv (guvernator extraordinar al Cicla- 
delor orientale). 

El a lăsat un nume nemuritor în insule și dobindise o 
foarte mare influenţă în tot Arhipelul, ceea ce nu prea 
plăcea comitelui Armansberg, nici regelui Othon ; trimite- 
rea lui ca ambasador la Paris a fost ca un fel de esil deghizat. 

Ce eram noi românii pe atunci? Cine ne băga în seamă? 
Care ziar, care revistă sau care scriitor se ocupa de noi? 
De la Del Chiaro și de la Wilkinson nu se scrisese nici măcar 
o linie despre români.!! La 1836 a fost un adevărat eveni- 
ment cînd răposatul Chochelet, consulul francez, se duse să 
anunţe lui Alexandru Ghica-vodă că era să treacă prin Bucu- 
reşti un învăţat francez, un profesor de la Sorbona, anume 
Saint-Marc de Girardin. Spuind domnitorului că acest turist 
avea să scrie impresiunile lui de călătorie, că venea să vizi- 
teze malurile Dunării pentru cercetări arheologice, consulul 
Franţei cerea pentru călător înlesniri de transport prin ţară.1? 

Îndată ordine strașnice în toate părţile pentru caleașcă, 
cai de poștă și conace, puind pe toţi prefecţii şi ofiţerii de 
pe graniţa Dunării la dispoziţiunea ilustrului turist. 

Pe atunci foarte puţini ofiţeri, foarte puţini ispravnici 
sau ocirmuitori vorbeau franțuzeșşte. 

Ajungind la Islaz, Saint-Marc de Girardin găseşte un loco- 
tenent oacheş şi mărunțel care-i zice în bună franțuzească: 

— Escelenţă, am ordin de la şeful meu să fiu la dispozi- 
țiunea d-voastre. 

Călătorul, încîntat că a găsit un om cu care să se poată 
înţelege, îi zice cu glasul cel subţire şi pătrunzător pe care 
toţi l-am auzit în tinereţea noastră la Sorbona, de pe catedră 
sau la esamenele de bacalaureat: 


203 


— Vous parlez très bien le français; vous l'avez appris 
au collège, n'est-ce pas ?* 

— Non, monsieur — îi răspunde ofițerul — je l'ai appris 
tout seul.** 

— Ah! je vous en fais mon compliment.*** Eu călătoresc 
— îi zice voiajorul — pentru cercetarea de antichități ro- 
mane. Nu cumva cunoşti pe-aici pe aproape ceva inscripțiuni 
vechi? Aș vrea să ştiu cum se numea acest loc în vechime. 

Ofiţerul îi răspunse că se află în drept cu anticul Ana- 
samum, astăzi Nicopoli, aproape de Utus, și că pe malul 
celalalt al Oltului putea să viziteze valul lui Traian. 

Călătorul încintat îi zice: 

— Te-ai ocupat cu istoria și cu geografia antică, dom- 
nule, negreşit că le-ai studiat la colegiu? 

— Nu, domnule, le-am studiat singur, răspunde ofiţerul. 

— Ah! je vous en fais mon compliment. 

— La o mică depărtare — adaugă ofițerul — la Gros- 
dipod, unde era antica Sigibida, s-au găsit tablele de aramă 
pe care este inscripţiunea: 


IMP. CAESAR. DIVI. TRAIANI. PARTICI ETC. 


şi pe care se află mai multe nume de soldaţi cărora li se acorda 
dreptul de cetățenie. 

Aceste table se citesc astiel: 

Imperator Caesar Divi Traiani Parthici filius Divi Nervae 
nepos etc, **** 

Şi dincolo, peste Olt, la Turnu, vechea Turris, s-a găsit 
o piatră cu inscripțiunea: 

IVL. CAPITONI C.P.P. ILLYRICI 


TR. T. OMNIB. AB. ORD. 
FL. SIRMIATIVM HONORATO ET. ETC. } 


care se citeşte: 
Iulio Capitoni Consulari Praefecto Provinciae Illyrici 
Tribuni titulo, omnibus honoribus ab ordine etc, ***** 





* Vorbiți foarte bine franțuzeşte; ați învățat-o la colegiu, nu-i aşa? 

** Nu, domnule, am învățat-o singur. 

xxx Ah! vă felicit. 

***x Împăratul Cezar, fiul divinului Traian Parthicul, nepotul 
divinului Nerva etc. 

x**** Lui Iuliu Capitone, prefect consular al Provinciei Ilirice, 
cu titlul de tribun, cu toate onorurile din ordinul etc. 


204 


— Cum? știi latinește, domnule? Ai studiat negreșit 
această limbă la colegiu? 

— Nu, domnule — îi răspunse ofițerul — je Pai appris 
tout seul. 

— Ah! je vous en fais compliment. 

Ofițerul ii mai recomandă tot astfel o piatră cu inscrip- 
tiune grecească. 

— Vous savez le grec ancien, monsieur? Vous l'avez sans 
doute appris au collège ?* 

Şi ofițerul îi răspunde: 

— Non, monsieur, je Vai étudié tout seul. ** 

— Ahk! je vous en fais compliment. 

Dustrul arheolog s-a folosit foarte mult de indicațiunile 
date de tînărul ofițer, căruia atunci i s-a mai îngroșat 
epoleta. 

Saint-Marc-Girardin avea bună memorie. 

Într-o zi, fiind de rind la esamenele de bacalaureat, vede 
numele familiei ofițerului de la Islaz pe lista candidaţilor 
şi, cînd se înfăţişează recipiendarul, îl întreabă dacă cunoaș- 
te un ofiţer cu acelaşi nume pe care îl cunoscuse la Islaz. 
Răspunzindu-i-se că-i era frate, profesorul esaminator crede 
ocaziunea bună de a-și arăta recunoștința, ajutind pe frate 
să strălucească înaintea audiltorului gi a celorlalţi esamina- 
tori, și începe: 

— Binevoieşte, tinere, a spune ce ştii despre un rege 
barbar care domnea peste un popor viteaz care locuia in 
părţile Dunării de jos? 

— Regele se numea Tisafern — îi răspunde tinărul — şi 
poporul era paflagoni, iar ţara aceea se numea pe atunci 
Capadocia. 

— Ce n'est pas tout-à-fait cela*** — îi zice profesorul — 
dar voi să-ți arăt mai lămurit cestiunea; ascultă-mă bine: 
cum se numea împăratul roman care n-a mai voit să sufere 
umilirea de a plăti un tribut ruşinos Jui Decebal, regelui 
dacilor, care ocupa locul unde se află astăzi principatele 
Valahiei şi Moldovei? El îmi pare că a făcut o espediţiune 
în contra acelui popor barbar și l-a supus puterii Romei, 





* Cunoși greaca veche, domnule? Ai învăţat-o desigur la colegiu? 
** Nu, domnule, am studiat-o singur. 
*** Nu-i chiar așa. 


205 


colonizind ţara cu legiuni aduse din deosebite părţi ale 
marelui imperiu. Ce lucrare însemnată a esecutat acest îm- 
părat peste Dunăre? 

— Împăratul roman se numea Tigran — răspunde esa- 
minatul — şi lucrarea pe Dunăre a fost un farlf. 

— C'est assez, monsieur*, îi zice profesorul și-i dă o 
bilă albă, zicindu-i: Ce n'est pas tout-à-fait cela, mais vous 
pourrez le demander à mr. votre frère, il vous le dira, il Va 
appris tout seul, lui**. 


ION GHICA 


* Destul, domnule. 
** Nu-i chiar aşa, dar îl vei putea întreba pe fratele dumitale, 
care îți va spune, el a învățat singur. 


IX 


DAVID URQUHARD 


București, martie 1881 


Iubite amice, 


Începusem mai deunăzi urmarea unei epistole din Con- 
vorbiri, cînd îmi căzură în mini două ziare, din cele mai mari, 
in cari redactorii de tot soiul și de tot neamul scriu de mai 
multe ori pe săptămînă politică, literatură, artă și de toate, 
cu o cutezare și cu o siguranţă care face pe mulţi gură-cască 
să crează că lucrurile sunt aşa cum le spun ei. 

Văzind numele meu şi al tău tipărite cu litere distinse, 
am avut curiozitatea să citesc. Cind, ce să văd!... mie-mi 
spunea verde în ochi că sunt un prost, parcă eu aş fi pretins 
să fiu om de spirit; imi mai spunea că nu știu să scriu, ca 
şi cum aș fi avut vreodată pretenţiunea a trece de scriitor 
sau să cer de la cineva vreun bene-merenti; astea treacă- 
meargă, deși nu prea e politicos a spune omului în faţă 
asemenea adevăruri, dar nu se oprea aci; îmi găsea fel de 
fel de alte defecte pe cari le cita anume, negreșit ca să dove- 
dească respectul și considerațiunea ce au ei pentru acei 
cari îi citesc.! Și ca să nu creadă nimeni că sunt aceia pe 
cari toţi îi ştiu, iscălesc cu nume cari nu sunt nici în călin- 
dar, nici în condicile stării civile. 

Bine, pe mine ca pe mine, că sunt un biet muritor ca 
toți muritorii, dar pe tine! 

Acestea toate, pentru că nu le-a plăcut Pepelea! D-apoi 
a cui e vina? 


207 


— Era să mă duc şi eu să văz piesa cea nouă a domnului 
Alecsandri, îmi zicea un fel de kir Mistocli, dar aud că e 
o nimica toată. 

— Cine ţi-a spus asta, domnule? 

— Am citit în ziare că e o secătură goală, o copilărie. 

— Ia spune-mi, rogu-te, cum te cheamă? 

— Ce, nu ştii cum mă cheamă? şi-mi trinti scumpul său 
nume, tot de acele cari nu se află în călindarul românesc. 

— Apoi cum vrei, domnule, c-un astfel de nume, să-ţi 
placă băiatul cu fluierul de dor, și foarte bine ai făcut de 
nu te-ai dus să-l vezi, că n-ai fi ales nimica de dinsul; ai fi 
păţit şi dumneata ca domnul Ovreiescu şi ca domnul Eli- 
nescu, redactorii articulilor după cari îți regulezi ideile 
şi petrecerile; te-ar fi apucat căscatul de care pătimea Mur- 
gilă şi Papură. Ca să-ţi placă Pirlea şi Lăcustă, trebuie să 
fi fost crescut şi trăit cu românii, să vorbeşti și să cugeţi 
româneşte. 

Cum să cerem de la nişte bieţi venetici, veniţi în țara 
asta bună şi mănoasă după un codru de pine, să fie 
ei mișcaţi de legendele românești, de suvenirile copilăriei 
noastre; să le placă doinele zise cu fluierul ciobanului, 
să se înfioreze de muma pădurii, să se teamă de zmeu, să 
guste basmele cu cari ne împăca mama Ilinca, cînd începea 
cu: „a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, 
pe cînd se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier 
la un picior și călcîtul e tot gol“; şi termina cu: „după te am 
jucat la nuntă și am mincat cu împăratul la masă, am în- 
călicat p-o şa şi vă spusei dumneavoastră așa“. 

Cum vrei ca nişte nenorociţi, crescuţi în răutate şi hră- 
niţi cu invidie, să poată aprecia legendele din viaţa plină 
de iubire a unui popor poetic, cu care ei nu au avut nici 
în clin, nici în minecă? Nu poţi aştepta de la niște neno- 
rociţi, goniţi de vicisitutidinile din ţara lor, să poată 
înțelege și gusta idiomele limbei noastre; nu ești în drept să 
ceri de la orb să judece colorile, nici de la surd să aprecieze 
muzica. 

Îmi aduc aminte că, aflindu-mă acum cîțiva ani la o 
masă la Constantinopol, beizadea Grigorie Sturza avea 
ziafet de ziua lui și ne poftise pe toţi românii proscrişi; 
adusese pe cel mai vestit tacim de lăutari, tot meșteri aleşi 
dintre cei mai buni, scripcari, cobzari şi neisani din Scaune 


208 


din București. Trăgea Dinică cu arcușul de te ardea la inimă, 
şi cobzarul zicea din gură pe Alimoș; noi ascultam cu auzul 
şi cu sufletul; la masă era şi un străin, un perot care, văzîn- 
du-ne înduioşaţi, ne zice cu un ton de dispreţ: 

— Nu înţeleg ce găsiți în cintările astea de vă fac atita 
impresie! 

Iar Marin Serghiescu (Naţionalu) se uita cu milă la 
dinsul, zicînd: 

— Perotule, perotule! Săracule! tu nu ai patrie, tu nu 
știi ce e cîntecul național. 

Aceste puține cuvinte, zise cum au putut fi zise, ne-au 
făcut pe toţi să ne podidească lacrimile.? 

Aceşti oameni nu simt românește, nu le place nimica 
românesc. Noi ăștia get-beget coada vacii, născuţi, crescuţi 
şi îmbătriniţi în ţara asta, care am văzut-o fărimicată şi 
umilită, pe cînd pașa de la Diu şi Silistra-valesi făcea să 
tremure domnii noştri; pe cind un Zaltukin azvirlea pe 
boieri cu brinci pe scară și surghiunea mitropoliţii; pe cînd 
un Bezak ş-un Rukman insulta pe domni pe tronul lor și 
dictau legi ţării; pe cînd, ca să ne ducem cu lină, cu piei, 
cu miere sau cu unt peste graniţă sau peste Dunăre, ne tre- 
buia pașuş nemţesc sau teșcherea turcească, noi dăm slavă 
cerului că ne bucurăm astăzi de cea mai absolută liber- 
tate de cugetare și de scriere, că am ajuns a avea un stat 
mare, puternic şi independent, respectat și considerat. Noi, 
cari am trăit cale de doi seculi, ne mulţumim cu ceea ce 
ne pot da pe teatru de-alde Alecsandri și de-alde Millo; 
putem fi toleranţi chiar pentru acei cari, după ce critică 
cu necuviinţă, apoi cind s-apucă să facă şi ei ceva, nu 
produc decit inepţii, pe care apoi voiesc cu sila ca lumea 
să le primească drept cap d-opere; noi putem fi iertători 
chiar către acei cari merg cu neruşinarea pînă a-şi ride de 
gloriile noastre naţionale şi a azvirli cu noroi în străbunii 
noștri, în acei cari au luptat seculi întregi pentru apărarea 
drepturilor acestei patrii în care ei găsesc o primire fră- 
țească şi milostivă. 

Să-i recunoaștem maistri în lingușiri, în injurii şi în 
calomnii, şi să trecem. 

Cind am văzut că aceşti domni te critică și te sfişie 
chiar pe tine, mi-am ridicat condeiul, zicindu-mi că nu ştiu 
ce zic şi că deşi nu le-o plăcea lor cele ce am a-ţi spune, 


14 209 


dar poate ca să intereseze pe unii din români, și iată că-mi: 
urmez epistola de unde am lăsat-o. 


Pe cind ne apropiam de teribilul an 1840, despre care 
se proorocea fel de fel de grozăvii, ba c-o să ne frigă, ziceau 
unii, ba c-o să ne fiarbă, ziceau alţii, c-o să ne arunce in 
fundul văzduhului, credeau unii astrologi, c-o să ne ridice 
în slava cerului, cum credeau mulți prooroci. Lumea era 
îngrijată şi posomorită, nimeni nu mai ridea, numai noi 
românii, studenţii din Paris, eram veseli şi voioși; pe toată 
ziua diligenţa de la Strasburg sporea numărul tinerilor 
veniţi la învățătură. În toamna anului 1837, Moldova a 
dat un contigent însemnat, ajuserăm a număra, cu mici, cu 
mari, la douăzeci, și legăturile de amicie dintre munteni 
şi moldoveni deveneau din ce în ce mai strinse și mai 
patriotice. Ne întilneam la „Cafe Corneille“, unde domnea 
glasul învățatului student Bermudez, sau la „Cafe Pro- 
cope“, unde cuvîntul era al unui alt student devenit ilustru, 
a lui Jules Simont; ne comunicam unii altora scrisorile: 
ce primeam din lași și din Bucureşti, le comentam, le discu- 
tam și începusem a judeca pe domni şi pe împărați. Episto- 
lele lui Niculae Bălcescu, lui Iancu Voinescu şi lui Grigorie 
Alexandrescu erau foarte apreciate, mai ales pentru nou- 
tățile ce ne dau despre cele ce se petreceau cu ocaziunea 
revizuirii Regulamentului organic, în care baronul Rukman 
cerea suprimarea autonomiei ţării prin supunerea legilor 
noastre la sancţionarea curților suzerane și protectrice. 
Colonelul Cimpineanu luase în mină apărarea drepturilor 
României. Cuvintele acestui deputat au fost toxinul care a 
deșteptat pe români din letargia în care se aflau. Mulţi 
tineri, cari petreceau o viaţă de trindăvie și de disoluţiune, 
şi aş putea cita nume ilustre astăzi, au părăsit petrecerile și 
cărţile, au alergat sub baniera Cimpineanului, s-au pus serios 
pe studii și au adus mai în urmă ţării servicii însemnate.5 

Cu cîțiva ani mai înainte, cam pe la 1835, poftit fiind 
la o vinătoare de amicul şi conşcolarul meu Faugeroux, mă 
întilnisem cu Armand Carrel, redactorul, capul ziarului 
Le National, şi cu un polonez, Mihail Czaika Czaykowsky, 
cazac din Ucraina refugit din 1831, unul din secretarii prin- 
cipelui Czartoryskyf. Seara, după vinătoare, am prinzit 
la „Hôtel des trois écus“ la Avalon şi am petrecut seara 


210 


împreună pînă la miezul nopţii, aşteptind trecerea dili- 
genţii mesageriei Lafite-Gaillard, la care reținusem locuri 
pentru Paris. 

Trei zile după aceea, în marea mea mirare, am citit 
în a doua coloană a ziarului Naţionalul un articol foarte căl- 
duros despre suferinţele Principatelor în timpul războiului 
turcesc de la 1828, despre ocupaţiunea rusească de şapte ani 
şi despre scopurile ambiţioase ale Rusiei. În acel articul 
am recunoscut multe din cele ce povestisem eu la otelul 
de la Avalon. Într-un alt articul, un foileton în Constitu- 
ționalul doctorului Veron, M. Czaykowsky povestea lupta 
bandei lui Tunsu cu potera spătăriei și moartea voinicească 
a haiducului, întocmai cum le descrisesem. Tot cam pe la 
anul 1835 publicasem o broșură întitulată Coup d'oeil sur 
létat actuel de la Valachie, scrisă cu ajutorul profesorului 
meu Satur, după nişte note trimise de unchiul meu Cîm- 
pineanu. 

Armand Carrel îmi admitea în ziarul său orice articul 
îi duceam sub titlul Correspondance de Bucarest. Mă recoman- 
dase amicilor şi colaboratorilor săi, Bastide şi Maillefer, 
însărcinaţi cu politica dinafară; şeful își rezervase cesti- 
unile interioare şi afacerile Spaniei, care pe atunci in- 
teresa mai cu deosebire politica franceză. După moartea 
atit de regretată a lui Carrel, am urmat relaţiunile mele cu 
redacțiunea Naţionalului, şi în tot timpul cît am stat în 
Paris coloanele ziarului din rue Lepelletier mi-au fost des- 
chise. 

Corespondenţa din București, publicată regulat mai în 
toată săptămîna în unul din cele mai importante ziare din 
Paris”, intriga foarte pe unii din compatrioţii noştri, pre- 
cum era frații Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, Barbu 
Catargiu, Anagnosti, frații Nicolae şi Stavrache Niculescu 
etc., aflători pe-atunci în Paris; ei alergau în toate părţile, 
căutînd să descopere pe autorul acelor articule și acelor 
broşuri, căci ideile esprimate într-însele difereau cu totul 
de modul de a vedea și de a vorbi al acestor domni. Erau 
mulţi români pe-atunci cari vedeau salvarea ţării în în- 
tărirea protectoratului rusesc. 

Czaika (mai tirziu Sadyk-pașa) mă prezentase principe- 
lui Czartorysky, care avea o mare influenţă asupra oameni- 
lor politicei ai Europei şi mai cu deosebire asupra guverne- 


He 211 


lor Franţei și Engliterei; acest bărbat era mai totdeauna 
consultat la Paris şi la Londa în toate afacerile privitoare 
la Orient, ca unul care jucase un rol mare în timpul împă- 
ratului Alexandru I și cunoștea mai bine decit oricine sco- 
purile ascunse ale Rusiei. 

În faţa celor ce se petrecea în ţara noastră cu ocaziunea 
revizuirii Regulamentului, principele Czartorysky trimi- 
sese la Bucureşti pe un secretar al său, pe contele Voronici, 
sub numele de Verner, ca să se puie în relațiune cu Cim- 
pineanu şi cu partidul opus Rusiei. Bătrinul Centra, din 
ministerul trebilor dinafară, încuraja şi proteja această 
acţiune pe sub mînă, deşi în aparenţă politica Franţei în 
Principate era o politică cu totul de espectativă. Tinărul 
Filip Colson, secretarul Consulatului francez din București, 
neţinînd nici o seamă de instrucţiunile șefului său, lucra pe 
faţă cu Cîmpineanu și cu tinerii patrioţi români; zelul tină- 
rului secretar mergea pînă a-și compromite cariera, publi- 
cînd în anul 1839 una din cele mai bune cărţi care s-au 
scris despre Principate, o diagramă bine făcută şi o espli- 
cațiune asupra tratatelor domnilor români cu Poarta, bazată 
pe principiele cele mai raţionale ale dreptului ginţilor. 
În 1839 am dat un estract din această carte sub titlu de 
Précis des droits des Moldaves et des Valaques fondé sur le 
droit des gens et sur les traités. 

Cu venirea Cimpineanului la Paris in 1839, noi, studenţi? 
munteni şi moldoveni, ne-am apropiat și mai mult între 
noi; am organizat întrunirile noastre într-un mod ma: 
sistematic; ne adunam regulat duminecile la Mavrocordat 
Ursu, la Dumitru Brătianu, la Sandulache Miclescu sau la 
Ton Docan ; discutam interesele țării și viitorul ei, luam anga- 
jamentul de-a fi totdeauna uniţi în apărarea drepturilor 
noastre de autonomie; ne învoisem ca la întoarcerea noastră 
în țară să înființăm un ziar pentru propagarea ideilor libe- 
rale și patriotice; hotărisem ca unii din moldoveni să vie 
să se stabilească în București și unii din munteni să meargă 
la lași ca să propagăm unirea. 

Într-o seară, aflindu-mă la principele Czartoryskv, 
apare în salon un tînăr mic de talie, de o complecțiune deli- 
cată, alb și sarbăd la faţă, păr galben auriu, lung, dat pe 
spate, ochii albaştri vii şi pătrunzători ; toţi cîți erau oamen+ 
politici în salon îl înconjurară ; Thiers, pe atunci ministru, 


212 


se apropie de dinsul, îi stringe minile cu efuziune și se așază 
un ceas la vorbă cu dînsul. Acesta era David Urquhard. 
La Eton şi la Universitatea din Edinburg făcuse admira- 
țiunea tuturor profesorilor; copil încă, se luptase alături 
cu amicul său Byron pentru independenţa grecilor; la în- 
toarcere ciștigase afecțiunea regelui William şi a fost 
numit deodată prim-secretar la ambasada din Constantino- 
pole. Acolo, în puţin timp, el dobindise o mare influență 
asupra turcilor, devenise amicul şi consilierul sultanului 
Mahmud şi purta costum turcesc; s-a bănuit chiar că îm- 
brățișase islamismul, 

În cestiunea „Vixenului“, capturat de ruși pe coasta 
Circasiei, pentru că ducea arme şi muniţiuni de rezbel lui 
Abi Melek şi lui Șamil, el luase partea fraților John şi 
Georges Bell, proprietarii corăbiei, şi duse lucrurile pînă 
la o ruptură între Rusia și Englitera, trecînd peste voinţa 
şi instrucţiunile şefului său. 

Conflictul dintre secretar şi ambasador s-a terminat 
cu rechemarea celui mai tînăr, care, părăsind atunci cariera 
diplomatică în care debutase într-un mod așa de strălucit, 
intră în Camera Comunelor, unde denunța de vinduţi Ru- 
siei și pe ambasadorul Ponsomby, şi pe ministrul Pal- 
merston. 

Deşi Urquhard a fost dezaprobat de guvernul său, însă 
el a făcut să se inaugureze o politică de rivalitate şi de osti- 
litate între Englitera şi Rusia. El era omul care studiase 
mai bine Orientul şi politica rusească, scrisese o carte im- 
portantă, La Turguie et ses ressources?, şi publica vestitul 
Portofolio, în care tipărea documente secrete de o foarte 
mare importanţă politică; era amic intim al lui Prokesch 
Osten și al francezului Eugene Poujade, pe atunci secretar 
al lui Drouyn de Lhuys şi, mai tirziu, de la 1849 pînă la 
1856, consul general la Bucureșşti!0; era în relaţie cu Urqu- 
hard şi mă face cunoscut cu dinsul. Intrind în vorbă cu 
dinsul, după ce el m-a ascultat cu cea mai mare atențiune 
şi interes în tot timpul cit i-am vorbit de purtarea Rusiei 
în Principate, de drepturile ce căuta să-şi atribuie și de 
scopurile ei ambiţioase, cînd am trecut a-i spune şi despre 
abaterile Turciei de la tractatele ce avea cu domnii noştri 
cei vechi și de purtarea pașilor de pe marginea dreaptă a 
Dunării, mă pomenesc că se înfuriază, chipul său dulce și 


213 


plăcut ia o espresiune sălbatecă și inspăimintătoare, figura 
sa se descompusese încît nu-l mai cunoșteai, minile i se 
crispase, pumnii se închisese şi braţele luase poziţiunea 
unui atlet de box. Dac-am văzut așa, l-am lăsat în voia lui 
Dumnezeu și, ori de cite ori îl întilneam, îl evitam. 

Urquhard ciştigase o atit de mare influenţă în Franţa, 
incit conducea politica lui Thiers pină a hotări pe acest 
ministru a rupe cu toate puterile cari se uniseră în contra 
lui Mehmet Ali. Prin influența sa asupra presei și asupra 
opiniunii publice în Englitera, combătea politica lui Pal- 
merston, denunţind-o ca favorabilă Rusiei, susţinea poli- 
tica lui Thiers, care era de a lăsa pe Mehmet Ali să meargă 
la Constantinopole, crezind că acest organizator ar putea 
să regenereze Imperiul otoman. Urquhard căuta să dezli- 
pească pe Anglia de Rusia, de Austria și de Prusia și s-o 
facă să coopereze cu Franţa la susținerea lui Mehmet Ali. 
Războiul devenise atît de iminent, incit regele Ludovic- 
Filip nu l-a putut înlătura decit depărtind pe Thiers de la 
guvern. 

Trecuse vro trei luni de la furtunoasa mea convorbire 
cu Urquhard, cînd, invitat de Bastide la un prînz, l-am 
găsit între oaspeţi. Conversaţiunea venind asupra felului 
de a se hrăni populaţiunile din Orient şi făcînd eu descrierea 
laptelui nostru de oi, sus la munte vara între Sinte Mării, 
şi spunindu-le că este gros ca mierea, încit cuțitul lasă 
dungă cind îl treci pe taler, spunînd cum este iarba de deasă 
şi de subţire în păşunile Carpaţilor și povestind despre 
viaţa originală a păstorilor noştri, m-am pomenit deodată 
cu englezul că sare de pe scaun și că mă ia în braţe, plin- 
gind și zicîndu-mi: 

— Eu te înţeleg! ai o patrie, iubeşte-o și nu lăsa pe 
nimeni să facă dintr-însa ceea ce Anglia a făcut cu Scoţia! 

Urquhard era scoţian. 

Dintr-acea seară el a devenit cel mai bun și mai căldu- 
ros amic al României, pe cît timp nu ar fi voit să se des- 
partă de Imperiul otoman. L-am întîlnit adesea în drumul 
meu în Franţa, în Anglia, în Sviţera, în Turcia; devenise 
un apostol al autonomiei și al unirii Principatelor. El avea 
cea mai mare stimă şi admiraţiune pentru caracterul franc 
şi leal al turcului adevărat, era un vrăjmaș aprig și neim- 
păcat al Rusiei şi credea că Turcia era singura stavilă ce 


214 


putea esista în contra ambițiunii țarilor. Acest om ar fi 
jucat un mare rol politic dacă nu ar fi fost absolut în ides 
ile sale. El a murit sunt acum patru ani; amicii săi în En- 
glitera se intitulează urgukhardiști și venerează memoria lui 
ca a unui sfint. 

La anul 1841 terminasem studiile mele, dobindisem ti- 
tlul de inginer de la şcoala de mine din Paris şi mă întors 
ceam în țară cu speranţa de a fi întrebuințat la esploatarea 
salinelor noastre sau să dobindesc o catedră în „Şfintu 
Şava“. După povaţa unui văr al meu, Iancu Manu, atunci 
director la vornicie, am prelucrat un proiect de esploatarea 
sării după o metodă care s-a adoptat mai tirziu de inginerul 
'Caracioni la Şlănic ; acel proiect dat lui Iancu Qteteleşanu, 
caresmi era unchi, unul din concesionarii salinelor, a fost 
respins de coasociaţii săi ca costisitor; după aceea, adre- 
sind o cerere de catedră, m-am pomenit chemat de Nenea 
Mare (aşasi ziceam în familie lui Mihalache Ghica, fratelui 
celui mare al lui vodă), caresmi propune săxmi aleg o pre- 
fectură orişicare, afară de cea de Craiova și de Focșani; 
în marea neplăcere a tatălui meu, am declinat onorul ce 
mi se făcea, zicînd că nu mă simţeam în stare să îndepli, 
nesc o funcțiune atît de importantă, neavînd nici esperienţa, 
nici cunoștințele necesare pentru îndeplinirea unor ase- 
menea îndatoriri, 

Bănuielile că aș fi fost autorul scrierii puţin favorabile 
guvernului de atunci şi dominațiunii străinului, precum și 
stăruința de a vizita pe unchiul meu Cimpineanu în în- 
chisoarea de la Mărgineni și de la Plumbuita făcea că eram 
rău notat și la palat, şi la consulat, Marele vornic Mihalache 
Ghica și consulul Daşkof în mai multe rînduri făcuse obsera 
vațiuni tatăxmeu, prevenindual că, de nu voi schimba modul 
meu de a cugeta și de a mă esprima, au să fie siliţi să ia 
măsuri în contra mea. Cu puţin înainte se izgonise Vaillant 
din țară, se arestase și se surghiunise la Şnagov și la ocnă 
Mitică Filipescu, Niculae Bălcescu, Marin Şerghiescu și 
“Ţelegescu, 

m poziţiunea în care mă găseam, sfătuindu-mă cu 
unchiul meu Cimpineanu, m-am hotărît să mă duc la lași. 

Unii din boieri, aflind despre deciziunea ce luasem și 
cunoscînd ideile cari domneau între tinerii români de la 
Paris, din care unii se întoarseră în Moldova şi ocupau pozis 


219 


iuni însemnate, m-au însărcinat să duc la Mihai-vodă Sturza 
o epistolă, în care espunea domnului Moldovei starea Țării 
Românești, arătîndu-i că domnia lui Alexandru Ghica era 
pe sfirşite şi propuindu-i să-l aleagă domn al Valahiei, ca 
astfel să realizeze scopul dorit de toţi românii, Unirea Prin- 
cipatelor. 

Epistola aceasta era iscălită de Cimpineanu, de Villara 
şi de Filipescu Vulpe. 

Primește frățeștile mele salutări, și urmarea pe curind. 


ION GHICA 


X 


LIBERTATEA 


Ghergani, iunie 1881 


Iubite amice, 


După promisiunea ce ţi-am dat, urmez astăzi epistola 
mea precedentă cu citeva considerațiuni asupra libertăţii, 
asupra acestui cuvint magic, a acestei zeități în numele 
căreia de trei mii de ani toate se fac şi se desfac. Nu este 
publicist, economist sau moralist care să nu zică că vor- 
beşte, scrie şi luptă pentru libertate; nu este cap încoronat, 
nu este un singur om de stat, ministru, cancelar sau vizir, 
care să nu-şi dea, cu drept sau fără drept, titlul de liberal. 

„O, patrie, cite crime nu se comit în numele tău!“ striga 
un filozof al antichităţii. 

Acest cuvint s-ar aplica încă şi mai bine libertăţii.! 

Istoria este plină de cruzimile comise in revendicarea 
libertăţilor publice şi private. Atenianii se făleau cu liber- 
tățile lor, pe cind înhăma pe iloţi la pietre de moară şi-i 
învîrteau cu biciul la teascurile de untdelemn; pe cînd dau 
lui Socrate să bea otravă ca să nu se mai vorbească de uni- 
tatea dumnezeirii. Romanii vorbeau în forum libertate, pe 
cînd mînau sute de mii de robi cu biciul, ca pe turme de 
vite, la lucrarea edificiilor colosale cu cari împodobeau 
cetatea eternă, și pe cînd aruncau pradă fiarelor sălbatice 
pe acei cari indrăzneau să mărturisească în Christ. Împărații, 
baronii, toate revoluţiunile şi toate conjuraţiunile, pro- 
nunciamentele, lovirile de stat, toţi și toate au jurat și 


217 


jură în numele sacru al libertăţii, pretinzind că tot ce fac 
şi au făcut ar fi pentru glorificarea libertăţii. 

Ne putem întreba: cum se face că existenţa şi dobin- 
direa acestui drept al omului să fie încă disputată şi 
contestată, de vreme ce toți o voiesc şi ocercerului şi pămin- 
tului, deoarece fiecare se zice gata a face pentru dobin- 
direa ei toate sacrificiile de viaţă și de avere? 

Cauza este că fiecare o voiește mai mult pentru sine și 
aşa cum crede el că i-ar veni mai bine la socoteală, fără a se 
preocupa dacă acţiunile sale nu ating şi nu jignesc libertă- 
tile altora. Lumea nu este încă pătrunsă de adevăratul 
sens al acestei prerogative. De aici coliziuni, luptă pentru 
deosebitele moduri de a înţelege, de a voi și de a practica 
libertatea: o încilceală care nu se poate descurca de seculi, 
un adevărat antagonism, de unde autoritatea trage mijloace 
de a oprima împingind pe unii în contra altora, şi unde 
demagogii găsesc un mijloc dea se face populari, preconizind 
libertăţi stravagante, cari nu se pot realiza, dar cari adesea 
uimesc spiritele slabe şi inculte. 

Mulțimea nu este încă pătrunsă de ideea că libertatea 
unora nu trebuie să împiedice libertatea celoralalți. 

O cucoană care plătise ştraf la Viena pentru că își bătea 
servitoarea, o biată ţigancă pe care o luase cu dinsa în 
călătorie, cînd se întorcea în ţară, după citeva luni, îndată 
ce a pus piciorul pe pămîntul românesc la Turnu-Severin, 
a salutat patria cu o păreche de palme pe obrazul bietei 
Oprichi, esclamînd: 

„Te salut, o, patrie de libertate, unde pot bate cînd voi!“ 

Sunt încă puţini acei cari înţeleg că fericirea unui popor 
stă în libertatea tuturor, iar nu în prefecțiunea unora și 
în apăsarea altora; şi sunt numeroşi acei cari cer libertatea 
astfel cum le-ar plăcea lor, fără a le păsa de ceialalţi, de 
aceea vedem că ceea ce numesc unii libertate ia fel de fel 
de forme și că, în loc de a fi toţi mulțămiţi, strigă unii 
în contra altora, simțindu-se loviți și împiedicaţi în in- 
teresele și în dezvoltarea lor. 

Pentru unii, supremul libertăţii ar fi de a se obliga 
toţi românii mari şi mici să nu cumpere marfă decit de la 
dinşii; alţii mai puţin esigenţi s-ar mulțămi ca să nu se 
aducă mărfuri străine în ţară, ca să nu concure cu cele 
confecţionate de dinșii; pentru alţii ar fi destul să se re- 


218 


stringă cît s-ar putea mai mult numărul acelora cari produc 
aceleași obiecte ce produc și ei, și foarte puţini înţeleg că 
a protege în contra concurenţei, fie dinlăuntru, fie dinafară, 
este a persecuta pe cei mulți în folosul unora, că este a su- 
pune pe fiecare la nişte dări nedrepte şi fără folos pentru 
țară; căci orice măsură s-ar lua în favoarea unui individ, 
unei meserii și orice formă ar lua acea măsură, ea se 
traduce într-o contribuţiune bănească, care apasă asupra 
tuturora și devine un adevărat impozit care, de cele mai 
multe ori, nu profită nici măcar acelui pe carea căutat să-l 
favorizeze. 

Un patriotism rău înţeles face pe mulţi să crează că a 
opri concurența, a acorda scutiri sau privilegiuri şi a îm- 
piedeca libertatea schimbului de la un oraș la altul, de lao 
țară la alta, ar fi a îmbogăți națiunea. Eroare! căci nu se 
poate admite că legile cele mari şi providenţiale să poată 
aduce vreodată sărăcie şi pieire; nu se poate admite că tran- 
zacţiunile libere, cari sunt schimbul de servicii între oameni, 
să poată fi vreodată vătămătoare şi păgubitoare; din contra, 
ele vor îmbogăţi cu atit mai mult cu cit vor fi mai active, 
ele se micşorează cu cit li se aduc mai multe restricţiuni 
și piedici. 

Atit rațiunea, cit şi datele statistice dovedesc în mod 
netăgăduit că prin libertatea producțiunii şi a schimbului 
valoarea obiectelor merge scăzind şi utilitatea lor merge 
crescînd. Cu cit valoarea obiectelor scade, cu atit rămîne 
un capital mai mare disponibil, capital care poate îi pus 
in serviciul producțiunei ca să o sporească; şi viceversa, 
cu cit valoarea obiectelor va fi mai mare, cu atit capitalul 
rămas disponibil va fi mai mic și cu atît producţiunea va 
scădea. 

Ţările despotice, unde s-a practicat cu mai multă asprime 
sistemul vamal, sistemul protecţionist şi sistemul prohi- 
bitiv, este dovedit astăzi că au fost și sunt cele mai sărace 
şi cele mai puţin locuite și, totodată, cele mai turburate 
şi mai bîntuite de conspiraţiuni, de răzvrătiri, de foamete 
şi de fel de fel de epidemii; şi au mare dreptate economiştii 
cînd răspund toţi într-o glăsuire fiziocraților şi malthusiani- 
lor că libertatea tranzacţiunilor și creșterea densităţii popu- 
laţiunii înlesnește sporirea producţiunii și a bogăției. 


219 


Nu este esact a crede că interesele se împung unele cu 
altele; tot ce se poate zice într-această privinţă este că 
omul, ca ființă activă, caută să depărteze sau cel puţin să 
micșoreze cit poate, să împuţineze senzaţiunile ostenitoare 
și neplăcute şi să mărească și să înmulțească pe cele plăcute 
și mulțumitoare; ceea ce vine a zice, a încunjura și a îm- 
puţina munca şi osteneala şi a spori mulțămirile sau a 
produce puţin şi a consuma mult. Pentru ca să dobindească 
însă pe cele plăcute. nu o poate face decit prin schimb cu 
ceea ce a produs el; munca e dar condiţiune fatală exis- 
tenţei societăţilor omeneşti. 

Schimbul între producte constituie toată ştiinţa politică 
şi socială, care regulează relaţiunile ce trebuie să existe 
între oameni și face că ei nu pot îi absolut liberi, ci trebuie 
să-şi reguleze acele relațiuni astfel ca libertatea să nu fie 
jisnită decît intrucit aceea a unora ar putea vătăma pe a 
altora. 

Că omul se naşte liber, nu avem decît să observăm această 
ființă atunci cind incă societatea, obiceiurile şi legile nu 
au putut să fi avut nici o acţiune asupra lui, să-l observăm 
în stare de pruncie. Copiii pling cind sunt lăsaţi singuri, 
nu le place nici singurătatea, nici întunericul, le place să 
fie în societatea semenilor lor, preferind pe cei de aceeași 
etate cu dinșii; totdeodată sunt egoiști și voluntari, și cu 
atit mai voluntari cu cit sunt mai prunci, cu cit nu s-au 
frecat cu rezistenţa celoralalţi ; se minie și se revoltă cînd li 
se împotriveşte cineva la voinţa lor. Aceste două instincte 
naturale, cari amindouă cer a fi satisfăcute şi cari, lăsate 
fără friu, ar face din fiecare om un despot sau un sclav, 
ele cer a fi temperate şi regulate prin concesiuni mutuale de 
la unii la alţii, făcînd pe fiecare să înţeleagă respectul ce 
datorește drepturilor celoralalţi, cu condițiunea, se înţelege 
ca unii să nu aibă mai multe drepturi decit alţii, ci să sacri- 
fice fiecare o părticică din libertatea sa pentru posibilitatea 
de a trăi în societate cu alții. 

Omul nu poate trăi în izolare, fiindcă organismul său 
fizic şi intelectual il pune în necesitate de a avea trebuință 
de ajutorul semenilor săi, nu numai a celora cari îl încon- 
joară, dar a celor de departe; lucrăm unii pentru alţii, fiindcă 
în starea socială ne procurăm mulțumiri pe cari nu le-am 
putea dobindi prin noi înşine. Ca să ne convingem de acest 


220 


adevăr, nu avem decit să considerăm ceea ce mîncăm, ce 
bem şi ce îmbrăcăm într-un an, pentru a ne încredința că 
munca noastră proprie şi individuală nu ne-ar putea pro- 
cura acele obiecte nici cu o lucrare stăruitoare de mai multe 
secule. 

În starea de izolare, trebuinţele covirșese putinţele 
noastre, mijloacele noastre de producţiune, pe cînd în starea 
socială din contră mijloacele noastre egalează și covirşese 
trebuinţele. 

Mulţămirile omului depind de repartiţiunea productelor, 
şi acea repartițiune dă loc uneori la o mulţime de regulări 
nedrepte, egoiste şi rău chibzuite, cari nemulțămesc și tur- 
bură societăţile, neliniștesc guvernele. 

În fiecare societate individul luptă pentru libertate 
şi pentru apropriare, pe cînd statul sau guvernul luptă pentru 
autoritate, și astfel se formează două curente opuse. 

Omul slab vorbeşte totdeauna în numele libertăţii, dar, 
îndată ce devine tare, începe a vorbi în numele autorităţii, 
a forţei. 

„Părinţii bisericei — zice Cantu? — proclamau libertatea 
credințelor în tot timpul persecuţiunii religiei creștine, 
îndată însă ce a încetat acea persecuţiune şi biserica a de- 
venit autoritate, au început la rîndul lor a vorbi în numele 
puterii.“ Aceste două curente ale libertăţii şi al autorităţii 
le găsim în luptă în toate societăţile; și chiar în cele mai 
înaintate în civilizațiune găsim o luptă neîncetată între 
justiţie şi putere, fiecare posedind o acţiune puternică 
asupra societăţii lor şi biruind cînd una, cind alta. 

Lumea occidentală se zvircoleşte de secule între auto. 
ritate şi libertate, luptă necontenit cu principiul autoritar, 
inimicul jurat al societăţilor libere. 

Să nu se înțeleagă iar că a fi liber va să zică a nu face 
nimic, de teamă să nu aducem supărare semenului nostru, 
ci din contră a fi liber însemnează a munci, a fi singurul 
său arbitru de ceea ce face şi de ceea ce nu face; căci liber- 
tatea este activitate, este dreptul de intrebuinţare liberă a 
timpului, alegerea liberă a lucrării și a muncei noastre; 
nu este, cum cred unii, trindăvia sau dreptul de a înjura și a 
calomnia, sau dreptul de a chema ura și disprețul asupra 
celoralalţi sau asupra guvernului și a provoca ură şi răzvră- 
tiri. Nimic nu garantează mai bine propriele drepturi ale 


221 


fiecăruia ca respectul ce trebuie să avem noi înşine pentru 
drepturile cari le ţin in cumpănă. 

Numai cu această condiţiune libertatea se poate stabili 
la un popor; ea este exigentă și capricioasă, voiește să fie 
ințeleasă, apreciată și iubită pînă la moarte. Şi cînd din- 
tr-un concurs oarecare de circumstanţe libertatea se coboară 
asupra unei societăţi care nu știe să o preţuiască şi să o 
practice, ea se oprește puţin şi dacă vede că nu este respec- 
tată şi adorată, zboară, fuge, lăsînd un regret lung și amar, 
căci nimeni nu simte mai bine lipsa ei decit acei cari au 
avut-o și au pierdut-o, neștiind să o păstreze. Voltaire zicea 
că, pentru a scrie despre libertate, ar voi să fie închis la 
Bastilie. 

Libertatea rău înţeleasă face afacerile despotismului, 
precum şi despotismul naşte mai curînd sau mai tirziu li- 
bertatea. S-a zis că Bastilia a făcut mai mult pentru liber- 
tate decit Voltaire sau Rousseau. 

Cu cit într-o societate există mai multă ignoranță și 
mai puţină educaţiune, cu cit simţul justiţiei şi dreapta 
apreciare a intereselor sunt mai puţin dezvoltate și cu 
cit puterea morală, care înfrinează patimele şi dezvoltă 
rațiunea, va fi mai slabă, cu atit libertatea va fi mai puţin 
înţeleasă şi practicarea ei va fi mai anevoie, și prin urmare 
pericolul de a se pierde va fi mai iminent. 

Una din condiţiunile cele mai importante pentru liber- 
tatea unui popor este ca în clasele de jos să existe spiritul 
de conservaţiune şi în cele de sus să existe spiritul de ino- 
vaţiune şi de progres. Această condițiune a făcut că în En- 
glitera libertatea a putut înflori mai bine decit în orice 
altă ţară. 

Abolițiunea robiei, desfiinţarea glebei şi a clăcei, abo- 
liţiunea drepturilor de naștere, proclamarea egalităţii, 
libertatea exerciţiului meseriilor, desființarea monopoluri- 
lor, libertatea presei şi a întrunirilor, libertatea individuală 
habeas corpus sunt victorii ale libertăţii; ele insă nu dau 
acelora cari au scăpat de nedreptate şi de apăsare dreptul 
să crează și să pretindă că la rindul lor pot oprima pe acei 
cari i-au năpăstuit, căci aceasta nu ar fi decit o interver- 
tire de roluri, iar nu o biruință a principiului libertăţii; 
răul ar rămiînea același, ar fi poate chiar şi mai mare, pen- 
tru că nimic nu este mai grozav decit apăsarea mulţimii. 


222 


Pe cit timp nu vom căuta decit ceea ce ne convine pera 
sona], fără a ţine seamă de trebujnțele şi de interesele 
celorala]ţi, să tot dorjm libertatea, să o tot chemăm toţi 
cu toţii, buni și răi, bătrîni și tineri, ea va răminea surdă 
la glasul nostru, va rămînea suspendată în aer ca o simplă 
aspiraţiune și va dispărea ca o nălucă, tocmaj atunci cînd 
am crede că o ţinem mai bine. Pe cit timp nu vom înţelege 
că ea este dreptu] de a face ceea ce voim sub proprja răspuna 
dere a conştiinţei, recunoscind celoralalți un drept egal, nu 
putem fj liberi. 

Cită vreme însă pentru brutar idealul libertăţii ar fi 
dreptu] de a impune consumatorjlor pine lipsă la dram, 
necoaptă și din făjnă stricată, și pe cit timp măcelaru] va 
striga în contra autorjtăţij care-] oprește de a vinde carne de 
mortăcjune, și circjumarul va dorj ca salonul] său să fje 
loca] de intilnire a făcătorjlor de rele, carj se mulţumesc a 
bea rachiu] fabricat cu vitrio] şi cu ardej şi a-] plăti cit de 
scump din beneficiile meserjej lor, pe strade după miezul 
nopţii; pe cită vreme tabacij, cavafii și croitorii vor crede 
că libertatea constă în a nu se permite concetățenilor lor 
să cumpere pjej, cizme şi hajne de la alţii din ţară sau djn- 
afară, și a obliga, în numele patriei şi al patriotismului, 
pe toți Jocujtorij să se imbrace şi să se incajţe cu hajne Şi cu 
încălțăminte făcute de domnia Jor, zicerea lbertaţe va îi 
o jluzijune şi pe toată ziua ar fj un pas către apăsare și desa 
potijsm. 

Autorjtatea și politica nu sunt numajdecţt metoda de a 
realiza Jibertatea și de a o garanta. Într-o societate civia 
ljzată numaj legea scrisă trebuje să ţie locu] voinţei arbj- 
trare şi a bunuluj plac, ea trebuje să consacre și să facă să 
se respecte drepturile naturale și jmprescriptibile ale fje- 
căruja. Guvernele nu au dreptu] să se considere pe dinsele 
ca avînd prerogative și interese proprii ci trebuje să înţe- 
leagă și să ştie că nu sunt nimic alta decit puterea care se 
întrepune între ace] care încearcă să nedreptățească și acel 
asupra căruja caută să se năpustească nedreptatea. 

Omul, ca să fje liber, trebuje să înţeleagă și să știe 
că ceea ce dă libertate, consideraţiune și avere este munca, 
că ele sunt singuru] drum care duce la cjvilizaţiune și la 
progres; pînă cînd nu vom învăţa, lovindurne cu capul de 
pragu] de sus şi de jos, a nu maj crede pe acej carj, ca să 


223 


ne esploateze, ne făgăduiesc cite în lume și în soare, cai pe 
păreți: libertate absolută, îimpuţinare de dări, instrucțiune 
cu chila, guvern ieftin, pină atunci n-o să vedem altă decit 
două sau trei partide politice vrăjmăşindu-se între dinsele 
şi strigînd fiecare, la rindul lor: „Sculaţi voi ca să ne punem 
noi“; partide egoiste şi ambiţioase, care pizmuind pe cei 
ajunși la putere, cari, de bine, de rău, se silesc cit pot și 
pe cit se pricep să facă cum cred că e mai bine, se mun- 
cesc să-i dea jos şi să se puie în locul lor ca să facă tot ca ei, 
Strigă, deşi ştiu că, îndată ce se vor pune pe lucru la rindul 
lor, are să se scoale opoziţiunea celoralalţi in contra lor; 
că acei cari la rindul lor ar voi să-i înlocuiască au să-i atace 
pentru toate cite vor face, precum și pentru cele ce nu vor 
face, au să-i denigreze, să-i calomnieze, să-i gratifice cu 
titlurile obicinuite de instrumente ale neamicului și a'e 
străinului, de călcători de legi, de violatori de constit: 
țiune; că au să-i acuze de reavoinţă, de neștiinţă, să-i ir- 
piedece la orice ar voi să facă, să-i insulte nu numai în 
viața lor publică, dar chiar și în cea privată, să se leg. 
de neamurile şi de amicii lor; aleargă pe la consuli, pe :a 
gazetele străine; intr-un cuvînt, întrebuinţează toate mij- 
loacele pentru a-i discredita în ochii poporului şi ai străi- 
nilor. Guvernul, amărit, îşi pierde cumpătul şi, ca omu: 
necăjit, cînd nu este inzestrat cu o mare doză de filozofie. 
alunecă pe povirnişul miniei, ia măsuri aspre, loveşte și 
cade printr-un esces de vigoare sau prin descurajare și 
dezgust; se lasă in voia intimplărilor, și atunci cade prin 
apatie. Opoziţiunea profită şi de una, și de alta ca să se 
suie pe ruinele celor căzuți, cugetind puțin la ceea ce are sa 
fie. Dar a făgăduit cai pe păreţi, sănătate în vite, ploain 
la soroace, siguritate în case şi pe drumuri, la oraşe şi la 
țară, stirpirea abuzurilor, a dărilor de foc și a hoţiilor de 
vite, micşorarea dărilor, satisfacerea aspiraţiunilor naţio- 
nale, lăţirea teritoriului în dreapta și în stinga, participarea 
statului român la dezlegarea tuturor cestiunilor celor mari 
ale diplomaţiei și mii și mii de alte frumuseți, — le uită 
pe toate, puţin le pasă de cele ce au făgăduit. Atunci o altă 
opoziţiune se formează, cu alte făgăduieli, şi danţul se în- 
virteşte de atiţia ani, reincepind totdeauna d-a capo, joc 
vătămător și periculos. 


224 


Foaia de titlu a ediţiei a doua din Scrisori către 
V. Alecsandri 








lon Ghica şi V. Alecsandri 


(Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, 
Cabinetul de stampe) 


Cu toate acestea, sub ministerul de ieri, ca şi sub cel 
de azi, ca şi sub cel de mine, lumea merge înainte pe calea 
progresului, dovadă învederată că el nu emană de la par- 
tide, ci de la naţiune și de la condiţiunile în cari se află ţara. 

Nu voi să zic că în orice minister, ca şi în orice opozi- 
iune, nu se găsesc oameni dezinteresaţi ; sunt departe de a 
crede că unii nu atacă decit ca să puie mîna pe putere şi 
că ceialalţi nu se apără decit ca să tragă foloase, dar este 
învederat că înfocarea luptei nu-i lasă nici pe unii, nici 
pe alţii să se ocupe cu ceea ce trebuie ţării. 

Orbirea partidelor merge pînă a refuza şi a combate binele, 
cînd ar veni de la partidul opus, deși rațiunea ne zice să-l 
primim ori de unde ne-ar veni și să fim recunoscători acelor 
cari în timpuri grele au apărat drepturile ţării. Trecutul de 
orice dată, ca şi prezentul, îşi are păcatele sale; dar toto- 
dată și unul, şi altul au drepturi netăgăduite la recunoştinţa 
urmașilor, cînd au știut să le păstreze o patrie; cu toate 
acestea, se găsesc mulți care-l defaimă, îl despreţuiesc 
şi-l insultă. Această ingratitudine și lipsă de respect către 
oameni vine din patimă, din neştiinţă şi din orbire. Mai 
tirziu, cînd timpul va potoli patimile, atunci vom putea 
judeca oamenii cu imparţialitate, şi poate că dreptatea va 
apărea la mulţi ca o mustrare că n-au știut să preţuiască și 
să judece în deplină libertate. Pînă atunci, ceea ce ne poate 
servi de normă în aprecierile noastre asupra oamenilor este 
să ştim că acel care nu face alta decit să samene ura și 
vrajba, zavistuind și calomniind, nu este bun român şi că 
acel care munceşte, produce, scrie, traduce, ridică o fabrică, 
o casă de comerţ, mahometan sau izraelit, ortodox sau pa- 
pist, liberal, democrat sau aristocrat, este bun român, 
fiindcă prin faptele sale contribuie la înaintarea şi la dez- 
voltarea României, şi pentru aceasta merită stima şi consi- 
derațiunea ţării. 

Legea ne-a dat tot ce ne putea da, nu mai avem nimica 
să-i cerem: suntem toţi egali, înaintea drepturilor și a da- 
toriilor nu depindem nici de voinţa, nici de capriciul nimă- 
rui. Aceasta este un mare bine, negreşit, dar ne impune și o 
răspundere mare, foarte mare, căci ne-a creat o ordine nouă 
de datorii, ne-a dat o independenţă care nu se poate păstra 
decit supuindu-ne la legile cari ne garantează pe unii în 
contra altora. 


13 — Opere yol. I — I19n Ghica 229 


Am arătat că un mod de a înțelege libertatea este de a 
o considera ca o tendinţă absolută a individului, fără altă 
regulă decit voința proprie a fiecăruia, fără nici o consides 
rațiune pentru ceialalți membri ai societăţii: libertatea 
egoistului, cum s-ar zice. Un alt mod de a o înțelege este de 
a o privi ca absolută numai pînă acolo unde ar lovi rați- 
unea și justiția. Una este libertatea tirăniei, cealaltă este 
libertatea cea adevărată, 

Libertatea este un drept natural al omului, căci fiecare 
are conștiința liberei sale acţiuni, a acelei libertăţi care 
naște din noţiunea binelui și a răului, pe care o numim 
libertate morală; pe dinsa se razămă tot edificiul social al 
responsabilităţii omului, cu toată teoria pedepselor și res 
compenselor; fără dînsa nu esistă nici virtute, nici viţiu, 
nici fapte bune, nici fapte rele, 

Dar dacă omul se simte pe dînsul liber, nu este el oare 
printr-aceasta chiar constrins a nu nega celoralalți oameni 
aceeaşi prerogativă? Şi prin urmare nu a luat el, prin faptul 
acesta chiar, obligațiunea de asşi mărgini libertatea sa acolo 
unde ea începe a lovi libertatea celoralalţi, cerînd şi el 
acelaşi sacrificiu din parea celoralalţi, ca astfel societatea 
să devie garanţia drepturilor mutuale? De aci necesitatea 
de a recunoaște o autoritate care să poată judeca după ras 
țiune intinderea cercului libertăţii fiecăruia, cerc a cărui 
întindere trebuie să fie aceeaşi pentru toţi, ca să poată fi 
respectat, ca să fie necontestat. Aşadar, libertatea, egalitatea 
şi autoritatea sunt elementele primordiale ale vieţii 
sociale. 

În cît priveşte libertatea individuală, fiecare om este 
stăpîn absolut, suveran, are dreptul netăgăduit de a dispune 
de persoana și de averea sa; avem fiecare liberul joc al 
activităţii noastre fizice și intelectuale; iar în cît privește 
libertatea socială, pe care englezii o numesc principiul 
voluntar, pe care Dupont White o numește individualism, 
se cuvine a ţinea seamă de respectul libertăţii celoralalți ; 
cu alte cuvinte, că trebuie să se respecte prescripțiunile 
autorităţii, adică ale legii.3 

Libertatea şi autoritatea trebuie să se combine în folosul 
fiecărui membru al societăţii, iar nu să se combată, căci, 
de va fi luptă între aceste două elemente, societatea se 
periclitează, și o libertate care nu recunoaște autoritate 


46 


cade de sine prin anarhie, precum autoritatea cade prin 
abuzul puterii cu care a călcat libertatea. 

Societăţile ai căror membri nu-și înţeleg datoriile ce 
au unii către alţii își dau mai totdeauna libertăţi esagerate 
şi rău înţelese, cari, mai curînd sau mai tîrziu, produc 
ciocniri între interesele comune şi particulare; degenerează 
într-o anarhie, al cărei singur remediu este despotismul. 

Acel cerc viţios, în care se învirtesc unele societăţi de 
secule, provine din imperfecțiunea morală a membrilor 
cari le compun și din puţina dezvoltare intelectuală în 
care sunt lăsaţi, căci libertatea trebuie să găsească în fie- 
care voinţa şi puterea de a se supune adevărului şi dreptăţii, 
altfel, societatea este în tot minutul în pericul de a fi 
spulberată. 

„Legea veghează la ușa cetățeanului englez, numai justi- 
ţia poate păşi pragul — zice [aboulaye“; liber în casă, 
numai afară din casă este supus autorităţii; este inocent 
pînă în momentul pronunțării condemnării, este judecat de 
magistrați inamovibili sau de juriu, în virtutea legilor cari 
au definit crima mai dinainte şi au regulat procedura și 
pedeapsa.“ 

|ibertatea omului nu trebuie să fie şi nu poate fi abso- 
lută; sunt însă autorități mari, cari în seculul trecut, pe 
cînd se punea piedici cugetării şi dezvoltării, năbuşind şi 
oprimînd, au propagat ideea de o libertate absolută și au 
voit să ridice această idee la înălțimea unui principiu, să 
facă dintr-insa o dogmă socială. Dacă această idee poate fi 
un adevăr netăgăduit pentru un individ izolat, nu se poate 
însă admite în ceea ce se atinge de relațiunile cu ceilalţi 
oameni, şi consecinţa ei ar fi ca nimeni să nu sc abție decit 
de la faptele cari nu-i convin sau pe cari nu voiește a le 
face, a nu recunoaşte nici o lege alta decît voinţa sa pro- 
prie, sau cel mult a nu se supune decît numai la legile acelea 
pe cari el a binevoit să le admită; se înțelege că aceasta ar 
pune pe fiecare la voia întimplărilor, adică la discrețiunea 
celui mai tare. 

În fapt nu există un principiu recunoscut şi netăgăduit 
prin care să se precizeze şi să se stabilească marginile interve- 
nirii autorităţii în viața omului. Fiecare opinează şi hotă- 
reşte cum îi vine mai bine; unii merg pînă a crede că guver- 
nul ar avea dreptul şi datoria de a interveni şi a întreprinde 


15* gaT 


lucrări şi acţiuni oriunde i s-ar părea că ar fi ceva de 
făcut, un rău de îndreptat; merg pînă a voi să fie în stat o 
unitate de putere care să facă binele cu sila, să-l impuie. 
Aceia ar voi o societate omogenă, o singură putere la centru, 
ducînd acțiunea sa binefăcătoare, prin agenţi subordinaţi 
şi disciplinaţi, pînă la punctele cele mai depărtate. Aceste 
idei autoritare se apropie foarte mult în procedere de orga- 
nizaţiunile dorite de socialiști, căci şi ele, pornind de la 
un principiu fals, caută să înlocuiască libertatea prin silă, 
impunînd niște moduri de trai artificiale în locul celor na- 
turale. Sunt alți cugetători, ca Bukle5 de esemplu, care, 
trecînd în cealaltă extremă, sunt pină într-atita de geloși 
de respectul libertăţii, mai ales cînd e vorba de cea intelec- 
tuală, încît nu admit să se atingă nimeni de diînsa, nici în 
bine, nici în rău, nu admit nici măcar amestecul autorităţii 
pentru a încuraja literatura, artele sau științele, neagă 
orice acţiune alta decit aceea a Justitici. 

Tendinţa autorităţii este de a se întinde cît poate peste 
ceea ce trebuie şi de a călca libertatea individului atit prin 
acţiunea opiniunii, cit și prin acea a legislaţiunii. La toate 
guvernele găsim tendinţa de a se întinde peste limitele 
dreptului natural. 

În luptele partidelor politice, totdeauna minoritățile 
luptă în contra tendinței autorităţii, în numele respectului 
libertăţii, dar, lipsite de mijloace suficiente prin ele înseși, 
sunt fatalmente conduse de a-și căuta de multe ori puterea 
de acţiune în întrebuințarea de mijloace culpabile. S-a văzut 
timpi cînd un partid, amenințat în credinţele sale politice, 
a mers pînă a uita sentimentul de patrie și de naţionalitate 
pentru favorul realizării ideei căreia s-a devotat; atît devin 
de pasionate, încit uită orice rațiune, încit ceea ce partidele 
politice numesc toleranță nu este decit dreptul de a face tot 
ce vor și ceea ce împodobesc cu numele de libertate, nu 
este decît triumful ideei lor. 

Este E putință a se adopta un sistem esclusiv, mai 
ales cînd este vorba de o societate puțin dezvoltată, ai 
cărei membri nu sunt încă în stare să judece şi să prețuiască 
ceea ce se poate face în folosul tuturor; de aci vine că, cu 
cit o societate este mai puțin dezvoltată, cu atît guvernul 
are o mai mare acțiune asupra membrilor ei, şi răspunderea 
lui devine cu atît mai mare cu cît poate intra mai adînc 


228 


pe tărimurile libertăţii fiecăruia, şi cu atit este mai obli- 
gat a forma raţiunea, a implanta credințe adevărate, a 
calma pasiunile, a combate ideile greşite și a dezrădăcina 
prejudiţiile. 

Tendinţa mai tuturor autorităţilor de a interveni în 
viaţa cetățenilor mai mult decit se cuvine a determinat 
pe mai mulţi publiciști moderni a se ocupa să afle natura 
acţiunii ce se cuvine autorităţii şi să determine într-un mod 
precis cercul acelei acţiuni; au căutat să însemneze pină 
unde trebuie să se întindă suveranitatea individului și 
pînă unde trebuie să se înfigă puterea autorităţii, cită parte 
din viaţă se cuvine individului și cîtă societăţii. 

John Stuart Mill proclamă că principiul care trebuie 
să dirigă raporturile societăţii cu individul, fie ca forță 
materială sub formă de penalitate legală, fie ca coacţiune 
morală a opiniunii publice, este „de a opri pe individ de a 
vătăma pe alţii“ şi că aceasta este singura rațiune legitimă 
ce poate avea o societate de a se servi de putere în contra 
membrilor săi. Acest mare publicistë, după ce arată că 
asociațiunea este un drept individual, inviolabil şi sacru, 
că ea rezidă în raporturile cari unesc pe oameni între dinșii 
şi în legăturile cari constituie aceste raporturi, susţine în- 
tr-un mod general că „tot ce este de dorit a se face în in- 
teresul umanităţii, al generațiunilor viitoare sau în interesul 
membrilor cari au trebuinţă de ajutor intră în atribuţiunile 
autorităţilor, afară de a remunera pe particulari sau pe socie- 
tăți la întreprinderile lor“. 

El consideră pe orice individ ca răspunzător cătră ceia- 
lalți membri ai societăţii pentru orice rău pricinuieşte, nu 
numai prin faptele sale, dar chiar și prin inacţiunea sa, și 
conchide zicind că „fiecare trebuie să ia parte la lucrările și 
la sacrificiile trebuincioase pentru apărarea societății şi a 
membrilor ei în contra amenințărilor şi a vătămărilor“. 

Laboulaye are și el aceleași idei asupra libertăţii. Amîn- 
doi aceşti publiciști mari apără principiul libertăţii econo- 
mice al lui Adam Smith: lasă să se facă, lasă să treacă (laissez 
faire, laissez passer)?. 

Baronul Wilhelm de Humboldt? consideră libertatea 
individuală ca o condițiune neapărat trebuincioasă dezvol- 
tării și progresului societăţii. „Scopul omului — zice el —, 
nu scopul acela pe care ni-l arată niște pofte trecătoare, dar 


229 


acela care ne este prescris de decretele eterne şi nestrămutate ale 
rațiunii, este dezvoltarea întinsă şi armonioasă a tuturor facul- 
tăților într-un tot complet şi constant; așadar, scopul cătră 
care trebuie să tindă necontenit orice fiinţă omenească, şi 
mai cu seamă aceea care voiește să influinţeze asupra semeni- 
lor săi, este individualitatea puteri. şi a dezvoltării; pentru 
aceste două lucruri sunt necesare libertatea și varietatea de 
situaţiuni, unirea lor produce vigoarea individuală şi diversi- 
tatea multiplă care se contopesc în originalitate“. 

Baza societăţilor celor mai libere, a societăţii engleze şi 
americane, este guvernul prin sine însuși, ceea ce ei numesc 
Self-government. Să nu credem însă că înţelesul acestui cuvînt 
ar Îi a se guverna fiecare pe sine, căci aceasta ar fi negarea 
oricărei autorități. Adevăratul înţeles este ca fiecare să fie 
guvernat de toţi ceialalți cetăţeni. 

Englezii, prin proclamarea principiului libertăţii indi- 
viduale, au luat toate precauţiunile în contra opresiunii, pe 
care mulțimea sau numărul ar voi să exerciteze în contra 
unei părţi a societăţii sau în contra vreunuia dintr-înșii. 
„Este de neapărată irebuinţă — zice Mill — a pune o îngră- 
dire acţiunii legitime a opiniunii colective asupra independenţei 
individuale“; această precauţiune este tot atît de necesară ca 
şi aceea care s-ar lua în contra oricărui abuz de putere. Tira- 
nia majorităţii trebuie pusă în numărul relelor de cari socie- 
tatea să se ferească; ea pătrunde în amănuntele vieţii mai 
adine decît toate tiraniile. Ideea că legitimitatea puterii 
constă în număr este o idee eronată, destructivă a libertă- 
ţilor și a adevărului. 

Se vorbeşte mult de opiniunea publică, dar mai niciodată 
ea nu este rezultanta credințelor tuturor membrilor unei 
societăţi asupra unei cestiuni; de cele mai multe ori este 
numai credinţa guvernului sau a unui partid care impune 
gloatelor credințele şi voinţele sale, şi încă mai adese și gu- 
vernul şi partidele devin instrumente și organe ale tendin- 
telor greşite ale mulțimii, ca să o poată domina. 

Partidul care impune credinţele și voințele sale este de 
cele mai multe ori o clasă, o corporaţiune, un oraș, o mahala, 
o facțiune, un Ciceronache, un Lumiînărică, un ziarist, un 
ambițios, un Catilina, care pune mîna pe gloate sau pe acei 
cari le conduc, se proclamă opiniunea publică, voinţa naţio- 
nală şi conduce societatea după ambițiunea sa, fără a ţinea 


230 


seamă de adevăratele sale interese; face şi desface, şi gloatele 
primesc orice zic ei cu aplanze, cu mulțămire și cu recunoştinţă. 

Mulțimea judecă mai mult cu inima decit cu raţiunea; 
poporul iubește sau urăște și nu are incredere decit într-acei 
pe cari-i iubește. Binele ce rezultă este mare cînd acel pre- 
ferit, acel idol este la înălțimea așteptării sale, precum este 
şi nenorocirea de mare cînd acea afecţiune se abate pe capul 
unui ambițios de rind sau al unui incapabil carenu o merită. 
Guvernele sau partidele cari pun gheara astfel pe voinţa 
gloatelor pot avea o aparenţă de tărie; dar aceasta nu face 
pe un popor nici ferice, nici liber, pentru că nici puterea abso- 
lută nu face tăria și stabilitatea guvernului, nici voinţa mul- 
țimii nu constituie libertatea. Şi una și alta, ca să se poată 
susținea, au trebuinţă să fie sprijinite de rațiune şi de dreptate. 

În cît priveşte libertatea intelectuală, adică libertatea 
cugetării, a conștiinței şi a scrierii, publiciștii cei moderni 
nu recunosc autorităţii nici un drept de ingerinţă altul decit 
de a opri calomnia şi apelul la violenţă; libertatea intelec- 
tuală este cerută de toţi în general ca un drept inalienabil 
al omului, drept care trebuie să fie absolut. „Libertatea opini- 
unilor şi a discuţiunii m Zice Mill mm este o necesitate pentru 
dezvoltarea intelectuală, dezvoltare de la care depinde bună- 
starea morală și materială a neamului omenesc.“ Sieyès zicea 
că „presa este un al șaselea simţ dat popoarelor moderne“, şi 
Georges Canning o punea aşa de sus, că o considera ca o a 
patra putere în stat, putere cu care guverna pe timpul cit 
parlamentele nu erau deschise. 

„Rolul presei m zice Mill æ este de a ajuta progresul re- 
guldt şi pacinic în care mișcarea se face prin inteligentă, socia- 
litatea se perfecționează la flacăra artelor, ştiinţelor și la lu- 
mina tuturor talentelor.“ Un stat nu poate exista liber fără 
presă, și presă liberă. 

Într-un cadru restrins, ca al unei epistole, ar fi fastidios 
a mă întinde mai mult asupra acestui subiect; tot ce am voit 
este ca, într-un mod foarte sumar, să dau o idee despre liber- 
tate in esenţa libertății. Voi urma cu cele cinci libertăți pri- 
mordiale, enumerate de Thiers, pe cari el le numește: secu- 
ritatea, libertatea electorală, libertatea reprezentațiunii națto- 
nale, libertatea presei şi preponderanta reprezentațiuniinațio- 
nale în direcțiunea afacerilor statului . 

ION GHICA 


XI 


EGALITATEA 


Ghergani, iulie 1881 


Iubite amice, 


O lună ca ziua, dame și cavaleri mulțime îşi îndreptau 
paşii spre grădinile din strada Academiei. Două tinere ele- 
gante mergeau înaintea mea, tîrind de mînă un băieţel ca 
de vreo patru anişori, în costum de mic dorobanţ, cu căciulă 
țurcănească de oaie pe cap şi cu pușcă de lemn de tei, sistem 


Davila. 
Ele își comunicau astfel una alteia ideile lor sociale şi 


faşionabile: 

— Pune-ţi în gind, soro, Mişu meu, una şi bună, vrea să 
mă ducă să văd pe Mateescu jucind pe Millo director ! Quelle 
idee, ma chere!* Cu mitocancele! Apoi nu e smintit? Atunci 
să mai vază el! Auzi, să nu vrea să meargă la Stavri!? unde 
merge nobleța mare, unde găseşti societatea cea bună, pe 
toţi tinerii à la mode** ! Lume chic, ma chère! nu-i. Poate 
intra prostului în cap că astăzi nu mai sunt boieri şi negustori, 
suntem toţi egali, tot o apă! Ce s-auzi la Millo, ma chère? 
româneşte şi iar româneşte. C'est d vous faire degobiller***, 
cum zice Zizica mea. Unde mai e libertatea, soro? 
Te întreb. 


* Ce idee, dragă! 
** La modă. 


*** Te face să vomiţi. 


232 


— Stăi să ne uităm la afiș, întrerupse tovarășa, să vedem 
dacă se cîntă La chose. Ce romanţă delicioasă! e de nebunie, 
cella vous transporte“. 

— Mi-a spus vara ministrului, Tincuţa, camarada mea 
de pension, că Stavri a adus una, n-are a face Gandon; zice 
că are nişte costume numai fluturi şi că în opera On demande 
des ingénues** o să joace cancan îranţozeşte numai în trico. 
Să-i spui bărbatu-tău că dacă vrea să fii în societatea mea, 
eu nu merg la teatru românesc; am fost într-o seară şi am 
adormit, j'ai piqué le chien toute la soirée, ma chere***. 

Discutînd astfel între dinsele, tinerele dame au trecut 
pe sub literele de foc ale grădinei, unde se joacă şi se cîntă 
iranțozeşte.I 

Eu am urmat înainte şi am întrat în grădina unde joacă 
Millo cu trupa românească, înaintea unui public puţin nu- 
meros în adevăr, dar care făcea un haz nespus, ridea de se 
prăpădea. 

Mă așşezasem la o masă, cînd iată că vin de se pun în 
vecinătate doi tineri parfumaţi, cu părul pe frunte despărțit 
pe sprinceană, d la cocodes****. Veneau discutînd. 

— Cum vrei să progreseze o ţară unde nu este egalitate? 
Imagines-toi, mon ami*****, că sunt de doi ani supleant de 
tribunal! Cela tue le merite. ***** * Să trăiesc eu cu două sute 
cincizeci lei pe lună! Ce să măninci şi ce să îmbraci? Apoi 
nu-ţi mai trebuie mănuși, birjă, mai o inghețată seara, un 
ferber? Om eşti l Dacă am cerut ministrului să mă numească 
în locul vacant de director la Casa de depuneri și consemna- 
țiuni, ştii ce mi-a răspuns? „Acolo, domnule, trebuie un om 
care să cunoască serviciul, un om cu știință și cu ex- 
perienţă.“ „C'est triste, mon ami, il n'y a pas de carrière 
chez nous. XXX XXX 

— Cînd zic că nu le place egalitatea, ştiu ce zic, replică 
celalalt; nu vor să înţeleagă, nene, că fără egalitate toate sunt 





* Te scoate din fire. 

** Se caută ingenue. 

*** Am dormit toată seara, draga mea. 

**** Ca filfizonii. 

*»**** Închipuieşte-ţi, prietene. 

****** Asta omoară meritul. 

*x*X**** ŢI trist, prietene, la noi nu se poate face carieră. 


233 


numai mofturi, des fantasmagories. Ce mai aştepţi de la o 
ţară unde se permite lui Licorescu să aibă douăzeci de mii 
de galbeni venit. Ce face cu ei? Je vous le demande.* 
Adună la hirtii, dreptate e asta?... Ştii că eram ca un frate 
cu Tilică; să vezi cum şi-a ridicat nasul, nici nu mă mai bagă 
în seamă; are patru mii de galbeni pe an, mon ami, două de 
la tată-său şi două de la nevastă. Cărnăţescu i-a dat fata 
zicînd că e de neam. Şi eu s-aştept pînă o muri tată-meu, 
care, Doamne fereşte! poate să mai trăiască încă zece-două- 
zeci de ani d-aci în colo, et même alors**, tot, tot cinci mii de 
franci venit. Ce mai treabă! Apoi dreptate e asta, egali- 
tate e, libertate e? Te întreb! 

— Sujetul pe care l-am tratat eu alaltăseară, la Puţul cu 
apă rece! Le-am zis: „Egalitate, libertate şi dreptate, iată 
ce ne trebuie.“ Ştii ce de lume era? Gemea, nu mai încăpea. 
Am pus cestiunea pe tărimul subiectivităţii, n-am voit să o 
tratez din punctul de vedere obiectiv. Que voulez-vous, mon 
ami, il faut combattre les prejuges.*** Toţi funcţionarii admi- 
nistrativi, judecătoreşti şi financiari, generali, coloneli și 
locotenenţi, tot o leafă. 

— Trebuie numaidecit să începem revista noastră Tefe- 
lugul, c'est indispensable, mon ami**** să iasă măcar de două 
ori pe lună, écraser les aspérités sociales et égaliser le sol de la 
patrie ++; să arătăm bietului popor cănu edecito victimă, 
să-l spunem că fără egalitate absolută nu poate fi fericit ; să- ] 
inițiăm la ideile cele mari şi generoase. Toţi oamenii deopo- 
trivă să fie deviza noastră, nici mare, nici mic, nici bogat, 
nici sărac. Să dispară aceste cuvinte din dicţionar. Figurez- 
vous****** că săptămîna trecută mă cheamă președintele 
meu şi-mi zice cu un ton, parc-ar fi fost monsieur Ducoroy 
cind ne preda Pandectele: „Vă previu, domnule, că de veţi 
mai lipsi de la datoriile d-voastre, precum faceţi, o să fiu 
pus în penibila necesitate de a raporta ministrului şi a-i cere 
înlocuirea d-voastră“. C'est revoltant, qu'en dites vous? que 
Pe AP i 

* Te întreb. 

** Şi chiar atunci. 

*x* Ce vrei, prietene, trebuie combătute prejudecățile. 

*xxx Este indispensabil, prietene. 

xxxxx Să strivim asperităţile sociale şi să netezim solul patriei. 

xxx Închipuiește-ți. 


234 


devient la liberté, mon ami, dites-le moi, je vous prie!* 
Deşi leafa mea nu e vreo treabă mare, dar de nu curge, tot 
pică; era cît p-aci să-i cîrpesc o palmă să-i scapere ochii, 

— Lasă, bine ai făcut de nu te-ai potrivit lui, e om bă- 
trîn, ş-apoi i s-a cam slăbit balamalele capului. 

— “Şi dacă e bătriîn, ce! nu suntem toți egali? 

— Aşa e, ai dreptate! uitasem. 

După ce au golit două halbe de bere, s-au luat repede 
după două fetițe ș-au dispărut printre becurile de gaz şi 
printre salcimii grădinii. 

Ideile pronunţate asupra egalităţii și a libertăţii de gru- 
purile ce întilnisem m-au pus pe ginduri; îmi ziceam că sunt 
aproape douăzeci şi cinci de ani de cînd s-au înscris în legile 
noastre fundamentale că toţi românii sunt liberi și egali, şi 
pînă acum n-am văzut măcar două linii în vreo carte, în 
vreun jurnal, care să ne esplice ce este egalitatea, ce este 
libertatea, cum trebuie să le înţelegem și cum trebuie să le 
practicăm. Am lăsat pe fiecare să-și facă despre aceste drep- 
turi ale omului ideea care-i place și care crede că-i vine mai 
bine la socoteală. Aceste reflexiuni m-au făcut să-ţi adresez 
această epistolă. Mai îndreptează şi tu pe ici, pe colea erorile 
ce am putut comite în cugetările și aprecierile mele și împli- 
nește lipsurile cari au rămas. 


EGALITATEA 


Egalitatea este o aspirațiune nobilă și generoasă a omului 
de bine, a omului înzestrat cu simțul dreptăţii şi al echităţii, 
este îndemnul și speranţa celui inteligent, celui învăţat și 
muncitor, a acelui care dorește suirea nivelului social, dez- 
voltarea progresului și a civilizațiunii. 

Filon zicea că egalitatea aduce cu sine pacea şi armonia, 
dă societăților o democraţie regulată şi binefăcătoare și le 
apără în contra ochlocraţiei aceleia în care mulțimea igno- 
rantă și pasionată voieşte să comande. Zicea că ea este 
înainte-mergătoare a libertăţii, care nu poate trăi, nici esista 
fără dînsa.2 
Îi a a al 

* Este revoltător, ce zici de asta? Ce devine libertatea, prie- 
tene, spune-mi, te rog! 


235 


Egalitatea, deşi e dorită de toţi, dar foarte puţini o înţe- 
leg, şi mulți o înțeleg ca tinerii noștri de la Rașca, cum le 
vine mai bine la socoteală ; mai toţi o voiesc, cum zice poetul 
nostru Alexandrescu, cu lei, iar nu cu căţei, cu cei de sus, iar 
nu cu cei de jos. 

Prostul și nătîngul cere egalitatea cu omul de geniu, lene- 
şul voiește să steie toată ziua cu fața la soare, și în loc de 
lipsă cere să bea și să măniînce mai mult şi mai bine decit 
acel care muncește zi şi noapte; desfrinatul și coruptul voieşte 
să fie considerat deopotrivă cu omul virtuos. Negrul ameri- 
can de sud și al insulelor oceanice zice că este alb — „moi 
être blanc, blanc comme vo, Massa“ (sunt alb, alb ca dum- 
neata, domnule). Parvenitul și ciocoiul voiesc numaidecît să 
fie de viţă; își caută originea neamului în vreun cronicar, 
printre domnii cei mari sau printre boierii cei ilustri; se 
îmbracă cu cîte un nume care nu este al său și se umflă într- 
însul ca un curcan, şi dacă ştie să scrie adoptă un stil arhaic, 
ca să samene cu strămoșul său. 

Sunt cari nu se mulţumesc cu o nobleţe de trei-patru se- 
cule și merg cu originea familiei printre neguriletimpilor, 
vor să se tragă de la un Septim Sever sau cel puţin de la vreun 
Salust, şi numele lor bulgărești, armenești sau grecești iau 
deodată o terminațiune în us; apoi să te mai ţii patriot înfo- 
cat, etimologist la scris, ca să se ştie că e viţă de roman ade- 
vărat. Alţii, de un temperament mai atrabilar, şi-au ima- 
ginat o nobleţă mai nouă, mai tare, aceea a opincei. 

— Nu ești român ca mine, vere, zicea un ţăran ciocoit 
unui fecior de boier, nu eşti fiu al poporului, ieşit din opincă, 
nepot, strănepot de plugar, get-beget coada vacei; ești ciocoi, 
pui de năpircă. 

În societăţile omenești două feluri de inegalităţi au 
ocupat şi ocupă pe moraliști și pe legiuitori, acea de clase 
şi de naștere și cea individuală. Cea dintii este nedreaptă și 
tinde a dispare, pe unele locuri a și dispărut; cealaltă este 
inevitabilă, fatală, căci își are originea în natura omenească 
şi este consecinţa a o mulțime de împrejurări independente 
de prescripţiunile sociale și a legilor. 

Creştinismul și, în urmă, Revoluţiunea franceză de la 
1789 au proclamat și au realizat egalitatea drepturilor şi a 
datoriilor, lăsînd individului îngrijirea și putinţa de a-şi 


236 


lua în societate locul ce i se cuvine după munca, talentul şi 
meritele sale. 

Acea Revoluţiune franceză a cărei acţiune s-a întins asu- 
pra Europei întregi, mai mult sau mai puţin, a garantat pe 
om în contra opresiunii, făcindu-l egalul tuturor,a proclamat 
dreptul pentru toţi de a nu se supune decit legii, i-a recunos- 
cut dreptul de a participa la facerea legilor, de a vota impo- 
zitele și de a controla întrebuinţarea banilor publici, lăsînd 
pe fiecare liber a-și esprima ideile și opiniunile prin scriere 
şi prin cuvînt; a recunoscut pe toţi egali înaintea legilor și 
a sarcinelor, a proclamat pe toţi admisibili la slujbele sta- 
tului. 

Dacă cineva s-ar incerca să înlocuiască inegalităţile 
naturale printr-o egalitate artificială, ar cădea într-o gre- 
şeală şi mai mare decit acea a regimurilor trecute, ar păcătui 
în sens invers, căci acea egalitate nu s-ar putea menţine 
decit oprimînd puterile individuale și ar suprima cu totul 
mişcătorul cel mai puternic al progresului social. 

Egalitatea condițiunilor este o imposibilitate, o himeră. 
Aceasta însă nu va să zică că dezvoltarea oamenilor, prin 
educaţiune și prin învăţătură, prin îmbunătăţirea traiului 
material, a stării igienice și a salubrităţii, nu micșorează 
deosebirile cele mari dintre oameni şi că nu face ca distanţele 
morale și materiale să devină din ce în ce mai puţin sim- 
țitoare. 

O societate bine organizată trebuie să caute să înles- 
nească, cît se poate mai mult, mişcarea de jos în sus, inter- 
venind în ajutorul celor slabi nu pentru a-i pune deasupra 
altora, nici pentru a le supune lor pe cei tari, dar pentru a-i 
ajuta să-și dezvolte inteligenţa și energia ; a face aceasta nu 
căutînd a cobori pe cei de sus la nivelul celor de jos, ci cău- 
tind a pune pe fiecare în poziţiune de a se ridica singur. 

Consecința acestor îngrijiri ar fi ridicarea stării morale 
a omului, suirea nivelului social. Să nu uităm însă că esistă 
totdauna pentru fiecare o limită, peste care mijloacele sale 
nu-i permit să treacă, și ar fi o eroare a crede că dezvoltarea 
ar putea merge pînă a pune vreodată pe toţi membrii unei 
societăți într-una și aceeaşi condiţiune. 

Legile au făcut tot ce puteau face pentru realizarea egali- 
tăţii, şi astăzi în societăţile civilizate omul nu mai depinde 
decit de lucrarea sa liberă și stăruitoare. 


237 


Oriunde ne-am arunca vederile, în România, în Elveţia 
sau în Statele Unite, pretutindeni o să găsim oameni de deose- 
bite condițiuni; pe unii îi vedem trăind în palate cu îndestu- 
lare și lux, pe alţii în case modeste, cîștigînd cu multă muncă 
şi osteneală hrana de toate zilele; unii milionari şi alții 
foarte săraci; unii sănătoși de minte şi de corp, alții slabi și 
neputincioşi; unii esercitind meserii mai comode și mai 
bănoase alături cu alţii supuși la lucrările cele mai osteni- 
toare și mai puţin retribuite. Aceasta însă nu ne poate face 
a zice că esistă clase, căci numirea de clasă este consacrată 
grupelor celor cari se formaseră prin privilegii şi prin naştere, 
prin drepturi recunoscute de legi. Iar acolo unde s-a procla- 
mat libertatea cu toate consecinţele ei, acolo unde legea recu- 
noaște pe toţi egali, distincțiunile ce vedem provin numai 
din deosebirea condițiunilor înnăscute naturei omeneşti. 

Invidioşii și demagogii, folosindu-se de deosebirile ce 
esistă în condițiunile omeneşti, esploatează ignoranța mul- 
ţimii, prezentîndu-le ca distincțiuni de clase şi de naştere; 
dezgroapă numiri moarte cari nu mai au importanţă decit 
în istorie şi le aruncă asupra acelora în contra cărora își 
esercitează invidia și răutatea, fac pe oamenii creduli şi 
simpli să crează că privilegiile nu sunt desfiinţate, că toţi 
românii nu sunt egali dinaintea legilor şi izbutesc prin fraze 
sunătoare a face pe mulțime să crează că tot ar fi mai esistînd 
drepturi şi privilegii. 

La noi, ca şi în celealalte țări libere, legea nu a putut 
desfiinţa decit inegalităţile capitale, pe acele de convențiune 
şi de naştere ; dar n-a putut și nu va putea niciodată să desfi- 
inţeze nici inegalităţile de inteligenţă și de activitate, nici 
pe acele de averi, căci ele sunt o consecinţă fatală a naturei 
omenești. 

N-a putut desfiinţa decît inegalităţile artificiale, lăsînd 
curs liber distincţiunilor naturale, lăsînd individului toată 
libertatea şi răspunderea. Și nu putea face mai mult, căci de 
ar fi mers mai departe, precum ar voi să facă unii socialiști, 
şi de ar fi încercat să înlocuiască inegalitatea naturală prin- 
tr-o egalitate artificială, ar fi căzut într-o eroare de o mie de 
ori mai mare decit aceea a regimului trecut, o eroare în sens 
invers a celei dintii. O asemenea egalitate nu s-ar putea măn- 
ţine decit numai comprimînd puterile individuale și supri- 
mind cu totul mişcătorul progresului social. 


238 


Oamenii nu au dreptul de a-şi impune unii altora decit 
un singur lucru, Justiția, căci ea este cazul de legitimă apă- 
rare. Nu se poate impune unui om nici dea fi religios, nici 
de a fi milostiv, învăţat sau laborios; şi orice acţiune gu- 
vernamentală este o umiliațiune a inteligenţei, a con- 
ştiinţei, a muncei, a libertăţii omului. 

Proclamarea principiilor cari trebuie să conducă societă- 
ile omenești a făcut să dispară inegalităţile legale, după 
cum am constatat-o mai sus. La noi, ca și la toate societăţile 
cari au apucat pe calea civilizaţiunii, rămîn şi vor rămînea 
eterne acele două inegalităţi cari provin din diferinţa ce 
esistă în facultăţile fizice și morale ale indivizilor și din 
împrejurările dinafară, cari nu sunt în puterea legiuito- 
rului de a le regula. 

Acele facultăţi diferă de la un om la altul; patimile, vo- 
inţa şi, într-un cuvint, tot ce constituie caracterul sunt atitea 
cauze de inegalităţi. Doi frați luaţi dintr-o condiţiune înaltă 
încep viaţa cu același capital de învăţătură, de educaţiune 
şi de avere; unul se ridică pe scara socială în avere și în con- 
siderațiune mai sus decit au fost părinţii săi, pe cînd celalalt 
prăpădeșşte şi ceea ce a avut şi, în loc dea se sui ca frate-său, 
s-a coborit. lată doi oameni născuţi egali și cari, după cîțiva 
ani, se află despărțiți unul de altul prin mai multe trepte ale 
scării condițiunilor sociale. Din doi fraţi născuţi într-una 
din condițiunile cele mai modeste, unul se suie prin ajutorul 
facultăţilor sale superioare, prin vitejie, prin virtute sau 
prin activitatea sa, pînă la treptele cele mai înalte ale socie- 
tăţii, pe cînd celalalt cade şi mai jos de condiţiunea în care 
s-a născut. Nimeni și nimic nu poate opri acest curs natural 
al lucrurilor, și exemplele vor fi cu atit mai multe cu cit 
instituțiunile vor fi mai democratice și activitatea oamenilor 
mai mare. 

Tot ce se poate dori este că acei cari se suie să fie mai 
numeroși decit acei cari se scoboară. Lucrarea socială trebuie 
să tindă a sui pe cei de jos la un nivel mai înalt de capaci- 
tate, de avere și de moralitate, iar nu să caute a scobori pe 
cei de sus la condiţiunile celor de jos, căci aceasta ar fi a 
scădea nivelul social. 

Mişcarea de jos în sus şi de sus în jos este o condiţiune ine- 
vitabilă, fatală a vieţii omenești. Ceea ce distinge naţiunile 
civilizate de cele rămase înapoi este că, mișcarea dintii fiind 


239 


mai mare, nivelul social se ridică necontenit, condițiunea 
indivizilor se îmbunătăţeşte şi societatea se înavuţeşte. 

Am zis că împrejurările dinafară sunt și ele o cauză de 
inegalităţi. Nu depinde de voinţa nimărui, nici de prescrip- 
ţiunile legilor de a se naște și de a crește la stină, la pădure, 
Ja sat sau la oraş, în colibă sau în palat; a creşte într-un colţ 
de pămînt, unde nu există nici mişcare, nici viaţă intelec- 
tuală, unde nu există nici industrie, nici comerţ, sau a crește 
într-un oraş centru de lumini și de activitate: iată o întim- 
plare care poate avea o influență foarte însemnată asupra 
viitorului unui om. Unul va ieşi in lume cu puţine cunoștințe 
şi cu mai puţină esperienţă decît celalalt, și aceasta va face 
pe unul să întreacă pe celalalt prin luminile și prin esperienţa 
ce a dobîndit din frecarea cu oamenii şi cu lucrurile; dar 
totodată unul şi-a creat şi trebuințe mai multe, pofte şi aspi- 
rațiuni nai mari şi necunoscute celuialalt, dar i s-au arătat 
şi mijloacele de activitate ce poate pune în mișcare pentru 
dobîndirea lor. Unul mai capabil, dar mai neastimpărat, 
mai îngrijat, are de multe ori un trai mai greu decit ce- 
Jalalt: nenorociri şi griji cari-l suie sau îl coboară. 

În lume sunt atîtea condițiuni cîţi și oameni, un lanţ de 
inegalităţi. Orişicare din noi, în oricare condițiune ne-am 
afla, avem pe alţii deasupra și dedesuptul nostru, și dacă 
rivnim la mulți, sunt alţii atiţia, poate şi mai mulți, cari 
rivnesc la noi, o infinitate de stări și de situațiuni cari se 
încrucişează și se superpun. Chiar dacă am lua două condi- 
țiuni cari ni se par foarte depărtate una de alta, găsim că, 
deși în unele privinţe una este deasupra ccleialalte, în multe 
altele însă ea este mai pe jos. 

În societăţi, şi în cele mai democratice, se află o mulţime 
de elemente de clasare pentru oameni: averea, meseria, va- 
loarea personală, cunoştinţele, moralitatea etc.; mulțumi- 
rile însă cari constituie fericirea adevărată nu sunt totdauna 
în raport cu împrejurările; ele sunt mai mult în raport cu 
caracterul şi mai ales cu voința omului. 

Inegalităţile esistă şi vor esista totdauna, dar clase nu 
mai esistă astăzi la noi; fiecare treaptă este atit de aproape 
de treapta care precede și de cea care urmează, încît ar fi 
peste putinţă a trage linii de demarcare între unele şi altele. 
De vom lua, de esemplu, averea ca termen de comparațiune, 
găsim că o mulțime de artiști de talent, medici, ilustraţiuni 


240 


literare şi ştiinţifice, oameni veneraţi și admiraţi chiar în 
viaţă, destinaţi poate a li se ridica într-o zi statuie, dar cari 
își ţin viaţa cu greutate, în vreme ce oameni obscuri au 
adunat averi mari, trăiesc în bogăţie și în lux. De vom lua 
un alt termin de comparaţiune, funcțiunile statului de esem- 
plu, cari mai pretutindene sunt o condiţiune rivnită de oa- 
menii vanitoși, ele sunt accesibile tuturor românilor, și știm 
că ele nu sunt o condițiune sine qua non de bun trai și de 
considerațiune ca să fie așa de rivnită. 

În arte, meserii, industrie, în comerţ și în agricultură 
este mai multă avere de cîştigat şi cel puţin tot atita consi- 
deraţiune, dacă nu și mai multă. 

Dorinţa de a se sui pe treptele sociale este o aspirațiune 
naturală a omului, ea este mișcătorul cel mai puternic al 
progresului şi al civilizaţiunii ; dar nerăbdarea face de multe 
ori pe cei de jos să piardă curajul şi persistenţa pînă a căuta 
aiurea decît în muncă mijlocul de a ajunge acolo unde ar 
putea ajunge prin drumul cel drept și natural; îi face de 
multe ori nedrepţi în aprecieri și puţin scrupuloși în între- 
buinţarea mijloacelor. 

Aceştia, cînd devin numeroși, devin un instrument puter- 
nic al ambiţioșilor; intriga se abate asupra lor, şi ambiţioșii 
își fac din credulitatea lor un mijloc de popularitate, amă- 
gindu-i prin promisiuni care nu se pot realiza. Astfel, în loc 
dea activa și a grăbi îmbunătăţirea condiţiunilor, tămăduind 
suferinţele, întirzie mersul, abătiînd atenţiunea mulțimii de 
la calea care duce la îmbunătăţirea societăţii şi la dezvol- 
tarea ei. 

Tactica lingușitorilor care esploatează ignoranţa și pa- 
timile populare constă mai totdeauna în a trage o linie des- 
părțitoare în mulţimea condiţiunilor sociale, avind îngri- 
jirea de a lăsa numărul cel mai mare într-o parte sub 
numirea de popor și calificînd minoritatea de clasă privi- 
legiată, de aristocrație, de boierism, de proprietari și de 
capitaliști, pe cari îi denunță poporului ca inamici, ca 
esploatatori ai muncei etc. 

Grupul numeros, în mijlocul căruia își așază ambiţioșii 
bateriile lor, este clasa muncitoare. La vatra lucrătorului 
ostenit şi supărat, ambițiosul caută a depreţia şi a înnegri 
pe acei cari s-au ridicat prin muncă și prin talent. 


16 241 


Astăzi munca și activitatea este necesară tuturor oame- 
nilor de orice condiţiune; proprietarul, arendaşul, medicul, 
artistul, inginerul, avocatul, judecătorul, ministrul, toţi 
muncesc ca și comerciantul, ca și artizanul; atit numai că 
felul muncii diferă de la unul la altul, condiţiunile nu mai 
esistă decît în deosebirea meseriilor, cari toate concură la 
lucrarea socială și ridică națiunile în avere, în considera- 
țiune și în putere. 

Lucrarea mînilor pe cari ei voiesc s-o deconsidere, cla- 
sînd pe cei ce o esercitează într-o stare de inferioritate, este 
deopotrivă nobilă ca toate celealalte. Sunt lucrări de mîni 
cari sunt geniale, cari au imortalizat pe acei cari le-au săvir- 
şit, lucruri cari au făcut gloria patriei, care a născut pe cei 
ce le-au făcut. Muzeele și espoziţiunile productelor indus- 
triei sunt pline de gloria celor ce s-au numit Fidias, Scopas, 
Rafael, Buonarotti, Benvenuto, Palissy. Dacă unele din 
lucrările mînilor au mai multă însemnătate decît altele, 
aceasta nu provine nici de la legi, nici din impunere, ci 
numai de la împrejurări, ceea ce nu constituie, nici nu poate 
constitui clase. 

Orice lucrare este susceptibilă de perfectibilitate. La 
cea din urmă espoziţiune universală din Paris, acei cari au 
vizitat-o au putut vedea lucrări de dulgherie, de curelărie, 
de cizmărie, de tăbăcărie ete., cari făceau admiraţiunea 
vizitatorilor, cari echivalau cu arta și puneau pe lucrătorii 
cari le-au produs în cel mai înalt grad al meritului indus- 
trial, deşi aceste meserii trec de foarte modeste în 
ordinul social. 

Graţie desființării maestriselor şi jurandelor, astăzi 
mai pretutindene în ţările civilizate orice om tînăr sau 
bătrîn poate trece liber dintr-o condiţiune într-alta. Aren- 
dașul poate cumpăra moșie şi devine proprietar de pămînt, 
calfa devine stăpin sau se face comerciant, și nimic nu 
oprește pe fiul argatului și al artizanului de a ajunge, prin 
muncă și prin studii, profesor, judecător, general și 
ministru. 

Dacă printre bogaţi se găsesc oameni cari nu muncesc şi 
cari duc o viaţă de trindăvie, aceia nu întirzie de a trece 
curînd în condiţiunile celor săraci, precum săracii, cari 
muncesc bine, trec în condițiunea de bogaţi. Lenea și des- 
frinarea sunt viţiuri care se găsesc în toate clasele; nici acti- 


242 


vitatea, nici virtutea nu sunt un monopol. Și unele, și altele 
sunt condițiuni sociale, 

Dacă ne-am esprimat bine, am esplicat pînă la evidenţă 
că în societăţile libere nu esistă altă diferință între oameni 
decit aceea a îndeletnicirilor, iar nu de clase; inferioritatea 
și superioritatea în condițiuni nu esistă decit în imaginaţi- 
unile amăgite și în prejudeţe, iar nu în realitate; diferințele 
cari esistă nu sunt decit ceea ce esistă într-o serie mai re- 
strinsă, precum ar fi între cherestegiu, dulgher, tiraplar, 
strungar și ebenist. 

Într-o ţară unde a esistat mai mult timp inegalităţi de 
privilegiuri şi de naștere, unde prejudiţiile nu au avut 
timp să se șteargă, este lesne de înţeles că poate esista in- 
vidie și ură; clasele cari au fost oprimate sunt totdeauna 
dispuse a se crede apăsate; și cînd acea superioritate sau 
acea supremație a încetat, sentimentul demnităţii, deştep- 
tat prin abolițiunea privilegiului şi prin proclamarea ega- 
lităţii, dar lăsat fără mijloace de îmbunătățire imediată 
a stării materiale, a luat un caracter de iritaţiune şi de sfială, 
astfel că unii cred că vechiul regim apare sub alte forme, pe 
cînd alţii sunt îngrijaţi, temindu-se ca nu cumva să li se 
ceară și ceea ce nimeni nu este în drept a le lua; și unii, şi 
alții se cred ameninţaţi, cei dintii de reacțiune, ceialalţi 
de o revoluţiune socială destrugătoare. 

Acest rău imaginar nutrit de intrigă şi de zavistie este 
anevoie de vindecat şi-i trebuie timp pînă să dispară. Legea 
a putut distruge inegalităţile cele adevărate, privilegiurile 
de clase, robia, claca, monopolurile, boierismul, dar nu a 
putut ordona înfrăţirea inimilor. 

Răspindirea luminilor, instrucțiunea pusă cit mai în 
grabă la dispozițiunea tuturor, învăţătura adevărului, lupta 
în contra intrigii şi a minciunii, răspingirea ideilor sănă- 
toase şi folositoare, potolirea patimilor, a urei şi a invidiei 
sunt singurele mijloace de a înlătura o mare primejdie în 
care ne aruncă vrajba ațiţată de oameni fără inimă şi fără 
cuget, 

Termin această epistolă zicînd românilor de orice con- 
dițiune: „Aveţi încredere unii într-alții, nu credeţi pe cei 
cari vă zic că ar esista între noi oameni cari caută să oprime 
sau cari voiesc să se întoarcă la trecut, căci lucrul este peste 
putință și fără esemplu. Chiar dacă în spiritul cuiva ar cloci 


16* 243 


asemenea nebunie, acela ar fi numai vrednic de plins, iar 
nu de temut. Folosiţi-vă de binefacerile ce societatea noastră 
pune la dispozițiunea voastră, lepădaţi ura, lepădaţi invi- 
dia şi temerea, recunoașteţi superioritatea meritului şi a 
virtuţii, apropiaţi-vă unii de alţii şi uniţi lucrările voastre 
într-o acţiune comună.“ 

Și zic guvernului: „Datoria ta de guvern patriot și liberal 
este de a nu-ţi face din prejudiţii un mijloc de guvernare, 
a nu linguși ignoranța, a nu ațiţa patimile; datoria ta este 
să cauţi a potoli urele, ca concordia să devie drapelul în- 
tăririi naţionale. Înlăturarea şi persecuţiunea talentului şi a 
ştiinţei, chemarea la onoruri și la consideraţiune a igno- 
ranţei și a prejudiţiilor pot uneori să ducă pe un guvern 
a se bucura ciîtva timp de o popularitate aparentă şi trecă- 
toare, dar vine mai curind sau mai tirziu o zi cînd va fi tras 
la mare răspundere și judecat cu asprime de istorie, pentru 
toate nenorocirile în cari ar arunca ţara prin asemenea pro- 
cedări.“4 


ION GHICA 


XII 


O CĂLĂTORIE DE LA BUCUREȘTI LA IAŞI 
INAINTE DE 1848 


Ghergani, 20 iunie 1881 


Iubite amice, 


Azi te pui în tren la 9 seara, după ce ai prinzit bine 
la „Hugues“ sau la „Broftt“1, arăţi tichetul conductorului 
care vine și ţi-l timbrează cu cleștele, fumezi o ţigară, două 
pină la Ploieşti; acolo îţi bei ceaiul în ticnă, te întorci 
în vagon, apoi te infășuri bine în tartan, îţi pui paltonul 
căpătii, te lungești pe canapeaua de catifea roşie sau în 
vagonul-pat, dormi ca acasă vreo nouă ceasuri și, la opt dimi- 
neaţa, te deştepţi la Roman. Aici cafea cu lapte, cu un kip- 
fel, două, și 17 ceasuri, minut cu minut, după ce ai plecat 
din Bucureşti, te găsești transportat pe malul îmbalsa- 
mat al Bahluiului, în fosta capitală a fostului principat al 
Moldovei, unde ajungi dormit, mincat și odihnit. Călă- 
toria, mîncare cu bacșiș cu tot, te-a costat 80 de franci. Ei, 
vezi, acum 40 de ani nu era aşa. 

Îmi aduc aminte că odată plecam din București spre 
Moldova: 

După mai multe vizite pe la vornicie, la postelnicie, la 
agie, la casa poștei, alergături cari au dăinuit vreo zece 
zile, într-o vineri, în sfîrşit, pe la orele 3 d.a., trosc, pleosc, 
intră în curte opt cai cu doi surugii, precedaţi de un ceauș 
călare. Cit te ștergi la ochi înșirase caii, cite doi-doi la tră- 
sură, un fel de brișcă uşoară, s-o duci cu un cal; într-o clipă 


245 


eram la capul Podului Tirgului de Afară, Bariera Moșilor 
de astăzi ; chiuiau şi plesneau surugiii pe ulițele Bucureştiu- 
lui de ridicau lumea în picioare, bărbaţi și femei alergau la 
uși și la ferestre ca să vadă cine trece. 

La streajă, un fel de logoiăt în scurteică lungă de pam- 
briu verde se arată înaintea cailor. 

— Ho, hol şi opreşte trenul; cine sunteţi dumneavoastră? 
mă întreabă, apropiindu-se cu șapca în mînă de uşă trăsurei. 

— Sunt cutare, îi răspund eu, declinîndu-mi numele şi 
pronumele. 

Căpitanul de barieră scosese un petic de hirtie din buzu- 
nar și însemna cu creionul zisele mele, muind viriul creio- 
nului de plumb pe limbă la fiecare literă. 

— Şi unde mergeţi dumneavoastră? 

— La laşi. 

— Să nu fie peste graniță? 

— În Moldova. 

— Dar pasaport aveţi? 

Scot pasaportul și i-l arăt; căpitanul mi-l ia din mină, 
se uită la dinsul, îl mai întoarce, şopteşte ceva cu secretarul 
său, apoi intră amîndoi în cancelarie, de unde ies după o 
jumătate de ceas cu pana după ureche și îndoind pasaportul 
pe cute mi-l înapoiază cu cuvintele: 

— Să umbli sănătos, coconașule! 

La barieră se isprăvise caldarimul şi o luam pe șleau cu 
roatele în noroi pînă la bucea, caii la pas şi surugiii eroin- 
du-le cu bicele la dungi beșicate pe spinare. 

După patru ore de răcnete şi înjurături, cruci și răscruci, 
sfinţi şi evanghelii, pe la opt seara intram în curtea poșştiei 
de la Şindrilita ; picioarele cailor pocneau de cite ori ieșeau 
din noroiul gros, cleios și adînc. Făcusem 16 kilometri. 

Acolo, după ce m-am rugat și m-am certat vreo două 
ceasuri cu căpitanul de poşte, cu căpităneasa şi cu ceaușul, 
mi s-a dat de hatîr un surugiu cu șase cai în loc de opt scriși 
în podorojnă; şi pe cînd se ridica luceafărul de ziuă eram la 
Moviliţa, altă poștă, Aici, refuz complet de a mă porni 
înainte; argumentul căpitanului era convingător. 

— Cum să-ţi dau cai, domnule, păcatele mele, că aştept 
din ceas în ceas să pice curierul rusesc de la Țarigrad ; şi cu 
omul împărătesc nu e de glumă, că-i știu păpara | 

lată-mă dar oprit în drum, Domnul ştie cît. 


246 


Căpitanul, om politicos, m-a poftit în odaia de mosa- 
firi, să mă încălzesc şi să mă odihnesc pin-or sosi cai din 
sus sau din jos. 

Pe un pat-sofa, de la sobă pînă la fereastră, dormea de-a 
lungul căpităneasa cu un copil la sîn, alături cu culcuşul 
căpitanului, care, la strigătul de tenor al surugiului meu, 
sărise din plapomă, numai în papuci și în cămașă de boranı 
gic; picioare la picioare cu căpităneasa, dormeau sforăind 
doi bieți călători, cari, ca și mine, aşteptau sosirea de cai. 
O căldură amestecată cu duhoarea de oameni adormiţi de 
nu-ți puteai trage sufletul! 

Simbătă seara ajungeam în Urziceni, capitala judeţului 
Ialomița, oraș înecat în mocirlă dintr-un capăt la altul. 

Peste zi începuse un vînt rece şi noroiul se învirtoșa, 
stringindu-se de frig, încît încet-încet se făcuse tare ca fierul, 
formînd o cale zdruncinată; roatele săreau din hop în hop, 
aruncîndu-mă la fiecare pas al cailor dintr-un colţ într-altul 
al trăsurii. Pină la jumătatea poştei Mărgineni am mers cum 
am mers, dar acolo, dînd într-un văgaș adînc îngheţat, m-am 
pomenit cu trăsura într-un peş, se rupsese osia şi rămăsese 
în trei roate. Surugiii descălecară, se uitară, deteră fiecare 
trei fluiere de mirare, ceea ce însemna că era cazul grav; unul 
dehamă şăuașul şi porni pe fugă spre poştă să caute ajutor. 

Din ce în ce mai mult crivățul se înteţea şi frigul mă 
pătrundea; m-am strîns cît m-am strîns, dar dacă am văzut 
ş-am văzut, m-am dat jos, imitind pe surugiul care rămăsese 
cu mine, m-am adăpostit la spatele trăsurii, dînd din mini 
şi din picioare; dar și așa n-a trecut mult și n-am mai putut 
juca, simţeam că amorţeam, mă apucase un fel de piroteală; 
atunci m-am hotărit să deham și eu pe celalalt șăuaș și 
am luat-o la fugă spre poștă, în voia lupilor cari incepuse 
a urla. Pe la jumătatea drumului venea rotarul poştiei căr 
lare, aducind un drug de lemn la spinare, și despre ziuă 
intra şi trăsura mea în poştă. Am petrecut ziua de duminecă 
în fabricarea osiei şi seara porneam spre Focşani, oraş a 
două principate, capitala a două judeţe, a Slam- Rimniculuis 
pentru Muntenia şi a Putnei pentru Moldova. 

Luni pe la amiazi, pe cînd eram în ulița mare în mijlocul 
tirgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu şi cu 
spangă, face semn surugiilor să oprească, se apropie de mine 
cu un aer maiestos şi începe cu: 


247 


— De unde vii? Unde te duci? Cum te cheamă? Ce ești? 

Îi răspund: 

— Viu de la București și mă duc la Iași. 

— Unde ţi-i pasaportul? 

Îl caut şi i-l dau. 

Impiegatul autorităţii moldovene îl întoarce, îl observă, 
uitindu-se cînd la mine, cînd la caracteristicele însem- 
nate într-însul, comparindu-le din ochi. Se sfătuiește citva 
cu colegul său de pe țărmul muntenesc și mă întreabă unde 
trag, ca să-mi aducă pasaportul la gazdă. În zadar protestez, 
cerind să mi-l dea îndată ca să-mi pot urma drumul, mi se 
răspunde că nu se poate pină ce nu l-o viza ispravnicul, şi, 
fără mai multă vorbă, adresindu-se către surugiul dinainte, 
11 zice: 

— Du-l, mă, la han la „Petrea Bacalu“. 

„Petrea Bacalu“ era pe atunci numele de modă al oteluri- 
lor din Moldova, cum am zice astăzi „Grand Hotel“, fie cît 
de mic. Acest nume fusese ilustrat de bogatul Petre Bacalu 
din Iaşi, un văr al vestitului Hagi Petcu Pristanda. 

De-abia scăpasem de întrebările păzitorului graniței, 
cînd trei paşi mai înainte cad în investigațiunile unui alt 
funcţionar; acesta era omul otcupciului, care după ce mă 
întrebă dacă am ceva marfă sau ceva haine nouă, începe 
a-mi scotoci prin trăsură și prin geamantan. Era considerat 
ca mare pagubă pentru fericirea Moldovei sau pentru a Mun- 
teniei dacă o bucată de cașcaval, de postav sau vreo sticlă 
de rachiu ar fi trecut nevămuită dintr-o parte într-alta 
peste șanțul care despărţea Principatele. Aş întreba pe pro- 
tecţioniștii sau pe partizanii sistemului vamal dacă, prin 
faptul că a pierit bariera de pe acel canal, stabilindu-se libe- 
rul schimb dintr-o parte într-alta, România a păgubit ceva 
şi dacă nu este mai bine astăzi decit atunci. 

Peste şase ceasuri isprăvisem, se îndeplinise formalită- 
tile prescrise de legi și regulamente, un slujitor îmi adusese 
pasaportul cu iscălitura ispravnicului. Iordache Pruncu, 
chehaiaua, îmi adusese podorojna şi iată-mă iar pe drum, 
trăsnind și plesnind. 

Caii vestitului Privilegiut aveau privilegiul de a se hrăni 
cu răbdări prăjite, cum zicea surugiul, mîncare care-i făcea 
seci la pîntece și ușori la carne, te duceau într-o goană de 
la o poștă la alta, alergau cît puteau bietele dobitoace, 


248 


negreșit cu speranța, totdeauna înșelată, că dincolo vor 
căpăta citeva dramuri de ovăz. M-au dus la de Focşani la 
Iaşi ca vintul. Zăpada acoperise grunzii, pusesem trăsura 
pe tălpi de sanie și alunecam ca năluca pe șesul alb. 

A cincea zi după plecarea mea din București, priveam 
de la Răpedea încîntătorul tablou ce se dezvăluie dinaintea 
ochilor la apărerea Iașului. Şi mă coboram la otelul de 
„Petersburg“, în casele lui beizadea Petrache Mavrogheni 
din uliţă. 

Sutlam în nişte lemne ude să aprind niţel foc în sobă, 
cînd aud un glas zicînd frumoasa romanţă irlandeză: 


Late rose of summer* 


acompaniată de o harpă măiastră. Era frumoasa și grațioasa 
cîntăreaţă engleză d-ra Bishop și marele harpist Boza; repe- 
tau concertul ce se găteau să dea a doua zi în salonul genera- 
lului Tudoraș Balş. 

Călătoria de la Bucureşti la laşi mă costase 800 de lei 
vechi, aproape 300 de franci, afară de cele cinci zile de oste- 
neală, de suferinţe şi de necazuri. 

Căutam să mă mut de la otel, cînd bunul și ospătosul 
meu amic căpitanul Alcaz a venit şi m-a luat la dinsul. 

În casa unde şedea, în stradă, sala despărțea două apar- 
tamente: la dreapta locuia Nicolae Docan cu vărul său Alecu 
Cuza, fostul domn de la 1859 pînă la 1866, și cu Philadelph 
Conici; la stinga, în două camere și un salon, locuiam eu 
cu stăpinul apartamentului. Masa era în comun, într-o cameră 
pe galerie. 

Am petrecut acolo mai o iarnă întreagă, pînă m-am mutat 
la tine. Avuseseși nenorocirea să pierzi pe iubita ta mamă, 
şi tatăl tău era dus la Viena cu slujba domnească. 

Graţie vouă, amicilor mei din Paris, în puţine zile eram 
cunoscut și bine primit în toate casele, cu o ospitalitate și 
o bunătate pe care n-oi uita-o niciodată. 

Puțin după sosirea mea în lași, am fost admis în audienţă 
la Mihai-vodă Sturdza, prezentat de secretarul său, maiorul 
Kogălniceanu, și de adjutantul de serviciu, căpitanul Alcaz. 
După ce am răspuns respectuos la întrebările ce principele 
a binevoit a-mi adresa, i-am înmiînat scrisoarea boierilor din 





* Trandafir tirziu al verii. 


249 


București, scrisoare despre care ţi-am vorbii într-una din 
scrisorile mele precedente. Pe cînd domnul citea, chipul i 
se lumina, figura lui, mai totdeauna posomorită, dobin- 
dise un zîmbet de satisfacţiune, luase o espresiune de blîn- 
deţă. După ce a isprăvit citirea, a rămas cîteva momente 
ginditor, cu ochii în jos, într-o stare de reflecțiune melan- 
colică, apoi pune scrisoarea pe masă și, ridicînd ochii asupra 
mea, îmi zise că era foarte măgulit de sentimentele de stimă 
şi de încredere ce-i esprimau boierii munteni, dar că reali- 
zarea acelor dorinți era intempestivă. Lucrul nu era posibil 
în momentul de față pentru că împăratul nu permitea. li 
răspund că principiul era înscris în Regulamentul organic 
şi iau îndrăzneala a-i zice pe Audaces fortuna juvat*, cuvinte 
la cari întimpină că acel care răspunde înaintea lui Dumne- 
zeu şi a oamenilor de soarta unui norod datorește să fie pru- 
dent. 

După aceste puţine cuvinte schimbă conversaţiunea, în- 
trebîndu-mă despre studiile ce făcusem la Paris, mi-a vor- 
bit filozofie, literatură, estetică, m-a ţinut mai mult de un 
ceas. Mihai Sturdza era, precum ştii, un om plin de învăţă- 
tură şi se complăcea foarte mult în asemenea convorbiri. 

Într-o vară şedeam la via lui Stratulat de la Socola, 
aproape de frumoasa vilă a lui vodă. Într-o zi, ducindu-mă 
la măria-sa cu hirtii de serviciu, îmi zise: 

— Am auzit că-mi ești vecin, cine-ți poartă de grije 
acolo, cine-ţi face prinzul? 

Eu îi răspund: 

— Nimeni, măria-ta. 

— Şi ce? Trăiești fără a mînca? 

— Nu, măria-ta, mănînc, dar nu prînzesc, 

— Va să zică, faci deosebire între a mînca şi a prinzi. 
Ei bine, eu priînzesc, vino să măninci la mine în toate 
zilele. 

Doamna și beizadelele erau duși în străinătate, şi vodă 
era singur la Socola numai cu vărul său, generalul Alexan- 
dru Sturdza, mult învățatul teolog, care venise să petreacă 
citeva săptămîni la Socola. La masă erau numai ei doi, eu 
şi iubitul nostru amic, plăcutul colonel Guluţă Leon. 


* Norocul e de partea celor îndrăzneţi (locuţiune derivată din- 
dintr-un emistih din Eneida lui Virgiliu), 


250 


În toate zilele după masă treceam în salonul cel mare, 
unde vodă, fumind din ciubuc, conversam și discutam cea- 
suri întregi literatură, artă şi ştiinţe, ba uneori gi politică, 
pînă ce venea logofătul cel mare Niculae Canta sau Ştefă- 
nică Catargiu cu anaforale de întărit. 

Mihai Sturdza avea dreptate a crede că timpul unirii 
Principatelor nu sosise, dacă judecăm după stăruința și după 
mijloacele de tot felul puse în joc la 1842 de consulul gene- 
ral Dașcofi, ca să scoată pe Cîmpineau din lista candidaţilor 
şi să facă să scuzeze alegerea lui Gheoghe Bibescu, căruia-i 
lipsea şi etatea de 40 de ani, și însuşirea de nepot sau fiu 
de fiu de boier, condițiuni cerute de Regulament pentru 
a putea fi ales domn. 

Aşteptam deschiderea navigaţiunii Dunării în sus sau 
în jos. Gindurile-mi erau împărțite: să mă duc în Sicilia, 
unde un camarad al meu, Villeroz, se afla în capul unei 
esploatări de sulfur, care-mi scria că putea să-mi procure 
o pozițiune bine plătită, sau să mă întorc în Franța, unde 
eram sigur de protecţiunea lui Elie de Beaumont, lui Ber- 
thier şi a lui Dafiemoz, profesorii mei de la şcoala de mine 
din Paris. Cind într-o zi, aflindu-mă la Iorgu Ghica cel 
bătrin de la deal, am fost prezentat lui beizadea Niculache 
Suţu, unul din boierii cei mai învăţaţi, atunci postelnic şi 
efor al şcoalelor. El petrecuse mai mulţi ani în Bucureşti 
pe la 1818 şi 1821, pe cind tatăl său, Alecu-vodă Suţu, dom- 
nise în Țara Românească. Cunoscuse pe toată lumea bucu- 
reşteană de pe atunci; a stat mai mult la vorbă cu mine, 
întrebindu-mă de unul şi de altul, m-a întrebat despre sco- 
purile ce aveam și m-a sfătuit să primesc a rămînea în Mol- 
dova, oferindu-mi o catedră în Academia Mihăileană, și 
iată-mă așezat înaintea unei table cu creionul de cretă în 
mînă, arătind tinerilor, dimineața, proprietăţile cercului, 
ale elipsei, ale parabolei și ale iperbolei şi, după amiazi, 
vorbindu-le despre formațiunile munților ş-a straturilor pă- 
mâîntului.? 

Grei, dar plăcuţi ani am petrecut noi împreună ; mult am 
luptat noi, tinerii de pe atunci, cu prejudeţele şi cu obiceiu- 
rile cele rele, mult am apropiat noi clasele între dinsele; multe 
idei greşite de ale bătrinilor şi de ale boierilor am spulberat 
şi multe idei moderne am împlintat în spirite; multă ru- 
gină am curățit de pe mulţi. Am făcut-o, respectînd cre- 


251 


dinţele fiecăruia, cinstind perii cei albi, lăudind şi admirind 
fapta bună, ori de unde venea, și venerînd pe acei cari iu- 
beau ţara și dreptatea. 

Lucram şi luptam nu împins de setea de posturi bine 
plătite sau de dorinţa de ranguri pe scara arhontologiei, 
dar numai de dorinţa de a dezvolta în spirite și în inimi 
sentimentul binelui, al frumosului și iubirea de ţară. În 
bani eram plătiţi cum da Dumnezeu; eu, pentru două lec- 
ţii pe zi, adică 24 de ceasuri de catedră pe săptămînă, primeam 
300 de lei vechi, 8 galbeni, ceva ca un franc pe lecţiune; dar 
eram bine răsplătit prin satisfacțiunea ce simțeam văzînd 
pe toată ziua cum se lărgea cercul ideilor celor bune. Lucram 
fiecare cu cuvintul şi cu condeiul, după puterile mijloacelor 
noastre, la dezvoltarea naţionalităţii române. Şi știi că lucru 
nu era lesne într-un timp pe cînd chiar cea mai mică alu- 
ziune era pedepsită cu închisoare şi cu esil. 

Ca să aibă urmașii noștri o idee despre libertatea cugetă- 
rii de atunci, le voi spune că marele nostru poet Alexandrescu 
fusese închis la agie la Bucureşti, fiindcă consulul general 
Ritoi descoperise că în fabula Lebăda și puii corbului, prin 
vulpe poetul voise să înțeleagă pe Rusia, prin puii corbului 
pe noi, românii, pe cari vulpea voia să-i amăgească, şi prin 
lebăda pe Franţa, care voia să ne scape din labele Rusiei.8 

Un profesor din Academia Mihăileană, Lăzărescu, era 
destituit pe spusa unui călugăr muscal din Mănăstirea Neam- 
tului, care raportase consulatului rusesc că, ascultind la o 
fereastră, auzise pe acest profesor enunțind idei liberale. 
Consulul Kotzebue ceruse destituirea lui, şi nici Ministerul 
Intrucţiunei Publice, Alecu Balș, nici vodă nu îndrăzneau 
să-l scape. 

Cuvintul progres era proscris. Vestitul cenzor Florescu 
s-a spăriat şi s-a scandalizat cînd i-am dus no. 1 al revistei 
ce începusem cu tine, cu Kogălniceanu și cu C. Negruzzi, 
intitulată Propășirea, foaie știențifică şi literară; a şters cu 
condeiul său cel aspru cuvintul din frunte, îndurindu-se 
a lăsa numai foaie știenţifică şi literară. Mult răsunet a avut 
acea publicaţiune, deși fără titlu, pînă cînd foarfecele cen- 
zorului au venit şi i-au tăiat firul vieţii. 

Ți-aduci aminte de impresiunea ce a produs cetirea întă- 
ielor tale poezii, acasă la Alecu Balş Lungu, unde începusem 
a ne aduna în toată luna, ca să petrecem seara în convor- 


252 


bire şi cetiri literare, serate la cari asistau mulţi din boierii 
cei mari, între cari unul din cei mai regulaţi era Grigorie 
Ghica, fostul domn de la 1849 pînă la 1857. 

Ţi-aduci aminte cu cîtă căldură şi devotament am sus- 
ținut candidatura la scaunul arhiepiscopala episcopului de 
Roman, în contra stariţului de Neamţ, Neonil, care era 
patronat de consulul rusesc, şi cum am convins pe toţi boie- 
rii să voteze pentru Meletie, care era un bun român. 

Ți-aduci aminte cu cîtă energie am smuls din mînile 
poliţiei o damă care avusese imprudenţa de a profera într-o 
seară sub mască cuvinte cu aluziune politică, cum ne-am 
grupat toţi tinerii într-o gîndire, puind în capul nostru pe 
cavalerescul cneaz Gheorghe Cantacuzino, și cum am rezis- 
tat soldaților cari avea ordin să întrebuinţeze baioneta în 
contra noastră. Parcă văz şi acum pe regretatul nostru amic 
Alecu Moruz tăvălindu-se într-un terci de noroi cu trei sol- 
dați în braţe. 

În Academia Mihăileană organizasem cîteva cursuri li- 
bere. La interesantele lecţii de istoria ţării, ţinute de Kogăl- 
niceanu, amfiteatrul era totdeauna plin, la cursul meu de 
economie politică începuse a veni mulți boieri şi ascultau 
cu atenţiune. 

Noi, tinerii, devenisem sîmburele împrejurul căruia se 
grupau ideile viitorului. 

Eram susținuți în societate, în propaganda ce făceam 
în favorul ideilor liberale de Elena Negri, sora lui Costache 
Negri, de amica sa, frumoasa şi grațioasa Emilia Reymon, 
de fiicele doamnei Maria Rosnovanu, Catinca şi Zoe Sturdza. 
Ideile egalitare și democratice începuse a se întroduce chiar 
în saloanele elegante și aristocratice ale plăcutei și spiritu- 
oasei contese Elena Sturdza. 

Cu cîtă părere de rău am părăsit Iaşul și m-am despărțit 
de voi, bunii mei amici; o datorie de familie sacră și dure- 
roasă mă chema la Bucureşti: tatăl meu căzuse greu bolnav. 


ION GHICA 


XII 


DASCĂLI GRECI ȘI DASCĂLI ROMÂNI 


22 octombrie 1882 


Iubite amice, 


Îţi mai aduci aminte, amice, de: 

„„„bremea cea frumosal 

Chind un dascalos grecos 

Inarmat c-o varga grosa 

Paradosa* faneros** 

Aritmetichi 

Ke*** gramatich. 
Ke istorichi 

Ap’ edo'p echi?**** 

Cu domniile fanarioților se introdusese in țară o mul- 
time de dascaleci (loghiotati), ca institutori prin casele boie- 
reşti. Ei învățau pe coconași să vorbească limba Fanarului 
cu vodă și cu marele postelnic, cînd s-or face mari. 

N-am apucat pe dascălii cei ilustri: pe Lambru Fotiadi, 
pe Vardalah, pe Comita, cari purtau ișlic și ceacşiri, dar am 
cunoscut pe vestitul Kirkireu de soioasă memorie, care cres- 
cuse pe banul Manolache Băleanu și l-a dădăcit pînă la 
moarte; am văzut pe elegantul Mitilineu, cu un ochi la 
făină şi cu altul la slănină, cu pălăria în forma tingirii, 





* Preda. 
** Clar. 
*k*k Şi. 
*xxx De aici, pînă colo. 


254 


largă în fund de două ori cît diametrul capului şi pusă pe o 
ureche; el, după ce isprăvise pe Niculache şi pe Ştefan Go- 
lescu, feciorii lui Dinicu Golescu, trecuse la Creţulești gi la 
urma urmei se făcuse neguţitor de ciorbă, hrănind cu o deo- 
potrivă îngrijire şi stomacul, şi spiritul tinerimii care îi 
încăpea în mînă. Am cunoscut pe crudul Coriţa, care bătea 
pe verii mei de-i zvinta. Am parastisit pe Fiii lui Brutus cu 
epicul Aristia şi am trăit un an întreg la Paris cu blajinul 
Likeardopolu, care cinta din Norma pe psaltichie. 

De la zaveră ei lepădase lebadeaua și tombatera şi se 
imbrăcase nemțește; purtau mai toţi frac cafeniu-deschis, 
cu coadele lungi pînă la glezne şi bumbi de alamă, pantaloni 
verzi, strimţi pe picior, jiletcă vărgată, cravată liliachie și 
guler scrobit băț, nalt peste urechi. 

Metoda și programul lor de învăţătură era același pentru 
toţi. Începeau cu Eclogarion de la file Grigorie (amice Gri- 
gorie), un fel de crestomatie ad usum Delphini (delfinul era 
amicul nostru Grigore Caracaș, în onoarea căruia un dascăl 
Crisorora scrisese acel op). Cind ajungeai la scoarţa din urmă 
a cărţii, te trecea la Terpsitea, așa se numea gramatica com- 
pusă de prea învățatul dascăl Neofit Duca; îți da de citeai 
din Dialogurile morților lui Lucian şi te punea la tecnologie. 
Dacă declinai bine numele şi conjugai verbul, erai scăpat, 
dacă nu, tipto! Loghiotatul nu se turbura de înţelegeai sau 
nu, de ştiai cine era Caron, ce era Stixul și ce putere avea 
Joe. După trei sau patru ani ajungeai la Xenofon sau la 
Plutarh, cu care te deprindea la sintaxă; potriveai alți trei 
sau patru ani numele cu adiectivul, cu adverbul și cu pro- 
numele; de le nimereai, bine, erai scăpat; de nu, tipto!... 
Nici nu vrea să ştie dacă înţelegeai copilăria lui Ciru, de 
cunoșteai sau nu locurile pe unde au trecut cei zece mii, sau 
să caute să te interesezi la viaţa lui Timoleon sau a lui Epa- 
minonda ; totul era tecnologia și sintaxa să-i fie cu bine și te 
trecea la poeţi incepind cu „Minin aide*, și în zece ani te da 
gata, telios**. Fără noţiuni serioase de istorie, fără filozofie 
şi fără elemente de matematică, te lua de mînă și te ducea, 
într-o duminecă, la părinţi, zicîndu-le cu îngimfare: 

„Băiatul a isprăvit cartea!“ 





* „Cintă mînia“ — începutul epopeii Zliada de Homer. 
** Desăviîrșit. 


255 


Vestea se ducea din dascăl în dascăl, pină la palat; şi 
dacă erai de părinţi bogaţi, vodă te îmbrăca cu caftan şi te 
însura cu fie-sa, cu nepoată-sa ori cu vreo fată din casă, uitată 
de Dumnezeu. Cînd Dumitrache Buzoianu, fecior de boier 
bogat din Buzău, a isprăvit cartea, Caragea l-a însurat cu 
vară-sa Sultănica, pe care ăi fi văzut-o și tu. Cînd Niculache 
Ghica a ieșit telios, vodă i-a dat pe nepoată-sa Smărăndița, 
fata domniței Nastasiicăi, și l-a făcut agă. Cind tînărul Mano- 
lache Băleanu a fost dus la curte de Kirkireu, vodă Suţu i-a 
lăsat barbă și i-a dat de nevastă pe fiică-sa, domnița Catinca, 
înzestrînd-o cu moşia oraşului Tirgoviștea. Vezi, atunci s-au 
sculat tirgoviştenii cu mic, cu mare, ş-au venit la Divan la 
Bucureşti cu rogojini aprinse în cap şi cu jalba în proțap, 
s-au dus la biserică la Sfintul Niculae cel Sărac din strada 
Victoriei şi după liturghie, ieșind în curtea bisericei toţi cu 
făclii de ceară galbenă aprinse, le stingea într-un butoi cu 
smoală aprinsă, strigind: 

„Afurisit să fie vornicul... şi aşa să se topească casa 
lui }“2 

Se zice că ţi se făcea părul măciucă. Vornicul pe care îl 
afurisea era boierul român care iscălise darea moşiei. 

N-a trecut un an, și domniţa, nevasta Băleanului, murea 
din facere. Vodă, tatăl ei, murea otrăvit de ai lui, şi mai tir- 
ziu casa boierului care a iscălit în adevăr că s-a stins. 

De atunci a ieșit vorba „gură de Tirgovişte“. 

De acea moșie nimeni nu s-a putut apropia şi a rămas și 
pînă în ziua de astăzi tot a oraşului. Se zice însă că s-ar fi 
cam ştirbit pe ici, pe colea în timpurile din urmă. 

Pe cînd cu dascălii greci, ziua copiilor începea cu răsă- 
ritul soarelui și se isprăvea pe la două ore după apus. Dimi- 
neaţa, dulceaţă și cafea, la amiază, prînz ţapăn cu ciorbă 
şi cu rasol; după aceea, somn un ceas, două; după somn, 
iar dulceaţă și iar cafea, seara mincare ş-apoi culcare. Ora 
cea mai așteptată de copii era somnul după amiazi, dacă 
grecul nu-ţi încuia ușa ca să nu te poţi duce să te joci în 
curte sau în grădină. Cînd te închidea, nu-ţi răminea altă 
scăpare decît de a prinde cîteva muște, a le agăța bumbac 
netors și a le da drumul să se ducă să miîngiie nasul adormi- 
tului; grecul se deștepta furios și, ca să poată dormi în 
pace, îți deschidea ușa şi te da afară din odaie; atita pagu- 
bă! Pe seară te ducea la plimbare pe Dealul Mitropoliei, 


256 


Minăstirea 
Cozia 
(Acuarelă de 

Preziosi) 











Ion Ghica 
(Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, 
Cabinetul de stampe) 


la grădina Breslei sau a lui Deșliu, unde se găsea cu alţi 
greci. Apoi acolo să fi auzit novitale şi mandate, strategii 
şi filonichii; ai fi zis voinicii voinicilor; mîncau jăratic și 
beau flacări. 

„Să fi fost eu în locul lui Botzari — zicea viteazul Coriţă 
— nu atacam pe la aripa dreaptă, ci trăgeam drept în mijlo- 
cul ordiei și nu lăsam să scape nici picior de turc.“ 

Mintosul Mitilineu, ca insular ce era, cu cunoştinţă 
despre ale mării, striga cit putea: 

„De eram acolo, nu lăsam pe Miauli să dea drumul bru- 
lotului pe crivăţ, aşteptam austrul și ardeam toate coră- 
biile turceşti. Auzi, să-i scape Căpitan-pașa!“3 

De cite ori îmi venea să le zic: „Bre oameni buni, dacă 
sunteţi așa de viteji, de ce nu vă duceţi să vă băteţi acolo 
şi să mă lăsaţi pe mine în pace!?“ 

La ochii lor toţi eroii acelei lupte gigantice — Botzari 
Colocotroni, Coletti, Miauli, Canari, Sahturi — erau numai 
greci, nu voiau să ştie că sulioţii, manioţii, specioţii și 
epiroţii sunt mai toţi arnăuți şi români.t De cităva vreme 
venise un fel de sălbatec, care, cînd auzea că trata pe Bot- 
zari de grec, se înfuria, se răstea la ei strigind: 

„Nu grec, arvanit bre!” 

Acela venea de la bătălie. 

Gheorghe Şerifu, aşa era numele lui, fusese crescut de 
mic copil de Kiciu, tata lui Marcu Botzari, la Suli în munte. 
Deşi Ali-paşa Tebedelen intrebuințase toate espedientele 
credincioșilor săi, Nuţu și doctorul Voia, cu ajutorul cărora 
curăţise mulţi bei feodali din Albania, musulmani și creștini, 
nu putuse însă nici să prinză, nici să biruie pe beiul de la 
Suli, pe Șoimul muntelui, şi în fine, ca să trăiască frăţește, 
fusese siliţi să-și dea copiii amanet unul altuia. Kiciu Bot- 
zari dedese pașei pe fiul său Marcu, copil de doisprezece ani.5 
Șeritul, camaradul său, l-a întovărășit. După doi ani de 
răbdare, Marcu se scoală intr-o noapte, deşteaptă pe Şeriful 
şi-i zice: 

„Gheorghe, hai să fugim!“ 

Cum au zis, au și făcut. Copiii pornesc peste zidurile 
şi peste șanțurile laninei; dar, cind să puie piciorul pe pă- 
mint liber, iată că-i ajung oamenii lui Tebedelen şi-i duc 
peșcheș îndărăt la Ianina. Pe Marcu l-a cruțat pașa, că-i era 
frică de Kiciu, dar pe bietul Şeriful, după citeva bastoane, 


17 — Opere voi. 1 — Ion Ghica 957 


l-a ţinut doi ani în fiare. Marcu, cum a văzut pe camaradul 
său cu picioarele uşurate, iar a luat-o la picior şi, cu toate 
descărcăturile de puşti ale arnăuţilor lui Ali, a putut răzbi 
la Preveza. Șeriful a trăit de atunci tot pe lingă Marcu. 
La revoluţia grecească l-a întovărășit în douăsprezece 
bătălii, pînă la scos mort în braţe din ordia turcească. Apoi, 
cu trei gloanţe în piept, s-a tirit din vizunie în vizunie și, 
urmind după cer Calea-robilor, nimerise la Bălteni, lingă 
Ghergani. Acolo, cu citeva bucăţi de pastramă, covrigi 
și trei-patru păpuși de smochine, ţinea băcănie, care băcănie 
mai în urmă s-a făcut han şi hanul s-a prefăcut în moșie 
cu casă mare boierească, în care a trăit ca un derebei pină 
la anul 1874. 

Casa era o adevărată fortăreață, şi odaia lui, un arsenal; 
trei-patru şișanele totdeauna încărcate pină la gură, săbii, 
iatagane, pistoale, suliţi și topoare acopereau păreţii de jur 
imprejurul icoanelor. Din pridvor la dreapta și la stinga 
porneau ponciș două meterezuri, prin zid, care duceau bătaia 
puștei drept deasupra ușei din capul scărei. Nici cu tunul 
nu puteai răzbi la dinsul. Cea dintii grijă a lui boier Gheors 
ghe, dimineaţa, cînd se scula din așternut, era să-și ia pisn 
toalele de supt căpătii şi să le bage în buzunar. Avea bani 
ascunși și se temea de hoţi. 

Într-o zi răsădea niște flori în grădină, cînd iată că 
intră doi inși care-l întreabă dacă avea să le dea de lucru, 
zicînd că sunt dulgheri. Pe cind se tocmea cu dinșii pentru 
nişte uluci, unul îi aruncă o legătură de git și-l stringe. 
Pină să scoată pistoalele din buzunar, era și trintit la pă: 
mint și luat pe sus. Curtea era înconjurată pe dinafară de 
douăzeci de oameni înarmați cu puști; era Mihale Bonea, 
zece ani spaima a două judeţe. Sătenii din Bălteni sar cu 
toţii, dar n-au arme, şi hoţii îi ţin în respect, împuşcind 
mereu din poartă și din pridvor. Nevasta primarului, o 
frumuseţe de femeie, cade împuşcată. Bietul bătrîn, Şerin 
ful, e dus în odaie şi chinuit hoțeşte să mărturisească banii. 
Înecat în sînge, cade leșinat; hoţii dărimă sobele, găuresc 
păreții, găsesc cincisprezece mii de lei și se retrag în bună 
ordine. 

Gheorghe Şeriful a zăcut după aceea vreo două luni și a 
murit tot în ziua cînd a fost împușcat Bonea la Obor. 


238 


Pe cind cu dascălii greci, feciorii de boier învățau ro- 
mânește numai din întîmplare şi pe apucate, și unii nu învă- 
tau nicidecum. Îmi plăcea să ascult pe logofătul Matache, 
seara, cind citea Vieţile sfinților sau faptele lui Alexandru 
Machedon, călare pe Ducipal, care s-a bătut cu Por-impărat 
şi cu pasările cu ciocul de fier; deși nu îințelegeam bine 
povestirile lui Arghir cel frumos, dar l-am cetit de mai 
multe orif. Petrache Nănescu „un secretar al tată-meu, fost 
elev al lui Lazăr, numai în citeva seri mă învățase să scriu 
românește ; citeam slova cea mai ciocoiască şi scriam cu trei 
aruncături pe dasupra. 

Mama Elenca Dudeasca, sora bunică-mea, văduva poe- 
tului Alecu Văcărescu şi muma poetului Iancu Văcărescu, 
avea sipeturi pline cu sineturi; mă lua acasă de-i citeam, 
ceasuri întregi, anaforale de-ale divanurilor de cinci, diva- 
nurilor de şapte şi de-ale veliţilor boieri; noroc că se mulţu- 
mea a le cunoaște numai de la deci în jos. După ce isprăveam, 
mă cinstea cu o dulceaţă și-mi da și o bucată de pastă de 
gutui învălită în hirtie; iar eu îi sărutam mina. Nu lipsea 
niciodată a-mi zice: 

„Vino să te sărut, evghenisul mamei, că eu, cind mă 
gindesc la evghenia familiei noastre, uite, îmi vine ameţeală. 
Noi cu toţi boierii cei mari suntem rudă, și cu Cindeștii, 
şi cu Bărcăneştii, şi cu Cimpinenii, și cu Filipeştii, şi cu 
Cantimireştii, şi chiar cu Maria Tereza.“ 

Apoi începea să-mi povestească cum ne-am încuscrit și 
ne-am rudit cu fiecare din casele boiereşti; îmi spunea cum 
Cindescu şi Dudescu erau nemeși, Graf Boier şi Graf Kendefy; 
cum Văcăreștii se trăgeau din Făgăreştii din Făgăraşi, neam 
cu Radu Negru, după frate-său banul Craiovescu; cum o 
Dudească se măritase cu un Cantemir etc.; uita să-mi spuie 
de unde şi pină unde era rudă cu Maria Tereza; și, dacă o 
întrebam, îmi răspundea: 

„Vezi, aci nu prea ştiu bine cum vine spiţa neamului, 
dar știu de bună seamă că ne rudim“. 

Îmi plăcea cu deosebire să aud pe Iancu Văcărescu cind 
venea la noi şi recita Păstorul întristat, Ceasornicul îndreptat, 
Oda la marca ţării? ... Mai în urmă, Eliad îmi da lecţii de 
gramatica română şi ìinvățam pe dinafară traducerile din 
meditaţiunile lui Lamartine. Pe la 1830 Vaillant deschisese 
şcoală lingă Stavropoleos, şi toţi feciorii de boieri — Fili- 


253 


peşti, Grădişteni, Bălăceni, Ghici, Rosetti, Budișteni, Goleşti 
— părăseau dascălii greci și alergau la școala franţuzească. 

Tranziţiunea de la școala grecească la cea franțuzească 
şi la cea românească începuse demult incă, din timpul Revo- 
luţiei franceze, cu Laurengon, Ricordon, Colgon, Mondoville 
etc., toţi conți și marchizi emigraţi, transformați în dascăli. 
Pe la anul 1806, cind au venit muscalii, mai mulți tineri și 
mai multe fete de boier vorbeau franţuzește. 

Cu Lazăr, cu domnia lui Grigore Ghica, cu Efrosin Poteca, 
cu Costache Moroi, Simion Marcovici, Petrache Poenaru, 
şcoala românească şi-a lua avintul. Școlile străine ale 
lui Lambru, Vardalah și Vaillant s-au prefăcut în şcoli na- 
tionale sistematice, cu sute de profesori de istorie, de filozo- 
fie, de matematici, de limbi străine vii şi moarte. Gimnazii, 
licee, colegii, facultăţi de litere, de ştiinţe, de drept, de medi- 
cină, nimica nu ne lipsește, şi cu toate acestea nu se văd 
răsărind luceferi pe orizonul literelor, însă posderie de ad- 
vocaţi şi jurnalişti; o ceată care de mai mult de douăzeci de 
ani se tămilie unii pe alţii cu cuvintele: 

„Hoţilor! Tilharilor şi trădătorilor! nu voi, ci noi am 
făcut îndoita domnie, Unirea Principatelor, domnul străin, 
constituţiunea, armata, independența, finanțele, regatul 
etc.“ 

Și ceialalți răspund cu aceleași vorbe frumoase: 

„Ba nu voi, ci noil“ 

Ș-o duc hojma, fără a li se uri. Unii s-au exaltat în- 
tr-atita, încît cred sincer ceea ce zic și ceea ce scriu. Sunt 
convinși că fără ei n-ar fi existat România şi că, dacă ar lipsi 
ei, ţara s-ar cufunda. 

Odată mă duc să văd pe unul dintr-aceşti exaltați. Era 
bolnav, îl prindea niște friguri rele; îmi zice: 

„Uite, mi-e rău de tot, o să mor; nu doar că mi-e frică 
de moarte, ştii cite gloanţe anr în trup ; moartea am văzut-o 
de multe ori în faţă și sunt obicinuit cu dinsa, dar mă gin- 
desc că de-oi muri se prăpădeşte ţara !* 

Într-o zi mă întorceam de la Cameră şi intilnesc pe un 
venerabil bătrin străin, căruia tocmai în ziua aceea i se 
votase o pensie viageră de o mie de lei vechi pe lună, pentru 
sentimentele lui filo-române ; credeam că-i fac plăcere din- 
du-i o veste plăcută. Cind, ce să mă pomenesc! că se întoarce 
furios la mine, zicîndu-mi: 


260 


„Ce? Atita au făcut americanii pentru La Fayette? Şi 
cum se poate compara ceea ce a făcut La Fayette pentru 
America cu ceea ce am făcut eu pentru România?“ 

Un turist ne spune in cartea sa că mare noroc a căzut pe 
România cu venirea d-lui X..., francez venit acum ciţiva 
ani în urma împrăștierii Comunei din Paris, care, zice el, 
a înzestrat limba română cu gramatică şi cu dicţionar şi 
cu fel de fel de cărţi ştiinţifice şi literare.“8 

Un bacalaureat scrie într-o gazetă două-trei rinduri, 
într-o limbă ca vai de ea, şi îndată-l vezi că se esaltează pină 
a se crede reformator, creator și salvator. 

Nu se poate tăgădui că școlile noastre, afară de Facul- 
tatea de drept şi de medicină, au dat slabe rezultate pină 
acum. Tinerii care dobindesc bacalaureatul la noi nu se pot 
compara nici în limbile vechi, nici în istorie, nici în filozo- 
fie, nici în ştiinţe cu cei care ies din colegiile Franţei, Ger- 
maniei, Italiei, Belgiei sau Elveţiei; învăţătura noastră 
gimnazială nu este destul de serioasă, profesorii nu sunt 
destul de exigenţi, nici destul de riguroși la esamene; gradul 
universitar se acordă prea lesne şi a devenit accesibil inteli- 
genţelor celor mai mediocre. Lipsa de seriozitate în învăţă- 
tura umanitară face ca părinţii care au mijloace să-și tri- 
mită copiii lor în școlile străine; astăzi avem numai în 
Paris peste o mie de tineri la școli. În loc de-a încuraja 
inteligenţele slabe, ar fi mult mai bine a deturna curentul 
şi a împinge tinerimea şi spre meşteşuguri şi meserii, şi a 
pune astfel inteligenţele mediocre în stare de a deveni 
producătoare în loc de a fi sterile şi de multe ori perni- 
cioase prin pretenţiunile și exigenţele lor. A face oameni 
învăţaţi este un bine, a face numai advocaţi și jurnaliști 
este un rău. 

Aud zicîndu-mi-se că un asemenea sistem ar fi o tendință 
a împiedica pe fiii poporului de a putea să aspire la poziţiu- 
nile cele înalte ale societăţii, făcindu-le accesibile numai 
acelor cari au mijloace de-a sacrifica zecimi de ani la studii. 
Nu! Inteligenţele alese nu se opresc dinaintea nici unui obsta- 
col; ar fi fatal să nu avem dulgheri, timplari, zidari, croi- 
tori, cizmari şi să avem numai oameni stropiţi cu literatură 
și cu filozofie; am ajunge la agoraua Atenei şi în curînd Filip 
ar fi în cetate. Dacă oamenii învăţaţi sînt folositori, cei meş- 
teri sunt indispensabili. 


261 


Ceea ce cred eu că ar conveni României și fiilor ei ar 
fi ca învăţătura clasică și științifică să devie serioasă, nu 
numai o spoială; iar acelor cari nu sunt destul de bine înzes- 
traţi, ca să poată deveni adepţii literaturii şi ai ştiinţei, să 
li se deschidă şcoli în cari învăţătura să meargă mină în 
mină cu atelierul. Să se înfiinţeze în fiecare oraș trei, patru, 
zece, douăzeci de ateliere, în cari copiii să înveţe meseria la 
care se destină și totodată să aibă trei sau patru lecţii scurte 
pe fiecare zi, în cari să poată dobindi cunoștințe de religie, 
de limba naţională, de istoria țării, de calcul, de geometrie și 
desemn aplicabil la meseria lui. Acolo unde s-a înființat 
asemenea școli cu numele de half-time au dat rezultatele cele 
mai norocite, rezultate neașteptate”. Meseria n-a oprit ge- 
niul lui Franklin, lui Edison și lui Watt dea se arăta, pentru 
că geniul pătrunde orice îmbulzeală socială, cum pătrunde 
un vulcan coaja pămîntului şi iese la iveaiă. Tinărul din ate- 
lier, cînd ar simţi că are dispozițiuni literare sau ştiinţifice 
serioase, lesne ar găsi drumul colegiului şi al facultăţii. 

Strigăm cu toţii industrie; dar pare că am crede că s-ar 
putea înființa industrie fără meșteri şi că s-ar putea produce 
fără producători. Un singur ram de producțiune, pictura, 
dă Parisului patruzeci de milioane pe an; micile orașe ale 
Belgiei, Valenciena!0, Malina, Bruxela, trag cite zece mi- 
lioane pe an de pe dantele. Dar nici tablourile nu se fac fără 
pictori, nici dantelele fără mini dibace. Geneva trăieşte în 
mare parte din ceasornicărie, și cu toate aceste nici de Saus- 
sure, nici de Candolle, nici de Jussieu, nici Lavater n-au 
fost opriți de a deveni niște lumini ale știinţei.!! 


ION GHICA 


XIV 


TUNSU ȘI JIANU 


26 decembre 1882 


Iubite amice, 


Uitatu-te-ai vrodată printr-un ochean de inginer? Să 
vezi cum într-însul toate se arată întoarse cu susul în jos. 
Odată îmi aduc aminte că ridicam planul unui petic de 
moșie; o fetiță lăsase secerea şi venise lingă planșetă ; se uita 
la mine, parcă mi-ar fi zis: „Lasă-mă să mă uit şi eu o dată, 
domnișorule“. I-am înţeles pofta, i-am îndreptat ocheanul 
spre un cioban, în depărtare, care şedea în mijlocul oilor cu 
piciorul încrucişat, rezemat în măciucă; îl potrivii bine și 
poftii pe fată să se uite. Ea își astupă un ochi cu mina și 
pune pe celalalt la sticlă, se uită, ş-odată strigă: 

„Aoleo! A întors pe Niţă cu gaibele în sus!“ 

De atunci, ori de cite ori îndreptam ocheanul spre tinăra 
fată, ea își stringea rochia cu amindouă mîinile. 

Iată efectul ce-mi fac mie unii oameni cînd îi privesc 
prin considerația de care se bucură în societate, pe cind îi 
ştiam și-i știu că nu sînt şi n-au fost decit nişte pigmei; 
ne-am pomenit cu dînşii oameni mari, ilustraţiuni fără știrea 
lor şi a lui Dumnezeu, pe cînd alții, de cari nici nu se pome- 
nește, ar avea poate statui și epitaie, dac-ar fi o dreptate în 
lumea aceasta. 

Istorioara ce voi să-ţi povestesc este un esemplu de fe- 
lul cum se scrie istoria. De-o fi pentru cineva o decepţiune, 
îmi pare rău, dar cum zice povestea vorbei latine: 


„Amicus Plato, sed magis amica veritas.“* 
sau pe elinește: 
qlàog èv Idtv, pudry d£ kahte 

Muscalii adusese ciuma în țară de peste Dunăre. Maida- 
nele Bucureştilor gemeau de soldați cari zăceau cu sutele 
în ploaie şi în frig, ghemuiți în noroi, înveliţi în mantale 
transparente de vechitură și de gloanţe turcești. Era oprit de 
a se vorbi de năprasnica boală, nici măcar de a-i pomeni: 
numele, sub pedeapsa pazarnicului. 

Pazamicul era un fel de ovrei muscălit, cinovnic de ce} 
citirnatit-clas** ; bătrîn, scurt şi slab, obrazul numai mustăţi 
şi favorite dese, albe şi zbirlite, printre care se zărea numai 
virful nasului, ca o cireașă vinătă, și un gol in bărbie, răsă- 
tură ca de o carboavă. Din desișul sprincenelor luceau doi 
ochi galbeni-căprii, ca de pisică sălbatecă. 

Întiiaşi dată cînd am văzut o hienă la Schönbrunn am. 
strigat: 

„Mamă! Uite pazarnicul!“ 

El purta surtuc verde cu guler roşu, nasturi cu pajură. 
pantaloni largi cu piele, șapcă de muşama, spangă și un gir- 
baci cu care necontenit bătea. Călare pe un cal mic, vinăt 
şi urmat de trei cazaci cu suliţele întinse, cutriera tirgu! 
zi şi noapte. Era spaima orășenilor; cînd se ivea într-un 
colţ de uliţă, bărbaţi, femei și copii fugeau, făcîndu-și cruce 
ca de Ucigă-l toaca. 

Una din operaţiunile pentru care părea că avea o deose- 
bită plecare şi pe care am văzut practicind-o în mai multe 
rinduri, cu un deplin succes, era de a porunci cazacilor să 
scoață nădragii bieţilor negustori şi de a-i pune goi pe vine 
in piramidele de noroi, grămădite morman pe lingă ușile pră- 
văliilor. Acea baie de şezut dura cînd mai mult, cînd mai; 
puţin, după impregiurări; totdeauna însă pînă ce-i abătea. 
să cadă pe o altă victimă. Tratamentul se termina cu trei 
patru girbace peste pielea goală și cu cite un Sukensen, 
adică pui de cîne. 

În toată dimineaţa, citeva sute de cară, aduse cu biciul 
de prin sate, pline cu cosciuge de la fabrica lui Buhuricul, 


* „Mi-e prieten Platon, dar mai mare prieten adevărul.“ Maximă 


extrasă din Viaţa lui Aristotel de Ammonius. 
** De treapta a paisprezecea, 


264 


ocolea toate maidanele şi aduna pe morţi, printre cari se 
strecura adesea și cite unul sau doi vii. 

Doftorii de pe atunci, niște doftorași nemți, ovrei sau 
greci: Mesici, Bubuki, Grunau, Sporer, Esarcu, Gusti etc. 
erau porunciţi să nu cumva să spuie cuiva sau undeva că 
bola de care mureau cu sutele era ciumă, ci să zică că era 
aşa ceva, ca un fel de dalac amestecat cu bubă, cu fierbin- 
țeală și cu moarte. Poliţaiul Ieremia Pavlovici Birzoi îi 
imbrăcase în muşama și le prescrisese să se frece la nas și pe 
mâîni cu usturoi şi cu ladin. Era oprit d-a ţinea porțile închise, 
de-a arde gunoiul în curte, sau de a lua vreo altă măsură 
profilactică, ca să nu se sperie orașul. 

Acei din locuitori cari aveau moşii sau rude la ţară 
părăsise capitala, iar ceialalți se lăsau să moară cu miile, 
nespovediți şi negrijiţi, şi se ingropau fără preot. 

Noi fugisem cu toată familia la ţară. 

Ți-aduci tu aminte de un stejar stufos din grădină? Lingă 
tulpina acelui arbore așezasem sofrageria.! 

Într-o seară, pe cînd eram la cină cu două luminări de 
său în sfeșnice de tinichea, cu bășici de sticlă, Marin isprăv- 
nicelul s-apropie încetișor de tata şi, cu un glas jumătate 
sfios, jumătate hotărit, îi zise: 

„Cocoane, cocoane! te cheamă un om la portiță lingă 
gard, zice că are să-ţi spuie o vorbă“. 

Tata, fără să pară cîtuşi de puţin atins de o invitațiune 
așa de poruncitoare, lasă furculiţa în friptură, pune şervetul 
pe masă și se îndreptează cătră locul arătat, unde se auzeau 
şoapte de mai multe guri. 

Scurt şi coprinzător. 

„Cocoane Tache — i-a zis omulcu vorba — nu mai minca 
seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aici şi văzindu-te la 
masă le faci poftă băieţilor. Că de!... oameni sunt și 
éi, rivnesc. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo 
boroboaţă.“ 

Trecătorul era fiorosul Tunsu, fost paracliser şi ţîrcov- 
nic și candidat de diacon. Nu era săptămină lăsată de la 
Dumnezeu să nu se audă cite o vitejie, două de ale lui, 
d la Fra Diavolo. Cu vreo zece zile înainte, călcase la moșie 
la Cocoșul pe vornicul Tache Rallet, vecinul şi vărul nostru ; 
îi luase şaluri, scule, argintărie, tot. Îl lăsase pe dinsul şi 
pe cocoană numai în cămașe. 


265 


Pas de nu asculta, dacă poţi, de poveţile amicale ale 
unui astfel de binevoitor. 

Tata, cum se întoarse, porunci să stingă luminările şi să 
ridice masa de acolo. A doua zi pină-n ziuă un dulgher cu 
cîteva scinduri de brad improviza un fel de pavilion rotund 
după modelul templului Vestei de pe malul Tibrului, cu 
singura deosebire că avea numai o fereastră spre apus, ca să 
nu se vază lumina de la drum şi să nu inducă pe băieţi în is- 
pită; numai aşa am putut urma a ne folosi de umbra şi de 
răcoarea bătrinului stejar. 

Eram încă sub impresiunea povețelor banditului, cînd 
într-o zi intră în curte o căruţă cu patru cai şi trage la grajd. 
Tată-meu trimite să intrebe cine a venit; feciorul se întoarce 
fuga, spăriat. 

„Cocoane, Jianu!“ 

Mama și noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitindu-se 
zîimbind către fecior, îi zice: 

— Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am 
pus la masă. 

Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, 
rumen la față, ras şi cu mustața deasă și scurtă; îmbrăcă- 
mintea lui: dulamă, pantaloni şi scurteică, pe cap șapcă 
peste fes, la briu pistoale şi un cuţit cu plăsele de os, și 
pușcă în cumpănă în mîna dreaptă. 

Tata îl primeşte vesel și prietenește, dindu-i mîna să 
i-o sărute. 

— Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Șezi de mănîncă. 
Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă. 

Cînd am auzit zicindu-i şi Iancule, mi-am zis: Nu mai 
încape îndoială, el e! Mi-a venit în minte cîntecul:? 

Iancule, Jianule! 


Îţi e murgul cam nebun, 
Trece Oltul ca pe drum. 


Cum să ședem la masă cu un hoţ de codru și să ciocnim 
cu el pahare de pelin? Tot îmi părea că-l auzeam zicînd: 
Ține, gazdă, nu mă da, 
Că ţi-oi face-o malotea 
Cu samurul cît palma. 


266 


Polcovnicul Ioniţă, cum l-a văzut de departe, a dat fuga 
la cornu de vinătoare: cinii alergau din toate părțile chelă- 
lăind, cu botul plin de mămăligă. Într-o clipă, Braica, Dudaş, 
Ţica şi Neamţul săreau şi jucau cu bucurie împrejurul cor- 
nului de vinătoare. 

— Auzi, lancule, nici să îmbucăm nu ne lasă polcovni- 
cul; cum te-a zărit, numaidecit, hai la vinătoare! 

— Bine face, că e tirziu, de-abia o să avem vreme pînă 
diseară să întoarcem doi-trei vătui. 

Se sculară de la masă, sorbiră din cafea, traseră de do- 
uă-trei ori din ciubuc. Pletea, Manta, Şuţă, Dobre puneau 
lănțugurile de gitul copoilor, cite doi-doi, şi pornea fiecare 
cu părechea lui. 

Tata da ordine şi instrucțiuni pe a doua zi, căci asta era 
numai un preludiu de vînătoare. 

— Maneo, mine în zori să fii aici cu cojeştenii, şi vezi 
dacă cumva vărul Costache o fi la Cornești, spune-i să ne 
găsească mine pe Crevedia, doar om încolţi lupoaicele cele 
fătate. 

Cînd răsărea luna, de era două ceasuri pîn-a se crăpa de 
ziuă, curtea era plină de vinători de prin cătunelevecine. 

Polcovnicul Ioniță, în mijlocul lor, cu o ladă plină de 
cutii dinainte, le împărțea iarbă şi alice, cîte patru umplu- 
turi de puşcă, desemniînd fiecăruia locul unde să se ţie, cînd 
să dea gură şi încotro s-o apuce. 

— Voi, săbieştenilor, să vă ţineţi la mărul roșu. Tu, 
Dobre, să-mi pui pe colăceni pe Baranga, și pe gămăneș- 
teni să mi-i așezi cu cojăştenii la lacurile din Mariuţa; 
Pletea să se ducă să caute la Boloboace; să nu cumva să vă 
aud gura, că vă ia dracul! Țineţi cînii legaţi lingă voi. Man- 
to, cînd îi simţi că a sărit lupoaica, dă drumul lui Samson, 
că ala, cînd o da de urma ei o dată, n-o mai slăbeşte; lăsaţi 
pe Ovreica acasă, că minte şi ne înșală. Na și ţie, băieţică, 
zicea unui bătrin bondoc, vărsîndu-i iarbă în corn şi alice 
in basma. Vezi să mă dai iar de ruşine ca mai dăunăzi, de-ai 
lăsat bunătatea de lup să treacă pe lingă tine și să se 
ducă sănătos. 

— Da’ lasă, zău, cucoane Ioniţă, nu mai zice, că ţi-am 
adus alaltăieri doi lupi în loc de unul. De necaz m-am dus 
de am stat trei nopţi la pîndă lingă scorbura fagului celui 
mare ; i-am adus pe amindoi la spinare tocmai de la ogrăzile 


267 


ciobanului. Uite atunci parc-a fost un făcut. Cînd era să 
treacă spurcăciunea, îmi răzemasem pușca de un copac 
şi scăpăram să-mi aprind luleaua, şi pînă să-i iau de veste, 
s-a făcut nevăzut prin hăţiş, parcă avea tichiuţa dracului 
în cap. 

Seara, în aprinsul lumiînărilor, un car plin cu lupi tineri 
și bătrini, cu vulpi și cu iepuri venea cu vinătorii după 
dinsul. În mijlocul curţii, jupineasa Ilinca așezase de cu 
ziuă o butecu vin, împrejurul căreia aprinsese patru butoaie 
cu cilţi muieţi în păcură; zece fete, fiecare la vatra ei, unde 
se frigeau berbeci și se fierbeau mămăligi, un ţigan zicea 
din gură şi din cobză istoria lui Alimoș. 

Pletea şi cu Manta descărcau căruţa cu vinat. 

Pusese pe bute un pat de mărăcini, pe careașezase iepurii 
cu botul şi cu urechile afară și cu picioarele la centru; la 
patru colţuri ale bazei ieșeau de un cot coadele bine îmblănite 
a patru vulpi legate împreună de git, de un par înfipt în 
mijlocul grămezii de iepuri și ţinute în picioare pe par, 
deasupra capetelor vulpilor. Pe o mescioară rotundă şedeau 
în patru picioare cinci pui de lup cu gurile căscate către vi- 
nători, și deasupra lor, două lupoaice năprasnice, legate 
spate la spate de parul înfipt în masă; forma astfel un fel de 
monument cinegetic, cam în forma îintînilor moderne adop- 
tate în capitalele ţărilor civilizate. 

Chelăreasa umplea oale cu vin din bute și fetele aju- 
toare cinsteau pe viînători, dindu-le împreună cu oala de 
vin şi cîte un hartan de friptură, o bucată de pastramă, un 
codru de mămăligă tăiată cu sfoară ș-o vorbă bună. 

— Căutat-o-ai în pintece, nea Gheorghe, să vezi dacă nu 
cumva are pe văcșoara noastră? Azi e o săptămînă de cînd ne-a 
mîncat-o din coşar. 

— Bea, Gămănescule, că o să-mi dea mie coconul vulpea 
cea împuşcată de tine, să-mi fac de iarnă o scurteică cu care o 
să-ți joc la nuntă, că văd eu că de cișlegi îţi pui pirostriile 
în cap. 

— Ţie, Comane, mi-a zis jupineasa să-ţi mai dau o oală, 
că tu ai dat întîi în lupoaica cea mare, care i-a mincat scroafa 
cu purcei cu tot; i-a luat-o chiar din bătătură. 

— De ce n-ai împușcat bine puiul de lup, măi Sgaberciu, 
şi l-ai trîntit viu în căruţă, de era să rupă mina, cu colții, 
lui nea Dumitru Ciuruian? Ia uite, colţi ca nişte brice! 


268 


Patru zile, cit a şezut Jianul, a fost numai veselie și 
petrecere; toată noaptea cîntau lăutarii, și fetele întindeau 
hora şi bătuta cu flăcăii. 

Mă obicinuisem să mă uit la dînsul fără să-mi fie frică, 
pa încă aveam şi un fel de respect de cînd îl văzusem nime- 
rind cu glontele, de trei ori de-a rindul, în piatra din margi- 
nea pădurii, care de-abia se vedea din foişor ; şi de cînd sărise 
peste șanțul din coada eleșteului mai bine decit caii de la 
ipodrom. Oricum, însă, cind mă uitam în ochii lui, tot îmi 
părea că avea în mini tigaia cu ceară fiartă, cu care făcea pe 
ciocoi şi pe negustori să-i spuie unde aveau bani ascunși. 

Dar apoi iar îmi ziceam: „Cum se poate, tata să fie prie- 
ten cu unul: 

Din cei cu pușca lungă, 

Care dau chioriş la pungă. 
Feciori de lele nebună 

Care noaptea-n frunză sună?« 


Iancu Jianu era de peste Olt, din judeţul Romanați, de 
pe valea Tasluiului. El a lăsat un nume de haiduc, dar nici 
n-a fost, nici gînd n-a avut să se facă vreodată hoț de codru. 
Însă o poveste, dacă ajunge a deveni legendă, adevărul n-o 
mai poate scoate din capul poporului. 

Tată-său, boier de ţară, își crescuse băiatul la moşie, 
fără carte grecească și fără ambiţiunea de-a-l face un concu- 
rent feciorilor de boieri mari la isprăvnicii și la divanuri. 
Îl obicinuise lîngă pluguri, cu cai și cu pușca ; vara la munca 
cîmpului, iarna la urşi și la capre negre; ajunsese de o dibă- 
cie vestită în călărie și în vinătoare; încăleca fără a pune 
piciorul în scară, nici mîna pe coama calului și băga glonțul 
prin verigă de inel. 

Se îndrăgise cu o faţă de ţăran și vrea s-o ia de nevastă. 
Jianul bătrinul, deşi habar n-avea el era strănepot al lui 
Cesianus, secretarul lui Traian, văr cu Salust şi mai in urmă 
proconsul în Dacia; deşi nu se potrivea cu banii Filipești, 
cu vornicii Creţuleşti și cu logofeţii Bărcănești, dar purta 
ceacșiri roșii cu meşi galbeni și ișlic cu perna verde, în patru 
colţuri. Boierul, tot boier! Cum să lase pe fiul său să ia 0 
mojică, să se încuscrească el cu un clăcaș. Văzind că se în- 
groașă gluma şi că dragostea se înteţea, a hotărît să-și ducă 
băiatul la Caracal. Tinărul,a doua zi după cea ajuns în oraș, 


269 


a încălecat pe murgul, și fuga inapoi; tată-său iar l-a luat, 
el iar a fugit; l-a închis în casă, el a sărit pe fereastră; l-a 
închis în pivniţă, el a spart ușa. Tată-său, dac-a văzut şi-a 
văzut că nu-i vine de hac, s-a adresat la stăpînire, cerînd 
să-l surghiunească. Caimacanul a și poruncit ispravnicului 
să-l închidă la Strehaia; băiatul, ţeapăn, a trîntit slujitorii 
şi egumenul şi a scăpat; slujitorii s-a luat după dinsul; el, 
dacă s-a văzut strîmtorat, s-a înhăitat cu vreo ciţiva flăcăi 
cu cari copilărise: 

Tot ca dinsul de bărbaţi 

Şi pe cai încălecaţi 


şi au apucat cimpii, 

Șapte ani a pribegit prin păduri şi prin munţi, hrănin- 
du-se cu carne necîntărită de pe la ciobani și desfidind potira. 
Nici nu omora, nici nu schingiuia, nici nu jăfuia, ci numai se 
găzduia ; fugea de potiră și de panduri cit putea; dar cînd 
îl încolţea, apoi se apăra: 

Căci nu vrea 
Viu să se dea. 


Gloanţele lui mergeau mai drept decit ale arnăuților 
domneşti. Caragea pierduse doi circserdari ş-un tufecciu, 
loviți de gloanţele Jianului drept în piept. 

Nu văzuse pe Stăncuţa de doi ani şi-i era dor de se topea. 
Într-o noapte de ploaie şi de vijelie, lasă pe tovarăşi la gazda 
din Valea-Rea, își incalecă murgul şi zboară după dor. În 
sat, întuneric beznă, numai o zare de lumină la o casă. Se 
apropie, dă cu degetul în hirtia luminată, pune ochiul și 
ce vede? Stăncuţa, gătită ca mireasă, lungită pe pat, cu o 
lumînărică de ceară galbenă în mină. Dă cu piciorul în ușă 
şi intră, cade în genuchi, pune iataganul şi pistoalele lingă 
moartă, ii dă cea de pe urmă sărutare, incalecă calul, şi 
drept la zapciu. 

„Sunt Jianul! Capul meu este pus la preţ; du-mă la vodă 
şi-ţi ia mia de lei.“ 

Bilbiia zapciul somnoros și speriat, nu ştia unde să se 
ascunză de frică. 

Peste trei zile ciocoiul intra în curtea domnească glo- 
rios, cu viteazul legat cot la cot; tinăr, frumos, cu pletele 
lungi, cu poturi şi cu cepchen, la cap legat cu un tarabulus. 


270 


Caragea se dăduse în capul scărei, ca să-l vadă; ferestrele 
erau împănate cu femeile curţii domnești. 

Jianul împușcase oameni domneşti şi era osindit la spin- 
zurătoare. 

Caragea ridică ochii in sus la fereastră, unde sta doamna, 
zicînd: 

— Kpux zò marxăpi! (Păcat de voinic!) 

Auzind aceste cuvinte, una din fetele casei cade la pi- 
cioarele doamnei. Caragea o vede, se imblinzește și zice 
fetei: 

— "Ay zâv dens cé tóv yapitlw (Dacă-l vrei, ţi-l dă- 
ruiesc |) 

Jianul n-a vrut să se însoare şi a petrecut restul zilelor 
flăcău lingă plugul ce iubea și pe care în viaţa sa aventu- 
roasă îl cinta mereu cu dor: 

Dare-ar bunul Dumnezeu 

Să umble şi plugul meu, 

Din baltag să-mi fac un plug, 
Pistoalele să le-njug 

Ca să brăzduiesc piezeş, 
Ș-unde a fi cringul mai des 
Să trag brazda dracului 

În calea bogatului. 


Tata fusese isprăvnicel de curte cînd zapciul a adus pe 
Jianul la vodă. Acolo s-a cunoscut amindoi și făceau adeseori 
vinători împreună. 


ION GHICA 


XV 


TEODOROS 


Londra, 27 iulie 1883 


Iubite amice, 


În mai multe rinduri am apucat condeiul cu gindul să-ți 
spui o istorie; dar m-am tot oprit dinaintea temerii că ai 
obiceiul de arăţi scrisorile mele lui Negruzzi; și el, ca unul 
ce se află în capul unei publicaţiuni cînd pune mina pe ceva 
scris şi trămis de tine, îl şi tipărește. M-am tot oprit, cum 
vezi, dinaintea temerii de a nu intra în gura lumii, care gă- 
seşte pete chiar în soare. 

Am mai ezitat poate şi pentru că-mi ziceam că poate n-oi 
fi crezut chiar nici de tine în spusele mele, și să nu mă pome- 
nesc tractat de om cu stafii şi cu strigoi. Am însă convic- 
țiunea că ceea ce voi să-ţi spun estecuratuladevărşicăosă 
vie o zi cind zisele mele să se poată întemeia pe documente 
şi pe dovezi. 

Cite din povestirile lui Herodot n-au fost, sute și mii 
de ani, tratate de fabule, pînă ce au venit împrejurări cari au 
dovedit, limpede ca lumina zilei, veracitatea spuselor și 
observaţiunilor sale; şi au făcut ca marele istoric să nu mai 
fie tratat de băsnar! 

În timpurile domnilor fanarioți, boierii ţărei ajunsese 
a nu mai avea glas în stat; îi năpădise grecii cu totul. Rar se 
mai pomenea, pe ici, pe colea, de cîte un Cantemir, un Da- 
bija sau de un Berendei; numai citeva boierii: logofeţiile 
şi vorniciile cele mari, de Ţara-de-Sus și de Țara-de-Jos, cu 
vistieriile, se mai dau pămintenilor, și aceasta pentru că 


272 


nu se putea altfel; dar și acele puţine slujbe devenise apa- 
najul a trei-patru familii cari, fiind foarte avute în dia- 
manturi, argintării, şaluri și moşii, domnii greci își re- 
crutau în casele lor ginerii şi nurorile pentru domniţe și 
beizadele. 

Totuși, însă la mir trebuia să lase să le treacă înainte 
plăcintarii, lăptarii şi bucătarii Fanarului. Un postelnic 
Vlăhuţi, un logofăt Arghiropulo sau un armaş Mano erau 
puşi în arhontologie mai sus decit un Bărcănescu, un Cin- 
descu, un Cimpineanu sau un Dudescu. Tăuteşti, Calomfi- 
resti, Movilești şi Buzești trăiau uitaţi pe la moșiile lor, 
fără a îndrăzni să aspire la slujbe mai înalte decît un zap- 
cilic, o vătășie de plai sau o sămeșie; caftanele la cari le era 
iertat să se urce cu gindul, era mult, mult acele de şătrar 
sau de sluger, şi acestea dacă se învredniceau să cîştige pro- 
tecțiunea vreunui medelnicer Costacopulo, a unui căminar 
Rasti sau a unui becer Manolache. 

Cu toată decadenţa lor, boierii indigeni tot îşi păstrase 
multe din obiceiurile şi tradițiunile cele vechi ale țării, 
mai ales acea de patroni ș şi clienţi. În fiecare casă boierească 
se creșteau copiii de mazili, de boieri de neam și de posluș- 
nici. Băieţii învățau carte românească unul de la altul, 
sub direcţiunea vătafului sau a vreunui logofăt din curte; 
şi fetele se dădeau pe mina unei mame Sande sau a unei jupi- 
nese Cristina, de le mustruluia și le învăţa cusături de vape- 
luri, de gevrele şi de sangulii, împletituri de bibiluri, fier- 
turi de fel de fel de dulcețuri: rodozahar, şerbeturi de tran- 
dafir și de vişine, peltele de gutui şi de mere, tetrea de chitră 
şi deosebite vutci. 

Cind un boier își căsătorea copiii, să da cuconașului un 
băiat crescut în casă, ca să-l slujească pe procopseală; şi 
fetei i se dădea copila cea mai cuminte şi mai învățată, ca 

s-o îmbrace și să-i coasă, cu condiţiunea de-a o mărita dupe 
vreun logofăt cînd şi-o veni în vîrstă. 

La însurătoarea căminarului Tachi Ghica i s-a dat din 
casa banului Scarlat Ghica un flăcău anume Grigorie, fiul 
işlicarului poslușnic, care dregea gugiumanele și işlicele casei 
banului; iar Mariţei, fetei vornicului Scarlat Cimpineanu, 
i s-a dat Sotiana, fata Aspasiei, greacă adusă din Țarigrad 
de cucoana Luxandra Cîmpineanca, cînd s-a întors din sur- 
ghiun din Ţara Turcească.! 


18 273 


Grigorie, ișlicarul, tînăr, nalt, rumen şi plăcut; Sofiana, 
fată numai de șasesprezece ani, oacheșă, spriîncenată și fru- 
moasă ; tot imbrăcînd şi dezbrăcind dimineaţa şi seara, Gri- 
gorie pe cuconu şi Sofiana pe cuconiţa, deşi nu știau nici unu? 
limba celuialalt, dar tot şoptindu-şi din ochi şi din spriîncene, 
s-au înţeles la vorbă așa de bine, incit a rezultat un copil 
care, deși conceput din flori, dar graţie binecuviîntării pă- 
rintelui Lesviodax, mai tirziu: chir Neofit, înaltpreasfințit 
mitropolit al Ungro-Vlahiei, s-a născut fiu legitim și s-a bo- 
tezat în Christos, după legea ortodoxă a Răsăritului, cu nu- 
mele de Teodor, fiindcă venise în lume în întiia simbătă a 
postului celui mare. 

Grigorie ii zicea Tudor și Tudorache, pe româneşte; iar 
Sofiana, ca o greacă ce era, îi zicea Theodoros (Ozóðwpos), 
nume cu care ne obicinuisem mai toți în casă atît pentru 
că ni se părea mai original, cit şi pentru că eram, ca copii, 
în contact mai des cu chera Sofiţa decit cu logofătul Grigorie. 

În vremea molemii, feciorul care ne slujea în odaie, la 
dascăl, murind de ciumă la Mărcuța, tata ni l-a înlocuit cu 
Teodoros, care vorbea grecește, citea și scria românește, 
slovă de tipar, slovă popească și slovă ciocoiască, după izvo- 
dul dat de logofătul Matache; era deștept și-i prindea mina 
la toate. Am auzit mai tirziu că avea unghiile cam lungi. 

Sofiana, care era din insula Tinos şi călătorise prin Tesa- 
lia cu mama ei Aspasia, ce fusese zece ani chelăreasă la mi- 
tropolitul de la Larisa, ne povestea seara despre minunile 
şi frumuseţile mănăstirelor de la Muntele Athos, ne spunea 
de sfinţenia călugărilor de la Stavros, de la Simopetra și de 
la Vatopedi, unde nu călca picior de parte femeiască, unde 
nici în zbor nu putea să intre decît cocoşii. Cu cită evlavie 
ne istorisea scandalul ce fusese la Nimfios, cind o barză 
obraznică a îndrăznit să-şi aşeze cuibul lingă coșul bucă- 
tăriei, cum sfinţii părinți au stat trei zile şi trei nopţi în 
rugăciuni şi privigheri, cum au dărimat cuhnea cu ogeac cu 
tot şi au zidit alta nouă din temelie, pe care au stropit-o cu 
aiasmă de sus pină jos, răminind trei săptămini întregi, 
bieţii călugări, fără fiertură de fasole, incit slăbise de gin- 
deai că erau sfinte moaște. 

Teodoros asculta în estaz acele povestiri ale Sofianei, 
şi acum visul lui era să poată să meargă, cînd s-o face mare, 


274 


să viziteze acele locuri sfinte, să se repeadă pînă la Mănă- 
stirea Sfintului Sava şi la Sfinta Ecaterina şi chiar pină 
la Ierusalim. 

Nu știu, din sfinţenie sau din ce, dar Teodoros nu putea 
<ă sufere pe ovrei. Cind auzea strigind pe uliţă: „Marfă?/ 
marfă!“ lăsa tot şi alerga după jupinul cu bocceaua la spi- 
nare, răzemată la cot, miorlăindu-i ca pisicile, şi-i arunca 
raci vii în boccea [...] 

Cind duceau ovreii pe cite un mort la groapă, el, cu 
toată paza de arnăuţi ai agăi cari întovărășeau totdeauna 
cortegiul, făcea ce făcea și trecea fuga pe sub cosciug, stri- 
gind: „Cruce!“ Ovreii, spărieţi şi disperaţi, arunca mortul 
Jos și cădeau cu rugăciuni, cerindu-i să treacă înapoi, ca să 
nu se facă mortul strigoi. Această complezenţă le-o vindea 
uneori foarte scump: pe un pepene sau cel puțin pe o oca de 
mere. 

Într-o vreme, tata, de jeluirile ovreilor, îl oprise de a 
mai ieși pe poartă; atunci găsise alt marafet de a-i necăji. 
Casa unde şedeam era lingă Podul Girlei din Beilic, astăzi 
strada Şerban-Vodă, avea un sacnasiu scos la uliţă, pe sub 
care treceau ovreii cînd se plimbau gătiţi simbăta. Plăcerea 
lui Teodoros era să stea plecat pe fereastră, cu undiţa de 
prins peşte în mină, o potrivea așa de bine, încît apuca gugiu- 
manul ovreiului de fund și-l ţinea spinzurat, de nu putea să 
ajungă judanul cu minile ridicate în sus. 

Una iar din petrecerile lui favorite era să lege seara o 
sfoară de parul de la casa de peste drum, şi el, ascuns sub 
gang, o trăgea de căpătiiul celalalt, tocmai cînd da tirtanul 
să pășească peste sfoară, și-l trintea în bot. 

Îmi aduc aminte că într-o seară, pe cînd era odaia cea 
mare plină de boieri și de cucoane, intră un biet jidan cu 
falca umilată şi cu barba încălcită de nu putea să vorbească. 
Teodoros îi aruncase sfirleaza în barbă, după ce-l spoisè 
pe obraz, mască, cu un pumn de mazăre făcăluită. Tata, 
drept satisfacere, a chemat pe vătaf și i-a poruncit să lege 
pe Teodoros de piciorul patului, totdeauna de cu seară, 
ca să nu mai poată ieşi la poartă. 

Teodoros era meșter de frunte în toate jocurile de copii. 
Reputația lui de giolar era mare de la Antim pînă în Lucaci; 
averea noastră în arşice se suia într-o vreme pînă la două 


13* 275 


mii, tot capre curăţite în var şi îngropate în pămînt în do- 
niţe. El zicea totdeauna pe: 

Opus pocus imperator, 

Țangăr mangăr nacaitu, 

Tacaftù melengher buf! 


Şi le potrivea aşa de bine, că buful cădea totdeauna pe ceia- 
lalţi jucători, şi rămíînea tot €l baciul. Apoi dacă intra o dată 
cu ichiul în armean, se punea pe lenghi, de nu mai lăsa os- 
cior pentru ceialalți băieți. 

Nimeni nu știa să dea pui de giol ca dinsul, nici să po- 
irivească spetezele la zmeu ; făcea nişte părăitori de gindeai 
că bate toba în cer, aşa urla de tare zmeul nostru. Cind tre- 
cea sfoara vreunei zmeu strein peste grădină sau peste casele 
noastre, îl prindea de gușşă cu glonțul de sfoară sau îl incurca 
cu al nostru, îl da peste cap şi-l trăgeam în curte. 

Teodoros creştea sub pat şi în podul casei porumbei de 
tot neamul și de toată pana: şi de cei moțați, și de cei încâl- 
țaţi, dar mai cu deosebire de cei jucători şi de cei şoptitori 
şi hoţi. Cind zărea unul strein pe sus, îndată înălța un jucă- 
tor, care prin învirtiturile lui îl atrăgea, şi cînd îl aducea 
bine în orizonul nostru, îi trimetea doi-trei șoptitori care-l 
lua între dinșii și-l aducea, vrind-nevrind, drept în porumbă- 
rie la noi; atunci alergam de-l inchideam pînă se obicinuia 
cu ceialalţi porumbei și-l făceam rob. 

Teodoros era ceea ce francezii numesc un gamin, iar pe 
românește, un ștrengar. 

Cînd m-a trămis tata în străinătate, l-am lăsat la Gher- 
gani pe lingă kir lanuș Ciobanoglu, arendașul moșiei; îi 
servea de isprăvnicel; păstra viu dorul de a se face hagiu. 
Cind m-am întors, l-am găsit ajutor logofătului Marinică, 
epistatul unei moşii ce aveam în Teleorman. Cunoştea hota- 
rele tuturor proprietăților de pemprejur și știa pe dinafară 
claca şi dijma datorită de fiecare sătean din plasa Vedei. 
Își făcuse un nume așa de bun în specialitatea de căutare de 
moşie, încit trecea epistat de la o moşie la alta ori de cite 
ori tată-meu sau Costache Cantacuzin, Barbu Katargiu 
sau Iancu Slătineanu nu găseau să-și dea in arendă moşiile 
lor Secara, Piatra, Voievoda sau Lisa. Uneori căuta cite 
două și trei deodată. 


276 


În contact de afaceri cu Siștovul, vorbea bulgăreşte ca 
apa şi legase cunoştinţe cu neguţători de peste Dunăre. 
Într-o zi, sau că nu putuse să încheie socoteli bune cu Iancu 
Slătineanu pentru gestiunea moşiei Lisa, sau că iar i se făcuse 
poftă de hagialic, s-a pus într-o șaică să treacă la Nicopoli, 
zicînd că se duce să cumpere vite; nu s-a mai întors nici pină 
în ziua de astăzi. S-a făcut nevăzut, afantos, cum zicea biata 
mă-sa. 

Mult l-a mai jălit sărmana Sofiana, mult a mai alergat 
cu acatiste și paraclise pe la biserici și pe la icoane făcătoare 
de minuni; mult a mai umblat pe la vrăjitori și cărturărese 
să-i ghicească, să-i dea cu bobii și să-i cate la stele. Nimic 
şi iar nimic; parcă l-ar fi înghițit pămîntul! 

Fel de fel de oameni veneau de-i spuneau bietei mume 
tot felul de poveşti: unii că ar fi aflat de bună seamă de la 
un corăbier că caicciul care-l luase să-l treacă Dunărea, sim- 
țindu-l cu parale în chimir, l-ar fi omorît ca să-l jefuiască. 
Alţii îi spuneau că l-ar fi văzut în Tatar-Bazargic, unde se 
turcise de dragostea fetei unui muftiu, ca s-o poată lua de 
nevastă. Alţii iar îi spuneau că, prinzindu-l un imam la 
cadina lui, l-ar fi legat intr-un sac c-o piatră de git și l-ar 
fi aruncat în Dunăre. 

Sofiana şapte ani de-a rindul îi făcuse toate soroacele 
cu colivă şi cu colaci, ca la morţi. Cind, într-o zi, vine veselă 
la mama, cu o scrisoare în mină. Era de la Teodoros, care trăia 
şi scria: 

„Să nu spui la nimeni că sunt în viaţă. Voi să ştii numai 
tu că trăiesc, sunt sănătos, tare şi mare, și de-o vrea Dum- 
nezeu am să mă fac și mai mare. O să trimet să te aducă și 
pe tine aici, pentru că-mi ești mamă şi bătrină.“ 

Nici dată, nici nume de loc! Scrisoarea i-o dăduse jupin 
Stoian, băcan din hanul Gabrovenilor, căruia i-o trămisese 
frate-su din Uzungiova, căruia şi lui i-o dăduse tătar-mizilul 
care trecea cu iasacciul unui elciu. 

Un an după aceea, altă scrisoare, în care iar îi zicea că 
în curînd o să trimită s-o ia. Iscălit Teodoros și dedesubt 
Magdala. 

Îmaginaţiunea bietei bătrîne se rătăcea în tot felul de 
ginduri. Aci i se părea că Magdala era fata muftiului de dra- 
gostea căreia se turcise, căci acum nu mai avea îndoială 
că-și schimbase legea, de vreme ce în scrisoarea lui nu pome- 


277 


nea nici de Maica Domnului, nici de vro mănăstire; aci iar 
credea, după esplicaţiunile unui manaf bătrin din curte, că 
nu era scris Magdala, ci Abdula, numele lui cel nou în Maho- 
med. Într-o zi vine veselă la mama, că-i spusese arhimandri- 
tul grec de la Stravopoleos că Magdala era nume de creştină, 
de la Maria Magdalina din Evanghelie, şi că trebuie să fie 
numele nevestei ce luase. 

Pe la 1848, cind am plecat din țară, Sofiana se lipise 
pe lingă fosta mea doică, maica Eudoxia, călugăriţă la Țigă- 
nești, hotărită să se călugărească şi ea. Cind m-am întors in 
țară la 1859, biata maica Eudoxia, bătrină și căzută la aş- 
ternut, n-a ştiut să-mi spuie alta despre Sofiana decit că 
plecase de la schit de vreo opt ani, cu gindul să-şi ia metania, 
sau la Mănăstirea Dintr-un Lemn, sau la vreun schit din 
Ţara Grecească. Clucerul Scarlat larca mi-a spus că o văzuse 
cu vreo cinci ani în urmă prin București şi că, întrebind-o 
de ştie ceva despre fiu-său, i s-a părut că nu prea ţinea șir 
la vorbă. 

Pe la 1864 eram mai mulţi adunaţi la ceai la răposatul 
Tillos, consul general al Franței; gazdele erau pline de peri- 
peţiile espediţiunei englezilor în Abisinia şi de marșul 
lor spre Magdala ; nu mai era pe-atunci altă vorbă decit de 
vitejia negoşului.2 Numele de Magdala din scrisoarea Sofia- 
nei mi-a adus aminte de Teodorosul nostru şi, adresindu-mă 
către Slătineanu, îi zic: 

— TŢi-aduci aminte, cucoane lancule, de epistatul tată- 
meu de la Secara, pe care l-ai avut şi dumneata la 
moşia Lisa? 

Nu isprăvisem vorba, şi răposatul Slătineanu, bătindu-se 
pe îrunte, îmi răspunde: 

— Ai dreptate, el trebuie să fie, să știi că el e, numai 
el avea totdeauna vorba de împărat în gură: „Știu că n-o să 
mă facă împărat; doar nu mi-o lua împărăţia. Nu-ţi fie 
frică de mine, că doar nu sunt împărat.“ Una, două,și 
împărat | 

Negoșul, după toate descripțiunile lui Bell şi ai altor 
călători englezi cu cari au fost în mare intimitate pe la 1861, 
cînd era cu oștirea lui la lagărul de la Dobra-Tabor,unde adu- 
nase 150 mii de oameni, seamănă cu totul cu Teodo- 
rosul nostru. Îl descriu oacheș, dar nu de o coloare etiopică, 
nasul pronunţat și încovăiat, buzele subțiri, fără nici o 


278 


asemănare cu a soiurilor africane; părul creț şi despărţit 
în trei codițe împletite, obrazul mai mult rotund decît oval, 
multe fire de păr albe în barbă și în mustăţe, talia de mijloc, 
dar legat şi ţeapăn. 

La 1864, cind au intrat englezii cu asalt în Magdala, 
Teodoros, după ce s-a luptat vitejește ca un leu, nelipsit din 
mijlocul soldaţilor lui oriunde era primejdia mai mare, apoi 
s-a închis într-un turn cu vreo cîțiva ofiţeri, zece la număr 
cu dînsul împreună, și de-acolo trăgea în englezi. Cind sir 
Charles Staveley a spart turnul și a intrat înăuntru, Teodoros, 
întorcîndu-se către servitorul său Valde Gabir, singurul 
luptăror care mai rămăsese în viaţă, îi zise: „S-a sfîrşit ! Fugi, 
te dezleg de jurămint; cît pentru mine, eu nu pot cădea viu 
în minile inamicilor“, și, punind ţeava pistolului în gură, 
şi-a zburat creierii. 

Nimeni nu ştia că unul dintr-acele zece cadavre era al 
negoșului, cînd un prizonier abisinian, zărind inelul din 
deget, a strigat „Teodoros !“ 

Patru zile mai înainte de lupta de la Magdala postise şi 
se împărtășise. Markham spune că era foarte pios şi cumpă- 
tat, dar că de vro ciţiva ani căzuse la patima femeilor şi la 
băutura de rachiu, se insurase cu o a doua femeie, căreia îi 
dăduse numele de Dedjatsh Vobyé (Aur Curat), ceea ce nu-l 
oprea de a avea mai multe ţiitori, dintre care cea mai favo- 
rită era o gallas, anume Yatamanya. 

Un om, care din soldat aventurier ajunsese împărat, nu 
poate să fi fost un om ordinar, şi cu drept cuvint Plowder 
il considera ca pe un om cum de multe veacuri nu s-a mai 
văzut în Africa. Venit în Abisinia pe la anul 1854, pe cînd 
această ţară era într-o adevărată anarhie militară, a luat 
partea episcopului catolic (Abuna Salamah) Andrei în contra 
lui Kășa, un pribeag, cap al unei bande de tilhari, care ajun- 
sese stăpiîn pe toate posesiunile lui Ras Ali, pe care-l detro- 
nase. Kăşa nu voise să se supuie bisericei romane iacobite 
și favoriza biserica coptă. Andrei, cind a văzut pe Kășa în- 
vins la Dobra l-a afurisit și a proclamat, în mijlocul oștirii, 
pe Teodoros rege al regilor Etiopiei și i-a pus coroana pe cap. 

Bell zice că avea concepţiuni mari, că cugeta la izgoni- 
rea tutulor musulmanilor din Abisinia şi întinderea crești- 
nismului în toată Etiopia, și căuta sprijinul Engliterei la 
realizarea scopurilor lui; în arhivele engleze se păstrează o 


279 


scrisoare a lui cătră regină, cu data de 12 februarie 1862, 
prin care cere să-i trimită un ambasador. 

„În numele Sfintei Troiţe, Eu, Alesul lui Dumnezeu, 
Regele Regilor, Teodoros al Etiopiei, cătră M.S. Victoria. 
Regina Engliterei...“ 

Şi începe astiel: 

„Sper că M.V. este sănătoasă, că şi eu cu mila Domnu- 
lui sînt sănătos...“ 

Apoi să nu zicem că e după modelul românesc al logofă- 
tului Matache, de la care Teodorosul nostru a învăţat carte. 
şi începea cu: 

„Mai întîi cercetez de fericita sănătatea dumneavoastră, 
ca, aflindu-se pe deplin, foarte să mă bucur, că şi noi cu mila 
proniei ccrești suntem cu toții sănătăși...“? 

Cauza de căpetenie pentru care s-a certat întiia dată cu 
consulul Cameron a fost speculaţiunea ce făceau bunii abisi- 
niani cu bieţii copii din Cordofan, pe care-i prindeau, vinin- 
du-i ca pe niște dobitoace sălbatice, îi scopeau, şi pe cei cari 
supravieţuiau după această barbară și periculoasă operaţiu- 
ne îi vindeau la turci pentru paza haremurilor. Se făcuse 
bănuitor, rău şi crud, și cînd era prins de băutură, orice ne- 
mulțămire a poporului, orice răscoală o atribuia intrigilor 
lui Cameron ; într-o zi a mers pînă a-l aresta și a-l închide; 
de aci espediţiunea englezilor din 1864. 

Nu ştiu dacă, în intervalul de la fugirea lui din țară 
pînă la 1854, Teodorosul nostru s-o fi frecat cu fruntea de 
piatra cea neagră de la Kaaba sau de s-o fi scăldat în Iordan. 
dar nu mă îndoiesc că îmbrățișase catolicismul şi că s-a luptat 
şi a murit ca un viteaz. Işlicarii pot fi mindri de un fiu a! 
isnafului lor. 

„Oportet imperatorem stantem mori.“ * 


ION GHICA 





* „Se cuvine ca împăratul să moară ìn picioare.“ Frază rostită, pe 
patul de moarte, de împăratul roman Vespasian. 


XVI 


TEODOR DIAMANT 


Brighton, octombre 1883 


Scumpul meu amic, 


Îndeobște englezii, precum ştii, sunt cunoscuţi de oame- 
nii cei mai activi și mai ocupați din lume. Nu pierd un minut 
din viaţa lor. Zic că: 

„Time is money.“ * 

Dacă întilnești pe drum vreun cunoscut şi vrei să stai 
la vorbă cu dinsul: 

„How do you do7*** 

Şi-l întrebi: 

„Da' ce mai faci, domnule? De cind nu te-am văzut! 
Ce-ţi face cucoana, copilașii, sănătoși?“... 

Sau îi spui că e vreme frumoasă: 

„Fine wether." 

El trece fără să-ţi răspundă, fără să te vază măcar. 

Dacă ai să-i vorbeşti ceva, e treabă lungă; trebuie să-i 
scrii, să-ţi răspunză, ș-apoi să vă inţelegeţi bine prin cores- 
pondenţă despre locul întilnirii, acasă la tine sau la dinsul, 
la club sau la office***, e afacere: 

„Business“. 





* Timpul este bani. 
** Formula de salut în limba engleză. 
*** Serviciu. 


281 


Nu este tot astfel cu englezii de aici. Ăştia stau toată 
ziua pe malul mării la soare sau la lună, pe Deck* sau 
pe Pier**, ca farnienti napolitani, cu deosebirea că na- 
politanul se trinteşte orizontal pe nisip, cu pintecele în sus, 
şi nu se mai mișcă toată ziua; pe cînd englezul din Brighton 
se ţine ţapăn vertical, alergind de colo pină colo, cînd pe 
jos, cînd călare, cînd in trăsură, cînd cu velocipedul, cînd 
în perambulanter; sau se aruncă în mare, face match, îno- 
tind ca un peşte, aspirind să egaleze într-o zi pe nemuritorul 
Boyxton!. Apoi, fie soare, ploaie, vînt, cald sau frig, puțin 
îi pasă. 

Dacă sunt eu aici, inţelegi că lenea şi marea m-au adus, 
dar eu sînt din cei plăpînzi, şi azi bate un vînt de nu te poți 
ținea pe picioare, ba nici de fereastră să m-apropiu nu mă 
lasă; mă ţine închis în casă. De necaz, am luat condeiul să 
stau cu tine la vorbă. De două ori l-am aruncat din mînă, 
zicîndu-mi: 

„Dar de m-oi pomeni cu scrisoarea mea în Convorbiri! 
Ce-o să zică publicul? Nu este aşa că are să dojenească pe 
bietul Negruzzi, care le dă să citească ce-i trece prin minte 
unui om fără titlu universitar, fie măcar de la Salamanca 
sau cel puţin de la Sadagura?“ 

Astfel cugetam și mă smeream. Cind mi-adusei aminte 
că nu sunt fără titlu. Şi să vezi că n-o știam nici eu pînă mai 
deunăzi. Ba ce încă? Mă credeam un prost, trăiam cufundat 
în viaţa cîmpenească, cu oile şi cu vacile; stam cu ochii sti- 
cliți pe cer, doar oi vedea vreun semn de ploaie ; ascuțeam sece- 
rile şi coasele, cirpeam saci, dregeam șuruburile mașinelor și 
oftam mereu după o recoltă bună, care de la o vreme încoace, 
nici din șapte în șapte ani, după Scriptură, nu se mai vede. 

Ştii ce s-a întîmplat acum un an amicului nostru Hya- 
cinthe de la Vaudeville! Bietul om, burghezul cel mai liniş- 
tit şi mai pacinic din tot Parisul, bun fiu, bun soţ și bun 
părinte, face şi el odată un chef la birt cu cîţiva amici; dar, 
tot golind la pahare, cînd în sănătatea unuia, cînd a altuia, 
se scoală de la masă cam ameţit, încît, întorcindu-se noaptea 
tîrziu acasă, mergea pe două cărări și în colţul uliţei Jeffroy 
Marie — „Mi-e frig Marghioală“, cum zicea Chiriţa? — se 





* Covertă. 
** Debarcader. 


282 


împiedecă de o femeie bătrină, căzută in noroi pe pietre. 
Milosul de Hyacinthe nu-și caută de drum, ci, temindu-se 
să n-o calce vreo trăsură, dă s-o ajute să se scoale. Femeia se 
deşteaptă din somn şi incepe să strige: 

„Săriţi, săriţi! Hoţi, asasini!“ 

El, speriat, o ia la fugă, ajunge intr-un suflet acasă, oste- 
nit; se trintește pe pat, încălţat, imbrăcat cum era, și adoar- 
me ca un prea fericit. A doua zi, de 2 mai, se trezește cu capul 
cam greu. Nu-şi prea da seama bine despre cele petrecute. 
Cind pune mina pe jurnalul care era pe toaleta nevestei, 
citește chiar pe pagina întiia jalnica povestire a unui grozav 
omor comis, în noaptea de 1 spre 2 mai, asupra unei sărmane 
bătrine în colțul uliţei Jeffroy Marie; tocmai în locul unde 
încercase să dea ajutor. Peripeţiile infiorătoarei drame erau 
povestite pe patru coloane. La citirea acestei povestiri, 
omul începe a se îngriji, caută să-și aducă aminte, se pipăie, 
se uită la mini, iși vede minile pline de singe: se zgiriase 
opintind să ridice pe femeia adormită ; se uită la haine, hai- 
nele pline de noroi. Cu cît citea şi se gindea, cu atit se con- 
vingea că ucigașul nenorocitei bătrine din jurnal era el. 
O sfecleşte, îngălbeneşte, îl apucă fiori de moarte, tre- 
mură ca varga. Își închipuieşte că-l caută poliţia, că-l ur- 
mărește, că i-a dat de urmă; se vede arestat, acuzat, judecat, 
condamnat şi cu capul tăiat. Zăpăcit și desperat, se hotăreşte 
să fugă; părăsește casă, masă, nevastă, copii, tot, şi se duce 
de s-ascunde sub pămînt, în catacombe. 

Închipuieşte-ţi starea spiritului unui neguţător cinstit, 
blind ca o oaie, milos ca un copil, bun ca pîinea caldă, care 
ajunge a se convinge, el pe sine insuși, că este un hoţ, un 
scelerat, un ucigaș... Norocire că in pripa de-a părăsi casa 
îi rămăsese jurnalul agăţat de căptușeala surtucului, şi cind 
aruncă ochii în capul foii citește: 

„Anul 1830, mai 2“. 

Era descripţiunea unei crime intimplate acum cincizeci 
şi trei de ani, pe cînd amicul nostru nici nu era născut. 

Jurnalul făcea parte din bogata colecţiune consacrată 
zulufilor madamei Hyacinthe. 

Cam așa am păţit-o şi eu mai deunăzi: 

Căutiînd intr-o ladă uitată, dau peste o gazetă de cele 
mari, şi ce văd: numele meu strălucea de-o sută de ori pe 
patru coloane, împodobit cu fel de fel de epitete, care mai 


283 


de care. Citeam și tot imi puneam mina cînd pe inimă, 
cind pe cuget, chiar și prin buzunare, întrebîndu-mă nu 
cumva din ştiinţă sau din neștiinţă, în vis sau de diavol 
ispitit, oi fi comis crimele ce mi se imputa; violaţiuni de 
legi, prevaricaţiuni, trădări etc. Şi dacă îmi mai răminea 
alta de făcut decît să-mi pui sacul cu cenușă pe cap șia o 
plecat pe uliţe, strigind: 

„Lertare, oameni buni, pentru un păcătos! Tinerilor, bă- 
trînilor, viilor şi morţilor, iertare!“ 

Acele patru coloane erau răzemate pe umerii puternici 
ai unui U. cu mai multe puncte (U...) Urus, Ursus, Urechia- 
tus sau Urbanus. Ba nu! Urbanus nu putea fi, căci nu con- 
ținea nici măcar un dram de urbanitate. 

După ce mă făcea cu ou şi cu oţet, îmi mai trăgea vreo 
citeva sfichiituri cu muscal, turc, englez, aristocrat... Aristo- 
crat! e cuvintul cel mare al democraţilor de ocaziune. Ştii 
că nimica nu le place mai mult decît săse tragă dintr-un 
nume mare şi să fie decoraţi, 

Aveam la noi in sat un notar, secretarul primăriei, cum 
se zice; de cîte ori mă întilnea, îmi repeta: 

„Eu, domnule, nu sunt numai democrat,sunt chiar dema- 
gog. Îmi place egalitatea. Nu admit eu deosebiri şi distinc- 
țiuni d-alea între făpturile lui Dumnezeu. Cer să fim toţi 
o apă...“ 

Îl chema Gheorghe Bulamac, dar de la o vreme iscălea 
scurt: Burlamache; zicea că aşa îl povăţuise un amic din 
București, om învăţat, democrat și demagog ca şi dinsul, 
Burlamache fiind un nume mai cunoscut și mai potrivit cu 
poziţiunea sa de depozitar al legilor. 

Odată, văzindu-l cu un inel de alamă în deget, pe care 
era săpată o iederă încolăcită pe un arbore, cu deviza: „Je 
tiens ferme“*, i-am zis în glumă că acea verigă părea a fi 
ceva preţios, un fel de monument istoric, şi că acel „Je tiens 
ferme“ trebuie să fie o alterațiune a cuvintelor: 

„Je, Etienne ferme.“ 

(Eu, Ştefan cel tare.) 

De atunci îl dedese de-l suflase cu aur; și cînd m-a ru- 
gat să-i botez un copil și l-am întrebat ce nume să-i pui, mi-a 
răspuns: 





* Mă ţin tare, 


284 


„Apoi Ştefan, tot îi am eu inelul“. 

Oricînd mă vedea, mă întreba ce s-a mai făcut cu statua 
lui Ştefan cel tare? Umbla cînd cu barbă, cînd fără barbă, 
după cum era curentul săptăminei la ședința din urmă a 
Academiei.5 

A făcut ce-a făcut, şi mai an l-am văzut cu „Serviciul 
credincios“, cu „Independenţa“ şi cu „Trecerea Dunării“ 
pe piept, ca unul ce întovărășise pină la Zimnicea carăle 
cu făină din sate; mai avea şi la git o medalie mare, dobîn- 
dită nu ştiu la ce espoziţiune pentru lemne din pădurea 
statului. 

Mi se jeluia că era persecutat de guvern, care nu știe 
să-și cinstească adevărații amici. 

„De! judecă și dumneata — îmi zicea — nu mi se cuve- 
nea și mie măcar Coroana României?" 

Dar să venim la diploma mea: 

Domnul U..., după ce mă spinteca de sus pînă jos, citea 
în inima mea ca într-o bucoavnă şi-o denunța neagră ca un 
bulgăre de smoală, îmi cerceta maţele unul cite unul și le 
declara pestriţe ca pielea de năpircă; apoi se suia la cap, 
ş-acolo îmi resfira creierii cutiuţă cu cutiuţă şi-i proclama 
buni, foarte buni şi, în sfîrşit, incheia diagnosul său psiho- 
fiziologic prin sentinţa: 

„Om rău, dar inteligent“. 

Cum vezi, dar, am un titlu, și incă de la un mare ziarist... 
şi ştii că ziarele fac şi desfac reputaţiunile; ele leagă și 
dezleagă cum vor şi cum le vine. Te pot face patriot, onorabil, 
capabil, învăţat, ba și frumos, numai să vrea. 

Așa! 

Am trecut buretele peste om rău și m-am oprit la inteli- 
gent, salutind acest titlu cu recunoștință, îmi venea să 
strig: 

„Anch'io son” piltore !“* 

Îmi venea să parodiez pe marele Corneille şi să zic: 

„La haine d'un grand homme esi une recommandation des 
cleuz“**, 


* Şi eu sînt pictor! Exclamaţie a pictorului italian Correggio, 
în fața unui tablou de Rafael; exprimă mindria îndreptăţită a unui 
artist. 

** Ura unui om mare e o binecuvintare a cerurilor. 


285 


Sunt om inteligent de par Mr. U... 

Această aducere-aminte m-a făcut să ridic condeiul de 
jos şi să zic: 

„AU right!“* şi să m-apuc să-ţi vorbesc de un biet 
original, de un nebun, cum îi zicea unii, de un entuziast, 
român cu inimă, despre care nu am văzut să se fi scris un 
rind măcar. Un om uitat, deși poate a contribuit mai mult 
decit s-ar crede la starea de astăzi, cu toate că nu trăia la 48. 

Mulţi din oamenii cei mari ai secolului, Fourier, Michel 
Chevalier€ și alții, mi-au vorbit de dinsul cu cel mai mare 
respect şi consideraţiune, întrebindu-mă: „Ce face, cu ce se 
ocupă?“ „A murit“, le răspundeam cu lacrimile în ochi, căci 
îl iubeam ca pe un frate; mi-a fost amic, mi-a fost dascăl, 
mie şi la mai mulţi alții din generațiunea noastră. 

Intrasem în anul 1828, pe cind se lupta primăvara cu 
iarna. 

De vreo doi ani se arătase pe cer, despre miazănoapte, 
o stea cu coadă ş-o sabie de foc; împăratul Alexandru murise 
şi frate-său, Nicolae se suise pe tron; lăcustele se îngropa- 
seră în Bărăgan ; s-auzea de ciumă și se vorbea de cirjalii, de 
zaporojeni și de zaveră. 

Deşi Ribeaupierre iscălise de curind pace şi prieteșug 
cu Turcul la Cetatea Albă, Akerman; deşi Metternich era 
mindru că asigurase prin dibăcia sa pacea în Europa, dar 
după eresul de la noi că fiecare țar este dator ca cel puţin o 
dată în cursul domniei lui să incercesă ia Ţarigradul cu sabia, 
toată lumea zicea că vin muscalii. 

Într-o dimineaţă, un fustaş de-ai curţii domnești intră 
într-un suflet zicînd: 

„Cucoane Tache, te pofteşte măria-sa!“ 

Tată-meu, care pe atunci era hatman, se leagă în grabă 
cu şalul la cap, își pune capotul cel roşu și încalecă calul. 

i plăcea să umble mai mult călare. Avea un armăsar ară- 
pesc cum n-am văzut mai frumos și un manaf kurd, muchelef, 
numai fir de sus pînă jos, hagi Abdullah; îl avea numai şi 
numai pentru a îngriji de mindrul dobitoc. El trăia ziua și 
noaptea alături de Nejdiu. 

Hagiului, fie zis în treacăt, îi cam plăcea vinul, şi Ilie 
Arnăutul, bosniac fanatic, profitind de acea slăbiciune, 





* Perfect! 


286 


îl făcuse să crează că pentru mahometani apa e apă şi pinea 
pine, băutură şi mincare proastă şi fără gust; în vreme ce 
pentru creștini apa are gustul vinului de Drăgășani și pîinea 
este întocmai ca curcanul umplut cu castane şi fript la cuptor. 
Apucindu-l astfel de stomah şi de cerul gurei, din Abdullah 
făcuse un Grigorie, drept-credincios, deși găsea că lingurița 
popei era prea de tot mică. 

Tata călare, cu hagi Grigorie manafu pe lingă cal, cu mîna 
pe harșa, după şart, porneşte la curte. Dar nu trece mult, 
şi-l vedem venind în fuga calului, semn de grabă mare. 
Descalecă, vorbeşte ce vorbește cu mama, şi indată ne pome- 
nim aruncați toţi copiii într-o trăsură, claie peste grămadă, 
cu mama dimpreună, cu o mulţime de boccele, și, în treapă- 
dul cel mare al cailor, ne duce la Cimpineanca, în casele unde 
este astăzi Eforia spitalelor. 

Ș-acolo, spaimă și pregătiri de drum. Unchii mei Cimpi- 
neni, Costache, Dumitrache şi Iancu se intorseseră și ei de la 
curte foarte îngrijiţi. Vodă adunase pe boierii kalea şi paia, 
ca să le spuie că cazacii trecuseră Prutul, c-au arestat pe 
Ioniţă Sturdza şi că el pleacă la Braşov. 

Șeful garnizoanei turcești din Bucureşti avea poruncă de 
la saraskierul ca, îndată ce-a afla că muscalii au păşit peste 
hotar, să părăsească Bucureștii cu toată ordia și să se tragă 
în cetate la Giurgiu. 

Casa noastră era in drumul pe unde era să treacă turcii, 
în căpătiiul despre apus al podului de peste Dimboviţa, 
în ulița Beilicului, astăzi Șerban-Vodă. Dincolo de apă 
era Caslava (Cazarma Beilicului). Deşi miralaiul lusuf-beg, 
comandantul, ne era prietin şi, ca vecin, venea des în casă 
la noi, dar tata voia să fim la adăpost, temindu-se ca nu 
cumva neferii, plecînd, să facă neorinduieli, și de aceea ne 
trimisese într-o casă depărtată. 

Nu am văzut oștirea turcească cind a trecut pe sub feres- 
trele noastre, dar ni s-a spus că au pornit pe la amiazi, soi- 
tarii înainte îmbrăcaţi în haine pestrițe, cu coade de vulpi 
la căciuli, jucind chiocecurile, strimbindu-se la lume pe 
uliţă şi făcînd fel de fel de caraghioslicuri; după dinşii 
veneau meterhaneaua şi tumbechiurile in sunetul surlelor și 
tobelor, şi în urmă oastea, fiecare turc avind pe umeri sau 
pe cealma cite o pisică, o maimuţă sau un coroi. Răutăţi 


287 


m-au făcut, dar speria lumea, dind dezghinuri cailor şi tră- 
gind la pistoale în semn de bucurie. 

Am petrecut noaptea la bunica, și a doua zi, în zori de 
ziuă, eram pe drumul Cimpinei. 

Cind treceam pe Podul Mogoşoaiei, de prin toate curţile 
ieşeau cară, căruţe şi calești încărcate cu lume şi cu calaba- 
licuri. Cind am ajuns la pod la Băneasa, chervanul se ţinea 
lanţ; sute de trăsuri mergeau lin pe șleau, una după alta. 
De-abia se mișcau în pasul cel greu al cailor. Se îngropau 
roatele în noroi pînă la bucşă. De incet ce mergeam, primeam 
pe tot ceasul ştiri din București, cu călărași de-ai hătmăniei: 

„Bine, pace.“ 

„Filipescu a plecat, apucind spre Focşani.“ 

„Villara cu Nenciulescu se ceartă de-acu pe visterie.“ 

„Cumnatul Scarlat Grădișteanu rămîne în București.“ 

„Brincoveanu a ajuns la Pesta...“ 

Cind era soarele de-o suliță, ajunsesem la Pociovalişte; 
făcusem aproape o poștă. Poposisem dinaintea hanului. 
Cit vedeai cu ochii, cimpul era acoperit cu trăsuri ; în mijlo- 
cul fiecăruia pilc se ridica cite un foc mare, cu flacăra pină 
la cer, ocolit de feciori, de vizitii, de rindași și de chirigii 
stind pe vine, pe lingă căldările de mămăligă. Boierii şi 
cocoanele dormeau prin calești şi prin căruțe. Dimineaţa ne 
urmam drumul, care mai de care s-apuce înainte. Am aflat 
că peste noapte trecuse şi vodă cu toate beizadelele, mergind 
spre Braşov. 

Mai mulți tineri cuconași și negustori, îmbrăcaţi care 
turcește, care nemţeşte, urmau caravana, călări, încurind 
şi jucind caii pe lingă caleşti. Între cei mai dichisiţi şi mai 
sprinteni, doi mai cu seamă trăgeau atenţiunea sexului: 
fraţii Mehtupciu. Unchiu-meu Creţulescu, care dibuia foarte 
bine poreclele, unuia îi zicea Gămălie, căci, în adevăr, modul 
cum își umfla părul şi favoriţii îi da aparenţa unei gămălii 
de ac, pe celalalt îl poreclise Zlatauz?, pentru că vorbea tot 
în sentinţe: 

„Bogatul să nu asuprească pe cel sărac.“ 

„Legea e de la oameni, iar dreptatea de la Dumnezeu.“ 

„Jubeşte pe vrăjmașul tău ca pe un frate rătăcit.“ 

„Sai în ajutorul celui ce se găseşte în nevoie.“ 

„Jertfeşte interesul tău pentru fericirea aproapelui.“ 


288 





i 
i 


A 


HENE 





Dimboviţa lingă Radu-Vodă 
(Acuarelă de Preziosi) 


A0Oro3 
THE A. T. TOT NPITTINOZ THE ZAMOT 


KK. E. TKIKA. 


"Ex puvn3sis tnv 25. 'Argihinu 1856, xara miv irap- $ 
giw râs A. Tev. rsu Eauiwy Zuvehevasac. 


Ev Ap. Ba3ios. TOTI 





Hucte: Măaoetougrot! 

Fyuugulvms ps ras Bearăters 703 Sezodzuldous Noucu roy 
Yp. A. OPTANIKOY XAPTOT, cursndnesa upâs els Tev- 
any Zvvihtuzti, va tvazyommSâre xard to Qixarov cls my è- 
Echaie ty noatewy râs Bovhăs, rai TÂS traiau CizGauix8 
dragerniasns. Hexhnuiwt ind puns tâs iuniatootvns tv 
cupnohrăv cai, Osy itazrânte clun dno tas Unzyogtvoete 


TÄS 0Yy640435w5 GAS, NPÖS EXTANGWO TÂS ATGGTULĂS NTIS Q= 


d 

-= RETI e . d AI „> az N u La 
Taaie gàs îvennrejIn” stasensari tAtuS spe TÒ aiw- 
PŽ 0x5 QUEU npoxatalribews A pirauteias, yogis vă naga- + 
hei yare ăvtihsperou thy na ecteanny Uaahhnhou Ttvs, O= 
moară vai Ay AJEL FIWA GOGRGTAS AITAS” EE tvav- 
mia păhtata GNUEOJUTES ALBAS TAV EAAJIITAV XATAXNTV 


xută thy hopateaiav, WS xai TUY Razapizzav RAPABATIE să 
4 


Cuvîntarea lui Ion Ghica, principe de Samos, ţinută la 25 apri- 
lie 1856 în faţa senatului samiot 


„Folosul dobindit prin viclenie ţi se strecoară printre 
degete...“ 

Şi o mie de altele din Scriptură şi din filozofie, şi sfirșea 
omeliile sale cu: 

„Ce ţie nu-ţi place altuia nu face“. 

Pe cel dintii îl chema Barbu şi-i zicea Bărbucică, pe 
celalalt Teodor, Tudorachi. Tatăl lor era unul Diamandi 
Mehtupciu, nepot sau strănepot de-ai sfintului Dimitrie 
de la Mitropolia din București. Era sau nu era rudă cu cuvio- 
sul, Dumnezeu ştie; adevărul este că tatăl, moşul sau stră- 
moșul lui Iamandi venise în ţară de peste Dunăre cu moaştele 
făcătorului de minuni; îi zicea Mehtupciu pentru că fusese 
scriitor de limba turcească la postelnicie. Fiul său Tudorache 
adoptase numele de Teodor Diamant, sau mai scurt, 
Diamant, 

Pe Bărbucică l-am cunoscut. Ştii că nici natura, nici 
apucăturile nu-l împingeau la carte; n-a învăţat nici să 
scrie, nici să citească, era cam idiot. Îi zicea Bălbuitu din 
cauza anevoinţei ce avea la vorbire; nu era cu desăvirşire 
surd, dar era tare de ureche, foarte tare, într-atit de tare, 
încît glumeţii, mişcînd din buze, fără a scoate glas, îl făceau 
să creadă că-i spunea ceva, și el asculta și-i răspundea 
ce-i venea, ca să nu lase să crează că n-a auzit. Devenise 
jucăria celor fără de ocupaţiune. Se credea omul cel mai 
frumos din lume și era convins că toate damele cele mari 
erau înamorate de dinsul. Trăia din munificența celor ce 
petreceau cu prostia lui. În urmă, închiriase un apartament 
în strada Victoriei; îl mobilase; aşezase în mijlocul salonului 
o masă mare așternută cu postav verde, împrejurul căreia 
veneau de se adunau jucătorii de cărți, ziua și noaptea, liberi 
de orice priveghere şi fără teamă de poliţie sau de procuror. 
El plătea luminatul, încălzitul şi serviciul şi-și scotea chiria 
şi toate cheltuielile, cu prisos, din monopolul cărţilor, și 
trăia bine. 

După moartea lui, stabilimentul s-a continuat de domnii: 
Ciocirlan, Puică şi Cucu, în tovărăşie, sub firma: „La trei 
păsări“ („Aux trois oiseauz“ ). 

Celalalt frate, Teodor, era un om de frunte, inteligent, 
muncitor, stăruitor și plin de devotament. Cel dintii elev 
în Școala grecească, cel dintii la dascălul Lazăr, cel dintii 
la „Sfîntul Sava“, sub Efrosin Poteca, inimă curată și senti- 


19 — Opere vol. I — Ion Ghica 289 


mente nobile. Vorbea şi scria mai multe limbi străine, fran- 
țuzește, nemţeşte, grecește și italienește; știa bine limba 
latinească și elinească. Băiat sărac, el se destină la cariera 
didactică. 

Cind l-am întilnit călare, pe drumul Cimpinei, el se 
ducea la Miinich prin Braşov și Viena; dobindise o bursă 
din fondul mitropolitului Nectarie. 

Cit timp a ţinut acel ajutor, el a urmat regulat și cu cel 
mai mare succes în școala cadeţilor; dar a venit o zi cind 
acea bursă a încetat; atunci orfanul a trăit cîtva din genero- 
zitatea lui Dinicu Golescu; îngrijea de băieţii lui cei mai 
tineri, de Radu și de Alecu (Albu); dar în urmă, fraţii 
Golești mutindu-se la Geneva și la Paris, şi ceialalți tineri 
părăsind unul cîte unul capitala Bavariei, unde începuseră 
a trăi rău cu studenţii germani şi făceau pe toată ziua gilce- 
vuri și dueluri, Diamant s-a hotărit să se ducă și el la Paris, 
unde cunoștea pe toţi românii de acolo, cu speranţă că-i 
vor veni în ajutor, pentru a-și complecta studiele începute. 

În urma revoluţiunei franceze de la 1830, ideile de ino- 
vaţiuni sociale luaseră un avînt aşa de mare, încît cuprinseră 
toate spiritele, şi tinerimea de pe atunci se aruncase mai 
toată în virtejul reformelor celor mai estravagante și mai 
chimerice. Prietenii și camarazii pe cari i-a găsit în Paris: 
Iancu Vlădoianu, Costică Brăiloiu, lancu Bălăceanu, 
Niculache Niculescu, Barbu Katargiu, Stavrache Niculescu 
şi alții erau pe atunci, care mai mult, care mai puţin, adepţi 
ai saint-simonismului, şi încetul cu încetul s-a pomenit și 
el distras de la învățătură şi învăluit în cercul ideilor comu- 
niste, cu deosebirea că, fiind dotat cu un temperament entu- 
ziast, cînd imbrățişa o idee, o stringea cu toată căldura 
tinereţei și se consacra cu trupul şi cu sufletul. Şi iată-l 
devenit unul din cei mai înfocaţi și mai aprigi adepţi ai 
şcoalei de la Menilmontant, apostol şi portar. Pere Enfantin8 
îmi zicea, vorbindu-mi de dinsul: 

„Diamant était un homme précieux; personne n-a fait 
autant de proselytes que lui; prêcher et convertir c'était sa pie“*. 

Dar vine catastrofa!... Guvernul lui Ludovic-Filip, 
îngrijat de lăţirea propagandei comuniste, decretează izgo- 





* Diamant era un om preţios; nimeni n-a făcut atiţi prozeliţi 
ca el; să predice şi să convertească, aceasta era viaţa lui. 


290 


nirea sfinţilor părinţi de la Menilmontant, și atunci saint- 
simonienii cei mai însemnați, Michel Chevalier, Félicien 
David şi alţii, se risipesc, care cum apucă, în Orient, în 
America, în Africa... Și Diamant al nostru, dat afară din 
cuib, rămîne pe drumuri, fără adăpost și pieritor de foame. 
Atunci a trăit mai multe săptămîni alergind din spital în 
spital, dîndu-se de bolnav, dar era dat afară îndată ce medicul 
constata că starea sănătăţii sale nu avea trebuinţă de îngri- 
jire medicală, ceea ce i se întîmpla din trei în trei zile; atunci 
pleca şi se ducea de bătea la ușa altui spital, pînă ce le-a 
colindat pe toate. 

El se afla în cea mai mare nedumerire, cind într-o zi 
întilnește pe un frate iubit de la Menilmontant, pe Consid6- 
rant, un entuziast şi un vizionar ca și dînsul?. Considérant 
găsise pe Fourier și adoptase sistemul falansterian, despre 
care îi face o descriere încîntătoare. Diamant îl urmează la 
conferințele lui Fourier şi se pomenește falansterian, de o 
mie de ori mai fanatic decit fusese pentru sistemul lui Saint- 
Simon. El nu cunoaștea termin de mijloc în apucăturile lui; 
zicea că apoftegma „unszv &yav“ * a lui Socrat era o erezie 
filozofică antisocială şi antiumanitară. 

Într-o duminecă, ducindu-mă la un curs ce urmam la 
Grădina Plantelor, zăresc într-o răspiîntie din strada Mosstar 
o figură care mi se părea cunoscută. Era el, încunjurat de 
cîțiva lucrători, bărbaţi şi femei, destul de rău îmbrăcați, 
nespălaţi şi nepieptănaţi, cărora le esplica frumuseţele şi 
mulțumirile atracțiunii pasionate în societatea armonică şi le 
descria mizeriile oamenilor din societățile civilizațiunii, 
dindu-le de esemplu, despre aceasta, starea nenorocită a 
celor ce avea dinaintea lui. Cît l-am cunoscut, i-am sărit 
în braţe strigindu-i: „Nene Tudorache!“ 

Din momentul acela n-a lipsit o zi dea veni să mă vază, 
de-a mă cerceta despre studiile mele, despre viața mea; mă 
punea de repetam cu dinsul lecţiile, îmi esplica nedumeririle 
ce aveam în geometria descriptivă, în analitică, în teoria 
seriilor şi mă pregătea pentru esamene. Era foarte tare în 
ştiinţele matematice şi fizice; avea o aptitudine deosebită 
pentru integrarea seriilor algebrice și pot zice că putea să 





* Nimic (nu e) mult. 


19* 291 


ție piept lui Delaunay și lui Puiseux în calculul diferenţial 
şi integral. 

Dumineca venea regulat de mă lua și mă ducea la confe- 
rinţele lui Fourier. Era ceva încîntător elocinţa și poezia 
ce bătrînul reformator punea în esplicarea cercurilor simpa- 
tice; avea atita putere și dulceaţă în vorbirea lui, încît peste 
putinţă de-a nu captiva auditorul. Ieșeam de la acele confe- 
rinţe uimit şi esaltat, convins pot zice. Îmi părea că mă văd 
primblindu-mă în Cimpii Elizei, într-o trăsură trasă de doi 
mîndri lei, deveniți antilei, mai blinzi decit mieluşeii, numai 
prin puterea armonică; delfinii și balenele, transformați in 
antidelfini şi antibalene, mă purtau lin pe toate mările; 
vulturii, deveniți antivulturi, mă suiau în slava cerului pe 
aripele lor. Era un farmec descrierea frumusețelor, a plăceri- 
lor şi a desfătărilor spiritului și ale inimii, în cetatea falan- 
sterianăl0, 

Fourier a murit fără a-şi vedea visul cu ochii, nu s-a 
învrednicit să ridice cel mai mic falanster. Economiştii au 
învins pe socialişti şi pe comuniști; şi şcoala lui Fourier, 
curînd după moartea maestrului, a fost părăsită și uitată. 

Diamant însă s-a întors în ţară, bine hotărît a persista 
în acele idei și a organiza societatea noastră în cvadrate 
pe falanstere, ca tabla de joc de șah. 

Om de spirit, învăţat, plăcut la vorbă, Diamant a fost 
primit frăţește în toate casele și a devenit amicul intim şi 
căutat al tuturor oamenilor liberali și de progres, al lui 
Cimpineanu, al lui Grigorie Cantacuzino, al lui Manolache 
Băleanu, al lui Iancu Ruset, al tuturor oamenilor cu senti- 
mente și cu iubire de ţară. În casă la Cimpineanu era ca 
acasă la dinsul. Casa și masa îi era deschise oricind și la orice 
oră, Nu sunt la îndoială că era iniţiat în societățile francma- 
sonice, judecînd după intimitatea sa cu doctorul Tavernier, 
venerabilul lojei din București, din care făceau parte cei 
mai luminaţi din tinerii noștri de pe atunci, Grigorie Ale- 
xandrescu, ancu Voinescu și alții. 

În societatea tinerilor noştri boieri, Diamant a găsit 
auditori, dacă nu și prozeliţi. 

Cînd era să înceapă să vorbească, il apuca o tremurătură 
din buze care dura două sau trei secunde, şi cele cinci-șase 
vorbe dintii ieșeau din gura lui cu anevoinţă, tremurate şi 
pripite, iar după ce-i trecea emoțiunea, el devenea de o elo- 


292 


cinţă rară; vorbirea lui era pătrunzătoare şi convingătoare; 
era peste putinţă a nu-l asculta cu plăcere și cu atenţiune. 
În timp de doi sau trei ani făcuse o propagandă atit de puter- 
nică prin toate clasele, încît numărul prozeliților şi adepților 
ajunsese a fi îndestul de mare ca să se poată gindi la organi- 
zarea seriilor şi la edificarea unui falanster. 

„Je ne compte pas sur les Français — zicea Fourier — 
pour la réalisation de mon système; ils sont, comme les Italiens, 
les Espagnols et les Allemands, trop enfonces dans la civilisa- 
tion, mais je compte sur l'Orient et surtout sur les Russes, qui 
sont très enclins au communisme, comme tous les peuples 
Slaves.“ * 

Tînărul Manolache Bălăceanu, fiul lui Nae Bălăceanu 
din Ploieşti, zis prin abreviaţie Naiba, care devenise unul din 
adepţii cei mai înfocaţi ai fourierismului, moștenise o avere 
însemnată și a consacrat moșia sa din Prahova, numită 
Scăieni, pentru înfiinţarea unui falanster. Diamant era 
acolo marele mapa și domnea ca un suveran. 

Acel rudimentar falanster ar merita o menţiune cu totul 
specială, pe care ţi-o rezerv dacă te poate interesa. 

De-abia începuse stupul a se popula de albine şi roata a 
se învirti, că guvernul, temîndu-se ca să nu se înrădăcineze 
credinţele comuniste în ţară, a şi luat măsuri, a ordonat 
împrăştierea seriilor şi grupelor şi trimiterea în exil a șefilor 
Manolache Bălăceanu și Diamant. 

La liberarea lui din Snagov, Diamant n-a mai găsit 
ospitalitatea la care era obicinuit; Cimpineanu era închis la 
Caransebeş, Manolache Băleanu, confinat la moșia sa Bolin- 
tinu, alţii, intimidaţi, se temeau a-i face primirea ospătoasă 
şi cordială de mai înainte şi căreia datorea în mare parte 
succesele lui din anii trecuți. 

Fără a renunța la ideile lui și la speranţa de a-și realiza 
planul, a îmbrățișat, ca mijloc de trai, meseria de inginer 
topograf şi hotarnic; ridica planuri de moşii pe un sfanţ 
stinjenul masă, cum se zice; bani n-a cîștigat, dar ceea cea 
<îştigat în munţii Telegei a fost un junghi bun, care în puține 





* Nu mă bizui pe francezi pentru realizarea sistemului meu; ei 
sînt, ca şi italienii, spaniolii şi germanii, prea înfundați în civilizaţie, 
dar contez pe Orient și mai ales pe ruși, care sînt foarte înclinați spre 
comunism, ca toate popoarele slave. 


293 


săptămîni l-a dat într-o oftică galopantă. Catinca Cimpinea- 
nu, care se afla la moșie, a trimis de l-a transportat de la 
Telega la Cimpina; i-a fost însă peste putinţă a-l face să 
admită un medic și a renunţa la tratamentul Leroy, pe care 
l-a urmat pînă s-a stins. Ela murit cum a trăit, ca un stoic, 
nevoind să se abată de un fir de păr de la credinţele sale; 
şi-a dat sfirșitul în braţele servitorului său, recomandindu-i 
sentinţa: 

„Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu face“. 

O cutie din patru scînduri de brad, într-o căruţă cu un 
cal, a dus rămășițele lui la biserică. Ca toţi ofticoşii, în 
ultimele momente vorbea de mijloacele ce cugeta și proiecta 
pentru înființarea unui falanster. 

Mulţi, foarte mulți din oamenii cari au jucat un rol în 
tară îi datoresc lui Diamant ideile generoase și patriotice. 
El a format inima şi spiritul multora din români; între 
alții, Alexandru Constantin Golescu (Albu), zis Aimé 
Martin, era unul din ucenicii săi; a trăit mult cu dinsul la 
Minich şi la Paris. 

Nu am cunoscut un om mai blind, mai modest şi mai 
devotat decit dinsul. Filantrop şi umanitar, era din neamul 
acelora din cari au ieşit apostolii, martirii şi sfinţii. 

O fi avind el, oare, o piatră pe mormint? 


ION GHICA 


XVIII* 


CĂPITANU LAURENT 


Londra, februarie 1884 


Scumpe amice, 


În epistola ta din... 1883 îmi vorbeşti de regretatul nostru 
amic, căpitanul Laurenti. 

N-ai putut pomeni acel nume, sunt sigur, fără să simţi 
o lacrimă în geana ta. Ţi-aduci aminte cît era de vesel şi cit 
ne iubea? Se lipise de noi doi cu inima şi cu sufletul. 

Multe zile grele am împărţit cu dinsul! Şi pot zice că 
fără glumele lui cele plăcute, pline de duh şi de originalitate, 
nu știu, zău, cum aş fi dus-o; nu ştiu dacă moralul meu nu 
s-ar fi muiat înaintea dificultăţilor prin care am trecut. 

Cind l-am întîlnit întiiaşi dată, eram căzut într-o descu- 
rajare așa de mare, încît numai societatea unui voios şi 
nepăsător ca dinsul putea să mă ridice și să mă susţie. 

Dar ca să-ţi poţi da seama de starea în care mă aflam, 
sunt silit să fac o digresiune cam lungă; să sui cu memoria 
în cursul evenimentelor cari se desfășurau împrejurul meu 
cu o grăbire anevoie de urmat. 

Pe la anul 1852, vestitul vizir Reșid-paşa? căzuse de la 
putere; cumnaţii sultanului Feti Ahmet și Mehmet Ali 
triumfau ; şi, după obicei, zarafii armeni și ovrei năpădise 
pe cel căzut. Acei care pină ieri îi lingeau cizma, acum îi 
mușca mîna. Ca omul cufundat toată viaţa lui în trebile 


* În ediţia de bază, scrisoarea e precedată de: XVII. V. Alecsandri 
către Ion Ghica („lată-ne cu iarna în ţară!...“). 


295 


statului, el uitase pe ale sale; nu știa nici ce are, nici ce 
nu are și era strimtorat, foarte strimtorat. 

În impletitura în care se afla, un singur bancher îi mai 
rămăsese devotat: bătrînul Anton Alleon, care avea și dorin- 
tă, şi bunavoinţă de a-i veni în ajutor; dar îi trebuia să 
cunoască ce avea și cit datora Reşid. Pentru acest sfirşit, 
fostul vizir rugase pe Ahmet Weffyk, fostul comisar în Prin- 
cipate, la 1849 şi 1850, ca împreună cu Alleon și cu mine 
să-i facem un bilanţ de starea sa financiară. Ajunsesem la 
patruzeci de milioane de lei (aproape zece milioane de franci) 
pasiv, care se balanţa cu valoarea proprietăţilor sale, case 
şi pămiînturi în Balta-Liman, moșiile din Tesalia, foste 
proprietăţi ale lui Ali Tebedelen de la Ianina şi un mic 
ciflic lingă Silivria. 

Creditorii grăbeau, şi realizarea unei averi atît de însem- 
nate nu era lucru lesne. Tot ce putea face Alleon era să con- 
vingă pe cămătari să păsuiască, diîndu-le cîte un mic acont 
şi asigurîndu-le plata integrală, capete şi dobinzi, cînd se 
vor vinde proprietăţile. Pînă atunci era urgent să se reducă 
cheltuielile și să se sporească veniturile printr-o adminis- 
traţiune mai îngrijită. S-a redus mai întîi personalul casei 
de la cinci sute de guri la patruzeci și s-a orinduit la moșiile 
din Tesalia administrator confratele şi amicul nostru Ion 
Ionescu de la Brad3, care de la o sută de mii a suit venitul, 
chiar din anul dintii, la nouă sute de mii de lei. 

Pe cind Reşid era urgisit, şi seraskierul Mehmet Ali 
devenise vizir cu Fuad Hargie Naziri (ministrul afacerilor 
străine), sosește generalul Mencikof cu o falcă în cer şi alta 
în pămînt, cu sacul plin de fel de fel de cereri din partea 
țarului. Nu voia nimic mai puţin decit a zice sultanului cu 
alte cuvinte: 

„Scoală tu, să mă pun eu 

Pe de o parte, izbînda misiunii generalului austriac 
Leiningen, care storsese de la Poartă concesiuni și despăgubiri 
însemnate în Bosnia, în Herzegovina, pe Narenta și la Bocca 
de Cataro, între care şi plata diamantelor contelui Zichy ; pe 
de alta, dezvoltarea influenţei engleze, care mergea tot 
crescînd, tulburase liniștea împăratului Niculae. Damele 
ambasadei ruseşti, mai înfocate patriote şi decit bărbaţii 
lor, criticau sus și tare politica prudentă şi rezervată a 
contelui Nesselrode, tratind-o de molatică și de umilitoare, 


pe 


296 


credeau că nu avea decit să se arate ca să dobindească ceea 
ce doreau, și multe dorea inima lor. În sfirşit, trimisul estras 
ordinar sosește la Constantinopol. 

Deși Manolache Arghiropol, fost dragoman și însărcinat 
de afaceri al legaţiunei eline, trecut de curind în serviciul 
rusesc, succedind răposatului dragoman Hangerliu de fios 
roasă memorie, bun apreciator al stării spiritelor de pe atunci, 
declarase trimisului împărătesc, chiar de la început, că era 
peste putință ca Poarta să-i acorde acele cereri, generalul 
însă îi ordonă să meargă înainte. 

În toate serile, dragomanul Arghiropol se întorcea de la 
Poartă aducind numai făgăduieli, bacalimuri și iavașuri. 
Întrso seară, cînd ambasadorul estraordinar îl aștepta să-i 
vie cu ceva pozitiv, cu cheia Betleemului cel puţin în buzu: 
nar, îl vede venind cu mîna goală, se iuţește, strigă, bate 
din picior, acuză pe bietul bătrin de necapacitate și chiar 
de rea-credinţă; îl alungă furios din ambasadă și cheamă 
pe logofătul Niculae Aristarche, pe capuchehaia lui vodă 
Știrbei, ca săsi serve de dragoman. 

Aici deschid o mică paranteză privitoare la fostul repres 
zentant al principatului Ţării Românești, devenit totdeo: 
dată omul de încredere şi dragomanul ambasadorului rusesc, 

La biserica grecească de la Bebek, pe Bosfor, se afla o 
icoană făcătoare de minuni pe care erau atirnate o mulțime 
de exvoto, mîni, picioare, ochi, inimi de aur și de argint, 
inele şi cercei de pietre scumpe etc. Într-o zi, piere de la 
gitul Maicei Domnului un inel de diamant; popa Costa 
caută, cercetează și nu găsește; se mînie, îşi pune patrahirul 
de git, aprinde făclia de la epitaf, cheamă pe băieţii care 
măturau în biserică și aprindeau candelele, îi pune în 
genunchi, și, după ce le citește o molitvă, le spune că acelui 
care a furat inelul are să i se usuce un deget dacă nu se dă 
îndată singur pe faţă. 

O minune! Nu apusese încă bine soarele, cind băiatul 
vinovat, ducîndusse cu alţi copii să se uite la o mașină cu 
vapor, adusă de reverendul părinte Hamelin, directorul 
şcoalei americane „Robert“, i se prinde degetul întruo rotilă 
şi rămîne numai cu patru degete la mîna dreaptă. Atunci 
nenorocitul mărturisește păcatul. Vestea se duce în toate 
satele Bosforului, închinătorii curg cu miile din toate 
părţile, vapoarele se ţin lanţ pe chei, biserica nu se mai 


297 


deşartă nici ziua, nici noaptea; sărindarele, acatistele, sfeş- 
taniile, maslurile şi paraclisele îmbogăţesc epitropia bise- 
ricei şi pe popi. 

Logofătul Aristarche, care de vro doi ani nu mai era 
primit de Reșid-pașa, profită de ocaziune, aleargă la Balta- 
Liman şi spune pașei că venise ştire la Patriarhie că şi icoana 
dintr-o peşteră de pe moşia alteţei-sale de lingă Silivria 
dăduse semne de făcătoare de minuni, propuind să se orîn- 
duiască un vapor regulat ca să ducă pe închinători, ceea 
ce ar fi şi o afacere bună pentru cafeneaua, pentru bucătăria 
şi pentru circiuma proprietăţii. 

În mai toate peșterile de pe malul Bosforului se află 
cîte-o fintină, lingă care se obicinuieşte de se pune cite-o 
icoană, precum este la izvorul de la Balucli, unde trăiesc 
vestiţii sfinții peşti, jumătate fripţi, jumătate fierţi ; oricine, 
fie creştin, fie musulman, cind trece pe dinaintea acelor 
fintini, vara mai ales, intră de se răcoreşte, bea un ceaun, 
două de apă rece, se spală pe mini și pe obraz şi binecuvin- 
tează numele făcătorului de bine care a deschis vina apei. 

Reşid o îi crezut, n-o îi crezut în minunile sfintei icoane 
de la Silivria, dar minune tot s-a făcut; căci uşa s-a deschis 
iarăşi marelui logofăt Aristarche, care între Mencikof şi 
fostul vizir avea perspectiva să joace un rol politic 
însemnat. 

Pe de altă parte, turcul dibaci putea şti prin capuche- 
haiaua lui Ştirbei-vodă, zi cu zi, starea în care se aflau 
negocierile dintre trimisul rus şi ministrul Porții. Turcul 
aduce așa de bine pe grec, încit îl face să creadă că dacă ar fi 
el, Reşid, ministru în locul lui Fuad-paşa, treaba s-ar împăca 
lesne; această credinţă ajunge a fi împărtășită chiar şi de 
Mencikof pînă într-atita, încit încalță cizmele cele cu 
pinteni şi aleargă la palat, unde se jăluiește sultanului de 
tergiversațiunile lui Fuad, tratindu-l de om de rea-credință 
şi de mincinos, declarind că nu mai voiește să aibă a face 
cu dinsul şi că va părăsi Constantinopolul dacă nu se va 
numi un alt ministru al afacerilor străine. 

În vorbirea sa cu sultanul, Mencikof face o mare laudă 
despre capacitatea şi spiritul politic al lui Reşid, zicînd că 
ar fi fericit să aibă a trata cu un asemenea om. Sultanul 
chiar în seara aceea cheamă pe fostul său vizir şi-l numește 
ministru trebilor dinafară în locul lui Fuad. 


298 


Aristarche, între cei doi mari actori politici ai zilei, 
ia tonul măreț și ameninţător al repauzatului Hangerliu, o 
ia pe o coardă sus de tot cu Mehmet Ali, devenit seraskier, 
care era un om de o violenţă proverbială. Turcul, infuriat, îl 
întreabă răstit să-i spună ce e. Logofăt al Patriarhiei, 
servitor al devletului, capuchehaia al unui principe vasal 
credincios sultanului, sau muscal, ghiaur hain, dușman al 
Imperiului otoman? întovărăşind cuvintelecu citeva dinini... 
Aristarche, spăriet, trăgindu-se spre ușă, vede în oglindă 
că, după dinsul, seraskierul trăsese sabia jumătate din 
teacă. La această vedenie, se răpede pe scară și s-aruncă în 
cel dintii caic ce găsește pe cheiul de la Candili, și trage 
drept la vaporul Lloydului austriac, care pornea spre 
Galaţi, fără a mai da pe acasă. S-a refugiat la București, 
şi de acolo la Viena, unde a rămas pină s-a făcut pacea, și 
atunci, numai după intervenirea lordului Redcliffe, i s-a 
permiş a se întoarce la Constantinopol. Dar nu s-a mai 
intilnit cu postul de capuchehaia pe care-l uzurpase frate-său 
Miltiad, secretarul său, și l-a ţinut pînă ce s-a înlocuit cu 
Negri, la înscăunarea lui Cuza-vodă. 

Scurte și puţine au fost tratările generalului Mencikof 
cu recomandatul său Reșid. Într-o dimineaţă, aviso amba- 
sadei ruseşti suia Bosforul spre Marea Neagră, purtind 
steagul de onoare la catartul cel mare; ambasadorul estra- 
ordinar părăsea Constantinopolul, relațiunile cu Poarta 
încetau şi probabilitățile de război deveneau certitudine. 
Puțin după aceea, trupele rusești, sub comanda generalului 
Gorciakoff, treceau Prutul, fără declaraţie de război. Prin- 
cipatele erau secuestrate ca un otagiu, pînă ce Poarta se va 
hotări a acorda cerinţele ţarului. 

Colonelul Rose, mai în urmă generalul sir Hugues Rose, 
şi astăzi mareșalul lord Strathnairn, atunci secretar însăr- 
cinat cu afacerile ambasadei engleze în lipsa şefului său dus 
în congediu, îndată ce a văzut că se îngroașă treaba, a 
cerut de la guvern trimiterea flotei engleze în apropiere de 
Constantinopol, temîndu-se de vreo încercare îndrăzneață 
din partea flotei de la Sebastopol. Totdeodată sosea şi 
lordul Redcliffe, care se ştia că nu putea fi dispus a pierde, 
în favoarea Rusiei, influenţa ce ciîștigase asupra Porții şi 
asupra persoanei sultanului, și mai avea și o veche pică 
personală pe împăratul Niculae, care la 1832 îi făcuse afron- 


299 


tul de a nu voi să-l primească ca ambasadoş la Petersburg. 
Depagte de a fi impăciuitor, ambasadoșul peginei Engliterei 
încuraja, chiar fățiș, împotrivirea Poşţii, cu atit mai mult 
că alianța Franţei era asigurată, căci generalul Aupick, 
ambasadorul Republiceis, şi contele Lavalette, ambasadorul 
noului împărat al francezilor fusese cauza inițială a neînţe- 
legepilop dintre Poartă şi Rusia, punind înainte vestita 
chestiune a locuşilor sfinte cu cheia Betleemului, cu steaua 
de deasupya ieslei în care s-a născut Mintuitopul, cu zugră- 
veala cupolei Șfintului Mopmiînt şi cu biserica de la 
Ghetsemanie. Aliat cu Englitepa, Napoleon III putea să 
inaugureze suirea sa pe tronul impeşial al Franţei într-un 
mod glorios. 

Pe cind Reşid nu epa încă ministru, îl vedeam des; îi 
eram vecin și petpeceam zile întregi la Balta-Liman, poli- 
ticînd cu dinsul și cu Weffyk:efendi. Puneam lumea la 
cale împreună și făceam parte hună și României. Mult 
regretatul şi preţiosul nostru amic, Niculae Bălcescu, păpit 
aşa de timpuriu patriei sale, venise la Constantinopol cu 
sufletul în buze, avind de gînd să plece mai depaţte, spre 
a muţi în patria sa, mîngăieţe pe care guvernul de atunci 
din Țara Românească n:a voit să i-o acopde și la silit să se 
ducă să moară izolat, departe de ai săi, sub cep străin, 
fără a avea pe mopmint măcar un semn de trecerea lui 
dintr-această lume. Mi.aduc aminte cît își iubea sărmanul 
țara şi cum i se lumina faţa sa lividă şi i se uşura suflarea 
cînd tpăgeam împreună pe harta Europei liniile care ap fi 
cu drept să fie fruntapiile României. Visupile tinereţei 
noastpe!? Cerap fi zis autopul Puterei armate dacă aş îi tpăit 
să vază cureanii noștri intpînd vitejește în Griviţa, cu stea- 
gul românesc în mină, şi ap fi văzut în ţara lui o sută cinci- 
zeci de mii de fecioşi hine apmaţi, bine esepsați și hine 
disciplinaţi, comandaţi de ofiţeri pomâni învăţaţi şi espeţi- 
mentați ! Opi de cite opi se face ceva fericit şi þun pentru 
România, nu mă pot oppi de a-mi zice: 

„Ce mulțămire aş avea hietul Niculae Bălcescu dac-ar 
trăi!“ 

Reșid-paşa considera Principatele ca un element impoț- 
tant în chestiunea Opientului şi ca þapieța cea mai serioasă 
ce s-a putea ridica despre Rusia. El dorea la Dunăre un 
stat mare, puternic și bine apmat, a cărui neutralitate să fie 


309 


asigurată de puterile cele mari ale Europei, precum sunt 
Belgia şi Sviţera. 

La 1853, după intrarea rușilor în Principate, publicasem 
sub pseudonimul de G. Chainoi o broșură intitulată Dernière 
occupation des Principauies şi înmînasem noului ministru 
al Porții un memoriu în care chemam atențiunea asupra 
importanţei politice ce ar avea participarea României la 
războiul ce se pregătea. Pe lingă acel memorand alăturasem 
şi un proiect de manifest, ce propuneam să fie dat la intra- 
rea trupelor otomane pe teritoriul Principatelor, un manifest 
prin care sultanul declara că trimite oștirea sa numai ca să 
respingă pe năvălitori şi că, îndată după săvirșirea războiu- 
lui, va restabili relațiunile dintre România și Poartă pe 
baza vechilor tratate încheiate de domnii români cu Baiazid 
Ilderim, cu Mahomet Ií și cu Soleiman IV, adaugînd că 
sultanul nu va aduce nici o împotrivire la unirea ţărilor 
dacă locuitorii Principatelor o vor dori-o.8 

Doream şi credeam că românii puteau și trebuiau să 
joace într-acel război un rol şi să dea semne de deșteptare 
vitejească, dar totdeodată eram de părere să nu cooperăm 
fără serioase garanţii din partea Turciei. Mulţi însă din 
proscriși și din emigraţii noștri se adunase din toate părțile 
la Constantinopol şi porneau spre lagărul lui Omer-pașa, 
puniînd serviciile lor la dispoziţiunea generalisimului, fără 
condițiune. 

Trecuse mai multe săptămîni de la darea acelui memoriu, 
cînd fui chemat la Reșid-pașa acasă. L-am găsit în confe- 
rință cu ambasadorul englez; acesta avea în mînă scrierea 
mea. Ministrul turc îmi zice că voiește să vază pe generalul 
Magheru, despre care era vorba în memoriul meu ; îi răspund 
că generalul Magheru se află la Viena.? Atunci îmi zice să-i 
scriu să vie îndată şi-mi dă un bilet către Alleon, ca să-i 
înlesnească cheltuielile de drum. Peste două săptămîni 
generalul Magheru era la Constantinopol. 

După mai multe întrevederi ale generalului Magheru cu 
Reşid-paşa și cu lordul Redcliffe, la care întrevedere am 
servit de interpret, se hotăreşte să se tipărească manifestul 
ce pregătisem. L-am autografiat cu Niculae Golescu și cu 
vărul său Alecu și l-am dus lui Agop-efendi, secretarul intim 
al lui Reşid, ca să-l trimită lui Omer-paşa. Totdeodată, Reșid 
a ordonat să se facă firmanul prin care generalul Magheru 


304 


se numea caimacam, guvernor general, civil şi militar al 
amindoror Principatelor, cu ordine cătră toţi şefii oştirii 
să-i înlesnească intrarea în ţară pe la Calafat, ca să ridice 
oştire de români şi să-i procure armele şi muniţiunile de 
care va avea trebuință. Eu eram destinat să-l intovărășesc 
ca secretar. 

Eram pe la sfirșitul lui fevruarie al anului 1854. Corpul 
lui Kiel Hassan-pașa trecuse Dunărea la Turtucaia și în 
insula Ramadan cu caice, atacase pe ruși la Olteniţa şi 
prinsese picior pe ţărmul stîng al Dunării; un corp de bași- 
buzuci, sub comanda lui Skinder-paşa (contele Ilinski) 
trecuse la Calafat și surprinsese un regiment de husari la 
Cetate; o diviziune navală turcească, trimisă in Marea 
Neagră ca să observe mișcările flotei ruseşti de la Sebastopol, 
fusese surprinsă și arsă pe ancoră la Sinop de amiralul rus 
Nacimof; flotele unite a trei puteri aliate părăsise Besica 
Bei și ancorase la Beicos, gata a intra în Marea Neagră la 
cel dintii semnal; şi ordinele erau date pentru concentrarea 
trupelor franceze și engleze la Toulon, la Marsilia și la 
Malta10. 

Magheru şi eu ne pregăteam de plecare, cind, ducîndu-mă 
la Poartă ca să activez lucrarea hirtiilor, Mustafa-paşa 
Ghiritliu Arnăut, atunci mare vizir, tatăl faimosului amba- 
sador Veli-paşa, îmi spune că actele erau gata, dar că avea 
o scrisoare de la Reşid, prin care-i zicea să nu le dea încă 
afară. 

Neputind în ziua aceea întilni pe ministrul afacerilor 
străine, m-am dus seara la ambasadorul englez să-i vorbesc 
despre intirzierea ce se făcea cu darea firmanului lui Magheru. 
Lordul Redcliffe, înainte de a începe eu vorba, ia un aer 
doctora! şi începe o lungă disertaţiune politico-umanitară, 
tratiînd despre nenorocirile şi calamităţile ce aduc războaiele 
şi despre răspunderea ce incumbă oamenilor politici şi mai 
ales diplomaților a căror misiune şi datorie sfintă este de a 
mănținea pacea între state și de a opri cit se poate întrebuin- 
tarea tunului, iar în caz de a nu putea să conjure răul, să 
caute cel puțin a-l atenua, a-l circonscrie şi a-i scurta durata; 
şi după ce trece în revistă situaţia diferitelor state faţă cu 
războiul ce izbucnea, ajungind la Austria, îmi zice că 
această putere era elementul de cea mai mare importanţă, 
un element de care trebuia să se ţie seamă, căci ea putea să 


302 


silească pe Rusia la o împăciuire, izolind-o. Şi-mi spune, 
în fine, confidenţial, că internunţiul citise ministrului 
Porții o notă verbală, prin care Austria esprima dorinţa de 
a păstra în tot timpul războiului cea mai strictă neutrali- 
tate, aceasta însă dacă ar vedea că Turcia s-ar abținea de a 
se servi de elementele revoluţionare de care putea dispune, 
şi anume, de elementul român și polon, mai adăugind că, 
in asemenea caz, făgăduia să ocupe Principatele cu trupele 
sale îndată ce rușii s-ar respinge peste Prut și s-ar împotrivi 
cu armele dacă trupele rusești ar încerca să se reîntoarcă în 
Principate, ca astfel puterile aliate să poată opera liber 
într-alte punturi. Dar dacă, din contra, s-ar da friu şi 
sprijin revoluţionarilor, s-ar vedea silită a veni în ajutorul 
Rusiei. Ambasadorul englez a adăugat că, deși Turcia nu 
răspunsese în mod categoric la acea notă, dar i se părea că 
nu se putea să nu ţie seamă de o declaraţiune atit de impor- 
tantă, și credea că Poarta va fi silită să depărteze din lagărul 
lui Omer-pașa pe românii și pe leșii adunaţi acolo. 

După aceste zise, a prins a-mi vorbi cu mult foc de situa- 
țiunea Greciei, de orbirea neesplicabilă a regelui Othon, care 
nu lua nici o măsură în contra propagandei ce se făcea de 
supușii săi, chiar și de oamenii oficiali, în Epir, în Tesalia 
şi în insule, unde insurecțiunea în contra Turciei lua din 
zi în zi proporțiuni mai serioase. Mi-a vorbit lung de coră- 
birle încărcate cu muniţiuni și proviziuni pentru trupele 
aliate, atacate și jăfuite de piraţii greci din Arhipelil, 
al căror cuib și refugiu era insula Samosi?, spunîndu-mi că 
guvernorul (caimacamul princepelui Calimak) ceruse o 
corabie de război ca să poată părăsi insula, nemaiputind să 
conţie pe administrații săi. Aci, după ce se oprise puţin în 
vorbire, îmi zice deodată: 

„lată o poziţie unde ne poţi fi de mare folos. Viitorul 
ţării dumitale depinde de soarta acestui război. Dacă Rusia 
va fi biruitoare, îţi poţi închipui soarta ce vă așteaptă. 
Lupta cu Rusia astăzi nu este numai în Principate, ea este 
in Tesalia, în Epir, în Arhipel, ca și în Valahia și în Moldova“. 

Eram atît de afectat de cele ce-mi spusese despre decla- 
rațiunile Austriei, care-mi închidea pentru mult timp 
încă porţile ţării, încît n-am putut răspunde decit printr-un 
ris trist, zicîndu-i că aceasta mi-ar procura plăcerea de a 
găsi pe vechii mei amici cin copilărie, pe Pitagora, pe Esop, 


303 


pe Policrat şi mai ales pe compatriotul meu Zamolx. Cu 
aceste cuvinte s-a terminat conversațiunea dintr-acea 
seară. leșeam de la ambasadă cu sufletul amărit. 

După citeva zile am aflat că Omer-paşa alungase pe toţi 
românii din lagărul său, afară de unul, care l-a întovărășit 
în tot timpul cit a ocupat România în parte cu generalul 
Coronini. 

Sergentul austriac Mihai Lataci, grănicerul croat de la 
Otokar, pe care un fimfunsfanţihi îl prefăcuse, prin blagoslo- 
venia lui Mahomet, mai întii în Omer Mufti, îndată ce a 
ajuns ca dezertor la Tuzli în Bosnia, pe care apoi Husrev-paşa 
l-a făcut ciamaşir-aga, espediţiunea în Liban l-a făcut colo- 
nel, campania din Kurdistan, liva (general de brigadă); 
1848 l-a făcut feric (general de divizie) la București ; campa- 
nia din Bosnia, mușir (mareșal), şi războiul Crimeei sardar- 
ecrem (conetabil); era un om pe atit de vanitos pe cit era 
şi de ambițios. Compatriotul nostru, pe care-l păstrase 
lingă dînsul, îl făcuse să crează că nu era de origine croată- 
slavă, ci că se trăgea dintr-un Quirinus Latus, legionar 
roman, venit în Dacia cu Traian, şi că putea să aibă mai multe 
drepturi decit oricare român la domnia Principatelor. 

Omer-pașa, cind m-am dus să-l văd la Constantinopol, 
la 1857, cînd se întorsese din espediţiunea sa de la Ungur 
din Asia, văzind că-mi vorbeşte cu mare interes despre 
viitorul Principatelor, am crezut momentul favorabil de a-i 
zice că putea să ne facă mult bine dacă ar stărui pe lingă 
Poartă să consimtă la cele patru punturi cerute de divanurile 
ad-hoc. Încuviinţa tot ce ziceam, dar, venind la punctul de 
principe străin dintr-o familie domnitoare în Europa, nu 
s-a putut opri de a-mi zice cu fața animată: 

„De ce să vă duceţi să căutaţi principe german sau fran- 
cez şi să nu luaţi din singele vostru (del vostro sangue)? 
De ce să nu căutaţi printre descendenţii din legionarii 
romani veniţi cu Traian? Tot se mai află încă, căutaţi-i 
şi găsiţi-i.“ 

Două zile după conversaţia mea cu lordul Redcliffe, 
am fost chemat la Balta-Liman. Reşid-paşa, îndată ce m-a 
văzut, a venit către mine cu cuvintele: 

„Ai văzut pe lordul Redcliffe, ţi-a spus că avem trebuinţă 
de dumneata la Samos?“ 

La răspunsul meu că-mi vorbise și că am refuzat, îmi zice: 


304 


„Ţrebuie să te duci, cel puţin pentru trei luni, pină ce 
vom fi liberi să facem în Principate ceea ce dorim.“ 

După aceste cuvinte am ieșit zicîndu-i că nu mă puteam 
însărcina cu lucruri pe care nu le înțeleg şi că voi aștepta 
în Constantinopol pînă ce voi putea intra în ţara mea. 

îteva zile după aceea, fiind poftit la masă de Galib-beg, 
Reșid-paşa a venit de a mîncat cu noi; părea foarte grăbit, 
aștepta pe ambasadorii Franţei și Engliterei; trecînd în 
apartamentul său, îmi zice să nu mă duc, fiindcă avea să-mi 
vorbească. jel aa era mare în palatul său, miniştrii 
ceilalți ai Porții veneau, se duceau și iar se întorceau, 
nimeni nu intra în camera unde erau cei trei reprezentanţi 
ai puterilor aliate, decit numai mutul ministrului, care din 
cind în cînd venea de chema pe d. Brody, unul din atașaţii 
ambasadei engleze, pe care șeful său il adusese cu dinsul nu 
ca să asiste la conferinţă, ci numai ca să înregistreze hotări- 
rile ce se luau. Era pe tapet încheierea unui tratat prin care 
Poarta consimţea la ocuparea Imperiuluj otoman de trupele 
Ţranţei şi Engliterei. cu condiţiunea de a părăsi teritoriul 
turcesc îndată după sfirşitul războiului. Graba de a se incheia 
un asemenea act era mare, fiindcă corăbiile stăteau la Gali- 
poli încărcate cu oştire, fără a putea să le dezbarce. Reşid- 
pașa şi lordul Redcliffe erau în regulă, avind fiecare actele 
de plenipotenţă de la suveranii lor respectivi; dar ambasa- 
dorul Franţei, generalul Baraguay d'Hilliers, deși era înștiin- 
tat că plenipotența îi fusese espediată prin Marsilia, dar 
vaporul avusese întirziere din cauza vremii. Ģeilalți doi 
plenipotenţi primeau iscălitura ambasadorului [Franţei pe 
temeiul depeşei, dar generalul nu se îndupleca, şi a trebuit 
multă vorbă pînă l-au decis să subscrie. 

Se lumina de ziuă cînd Brody intră în salonul lui Galib- 
beg, cu portofoliul ambasadorului său la subțioară, spunin- 
du-ne că se terminase conferința şi totdeodată intra și 
mutul, făcîndu-mi semn să-l urmez. Mă credeam chemat 
ca să fiu trimis în Dobrogea, unde era hotărită trimiterea 
unei diviziuni franceze și unde se afla de mai multe săptă- 
mini amicul meu Dupreuil, mai tirziu nenorocitul conducător 
al cuirasirilor de eroică memorie de la Reishoffen. Atit 
Reşid, cît şi amindoi ambasadorii au insistat atit de mult, 
făcindu-mi atitea și atitea făgăduieli pentru viitorul Româ- 


20 305 


niei, încît nu ştiu cum s-a făcut, dar am ieşit de acolo 
angajat a mă duce pentru trei luni în Arhipel. 

Peste puţine zile mă îmbarcam pe Tahiri-Bahri vașel, 
comandat de Riala-beg comandorul. Vintul fiind favorabil, 
în zori ancoram la Galipoli cu mare lină; a trebuit să rămi- 
nem douăzeci şi patru de ceasuri în mijlocul Dardanelelor, 
am petrecut ziua în cortul colonelului Danglar, unul din 
ofiţerii francezi instructori, cu care petrecusem ani mulţi 
la Constantinopol și care acum comanda acolo dezbarcarea 
trupelor. Priveam în uimire colosalele vapoare americane 
care aduceau cai și oameni cu miile deodată şi primeau 
chirie cite o mie de lire pe zi; banii se vărsau nemilostiv 
cu chila, şi buzunarele speculanțţilor se umpleau cu milioa- 
ne. Am cunoscut ovrei desculți, care astăzi sunt bancheri 
mari în Londra și Paris și care ne-au imprumutat şi pe noi 
cu milioane, cu dobîndă mare și cu comision bun, se înțelege. 
Un cunoscut al meu, un englez de la Smirna, Chartor Witell, 
a cîştigat într-un an un milion de lire, pe care cu încheierea 
păcii le-a pierdut în citeva zile. 

Patru zile după ieşirea mea din Bosfor, un vînt violent 
cu viscol și ninsoare lua corabia cit era de mare și o înviîrtea 
ca pe o pană. În zadar am căutat un adăpost la Aivali, la 
Vurla, la Metilena şi la Smirna; ne-a fost peste putinţă să 
intrăm în vreun port, am trebuit să ţinem marea trei zile și 
trei nopţi, învirtindu-ne de la apus la miazăzi și de la 
răsărit spre miazăzi (de la nord la Suroa și de la Suroa la sud), 
cum zic marinarii. Atunci am putut vedea ce viaţă grea duc 
marinarii pe corăbiile cu pinze cind e vremea rea şi au vintul 
contrar, cind pe tot minutul trebuie să vireze bord, minuind 
pinzele cu fringhile ude, reci, încărcate de apă îngheţată ca 
sticla, suind şi coborind pe scări de gheaţă pină la catartele 
şi la vergelele cele mai de sus ca să stringă şi să dezvălească 
vîntrelele pe tot minutul. Trosnetele şi jocurile corăbiei cu 
vremea cea rea le atribuiam prezenţei unui biet mitropolit, 
care, fără ştirea mea, dobindise de la Căpitan-pașa trecerea 
pe acea corabie, ca să-l ducă la eparhie, care era chiar în 
insula Samos. Și ca să conjur piaza-rea, gettatura, cum zice 
italianul, aruncam în mare, din timp în timp, cîte trei 
gologani, doi pentru mitropolit şi unul pentru diaconul său. 
Nimic mai supărător pe o corabie mare de război, pe vreme 
rea, ca urletul ghiulelor din fundul de cală, cind se rostogo- 


306 


lesc de la babord la tribord şi se întorc iar la babord, după 
cum corabia se pleacă pe o coastă sau pe alta. 

Cind am intrat în portul Vathy de Samos, insula era 
acoperită cu zăpadă, ceea ce nu se văzuse de nu se ţinea 
minte. Locuitorii orașului erau toţi adunaţi pe chei. După 
ce s-a aruncat ancora și s-au îndeplinit formalităţile de admi- 
tere în liberă practică, am espeduit pe singurul meu tovarăș 
de călătorie, un servitor francez, un fost spahiu, care-mi 
servea de camerier, de seis şi de bucătar; îmi era dat de 
colonelul Magnan, nepotul mareșalului Magnan; îl avusese 
zece ani în serviciul său în Africa, şi în adevăr că ar fi fost 
un om preţios, dacă nu era atit de devotat rumului de Jamai- 
ca. L-am trimis cu o epistolă către guvernorul pe care veneam 
să-l înlocuiesc. Şi îndată a apărut o barcă mare venind către 
noi; era caimacamul întovărășit de patru senatori (fovhevrai) 
şi de vreo zece consuli şi viceconsuli setoşi de noutăţi poli- 
tice. După ce am comunicat guvernorului misiunea cu care 
veneam, el mi-a declarat că răspunderea sa încetind, voiește 
să rămiie pe bordul vasului pe care ne aflam, dar observiîn- 
du-i că răspunderea sa nu putea înceta decit după ce-i voi 
remite scrisorile, pe care nu i le voi da decit în localul 
guvernorului, l-am obligat să dezbarce împreună cu mine. 
Îndată ce am pus piciorul pe uscat, am fost înconjurați de 
mulțime; atunci, zărind un preot bătrin, m-am dus drept 
către dinsul, salutindu-l respectuos, şi i-am cerut să-mi arate 
unde era Mitropolia. Într-o clipă, biserica a fost plină, şi 
preotul, punindu-și odăjdiile, a citit rugăciunile de bună- 
venire, ceea ce a fost de un bun efect, dovedind locuitorilor 
că eram un coreligionar. 

Am rămas de prînz la predecesorul meu, impreună cu cei 
patru senatori, şi am petrecut seara ascultind povestiri de 
ţi se făcea părul măciucă. Mesenii se întreceau, care mai de 
care, să-mi dea o idee mai plăcută despre caracterul dulce 
şi blind al poporului ce veneam să administrez, cinstindu-l 
pe tot minutul cu epitetul de „popor lesne de condus“ (eògyw- 
yog Axóc). 

Unul din senatori, care și el în tinerețe dusese o viață 
zdruncinată pe mare şi pe uscat, un fost căpitan de corabie 
(mhotapxos), îmbrăcat cu şalvari de pinză albastră, creți 
şi largi de zece coţi, ciorapi lungi cafenii, pantofi şi mintean 
strimt pe trup, şi pe cap cu fes roș mare grecesc, pleoștit 


20” 307 


într-o parte, cam în formă de bonet frigian, om nalt, chipeș, 
mai mult bătrin decit tînăr și înzestrat cu un talent de nara- 
țiune foarte însemnat, mi-a povestit amarul sfirşit al unuż 
biet fost guvernor, căutind în tot timpul naraţiunii să 
citească în ochii mei impresiunea ce-mi producea. 

Iată acea istorioară, minus talentul acelui ce mi-a po- 
vestit-o mie: 

„Ştefacnache-beg Vogoridi, care fusese principe de Samos 
înaintea lui Calimah, de la 1835 pină la 1849, trimisese 
caimacam al său pe un biet grec, pe care locuitorii, pe drept 
sau pe nedrept, ajunsese a nu-l vedea cu ochi buni, pentru 
că era din partidul Muzur, și iată cum s-au cotorosit de 
dinsul: 

Într-o dimineaţă, nenorocitul caimacam se deşteaptă in 
sunet de clopote de moarte. Întreabă cine a murit şi ise 
răspunde că nu se știe, dar aruncind ochii pe fereastră vede 
alai mare, lume peste lume, popii orașului toţi în odăjdii, 
cu cădelniţe şi cu făclii aprinse în mină, ducînd cu cîntări 
şi cu jale un sicriu îrumos împodobit. Cortejul se oprește 
la poarta lui, şi cîţiva zaplani de impușcă-n lună intră în 
odaia lui, îl triîntesc la pămînt, îl leagă fedeleș de mini și de 
picioare, îl iau în spinare, îl așază binişor în sicriu cu faţa 
în sus și pornesc cu popi şi cu tot alaiul prin tirg, îl duc la 
biserică, unde i se citește toată slujba morților pînă la veci- 
nica pomenire, intovărășită de lacrimile și de jaletele babe- 
lor, numai că, în loc de a-l arunca în groapă, îl duc la malul 
mării, unde aștepta un caic mare, gata a-l primi, și porneşte 
cu dinsul în alt oraş; acolo, alţi preoţi imbrăcaţi,alt alai, 
altă pogribanie, altă vecinică pomenire şi iar pornirepe 
mare cu altă asemenea cinste în alt oraș. După patru repeţite 
plimbări prin cele patru capitale ale judeţelor, i s-a dezlegat 
mânile și picioarele și i s-a dat drumul pe uliţă, cinstindu-l 
toţi ca pe un șef al guvernorului. Dar după trei luni nenoro- 
citul muri nebun.“ 

Un alt senator mi-a narat vitejiile (zà čvðpayaðńpata) 
pe mare și pe uscat ale căpitanilor jandarmeriei și ale şefilor 
mei de poliţie, mai toți foști haiduci de mare și de uscat 
(âmoronetparat), căpitan Danu, căpitan Marupa, Moru, Hio- 
toglu!3, Gheki și alte celebrități de inspăimîntătoare me- 
morie, care făceau să se cutremure Asia, de la Smirna pină 
la Mecca. Una din strategiile favorite ale acestor bravi era 


308 


să pîndească la Podul Caravanelor, lingă Smirna, şi, îndată 
ce se arăta la acea primblare o fată frumoasă sau un neguţă- 
tor bogat, să-i prindă şi să fugă cu dinșii la munte, trimi- 
tind familiei răspuns să plătească o mie sau două de lire. 
Preţul unui englez sau al unei fete de negustor bogat se suia 
și pînă la cinci mii de lire. Banii se plăteau mai totdauna, 
căci de nu, moarte. Regula era, ca pentru poliţe, vadea de 
trei luni. Dar dacă avea nenorocirea ca în loc de bani să se 
trimită jandarmi în goana lor, termenul esecutării era anti- 
cipat, prizonierul era legat de un copac şi împușcat în pre- 
zenţa jandarmeriei, care sau nu-i dibuia, sau îi pierdea din 
ochi. O altă afacere bună, dar foarte periculoasă, dar și mai 
bănoasă, era de-a ataca caravana de la Mecca şi a jăfui 
cămila care ducea darurile sultanului la mormîntul profetu- 
lui. 

Am avut prilejul a cunoaște pe toate celebrităţile listo- 
pirateriei Arhipelului și ale Asiei, între cari şi pe vestitul 
Catargiu Iani, care, cind i-a lipsit baza de operaţiuni ce 
avea în insula Samos, a fost silit să se predea singur pașei 
de la Smirna. Ismail-pașa îl avea de mare fală și-l ţinea 
liber în conacul său, ca un trofeu, cu un lanţ supţire de 
picior. El mi-a făcut cinstea a-mi aduce nargheleaua cînd am 
trecut odată prin Smirna și m-am dus de am făcut vizită 
valiului acelui vilaiet. Dar cea mai mare admiraţiune a 
tovarășilor mei de masă era pentru Hiotoglu, pentru care 
aveau cel mai mare respect și admiraţiune. 

Secretarul guvernului era un epirot afiliat la toate ete- 
riile grecești, subsecretarul, frate cu un consul general 
rusesc din vecinătate. În cine să mă încred? 

Pe la miezul nopţii am mers de-am petrecut mai întii pe 
predecesorul meu pînă la barca care l-a dus pe corabia cu 
care venisem, și de acolo poliţaiul m-a întovărăşit pînă la 
casa ce-mi pregătise. Am stat toată noaptea de mă gindeam 
la povestirile ce auzisem şi-mi ziceam, vorba românului: 

„La rea moară am dejugat“. 

Casa în care m-am așezat cu servitorul meu Louis și cu 
un șef de jandarmi, cu bătrinul Carajani, da pe piaţă. Dimi- 
neața văd lume multă adunată în grupuri, dinaintea cafenele- 
lor, discutind şi gesticulind ; o adevărată fierbere; întreb pe 
poliţai cauza acelei agitaţiuni şi-mi spune că poporul (6 Aus) 
a văzut cu mare neplăcere reîntoarcerea mitropolitului şi a 


309 


diaconului său, care erau din partidul Calcatzar Muzur, ceea 
ce nemulțămea partidul Carmaniol. Am convocat îndată 
pe senatori, cari, explicindu-mi mecanismul acestor partide 
(x6uuara) şi convingindu-mă că unele din griefurile în 
contra acelui prelat aveau cuvintul lor de a fi, am ordonat 
să-i pregătească o corabie, ca să-l ducă împreună cu diaco- 
nul său la Chios sau la Smirna, unde le-o plăcea mai bine. 
Măsura aceasta a fost bună, pentru că pe de o partea potolit 
lumea şi, pe de alta, a evitat sfinției-sale neajunsurile ce 
puteau să i se întimple. Pe sară, corabia care-i ducea își întin- 
dea pînzele şi ridica ancora. Vintul le era favorabil. Am avut 
în urmă o lungă corespondență cu patriarhul ecumenic, 
pină l-am înduplecat a înlocui pe acel mitropolit. Dar, 
deşi am avut deplină satisfacțiune, însă n-a trecut mult 
și m-am convins că nu ciştigasem nimic cu schimbul; căci 
succesorul sfințitului, venind și mai tlămînd, vindea și mai 
scump decit predecesorul său liturghiile și parastasele; 
găzduirile sale prin sate şi prin orașe devenise un impozit 
foarte împovărător pentru o populaţiune săracă, încit am 
trebuit să iau și contra noului trimis aceleași măsuri de 
îmbarcare, şi aceasta cu deplina mulțămire a tot clerului 
de mir, a fraților şi a egumenilor de prin mănăstiri şi a 
poporului care, în tot timpul petrecerii mele la Samos, a 
avut consolaţiunile religiunii și îndeplinirea datoriilor creș- 
tinești mai uşoare şi cel puţin tot atit de bine primite la 
cer, de unde li s-a trimis însănătoșirea viilor şi a maslinilor, 
impreună cu încetarea holerei. 

Prin luna lui aprilie 1854 mă așezasem în orașul Chora, 
pe o înălțime, aproape de portul Tigani (antica Samos). 
Din privor puteam vedea marea şi insulele de la Palatia 
(vechea Milet) pînă la Scala Nova (antica Efes); aveəm in 
faţa mea pe de o parte zidurile ciclopeene pelasgice, și dincolo 
pe partea Asiei Minore, maiestosul și gloriosul munte Mical 
(Samsun Dagh), și pe şesul mării presărate o mulţime de 
insule mici. Am putut asista cu ocheanul la mai multe 
vitejii piraticeşti, fără a putea fi de nici un ajutor nenoro- 
ciţilor cari cădeau în mrejele acelor sălbateci. Îndată ce o 
corabie apuca pe strimtoarea care despărţea insula Samos 
de coasta Asiei, năpădeau asupră-i două bărci, una din sus 
şi alta din jos, cari stau ascunse în încreţiturile malurilor 
stincoase, sau cufundate în mare, o apucau la mijloc. Bărcile 


210 


piraților erau mai toate bărci mari cu două pinze latine, 
numite perama, care cu vint bun alunecă pe mare mai iute 
decît orice altă corabie, iar pe vreme lină, fără vint, pot cu 
opt lopeţi desfide orice vapor. 

Am putut privi cum listopiratul Nicozara cu simoria lui 
de zece inși au prins o goeletă cu pavilion turcesc, în dreptul 
insulei Gatos (Kedi Adasi) și, după ce au legat pe oamenii 
echipajului de catarte și au jăfuit-o, i-au spart fundul și au 
cufundat-o cu oameni cu tot. 

Altă dată am văzut cînd, unul după altul, nouă listopi- 
raţi, simoria lui Moru, au sărit ca pisicile pe o barcă adăpos- 
tită la leronda, pe coasta Asiei, unde a fost odinioară vesti- 
tul templu al Branchiţilor, consacrat Didimilor Castor și 
Polux, şi cum, înfuriaţi că n-au găsit ceea ce sperau, au pus 
pe bieţii patru matrozi cu ochii la fum de pucioasă. Barca 
aducea la Samos cenușă vulcanică de la Nisiro şi de la Santo- 
rina, pe care cultivatorii o întrebuința ca prezervativ în 
contra boalei viilor (oidium). Pe seară, acei nenorociţi 
torturați au fost găsiţi de nişte pescari care i-au dus la Sa- 
mos. Unuia îi plesnise ochii și celorlalţi nu li se putea 
cunoaște unde le era gura și unde nasul, obrazul lor era 
tot o rană. 

O corabie englezească, încărcată cu proviziune pentru 
armată, fusese jăfuită în drept de Cavo-Doro şi abandonată 
în mare, după ce au măcelărit pe toți oamenii echipajului, 
în număr de nouă. Nu avusese vreme să o cufunde, 
fiindcă se zărise în depărtare un vapor şi au fost grăbiţi să 
fugă. Acei pirați erau toţi ascunși în Samos, și numărul 
lor era mare. 

Din deosebite părți aveam ştire că se arătase spre apus 
de insulă niște corăbii, venind despre Sira cu steaguri albe 
cu cruci albastre, ca cele din timpurile revoluției grecești, 
că acele corăbii era o espedițiune comandată de bătrinul 
viteaz căpitan Stamati, proscris stabilit în Grecia la Cal- 
chida, şi că venea cu scop de a răscula pe locuitorii insulei. 

În împrejurările de atunci, pe cind șefii pirați veneau 
de petreceau dumineca, ziua-n amiaza mare, de git cu căpi- 
tanii mei de jandarmi, chefuind prin cafenele, mă gîndeam 
că o asemenea încercare nu putea să nu reușească, și mă aflam 
în cea mai mare nedumirire. Mă uitam în cer și-n pămînt, 
şi nu vedeam cum puteam conjura răul. 


all 


Într-o dimineaţă îmi iau, cum se zice, inima-n dinţi, 
pun de-mi gătește doi cai, iau cu mine pe un căpitan de jan- 
darmi, pe Caravasili, şi, fără a spune nimănui nimic despre 
scopul escursiunii mele, pornesc spre portul cel mai spre 
apus al insulei, unde dam cu socoteala că au să debarce 
acele corăbii. Pe la amiază căldura era de nesuferit și mă 
opresc lingă o îintină la umbra unui platan. Învirteam o 
țigaretă, cînd aud pe Caravasili că-mi zice: 

— Eu, zău, mă mir de încrederea ce ai în mine; știi 
dumneata că aș putea să te omor aici în bunăvoie şi s-apuc 
drumul pe ici încolo, că ceata lui Catargi Iani e pe aproape? 

Eu îl întrerup, zicîndu-i: 

— Dar cu ce? Cu pistoalele care le ai la briu? Nu fac 
două parale. Ia să văd dacă știi să dai; uite colo o cringă 
uscată. 

Caravasili scoate mindru un pistol, ocheşte, pistolul 
țăcănește şi nu ia foc. Eu aveam sub jachetă un bun revolver 
Colter, il scot, dau și nimeresc, și îndată slobod şi un al 
doilea foc. Caravasili îmi zice: 

— Ți-e pistolul cu două ţevi. 

Nu isprăvise vorba bine, şi aude ș-o a treia, ș-o a patra 
lovitură. N-am văzut în viaţa mea om mai în uimire; 
Caravasili rămăsese înmărmurit. Esistenţa de asemenea 
arme nu ajunsese încă nici la cunoștința, nici la auzul locui- 
torilor din Samos. 

Pe seară, ajungînd la Calabactaș, țelul călătoriei mele, 
aflu de la șeful carantinei că se arătase în mai multe rînduri 
corăbiile despre care era vorba, că le văzuse chiar el despre 
insula Nicaria, patria lui Icar zburătorul, dar că vintul le 
era contrar şi, de s-a ridica austrul, ar putea sosi a doua zi 
pe la amiazi. M-am dus de am petrecut noaptea sus la orașul 
Maratocambo, de unde puteam să observ mișcările acelei 
flote. Tocmai a treia zi am putut vedea două dintr-însele 
ieşind dintre insulele Furni, şi pe la amiazi una din ele a tras 
la un mal de nisip, aproape de casa carantinei, și oamenii 
ce conţinea săreau pe uscat unul după altul, în număr de 
douăzeci și cinci, toţi cu fustanele, cu pistoale la briu şi cu 
cîte un desag cu merinde la spinare. Toată populaţiunea de 
sus se coborise în port, şi formau împrejurul meu un cerc 
în formă de potcoavă. O altă corabie, mult mai mare, arunca 
ancora și stringea piînzele. M-am adresat drept la acel care 


312 


sărise cel întîi din barcă; voind să-i vorbesc, el mi-a răspuns 
măreț și laconic: „Vorbeşte cu generalul (uè tòv opraztiyăv)“ 
arătîndu-mi în corabia cealaltă pe un tînăr nalt și frumos, 
care sta în picioare la pruă şi poruncea. Am aşteptat pînă ce 
a venit la mal într-o mică barcă, m-am apropiat de dinsul 
cu „Bine-ai venit, căpitane“, i-am declinat numele şi cali- 
tatea mea, spunîndu-i că eram venit într-adins ca să-l] 
întîlnesc, cerindu-i să ne tragem la o parte ca să vorbim, 
pentru că ne năpădise și oamenii lui, și populaţia venită 
de sus din oraș. 

În vorbirea mea i-am făcut o descriere sinceră şi adevă- 
rată a stării politice a lucrurilor, arătindu-i relele ce putea 
atrage asupra patriei sale; i-am adus aminte masacrele de 
la Chios, din vremea cînd samioții s-a dus de a răsculat 
insula în contra turcilor, şi aceasta încă într-un timp cînd 
Turcia era izolată, dar acum, că are de aliate pe cele două 
mai mari puteri maritime din lume, i-am spus că în curînd 
trupe franceze aveau să dezbarce la Pireu și să ocupe chiar 
Atena, de va fi trebuinţă, şi că un corp de bașibuzuci sta 
gata la Aidin să intre în Samos, îndată ce ar fi o răscoală. 
Am discutat cu dinsul toate împrejurările și am avut norocul 
că cele ce i-am zis să-l impresioneze l-am văzut mișcat; a 
scos un suspin şi s-a depărtat trist, zicîndu-mi: 

„Dumneata crezi că pot face cum voi!“ 

Îndată s-a făcut cerc împrejur toţi oamenii care dezbar- 
case și au ţinut un fel de sfat şi, după o lungă discuțiune 
care a durat mai mult de o oră, am văzut că vine către mine 
un bătrîn care m-a salutat mindru cu cuvintele: „Să trăieşti 
(vă Ehons)! Eu sunt căpitanu Saltafero, samiot d-aici, de 
sus din Maratocambo, proscris, şi viu să-mi liberez ţara. Voi 
independenţa patriei și unirea cu Grecia (thv ăvetaprtolav thg 
zarptSoc xal tyy ëvwoty uè thv "EXAdS5av)“. Vorbea o grecească 
elegantă şi intona ca un orator. I-am lăudat sentimentele şi 
elocinţa, dar i-am zis că părerea mea ar fi să nu le cheltuiască 
în zadar, ci să le păstreze împreună cu vitejia sa pentru 
timpuri mai favorabile, cînd jertfirea lor ar putea să aducă 
realizarea dorințelor sale. 

M-a ascultat cu atenţiune, dar aceasta nu l-a oprit d-a 
mai spune că poate face şi drege şi că este angajat către 
acești voinici (uè avră ză radimxăpia), arătîndu-mi oamenii 
care dezbarcau mereu. 


313 


Tonul și atitudinea ce luase Saltafero cu mine nu mă 
făcea să aştept nimica bun de la mijlocirea lui. Şi care 
nu-mi fu mirarea cînd, după ce făcuse cîțiva pași ducindu-se 
către camarazii lui, deodată se întoarce către mine, zicin- 
du-mi: 

„Bine, dar cu băieţii aceştia ce facem?“ 

Eu, fără să pierd vremea, chem pe Caravasili și-i dau 
ordin să se ducă cu căpitanul Saltafero să cumpere oricite 
capre şi pini va trebui pentru băieţi (ðı& ză mad); şi 
mă apropiai de tînărul șef pintre mulțime, îl iau de mînă 
şi dinaintea tutulor îl rog că, de va vedea pe viteazul căpitan 
Stamati, să-i prezinte salutările mele şi să-i spuie din par- 
te-mi că atit el, cit şi ceilalți proscrişi din Calchida se pot 
întoarce nesupăraţi de nimeni la căminurile lor, avind să se 
bucure de toate libertăţile, afară de acea d-a mai fi spaima 
oamenilor cinstiţi pe mare şi pe uscat. 

A doua zi flotila lui Saltafero rădica ancora şi pornea 
spre apus, de unde venise, şi eu, întovărășit de șase jan- 
darmi din Maratocambo şi de căpitanul Temistocli Burneli, 
porneam spre Chora acasă.14 

Era o lună ca ziuă. Ajunsesem deasupra Mănăstirii 
Stavros, cind aud în urma mea o detunătură de pistol şi pe 
Temistocli luindu-se la înjurături cu niște nevăzuţi dintre 
stincile pe lingă care treceam. După mai multe legi, cruci şi 
răscruci, întovărăşite de ameninţări şi laude: c-o să-și mă- 
nince suflete, inimi și maţe, întocmai cum făceau strămoșii 
lor, eroii din Omer, înainte de a se lovi în spade și în suliţi, 
încep la pistoale, şi după citeva descărcături aud un strigăt: 
„ut Zpayeconual:: („M-ai mincat, cine!“). Vestitul pirat 
Bilibas, care era ascuns acolo, fusese rănit de moarte, tova- 
răşii lui au fugit şi l-au lăsat; am luat pe rănit cu mine şi 
l-am dus la Chora, unde am chemat îndată pe doftor, dar 
pînă în ziuă a și espirat. Era tatuat pe spate, mai jos de 
şale, cu portretele, de o parte, al regelui Othon cu sabia 
scoasă, pe cealaltă, cu al reginei, cu inscripţiunea ó "Ov 
xai 1) Audiva („Othon şi Amelia“). 

Acum temerile dinafară mai încetase. Saltafero se întor- 
sese la casa lui la Maratocambo și se astimpărase; dar 
în contra piraților nu aveam nici o putere, căci îndată ce-i 
strimtoram în insulă, ei aveau marea dinaintea lor, unde 
nu aveam cu ce să-i urmăresc. 


314 


Nu ştiu de mă pindea sau nu, dar pe toate zilele venea 
falși amici cu poveţi: că să nu mai trec prin cutare loc, că 
mă așteaptă laurta, că să nu mă mai duc la vinătoare, că 
mă pindea Buiuca etc. Deși nu țineam seama de acele prie- 
teneşti prevestiri, și amorul propriu și demnitatea mea mă 
făcea să apuc tocmai spre locurile desemnate, dar mărturi- 
sesc că aseminea vorbe nu-mi făcea un efect plăcut, aşa că 
mă hotărăsc a pune capăt acelor intrigi. Şi într-o zi, "cînd 
vine unul să-mi denunțe confidenţial un complot în care 
viaţa mea era în joc, chem pe procuror și-i ordon să-l închidă 
pînă ce va dovedi arătările sale. De aici incolo am putut 
trăi liniștit despre asemenea temeri. 

Într-o seară tirziu mi se anunţă doi ofițeri francezi, veniţi 
din portul Tigani, unde se vedea fumul unui vapor mare, 
şi intră în casă doi tineri: unul era Pastard, locotenent de 
vase], adjutantul amiralului de Tinan, celalalt, un dragoman 
armean. Înțelegerea cu locotenentul Bastard a fost mai 
scurtă și mai amicală cînd ne-am convins că puteam vorbi? 
fără intermediar. M-am dus chiar într-acea seară de am 
intilnit pe amiral pe bordul său. El mergea să ia comanda 
trupelor franceze care dezbarcau la Pireu ca să ocupe Grecia. 
I-am esplicat că, fără un vapor cu care să se poată urmări 
piraţii pe mare, era peste putinţă a se pune capăt răului. 
El mi-a făgăduit că, îndată ce va ajunge la Pireu, va trimite 
la dispoziţia mea un vapor pentru urmărirea spumegătorilor 
de mare. Puţine zile după aceea mă întorceam cu o barcă 
mică de la orașul Carlovas, unde fusesem pentiu o cercetare; 
căpitanul bărcii mele deodată dă ordin cîrmaciului să vireze 
către un mic port care se afla în apropierea noastră, văzuse 
fumul unui vapor; eu îi zic să ție marea înainte; nu ispră- 
visem vorba, și auzim un tun; era avertismentul să stăm pe 
loc și să arătăm pavilionul; am pus îndată pinzele în pană, 
vaporul bătea bandiera franceză în pruă și la pupă, și cu 
flamure de război la catart; un cuart de oră ne ajungea ş şi se 
oprea în dreptul nostru, un aspirant de marină se coboară 
într-o barcă şi vine să ne ceară hirtiile; acest ofiţer era 
tînărul Corea Souza, astăzi consilier de ambasadă la legaţiu- 
nea braziliană din Londra, cu care ne aducem adesea aminte 
de viața de la Samos. Vaporul era corveta cu elisă „Chaptalu“, 
cel mai iute mergător de atunci al marinei franceze; coman- 
dantul era căpitanul de fregată Pouthier, un vechi și vestit 


315 


lup de mare, care în tinereţa lui, abia ieșit din școala de la 
Brest, avusese nenorocirea să fie îmbarcat pe „Meduza“ 
și să trăiască cu carne de om şapte săptămîni pe dramaticul 
radou, pe care marele pictor Gericault l-a prezentat cu atita 
măiestrie în îngrozitorul tablou care se află în salonul cel 
mare patrat de la Louvre. Pouthier era unul din puţinii 
scăpaţi dintr-acel vestit naufragiul5. Locotenentele de vasel 
Laurent era secondul corvetei. 

Ne-am împrietenit îndată ce am ştiut cine suntem şi 
unii, şi alții; ne-am împrietenit în mijlocul mării şi am 
petrecut șase luni impreună, pînă ce „Chaptalul“, dehulat 
de alergături, a fost trimis mai întîi la Camieş și de acolo 
la bazinu de la Toulon în reparaţie. Căpitanului Pouthier, 
înaintat la gradul de căpitan de vasel, i s-a dat altă comandă. 
Locotenentul Laurent, un ambițios care vrea să ajungă 
amiral, a rămas după cererea şi stăruința sa la bateriile de 
marină care băteau Malacofu, Redanu și Mamelonu verde, 
sub comanda amiralului Rigault de Genouille; împărțea la 
toate bateriile d-a rindul iarba și projectilele trebuincioase 
şi trebuia să le inspecteze regulat de două ori pe zi, pe ploaie, 
pe ninsoare şi în noroi pînă la genuchi, de unde s-a întors 
comandant al avisului „Averne“, staționat la Constanti- 
nopol la dispoziţiunea ambasadorului, dar prăpădit de şale, 
cum l-ai cunoscuti6. Ceilalţi ofiţeri al „Chaptalului“, Roc- 
mor Hugo şi Corea Souza, au fost îmbarcaţi pe vasele cele 
mari de război descărcate de tunuri, armes en flăte*, cum se 
zice, şi cărau în tot timpul războiului trupe proaspete din 
Franţa şi luau de la Camieș și de la Balaclava de ducea în 
Franţa bolnavi și răniţi. 

Amiralul de Tinan mi-a mai trimis totodată o covertă 
englezească cu abur, „Waspu“, comandată de lordul John 
Hay, astăzi amiralul care comandă diviziunea navală din 
Mediterana în Egipet. „Chaptalul“ a fost inlocuit succesiv 
cu „Heron“, cu „Prometeu“ și cu „Narvalu“, mai tot timpul 
de 6 ani cit am stat la Samos. 

Deși Laurent a putut să-ţi povestească viața noastră de 
la Samos, dar noi, bătrinii, trăim cu suvenirile, şi de multe 
ori aducerea-aminte a zilelor grele pare că ne întinereşte. 


ION GHICA 


* Corăbii de transport 


XIX 


CĂPITANU LAURENT 


Londra, 2 mai 1884 


Scumpe amice, 


Cuvintele „va urma“ de la sfirgitul epistolei mele din bro- 
şura din aprilie m-au cam pus pe ginduri!”, Mi-am zis că: 

„Nu cumva aşteaptă de la mine ceva alt decît ceea ce 
pot da?“ 

Dacă voieşti să-ți scriu citeodată, nu-mi cere, te rog, 
şir la vorbă, căci nu sunt în stare a-mi restringe suvenirile 
şi a le clasa pe date, ci lasă-mă să fac cum pot şi cum 
îmi vine. 

Eu cind citesc ceva scris de mine, îmi pare că aud pe re- 
pauzatul Isailof, pe bunul român, în casa căruia am fost 
de mai multe ori ospătaţi împreună cînd eram la Constan- 
tinopol. Acel bun bătrin a început de o sută de ori să-mi is- 
torisească cum din sadea Isaia s-a pomenit deodată goșgo- 
gea Isailof. Am ascultat cu toată atenţiunea, nopţi întregi, 
povestirea acelei metamorfoze; dar din digresiune în digre- 
siune, atît a lungit-o, încit l-a ajuns sfirşitul vieţii, fără de-a 
apuca să-mi spuie cum acea codiță s-a agăţat ca scaietele 
de numele său. Tot ce am putut înţelege este că pozna i s-a 
intimplat cam pe anul 1807, în zilele lui Miloradovici sau 
ale lui Michelson?8. 

Dar să viu la amicul nostru Laurent și la corveta pe care 
era imbarcat ca locotenent sau ca al doilea*. 


* Second (n.a.) 


317 


Cum am pus piciorul pe „Chaptal“ şi am dat ochi cu coman- 
dantul Pouthier, el mi-a scos şi mi-a citit o pancartă pecet- 
luită cu armele Franţei; erau instrucţiunile cu care ami- 
ralul Le Barbier de Tinan mi-l trimitea la Samos ca să mă- 
ture* Arhipelul de piraterie şi de baraterie, dindu-i putere 
de viaţă şi de moarte în Cicladele Orientale de la Rod pînă 
la Aivali**. Acele instrucţiuni sunau cam astfel: 

„1. Îndată ce vei zări un vas pe mare, vei porni drept 
asupră-i şi cînd vei ajunge la o depărtare de două incabluri** * 
vei slobozi un tun încărcat cu iarbă, ca să-şi arete pavilio- 
nul**** şi să stea pe loc pe pinze. 

2. Dacă după aceasta vasul şi-ar urma drumul înainte, 
îl vei ajunge la o incablură şi-i vei trimite o ghiulea, cău- 
tind ca proiectilul să-i treacă destul de aproape, încît să-i 
audă şuierătura. 

3. Dacă şi după acest al doilea avertisment tot nu s-ar 
opri din mers, vei alerga asupră-i cu toată puterea mașinei, 
şi de va fi mic, vei trece cu corveta peste dinsul*****, iar de 
va fi prea mare, încit să poată pricinui vătămare „Chapta- 
lului“ prin ciocnire, vei trage asupră-i cu ghiulele *** 
pină îl vei cufunda. 

N.B. Vei căuta să pescuieștii****** pe oamenii căzuţi 
în mare, îi vei lua pe bord și-i vei ţine cu fiarăle de picioare, 
sub bună pază. 

4. Cînd vei constata că prinşii sunt pirați, îi vei spin- 
zura de subţiori la vergurile******** de sus şi te vei arăta 
cu dinșii, astfel spinzuraţi, în porturile de primprejur.“ 

Comandantul Pouthier, care în viaţa lui de marinar tre- 
cuse prin multe nevoi şi era cel mai renumit lup de mare, era 
un bătrîn gutos, cunoscut în toată marina franceză de regele 
podagroșilor* *******x : zăcea trei săptămîni pe fiecare lună, 





* Balayer (n. a.). 

** Metilena (n.a.). 

*** 800 de metri (n.a.). 

**** Bandiera (n.a.). 

***** Vous lui passerez sur le corps (n.a.). 
****+** A boullet (n.a.). 

******* Repecher (n.a.). 

XA XEFE* Vergues (n.a.). 

XXXXEXXEX* Le roi des gouteuz (n.a.). 


318 


cu picioarele şi cu minile cocoloșite în flanele, chinuindu-se 
şi văitindu-se. Cind îl apuca durerile, nimeni nu-i putea 
intra în voie. Cine mai îndrăznea să s-apropie de el? Coman- 
da răminea atunci pe seama locotenentului. Cind era sănă- 
tos, deși tot n-o scotea din mille-millions de bombes cu f... 
şi cu F..., era vesel și glumeţ, adevărată grădină, bun ca 
pîinea caldă, dar totdauna strașnic și posomorit cu ofiţerii 
şi cu oamenii echipajului său. El avea o poftă nespusă de-a 
aplica instrucțiunile amiralului, mai ales pe acele cuprinse 
la capitolul 4. Își frăminta mintea ziua şi noaptea, născo- 
cind fel de fel de stratageme ca să poată pune mîna pe un 
pirat. 

Deşi combinațiunile sale izbuteau foarte rar, dar şi cînd 
se nemerea, apoi nu era de glumă cu viaţa acelor cari-i că- 
deau în gheare. Îţi voi cita numai două cazuri care i-au um- 
plut inima de mulțumire. 

Se afla de mai multe săptămîni în portul Vathy o goe- 
letă de comerţ, care fusese urmărită de banda lui Buiuca. 
Piratul aflase că corabia avea sirmaia* de o sută de mii 
de lei pentru cumpărături de grîu; de două ori îndrăzneţul 
bandit incercase s-o atace chiar în port; și căpitanului îi 
era frică să iasă pe mare. Pe o noapte întunecoasă întrodu- 
cem încetişor într-acea navă, cite doi-doi, cinci matrozi 
francezi armaţi şi cinci jandarmi samioţi ; ii ascundem în 
cală cu ofițerul Hugo și o pornim din port în port, ca să 
vinză şi să cumpere. După zece zile de primblare, goeleta e 
atacată într-o noapte în golful Mandalii; și pe cind bandi- 
ţii erau ocupați a lega pe căpitan şi pe lostrom şi căutau 
a sparge cicmigeaua, iese Hugo cu oamenii lui din magazie, 
ia pe hoţi în baionetă şi mi-i aduce la Samos numai buni 
de dat pe seama chirurgilor. 

O altă espediţiune și mai fructuoasă, care a pus, pot zi- 
ce, capăt pirateriei, a fost distrugerea bandei lui laurta. 

Prînzisem pe „Chaptal“, soarele apusese, luna se arăta 
luminoasă pe un cer albastru și transparent și ne hotărim 
deodată să facem o inspecţie insulelor pină la Rod.1? 

A doua zi pe la zece dimineaţa intram în Portul Cava- 
lerilor. Nu aruncasem încă bine ancora, şi vedem venind către 
noi o barcă frumos împodobită, purtind pavilion francez; ea 





* Capital (n.a.) 


319 


aducea pe un mindru consul cu haina muiată numai în fir, 
cu un guler nalt pină la urechi, cusut scoarță; în cap, o slapa 
monumentală în trei colţuri, cu fulgi de jur împrejur; era 
vestitul sior * Tevenain, cunoscut de aproape un secul în 
toate insulele Arhipelului; el venea să salute pe comandantul 
„Chaptalului“. Ofiţerul de cuart dă semnal cu fluierul, garda 
de onoare se adună lingă scara** vaporului cu fiferi înainte, 
cintind marșul Partant pour la Syrie***,şi consulul Franţei e 
primit pe bord cu toate onorurile militare, condus de locote- 
nent în salonul comandantului, cinstit, după obicei, cu un 
pahar de mader şi un biscot; după aceea, întovărăşit 
de comandant pînă la scară, soldaţii prezentindu-i din nou 
armele și fiferii zicînd din fluiere marșul lui Napoleon, şi 
la coborirea în barcă salutat cu şapte sloboziri de tun, cum ` 
se cuvenea după regulament. 

De-abia ajunsese barca la mal, cînd iar o vedem venind 
iar haină cusută cu fir, iar spangă, iar tricorn, iar consul. 
astă dată cu pavilion englezesc. Altă primire cu onorur 
militare, fiferii cîntind pe God save the Queen****, pahar 
de mader și șapte lovituri de tun. 

Nu trecuse zece minunte, cînd altă barcă,aceasta cu pavi- 
lion olandez. Este primit și acest consul ca predecesorii săi; 
dar pe cind sorbea din mader, Laurent, îndesindu-şi bine 
sticla în ochi şi observindu-l cu atenţiune, îl întreabă dacă 
nu cumva este frate cu consulul Franţei și al Engliterei, 
că prea le semăna mult. 

„Nu, domnule, nicidecum — răspunde el — sunt tot eu; 
am să mai vin încă de patru ori, că sunt consul a opt puteri; 
dar acum am rămas numai cu șapte, din cauza războiului, 
căci, deși reprezentant al maiestăţei-sale împăratului 
Nicolae, dar n-o să pot veni ca consul rusesc, relaţiunile 
noastre cu puterile aliate fiind întrerupte.“ 

Comandantul, speriat de perspectiva atitor vizite, îl roagă 
să-l scutească, spunîndu-i că-l iartă pentru celelalte patru; 
dar tot: împingindu-l spre uşe cu un F... şi consulul tot 
trăgindu-se, salutind de-a-ndăratele, i se prinse peruca 





+ Seigneur sau signor (n.a.). 

** Echelle (n.a.) 

xx Plecînd spre Siria”. 

*#*# Dumnezeu s-o apere pe regina— imnul naţional englez. 


320 


într-un cui şi rămîne cu capul tigvă; muzzi încep a ride 
cu hohote şi fiferii intonează aria Marlborough s'en va-t-en 
guerre;*. 

Sunt mulți levantini în Turcia, cu cite trei sau patru 
steaguri consulare pe casă; am cunoscut la Șumna peun Te- 
deschi, cam neamţ, cam ovrei, care pe la anul 1849 era 
consul al Franței şi al Austriei totodată. Ca reprezentant 
al Franţei, avea ordine de la generalul Aupick să dea refu- 
giților unguri şi poloni pasapoarte franceze și să le înles- 
nească scăparea, procurindu-le mijloace de a se duce în 
Franţa, în Anglia sau în America ; avea totodată ordine de la 
baronul Sturmer, internunţiul, să ceară concursul autorită- 
ţilor locale ca să aresteze pe orice refugiat ungur sau polon 
ce va afla în circonscripţia sa. Refugiații se duceau plini 
de încredere la consulul Franţei, acesta se metamorfoza în 
consul austriac, cerea ajutorul poliţiei turcești, în puterea 
tratactului de estradiţiune, și punea de aresta pe nenoro- 
citul a căruia scăpare o voise atît de sincer cu un minut mai 
înainte, Astfel, conştiinciosul Tedeschi esecuta cu sfinţenie 
şi zel instrucțiunile şi ale ambasadorului Franţei și pe ale 
internunţiului maiestăţei-sale apostolice. Mulţi unguri şi 
poloni au păţit-o și au fost victima acelui agent cu două 
ipostaze, pînă cînd a luat de ştire ambasada franceză despre 
acest joc tragicomic. 

După ce am petrecut toată ziua la Rod, la otelul „Cavale- 
rilor“, în strada Cavalerilor, pe Piaţa Cavalerilor, am pornit 
seara spre nord-vest și, stecurîndu-ne pe nesimţite printre 
labirintul insulelor Furni, ne-am arătat fără veste în fața 
Nicariei, unde tot oraşul era adunat în port, dar, la apari- 
țiunea vaporului, spaima a fost mare printre vînzători și 
cumpărători — era acolo un fel de bilci; fugeau toţi în 
toate părţile cu ce apuca a lua. 

Patria lui Icar este o ţară curioasă; locuitorii ei diferă 
mult de acei ai celorlalte insule; vorbesc o grecească mai 
elinească decit a celoralalţi greci, au un tip mai pronunţat, 
mai caracteristic, îndesaţi, ţapeni şi sănătoși, femeile 
frumoase, graţioase și foarte inteligente; casele lor nu au 
nici uși, nici ferestre, nici paturi, nici dușumele. La dinșii 

u este nimănui permis să aibă obiecte aduse din alte 





* Marlbrough pleacă la război, 


t9 
w 
- 


21 — Opere vol. I — Ion Ghica 


țări; poartă, vara ca şi iarna cămeși de pinză groasă, nădragi 
largi de postav prost, femeile îmbrăcate numai cu stofe 
țesute şi cusute în casă. 

Cînd un nicariot a voiajat şi se întoarce în patrie, îi 
ies toţi înainte în port şi-l pun de-şi arde tot ce nu este din 
Nicaria. Aceasta însă nu-i opreşte de-a avea mărfuri fine de 
vinzare, căci sunt depozitari pradelor făcute de pirați, pe 
cari dumineca le scot în piaţă și le vind cu ocaua pe la negus- 
tori veniţi de prin alte insule și din Asia Mică. Cite doi lei 
ocaua de atlas, trei lei ocaua de catifea, patru lei ocaua de 
postav subțire. 

Cînd am dezbarcat, am găsit piaţa pustie; fugise toţi în 
toate părţile. Ca să putem vorbi cu cineva, a trebuit să tri- 
metem jandarmii să ne aducă pe ciorbagii şi pe un biet mudir 
turc, reprezentantul autorităţii sultanului, trimis acolo de 
pașa de la Rod. La orice întrebare a noastră, ciorbagiii ne 
răspundeau cu: 

„Aşa, domnilor! Dar unde se pomenește pirați pe la noi? 
Dacă ar îndrăzni vreunul să calce în insula noastră, şi copiii 
cei mici l-ar lua de goană şi l-ar omori cu pietre. Noi suntem 
săraci lipiţi, ne hrănim cu cărbuni, suntem cărbunari cinstiți 
şi pescuitori de bureţi, muncă grea, domnilor! că ne dăm 
afund în mare la douăzeci şi la treizeci de staturi de om, 
uite, suntem surzi şi cu unghiile rupte.“ 

Pe cînd ei vorbeau astfel, mudirul ne făcea semn din ochi 
şi din măsea că tot ce ne spun erau minciuni. 

Am adunat toate bărcile la un loc şi le-am pus sub pazaa 
doi jandarmi, dindu-le ordin sănu lasepenimeni să facă semne 
telegrafice piraţilor, aprinzind focuri pe dealuri, şi noi am por- 
nit spre Calimnos, unde am întilnit bricul turcesc comandat 
de Abdin-beg, care aştepta o suflare de vînt ca să poată intra 
în canal, la locul stațiunii sale; i-am dat amară și l-am 
remorcat. Dar pe cind se făcea manopera legatului fringhiei, 
comandantul turc ne spune că zărise o barcă care trăgea spre 
Leros și că, măcar că-i dăduse semnal cu tunul, ea în loc 
dea se opri, ca să fie vizitată, se ascunsese prin crețiturile ma- 
lurilor insulei și dispăruse. Abdin-beg bănuia că erau pirați şi 
debarcase în Leros. Ne-am dus de am postat bricul turcesc 
în portul despre răsărit; şi noi cu vaporul, după ce am incon- 
jurat insula și am ridicat toate bărcile, am luat poziţie în 
portul despre apus, unde am scos cite zece oameni armați 


322 





Portul de vest al insulei Samos. 
(Din Views în the Ottoman Dominions in Europe, in Asia and some 
of the Mediterranean Islands, London, 1810) 


eee a a -— === 


ACADEMIA ROMANA. Sa 


———_—— 


| 
| 
| 
| 





A KINISI | 
GRIGORIE ALEXANDRESCU 


DE 


| 10N GHICA 


Membru ald Academiei Române 





eat j | 
EXTRASU DIN ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE. SERIA IE. TOM VII, SECT. IL 
MEMORII ŞI NOTIȚE. 





S0 = — 


BUCURESCI 
TIPOGRAFIA ACADEMIEI ROMÂNE 
1887. 





Foaia de titlu a Scrisorii despre Grigore Alexandrescu 


din fiecare vas şi am cutreierat insula dintr-un capăt 
pînă în celalalt, fără de-a întilni altă suflare decit ciobanii 
cu turme de capre, de la care nu am putut afla nimic. a ame- 
nințările de a-i împușca și de a-i spinzura, ne răspundeau 
mereu cu: „Nu ştiu, n-am văzut“; dar cînd am început a îm- 
puşca din capre, doi ciobani au început a plinge și ne-au dus 
la un zăvoi unde ne-au arătat intrarea unei peştere care comu- 
nica cuun turn dărimat care făcea parte din ruinele unui vechi 
castel din timpul Cavalerilor. Am băgat în acea peșteră patru 
soldați, ordonindu-le să înainteze, împușcînd în întunerec, şi 
noi ne-am dus de am înconjurat turnul. De-abia luasem poziţi- 
une, cind am fost salutaţi cu o ploaie de gloanţe carene-a rănit 
doi matrozi francezi și au omorît un jandarm. Piraţii ieșise 
acum din peșteră şi trăgeau din turn de la meterez; puștile 
lor băteau mai departe decit ale marinarilor francezi. Am 
fost siliţi să scoatem din corăbii două tunuri de muntef, pe 
care le-am pus pe unul de-o parte şi altul de cealaltă parte a 
turnului și am început o bombardare în regulă. O bombă de 
la tunul francez, nemerind printr-o crăpătură a turnului, 
a zbucnit în mijlocul piraţilor, rănind și omorind; și i-a 
speriat atit de mult, încît, nemaiavind pe unde să scape, au 
ieșit din turn, aruncînd armele și cerind graţie în genuchi. 

Çu toată şilinţa ofiţerilor francezi și turci, care dădeau 
cît puteau cu latul săbiei în soldaţii lor, a fost peste putinţă 
a opri măcelul, încît din doisprezece, numai patru au rămas 
cu viaţă, dar şi aceia în ce stare! 

Aduși pe bordul „Chaptalului“, comandantul a ordonat 
să li se aplice capitolul patru din instrucţiunile admiralului 
şi i-a primblat spinzuraţi de catarturi prin toate porturile 
de la Leros pînă Ja Smirna, ceea ce a aruncat spaimă mare 
în toată pirateria2l. 

De atunci tilharii, nemaiindrăznind să iasă pe mare, 
nici să treacă în Asia sau să scape dintr-o insulă într-alta, 
erau siliți să se ascundă prin peșteri şi prin munţi în Samos, 
şi-i puteam prinde vii sau morţi. Cei mai mulţi se predau 
singuri, de frică de a nu cădea pe minile comandantului 
Pouthier. Numărul lor trecea de șase sute, îi știam pe toți 
anume. Uneori, mergind pe drum, mă pomeneam cu cite 
unul căzind în genuchi, spuindu-și numele şi cerînd iertare. 





* Pierrierş de montagne (n.q.) 


ai 227 


Într-o dimineaţă eram ocupat cu secretarul administra- 
ţiunii în espeduirea afacerilor, cînd mi se anunţă un om care 
cerea să-mi vorbească și se întroduce un tinăr nalt, frumos, 
blond și elegant; el purta mindru o fustanelă curată și creaţă, 
mintean de postav alb, bogat cusut cu mătasă albastră, 
încins cu un sileah roșu, cusut cu fir şi cămașă de borangic 
subțire, prin care se străvedeau două braţe viguroase, pă- 
roase și tatuate; ochii săi erau albastri și aveau o căutătură 
fioroasă. Îl invit să-mi spuie ce avea de spus. El imi răspunde 
că voieşte să fim singuri. Zic secretarului și ofițerului de 
jandarmi să se retragă; ei, în loc de-a ieși, imi fac semne de 
temere, dar sunt siliți să ne lase singuri cind îi invit de-a 
doua oară. Îndată ce răminem numai amindoi, streinul se 
repede la ușă, învirteşte cheia şi ia în faţa mea o postură 
înțepată, zicindu-mi cu un ton care semăna mai mult a 
ameninţare decît a pocăință: 

„Ce fel de om crezi că sunt eu?“ 

La aceste cuvinte îi răspund că datoria mea de creștin 
şi de dregător era să consider pe toţi oamenii de buni pină 
la proba contrară, şi cît pentru dinsul, văzindu-l inzestrat 
de Dumnezeu cu putere și sănătate, îl credeam un bun și 
onest muncitor, meseriaş sau marinar. 

La aceste cuvinte, băgind mina în sin, el scoate o legă- 
tură cu hirtii, pe care mi-o trinteşte dinainte pe masă, zi- 
cindu-mi: 

„Te înșeli! Eu sunt un om rău, na, citește!“ 

Deschizînd pachetul, dau peste diploma unui bastiment 
englez jăfuit şi echipajul de nouă inși* măcelărit. Îl intreb 
dacă nu cumva fusese și el cu mizerabilii care comisese acea 
oribilă crimă, şi-mi mărturisește că era căpitanul lor, că 
banda fusese echipată și armată la Sira și trimisă să atace 
corăbiile cari aduceau hrană și muniţiuni armatelor aliate. 
El imi dă numele tuturor tovarășilor, optsprezece la număr, 
nume pe cari le avea scrise într-o listă ascunsă în opincă. Îmi 
spune că săvirşise mai multe omoruri, între care şi pe socru- 
său. Pe acesta, după ce-l omorise, îi tăiase capul și-l adusese 
peșcheș nevestei sale într-o traistă, aceasta numai pentru că 
bătrinul îi scrisese dojenindu-l pentru relele purtări ce avea 
cu fiică-sa. 





* Qamenii, matrogi ai corăbiei (n.q.). 


324 


La observaţțiunea ce i-am făcut că, de crede că, predin- 
du-se singur, scapă de urmările ce trag după dinsele faptele 
ce-mi destăinuise, se înșală, pentru că eu nu eram duhovnic 
şi că datoria mea îmi impunea a-l da pe minile poliţiei şi 
a procurorului, îmi răspunde: 

„Eram liber și puteam să stau ascuns, precum am stat, 
sau să mă duc în lume; dacă am venit aici, este ca să mă pui 
în spiînzurătoare, fiindcă nu pot trăi în pace cu conștiința 
mea și n-am avut curajul să mă sinucid.“ 

Condus la Sira pe o fregată de război engleză, comandată 
de căpitanul King*, ca să fie confruntat cu persoanele pe cari 
le denunţțase ca complici, a fost adus înapoi la Samos şi 
dat judecății. Macri Iani, după șase luni, muri de oftică în 
închisoare. 

Pe toată ziua puneam mina pe cinci sau șase listopiraţi. 
Arhipelul era măturat de piraterie, și acum mărfurile 
şi călătorii puteau circula pe mare și pe uscat în toată 
siguranţa. 

Cînd comandantul Pouthier era pe picioare, Laurent 
rămînea fără ocupaţie pe bord și venea de se instala acasă 
la mine cu săptăminile; venea cu spiritul lui cel plăcut şi 
vesel, cu miile sale de anecdote; era omul pe care l-ai văzut 
la Sevastopol?2, unde în cortul său se adunau la petreceri 
toţi generalii, la orele cind bombardarea şi canonada se 
odihnea de-o parte și de alta. Legat la cap cu un prosop, 
devenea un Orosman, capabil să ţie concurs cu Ligiez și cu 
Beauvallet; înfășurat într-un cearșaf, se făcea o Fedră sau o 
Hermionă, la care putea să rivnească chiar vestita Raşelă; 
cînta partițiunile lui Robert și a lui Raul, ca Nourrit și 
ca Duprez, imita cu bastonul în gură întoarcerea vacilor din 
Guillaume Tell, cu toate fioriturile clarinetei de la operă; 
cu un scaun şi cu o mescioară își făcea o tribună sau o cate- 
dră, de pe care vorbea ca Thiers și ca Guizot la Cameră, sau 
ca Cousin şi ca Villemin la Sorbona. Ți-aduci aminte cum 
a gonit din otelul de „Byzance“ pe neplăcutul său vecin de 
cameră, desperindu-l cu mirosul unui șoarece mort pe care-l 
ținea în foile de suflat în cămin; piîndea cînd armeanul 
lipsea din odaie şi-i sufla pe gaura uşei duhoarea șoarecelui 
împuţit, pînă ce-i făcea aerul odăiei nesuferit. 


* Astăzi amiral (n.a.). 


325 


Laurent era amestecul cel mai plăcut de om serios şi de 
ceea ce se numește un gamin; era învăţat, foarte învăţat, 
brav ca Du Guesclin, bun cu amicii și camarazii săi, devotat 
pînă la abnegațiune, dar și cînd se minia pe cineva, acela 
n-avea decit să se ducă să se înece. Era considerat în toată 
marina franceză ca unul din tinerii ofiţeri cei mai capabili 
şi cu viitor, iubit de toţi cîți îl cunoșteau. Pentru mine era 
imaginea vie a Franţei vesele, pline de știință și de spirit, 
fără pretenţiune. i 

Am petrecut cu dinsul la Samos șase luni, pină ce într-o 
zi „Chaptalul“ a primit ordin să meargă să se repare la Tou- 
lon. Comandantul Pouthier, inaintat la gradul de căpitan 
de vaşel, era chemat la un comandament mai mare; ofiţerii 
Hugo, Rocmor și Corea Souza, îmbarcaţi pe vaşelele dezar- 
mate, transformate în corăbii de transport, duceau proviziuni 
şi trupe proaspete la Camieș, la Eupatoria, de unde luau și 
duceau în Franţa bolnavi, răniţi şi schilogiţi în starea în 
care i-am întîlnit la Dardanele, cind eram împreună pe „Jour- 
dain“, cu diviziunea generalului Chamfroid. Laurent, mai 
ambițios și mai setos de înaintare, a cerut să rămiie cu ami- 
ralul Rigault de Genouille la bateriile de marină formate cu 
tunurile scoase din vase, tunuri mari, cu care s-a bombardat 
Malacoful, Mamelonul verde şi mai toate forturile de la Sevas- 
topol. Era însărcinat a aproviziona zilnic cu praf și projectile 
toate acele baterii, pe ploaie, pe ninsoare și pe noroi pină la 
genuchi, serviciu de la care s-a întors în starea în care l-ai 
găsit la Constantinopol, cînd în schimbul sănătăţii pierdute 
i se dăduse comanda avizului „L'Averne“, staționat la Con- 
stantinopol la dispozițiunea ambasadorului, o poziţiune 
plăcută și foarte căutată, căci ducea la inaintări repezi, cum 
dusese pe locotenentul de vasel La Roncière le Noury, pe 
Exelmans şi pe Roussin, ajunși în puţini ani amirali. 

Ambasadorul, petrecind pe atunci mai mult la Pera decit 
la Terapia, Laurent îşi stabilise domiciliul în casă la noi, un- 
de mult regretatul nostru amic Costache Negri, providenţa 
bravilor ofiţeri din lagărul de la Maslac, făcuse ca salonul 
nostru să fie un adevărat cuartier general al ofiţerilor 
celor mai distinși.2% 

După plecarea „Chaptalului“ mi s-a trimis la Samos, în 
timpul cît am șezut acolo, cite un staționar francez sau englez, 


326 


„Waspul“, corvetă comandată de lord John Hay *, „Heronul“, 
comandat de baronul Roussin**, „Prometeu“, sub comanda 
căpitanului de fregată Lefevre***, care avea de locotenent 
pe Conrad****, „Narvalul“, comandat de Bastard****, 
și la fiecare trei sau patru luni aveam vizita amiralului Bouet 
Villaumez, care urmase după amiralul de Tinan. Noul ami- 
ral era un om vesel şi de duh, povestea cu un talent rar pe- 
trecerea lui în Insulele Marchize, unde staţionase mulţi 
ani şi trăise în cea mai strînsă intimitate cu regina Pomarea, 
El știa să învăluiască aşa de frumos anecdotele modernei 
Cleopaire, încît putuse să fie ascultat cu plăcere chiar de re- 
gina Amelia și de madame Adelaide, fără de a se scandaliza; 
şi Domnul știe dacă acele aventuri erau sărate şi pipărate.24 

Pe la anul 1855, liniștea în Arhipel era completă; reuși- 
sem a organiza administraţia, finanţele şi justiţia în insulă 
într-un mod, pot zice, satisfăcător; îmi credeam misiunea 
mea acolo împlinită şi-mi dădusem demisiunea în mai multe 
rînduri, dar în loc de descărcare primeam congedii limitate 
şi nelimitate pentru a mă duce la Constantinopol, înaintări 
şi decoraţii. Cind ne-am întîlnit la Smirna, veneam călare 
de la Stankey******, unde fusesem să asist la escavaţiunile 
ce făcea învățatul arheolog Newton laMausoleul Artemisei.25 
Vizitasem în treacăt leronda*******, Palatia* + zi 
Aiasulucul** rr rex, 

Sevastopolul căzuse și negocierile pentru pace, începute 
și lăsate în mai multe rinduri, acum se deschisese din nou 
cu mai multă şansă de reușită. Ele erau conduse mai mult 
de Austria. Baronul de Beust era axa pe care se învirtea toată 
diplomaţia europeană, Acest ministru cugetase chiar de la 
începutul ostilităţilor să se folosească de acest război, fără 





* Astăzi admiral, comandă flota în Mediterana (n.a.), 

** Astăzi admiral (n.a.). 

+*+ Surnumit Tête de fer; astăzi admiral (n.a.). 

++++ Care a comandat escadra franceză în apele Tunisiei (.n.a.). 

**+** Fostul adiotant al admiralului de Tinan (n.a.) 

x+++++ Vechea insulă Cos, patria lui Hipocrate (n.a.), 

xexx+** Templu Didimilor Castor şi Polux (n.a.). 

+*+++++++ Antica Milet (n.a.) 

++++*++++ Aghios Teologos, din care turcii au făcut Aiasuluc 
(anticul Efes) (n.a.). 


327 


de a risca nici bani, nici oameni. Printr-o dibăcie rară, izbu- 
tise a ocupa militărește Principatele Române și a inchide 
drumul întoarcerii trupelor rusești la Dunăre, fără de-a intra 
în luptă pe faţă cu Rusia, dar spera mai mult; mergea cu gin- 
dul pînă a visa încorporarea Principatelor, sau cel puţin a 
se substitui protectoratului rusesc; dar negăsind eco la 
aceste aspirațiuni nici la Berlin, nici la Frankfurt, Austria 
se văzuse silită a-și mărgini dorinţele și se mulțămi numai 
cu depărtarea rivalei sale de la malurile Dunării. Simţise 
că Napoleon, satisfăcut cu succesele militare ce dobindise în 
Crimeea şi totodată îngrijat de marele cheltuieli ce făcea 
cu un război depărtat, era dispus sau să trateze de-a dreptul 
cu Rusia, chiar și fără consimţemîntul Engliterei, sau să 
facă apel la naţionalităţi, și mai ales la cea polonă. Împăratul 
francezilor mai dorea pacea și dintr-un alt punct de vedere: 
vedea că se apropia momentul cind flota rusească din Bal- 
tica era să fie nimicită, caz în care era să fie silit să caute o 
compensare în estinderea fruntariilor sale, ceea ce putea 
să ridice Europa Centrală în contra lui ; pentru această luptă 
însă el nu se credea pregătit. 

Toate aceste considerațiuni făceau că puternicul împărat 
să se mulțumească cu respingerea Rusiei de la Dunăre şi 
cu neutralitatea Mării Negre. Pe de altă parte, deși Englitera 
ținea mult la îndreptarea fruntariilor turcești din Asia, în 
partea despre Kars, mai mult decit la retrocesiunea Basa- 
rabiei, la care nu se interesa decit ca la o cestiune de apă, 
dar nu voia să împingă stăruințele sale mai departe decît 
aliata sa, căci nu se simţea în stare de a continua războiul 
singură, numai cu ajutorul Turciei. Rusia era obosită de luptă 
şi se temea foarte mult pentru flota ei de la Kronstadt, pe 
care o considera foarte compromisă faţă cu puterile navale 
ce Englitera concentra în Baltica, şi în condiţiunile de pace 
finale ale Austriei nu vedea decit o singură dificultate, re- 
trocedarea unei părți a Basarabiei, punct din care repauzatul 
împărat Nicolae făcuse o chestiune de pnoare. Acum însă, 
că bătriînul împărat dispăruse, succesorul său putea face 
partea focului, fără de a se considera atins în amorul propriu. 

În aceste împrejurări și dispozițiuni, Austria, care spera 
mult de la continuarea războiului gi care credea propune- 
rile ei de pace neadmisibile la Petersburg şi la Londra, se 
pomenește pe neașteptate că ele sunt primite și de-o parte 


328 


şi de alta, că se iscălesc preliminările de pace și se hotărăşte 
întrunirea Congresului la Paris. 

În Tratatul de Paris se stipula ca să se trimită o comi- 
siune europeană în Principate, ca să studieze şi să cunoască 
trebuințele şi aspiraţiunile românilor, convocîndu-se adu- 
nări, Divanuri ad-hoc, la Bucureşti şi la Iaşi. 

Dar, fiindcă la 1 mai 1856 espirau puterile domnilor 
Ştirbei şi Grigorie Ghica, numiţi la 1849 pe termen de șapte 
ani, ei erau să fie înlocuiţi prin caimacami numiţi de Poartă, 
pînă la alegerea domnilor de către Camerele elective ce erau 
să se aleagă după prescripţiunile unei convenţiuni încheiate 
ulterior între puterile semnatare ale Tratatului de Paris. 

Venind pe atunce la Constantinopol şi mergind la Feti- 
Ahmed-paşa, acesta, cumnat al sultanului, începu a-mi vorbi 
de chestiunea Principatelor, de situaţiunea ce făcea Tratatul 
de Paris acelor ţări și m-a întrebat dacă cunoşteam pe fostul 
domn al Valahiei, Alexandru Ghica, spuindu-mi că l-a cunos- 
cut la Şumna, cind fusese să întimpine pe sultan Mahmud; 
îmi zise că a fost un domn bun şi credincios sultanului, m-a 
întrebat dacă trăia şi unde se afla. Am profitat de aceste bune 
cuvinte ca să-i răspund că acum sultanul avea o bună oca- 
ziune să-i arate recunoştinţa sa pentru devotamentul său, 
numindu-l caimacam. El îmi zice: 

„Şi crezi că Redcliffe ar susţine numirea aceasta?“ 

Eu îi răspund că eram sigur de sprijinul ambasadorului 
Engliterei, dacă alteţa-sa mă autoriză să-i vorbesc ca din 
parte-i. 

Astfel autorizat, am văzut pe lordul Redcliffe chiar în 
seara aceea, şi el a chemat îndată pe întiiul său secretar Ali- 
son şi l-a pornit la Bucureşti, ca să se înţeleagă cu fostul 
domn Alexandru Ghica, care în curînd a fost numit caima- 
cam în Valahia deodată cu Toderiţă Balş în Moldova ; acesta 
era susținut de baronul Prokesch, după recomandaţiunea 
contelui austriac Goedel. 

În vara anului 185725, comisarii europeni se adunase la 
Constantinopol şi porneau unul după altul la Bucureşti. În- 
tr-o zi primisem vizita principelui Labanof, care venise să 
mă vadă la Hissar, împreună cu comisarul francez Talley- 
rand şi cu Laurent. Îipetreceam pînă la mal, cînd Talleyrand, 
puind piciorul în barcă, se întoarce şi-mi zice: 

„Ştii că Balș caimacamul este bolnav pe moarte?“ 


329 


Nu ajunsesem bine pe deal acasă, cînd vine un cavas şi 
mă cheamă la Emirghian, la Reșidspașa. Cum intru, vizirul 
îmi spune că primise chiar atunci ştirea că Balş murise 
şi-mi cere sări însemnez cîteva nume de boieri care ar putea 
înlocui pe caimacamul repauzat, zicind că ar voi să facă nu- 
mirea chiar în noaptea aceea prin telegraf, pină a nu serăs- 
pîndi ştirea, ca să nu lase cîmp intrigilor compeţitorilor. Am 
însemnat pe o foaie numele următoare: 


Costache Negre, 
Ștefănică Catargiu, 
Vasile Alecsandri şi 
Lascar Rosetti. 


Reșid-paşa cheamă pe secretarul său Riza-beg, îi incre- 
dinţează lista, ordonindusi să colinde pe citeșișase ambasa- 
dorii, ceriîndusle să însemneze dacă au a face obiecţiune la 
numirea vreuneia din persoanele însemnate. 

Era pe la miezul nopţii, cind vine și mă cheamă de la 
Reșidspașa. Îmi arată lista însemnată cu cruci de sus pînă 
jos: fiecare ambasador ștersese cite un nume; atunci însem- 
nez alte nume, între care Rallet, Kogălniceanu şi Mavrogheni. 
Pînă a doua zi acele nume avusese soarta celor dintii; știrea 
se răspindise şi intrigele începuse la palat. Pe tot momentul, 
sultanul, nerăbdător, trimetea de întreba pe vizir ce făcea 
cu numirea caimacamului Moldovei, pină în sfirșit trimite 
scris chiar de mîna lui numele lui Niculache Vogoridi; acest 
nume, trimis prin Rizasbeg în colindul ambasadorilor, nu 
întimpină nici o împotrivire; fiecare răspund că, necunoscin- 
dusl, nu poate face nici o observaţiune. Și a doua zi, Fotiadi, 
unul din ginerii lui Ștefanachesbeg, pornea pe „Lloydul“ 
austriac la Galaţi, ducind la Iaşi firmanul de numirea lui 
Niculache Conache Vogoridi. 

Chiar în ziua aceea, ducindusmă la Terapia, găsesc pe 
ambasadorul Franţei furios de această numire; îi observ 
că atirna de la el ca să nu fie numit, căci nu avea decit să fi 
făcut ce făcuse ceialalți ambasadori pentru persoanele însem- 
nate în cele două liste dintii. El îmi răspunde că nu i-a putut 
trece prin gind că numele lui Vogoride era o cugetare serioasă 
şi că considerase propunerea mai mult ca o glumă. La obser- 
vaţiunea ce iram făcut, că era o lovire dată unirii Principa- 


330 


telor, căci bătrînul Vogoridi asigurase pe Poartă că fiul său 
Niculache era singurul în Moldova care putea să facă ca majo- 
ritatea aleșilor la Divanul ad-hoc să fie în contra unirii, 
Touvenel îmi răspunde: 

„Ha! par ezemple, je voudrais voir qu'il s'amuse à influ- 
encer les élections [“* 

Vogoridi şi-a ţinut făgăduiala. Întrebuinţind tot felul 
de mijloace, răspiîndind titluri de boierii pînă și evreilor, a 
reuşit a face o Cameră după pofta inimei separatiștilor, 
dar n-a putut opri indignaţiunea generală de-a izbucni, 
încît din toate părţile curgeau protestaţiunile. Partidul 
unirii surprinsese și dase publicării, în streinătate, corespon- 
dența secretă a lui Vogoride, și această dezvălire de intrigi 
bizantine a făcut pe ambasadorul Franţei să ceară oficial 
anularea alegerilor frauduloase.27 

Poarta, sprijinită de lordul Redcliffe şi de baronul 
Prokesch, susținea cu tărie validitatea alegerilor, pînă ce 
împăratul Napoleon, ducîndu-se la Osborne, a cerut de la 
regina Victoria ca să dea instrucţii ambasadorului ei; în 
urmă, lordul Redcliffe a fost silit să lase ca cestiunea anu- 
lării alegerilor să se dezbată între Poartă cu ambasadorul 
Franţei. Poarta însă, deși părăsită de Englitera, tot persista 
cu tărie şi încăpăţiînare într-atit, încît Touvenel se văzu 
silit a întrebuința chiar ameninţarea de a cobori pavilionul 
şi de a întrerupe relaţiunile diplomatice. 

Într-o dimineaţă, Laurent, trecînd de la Terapia la Pera, se 
opreşte să dejune la mine ; îi espun starea chestiunii, el ascultă 
Şi, în loc de a se pune la masă, își ia şapca şi pleacă, zicînd: 

„Las, să vezi ce am să facl“ 

Îndată ce ajunge la Terapia, intră în cabinetul ambasa- 
dorului, unde era și d. Ferdinand de Lesseps?8. Ambasado- 
rul, agitat și esprimîndu-se cu minie în contra încăpăţinării 
lui Reșid-pașa, zicînd că, de nu s-ar teme de complicaţiuni 
mai mari, ar cobori îndată pavilionul, Laurent, nici una, 
nici două, se duce în grădină lingă catartul steagului, chea- 
mă o scuardă de marinari, salută steagul şi-l coboară cu toate 
onorurile după regulă. Touvenel aude salutarea şi se dă jos 
neliniștit, Laurent se face că nu-l vede și întorcîndu-se 





+ Hal asta-i bună, aș vrea să-l văd că se amuză influenţind ale- 
gerile! 


331 


către soldaţi cu cuvintele: „Quand la France a verse tant de 
sang, elle doit être ecoutee“*. Ambasadorul, la aceste cuvinte, 
de unde părea supărat, se duce la Laurent şi-i stringe mina, 
zicindu-i: „Après tout, maintenant, que c'est fait, ma foi, 
c'est bien fait. Il faut que les turcs cedent“**. De-abia ajunge 
la palat știrea că ambasadorul Franţei a coborit steagul, şi 
sultanul trimite grabnicpe întiiul său secretar la Reşid-paşa, 
ordonindu-i să se anuleze îndată alegerile din Moldova. Din- 
tr-acel moment, unirea Principatelor devenea numai o ches- 
tiune de timp! 

Amicia lui Laurent pentru tine și pentru mine îl făcuse 
român, el studia ziua și noaptea apărările de la gurele Ebru- 
lui și ale Tajului, pentru că le credea aplicabile la Dunăre. 
Ce s-or fi făcut planurile și proiectele ce ne-a trimis cind 
eram la minister împreună? Mi-aduc aminte că le-am dat 
lui vodă Cuza. 

Laurent era un caracter independent şi cavaleresc. Pe 
cînd comanda staționarul ambasadei, vine la Constantinopol 
principele de Joinville, sub ordinele căruia servise pe îre- 
gata „Bellepoule“. Cum află de sosirea fostului său șef, se 
prezintă ambasadorului, zicindu-i că-și face o datorie a-l 
prevesti că el nu putea să nu se ducă să vază pe un fost 
amiral francez, sub care a servit și pentru care, ca toţi ofi- 
ţerii din armata franceză, avea cea mai mare veneraţiune. 
Ambasadorul îi răspunde că putea să se ducă să-l vadă şi 
fără a i-o spune, dar că în tot cazul îl roagă să nu se înfăţo- 
geze în ţinută. Laurent a fost nedespărţit de principele de 
Joinville tot timpul cît acest principe a stat în Constanti- 
nopol. Și nota bene că prin escepţiune de ceialalţi ofiţeri 
de marină, care mai toți erau legitimiști sau orleanişti,el 
era un bonapartist „de la veille“***, cum se zicea.29 

Sănătatea lui Laurent ajunsese într-o stare de jale, de- 
abia se tira şi a fost silit să renunţe la un viitor strălucit 
şi să ceară punerea sa la reformă pentru infirmităţi incura- 
bile. Prin mijlocirea mătuşei sale, doamna Heine?0, dobindise 
de la ministrul Fould un post de perceptor de contribuţiuni 


* Cînd Franţa a vărsat atita sînge, trebuie să fie ascultată. 
** La urma urmei, acum, că s-a făcut, pe cinstea mea, e bine 


făcut. Trebuie ca turcii să cedeze. 
*** Din ajun. 


332 


directe la Pontoise, unde am fost de l-am văzut și tu și eu 
puţin timp pînă a nu înceta din viaţă. 

Cind i-am anunțat vizita mea la Pontoise, a venit de 
m-a primit la gară; cum m-a văzut, de departe a început 
a trimbiţa: „Turlututu! Pontoise! Deux minutes d'arrât!“* 

Laurent a murit în cele mai grozave dureri, dar tot 
glumeţ; ultimele sale cuvinte au fost: 

„Sic transit gloria Laurentii“**, cîntate pe aria Lisetei 
din Beranger. 

ION GHICA 





* Oprire două minute. 
*+ Asa trece gloria lui Laurenţiu. 


XXI 


LEGILE 


Londra, 1 noiembre 1884 


Iubite amice 


Puterea, ca să fie suferită și respectată, trebuie să eman e 
de la naţiune, să-și aibă rădăcinile ei înfipte în spiritul 
şi trebuinţele poporului. 

Cind principiul de la care purcede a fost cucerirea, 
violenţa sau spiritul militar, guvernul acela n-o poate 
duce decit timpul cit principiul care l-a impus se mănține 
întreg, pășind din victorie jin victorie şi din concistă în con- 
cistă; îndată] însă ce i-o lipsi acel prestigu, slăbește din 
zi în zi, devine din ce în ce mai arbitrar şi mai tiranic, se 
corumpe şi cade în descompunere, dovadă starea provinciilor 
romane în timpul decadenţei; dovadă guvernele provinciilor 
Imperiului otoman. 

Esistenţa şi durata unui guvern devine numai o cestiune 
de oportunitate, cînd el a fost opera unei influenţe străine, 
dovadă, în] anticitate, guvernul Atenei, sub cei treizeci de 
tirani; dovadă, în seculul nostru, restaurarea Burbonilor, 
dovadă şi mai recentă Convenţiunea de la Paris, instituţi- 
une a cărei ramuri, în loc de a fi împlintate în sufletul și în 
inima naţiunii, răsărise din spiritul a cîtorva străini care, 
deși oameni din cei mai ispitiţi și mai eminenţi, inspirați 
-de cugetări binevoitoare, dar inima lor nu putea să bată în 
“diapazonul cel românesc.i 


234 


Cînd instituţiunile unei ţări stabilesc un antagonism 
între puterea supremă şi o clasă privilegiată, sau între mai 
multe clase ale societăţii, atunci partea poporului dezmoș- 
tenit se încruntă şi hrănește speranţa de a se folosi de cea 
dintii împrejurare ca să se scuture; dovadă Regulamentul 
organic, impus Principatelor în timpul unei ocupaţiuni ru- 
sesti, pe cînd autoritatea supremă era în minile unui general 
străin, a cărui voinţă era sprijinită numai pe baionetă. În- 
dată ce națiunea a putut crede că starea în care se afla Euro- 
pa, în urma revoluţiunii franceze de la 1848, era favorabilă, 
l-a ars în cîmpul Filaretului.2 

Regulamentul organic era o chartă, care printre dispo- 
zițiuni de drept public constituţional, precum reprezentați- 
une națională, alegere de domn etc., conţinea și dispoziţiuni 
administrative, judecătorești, financiare și militare, chiar şi 
de drept internaţional. 

La anul 1831, boierii cei mari ai Principatelor au fost 
convocați de generalul conte Kisselei, cei din București 
la Dealul Mitropoliei, cei din Iași la Curtea domnească, 
unde, sub preşedinţa consulului muscălesc, au votat în cite- 
va zile, cu voie, fără voie, voluminoasa lucrare ce li s-a pre- 
zentat numai de formă. Botezul acelei colecţiuni de legi, a 
cărei naş a fost perotul Minciaki, a fost, cum s-ar zice, un fel 
de leturghie cu bragă; nici boierii chemaţi nu puteau face 
cum ar fi crezut că era bine, nici poporul român lua direct 
sau indirect vreo parte la facerea acelor legiuiri, sub domnia 
cărora a stat pină la anul 1859, cînd au fost înlocuite, una 
cîte una, cu acele izvorite din Convenţiunea de la Paris. 

Toţi cunoaștem origina Convenţiunii din 1857 2 şi știm 
că ea a fost rezultatul unui compromis între cele șapte puteri 
mari ale Europei, dar poate puţini îşi mai aduc aminte de 
cum și de unde a luat naștere charta numită Regulament 
organic. Ca să ne împrospătăm memoria, cată să ne suim cu 
investigaţiunile în susul curentului evenimentelor care au 
preces venirea lui la lumină; numai astfel putem afla care 
i-a fost sorgintea. 

Tratatul de la București se încheiase la anul 1812, sub 
presiunea esersată asupra Porții de puterile aliate, de En- 
glitera mai cu seamă,care voia cuoricepreţsă facă să înce- 
teze războiul dintre Turcia și Rusia, ca ţarul să poată dispune 
de toate puterile sale în lupta cu Napoleon cel Mare. Sul- 


335 


tanul, siluit şi grăbit, o fi cunoscut, n-o fi cunoscut însemnă- 
tatea clauzelor acelui tratat, aşa cum se încheiase între 
plenipotenţi la București, faptul este că nu le-a ratificat pe 
toate, încit tot au rămas nedumeriri, sămînţă de gilceavă, 
cum s-ar zice. Cit pentru cedarea Basarabiei, acea greșeală 
neiertată şi neinţeleasă, marele dragoman beizadea Aleco 
Muruzi, care asistase pe plenipotenţii Porții la redactarea 
preliminarielor păcii, precum și la încheierea tratatului, 
a plătit-o cu capul. 

Viîrtejul în care s-a aflat Europa de la 1812 pină la 1815 
şi temerea de a nu se uni Turcia cu Franţa n-au dat răgaz 
împăratului Alexandru să stăruiască mult asupra esecutării 
clauzelor rămase în suspens sau echivoce ale tratatului de la 
București. Sultanul era și mai puţin grăbit, pe cit ştia că 
era să aibă mai mult de dat decit de luat, astfel că lucrul 
sta încurcat. 

Cedarea Basarabiei băgase pe Austria la mare grijă; 
vedea că, la fiecare gilceavă cu Turcia, Rusia se tot intindea, 
ciupind cite o provincie din posesiunile sultanului, și pîndea 
o ocaziune ca să poată pune stavilă acelei ambiţiuni fără 
saţiu. Congresul deschis la Viena, unde Turcia nu era repre- 
zentată, îi părea că poate a fi momentul psihologic de a 
lua în mînă interesele Porții și să propuie garantarea inte- 
grităţii Imperiului otoman; dar principele Metternich, te- 
mâîndu-se de o împotrivire din partea împăratului Alexandru, 
a împins pe lord Castelreigh să-i sondeze dispoziţiunile. 

„Nu numai că nu mă opun la o asemenea idee, dar chiar 
aş dori să se puie în dezbatere, căci voiesc cu acea ocaziune 
să se aplaneze niște neînțelegeri care au mai rămas în privinţa 
unor posesiuni pe coasta Mării Negre“ a fost răspunsul 
țarului. 

În urma veleităţii rusești de a căuta să se mai întindă 
şi cu această ocaziune, marele cancelar al Austriei a trebuit 
să renunţe la ideea sa. 

Neînţelegerile la care făcea aluziune împăratul priveau 
mai cu seamă fruntaria din Asia. Rusia voia să aibă o schelă 
pe coasta maritimă, pentru transportul de muniţiuni, și 
să-și asigure o cale de comunicaţie între Marea Neagră şi 
Marea Caspică; pretindea să aibă Anakria, Redut-Kal6 
şi Suchum-Kale, sub cuvînt că acele posesiuni îi erau cedate 
de principii Georgiei, pe cind erau suverani, pînă a nu fi 


336 


supuși încă suzeranității sultanului. Într-această privinţă, 
deşi la Bucureşti fusese înţelegere între plenipotenţi ca 
Rusia să aibă pe coasta maritimă o schelă la două ore de 
malul drept al Phasului și la patru ore de Anakria, dar acel 
articol rămăsese neratificat de sultanul.6 

Poarta se împotrivea de a satisface acea pretenţiune a 
Rusiei, și temerea de un nou război îngrijea pe celealalte 
puteri şi le făcea să stăruie pe lingă Poartă ca să cedeze, 
cu cît ea vedea că pe toată ziua contele Strogonof ridica 
cereri nouă. [a 1817 cerea insulele Dunării de la Ismail pînă 
la gura Chiliei, chiar și insula Leti, ca parte din Basarabia. 
Stăruinţa Austriei era așa de mare, încît internunţiul, aju- 
tat de ambasadorul Engliterei, izbutise a aduce lucrurile 
la o înţelegere, cînd la martie 1821 izbucneşte răscularea 
grecilor, condusă în Principate de doi ofiţeri favoriţi ai 
împăratului Alexandru, în Moldova de colonelul principe 
Gheorghe Cantacuzino și în Muntenia de generalul Alexan- 
dru Ipsilanti. Poarta, respingiînd propunerea Rusiei de a 
ocupa Principatele împreună, le ocupă singură, potoleşte 
răscoala şi numește principi păminteni pe Ioniță Sturdza 
şi pe Grigorie Ghica. Atunci stituaţiunea devine şi mai în- 
cordată, mai ales în urma executării patriahului, cind amba- 
sadorul Strogonof, încetind relaţiunile cu Poarta, părăseşte 
Constantinopolul. Şi acele două guverne nu-şi mai pot comu- 
nica unul altuia păsurile şi cerinţele decit prin reprezen- 
tanţii puterilor care urmau a stărui pentru o împăciuire, 
Principele Metternich, considerind cestiunea fruntariei în 
Asia ca cea mai anevoie din toate, sfătuia pe ministrii 
sultanului să cedeze poziţiunile cerute de Rusia, zicindu-le 
că, deşi recunoaşte că Poarta avea toată dreptatea, dar că 
Imperiul otoman putea trăi seculi fără de a avea Phasul de 
fruntarie,pe cînd un război cu Rusia putea să-i aducă pieirea. 

Pină la finele anului 1822, nici o vorbă în favoarea gre- 
cilor, nici la conferințele de la Troppau, nici la [aibach; 
chiar împăratul Alexandru avea pentru dinșii cuvinte aspre, 
îi trata de răzvrătitori, și Rusia își mărginea pretenţiunile 
sale tot în cele vechi, la care mai adăugase cererea ca trupele 
turceşti să iasă din Principate şi să i se comunice în mod ofi- 
cial numirea noilor hospodari. [ya congresul de la Verona, 
însă, împăratul Alexandru esprimă ideea că ar fi de dorit ca 
Poarta să dovedească printr-un şir de fapte că respectă reli- 


2 337 


giunea grecilor şi că caută să-i liniştească. Aceasta fără de a 
propune vreo măsură de luat, ci numai ca un simplu dezide- 
rat?. 

La cererea de a goli principatele de beșliii turci, minis- 
teriul Porții răspundea că numărul lor era cu totul neînsem- 
nat în comparaţiune cu puterile ce suveranii aliaţi ţineau 
în Franţa, în Neapol şi în Piemont, ţări străine lor, pe cînd 
Principatele erau posesiuni ale sultanului; dar, cu toate 
acestea, declară că era gata a retrage acele trupe. La 16 mar- 
tie 1823 și incunoştiințează pe lordul Strangford, amba- 
sadorul Engliterei, și pe contele Ottenfeld, internunţiul 
Austriei, că Poarta, doritoare de pace, redusese numărul 
beșliilor din Principate la 1.500, cîţi erau mai înainte de 
1821, şi că era gata să notifice oficial numirea hospodarilor 
îndată ce ar sosi la Constantinopol un ambasador al Rusiei. 
La comunicarea aceasta, cabinetul din Petersburg declara 
că nu putea considera evacuarea Principatelor ca efectuată 
pe cîtă vreme pașii de la Giurgiu şi de la Vidin, avind co- 
manda beșliilor, erau mai puternici decit hospodarii, și ca 
dovadă de o asemenea stare de lucruri da de exemplu ares- 
tarea lui Villara, cerînd şi liberarea acelui boier; totodată 
cerea să se asigureze şi soarta grecilor. Cu toate acestea, mai 
în urmă însă, la întîlnirea celor doi împărați de la Cernăuţi, 
împăratul Alexandru consimte a se mulțămi cu reducerea 
beșliilor la numărul de 1.500, dacă ei vor îi puşi sub autori- 
tatea hospodarilor, şi anunţă că va numi pe Minciaki con- 
sul general la București, dar că, mai înainte de a se duce la 
postul său, va merge la Constantinopol pentru a regula nişte 
afaceri de comerţ, şi cînd înţelegerea va fi completă, va tri- 
mite pe Ribeaupierre ca să trateze celealalte afaceri ca am- 
basador. 

Beşliii fusese reduși, Villara liberat și înţelegerea părea 
făcută, se aștepta din zi în zi sosirea lui Ribeaupierre la 
Constantinopol, cind, pe neașteptate, ambasadorul Rusiei 
la Viena supune principelui Metternich din partea guvernului 
său un plan de împăciuire pentru greci: propune formarea 
sub suzeranitatea sultanului a trei principate: 

1. Grecia orientală, cu Tesalia, Beoţia și Atica. 

2. Grecia occidentală, cu Epirul şi Acarnania. 

3. Grecia meridională, cu Moreea și Candia, deosebit 
de un al patrulea grup, insulele, acordindu-le regimul muni- 


cipal ce avusese în vechime. Iar ca mijloc de presiune asupra 
Porții, ocuparea Principatelor dunărene. 

Un asemenea proiect nu putea fi bine primit de celealalte 
puteri, căci era cu neputinţă ca Turcia să consimtă la 
aceasta fără un război, mai ales că Poarta îşi regula atitudinea 
totdauna după starea în care se afla lupta sa cu grecii, şi 
atunci avusese izbinzi însemnate la Psara și la Chio, încit 
turcii erau îndirjiţi. Beșli-aga de la Iaşi arestase pe un sluj- 
baş al domniei, pe boierul Hasanache, şi-i tăiase capul sub 
cuvînt că fiind creștin îmbrăţișase credinţa lui Mahomet, 
luînd numele de Hasan, şi că după aceea se întorsese iarăşi 
la religia creștinească, ca să evite urmărirea pentru un omor 
ce săvirșise asupra unui musulman. 

Cit a trăit Ludovic al XVIII, împăratul Alexandru, 
care, de la o vreme, începuse a se interesa de soarta grecilor, 
întimpina din partea guvernului francez împotriviri la 
propunerile şi la cugetările sale, îndată însă ce s-a suit Carol 
al X pe tron, la 6 septembre 1824, ambasadorul Franței se 
declară gata a lua parte la conferinţa convocată la Peters- 
burg, iar Englitera, deși refuza de a participa la acea confe- 
rinţă, dar atitudinea noului său ambasador, sir Stratford 
Canning, care în trecerea sa la Constantinopol se oprise la 
Hydra și avusese înţelegere cu membrii guvernului revoluțio- 
nar, dovedea că guvernul Marei Britanii trata pe greci mai 
mult ca beligeranţi decît ca insurgenți. 

Cabinetele Europei erau mai toate puţin favorabile re- 
voluțiunii grecești. Noul ţar, împăratul Nicolae, care suc- 
cedase la 26 decembre 1825 fratelui său Alexandru, zicea 
într-o convorbire cu împăratul Ferdinand că nu se credea 
în drept de a susţinea pe greci, precum nu ar putea permite 
nici el sultanului să se amestece în afacerile musulmanilor 
de sub coroana Rusiei, precum nu s-ar permite să intervie 
într-o revoltă a supușilor ortodoxi din Austria. Cu toate aceste 
dispoziţiuni personale ale împăratului, la Petersburg, ca și 
la Paris și la Londra, opiniunea era mai tare decit voința 
monarhilor, şi în curind afacerea grecilor devine cestiunea 
cea mai importantă între cabinete, toate celealalte dificul- 
tăţi se aplanează, şi Rusia, la 8 iunie 1826, numește pleni- 
potenţi ca să se înțeleagă la Akerman cu murahaşii Porții 
asupra punctelor rămase în litigiu de la tratatul de la 
Bucureşti. 


22° 339 


La aceste conferinţe în zadar plenipotenţii turci caută 
să evite de a ceda la ultimatul ce li se propune înainte de 
principele Voronzof și de Ribeaupierre, căci în starea 
de slăbiciune în care se afla Turcia cu distrugerea ienicerilor 
şi cu nizamii neorganizaţi, nu era în stare de a se espune la 
un război; și Poarta este silită a subscrie condițiunile puse 
de Rusia. La 11 februarie 1827, după încheierea Convenţiu- 
nii de la Akerman, Ribeaupierre soseşte ca ambasador la 
Constantinopol, şi pacea se crede asigurată. 

Dar atunci începe a se desfășura o nouă serie de dificul- 
tăți. La iunie 1827 se încheie la Londra, între Rusia, Franța 
şi Englitera, un tratat, prin care acele trei puteri convin să 
se dea grecilor un guvern naţional, sub suzeranitatea sulta- 
nului, plătindu-i un tribut anual. 

Cînd s-a comunicat ministrului Porții dispozițiunile 
acelui tratat, acel ministru a respins nota ambasadorilor cu 
indignațiune, nevoind nici măcar să puie mina pe dinsa, şi 
acum nu mai putea să rămiie nici un dubiu despre un război 
apropiat; printr-acea alianță Rusia își asigurase neutrali- 
tatea Franţei şi Engliterei în caz de război cu Turcia. 

Nu a trecut mult, și flota otomană, la 20 octombrie 
1827, a fost distrusă la Navarin, şi pe cind Austria, în urma 
acestor evenimente, se silea din răsputeri să înduplece pe 
Poartă să primească condițiunile tratatului de la Londra, 
sultanul da vestitul manifest prin care denunța musulmanilor 
pe împăratul Rusiei de duşman jurat al Islamului și al 
Imperiului otoman, la care cabinetul rusesc răspunde prin 
nota din 9 martie 1827, prin care face cunoscut cabinetului 
din Londra că împăratul, provocat prin manifestul publi- 
cat şi prin purtarea guvernului otoman, se consideră în 
stare de război cu Turcia şi că va ocupa Principatele. 

La 26 aprilie declarațiunea de război este şi espeduită la 
Constantinopol, unde soseşte la 12 mai, pe cind oștirile 
rusești ocupase Principatele. La 7 mai, generalul Roth intrase 
în Iaşi și la 11 mai 1828 era în Bucureşti. 

Dar să ne întoarcem la Convenţiunea încheiată la Aker- 
man, la 25 septembre 1826, la acea convenţie esplicativă a 
tratatului de la Bucureşti, a cărei negoțieri au ţinut patru- 
sprezece ani, de la 1812 pină la 1826. 

Convenţiunea esplicativă de la Akerman, în partea 
care privea Principatele, regula mai întîi modul numirii, 


3410 


confirmării şi duratei de şapte ani a hospodarilor ş-apoi 
adăuga că: 

„Turburările întimplate în anii din urmă, în Moldova și 
in Valahia, aducind cele mai grele loviri ordinei, în deose- 
bitele ramuri ale administrațiunii dinlăuntru, hospodarii 
se vor ocupa îndată, împreună cu divanurile lor respective, 
de măsurile necesare pentru îmbunătăţirea stării Principa- 
telor, și acele măsuri vor face obiectul unui regulament pentru 
fiecare principat, măsuri ce se vor lua de îndată.“ 

Condiţiunea aceasta comunicată domnilor, Ioniță Sturdza, 
ca şi Grigorie Ghica s-au grăbit a numi comisiuni pen- 
tru prelucrarea Regulamentului; boierii cei mai ispitiți 
şi mai consideraţi au fost însărcinați cu acea lucrare, dar ei 
de-abia începuse a lucra, cind, la mai 1828, au intrat oști- 
rile rusești; atunci guvernul trecind în mîinile generalului 
rus, contele Pahlen, au numit alți boieri, după placul și 
convenința rusească, în locul celor ce se numise de dom- 
nitori. 

La încheierea Tratatului de pace de la Adrianopol, la 
14 septembre 1829, plenipotenții, contele Alexis Orlof şi 
contele Pahlen cu Mehemet Sadyk-efendi şi Abdul Kadir- 
beg, revenind asupra ideei unui regulament, au înscris în 
actul separat privitor la Principate clauza următoare: 

„Înalta Poartă, dorind să asigure prin toate mijloacele 
buna stare viitoare a ambelor Principate, se obligă solemn 
a confirma regulamentele de administrațiune care ar fi făcute 
în timpul ocupaţiunii acelor două Principate de către adună- 
rile celor mai notabili locuitori ai ţării şi care vor servi în 
viitor de bază regimului interior, bineînţeles, pe cît zisele 
regulamente n-ar aduce vreo atingere drepturilor de suzera- 
nitate ale Înaltei Porţi.“ 

Aci, după cum vedem, nu mai era vorba ca acele regula- 
mente să se facă de ţară şi să se aplice îndată de guvernul 
ţării, fără de a fi trebuință de vreo sancţiune străină; acum 
se vorbea de confirmarea Porții, încît autonomia ţării era 
călcată în picioare. 

Comisiile nou numite de guvernatorul rus lucrau sau nu 
lucrau, însă principiile și dispozițiunile de căpetenie le ve- 
neau de-a gata de la cancelaria generalului Kisselef, după 
instrucţiunile trimise de la Petersburg; şi ședințele membri- 
lor, cînd se întruneau citeodată să lucreze impreună, erau 


341 


totdauna prezidate de către un funcționar rus sau de 
consulul Minciaki8. 

Într-un timp de ocupaţiune militară, cînd boierii cei 
mai mari erau siluiţi prin esecuțiuni de cazaci a se supune 
ordinelor rusești; cînd mitropolitul ţărei, Grigorie, om 
sfint, venerat şi adorat, era luat pe sus din scaunul arhi- 
păstoresc şi trimis în esil în interiorul Rusiei, pe cînd guver- 
nul era în minile unui general, Zaltukin, reputat în toată 
Rusia de năbădăios, cine îndrăznea să cugete sau să ridice 
vocea în contra voinţelor președintelui cu deplină putere 
al ambelor Principate? Într-o asemenea stare de lucruri, 
adeziunea boierilor la dispoziţiunile cuprinse în proiectul 
de Regulament, oricare ar fi fost ele, era asigurată și prin 
clauza mai sus citată din Tratatul de la Adrianopol; Poarta 
le dăduse o confirmare anticipată. Rusia putea dar acorda 
Principatelor legile ce-i convenea. 

Secretul asupra lucrării ce se pregătea, deşi era recoman- 
dat, dar nu era şi bine păstrat; dispoziţiunile principale 
erau cunoscute și comentate în adunările de seara ale boie- 
rilor, şi încetul cu încetul, prin discuțiunile dintre dinșii, 
ajunsese a se forma un grup hotărit a se opune cel puţin arti- 
colelor cari loveau în drepturile şi în autonomia ţării. Grupul 
era puţin numeros, compus numai de boieri mai tineri, dar 
erau încurajați în secret și pe sub mînă de cîțiva din cei mai: 
bătrini, precum banu Barbu Văcărescu, banu Constantin 
Bălăceanu şi chiar fostul domn Grigorie Ghica. 

Dintre toţi, cel mai înfocat şi mai îndrăzneţ era lancu 
Văcărescu, tînăr, plin de spirit și de învățătură, patriot entu- 
ziast şi poet de un mare talent. 

Văcărescu era născut cam pe la anul 1791, fiu al poetu- 
lui Alecu Văcărescu şi al Elenchii Dudeasca, nepot de fiu 
lui lenăchiţă Văcărescu, unul din părinții literaturei noastre: 
cultul limbei românești şi-a patriei iubire îi erau lăsate moşte- 
nire. Rămas de copil orfan, de cînd clucerul Alecu, tată-său, 
ridicat într-o noapte de arnăuţii lui Alecu-vodă Moruzi, a 
fost dus nu se știe unde nici pînă în ziua de astăzi.? Văduva 
sa mumă l-a crescut în cea mai mare iubire şi solicitudine, 
dindu-i dascălii cei mai în renume; mai tirziu l-a trimis la 
Viena, împreună cu nepoţii ei, Alecu Filipescu, Drăjneanu 
și cu frații Dimitrie, Niculae şi cu Iancu Ghica, sub ingrijirea 
profesorului Colson. Din școlile de la Viena, tinărul Văcă- 


342 


rescu a trecut la Universitatea de la Pisa și a petrecut mai 
mulți ani în patria lui Dante și a lui Michelangelo, unde a 
asistat la deşteptarea spiritului de naţionalitate şi de liber- 
tate al marelui popor italianI?. 

Întorcîndu-se în ţară pe la anul 1814, s-a consacrat cu 
totul literatureii!. Românismul deşteptat în lupta contra 
domnilor fanarioți a început a cînta slava strămoșească. 
Poeziile lui, ca şi ale tată-său și ale bunu-său, se copiau şi 
treceau din gură în gură. Tinerii şi tinerele le ştiau pe de rost 
şi se întreceau care mai de care să le declame mai frumos. 
Copiii învățau de la tinerele lor mume această strofă, că: 


Se întinde o cimpie 
De sub poale de Carpaţi, 
Cîmp deschis de vitejie 
La românii lăudaţi. 


Cind un tînăr voia să arate simţirile sale unei tinere, re- 
cita poezia că 


La Carpaţi mi-am adus jalea, !? 


Cine nu ştia pe dinafară Oda la stema României? La 
181513, vodă Caragea, voind să publice noul Cod, a cerut lui 
Văcărescu să-i facă citeva versuri, care să figureze pe fronti- 
spiciul cărții; spera că poetul îi va trece numele la nemurire. 
Văcărescu, inspirindu-se de la sigiliul domnesc, corbul cu 
crucea în gură, încunjurat de insemnele celor șaptesprezece 
judeţe, a făcut acea frumoasă odă în care se află strofele: 


Ah! d-ar putea-a ne dobîndi 
Şi ciîte-avem pierdute! 

Atunci ce duhuri n-ar gindi!! 
Ce guri ar mai fi mute? 


Atunci ş-acest Corb sîrman 
Iar Acvilă s-ar face; 

S-orice rumân ar fi roman, 
Mare-n război şi-n pace. 


Mare a fost decepţiunea lui Caragea cînd a citit-o; și-a 
esprimat nemulțămirea cu proverbul grecesc, care, ca şi la 
noi, însemnează „cheamă pe nebun la nuntă, ca să-ţi zică: 
şi la anul!“, 


343 


Iancu Văcărescu era poet în toată puterea cuvîntului; 
s-a distins în toate genurile şi putem cita ca frumoase giuvaie- 
ruri ale literaturei noastre Primăvara amorului, Păstorul 
întristat, Orologiul îndreptat şi multe altele. Versurile: 


La faptă bună puţini s-adună, 
Mult pot puţini buni împreună 


sint de dinsulif. 
În vremea lor, toţi știau pe dinafară satira: 


Prea mult te umfli-n pene 
Cocon Balsamigene, 


adresată unui fiu de rachier îngimfat. 

La 1824, Grigorie Ghica-vodă a ridicat pe Văcărescu la 
gradul de logofăt, ceea ce, după obiceiul ţării, îi da dreptul 
de a lua parte la obşteştile adunări ale boierilor. La 1831, 
chemat la acea adunare, el era hotărit să ia iniţiativa ca să 
dea amicilor săi ocaziunea de a se retrage şi să-i împingă a 
face un protest către puterile Europei în contra călcărilor 
ce se făceau drepturilor țărei. 

Secretul înțelegerii era bine păzit între boieri, mai toţi 
erau rude şi prietini; dar Văcărescu mai avea un confident, 
pe un frate în literatură, tinăr, inteligent şi de talent, căruia 
îi destăinuia toate cugetările, planurile şi speranţele lui. 

În ziua de 1 mai 1831, toţi boierii ceimarisunt adunaţi 
la Mitropolie. Generalul guvernor, contele Kisselef, soseşte 
încungiurat de un strălucit stat-major, se suie pe estradă, 
rostește un cuvînt în care desfăşura binefacerile ce țara datora 
Rusiei şi, după ce declară deschise lucrările Obşteştei Adu- 
nări extraordinare pentru cercetarea Regulamentului organic 
şi depune pe biurou voluminosul proiect, se retrage chemind 
pe consulul general Minciaki, să prezideze. Atunci, Văcă- 
rescu ia cuvintul, întreabă unde era mitropolitul, preşedin- 
tele legal al adunărilor obşteşti ale boierilor, zicînd că un 
străin nu poate prezida. 

Nu isprăvise cele ce avea de zis, cînd fu luat între baio- 
nete şi dus la obahtul rusesc, de acolo sub pază de soldaţi la 
casa lui Filip Lenş, unde a fost Ministerul de Război și 
unde atunci se afla în cvartir șeful cancelar al contelui Kisse- 
lef. Introdus în cabinetul acestui funcţionar, este supus unui 


344 


interogatoriu în toată regula, al cărui scop era de a afla ţesă- 
tura complotului și procedura adoptată. 

Văcărescu, deși întrebările ce i se făceau îi dovedeau 
că generalul rusesc era bine informat şi cunoștea toate amă- 
nuntele, dar el persista a tăgădui tot ce privea pe ceialalţi 
boieri, negind orice înţelegere, ca să nu compromită pe ni- 
meni. Atunci şeful cancelar deschide paravanul şi-i arată 
pe omul prin care generalul Kisselef era informat, zi cu zi, 
oră cu oră, de tot ce se plănuia. Amărit a fost sufletul lui 
Văcărescu cind a recunoscut în denunţător pe amicul său, 
semeţ la confruntare, confirmînd raporturile ce făcuse. După 
acea cercetare, Văcărescu a fost trimis sub bună pază la 
moșia sa Moţăienii din plaiul Dimboviţei, unde a fost deţi- 
nut tot timpul cît a ţinut sesiunea Obşteștei Adunări extra- 
ordinare şi pină s-a întors Villara de la Petersburg cu Regu- 
lamentul organic confirmat de împăratul Nicolae. 

De la Moţăieni este datată epistola sa către falșul său 
amic. 

„El e Iuda“... 

Cu toate intimidările și cu toate măsurile ce s-au luat, 
tot s-au găsit mai mulţi boieri, unii cari au refuzat dea lua 
parte în acea adunare, şi alţii cari n-au voit să iscălească, 
încît au făcut să rămiîie nevotate multe dizpoziţiuni vătă- 
mătoare drepturilor ţării. 

La 1838, cînd s-a propus de consulul general al Rusiei, 
baronul Rukman, să se intercaleze în Regulament un arti- 
col rămas nevotat, care prescria că orice lege făcută de domn 
impreună cu Obşteasca Adunare să nu poată fi pusă în lu- 
crare pînă ce mai întîi nu ar dobîndi sancţiunea curților pro- 
lectoare și suzerane, logofătul Dimitrie Chrisoscoleu Buzo- 
ianul6 zicea în plină Adunare: 

„Fie-i ţărina uşoară lui Costache Cimpineanu, care mi-a 
zis să nu votez acel articull“ 


ION GHICA 


XXII 


BĂLTĂREŢU 


Londra, 15 august 1884 


Scumpul meu amic, 


După un lung şir de ani de invaziuni, răzmiriţe şi răz- 
boaie, litfele streine, nemți, turci și muscali, cari se băteau 
mereu pe biata ţară, se retrăseseră peste Dunăre, peste Car- 
paţi și peste Nistru. Împărații iscăliseră între dinşii la Pas- 
sarovitz, la Kuciuk-hainargic, la Şiştov, la Iaşi și la Beli- 
grad tot felul de convenţiuni și de tractate. Oltenia fusese 
luată de nemţii cu coadă comandaţi de principele Eugeniu 
de Savoia ş-apoi dată înapoi Valahiei după biruinţele tur- 
cilor asupra mareșalului Minich. Bucovina şterpelită, şi 
Grigorie Ghica, domnul Moldovei, asasinat la laşi, Mavro- 
gheni omorît la Rusciuc, Hangerliu descăpăţinat la Bucureşti 
şi Pasvantoglu cu turcii rebeli alungat peste Dunăre. Boie- 
rii pribegi și surghiuniţi, care luaseră parte unii cu turcii, 
alţii cu nemţii sau cu muscalii, se întorseseră unul cîte unul 
din ţara turcească sau din ţara ungurească.! 

Ciumă şi calicie! Spitalele şi mănăstirile, pline de bol- 
navi şi de cerșetori; românii ţărani, rămaşi în sapă de lemn; 
codrii și drumurile, împănate de cete de hoţi cari jefuiau 
și căzneau cit ieșea omul din streaja Bucureștilor afară. 

Se călcase pe secolul al XIX-lea, şi cerul politic, atit 
în Occident, cît și în Orient, era încărcat cu nori negri și 
groși, printre cari nimeni nu putea zări ce era să ne aducă 
veacul cel nou. Boierii, îngrijaţi de soarta ţării, alergau 
unul de la altul, se adunau, se sfătuiau și nu mai știau la 


346 


ce sfint să se mai închine, că și nemţii, şi muscalii, dacă 
băteau pe turci, tot pe turta lor trăgeau spuza. 

La cererea d-a se da ţării domn pămintean, pe bătrinul 
Părscoveanu, Poarta răspunsese trimițind pe un alt fanariot 
în locul lui Alexandru Moruz, pe Mihai Suţu. 

În seara de Mucenici, boierii cei mai colțaţi erau adu- 
nați la sfat la banul Dumitrache Ghica, fratele lui Grigorie- 
vodă, asasinat pentru împotrivirea ce făcuse la darea Buco- 
vinei. 

Erau adunaţi la banul bătrinul, cum îi ziceau ca să-l 
deosebească de doi fii ai săi, Costache şi Scarlat, cari amin- 
doi ajunseseră tot bani mari şi ei.? 

Curtea banului Ghica era cît o moşie de mare; începea 
din capătul despre apus al Podului Girlei, devale de Zlătari, 
mergea în jos pe malul apei pînă în dreptul caselor Văcă- 
rescului, unde este astăzi casa lui Barbu Belu ; d-acolo cotea 
spre Sfinții Apostoli, pînă unde sunt băile lui Mitraszewski, 
apuca la dreapta pe uliţă înainte, tăia de-a curmezișul strada 
Mihai-Vodă, trecea girla la cazarma pompierilor și apoi la 
vale prin Gorgani, cuprinzind toată mahalaua Domnița 
Nastasica, şi se încheia cu ocolul la Podul Girlei la Zlătari.* 

Dacă timpul distruge tot fără milă, cel puţin memoria 
vie se restaurează pe cît se poate! Norocită cînd izbutește a 
face să se vază cu ochii sufletului ceea ce nu mai esistă şi 
nu se mai vede cu ochii din cap și cînd face să se auză cu 
gindul cuvintele care sunau la urechi! 

Casele bătrinului Ghica și ale fiului său Scarlat se aflau 
amîndouă în curpinsul de mai sus; erau două namile de 
case, cu pridvoare, săli mari, tinzi și paratinzi, sagnasie, 
odăi mari de musafiri, sofragerie de iarnă și de vară, iata- 
curi şi cămări, cu arcade și bolte învirtite, beciuri și pimniţe 
pe dedesubt; învelitoarea de șindrilă, mai naltă decit casa 
şi cu streaşina scoasă de jur împrejur de doi coţi. D-a rindul, 
pe lingul zidul curţii în şir, cuhnii, odăi de slugi şi de logo- 
feţi, grajduri, şoproane, grădini de flori şi de zarzavaturi, 
livezi de pomi roditori, finărie şi lemnărie. Acele două pala- 
turi, unul în faţa altuia, erau despărțite numai prin strada 
Mihai-Vodă și prin girlă. 

Casa banului bătrînul a trecut prin moștenire la fiul 
său cel d-al patrulea, banul Mihail, nenea-mare, cum îi 
ziceau, fiindcă era cel dintii născut din căsătoria de a doua, 


347 


şi s-a restaurat de fiul său cel d-al cincilea, Alexandru-vodă 
Ghica, la anul 1834, cînd s-a suit acesta pe scaunul domniei. 
Acum este proprietatea județului și a devenit Palatul Pre- 
fecturei de Ilfov.* Iar de casa de pe malul stîng, a banului 
Scarlat Ghica, care a trecut-o fiului său celui d-al treilea, 
Neculae, ginerele domniţei Nastasichii Muruz, de unde 
s-a și dat numele mahalalei5 — casă mare cît o cazar- 
mă — nici urmă nu se mai vede: a putrezit din temelie 
pînă în vîrf din pricina deselor înecări ale Dimboviţei ș-a 
căzut bucăţică cu bucăţică în fărămături. 

Mi-aduc aminte acolo o sală mare, zugrăvită pe pereţi 
şi tavan cu toţi zeii Olimpului, de un pictor Kauffmann. 
În sala aceea, la zile mari și la aniversări, înfocatul Aris- 
tia, preceptorul copiilor, traducătorul Cintului întii al 
Iliadei şi autorul Stanţelor epice, cu citeva perdele de la 
ferestre, cu cearşafuri înnădite unele de altele, cu costume 
croite din rochii lepădate, punea în scenă cite o bucată de 
teatru în limba grecească: pe Orest, pe Fiii lui Brutus sau 
vreo idilă din Florian. Mătușă-mea Smărăndița Ghica se 
deosebise așa de mult în rolul Clitemnestrei, încît îi rămă- 
sese numele. Aristia avea totdauna rolurile cele mari; el 
făcea pe Agamemnon, pe Cezar, pe Edip; rolurile mai mici 
erau ale lui Eugenie Prădescu, ale lui Manole Anghelescu, 
ale demoazelelor Iosefina și Cecilia Raymondi sau ale copii- 
lor casei. Doamna Efrosina Bogdan făcea o încîntătoare 
Estelă, cînd n-o podidea plinsul în scenă; frate-său Scarlat 
Ghica, fostul procuror general la Curtea de casaţie, era tot- 
dauna un mediocru Nemorin?, iar colonelul Iancu Ghica, 
îmbrăcat numai cu aripi și cu tolbă cu săgeți, gindeai că 
era chiar fiul cel iubit al Afroditei. 

Pe cind s-au zidit acele case, Dimboviţa în București 
era o girlă pe care nu fiecine o putea trece înot. Populaţiu- 
nea capitalei era puţină, şi apa curgea adincă și curată; mur- 
dăriile aruncate mereu pe dinsa nu-i urcaseră fundul, ca 
la cea mai mică viitură de apă să treacă peste maluri și să 
înece orașul, cum se întimpla de la o vreme încoa, mai în 
toţi anii, pînă a nu se face derivaţiunile din sus la Arcuda. 
Cine nu s-a plimbat pină mai acum vreo zece-doisprezece 
ani cu luntrea prin mahalaua Izvorul, pe strada Brezoianu, 
prin Dudescu, pe la Antim și pe dinaintea bisericei Doamna 
Bălașa? Astăzi, grădina, curtea, paraclisul şi casa banului 


348 


Scarlat Ghica s-au împărţit în bucățele pătrate și numero- 
tate, s-au tras printre dinsele strade şi s-au clădit case și 
căscioare. 

În sfaturile boierilor, numele eroului de la Marengo era 
de cităva vreme foarte adesea pomenit; speranţele tuturor 
erau intoarse către Franţa și către minunile ce se auzea că 
se petreceau acolo. Deşi unii dintre boieri, ca Pană Fili- 
pescu, ca banul Costache Ghica și alţii, se gindeau la ce 
era să zică de dinşi împăratul Alexandru al Rusiei sau impă- 
ratul Leopold al Austriei cînd or afla că au trimis soli la 
desculţii de francezi, nimeni nu îndrăznea să iasă din vorba 
banului bătrînul şi a fiului său Scarlat cu cumnaţii lui, 
Dudescu şi Văcărescu, a spătarului Grigorie, fiul al treilea 
al banului Ghica, care a domnit mai în urmă, la 1822, a 
vornicului Scarlat Cîmpineanu, a vornicului Ştirbei, a logo- 
fătului Băleanu — cari, cu toții într-un gind, erau de părere 
să ducă păsurile ţărei la cunoştinţa întiiului consul. Se cre- 
dea chiar că generalul Bonaparte umbla să se suie pe scaunul 
Țarigradului, ca unul ce era viță de impărat din neamul 
Calomerilor Porfirogeneţi, şi că la Iafa îmbrăţișase legea lui 
Mahomet numai și numai ca să-şi facă mînă bună la turci.” 

Boierii erau bogaţi, foarte bogaţi, dar averile lor erau 
în moşii, în scutelnici, poslujnici și ţigani. Bani, argin- 
tării, şaluri şi scule cite avuseseră le vindură și cheltuiră 
în băjenii. Niculae Dudescu, care știa bine franțuzeşte, se 
oferea să se ducă la Paris, să pledeze cauza ţărei cu cheltu- 
iala lui ; dar, deși averea lui era colosală, însă nu era în stare 
să găsească nici o mie de lei bani bătuţi. Ce bruma monetă 
mai rămăsese pe ici, pe colo d-abia ajungea ca să încropească 
haraciul către Poartă şi, în strimtoarea de bani în care se 
aflau, trimiseră să aducă pe Băltăreţu. 

Trecură două ore după sfinţitul soarelui, și cerul era 
fără lună şi fără stele, cînd o butcă — numai bronzuri și 
poleieli, dinainte, d-a dreapta și d-a stinga caprei vizitiu- 
lui, cu două sirene aurite, cu coadele încolăcite şi cu cape- 
tele cătind spre două mirţoage de cai cu hamurile legate cu 
sfoară, vizitiul cu cojoc peste cămașa lungă, și cu doi fe- 
ciori dindărăt cu cauce pe cap — cobora la vale spre curtea 
banului Ghica,urmînd la pas după un ţigan desculț și zdren- 
turos, cu o masala mare pe spinare. Podelele jucau ca clapele 
unui clavir sub roatele butcei şi aruncau în sus din hazna 


349 


stropi de noroi apătos, care la lumina păcurei luminau 
parc-ar fi fost pietre scumpe. Acel straniu echipaj purta un 
fel de boier cu ceacşiri și cizme roşii, cu o giubea soioasă îm- 
blănită cu nafè şi în cap cu un ișlic în patru colțuri; degetele 
boierului erau pline de inele de rubin, de smaragd şi de 
diamant. Era așteptat la sfatul boieresc, şi de la dinsul de- 
pindea realizarea cugetărilor patriotice ale boierilor. El 
minuia banii ce mai rămăseseră în ţară; el avea daraveri cu 
Țarigradul şi cu Beciul; iscălitura lui ajunsese să aibă tre- 
cere chiar şi dincolo de Lipsca. Șoproanele lui și lăzile din 
pimniță gemeau de scule, șaluri și argintării, tot amane- 
turi de pe la boieri. Butca în care se zdruncina, adusă pentru 
o nuntă mare, nu-i fusese plătită și sta amanet în şopronul 
său ; iar inelele din degete erau marfă de vînzare. 

În curte la banul, aproape de scară, stau o mulţime de 
masalale înfipte în pămînt, cu masalagiii roată pe lingă 
dinsele,; vizitiii, plecați într-o rînă pe capră, cu hăţurile în 
mînă, își petreceau vremea cu glume şi păcălituri între dîn- 
şii; fiecare la rindul său povestea cite o batjocură, o trin- 
teală sau o bătaie bună mincată de la turci, de la nemți sau 
de la muscali, și făceau haz nespus — că aşa e făcut românul, 
ride de toate şi de toţi, chiar de necazuri şi de nenorociri. 

Băltăreţu, coborit din trăsură, suia greoi scara, ţinut 
de subțiori de cei doi feciori. Scara da în pridvor, şi pridvo- 
rul într-o sală mare, lungă, unde fumul de tutun din ciubu- 
cele ce slugile aprindeau și duceau în casă la boieri d-abia 
lăsa să se zărească o lumînare de său care ardea într-un feli- 
nar atirnat în tavan. În sală, acolo, lume de toată mîna, 
boieri mai mici, calemgii, coconași, ciocoi și slugi, fel de 
fel de ișlice. 

P-atunci forma ișlicului nu era numai o fantazie, cum 
este astăzi cu pălăriile, mai nalte sau mai scurte în pereţi, 
mai rotunde, mai gogonețe sau mai ţuguiate, mai tari sau 
mai moi, după pofta fiecui: fiecare trebuia să poarte ișlicul 
după teapa lui. 

Boierii cei tineri şi eleganţi și feciorii de boier mare pur- 
tau în cap un glob rotund de hărșie brumărie; mărimea 
acelui balon era aproape patru coţi în circumferenţă și avea 
la unul din poli o gaură pe unde intra capul pînă dasupra 
sprincenelor, şi la celalalt pol un fund de postav de mărimea 
şi forma unui cuib de rîndunică, de unde boierul, plecîndu-și 


350 


niţel gitul la dreapta, putea să-și apuce ișlicul cu patru 
degete. 

Boierii mai în vîrstă purtau ișlic tot atit de umflat, dar 
sfera nu era întreagă, era tăiată neted orizontal, ceva mai 
sus de cercul cel mare, iar pe acel șes era întins un fund de 
postav. Işlicul acesta se lua din cap cu ajutorul amînduror 
mâînilor. 

Calemgiii, ciocoiașii, slugile de dindărătul caleştilor 
boierești şi negustorii cei mari purtau ișlic mic, de forma 
unui borcan întors cu gura în jos și de un diametru mult- 
mult de o jumătate de cot și dasupra o pernă mare în patru 
colţuri, umplută cu bumbac sau cu păr de cal. 

Boierii cei mari se îmbrăcau cu ceacşiri roşii cu meși, 
papuci sau cizme galbene de meșină, cu botul ascuţit, întors 
în sus și fără toc; antiriile erau de ghermeșit, de citarie, 
calemcheriu, cutnie, sclimie sau sevai ; se incingeau la briu 
cu şal de Indii; vara, fermeneaua scurtă, vara şi iarna, scur- 
teică îmblănită cu pacea de samur, singeap sau cacom; pe 
dasupra, giubea de postav sau, la sărbători, biniş. La alaiuri 
și la ceremonii, protipendada și veliții purtau pe cap gugiu- 
man de samur cu fundul de postav roșu; vara, feregea, și 
iarna, contoş; baș-boierul purta hanger Ja briu; boierii cei 
halea stau împrejurul domnului cu bastoane lungi în mînă. 
Numai vodă cu beizadelele purtau fund alb la gugiuman. 
La zile mari, domnul îmbrăca cabanița, care era un fel de 
contoş cu ceaprazuri de fir şi cu profiruri de samur. La ala- 
iuri, boierii cei mari mergeau călări pe cai arăpeşti acoperiți 
cu harga mare cusută cu fir. 

Băltăreţu, cum intră în sală, se duse drept la un boier 
bătrin, căruia toţi îi ziceau „arhon medelnicerul“, şi-l rugă 
să vestească banului sosirea sa. 

Într-un colț, împrejurul unui mangal, lumea sta gră- 
madă, ascultind cum se cîriiau unul pe altul trei ingi așe- 
zaţi pe o laviţă. Doi din ei își urmau glumele, fără să se tur- 
bure, mutind cu multă seriozitate bobii din ţintarul săpat 
pe laviţă; iar cel d-al treilea, cum îl văzu pe Băltăreţu, 
îl salută cu un ton măreț și protector, zicindu-i: 

— Bine-ai venit, Ştefanache. Am primit scrisori de la 
frate-meu; te-a făcut baron. 

Acel care anunţa Băltărețului această ştire înveselitoare 
era un om între două virste, mai mult bătrîn decit tinăr; 


351 


gros la burtă, alb şi rumen la faţă şi cu mustăţile rase; 
purta pantaloni de nanchin galben cu capac, băgaţi în cizme 
ungurești cu pinteni, jiletcă vărgată, frac cafeniu cu bumbi 
de metal cu pajură împărătească, cravată roşie de pambriu, 
în care îi intra bărbia cu totul, pînă la gură, lăsind să iasă 
d-o palmă două colţuri ascuţite de guler scrobit. Din buzu- 
narele jiletcei atirnau d-o parte şi de alta, zornăind, două 
lanţuri groase de chei şi peceţi mulțime. Era „prinţipul 
Zamfir“, amicul intim şi nedezlipit al banului Pană Fili- 
pescu. Odinioară bogasier cu prăvălia lingă Bărăţie, iar 
acum fiu din flori al Mariei Terezii, și prin urmare frate 
vitreg cu Iosif şi cu Leopold al Austriei. La moartea împă- 
ratului Iosif, după cum spunea chiar el, renunţase la tron 
şi-l trecuse fratelui celui mai mic, Leopold, numai și 
numai de dragostea Filipescului, pe care nu se indura să-l 
lase singur. 

— Ştii, Ștefanache, că de nu eram eu, prinţipul Zamfir, 
o păţeai, puiule, cu Mavrogheni? Eu te-am scăpat! 

La aceste cuvinte se scoală unul din jucătorii de pintar 
şi-i zice cu vioiciune: 

— Şi gindeşti, măi ticălosule, că tu l-ai scăpat? Mavro- 
gheni era pui de om, mă! Ala,cînd punea gheara pe cite unul, 
ca d-alde dumnealui, mă! îl juca în labe cum joacă pisica 
pe şoarece, mă! Ţinea cu săracii, mă! aşa să știi tu, mă! 
Pe boieri îi stringea de gît, mă! Numai ce-i auzeai: Miorc!... 
ş-atita le era, mă! Unde, în zilele lui, să vezi tu cerşetori 
pe uliţe, îi strinsese pe toţi, mă! la spital la dinsul, și-i 
ţinea pe bere şi pe mincare, mă! Mi-aduc aminte că într-o 
noapte era un îrig,mă! de crăpa lemnele și pietrele, și i-a 
fost milă de săraci, mă! să nu degere; și a poruncit de le-a 
aprins zece mangale cu cărbuni ghiveci, mă! şi pină în ziuă 
nu mai sufla nici unul, mă! Şi să zici tu că l-ai scăpat pe 
dumnealui?... Ptuu!... nu ţi-e ruşine obrazului, om bătrin, 
în toată firea! L-a scăpat Dumnezeu sfintul, mă! că e mai 
puternic, mă!... 

Acel care vorbea astfel era protejatul banului Ghica; 
era vestitul Manea Nebunul.? 

— Ai dreptate, Maneo! întrerupse Băltăreţu, ai vorbit 
ca un om cu minte; m-a scăpat Dumnezeu și sfintul Spiri- 
don, făcătorul de minuni. 


352 





5 Cita a r 
Bucureşti. Pod peste Bucureştioara 
(Acuarelă de Preziosi) 





Panoramă a Bucureștiului văzută de pe dealul Filaretului 
(Acuarelă de Preziosi) 


— Nu sunt eu numai de florile mărului prinţipul Zam- 
fir; cînd te-i mai afla la strimtoare, vino de-mi spune mie, 
că te scap. 

— Așa! vorba aia, știi, pînă la împăratul te trece sufle- 
tul... zise celălalt jucător de ţintar, care sta ginditor cu 
un bob în mină — un spin cu trei fire de barbă, slab și 
sfrejit, numai pielea și osul de dinsul, zbircit şi bondoc, 
mititel ca un copil, dar elegant la haine, încins cu taclit 
şi purtind ceasornic cu lanţ la briu. 

Acesta era Sgabercea, făt-frumos din curte de la Dudes- 
cu; el adăogă: 

— Dar nu zici că eu era s-o paţ și mai rău cu Mavrogheni! 
Căşunase pe mine; ba nu! că să-mi dea pe fie-sa și mai multe 
nu!... Dar o luam eu p-aia?! Și începu să cinte de dor, 
ottind: 

„Oh! Ilinco, mor!“ 

— Tăceţi din gură, nebunilor — zise un logofăt — să ne 
spuie conul Ștefan cum a fost cînd era să-l arunce Mavro- 
gheni de sus din Turnul Colţei. 

— Așa e, nene Ştefane — întrebă un fecior de boier — 
că Mavrogheni era arap negru, cu buza d-o palmă și cu colții 
scoși afară ca de mistreţ? Dumneata l-ai văzut d-aproape; 
se zice că avea o gură la ceafă, pe unde scotea oasele cind 
înghiţea mielul nemestecat. 

— Nu e adevărat, coconașule, răspunse un logofăt bă- 
trin; nu l-am văzut eu cînd trecea cu alai? Era om ca toţi 
oamenii, atita numai că avea dinţii de oţel, uite, îi aducea 
saci cu rubiele şi cu icosari, îi băga în gură, îi făcea praf cu 
dinţii ș-apoi îi înghiţea. Era seris pe mini și pe picioare cu 
slove turcești pe sub piele, tipărite cu iarbă de puşcă, ca să 
nu se lipească glonţul de dinsul. Ce-a mai tras pașa de la 
Rusciuc pină l-a omorit; numai cu iataganul i-a putut veni 
de hac! 

— Ci lăsaţi să ne spuie nenea Ștefan cum a fost cînd era 
să-l arunce din clopotniţă, repetă tinărul băiat. 

Și Băltărețu începu povestirea: 

— Era cam pe la Vinerea Mare, cind mă pomenesc pînă 
în ziuă că mă cheamă vodă; zic îndată de-mi pune şaua pe 
cal și alerg la curte. Mavrogheni sta la fereastră; cummă 
vede, se dă jos în capul scărei, sare ca o maimuţă pe armă- 
sar, parcă-l văz, bată-l Dumnezeu! cu poturi scurți pină 


23 — Opere, vol. I — Ion Ghica 353 


la genuchi, picioarele goale în iminei, mintean fără mîneci 
și legat la cap turcește. N-apucasem să mă dau dupe cal, 

şi-mi zice: „Vino după mine!“ ş-o retează la fugă la deal, 

d-abia mă tineam de dînsul!... Dodată văd că se oprește la 
Colțea, descalecă, intră în biserică, se închină la toate icoane- 
le și, cînd să iasă, stă la ușă și mă întreabă răstit: „Trimis-ai 
haraciul la Poartă?“ Eu îi răspunsei: „Da, măria-ta, dar 
n-am găsit mahmudele și am fost silit de am pus de a topit 
niște scule de aur și toată argintăria cite le aveam lăsate 
de unii și de alţii amanet la mine, le-am făcut bulgări de 
aur și de argint şi i-am trimis la Stavracolu ca să-i bată la 
tarapana cu tura de mahmudele și beșlici. Aştept din ceas 
în ceas să pice lipcanul cu ţidula pașii de la Rusciuc.“ „Afe- 
rim! îmi zise, bătindu-mă pe spate. Vino sus să măniînci 
cu mine.“ Și-o ia la fugă pe scara clopotniţei. Mă suiam după 
dînsul giîfîind, mă gîndeam la cinstea cea mare la care am 
ajuns și la cîştigul ce era să-mi aducă știrea cînd s-o duce 
vestea prin tirg că am mincat cu vodă la masă. Cind ajun- 
serăm sus de tot dasupra clopotului celui mare, de unde 
vezi omul jos numai cît o vrabie, deodată mă cheamă lîngă 
dînsul la o ferestruie şi-mi zice: „la te uită de ici; mult e 
pînă jos?“ „Mult, măria-ta — îi răspunsei — d-ar cădea 
cineva d-aici, ar fi vai de el; nici praful nu s-ar alege de 
dînsul.“ „Știi c-am visat pe sfintul Nicolae azi-noapte?“ 
îmi zice rizind.10 „Eşti bun la Dumnezeu, măria-ta, şi d-aia 
a venit sfintul să te vază.“ „Așa cred şi eu — îmi zise, ui- 
tindu-se în ochii mei — dar nu știi că mi-a zis să te azvirl 
d-aicea jos.“ Cind am auzit așa, am îngheţat; mi s-a tăiat 
picioarele şi mi s-a muiat vinele, de era să cad, fără să mai 
m-arunce cineva. Ştiam că era în stare s-o facă, fiara! Cînd 
aud încetișor un glas că-mi zice la ureche: „Zi-i că ai visat 
și tu pe sfintul Spiridon, ţi-a cerut să-i aprinzi o făclie de 
cincizeci de pungi de bani și că, de te-o arunca după fereas- 
tra aia, mori şi rămîne sfîntul fără lumînare“, Acel care-mi 
şoptea aceste cuvinte era Sava Arnăutul. Repetai și eu vor- 
bele lui ca papagalul, clănțănindu-mi dinţii în gură de frică. 

„Ei, dacă e aşa — îmi zise atunci Mavrogheni — trimite 
pe Sava să-i cumpere făclia.“ Muiai condeiul în călimările 
de la briu, scrisei zarafului meu din hanul „Sfintului Gheor- 
ghe“, şi peste o jumătate de ceas Sava se întoarse cu o lumi- 
nărică de trei parale; mi-o dete în mină, făcu cu ochiul 


354 


lui vodă și ne deterăm jos binişor cu toţii din turn. Eram 
mai mult mort decît viu. Cum am ajuns acasă, am căzut 
la așternut şi am zăcut trei săptămîni de gălbinare. 

— O sfecliseși, zise prinţipul Zamfir. 

— Ce o sfeclise, mă! n-auzi tu că era galben ca turta de 
ceară! Nu știi tu ce este gălbinarea, mă! faţa morcovului, 
mă! întrerupse Manea, și Sgabercea adăogă: 

— Zi mai bine ca galbenii olandezi; Mavrogheni îi tră- 
gea suflețelul de sfoară. 

— Toţi boierii să moară, numai Manea şi cu banul Ghica 
să trăiască, mă! strigă deodată Manea, bătind cu pumnul 
în laviţă, și se sculă cîntind cintecul lui favorit: 


Zon, zon fivrilzon! 


— Ci tacă-ţi gura, nebunule — ripostă supărat prințipul 
Zamfir — nu ţi-am spus d-o mie de ori că Filipescu e mai 
mare? 

— Nebun ești tu, mă păcătosule! îi răspunse Manea. 
Ce adică, pentru că-mi zice Manea Nebunul!? Da’ nu ştii 
tu, mă! că-mi zice aşa tocmai pentru că nu sunt nebun, mă! 
cum îţi zice și ţie prinţipul Zamfir, tocmai pentru că nu 
eşti prinţip, mă! Banul Ghica să trăiască, mă | Soarele să-mi 
fie cu bine, iar luna s-o mănînce vircolacii, mă ! Mavrogheni 
ţinea cu turcul, mă! De la turc belșug, iar "de la neamţ cali- 
cie; neamţul umblă tot cu Ucigă-l toaca în buzunar, mă! 
scoate foc și panglice pe nas, mă! Merge cu chinele la patalie 
călare pe porc, mă! Franţuzul, în zbor pe sus, ca pasărea, 
și englezul, ca rața pe apă, iar muscalul porcos, cu ritul d-un 
cot, mă! în toate alea își bagă botul. Voia la dumneata ca la 
banul Ghica! Nu ştii tu,mă!că de n-ar fi nu s-ar povesti,mă! 

— Ba tot Filipescu e mai mare! strigă indignat prinţipul 
Zamfir, arătînd pumnul, ameninţare la care Manea răspunse 
cu o palmă de răsună sala și îndată se sculă cîntind: „Fivrel- 
zon! fivrelzon !* Aşa pronunţa el pe românește cuvintele 
cîntecului său favorit: „Dansons la Carmagnole! vive leson! 
vive le son du canon !“* 

— Bre! da’ ce mai palmă, neiculiță! Adormisem, și 
m-a deşteptat din somn; aşa e, nea Maneo, c-ai crezut că 
era falca lui Mustafa-paşa? zise Sgabercea. 


* Să dansăm Carmagnola! trăiască bubuitul! trăiască bubuitul 
tunului! — începutul unui cîntec revoluționar francez de la 1793. 


23* 355 


La cuvintele acestea, prinţipul Zamfir, care se temea să 
nu întărite mai rău pe Manea, începu a ride cu hohot, fre- 
cîndu-se pe obraz și zicînd: 

— Întri și tu în vorbă nepoitit, păianjene! Bine să-i 
fie lui Mustafa-paşa! Așa să paţă dacă e turc! Să se facă şi 
el creştin odată și să se isprăvească. O mincă cit de bună 
Mustafa; ș-acu mă ustură. Dă spurcatul de nebun, nu se 
încurcă, parc-ar da într-un bou. Aşa e dacă mănîncă numai 
lumînări de seu, ca ungurii; ş-aseară era cu o luminare în 
gură; a înghiţit-o cu feștilă cu tot. 

— Măninc lumînări, mă! răspunse Manea, ca să mă lu- 
minez pe dinăuntru, mă! Dar tu, care bei la vin ca o butie, 
ce-o fi în capul tău, întuneric beznă, mă! ca într-o pimniţă 
oarbă, mă! 

— Vino-ţi în fire, omule! îi zise prinţipul Zamfir, vă- 
zind că iar se inteţește, 

— În firele părului tău, mă! Să-ţi mai încreţesc zulufii, 
că nu te-am jumulit de mult, mă! De la lăsata secului, 
de la masă de la Dudescu; ce! pesemne ţi-ai uitat, mă? 

Manea nu ridea niciodată. Umbla pe uliţă strigînd în 
gura mare: „Toţi boierii să moară, mă! numai Manea să 
rămiie, mă!“ Daca îi zicea cineva ceva, arunca cu pietre. 
Nu se temea de nimeni pe lume, decît de banul Ghica. Acolo 
în curte la banul se adăpostea, avea odaie, îmbrăcăminte 
și mîncare. Manea era milos și darnic; tot ce avea da la să- 
raci; dacă-i da cineva o haină bună, un anteriu, o giubea 
blănită, el se ducea la croitor sau la cojocar și le schimba 
pe haine groase mitocănești, pe cari le împărțea la săraci, 
păstrind pentru dînsul pe cea mai proastă; uneori rămiînea 
numai cu cămașa. Nimeni nu ştia de unde era, nici de unde 
venise. Singurul său amic era Cloșcă vizitiul, care se zice că 
era rudă cu Cloşcă cel vestit în răscularea din Ardeal. Cloșcă 
vizitiul a murit cam pe la anul 1829, in curte la tată-meu, 
cînd ședeam în Gorgan, peste drum de cazarma pompierilor. 

Cind venea citeodată vorba cu el despre Manea, Cloşcă 
răspundea oftind: „Bine că e ș-aşa, după cite văzură ochii 
lui...“ și îndată schimba vorba, parc-ar îi fost un secret între 
ei doi. Manea era un om de mare probitate și discreţiune, 
Banul Ghica, cînd vrea să ajute pe vreun sărac, chema pe 
Manea, şi lui îi încredința banii ce voia să trimită; ştia că 
nu era om să se atingă de o lăscaie, 


356 


Pe cind urmau glumele și palmele întrei cei trei nebuni, 
iată că vine medelnicerul din casă de la boieri şi poftește pe 
Păltăreţu. După ce-și întinse bine giubeaua la guler, apucă 
ișlicul de un colţ al pernei, păși în cadență și intră respectuos 
în odaie la boieri, ploconindu-se în dreapta şi în stinga, cu 
mîna la piept pe inimă. Banul îi arătă lingă ușă un sipet aco- 
perit cu un covor și-i făcu semn să şază, iar vornicul Scarlat 
Cîmpineanu, cel mai limbut din toţi, începu a-i vorbi astfel: 

= Nene Ștefane! acu te-ai făcut şi dumneata rumân, 
că te-ai căsătorit cu o păminteancă; ai case și moşii în pă- 
mintul românesc şi trebuie să te doară inima și pe dum- 
neata de ţara asta, că vezi c-a îngenuncheat, nu o mai poate 
duce cu greutățile care au năpădit pe dinsa; numai biruri 
şi angarale; n-a mai rămas hieţilor creștini nici cenuşe în 
vatră; le-au murit vitele tot cărind la zaherele pe la serha- 
turi, Bir peste bir și lude peste lude; sferturile din patru 
le-a făcut douăsprezece pe an; oieritul de la patru parale 
l-a suit la douăzeci şi cinci, bez ploconul; acu a mai adăo- 
gat văcărit şi gostină; vinăriciul, douăzeci de parale de 
vadră; capanliii au tăiat nartul griului la schelele Dunării 
pe şase lei chila şi pe cinci parale ocaua de unt și de miere! 
Bătaie de joc nepomenită! fuge lumea peste Dunăre; s-au 
spart o mulţime de sate. După celealalte toate a început gre- 
cul să ne şi omoare hoţește: vărul Alecu Văcărescu, rădicat 
noaptea de oamenii lui vodă, nu se știe nici pină azi ce s-a 
făcut. Trebuie cu orice chip să scăpăm ţara de necazurile 
ce au dat peste dinsa, să o cotorosim de lăcustele din Fanar, 
care nu se mai satură. Ne-am chibzuit în tot felul şi iată ce-am 
hotărit: să se ducă vornicul Niculae Dudescu cu o hirtie din 
partea ţării către Bonaparte. Dar uite! n-avem bani, şi d-aia 
am trimis la dumneata, nene Ştefane, să ne înlesneşti,să ne 
împrumuţi, cu siguranţă, se înţelege, cu amanet de moșii. 

Băltăreţu își pune bărbia în pumn, se gîndeşte, tușește 
și răspunde: 

= De! boieri dumneavoastră! cum știți că e mai bine, că 
acu dumneavoastră sunteţi ţara, cum se zice, pinea și cuţi- 
tul; le știți pe toate și de bine, și de rău. Noi suntem niște 
păcătoşi, nişte proşti! Facem cum ne ziceţi; dar unde să vă 
găsesc eu bani în ziua de astăzi, păcătosul de mine?! Că am 
să iau din toate părțile; stau cu sipeturile pline de amane- 
turi și de sineturi, și nimeni nu-mi plăteşte; că del ce să 


351 


zică cineva, nici n-au de unde. La vreo doi-trei armeni nu- 
mai a rămas ceva parale; dar unde te poţi apropia de ei? 
Săptămîna trecută, nu mai departe, am avut o trebuinţă 
de-mi crăpa buza de două sute de mahmudele şi m-am împru- 
mutat de la Manuc, zece la pungă pe lună (24%); i-am dat, 
ce să fac? eram strins de git. 

După multe rugăminte şi făgăduieli de tot felul, că i 
se va înlesni luarea otcupului vămilor, al ocnelor ş-al poș- 
telor, Băltăreţu s-a înduplecat în sfirșit a imprumuta pe 
Dudescu cu 7 1/, la pungă pe lună (18%), primind amanet 
toate moşiile. La dobîndă adăogind comisionul bancherilor 
şi schimbul banilor cu Lipsca şi cu Viena, împrumutul venea 
la 30 şi la 40% pe an. 

Pe cînd ieșise cloșca pe cer, boierii intrau unul după 
altul în butcile lor, fiecare precedată de două masalale; 
Dudescu intră acasă, ca să-și facă pregătirile de drum. 

Nu trecuseră trei ani de la acea seară, şi averea cea mare 
a Dudescului, case şi moşii, trecuse în minile Băltăreţului*. 
Pe fiecare lună, acest cămătar îi scotea cite o moşie la mezat 
şi, negăsindu-se concurenţi, moşia răminea pe seama lui, 
pe nimic; moșii cari dau astăzi cinci și șase mii de galbeni 
pe an, le-a luat Băltăreţu de la mezat, la Cochii-Vechi, pe 
trei și patru mii de lei, galbenul valorind șapte lei. 

Unde e astăzi averea Băltărețului? Nimeni nu știe. 


ION GHICA 


* Cine era Băltăreţu şi de unde venise el nimeni nu ne-a putut 
spune alta decît că venise din Tîrnova, unde avusese băcănie, dar că 
nu era originar dintr-acel oraș; pronunția lui la vorbă era cam de cuţo- 
vlah sau de arnăut. Bucureştenii s-au pomenit cu dînsul deodată lip- 
scan mare şi bogat, cu daraveri de bani și de mărfuri cu Viena, cu Pesta, 
cu Braşovul şi cu Lipsca, avind palat mare boieresc între strada Ver- 
gului şi biserica Stelea în partea oraşului care a ars cînd cu tocul din 
1847. El a murit sărac cam pe la anul 1823, lăsînd o singură fată şi 
drept avere numai casa cea mare de la Stelea. Ginere-său, un mie 
negustoraş cuţovlah, după moartea socrului, a luat numele de Băltă- 
rețu şi a avut trei băieţi, dintre cari cel mai mare a murit acum în 
urmă la 1874, iar ceialalţi doi sunt şi astăzi în viaţă, unul mic funcţio- 
nar la vamă, iar celalalt trăind cum poate. Sic transit gloria mundi !... 


(n.a.). 


358 


XXI 


BÎRZOF 


Londra, 1 ghenarie 1885 


Scumpul meu amic, 


Auzit-ai de unul Birzof? Dacă n-ai auzit, eu să-ți spui 
cine şi ce era; căci l-am văzut şi l-am auzit cu ochii şi cu 
urechile mele. 

Birzoi era, cum zice românul, un om cît un munte: 
înalt, gros și chipeș, ochi mititei în fundul capului, umerii 
obrazului scoşi şi nasul numai o fărimiţă de sfirc: tipul de 
mongol cel mai bine caracterizat. După celealalte toate, 
era și ciupit de vărsat, şi ciupit aşa de adînc, că în fiecare 
gropiţă se putea ascunde bobul de mazăre. 

Născut în Bugeag, fusese însă crescut printre românii 
de pe malul drept al Bugului, unde tată-său a fost ani mulți 
cinovnic la spirtoase şi vorbea româneşte ca apa. Intrat 
de copil ca piser în cancelaria poliţiei, ajunsese nacealnic 
şi dobindise cinul de calejki savetnik*, încît, cind îi vorbeai, 
trebuia să-i zici cu respect „Vasi-visoko-blagorodie“**. El 
cînd vorbea începea cu: „Ștotakoi2****... şi încheia cu 
„Durak Moldavan! ptiuuu!“ în obraz. Ceva-ceva să-l fi 
contrariat, apoi striga „Ia tebe siceas dam palki“****. Se 
plimba prin oraş călare p-o scîndură pusă pe patru rotile, 





* Consilier departamental. 
** Preanobile născut. 

*** Ce-i asta? 

**** Acum îţi trag palme. 


359 


stind înţepat cu mina în şold. Căruciorul lui era tras de 
trei cai negri în front; cel din mijloc, cu un cerc mare peste 
cap, trepăda de abia se puteau ține de dînsul cei doi lăturași, 
galopînd în fuga mare, cu capetele lăsate în jos, încordate la 
dreapta şi la stînga, de le da coamele de pămînt. Vizitiul, 
Timofei, un băieţel cu o pernă mare de catifea roșie în cap, 
cît dinsul de înaltă, mina caii d-a-n picioarele, strigind 
într-una cu glas ascuţit și prelungit: „Padii!“*..., de fugea 
lumea de se prăpădea, căci Timofei nu căta peste ce da. 
Cind trecea pe uliţă, auzeai pe bieţii creştini vestindu-se 
unii pe alţii cu: „Fugi, mă, că trece căruţul lui sfintu Ilie“. 
Era totdauna urmat de trei-patru cazaci de Don, plecaţi pe 
cai, cu sulițele inainte ca la bătălie, şi băteau de zvintau, 
căci Birzof era polițai nacealnic. 

Mi-l aduc aminte cînd a venit acasă la noi. Cum a ajuns 
la scară, a descălicat de pe scindură şi s-a suit în fugă pe 
scară, zdrăngănind sabia de toate treptele; cum a găsit pe 
tata, i-a dat în mînă un plic cu o pecete mare roşie. Tata, 
după ce a citit scrisoarea, îi zise: 

„Am spus generalului că nu mă mai pot duce la comisie; 
mi-au murit pin-acuma trei oameni în curte din cauza ser- 
viciului ; destul un an de zile; mi-am făcut rindul, acu mai 
slujească şi alții“. 

Birzoi ascultă cu atenţiune cuvintele tatii, dind din cap 
ca semn de aprobare, şi plecă salutind şi stringind mîna lui 
tata. Dar nu trecu nici o jumătate de oră după plecarea lui, 
şi vedem că intră în curte vestitul pazarnic, urmat de un 
cazac; mai trece niţel, şi mai intră un alt cazac, ş-apoi 
altul, tot unul cîte unul, pînă se făcură doisprezece la număr. 
Care cum intra, descălica, lua friul din capul calului şi-i 
da drumul la finărie; iar ei, atrași de mirosul bucatelor, 
trăgea care cum venea drept la bucătărie, unde într-o clipă 
nu mai rămînea nimica nici în tingiri, nici prin dulapuri; 
mănîncă tot şi beau tot și tot cer nencetat; apoi, beţi și sătui 
peste măsură, se suie prin odăi și în salon, cîntă și joacă 
chiuind, se tăvălesc pe mobile și pe așternuturi cu cizmele 
pline de noroi și cu mantalele ude de ploaie. Noi, copiii, cu 
mama am fugit de acasă şi am mas noaptea la un vecin, căci 
tocmai a doua zi a venit un ofiţer de a ridicat cazacii, după 





* Du-te, păzea. 


360 


ce tata, de nevoie, se prezentase dis-de-dimineaţă la ser- 
viciul la care refuzase d-a se mai duce. 

Aceasta se numca ezecuţie. 

Serviciul ce făcea tata de mai mult de un an era foarte 
periculos. Se înființase un fel de comitet sanitar compus de 
mai mulți boieri; scopul acelui comitet nu era atit d-a opri 
boala a se întinde, ci era mai mult a alege în oraş curţi, 
grădini și maidanuri, unde să se depuie soldații bolnavi, 
a îngropa pe morţi și mai ales a îngriji să se adune și să se 
trimită la corpurile respective pușştile, raniţele și mantalele 
rămase de la soldaţii morţi. Membrii comitetului erau în 
contact necontenit cu epistaţii, cu vătășeii şi chiar cu cio- 
clii, cu tot ce era molipsit, fără a se lua nici o măsură pro- 
filactică, căci era oprit sub pedeapsă grea a zice că boala 
de care mureau cu miile pe zi era ciuma, sau a crede că era 
boală lipicioasă. Din cele dintii zile ale intrării lui tata în 
acel seriviciu, ni s-a bolnăvit vizitiul, şi moartea lui ne 
procurase neplăcerea d-a fi duşi pe vreme de iarnă la Mănăs- 
tirea Cernica, unde am petrecut șapte săptămîni la fum, în 
covergi de scînduri şi de rogojini, de ne sufla vintul din 
toate părțile şi ne uda ploaia şi de sus, şi de jos. D-abia ne 
întoarserăm acasă, şi cade bolnav arnăutul care întovărăşea 
pe tata; atunci, altă purificare, de astă dată la Plumbuita. 
Un al treilea caz a fost moartea feciorului care înlocuise 
pe Ivancea arnăutul, apoi alte şapte săptămîni la fum și la 
aer. Ne întorsesem numai de zece zile de la lazaretul de la 
Plumbuita, cînd primirăm vizita de care am vorbit mai sus. 

Relaţiunile de serviciu făcuse pe Birzof prieten cu tata 
şi ne venea adesea în casă. Cind i pomenea cineva de ceł 
doisprezece cazaci cu execuția, Birzof își făcea cruce mare 
pe piept, zicînd: „Na ia i Bogu*, cocon Tache, la mine nevi- 
novat; slujba!“ şi urma partida înainte, întorcind pe riga 
cu un chef nespus. 

În vara anului 1829 războiul era în toiul lui; boierii cei 
mai mulți erau trimiși pe afară, unii după coasa finului 
pentru oştire, alții după proviant, alţii ca comisari şi dra- 
gomani pe lingă generalii corpurilor cari împresurau cetă- 
ţile de pe malurile Dunării; cei cari mai rămăseseră în Bucu- 
rești se adunau ziua-noaptea la Cornescu, unde sta totdauna 





* Nu, eu zăul 


364 


pe masă un morman de aur la dispoziţiunea aceluia care avea 
cartea mai năzdrăvană. Acelmetal avea o mare putere de atra- 
gere asupra ofițerilor muscali în general gi asupra lui Birzot 
mai ales; el avea pesotnica* lui, care nu-l înșela niciodată. 

Boierii nostri pe atunci erau mai toți vinători mari și 
călăreţi vestiți; le plăceau caii arăbești şi ungurești; aveau 
poştalioane de cite șase şi opt cai românești iuți ca zmeii; 
țineau prin curţi şi în casă cîni, lupi, urși, vulturi, corbi, 
privighetori, cocori, tot felul de păsări și de lighioane. Ca 
să nu citez decit citeva celebrităţi, voi aminti cinii zăvozi 
(moloși), cît viţeii de mari, ai lui Grigorie-vodă Ghica, pe 
care îi hrănea ca să-i puie să se bată pină la moarte ca urşii. 
Cind se dau asemenea spectacole, Bucureștii toţi alergau 
la Colintina care cum putea, pe jos, călare, in căruţă, în 
calească sau în teleguţă ; îşi luau merinde de acasă, și cîmpul 
de la Obor pînă la Plumbuita părea un bilci. Emoţiunile 
cocoanelor erau la aceste lupte tot atit de vii ca şi ale dame- 
lor spaniole Ja luptele de los toros**. 

Alecu Ghica Barbă-Roșie avea pe Bercea, un cine-lup 
cu coada și urechile tăiete din rădăcină, dobitoc fioros şi 
rău, care sta ziua şi noaptea culcat la ușa lui stăpinu-său, 
dormind numai dintr-un ochi. Pe mulți a mai speriat, pe 
mulți a mai mușcat și la mulţi a rupt din carne fiorosul 
Bercea. La asemenea întîmplări, Barbă-Roșie cădea cu do- 
jana tot pe bietul păţit cu: „Na! bine ţi-a tăcut, neghiobule, 
dacă nu-l laşi în pace!“, deși omului nici prin gînd nu-i tre- 
cuse să-l atingă sau să-l aţiţe. Bercea nu s-a putut împăca 
nicidecum cu muscalii; sărea la ei cind îi vedea trecînd pe 
la poartă, așa că într-o zi, luindu-se la harţă cu trei soldaţi, 
a căzut străpuns cu baionetele. Rănile ce a primit erau aşa 
de adinci, încît toate îngrijirile doctorilor şi veterinarilor 
n-au putut să-i prelungească zilele şi şi-a dat sfirșitul bietul 
cîne cînd era încă în floarea vieţii: împlinise numai patru 
ani cînd a căzut victima invaziunii rusești din 1828. 

Costache Cornescu avea pe Moș Martin, un urs mare negru, 
pe care-l crescuse de mititel cu o îngrijire cu totul părin- 
tească. Cornescu adesea povestea cum îi fusese milă de Moș 
Martin cînd era pui: l-a văzut orfan, fără tată şi fără mamă, 


* Sută. 
** Tauri. 


362 


căzuţi amindoi într-o bătaie la Petroşiţa sub gloanţele cojeş- 
tenilor, corneştenilor și ghergănenilor. Pînă la virsta de doi 
ani, Martin era blind ca un miel şi plăcut; trăia prin casă, 
se plimba liber de git cu boierii, cu cocoanele şi cu oamenii 
din curte; noaptea dormea în braţele lui Vintilă; dar mai 
tirziu, începînd a da la palme în dreapta și în stinga, în 
urma Citorva zgirieturi cu unghiile, Cornescu fusese silit 
să-l izoleze, şi de vreo zece ani îl ţinea în lanţ în fun- 
dul curţii, legat de un stilp nalt, în virful căruia era o roată 
de car, unde se urca de-și lua tainurile ce i le aducea amicul 
său Vintilă la orele hotărite. 

Timofei, vizitiul lui Birzof, luase obicei de îndată ce 
lăsa pe stăpînu-său la scară de se suia la cărţi, el se ducea 
în fundul curţii şi se juca cu ursul; se punea la o distanță 
afară de lungimea lanțului cu care era legat dobitocul şi 
tăbăra cu biciul pe dinsul, și-l bătea, şi-l bătea ceasuri 
întregi. De trei luni, Moș Martin înghițea această umilinţă, 
dar pe mormăite; îşi făcea el planul său de răzbunare, şi 
într-o zi, cînd începe bătaia biciului, ursul se tot trage înce- 
tul cu încetul înapoi, din ce în ce mai aproape de stilp; cu 
cît ursul se trăgea, cu atît Timofei înainta, ca să-l poată 
ajunge să-l bată peste ochi și peste bot; pînă ce deodată 
fiara, făcîndu-și vint, se repede din toată lungimea lanţu- 
lui, îl ajunge cu laba, îl trage la dinsul și-l sfișie în bucăţi. 
A strigat bietul băiat cit a putut, dar cine să-l auză tocmai 
în fundul curții Cornescului, care era cît un bărăgan 
de mare! 

Ca să-ţi faci o idee de întinderea cuprinsului lui Cornes- 
cu, închipuiește-ţi că pornești din colțul casei Blaremberg, 
unde este Ministrul Afacerilor Străine, şi mergi pe strada 
Academiei pînă în dreptul bisericei Sfintul Nicolae Dintr-o 
zi, şi apoi de acolo o iei în sus pe strada Ienii pînă în poartă 
la Mazar-Paşa și închei pătratul cu două linii paralele, una 
stradei Academiei, și cealaltă stradei Ienii; vei avea astfel 
cuprinsul curții lui Cornescu, o adevărată moşie: tot spa- 
piul pe care se află astăzi otelurile „Iloji“, „Union“, „Regal“, 
cu strada Regală şi cu o mulțime de case din fund și din 
strada lenii. Glasul nenorocitului se pierdea în pustietate.! 

După ce Birzof a isprăvit talia la cărţi şi şi-a băgat 
în pungă purcoiul de galbeni care se grămădise dinaintea lui, 
iese în scară şi strigă, strigă pe Timofei în zadar; dar în loc 


363 


de Timofei cu trăsura, vine Vintilă, sărind într-un picior, 
zicindu-i rîzînd: 

„Au! Dumneata să trăieşti, că pe Timofei l-a mincaaa...t 
Moş Martin, şi nu mai striga degeaba.“ 

A trebuit toată iscusința lui Vintilă și toată încrederea 
de care se bucura pe lingă urs ca să-i lase din labe cadavrul 
nenorocitului băiat. 

Mai răi şi decit ursul erau cînii din curtea Cornescului. 
Cind treceai pe acolo, noaptea mai ales, te pomeneai deodată 
ocolit din toate părțile; ulucile erau ciur de găurile prin care 
ieșeau la uliţă cînii cu grămada cit simțeau pe un trecător; 
părăsise lumea drumul pe acolo. Eu, într-o noapte, am vrut 
s-o paţ cît de bună, căci din nebăgare de seamă apucasem pe 
strada lenii; am scăpat cu faţa curată numai mulţumită 
săbiei sublocotenentului Brătianu ; ne-am pus spate în spate, 
dind în dreapta și în stinga, eu cu bățul, el cu sabia, și 
numai așa de-abia am putut opera o retragere onorabilă 
pină acasă la mine, unde este astăzi otelul „Broiit“. 

Tot se mai găsesc şi acum pe la noi oameni cărora le place 
să aibă în curte sau în casă cite un dobitoc fioros, un lup, 
“un vultur sau chiar un mindru leu. 

Birzoi cu pazarnicul şi cu generalul Zaltukin, preşedin- 
tele cu deplină putere asupra Principatelor, formau o treime 
tot de o fiinţă sub firma: „Ia nevinovat, slujba!“ sub care 
se ocroteau toate abuzurile şi nedreptăţile ruseşti. Sistemul 
lor era de a nu asculta niciodată o Jăluire, ci d-a apuca cu 
gura înainte, ca să inspire spaimă, ca jăluitorul să fugă 
de teamă să nu paţă una şi mai rea decît pricina pentru care 
venea să se plingă. Şi iată cum procedau. Era poruncă straj- 
nică de la impăratul să nu supere pe sudiţi (supuşi străini), 
să nu le puie cuartir, să nu le ceară rechiziţiuni etc. Banul 
Brîncoveanu, fiindcă era principe al sfintului Imperiu roman, 
era în idee că trebuie să fie tratat ca un sudit austriac. Într-o 
zi se pomenește cu Birzof că-i aduce în cuartir pe mareșalul 
Dibici, care venea să ia comanda oștirilor, înlocuind pe 
bătrinul mareșal principe Witgenstein, şi scoate pe Brinco- 
veanu din casele de sus, înghesuindu-l cu toată familia în 
cîteva beciuri. Atins în mindria sa, Brîncoveanu trimite pe 
un nepot al lui să esplice generalului Zaltukin situațiunea 
excepţională în care se afla și să-i ceară să fie cruțat. Tinărul 
sol vorbea franţuzeşte ca apa și era elocuent; ajuns la palat, 


364 


începe pe un ton oratoric a expune generalului Zaltukin 
scopul pentru care era trimis, după regulile retoricești, cu 
trope, figuri, gesturi şi jocuri de fizionomie; Zaltukin, în 
loc de a-l asculta pînă la sfîrșit și a-i răspunde în cestiune, 
deodată se înfuriază și bate din picior, strigînd: „Afară! 
afară ! paşol! ce te strîmbi la mine?“, încît bietul sol a luat-o 
la fugă speriat, uitind și exord, şi naraţiune, 

Se cutremura lumea cind auzea de Zaltukin. El era ves- 
tit în toată Rusia pentru violenţa şi strășnicia sa. Cînd po- 
runcea ceva, nu încăpea vorbă, trebuia să se facă. Dacă 
cerea cară pentru transporturi trebuincioase pentru oştire 
şi se răspundea că vitele au murit de epizootie, el răspundea: 
„Ei bine, să se înhame oameni“, şi bieţii locuitori erau supuși 
cu biciul cazacilor să ducă carăle înhamîndu-se în locul 
boilor. Dacă vreun boier îndrăznea în divan să facă cea 
mai mică observaţiune asupra vreunei măsuri ordonate de 
dînsul, era îndată surghiunit. Mitropolitul Grigorie, mer- 
gind într-o zi la dinsul să-l roage să fie mai îngăduitor cu 
creștinii, el, în loc de a-i răspunde, chemă îndată pe Birzof 
şi-i ordonă să-l trimită peste graniţă. Peste douăzeci şi 
patru de ore, acel om sfint era dat afară din eparhia lui şi dus 
surghiun în fundul Rusiei, unde a fost deţinut cinci ani.? 

Aceia însă cari cunoșteau bine pe generalul Zaltukin 
şi cari trăiseră cu dinsul în intimitate spuneau că era omul 
cel mai drept, cel mai cinstit şi mai milos, şi că ordinele 
crude ce da le da cu inima sîngerindă. Mulţi asigurau că 
adresase împăratului raporturi sfişietoare asupra stării de 
jale în care se aflau Principatele, zicînd că purtarea Rusiei 
în Principate merită reprobarea lumei întregi. 

Rușii au privilegiul de a fi răi, cruzi şi nedrepţi și d-a 
fi totodată oamenii cei mai buni la suflet și cei mai plăcuți; 
ei pun toate faptele cele neomenoase sub firma: „Ja nevino- 
vat... slujba!" cum zicea calejki-sovetnikul Birzof, care afară 
din slujbă era omul cel mai plăcut, sufletul cel mai bun şi 
mai milostiv, omul lui Dumnezeu cum s-ar zice. 

Zaltukin a murit de ciumă, voind să dovedească că boala 
de care mureau soldaţii cu miile în curţi şi pe maidanuri nu 
era nici ciumă, nici boală lipicioasă. A fost înlocuit cu un om 
inteligent, plăcut şi binecrescut cu generalul conte Pavel 
Kisselef, un camarad al împăratului Alexandru. 


365 


Touvenel, ministrul afacerilor streine al lui Napoleon 
III, vorbind de contele Kisselef cind era ambasador la Paris, 
zicea: „Je n'ai pas connu de vieillard plus accessible auz idées 
grandes et gentreuses“*, Pe atunci generalul Kisselet era 
trecut de optzeci şi cinci de ani. 

Cind i-am fost prezentat, la 1862, la un prînz la Minis- 
terul Afacerilor Streine la Paris, a stat mult de vorbă cu 
mine, întrebindu-mă de o mulţime de oameni pe cari îi 
cunoscuse și din cari mulți trăiau pe atunci, şi mi-a zis: 
„Je me rappele avec bonheur des cing années que j'ai passé dans 
votre pays, et tout ce qui lui arrive d'heureuz me fait plaisir; je 
regrette beaucoup que vous n'ayez pas su rendre heureuse la 
partie de la Bassarabie que le Traité de Paris a donné à la 
Moldavie. Ce pays, que la solicitude de Vempereur Alexandre 
et empereur Nicolas avait rendu si riche et si prospère, votre 
administration l'a réduit à la plus complète misère: il arrive 
tous les jours à Pétersbourg des plaintes et des lamentations de 
la part des habitants d’ Ismaïl et de Bolgrad.“ ** 

Am raportat atunci aceste cuvinte domnitorului Cuza, 
zicîndu-i că ele îmi făcuseră mie mare impresiune şi că mi 
se păreau un rău prognostic pentru viitorul Basarabiei. 


ION GHICA 





* N-am cunoscut bătrîn mai accesibil ideilor mari şi generoase. 

**Îmi amintesc cu fericire cei cinci ani pe care i-am petrecut 
în ţara dumneavoastră, şi tot binele ce i se întimplă îmi face plăcere; 
regret mult că n-aţi ştiut să faceți fericită partea din Basarabia pe 
care Tratatul de la Paris a dat-o Moldovei. Această ţară, pe care soli- 
citudinea împăratului Alexandru și a împăratului Nicolae o făcuse 
atît de bogată și prosperă, administraţia voastră a redus-o la cea mai 
completă mizerie: zilnic sosesc la Petersburg plingeri şi jeluiri din 
partea locuitorilor din Ismail și Bolgrad. 


XXIV 


INSULA PROSTA 


Londra, 30 mai 1885 


Scumpe amice, 


Citisem, nu mai țin minte în ce autor, că în gura Atlan- 
ticei, cam printre gradele 50°31’ și 51° nord, 1° și 1*59 ost, 
se află o insulă numită Prosta; un mic pămînt pe suprafața 
mării, care seamănă cu o broască ţestoasă cu gitul întins și 
cu gura căscată, de parc-ar vrea să îmbuce trei virfuri de 
stînci de piatră ce ies din apă și care se numesc Acile. Întin- 
derea insulei, măsurată în zbor de pasăre, ne spune geogra- 
ful, este de 60.000 de hectare, cam cît moșia repauzatului 
logofăt Alecu Balş. 

Numărul prosienilor sau prostilor, adică al locuitorilor 
insulei, se suie cu mic, cu mare la 90.000 de suflete, plugari, 
marinari, pescari, meseriași şi comercianți ; iarna însă popu- 
laţiunea merge pînă la 150.000 şi chiar la 200.000 cu streinii 
cari merg de petrec acolo lunile cele reci ale anului, 

În călătoriile mele trecusem de multe ori pe lingă Prosta, 
fără să fi avut curiozitatea să o vizitez, ba încă de vreo două 
ori bastimentul pe care eram a şi abordat într-una din sche- 
lele ei, avind a lua și a lăsa măriuri şi pasageri; dar atunci, 
fie lene, fie lipsă de timp, n-am pus piciorul afară din cora- 
bie. În toamna anului 1884, însă, vaporul „Urania“ al Com- 
paniei „Cunard“, pe care mă aflam, abordind într-un port 
al acelei insule numit Vacile şi, simţindu-mă răcit şi prins 
de friguri, mi-am luat sacul şi pătura și m-am coborit la 
otelul „Braţele deschise“ din faţa debarcaderului, pe cheu. 


367 


Cum am intrat în camera cemi s-a dat, am cerut un 
ceai fierbinte cu mult rum, pe care l-am băut pe nerăsuflate, 
după ce m-am înlășurat într-o plapomă de flanelă groasă. 
Cînd m-am trezit a doua zi, un soare binefăcător umplea 
camera de lumină și de căldură; simţeam în plămini un aer 
curat şi plin de viață. Nici vine încordate, nici durere de 
cap; toate pieriseră ca prin descîntec. Pornisem de pe con- 
tinent pe o zi de toamnă rece, umedă, ploioasă şi întunecoa- 
să, şi după trei ore de călătorie găseam cea mai frumoasă zi 
de primăvară, într-o climă ospătoasă și plăcută. 

Simţindu-mă bine de tot, m-am coborit în sala de mînca- 
re, am dejunat cu o poftă necunoscută mie de multă vreme, 
am cerut un servitor de piaţă și am pornit să vizitez curio- 
zităţile orașului, luînd-o în sus pe stradă, 

La tot pasul admiram frumuseţea caselor și a grădinilor, 
varietatea de arhitectură de bun-gust și starea de curăţe- 
nie a stradelor; în tot d-a lungul uliței mă aflam între două 
grădini d-a dreapta și d-a stinga; casele, nici una ridicată 
mai sus de două caturi; simţeai bine că aerul şi razele soa- 
relui se plimbau liber printr-insele; fațadele cele mai multe 
erau acoperite, pînă la streaşină, cu plante suitoare: tran- 
dafiri, glicină, iederă, pasifloră, bignonii și iasomii, cari 
încadrau ferestrele şi uşa de la scară de păreau niște tablouri. 
Zidurile de la uliţă dinaintea caselor, numai de trei sau 
patru palme de la nivelul pavelei, erau înălțate printr-un 
gard viu tuns pe culme, format de copăcei ghimpoşi, mără- 
cini de tot neamul și glădici, printre cari se ridicau ceva mai 
sus lauri, oleandri şi mirt; între case şi zidurile din uliţă, 
grădină cu poteci de nisip roșu, încunjurau partere de gazon 
insmălţate cu florile cele mai delicate, mai rare şi mai fru- 
moase. În fiecare grădină, cite trei şi patru copaci mari, 
cedri de Liban, arocarii, ciparoşi; grădinele despărțite una 
de alta numai prin gărduleţe vii, şi la spatele fiecărei case 
grădină de pomi roditori și de legume. Starea stradelor, 
admirabilă: pavaj de lemn cubic, brad cătrănit, stropit, mă- 
turat şi spălat ziua și noaptea; la fiecare zece pași, guri de 
apă ţişnitoare care se urcau cu repeziciune pînă în virful 
cel mai înalt al caselor; necurățeniile luate de apă curgeau 
prin gratii de fier în canalul colector de sub stradă, încit 
paveaua părea un adevărat parchet de salon; trotoarele, 
toate de asfalt sau de lespezi de piatră. 


368 


Din distanţă în distanţă, linia grădinilor era întreruptă 
de un șir de magazii, care se ţineau lanţ una de alta, ieşite 
în fața stradei: o brutărie, o băcănie, o librărie cu tot felul 
de cărţi scolastice și de ziare, o măcelărie, o pescărie, o păsă- 
rărie şi vînătorie de cea mai mare curăţenie, cu mese de 
marmură, acoperite cu bolovani de gheaţă, ca să nu fie nici 
stricăciune, nici miros, după aceea o tutungerie, o circiumă, 
o cizmărie, o croitorie, o magazie de stofe, o fierărie și o 
timplărie. 

Ajuns la punctul culminant al stradei, ciceronele mi-a 
propus să vizitez biserica veche, povestindu-mi toate min- 
ciunile ce le auzise şi el de la moși-strămoşi. Mi-a spus cum 
ctitorul bisericei, vestitul cavaler Zalatar, s-a călugărit de 
ciudă fiindcă nu se putuse să se ţie în zidurile lerusalimu- 
lui, unde intrase de trei ori cu asalt, urmat de cinci tovarăși 
ai lui, tot ca dînsul de viteji, și cum acel cavaler călugăr, 
acum prefăcut în strigoi, vine din cînd în cînd de cere armă- 
tură de bătălie nouă de cite ori se schimbă vicarul. Chiar 
în cea dintii noapte ce noul prelat petrece în palatul vicaria- 
tului, Zalatar îi apare în haine rupte și soioase şi cere să i se 
dea armătură nouă. Vicarul nu lipseşte de a-i împlini cere- 
rea, îi pune lingă piatra sub care a fost înmormîntat o că- 
maşe de zale, gambiere, brăţare, coif, pavăză şi paloş, pe 
cari cavalerul vine pe nevăzute de și le ia, și pleacă, lăsînd 
în loc pe cele vechi sparte şi scofilcite de lovituri de dagă 
și de buzdugan. Apoi nu se mai arată iar cu anii, pină la 
numirea altui vicar. Ciceronul meu, profitind de mirarea 
ce mă cuprindea la povestirea acestui basm, mi-a recomandat 
cu stăruință să nu cumva să inchiriez casă fără să-l consult 
pe dinsul, ca să nu dau şi eu peste vreo stafie sau strigoi, 
cum au păţit-o mulți. 

— Uite, vezi, îmi zise el, casa cea de colo, un adevărat 
castel domnesc încunjurat de cea mai frumoasă grădină, îl 
poţi închiria cu două sute de franci pe lună, mobilat gata; el 
stă de zece ani închis, căci nimeni nu îndrăzneşte să doarmă 
acolo; este jos o cameră în care vine în toate nopțile 
vechiul călău al baronului și face zgomot, ascuţindu-și 
satirul, de nu poţi dormi. 

Eu, văzînd uşa de la scara clopotniţei deschisă, am apucat 
pe dinsa în sus şi m-am suit pînă la galeria cea mai înaltă, 
care este în punctul cel culminant al insulei. De acolo are 


24 369 


cineva o vedere din cele mai încîntătoare. În port şi afară 
de port, pe marea albastră și încreţită, vezi sute de corăbih 
mari şi mici, cu pînzele albe întinse, bărci de toate mări- 
mile și de toate formele, vapoare de tot felul, care se duc şi 
vin în sus şi în jos, lăsînd în urmă-le dungi argintii. 

De la semicercu] portului porneşte în sus la deal ca o 
apărătoare o mulțime de strade d-a curmezișul stradelor cir- 
culare paralele cu cheiul. În toate părţile vezi cîmpia verde 
presărată cu case, pavilioane şi casteluri încunjurate de 
parcuri și grădini. Mai în depărtare, cît vezi cu ochii, cimpul 
vesel şi bogat străbătut de tot felul de mașini și instrumente: 
pluguri, grape, tefeluge, secerători, cositoare, fănoase cu 
cîte un cal, cară încărcate cu snopi cît casele de mari, ducînd 
grîul la treierători; pămîntul tot împărţit în parchete în 
care vedeai vite cornute, cai şi oi tolănite în iarbă; fiecare 
parchet ocolit cu șanțuri pline cu apă, tarlalele de deosebite 
mărimi despărțite unele de altele prin garduri vii, și la mijloc 
casă cu un rînd acoperită cu trestie, ocolite cu parter de gazon 
şi flori, la spate curte, și jur imprejur grajduri, șoproane, 
clăi de snopi de griu şi şire de fin şi de paie. 

Adresîndu-mă cătră servitorul de piaţă, i-am zis arătin- 
du-i unul din acele aşezăminte: 

— Cunoşti pe vreunul din posesorii acelor case? Aş dori 
să vizitez una dintr-acele ferme. 

El îmi răspunse cu mirare: 

— Dar ce să vezi acolo, domnule? Aceia sunt nişte oa- 
meni săraci, nişte proști, nu știu să vorbească decit de plug 
şi de creșterea vitelor, n-ai ce vedea la diînşii, aidem mai bine 
să te duc pe cheu, că de acum încolo începe a veni lumea cea 
elegantă la plimbare și la băi; uite, s-a și adunat muzica, să 
vezi doi înotători vestiți, care au pus rămășag să se ducă în 
mare cale de două kilometri. Avem două fete frumoase care 
înoată așa de bine, încît ai zice că sunt chiar naiade; vin de 
se scaldă în mare în toate zilele. 

Cu tot îndemnul iscusitului meu conducător, coborindu- 
mă din clopotniţă, am luat-o pe un drum care ducea spre 
una din acele case de cultivator. Trăgind clopoţelul de la 
portiţa grădinii din șosea, a venit o fetiţă ca de zece ani, 
veselă, ușoară, albă, cu ochi mari albastri și cu părul galben 
buclat pe spate, îmbrăcată foarte simplu, dar curat, o rază 
veselă de primăvară. Spuindu-i că doream să vorbesc cù 


370 


stăpinul acelui cuprins, ne-a întrodus grațios într-o cameră 
din stînga tindei, salon cu masă de mahon, fotoliuri și scaune 
de piele, şi după cinci minute de așteptare ne aflam în fața 
proprietarului; un om ca de cincizeci de ani, care mă întrebă 
cu cea mai mare amenitate despre scopul vizitei noastre; 
spuindu-i că eram doritori d-a cunoaște cum trăiesc în acea 
insulă oamenii de la ţară, el s-a dus şi a scos din dulap o 
tavă pe care era o sticlă de vin de Porto şi cîțiva pesmeţi, 
a umplut trei pahare și ne-a salutat de buna noastră venire 
la casa lui, oferindu-sesă ne aratetot ceposedă şi săne dea 
toate lămuririle ceri vom cere şi va fi în stare să cunoască. 

La întrebarea mea dacă făcea plugărie sau creştere de 
vite, Sa părut mirat și mi-a răspuns: 

= Cum aş putea face una fără alta? Cum aș putea lucra 
pămîntul dacă nu l-aş îngrășa, şi cum lraş îngrăşa dacă n-aş 
ţinea vite? De-aş ţinea numai vite, cum leraş hrăni dacă n-aş 
cultiva pămînt? Ce-aş face cu gunoiul dacă nu l-aș pune pe 
semănături? Sistemul nostru, al prostilor cultivatori, este 
de a nu lepăda nimica şi d-a nu scoate din cuprinsul nostru, 
al fiecăruia, decit ceea ce putem duce la tirg, adică producte 
curate și vite bune. 

Esprimînduxi dorinţa de a-i vedea vitele, el ne-a dus pe 
ușa din fundul tindei într-o curte în dosul casei, de unde am 
intrat întrrun grajd cu trei despărţituri, de o curăţenie dem- 
nă de a figura chiar în Olanda. Acolo îmi zise, arătindurmi 
o vacă galbenă culcată întrrun aşternut de paie, o vacă fără 
coarne, de talie mijlocie, mică la oase, dar grea la carne, cu 
ugerul cît o baniță de mare, plin de lapte: 

= lată cea mai bună amică a familiei, ea ne dă pe toată 
ziua zece pînă la doisprezece litri de lapte, pe care îl împăra 
tim în trei: doi litri pentru cafea, ceai și bucătărie, cinci 
pentru unt, iar cu ce mai rămîne şi cu cît mai luăm de la 
celealalte vite facem brînză. 

— Dar viţelul unde este? 

= Viţelul l-am vîndut pe șasezeci de franci cînd era de 
sase luni. Vaca vine singură la muls, şade mai mult prin 
curte, pe lingă casă, se duce foarte rar la păşune; hrana ei 
nu ne costă mai nimica; mănîncă tot ce rămîne de la ospeţele 
noastre: coji și răsături de legume, fărămituri de pîine; îi 
plac cu deosebire lăturile de la spălatul farfuriilor şi tingis 
rilor; ea este blindă ca un copil, e născută şi crescută în grajd 


Si 371 


la mine; am cumpărat pe mă-sa cu opt sute de franci de la un. 
crescător de vite de aici de la noi, este de un soi foarte căutat 
chiar și afară din insulă, pe continent, atît pentru bunătatea 
laptelui, cît şi pentru calitatea cărnii. 

— Trebuie să fie vacă de Sviţera, semăna cu vacile din 
cantonul Uri. 

— Nu, domnule, este un soi al nostru curat indigen, do- 
bindit de un proprietar de aci prin selecţiuni succesive. Bă- 
trînul Magnus, om foarte bogat, a cheltuit o avere mare tot 
încercînd să întroducă fel de fel de soiuri; a adus tauri și 
vaci din cele mai vestite cirezi din lume; două-trei generaţii 
se păstra soiul, da rezultate frumoase, dar apoi, de la a treia 
generaţie, începea să degenereze, vitele deveneau osoase, 
cornorate, uşoare la cîntar, slabe de picioare, sărace de lapte; 
carnea devenea buhavă şi fără gust, vitele erau foarte espuse 
la boalele de gură şi de unghii. Fiul lui Magnus a desfăcut 
toate vitele ce-i rămăsese moștenire şi a apucat alt sistem; 
a cumpărat tauri și vacile cele mai bune și mai frumoase 
din insulă, soi de ţara noastră şi, împărechindu-le cum a 
ştiut el, a ajuns încet-încet şi din generaţie în generaţie 
a dobiîndi vite din ce în ce mai bune; astăzi avem a zecea 
generaţie, şi vitele merg tot îmbunătățindu-se, încit cine 
le vede nu crede că sunt neam curat autohton. Magnus-fiul 
a făcut o afacere strălucită, pe tot anul vinde patruzeci 
pină la cincizeci de părechi de boi, și-i vinde pe șapte sute 
şi o mie de franci bucata; a cîștigat tot ce pierduse tată-său 
şi a adus și un mare folos agriculturei noastre; vitele de 
acest soi mănîncă mai puţin decit celealalte, sunt mai pă- 
roase, rabdă la frig și la ploaie; nu au trebuinţă să fie ţinute 
la grajd, şed toată iarna în livezi, iar cînd le răzbește vintul 
sau ploaia, se duc singure de se adăpostesc sub şură. 

Trecînd în al doilea compartimental grajdului, am găsit 
o iapă mare, frumoasă, fără căpăstru, slobodă în grajd ; min- 
zului ei d-abia i se vedea botul din paiele în care sta culcat. 
Cum ne-a simţit, a sărit voiniceşte în picioare și a venit la 
stăpiîn, cătindu-i în buzunar, dor d-o găsi ceva zahăr. 

— Asta e o iapă, îmi zise, pe care n-o înham pînă nu 
s-o face mînzul de un an; armăsarul ei era de neam; a fost 
plătit de comuna noastră șase mii de franci. Cind s-o face 
mâînzul tretin, sper să iau pe dînsul cel puţin o mie de franci. 


372 


Mai am încă cinci iepe cu minzi, care sunt la ham la cîmp, 
la muncă; eu vind tot anul cîte un tretin sau doi. Un cal 
crescut de mine a cîştigat an la alergări un premiu de trei 
mii de franci. 

În mijlocul curţii, între grajd și magazii, zăcea în lene 
un porc mare negru, golaș. Sătulul dobitoc, după mai multe 
imboldiri cu bastonul, de-abia s-a ridicat; picioarele lui nu 
se vedeau din paie, pintecele îi da de pămînt. 

— De vreo două zile a inceput să măniînce mai puţin, 
semn că a ajuns la apogeul grăsimii; de acum încolo o să 
înceapă a slăbi, a-și mînca din grăsime cum se zice; am fost 
azi-dimineaţă de m-am învoit cu măcelarul, o să-l taie 
mine şi o să-i cîntărească toate părţile, una cîte una. M-am 
tocmit să-mi dea la orice cerere a mea din fiecare parte jam- 
bon, muşchi, slănină, cîrnaţi, cit or trage la cintar mine 
cind voi tăia porcul. Măcelarul face o afacere bună, căci 
el poate să ia pe porc bani chiar îndată, pe cînd cu mine se 
răfuieşte treptat; căpăţina i-o las cîştig pe dasupra. 

În fundul curţii lucra o treierătoare cu o locomobilă 
de putere de patru cai, un car tras de două iepe aducea snopi 
de griu, şi pe câți nu-i prididea mașina să-i bată din car, 
îi descărca într-o claie rotundă, terminată în virf ca un 
«on. Claia era așa de bine îndesată și ticluită, că părea zi- 
dită, era pusă pe un pat de scinduri pe o groapă în care se 
putea scurge apa în caz de ploaie, aşa că griul putea sta ani 
intregi nebătut în snopi, netreierat, fără a se teme de a fi 
răzbit de udătură sau spulberat de vijelie. Carul, după ce 
descărca snopii, se întorcea iar la urma secerătoarei și, dacă 
nu găsea destui snopi gata ca să facă o încărcătură, se punea 
pe urma cositoarei şi incărca fin. Finul era dus și aruncat 
intr-o groapă adincă şi, cind se făcea grosimea finului de 
două sau trei palme, se aşezau peste dînsul scînduri, pe care 
se puneau după aceea bolovani de piatră, bucăţi de fier și 
orice alte greutăți de apăsa finul. A doua zi, cînd se strîngea 
alt fin de pe cîmp, se ridica patul de scinduri, se arunca 
finul cel nou peste cel îndesat, şi cînd se făcea noul strat de 
alte două-trei palme, iar se punea peste dînsul patul de 
scînduri cu greutăţi, și tot astfel pină se făcea grămada mare 
de ieşea din groapă afară. Acesta se numeşte fin incilat. Vite- 
le il mănîncă foarte bine, e mai hrănitor, pentru că păstrează 
tot mustul, şi nici nu mucezește, nici nu miroase. 


373 


Am întrebat pe cultivator dacă maşina de bătut era pro- 
prietatea sa și cit plătea mașinistului şi fochistului, şi mi-a 
răspuns că el nu se încurcă cu astfel de belele, că plătea pro- 
prietarului maşinei cu suma de snopi trași prin mașină; că 
astfel îl ţinea un franc costul treieratului unui hectolitru de 
griu, pe cînd pe acei cari au încercat cu mașşinele lor îi costă 
mult mai mult, cîte doi şi trei franci bătutul unui hectoli- 
tru, fără a mai vorbi de necazurile cu mașiniştii şi cu repa- 
rațiile maşinei. 

Într-o livede ca de un hectar şi jumătate, păşteau în 
linişte vreo douăzeci de oi din cele mai frumoase, cu miei: 
cît şi dînsele de mari; ele trăiau acolo fără cini şi fără cio- 
ban, toată îngrijirea lor erau trei jgheaburi de piatră pline 
cu apă împrejurul fintinii și, într-un colţ al livedei, o şan- 
drama de scinduri rezemată pe cîțiva stilpi de zidărie; acolo 
se duceau oile singure de se adăposteau de vreme rea. 

— Cum se face, îl mai întrebai, că cimpul este acum pe 
toamnă de un verde așa de viu și griul așa de sănătos? Nu am. 
văzut nici un fir de iarbă îngălbenit de secetă sau de ploaie, 
nici un spic de grîu care să nu fie plin de boabe pînă în virf. 

Iată răspunsul ce mi-a dat: 

— Sunt vreo douăzeci de ani, holdele noastre erau ma: 
în toţi anii mai mult sau mai puţin bintuite, mănate și pă- 
lite, sau de ploaie multă, sau de secetă; se mănau mai ales 
de cite ori după ploaie da un soare fierbinte; picăturile de 
apă rămase pe foi produceau prin razele soarelui efectul 
lintelor de sticlă cari concentrează razele și ard. Acum aceste 
inconveniente nu mai esist de cînd am drenat cimpiile. De 
vreo zece ani încoa, mai că nu găseşti în Prosta o palmă de 
pămînt nestrăpuns, d-a lungul și d-a curmezişul, de olane 
de pămînt, prin porii cărora asudă apa dintr-insele ; apa din 
olane se strecoară în pămînt, cînd pămîntul este uscat de se- 
cetă, sau petrece din pămint în olane cînd plouă prea mult. 
Drenurile sunt îngropate la o adincime la care nu poate 
ajunge fierul plugului să le spargă; ele comunică la deal și la 
vale cu șanțurile de irigațiune și dau unele într-altele, for- 
mâînd ca un fel de reţea. Cind e secetă, astupăm drumurile 
la vale, ca să rămiie pline cu apa care le vine din șanțurile 
de la deal; atunci apa din drumuri strecurîndu-se prin porii 
olanelor, ţine reveneală. Dacă, din contra, plouă mult, 
încît ar sta apa băltace pe cîmp, închidem gurile drumurilor 


374 


in șanțurile de la deal, ş-atunci olanele se golesc, și apa 
din ploaie, în loc de a sta pe holde, se infiltrează prin porii 
olanelor şi se scurge în șanțurile de la vale. 

— Dar aceasta trebuie să fie o cheltuială mare! 

— Întiia așezare a drenurilor costă; un hectar nu se 
poate drena cu mai puţin de cinci sute de franci, dar după 
aceea întreținerea în bunăstare nu costă decit zece pină la 
doisprezece franci pe an de hectar; dar apoi face, căci pro- 
ducţiunea este asigurată și calitatea productelor devine mai 
bună, bobul mai mare și mai hrănit. 

— Cite hectare ai dumneata, domnule, în cuprinsul dumi- 
tale? 

— Eu am, domnul meu, patru loturi și un sfert, din care 
două mi-au rămas moștenire, iar celealalte le-am cumpărat 
succesiv de la niște vecini. 

— Dar ce înţelegi dumneata prin cuvintul lot? 

— La noi, un lot de pămînt este de patru hectare. O 
fermă nu poate fi mai mică de un lot. Este dovedit prin 
esperienţă că o fermă mai mică de patru hectare, în loc de a 
da venit, aduce pagubă, căci nu poate să facă și plugărie 
şi să ţie şi vite. Agricultorii cari au numai un lot îl împart 
astfel: o jumătate îl destină pentru casă, grădină, curte, 
grajd şi magazie, iar celealalte trei hectare şi jumătate le 
împart astfel: un hectar și jumătate îl cultivă cu arătura 
de grîu, cu cartofi, bob, fasole, napi, şi două hectare le 
are pentru vite, pășune şi fin. 

— Dar acei cari au mai puţin de un lot de patru hectare, 
cari au numai două hectare, de exemplu, cum fac? 

— Aceasta nu se poate, fiindcă lotul este o unime agri- 
colă indivizibilă. Un om poate să aibă mai mult de patru 
hectare, dar nu poate avea mai puţin; o fermă mai mică de 
patru hectare este ruinătoare şi dă naştere sărăciei. 

— Cum? Un om are un lot și lasă trei copii; la împărțea- 
la moștenirii o să le vie la fiecare cite un hectar şi o treime. 

— Aceasta nu se poate, căci după legea noastră, a prostilor, 
numai unul din moștenitori ia lotul întreg, fiul cel mai mic, 
iar ceialalţi frați se despăgubesc din cealaltă avere, ei rămîn 
cu drept de creanţă asupra acelui care a luat pămîntul; 
dacă a rămas, să zicem, trei copii, partea dreaptă a fiecăruia 
era să fie de un hectar și o a treia parte din hectar, a- 
şadar dreptul de creditor al fiecăruia din cei doi frați cari 


375 


au rămas fără pămînt este de o anuitate de 4% pe timp de 
douăzeci de ani asupra valorii unui hectar și o treime. 
Dacă fratele cel mic e în vîrstă şi nu voiește să primească 
această sarcină, dreptul lui trece la fratele care-l precede 
imediat la vîrstă; în caz de a nu voi nici acesta să primeas- 
că, dreptul trece atuncea la fratele cel mai mare, şi cînd nici 
acesta n-ar voi, lotul se pune în vînzare și preţul dobindit 
se împarte frăţeşte. Dacă sunt fraţi majori și fraţi minori, 
frații majori sau rudele cele mai de aproape numesc un admi- 
nistrator, care esploatează ferma pînă la venirea minorilor 
în vîrstă. 

— Foarte bine; dar cum se face dacă un om lasă mai 
mult de un lot, însă mai puţin de trei loturi, dacă lasă 
şapte hectare, de pildă, şi a avut trei copii? 

— Lucrul este foarte simplu. Fiul cel mai tînăr primește 
lotul întreg, iar celealalte trei hectare se pun în vinzare și 
se cumpără de un proprietar care poate dovedi că mai are 
pămînt sau că este învoit cu cineva care-i cedează cel puţin 
încă un hectar ca să poată completa un lot întreg sau mai 
mult ; se găsește totdauna asemenea combinaţii şi asemenea 
cumpărători. Atunci valoarea acelor trei hectare se îm- 
parte între cei doi fraţi rămaşi fără pămînt, şi calculul e 
ușor. Se ţine seamă de partea dreaptă a fiecăruia — acea 
parte în cazul de faţă era să fie de 7/3 de hectare sau de două 
hectare şi o treime — şi fiindcă unula luat patru hectare și 
ceialalți numai valoarea unui hectar și jumătate, adică cu 
5/6 de hectare mai mult, fiecare din ceialalți frați rămin 
cu dreptul de rentă de 4% pe an, în timp de douăzeci 
de ani, pe valoarea 5/6 de hectar. Dacă s-ar întimpla să 
nu se găsească cumpărători pentru acele trei hectare stin- 
ghere, atunci unul le ia pe cite şapte, și dreptul celoralalți 
devine de 4% pe valoarea a două hectare și o treime. 

Un lot o dată format în fermă și dat agriculturei nu 
mai poate fi știrbit și nu poate fi espropiat decit întreg și 
numai pentru interesul comun al judeţului sau al comunei, 
şosea, drum-de-fier, canal, salubritate sau estindere de 
oraș. Cînd comuna nu are trebuință de lotul întreg, ci 
numai de o parte, ea găsește totdauna mijloc de a vinde 
ceea ce rămîne sau să o alipească la alt pămînt, ca să for- 
meze un lot întreg sau o fermă mai mare. 


376 


— Bine! dar cînd un om are numai un lot de pămînt 
şi lasă mai mulţi copii? Unul ia pămîntul și se face agricul- 
tor, dar ceialalți ce se fac? 

— Devin marinari, pescari, neguțători sau meseriaşi. 
La noi toţi au o meserie, toţi știm mînui o corabie și să 
pescuim. Peştele proaspăt și sărat, stacojii și crabii sunt 
un mare ajutor la hrana locuitorilor şi la alimentarea comer- 
tului nostru. 

Legea asta rurală a noastră începe a fi cam rău văzută 
de cităva vreme; unii găsesc că are mari neajunsuri, deși a 
dat un mare avînt agriculturei noastre. Concurența ce ne 
fac americanii și indienii cu cerealele și cu vitele lor a scăzut 
preţurile productelor noastre, și mulţi din posesorii ferme- 
lor nu pot plăti coerezilor regulat renta de 4%, cu care au 
rămas datori şi sînt siliţi să vindă loturile lor. 

— Cum se face, domnule, că la o latitudine atit de sep- 
tentrională ca aceea a acestei insule clima să fie așa de dulce 
şi temperată? S-ar crede că suntem în Italia sau în Grecia. 
Văd aici grădini în cari înfloreşte mirtul și cresc afară din 
florării arocarvi, cedri și rododendri. 

— Aceasta provine mai cu seamă din cauza curentului 
celui mare al Mexicului, a Golfstrimului, cum îi zic ameri- 
canii. Acest curent, sau, mai bine zis, acest fluviu de apă 
caldă curge prin mijlocul oceanului cum curge o girlă p-o 
cîmpie. Această girlă curioasă curge împrejurul insulei 
noastre. Venind de la s.o., întilnește insula noastră la punc- 
tul numit Nisipa, acolo se rupe în două, o parte apucă pe 
coasta sudică spre e., cealaltă o ia pe coasta nordică tot 
spre e., şi, după ce linge coastele și o coastă şi alta, se îm- 
preună iar, la căpătiiul celalalt, la apus la Ace, astfel că 
pămîntul nostru se află într-o baie de apă încălzită, cum 
ar fi o florărie ocolită cu olane pline cu apă caldă. Dacă o 
mai trece o lună, ai să poţi vedea de colo, din clopotniţa 
bisericei, un fum alb pe suprafaţa mării învîrtindu-se ca 
un șarpe; acel fum este aburul cald care se ridică din curent 
și se condensează în contact cu apa mai rece a oceanului. 

— De unde aduceţi dumneavoastră sămînţa de griu? 
Am văzut curgind din treierătoarea dumitale un bob foarte 
frumos, mărunt, dar potrivit, tare, sticlos şi greu; trebuie 
să tragă cel puţin 61 de livre; seamănă cam cu un grîu care 
se numește ghircă. Ce neam de griu este acesta? 


377 


— Nu aducem sămința noastră de nicăieri, este soiul 
indigen îmbunătăţit prin selecţiune,un grîu care acum cîțiva 
ani nu trăgea mai mult de 60 de livre acum mai în toţi anii 
se suie la 65 de livre ; sunt proprietari cari au ajunsa dobindi 
grîu şi de 67 de livre. Pentru facerea seminţei alegem cea 
mai bună tarla; tarlaua aceea n-o secerăm în pirgă, lăsăm 
griul dintr-însa de se coace bine pînă e aproape d-a se scu- 
tura din spic, atunci îl tăiem și-l trecem prin tarare pînă 
îl aducem la a cincea parte, numai bob ales, care n-a putut 
trece prin găurile cele mai mari ale tararului, apoi chiar și 
boabele acelea tot le mai inspectăm cu ochii, ca nu cumva 
să se fi strecurat vreun bob stricat sau pălit. Nu semănăm 
mai niciodată griul din anul acela; s-a observat că săminţa 
este totdeauna mai bună dacă este ceva mai veche. Păzind 
aceste prescripțiuni, am ajuns a avea din an în an un grîu 
mai frumos, mai sănătos, mai greu, mai bogat în gluten și 
care dă tărițe mai puţine la măcinat; un grîu care nu dege- 
nerează. Tot astfel facem şi cu celealalte producte. Am 
dobindit credința că soiurile indigene îmbunătăţite sunt 
cele mai folositoare, pe cind cele streine, oricît de bune şi 
de bine cultivate ar fi, după cîţiva ani degenerează. 

— Aş voi să ştiu cum îngrășaţi pămîntul. 

— Aceasta este o cestiune mare în agricultură, căci pă- 
mintul nostru este foarte sărac; stratul vegetal la noi nu e 
mai gros de două degete și ne trebuie gunoi mult. Locurile 
de păşune se îngrașă singure; prin șederea vitelor pe dinsele 
devin din an în an mai bune, dar îngrășatul arăturilor este 
mai anevoie; aruncăm pe dinsele tot ce găsim, tot ce ne 
putem procura: așternuturile de la vite, băligarul, gunoiul 
şi toate necurăţeniile ce putem aduna; mai aducem și cu 
carăle noastre ce putem găsi sau cumpăra din orașe. Sunt 
proprietari cari îngraşă cu guano și cu îngrășăminte arti- 
ficiale, dar aceasta costă foarte scump. 

— Ce industrii aveţi în insulă? n-am văzut coșuri de 
fabrici nici prin oraş, nici pe cîmp. 

— Mă întrebi ce industrii avem, dar nu v-am spus că 
avem mai întii agricultura, apoi pescăria, corăbieria şi 
comerțul; mai avem şi meserii de tot felul, cizmari, croi- 
tori, cusătoare, pălărieri, curelari, timplari, zugravi, zidari, 
bucătari etc., dar poate că vrei să zici fabrici de pinză, 
de postav, de zahar, de hirtie, fabrici de acelea la cari tre- 


378 


buie mașini mari și complicate, capitaluri de milioane, 
fabrici cari nu se pot ţine decit cu un debit mare, cu o 
populațiune numeroasă şi cu colonii întinse. S-au încercat 
unii și la aceasta, dar şe vede că nu prea le-a venit la soco- 
teală. Cunosc vreo doi-trei capitaliști cari s-au încercat să 
fabrice țesături de bumbac, de lină și de mătase, dar ay 
păgubit bani mulţi şi au încetat. Ziua de lucru la noi e prea 
scumpă, cărbunele trebuie să-l aducem tocmai din Belgia 
sau din Englitera, mașinele trebuincioase la asemenea 
lucrări sunt foarte complicate și scumpe; trebuie să le 
aducem de afară și sunt anevoie de mînuit; ele au trebuință 
de meșteri speciali: aceste greutăţi şi multe altele nu ne 
permit să ţinem la luptă cu ţesăturile cari vin din America 
şi de pe Continent. 

La prostii nostri s-a încuibat crezul că mina omului e 
mașina cea mai perfectă care poate esista și că de la acest 
instrument făcut de Dumnezeu a izvorit toată civilizaţiunea 
în lume, că din ea a ieşit pictura, sculptura, arhitectura, 
toate artele, toate meșteşugurile şi toate meseriile și chiar 
literatura. Nu avem fabrici propriu-zise, dar avem, precum 
v-am spus, meseriași de tot felul. În şcoalele noastre copiii 
toți, fete şi băieţi, trebuie să invețe un meșteșug, să aibă 
o meserie; băieţii se dau la meșteșugul zidăriei, dulgheriei, 
timplăriei, cizmăriei; fetele, la cusături, la confecționare 
de rochi, la împletituri de tot felul; nu esistă casă în insula 
noastră unde să nu găseşti două sau trei maşine de cusut 
şi de împletit; aceste maşine, atit de utile, au ajuns cum 
era odinioară roata de tors, cum era mai dinainte vreme 
furca. Avem croitorese de femei şi modiste, dar nu prea fac 
treburi, fiindcă la noi nu este femeie care să nu știe să-și 
facă singură rochile, cămăşile și pălăriile, destul să li se dea 
stofă şi un jurnal de modă; du-te pe cheu, pe seară, și vei 
vedea toalete din cele mai elegante; femeile noastre sunt 
aşa de bine imbrăcate ca și la Londra și la Paris, hainele 
noastre, ale bărbaţilor, sunt făcute în casă, cumpărăm 
postav, flanelă, pinză, le croim și le coasem. 

— Şi cum? nu faceţi nici pambriuri, nici flanelă, nici 
postav, nici măcar stambă? Sunteţi tributari străinilor? 

— Nu, domnule, pentru că ne-ar veni mai scump decit 
le cumpărăm acum. Este de mirat cum negustorii ne pot 


379 


vinde unele stofe mai ieftin decit se vind chiar în ţările de 
unde le aduc, şi deosebirea aceasta merge uneori pînă la 25%. 

-m Remediul este uşor: ca să puteţi avea fabrici, opriţi 
mărfurile streine de a intra la voi sau trîntițirle o vamă grea, 
cu care să-i faceţi să nu mai vinză ieftin. 

— Dar apoi dacă şi ei ar opri vitele și grinele noastre 
sau lezar impune cu o dare vamală grea, ce am face? Aşa e 
că nesar sărăci cu totul, pe cînd acum trăim în pace? Noi le 
vindem productele noastre pe cit fac și cumpărăm ieftin de 
la dînşii lucrurile de cari avem trebuinţă. Dacă, de pildă, 
am pune o vamă de un franc pe cotul de postav, nu este așa 
că negustorul care aduce postavul din streinătate ar fi 
silit să ni-l vindă cotul cu un franc mai scump decit ni-l 
vindea mai înainte? Şi cine ar plăti francul acela? Nu lam 
plăti tot noi, consumatorii? Şi în loc să fim bine și curat 
îmbrăcaţi, am umbla cu haine vechi și rupte. Așa cum este 
acum, este mult mai bine; că trimitem lină, unt, brînză 
și grine, şi ei ne trimit postav, pinză, stambă, mătăsării, 
ceasornice și porţelane. Ļiberi sunt să puie dări pe produsele 
noastre dacă le place să le plătească scump, dar noi e mai 
bine să căutăm să ne îmbrăcăm cît de ieftin. 

m Va să zică vreţi să fiţi în veci tributari streinului? 
Nu ştiţi că prin proibiţiuni și prin impozite vamale grele 
ţările cele mari şi puternice au izbutit săsși creeze industrii 
naţionale? 

— Nu, domnule, voim să avem relaţiuni de schimb cu 
dinşii, să le vindem și să cumpărăm de la ei, precum şiei 
să ne vînză și să cumpere de la noi în plină libertate, fără 
să fim nici noi tributarii lor, nici ei tributarii nostri. Prostii 
nostri nu vor să crează că dările vamale şi proibiţiunile au 
creat industria în statele cele mari, ci zic că trebuie să fi 
fost multe alte imprejurări, precum că transporturile erau 
înainte vreme grele, pe cînd nu esistau nici vapoare, nici 
drumuriudenfier şi că aducerea din depărtări, fie pe apă, 
fie pe uscat, costa mult, apoi mai zic că înlesnirile de 
mașini, abundanţa fierului și a cărbunelui și numărul 
mare al consumatorilor cari se cifrează aci cu patruzeci și 
cu șasezeci de milioane, ieftinătatea minei de lucru, ieftină 
tatea capitalului, coloniile şi războaiele prin cari se ima 
puneau tractate de comerţ, acestea au contribuit la stabili 
rea de fabrici mari. 


380 


— Maşinile de cari vă serviţi le fabricaţi aici în insulă, 
sau le aduceţi de afară? Aveţi mine de fier? 

— Noi nu avem fabrici de mașini; piatră de fier avem 
multă și de foarte bună calitate, dar nu o esploatăm pentru 
că nu avem cărbuni de pămint; estragerea fierului ne-ar 
veni foarte scump şi n-am ţinea piept nici cu englezii, nici 
cu belgii, în ţara cărora sunt localităţi unde piatra de fier 
se găseşte amestecată cu cărbunele de pămînt, încît n-au 
decit să le ia cu lopata şi să le arunce în cuptor, ca să curgă 
din el fierul topit ca o girlă de foc, avantaj carea fost poate 
una din cauzele cele mai mari ale bogăției acelor țări. 

— Daram băgat de seamă că pentru o esploatare agricolă 
cum este acea a dumitale ai trebuinţă de un capital însem- 
nat. 

— Negreșit, dar avem instituţiuni de credit. La noi un 
proprietar muncitor și onorabil, care nu este nici beţiv, 
nici jucător de cărți, găseşte totdauna credit pînă la suma 
de 75%, a valorii proprietăţii sale, bani cu 3%, dobindă și 
12% amortizare. Este destul să mă prezint la banca noastră 
rurală cu un certificat iscălit de trei proprietari cunoscuţi 
şi înscrişi în tabela băncei, ca să mi se dea hirtii d-ale 
hăncii pe cari le trec drept bani bătuţi oriunde. Datoria 
se stinge în șasezeci de ani; dar nu este esemplu ca un pro- 
pr.etar să nu se exonereze în mai puţin de treizeci de ani, 
plătind sau o amortizare mai mare, sau dînd aconturi de 
cîte ori nimerește un an bun. 

— Dar evrei aveţi în insulă? 

— Avem destui; noroc numai că de la o vreme s-au mai 
împuținat; s-au împuţinat încă bine, de cind legea nu mai 
permite împliniri de datorii contractate de trintori și de 
risipitori. 

După legea noastră actuală, o datorie, ca să poată îi 
exigibilă, trebuie să se dovedească că împrumutul a avut 
originea sa în trebi de comerţ sau de industrie, intr-o afacere 
reproductivă ori care putea să devie reproductivă, sau că s-a 
contractat pentru vreo neapărată trebuinţă de familie, iar 
nu pentru lux, joc de cărți sau băutură. Datoriile contrac- 
tate de risipitori, oricare ar fi virsta lor, nu sunt ținute în 
seamă de justiție, precum nu sunt ţinute în seamă nici cele 
cu camătă, nici cele făcute pentru joc de cărți sau pe 
băutură. 


381 


= N-am văzut nici o sinagogă în oraș. 

~ Da’ de ce să avem sinagogă dacă nu sint israeliți? 
Noi nu avem decit vreo zece-douăzeci de familii cari apar- 
țin cultului mozaic, prea puţini ca să poată zidi și ținea o 
sinagogă cu pompa necesară. Aceștia au o casă unde se 
adună de-şi împlinesc datoriile religioase și un cahal care 
vine din cînd în cînd de le citeşte.[...] 

= Dar parcă-mi spuseşi adineaorea că aveţi destui 
evrei... 

= Credeam că mă întrebi de oameni cari fac afaceri 
evreieşti, evrei prin obiceiuri, prin caracter şi apucături; 
oameni cari speculează banii lor evreiește. Israeliţii care au 
mai rămas sunt mai toţi meseriaşi, lucrători, meşteri 
sau negustori, oameni producători. Cunosc pe unul carea 
cumpărat pămînt și a devenit bun cultivator; creşte niște 
oi foarte căutate pentru bunătatea linei; mai cunosc pe 
un altul care produce cei mai frumoşi porci; la el se găsesc 
şuncile cele mai vestite. 

= Credeam că evreii consideră porcul ca un animal 
spurcat. 

m Spurcat cît îi vrea, dar cînd e vorba de cîştig, evreul, 
fie creștin, fie israelit sau mahometan, nu se dă înapoi 
dinaintea nici unei considerațiuni. 

= Drept să spun, am admirat foarte mult starea cea 
bună a şoselelor voastre; stradele din oraș sunt aşa de bine 
pavate şi de curate cum n-am văzut nici în Olanda; mi-am 
zis că ţara asta trebuie să fie foarte bogată, că trebuie să 
aibă venituri mari de tot. 

— În adevăr, dările noastre sunt mari; cei de la ţară 
plătim pină la 10% pe an din venitul nostru curat, iar la 
oraș dările se suie și pînă la 20%. Apoi mai avem dările pe 
tutun de 500%, și pe băuturi de 200%. Mai înainte vreme 
mai erau şi accisele, dar acum, slavă Domnului, s-au des- 
tiinţat. 

= Şi cum se percep acele dări pe tutun și pe rachiu? 
Aveţi monopoluri sau regie? 

= Nici monopol, nici regie. Oricine voiește să vinză 
tutun sau rachiu este dator să se înscrie mai întîi la o autori 
tate comunală urbană, şi primăria aceea îl pune sub prive- 
gherea şi controlul unuia din inspectorii săi, pe care trar 
ficantul este dator să-l înştiinţeze de cite ori voiește să se 


382 


bage marfa în prăvălie. Acela vine îndată de deschide marfa, 
desparte calităţile de tutun, țigări și țigarete, fiecare în gase 
părţi, iar spirtoasele numai în trei; una din acele părţi se 
dă negustorului pentru a o pune în vinzare, iar celealalte 
se închid într-o magazie separată, cu cheia și sigiliul ins- 
pectorului, şi nu se liberează traficantului spre vînzare 
decit atunci cînd plătește integral valoarea lor în bani. 
Pachetele poartă toate marca inspectorului și o etichetă 
care indică calitatea şi prețul. Contravenţiunile sunt pedep- 
site cu amenzi grele. 

Veniturile acestea, bine administrate şi întrebuințate 
cu chibzuinţă şi economie, ajung pentru plata impiegaţilor, 
a siguranţei publice şi a drumurilor. Cit despre căile ferate, 
ele sunt ale companiilor: statul nu are la ele nici un amestec 
altul decit de a aproba regulamentele de esploatare şi de a 
priveghea la buna stare a lucrărilor din punctul de vedere al 
siguranței călătorilor. Inspectorii și inginerii statului cari 
fac acest serviciu sunt plătiţi de companii. 

La noi serviciile publice se fac bine și cu esactitate, 
pentru că aici domnește la toţi ideea că orice impiegat, fie 
de orice rang, mare sau mic, șef sau subaltern, este servi- 
torul publicului, iar nu stăpin. 

— Spune-mi, mă rog, dumneata ești cooperativ? 

— Ce vrei să zici, că nu te înțeleg; cuvintul acesta l-am 
auzit de multe ori, dar nu prea știu bine ce însemnează; 
văd că se întrebuinţează la fel de fel de lucruri. 

— Deși nu înţelegi, nu face nimic, zi înainte! Pe ciţi 
n-am auzit eu vorbind și scriind despre lucruri de cari n-au 
habar şi nu le înţeleg, și aceasta nu opreşte ca lumea să-i 
asculte cu gura căscată și să-i admire. Mi-aduc aminte, 
sunt cîțiva ani, pe cînd ocupam un post important într-o 
cancelarie, şeful meu, un om omnibus, bun la toate, era așa 
de ocupat cu trebile cele mari ale ţărei, incit era silit să 
alerge toată ziua de colo pină colo și să-mi lase mie grija 
afacerilor celor neinsemnate, așa că într-o zi, fiind chemat 
să decid asupra unui proiect de şosea, am pus pe raportul 
ce mi se prezenta apostilul următor: 

„Domnul inginer este invitat să continue traseul inainte 
pină la Obor, ca să se completeze o linie de circumvalaţiune 
împrejurul oraşului, spre a nu mai fi silite carăle încărcate 


383 


cu proviziuni să treacă prin oraș și să împiedece circulaţi- 
unea pe strade“. 

Cuvîntul circumvalaţiune, care nu fusese întrebuințat 
pînă atunci în cancelarie, a plăcut așa de mult impiegaţilor, 
încît nu mai puteam scăpa de dinsul; îl întiîlneam în toate 
sdelcile, în toate otnoșeniile, în toate pisaniile; nu era 
ordin, circulară sau raport care să nu conţie de două şi de 
trei ori cuvintul circumvalațiune. Era vorba de o şosea-linie 
dreaptă între două sate, găseam cuvîntul circumvalațiune ! 
Era vorba de o şosea peste un deal sau peste o vale, circum- 
valațiune! Era să se facă undeva un pod, un podeţ, un deb- 
leu, un rambleu sau o împietrire? Era circumvalaţiune! 
Dacă îmi permiteam uneori să întreb pe redactori ce înţele- 
geau prin acel cuvint, îmi răspundea: circumvalațiune! 
încît, ca să scap de acel cuvînt, am fost silit să dau ordin, 
oprind întrebuințarea lui. 

— În adevăr, sunt oameni cari vorbesc ore întregi fără 
a şti ce spun, şi merg înainte, nu le pasă. Învăţătorii de 
şcoală, la noi, au de sistem de a nu permite copiilor să vor- 
hească fără a ști ce spun, şi-i esercitează a se esprima curat 
şi limpede, cînd au cîte ceva de zis, ca să poată fi în- 
țeleşi la vorbă. 

Eu, dragul meu domn, nu știu cum se petrec lucrurile la 
cooperativă, știu numai că este o băcănie mare, foarte 
mare în oraș, la Vacile, deasupra căreia stă scris cu litere 
mari de aur: 


Cooperative store 


adică magazin sau depozit cooperativ, dar nu ştiu ce o fi 
înțelegînd ei cu acele cuvinte, însă dacă ești doritor să afli, 
am eu un văr impiegat acolo, un fel de contabil sau de secre- 
tar; el trebuie să ştie; îți pot da o scrisoare cătră diînsul. 

După două zile mă prezentam la d. Peter, impiegat la 
cooperativa din Vacile, cu o scrisoare de recomandație din 
partea bunului agnicultor Paul, şi iată rezumatul celor ce 
am putut afla de la dinsul. 

— Ai observat, domnule, sunt sigur, îmi zise înda- 
toritorul Peter, că orice este lucrat de om, orice product, 
cum se zice, cizmă, haină, ceasornic, orișice, este rezultatul 
combinării a două puteri distinse una de alta: a capitalului 
şi a muncei. 


10 





Ion Ghica 
(Din colecţia familiei) 





Vedere pe Bosfor 
(Din L'Empire Ottoman illustré. Constantinopole ancienne et 
moderne, Paris, Londre) 


Una dintr-aceste două puteri, capitalul, purcede obicinuit 
de la meșter, de la patron sau stăpin, pe cînd cealaltă putere, 
munca, procede de la lucrător, muncitor sau impiegat, 
calfă, ucenic. Şi iată cum se petrece treaba: 

Un meșter care are ceva parale, cu alte cuvinte un capital, 
închiriază un local, cumpără mașinile, uneltele și materia- 
lul trebuincios meseriei sale, iar cu simbrie sau cu plată 
zilnică pune cîțiva lucrători, calfe sau ucenici de-i muncesc, 
şi obiectele dobindite prin lucrarea acelora devin proprie- 
tatea jupînului sau meşterului. El le vinde în profitul său, 
şi cu banii dobîndiţi din vînzare îşi scoate cheltuielile făcute 
pentru chirie, unelte și plata lucrătorilor; iar ce-i mai 
rămine, dacă rămîne, este beneficiul sau ciîștigul său. 

În cazul acesta, oricit ar cîştiga meșterul patron, precum 
şi oricît ar păgubi, nu privește de loc pe lucrători, ei şi-au 
avut plata lor regulată. 

Dar cînd lucrătorii participă şi ei la beneficiul realizat, 
cînd treaba este înjghebată așa că, deosebit de salariu, munca 
să aibă şi ea parte în cîștigurile ce patronul a putut realiza, 
aceasta se numeşte cooperațiune, adică cointeresare a muncei 
în capital, combinarea sau contopirea interesului capitalu- 
lui cu interesul muncei. 

De la credinţa că, în mai multe cazuri, patronul, adică 
capitalul realizează prea mari beneficii în comparațiune 
cu plata ce se dă lucrătorilor, s-a născut ideea de a face ca 
şi lucrătorii să aibă o parte în beneficiile realizate de capi- 
tal, fie acel capital format de patron, de acţionari sau de 
însăşi asociațiunea muncitorilor. Asociaţiunea capitalului 
cu munca, într-un cuvint, combinarea acestor două puteri, 
s-a numit cooperațiune, adică conlucrare sau contopire a 
interesului muncii cu interesul capitalului. 

Cooperaţiunea se poate face prin asociațiunea patronu- 
lui cu lucrătorii sau prin asociațiunea numai a lucrătorilor 
între dinşii, ei fiind şi conducătorii afacerii. 

Dacă la înființarea unei băcănii, de esemplu, banii nece- 
sari pentru cumpărarea zahărului, cafelei, maslinelor, 
pentru plata chiriei localului și toate celealalte cheltuieli 
s-ar aduce de către băieţii din prăvălie, de oameni care lu- 
crează acolo, încît băcănia să fie proprietatea lor, o ase- 
menea întreprindere se numește asociațiune cooperatipă. 


25 — Opşre yol, I — Iop Ghica 385 


Dacă cîţiva lucrători timplari. s-ar asocia şi ar forma 
un capital cu care să închirieze casă, să cumpere mașini, 
unelte şi materialul necesar, lemne, scînduri, fierărie, 
astfel ca stabilimentul să fie al lucrătorilor chiar, aceasta 
s-ar numi asociațiune cooperativă. 

Dacă capitalul s-ar forma de un patron sau de o societate 
de acţionari cu învoirea ca lucrătorii, deosebit de salariul 
lor zilnic, să aibă și o parte oarecare în beneficiile realizate, 
ar fi aceasta tot o asociațiune cooperativă. 

Asociaţiunile cooperative se pot deosebi în două cate- 
gorii: în cooperative de distribuţiue şi cooperative de produc- 
țiune. Scopul celor dintii este de a petrece producte, de 
a le plasa, de a le vinde, pe cînd a celoralalte, a cooperati- 
velor de producere, este de a produce, de a face, de a fabrica. 

În Englitera, în Franţa şi în Germania există astăzi o 
mulțime de aceste asociaţiuni, dar acele cari au reușit mai 
bine sunt acele formate pentru plasare; se poate zice că 
nouă părţi din societăţile cooperative existente au drept 
ţel plasarea. Încercările făcute de a se aplica sistema la 
producţiune n-au fost totdeauna norocite; foarte puţine au 
reușit; și lucrul se înţelege de la sine: fabricarea este expusă 
la o mulțime de împrejurări şi de fluctuaţiuni. O fabrică 
sau un atelier ajuns în stare de o mare estindere, de o mare 
producere anevoie îşi poate restringe operaţiunile cînd vin 
împrejurări grele: scădere de preţuri, criză de bani sau o 
concurenţă neașteptată ; adesea o mică invenţiune răstoarnă 
şi ruinează fabrici mari şi vechi şi afundă în mizerie mii de 
lucrători. Pe cînd o asociaţiune pentru plasare îşi poate 
modera și chiar opri operaţiunile sale mai lesne nu are 
decit să nu își reînnoiască aprovizionările. 

Fabricile sunt adesea obligate a continua lucrarea lor 
și a vinde în pagubă, ca să-și poată păstra clienţii cu spe- 
ranța că în curind vor veni vremi mai bune sau să grămă- 
dească în magaziile lor product peste product, sporind capi- 
talul închis, alternativă care una și alta duce adesea la 
ruină şi la catastrofă. 

Ceea ce englezii numesc cooperative stores (depozite sau 
magazii cooperative) sunt niște prăvălii mari, înfiinţate 
sau prin acţiuni, sau prin asociațiunea clienţilor deveniți 
chiar ei acţionarii întreprinderii. În cazul cel din urmă ei 
și numai ei, asociaţii clienţi, beneficiază de cîștigurile rea- 


386 


lizate, iar servitorii stabilimentului, secretarii-contabili, 
casierii şi impiegaţii de deosebite categorii nu au nici o 
parte la cîştig, sunt niște simbriași, şi nimic mai mult. Este 
bine să vă dau aci o mică idee despre cum au luat naştere 
acele societăţi, căci ele astăzi au ajuns la o mare dezvoltare. 

Cam pe la 1844, lucrătorii dintr-o fabrică de flanele de 
la Rochdale, douăzeci şi opt la număr, văzînd că băcanul de 
la care cumpărau cu mărunţișul zahărul, cafeaua și ceaiul 
le da obiecte de calitate proastă şi chiar falsificate, pe 
cind la băcănia care vindea cu ridicata (en gros) aceleași 
obiecte erau şi de calitate mai bună, şi mai ieftine, s-au 
învoit între dinşii, puind fiecare cîte o mică sumă la mij- 
loc, cu cari bani s-a făcut o aprovizionare de la băcănia 
en gros, din care aprovizionare apoi lua fiecare cît îi tre- 
buia, plătind ceea ce lua cu bani gata, tot pe prețurile cu 
cari cumpăra mai înainte acele obiecte de la băcanul detai- 
lant. Cu banii ce se adunau de la acele cumpărături se 
reînnoia proviziunea cînd se isprăvea. Astfel aveau zahărul, 
ceaiul şi cafeaua de calitate mult mai bună și mai spornică. 
Nici prin gînd nu le trecuse că aveau să tragă vreun alt 
folos decît acela al calităţii, cînd la încheierea socotelilor 
s-au pomenit pe neaşteptate că se realizase un beneficiu în- 
semnat, pentru că obiectele, fiind calitate bună şi curată, 
erau mai spornice, şi ei își îndestulau trebuinţele cu o can- 
titate mai mică, şi fiind și mai ieftine, răminea în casă deo- 
sebirea prețurilor cumpărărilor, încît lucrătorii asociaţi, 
în sistema aceasta, găsise un plasament producător și sigur 
pentru economiile ce făceau pe nesimţite.2 

După zece ani de existenţă, asociaţiunea flanelarilor 
de la Rochdale devenise vestită şi atrăsese o mulţime de 
lucrători. Numărul asociaţilor se suise la 10.894, şi capita- 
lul adunat ajunsese să fie de 322.500 franci. Atunci depozi- 
tul cooperativ nu se mai mărginea numai la d-ale băcăniei, 
ci se aproviziona cu carne, pine, haine şi încălțăminte tot 
pe baza principiului iniţial. Asociaţii cumpărau cu același 
preţ ca de la prăvăliile de mărunţiș (detalianţi), dar dobîn- 
deau calităţi mai bune; capitalul asociaţiunei sporea pe 
toată ziua, și sporea așa de repede, că la 1856 înființase din 
beneficii mori cu vaporpentru măcinatul făinei trebuitoare 
la fabricarea pînei consumată de asociaţii săi, casa în care 
era storul central, cu zidirea căreia se cheltuise 350.000 


25* 387 


franci, era proprietatea asociaţilor, şi înființase optsprezece 
sucursale, din cari una este şi asta a noastră de aici. Bene- 
ficiul realizat era de 814.425 franci, de la care se da aso- 
ciaţilor un venit fix de 5% pe an; iar escedentul se adăuga 
pe tot anul la capital. Vinzarea făcută în acel an a fost de 
6.865.675 franci. 

La 1882, capitalul social ajunsese să fie de 7.881.075 
franci, din care parte s-a băgat în cumpărare de acţiuni de 
drumuri-de-fier și parte în ipoteci pe case zidite pentru 
lucrătorii asociaţi, așa că mai mulţi din ei au putut deveni 
proprietari pe casele în cari locuiau, cumpărindu-le de la 
societățile de construcțiuni cu plăţi în anuităţi. 

Astăzi Englitera are 782 de storuri cooperative al căror 
debit se suie la 346.712.450 franci pe an. Unul dintr-aceste 
storuri, „Army and navy“, înfiinţat prin asociaţiunea ofi- 
țerilor de mare și de uscat pentru a se aproviziona cu obiec- 
tele trebuitoare lor, are un local cel puţin de trei ori cit 
magazinele „Luvrului“ din Paris. Acolo se găseşte orice ar 
căuta cineva: pîne, carne, peşte, păsări, vînat, unt, poame, 
legume, bucate gata, îmbrăcăminte, arme, trăsuri, cai, 
mobile, cuţitărie, argintărie, porțelane, diamanturi, cea- 
sornice, cărţi, hirtie, într-un cuvînt, orice ai căuta, şi dacă 
bazarul nu are obiectele cerute, ţi le procură. 

Storul „Whiteley“, care poartă numirea de „Universal 
provider“ (furnizor universal), este poate cel mai mare 
store din lume. El aparţine unei societăţi de acționari. La 
acel store se pot aproviziona nu numai acţionarii, dar și 
oricine, tot pe sistema de bani gata. Nu cunosc lucru în 
lume care să nu se găsească la „Whiteley“. Este destul să 
amintesc că la un incendiu, anul trecut, care a distrus o 
aripă a acelui stabiliment, au fost siliți să se lase să arză 
mai multe fiare sălbatice şi veninoase, lei, tigri şi şerpi 
veninoși, care se găseau acolo de vinzare. 

La acest store obiectele se vînd mai ieftin decit la prăvă- 
liile particulare, căci aci nu este cestiunea de a se forma 
un capital păstrat asociaţilor, ci de a le da un dividend 
bun. Pe acest principiu sunt formate și magaziile cele mari 
din Paris: „Le Louvre“, „Le printemps“, „Le petit St. Tho- 
mas“ etc. 

Unele asociaţiuni de lucrători au adoptat la storurile 
lor principiul de a cumpăra obiectele mai ieftin, în loc de a 


388 


se forma un capital cu diferenţa preţurilor. Aceasta însă 
este a se depărta de la principiul iniţial prin care se fors 
mează asociaţilor muncitori un capital, bani albi pentru 
zile negre, cum se zice, principiu salutar și umanitar, care 
asigură existenţa săracului cînd vine boală, bătrineţe, ne- 
putinţă sau vreo nenorocire. 

Binele ce au produs storurile cooperative este imens; 
unele au putut consacra pînă la 21% din beneficii la dezvols 
tarea educaţiunii și învăţăturii copiilor lucrătorilor în 
ştiinţe şi arte industriale. 

Prosperitatea storurilor din Englitera a fost așa de mare, 
incit au înfiinţat fabrici pentru a produce chiar ele multe 
din obiectele trebuincioase debitului lor; storurile posedă 
corăbii mari cu vapor ale lor, cu cari aduc de peste mări 
obiectele cu cari se aprovizionează; au cumpărat moşii 
(ferme) în cari cultivă cerealele, legumele și poamele de 
cari au trebuinţă, cresc vite și pasări cari le procură laptele, 
ouăle, untul și carnea cu care aprovizionează magaziile lor; 
au înființat bănci pentru daraverile lor de bani, daraveri 
cari s-au suit în anii din urmă la suma de 300.000.000 franci 
(trei sute de milioane). Unul singur dintrsaceste storuri, 
acela al linarilor (whoolesale), a avut afaceri de bani de 
peste nouăzeci şi cinci de milioane (95.000.000 franci). 
Societatea aceasta a linarilor a ajuns la o mare perfecţiune 
de fabricare; astăzi produce numai pentru storuri, aprovia 
zionează cu fabricatele sale 622 de storuri. 

Căutind bine, tot secretul prosperității storurilor este 
principiul de a nu vinde decit pe bani gata, dea nu face 
nimănui credit[...], 

Legea care a pus capăt vinzării băuturilor pe datorie a 
făcut un mare bine: patima beţiei a scăzut, moralitatea 
publică a cîștigat sută la sută și crimele s-au împuţinat, 

Un alt serviciu mare adus lucrătorilor de către societăs 
ţile cooperative înființate de dinșii este formarea și dezvols 
tarea societăților de construcţiuni de case pentru locuinţele 
muncitorilor: building societies, cari s-au fondat și ele tot 
pe principiul cooperativ şi în conecţiune cu dinsele. Scopul 
acestor societăţi este de a procura lucrătorilor locuinţe 
comode, curate şi de a-i pune în pozițiune chiar dea deveni 
proprietari pe acele case. 


"309 


Precum am spus mai sus, storurile cooperative, în loc 
de a da societarilor parte din beneficiile ce trec peste fixul 
de 5%, sau de a întrebuința acel excedent la scăderea pre- 
tului obiectelor ce cumpără clienţii asociaţi, acel excedent 
s-a consacrat la formarea de societăţi de construcţiune, astfel 
că lucrătorii asociaţi pot avea locuinţe bune şi igienice, 
aerate și bine drenate, aprovizionate cu apă în abondență 
şi cu gaz. Precum își procură de la storuri obiecte de consu- 
mațiune de calitate bună, tot astfel își pot procura locuinţe 
comode și sănătoase. 

Scopul societăţilor de construcţiuni fondate din ciîști- 
gurile realizate de storurile cooperative este de a pune pe 
lucrători în stare de a satisface una din trebuinţele cele 
mai neapărate ale omului: locuința. 

Cu partea de beneficiu ce-i revine de la storul coope- 
rativ şi cu ce mai pune doparte un lucrător econom şi dili- 
gent poate foarte bine cumpăra sau zidi casă, plătind cu 
amortizare banii avansați de societăţile de construcțiuni, 
ipoteca pe acea casă servind de garanție pînă la răfuirea 
datoriei. Sunt acum peste 71.000 de lucrători membri ai 
societăţilor de construcţie. Acele societăţi proced astfel: 

O building society cumpără un loc întins, pe care însem- 
nează stradele, face pe sub ele canalele trebuincioase, pune 
olanele pentru ducerea apei şi a gazului, hotăreşte locurile 
pe cari se pot zidi case, lăsînd din distanţă în distanţă 
spaţiuri slobode, ca să nu fie prea grămădite; drenajul și 
ventilațiunea se fac în cele mai bune condițiuni igienice. 
Locurile destinate zidirilor sunt despărțite fiecare în trei: 
grădină, curte şi casă. Casa între curte și grădină, grădina 
în faţă, strada și curtea la spate; curţile a două case sunt 
despărțite una de alta printr-un mic zid. 

Casa se zidește sau de chiar lucrătorul asociat, cu banii 
ce i se avansează succesiv de societatea de construcţiune, 
rămîind ipotecată la acea societate pînă la răfuire. Anuită- 
ţile se plătesc din beneficiile capitalului cooperativ gi din 
economiile lunare sau săptămiînale ce pot realiza munci- 
torii. Casele sunt mai toate pe același plan de distribuire. 

Societăţile cooperative de producţiune, deşi nu au dat 
rezultate așa de satisfăcătoare ca cele pentru plasare, nu 
trebuie însă să se creadă că ideea este sterilă și că trebuie 
părăsită, cu atit mai mult că unele au reușit foarte bine. 


390 


În Paşis s-au făcut mai multe înceşcăţi de ppoducţiuni 
cooperative, dintre cai vreo patruzeci tot există şi astăzi, 
deși toate nu sunt înty-o stage de invidiat. În timpul revo- 
luţiunii de la 1848 s-a făcut în Papis înceşcarea d-a se în- 
cuţaja asemenea stabilimente cu avansuşi de bani din casa 
statului, de a se înfiinţa ceea ce s-a numit „des ațeliers na- 
ționauz“*t. Existenţa lop însă a fost efemeră. Poate că mo- 
mentul chiaş nu era bine nemegit, înty-un timp cînd spigitele 
erau cupţinse de ppeocupaţiuni politice. 

Una din societăţile cooperative care a avut un succes 
deplin, fără concugsul statului, este Societatea lucpătoţilor 
claviriști, înființată la 1849. Patpuspyezece inși au pus cîte 
50 de franci fiecage și au înfiinţat un atelieş. Acea societate 
a prosperat așa de bine, încit astăzi fabrica şi uneltele, a 
căror valoare este de 275.000 franci, a devenit proprietatea 
limpede a acelor lucrătoşi asociați. Ei iau şi lucpătoţi capi 
lucpează cu ziua, fără de a fi asociaţi. Altele insă, deși au 
început foarte bine şi au megs tot pposperind pină la un timp, 
mai la urmă însă au fost silite de împgejurăşi sau să se di- 
zolve, sau să se abată de la principiul primordial al coopeşa- 
tivelor. Voi cita aci esemplul societăţii bumbăcagilor din 
Suffolk. 

La anul 1855 ciţiva lucrători bumbăcaţi, asociindu-se 
prin formarea unui mic capital, au închiziat o sală, au 
cumpăşat citeva războaie de ţesut și au început a lucra pe 
contul lop. La inceput lucpul mergea bine de tot; industpia 
bumbacului ea p-atunci în floagea ei, şi asociaţii, încuşa- 
jaţi de succesul întpeppindegii, au dat ateliepului lop cu 
încetul o întindere din ce în ce mai mape; au înfiinţat 
chiar un atelier de tops; capitalul log, din beneficii, ajun- 
sese la 125.000 franci. Sistema adoptată deci epa simplă 
şi bună: un beneficiu de 25%, epa luat pe tot anul de la capi- 
tal, iaz ce mai pyisosea se făcea în două, și o parte se îm- 
părţea asociaţilor ca supradividend, iag cealaltă se împărțea 
lucpătopilor cari lucpau cu plată, cu ziua, peste salapiul 
ce li se cuvenea, ceea ce făcea că acei lucrători, primind 
afară de salaşiu şi o plată potrivită cu munca și cu silința 
lop, dezvoltau şi zel maşe, şi activitate la lucrare, incit 
beneficiul mergea cpescind păpede; şi fabrica mergea așa 


* Ateliere naţionale. 
391 


de bine, încît pe la 1860 au putut zidi o fabrică mare, cu 
care au cheltuit 1.250.000 franci, şi se pregătea să mai zi- 
dească şi o alta.* Dar de-abia se mutase în zidirea cea nouă, 
cînd deodată izbucnește războiul civil în Statele Unite ale 
Americei ; atunci fumul încetează de-a mai ieși pe coșurile 
iabricelor de bumbac. Manchester devenise în citeva luni 
un oraș mort. Industria bumbacului se cufundase într-o 
criză fără esemplu în istoria industriei. Lucrătorii asociaţi 
din Lancaster au luptat cu curaj şi energie, însă deși au 
urmat încă şi după ce mai multe fabrici particulare stinsese 
focurile mașinelor, dar tot în sfîrşit au fost și dinşii con- 
strînși de necesitate să înceteze. 

Nu încape îndoială că sistema cooperativă se poate aplica 
mai bine la distribuire decît la producțiune, fiindcă, precum 
am mai spus-o, aceste din urmă își pot modera și restringe 
operațiunile mai lesne şi mai repede decît celelalte, mai ales 
că au o clientelă fixă, pe cînd celelalte, ca să subsiste, tre- 
buie să producă neîncetat sau să suspendeze. Cu toate aces- 
tea, nu încape îndoială că asociaţiunea muncei cu capitalul 
la producţiune este un principiu salutar, care, bine aplicat, 
poate da în multe cazuri rezultate foarte bune. Sistema 
aceasta o credem aplicabilă mai ales în agricultură, și voi 
cita exemplul fermelor din Suffolk ale domnului Gurdon. 

Acest proprietar, avind în comitat mai multe ferme 
(moșii), s-a hotărît să puie pe una dintr-însele în tovărăşie 
cu cîțiva lucrători de pămînt. Şi iată cum a procedat. A 
evaluat arenda fermei drept 150 de livre (3.750 franci) pe 
an; deosebit de această arendă a mai pus în tovărășie un 
capital necesar pentru o plată zilnică, modestă la lucrători 
şi pentru cumpărare de unelte şi de seminţe. Întreprinderea 
aceasta cu unsprezece tovarăşi, lucrători agricoli, fiecare cu 
o parte deopotrivă, a avut un deplin succes. În puţini ani 
s-au plătit toate avansurile făcute, încît instrumentele şi 
mașinile au devenit proprietatea acelor 11 lucrători. 

Gurdon, încurajat de succesul dobindit nu numai în 
privinţa îmbunătăţirii stării muncitorilor de pămînt,a 
aplicat această sistemă la cele mai multe din fermele sale, 
şi sistema Gurdon a meritat un nume special. Unii din 
economiști l-au desemnat sub denumirea de colectivism. 

Ceea ce-mi spunea amabilul Peter despre răposatul 
Gurdon mi-a adus aminte învoiala făcută de un bun și regre- 


392 


tat amic ál meu, de Grigorie Filipescu, la moşia sa Filipești- 
Gropăriile din judeţul Brăila, unde ţăranii foști clăcași 
au devenit arendașii moșiei, întovărăşiţi între dinșii sub o 
bună direcţiune, cu un comitet dirigent ales dintre dinșii; 
plătesc şi au plătit regulat totdeauna prin anticipație ciş- 
tiurile; au sporit arenda cu 10 şi 20% la fiecare termen 
de 5 ani și urmează aşa de mai mult de cincisprezece ani, 
încît putem zice că experienţa este făcută, căci a rezistat 
într-acest interval la ani de recoltă slabă, la ani de preţuri 
scăzute şi la ani de necăutare de producte. Aceștia sunt 
poate ţăranii plugari cei mai înstăriți din toată Ro- 
mânia. 

Asociaţiunea între locuitorii țărani împroprietăriți prin 
legea de la 1864 ar avea avantagiul de a face să dispară 
neajunsurile culturei celei mici; cincizeci sau o sută de mici 
proprietăţi, avînd cite trei, patru și șase hectare, de le-ar 
pune în tovărășie, ar face o fermă de 300 sau de 400 hectare, 
care ar da un folos mai mare decît părticele esploatate în- 
deosebi. Un alt bine ce ar rezulta din acele asociaţiuni ar 
fi că s-ar stimula amorul propriu al fiecăruia la lucru, 
s-ar scutura apatia izolării şi s-ar învinge ignoranţa prin 
luminele aduse de fiecare asociat. 

În Germania, ca încurajare și dezvoltare a agricultu- 
rei, s-au întrebuințat băncile cooperative după sistema 
imaginată de Schulze Delitsch.5 

Este invederat că o colectivitate de lucrători inspiră 
totdeauna mai multă încredere decit un individ izolat, 
oricît de mare ar fi aptitudinea, aplicarea și moralitatea 
lui. Solidaritatea între oamenii cari au interes comun este 
garanția cea mai bună ce se poate oferi unei instituțiuni 
de credit, căci răspunderea fiind colectivă, membrii 
asociației se priveghează, se încurajează unul pe altul şi se 
întrec la muncă. 

Principiul stabilit de Delitsch este de a se face credit 
de băncile agricole numai adevăraților muncitori de pămînt 
şi numai după o minuțioasă cercetare asupra purtării şi ca- 
pacității muncitorului şi a condiţiunii de a deveni acţionă- 
rul băncii. Pe aceste principii, în anul 1865 existau în 
Germania 961 de asemenea asociațiuni, din care 498 numă- 
rau 170.000' de .asociaţi; sumele avansate de dinsele se 
suiau la 250.000.000 franci. Numărul ajunsese la 1877 a fi 


893 


de 1.827. Suma banilor împrumutaţi era de 500.000.000 
franci şi daraverile erau de 2.750.000.000 franci, treceau 
adică peste 21/, miliarde. 

Aceste asociaţiuni au dat agriculturei din Germania 
un foarte mare avînt. 

Pe cind Peter începuse a-mi esplica mecanismul băncilor 
agricole şi-mi vorbea de socialismul creștin al lui Taafes, de 
tendința lui d-a interesa pe cei cari au mult la soarta 
celor cari nu au, îmi descria organizaţiunea industriilor mici 
în cooperaţii cum o introdusese Belcredi? în Austria ; tocmai 
vorbeam de ideile socialiste ale lui Lassălle şi ale lui Karl 
Marx şi de organizațiunea „Internaționalei“, cînd auzim 
o gălăgie mare în uliţă. Doi ingi cam iuți la fire, după mai 
multe cuvinte proaste zise unul altuia, ajunsese la pumni 
şi la păruială și se formase în jurul lor un cerc mare de gură- 
cască. Ceea ce m-a mirat mai mult a fost să văd atitudinea 
impasibilă a doi-trei sergenţi de oraș, cari stau și ei şi se 
uitau cu curioşii dimpreună, fără să se amestece și să ia 
măsuri ca să puie capăt acelei gilcevi sau să ia pe luptători 
să-i ducă la poliție, ca să-i înveţe minte de a se mai 
certa. Exprimînd această mirare a mea, Peter îmi răs- 
punde: 

— Dar de ce să se amestece dacă nimeni nu le cere 
nici intervenţiune, nici asistenţă? Ți-am mai spus că la 
noi oamenii autorităţii sunt servitori, iar nu stăpini; aci 
nu este vreo crimă comisă, pare a fi un simplu delict, şi 
dacă cineva se simte năpăstuit, nu are decît să reclame şi să 
ceară să i se facă dreptate. Sergenţii au alergat acolo tocmai 
ca să fie la dispoziţiunea acelui sau acelor cari ar reclama 
serviciile lor și ca să împrăștie pe curioși, în caz că s-ar 
grămădi, aşa încît să împiedice circulaţiunea. 

— Dar unde ar putea reclama şi cine ar judeca gilceava? 

— S-ar judeca la primărie de trei din cetăţeni cari își 
fac acolo rindul cu săptămîna tocmai pentru a cerceta ase- 
menea cazuri; iar de ar fi crimă, s-ar trimite pricina dom- 
nului justiţiei ca s-o dea judecătorului de instrucţie, care, 
dacă o poate califica crimă, să o trimită procurorului ca să 
susție acuzațiunea înaintea juriului. Acești tre funcţionari 
sunt aleși dintre doctorii în drept cei mai consideraţi şi 
sunt retribuiţi. Acei aleşi sunt obligaţi, vrînd-nevrind, să 
primească aceste funcțiuni cel puţin pe un an. 


394 


— Dar afacerile civile cum se judecă? cîte tribunale 
şi cite curți aveţi, de cîți judecători se compune fiecare 
instanţă şi cine îi numeşte? 

— Avem justiţie, dar nu avem tribunale și curți pro- 
priu-zise. La noi, cînd un om crede că este năpăstuit, trebuie 
să-şi dobîndească dreptul ce i se cuvine. Acel care bănuiește 
că i s-a făcut o nedreptate sau că i s-a răpit un drept şi 
voiește să se judece nu are deciîtsă se adreseze la Judecători 
şi să-l ceară. 

— La care judecători? căci îmi ziceai că nu aveţi nici 
curţi, nici tribunale propriu-zise; la care judecători să se 
adreseze? cine sunt ei și cine îi numeşte? 

— Cum, cine îi numește! Cine numeşte pe medici, pe 
ingineri, pe arhitecţi? Îi numeşte Facultatea de drept, dind 
titlul de licențiat sau de doctor acelor cari au făcut studii 
şi au dobîndit cunoștințele necesare pentru a studia o pri- 
cină şi a o judeca conform legilor existente. Precum Facul- 
tatea de medicină numește pe medici, dindu-le o diplomă 
prin care li se recunoaște că au destule cunoștințe pentru a 
căuta un bolnav și a-i prescrie ce trebuie să facă ca să-şi 
redobindească sănătatea; asemenea, oricine a dobindat 
diploma de licenţiat sau de doctor de la o facultate de drept 
recunoscută are dreptul de a conduce o pricină ca avocat, 
ca judecător, procuror sau judecător de instrucţie. Oricine 
este licenţiat sau doctor în drept poate să judece, precum 
oricine este doctor în medicină poate căuta și vindeca bol- 
navii cari se adresează la dînsul. 

— Să ne lămurim bine, mă rog; să ne inchipuim că am o 
moşie, că vecinul mă calcă şi că mi-a luat, fără să aibă drept, 
o bucată de pămînt pe care voiesc să o iau înapoi și să fiu 
despăgubit de pierderile ce mi s-au pricinuit. Cum fac și 
la cine mă adresez? 

— Lucrul este simplu. Cum face acel care sufere de o 
boală? El sau cunoaște un medic, sau află din zvon că X... 
este un bun medic, expert mai ales în boala de care sufere; 
se duce la un medic în care crede că poate să aibă confiența 
şi speranța că-l va vindeca. Se duce la dînsul, fi espune 
cazul, durerile şi suferințele ce simte; acesta îl cercetează 
şi caută a-l tămădui, dacă poate. Se adresează la mai mulți 
dacă voiește și se caută cu ei individual sau colectiv, cu 
medicul curent sau cu consultanţi. Întocmai astfel faci 


395 


şi dumneata în cazul de care îmi vorbeşti. Te adresezi la 
un judecător, adică la un licenţiat sau doctor în drept, la 
doi sau la mai mulţi, dacă voiești: la oamenii în cari ai 
confienţă ; le espui pricina, le arăţi actele pe care te înte- 
meiezi, şi ei sunt datori să te lumineze şi să te sfătuiască 
să nu cauţi pricină dacă cred că nu ai dreptate; iar dacă 
îţi spun că ei cred că eşti în dreptul tău, atunci însărcinezi 
pe unul, doi sau trei, pe cîţi vrei, cu conducerea și judecata 
pricinei, le faci procură în regulă, după formele prescrise 
de lege. Și iată ce faci cu ei: 

Printr-o petițiune adresată domnului justiţiei îi faci 
cunoscut că doamna A... cere cutare lucru de la domnul B... 
şi că-l cheamă în judecată, avind rinduiţi judecători pe 
domnii X... Y... Z... Domnul justiţiei este obligat să comu- 
nice acea petiție domnului B..., invitindu-l ca pînă la data 
ce se fixează de domnul justiţiei să aibă a-i face cunoscut pe 
judecătorul sau pe judecătorii săi; totdodată determină şi 
ziua înfățișării pricinei. 

Judecătorii astfel numiţi de părţi se adună cu trei zile 
înaintea înfățișării în camera destinată lor la primărie și 
acolo numesc un judecător complimentar pentru cazul de 
divergență de opiniuni. Şi dacă judecătorii numiţi de părți 
nu se pot învoi asupra alegerii judecătorului complimentar, 
el se numește prin sorţi, scoțindu-se un bilet dintr-o urnă 
în care se află numele tuturor doctorilor în drept. 

Fiecare poate să aibă unul sau mai mulţi judecători, 
dar nu pot avea decit un egal număr de voturi la fiece 
hotărire, deşi numărul judecătorilor unuia poate fi diferit 
de al celuialalt. 

În ziua întăţișărei, pricina este espusă de părţi sau de 
asistenții lor și se poate lua cuvintul cel mult de trei ori 
pentru fiecare; după aceea, părțile se retrag şi judecătorii 
intră în deliberare faţă și cu judecătorul complimentar, 
care nu poate lua cuvintul în deliberare, dar care votează 
împreună cu ceialaţi judecători numiţi de părţi. Sentința 
astfel dată trebuie să fie motivată și bazată pe lege. 

— Dar dacă se dă o sentinţă greșită, căci cu toată știința 
lor oameni sunt și pot greşi, judecata aceea să rămiie fără 
remediu? 

— De ce fără remediu? îmi răspunse Peter. Partea care 
s-ar crede năpăstuită nu are decît să apeleze la alți judecă- 


396 


tori, tot după procedarea ce am arătat mai sus, și dacă 
judecata a fost greşită, sentinţa dată se poate reforma 
în apel. 

Deosebit de aceasta, orice judecată se poate supune 
cercetării unei adunări de doisprezece doctori în drept în 
etate trecută de 45 de ani şi care practică profesiunea de 
judecător de cel puţin zece ani. Acești învăţaţi se pronunţă 
asupra interpretării și aplicării legii și asupra respectului 
procedurei. 

m După sistema aceasta oricine voiește să trăiască din 
banii statului nu are decit să se ducă la şcoala de drept să 
dobindească diploma de licenţiat, șsapoi trăiește toată 
viaţa lui din buget. 

— Nicidecum, domnule; judecătorii, precum nici me- 
dicii nu se plătesc de stat, ci se plătesc de acei cari au tre- 
buinţă de serviciile lor. Șunt judecători mulțime fără pri- 
cini, precum sunt şi medici şi avocaţi fără clientelă. Acei 
cari sunt învăţaţi şi experimentați, cari se bucură de stimă 
şi de consideraţie sunt căutaţi, chemaţi şi cîștigă bani 
mulți. Acei cari nu se bucură de un nume bun sunt lăsaţi 
după ușe, cum se zice. Precum bolnavii nu se duc la medicii 
cari nu au nume bun, asemenea nici împricinaţii nu se duc 
la judecători proști. Precum la medicii cari şisau făcut o 
reputaţiune specială pentru unele boale aleargă mai cu 
preferinţă bolnavii cari pătimesc de acele boale, asemenea 
aleargă și la judecătorii cari şisau făcut un nume în cestis 
unile ce voiesc a le încredința. Avem aici vreo treispatru 
judecători vestiți în cestiunile de delimitare ; ei sunt chemaţi 
de clienţi mai totdeauna cînd au cîte un proces de delimi- 
tare. Avem alţi patruscinci, celebrităţi în cestiuni de moș- 
tenire, cari ei sunt chemaţi a judeca mai toate aceste liti- 
giuri; sunt alţii speciali în afaceri comerciale şi de conta- 
bilitate etc. 

Judecătorii cari sunt plătiţi regulat cu luna sunt doi de 
justiţie, doi judecători de instrucțiune şi doi procurori ce 
avem la cele două circumscripţiuni judiciare. Ei sunt plăs 
tiți din taxele ce se percep asupra timbrelor obligatorie 
ce se pun pe deosebitele acte. Şerviciile lor sunt puțin retri- 
buite, fiindcă judecăţile sau împuţinat de cînd sa întrodus 
această sistemă. Nu este drept ca cetăţenii cari nu au pri- 
cini de judecată și cari trăiesc o viaţă pacinică să plătească 


397 


pentru acei cari au daraveri între dinșii, pe cari nu le pot 
rezolva altfel decit supuindu-le judecății. 

— Cu modul acesta săracii sunt privaţi de justiţie, fiindcă 
ei nu pot plăti judecătorii. 

— Nicidecum nu există acest inconvenient, căci primă- 
riile, precum plătesc medicii pentru căutarea bolnavilor 
săraci, tot asemenea plătesc judecători obligați a împăca 
pe acei cari se înfățișează cu un act de paupertate. 

Amicul meu, întinzîndu-se la vorbă, îmi spune că de 
cîtva timp se făcea o propagandă foarte activă printre mun- 
citorii din fabrici și din ateliere, de către unii oameni veniți 
de peste mări, din Sviţera, din Franţa și din Germania și că 
lumea era îngrijată, căci cestiunea era arzătoare. Era vorba 
de starea cea tristă a muncitorului care nu are un capital 
acumulat şi trebuie să muncească ca să poată trăi; era 
vorba de omul sănătos, vrednic şi activ, care dacă o zi 
nu găseşte de lucru, nu are ce minca. 

— În ţările cele mai înaintate în civilizaţiune, îmi 
zicea el, acolo mai ales unde oraşele au luat o întindere fără 
măsură, populaţiunea proletară, atrasă de speranţa unui 
cîştig mai mare decit la ţară, se grămădește cu prisos, 
așa că o mulțime de muncitori bat la ușile meșterilor şi 
fabricanților, cerind să le dea de lucru ca să poată căpăta 
cu ce să-și ţie viaţa dintr-o zi pînă într-alta, şi nimeni nu le 
deschide. Magaziile pline pină în pod cu producte, care 
aşteaptă cu anii pînă să fie cerute, ţin banii închiși şi mai 
lasă ca să se întoarcă ca să înceapă alt rînd de operaţiuni; 
astfel lucrarea se împiedică și pune pe fabricanți în neputinţă 
de a ocupa pe toţi cîți cer de lucru, încît o mulțime de mun- 
citori nu au uneori altă perspectivă decit a se culca nemîn- 
caţi şi a muri de foame. 

Numărul nenorociţilor cari nu găsesc de lucru și al acelor 
a căror remunerare nu este îndestulătoare creşte din zi în 
zi şi a adus o stare care merită atenţiunea și solicitudinea 
cugetătorilor și oamenilor de stat. Numai în orașul Londrei 
numărul acelor cari au trebuință de existenţă și cărora le 
vin în ajutor parohiile cu legea săracilor (poor law), trece 
de 150.000, deosebit de cei susținuți de nenumărate societăţi 
de caritate; cu toate acestea, nu este dimineaţă să nu se 
găsească în parcuri şi pe strade oameni morţi, pe cari me- 


398 


dicul legal îi declară de starvation (mort de foame), precum 
ar zice mort de holeră sau de apoplexie. 

În casele de lucru (work-house), stabilimente cari se 
deschid acelor cari nu au unde petrece noaptea, de li se dă 
acolo o saltea şi o bucăţică de pîne cu condițiunea de a plăti 
acea ospitalitate a doua zi în muncă, nu se găsește a li se 
da alta de făcut decît de a sparge pietre pentru macadamul 
stradelor ; deși printre dînşii sunt unii lucrători, meşteri de 
frunte, care ar putea produce obiecte de preț. 

Cerșetoria este oprită de lege, dar la tot pasul te îm- 
piedici de mini care-ţi ofer flori, jucărioare, chibrituri, 
cerşetori de cari nu poţi scăpa decît dînd un gologan, nu 
ca să le iei maria, dar ca să poți trece înainte. Nu te poţi 
arăta la o fereastră fără să nu înceapă să-ţi urle un minavet 
sau o primadonă de doi-trei anişori, nu ca să-ţi facă plăcere, 
dar ca să-ți rănească urechile şi să-i dai să tacă. Nu poţi 
chema o birjă fără ca doi-trei flăcăi să nu-ţi sară în ajutor, 
fără a fi trebuinţă, dar ca să-ţi întinză mîinile la plată. 

Presa a relevat, acum în urmă, pentru Londra și pentru 
Berlin, nişte fapte atît de hidoase şi de dureroase, că se 
îngrozește mintea omenească, fapte cari nu pot avea originea 
lor decit în mizeria cea mai desperată, „la faim est un 
mauvais conseiller“*. 

Răul provine, zic unii, din cauză că producţiunea a 
devenit prea mare şi întrece trebuinţele consumaţiunii. 
Este adevărat că unele obiecte, precum sunt cele mai multe 
obiecte de lux și de artă, trăsurile, bijuteria, stofele bogate 
şi altele, nu pot găsi cumpărători decît numai în clasele 
avute, puţin numeroase; dar nu este mai puţin adevărat că 
partea cea mare a populaţiunilor nu-şi poate procura nici 
hrană îndestulătoare, nici îmbrăcăminte potrivită cu cerin- 
țele anotimpurilor, nici locuinţe comode şi sănătoase; cu 
atît mai puţin le rămîne un prisos pentru obiecte scumpe 
de podoabă, ca să poată duce o viaţă potrivită cu starea de 
civilizaţiune în care ne-au adus știința, artele şi meșteșu- 
gurile. 

Partea cea mare a poporului consumă puţin nu pentru că 
nu are trebuinţe, dar pentru că n-are ce da în schimb, nu 





* Foamea este uu rău sfetnic. 


3849 


are cu ce cumpăra. Este o vorbă a românului: „Postește 
robul lui Dumnezeu pentru că nu are ce minca“. 

Cine poate să zică că zdrenţurosul și desculțul nu s-ar 
îmbrăca mai curat şi mai elegant dacă ar avea putinţă să-şi 
cumpere haine și încălțăminte mai bune şi mai îndestulă- 
toare; că, în loc dea tremura iarna în haine de vară, nu și-ar 
cumpăra palton sau blană; că nu i-ar fi mai bine să locuiască 
în casă de zid curată și mobilată, în loc dea sta ghemuit 
în bordei sau colibă, fără așternut şi fără scaun; că i-ar 
plăcea să-l ploaie din tavan și să-l fluiere vintul din toate 
părţile, şi că n-ar fi mulțumit să mănînce în toate zilele o 
bucată bună de carne cu pîine în loc de mămăligă în zeamă 
de ştir. 

Decit a susținea că producţiunea întrece trebuinţele, 
ar fi mai exact a zice că marea majoritate a populaţiunii 
nu are mijloace de a-și procura cele de trebuinţă, că numărul 
acelora cari pot consuma este prea mărginit şi că mulțimea 
este săracă.? 

Starea muncitorului astăzi este lăsată la voia întim- 
plării. Nu este sigur să poată căpăta totdauna, prin muncă, 
ce să măniînce mine, încît muncitorului conștiincios nu-i 
rămîne uneori decit să se lase să moară de foame el şi copiii 
lui, iar celui slab de înger să-l ispitească viciul, corupțiunea 
şi crima. 

Studiul acestor rele a dat naştere la o mulțime de teorii 
şi de sisteme. A espune aci ideile deosebiţilor economiști, 
moralişti și socialiști ar fi şi lung de spus, şi afară din cadrul 
ce mi-am tras. Voi încerca însă a espune pe cît voi putea 
mai scurt teoriile cari ating direct sau indirect starea 
muncitorului plugar și interesele agriculturei în general. 

„_ În vechime, ca şi astăzi statele cele puternice au căutat 
să-și aproprieze păminturi întinse în ţări depărtate, unde 
să-și poate devărsa escedentul populaţiunii și să-și creeze, 
printre neamurile barbare şi sălbatice, consumatori pentru 
productele naţionale. Luptele pentru Algeria, pentru Ton- 
chin, Congo, Asia Centrală, Insulele Caroline au fost urmă- 
rile ideei coloniale. Fiecare stat caută să ocupe pe fața pă- 
mîntului o întindere cît s-ar putea mai mare şi s-a creat o 
sistemă completă. 

Coloniile, deși au fost și sunt un mijloc puternic de 
îmbogățire pentru patria mumă și răspiîndesc civilizațiunea 


400 


europeană în țările barbare, dar nimic nu dovedește că ele 
să fi adus vreo ușurare muncitorilor. 

Englitera, deși a prins o mare parte a globului, colo- 
nizînd într-un mod sistematic și inteligent, procurînd pro- 
ductelor sale consumatori cu milioanele şi cu sutele de mi- 
lioane, îmbogățind pe mulţi din supușii săi, așa cum nu s-a 
mai pomenit, şi astfel sporind bogăţia sanațională, dar n-a 
adus nici o ușurare mizeriei muncitorilor, din contra, mi- 
zeria lor a mers tot crescînd; s-ar zice că cu cit se ridică 
mai mult nivelul bogăției unora, cu atit creşte și sărăcia mul- 
ţimii: ban la ban trage.10 

Nu este o jumătate de secol de cind California era o 
țară săracă și San-Francisco un sat mic, unde locuitorii 
duceau toți o viață modestă, dar îndestulată. Astăzi Cali- 
fornia este una din ţările cele mai bogate din lume şi San- 
Francisco un oraş strălucit, înzestrat cu tot luxul, cu toate 
înlesnirile şi perfecţiunile ce știința şi arta inginerească 
a putut născoci; dar deodată cu bogăţia s-a introdus şi 
mizeria. 

Un mijloc de îmbogăţire națională a cărui popularitate 
merge crescind de ciîtăva vreme, deși a fost blamat şi con- 
demnat pînă ieri de toţi părinţii ştiinţei economice şi sociale, 
este sistema vamală, punerea de dări grele pe producte și 
obiectele venite din streinătate, ca să nu poată concura cu 
cele indigene. Ceea ce se numea protecționism astăzi s-a 
intitulat încurajarea industriei naționale. Este susţinut cu 
multă persistenţă de mulţi liberali, deși deasupra porţii 
secolului în care am intrat acum optzeci şi cinci de ani stă 
libertatea, chemînd la dinsa pe cei mihniţi și scîrbiţi, căci 
numai de la dinsa puteau să aștepte mîntuire și mîngăiere. 
Adevăratul liberalism este de a asigura fiecăruia, fără dis- 
tincţiune de naștere și de pozițiune socială, libertatea cuge- 
tării, a cuvîntului şi a acţiunii, libertatea acțiunii indivi- 
duale, căci acestea sunt puterile cele adevărate ale societăţii 
şi ale vieţii, 

Franţa, al cărei singe generos a curs mai mult de o 
jumătate de secol pentru apărarea libertăţilor, s-a făcut 
astăzi campionul protecționismului; l-a adoptat ca baza 
regimului său economic şi social, regim care o va duce 
încetul cu încetul d-a-ndăratele la corporații și stărostii, 
la o feodalitate burghezească. 


26 401 


Pentru încurajarea agriculturei, care la dinsa, ca pretus 
tindeni, ṣe află în suferinţă, n-a putut chibzui alt mijloc de 
mâîngăiere și de ajutor decit a lovi grinele streine cu o dare 
de trei franci de fiecare hectolitru, ceea ce echivalează cu 
un impozit de o centimă şi jumătate pe kilogramul de pîne, 
impozit analog cu acel din Italia asupra măcinişului, care 
a ridicat atitea nemulțumiri şi blesteme pînă ce tinguirile 
săracilor l-au făcut să înceteze. 

Pentru griul românesc în special, deosebit de cei trei 
franci, a mai adăogat încă o dare de 50% pe valoare, astfel 
că o chilă de 400 de oca de griu românesc, al cărui preţ ar fi, 
să zicem, 100 franci, ar plăti mai întîi 50 franci, aproape 
8 franci de hectolitru, şi după aceea alţi 3 franci darea gene- 
rală, adică 11 franci de hectolitru ; încît, dacă o nevoie ar duce 
pe francezi să măniînce pîine de griu românesc, eiar plăti un 
impozit de cel puţin 10 centime pe kilogram de pine; 
asupra cui ar apăsa mai greu această dare dacă nu asupra 
muncitorului, care el mănîncă mai multă pine decit bo- 
gatul? 

În Englitera mai toate sistemele puse înainte pentru a 
putea ajunge la îmbunătăţirea stării muncitorilor sunt 
bazate pe asociaţiunea liberă a capitalului cu nunca. Am 
arătat rezultatele norocite ce a produs această sistemă în 
agricultură, asociaţiunea proprietarului cu muncitorii plur 
gari, unul aduciînd în tovărășie pămîntul și instrumentele 
agricole, iar celalalt munca lui, braţele. Nu numai că așa 
se face o cultură mai bună, fiecare muncitor fiind direct 
interesat ca pămîntul să fie cît se poate de bine lucrat, ca 
productul să fie mai abundent și de calitate mai bună, 
căci cîștigul este pentru toţi, dar ceva mai mult: moralul 
şi demnitatea muncitorului se ridică în contact cu proprie- 
tarul, care este un om de o educaţiune și o învăţătură mai 
înaltă. Acolo unde s-a întrodus această sistemă viciul băus 
turei a scăzut în mod simţitor. 

Q idee care de cîtva timp găsește răsunet chiar şi în 
Englitera este aceea a naționalizării pămîntului. 

Karl Marx a susținut că ar fi un mare ciștig pentru stat 
dacă și-ar apropria pămîntul, plătindusse proprietarilor 
actuali o rentă fixă, un număr de ani mărginiţi. 

Din două una, răspund acei cari combat această sistemă: 
sau că în rentă, deosebit de venitul anual al pămîntului, ar 


402 


fi cuprinsă şi o sumă pentru amortizare cu care să se poată 
compune pină la finitul termenului valoarea pămîntului, 
şi atunci nu este nici un cîştig pentru stat, sau că în acea 
rentă nu s-ar cuprinde decit venitul anual, și atunci nu ar 
fi răscumpărare, ci o adevărată spoliaţiune. Așa ar fi cîştig, 
şi cîştig mare pentru stat; dar ce se face cu dreptatea? Și 
chiar așa, adaogă ei, să zicem pentru un moment, ca să 
trecem peste toate considerațiunile de morală și de justiţie, 
şi că statul a devenit proprietarul pămîntului, se naşte în- 
trebarea: ce ar putea face cu dinsul decît a-l închiria la 
muncitori pe termene lungi sau scurte, pe 5, pe 10 sau pe 
99 de ani, cu rentă în bani sau în natură, cu rentă fixă sau 
proporționată cu producțiunea? Apoi o asemenea sistemă 
a fost și este în practică în mai multe ţări; rezultatele ce dă 
sunt cunoscute și judecate. Este ceea ce se practică în mai 
multe părţi ale Asiei, și chiar în Turcia europeană, unde 
mai tot pămintul, afară de puţine escepţiuni de pămînt 
mulkin (proprietate), este sau al stabilimentelor pioase 
vakuf, sau al sultanului, miri, cultivatorul fiind un simplu 
locatar sau arendaș care plătește o rentă anuală, în unele 
localităţi în bani, în altele în natură, cam 10% din produc- 
tul dobindit. Cu toate acestea, muncitorul agricol din 
Turcia nu poate fi citat ca un model de prosperitate. 

S-a zis poate că turcii n-au ştiut să organizeze gi să admi- 
nistreze cum ar fi fost bine, dar avem un alt esemplu, acela 
al Indiilor, unde nu se zice că englezului i-a lipsit spiritul 
şi geniul organizator. Şi acolo pămîntul este al statului 
sau naționalizat; cultivatorul, în loc de a plăti arenda sau 
renta la un particular, o dă statului sub numire de impozit 
fonciar, impozit care produce 550.000.000 franci pe an, cam 
jumătatea venitului Imperiului indian și, cu toată buna 
organizațiune, nici acolo nu se poate susține că starea agri- 
cultorului ar fi mai fericită decît în ţările unde există pro- 
prietatea individuală. 

Cu toate acestea, naţionalizarea pămîntului are mulţi 
adepţi nu numai în Irlanda şi Scoţia, dar și în Marea Brita- 
nie. Însă nici cei mai înfocaţi partizani, nici Wallace în 
scrierea sa Land-naturalisation*, nici  Henry-George în 





* Naţionalizarea pămîntului. 


26+ 403 


Progress and poverty* n-au mers pîinăa pretinde că s-ar putea 
lua pămîntul altfel decit plătindu-se proprietarului valoa- 
rea cea adevărată, care valoare, după aprețţierile lui Rolland 
Giffon, ar fi pentru Englitera de 50.000.000.000 franci 
(cincizeci miliarde de franci sau două miliarde de pfunţi 
sterling), iar venitul de 1.650.000.000 franci (un miliard 
şase sute cincizeci de milioane de franci sau şasezeci de 
şase de milioane de pfunţi sterling), pe venit de 314%. 

Deşi aceste sume sunt colosale și nepomenite, dar să zicem 
că plata ar fi posibilă și că pămîntul Engliterei ar deveni 
deodată al statului. Cum s-ar regula închirierea anuală, cum 
s-ar face repartițiunea fiecărui muncitor? Prin concurenţă 
sau prin bună tocmeală? Prin concurență, muncitorului nu 
i-ar rămînea nimica, pentru că lupta între muşterii ar urca 
în unele cazuri preţul pînă a trece peste ceea ce cultivatorul 
poate scoate din cultura acelui pămînt. Prin tocmeli libere 
ar fi a se da pămiînturi de aceeași calitate la unii mai scump 
şi la alţii mai ieftin, de unde ar urma tot felul de bănuieli 
şi de acuzări drepte și nedrepte. Dar cînd nu s-ar dobindi 
preţurile cerute, a cui ar fi vina şi a cui paguba? 

Argumentul cel mai puternic al partizanilor naționali- 
zării pămîntului este creșterea sau suirea naturală și progre- 
sivă a preţului pămîntului, acea supravaloare de care ei zic 
că nu este cu drept să profite proprietarul şi că se cuvine socie- 
tăţei întregi. Acest argument a părut aşa de serios, încit 
a făcut pe unul din cei mai mari economişti ai veacului, pe 
învățatul și ilustrul profesor de la Oxford, John Stuart 
Mill, să susţie că statul este în drept să-și aproprieze acea 
creştere a valorii pe care a numit-o el unearned increment 
(spor necîştigat), care nu provine nici din muncă, nici din 
iscusinţa proprietarului, ci numai din mersul natural al 
progresului social. 

Dar atunci consecinţa logică a acestui argument ar fi 
ca şi statul, la rindul său, să fie dator a despăgubi pe pro- 
prietar cînd s-ar întîmpla ca prin forţa împrejurărilor valoa- 
rea pămîntului să scază în loc de a creşte, ceea ce se întimplă 
de cind în America, în Indii, în Australia s-au dat culturei 
cerealelor cîmpii întinse şi virgine. Acolo traiul fiind mai 
lesnicios, şi munca este mai ieftină și productul mai abon- 





*Progres şi sărăcie, 


dant; aceasta a adus în Europa o scădere însemnată în pre- 
urile productelor şi, prin urmare, o depreţiare a valorii 
pămîntului, depreţiare care în Franţa a ajuns la 33% și 
pi Daia înainte, încît este temere că va ajunge în puţin 
la 50%. 

În faţa acestei crize, mulți agricultori şi-au pierdut 
cumpătul şi, în loc dea se lupta cu nevoia şi acăuta să facă o 
cultură mai perfecționată, în loc de a transforma unele cim- 
pii de arătură în islazuri şi livezi, ca să dea o mai mare dez- 
voltare creşterii de vite, s-au lăsat descurajării, părăsesc 
fermele, lasă cîmpii nelucrate, fug de la ţară și aleargă la 
orașe cu speranța d-a găsi acolo un salariu mai bun, și nu fac 
decit să adaoge la mizeria meseriașilor, scăzind preţul 
muncei prin concurenţa lor. Populaţiunea orașelor merge 
tot crescind, pe cînd cea de la ţară scade, și munca agricolă 
devine din zi în zi mai dificilă cu cît raportul între întinde- 
rea pămîntului şi numărul braţelor scade. 

În România acest raport este de 16 hectare de agricul- 
tor, din cari 9 hectare pămînt cultivabil. Fiecare lăcomin- 
du-se a cuprinde cu plugul, cu sapa cît poate mai mult loc, 
pe care nu-l poate lucra cum trebuie, pămîntul se ostenește 
hrănind buruieni și pai, şi producțiunea merge scăzind. Sunt 
acum douăzeci şi cinci de ani, cultivatorii români contau 
producțiunea medie în griu de 18 hectolitre pe hectar (1%4 
chilă de 400 de oca pe pogon); astăzi producţiunea medie 
nu e mai mult de 10 hectolitri pe hectar (14 sau 16 baniţe 
de pogon), ceea ce nu este nici a patra parte din cît produce 
hectarul în ţările unde cultura este înaintată și unde plu- 
găria merge înjugată cu creşterea de vite şi se ajută cu în- 
grășări, drenajuri și irigaţiuni. La noi, dacă vom escepta 
vreo două-trei judeţe din Moldova, agricultura nu se poate 
zice că a ieşit încă din starea primitivă. li luăm puţinul ce 
putem fără a-i da nimica. 

Carrey!! compară pămîntul cu o bancă care nu împrumută 
pe cel ce hrănește decit cu condițiunea de a-i plăti datoria; 
și cu cit îi plătește mai bine şi mai regulat, cu atit îl impru- 
mută mai mult, dar cînd datornicul nu-i înapoiază regulat 
ceea ce s-a împrumutat, creditul scade, împrumuturile se 
micşorează, pînă îl dă afară din casă. 

Din toate industriile, agricultura cere mai multă cunoş- 
tinţă şi ştiinţă, cunoștință de fizică, de chimie, de geologie, 


495 


de meteorologie, fiziologie vegetală şi animală, de ştiinţa 
electricităţii și o cunoștință adincă a obiceiurilor și a vieţei 
plantelor şi a animalelor; cu toate acestea, educaţiunea şi 
instrucțiunea agricultorului este mai necăutată decit a tir- 
govețului; țăranul plugar este mai expus la pagube de ]ă- 
custe, de grindină, de înecuri și de foc fără despăgubire. 
Şi cînd comparăm modestele mașini de cari se servă agricul- 
tura cu mulţimea şi cu colosalele corăbii și vapoare cari sunt 
la serviciul comerțului și cu mașinile complicate și inge- 
nioase de cari se servă industria manufacturială, să nu ne 
mai întrehăm de ce agricultura a rămas înapoi de celealalte 
două ramuri surori, nici de unde provine criza. O cauză 
însemnată a crizei a fost şi este ruperea echilibrului ce exista 
mai înainte între mijloacele de caridispuneau deopotrivă 
cîteșitrele ramuri ale producțiunii bogăției naţionale, care 
echilibru de la o vreme a încetat d-a mai esista. 

De la începutul veacului, și mai vîrtos în a doua jumă- 
tate a sa, instituțiunile de credit s-au înmulţit, au luat o dez- 
voltare care le-a permis să puie capitaluri mari, mijloace 
puternice în serviciul comerţului și fahricaţiunilor, înlesniri 
de cari agricultura nu s-a putut folosi. Băncile de scont şi de 
circulațiune, casele de credit de tot felul, societăţile ano- 
nime și în comandită au putut procura comerţului şi indus- 
triei þani cu 4, cu 3 şi cu 2%, pe cînd agricultura nu s-a putut 
ajuta decît cu hipotecă, cu casele de credit fonciar cu 5 și cu 
614%, rate cari întrec venitul ce poate da pămîntul. Chiar 
în patria creditului, în hogata Engliteră, agricultorul tre- 
huie să dea cel puţin 7%, ca să-și procure hani, pe cind co- 
merțul și industria găsește cu 2 şi uneori cu 1%, dar cu 3%, 
oricînd. 

Un fabricant sau un comerciant este destul să fie ceva, 
ceva cunoscut în piață de om activ și onorabil şi să aihă cu ce 
să întimpine micile cheltuieli ale unei instalaţiuni, pentru ca 
prin emitere de bilete la ordin şi prin poliţe să-și poată des: 
chide credite de zeci și de douăzeci de ori mai mari decit 
capitalul ce posedă. Çu un capital de 10.000 lei își poate 
procura þani și marfă pentru 100.000 și 200.000 lei cu 4% 
şi cu 3%, pe cînd agricultorul care ar avea un pămint de 
aceeași valoare de 10.000 lei nu și-ar putea procura decit un 


406 


credit de 5.000 lei, plătind 6 și 614% pe an; natura opera- 
țiunilor agricole nu permite a se angaja, ca fabricantul și ca 
comerciantul, a plăti în termene scurte. Şi nu numai că 
agricultura nu se poate servi de nouăle și numeroasele insti- 
tuțiuni de credit cari există astăzi, dar multe fonduri cari 
mai înainte serveau ipotecile sau mutat şi au trecut în ser- 
viciul industriei și comerțului, unde probabilitățile de cîş- 
tiguri sunt mai mari. 

Într-adevăr, în repartițiunea nedreaptă a puterilor lu- 
crătoare esistă învederat o mare lacună, o lipsă de echilibru 
în defavoarea industriei agricole, a industriei care merită 
mai multă solicitudine şi îngrijire. Domnul Frederic Fleury 
a căutat să facă să dispară acea nedreptate prin adoptarea 
unei sisteme de credit care, de s-ar realiza, ar aduce mari și 
însemnate servicii agriculturei. 

Ideea domnului Fleury este de a mobiliza o parte a pro- 
prietăţii fonciare; el propune ca proprietarul să fie autorizat 
să emită bilete ipotecare pentru o sumă echivalentă cu a 
patra parte a valorii proprietăţii sale, bilete platnice la o 
scadenţă determinată, la 5 sau la 10 ani; acele bilete garan- 
tate de state să fie autorizate să circule libere ca biletele 
Băncii Franţei, statul percepînd 2140%/ pentru autorizarea și 
garanția sa. 

Aceste bilete, zice domnul Frederic Fleury, ar fi mai 
sigure decit biletele Băncii Franţei, care nu sunt asigurate 
decît pe o valoare reală de o treime, valoare care şi aceea 
poate să dispară; aurul din pivnițele băncei se poate fura 
sau jăfui, sau valoarea lui poate să scadă prin descoperirea 
unei mine abondante de aur, pe cînd garanţia biletelor ipote- 
care ar fi de 12 ori mai mare. Garanţia biletelor Băncii Fran- 
tei este pe o valoare de trei ori mai mică, pe cînd biletele 
ipotecare ar fi garantate pe o valoare de patru ori mai mare, 
valoare care nu se poate nici fura, nici jăfui. 

În toţi timpii vechi și moderni s-au ivit idei de reforme 
sociale, unii reformatori mergind cu gindul pînă la răstur- 
narea completă a societăţii actuale şi la edificarea de sis- 
teme ieșite din imaginațiunea lor şi așezate pe alte baze şi 
pe alte principii. Astfel a fost de exemplu societatea saint- 
simoniană, fourrieristă cu falansterele şi altele, cari au apă- 


"407 


rut lucrind pe faţă în Franţa, îndată după revoluţiunea de 
la 1830, sisteme cari nu ţineau seamă nici de familie, nici 
de proprietate, nici măcar de religie, utopii cari nu puteau 
să aibă o viaţă lungă şi care au dispărut lăsind numai un 
suvenir istoric, 

Revoluţiunea de la 1848 a scos la lumină ideea ateliere- 
lor naţionale, care s-au stabilit domnește în Palatul Luxem- 
burg, sub direcțiunea lui Louis Blanc. Ideea nu era nouă, 
căci se întemeia pe principiul asociaţiunei muncei cu capì- 
talul, idee aplicată în multe cazuri cu succes în Englitera, 
cu deosebirea numai că acolo erau asociaţiuni libere formate 
prin inițiativa muncitorilor cari aduceau în asociaţiune și 
munca, și capitalul lor, pe cînd în atelierele naţionale din 
Paris muncitorii aduceau in asociațiune numai munca, iar 
capitalul era pus de guvern, de la stat, un capital pentru 
care muncitorul francez nu putea să aibă acea iubire şi durere 
de inimă ce avea muncitorul englez pentru capitalul adus 
de diînsul, fruct al muncei sale anterioare, al silinţei, al 
economiei şi al privaţiunilor, capital pentru care avea grija 
să se păstreze și să sporească, Aci puţin îi păsa uvrierului 
francez dacă se periclita sau se pierdea un capital care 
nu era al lui. Şi de unde în Englitera sistemul asociaţiunilor 
cooperative au dat rezultate bune, în Franţa rezultatul ates 
lierelor naţionale a fost descurajător, 

Focarul ideilor socialiste era în Germania, de unde au 
ieșit o mulţime de sisteme de asociaţiuni, avînd toate de scop 
organizarea muncei, Nomenclatura chiar ar fi lungă, Voi 
cita însă pe unii din reformatori și organizatori, 

Schulze Delitsch, care era de şcoala engleză, vedea mîna 
tuirea muncitorilor numai în ajutorul lor mutual, în înfiin- 
area de ateliere prin asociațiunea muncei cu capitalul adus 
de muncitori din economii și păstrare, El zicea că munci- 
torul trebuie să înveţe a nu aștepta îmbunătăţirea soartei 
sale decît numai de la propria sa inițiativă, iar nu să recurgă 
la ajutorul guvernului și să nu aștepte de la stat, 

Lassalle era şi el partizan al asociaţiunei celor două pu- 
teri productive, munca şi capitalul, dar zicea că mijloacele 
nu iartă pe muncitori să aducă în asociaţiune un capital 
suficient şi cerea ca şi statul să vie în ajutor, Pentru formarea 


403 


acelui capital, propunea o dare generală precum este aceea 
pentru săraci în Englitera (poor law), cari bani să nu se 
împartă zilnic la cei lipsiţi, ci să se formeze cu ei un fond 
special, o bancă centrală administrată de asociaţiunea 
generală a muncitorilor. El credea că putea să aplice sis- 
temul său cu un ajutor de la stat de o sută de milioane de 
talere (372 milioane franci). Ideea lui era ca în puterea aces- 
tui fond să se emită bilete pentru suma de trei sute de mili- 
oane de talere (1.146.000.000 franci). 

Lassalle era un socialist conservator, care atribuia mize- 
ria muncitorilor industrialismului și bancocrației; tînăr, 
ager, erudit și elocinte, cuvintele lui aveau un mare răsunet 
mai ales în Germania. Principele Bismarck avea o mare 
consideraţie pentru caracterul şi ideile ce propaga. Iată ce 
zicea marele cancelar la 1878 în Parlament: 

„Dacă cineva ar voi să încerce o întreprindere de aseme- 
nea natură, s-ar putea foarte bine să aibă trebuinţă de o 
sută de milioane de talere; un asemenea lucru nu mi s-ar 
părea nici nebunie, nici absurditate. În Ministerul de Agri- 
cultură facem încercări asupra deosebitelor sisteme de cul- 
tură, n-ar fi oare bine să facem asemenea încercări și în pri- 
vinţa muncei omului, ca să încercăm a rezolva, prin îmbu- 
nătăţirea soartei muncitorului, cestiunea numită democra- 
ţia socială. Imputarea ce mi s-ar putea face este că m-am 
oprit în cale, ar fi să mi se zică că n-am stăruit pînă la dobîn- 
direa unui rezultat satisfăcător; dar mi-a lipsit timpul. 
Politica dinafară mi-a absorbit toate gindurile. Îndată 
însă ce voi avea timp și ocaziune, sunt foarte hotărit a mă 
ocupa de această cestiune.“ 

Aceste cuvinte au făcut pe mulţi să prenumere pe prin- 
cipele Bismarck între adepţii lui Lassalle, cu atît mai mult 
că la congresul economist de la Eisenach la 1876 a trimis 
acolo pe amicul său Wagener, care a dezvoltat teza regali- 
tăţii, zicînd că instituţiunea monarhică nu poate avea viitor 
decît întorcîndu-se la originea sa, adică arătindu-se atit în 
teorie, cît și în practică scutul dreptului celui slab şi pro- 
tectorul nenorociţilor. lar de va căuta sprijinul printre 
baronii industriei și printre principii bursei, autoritatea îi 
va scădea și se va cufunda. 


409. 


Karl Marx şi Bakuninii, exageşind mai în upmă ideea 
asociaţiunilog, au ajuns dintr-o iubire pău înțeleasă a munci- 
topilor la naționalizarea pămîntului, la naționalizarea ins- 
tpumenteloş de muncă; e de obsegyat că nici Lassalle, nici 
Karl Maşx n-au pus inainte și cestiunea naţionalizăţii ba- 
AETA [...] Țelul către care tindeau colectiyiştii epa: 

Proprietatea pămintului şi a instrumentelor de muncă să 
fie colectiyă a tutuloy; 

familia de astăzi să fie înlocuită cu o familie egalitară 
şi libegă, căci cea de astăzi este  opţesiyă, căci ține pe femeie 
şi pe copii pobi ai bărbatului și ai tatălui; 

înlocuirea stării actuale printr- -un organism social bazat 
pe cea mai completă autonomie a gpupelor și a comunelor 
federate pentru organizarea segyiciilor publice; cultura 
completă a pămîntului, înfrumusețarea globului și feicipea 
comună; 

egalitatea civilă, politică şi economică a tuturor ființe- 
lop omenești, fără distincțiune de sex, de coloaşe, de soi şi 
de naționalitate; 

garanția independenţei individuale, lăsînd în posesiunea 
fiecărui producător escedentul yaloarei obţinute prin lucra- 
rea sa asupra mateţiei ce a lucgat; 

asigurarea fiecărui membru a societății ya dobindi cu 
cheltuiala colectivităţii o instrucțiune integrală şi profe- 
sională în raport cu totalitatea cunoştinţelor din timpul 
său. li 

O idee care a ayut un mage păsunet și cae intr-o ypeme 
ajunsese a dispune de mapi mijloace este Intepnaționala ; nu- 
măşa membşii săi în Eugopa şi în Ameţicacu milioanele. Dag, 
în loc de a întrebuința fonduţile ei a susține și a încuraja 
asociațiunile de muncă, a întrebuințat contpibuțiunile mem- 
brilop a susține și încuraja gpeyele. Astăzi muncitoşii au 
început a înţelege că gpeyele au peuşit uneopi a sili pe pa- 
troni să acorde o sporire de salagiu, dap n-au întişziat a 
scumpi preţul obiectului şi, prin upmage, a împuţina nu- 
măţul mușteriilog, și mulți lucrători pămîn pe dinafară fără 
a li se putea da de lucu. 

Din exagețrație în exagețrație, unii din adepții lui Kapl 
Marx şi ai lui Bakunin au mețs pînă a propaga că: 


440 


Dumnezeu este un mare inimjc al poporului, 

că 

nu trebuie nici credinţă, nici supunere, căci numai ast- 
fel se poate edifica o societate nouă, democratică, socialistă, 

că 

nu trebuie nici patrie, nici naţiune; nimic alt decit 
comuna și omenirea, 

că 

patria este o idee abstractă și seacă, în numele căreia 
regii împing popoarele a se măcelări unele pe altele, 

că 

patria este un fapt fiziologic care se mărginește în casa 
ce locuieşti, în comuna în care munceşti, iar mai incolo nu 
trebuie să vezi decît cercul in care domnesc aceleași principii 
şi unde se dezvoltă aceleași trebuinţe. 

Iată la ce aberaţiuni poate ajunge spiritul omenesc cind 
pierde din vedere principiile primordiale ale moralei, ale 
drepturilor și ale datoriilor.1t 


ION GHICA 


XXV 


IOAN CÎMPINEANU 


Discurs rostit la Academia Română la 28 martie 1880 


Științele naturale au fost obiectul principal al studiilor 
mele din tinerețe. Descoperirile lui Cuvier și ale lui Elie de 
Beaumont asupra formațiunilor geologice şi asupra succe- 
siunii locuitorilor pămîntului deschideau în spiritul meu un 
orizont plăcut vieţei în care voiam să intru. Admiram cum 
Arago și Dumas! făceau inteligibile, chiar diletanţilor știin- 
ţei, cestiunile cele mai complicate și mai transcendentale 
ale filozofiei naturei şi cum învățații secolului al XIX-lea 
înavuţeau pe toată ziua ştiinţa cu o mulțime de descoperiri. 
Urmam cu religiozitate miile de observaţiuni și esperienţe 
cu cari Humboldt pregătea marea operă ştiinţifică ce a lăsat 
lumii. Dară evenimentele, la cari mi-a fost cu neputinţă să 
nu iau și eu parte, m-au distras de la studiile mele de predi- 
lecţiune, m-au dezlipit de acele ocupaţiuni liniştiteși plăcute 
şi m-au aruncat în virtejul luptelor politice, atit de crincene 
şi de pasionate, cari se urmează la noi continuu de atiţia ani. 

Nu aș fi cutezat niciodată să solicit un fotoliu într-această 
incintă; dar a fi chemat de libera voastră mişcare a fost un 
onor prea mare pentru mine ca să nu simt cea mai adincă 
recunoştinţă şi mîndrie. Şi, dacă interpret bine intenţiunile 
de cari aţi fost animați cînd m-aţi admis între voi, îmi zic 
că aţi voit să daţi o probă că în spiritul ce animă învățatul 
vostru corp nu despărțiți legile lumii morale și politice de 
acelea ale lumei fizice şi că priviţi studiul societăţilor ome- 
neşti ca o situaţiune care ţine şi de ştiinţele naturei, şi de 


412 


ale spiritului. Aţi voit să arătaţi că aliaţi morala și politica 
cu științele exacte și că cereţi de la oamenii de stat a nu măr: 
gini lucrarea lor numai în apărarea drepturilor ţărei și în 
organizațiunea administraţiunilor, dară că cereţi să îngris 
jască totdodată și de dezvoltarea științelor, a artelor și a 
meseriilor, căci numai astfel s-ar înţelege misiunea ce au de 
îndeplinit către ţară şi către naţiune. 

Dintrracest punct de vedere nu cred că aș fi putut să aleg 
un subiect mai potrivit cu intenţiunile voastre deţit vors 
bindurvă de un om care a luptat o jumătate de secol pentru 
dezvoltarea morală, intelectuală și naţională a poporului 
român, pentru răspîndirea științelor, artelor şi meșteşugu: 
rilor în cari el vedea redobindirea drepturilor naționale ale 
patriei noastre. 

Acei cari au auzit de loan Cîmpineanu2? la tribună vă pot 
spune că el a fost un orator mare şi un apărător aprigal 
drepturilor naţionale. El este acela care a redeschis în Româr 
nia lupta pe tărimul politic și care, prin apărarea ce a sus 
ţinut în contra acelor cari voiau să ne răpească autonomia, 
nera lăsat o pagină frumoasă în istoria politică a țărei. 

Prin cugetările sale înalte, prin elocipţa sa şi prip încus 
rajările ce a dat literaturei române, numele său are drept 
la un răsunet în mijlocul învățatului vostru corp. Prin devos 
tamentul şi prin sacrificiile ce a făcut pentru ţară, el a dor 
bindit drepturi imprescriptibile la recunoştinţa tuturor 
românilor. 

Suferințele şi nenorocirile unei ţări fac de multe ori edur 
caţiunea oamenilor politici; ele, cînd nu corump şi pu Omoas 
ră spiritul, înalță inima, întăresc credinţele şi devin o școală 
de patriotism, de sacrificii și de abnegaţiune. 

Întrso noapte de iarnă Luxandra, soția lui Scarlat Cima 
pineanu, era chemată la Curtea domnească. Niculae Mavror 
gheni, domnul de atunci, o primește cu toate onorurile cuver 
nite rangului şi familiei sale, îi vorbește cu respect și blin: 
dete, făcînd o mare laudă despre meritele soțului său; cîpd 
deodată acel domn maniaț începe a plinge și a se bate çu 
pumnii în cap, povestinduri visul ce zicea că avusese chiar 
întraacea noapte: îi spune că o văzuse în somn călătorind 
pe drumul Giurgiului către Țarigrad și căsi confisca averea. 
Cînd tinăra femeie ajungea în capul scărei palatului, se 
întîlnea cu realizarea visului domnesc. Era luată pe sus de 


413 


arnăuţii curţii şi aruncată într-un car mocănesc. Vodă ridea 
privind această scenă după fereastră, strigiîndu-i: „ xaAdv 
xareB6diov“ (călătorie bună). 

A doua zi, o șaică dezbarca la Rusciuc încă o familie de 
exilați; d-acolo era dusă la Eskizara și, mai în urmă, în 
temnița de la Edi-Kule (Şapte-Turnuri) din Constantinopol, 
unde a fost deţinută mai mulţi ani, pînă cînd Rusciucli Ha- 
san-paşa a pus un termen tiraniei lui Mavrogheni, luindu-i 
capul. Atunci s-au liberat familiile surghiuniţilor, şi refugi- 
aţii s-au întors la căminurile lor. 

Vina Cimpinencei era că bărbatul său nu voise să rădice 
oaste românească, ca să meargă să se bată alături cu turcii 
în contra austriacilor, nemților cu coadă, cum le ziceau 
românii.3 

lacă epoca în care loan Ciîmpineanu a văzut ziua. 

Născut dintr-un tată pe care nu l-a putut cunoaşte decit 
prin numele lăudat ce a lăsat printre boierii ţării și dintr-o 
mumă model de iubire și devotament, albită înainte de timp 
în suferinţele celei mai nemiloase închisori 

Constantin Ciîmpineanu, fiul cel mai mare al lui Scarlat 
Cîmpineanu și frate lui loan Cimpineanu, om de o înaltă 
învăţătură, elevul cel mai lăudat al renumitei şcoale a lui 
Lambru Fotiadi, școala în care s-a format inima și spiritul 
multora din grecii cari au ilustrat patria lor prin sabie şi 
prin condei, în timpul luptei pentru regenerarea Greciei. 

Acel frate mai mare al lui Ioan Cîmpineanu, care de copil 
împărtășise cu maică-sa întemnițarea de la Edi-Kule, i-a 
servit de tată. El i-a vorbit de tirania şi de corupțiunea fana- 
rioţilor, de umilirea ţărei, de drepturile ei nesocotite și 
călcate în picioare; l-a trimis să urmeze în școala lui Varda- 
lah şi a lui Comita şi i-a dat de institutor pe Laurengon, un 
nobil francez care, după ce luase o parte activă și entuziastă 
în revoluţiunea cea mare a Franței, neputind mai în urmă 
să se împace nici cu excesele iacobinilor, cari făcuse din te- 
roare un mijloc de guvernare, nici cu regaliștii care chemau 
pe streini în ajutorul Burbonilor, scăpat ca prin minune din 
temniţa din care Chenieri şi Lavoisierii ieșeau numai ca să se 
urce pe eşafod, trăia pribeag în București, ciștigindu-și hrana 
vieţei dînd lecţii de limba lui Voltaire şi a lui Rousseau, 
semănind în ţară depărtată ideile cele mari şi generoase ale 
Revoluţiunii franceze, alinîndu-şi astfel durerea ce simţea 


414 


în sufletul său, văzind cum ideile extreme compromit cauze- 
le cele mai bune şi fac ca omenirea să se jnvijrteasga intr-un 
cerc viţios, trecind de la libertate la licenţă și la anarhie, 
de la anarhie la despotism și tiranie, ca să jnceapă de la 
căpătji același cerc, şi cu toate acestea pășind tot înainte. 

Sub ingrijirea unor asemenea învățători şi cu exemplele 
cele frumoase ce avea de la un frate model de virtute şi de 
patriotism, un spirit deştept ca acela al tinărului Cimpi- 
neanu nu putea să nu primească adinc intipărirea binelui 
şi a frumosului, 

Dintr-o familie din cele mai vechi ale țărei, nepot al lui 
Cantemir și al vornicului Cindescu, frate cu boierul cel mai 
considerat şi mai stimat de Grigorie-vodă Ghica, lorul lui 
loan Cijmpineanu era însemnat la curte și jn mijlocul boie- 
rimii, dară inima lui jl trăgea mai mult către lumea învățată, 
către profesori, către oamenii de litere și către artiști, către 
oamenii de talent, de spirit și de gust, către aceia cari tot- 
deauna și pretutindeni pregătesc viitorul unei ţări. 

Un om pentru care el avea o deosebită afecțiune era un 
umil călugăr din Mănăstirea Căldărușani, care știa să-i 
vorbească de originea românilor, de vitejiile lor, de tractatele 
domnilor celor vechi cu sultanii, de trecerea Bucovinei din 
minile muscalilor intr-ale Austriei printr-un act inic şi fără 
valoare in drept, de cesiunea Basarabiei, călcindu-se în 
picioare principiile cele mai sacre ale dreptului ginţilor. 

ntr-o seană, pe cind se alla in serviciu la Curtea dom- 
nească, auzind pe Grigorie-vodă că zicea către un boier că, 
în lipsa mitropolitului Dionisie Lupu, nu mai putea lăsa 
scaunul arhipăstoresc vacant și că, de ar cunoaşte un călu- 
găr român cu inimă și cu învățătură, l-ar face mitropolit 
şi ar scăpa ţara de călugări străini. La aceste cuvinte, loan 
Cimpineanu nu s-a putut stăpini; mulțumirea lui a fost atjt 
de mare auzind aceste cuvinte din gura domnului, ijncît cu 
riscul de a fi înfruntat, a strigat din colțul unde sta respec- 
tuos: 

„Este unul măria-tal!“ 

Informațiunile luate de domn confirmind recomanda- 
țiunea Cjmpineanului, călugărul Grigorie fu chemat la palat, 
unde erau adunaţi toţi boierii. Domnul, urmat de postelnicul 
său Alexandru Ghica, jnaintează către călugăr și-i pune in 
mină cirjea arhipăstorească, zicindu-i: 


415 


„Nici celui care a alergat, nici celui care s-a rugat, ci 
celui care a binevoit Dumnezeu“ ,5 

Surprinderea boierilor fu mare, criticele multe, dară 
țara dohîndise un mitropolit virtuos, adevărat român, căruia 
îi era dat să devie un martir al credințelor şi al patriotis- 
mului său. Mănăstirile închinate s-au luat atunci din mînjle 
grecilor şi egumeniile s-au dat toate clerului român, 

Era în natura lucrurilor de atunci ca, deodată cu intrarea 
trupelor rusești, călugării greci să fie reinstalaţi în mănăsti- 
rile zise închinate, 

După instalarea guvernului rusesc, la 1828, cu Pahlen și 
Zaltukin, ca prezidenţi plenipotenţi, a început pentru vir- 
tuosul nostru mitropolit o eră de persecuțiune și de suferințe; 
puține luni după intrarea trupelor rusești a fost exilat la 
Kiev, Un exil de şase ani într-o climă aspră şi viaţa ascetică 
ce petrecea ca călugăr i-au ruinat sănătatea. Numai la veni- 
rea noului domn Alexandru Ghica, la 1834, mitropolitul 
Grigorie s-a liherat din exil, deodată cu încetarea ocupați- 
unei străine; a venit în scaunul arhiepiscopal bolnav, pră- 
pădit în sănătate, ca să-și dea ohștescul sfîrșit, A adormit 
în Domnul ca un sfint, binecuvîntind ţara și turma pe care 
a iubit-o atît de mult, Memoria lui scumpă românilor va fi 
totdeauna încungiurată de aureola martiriului. 

Grigorie (Ghica, care se suise pe scaunul domniei la 1822, 
în urma morții lui Tudor Vladimirescu, era dintre boierii 
aceia cari lucrau de mulţi ani pentru redobindirea dreptu- 
rilor strămoşeşti. 

Ideea care predomina în acel partid era că dreptul de 
suzeranitate, astfel cum rezulta din capitulațiunile încheiate 
de vechii nostri domni cu Înalta Poartă, erau o garanție 
pentru păstrarea naționalităţii noastre; exemplele celor ce 
se petreceau în Bucovina și Basarabia, de cînd aceste pro- 
vincii româneşti încăpuse pe mîinile nemților și ale rușilor, îi 
întărea și mai mult în această credinţă. Acei boieri recunoş- 
teau că turcii, deținind fortărețele de pe ţărmul românesc, 
numind domni d-a dreptul, fără de a fi aleşi de țară, monopo- 
lizînd exportul productelor noastre și trimițind firmanuri, 
nesocoteau tractatele, Dar își ziceau totdeodată că de la o 
vreme încoace Imperiul otoman mergea tot slăhindu-se și 
că, mai curînd sau mai tîrziu, era să vie ziua cînd acel im- 
periu să se desfacă în elementele sale constitutive şi că atunci 


416 


independența României va fi o consecinţă naturală a eveni- 
mentelor ce au să se desfășure. 

Lucrarea acelui partid, în care figurau pe la finitul seco- 
lului în întiiul rînd banul Brîncoveanu, banul Dumitrache 
Ghica cu fiii săi, banul Scarlat şi Grigorie Ghica, logofătul 
lenăchiță şi fiul său cluceru Alecu Văcărescu, Constantin 
Bălăceanu, vornicul Scarlat şi fiul său Constantin Cimpi- 
neanu, logofătul Nicolae Dudescu, era de a pregăti națiunea 
din vreme, ca acea desfășurare de evenimente care se pregătea 
să o găsească destul de luminată și de pregătită ca să poată 
profita de dinsele pentru întărirea statului român ; căci dacă, 
din contra, ar fi fost să ne găsească într-o stare de inferiori- 
tate în comparațiune cu populaţiunile de cari suntem încun- 
giuraţi, nu numai că nu am fi ştiut să ne servim de drepturile 
noastre, dară chiar independența ce s-ar fi dobindit nu era 
să aibă alt rezultat decit acela dea aţița și mai mult lăcomia 
puternicilor vecini şi ar fi fost necontenit ameninţată de a 
trece sub un jug mai anevoie de purtat, precum s-a întimplat 
cu tătarii din Crîm şi cu Polonia. 

Pentru a nu deveni dar victima acelor jocuri politice, ei 
credeau că nu era de dorit ca disoluțiunea Imperiului otoman 
să fie precipitată, ca să lase românilor timpul să se deştepte 
şi să se lumineze; dară îşi ziceau totdodată că trebuie să lu- 
creze neincetat la dezvoltarea simțului naţional şi să caute 
a se folosi de toate împrejurările ca să se redea ţărei drep- 
turile ei călcate, reintrînd în litera și în spiritul tractatelor 
celor vechi. 

Pe aceste baze boierii nostri au vorbit generalului Sebas- 
tiani, cind a trecut prin București, la ducerea sa la Constan- 
tinopol ca ambasador al lui Napoleon cel Mare. 

Pe lingă acest partid mai exista pe la inceputul secolului 
şi un altul. Unii din boieri simpatizau cu politica propagată 
de Eteria grecească, care lucra la răscularea tuturor creşti- 
nilo; din Orient şi la desfiinţarea imediată a dominaţiunii 
otomane — politică încurajată în Franţa şi în Englitera de 
lum. „ universitară şi patronată în România de consulatul 
rusesc. 

Din punctul lor de vedere, grecii aveau cel mai mare 
interes să urmărească realizarea acelui scop, căci la ei învă- 
ţătura era răspîndită în toate clasele, pe cînd celealalte popu- 
lațiuni nici nu se gîndeau încă la înființarea de alte școli 


27 — Opere vol. I — Ion Ghica 417 


decit cele grecești. Clerul ortodox pretutindeni în imperiu 
era grec, avind în minile sale toate averile bisericeşti ; grecii 
erau poporul cel mai luminat şi mai avut din Orient. Simţul 
național era la ei dezvoltat în cel mai mare grad, pe cind 
celealalte popoare ale Orientului confundau încă naționali- 
tatea cu biserica, incit bulgarii, arnăuţii, românii din Mace- 
donia se credeau greci, fiindcă biserica lor se numea biserica 
ritului oriental grec. 

Grecii, în starea în care seaflau, puteau să aspirea înlocui 
pe turci în dominaţiunea imperiului. Ei se răsculau în nu- 
mele patriei: dă thv marplda şi în numele naţionalităţii 
elene: 5 76 £XAmuixâv E9vos, iară celealalte popoare se 
sculau pentru religiune, za vera. 

Cu cit Imperiul otoman ar fi căzut mai curind, cu atit 
grecii, acest neam mic, numărînd cel mult două milioane de 
suflete, aveau mai multă probabilitate de a creşte numărul 
lor, absorbind naţionalităţile Turciei, pe cari încă şi astăzi 
tot cred că le pot deznaţionaliza prin școli și prin biserică, 
precum caută să facă cu românii din Macedonia și cu alba- 
nezii, lucru ce era să devie cu neputinţă mai tirziu, cînd 
simțul gintii s-ar fi deșteptat în acele populaţiuni, precum 
s-a deșteptat şi se deşteaptă pe toată ziua mai mult. 

Ioan Cimpineanu era unul din adepţii cei mai călduroși 
partidului curat românesc, al căruia unul din membrii cei 
mai activi şi mai importanţi era fratele său Constantin. 

Pe la începutul mişcării din 1821, guvernul în amindouă 
principatele era în minile grecilor și boierilor eterişti, cari 
se puseseră la discreţiunea lui Ipsilante, venit din Rusia ca 
să ia comanda insurecţiunii. Insurecţiunea luase un avint 
insemnat prin puternicul concurs al lui Vladimirescu, om 
de arme, energic şi foarte influent în județele de peste Olt, 
unde se păstra încă viu spiritul războinic. 

Cei mai mulţi din boieri, şi chiar dintr-acei cari se reali- 
ase la acțiunea zavergiilor eteriști, speriaţi de prădăciunile 
cetelor răspîndite a căpitanilor lui Ipsilante, părăsise țara 
şi refugise in Brașov și in Sibii peste Carpaţi, de unde nu 
s-au întors decit atunci cînd atitudinea luată de Ipsilante 
incepuse să deschidă ochii lui Vladimirescu și-l făcuse să 
vază cursa în care căzuse, puindu-se cu totul și în toate la 
discrețiunea Eteriei, deșteptare tirzie pentru el sărmanul, 
care a expiat crud încrederea ce a avut. El, care putea să 


418 


moară ca Botzari sau să trăiască ca Coletti, şi-a plecat capul 
călăilor lui Ipsilante, ca să nu compromită viitorul țărei 
sale, expuind-o la vindicta turcească. 

Sacrificiul lui Vladimirescu a fost un act de cel mai 
mare patriotism. El a început ca un erou și a sfirșit ca un 
martir, deschizîndu-ne nouă calea către redobindirea drep- 
turilor naţionale. 

La chemarea românilor sub steagul naţional la 1831, 
loan Cimpineanu, deși de o sănătate foarte delicată, a fost 
din cei dîntii a răspunde la apel. Rangul său de paharnic îi 
da dreptul la gradul de căpitan; mai în urmă, ajuns maior, 
i s-a dat comanda unui batalion din regimentul staționat în 
Ploiești, avind ofițeri subalterni pe Nicolae Golescu, pe 
loan Voinescu II, pe Nicolae Teologu, pe Dimboviceanu și 
pe alţii tineri ofiţeri, cari toți s-au distins și s-au ilustrat 
în viaţa publică. 

O împregiurare cu totul neașteptată a făcut ca generalul 
Kisselef, guvernorul rus de atunci, să cunoască pe Ioan Cim- 
pineanu. 

Orăşenii ploieşteni și locuitorii satelor de prinprejur, 
lipsiţi de hrană și nemaiputind duce numeroasele sarcini şi 
biruri, podvezi şi angarale, se răsculase, pusese mîna pe arme 
şi campau de mai multe zile pe strade şi pe maidanuri, ne- 
maivoind să recunoască nici o autoritate. Ameninţările și 
încurările cazacilor ruseşti nu putuse să-i facă să reintre în 
linişte; începuse să ridice șanțuri de apărare pe piaţa oboru- 
lui. Curierii se succedau pe tot minutul între București și 
Ploiești. Generalul guvernor se găsea în cea mai mare ne- 
odihnă și nedumerire, căci nu-i convenea Rusiei să se ştie în 
lumea politică că românii nu erau mulţumiţi de guvernul 
rusesc, aceasta mai ales într-un moment cînd cabinetul de 
Petersburg își da toate silinţele să facă pe Europa să crează 
că români! erau atit de fericiţi, încît toate aspiraţiunile lor 
naționale se rezumau în dorinţa de a fi încorporaţi în impe- 
riul țarului. Poziţiunea în care se afla generalul Kisselef era 
dificilă, căci pe de o parte nu-i convenea să înăbuşească 
răscoala prin vărsare de singe, şi pe de alta nu putea să lase 
lucrurile să ia proporţiuni mari într-un timp cînd lupta de 
pe malurile Vistulei făcea să răsune Europa de strigătul: 
„Să trăiască Polonia!“ şi cînd victoriile lui Hlopinsky, lui 
Skrisnewsky şi lui Denbinski sileau pe împăratul Nicolae 


27* 419 


să-și tragă oştirile din România ca să le întrebuinţeze în 
contra Poloniei. 

După mai multe zile de iritaţiune, generalul Kisselef s-a 
hotărit să ceară concursul miliției române; atunci batalionul 
comandat de Cimpineanu a fost însărcinat cu trista misiune 
de a restabili liniștea prin arme. Maiorul comandant, lăsind 
trupa la o parte, intrind singur în mijlocul poporului, a avut 
nespusa consolaţiune dea potoli răscoala prin puterea cuvin- 
tului, făcînd pe fiecare să se retragă fără a vărsa cea mai 
mică picătură de sînge românesc.$ 

Cimpineanu era totdeauna ascultat de popor, pentru că 
cuvintele sale erau pline de rațiune și de distincțiune ; vorbea 
din curăţenia inimei și din puterea convicţiunilor. 

Generalul i-a mulţumit trimițindu-i „Crucea Sfintului 
Vladimir“. 

Tot în acele vremi, generalul Kisselef s-a adresat la fra- 
tele cel mare al Cîmpineanului, oferindu-i Ministerul Culte- 
lor, zicîndu-i că, deşi cunoştea aversiunea ce avea dea servi 
sub un guvern strein, dară credea că, oferindu-i un serviciu 
cu totul fără amestec în politică, nu putea să se atingă întru 
nimic credințele şi convicţiunile sale. După o convorbire, 
care a fost o profesiune de credinţă francă și leală din partea 
lui Constantin Cîmpineanu, generalul rus i-a strîns mîna, 
zicîndu-i că-l stimă pentru sentimentele sale cu atît mai mult 
cu cit, de ar fi român, nu ar cugeta altfel pentru ţara lui. 

Generalul Kisselef avea inima şi spiritul deschis senti- 
mentelor celor mari. Cînd era ambasador la Paris, pe la anul 
1862, om în etate de 80 de ani, Touvenel, ministru trebilor 
dinafară al lui Napoleon III, zicea, vorbind despre dinsul, 
că nu cunoștea în toată diplomaţia europeană un spirit mai 
tinăr prin sentimentele sale și mai accesibil la ideile mari și 
generoase. 

Mai în urmă, maiorul Ciîmpineanu, dind dovezi de apti- 
tudine politică şi administrativă, a fost numit director de 
minister; atunci cariera militară a devenit pentru dînsul 
numai nominală, și iacă-l aruncat în virtejul și în preocupa- 
iunile luptelor politice. 

La 1833, rămas singur Cimpineanu, prin moartea fratelui 
său Constantin, stăpîn pe o avere din cele mai însemnate, 
stabilit în București, casa lui a devenit locul de întîlnire al 
tuturor oamenilor de talent. Și dacă prin poet înţelegem pe 


420 


omul care are simţul a ce este mare şi frumos, a cărui inimă 
bate la oricefaptănobilă și patriotică, la orice cugetare înaltă 
şi carerespinge de la dinsul orice nu este demn și curat, putem 
zice că el era un adevărat poet. El nu numai că iubea literas 
tura şi artele, dară simţea ca poetul şi ca artistul. S-a pus în 
capul Societăţii filarmonice, a înfiinţat școala în care ssau 
format mai mulți artiști dramatici români și a devenit fun- 
datorul Teatrului Naţional. Într-acest ram al literaturei el 
vedea ceva mai mult decit o şcoală de moravuri; pe lingă 
glorificarea faptelor şi caracterelor celor mari, era pentru 
dinsul un mijloc de a da românismului un avînt şi de a dega 
tepta simţul național. Memoria lui va fi neştearsă în inimile 
autorilor şi artiştilor noștri dramatici. Printriînsul românii 
au putut cunoaște pe Racine, pe Corneille, pe Molière și pe 
Alfieri. 

Întrso luptă continuă de mai mulţi ani în contra indifea 
renţei și a relei.voinţe, lesne de înţeles, în contra teatrului 
național, din partea unui guvern care nu putea decit să caute 
să placă streinului, șia mistuit o mare parte a averii sale. 

Cimpineanu naa scris nici o carte, dar a făcut mai mult: 
a îndemnat pe toți oamenii de talent dintrsacea epocă să 
scrie. Acei cari l-au auzit judecînd o operă sau dind consiliile 
sale judicioase asupra unei scrieri pot spune cît era de dezvol- 
tat intraacel om gustul literar și artistic, 

Stenografia, cu totul necunoscută pe atunci la noi, nu 
ne-a transmis elocintele cuvinte rostite de dînsul în Obșteasca 
Adunare; dar acei cari laau auzit în Camera de la 1835 pînă 
la 1839 ne pot spune că ela inspirat la o generaţiunea intreas 
gă simţemintele patriotice. 

Humboldt, vorbind de marele Arago, zicea că descoperi- 
rile şi lucrările sale ştiinţifice erau mari și numeroase, dară 
că mai mari şi mai numeroase erau acelea cea pus pe alții să 
facă prin consiliile şi prin indicaţiunile sale. 

Întraun timp cînd în lumea noastră robia și claca erau 
considerate ca nişte drepturi naturale de cari uzau, fără a 
simți conştiinţa lor cituși de puţin vătămată, el era din micul 
număr al acelor care deplorau nedreptatea care apăsa două 
clase foarte numeroase ale țărei. Devenit deplin stăpin pe 
averea sa, a liberat îndată mai multe sute de suflete din robie 
și a desfiinţat claca la moşia sa, împroprietărind pe locuia 
tori. Vestitul lăutar Dumitrache, care sub un alt cer ar fi 


sul 


dobindit un renume european, acel menestrel al tuturor 
veseliilor şi intristărilor caselor boierești, vioara care a făcut 
mirarea lui Artot şi a lui Liszt”, povestea chiar el cum deve- 
nise om liber: boierul al cărui rob fusese, simțindu-l cu bani, 
i-a propus să-i vinză libertatea pe o mie de galbeni, dar el, 
neavînd decit trei sute, restul de șapte sute de galbeni l-a 
găsit în generozitatea colonelului Cimpineanu. Își plătea 
datoria de recunoștință cîntind Ja orice ocaziune, de ar fi 
fost chiar la masa domnească, cintecul popular: 

Aideţi, frați, la Mărgineanu, 

Să scăpăm pe Cîmpineanu.* 


La 1834, Cimpineanu fu ales deputat al judeţului Brăila. 
Intrînd în Obşteasca Adunare, s-a găsit alături cu fostul său 
şei deregiment, cu vornicul Emanoil Băleanu, și cu doi amici 
din copilărie, cu Iancu Ruset şi cu Grigorie Cantacuzino, cu 
cari în tinereţe visase îmbunătățirea soartei României, citeşi- 
patru boieri și feciori de boieri din cei mai consideraţi pentru 
spiritul lor cultivat, pentru caracterul lor onorabil şi inde- 
pendent. Chiar de la cele dintii ședințe s-a stabilit într-acești 
buni români o comunitate de idei şi de acţiune. 

Deşi boierii ţării fusese chemaţi, patru ani mai înainte, 
la 1830, în Adunarea Extraordinară să discute Regulamentul 
organic, dar o lege redijată și votată sub presiunea unei ocu- 
pațiuni armate și sub preşedința consului rusesc, pe cînd ţara 
era guvernată de un general strein, nu putea fi considerată 
decit ca o operă impusă de streini. 

Acești patru bărbaţi au pus baza principielor cari tre- 
buiau să-i conducă la reformarea acelui Regulament, căutind 
totdodată a se folosi de dispoziţiunile cele bune cuprinse în- 
tr-însul, pentru a dota ţara cu şcoli, a înfiinţa comunicaţiuni 
lesnicioase intre centrurile de producţiune și export cu cen- 
trurile de producţiune, a regula cursul girlelor și a le face 
plutitoare, a sili pe impiegaţii administraţiunii a se ţine în 
marginile atribuţiunilor lor, a face justiţia independentă de 
influența guvernului și de fluctuaţiunile politice, a pedepsei 
abuzurile și prevaricaţiunile şi a obliga pe fiecare la paza 
legilor. 

Pe aceste baze s-au unit aceşti patru bărbaţi, formînd un 
grup modest şi nebăgat în seamă la început, dar pe lingă care 
au venit de s-au adunat unul cite unul toţi acei deputaţi cari 


422 


doreau binele și înaintarea ţărei; în mai puţin de doi ani, 
acest partid devenise majoritatea Camerei şi conta în sînul 
său pe doi din prelaţii cei mai cuvioși și mai învăţaţi: pe 
Cesarie de la Buzău și pe Ilarion de la Argeș. Țara întreagă 
era cu partidul Cimpineanu, partid care prin tăria convinc- 
țiunilor şi prin curajul său a lăsat urme neşterse în istoria 
noastră parlamentară. 

Majoritatea acelei Camere n-a lipsit niciodată de la dato- 
riile sale, a cenzurat cu scrupulozitate actele guvernului, a 
cercetat totdeauna fără preget socotelele vistieriei, și pentru 
cheltuielile ce găsea făcute fără de a putea fi justificate prin 
voturile Adunării sau prin legi speciale obliga pe miniștri a 
le restitui tezaurului, împreună cu acele deturnate de la des- 
tinaţiunea lor, împotrivindu-se necontenit la cheltuieli neso- 
cotite și nefolositoare. 

Strinse erau p-atunci baierile pungii statului! 

Nu ne putem opri dea avea un mare respect pentru bărbaţii 
cari compuneau Adunarea condusă de Cimpineanu, cind 
considerăm importanţa legilor prelucrate şi votate de dinsa, 
și nu putem să nu admirăm pe acei bărbaţi şi să nu-i bine- 
cuvintăm cînd considerăm curajul și devotamentul lor în 
faţă cu împrejurările dinîntru şi dinafară. 

Guvernul, constrins în marginile legalităţii, a voit să 
scape de asprul control al acelei Camere prin intimidare; 
dar la ofisul sau mesagiul prin care domnul recomanda mitro- 
politului, ca preşedinte al Camerei, să distrugă spiritul răz- 
vrătitor şi primejdios ce zicea că se întrodusese în Adunare 
şi să nu o lase să se conducă de niște intriganti şi ambiţioși ca 
Ioan Cimpineanu, Ioan Ruset şi Grigorie Cantacuzino (sic), 
Camera a răspuns printr-o adresă prin care punea sub ochii 
domnitorului incapacitatea și neîngrijirea ministrilor. 

Dar era în suspens o cestiune mare, menită să aducă o 
adevărată furtună politică și o luptă crincenă în (bşteasca 
Adunare. Această cestiune era revizuirea Regulamentului 
organic, cerută de guvernul rusesc, lucrare rezervată legisla- 
turei celei nouă, pentru care se pregăteau din vreme ale- 
gerile. 

Consulu] rusesc, interesat a se admite modificările pro- 
puse de dinsul, se coborise însuşi şi fără nici o rezervă în 
arena electorală, chema pe boieri și pe proprietari, rinduri- 
rînduri, acasă la el, la consulat; îi povăţuia să înlăture 


423 


partidul naţional, îi amenința și le desemna oamenii 
ce trebuiau să trimită în Adunare, ca să placă puterni- 
cului protector. 

De la atitudinea și de la voturile acelei Adunări era să 
se știe dacă românii ţin la dreptul lor şi dacă sunt deciși să 
aibă o ţară autonomă sau dacă abdic în favorul streinului. 

Alegătorii au răspuns injoncţiunilor consulatului, respin- 
gind candidaturile oficiale şi trimițind în Obşteasca Adunare 
pe bărbaţii combătuţi de consul şi de guvern; ţara se deștep- 
tase şi era hotărită a-şi apăra drepturile. Acea luptă glori- 
oasă, în care s-au distins loan Cimpineanu, Ioan Ruset și 
Grigorie Cantacuzino, a însemnat redeschiderea campaniei 
pentru redobindirea drepturilor noastre strămoşeşti. 

Mă cred în drept, domnilor, a abuza de paciența voastră 
cind amintesc fapte pe cari tinerimea care ne înconjoară 
trebuie să le aibă totdeauna vii în suvenirele ei, ca să dea 
memoriei acelor cari au apărat cu atita tărie drepturile aces- 
tei patrii tributul de respect şi de recunoștință ce le datorăm 
şi ca să-i imite, cînd vrodată streinul ar încerca să se atingă 
de drepturile României. 

În articolul 55 al Regulamentului se zicea că „orice act 
sau hotărire a Obicinuitei Obşteşti Adunări şi a domnului, 
ce ar fi împotriva tractatelor sau a hatişerifurilor încheiate 
în favorul său, trebuie să fie socotite fără de nici o putere şi 
neființă“. 

Consulul rusesc cerea să se adaugă fraza: „ori împotriva 
drepturilor curții suzerane şi protectrice“. 

La finele Regulamentului se cerea o modificare și mai 
mare, ceva care nu ar fi fost nimic mai puţin decit ştergerea 
autonomiei, căci de unde se zicea în Regulament că: „Adu- 
narea va putea cu concursul domnului să facă Regulamentu- 
lui schimbările și reformele ce trebuința va cere“; consulul 
cerea să se adaugă acestui paragraf un altul cu cuprinderea 
următoare: „Toate acele măsuri sau schimbări cari ar fi urmat 
în vremea ocupaţiei acestui principat de către oștirile împărăției 
Rusiei vor avea o putere de pravilă şi se vor cunoaște ca parle 
din însuși trupul Regulamentului. 

Pe viitorime orice schimbare domnul ar voi să facă în Regu- 
lamentul organic, nu va putea să aibă loc, nici să se puie în 
lucrare decit după înadins împuternicire a Înaltei Porţi cu 
împreuna unire a curţii Rusiei.“ 


424 


În tot timpul discuţiunilor provocate de aceste propu- 
neri, Cimpineanu a stat la tribună, arătind cu o elocinţă 
rară că prin această modificare se atacă nu numai drepturile 
ab-antiquo* ale ţărei, dară chiar și tractatele dintre Rusia cu 
Poarta, și mai cu deosebire tractatul de la Adrianopol şi hati- 
geriful dat cu ocaziunea investiturei principelui Alexandru 
Ghica la 1834, precum şi manifestul comitelui Wittgen- 
stein de la 1828, cind a intrat cu trupele ruseşti în ţară, acte 
cari toate recunoșteau esistența politică a principatului și 
drepturile acestui stat. 

Adunarea, pătrunsă de puterea argumentelor aduse la 
tribună, a respins cu o mare majoritate modificările cerute. 

Un asemenea act nu putea să nu atragă asupra Adunării 
fulgerele consulatului rusesc, care a și cerut îndată printr-o 
notă cominatorie încetarea oricării discuţiuni ulterioare 
asupra Regulamentului; iar peste cîteva săptămini ţara a 
avut durerea și umilinţa de a vedea pe agentul său de la 
Constantinopol, pe logofătul Aristarchi, transformat în 
capugiu al Porții, venind și citind de la tribuna Obşteştii 
Adunări un firman, prin care se poruncea Obșteștii Adunări 
să intercaleze în Regulament modificările cerute de consulul 
rusesc şi invitind pe deputaţi să iscălească un act de căință 
ad-hoc pe care logofătul l-a depus pe tribună. 

Atunci Cimpineanu, luînd cuvintul, protestă cu energie 
în contra călcărilor ce se făceau drepturilor ţărei. Cuvintele 
lui elocinte și atitudinea sa demnă şi inspirată umple de 
lacrămi ochii tuturor deputaţilor, şi toţi refuză de a iscăli 
actul adus de logofătul Aristarchi. 

Astfel s-a închis acea Obştească Adunare! Dintr-acel 
moment lupta nu mai putea fi urmată pe tărimul parlamen- 
tar, ea era transportată în afară, și nu rămăsese altă speranţă 
şi alta de făcut decit de a lumina opiniunea Europei și a face 
ca puterile occidentale să cunoască situaţiunea ţărei noastre, 
să le facă să se intereseze la viitorul României, puind o sta- 
vilă acţiunii omnipotente a Rusiei. 

Cimpineanu n-a ezitat un singur moment d-a lua 
această cale. 

Plin de încredere în viitorul românilor, şi-a făcut o da- 
torie sacră d-a continua lupta pe acel tărim. Profitind de 





* Din vechin e. 


îngheţul Dunării, scăpă supravegherii poliţiei, se duce întii 
la Constantinopol, unde explică situațiunea noastră politică 
ambasadorilor Franţei și Engliterei, amiralului Roussin şi 
lordului Ponsomby ; ei îl ascultă, îl înţeleg şi-l sfătuiesc să 
se ducă la Paris şi la Londra, recomandindu-l călduros guver- 
nelor lor respective. 

Cimpineanu a pledat prin vorbă şi prin scris drepturile 
ţărei la Paris și la Londra, a fost în cele mai strînse relaţiuni 
cu Garnier Pages, cu Cormenin, cu Dupont de Leure, Berier, 
cu principele Czartorysky, comitele Zamoysky, cu lordul 
Dudly Stuart, cu lordul Morpith și cu mai mulţi din oamenii 
influenţi în parlamente; a fost ascultat cu cel mai mare in- 
teres de Thiers şi de Palmerston, șefii cabinetelor englez şi 
francez; însă tot ce a putut dobîndi a fost asigurarea că nu 
era depărtat momentul cînd Europa se va hotărî a lua măsuri 
în contra acţiunii Rusiei în Orient şi că atunci memorandele 
şi arătările sale vor fi luate în foarte serioasă considerațiune. 

La întoarcerea sa pe la Viena, voind să vază pe principele 
Metternich, cancelarul i-a trămis răspuns că cunoaşte cestiu- 
nea despre care vrea să-i vorbească, dar că sunt considera- 
țiuni politice cari nu-i permit a se ocupa de dinsa; ajuns la 
Lugoj, Cimpineanu a fost arestat și dus sub pază la inchisoa- 
rea de la Caransebeş, de unde, predat guvernului român, 
care l-a deţinut închis doi ani la Mănăstirea Mărginenii, și 
de acolo transferat la Mănăstirea Plumbuita; nu s-a liberat 
din închisoare decit la anul 1841, deodată cu sosirea unui 
firman prin care, după o înțelegere între ambasadorul rusesc 
şi vizirul, se ordonă domnului să deschidă Obșteasea Adu- 
nare.? 

Alexandru Ghica lăsase să se înţeleagă în mai multe oca- 
ziuni că se supunea cu nemulțumire la sfaturile şi injoncțiu- 
nile consulatului rusesc, şi astfel pierduse simpatiile împă- 
ratului Nicolae. 

Deşi cîştigase mult in opiniunea ţării în ultimii ani ai 
domniei sale, dară nu i se putea uita slăbiciunea ce arătase 
în lupta de doi ani susținută de partidul patriot în revizuirea 
Regulamentului. Adunarea din 1841 se deschidea nu ca să 
îndrepteze abuzurile şi să cheme pe domn la paza legilor, 
dar ca să-l răstoarne, căci aşa era voința ţarului. Îndată 
după cetirea ofisului de deschidere şi verificarea titlurilor 
deputaților aleși, a ieșit la iveală faimoasa doleanţă care a 


426 


provocat venirea comisarilor: generalul Duhamel și Şekib- 
efendi, precursorii maziliei lui Ghica și a simulacrului de 
alegere care în anul 1842 a suit pe George Bibescu pe scaunul 
domniei. 

A fost ceva duios a vedea o tinără femeie, una din fetele 
celei mai mari case din București, pe nepoata Dudescului, 
alergind pe vreme de iarnă cu copilul la sin, cutreierînd pă- 
mintul din oraș în oraș, din inchisoare în închisoare, căutînd 
pe soțul ei; așa a făcut Catinca Cimpineanu, pină ce a desco- 
perit pe bărbatul ei în temniţa de la Caransebeş. 

Dintr-acel moment ea nu s-a mai despărţit de dinsul, a 
împărtășit cu el exilul şi temnița. 

Trei ani de închisoare și sănătatea sa ruinată nu a putut 
să-i slăbească credinţele, nici să-i inăsprească caracterul 
blind și voios. El n-a păstrat în inima lui nici resimțemin- 
tul, nici dorinţa de răzbunare; făcea fiecăruia partea slăbi- 
ciunilor omenești și a necesităţilor politice; el zicea că ro- 
mânii sunt toţi patrioţi și că între oamenii cari își iubesc 
țara se află totdeauna puncturi de contact și idei asupra că- 
rora totdeauna se pot uni într-o lucrare comună. Nimeni 
n-a fost mai îndrăzneț și mai înfocat decit dinsul în dezbateri 
și nimeni n-a păstrat mai puţină minie decit dinsul. În viaţa 
politică știa că nu trebuie nici pizmă, nici resimțemint 
personal. 

Din convorbirile sale cu oamenii politicei de atunci do- 
bindise convingerea că, cu toată indiferența ce arăta Franţa, 
Englitera și chiar Austria pentru drepturile românilor, ele 
insă hrăneau ideea de a se folosi de cea dintii împrejurare 
pentru a pune o stavilă influenţei rusești şi planurilor sale 
ambiţioase în Orient şi că de la acel moment și de la impre- 
jurările în cari se va afla atunci Europa va depinde viitorul 
României. 

Cimpineanu nu a avut altă ambiţiune decit aceea de a 
servi ţara lui prin sfaturile sale luminate și de a deştepta 
opiniunea publică a Europei asupra drepturilor noastre. Pe 
atunci aspiraţiunile sale și a celor mai înaintați patrioţi se 
mărgineau în redobindirea autonomiei şi în stabilirea unui 
regim constituţional; invidioșii și curtezanii nu vedeau alta 
in zelul și in devotamentul său decit un ambițios de rind și-l 
denunțau domnului ca pe un conspirator şi ca un aspirant 
la domnie, incit Alexandru Ghica, amicul său din copilărie 


427 


şi camaradul său de arme, avusese slăbiciunea de a-l crede 
astfel, cum îl depingeau acei cari-l săpau, lingușindu-l, şi 
ajunsese a-l persecuta. 

Guvernele cari nu-și au puterea și sprijinul în stima și 
iubirea națiunii şi caută a se susține numai prin străini sunt 
totdeauna temătoare, atribuie nemulţumirile şi dezafecţiu- 
nea poporului numai intrigilor opoziţiunii și vînării de pu- 
tere ; în zel şi devotament pentru binele public nu văd decit 
interes personal, invidie şi ambiţiune proastă. 

Nu ştiu dacă mulţi români au avut boala domniei; dară 
ceea ce este sigur este că acest ponos l-au purtat toţi aceia 
cari s-au bucurat de oarecare considerațiune între concetă- 
ţenii lor; toți acei cari n-au putut să se împace cu abuzurile 
şi cu călcările de lege. Curtezanii au profitat totdeauna de 
slăbiciunea omenească, la adăpostul cărora nu au fost tot- 
deauna domnii nostri; lingușitorii, ca să-şi facă mînă bună 
la domnie, arăta pe omul care apăra drepturile ţărei ca pe un 
compeţitor care voieşte să răstoarne şi să se suie el pe tron. 
Cimpineanu zicea într-o zi unuia dintr-acești falși amici ai 
puterii, însărcinat să-i sondeze cugetările: 

„Spune măriei-sale să nu se teamă de un aspirant la dom- 
nie, care-şi pierde timpul căutind-o aiurea decît acolo de 
unde se poate da.“ 

Numai după căderea sa din domnie, Alexandru Ghica a 
înţeles cine-l surpase şi că acela nu era vechiul său amic. 

Înainte cu citeva luni de căderea lui Ghica, Cimpineanu 
scria domnului Moldovei, Mihai Sturdza, că schimbarea 
domnului Țărei Româneşti devenise inevitabilă şi că sosise 
momentul de a uni amîndouă coroanele pe capul unui singur 
domn. Mihai Sturdza n-a îndrăznit nici să ia el inițiativa, 
nici să lase pe boierii din Bucureşti să o facă, temindu-se să 
nu displacă curților împărăteşti. 

La ieșirea sa din închisoare, Cîmpineanu şi-a găsit averea 
foarte redusă și a fost obligat a duce o viaţă de privaţiuni; 
însă casa lui modestă era totdeauna deschisă cu afabilitate 
tuturor amicilor sinceri ai românismului şi ai libertăţii ; oa- 
menii de inimă şi de spirit, de toate virstele şi de toate con- 
diţiunele, erau siguri a găsi la dinsul o primire plină de ame- 
nitate, exemple bune și sfaturi frățeşti. Jocul de cărţi, 
răspindit pe atunci în toate casele, la dînsul era înlocuit prin 
convorbiri instructive despre istorie, literatură şi ştiinţă. 


428 


Tinerii, atrași către dinsul de numele mare ce-și făcuse, gă- 
seau în casa sa o viață simplă, fără lux și fără ostentaţiune, 
o familie unită, o primire afectuoasă și o societate aleasă; 
clasele și generaţiunile se apropiau în loc dea sta arazna unele 
de altele ; se făcea între dinsele un schimb de idei şi de senti- 
mente înalte şi generoase. Acolo s-a făcut cimentarea oame- 
nilor de sus cu cei de jos, între cei tineri și cei bătrîni. 

La 1848 sosise timpul ca ideile de libertate și de egalitate 
să ceară a trăi la lumina mare. Misiunea Cimpineanului era 
împlinită. 

„Restaurarea Regulamentului, îmi scria el la Constanti- 
nopol, după căderea guvernului provizoriu, s-a făcut cu o 
mare pompă dinaintea unui public confundat în întristare; 
oamenii cari prezidau la acea solemnitate simțeau că galva- 
nizează un corp mort. Cele trei luni de libertate au lăsat 
urme adinci în inimile românilor; gurile se pot astupa, dar 
ideile nu pot fi omorite. Se pregătește pentru voi o listă de 
proscripțiune și de confiscare a averilor. Acei cari vor brava 
exilul şi privațiunile şi vor rezista la cursele cari se vor 
întinde și la tentaţiunile la cari veţi fi espuşi se vor întoarce 
peste cîțiva ani într-o patrie liberă.“ 

Sunt departe de noi acei timpi de convicţiuni profunde, 
de lupte stăruitoare, de devotamente entuziaste cari animau 
atîtea inimi nobile și generoase, o viaţă plină de abnegaţi- 
une, de privaţiuni și de suferinţe; mulţi nu mai sunt, mulți au 
căzut sub povara suferințelor. În tinerimea română domnea 
numai credinţa în idei, iubirea binelui ; și nu era loe în inimi 
decit pentru virtuțile acelea cari se cer de la un popor ca să 
poată zdrobi lanţurile şi fără cari virtuţi nu se poate conserva 
libertatea. 

Acum viaţa politică fiind mult mai lesne, pasiunile de 
partid, luptele personale și ambiţiunile mici apar mai mult 
la suprafaţă ; dară nici sentimentul binelui, nici patriotismul 
nu au părăsit poporul român, plin de inimă și de vioiciune; 
nu avem decit să vedem abnegaţiunea cu care au alergat 
toţi, de la mic pînă la mare, la fruntarie, cînd ţara le-a cerut 
brațul şi pieptul; nu avem decit să vedem eroismul cu care 
s-au luptat cînd li s-a spus că este pentru liberarea patriei 
şi pentru gloria ei. Nu! scepticismul nu a cuprins inima ro- 
mânului ; vedeţi întristarea şi lacrămile lui cînd pierde pe 
cîte un om de bine, un om deo viață pură și plină de devota- 


429 


ment, precum l-am văzut la moartea Cimpineanului și la 
moartea fraților Golești. 

La apelul Cimpineanului toți românii răspundeau pentru 
că el știa să apropie inimile şi să cimenteze ideile; ştia să 
puie poezie în logica sa. 

Intrarea oștirilor streine la 1848, moartea tinerei și vir- 
tuoasei sale soţii, suflet nobil, spirit ornat, căzută victimă 
a iubirei şi a devotamentului către familia sa în timpul 
holerei, şi exilul amicilor săi cei mai afecţionaţi — Nicolae 
Bălcescu, Ruset, Voinescu II etc. — au fost pentru Cimpi- 
neanu trei lovituri de sub cari nu s-a mai putut rădica. Întris- 
tarea a cuprins sufletul său voios şi a acoperit cu un văl de 
melancolie caracterul cel mai vesel și mai glumeț, și spiritul 
său vioi a mers scăzind din zi în zi. 

Văzut-aţi un bătrin girbovit înainte de ani, care d-abia 
își ducea picioarele pînă în grădina Cișmegiului, unde rămi- 
nea ore întregi pe o laviţă, cu capul plecat spre piept? Acelor 
care-i vorbeau le răspundea cu ris sau cu plins, după cum 
subiectul vorbei îi aducea suveniri vesele sau triste ale vieţei 
sale ; trecătorii se descopereau cu respect dinaintea lui, iară 
bătrinii se opreau și-l arătau copiilor. 

Acela era Cimpineanu, marele patriot, o umbră care tre- 
cea ca o protestare vie în contra nedreptăţii, a persecuţiunilor 
şi a apăsărilor. 


ION GHICA 


XXVI 


AMINTIRI DESPRE GRIGORIE ALEXANDRESCU 


Londra, 15 ghenarie 1886 


Scumpe amice, 


De cite ori am venit în Londra, una din intiiele mele 
vizite a fost pentru Muzeul Britanic, acel palat în care se 
află adunate manuscriptele cele mai prețioase ale lumii 
învăţate şi minunile artei antice, unde se desfășură ca intr-o 
panoramă istoria geniului omenesc. 

Într-una din zile, pe cind eram acolo, in sala în care sunt 
expuse de jur împrejur, pe piedestale și pe păreţi, vestitele 
marmure Elgin, şi stam admirind frumoasele metope dintre 
trigrifele frizei exterioare ale Partenonului, pe cari sunt 
reprezentate în ronde-bosse luptele grecilor cu centaurii, aud 
pe cineva că-mi zice: 

„Nu te mai uita la mizerabilele astea de pietre!“ 

Mă întorc să văz cine mă apostrofează, şi dau cu ochii 
de lordul Ald..., un vechi amici, turco-fil fanatic, care-şi 
urmează vorba înainte în modul următor: 

„Vezi pietrele astea, cu rapsodiile lui Homer, cu trage- 
diile lui Sofocle, lui Euripid şi cu scrierile lui Platon, lui 
Aristotel şi Herodot, au fost cauza că puterile Europei nu au 
lăsat pe turci la 1821 să strivească pe greci, cind s-au răsculat 
în contra sultanului. Astea au făcut pe Byron cu tinerimea 
din Cambridge, din Oxford și din toate universităţile să 
alerge in ajutorul grecilor, să exalte opiniunea publică pină 
a sili pe Europa să ardă flota turcească la Navarin şi să pro- 
clame independenţa Moreei !“ 


431 


Avea dreptate nobilul lord. Aşa e! Arta şi literatura, 
oameni de acum trei mii de ani, au luptat pentru liberarea 
Greciei alături cu cei mai eroici palicari ai agoanei. 


.. Şi daca s-o-ntîmpla 
Cu vreme România s-ardice fruntea sa, 
Pe-a Dîmboviţei vale oştiri de s-ar ivi, 
Al luptelor cumplite părtași ei iar vor fi! 


Alexandrescu: 
(Trecului., La Mănăstirea Dealului) 


În seculul în care trăim, cînd toate se măsoară cu bulgări 
de aur, o pinză a lui Rafael s-a plătit mai zilele trecute 
75.000 de lire st., aproape două milioane (450 de oca de aur). 
Apoi întreb cum ar putea să piară o naţiune care a produs 
astfel de oameni, care a dat naștere lui Dante, lui Michel- 
angelo, Tasso și Petrarca? Şi cine ar putea vreodată să-i 
tăgăduiască rațiunea și dreptul de a fi? Potcoava ungurului 
şi a croatului a putut s-o calce, dar n-a putut s-o nimicească, 
nici s-o oprească de a se ridica. 

Naţiunile trăiesc şi se glorifică prin oamenii ce au produs 
şi prin lucrările lor geniale. Vai de acele popoare cari nu au 
profeţii ! Fie ele cit de mari, cît de puternice; numere suflările 
cu sutele de milioane, cucerească lumea întreagă, ele sunt 
condemnate pieirii și uitării. Urmele biruitorilor se pot șter- 
ge, dar ale lui Molière, Racine, Hugo, Cuvier şi Lamartine, 
niciodată | Cît de mari şi de puternici fie un Moltke, un Bis- 
marck, gloria lor este trecătoare, pe cind a lui Goethe, Hum- 
boldt ș-a lui Beethoven va răminea eternă. 

Mai an, capitala noastră era în picioare; alergau toți în 
toate părțile, da om peste om. Oștirea pe jos și călare, înşi- 
rată pe strade, cu arma la pămînt şi cu steagurile în zăbranie 
negru, muzici la toate răspintiile; clopotele mari și mici 
sunau la o sută de biserici, de luau auzul, urla oraşul de vuiet 
şi tunul se auzea în depărtare, trăgind a jale. Corpurile con- 
stituite toate, unul după altul, cu președinții în frunte, fa- 
cultăţile şi școalele cu profesorii lor, corporaţiile cu baniere 
urmau în cadență. Lumea alerga pe capete să vază carăle 
încărcate cu sute de coroane de lauri şi de flori, urmate de 
dricul poleit care ducea la ultima locuinţă pe un bărbat de 
stat, fost de zece ori ministru, acoperit de sus pină jos cu 
cruci, stele și cordoane.3 


432 


Acu nu demult, tot pe aceeaşi cale şi tot către acel locaş, 
mergea în tăcere şi nebăgat în seamă, fără steaguri, fără tobe 
şi fără surle, dricul modest în care erau rămășițele pămin- 
teşti ale poetului Alexandrescu. Tăcutul și puţin numerosul 
acest cortegiu făcea contrast cu acea măreaţă și zgomotoasă 
petrecere a fostului ministru. Mi-am zis că pentru marele 
poet era momentul care răsărea ziua din care începea a trăi 
şi a trăi etern în inima şi memoria românilor. 


„..Mulţi oameni mari şi buni 
Lumii folositori 

Au fost persecutați 

În vremea ce-au trăit 

Și foarte lăudaţi 

După ce au murit. 


Alexandres cu 
( Răspunsul cometei din 1858)' 


Mi-aduc aminte din copilărie, cind dascălul Vaillant, 
venit de curînd în ţară, cam pe la anul 1831, deschisese o 
clasă de limba franceză într-o odăiță în „Sfintu Sava“.5 Adu- 
nase cîţiva băieţi, dintr-acei cari mai aveau ceva cunoștințe 
de acea limbă, căpătate pe ici, pe colea, de pe la dascălii 
Luigii, Coulin, Janeloni și Vanzand. Clasa se compunea, 
după cît mă ajută memoria, de: 

Costache C. Bălăceanu, 

Nae I. Budişteanu, 

Ion D. Ghica, 

Grigorie Sc. Grădişteanu, 

Scarlat N. Filipescu, 

Costache A. Rosetti. 

Vaillant ne dicta din Grandeur et decadence des Romains 
de Montesquieu ; făceam versiuni în proză din La Henriade 
a lui Voltaire și ne da de învățam pe dinafară satire şi epis- 
tole d-ale lui Boileau. 

Noi cești şase ne credeam mai tari în 'imba franceză decît 
toţi băieţii din Bucureşti, ba unul din noi făcea şi versuri. 
Deşi îi spuneam că erau cam din topor lucrate, el tot stăruia 
să ne împuie urechile citindu-ne odele şi satirele sale. Cele 
româneşti începeau mai totdeauna a la Paris Momuleanu cu: 


O, ce ciudă, cit mă mir 
D-al cutărui (sau cutărei) haractir... 


28 433 


Rosetache era mai modest, ne înveselea cu spirituoasele 
cuplete ce adăoga pe toată ziua la cintecele de modă. 

n primăvară, Vaillant mai recrutase un elev. Se ivise: 
pe banca din fund, lingă perete, un tinăr — parcă-l văd! — 
înfășurat într-un surtuc cafeniu, oacheş, foarte oacheș, 
părul negru, sprîncenele groase imbinate, ochii căprii şi: 
scinteitori; mustaţa îi mijea pe buză. Nu ştiu, mica deose- 
bire de virstă sau superioritatea ce credea că avem noi în 
limba ce venea să înveţe și el il făcea să se ţie arazna. La 
sfirșitul clasei, noi ieșeam grămadă și zgomotoși, pe cînd 
el se strecura binişor și își lua drumul singur spre casă.. 
Acesta era tinărul Grigorie Alexandrescu. 

Odată, Vaillant, după ce ne ia d-a rindul să-i recităm 
epistola lui Boileau către Molière: 


Rare et fameuz esprit dont la fertile veine 
Ignore en écrivant le travail et la peine*... 


şi cei vechi ne încurcăm toţi, unul după altul, care la versul 
dintii, care la cel de al doilea, fără ca unul măcar s-o putem 
scoate la căpătii, se indreptează către noul-venit, zicîndu-i: 

„Voyons, monsieur Grégoire, pouvez-vous me débiter cela? 
Allons, du courage!“ ** 


Tinărul se roșește, clipeşte de două-trei ori din ochi, 
începe a recita şi o duce pină la sfirşit fără cea mai mică 
ezitaţiune, fără înginare și fără o singură greșeală, indicînd' 
cu preciziune punctuaţiunea și trecînd peste rimă fără a o. 
căuta. Ceilalţi ne uităm unul la altul, exprimînd mirare, 
admiraţiune sau gelozie. Niciodată pină atunci nu auzisem: 
o dicţiune mai corectă și mai plăcută; deși citisem și reciti- 
sem de o sută de ori acea epistolă, dar pot zice că numał 
atunci i-am înțeles spiritul și eleganța. 

La ieșirea din clasă, m-am simţit atras către acel tinăr, 
m-am apropiat de dinsul și, fiindcă mergeam tot pe o cale, 
ne-am luat la vorbă, pe drum. Mi-a recitat cu entuziasm 
scene întregi din Andromaca și din Fedra de Racine. La între- 





* Spirit vestit şi ales, al cărui rodnic talent 
Nu știe, scriind, ce înseamnă osteneala și chinul... 
*< Să vedem, domnule Grigore, poţi să-mi reciţi asta? Hai, curaj! 


434 


barea mea dacă n-a cercat să scrie românește, mi-a răspuns 
citindu-mi Adio la Tirgoviște: 

Culcat p-aste ruine, sub care adincită 

E gloria străbună şi umbra de eroi... 


Dintr-acea zi am fost amici, și iubirea noastră unul pen- 
tru altul nu s-a dezminţit niciodată.$ 

Eu şedeam pe Podul Caliţii (strada Craiovei). Alexan- 
drescu locuia într-un beci, sub scară la Mitropolie, la un- 
chiul său, părintele Ieremia. Eram vecini și ne vedeam în 
toate zilele; pregăteam lecţiile noastre împreună.” 

Iancu Văcărescu, venit de la moșie, de la Moţoieni, tră- 
sese în gazdă la tată-meu și, intriînd odată în camera mea, 
ne găseşte, pe Alexandrescu și pe mine, învăţindu-ne lecţia; 
eu, cu Boileau în mină, ascultam cum camaradul meu zicea 
pe dinafară L'Art poétique. Văcărescu, în mirare de modul 
cum acel tînăr recita versurile, a petrecut toată seara cu noi. 
Alexandrescu, care, cum știi, avea o memorie extraordinară, 
i-a recitat toate poeziile ce publicase într-o broșurică în 12°: 

Ceasornicul îndreptat, 

Oda la stema ţării, 

Primăvara amorului etc.8 

Văcărescu, încîntat, l-a luat în braţe şi l-a sărutat zicin- 
du-i: „Băiete, tu o să fii un poet mare“. Alexandrescu mi-a 
zis de multe ori că acea seară a fost una din cele mai fericite 
ale vieţei sale. A face cunoștința lui Văcărescu fusese visul 
copilăriei lui. 

A doua seară, adunare numeroasă în salonul tatălui meu. 
Între musafiri se găseau: Văcărescu, Efrosin Poteca, Eliad, 
popa Grigorie, frații Cimpineni și alţi doi-trei, rude și amici. 
Alexandrescu a recitat scene întregi din Sofocle şi Euripid 
în limba elenă; ştia pe Anacreon din scoarță pînă în scoarță. 
Anacreon era poetul favorit al Văcărescului care adesea lua 
versul din gura lui Alexandrescu, pînă ajungea la cite o 
strofă care-i scăpa din memorie, de unde apoi urma iar Ale- 
xandrescu înainte, și seara s-a încheiat după cum se obicinuia 
pe atunci, în sofragerie, cu un curcan fript, admirat de în- 
treaga adunare, blagoslovit de părintele Grigorie Poenăreanu 
și salutat de tinărul poet cu fabula sa, care se termina cu: 

Prinţule, în loc de plată, 
Aș poiti cîţiva curcani. 
(Vulpoiul predicator) 


28+ 435 


D-atunci vedeam pe Alexandrescu mai rar ; îl luase Eliad 
acasă la dinsul, în mahalaua Dudescului. 

În ajunul Sfintului Ion a venit de mi-a adus un plic mare 
pecetluit, rugindu-mă să-l pun, fără să ştie nimeni, în aşter- 
nutul Văcărescului sub căpătii. Acel plic conţinea oda: 


Tu, care ai fost din pruncie al muzelor favorit 
Şi ca strămoşească-avere geniul l-ai moștenit, 
Ciîntăreţ al primăverei?... 


Mai tirziu s-a mutat la maiorul Cimpineanu, unde se 
adunau zi şi noapte Manolache Băleanu, Grigorie Cantacu- 
zino, Iancu Ruset, Aristia, Costache Bălăcescu, ofiţerii 
români dintr-un regiment cu Cimpineanu, căpitanii Golești, 
Ștefan şi Nicolae, căpitanii Creţulești, Costache şi Scarlat, 
căpitanul Teologu, căpitanul Voinescu II, sublocotenentul 
Rusetache și mai mulți tineri de pe atunci, cari petreceau 
citind istorii militare: campaniile lui Napoleon, memoriile 
lui Frederic cel Mare şi scrieri de ale poeţilor în renume: 
Lamartine, Hugo, Beranger etc. Alexandrescu înveselea 
auditorul cu cîte o elegie, o satiră sau o fabulă. 

Acolo s-a format Societatea filarmonică, pentru care- 
Eliad a tradus pe Mahomet al lui Voltaire, Aristia pe Saul 
din Alfieri, Alexandrescu pe Alzira, tragedii cu cari s-a inau- 
gurat scena română. Atunci s-au tradus mai multe din come- 
diile lui Molière, dintre cari Amfitrion a avut un mare succes 
pe scenă. Interpreţii acestor opere au fost: 

d-nii Andronescu, 

Curie, 
Iamandi, 
Mihăileanu, 
Caragiali, 
Lăscărescu ; 
d-nele Caliopi, 
Raliţa Mihăileanu, 
Efrosina Vlasto (Efrosina Popescu).10 

Contactul cu tinerii ofiţeri a făcut pe Alexandrescu să 
dorească a deveni camaradul lor de arme. Recomandat spă- 
tarului ca bun scriitor, el a fost admis în mica noastră armată 
de atunci ca iunker, atașat la djurstvă; pînă cînd într-o zi 
şeful său, dîndu-i să-i copieze o prețioasă otnoșenie, proză pe 
care autorul ei se aștepta s-o vază trecută la nemurire în li- 


436 


tere gotice cu flori, s-a speriat de icoana noului iunker şi l-a 
trimis la graniţă, la Focșani, să studieze ştiinţa caligrafică, 
dindu-i importanta misiune de a întreba de pasaport pe toţi 
cîţi voiau să treacă șanțul care despărțea partea oraşului 
moldovenesc de cea muntenească, şi să taie la răboj oile cari 
venea dintr-un mal în cellalt al Milcovului. Neputindu-se 
împăca cu această slujbă, deşi fusese înălțat la rangul de 
sublocotenent, Alexandrescu și-a dat demisiunea, ca să se 
poată consacra cu totul literelor. 

Iată cum descria poetul punctul de pază ce i se încredin- 
tase: 


Spre apus, curge o apă între două țări hotar, 

Fraţi a căror neunire au avut sfirşit amar; 

Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vultur, 

Care nici nu mai visează la al Tibrului murmur, 

Care sub o nouă formă şi numire ce-a luat 

Ca mulţi, cîntecul, purtarea şi năravul şi-a schimbat. 
(Epistolă către D.I.C.) 


P-atunci eu eram la Paris, şi tată-meu, care avea o mare 
afecțiune pentru Alexandrescu, îl luase acasă la dinsul, unde 
a șezut mai mulți ani, în camera dedesubtul aceleia ce ocu- 
pai acum doi ani în otelul „Brofft“ peste drum de teatru. 
Într-acea cameră a scris cele mai multe din meditații: Feri- 
cirea, Mulţumirea, dedicată fetiţei Voinescului II (acum 
contesa de Rochemonteaux), Viața cîmpenească, dedicată 
lui Grigorie Cantacuzino, proprietarul moșiei Florești, unde 
a petrecut o vară, Epistola către Voltaire şi altele. Acolo a 
scris Anul 1840: 


Să stăpînim durerea care pe om supune, 
Să aşteptăm în pace al soartei ajutor... 


A scris Miezul nopței!!: 


...Frumoasa primăvară acuma se grăbeşte 
La caru-i să înhame pe zefirii uşori, 
Păşește şi în urmă-i verdeață se ivește, 
Şi cerul se dezbracă de vitoroşii nori. 


Acolo a scris fabulele Toporul și pădurea, Cinele și căţeii, 
Boul şi viţelul, Lupul moralist, Vulpea liberală, Lebăda şi 
puii corbului etc. 


437 


Cind m-am întors în ţară, pe la anul 1841, am găsit pe 
Alexandrescu tot la djurstră în mahalaua Gorgani, unde ił 
lăsasem ; dar de astă dată nu ca iunker, nu ca copist, ci ca 
pensionar, sub cheie şi cu pază de soldat cu pușcă la uşă. 

lată cum meritase el aceste onoruri: general-consulul 
găsise în înalta-i judecată că în fabula Lebăda și puii corbu- 
lui vulpea cea vicleană semăna aidoma cu guvernul ce repre- 
zenta,că puii corbului erau nevinovaţii de români, şi lebăda, 
omul care dă sfaturi bune, şi ceruse pedeapsa cutezătorului 
autor: 


A zis... 

Că lupii, urșii, leii vorbesc de stăpinire; 
Că lupul e cutare ce judecă, despoaie 
Şi ia după om pielea ca lupul după oaie, 
Că lebăda e omul ce dă povăţuire 
Acelor care umblă pe calea de pieire... 


Alexandrescu 
(Epistolă către Voinescu lII) 


Aşa era p-atunci; o vorbă rea la palat, o simplă bănuială 
a consulului te ducea nejudecat şi de-a dreptul la pușcărie 
sau cel puțin la vreo mănăstire, fără a ți se permite să vezi 
altă figură amică decit a păzitorului. Ştii că, voind să văd pe 
Alexandrescu la spătărie, unde era închis, mi-a trebuit să 
alerg o săptămînă să mă căciulesc pe la toate autorităţile 
civile şi militare, de la dorobanţ pină la vornicul cel mare, 
pînă să dobindesc o scrisoare cu trei iscălituri, în puterea 
căreia un ofiţer mi-a deschis ușa odăiei prizonierului. Tină- 
rul ofițer care m-a întovărășit simpatiza, sunt sigur, mai 
mult cu prizonierii, precum îi numea cu emfază, decit cu 
acei cari îi dedese în pază. Cind am ieșit din camera lui 
Alexandrescu, nu mai era nimeni prin curte; se întunecase şi 
plecase toţi amploiaţii ; tinărul ofițer mi-a propus să mă ducă 
să văz și pe Nicu Bălcescu, căci și iunkerul Bălcescu era 
închis acolo de mai multe luni, pentru că spusese unor ser- 
genţi din regimentul său că Mircea, Mihai şi Ştefan fusese 
niște domni viteji; în anul de graţie 1841 nu era iertata 
răspindi asemenea vorbe. Tot atunci colonelul Cimpineanu, 
închis vreo doi ani la Mărgineni, fusese transferat în închi- 
soarea de la Plumbuita; Manolache Băleanu era surghiunit 
la Bolintin; Marin Serghiescu (Naţionalu), la ocna de sare 


438 


ia Telega, iar Bolliac, mai norocit, respira aer curat la 
munte, surghiunit la schitul Poiana-Mărului, unde un cucer- 
nic călugăr rus îi citea în toate dimineţile molitfele sfin- 
tului Vasilie.12 

Poliția, după ce şi-a satisfăcut pe deplin curiozitatea- 
citind trei luni, zi și noapte, toate hirtiile și cărticelele lui 
Alexandrescu, a declarat tată-meu, dindu-i cheia odăiei, 
că nu mai pune peceți pe ușă şi că avea ordin să libereze pe 
prizonier. 

A doua zi m-am dus de l-am luat de la închisoare să-l 
aduc acasă, dar a stăruit să se mute în otelul „Conduri“, 
unde a închiriat o odaie. Însă după vreo trei sau patru luni, 
plecînd eu la lași, s-a mutat iar la tată-meu, unde a șezut 
pină la 1844. 

Cind m-am dus de l-am văzut la închisoare, avea un vrai 
de hirtie pe masă, pline de ştersături și de cruci în toate păr- 
tile. Cind scria, avea mania de se citea, şi tot ştergea şi în- 
drepta; dobindise patima asta, citind adesea versul lui 
Boileau: 


Si j'écris quatre mots, j'en effacerai trois.* 


Acel vraf de hirtii era traducțiunea Meropei, cu care se 
ocupase în închisoare, ca să-i treacă de urit. Ce s-a fi făcut 
acea traducere??? 

În vara anului 1842, profitînd de vacanţele Academiei 
din laşi, venisem în București. Unul din concesionarii ocne- 
lor de sare, răposatul Oteteleșanu, care pe atunci îmi era 
cam rudălt, ne invită, pe Alexandrescu și pe mine, să-l 
întovărășim la Baia-de-Aramă. Se propunea companiei să 
cumpere acea moşie pentru esploatarea metalului ; ocaziunea 
era favorabilă ; puteam fără mare cheltuială să ne satisfacem 
o dorinţă veche ce aveam de a vizita mănăstirile de peste 
Olt. Într-acea călătorie am mers din mănăstire în mănăstire 
şi din schit în schit, de la Cozia pînă la Tismana; ne-am 
coborit la Turnu-Severin ș-apoi ne-am întors, urmînd obir- 
șia munţilor, din stînă în stină, călătorind cînd pe jos, cînd 
călare, din gura Bahnei în Dunăre pînă în valea Oltului, la 
Turnu-Roşu. Alexandrescu a descris o parte din acea călă- 





* Dacă scriu patru cuvinte, voi şterge trei. 


439 


torie într-un memorial. În pelerinajul la Cozia a scris Umbra 
lui Mircea: 


...-Mircea, îmi răspunde dealul, Mircea, Oltul repetează, 
Acest sunet, acest nume, valurile îl primesc, 

Unul altuia il spune, Dunărea se-nștiinţează, 

Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. 


Lumea e în așteptare... turnurile cele nalte, 

Ca fantome de mari secoli pe eroii lor jălese 
Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate 
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc. 


(Umbra lui Mircea. La Cozia) 


La Tismana a scris Răsăritul lunet. 

La Drăgășani, Mormintele! şi mai multe alte poezii pline 
de cugetări măreţe ca aspiraţiunile sufletului său şi de tablo- 
uri descriptive, vesele şi înflorite ca frumoasele locuri ce 
vizita şi ca zburdările inimei sale. 

Lăudată fie memoria marelui poet, a cărui pană a știut 
să învieze umbrele glorioase ale eroicului nostru trecut 
ş-a împodobit vechile tradiţiuni legendare ale istoriei naţio- 
nale, îmbrăcindu-le în strălucitele colori ale bogatei sale 
imaginaţiuni. 

La anul 1842, Alexandrescu a fost numit impiegat la 
postelnicie, la masa jălbilor. Serviciul cu care-l însărcinase 
şeful său era de a ceti toate petițiunile adresate domnului, 
de a face pentru fiecare cîte un estract şi de a le adresa auto- 
rităților respective, cu apostila domnească. Vodă Bibescu, 
mulțumit de modul cum își îndeplineşte datoria, a voit 
să-l aibă lingă dinsul, îl luă la Breaza, unde petrecea lunile 
de vară. 

Deși în mare favoare la curtea lui vodă Bibescu, dar nici 
intriga, nici lingușirea nu s-a putut apropia vreodată de 
dînsul. Vorbea tare, fără a-și ascunde gindurile și credinţele. 

Odată, aflindu-mă cu unchiu-meu la Cimpina, m-am 
dus să-l văz la Breaza. Doamna Bibescu, aflind că eram în: 
odaie la Alexandrescu, a trimis de m-a poftit la masă. Prin- 
zul a fost vesel; Alexandrescu, bine dispus, a povestit o 
mulţime de istorioare ţărăneşti în care vestitul Carcalechi, 
ziaristul curţii, juca rolul principal. Doamna, care-l asculta: 


440 


cu plăcere și ridea mult la acele povestiri, îi zice: „Să vii 
să mănînci în toate zilele cu noi“. Apoi, intorcîndu-se cătră 
vodă cu un ton poruncitor: 

„Numeșşte-l poet al curţii“. 

Alexandrescu, fără să aștepte care era să fie hotărirea 
domnească, răspunde: „Să măninc, foarte bine, merge, dar să 
fiu poet de porunceală, văd că măria-ta n-ai citit o satiră ce 
am făcut acum vreo cîțiva ani unui poet de curte de atunci, 
pe care-l povăţuiam cu versurile: 


a-ţi nădragii de atlas 
De-ţi fă steagul la Parnas! 16 


Apoi ce fac eu cu acele versuri cînd voi îmbrăca nădragii de 
atlas?“ 

Mai tîrziu a fost numit director la Departamentul Credin- 
ţei, pe cînd moşiile mănăstirilor închinate și neînchinate 
se arendau cum da Domnul, post important şi ambiționat 
de toți acei cari căuta să facă averi mari. El, care l-a ocupat 
atiți ani, a ieșit de acolo sărac precum intrase. 

În anul 1853 se auzea de război. Alexandrescu, ca și Nicu 
Bălcescu au avut totdeauna credinţa că România numai 
prin arme se putea ridica la rangul ce i se cuvine. Era 
vorba ca o armată auxiliară franceză să vie să ocupe valea 
Dunărei de jos, iar flota engleză să cuprindă Marea Neagră; 
se suna și de venirea lui Magheru cu proscrișii români, şi 
tincrimea începuse a bate din pinteni. Atunci Alexandrescu 
a scris Cîntecul soldatului: 


Pe cimpul României 
Trompeta cînd răsună, 
La glasul datoriei 
Oştirea se adună... 


Tot atunci a salutat pe Halcinski cu un lung adio în ver- 
suri.1? 

De ce n-a voit soarta să poată vedea și el pe români 
urcînd ca vijălie printre gloanțe și mitralie dealul Griviței, 
înfigind în creștet gloriosul lor steag, şi pe viteazul și fio- 
rosul Osman-pașa închinind sabia lui unui tinăr colonel 
român. 

La 1859, după suirea lui vodă Cuza in scaunul domnesc 
al Principatelor Unite, Alexandrescu a ocupat postul de 


441 


ministru interimar la Culte. Modestia care-l caracteriza nu 
i-a permis să primească a fi numit la acel interim ca titular. 
Mai în urmă, la 1860, a fost trimis la Focșani ca membru la 
Comisia centrală. Acolo a fost lovit de o boală nemilostivă, 
care l-a ţinut aproape un sfert de secol mort între cei vii. 

De copil, Alexandrescu cunoştea poeţii greci vechi şi mo- 
derni; la virsta de şaptesprezece ani citise pe toţi clasicii 
francezi şi știa pe dinafară tot ce era măreț și frumos în lite- 
ratură. 

Cine era şi de unde venise acel băiat în școala lui Vail- 
lant şi unde studiase el pin-atunci, în ce şcoală şi cu care 
dascăl? Studiase acolo unde au studiat oamenii de felul lui, 
oamenii de geniu: la şcoala inimei şi a spiritului, sub direc- 
țiunea dorinţei şi a plăcerii de a şti şi de a admira. Ştiu 
numai că în podul casei la Mitropolie stau aruncate vreo 
mie de volume, claie peste grămadă, neclasate, necatalogate. 
Acolo se închidea Alexandrescu de citea. Multe ore plăcute 
am petrecut noi împreună, în mijlocul acelor in-folio, citind 
cînd Vieţile oamenilor ilustri de Plutarh, cînd vieţile sfinți- 
lor în Cazanie, cînd pe Tucidid sau Xenofon ! 

Alexandrescu era născut în Tirgoviște, în patria Văcă- 
reştilor, a lui Eliad și a lui Cirlova. Zina care a prezidat la 
naşterea lui l-a înzestrat cu îmbelşugare cu o mare memorie 
şi cu darul armoniei. Poeziile lui se deosibesc prin mari cali- 
tăţi de stil, de cugetare şi de simţire, cari îl pun între frun- 
taşii poeziei române. 

Meditaţiile au un zbor înalt, care le ridică alături cu 
acele ale lui Lamartine. 

Satirele lui sunt înarmate cu împunsături de felul lui 
Boileau. 

Fabulele, cari formează o parte însemnată și originală 
din scrierile lui Alexandrescu, multe, precum Lebăda și 
puii corbului, Pădurea și toporul, Vulpea liberală şi altele, 
le-ar îi subsemnat însuşi La Fontaine. 

A zice de dinsul că a fost poet, și poet de un talent supe- 
rior, nu este destul. El a fost un suflet mare și nobil, o 
inimă curată şi generoasă, vesel şi glumeț ; îi plăcea socie- 
tatea aleasă, şi dacă cîteodată căuta singurătatea, era mai 
mult ca o alinare la amărăciunile vieţei, de aceea și scrierile 
lui dintr-acele momente respiră o stare de întristare melan- 
colică a sufletului său. 


442 


Era de școala aceea care consideră darul poeziei ca un 
depozit sacru, pe care omul înzestrat de sus este dator să-l 
păstreze curat, neatins de patimele și slăbiciunile omeneşti, 
aşa că el privea de sus, în linişte senină splendoarea adevă- 
rului și frumosului care luminează binele şi loveşte viciul 
şi nemernicia; în mîndra și majestoasa sa indignaţiune, 
condeiul său stigmatiza înjosirea, cinismul şi lipsa de pro- 
bitate, precum o vedem în unele din poeziile sale. 

Viaţa lui a fost o viaţă de luptă şi de martir; a luptat 
pe față cu curaj, la lumina mare, pentru libertate în contra 
despotismului, pentru dreptate în contra abuzului şi năpăs- 
tuirii, păstrind totdeauna căldura și devotamentul tinereţii. 
A luptat fără altă ambiţiune decit aceea de a fi folositor 
țării sale. Condeiul său original și plin de spirit și de graţie 
nu s-a inspirat decit de pulsaţiunile mari și patriotice ale 
sufletului său. 

Generaţia veche a admirat cu iubire scrierile lui Alexan- 
drescu. Le-a avut ca un catehism de virtute și de patriotism, 
şi mulți poate că au păşit pe calea cea dreaptă de teamă să 
nu-și recunoască abaterile în vreo satiră sau vreo fabulă 
d-ale lui Alexandrescu. Tinerilor români ai generațiunit 
care se ridică le zic: „Fiţi patrioţi şi modeşti ca Alexandrescu, 
şi cînd voiţi să ştiţi cum se glorifică faptele cele mari, 
citiţi odele și elegiile lui; cind voiţi să știți cum se ride de 
ambiţioşii de rind şi cum se biciuiește viciul, citiţi satirele 
şi fabulele lui Alexandrescu“. Dotat cu un talent mare, 
el şi-a iubit ţara, s-a respectat pe sine şi a lăsat în memoria 
noastră operele spiritului și ale inimei sale. 


ION GHICA 


XXVII 


Londra, 25 octombrie 1886 


Scumpe amice, 


Iată citeva aduceri-aminte din tinerețe, în cari vei găsi 
multe despre viața unora din oamenii generaţiunii noastre 
cu cari în tinereţe te-ai găsit în contact și pe aceeași cale, 
oameni ageri, a căror viaţă, deşi scurtă în ani, dar a fost 
bogată în fapte; căci au ştiut a suplini timpului printr-o 
activitate și un devotament fără preget, aşa că au putut 
lăsa nu numai regrete în sufletele acelor cari au avut noro- 
cirea de a-i cunoaște de aproape și a le aprecia cualităţile 
inimei și ale inteligenţei, dar au lăsat urme neşterse în 
literatura şi în istoria ţărei noastre. 

Armează-ţi dar răbdarea și aşteaptă-te la o serie lungă de 
epistole. 


Nr. 4 
NICU BĂLCESCU 


Odată, ieșind de la școală, apucasem drumul spre casă, 
luind prin scurta ulicioară care începea în poarta Colegiului 
„Sfintu Sava“, între curtea Petrescului şi casa cu privor a 
egumenului grec al mănăstirii, și se sfirşea în unghiul bule- 
vardului și a stradei Academiei, unde era de o parte, la 


444 


dreapta, casa Dobrotineanului, și la stinga, casa Spahiului. 
Poarta școalei era la cîțiva paşi de uşa bisericei, cam în locul 
unde s-a ridicat statua lui Lazăr. Acolo se aşezau pe vine 
în șir, unul lîngă altul, merari, simigii şi bragagii cu tabla- 
lele și panerele lor. 

Un găligan de școlar, cit un bivol de mare, tăbărise pe 
un băiat slab și pirpiriu, îl trintise la pămînt şi-i căra la 
pumni, căutînd să-i ia din mină o bucată de halviţă. 

Goliatul, căruia toţi îi ziceam Sotea, pentru că era de 
o putere de care numai vărul meu Mavru* îi venea de hac, 
îşi petrecea timpul mai mult la poarta şcoalei, între plăcin- 
tari şi salepcii, decit în clasă. Îndată ce cumpăra cineva un 
covrig sau un măr, el se repezea ca un erete şi i-l smulgea din 
mină; graţie puternicilor săi pumni, răspindise o aşa groază 
printre băieţi, încît mulţi îi plăteau tribut în natură sau în 
parale, ca să nu-i bată sau ca să-i protege în contra altor 
camarazi. 

De astă dată, însă, găsise împotrivire, băiatul, deși 
trîntit la pămînt, dar nu lăsa să-i scape halviţa ; o apăra din 
mini și din picioare, cu dinţii și cu unghiile. 

Fie din indignaţiune, fie că puteam conta pe camarazii 
care veneau în urmă, mi-am luat inima în dinți şi m-am 
aruncat în ajutorul celui slab și asuprit. 

Cea dintii grijă a băiatului cînd s-a ridicat de la pămînt 
a fost să caute să-şi adune după Jos foile caietului său, 
zdrenţuite și risipite în luptă, operaţie lungă și migăloasă, 
la care i-am dat şi eu mînă de ajutor. 

A doua zi cînd m-am dus la școală, l-am găsit în uşa cla- 
sei a IV-a de umanioare; cum m-a văzut, și-a scos şapca, 
arătîindu-mi cu mulțumire caietul, zicindu-mi: 

„Uite cum l-am dres de bine; noroc, zău, cu dumneata, 
că mi se pierdea, păcat, o grămadă de muncă“. 

Foile rupte erau lipite şi cirpite fiecare la locul lor, 
cu o minuțioasă îngrijire. Dar ce m-a mirat mai mult a fost 
să văz pe unele pagine scris cu litere majuscule fraze ca 
acestea: 

„Petru Maior spune...“ 





* Comitele Dimitrie Mavru, general de divizie în armata rusească, 
fiu al generalului Nicolae Mavru şi al Profirei Moret de Blaremberg, 
născută Ghica (n. a.). 


445 


„Fotino zice...“ 

„Din Constantin Căpitanul...“ 

„După logof. Radu Greceanu...“ 

Aceasta m-a mirat cu atit mai mult că p-atunci nu se 
pomenea în școalele noastre de istorie naţională. D-abia de 
citeva luni Florian Aaron începuse un curs elementar de 
istorie generală, în care vorbea despre asirieni și egipteni; 
nu ajunsese nici la greci, nici la romani! 

La întoarcerea mea din Paris, la anul 1844, ducindu-mă 
să văd pe poetul Alexandrescu la dejurstfă în Gorgani, unde 
se afla închis într-o cameră în fundul curţii lingă girlă, după 
ce am stat acolo pină înnoptase, cînd am ieşit, ofiţerul de 
pază, după ce închide ușa bine și bagă cheia în buzunar, 
îmi zice: 

„Vei să te duc și la Nicu Bălcescu? Nu ne vede nimeni, 
c-au plecat toţi de la cancelarie; numai să nu spui cuiva, că 
dau de belea.“ 

În camera în care am intrat, un tînăr căruia d-abia îi 
mija mustaţa pe buze şedea pe marginea unui pătucean de 
scînduri, fără alt așternut decît o manta soldăţească ghemuită 
căpătii şi o lumînare de seu într-un sfeșnic de pămînt, care 
lumina un Ceaslov, singura carte ce-i fusese permisă. Acel 
arestant era băiatul pe care cu cîțiva ani îndărăt îl scosesem 
din minile fiorosului Sotea*. 

La liberarea lui din închisoare şi din armată, el a deve- 
nit unul din tinerii cu cari mă vedeam mai des, a devenit 
un bun și preţios amic, cu care m-am înțeles totdeauna la 
vorbă și la ginduri ; eram împreună ziua și noaptea. 

Fiu mijlociu al serdăresei Zinca Petreasca Bălcescu, co- 
coană văduvă foarte stimată şi cunoscută în toată ţara pentru 
minunata doftorie cu care tămăduia de albeaţă la ochi, 
Nicu Bălcescu, tinăr de o complesiune delicată, o fiziono- 
mie blindă și simpatică, intrat foarte de timpuriu în servi- 
ciul militar ca iunker, era arestat şi dat în judecata unui 
consiliu de război ca culpabil de înaltă trădare. 


* Pe acel Sotea, un Petresc, nu ştiu din București sau de aiurea, 
l-am găsit, cîţiva ani mai în urmă, ofiţer la graniţa dintre Muntenia 
şi Moldova, la punctul Vădeni, la Seret; de atunci nu i-am mai auzit 
de ştire (n. a.). 


446 


Se dovedise că mersese de mai multe ori în casă la Mitică 
Filipescu, că făcuse cunoştinţă cu dascălul francez Vaillant 
şi că era amic cu căpitanul Deivos; ceva încă și mai mult: 
se ştia că la cazarmă aduna pe lingă dinsul, în orele de 
recreaţie, mai mulţi sergenţi și soldaţi, cărora le povestea 
despre vitejiile românilor în luptele cu turcii, cu tătarii, 
cu ungurii și cu lehii, de pe vremile lui Mircea, lui Mihai şi lui 
Ştefan ; ba chiar îi învăţa să scrie și să citească.? 

Nicu Bălcescu avea o mare dorinţă d-a învăţa; dotat cu 
înlesnire şi aplicaţiune la studii, inteligent, ardent şi entu- 
ziast, predilecțiunea lui era mai cu deosebire pentru studiile 
istorice și mai ales pentru partea militară a istoriei. Din 
copilărie citise cu atenţiune Vieţile oamenilor lui Plutarh, 
Anabasul lui Xenofon, Războiul peloponezian al lui Tucidid; 
citise şi recitise pe Tacit, Comentariile lui Cezar, Campaniile 
lui Napoleon şi ale lui Frederic cel Mare și studia cu dinadin- 
sul pe Gibbon și scrierile generalului Jomigny asupra stra- 
tegiei. Avea credinţa că România nu se va putea rădica decit 
prin arme și că românii trebuia cu orice preţ să se arate pe 
un cîmp de bătaie, să dea dovezi de vitejie, să se afirme ca 
naţiune ; idee pe care o vedem dominind d-a lungul în toate 
scrierile sale. 

La etate de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi, 
pe ici, pe colea, despre istoria noastră naţională; petrecea 
zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate de 
repauzatul căpitan Cornescu Olteniceanu, colecţiune pre- 
țioasă, care mai tirziu a trecut în posesiunea părintelui epis- 
cop de Buzău, Dionisie. 

Nicu Bălcescu era de o modestie rară; anevoie îl făceai 
să-ți citească cite ceva din cele ce scria. 

Într-o seară ne aflam mai mulţi amici adunaţi la maiorul 
Voinescu II; acolo, după ce ne-am luptat și ne-am trintit, 
după cum ne era obiceiul (căci Bălcescu, deşi cel mai slab 
dintre noi toţi, dar căuta trinteala cu luminarea), cînd ne-am 
potolit, l-am pus d-a sila de ne-a citit opera sa: Puterea 
armată la români. Manuscriptul acela l-am luat eu de l-am 
dus lui Kogălniceanu la Iaşi’, unde s-a tipărit în Foaia ști- 
ințifică şi literară ce publicam impreună cu Alecsandri, 
Negruzzi și Kogălniceanu, revistă hebdomadară fără nume, 
căci marele cenzor al Moldovei, Procopie Florescu, găsise 


447 


că titlul Propășirea, cu care o botezasem, era un cuvînt revo- 
luţionar și îl ștersese din capul foaiei. 

Acea scriere a lui Bălcescu a fost foarte apreciată de citi- 
torii dup-atunci şi a avut chiar onorurile unei edițiuni sepa- 
rate, tipărită tot în tipografia lui Kogălniceanu. 

Mai tirziu, pe la anii 1844, 1845 şi 1846, el a publicat 
mai multe lucrări istorice în revista întitulată Magazinul 
istoric, ce redacta în colaborare cu eruditul profesor Tre- 
boniu Laurianu. Într-acea colecțiune se găsește scrierea 
asupra familiei Cantacuzineştilor, după documente ce-i 
încredințase generalul Rudolf Cantacuzino din Rusia.4 

Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strins, 
nervos şi elegant, precum il vedem în Istoria lui Mihai 
Viteazul şi în Istoria muncitorilor plugari din România’, 
adeseori înflorit şi poetic, precum îl găsim în traducerea 
făcută de el a Cintării României. 

Domnul Vasilie Alecsandri atribuie unui alt tînăr plin 
de talent conceperea şi compunerea în limba franceză a 
acelui cap d-operă, Alecu Russu, răpit şi el, ca şi Bălcescu, 
de timpuriu familiei şi patriei sale. 

Iată ce știu eu despre acea scriere epică din care, încă pe la 
anul 1847, Bălcescu îmi citise mai multe fragmente și pe 
care, mai tirziu, ne-a citit-o întreagă, în cabinetul generalu- 
lui Mavru, unde se afla şi Laurianu şi Bolliac, susținind că 
găsise acel manuscript la un călugăr. Iată cu ce ocaziune 
ne-a făcut el acea citire: 

Generalul Mavru, filolog şi numismat de frunte, era de 
mai mulţi ani în relațiune cu Laurianu și cu Bolliac, cu unul 
pentru studiul de medalii antice şi schimburi de dublete, cu 
celalalt pentru citirea și transcripțiunea de inscripţiuni 
lapidare. Mavru poseda o colecțiune de anticităţi impor- 
tante, adunate cele mai multe după malurile sting şi drept al 
Dunărei, colecțiune pe care, încă în viaţă fiind, a făcut-o 
donațiune muzeului nostru naţional. 

Pentru studiul arheologic, generalul Mavru avea consa- 
crată o zi pe săptămină, marțea, dacă nu mă înșel, zi în 
care se închidea în cabinetul său cu Laurianu și cu Bolliac 
şi nu primea pe nimeni. Acei doi colaboratori rămîneau la 
masă; se prînzea p-atunci pe la 3 ore după amiazi, şi lucrau 
şi după prînz pînă seara. 


448 


Cu ocazia căsătoriei mele, generalul Mavru a făcut cunoş- 
tinţă cu Nicu Bălcescu, care de la 1847 a inceput a lua şi el 
parte la acele şedinţe de studii istorice. 

Într-una dintr-acele marţi, la care asistam şi eu cite- 
odată, făcînd eu elogiul manuscriptului aflat de Bălcescu la 
călugăr, după o mare stăruinţă a noastră a tuturor, Băl- 
cescu a trebuit să se ducă acasă, să-și aducă caietul să ni-l 
citească. Era scris de mîna lui, cu multe ștersături și îndrep- 
tări. Cetirea a fost ascultată cu admirațiune, iar după ce 
am terminat cu laudele și cu critica, generalul Mavru se uită 
la Bălcescu rizînd și, bătindu-l pe umăr, îi zice: 

„Mon cher! Si non è vero, è ben trovato; c'est une oeuvre 
du plus haut merite et fait beaucoup d'honneur à l'auteur ici 
present.“ * 

Mavru a urmat cu sistemul de studii arheologice pină 
în ultimele zile ale vieţei sale; numai că colaboratorii nu 
mai erau aceiași. În anii din urmă lucra cu Dumitru Beren- 
dei, cu Dumitru Sturdza, cu Mişu Suţu și Alexandru Odo- 
bescuf. 

Noi toţi cîţi am auzit atunci citirea Cîntării României, 
deși admiteam că Bălcescu poate că găsise la vreun călugăr 
ceva scris în felul biblic, dar credeam că scrierea, așa 
cum ne-o citise, fusese prelucrată de pana și de imagi- 
națiunea sa. 

El, în anul 1845 sau 1846, a făcut o călătorie de cerce- 
tări istorice pe marginea Dunării, de la Celei pină la Turnu- 
Severin, şi a vizitat mănăstrile de peste Olt in tovărășşie 
cu Laurianu și cu Bolliac”, călătorie în care s-au descoperit 
mai multe inscripțiuni cari au fost transcrise, completate și 
publicate de Laurianu în Magazinul istoric, lucrare pe care 
Bolliac voise să şi-o aproprieze şi pentru care a fost mai 
multe contestaţii între Bolliac și Laurianu. Într-acea călă- 
torie pretindea Bălcescu că ar fi găsit la un călugăr manu- 
scriptul Cintării României; dar limba în care era scris acel 
poem şi aspiraţiunile autorului poartă într-insul dovada 
netăgăduită că trebuie să fi fost scris cam printre anii 1838 
şi 1846. Tot cam pe la anul 1846, Nicu Bălcescu a mai făcut 
și o altă călătorie, în Moldova, cu Costăchiţă N. Filipescu, 


* Dragul meu! Chiar dacă nu e adevărat, e nimerit; e o operă 
de mare valoare și face multă cinste autorului aci de faţă. 


29 — Opere vol. I — Ion Ghica 449 


unde s-a găsit în strinsă legătură, cu Alecu Russu, şi nu este de 
mirat că acești doi tineri să-și fi esersat în comun pana 
și imaginaţiunea lor, unul în limba română, celalalt în limba 
franceză.8 

Oricum o fi și oricine o fi fost autorul, călugăr sau mirean, 
din veacuri trecute sau din timpul nostru, ușoară să-i fie 
tărîna, căci cu frumoasă și mindră floare a înzestrat lite- 
ratura română !? 

În tinerețea mea, eu obicinuiam a mă culca tirziu, de 
multe ori după ce să făcea ziua; adesea îmi făceam somnul 
pe scaun, rezemat de masă, fără a mă atinge cu săptăminile 
de pat. Cind eram student la Paris, vara. după ce-mi pre- 
găteam lecţiile pentru a doua zi, apoi pe la miezul nopței 
porneam pe jos d-acasă de lingă poarta Luxemburgului, de 
despre Şcoala de mine, și mă duceam pină la Tortoni, pe 
Boulevard des Italiens, unde luam o înghețată şi mă întor- 
ceam pe cînd se îngina ziua cu noaptea. 

Într-o vreme găsisem un tovarăș cu care mă potriveam 
la felul acesta de trai, pe Grigorie Romalo, tinăr de spirit 
şi de inimă, devenit victima devotamentului său pentru 
țară. Grigorie Romalo, esilat la Brusa la 1848, a murit Ja 
Constantinopol, la Pera, în primăvara anului 1849, în spi- 
talul surorilor de caritate lazariste, în urma hemoptiziei 
ce i se pricinuise de loviturile de paturi de puşcă în piept 
la afacerea din lași de la martie 1848. L-am dus de l-am 
înmormîntat la cimitirul de la Baclucli. Alecsandri a scris 
atuncea o poezie asupra morţei lui.10 

Cu Grigorie Romalo, cînd eram la Paris, duceam uneori: 
pe lună plimbările noastre nocturne pină la Neuilly şi la 
Boulogne lingă Saint-Cloud. 

În București, obicinuisem și pe Nicu Bălcescu la acest 
fel de viaţă, așa că, după ce petreceam serile cu mai mulți 
amici, apoi, pe la orele unsprezece sau douăsprezece, noi 
doi, Bălcescu şi eu, porneam pe jos d-acasă de la mine, de 
peste drum de hanu lui Filaret (astăzi Piaţa Teatrului) şi 
ne duceam dincolo de Malmaison, la grădină la Cimpineanu 
(fosta grădina lui Scufa)!1, unde găseam companie bună și 
petreceam ore plăcute pină pe la patru și pe la cinci după 
miezul nopţei; ne intorceam acasă în ziua mare. Pe drum 
aveam mai totdeauna cite o sfadă, două cu cinii mahalale- 


450 


lor. Era mai ales două staţiuni anevoie de trecut cu pace, 
una la cotu girlei de lingă grădina lui Mimi, şi alta pe mai- 
danul de dinaintea bisericei Popa Tatu, unde stau niște 
dulăi cît viţeii de mari, culcaţi covrig, risipiţi pe drum d-a 
curmezișul, şi cum ne simțeau, se sculau cu toții într-o lă- 
trătură şi săreau la noi. 

Într-o noapte pin culesul viilor, pe la 1842, pe cînd lu- 
mina lunei începea a se contopi în razele dimineţei și ajun- 
sesem în dreptul caselor lui Simeon Marcovici, după un mic 
sfat între noi doi, în răspîntii, în loc s-o luăm la deal, pe la 
Oteteleșeanu, să ieşim la mine acasă, ne-am hotărît să 
urmăm pe strada Brezoianu, să ieşim la Mihai-Vodă, și 
d-acolo s-o apucăm spre Filaret, să ne ducem să dejunăm cu 
cite o pereche de cirnaţi trandafiri şi un pahar de must. 
Ne apropiasem de biserica Sfinţii Apostoli, cînd întîlnim 
în cale pe căpitanul Tell, mergind spre cazarma lui de la 
Mihai-Vodă; și ne luăm citeșitrei pe drum înainte, pe subt 
Mitropolie, la viile din deal. Cu cît ne suiam pe coastă, cu 
atit vorbirea noastră devenea mai aprinsă. Subiectul dis- 
cuţiunei era acel de toate zilele şi de toate serile. Ne impu- 
tam unul altuia lipsa de patriotism şi de energie; ne făceam 
răspunzători de starea nenorocită şi umilită a ţărei, aşa că 
la întoarcerea noastră în vale, la fintină, jurasem să ne con- 
sacrăm patriei cu trupul şi cu sufletul, ne legasem fraţi de 
cruce și ca fiecare dintre noi trei să se supuie, cu pericolui 
vieţei şi al averei, la hotăririle celoralalți doi; chiar în ziua 
aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele și regulamen- 
tele „Frăției“. 

Iniţiaţii erau formaţi în grupuri de cite zece, fiecare 
frate cunoscind numai pe șeful său imediat, diacon, 
preot sau arhiereu, acel care-l catichisese, il iniţiase, de 
la care şi prin care primea ordine şi instrucţiuni gi 
căruia datora ascultare şi supunere cu pericolul vieţei și 
al averei, păstrind secretul cel mai absolut. Deviza era: 
Dreptate, Frăţie. 

Statutele, scrise în cifre cu cheie, erau păstrate la mine 
în bibliotecă, în scoarțele Algebrei lui Bourdon. La mai 
1848, cind m-am decis să mă duc la Constantinopol, am dat 
acel volum în păstrarea Bălcescului, dar el peste două zile 
mi l-a adus înapoi, zicînd că se temea de vreo perchezițiune 
sau d-o arestare și că-l credea mai în siguranță la mine. La 


29» 451 


plecarea mea din București am pus acea carte impreună cu 
alte cărţi și cu notele și caietele mele din şcoală într-o ladă 
pe care am lăsat-o în beciu de sub scară, în casa generalului 
Mavru de la Jicniţă, unde locuiam, astăzi legaţiunea Ita- 
liei, casă care a ars la 1856, cînd devenise spital militar 
în timpul ocupaţiunei austriace. Acolo, împreună cu casa, 
s-au mistuit în cenuşă cărţile, hirtiile, tablourile, mobilele 
şi cu toate obiectele ce posedam. 

Situaţiunea politică de pe atunci se rezumă cam astfel: 

Pe la mijlocul anului 1834, spătarul Alexandru Dimitrie 
Ghica, fratele fostului domn Grigorie Dimitrie Ghica, 
fusese rădicat la scaunul domniei după recomandaţția ami- 
cului său, generalului rus comite Pavel Kisselef, care a gu- 
vernat Principatele de la anul 1829 pînă la 1834 cu titlul 
de prezident cu deplină putere al divanurilor. 

Alexandru Ghica, om plin de probitate, stimat şi iubit 
de toată tinerimea pentru caracterul său leal și plăcut, era 
pizmuit, ca toți domnii indigeni, de mulţi din boierii cei 
mari. 

El, la anul 1838, comisese o mare greşeală politică: nu 
apărase cu tărie drepturile țărei atunci cînd împăratul Nico- 
lae al Rusiei ceruse să se intercaleze în Regulamentul or- 
ganic o clauză prin care orice lege votată de Obşteasca 
Adunare și sancționată de domn să nu poată fi pusă în 
lucrare pînă mai întii nu ar dobindi aprobarea curților 
suverane şi protectoare (Turciei şi Rusiei), ceea ce echivala 
cu suprimarea autonomiei ţărei. Deşi se știa că pe sub 
mînă Alexandru Ghica făcuse să cază acea propunere în 
Cameră, dar avusese slăbiciunea sau nedibăcia d-a o sus- 
ţine, cel puţin în aparenţă, și astfel își pierduse popularita- 
tea și încrederea de care se bucura pînă atunci. Pe de altă 
parte, își alienase simpatiile Rusiei prin măsurile luate în 
contra espediţiunilor bulgarilor cînd au încercat să treacă 
Dunărea ca să răscoale Bulgaria în contra Turciei.1? Ares- 
tarea şefilor și organizatorilor acelei espediţiuni, Deşu și 
Costache Suţu, a decis la Petersburg căderea lui Alexandru 
Ghica din domnie, şi nu rămînea decit a se crea un incident 
care să dea prilej Rusiei d-a cere mazilia lui de la Poartă, 

Boierii inimici domnitorului s-au folosit de aceste îm- 
prejurări ca să-l răstoarne printr-o doleanță a Obșteştei 
Adunări. 


452 


Unul din boierii de pe atunci, Gheorghe Bibescu, gine- 
rele bătrînului Alecu Mavrocordat de la lași, a publicat la 
Paris la anul 1840 în limba franceză o broșură întitulată 
Le général Kissilef et son administration, o biografie al cărei 
scop era d-a cufunda pe Ghica, exaltind ştiinţa şi virtuțile 
generalului rus, scriere pe care a ilustrat-o propuind împă- 
mîntenirea lui. Cu această scriere, acel Gheorghe Bibescu a 
devenit favoritul consulatului rusesc destinat a înlocui pe 
Alexandru Ghica îndată ce se va îndupleca Poarta să dea 
firmanul de mazilie. 

A doua zi după alegerea noului domn, consulul general 
Dașkof zicea că intr-acea noapţe doamna Dașkof născuse o 
fată, şi el, Dașkof, un băiat, înţelegînd pe vodă Bibescu; 
şi avea dreptate, căci pentru a scoate din urna electorală 
pe candidatul său de predilecție fusese silit să născocească 
fel de fel de procedări, căci lui Bibescu, deşi îi lipseau două 
din însuşirile prescrise de Regulamentul organic, etatea de 
patruzeci de ani şi cualitatea de boier de trei generaţii, adică 
boier, fiu de boier şi fiu de fiu de boier; dar printr-un opus 
cocus a ieşit ca prin minune din urna electorală. 

Vodă Bibescu, rădicat astfel la scaunul domniei contra 
voinței națiunei și chiar în contra boierilor partidului său, 
s-a crezut dator să îşi arate recunoştinţa sa către acei care-l 
ajutase şi a încercat să se concedeze esploatarea ţuturor 
mineralelor din principatul Valahiei ca monopol unui in- 
dustriaș rus, vestitului Trandaffirof și, printr-o încheiere a 
sfatului administrativ, interpretind legea regulamentară 
într-un mod meșteșugit, acorda acelui Trandafiirof dreptul 
şi monopolul de a esploata toate mineralele din ţară. 

Ca să fie bine înțeles, voi aminti că Regulamentul orga- 
nic regula dreptul de esploatarea minelor in modul următor: 

1. Orice proprietar avea dreptul de a esploata minele 
după proprietatea sa, dînd sțatului 10%, din productul curat. 

2. Descoperindu-se o mină pe o moșie particulară și 
guvernul voind ca acea mină să fie esploatată, avea drepţul 
să previe pe proprietar și să-i ceară a o esploata, iar în caz 
cînd, după 18 luni după somaţiune, proprietarul nu ar pu- 
nea-o în esploatare, guvernul era în drept a o esploata pe 
seama statului, dind proprietarului 10% din productul curat. 

Sfatul administrativ, ţrecînd peste drepturile de pro- 
prietate a moșiilor statului şi ale clerului, acordase lui Tran- 


453 


dafiiroi dreptul de a se substitui proprietarilor; și s-a văzut 
deodată circulind două broșuri conținînd dreptul acordat lui 
Trandaifirof, prevenind pe proprietari a avea să se con- 
forme cu încheierea făcută întru aceasta de Sfatul admi- 
nistrativ. 

Aparițiunea acelor broșuri și planurile lui Trandaffirof 
d-a aduce 5.000 de lucrători ruși a înspăimintat ţara, încît 
un strigăt s-a ridicat dintr-o margine la alta, și Obşteasca 
Adunare a trebuit să facă un raport la domn, blamind înche- 
ierile Sfatului administrativ, cerînd anularea — un adevărat 
blam dat ministerului; acel act merită a fi raportat aci: 


„Preainălţate doamne, 


Obșteasca Adunare a văzut cuprinderea ofisului înălţi- 
mei-voastre, cu nr. 154, ce aţi binevoit să-i adresați la ra- 
portul cu nr. 166, și s-a pătruns de multă mihnire pentru 
băgările de seamă ce-i faceţi, că ar fi ieșit din hotarele a- 
tribuţiilor sale și că ar fi călcat regulele bunei-cuviinţe 
și a căzutului către înalta oblăduire respect, cerind prin 
al său raport desfiinţarea jurnalului încheiat de Sfatul 
administrativ extraordiner în privința esploataţiei mine- 
lor și întărit prin ofisul înălţimei-voastre; mai adăogindu-se 
şi că nu s-a pătruns de cuprinderea pomenitului jurnal, ce 
este întemeiat chiar pe dispoziţiile articolelor acelora cu 
cari s-a slujit la întru-expunerea din raportul său atins 
de prezisa pricină; la acestea luind Adunarea voie de la 
inălțimea-voastră, vă supune cu respect că, avind supt 
vedere în toată vremea par. de la art. 54, art. 56 și par. de la 
art. 57 a Regulamentului organic, ce pe lingă altele o înda- 
torează ca să judece folosul tuturor măsurilor ce s-ar lua 
în pricini ori deobşte sau întimplătoare, socotește că n-a 
pășit peste ale sale atribuţii, dacă privind pricina minelor, 
unul din obșteștile folosuri ale ţărei, a chibzuit potrivit 
cu îndatoririle la care a supus-o pravila organică, să roage 
pe înălțimea-voastră, în urma deslușirilor ce luase despre 
cuprinderea jurnalului, ca să porunciţi a se desputernici pre 
cit el nu se va fi aflind coglăsuitor cu legiuirile în ființă, 
precum şi a se desființa tipăritele și obștitele examplare şi 
a se popri de a nu mai ţircula pentru depărtarea lor de la 
temeiurile prăvilei, pe care nu le-ar fi socotit că ar putea 
însemna cevaşi dacă nu le-ar fi recunoscut îmbrăcate cu 


454 


caracter oficial. Acestea au fost, preainălţate doamne, 
cuvintele pentru care Adunarea a întins plecata sa rugă- 
ciune doveditoare a singurii dorinţi ca să vază prescrise 
chibzuirile atingătoare de esploataţia minelor înlăuntrul 
cercului articolilor 178 şi 179 a Regulamentului organic; 
avind subt vedere, osebit de alte consideraţii ce privea la 
măsurile cerute spre asigurarea venitului statului, și darea 
sorocului de doisprezece ani, punct de căpetenie și vrednic a 
se lua în băgare de seamă, nefiind nicicum cuprins în pome- 
nitele articole; care soroc, pentru ca să se dea de s-ar fi 
judecat folositor, trebuia ca o adăogire la pravilă să se aşeze 
după formele legiuite prin art. 55 a Regulamentului spre a 
nu se împedica altmintrelea nici sloboda dispoziţie a fie- 
căruia proprietar întru cele de bunăvoie tocmeli. 

Nu nădăjduia însă Adunarea a priimi de la înălțimea- 
voastră răspunsul, prin care nu numai sentimentele sale să 
cunosc altele decit cele adevărate și respectuoase către 
înalta oblăduire, ci şi îndatoririle puse asupra ei prin arti- 
colile 54, 56 şi 57 se lasă neluate in băgare de seamă. Aduna- 
rea dar se mărginește și acum întru a repeta plecata sa rugă- 
ciune, cerind cu supunere cele cuprinse în raportul său cu 
ar. 166. 

lar cit pentru ceea ce priveşte la viitorul ei, după cum 
bine aţi voit înălțimea-voastră să adăogaţi în sfîrşit, ea mai 
întii socotește de netăgăduit a vă încredința că nu uită, nici 
va uita vreodată datoriile sale către înalta oblăduire, avind 
după aceasta deplină mulțumire a se mingiia de nădejde, 
că fiinţa și locul ce înfățișează stau supt suzeranitatea și 
ocrotirea amindorora făcătoarelor de bine prea înalte puteri. 

Acest raport s-au primit de Obșteasca Adunare după 
cele mai multe glasuri potrivit cu par. g de la art.48 din 
Regulament. 

Preşedintele Obșteștei Adunări: 

(Semnat) Neotit mitropolitu Ungro-Vlahiei. 

(Semnaţi) Alexandru Ghica, Const. G. Filipescu, Scarlat 
Gr. Ghica, Const. Gr. Ghica, Gr. Cantacuzino, I. Slătineanu, 
C. Filipescu, N. A. Nicolescu, C.N. Brăiloiu, A. Cocorăscu, 
I. Bălăceanu, C. Costescu, I. Văcărescu, M. Filipescu, 
A. Racoviţă, C. Gr. Suțu (şi un indescifrabil). 


Nr. 205, 1844, februare 29.“ 


4% 


În dezbaterile asupra cestiunei Trandaffirof s-a relevat 
pentru întiiaşi dată talentul de orator politic a răposatului 
Barbu Catargiu, care, ca director al Departamentului Drepa 
tăţii şi deputat, a susținut cu multă căldură cauza concesio- 
narului; dar elocința sa a trebuit să se aplece dinaintea 
cuvintelor patriotice a lui Costache Niculae Filipescu, a lui 
Niculae Niculescu şi a celoralalți deputaţi. 

Această victorie a Parlamentului din București din 
anul 1843 a fost urmată de satira plină de spirit a poetului 
Eliad, intitulată Măceșul. 

Cestiunea Trandaiffirof era la ordinea zilei şi făcea obieca 
tul tuturor vorbirilor, şi a noastre cînd suiam dealul Fila, 
retului. 

Nicu Bălcescu, unul din cei trei şefi ai societăţii „Frăa 
ţia“, a fost apostolul și inițiatorul cel mai ager și mai zelos 
Maiorul loan Voinescu II, Bolliac, Bolintineanu, Deivos, 
Golescu (Alecu Negru), Marin Serghiescu Naţionalu, Filia 
pescu şi mulţi civili şi militari făceau parte dintraacea aso- 
ciațiune. Nu ştiu dacă dintre ofiţeri mai este astăzi în viaţă 
altul decit căpitanul Christofi. 

Mai tot întraacelași timp s:a format în Bucureşti Sociea 
tatea literară, al căreia scop nu avea nimic ascuns, ci era pur 
şi simplu dezvoltarea și incurajarea literaturei naționale. Pres 
şedintele ei a fost tot timpul poetul Iancu Văcărescu, avind 
de secretari pe maioru Voinescu II și pe Nicu Bălcescu. Mai 
mulți români din Moldova, Vasilie Alecsandri, Kogălnia 
ceanu, Negruzzi și alții făceau parte şi, cînd unul dintruacești 
bărbați veneau la Bucureşti, era pentru noi toţi o adevărată 
sărbătoare. Ne adunam o dată pe săptămînă, lunea seara, 
îmi pare, de cele mai multe ori la Văcărescu, în strada Poes 
tului, sub Mitropolie 14, sau la advocatul Ştefan Ferechidi, 
în strada Dionisie. Nicu Bălcescu, prin activitatea sa, a 
făcut multe servicii Societăţii literare. Din contribuţiunile 
membrilor ei ssau publicat multe opere literare, precum scrie- 
rile lui Iancu Văcărescu, Călătoria lui Guliver, ilustrată de 
Granville, tradusă de I. Negulici, și multe alte cărți. 

Pe la 1846, Bălcescu, procurînduuşi mijloace băneşti din 
familie, a pornit în streinătate, unde a petrecut aproape doi 
ani, citind și notind tot ce a putut găsi în biblioteci şi în 
arhive despre viața şi vitejiile lui Mihai-vodă, eroul căruia 
plănuise săui scrie istoria. Întrsacea călătorie a găsit în cos 


136 


lecțiunea de portrete din Biblioteca Naţională din Paris 
portretul eroului român, scos şi săpat de vestitul pictor Sad- 
ler, contimporanul lui Mihai, care l-a cunoscut la Praga; 
tot într-acea colecţiune a găsit şi portretele domnitorilor 
Gheorghe şi Grigorie Ghica. 

La 1846, pe cînd mă găseam şi eu la Paris, s-a mai 
înființat şi o altă societate: Societatea studenţilor români, 
cu scop d-a ajuta și a încuraja la studii pe tinerii fără 
mijloace bănești. Erau membri acelei societăţi mai toţi 
românii aflători atunci în Paris: C.A. Rosetti, Kogălnicea- 
nu, Nicu Bălcescu, frații Brătieni (Dumitru și Iancu), 
Iancu Bălăceanu, Al. Catargiu şi îrate-so Calimac, Grigorie 
Romalo, Scarlat Virnav (mai în urmă devenit Popa 
Virnav), Nicu Ruset, Bălănescu, Ion Ghica și mai 
mulți alți. Societatea aceasta era pusă sub patronajul poe- 
tului Alfons de Lamartine și avea un comitet compus de Ion 
Ghica, preşedinte, C.A. Rosetti, secretar, și Scarlat Virnav, 
casier. 

Pe la finele anului 1846, un vint de libertate sufla peste 
toată Europa. În Berlin se vorbea de constituţie, la Viena 
de libertate şi la Pesta de sancţiunea pragmatică. Genova 
devenise focarul de unde să răspindea ideea de unitate în 
toată Peninsula Apenină. Toscana, Siciliile, Lombardia, 
Veneţia și toate micile state de o parte şi de alta a Apenini- 
lor aveau speranţele ţintite asupra cavalerescului rege 
Carol-Albert şi contau pe concursul armatei piemonteze; 
strigătul de libertate şi de naţionalitate se ridică din toate 
unghiurile lumei civilizate. Deodată cu aparițiunea scrieri- 
lor lui Gioberti, Filip al Franţei trimisese la Roma, ca 
ambasador al său, pe refugitul napolitan, pe învățatul 
Rossi, naturalist francez și devenit pair de France!5. Cardina- 
lul Mastai Ferreti, episcopul de Imola, urmase bătrinului 
Grigorie XVI pe tronul pontifical; și biserica catolică, de 
sus, după Sfintul Scaun, propovăduia toleranța; intr-aceeași 
vreme, în Franţa, agitaţiunea creștea, ideile democratice și 
chiar republicane ciîştigau din zi în zi aderenţi şi partizani; 
la cursurile lui Michelet, lui Quinet și Mickiewicz se îmbul- 
zeau studenţii cu miile, unul peste altul; fiecare lecție se 
termina cu un tunet de aplauze şi cu strigătul de: „Vive la 
République“. Oameni politici din cei mai ispitiţi şi oratori 
elocinți ai Camerei luau parte la banchetele naţionale şi 


457 


cereau împreună cu radicalii și cu republicanii reforma legei 
electorale. 

Românii, de o parte şi de alta a Carpaţilor, nu puteau 
ei să rămiie simpli spectatori la cele ce se petreceau în Unga- 
ria, în Austria şi în tot Occidentul!$; căutau să se afirmeși ei 
prin adunarea de la Blaj, prin revendicarea drepturilor au- 
tonomice ale Transilvaniei. În Iași și in Bucureşti, actele 
lui Sturdza şi lui Bibescu începuse a fi aspru judecate fără 
sfială. Chiar în adunările Societăţei literare, la care luau 
parte mai mulți oameni d-ai guvernului și rude de ale pala- 
tului, se alunecau discuțiuni politice, se critica şi se 
condamna îndoitul divorţ al perechii care era pe tronul Vala- 
hiei!7, se blama vînzarea averii lui Hagi-Moscu în detrimen- 
tul creditorilor şi în folosul familiei falitului, precum și 
trecerea mai tuturora din moșiile acelei case în posesiunea 
domnitorului; de pretutindeni se rădica un glas în contra 
venalităţii ce domnea în justiţie și în administraţie, căci 
ajunsese a fi fără teamă şi fără rușine. Cuvintul care se 
auzea mai des în lași și in București era că: „Peștele de 
la cap se-mpute“. 

Îndată după revoluţiunea franceză de la fevruarie 1848, 
cei mai mulți din tinerii români care se aflau la Paris s-au 
întors în ţară, ca mişcaţi printr-o gindire electrică; spiritul 
de naționalitate și de libertate se deșteptase în toate stra- 
turile societăţei noastre. 

Librăria lui C.A. Rosetti şi Winterhalder, de peste drum 
de Oteteleșanu, devenise un punct de întilnire al tinerimei, 
de unde se împrăștiau în oraș și în toată țara ştirile politice 
ce soseau din Europa; și nu era zi de la Dumnezeu fără d-a 
înregistra evenimente de acelea cari emoţiona şi îmbărbăţea ; 
mai ales noutăţile venite din Franţa, unde oamenii chiar 
cei mai devotați monarhiei din iulie 1830, ca Thiers, Odi- 
lon Barrot, de Lamartine, sfătuiau din răsputeri pe rege şi 
pe ministrul său Guizot să cedeze curentului popular și să 
consimţă la o întindere mai largă a dreptului de a vota. Spi- 
vitele ajunsese atit de iritate, că un pistol tras pe Bulevar- 
dul Capucinilor, în dreptul Ministerului Afacerilor Streine, 
nu se ştie de ce, nici de cine, nemerind într-un om din mul- 
time, rănitul purtat de popor cu strigăte pe strade devine 
semnalul unei lupte sîngeroase, care răstoarnă tronul gi 


458 


proclamă republica. Atunci revoluţia aleargă din capi- 
tală în capitală, din popor în popor.18 

În Bucureşti, deşi fierberea era mare, dar era așa de 
ascunsă, încit vodă Bibescu, răspunzind felicitărilor ce-i 
aduceau boierii în ziua de Paşte, le zicea cu mîndrie că 
toată Europa era turburată și în foc, numai Țara Românească, 
graţie înţelepciunei guvernului său, se bucura de cea mai 
mare liniște şi securitate. Nu ştia că chiar în ziua aceea 
revoluțiunea era gata să izbucnească și că se amînase 
numai dintr-o împregiurare despre care voi vorbi mai 
la vale. 

În lași, unde lumea fiind și mai iritată şi mai impa- 
cientă, agitaţiunea era maiaparentă, se lucra mai pe faţă, dar 
fără o înţelegere prealabilă cu Bucureștii* ; iar vodă Stur- 
dza, profitind de o adunare de tineri la Alecu Mavrocordat 
(Ursu), trimite toată armata sa, înconjoară casa și arestează 
pe ciţi poate pune mina. Fraţii Rosettești (Răducanu şi 
Mitică), Manolache Epureanu, Al. Moruzzi, Sandu Miclescu, 
Ion Cuza, Grigorie Romalo, fraţii Cazimir, Nicu Catar- 
giu şi cîțiva alţii sunt trimiși peste Dunăre, daţi pe mina tur- 
cilor la Tulcea și internaţi la Brusa. Ciţiva din cei arestaţi, 
precum Alecu Cuza, Alexandru Moruzzi, Epureanu și 
alți, ajungind la Galaţi, scapă din mina soldaţilor, se ascund 
la amicul lor Cunningham, consulul Engliterei, care îi 
îmbarcă mai în urmă pe un vapor austriac. 

Acei pe cari nu i-a putut prinde şi au scăpat, precum Va- 
silie și Iancu Alecsandri, Leon Cantacuzino, Alexandru 
Cneazu, Alecu Russu, au alergat la Hangu, în munţi, cu 
speranţa să ridice plăieșii şi să pornească cu toate satele 
asupra Iaşului. Dar, nereuşind în speranţele lor, au trecut 
în Transilvania, in Bucovina, care încotro a apucat. Alecu 
Russu și lancu Alecsandri, luind prin Vrancea și pe la 
Focşani, au venit deghizați în București, unde i-am ţinut 
ascunși acasă, la mama, mai multe zile, pină au putut lua 
drumul spre Brașov. 

Tinerimea venită din Franța luase parte la luptele de pe 
stradele Parisului, în zilele de fevruarie, văzuse pe regele 
Filip căutînd, el și familia lui, refugiu în ţară streină, asis- 


* Alecsandri răspindi în oraș cintecul său revoluţionar intitulat 
Deșteptarea României (n.a.). 


459 


tase la revoluţia din Viena și întîlnise pe principele Metter- 
nich căutînd să se ascundă de furia poporului, și veneau gata 
de luptă. 

În fața unei asemenea stări de lucruri, comitetul „Fră- 
ţiei“ s-a hotărit la o mişcare revoluţionară. Societatea conta 
deja ca frați mulți din oamenii cu influenţă în ţară şi în 
orașe ; se putea rezema pe concursul batalionului maioruiui 
Tell şi pe dezafecțiunea ce esista în toate clasele în contra 
guvernului Bibescu. 

Principiile în numele cărora era să se ridice poporul ro- 
mân erau discutate şi hotărite cu mulţi ani dinainte: 

1. Libertatea individuală, libertatea cugetării şi a ti- 
parului. 

2. Desființarea castelor şi a privilegiurilor. 

3. Împroprietărirea clăcaşilor, cu despăgubirea proprie- 
tarilor. 

4. Respectarea suzeranității sultanului şi a autonomiei, 
conform vechilor tractate ale domnilor nostri cu Poarta. 

5. Desființarea Regulamentului. 

6. Încetarea protectoratului Rusiei. 

Poporul român se scula în numele Dreptăţii și a Frăției. 

Înainte chiar de luna martie 1848, Nicu Bălcescu a fost 
însărcinat de comitet a redacta proclamația revoluţionară; 
şi s-a provocat îndată o adunare de mai mulți amici acasă la 
Nicolache Golescu şi în camera ocupată de căpitanul Teo- 
logu, unde s-a citit acea proclamaţiune astfel cum a 
apărut în Bucureşti şi la Islaz, în ziua izbucnirei revo- 
luţiunii. 

Asistau la acea adunare de la N. Golescu patru frați Go- 
leşti (Ștefan, Niculache, Radu și Alecu), Alecu Golescu (Ară- 
pilă), doi fraţi Bălcescu (Constantin şi Nicu), doi frați Bră- 
tieni (Tache şi Iancu), Bolliac, C.A. Rosetti, maioru Voi- 
nescu, căpitanu Teologu, Costache A. Creţulescu şi Ion 
Ghica. 

După ce s-a citit proclamaţiunea și s-a adoptat în una- 
nimitate, așa cum fusese redactată de Nicu Bălcescu, s-a ales 
îndată un comitet executiv compus de trei membri, anume: 
Nicu Bălcescu, Alecu Golescu (Negru) și Ion Ghica, cu 
deplină putere d-a organiza ş-a conduce acţiunea. Toţi luînd 
îndatorirea d-a ne supune dispozițiunilor şi ordinelor emanate 
de la acel comitet. 


460 


Tell, in care se concentra tăria noastră, era informat de 
N. Bălcescu și de Ion Ghica de tot cese petrecea atit în 
acele adunări, precum și de toate dispoziţiunile și hotăririle 
comitetului executiv ; dar, ca să nu dea bănuieli, el nu asista 
nici la adunările, nici la dezbaterile noastre. El era șezător 
în Giurgiu, din cauza serviciului său militar. Batalionul 
ce comanda avea paza cordonului Dunărei, pină la gura 
Oltului. 

Pe aproape de Paște am fost trimis de comitet să mă în- 
teleg cu Tell, ca să fixăm ziua rădicărei. M-am dus mai întii 
la o moşie Cucuruzu, ce aveam în Vlașca, și d-acolo ca în 
plimbare am fost la Giurgiu, unde am tras în gazdă la pre- 
fectul judeţului, căpitanu Costache Villara, fiul puternicului 
ministru şi ginerele lui Ştirbei. Acolo a venit seara, la petre- 
cere, maiorul Tell, cu care m-am înţeles despre ora și locul 
unde să ne întilnim. Am luat rendez-vous pentru a doua zi 
în răsăritul soarelui, pe zăgazul care se lucra afară, în susul 
orașului, destinat a apăra portul de viitura apelor Dunărei. 
Acolo ne-am învoit ca revoluțiunea să izbucnească în Bucu- 
reşti și în Ploieşti în ziua de Paşte şi totodată batalionul lui 
Tell să fie concentrat la Islaz, unde se afla compania căpi- 
tanului Pleşoianu, de unde să pornească spre Craiova răscu- 
lind Oltenia. 

În starea Europei de atunci nu ne temeam nici de inter- 
venire, nici de ocupaţie streină. 

Mijloacele bănești de cari dispuneam erau foarte mărgi- 
nite. Cu banii ce putusem aduna, cumpărasem pe sub mină 
toate puştile şi pistoalele cari se găseau în prăvăliile din 
București și din Ploiești, puști proaste de vinătoare cu o 
ţeavă, şi le împărţisem tinerilor şi oamenilor din popor cari 
cereau a se arma. 

Iată cum se făcea operația cumpărătorii de arme: Ruset* 
depunea, din banii ce erau strinși la dinsul, o sumă oarecare 
la un neguţător afiliat, către care dam aceluia care voia să 
se armeze o ţidulă în termenii următori: 

„Daţi aducătorului un ghiuden şi doi cîrnați“, ceea ce 
însemna: „Daţi aducătorului banii trebuincioși pentru cumpă- 
rarea unei puşti şi unei perechi de pisioale“. 





* C.A. Rosetti. 


461 


Banii de cari dispuneam erau toți ca la 2.500 de galbeni 
(29.000 de franci), aduşi anume: 

1 000 de galbeni de C.A. Rosetti, 

1.000 de galbeni de Ion Ghica, 

480 de galbeni (15 000 lei vechi sau 5.600 franci) aduşi 
pe neașteptate de Niculae Alexandru Nicolescu, care vine 
intr-o zi la mine şi fără nici un preambul îmi zice: 

„Nu ştiu nimica și nici nu am venit să aflu, dar am con- 
vingerea că se pregătește o mișcare în ţară și că trebuie să fii 
în curent de cele ce se petrec, şi am venit să-ţi aduc 15.000 
de lei (aproape 5.600 franci) de cari dispune cum crezi. Să 
ştii însă că voi fi cel dintii la luptă.“ 

Acei bani îi avea cu dinsul în trăsură, în două trăisti 
cu sfanțihi, pe cari i-am luat și i-am dus la librăria lui Ruset, 
unde i-am depus în lada de fier în care se aflau și ceialţi 
2.000 de galbeni. 

Deși mulţi din boierii cei mai însemnați simțise că se 
pregătește ceva şi veneau pe la unii din noi, încurajindu-ne 
şi chiar escitindu-ne, făgăduind că erau gata a da tot 
concursul lor moral și bănesc, dar nici unul n-a venit să 
aducă un gologan măcar. Ei, în agitațiunea ce simțeau, 
nu vedea alta decit răsturnarea lui Bibescu din domnie și 
putinţa fiecăruia din ei d-a-l înlocui. 

La inceputul lui aprilie rolurile noastre a fiecăruia erau 
împărțite. 

Nicu Bălcescu cu Teologu erau destinaţia merge la Te- 
lega, unde Marin Serghiescu (Naţionalu), Telegescu şi Duca 
erau înţeleși cu ciocănaşii, ca d-acolo să pornească să răs- 
coale Ploieştii, unde aveam înţelegere cu mai mulți dintre 
negustori. 

Ştefan Golescu cu îrate-său Radu și cu văru-său Alecu 
Golescu și Dumitru Brătianu să meargă să găsească pe Tell 
în tabăra de la Islaz. 

Iar ceilalţi, Nicolae Golescu şi frate-său Alecu, cu 
C.A. Rosetti, Bolliac, Costache Bălcescu, Ion Brătianu şi Ion 
Ghica să rădice tabacii, mărginaşii și tinerimea din Bucu- 
rești, să meargă gloată la palat, să ceară lui vodă Bibescu 
sancţionarea constituțiunei. 

Stam toți gata și aşteptam ordinele comitetului ca să 
pornim fiecare la destinaţia noastră, cînd d-l de Nion, con- 
sulul general al Franţei, cheamă pe C.A. Rosetti şi-i arată 


462 


o depeșă prin care Lamartine, atunci ministru trebilor din- 
afară, îi scria să-l prevestească că trimetea într-adins la Bucu- 
reşti pe un amic al său credincios, pe doctorul Mandl, care 
avea să ne facă comunicaţiuni importante din partea sa și că, 
înainte de sosirea acelui trimis al său, să nu facem nici o 
mișcare. Lamartine fusese prevestit de noi de tot ce proiec- 
tam. În urma acelei depeşe, a trebuit să contramandăm 
toate dispoziţiunile luate și să așteptăm sosirea doctorului 
Mandl. 

Pină în luna mai 1848, nu esistase nici o relațiune, nici 
o înțelegere între noi şi Eliad, iar în timpul pe cind aștep- 
tam să vie doctorul Mandl cu comunicaţiunile ce avea să 
ne facă din partea lui Lamartine, vine la mine Alecu Dedu, 
unul din cei mai activi şi mai zeloşi membri ai „Frăției“, 
care-mi propune o întilnire din partea lui Eliad, zicindu-mi 
că avea să-mi facă destăinuiri de o mare importanţă. După 
ce am luat încuviințarea colegilor mei, am convenit cu 
Dedu ca întilnirea cu Eliad să fie la Colentina, în aleea 
cu tei. Acolo, in chioșcu de dasupra lacului, Eliad, în pre- 
zenţa lui Dedu, îmi zice că el, deşi se află în cele mai bune 
relaţiuni cu palatul și chiar cu aga lancu Manu, dar că îna- 
inte de toate era român şi credința lui era că sosise timpul ca 
românii să dea semn de viață; și că el pune la dispozițiunea 
noastră toată influența de care se bucură în tinerime și în 
burghezie, adăogind că era sigur că chiar lui vodă Bibescu 
nu i-ar displace poate să vază o manifestare a ţărei în contra 
influenţei rusești. 

Raportind acea convorbire colegilor mei, s-a luat hotă- 
rîrea d-a se admite Eliad în rîndurile noastre. 

Tot cam p-atunci, trecînd într-o seară cu Nicu Bălcescu 
pe Podu Beilicului (strada Şerban-Vodă), întîlnim o droşcă 
cu felinare aprinse, cu opt cai de poștă, mergind spre barieră, 
şi a doua zi aflăm că într-acea trăsură era colonelul Bibescu, 
aghiotantul domnesc, trimis la Giurgiu să aresteze pe maio- 
ru Tell. 

Tell, adus in Bucureşti, după esplicaţiunile ce a putut 
da lui vodă Bibescu, s-a întors înapoi la comanda sa la Giur- 
giu. Înainte de a pleca ne-am întilnit la otel la Caracaș, și 
iată ce se petrecuse. 

Între damele din familiile Tell și Magheru esistau rela- 
ţiuni de amiciţie şi de corespondențe şi, într-una din epis- 


463 


tolele ce-şi scriau una alteia, se făcea menţiune de o intil- 
nire între Tell şi Magheru, cari de mulţi ani nu se aveau 
bine între ei. Acea scrisoare, interceptată de Radu Ruset, 
prefectul de Gorj, şi trimisă ministrului de interne Villara, 
dăduse bănuieli şi fusese cauza măsurei ce se luase în contra 
lui Tell. 

N-a trecut mult, și a fost chemat și Magheru la București, 
care, după mai multe convorbiri cu vodă Bibescu, a fost 
numit comandant- şef al tuturor dorobanților şi plăieşilor 
de peste Olt. 

Magheru, la plecarea lui la postul ce i se crease, întil- 
nind pe Nicu Bălcescu, i-a zis, stringîndu-i mina: „Să știți 
că m-am împăcat cu Tell“. 

Guvernul începu a fi neliniștit și cugeta a face arestări; 
dar, viind aga Iancu Manu în sfatul domnesc cu propunerea 
să aresteze trei inși, şi anume, pe C.A. Rosetti, pe Grigorie 
Scarlat Grădișteanu şi pe Ion Ghica, se scoală Costache 
Cornescu, logofătul bisericesc (ministru cultelor), și zice că 
era de prisos să aresteze pe nepotul său Ruset, căci nu mai 
putea fi primejdios, fiind gata să plece la Paris. Atunci un 
alt membru al sfatului, Grigorie Grădişteanu, zice că el nu 
admite escepţiuni şi că ori să se aresteze cite trei sau nici 
unul, căci dacă era să se facă favoruri, atunci va cere şi el 
escepțiune pentru nepotul său, Grigorie Sc. Grădișteanu, 
căruia şi lui i-ar fi mai plăcut a se plimba pe ulițele Parisului 
decit a sta închis la gros. 

În urma acestor cuvinte, președintele Villara a închis 
discuțiunea, zicînd că să se mai amine arestările pînă se 
va vedea cum se sfetesc lucrurile. 

Într-una din adunările noastre la Ștefan Golescu, Eliad 
ne-a citit o invocaţiune adresată lui Dumnezeu, poporului 
român și puterilor streine, operă mai mult literară decit 
politică, plină de poezie şi de misticism, dar care anevoie ar 
fi fost înțeleasă chiar de clasele cele culte. Acea scriere o 
propunea ca proclamaţie şi manifest al şefilor revoluţiunei. 
Atunci i s-a spus că proclamația către popor era deja redac- 
tată, discutată și adoptată de noi toți înainte de venirea 
sa între noi, că nu mai puteam reveni şi i s-a citit redacţiu- 
nea lui N. Bălcescu, asupra căreia Eliad nu a făcut decit 
o singură obiecţiune, la partea privitoare la improprietărirea 
țăranilor, zicînd că aceasta va face pe boieri să nu fie cu noi, 


464 


obiecțiune la care i s-a răspuns că, oricum s-ar face, cei mai 
mulți boieri o să fie în contra şi că ei vor căuta în acţiunea 
Rusiei un sprijin pentru privilegiile lor, şi că singurul mi- 
jloc de a se paraliza acțiunea, înîntrul ţărei cel puţin, era de 
a interesa gloata la susținerea revoluţiunei, ceea ce nu se 
putea face decit satisfăcind dorinţei drepte a clăcaşilor d-a 
fi proprietari pe pămîntul ce muncesc, măsură care va pune 
capăt urei țăranilor către haina albastră și că, la din contra, 
inimicii ţărei se vor servi ei de această cestiune, rădicind 
vreun Tzela ca la Tarnov în anul trecut, 

După discuţiunea ce a urmat asupra acestui punct, 
Eliad a convenit de necesitatea acelui articol, a aderat la 
redacțiunea lui Nicu Bălcescu și a doua zi a venit acasă 
la mine, unde a scris cu mina lui acea proclamaţie sub dic- 
tarea Bălcescului și a luat-o s-o tipărească în tipografia 
sa de la Obor; exemplarele tipărite s-au păstrat ascunse 
într-o claie de fin, în curtea sa de la vie, pînă la pornirea la 
Islaz, 

Puţine zile după înțelegerea noastră cu Eliad şi întoar- 
cerea lui Tell la Giurgiu, a sosit în București doctorul Mand], 
trimisul lui Lamartine; instrucţiunile ce aducea erau con- 
semnate în portofoliul său, scrise chiar de mîna lui Lamar- 
tine, adresate lui C,A, Rosetti şi lui Ion Ghica, Ele prescriau 
ca să nu facem nici o mişcare pînă nu ne vom înţelege mai 
întii cu guvernul otoman, și că generalul Aupick, noul amba- 
sador al republicei la Constantinopol, avea instrucțiuni spe- 
ciale de a înlesni trimisului nostru relaţiunile cu Poarta. 

Ca să urmăm poveţelor lui Lamartine, am hotărît să tri- 
metem pe unul din noi la Țarigrad, şi alegerea comitetului 
a fost unanimă pentru Eliad; dar, făcîndu-i-se cunoscută 
dispozițiunea ce se luase, Eliad a declinat, obiectind că era 
singurul susțiitor al numeroasei sale familii, care, de i s-ar 
întîmpla lui vreo nenorocire la Țarigrad, ar răminea pieri- 
toare de foame, Așa că a trebuit să ne gîndim la altul, şi am 
ales pe Ştefan Golescu, care el, deși s-a dat gata a se duce, 
dar ne-a observat că el, fiind în mare intimitate cu vodă 
Bibescu, se va afla în strimtorare cînd se va duce să-i ceară 
concediu ca membru al Curţei înalte și l-ar intreba vodă 
despre scopul mergerei sale şi nu-i va putea răspunde nimic, 
şi că aceasta va deștepta bănuieli, Atunci comitetul a găsit 
cu cale să mă trimită pe mine, 


3Q* 165 


Hotărindu-mă eu să plec, am trebuit să cer paşaport de 
la postelnic, pretextind un voiaj de agrement în Italia și in 
Franța prin Constantinopol. Îndată după acea cerere, am 
fost chemat la palat, unde, după ce am aşteptat vreo două 
ore într-o cameră singur, s-a deschis deodată o uşă cu mare 
zgomot şi a apărut vodă Bibescu, viind către mine, cu ochii 
mari deschişi şi tirind picioarele, şi-mi zice: 

„Vous voulez aller à Constantinople? Qu'est ce que vous 
allez chercher là?“ Şi, fără să aştepte vreun răspuns, adăogă: 
„Je dirai à votre beau-père de vous en empêcher“ *. 

Îmi întoarce spatele și iese precum intrase. 

Eu, în previziunea că nu mi se va acorda cererea, imi 
procurasem un paşaport englez de la consulul general al 
m.-sale britanice Colquhon, de care mă puteam servi după ce 
voi trece fîruntaria, hotărît a mă strecura noaptea printre 
pichete cu o barcă, să trec Dunărea la Rusciuc, lăsînd ca 
nevasta să vie să mă găsească la Constantinopol. 

Îmi luasem toate dispoziţiunile și eram gata de plecare, 
cînd primesc vizita bunului român colonelului Năsturel 
Herescu. Ocupa atunci postul de postelnic (ministru tre- 
bilor dinafară), către care adresasem cererea mea de pașa- 
port; ţinea în mină un plic, pe care mi-l dă, zicînd: 

„Uite, m-am certat furcă cu vodă pentru dumneata. l-am 
zis: «Eu cunosc pe Ghica de un bun român şi sunt sigur că, 
chiar de s-ar duce la Țarigrad cu gînd să se ocupe de politică, 
el nu va lucra în contra intereselor ţărei». Iancu Manu ține 
mult să facă arestări; chiar adineaori venise in sfat cu o listă 
de vreo cincizeci de persoane. Tot Villara mai cuminte: i-a 
răspuns că, şi d-ar fi fost poate o bună măsură acum vreo două 
luni, dar acum era prea tirziu, că nici o sută, nici o mie de 
arestări, de s-ar face, nu va opri buba d-a sparge; că toată 
lumea era amestecată şi că el nu știa pe cine să bănuiască.“ 

Pornind eu la Constantinopol, am fost inlocuit în comi- 
tetul executiv prin C.A. Rosetti. 

Peste puţine zile dupe plecarea mea din București, făcin- 
du-se arestări, s-a precipitat izbucnirea revoluţiunii. 

Atentatul în contra lui vodă Bibescu nu avea nici o 
conexitate cu partidul revoluționar. 


* Vrei să pleci la Constantinopol? Ce cauţi acolo?... Am să-d 
spun socrului dumitale să te împiedice. 


466 


Proclamarea revoluţiei la Islaz, răscularea din București 
şi abdicarea lui Bibescu și toate peripeţiile cîte au avut loc 
din ziua arestărilor pînă la intrarea lui Omer-pașa şi a lui 
Liiders cu Fuad-efendi și cu generalul Duhamel în ţară sunt 
consemnate, zi cu zi, oră cu oră, în ziarele publicate în tot 
timpul guvernului provizoriu şi a căimăcămiei de trei, de la 
iunie pînă la septembrie. Faptele sunt descrise pe larg în 
colecțiunea Pruncului român. Eu am voit să-ţi narez aci 
numai episoadele cari au precedat revoluţia de la iunie 1848, 
pe cit le-am putut cunoaşte. 

La citirea celor dintii rînduri ale acestei epistole, ai 
crezut, sunt sigur, că-mi propuneam o biografie a mult regre- 
tatului şi prețiosului nostru amic Nicu Bălcescu, şi ai avut 
dreptate. Acesta îmi era scopul cînd am luat pana în mină. 
Dar, cu cît înaintam, scormonind şi dezgropind în memoria 
mea cele petrecute de este acum mai mult de o jumătate de 
secol, și treceam de la copil la tînăr și la bărbat, de la scri- 
itor şi istoric la omul politic, cu atit viața lui Nicu Bălcescu 
se înfăşura şi se împletea cu viața mai tuturor oame- 
nilor cari au jucat un rol în ţara noastră de la 1841 pînă 
la 1853, anul în care el a părăsit lumea, lăsînd un gol 
mare între noi.!? 

Voi urma în epistola următoare vorbindu-ți despre rolul şi 
activitatea lui Nicu Bălcescu în timpul cit a trăit proscris, 
de la anul 1848 pină la 1853. 

Am auzit și am văzut pe mai mulţi atribuindu-și lor, 
numai lor, tot meritul revoluțiunii de la 1848, şi mi-am zis 
adesea: Căci nu trăieşte Nicu Bălcescu, că le-ar spune cu 
pana lui cea ageră, în stilul său cel pătrunzător, că deștep- 
tarea de la 1848 nu a fost opera unui singur om, nicia unui 
grup sau a unui partid, ci a fost opera simțului național al 
României întregi, a fost rezultatul a trei generaţiuni; le-ar 
spune că acea mare revoluţiune nu putea fi oprită de nimeni 
și că ea s-ar fi făcut chiar în lipsa fiecăruia dintr-acei cari 
au sau au avut cutezanţa a-i revendica paternitatea20. Cuge- 
tătorul şi organizatorul a fost națiunea, iar Tell şi Magheru 
au fost braţul care a executat voinţa ei. 

În tot timpul cit a trăit Nicu Bălcescu, am fost în cea 
mai strinsă legătură de amiciţie și de comunitate de cuge- 
tări. Am trăit mult în același oraș, la București, la Paris și 
la Constantinopol, şi, cind am fost despărțiți unul de altul, 


29" 487 


am fost în corepondenţă continuă, ne-am comunicat tot- 
deauna tot ce cugetam, tot ce lucram. 

Eu am păstrat un mare număr de epistole de la dinsul și 
cuget a publica pe toate acelea cari ar putea avea un inte- 
res public; în ele va putea vedea fiecare că, tot timpul cit 
a fost proscris şi pribeag, nu a lipsit un singur moment pină 
la moarte de a lucra pentru ţara lui cu pericolul vieţei şi al 
sănătăţei. 

Scrisorile mele către dinsul s-au răpus, deși el, prin tes- 
tamentul său olograf, aflat la domnul Nicolae Ionescu la 
Consulatul otoman din Palermo, testament care mi s-a trans- 
mis în original de ministrul cultelor Bolintineanu, îmi lega 
mie toate hirtiile sale; dar ele au căzut în minile altora și 
nu le-am putut avea.21 Dintre scrisorile mele către dinsul, 
am găsit numai opt, rămase din întimplare la  frate-tău 
Iancu, cu care conlocuia la Paris, la 1850. Iancu Alecsandri 
mi le-a trimes acum trei ani, însoțite cu următoarea epis- 
tolă: 


„Paris, 8/20 noiembre 1883 
Iubite prietine, 


Voind a pune în ordin niște hirtii învechite la noi, am 
descoperit o serie de epistole adresate la anul 1850 de Ion 
Ghica din Constantinopol lui Nicu Bălcescu, care locuia 
cu mine la Paris. 

Cite suvenire în cîteva cuvinte! Pe cit mi-aduc aminte, 
acele epistole au fost lăsate la mine de mult regretatul nostru 
amic, cînd a plecat la Palermo, de unde a plecat apoi la sfe- 
rele înalte. 

Nu știu dacă ele, cu toate că private, nu aparţin istoriei, 
care sub acțiunea unora din voi începuse deja a pomeni de 
ţara noastră; în orice caz, eu le restituiesc autorului. Facă 
el cum va crede mai bine și primească această restituire ca o 
reamintire de niște timpi fără preţ şi de o amiciţie statornică 
și devotată. 


Iscălit: 7. Alecsandri“. 
În ziua de 17/29 mai 1848 porneam la Constantinopol şi 


duceam cu mine următorul act, prin care eram autorizat a 
lucra și a tracta în numele persoanelor iscălite într-însul. 


468 


Acel act era redijat astfel: 


„Quelques uns des Valacs les plus influents, desireuz d'as- 
surer la prospérité intérieure de leur pays sous l'egide de lin- 
tegrite de l’Empire Ottoman, ont l'honneur d'envoyer monsieur 
Ion Ghica comme agent confidentiel et comme représentant de 
leurs idées et de leur voeux près du Ministère Impérial de sa 
Hautesse le Sultan. 

Les bons Valacs nourrissent la ferme espérance de voir réus- 
sir la mission de Monsieur Ion Ghica, mission qui a pour but 
de faire rentrer la Principauté dans le sens véritable de ses an- 
ciennes capitulations avec la Sublime Porte, conformément 
aux instructions données a Monsieur Ion Ghica et que celui-ci 
est autorisé à communiquer oralement ou par écrit au Minis- 
tère Impérial.“* 

Tscăliți: 

Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, Ștefan Golescu, Dimitrie Brătianu, 
N. Bălcescu, Rodolf Golescu, Démetrius Ghica, I. Eliade, C. Bălcescu, 
A.G. Golescu, I.C. Brătianu, C. Bolliac, Alexandru C. Golescu, 
I. Cîmpineanu. 


Doctorul Louis Mandl mă recomandă prin următoarea 
scrisoare generalului Aupick, ambasadorul Republicii Fran- 
ceze: 


„Bukarest, ce 14 juin 1848 
Monsieur le Général! 


Envoyé par Mr. Lamartine comme agent confidentiel du 
Gouvernement Francais, pour lui rendre un compte exact de la 


* Unii dintre valahii cei mai influenţi, dornici să asigure prospe- 
ritatea interioară a ţării lor sub egida integrităţii Imperiului otoman, 
au onoarea să trimită pe domnul Ion Ghica ca agent confidenţial şi ca 
reprezentant al ideilor şi aspirațiilor lor pe lingă guvernul imperial 
al înălţimii-sale sultanul. 

Bunii valahi nutresc nădejdea nestrămutată de a vedea reuşind 
misiunea domnului Ion Ghica, misiune care are drept scop de a face 
ca principatul să reintre în sensul adevărat al vechilor sale capitula- 
țiuni cu Sublima Poartă, conform instrucţiunilor date domnului Ion 
Ghica şi pe care acesta este autorizat să le comunice verbal sau în 
scris guvernului imperial. 


469 


situation politique de la Valachie, j'ai eu deja plusieurs fois 
l'occasion d'adresser des rapports au Ministre des Affaires 
Etrangeres, dans lesquels j'ai du fizer son attention principale- 
ment sur les points suivants: 

La Valachie et la Moldavie sont actuellement des provin- 
ces russes. Toute la partie intelligente du pays se revolte contre 
une administration pareille; ont est prêt d faire une révolu- 
tion, on pourrait même compter sur une succes heureux, si les 
menaces d'une intervention russe n'étaient a chaque instant 
mises en avant. Le prince régnant lui-même se dit porté aux 
réformes, mais il est empêché par la Russie. Le parti national 
du pays a donc résolu d'envoyer un agent confidentiel, Mr. 
Ghica (Jean), â Constantinople, ă fin de s'entendre avec le 
Cabinet Turc. Il espère trouver près de vous, Monsieur le Gent- 
ral, tout l'appui moral que vous pourrez lui prêter. J'ai déjà 
prévenu Mr. Lamartine, il y a quelques jours, du prochain 
départ de ce délégué, et il est possible que dans une des prochaines 
dépêches que vous recevrez de Paris, il en sera question, Seu- 
lement, comme il avait été d’abord décidé que ce serait Mr. 
Etienne Golesco, qui partirait, j' ai donne ce nom. 

J 'espere, Monsieur le Général, que les espérances des patr io- 
tes valaques ne seront point trompés et que l’ insuffisance de ma 
recommandation ne diminuera en rien l'appui moral, que le 
politique de la République vous permettra de donner au dele- 
gué, Mr. Ghica. 

Veuillez agréer, Monsieur, l'expression de ma plus haute 
estime. 


Votre très humble serviteur 
Dr. Louis Handl: * 


* Domnule general! 

Trimis de d-l Lamartine, ca agent confidențial al guvernului 
francez, pentru a-l informa exact asupra situației politice din Valahia, 
am avut deja de mai multe ori prilejul să adresez rapoarte ministrului 
afacerilor externe, în care a trebuit să-i atrag atenția în principal 
asupra următoarelor puncte: 

Valahia și Moldova sînt acum prov incii ruse. Toată partida inte- 
ligentă a ţării se revoltă împotriva unei asemenea administrații, este 
gata a se face o revoluție, s-ar putea chiar conta pe un succes fericit, 
dacă amenințările unei intervenţii ruse n-ar sta ìn față în orice clipă. 


479 


Voi urma in epistolele următoare cu peripeţiile 
emigrării. 


ION GHICA 





Prinţul domnitor, el insuși, se declară înclinat spre reforme, dar e 
impiedicat de Rusia. Partidul naţional al ţării a hotărît deci să trimită 
un agent confidenţial, d-l Ghica (Ion), la Constantinopol, cu scopul 
să se înţeleagă cu cabinetul turc. El speră să găsească la d-voastră, 
domnule general, tot sprijinul moral pe care i-l veţi putea da. L-am 
şi prevenit pe d-l Lamartine, de cîteva zile, despre plecarea acestui 
delegat, şi este posibil ca într-una din depeşile viitoare pe care le veţi 
primi de la Paris să fie vorba despre aceasta. Numai că, întrucit se 
hotărîse mai întîi că cel ce ar pleca ar fi d-l Ştefan Golescu, am dat 
acest nume. 

Sper, domnule general, că speranţele patrioţilor valahi nu vor fi 
de loc înșelate şi că insuficienţa recomandării mele nu va micşora cu 
nimic sprijinul moral pe care politica republicii vă va îngădui să-l 
dați delegatului, d-l Ghica. 

Primiţi, vă rog, domnule, expresia stimei mele celei mai înalte. 


Al d-voastră prea umil servitor, 
dr. Louis Mandl. 





ION GIIICA 


(Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România. 
Cabinetul de stampe) 


Foaie de titlu a discursului de Ei al lui Ion Ghica 
la Academia Ron 





NOTE ȘI COMENTARII 


SCRISORI CĂTRE V. ALECSANDRI 


INTRODUCȚIUNE 


A fost tipărită pentru prima oară în Convorbiri literare, nr. 8, 
1 noiembrie 1886, cu titlul Introducere la scrisorile lui I. Ghica către 
V. Alecsandri, XXVI. Ziarul România liberă a reprodus-o în numerele 
2.772, 4/16 noiembrie; 2.773, 5/17 noiembrie; 2.774, 6/18 noiembrie ; 
2.776, 8/20 noiembrie; 2.777, 11/23 noiembrie 1886. 


„Aflat la Londra, ca ministru plenipotenţiar al României, Ion 
Ghica a scris această introducere în vara anului 1886, cu intenţia de a 


o aşeza în fruntea celei de a doua ediţii a scrisorilor către V. Alecsan- 
dri. La 46 iulie o trimitea lui Iacob Negruzzi, cu rugămintea de a o 
publica în Convorbiri literare. Precum se vede, redactorul revistei s-a 
executat cu destulă întirziere. 

Preiaţează ediţia din 1887 a Scrisorilor către V. Alecsandri. 

Din rîndurile către Negruzzi reiese că Ghica intenţiona să publice 
a doua ediţie a Scrisorilor în două volume (I.E. Torouţiu, Studii și 
documente literare, Buc., 1932, vol. III, p. 62). Ediţia a apărut într-un 
singur volum, îmbogăţit. La primirea Introducţiunii, Alecsandri a folo- 
sit prilejul pentru a-şi elogia prietenul şi pentru a-l îndemna să con- 
tinue seria scrisorilor: „Îţi trimit manuscrisul, care s-a lăsat citit aşa 
cum se lasă sorbit un pahar cu apă limpede şi rece în vremea marilor 
călduri. Prefaţa ta nu are decît un păcat, acela de a fi prea scurtă, atît 
te captivează tabloul unui trecut aşa de apropiat de noi şi cu toate 
acestea atit de necunoscut noii generaţii. 

Puţine lucrări au avut și vor avea succesul scrisorilor tale, pentru 
că ele sînt scrise cu o vervă de bună calitate şi într-un stil personal 
simplu, fără pretenţii, dar de o originalitate cu totul românească. 

Sint deci în drept să reclam de la tine, în numele cititorilor pre- 
zenţi şi viitori, continuarea galeriei de oameni şi evenimente, pe care 


475 


ai început-o cu o paletă aşa de bogată în culori naţionale. Vina este de- 
parte de a fi secată, exploateaz-o pînă la fund şi vei lăsa după tine o 
adevărată comoară“ (V. Alecsandri, Corespondenţă, B.S.P.L.A., 1960, 
.152). : 
i zica urmare a slăbirii Imperiului otoman în urma loviturilor 
primite din partea Rusiei, Austria a revendicat partea de nord a Mol- 
dovei şi a şi ocupat-o, mai înainte ca guvernul turc să-şi dea consimţă- 
mintul. După semnarea convenției din 7 mai 1775, prin care Poarta 
consfințea faptul, Austria a mai anexat încă 30 de sate, protitind de 
venalitatea comisarului şi a miniştrilor otomani. Grigore Ghica, pro- 
testînd împotriva actului samavolnic, a fost acuzat de hainie şi ucis, 
la 1 octombrie 1777 de un capugiu anume trimis de la Constantinopol 
(Istoria României, IIL, Editura Acad. R.P.R., 1964, p. 484 şi 715). 

2 Originea românească a fost într-adevăr o condiţie principală 
la numirea noilor domni, în 1822. Grigore Dimitrie Ghica aparţinea 
unei familii de altă origine, totuşi a fost „considerat pămîntean, deoa- 
rece familia sa avea din secolul al XVIII-lea locul de reşedinţă şi mo- 
şiile în ţară“ (ibid., p. 910). 

3 Amănunte despre ocuparea Țării Românești în 1821, ca şi 
despre imixtiunea otomană în treburile interne sînt date de Ion Ghica 
în scrisoarea Din timpul zaverii. Tot acolo, scriitorul citează cazul 
boierului moldovean Hasanache şi al lui Alecache Villara, asupra 
cărora revine şi în alte scrisori. 

4 La începutul secolului al XIX-lea, incursiunile cetelor de „cîr- 
jalii“ otomani, comandaţi chiar de unii din pașii cetăților de la Dunăre, 
deveniseră o calamitate naţională. Cel mai sîngeros jeiuitor a fost 
Pasvan-Oglu, paşă al Vidinului. În 1802, pătrunderea în ţară a acestuia 
i-a obligat pe boierii şi pe fruntașii clerului muntean să se refugieze 
la Braşov, de unde au adresat o plîngere lui Napoleon Bonaparte, pe 
atunci prim-consul. Teama lor nu era fără temei: cu doi ani înainte, 
Pasvan-Oglu prădase şi arsese Craiova, Cerneţul, Tirgu-Jiul şi Caraca- 
lul, ducînd în robie numeroși locuitori (Istoria României. 111, p. 604, 
609 şi 718). Amintirea teribilului paşă s-a fixat în expresia: „din vre- 
mea lui Pasvante“. 

5 Scriitorul se reteră la călătoria prin Oltenia, pe care a între- 
prins-o în vara anului 1842, împreună cu Grigore Alexandrescu. Cu 
unele deosebiri de amănunt, păţania „banului“ Nicolae este povestită 
şi de Grigore Alexandrescu în primul capitol din Memorial de călă- 
torie. 

6 Ultima răscoală a ienicerilor s-a produs în 1826. Sultanul Mah- 
mud II (1809-1839) a dizolvat atunci acest corp militar insubordonat, 
iar majoritatea răsculaților au fost masacrați. 


476 


Ca mare vizir, Mustafa Bairactaru a ocupat temporar Bucureştii, 
în timpul războiului ruso-turc din 1809-1811. 

7 Un exemplu de felul cum se putea face avere prin otcupuri îl 
constituie afacerea încheiată în 1823 de Polisache (Polizache). Acesta 
a luat în arendă venitul vămilor cu 750.000 de taleri şi l-a subarendat 
numaidecît cu 793 000 taleri, realizind un cîştig de 43.000 taleri. 

Manuc este proprietarul celebrului han din Bucureşti, construit 
în 4808, care poate îi văzut şi astăzi, renovat, în Piaţa de Flori. 

8 Pasajul se referă la părăsirea Bucureștilor de către trupele oto- 
mane în 1828. Momentul este evocatde memoralist în scrisoarea Teodor 
Diamant. Cum reiese de acolo, în realitate el n-a văzut plecarea uni- 
tăţilor („Nu am văzut oștirea turcească...“). 

9 Contele Teodor Petrovici Pahlen, generalul Zaltukin (Jeltuhin) 
şi generalul Pavel Kiseleff au administrat ţările românești în timpul şi 
după războiul ruso-turc din 1828—1829, respectiv în 1828, 1828—1829, 
1829—1834. Referitor la generalul Zaltukin, a se vedea scrisoarea Birzof 
şi discursul despre Ioan Cîmpineanu. 

10 Căpitan Costache, figură sinistră a epocii, e tipul reprezenta- 
tiv al autorităţii polițienești samavolnice. Instrument zelos al despo- 
tismului, a terorizat Bucureştii în anii premergători revoluţiei de la 
1848. La 11 iunie, s-a dat la fund, ca să reapară spre sfîrşitul lunii, 
în zilele cînd guvernul provizoriu părăsise Capitala, alarmat de zvo- 
nul că o armată străină e gata să intre în ţară. Reapariţia zbirului a fost 
consemnată de Poporul suveran, care cita ameninţarea rostită de el pe 
ulițele oraşului rămas la voia întîmplării: „Îmi voi împleti biciul cu 
piele de român, îmi voi zugrăvi casa cu sînge de român, ca să poată 
ţinea mai bine minte românul ce pate libertatea cînd se încearcă să 
vie pe aici“, Figura satrapului e evocată de Al. Antemireanu în roma- 
nul Din vremea lui Căpitan Costache. 

44 Dizolvarea Adunării Naţionale de către Al. I. Cuza la 2 mai 
1864, 

12 Detronarea lui Cuza. 

18 Corespondenţa cu străinătatea a fost preluată de Poşta română 
în anul 1869. 

1% Pe Charles Eugâne-Delaunay (1816-1872), matematician fran- 
cez, Ghica l-a putut cunoaşte în timpul studiilor la Paris. Erau de-o 
vîrstă ; Delaunay şi-a luat diploma de inginer de mine cu cîţiva ani 
înaintea studentului român. Victor-Alexandre Puiseux (1820-1883) era 
în 1837 elev la Şcoala normală din Paris. Matematician și astronom, a 
publicat în 1851 lucrarea Funcţiuni algebrice, operă capitală în specia- 
litate. 


477 


15 Răscumpărarea căilor ferate de la concesionari s-a votat în de- 
cembrie 1879, iar pînă în 1881 toate căile ferate din ţară au devenit 
proprietatea statului român. 

16 Împrejurarea este relatată și de Vasile Alecsandri, în una din 
cele trei epistole literare adresate lui Ion Ghica, anume în aceea 
datată Mircești, decembrie 1883 („lată-ne cu iarna în ţară...“), 

„Această idee m-a îndreptat către tine, amice, cu propunerea ca să 
începem între noi o corespondenţă menită de a continua convorbirile 
noastre şi să le publicăm într-o foaie literară pentru plăcerea noastră 
intimă. M-am măgulit totodată cu slaba sperare că acea corespondenţă 
va îi bine primită de unii din compatrioți care binevoiesc a recunoaşte 
puţine merite predecesorilor şi ceva mărire evenimentelor petrecute 
înainte de venirea lor pe lume“ (V. Alecsandri, Dridri, culegere de 
proză, E.S.P.L.A., 1960, p. 164). 


CLUCERUL ALECU GHEORGHESCU 


Cu titlul Corespondenţa dintre d-nii Vasile Alecsandri și Ion Ghica 
(la sumar: Din vremea lui Grigorie Ghica v.v.), a apărut în Convorbiri 
literare, nr.4 ,1 aprilie 1880. S-a retipărit în Analele Academiei Române, 
seria II, tom. II, sect. II, 1881, p. II şi în ediţiile din 1884 şi 1887. 

Redactată efectiv în mai 1879, conform datei, scrisoarea a fost 
trimisă destinatarului, care a păstrat-o în sertare aproape un an, timp 
în care a adunat şi altele. Ion Ghica nu părea grăbit să-şi publice epis- 
tolele. În noiembrie 1879 (dată probabilă), Alecsandri îi scria din Mir- 
ceşti: „Am deja trei scrisori cu amintiri, scrise pe hîrtie de același for- 
mat, şi te rog să-mi scrii pe celelalte pe acelaşi fel de hîrtie ca să dau 
să le lege pe toate — mai tirziu — într-un volum frumos, care va ră- 
mine fiicei mele. Ea însăşi mi-a făcut această propunere ieri seară. 
La rîndul meu îţi voi urma exemplul, căci, chiar de mîine, voi începe 
să-ţi răspund. Pină atunci, vrei să public aceste trei scrisori ale tale 
în Convorbiri sau preferi să le rezervi un loc în! Analele Academiei?“ 
(V. Alecsandri, Corespondenţă. Ediţie îngrijită şi note de Marta Ani- 
neanu. Cu o prefaţă de G.C. Nicolescu, 1960, E.S.P.L.A., p. 89.) Obţi- 
nînd consimţămîntul pentru publicarea în Convorbiri literare, poetul 
s-a adresat la 5 februarie 1880 lui Iacob Negruzzi: 

„Portofoliul meu e gol deitot. Iată însă ce-ţi propun: ne-am decis 
cu Ion Ghica să preschimbăm un şir de scrisori amintitoare de timpu- 
rile trecute. Posed pin-acuma trei epistole foarte interesante ce mi-a 
trimes Ghica. 


478 


Dacă-ţi convine, sînt gata a le pune la dispoziţia foaiei Convorbiri- 
lor. Acele scrisori nu se ating de politica zilei; ele sînt nişte preţioase 
schiţe de moravuri vechi şi de datini istorice. Aştept răspunsul d-tale, 
păn-a nu-ţi comunica copie după dinsele“ (V. Alecsandri, Scrisori, I. 
Publicaţie îngrijită de Il. Chendi şi E.Carcalechi, p. 115). Precizarea 
finală era menită să-l liniștească pe conservatorul junimist Iacob 
Negruzzi în ceea ce priveşte vreo referire politică nedorită în episto- 
lele liberalului Ion Ghica. Răspunsul redactorului Convorbirilor lite- 
rare n-a întîrziat. N-a fost însă o acceptare fără rezerve a publicării 
materialului propus. Dimpotrivă. Negruzzi s-a plins poetului de sen- 
timentele neamicale faţă de el ale lui Ghica. La 11 februarie, Alec- 
sandri îi scria din nou: „Cît pentru simţirile lui Ion Ghica către d-ta, 
eu cred că ești înșelat. Oricum, cînd voi merge la Bucureşti, voi avea o 
explicare cu el“ (ibid., p. 116). Explicaţia va fi fost satisfăcătoare, 
de vreme ce redactorul revistei ieșene s-a decis să înceapă publicarea 
ciclului de scrisori, 

1 Gara Mirceşti. Ion Ghica își vizita adesea prietenul la Mircești 
şi fusese acolo în prima jumătate a lunii aprilie 1879, ca să asculte, 
împreună cu Alexandru Cantacuzin, lectura dramei Despot-vodă, Cei 
doi auditori „au părut destul de satisfăcuţi“. Cum era director general 
al teatrelor, Ghica a hotărit de îndată punerea în repetiţie a dramei la 
Teatrul Naţional din Bucureşti, astfel că premiera a putut avea loc 
la 30 septembrie (cf. V. Alecsandri, Scrisori, I, p. 114). 

2 Ghiţă Cuţui a fost căpetenie de panduri în oastea lui Tudor 
Vladimirescu. S-a numărat printre cei patru comandanţi nemulţu- 
miţi de severitatea lui Tudor, care au refuzat să se angajeze în scris 
că-i vor da ascultare în toate. După înfrîngerea răscoalei, s-a refugiat 
în Transilvania, de unde, împreună cu Simion Mehedinţeanu, s-a în- 
tors în ţară în 1826. Adunînd o ceată de foşti panduri, Cuţui şi Mehedin- 
teanu au dat o proclamaţie adresată poporului şi au întreprins unele 
acţiuni. Chemarea lor n-a avut decît un ecou restrîns, astfel că au putut 
fi prinși. Aduşi la București, Ghiţă Cuţui și Simion Mehedinţeanu au 
fost spînzuraţi. Alţi nouă răsculați au fost condamnaţi la ocnă (Istoria 
României, III, p. 898, 917-918). Despre mişcarea încercată de Ghiţă 
Cuţui scrie și Ghica în Din timpul zaverii. 

3 Ca şi ceilalţi pașoptişti, inclusiv Bălcescu (cf. Istoria Româ- 
niei, III, p. 851), Ion Ghica nu a descifrat caracterul antiotoman al 
răscoalei de la 1821, 

4 Prin caracterizarea făcută de Niculae Păunel, memorialistul 
pune într-o lumină idealizată domnia lui Grigore Ghica. Este adevărat 
că primul domn pămiîntean a luat unele măsuri favorabile maselor 


479 


populare: a impus pe scutelnici şi pe poslușnici (slujitori boiereşti și 
mănăstirești scutiţi de bir) la plata unor dări; a cerut boierilor să 
plătească şi ei vinăriciul; a stabilit mai riguros, printr-un regulament, 
atribuţiile şi drepturile ispravnicilor, cu scopul de a împiedica abuzu- 
rile acestora. Sancţionarea clucerului Alecu Gheorghescu se înscrie deci 
într-o acțiune reală istoricește. De asemenea, o măsură bună a fost 
înlăturarea egumenilor greci. După repetate cereri, guvernul otoman a 
datun firman prin care mănăstirile închinate au fost trecute sub adminis- 
trație românească, în 1827. Din veniturile acestor mănăstiri, vistieria 
a putut acoperi marile ei deficite. Dar, în anii de după înăbuşirea răs- 
coalei de la 1821, numai belşug, veselie generală şi linişte nu au exis- 
tat în Ţara Românească! Ca urmare a cheltuielilor făcute pentru între- 
ţinerea trupelor turceşti de ocupaţie, datoriile ţării s-au ridicat la 
uriașa sumă de 5.360.000 taleri. Fireşte, greutăţile au fost suportate în 
primul rînd de țărănime. Locuitorii, spune un document contemporan, 
contrazicînd aserţiunea lui Ion Ghica — „nu au mijloace de a-și 
întîimpina hrana cea de toate zilele a familiilor lor“. Dacă adăugăm 
procesele deschise chiar şi celor numai bănuiţi de a fi ajutat într-un 
fel pe răsculați, procese încheiate întotdeauna cu condamnarea la 
plata unor mari despăgubiri, obținem o imagine foarte întunecată a 
primei domnii pămîntene. Am citat mai sus mișcarea iniţiată de Si- 
mion Mehedinţeanu și Ghiţă Cuţui ; s-au mai produs şi alte frămîntări, 
nesupuneri la lucru etc. „Bine“ n-a fost nici pentru negustori și meş- 
teșugari, impuși să plătească în fiecare an taxe pentru obţinerea drep- 
tului de a activa (cf. Istoria României, III, p. 910-921). 

5 Străşnicia cu care Grigore Ghica îl pedepseşte pe prevaricator 
își află o paralelă în osîndirea de către același domn a unui alt isprav- 
nic zăcaș, Dinu Păturică, trimis la ocnă. Paralelismul este semnifi- 
cativ. Scriitorii, exagerind virtuțile primului domn pămintean, își 
exprimă satisfacția dea vedea încheiată perioada domniilor fanarioate. 


POLCOVNICUL IONIȚĂ CEGANU 


Cu titlul Corespondenţa dintre d-nii Vasile Alecsandri și Ion Ghica 
(la sumar: Joniţă Ceganu), a apărut în Convorbiri literare,nr. 2, 4 mai 
1880. S-a reprodus în Analele Academiei Române (cu precedenta) şi 
în ambele ediţii ale Scrisorilor către V. Alecsandri. 

1 Din precizarea lui Ghica „să fie aproape șaptezeci de ani“ dedu- 
cem că războiul la care a luat parte Ioniţă Ceganu, ca şi Tudor Vladi- 
mirescu, pomenit de acesta, este cel ruso-turc din 1806-1812, cînd la 


480 


comanda armatei ruse s-a aflat într-adevăr generalul N.M. Kamenski, 
urmat în 1811 de generalul Kutuzov. „Suvaroff“ este general-locote- 
nentul Arkadi Suvorov, fiul vestitului mareşal; a fost supranumit 
Rimnikski; s-a înecat, în 1811, în apele umflate de ploi ale 
Rimnicului. 

2 Cei doi domni au fost scoşi din scaun după patru ani (1802— 
1806), nu după doi, cum afirmă Ghica. Această mazilire n-a fost decit 
un pretext pentru guvernul țarist de a declanşa ostilitățile. De altfel, 
la protestul ambasadorului rus Italinski, sprijinit de ambasadorul 
Angliei, Poarta a şi anulat, în octombrie 1806, hotărîrea pe care o 
luase în august, 

3 „Cerni-George Sîrbu“ este Caragheorghe, conducătorul răscoa- 
lei din 1804 a sîrbilor. 

4 Generalul Horace Sebastiani (1772-1851), viitor mareşal şi 
ministru de externe sub Ludovic-Filip, era ambasadorul Franţei la 
Constantinopol. La începutul războiului ruso-turc, a jucat un rol 
important, reușind să determine retragerea flotei engleze care inter- 
venise în sprijinul Rusiei. 

5 Sub autoritatea militară rusă, Constantin Ipsilanti a domnit 
din decembrie 1806 pînă în mai 1807 şi în lunile iulie-august 1807. 
Administraţia militară rusă a durat efectiv din decembrie 1806 pînă 
în mai 1812. 

6 Scriind aceste rînduri despre Nicolae Mavrocordat, Ion Ghica 
a avut înainte, probabil, lucrarea lui Bălcescu Puterea armată și arta 
militară de la întemeierea principatului și pină acum. În orice caz, cifra 
de 40. 000 de ostași este dată de Bălcescu, pentru domnia lui Şerban 
Cantacuzino (1688). Tot Bălcescu îl acuză, ca şi Ghica, pe primul 
domn fanariot de a fi minat organizarea militară a ţării „spre a pregăti 
neamului său o lungă domnire“, A se compara cu afirmaţia memoria- 
listului: „ca să rămiie ei, fanarioţii, stăpîni pe ţară“. În sfîrşit, în 
aceeaşi lucrare (v. Opere, vol. I, Editura Academiei R.P.R., 1953, p. 
32), Bălcescu situează, la fel cu Ghica, venirea la domnie a lui Nicolae 
Mavrocordat în 1716. De fapt, înscăunarea a avut loc în decembrie 
1715, 

7 Drept recompensă pentru vitejia sa şi a pandurilor pe care-i 
comandase în lupte și care aduseseră un aport considerabil în obţinerea 
victoriei finale, Tudor Vladimirescu a primit, o dată cu inelul trimis 
personal de ţarul Alexandru, gradul de porucic (locotenent) și „Crucea 
Siîntul Vladimir“ cu spade. 

8 Cneazul Gheorghe Cantacuzino a fost numit de Alexandru Ipsi- 
lanti comandant militar al Moldovei, cu sarcina de a recruta ostaşi 
pentru Eterie şi de a veghea asupra ordinii. Cneazul, care năzuia, se 


48L 


pare, să ajungă domn la Iaşi, şi-a ratat misiunea şi, la vestea că turcii 
au pătruns în ţară, s-a grăbit să se pună la adăpost, trecînd în Basara- 
bia. Deci, el nu se mai afla cu Ipsilanti cînd acesta și-a părăsit armata 
și a fost arestat şi închis la Munkács. (Munkacevo). 

9 După uciderea lui Tudor Vladimirescu și dezastrul de la Drăgă- 
șani, nu numai „vreo sută“, ci mai mulţi panduri s-au întărit în diferite 
mănăstiri din Oltenia, sub comanda, între alţii, a lui Papa Vladimi- 
rescu, fratele eroului, Venirea lui Grigore Ghica nu i-a salvat de repre- 
siune, întrucît unităţile otomane i-au urmărit şi în lunile următoare, 
măcelărindu-i chiar cînd se predau în urma făgăduinţei că li se va cruța 
viaţa, 

ii Căpitanul Ioan Solomon se afla, la începutul răscoalei din 
1824, în serviciul stăpînirii. Primind, din partea divanului Craiovei, 
porunca de a împiedica extinderea răzvrătirii, a trecut curînd de partea 
lui Tudor Vladimirescu. Ca polcovnic, comandant al detaşamentelor 
de panduri încadraţi în armata rusă în timpul războiului din 1828, 
a fost tovarăș de arme cu Gheorghe Magheru. Cum se ştie, cei doi vor 
fi, peste douăzeci de ani, în timpul revoluţiei de la 1848, de-o parte și 
de alta a baricadei. 

44 Nota, adăugată de scriitor în a doua ediţie a cărții sale, era 
inutilă: despre confuzia gazetarului ignorant se vorbeşte pe larg în 
scrisoarea Din timpul zaverii. 

12 La ciuma izbucnită în 1828 Ghica se mai referă în scrisorile 
Tunsu şi Jianu, Teodoros şi Birzof. După ce s-a extins pe tot teritoriul 
Țării Româneşti, cu o violenţă înspăimîntătoare, pustiind sate întregi 
şi decimînd populaţia oraşelor, molima a trecut şi în Moldova. Admi- 
nistraţia a luat măsuri energice: s-a instituit o linie de carantină de-a 
lungul Dunării, s-au închis hanurile şi s-au interzis iarmaroacele, 
s-au suspendat cursurile şcolilor. Comisiile sanitare din cele două 
capitale şi comitetul superior de salubritate publică au activat intens, 
cu mijloacele primitive de combatere a bolii. Epidemia s-a stins la 
siîrşitul anului 1829, 

13 În calitatea sa de părtaş la vînătorile organizate pe moşia de 
Ja Ghergani, polcovnicul Ioniţă Ceganu apare în scrisoarea Zunsu și 
Jianu. 


DIN VREMEA LUI CARAGEA 


Cu titlul Corespondenţa dintre d-nii Vasile Alecsandri şi Ion 
Ghica (la sumar: Domnia lui Caragea), a apărut în Convorbiri literare, 
nr. 3, 4 iunie 1880. S-a reprodus, cu titlul de la sumarul revistei, în 
ediţia 1884; cu titlul definitiv, în ediţia 1887. 


482 


Spre sfirşitul lunii noiembrie 1879, Alecsandri i-a confirmat auto- 
rului primirea scrisorii care, pe bună dreptate, îi făcuse o impresie 
deosebită. Din vremea lui Caragea e o capodoperă a genului epistolar 
şi a şi devenit cea mai cunoscută din serie. „Primind-o ieri seară 
— scrie Alecsandri — am citit-o cu voce tare la toți ai mei strinşi în 
jurul mesei şi am constatat cu plăcere că această lectură ne-a făcut 
pe toţi să petrecem o seară plăcută. Asta pentru că scrisoarea ta con- 
ține tablouri colorate cu multă iscusinţă şi care se remarcă prin con- 
trastul lor, acela al ciumei din timpul lui Caragea şi acela al nunţilor, 
aşa cum se făceau ele îndată după dispariţia acestui flagel“ (V. Alec- 
sandri, Corespondenţă, p. 89). De notat că, în prima versiune a scrisorii 
(din Convorbiri literare), textul era secţionat în două capitole: Ciuma 
lui Caragea și După ciuma lui Caragea. Nunţile bătrinești. 

1 Friedrich von Gentz (1764—1832) putea obţine intervenţia lui 
Metternich în favoarea protejatului său, deoarece era colaboratorul 
cel mai apropiat al cancelarului. La rîndu-i, Metternich, care-și 
consolida cu abilitate rolul de arbitru al Europei, era interesat ca pe 
scaunul Țării Româneşti să se afle un domn obligat Austriei. 

2 Biserica Curtea-Veche (cu hramul Bunavestire), ctitorie a lui 
Mircea Ciobanul (1545—1554; 1558—1559), este cea mai veche bise- 
rică din Bucureşti, desigur, renovată şi transformată în mai multe 
rînduri, Situată în centrul oraşului, lingă Piaţa de Flori, a fost 
biserica celei dintîi curţi domneşti din București (secolul XV), ale 
cărei temelii au fost scoase la iveală de săpături arheologice recente. 
Aici a fost reşedinţa domnitorilor Țării Româneşti, pînă la Constantin 
Brîncoveanu, “inclusiv. Devenind necorespunzătoare, a fost părăsită 
în 1776, cînd Alexandru Ipsilanti s-a instalat în palatul ce şi-l con- 
struise în Dealul Spirii, cam pe unde se află strada Cazărmii de astăzi. 

Curtea nouă a ars într-adevăr curînd după venirea lui Caragea, 
dar nu chiar în prima lui noapte bucureșteană. G.I. Ionnescu-Gion, 
a cărui informaţie documentară e mai riguroasă decit a lui Ghica, 
situează incendiul în noaptea de 22 decembrie 1812, „la unul după 
miezul nopţei“; (Istoria Bucureștilor, Socec, 1899, p. 353). 

După ce s-a adăpostit vremelnic la Cotroceni, Caragea şi-a con- 
struit un palat pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), a cărui descriere 
o face N. Filimon în Ciocoii vechi și noi. 

O  inexactitate încă și mai mare decit aceea privitoare 
la Curtea arsă comite Ion Ghica afirmînd că teribila ciumă a lui 
Caragea a izbucnit în ziua de 13 decembrie 1812. Documentele vremii 
restabilesc adevărul: molima a apărut după mai bine de o jumătate 
de an (cf. Elena Piru, Bucureştii din vremea lui Caragea în evocarea lui 


31* 483 


Ion Ghica, în Studii și cercetări de istorie literară și folclor, VIII, nr. 
3—4, 1959. Tot acolo, şi despre alte inadvertenţe din scrisoarea lui 
Ghica) .| 

În Istoria Bucureștilor, Gion citează aproape douăzeci de epi- 
demii de ciumă atestate documentar pe teritoriul României, unele 
dintre ele succedindu-se la cîte zece ani. 

3 C. D. Aricescu numește aceste versuri „proverbul cunoscut“ 
şi le dă în forma: 


„Belu (vist. II) belește, 
Golea (vist. I) golește, 
Chiriac (postelnicul) pecetluieşte“ 


(Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, Editura Tipografiei 
române, 1874, p. 8). 

4 Filimon îl numește pe beizadea Costache Caragea „acest nou 
Paris“ și face din el întiiul amant al Kerăi Duduca. Într-o notă, roman- 
cierul narează o aventură galantă, autentică, din care donjuanul 
fanariot abia a reuşit să se salveze, ca şi din aceea pomenită de Ghica. 
Înclinăm să credem că pasajul lui Ghica despre felul cum erau pedep- 
siţi de către soţi „galanţii“ surprinşi la nevestele lor nu este de tot 
străin de Ciocoii vechi și noi. Întocmai ca în acest pasaj e sancţionat 
hatmanul Cărăbuş: „apoi îl despuie în pielea goală, îl unse cu păcură 
peste tot trupul și după ce-i puse o păreche de coarne...“ (la Ghica: 
„după ce l-a despuiat în pielea goală, l-a uns cu catran din creştet 
pînă în tălpi, i-a pus o pereche de coarne...“). A se compara și amenin- 
ţarea Kerăi Duduca: „te voi unge cu miere şi te voi lega de stilpul 
porţii, ca să te mănînce muștele...“ cu fraza lui Ghica: „l-a uns cu 
miere pe piele şi l-a lăsat o zi întreagă prada muștelor şi a viespelor“. 

5 Mai amănunţit, mișcarea artistică din București, în vremea 
lui Caragea, este reconstituită în cunoscutele pagini din romanul lui 
N. Filimon (capitolul XX. Teatrul în Țara Românească), care dă şi 
o colorată descriere a sălii de la „Cișmeaua roşie“ (capitolul XXII. 
„Italiana în Algir“), construită din iniţiativa domniţei Ralu, pe un 
teren de la întretăierea actualei Căi a Victoriei cu strada Nuferilor. 

Dafnis şi Chloe este o dramatizarea după Longus ; Oreste aparţine 
lui Alfieri, iar Moartea fiilor lui Brutus (intitulată de Ghica — în 
Dascăli greci și dascăli români — Fiii lui Brutus) este, de fapt, tragedia 
Brutus de Voltaire, tradusă în limba greacă. Pentru marele reprezen- 
tant al iluminismului, cărturarii greci aveau o adevărată adorație. 
„Se poate spune — observă D. Popovici — că toată renaşterea neo- 
greacă s-a desfășurat sub influența marelui scriitor francez“ (La 


484 


Littérature roumaine à l'époque des lumières, 1945, p. 66). La înce- 
putul secolului al XIX-lea, tragedia Brutus a fost tradusă la Bucureşti, 
în greacă, de două ori: o dată de Hristaris, care a şi publicat-o în 
4820 (acesta trebuie să fi fost textul pe care „parastiseau“ Ghica şi 
colegii săi), a doua oară de C. Psomakis şi C. Seruios. Ultima versiune 
este cea folosită pentru punerea în scenă a piesei. Asupra răsunetului 
pe care l-au avut reprezentațiile cu piese de Voltaire, Alfieri şi alţii, 
N. Filimon scrie: „Cel ce voiește să afle dacă aceste piese au produs 
sau nu efectul lor, să întrebe cîmpiile Drăgăşanilor din România 
şi pe ale Greciei sclave pe atunci, şi ele vor răspunde arătîndu-i un 
popor liber...“ (Ciocoii vechi și noi, B.S.P.L.A., 1957, I, p. 211—212). 

6 Evident, Ghica nu comite eroarea de a trece tragedia Brita- 
nicus în seama lui Molière, ci omite să citeze autorul, pe Racine. 


ŞCOALA ACUM CINCIZECI DE ANI 


Cu titlul Corespondența dintre d-nii Vasile Alecsandri și Ion 
Ghica (la sumar: Întîile școli românești din București), a apărut în 
Convorbiri literare, nr. 6, 4 septembrie 1880. Cu titlul definitiv, s-a 
retipărit în ediţiile din 1884 şi 1887. 

După ce-i trimisese lui Iacob Negruzzi o copie a scrisorii a treia 
(manuscrisele originale le păstra pentru sine), Alecsandri îşi încuraja 
prietenul: „Scrisorile acestea interesează mult şi au mare succes, 
trebuie să le continui“. Poetul se referă, deşigur, la impresii culese 
din cercul cunoştinţelor sale; în presă, interesul față de epistolele 
lui Ghica se va manifesta mult mai tirziu. Scrisoarea lui Alecsandri, 
din care am citat, datată 7 mai 1880, pune în lumină rolul activ al 
poetului în stimularea corespondentului său. El însuşi, de loc har- 
nic, are meritul de a-i fi propus lui Ghica unele teme, pe care acesta 
le-a şi luat în considerare: „Mi-ai povestit cîteva aspecte din viaţa 
lui Pelimon (Filimon, n.n.), autorul Ciocoilor vechi. Este un excelent 
subiect de scrisoare şi care ţi-ar da prilejul să vorbeşti despre meritul 
literar al romanului său, aruncînd în acelaşi timp o privire retrospec- 
tivă asupra epocii în care a trăit acest nenorocit Pelimon. Se va vedea 
ce era un autor în acea epocă şi pînă la ce punct literatura a fost în 
toate timpurile o mamă vitregă, care nu-şi hrăneşte copiii“ (V. Alec- 
sandri, Corespondenţă, p. 92—93). Este sigur că, în scris, Alecsandri 
repeta, în aceiaşi termeni, o propunere orală făcută mai înainte. 
Școala acum cincizeci de ani cuprinde solicitatul tablou de epocă, date 
despre Filimon şi lasă să se înţeleagă, deși fără accentul pus de Alec- 


485 


sandri, că literatura era o „mamă vitregă“, dar epistola e datată 
februarie 1880, anticipînd cu două luni scrisoarea poetului. Cum data 
acesteia din urmă e certă, presupunem că Ghica s-a aşternut la scris 
îndată după ce a povestit poetului cele ce ştia despre Filimon. Din 
corespondenţa particulară a celor doi, ar reieşi că s-au văzut la Bucu- 
rești chiar în luna februarie 1880. 

1 Asupra şcolii greceşti din Bucureşti, Ghica va reveni şi în alte 
scrisori (Din timpul zaverii, Dascăli greci și dascăli români). Această 
şcoală, „academia“, cum i se spunea, s-a aflat un timp sub direcţia 
lui Lambru (Lambros) Fotiade. Reorganizind-o în 1816, cînd a 
înfiinţat şi un curs de drept, Caragea-vodă a chemat la direcţia ei pe 
Neofit Duca, director în același timp al şcolii greceşti din Corfu. 
Duca venea de la Viena, aducînd cu sine şi pe profesorul Ştefan Comi- 
tas, coautor al enciclopediei publicate în 1812. Amîndoi n-au rămas 
în funcţiune decît scurtă vreme. Incidentul care i-a determinat să 
demisioneze e foarte concludent pentru starea de spirit ce domnea în 
cercurile cărturarilor greci şi pentru violenţa ce caracteriza discuţiile 
lor filologice, la care se referă Ghica. Neotit Duca și Ştefan Comitas 
reprezentau în filologie un punct de vedere purist, oarecum similar 
celui adoptat în cultura română de latiniști. Anume, ei susțineau 
modificarea limbii literare în sensul apropierii ei de greaca veche. 
Instigat de un nou pretendent la direcţia academiei, un elev l-a lovit 
în plină stradă pe Neofit Duca. Acesta, demisionînd o dată cu Comitas, 
instigatorul, Veniamin din Lesbos, şi-a atins scopul, însă în 1818 a 
fost destituit în urma unei anchete. Noile cadre didactice, dintre care 
Ghica pomenește pe Constantin Vardalah, nu au reușit să restabilească 
prestigiul academiei greceşti. Starea de spirit din ţară devenise favo- 
rabilă progresului şcolii în limba română, ceea ce a şi dus la reuşita 
lui Gheorghe Lazăr. 

Pe „vestiţii elenişti“, pe care-i citează, Ghica îi numeşte „emulii 
lui Corai“. Adamantie Corai, învăţat grec stabilit la Paris, a fost 
într-adevăr un fruntaș al întoarcerii spre elenism, acţiune păgubitoare 
prin aceea că a jugulat libera dezvoltare a literaturii greceşti, dar 
pozitivă pe plan politic prin faptul că a atras atenţia opiniei publice 
europene asupra drepturilor la libertate ale urmașilor unei culturi 
ilustre. Corai a avut şi el legături cu mişcarea culturală din Țara 
Românească: a fost membru corespondent al Asociaţiei filologice 
greco-dace, înfiinţată în 1811 la Bucureşti, sub preşedinţia banului: 
Grigore Brîncoveanu, citat de asemenea de Ghica printre elenişti. 
Respectiva asociaţie a publicat la Viena, începînd din 1811, revista 
*Epuiic 6 Adytos. Adamantie Corai, partizan al, ideilor iluministe, 


486 


ca şi ceilalţi eleniști, a tradus în grecește cartea iluministului italian 
Beccaria, Despre delicte și pedepse. Versiunea lui Corai a fost tălmă- 
cită de două ori în româneşte; una diu tălmăciri aparţine lui Vasile 
Viîrnav (cf. D. Popovici, op. cit.; D. Russo, Studii istorice greco-române, 
1939). 

2 La începutul deceniului al nouălea, purismul şi fonetismul 
pumnist primeau ultimele lovituri. Chiar în vremea în care Ion Ghica 
făcea aluzia critică la „unii din învățații noștri“ care „caută să curețe 
limba română de tot ce nu se termină în ciune“, Academia Română 
era preocupată de fixarea, în sfîrşit, a unor reguli ortografice care să 
se aplice în toate tipăriturile academice. Atitudinea lui Ghica în 
această chestiune era comună multora dintre academicieni. În ședința 
din 25 martie 1880, înaltul for alegea o comisie formată din Alec- 
sandri, Barițiu, Hasdeu, Quintescu şi Maiorescu, sub preşedinţia 
celui de-al doilea, care să stabilească respectivele reguli. Peste numai 
două săptămîni, la 8 aprilie, Titu Maiorescu a prezentat raportul 
comisiei care propunea „o ortografie întemeiată pe un fonetism tempe- 
rat prin necesităţi etimologice“ [cf. Raport cetit în Academia Română 
(sesiunea generală de la 1880) asupra unui nou proiect de ortografie, în 
Titu Maiorescu, Critice, II]. 

3 Nu dintr-o scăpare din condei, ci pentru că s-a înșelat întot- 
deauna asupra paternităţii poeziei, scriitorul trece Păstorul întristat 
de Cirlova în zestrea lui Văcărescu (Iancu). Aceeaşi greşeală, în Gene- 
ralul Coletti la 1835, Dascăli greci și dascăli români, Legile. 

4 Critica la adresa unor publicişti veniţi de curînd în ţară, care-şi 
revendicau merite exagerate în cultura noastră, este reluată în scrisoa- 
rea Dascăli greci și dascăli români. Pentru amănunte, a se vedea nota 
noastră la respectiva scrisoare. 

„5 La şcoala lui Chiru de la biserica Enii a învăţat N. Filimon, 
despre care se zice că, îngrozit de asprimea dascălului, și-a găsit sal- 
varea fugind. 

6 Petre Efesiu a fost mai mult decît cîntăreţ în strana din dreapta 
a Patriarhiei. De alttel, el nici nu-și are locul alături de ceilalţi das- 
căli băştinaşi citați de Ghica. Stabilit în București pe la 1816, a înfi- 
ințat o şcoală de psaltichie pe lîngă biserica Sf. Nicolae-Şelari, unde 
„Anton Pann se înscrise printre cei dintii elevi şi-i urmă cursurile doi 
ani de zile“ (G.Dem. Teodorescu, Viaţa și activitatea lui Anton Pann, 
1893, Tipografia Gutenberg, p. 26). Petre Efesiu a instalat în Bucu- 
rești şi o tipografie de cărţi bisericeşti, pe care mai tirziu avea s-o 
cumpere Mitropolia (Anton Pann, Introducere la Bazul teoretic și prac- 
dic al muzicii bisericești, Bucureşti, 1845, Întru asa tipografie de mu- 


487 


zică bisericească, p. XXXV). La tipografia lui Petre Efesiu, Anton 
Pann a fost „director“ prin 1820. 

7 În anul 1818, cînd Gheorghe Lazăr şi-a deschis şcoala de la „Sf. 
Sava“, Eufrosin Poteca (1786—1859) nu mai era chiar aşa de tînăr; 
în vîrstă de 32—33 de ani, el a trecut de la şcoala grecească la aceea 
a dascălului ardelean, ca să devină profesor de geografie. O dată cu el, 
Eforia şcoalelor a mai trimis în străinătate, ca bursieri la Pisa, Viena 
şi Paris, pe ceilalţi tineri citați: Simion Marcovici (1802—1877), Jon 
Pandele, Costache Moroiu (mort în 1847). Aceştia au fost cei dintii 
bursieri români peste hotare (cf. G. Bogdan-Duică, Gheorghe Lazăr, 
Cultura naţională, Bucureşti, 1924, p. 106—108). 

8 Prezenţa lui Anton Pann printre elevii de la „Sf. Sava“ a stat 
multă vreme sub semnul îndoielii. Deşi în virstă de 36 de ani, ela 
urmat totuşi cursurile clasei a IV-a de la Şcoala centrală din Bucu- 
reşti („Sf. Sava“), în anul şcolar 1831—1832 (cf. Şerban Cioculescu, 
Date noi despre un poet vechi: Anton Pann la „Sf. Sava“, în Gazeta lite- 
rară, 18 octombrie 1962, p. 6). 

9 Grădinile de vară din Bucureştii de altădată sînt menţionate 
şi de N. Filimon, în Ciocoii vechi și noi, capitolul XV. Scene din viața 
socială, care începe cu o pitorească descriere a petrecerilor la iarbă 
verde. Grădina lui Breslea, pomenită şi de Anton Pann (în Îndreptă- 
torul beţivilor, Cintarea a 9), se afla cam pe terenul attualei grădini 
„Puşkin“ (fostă „Ioanid“), iar a lui Giafer, peste drum de biserica 
Sf. Constantin, de pe strada cu acelaşi nume. 

10 Patru din cîntecele citate apar şi în Ciocoii vechi și noi: Ah! 
amor, amoraș| Vedea-te-aș călugăraș; Piatră de-ai fi, te-ai desface] Și la 
mine te-ai întoarce; Frunză verde ș-o lalea] N-am cuțit că m-aș junghia; 
Cine la amor nu crede] N-ar mai călca iarbă verde. Faptul că Ion Ghica 
le înşiră exact în ordinea în care se succed şi la Filimon, reproducînd 
textul, din care reține numai două versuri, în aceeaşi formă, ne 
îndreptățește să presupunem că autorul scrisorilor le-a împrumutat 
din romanul Ciocoii vechi și noi, pe care era firesc să-l aibă în faţă, de 
vreme ce tocmai îl evoca pe prozator. Ipoteza se confirmă şi prin aceea 
că, între cîntecele de lume, Ghica intercalează şi stihurile Fă-te om de 
lume nouă| Să furi cloșca de pe ouă, din care Filimon face titlul capi- 
tolului XVI. 

Pom eram eu, pom, cu subtitlul Povestea unui gingav despre zavera 
de la 1821, se află în broşura lui Anton Pann Poezii populare, în tipo- 
grafia sa, 1846, p. 84—97. 

11 În realitate, versurile citate aparţin lui C.Pacca şi sînt desprinse 
dintr-o replică a Elencăi, personaj din Comodia vremii (Pranţuzitele). 


488 


12 Aşa cum remarcă G. Călinescu, în monografia N. Filimon, 
Ghica simplifică lucrurile şi face afirmaţii nefondate. Filimon va fi 
fost într-adevăr corist în trupa „madamei Carl“ (Henrieta Karl a con- 
dus opera italiană din București începînd din 1844) şi mai apoi flau- 
tist în orchestră, ca angajat al lui Papanicola, director al aceleiaşi 
instituţii din 1849. Dar, cînd impresarul a încetat salarizarea persona- 
lului, Filimon nu putea rămîne „muritor de foame“ şi nici nu trebuia 
să devină, de nevoie, în 1856, foiletonist la Naţionalul. Încă înainte 
de 1850 pare să fi fost profesor la o şcoală de psalţi. În orice caz, înce- 
pînd din 1852 și pînă la sfîrşitul vieţii, a fost epitrop al bisericii Enii, 
cu salariu și locuinţă. În același an apare ca funcţionar în scriptele De- 
partamentului Credinței, iar în anii următori îl găsim urcînd trepte 
ierarhice şi îndeplinind felurite însărcinări oficiale (NW. Filimon, în 
Studii și cercetări de istorie literară și folclor, IV, 1955, p. 228—229) . 

13 Dacă cineva ar dori să urmărească colaborarea lui N.Filimon 
la Naţionalul pe baza trimiterilor lui Ghica, ar întîmpina de la bun 
început dificultăţi. Oare memorialistul a notat parţial numerele de 
ziar din... memorie? Mai întîi, Filimon îşi începe activitatea de foile- 
tonist la Najionalul în 1857, nu în 1858. Numărul 1 al gazetei apare la 
5 decembrie 1857 şi cuprinde o primă contribuţie a cronicarului 
muzical. Urmează altele, în numerele 3, 4, 6, 7. Pentru anul II al 
gazetei (noua numerotare începe în decembrie 1858), Ghica dă nume- 
rele 2, 3, 4 şi 5. Dar Filimon colaborează numai la numărul 2. Pentru 
anii 1859 şi 1860, numerele indicate de memorialist corespund, dar nu 
sînt toate în care a publicat Filimon. Cu 1860, trimiterile făcute de 
Ghica se încheie. Să nu fi ştiut autorul Scrisorilor către V. Alecsandri 
că excelentul cronicar muzical şi dramatic şi-a continuat activitatea 
şi în anii 1861—1865 în diverse publicaţii? 

1% Fragmentele din romanul lui Filimon sînt mai curînd nişte 
parafrazări, exacte însă ca idee. 

Pentru editorii operei lui Filimon, Ghica dezleagă cîteva din șara- 
dele inițialelor prin care romancierul indică numele patronilor slu- 
jiţi de diverşii ciocoi: Grigorie B...= banul Grigorie Băleanu; Constan- 
tin Băl... = banul Constantin Bălăceanu; Isaac R... = IsacRalet; 
armaş M... = armașul Manu. 

15 Iordache Calemgiu cîntă la ferestrele Kerăi Duduca versurile: 
„Pe pod pe la Spiridon/ Toate paserile dorm...“ Stihul grecesc citat de 
Ghica e intonat nu de fiul căpitanului Gheorghe Basma, ci de Kera 
Duduca însăşi. În trecere pe stradă, Andronache Tuzluc aude melodia, 
priveşte pe fereastră şi o zăreşte pentru prima dată pe frumoasa curte- 
zană. 


489 


16 Să fi fost Filimon însuşi maestru în prepararea mielului fript 
haiduceşte, sau Ghica pune pe seama lui procedeul folosit de hoţii de 
codru cu care s-a întîlnit Dinu Păturică în drum spre moșia Răsucita? 
În orice caz, toate amănuntele, şi chiar în termenii respectivi, sînt 
împrumutate din Cigcgii vechi și ngi: înjunghierea mielului, scoaterea 
pîntecului (termen impropriu, luat ca atare de Ghica), cusutul pielii, 
folosirea, pentru foc, a curpenilor de viţă-sălbatică. În pasajul lui 
Ghica răsună şi pocnetul de tun, care-l sperie pe Dinu Păturică. Reţeta 
sosului, despre care memorialistul afirmă că l-a inventat Filimon, 
trece de asemenea direct din Ciocgii în Scrisgri. În roman: „un fel de 
salță compusă din vin amestecat cu usturoi pisat şi sare“; la Ghica: 
pun fel de salță inventată de dinsul, făcută cu vin amestecat cu ustu- 
roi pisat și cu băcănii, cu lămiie şi cu sare“, 

Lista delicateselor înșirate de Ghica, la pronunţarea cărora defec- 
tul de vorbire al lui Filimon pierea, provine tot din Cigegii vechi și 
ngoi. Marinată de stacoji, icre proaspete, lămiie de Messina, măsline 
dulci de Tesalia, icre de chefal se găsesc din belșug pe masa întinsă 
de Dinu Păturică oaspeţilor săi, La același ospăț se servesc: „ciorbă 
de ştiucă fiartă în zeamă de varză cu hrean“, iahnii şi plachii, crapi 
umpluţi cu stafide, feluri pentru care Filimon ar fi avut mare slăbi- 
ciune: „Îi plăcea cu deosebire ciorba de știucă fiartă în zeamă de varză 
acră cu hrean, iacniile şi plachiile, crap umplut cu stafide,.,'t Evident, 
Ghica a scris pasajele respective cu romanul Cigcgii vechi și ngi deschis 
înainte, 

17 „Detectul ce-l avea la vorbire“ Filimon trebuie să îi fost bil- 
btiala. Poate că, interpretind rolul lui Colivescu din vodevilul lui 
Alecsandri Florin și Flgrica, Matei Millo imita felul de a vorbi al auto- 
rului Ciocgilgr. Dar bilbtiala personajului este indicată chiar de textul 
vodevilului, 


DIN TIMPUL ZAVERII 


Cu titlul Cgrespondenţa dintre d-nii Vasile Alecsandri și Ign Ghica, 
VI (la sumar: Eteria),a apărut în Cenvgrbiri literare, nr, 9, 4 decembrie 
1830, S-a retipărit în ediţiile 1894 şi 1987, cu titlul definitiv, 

Scrisoarea este de fapt a cincea din seria celor semnate de Jon 
(ihica, dar revista a numerotat-o cu VI, deoarece între timp, la 4 au- 
gust, fusese publicată sub titlul general comun epistola lui Alecsandri 
Vasile Porgjan. Referitor la Eteria, poetul formula aprecieri elogioase 
şi-şi îndemna prietenul să continue: „Am citit scrisoarea ta, este tot 
atît de interesantă ca și precedenta şi va face încîntarea lui Negruzzi, 


490 


de aceea mă voi grăbi să i-o încredinţez, ducîndu-mă la Iași. Aştept 
urmarea“ (V. Alecsandri, Corespondenţă, p. 101). Referirea la buna 
primire a scrisorii de către redacţia Convorbirilor literare pare a fi fost 
un mijloc de stimulare a memorialistului. De fapt, Alecsandri se cam 
temea că Negruzzi va avea rezerve asupra unor pasaje. La 9 noiembrie 
îi scria acestuia: „Sper că ceea ce ţi-am dat va apare întreagă în numă- 
rul ce are să iasă“. Speranţa nu i-a fost înșelată. 

1 Lordul Possomby (în David Urgukhard, Ghica ortografiază: 
Ponsomby) a fost ambasador al Angliei la Constantinopol, avindu-l 
ca secretar, înainte de 1839, pe David Urquhard. 

2 Episcopul Ilarion al Argeșului (1777—1845) a fost un bărbat 
foarte instruit şi un remarcabil vorbitor. Era într-adevăr omul indicat 
să dea relaţii despre răscoala din 18241, fiindcă s-a aflat tot timpul în 
apropierea lui Tudor Vladimirescu, ca sfetnic intim. „El fu pentru 
Tudor — zice Eliade — ceea ce este o muză pentru poeţi“ (cf. C.D. Ari- 
cescu, op. cit., p. 51). Legăturile sale cu răscoala şi cu Eteria fiind bine 
cunoscute, la 16 mai 1821, după înfrîngerea mişcării, s-a refugiat la 
Braşov, împreună cu mitropolitul Dionisie Lupu şi episcopii de Rim- 
nic şi de Buzău. Cei din urmă s-au reîntors curînd după numirea nou- 
lui domn. Deşi rechemat în repetate rînduri de către Grigore Ghica, 
Ilarion nu s-a lăsat ispitit de făgăduinţe şi n-a revenit la Curtea-de- 
Argeş decit în 1823, cînd şi-a reluat funcţia. 

În afară de relatările orale ale episcopului Ilarion, Ghica a putut 
avea la dispoziţie o serie de lucrări străine şi româneşti cu referiri 
asupra răscoalei de la 1821: F.G. Laurangon, Nouvelles observations sur 
la Valachie, sur ses productions, sur son commerce, les moeurs et costumes 
des habitants et sur son gouvernement, Paris, 1822; Elias de Regnault, 
Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes, Paris, 1855 
(tradusă în limba română la 1856); I. Fotino, Tudor Vladimirescu și 
Alexandru Ipsilanti în revoluțiunea din anul 1821, supranumită Za» 
vera, Bucureşti, 1874; C.D. Aricescu, op. cit, etc., etc. 

3 Pentru a satisface exigenţele Porții, Scarlat Callimachi (1812 
—1819) a mărit o serie de impozite, ceea ce i-a adus ostilitatea pătu- 
rilor birnicilor. „Răbdătorii“ locuitori ai cartierului ieşean Tatarași 
s-au răsculat și au asaltat Palatul domnesc în 1819. Dar guvernul oto- 
man nu a avut nici un motiv de nemulţumire împotriva domnului 
fanariot. Dimpotrivă. Aşa se explică de ce Callimachi a fost singurul 
domn, din cei numiţi pe şapte ani, lăsat în scaun pînă la expirarea 
acestui termen. Deci nu se poate vorbi de mazilirea lui. Printr-un ha» 
tişerif, sultanul i-a recunoscut meritele şi l-a chemat la Constantinopol, 
unde i s-a dăruit o blană de samur. După moartea lui Alexandru Suţu, 


491 


Scarlat Callimachi a fost învestit domn al Țării Româneşti, dar nu a 
putut ocupa tronul din cauza evenimentelor. 

& Baronul Grigorie Alexandrovici Stroganov era ambasadorul 
Rusiei la Constantinopol. 

5 Situînd în 1815 executarea lui Rigas, Ghica greşeşte cu nu mai 
puţin de 17 ani! De altfel, întregul pasaj despre Eterie este punctat 
şi de alte confuzii, datorite fie intidelităţii memoriei sale, fie datelor 
inexacte pe care i le furnizaseră episcopul Ilarion şi ceilalți informatori 
ai săi. Mai întîi trebuie precizat că n-a existat o singură „eterie“, 
ci mai multe. Pe de altă parte, numele respectivelor asociaţii va îi fost 
ales astfel ca să nu trezească suspiciunile turcilor, dar acest nume, cu 
sensul de prietenie, societate, era şi o aluzie la vechile grupări secrete 
care se constituiseră în Elada, cu scopul preluării puterii politice. 

Întemeietor al celei dintii eterii, în 1795, Constantin Rigas este 
o figură interesantă a vremii sale. I se mai spunea Rigas Velestenlis, 
fiindcă era originar din Velestin, aşezare aromânească. Scriind despre 
el, D. Popovici precizează că era „român de origine, dar nu mai puţin 
primul martir al luptei pentru independenţa greacă“ (La littérature 
roumaine à l’époque des lumières, p. 60). Fost profesor de limba greacă 
la Bucureşti, secretar domnesc şi boieresc, Rigas a scris versuri revo- 
luţionare, printre care și un imn similar Marsiliezei, ceea ce a făcut 
să fie supranumit „Tirteu al Greciei moderne“. În colaborare, a tra- 
dus în grecește opera eruditului abate francez Barthélemy, Voyage du 
jeune Anacharsis en Grèce. Părăsind Țara Românească, a desfăşurat o 
vie activitate revoluţionară filo-elină secretă în Imperiul austriac, la 
Viena şi la Triest. Planul său, de-a dreptul fantastic, era crearea unui 
mare stat grecesc, în care s-ar fi încadrat toate naţiunile din Balcani. 
Sudat prin factorul comun religios — creştinismul ortodox — acest 
stat urma deci să aibă caracterul unei confederaţii. Sub aspect social, 
Rigas aşeza la baza lui principiul Revoluţiei franceze: libertate, ega- 
litate, fraternitate. În acest scop a şi tradus şi adaptat constituţia 
franceză. În 1797, poetul a redactat o proclamaţie revoluţionară, cu 
tipărirea căreia s-au însărcinat fraţii Marchides Puliu, librari şi edi- 
tori din Viena. Cei doi frați, pe adevăratul lor nume Marcu Puiu, tot 
aromâni (D. Popovici, op. cit., p. 73), împărtăşeau și ei ideile înain- 
tate ale epocii, ceea ce s-a reflectat şi în ziarul lor 'Eonuepls, pri- 
mul periodic grec (Viena, 1791—1797). Pe seama lor se pune difuzarea 
în ţările românești a unor cărți franceze cu conţinut raţionalist şi 
republican (D. Russo, Studii istorice greco-române, p. 367). Tipărirea 
proclamaţiei revoluţionare a fost fatală autorului şi a adus grave pre- 
judicii editorilor. Deşi îşi luaseră serioase măsuri de prevedere, docu - 


492 


mentul, imprimat în cursul a două nopți, a ajuns în mîinile poliţiei 
judiciare din Viena, prin trădarea zeţarului, un austriac. Fraţii Mar- 
kides Puliu au fost arestaţi, dar, fiind supuşi austrieci, n-au fost pre- 
daţi turcilor, ci exilați în Saxonia. În schimb, Rigas, cetăţean otoman, 
prins la Triest, a fost dat în seama turcilor. Din ordin superior, pașa 
de la Belgrad a pus să fie ucis, împreună cu alţi opt compatrioți, în 
aprilie 1798. (Pentru Rigas, a se vedea și Anastase Hiciu, Aromânii, 
Focşani, 1936, p. 565—566.) 

O altă „eterie“ a fost întemeiată la Atena în 1814, cu numele de 
„Filomuzele“, de către contele Ioan Anton de Capo D'Istria, fost prim- 
ministru al ţarului Alexandru I. În sftrşit, în acelaşi an, la Odesa, a 
luat fiinţă Societatea amicală (Philike hetairia), ultima şi cea - mai 
importantă dintre „eterii“. Această eterie odeseană e aceea care și-a 
creat o vastă reţea de filiale în oraşele greceşti, în Țara Românească 
şi în Moldova, la Viena şi la Londra. Conducătorul ei este, din 1820, 
Alexandru Ipsilanti, general în armata rusă, fiu al fostului domn fana- 
riot Constantin Ipsilanti. 

6 În 1814, Tudor Vladimirescu s-a dus la Viena, pentru a rezolva 
unele probleme familiale, nu pentru a scăpa de „urgia“ lui Caragea. 
De altfel, vătaf de plai la Cloşani era încă din 1606 (Istoria României, 
III, p. 867—868). 

7 În Daşcăli greci și dascăli români, moartea neaşteptată a lui 
Alexandru Suţu e pusă pe seama rudelor domnului. În Ciocoii vechi și 
noi, Filimon e mai categoric şi mai precis: Suţu a fost otrăvit de doc- 
torul Cristali (Cristari), fiindcă refuzase să se încadreze în Eterie şi, 
la curent cu secretele mişcării, ar fi putut-o trăda. Pe baza unor măr- 
turii orale, C.D. Aricescu (op. cit., p. 39) înclină să accepte altă ver- 
siune, care atestă, de asemenea, otrăvirea domnului, dar de către doc- 
torul Depalte, caimacamul Craiovei. 

8 C.D. Aricescu menţionează și el această solemnitate de naivă 
infatuare, declarînd că o ştie din relatarea orală a lui C. Aristia. 

9 Trădarea căpitanilor de panduri a fost un fapt decisiv, carea 
dus la sfîrşitul tragic al lui Tudor Vladimirescu. Aflind că unii dintre 
ei uneltesc împotriva lui, din cauza străşniciei cu care sancţiona aba- 
terile de la disciplină, Tudor a ordonat să fie spînzurat de o salcie, fără 
judecată, căpitanul Urdăreanu. Toate celelalte căpetenii au hotărit 
în aceeaşi noapte pierderea comandantului. În privinţa sfirşitului lui 
Tudor, relatările istorice și chiar mărturiile contemporanilor au pus în 
circulaţie versiuni diferite. Ion Ghica, pentru a sublinia mirșăvia șefi- 
lor eterişti, arată că Vladimirescu a fost scos din tabăra lui şi dus la 
Tîrgovişte printr-un şiretlic. Istoricii noştri de aştăzi stabilesc că 


493 


„domnul Tudor“ a fost arestat de eterişti de faţă cu căpitanii săi, care 
au consimţit să fie judecat de un tribunal militar. Trădat astfel, Vla- 
dimirescu a fost scos din tabără legat şi dus la Tirgoviște, unde Ipsi- 
lanti l-a încredinţat pe loc „celor mai odioşi dintre ofiţerii săi, lui Las- 
sani şi Caravia, care, după ce l-au torturat o noapte, l-au căsăpit cu 
săbiile (27 mai)“ (Istoria României, III, p. 889). De comparat cu acest 
pasaj: „Iordache izbuti să cîştige de partea lui pe căpitanii lui Tudor; 
dă ordin oamenilor săi să aducă pe Vladimirescu la cartierul lui Ipsi- 
lanti ; acesta porunci ca Tudor să fie ucis cu lovituri de sabie. Asasinat 
mîrșav“ (K. Marx, Însemnări despre români. Publicate de acad. A. Oţe- 
tea şi 5. Schwann, Editura Academiei R.P.R., Buc., 1964, p. 112— 
113). 

10 Carol-Robert, conte de Nesselrode (1780—1862), era ministrul 
de externe al Rusiei, 

11 Mehmet (Mohamed) Ali-paşa este considerat astăzi întemeieto- 
rul Egiptului modern. 


LIBERALII DE ALTĂDATĂ 


Cu titlul Corespondenţa dintre d-nii Vasile Alecsandri şi Ion Ghica, 
VII (la sumar: Partidele politice), a apărut în Convorbiri literare, nr. 44, 
1 februarie 1881. S-a reprodus în ediţia din 1884, cu titlul Libertatea 
de altădată și cea de acum, iar cu titlul definitiv, în ediţia din 1887. 

În decembrie 1880, Iacob Negruzzi se afla în posesia scrisorii 
şi-l anunţa pe Alecsandri că o va publica în numărul pe februarie 
1881 al revistei, deşi considera lucrarea cam „personală“. Poetul ti 
răspundea: „Articolul lui Ion Ghica este în adevăr mai personal decît 
scrisorile precedente, însă el nu este decît ca o prefaţă la o serie de 
Studii foarte interesante, pe care le-aş vedea cu mare mulţumire în 
coloanele Convorbirilor“. Fraza conţine o! presiune amabilă asupra 
redacţiei Convorbirilor literare, care nu putea fi prea bucuroasă de 
condamnarea în bloc a activităţii politice și a partidelor din ţară. 
in continuare, Alecsandri se recunoștea dator cu „multe răspunsuri 
lui Ion Ghica“ şi făgăduia a le scrie „în curînd“ (V. Alecsandri, Scri- 
sori, I, p. 119). 

1 În diatriba sa la adresa lui Ion Eliade Rădulescu — „eroul cu 
mantia albă“ — Ghica se întilneşte cu ceilalţi paşoptişti din apro- 
pietea lui Bălcescu, de pildă cu D. Bolintineanu (v. Z'Autriche, la 
Turquie et les Moldo-Valaques, Paris, 1856). Pe cît de ezitant în timpul - 
revoluţiei, pe atit de exclusivist şi autoritar în exil, Eliade a făcut 


494 


mult rău cauzei, împiedicînd realizarea unei unităţi de acţiune a pros- 
crişilor. Afirmația lui Ghica referitoare la revoluţia de la 1848: „acea 
răsculare, acel strigăt de durere şi de indignare al naţiunii era opera 
unei lucrări stăruitoare de mai multe generaţiuni“,reia ideea ce stă la 
baza studiului lui Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor 
(Paris, 1850): „Revoluţia română de la 1848 n-a fost un fenomen nere- 
gulat, efemer, fără trecut și viitor, fără altă cauză decît voinţa întîm- 
plătoare a unei minorităţi... Cauza ei se pierde în zilele veacurilor.“ 

2 Iniţialele denunţă cîțiva dintre faimoșşii agenţi electorali ai 
vremii: Popa Tache, Chipiliu, Geambaşu. 


GENERALUL COLETTI LA 1835 


A apărut în Convorbiri literare, nr. 12, 4 martie 1881, cu titlul 
Corespondenţa dintre d-nii Vasile Alecsandri și Ion Ghica, VIII (la su- 
mar: Din viaja socială de pe la 1835—1836). În ediţia din 1884: Gene- 
ralul Coletti; în ediţia din 1887: Generalul Coletti la 1835. 

La Mircești, unde termometrul coborise pînă la 24° sub zero, cum 
are grijă să noteze, Alecsandri se găsea în posesia scrisorii încă de 
la 41 ianuarie 1881. Ghica îşi datează lucrarea „ghenarie 1881“. E greu 
să admitem că în numaăi zece zile scrisoarea a fost redactată şi expe- 
diată, ajungînd de la Ghergani la Mircești, pe timp de iarnă grea. Pro- 
babil că Ghica punea uneori în fruntea scrisorilor sale o dată mai 
tîrzie decit cea reală, a redactării. 

Paginile despre generalul Coletti au avut un ecou deosebit în 
sufletul lui Alecsandri, fiindcă îi aminteau anii adolescenţei, petre- 
cuţi la Paris. „Am primit — îi comunica lui Iacob Negruzzi — o nouă 
scrisoare de la ton Ghica, care conţine detaliuri interesante asupra 
celor întîi tineri români la Paris, la anii 1834—1835, şi asupra gra- 
dului de ignoranță a francezilor despre ţările noastre. Îmi propui 
să-i răspund spre a completa suvenirile lui, şi amîndouă scrisorile ți 
le-oi comunica, dacă doreşti“ (V.Alecsandri, Scrisori, I, p. 120). 
Negruzzi o dorea desigur, mai ales că de data aceasta scrisoarea, evo- 
cînd împrejurări situate cu aproape o jumătate de veac înainte, nu 
conţinea nici o aluzie politică actuală. Interesul său va fi fost cu atît 
mai mare cu cît poetul îi făgăduia şi un pandant la epistola lui Ghica. 
Probabil spre regretul său, sigur spre al nostru, Alecsandri nu şi-a 
realizat nici această făgăduinţă. La 28 ianuarie 1881, după ce expe- 
diase scrisoarea la Iaşi, îi cerea lui Ghica urmarea şi se justifica: „Ce 
de răspunsari îți datoresc! şi cu toate acestea nu mă pot achita. 


495 


O sfîntă lene m-a cuprins de la 1 ianuarie și degeaba mă zbat, nu vine 
nimic. Mă simt tot atît de gol ca un discurs de Brătianu şi ca un articol 
din L'Indépendance roumaine“ (V. Alecsandri, Corespondenţă, p. 107). 
Şi totuşi, în februarie, poetul scrie şi-i trimite lui Ghica cele citeva 
pagini despre „pînea amară a exilului“, dar nu în completarea evocării 
anilor de tinereţe din Generalul Coletti la 1835, ci a pamiletului politic 
din Ziberalii de altădată. Ca şi Ghica, şi tot numai la modul foarte 
general, publicistic, poetul îi ironizează pe politicienii demagogi ai 
vremii, rețin înd două categorii: cei ce caută a trage profituri de pe urma 
calităţii lor de foşti exilați la 1848 şi cei care se consideră în exclusivi- 
tate autori ai progresului țării. Sugestia caracterizării celor din urmă 
provine direct din scrisoarea lui Ghica. Acesta scrisese: „Dorinţa ce 
are fiecare de a face să se crează despre sine că el şi numai el a făcut 
tot ce este bine, tot ce este mare...“ Alecsandri reia: „omul care singur 
ela făcut tot în ţara aceasta şi a ghiftuit-o de glorie, de libertate, de 
măriri şi de prosperităţi, fără ştirea ei“. Poetul anunţă că despre acest 
tip va scrie „altădată“. Nu a mai scris niciodată şi nici nu a dat urma- 
rea, făgăduită, a scrisorii despre „pînea amară“ a exilului. Coroborată 
cu corespondenţa sa particulară, epistola adresată lui Ghica în februa- 
rie 1881 dezvăluie dezgustul resimţit de bardul de la Mircești în faţa 
bilciului politicianist al vremii, la care se referise cu puţin înainte 
gi în feeria Sinziana și Pepelea. În această privinţă, el se află pe o plat- 
formă comună cu Ghica. Memorialistul de la Ghergani este însă ferm în 
atitudinea sa critică; retras din viața politică, e hotărît să nu se mai 
întoarcă în arenă. Alecsandri, dimpotrivă, rămîne ezitant şi gata la 
concesii, cum reiese şi din soarta scrisorii despre „pîinea amară a exi- 
lului“. Primind-o, Ghica o trimite numaidecit lui Iacob Negruzzi, 
aşa cum făcea şi poetul cu lucrările lui. La 10 martie, Alecsandri îl 
caută pe Negruzzi la Bucureşti și, negăsindu-l, îi scrie la Iaşi: „Mă 
grăbesc dar a-ţi trimite aceste rînduri: pentru ca să te rog de a nu 
publica încă epistola mea asupra Pinei amare a exilului, ce ţi-a comu- 
nicat Ion Ghica, fiindcă nu este completă. 

Îmi propun să o sfirşesc cînd mă voi întoarce la Mircești, şi atunci 
voi trimite-o foaii Convorbirilor“ (V. Alecsandri, Scrisori, I, p. 121). 
„E greu să spunem — comentează G. C. Nicolescu — dacă într-adevăr 
el n-a mai avut răgaz, furat de alte lucrări, să termine această scri- 
soare, sau în fond nepublicarea ei era semnul unor concesii, unor aco- 
modări ale scriitorului în fața regimului politicianist dominant. Ținînd 
seama de evoluţia lucrurilor, ultima ipoteză pare mai plauzibilă“ 
(Viaţa lui V. Alecsandri, E. P. L., 1962, p. 492). „Pinea amară a exi- 


lului“ s-a tipărit postum, în 1890. 


496 


4 Filip Furnaraki, profesor, publicist şi editor al operei lui Ada- 
mantie Corai, al cărui secretar fusese, venise de la Paris la Iaşi, în 
vară, anului 4834. Întorcîndu-se numaidecit în capitala Franţei, a 
condus la studii cîţiva tineri ce i se dăduseră în grijă: moldovenii Va- 
sile Alecsandri, Alexandru I. Cuza, viitorul domn, Nicolae Docan, 
Panait Radu, munteanul Negulici, pictorul. La Paris, Furnarachi i-a 
instalat în casa lui și s-a îngrijit de studiile lor. (A se vedea G. C. Ni- 
colescu, op. cit., p. 2425.) 

2 Ghica, din discreție, nu-l numeşte pe tînărul moldovean atît 
de infatuat. După cum reiese din scrisoarea lui Alecsandri către prie- 
tenul său, tînărul „muchelef“ era „contele Radu“, mai sus pomenitul 
Panait Radu, aflat şi el sub tutela lui Furnarachi. 

3 Versurile sînt desprinse din elegia Adio. La Tirgoviște. Ghica 
<itează după culegerea Meditaţii, elegii, epistole, satire și fabule, ediția 
1363. De fapt, în 1835, cînd cei doi tineri se aflau pentru studii la 
Paris, Ghica nu putea recita decît versiunea apărută cu trei ani înainte, 
în Curierul rumdnesc: 


Culcat p-aste ruinuri, subt care adiîncită 
E slava strămoşească... 


4 Acest Picolo va fi fiind autorul traducerii în greceşte a romanu- 
fui Paul et Virginie de Bernardin de Saint-Pierre, publicată la Paris 
în 19741925? 

5 Giovenale Vegezzi+Ruscala (17981836), om politic şi scriitor 
italian, a intervenit eficient pentru realizarea năzuinţelor patrioţilor 
zomâni în cursul evenimentelor premergătoare Unirii. Mai tirziu, în 
1966, i s-a acordat titlul onorific de cetățean al țării noastre, 

6 Henri Patin (4793+=4876), clasicist francez, a publicat studii 
despre tragicii greci şi despre poezia latină. 

7 Cum o spune și Ghica, generalul Ioan Coletti (17934847) 
era aromân. Originar din Seracu, a fost un comandant viteaz al unită- 
ţilor greceşti angajate în lupta antiotomană, obţinînd o serie de vic- 
“torii răsunătoare și decisive, Între 1873 şi 4834, a tăcut parte din guver- 
nul lui Capo D'Istria. După asasinarea acestuia, a devenit de fapt 
«conducătorul Greciei, rol pe care-l joacă şi după ce regele Othon 
(1832—1862) devine major, Trimiterea sa ca ambasador la Paris a 
egalat cu un exil, dorit de camarila regală. Cînd l-a cunoscut Ghica, 
în salonul doamnei Champy, cariera strălucită a omului politic nu se 
încheiase, Întoarcerea sa în ţară a fost un triumf. Ales vicepreședinte 
al Adunării Constituţionale, a colaborat la redactarea constituţiei, 
Regele, speriat de prevederile liberale ale legii fundamentale, a ezitat 


497 


să semneze. Se spune că, în acei moment critic, Coletti, fiind de faţă, 
a rostit cu o superbă cutezanţă următoarele cuvinte care au forţat mina 
lui Othon: „Am văzut popoare fără regi, dar regi fără popor n-am văzut. 
Iscălește, rege!“ Ulterior, curtea i-a acordat încredere, numindu-l 
ministru și prim-ministru (cf. A, Hiciu, op. cit., p. 567—569). 

8 Cruntul Ali, pașă de Ianina, cuceritorul Albaniei, a fost ameste- 
cat în răscoalele ienicerilor, din care cauză sultanul Mahmud a poruncit. 
să fie prins şi sugrumat, Coletti, înainte de a se angaja în lupta pentru 
libertatea Greciei, a fost secretar şi medic al lui Ali-pașa. 

9 Ca şi ceilalţi tineri numiţi de Ghica, Marcu Boţari (Botzaris, 
Bociari) (1790—1823) era aromân. Fugind de la curtea lui Ali-pașa, a 
luat parte la diverse bătălii împotriva turcilor şi s-a remarcat prin vite- 
jie în cursul vestitei lupte de la Missolonghi, unde a și căzut. Numele 
acestui comandant suprem al oștirii revoluţionare din Etolia şi orga- 
nizator al apărării de la Missolonghi a pătruns în cîntecele populare 
greceşti, iar de aici în poemul lui Stavrinos (A. Hiciu, op. cit., 
p. 567, şi D. Russo, op. cit., p. 125). 

10 Volumele pe care Ghica ie-a procurat lui Coletti nu puteau fi 
decit Eliezer şi Neftali (1832), în care Alexandrescu introdusese şi 
cîteva poezii proprii; Poezii alese din ale marelui logofăt Iancu Vă- 
cărescu (1830); Istoria vechii Dacii de Dionisie Fotino (1818—1819).. 

11 Anton Maria del Chiaro, fost secretar al lui Constantin Brin- 
coveanu şi Ştefan Cantacuzino, a publicat la Veneţia (1718) Istoria 
revoluțiilor moderne din Țara Românească. William Wilkinson a publi- 
cat la Londra, în 1820, volumul An account of the principalities of 
Wallachia and Moldavia. În franceză, lucrarea s-a tipărit la Paris (a 
doua ediţie) în 1824, cu titlul Tableau historique, geographique et 
politique de la Moldavie et de la Valachie. Să adăugăm că scrierea lui 
Wilkinson, fost consul al Angliei în principate între 1806 şi 1818, 
a mai apărut în două traduceri franceze şi într-un rezumat italian, 
ceea ce evidenţiază ecoul pe care l-a avut în Occident. Cînd Ghica. 
l-a cunoscut pe Coletti, de la prima apariţie a cărţii lui Wilkinson nu: 
trecuseră decît 15 ani, răstimp scurt în care se publicaseră în Europa 
cîteva volume despre ţările româneşti. Memorialistul, regretînd că „nu 
se scrisese nici măcar o linie despre români“, uită cel puţin volumul lui 
Laurangon, citat de noi mai sus, cartea din 1833 a lui David Urgquhard, 
la care ne vom referi mai departe, şi nu cunoaşte lucrarea lui R. Lindau, 
Die Walachei und Moldau, apărută la Dresda-Leipzig, în 1829. 

12 Saint-Marc Girardin (1804—1873), al cărui curs de literatură 
a fost audiat şi de studenţii români aflaţi la Paris, a vizitat Principa- 
tele în anul 1836. Întreprinzînd o instructivă călătorie pe Dunăre 


493 


şi la Iaşi, a cules informaţii despre situaţia politică şi despre moravu- 
rile din ţările româneşti. Relatarea acestei călătorii acoperă capitolele 
X—XX (p. 197—329) din volumul I al cărţii publicate de omul de 
litere francez în 1852—1853: Souvenirs de voyages et d'études, Paris, 
Amyot (2 volume). În localităţile citate de Ghica, Saint-Marc Girardin 
s-a oprit într-adevăr înregistrind unele inscripţii romane, de pildă, 
pe aceea de pe Tabla lui Traian, pe care a găsit-o înnegrită de fumul 
focurilor de popas ale păstorilor turci. Imaginea generală asupra stării 
economice şi morale a românilor e cam sumbră. De notat că, între 
altele, călătorul tace observaţia: „La Bucureşti şi la Iași, limba franceză 
şi uzajul francez sînt lucruri de lux“. Cu atît mai mult, credem, el n-ar 
fi uitat să menţioneze surprirzătoarele cunoştinţe de limbă franceză 
şi latină ale tinărului ofiţer ce i s-a detaşat ca însoțitor. Reproduciînd 
pe larg conversații în franceză cu nişte boieri, scurte dialoguri cu local- 
mici, o convorbire în latină susținută la întoarcere, nu se referă însă la 
nici o discuţie cu vreun ofiţer român. Ion Ghica va fi aflat anecdota, 
completată cu examinarea atît de binevoitoare a fratelui respectivu- 
lui ofiţer, fie de la Saint-Marc Girardin însuşi, într-o discuţie avută 
cu acesta la Paris, fie de la altcineva, 

Vizita literatului francez în Bucureşti, unde a cercetat aşezămiîntul 
de la „Sf. Sava“, a fost consemnată de Curierul românesc din 9 oct. 1836. 

13 Citarea acestor inscripţii dovedeşte o dată mai mult că memo- 
rialistul obişnuia să se documenteze. Inscripţiile, cu textul lor între- 
git, sînt extrase din studiul lui August Treboniu Laurian: Istriana 
sau descrierea antichităţilor dinpregiurul Dunării, descoperite într-o 
călătorie din vara 1845, publicat în Magazinul istoric pentru Dacia, 
1846, tom. II, p. 65—128. De altfel, cum se știe, Ion Ghica s-a ocupat 
în mod special de antichităţile romane din Dacia în studiul Dacia 
veche, publicat în 1861. 

14 În răspunsurile sale anapoda, ignorantul candidat înşiră pe 
“Tisaferne, satrap persan în Asia Mică (414 î.e.n. — 393 î.e.n.) pafla- 
goni, locuitori ai unei ţări vechi din Asia Mică; Tigran cel Mare, rege 
al Armeniei (89—36 î.e.n.). 


DAVID URQUHARD 


Cu titlul Corespondenţa dintre d-nii Vasile Alecsandri și Jon Ghica, 
IX, a apărut în Convorbiri literare, nr. 5, 1 august 1881 (la sumar: 
Scrisoarea IX — David Urquhart). În ediţiile 1884 şi 1887: David 
Urquhard. 


32+ 499 


Scrisă în martie 1881 (în orice caz, purtînd această dată), epis- 
tola David Urguhard a fost primită de Alecsandri abia la începutu? 
lunii iulie, împreună cu altele două: Libertatea (datată: iunie 1881) 
Şi O călătorie de la Bucureşti la Iași inainte de 1848 (datată: 20 iunie). 
Cu data de: iulie 1881, Ion Ghica mai trimitea poetului şi scrisoarea 
intitulată Egalitatea. Expedierea unei recolte atit de bogate se explică 
prin evenimentul ce survenise în viaţa scriitorului. Numit ambasa- 
dor la Londra, unde urma să plece chiar în primele zile ale lui iulie, 
Ghica, prudent, îşi crease o rezervă, pentru a nu sista prea multă vreme 
publicarea corespondenţei. Primele trei lucrări au fost expediate nu- 
maidecit de Alecsandri la Iaşi. Tipărirea lor n-a întirziat. Golul din 
martie pînă în august, de la Generalul- Coletti la David  Urquhard, 
s-a produs din cauza autorului. În august, Ion Ghica se instalase la 
Londra, și Alecsandri îi scria acolo, vestindu-i apariţia primei scri- 
sori din cele lăsate. Poetul adăuga: „Ocupațiile tale politice îţi vor 
permite să continui redactarea amintirilor tale? Ar fi foarte regretabil 
să renunţi la literatură. Lumea se teme. Dar eu nu cred. Cine a băut 
va mai bea“ (V. Alecsandri, Corespondenţă, p. 114). Ghica va mab 
„bea“ într-adevăr şi nu va renunţa la literatură, dar obligaţiile poli- 
tice îl vor împiedica multă vreme să scrie. Abia după mai bine de un an 
de la plecarea la Londra va pune mîna pe condei, ca să redacteze o nouă 
scrisoare. 

1 „Feeria naţională“ Sinziana şi Pepelea a fost primită defavora- 
bil de unii cronicari dramatici, desigur datorită şi aluziilor critice la 
adresa politicianismului. Ca director general al teatrelor, Ghica a fost. 
vizat direct, ceea ce l-a afectat tot atît de mult ca şi pe poet. Conside- 
rațiile lui pe marginea naţionalităţii celor ce criticaseră feeria se referă 
la francezul Frédéric Dam, care a publicat în Românul (1881, p. 298) 
o cronică negativă, scrisă cu lipsa de măsură ce-i era caracteristică. 
Cu doi ani înainte, Dame tratase cu exagerată severitate şi drama isto- 
rică Despot-vodă. Atunci, într-o scrisoare către directorul general aI 
teatrelor, Alecsandri explicase iritarea cronicarului prin incapacitatea 
acestuia, ca străin, de a înţelege și gusta o operă dramatică româ- 
nească, Numindu-l pe Dame, poetul scria în 1879 că acesta „trebuie să 
se îi simţit atins de versurile pe care Tomşa le aruncă în faţă aventu- 
rierului grec: 


ie osia rio edi Văzut-am pe la noi 
Mulţi pribegi, vermi palizi de gunoi 
Ce viu şi-n sînul nostru fac cuiburi veninate“ 


(V. Alecsandri, Scrisori. Însemnări, p. 39). Ion Ghica reia, cum se vede, 


500 


argumentul naţionalităţii, adus în discuţie mai întîi de poet. Nici cri- 
ticile lui Dame nu erau drepte, dar nici acest fals argument nu putea 
constitui o replică justă şi convingătoare. 

2 Episodul se situează înainte de începutul anului 1854, cînd 
“Ghica a fost numit bei de Samos. În 1881, indicaţia temporală a me- 
morialistului „acum cîțiva ani“ se referă la o perioadă de peste un sfert 
de veac! 

Căuzaşii români exilați au consemnat cu firească uimire absenţa 
sentimentelor patriotice la peroţi (locuitori ai cartierului Pera din Con- 
stantinopol), despre care D. Bolintineanu spune: „Peroţii sînt de origină 
din toate ţările Europei, veniţi aici din deosebite timpuri şi împros- 
pătaţi sau prin prăsilă, sau prin venirea altora. Cei mai mulţi sînt 
neguţători ; o mică parte, impiegaţi pe la ambasade. La dînşii nu există 
simţămîntul de naţionalitate; dacă întrebi pe vreunul din ei de ce 
nație este, răspunde: catolic. Parcă ar fi o nație catolică în lume! 
Simţimîntul religios ţine locul naţionalităţii“ (Călătorii, vol. I, Mi- 
nerva, Bucureşti, 1915, p. 100). 

3 Despre „teribilul an 1840“ a scris şi Bolintineanu, în legătură 
cu poemul lui Grigore Alexandrescu: „an fatal anunţat de adoratorii 
lui Agatanghel ca anul în care o să fie o turmă şi un păstor“ (de com- 
parat cu Anul 1840: „Ado fără zăbavă o turmă şi un păstor“), Cum re- 
iese şi din scrisoarea lui Ghica, se preziceau nu numai mari răsturnări 
sociale, ci şi calamităţi cosmice. O aluzie în acest sens și la Gr. Ale- 
xandrescu : „Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare/Care să arză 
globul ş-ai lui locuitori !“ 

4 Jules Simon (1814—1896), mai mare decît Ghica numai cu doi 
ani, era student la Filozofie. Elev preferat al filozofului idealist Victor 
Cousin (1792—1867), reprezentant al eclectismului, s-a bucuratde 
sprijinul acestuia şi i-a continuat opera. Jules Simon a devenit pro- 
fesor la Sorbona, a publicat mai multe lucrări (Religia naturală, Li- 
bertatea de conștiință etc.) şi, de pe poziţii ostile socialismului, a desfă- 
şurat o activitate politică marcată de un liberalism moderat. 

5 Chestiunile expuse în acest alineat sînt reluate pe larg de Ion 
Ghica în discursul său despre Ioan Cîmpineanu. 

Revizuirea Regulamentului organic s-a făcut în anul 1838. În 
principal a fost vorba de votarea unui articol care prevedea ca orice 
dege trecută prin Adunarea Obștească a ţării şi sancţionată de domn să 
nu poată fi pusă în aplicare decît după aprobarea guvernelor otoman 
şi țarist. Articolul, care anula orice independenţă a puterii legislative 
românești, fusese adăugat de administraţia rusă „pe furiş“, iar baronul 
Rickmann primise sarcina de a-i convinge pe deputaţii români s-o 


504 


subscrie. Sub presiunea baronului, vodă Ghica și majoritatea boierilor 
au semnat. 

Petru Ivanovici Riickmann, consul general după plecarea genera- 
lului Kiseleff, s-a căsătorit la Bucureşti cu o nepoată a lui Iancu Văcă- 
rescu. Bătriîn și foarte gelos, ajunsese de rîsul lumii, ceea ce a deter- 
minat guvernul țarist să-l îndepărteze în 1840 din postul de la Bucu- 
reşti, încredințîndu-i-se alte misiuni diplomatice în diverse oraşe euro- 
pene. A murit, dement, la Viena. 

6 Personalităţile citate de Ghica au avut fiecare în felul său, 
ca de altfel şi memorialistul român, o viaţă agitată, dramatică, ilus- 
trativă pentru un secol atît de frămintat. Armand Carrel (1800—1836), 
fondator împreună cu Thiers al ziarului Le National (1830), profesa 
idei liberale şi s-a manifestat ca un adversar al monarhiei din iulie. A 
fost ucis în duel de către un alt publicist, Emile de Girardin. Mihail 
Czayka Czaykowski (1804—1886) era „refugiat“ la Paris, ca unul ce 
participase la răscoala din Polonia (1830—1831). După zece ani de 
exil, s-a dus la Constantinopol şi a trecut la mahomedanism, ceea ce 
au făcut şi alţi europeni, din dorinţa de a obţine funcțiuni în cadrul 
Imperiului otoman. Czaykowsky a fost primit în armata turcă, a deve- 
nit paşă — Sadik-paşa — şi a luat parte la războiul Crimeii. În sfîrşit, 
Adam Jerzy Gzartorysky (1770—1861) şi-a părăsit patria după a treia 
împărţire a Poloniei (1795) şi s-a stabilit în Rusia, unde, la 34 de ani, 
a devenit ministru de externe. În această calitate, a putut aduce o 
parte însemnată de contribuţie la reconstituirea statului polonez, sub 
protectoratul Rusiei. Prezident al guvernului provizoriu polon în 
timpul răscoalei din 1830—1831, a apărat interesele magnaţilor şi s-a 
opus înarmării maselor. Cînd s-a produs insurecția populară din Var- 
şovia (15 august 1831), s-a salvat, plecînd în refugiu la Paris. 

Ion Ghica şi-a menţinut de-a lungul deceniilor legăturile sale cu emi- 
graţia polonă. În septembrie 1863, principele Wladyslaw Czartorysky, 
şeful „Hotelului Lambert“ din Paris, i-a scris la Bucureşti pentru 
a-l ruga să obţină adeziunea lui Cuza la cauza polonă. Ghica, trecut 
atunci în tabăra adversarilor lui Cuza, a refuzat să intervină, insinuînd 
că domnul e partizan al politicii ţariste (cf. Gh. Duzinchevici, Zoan 
Ghica și Wladyslaw Czartorysky, în Arhiva, nr. 3—4, iulie-octombrie 
1934, p. 122—125). 

7 Cum reiese din consultarea colecţiei ziarului Le National, cola- 
borarea lui Ion Ghica cu a sa Correspondance valague a început abia 
după moartea lui Armand Carrel, la 19 octombrie 1839 (deci cu trei 
ani mai tirziu decit îşi va aminti scriitorul), continuînd pînă la 
18 martie 1840. De remarcat, de asemenea, că cele 12 corespondențe au 


502 


apărut nu „regulat, mai în toată săptămina“, ci la răstimp de o lună, 
«două (D. Păcurariu, Jon Ghica, E.P.L., 1965, p. 44—45). 

8 Cartea lui Félix (și nu Filip, cum îl numeşte Ghica) Colson a 
apărut la Paris, în 1839, cu titlul De l’état present des Principautes 
de Moldavie et de la Valachie... 

9 David Urquhard a publicat cartea amintită de Ghica în 1833, 
la Londra, cu titlul Turkey and its resources, its municipal organisation 
«and free trade; the state and prospects of english commerce in the east, 
the new administration of Greece, its revenue and national possesions. În 
“traducere franceză, lucrarea a apărut în 1836 la Paris şi în 1837 la 
Bruxelles. În anii următori, Urquhard a publicat şi alte cărţi dedicate 
problemei orientale, ceea ce probează o dată mai mult zelul său în 
slujba cauzei căreia i se devotase. 

10 Anton Prokesch-Osten (1795—1876) era diplomat austriac, iar 
Edouard Drouyn de Lhuys (1805—1881), diplomat francez, viitor 
ministru de externe sub Napoleon al III-lea. 

11 J.A. Vaillant (1804—1886) se raliase și el mişcării din 1840 
conduse de Mitică Filipescu. După descoperirea conspirației, el pără- 
sise ţara, dintr-o justificată prudenţă, trecînd în Moldova, la Iaşi. 
Deci nu fusese „izgonit“. Abia după un an, în urma unor noi bănuieli 
pe care le stîrnise, s-a văzut constrîns să plece la Paris, prin Constan- 
tinopol. 


LIBERTATEA 


Cu titlul Corespondența între d-nii Vasile Alecsandri și Ion 
Ghica, XI (Libertatea), a apărut în Convorbiri literare, nr. 7, 1 octom- 
brie 1881. În ediţiile 1884 şi 1887: Libertatea. 

Din prima frază şi din datare reiese că aceasta era, de fapt, con- 
tinuarea anunţată în Liberalii de altădată. Redacţia Convorbirilor 
literare a tipărit mai întîi Egalitatea, probabil din eroare. În volum, 
scrisorile au fost reașezate în ordinea normală. Iacob Negruzzi a fost 
cam alarmat din cauza caracterului politic luat de corespondenţa lui 
Ghica, pe care ar fi dorit-o pur literară. La 27 septembrie 1881, 
după publicarea scrisorii Egalitatea, Alecsandri ţinea să-l liniştească: 
„lon Ghica va continua şirul scrisorilor, însă cu totul afară din do- 
meniul politic. Acele două care tratează despre egalitate şi libertate 
au fost făcute cu scop şi de varietate, şi de a proba cum înţelegem 
libertatea şi egalitatea oamenii generaţiei cărunte.“ Convorbirilor le 
era greu să întrerupă seria şi să cenzureze corespondenţa dintre am- 
basadorul României la Londra şi poet. Redacţia voia să se asigure 


503 


totuşi pentru viitor, ceea ce reiese şi din încredinţările pe care Alec- 
sandri le dădea lui Negruzzi în legătură cu dorinţa fratelui său, 
Iancu, de a deveni corespondent al revistei ieșene: „am să-l îndemn 
şi eu din parte-mi ca să se ferească de politică, politica fiind filoxera 
literaturii“ (V. Alecsandri, Scrisori, I, p. 124). 

1 „Filozoful antichității“ care a exclamat: „O, patrie! cîte crime 
nu se comit în numele tău !“ nu este altcineva decît... doamna Roland 
(17541793), soția lui Roland de la Platière, partizan al girondinilor. 
Arestată, şi-a scris în detențiune memoriile, iar cînd a fost suită pe 
eşafod a rostit cuvintele devenite celebre: „O, liberté! que de crimes 
on commet en ton nom !“ Precum se vede, Ghica, înșelat de memorie, 
greşeşte nu numai în ceea ce priveşte autorul spusei, ci şi în reprodu- 
cerea ei, ceea ce îl determină să adauge: „Acest cuvînt s-ar aplica încă 
şi mai bine libertăţii“. Dar chiar libertăţii îi fusese aplicat! 

2 Cesare Cantu (18041895), om politic şi istoric italian, este 
autorul unei Istorii universale, care a avut o mare circulaţie în epocă. 
Kogălniceanu, Bălcescu, Filimon îl citează adesea. 

3 Charles Brook Dupont-White (18071878), jurist şi economist. 
francez, considera autoritatea de stat ca un factor care garantează 
libertatea individuală, împiedicînd afirmarea anarhică a acesteia, 

4 Jurisconsultul francez Edouard-Ren& de Laboulaye (1811— 
1883), om politic cunoscut, șef al liberalilor, era apreciat la noi şi ca 
scriitor. Paralel cu alte traduceri din opera sa, Grigore Alexandrescu 
a tălmăcit, în 1872, cîteva din ale sale Contes bleues (Povești albastre), 

5 Henry Thomas Buckle (18211862), a cărui operă principală 
este Istoria civilizației în Anglia, reprezintă în sociologie concepţia 
pozitivistă. După el, factorul esenţial în progresul istoric al popoare- 
lor îl reprezintă mediul geografic, teză profund eronată, favorabilă 
capitalismului și colonialismului. 

6 Filozoful şi economistul englez John Stuart Mill (1806—1873), 
epigon al şcolii economice clasice, era apreciat de Ghica mai ales 
pentru concepţia sa liber-schimbată. 

7 Adam Smith (17231790) este economistul perioadei manufac- 
turiere, reprezentant de frunte al economiei politice clasice burgheze, 
care a constituit un pas înainte în progresul gîndirii economice, mai 
ales prin afirmarea ideii că valoarea, în toate sectoarele de produc- 
ţie, rezultă din muncă. 

8 Un Humboldt este citat şi în Introducţiune. Cum acolo e po- 
menit, în enumerare, alături de Cuvier, presupunem că e vorba de 
Alexander von Humboldt (1769—1859), naturalistul și geograful, 
reprezentant al materialismului ştiinţific-naturalist. Wilhelm von 


504 


Humboldt (1767—1835), celebrul lingvist (e unul dintre creatori 
metodei comparativ-istorice în studierea limbilor) şi filozof al istoriei 
(de pe o bază idealistă), a desfăşurat şi o importantă activitate politică, 
militind pentru unificarea Germaniei, şi mai tîrziu, ca ministru, tn- 
cercînd să realizeze unele reforme liberale. 

9 Abatele Emmanuel-Joseph Sieyăs (1748—1836) a fost unu? 
dintre conducătorii iacobinilor și a făcut parte din Constituantă, 
Convenţia naţională şi Consiliul celor cinci sute. 


EGALITATEA 


Cu titlul Corespondența dintre d-nii Vasile Alecsandri și Ior 
Ghica, X (la sumar: Scrisoarea X — Egalitatea), a apărut în Con- 
vorbiri literare, nr. 6, 1 septembrie 1881. În ediţiile 1884 şi 1887 are 
același titlu: Egalitatea. 

Ultima, prin datare, dintre scrisorile lăsate de Ghica la plecarea 
din ţară a fost publicată înaintea celor două redactate în iunie (Li- 
bertatea şi O călătorie de la București la Iași inainte de 1848). Împre- 
ună cu Libertatea, formează continuarea promisă lui Alecsandri în 
Libertatea de altădată. 

1 Imaginînd acest dialog între două „franţuzite“, Ghica reactuali- 
zează în 1881 o constatare făcută de Costache Negruzzi în 1838: „Apoi 
cum socotea cineva ca să ne placă un teatru românesc? 

Rezoanele noastre erau mai tot acele ce le avea parte din parte- 
rul Bucureștilor, pe care cu mult gust ni le spune un tînăr poet român: 

Pînă acum nu sunt nebună, zice d-na B. către d-l A., care o în- 
treabă de a fost la reprezentațiile româneşti. 


Pin-acum nu sunt nebună, ca să hotărăsc să merg 
La un loc unde bacalii şi cizmarii toţi alerg. 

Fi donc! Cu astă idee poate vrei ca să glumeşti? 

La Paris se dau vreodată vodeviluri românești? 
Caliope, Andronescu se pot socoti actori, 

Vrednici ca să mulţumească niște nobili privitori?“* 


(Costache Negruzzi, Păcatele tinereţelor, ediţie comentată de V. Ghia- 
cioiu, Scrisul românesc, Craiova, p. 61.) 

Pasajul lui Ghica e aproape o parafrazare a versurilor citate, pe 
care Negruzzi le-a extras din Conversaţii de C. Facca. Că dintre piesele 
reprezentate pe la 1880 memorialistul alege o comedie mai veche a lui 
Alecsandri, e o atenţie faţă de poet şi față de Millo, Noul interpret 


505 


al rolului titular era tînărul, dar foarte talentatul Mihail Mateescu 
(1856—1888), care, în 1879, îl întruchipase pentru prima dată pe scenă 
pe Rică Venturiano din O noapte furtunoasă. Millo juca la grădina 
„Raşca“, fapt de care, încă din mai, se interesa și Alecsandri: „Am vă- 
zut în Timpul că Millo a organizat reprezentații în nu ştiu ce grădină. 
Măcar de ar cîştiga ceva în timpul verii“ (V. Alecsandri, Corespon- 
dență, p. 109). 

Stavri, pe care-l pomenesc cele două bucureștence franţuzite, era 
antreprenorul unei grădini de pe strada Academiei (mai tirziu: „Lie- 
dertafel“), unde se dădeau reprezentații estivale. În vara anului 1881, 
Stavri angajase o trupă franceză care juca L'Etincelle şi Une demoiselle 
en lotérie, comedii mult gustate de protipendada bucureşteană, după 
cum ne încredinţează faimosul Claymoor de la L'Indépendance rou- 
maine: „Les loges sont bien garnies, quelques figures connues [...) madame 
Alezandrine Floresco, en capot duchesse, madame Candiano toujours 
gracieuse [...]. Dans les fauteuils, la jeunesses dorée, la haute gomme, 
tout le high life masculin“ (C. Bacalbaşa, Bucureștii de altădată, Uni- 
versul, Bucureşti, 1927, I, p. 265—266). 

2 Filon (din Alexandria, supranumit Judeul) (c. 25 în e.n. — c. 40 
e.n.) e un precursor al teologiei creștine, prin strădania lui de a rea- 
liza o sinteză între religia iudaică şi diverse concepţii filozofice eline. 

3 Pasajul despre „lucrarea miîinilor“ este cam sofistic. Toţi cei 
citați, chiar şi Bernard Palissy (1510—1590), unul dintre creatorii 
ceramicei, au fost niște mari artiști. Exemplul lor nu poate fi folosit 
pentru demonstraţia în favoarea importanţei activităţii productive 
meşteşugăreşti. 

4 Îndemnul adresat guvernului exprimă cu deosebită claritate 
concepţia social-politică a lui Ghica, pe care, în ansamblu, epistola 
Egalitatea o sintetizează în datele ei esenţiale. În numele „concordiei“, 
ca o condiţie a „întăririi naţionale“ — slogan mereu reluat de apologeţii 
orînduirii burgheze — scriitorul neagă, cum o face şi în alte părţi, nu 
mumai lupta de clasă, ci însăși existenţa claselor, evident doar în 
„ceea ce priveşte stadiul contemporan lui al societăţii românești. Dar 
chiar, admițind împărţirea în clase a societăţii precapitaliste, el in- 
ttroduce în dezbatere o eroare semnificativă. În feudalism, de pildă, 
diferențierea ar fi derivat numai din instituţia privilegiilor (titluri, 
ranguri nobiliare). Ghica exclude deci în întregime factorul fundamen- 
tal, care este cel economic, fapt de alttel explicabil, prin convingerea 
lui că proprietatea este un drept sfint şi inviolabil (cf. Convorbiri 
economice). S-ar putea spune că, făcînd abstracţie de mijloacele de 
producţie, în raport cu care se definesc clasele, el confundă clasele cu 


506 


castele. Confuzia naște altele. Privilegiile fiind desfiinţate prin lege, 
aiurea şi în ţara noastră, egalitatea socială a fost instituită de drept, 
aşa dar progresul social al insului depinde exclusiv de capacităţile cu 
care e înzestrat de natură. Aici Ghica introduce altă eroare, constind 
în modul mecanic în care înţelege ideea de egalitate, tradusă prin uni- 
tormizare. Că oamenii nu pot fi — şi nici nu vor fi vreodată — absolut 
„egali“, reprezintă un fals argument. Constituţia fizică, temperamen- 
tală, aptitudinile personale, datele accidentale (infirmităţi etc.) vor 
introduce întotdeauna note distinctive. Egalitatea, în sensul ei real, 
major, adică social-economic, se asigură prin rezolvarea problemei 
de bază, eludată de Ghica: înlăturarea inegalităţii materiale prin socia- 
lizarea mijloacelor de producţie. 

Dincolo de erorile semnalate, ceea ce rămîne totuşi pozitiv în 
Egalitatea constă în prețuirea muncii şi în afirmarea ideii că trebuie 
asigurată o continuă miscare socială de jos în sus. 


O CĂLĂTORIE DE LA BUCUREȘTI LA IAŞI 
ÎNAINTE DE 1848 


Cu titlul Corespondenţa dintre d-nii Vasile Alecsandri și Ion 
Ghica, XII (la sumar: Drum din Bucureşti la Iași în 1841), în Convor- 
biri literare, nr. 9, 4 decembrie 1882. În ediţiile 1884 şi 1887: O călă- 
torie de la Bucureşti la Iași înainte de 1848., 

1 Situate unul lîngă altul, cele două localuri — „Hugues“ şi 
»Brofft“ — se aflau pe Calea Victoriei, peste drum de fostul Teatru 
Naţional. În special „Hugues“ era restaurantul cel mai agreat de 
high-life-ul bucureştean. Imobilul în care era instalat „Brofit“ fusese 
proprietatea lui Tache Ghica. 

2 În 1881, şaptesprezece ore de la Bucureşti la Iaşi,cu trenul, 
i se păreau lui Ghica nimica toată. Astăzi, aceeaşi distanţă este par- 
cursă cu rapidul în cinci ore şi jumătate, cu personalul în cca unspre- 
zece ore | Dar chiar numai cu un deceniu înainte de relatarea memoria- 
listului, o călătorie de la Iaşi la Bucureşti se desfăşura încă în condiţii 
izbitor de asemănătoare acelora de prin 1840, așa cum reiese dintr-un 
articol publicat de ziarul Informaţiuni bucureștene, în 1870: „Seara 
a plecat diligenţa din Iași, şi după ce abia se putu smulge din prăpas- 
tia unui glod, prin ajutorul a cîțiva boi, pentru a căror bun serviciu 
fiecare pasager a fost nevoit a plăti cîte doi sorcoveţi, joi pe la două 
ore dimineaţa a sosit la Podu-lIloaiei. Dar cînd a ajuns acolo o roată 
i s-a sfărîmat cu desăvirşire. La poşta Podu-Iloaiei este ştiut că nu se 


507 


află nici o căruţă, și astfel a urmat o mare confuziune care însă n-a 
durat mult timp, căci găsindu-se în tîrgușor o căruţă, se trimise în 
grabă mare un om de la Iaşi, pentru a aduce o altă roată. Omul a 
sosit îndărăt pe la 9 ore, dar din nenorocire roata nu se potrivea. Nu 
era timp de pierdut, prin urmare, a venit la Iași însuși conductorul“... 
Numai de la Iaşi la Tirgu-Frumos călătoria a durat 34 de ore! (cf. 
T. Caranfil, Un vehicul uitat, în Informaţia Bucureștiului, 16 ianuarie 
4965, p. 2). 

3 Slam-Rimnic e numele mai vechi al fostului judeţ Rimnicu- 
Sărat. 

4 „Vestitul“ Privilegiu (Privilegio, Privileghe), fost antreprenor 
al poştelor, împlinea în 1888 nouăzeci de ani și îi făcea încă diverse 
servicii lui Alecsandri. 

5 Călătoria lui Ghica de la Bucureşti la Iaşi se situează către 
începutul iernii anului 1841. Anul e indicat, de altfel, în titlul scri- 
sorii, aşa cum apare în revistă, la sumar. Mama lui Alecsandri a murit 
la 2 februarie 1842, în timp ce vornicul Alecsandri se afla în străină- 
tate, bolnav și el. Poetul a plecat să-şi aducă tatăl de la Viena, pe la 
sfirșitul lunii februarie. Probabil că, între timp, își și instalase prie- 
tenul în casa lor. 

6 Scrisoarea la care se face trimitere este David Urquhard. 

7 În 1842, cînd Ghica devine profesor al Academiei, Mihail 
Sturdza hotărîse ca, de atunci înainte, nimeni „să poată intra într-o 
slujbă publică fără să fi petrecut cursul regulat al învățăturilor şi fără 
să înfăţișeze atestat sau diplome adeverite“. Materiile care se predau 
erau „religia, clasecii latini, matematică, literatura, iconomia po- 
litică, agronomia, limba îranţeză, hemia şi fizica teoretică“ (dintr-o 
dare de seamă asupra examenului „gheneral“ ţinut în iulie 1842, în 
Cantor de aviz și comers, & august 1842; cf. Reflector peste timp, 
Din istoria reportajului românesc de George Ivașcu, E.P.L., 1964, 
p. 111—112). 

8 În Amintiri despre Grigorie Alexandrescu, Ghica afirmă din nou 
că poetul a fost arestat din cauza semnificației politice a fabulei Le- 
băda și puii corbului. Atunci, însă, nu mai tălmăceste alegoria lebedei 
prin „Franţa, care voia să ne scape...“, ci prin „omul ce dă sfaturi 
bune“, reformulare luată de-a dreptul din Epistolă către Voinescu II: 
„Că lebăda e omul ce dă povăţuire/Acelor care umblă pe calea de peire“. 
Inversînd lucrurile, autorul ediţiei critice a operei lui Gr. Alexan- 
drescu găseşte în versurile din Epistolă o confirmare a părerii lui Ghica, 
pe care o consemnează fără a o pune la îndoială (Gr. Alexandrescu, 
Opere, ediţie îngrijită de I. Fischer, E.S.P.L.A., 1957, p. 497). Dar 


508 


fabula Zebăda și puii corbului a fost scrisă şi publicată cu aproape trei 
ani în urmă, în 1838, astfel că era de mult cunoscută și, dacă ar fF 
constituit un motiv de sesizare pentru consulul rus, acesta ar fë 
cerut sancţiunea mai înainte. Pe de altă parte, la relativ scurtă vreme 
după detenţiunea sa, poetul şi-a retipărit fabula în ediţia din 1842 
(apoi în aceea din 1846), ceea ce desigur că n-ar fi făcut-o dacă ar fii 
pătimit realmente anume din cauza ei. Nu din cauza fabulei, mai 
exact, nu numai din cauza fabulei, ci şi a altor versuri, mai ales a poe- 
mului Anul 1840, poetul a devenit suspect pentru autoritatea de stat. 
Arestarea sa trebuie pusă în legătură cu măsurile represive luate la 
descoperirea complotului lui Dimitrie Filipescu. 


DASCĂLI GRECI ȘI DASCĂLI ROMÂNI 


Cu titlul Corespondenţa dintre d-nii Vasile Alecsandri și Ion: 
Ghica, XIII (la sumar: Dascăli greci), în Convorbiri literare, nr. 9, 
1 decembrie 1882, în ediţiile 1884 şi 1887, cu titlul definitiv. 

Această cea dintii scrisoare redactată de Ghica după plecarea la 
Londra reia şirul evocărilor, părăsind domeniul politic, lucru pe care 
Alecsandri îl subliniază, cu un bănuit sentiment de uşurare, trimi- 
ind lui Iacob Negruzzi textul: „Iată o nouă scrisoare a lui Ion Ghica, 
de soiul acelora care au plăcut lectorilor foii Convorbirilor. Ba cuprinde 
notițe foarte interesante asupra pleiadei de dascăli greci care au for- 
mat educaţia generaţiei bătrîne din București. Cred, prin urmare, că 
va găsi un loc în coloanele Convorbirilor, ca un pastel al timpului tre- 
cut“ (V. Alecsandri, Scrisori, I, p. 129). „Politica“ nu e totuşi complet 
abandonată. În finalul scrisorii, Ghica alunecă iar spre critica politi- 
cianismului, în pasaje de un izbitor paralelism cu Liberalii de altă- 
dată. 

Înainte de a o expedia la Iaşi, poetul a citit noua epistolă a luă 
Ghica soţiei sale, care era suterindă: „Sărmana bolnavă a rîs din inimă. 
şi şi-a uitat suferințele la povestea acestor eroi care criticau actele lui, 
Botzari şi ale lui Miauli. Scenele cu bunica ta au distrat-o de aseme- 
nea foarte mult, de aceea a visat o bună parte din noapte pe Maria. 
Tereza. Articolul tău va avea succes pe lîngă directorii Convorbirilor,, 
căci conţine amănunte interesante cu privire la o epocă cu totul necu- 
noscută, deși foarte apropiată de noi, ridică un colţ al perdelei trecutu- 
lui şi lasă să se întrevadă siluete comice, este adevărat, dar care atı 
exercitat o mare influenţă asupra ideilor şi obiceiurilor vechilor boieri 1“ 
(V. Alecsandri, Corespondenţă, p. 124.) 


509 


1 Aceste versuri umoristice sînt reproduse de Anton Pann, cu par- 
titura respectivă, în Spitalul amorului, broşura III-a, împreună cu 
alte două cuplete umoristice de acelaşi gen (Cali spera, spera... şi 
Of, of, te rog aibi milă... ; cf. Anton Pann, Cîntece de lume, transcrise... 
de Gh. Ciobanu, E.S.P.L.A., p. 281—283). Textul întreg din Spitalul 
amorului: 


S-a dus vremea ţa frumosa, Atunţi varga pe spinare 
Chind un dascalos grecos, Tipto, tiptis arata, 
inarmat c-o varga grosa Si falanga la piţoare 
Paradosa faneros: Chiar din talpe-l învăța, 
Aritmetichi, me gramatichi, Aritmetichi, me gramatichi, 
Che istorichi, aped-opechi. Che istorichi, aped-opechi. 
De-acum lumea s-a strica Ma acus lumea s-a strica, 
Și de ris noi am remas, Si de ris noi am ramas, 
Chiţi baeții fara frica Chiţi copii fara frica 

Ne dau noua peste nas. Ne dau noua peste nas. 


2 Pentru prima dată tîrgoviştenii s-au ridicat în octombrie 1820. 
Cind slujbaşii domneşti s-au prezentat în oraş pentru a executa porunca 
domnească, localnicii au vrut să-i ucidă. Oamenii stăpînirii au scă- 
pat cu fuga. Trei sute de delegaţi ai tîrgoviştenilor au pornit îndată 
ia București, cu jalbă la Alexandru Suţu. Speriat, acesta a făgăduit 
<ă va rezolva cererea mai tîrziu, dar, după plecarea grosului delega- 
ţiei, cei cîțiva tirgovişteni rămaşi în Bucureşti pentru tratative au fost 
trimişi în surghiun, iar boierii au semnat un hrisov prin care moşia 
era răpită obştiei. În februarie 1821, deci după moartea domnitorului 
şi izbucnirea răscoalei, patru sute de tirgovişteni, ceea ce constituia 
un convoi într-adevăr impresionant, au venit din nou la Bucureşti, 
dînd jalba în mîinile doamnei văduve. Guvernul provizoriu s-a văzut 
nevoit să convoace Divanul, care a restabilit drepturile de proprietate 
ale orașului Tirgovişte. 

3 Miaulis (Mihaulis) era albanez de origine; a fost „amiral“, 
<omandant al flotei greceşti în luptele pentru libertate. 

4 Documentele şi lucrările ulterioare îl confirmă pe Ghica: mulţi 
dintre comandanții unităţilor greceşti au fost aromâni și albanezi. 
“Teodor Colocotroni, comandantul suprem al oștilor revoluţionare din 
Peloponez, era supranumit „Garibaldi al Greciei“. În cîntecele popula- 
re i se spunea „Vlaho Vasileas“ sau „Vasileas ton Vlahon“, adică „regele 
aromânilor“, deoarece sub ordinele lui se aflau foarte mulţi români 
macedoneni (A. Hiciu, op. cit., p. 566)- 


510 


5 Pasajul despre ostaticii lui Ali-paşa Tebedelen trebuie corobo- 
rat cu scrisoarea despre generalul Coletti. Pe Gheorghe Şeriiul, fostul 
om de încredere al lui Marcu Botzari, Ghica l-a putut cunoaşte bine, 
deoarece, la Bălteni, lîngă Ghergani, îi era vecin. 

6 Tipărită pentru prima dată la Sibiu în 1801, Istoria preafru- 
mosului Arghir și a preafrumoasei Elena era bine cunoscută şi dincoace 
de munți, în anii copilăriei lui Ghica, probabil în ediţiile ulterioare, 
braşovene, din 1809, 1812 etc. Cartea nu trebuia să ajungă aici neapă- 
rat în bagajele vreunui călător venit din Transilvania, căci putea îi 
găsită şi în librăriile bucureștene. Într-un Catalog cărților istoricești. 
(laice) ce se află în librăria d. I. Romanov și I. Popovici și Visarion Rus, 
în București..., catalog tipărit la sfîrşitul culegerii Poezii deosebite 
de Anton Pann (1837), printre alte cărţi figurează şi Istoria lui 
Arghir de I. Barac. 

7 Pentru Oda la marca ţării, titlul corect este: La pravila ţării. 

8 Pasajul reia, aproape în aceeași termeni, idei din Școala acum 
cincizeci de ani. „Venerabilul bătrin străin“ căruia Camera i-a votat 
o pensie viageră ar putea să fie chiar J.A. Vaillant, căruia, într-adevăr, 
în 1864, i s-a acordat o recompensă naţională. În ceea ce-l priveşte pe 
„d-nul X..., francez venit acum cîţiva ani în urma împrăștierii Comunei 
din Paris, care, zice el, a înzestrat limba română cu gramatică şi cu 
dicţionar şi cu fel de fel de cărţi științifice şi literare“, considerăm că 
e Frédéric Dams. Un argument în acest sens ne oferă scrisoarea, citată 
mai sus, pe care Alecsandri i-a adresat-o lui Ghica după cronica defa- 
vorabilă publicată de Dame la premiera dramei Despot-vodă. În acea 
scrisoare, poetul face o aluzie maliţioasă la adresa cronicarului drama- 
tic francez, similară aceleia din epistola lui Ghica: „Acest domn care 
se bănuiește că este o interesantă epavă a Comunei din Paris...“ Dame, 
detractor înverșunat al lui Caragiale, dar și autor al unui bun dicţio- 
nar francez-român, a venit într-adevăr în România curînd după căde- 
rea Comunei din Paris, în 1872. 

9 Asupra școlilor kalf-time, Ghica stăruie în Convorbiri economice. 

10 Oraşul Valenciennes, vestit pentru dantelele și ţesăturile sale, 
se află în Franţa, nu în Belgia! 

41 Evident, în şirul oamenilor de ştiinţă elveţieni nu are ce căuta 
numele de Jussieu, pe care l-a purtat o adevărată dinastie de mari 
botanişti francezi, printre care Bernard (1699—1777) şi Antoine-Lau- 
rent (1748—1836) au fost cei mai iluștri. Dintre ceilalţi, Jean-Gaspard 
Lavater (1741—1801), teolog și scriitor mistic, nu poate fi considerat 
om de ştiinţă, întrucît fiziognomia, al cărei creator a fost, nu are nici o 
bază ştiinţitică. Horace de Saussure (1740 — 1799) a fost fizician 
şi geolog, iar Augustin Pyrame Candolle (1778 — 1841), botanist, 
elev şi colaborator al lui Lamark. 


GIL 


TUNSU ŞI JIANU 


Cu titlul Corespondenţa dintre d-nii Vasile Alecsandri și Ion 
Ghica, XIV (la sumar: Jianu), a apărut în Convorbiri literare, nr. 2, 
1 mai 1883. În ediţiile 1884 şi 1887: Tunsu și Jianu. 

Prins de obligaţiile sale de serviciu, ca ministru la Londra, 
Ghica îşi găseşte mult mai rar decît atunci cînd se afla în ţară ră- 
gazul să scrie, Pe de altă parte, între data scrisorilor şi aceea a apa- 
riției în Convorbiri literare se scurg intervale foarte mari. Tunsu și 
Jianu, datată „26 decembrie 1882“, apare abia peste vreo patru luni. 

1 Stejarul multisecular din grădina casei Ghica de la Ghergani 
a dăinuit pînă acum cîțiva ani, cînd s-a prăbuşit. Se pare că impu- 
nătorul monument al naturii ar fi putut fi salvat dacă se luau măsurile 
corespunzătoare (v. Flacăra din 1 aprilie 1957), 

2 Versurile din balada despre Iancu Jianu au fost introduse în 
scrisoare de către Alecsandri, la rugămintea prietenului său, care 
nu dispunea la Londra de vreo culegere de folclor românesc: „Am 
completat — îi scrie poetul lui Ghica, la 20 decembrie 1882 — frag- 
mentele din legenda Jianul şi am trimis articolul tău lui Negruzzi, ca 
dar de Anul nou. Va îi încîntat, căci scrisoarea ta conţine amănunte 
asupra sfirşitului lui Jianu, necunoscute de noua generaţie, care de 
altfel nu cunoaște atitea lucruri“ (V. Alecsandri, Corespondenţă, 
p. 127). E curios că Alecsandri nu a extras citatele din balada Jianul, 
publicată de el, ci din altă variantă. În culegerea sa, poetul dă nota: 
„Jianul era neam de boier. El a hoţit, ca şi Bujor, pe la începutul vea- 
«cului XIX şi şi-a săvirşit zilele la Tîrgovişte, fiind iertat de guvern.“ 

Alte versiuni ale baladei publicate pînă în 1882 şi care ar fi 
putut sta la dispoziţia lui Alecsandri sînt V-aţi auzit d-un Jian... 
(A. Pann, Spitalul amorului, broşura 2), Cintecul Jianului (tipărit 
de Gr. Alexandrescu, în Românul, 20 septembrie 1873). 

Amintirile lui Ghica şi baladele populare se confirmă reciproc, 
dar numai în parte, Astfel, baladele precizează originea oltenească a 
haiducului: De-un Jian, de un oltean (A. Pann, V. Alecsandri), rețin, 
între detaliile portretului fizic şi moral, faptul că era „om mic la 
stat“ (A, Pann; Ghica scrie: „un om scurt, îndesat“); în sfîrşit, con- 
semnează arestarea şi ducerea lui la curtea lui Caragea-vodă: Și-l 
„ducea la Caragea (A, Pann, V. Alecsandri), Ion Ghica, introducînd în 
biografia haiducului episodul romantic al dragostei nefericite a aces- 
tuia pentru Stăncuţa, dă o întorsătură corespunzătoare modului în 
care viteazul şi-a încheiat cariera, Se spune însă că lucrurile s-au petre- 
cut de fapt altfel. După ce a haiducit într-adevăr şapte ani (de ce n-o 


512 


văzuse totuşi pe Stăncuţa numai „de doi ani“?), Jianu nu s-a predat, 
zdrobit suileteşte de moartea iubitei, ci a fost prins de poteră. De ase- 
menea, chiar dacă l-a iertat de spînzurătoare, fie şi la rugămintea uneia 
din fetele casei domnești, Caragea nu i-a redat libertatea, ci l-a trimis 
la ocnele de la Telega. Într-o cronică dramatică din 1861, Nicolae 
Filimon schiţează biografia haiducului astfel; fiu al unui boier din 
Caracal, Jianu a rămas, după moartea tatălui său, tutore al fraţilor 
săi mai mici. Cind „un infam violă pe sora lui, stutorele» deveni mai 
teribil decît leoaica căreia îi răpeşte puii“. Neobţinînd sancţionarea pe 
căi legale a ticălosului, Jianu „deveni tîlhar de codru“. În cele din 
urmă, „se închină lui Caragea-vodă și intră iarăşi în societate“ („Jia- 
nul“, vodepil... de dd. Anestin şi M. Millo, în Țăranul român, nr, 6, 
47 decembrie 1861), 


TEODOROS 


Cu titlul Corespondenţa dintre d-nii Vasile Alexandri și Ion Ghica, 
XV (la sumar: Theodoros), a apărut în Convorbiri literare, nr. 7, 1 oc- 
tombrie 1883. În ediţia 1884: Theodoros, împăratul Abisiniei; în ediţia 
1887: Teodoros. 

Prima dintre scrisorile care poartă ca indicație a locului unde a 
fost redactată numele capitalei engleze a intrat în posesia lui Alec- 
sandri cu prilejul călătoriei întreprinse de acesta, în vara anului 1883, 
în Anglia. Trecînd în Franţa, poetul îi vestea lui Iacob Negruzzi, 
de la Aix-les-Bains, în 5 august, „trimiterea pentru Convorbiri a 
unui articol foarte interesant asupra lui Teodoros de Abisinia, care a 
fost român, după multe probabilităţi bine expuse şi lămurite în zisul 
articol“ (V. Alecsandri, Scrisori, I, p. 136). 

1 Luxandra Cîmpineanu, născută Cîndescu, era soţia marelui vor- 
nic Scarlat Cimpineanu. În timpul domniei lui Mavrogheni, Scarlat 
Cîmpineanu a fost trimis, în fruntea unui corp de oştire, să se opună 
înaintării trupelor austriece, care, în urma alianţei încheiate de Aus- 
tria cu Rusia, intraseră în ţară în 1788. Nutrind sentimente ostile față 
de fanariotul aproape dement, Scarlat Cîmpineanu a folosit prilejul 
pentru a trece în Transilvania, şi de aici la Viena. Asupra modului 
în care a fost trimisă în supghiun soţia vornicului, a se vedea discursul 
academic al lui Ion Ghica despre Ioan Cîmpineanu. 

2 Convorbirea din salonul consulului francez n-a putut avea loc 
în 4864, ci în 1868, căci în acest din urmă an se situează expediţia en- 
gleză în Abisinia. Înfringerea negusului a fost atunci consemnată de 


33 — Opere vol. I — Ion Ghica 513 


gazeta ardelenească Albina (din 17 aprilie 1868) astfel: „Comandantul 
Napier a devins pe Teodor, regele abisinilor în faţă de Magdala“. Pro- 
poziţia e citată de Titu Maiorescu în articolul polemic Limba română 
în jurnalele din Austria (1868). 

Să fie într-adevăr negusul Teodoros fostul fecior din casa lui Tache 
Ghica? Argumentele memorialistului nu schimbă nicidecum ipoteza 
într-o certitudine. Unele coincidenţe nu pot îi totuşi trecute cu vede- 
rea: numele, virsta, scrisoarea primită de Sofiana de la Magdala 
(dacă această scrisoare, cu însemnarea respectivei localităţi, a existat 
într-adevăr!). Negusul Teodoros al II-lea s-a născut în 1818; era deci 
cu doi ani mai mic decît Ion Ghica, astfel că, dacă va îi fost într-ade- 
văr fiul Sofianei, putea fi tovarășul de joacă al acestuia. Teodoros a 
jucat un rol important în istoria Etiopiei: a reunificat ţara, a realizat 
o serie de reforme economice şi politice, a luptat cu eroism împotriva 
englezilor. Ultima rezistenţă a opus-o în fortăreaţa de la Magdala, 
situată la sud de oraşul Gondar (lîngă lacul Tana). Cind dezastrul a 
devenit inevitabil, s-a sinucis. 

Originea românească a lui Teodoros a fost pusă în discuţie şi de 
Cezar Bolliac, în 1869: „regele Abisiniei era român din satul Voevoda, 
în districtul Teleorman şi... se rudea cu Tudor Vladimirescu“. Asupra 
acestei afirmaţii, Alecsandri face haz într-o scrisoare către I. Negruzzi 
(Alecsandri, Scrisori, p. 49). 


TEODOR DIAMANT 


Cu titlul Corespondenţa dintre d-nii Vasile Alecsandri și Ion Ghica, 
XVI (la sumar: Mehtupciu), a apărut în Convorbiri literare, nr. 10, 
1 ianuarie 1884. În ediţiile 1884 și 1887, cu titlul definitiv. 

i „Nemuritorul Boyxton“ este căpitanul american Paul Boyton 
(născut în 1848). Fost ofiţer de marină în timpul războiului de secesiune, 
Boyton a devenit dacă nu nemuritor, în orice caz celebru datorită apa- 
ratului de înot pe care l-a inventat şi cu care a întreprins numeroase 
demonstraţii în fluvii şi mări. În 1875 a traversat Canalul Mînecii. La 
doi ani după scrisoarea lui Ion Ghica, conducea o faimoasă școală de 
înot la New York. 

2 Coana Chiriţa traduce numele Geoffroi Marie prin „Mi-e frig, 
Marghioală“ în canţoneta comică Cucoana Chiriţa în voiaj de V. Alec- 
sandri. 

3 „Violaţiuni de legi, prevaricaţiuni, trădări“ sînt acuzaţii 
curente aduse lui Ion Ghica în anii cît a fost angajat în politica activă. 


514 


În 1869, Pressa, referindu-se de altfel la învinuiri mai vechi, îl întreba 
ce ar spune dacă cineva ar afirma că „acel bei este vestitul samsar al 
împrumutului Oppenheim, care din greșală a făcut a se vărsa în lăzile 
sale particulare o bagatelă de 600.000 franci...?“ Ziarul continua: „Ar 
striga negreşit la calomnie, şi ar avea dreptate!“ Deși ostilă, gazeta 
Pressa făcea remarca obiectivă că Ghica „a suferit atît de mult de acest 
venin (calomnia) ce s-a vărsat asupră-i...““ (Pressa, II, nr. 218, 3 nov. 
1869, p. 869). Fostul ministru a răspuns Presse: printr-o scrisoare cal- 
mă, respingînd cu argumente solide calomnia. După cum se vede, nici 
după mai bine de un deceniu, în perioada Scrişorilor către V. Alecsan- 
dri, memorialistul nu s-a eliberat de amărăciunea pricinuită de cam- 
paniile duse împotriva lui. 

4 Numele de Burlamache, luat de notar — nume „mai cunoscut 
şi mai potrivit cu poziţiunea sa de depozitar al legilor“ — ar putea 
fi o aluzie la Jean-Jacques Burlamaqui (1694—1748), filozof şi publi- 
cist genovez, adept al iluminismului, autor al tratatului Principii 
de drept natural. 

5 Întrebarea dacă Ştefan cel Mare a avut sau nu barbă fusese la 
ordinea zilei în cursul anului 1882, cînd se comandase sculptorului 
francez Fremiet o statuie a voievodului. Academia Română a luat 
de repetate ori în dezbatere chestiunea, părerile fiind împărţite. Au 
învins partizanii... bărbii. Cînd episcopul Melchisedec va descoperi 
miniatura, astăzi foarte cunoscută, din Evangheliarul de la Mănăs- 
tirea Humor, se va vedea că voievodul moldovean se purta ras. În 
1883, însă, s-a inaugurat la Iaşi o statuie cu barbă, aşa cum îl pre- 
zenta Gh. Asachi pe Ştefan cel Mare într-o stampă a sa. 

6 Pe Charles Fourier (1772—1837), celebrul socialist utopic, şi 
pe Michel Chevalier (1806—1879), economistul care a trecut din 
tabăra saint-simonismului în aceea a liberalismului, Ion Ghica i-a 
putut cunoaşte la Paris, în timpul anilor săi de studiu. Dar lui Charles 
Fourier, mort în 1837, nu-i putea răspunde „cu lacrimile în ochi“ 
că Diamant a murit, deoarece utopistul român a decedat peste patru 
ani, în 1841, 

7 Zlataust, adică „Gură de aur“, supranumele sfintului Ioan 
Hrisostomul (347—401). 

8 Barthélemy Prosper Enfantin (1796—1864), supranumit Père 
Enfantin, a fost unul dintre reprezentanţii de frunte ai saint-simonis- 
mului. I se spunea père (părinte) deoarece, în organizarea nucleelor 
social-economice,. socialiștii utopici reprezentanţi ai „noului crești- 
nism“ calchiau ierarhia „şi ritualurile religioase. Père Enfantin n-a 
rămas nici el consecvent în concepţiile sale. După instaurarea monar- 


33+ 515 


hiei din iulie, cînd experimentele utopice au luat sfîrşit, fostul „pă- 
rinte“ a devenit director al unei companii feroviare. 

9 Victor Considérant (1808—1893), fost saint-simonian, devenise 
într-adevăr adept al lui Fourier în timpul anilor de studenţie petre- 
cuţi de Ghica la Paris. Ulterior, Considérant a transformat socialismul 
utopic într-o doctrină mic-burgheză filistină, În 1847 a publicat 
Manifestul democraţiei din secolul al XIX-lea, în care pleda pentru 
împăcarea între clase. 

10 Doctrina lui Charles Fourier, care, în învelișul fantezist şi 
mistic cuprindea şi „germenii unor idei geniale“ (Engels), avea într-a- 
devăr, în expunerea maestrului, o căldură cuceritoare, Fourier așeza 
la temelia progresului societăţii umane, ca și la aceea a naturii fizice, 
„legile gravităţii și a atracției universale“. După el, lumea socială e 
guvernată de atracţia pasională, caracteristică omului. Această idee 
a stat şi la baza organizării falansterului, care trebuia să fie cenirul 
activităţii economice şi intelectuale a falangei. 

11 După ce s-a întors în ţară, Teodor Diamant, care tipărise şi 
la Paris, în 1833, o broşură de propagandă — Auz amis de la justice 
et de l’ordre... — a căutat să cîştige prozeliţi nu numai prin viu grai, 
ci şi prin scris. Articolele pe care le-a publicat în Curierul românesc 
(1834) vădesc efortul de adaptare a fourierismului la relaţiile econo- 
mice din ţările românești. Diamant propunea lucrarea colectivă a 
pămîntului într-un fel de întovărășiri libere care să dispună de mi- 
jloace moderne, mecanizate. Deşi într-o ţară în 'care agricultura a 
putut părea multora, încă vreme îndelungată, ramura economică spe- 
cifică, el a evidenţiat şi necesitatea dezvoltării unei industrii autoh- 
tone. Dincolo de aceste idei juste şi îndrăzneţe pentru acea vreme, 
modul în care Teodor Diamant concepea reorganizarea socială rămîne 
utopic și naiv, fapt pe care l-au dovedit concret dizolvarea falansteru- 
lui său de la Scăieni (1835) şi respingerea propunerii, pe care a făcut-o 
în 1841, de a se crea în Moldova „colonii agricole-industriale“. Din 
ideile propagate de Teodor Diamant mai sînt de reţinut: afirmarea 
necesităţii de a se lichida analfabetismul și propunerea ca instruirea 
teoretică a copiilor să fie completată cu o activitate practică, legată 
de munca productivă. 

Falansterul de la Scăieni, moșie în fostul judeţ Saac, la numai 
cîţiva kilometri nord de Ploiești, se numea Soţietatea soţilor agro- 
nomi. Fourier propunea pentru organizarea unui falanster un număr 
de cel puţin 1 500 de membri. La Scăieni nu s-au putut aduna însă 
decît citeva zeci de oameni. Adepții erau însă foarte zeloşi și, cum ar 
reieşi din documentele vremii, înjghebarea a fost apărată împotriva 


516 


oamenilor stăpînirii cu armele. Înainte de Ghica, despre Teodor 
Diamant a scris Cezar Bolliac (articolul Ezplicarea cîtorva vorbe, în 
Românul, nr. 29, 10/22 martie 1859). 

Activitatea şi opera fourieristului român este prezentată şi studiată 
temeinic de profesorul G. Mladenatz, în volumul Scrieri economice 
de Teodor Diamant (Editura ştiinţifică, 1958). Profesorul Mladenatz 
corectează cîteva din afirmaţiile lui Ion Ghica: nici Teodor Diamant, 
nici Victor Considérant nu au fost „apostoli“ în casa de la Menil- 
montant a lui Père Enfantin; funcţia de „portar“, pe care, după 
Ghica, ar îi avut-o Diamant, nu există în organizarea respectivei case. 

Un capitol despre 'Teodor Diamant, redactat de Gh. Dobre, anexă 
da cartea lui I.B. Kan: Istoria ideilor socialiste, Editura politică, 1963, 
p. 279—293. 


Spre sfîrşitul anului 1883, Ion Ghica s-a decis să-și adune scri- 
sorile către Alecsandri într-un volum. Cu acel prilej a ieşit la iveală 
un fapt destul de ciudat: nici autorul, nici poetul și nici chiar Iacob 
Negruzzi nu posedau colecţia întreagă a numerelor din revistă în 
care apăruseră aceste scrisori ! Ghica s-a adresat lui Alecsandri, acesta 
lui Negruzzi şi lui Ion Bianu. Cu contribuţia tuturor, dar mai ales 
«datorită diligenţelor celui din urmă, pe atunci tînăr funcţionar al 
„Academiei Române, exemplarele necesare au putut fi adunate. Alecsan- 
dri a fost încîntat de intenţia scoaterii unui volum. „Ai avut o idee 
bună — îi scria lui Ghica, în 11/23 noiembrie 1883 — de a pune să se 
stringă toate scrisorile tale într-un volum, Va fi citit cu nesaţ“ 
4V. Alecsandri, Corespondenţă, p. 134). Mai mult ca oricînd, poetul a 
wegretat cu acest prilej că n-a fost tot aşa de harnic ca prietenul său: 
„Mărturisesc cu rușine că la multele și spiritualele scrisori ale amicului 
meu, nu am răspuns decît numai o dată. Acel răspuns îl veţi găsi în- 
“tr-unul din numerii Convorbirilor, sub titlul Vasile Porojan, pe care 
îl veţi publica la sfîrşitul volumului dacă veţi găsi cu cale“ (Scrisoare 
din 20 octombrie 1883, către Ion Bianu, în V. Alecsandri, Corespon- 
«enţă, p. 33). Ca să tacă „o surprindere plăcută iubitului nostru amba- 
sador“, poetul s-a angajat să scrie o prefaţă. A şi scris-o — e Zată-ne 
<u iarna în ţară — şi i-a trimis-o lui Ghica, la Londra, cu rugămintea 
«de a îndrepta eventualele erori: „Nu ştiu dacă memoria m-a slujit 
bine în ceea ce privește arestarea lui Hiotoglu, stîrpirea piraţilor din 
Arhipelag şi întîlnirea ta cu Saltafero, comandantul flotei pe oare âi 
făcut-o să se întoarcă din drum. Corectează greşelile de memorie, dacă 
este necesar, completează amănuntele, dar nu suprima ceea ce ar face 
să roşească modestia ta. Să lăsăm ipocriţilor aceste false schimbări de 
culoare“ (Alecsandri, Scrisori, Însemnări, p. 63). Pe manuscrisul lui 


517 


Alecsandri, corectările lui Ghica nu sînt numeroase (v. ms. rom. 804, 
f. 142—143 şi 117—434, Biblioteca Academiei Republicii Socialiste 
România). Cum se ştie, scrisoarea-preiaţă a lui Alecsandri e, în acelaşi 
timp, o spirituală autocaracterizare (spaima de iarnă, înclinația spre 
visare melancolică), o evocare a serilor în care, împreună cu prietenul 
său, a retrăit întîmplări din trecut, o reamintire a unor episoade din 
viaţa lui Ghica, în sfîrşit, un îndemn insistent şi plin de căldură adre- 
sat acestuia de a continut şirul epistolelor. În alcătuirea ei amorfă 
scrisoarea e o excelentă introducere la volumul cu o alcătuire tot atit 
de eclectică şi care este caracterizat astfel: „Oaspe iubit, el va veni 
să ia loc în familiile române, spre a le povesti cu graiul său limpede, 
vesel, plăcut citeva scene de la începutul secolului nostru sau din 
zilele noastre şi a desfăşura o galerie originală de figuri ce poartă 
sigiliul caracteristic epocei lor“. Ca şi cu alte prilejuri, poetul pro- 
pune memorialistului cîteva teme concrete — perioada Samosului, 
anii de tinereţe petrecuţi la Iași, vremea cînd au fost împreună la 
Pera, în timpul războiului Crimeii, evenimentele de la 11/23 februarie 
1866 (detronarea lui Cuza) — şi încheie: „Spune-mi, în fine, tot ce 
ştii din trecut prin alţii şi prin tine însuţi. Te gîndeşte, amice, că 
dintre contemporanii noştri tu ai fost şi încă ești unul din cei mai 
activi pe tărîmul politic şi posedezi, prin urmare, un tezaur de suve- 
niri care cer imperios să iasă la lumină în ochii generaţiei actuale 
şi a celor viitoare. Urmează dar şirul epistolelor tale cu acea vervă 
fericită ce distinge cuprinsul volumului tău, şi să-ţi ajute Dumnezeu 
a lăsa în urma ta un complet de schiţe pitoreşti, de memorii istorice, 
de tablouri sociale care să îmbogăţească analele Academiei noastre și 
comoara literaturii române, Ele vor adăugi un titlu mai mult la cele 
dobindite de tine în ochii ţării, ca unul din introducătorii României 
în era sa de lumină, de mărire şi de glorie.“ 

încă înainte de a primi prefața, Bianu, care-i purta lui Ghica 
„un adevărat cult“, dăduse desigur materialele la cules. Imprimarea 
volumului, la Tipografia Academiei Române, s-a făcut foarte repede. 
La 25 octombrie 1883, exemplarele din Convorbiri literare abia erau 
adunate; la 30 ianuarie 1884, cartea apăruse. Culegerea însumează 
toate scrisorile tipărite în revista ieşeană, pînă la a XV-a, inclusiv, 
dar, parţial, în altă ordine (v. Bibliografia); începe cu „Lată-ne cu 
iarna-n ţară“ (purtind însă titlul Prințului Ion Ghica de V. Alecsandri) 
şi se încheie cu Vasile Porojan. 

Nici în intenţia autorului, apariţia volumului nu trebuia să în- 
cheie seria scrisorilor. La făgăduinţa, în acest sens, făcută de Ghica, 
Alecsandri îşi exprima satisfacția: „Ce de bunătăţi pentru Convorbiri 


518 


şi de bogății pentru literatura noastră |! De data aceasta, mă angajez 
să fiu mai exact în răspunsurile mele“ (Alecsandri, Scrisori. Însemnări, 
p. 66). Angajamentul poetului a rămas fără nici o acoperire: dacă 
pînă în 1884 el a contribuit, totuşi, cu trei scrisori (una neterminată, 
şi nepublicată), după 1884 nu va mai scrie nici măcar un singur rînd ! 


CĂPITANU LAURENT 


Cu titlul Corespondenţa dintre d-nii Vasile Alecsandri și Ion 
Ghica, XVII (la sumar: Samos), a apărut în Convorbiri literare, nr. 4 
şi 3, aprilie şi iunie 1884. Retipărită în ediţia 1887, 

Îndată după apariţia ediţiei întîi a scrisorilor, Ghica, venit în 
ţară, l-a vizitat pe Alecsandri la Mirceşti şi i-a lăsat prima epistolă 
din noua serie. În aceeaşi zi — la 21 februarie — poetul îi expedia 
lui Negruzzi textul, cu aceste rînduri: „El [Ghica] începe o nouă 
serie de epistole interesante, cari vor cuprinde notițe istorice, schiţe: 
de moravuri dispărute din societatea română şi tipuri caracteristice, 
bine colorate. Am convingerea că-ţi fac mari mulţumiri oferindu-le 
foaii care a reprodus seria întîi.“ Poetul se gîndea, de altfel cu îndrep- 
tăţire, că volumul apărut va avea „un frate gemine“ (V. Alecsandri, 
Scrisori, I, p. 441). Dacă Ghica ar fi scris în ritmul anilor 1879— 
1883, materialul ar fi fost suficient pentru un al doilea volum. Dar 
memorialistul nu mai dă, anual, decît una pînă la patru scrisori, astfel 
că s-a putut alcătui nu un al doilea volum, ci doar o a doua ediţie, 
mai bogată. 

Scrisoarea despre căpitanul Laurent a apărut în revistă ca a 
XVII-a, din dorinţa autorului, care voia astfel să marcheze continuarea 
seriei. 

1 Ghica se referă la scrisoarea-prefaţă „Iată-ne cu iarna în ţară“, 
datată: „Mirceşti, decembrie 1883“. Memorialistul începe prin a răs- 
punde îndemnului lui Alecsandri: „Îstoriseşte-mi întrevederile şi con- 
vorbirile tale cu oamenii politici din Turcia și din Englitera, în chestia 
intereselor noastre...“ 

2 „Vestitul“ Mustata Reşid-paşa (1802—1858) a fost mai întîi 
ministru al Turciei la Londra, apoi mare vizir (1846—1852 şi 1856— 
1858) şi ministru de externe (1853—1856). 

3 Ion Ionescu de la Brad (1818—1891), cunoscutul economist, 
statistician şi agronom român, se afla atunci în exil, ca fost partici= 
pant la revoluţia de la 1848. 


519 


4 Cum se ştie, Rusia a cerut guvernului turc, în 4853, dreptul 
de protectorat asupra tuturor creștinilor aflaţi în cuprinsul Imperiu- 
lui otoman. În refuzul său, Turcia se sprijinea pe ajutorul și făgă- 
duinţele Angliei şi Franţei, care se temeau de puterea şi influența 
crescîndă a Rusiei, într-o vreme în care Semiluna începuse să coboare 
spre apus. 

5 Armata rusă a ocupat Moldova și Țara Românească în iulie 
1853. Turcia a declarat război Rusiei în octombrie. 

6 Generalul Aupick, ambasador al Franţei la Constantinopol și 
în 4848, cînd Ion Ghica i s-a prezentat ca emisar al revoluţionarilor, 
cu o scrisoare de recomandare din partea doctorului Mandl, este tatăl 
vitreg al lui Baudelaire (cf. nota de H, Jaquier, în Steaua, nr. 7, 1957, 
p. 55). 

7 Nicolae Bălcescu, grav bolnav, a venit la Constantinopol în 
mai 1852. Clima dulce a Bosforului îl mai înviorase oarecum, totuși, 
sfîrsitul său devenise, vădit, iminent. Înflăcăratul patriot continua să 
fie preocupat de opera sa capitală, însă „visuri“ în legătură cu o apro- 
piată întorsătură a situaţiei politice în favoarea patriei îşi făcea Ghica, 
nu el. Cu numai o lună înainte de a pleca din Hyères, îi scrisese vii- 
torului bei de Samos: „Nu am iluziile tale asupra prezentului şi nu 
mai aştept nimic bine şi de la nimeni pe mulţi ani încă pentru ţara 
noastră“ (N. Bălcescu, Scrisori către Ion Ghica, Bucureşti, Ed. Leon 
Alcalay, p. 263), 

8 La aceleași vechi tratate cu Poarta, despre care se spunea că 
stipulau independenţa de drept a ţărilor românești, s-a referit şi Băl- 
cescu în articolul Drepturile românilor către Înalta Poartă, publicat 
în Poporul suveran, în numerele din 2 şi 6 august 1848, cînd armata 
turcească a lui Soliman-pașa se afla în ţară. Cum avea să se dovedească 
mult mai tîrziu, respectivele tratate nu erau autentice (cf. N. Băl- 
cescu, Opere, |, Editura Academiei R.P.R., 1953, p. 372). 

"9 Generalul Gh. Magheru a fost cel din urmă dintre fruntașii revo- 
luţiei care a părăsit ţara. Mai mult de două săptămîni, retras dincolo 
de Olt, a ţinut în fiinţă o puternică tabără militară, pe care a dizol- 
vat-o la insistenţele consulilor Franţei şi Angliei, spre regretul săw 
şi al celor de sub comanda sa, ostaşi şi săteni înarmaţi. Trecînd munţii 
la Sibiu, împreună cu alţi douăzeci de ofițeri, generalul a predat autori- 
tăţilor depozitul de arme, „spre a se înarma gardia naţională româ- 
nească din Ardeal“. Guvernul austriac i-a făcut o bună primire, auto- 
rizindu-l să poarte uniforma militară a imperiului (cf. corespondenţa 
publicată în Suplement la gazeta românească „Bucovina“, 22 octom- 
brie 1848, şi reprodusă în Reflector peste timp, p. 213—214). 


520 


10 Nimicirea flotei otomane la Sinope de către amiralul Nahimov 
a alarmat puterile occidentale. Flota anglo-îranceză a blocat Marea 
Neagră, iar în ziua de 27 martie 1854 Anglia şi Franţa au declarat 
război Rusiei. 

44 Din relatările căpitanului Laurent, Alecsandri ştia și el că 
„în timpul războiului de la Crim, pirateria luase o mare dezvoltare 
în Archipel. Grecii ostili armiilor aliate, franceză și engleză, care fă- 
ceau asediul Sevastopolului, atacau adeseori corăbiile încărcate cu 
provizii pentru Camieș şi Balaclava, le prădau și le scufundau în 
adîncul mării“ („Iată-ne cu iarna în ţară...“). Evident, listopiraţii 
greci loveau în flota aliată pentru că aceasta sprijinea Turcia într-un 
moment prielnic pentru interesele naţiunii greceşti. 

12 Patrie a lui Pitagora, insula Samos, din grupul Sporadelor de 
Sud, este situată în imediata apropiere a coastelor Asiei Mici, avind 
astfel o poziţie-cheie, ceea ce a şi făcut din ea centrul activităţii 
listopiraţilor. Cu o suprafaţă de peste opt sute de kilometri pătraţi, 
străbătută de munţi înalţi de aproape 1.500 de metri, oferea locuri 
bune de aprovizionare şi adăpost. La numirea ca bei a lui Ghica, in-. 
sula se bucura de autonomie administrativă, sub suzeranitatea oto- 
mană. În prezent, aparţine Greciei şi are o populaţie de aproape 
10.000 de locuitori. 

13 Fostul pirat a devenit unul din şefii de poliţie ai lui Ghica. 
În „Iată-ne cu iarna în țară...“ Alecsandri povestește, după spusele 
lui Laurent, cum l-a înfruntat beiul Ghica pe acest Hiotoglu şi l-a 
convins să se predea, Pus în libertate, fostul pirat — adaugă poetul— 
s-a întors în Samos şi s-a făcut tutungiu. Deşi pasajul respectiv îl 
contrazice, Ghica nu a intervenit în text. Memonalistul menţionează 
şi el puternica impresie pe care a făcut-o pistolul său cu șase focuri, 
dar asupra jandarmului Caravasili, nu asupra lui Hiotoglu. 

1% Despre] întîlnirea beiului de Samos cu căpitanul Saltafero 
ştia şi Alecsandri: „Măreaţă a trebuit să fie scena întilnirii tale cu 
şeful energic al flotei, în capătul insulei Samos, la Calabactas, avind 
de cadru cerul albastru al Asiei și întinderea albăstrie a mării; avind 
tu, în urma ta, poporul adunat din Samos, și Saltaiero avînd în urma, 
lui flotila cu steaguri jumătate albe și jumătate albastre |“ (la Ghica: 
„steaguri albe cu cruci albastre, ca cele din timpurile revoluţiei gre- 
cești“). 

15 În 1854, căpitanul de fregată Pouthier era într-adevăr un 
„vechi lup de mare“, căci se apropia, dacă nu chiar îi depășise, de 
şaizeci de ani. Zguduitoarea tragedie, căreia îi supraviețuise, a avut 
loc în 4816. În ziua de 2 iulie a acelui an, fregata „Meduza“, pe care 


521 


se afla, a eșuat pe bancul de nisip de la Arguin, din vestul Africii, 
în dreptul coastei sahariene a Mauritaniei. Numerosul echipaj (pe 
bord erau, 149 de oameni) a făcut totul pentru a salva vasul. Cind 
lucrul acesta s-a dovedit imposibil, marinarii au construit din lemnă- 
ria „Meduzei“ o plută uriaşă, sperînd că vor ajunge cu ajutorul ei 
pînă pe continentul african, aflat relativ aproape, la 40 de leghe (cca 100 
de kilometri). Mînată de valuri și de vînt, pluta s-a îndreptat spre 
largul oceanului. Lipsiţi de alimente şi de apă dulce, nautragiaţii au 
trăit o înspăimîntătoare agonie. Mulţi au fost smulşi de valuri, alţii 
au fost mîncaţi de supraviețuitorii sălbăticiţi de foame. După două- 
sprezece zile, pluta a fost descoperită de bricul „Argus“, care a ridicat 
pe bord cincisprezece muribunzi. Naufragiul „Meduzei“ a fost zugrăvit 
de pictorul Géricault într-o pînză celebră. 

46 În legătură cu infirmitatea căpitanului Laurent, Alecsandri 
dă următoarele amănunte: „În asediul oraşului Sevastopol, el coman- 
dase o baterie şi ciştigase un reumatism ca şi dinsul de poznaş. Boala 
lui se dezvoltase mai tîrziu într-un mod straniu, aducindu-l în starea 
jalnică de a nu putea păşi înainte, însă lăsîndu-i facultatea de a merge 
îndărăt şi de a coborî astfel scările cu o repejune miraculoasă“ („Iată- 
ne cu iarna în, ţară...“). 

17 Prin „broşura din aprilie“, Ghica înţelege numărul pe acea 
lună al Convorbirilor literare. 

18 J.J. Michelson (1740—1807) era comandant al armatelor 
rusești care au ocupat Principatele; generalul N.A. Miloradovici 
(1771—1825) a învins armata otomană, în 1806, la Obilești, nu 
departe de Bucureşti. 

19 Insula Rodos a fost teritoriul de reşedinţă al cavalerilor ioaniţi, 
începînd din anul 1310 pînă la ocuparea insulei de către turci, cînd s-au 
strămutat în Malta (1530). 

20 Marşul militar Plecind spre Siria, a cărui melodie fusese 
compusă de Hortense de Beauharnais, regină a Olandei, mama lui 
Napoleon al III-lea, era, cum se vede și din scrisoarea lui Ghica, atit 
de agreat de armata franceză, încît i se dădea întiietate faţă de imnul 
naţional. 

21 Cu unele deosebiri, episodul nimicirii listopiraţilor din Rodos 
este evocat şi de Alecsandri, în „Iată-ne cu iarna în ţară...“ Probabil, 
pentru a sublinia generozitatea (dubioasă) a fostului bei de Samos, 
poetul notează că singurul pirat supravieţuitor a fost grațiat: „Și 
merita să fie!“ Ghica însă, foarte convins şi în 1884 de îndreptăţirea 
zelului său polițienesc, nu-și pune aripi de înger: cei patru supravie- 


522 


ţuitori, deşi grav răniţi, au fost spînzuraţi de catargurile vasului şi 
plimbaţi astfel prin porturi, pentru a-i îngrozi pe ceilalți listopiraţi. 

22 Alecsandri a vizitat cîmpul de luptă din Crimeea între 27 no- 
iembrie şi 4 decembrie 1855. Atunci a scris el, probabil, poezia La 
Sevastopol. Dacă, în acel interval de timp, căpitanul Laurent se găsea 
şi el în Crimeea, acţiunea vasului „Chaptal“ în Arhipelag, situîndu-se 
anterior, s-a desfăşurat din primăvară pînă în toamna anului 1855. 
De altfel, datarea aceasta e confirmată şi de Ghica, în Fragmentul 
dintr-o scrisoare inedită către Alecsandri, publicat în 1892. Respectivul 
fragment completează cele două scrisori despre căpitanul Laurent. 

La Samos, veselul căpitan interpreta pe Orosmane, unul din per- 
sonajele tragediei Zaïre de Voltaire, rivalizînd cu marii actori fran- 
cezi Ligiez şi Beauvallet, ba chiar şi roluri feminine, ca Fedra, din 
tragedia cu acelaşi nume de Racine, Hermiona, din Andromaca de 
același. Dacă ar fi să-l credem pe Ghica, actorul improvizat ar fi 
fost invidiat pînă şi de celebra actriţă Elisa Félix Rachel (1820—1858), 
pe atunci în plină glorie! Năstrușnicul Laurent rivaliza în interpre- 
tarea unor arii de operă, ca aceea din Robert Diavolo de Meyerbeer, 
cu vestiţii cîntăreţi francezi Adolphe Nourrit (1802—1839) şi Gilbert 
Duprez (1806—1896). În sfîrşit, se dovedea un imitator desăvirşit nu 
numai al unor marcanţi oameni politici ca Thiers şi Guizot, ci şi al 
profesorilor de la Sorbona, Victor Cousin (1792—1867), filozof idea- 
list şi reprezentant al eclectismului, sau Francois Villemain (1790— 
1870), autor al unui curs de literatură franceză. Exactitatea imitaţiilor 
putea fi într-adevăr apreciată de Ghica, fiindcă pe toţi aceştia el îi 
putuse asculta cu prilejul celor două şederi ale sale la Paris. 

În sfîrşit, memorialistul îl compară pe Laurent cu Bertrand Du 
Guesclin (cca 4320—4380), războinic de un curaj legendar, aflat în 
serviciul lui Carol al V-lea. 

23 Această nouă perioadă a carierei lui Laurent se situează prin 
1857, cînd Ghica, părăsind Samosul, se instalase din nou la Constanti- 
nopol. 

24 Pomarea a IV-a era regina arhipelagului Tahiti în 1847, cînd 
Franţa şi-a impus protectoratul în acea parte a Polineziei. Amiralul 
Bouet Villaumez și-a povestit anecdotele piperate nu la curtea Fran- 
ţei, ci la aceea a Greciei, căci Amelia era soţia regelui Othon. În ceea 
ce o priveşte pe „madame Adelaide“, aceasta nu l-a putut asculta nici- 
odată | Dacă Ghica se referă la fiica lui Ludovic al XV-lea, căreia i se 
spunea „madame“, aceea a murit în 1808; dacă o numeşte pe sora şi 
consiliera lui Ludovic-Filip, se înşală de asemenea, căci şi aceasta a 
murit în 1847. 


523 


25 Această călătorie, în cursul căreia Ghica a asistat la lucrările 
arheologului englez Charles Newton, (1816—1894), este relatată de 
fostul bei de Samos în amintitul fragment de scrisoare către Alec- 
sandri, publicat în 1892, 

26 Situînd moartea caimacamului antiunionist Teodor Balş în 
„vata anului 1857“, Ghica greşeşte cu cîteva luni. Balş a murit în 
luna februarie a acelui an, cînd în locul lui a fost numit Nicolae 
"Vogoride. 

27 Scrisorile, cu incitaţii antiunioniste şi promisiuni de răsplată, 
fuseseră primite de caimacam de la fratele şi de la tatăl său, precum şi 
de la unii funcționari din diplomaţia turcă. Sustrase din casa lui 
Vogoride, pare-se de o călugăriţă, soră a lui C. Negri, au ajuns în 
mîna lui Dimitrie Rallet, au fost tipărite în L'Étoile du Danube, 
gazeta scoasă de Kogălniceanu la Bruxelles, şi reproduse de alte publi- 
caţii europene. 

28 Ferdinand de Lesseps (1805—1894), care a condus lucrările 
de realizare a Canalului de Suez, a activat şi în diplomaţia Franţei. 

29 Prinţul François Joinville, duce de Orléans, era al treilea 
fiu al lui Ludovic-Filip. Ca „bonapartist“, Laurent ar fi avut motive 
să nu-şi arate „veneraţiunea“ faţă de un „orlâanist“; el, însă, vedea 
în prinţ doar pe fostul său comandant. 

30 Această „doamnă Heine“ trebuie să fie văduva marelui poet 
german, pe care Ghica l-a cunoscut bine în timpul anilor petrecuţi la 
Paris, 


LEGILE 


Cu titlul Corespondenţa cu d. V. Alecsandri (la sumar: Scrisoarea 
XIX — Iancu Văcărescu), în Convorbiri literare, nr. 10, 1 ianuarie 1885; 
în ediţia 1887, cu titlul Legile. 

Redactată la cîteva luni după ,Băltăreţu, scrisoarea Legile s-a 
tipărit în Convorbiri literare cu mult timp înainte. Precum se vede, 
nu numai hărnicia memorialistului scade, ci şi promptitudinea redac- 
iei. Din corespondenţa lui Alecsandri cu: Iacob, Negruzzi reiese că 
poetul trimitea. materialul fără întîrziere, ja Iaşi. Manuscrisele se 
adunau. însă în portofoliul redacţional şi,erau lăsate să aștepte. La 17 
octombrie 41884, Alecsandri se interesa, fără să insiste, despre soarta 
scrisorilor lui Ghica: „God au.să apară ultimii lui articoli?“ (V. Alec- 
sandri, Scrisori, 1, pa 147} i 
- 1 Exemplele date da Ghica șînt evenimente istorice aparent 
foarte diferite unul de celălalt. Alăturarea lor nu este totuşi arbitrară. 


-524 


Guvernarea celor treizeci de tirani a fost impusă Atenei învinse, în 
anul 405 f.e.n., de către Sparta victorioasă, în urma lungului răz= 
boi peloponezian. Este vorba, deci, de instaurarea unei conduceri de 
stat prin intervenţia unei puteri străine. Restaurarea Bourbonilor, 
prin Carol X, în 1824, este asociată de scriitor evenimentului prece- 
dent datorită caracterului despotic al domniei regelui francez, izgonit 
în urma revoluţiei de la 1830. În sfîrșit, Convenţia de la Paris (19 au- 
gust 1858), care a statutat viitoarea administraţie a ţărilor româneşti, 
este considerată de Ghica sub aspectul unui amestec dinafară în tre- 
burile noastre interne. 

2 Este adevărat că' boierii chemaţi să voteze Regulamentul or- 
ganic au lucrat sub supravegherea autoritară a armatei de ocupaţie, 
ceea ce le-a limitat libertatea de opinii. Dar, în esenţă, Regulamentul 
organic le era favorabil prin caracterul său conservator şi aristocratic. 
Aşa se explică de ce, în timpul revoluţiei de la 1848, protipendada a 
privit cu maximă ostilitate şi îngrijorare abrogarea prevederilor regu- 
lamentare, care le garantaa privilegiile de clasă, iar după înăbuşirea 
mișcării s-a grăbit să repună în vigoare Regulamentul. Așadar, nu se 
poate vorbi de un „antagonism“ propriu-zis între „clasa privilegiată“ 
şi „puterea supremă“ (rusă), care a iniţiat legea din 1831—1832. 
Un antagonism real a menţinut şi adîncit Regulamentul organic 
între boierime și masele populare. „Poporul dezmoştenit“ — și nu 
„națiunea“ în întregul ei — s-a folosit de cea dintii împrejurare fa- 
vorabilă și, în 1848, a ars anacronicul codice de legi. 

3 Ghica greșește cu un an: Convenţiunea de la Paris s-a încheiat 
în 1858, nu în 1857. 

4 Pacea de la București a pus capăt războiului ruso-ture din 
4806—1812. Graba sultanului de a semna tratatul se explică prin în- 
frîngerile repetate suferite de armata otomană. Continuarea războiu- 
lui ar fi fost însă imposibilă şi pentru ţar, deoarece Rusia avea să fie 
invadată în curind de armata lui Napoleon I. Cind faptul acesta a 
devenit evident pentru autorităţile turceşti, condiţiile păcii li s-au 
părut prea grele, 

5 „Viîrtejul“ în care s-a aflat Europa între 1812 şi 1815 constă 
în suita războaielor dintre Napoleon şi puterile aliate, încheiate defi- 
nitiv prin înfriîngerea celui dintii la Waterloo. La Congresul de la 
Viena (1814—1815), la care au participat delegaţii ţărilor din coaliția 
antinapoleoniană, Imperiul otoman n-a fost reprezentat, fiindcă nu 
făcuse parte din coaliţie. 

6 Riul Phas se numeşte astăzi Rioni; Suchum-Kal6 este actualul 
oraş sovietic Suhumi, situat, ca şi celelalte localităţi pomenite de 
Ghica, pe coasta Mării Negre, la nord de Batum. 


525 


7 La Troppau (Opava), suveranii din coaliția antinapoleoniană, 
respectiv ai Rusiei, Prusiei şi Austriei, au reconfirmat în 1820 hotă- 
rîrile luate la Viena, în 1815; la Laibach (Lyublyana), în 1821, aceiaşi, 
împreună cu alţi principi europeni, şi la Verona, în 1822, au discutat 
luarea unor măsuri împotriva mişcărilor populare din Europa. 

8 Ct. K. Marx, Însemnări despre români (p. 118—119}. 

9 Datele asupra lui Iancu Văcărescu, pe care Ion Ghica le cunog- 
tea din tradiţia tamiliei, nu sînt exacte. Astfel, istoria literară co- 
rectat anul naşterii (1791), propuniînd anul 1792. Al patrulea dintre 
poeţii Văcăreşti n-a rămas în grija mamei sale abia după moartea 
lui Alecu, ci mai înainte, anume în martie 1797, cînd cei doi soţi s-au 
despărţit: Arestarea şi surghiunul lui Alecu Văcărescu, din porunca 
domnului Alexandru Moruzi, s-au produs în cuprinsul anului 1799, 

10. Dimitrie Ghica este tatăl scriitorului; Nicolaie şi Iancu sînt 
unchii săi, 

11 Documentele atestă prezenţa lui Iancu Văcărescu în ţară încă 
din anul 1810. Plecarea la studii în străinătate se situează în 1804. 
Tinerii au fost însoţiţi de un dascăl Zaharia; Colson le fusese profesor 
în ţară. Studenţia de „mai mulţi ani“ la Universitatea din Pisa rămîne 
sub semnul îndoielii. 

42 Versul acesta şi catrenul de mai sus sînt desprinse din Pri- 
măvara amorului. 

13 Codul de legi al lui Caragea s-a publicat în limba greacă în 
1818; în limba română, în anul următor. Deci, nu în 1815, ci peste 
trei ani poetul a fost solicitat să scrie cunoscuta odă La pravila ţării. 
De altfel, oda poartă subtitlul, trecut cu vederea de Ion Ghica: Supt 
pecetea acestui prințipat 1818. 

14 Orologiul îndreptat este Ceasornicul îndreptat. 

Versurile citate de Ghica, dar în forma aceasta: 


La faptă bună 

Puţini s-adună: 
Mult pot puţinii 
Buni împreună! 


sînt desprinse din poezia Floarea la închisoare, 

15 Acţiunea patriotică a lui Iancu Văcărescu, în cadrul lucrărilor 
Obşteştii Adunări, e confirmată de Elias Regnault, în lucrarea citată 
de noi mai sus. 

„Fratele în literatură, tînăr“, pe care Ghica: nu-l numește şi care 
l-a tlădat pe deputatul patriot, n-ar putea fi decît Eliade Rădulescu. 
Nu se cunoaşte însă nici o epistolă a lui Iancu Văcărescu adresată dela- 


526 


torului, iar apostrofa citată de memorialist: „El e Iuda...“ nu apare în 
nici una din epistolele autorului Primăverii amorului. 

16 Logofătul Dimitrie Chrisoscoleu Buzoianu e eroul scrisorii 
Un boier cum a dat Dumnezeu, pe care Ghica o va publica în Revista 
nouă, în 1890. 


BĂLTĂREȚU 


Cu titlul Corespondenţa cu d. V. Alecsandri (la sumar: Băltăreţu), 
în Convorbiri literare, nr.4, iulie 1885. Cu titlul definitiv, în ediţia 1887. 

Nu cunoaștem motivele pentru care această epistolă a apărut în 
revistă la aproape un an după ce fusese redactată. O parte din întîr- 
ziere i se datorează şi lui Ghica. Scrisă la 14 august 1884, epistola 
i-a parvenit lui Alecsandri abia pe la sfîrșitul lunii octombrie. La 
1 noiembrie, poetul confirma primirea şi anunţa expedierea manuscri- 
sului la Iași; totodată, declara că a citit articolul „cu o plăcere nouă“ 
(V. Alecsandri, Scrisori. Însemnări, p. 78). 

1 Perioada la care se referă autorul a fost într-adevăr foarte 
agitată şi, pentru ţările româneşti, deosebit de nefericită. Dar această 
perioadă acoperă aproape un veac întreg, al XVIII-lea, ceea ce e, 
oricum, prea mult pentru un pasaj de introducere la evocarea unor 
întîmplări de după 1800. Pasajul devine şi confuz din cauză că Ghica 
enumeră evenimentele în altă ordine decit cea cronologică. Pacea de 
la Passarowitz (Pojarevaţ) a încheiat, în 1718, războiul austro-ture 
început în 1716, în timpul căruia Austria a ocupat Banatul şi Oltenia. 
La Belgrad, în 1739, tratatul de pace a fost semnat de Rusia şi Austria, 
pe de o parte, de Turcia, pe de alta, după ostilităţi care au durat trei 
ani şi în cursul cărora armata rusă a pătruns în Moldova. După răz- 
boi, nu numai Moldova, ci şi Oltenia a fost părăsită de trupele străine. 
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi a pus capăt războiului ruso-turc 
dintre 1768—1774. Şi în timpul acestui război, armatele ruse au pă- 
truns în ţările românești. La rîndu-i, Austria a smuls Turciei Bucovina 
şi a alipit-o imperiului habsburgic. În 1787 a început un nou răz- 
boi ruso-turc, la care, aliată cu Rusia, a participat şi Austria, înce- 
pînd din 1788. Din cauza unor insuccese repetate pe cîmpul de luptă, 
Austria a încheiat pacea separată de la Şiştov (1791). După un an, 
învinsă, Turcia a semnat cu Rusia pacea de la Iaşi. Ajuns în 1792, 
Ghica revine la evenimente mai vechi: ocuparea Olteniei, amintită 
mai sus, de către „nemţii cu coadă“ (austriecii care purtau perucă), 
comandaţi de principele Eugeniu de Savoia, asasinarea lui Grigore 


527 


Ghica (1777), a lui Mavrogheni (1790). Pasajul se încheie cu decapi- 
tarea lui Hangerli (1799) şi alungarea peste Dunăre a lui Pasvan-Oglu, 
probabil cu prilejul invaziei acestuia din ianuarie 4802, căci atunci 
ş-au refugiat boierii munteni la Braşov. 

2 Alexandru Moruzi a fost scos din domnie în octombrie 1801, 
iar urmaşul său, Mihail Suţu, a rămas în scaun numai pînă în mai 1802. 
Deci adunarea boierilor în casa banului Dumitrache Ghica — într-o 
„seară de Mucenici“ — s-a ţinut la 9 martie 1802. 

3 Înainte de rectificare, cursul Dimboviţei prezenta numeroase 
meandre, astfel că o localizare precisă a punctelor din geografia Bucu- 
reştilor indicate de scriitor nu e posibilă. Cu aproximaţie, limitele 
curții enorme a banului Ghica se pot totuşi trasa. „Podul Girlei“ ar 
corespunde oarecum podului de la Teatrul de stat de operetă; „gîrla“ 
(Dimboviţa) curgea însă mai aproape de biserica Zlătari (Calea Vic- 
toriei, colţ cu strada Lipscani). Casa Barbu Belu se înălța pe actuala 
Cale a Victoriei, aproximativ pe locul sediului central Loto-Prono- 

sport, iar biserica Măgureanu, demolată în 1897, peste drum. Amin- 
tirea fostei mahalale a Gorganilor, aflată pe malul stîng al Dimbovi- 
ţei, e păstrată în denumirea bisericii Sfintul Ilie-Gorgani, în spatele 
Librăriei tineretului. 

4 Casa „banului bătrîn“, moştenită de banul Mihail Ghica, există 
şi astăzi, desigur restaurată de mai multe ori. Acolo este sediul Sfa- 
tului popular regional Bucureşti. 

5 Mahalaua „domniţei Nastasichii Muruz“ se situa pe malul sting 
al Dimboviţei, cam pe locul unde se află astăzi străzile Brezoianu, 
Dobrogeanu-Gherea şi Domnița Anastasia (care-i -i şi păstrează numele). 

6 Citarea „stanțelor epice“ ale lui G. Aristia, om de teatru plin 
de merite, dar autor al unor versuri confuze şi penibile dedicate domni- 
torului Gheorghe Bibescu, îl va fi făcut să zimbească pe Alecsandri, 
care, într-o recenzie din 1844, l-a executat fără cruţare pe autorul 
volumului Prinţul român. 

? Primul consul Bonaparte „umbla să se suie pe un scaun“, dar 
al Franţei, nu al Țarigradului. Chiar în 1802 a obţinut numirea sa de 
consul pe viaţă. „Speranţele tuturor“ — cum subliniază Ion Ghica— 
se îndreptau într-adevăr în ţările românești către viitorul împărat. 
În primul deceniu al secolului al XIX-lea, boierii munteni şi moldo- 
veni s-au adresat de mai multe ori acestuia, ca unui factor ce ar fi 
putut garanta un statut nou Țării Românești şi Moldovei. Chiar unii 
dintre boierii citați de memorialist, în frunte cu banul Ghica, au trimis 
în 1802, de la Braşov, un memoriu către primul consul, cu cererea de 
a interveni „impotriva tilhăriilor turceşti“. Napoleon n-a întirziat să 


528 


răspundă, solicitînd propuneri concrete în legătură cu modul cum ar 
putea da urmare memoriului. Adunarea boierilor, la București, în 
seara de 9 martie 1802, avea, probabil, tocmai scopul de a pregăti aceste 
propuneri. În Convorbiri economice (partea a opta, capitolul Casa 
Dudescului), Ion Ghica afirmă că vornicul Niculaie Dudescu a şi 
plecat în misiune la Paris, unde „a ştiut să capteze atenţiunea genera- 
iului Bonaparte şi să-l intereseze de soarta ţărei noastre, pînă a-l 
decide să trimită la București pe generalul Sâbastiani.“ Generalul 
francezs-a oprit în Bucureşti, dar numai în trecere. Lucrurile au rămas 
însă aici, Chiar în iunie 1802, Franţa a încheiat cu guvernul de la 
Constantinopol un tratat prin care garanta integritatea Imperiului 
otoman. Mai mult chiar, în 1805, Talleyrand îi va propune lui Napo- 
leon să cedeze principatele dunărene Austriei! (Istoria României, 
III, p. 608). 

9 Manea Nebunul era un personaj foarte cunoscut în epocă. „Nu 
vezi că amorul tău — îi spune Andronache Tuzluc Kerăi Duduca— 
m-a zalisit, am ajuns ca Manea Nebunul?“ 

În limbajul său pitoresc, Manea rosteşte aprecieri îndreptăţite 
despre Mavrogheni. În conflict cu marea boierime, domnul fanariot 
a luat o serie de măsuri favorabile păturilor de jos, atit orăşeneşti, 
cît şi ţărăneşti. Aceasta i-a şi adus pierzarea, 

10 Folosind pretextul unui vis, pentru a vîri spaima în inima 
bogatului cămătar, Mavrogheni da curs unui obicei al său, consemnat 
de istorici. „Adeseori — scrie Dionisie Fotino — spune chiar în divan 
că vede himere şi că a visat lucruri extraordinare ; asemenea lucruri mai 
cu seamă le inventa cînd voia să-şi bată joc de boieri sau de călugări 
sau cînd voia să ia mită de la cineva“ (Istoria generală a Daciei, tra- 
ducere de G. Sion, Bucureşti, Imprimeria naţională a lui Iosif Ro- 
manov et Companie, 1859, tom. II, p. 175). Cind a pottit-o la curte 
pe Luxandra Cimpineanu, cu intenţia s-o trimită în surghiun, Mavro- 
gheni a început, de asemenea, prin a-i povesti un vis avut în noap- 
tea trecută: o văzuse în somn pornind spre Constantinopol, iar el ti 
lua averea (v. discursul lui Ion Ghica despre Ioan Cimpineanu). 


BÎRZOF 


Cu titlul Corespondenţa cu V. Alecsandri (Scrisoarea XXI) (la 
sumar: Birzof), în „Convorbiri literare, nr. 6, 1 septembrie 1885. Cu 
titlul definitiv, în editia 1887. 


34 529 


4 Denumirile de străzi, menținute şi astăzi, permit situarea apro- 
ximativă a curţii boierului Costache Cornescu. Pentru precizarea celor- 
lalte puncte, notăm că pe locul fostei case Blaremberg se află astăzi 
clădirea Comitetului Central al P.C.R. Biserica Sfîntul Nicolaie 
Dintr-o Zi este cea situată, puţin retrasă în curte, pe Bulevardul 
Bălcescu, nu departe de colţul bulevardului cu strada Enii. Casa lui 
Mazar-pașa se afla pe strada Enii, acolo unde e astăzi Baia centrală. 
(Fost ofiţer în armata otomană, Mazar-paşa era... englez și se numea 
Lakeman. Căsătorit cu o româncă, se stabilise în București şi făcea 
politică liberală. În 1875 el şi-a pus casa la dispoziţie prietenilor poli- 
tici, care constituiseră „coaliția de la Mazar-paşa'). Fosta stradă Re- 
gală se numeşte astăzi Aristide Briand. 

2 Un biograf al generalului Pavel Kiseleff — Mirkovici — scrie 
despre Jeltuhin (Zaltukin) următoarele: 

„Generalul Jeltuhin, fost guvernator militar al Kievului, avea un 
caracter cu totul opus: era atit de aspru şi de nervos pe cît era contele 
Pahlen de blind şi de evaziv ; îi erau străine omenia şi toleranța. Unicu) 
lui scop era să asigure întreţinerea trupelor“ (Apud G. Bezviconi, 
Călători ruși în Moldova și Muntenia, 1947, p. 272). 

Elias R&gnault comunică amănunte identice cu acelea date de 
Jon Ghica. 


INSULA PROSTA 


Cu titlul: Corespondenţa cu V. Alecsandri (Scrisoarea XXII) (la 
sumar: Insula Prosta), în Convorbiri literare, nr. 9, t decembrie 1885, 
nr. 40, 1 ianuarie 1886. Cu titlul definitiv, în ediţia 1887. 

La numai trei zile de la redactarea scrisorii la Londra (dacă data 
de „30 mai 1885“ este reală), Alecsandri primise și citise Insula Prosta, 
la Paris, de unde promitea s-o expedieze imediat lui Iacob Negruzzi. 
Poetul califica articolul drept „excelent“ şi era de părere că va „face 
fericiţi pe cititorii Convorbirilor“ (V. Alecsandri, Corespondenţă, p. 149). 
La 2 iunie 1885, ministrul României în capitala Franţei îi scria lui 
Negruzzi: „după îndemnul meu [Ion Ghica] va urma a fi unul din cola- 
boratorii Convorbirilor literare. Aş dori mult să fac ca dinsul, dar 
pînă la iarnă nu cred să găsesc timp de a mă ocupa de literatură, căci 
lucrările canţelariii noastre de aici sînt foarte numeroase...“ (V. Alec- 
sandri, Scrisori, I, p. 149). Abia în 23 septembrie 1885, poetul, aflat 
la Mircești, revenea într-o scrisoare către redactorul Convorbirilor: 
„Ti-am trimis atît din Paris, cît şi din Aix-les-Bains, dacă nu mă 
înşel, vreo trei scrisori ale lui Jon Ghica, despre chestii economice, 


530 


foarte interesante. Le-ai primit? Amicul meu îşi propune a scrie un 
dialog al morţilor, în care vor figura mulţi (sic!) personajii din trecut“ 
(V. Alecsandri, Scrisori, I, p. 151). Din acest pasaj ar reieşi că poetul 
n-a trimis totuşi textul la Iaşi îndată ce l-a primit. Totodată ar rezulta 
că Insula Prosta era alcătuită din trei, nu numai din două părţi, fapt 
confirmat de altă scrisoare a lui Alecsandri, ulterioară tipăririi în 
revistă a celei de a doua părţi. Constatînd lipsa ultimei părţi, care ar 
fi trebuit să apară în numărul pe februarie 1886 al Convorbirilor lite- 
rare, Ghica îl va fi întrebat pe poet asupra soartei manuscrisului său. 
La rîndul său, ministrul României la Paris îl informa pe Iacob Ne- 
gruzzi în ziua de 14 martie 1886 că Ion Ghica va veni la Bucureşti şi 
adăuga: „Întîlnindu-te cu dinsul, vă veţi explica în privirea articolu- 
lui Insula Proasta (sic !). Eu ştiu că ţi-am expediat trei părţi întregi, 
în trei caieturi, prin poştă“ (V. Alecsandri, Scrisori, I, p. 153). 

Dacă am încerca să stabilim punctul unde s-ar afla insula Prosta, 
după coordonatele geografice date de scriitor, am observa că acest 
punct nu s-ar afla nicidecum în „gura“ Atlanticului, ci undeva cam la 
ieșirea din Pas-de-Calais, în apropiere de Dunkerque, spre Marea 
Nordului. Nişte insulițe, care ar întruni condiţiile de climă ale insu- 
lei Prosta şi despre care se poate spune că se află la gura Atlanticu- 
lui, sînt insulele Scilly, dar aşezarea acestora e relativ apropiată numai 
de gradul de longitudine indicat, 50° nord. Plasarea fictivei insule 
Prosta a fost făcută de Ghica fără nici un control pe hartă. Se poate 
vorbi totuşi de o aproximaţie foarte largă: coordonatele respective 
indică un loc apropiat de coastele Angliei. 

4. Marele boier antiunionist din Moldova, Alecu Balş, poseda 
moșii cu o suprafaţă totală de 80.000 de fălci, ceea ce reprezintă, în 
hectare, o cifră aproape dublă faţă de cele 60.000 hectare date de Ion 
Ghica. 

2 Orașul Rochedale din Anglia (comitatul Lancaster) este cunos- 
cut prin întreprinderile sale de prelucrare a lînii. Cooperativa de con- 
sum înfiinţată în 1844 de ţesătorii de aici este cea dintii cooperativă 
de consum muncitorească din lume. 

3 Din iniţiativa lui Louis Blanc (1811—1882), cunoscutul socia- 
list mic-burghez, care era ministru al muncii, 100.000 de muncitori 
au fost angajaţi în 1848 în „atelierele naţionale“, instalate la Luxem- 
burg şi puse sub conducerea unei comisii formate din reprezentanţi ai 
patronilor, ai muncitorilor şi cîţiva economişti. „Atelierele naţionale“ 
erau o falsă soluţie pentru punerea în practică a dreptului de muncă. 
După contrarevoluţie, guvernul reacţionar le-a desfiinţat. Oricum, 
însă, prea mult nici n-ar fi putut dăinui. 


34* 531 


4 Exemplul cooperativei de „clavirişti“ din Paris şi cel al bum- 
băcarilor din Suffolk ilustrează concludent evoluţia cooperativelor 
de producţie în capitalism. În entuziasmul său pentru asocierile coope- 
rativiste de consum şi de producţie, Ion Ghica înregistrează cu satis- 
facţie transformarea acestora în întreprinderi capitaliste colective 
şi nu are nimic de obiectat împotriva faptului că ajung să folosească 
muncă salariată. 

5 Franz Hermann Schulze-Delitsch (1808—1883), economist bur- 
ghez şi om politic,a întemeiat mișcarea cooperativistă în Germania. 
În diverse articole, Ion Ionescu de la Brad îl citează elogios. 

6 Contele Eduard Taafe (1833—1895) este unul dintre reprezen- 
tanţii socialismului creştin. 

? Richard Belcredi (1823—1902) s-a preocupat de dezvoltarea 
cooperaţiilor meşteşugăreşti în Austria. 

8 Alăturarea în aceeași frază şi fără marcarea nici unei distincţii 
a lui Ferdinand Lassalle (1825—1864) şi a lui Karl Marx pune în 
lumină superticialitatea informării în materie a lui Ion Ghica. Scrii- 
torul reţine şi aici, ca şi în rest, ideea foarte generală a activităţii 
practice şi teoretice duse de personalităţile citate într-un anumit do- 
meniu — mişcarea muncitorească, cooperaţie etc. — dar nu desprinde 
nici un fel de deosebiri, fie ele şi esenţiale. În ceea ce-l priveşte pe 
Lassalle, el ignorăatît meritele reale ale acestuia, cît şi tezele lui opor- 
tuniste criticate de Marx. Cum arată mai departe şi Ghica, Lassalle a 
încercat să obţină aprobarea guvernului german condus de Bismarck 
pentru activitatea organizaţiei muncitoreşti. Cancelarul prusac reac- 
ționar şi-a şi exprimat simpatia faţă de tezele lui Lassalle, ceea ce 
este mai mult decît concludent. 

9 Ghica atinge aici o problemă esenţială: contradicţia dintre 
producţie şi consum în capitalism, dar nu înţelege cauza ei fundamen- 
tală, anume, contradicţia dintre caracterul social al producţiei şi în- 
sușirea privat-capitalistă a produselor. În economia capitalistă, pro~ 
ducţia nu ţine seama de nevoile consumului, ci de obţinerea de profi- 
turi. Orice iniţiativă, cît de generoasă, nu poate înlătura contradic- 
ţia antagonică dintre producţie şi consum. Unica soluţie o reprezintă 
desființarea economiei capitaliste. 

10 „Ban la ban trage“ e o metaforă care nu explică de loc resor- 
turile fenomenului care-l uimește pe Ghica: paralel cu îmbogățirea 
unora, are loc o agravare a pauperizării maselor muncitoare. Aici nu 
există nimic paradoxal, căci acumulările de capital provin din exploa- 
tarea oamenilor muncii atit din metropolă, cît şi din colonii. Jefuirea 
coloniilor constituie un „mijloc de îmbogăţire“ nu pentru „patria 
mumă“, ci numai pentru clasele exploatatoare. 


532 


41 Pe economistul american Charles Carey (1793—1879) Ghica îl 
cita în 1885, trecînd cu vederea faptul că, mai întîi liber-schimbist, 
se transformase în adept al protecţionismului. În studiile sale econo- 
mice, A.D. Xenopol, partizan al protecţionismului, a preluat, după 
cum declară el însuși, teze ale lui Carey, încercînd să le adapteze la 
situaţia de la noi. 

12 În 1885, a nu cunoaşte evoluţia ideologică a lui Mihail Alek- 
sandrovici Bakunin (1814—1876) şi avatarurile lui în mişcarea revolu- 
ţionară internaţională reprezenta un minus de informare. După ce 
fusese primit în Internaționala I, înfiinţată în 1864, Bakunin şi-a 
precizat definitiv concepţiile anarhiste mic-burgheze, negînd necesi- 
tatea creării unui partid revoluţionar al clasei muncitoare. Tezele lui 
oportuniste şi activitatea dizolvantă, criticate cu severitatea cuve- 
nită de Marx, deveniseră foarte primejdioase pentru progresul mişcă- 
rii muncitorești. De aceea, împreună cu ceilalţi anarhiști, a şi fost 
exclus, în 1879, din Internaționala I. 

13 Ca şi în scrisoarea Ovreii, Ghica afirmă aici o părere naţiona- 
iist-șovină, pornind de la faptul că printre bancheri şi cămătari, 
unii dintre ei celebri, se aflau mulţi evrei. Părerea este fundamental 
greşită, ca și afirmaţia, că Marx nu a pus problema „naţionalizării 
banilor“. Cum se ştie, marxismul a supus capitalul cămătăresc, capi- 
talul de împrumut şi capitalul bancar unei analize extrem de minu- 
ţioase şi a definit dobinda ca o parte de profit — o parte din plusva- 
loare — cedată de capitalistul industrial sau comercial, în schimbul 
împrumutului primit, capitalistului posesor de bani. Ca o consecinţă, 
naţionalizarea băncilor este una din cele dintii măsuri ce se iau la răs- 
“turnarea regimului capitalist. 

14 Deşi într-o formă simplistă, vulgarizatoare, Ghica enumeră în 
general corect obiectivele mari ale „colectiviştilor“, cum îi numeşte 
el pe socialişti, şi este de remarcat faptul că ocolește formularea vre- 
unei critici. 

45 De data aceasta, așezind pe acelaşi plan pe „adepţii lui Karl 
Marx şi Bakunin“, confuzia autorului sare în ochi. Toate tezele enu- 
merate nu au nimic comun cu marxismul şi aparţin exclusiv anarhismu- 
lui. 


IOAN CÎMPINEANU 
„Discursul de recepţiune la Academia Română“ s-a tipărit în 
Analele Academiei Române, seria II, tom. II, sesiunea generală a 


anului 1880, secţiunea II, memorie şi notițe (şi extras). Omis 


533 


în prima ediţie a Scrisorilor către V. Alecsandri, a fost, introdus 
în ediția din 1887. 

Deşi nu face parte din suita de epistole literare către poet, dis- 
cursul academic își găseşte un loc potrivit între ele, fiind redactat 
într-un mod similar. Referindu-se la evenimente şi personalităţi citate 
în scrisori, lucrarea capătă într-un anume sens un caracter de sinteză. 

1 Acest Dumas este chimistul francez Jean-Baptiste Dumas 
(1800—1884), care a formulat teoria unitară a legăturilor chimice. 

2 În biografia pe care o expune, Ghica omite datele calendaristice. 
Vom nota, deci, că boierul progresist Ioan Cimpineanu, care a jucat 
un rol politic şi cultural atît de important în secolul al XIX-lea, s-a 
născut în 1798 şi a murit în 1863. Avînd, spre sîîrşitul vieţii, înfă- 
ţişarea unui „bătrîn gîrbovit de ani“, cum îl descrie memorialistul în 
încheierea discursului, el era atunci mai curînd un om uzat decît unul 
bătrîn. 

3 Scarlat Ciîmpineanu nu numai că nu s-a alăturat turcilor în 
lupta împotriva armatei austriece, dar l-a şi ajutat pe comandantul 
acesteia, prinţul Coburg, să ajungă la Bucureşti, unde prinţul a fost 
bine primit de mitropolit şi boier care, cum se ştie, erau ostili lui 
Mavrogheni. Luxandra Cimpineanu a fost surghiunită înainte de 
noiembrie 1789, căci în acea lună „nemţii cu coadă“ au intrat în capi- 
tală, iar Mavrogheni s-a refugiat peste Dunăre. 

4 Poetul Andre Chenier (n. 1762) a fost executat în 1794, ca duş- 
man al revoluţiei, față de care îşi manifestase la început adeziunea; 
marele chimist Antoine-Laurent-Lavoisier (n. 1743) a ajuns de ase- 
menca pe eşaiod, în 1794. 

5 Călugărul Grigore de la Căldăruşani a fost mitropolit al Țării 
Româneşti în anii 1823—1829 şi, după exilul său în Rusia, în 1834, 

6 Vechi oraş liber, Ploieştii şi-au pierdut privilegiile căzînd în 
dependenţă feudală în 1775. Au urmat mai multe mișcări de răzvră- 
tire ale locuitorilor, între care şi aceea amintită de Ion Ghica, pe care o 
putem plasa în 1831, căci atunci se afla în plină desfăşurare răscoala 
“poloneză. 

7 Franz Liszt a fost la Bucureşti spre sfîrşitul anului 1846. 

8 Versurile din această „marsilieză“ a românilor au fost scrise 
de Cezar Bolliac. 

9 Din venerație pentru unchiul său, Ion Ghica dă o apreciere 
total pozitivă acţiunii peste hotare a lui Ioan Cîmpineanu. Dar tocmai 
această acţiune trasează cotitura şefului partidei naţionale de la 
o atitudine revoluţionară la legalism. Împreună cu alţi deputaţi şi 
boieri dinafara Adunării, de asemenea cu participarea lui Félix Col- 


534 


son, Cimpineanu a lucrat în secret pentru răsturnarea lui Alexandru 
Ghica-vodă, înlocuirea Regulamentului organic cu o nouă constituţie, 
unirea celor două ţări româneşti, înscăunarea unui domn ereditar, 
Materialele respective au și fost redactate: un manifest, textul consti- 
tuţiei, Noua lege fundamentală cuprindea prevederi îndrăzneţe: 
votul universal, eliberarea clăcaşilor. Gă un asemenea program a fost 
alcătuit şi acceptat de mari boieri nu e totuşi de mirare. Marea pro- 
prietate rămiînea neştirbită, devenea însă proprietate capitalistă. 
Limitele sociale şi politice ale programului lui Ioan Cîmpineanu l-au 
tăcut, fatal, irealizabil. Masele populare nu puteau fi mobilizate la 
luptă, deoarece interesele lor erau insuficient luate în seamă. Pe de 
altă parte, Cîmpineanu cerea ca el însuşi să devină domnitor ereditar. 
Majoritatea marilor boieri nu l-au acceptat, preferînd persoana lui 
Mihail Sturdza, domnul Moldovei. Cum se ştie, Ion Ghica însuşi va 
fi însărcinat în 1840 să ducă voievodului moldovean o scrisoare în 
acest sens. Lipsit de sprijinul marilor boieri, în neputinţă de a-l obţine 
pe cel al maselor largi, Ioan Cimpineanu a pornit într-o călătorie peste 
hotare, de la Constantinopol la Paris şi la Londra, ca să capete apro- 
barea şi ajutorul guvernelor respective pentru realizarea planurilor 
sale. Cale greşită și întundată. Cîmpineanu „n-a făcut decit să se 
compromită în ochii curților suzerană şi protectoare“ (Istoria Romå- 
niei, III, p. 990), 

10 Generalul Aleksandr Osipovici Duhamel (1801—1880) a fost 
trimis la Bucureşti, în 1842, cu împuterniciri speciale din partea con- 
telui Nesselrode, primul-ministru, şi a generalului Kiseleff. La cererea 
lui, Alexandru Ghica a fost obligat să schimbe doi din miniştrii gu- 
vernului său. În aprilie 1848, Duhamel va fi din nou emisar al guver- 
nului țarist la Bucureşti, avînd sarcina de a împiedica izbucnirea unei 
mişcări revoluţionare. Atunci va scrie Eliade satira Cîntecul ursului, 
cu refrenul: „Diha! diha-măi!“ (Diuhamel). 


AMINTIRI DESPRE GRIGORIE ALEXANDRESCU 


Cu titlul Corespondenţa cu V. Alecsandri (Scrisoarea XXV) 
(Amintiri despre Gr. Alexandrescu), în Convorbiri literare, nr. 2, 
1 mai 1886. Cu titlul definitiv, în Analele Academiei Române, seria 
II, tom. VIII, 1885—1886, secţiunea II, memorii şi notițe (din care 
s-a difuzat şi un extras); în ediţia 1887. 

Cînd Ion Ghica i-a împărtăşit dorinţa de a dedica o scrisoare lui 
Grigore Alexandrescu, la scurtă vreme după moartea acestuia (25/26 no- 


535 


iembrie 4885), Alecsandri i-a răspuns de la Paris, în 22 ianuarie 1886: 
„Cît despre scrisoarea pe care vrei s-o scrii despre Alexandrescu, o 
aprob din toată inima. Este timpul de a face dreptate sărmanului 
nostru prieten, care era un poet mai mare decit alţii, cărora li s-au 
ridicat statui. Tu singur eşti în stare să spui lucruri neștiute despre 
această personalitate dispărută“ (Alecsandri, Scrisori. Însemnări, 
p. 89). Ghica era într-adevăr în măsură să comunice date inedite 
despre poetul de care fusese legat printr-o veche şi strinsă prietenie. 
Nici n-a întîrziat s-o facă. După exact o lună, în 22 februarie 1886, 
Alecsandri primise şi citise scrisoarea: „Am citit cu mult interes 
articolul tău biografic asupra lui Alexandrescu şi nu știu de ce această 
lectură m-a lăsat trist. Tabloul care reprezintă pe bietul nostru prie- 
ten, stins înainte de vreme de o boală neîndurătoare și părăsit de toată 
lumea — această uitare de neiertat a noii generaţii pentru autorul? 
atîtor poezii frumoase — este de natură să trezească gînduri triste... 
Dar nimic nu se pierde în lumea aceasta, este convingerea mea cea mai 
adincă. Va veni o zi în care numele lui Alexandrescu se va aşeza de 
la sine în frunte, loc pe care bunul-simţ public îl va decerna atunci 
cînd neguţătorii vor fi izgoniți din templu. Articolul tău este o operă 
de binefacere, bine făcut, este tributul de dragoste şi de admiraţie al 
unui prieten, în acelaşi timp al unui om de litere. În ceea ce mă 
priveşte, mă asociez la aceasta și îţi mulţumesc în numele ţării pentru 
că ai spus atît de bine ceea ce trebuia să spui“ (V. Alecsandri, Cores- 
pondenţă, p. 150). La 2 martie, poetul a trimis manuscrisul la Iaşi, 
lui Iacob Negruzzi, recomandîndu-l ca „foarte interesant“, cu pro- 
punerea de a fi citit într-o şedinţă a Academiei (V. Alecsandri, Seri- 
sori, I, p. 152—1453). Aceeaşi propunere o făcuse și altui academician, 
Al. Papadopol-Callimah, la 28 februarie: „Ion Ghica a scris un articol 
foarte interesant asupra lui Gr. Alexandrescu. El ar dori ca scrierea 
lui să fie citită într-una din şedinţele Academiei, şi în urma acestei 
citiri să ieie cineva cuvîntul, pentru ca să propuie a se ridica o statuie 
poetului mort. Am gîndit la d-ta ca să vorbești asupra meritelor lui 
Gr. Alexandrescu, care a fost uitat de atita vreme, deşi a avut mai 
mult drept la recunoştinţa compatrioţilor decît alţii, cărora s-au 
ridicat statui. Înţelege-te cu Negruzzi și îndeamnă-l din parte-mi să 
citească însuşi articolul lui Ghica în Academie, mai cu seamă că tatăl 
său a fost bun amic cu Alexandrescu, fiind contimporani“ (V. Alec- 
sandri, Scrisori, I, p. 187). 

Scrisoarea lui Ion Ghica a fost citită de Iacob Negruzzi în şedinţa 
publică din 21 martie 1886. A doua zi, în şedinţa de lucru; Dim. 
Sturdza a făcut propunerea ca epistola să fie tipărită în Anălele Aca- 


536 


demiei Române. Ion Ghica, prezent la această ședință, ca şi la aceea 
din ajun, a precizat că scrisoarea aparţine Convorbirilor literare şi 
că nu poate fi tipărită în Anale decît după apariţia ei acolo, ceea ce 
colegii săi au acceptat. 

1 În „lordul Ald...“ îl identificăm pe prietenul memorialistului 
lord Henri Stevely de Alderley. Vestitele „marmure de Elgin“, admi- 
rate de Ghica la British Museum, sînt piesele din colecţia de antichi- 
tăţi greceşti adunate de Thomas Bruce, conte de Elgin (1766—1841), 
diplomat scoţian. 

2 Deşi este evident că Ghica transcrie versurile cu volumele 
poetului înainte, pe alocuri apar forme care nu există în nici una 
din ediţiile publicate de acesta. Deosebirile sînt în general mici 
(Pe-a, în loc de P-a: s-ar, în loc de: s-or; Cintător, în loc de: Cintăreţ 
etc.), dar din scrisoarea lui Ghica nu se pot face citări corecte 
din poeziile lui Grigore Alexandrescu! Titlurile sînt, citeodată, 
nu citate, ci parafrazate (Epistolă D.I.C. devine: Epistolă către 
D.I.C. etc.). 

3 „Fostul ministru“, căruia i s-a făcut o înmormîntare fastuoasă, 
poate îi C.A. Rosetti, decedat în aprilie 1885. În testamentul său, 
Rosetti ceruse: „Să nu se facă nici o ceremonie... Un car simplu cu 
doi cai... Nu doliu nici în camere, nici la poartă, nici la cai... Nici 
o paradă...“ Dorinţa nu i-a fost respectată. Consiliul comunal a votat 
îndată ridicarea unei statui şi a organizat funeralii cum rareori au 
văzut bucureştenii: trei care mari cu coroane, carul mortuar, prece- 
date şi urmate de zece mii de oameni (şcoli, asociaţiile meșteşugăreşti 
şi neguţătoreşti, presa, delegaţii de săteni, familia, numeroşi oameni 
politici etc.). Pe trotuarele străzilor parcurse de cortegiul ce purta 
diferite flamuri s-au aliniat o sută de mii de oameni. Felinarele, 
drapate în negru, erau aprinse; casele arboraseră drapele de doliu. 
De notat că, printre cei ce-au purtat sicriul din casă pînă la carul 
mortuar, s-a aflat şi Ion Ghica, fost prieten şi asociat politic al lui 
C.A. Rosetti. (C. Bacalbaşa, Bucureștii de altădată, II, p. 8—9.) 

4 În acest citat din Răspunsul cometei, satiră scrisă şi publicată 
în 1857 (nu 4858, cum o datează Ion Ghica), s-a omis o jumătate de 
vers: „au trecut de nebuni“, după: „Lumii folositori“. 

5 Anul 1834 nu corespunde nici venirii în ţară a lui Vaillant, 
nici deschiderii şcolii sale. Profesorul francez a sosit la Bucureşti în 
1829; şceala a deschis-o în 1830. 

6 Grigore Alexandrescu şi-a publicat prima poezie la 6 martie 
1832, Deci, dacă în ziua de primăvară în care îl cunoaște, Ghica nu 
ştie că are a face cu un poet, întîlnirea lor se situează în 1831. La acea 


537 


dată, deosebirea de vîrstă era sensibilă: poetul avea 21 de ani, memo» 
rialistul, 15 ani. 

7 Podul Caliţii (Podul Calicilor) este Calea Rahovei de astăzi, 
„Mitropolia“ fiind actuala Patriarhie, cei doi colegi erau într-adevăr 
vecini. 

8 Prin 1831, Grigore Alexandrescu putea să recite, dintre poeziile 
lui Iancu Văcărescu, Ceasornicul îndreptat, La pravila ţării şi Primăva- 
ra amorului, dar numai dacă ar fi cunoscut primele două din manu- 
scrisele aflate în circulaţie. În broşura 1830 (Poezii alese), nu a apărut 
decît Primăvara amorului. 

9 Cînd l-a luat Eliade acasă la el pe Grigore Alexandrescu şi cînd 
a scris cel din urmă epistola către Iancu Văcărescu? Dacă Ghica şi 
noul său coleg de la școala lui Vaillant au început să-şi facă lecţiile 
împreună îndată ce s-au cunoscut, prima întîlnire dintre tînărul ttr- 
goviştean şi Iancu Văcărescu s-a produs nu mult după aceea, în orice 
caz în cuprinsul anului 1831. Ca rudă apropiată a familiei Ghica, Văcă- 
rescu, venind la Bucureşti, era găzduit în casa acesteia şi nu se putea 
să nu dea curînd acolo de junele său confrate. Din cele relatate de 
Ion Ghica în continuare, reiese că un prim răspuns la întrebarea pusă 
de noi ar fi că Grigore Alexandrescu s-a mutat în casa lui Eliade tot 
în 1834, spre sfîrşitul anului, sau în cele dintii zile ale lui 1832. De 
altfel, anul 1832 este admis îndeobşte ca dată la care Alexandrescu a 
intrat sub tutela redactorului Curierulu: românesc. Urmînd şirul pove- 
stirii cu forma articulată „În ajunul Sfîntului Ion“ (şi nu: „Într-un 
ajun de Sfînt Ion“), Ghica lasă să se înţeleagă că momentul succede 
nemijlocit episoadelor anterioare. Pornind de aici, al doilea răspuns 
la întrebarea noastră ar fi că Alexandrescu şi-a scris epistola în ianua- 
rie 1832. Cum se ştie însă, cele şase versuri de răspuns ale lui Iancu 
Văcărescu poartă datarea: „24 august 1837“. Să fi trecut oare într-a- 
devărcinci ani pînă la această replică? Ipoteza ni se pare greu de accep- 
tat. Şi-atunci e falsă ori situarea în timp a momentului de către Ion 
Ghica, ori datarea lui Văcărescu. După opinia mai recentă a unor 
cercetători, la care ne raliem, nu se poate acorda credit nici memoria- 
listului, nici poetului (cf. capitolul Note și variante la Gr. Alexan- 
drescu, Opere, I, p. 479). Chiar dacă epistola a fost pusă sub perna lui 
Văcărescu prin intermediul lui Ion Ghica, aceasta nu s-a întîmplat 
în 1832, ci mai tîrziu — nu însă după 1835 — căci în cuprinsul acestui 
an Ion Ghica a plecat la Paris. 

10 Parte dintre actorii citați de Ghica sînt pomeniţi şi de N. Filia 
mon în romanul său (capitolul XX, Teatrul în Țara Românească) 


538 


Unii au profesat multă vreme, jucînd şi pe scena Teatrului Naţional, 
În afară de Costache Caragiali (1815—1877), unul dintre ctitorii 
teatrului românesc, aceştia sînt: Costache Mihăileanu (1808—1855), 
Raliţa Mihăileanu (1825—1885), Eufrosina Popescu (1821—1900). 

44 Poezia Miezul nopţei este greşit aşezată în seria celor scrise 
în casa lui Tache Ghica, fiindcă ea apăruse încă din 1832 în Curierul 
românesc şi în prima culegere a poetului. 

12 Cezar Bolliac n-a fost implicat direct în procesul conspirației 
din 1840. Cu prilejul unei percheziţii ce i s-a făcut totuşi, s-au găsit 
la el documente ce atestau strînse legături cu Ioan Cîmpineanu. Din 
acest motiv şi din cauza atitudinii lui publice de pînă atunci a fost 
arestat. A stat în surghiun la Poiana-Mărului pînă în toamna anu- 
lui 1841. 

13 Este ciudat că Ghica nu ştie ce „s-a fi făcut“ traducerea Mero- 
pei de Voltaire. Grigore Alexandrescu a publicat-o în volum în 1847. 

14 În 1842, Iancu Oteteleşanu îi era memorialistului „cam rudă“ 
— unchi, cum spune el în altă parte — fiindcă era căsătorit cu Safta 
Cimpineanu, sora mamei memorialistului. În 1850 I. Oteteleşanu a 
divorţat. 

15 Memorialul de călătorie confirmă faptul că Umbra lui Mircea. 
La Cozia şi Răsăritul lunei. La Tismana áu fost scrise chiar în timpul 
excursiei în Oltenia. Din primul vers („Cînd vizitam odată locaşurile 
sfinte“) reiese însă că data compunerii poemului Mormintele. La 
Drăgășani e mai tîrzie (Gr. Alexandrescu, Opere, I, p. 422). 

16 Dacă Alexandrescu a scris într-adevăr o satiră la adresa vreu- 
nui poet de curte, poezia va fi circulat numai în manuscris şi s-a pier- 
dut. Cele două versuri despre „nădragii de atlas“ nu ne sînt cunoscute 
decit de la Ghica. 

17 Ion Ghica se referă la poezia-invectivă Adio, pe care Alexan- 
drescu a scris-o în 1854, cînd proconsulul a părăsit ţara. Halcinski a 
manifestat o atitudine ostilă faţă de personalităţile româneşti cu acti- 
vitate democratică; între altele, a cerut domnului confiscarea averii 
revoluţionarilor de la 1848. 


NICU BĂLCESCU 
Cu titlul Corespondența cu V. Alecsandri (Scrisoarea XXVII) 


(la sumar: Amintiri din 1848), în Convorbiri literare, nr. 3, 1 iunie 
1887; cu titlul definitiv, în ediţia 1887. 


539 


La Londra, memorialistul nu avea la dispoziţie lucrările necesare 
pentru documentare. Dar, ca întotdeauna, nu voia să se dispenseze 
de ele, cu atît mai mult cu cît nu-și amintea decît vag unele lucruri 
importante, ceea ce nu e de mirare pentru cei 70 de ani ai săi. Uitase 
pînă şi titlul Cintării României! Ca să poată redacta epistola despre 
Bălcescu, a recurs la serviciile lui Ion Bianu, căruia, la 21 septembrie 
1886, îi scria: „În anul 1846 sau 1847, Nicu Bălcescu a scris ceva 
mistic şi profetic asupra unui manuscris. Găseşte-mi-l și-l trimite, 
sau, dacă nu, fă-mi un extras după cel ce se află la Biblioteca Aca- 
demiei.“ Tot atunci i-a cerut lui Bianu Chestiunea economică („sau 
aşa ceva“), iar mai tirziu, proclamația revoluţiei de la 1848. (Scri- 
sorile respective către Bianu, în Ion Ghica, Scrieri, Editura Minerva, 
1915, vol. IV, p. 434—435). 

Din Paris, la 26 decembrie 1886, Alecsandri îi confirma lui Ghica 
primirea epistolei, prin D, Nedeianu, secretarul Legaţiei române de 
la Londra. Referitor la paternitatea Cintării României, poetul 
face precizarea că autorul este Alecu Russo și că găsirea manu- 
scrisului la o mănăstire e o legendă pusă în circulaţie de el însuşi 
(Biblioteca Academiei] Republicii Socialiste România, ms. rom., 805, 
È. 173—174). 

1 Ion Ghica a plecat la Paris în iunie 1835. Deci pe şcolarul Băl- 
escu l-a cunoscut cel mai tîrziu în cuprinsul anului şcolar 1834—1835. 
Dar, încă din 1832, noul regulament școlar cuprindea precizarea că 
istoria românilor „se va dezvolta cu mai multă întindere decît istoria 
particulară a celorlalte neamuri...“ Chiar dacă nu se făcuse încă prea 
mult în această direcţie, e de presupus totuşi că profesorul Florian 
Aaron depăşise epoca asirienilorşi a egiptenilor. În 1835, Aaron va și 
tipări volumul întîi din manualul Idee repede de istoria prinţipatului 
Ţării Românești, redactat în spirit patriotic, cu scopul declarat de a 
insufla elevilor dragostea pentru „istoria dulcii lor patrii“, E firesc 
să presupunem că, înainte de a-şi redacta lecţiile în vederea publicării 
anui manual, profesorul de istorie le expusese elevilor săi, la catedră. 
Această ipoteză, contrazicîndu-l pe Ion Ghica, ar contribui la explica- 
rea interesului arătat de adolescentul Bălcescu istoriei naţionale. Să 
fi fost caietul deteriorat în timpul încăierării cu Sotea un simplu 
caiet de notițe? Oricum, dacă elevul de vreo 15 ani făcuse extrasele 
direct din surse, dovedea încă de atunci însușiri de savant. Numai 
Istoria lui Petru Maior şi cea a,lui Dionisie Fotino fuseseră publicate, 
cea dintii în 1812, a doua în 1818—1819 (în grecește). Cronica lui Radp 
“Greceanu şi cea aşa-numită a lui Constantin Căpitanu existau numâi 


540 


în manuscrise (la care avea acces mai curînd profesorul decît elevul). 
Pe amiîndouă le va tipări pentru prima dată Bălcescu însuşi, împreună 
cu Laurian, în Magazinul istoric pentru Dacia. 

2 Nu cursul în sine, ci spiritul în care l-a ţinut Bălcescu a iritat 
autorităţile. Şcoala pentru „rangurile de jos“ (gradele inferioare) 
a fost aprobată de superiori şi a durat cîteva luni, timp în care iun- 
cărul a predat elevilor săi, subofiţeri din Regimentul 3 și dintr-un 
escadron de cavalerie, scris-cititul, aritmetica şi noţiuni de geografie 
a Europei, 

3 Episodul lecturii, în casa lui Voinescu JI, a lucrării lui Băl- 
cescu e pitoresc, dar nu corespunde realităţii. Din scrisorile tînărulu: 
istoric către Ghica reiese că memorialistul nu a cunoscut Puterea 
armată din vreo lectură făcută de autor şi că nu a avut iniţiativa 
publicării. Bălcescu i-a trimis manuscrisul, în tranșe, la Iași, unde e? 
s-a ocupat de tipărirea în Foaia științifică și literară (ct. N. Bălcescu, 
Opere, I, Editura Academiei R.P.R., 1953, p. 363—364). 

4 Nu una, ci două scrieri a dedicat Bălcescu familiei Cantacuzino: 
Spătarul Jon Cantacuzino şi Postelnicul Constantin Cantacuzino, 
amindouă tipărite în Magazinul istoric pentru Dacia (1845). Ca şi în 
alte rînduri, Ghica nu dă titlurile exacte, le parafrazează. Cele de aici 
sînt Istoria românilor sub Mihai-vodă Viteazul, respectiv Despre starea 
socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite tim- 
puri. 

6 Colaborarea generalului Mavros cu cei citați aici se situează 
într-adevăr foarte tîrziu, fiindcă toți aceştia sînt mult mai tineri. 
După vîrstă, ei se orînduiesc astfel: Dimitrie I. Berindei (1882—1884), 
arhitect, fost ministru ; Dimitrie Sturdza (1883—1914), şef al parti- 
dului liberal, numismat, membru al Academiei Române; Alexandru 
Odobescu (1834—1895); Mihail Suţu (1841—1933), numismat ș? 
arheolog, autor a numeroase studii de specialitate. 

? „Călătoria de cercetări istorice pe marginea Dunării“ a fost 
întreprinsă în vara anului 1845. În suita de articole, intitulată Din 
itinerarul d. Bolliac şi publicată în Curierul românesc (nr. 56—59, 
85—95, din 1845, și 4, din 1846), C. Bolliac face o foarte amănunţită 
descriere a acestei călătorii, dar nu notează participarea lui Bălcescu 
Faptul că Bolliac are grijă să-şi numească tovarășii de drum — Au- 
gust 'Treboniu Laurian și Dimitrie Bolintineanu — ne îndreptățește 
să credem că Ghica îl asociază fără temei pe Bălcescu. În relatarea 
aceleiaşi călătorii, amintită de noi mai sus, pe care A.T. Laurian a 
publicat-o în Magazin istoric pentru Dacia, nu se dă numele nici 


542 


unuia dintre participanţi. Laurian notează doar că a fost în călătorie 
cu „doi soţi“, Dacă ar fi participat şi el, Bălcescu ar fi fost al treilea 
„80t“. 

„Contestaţiile între Bolliac şi Laurian“, la care se referă Ghica, 
privesc o necorectitudine comisă de cel dintii, Descoperind un text în 
versuri cioplit pe o piatră, Laurian l-a copiat şi, încă în timpul călă= 
toriei — „după rugămintea soţului meu“, cum scrie el — l-a întregit 
şi tradus. Bolliac, care şi-a publicat reportajul fără intirziere, a dat 
textul latin respectiv în Curierul românesc, împreună „cu traducerea 
mea în românește, încărcate încă şi de greşeli de tipariu“. În Istriana, 
Laurian, comunicind această comportare incorectă, fără a-l numi pe 
Bolliac, şi-a îndreptat greșelile de descifrare și traducere a textului, 
Ca să reamintească incidentul după 40 de ani, Ghica a 'trebuit să aibă 
la îndemină colecţia Magazinului istoric pentru Dacia. 

8 Călătoria lui Bălcescu în Moldova a avut loc în primăvara 
anului 1845. Tinărul istoric, găzduit de Costache Negri la Miînjina, 
s-a întîlnit atunci pentru prima dată cu Alecsandri (cf. V. Alecsandri, 
Nicolae Bălcescu în Moldova, Opere complete, Proză, Socec, 1876, 
p. 549—563). 

- 9 În pasajul despre Cintarea României Ghica ezită să afirme cate- 
goric paternitatea lui N. Bălcescu, susținută încă din 1853 de Ion 
Voinescu II, D. Brătianu şi alţii. Totuşi, acest pasaj a devenit un argu- 
ment pentru cei ce au refuzat să-l accepte ca autor al operei pe Alecu 
Russo. O sinteză a discuţiilor ce s-au purtat pînă în anii noştri şi 
argumentarea solidă a paternităţii scriitorului moldovean, în cartea 
lui Al. Dima, Alecu Russo, E.S.P.L.A., 1957, p. 193—211. 

Ghica dă şi o dată greşită: în 1847 Bălcescu se afla la Paris. 

10 Poezia dedicată de Alecsandri tinărului patriot, participant 
la mișcarea revoluţionară din 1848 de la Iaşi, cînd a fost arestat și 
maltratat de autorităţi, e La mormîntul lui Gr. Romalo.- 

11 Grădina lui Cîmpineanu, fostă „Scufa“, era situată, se pare, pe 
Calea Plevnei de astăzi, în spatele sau în latura Teatrului de operă. 

12 În primele decenii ale secolului al XIX-lea' s-au succedat 
citeva mișcări antiotomane ale bulgarilor stabiliţi în ţările românești 
şi în sudul Rusiei. La aceste mișcări, al căror obiectiv era mobili- 
zarca la luptă a tuturor popoarelor creștine oprimate de turci, s-au 
asociat. greci şi sirbi. În 1841, răsculații au obţinut adeziunea boieru- 
lui muntean Constantin Suţu, pe care l-au propus domn al Bulgariei 
şi care, la rindul său, a acţionat prin mijlocirea lui A. Deşu, mic 
boier de origine bulgară. Domnitorul Alexandru Ghica şi-a trimis tru- 


542 


pele împotriva răsculaților, în număr de cca 250, i-a arestat şi isa 
trimis la ocnele din Telega. A doua tentativă, la începutul anului 1842, 
a fost de asemenea jugulată prin intervenţia domnului muntean. Zelul 
acestuia în apărarea intereselor Imperiului otoman au determinat 
guvernul rus să caute arl înlătura, ceea ce a şi obţinut prin mijlocirea 
boierilor români adversari ai domnului. 

13 Fabula lui Eliade este Măcieșul și florile. Bibescu i-a acordat 
lui 'Trandafilof conceşiunea de a exploata toate minele metalifere 
exiştente şi pe cele pe care le-ar mai deschide. Condiţiile concesionării 
erau întriadevăr păgubitoare pentru ţară. În urma conflictului cu 
deputaţii care au anulat contractul, Bibescu a publicat actele afa- 
cerii și a prorogat Adunarea, măsură aprobată de puterile suzerană 
şi protectoare. 

14 Fosta ştradă a Poetului poartă astăzi numele lui Jenăchiţă 
Văcărescu. 

15 CaroleAlbert, rege al Sardiniei (18321849), a şi trecut la 
acţiune, deschizînd ostilitățile împotriva agresorilor austrieci şi 
reuşind să elibereze Lombardia. Învins, însă, la Novara, a abdicat 
în favgarea fiului său Victor-Emanuel IT. 

Tot sardinian, Vincenzo Gioberti (1801-1852), fost prim-minis- 
tru în ultimul an al domniei lui Carol.Albert, a militat pentru uni- 
tatea Italiei, realizată de „sus“, printr-o confederație pusă sub autori- 
tatea pontitficelui roman. 

Contele Pelegrino Rossi (17871848) nu era napolitan, ci toscan. 
Epitetul de „învăţat“ pe care i-l conferă Ghica se referă la studiile 
economice ale diplomatului. A fost ministru al papii Pius al IX,„lea 
(cardinalul Mastai.Ferretti). 

16 La curent cu mişcările naţionale şi democratice din Occident 
erau nu numai românii aflaţi la Paris, ci şi cercuri mai largi din ţară, 
prin mijlocirea corespondenţelor şi reportajelor publicate de presa din 
Bucureşti şi Iași. Astfel, ştiri amănunțite despre frămîntările din 
'gapitala Franţei şi despre izbucnirea revoluţiei acolo, apoi în alte 
ţări, au apărut fără întirzieri în Curierul românesc. 

17 În înşiruirea evenimentelor, Ion Ghica nu urmează ordinea 
cronologică strictă. Divorțul şi a doua căsătorie a lui Gheorghe Bi- 
bescu se situează în 1845. Încă din 1844, domnul îşi pusese sub inter- 
dicție prima soţie, Zoe Mavrocordat, „pentru slăbiciunea minţii“, 
Despărţindurge de ea, împotriva voinţei mitropolitului Neofit, se 
căsătorise în septembrie 1845 cu Maria, născută Văcărescu, fosta soţie 
a spătarului Constantin Ghica. Ion Ghica vorbeşte deci de „îndoitul 


543 


divorţ“ al perechii domnitoare, fiindcă nu numai Bibescu, ci şi noua 
lui soție divorțase. Toată povestea aceasta, în care s-au cheltuit foarte 
mulți bani, a avut răsunet la Constantinopol şi la Paris, a antrenat o 
vie activitate diplomatică şi n-a putut fi dusă la capăt decît mergiîn- 
du-se pînă la schimbarea, prin mită, a patriarhului de la Constan- 
tinopol! 

48 Dintr-un articol publicat în Curierul românesc (nr. 18, 4 martie 
1848) s-a putut şti la noi că incidentul care a declanşat mişcarea revo- 
Auţionară la Paris a fost mult mai grav. Articolul este redactat pe 
baza informaţiilor culese din ziarele pariziene La Presse şi La Patrie. 
Din ordinul guvernului, soldaţii au împrăștiat un mare „banchet 
național“, la care luau parte şi membrii Gărzii naţionale. Au 
urmat manifestații de stradă. Armata a tras și a ucis cincizeci 
de cetăţeni. 

19 Data morţii lui Bălcescu e greşită; cum se ştie, nu în 1853, 
<i în 1852 s-a stins acesta la Palermo, 

Ghica nu a mai scris continuarea propriu-zisă a epistolei despre 
activitatea în exil a fruntaşului revoluţiei de la 1848. Memorialistul 
a dat totuși o urmare — Amintiri din pribegia după 1848 — pe care 
2 şi anunţă într-unul din pasajele de mai sus. 

20 Defapt, Bălcescu a și dat acest răspuns, pe care Ghica aproape 
că îl parafrazează. Sint cele două pasaje de introducere la Mersul 
revoluţiei în istoria românilor, articol publicat la Paris, în România 
viitoare, 1850, 

21 Din însărcinarea lui Odobescu, ministru al cultelor în 1863, 
Nicolae Ionescu (1820—1905), istoric, viitor membru al Academiei 
Române, a fost la Palermo, ca să aducă în ţară osemintelp lui Băl- 
cescu şi lucrurile rămase de la acesta. Notînd că hirtiile lui Bălcescu 
„au căzut în mîinile altora“, Ghica se referă, credem, în primul rind 
1a Odobescu. În precuvîntarea la ediţia din 1878 a Istoriei românilor 
sub Mihai-vodă Viteazul acesta explică: „D. Ion Ghica a oferit Socie- 
tăţii Academiei Române preţioasele manuscripte ale lui Bălcescu, 
“care de la anul 1864 au stat în păstrarea mea, încredințate fiindu-mi 
de fratele răposatului, de d. Costache Bălcescu“. Așadar, Odobescu 
recunoaște că dreptul de moştenire asupra manuscriselor lui Bălcescu 
îl avusese Ghica (fiindcă acesta le donase Academiei), dar că aceste 
manuscrise se aflaseră în mîinile sale (ed. cit. p. XVIII). 


Cu scrisoarea dedicată lui N. Bălcescu și evenimentelor de la 
1848, a doua serie de scrisori literare a luat sfîrşit. Fără a se considera 
degat de făgăduinţa tăcută lui Alecsandri: „așteaptă-te la o serie lungă 


544 


de epistole“ şi „voi urma în epistolele următoare cu peripeţiile emi- 
grării“, Ion Ghica a dat la tipar manuscrisul celei de a doua ediţii 
a scrisorilor, pentru care, cum s-a arătat, scrisese Introducțiunea 
încă din iulie 1886. 

Pentru a aprecia nivelul atins în epocă de tirajele unor cărţi 
valoroase, vom nota că Ghica propunea 600 de exemplare, dintre care 
100 pe hîrtie de calitate mai bună. Ca şi în cazul primei ediţii, tot 
Ion Bianu s-a ocupat şi de a doua. Tipărirea s-a executat relativ repede. 
La începutul lunii iulie 1887, Alecsandri confirma primirea volu- 
mului şi-şi exprima prețuirea (Scrisoarea către Ion Ghica, Biblioteca 
Academiei Republicii Socialiste România, ms. rom., 806, f. 29—380). 


35 — Opere vol. 1 — Ion Ghica 


GLOSAR 


aga — şeful poliţiei. 

agoană — luptă. 

agora — piaţă publică în oraşele Greciei antice, unde se 
țineau adunările cetățenești. 

alega — a pretexta. 

alilodidactic — metodă de învăţămînt, conform căreia 
elevii se instruiesc unii pe alţii. 

amară — îrînghie (1.G.). 

anafora — raport scris, adresat domnitorului de către 
un dregător. 

apărătoare — evantai. 

apelpisit — scos din răbdări; smintit, nebun. 

apoftegmă — maximă, sentinţă. 

arhitravă — element de construcţie (caracteristic arhi- 
tecturii clasice) care se sprijină pe capitelul coloanei 
şi susţine friza. 

armean — cerc, rotocol, pe care se aşază arşicele ce trebuie 
scoase prin lovituri cu îichiul. 

armorii — blazon. 

arnăut — soldat mercenar, mai ales albanez; slujitor 
înarmat sau valet al unui boier. 

arocaria, arocarp — araucaria, conifer din regiunile tro- 
picale. 

arvanit, arvat — albanez. 

arz — ordin împărătesc (1.G.); plîngere scrisă (de obicei 
împotriva domnitorului) prezentată sultanului sau 
marelui vizir. 


549 


550 


arzmahzar — petiţiune către Poartă (1.G.). 

atrabilar — de umoare neagră. 

aviso — corabie mică, avînd misiunea de a duce înştiin- 
țări sau ordine. 


B 


baci — (la jocul de arşice), cel care cîştigă şi are dreptul 
să arunce primul. 

bairactar — stegar în armata otomană. 

bandieră, banieră — steag. 

baraterie — pagubă intenţionat produsă armatorului sau 
societăţii de asigurare de către proprietarul sau 
echipajul unui vas. 

baş — cap sau şei (I1.G.). 

baș-beșli-aga — comandant de beşlii. 

baş-boier — boier mare. 

baș-ciohodar — şeful cămăraşilor domneşti. 

bașibuzuc — voluntar din trupele otomane neregulate. 

batel — vaporaş. 

bavoletă — panglică, bucată de stofă cu care e împodo- 
bită o pălărie sau o bonetă. 

becer — boier de rang inferior, însărcinat cu supraveghe- 
rea bucătăriei domnești; plăcintar, cofetar. 

begler-bei — guvernator al unei provincii din cadrul 
Imperiului otoman. 

berber-bașa — şeful bărbierilor. 

beșli-aga — căpitan de beşlii. 

beșlic — veche monedă turcească de cinci parale, care 
circula în ţările româneşti. 

beșliu — soldat din cavalerie, în armata otomană. 

bez — în plus, peste, pe deasupra. 

bignonie — plantă ornamentală. 

biniş — în trecut, haină lungă pînă la călcîie, îmblă- 
nită pe margini. 

bogasier — neguţător de manufactură; bogasiul era o 
stofă sau pînză scumpă, lucioasă, folosită mai ales 
la căptuşitul hainelor. 

Bogdan-beg — nume dat domnului Moldovei de către 
otomani. 


bogoslov — teolog. 

brulot — corabie de război încărcată cu materii inflas 
mabile. 

buchinist — anticar, 

bughiu — nimerirea cu ichiul a arşicelor din armean, 


cabadai — mîndru, voinic. 

cabaniță — mantie purtată de domnitor sau de boieri la 
solemnităţi. 

cacom — hermină. 

cafegi-bașa — şeful cafegiilor domnești. 

caicciu — conducător de caic, barcagiu. 

caimacam — locţiitor de domn; guvernator. 

cală — magazia unei corăbii (I. G.). 

calemcheriu — postav fin. 

calpuzan — talsificator de bani. 

călțunăreasă — fată care duce darurile miresei. 

capanlii — furnizorii armatei turceşti (1.G.). 

capugiu — aprod împărătesc (1.G.); trimis al sultanului 
în ţările româneşti. 

cauc — acoperămiînt de cap, înalt şi rotund, din piîslă, 

cavaf — cizmar, neguţător de încălțăminte. 

cavas — agent de poliţie; jandarm. 

căminar — boier însărcinat cu strîngerea dărilor pe bău- 
turi spirtoase. 

ceacșiri — pantaloni turceşti largi. 

cealma — turban. 

ceauș — aprod, curier; căpetenie de surugii. 

cepchen — haină boierească scurtă, cu minecile despie 
cate, care se purta pe umeri. 

cerpiș — seu de vită. 

chehaia — intendent al vizirului sau al unui paşă; 
reprezentant al domnilor români pe lingă Poartă; 
slujbaş vamal; şef de poştă. 

chehaia-beg — mareșalul marelui vizir. 

chiocec — joc, dans turcesc. 

cicmigea — ladă cu bani (1.G.). 


552 


ciflic — moşie mică ; conac de moşie.. 

“cinovnic — funcţionar de stat. 

ciochină — partea dinapoi a şeii. 

ciohodar — slujitor domnesc; cămăraș. 

“ciorbagiu — comandant al unui regiment de ieniceri. 

cirac — protejat (1.G.). 

ciraclic — protecţie. 

circumvalaţiune — întăritură provizorie în jurul unu: 
oraş sau a unei tabere militare (în text, corect ar fi: 
circumvoluțiune, cu sensul de ocol circular). 

cislă — cotă-parte revenind fiecăruia din membrii uneb 
colectivităţi, pentru acoperirea unei cheltuieli saw 
plata impozitului. 

cisniu — expertiză pentru fixarea preţului de vînzare la 
articolele de consum. 

citarea — stofă fină, vărgată. 

ciupag — pieptar. 

civit — albastru-închis. 

circserdar — căpitan de jandarmi turc; comandant de 
poteră. 

cîrjaliu — tîlhar, haiduc. 

clauster — mănăstire; pension condus de călugăriţe. 

clucer — boier însărcinat în special cu aprovizionarea 
Curţii domneşti. 

clucer de arie — mic boier ce se îngrijea de aproviziona- 
rea Curţii domnești cu grine. 

compleziune (şi complecţiune ) — constituţie fizică. 

conchistă — cucerire. 

confinat — închis. 

contaș — haină boierească, lungă. 

conține — a stăpini pe cineva. 

soroi — şoim de vinătoare. 

corvetă — corabie de război de mărime mijlocie. 

covergă — acoperămînt improvizat; coviltir. 

cric — golf mic. 

cucă — căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene, pur- 
tată de domnitorii români la ceremonii. 

curama — colectă. 

cursă — pastă aromatică, folosită pentru parfumarea 
încăperilor. 

cutnie — stofă ţesută din mătase şi bumbac. 


D 


dagă — spadă. 

derebeg(hi) — mic principe otoman. 

depinge — a zugrăvi. 

devlet — Poarta Otomană. 

didimi — gemeni; dioscurii Castor şi Pollux. 

dipictar — slujbaş domnesc sau boieresc, care se fn- 
grijea de cele necesare scrisului. 

djurstvă, dejurstfă — poliţie; 

dragoman — tălmaci oficial. 


È 


ebenist — tîmplar de mobilă din abanos, dar şi din alte 
esențe. 

edecliu — slujitor domnesc. 

elciu — consul european pe lîngă Poarta otomană. 

elisă — elice. 

epingea — ipingea, manta cu glugă, fără mîneci. 

evghenist — nobil, aristocrat. 

ex-voto — figuri şi obiecte aninate în biserici de către 
cei care cred că li s-a îndeplinit o rugăciune. 


F 


falangă — sul de lemn, de care se legau picioarele celor 
condamnați să fie bătuți la tălpi. 

fărtale — blazon. 

ferber — joc de cărți. 

feregea — haină uşoară și scurtă de vară. 

fermenea — haină scurtă brodată cu fir sau mătase, 
purtată de obicei peste anteriu. 

fifer — tlautist. 

filonichie — discuţie aprinsă, gilceavă. 

finfunsfanţih — veche monedă austriacă de 25 de orăi- 
țari. 

fulie — broşă de forma narcisului. 


36 — Opere, vol. I — Ion Ghica 553 


554 


G 


gabrovean — neguţător de cuțite. 

gambieră — jambieră. 

gealat — gide (1.G.). 

gevrea — batistă brodată cu mătase și fir. 

ghermesit — stofă de mătase. 

ghicelic — scutie, 

ghiordum — joc de cărţi. 

ghircă — specie de grîu bogat în gluten. 

giolar — jucător de arşice. 

girit, gerid — suliță cu care soldaţii otomani aruncau la 
țintă. 

glădici — arbust cu frunze ascuţite şi flori albe. 

goștină — dare pe oi şi pe porci. 

grief — pagubă tăcută cuiva; plingere. 

gugiuman — căciulă îmblănită, boierească şi domnească. 


H 


halea — în funcțiune. 

harşa — pătură pusă pe spinarea calului, sub şa. 
hîrşie — piele fină de miel sau de alte animale, 
husmet — venit al ţării, care se vindea la mezat. 


I 


iasacciu — slujitor dat pentru pază. 

Iflak-beg — nume dat de turci domnului Ţării Romå- 
neşti. 

imam — preot mahomedan. 

imineu — pantof de marochin. 

incablu — măsură marină, reprezentind a zecea parte 
dintr-o milă marină, deci 185,2 m. 

inic — nedrept. 

internunţiu — în text, ambasador al Austriei. 

isnaf — breaslă, breslaş. 

ișlicar — meșter şi vinzător de ișlice, 


36* 


J 


jurandă — în feudalism, funcția celui însărcinat să 
vegheze asupra intereselor unei corporații. 


kes! — taie! 


L 


ladin — ladan, specie de rășină plăcut mirositoare, 
lebadea, libadea — anteriu boieresc. 

lenghiu — lovirea arşicelor cu ichiul. 

lisă — fructe zaharisite. 

listopirat — tîlhar de mare; pirat. 

loghiotat — dascăl grec. 

lostrom — secretarul bastimentului (I.G.). 


mader — vin de Madera. 

maetrisă — calitate de meşter într-o meserie, în epoca 
feudală. 

maidan (a scoate la ~) — a scoate la iveală. 

malotea — scurteică îmblănită, cu guler şi manşete de 
blană. 

mamamuși — pretinsă demnitate turcă. 

manaf — soldat otoman. 

mandat — destăinuire. 

mapa — conducător într-un falanster. 

marabu — maramă, voal. 

marţelin — stofă moale de mătase. 

masala — torţă. 

masalagiu — tăclier. 

matima — lecţie. 

mavrofor — ostaş din batalionul sacru al Eteriei. 


555 


556 


mazdrac — suliță. 

medelnicer — mic boier care turna domnului de spălat, 
înainte de masă. 

mehmendar — Slujbaş ataşat pe lîngă un trimis străin. 

meși — un fel de cizmuliţe din piele fină, purtate peste 
ciorapi, dar sub încălţăminte. 

metachirisi — a folosi ceva în mod obişnuit. 

meterhanea — muzica militară turcă. 

miralai — comandant de regiment] în armata otomană. 

mucari — foarfeci cu care se curăța mucul lumi- 
nărilor. 

muchelef — elegant. 

mudir — subprefect (1.G.). 

murahaș — plenipotenţiar turc. 

mursă — benghi, aluniţă.- 

muzzo — mus, elev marinar 


N 


nacealnic — şei de servici ;, comandant. 
nafe — blană din piept de vulpe. 

nart (a tăia — ) — a stabili un preţ fix. 
nefer — soldat din armata otomană. 
neisan — naisan, cîntăreţ din nai. 

nizam — soldat otoman. 

novita — noutate. 


obaht — comenduire. 

odivoi — pedestraş. 

ofițerul de cuart — (ofiţerul) de rînd (1.G.). 
ogeac — camera de gardă, la palatul domnesc, 
omelie — predică. 

ordie — tabără militară. 


stagiu — ostatic; zălog. 

otcup — bun sau venit al statului, dat în arendă. 

oicupeiu — cel ce a luat în arendă un bun sau un venit al 
statului. 

otnoșenie — circulară; raport; adresă oficială. 

otomană — canapea, sofa. 


P 


pacea — blăniță din picioare de samur 

paia — scos din funcțiune, 

paplină — poplină. 

pambriu — stofă fină de lină. 

parastisi — a juca un rol într-o piesă. 

participii (a vinde ~} — a preda o limbă străină. 

parucic — locotenent. 

pazarnic — poliţaiul pieţei. 

pecetluitură — impunere. 

piser — funcționar, copist. 

pliroforisi — a lămuri ; a convinge. 

podorojnă — ordin scris pentru a se da cai de poştă. 

poșlușnic — slujitor. 

pot-polcovnic — locotenent-colonel. 

poturi — pantaloni largi, cu partea de jos strinsă pe 
pulpe. 

prapurcie — sublocotenent. 

prăfărie — pulberărie. 

preobejenie — schimbarea la faţă. 

prevarigațiune — abatere de la îndatoririle slujbei ; abuz, 
samavolnicie. 

pricaz — ordin. 

pristol — altar. 

privilegiu — în text, antrepriza serviciului de poştă. 

pronunciament — refuzul declarat de a se conforma unei 
legi. 

pruă — proră. 


557 


358 


R 


radou — pod plutitor; plută. 

rai — pămînt supus sau sub ocrotire (1.G.); raia. 
regea — mare demnitar otoman. 

reis-efendi — mare cancelar. 

recipiendar — candidat. 

remorcat — tras edec (I.G.). 

rezou — reţea. 

rodozahar — dulceaţă de trandafiri. 

ronde-bosse — sculptură în relief. 


S 


sacnasiu — un fel de balcon închis cu geamuri, prelungit 
deasupra uliţei. 

salep — băutură răcoritoare orientală. 

salepciu — vînzător de salep. 

salop — scurteică fără mîneci. 

salță — sos, 

samoderseu — autocrat, tiran. 

sangulie — pînză foarte fină. 

sămeșie — instituţia sau funcţia stringerii birurilori 

sdelcă — contract. 

seimean — ostaş mercenar. 

seis — rîndaș. 

seleaf, sileah — brîu pentru arme. 

selimie — țesătură de mătase, din care se confecționaw 
mai ales anteriele. 

seraschier — comandant al armatei şi ministru de război 
în Imperiul otoman. 

serhat — fortăreață otomană de graniţă. 

sevai — țesătură de mătase cu fire de aur sau de argint. 

sfet? — a (se) arăta; a (se) da la iveală. 

simorie — ceată; bandă. 

sinet — act. 


singeap — blană de jder. 

smotru — instrucţie militară. 

soitar — măscărici, 

spahiu — cavalerist otoman, 

sprafcă — cercetare; anchetă. 

stacoj — homar., 

staționar — vas de război folosit pentru supravegherea 
porturilor. 

stegar — în trecut, slujbaş polițienesc. 

stol-nacealnic — şei de birou. 

sudit — supus străin. 

suvariu — ostaș din cavaleria otomană. 


$ 


şaică — corabie mică de transport. 

șişanea, șușanea — puşcă lungă. 

șleapă, șlapă — pălărie în trei colţuri; tricorn. 
ștraf — amendă. 


T 


tabla-bașa — cal de paradă, frumos împodobit, primit 
de domnii români, la înscăunare, din partea sul- 
tanului. 

t aclit — bucată de stofă sau de mătase vărgată, cu care se 
înfăşura capul sau mijlocul. 

talie — timpul cît durează împărţirea cărţilor de joc 
la o partidă de bacara. 

talpaș — pedestraş, 

tarabolus — şal înfăşurat în jurul capului sau folosit ca 
briîu, 

tarapana — monetărie. 

tatarcă — învelitoare pentru cap, împodobită cu blană, 

tazidar — slujbaş care strîngea birurile. 


559 


tecnologie — morfologie. 

teleloaică — soția zarafului (telal); vinzătoare ambu- 
lantă. 

tetrea — dulceaţă (de chitră). 

tombateră — căciulă orientală care se purta pe la înce- 
putul secolului trecut; persoană cu idei învechite, 
retrograd. 

topuz — sceptru; mic buzdugan. 

trandafiri — cîrnaţi cu usturoi (1.G.). 

tufecei-bașa — comandantul gărzii domneşti, în timpul 
fanarioţilor. 

tufecciu — letegiu din garda domnească. 

tui — steag otoman făcut din cozi de cal. 

tumbelechi — tobă mică de aramă, în muzica militară 
otomană. 

tura — monograma sultanului, pe acte şi monezi; em- 
blemă, efigie ; faţa monedei pe care se află emblema. 


U 


udagaci — odagaci, scoarţa unor arbuşti exotici, care, 
arsă, parfumează aerul. 


padea — scadenţă. 

palesi, aliu — guvernator al unui vilaiet. 

papel — găteală, podoabă a unei rochii. 

vasel — vas de război. 

pătaf de curte — supraveghetor al argaţilor, la curtea 
domnească sau în gospodăria unui boier. 

pătășie de plai — subprefectură. 

vergură — vergea orizontală pe catarg, pentru susţinerea 
pînzelor. 

pilaiet — provincie în Imperiul otoman. 


VĂ 


zapeilic — funcția zapciului ; strîngerea dărilor. 
zapciu — cîrmuitor al unei plăşi, 

zăcaș — trindav; rău. 

zeibeg — ostaş otoman din Asia Mică. 

zlatauz — gură de aur. 


TABLA ILUSTRAȚIILOR 


Membrii guvernului prezidat de Ion Ghica, nu- 
mit la 11/23 februarie 1866 (Biblioteca Acade- 
miei Republicii Socialiste România, Cabinetul 
destampe) s.ss.ssssesssssessesssesesssess> 
Pantazi Ghica, fratele memorialistului (Bi- 
blioteca Academiei Republicii Socialiste Româ- 
nia, Cabinetul de stampe)... ..... 
Capela din parcul de la Ghergani (Biblioteca 
Academiei Republicii Socialiste România, Ca- 
binetul de stampe). ...... .................. 
Mormiîntul lui Ion Ghica, în capela de la Gher- 
gani (Biblioteca Academiei Republicii Socialis- 
te România, Cabinetul de stampe)........... 
Ion Ghica şi V. Alecsandri (Biblioteca Acade- 
miei Republicii Socialiste România, Cabinetul 
de stampe); suie se ata nica ca ua enS 
Foaia de titlu a ediţiei a doua din Scrisori că- 
tre V. Alecsandri... cs... so... 
Miînăstirea Cozia (Acuarelă de Preziosi) ...... 
Ion Ghica (Biblioteca Academiei Republicii So- 
cialiste România, Cabinetul de stampe). ...... 
Dimboviţa lingă Radu-Vodă (Acuarelă de Pre- 
31080). si pas fe sa atasate 000 ia AE Baja 
Cuviîntarea lui Ion Ghica, principe de Samos, 
ţinută la 25 aprilie 1856 în faţa senatului sa- 
Miot. . sec ssosesenesovoesesooeesessaosasse 


. 


64—65 


64—65 


96—97 


96—97 


224—225 


224—225 
256—257 


256—257 


288—289 


288—259 


563 


CUPRINSUL 


Ion. Ghita ies siana arătă ere ua ati ua ala santa ete aria ară 7 
Notă asupra ediției ....... o coeoeeeoeeoeeaaaae 103 


SCRISORI CĂTRE V. ALECSANDRI 


Introducţiune .............. ................. 444 
Clucerul Alecu Gheorghescu .......c.c cc... 127 
Polcovnicul Ioniță Ceganu..........c cc... 433 
Din vremea lui Caragea ...........c.ccccc..... 140 
Școala acum 50 de ani.. ......escscccccccccee. 4151 
Din timpul zaverii..........ssssscsssccasee. 162 
Liberalii de altădată. ..........eeessssossssse. 189 
Generalul Coletti la 1£35.........cccceeee..... 197 
David Urquhard .......senesscssecescesccce. 207 
Libertatea sic se aaa oarece e senaste oseas 217 
Egalitatea. siseriowssines n ceai aia iaoi iaaa 232 
O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848 245 
Dascăli greci şi dascăli români ......c...c...... 244 
Tunsu şi Jianu ssioceiee rossi ochos tunings 263 
DeOdoro8 .........cceeeeeaaeeeeeeeeesesaaeeae 272 
Teodor Diamant.......sssssssssssesesacseses. 281 
Căpitanu Laurent ......cesesescsssosescesescs 295 
Căpitanu Laurent ....... ceea ee eeeaesesee 317 
Legile: scutece cete atare oanien a atacă aaa inaa 334 
Băltăreții: cca acas cret areiaraca? a oa roca aia ta Dracacal aaa 2 ata: 346 


BIrZOL:, ses aa ata oo data eat lar data i dara 359 


insula Prosta .......ccneeeeeeeeeaeeeeeeaasee 367 
loan Cimpineanu ........c ceea 412 
Amintiri despre Grigorie Alexandrescu. ......... 431 
Nicu Bălcescu  ...... cc eeeeeeeeeeeeeeee 44h 
Note și comentarii............................ 473 
Glosar, ss seste eana EE vea optează tes n... 547 


Tabla ilustraţiilor ......................ssssse 563