Transilvania_1897_028_005_006

TRANSILVANIA 


ORGANUL ASOCIAȚIUNII TRANSILVANE 


PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN. 


Ne. V-VI. Sibiiu, Iunie — lulie 1897. Anul XXVII. 


CASA NAȚIONALĂ. 


Idea ventilată în primul articol al „Transilvaniei“ pro 
1897, de a ridica în Sibiu, pe intravilanul cumpărat de cu- 
rând de Asociațiune, o casă națională, care să cuprindă un 
museu istorie și etnografic, biblioteca Asociaţiunii şi un adă- 
post pentru intreprinderile și instituțiunile noastre culturale, 
artistice și sociale, a aflat pretutindenea primirea cea mai căl- 
duroasă. Aproape toate foile rom. din ţeară au reprodus acest 
articol şi au aprobat espunerile dintr'însul, iar comisiunea 
esmisă la 4 Februarie a. c. de comitetul central al Asociaţiunii 
pentru înaintarea unei propuneri cu privire la meniţiunea, ce 
este a se da intravilanului de sub întrebare, l-a acceptat de 
basă pentru desbaterile sale. 

Intrunindu-se în mai multe rânduri comisiunea a desbătut 
toate detaiurile chestiunii și a stabilit un proiect amănunţit, 
pe care l-a înaintat comitetului central în ședința acestuia din 
1/13 Maiu a. œ. 

Comitetul, după ascultarea raportului comisiunii, a accep- 
tat punctul ei de vedere și a decis a face deja proximei adu- 
nări generale propunerea de a ridica o casă naţională în 
Sibiiu. 

Astfel s'a făcut un pas mare și însemnat pentru înfiin- 
țarea unei instituțiuni naţionale, care formează de timp înde- 
lungat una dintre cele mai urgente necesităţi culturale ale 
Românilor din patrie, și a cărei realisare este o datorie de 
onoare a generaţiunii noastre actuale. 


și 


6 


14 


Luată odată inițiativa dela locul cel mai competent, de- 
pinde numai dela zelul publicului nostru şi dela priceperea, 
ce o are pentru trebuințele reale ale înaintării sale culturale, 
ca cuvântul trup să se facă și să putem inaugura în timp 
apropiat o nouă și mare instituțiune naţională, care ne va 
asigura atât în faţa lumii culte cât și în memoria urmașilor 
nostri un loc onorific și respectar. 

Este datoria noastră de a ţine publicul cetitor român în 
curent cu toate fasele acestei chestiuni, din care causă lăsăm 
să urmeze de astădată întreg 


RAPORTUL 
comisiunii eamise în causa înființării unei case naționale în Sibiiu, 


A. Consideraţiuni generale. Pietatea popoarelor civilisate pentru trecutul 
lor şi pentru operele lucrării lor naționale a adus cu sine, că toate naţi- 
unile între cele dintâiu aședăminte culturale au ridicat adăposturi, 
modeste ori falnice, după-cum permiteau puterile lor — pentru scutirea de 
perire a clenodiilor lor naţionale și pentru înlesnirea înaintării lor culturale. 

Cu înaintarea civilisațiunii aceste aședăminte san bucurat pre- 
tutindenea de o îngrijire deosebită atât din partea statului cât şi a socie- 
tăţii, astfel încât astădi de abia mai există stat modern și națiune 
cultă, care să nu aibă musee, biblioteci, atenee, teatre și alte asemene 
aşeqăminte naţionale. 

Numai noi Românii de sub Coroana sft. Stefan facem în această 
privință o regretabilă și tristă excepțiune, care deși își are explicaţiunea 
în greaua situaţiune din trecut a poporului nostru și în împrejurarea, că 
nisuinţele sale culturale nn se bucură ca ale altor popoare de sprijinul 
puternic al statului, totuși în vederea progreselor mari, ce le-am făcut, 
în deceniile din urmă pe toate terenele, astădi nu se mai poate scusa, 

Generaţiunea noastră actuală, care dispune de atâtea forțe intelectuale 
şi materiale, nu poate privi indiferentă la lucrarea uriaşă, ce o desvoaltă 
pe acest teren popoarele conlocuitoare (în parte de asemenea fără ori-ce 
sprijin din partea statului), ci atât față cu memoria acelor mari bărbaţi, 
cari au pus basele culturii noastre naționale, cât și față cu reputaţiunea 
poporului lor de element de cultură, trebue să-și ţină de datorie de 
onoare de a păstra generaţiunilor viitoare comorile trecutului şi rodul 
muncii noastre culturale. 

Cu cât aprofundăm mai mult, această idee, cu atât mai mult ni-se 
va impune necesitatea unei acțiuni energice pentru realisarea ci. 

I. Museul istorie. Suntem popor autochton în această patrie; avem 
un trecut bimilenar pe pământul, unde locuim, și o istorie naţională, 
care deși caracterisată prin secoli de selăvie, — este totuși bogată în 


15 


momente falnice, ce trebue să întărească în noi credința întrun frumos 
viitor şi în o măreaţă menire națională a poporului român. În special 
istoria secolului din urmă, în care cade redeşteptarea noastră națională 
şi începuturile culturii noastre, va rămâne pentru timpuri îndelungate 
una dintre epocele cele mai strălucite în vieața poporului nostru. 

Mai ales noi, generațiunea de astădi, avem să dăm istoriei nați- 
onale și tuturor monumentelor sale o îngrijire deosebită, pentru-că chiar 
în timpurile noastre s'au ivit şi se propagă curente puternice, cari, deşi 
străine de sciinţe, totuşi cu un mare aparat sciințific au început a ne 
contesta întreg trecutul, precum şi importanța noastră etnică actuală, 
În faţa acestor curente neajunsul mare şi mult simţit, că isvoarele 
istoriei noastre a trebuit să le luăm până acum tot numai din mâni 
străine, ar deveni adevărat pericol, încât nu ne poate fi permis a 
lăsa și pe viitor la discreţiunea şi în sarcina străinilor de a păstra 
posterităţii monumentele istoriei noastre naţionale. 

Necesitatea, acestei acţiuni este pe cât de mare, pe atât de urgentă, 
căci o mulțime de lucrări importante, cari s'ar put face astădi, până- 
când mai sunt în vieaţă martorii oculari ai evenimentelor mari ale seco- 
lului nostru, preste 2—3 decenii nu se vor mai pute realisa. Actele şi 
documentele, precum și literatura referitoare la luptele noastre politice, 
bisericesci. și culturale, începuturile aşedămintelor noatre naţionale, sunt 
tot atâtea monumente prețioase pentru istoria neamului românesc și 
trebue adunate şi păstrate până nu se pierd și nu se vor da uitării. 

11. Museul etnografic. Situaţiunea ce am expus-o cu privire la trecut 
este tot aceeaşi în ce privesce vieaţa noastră naţională de astădi şi 
diferitele ei manifestaţiuni. 

Este un lucru recunoscut de lumea cultă, că din punct de vedere 
etnografic poporul nostru este unul dintre cele mai interesante elemente 
şi scim, că şi institutele etnografice și etnologice străine dau o de- 
osebită atențiune colecţiunilor românesci. Şi în această privință însă 
tot numai factori străini au lucrat şi ne-au presentat lumii după-cum 
le-a venit lor la socoteală. Noi înşine, deşi interesaţi în prima linie, 
atât cu privire la reputaţiunea noastră naţională cât și la interesele 
economice, nici o încercare n'am făcut pe acest teren; şi dacă un străin, 
captivat de productele artistice ale muncii poporului nostru, ar veni la 
noi, la cea mai veche şi mai de frunte societate culturală română, şi 
ne-ar cere să-l punem în curent cu industria noastră de casă, ar trebui 
să-l trimetem la aședăminte străine, ca să afle acolo cum trăiesce şi 
muncesce poporul nostru. 

Asemenea stări numai măgulitoare nu sunt pentru noi și trebue 
să întărească posițiunea acelora, cari caută a ne presenta ca pe un 
element etnic lipsit de ori-ce valoare culturală şi economică. 

Deci şi pe acest teren este timpul suprem de a întra în acţiune, 
Amintim numai împrejurarea, că există ținuturi întregi, unde poporul 

6 


16 


nostru s'a lăpădat de pitorescul seu port străvechiu şi unde în urma 
influenței nivelisătoare a stărilor economice moderne, casa ţeranului 
român a început a-și pierde însușirile și particularităţile sale naţionale 
şi de abia se mai doesebesce de casele străine. 

LI. Casa reuniunilor şi biblioteca. Afară de motivele ar&tate, cari 
militează pentru înființarea cât mai grabnică a unui Museu istoric și 
etnografic, ridicarea casei naţionale se presentă ca o adevărată necesitate 
şi din alt punct de vedere. 

Scim anume, că nici una dintre numă&roasele noastre societăţi culturale 
şi artistice, între cari cele mai importante îşi au sediul în Sibiiu, nu au 
nici un adăpost și că nu putem arangia o convenire socială sau culturală, 
o prelegere, concert ori altă representaţiune artistică, fără ca să fim 
avisați la bunăvoința străinilor și de multe-ori expuși chiar și exploatării 
şi şicanelor lor. 

Nici chiar „Asociaţiunea 'Transilvană“ nare un loc corespundător 
trebuințelor sale și până-când biblioteca noastră, — unica bibliotecă rom. 
publică din țeară — este adăpostită în condițiunile de astădi, să nu ne 
mirăm, că nu se îmbogăţesce şi nu se folosesce. 

Deja necesitatea de a da acestei biblioteci condiţiunile inomis 
necesare pentru o desvoltare corespundătoare importanței, ce o are 
pentru ori-care națiune cultă o mare bibliotecă naţională publică, recere 
şi justifică din partea noastră o acţiune cât mai intensivă. 

De asemenea nu putem sta indiferenți în fața faptului, că Musa 
română nici în Sibiiu, nici în alte oraşe cu poporaţiune română n'are 
nici un singur scut și este necesitată a se refugia în crișme şi şuri. 
Trebue să avem în fine și noi Românii, cel puţin întrun singur centru — 
şi Sibiiul a devenit fără îndoială un focular al vieții românesci, — patru 
păreţi simpli, între cari să ne putem întruni neconturbați pentru a ne lumina, 
a asculta literatura, a admira arta română şi a serba sărbătorile noastre. 

Pentru a documenta necesitatea înființării casei naționale, comisiunea 
crede, că nu este de lipsă a întra în  detaiuri, ci în convingerea: că 
această necesitate, care a mai fost accentuată în sînul comitetului, este 
pe deplin simțită de întreaga românime cultă, se restrînge la cele expuse 
şi vine acum să arete formele concrete, în cari crede că ar trebui şi se 
va put realisa idea ventilată. 

B. Întocmirea casei naţionale. Pentru-ca să poată satisface trebuinţelor 
arătate, casa naţională va trebui să fie un edificiu spațios, care să 
poată cuprinde: 

1. O sală mare cu scenă, întocmită — cam în forma salei Ateneului 
român din Bucuresci — astfel, ca să poată servi pentru prelegeri, concerte, 
representațiuni teatrale și totodată şi pentru conveniri sociale. Această 
sală ar trebui să aibă înălțimea a 2 etagiuri și să fie pusă în legătură 
cu câteva încăperi mai mici aședate eventual în suteren, în cari să se poată 
întroduce — în cas de necesitate — o bucătărie pentru conveniri sociale. 


"O 


2. Localități corespundătoare pentru societățile române, cum ar 
fi: casina română, reuniunea de cântări, reuniunea de agricultură, 
etc., cari ar trebui puse în legătură cu sala mare, ca la cas de ne- 
cesitate să servească drept camere laterale cu ocasiunea convenirilor 
sociale. 

3. Localitățile proprii ale Asociațiunii Transilvane, anume : 

a) o sală mai mare pentru bibliotecă şi în legătură cu aceasta un 
mic birou al bibliotecarului, precum și o cameră laterală pentru cei-ce 
vor avé să facă lucrări mai mari în bibliotecă, apoi pentru arangiarea 
materialului de cărți, documente, etc. ; 

b) biroul Asociaţiunii şi o a doua cameră pentru redacția „Tran- 
silvaniei“ ; 

c) o sală de ședințe, pe care să o poată folosi şi alte societăţi. 

4. Circa 4 camere împreunate prin un coridor spațios pentru 
museul istoric, care să cuprindă şi colecţiunile de documente. Partea 
archeologică a museului istoric şi anume obiectele mai mari, de peatră, 
metal, ete., sar pute aședa în suteren. 

5. Circa 4 camere, împreunate asemenea prin un coridor larg, 
pentru museul etnografic. 

6. Locuinţa servitorilor, etc. eventual în suteren. 

Casa naţională va ave să cuprindă deci cel puţin 20 încăperi, între 
cari o sală mare și coridoare largi, şi astfel va fi lipsă de un edificiu 
mare, cu suteren, parter și âncă doue etagiuri, care aproximativ va recere 
spese de clădire în suma de circa fl. 100.000. 

C. Finanțarea proiectului. Comisiunea s'a ocupat și cu chestiunea 
finanțării zidirei proiectate şi sciind, că Asociațiunea nu dispune de 
fonduri menite pentru un asemene scop, a trebuit să conteze aproape 
exclusiv la acel isvor, din care au ridicat și alte popoare asemene aședăminte : 
adecă la munificenţa naţiunii. 

Este adevărat că publicul român şi până astădi e prea mult molestat 
cu colecte şi are o antipatie foarte pronunţată în contra listelor de 
subscripțiune. Cu toate aceste scim, că contribuie mai departe pentru 
câte-toate scopuri, de multe-ori cu totul particulare și în cea mai mare 
parte de o însemnătate naţională foarte dubioasă. Comisiunea crede deci, 
că în fața uni Apel pentru un scop eminamente naţional-cultural, cum 
este cel urmărit de noi, națiunea rom. nu va pute rămâne indiferentă, 
ci va contribui bucuroasă obolul seu pentru achitarea unei datorii de 
onoare a generațiunii inteligente de astădi. 

Comisiunea crede deci, că apelul Asociaţiunii pentru ridicarea 
casei naţionale nu va rămâne fără de efectul dorit şi contează mai ales 
la băncile rom., cari realisează an de an un profit de 1 mil. de coroane 
şi cari, prin o contribuire regulată în decurs de câţiva ani, ar pute 
amortisa singure spesele zidirii, fără cea mai mică alterare a dividendelor 
şi reservelor lor. 


78 

Ca un al doilea isvor comisiunea a luat în combinație arangiarea 
unei mari loterii de bani, care după întărirea statutelor noue şi la cas 
dacă „Albina“ ori altă bancă mai mare rom. sar angaja la realisarea ei, 
se va pute arangia fără multă greutate şi ar pute aduce un profit de 
circa fl. 100.000, din care sumă apoi s'ar pute acoperi și întocmirea internă 
a aşedământului proiectat. 

În fine comisiunea a mai ţinut cont și de aceea, că în scurt timp 
se vor pute realisa lăsămintele Oltean şi Filip, cari vor pute fi învestite 
în realități, fără ca Asociațiunea să fie împedecată în această privinţă 
prin litere fundaţionale ori prin statutele sale. 

D. Lucrările prealabile. Comisiunea, după-ce a arătat în cele premer- 
gătoare deoparte necesitatea ridicării unei case naționale, iar de altă parte 
modalităţile întocmirii și finanțării acestui aședământ, trece acum la speci- 
ficarea lucrărilor prealabile, ce le crede de lipsă pentru realisarea proiectu- 
lui, și înaintează în această privință următoarea propunere concretă: 

„Comitetul central va înainta lu proxima adunare generală propunerea, 
ca pe partea de cătră pare a intravilanului din Sibiiu, struda Morii Nr. 6, să 
se ridice o casă naţională, care să cuprindă. 

1. Un museu istoric al Românilor din patrie, împreunat cu coleețiani 
archeoloqice şi numismatice şi cu o arehivă pentru păstrarea documentelor de 
interes pentru istoria română. 

2. Un museu etnografic, întocmit cu deosebită considerare la păstrarea 
motivelor naționale în port şi industria rom. de casă şi la desvolturea acestui 
ram al muncii naționale. 

3. Biblioteca Asociaţiunii, provedută cu toate conditiunile de desvoltare, 
ce se recer pentru o mare bibliotecă publică naționali. 

4. Birourile Asociutinnii. 

5. O sală mare, care să poată servi pentru prelegeri publice, concerte, 
vepresentațiuni dramatice şi conveniri sociale. 

6. Localități corespundetoare pentru trebuinţele A române din 
Sibiiųu. 

Sumele necesare pentru acoperirea speselor acestei clădiri se vor acoperi: 

a) din fondurile Asociațiunii, cari în sensul literelor fundationale şi al 
statutelor se pot investi în realități ; 

b) din venitul unei loterii de bani; 

c) din colecte şi din contribuirile fundatorilor, precum şi din alte donați- 
umi speciale. 

Pentru elaborarea unui plan de clădire Asociatiunca va face apel publie 
la architecții români şi va publica pentru orientare un plan de situație şi 
o schiță exactă a intravilanului. 

Sibiiu, 12 Maiu 1897. Dr. C. Diaconovich. 

Din ședința comisiunăi tinută la 1/13 Maiu 1897. 
|. St. Șulutiu. Dr. A. Brote. L. Simonescu. P. Cosma. 


79 


DIN ISTORIA BĂILOR. 


De Dr. G. Vuia. 


Folosirea băilor ca mijloc de curăţenie e indicată de însuşi instinc- 
tul natural, prin urmare are vechimea omului. Băile le găsim folosite 
din punctul de vedere estetic, religios, igienic şi curativ. Însemnătatea 
neasemănată a apei a recunoscut-o cu 600 de ani înainte de Christos 
filosoful Thales dicend despre acest element, că e cel mai vechiu în na- 
tură şi a rămas cel mai de frunte. Tot așa Plinius naturalistul susţine, 
că apa este elementul, care dominează preste toate celelalte. Cultul re- 
ligios totdeuna întrebuința apa la păgâni ca şi la creştini. În Roma în 
timp de secetă se purta prin oraș simbolul apei implorând dela [ei 
ploaie. Acest obiceiu s'a păstrat la Românii de astădi în forma așa nu- 
mitei „paparude“. La ovrei s'a păstrat pănă în dilele noastre baia ca 
simbol al curăţeniei sufletcsci, ce se prescrie femeilor după fiecare 
menstruație, înainte de cununie şi după scularea din patul de nascere. 
Ovreii, cari şi-au păstrat ritul genuin, ori-cât de săraci ar fi, țin cu sfin- 
ţenie la acest obicein religios şi igienic în acelaș timp. Dacă mij- 
loacele nu le permit instalarea băii în casă, ei constresc o baie co- 
mună, care în muite casuri este murdară, dar cu toate astea prescrip- 
iile lni Moise se indeplinesc. Tot așa a întrat în cultul religios baia 
la Mohamedani. Dacă tenacitatea și spornicia rassei israelite se poate 
datori în mare parte băilor, cari fortifică corpul și îl scapă de multe 
boale, apoi ce sar fi ales de turci, cu viața lor molatică şi enervantă, 
fără o scrupuloasă curățenie a corpului împreunată cu felurite mișcări 
gimnastice impuse prin coran? Pănă a nu întra baia în obiceiul dilnic 
al Romanilor, avea să se observe cu rigoare baia natală la nascere, 
baia nupţială la căsătorie și baia funerală la moarte. La poporul nostru 
s'a păstrat cea dintâi și cea din urmă, dar cea de a doua a ieşit din obi- 
ceiul poporului. Mireasa romană când întra în casa bărbatului mire, un 
băiat îi spăla picioarele, mireasa română de astădi se mulțămesce a trece 
preste troaca cu apă pusă în pragul ușei. Seneca însuși lua în diua de 
anul nou o baie în „aqua virgo“. Aceasta „apă feciorească“, apă ne- 
începută, obvine și în obiceiul poporului nostru, dar el în loc să se scalde 
într'însa, preferă a o bea la anumite vrajuri şi descântece. 


În aprețiarea însușirii igienice și vindecătoare a isvoarelor, Ro- 
manii le dedică qeilor Esculap și Higiea, iar în considerarea puterei 
recâștigate prin băi Hercule este patronul special al apelor minerale 
calde. Termele au format obiectul unui cult deosebit: „Coluntur aquarum 
calentiam fontes“ dice Seneca. Acest cult păgân pentru patronul ape- 
lor calde s'a păstrat și la poporul nostru. Statua în relief, găsită la Băile 
Herculane, toată este ciungărită de popor. Fiecare rădea o părticică 
din aceea parte a statuei, care corespunde organului, de care sufere, 


Drept doctorie lua aceasta porție de praf antic. Adi abia se disting 
conturile lui Hercule în baia poporală. Tot în cadrul cultului religios 
încap și ceremoniile săvîrșite la oracole. Gazurile de hidrogen, ce se 
degajază din isvoarele sulfuroase, fiind ardetoare, preoţii le aprindeau 
de câte ori Pithia se ivea ca să grăiască ominoasa sentință. În așa loc 
era uşor a păstra vecinic aprins focul vestal, căci nimenea nu trebuia 
să se îngrijească de oleu. Gazul se degaja din apă neîncetat. Odată 
aprins, nu se mai stîngea dela sine. Toate oracolele erau în grote cu 
isvoare renumite. Însuși architectul celebru al Romei Vitruvius dice, că 
templul are să fie zidit pe un loc sănătos, lângă cutare isvor vindecător. 
Şi acest obiceiu antic l-a păstrat creştinătatea modernă. Multe mănă- 
stiri românesci au izvorul lor, care se bucură de oare-care reputaţie. 
Fântâna lui Manole nu a lipsit; la mânăstirea Curţii de Argeş. În Bu- 
curesci este o biserică cu numele „lvorul“, care are un isvor în dosul 
altarului în biserică chiar, la care aleargă lumea în fiecare an în diua 
hramului bisericei. În Ciclova, lângă Oraviţa, la o posiţie de munte 
încântătoare, cu isvoare puternice, s'a zidit în timpul din urmă o mână- 
stire numită „Călujara“ din contribuirile creştinilor Români din acele 
ținuturi, Poporul nostru adoară și adi mai mult ca ori-care altul isvorul 
de munte și în anumite casuri îl încunjură cu o aureolă supranaturală. 
Pe muntele Semenic în Caraș-Severin se află un isvor numit „al vaultu- 
vului“, În fiecare an la diua Stului Ilie se adună poporul român. Un 
preot face slujba religioasă după ritul creştinesc-românese. Poporul 
petrece noaptea pe munte și se spală în credința, că va scăpa de toate 
nevoile trupesci. 

Urieșa revoluţiune, ce a produs creștinismul în lume, n'a schimbat 
întru nimic cultul băilor. Singură noţiunea ființei făcătoare de minuni 
s'a. schimbat.  Pănă când păgânii ţineau la geniul deilor şi al ființelor 
mitologice Nimfele, Naiadele, cărora le atribuiau puterea apei, creștinii 
aveau pe „ângerul Domnului“ şi pe „Sfântnl Duch“, care făcea minunea 
apei Siloumului, a scăldătoarei dela Vitesda și a altor isvoare biblice din 
Testamentul vechiu şi Testamentul nou; credința s'a păstrat pănă în 
dilele noastre. 'Ţeranii numiţi „Craşoveni“, de naționalitate bulgară, de 
religie catolică, de lângă Oraviţa, peregrinează în fiecare an la Rosalii 
la băile Herculane, acolo încunjură statua lui Hercule implorând darul 
dumnezeesc spre a se face sănătoşi și fericiţi. Ei împreună cultul pă- 
gân cu cultul creștinesc, făcând băi și cerend ajutor dela Iorgovan (Hercu- 
les) și dela Dumnegeu în acelaşi timp. 

Învăţaţii, cari serutau natura în organismul omenesc în toate timpurile, 
căutau efectul curativ al apelor minerale în însiși proprietățile lor fisice 
și chimice. Cu patru secoli înainte de Christos Hippocrate clasifica apele 
după mineralele lor: natron, sare, peatră acră, fier, aramă, pucioasă, reşină, 
de pământ și altele. Cu jumătate de veac mai târdiu Platon vorbesce 
de var, sare amară și sare de bucate, cuprinse în apele minerale. Cevaşi 


81 


mai târdiu Aristotel formulează tesa și adi în vigoare, că apa are com- 
posiția terenului, prin care curge. Aceasta teorie o exprimă mai lămurit 
la începutul erei creştine marele naturalist enciclopedic Pliniu, qicênd: 
Apele sunt asemenea păturilor de pământ, prin cari străbat şi a plan- 
telor pe cari spălându-le le store sucul. 

Odată recunoscută valoarea reală a apelor minerale în casuri de fe- 
lurite boale, cari resistau tuturor doctoriilor, toată sciința medicilor s'a 
concentrat asupra isvoarelor, studiindu-le cu ajutorul mijloacelor de pe 
acele timpuri. Lumea alerga la băi, iar unde era isvor se fondau orașe 
„urbesque condunt aquae“ — dicea Plinius (apele zidesc orașe). Imperiul 
roman, aprețiind nemăsurata valoare a băilor pentru salubritatea publică, 
le-a declarat de utilitate publică și nu a permis ca să fie esploatate cu 
speculă de câștig. Mai iubitori de oameni decât statele creştine de astădi, 
băile deveniră obiect de folosinţă publică absolut gratuită, bunăoară cum 
se servesce adi apa de beut în fântânile publice. Băile deveniră o nece- 
sitate dilnică pentru ori-ce Roman fie patriciu sau plebeu; ba și sclavii 
erau admiși să ia baie împreună cu cei liberi. Împăratul Adrian însuşi avea 
plăcerea să ia băi alăturea cu mulțimea. „Panem et circenses“ erau astfel 
distribuite, că pânea o primea in forum, iar spectacolele îl înveseleau în 
băi. — Mai puţin ca băile erau în folosință apele minerale luate interne 
ca beutură vindecătoare. În timpul mai nou începuse în America lumea 
a bea apă simplă încăldită. Acest obiceiu âncă nu e original al lumei 
noni, căci deja Alexandru Trallian recomanda celor ce suferiau de stomac 
apa caldă. Plinius se revoltă de această prescripţie, dicând, că cum nici un 
alt animal nu bea beuturi calde, acestea nu pot fi naturale. Poporul de 
rând folosia apa caldă numai când voia să provoace versături, un obi- 
ceiu acesta, ce-l vedem astădi și la poporul nostru. Hippocrate statoresce 
imdicațiuni precise la folosirea băilor calde. La cei ce suferiau de gălbi- 
nare, triguri, la boale de mitră, dureri reumatice, lepră și pleuresie re- 
comanda băi calde. Antyllus, un medic grec, a fost cel dintâiu, care a for- 
mulat teoria și adi respectată, că băile nu se potrivesc decât la boalele 
cronice. 

Balneotechnica a ajuns la Romani la o perfecțiune atât de rafinată, 
încât şi astădi mereu învăţăm dela ei. Multe sunt curat imitații după 
scrierile şi monumentele de o măreață architectură, ce se găsesc în Roma 
şi alte locuri, unde erau în us băi pe timpul acela. Împărțirea unui sta- 
biliment balnear la Romani era următoarea: 1°. Apodyterium sau Spolia- 
torium se numia localul de desbrăcare. 2°. Scalda rece se lua în baptiste- 
rium sau piscina; sala însaşi se numia frigidarium. 3°. De aici se întra 
în tepidarium o încăpere încăldită. 4°. Caldarium sau cella caldaria era ca- 
bina cu baia caldă. 50. Sudatorium se numia încăperea destinată pentru 
a transpira în aer încăldit. În acest local se aflau loje în forma cupolei, 
unde se aseda cel ce voia să transpire mai intensiv; aceasta se numia 


laconicum sau vaporarium. 6%, Unetuurium sau elacothesium era despărță- 
T 


82 


mêntul, unde se făcea ungerea sau tragerea cu oleu a corpului. 70. Ga- 
leria destinată pentru publicul privitor âncă nu lipsia, aceasta se numia 
Schola. 8". Un local era destinat exerciţiilor gimnastice şi purta numele 
de sphacristerium. Nime nu întra în baie fără a duce cu sine borcanul 
(olcuţa) cu oleu (ampulla) şi frecătoarea (strigilis). Un personal instruit ser- 
via publicul. Baieşul, balneator, era dirigentele întregului personal; cap- 
sarii serviau la desbrăcare, tractatores făceau serviciul masorilor de astădi, 
iar unctores ungeau corpul cu balsamuri și oleuri mai mult sau mai puțin 
aromatice, după cum îi dedea mâna clientului. Aceşti unctores de regulă 
erau copii. În legătură cu zidirea băii era locul de întâlnire al filosofilor și în- 
vățaţilor: porticus. Unii aveau plăcerea să facă studii şedând în baie chiar. 
E fapt istoric, că Archimede ședend în baie a deslegat problema matema- 
tică, care într'atâta l-a inspirat, încât a exclamat: heureca! — Nu numai 
băi de curăţenie şi igienice erau în us la Romani. Ei făceau călătorii 
lungi la cutare baie minerală, vestită pentru anumite boale. Despre îm- 
păratul August se scie, că suferind de picioare, în urma cărei suferințe 
schiopăta, a fost trimis la băi calde de pucioasă, a căror apă era alburie, 
La durerile de cap se recomandau băi de sare, iar la suferințele de nervi 
băi de pucioasă. — Băile, cari aveau o regiune muntoasă cu pășune bo- 
gată, erau cercetate și pentru a face acolo cură de lapte, după cum afirmă, 
Galenus. 

Era creştinească întrând în posesiunea monumentelor architectonice 
de băi, le-a prefăcut în biserici, desființând băile publice, fiindcă acelea 
deveniseră locuri de desfrânare în timpul decadenței imperiului roman. 
Cu toate astea creştinismul nu numai că a cultivat mai departe băile ca 
mijloc igienic şi curativ, dar cele mai multe le-a pus sub îngrijirea mă- 
năstirilor, scoțând venituri considerabile din folosinţa lor. În Germania 
cu deosebire biserica avea aproape monopol asupra băilor. Pentru săraci 
existau fundaţiuni cu scop, ca la qile anumite să se dea Băi de pomună. 
Ciuma, lepra și alte boale contagioase au făcut să alerge toată lumea la 
băi. În aceste timpuri au venit în us băile de abur, fiind preferite cu 
deosebire cele termale cu aburi naturali. În anul 1551 la o baie din Ger- 
mania au fost desfundate toate resuflătoarele isvoarelor calde, ca prin aburii 
eşiți de acolo să fie scutit locul de ciumă. O procedură antiseptică apre- 
țiată şi astăqi. — În Francia și în Italia băile erau cu mult lux și comfort 
instalate. Lumea elegantă deja pe atunci se concentra acolo. Învăţaţii, 
artiștii, politicianii îşi dedeau în băi întâlnire așa, că pe atunci nu să- 
punul, ci starea mai mult sau mai puţin înflorită a băilor era măsura cul- 
turii unui popor. 


83 


AVRAM IANCU. 


.—— 


Biografie 
de 
Iosif Sterca Şuluțiu de Cărpeniș. 


Motto: Dar cât un stâlp e în picioare 
Nu cade templul dărimat. 
Şi nici un neam viteaz nu moare 
Cât el mai are-un fiu bărbat. 
V. Alexandri. 


Avram Iancu, Regele munţilor, s'a născut în Vidra de sus în anul 
1824, luna şi diua nu se scie, pentru-că în matriculă numele lui nu se 
găsesce. Tata dinsului Alexandru și mamă-sa Maria Vila, numită și 
Maria mică, pentru-că era o femeie mititică, au fost fruntași în co- 
mună. Tatăl seu a fost pădurar la domnul pământesc, care era coroana 
(fiscul), apoi jude dominal. Un ţeran voinic, inteligent şi onest, cu 
bună stare. 

Avrămuţ, precum îl numiau părinții dînsului, era un băiat plin de 
spirit, dar avea caracterul și temperamentul singular al „Moților“, era 
gânditor și scurt la vorbă; inima însă-i era nobilă și sinceră. Am studiat 
pe Românii din „patru unghiuri“, dar nicăiri n'am aflat atâta însuflețire 
pentru teară și naţiune, ca la Românii din munţii apuseni; un popor pe 
cât de brav ca soldat, pe atât de blând în timp de pace. Poate să fie 
adevărat ceea ce se dice, că: nicăiri în Dacia colonia romană n'a fost 
așa curată și nemestecată, ca în munţii apuseni. Spre a caracterisa pe 
acest popor va fi d'ajuns să ve spun părerea funcționarilor nemți, po- 
leci etc., cari după anul 1849 funcționau în acei munți. Ei diceau: 
„Nicăiri n'am vădut un astfel de popor; aceștia nici nu fură, nici nu se 
bat, noi n'avem nici un lucru, nici o ocupațiune aici“. 

Aceşti funcționari, dela fire pedanţi, nu erau amicii Românilor, 
mai erau şi preocupați și fricoși, audînd că „Moţii“ au omorît în revo- 
luţie atâtea și atâtea mii de Unguri; dar cunoscându-i mai de aproape, 
w'aveau destule cuvinte să-i laude. 

Avrămuț, prăsit în acei munți acoperiți de bradi — simbolul ne- 
muririi, — unde dorul de libertate ardea pururea, ca jăraticul sub spuză; 
în acei munți, de unde mulţi bărbaţi însemnați au ieşit, de timpuriu 
dedea semne de o agerime a minții, care își arunca razele din băiatul 
âncă neinstruit: din fiul naturii. 

Tatăl meu, care era funcţionar cameral preste acel ţinut, care eso- 
perase pentru tata lui Iancu dreptul de a vinde beuturi, prin ce și-a 
făcut o frumoasă avere, îl întrebă odată: „ce ai de gând să faci din 
Avrămuţ“ ? 

za 


84 


— D'apoi va fi şi el ceea ce sunt eu, dacă va fi om cum se cade. 

— Nu! trebue să-l dai la școli mai înalte. Dă-l împreună cu bă- 
ieții mei“. 

Tatăl lui Avrămuț s'a învoit, și d'atunci Avrămuț a fost nedes- 
părțit de familia Şuluțescilor. 

Buchile le-a învățat Avrămuţ în Câmpeni, clasele elementare în 
Abrud, gimnasiul inferior în Zlagna, gimnasiul superior în Blaj, drep- 
turile în Cluj. 

În tot timpul, ce l-a petrecut în deosebite cetăți ca student, s'a bu- 
curat de simpatia conșcolarilor şi a cetățenilor. Era un student eminent, 
cu esterior plăcut, blondin, modest, cu inimă deschisă, sincer și cu ca- 
racter, avea mult temperament, dar era foarte tolerant față cu alte nați- 
uni şi confesiuni, apoi ținea mult la parola cuvântului dat. Aceste 
însuşiri nobile le-a păstrat în tot decursul vieții sale. Matematica și 
mai ales istoria, îi era studiul de predilecţiune. Însuşirile dînsului i-au 
făcut posibilă întrarea în familii patriciane „domnesci“, precum se 
dicea pe acele timpuri, prin ce calităţile dinsului s'au perfecţionat. De 
aceea dic unii cronicari maghiari, că: „Manierile lui Iancu erau mai fine, 
ca ale altor tineri din părinți țerani“. 

După terminarea cursului juridic în anul 1845 Iancu, provădut cu 
cele mai escelente atestate — precum ne spune „Magyarország es a 
nagyvilág“ în Nr. 1. din a. 1873 — s'a presentat înaintea guvernului din 
Cluj, pentru a fi primit practicant fără salar. Dar bietul Avrămuț, 
pe semne nu și-a dat seamă, că în aceasta ţeară pănă la anul 1848 nu 
tot „omul“ era „om“. 

„lancu — așa dice numitul diar — n'avea nici înfăţişare recomanda- 
bilă: el nu scia să se încovoiască, nici să se lingușească. Pe figura lui 
înaltă, și pe faţa lui superbă bărbătească, se oglindea timbrul acelei 
consciinţe, pe care singur convingerea meritelor o poate da“. 

El a fost respins, pentru că era plebeu; adecă nu era nobil. 

Aceasta suliță a sângerat amar sufletul lui Iancu. El sa întors 
dela guvern, nu umilit, ci indignat şi insultat în demnitatea sa de „om. 
S'a dus deci la M.-Oșorheiu şi s'a înscris la tabla regească ca cancelist, 
cu scop de a se pregăti pentru censura de advocat. Advocat putea fi 
și dacă nu era nobil. Nobilii nu se făceau advocaţi; ei monopolisau 
funcțiunile publice. i 

Din frageda tinerețe îl frământa dorul de libertate şi de emanci- 
parea poporului român. Suferințele poporului român îl ţineau în per- 
petuă agitațiune. 

La anul 1847, fiind dieta convocată la Cluj, tabla regească, care 
făcea parte din parlament, îşi ținea ședințele în Cluj; din această causă 
Iancu, care se pregătea pentru censura de advocat, âncă se afla acolo. 
În 16 Ianuarie eram ambii pe galeria dietei, el urmăria cu un indescrip- 
tibil interes desbaterile parlamentare. 


85 

Guvernul, susținut de partidul conservator reacționar, voia, ca prin 
noul proiect de lege, numit „urbariu“, să strivească pe bietul țeran cu 
desăvîrşire. 

Despre acest „urbariu“ qice Barițiu în „Observatoriul“ din anul 
1860: „La noi era să vină revoluția și fără revoluția din Paris, pentru 
că ceea ce n’a terminat anul 1842, a terminat anul 1847, când guvernul 
şi majoritatea parlamentului lucrau ca orbiți de Dumnedeu, pentru pe- 
rirea lor şi a țerii“. 

În aceea qi şeful partidului liberal, Baronul Kemény Dénes, rosti 
în parlament pentru emanciparea țeranilor cuvintele pururea memora- 
bile: „Țeranul, care după ce fu desbrăcat de tot dreptul omului, de 
toată demnitatea omenească, i s'au impus sarcini, cari nu numai întrec 
venitul moşiei ce o lucră, dar întrec chiar puterile dînsului. Și când ar 
avè numai un stăpân, tot ar mai merge; dar după-ce stăpânul seu i-a 
luat tot ce bietul om a muncit, apoi vine al doilea stăpân, statul. 
Acesta-i impune o sarcină şi mai grea. În timpul, când nobilul îşi pe- 
trece în dolce far niente, țeranul poartă toate greutăţile ţării: plătesce 
singur contribuţia, face drumuri şi poduri grele și tot el plătesce vama 
pe ele. Apără ţeara cu arma, ca nobilimea să poată domni în liniște. 
Plătesce pe popa, pe dascăl, pe jude, pe notar și tot cei se cere. Și 
acest om în sdranţele sale, e onest, blând, muncitor, își iubesce ţeara şi 
o apără cu credinţă, deși el scie că nici chiar acel pământ de trei coţi, 
care după moartea s'a-i va acoperi trupul, nu este proprietatea dînsului. 
Aveţi grije! Dumnedeu nu poate suferi îndelung o asemenea stare“. 

La aceste cuvinte, ieşite dintr'o inimă nobilă, representantele gu- 
vernului, un grof regalist iată ce respunse: „Am un temeiu prea serios, 
ca să privesc la emanciparea ţeranilor, ca la moarte. Precum noi nu 
scim acuma, unde a fost patria originală a strămoșilor nostri veniţi din 
Asia, așa să păzim, ca nu cumva, preste 40 —50 de ani, să trebuiască a 
căuta pe Maghiari în mica noastră patrie Transilvania cu lampa; pen- 
tru-că dacă 'Transilvania va sta de sine, se va preface în ceea ce fusese 
înainte cu 900 de ani, când veniseră aci Arpád și Tuhutum: uşor se 
poate preface în Dacia, 

Unirea cu Ungaria, care ne-ar pute apăra, e âncă departe de a se 
realisa“, 

Când majoritatea parlamentului primi proiectul de lege (urbariu), 
Baronul Kemény părăsi sala demonstrativ strigând: „Protestez în nu- 
mele poporului sfânt“ ! 

Iancu, care asculta cum se împărțese „domnii“ pe pielea bietului 
teran, gemea ca un taur înferecat şi tremura ca varga, o convulsiune 
şi nervositate l-a cuprins: îl scuturau frigurile. A trebuit să-l duc cu 
sila de acolo, me temeam că va face un scandal. Pe drum cătră casă 
m'am încercat să-l liniștesc, el însă mi-a dis: „Frate Șuluțiu! nu te su- 
păra pe mine, ori cât de bun Român ai fi, tu nu poți simți durerea, 


86 

ce am simţit'o eu adi. Tu și familia ta nu sunteți robi ca mine şi cu 
părinții mei. Când acel nobil baron, care a vorbit ca un semideu, a 
dis că: „Nici acel pământ de trei coţi, care ne va acoperi trupul după 
moarte, nu este proprietatea noastră“, eram să me arunc din galerie în- 
tre ei și să-i isbesc de părete. Nu cu argumente filosofice și humanitare 
vei pute convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horia“. Ajuns acasă, 
se preumbla cu paşi mari prin odaie fără a dice un cuvânt. Din când 
în când își strângea pumnul dela mâna dreaptă şi suflând greu, tăia 
cu brațul drept în aer, parc'ar fi tăiat cu o sabie. Ridea şi plângea 
cu hohot. Dovadă despre lupta, ce-i frământa sufletul lui agitat. Din 
acel moment s'a conceput în sufletul lui Iancu hotărîrea, de a'şi închina 
viața pentru emanciparea neamului românesc. 

Poporul din munții apuseni privia âncă de pe atunci la el cu mân- 
drie și speranță, gata de a-şi încredința soartea în mânile lui. 

Lucru natural! Iancu era acolo cel dintâiu „om învățat“ ieșit din 
opincă. El nu mai avea stâmpărare, se pregătea să meargă acasă în 
munţi, unde ferbea și clocotea, de unde în tot momentul se aștepta, ca 
să se dea signalul revoluţiunii. Catarina Varga, care din anul 1840 
luase asupra sa rolul lui Horia, umbla din sat în sat, unde ţinea adu- 
nări poporale şi provoca poporul să nu mai facă robotă (boerescul), 
pentru-că: „Dumnedeu a creat pe om liber — dicea ea — şi numai tira- 
nii l-au supus“. Guvernul a reușit a pune mâna pe acea femeie, n'a 
putut însă stîrpi din țărani dorul de libertate. Între astfel de împre- 
jurări a sosit anul 1848, care l-a găsit pe Iancu în M.-Oşorheiu, unde a 
primit diploma de advocat. 

În primăvara anului 1848, când fulgerul revoluţiunii franceze lu- 
mină secolul nostru, îl vedem pe Iancu în elementul seu. Tot ce fan- 
tasia lui pururea vivace plămădise în creerii și în sufletul dinsului pănă 
la etatea de 24 ani, — despre ștergerea, sclaviei şi despre un viitor mai 
demn al neamului românesc, — le vădu de odată posibile și realisabile. 

„Pronunțiamentul“ tinerimei din Pesta în 15 Martie 1848 îl primi 
cu mare bucurie. 

„Tinerimea maghiară din M.-Oșorheiu! — dice „Magyarország és a 
nagyvilág“ Nr. 1. a. 1873 „se aduna di de di spre a se consulta des- 
pre evenimentele epocali“. Iancu nu lipsea nici odată. Se retrăgea în- 
trun colț şi asculta, nu se mesteca în disputele „domnișorilor“. Cel 
ce-l observa însă cu atenţiune, vedea pe fața lui o agitație extra- 
ordinară. 

Când unul dintre „domnişori! a dis, că ştergerea iobăgiei și 
emanciparea neamului valach e prematură, e păgubitoare pentru ţeară, 
Iancu, spre mirarea tuturor, a devenit furios, a sărit drept în sus șia 
strigat nădușit de mănie: „Resping în numele neamului românesc ma- 
rinimositatea voastră! Dreptul istoric are să se spulbere înaintea drep- 
tului omului. Am suferit, spre ruşinea seclului al XIX-a robia îndelun- 


87 


gată. Pretindem ştergerea sclaviei şi egalitate perfectă, sau moarte!“ 
Cu aceste cuvinte părăsi sala și s'a dus apoi acasă la Vidra. 

Dieta Transilvaniei era convocată pe 30 Maiu 1848, pentru de 
a se consulta și a decide în privința ștergerii iobăgiei și a „uniunii“ 
Transilvaniei cu Ungaria. - 

Poporul român, îngrijat de soartea sa, era decis a scutura jugul 
sclaviei cu ori-ce preţ, mai ales, ca nu care cumva dieta să lucre „de 
nobis sine -nobis“, s'a adunat în număr de patrudeci mii, împreună cu 
cărturarii din toate unghiurile țării, în 3/15 Maiu pe Câmpul libertăţii 
în Blaj şi şi-a formulat „Memorandul* în 16 puncte. 

Iancu a sosit în Câmpul liberăţii în fruntea alor dece mii de 
„Moţi“, cari au fost primiți din partea celorlalți 30,000 de sclavi cu 
strigăte nedescriptibile de bucurie. 

Aici începe activitatea lui Iancu, care aparține domeniului istoriei, 
şi care nu încape în cadrul unei biografii. 

Cu toate aceste, în interesul adevărului istoric şi din motiv, că 
mi-a fost amic şi conșcolar, me văd îndemnat a înşira âncă unele epi- 
soade din viaţa lui, mai ales că numele dînsului a ajuns la poporul ro- 
mân de a fi legendar. Me voiu provoca la autori maghiari, cari vor da 
de minciună pe inamicii neamului românesc, cari au bucinat în lumea 
largă, că: „lancu a fost lipsit de ori-ce ideal mai înalt, ci-că ela 
prins arma din ură contra Maghiarilor și că a jefuit, a omorît femei, copii, 
și oameni nearmaţi, dar cu armata maghiară n'a dat piept“. În anul tre- 
cut chiar dl ministru Perczel l-a numit pe Iancu „Căpitan de bandiți“, 
oprind colecta pentru monumentul lui Iancu. 

Cuţitul împlântat în memoria lui lancu, a întrat pănă în plăsele 
în sufletul neamului românesc, 

Să urmărim deci niţel faptele, și să le confrontăm cu documentele 
autentice. 

% 
F $ 

În adunarea din Câmpul libertății lancu fu ales membru în comi- 
tetul național. Întors acasă în munții apuseni a ținut mai multe adunări 
poporale, în cari a explicat poporului conclusele adunării şi conținutul 
„Memorandului“, pe care o deputațiune avea să-l presenteze Împăratului 
în Viena; iar altă deputațiune avea să presenteze parlamentului în Cluj 
un alt „Memorand“. : 


Insufleţirea ţeranilor era admirabilă. Magistratul din Abrud însă, 


restălmăcind însuflețirea poporului, a raportat guvernului în 24 Maiu, 
adecă peste șese dile după adunarea din Blaj, că: „fantasia poporului 


valach e peste măsură agitată; poporul a devenit mândru (fălos) şi în- 


căpăținat; e neapărată trebuință de armată, ca să-i apere pe Maghiari, 
ș.a, th 

În 4 Iunie sub Nr. 362 Magistratul trimite o stafetă guvernului, 
prin care cere cu insistință putere armată, din motiv că magistratul a 


88 


confiscat dela postă doue epistole scrise de Butean. Una dintre ele 
e adresată lui Balint, ca s'o trimită lui Iancu, din care se vede — dice 
Magistratul — că Butean își continuă agitațiunile sale din Sibiiu, unde 
s'a refugiat; a doua epistolă e adresată lui Nicolae Boer, în cause private. 

Magistratul vrea să dovedească uneltirile lui Butean cu aceea că: 
„ambele epistole sunt scrise de aceeași mână, dar adresele sunt scrise 
de deosebite mâni; și că nu-s împăturate într'o formă (pe acele tim- 
puri nu esista cuvertă), ba chiar sigilul de pe epistole se deosebesce; 
în fine că Butean îl numesce pe Boer: „frate“, deși ei nici măcar în- 
rudiți nu sunt“. 

Magistratul subșterne guvernului aceste epistole: „Pentru-că ele pot 
servi spre deslegarea marilor chestiuni din timpul present“ (audi înţelep- 
ciune! Cui nu-i vine aci aminte istoria cu: „Dummer Kerl von Fogarasch“). 
Apoi repeţesce rugarea pentru armată, pentru-că: „Dacă va aflu Balint 
despre confiscarea epistolelor, uşor se poate întîmpla ca în vre-o câte-va oare 
să rescoale poporul“. 
| În urma acestui raport guvernul a trimis la faţa locului o comisi- 
une investigătoare și armată spre asistență, despre aceasta a încunos- 
ciințat pe Magistrat în 9 Iunie Nr. 7327. 

Îndată ce comisiunea şi armata au sosit la Abrud, au decis aresta- 
rea lui Iancu. - 

Dar cum Ungurul nu scie păstra secretul, o doamnă maghiară, 
soția spanului cameral Vida, a aflat despre acest decis, iar dinsa l-a îm- 
părtăşit mamei mele. Atâta a fost deajuns, ca Iancu să fie avertisat — 
şi să scape de prinsoare. 

Ne putând pune mâna pe [ancu — care s'a refugiat la Sibiiu și a 
stat acolo, cât timp a fost comisia în Abrud — au pornit goana asupra 
celorlalți cărturari. Au și prins pe Iosif Moga şi pe popa Balint, pe 
acesta l-a bătut în temniță senatorul Koncz Lajos cu patul puscii 
pănă-ce leșinat a cădut la pământ, apoi i-au trimis pe ambii în temnița, 
din Aiud. (Vedi toate documentele publicate de mine în „Gazeta Tran- 
silvaniei“ Nr. 11—41 a. 1891). 

În 2 Iunie s'a întâmplat vărsarea de sânge în Mihalţ din causa 

unui proces agrar între grotul Eszterházy și fostii sei iobagi români. 
Barițiu numesce în Vol. 2. p. 153. această vărsare de sânge: Botezul de 
sânge al „unirii“, şi dice că chiar publicişti maghiari recunosc, că „acest 
eveniment a provocat în Transilvania resboiul civil“. 
Tot Barițiu ne spune în „Transilvania“ din a. 1872 la pag. 244: 
„Ne-a costat destulă fatigă, ca să-l abatem pe Iancu — care se afla îm- 
'preună cu noi în Sibiiu — dela planul seu, de a merge în munţi spre 
| a lovi de acolo drept în Aiud, de unde venise perirea Mihălţanilor şi 
unde închiseseră pe Balint şi pe alţii, spre a-i terorisa“. 

Maurer în istoria sa „Die Besitzergreifung Siebenbiirgens durch 
die das Land jetzt bewohnenden Nationen“, la pag. 141, 142, descrie 


89 
cu colori înfiorătoare excesul soldaţilor Secui în Coșlard şi Mihalţ, spu- 
nend, că acel exces a provocat răsboiul civil în Ardeal, 

Maurer spune, că garda naţională din Aiud și Secuii au împuşcat 
19 Români în Mihalţ, au spurcat femeile și fetele, au despoiat pe să- 
teni ș. a. t. 

Huntalvi în opul seu „Die Rumänen und ihre Ansprüche“ la pag. 
322, respundând lui Maurer, dice: „Dass die Szekler-Grănz-Infanterie und 
die National-Garde aus Enyed, die grauslichsten 'Thaten, z. B. Schăndung 
der Weiber und Mädchen veriibten, ist wohl möglich, denn welches Volk 
in Europa verübt nicht manchmal Bestialitäten der ärgsten Art: aber so- 
lange ich sie nicht bei einem romänischen Schriftsteller verzeichnet 
finde, kann ich sie doch nicht glauben“. 

Se vede că Hunfalvi nu cetise ceea-ce Laurian scrisese în anul 
1850 în Viena în opul seu „Die Romănen der Öst. Monarchie“. |. Heft 
pag. 17: 

„In Siebenbürgen hatte das magyarische Gubemium bereits vor 
der Eröffnung des Landtages die Gesetze aufgehoben, das Standrecht 
publicirt, und in die romănischen Gegenden mobile Szekler-Colonnen 
geschickt um das Volk zu terorisiren. 

Diese gingen von Dorf zu Dorf, misshandelten das Volk ohne allen 
Grund, schăndeten die Weiber, pliinderten die Häuser und pressten die 
Gemeinden. Die Magyaren auf dem Landtage aplaudirten zu ihrer 
Sehandthaten und nannten sie muthwillige Helden“. Descrie apoi casul 
dela Mihalț întocmai ca Maurer. 

+ 
x * 

Parlamentul din Cluj a ignorat „Memorandul“ Românilor din Câm- 
pul libertății. Cronicarul Jakab Elek desaproabă aceasta şi în opul seu 
„Szabadságharczunk“ pag. 196, dice: „Dar este un punct de vedere: opor- 
tunitatea. Articlul de lege XI din anul 1791 în capitlul nn. punct 3, 
care regulează ordinea gravaminelor dietale, se află întrodusă pertractarea 
gravaminelor singuraticelor naționalități. Aceasta ar fi trebuit să o facă 
dieta printr'un articol de lege, cu atât mai mult, pentru-că chiar pro- 
posiţiunile regesci o pretindeau. Dinastia s'a arătat în această privință 
mai liberală, nu pentru simpatiă cătră Români, ci ca să poată pune 
Maghiarilor un contrapond şi ca să le poată pune mai târdiu pedeci. 
Petiţia Românilor —— deși adunarea n'a fost tocmai legală *) — dar a fost 
subserisă de fruntașii neamului românesc. Legile Ungariei din luna lui 
Martie acordă adunărilor poporale drepturi politice. Pe basa aceasta, 
suplicanții (Românii) deşi nu în formă, dar în fond au avut dreptate. 
Aceasta ar fi fost o dovadă de simpatie din partea Maghiarilor cătră 
Români“, 


+) Adunarea a fost în toată forma legală: a fost acordată de guvern, şi au asistat 
representanții guvernului la pertractările adunării. Aut, 


90 


Dacă unul dintre cei mai zeloși patrioți maghiari, care cu sabia și 
cu condeiul în mână și-a servit națiunea, judecă astfel, apoi veţi pricepe 
durerea lui Iancu pentru ignorarea „Memorandului“ din Blaj. 

Petiţiunea „Memorand“, trimisă din Câmpul libertăţii, s'a predat 
dietei prin deputaţiunea condusă de episcopul Lemeny, care era mem- 
bru al parlamentului. Dieta o dăduse deputatului Szász Károly, fost 
profesor de drepturi şi secretar de stat la ministeriul din Pesta, spre 
referadă. Referentul convocà întruna din qile o conferință din mem- 
brii parlamentului, la casa grofului Teleky Domokos. 


Când referentul Szász Káróly, om drept şi uman, propuse, că: 
„Națiunea valachă, cu nume de naţiune română, să se recunoască de a 
patra națiune regnicolară, cu drepturi egale, așa precum cere „Memo- 
randul“ din Blaj“, toţi magnații săriră drept în sus de pe scaune, ca şi 
când ar fi cădut o bombă între ei; se răspândiră prin odăile laterale, 
strigau și gesticulau. Deodată se întoarce Zeik József şi strigă întrun 
ton iritat: „Decât să ne învoim și să primim acea propunere, mai vrem, 
ca și cel de pe urmă copil să treacă prin ascuţișul sabiei“, După aceste 
cuvinte fatale cu toții se depărtară. 


Astfel istorisesce aceasta scenă, în „Observatoriul“ Nr. 93 a. 1884, 
Papfalvi, care ca deputat a fost de față la acea conferință împreună cu 
Alexandru Bohăţel. 


Acele „cuvinte fatale“ s'au răspândit în întreaga ţeară cu iuțeala 
fulgerului. Iancu îmi dise: „Oameni ca Baronul Kemény Dénes și Szász 
Károly sunt corbi albi între cei negri. Nu la masa verde, ci în câmpul 
verde vreau Ungurii să se resoalve causa națională. Ce păcat că prin o 
suprindere s'a sugrumat anul trecut intențiunea poporului de a se elibera. 
S'ar fi șters sclavia, şi neamul românesc cu arma în mână sar fi 
declarat naţiune regnicolară. Atunci aveau arme nici Ungurii; astădi 
sunt armaţi pănă şi copiii lor; iar nouă nu ni se dau arme‘. 

În luna, lui Iunie m'a cercetat la casa părinţilor mei în Abrud P. 
Vasvári, un amic al meu, cu care petrecusem împreună în Pesta memo- 
rabilele qile din luna lui Martie 1848, unde eu me aflam la universitate; 
cel mai celebru dintre tinerii din Pesta, cari au făcut în 15 Martie 1848 
cunoscutul „Pronunciament“: „ștergerea sclaviei, ștergerea privilegiilor 
nobilitare, egalitatea înaintea legii, libertatea cuvântului, a presei, drep- 
turi politice pentru adunările poporale ș. a. t.“ 

Vasvári ajunse la o popularitate extraordinară, o țeară întreagă îl 
iubia și-l stima. Damele i-an dat în semn de stimă un inel-sigil de aur, 
pe care era gravat: „15 Martie 1848“. Pentru talentul seu oratoric se nu- 
mia, Demosthenes. Însuşi Kossuth își temea popularitatea de el. 

Vasvári m'a rugat, ca să-l conduc la lancu, ar dori mult ca să-l 
cunoască în persoană, căci „audise multe minuni despre el“. 

L-am dus deci la Iancu, unde Vasvári a fost primiţ foarte bine, 


91 


Abia am sosit și abia au făcut cunoscință cei doi tineri, în cinci 
minute s'a încins o dispută foarte înfocată între ei, credeai că nu acum 
se vedeau pentru ântâiaoară, ci că sunt doi contrari, cari de mult aşteaptă 
unul după altul, ca să-și continue o dispută nesfirșită. După prânz ni-se 
aduseră caii, ca să plecăm la munte. Ne-am luat diua bună dela căseni; 
Iancu și Vasvári au ieșit pănă în curte disputând. Când era să încalece 
Vasvári, Iancu îi dise: ' 

„Scii ce domnule, dacă m'ai onorat cu visita dtale, nu me mulță- 
mese cu o jumătate de di, rămâi pănă mâne, și dacă nu vrei să te mai 
întorci pe aici, îți dau eu un conducător, care te va duce peste munți, 
pe la „Fântânele“. 

Vasvári n'a așteptat; să-i dică a doua oară; ne-am întors în casă, 
unde s'au încercat amândoi să se capaciteze. Eu i-am lăsat în pace, pri- 
vindu-i ; ambii erau înalți, voinici, blondini, înfocaţi, vorbitori buni, în 
vîrstă, unul de 22 celalalt de 24 ani; nu se puteau capacita de loc. Pe 
urmă ieși Vasvári pe faţă şi dise: „Ce a greşit dieta din Cluj”), va în- 
drepta cea din Pesta, dar „unirea“ Ardealului cu ţeara ungurească se 
va face, dacă nu altcum, prin puterea armelor“. 

La audul acestor cuvinte Iancu sări de pe scaun drept în sus, ca 
şi când l-ar fi muşcat un șerpe, s'a făcut galbin ca moartea şi răcni 
întrun ton de şi eu m'am spăriat de el: 

— Să nu vă împingă infernul la acest pas, căci atunci v'a cântat 
cocoşul. Să scii că eu sunt nepotul lui Horia, care a crescut în casa 
aceasta, unde ne aflăm noi, care a murit ca martir pe roată, iar trupul 
i-s'a aruncat în toate părțile lumii. Sunt gata a-i urma lui, dar unirea 
fără condiţie n'o primesc. 

— Ei bine, ce vreţi să opuneţi puterii maghiare, cu care sunt în- 
soțiţi toți Românii, Slovacii și Germanii din Ungaria? întrebă Vasvári. 

— Braţele noastre, — îi răspunse Iancu coasele şi ferul dela 
plug, şi vai de acela, care ar încerca să supună aceşti munţi, acela va 
mușca pământult. l 


Vădând eu că de capacitare nu poate fi vorbă, m'am intrepus şi 
am pus capăt disputei, promițêndu-mi ambii că nu vor mai politiza. 

În diua următoare Vasvări a plecat; la despărţire dise: 

— Să ne revedem în dieta din Pesta, ca deputaţi. 

— Mai de grabă ne vom întâlni în luptă, decât acolo — răspunse 
Iancu. 

„Atunci da!“ l-a întrerupt Vasvári. Dându-şi mâna s'au des- 

părțit. 

La aceasta scenă a fost de față și dl Vasilie Moga, protopretor 
în pensiune, şi dl Iosif Nestor, jude r.; ambii în viaţă. 


*) Ignorarea „Memorandulul“ din Blaj. — Aut. 


92 


Noi împreună am însoțit pe Vasvári pănă ce a trecut munţii. În 
tot decursul călătoriei a tăcut, era cufundat în cugete. Dacă l-am în- 
trebat de causa tăcerii, mi-a răspuns, că frumseța acelor munţi gigan- 
tici l-a fermecat; mie însă mi s'a părut că alte cugete îl neodichneau, 
căci odată a întrerupt tăcerea cu cuvintele: „lancul acesta e un om 
extraordinar; e om cu sânge rece, talentat, dară când vorbesce despre 
suferințele naţiunii sale, e fanatic, „îi schinteiază ochii, şi poți vede 
întrânșii făclia revoluţiunii aprinsă“, Când am ajuns la „Fântânele“ 
Vasvári a dis: „Ce locuri minunate! aici parcă ești mai aproape de 
Dumnedeu. Dacă aș fi un Englez bogat, aș lăsa, ca după moarte aici 
să me înmormânteze“. 

Vedi întreg episodul descris în „Transilvania“ Nr. 2 a. 1897. 

* 

N * * 

Într'aceste ura şi inimiciția între naționalități îşi ajunse culmea. 
Guvernul maghiar disolvă comitetul național și ordonă arestarea mem- 
brilor. Laurian şi Bălăşescu fură arestaţi prin groful Beldy în Sibiiu în 
17 August, iar Bărnuţ a sărit prin fereastă și a scăpat cu fuga; s'a refugiat 
în comuna Racoviţa, între grăniceri români, unde nu-l puteau urmări. 

Barițiu în istoria sa vol. 2 pag. 261 dice: „Românii pănă în Oc- 
tombre n'au vărsat sânge unguresc nici cât îi curge cuiva din nas. Ei 
n'au maltratat pănă atunci pe nici un Maghiar. Ei au suferit barbariile 
din Abrud, omorurile dela St. Craiu, măcelul dela Mihalţ şi cel dela 
Luna, întemnițările din tot cuprinsul ţerii, numai pentru-că au țînut la 
drepturile lor omenesci, politice şi civile. Românii au suferit; toate acele 
atrocități, dară le-au şi ţinut minte. Atâtea, câte rele li s'au întâmplat 
pănă în 1 Octombre, ar fi fost prea de ajuns pentru un popor âncă 
pe atâta de blândoc, pentru ca să-l împintene spre răsbunare, ochiu 
pentru ochiu, dinte pentru dinte“. 

În 18 Octombre comandantele militar din Sibiiu, Baronul Puchner, 
în numele marelui principe al Ardealului, Ferdinand, provoacă pe Români 
la arme în contra partidului lui Kossuth; între altele dice: „Voi sunteţi 
tari şi numeroşi — sculaţi-ve unul pentru toţi, şi toți pentru unul. 

Pe partea vostră este sfântul drept, carele sub scutul Ddeului drept 
nici odată nu va apune. 

Terorismul ameninţă lumea cu nimicire. Să ne lăsăm noi ca să 
ne sparie? 

Ba nu! ete.“ 

Comitetul naţional, al cărui membru era şi Iancu, cu scirea Comandei 
generale, în 19 Octombre âncă a publicat cătră poporul român o procla- 
maţie, în care se dice: „Fraţi Români! numai un mijloc este de a apăra 
dreptul, când îl calcă în picioare cei blăstemaţi; acest mijloc este puterea. 

Împerăţia este în primejdie; toată națiunea română este în primejdie, 
drepturile tronului sunt călcate; legea noastră cea sfântă e batjocorită 
de păgâni. La arme dară fraților, la arme!“ 


93 
Cel ce doresce să fie informat despre cele petrecute în acest teribil 
resboiu civil, cetească istoria; eu, care am trecut preste acea catastrofă, 
îmi aduc cu fiori aminte de barbariile comise din ambele părți, și-mi amin- 
tesc fără veste cuvintele lui Schiller: „Der schreckliehste der Schrecken 
ist der Mensch in seinem Wahn“. 


$ 
* Ga 


Românii fruntaşi, împreună cu prefecţii Iancu, Butean, Dobra, Balint 
şi alții, apoi esilaţii din România, Racoviţa (Viţianu), Adrian și Alexandru 
Golescu *) s'au adunat la casa noastră în Abrud, care era întotdeauna centrul 
de întrunire, spre a se consulta despre soartea naţiunii. Tatăl meu a 
propus, ca Iancu să meargă numai decât la Sibiiu și să propună Coman- 
dantelui general, ca să dea bună pace gloatelor, între cari toți schiopii 
şi schilavii satului, ci să se esecute conclusul neamului românesc din 
Câmpul libertății: să se înarmeze una sută de mii ficiori voinici, cărora 
pe lângă prefecţii şi tribunii lor, să li se dea oficeri şi suboficeri din 
regimentele de graniță românesci. Aceștia vor face minuni; iar gloatele 
vor face mari escese, cari numai nefericire vor provoca, dar piept cu 
armatele unguresci nu vor pute da. 

Ajutor muscălesc la nici un cas să nu se primească. 

Aceasta propunere s'a primit cu mare însuflețire. **) 

Iancu s'a dus la Sibiiu, de unde întorcându-se a spus, că coman- 
dantele general a primit cu mare bucurie propunerea. Se înțelege, era 
angajată și onoarea lui militară, ca să învingă pe Unguri şi fără aju- 
torul Muscalilor. Şi i-ar fi prins bine comandei generale ajutorul acelor 
una-sută-mii „ficiori“, căci batalioane întregi din armata regulată n'aveau 
ficiori nici cât o companie, iar însufleţirea Ungurilor înmulția regimentele 
de honvedi înfricoșat. Dar vedi Doamne! acei 100,000 ficiori ar fi fost 
armată naţională română, şi tucma aceasta nu-i convenia Neamţului! Sciu- 
seră ei bine, că însuflețirea Românilor în 14 dile ar fi adunat ficiorii 
twebuincioși. Şi o sciau din esperiinţă, când ajunși în strimtoare co- 
manda generală trimise pe locotenentul Urs (adi baronul Urs) să aducă 
„ficiori“ pentru armată, de unde va pute. 

Voinicul locotenent Urs s'a dus drept în lagărele românesci la Blaj 
și Teiuș și s'a întors la Sibiiu cu vre-o 1600 ficiori, toţi veniţi de voie 
bună, fără escortă, căci locot. Urs n'avea decât pe un căprar cu sine. 
Pe lancu l-a găsit Urs în lagăr stând la sfat cu căpitanii sei, împrejurul 
unei mari căldări, în care se pregătia ceaiu pentru dînșii. 

Iancu l-a primit foarte bine, îndată a ales pe cei mai voinici din 
tabăra sa și i-a pus la disposiția lui Urs. 

Jată un frumos exemplu de însuflețire naţională şi de o ne mai audită 
iubire şi încredere, ce avea poporul în Iancu, pe care-l numia: „Domnule 


*) Golescu a stat la casa noastră din toamna anului 1848 pănă în primăvara anului 1849, 
**) Nu cumva și la acest conclus se referesce următoarea notiţă? Bem in Siebenbürgen, 
Leipzig 1856; Ale Walachen stimmten gegen die Einberufung der Russen, 


94 


general!“ Iar țerancele şi copiii de drag ce-l aveau îl numiau: „Crăișorul 
nostru“. 

Intriga și jalusia însă a nimicit acest plan, care ar fi dat resboiului 
cu totul alt caracter şi alt sfîrşit, ar fi cruțat țeara de atâtea nenorociri. 
Ungurii n'ar fi putut supune Ardealul. Ei! dar aceasta ar fi fost prea 
mare glorie pentru Valachi; prea tare li-ar fi crescut creasta. Vom face 
noi de noi ce e de făcut, îşi vor fi dis „domnii cei mari.“ 'Ticălos lucru 
au făcut; a urmat ceea-ce a prevădut tatăl meu, ca fost oficer, care făcuse 
campania în contra lui Napoleon cel mare, și ca unicul din munţii apuseni, 
care avea cunoscințe militare: afară de munții apuseni, nicăiri în țeară 
gloatele nu s'au putut apăra. 

Guvernul din Viena cu proverbiala sa politică: „Divide et impera“, 
își va fi dis în cugetul seu: „Las' să se omoare Ungurii cu Românii; 
când vor fi sleiți ușor voiu pute pune laba pe ei“. S'au înșelat însă 
amar. Ungurii au aruncat armata împărătească peste hotarele ţerei. 

Pe Români i-a lăsat „Viena“ în grija sfinţilor şi în „graţia“ Ungu- 
rilor învingători. 

Singur munţii apuseni au rămas nesupuși de Unguri. 

Ce-au suferit Românii în acest timp, a eternisat Iancu în raportul 
seu cătră Imperatul și Barițiu în istoria sa. 

Între astfel de împrejurări primesce Iancu în 19/IV. scrisoarea lui Dra- 
goş, representant în parlamentul din Ungaria, prin care-l provoacă în nu- 
mele lui Kossuth la o conferință. Conferinţa a fost acordată şi a decurs 
așa, precum se află descrisă de Iancu în raportul seu. Urmarea a fost în- 
cheierea unui armistițiu, garantat în scris și cu graiul viu al nefericitului 
Dragoș, pe onoarea sa și a guvernului maghiar. Românii, mai ales la stă- 
ruinţa lui Iancu, au primit armistițiul, după-ce Dragoș a presentat scri- 
soarea lui Kossuth din 26 Aprilie 1849 (Barițiu Vol. 2 pag. 782), în care 
pe onoarea guvernului şi a națiunii maghiare garantează amnestie tuturor 
Românilor și favoruri naționale. În 6 Maiu, în timpul când pertractările 
de împăciuire curgeau în Abrud, se respândesce vestea, că o armată ma- 
an se apropie din districtul Zărand. Românii interpelează pe Dragoș, 

: „adevărat să fie?“ Dragoş respunde că: „Nu este adevărat“. Ro- 
i primesc a doua încunoscințare despre sosirea unei armate ma- 
ghiare. Dragoş a doua-oră garantează că „nu poate fi adevărat; dar chiar 
adevărat dacă ar fi, el stă bun că nici unui Român nu i-se va clătina nici 
un fir de păr în cap“. 

Mama mea înțelegând dela o doamnă maghiară, soţia spanului ca- 
meral Vida, un coleg al tatălui meu, că armata maghiară se află deja pe 
otarul Abrudului, trimite în ruptul capului servitoarea, care-l găsesce pe 
Iancu — precum îmi scrie fostul adjutant al Iancului, dl Aiudean, în epistola 
sa din 24 Martie 1897 — la primarul orașului, Boer, unde era Dragoș, 
Aiudean și mai mulți Români, şi-i dice: „Păzesce-te domnule! Ungurii s'a- 
propie de oraș“ ! Iancu întorcându-se spre Dragoș i-a dis: „Audi domnule! 


95 


armata maghiară sosesce, iar dta dici că nu-i adevărat“. După aceste 
Iancu s'a depărtat, s'a dus la cuartirul seu la Simion Şuluţiu, iar de acolo 
la Câmpeni. 

Dragoș, vedând pe toți Românii tulburaţi şi agitaţi, a plecat și el 
înaintea, armatei unguresci împreună cu primarul Boer, cu fratele nevestei 
acestuia, cu apotecarul Herold şi cu Iosif Crişan. Dragoș l-a provocat 
pe Hatvany, ca să se întoarcă înderăt, căci s'a făcut pace; dar Hatvany 
nu l-a ascultat. Dragoş s'a întors cu vestea, că: „Ungurii într'adevăr vin, 
dar că nimerui nu i-se va întâmpla nimic.“ 

Armata maghiară în frunte cu comandantele Hatvany a sosit spre 
înserate. Cel dintâiu, pe care a pus mâna, a fost tatăl meu; 10 huszări 
ne păzeau diua noaptea. A doua di au ridicat furci pe livadia lui Bidiguţ, 
au spânzurat, au împuscat, au jefuit, au spureat, au dat foc, cu un cu- 
vênt prin terorism au vrut să înfrângă pe Români. În 7 Maiu a trimis 
Hatvany pe tribunul Andreica cu o provocare în scris la lancu ca să 
depună armele. Lui Andreica i-a qis Hatvany: „Măi câne! (Te kutya!) 
ai să duci aceasta scrisoare lui Iancu şi numai decât să te întorci cu 
respunsul!“ Andreica s'a întors împreună cu Iancu în fruntea vitejilor 
»Moţi“, cari l-au învățat; pe trufaşul cocon Hatvany: ce însemnează a călca cu- 
ventul de onoare, a ignora aimistițiul şi sub masca de împăciuire a jefui şi omori. 

Alteum Andreica, Aiudean şi alții au constatat că, atât oficerii, cât 
și soldaţii lui Hatvany, Unguri, Secui şi legionari nemți din Viena, s'au 
luptat cu mult curagiu. 

Tot în aceea di (7 Maiu) a trimis Hatvany prin căpitanul Topler 
Kåroly, un raport lui Kossuth, în care-l denunță pe Dragoș. 

Topler mi-a fost amic şi conșcolar în Cluj, am vorbit în aceea 
di cu el. Mi-a spus că duce două rapoarte lui Kossuth, unul dela Hatvany 
altul dela Dragoș; dar că nu se mai întoarce la trupa lui Hatvany. Astfel 
a scăpat de moarte. El a fost în anii 1870 jude la curie. Kossuth şi-a 
trimis răspunsul seu din Dobriţin atât lui Dragoș cât și lui Hatvany în 
11 Maiu, prin un alt oficer. Aceasta scrisoare cădu în mânile Românilor. 
Kossuth respunde lui Hatvany, că „vederile dtale privitoare la ţinuta 
(eljârăs) lui Dragoș le împărtăşesc şi eu. Să nu aștepți resultatul per- 
tractărilor de împăciuire, ci să procedi cu toată energia nerespectând 
nici un interes particular,“ (telyes eréllyel folytassa müködését, semmi 
mellék érdekeket figyelemre nem méltatva). 

Iar lui Dragoș îi respunde: „Eu cu rebelii nu me demit în nici o 
pertractare de împăciuire, nici în esplicarea amnestiei, (pe care o acordase 
el deja în 26 Aprilie în condiţiunile de împăciuire împărtășite Românilor 
prin Dragoş). Cine are trebuință de „graţie“ s'o ceară. Guvernul va sci 
să agraţieze pe acela care va merita“. (A hol annak helye lesz). 

La toate aceste comentar nu face trebuință. Orb cel ce nu vede 
cursa, care fù aruncată Românilor sub masca împăciuirei, şi înfricoșata 
nefericire, ce ar fi ajuns pe toți Românii din munţii apuseni, dacă punea 


Hatvany mâna şi pe Iancu, abstrăgând dela umilirea generală, ce ar fi 
ajuns pe întreg neamul românesc. 

Aceste le-am dis eu în „Memoriile“ mele pentru a dovedi, că nu 
Iancu, ci Ungurii poartă vina pentru catastrofa Abrudului. 

În urma aceasta redacțiunea diarului „Pesti Napló“ prin un trimis 
al seu, în fața locului a constatat în Nr. 238 anul 1881 că: „Nu Iancu, 
ci Hatvany e causa catastrofei“. Adi nu mai avem trebuință să dovedim 
noi; ne spune marele Lexicon maghiar „Pallas“ toate blăstămăţiile făcute 
de armata lui Hatvany, întocma precum le-am spus și eu. 

Cum au ridicat Ungurii pe prefectul Dobra dela casa noastră, cum 
l-au omorît, am descris eu în „Memoriile“ mele. 

Cum am scăpat noi de moarte, cum ne-au jefuit, asemenea am în- 
semnat, Primarul Boeriu âncă a fost arestat, dar doamnele maghiare s'au 
îmbrăcat în doliu şi au mers la Hatvany să ceară pardon. Astfel Boeriu 
a fost eliberat. Pentru tatăl meu nici o doamnă de maghiar nu s'a îm- 
brăcat în dohu şi n'a cerut pardon. 

Cu toate aceste, în 9 Maiu, când au sdrobit şi nimicit Românii ar- 
mata maghiară, mai multe sute femei și copii maghiari la casa noastră 
şi-au căutat şi au şi aflat scut. Noi i-am dus în biserica gr. cat., unde 
tatăl meu era prim epitrop; acolo i-am dat în grija lui Iancu, care i-a 
ocrotit, altcum nici altarul, nici casa lui Ddeu nu i-ar fi mântuit de lancea 
„Moților“. O constată alteum aceasta Ungurii din Abrud în „Pesti Napló“ 
Nr. 238 anul 1881, că pe ungurii abrudeni Șuluţescii i-au scăpat de moarte: 
tatăl meu, apoi Jinin Șuluţiu şi popa Amos Tobias; a cărui soție era 
sora lui Simion Şuluţiu. 

Pe Dragoș l-au omorît Românii, adecă l-au tăiat în lănci, pentru-că 
el garantase de repețite-ori că: „Armată maghiară nu va veni în munți.“ 
Iar când s'a dovedit că totuşi vine, atunci din nou a garantat că: „Nici 
unui Român nu i-se va întâmpla nimic.“ În faptă însă Ungurii au să- 
vîrşit cele mai mari barbarii. 

Când a vădut Iancu pe Dragoș mort, s'a supărat şi a dis poporului: 
„V'aţi luptat cu honvedii aşa brav, încât îmi vine să ve sărut pe toţi; 
dar că aţi omorît pe Dragoş, mi-aţi amărit sufletul“, 

Cum s'a putut întâmpla ca o armată de 3000 oameni, cu tunuri şi 
cavalerie să petrundă o distanță aşa mare, fără a fi observată? 

Astfel se întrebară toți, dar nime n'a respuns. Lucrul se esplică 
de sine: Iancu într'atâta s'a încredut în cuvântul de onoare, încât a des- 
ființat lagărul, care păzea la graniță. Glotașii, cari cine scie de când 
nu-și veduseră caminul, au grăbit acasă, cântând: 

„Voi Unguri şi voi Secui, 
Puneti-ve arma ’n cui; 

Căci nu-i pâne, nice grâu, 
Numai sânge pănă în brâu“. 

Și tocmai aici zace infamia: Hatvany avisat prin spionii Ungurilor 
din Abrud, Fülöp și Geringer, precum o mărturisesce aceasta Rákosy în 


97 


„Kozerdek“ Nr. 40 și urm. a 1891, (vedi „Gazeta Transilvaniei“ Nr, 92 
anul 1892), ignorând armistițiul a crezut că va put6 pune mâna și pe 
Iancu, îi va stinge viaţa şi va pune capet resistinţei Românilor. Ceea-ce 
s'ar fi și întâmplat, dacă mama mea nu-l avisa pe Iancu. 

În 16 Maiu a întrat Hatvany a doua-oară cu o nouă trupă în Abrud, 
spre a repara rușinea. De astădată s'a purtat şi mai barbar. Chiar și pe 
cerșitorii români lăsa să-i împusce înaintea bisericii gr. cat., de unde curgea 
sângele pe stradă, 

Acum a pățit'o Hatvany şi mai reu. Ca să înșele pe Români n'a 
fagit, ca prima dată, înderăt cătră Zărand, ci cătră Zlagna. 

Românii, observând aceasta apucătură, s'au luat după el în pași de 
fugă. La dealul Cerbului l-au ajuns. Când s'au vădut ambele armate 
față în faţă, pe un moment s'a făcut o tăcere mormântală. Täcere, ce 
premerge furtunei. Deodată resună strigătul 'Tribunilor, precum resună 
viforul în munți: „Daţi năvală!“ Căpitanii repetară acest strigăt, precum 
repetă stâncile trăznetul isbit de ele. Iar poporul a erupt întrun „hurra!“, 
precum erumpe uraganul, prevestind judecata dilei de apoi, şi a năvălit 
asupra tunurilor și asupra armatei maghiare, precum năvălesc, după o 
rupere de nori, valurile furibunde ale rîului turbat. Atunci a comandat 
şi Hatvany. Ce credeți că a comandat el? Râkosy, care ca honvéd a 
fost de faţă, dice în „Közérdek“ Nr. 40 anul 1891, că Hatvany a dis: 
„Oficieri și huszări să ne mântuim viața!“ și-a aruncat sabia şi a fugit. 
În puţine momente, ne spune Râkosy, pământul a fost acoperit cu ca- 
davre, cu arme, cu chivere, cu mantale, cu straițe și alte recuisite. Ro- 
mânii cuceriră tunurile. Ruşinea pentru Hatvany a fost perfectă. Și când 
ar fi numai atâta; dar Râkosy ne spune că: Dacă vre-un cetăţean ma- 
ghiar din Abrud a cutezat să fugă alăturea cu Hatvany, acesta a strigat, 
husarilor: „pușcaţi-l!“ Vedi aceasta e barbarie. Apoi vă mai miraţi, că 
poporul român, care opt luni de dile părăsindu-și nevestele și copii, în 
vai şi amar, au luptat flămândi, desculți, cu puşei de iepuri „cu cremine“, 
majoritatea cu lănci, cu pari, cu tunuri de lemn şi cu bolovani, în contra 
artileriei, cavaleriei şi a armatei regulate, vădându-se trădaţi într'un mod 
atât de infam, s'au resbunat și au omorît pe Unguri, când Hatvany însuși 
prin husarii sei îi omora, ca să poată fugi mai bine. 

lată un splendid exemplu despre bravura „Moților“. Sey Rudolf, 
fiul apotecarului din Szekes- Fehervâăr, fost sergent major la artileria 
lui Hatvany, ajuns prisonier în Alba-lulia, a istorisit în audul mai mul- 
tora în apoteca lui Kronberg, că „Moţii s'au aruncat ca nisce lei tur- 
baţi cu mânile goale asupra tunurilor, apărate cu bărbăţie şi desperare 
de legionarii vienezi, cu capul de moarte pe pălărie; au prins cu mânile 
şi cu dinţii spiţele dela roatele tunurilor, astfel le-au ținut în loc, pănă ce 
au sosit alți „Moţi“, cari s'au aruncat în frânele cailor, Destul i-au pisat 
honvedii cu armele peste cap, dar ei nici morți nu se lăsau cu mânile 


de tunurit. 
8 


98 


Hatvany cu 400 honvedi, din 3000 ce avea, a scăpat, dar în satul 
„După-piatră“ a fost atăcat de locuitori şi bătut, aici au cădut peste 
300 inşi. Cei mai mulți au fost omoriţi de femei, cari aruncau bolovani 
de pe dealuri pe ei. Fapt e, că Hatvany a ajuns în Brad numai cu 80 
honvedi. | 

După sugrumarea revoluţiunii Hatvany a emigrat în America. În 
anul 1850 s'a întors în Ungaria trimis de Kossuth într'o misiune revoluţio- 
nară. Guvernul a pus mâna pe el în Nogrid; să dice că ar fi fost supus 
la mari torturi, ca să mărturisească, el însă ca să nu fie silit a mărturisi, 
s'a sinucis prin foame. 

Mărturisesc, că eu atâta curagiu și atâta putere morală despre Hatvany 
n'ași fi presupus. Eu vorbisem cu el în 7 Maiu, atunci când am mers 
fără scirea părinţilor, noi tre: fraţi, să-l rugăm: „să ne spândure, să ne 
împușce, să ne belească, san să facă ce va vrea cu noi; dar tatălui nostru 
să-i dea bună pace.“ 

* * 

Iancul, în raportul seu trimis Împeratului, continuă astfel: „După-ce 
planul de operaţiune, mascat prin negociaţiunile de mai nainte, nu reu- 
şise de loc, guvernul decise, ca același plan să fie realisat acuma numai 
prin puterea armelor. Spre acest scop fuseră trimişi Baronul Kemény 
Farkas și Forro cu o trupă de 7000 infanterie, un escadron de cavalerie, 
19 tunuri și 4 baterii de rachete asupra centrului munţilor (Abrud); tot 
odată însă au fost întărite considerabil și trupele de insurgenți, cari 
operau în contra liniilor noastre de cordon mai depărtate, întru atâta, 
încât armata întreagă maghiară, care opera asupra strîmtorilor celor mai 
îndepărtate în combinaţiune cu Kemény, făcea ca la 15 mii ostaşi *). 

Pe drumul ce duce dela Cluj la Oradea-mare operaţiunile erau 
conduse de cătră așa numitul Kossuth cel mic, anume Vasvári; din partea 
de cătră Turda erau Egloftstein şi Pápai; de cătră Teiuş maiorul Juhász, 
un Român renegat, de cătră Zlagna majorul Kovács, şi mai departe de 
cătră Mureş în jos alții.“ 

Lupta lui lancu cu Baronul Kemény Farkas ţinu din 9 pănă în 
16 Iunie. În aceasta di Ungurii s'au retras din Abrud cătră Alba-Iulia. 
Rapoartele unguresci dic, că pe Unguri i-a învins foamea nu „Moţii“, iar 
rapoartele românesci spun, că armata maghiară a fost bătută, și că avuse 
500 morți; iar cei răniți s'au transportat pe 60 de cară în deosebite 
spitale din ţeară. Dar chiar foamea să-i fi silit a se refugia, victoria e 
pe partea Iancului, care le-a tăiat toată comunicația și a împedecat 
proviantarea Ungurilor. 

Alteum iată ce mărturisire face Gabinyi în „Honvéd“ Nr. 154 din 
26 Iunie anul 1849: „Legyen szabad barátom megmondanom néked, mi- 


*) Cât de consciențios a fost lancu, se dovedesce prin raportul unui oficier din 
armata lui Kemény, publicat în „Honvéd“ din 26 Iunie 1849 Nr. 154, în care se dice că: 
„Aproape jumčtate din armata ardelcană se află în acțiune în contra munților“, 


99 
kép ez oly táborozás, mely a világ bármely első hadvezer6nek is beesti- 
letére vált volna. (Să-mi fie permis a-ți spune ție amice, că aceasta cam- 
panie ar puté servì spre onoare ori cărui renumit general din lume). 

Mai la vale: 

„A moczok nem gyávák, sok jeles tiszt állitasa szerint, kik Erdély 
valamennyi táborozásaiban reszt vettek, a moczok jobban állják a tüzet, 
mint Puchner katonái állották“. i 

(Moţii nu sunt laşi, mulţi oficieri renumiţi, cari au luat; parte la toate 
bătăliile din Ardeal, spun că moţii sunt mult mai bravi, decât soldaţii 
lui Puchner)*), 

Fapt e, că Baronul Kemeny Farkas când a îndreptat cel din urmă 
atac în contra „Moților“ un glonț dintr'un tun de lemn i-a rupt frânele 
calului, ce le avea în mână; iar ela dis: „Dracul să se mai bată cu popii 
valachit, apoi sa retras din munți. Astfel mărturisesce şi lexiconul 
„Pallas“ despre Baronul Kemeny Farkas, că: „Ne mai putându-se sus- 
ține, s'a retras“. Pataky în opul seu „Bem in Siebenbürgen“ la pag. 84 
spune, că întrun singur atac au cădut 120 de honvedi. lar atacuri au 
fost foarte multe. 

Dacă Românii ar fi fost prověduți cu arme și munițiune, așa pre- 
cum au fost Ungurii, qeu nu sciu câți oameni și câte tunuri şi-ar fi 
putut Kemény scăpa. 

+ 
* + 

Vădurăm dialogul purtat de Vasvári şi Iancu în luna lui Iunie 
1848 în casa lui Iancu în Vidra. Acești celebri tineri își dăduseră cu- 
vêntul că „o să se întâlnească în luptă.“ Vasvári a organisat o armată 
numindu-o „Bocskay csapat“, şi frământat de dorul și de ambițiunea să 
săvirşască el, ceea ce âncă nimerui nu i-a succes: a învinge pe lancu, 
a pornit deci cu 3000 de oameni și 5 tunuri, ca să cucerească munţii. 

În 6 Iulie 1849 s'a dat lupta la „Fântânele“ între armata lui Vas- 
vári şi glotaşii români, comandaţi de tribunul Corcheş, care avea 123 
vânători și 817 lănceri, apoi femeile din Mărișel comandate de Palagia 
Roşu, toate călare. 

Lupta a fost înfricoșată: au luptat piept la piept. Vasvári a luptat 
în fruntea legiunii sale ca un leu, îndemnându-o la atac. În urmă a cădut 
mort de pe cal, lovit de lancea lui Todor Gavrilă. Astfel i-s'a împlinit 
visiunea de a fi înmormântat la „Fântânele“. 

Întreaga legiune a lui Vasvári a fost nimicită; cei mai mulți ofi- 
cieri şi 850 ficiori morți; arme, tunuri, cai, 100 de boi ș. a. t. au cădut 
în mânile „Moților“. 


*) Sub numirea „Moţii“ Ungurii înţeleg pe toţi feranii din munţii apuseni; „Mofi“ 
însă sunt numai locuitorii din satele Vidra de jos, Vidra de sus, Neagra, Albac, Scări- 
goara, Ponorel şi Săcătura, unde bărbaţii poartă părul împletit chică, şi legat în vîrful 
capului „moţi. (Vedi dicţion. limbei rom.). 

gt 


100 


De pe inelul cu inscripția „15 Martie 1848“, am recunoscut eu, 
că viteazul comandant maghiar a fost acel Vasvári, care cercetase pe 
Iancu anul trecut. i 

Când i-am spus lui lancu, el îmi dise cu durere: „Aș fi dat 10 ani 
din viața mea, să-l fi putut mântui. Pagubă de el ce tinăr talentat a 
fost“, La locul catastrofei i-s'a ridicat lui Vasvári un monument cu 
epitafiul: „Paulus Vasvári Feher natus in Tisza - Bűd 1826, abiit 1849... 
pro patria in lupta libertatis. Fratri pia soror posuit“. 

Când ministrul de interne a oprit colecta pentru monumentul lui 
Iancu, eu am publicat în „Gazeta Transilvaniei“ Nr. 167—8 a. 1895, un 
articol, care âncă e o dovadă despre nestrămutata suvenire, ce o păstrez 
eu amicului meu din tinerețe. Va servi odată și ca material la istoria 
evenimentelor contimporane. Mai ales că atestatul meu, subşternut mi- 
nistrului în calea recursului, a contribuit în mod esenţial la ridicarea secue- 
strului, prin care se ordonase confiscarea banilor adunaţi pentru monument. 

Aici e locul să observ, că lancu a fost cel mai generos inamic, el 
nu numai tracta cu omenie pe toți prisonierii, dar îi și dăruia cu bani. Era 
un prim-locotenent dela artileria maghiară, prisonier în Câmpeni, despre 


care eu am scris în „Memoriul“ meu, acestuia în fiesce-care di îi dăruia 5 fl. 


* 
* * 


Barițiu, în vol. 2. p. 544, qice următoarele: „Pănă în diua de aqi 
mai întreabă mulți Români și neromâni din generațiunea nouă: cum s'au 
putut ţine şi apăra Românii cu atâta succes, dacă n'au avut arme, nici 
au fost disciplinați ? Lipsă foarte mare simțiau Românii de tunuri. Îna- 
inte de ale aduce Hatvany de doue ori pusci, munițiune şi patru tunuri, 
Românii în lipsă de turnătoare pentru tunuri de metal, precum o avu- 
seră Secuii, veniră la idea, ca să-şi sfredelească tunuri din groşi de 
brad mai elastic. Adevărat, că din câte un bucium de acela puteau să 
tragă cel mult de 9—10 ori și lemnul crepa; dar din vre-o 10 tunuri 
de brad tot trăgeau de vre-o sută de ori, și efectul moral, încuragiarea 
la ai tăi, spaima la adversari se producea în grad de necredut. După 
aceea Romii făcuseră și tunuri de fier. Încât pentru disciplină, aceea 
âncă veni cu mărimea periculelor și cu instinctul conservării“, 

Armele luate dela honvedi Românii de loc nu le-au putut folosi, 
pentru-că erau de alt sistem, cu capsule mari, sistem nou întrodus atunci 
la honvedi; capsule de cari Românii n'aveau nici puteau să-și procure, 
pentru-că nu se aflau de vândare. Românii aveau pusci cu „cremene“, şi 
foarte puțini aveau cu percusiune. Tunurile nici n'au încercat a le folosi. 
Nu era nici muniţiune, mai ales gloanțe potrivite, nici cine să le ma- 
nueze, În cele mai multe casuri au învins Românii cu ndvala. N'aveau 
adese decât praf, cu care spărgeau băieșii (minierii) stâncile, iar acesta 
în pușcă nu se aprindea, pentru că nu ieşia pe țița puscii (piston), 

Invențiunea tunurilor de lemn era pe aci să-l coste capul pe tatăl 
meu. Cel dintâiu cuvânt, ce i l-a adresat Hatvany tatălui meu, atunci 


101 


când l-a arestat, a fost: „Ah! D-ta esci acela, care a inventat tunurile 
de lemn şi semnalul de a avisa pe Valachi despre apropierea Maghiari- 
lor? Îţi voiu răsplăti invenţiunea cu un patent potrivit“, (A înțeles fur- 
cile). (Semnalul era: Lagărul românesc pe unde s'apropiau trupele ma- 
ghiare, trebuia să aprindă foc la locul cel mai înalt; comuna vecină la 
moment făcea asemenea; toate celelalte îi urman. Astfel în vre-o câte-va 
oare locuitorii din munţi erau avisaţi și alarmaţi. Un escelent telefon), 
Tatăl meu i-a răspuns: „Da, eu sunt acela. De astădată însă nu s'au 
alarmat munții, nici s'au folosit tunurile, pentru-că noi am încheiat pace 
cu Dragoș, ca representant al guvernului maghiar, care pe onoarea nați- 
unii maghiare ne-a garantat armistițiu, amnestie şi deplină libertate“. 
— „Deocamdată — dise Hatvany — vei fi arestat în casa proprie. Dacă 
vei încerca să fugi, vei fi împuşcat“. l 

Fratele meu Dionisie, consilier de tribunal reg. în pensiune, avea 
s'o pățască tot astfel, pentru-că el după terminarea cursului juridic în- 
trase în regimentul Carol Ferdinand Nr. 51 staționat în Italia, în cali- 
tate de Cadet ex propriis. După un an sa întors acasă, apoi a orga- 
nisat — în calitate de căpitan și comandant — garda națională din 
Abrud şi Abrudel, după metodul şi după regulele armatei regulate. 
Despre aceasta gardă dice Iancu în raportul seu, că i-a făcut mari 
servicii. 

Tatăl meu a fost denunțat de Ungurii din Abrud; dovadă e „K6- 
zerdek* Nr. 40 şi urm. a. 1891, în care Râkosy din Abrud dice între al- 
tele: „Șuluţiu era pe timpul revoluției unul dintre cei mai cu influință; 
mânile lui lucrau pe tot locul, numai nu pe față“. 

Credeau coconașii dela „Közérdek“, că eu me voiu spăria şi voiu 
nega faptele tatălui meu. Eu însă le-am răspuns în „Gaz. Transilvaniei“ 
Nr. 100 a. 1892 între altele: „Una mwar trebui s'o uite Maghiarii, că 
dacă ei privesc cu mândrie la fortăreața Komárom — apărată de renumitul 
general Klapka, — pe care Austriacii, pe lângă tot ajutorul muscălesc, 
nau putut-o cuceri, apoi şi Românii privesc cu mândrie la munţii apu- 
seni, supuși comandei lui Iancu. Maghiarii au cucerit Ungaria și Transilva- 
nja, au aruncat armata austriacă peste graniță, dar munţii apuseni nu 
i-au putut cuceri, deşi Românii se luptau numai cu pusci de iepuri, cu 
tunuri de lemn, cu lănci şi cu bolovani, flămândi și desculți. La aceasta 
glorie și tatăl meu îşi are partea sa bunicică. Şi are să se scie preste 
toţi timpii seculari, că cele dintâiu tunuri de lemn — tunuri legendare, — 
cari au resunat în anul 1848 în munții apuseni, întru vestirea sfințeniei 
jurământului depus în Câmpul libertăţii, întru apărarea neamului româ- 
nesc, au fost făcute din ordinul şi după îndrumarea tribunului ad honores, 
lohan Sterca Şuluţiu, tatăl meu“. 

Iată și două documente, câte au putut scăpa de perire, cari s'au 
găsit în casa lui Alexandru Iancu, mort în 2 Octobre 1855 (tata lui 
Avram Iancu), aceste documente se află la Asociaţiune. 


Domnului Nicolae Corcheș, tribun 


A 


din oficiu în 
Câmpeni 
„Sciind că domnul Iancu nu-i în Câmpeni, am venit a-ți face cu- 
„noscut, că la Bucium sunt patru tunuri în lucrare, câte de un stângin 
„de lungi și se fac din fier vărsat cuptuşit cu lemn. Dudele (ţevile) 
„cele vărsate le-am căpătat din Bucium dela mașina lui Schlafkovits, 
„de 6 țoli largi şi de un ţol groase. Meşter avem bun *), şi de cumva 
„ne-am pute folosi, atâta fier vărsat, pe aceea seamă, și mai largi 
„avem, cât și 30 de tunuri am pute face. Pe Marţi vor fi gata vre-o 
„doue. Ai grijă și ţine praful cel de tunuri, (tata-l primise din Alba- 
„Tulia şi-l trimise lui Iancu) ţine şi pe seama noastră, precum şi din 
„gloanțele cele mari, ca dela 6—8 funţi şi carteciuri. 
„Însciinţează şi pe dl Iancu despre acest lucru. 
Abrud, 2 [anuarie 1849. 
Joan Şuluțiu m. p., 
tribun. 


Domnului prefect Avram Iancu 


A 


în 
Câmpeni 
„Trimit cei 406 funți de plumb; praful âncă nu l-am căpătat. 
„Golescu aseară veni dela Zlagna, spune că armata lui Bem a pornit 
„cătră Blaj, cu ce scop nu se scie, de obşte se vorbesce, că vrea să 
„atace Sibiiul din nou; destul că pe unde merg tot pustiesc, şi băr- 
„baţii, cari sunt harnici, îi duc cu sine. Ce va fi de noi, Dumnedeu 
„scie; destul de rău stăm; me mir și de comitetul naţional, de ce nu 
„serie. Ar fi bine să trimiți expres la Sibiiu, să vedem cum stau lu- 
„cerurile. Se vorbesce, că Laurian a scris dela Olmiiţ comitetului, me 
„mir cum nu se împărtășesce prefecților — fi bun trimite âncă astădi 
„expres la Sibiiu; apoi te rog trimite-l pe la mine. Scrie şi la Dobra, 
„ca să fii sigur pentru bucate, și dă-le drum slobod. Numai decât 
„scrie pentru bucate, ca nu cumva întorcându-se barbarii pe acolo, 
„să le- pustiască“. 
Abrud, 2 Februarie, 1849. 
Ioan Șuluțiu m. p., 
„Gaz. Trans.“ Nr. 124 a. 1891. tribun. 
* 
* sk 
Iancu n'a fost numai un căpitan brav, ci el a fost şi omul ordinei; 
în mijlocul luptelor sângeroase nu şi-a uitat nici de siguranța personală 
şi a averii locuitorilor din pretectura dînsului. 


*) Meşter bun de tunuri avea tatăl meu şi în Cărpeniş. 


103 


Prin proclamația dînsului din 4 Martie 1849%) dădu munţilor apuseni 
o nouă organisare civilă, instituind în fruntea tuturor comunelor un 
magistrat cu reşedinţa în Câmpeni. 

Ca president al acestui magistrat (curte de apel) a numit pe Iosif 
Sterea Șuluțiu, un văr al meu, fiul spanului cameral din Ofenbaia, care 
însuşi era funcţionar cameral în Câmpeni; un bărbat tinăr bine instruit, 
cu un rar caracter şi foarte popular. Mort deja prin anii 1850 ca ad- 
ministrator. Acestuia i-a încredințat Iancu organisarea județelor (scaunelor) 
sătesci. 

În scurt timp prefectura lui Iancu a devenit un model. 

La începutul lunei lui Decembre 1849 mersese Iancu la Hălmagiu 
la tîrg. Îndată ce poporul a prins veste despre presența „Iancului“, 
se imbulzea ca să-l poată vede și saluta. Deodată vine o patrulă de 
soldați şi-l arestează pe Iancu. Poporul smulge pari din garduri, nă- 
vălesce asupra soldaţilor, unde Iancu era deţinut și pretinde eliberarea 
lui. Atunci căpitanul roagă pe Iancu ca: „să liniștească poporul, căci 
arestarea dînsului s'a făcut din greșeală“. 

Iancu linişti poporul, apoi încălecă și merse acasă. 

Marele Lexicon maghiar, Pallas, întemeiat pe opinia diarelor ma- 
ghiare, ne spune că: „guvernul austriac, după ce a înşelat pe Români 
cu promisiuni, pe cari nu le-a împlinit, se temea că Iancu se va r&s- 
buna, de aceea-l spiona și de aceea l-a și arestat“. 

Fapt e, că o mai mare mișelie și ingratitudine guvern n'a făcut, de 
cum a fost arestarea lui Iancu. 


* 
ka * 


Revoluția maghiară a fost înecată în sânge. Maghiarii au depus 
armele în mânile Rușilor. S'a inaugurat un sistem absurd, cu un gu- 
vern pe cât de brutal, pe atât de ignorant, care, răzimat pe opt-sute- 
de mii baionete, s'a apucat, să germaniseze. 

Îndată după suirea pe tron, Împăratul Francise Iosif I, la propu- 
nerea ministrului contele Stadion, a convocat cu datul din 2 Decembre 
1948 o „anchetă“ dintre popoarele, cari au rămas credincioase tronului, 
pentru de a asculta durerile și dorințele lor. Din Ardeal a chiemat 
ministrul în luna lui Februarie 1849 pe Saguna, pe protopopul Popasu și 
pe Stoica, consilier la comptabilitate. Vădându-se aceştia prea slabi față 
cu o misiune de o așa mare gravitate, au stăruit să se mai chieme și 
alți bărbaţi din Ardeal. A chiemat deci Saguna cu învoirea ministrului 
pe Laurian, pe Pop de Macedonfy**) pe Csüpe Lâszlo de Drâgavilma şi 
pe secretarul seu pe Iacob Bologa. 

Aceștia, constituindu-se împreună cu Românii din Ungaria și Bu- 
covina într'o „anchetă“, au presentat Împeratului în 27 Februarie un 


*) Vedi proclamația în cartea lui Teofil Frâncu şi Candrea, „Moţii“ pag. 299, 
*%*) Macedonfy şi Csipe au fost funeţionari în Viena, 


104 
„Memorand;“ iar în 5 Martie presentă Saguna un „Memorand“, subscris 
numai de el, prim-ministrului Felix Schwarzenberg. 

Răspunsul la aceste „Memorande“ e rescriptul împărătesc din 18 
Iulie 1849, prin care Românii sau îndrumat la constituția publicată în 4 
Martie 1949, care era însă aprobată de Imperatul deja în 10 Februarie 1849. 

În urma acestui retus „ancheta“ a subşternut în 30 Iulie 1849 
o nouă petiţiune, în care arată, că Românii prin acea constituțiuue 
octroată sunt cu totul ignorați, apoi cer îndreptare. Vădându-se des- 
considerați au chiemat pe Avram Iancu ca el cu autoritatea dînsului 
să-şi cerce norocul. Iancu a şi fost primit în audienţă la Împăratul. 
Mai târdiu împreună cu membrii din „anchetă“ a fost primit de mini- 
strul „more consveto“ cu un zimbet pe buze, apoi i-a dimis cu cunoscuta 
frasă diplomatică: „Bene sperare jubet Sua Majestas“. 

La vre-o câteva qile Iancu a fost citat la poliție, să i-se inmanueze 
o decorație. Iancu însă a refusat decorația dicând, că „dinsul sa luptat, 
pentru tron şi națiune. Guvernul să mijlocească acordarea drepturilor 
promise neamului românesc; atunci va primi decoraţiunea, altcum nu‘. 

Atunci Iancu a fost provocat de poliţie, ca în 24 de oare să pă- 
răsească Viena, la din contră va fi dat afară cu forţa. 

Sârmanul Iancu îmi dise după reîntoarcere: „Numai acuma văd eu 
bunăvoința Vienei și că ce mare nefericire a fost refusul cererii noa- 
stre de a înarma una-sută-mii ficiori, care ar fi făcut de prisos chiema- 
rea Muscalilor în ţeară. Ei, dar atunci trebuia să-și împlinească anga- 
jamentul! Acuma nu ne mai creastă Neamţul“. 

Am amintit acest episod din viaţa lui Iancu, ca să se vadă: ce 
mare pond punea toată românimea pe numele dinsului — una la mână; 
iar alta la mână, pentru ca păţeniile lui Iancu să ne fie o busolă în 
labirintul evenimentelor ce au urmat, 


* 
* 


$ 

Anul 1852 a fost cel mai fatal an în viața lui Iancu. În acest an 
venise tiněrul Impěrat în Ardeal, ca să cunoască în persoană această 
teară şi popoarele ei, despre care nemuritorul Impărat Iosif al II-lea, 
care călătorise în anul 1783 în Ardeal, întors acasă întrebat de mama 
sa de geniala Împărăteasă Maria Teresia: „Spune-mi ce ai vădut în 
Ardeal?“ a răspuns: „Am vădut o nobilime maghiară arogantă și tirană; 
un popor săsesc egoist; şi un popor valach asuprit și degradat la soarte 
de animal“. 

Iată un splendid exemplu, ce confirmă simţul nobil al Impăratului. 
După rescoala lui Horia 1784 cancelaria curții împărătesei propuse în- 
ființarea, de școli în munții apuseni: „pentru de a pute cresce din acei 
oameni, cari seamână cu fiarele răpitoare, cetățeni de stati. 

Resoluţia Impăratului Iosit al Il-lea, scrisă cu mâna proprie, sună 
astfel: „Școalele de sigur sunt trebuincioase, dar starea risipită a caselor 
prin munți, îngreunează și împedecă resultatul. Spre cultivarea acelor 


105 


„fiare răpitoare“ doară ar fi tocma aşa folositor, dacă stăpânii Valachilor 
ar umbla pentru un timp oare-care înşişi la școală, unde şi-ar pute câştiga 
principii mai bune“. (Szilagyi Ferencz, A Hora világ Erdelyben. pag. 19). 

Planul de călătorie al tinărului Impărat Francisc Iosif I, în vara 
anului 1852, era statorit de guvernatorul Schwarzenberg, care a așteptat 
pe domnitor la marginea Ardealului în satul Caşoviţa. In 17 Iulie Iancu 
merge însuși la Caşoviţa și după multă stăruință îi succede, ca să în- 
duplece pe Schwarzenberg să facă propunere Impăratului, să-și schimbe 
marşruta și să treacă munții pe la „Găina“, să vadă țeara „Moților“. 

Împăratul primesce propunerea; urcă munții, prânzesce la „Găina“, 
trece prin Vidra, pe dinaintea casei lui lancu, în acea noapte doarme 
în Câmpeni, dar Iancu nu se înfățișează înaintea Impăratului, 

Lumea, întreagă întreabă şi va întreba în veci: 

Ce-a fost causa? — dar răspuns nu va primi, pentru-că Iancu l-a 
dus cn sine în mormânt, 

Toate scrierile maghiare spun, că Iancu vădându-se înşelat, şi des- 
considerat pe sine şi pe poporul român în speranțele și promisiunile 
avute, de aceea n'a vrut să se înfăţişeze. 

Cei mai mulți Români, după cari s'a luat chiar și mitropolitul 
Suluțiu, cel mai mare și sincer binevoitor al lui Iancu, spun, că mintea 
Iancului ar fi fost alterată prin marea bucurie, vădând că Împăratul a 
primit propunerea lui de-aşi schimba planul de călătorie şi de a cerceta 
teara „Moților“. Mitropolitul Șuluţiu a scris despre Iancu aşa precum 
i-au istorisit unii și alţii dintre prefecți şi tribuni; unele informaţiuni 
dintre acele însă au fost neesacte. Eu nu pot împărtăși acea părere 
deși ar fi în favorul amicului meu Iancu, că el ar fi fost atunci smintit 
la minte. Şi n'o pot împărtăși pentru că nu poate fi motivată, de cumva 
nam primi de adevărată vorba, ce se dice că ar fi dis mama lui Iancu, 
după reîntoarcerea lui din Caşoviţa: „Sufletul meu, lumina mea! a fost 
otrăvit cu ciuciuleți“ (bureţi). 

Şi n'o pot primi pentrucă iată ce i-se serie „Gazetei Transilvaniei“ 
(Nr. 63 a. 1852) din Câmpeni: „lancu dispăru pe neașteptate dintre cei- 
lalţi soți ai sei și ce este mai neplăcut, că mulți nu vreau a crede, că 
causa dispărerii și a retragerii lui n'a fost alta decât o iute schimbare 
a sănătăţii, încât să nu fie în stare a mai ieși între ceilalți“. 

Înainte de sosirea Impăratului (21 Iulie) a fost perfect sănătos, do- 
vadă epistolele lui scrise în 18 și 19 Iulie protopresbiterului gr. cat. din 
Zlagna, Mihali. („Gazeta Transilvaniei“ Nr. 63 a. 1852). 

Dovadă sânt toate pregătirile, ce le-a făcut însuşi Iancu pentru 
întimpinarea cât mai strălucită a Împăratului. Dar în timpul cât Imp&- 
ratul a stat în munți iată ce sa petrecut: 

„lancu înaintea Împăratului“. Sub acest titlu a apărut în „Neue 
Freie Presse“ anul 1888 o notiţă despre călătoria Impăratului în Munţii 
Apuseni și despre causa neînfățişării Iancului înaintea Împăratului. 


106 


S'a scris de repeţite-ori în toate diarele naţionale despre acest episod 
dureros şi de foarte mare importanță; și bine s'a făcut. 

Eu âncă, ca judecător păţit, m'am grăbit ca nu cumva comandantul 
gendarmilor, la care se povoacă „Neue Freie Presse“, să moară înainte 
de a fi ascultat, m'am adresat numai decât cătră reverendisimul domn 
protopop din Deva Papiu cu rugarea, ca d-sa să-l întrebe pe acel čo- 
mandant și să-mi trimită răspunsul dînsului. 

lată răspunsul zelosului domn protopop: 


Deva, 28 Decemvrie 1888. 
Spectabile domnule Fude! 


„La amabila şi preţuita D-Tale epistolă dto 23 l. c., numai decât 
„după sosirea mea acasă din o excursiune în tract, mă grăbesc a-ţi rës- 
„punde cele-ce am aflat dela respectivul Löwenhardt referitor la inci- 
„dentul neprimirii în audiență a fericitului martir al națiunii, regreta- 
„tului Jancu. 

„Acest comandant al posturilor de gendarmi, puse sub comanda lui 
„cu ocasiunea epocalei veniri a Monarchului în Munţii-Apuseni, mi-a 
„descoperit următoarele: 

„Eram avisaţi, că Maiestatea Sa vine dela Deva preste Brad în munţi, 
„precând deodată am primit avis dela comanda de gendarmi, că Maies- 
„tatea Sa va veni dela Deva preste Baia-de-Criș, Hălmagiu, preste mun- 
„tele Găina în munţi, și să mă pun în atingere cu comisarul din munți 
„(mi-am uitat numele acestuia*) şi cu Mânzat, de a repara drumurile 
„şi a face tot posibilul pentru susținerea ordinei. M'am dus la numiții 
„domni și li-am aretat depeșa și ne-am pus pe lucru cât ni-a fost cu 
„putință; în aceste 3 dile am convenit cu Iancu, cu care aveam cunos- 
„cinţă personală, i-am descoperit sosirea așteptată în munți a Monar- 
„chului şi marşruta, mi-a răspuns laconic „sciu“, într'aceea noi ne căutam 
„de lucru cu numiții domni. 

„Înspre diua' precând era să sosească ne-am dus prin mulţimea 
„poporului venit din toate părţile în veștminte serbătoresci la Iancu, care 
„nu era acasă, dar mai târdiu a venit. 

„lar în dimineața următoare am plecat spre munte în sus; lancu 
„n'a venit cu noi. Sosind în vîrful muntelui, a sosit Monarchul cu suita 
„Sa și la un loc frumos au descălecat și au luat un prând frugal; după 
„aceea sau suit toți pe caii oferiţi de noi, Monarchul înainte și eu cu 
„gendarmii, împărțiți la dreapta și la stânga Monarchului, alăturea, făcând 
„cale prin mulțimea poporului, am trecut prin Vidra pe dinaintea casei 
„lui Iancu, unde erau adunați preoţi în ornat bisericesc. În învălmăşeala 
„ceu mare şi în iuțeala noastră nu am observat, dacă Monarchul a privit 
„spre casa Iancului ori nu; ci atent la comanda Monarchului, care ne striga 


*) Obengruber se numia. los. St. S. 


107 


„vorwärts Gensdarment, ne-am dus pănă în Câmpeni, unde am sosit pe 
„înserat şi unde oraşul era iluminat, și prin mulțimea poporului am stră- 
„bătut la cuartirul pregătit pentru Monarchul. Aici îl așteptau servitori 
„de ai Curţii şi gendarmi de Curte la casa văduvei Kalcher, și Monarchul, 
„întrând în odaie, a luat un păhar de apă şi s'a culcat, remânend la ușa 
„casei doi gendarmi de Curte, iar noi prin curte ţineam ordine. 

„Suita Maiestăţii Sale, în sunetul musicei militare, care sosise spre 
„întimpinare în Câmpeni, își petrecea la o masă din grădină în apropierea 
„caselor, negenată de a conturba odichna suveranului lor. Eu am primit 
„ordin, ca ori-cine ar veni, chiar principele guvernator de Schwarzenberg, 
„să nu permit a întra la Monarchul, că voesce să se odichnească fiind 
„obosit.  Pecând se petreceau aceste în curte, unde porțile erau în- 
„Ghise şi păzite de gendarmi, Iancu a venit cu câţiva insi, de cari nu-mi 
„mai aduc aminte, și apropiindu-se de întrare, i-am eşit înainte şi mi-a 
„dis, că el vrea să între la Monarchul; eu i-am spus că am ordin să nu 
„las pe nimenea, el îmi dicea, că trebue să între, că are ordin, eu nu 
„puteam să-i conced având contraordin, și în vălmăşeala aceasta, nu 
„Sciu, a vădut şi audit ori a fost însciinţat de gendarmii mei, generalul 
„adj. contele Griine, care a venit dela masă la noi, şi întrebând ce voesce 
„acest domn, i-am spus că voesce să între, spunându-i cine este și că 
„scie nemțesce. Atunci Iancu i-a descoperit și lui, dar acesta i-a re- 
„plicat ordinul, vădând însă, că Iancu insistă mai mult şi că nu voesce 
„să aştepte pănă dimineața, precum îi spunea generalul „cu un ton fin 
„şi cavaleresc, că dimineaţa va da audiență, fixându-l în această con- 
„Versaţiune, s'a întors și mi-a dis, că eu sciu ce ordin am și că ce am 
„de făcut. Cu aceste s'a dus la masa, unde se aflau ceialalţi generali din 
„suită, iar eu am rămas cu Iancu, l-am luat de subsuoară și ne-am în- 
„dreptat spre ușa din grădină, și ajungând acolo, l-am scos din grădină şi 
„am închis uşa. Întorcendu-me la locul meu, am dat ordin gendarmilor 
„să iese la strade să vadă ce se petrece și să susțină ordinea; pe con- 
„ducătorul postului de gendarmi din loc l-am trimis la Tioc Todor, să 
„vină pănă la mine; acesta a și venit şi l-am întrebat: „Unde este 
„Iancu?“ Mi-a răspuns, că s'a dus acasă. „Întradevărk? „Pe onoare mea“ 
„mi-a răspuns. 

„În dimineaţa următoare m'a întrebat generalul Grüne de două-ori 
„unde este Iancu, că Maiestatea Sa îl primesce în audienţă. Iancu însă 
„nu s'a mai arătat. 

„De aici apoi Monarchul a plecat prin Rosia la Detunata, unde a 
„petrecut mai mult, mâncând şi balmoșul istoric şi privind jocul tine- 
„rilor, şi apoi sa pus cu suita în mișcare spre drumul ce duce la Zlatna, 
„ocolind Abrudul. 

„Aceasta e pe scurt ce mi-a istorisit acest fost comandant de gen- 
„darmi, se înțelege, cu mai multe amenunte, pe cari nu le-am aflat toc- 
„mai de interes a le mai înşira. El âncă dă cu socoteală, că acolo în 


108 


„munte s'a făcut poate planul sau apoi în Deva, când s'a stabilit mer- 
„gerea preste muntele Găina, dar aceasta ar fi mai mult pentru, decât 
„contra atingerii locuinţei lui Iancu. Din toate aceste nu putem erua 
„adevărul şi numai urmările ne fac să concludem, că întrigă a fost la 
„mijloc, după-ce a mai urmat apoi și internarea lui în Alba-Iulia, despre 
„care noi pe aici avem atât de puţină cunoscinţă, ce a putut să fie causa? 

„Finind, Vë rog a primi deosebita mea stimă, cu care Vă rămân 


totdeauna 


I. Papiu m. p.“ 


Am făcut aceasta în interesul adevărului istoric, în interesul amicului 
meu Avram lancu. 

Întmadever aș da mult, aş da chiar din vieața mea, — deşi nu mai 
am așa mult de dat, — dacă s'ar pute lumina cumva întunerecul ce aco- 
pere acest secret. 


Toţi Românii, chiar mitropolitul Şuluţ, care era cel mai mare și 
cel mai sincer binevoitor al lui Iancu, — pe care lancu îl stima şi iubia 
foarte, — s'a supărat foc pe Iancu pentru neînfăţișarea dînsului, care avi 
triste urmări pentru lancul şi pentru poporul român. 


Imensa majoritate a Românilor crede întocmai ca și domnul pro- 
topop, că Iancu a cădut jertfă unei întrigi, care își aruncă umbra pănă 
în dilele noastre. 

Cine nu-şi aduce aminte de cuvintele guvernatorului Schwarzenberg, 
adresate în Câmpeni în acea di prefectului popa Balint: „Sind wir denn 
hier sicher ?“ 

Audi acolo? Bieții Moți îşi varsă sângele pentru Împăratul, se duc 
la moarte precum merge mirele la nuntă, și când vine Impăratul anume 
între ei, ca să-i vadă, guvernatorul țerii întreabă pe unul din condu- 
cători: „Suntem noi aici în siguritate ?“ 

Nu trebue deci ignorată nici o împregiurare, fire-ar ea la vedere 
ori cât de neînsemnată, care ar pute duce la descoperirea adevărului; 
iar datele şi dovedile la nici un cas. 


Iancu are să remână o figură plăcută și în etern stimată de poporul 
român, el merită deci, ca contimporanii să se intereseze de tot ce s'a, 
petrecut cu dînsul, dacă voim ca să avem o istorie deamnă de a fi trans- 
misă posterităţii. 

Aici să ne amintim ceea-ce Barițiu ne spune în istoria sa vol. 2 
pag. 716 despre principele Schwarzenberg, care era un inamic al Ro- 
mânilor, care-l numia pe lancu „Canalie“, iar „Budapesti Hirlap“ din 
20 Novembre 1889 despre adjutantul Impăratului graf Griine dice, că a 
fost un „duh necurat“, (rosz szellem). Astfel vom pute judeca: ce cre- 
dământ merită aserțiunea grofului Grüne, că Împăratul era deja culcat 
când Iancu ceruse întrare ? 


109 

Audi acolo! Impăratul obosit s'a culcat, iar adjutantul seu 4—5 
paşi dela odaia, unde se afla domnitorul, își petrecea la o masă cu 
Schwarzenberg, unde musica militară cânta. 

Cum putea lancu s'o creadă aceasta? Eu din parte-mi așa cred că 
Iancu va fi mers să se informeze despre audiență pe diua următoare. 

Să nu uităm, că locul de unde Iancu a fost alungat la stradă ca 
un ștrengar, era cuartirul dînsului, de unde comanda el luptele pentru 
Impăratul. 

Mirare n'ar fi fost, dacă Iancu la moment ar fi înebunit. 

Cu toate aceste a greșit sermanul Iancu; tocma pentru că a fost 
întrun mod atât de brutal tractat, trebuia să se înfățişeze în qina ur- 
mătoare și — totul era bine. Împăratul a întrebat de repețite-ori: „Wo 
ist der Iancu?“ 

Vă puteţi închipui cum vor fi esploatat vrășmașii neamului românesc 
acest cas fatal! 

Spuneau oameni de ai regimului, bine informați, că Împăratul avea 
imtențiunea de a-l numi pe Iancu Baron cu rang de general și de a curma 
procesul „Moților“, ce-l aveau ei în contra coroanei âncă de pe timpul lui 
Horia, ordonând segregarea pădurilor şi păşunilor din munţi, pentru 
»„Moţi“, parte, ce după drept şi dreptate li s'ar fi cuvenit. 

Iancu la provocarea mitropolitului Șuluţiu a mers pe 2 August la 
Cluj, ca să fie de faţă la sosirea Împăratului. A dus cu sine 50 călăreți 
şi pe mai mulţi tribuni. Acești tribuni l-au provocat: ca să meargă îm- 
preună cu ei la Impăratul!! Jancu li-a respuns: „Dacă voi me siliți, me 
voiu duce; dar să sciți că atunci me lapăd de apărarea procesului mun- 
tenilor“. La aceasta tribunii au replicat: „Decât să te lapedi de apă- 
rarea procesului, atunci mai bine nu merge la audienţă“. Aceşti tribuni 
trăiesc âncă. 

În Cluj Iancu a fost la fratele meu Dionisie în cuartir, nime n'a 
observat vre'o schimbare asupra lui. Se dice că lancu înaintea sosirii 
Impăratului s'a adresat lui Bărnuţiu și Maiorescu în Viena, întrebându-i 
de sfat: „să se înfățişeze, sau nu?“ De oare-ce respuns n'a primit, nici 
că s'a înfățișat. 

Barițiu spune în istoria lui, că are dela Iancu 6 epistole, una se 
reteresce tocma la călătoria Împăratului în Ardeal. 

Care-va dintre domnii membri ai academiei din Bucuresci să pu- 


blice acele epistole, alteum va remâne în etern un secret. 


* 
$ * 


În luna lui Septemvre 1852 Iancu sub pretext fals a fost înșelat 
să meargă la Alba-lulia, unde imediat a fost deținut. 

lată cum mi-a istorisit el mie în 28 Octombre 1855 păţaniile lui 
în temnița din Alba-Iulia, ceea ce eu am descris în „Memoriul“ meu: 

„Ce larmă neusitată, ce sgomot turbură liniștea Blajului? a acestui 
orăşel modest, în a cărui piață cadrată în dilele normale nu vedi altceva 


110 
decât studenţi, teologi și profesori, mergând și ieşind din seminar; iar 
din casele din jurul pieţei, unde locuese domnii capitularişti, vedi, ieşind 
bătrâni venerabili, martori ai seclului trecut, ca radele îndreptându-se 
spre un centru: „la biserică. 


Ce vrea mulțimea aceasta de oameni? Lume necunoscută. lei o 
grupă de domni nobili maghiari, vorbesc în limba maghiară. Colo altă 
grupă de domni vorbesc în limba germână. Inaintea ta trec fisionomii 
ne mai vă&dute vorbind în limba italiană. Poporul în vestminte de săr- 
bătoare străbate stradele și se vede a fi în mare aşteptare. Equipage 
strălucite se învârtesc prin piață. Mulţime de servitori străini în ţinută 
de gală, întră și ies din reședință. Dignitari şi prelați din ţeară întră în 
curtea mitropolitului cu trăsurile lor. Eacă sosesce guvernatorul prin- 
cipele Schwarzenberg. Aceasta e trăsura de gală a mitropolitului, în- 
trânsa șede pronunţiul apostolic din Roma Cardinalul Viala Prela. 


E diua de 28 Octomb. 1855. Diua instalării mitropolitului Alecsandru 
Sterca Șuluţiu. Me îmbătasem de cap, de larma aceea estraordinară, de 
acel amestec de fanfară, sunete de clopote și de treascuri; o adevărată 
vijelie, care isbindu-se în dealurile învecinate, se respândea pe valea 
ambelor Ternave, cari se împreună la Blaj. 


Am întrat în grădină ca să scap de învălmăşala aceea. 
Deodată vine camerarul mitropolitului şi-mi dice: 


„Me rog dle! Vă caută un domn“. 

— Di să vină aici. 

— Bacătă-l că vine. 

— Ei! bine ai venit Iancule. 

— Servus frate Șuluţiu. 

Audind camerarul de numele lanculni, a remas cu gura căscată. 

— „Că doară nu Dvoastră sunteţi Iancul din munți?“ întrebă vechiul 
şi confidentul servitor. 

— Ba eu sum! fù respunsul. 

— Dqeu să vă ţină; n'aș da că vam vădut; pe dvoastră pentru toți 
străinii, câți sânt adi în Blaj!“ Depărtându-se se mai întoarse de vre-o 
câte-va ori şi s'a uitat la „Iancu.“ 

— Am o rugare cătră tine frate Șuluţiu! 

— Cred că va fi posibil de împlinit; și eu me voiu bucura, de a-ți 
face o plăcere. Dar vin'o să ședem sub acest ștejar gigantic, care deși 
e numai singur din neamul seu, aici în grădină, ajunge cu o pădure în- 
treagă; se dice a fi de pe timpul când principele Ardealului Apaty re- 
sida în acest castel. De multe-ori ședem cu Unchiul meu la umbra lui; 
totdeauna "mi vine aminte, că tocma cu 100 de ani înainte a ședut un alt 
unchiu al meu subt acest stejar, Episcopul Aron. Cine scie după altă 
sută de ani, cine va mai şedé subt el? Câte suspine românesci nu se 
vor fi ridicat într'o sută de ani, la ceriu de subt acest ştejar!“ 


111 


— Frate Șuluţiu! eu am venit aici ca să cer o audiență dela 
Schwarzenberg, căci n'o mai pociu duce cu Nemţii, prea mă persecută, 
nu-mi pociu primi nici partea părintească după moartea tatălui meu. 
Să port procesul muntenilor, nu me lasă; adi mâne va trebui să umblu la 
cerşit. Roagă-te de unchiul teu de mitropolitul, să-mi 'spriginească rugarea. 

— Va fi foarte greu, frate lancule! Nu vedi tu, ce e pe capul Un- 
chiului astădi? Mi-a spus de adi dimineaţă, că ori-cine să fie, înainte de 
biserică nu poate să-l primească. Abstrăgând dela visitele celor mari, 
pe cari nu-i poate refusa, are de a-și recapitula mai multe cuvântări de 
instalare ete. 

— Frate Șuluţiu! Dacă nu se va întrepune unchiul teu cu aceasta 
ocasiune binevenită, eu nu mai sper nimic. După biserică se pun la masă, 
iar dup'aceea, Schwarzenberg pleacă imediat. Sciu en prea bine, că un- 
chiului teu i-se face o silă, am audit şi eu — deși trăiesc retras în munţii 
nostrii — că lui Sehwarzenberg i s'a demandat din Viena, ca nu cumva 
să absenteze dela instalare... Dar cu toate aceste te rog frate... Ddeule! 
când "mi vine aminte, că acei oameni (Nemţii), pentru a căror causă 
m'am luptat eu, și care a triumfat, cu ce dispreţ și cu ce urgiă se 
poartă în contra Românilor, cari 'şi vărsau sângele, pe când ei erau 
alungaţi peste graniță, stă să mi se desfăşie inima. Când îmi vine aminte, 
că înainte cu doi ani, când eram rob în Alba-lulia, cum s'au purtat 
de infam cu mine... 

„Era într'o după ameadi; me preumblam înaintea „arestului meu“ 
eram adâncit în cugete, despre ironia sorții față cu poporul român, des- 
pre infamia oamenilor și despre aceea, că tot aici au fost arestaţi: Horia, 
Caterina Varga, în urmă eu; ei în fortăreață, iar eu în oraș; de odată 
funcţionarul Höhn, care avea snpraveghierea peste persoana mea, vrând în- 
susi să se ducă la preumblare, m-a provocat, ca să me întorc în închisoare. 

„Cine n'a fost rob nu scie cât de scump e aerul.... și soarele lui 
Dumnedeu ..... L-am rugat să me mai lase puţintel... El n'a vrut; 
atunci l-am reflectat, că încă n-a trecut timpul pe cât aveam drept să 
fiu în aer liber. 

„Hm! drept.... Eu uitasem, biet de mine, că eu eram rob... și 
că robul n'are drept... El s'a răstit cătra mine... dar eu ca să-mi 
stăpânesc simţul, ce-l are chiar și robul, ori poate ca să nu me vadă 
umilit înaintea sa — nu mai sciu nici eu — mi-am continuat drumul. 
Atunci el a demandat să me prindă și să me ducă cu sila în arest; în- 
dată ce am întrat, a lăsat de au pus fiere (zale) pe ambele mele mâni....... 
ȘI, oh Dumnedeule!.....“ 

Iancu își întoarse capul, dar eu am zărit doue lacrimi, cari cur- 
geau pe fața diînsului ca nisce mărgele. După aceasta el îşi acoperi 
ochii cu ambele mâni şi cn o voce timpită şi plină de durere îmi dise: 
„Dumnedeule! cu ce credință m-am luptat eu și poporul şi iată acuma 
sum tractat mai reu, decât inamicii“, 


112 


Apoi ca şi când ar fi vrut să alunge o cugetare, care-l tortura... 


sa oprit... Deodată a sărit sus de pe scaun, s'a făcut palid ca moartea 
şi-a strîns ambii pumni, ca și când l-ar fi apucat sgârciuri; s'a uitat 
cătră ceriu... nori negri şi fulger treceau prin ochii sei.... i-a ieșit 


un gemet din piept, ca și când isbucnesce furtuna în munţi. 

— Ce cugeţi frate! funcţionarul Höhn, după-ce m'a vădut înferecat, 
mi-a tras, mi-a plesnit vre-o câteva pălmi preste faţă! Infam, de o mie de 
ori infam! dar norocul lui că eram în fiere, căci l-aşi fi isbit de s'ar fi 
lipit de părete“. 

M'am încercat să dau conversării o altă direcțiune și am dis: 

— Aduci-ți aminte vre-o dată lancule, când părinţii ne-au trimis 
în liceul din Cluș; a doua di mergând din şcoală acasă, vădui în piaţă 
o grupă mare de studenți, erau vre-o doue-deci de Unguri jur împre- 
jurul teu, iar tu singur în mijloc. Toți vorbiaţi și sbieraţi deodată; eu 
nu înțelegeam un cuvânt; cu deosebire tu gesticulai cu ambele mâni. 
Îngrijat că ţi-s'a întâmplat vre-o neplăcere, m'am repedit acolo, mi-am 
deschis calea cu coatele pănă la tine și te-am întrebat: 

— Ce e cu tine lancule? 

— Ce să fie; iată aceștia nu vreau să creadă, că Hunyady a fost 
Român, 

— O bată-te să te bată norocul! numai atâta e tot? 

— D’apoi nu e destul? 

— Eu cugetam căci doar vreau să te bată. 

— Ţi-ai nimerit'o! da că eu nu me tem de ei de toţi, câți sunt aici“, 

— Cât de bine le ţii toate ameruntele în minte, — dise lancu mai 
vesel — eu uitasem; cine le poate ţină în minte toate? sunt mulți ani 
de când ne cunoascem, frate Șuluțiu, din pruncie. Un lucru ce mi-l-ai 
dis tu în anul 1849 nu-l voiu uita pănă trăiesc. Scii în Câmpeni la 
isvor?*) 

Dar te rog frate Șuluţiu, — continuă lancu întindindu-și dreapta — 
du-te la unchiul teu şi-l roagă. 

— Să mergem, disei eu, şi părăsirăm „grădina“. 

Mărturisesc, că de astă dată am întrat cu sfiială la unchiul meu, 
deşi eu îl iubeam foarte și eram convins, că el âncă me iubesce. 

— Ce vrei nepoate? întrebă bătrânul, nu prea îmbucurat de visita 
mea; el avea nisce cărți în mână din cari cetea, stând înaintea unui 
coffer, din care servitorul scotea ornamentul dînsului. 

— E aci lancul. 

— Bine; învită-l la masă, vedi să primească un bilet la masa din 
reşedinţă, dar eu acuma n'am timp să vorbesc cu el; fi bun nepoate gi 
lasă-me acuma singur. 'Tocma aştept să vină capitolul, ca să me pe- 
treacă la biserică, 


*) Vedi „O lacrimă ferbinte“, 


| 
i 
l 


113 


— Unchiule! lancul se roagă, ca să-i spriginesci cererea dînsului 
la Schwarzenberg. 

— Pentru Dumnedeu! numai aceasta mi-a mai lipsit; dar nu ve- 
deţi ce e astădi pe capul meu? Nu se poate, nu se poate! Fii bun 
şi lasă-me singur!“ 

Ce să fac; vedeam greutăţile, dar vedeam cu ochii mei sufletesci 
şi figura Iancului, așa precum o vădusem sabt stejar. Mi-am luat deci 
sufletul în dinţi şi am dis: 

—- Unchiule, să nu-l lăsăm să iasă nemângăiat din curtea aceasta, 
în care el a întrat cu atâta încredere“. 

Nu sciu cuvântul „curtea aceasta“, sau tonul cu care am pronunțat 
aceste cuvinte, au făcut de bătrânul a tresărit. 

— Bine dici tu! spune-i să vină, dar pănă ai bate în pălmi să fie 
aici“. Atâta mi-a trebuit și mie. Cu câteva sărituri am fost peste cele 
22 trepte în coridor. 

— Vino lancule! se va duce“. 

Tot cu asemenea pași am mers la bătrânul; el ne aștepta cu pă- 
lăria în mână, gata de ducă. Iancu l-a informat în puţine cuvinte des- 
pre dorinţa dînsului. Bătrânul a întrat la Schwarzenberg; peste cinci 
minute s'a întors şi a împărtăşit Iancului, că principele Schwarzenberg 
și-a făcut notițele trebuincioase şi că a promis, că îndată ce se va în- 
toarce la Sibiiu va dispune cele trebuincioase. 

Iancu s'a depărtat plin de bucurie și plin de speranţă; în scurt 
timp şi-a primit partea părintească, pe care o dăruise deja naţiunii. 

Iancu n'a rămas la prând; când ne-am despărțit mi-a dis: 

— Ți mulțămesc frate Şuluţiu; am sciut eu că betrânul nostru îmi 
va împlini rugarea mea“. 

Mai târdiu am audit dela nisce studenţi, că l-au vădut trecând 
peste câmpul bbertății, cu capul desvelit, cu pălăria în mână. Negreșit, 
semn de o sublimă pietate pentru acel loc. 

Sermanul lancu! își va fi adus aminte de 3/15 Maiu 1848, când el a 
sosit acolo cu cei 10,000 de „Moţi“; de orcanul de vivate cu care l-au 
primit cei-lalţi 30,000 frați, cari așteptau sosirea dinsului. Atunci gemea 
valea Têrnavei de bucurie; iar acuma gemea pieptul lui de jale și durere. 

Din Alba-lulia l-a escortat pe Iancu la Sibiiu, adjutantul coman- 
dantelui fortăreței, Şandru, noaptea cu doi gendarmi, se temeau, că 
„Moţii“ îl vor scoate cu puterea. În Sibiiu a fost în cuartir la Elia 
Macelariu. În diua următoare s'a înfățișat la Macelariu colonelul Baro- 
nul Heydte, șeful cancelariei guvernatorului, și l-a rugat pe Macelariu, 
să-l ispitească: „Ce dorinţă ar ave Iancu pentru persoana sa“. Iancu a 
răspună: „Pentru persoana mea nu doresc absolut nimic. M'am luptat pentru 
tron şi pentru neamul românesc, nu pentru favoruri personale“. 


L-au îmbiat cu doue mii fl. salar, numai să-și ia locuinţa în Viena; 


(e rea frica) Iancu a respins. 
9 


114 


"Mi spunea Macelariu că într'o dimineață a găsit pe Iancu în pat 
plângând; plângea cu atâta jale și amar, atât de teribil, încât i curgeau 
lacrimile, nu pe față, ci pe perină ca ploaia. 

Lacrimile lui să-l bată pe acela, care i-lea causat. 


E 
% $ 


În acelaşi timp a fost călcată reşedinţa mitropolitului Suluţiu în 
Blaj şi locuinţele lui Bărnuţiu şi Maiorescu în Viena, spre cea mai mare 
batjocură, căci nicăiri nu s'a aflat nici o hârtie compromițătoare. (Ba- 
riţiu „Transilvania“ 1 [ulie 1885). 

La mitropolitul Șuluţiu au căutat după arme şi munițiune: prin 
poduri, prin pivnițe, prin coşere etc. 

Credeau adecă oamenii dela guvern, în neagra lor consciinţă, că 
Românii vor pretinde cu arma în mână drepturile naţionale promise. 

Tata lui Avram lancu à murit în 2 Octombre 1855, averea remasă 
de el s'a inventat şi prețuit la 3449 fl. 97 cr. Această avere s'a îm- 
părțit în părți egale între Avram şi fratele seu loan, preot, mort fără 
copii în anul 1871. Avram Iancu a erezit casa, în care sa născut, ră- 
masă pustie după moartea tată-seu; apoi mai multe parcele de arături 
şi fênațe, pentru cari Asociaţiunea primesce o arendă anuală de 124 fl. 
48 cr., în fine 1/, dintr'o moară, care aduce o arendă de 32 fl. 10 er. 

Casa s'a reparat şi s'a închiriat cu 30 fl. Aceasta casă, în care s'a 
născut lancu nu se va înstrăina, ci va remâne pururea proprietatea 
națiunii *). 

Avram lancu, şi-a testat națiunii toată averea sa, care astădi va- 
lorează cel puţin 3000 fi. 

Iată testamentul lui Iancu: 

„Ultima mea voinţă! 

Unicul dor al vieţii mele e, să-mi văd Națiunea mea fericită, pen- 
tru care după puteri am și lucrat pănă acuma, durere fără mult succes, 
ba tocma acuma cu întristare văd, că speranţele mele și jertfa adusă, se 
prefac în nimica, 

Nu sciu câte qile mai pot ave; un fel de presimţire îmi pare că 
mi-ar spune, că viitorul este nesigur.  Voiesc dară și hotărît dispun, că 
după moartea mea, toată averea mea mișcătoare şi nemișcătoare să 
treacă în folosul naţiunii, pentru ajutoriu la înfiinţarea unei academii 
de drepturi; tare creând, că luptătorii cu arma legii vor pute scoate 
drepturile naţiunei mele. 

Câmpeni, 20 Decembre, 1850. 

Avram lancu m. p., 
advoeat si prefect, emerit.“ 

Au mai găsit pe moşia lui nisce oameni, cari au săpat acolo, galbini im- 
per. (anr). Pentru aceşti bani Asociațiunea a făcut proces acelor oameni, 


*) Cei doi plopi, cari se věd înaintea porţii, sunt sădiţi de mâna lui Avram Iancu, 


115 
dar ei pănă acuma n’au vrut să recunoască de a fi găsit decât 32 galbini, 
deşi, precum se presupune despre semnele şi despre vasul gol pe care 
săpătorii l-au lăsat la groapă, a trebuit să fie bani îngropați în preț 
mai mare. l 

Îndată ce qiarele maghiare au aflat despre acest lucru, au tăbărît 
cu o furie asupra memoriei lui Avram Iancu, numindu-l: hoț. Dar iată 
că vine dl Jancsó Benedek şi întrun mod cavaleresc constată în cartea 
sa „Szabadságharczunk ete.“ „că toate acele sciri sunt poveşti, căci a 
putut să-i aibă chiar tata Iancului acei bani, bătrânul i-a şi căutat 
mai târdiu, dar n'a dat de locul, unde-i îngropase, dar adevărul va fi, — 
dice dl Jancsó — că acei galbini au fost ai lui Avram Iancu, pe cari 
el i-a primit în sumă de 3000 galbini dela generalul rusesc Liiders, tri- 
miși de țarul Rusiei; dar în acele timpuri schimbăcioase nu i-a putut 
folosi. Din acești bani a dat Iancu și lui Bălcescu 50 de galbini atunci, 
când s'a întors acasă în România, această împrejurare îl întăresce pe 
dl Jancsó Benedek și mai mult în presupunerea sat. 

Pentru ca să se facă lumină deplină m'am adresat la un alt amic 
din pruncie, un intim al lui Iancu, viteazul tribun Michail Andreica din 
Câmpeni, care în epistola sa din 4 Iunie 1897 între altele îmi scrie: 
„Din acei 3000 de galbini rusesci Iancu înainte de toate a plătit dato- 
riile, cari s'au făcut cu întreținerea mai multor tribuni şi prefecți re- 
fugiați în munţi din ţară; apoi a unor esilați din România, cărora 
le-a dat bani, ca să se poată întoarce acasă; în fine a dat și țăranilor, 
cari au fost jefuiți de honvedi. Afară de aceasta a călătorit mult în 
cause naționale la Alba-Iulia, Sibiiu etc. Totdeauna îl însoțiau 4—5 
ingi, pentru cari plătea el totul. A făcut doue călătorii la Viena; în a 
donă călătorie m'a dus şi pe mine, acolo am stat 10 luni. În acel timp 
erau mulți jurişti, mediciniști şi alți universitari în Viena, în toată sep- 
tămâna veneau după ajutoare, și el la toți le dedea. Adese conveniam 
cu mai mulți ingi, ne petreceam, lancu plătea tot. A cercetat împreună 
cu Laurian în Praga și în Carlsbad pe nisce redactori, cari au scris ar- 
tichi de valoare în causa naţională. Cu primirea Imperatului âncă a 
spesat foarte mult. Preste tot lancu avea inimă foarte bună, ajuta pe 
toți cei lipsiți; astfel s'au spesat acei 3000 de galbini, ca şi când nici 
n'ar fi fost“, 

lată un document de mare valoare, pentru reputațiunea lui lancu. 

Sigur e că lancu şi din averea sa a spesat mult âncă înainte de a 
fi primit acei galbini. A dăruit la multe familii unguresci ajutoare și 
la prisonieri maghiari. El a fost om foarte galant. 

Iancu a murit în 10 Septembre 1872 în Baia de Criş şi a fost în- 
mormântat, în 13 la 3 oare p. m. în Cebea sub uriașul goron al lui Horia. 
Pe casa mortuară a fălfăit un stindard național cu flor negru. 

30 de preoţi, de ambele confesiuni, au celebrat; iar poporul din 


cele mai îndepărtate unghiuri în numer imens l-a petrecut din Baia 
9x* 


116 
de Criș pănă în Cebea, cel puţin 10,000 de oameni au fost de față, mu- 
sica cânta un marș funebru; amicii lui și alți cărturari au purtat lângă 
carul mortuar facle aprinse, iar clopotele s'au tras în întreg comitatul. 
La mormânt s'au ţinut mai multe cuvântări. 

A fost o îmormântare deamnă de el. „Moţii“ n'au lăsat să supoarte 
altcineva spesele, le-au solvit doi „Moţi“ tineri. Cine au fost nu se scie. 


Epitafiul: Avram Iancu, advocat. Prefect. Leg. Gem. Rom. 1848/9. + 1872. 
Aprecieri din diare maghiare. 

Am adunat tot ce am găsit despre eroul nostru. Și am găsit multe 
scrieri; dar vai ce puțină cunoscință de causă. Toți acești scriitori con- 
damnă causa, pentru care Iancu a tras sabia din teacă; și dacă ar fi numai 
atâta, atunci eu nici că le-ași lua-o în nume de reu. Celelalte popoare 
îi condamnă pe ei. Vicem pro vice. Aici capacitare nu încape. Dar 
cele mai multe diare scriu cu o ură neîmpăcată despre tot ce-i româ- 
nesc ; falsifică faptele unii cu rea intenţiune, iar alţii din necunoscință 
de causă. Puţini sânt, cari cel puţin despre Iancu mai spun și ceva bine. 
Unii recunosc: că Iancu a fost un bărbat tiner bine instruit; că ela fost 
însuflețit pentru înalte idealuri naţionale; că el a fost un căpitan viteaz 
şi un inamic human: viața bărbaţilor şi onoarea femeilor a fost respec- 
tată; că el n'a fost un inamic orb al Maghiarilor; că el a avut o po- 
pularitate fabuloasă la Români, cari de drag ce-l aveau i-au dat numele 
de: „Regele munţilor“; că el a respins ori-ce distincţiune pentru persoana 
sa: orduri, funcțiuni ; în fine, că tractarea brutală și mai ales durerea 
pentru neîmplinirea promisiunilor, făcute poporului din partea Nemţilor, 
vădându-se pe sine și pe popor înşelat, l-au adus la desperare, şi i-au 
întunecat mintea. 

Astfel Lukács Bela în „Hazánk és a kiiltâld“ Nr. Bl a. 1866 îşi în- 
troduce descrierea astfel: 

pO persoană de o soarte tragică stă în faţa noastră. Acea figură, 
care sub greutatea calamităților s'a încovoiat, care poartă pe sine urme 
de înfiorătoare uragane, odinioară era voinic, când în pomposul lui costum 
național împărția mandate la sute de mii. Acest spirit, care odinioară 
locuia în acea figură frumoasă, care s'a împărechiat cu sine însuși, și acuma 
decade — odată se însufleția pentru cele mai nobile idei“. 

Réthy Lajos în „Vasárnapi Ujság“, la un loc dice: „Acele fa- 
milii maghiare, cari au ajuns pe mâna lui Iancu, au fost fericite; 
viața bărbaţilor şi onoarea femeilor au fost cruţate şi respectate. La 
masacrarea Abrudenilor a fost şi Iancu de faţă, dar acestei catastrofe 
i-a premers tradarea infamă a lui Hatvany. lancu a luat parte cu one- 
stitate și cu sinceritate la actul de împăciuire; când s'a descoperit mise- 
rabila tradare, n'a putut împedeca resbunarea“. 

Urmăssy Lajos în „Budapesti Hirlap“ din 25 Iulie 1895 asemenea, 
spune: „că lancu a fost un inamic human și că el a luptat pentru prin- 


117 


cipii. Cu toate aceste bine a făcut guvernul, că a oprit colecta pentru 
monumentul lui lancu, pentru-că acel monument; ar fi fost Mecca, unde ar 
fi peregrinat Valachii spre a demonstra în contra statului maghiar. Și 
de aceasta qeu n'avem trebuință.“ 

În „Ungaria“ Nr. 5. a. 1892 se află un tractat „Iancu şi Revoluţio- 
narii Românii“ subscris de E. A. Popp. Aş ave multe de observat la 
cele cuprinse în acel tractat, me mărginesc însă la un singur punct de 
mare gravitate; iar aci trebue să vorbesc, pentru-că este onoarea lui Iancu 
şi a neamului românesc în joc, şi sânt obligat moralicesce a vorbi. 

Pe pag. 202 „se dice că „Raportul“ lui Iancu, (autorul tractatului îl 
numesce Memorand) trimis Împăratului, e un falsificat. „Tot ce se află 
în memoriul lui Iancu, despre el și despre simţemintele lui — e neadevăr“, 
dice E. A. Popp. 

Eu însă ca martor ocular, care am fost de faţă, în casa preotului 
gr. cat. din Abrud, Amos Tobias, când s'a făcut acel raport, mărturi- 
sesc în deplină cunoscință de causă şi pe cuvântul meu de onoare, că 
acel raport l-a dictat lancu și Maiorescu l-a scris, în presența mea, a 
tatălui meu și a preotului Tobias. Maiorescu a îndreptat după aceea 
greşelile stilistice, cari s'au străcurat în concept, apoi a îngrijit purisarea 
şi Iancu l-a subscris: prin subscriere este în destul dovedită autentici- 
tatea. Adi numai eu mă mai aflu în viaţă, dar cei ce me cunosce pe mine, 
me vor crede pe cuvânt. Românii îmi vor crede cu toţii; altcum dacă 
ar fi de trebuință, eu sûnt gata a depune un sfânt jurământ. Autorul 
tractatului a vrut să arete Maghiarilor, că Iancu a simpatisat cu Maghiarii 
şi că el a vrut să se împace cu Maghiarii. Da! aşa este: a vrut să se 
împace, dar după-ce a fost întrun mod atât de mișelesc tradat, n'a 
mai vrut nici să audă de o încercare de împăciuire. 

În 12 Iunie provocase și Baronul Kemény Farkas pe Iancu ca să 
depună armele, garantând deplină libertate și amnestie; altcum Românii 
vor fi esterminaţi; Iancu i respunse: „Între noi are să decidă sabia.“ 

Nemes Ödön în „Hazánk és a krilfăld. Nr. 39 a. 1872 la un loc așa dice: 

„lancul cel onest şi serios a fost inamicul faptelor neomenoase; acei 
Maghiari, cari au căutat scut la el, au fost părtaşi de cea mai onestă 
tractare. Acesta e fapt, pe care nime nu-l poate nega; Iancu căuta lupta 
pe faţă; el a vrut să se resboiască ca soldat.“ 

Lukács Bela, „A Reform tărezâja“ 1872, întrun loc așa scrie: „Iancu 
n'a fost asemenea lui Horia. Nisuinţele lui lancu nu se pot şi nu este 
ertat; să se condamne, pentru-că scopul lui a fost curat și desinteresat;: 
a elupta o soarte mai bună pentru poporul român.“ 

„Pallas“ Enciclopedie maghiară: „Singur Iancu, dintre toți Românii, 
s'a însuflețit pentru libertate și scopuri politice mai înalte. El a primit 
cu plăcere provocarea comitetului revoluționar din România, ca dînsul 
să promoveze, în contra Ruşilor, causa Maghiarilor și a popoarelor asu- 
prite. — „Nu cred „Neamţului“ dicea Iancu. — Iancu a căutat a se în- 


118 


ţelege cu guvernul din Dobriţin, şi a lucrat în interesul „uniunii“. A 
fost aplecat a întra în armata maghiară în calitate de general, dacă i var 
concede, ca el să-și numească oficerii şi să-i comandeze independent. Bem 
i-a dat un rendez-vouz la Faget; dar catastrofa dela Világos (13 August) 
a nimicit acest plan. După-ce Iancu a refusat primirea decoraţiunii, iar 
guvernul l-a alungat din Viena, şi nici în anul 1852 nu sa presentat, în 
Câmpeni, înaintea Impăratului, guvernul vienez se temea de o conspiraţiune 
și l-a supraveghiat. A fost de prisos, căci omul înșelat în soartea poporului 
seu, a căzut în melancholiă, (csendes driiltsegbe esett), a rătăcit cântând 
din flueră, prin acei munți, ai căror locuitori odinioară atât de mult îl adorau“, 

Aici sânt o mulțime de inesactităţi, pe cari nu-i iertat a le trece cu 
tăcerea, pentru-că „Pallas“ nu este un simplu diar, nici este o carte de 
„poveşti*, precum e a lui Csutak „Aradi fogsâgom alatt irt adatok,“ ci 
este productul auctoritaţilor literare. Nu este adevărat, că Iancu a căutat a 
se înțelege cu guvernul din Dobriţin şi că el ar fi lucrat în interesul „uni- 
unii“; apoi că el ar fi fost aplecat a întra în armata maghiară cu rang de 
general, pe lângă anumite condițiuni. Adevărul e, că el, tatăl meu, în- 
treaga noastră familie şi toți fruntașii români din Abrud și din munţi 
împreună cu poporul, am fi vrut a încheia o pace onorifică; descope- 
rindu-se însă mișelia şi înfama trădare a Maghiarilor, w'ar fi fost o astfel 
de putere pe lume, care să-l mai poată îndupleca să mai stea de vorbă 
cu care-va, fire-ar fi fost acela ori şi cine. 

Prin urmare este o greşeală a crede, că el ar fi primit cu plăcere 
provocarea comitetului revoluţiunar din România, ca dînsul să promo- 
veze causa Maghiarilor în contra Ruşilor. Eram în acel timp şi eu 
însumi în Câmpeni, conveniam di de di cu lancu, vorbesc deci în per- 
fectă ennoscinţă de causă. 

Spre adeverirea spuselor mele me provoc şi la mărturisirea dlui 
Clemente Aiudean, adjutantul lui lancu, şi la tribunul Michail Andreica, 
un intim al lui Iancu; ambii în viață cu locuința în Câmpeni. Că dintre 
toți Românii singur lancu sar fi însuflețit pentru libertate și scopuri 
politice mai înalte, cred că n'are trebuință de a fi combătut. Reu destul 
dacă și întrun Lexicon ca Pallas poate întra un neadevăr atât de patent. 

Dr. Jancsó Benedek în opul seu „Szabadsăgharezunk és a dâkoro- 
mán törekvések“ despre Iancu scrie obiectiv şi moderat; iar la p. 170 
dice: „Faţa dînsului esprimă mai mult un cinism, privire rece, seamănă 
cu generalul Görgey, cu ochi petrundători ageri, frunte înaltă rotundă, 
cutezătoare. Mai mult urit decât frumos, în total însă e un personagiu 
fermecător (megigėzö egyeniseg), cure ne silesce ca să simțim, fără voie, (fără 
de-a putea resista — ellenilhatatlanul) față cu el slăbiciunea noastră“. Bravo! 
În fine totuși sa găsit un bărbat, care are curagiul de a spune adevărul, 
Vedi asta-i asta! Hinc illae lacrimae! | 

Înţelegeţi acuma frământările acelora, pe cari-i apucă sgârciuri când aud 
de numele „lancu“ cu mândrie. Dar voi Români din patru unghiuri, păstraţi 


119 

amintirea acestui fiu martir al poporului, care şi-a tras sabia din teacă 
resolut de a învinge, sau de a muri pentru idealul, ce-l avea: apărarea 
tronului, independința Ardealului și fericirea naţiunii române. lar când 
a v&dut, că oamenii dela putere nu mai creastă jertfele aduse, ba că acele 
şi speranțele dinsului, se „prefac în nimica“, precum o spune el în tes- 
tamentul seu; când a vădut că prețul sângelui vărsat în şiroaie e dis- 
preţ, temniță şi persecuţiuni... de durere a înebunit. 

Avea Iancu şi momente lucide, dar despre faptele petrecute în anii 
1848/9 nu vorbia, înjura însă cumplit pe Nemţi. Când cunoscuţi de-ai 
lui îl întrebau: „Ce mai faci lancule?“ — El respundea cu o adâncă în- 
tristare: „Eu nu-s lancu, eu 's numai umbra lui Iancu. Iancu e mort.“ 

Iar când cânta din fluer, în mijlocul poporului, în urmă dicea: „Să 
sciți fraților, că atunci când va muri lancu, vor fi două veri și o iarnă“. 

Pe timpul acela erau mulți Români fruntași în districtul Zărand în 
funcțiuni; toţi se înteresau de soartea lui Iancu, îl îmbrăcău cu vestminte 
cum se cade, el însă cât se depărta le arunca şi se îmbrăca ţerănesce, 
totdeauna în opinci. 

Societăţile le încunjura. Dacă şedea la o masă la prânz, şi dacă 
mai Veniau și alţii, se scula şi fără a dice un cuvânt se depărta, își 
scotea fluerul din buzunar şi cânta „marșul lui Iancu“, pe care poporul 
i-Pa făcut în anul 1848: 

„Astădi cu bucurie Românilor veniţi 
Pe lancul în câmpie eu toţi să-l însoţiţi, 
Spălaţi. armele voastre, cu grabă s'alergăm 
Din locurile noastre etc. ete.“ 
+ 
$ * 

Cea de pe urmă scrisoare a lui Avram Iancu, pe care a adresat’o 
dinsul în 24 Martie 1867 M. Sale Impăratului-Rege Francise Iosif I. 
pentru un ajutor, e următoarea: 

„Cotra Majestatea sua C. R. si Apost. Franciscu Iosifu l-ulu Ces. 
Austriei Reg. Ung. ete. ete. ete. în Vienna — prea umilit recurs — alui 
Avram Iancu (Generalul Munt. — pentru o gratioasa agiutorintia séu 
subventiune. i 

Majestatea ta ©. R. Apostolica! 

Luand in prea nalta gracioasa considerare starea mea presenta, nu 
prea favoritore, ci cu tot dreptul vrednica de a se numi misera, precum 
aquasta Majestati voatre ve pote fi bine cunoscuta, ami eu prea umilita 
indresneale a recurgie, si prin aquasta și recurg la gratia Majestati voastre, 
se ve îndurati spre a ama putea usiura, şi în quotqua inbunatati sortea, 
a me subventiona cu vre-o agiutorintia san remuneratiune, dupe aqueia 
nalta gratia amasuranda; — 

Dupo cara umilita amea rugare incredinciat si recomendat Clementiei 
C. R. si Aple a MVtre remân — Halmagiu 24. Mart. 1867 — cel mai 


devot si aplecat credincios supus — Avram lancu m. p. — General.“ 


E9 
$ $ 


120 


Această suplică e scrisă şi subserisă de mâna tremurândă a lui 
Avram lancu într'un timp, când sufletul dînsului era frânt. A scris-o dar 
n'a trimis-o. 'Treideci de ani după moartea dînsului s'a găsit această 
suplică într'o sarică sdrențoasă, ce o purtase şi care apoi a fost trimisă 
mie, ca unui amic din copilărie al lui Avram Iancu. Eu am indorsat pe 
suplică următoarea „Pro memoria“. 


„Sermanul Iancu, amicul meu din tinereţe, a purtat în buzunar 
această suplică cinci ani, a răbdat mult... foarte mult... a cerşit chiar, 
dice-se — dar suplica totuşi n'a trimis-o la destinaţie... Această snplică 
s'a găsit în buzunarul unei sarici (suman, țundră) ţerănesci, care o lä- 
sase el la pretorul din Halmagiu, Alexandru Sterea Șuluţiu, care i-a 
schimbat vestmintele, îmbrăcându-l din creștet pănă "n tălpi cu vesminte 
cum se cade. Iancul a murit în Baia de Criș în 10 Septembre — dina 
nascerii mele — anul 1872, într'o stare de tot deplorabilă. 


Dormi în pace, nefericite amice! În diua de adi nu ne este ertat 
să-ți ridicăm o cruce la mormânt, nici să-ți facem o biografie, cum ai 
merita; dar dormi liniştit, va veni o di, când vom fi liberi, iar atunci 
se va găsi condeiul, care să te învie din morți și să-ţi facă numele ne- 
muritor. Voiu contribui şi eu din parte-mi la nemurirea numelui teu 
pentru meritele tale şi pentru dragostea şi alipirea ta, pe care ai arătat-o 
în toată viața ta faţă cu familia noastră. Chiar în ultimii ani ai vieții 
tale, când mintea ta se întunecase, jar sufletul teu s'a frânt, când de nime 
nu te mai interesaj, umbra tatălui men, a „eontrolorului Șuluțiu“, ti-se 
înfăţişea, adesea, te împresiona și-ţi reîmprospăta suveniri plăcute, căci 
adese întrebai răstit: „cunoscent-ai pe controlorul Şuluţin 2“ Şi când ţi-se 
răspundea. „Da!“ atunci cu drag diceai: „Vedi acela a fost om de omenie 
şi Român adevărat!“ 


Rătăciai prin munţi, cântând cu o rară măiestrie din fluer doine 
de jale; în acei munţi, cari sub comanda ta resunau de strigătul de vi- 
tejie, iar acuma căutai singurătatea, alungat de valurile vieţii şi de in- 
gratitudinea oamenilor dela putere. Poporul se aduna în jurul tâu şi te 
asculta în tăcere cu o sfântă pietate, mai ales când cântai din gură 
doina făcută de tine: 


„Frunqă lată de pe baltă, 
Fostu-mi-a și bine-odată; 
Dar sa întors frunza pe tău 
Si-am ajuns la atâta răul!“ 


Când mi s'a împărtăşit această doină, eu la moment am întrodus-o 
în diarul meu cu următorul adaus: 


„Fii pe pace iancule. 

Om onest și bravule, 

S'a 'ntoarce frunza pe dos 
POAR TR : 
i-o să-i vedi fugind pe jos“. 


121 


Noi am simpatisat din momentul când ne vădurăm întâiași dată. 
lată cum am descris eu acel episod în „Gazeta Transilvaniei“ Nr. 20, 
a. 1891: 

„Era, pare-mi-se, la unul 1834, tatăl meu, care era funcționar came- 
ral reg. cu locuinţa în Câmpeni şi superiorul peste acele comune, într'o 
di frumoasă de vară m'a luat cu sine și wa dus la Vidra. 

— Vino să te duc cu mine, pănă ce eu îmi gat lucrul meu cu 
judele din sat, tu te vei juca cu băiatul dînsului. Are un băieţel, 
Avrămuţ îl chiamă, foarte isteț“. 

Bucuria mea; când am întrat în curte „Avrămuţ“ stetea în mijlocul 
curţii, în cămaşă lungă, încins peste mijloc cu un șerpărel neted, cusut 
frumos, iar în cap avea o pălărie neagră cu ciucuri roșii. Tatăl meu a 
luat pe judele Iancu cu sine și a mers în sat. Eu şi Avrămuţ facurăm 
la moment cunoscință; am dat o roată peste văi şi peste dâlme, ne era 
lamea par-că prea îngustă. Dar eu eram totuși mai sprinten, nu me putea 
ajunge. 

— Stai pe loc, măi Şuluţiu! strigă deodată Avrămuț. 

Mama dînsului, care tocmai frământa pânea, fugi afară cu mânile 
pline de aluat și strigă cât o luă gura. 

—  Avrămuşţ! mișelule! 

— Ce-i? 

— Nui dice: măi? că te aude tatăl seu. 

— Dar cum să-i die? 

— Di-i domnișorule. 

— Da că el a dis, să nu-i die domnișorule; a dis că și el e Român 
ca şi mine“. 

Întraceea — ţop! nimeresce tatăl meu cu tata lui Avrămuţ și ri- 
deau cu hohot. 

— Bine dici tu Avrămuț — dise tata — di-i numai: măi; el âncă 
e Român ca şi tine, 

— Oh bată-ve să ve bată norocul copii, că iute se înpretiniră, dise 
mama lui Avrămaţ și apoi întră iarăşi în odaie“, 

Din acest moment noi am simpatisat totdeauna. 

Spun vrăşmaşii neamului românesc că „Avramuţ“ a murit sub gar- 
duri, ca cerşitor, în stare de beţie, nebun“. 

Nu sciu, nam vădut. 

Aşa când ar fi, eu totuşi nu me lapăd de el: amic mi-a fost când 
l-am vădut întâiași dată, în cămașă lungă, şi ca unui amic îi păstrez 
memoria. Dar teamă-se de mānia lui Dumnedeu şi de urgia istoriei 
viitoare a neamului românesc, cel ce l-a adus pe lancul la aceea stare 
înfiorătoare. ” 

De câte-ori îmi aduc aminte de casa lancului, totdeauna îmi trece 
pe dinaintea ochilor mei sufletesci o umbră de melancholie, care pă- 
trunde atât de adânc în inimă, un farmec, în care inima mea atât de 


122 


= 


adânc se cufundă, și fără veste îmi vin aminte cuvintele marelui logofet 
Văcărescu, scrise par-că anume pentru de a le pune în gura lui Avrămuț : 


„Acolo am eu căscioara 
Pe un vîrf de delişor; 
Curge 'n vale o apşoară 
Murmurând încetişori. 

Aci în acea „apşoară“, un riuleţ, ce curge în dosul grădinei, îl gă- 
siam adese pe amicul meu prindînd pesci. 

Când serisesem „Memoriul“ meu, atunci acea casă era pustie, ru- 
ină monument, de aceea am dis: „Călătoriule, când vei rătăci prin acei 
munți giganți, căutând desfătare în măreața natură, ori singurătatea, 
alungat de valurile vieţii, nu încunjura acel loc, întră în acea casă pu- 
stie, dar mai nainte desvălesce-ți capul teu și adă-ți aminte, că în pieptul 
acelui fiu de iobagiu (sclav), care s'a născut întrînsa la anul 1824, a bătut 
o inimă cel puţin atât de nobilă, încât a meritat numele de: Regele muntilor. 

Notă. Acevstă biografie se tipăresce şi în broșură separată. Preţul una coroană — 2 lei. 
Venitul îl dăruese pentru un fond. eventual să se alăture la averea rămasă de Avram 
Iancu — cu scop ca să se întemeieze o fundaţiune, ce are să poarte numele „Avram lancu“. 

Dacă din acest fond, sporit prin colecte şi alte daruri, sub îngrijirea Asociaţiunii, 
se va înființa o fundaţiune. aceea va fi cel mai demn „monument“ de numele: Avram lancu. 


— Literatură. Scrieri, cari se ocupă cu Avram Iancu: 


„Hazânk és a kulfold“. 1866. Lukács Bela. 
„Reform“ 1872. Nr. 262. 3 

„Hazánk és a kűlfőld“. Nemes Ödön. 1872. 
„Magyarország és a Nagyvilág“. 1873 
„Budapesti Hirlap“. 1895. Urmossy Lajos. 
„Honvéd“ 1849. 26/6. Gabânyi. 

„Vasárnapi Ujság“ Réthy Lajos. 1880. 
„Fővárosi lapok“ 1872. Vas János. 
„Târtenelmi lapok“ 1876. 

10. „Kolozsvár“ 1889-90. G. Moldovan, apoi „Ungaria“ 1891 

11. „Pesti Naplo“. 1881. Nr. 238. Rákosy József. 

12. Janeso Benedek „S5zabadságharczunk és a dăko-romăn tőrekvések“. 1895. 

13. „Pallas“ marele Lexicon maghiar. 

14. Kövári „Erdély története 1848/9-hen“. 

15. Szilágyi Sándor „A foradalom bukása után e. t e.“ 

16. „Revolution ună, Reaktion“ Baronul Helfert. pag. 214. 

17. „Romänen der Osterr. Monarchie“. Laurian. 1850. 

18. Pataky k. m. Bem in Siebenbürgen 1856. 

19. Wurtzbach „Biogr. Lexicon IX. 1879“, acesta dice că numele Iancu e nume de 

botez, adevăratul nume e Horia. 

20. „Transilvania“ 1812. George Barițiu. 

21. „Amicul Poporului“. 1882. Iosif Popescu. 

22. „Moţii“ T. Frâncu şi G. Candrea. 

23. „Familia“. Vulcan. 1872 și în „Panteonul Român“. 

24, losif Sterea Suluţiu în „Memoriile“ sale, apoi în „Gazeta Trans.“ in „Tribuna“ 

și în „Transilvania“. : 

25. Contele Gelich. Baronul Stein. Căpitanul Gratze. Sziligyi și alți mai mulți insi 

parte în broşure, parte în diare. 

26 „Revista Orăştiei“: Nr. 19, 20, 21, anul 18%. 

21. „Foaia Poporului“ Nr. 16. a. 1897. 

Cele mai multe diare i-au adus şi portretul; nici întrunul nu e nimerit; cel mai 
bun e cel din faţa biografiei, despre care vorbesce şi dl Dr. Janesó Benedek; în acest portret 
cel puţin statura lui e bine nimerită, fisionomia lui însă era mult mai veselă și simpatică 
de cum ni-l arată portretul. 


PRARNRPeR 


side ăia cozi Ala iz 


123 


SCIINȚĂ, LITERATURĂ ȘI ARTĂ. 


«Agrologia sau agricultura generală de Dr. George Maior, prof. 
Ia școala centrală de agricultură în Ferestreu». Eşită de sub tipar 
la începutul anului curent, cartea aceasta umple un adevărat gol în 
literatura noastră. Popor eminamente „agricol“ atât în România cât 
şi în toate statele vecine pe unde suntem așezați, am simţit o ade- 
vărată lipsă de un manual de agricultură raţională; nici chiar cărți 
agricole, puse pe base mai restrinse nu am avut, aşa încât toată, 
economia noastră practică agricolă în cea mai mare parte, dincoace 
şi dincolo, se face pe basa tradițiunilor moștenite. Abstragând dela pu- 
ţinii proprietari mari, cari puteau consulta literatura străină, poporul 
a fost avisat numai la câte un tractat sporadic de prin călindare. 

Astfel singur apariţia acestei cărți — pusă pe o basă atât de largă — 
trebue să ne facă impresiunea cea mai bună și să ne deștepte interesul 
pentru ea. 

Dl Dr. Maior a scos de sub tipar deocamdată numai Agrologia, 
şi ne asigură în precuvântarea cărții sale, că pentru alte 3 volume: 
Pilutechnia (cultura plantelor), Zootechnia (cultura vitelor) și Economia 
rurală manuscrisele le are deja gata, şi tipărirea lor depinde numai 
dela spriginul necesar din partea publicului român. 

Agrologia — primul volum — cuprinde 516 pagine intreţesute cu 
250 ilustrațiuni, atât de succese cum rar se găsesc în cărțile noastre. 

Întreg manualul e împărțit în XII capitole, cu subimpărțiri nenume- 
rate, şi începând cu Plantele, viaţa, anatomia, nutriţiunea. asimilaţiunea, 
infrățirea, inpăierea și inspicarea lor — un tractat teoretic foarte expli- 
cativ, — trece la pământ, formarea și împărțirea lui, climă, aer, apă şi 
căldură şi ajunge sub cap IV la „cultura pământului“, 

Ocupându-se aici cu islăzuirea, secarea și însănătoșarea terenurilor 
Jilave, drenagiul, — ameliorațiunea terenurilor marecagioase, — ne arată 
deosebitele sisteme, ce se folosesc cu efect pentru prefacerea şi îmbu- 
nătățirea pământurilor devenite prin apă cu totul nefructifere. O parte 
aceasta a manualului atât de clară, practică și prin desemnurile înşirate 
atât de instructivă, încât cele de sub titula „drenagiu și canalisări“ ar 
merita retipărirea în broșură separată. 

Nu mai puţin instructiv e manualul şi în părțile următoare, unde se 
desvoaltă teoria uneltelor agricole, a deo sebitelor sisteme de ingrășarea 
pământului, a ogorului și ne arată practice lucrarea şi cultura pă- 
mentului începând dela cele mai primitive unelte şi finind cu cultura pă- 
mântului prin puterea de abor. i 

Iar în ultima parte a cărţii, ocupându-se cu: semânţa şi semănatul, 
ingrijirea sem&năturilor, recolta şi păstrarea productelor, treeratul, pă- 


124 
strarea grăunţelor şi mijloace de transport, ne desfăşură o privelisce 
adâncă în detaiurile sciinței agronomice, arătându-ne atât teoretice 
cât şi practice deosebitele metode și sisteme din punct de vedere al 
rentabilităţii lor. 

Cartea presentă o muncă serioasă, un isvor de cunoscințe practice pen- 
tru economii mari și mici, dar tot odată un manual preţios pentru 
studiile teoretice agronomice și binevenit pentru preparandiile şi se- 
minariile noastre, unde poate servi ca manual de învățământ. 

E foarte potrivit deslegată și chestiunea „nomenclaturei technice“, 
în care i-a succes autorului ca sistemul de cultură, uneltele şi numirile 
vechi ale poporului român să le pună în unire cu sciința agronomică 
modernă, și astfel să pună o basă norocoasă a nomenelaturei technice 
agronomice. 


Considerând, că la noi se simte lipsa absolută a unei cărţi agrono- 
mice, că chiar și concursele „Asociaţiunii transilvane“ pe terenul acesta, 
au remas cu totul sterpe, că acest manual corespunde deplin cerințe- 
lor progresului modern agronomic, şi că poporului nostru, ca unui po- 
por eminamente agricol, această carte i-ar aduce foloase visibile, acest 
manual merită tot sprijinul. 


Băile alcalino- muriatice dela Sângeorgiul român e titlul unei 


c aproape imposibilă o distracţie socială, inomis necesară pe lângă 
căutarea sănătății. Așa s. e. omul inteligent, deşi bolnav, simte mare 
trebuință de lectură, musică etc., şi îi cade nespus de bine, dacă această 
lectură sau musică e naţională, pătrundătoare la coardele inimii. Tocmai 
în punctul acesta păcătuesc multe stambilimente din ţara noastră. Băile 
din chestiune însă corăspund pe deplin și în această direcțiune; la Sân- 
georgiu e o viață de baie românească, românesc e ţinutul, unde se află, 
și Român e proprietarul. Băile dela Sângeorgiu au un excelent efect 
vindecător la morbi cronici de stomac, intestine, beşică, rărunchi, la catare 
cronice de plumâni, la neurastenie, ipochondrie, etc., și se pot recomanda 
cu inima curată publicului suferind. Bunătatea lor iasă şi mai mult la 
iveală, dacă le vom compara cu renumitele ape dela Vichy, însemnând — 
dela sine înțeles — numai substanțele principale. Astfel la 10,000 părți 
apă se află: în Sângeorgiu 34:570 carbonat de natriu, în Vichy 38030; 
carbonat de magnesiu în Sângiorgiu 5'219, în Vichy 0853; carbonat de 
fer în S. 0:154, în V. 0-012; clorură de natriu în S. 24.880, în V. 5787; 
ete, Detaiuri poate afla ori-cine în broşura amintită. Drib. 


125 


ASTRA. 
(Seiri din sinul Asociaţiunii). 


Programa școalei civile de fete a Asociaţiunii și examenele dela 
finea anului școlar 1896/7. Cătră finea lui luniu c. sa distribuit în 
sinul publicului român a XI-a Programă a școalei civile de fete, cu 
internat şi drept de publicitate, a Asociaţiunii transilvane pe anul 
şcolar 1896/7, publicată de directorul școalei Dr. V. Bologa. 


Cuprinsul programei este: 


1. „Educaţiunea fiicelor române“, de Elena Petraşcu, directoara 
internatului și profesoară de limba francesă. În acest tractat, trebue să 
constatăm, nu găsim întru toate meșteşugirile subtile ale stilisticei, dar 
găsim acel fond morul, acel cuprins de sentimente nobile, care ar trebui 
să fie caracteristica și punctul de mânecare în viața practică pentru fie- 
care mamă română. A lucra şi conduce educaținnea fetițelor noastre 
în aceasta direcțiune este mai mult decât un titlu la recunoscința nea- 
mului şi o dovadă neasămnită de pătrunderea exigențelor pedagogiei 
sciințifice a timpului mai nou. 


2. Sciri școlare de directorul. — Din acestea extragem urmă- 
toarele: 


Personalul şcoalei şi al internatului a constat din: directorul Dr. V. 
Bologa; învățătorii: Eugenia Moga n. Trifu, Ioan Popovici, Eugenia 
lovescu, Maria Cioban; catecheţii: Z. Boiu și N. Togan; instructorii: 
G. Dima, I. Schaeffer, Sabina Brote și Elena Petrașcu; medicul institu- 
tului: Dr. I. Beu; ajutoare: o guvernantă şi doue bone. 

Eleve inmatriculate au fost în clasa I: 17, în clasa II: 19, în clasa 
UI: 21, în clasa IV: 10, în cursul complementar: 11. Total 78 eleve. 
În internatul şcoalei au fost adăpostite 5l eleve, dintre cari 10 au fost 
din România şi 1 din Bucovina. 

Starea sanitară a elevelor a fost în întreg decursul anului deplin 
mulțămitoare, luându-se în privința aceasta cele mai îngrijite măsuri 
igienice. 

Examenele publice dela finea anului școlar s'au ţinut, conform pro- 
gramei aprobate de On. Comitet al Asociaţiunii, în 25 și 26 luniu c. 
din studiul religiunii, limba francesă, cursul complementar şi clasa IV 
şi I civilă, sub conducerea Dlui delegat al comitetului Asociaţiunii: Iosif 
St. Șuluţiu; iar în 28 şi 29 cu clasa IH și li-a civilă, sub conducerea 
dlui delegat substitut: Partenin Cosma. În tot decursul examenelor a 
asistat inspectorul regesc de şcoale P. O. D. Dr. Gavriil Pintér, expri- 
mând deplina sa mulțămire față de prestaţiunile institutului nostru, 
atât în ce privesce studiile teoretice cât și lucrările technice, i 


126 


În 29 Iuniu c. n. sa ţinut încheierea solemnă a anului școlar în 
presența unui public numeros și distins. 

În special s'a distins cu această ocasiune eleva Lucreția Mureşan 
din Beiuș, prin declamarea legendei „Grui Sånger“ de V. Alexandri. 
Siguranţa predării, modulaţiunile vocei, acurateța observată la interpuncţii, 
undulaţiunile sentimentului în firul cuprinsului, toate acestea ne-au făcut 
să admirăm talentul tinerei domnișoare și s'o resplătim călduros cu feli- 
citările și urările noastre prin nesfîrșite aplause. 

Directorul şcoalei a ţinut apoi un discurs călduros de încheiere. 
A accentuat în general cu pătrunderea convinsă a unui bărbat de şcoală, 
problemele de educațiune ale școalelor noastre de fetițe şi în deosebi 
a școalei civile de fete a Asociaţiunii, mulțămind tuturor factorilor și 
în special corpului didactic, care prin punctualitatea şi munca sa neo- 
bosită a asigurat institutului și de astă-dată apropierea de punctul cel 
mai înalt al vocaţiunii sale. 

Publicul a exprimat complăcerea sa prin repeţite urale de în- 
sufleţire. 

În sfirșit, ca o intimă satisfacţie pentru noi, amintim, că în anul 
acesta s'a întrodus şi resboiul în internatul şcoalei de fetițe a Asociaţi- 
unii, și astfel internatul nostru are acum chipul şi asemănarea unei 
case adevărat românesci. 

Anul viitor școlar se va începe în 1 Septembre n. Părinţii, cari 
vor să-și aşede fetiţele în internat, au să se însinue de timpuriu, îna- 
inte de începerea anului școlar, ca să se poată lua măsurile de lipsă. 
Taxa internatului e de 200 fl. la an, ce se pot solvi în patru rate cuar- 
tale. În privinţa aceasta direcțiunea va publica înc'odată peste feriile de 
vară cele necesare pentru orientarea părinților. 


Casa națională. Articolul publicat sub acest titlu în fasc. [. al 
„Transilvaniei“ (an. XXVIII) a aflat o primire dintre cele mai călduroase 
în întreaga, presă română din ţară. Aproape toate foile noastre l-au re- 
produs în întreg cuprinsul seu şi au bineventat idea înființării unui museu 
istoric-etnografic, precum și ridicarea unui modest adăpost pentru institu- 
țiunile şi întreprinderile noastre culturale, artistice şi sociale. 

Constatând aceasta nu putem lăsa fără observare articolul publicat 
de dl Dr. D. P. Barcianu în „Foaia pedagogică“ din 15 Martie, în care 
arată că idea înființării unui museu istoric şi etnografic, precum şi a ri- 
dicării unui edificiu propriu pentru reuniunile române, nu este nouă, ci 
a mai. fost ventilată — în deosebi și de Dsa — în publicitate şi chiar și 
în sinul Asociațiunii. Această imprejurare, pe care noi nici pe departe 
nu o tragem la îndoială, dovedesce numai că casa naţională este întru 
adevăr o necesitate reală, simțită de mult şi de cercuri largi şi nouă 
nici prin minte nu ne-a trecut a o presenta ca ceva nou şi ne mai po- 
menit. Din contră nisuința noastră a fost și este: de a pune la cale rea- 


127 


lisarea unui proiect, cu care credem că a trebuit să se ocupe de mult 
întreg publicul nostru inteligent. De fel nu ne preocupă deci întreba- 
rea că cine a ventilat idea înființării casei naționale, ci vom atribui întreg 
meritul celor ce o vor realisa. O provocare la „anteactele“, despre cari 
vorbesce dl Barcianu şi susține că le-am fi trecut cu vederea, o credem 
în casul de faţă cu totul superflaă, pentru-că între acele şi articolele 
„Transilvaniei“ nu există nici un nex causal. 


DIN PUBLIC. 


DI. Iosif St. Şuluţiu ne cere publicarea următoarelor şiruri: 
Adiv lu mormântul fratelui meu! 


Dionisiu Sterea Şuluţiu de Cărpeniș s'a născut în 1 Aprilie 1825. 
După absolvarea cursului juridic a întrat în anul 1845 în calitate de ex 
propriis cadet, în regimentul de infanterie Karol Ferdinand Nr. 51. staționat 
în Italia. Nobilii (boierii) pănă la anul 1848 nu erau datori să servească 
la armată, şi serveau numai ca oficieri. Întors în patrie în anul 1846 a 
fost numit practicant la oficiul spanal cameral reg. din Abrud. De aici 
a mers în anul 1848 la Aiud, unde pe lângă sedria comitatului a prac- 
tizat ca Juratas assessor. Într'una din dile fù avisat prin o bucățăreasă 
română, care mai nainte servise la părinţii noștri iar acum servia la un 
fruntaş maghiar din Aiud, că Ungurii au ţinut sfat, ca să-l aresteze, pen- 
tru-că dînsul — diceau Ungurii — de aceea cercetează adese în temniță pe 
Popa Balint și pe Iosif Moga, ca să le comunice planurile lui Iancu, de 
a năvăli asupra Aiudului şi de a scoate pe arestanţi cu puterea din tem- 
niţă, unde-i trimisese magistratul din Abrud. 


În aceea noapte Dionisie a scăpat cu fuga din Aiud. Ajuns acasă 
a organisat garda naţională română din Abrud şi Abrudel, al cărei Căpitan 
și Comandant a fost; unica armată naţională cu arme militare și instruită 
după regulele armatei regulate; apoi s'a pus la disposiția lui Iancu. În 
anul 1849 a luat parte activă la o espedițiune, când glotașii români, 
făcându-şi drum printre armata maghiară, care împresura fortăreaţa Alba- 
Iulia, au întrat în cetate și au scos munițiune pentru glotașii romani. 

În 6 Main 1849 când cu invasiunea lui Hatvany a fost arestat și 
el împreună cu întreaga familie, mare. parte însă din garda lui a scăpat 
cu arme cu tot și făcu mari servicii lui Iancu (cf. raportul lui Iancu.) 
A fost membru la Asociaţiunea trans., Presidentul comitetului şcolastic 
şi bisericesc al comunităţii gr.-cat, din Turda. A contribuit mult la în- 
fiinţarea institutului de credit şi de economii „Arieșana“, al cărui prim 
director a fost. Consilier de tribunal regesc în pensie în Turda, de- 
carat cu ordinul de cavaler Franz Iosif, se bucura de stima generală. 
A murit îu 17 l. c. după lungi şi grele suferințe, în etate de ani 72. 


128 


Înmormântarea a fost demnă de viața lui: atâţia popi valachi la olaltă, 
dela anul 1848 Turda n'a vădut, dicea unul dintre asistenţi. Se află 
înmormântat lângă soția sa, născută Iulia Moga și doi fii Alexandru și 
Tulin, morţi ca mediciniști în anul al patrulea. Tineri, cărora asemenea 
rar se vor mai găsi într'o familie. Averea 20,000 fl. și-a dăruit-o pentru 
scopuri naţionale, care a fost, precum se dice în testament, idealul 
dânsului eredit dela străbuni. 

Când și cel de pe urmă sunet al cântecului duios funebral a re- 
sunat, mi-am ridicat ochii spre ceriu și am dis în cugetul meu: Lumea 
își achită datoria față cu ori-ce om meritat cu îndatinata esclamare: „Fie-ţi 
ţerina ușoară!“ Adevărată durere simţese numai aceia, cărora creatorul 
le-a sădit simțemântul în inimă. 

Am rămas uimit de priveliștea ce se desfaşură înaintea ochilor. O 
admirabilă panoramă: Din virful acestei înălțimi unde se află mormêntul 
tău, privesci una din cele mai frumoase peisage din Ardeal, — ochii mei 
însă s'au oprit la munţii apuseni, la cuibul străbunilor mei — cari ilu- 
minați de aurul apusului soarelui, se vedeau în toată splendoarea lor; 
ţară dulce și frumoasă scumpă ţara mea! wa cuprins o nespusă înduio- 
şare și durere, a trecut pe dinaintea ochilor mei sufletesci tot ce sa 
petrecut din leagăn — pânăn mormânt. Mi-am revocat în memorie pe 
înaintaşii nostri, ale căror morminte sunt împrăștiate în toate părţile 
lumei, apoi m'am liniştit, dicând în cugetul meu: mormântul și în vîrful 
olimpului e tot numai „morment“. 

Mi-a venit fără veste aminte, că după regulele nestrămutavere ale 
naturei eu sunt unicul din generațiunea bătrână a familiei; care am să-ți 
urmez. Am privit âncă odată mormântul tău, ţi-am dis ultimul adio: la 
revedere în ceriu! 

Când va sosi oara, voiu dice, cu nemărginita'mi credință ce am 
purtat'o toată viața mea în dreptatea marelui Dumnedeu: 


Fie sonm, ori fie jude, me duc cu curagiu înainte. 
De e jude, n'am mustrare; somnul îmi dă repausare! 
Sibiiu, în 20 lunie 1897. 
Josif Sterca Șuluțiu. 


Cu aceasta ocasiune mulțămesc tuturor acelor domni și dame, cari 
din apropiere și depărtare au ostenit și i-au dat iubitului meu frate 
ultimul onor.  Mulțămese domnilor din Blaj, cari prin presenţa şi coo- 
pevarea lor au ridicat splendoarea înmormântării. In deosebi mulțămese 
genialului domn secretar metropolitan Dr. Augustin Bunea, și distinsului 
domn protopresbiter din Ludoş Nicolau Solomon pentru clasicele lor cu- 
ventări.