Literatură şi artă română — Idei, simţire, formă, 05, 1900 — 1901. [Partea a 2-a]

DE 


F 
U 





LITERATURĂ $I ARTĂ 
ROMÂNĂ 


VOL. V — 1900-9041 


www.dacoromanica.ro 


REVISTA 


LITERATURĂ SI ARTĂ 


ROMÂNĂ 


Director: N. PETRAȘCU 


ANUL V — 1900-901 





BUCUREȘTI 


46, STRDA FÂNTÂNEI, 46 


www.dacoromanica.ro 


CRONICA 


LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ 





anchetă literară. — E câtva timp de când ziarul L'/ndependance Roumaine, după pilda 
D ziarelor și revistelor străine, a încercat și la noï o anchetă literară, punând câteva întrebări la 
7) mai mulţi oameni de litere români și publicând răspunsurile lor în numerile literare ale ziarului. 

Din capu-locului era de prevăzut că o asemenea anchetă nu putea să deie rezultatele dorite; 
i se opunea prea multe greutăţi și neajunsuri. Mai întâi era aproape sigur că personalităţile cu 
deosebire marcante în literatura română, un Hăşdeă, un Maior=scu, nu erai să răspundă, cum în 
adevăr nick maŭ răspuns. Numărul prea mic, apvi, al camenilor de litere de la noi avea și el incon- 
venientele lui; trebuia să fie consultaţi mulţi din aceia care nu puteai avea o opinie gândită în 
privința puntelor formulate în anchetă. Pe de altă parte, răspunsurile date nu puteai D destul de 
sincere, de oarece la noi, se știe, literaţii se clasează în mici grupuri, mai mult după simpatii şi 
legături personale decât după meritele lor reale. 

Tinerii însărcinaţi de L'Indépendance Roumaine cu această anchetă, D.D. Em. Cerkez 
și Pașcanu, aŭ trecut însă peste astfel de consideraţiuni, și, întru cât îl privește personal, dinșil s’aŭ 
achitat cu demnitate de sarcina ce li-a fost dată. Cunoşteam pe D. Cerkez din cele câteva nuvele și 
impresii publicate de ziarul francez ca un talent ce năștea, scriind cu înlesnire limba franceză literară 
modernă. De astădată am constatat la d-sa și puterea de a-și asimila ideile altora — unele atât de 
bizare — și darul de a le reda clare și inteligibile. Mai mult decât atâta, am întrevăzut în unele din 
paginele anchetei un spirit de armonizare a unor gîndiri disparate, fineţa de a sublinia unele inten- 
tiuni singulare, puterea de a înnălţa unele păreri. Toate acestea denotă o supleţă de inteligenţă și 
de talent, care de sigur îl vor distinge și clasa într'o zi. 

Întrebările anchetei aŭ fost următoarele cinci: 1) Avem nol astăzi o criză literară ? 2) Care 
sunt cauzele eï ? 3) În cotro se orientează mișcarea literară actuală ? 4) Trebue să căutăm noi în-trecut 
saŭ În prezent talentul literar cel mai desăvîrșit ? 5) Cine scrie saŭ a scris maï bine limba românească ? 
Ele aŭ fost adresate la mai bine de 70 de persoane, din care aŭ respuns mai puţin de jumătate. 

Luate în liniile lor generale aceste răspunsuri constată: 1) Că în prezent se scrie mai bine 
și mai cu îngrijire decât în trecut. D.D, Vlăhuţă, Petrașcu, Gion, Macedonski și alţi câţiva încă susţin 
această părere. 2) Că prezentul e mai palid decât trecutul, cred D. D. Dobrogeanu-Gherea, N. Gane, 
Mille și alţii. 3) Că nici în prezent, nici în trecut, n'am avut o literatură serioasă, zice D. Caragiale, 

O constatare generală es.e însă făcută în toate răspunsurile; publicul român e închis orï- 
cărei manifestări literare naţionale, de unde rezultă o piedică și o descurajare crescândă întru afir- 
marea scriitorilor. 





In privinţa ţelului către care se orientează actuala mișcare literară sunt următoarele con- 
statări principale: spre adevăr, crede, între alţii, D. Vlahuţă ; spre idealul unei literaturi naţionale, 
susține mai ales D. Petrașcu; spre misticism și aristocraţe în artă, e părerea D-lui Macedonschi 


404 CRONICA 


Şi pentru scriitorul care mănuește cea maï curată limbă romînească sufragiile se împart 
între Odobescu, Creangă, Bálcescu. D. Dobrogeanu-Gherea și D. Petrașcu nu daŭ un model de 
limbă din cauza lipsei de fixitate încă a limbei noastre. 

O criză literară la noi e constatată aproape de toţi; numai că unil cred că am trecut-o deja 
și am intrat într'o perioadă de înflorire; alţii nu văd încă nici-un semn în sensul acesta. De partea 
cul ar fi dreptatea ? Fâră îndoială părerile entusiaste sunt hazardate, de altfel ca și cele prea pesi- 
miste, preconizate mai ales de D. Dobrogeanu-Gherea. „Nu se maï produc la noi — zice dan — 
nopere literare, afară de câteva de o valoare artistică mediocră; cei cu talent real care s'aii mani- 
nfestat altădată nu mat scriii de loc, sai tipăresc lucruri mai prejos de talentul lor, sai ceeace 
„tipăresc e de o nulitate dezolantă. De altă parte, publicul de elită e de o indiferenţă absolută, 
nindiferenţă care n'a mai fost de zeci de ant... o. Şi cauzele acestei crize D. Dobrogeanu le găsește în 
corelativitate cu criza economică, financiară și morală prin care trecem. 

D. Vlahuţă r&spunde însă dimpotrivă: „Literatura de astăzi numără mai multe talente 
ndecât cea de acum 20 de ani și cu mult mai multe încă decât cea de acum 40 de ant. Și ceeace 
nse gîndeşte și ceeace se scrie astăzi e incomparabil mai presus de ceeace s'a gindit și scris de pre- 
n decesorii noștri. Nu e unul singur dintre scriitorii noștri care să nu poseadă și bogăţia şi puterea și 
„supleţea limbei marelui prozator Bălcescu; şi cunosc pe mulţi care făuresc versuri tot atât de im- 
npecabile ca și maestrul Eminescu... Și gindiţi-vă că oamenii noștri de litere sunt săraci, că aproape 
»toţi aŭ o familie de susţinut și că operele literare nu se prea vind. Coșbuc e nevoit pentru a trăi să 
ndea lecţiuni de romineşte, Carageale de a scri pentru „Universulu articole a 25 fr. bucata, Gherea 
nde a tăia felii de șuncă...u. 


D. X, un vechiti magistrat, găsește, la rîndul săti, îngrozitoare lipsa de sens estetic și de 
rafinărie în limbajul operelor noastre și recomandă acţiunea Junimiă care a făcut tot ce-a putut 


pentru a îndrepta defectele de formă. D. X e un diletant. 

D. Petraşcu își formulează părerile pe care le-a suţinut de atâtea or! în coloanele revistei: 
nCred că criza e acum la sfirșitul ei și o reacțiune pare că se anunţă de câtva timp... Avem astăzi în 
„România o pleiadă de tinere talente literare, dintre care unele poate prea fragede încă — cei de 
"mâine — o pleiadă, cum istoria noastră literară n'a văzut încă niciodată. Astfel Coșbuc, un talent 
nde o sănătate și de o forţă poetică extraordinară... Pe lingă el sunt poate maï mult de zece poeţi 
ncare scriii cu sentiment, cunoscând limba românească în toate sinuozităţile-ei și având, lucru rar 
„altădată, idei poetice... „Şi d-sa citează pe »D. Anghel, un suflet profund poetic, cu o notă nouă, 
ncu nuanţe de gindire, cu o limbă plină de graţie şi delicateţe? V. Cioflec,a cărui nuvelă Logofeteasa 
ne o pagină de toată frumuseţea, scrisă într'o limbă admirabilă. I. Bârsan, care anunţă o personalitate 
n poetică remarcabilă prin originătatea și frăgezimea versurilor sale. Citez numele acestea pentru a nu 
„pomeni decât nume nouă. Dar sunt și altele : Naum Andrei, Coșoi, Iosif, Nanu și alţii care îmi 
scapă în această clipă și care aŭ fiecare o notă personală și un accent particular. Sunt apoi numele 
cunoscute ` Caragiale, Vlahuţă, Olănescu, Duiliii Zamfirescu, Slavic, Speranţă, care ar putea scrie, 
"dacă n'ar D deziluzionaţi, învinși de împrejurări. — Cei care aŭ avut sarcina să conducă destinele 
nţării nu s'aii gîndit până acum la geniul naţional al României, la talentele ei care constituesc cin- 
„stea rasei și rațiunea sa de a fi; ei nu sai gîndit decât să facă și să susţină funcţionari. Dar asta 
„nu poate merge în infinit. Trebue maï curind sai mai tărziii să se schimbe lucrurile și atunci 
nliorul de nouă viaţă literară care frămîntă astăzi gîndirea tinerilor scriitori va câștiga toată 
„amploarea, toată desvoltarea sa firească«..... 

Acestea sunt punctele principale ale constatărilor rezultate din ancheta făcută. Ea însă 
denotă un fapt pote mai trist decât toate: puţina solidaritate dintre oamenii noștri de litere, putina lor 
dragoste de eï înșiși și de meseria lor, abaterea și descurajarea celor maï mulţi. Viaţa intelectuală 
însă ca și cea socială își tae drumul războindu-se cu piedici mari și multe; și e fatal ca cei ce 
trăesc izolaţi să cadă jertfă izolării lor. Ne trebuește o legătură mat de-aproape, trebuesc rîndurile 
mai strînse. De aceea talentele noastre se sting prea vremelnic, se ofilesc prea curînd. 

Publicului trebue să i-se impună la început operile literare, să fie înnălţat şi cultivat cu stăruinţă 
fără voia lui, până le va putea pricepe valoarea și meritul lor. Care talent se va putea război cu 


wWww.dacoromanica.ro 


CRONICA 405 


acest monstru care se numește public ? Un cere bine alcătuit, o grupare întinsă, sub aspiraţiile 
aceluiași ideal, cu aceleași mijloace de luptă intind miîntuirea noastră sufletească, se impune din 
zi în zi mai mult, Se așteaptă numai păstorul. Cine va fi acel păstor cutezător și mare ?... Vremea 
îl va hotărî, îl va alege și °l va impune. Spre el ne înlreptăm ochii sufletului şi de la el aşteptăm 
lumina. 
I. NESTOR, 
a "a 

Expoziţia unui grup de artiști. — Sarcina unui cronicar conştiincios e de multe ori maï 
grea decât și-ar putea-o închipui cineva, Nu știi bine ce să zici ca să spui și ceeace crezi tu că 
este adevărul și să ţi! seamă și de împrejurări, Intr?o situaţie de felul acesta ne găsim noi astăzi, 
în faţa expoziţiunii unui grup de artiști de la Ateneii. Afară de portretul lui Nicolae Creţulescu, 
făcut de D. Mirea, restul tablourilor, o spunem cu părere de răii, ne face o impresiune foarte slabă; 
judecând însă dificultăţile enorme prin care străbat tinerii noștrii artiști, te miri cum se mai găsesc 
oameni care luptă în contra indiferenţei generale, continuând a-și pierde timpul în domeniul atât de 
ingrat al artelor. 

Dar dacă slăbiciunea în genere a lucrărilor expuse ne face să trecem cu vederea multe și 
să privim cu închipuirea într'un viitor mai bun, ceea ce ne turbură este nesinceritatea unora dintre 
artiştii noștrii. In adevăr, multe, foarte multe din peisagele acestei expoziţii sunt făcute saii după 
fotografi! sai din închipuire. A reduce însă astfel natura la un joc copilăresc este a păcătui de două 
ori: și contra naturii și contra artei. Priveliştile din natură aŭ în sînul lor o viaţă, o frumuseţe 
vie, pe care artistul care le privește lucrând, le simte și le strămută inconștient pe pânza lui, dân- 
du-ne astfel în peisagiul lui iluzia lucrurilor și a fiiaţelor reale. Cel ce zugrăvește după fotografie 
sai din închipuire nu poate să dea nimic din viața naturii; peisagele lui sunt goale de suflet, sunt 
moarte ; liniile înseși par încremenite în clipa furată de mașina fotografică din natură. In cazul în- 
tăi al realitatea naturii — care nu pozează niciodată, ci trăește ; — în cazul al doilea, ai o mască 
exterioară. 

In astfel de lucrări puţin inteligente lipsește, apoi, tocmai ceeace constitue fondul adevă- 
ratei arte, emoția. Dinaintea frumuseţe! naturii, a motivelor de tot felul din ea, a părţilor ascunse 
care vorbesc numai ochiului și sufletului de elită, artistul e mișcat până în adincul fiinţei lui. Jocul 
de lumini, tonurile vii ale primăverii, culorile calde ale toamnei îl încântă, îi pun talentul în vibrare. 
Exuberanţa saii melancolia naturii se leagă cu sufletul lui, se imbină cu lumea imaginilor din 
creerul lui ; aspectul vesel al primăverii îl renaşte ideia reinvierii ; priveliștea toamnei, ideea tre- 
cătoarel firi omenești. El va pune, prin urmare, pe pânza lui, pe lingă lucrurile și culorile din na- 
tură, ritmul sufletului lui mișcat, fiorul lui interior, entusiast saŭ trist. În faţa unei fotografii sati a 
unei închipuiri slabe nimic din toate acestea. De aceea nimic nu se va desăvirși ca artă în așa con- 
dt, cu toate că motivul reprodus va fi interesant prin el însuși, cu toate că se va imita factura largă 
a impresioniștilor, adică a acelor care sunt impresionați de aspectul multiplu al lucrurilor, În cazul din 
urmă, se va vedea maï mult intenţiunea de a înșela. Impresioniștii, în adevăr, ne daŭ prin pete mari 
impresiile lor de frunze, de-nouri, de pămînt, fiindcă așa văd el natura, în vibraţie, Dar subt petele 
aruncate de ei, simţi tocmai sinceritatea impresiei, francheţa punerii de penel, viaţa lucrurilor și a 
fiinţelor, în mișcare. Imitatoril acestei facturi, care lucrează peisage în atelierul lor, mai adaugă, la 
partea slabă a lucrărilor lor, o notă ridiculă. 

A. COSTIN. 


CĂRŢI ȘI REVISTE STRĂINE 


d ltimul roman al lui Emil Zola, Travail, ne-a făcut să întrevedem, în cele 666 de pagini 
ei compacte, un oraș ideal al viitorului, ajuns ideal prin voinţa puternică a unui om, Luc 
el Froment, care dintr'un mic orășel industrial, Beauclair, face o cetate fericită, cu uliţi 
largi și frumoase, cu locuinţe sănătoase și vesele, cu fabrice spaţioase și aerate, cu oameni buni, 
iubitori și drepţi, un oraș unde toţi locuitorii sunt fericiţi prin munca tuturor. Ca toate romanele 
lui Zola, Travail e o lume întreagă ìn care te pierzi. Lovituri de cuţit, amoruri, violări, incendii, 
dărămături de clopotniţi, morţi surprinzătoare, figuri și profiluri nenumărate, invenţiuni științifice, 
nimic nu lipsește în el din întîmplările și aspectele vieții. Din această aglomeraţie de viaţă reies ca- 
lităţile și neajunsurile romanului. O compoziţiune prea largă, prea amplă, în care cititorul se îneacă, 
cu amănunte care te irită prin lungimea ca și prin puţina lor importanţă, cu punte false și un stil 
neglijat pe alocurea, alcătuit din fraze rupte și fără legătură între ele. Iată neajunsurile. Sunt însă 
ele neajunsuri în realitate, în felul cum a conceput Zola opera sa? E grei s'o afirmăm. O sinteză de 
felul romanului Travail ar fi cu neputinţă, când autorul ar pierde din vedere liniile mari spre a 
se opri la analiza amănuntelor, la plivirea frazelor sale. e 

Şi apoi chiar stilul săi e el în adever neglijat? Sunt multe, foarte multe pagini care 
amintesc pe Zola de altădată. Să desprindem numai câteva fraze ca să ne convingem: 

»Quand le moment de l'arrachage fut venu, il trempa d'eau, dans le bassin commun le 
grand tablier de toile dont il était enveloppe. Puis, les pieds chaussés de gros sabots, les mains 
couvertes de gants mouillés, armées de la longue pince de fer, il enjamba le four, posa le pied droit 
sur le couvercle qu'on venait d'âcarter, le ventre et la poitrine dans le coup d'effrayante chaleur 
qui montait du volcan entr ouvert, Il apparut un moment tout rouge, flambant lui-même en plein 
brasier, ainsi qu'une torche. Ses sabots fumaient, son tablier et ses gants fumaient, toute sa chaire 
semblait fondre. Mais lui, sans hâte, de ses yeux habitués à la flamme, cherchait le creuset au fond 
de la fosse embrasâe, se penchait un peu pour le saisir avec la longue pince; et d'un brusque 
redressement des reins, en trois mouvements rythmiques et souples, Pune des mains s'Ecartant, 
glissant le long de la tige, jusqu’à ce que Pautre vînt la rejoindre, il arracha le creuset, sortit d'un 
geste aisé, à bout de bras, ce poids de cinquante kilogrammes, pince et creuset compris, le déposa 
par terre, tel qu’un morceau de soleil, d'une blancheur aveuglante, qui tout de suite devint rose«... 

Şi ceva mal departe: 

n... Et de ce sillon, de ces champs de feu, se levait une moisson incessante d'ttincelles, 
des &tincelles bleues d'une l&gărete délicate, des fusées d'or d'une délicieuse finesse, toute une 
floraison de bleuets parmi des épis d'or«... 

Pentru Zola însă ca și pentru cititorul modern nu forma e partea de căpetenie a unei ast- 
fel de lucrări, ci însemnarea ei. Şi în privința însemnării noului săi roman, credem că oricine nu 
poate decât să-și plece capul și să-l admire. 


CARȚI ŞI REVISTE STRAINE 407 


Ceice aŭ urmărit opera lui Zola ştiti că Travail e al doilea roman dintr'o nouă serie de 
lucrări, care după ideia autorului trebue să alcătuiască un fel de evangelie a timpurilor viitoare. 
Primul volum din această serie a fost Fecondite, care era un fel de imn înălţat naturii creatoare; 
al doilea e Travail, o poemă fâcută în onoarea muncii omenești. Amîndou& purced din aceeași 
ideie puternică și vastă ` munca e pentru individ, ceeace fecunditatea e pentru specie ` mijlocul de a 
trăi. Cine nu e fecund moare în întregimea fiinţei lui şi aduce un neajuns speciei sale ; cine nu mun- 
ceşte își face rë0 sie însuși şi se sinucide. Travail e demonstrarea, în acţiune, a acestui adevăr. 
Munca e fericirea, munca e însâși viaţa. Munca e în același timp dreptatea. E drept ca fiecare, ca 
toţi să muncească. E nedrept ca unii să muncească şi ca alţii, nemuncind, să trăiască din munca 
celor dintăi. „Munca, munca! Cine oare va ști s'o înalțe, s'o reorganizeze, după fireasca lege a 
adevărului și dreptăţii, spre a-i da rolul ei de nobilă atotputernică în lumea aceasta, pentru ca bo- 
gațiile pămîntului să fie drept înpărţite, realizând în sfirșit fericirea cuvenită tuturor oamenilor Te 
Fiindcă fericirea nu-i un lucru de pe ceea lume, ci ur lucru omenesc pe care o doresc, o cer toţi 
oamenii, și dorinţa lor trebue să fie satisfăcută în viaţă. Trebue să coborîm pe pămint ceeace evan- 
gelia numește împărăţia cerurilor. 

lată teza romanului Travail. Din ea se vede lesne ce sinteză puternică și vastă avem 
dinainte. Ea e desvoltată în tablouri de mizerie alternând cu priveliști de fericire pămîntească : 
mizeria timpurilor noastre, fericirea timpurilor viitoare. 

Să fie oare acest ultim punt adevărat ? Putea-se-va realiza fericirea desăvirșită a ome- 
nirii într'un viitor, fie el ori cât de depărtat ? Iată o întrebare la care nu se poate răspunde ușor. 
Mulţi sunt de părere că răul pămintesc nu va dispare niciodată cu totul. Chiar în zina în care nu 
vor mal fi nici săraci, nici oameni înșelaţi, nici infirmi, va fi pururea moartea, care va întrista, va 
neferici viaţa cea mai fericită. Zola însă, în optimismul lui, crede din contra că înţelegerea vieţii 
fericite duce la înţelegerea morţii fericite. 

Şi acum, în faţa acestei ultimi şi colosale lucrări dintr'un lanţ întreg, înșirat în viaţa de 
titan al lui Zola, un punt de întrebare se pune în mintea noastră : ce va rămânea din Zola dinaintea 
posterităţii ? Fi-va el unul din acel mari creatori care trăesc pe de-asupra timpurilor, sati numai 
un scriitor care a interesat lumea în viaţa sa ? Fi-va el spre pildă un alt Balzac san numai un Eugen 
Sue ? Timpul va răspunde, deși noi înclipăm a-l vedea alături cu cel dintăi. 


Un siècle, cu subt-titlul: mişcarea lumii de la 1800 la 1900, e un gros şi interesant 
volum apărut zilele din urmă în editura H. Oudin din Paris. Cu toate că epoca noastră ţine mai 
mult la studiile de detaliii decât la sintezele largi care se încearcă a îmbrăţișa veacuri întregi, un 
număr de specialiști saŭ cel puţin de oameni competinţi francezi și-aă propus să ne defe, într'o sin- 
gură privire de ansamblu, însemnarea veacului al XIX-lea. In principii, astfel de lucrări sintetice 
aŭ avantaşiile lor și se impun câteodată. In faţa intimplărilor și a figurilor ce umple o epocă, 
suntem ca în faţa unul tabloă de pictură. După ce l-am privit de aproape în toate amănuntele lui, 
o mișcare instinctivă ne face să ne retragem cu câţiva pași înapoi spre a putea cuprinde cu ochiul 
întreg tabloul. Atunci fondul lui se depărtează, nuanțele culorilor intră unele în altele ca în natură, 
figurile se insuflețesc, par că mișcă, avem impresiunea totală și vie a compoziţiunii. Dacă o astfel de 
privire mai depărtată ajută în înţelegerea unui tabloti, cu atât maï mult ea e necesară când privim 
în complexitatea unei istorii care "et propune a ne zugrăvi tabloul unui veac și în deosebi al veacu- 
lui XIX, atât de plin de fapte, de glorii și de idei. lachipuirea se rătăcește în faţa evenimentelor de 
tot felul, a înlănţuirii lor, a reacţiunilor ce aŭ hotărit, a rezultatelor ce aŭ adus, apoi în faţa enor- 
mei mișcări intelectuale care a deschis căi nouă în toate domeniele: științe, literatură, istorie, arte, 
a descoperit atâtea civilizaţii vechi și a săvîrşit atâtea prefaceri de lucruri. 

Iată tabloul pe care și-a propus să ni-l redeie viii și în trăsături largi volumul Un siècle. 
Isbînditu-şi-a el gîndul ? Mărturisim că cu tot numărul colaboratorilor săi — sunt peste 30 — 
lucrarea aceasta lasă în mare parte de dorit : ware unittate în idei și stil, nu are putere de convin- 
gere, nu-i atrăgătoare la citire. Ideja stăpinitoare din ea, aceea de a subordona totul spiritului 
religios, este de sigur o altă pricină de rieisbîndă. Influenţa religiunii în timpurile noastre nu mai 


wWww.dacoromanica.ro 


408 CARȚI ȘI REVISTE STRAINE 


poate avea însemnarea de altădată. Cu toate acestea, nu-i mai puţin adevărat că multe din aroei 
cărţii sunt interesante, și unele chiar superioare prin puterea lor de generalizare. 


Piccolo mondo moderno, romanul așteptat al lui Antonio Fogazzaro, anunţat de noi acum 
două luni, a apărut în volum, în editura Ulrico Hoepli din Milan. El analizează, pe un ton trist și blând, 
într'un stil frumos și nobil, o criză de conștiință, în care furnică o mulţime de sentimente. Distinsul 
romanţier italian, spre deosebire de compatriotul săi D'Annunzio, e discret şi cast în romanele sale. 
El ne introduce de astădată în societatea unui oraș italian, frămintat de preocupări naive și mişcă- 
toare și de mici ambiţii. In mijlocul acestui decor se petrece o dramă intimă și atingătoare. Maironi, 
un suflet evlavios, s'a căsătorit de tinăr cu vară-sa Eliza Scermini. El credea co iubește în toată 
puterea cuvîntului; dar ea îl face să creadă că nu-l iubește îndestul, fiind rece din fire și neputând 
să-și manifeste dragostea ce o simţea în realitate pentru el. Câteva luni după căsătorie Eliza îne- 
bunește, e internată într'o casă de sănătate și Maironi rămâne singur pradă tuturor ispitelor 
vîrstei lui. El se luptă cu el însuși și birue orice altă dragoste, câtă vreme r&mâne în credinţele 
lui religioase. Puțin câte puţin însă îndoiala îi cuprinde sufletul, și cu dînsa o dragoste nouă, dra- 
gostea une! franceze iubitoare, Jeanne Dessalle, despărțită de fostul ei bărbat. In momentul când 
Maironi întrevede putinţa unei vieţi plină de iubire, un strigăt de durere îl vine de la foasta lui 
femee, care e aproape de sfirșit. Ea ghiceşte starea sufletească a bărbatului ei. Cei care o vedeai 
D vorbise în treacăt de Jeanne Dessalle și ea înţelesese totul. Scena în care Eliza, care nu mai are 
decât câteva minute de viaţă și de luciditate, destăinuește lui Maironi dragostea eï nesfirșită și îl 
iartă de toate, nchiar și de cele ce ea nu știe despre el«, e foarte mișcătoare. Maironi e isbit cu atâta 
putere de scena aceasta, încât nervii săi înclinați spre slăbiciune nu pot să reziste. J se arată o ve- 
denie supranaturală în mintea lui clintită din loc, își împarte toată averea la săraci și pleacă fară să 
spuie nimărui locul unde se retrage. Medicul alienist îl dă ca maniac; Giuseppe, preotul blând și 
compătimitor, găseşte în faptele lui Maironi acţiunea graţiei religioase. Fogazzaro ne lasă să alegem 
noi cititorii între aceste două păreri. Cine știe dacă nu sunt adevărate amindouă: Sfintul Pavel n'a 
zis că credinţa este o sfintă nebunie? 


Merejkovski, romanţier, poet și critic rus, autorul Morţii zeilor, a început să publice la 
Petersburg o lucrare intitulată Crist şi Antecrist, în care studiază pe Tolstoi și pe Dostoïevski ca 
oameni și ca artiști. Pe Tolstoi ca om îl crede nesincer în atitudinile sale; ca scriitor, zice că are o 
viziune prea materială, prea fizică, lăsând sufletul omenesc în umbră. Dostoievski e privit printr”'o 
prismă mal simpatică și de aceea poate mai drept văzătoare. 


La Revue. — 1 Maï.— Camille Flammarion, subt titlul Projet de réforme du Calendrier, , 
arată că printre defectele calendarelor noastre este unul cu deosebire grav și anume inconstanța 
lor. Cu calendarele actuale ant se urmează fără să se asemene. In adevăr, calendarul anului acesta 
este deosebit de calendarul anului trecut. Cele 365 de zile schimbându-și necontenit locul, nu coen- 
cid de loc cu aceleași zile ale septămânii din anii precedenţi. Așa, 1 Ianuarie, care era în 1884 în o 
Marţi, a fost în 1885 în o Joi, în 1886 în o Vineri, și așa mai departe. Toate celelalte zile ale anu- 
lui până la 31 Decemvrie se schimbă de asemenea. Această inconstanţă este contrarie scopului ce 
urmărește un calendar. Ea ne stinghirește mereŭ deprinderile și ne aduce turburări în toate aface- 
rile. Reforma propusă de Flammarion consistă tocmai în a da calendarului simplicitatea și unifor- 
mitatea de care are nevoie.—De unde vine r&ul? De acolo că anul are 365 zile. Dacă el ar avea 364 
de zile, care împărţite prin 7 fac tocmai 52 de septămâni întregi, toţi anii ar începe regulat în 
aceeași zi a septămânii. Cum să facem dar ? Să luăm, ca Egiptenii, ziua a 365-a ca o zi complimen- 
tară a anului care par maï aduce nici o neregularitate în ordinea zilelor anului următor. Avanta- 
giile ar fi foarte mari: cu un singur calendar ne-ar servi totdeauna. 


CARȚI ȘI REVISTE STRAINE 409 


Revue bleue, 27 Aprilie. — O spirituală schiţă de Pierre Mille, intitulată: Pour avoir un 
parapluie, în care se descriii cu mult umor peripeţiile unui perzător de umbrele. 

Léon Seche, cu prilejul a 100 de anf de la publicarea romanului Atala (Aprilie 1801), amin- 
tește lucruri interesante asupra vieţii lui Chateaubriand. Cum se întoarse în Franţa în 8 Mai 1800, 
cu un pasport străin, cu gîndul de-a fi șters de pe lista emigraţilor prin protecţiunea lui de Fon- 
tannes ; cum, literalmente, fără nici un ban în buzunar, prezentă manuscrisul Le Génie du Chris- 
tianisme unul editor care abia consimţi a i-l tipări etc. Starea atât de jenată a lui Chateaubriand se 
vede din următoarea scrisoare adresată lui de Fontannes : »Il est dur, îi scria el, d’être inquiet sur 
ma vie pendant que j'achăve Poeuvre du Seigneur. Juste et belle révolution ! Ils ont tout vendu. Me 
voilà comme au sortir du ventre de ma mere, car mes chemises mêmes ne sont pas françaises. Elles 
sont de la charité d'un antre peuple. Tirez-moi donc d'affaire, si vous le pouvez, mon cher ami. Vingt- 
cinq louis me feront vivre jusqu’à la publication qui décidera de mon sort. Alors le livre paiera tout, 
si tel est le bon plaisir de Dieu, qui jusqu’à present ne mia pas été très favorableu. In 15 Aprilie 
1801 se publică Atala, şi avu un succes extraordinar în primele zile. Câţiva critici, câţiva invidioși, 
fură nemulţumiţi. Intre ei fu și Abatele Morelet, care luă și critică romanul cu o r&utate fâră sea- 
mën. Nu numai stilul lui Chateaubriand, pe care îl contestă frază cu frază, subliniind toate expre- 
siunile improprii, toate pasagele enfatice și imaginile ridicule, dar chiar și ideile și morala autorului 
fură discutate cu același spirit. Cum însă ridiculul n'a ucis pe nimeni în literatură, Chateaubriand 
se găsi din ce în ce maï cunoscut în urma acestor critici amare. La a doua, la a treia, la a patra... 
ediţie el scoase toate asprimile de stil din Atala, așa că după patru ant de îndreptări romanul 
rămase astfel „cum trebuia să rămâie pentru totdeauna“. El avu în patru ani 12 ediţii, lucru ce nu 
se maï văzuse niciodată până atunci. 

Mercure de France. Mai. — Remy de Gourmont se ridică contra maniei ligelor antial- 
coolice, susţinute cu colaborarea medicilor. Aceste ligi nu fac știință, ci religie. In unele din cărţile 
lor propagandiste se vede o adevărată exaltare religioasă. Antialcoolismul e în adevăr cultul apei, 
pietată tradiţională care se vede practicată la Lourdes și pe care o celebra altădată Porfir în Peştera 
Nimfelor. E însă o greșală în cultul acesta, căci din toate băuturile cea maï nesănătoasă e apa ne- 
curată. Chiar în orașele mari unde riurile sunt aduse de la obirșia lor, fâră a fi văzut soarele, un 
pahar de apă poate să ducă la mormint. In orașele mici, la sate, apa e murdară. Vinul, berea, ci- 
drul și celelalte aŭ fost adoptate probabil ca mijloace contra apei rele. Şi lucrul e rezonabil, fiindcă 
un pahar de vin n'a săviîrşit nici odată crimele unui pahar de apă: frigurile tifoide (baccilul lui 
Eberth), flegmoanele și infecţiunile purulente (prin stafilococul aurit), etc. Prin urmare, n'ar fi de 
băut decât apă curată, care e foarte rară, și chiar cea mai bună e tot suspectă. Din pricina asta, și 
nu spre a se îmbăta,—mobil secundar— omul a câutat, cu multă anevoie, o băutură mai puţin dău- 
nătoare. El o găsi, dar ea era prea bună, și omul abuză. De când însă e permis a crede un lucru ca 
răi în sine, fiindcă-i răi când abuzăm de el? Atunci și dragostea sexuală ar fi un răi în sine, și 
atâtea altele. Intrebuinţarea vinului, prin urmare, trebue judecată după temperamentul și după 
dispoziţiunile fiecăruia... 

Revue de Vart ancien et moderne, Mai. — William Ritter vorbește cu admiraţie 
despre pictorul grec, profesorul de la München, Nicolae Gysis, punendu-l pe aceeași linie „a maiștri- 
lor graţiei și maestăţii, după Baudry, Chasseriau, Puvis de Chavannes și Gustave Moreauc. Deși din 
reproducerile date în text nu reiese îndestul, autorul articolului crede că Gysis ne poate cel maï 
nobil desinator al secolului, în oride caz cel mai impecabil după Ingres«. El are drept modele statua- 
rii greci, și coloritul săi e decorativ. S'a născut la Tinos, una din Ciclade, în 1842. La 12 ani intră 
în școala de arte din Atena, obţine la vîrsta de 23 ani o bursă și pleacă la München ; aici studiază 
subt profesorul Carl Piloty ; se întoarce în Grecia și apoi din noŭ la München. In curînd va avea 
acolo o expoziţiune alcătuită din toată opera lui.—Alte articole interesante: Antoine Wateau, con- 
tinuare; Salons de Pesposition, arhitectura, etc. Ilustrații prea frumoase. 

Nuova Antologia. 4 Mai.—Luigi Rasi descrie Tinereţea Eleonorei Duse. Marea tragediană 
italiană se coboară dintro familie foarte veche de artiști dramatici. Ea se născu în drumul de fer 


410 CARȚI SI REVISTE STRAINE 


aproape de Veneţia, în 3 Octomvrie 1859. Ca taţi copiii de actori, Duse începu a recita din ziua de 
când abia putea să meargă și să vorbească, așa că la virsta de 4 ani debută în Cosetta din Mizera- 
bilii lui Victor Hugo. Primul săi mare succes îl avu la Bolonia, undeiinterpretă rolul Julietei din 
Romeo şi Julieta, cu o graţie, cu o ginpășie și cu inovaţiuni introduse de va — între care jocul 
trandafirilor—care făcu epocă în viaţa ei. Florile aŭ fost o notă dominantă în jocul săi. Cine a vě- 
zut-o în Margareta din Dama cu Cameliă, în momentul când ea dă lui Armand camelia— moment 
şters, nebăgat în seamă la alte tragediane—a putut înţelege delicateţa de simțire a artistei italiane. 
Ce lume de speranțe e în acea dulce desmerdare a cameliei! Şi când ochiul ei trece de la floare la 
Armand și de la acesta la floare, când după oarecare ezitare îi oferă camelia cu o mișcare hotărită, 
ca și cum şi-ar da tot sufletul ai toată viaţa cu ea, câte gradațiunt fine de mișcări în faţa eï, ce ar- 
monie de sunete în glas, în zîmbet, în privire ! Ea trece după aceea prin diferite roluri afirmându-și 
talentul pe fiecare zi și atingând în cele din urmă culmea artei. Succesul covirşitor, care fu un eve- 
niment pentru întreaga Italie, îl avu Duse în Teresa Raguin la Neapoli. Din ziua aceea ea se arată 
o artistă de o putere și de originalitate genială. Restul anilor ei de tinereţe nu fu decât un neîntre- 
rupt triumf. Jucă alături cu Pezzana, pe care curînd o întrecu. Jucă la Turin, imediat după Sarah 
Bernhardt,—pe care o studiase cu o rară inteligenţă, — şi publicul italian o consacră artistă unică. 
Călători apoi în lumea întreagă, în toate orașele mari ale Europei, în Africa, în America, sărbăto- 
rită pretutindeni. Intr'un moment dat al vieţii sale, sufletul săti păru că se transfigură subt lumina 
une! influențe extraordinare ` era influenţa lui Gabriele d'Annunzio, scriitorul cel maï imaginativ al 
Italiei contimporane, stilistul cel maï fin, care înobilă arta tragedianei potrivit fineței stilului sën. 

Windsor, Mai. — G. A. Wade face descrierea viitoarei Alei a Gloriei naţionale din Ber- 
lin, concepută de actualul Impărat și gata de-a fi executată : Pe fiecare lature a eï vor fi câte 16 
statui ale Hohenzollernilor care aŭ purtat coroană. În mijlocul acestor 32 de figuri se va ridica în 
marmură albă statua electorului care formă Prusia și împrejurul lui vor sta oamenii de Stat, poeţii, 
generalii mari. Fiecare statuă va costa 75.000 lei, şi vor fi lucrate toate de sculptori ger- 
mani. Wilhelm lI dă pentru executarea ideii sale 2 milioane și jumătate de franci. Când Aleea 
va fi gata în întregime, Impăratul o va încredința orașului Berlin cu o solemnitate extraordinară. 


D. SPINEANU. 





A. S. R. Principesa Maria 
in costum naţional biinăţean 


SĂRUTĂRI DE FLUTURI 


SA neins cu gene ochii tăi 

Al Cel ce a creat din veci iubirea; 
— Jar ei sclipiri din soare-aŭ prins, 
Şi-un fulger umed li-e privirea. 





Cu drag eŭ genele-ţi ating 

Cu genele-mi de tremur pline, 
Clipesc din ochi aprins și des — 
Și astfel te sărut pe tine. 


Bătend din aripi, când ne sunt 
Unite-aprinsele pleoape, 

E par'că soarele-ar luci 

Și ne uităm în el de-aproape. 


Atunci eŭ sorb în ochii mei 
Privirea ta, și ne'mpresoară 
Scîntei, un ri adînc de foc — 
Iar genele mi se scoboară. 


Se face "pn juru-mi întuneric, 
Și pier în stingerea clipirii — 
Bătend din aripi ostenite —- 
Topit de flacăra iubirii. 


CARMEN SYLVA. 


OPERA ROMÂNĂ 


— e. se 


15| tişti care le încearcă sunt în deobște zdrobiți de împrejurări, pururea mai tari 
— decât dinşii. Ceeace s'a petrecut pretutindeni, se repetă astăzi și la noi cu ar- 
tiștii lirici, care își dau silinţele, de aproape două-zeci de ani,să puie bazele unci 
opere naţionale, fără a putea isbuti. A0 fost unele momente, e drept, în fa- 
zele acestor încercări, în care s'a crezut că am scăpat de greutatea primului pas. 
Câteva opere, nu din cele mai ușoare, sait cântat în mod convenabil pe scena 
Teatrului naţional, numai cu elemente românești. Puțin timp însă 'după aceea 
opera noastră dădu înapoi, și anul trecut ea a mers atât de răi și a avut atâtea 
deficite materiale şi morale, încât văzurăm cu durere, până și cei mai iluzioniști, 
trista realitate a lucrurilor. 

Astfel de desamăgiri am avut noi ca popor și le vom avea încă în multe 
privinţi, fiindcă, orice s'ar zice, suntem, cu tot progresul nostru, în taza aparenţelor. 
Am putea asemăna viaţa noastră culturală cu o grădină în timpul floarci arbo- 
rilor, când ma ajuns încă în epoca rodului, — deși unii din noi luăm floa- 
rea drept rod. Nu e în adevăr, frăgezimea floarei in toate actele noastre, politice, 
literare şi mai cu seamă artistice? In încercările a 10—15 ani de operă am avut 
operetă, operă comică, operă de forţă, operă serie, dramă muzicali wagneriană, am 
avut tot. Era însă mai multo aparenţă, care ne înşela.— Metafora de maï sus, ne 
îndreptățește a ne entusiasma de frumuseţea colorată și parfumată a [loarei ce 
ne încântă simţurile, dar tot ea ne aminteşte și de frăgezimea plăpindă a floarci: 
o dimineaţă mai rece, un vint mai puternic, și floarea se ofileşte. Un moment de con- 
trarietate, o criză mai puternică, și suprafața subţire a spoelei noastre culturale 
dispare, lăsând în locu-i o modestă realitate. Aşa s'a întimplat şi cu Compania lirică. 

In sarcina cui cade, în primul loc, responsabilităţile regresului operei, se 
știe; noi am arătat din timp povirnişul pe care alunecase vechea direcțiune mu- 
zicală acum doi ani. Fatalitatea împrejurărilor a fost însă mai tare: sa dat 
conducerea operei și pentru anul următor aceleiași direcţii care i-a precipitat că- 
derea în câteva luni numai. 

Ca să fim cu toate acestea drepţi, trebue să adăugăm că nu numai direcţia 
a adus căderea, ci un întreg concurs de pricini și mai cu seamă pripa și puţina 


x BT, de artă naţională aŭ fost grele la toate popoarele. Cei dintii ar- 


OPERA ROMÂNA 415 


seriozitate cu care se improvizase lucrurile spre a se arunca praf în ochii trece- 
torilor, dându-ne iluzia unei opere românsști, pe când în deobşte ea era alcătuită, 
in primele sale elemente, de străini. Publicul a asistat în câteva seri la reprezentații 
do operă cântate în patru limbi pe scena noastră naţională. 

Dacă însă sunt pe lume oameni care să-și cunoască cu grei puterile lor 
reale, aceștia sunt de sigur artiștii. Firea lor, în judecata despre ci înșiși, e opti- 
mistä, iluzianară,—un defect din punctul de vedere al vieţii practice, dar o ca- 
litate necesară pentru îmbătarea sufletului lor în viaţa artistică. [i sau vezut 
totdeauna mai mari, mai sus decât sunt în realitate, s'au încrezut mai mult în 
puterile lor decât trebuia. Această iluzie și această încredere însă îi ajută în 
cariera lor de scenă. | 

Pe de altă parte, dacă artiștii se înșelau despre rezultatele lor şi se credeati 
a [i realizat visul frumos al unci opere naţionale, publicul nostru distins—speci- 
men sui generis, văzut rar în analele desvoltării popoarelor—credea tocmai con- 
trariul. Pentru acest public, orice popor putea să aibă Opera sa proprie, italienii, 
francezii, germanii, ungurii, numai românii nu. După acest public toate stri- 
duinţele făcute în privinţa întemeierii unei opere naţionale eraŭ și sunt încercări 
neser'ioase, globule de săpun în aer. 

Ca mai totdeauna, adevărul era la mijloc : între iluzia prea mare a artiștilor 
lirici și între pesimismul publicului. Unii greșcai crezend mai mult decât reali- 
tea, alții văzând mai puţin,— dar atât greșelile unora cât și ale altora aŭ lovit în 
mersul operei. 

Odată ajunși aici, ce cale urma să ia Ministerul Instrucțiunii Publice, de 
care atirnă soarta operei? Cei doi oameni competinţi în materie muzicală la 
noi, D-nii Ștefănescu şi Wachman, făcuseră experienţă câţiva ani și se retrăse- 
scră amindoi de la direcțiunea operei. Acţiunea Ministerului era, prin urmare, 
redusă la două căi nouă: 1) saŭ să confirme cererea artiștilor lirici care propu- 
neaii constituirea lor în societate, după pilda societăţii dramatice, încredinţân- 
du-le lor soarta și subvenţiunea operei, saŭ 2) să deie opera unui impresarii. 

Amindouă aceste căi aveai avantajele și neajunsurile lor. 

Ideia constituirii unei societăţi lirice subt auspiciile Statului—aşa cum o 
formulaseră un numër de artiști cântăreţi printr'un memoriii prezentat Ministe- 
rului în 1900 — părea în principii justă ai legală. Părea justă, fiindcă o astfel de 
asociațiune asigura artiştilor o carieră lirică în țara noastră, carieră care până 
astăzi e lăsată la voia întîmplării. Lipsindu-ne un public iubitor de muzică se- 
rioasă, adică elementul regulator al progresului artei, trebue ca Statul să-i ia lo- 
cul și să fie el regulatorul mersului treptat al artei,—dacă voim ca viața noastră 
intelectuală să se afirme subt toate formele de cultură modernă, între care arta ţine 
un loc de frunte. La noi, artistul care nu ne vine cu o reputaţiune făcută în străi- 
nătate, fiindcă nu sa putut poate duce în străinătate, este expus unei vieți din 
cele mai precare și adesea învins în lupta pentru Iran, Statul ar trebui dar, cre- 
dem noi, să ţină o mână ocrotitoare deasupra artiștilor români ; și o societate ar- 
tistică ar fi tocmai o ocrotire. Constituirea unei asemenea societăţi ar fi fost încă 


www.dacoromanica.ro 


416 OPERA ROMÂNĂ 


şi legală, fiindcă art. 16 din legea teatrelor o prevede. „Orice artist român, zice 
acel articol, saii artistă română, va voi să facă parte din societatea dramatică, se 
va prezenta la direcțiunea generală cu cerere scrisă, arătând genurile în care se 
obligă a juca, în tragedie, dramă, comedie, vodevil, operă sai operetă«. Legea 
teatrelor a cuprins, prin urmare, numirea de societari lirici în societatea gene- 
rală dramatică. 

Dacă însă, în principii, ar fi fost drept și legala se încuviinţa de Minister 
formarea unei societăţi lirice, pentru moment ea prezenta inconveniente. Asigu- 
rând traiul câtorva artiști, ea periclita progresul artei. Căci, se știe că nimic mai 
delicat ei mai expus împrejurărilor decât glasurile cântăreților, Unele din ele Dn 
timp mai îndelungat, dar cele mai multe slăbesc în scurtă vreme, se pierd, devin 
neapte pentru scenă. Cum să ţie atunci societatea lirică în spatele ei, o viață 
întreagă, pe un om care a cântat un an sai doi numai? Pe lingă aceasta, nu- 
mërul artiștilor care cereaii constituirea societăţii era nesuficient. Deși cei mai mulți 
dintre dinșii erai talente de valoare, ei nu puteai însă să monteze singuri nici 
o operă cunoscută. Ar fi trebuit, în cererea lor, să-și fi asociat și câteva nume de 
artiști români consacraţi în străinătate, și care, subt denumirea de societari ono- 
rifici, ar fi putut să ia parte în fiecare stagiune cu câteva roluri. 

In cumpăna Ministerului se vede că aŭ tras mai mult neajunsurile ideii 
asociațiunii lirice ` de aceea, pentru trei ani de zile, el a voit să facă experienţă cu 
darea operei unui impresariiă. 

Impresariul e un om care nu urmărește decât un scop material, acela de 
a câștiga cât mai mult din întreprinderea sa. Pentru a-și atinge scopul, prima 
condiţiune ce trebue să și-o impună el însuși este aceea de a angaja o trupă bună, 
alcătuită din elemente atrăgătoare. El va căuta, prin urmare, ca artiștii străin 
pe care îi va angaja să placă publicului, iar pe de alta va profita de prezenţa ar- 
tiştilor români care aŭ in adevăr calităţi reale de scenă, făcend astfel un triaj, o 
selecțiune printre ei și îndepărtând pentru timpul contractului elementele care 
nu aveaii nici o vocaţie serioasă și care îmbrăţișase greșit cariera artistică. lată 
binele ce poate rezulta din contractul cu un impresari, — bine care, date fiind 
împrejurările, nu e fără însemnătate. Impresariul are însă inconvenientul de 
a nu se gîndi la formarea unei opere nationale, — cum se gîndeşte totdeauna 
Statul, când dirige el opera printr'un director al săi, — precum nu are hici alte 
scrupule, de a alege, spre pildă, opere serioase, instructive, morale, din contra chiar. 

Faţă de inconvenientele impresariului, aveam însă un corectiv în facerea 
contractului cu el. Puteam, ca unii ce ofeream o subvenţiune de 40.000 lei, să-i 
impunem condiţiunile ce ni se păreau prielnice ideii noastre de a întemeia o 
operă naţională. 

In punctul acesta credem că direcțiunea veche a Teatrelor n'a fost în- 
destul de prevăzătoare, n'a înţeles bine scopul pe care cu toţii îl urmărim, încât 
a semnat un contract în defavoarea noastră. In adevăr, oricine sar fi așteptat 
ca între primele condițiuni ale operei să se fi prevăzut păstrarea elementelor ar- 
tistice pe care ne-am străduit atâta timp să le facem. Așa, ar fi trebuit păstraţi cei 


wWww.dacoromanica.ro 


OPERA ROMÂNĂ 417 


câţiva artiști şi artiste de talent, care ne sunt de două ori scumpi, mai întăi că 
sunt cu adevărat talente reale, și al doilea că ele sunt ale noastre. Tot aşa trebuia 
impusă condiţia de a se aduce în fiecare stagiune doi-trei artiști români din cei 
ce cântă în străinătate. Avem și datoria și amorul proprii de a auzi din timp 
în timp pe aceste ilustraţii ale artei românești, și e şi un bine de a nu-le lăsa să 
se înstrăineze cu desăvirșire de scena ţării lor. Sar fi putut cere încă impresa- 
riului ca în anul al doilea sai al treilea al contractului sëŭ să oblige pe toții ar- 
tiștii să cânte opera în românește. Și așa mai departe. 

Prevăzutu-s'a ceva din toate acestea ? Puţine, foarte puţine. Iată contrac- 
tul în punctele lui de căpetenie.— Mai întăi ce dăm noi impresariului: 


Art. 1. Direcţiunea Generală a Teatrelor pune la dispoziţiunea D-lui Conte Al, Onofri 
(impresariul), pe un termen de trei ant, cu începere de la anul curent 1904 și pentru lunile Noem- 
bre, Decembre și Ianuarie ale fiecărui an, serile de Luni, Mercuri și Vineri şi Sâmbetele alternative 
pentru reprezentațiunile de operă, afară de timpul ce-i va fi necesar pentru repetiţii, cu facultatea 
pentru D, Conte Onofri de a considera acest contract ca reziliat la finele primului an, fără nici o 
pretenţiune din partea Direcţiunii, obligat fiind D. Onofri a comunica aceasta Direcţiunii cel mai 
tărziu până la 34 Ianuarie 1902. 

Art. 2. Direcţiunea dă în aceste seri D-lui Conte Onofri, în mod gratuit, sala Teatrului, 
iluminatul și încălzitul, mașiniştii, requizitorii, serviciul, frizerii, afişele, casierii, bileterii, bilete, 
costumieri, pictori, în fine tot personalul scenei și al sălei, precum și 6.000 lei lunar pentru or- 
chestră. 

Art. 3. D. Conte Onofri are dreptul de a se folosi de toate costumele, decorurile, muzica 
și requisitele existente în Teatru fără nică o plată. Pentru decorurile precum și pentru costumele 
nouă de care va avea nevoe, D-sa va fi obligat a furnisa materialul, iar Direcţia le va confecţiona 
cu personalul săi. 


Acum ce-i cerem: 


Art. A. D. Conte Onofri se obligă a aduce o companie de primo-cartello, compusă din: 

1 tenor dramatic ; 1 tenor leger ` 4 tenor român (D. Băjenaru, întru cât se va mulţumi cu 
leafa de 700 lei lunar); 1 bariton dramatic, 1 al 2-lea bariton; 1 prim bas; 1 al 2-lea bas ro- 
mån (D. Theodorescu, întru cât se mulțumește cu 600 lei lunar); O prima-donă dramatică ; O 
prima-donă legeră ; O prima-donă legeră română (D-ra Michăilescu, dacă se va mulţumi cu 600 lei 
unar); O contralto; O a 2-a contralto română (D-ra Miciora, întru cât se va mulţumi cu leafa de 
300 lei lunar); 2 șefi de orchestră, din care unul român (D. Neuvirth, dacă se va mulţumi cu 350 
lei lunar); 2 comprimare române (D-nil Ghimpeţeanu și Rădulescu sai Vasiliu, întru cât se vor 
mulţumi cu 250 lei lunar); 4 șef de cor (D. Bianchi), corurile şi orchestra vor fi recrutate pe 
cât se va putea din elemente din ţară. 

Contractele personalului român din operă vor fi supuse aprobării Direcţiunii Generale 
şi vor putea fi reziliate de D. impresariu, cu autorizarea Directorului general, pentru neobserva= 
rea clauzelor și îndatoririlor prevăzute prin ele. 

Art. 5, Directorul General are dreptul a cere reziliarea contractului oricărui artist care 
după trei debutură nu va fi plăcut publicului. 


Director general, SCARLAT GHICA. 


Impresariă, £l. Onofri 


Din citirea acestui contract reiese că aproape totul a fost lăsat la voia 
impresariului : alegerea artiștilor străini, repertoriul, angajarea artiștilor români, 


www.dacoromanica.ro 


448 OPERA ROMÂNA 


prelungirea stagiunii, prelungirea sau reziliarea contractului, etc. Disproporţia 
dintre ceeace dăm și ceeace primim, e cu mult prea mare. Unii din bunii noștri 
artişti lirici aŭ fost lăsaţi pe dinafară. Altora li sai fixat onorarii mai mici decât 
cele pe care le-ai avut în trecut. Stagiunea e redusă la trei luni. Corul nostru, 
cu care ne-am trudit atâţia ani, e desfiinţat. Subt orice pretext, impresariul va 
putea rezilia contractele artiștilor români. Un cântăreţ străin, fie el cu desăvir- 
şire răi, vom fi datori să-l ascultăm trei seri.— Despre artiștii români din străină- 
tate nici o menţiune. 

Contractul a fost, prin urmare, așa de puţin gindit şi chibzuit că după 
noi el constitue o greșală care ne va da îndërët cu câţiva ani. Puținele ele- 
mente ce agonisisem după multe sforţări se vor pierde, şi, mai tărziu, când se va 
relua ideia întemeierii unei opere naţionale, se va cheltui din noii timp și bani 
pentru a ajunge acolo unde ajunsesem deja. — Singura speranţă ce mai avem ce 
că poate împrejurările vor fi mai cu minți decât noi — ca mai totdeauna — 
şi ne vor scoate dintr'o greșală pe care oamenii n'au știut so înlăture. 


A. COSTIN. 


— E 


ROMÂNIA LA EXPOZIŢIUNEA 
UNIVERSALĂ DIN PARIS 


(1900) 


(Urmare t) 





— 


Jr, 1867 trecuse 34 de ani de când România nu fusese reprezentată, ca 
bet Stat de sine stătător, la Expozițiunile din Paris, și este interesant să se cu- 
noască în ce mod unul dintre bărbaţii de știință cci mai eminent ai 
Franciei aprecia, atunci, participarea noastră oficială la dinsa. In lucrarea 
cunoscută subt numele Paris-Guide, volumul al 2-lea, care poartă ca subtitlu 
Viaţa, este un capitol asupra Expoziţiunii imperiale dela 1867, scris de D. Ka- 
empfen, azi directorul muzeelor naţionale dela Louvre, în care se vorbește și despre 
noi. Nu-s nici numeroase, nică măgulitoare rîndurile acelea. Iată-le: » Rome, sin- 
„gulier hasard, regarde la Roumanie, qui lui a emprunté son nom, mais qui 
„ne lui a pas pris ses magnificences et ses délicatesses! Une exposition presque 
»sauvage, rudes fourrures, des échantillons empaillés de»la faune des bois et 
„des montagnes, des vêtements d'hommes en peaux brodés de laines de di- 
»verses couleurs vives et tranchées, quelques robes de femmes où déjà lon 
»préssent POrient, et c'est tout«, 

Aceste aprecieri nu më miră din partea unui străin, pentru o stare de lu- 
cruri atât de depărtată; ceeace e mai trist însă e că am auzit dela unii compa- 
trioți ai am citit în unele gazete româneşti asemeni aprecieri, ba chiar mai urite 
și mai înadins rëŭ voitoare, despre Expoziția noastră de acum un an! 

Nu știi dacă D Kaempfen — care se constituise paznicul Tezaurului 
nostru dela Petroasa pe timpul ultimei Expoziţii — va scrie un articol și asupra 
celei dela 1900, căci de sigur ar putea constata cât de lung și de minunat drum 
am parcurs de la 1867 — când judeca România cu atâta severitate ~- și cum, cu 
toate neajunsurile, piediţile și greutăţile politice şi sociale ce am întimpinat, nu 
ne-am oprit un moment în loc spre a pierde timpul, singurul căletor care nu 


1) A se vedea Literatură şi Artă Română, an. V. pagina 343. 


wWww.dacoromanica.ro 


420 ROMÂNIA LA EXPOZIŢIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 


se mai uită înapoi. D-sa ar fi putut zice, în acest caz, că dacă în 1867 Expozi- 
țiunea noastră era „aproape sălbatecă«, cea din 1900 era mărturia civiliza- 
țiunii, şi ar fi putut conchide, cu tot dreptul, că poporul care în 30 de ani. s'a 
transformat cu desăvirșire, devenind independent, constituindu-se în regat, des- 
voltându-se în mod pacinic, subt ocrotirea legilor sale atât de liberale și afirmân- 
du-se în toate ramurile activității omenești, acest popor merită locul ce și-a cu- 
cerit singur, şi poate năzui la cele mai înalte meniri. 

Iată ce ar putea spune învățatul francez; iată însă ce avem datoria până 
atunci să spunem noi astăzi acelora care fără să cunoască, fără să judece, şi 
poate fără să fie în stare de a judeca această operă de înălțare naţională, aŭ căutat 
în tot chipul și pretutindeni să o deprecieze și să o înjosorească, considerând-o 
aproape ca o pacoste publică, fiindcă, ziceai ei, înghiţea prea mulţi bani și între- 
ținea în belşug și onoruri pe alţii, decât fireşte pe dinşii! 

Nu este aici nici locul, nici momentul de a dovedi cât și cum sa cheltuit 
cu acest prilej, acestea fiind rezervate documentelor oficiale, cărora lise dă, de 
câtva timp prin Monitorul Oficial, cea mai întinsă publicitate. Ceeace Dn însă 
a spune este că de la Martie 1898 și până la 30 Aprilie 1901, începutul și sfirșitul 
serviciului Expoziţiunii noastre, din cei 1.950.000 lei acordaţi de Parlament pen- 
tru pregătirea, întocmirea, întreţinerea și lichidarea ei, sati cheltuit 1.874.728 
Ja, lăsând încă disponibili 75.272 lei. Şi este știut că în loc de patru instalaţiuni, 
după cum fusese întăi proiectată, Expoziţia în care s'a desfășurat aproape 60 de va- 
goane de lucruri în greutate de 300.000 kilograme, a avut do&sprezece instalaţiuni, 
şi deci do&sprezece construcţiuni independente unele de altele, iar indemnizările 
personalului scăzute de trei ori în timp de trei ani aŭ atins suma de 467.972 lei. 

Adaog că mai mult de jumătate din banii acordaţi pentru Expoziţie aŭ 
remas în ţară și numai restul sa cheltuit în străinătate. 

Nu critic nici nu apăr pe nimeni în această afacere, ci constat o serie 
de fapte, dintre care unele tendenţioase și altele necunoscute, fiind dator, pentru 
luminarea tuturor, a statornici odată adevărul cel adevărat. 

»Trebue să dovedim că am făcut pe tărimul economic aceleași însemnate 
progrese ca pe cel politic«, zicea ministrul comerciului şi industriei în circulara 
sa din 1898. »Trebue să punem în evidenţă avuțţiile solului nostru, pentru a fixa 
atențiunea capitaliștilor asupră-le și a putea, atrăgendu-i la noi, să le punem 
în valoare“, îmi zicea — cu graiul sën blând și cuminte — Augustul nostru Su- 
veran, când m'am prezentat de plecare în Noembre 1899. 

lată cele două mari cuvinte pentru care România a luat parte la Expo- 
zițiunea din 1900. Care a fost rezultatul? 

Din cele 50.000.000 de vizitatori, câţi aŭ trecut prin secţiile noastre, pe unii 
i-ai interesat mai mult unele, pe alții altele, după temperament, gradul de cul- 
tură sau îndeletnicirea personală ` pe cea mai mare parte însă produsele naturale 
i-au oprit, chiar fără de voie, din mers, căci atât în Pavilionul Regal, cât și în 
Galeria Mașinelor ori la Vincennes ele făceaii într'adevăr sensațiune. 

In industrie nu aveam pretenţia de a impune nimănui, deși producţiunile 


ROMÂNIA LA EXPOZIȚIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 421 


şcoalelor de arte și meserii din București și lași aŭ fost foarte mult läudate și 
puteai concura cu orice lucrări de același fel; școalele de meserii dela Craiova, 
Galaţi și Ploești trimisese frumoase exemplare de mobile și de ferării; fabrica de 
cue și sirmă Emil Costinescu (Sinaia), Geldern și Focșăneanu (Galaţi), fabrica de 
obiecte de zinc zmălțuit Jacques Katz (București), atelierele de mașini G. Fernic 
(Galaţi), societatea de bazalt dela Cotroceni, fabricele de sticlărie dela Azuga şi 
Bogdănești, fabrica de parchete şi material școlar Bucher et Dürer (București), 
atelierele penitenciarelor, lucrările de marchetărie fină ale fabricei E. Lessel (Bucu- 
rești), mobilele de fer ale fabricei Cometa (București), trăsurile lui Rieber și No- 
vak, șeile și hamurile lui Beckmann, Schmidt, Constantinescu, și mai ales Socie- 
tatea de furnituri și încălțăminte militară (Th. Mandrea), pieile tăbăcite de Gr. 
Alexandrescu, Gelber (Iași), Weithase, Trandafirescu, Gheorghiu, Băilescu și alții, 
fabricele de hârtie fină : Letea, Ioanid și cele de hârtie ordinară Schiel, Negroponti 
şi Scăeni, aŭ fost la înălțimea chemării lor, cu produse de întăia calitate, care aŭ 
făcut onoare industriei noastre. Negreşit că ele aŭ fost considerate ca producţiuni 
ale industriei române în particular, și ca atari judecate, căci noi nu ne dusesem 
_să concurăm cu dinsele pe lingă produsele similare străine, ci numai a arăta 
aceea ceam făcut până acum și a înve&ţa, privind lucrările altora, cum să facem de 
acum înainte mai bine, 

Dar cismăria noastră ordinară și de lux ? A stat cu onoare alături de cea 
franceză și germană. Dar vestmintele naţionale, broderiile și ţesăturile de bum- 
bac, de lână și de mătase, produse ale industriei casnice? Ce gust în alegerea și 
combinarea motivelor și culorilor, ce bogăţie și originalitate de lucru, ce fineţe și 
soliditate de urzeală? Cu câtă ingeniozitate în mlădierea şi aranjarea sforilor, 
fringhiilor și odgoanelor fabricile Wachtel din Iași, Drăghiceanu şi Birman din 
București aŭ prezentat produsele lor bine apreciate și recompensate? Cu câtă 
artă şi cu ce minuțioasă îngrijire era lucrat în broderie de fir de aur și mătase 
marele tabloii al doamnei Ana Roth reprezentând punerea în mormint a Mån- 
tuitorului ? D-sa a obținut cea mai înaltă recompensă, medalia de aur, acordată 
încă unei singure doamne din Germania pentru asemenea lucrări. Dar Azilul Elena 
Doamna ce frumuseţe de dantele și de broderii? Dar cojoacele și minteanele cu- 
sute cu găitane și cu mătăsuri, ceaprazurile de fir și de mătase, vilnicile, șorțurile 
și iile bătute cu flori, cu fluturi şi cu beteală, ștergarele diafane și gingașe ca pinza 
de păinjen ale Furnicei, ale Paveleascăi și ale Muztului industrial de la Ministerul 
de domenii, dar scoarţele, velinţele, chilimurile şi covoarele de toate mărimile şi 
de toate culorile, dar lucrurile ferecate în aur și în argint, toate, toate eșite din 
mâna ţăranilor și lucrătorilor noștri, care întocmai ca și frumusețile și perfecțiu- 
nile marilor industrii străine aŭ atras privirile, au măgulit gustul și ochii și pe mulți 
i-a îndemnat de nu să le cumpere, cel puţin să ia informaţiuui amenunţite despre 
firea şi întocmirea lor. Stabilimentul artelor grafice al lui Socec și al lui Göbl 
ar fi putut concura cu imprimeriile cele mari europene pentru frumuseţea, dis- 
tincţiunea, varietatea și curăţenia tipăriturilor lor. D. Gruel, cel dintăi legător 
de cărţi din Paris, membru al juriului, a rămas încântat de perfecțiunea lucru- 


www.dacoromanica.ro 


422 ROMÂNIA LA EXPOZIȚIUNEA UNIVERSALA DIN PARIS 


rilor eșite din atelierele acestor două case, din care lui Socec i-a acordat un Mare 
Premiiă. 

Direcţia generală a penitenciarelor trimisese, pe lingă multe și frumoase 
țesături de lână și bumbac, o tîmplă de biserică lucrată în lemn de nuc de către 
deţinuţii din casa de corecţiune dela Mislea, care împreună cu un DL episcopal» 
după un model vechii dela Cozia, a suscitat admiraţiunea tuturor prin fincţea 
şi dibăcia deosebită a sculpturilor. l 

Ministerul de războiii a expus, înt?o secţie anume, produsele stabilimen- 
telor militare, dintre care mai cu scamă hărţile Institutului geografic militar aŭ 
fost atât de mult preţuite că li s'a acordat cea mai mare recompensă, »Marele Pre- 
min, pe care numai Franţa, Germania și Rusia aŭ mai avut-o pentru asemenea 
lucrări. Putem cu drept cuvint a fi mîndri de aceasta, căci unul dintre cei subt 
direcţia cărora s'au făcut aceste lucrări, D. General Brătianu, colegul nostru, și 
Colonelul lannescu aŭ obţinut personal medalia de aur pentru a le recompensa 
zelul și silinţele întru desăvirşirea acestei ramure științifice atât de însemnate și 
de grele. 

Dar acolo unde mândria noastră naţională a fost pe deplin măgulită, unde 
superioritatea și rodnicia producţiunii noastre aŭ fost fără osebire recunoscute şi 
admirate, a fost în secţia agricolă. 

Pe o întindere de 180 m. p. se ridica o construcţiune de lemn alb de brad 
românesc, cu ornamente naționale în pyrogravură, ficută ìn atelierele arsena- 
lului armatei noastre, și care înfățișa—cu porţile ei cu pod și streașină șindrilite— 
împrejmuirea ogrăzii unui chiabur, care pe polițe mai scunde ori mai înalte şi-ar 
fi aşezat, după calităţi şi categorii, toate felurile de grine, de legume uscate, de 
seminţe adunate de pe mănoasele lui ogoare. Clădării și șireaguri de știuleţi roșii, 
galbeni şi albi de porumb impodobeaiu tot coprinsul şi atirnau prin toate unghe- 
rile subt torsade de cânepă cenușie; znopii de griîii, de orz, de ovăz, de in și de 
meiii își ridicau cu mindreţe crestele mustăcioase pe la colţuri, iar prin geamul 
sticlelor de tot felul și de toate mărimile zimbeau ochilor, nesăţioși de a le privi, 
comorile de grîù ccacir, de ghircă, de arnăut, de Banat, cu boabele umflate și 
miczoase; de porumb roșu cinquantin, pignoleto, dinte de cal și moldovenesc, bă- 
tend care mai de care în faţa aurului; derapiţă neagră cu bobul plin ; de orzoaică 
cu fața albă și de ovez bălan ori mohorit! 

Colo un șir de borcane cu fasole albă, vinătă, roșie, lătăreaţă, rotundă 
sati prelungă, cu mazere verde şi galbenă, cu in, cu sămînţă de cânepă, cu semînţă 
de mac, de muştar alb și negru, de reţină, cu bob alb, verde şi oacheș, cu meii, 
hrișcă și floarea soarelui. De te întorci, vezi dincolo caere de lână de toate soiu- 
rile și de toate feţele, spălate și nespălate, dărăcite sau cum căzuse de subt 
foarfeci. Alăturea alb și scămoșat, un smoc mare de bumbac, semănat și răsărit 
la Isaccea, doveditor că pe pămîntul Dobrogei poate, subt arșița soarelui nostru, 
să crească și să se cultive planta aceasta a zonelor calde. 

Iacă mierea în faguri albi și portocalii, iat-o în sticle limpedeși sclipitoare: 
iată ceara stupilor și matcile de albine făcute cu meșteșug de Lipovenii de la 


ROMÂNIA LA EXPOZIȚIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 423 


Balabanca și de la Galaţi: iar albe, gingașe și ușurele ca fulgul, gogoșile de 
mătase, răsar — cu tot dinadinsul la olaltă:— punând o notă aristocratică în colțul 
in care le-a așezat chiaburul ca să-și cinstească casa, plină, cum văzurăm, 
de toate. . 

Prezidentul Republicei, care în trei rînduri a vizitat Expoziţiunea noastră, 
oprindu-se cu plăcere şi făcând reflecţiunile cele mai măgulitoare asupra ţării și 
produselor noastre, D. Loubet care — examinând Pavilionul Regal şi lăudând 
varietatea, valoarea artistică și industrială, aranjamentul original și metodic al 
produselor expuse—se oprise îndelung a privi cerealele școalci de la Herestrăi şi maj 
ales pe ale Domeniului Coroanei de o netăgăduită frumuseţe, remase într'adever 
uimit constatând abundența, splendoarea şi felurimea grînelor din secţia noastră 
agricolă. »J'ai vu bien de jolies et d'intâressantes choses chez vous, îmi zise 
»d-sa, mais je ne m'attendais pas à trouver ce que je vois ici. C'est superb= ot 
„cela justifie pleinement votre réputation d'excellents agriculteurs Je vous parle 
»en connaisseur, car je me flatte de l'être aussi. Je cultive du blé à Marsanne, 
„mais il n'est pas aussi beau que celui-ci«, adăogă arătând vitrina în care eran 
grinele D-lor Stoicescu, Marghiloman, Vernescu și Știrbey, apoi luând o mâni de 
boabe de porumb dintr'un sac, o puse în buzunar și plecă, declarându-mi cât 
cra de mulțumit de cele ce văzuse. D. Loubet a mai vizitat incognito secţia noastra 
în două rinduri, odată însoţit de D-na Loubet și de fiul d-lor. 

Estg important a vă cita câteva rinduri din ziarul Bulletin des Halles din 8 
August 1900, care în privirea griului din Expoziţie se exprimă pentru al nostru 
astfel: „A la section de Roumanie on peut remarquer, à côté des superbes échan- 
stillons exposés, un immense tableau graphique representant les analyses compa- 
»rées des froments roumains et étrangers. Nous sommes forces d'avouer que le 
»dernier rang —sur ce graphiquec— est occupé par les blés français, qui sont beau- 
»coup moins riches cn gluten, que les étrangers et particulièrement que les fro- 
»ments roumains«. Acest tabloi era întocmit de direcția dockurilor subt con- 
ducerea colegului nostru D-nu Saligny, iar griul cotat cel mai sus ca bogăție 
de gluten — dintre toate grinele naționale și străine— era acel al D-lui P. P. 
Carp, recoltat la Țibăncşti în anul 1898. De altfel tabloul acesta și harta D-lui 
inginer N. Cucu, arătând în mod grafic recolta și producţiunea pe judeţe, apoi re- 
colta generală, consumaţia internă și exportul tuturor grinclor noastre pe ultimii 
10 ani, lucrări unice în felul lor în Expoziţie, aŭ fost foarte mult cercetate și pre- 
tuite de specialişti şi vizitatori. 

Pentru a vă face o idee exactă de ce importanţă era și de câtă admiraţie 
a pricinuit Expoziţia noastră agricolă, vă reamintesc că o singură clasa dintr'insa, 
clasa 39 a produselor agricole alimentare de origină vegetală, a căpătat 5 mari 
premii, 85 medalii de aur, 76 de argint, 136 de bronz și numai 9 menţiuni ono- 
rabile, în total 311 recompense, — cu 33 mai mult decât am obţinut la 1889 
pentru intreaga noastră expoziţie, — pentru 328 de expozanţi. Deci, 94 1/30/ aŭ 
fost medaliaţi la noi. | 

Ungurii, in secţia agricolă, erai vecini cu noi. Să vedenn ce aŭ obținut 


424 ROMÂNIA LA EXPOZIȚIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 


ei, pentru aceeași clasă (a cerealelor: gri, secară, orz, ověz, porumb, meiŭ, in): 
7 mari premii, 24 medalii de aur, 28 medalii de argint, 3 medalii de bronz și 4 
menţiune onorabilă, în total 60 de premiuri, pentru un număr de 191 expozanţi, 
în care intră și cei din Croaţia și Slavonia. Deci, 32 la °/ọ aŭ fost medaliaţi la 
unguri. — Iată deosebirea !|... 

Ve amintiţi că la cele două mari expoziţii ce sai ţinut la Buda-Pesta, 
între care mai ales cea a Mileniului de acum cinci ani, sau expus — fără voia şi 
fără ştirea nici participarea noastră — grîne românești. Ele erai fireşte de cea mai 
proastă și mai vătămătoare specie și calitate, măturătură de hambar, cum sar 
zice în termeni proprii. Anul trecut, lângă dinșii — deci în comparaţie cu dinșii— 
înaintea aceluiași juriu care i-a cercetat și judecat și pe dinșii, în care și ei și noi 
aveam câte un reprezentant direct, cu märe ușurință, am reușit a fi cotaţi cu 
mult mai sus decât dinșii, obținend și ca număr și ca rang premii mai nume- 
roase şi mai înalte decât dinșii. Și această comparaţie am stabilit-o la coeficient 
egal de expozanţi premiaţi la noi și premiaţi la ei! 

Recunoaşterea acestei superiorități am ţinut să fie făcută pe cale publică 
şi oficială, căci o astfel de satisfacţiune eram dator — putând-o obţine — so daŭ 
agricultorilor ţării mele, atât de pe nedrept şi cu vădită rea credinţă înjosoraţi de 
prea dulcii noștri vecini... 

Același lucru sa petrecut cu băuturile și cu produsele noastre ali- 
mentare. r 

Vinurile, rachiurile, spirtul, licorurile, apele găzoase și berea erai instalate 
pe un spaţii de 80 m. p. faţă în faţă cu secţia în care expusesem cofetăriile, cio- 
colata, zaharul, făina, conservele de carne și de legume, pastele alimentare, siro- 
purile, dulceaţa, biscoturile și altele asemenea. 

Ungurii, cu toată splendida lor instalaţie și cu toată abundența produselor 
expuse, Daf putut obține de cât 2 mari premii, 14 medalii de aur, 34 de argint, 
27 de bronz și 18 menţiuni onorabile; pe când noi, cu cei 83 de expozanţi ce 
aveam în clasa 60, am obţinut: 2 mari premii, 13 medalii de aur, 34 de argint, 
17 de bronz și 44 menţiuni onorabile, adică 77 de premii, rămânându-ne numai 
6 expozanţi nemedaliaţi. 

In clasa 56 a produselor făinoase și a derivatelor lor, în care numai Franţa, 
Anglia, Statele-Unite, România, Rusia și Ungaria aŭ obținut mari premii și în 
care erati reprezentate faimoasele mori dela Buda-Pesta, nouă ni se atribuesc 35 
de medalii (3 mari premii, 7 aur, 16 argint, 8 bronz și 3 menţiuni onorabile), iar 
ungurilor numai 8 medalii (3 mari premii, 3 aur, 4 argint, 4 bronz), pentru 
22 de expozanţi. Era de altfel și drept, căci cea mai bună făină ungurească e fä- 
cută cu griul nostru arnăut. 

Proporția aceasta se continuă mai în toate clasele reprezentând produse 
naturale sai exploataţiuni de produse naturale ale solului. Așa în clasa 63: 
exploataţiuni miniere, mine și cariere noi, 27 de expozanţi cu 19 premii ei un- 
gurii 90 de expozanțţi, dintre care 42 de colaboratori, cu 64 de premii (22 numai 
acordate pentru produsele celor 48 de 'expozanţi). A fost și cu drept aceasta, căci 


ROMÂNIA LA EXPOZIȚIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 425 


sarea noastră, cărbunii, piatra şi marmura, minereurile și rocele minerale din 
Dobrogea și din alte localităţi ale ţării, dar mai ales petrolul, derivatele şi anali- 
zele lui — ale cărora calități au fost atât de lămurit și cu osebită competinţă sta- 
bilite de învăţaţi specialiști, pe aceeași linie ca a produselor similare americane 
și rusești — clasa 63 ne-a ridicat sus în stima și consideraţia lumei industriale. 

Se știe de altfel că congresul petrolului — întăiul ce s'a ţinut vre-odată 
asupra acestei materii — a ales Pavilionul nostru de la Vincennes pentru una 
din cele mai importante ședinţi ale sale, în urma căreia — dându-se telegrame 
entusiaste de felicitare, de către membrii congresului, Suveranilor noștri — sa 
luat hotărîrea ca viitorul congres al petrolului să se ţie la anul 1902 în București. 

Anul 1902! termenul reînoirii tratatelor și tarifelor noastre comerciale cu 
puterile străine! Ce fericită coincidenţă și ce prilej unic de a trage folos din atâtea 
uminate experienţe și discuţiuni, pentru regularea daraverilor noastre viitoare! |... 

Preşedintele Republicei a onorat Pavilionul petrolului nostru cu vizita sa, 

„însoţit fiind de ministrul de comerciii, de comisarul general al Expoziţiei şi de 
membrii marcanţi ai juriilor respective. D-sa a ascultat cu mult interes deslu- 
şirile ce i sai dat de colegul mei D. Cucu, un specialist în materie și sa expri- 
mat în termeni foarte măgulitori atât asupra varietăţii şi bogăției produselor ce 
expusese Ministerul domeniilor, societățile Steaua Română, Aurora și câțiva par- 
ticulari, cât și în privirea isvoarelor atât de mănoase de petrol din România, me- 
nită a deveni ţara celor mai înfloritoare exploataţiuni ale produsului acestuia, 
purtător de belșug și de noroc. 

Atenţiunea obștească este cu multă favoare îndreptată asupră-ne în direc- 
țiunea aceasta, capitalurile străine, pe care am dorit să le atragem, prin mijlocirea 
Expoziţiei, la noi, sunt — din multe părți — gata dea lua drumul încoace, dacă 
le dăm îndemn și ocrotire, precât e cu cădere dea le da pentru prosperitatea in- 
tereselor noastre. 

Și cu ce oare—dacă nu cu banii altora— luat-am noi desvoltarea de care 
cu drept cuvint ne fălim? Cu ce, dacă nu cu dinșii îndeplinit-am, mânaţi de o 
energică și inteligentă voinţă, întrun sfert de veac, aceea ce alţi maŭ făcut în 
veacuri ? Fără concursul capitalurilor străine n'am fi avut nici drumuri de fer, 
nici podul cel mindru de peste Dunăre, nici portul Constanţei, nici școlile, nici 
oastea, fala neamului, nici putinţa de a sta cu capul sus alături de cei mai mari 
şi mai puternici. Și ne-am folosit de dinsele, aducându-le insă pe calea cea mai 
alunecoasă în mijlocul nostru... pe calea împrumutului. 

Am uzat şi am abuzat de creditul pe care ni-l acordai străinii, până ce 
ori eï ori noi am dat de fundul pungii. Am întrebuințat un miliard și jumătate 
în lucrări, unele de cea mai înaltă însemnătate, fără îndoială, și nu le-am fisimţit 
prea mult povara dacă ar fi fost, o parte măcar luate din ţară, dar așa aflându-se 
pe deplin în mâni străine, suntem datori a scoate în fiecare an, din avutul nostru, 
80 şi atâtea de milioane peste hotar și ele nu se mai întorc înapoi. 

Şi totuși faptul acesta, de a ne întimpina — peste avutul nostru — tre- 
buinţele cu bani de împrumut, într'atâta face parte din felul traiului, din de- 


426 ROMÂNIA LA EXPOZIȚIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 


prinderile, ași zice chiar din firea noastră, în cât o ţară relativ mică, ca România, 
nu s'a temut să se îndatoreze cu 1 miliard și jumătate pentru trebuinţi, dintre 
care multe nu absolut indispensabile avintului și propășirii obștești, și aceasta fără 
să ne treacă măcar prin gînd de-a pune stavilă valului cotropitor al datoriei, nici 
să creăm izvoare nouă de avuţie, din care să o putem plăti fără știrbirea ori jic- 
nirea intereselor publice și private! 

Şi este lucru de mirare cum, într'o ţară în care oamenii de legi aŭ avut 
totdeauna preponderența în Camere și în Guvern, nu s'a putut înrădăcina acest 
elementar adevăr juridic, că averea datornicului este garanţia drepturilor credi- 
torului, și, deci, cu cât debitorul este mai bogat și maï ușor înlesnit la plată, cu 
atâta creditul îi este mai temeinic și creditorul mai sigur despre trăinicia avu- 
tului săi. i 

Această cruntă durere a ţării a fost bine caracterizată de către raportorul 
budgetului din anul curent, care cu atât de autorizata sa experienţă zice: „De 
mulţi ani trăim cu toţii, Stat și ţară, intr'o viață economică factice; ne bucurăm 
de un belșug care nu este bunul nostru proprii; ne regulăm cheltuelile după 
venituri, care nu sunt produsul muncii noastre proprii, ne ameţim de o părută 
prosperitate, care nu izvorăște din desvoltarea firească și din acumularea avuţici 
naționale, ci, din contra, din acumularea datoriilor contractate de Stat în străi- 
nătate. Trăim ca risipitorul care, pe temeiul unei modeste averi moştenite, își dă 
pe calea împrumuturilor iluziunea unei mari bogății și merge repede la ruină... 

Nu mărimea datoriei constitue pericolul, ci faptul că ea este contractată 
în străinătate. Dacă România ar datora un miliard și jumătate naţionalilor săi, 
aceasta n'ar fi decât o probă a însemnătăţii avuţiei sale, și serviciul datoriei, fie 
chiar mai mare decât este astăzi, war slei ţara, fiind-că i-ar reveni tot ei. 

Astfel Statele occidentale, Franţa și Anglia, nu sunt de loc sdruncinate de 
marele lor datorii publice, căci tot ce de la contribuabili pornește pentru plata 
datoriei, la contribuabili se întoarce subt toate formele întrebuinţării numera- . 
riului. Miliardul și jumătate datorit însă de România străinătăţii, reprezintă 86 
de milioane pe an, ce trec şi vor trece regulat fruntaria în timp de mai multe 
decenii. E lesne de calculat câte miliarde va trebui să asude ţara pentru ca să 
stingă această datorie l« 

Nu tot in aceleași condițiuni ne-am folosi de capitalurile străine, care, 
atrase de bogăţiile pămintalui nostru, ar servi la întreprinderi industriale. Ele nu 
numai că ar întemeia valori nouă de producţiune, ci ar crea numeroase centruri 
economice și ar îmbogăţi populaţiunile așezate împrejurul lor. Astfel întrebuin- 
țate aceste capitaluri, ar deveni factori naturali ai avuţiei naţionale și prin faptul 
chiar al destinaţiunii lor sar naturaliza împreună cu întreprinderile industriale 
cărora le-ar da naștere. 

Vedeţi cum se petrec lucrurile în Ungaria și în Rusia în această privire. 
Aceste două țări — tot atât de eminamente agricole, ca şi a noastră — aŭ astăzi, 
cu ajutorul capitalurilor ce aŭ ştiut să atragă din străinătate la dinsele, o desvol- 
tare industrială care poate îndestula mai toate trebuinţele lor din năuntru și ri- 


ROMÂNIA LA EXPOZIŢIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 427 


valiza, în mare parte, cu industriile cele de căpetenie ale lumiï. In Rusia, maï ales, 
sistemul de tarife protecționiste ale industriei naționale a făcut să se înmulțească 
foarte numărul acestor capitaluri. Americanii, Belgienii, Englezii și Francezii 
— chiar Germanii — aŭ versat un miliard aproape în industriile metalurgice sau 
miniere, cum și în exploataţiunile de petrol de acolo. Aceste industrii întrebuin- 
ţează lucrători al căror numër, salarii și îmbunătăţire morală merge crescend 
din zi în zi. Prosperitatea domnește în jurul fabricilor și minelorșeare devin astfel 
agenţii cei mai siguri ai civilizaţiunii și ai înavuţirii păturilor sociale cu care sunt 
în contact, stabilind un curent de interese și de legături comune între dinsele și 
restul ţării. Avîntul și desvoltarea industriei la noi, stavila cea mai sigură ce am 
putea opune fluctuaţiunilor și surprinderilor nenorocite, de-ale căror urmări su- 
ferim azi atât de mult, nu se poate da decât folosindu-ne de acest nervus rerum 
care ne lipseşte. , 

Baronul de Rotschild, cu care am avut prilejul de a vorbi despre România 
şi situațiunea ei economică, tocmai pe timpul când se ridicase, acum un an, 
atâtea protestări contra unei pretinse persecuţiuni evreești la noi, îmi zicea între 
altele ` »Il est évident que votre pays est riche et que beaucoup de ses richesses res- 
»tent inactives, que votre peuple est brave, intelligent, travailleur et hospitalier, 
»il ressemble au nôtre sous ce rapport, mais il lui manque deux de nos principales 
»qualités : le fruit de épargne et lesprit d'économie. Vous manquez d'argent et 
»vous ne savez pas le conserver quand vous le possédez. Vous êtes par trop géné- 
»reux, pour ne pas dire trop dépensiers. Jl faut rémédier à tout cela par un surplus 
„de travail et par un esprit de suite, mieux entendu, dans vos rapports d'affaitrese 
Această din urmă frază îi înlesni Baronului calea către desideratele sale pentru 
deslegarea în bine a cestiunii evreeşti, prin punerea pe același picior — în mod 
real, nu numai teoretic ca până acum — a Evreilor cu Românii, pe toate treptele 
scării sociale, adică atât în trebile private cât și în cele publice! 

D-sa care vizitase Expoziţiunea noastră se exprima în termeni elogioși a- 
supra produselor și progreselor arătate de noi şi credea că ea va contribui mult 
a ne face mai bine cunoscuţi. ` 

In adevăr, Expoziţiunea fiind o vie dovadă a bogățiilor solului și subsolului 
nostru, a producţiunilor industriei, a progreselor culturale și a situațiuniï noastre 
politice, ea documentând şi desvoltând, prin memorii, studii, lucrări speciale și 
experienţe făcute de învăţaţi specialiști, asupra celor mai de căpetenie ramuri 
ale activităţii noastre economice, contribuia neapărat a ne face mai bine cu- 
noscuţi decât fusesem până atunci și de a da un îndemn prielnic capitalurilor să 
vie la noi — după cum ne era obşteasca dorinţă și scopul— luând parte la marele 
concurs internaţional de la Paris. Știu bine că numeroși industriali și capitaliști 
străini s'au interesat de-aproape despre pădurile, minele, petrolul și mai ales 
despre legile noastre economice, că le-au studiat de aproape, aŭ cerut deslușiri 
şi comentarii asupră-le și aŭ făcut chiar anchete la faţa locului. Nu era zi, în 
care să nu vie cineva să ne ceară informaţiuni asupra comerciului, industriei, 
agriculturii ori învățămîntului nostru public; autorităţile franceze şi străine, re- 

2 


wWww.dacoromanica.ro 


498 ROMÂNIA LA EXPOZIȚIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 


prezentanţii Statelor și delegaţii în misiune oficială ai popoarelor reprezintate în 
Exposiţiune ne-au cerut cele mai amenunţite relațiuni asupra stării și lucrărilor 
noastre pe toate terenurile și relațiuni strînse s ap legat între noi și dînșii, care 
ne-ati probat că impresia ce le-a lăsat actele și produsele noastre i-a interesat cu 
deosebire și că nu fără folos pentru unii și pentru alţii va rămânea în viitor cele 
ce aŭ văzut şi aŭ aflat dela noi. 

Sunt încredinţat că — dacă prevenţiunile, câte aŭ mai rămas, se vor în- 
dulci sau vor înceta de a le mai sta în potrivă — vom vedea în curind pe marii 
capitaliști oferindu-ne concursul lor pentru exploatările de tot felul şi pentru în- 
treprinderile cu ment de puternică şi mănoasă desvoltare a bogățiilor și muncii 
noastre. O ţară cu un popor vioiii și energic, cu o poziţiune geografică ca aceea 
ce avem, cu o reţea de căi ferate ce ne pune toate punctele teritoriului în legă- 
tură cu marile linii europene de comunicaţie, cu porturile Dunării și prin podul 
de peste Dunăre și portul Constanţei leagă, mai deadreptul, Orientul cu Occi- 
dentul, o ţară ca aceasta nu poate Uni, nu poate sta în afară de curentul me- 
reŭ crescând al relaţiilor şi intereselor lumii, și în curind — cu îndemânare, cum- 
pănire și activitate — va înflori, căci îi este dat să înflorească! 


Dar înnodarea de relaţiuni, de afaceri și de interese, recolta de laude și de 
medalii ar fi avantagii şi onoruri, foarte prielnice și măgulitoare, dar totuși de do- 
meniul sentimental, dacă nu ar fi urmate de învățăminte și mar înfiripa cunoș- 
tinţe și foloase, din care să putem toţi trage un câștig real în practica vieţii, 

Exposiţia ar rămânea ca un vis cu amintiri plăcute, dacă nu ne-ar fi lăsat 
decât satisfacțiuni personale fără nici un profit mai pozitiv întru îndreptarea celor 
greşite, desvoltarea celor bine alcătuite și înţelegerea celor nedesluşite ori necu- 
noscute până la dinsa. 

Așa noi, agricultorii mari, ne slujim încă de vechile metoade și cultură in- 
tensivă nu facem, lăsăm adică pămîntul nostru să producă așa cum îl îngădue 
Dumnezei şi nu-'i dăm nici un ajutor ca la vreme de lipsă a manei cereşti să nu 
ne lipsească şi el de rod. Intinderi mari de cultură cu puţine îngrijiri dar cu 
speranțe de mănoase produceri, în loc de cultură puternică pe întinderi mici 
care să ne dea cât mai mult și mai sigur! Noi producătorii de grâne de întăia 
mână suntem prada speculanţilor care stabilesc şi ne impun preţurile, dupe con- 
veniența intereselor lor, fără de nici un mijloc de rezistenţă sau cel puţin de 
prefacere din parte-ne. Pieţele noastre sunt acaparate de câţiva comisionari străini 
care fac și desfac cum vor daraverile, fiindcă pe noi nevoia continuă de bani și 
lipsa de o cotă oficială de preţuri sai de un sprijin temeinic în acţiunea Came- 
rilor de comercii ne aruncă fără de apărare în mânile lor. Preţurile grânelor 
noastre se face la Anvers, la Marsilia, la Rotterdam, la Londra, la Viena sau în 
contuarul speculatorilor de la Brăila, Galaţi și aiurea, în loc ca prin intervenirea 
Societății Agricole de pildă, sau a unei adunări periodice a marilor producători 


www.dacoromanica.ro 


ROMÂNIA LA EXPOZIȚIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 429 


să se stabilească un cartel, cu prețuri maxime și minime, care să fie luat de 
normă și să facă oarecum lege în transacţiile noastre de cereale. 

De s'ar înfiinţa, cel puţin, un oficiii de informaţiuni agricole, menit a da 
agricultorilor știrile cele mai repezi, mai exacte și mai complecte asupra pro- 
ducţiunii naţionale și producţiunii străine, asupra centrurilor de consumaţiune, 
a preţurilor din ţară și din străinătate, a taxelor și condiţiunilor de transport, a 
condiţiilor muncii agricole, a debușeurilor ce ne-am putea crea pentru grânele 
noastre și, în sfirșit, a progreselor de orice natură săvirșite saii în studii la noi 
ori aiurea, putând să intereseze agricultura naţională. 

Să nu uităm că cestiunea grânelor este azi pe tapet în Germania și în 
Franţa, do& mari centruri de export, și că o urcare de taxe peste cele de astăzi la 
intrare acolo ne ar putea pricinui cele mai mari pagube, mai mari decât seceta și 
războaele, căci n'am avea cui mai vinde chiar aceea ce am putea scoate din 
ţară. Nu trebue să lăsăm însă toate în seama și în voea Guvernului, care poate și 
chiar trebue să sprijine mișcări ca acestea pornite din iniţiativa privată şi dictate 
de apărarea intereselor comune.mm Dar iniţiativa aceasta cată să se pună în miș- 
care, cel puţin când suntem, ca azi, în nevoe. 

Aşa un fapt — pe care l-am cunoscut tărziii — mi-a dat o dovadă puţin 
măgulitoare despre modul și inteligenţa cu care știm să facem noi negoţul. Un 
mare negustor din apusul Franţei, care vinde porumb pentru nutreţul vitelor, 
uimit de frumuseţea probelor de porumb comun (moldovenesc) ce eraii expuse în 
secția noastră agricolă, a luat informaţii asupră-i, şi aflând că varietatea aceasta 
— cu bobul ei larg și auriii— dă și cei mai frumoși strujeni, cea mai bogată ver- 
deaţă și, deci, cel mai fraged și mai prielnic nutreţ pentru vitele mari, intră îndată 
în relaţie cu o casă având corespondenți la noi și făcu o primă comandă 150.000 
de quintale de porumb. Trebue să vă spun că până atunci acel neguţător își 
cumpăra porumbul din Brasilia. După cât-va timp vëzênd că nu-i sosește po- 
rumbul, luă informaţii și i se făcu fel de fel de întimpinări, de condiţii și de com- 
binări, care îl siliră să conchidă că nu i se putea da de la noi aceea și mai ales 
atâta cât cerea! Atunci se adresă din noii Brasiliei. Altădată case insemnate și 
cunoscute aŭ făcut propuneri de cumpărături însemnate, dar li s'au cerut banii 
înainte și afacerea firește nu sa mai săvirșit, asemeni procedeuri fiind puţin 
uzitate în negoțul internaţional. 

Trecând de la grâne la păduri, vă vom relata un alt fapt care iar n'a 
făcut plăcută impresie: Se cerea cuiva din ţară o cătime însemnată de lemne, 
predată într'un timp hotărit la destinaţie, și acesta, drept răspuns, ceru cumpă- 
rătorului să-i facă un avans de bani pentru a exploata pădurea din care avea 
să-i dea lemnele, rezervându-și a il scădea din costul furniturilor ce-i va face. 
Omul îi răspunse, cu oarercare humour, știi ce Domnule? eŭ cred că ar fi mai 
bine să cumpăr pămînt şi ghindă, so seamăn, să aştept să crească pădurea și 
să-mi fac afacerea singur. 

El ţerea marfă gata de predat și i se propunea o combinaţie! S'a adresat 
în Croaţia la un Sirb și acesta i-a satisfăcut cererea îndată. 


wWww.dacoromanica.ro 


430 ROMÂNIA LA EXPOZIȚIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 


lată pentru ce, dacă vrem să asigurăm și să dăm întindere comerciului 
nostru de exportaţie, ne trebuesc agenţii comerciale în principalele centruri ale 
Europei ; ne trebuesc agenţi serioşi, încercaţi și cunoscători ai trebuinţelor și re- 
surselor noastre, care să deschidă ochii și să dea îndemn cumpărătorilor străini, 
având la dispoziţie un mic muzëŭ cu probe din toate articolele noastre de export, 
ca să vadă și să pipăe negustorii aceea ce doresc și ce vor să cumpere. Consu- 
latele noastre cele mai multe se ocupă cu vize de paspoarte și cu faceri de ra- 
poarte sporadice, copiate de prin ziare ori din cărți, care rapoarte—am experiența 
lucrului—sunt rar citite, mai rar luate în consideraţie şi pe care, dacă se publică 
uneori, nu le citește nimeni. Cu toată criza ce ne bântue, cu toată subțietatea 
creditului de care se bucură comerciul român în străinătate, și mai ales cu toată 
reputaţia puţin avantagioasă pe care răi-voitorii și râi-creditorii i-au făcut-o, tot 
se găsesc oameni care ar vrea să facă afaceri cu noi, care aŭ bani și ar vrea să-i 
întrebuinţeze în ţară la noi, dar se tem, sunt dator să vo mărturisesc, de-o 
parte de ușurința cu care se fac şi se strică la noi legile, şi chiar când nu se strică 
se tem de piedicile echivalând cu nepunerea lor în aplicaţiune, iar de alta de 
nestabilitatea taxărilor vamale, de puţina garanţie cu care pretind că sunt în- 
cunjurate capitalurile și întreprinderile cu capitaluri străine la noi și de greutăţile 
și neajunsurile de tot felul ce se săvirşesc de către autorităţi pacinicei înfăptuiri 
a avantagiilor acordate prin legi și mersului liber al intreprinderilor întemeiate. 

Acestea sunt întimpinările ce pe drept sai pe nedrept se aduc în deobşte, 
de către ori cine vrea să facă ceva la noi și am avut prilej de a constata că ele 
sunt articole de credinţă care, — pe-lîngă alte mai mărunte pricini, — ni se pun 
totdeauna înainte la daraverile noastre în străinătate. Ar trebui luminaţi, scoși 
acești oameni din adincile erori în care ne confundă pe noi cu alte popoare din 
răsăritul Balcanic şi din pricina cărora nu odată am pătimit și am avut a 
păgubi..... 

Şi cu toate acestea câte industrii nu sar putea cu mare ușurință inte- 
meia la noi. Avem aceea ce nu aŭ alții, petrolul (ţiţeiul) ca combustibil, aceea ce 
eftenește cu sută la sută cheltuelile puterei motrice, avem lemnul, avem braţe 
eftine, (căci Românul a probat că după 1 an de contact cu lucrătorii străini devine 
tot atât de meșter ca dînșii), avem legea pentru încurajarea și protecţia industriei, 
care, drice ar zice — cei care ne pismuesc şi ne prigonesc — e o adevărată bine- 
facere pentru avintul industriei noastre. 

Sub ocrotirea ei s'ar putea întemeia fabrici de : 

Pastă de celulosă pentru fabricarea hârtiei; 

De sodă și produse chimice diverse; 

De sticlării, farfurii și alte industrii ceramice; 

De tinichea, zinc, tablă de învelit case şi drugi de fer; 

De toate derivatele petrolului, între care produse tinctoriale; 

De lână toarsă pentru export și de ţesături de lână pentru consumaţia in~ 
terioară. Noi avem lână multă, lâna noastră a fost foarte mult apreciată la Expo- 
ziție, dar nu ne interesăm de dinsa,o vindem pe nimic Ungurilor, care o spală, o 


www.dacoromanica.ro 


ROMÂNIA LA EXPOZIŢIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 431 


piaptănă şi o exportează ca lână ungurească în toată lumea. Indoită pagubă 
pentru noi| 

Fabrici de bonetărie, de împletituri și ţesături de bumbac, să nu mai cum- 
părăm torturile de bumbac și pânza — de zilnică întrebuințare — din străinătate. 

Incălţămintea de piele, ca să nu mai fim tributari lui Pollak și altora 
ca dinsul, care se îmbogăţesc, văzend cu ochii, din ele. 

Fabrici de glucosă, de conserve, scrobeală, etc. 


Industria uleiurilor de in, de susan și altele. 
Desvoltarea distilăriilor de alcool de producte, care ar da o întrebuințare 


bănoasă grânelor anevoe de vindut, alcoolul de vin, licorurile și berea care aŭ 
făcut minunată figură la Paris. 

Pentru comerciul de export am putea face iarăşi mult și — afară de cereale, 
lemne, petrol, sare și câteva alte produse naturale, am putea trimite peste hotar, 
făina şi pastele alimentare, nucile alese, prunele și în deobște fructele uscate şi 
afumate, lâna, ouăle, peștele proaspăt ar putea găsi un debușei minunat în Franța, 
icrele noastre aŭ fost cu osebire bine apreciate, apele minerale, mai ales cele de 
Căciulata, ar avea mult succes. 

Osebit de acestea, sunt cele din lista următoare, pe care Franţa, de pildă, 
le importează pe fiecare an în cantităţile arătate și care s'ar putea trimite de noi 
în mai bune condițiuni și, deci, cu mai mulţi sorţi de a bate pe concurenți, 
aducând și un avantagii consumatorilor : 

Qi vii. ©... . . . . 1.350.000 capete in valoare de 26.000.000 (14.000 din Austria) 


Porci vii. . .. .. . . 22.000 n»n » n» D 1.200.000 (mulți din Austria) 


Carne de porc . . . . . 4.000.000 is, » » n 450.000 (multă din Ungaria) 


Paseri viš. . . . . . . 2400.000 capete» n» n 2.700.000 
Pasări moarte . . . . . 1.500.000 » » n» n 1.500.000 
Vaci şi boi. e 37.000 n» » n „6.000.000 
Carne de vacă ...... 2.000.000 kilg. » » » 9.200.000 
Lemne de stejar . . . . 1420.000.000 » n» n» » 220.000.000 (80 mil. din Austria) 
Lemne de alte specii. . — — — n » 4410.000.000 
Gg, sssr - 4.500.000 Q.m. » » n 435.000.000 
Porumb. a.s.a’ 5.000.000 » » » » sn 38.000.000 
Făină. e 2.500.000 n n n n» » 80.000.000 (100.000 din Austria) 
Ceresină. e 600.000 kilig. » n» D 750.000 
Parafină. ee 12.000 Q.m. » n» n 500.000 
Cleide morun şinisetru . 60.000 kilg. » e e 750.000 
Lână deoae. ..... 200.000.000 » » » » 350.000.000 (400.000 din Turcia) 
Pele de epure ... . 500.000 » n» » » 4.000.000 
Peš de o, mă. .... 13.000.000 r n»n » n 5.000.000 (200.000 din Turcia) 
Nuci, nu 4.400.000 n» n» n n 800.000 
Quë e d ENN er 23.000.000 n»n » ew » 414.000.000 
Prune afumate . . . . 4.700.000 e n»n » n 800.000 
Fasole `. e 440.000.000 » n»n >» » 24.000.000 
ettor 
"E . 1) 000.000 » » n» » 4.200.000 
» 450.000.000 


Petrol brut și rafinat. . — n n»n n 


432 ROMÂNIA LA EXPOZIȚIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 


Expoziţia vinurilor a fost nu cea mai puţin vrednică de admirat. Şease- 
sprezece naţiuni "și trimisese produsele lor care însumaii 47.000 de probe supuse 
la degustarea juriului, unul dintre cele mai numeroase din toate clasele. Pe lingă 
vinurile fine ai rari, cele din Portugalia, care aŭ eşit în fruntea tuturora, din Italia 
şi din Spania, sunt vinuri așa numite de coupage, adică de o tărie și o culoare 
specială, întrebuințate în diferite amestecări cu vinurile din Algeria, Bordeaux și 
Bourgogne, spre a produce o marfă relativ eftină, pentru consumaţia cea mare. 
Franţa importează în termen de mijloc vinuri ordinare până la 5.000.000 de hec- 
tolitri, în valoare de 200.000.000 fr., exportând—după ce le naturalizează prefă- 
cendu-le în produse mai mult sau mai puţin fine — până la 220.000.000 pe an. 

Vinurile noastre nu ar putea negreșit concura pe pieţele Franţei cu cele 
Portugheze, Spaniole și Italiane, neavând nici faţa, nici alcoolizarea naturală a 
acestora și neputând rezista în mod absolut favorabil lungimii și greutăţii trans- 
portului. Dar ca vinuri de masă și de desert ele aŭ fost atât de bine apreciate în 
cât în rangul recompenselor România vine cea de-a patra. 

Dacă însă sar cultiva cu îngrijire şi mai ales după metoadele științifice, 
via şi produsele ei la noi ar putea ajunge la rezultate mai mănoase și fără sea- 
mën — cu cele de astăzi — mai superioare în calitate. Una din imputările ce se 
face vinurilor noastre este că: producătorul nu poate da în totdeauna același soi 
de vin, avend aceeași culoare, aceeaşi tărie și același buchet. Odată e mai limpede, 
mai parfumat și mai tare, altădată mai slab, mai searbăd şi mai turbure. Inţele- 
geţi ce importanţă poate avea aceste însușiri la o cultură de peste 148.000 de 
hectare, dând în termen de mijloc 4.600.000 de hectolitri pe an. 

___ Şi cu toate acestea vinul de Drăgășani, de Dealul-Mare, de Odobeşti, de 
Huși și de Moldova-de-Sus, ca vinuri albe; Nicoreștii, Orevitza, Uricanii, ca vi- 
nuri negre, aŭ fost foarte bine reprezentate în Expoziţie și aprecierea cunoscă- 
torilor le-a fost foarte favorabilă. In special, pe lingă D-nii Brătianu, Capşa, 
Amira, Rivalet, Mar'Ocneanu, Ministerul de domenii a avut o bogată și foarte 
variată colecțiune din pepinierile sale de la Pietroasa, Istrița şi mai ales de la Cot- 
nari, a căruia neasemănate însușiri, cele mai ilustre personagii care Vai gustat în 
Restaurantul român din Expoziţie și le vor aminti în totdeauna! 

Aŭ nu e Cotnarul vinul despre care Cantemir scria: „E și mai bun decât 
»vinul de Tokay, căci cu cât se învecheşte cu atâta e mai tare și poate chiar arde 
„ca spirtul; iar faţa lui „se deosibește de a altora căci e cu atât mai verde cu cât 
»e mai vechiu !« Iar Prinţul Nicolae Sutzu, în memoriile sale (1850), îl găsește 
superior vinului de Rhin și-l numeşte: „Floarea României și Mărgăritarul Mol- 
dovei lu 

Cântăreţii de altădată îl slăveau în versuri, zicând: 


— ŞI-I verde, ca ochii tăi verzi Si-a flori şi-a tămâe miroase 
Cotnarul, cel viii în pahare Când beat răpit de-al tăi har ; 
Și-același, ca ei, farmec are: L’al dragostei mele altar 
Sărută-l și minţile-ţi perzi! El slavă ţi-aduce prinoase!... 


Ași putea să më întind îndelung asupra bogățiilor noastre economice, dacă 
n'am fi avut de arătat decât grâu, vin, lemne, sare, petrol și încercările fericite din 


www.dacoromanica.ro 


ROMÂNIA LA EXPOZIŢIUNEA UNIVERSAT,A DIN PARIS 433 


domeniul industriei, lumei la Expoziţie, dar am avut şi am ţinut a-i arăta și alt- 
ceva, de care suntem poate tot atât de mîndri: desvoltarea noastră intelectuală. 

Aveam către noi înșine patriotica datorie de a pune pe atâtea milioane 
de vizitatori să constate starea de faţă a civilizaţiunii noastre. 

Și această constatare nu se putea face mai cu temeiu decât în Marele 
Pavilion Regal, clădit pe malul Sânei, în capătul Stradei Naţiunilor, pe unde a defilat 
această enormă mulțime de lume timp de șeapte luni. 

In acel Pavilion trăia mintea și palpita inima României! 

Acolo puteai atinge cu mâna înfăptuirea silinţelor de o jumătate de veac, 
ce ne-ai apropiat pe calea progresului de b&trânele naţiuni din apus. 

Acolo aveam dreptul de a zice celor ce priveau și ne judecaŭ : Iată, avem 
una din cele mai liberale organizaţiuni politice din Europa, cu gratuitatea învă- 
țămintului am răspîndit lumina în toate păturile poporului, Universitățile noastre 
pot fi la înălțimea marilor Universităţi străine, școlile de comerţ, de arte și meserii, 
şcoale de poduri și șosele (politecnica noastră) pot rivaliza cu acelea ce le-ai servit 
de modele. Societăţile și instituţiunile savante sunt în plină activitate; Acade- 
mia — eterna reprezentantă a simţirii și cugetării române, apărătoarea şi îndrep- 
tătoarea limbii, crainicul elocuent al gloriei și tradițiunii străbune și generoasa 
binefăcătoare a muncii și a talentului — Academia este cea mai ilustră dintre din- 
sele! Iată Societatea Geografică și lucrările sale de 25 de ani, de când are menirea 
de a întipări în mintea noroadelor adevărata icoană pămîntească a României. 
Iată avem peste 3.000 de kilometri de drum de fer, aproape 20.000 de kilometri 
de șosele, avem cel mai frumos pod peste Dunăre, și un port din cele mai însemnate 
pe Marea Neagră; avem flotilă de războiii și flotilă de comerciii; avem judecători 
luminaţi și independenţi; avem bănci și institute de credit, așezăminte de bine- 
facere; avem medici și jurisconsulți eminenţi; avem reviste și ziare politice, co- 
merciale și literare. Mișcarea științifică și literară este tot mai vie, mai rodnică și 
mai substanţială. 

Tot în Pavilionul Regal le puteam arăta, cu fală, lucrările atât de însem- 
nate ale serviciului sanitar și ale asistenţei noastre publice. Acolo, graţie zelului 
neobosit al eminentului nostru coleg Tocilescu, am avut fericitul prilej de a ex- 
pune, unicile în felul lor, preţioase vestminte ai odoare străvechi ale cultului bise- 
ricesc și unele reproduceri în platru a descoperirilor atât de interesante făcute 
de d-sa în Dobrogea. 

Acolo, în sfîrșit, stabilimentele noastre militare puteai dovedi cu câtă grije 
şi cu ce rîvnă lucrează la perfecţionarea și complectarea materialului de război, 
pentru ca oastea noastră, cea atât de sus ridicată în stima popoarelor străine, prin 
faptele-i de vitejie și prin necontenitele probe ce dă despre soliditatea și disciplina 
sa, oastea e — între cele-lalte — stilpul cel mai puternic pe care se reazimă te- 
meinic Statul Român. 

Când Traian încredinţă legiunilor sale paza hotarelor celor mai depărtate 
ale Imperiului, el nu întemeă pe coastele Carpaţilor și pe ţărmii Dunării o gardă 


www.dacoromanica.ro 


434 ROMÂNIA LA EXPOZIȚIUNEA UNIVERSALĂ DIN PARIS 


militară numai, ci dete sarcină legionarilor săi de a purta pe lingă spada puterii 
romane și făclia civilizaţiunii occidentale în răsărit. 

Coboritori ai străvechilor războinici care aŭ impus lumii legile, năravurile 
și limba Romei, noi am moștenit îndatoririle ce le hărăzise lor măreţul Impârat 
și suntem astăzi purtători ai făcliei de propășire în Orient. 

Din ziua în care — după atâtea suferinți — am recâștigat, prin propria 
noastră energie, conștiința originii strălucite şi menirii noastre in lume, am re- 
intrat întregi în vechia tradițiune. 

Am realizat visul glorios al fondatorului coloniei romane de la Dunăre, 
suntem avantgarda civilizațiunii occidentale, suntem un element de ordine și de 
progres, suntem un centru de pace şi de lumină. 

lată aceea ce trebuia să dovedim lumii și iată aceea ce am dovedit la Ex- 
poziția din Paris! 


Dem. C. OLLAnEscu, 


1901.— 92 Aprilie. 


—_ | —— 


I. MINCU, Arhitect 


AA SCH = 


dă 





Secţia E taci fS PPSA ia din Paris 


NOVACII 


V E Agniţa-Crişmăreasa de la marginea Diet, 
D Vezi lumină prin obloane până "n faptul dimineţii. 


Venetici din lumea toată fac popas acolo sara: 
Dairaua se mărită cu cimpoiul şi ghitara. 





Trei firtaţi pe cai năpraznici tăbărit-aii pe "'nserate: 
Dairaua cu cimpoiul și ghitara tac speriate... 
Țarigradul mi s'ascunde îngrozit, iar Impăratul 

Dă poruncă să 'ntărească straja preste tot palatul. 


Forfotesc iscoade multe ca să afle, să scornească 
Cine-or fi ciudaţii oaspeţi de la crișma *mpărătească ? 
Pasă-mi-te nu cutează să-i întrebe nici un crainic! 
La palat se 'ntoarce 'n goană gifăind trimisul tainic: 


— »Innălţate Impărate! Ja Agniţa-Crișmăreasa, 
Trei voinici descălicară și de-abia-i încape casa. 
Ca 'ntr'un fund dogit de clopot tună 'n gura lor cuvintul 
Şi pe unde calcă dinșii se cutremură pămintul ! 


După mese s'așezară câte-și trei și, largi în spete, 
Intre umeri fiecare a cuprins câte-un părete. 

Nouë buţi de vin goliră și 'ncă tot mai cer să bee, 
Iar Agniţa-Crîșmăreasa mare vin să le mai dee... 


— »Duce-vă-ţi pe loc de-i spuneţi să le-aducă băutură, 
Şi-i plătesc eŭ cât o face cu asupra de măsură... 

Doar aceiași chiar Novacii, prădători vestiți de ţară: 
Oastea mea fără de număr mwar putea să-i scoat'afară [...« 


Sr. O. loser. 


ISTORIA LITERATURII ROMÂNE 
ÎN SECOLUL XVIII 


"up 


N. IORGA 





du, Wi Română a publicat un premii pentru o istorie literară română imbrăţi- 
şând veacul XVIII. D Iorga a prezentat manuscrisul s&ă. Comisiunea 
istorică a Academiei, în raportul sën, i-a refuzat premiul propus. Autorul a 
făcut apel în public pentru a-și putea tipări lucrarea. D. A. Kalimachi şi-a 
luat cheltuelile tiparului asupră-și. Astfel a apărut volumul întăi, urmând ca 
luna următoare să iasă volumul al II-lea. 

Care e cuprinsul monografiei ? 

In primul capitol al Cărţii I, D. Iorga, legând firul trecutului cu vea- 
cul XVIII, se întinde pe larg asupra influenţei grecismului și polonismului în 
literile române. De la Duca Vodă, din 1682, când se inaugurează șirul tipăritu- 
rilor grecești în ţările noastre, cultura elenă merge aproape o jumătate de veac 
cuceritoare. Anul 1710 inchide, ce-i drept, epoca grecească, dar influenţele ei san 
simţit încă multă vreme. Marele Brincoveanu, principe luminat, bogat și creștin, 
la a cărui Curte pompoasă trăiau atâţi poeţi, erudiţi, tălmaci, scriitori și artiști, 
era centrul luminii ortodoxe în Orient. Mitropolitul Dosofteii, nepoţii săi Hri- 
sant și Neofit Notara, Gherasim de Alexandria, Atanasie fost de Antiohia, retorul 
Sevastos Kimenitul (+ 1702), cărturarul Ion Cariofil, poeţii Ion Comnen și Mi- 
trofan Gregoras din Dodona, precum și diferiți autori de cărţi liturgice, maeștrii 
caligrafi și tipografi, toți aceştia împodobeau tronul lui Brincoveanu și-i lin- 
gușai spiritul sën din fire vanitos și mindru. 

Nicolae Mavrocordat fu, la rindul săă, un om foarte cult și prețuit în Apus, 
un spirit ager, profund și bărbătesc. Insufleţit de cele mai nobile sentimente 
pentru țară, fu unul din pionerii culturii naţionale, mai ales al celei religioase, 


carte de o importanţă excepţională. — Geneza ei e cunoscută. Academia 
i G 


wWww.dacoromanica.ro 


ISTORIA LITERATUREI ROMÂNE ÎN SECOLUL XVIII 439 


al cărei focar Antim Ivireanul este o glorie a veacului al XVIII-lea. Eflorescența, 
de literatură, modă, obiceiuri, poezie și galanterie bizantină-grecească de subt 
domnia celui dintăi păleşte subt Mavrocordat şi se stinge subt Fanarioţi, pentru 
ca la adăpostul franțuzismului să se aprindă lumina literaturii române. Aceste 
puncte, acești Voevozi, aceste vremuri, alcătuesc ca o introducere a cărţii 
D-lui Iorga, pe care d-sa o presară cu amănunte de o exactitate științifică, şi le 
însufleţește prin stilul săi vii, precis și de o rară putere de evocațţie,. 

Intrând în studierea însăși a epocei literare ce-și propune, D. Iorga începe 
cu »Marile compilaţii de cronici“, și anume cu cel dintăi istoriograf al veacului, 
cu Nicolae Costin. 

O lungă și amănuţită analiză a operei costiniene, o critică severă deși 
justă la adresa autorului, pune în lumină valoarea şi lipsurile sale, calităţile 
de vanitoasă erudiție și fără scrupul, lipsa de claritate a cronicelor sale, precum 
şi isvoadele pe care le-a consultat și compilat... D. Iorga îl exclude din şirul 
adevăraţilor cronicari serioşi şi cinstiți. Un simplu compilator, adaptându-și 
adesea lucruri pe care nu le pricepe, șovăind între iluzie și siguranţă, iată ce e 
Nicolae Costin pentru d-sa. Verdictul D-lui Iorga e într'adevăr grei pentru 
bătrânul cronicar : „Pentru criticul literar, Nicolae Costin mare însemnătate. 
„Fraza sa mai largă, mai complicată, mai erudită, făcută după fraza cărţilor 
„ce citise și studiase, mare energia scurtă a lui Ureche, nici mlădierea blândă a 
„lui Miron Costin. După luptătorul cu mâna abia descleștată de pe sabie, după 
„poetul vizionar cu mâna pe fruntea-i largă de întrevăzător al viitorului, avem 
„cărturarul sec „viermele de carte“, piserul erudit, cu călimările în brii şi volu- 
„mele la suhțioară. În inima de pergament a acestui erudit nu rësună nimic din 
„marea, vecinica lume vie; ochii săi reci vedeaii numai litere şi forme, iar nu 
„idei și sentimente; inteligenţa lui fără aripi se tira în nestrăbătutul tufiş al 
»contrazicerilor mărunte din care nu se putea descurca. Trecutul îl eticheta, pentru 
„prezent n'avea nici un interes — iar viitorul nu putea să-l vadă“. 

Un alt cronicar, contimporan, tot de subt epoca lui Nicolae Mavrocordat, 
un diac iscusit şi erudit, Axintie Uricariul, redactează epoca de la 1711—1746, 
»De a doa domnie a lui Nicolai Alecsandru Vodă« Cronica lui se pare însă 
D-lui Iorga că a suferit o remaniere pe alocurea de la un copist posterior anului 
când a murit Stanislas Lezczynski. Mavrocordat trecând însă ca Domn în Munte- 
nia, își gäsəşte un rapsod mai puţin iscusit ca Nicolae Costin, anume pe Radu Po- 
pescu, versat în latinește, turceşte, greceşte și poate »„frinceşte« şi rusește, boer 
muntean de viţă, care compune o cronică oficială. El e un om pasionat, mai vioi 
și mai pătimaş decât Axentie. D. Iorga schițează biografia lui, cu o lungă aba- 
tere de consideraţiune politică-literară asupra lui Constantin Stolnicul Canta- 
cuzino, autorul unei „Istorii a ţării româneşti«, înv&ţat judicios, serios și cu un 
înnalt fond intelectual și moral. Cronica lui Radu Popescul e o continuare a 
aceleia a lui Constantin Căpitanul. Dar a celui dintăi n'are un aspect riguros 
de cronică. E mai mult un memorii, zice D. Iorga, cuprinzând icoane din 
trecut și amintiri coborite pe hârtie. D. lorga urmărește blocurile din care e 


440 ISTORIA LITEHATURII ROMÂNE ÎN SECOLUL XVIII 


formată această cronică, și aci spiritul d-sale de istoric se arată in toată plenitu- 
dinea covirșind pe cel de critic literar. D-sa arată, în amënunte, care sunt cali- 
tățile cronicei, ce exagerări are, ce inexactităţi, ce fraze și aprecieri din sentimente 
personale, câte izvoade a compilat. Sentința D-lui Iorga asupra Popescului e mai 
scurtă și mai puţin severă. 

În treacăt apoi schițează pe micii istoriografi ai vremei: Nicolae Roset, 
un genealogist, cu o formă precizată şi măestrită ; Constantin Văcărescu Vistieru, 
cronicarul bălăcenesc, închizând epoca mavrocordătească cu cronica lui Constantin 
(poate State Leurdeanu) anume »Istoria oștirii« ce s'au făcut asupra Moreei la 
anul 7223, | 

Şeaizeci de pagini apoi: Istoriografia românească subt Mihai Racoviţă, 
prinţ ignorant și fără simț artistic; D Iorga analizează cronica lui Nicolae Chipa- 
risa, pe a lui Nicolae Mustea și, în sfirșit, minunata cronică a lui loan Neculcea, 
„cea mai colorată, mai simplă și mai fermecătoare, în naivitatea ei, din povesti- 
„rile asupra trecutului românesc«, pentru a ajunge la cel mai fecund şi mai 
cult scriitor al veacului, Dimitrie Cantemir. 

Trecend peste operile sale filozofico-speculative din tinereţe, D. Iorga ana- 
lizează »Hronicul« lui Cantemir, care a fost scris în latinește întăi, zice d-sa, 
apoi » Viaţa lui Constantin Cantemir«, operă de biografie și memorii, în care 
Cantemir ne dă o pătimașă pledoarie politică în contra Costineștilor, »Istoria 
»ieroglifică« şi »Istoria imperiului otoman«, cea dintăi »o carte de memorii, îm- 
brăcată în vălul glumeţ al unei fantazii alegorice«, sfirşind cu „Descriptio Mol- 
daviaeu« pe care D. Iorga le analizează, le critică, le scutură de pulberea vremilor, 
reconstituind icoanele mai precis, lămurind adeveratul înţeles din exagerări sai 
ignoranță. 

Un capitol mai scurt îl consacră D. lorga literaturii sacre din acest 
interval de vreme. Subt Brincoveanu era Mitropolit Teodosie; în scaunul Bu- 
zeului Mitrofan, care tipăresc diferite cărţi liturgice: Minee, Octoicuri, Penti- 
costase, Trioduri, Metafraste, Molitvenice. In sfirșit, activitatea lui Antim Ivi- 
reanul, egumen al Snagovului și apoi Mitropolit harnic, priceput și cutezător, 
subt a cărui togă protectoare sai adăpostit mai mulţi scriitori și traducători 
de cărţi biblice. Cu anul 1730 D. Iorga închide prima carte a istoriei sale 
literare. 

A duoa epocă, a lui Chesarie de Rimnic (1730—1770/80), e mult mai 
puţin importantă, istoriografia e mai sfioasă, literatura religioasă mai săracă. 
D. Iorga studiază și aici cultura contimporană, istoriografia, cu o privire asupra 
operilor scrise grecește la Curtea Domnilor fanarioți, sfirşind cu o privire gene- 
rală asupra literaturii religioase din acest răstimp. 

Cu această epocă D. Iorga încheie primul volum al operei sale. 


ISTORIA LITERATURII ROMÂNE ÎN SECOLUL XVIII AA) 


Ce plan a urmat autorul, cum a clasat piesele sale și subt ce formă le 
prezintă ? O istorie a literaturii, pentru a corespunde cerinţelor ştiinţifice, trebue 
studiată din punctul de vedere istoric și nu dogmatic. Dogmatic vorbind, se stu- 
diază o epocă literară când se compară scrierile cu un ideal anterior și superior, 
cu un cod literar de pildă. Punctul de vedere istoric consistă, din contra, în a nu 
aduce în acest studii nici un ideal a priori, nici o grabă de a condamna sa de 
a ierta, nici o tendinţă de panegiric saŭ de rechizitoriu. In profunda complexitate 
a vieţii sai a artei, se cere unui istoric, în primul rînd, ca prin o pricepere clară 
şi printr'o intuiţie ușoară să așeze diferitele sale fragmente, concentrându-le 
într'un tot, toată istoria unui popor și chiar spiritul artistului care le-a dat 
naștere. O colecţiune bogată și variată mai întăi de toate, cum zice Saint-Beuve, 
un maestru al spiritului istoric în materie literară: „Să fim ca naturaliştii, să 
facem colecţiuni, să le avem cât mai cu putință variate şi complecteu. D, Iorga 
a urmat în această privinţă o cale largă și luminoasă. Vorbind de naturile ar- 
tistice trecute, d-sa spune: „A-i înţelege nu cu înţelegerea rece cu care un ma- 
„tematic a înţeles o problemă, un fizic fenomenul pe care 7] studiază sai un ju- 
„risconsult cazul care °l preocupă, ci o înţelegere simpatică în care, în aceeași 
„vreme, înțelegerea provoacă iubirea pentru sufletele cercetate și iubirea com- 
„plectează, prin intuiţia sentimentului, opera de înţelegere pe care a început-o 
„spiritul psichologului«. Și d-sa a studiat într'adevăr cu inima, mănuind fraza 
şi zugrăvind acele vremi cu multă artă. Pareri îndrăzneţe și viguroase, o clari- 
tate magistrală, o vioiciune stilistică, puternică și înflorită, sunt calitățile sale 
recunoscute. D-sa ne-a dat mai mult încă; ne face să trăim acele vremuri prin 
conturul plastic pe care li-l dă, prin evocaţia lor precisă. Nu o operă de piatră 
îngheţată și statornică ne dă D. Iorga, ci o lucrare caldă şi limpede, zămislită 
din piese trecute pentru prezent, mai frumoase prin depărtarea în care ne trans- 
portă, mai nobile prin adevărul în care le îmbracă. 

Pentru a ne da seamă și de stilul lucrării, cităm un pasagiii viii și colorat, 
privitor la inspirațiunea populară: 

Pe când boierul se înfunda în umbra răcoroasă a ietacelor, potrivită pentru somnul lung 
le ziuă, pe când, dus de subțiori, de ţigan san de ciocoii, era închis, pentru primblare, în butea 
ui cu ferestruici rotunde, mărunte, ţăranul își ducea viaţa subt cerul liber al lui Dumnezei, în faţa 
nuntilor înălţători de suflet sai a câmpiilor mănoase, de care se legaii amintiri de muncă și de 
uptă. Spectacolul boierului erati alaiurile de o pompă burlescă, obscenele jocuri de păpuși, cara- 
ghiozlicurile slugilor domnești ; — spectacolul ţăranului era marele, eternul spectacol divin al tran- 
dafiriilor r&sărituri, al apusurilor roșii, al liniștitelor amiezi de vară, al seriler misterioase și al 
clarelor nopți de iarnă cu.pămintul de ghiaţă și cerurile de diamant. Boierul auzia muzica pestre- 
furilor turcești cântate de meşteri cu papuci și anterie; ţăranul era mingiiat în aspra lui muncă 
fără răsplată de glasul ciocîrliei salutând ivirea soarelui, de freamătul frunzelor agitate de vintul 
de seară, de țiriitul ritmat, de răsuflarea prelungă şi tristă a câmpiilor în nopţile limpezi ale verii, 
de puternica orchestră a furtunii, dominată de glasul tunetului, Subt cerurile dumnezeești se deș- 
teptaii în sufletul curat al celui fără de păcate, al celui fără de răsplată, al celui fără de speranţă, 
simţiri pe care ghiftuitul locuitor al curților din orașe nu putea măcar să le înţeleagă. Simţiri 
triste, cum aŭ fost acele care aŭ stăpînit totdeauna sufletul poporului nostru nenorocit ; simţiri de 
de o tristeţă duioasă, resemnată, rare ori simţiri de răzbunare, de ură răspicată, Și când valul sim- 


www.dacoromanica.ro 


442 ISTORIA LITERATURII ROMÀNE IN SECOLUL XVIII 


tirit creștea, când nu-l maï putea cuprinde pieptul indelung răbdător, ochii se pierdeaŭ în zarea 
de argint a nopţii, fluierul suna în tăcerea ei, și în sufletul naiv se săvirșia, fără voinţă și fără scop, 
misterioasa prefacere a gindului trecător în cuvînt care rămâne. Se făcea astfel poezia, precum se 
făcuse înnainte și precum se va face câtă vreme aceiași oameni vor duce aceeași viaţă, câtă vreme 
va maï fi „sălbătăcieu măreaţă și curată în această ţară. 

Iată cuprinsul și valoarea operei în sine, valoare fără îndoială neobici- 


nuită în literatura noastră și trainică mai presus de toate. 


S. A. CRISTEANU. 


II III PANA Le 


ES PA 
LEE Te 


b— 
GE KC 3 
UI kW ZC wW AI E» E 


A 





V 


Ab 
V 





ca.To 


WWW. 


ŞTII TU MÎNDRO CE ȚI-AM SPUS 


PF if PEPI 


T l; zi | 
| A; |: ët s | 
E i T |: 
= ( 


agste ege 


fo 


di | 
d bi 


A) Wi D 






HESPERUS 


gf 


Fecioru 'mpăratului mort, 
Sunt rece de veacuri; 

ȘI singur și tainic më port 
Pe mutele lacuri. 


In vremuri iubit-am o stea 
Pe undele zării, 

Ce chipul de zină "et umbrea 
Subt norul visării. 


Când nopţile blonde erati 
Cernute de raze, 

Doar ochii de ghiaţă "mi vorbeaŭ 
Ca două extaze. 


Din 'naltul Griet ades 
Subt nimbul de unde, 

Cununi de lumină se Les 
Pe arcuri rotunde. 


Și ?n vise "mi apare mereŭ 
A minţii stăpină, 
Purtându-și menirea de zei 
In chipul de zînä. 


— »Ci vino în ţara mea tu 
säi lasă-ţi uitate, 

„Și lumea și tot ce-ţi plăcu, 
sl visele toate«. 


Iar steaua oceanelor cum 
Fantastic më chiamă, 
Pornit-am pe-al razelor drum 

In zări de aramă. 


Më duse în noaptea cea sură 
Tăcuta-i lumină, 

Și ceasuri şi zile trecură — 
O lună deplină. 


Eŭ singur al undelor sol 
Merei și departe, 

Cătându-mi în haosul gol 
Privirile-i moarte. 


Intr'una cu ochii spre cer 
Visând o scîntee 

Trec zilele, zilele pier, 
Şi-un an se închee. 


Și marea s'așterne "nainte 
In urmă doar marea, 

Văpaia luminelor sfinte 
Imi cerne cărarea. 


Și astfel spre zările "nalte 
Spre steaua 'ngheţată, 

Më aflu, pribeagul, pe alte 
Tărimuri de-odată. 


446 


Acolo palate erai 
Cu turnuri și parcuri; 
Luminele ’n candeli mureaŭ 
Pe mîndrele arcuri. 


Pe bolțile albe veghind 
O noapte se rumpe, 
In liniștea moartă sclipină 
Ca pietrele scumpe. 


Pe corzi de vioară domnesc 
Cântările stinse, 

Subt crengi de văpae plutesc 
Ca fulgere ninse. 


Albastre miresme se 'ntind 
In flăcări pe vatră; 

Par idoli la poartă zimbind 
Rapsozii de piatră. 


Și valuri de ape trecend 
Se leagănă "on prunduri 
Cu sunet de aur cântând 
In vaste străfunduri. 


Cu perlele prinse "n șirag 
Pe sinu-i ca neaua. 

Privindu-mă rece pe prag 
Më "'ntîmpină steaua. 


Më poartă 'n palatul închis 
Cu porţi ferecate: 

— „Ce cauţi, pribege, trimis 
»In țări neumblate ? 


— „Asemeni himerelor mele, 
»Cu genele moarte 

» Mireasă zeiţă "ntre stele 
»Tu mindră ești foarte. 


„Răpirea gindirei trăești 
»Cu vecinică stemă 

„Din slăvile tale cerești 
»A minţii poemă! 


HESPERUS 


» Venit-am din lume purtat 
Pe-o rază suhţire; 

»Petrece cu mine 'n palat 
»Un ceas de iubire! 


sat, nu mă străbate așea 
»Cu ochi fără viață 

»Eşti moartă ca umbrele, stea, 
„Privirea-ţi mă 'nghiaţă. 


»Acolo departe simțeam 
»Din razele sfinte, 
»Bătându-mi adesea la geam 
» Mai calde cuvinte. 


"Fantasmă adesea te-aveam 
»La porţile sumbrei 

»Biserici, în care rugam 
»Privirele umbrei«. 


— „Iubire, străine, ţi-ași da ; 
»Dar cum voii începe? 

„Porţi haina pămîntului grea 
„Și wo pot pricepe. 


„D'aceea în urmă te 'ntoarce 
„Și trupul "ți stinge, 

»Și nimbul de glorie "0 toarce 
säi slavă încinge. 


» Topeşte-ţi acolo durerea 
»Și orice te leagă 

„De lutul nevrednic; plăcerea 
»Răpune-o întreagă. 


»Războinic din ninsele lunci 
„Pe ceruri te-arată 

» Mai mare ca mine şi-atunci 
»Răpeşte-mă toată. 


»Fii mindrul luceafăr pustiii 
»Cu razele line 

»In calea-mi cerească să fiù 
»Purtată de tine«. 


Cum sună, resună prelung 
Și clopote ning 

In sunete negre s'alung;: 
Ding, dang, ding... 


ȘI corbiï în zare plutesc 
E jale pustie 

— Pe cine, pe cine bocesc 
In împărăție? 


Feciorul cel tinăr s'a stins 
Și zace în raclă, 
Asupra-i tăcerea-a aprins 
Eterna ei faclă, 


E jale nespusă 'n castel 
Şi "n lume e jale, 

Și soarele plânge și el 
Umbrindu-se "pn cale. 


Cuscadele scumpelor boabe 
Asupra-i cernute 

Cu multele mindre podoabe 
Sunt sute de sute. 


În cântec de preoți arar 
Îl duce la groapă, 


Şi "n marmur cu chipul de var 


De-apururi îl sapă. 


Asupra-i de piatră pe când 
Ș'așterne uitarea 

De jale suspină plângend 
Şi vintul ei marea. 


S'atuncea o umbră pe sus 
Se vintură "pn haos, 

E sufletul celui apus, 
Intrat în repaos. 


O umbră cu ochi străvezii 
Plutind ca ’n poveste, 

Ca spectrele stinse tărzii 
Asemenea este. 


HESPERUS 


Il 


447 


Pe drumuri de flacari plutind 
Înoată prin astre, 

Și "n urmă-i văzduhuri rotind 
Se 'nșiră măcastre. 


TD an 


ăcut în mărire și pal 

Pe ceruri el trece, 
Din valuri în umbră de val 
Mai straniu şi rece. 


Subt horbota-i pare un fulg 
Ce vintul îl soarbe, 

În juru-i planeţii se smulg 
Prin văile oarbe. 


Pășește de-al minţii hotar 
Pe căi nebătute; 

El vede "pn extaze fugar 
Vederi nevăzute. 


Suflarea oricărei vieți 

În urmă-i se şterge 
Cu ochi de iluzie bett 

Spre Domnul el merge. 


Și unde și Legea e moartă 
Sunt legi totdeauna, 

Dc-asupra sfirşitului poartă 
Treimea e Una. 


— »Lumină 'n lumină grozavă 
» Tu lumii eşti scutul, 
»Primește-mi cântarea de slavă 

»Din parte-mi,— căzutul. 


»N'am Doamne în spaţii nici rost 
»Și n'am vr'o chemare, 

säi robul durerii am fost 
»Și lumii amare. 


»Dar steaua perdutelor zări 
» În jalea-mi păgână 
»Plutindu-mi adesea "n visări 
» Veni ca o zînă, 


wWww.dacoromanica.ro 


Aug HESPERUS 


»Zicendu-mi: 
— „războinic pe lunci 
„Pe ceruri te 'nchiagă, 
»Mai mare ca mine ș'atunci 
»Răpeşte-mă "ntreagă. 


»Fii mindrul luceafăr pustii 
„Cu razele line, 

»Pe calea-mi cerească să fiu 
»Purtată de tine«. 


»Îndură-Te Tată din cer 
»Stăpîn peste fire 

»Cu duhul cel plin de mister 
"O, dă-mi nemurire. 


Sunt sol înserărei pustii 
Sunt sol dimineţii, 

Şi raza "n cutremure mi-i 
Pe norii,— drumeţii. 


N'am doruri, nici patimi ca voi 
Sunt vecinic în doliu 

În liniştea nopţii de-apoi 
Mi-e moartea linţoliii. 


Pe măguri de aur plutesc 
Më leagănă norii, 

Și 'n mutele geamuri izbesc 
Când plâng visătorii. 


Taiu mindru prăpăstii albastre 
În apele serii 

Nu simt nici plăcerile voastre 
Nici vintul durerii. 


Și dacă iubit-am o stea 
Pe mări călătoare, 

E moartă d'apururi și ea, 
Sunt astăzi mai mare. 


HI 


„Și legea vieţii de veci 
„De vremi să më lege 

„Pe căile cerului reci 
»Croește-mi o lege, 


— »0, umbra tăcutei dureri 
»Topit de iubire 


»Sburat-ai prin goluri să-mi cerï 


» De-acum nemurire |! 


»Dar află că "n veacul etern 
»'Tăcerea te poartă, 

„Simţirele moarte s'aștern 
säi dragostea-i moartă. 


»Ilesperus de-apururea dar 
»Fii mort între astre, 

»Îţi daŭ nemurirea în dar 
„A morţii sihastre«. 


Când patimă încă cram 
In haina de lut, 
Zdrobit de iubire-o iubeam 
Dar ea nu m'a vrut. 


Să fiù un luceafăr de veci 
Îmi zise, pe "'ntinsul; 

Dar azi subt privirile reci, 
O stinge învinsul. 


Stingherele raze le las 
Pe mute morminte, 
Trezind din al vremilor glas 
Aduceri aminte. 


Când crainic durerii zimbesc 
Din 'nalta mea cale, 

Fecioarele triste "et croesc 
Spelunci ideale. 


Pe plaiuri pribege îmi port 
Al ghieţei jăratic, 

Cu ochi singuratici de mort 
In veci singuratic, 


www.dacoromanica.ro 


HESPERUS 


Luceatăr ce "n flacără treci 
Pe văi fulgerate, 
Dând glasuri tăcutei poteci 

Pe jalea-mi te-abate. 


Când mort și subt glie voii sta 
Cu zimbetul rece, 

Mé 'mbracă în liniștea ta 
Tăcend mé petrece. 


Când sta=voi în visul solemn 
Alături cu mama, 

La umbră subt racla de lemn 
Eterne, ia-mi seama. 


Sunt rău și 'n ocară trăesc. 
Sfirșit-am și plânsul 

Şi plânsul, Stăpîne ’l doresc 
Să sufer cu dinsul. 


Pe norii ce-aleargă täeți 
În valuri și cute 

Tu mingii în bett poeţi 
Suspinele mute. 


Ca tine iubit-am cu dor 
În vremuri himere 
Dar stins-am întregul amor 
În mări de durere. 


IV 


ȘI ghiaţa adincului somn 
Iubirea-mi coprinse 

Mai sus de iubire sunt Domn 
Durerile-s stinse. 


Asemeni tristeţei *mi-apari 
În linele iazuri 

Când printre planeții fugari 
Tu birui talazuri. 


Asemeni durerii te-ador 
Cu ochi de descântec 

Când caut spre tine cu dor 
Fintină de cântec! 


Și dacă visarea-mi coprinzi 
Când razele "ţi cleteni, 

În lărgile mării oglinzi 
Mi-s ele prieteni. 


Când cade pe sufletul mei 
Cu dungi fără viaţă, 

Privirea ta dreaptă de zeu 
Më arde și 'nghiaţă. 


Când singur în recele gol 
Te "nal în contururi 

Iubirii sfirşite simbol, 
Simbol eşti de-apururi. 


IULIU DRAGOMIRESCU. 


UN VEAC DE CERCETĂRI ARCHEOLOGICE 


I 


ORIENTUL 





SN trânului Herodot; plăsmuirile sale îmbrăcate în haina vrăiită a povestei 
avusese darul să farmece și nimeni nu se gindea să vadă dacă în spusele 
iscusitului grec se află numai adevărul. Dar când cercetările istorice serioase, în- 
cepute subt auspiciile lui Napoleon de către Champollion, ap luat o desvoltare 
mai mare, Sa putut dovedi ca nefundate multe din afirmările „părintelui istoriei“. 
În 1799 ofiţerul francez Bouchard, din suita lui Napoleon, află o piatră 
cu inscripţiuni în trei limbi, între care și grecește; cheia ieroglifelor era din a- 
ceastă clipă găsită. Descoperirea lui Bouchard intrată în mâinele lui Champollion 
(Jean Francois) fu menită să lumineze întregul făgaș al istoriei egiptene. 

Jean Francois Champollion s'a născut la Figeac în 1790 și a murit la 4 
Martie 1832, lăsând în urmă lucrări serioase relative la trecutul egiptean. În 
1807, încă şcolar de liceii, citea la Societatea de științe și de arte din Grenoble 
un memoriii asupra geografiei Egiptului. În scurta sa viaţă avu norocul să des- 
cifreze hieroglifele, asigurându-și numelui săi un traiti paralel cu al tuturor des- 
coperirilor archeologice ulterioare în Egipt. Drumul sën fu rind pe rind bătătorit 
de savanţi ca Lepsius, ale cărui însemnate descoperiri aŭ adus mult folos, dar 
tot egiptologii francezi rămaseră în frunte. În 1851 Mariette Bey, un francez 
stabilit în Egipt, află templul numit Serapeum, în care boul Hapi trebuia să fie 
păstrat după ce era cu mult respect înnecat în apele sfinte ale unui isvor închinat 
lui Rå... În 1853 tot Mariette găseşte la Gisech cel mai vechiii templu egiptean; 
se lămuriră inscripţiunile de la Karnak, Edfu și Lucsor, faimos prin cele două 
obelisce, dintre care unul se află azi pe piaţa Concordiei din Paris. 

Rind pe rînd scoase la iveală ruinele casei lui Seth, templele de la Medi- 
net-abu, Ramesseum și altele. La Abydos, Denderah, Esneh, Edfu, Ombos și 
Philae, pe unde odinioară răsuna psalmodierea preoţilor lui Amon Dä, archeo- 
logul harnic și neobosit profană liniștea mormintală, ridicând vălul vremei de 


KR abia patruzeci de ani de când încă se socoteui ca sfinte spusele bè- 


wWww.dacoromanica.ro 


UN VEAC DE CERCETARI ARCHEOLOGICE 451 


pe ruinele adormite în pace. Urmară templele subterane dela Ibsambul din Nubia 
şi Beni Ilassan din Egipt. Întreprinse studii şi mai îndrăzneţe: la Gisech desgroapă 
templul marelui Sfinx; la Karnak mormintul lui Amasis I, fundatorul dinastivi 
XVIII; la Tanis regăsește monumentele regilor Hyksoși; la Edfu templul lui Pto- 
lomei Philopatorul; la Karnak pilorul triumfal al lui 'Tutmosisi ; din toată această 
vastă activitate Mariette întemeiază însemnatul muzëŭ de la Boulacq. Inscrip- 
Dune monumentelor spuneai atâtea lucruri, povesteau tainic dar adeverat şi 
luptele uriaşe de odinioară și isprăvile faraonilor vestiți, viaţa, obiceiurile, socie- 
tatea, literatura şi arta egipteană, încât o viaţă cu totul nouă însulleţi trecutul 
acestei ţări, îmbrăcată într'o lumină cu mult mai limpede. 

Mariette avu ca urmaș pe Maspero, azi profesor la College de France, 
conducând multă vreme muzăul dela Gisech. Maspero urmă cu săpăturile şi putu 
să stabilească o cronologie a faraonilor, și pentru prima oară publică o minunată 
istorie a Egiptului, Asiriei și Chaldeiei. Nu trebueşte să uităm cercetările archeo- 
logice ale lui Grebault, care, în Egipt, urmează lucrările începute subt Napoleon- 
cel-Mare. Graţie lui, sai găsit la Lucsor, Medinet-abu și Deir-El-Bahari noui 
și preţioase inscripţiuni. Menţionăm încă pe Saulcy, Rouge, Chipiez și Perrot, 
care aŭ publicat o istorie a artei egiptene; François Lenormant și pe germanul 
Ebers, care în al săi Egipt ilustrat a vulgarizat cercetările archeologice făcute 
în Egipt î). Emmanuel de Rouge descifră o mulţime de imnuri egiptene, povești 
erotice și ode minunate. Din această literatură reiese caracterul voluptos, carac- 
terul extrem de sensual al poporului egiptean, ca și al întregei rase semite?). 

Azi, muzăurile din marile orașe europene sunt pline de producerile artei 
egiptene. Colecţia archeologică egipteană din muzeele franceze datează din vremea 
lui Carol al X-lea; muzăul egiptean din Paris e foarte bogat și bine studiat ; pri- 
mul catalog făcut de Fr. Champollion a trebuit să fie reînouit din cauza nouilor 
achizițiuni făcute. Descrierea lui Em. de Rouge pare a fi cea mai completă 3) 
Muzăul egiptean din Paris cuprinde două părţi, ambele bogat împodobite. Preţios 
muzăii egiptean aŭ şi Englezii la Londra, unde în ultimele vremuri san adus 
multe tezaure archeologice. Franţa mai are un muzăi și o şcoală de archeologie 
egipteană chiar în Egipt, la Boulacq. 


În 1842, istoria Asiriei și Chaldeiei intra într'o nouă fază, graţie france- 
zului Emile Botta, consul la Mossul, care cel dintăi rezolveşte problema asirio- 
nologiei. Cu cheltuiala sa și fără ajutorul cuiva, dinsul, în săpăturile de la Kor- 
sabad, scoase la lumină adevărate minuni, desgroapă palatul regelui Sargon, care 
se află la muzăul parisian Louvre; făcu de asemeni însemnate descoperiri la Ku- 


D Ebers a scris și romane cu subicct egiptean. Putem cita pe faimoasa Ouarda. 

2) Emmanuel de Rouge a făcut multe traduc. ri. 

3) Notice sommaire par Em. de Rouge. Mai avem asupra muzăului egipteandin Paris lucrările urmatoare: 

Catalogue de la salle historique par Paul Pierrot, cât şi prețioasa descriere a lut René Ménard. 

Asupra literaturii egiptene se poate consulta Sémytes et Aryens, culegeri de Rosny.— Biblioteca Lotus- 
aibă, editura Borel, Paris, 1895. 


452 UN VEAC DE CERCETĂRI ARCHEOLOGICE 


jundzuk, unde subt movilcle numite tels spera să găsească ruinele Ninivei. Cer- 
cetările începute de Botta fură continuate de Victor Place. Englezului Layard îi 
fu dat în 1846 să dea peste ruinele Ninivei. Toate aceste descoperiri puseră la 
dispoziţia ştiinţei istorice o mare cantitate de documente noui, de care oameni ca 
Rewlinson t), Hinks, Fox Talbot în Anglia, Saulcy şi Oppert în Franţa, se folo- 
siră, aducând nout lumini în studiul istoriei Asiriei și Chaldeiei 2). 

Istoria. Asiriei, din legendară devine cu totulreală. În anul 1851 guvernul 
francez trimite la Karsabad și Niniva o misiune, în fruntea căreia se afla Ful- 
gence-F'resnel, fost consul al Franţei la Djedah. Acest savant fu ajutat în cerce- 
tările sale de Felix Thomas și Jules Oppert. În 1855 Fresnel, după patru ani de 
o folositoare activitate, obosit, moare la Bagdad. 

Moartea sa fu un dolii pentru archeologie. 

Francezul Sarzec îl înlocuește, și lui muzăul parizian Louvre îi datoreşte 
multe lucruri preţioase. Vin apoi Saulcy, neobosit archeolog, Smith, Maspero și 
Francois Lenormant. Mare bucurie fu în lumea științei, când Layard găsi la Ku- 
jundzjuk biblioteca lui Asur-Banipal, comoară nepreţuită, în care se găsea întreaga 
cugetare a vechilor vremuri, când civilizaţia strălucea, acolo unde azi e o tristă 
barbarie 3). Literatura asiriană începe, deci, şi dinsa a fi scoasă la lumină și în ea 
sensualul semit apare bine reliefat 4). 


În Medo-Persia un francez Anquetil Duperon, în 1754, la virsta de 23 de 
ani, când tineretul se gindește la petreceri frivole, sărac darplin de entusiasmul 
geniului, pleaeă spre India și apoi merge în Medo-Persia, imbarcat ca matelot pe un 
vas de comerţ; îndură suferinți morale enorme, dar idealul depărtat îl fermeca ; 
trebuia să reușească și a reușit. Jertfele lui Anquetil sunt probe de tăria geniului 
său; el nu este numai un savant, ci și un adevărateroi. Vin apoisavanţi cutezători 
ca Bournouf, un alt francez, urmaş în cercetările filologice ale lui Duperon și care 
termină opera începută la 1754 5). Continuă cu succes Rewlinson, Darmesteter, 
Maspero, Opert și Renan. În anii ultimi, săpăturile sunt continuate de D-nu și D-na 
Jean Dieulafoy, doi savanţi și neobosiţi luptători, cărora se datoresc multe și 
foarte însemnate descoperiri arheologice, printre care și minunata apadana sati 
sala de mâncare a palatului ridicat de Artaxerxes. Veacul al XIX-lea se încheie 
în mod splendid pentru archeologia orientală. 


1) A se vedea: H. Rewlinson, Les inscriptions cuneiformes de Asie occidentale (în limba engleză şi 
franceză). | 

3) La Vierge de Babylone, roman archeologic de Prosper Castanier, Paris, A. Charles editor, 1899. 

3) Muzăul britanic din Londra este mult maï bogat ca cel parizian (Louvre), insă în acesta din urmă se ailă 
mult mal preţioase documente ale apusel civilizațiunt asiro-babiloniene. 

4) Traducţia multor poeme asiriane s'a făcut de către Fox Talbot în Transactions of the Royal Society 
of Literature, seria II, tomul VIII, p. 244—255, şi studi! asupra acestor traducţiuni sunt datorite lut Francois Le- 
normant, în al săi Essai de commentaire sur les fragments cosmogoniques de Berose. 

5) Muzăul Louvre din Paris, cât și cel Britanic din Londra, cuprind numeroase specimene ale artei 
medo-persane. 


UN VEAC DE CERCETARI ARCHEOLOGICE 453 


Archeologia ebraică şi feniciană nu este așa de bogată. Cercetarile făcute 
de Ernest Renan și Mowers 1) sunt singurele aproape care formează stocul ar- 
cheologic ebraico-fenician. Geniul rasei semite adormit în monumentele orientale 
r&sună din noŭ peste valea rodnică a Nilului, trece dincolo în Mesopotamia și se 
intinde până la ţ&rmul Asiei mici, unde dă peste minunata civilizaţie arică, sta- 
vilă neîntrântă a semitismului. 


II 
GRECIA 


Spre sfirșitul veacului al XIX-lea, din Grecia ne vin vești fericite; lingă 
nsula Cythera s'a găsit un minunat cap de Hermes, făcut din aur și cu mult 
mai frumos decât Hermesul lui Praxitelles. Această descoperire e încununarea 
unei munci roditoare, în care străluce figura entusiastă a lui Henric Schliemann, 
un înamorat de tot ce este omeric ?). 

Intr'un mic sat din Germania, un băeţandru, cu figura blondă de ger- 
mun, adesea visa vis Där de capăt; citise odată poemele omerice şi dorea să 
vadă locul unde se desfășurase războiul dintre Grecia și Troia; era însă sărac și 
trebui să se trudească cu munca negoțului. Și când în jocurile lui de copil își 
desmerda tovarășa de joc, o copilă săracă tot ca și el, frumuşică şi cu privirea 
ce se pierdea în zarea noroasă a cerului german, o boteza cu numiri grecești, 
Ai trecut şi aceste vremuri aurite de soarele blând al copilăriei, micuța muri, 
iar micuțul deveni un serios negustor în Olanda și apoi în Rusia, unde deveni 
milionar. La o vîrstă destul de înaintată începu să înveţe grecește şi plecă la lo- 
cul unde se războiră două popoare pentru o năzdrăvană de femeie. Aceasta e viaţa 
lui Schliemann. Devenit archeolog, adună în muzăul săi din Atena, numit 
Ilion, tot ce descoperi pe pămîntul Troiei, și, graţie lui, se făcură în archeologia 
greacă multe şi importante descoperiri. Schliemann puse ştiinţa în stăpinire 
peste o mulțime de monumente și obiecte prețioase; desfundă însemnatele mor- 
minte de la Mykene. In entusiasmul sëŭ, el vedea în descoperiri tot ceeace O- 
mer pomenise în poemele sale, avea o credinţă oarbă că a aflat chiar mormintul 
lui Hektor. D-rul Schliemann a făcut cele mai mari și multe descoperiri archeo- 
logice în veacul al XIX-lea. 

Grecia a fost despoiată de comorile sale, şi de-abia azi a început să-şi 
oprească monumentele ce se găsesc pe teritoriul sën. Schliemann a voit să regă- 
sească Troia. Judecata sa era foarte simplă: el credea că de vreme ce Omer ne 
vorbește despre existenţa zidurilor Troiei, aceste ziduri trebuesc să existe, şi această 
ideie i-a venit lui Henric Schliemann când era încă tinăr şi citea pe Omer. 
Bogat, dest destul de înaintat în virstă, dinsul începu, călăuzindu-se de in- 
dicaţiile Iliadei, să caute în Asia mică, în regiunea riului Mendereh (Sca- 
mandru din Iliada), urmele Troiei, şi află multe urme de civilizaţiune antică. 


1) Die Phoeniziers. 
2) "Revue archâologiqueu, 1900, Décembre, — Paris. 


wWww.dacoromanica.ro 


454 UN VEAC DE CERCETARI ARCIIEOLOG ICE 


Troia, această cetate arsă, după cum o numește Schliemann, fusese desco- 
peritä, cel puţin așa credea archeologul german, și cetatea descoperită era pentru 
el Troia, așa după cum era a doua zi după căderea ei, aşa după cum Aiskylos 
a descris-o prin victoriosul Agamemnon : „Fumul înseamnă încă locul unde 
fu Troia ; furtuna nefericirii vijie încă, şi cenușa exhală aburi încărcaţi cu bogăţiile 
unui popor. Cea mai mare comoară pe care Schliemann a găsit-o, a botezat-o cu 
numele de Comoara lui Priamos. Descoperirile lui Henric Schlieman vor avea în 
archeologie un'loc de frunte, și acest savant modest, dar mare prin entusiasmul sën, 
tăcu săpături în Itaca, în Tirynta şi Mykena. In acropona din Mykena, se desco- 
periră mai multe schelete învăluite în aur masiv. Se mai găsiră diademe, bră- 
țări, inele, coliere. Schliemmann, în bucuria sa, zicea că a descoperit mormîntul 
lui Agamemnon. Archcologia greacă datorește mult acestui bărbat, şi singurul sëŭ 
defect e că a avut pe Omer ca Dumnezei şi fără care Dumnezeii Schliemann 
poate că nu era să aibă puterea de-a se consacra pe dinsul și averea sa unci 
așa de frumoase cauze t). 

Importante descoperiri sunt cele făcute în insula Santorin. Fouqué, vestit 
archcolog francez, crede că obiectele găsite în această insulă datează dintr'o 
epocă foarte veche. Săpăturile făcute de dinsul împreună cu alți savanţi greci aŭ 
aflat subt stratul de.puzzolană și cenușe locuinţe de lemn și vase făcute din ar- 
gil prost curățit. Vasele găsite la Santorin aparţin timpului, care din punctul de 
vedere al formei şi decoraţiunii indică o civilizaţiune primitivă, dar înzestrată 
cu fericite calități. 

La Mykena Schliemann a descoperit cinci morminte foarte bogate în 
aceste gropi, în carea găsit urmele unor schelete de bărbat și femeie, și dacă 
judecăm după marea profuziune de aur şi argint ce sa găsit în ele, ar trebui să 
aprobăm teoria lui, care vede în ele mormintele lui Agamemnon şi tovarășilor săi. 
Aceste morminte se crede că aparțin veacului al XV-lea sau XII a. Cr. ; săpătu- 
rile continuate arată însă că fac parte din epoca bronzului, și abundența auru- 
lui şi argintului justifică expresia homerică: »De mult bogata în aur Mykene«. 

Vechiul oraș al Myrinei este situat în Asia-Mică, pe coasta Eolidei, la 
nordul Smirnei și în faţa insulei Lesbos, la câțiva kilometri depărtare de satul 
modern Ali-Aga. Locul orașului antic și al necropolei, care azi poartă numele 
de Kalabassary, este proprietatea lui Aristid-bey Baltazzi din Constantinopol, 
care a oferit guvernului francez privilegiul de-a face săpături pe locul ce-i apar- 
ținea. In 1879 D-nii Edmond Pottier, Salomon Reinach şi A. Veyries începură să 
facă săpături care durară doi ani, din lulie 1880 şi până în Octombre 1882. 
Descoperirile acestea fură mult preţuite și lucrările găsite ocupă galeria Cam- 
pană a muzăului parizian Louvre 2). Mai avem apoi de menţionat descoperirile 
de la Dodona, Mycena, Tanagra, vulgarizate așa de bine de către Charles Dhiel5). 

Descoperirile lui Henric Schliemann ai deschis ehestiunea arzătoare unde 


1) Troie par Henri Schliemann. (Histoire des fouilles et recherches en Grèce), 
*) La Necropole de Myrina, par Mrs. E, Pottier, S, Reinach, A. Veyries.—Librăria Ernest Torin, 1892, 
5) Escursions archéologiques en Grèce, par Charles Dhiel.—Armand Collin.—1892.— Paris. 


www.dacoromanica.ro 


UN VEAC DE CERCETĂRI ARCHEOLOGICE 455 


se afla Troia. Dinsul crede că la Hisarlik, Curtius și Victor Duruy socotesc 
că Troia se afla zidită pe stânca ce domină izvoarele rîului Scamandru. Părerea 
lui Schliemann nu poate să fie sfintă. Acest entusiast archeolog era un auto- 
didact lipsit de o serioasă instrucţiune; de aceea părerile lui sunt supuse unei ri- 
guroase critici.— François Lenormant este şi dinsul unul din fruntașii archeologiei 
moderne, Lui i se datorește aflarea faimosului mormiînt de la Eleusis, în aripa 
dreaptă a Ackropolei, care oferă mari analogii cu tezaurile de la Mykene. 

Maurice Halleaur a găsit numeroase statuete și în special curioasa statue a 
lui Apolon Ptôos; studiile sale din Le Bulletin de correspondance hellénique sunt 
foarte apreţiate în lumea savantă alături de-ale lui Heuzey, care prin descoperi- 
rile sale din Akarnania a aruncat o vie lumină asupra istoriei Greciei. In 1894 
Homolle, directorul școalei franceze din Athena, găsi la Delphi tezaurul Athenei și 
un mare număr de statuete, opere desăvirşite, și purtând pe dinsele pecetia min- 
dră a idealului artistic grec. Trebue să mai menţionăm pe Milchhăfer, archeolog 
german de mare valoare; O. Rayet; Heron de Villefosse, eminentul conservator 
al muzăului Louvre; F. Richter; Rachl; Smith Porcher, care în „History ot the 
recent discoveries of Cyrene« aduce rezolvirea multor probleme archeologice. In 
acest veac, archeologia a avut fericirea să poată înnălţa falnicul monument ar- 
cheologic și epigrafic, Corpus inscriptionorum graecarum. Alături de această uriașă 
operă trebue să menţionăm valoroasa, deși puţin vasta istorie a artei grecești, 
datorită lui Perrot și Chipiez. In ultimele vremuri, în insula Creta, se fac mari 
săpături. Aci unde a fost odineoară punctul de trecere între Grecia și Asia, ar- 
cheologia a descoperit neperitoare tezaure. 


II 


ROMA 

Archeologia a adus și istoriei romane mari foloase. Cu toate că existaŭ 
numeroase izvoare literare, archeologia a ajutat mult la lămurirea problemelor 
de ordin special. Intreaga viaţă a Romei a fost reînviată de numeroasele lumini 
ale archeologiei romane. Avem în Pompeia, Stabia și Herculaneum icoana fidelă 
a oraşelor romane și catastrofa din 79 d. Cr. a fost pentru archeologie o fe- 
ricire. 

Archeologia latină a luat un mare avint în veacul al XIX-lea. Putem zice 
că descoperirile făcute în această ramură a archeologiei sunt multe, şi azi urmele 
lumei latine urmează a da mult de lucru învăţaţilor. Cităm lucrările lui W. Gell, 
ale lui Donaldson, Th. Mommsen, Wordsworth, Avellino, Quaranta, Carlo Bon- 
nuci, Jorio, Minervini, Garruci și Guiseppe Fiorelli, care a condus cu multă is- 
cusință ultimele descoperiri de la Pompeia. Nu trebueşte uitat și Prosper Cas- 
tanier, care a făcut numeroase descoperiri relative la Marsilia înainte de domi- 
naţia romană, 


456 UN VEAC DE CERCETĂRI ARCIIEOLOGICE 


In ţara românească mișcarea archeologică este tinsră, dar s'a prezintat de 
la început subt un caracter serios, și face progrese pentru că în fruntea d se află 
D-l Gr. G. Tocilescu. Este adevărat că înaintea sa archeologia în România a nu- 
mërat ca întemeietori pe Cesar Boliac şi pe Al. Odobescu. Al. Odobescu, mai ales, 
a introdus știința archeologiei la noi. El a ştiut să facă cu puţin multe, foarte 
multe pe terenul archeologiei. D-lui Gr. G. Tocilescu însă îi datorește archeologia 
romană cele mai multe descoperiri. E destul să citim monumentul de la Adam- 
Klissi; falnic act de botez al latinităţii noastre, după cum îl numește cu multă drep- 
tate D-sa. La Reşca în județul Romanați, în ultimele vremuri D. Tocilescu a aflat 





UN VEAC DE CERCETĂRI ARCHEOLOGICE 457 


urmele educaţiunii grecești, care pătrunsese și în provincia Dacia; la Grădiștea 
saü găsit aceleași urme. Intre Cernavoda și Constanţa sunt numeroase valuri ro- 
mane, care grăiesc destul de limpede despre latinitatea poporului român. La 
Turnu-Severin da aflat o cărămidă foarte curioasă. Pe dinsa se pot observa patru 
linii, care formează o serie de ornamente 
ciudate. O examinare a D-lui Toci- 
lescu a dovedit urma unei scrieri siriace. 
Mai avem de citat încă numeroase mo- 
numente funerare, care dovedesc prezența 
legiunilor romane și care amintesc în co- 
lori puternice viaţa de odineoară a Romei. 





Stelă îunerară, găsită la Constanţa 


In localitatea Spantzov din judeţul Ilfov 
D. Tocilescu a descoperit o amforă greacă, 
cu două mănuși și având inscripţia ur- 
mătoare pe partea stingă: 


»Er Apioroda 





Mou Devon ous 


Cippus cu'inscripţie metrică, iar în partea dreaptă următorul rind: 
găsit la Constanţa »0, acod. Forma literelor ne arată că va- 


www.dacoromanica.ro 


458 UN VEAC DE CERCETĂRI ARCHEOLOGICE 





Stelă junerară a armatorului Amiforă găsită la Spantzov 
Teocrites, găsită la Costanţa (Jud. Ilfov) 


sul găsit a fost fabricat în secolul II a. Cr., subt arhontatul lui Aristodamos, în luna 
Panamos, de Thiasos fabricant de amfore. Descoperirea aceasta arată marea 
însemnătate a provinciei Dacia, care, înainte de a fi cucerită de Roma, poseda 
numeroase puncte comerciale, căci amforele grecești se fabricau numai pen- 
tru export și se desfăceaii în centrele industriale mari 1). Foarte interesantă este 
și o placă de marmură albă, care conţine o inscripţiune relativă la prosperi- 
tatea și isbinda împăratului Marcu-Aureliii printr'o thiasă de-a lui Dyonisios, 
după cum o probează bas-relieful care decorează o parte dintr'un templu gä- 
sit la Constanţa. Iată inscripțiunea pe care o împrumutăm din opera Fouilles 
et recherches a D-lui Tocilescu: 


»Ayaðn Tun 
Vie ris co xuoiou Abroxoăropos Katoaoos M(âoxou) Avrovi(v)ou (Aton) Arou 
Evo(efo5) Eir(uyo5) Zef(asro5) zügeg re xat vetans sol aiwviov Iëtanofe .. „« 


1) Toate descoperirile archeologice din țara noastră s'a făcut subt auspiciile M. S. Regelui Carol, 


UN VEAC DE CERCETĂRI ARCHEOLOGICE 





Inscripţiunea unei Thiase a lui Dionysos 


Tot de domeniul archeologiei ţin și descoperirile epigrafice și de acena nu 

le-am menţionat aiurea. La noi însă, pentru-că această ramură a archeologiei a 
fost introdusă numai de câţiva ani, sunt dator ca, în istoricul ce fac mersului 
archeologiei în ţara românească, să më opresc câteva clipe şi asupra ştiinţei epi- 
grafice. Graţie D-lui Tocilescu, azi avem o destul de mare serie de inscripțiuni, 
toate interpretate exact şi care aruncă o vie lumină asupra istoriei orașelor gre- 
cești de la Marea-Neagră și a provincielor Moesia și Dacia. Intr'adevăr, ca să ne 
ocupăm numai de epigrafia latină, ce am putea cunoaște despre istoria provinciilor, 
despre administraţiune, despre viața publică și privată, mai ales despre istoria 
armatei, dacă izvoarele epigrafice war veni ca să umple lacunele ce ne lasă fin- 
tânele literare? Ce se putea ști despre administraţiunea romană în primii secoli 
ai principatului lui August, din codicele Theodosian, care e bun pentru timpul 
săi, iar nu pentru timpii anteriori? Ce ne spun istoricii romani, fie chiar un 
Tacit, despre viața municipiilor, despre acea exuberanţă de forţe care a făcut ca 
imperiul roman să-și desăvirșească opera sa civilizatoare în toată lumea cunos- 
cută de antici? D. Tocilescu a izbutit să adune în Muzeul din București peste 
600 monumente epigrafice relative la Tomis, Callatis, Istropolis, Troesmis, Tro- 
paeum Trajani, orașe de pe malul drept al Dunărei. Inscripţii preţioase a desgro- 
pat d-sa şi în ruinile din Oltenia. Inscripţiunile grecești d-sa le-a publicat în 
Archăelogisch-Epigraphische- Mittheilungen, Viena, iar o parte din cele latinești în 
Revista d-sale de istorie, archeologie și filozofie și în Tinerimea Română 1). Mo- 


1) A se vedea » Fouilles et recherches archéologiques en Roumanieu« par Gr, G. Tocilesco, mémoire 
présenté à Académie française, precum și opera Adam-Klissi de Gr. G. Tocilescu. 


460 UN VEAC DE CERCETĂRI ARCHEOLOGICE 


numentele găsite în ultimile vremuri în Forum romanu, sunt din primele vre- 
muri ale Statului roman. Inclinăm că sunt posterioare epocei decemvirale, 
unindu-ne cu părerea luj Hülsen, susținută în lucrarea sa: „Das comitium und 
seine Denkmäler in der republickanischenzeite. Nu este locul aci să intru în detalii; 
de asemenea nota caracteristică a monumentelor acestea este calitatea lor sacră. 


CONST. AL. IONESCU, 


mt df 


SOLII PĂCII 


TRAGEDIE ÎN CINCI ACTE 


(Urmare) $) 


gc 


ACTUL V 
SALA TRONULUI 


In fund, pe tron, Craiul Glad. La stinga sa Ileana. La dreapta Viorel șade sprijinindu-și cotul sting pe speteaza 
tronului. Fruntea sa aplecată pe braţ e inegurată. Sala e plină de curteni și popor. 


SCENA I 


Craiul Glad, Viorel, Ileana, Iuga, Coman, Curtent, Popor 
Craiul Glad (neliniștit) 


Deci veștile sunt triste? 


Iuga (în faţa tronulut) 


Sunt vești intunecate. 
Cu oaste oțelită în lupte înverșunate 
Pășeşte Voevodul din asprul Făgăraș, 
Pășește-asupra noastră și cugetu-i trufaș 
Se *mbată de isbindă. 


Craiul Glad (cu privirea strălucitoare) 


E falnica beţie 
A sufletelor mîndre. 


Iuga 


In dalba-i semeţie 
Mai dulce-t pare lupta ca vinul aurit 
Ce curge în crăescul pahal. L-am întilnit 
In munţii singurateci pe culmile stâncoase. 
Era pe la ameazi. In valuri luminoase 
Cădeaii din soare raze: păreati argint topit 
Iar fruntea lui asemeni cu bronzul strălucit ` 


1) A se vedea Literatură şi Artă Română, an. V, pag. 232. 


402 


SOLII PĂCII 


Era încununată de razele-argintate. 

Privirile lui mîndre ardeaiă înflăcărate 

Şi mult maï lucitoare ca raza de pe frunte. 

Iar cum pășea de falnic pe culmea cea de munte 
Era asemeni celor ce merg pribegi pe valuri 
Uitând chemarea dulce și plânsul de pe maluri 
Mânaţi de gînduri roabe la cânturi de sirene ; 
Privind singurătatea de codri pe subt gene 
Urma în depărtare luciri de idealuri, 

Lumini aprinse tainic pe culmile de dealuri. 


Craiul Glad 


Luciri de idealuri aprind a lui privire 
Pe când noi stăm subt greaua și trista amorţire 
A viselor. 


Iuga 
De-asupra pe 'ntinderi pustiite 
Trecură șoimii negri cu glasuri amorţite; 
Păreai chemarea tristă ce 'n noapte se înalţă 
Din pepturi restignite spre falnica viaţă. 
Dar oștile trecură: privind spre-albastre dealuri 
Urmati în depărtare luciri de idealuri. 


Craiul Glad 
Şi oștile-i sunt mîndre ? 


Iuga 

Subt grelele lor zale 
Aduc cu ele spaima ținuturilor tale, 
Căci sunt mânate 'n lupta cu valurile vieţii 
De-un dor adinc de moarte în floarea tinereţii. 
In vale gloata tristă privind în înălţime 
Se strînse mohorită și palida mulțime 
Văzu, cum sta 'ngrozită, trecând moartea pe dealut 
Urmând în depărtare luciri de idealuri 
Oștirea coborise pe plaiul înflorit. 


Craiul Glad 


Și unde este-acuma poporul mei iubit ? 


Iuga 


Poporul stă și-așteaptă pe cel care-o să vină 
Să pună ’n al săi suflet nădejde și lumină. 


Craiul Glad 


Poporul stă și-așteaptă ! Auzi tu, Viorele? 
Nădejde și lumină |! (către curteni) Boerii curţii mele 
S'asculte hotărîrea-mi! 


SOLLI PĂCII 


Coman 
Măria ta, norodul 
La vestea resvrăltirii lui Negru Voevodul 
Se "'ndreaptă către tine. 
Craiul Glad 
Boer! şi drag popor! 
Vecinii noştri astăzi cu oaste multă vor 
Să cadă-asupra noastră cu foc și cu urgie 
Dorind să ne răpună ca aspra vijelie. 
Curtenii 


Să vină | lodrăznească | 


Craiul Glad 


Dar eŭ sunt obosit 
Şi trupul men e girbov iar braţul mei slăbit 
De-aceea hotărit-am izbinda luptei grele 
Să las io poarte altul cu sarcinele mele, 
Aŭ nu gindit-am bine? 
Curtenii 


E-un gind de înţelept. 
Craiul Glad 


Aşa mi-a fost credinţa car fi şi sfint şi drept 
Să las pe al mei Do... 
Viorel (ridicându-se de-odată) 
Părinte! Indurare ! 
Dar sarcina aceasta apasă-atât de tare 
Că nu am îndrăzneala s'o iaă, 
Ileana (inspăimintată) 


Dar Viorele ! 


Craiul Glad (posomorit) 


Ha, cine-i împotriva-mi ? 


Ileana (rugătoare) 


Priveşte ale mele 
'Trudite braţe slabe întinse către tine. 
Curtenii 


Primeşte-a noastră rugă | 


Coman 
Privirile ni-s pline 
De lacrimi. 


463 


464 


SOLD PĂCII 


Viorel 


Ruga voastră atât de îndurerată 
Mă arde ca o pară subt timpla sbuciumată. 
Dar nu mai înalţ astăzi din gene tremurate 
Priviri orgolioase de-a lor singurătate 
Spre palide vedenii. 


Ileana 


Vai, trista osindită ! 


Viorel (duios Ilenet) 


Zădarnic braţ de rugă întinzi ca o ispită | 
Intoarce-te la unda din clarele izvoare, 

La crinul ce suride subt razele de soare 
Şi uită-mă tu fată cu zîmbetul de vise 

Ce treci pe parfumate poteci de flori deschise, 
Pe fruntea ta o umbră se pare-o mingiere 
Şi ?n ochi “ţi arde-adinca iubirilor durere 
Pe când în pribegie pe valurile vieţii 

Cu suflet singuratec ca steaua dimineţii 
Më sbuciumă în ceasul amurgurilor line 
Când moare ziua clară pe culmile senine 
Un dor nestins de pace eternă, 


Craiul Glad 


Necurmată 
Nu este nici o pace. 


Viorel (sfişiat de indoială) 
Cum oare!.,. Niciodată ? 
SCENA II 
Aceiaşi, Solit păcii, Cavalerul negru 


Craiul Glad 


Ha, iată-v& acuma și voi soli al durerii ! 


Intăiul sol al păcii (grav) 


Venim să punem pacinici surisul mîngteriï 
In sufletele voastre. 


Craiul Glad (cu groază) 


Nu, nul V-am cunoscut. 
Vol soli aï amăgirii. 


Intăiul sol al păci! 


Te 'nșeli | Tu paï putut 
Pătrunde-a noastră taină atât de 'ngrozitoare. 
Acelui ce-o desleagă, 


wWww.dacoromanica.ro 


SOLII PĂCII 


Craiul Glad 


Dar cine sunteţi oare? 


Intăiul sol al păcii (cu o deosebită solemnitate) 


Noi suntem solii morţii veniţi din adîncimea 

Ce tremură în somnul pe care "'ntunecimea 
Imensă se întinde subt bolțile de-aramă, 

Din veacuri fără nume cu sbucium și cu teamă 
Mereii se coboriră, spre taina arzătoare 

A noastră, minţi în chinuri și trist-întrebătoare 
Dar nu le-a stat în fire misterul să-l deslege, 
Căci el domnea în lume mai grei ca orice lege. 
Şi toţi ţintiră-asupră-mi săgeata dușmăniei, 
Căci noi eram odihna și simbolul tăriei 

Iar sus era mișcarea, eterna frămîntare 

Ce mână lumea ’ntreagă spre goala sbuciumare. 


Viorel (cu o lucire de speranță) 


Deci voi mi-aduceţi pacea ? 


Intăiul sol al păcii 


O pace nesfirșită, 
O pace ca o noapte de vară 'nvăluită 
In mantia regală a bolţii fără stele 
Şi fără sbuciumare a cerurilor grele 
Pe când visează blânde și albe nemișcate 
Pe câmpuri adormite doar roze parfumate, 


Viorel (indoelnic) 


Coroana dureroasă a visurilor mele 
Ce-și lasă sângeroase podoabele lor grele 
Peri-va oare-acolo ? 


Intăiul sol al păcii 


Acolo nu sunt vise, 
Căci căile luminei de umbră sunt închise 
Şi umbra este pacea. 


Viorel (inaintează și îngenuche înaintea Solilor Păcir) 
O, daţi-mi o cunună 

De crini duioși și fragezi. Pe fruntea mea nebună 
Ași vrea să simt sărutul suav al albei flori 

Sin suflet să-mi pătrundă încet aï săi fiori 

De pace. 

Ileana (desnădăjduită) 
Viorele | 
Craiul Glad (cu tărie) 


Ce aspră hotărire 
Luat-ai ? 


465 


466 


SOLD DACH 


Viorel (blând) 


E ?nchinarea la dalba fericire | 


SCENA III 
Aceaiși, Simina 
Simina (intrând şi apropiindu-se repede de Viorel) 


Eu iarăși vin la tine. 


Viorel (cu întristure în glas) 


Dar nu ca alte dat) 
Când cântecul se stinse tărziii mi te arăţi 
Să faci să 'nvie iarăși pe harpa fermecată 
Ca ?n gloriile-apuse cântarea "nduioșată. 


Simina (măreață) 


Ridică-te ; urmează-më 


Viorel 


i Vai, nu maï pot! Sdrobiţi 
Imi sunt genunchii șubrezi şi-atât de obosiţi 


Că nu-mi mai poartă trupul. Ci vin de mine-aproape, 


A ta făptură mîndră privirea să-mi adape 
In clipile din urmă, 
Soli? păcii (eu oţerire) 


„Ispita ! 


Ileana (tristă) 


Viorele, 
Auzi ce întristate curg lacrimile mele 
Alung-o de la tine! 


Craiul Glad (către Simina) 


Dar cine ești fecioară 
Ce pari atât de mindră ? Te văd întăia oară ! 


Simina 


Sunt cea ce dă fiinţă visării dureroase 

Chemând către lumină dorinţi întunecoase 

Că 'n lumea ce se perde pribeagă ’n trista ceaţă 
Sunt vecinica lumină, sunt vecinica viaţă. 


Craiul Glad (desamăgit) 


Eşti vecinica lumină ? Vai, du-te, fiica mea, 
Căci crucea ta pe umeri apasă mult mai grea 
Decât apasă-a noastră. 


Cavalerul negru (aspru) 


Sunt chinuri în lumină. 


SOLII PACII 


Craiul Glad (pe ginduri) 


Sunt chinuri... Da, sunt chinuri, frumoasa mea străina | 


Simina (superbă) 


Deschideţi ochii voştri! Eă stai așa de clară 
In rochia mea albă ce trupu-mi înfioară 

In cât m'aseamăn tristă în clipile durerii 
Cum sunt de părăsită luceafărului serii, 

Ci fruntea mea se 'nalţă senină și curată 
Asemeni cu altarul pe care nici o pată 

De umbră nu-l 'negrește. Priviţi și vă rugaţi ! 
Pe marmura cea rece genunchii vi-i plecaţi, 
Căci eŭ sunt vestitoarea vieţii strălucite 

Ce nu cunoaște plânsul. 


Cavalerul negru 
Destul nechibzuite 
Cuvinte ascultarăm ! 
Iuga 


Noi nu te-am fost chemat. 


Coman 


Nol nu te cunoscurăm. 


Craiul Glad 


Tu, fiică din păcat 
Născută, du-te, du-te ! 


Simina 


Şi dacă rămânea-voiiă 
Ia rîndurile voastre ? In taină asculta-voiii 
Cum cade noaptea tristă în suflete-obosite 
De jale şi în clipa durerii negrăite 
Voiŭ pune 'n mintea voastră lumina ce nu piere. 


Cavalerul negru (cu necaz) 


Not nu voim lumină! 


Curtenii 


Noi nu voim... 


Viorel 


Tăcere 
Voi suflete perdute în neagra rătăcire! 


Simina 
Deschideţi ochii voştri spre alba lericire 


Ce-şi lasă a sa mână să cadă ertătoare 
Pe frunţi în resvrătire. 


467 


468 


SOLII PĂCII 


Cavalerul negru 
Şi dacă ’n resvrătire 
Ne stă viaţa noastră ? 
Curtenii 


Nol nu vrem fericire. 


Coman 


Nol nu vrem fericirea vestită de-a ta gură. - 


Iuga 


Noi nu te invocarăm, 


Viorel (amar către Simina) 
O, iartă-i și te 'ndură, 
Căci nu ştii nică ei singuri ce fac! 
Simina 


Subt grei blestem 
Se sbat ale lor chinui și In noaptea rece gem 
Dar nu ştiii nici el singuri ce vor, 


Craiul Glad (rugător) 
Vai, du-te, du-te, 
Să nu cădem în prada ispitelor perdute! 


Ileana (vine şi ingenunche inaintea Siminet) 


In neagra noastră noapte tu ești ca ziua clară, 
Dar vorba ta-i pedeapsă și raza ta povoară, 
Căci noi privirăm tragică prea mult în adincime 
Şi ochii noștri poartă grozava 'ntunecime 

A ochilor ce plåns’aŭ în ceasuri de "ndoială. 
Iar toată-a ta fâptură atât de triumfală 

E-o aspră imputare în sufletele noastre. 

De ce să 'ncerci privirea spre 'culmile-albastre 
A zile! a ne-o 'ntoarce? Ni-s sufletele "'nchise 
Şi pline de 'ntuneric, 


Simina 


Eŭ voiti să pun iar vise 
In sufletele noastre, dar vise luminate 
De flacăra ce arde în doruri "'naripate. 


Iuga 


Noi nu voim lumină! 


Curtenii (murmurând) 


Noi nu voim lumină | 


Coman 


In altă parte poartă-ţi ispita, tu străină! 


wWww.dacoromanica.ro 


SOLIL PACII 469 


Cavalerul negru (cu patimă) 


Să piară blestemata ! 


Curtenii (cu furie) 


Cu pietre so lovim! 


Iuga 


Afară în pragul porţii de stilp ao ţintuim ! 


Cavalerul negru 
Ha, fiică a luminii ce-atât ne-ai chinuit, 
Să cadă al tăi sânge asupră-mi. (O loveşte cu buzduganul in pept. 
Către curteni), S'a 'mplinit 
Dorinţa voastră | 
Simina 


Sinu-mi pătruns e! (cade) 


Cavalerul negru (Curtenilor) 
Ce-așteplaţi | 
(Curtenii r&mân muţi de groază. Citeva clipe domneşte o tăcere adincă pe scenă, Apoi de odata). 
Craiul Glad (cu glas sălbatec) 


Se face întuneric ! 


Cavalerul negru 
Luaţi și depărtaţi 
Din sală trupul vinăt al cele! îndrăzneţe! 
Iuga (se apropie de Simina dar de odată se trage inděrčt) 


Ni-e teamă de ispita de caldă frumuseţe. 


Viorel 


Lăsaţi-mi-o aproape ! O, nu mi-o depărtaţi; 
Eŭ von să mor cu ochii spre dinsa îndreptaţi 
S'o simt așa de albă în clipele supreme 
Precum am întâlnit-o de mult în acea vreme 
A zilelor de aur. 


Craiul Glad (către Curtent) 
Lăsaţi-o ! 
Ileana (sfirşită) 
Viorele | 


Viorel 


Tu, soră milostivă cu ochi de vineţele | 


Coman 


Se face întuneric | 


470 


SOLII DACH 


Craiul Glad 
O umbră se coboară 
Incet de-asupra noastră. 
Ileana 


E pală, trista seară 
Ce cade-aşa de lină. 


Viorel (căzut la picioarele Solilor Păcii) 


Lumina se arată 
In zarea depărtată. 


Simina (incet) 
In zarea depărtată 
Vezi tu lumina blondă? 
Viorel 
| O văd, Ea mi se pare 
O rază-a unul soare ce ’ncet și trist răsare, 
Simina 


Indreaptă-te spre dinsa. Acojo-i miîntuirea, 


Viorel 
Așa de "'ncet se înalţă! 


Simina (cu vorba întretăiată) 


Aşteapt-o! E menirea 
De acum mi-am împlinit-o ! (Moare). 


Craiul Glad (ingrozit) 

Ah, ce-i întunecimea 

Ce cade-atât de rece? 
Solii Păcii (gravi) 
Veniţi din adîncimea 
Ţinuturilor negre noi dăm eterna pace, 
Căci lut sunteţi cu toţii și ?n lut vă veţi preface. 
Craiul Glad 


E vr'unul ce vorbește aici pe ?ntunecate? 


Ileana 


E vr'unul?,.. A, mi-e groază! 


Craiul Glad 


Mi-s braţele "ncleștate 
De jilt. 
Ileana 
Dar este unul ce spune "o umbra deasă 
Cu vorbe suspinate o rugă ne "'nţeleasă. 


wWww.dacoromanica.ro 


SOLII PĂCII 411 


Craiul Glad 


O rugă ne 'nţeleasă ! 


Viorel 


Lumină nepătată 
Coboară ?n al men suflet. 


Ileana 


A, noaptea ’ntunecată 
Ce rece e și mută | 


Coman 


Ași vrea să văd lumină | 
Craiul Glad 
A, einen întuneric vorbește de lumină? 
Ileana 
Lumină |. .. Ce fâcură-ţi cu blânda-i vestitoare ? 
Curtenii 
Noi nu voim lumină ce chinue și dvare. 
Craiul Glad 
E frig și întuneric. 
Viorel 


Ce falnică lumină 
Pătrunde In al meii suflet! 


Craiul Glad 


E "'ntreaga sală plină 
De umbre. 


Curtenii 
Ni-e groază. 
Viorel 


Minunea mintuirii 
O văd așa de clară. 


Craiul Glad 
In taina amurgirii 
Ni-s sufletele prinse. 
Ileana 


Şi seara ce pluteşte 
Aici așa de tristă | 


472 SOLII PĂCII 


Craiul Glad 

Ah, seara nu sfirșește 
De-asupra noastră ? 

Ileana 
Nu! Ea cade-așa de deasă 
Că pare ca o mantă greoae ce ne-apasă 
Pe umeri. 
Viorel (in extaz) 


O, te simt, dorită liberare. 


Craiul Glad 


Ce zice ? 


Ileana 


Pare-un imn rostit în aiurare. 


Viorel 


Minune-a mintuirii supreme, slavă-ţie ! (Moare). 


Solii păcii 
Sfirşitu-sa pioasa și tainica solie. (Es urmati de Cavalerul uegru. Tăcerea învă- 
lue din nou scena. Nimeni nu îndrăzneşte să se miște din loc în intuneric). 
SCENA 1V 


Craiul Glad, Ileana, Iuga, Coman, Curteni, Popor. 
Craiul Glad (plângător) 


De ce e-atâta pace? S'aducă facle mari 

S'alunge 'ntunecimea. Cu inimele tari 

Privi-vom taina gravă de-am ști chiar că murim. 
Ileana 


S'aducă... A, mi-e groază | 


Coman 
Noi toţi ne îngrozim 
De însuși pașii noștri. 
Craiul Glad 
Lumină, ah, lumină | (Se aduc facle. Craiul 
Glad privește uimit împrejur). 
Dar unde e?... (Se opreşte ca şi când s'ar teme să urmeze mai departe), 
Coman (cu faţa aplecată spre Viorel) 
El doarme. Pe faţa lui senină 
De pace rătăcește surisul fericirii. 
Craiul Glad (coboară treptele tronului) 


A El doarme! O, minune supremă a mîntuirii | 


www.dacoromanica.ro 


staŭ tiicuţi de o parte). 


(sfirșit). 


SOLD PĂCI! 


Ileana (inspăimîntată) 
Nu, nul E mort! 


Curtenii 


Domniţă ! 


Craiul Glad (temându-se că n'a auzit bine) 
Ce spune ? 


Ileana 

A, el zace 
Lipsit de ’nsuflețire | 

Coman 


Dorita sfintă pace 
Kn moarte. 


Craiul Glad (smulgendu-şi părul) 


Mort | A, cine rosti cuvîntul crud? 
Tăceţi, tăceţi | Eŭ voiii durerea să-mi aud 
Cum plânge 'n ceasul serii. De ce priviţi și staţi 
Așa de triști în juru-mi. Plecaţi! Ce așteptați ? 
(Rămâne aplecat asupra trupului lui Viorel, Ileana îngenunche. Curtenii 


Cortina. 


Sr. PETICĂ, 


473 





Ateneul Român 


ca.To 


WWW. 


CRONICA 


LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ 





XE |xramenele Conservatorului din Bucureşti. (1901). — De câteori ne aflăm în faţa exame- 
k Gi nelor Conservatorului avem un sentiment bun, opus judecății noastre reci. 

“14| Sentimeatul ne face să vedem, în limba lui caldă și mișcătoare, un număr de elevi și de 
eleve tinere, acestea îmbrăcate in culori deschise, gătite și pieptănate frumos, eșind pe scenă drepte 
și emoţionate—ca niște figuri de Henner —și spunendu-și saii cântându-și bucăţile pregătite cu toată 
bunăvoința, cu toată inteligenţa și cu tot talentul ce li l-a hărăzit natura. E o priveliște frumoasă și 
atingătoare în emulaţiunea aceasta a generaţiunii tinere. Văzendu-le venind, rînd pe rînd, și vor- 
biad fiecare limba oamenilor care aŭ ilustrat lumea, limba lui Shakespeare sai Moliere, Alecsandri 
sat Eminescu, Beethoven, Mendelsohn, Chopin, al o mingiere și o satisfacere a amorului propriti 
naţional, că toate aceste fiinţe, elita inteligenței de mâine, vor deprinde pe urmașii lor în societatea 
acelor genii mari și se vor refugia ele inseși, în orele lor de suferinţă, în mulţumirile supreme ce le 
dă arta, adică vor găsi în frumos un sprijin moral. Chiar publicul acela care se grămădește cu miile 
în sala Ateneului dă dovadă de gust, pus pe cale de a se desvolta, și apreţiază arta din ce în ce 
maï mult. lată de ce zilele de examen ale Conservatorului sunt pentru sentimentul nostru zile lu- 
minoase, îmbucurătoare şi dătătoare de multe și mari speranţe.—Și văzând ceeace suntem astăzi, în 
comparare cu ceeace eram acum 20—30 de ani, nu arareori ne suprinde o lacrimă de bucurie. 


Pentru raţiunea rece însă lucrurile sta altfel.—Cu cât urmărește cineva maï de aproape 
examenele Conservatorului nostru, cu atât își face o idee mai inaltă despre artă, văzând atâ- 
tea fiinţe care încearcă a face artă fâră să-și poată izbindi gîndull... Cu toate acestea, 
din sutele de elevi ce-și pierd timpul cel mai frumos, urmând cu o obstinaţie culpabilă cursurile 
Conservatorului, fără predispoziţii naturale, sunt și câteva elemente bune care vor putea deveni 
utilităţi în artă și, printre ele, unele talente reale ce vor face onoare timpului lor. 

Lăsând la o parte pe elevii mediocri și slabi, vom aminti astăzi numai pe cei-ce aa dis- 
tins cu adevărat. 

Incepând cu declamaţia, notăm cu plăcere numele a doi absolvenţi ai Conservatorului, 
Bârsan Zacharia şi I. Lecca, elevi aï D-lui C. Nottara, care, atât cel întăf, ca viitor artist tragedian, 
cât și cel al doilea în genul comic, aŭ dat dovezi de multe însuşiri de scenă. Bârsan, în rolurile mat 
potolite, cu deosebire, în suferinţi mai concentrate, în accente maï conţinute va deveni, sperăm, un 
artist remarcabil. D-sa a zis în mod mișcător actul III din Ovidiii, făcându-ne să înţelegem și să 
simţim tristeţa profundă și dureroasă a poetului exilat la Tomi. In rolurile de sbucium şi de patimă 
nemărginită, cum e spre pildă rolul lui Otello, ne-am permite a-i da un sfat amical, amintindu-i ade- 
vărul cunoscut că, în tragedie ca șiin muzică, notele tari nu ţin locul notelor juste.— Lecca Ioan, în 


www.dacoromanica.ro 


476 CRONICĂ 


Revanşa scărilor, o traducere românească înspăimintător de rea, a arătat inteligenţă și perspica- 
citate de bun comedian, un joc fericit de fizionomie, dar prea multe mișcări și o pronunție nu des- 
tul de îngrijită. Corectând aceste mici defecte cu timpul, vom afla în d-sa un artist de valoare. 

Tot printre elevii D-lui Nottara ne grăbim a revela pe alţi doi tineri, Anton Bulandra şi 
Emil Petrescu, care, deși numai în anul II-lea de declamaţie, sunt două talente și în același timp 
două contraste, cu daruri dramatice ce se impun deja de pe acum. Bulandra e artistul clasic, solemn, 
puternic și amplu, ca organ, ca dicţiune, ca gesturi; cu treceri studiate și armonioase de Ja o stare 
sufletească la alta, cu accente emoţionante în crizele sentimentale, cu o gamă largă și variată de 
întonări în fraze, cu frumuseți nouă și personale în interpretarea rolurilor măreţe, a luptelor mari 
sufletești, a durerilor și patimilor extraordinare. In genul sën e elementul cel maï serios al cursu- 
lui de declamaţie și va fi, suntem siguri, o podoabă a scenei noastre naţionale. — Petrescu e, din po- 
trivă, artistul modern cel maï fin și mai sinuos, cel maï variat și mai mlădios. Dacă Bulandra se 
deosibește prin calmul și placiditatea liniilor mari, cu caracter mai mult antic, Petrescu are pă- 
trunderea ingenioasă și adincă a rolurilor de psicologie modernă, de nuanţă delicată și subtilă. 
Corpul, ochiul, fizionomia și graiul sën sunt pururea într'un perfect acord sufletesc în toate rolurile 
pe care le interpretă. In omul cinstit, în omul mincinos, în greșit, în criminal, în desfrinat, în des- 
gustat, în răzbunător, pretutindeni el desfășură aceeași bogăție de însușiri, aceeași ușurință și spon- 
taneitate de interpretare, aceeași intensitate artistică—trecând poate câteodată peste limitele permise. 
In ziua examenului săi a dat peste 20 de replice deosebite, punând în umbră și uneori strivind pe 
partenarul și mai ales pe partenara căreia îi da replica, deși rolul săi de replicant l-ar D ţinut pe 
al doilea plan. Sunt în frazele sale precipitări și opriri, în privirea și zimbetul săă intenţiuni, în 
tinuta și gestul săii sublinieri de cuvinte care îl scot dintre ceilalţi tineri artiști și-l hotărăsc un loc. 
de onoare în viitorul artei dramatice române. 

Dintre elevele de la declamaţie ale D-nei Aristiţa Romanescu, ne-a plăcut în primul 
loc jocul D-șoarei Maria Ventura, al cărei sentiment înnăscut de scenă și a cărei vîrstă fragedă îi vor 
permite să-și desvolte și maï mult mijloacele. In corpul săi sunt parcă fioruri interioare, o viaţă 
lăuntrică, o idealitate ascunsă, pe care se suprapune şi corespunde executarea exterioară a artel.— 
D-șoara Nicoleta Şeinescu merită de asemenea o menţiune onorabilă pentru graţia și uşurinţa cu 
care zice versurile. 

Cursul muzicii de cameră al D-lui D. Dinicu nu datează decât de un an. Roadele sale se 
vor vedea, probabil, mai tărziu. 

Clasele de piano sunt cele mai frecuentate. În ele se strecor, prin urmare, cele mai multe ne- 
aptitudini. Ascultând zile întregi, o mulţime de eleve care nu-și dădeai seama nici de bucăţile 
ce executati, nici de muzică în sine, vedeam câtă dreptate avea Gounod când își dădea părerea contra 
acestei nboale a timpului“, care luând sgomotul drept artă, încăpăţinarea drept talent și pierderea 
de timp drept învăţămint, sleiește tinereţea atâtor fiinţe nevinovate... 

Printre zecimile de eleve, oficiale și particulare, ale D-nei Lucreția Popovici, printre zeci- 
mile de eleve ale D-nei Maria Zenide, ale D-nei Em. Saegiu, ale D-lui lulii Wiest, ale D-nei 
Nicolescu-loanin, ale D-șoarei Zoe Miclescu, nu credem să fi întîlnit cinci eleve cu vocaţiune reală ar- 
ţistică. Graţie însă profesoarelor lor, iluziunea era salvată. Calitățile exterioare, care se pot transmite 
prin școală de la profesor la elev, acopereaii nevocaţiunile cu un văl înșelător, subt care mulţi 
puteaii crede că trăește focul sacru al artei. Pe cât a permis însă puterea fiecăreia, am putut observa 
la elevele D-nelor Saegiu și Zenide o tecnică serioasă, o atingere ușoară a pianului, sunete bune 
în genere, claritate și ţinută corectă. Dintre profesoarele maï nouă, D-nei Nicolescu-loanin îi aducem 
complimentele noastre sincere pentru zelul, conștiinţiozitatea și multa muncă ce a pus spre a-și dis- 
tinge mai toate elevele sale,— și D-șoarei Miclescu, o fină și distinsă pianistă. 

Ca talente vrednice de atenţiune, credem a nota între absolventele de piano pe D-şoara 
Formac, elevă prin excelenţă a D-nei Zenide, și al cărei sentiment muzical, unit cu o muncă serioasă, 
ne promite o bună pianistă. Ca dovadă ne-a executat „Preludiul No. 4, mi min. de Mendelsohn 
şi »Invitatiun à la valseu, de Weber-Tausig, în care a pus, pe lingă corectitudine, multă graţie și 


www.dacoromanica.ro 


CRONICA 477 


poezie personală. Tot o bună părere avem și despre D-șoara Eliza Popovici, eleva D-nei Nicolescu- 
Ioanin ca și despre Domnișoarele Patriciu Maria, Comăneanu Maria, Mihail Otilia. 

La violină, cursul D-lui Flesch, ne-aii impresionat temperamentele artistice a doi absol- 
venţi: Skohutil și Brill. Cel întăi are o execuţie calmă, reflectată și pătrunzătoare; cel de-al 
doilea o interpretare vie, caldă și colorată. 

La cânt Sati remarcat cu deosebire elevii D-lui G. Ştefănescu, cunoscutul compozitor de- 
licat și profund, profesorul cel maï distins care a ţinut în onoare zecimi de an! prestigiul Conserva- 
torului din București. Aproape toţi elevii săi — lucru rar — ati făcut plăcere auditorului prin 
glasul lor bine pus, curat și mlădios, și prin știința cu care aŭ interpretat bucăţile programului lor. 
Maï ales ne-a fermecat D. Constantinescu loan, cu vocea sa de un timbru plăcut și de o nuanţare rară. 
Aria din Carmen a fost cântată de daa cu multă artă. Cu aceeași bună școală aŭ cântat 
D. Filoreanu » Romanţa Stelei« de Wagner, și D. Panaitescu „Scena și aria« din Lucreția Borgia. 

Flevele D-nei Leria aŭ făcut de asemenea o impresiune frumoasă. D-șoara Caliopi 
Şeinescu are o metodă și mijloace ce-i daŭ dreptul să se ridice anul acesta pe scena operei. Agili- 
tatea şi fineţa cu care a cântat »Polonezaa din Mignon şi »Valsulu din Mireille, ne face să ne 
gindim la partiţia Rosinei din Bărbierul de Sevilla, pe care suntem încredinţaţi car interpreta-o 
cu mult succes. O altă voce aleasă, egală și catifelată, e aceea a D-șoarei Steiner Rosina, care a 
cântat cu multă inteligenţă și simţ „Recitativul și aria Conteseï« din Nunta lui Figaro. 

Corurile D-lui Chiriac aŭ atras atenţiunea publică prin felul corect și conștiinţios cu care aŭ 
executat mai multe bucăţi foarte interesante. Aducem felicitările noastre sincere tinărului profesor. 

Sfirşind această sumară dare de seamă, credem de datoria noastră de a semnala încă tre! 
copil de talent din Conservator: Celica Delavrancea, a cărei delicateţă și egalitate de ton ne pre- 
vestește o pianistă excepţională ; Elena și Nicolae Olmazu, una elevă a D-ne! Saegiu, distingându-se 
prin siguranţa și forţa cu care atacă pianul, celalt elev al D-lui Flesch, cântând pe vioara sa cu 
mult sentiment și o rară puritate de sunete. 


Şi acum, închizând aceste rînduri, în care ne-am lăsat să fim călăuziţi mat mult de ju- 
decata rece, menţionând numai floarea elevilor și condamnând restul, ne întrebăm din noŭ în gindul 
nostru: cine să aibă oare dreptate, sentimentul nostru care se bucură în bloc de toate silinţele 
culturale ale tinerimii și aruncă, peste tot ce vede că se face în ţara asta, un văl trandafirii, sai ju- 
decata rece care, în dorinţa eï de maï bine, pare pururea nemulțumită ?... 


UN AMATOR. 


* 
* * 


Câteva versuri, de N. Volenti.—Odinioarä când poezia era considerată, după cuvintul 
D-lui Maiorescu, ca sun repaosu, ca o discordare a minţii și nervilor, funcţionarii, magistraţii, mili- 
tarii, obosiţi de specialitatea lor, se odihneaŭ adesea făurind versuri. Isprăvea șeful de masă con- 
ceptele sale, pururea aceleași, referitoare la cutare saii cutare hârtie, îndreptată Ministerului subt 
No. cutare, îşi ștergea omul fruntea, și, mulțumit de munca grea a zilei, scotea peticul de hârtie și 
se punea să facă versuri. Sfirșea supleantul sati membrul de ședință procesele sorocite în ziua 
aceea, după ce-și făcuse capul calindar de vorbele auzite pe jumătate ale advocaţilor, intra și 
dinsul în orele-i de odihnă dedându-se poeziei. In sfirşit, termina locotenentul sai căpitanul 
exerciţiile militărești zilnice și supravegherea hranei oamenilor, se întorcea acasă, își desprindea 
sabia și se abandona în voie muzelor. Neapărat, de cele mai multe opt, poezia aceasta diletantică 
la extrem, era ca un lucru făcut șezând, nu lucrând. Atmosfera intelectuală în care ea se ivea era 
pururea străină poezie! și nu avea, prin urmare, nici aer nici consistenţă poetică. Unii din acești 
diletanţi însă, cu maï multă cultură generală și co mai puternică închipuire, isbuteaii de făceaii 
lucruri frumoase sati cel puţin drăguțe, cu surprinderi poetice pe ici colea, cu accidente estetice. 

Intre norocoșii categoriei din urmă credem că putem clasa și pe D. N. Volenti, un cult și 


478 CRONICA 


distins magistrat, un vechii și cunoscut colaborator al Convorbirilor literare, Da și-a cântat, în 
orele de liniște sufletească, impresiile și iluziile sale, și astăzi ni le dă în mănunchiă subt titlul 
modest de Câteva versuri. 

Majoritatea versurilor sale n'aii o personalitate și nu puţine din ele cuprind chiar greșeli 
ritmice și cuvinte de prisos, aduse de nevoia rimei, Câteva însă aŭ o notă sentimentală mișcătoare, 
Și pe ici pe colo, ca niște luminișuri, idei poetice, mai adesea idei melancolice asupra rostului exis- 
tenţei omenești. Dar d-sa e un »amatoru de versuri, și deci nu numai că nu avem dreptul să-i 
pretindem mai mult decât ne dă, dar chiar îi suntem recunoscători că ne-a întins acest mănunchiii 
de flori, cules, am putea zice, în grădina poetică a tinereţii... Sar părea că însuși D. Volenti 
își dă seamă de înălţimea adevăratei poezii, când zugrăvește cu durere avînturile sufletului 
omenesc în bucata: 


ZĂDARNIC.... 
Pe aripi de ginduri, te ?'nalţi peste fire; 
Pășești cu 'ndrăzneală dincolo de sori, 
Te-avinţi orb nemernic pe căi de peire, 
Setos să știi toate, prin nopţi fără zori; 


Și simţi, în durere, că nu-i cu putinţă 

Să treci printre neguri, tu nu vezi nimic; 
Şi totuși pitic 

Pricepi ne'nţelesul ascuns în dorinţă. 


Şi uiţi, fără minte ce ești, că pămîntul 

Te ţine la sinu-i în lanţuri legat, 

Să-ţi fie sier ai să-ţi fie și leagăn ţi-e dat; 
Iar gînduri nebune să bată ca vintul... 


Cum se vede ușor, în versurile acestea nu e o poezie adevărată, o poezie înaltă, dar e ceva 
maï mult decât proza. Am putea asemăna acâstă poezie cu o pasere de curte care merge pe pămînt 
în loc să sboare în văzduh, dar are aripi și le întrebuinţează câteodată. Incercările D-lui Volenti 
cele mai multe sunt așa plăcute: versuri după moda Convorbirilor de acum 20 de ani, astăzi ana- 
chronisme, cu aerul îmbătrânit, poate, fără vreme, cu sentimentele din ele, de multe ori, netrăite și 
artificiale, inspirate probabil după alte poezii, umbre fără viaţă. 

Are însă alte bucăţi maï frumoase şi maï simţite. Așa, spre pildă, să citim o 


MÎNGIERE 
Intr?o zi, e mult de-atuncea, Atât numai, de la tine 
Amiîndoi, Am primit; 
Cum treceam printr'o grădină Dar în gîndu-mi, toată 
Numai noi, Te-am răpit. 
Mi-ai cântat dezmerdătoare, Fără voe, fără știre, 
Dulce cânt, A mea ești; 
Şi rizând mi-ai dat o floare In frumosul vis din minte, 
Şi-ua cuvint. Mă iubești | 


» Visul din minte« ! Iată fericirea — și câte odată și nenorocirea — cea mare a poeţilor: 
ei trăesc cu visul lor din minte! 

Oricum ar fi, din volumiorul D-lui Volenti se pot extrage câteva versuri—cum zice titlul 
d-sale — în care adie cu adevărat un suflu răcoros de pe culmea azurată a poeziei. 


www.dacoromanica.ro 


CRONICĂ 479 


Un monument comemorativ la Călugăreni. — In ultima ședința a Societaţii istorice, 
fundată, cum se știe, de curînd, D. General C. Brătianu a făcut o propunere, care merită a fi cunos- 
cută de public atât prin ideia dreaptă și frumoasă ce ea cuprinde cât și prin donaţiunea generoasă 
cu care a fost însoţită. 

In termeni mișcători, porniţi atât din convingerea solidarităţii ce leagă între ele genera- 
tiile unut popor, cât și dintr'un suflet mișcat el însuși, ca unul ce a cunoscut mărirea jertfei solda- 
tului pe câmpul de luptă, D. General Brătianu amintindu-ne de vitejia eroilor de la Călugăreni, a 
exprimat părerea ridicării unui monument comemorativ pe locul unde zac osemintele lor, oferind, 
pentru realizarea acestui monument, jumătate din solda sa de general. 

Eroii de la Călugăreni — una din paginile cele maï glorioase ale istoriei Românilor și cea 
mai strălucită din domnia lui Mihai Viteazul — s'ai luptat acolo jertfindu-și viaţa, însufleţiţi de 
ideia neatirnăril ţării și neamului românesc, de ideia unei Românii libere și mari, și de la acea 
dată memorabilă aŭ trecut 300 de ani fără ca urmaşii lor să se fi învrednicita pune un semn pe 
locul unde eï s'aă bătut și jertfit atât de vitejește. E o lacună în viaţa Românilor care cere cât mai 
curînd îndreptare. De aceea, noi primim cu dragoste şi căldură propunerea D-lui General Brătianu 
felicitându-l şi asociându-ne din toată inima la realizarea ideii sale. Cultul morţilor glorioși este o 
parte din cultul sfint al iubiri! de ţară. 

* ui * 

Catedrele de desen de la şcoala de arte frumoase.—Ministerul Instrucțiunii publice sco- 
tind la concurs cele două catedre vacante de desen de la școala de arte frumoase, s’aŭ prezentat la 
acest concurs cu lucrările lor ma mulţi candidaţi, între care Dat Strimbulescu, Serafim, Titus 
Alexandrescu, Pascali, Bran. Comisiunea examinatoare, compusă din D-nii: G. D. Mirea, N. Gabrie- 
lescu și A. Djuvara, în urma cercetării lucrărilor expuse și-a dat părerea zilele trecute propunând 
în unanimitate pe D. Strimbulescu ca profesor provisoriii la una din catedre. Pentru a doua cate- 
dră D-nii Mirea și Djuvara aŭ propus pe pictorul Serafim ca profesor provisoriii, iar D. N. Gabrie- 
lescu, în o părere separată, a propus pe D. Serafim ca profesor suplinitor, nevoind, zice d-sa a în- 
chide pentru 30 de ani, amindouă catedrele de desen —baza școalei de pictură— atâtor tineri care 
studiază astăzi pictura în străinătate, ci lăsând posibilitatea unui noii concurs peste doi-trei ani, 
când vom avea o selecţiune maï serioasă decât cea de astăzi. Ministrul se va pronunţa zilele acestea, 


A.C. 


CĂRŢI ȘI REVISTE STRĂINE 


pr e 


Che " umele Claude Lorris e astăzi aproape necunoscut în literatura franceză. El se arată pentru 
N d întăia oară pe coperta romanului L’Elue, apărut în librărie zilele din urmă. Claude 
As | 
ON 


| Lorris însă e un talent de debutant care va însemna mâine un nume literar distins. Ro- 
manul săti, de o psicologie profundă, e o dovadă netăgăduită. Firul descrierii se destășură pe fazele 
unui suflet, Maria de Romfort, o fiinţă supraterestri, archiidealistă, poetă lirică din naștere, mistică 
în toate actele vieţii sale intelectuale și morale și iubitoare de-o închipuire visată de mintea ei, 
care trăeşte pururea într'o lume azurată. Măritată la virsta de 18 ani, în contra voinţei ei, cu un 
imbecil, pe care i l-aii impus împrejurările, mai tari decât voinţa ei, și care pe lingă altele era și 
vămânea amorezat de o artistă dramatică, Jane Taylor, D-na Romfort ia hotărîrea de-a nu D decât 
în aparenţă nevasta lui, păstrându-și întreagă tinereţea și curăţenia eï de fată. In interiorul săi, 
ea e, cum zice foarte bine Baroana Daost, » Armonia, farmecul, fiinţa stranie și eterată, un suflet de 
poet într'un corp de femeie frumoasă, nepretenţioasă. ... Firea eï o avintă în niște sfere, de unde 
coborîndu-se pare pe jumătate nedumerită... Ea e încântătoare pentru cine o înţelegeu. — Venind 
odată la Oran în Africa ca să vadă pe generalul și D-na Daost, ea admiră cu mult sentiment peisa- 
jul și face, la rîndul eï, admiraţia celor ce-o înconjoară. Intre aceștia un tânăr Predern — îl aștep- 
taţi de sigur — o admiră maï mult și începe a o iubi. El fusese înșelat în dragostea lui dintăi, și 
venise în Africa ca să uite trecutul. D-na de Romfort se lasă să fie iubită, adorată, în cadrul na- 
turii aceleia grandioase și poetice, — Descrierea iubirii lor, subt mingierile calde ale nopţilor cu 
lună, e prea frumoasă. Pentru cine a trăit mai ales în Orient și cunoaște farmecul și minunile nop- 
Dier divine, cu umbrele transparente, paginele lui Lorris sunt de o poezie rară și de o mare putere 
evocativă. — Cum însă nimic nu-i statornic pe lume, nu fu statornică nici dragostea aceasta. 
Aproape pe nesimţite se strecură în ea ca un filtru amar. Predern simte că Maria crede mai mult că-l 
iubește decât îl iubește în realitate. In adevăr ea, iubitoarea de ideal, își închipuise un moment că 
găsise acel ideal în Predern, și acum începuse să vadă că realitatea nu era ca totdeauna de o po- 
trivă cu visul. După efuziunile cele mai amoroase, ea sbura cu mintea aiurea, în lumea eï ideală, 
unde căuta altceva, ceea-ce nici ea nu știa, ceva fără nume, fâră putinţa de a avea un nume, Pré- 
dern simţea sborul și înstrăinarea sufletului eï, și cădea pe ginduri. Abizul dintre eï se lărgește astfel 
zi cu zi, până când îl desparte unul de altul. Sufletul Mariei e sufletul nostru al tuturora, care am 
trăit maï mult timp cu mintea în lumea minunată a idealului și poeziei. Cu toţii ne aducem aminte 
de distanţa dintre visele noastre şi realitate. Unii din noi chiar suntem învinși toată viața, suntem 
victimele idealului, şi în loc de-a ne supăra în contra viselor noastre, ne amărim și blestemăm rea- 
litatea |... 
Iată scrisoarea prin care se desparte Maria de Predern, scrisoare ce ni se pare o pagină 
puternică de analiză, de altfel ca cele maï multe din acest interesant roman: „Jean, au moment de 
tracer ces mots irrevocables, je pleure. Je men vais. Dans quelques heures je ne serai plus pour 


CĂRŢI ȘI REVISTE STRAINE 481 


vous qu’une ombre qui aura passé. Nos vies, un moment lies, se retrouveront seules, Jean, ne men 
veillez pas top. J'expie de mes larmes présentes, jexpierai des douleurs qui m'attendent la peine 
dont je vous afflige. Ami, après vous avoir quitté, hier, je suis descendue dans le fond de mon coeur 
et Ir ai trouvé que je ne saurais être à vous comme vous le voulez, comme vous le méritez, exclu- 
sivement. .. Dieu qui mia dévolu le don du rêve mia refusé le don d'amour. Je ne me gouverne pas... 
Mon âme ne sera jamais simple. Alors pourquoi s'obstiner davantage ? N'est-ce pas assez de douleur ? 
Car je vous en ai abreuve, Si notre vie câte à câte continuait, je vous en abreuverais encore, et je 
ne le veux plus; jen ai un remord trop grand. Et puis tout s'affaiblit, tout passe, tout meurt, 
Pamour comme le reste, Vous m'oublierez, ou mieux, au bout d'un temps, car je ne puis me résoudre 
au noir oubli définitif, vous n'aurez plus de moi qu'un souvenir très doux... «, 

Paysages (ed. Lemère) e titlul unui volum de versuri delicate datorit poetului André Du- 
mas, ať cărei doï zei în biserica sa sunt Sully Prudhomme și Verlaine. Descrierile lui André Dumas 
nu sunt niște înşirări reci de lucruri din natură, nici numai niște efuziuni lirice, cum se văd adesea. 
Arta azestul poet e de-a zugrăvi peisagele sale ca fiind insufleţite de o viaţă a lor proprie, de o li- 
niște și de o seninătate care li-ar alcătui existenţa reală. 


Le village là-bas sur le bord du coteau, 

Sourit dans l'air du soir avec ses maisons blanches, 
Et dresse vers les cieux, parmi les hautes branches 
Le clocher d'une église et la tour d'un chàteau 


Transparence du ciel! Sérénité de lheure!... 
Seule un peu de fumée ondule à !horizon. 
Un mince filet gris sort de chaque maison 
Comme pour révéler sa vie intérieure. .. 


Et dans la douce paix que chaque nuit ramene 
Le village, noyé par l'ombre, disparaît 

Et je vais partir seul plein du vague regret 
De rester étranger 3 tant de vie humaine, 


Suor Giovanna della Croce (ed. Treves, Milan), roman de cuno scuta scriitoare italiană 
Matilda Serao, cuprinde naraţia tristă și mişcătoare a unei călugăriţi, care părăsise lumea ca să 
uite o dragoste nenorocită. Necunoscând viaţa lumească cu toate amărăciunile și primejdiile ei, în 
ziua când o împrejurare o scoate din mănăstire, reintră în societate ca și o pasere ce-a fost cres- 
cută în colivie, se izbește de toate greutăţile și ajunge în mizerie, 

Poetul și savantul italian, Arturo Graf, profesor la Universitatea din Roma, e preocupat în 
JL Riscatto (ed. Treves, Milan), de greaua problemă a atavismului. Aurelio Ranieri e coboritorul 
unei familii ai cărei ascendenți sunt morţi de nebunia sinuciderii. Tatăl lui însă înainte de a se si- 
nucide, întrun moment de luciditate și compătimire părintească, își recomandă copilul îngrijiri! 
unui bun amic al sën, Aurelio e crescut în chip ingrijit, şi, spre a fi scăpat de tentaţiile fatalităţii 
părintești, i se ascunde adevăratul lui nume. Dar într'o zi Aurelio Ranieri află adevărul, că numele 
lui e »Agolanti« și că strămoșii luí aŭ murit de mâna lor inșiși. Tristeţa începe a-i învălui sufletul 
şi viaţa, şi i se arată fantoma suicidului; el luptă din răsputeri, dar simte că o să cadă. In mo- 
momentul acesta se arată figura unei femei care-l salvează prin iubirea ei. Descrierea e făcută cu 
mult talent și într'un stil plin de frumuseți. 

Peter Altenberg e un melancolic și mișcător poet german, iubitor pasionat de tot cee 
frumos, de tot ce farmecă și imbată sufletul și simţurile. In Was der Tag mir zutrăgt (zi cu zi), (ed. 
S. Fischer, Berlin), el ne descrie tristeţile vieţei, rănile ce zilnic ea ni le face și care ne dor atât de 
tare. El ne încredinţează că fiinţele făcute ca să se înţeleagă nu se întîlnesc în viaţă decât poate un 
singur moment și de cele mai multe ori nu se întilnesc de loc. In prefața volumului, el explică ro- 


482 CÂRȚI ȘI REVISTE STRĂINE 


lul poetului prin alegoria următoare. Era odată o fată frumoasă care avea sufletul blând și iubitor. 
Oamenii i-l smulseră ca un lucru de prisos și supărător, bun numat pentru regine și actriţe. Copila, 
rămasă fâră suflet, se simți lipsită de tot ce avusese mai bun și mai scump, plânse și începu să-și 
caute sufletul pretutindeni, în natură, printre oameni, dar munca eï fu zadarnică. Intro zi ea îl 
ceru poetului care singur păstrează sufletul tuturor fiinţelor şi a tuturor lucrurilor pămiîntești. El 
îl redă copilelor simple, femeilor căzute, frumoase sai uriîte, învăluindu-le în splendoarea sufletului 
lor. Când poetul voi să dee şi cnpilei sufletul eï, ea se gindi și-l răspunse: Nu, căci tu cântţi, vi- 
sezi, suferi, plângi și pentru mine și mai bine decât mine. Nu voii căuta a mă înnălţa până la tine 
şi vo deveni prin poezia ta aceea ce-am fost odinioară... Peter Altenberg e un poet profund, cu o 
gindire înflorită și puternică, cu un vers încântător. Iată, spre pildă, cum compară el un pare învelit 
de zăpadă: „Parc de iarnă, blând și liniștit, tu care ai în tine „ceeace fu din frumuseţăe, tu ești ca 
privirea unei femei îmbătrânile căreia i s'a zis adesea în viaţă: „Fără tine oos putea trăiu |... 

Vespominania, statii i pisma (Amintiri, articole și scrisori). Numele lui Repine, marele 
pictor rus, e cunoscut. În volumul de faţă el se arată și un distins scriitor. Amintiri autobiografice, 
note de călătorii, reflecţii asupra artei, iată cuprinsul acestui volum. El dă o scurtă privire asupra 
evoluţiunii picturii în Rusia de la jumătatea secolului XIX încoace. Aşa vedem la acea epocă pe 
ntineriiu realişti şi naționaliști încercând a face o reacțiune contra picturi! academice, pompoase și 
seci, care singură era bine primită. Victoria fu înceată, dar ea se arată într'o zi deplină prin o artă 
naţională caracterizată. — Dintre pictorii străini, Repine iubește pe Boecklin, a cărei operă după el 
e sugestivă, deși naivă și stingace. Puvis de Chavannes nu-l atinge de loc. În tablourile lui, voite 
Simple, impregnate de suflet, Repine nu vede desât un fel de misticism slab. Degas îl pare preten- 
tios, iar admirabilul Monet ramolit« |... Preferinţele lui sunt pentru pictorii ruși care aŭ știut 
atât prin subiectele lor cât și maï cu seamă prin o notă particulară să deie un caracter distinct 
picturii rusești. 

La Revue. 1 lunie. — Paul Stapfer, într'un articol interesant, arată Locul ce trebue 
să-l fie poezia în viaţă. „La poésie n'est qu’une forme, si vous voulez, mais la préoccupation esthe- 
tique de la forme entraîne celle du fond, qui en est la substance et le soutien. Donc, soyons les 
poètes de notre vie; arrangeons-la harmonieusement comme une oeuvre d'art et, par une conséquence 
logique, nécessaire, nous lui donnerons une valeur solide; cherchons à faire beau, et nous ferons 
bien“. In același număr Prinţul B. Karageorgewitch pune în evidenţă talentul original și variat al 
caricaturistului suedez Albert Engström. 

Revue bleue. 1 Iunie. — Suht titlul Force et faiblesse de PEurop», Hector Depasse, 
plecând de la războiul Englezilor contra Burilor, zice că politica de războiti și de cucerire devine zi 
cu zi tot maï nepracticabilă pentru Europa și ea se ruinează în mijloace extravagante pentru această 
politică rea, care a făcut mărirea e! timp de o mie de ani, dar care acum îi grăbește peirea. Paul Flat 
vorbește în mod elogios de artistul Honoré Daumier, a cărui expoziţiune postumă a avut zilele din 
urmă un mare succes. 

~ Mercure de France. Iunie. — Le Portefeuille des Bătiments du roi, primul articol al 
numărului, datorit scriitorului Virgile Josz, e un rezumat după mai multe documente inedite, dintre 
anii 1730 și1780, din care reiese istoricul construcţiilor, a podurilor și altor lucrări de artă ale epocei. 
Emile Verhaeren descrie, subt titlul Salons, expoziţiile de pictură din Palatul Artelor de anul acesta. 

Revue de Vart ancien et moderne. lunie. — Un substanţial articol asupra Gravurii de 
[lenri Bouchot; Saloanele anului 1901, de M. Demaison. Ilustrații alese. 

Nuova Autologia. 1 Iunie. — Sunt de remarcat articolele : La pubertà nel genio, lucrare 
științifică de Cesare Lombroso; Il Nerone di Boito, studii judicios asupra nouei tragedii a lui Boito 
de Vincenzo Morello, şi L"Esposizione veneziana, dare de seamă de Giovanni Cena. 


A e 























Grădina de iarnă a Carmen Sylvei 


IMPERATUL ȘOARICILOR 


BASMU ÎN VERSURI 


Doamne! Maria 1, Cantacuzino. 





Ten vremurile de demult 
dk urzite din povești, 
== când dobitoacele vorbiaŭ 

cu glasuri omenești, 
un șoarice-avea un șoricel 
pe care, ca un bun părinte, 
dorea să-l vadă, mai nainte 
de-a'nchide ochii, fericit; 
şi fericirea pentru el l 
sta în a fi căsătorit. 

Dar cum era el Imperat 
al șoaricilor ai la ei 
era un lucru 'nvederat 
că Prinţișorii-șoricei, 
când or fi buni de însurat, 
să nu ia fata nimenui 
în lume, decât pe a cui 
e mai puternic şi mai mare; 
şi cum credea, fudul din fire, 
— iar fudulia n'are 
mărginire, — 
că alta n'ar avea chemare 
să se *'nsoţească cu odrasla lui, 
la soare merse în pețit 
zicându-i : »altul mai slăvit 
„şi mai puternic decât tine nu'i!«; 


436 


IMDPERATUL ȘOARICILOR 


dar soarele, zimbind uşor, 
grăi: „acela nu sunt eŭ, 

„căci e destul în dreptul men 
„să treacă un biet nor, 

„ca să mEntunece desăvirșitu. 


Atunci la nor se duse și-i ceru 


pe fiică-sa, cu chip că: »daca tu, 


sun soare să întuneci poţi, 
»tu eşti mai tare decât Lotte. 
» Vai | — zise norul mohorit — 


Le nacht, căci vintul cel mai mic 


„mă&'mprăștie numai decâte. 


»Deci vintu'n lume-i mai voinic«,... 


bătrânul şoarice gîndi 

şi sigur că de-acum dorinţa 

i se va isbîndi, 

ușor, cu pașii lui mărunți, 
grăbi spre creștetul de munţi 
pe care şi-avea vintul locuinţa. 


În jurul lui se clatină făptura! 
De vuet şi de frămîntare 
văzduhul ferbe'n depărtare 
şi urlă crivățul cât îi ia gura! 
Până'n rărunchi înfiorat, 
din cale, totuși, nu s'abate 
şi iată-l că la poartă bate 
şi cere vorbă la Impărat..... 
Bătrânul vint, cu barba albă, 
întins, pe tronu-i de argint, 
stetea, jucându-se cu-o salbă 
de boabe mari de mărgărint. 
Cum îl văzu, poruncitor 
îl întrehă: „ce vrei? ce caţi? 
»zi iutelu..... 
— Nu vă supăraţi, 
„căci am venit ca pețitor,« 
răspunse el cu glas tihnit, 


— ca şi cum n'ar fi fost zdrobit 


de drum și mai ales de frică, — 
şi-i zise-apoi ce-avea să-i zică. 


www.dacoromanica.ro 


IMPERATUL ȘOARICILOR 487 


Ia! ha! ha! ha!..., bătrânul vint 
sbucni de ris,... »Frumos cuvint!... 
„şi-atâta cale ai făcut 
„şi-atâta vreme ai perdut, 


»Naşi fi dat fata nimănui, 
»dar ţi-ași fi dat-o poate ţie, 
„dac'aşi fi fost, precum socoţi, 
„că, cel mai tare, dintre toţi 
„câţi pot în lume tari să fie! 
„la uite-te colo, pe stâncă, 


„»De-atâţia ani lupt să-l daŭ jos 

»și n'am ajuns sä’l clatin încă. 
»Acolo'ţi dai peste noroc; 

„căci negreșit în el trăește 

„puterea, cea covirșitoare, 

»ce pururea 'și va bate joc 

sde nor, de mine şi de soare. 

„Pe fata lui mergi de-o peţește!« ... 


In socoteli nedomirit 

s&rmanul șoarice, acum 

din noŭ își caută de drum. 
Greoiŭ "i-e mersul și rărit, 

de teamă să nu-și bată iar 

picior și gură în zadar. 
Ajunge, în sfirşit, ca vai de el, 

în fața mîndrului castel, 

a cărui frunte-o ascundea 

albastra cerului perdea. 
Acolo umblă, strigă, cere, 

dar întuneric ai tăcere 

întîimpină peste tot locul. 
— „Grozav am nemerit norocul 

„aici |.. .u, îşi zise supărat. — 
Un fulger însă-a scăpărat 

sin pragul nalt i se arată 

o fată tenără, o zînă, 

cu o făclie aprinsă'n mână, 

pe care-o poartă'n sus sin jos 

cântând cu voce tremurată: 


wWww.dacoromanica.ro 


IMPERATUL ȘOARICILOR 


»Oh ! vino! vino! Făt-Frumos, 
»desleagă-mă de jurămint, 
»mă scoate din acest mormint 
sai dă'mi iar zilele senine 
»ce-aștept de când te-aştept pe Dn. .« 
Sărmanul șoarice, uimit 

„ de năzdrăvana "nfăţișare, 
pe prag în faţa fetei sare 

„şi ?n două labe sprijinit 
grăeşte: „Bine te-am găsit! 
»Eu sunt un călător străin 
„ce din afund de lume vin, 
Ȕntru "mplinirea unui dor 
»şi-am fost la soare și la nor 
„și de la nor am fost la vînt; 
„dar toţi mi-ati spus că ei nu sunt 
„cei mai puternici pe pămînt, 
„pe fiul mei ca să-l însor, 
„cum vream, Co fată de-ale lor; 
„aşa că vintul mwa trimis, 
»„înfiriparea astui vis, 
„pe-atât de scump cât de semeţ, 
„s'o cer castelului măreț 
nce "pn lume singur neclintit 
„puterii lui s'a "'mpotrivit!«... 


Iar șoaricele, cât grăia, 
copila galeș o privia, 
simțind că inima-i bătea 
mai iute și că.... gingăvea 
Dar în Castel când pătrundea, 
pășind mereii alăturea, 
cu capu "pn sus se fudulea; 
căci fata mâna o 'ntindea 
sburlitul për i-l netezea 
şi cu glas molcom îi vorbea.... 


Aşa mergând suit-ai scări, 
prin bolți de marmor la intrări, 
încet, încet aŭ străbătut 
împodobitele cămări : 


www.dacoromanica.ro 


IMPERATUL ȘOARICILOR 


cu policandre prinse în grinzi, 
ori cu pereţii de oglinzi, 
— ce umbra te 'ndemnai să-ţi prinzi, — 
şi ca printr'un ascuns »făcut«, 
în tot coprinsul saii văzut 
de-odată scinteind lumini 

Și flori şi pasări în grădini, 
iar pomii verzi de roade plini. 
Şi sauzeaŭ cântări gunând, 
pirae dulce murmurând; 
chiar cerul pătrundea mai blând 
prin poleitele ferești, 
odoarelor împărătești 
şi armelor, vechi, vitejeşti, 


Şi dusu-s'ai mereii, “ai dus 
pân'la cămara cea de sus, 
din virful 'naltului Castel 
cu porți și ziduri de oţel. 

Acolo grabnic i-a făcut, 
de catifea, un așternut 
la cap cu perine de fir, 
ca pentp'un nobil musafir 
și i-a adus bogat ospăț, 
cu demâncări de mare preţ 
și cu vinaţuri pe porunci; 
căci şoaricii de pe atunci, 
precum poveștile ne spun, 
iubiaii paharul cu vin bun. 


Deci zile-acum de trei ori îrei 
eraf, de când cu mâna ei 
copila singură ’l slujea, 
il desmerda și-l cocolea, 
în cât nici el nu "nţelegea 
de ce atâta °l îngrijea; 
iar gura când o deschidea 
so ?ntrebe, ea îl mîngăia 
zicându-i: „Taci! nu mai vorbi! 
„mai mult fiinţa nu-mi robi 


www.dacoromanica.ro 


489 


490 IMPERATUL ȘOARICILOR 


»cu graiul tëŭ de farmec plin; 
„ci pleacă-ţi capu pe-al men sin 
„să simţi bătăile din pept, 

„ce maŭ muncit de când te-aștept! 
„Și-acum destul te-ai prefăcut, 
„aruncă-ţi haina de 'mprumut 
»o mirele men drăgăstos! 

„te schimbă iar în Făt-Frumos, 
„ucide smeul fioros, 

„ce viaţa mi-a incătușat 

„de când mireasă m'ai lăsat 

»în ziua nunții şi-ai plecat, 
»legându-mă cu jurămînt, 

„cu nimeni altul pe pămînt 

„să nu daŭ ochi, căci ei nu sunt 
„decât ai tăi și lucru-i slînt!... 
„zadarnic dar nu mă munci, 

„nici më cerca, nici mai minţi; 
„ci smulgeţi haina de 'mprumut, 
„că prea destul te-ai prefăcut !u... 


Săracul șoarice, uimit 

de-așa cuvint nesăbuit, 

stetea biet şi se chibzuia 

că, ce-ar fi de făcut cu ea 

să nu mai creadă ce credea. 
Pindind deci ceasul potrivit 

prilejului pentru vorbit, 

îi spuse cu înţeleptu-i rost : 

el cine e şi de ce-a fost, 

de un firesc îndemn, împins 

să bată-al lumilor coprins, 

umblând, cum umblă, în pețit. 
Apoi pe barba-i de Imperat, 

cu dinadinsul i-a jurat, 

că e bătrân, că e'nsurat 

şi de hatirul nimănui 

nu-și schimbă el pe baba luil...... 
Dar in deşert se străduia, 

din rătăcitele'“i păreri 

so poată strămuta un pic; 

— căci doar e lucru hotărit: 


wWww.dacoromanica.ro 


IMPERATUL ȘOARICILOR, 


femeilor cu cât le ceri 

să et vie "pn fire, cu atât 

își fac mai tare de urit; — 

așa că 'ndăr&ptnată vrea 

cu zorul de bărbat să-l ia 

sin colo nu mai vrea nimic!... 


Primeidia era deci mare. 
Intimple-se ce so 'ntimpla, 

în fugă numai își afla 

el, sigur mijloc de scăpare. 
De-aceea frămintat de gind, 

să-și facă drum cât mai curind, 

se r&sucea, se învirtia 

nehotărit pe und so ia: 

pe zidul de oţel lucios, 

ori, cum era el sfiicios, 

prin albia unui uluc, 

»pe unde apele se duc 

„atât de lesne până jos« ?;... 

căci prin năuntru nu 'ndrăznea, 

de frica fetei ce stetea 

la ușa lui și privighea........ 
Aşa ’ntr’o noapte, hotărit 

de-un strop de vin, sa coborit 

din creștetul văzduhului, 

prin albia ulucului 

şi s'a tot dus pe drum rotund 

mere, mereii tot mai afund, 

până "pn prăpăstiile-adinci 

a temeliilor de stânci, 

pe care falnicul castel, 

cu porți și ziduri de oţel, 

de smei fusese așezat, 

în veci de veci nezdruncinat ! 


In haos negru și tăcut, 
Ca 'ntr'un mormînt, de viii căzut 
sta bietul şoarice sdrobit, 
de-al desnădejdei aprig chin ! 
Virtej în minte toate "i vin: 
ce-a fost, ce e şi ce-a perdut 


wWww.dacoromanica.ro 


IMPERATUL ȘOARICILOR 


umblând după zădărnicii 
Și-acum asupră-i rësvrätit 
și-ar rupe inima ?n Datt, 
căci inima l-a îmboldit, 


Dar jalei, însăși, pui hotar, 
când foamea pântecile "0 pișcă 
şi simţi că ?n tine orice mișcă, 
flămând, se mișcă în zadar! 
Aşa, scîrbit de-a fi plecat 
sub crunta lege-a trebuinţii, 
la un perete, totuși, dinţii 
şi-i puse în grab'la rumegat..... 
Și roade azi, mai roade mâni 
şi zile întregi şi s&ptămâni, 
de-al mintuirii dor împins; 
iar dacă rosul îi fu eren 
la inceput, rozend mereii 
ce-a fost de ros, pe bolovani 
şi pe pereţi, cinci zeci de ani, 
cât stete-acolo "ntemniţat, 
al temeliilor. coprins 
așa de-adinc l’a măcinat; 
că vînturile-ai r&sturnat, 
castelul cel nezdruncinat, 
cu focu-i soarele-a topit 
oţelul și sai risipit 
de ploi pereţii sclipitori, 
r&mași pustii, tinguitori, 
ai bufniţilor adăpost 
şi trist mormiînt, tot cum aŭ fost!.. 


Şi-atunci pornit'a strașnic svon, 
ca pentru "ntemeeri de tron, 
căci vrând nevrênd vintu "ntett 
isbînda ?n lume i-a vestit 
şi toată firea şoricească 
prinse să sărbătorească 
pe strălucitu-i Impărat, 
întors de lauri încărcat. 
Iar dacă se 'ntorcea albit 
de suferinţi și girbovit, 


wWww.dacoromanica.ro 


IMPERATUL ȘOARICILOR 493 


pe frunte slava-i strălucea, 
credință "n inimă-aducea : 
că mai puternic pe pămînt, 
din toți câţi cu putere sunt, 
nu-i nimeni altul decât el, 
al şoaricilor Împărat, 

el care, falnicul castel, 

de nori, de soare și de vint, 
în veci de veci nezdruncinat, 
cu dinţii lui Pa măcinat 
din temelii... și Pa surpat! 


Şi iată dar că şi-a Det 
acuma, dintr'un neam vestit 
de şoarici albi,—din neamul lui, — 
mireasă şoricelului ; 
şi-atât era de încântat 
de noră-sa, că i-a durat 
în grabă un măreț palat, 
cu toate celea "mbelșugat; 
apoi cu "'mpărătesc alaiii, 
pornit-a nunta "pn zi de Mam, 
pe-o pajişte de trandafiri, 
cu oaspeți mari și musafiri 
din cele mai înalte viți, 
de crainici înadins poftiți. 
Sosit în carul lui de foc, 
sta soarele ?n întăiul loc 
şi noru alăturea cu el 
în zale negre de oţel; 
iar zefirii, tineri ștrengari, 
se prefăcuse "pn lăutari, 
să 'ntîimpine pe nunii mari, 
pe miri, pe socri şi pe fraţi, 
feciori de Crai ai de 'mpăraţi, 
din lumea "'ntreagă adunaţi, 
cu rudele și curtea lor 
şi mai la urma tuturor 
prostimea multului popor, 
curgând şioiu de pe cărări 


Și peste nouă mări și ţări, 


wWww.dacoromanica.ro 


494 


IMPERATUL ȘOANICILOR 


ca fără de asemănări, 

din gură "n gură san vestit 
minunile de ospiătări, 

de danţuri şi de desfătări, 

ce s'aii ținut lanţ nesfirșit, 
un an și-o zi, cât au nuntit, 
pân'ce tot vinul s'a sleit, 
merindele s'aii isprăvit 

şi de-atât joc şi chefuit 
nuntaşii, chiar cei mai viteji, 
abea pe jumătate treji, 

cei mici pe jos, cei mari căliui, 
pe-acasă iarăși sat pornit. 


şi-ar fi mers doară toate "pn plin, 


cu dragoste, cu danţ, cu vin, 
de nu se 'mprăştia cuvint, 
trimis de la bâtrânul vint, 

că din castelul dăritmat, 
fierosul smeŭ, nevătămat 
eşind, cu fata a zburat 

în zarea depărtărilor 

pe povirnişul mărilor; 

că’n zbor, nici el, nu l’a ajuns 
să-l vadă unde s'a ascuns!.... 


Aşa blestem și nenoroc 


opri chiar nuntă 'ntreagă "np loc 
o clipă, pân' saii domirit 

ce drum să ia mai nemerit, 

să afle urma smeului 

pe 'ntinderea pămintului..... 


Şi iată dar ca trimbiţat 


al şoaricilor împărat, 

voinici de şi-a adunat 

şi strașnice porunci le-a dat: 
să plece încotro or ști 

şi pân'ce smeul n'or găsi 

şi fata nu i-o vor räpi, 

să nu se 'ntoarcă înapoi!..... 


— Şi aŭ pornit, ca la război, 


în cete, tot doi câte doi 
şi lumea "ntreagă aŭ cotropit, 


wWww.dacoromanica.ro 


1896, Aprilie 90. 
București. 


IMPI:RATUL ŞOARICILOR 


aŭ căutat, aŭ sfredelit 

părmaintul, de la virf de stânci 

şi până "pn scorburile-adinci, 

şi peste smcii tot naŭ mai dat, 

dar nici nu san mai înturnat, 

la locul de unde-aii plecat! — 
Şi poate că a fost să fie, 

din partea șmecherului vînt, 

vre-un vicleșug acel cuvint, 

pe şoarici din a lor mîndrie 

să-i umilească puţintel; 

căci se muncea cumplit în sine: 

cum de-ai făcut niște juvinc, 

ce n'a putut să facă El!..... 


nm a 


DC OLLANESCU. 


495 





Alexandru Z. Sihleanu 


www.dacoromanica.ro 


ALEXANDRU Z. SIHLEANU 


(1834, IANUARIE 9—1857, MARTIE 3) 


— e. 4— 


al unor capete înfierbêntate sai rezultatul unor creierï surescitați din senin, 
“A care, de la sine şi fără nici o înboldire externă, nasc o lume imaginară, im- 
posibilă, fără nici o legătură cu lumea reală. In națiunea cea mai bine înzestrată, 
facultăţile creatoare rămân sterpe, dacă împrejurările nu vin la timp să le fecun- 
deze. De regulă, puterea de invenţiune ce un popor desfășură în domeniul artei 
este precedată de o mare energie pe câmpul acţiunii, și cu cât această energie este 
mai intensă, cu atât aventul artistic ce-i urmează este mai viguros şi durata sa 
mai îndelungată. Isprăvile săvirșite de părinţi sînt obiectul mîndriei copiilor, care 
iaŭ tradiţia din gura betrânilor și, apăraţi de primejdie prin străduinţele genera- 
țiilor trecute, saŭ, în orice caz, mai puţin ameninţaţi decât dinsele în nevoile vieții 
materiale, exprimă, narează, cântă, sculptează sai deping impresiile ce acele 
poveşti aŭ întipărit în sufletul lor. Puterile intime ce un popor a dovedit pe 
câmpul de luptă trec la alt șir de ocupaţiuni, și, după ce aŭ creat un popor, nasc 
o artă. Astfel ciocnirile sângeroase dintre triburile Aryene pentru stăpînirea tinu- 
turilor din valea Gangelui aŭ produs Mahabharata, pe când războaiele Aryenilor 
contra populațiilor melaniene și dravidiene din Dekhan formează fondul celeilalte 
epopei naţionale a Indiei, Ramayana. Iliada și Odyssea sînt echoul prelungit al 
luptelor susținute de Achei pentru așezarea lor în ţara Dardanilor, iar secolul lui 
Perikles, punctul de culminaţie al artei elenice, urmează îndată după bătăliile de 
la Marathon, Salamina, Platea și Mykale. Architectura gothică se desvoltă numai 
cu statornicirea definitivă a regimului feudal, adică atunci când Europa apusană, 
după străduinţe îndelungate și repeţite, scapă de Normanzi și de bandiți. Marii 
pictori flamanzi, care fac epocă în istoria omenirii, sînt fructul eroicului războiii 
susținut de locuitorii 'Ţărilor-de-Jos contra formidabilei puteri a lui Filip II. 
Bine-voiască cititorul a-și reprezenta orice moment însemnat din viața unui 
popor, care a scos o artă din propriul sëŭ fond, şi se va convinge că numai o 
energie rară pe câmpul acţiunii poate da avântul de care are nevoie arta na- 
țională. 


T nici o țară înflorirea subită a literelor și artelor nu este produsul caprițios 


500 ALEXANDRU Z., SIHLEANU 


Un moment analog este pentru Români mișcarea naționalistă a Sluge- 
rului Tudor Vladimirescu, care avu de rezultat immediat readucerea domniilor 
pimintene și cu dînsele deșteptarea și întărirea conștiinței naţionale, a demnităţii 
personale, a tutulor simţimintelor ce înalță pe om în ochii săi și în ochii lumii, 
și-l ridică la treapta de cetățean. La opt ani după revoluţia din 1821, tractatul 
de la Adrianopol şi Regulamentul Organic daŭ țării liniștea și siguranţa, fără care 
nu poate exista progres, și inaugurează era adevăratei culturi și desvoltări naţionale. 

Sa scris şi s'a vorbit atâta réi despre Regulamentul Organic, în cât, spre 
a spune ceva noi, trebue să-l vorbesc de bine. Nu vo zice nimic despre inten- 
ţiile autorilor lui ; ei aŭ fost calomniaţi îndestul, și nu eŭ îmi voiii permite să 
insult memoria acelor boeri patrioţi, care aŭ înzestrat ţara cu instituţiile pe care 
ci le-ai judecat de cele mai nemerite pentru acele timpuri. Oricât sa cântat și se 
va cânta pe vechia strună, adevărul este că Regulamentul a fost cea dintăi cons- 
tituţie scrisă și necontestată, prin care sai organizat într'un chip regulat deose- 
bitele puteri ale Statului și s ap fixat atribuţiile lor politice. El a consfințit prin= 
cipiul unui guvern reprezentativ pe baze foarte restrinse, ce e drept; a despărțit 
pentru întăia oară Casa Domnului de Casa publică și budgetul de lista civilă a 
Suveranului. In virtutea sa vechii birnici aŭ devenit contribuabili ai Statului, 
iar nu ai Domnului, și puterea administrativă s'a despărţit de cea judecătorească. 
Prin Regulament sa pus temelia unei armate naţionale regulate, sa introdus 
principiul inamovibilităţii judecătorești de odată cu principiul codificării și refor- 
mei legilor civile, sa creat învățământul public naţional și sa recunoscut invio- 
labilitatea teritoriului nostru; în fine, în Regulament sa pus semința unirii 
amiîndoror Principatelor. 

La umbra acestor instituţii începe pentru România o eră de reală pros- 
peritate materială și morală. Vechile prohibiţiuni, în virtutea cărora agricultorii 
nu-și pot vinde produsele înainte de a se aproviziona Turcia, sînt desfiinţate; 
comerţul interior, precum și cel străin, iaŭ o desvoltare puternică; noui condițiuni 
economice permit creşterea bogăției publice și sporirea bunului traii ; și în această 
auroră îmbucurătoare se poate uşor întrevedea strălucirea unui soare măreț. In- 
dividul care până aci se confunda cu clasa din care făcea parte, începe a-și 
accentua personalitatea din ce în ce mai tare. De odată cu gusturile, înclinările, 
ideile și pasiunile ce deșteaptă într'însul noua stare de lucruri, el simte nevoia 
de a 'şi comunica bucuriile şi suferințele lui, iar r&spindirea învățăturii face 
posibilă această comunicare. O generaţie viguroasă și virilă se arată pe scena 
publică, şi visul ei este de a împlini ceeace Regulamentul Organic schițase. Tine- 
rimea, în frunte cu Eliade și Asaki, se aruncă fără preget în câmpul literaturii, 
pe care îl cultivă cu ardoare și cu o adevtrată dragoste. Scrieri originale și tra- 
duceri frămintă limba în toate sensurile, o îmbogăţesc cu vocabulele necesarii, o 
mlădiază și adaptează pe idei nout, îi daŭ o cadență și o eleganță necunoscută 
până atunci, o înstrunează pentru cugetări serioase și aventuri măreţe. Mărginita 
şi slaba cultură naţională, zguduită de cultura franceză, iese din hotarele sale 
și "ei înmulțeşte ideile împrumutându-se la străini. 


ALEXANDRU Z. SIHLEANU 501 


Dar sub această suprafaţă liniștită, începe a lucra spiritul democratic, 
care tinde a înălța stratele de jos la nivelul celor de sus, a șterge orice urmă de 
inegalitate politică, a face să triumfe convingerea că nașterea nu este nimic și că 
valoarea personală este tot. Acest simțimint devine din zi în zi mai adinc și mai 
general. Literatura este canalul prin care politica se strecoară și caută să sape 
temelia actuală. Pe când Cârlova plânge slava strămoșească, iar Bolintineanu 
evoacă figurile uriaşe ale lui Mircea şi Mihai, pe când Alexandrescu satirizează, 
în fabulele sale, clasa domnitoare, ba chiar cutcază, în Lebëda şi Puii Corbului, 
să-și dea pe faţă temerile sale de protectoratul rusesc, Boliac cere cu glas tare 
dreptate pentru asupriţi, libertate pentru robi, egalitate pentru clăcași, în scurt, 
instituţii ca cele ce domneaŭ în apusul Europei. Puţini se întrebaii dacă socie- 
tatea românească va putea să intre în noua haină și dacă această haină, la o 
mișcare mai vie, nu va crăpa sai se va rupe; cei mai mulţi cereau să aibă o 
haină nouă, croită și cusută după moda franceză. Cu graba cu care traduc scrie- 
rile franceze, ei caută să copieze instituţiile politice străine. Firește, ideile nout 
pătrund prin infiltrațiuni treptate, care slăbesc necontenit vechiul edificiu, până 
când zidurile ce-l susţin, se despică. Vechile așezăminte, înfiinţate odată spre fo- 
losul exclusiv al unei clase, nu rămân decât cu condiţia de a fi spre folosul 
tutulor: privilegiile devin funcțiuni. 

In această fază de agitaţie și de transiţie a societăţii, individul, legănat 
de iluziile unui viitor falnic, îşi crează o lume internă de speranţe dulci, de fe- 
riciri nesfirșite. Forma poetică ce corespunde unei asemenea stări sufletești nu 
este naraţiunea epică, emoţiunea impersonală, care este caracteristica copilăriei 
popoarelor, ci cântecul, această floare suavă a imaginaţiei, care se sprijinește 
de spalierul muzicei spre a se ridica în regiunile idealului, avântul și entu- 
siazmul liric, reflexiunea elegiacă ce corespunde unei stări sociale mai înaintate. 
Acum nu era vorba de a povesti în mod obiectiv evenimentele trecutului, 
ci de a da o efuziune largă emoţiunilor și simțimintelor sale personale, de a 
exprima nu ideile și simţirile altora, ci pe ale sale proprii, întreaga sa indi- 
vidualitate, într'o limbă energică și originală. Aceasta este epoca prin esce- 
lenţă a poeziei lirice, a poeziei de ocazie, cum o numea Göthe, căci ea se ins- 
piră de situaţiile reale ale mijlocului social, și devine aci erotică, aci morală și 
politică, aci marţială, aci duioasă şi plângătoare. Claviatura ei se întinde de la 
simţirea naivă și copilărească a cântecului până la treptele cele mai înalte ale 
oda, de la obiectele cele mai neînsemnate până la cele mai sublime, de la infini- 
tul mic, pe care ni-l descopere microscopul, până la infinitul mare ce se pierde 
în imensitatea spaţiului și a cărui existenţă ne-o revelă instrumentul lui Herschel. 
Maiestatea lui Dumnezeil și frumuseţile inefabile ale naturei, momentele decisive 
în istoria patriei și eroii naţionali care aŭ realizat o ideie mare, legăturile sfinte 
şi bucuriile intime ale familiei, amorul și nestatornicia lui, pină și plăcerile mai 
puţin înalte ale vinului, toate își găsesc expresiunea lor în fantazia poetului liric. 
Pentru a da forma cuvenită acestor idei și emoţiuni cu totul personale, el își 
crează cadențe și ritmuri anumite, de la ușurelul și gingașul monosilab pînă la 


502 ALEXANDRU Z. SIHLEANU 


maiesteticul vers de 16 silabe. Această poezie puternică și pasionată, grațioasä și 
veselă, tînguioasă și threnetică, cu forme și avânturi îndrăzneţe, aruncă în um- 
bră poezia mabhalalelor și chiar poezia populară, care nu putu ținea piept cu 
dinsa. Oricât de sincer ar fi cultul ce unii literatori profesează pentru aceste efu- 
ziuni din plin ale poporului, părerea noastră este că poeziile populare în genere 
sînt niște flori de câmp, care ne produc plăcere, ne încântă chiar, când le întîlnim 
Intro livede, crescute fără nici o îngrijire şi fără nici o cultură; în grădină însă, 
în mijlocul trandafirilor, crinilor, garoafelor și cameliilor, ele sunt niște simple 
buruieni. 

Alexandru Sihleanu este unul din representanţii acestei direcţii noui în 
literatură. 


I. 


Sihleanu nu poate avea o biografie, de oareceluï nu i sa întimplat decât 
ceeace se întimplă la toată lumea. Istoria viele lui este istoria inimei și a poezii- 
lor lui. Vom spune numai că s'a născut la 6 Ianuarie 1834, dintr'o familie de 
boiernași 1), pe care talentul sëŭ o puse pentru întăia dată în evidenţă, că sănăta- 
tea sa plăpîndă nu "i permise a începe să înveţe carte înainte dea ajunge de virsta 
de nouă ani, că la 1846 intră în colegiul Sf. Sava, și apoi în școala lui Monty, de 
unde se duse în 1852 la Paris, spre a-și termina studiile secundare în liceul Louis 
le Grand. El începu chiar a se ocupa cu știința dreptului, care-i putea deschide 
o carieră strălucitoare ca multora din tinerii de virsta lui, însă boala îl sili a se 
întoarce în ţară la 1855, fără a trece vr'un examen în această specialitate. In 
Bucureşti, el petrecu în societatea tinerimii elegante de atunci, adorat de părinți 
şi iubit de amici, consecră o parte mare din timpu-i în amoruri și alte distracţii 
ușoare, scrise câteva poezii foarte gustate de cercurile culte, se înrolă în grupul 
politic, care în 1857 lundase ziarul Concordia, şi muri la 23 Martie același an, 
izbit de o boală teribilă, care-l chinui trei zile. Se zice că această boală a fost 
răpciuga (la morve), pe care nenorocitul tînăr o luase de la un cal. 

Dach viaţa lui externă se poate spune în câteva rînduri, viaţa lui intimă 
cere câteva pagini. 

Să încercăm a o descrie. 


“II. 


Sint două părți în noi: una cu care venim în lume, alta pe care o primim 
de la lume; una pe care ne-o dă natura, alta pe care ne-o imprimă împrejură- 
rile; una este înnăscută, cealaltă câștigată. 

Amindouă aceste elemente ai contribuit la același efect: a face din Si- 
hleanu un poet. . 

Mai întăi era foarte pasionat, şi aceasta se citeşte nu numai în tonul 
violent și înflăcărat al poeziilor lui, ci și pe figura lui oacheșşe și palidă, pe buzele 


1) Tatăl săi Z. Sihleanu era abia paharnic în 1857, 


wWww.dacoromanica.ro 


ALEXANDRU Z. SIHLEANU 503 


lui cărnoase care respiră voluptatea orientală, în ochii lui mari și nesäțioşï, în 
fine, în toată fizionomia lui, care, cu tot părul pletos și undulat ce-i împodobește 
figura, ne amintește pe celebrul actor german Karlowa în rolul lui Othello. 
Această structură psichologică îl predestina oarecum a fi poet. Dintr'o asemenea 
dispoziţie sufletească arta profită. Sensibilitatea violentă este o jumătate de geniu. 
Pentru ca să smulgi pe oameni de la ocupațiile lor; pentru ca să le comunici 
bucuria sai lacrimile tale, trebue nu, cum zice Horaţiă, să fii tu vesel sai să 
plângi IL, ci să ai în tine un prisos de durere sai bucurie. Hârtia rămâne mută 
subt sforțările unei pasiuni vulgare; pentru ca ea să vorbească, trebue ca artistul 
să strige. 

Al doilea, Sihleanu trăise câtva la Paris. Sufletul săi se ascuţise în con- 
tact cu acea cultură subtilă şi multiplă, şi prin aceasta devenise capabil dea 
gusta fericiri și întristări necunoscute compatrioților săi r&mași în ţară, de a-și 
apropria teoriile, visurile şi dorinţele neinfrînate, poetice saii bolnave, ale acelui 
oraş cosmopolit. In ţară, el aduse cu sine acel neastîmpăr febril, acel nesaţiii de 
plăceri, acea impaţienţă de a profita de anii tinereţii, care sdruncinară adinc 
aparatul lui nervos. Adăogaţi la acest fond primitiv şi la aceste aquisiţiuni ale 
educaţiei un amor violent, plin de obstacole insuperabile și în cele din urmă ne- 
norocit, și veţi înţelege pentru ce înţr'insul tensiunea nervoasă este escesivă, pen- 
tru ce poezia lui este bolnavă și plină de complicaţii penibile. 

Armoniă intime, acesta este numele ce Sihleanu dede colecţiei sale de po- 
ezii, și acesta este titlul ce i se cuvine 2). Această broșură este jurnalul unui tinăr 
frămîntat de patimi adinci, înfocate, printre care abia este loc pentru o simţire 
mai blândă. Pe ici şi colo, mai ales în bucăţile scrise înainte de întoarcerea lui 
definitivă în ţară și înainte de a cădea prada acelui amor ce avea să-l urmărească 
până la mormint, intilnim câte-o pagină care ne tace să uităm suferinţele poe- 
tului, mai ales când el revede natura în rustica ei simplicitate. In adevăr, pentru 
sufletele înzestrate cu adevărată poezie, marea mingâiere este natura. In pădurea 
misterioasă, în care el asculta uimit glasul privighietorii, pe câmpia al cărei verde 
era împestriţat cu flori felurite, pe malurile girlei cu „şoapte tainice“ ce udă 
Sihlea, în faţa acelor peisagie vecinic tinere, pieptul lui respira în libertate și min- 
tea lui se însenina. Livezile și dumbrăvile sînt, pentru marile simpatii, fiinţe vii 
și divine. Nu este zîmbet fecioresc mai grațios decât al aurorei, nici bucurie mai 
adîncă decât în freamătul frunzelor legănate de vînt sau în strălucirea lor încă 
umede de roua nopții. La această privelişte, inima se dilată de sine și poetul ză- 
reste, în premenirea nesfirșită a lucrurilor, sufletul pacinic al naturei, alma pa- 
rens rerum, prin care toate se susțin și viețuesc. Pacea naturei intră în sufletul 
celui ce ştie să o privească, și, precum zice Sihleanu, »numai natura ne dăruește 
plăceri curate“. 

Natura îi dă nu numai liniștea de care sufletul lui e setos, dar chiar feri- 


1) De arte poet. 102: si vis me flere, dolendum est — primum ipsi tibi. 
2) Prima ediţie apăru în Ianuarie 1857, cu o lună de zile inaintea morţii autorului. A doua se tipări 
la 1874. ` 


www.dacoromanica.ro 


504 ALEXANDRU Z. SIHLEANU 


cirea, pe cât timp el rămâne în mijlocul ei. In poezia Tvamna, cl nu vede partea 
ci melancolică, îngălbenirea și căderea frunzelor, despuicrea câmpului şi a pădu- 
rilor de podoaba lor, doliul naturei sati pregătirea ei pentru zilele de moarte, ple- 
carea în cîrduri a pasărilor călătoare pe un cer cenușiu și umplend văzduhul de 
tipetele lor jalnice,—ci se desfată privind viţele gemend de ciorchini vincţi, roșii or 
sticloși, sai flăcăii strivind în linuri incărcate doliciosul rod ce sub picioarele lor 
se preface în șiroaie lungi și spumoase de nectar, sai horele vesele ce fac să rë- 
sune pămintul de loviturile cadenţate ale voinicilor și fetelor, saă, în timpul nop- 
ţii, luna ce varsă razele-i blânde peste capetele tinerilor ce "e șoptesc în taină 
vorbe de dragoste saŭ caută în cântece duioase o mîngâiere la dorul lor. 

Ce e drept, observaţia tiînărului poet este superficială, epitetele sale lipsite 
de culoare și de originalitate, limba vagă, rima vulgară, versul primitiv și mono- 
ton. In general, el calcă pe urmele lui Bolintineanu, și mai ales pe ale lui Alec- 
sandri. Dar încă de la întăiele sale încercări poetice, el găseşte câteva accente 
adevărate și câteva imagini de o graţie particulară, în care se oglindește dorul 
lui de familie şi de ţară. Cine wa gustat suavitatea acestor strofe scrise de el în 
Paris, la virsta de 19 ani? 


Curg a mele lacrimi fără de-"ncetare, 
Ingânând al nopţii geamăt și suspin ` 
Suflctul mei plânge, plânge cu-"ntristare, 

Căci, vai ! sunt străin ! 


Ah! în mine este o durere vie, 
Gindul me më poartă spre al mei cămin, 
Lumea mi se pare a fi o pustie, 
Căci, vaï ! sunt străin ! 


Floricica smulsă din tulpina-i verde, 
Fie chiar purtată d'al fecioarei sin, 
Se usucă ;—ast-fel viaţa mea se pierde 
Pe pămînt străin ! 


Când gîndesc la tine, maica mea dorită, 
Sufletu'mi de jale și de dor e plin; 
Ah! vin de miogâie, sora mea iubită, 
Pe tristul străin! 


Dar acea liniște gustată în mijlocul naturei saii această melancolie dulce 
ce-i inspiră dorul de ţară sînt momente, dacă nu unice, cel puţin rare în această 
existenţă chinuită. Incolo, el ni se arată client asiduă al orgiilor nocturne, stilp 
al „cabinetelor particulare“, adorând beţia, luxul și femeile ușoare, violent, esce- 
siv, în prada unor concepţii dureroase. In bucata intitulată Beţia, el ne apare în 
mijlocul petrecerilor sgomotoase, dar cu fața posomorită și palidă, cu privirea 
neliniștită, cu presimțţiri triste. Pentru ca să-și aline rana ce-i roade inima, pen- 
tru ca să guste o mulțumire, el are nevoie de plăceri noui, de escitații mai pu- 


www.dacoromanica.ro 


ALEXANDRU Z. SIHLEANU 505 


ternice. Inchis în camere, pe care poliția are dreptul de a le inspecta, la lumina 
roșeatică a lămpilor, înconjurat de amici sgomotoși și de femei a căror meserie 
este de a vinde voluptatea, el petrece nopţi întregi destupând la sticle de șampa- 
nie, și tot i se pare că nu petrece destul. Acumulațiunca de senzaţiuni și obo- 
scală întinde la esces aparatul lui nervos și veselia-i aparentă se schimbă repede 
în întristare. Băutura, în loc de a-i suggera idei originale și de a da un avint 
mai înalt fantaziei lui, ca adevăraţilor poeți, iea lui Sihleanu vestmintele de cu- 
viință, pe care educaţia și cultura le-a grămădit împrejurul omului primitiv. 
Frumoasele versuri, în cari Bodenstedt arată deosebirea dintre beţia poetică și 
beţia omului ordinar 1), nu se pot aplica la strofe ca acestea: 


Vin’, bacchantă infocată, 
De-'mi dă leneș sărutat, 
Căci când, vinul mă înbată, 
De plăcerț sînt însetat. 


Iar tu, undă, cură, cură; 
Să te gust eŭ tot mat vreai, 
Şi-n oricare picătură 
Câte-un vis voiii să mal beaŭ! 


Dar, vai! timpul fuge, trece, 
Vis, beţie, tot s'a stins, 
Şi-a durerii mână rece 
Jar în sînu-i mia r&npins. 


O! beţia e în stare 
Să m'ardice pîn’la nor ; 
Dar când vin în deșteptare 
In abis iar mă cobor, 


Intro asemenea ființă, poezia nu este o facultate norocită și naturali, ci 
o boală sfişietoare, mai mult un blestem decât un dar. Sensibilitatea extremă a 
acestor suflete răii' equilibrate de la început, în opoziţie cu atmosfera nemilostivă 
ce le înconjură, contractează o iritabilitate morbidă, care trece în artă. La cea 
mai mică isbire, creierul lor se cutremură, apoi cad întrun fel de collapsus, se 
desgustă de viaţă și se așează posomoriţi gindindu-se la greșelile ce aŭ făcut sau 
la desmierdările ce-le aŭ scăpat. Operele ce ies dintr'o viaţă așa de sbuciumată, 
din aceste lumi interne de suferinţe, pot fi încă frumoase, frumoase ca acele co- 
pile purtate și născute în dureri, de albeţea marmurei, cu vinişoare de transpa- 
renţa sticlei, cu o idiosincrasie care le face impresionabile la cea mai ușoară 





1) In Gemeinheit tief versunken 
Liegt der Thor, vom Rausch bemeistert ; 
Wenn er trinkt, wird er betrunken ; 
Trinken wir, sind wir begeistert. 
(In baseļe adinc cufundat — zace nerodul, stăpinit de beție ;— când el bea, se imbală ; când not bem, sin- 
tem inspirați). 


www.dacoromanica.ro 


506 ALEXANDRU Z. SIHLEANU 


intemperic, însă fără o vitalitate reală. Tot așa mărgăritarul, această podoabă 
așa de căutată, este produsul bolnăvicios al unei conchilii submarine. Smirna, 
însăşi, această aromă delicată și atât de preţuită, este și ea aberaţiunca adevăratei 
seve, o comoară cșită dinti”o rană și dureroasă pentru trunchiul ce o distilă. Lui 
Sihleanu sar putea aplica următoarea fizionomie, pe care cl o atribue unuia din 
eroii săi : 


In a lui privire lesne se citesc 
Patimi înfocate, 
Ginduri turburate, 
Negre suvenire, 
Chin, nefericire 
Ce într'al săi suflet crunt se războiesc. 


Acest chin și această nefericire izvoresc la dinsul dintr'un amor fatal ca 
destinul, neîndurat ca mormîntul, plin de piedici neînvinse. Sufletul lui, venind 
pe lume cu o facultate singulară de a simţi durerea, se izbi de niște împrejurări 
care ii îndestulară această tristă vocaţiune. EI, care luase voluptatea drept 
amor, cunoscu in cele din urmă flacările adevăratei pasiuni, mai ales când obiectul 
iubirei sale trebui să treacă prin căsătorie în posesiunea altuia. La această ideie, 
valul patimei sale creşte, un flux violent de sânge năvălește în creierul sei con- 
gestionat, și fiinţa lui, nestabil equilibrată, intră în convulsiuni care o înbriîncesc 
spre priporul crimei. Acum el își dă pe deplin seamă de soarta ce i se pregătește, 
de prăpastia spre care aleargă, și cu accente desperate el strigă: 


Iubirea ta e cerul şi raiul pentru mine, 
Dar îmi munceşte viaţa ; curind o va curma, 
Căci stavili neinvinse mă despărţesc de tine: 

Tu nu poţi fi a mea. 


Eu ştiu că aste flacări ce astăzi mă îmbată 
Pe veci aŭ să se stingă la ceasul blestemat, 
Când în străine braţe vei fi tu aruncată, 

Şi eŭ voii fi uitat. 


Dar cum putea-voiii s'aflu, — o furie geloasă ! — 
Că astă frumuseţe ce "pn brate- mi palpita 
Va desmerda pe altul, şi buza-i călduroasă 
P'un soţ va săruta ? 


Amar]... căci mie adesea un tainic glas imi zice 
— Un glas ce mare nume, nici sunet pămintesc,— 
Că pentru a mea odihnă, că pentru-a mea ferice 
Omor să săvirșesc | 


Vin’ dar, — o duh al crimei, al cărui! glas më 'npinge 
La jertfă. 


wWww.dacoromanica.ro 


ALEXANDRU Z, SIHLEANU 507 


In zadar caută să uite, în zadar se aruncă iarăși în petreceri sgomotoase 
i în orgii; patima nemilostivă il urmărește pretutindeni, precum mărturisește 
Le) 3 H p 
însuși în aceste versuri: 


Iubirea pentru mine e numai o durere, 
Un şir de suferinţe, un lanţ de pătimiri ; 
A ta înfățișare, în loc de mingâiere, 

E un izvor de lacrimi, de jalnici tinguiri. 


De vrui să sting durerea și chinurile mele 
In zgomotul orgiei şi în delirul stu, 
Văzul sin fundul cupei icoana feţei tele: 
Nimica nu te șterse din suvenirul mei, 


Dar, în fine, se rezemnează înaintea faptului înplinit, și, obosit de atâtea su- 
ferinţe, căzend în acel collapsus ce urmează în totdeauna după emoţiunile violente, 
cl se hotărâște a ierta pe aceea ce i-a pricinuit atâtea chinuri și a otrăvit izvorul 
scurtci sale existenţe, căci în sonetul VII-lea el scrie : 


N'ai credință, n'a! nică milă ; 
Te dai altuia, copilă, 
Când eŭ știi cât te-am slăvit. 


Fu ferice ?n a ta soartă. 
Astăzi sufletul mei iartă 
"Pe cei care ?i a iubit. 


Și totuși amintirea ceasurilor dulci ce gustase altă dată lingă iubita lui, 
îl face să se gindească cu mulțumire la fericirea lui dispărută, și, poate inspirat 
de aceste versuri ale lui Musset 


Un souvenir heureux est peut-âtre sur terre 
Plus vrai que le bonheur, 


cl scrie în bucata Veghierea această strofă admirabilă : 


Căci sufletul mei este mormântul unde zace 
'Trecuta fericire, un vis desmierdător ; 
Intr'insul doarme tainic un suvenir ce "mt place 
Să maï deștept la ceasul când ranele më dor. 


Tot așa Camoens, în poezia sa Adio, renunţă la toate, »nu însă și la iubi- 
tele-i dureri mortale«. 

In trecerea lui repede prin această vale de dureri, Sihleanu nu a avut 
timpul de a da literaturii noastre forme noui şi originale sai de a-i imprima o 
nouă direcţie. El călcă în general pe urmele lui Bolintineanu și ale lui Alecsandri, 
împrumutând de la dinșii vocabularul și factura versului, preferind înpărechierile 


www.dacoromanica.ro 


508 ALEXANDRU Z. SIHLEANU 


lor de cuvinte, rămânând în cercul subiectelor şi invențiilor lor, adică în rce- 
giunile de mijloc ale artei t). Dintre poeții streini, Byron și Musset, al căror tem- 
perament se apropia de al său, aŭ format obiectul citirilor sale și aŭ exercitat 
asupra lui o înriurire mai adincă 2). In adevăr, temperamentul lui Sihleanu are 
același grad de tensiune nervoasă ca al poeţilor săi favoriţi, e capabil de aceleași 
surexcitaţii și exacerbări cerebrale, de aceeași aprindere violentă şi escesivă. In 
capul lui și sub vilvoarea pasiunii, ideile fierb ca nişte bucăţi de metal asvirlite 
înt”un cuptor incandescent, se topesc de puterea căldurii interne, își amestecă 
lavele cu explozii și apoi ies subt forma unui rîù de foc ce înflăcărează văzduhul 
şi ale cărui colori strălucitoare supără ochii. Tot este întins și crispat în versurile 
lui : expresiunea ţipă mai mult decât descrie, inima mai mult turburată decât 
mișcată, iar strofa tirește în cursul ei valuri de simţiri vehemente. Pe ici și colo 
se desfășură o declamaţie pompoasă și câte odată artificială, însă în general pu- 
ternică, Cugetarea lui, de la îndoitura sumbră ce i-a întipărit amorul lui neno- 
rocit, a devenit un torent cu maluri prăpăstioase și o albie neegală, în care se 
aruncă din dreapta și din stinga șipote turburi. Acea natură blândă și veselă, ce 
intinerea la Sihlea sufletul lui »înb&trânit« înainte de vreme, îi este indiferentă. 
De aci înainte nu-i place decât fenomenalitatea fioroasă şi peisagiele sălbatice, 
care se armonizează cu turburarea lui internă: 


Imi place și Oceanul cu negrele lui maluri, 
Cu virfurile 'nalte a munţilor de valuri 
Ce bubuind se sparge de rîpe și de stânci. 
Imi place când furtuna cu-o furie turbată 
Răscoală mil de valuri pe marea, turburată 
Şi şuerând răstoarnă abizele adinci. 


Imi place o natură cu fii să! sălbatici, 
Cu piscuri dărimate, cu țërmurï singuratici, 
Cu cedri-a căror frunte se 'nalţă pin’ la nori, 
Cu munţii săi fantastici, din care furioase 
Şiroaie cad şi umplu prăpăstii negricioase, 
Cu zgomote și urlet ce umplu de fiori. 


Iar când »desgustul și ura« nu-l superexcită îndestul, ca să poată cânta pe 
»coardele-i de aramă sălbatica durere a tristului Byrone, el își găsește din noŭ re- 
fugiul în orgie. Care din noi ar fi putut mărturisi cu atâta sans-gene plăceri de fe- 
lul acestora în care Sihleanu se asvirlă fără sfială ? 


Imi place 'ntr'a orgiei veghieri lungi, zgomotoase, 
Când torţele fantastici, când cupele spumoase 
Inneacă mintea noastră în vise, rătăciri, 


1) Poezia sa La Sofia este in parte o parafrază a cunoscute! Sfelufa. 
3) Bucata intitulată Strofe este o palidă imitație după graţioasa şi spirituala Dedicaţie ce precede La Coupe 
et les Lèvres de Musset, 


www.dacoromanica.ro 


ALEXANDRU Z. SIIHLEANU 509 


Să țin p'a mele braţe bacchanta desfrinată, 
Cu ochii de văpaie, cu buza înfocată, 
Fâgăduind nesaţii, plăcere și uimiri. 


Când ajunge cineva la acest grad de exaltaţiune și de delir, nu maï încape 
îndoiala că aparatul nervos i sa stricat şi că resortul principal sa rupt. La 
aceasta împrejurările naŭ contribuit mai puţin decât structura lui psichologică 
primitivă. Societatea, citirea escesivă a scricrilor enervante, viaţa desregulată ai 
plină de orgii, imaginaţia aprinsă și neînfrinată, în cele din urmă amorul ec 
fatal pentru Sofia,—sub acest pseudonim el ascunde numele iubitei salc,—toate 
acestea i-ai înveninat existenţa şi i-au făcut viaţa imposibilă. 

Eroii poemelor lui, construiți în genere după modelul eroilor lui Byron ?), 
nu sînt mai sănătoși nici mai veseli decât el. Gata la emoţiuni violente, pe ju- 
mătate sălbatici, conduși numai de instincte şi porniţi a vărsa sânge, ei caută o 
repede satisfacţie pasiunilor lor. Scenele în care se petrece acțiunea, sint lugubre, 
și poetul simte o deosebită plăcere în descrierea fenomenelor teribile ale naturci. 


Dar afară muge groaznici vijeliy, 
Car! cleatin' virful munţilor pustii. 
Totul se răstoarnă d'astă rea furtună; 
Armonii sălbatici peste tot răsună; 
Stincile se cleatin”, arbori! trosnesc, 
Fulgere fantastici ca în Iad sclipesc, 
Şi-ale ploaiei unde negre, turburate, 
Cad ca niște valuri repezi și turbate. 
In grozavă spaimă tot s'a cufundat ; 
Duhul r&utăţii pare ne'npăcat. 


In asemenea împrejurări, în mijlocul acestei naturi întăritate, nu este loc 
pentru liniștea sufletului. Veselia unui ospăț matrimonial străluceşte ca un fulger 
repede şi numai ca să pună mai bine în relief chinurile permanente ale persoa- 
nelor principale. Unul ia de soţie pe logodnica frate-săi, pe care-l aruncaze de 
mic pe un pisc sălbatic, ca să piară acolo sfișiat de fiare. Dar fratele lepădat so- 
sește chiar în momentul când celalt frate își sărbătorește cununia. Un duel de 
moarte se încinge între fraţii dușmani, care „cad într'al lor sânge“, 


Mai stringend în mână ucigașul fier; 
Și murind eï svirlă un blestem spre cer. 


Dar, în fine, cu câteva zile înainte de a muri, Sihleanu, a cărui rană in- 
cepuse a se cicatriza, găsi prilej de a fi vesel. Atunci el încercă a ride, şi risul lui 
fuse o rinjeală, Cişmigiul. In această satiră, el atacă toată lumea : pe actori, mume, 
„care vin să cate gineri pentru fetele lor«; pe școlari, „al căror ghiozdan e gol 
de cărţi, dar plin de arşice«; pe femei, „care se preumblă în cîrduri pe subt săl- 


1) Cele două poeme epico-lyrice Logodnicii Monrţia şi Păyânul şi Creștina de Sihleanu ne arnintesc două 
poeme ale lui Byron, intitulate Oscar de Alva şi Mireasa din Abydos, 


www.dacoromanica.ro 


510 ALEXANDRU Z SIHLEANU 


cii și care aŭ de fală să nu ştie decât numai cum bărbaţii se înșeală«; pe negus- 
tori, pe boernaşii de mahalale, „care judecă guvernul, care pun ţara la calc«, și 
mai ales pe adversarii regimului ce se anunţa după Congresul de la Paris. De sigur, 
cl ar fi mers mai departe, dacă presa s'ar fi bucurat atunci de libertatea ce-i ga- 
rantează legile şi obiceiurile noastre de astăzi. Dar, așa cum este, această satiră 
nu este oglinda, ci caricatura Cișmigiului. Intenţiunea satiricului nu este de a 
ne da o descriere fidelă a grădinii, ci de a provoca risul cititorului şi de a schița 
un tabloii umoristic în genul lui Hogarth. In fond, SihJeanu, ca și Hogarth, este 
trist. Ca să fie cineva vesel, trebue să aibă ușurința francezului din veacul 18-lea 
sat sensualitatea italianului din veacul 16-lea, adică să fie cu mintea liberă de 
orice griji, să nu vrea a ști de lume şi să o considere cu o privire sceptică. Dar 
acest lucru era peste putință pentru o natură vulcanică și un temperament iras- 
cibil ca al lui Sihleanu. In poezia curat lirică, în elegie, în sonetele sale care se 
apropie de cântece, în baladele sale posomorite ca și în satire, întilnim același 
om, cu-aceleași instincte, aceleași porniri, aceleași preocupări, aceleași singulari- 
DI: o natură vehementă şi aruncată în împrejurăn nemilostive, un suflet pre- 
destinat mai mult pentru suferinţă decât pentru bucuriile viet, 


ANG. DEMETRIESCU, 





intrarea 


? 


DÉI 
1] 


Biserica Colț 


wWww.dacoro 


PRIMA ȘCOALĂ DE FETE LA SATE 


bebe 


frm şcoală de fete la ţară s'a făcut la 1855, în Moldova, la satul Rotopi- 
Op 77 neşti, din judeţul Suceava, de către Marele Postelnic Neculai Istrati. Această 

şcoală de fapt se crease încă de la 1853, dar în comun cu a băeţilor și fără 
local separat. 

Din cele ce am spus întwun alt articol t), se știe că în secolul al XVI se 
afla o școală rurală pentru băcți la Rădășani, nu departe tocmai de Rotopănești. 
Sa spus de asemenea, tot în aceeași introducere, că în secolul ce sa isprăvit, 
s'au arătat primele școale la sate, pentru băeţi: una la Galaţi, judeţul. Muscel, 
făcută de Dinică Golescul, la 1827, şi alta la Pomirla, judeţul Dorohoiii, de Anas- 
tasie Bașotă, la 1838. 

Intre aceste date extreme am văzut, după științele de care dispunem în 
prezent, că la: 

1192 era şcoală pe moșia Funţa-Dimboviţa, întemeiată de Biv. Slugerul 

Matei Lăcusteanu. 


» n » » sa ` Grecii-llfov, făcută de Dumitrache Lăcusteanu. 
pn nn na Poiana-lalomiţa. 
» m» » » Floresști-din-Deal-llfov. 
1193 » a » »  Agieștii- Argeș. 
1803 » n» » »  Tărtășești. 
s » » » na Vișianca-lltov. 
» » » » » Furduești-llfov. 
» a » » » Schitul Mărculești, lingă Câmpu-Lung, făcută 


de ctitorul Dumitrescu Roset. 
Ar trebui ca descendenţii familiei Lăcustenilor și ceice aŭ acum moșiile 
indicate mai sus, să ne puie în curent cu ceeace se poate ști despre aceste școli. 
Școale de acestea aŭ existat multe, mai multe decât se poate crede. Patriotul 
român I. Missail are dar mare dreptate când zice: „Astfel în ţara noastră aŭ 
existat școale pe acolo, pe unde noi aceștia de astăzi, nici nu gîndim» °). 


1) A se vedea Literatură şi Artă Română, anul IV, pag. 282, 
*) Șeoalele și învățitura la Români. Revista Români, Vol. III, pe. 410. București 1863, 


514 PRIMA ȘCOALĂ DE FETE LA SATE 


Nu avem pentru aceasta decât a ceti câte ceva din scrierile vechi sai bio- 
grafiile oamenilor noștri. 

Astfel în Ion Creangă: Școala în trecut 1), găsim că se afla şcoală la IIu- 
mulești și la Broșteni. Prima, „făcută cu cheltuiala sătenilor, prin îndemnul și 
osirdia părintelui loan Humulescui« ; a doua: „școala lui Alecu Baluș din satul 
Broșteni“. 

De mwar fi scris Creangă biografia sa, de unde știam noi despre acestea ? 
Și câţi sunt care nu aŭ scris nimic, şi câte generaţii s'au perindat prin astfel 
de şcoli, fără ca noi să ştim ceva. 

Și ceeace s'a petrecut în secolul trecut s'a petrecut cu deosebire maï înainte. 
Şcoala de la Rădășani, nu a fost ea singură. 

De altfel trebue să recunoaștem că în ce priveşte învățămintul public pri- 
mar rural, el era cu mult mai înfloritor în Muntenia ca în Moldova. 

Fetele urmând, adesea, alăturea cu băeţii în primele noastre școli, cred că 
cle aŭ început mai curind a profita de binefacerile școalei în această parte a ţării, 
ca în Moldova, unde se constată de asemenea că ele începuse, de îndată ce san 
creat școalele sătești, să profite de ele. 

Ce fel de învăţători se aflau atunci la școli, se poate vedea din o 
adresă de mulțumire către Ministerul de Interne a lui Vodă Alexandru Ghica, 
din 19 Iulie 1838, cu ocazia examenelor: »...Șeful acestuia a înființat prin satele 
acestui principat școale, unde, în vremea de iarnă, copiii sătenilor se vor în- 
văţa de către ţircovnici la carte și cântări, iar în vreme de vară acești ţircovnici, 
se aduni la şcoalele așezate prin capitalele judeţelor, spre a se deprinde și ei la 
metodul acestei învățături începâtoare, și cu aceasta până acum numai din jude- 
tele Mehedinţi, Dolj, Romanați, Gorj și Buzăii, se vor aduna și 424 de ţircovnici« °). 

Desvoltarea mare ce aŭ luat numărul școalelor sătești subt Vodă Bibescu, 
nu o singurul fapt asupra căruia trebue să ne oprim. E de semnalat cu deosebire 
alăturatul pasaj din adresa ce o face el » Departamentului credinţii«, la 9 Septem- 
vrie 1847, explicând vederile sale asupra reformei învățămîntului ce făcuse să se 
voteze: 

»... HI oarecare cunoștințe practice prin care sar putea înlesni și imbu- 
nätäți meseriile la care se îndeletnicesc ţăranii, precum povă&ţuiri asupra lucrării 
pămîntului, creșterea vitelor și altele asemenea... « 

E tocmai ceeace a vroit N. Istrati, ceeace am cerut totdeauna, cecuce 
tindem să facem acum după jumătate de secol perdută inutil. 


1) Invățamentul primar. Anul al VI, No. 7, pag. 396. 
2) V. A. Deech, Școalele sătești în România. Pag. 54. Bucureşti 1868. 
După datele culese de V. A. Urechiă 2), se constată că se aflau : 


1838—39 1846—47 1848—49 1858 1864—65 


1.975 2.309 0 (3) 1.011 1.635 Muntenia 

Școli Í X — — 15 353 Moldova 
Conii í 33.000 48.545 0 22.940 54.284 Muntenia 
p — = — cirea 800 10.693 Moldova 


Acești pircoynici primesc 300 lei vechi pe an. 


PRIMA ȘCOALĂ DE FETE LA SATE 515 


Să urmărim puţin chestiunea școalelor rurale. Ele merită cea mai mare 
atenţiune, de oarece aceste școale se adresează clasei celei mai desmoștenite, mai 
numeroase și mai direct producătoare în ţara-ne agricolă. 

Organizarea școalelor de la sate se datorește în Muntenia Marelui Vornic 
M. Ghica, care la 1838 cere Etoriei școalelor să se înfiinţeze și școli sătești şi să 
facă și programul necesar. 

Eforul școalelor P. Poenariu a lucrat mult în această direcţiune: 

„Prin învățăturile de religie și de căsnicie ce li se vor da într'aceste școli, locuitorii de 
prin sate se vor deprinde de mici a fi mat bunt creștini, a avea iubirea de cinste, a se apăra de fe- 
luri de iresuri și a fi mai muncitori. Intinzându-se astfel învăţăturile la sate, școalele de pe la orașe 
se vor desvolta din ce în ce maï mult, și așa duhul înţelegerii între locuitorii de prin orașe se va 
pune în oarecare armonie, orășanul și ţăranul se vor cunoaște unul pe altul fii ai aceleași familii, 
numele de Român nu va mal fi un temeii de ocară, ci-l vor purta și unul și altul cu acea fală stră- 
moșească la care rîvnea toate neamurile« 1). 

- Din citirea actelor adunate de D. V. A. Urechiă, reiese însă în mod vădit, 
că cei trămiși la ţară eraii absolut nepregătiți, din nici un punct de vedere. 
Iată de ce atât timp săteanul a fost rofractar școalei. El în bunul său simţ își 
dădea ușor seamă de valoarea acestor neisprăviţi, De că se chemaŭ ei nţircov- 
nici« ca la 1838, fie că erai și sunt încă mulţi „ţircovnici« şi la 1901. 

Mai bine am avea jumătate din școalele actuale, dar cu oameni culți, cu 
judecată și pregătiţi a înţelege și sfătui pe săteni la nevoile lor; altfel școalele vor 
fi tot pe hârtie!. 

Spre a ne încredința, să luăra datele statistice de la 1843, care ne pre- 
zintă pentru Muntenia 2.203 școli rurale și 43.079 şcolari!.. 

De aceea, mult mai în urmă, la 1879, o femeie de talent, Maria Flechten- 
macher, zicea despre ele: „Cel puţin despre instruirea poporului de la ţară, am 
fost și am văzut-o... să se ducă și alţii s'o vazău 2). 

In Moldova școalele sătești se organizează pentru prima dată prin regu- 
lamentul școlar de la 1851, subt Gr. Ghica de bună amintire, și iaŭ fiinţă cu 
deosebire în 1853. Se proiectează a se deschide astfel de școli la Păucești, în ju- 
dețul Vaslui, Răchiteni și Adjudeni, în județul Roman, Păltinişu, în judeţul Doro- 
bon, lezereni, în judeţul Iași, Boroaia și Rotopăneştă, în judeţul Suceava. 

Cea de la Rotopănești, nu o găsesc însă înființată de Stat. Acest fapt se 
explică prin aceea că a fost înființată de proprietarul moșiei, istoricul și fabulistul 
N. Istrati, care fiind directorul departamentului la acea epocă — căci nu era încă 
un minister special — nu a voit să-și o înființeze pe socoteala Statului. 

Statistica de la 1859 ne arată, pentru Moldova, că se aflai în școlile 
rurale 35.410 copii. Më indoesc însă de veracitatea cifrelor, 

In aceste școli urmaŭ adesea și copile. 

Nu am altă probă pentru stabilirea faptului că ele începuse a frecuenta 
școalele rurale de pe la acea epocă și cu mult deci inainte de prevederile dispo- 

1) Cuvint ce s'a zis de Domnu comisul P. Poenariu, directorul şcoolelor 1817—1818, subt Alexandru 


Ghica. 
=) Maria Flechtenmacher, Femeia Română 1879, pag. 314. 


www.dacoromanica.ro 


516 PRIMA SCOALA DE FETE LA SATE 


ziţiilor luate de la 1860 încoace și mai ales înainte de a se fi creat şcoli speciale 
pentru ele și la sate, decât în conţinutul alăturatei epistole: 


» Entusiasmul ce frumoasa petrecere a zilei de eri mi-ati pricinuit mă silește a o face cu- 
noscută și Domnie! tale. Eri am avut mulţumire să fiù de faţă la examenul copiilor din școala Go- ` 
leștilor (o, cât este vrednic de laudă acest iubitoriti de'patrie și de bine, K. Golescul, carele cu atâta 
rivnă și statornicie să silește spre a ţine această școală! Şi cât am fi de fericiţi când sentimentul săi 
cel patrioticesc s’ar îmulţi în mai mulţi Români și prin aceasta am dobindi maï mulți rivali ai să)! 
Socotește câtă mulţumire a trebuit să simtă un Român văzând niște copii și fetițe dintre compa- 
trioţii săi, să răspunză cu cea mat desăvirșită încredințare asupra Catihismului, Gramaticii, Rito- 
ricii, Geografie, Istoriei, Istoriei naturale și Mitologie! ! Şi acestea toate insullate de un singur pro- 
fesor iarăși Român, D. Aron, bărbat vrednic de toată cinstea, după ostenelile sale carele dati dovadă, 
că cunoaște şi simte foarte bine cugetul cel nobil al întemeietorului acestei școli. 

După aceasta seara S'aii urmat tot de acești copii reprezentaţia une! tragedii intitulate 
Regulu. Nu poate cineva descrie mulțămirea privitorilor, în care îă strămuta declamarea unei 
copilițe de opt ani a D. Gligorie Leurdeanu ce juca rola Marţei. Lacrămă de bucurie smulgea 
din ochii tuturora această copiliţă, şi cu atâta mai mult, văzend cât este destoinie duhul Ro- 
mânesc, când ar fi lucrat şi bine pregătit | Nol până acum, de voii îndrăzni a zice că am avut vre 
un fel de creștere, am avut-o pare-că am fi fost pregătiţi să mergem și să trăim aiurea undeva; 
pare că eram călători și străini în patria noastră. Ne silea părinţii noștri a învăţa limba lui Platon 
și Aristotel, care nu este pentru toată treapta și pentru toată virsta și eșeam din școli cu această 
nedesăvirşită și fără nici o cunoștință de omenire.— Articolul acesta este așa de lung, așa de rodi- 
torii în cuvinte pline de mâhnire și de trăsnet pentru cuvintele acelora ce, sai din ştiinţă saŭ din 
neștiinţă, aŭ vrut să ne crească pe drumul pe care am umblat până .acum, în cât neputând să în- 
capă în mai multe foi ale Curieriului, încetez și te rog și să binevoeşti a nu ascunde această scri- 
soare ci să o alături în vreunul din numerile gazetei 1). 


Fiindcă vorbesc de școalele dela ţară de fete, nu e rëŭ de a trimite pe cititor 
să vază ce a scris, despre școalele rurale, o femeie de mult talent, Sofia Hrisoscoleo 2). 

E o admirabilă pagină scrisă de dinsa la 1860. 

Din ea se vede fiinţa ce a pus inimă în această direcţie, se vede românca 
doritoare-de o soartă mai bună a săteanului. Din studiul său, atât de cald, și cu 
așa bune poveţe, se vede de asemenea, că această femeie, atât de entusiastă de 
altfel, nu zice un cuvint de fetele de la ţară. Timpul nu sosise încă. Era natural, 
şi aici se vede seriozitatea cugetării acestei femei, că tocmai ea simţea că era o 
treaptă de suit, și că primele generaţii ce trebuiau să iasă din întunecimea ce 
domina la sate, eraii „băeţii și flăcăiașiiu. Tot din el mai rezultă că școala făcută 
de N. Istrati era absolut o mică excepțiune pentru epocă. 

Să ne oprim puţin la N. Istrati. Nu sunt multe indicaţiunile ce se pot 
căpăta asupra lui. Cu toate acestea el nu face parte din acei oameni, care, odată 
intraţi în mormint, nu mai aŭ dreptul la memoria celor ce urmează după ei. Sper 
că în curind voiii scoate în volum lucrările sale — din care unele de o adevă- 
rată valoare — și biografia sa. Contimporanii aŭ scris puţin despre el. Iată o 
schiţă asupra lui de V. G. Pop: 

1) Despre examenul ce aŭ dat copil în şcoala de la Golești la 34 Martie 1830. Albina Românească No. 32. 
Feat 4 Mat 1830. Gazelă politico administrativă literală. 


2) Născută li 5 Iunie 1839 în Falticeni, muri la 1861, în virstă de 22 ani. A se vedea Românul de la 
11 Martie, 1860. 


www.dacoromanica.ro 


PRIMA SCOALĂ DE FETE LA SATE 517 


n Nicolae Istrati, boer moldovean de neam, s'a născut pe la anul 1818. Studiile și le-a 
făcut în ţară şi cu deosebire prin propriul sën îndemn. A fost om foarte activ, neadormit pe câmpia 
literară. A avut dorinţă și plăcere să cunoască produsele literaturii române de la început și până 
în zilele sale: de aceea a făcut cheltueli mari şi a adunat în renumita sa bibliotecă toate cărţile 
româneşti, vechi şi noi, pe câte le-a putut afla. Modul activităţii sale era îndreptat mai cu seamă 
asupra a tot ce se refera la fericirea și prosperitatea ţării și a bisericil; de aceea, neputând suferi pe 
diregătorii publici, miren! sai eclesiastici, care i se părea că nu lucrează spre binele patriei și a 
națiunii, ci numai spre al lor proprii, scria la satire mușcătoare în contra lor, pentru ca ott sã-ï 
îndrepte, ori de nu, să-i zdrobească. Tot cu scopul acesta se ocupa și de istoria naţională și de 
limbă, pentru ca să lămurească conștiința naţională și să facă pe Români ca, imitând faptele stră- 
bunilor lor și lăudându-se cu virtuțile lor, să fie demni de dinșii și să facă și eï asemenea: să înain- 
teze în cultura naţională și a neamului omenesc în genere. 

Cu mare regret pentru literatura noastră el se stinse, încă în floarea virstei, în toamna 
anului 1862. 

De la dinsul ni-aŭ rămas următoarele scrieri ` 4/ Mihul sau arderea cetăţii Baia, dramă 
în versuri (1850); 2/ Satire; 3) Chestia mănăstirilor închinate (1860), imprimată tot în acel an 
şi în limba franceză; 4/ Babilonia românească, farsă filologică (1860). 

Ca model de versilicarea sa reproducem din drama » Mihuu« frumoasa romanţi, care începe 
cu strofa: 

» Amară e viaţa când, piere și se stinge 
»Scinteea ce speranţa în suflet a aprins, 

"Şi când nu simţi tărie să poţi măcar învinge 
nUn dor, o suvenire, de care ești coprins. 

Și care coprinzând 12 strofe, termină cu: 

» Așa amar trăește sărmana turturică 
»Gemând la uscăciune, dorind amantul sëŭ, 
Şi veșnic credincioasă ea numai singurică 
„lubește până moare: așa iubesc și eŭ!« 1) 


El a luat o parte foarte activă în mișcarea noastră culturală. Seria în 
ziarul din: Braşov al lui Bariț?) și publica mult în ţară. Era un mare patriot 
Moldovean ; nu a fost contra Unirii — ceeace i-ai creat atâţi inimici și moar- 
tea,— dar în contra modului cum ea urma a se face. In lucrarea ce vo consacra 
memoriei și vieţii lui numai vom căuta a proba acest lucru. 

Iată cum organizase el școala. 

Dăm cuvintul D-lui T. T. Burada, care a făcut de curind o descriere asu- 
pra eï subt titlul: „Școala de muzică şi declamaţiune de la Rotopăneşti«. 


Comuna Rotopăneşti5), din judeţul Suceava, a fost şi ea centrul unei culturi naţionale. 
Neculai Istrati, proprietarul acelei comuni, înfiinţează în anul 1853, în casele locuitorului Vasile 


. 1) V, G, Pop. Conspect asupra literaturii române, vol. I din anul 1875, pag. 196—199. 

3) Foaia pentru minte, 1844, 

2) Până la anul 1886, moșia Rotopiinești, care astăzi e proprietatea D-lui Grigorie Goilav, forma singură o 
comună; acuma ea ţine de comuna Brădăţelu, și numără 104 emt de familie; are o școală rurală mixtă şi o bise- 
rică zidită la anul 1856 de Nicolai Istrati, cu inscripțiunea următoare: „Acest templu dedicat sfintei Treimi cu bine- 
»cuvintarea prea Sf, Sale Episcopului de Huşi, D. D Meletie Istrati, sai fondat de fratele sčú Mare Postelnic și Cavaler 
„Neculai Istrati, cu indemnul soției sale Sevastia, născută Ciudin, și a fiulul lor Titu Istrati, pe proprietatea sa Rotopu- 
„nești, in anul eret noastre 1856, în care Moldova aŭ recăpătat privilegiile așezate de Ștefun-cel-Mareu. In curtea bise- 
ricii se află şi o statuă de piatră ridicată în acelaș an (1856) de Neculai Istrati, reprezentând Moldova in forma unei 
fecioare intinzând o cunună de stejar. Aceasta negreșit in amintirea marelui eveniment najiona’, (Vezi mai pe larg 
despre această comună. Dicţionar geografic de Serafim Ionescu, pig. 256, București 1894). 


www.dacoromanica.ro 


548 PRIMA ȘCOALĂ DE FETE LA SATE 


Otrocol, o ş:oulă mixtă primară, cu trei clase pe care el le numea elementare. La 1855, Noem- 
vrie 4, în locul acestei școli, înfiinţează alte două şcoli, una de Văeţi şi alta de fete, tot cu câte 
trei clase elementare. Şcoala de fete era așezată în casa locuitorului Vasile Pinzariu t), iar acea de 
băeţi, o zidise, anume, de la vale de curţile boerești, lingă șosea. Pe lingă aceste școli, mai înfiin- 
țează apot, prin primăvara anului 1860, tot cu a sa cheltuială, chiar în casele boerești, o școală de 
muzică şi declamaţiune, unde se învăţa și carte. La clasa de principii dădea lecţiuni Petru Mezzetti, 
la clasa de canto Maestro Galea, iar la clasa de declamaţiune Mihail Galino 2). La carte era profesor 
de băeţi preotul Costachi Milu, iar la fete soţia acestuia Elena. Pe lingă aceste clase, se mat adaogă 
în localul școalei și clasa de cor bisericesc, la care preotul Costachi Milu era profesor, cor care 
cânta în biserica de la Rotopănești, cu vre-o șease ani înainte încă de înființarea acestei școli. Tot în 
acea școală se mat învăţa și psaltichia, la care era profesor Iordachi Iconomu, fost elev în seminarul 
din Roman. Toţi elevii și elevele era luaţi de pe moşia Rotopăneşti și de pe la alte moșii înveci- 
nate. Profesorii şcoalei aveai întreţinerea și locuinţa chiar în casa boerească; eï dădeau lecţii în 
toate zilele câte două ore şi eraă plătiţi cu câte zece galbeni pe lună, afară de profesorul de de- 
clamaţiune care avea cincisprezece: galbeni lunar. 

Sala de teatru era întocmită chiar în casele boerești; decorurile erati zugrăvite de Iosef 
Fichtner din Șviţera, profesor în casă, la copilul Titus, fiul lui Neculai Istrati. Acest Fichtner era 
și zugrav și se pricepea în arta decorativă. 

Costumele pentru piesele naţionale erai lucrate în casa lui Neculai Istrati de elevele 
școalei. Profesoare la lucru de mână erati însăși soţia lui Neculai Istrati, Sevastia, și soția preotu- 
lui Costachi Milu, Elena. 

După vre-o cinci luni de un studii conştiinţios, elevii acelei școli aŭ fost în stare să re- 
prezinte mai multe piese de teatru și cânlicele comice, din care enum&răm următoarele: Doi ţărani 
şi cinci cîrlani, Cinel-Cinel, Fluerul fermecat, Seara Milei, Baba Hivca, Paul John, Margo, 
Herzu Voccengiu, Mama Anghaluşa, Şoldan Viteazu, şi altele. 

Reprezentaţiunile teatrale se dădeau de două or! pe săptămână, Joia și Duminica. Cupletele 
la vodeviluri și corurile erati acompaniate cu violina de Petru Mezzetti. Intre acte cânta corul de 
muzica vocală al școalel. 

La fiecare reprezentaţiune sala era ticsită de boeri, proprietari și posesori de pe la moșiile 
învecinate, care se minunati de felul cum fiecare elev își interpreta rolul săi. 

De multe ori venea și fostul Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Calinic Miclescu, care pe 
atunci era Archiereŭ egumen la mănăstirea Slatina, precum și archiereul Iosif Râşcanu, de la 
mănăstirea Râșca. Pe lingă aceştia se maï aduna un public numeros, nu numai din judeţ ci și din 
orașul Suceava, precum și din alte părţi ale Bucovinei. Fiecare elev căuta să-și înveţe rolul, cât se 
poate de bine, știind că avea în faţa sa pe acești doi archierei și mulţime de străini, veniţi de peste 
hotar ca să-l audă. 

După insistența multor boeri, acești elevi aŭ dat în vara anului 1861 vreo câteva repre- 
zentaţiuni și în Fâlticeni, în grădina lul Iancu Botez Topor. Piesele ce san jucat atunci aŭ fost : 
Fluerul fermecat, Cinel-Cinel, Scara Mite şi Baba Hirca. 

Şcoala număra 28 elevi şi eleve, din care 19 băeţi și 9 fete. 

Din elevii cei maï buni aï școaleti, pe care nu găsim de prisos a-l enumăra aici, arătăm pe: 
loan Savin, fost judecător de ocol în Roman și actualmente avocat în acel oraș; Costachi Roto- 
pan, fost primar la Rotopănești, Vasile Teodorescu, actual posesor moșiei Pașcani, Alecu Alexan- 
drescu, psalt la catedrala din Fălticeni și archivar primăriei din acel oraș, Vasile Grigoriu, fost 
psalt în Fălticeni, Petre Constantinescu, fost primar, Iacob Todirescu, fost posesor de moșii, Ne- 


1) Elevele eraii îmbrăcate toate la fel. Rochiile lor eraf vişinii; cele din clasa I-a aveai jos la poale un 
Stret albastru, cele din clasa II-a două șirete, iar cele din clasa III-a trei şirete. 

2) 'Toji acești profesori aŭ fost apol numiți la conservatorul de muzică și declamaţiune din fe. Petru 
Mezzetti la clasa de teorie în anul 1865, Mihail Galino la clasa de mimică în 1864, iar maestru Galea la clasa de canto 
in 4 Octembrie 1860, ușa fel că el n' fost profesor la școala din Rotopiineșii decât numai la inceputul îinființărit er. 


www.dacoromanica.ro 


PRIMA ȘCOALĂ DE FETE LA SATE 519 


culai Teodorescu din Horodniceni, fost comptabil la moșia Faraoani, judeţul Bacau; Mihail Boig- 
teanu din Horodniceni, fost profesor de muzică vocală la școala primară din Fălticeni (mort) și Va- 
sile Dimitriu, fost telegrafist la Fălticeni (mort). - 

Dintre eleve arătăm pe: Nastasia lui Vasile Tofan, Tinca Dimitriu, Lufa Rotopan şi 
Paraşchiva lui Necolai Pavel, aceste trei din urmă acum moarte. 

Această școală își câștigă un renume în faţa publicului ce asista la reprezentațiunile ce se 
dădeaii. Intre acte, de multe ori, D-na Sevastia Istrati, soţia lui Neculai Istrati, și elevul Costachi 
Rotopan, câataii duete: câte odată elevele Nastasia Tofan, Lyla Rotopan și elevul loan Savin, tenor, 
executaii și câte un solo de canto. 

Nespusă era mulţumirea sufletească a lui Neculai Istrati văzând că și-aii ajuns scopul de 
mult dorit, acela de a vedea înfiinţată această școală, menită a da sătenilor o cultură mai deosebită. 
El voia chiar să ducă în Iași pe elevii școalei să deie câteva reprezentațiunt la teatrul naţional de 
la Copoii ; dar moartea La împedicat de la aceasta. 

Duminicile și sărbătorile se aduna la Neculai Istrati lume multă de prin împrejurimi, ca 
să asculte corul bisericesc, care cânta toată liturghia f) de se minunai toţi cei ce-l ascultati. Acel 
cor, care număra ia totul 40 băeţi şi 10 fete, era vestit pe timpul acela, nu numai în judeţ ci și 
prin alte locuri, şi a fost cel întăă cor bisericesc de muzică vocală evropinească la noi în fară, 
în care s'a văzut alături cu băeţii să cânte în biserică și fetele la Sfinta liturghie 2). 

După moartea lui Neculai Istrati, care s'a întimplat în 1 Noemvrie 1861, acea școală s'a 
desfiinţat 5). 

Iată omul, iată fapta, iată cu cine sa servit! 

Respect memoriei lui! 

El iubea copiii. A căutat primul a le pune in mână o literatură specială. 
La 1860, luna Martie, tipărește la lași, în acel nemuritor »Institut al Albinei 
Române“, următoarea prelucrare după Doamna PFougneau de Pussy: Amicul co- 
piilor, carte de lectură pentru şcolarii săleni, de N. Istrati. Luna lui Aprile. 
»Dând acum la lumină Luna lui Aprile, zice cl, o dedic (inchin) elevilor școalelor 
sătene de ambesexele din Moldova, cu dragostea cu care am cooperat la în- 
fiinţarea celor dintăi şcoli pe la sate“. 

Lucrarea are patru părţi în raport cu »Duminicile lunii lui Aprilo« și e 
o povestire a lui »Moșu Trifu« cu fiii sătenilor. 

Aveam 6 ani când, în 1856, am fost la Rotopănești. Sper a mai vedea 
odată acest loc în çare el adunase una din cele mai frumoase galerii de tablouri 
din ţară. Ce parc frumos! Ce frumoasă biserică! Ce gospodărie! Ved încă copiii 
și copilele, vesele, în grădină, grupaţi în două tabere, răspunzându-și în cântece 4)! 

1) Muzica era după acea rusească. 

2) Cu un an mat inainte de înființarea școalel de muzică din Rotopăneșşii, generalul Nicu Mavrocordat in- 
Dintase la 1859, pe moșia sa Ștefănești, din judeţul Botoşani, cu a sa cheltuială, o școală de băieţi, care număra vre-o 
200 elevi. In acea școală, unde Vasile Răceanu dădea lecţii, pe lingă carte, se învăța și muzica vocală precum şi psal- 
tichia. Profesori de muzică eraii preotul! Costachi Milu şi elevul săi loan Savin, care, după desființarea şconlei din Roto- 
păneşti, se retraseră in Ștefănești. Aceștia înighebară un cor de muzica vo 'ală care cântă de obște Duminicile şi săr- 
bitorile liturghia în cafasul bisericii catedrale cu hramul Cuvioasa Paraschiva, ce se allă in afară de tirguşorul 
Ştefăneşti, numită a lul Ştefan-cel-Mare. Acest cor, care era prețuit de toți cel ce-l ascultuii, s'a desființat in anul 1864. 

8) Toate aceste relațiuni mi-ai fost comunicate de către profesorii conservatorului de muzică din Iași, 
Petru Mezzetti şi Mihail Galino, ambit defuncţi, precum şi de către D. Titus Istrati, președinte la tribunalul de Roman, 
și loan Savin, fost elev al acelei școli și fost judecător de ocol în Roman. 

4) In decursul anului trecut, la 1899, am avut fericirea a revedea și recunoaște aceste 
locuri scumpe mie | 

Toate sunt bine şi frumos întreţinute de D. senator Goilav. 


Am găsit un bătrân de 401 ani, Iacob Kiticaru, care mi-a reamintit pe toţi scumpii dis- 
păruți și faptele lor. Multumesc familiei Goilav şi tutulor amicilor pentru afectuoasa lor primire. 


wWww.dacoromanica.ro 


520 PRIMA ȘCOALĂ DE FETE LA SATE 


Acest om, de o rară inteligenţă, deși nu trecuse Iruntariile, cunoștea 
mai bine ca mulţi alţii nevoile și modul de organizare al învețimintului nostru. 

In importanta scriere: (Question de instruction publique en Moldavie, 
précédée d'un aperçu historique sur les écoles, par un ex-député du Divan ad hoc, 
des premières élections, seconde édition, 1858, lassy, el vede necesitatea : de »fon- 
der, sur des bases solides, Linstruction publique nationale, puissant garant de la 
conservation et de la prosperite de la patrie“. Iată părerea sa în această privinţă, 
conținută în capitolul Enseignement supérieur : 

L'6tat florissant dans lequel se trouvent aujourd'hui les sciences ct les 
arts chez tous les peuples civilisés, nous facilite l'introduction de facultés dans 
notre instruction; mais pour faire enseigner ces connaissances à la jeunesse con- 
venablement préparée, il nous faut des professeurs et des livres. Le petit nombre 
de jeunes gens formés ici, ou à l'étranger, ne suffit pas pour achever, dans un 
temps bien court, en comparaison de leur importance, les travaux qw'exigent 
toutes les réformes, et la rédaction, ou la traduction des livres scolaires, en sorte 
que, pour remplir le but proposé, le nombre de ces collaborateurs doit être con- 
sidcrablement augmenté. 

Nous avons signalé les inconvénients qui résultent, pour la plupart, de 
Penvoi de jeunes gens à letranger; létat actuel en politique n'a fait que les 
augmenter. . 

En appreciant tous ces motifs que nous venons d'exposer, on ne saurait 
plus, par pure susceptibilite nationale, compromettre cette question vitale, en 
Pabandonnant à nos propres ressources. La Russie, sous le règne de l Empereur 
Alexandre I, nous offre à cet égard un grand exemple. Le corps respectable des 
professeurs russes, parmi lesquels se trouvaient déjà des érudits distingués, a été, 
à l'époque de la réorganisation de l'instruction publique, renforcé par des savants 
d'Allemagne, de France et d'Italie, lesquels s'empresserent de répondre à Pappel 
honorable de coopérer avec les indigènes à la fondation classique de l'instruction 
publique en Russie, qui rivalise aujourd'hui avec celle d'autres pays civilisés. 
Actuellement encore il y a à St. Pétersbourg des spécialités qui sont enseignées 
en français. La marche que la Grèce moderne a suivie en pareille occasion, doit 
nous servir de modèle plus récent. Après s'être affranchie, à la même époque 
que la Roumanie, des obstacles qui s'opposaient à la réorganisation d'une 
instruction nationale, la Grèce, quoiqu’elle comptât alors beaucoup d'hommes 
instruits, formés aux universités de France, d'Angleterre, d'Italie et d'Alle- 
magne, appela néanmoins à son aide des professeurs étrangers, dont le concours 
éclairé, de concert avec le zèle des indigènes, a réussi à organiser sur de bases 
solides instruction nationale, dans cet antique berceau de la sagesse et de la 
vertu, en couronnant ensuite Pceuvre par la fondation d'une université qui jouit 
déjà d'une réputation méritée, et dont les chaires sont aujourd’hui exclusivement 
occupées par des Grecs«. 

Cu altă ocaziune, fără să cunosc această importantă lucrare, arătasem 
același lucru. Starea lincedă a Universităţilor noastre, care aŭ vegetat atât timp, 


www.dacoromanica.ro 


PRIMA ȘCOALĂ DE FETE LA SATE EN 


Une tocmai de faptul că nu s'a făcut ceeace N. Istrati cerea încă înainte de 18958. 

La 1853, în Moldova, chestiunea înfiinţării școalelor de la sate capetă 
maï mult teren. 

Directorul ministrului instrucţiunii, carele nu era altul decât N, Istrati, 
se preocupă de clădirea localelor școlare, chestiune încă la ordinea zilci cu toate 
sacrificiile fucute, și cu toate că s'a făcut încă un pas înainte prin legea pentru 
creșterea fondului necesar clădirilor școlare. Iată referatul ministerului cultelor 
către Sfatul extraordinar, prin care indică mijlocul de a se putea realiza curind 
acost lucru. 


Copie scoasă din dosarul No. 4 din anii 4853—4857 
Referat. 1853, Aprile 24. 

»IĪn urmarea $ 16, secţia I din regulamentul școlar, se propune, dacă se va găsi cu cale, 
ca în viitor, cu prilejul împosesuirii moșiilor clerului, să se adaoge în condiţiile vinzării însărci- 
narea de-a se înfiinţa pe la satele populate peste număr de 50 locuitori, case pentru școli elemen- 
lare, măsură care fără a costa d'inadinsă cheltuială întrun timp scurt, ar înlătura una din 
cele mat principale greutăţi, ce se întimpină astăzi pentru a se înzestra BO locuitorilor cu cu- 
noştinţele neapărat trebuincioase stăriă lor, spre a-i forma gospodari buni şi cu, frica luă 
Dumnezeu. , 

» Totodată posesorii, pe lingă îndatorirea de a înfiinţa asemenea case, cu a lor cheltuială, 
a le pregăti în al doilea an al posesiei, a le ţinea și a le trăda în buna stare la eșirea de pe moșie, 
să aibă și îngrijirea de a da, de la deschiderea școalei, câte un argat dintre slujbașii volnici aï mo- 
Sie, și a îngădui luarea din parchetul anual, a lemnelor trebuitoare pentru încălzirea ef. 

„Incuviinţându-se această măsură, se alăturează și planul închipuit acum pentru asemenea 
case de școli, ca observându-se și îmbunătățindu-se, după acelea posesorii să aibă îndatorirea a le 
înfiinţa e. i 


D. D. ISTRATI, 


| Mult timp nu am putut să-mi explic pentru ce el era semnat »D. D. Is- 
trati«, în loc de Neculai Istrati. In actele ce am constatat la archiva Statului rar 
iscăleşte astfel, dar mai în totdeauna numai Istrati. Rezoluţiile sale sunt scrise 
clar și în cunoștință de cauză. 

D-lui V. A. Urechiă datoresc deslegarea problemei. La deslușirea cerută 
îmi respunse: „Nu e alt Istrati decât Neculai, și-mi explic cei doi D. D. prin 
abreviațiunea ` „Director Departamentului«, abreviaţiune care pe atunci era 
în uz«. D. Urechiă a fost director al acelui minister multă vreme și chiar cu în- 
cepere de la 1859. i 

E foarte curios a vedea cum înţelege Istrati că trebuesc organizate aceste 
şcoli. Din pasajul următor, împrumutat la una din cele mai utile publicaţiuni ale 
sale, se va vedea cu ușurință în ce mod clar și practic vedea el chestiunea. 

»In privirea morală și intelectuală a săteanului, trebuesc înfiinţate școa- 
lele sătene, câte una în centrul fiecăruia ocol, sau 64, în toată ţara, precum sunt 
prescrise de Regulamentul organic și de acel școlar. In care şcoli, pe lingă ştiin- 
jele elementare, să se predeie şi principii de agronomie după un dinadins manual. 
Și tot odată să se tilcuiască elevilor săteni importenţa, onoarea şi noblețea indus- 
triei agricole, ca nu, după ce vor deprinde cărţile, să urască meseria or, at să do- 


522 PRIMA ȘCOALĂ DE FETE LA SATE 

rească cu toţii a se face «logofeţi» şi a părăsi şi însuşi chiar postul lor naţional şi 
pitoresc, precum ne-aŭ dovedit excepţia ce am făcut cu fiij sătenilor, înveţaţi în 
şcoalcle private câte le avem până acum«?). 

Ce nenorocire că astfel de sfaturi nu aŭ servit nimenui. Aceasta ține la 
modul nostru de educaţie. Nu citim mai nimic din ce e scris în româneşte. 

Se pare însă că școalele proiectate de N. Istrati și începute în parte de el, 
nu aŭ fost realizate de urmașii si Nu erai mulţi pe acele vremi care să fi înţeles 
acest lucru și cu deosebire să fi avut și priceperea și voinţa de a face astfel de 
creaţiuni. 

In 1858, aflăm prin ' memoriul ministrului Cantacuzino către Caima- 
canul Vogoride că se aflau 25 şcoli sătești, şi anume la: Costuleni, Păltiniș, 
Borcea, Ruși, Stănilești, Cordăreni, Răchiteni, Ilârmănești, Gherăcști, Ivăncși, 
Sinești, Macăreşti, Rădășani, Braniștea și Ţipești, Bogdănești, Moșia Mănăstirii 
Bogdana, Bicaz, Preuteni, Boloșcani, Vrancea, Măniăstirea Verona, Manăstirea 
Doljești, Mănăstirea Slatina, Văleni și Miclăușani. 

In ele se aflau 1.908 școlari. 

La 1859, în luna Iunie, ministru fiind A. Tiriakiu și director al ministeru- 
lui V. A. Urechiă, s'a luat o dispoziţie fericită, acea ca în școalele sătești să se 
primească și fetițe de la 6—12 ani. 

In Muntenia, fetele începuse cu mult mai înainte să facă acest lucru, dar 
Eforia şcoalelor găsi faptul „imoral“, şi opri pe copile! 

Judecam țara noastră, danie copiii noştri, cu cunoştinţele căpătate la cafea 
Voltaire şi pe bulevardele Parisului. 

Nu pot termina acest capitol fără a atrage atenţiunea asupra faptului „că 
D. V. A. Urechiă, fie ca director al ministerului (8 Iunie 1859), fie și în urmă ca 
ministru ad interim 2), e unul din acei ce-aii pus mai mult umărul pentru a da o 
bună și puternică îndrumare școalelor de la sate, de băeţi și fete. 


Dr. C. I. ISTRATI. 


kemmert Keng 


1) Chestia relațiilor dintre proprietarii de moșii din Moldova, cu locuitorii-lucrători de pămint, observată 
din mat multe puncte de vedere, de N. Istrati, Iaşi, 1857, pag. 29. 
3) Vezi: din Tainele Vieţii. „Apirarea Naţionalăa. 


wWww.dacoromanica.ro 


BUCUREȘTII VECHI 


6 A d 


E ad 





Curtea Arsă şi Morile lui Mihai-Vodă 


CĂPITANUL RADU NEGRU 


——....— 


PARTEA I 


4 


3 deile cgalitare și democratice, care aŭ pătruns așa de iute și așa de adinc in 
T societatea noastră bucureșteană, întîmpină incă mari greutăți a se implântu 
—— în judeţe, unde deosebirile de la o clasă la alta sunt încă foarte hotărite. 

Burghezia modernă, așa cum a creat-o instituţiile noastre democratice, cu 
multă greutate pătrunde în aşa zisa aristocrație de provincie. Negustorul, aren- 
dașul, industriașul sunt riguros excluși din cercurile aristocratice, și dacă din în- 
timplare ei se întilnesc pe un teren neutru, ca bunăoară la baluri oficiale, adu- 
nări pentru binefaceri, etc., ei totuși nu se amestecă. 

Si, lucru vrednic de observat, cu cât te depărtezi de la centru, cu cât locali- 
tățile sunt mai lipsite de mijloace de comunicaţie, mai în afară de orice mișcare 
comercială sau alta, cu atât această barieră între clase este mai simţitoare. O sin- 
gură excepţie se face în favoarea armatei: uniforma înnobilează și tinerii ofiţeri 
sunt primiți în toate casele, fără a li se cere quartierele de nobleţă. 

Această vrăjmășie între boerimea de provincie și nouele pături sociale dă 
foarte adeseaori prilej la scene penibile şi în cele mai multe cazuri ridicule. 

Mi s'a întîmplat să auz plângeri de felul acesta : „Nici la biserică nu mai poţi 
» merge de rëul lor! Auzi obrăznicie! Feciorul lui Kir Mihalache Brutarul, pe care 
sot l-am bătut la falangă, când eram ispravnic, fiindcă vindea pâinea lipsă, să 
„vrea să treacă el înaintea mea la mir, sub cuvint că este primar! Nici la bise- 
»rică nu mai poţi merge din pricina lor !« 

Altădată scena se petrece la bal; din întîmplare o doamnă, o domnişoară 
din burghezime îndrăznește să danţeze alături sai faţă în faţă cu o cocoană, nu- 
mai decât cocoana părăsește cadrilul cu ostentaţie, zicând tare cavalerului: „Ei 
»nu pociii dansa faţă în faţă cu fata fostului mei arendaș—vom dansa altădatae. 
Părintele fetei, arendașul, aude, și, întrun a-parte de-l aude toată lumea, strigă : 
„Fata arendașului își plătește rochile cinstit, dar cocoana boerului nici rochile 
„din iarna trecută nu le-a plătite. 


526 CAPITANUL RADU NEGRU 


Intr'altă zi un fost prezident de tribunal, vorbind de un fost negustor, care 
era în apropiere, zice unui prieten ` »Kir Niţă crede că este tot la tejghea, uită că 
„acum 2a boerit, că este consilier comunal«, și Kir Niţă numai decât îi și rës- 
punde: »Așa este boerule, cù am vindut la tejghea, cum zici, dar am vindut cu 
»cumpână dreaptă şi am luat tot un preţ de la toţi mușteriii, dar d-ta când crai 
»prezident de tribunal, vindeai, zice-sc, dreptatea aceluia care îţi da mai multe. 

N'aşi maï isprăvi dacă ar fi să istorisesc toate incidentele de asemenea na- 
tură care se petrec aproape zilnic prin judeţe, și care nu fac decât să desbine 
şi mai mult mica societate, dej așa de mult învrăjbită și sfășiată de luptele po- 
litice. 


2 


éd 


Dintre toate orășelele de provincie este, sau cel puţin era unul, sunt acum 
câţiva ani, în care ideile moderne nu pătrunsese de loc. Așezat sub poalele Car- 
paților, îţi trebuia o zi de vară de drum ca să poţi vedea o locomotivă ; acolo te- 
ai fi putut crede în plin Regulament Organic, şi chiar vechile titluri do bocrie se 
păstrase intacte, în ciuda Convenţiei de la Paris și a Constituţiei din 66. 

Prototipul boerului de provincie, cu toate ridiculele sale pretenţiuni, era în 
orașul R. Stolnicul, marele stolnic Barbu Armega, coboritor direct al „Banului 
»Armega, acela care împreună cu fiul sëŭ Drosu și cu noră-sa Rada, la anul 
»1609, au inzestrat mănăstirile Bucov&ţu și Roboaia cu vr”o șeapte moșii«, după 
cum se vede și astăzi în pisania mănăstirii. 

Stolnicul Barbu Armega fusese pe vremea Regulamentului Organic, rind 
pe rind, zapcii, sameş la cîrmuire, mădular și prezident de magistrat şi în urmă 
chiar prezident de tribunal, 

Ambiţia lui însă de a fi ispravnic fusese nimicită prin războiul Crimeii, şi 
aceasta era una din cauzele de căpătenie ale urei sale neimpăcate contra stării de 
lucruri introduse de atunci încoaci cu atâta pripeală în ţară. 

Subt cîrmuirea lui Alexandru Ghica Vodă se făcuse chiar raport pentru 
numirea lui ca ispravnic, și totodată pentru înălțarea la rangul de mare clu- 
cer; şi una şi alta însă fură zădărnicite prin încetarea Căimăcămiei lui Ghica 
Vodă; în urmă venise Convenţia de la Paris, care desființă rangurile boe- 
rest? ; în fine faimoasa maximă a unui mare om de Stat: la legi nou&—oameni noi, 
şi iată cum împăratul Napoleon, autorul războiului Crimeii, pusese capăt ambi- 
ției stolnicului Armega. Dar și bătrânul boer nu-l ierta, și în toate zilele arunca 
anatema asupra lui și ruga Cerul să nimicească pe acest parvenit, care, nemul- 
țumit cu încurcăturile ce făcea în țara lui, se bizuia să facă legi și în țări străine. 

In tot timpul Domniei lui Vodă Cuza, boerul Armega se ţinuse departe 
de afaceri şi de politică și hrănea tainica nădejde că domnia Moldoveanului va fi 
trecătoare că şi acea a stăpinului sën Napoleon, și că lucrurile se vor întoarce la 
matca lor cea veche, la Regulamentul Organic şi la Condica lui Caragea. 

Cu suirea pe tron a lui Vodă Carol, orice nădejde de îndreptare se stinse 
în sufletul lui amărit, și fiind înaintat şi în virstă se singurăteci tot mai mult de 


wWww.dacoromanica.ro 


CĂPITANUL RADU NEGRU 527 


noua societate ce se ridica împrejurul lui, și-și mărgini viaţa între puţinii con- 
timporani ce-i mai rămăsese, şi care, ca și dinsul, nu puteaii pricepe această re- 
voluțiune permanentă, care schimba legile şi obiceiurile pămintului în mod așa 
de pripit, și care era pornită de sus, de la chiar guvernanţii ţării. 


3 


Stolnicul Barbu avusese întru tărziu fericirea să devie tată, și mica și dră- 
gălaşa Natalia venise la vreme pentru a mîngäia pe bătrânul săi părinte de toate 
supărările și neajunsurile la care era zilnic expus în singurătatea sa. voluntară. 

Când Natalia ajunse în virstă de 12 ani, părinţii ei văzură că guvernanta 
germană, ce o aveai, nu era ln stare a corespunde aspirațiilor lor, căci ei doreaii 
a-i da o creștere mai îngrijită, spre a se deosebi de celelalte fete ale burghezilor, 
și în acest scop hotăriră a o trimite în străinătate, într'unul din acele pensionate 
în care învățătura merge alături cu o educaţiune îngrijită, și în care eleganța, 
viaţa de salon și frumoasele arte iaŭ un loc important în creșterea tinerelor fete. 

Un prieten le recomandă un asemenea institut ideal pentru boerul Barbu, 
căci era un vechiii kloster de călugăriţe catolice în apropiere de Viena, în care 
nu se primeaii decât fete de familii nobile, moștenitoare de prinți, de grafi, de 
baroni saŭ cel puţin de von. In acest pension aristocratic fu instalată mica Nata- 
lia, și acalo petrecu șease ani din tinereţele sale, iar când ajunse la virsta de 18 
ani, se întoarse în micul orășel natal, la căminul părintesc. : 

Natalia era acum o fată frumoasă, înzestrată de natură cu toate grațiile 
fermecătoare ale tinereţelor și crescută de bunele surori cu multă îngrijire și dis- 
tincțiune. Natalia era fala pirinţilor ei, care vedea cu mindrie deosebirea izbi- 
toare între dinsa și celelalte fete din R. — „Se vede de departe că este adevărat 
fată de boeru, zicea cu înginfare bătrânul stolnic! Și în adevăr, contactul zil- 
nic cu camaradele sale de pension, toate de o aristocrație necontestată, îi dedese 
un aer de superioritate, care impunea oarecum celorlalte fete din R. 

Viaţa tinerei fete în micul orășel, în care era ursită să-și petreacă cei mai 
frumoși ani ai tinereţelor sale, devenea din zi în zi mai tristă, mai monotonă. 
Neavând nici o prietenă mai intimă între numeroasele cunoştinţe şi rubedenii ale 
părinţilor ei, era redusă a-și petrece zilele cu Miss Lydia Mac'Donal, o bătrână 
Irlandeză care o însoţise de la Viena. Ziua trecea cum trecea, cu citirea roman- 
telor engleze, cu pictura unei aquarele saŭ cu exerciţiile la piano ; serile însă, se- 
rile lungi şi posomorite de toamnă erai nesfirșite. Bătrânul stolnic petrecea o 
parte din noapte jucând vistul sai preferanţul cu câţiva prieteni, contimporani 
din vremuri mai bune, iar mama Nataliei făcea jocuri de pasienţă sai lucra tä- 
cută la vre-o nesfirșită tapiţerie, astfel că biata fată era redusă la convorbirea 
foarte laconică a bătrânei Miss. 

Iarna se apropia şi perspectiva unor seri petrecute în asemenea condițiuni 
nu suridea de loc tinerei exilate în acest orășel mort, perdut în poalele Carpaţilor. 
Boerul Armega avusese un moment ideia a petrece iarna în București, dar, afară 
de dificultăţile materiale și bănești, se mai ivea împrejurarea că cl nu mai fusese 


www.dacoromanica.ro 


528 CĂPITANUL RADU NEGRU 


în capitală din vremea Căimăcămiei lui Ghica, și prin urmare ar fi fost ca și în 
țară străină, nemai avend aproape nici un prieten, nici un cunoscut. In aceste 
împrejurări și de hatirul unicei sale copile, stolnicul luă o hoțărire eroică și 
anunţă peste tot că în iarna asta își va deschide casa și că va da o serie de se- 
rate, în care se va face muzică, se va danţa, se va supa, în fine o adevărată revo- 
luţie, atât în casa boerului Armega, cât și în societatea din R. Cu această ocazie 
betrânul solitar se pregătea a cunoaște și a-studia tineretul din orășel, și spera 
cii poate va găsi unul demn de a pretinde la mâna aristocraticei fete; dar și aci 
dificultăţile erai mari, pe cine să invite și pe cine nu? Se ținu mai multe conci- 
liabulurï, la care luară parte atât Natalia, ca parte direct interesată, cât și colone- 
lul Albu, un obicinuit al casei Stolnicului, care forma, ca să zic așa, trăsura de 
unire între amîndout taberile învrăjbite, căci dinsul frecuenta fără deosebire atât 
societatea înaltă a orășelului, cât și burghezimea parvenită. 

Se luă mai întăi hotărirea nestrămutată a nu se invita nici o familie din 
păturile cele noue şi a se märgini numai la vechile familii boerești ce bruma mai 
rămăsese, ficendu-se o excepţie numai pentru prefect, care ca cap al judeţului nu 
se putea evita. Dar o altă dificultate se ivea acum; familiile ce erai a se invita 
daŭ un contingent însemnat de tinere doamne şi domnişoare pentru danţ, dar se 
constată o lipsă aproape complectă de tineri. Din cei loealnici, unii părăsiră îna- 
poiatul lor judeţ şi alergase în Capitală, alţii ca militari erai împrăștiați în toate ` 
unghiurile țării ; atunci colonelul avu o idee luminoasă și salvatoare: militarii 
sunt toți nobili, zise el, și toți străini de judeţ, nu rămâne deci decât a se invita 
toţi ofiţerii aflaţi în garnisoană în D. și fiind-că boerul stolnic nu cunoștea, bine 
înţeles, nici un militar, se decise ca, luând drept pretext virsta înaintată și starea 
sănătăţii, se scrie colonelului, rugându'l să invite în numele lui pe toți tinerii 
ofiţeri neînsurațţi. 

Odată aceste preliminare regulate, se începu în casa stolnicului pregătiri 
serioase, ca nu cumva această întăiă serată să dea loc la critice întemeiate, căci 
ceeace va zice burghezimea neinvitată, nu merita a se ține în seamă. Teama 
cea mare era ca nu cumva cabala ce se formase în contra familiei Armega să nu 
izbutească. De aceea domnișoara Natalia, însoţită de inevitabila Miss, se puse ime- 
diat pe vizite la toate cunoștințele și rubedeniile cele mai depărtate, fu amabilă, 
se făcu lingușitoare și izbuti să obție făgăduiala tutulor că nu vor lipsi de 


la bal. 
Asigurat din această parte, balul risca totuși a fi zădărnicit ; se zvonise că 


ofiţerii, formalizaţi de modul neobicinuit de a fi invitaţi la bal prin colonelul lor, 
ceeace semăna, ziceai cei mai răutăcioși, cu un ordin de zi dat pe corp, se svonise, 
zic, că în seara balului se vor declara toți bolnavi și vor străluci prin absenţa lor 
în corpore ` aceasta, bine înţeles, după instigaţiunile unor doamne și domnişoare, 
cărora nu li se făcuse onoarea a fi invitate. 

Boerul Barbu era foarte îngrijat și avea dese consfătuiri cu colonelul, care 
îl asigura să nu aibă nici o grijă, căci nu i sa întimplat încă ca un ordin dat de 
el să nu fie executat! 


CĂPITANUL RADU NEGRU 529 


A 


Balul reuși peste orice așteptare, Saloanele spaţioase, cu mobilele lor 
vechi de pe la:1830, în stilul »Empire«, cu tavanurile zugrăvite de pictori ita- 
liani, tot cam pe la aceeași epocă, reprezentând „Răpirea Proserpinei« și alte 
scene mitologice; iar d'asupra ușilor eraii medalioane cu subiecte istorice mai 
moderne : arderea orașului Moscova, trecerea Berezinei de armatele lui Napoleon, 
bombardarea Brăilei sub comanda însuși a Impăratului Nicolae și asaltul cetăţii 
Giurgiului. Toată această decoraţiune da casei stolnicului Barbu un aer măreț 
și tot odată original, care nu era lipsit de interes pentru amatorii du bon vieux 
temps! Iar in sacnasiul ciubucilor, un întreg părete de-asupra sofalei era acoperit 
cu portretele bărbaţilor însemnați și domnitorilor din prima jumătate a secolului; 
seria începea cu Slugerul Tudor în legendara'i dulamă și cu iataganul și pistoa- 
lele la bp, operă a unui zugrav de icoane, care dedese eroului de la 1821 un 
aer de sfint, de mucenic ; în urmă venea în șir loan Caragea Voevod, o litografie 
grosolană de la Viena, reprezentând pe domnitorul-legiuitor cu cuca domnească 
și cu barba-i albă pătrată ; Grigore Vodă Ghika cu gugiumanul de samur și cu 
falnica giubea înblănită cu cacom, și ţinend în mână buzduganul simbolic; Ale- 
xandru Ghica Vodă, în uniformă de general muscălesc, cu mustăţile mici și resu- 
cite și cu peptul constelat de decoraţii turcești și rusești; Mitropolitul Neofit, ținênd 
în mâna stingă cârja episcopală, iar cea dreaptă ridicată în sensul bine-cuvintă- 
rii ; generalul Kiseleff în mare ţinută de general-adjutant împărătesc cu înfăţișa- 
rea lui de bon homme, care ascundea însă o energie excepțională; în fine, ultimii 
domnitori regulamentari George Bibescu şi Barbu Știrbey, în costume militare 
moderne, două litografii făcute la Paris, cel dintăi in costum cam teatral, à la 
Mihaiu Viteazul, iar Barbu știrbey în acela de domnitor modern, cu barba în- 
grijită, cu përul peptănat à la Lamartine și cu manta domnească pe umeri. Mai 
era o litografie a unei frumoase femei în costum țărănesc foarte bogat și care re- 
prezintă pe Doamna Mariţica, soţia lui Vodă Bibescu, cea mai frumoasă femeie 
din acele vremuri. 

Boerul Armega se plimba mîndru prin sacnasii, și arătând cu ciubucul 
spre portrete, spunea că toţi acești mari Voevozi și buni creștini fusese ospătaţi 
în această casă; »kram băeţandru, când a venit la tatăl men slugerul Tudor, și 
sde aici a pornit E! la București, iar pe Kiseleff și pe ceilalți demnitari după din- 
„sul i-am primit ei singur, şi eran pe atunci vremuri bune, nu ca acum.... când 
„a venit Cuza pe aici, eŭ am fugit la moșie ca nici să auz de el!« 


5 


Balul era acum în toată splendoarea, ceasurile treceaŭ ca clipele și înce- 
pea să se crape de ziuă. Bătrânul era încântat, era vesel și politicos cu toată lu- 
mea, și colonelul Albu era mulțumit, ficuse el în gînd apelul nominal a tutulor 
ofițerilor regimentului săi și constatase cu satisfacţie că toţi eran prezenţi și șop- 
tea vesel la urechia bocrului Barbu: »Ce'ţi spuneam ci... când daŭ că un ordin 
»de zi...“ 


530 CĂPITANUL RADU NEGRU 


Adevărul este că se petrecuse foarte bine; micul orășel R nu văzuse 
niciodată un bal așa de falnic, așa de luxos... ca la Bucureşti, ziceai toţi! 


6 


Dintre toți cavalerii, atât civili cât și militari, unul mai ales se deosebea 
prin avantagiile sale fizice, prin perfecțiunea danțului, prin mișcările sale ele- 
‘gante și oarecum aristocratice. Acesta era tinărul căpitan Radu Negru ; "nalt, 
chipeș, cu părul negru, puţin buclat, cu ochii ca jăraticul, cu pelița-i oacheșă-ară- 
mie, cu mijlocul subţirel, strins în tunica'i de uniformă, pe care, lucru rar pe 
acele vrenuri, strălucea o medalie de războiu şi o decorație austriacă, vorbind 
cu aceeași înlesnire mai multe limbi străine, era cu adevărat un perfect gentel- 
man, căruia grațioasa uniformă făcea să reiasă încă mai mult eleganta'i înfăţi- 
şare. l : 
Se vorbi zile întregi, ba chiar sëptămånï în micul orășel despre această sër- 
bătoare. Invidioșii și clevetitorii de a doua zi chiar găsise prilej să insinueze că 
balul fusese dat numai spre a apropia pe tinărul căpitan Radu de frumoasa Na- 
talia, şi că mulțămită dibăciei bătrânului colonel Albu, logodna acestei perechi 
se putea considera ca asigurată. Intr'adevăr, cine nu băgase de seamă asiduitățile 
frumosului căpitan pe lingă domnişoara casei în tot timpul balului. Cine condu- 
sese cotilionul ? Dinsul și cu dinsa, şi de ce în toată vremea nu vorbise decât en- 
glezeşte ? Fiind-ciă eraii siguri că nimeni nu-i înţelege. Era chiar scandalos pur- 
tarea domnișoarii, care nu căuta să-și ascunză preferința sa pentru acest căpitan 
străin. „Fetele noastre deși crescute în ţară sunt mai modeste«, insinua o mamă 
a trei fete urite. „In pensionatele din străinătate să lasă o prea mare libertate fe- 
ptolor, ceeace nu este de loc potrivit nici cu obiceiurile, nici cu felul nostru« 
răspundea o altă matronă, a cărei fată avusese oarecare întimplări galante. Și 
limbile veninoase mergean mere și înflorea cel mai mic incident, și la nevoie 
inventa chiar lucruri ce nu existase decât în r&utăcioasa lor închipuire. 

Bărbaţii, din parte-le, tineri și bătrâni, cleveteaii pe seama căpitanului. 
Cine este ? De unde vine ? Nimeni nu știe nimic, şi apoi acea peliță frumoasă, 
dar întunecoasă nu denotă arămia rasei? Cei mai zavistnici, profitând de glu- 
mele între camarazi asupra Delt oacheșă a căpitanului, nu se sfiau a-i zice »ți- 
gan«; dar bine-înţeles aceste clevetiri și vorbe rele se frenn pe şoptile, căci stan 
cu toţii că căpitanul nu este om a răbda o glumă necuviincioasă și vr’o două due- 
luri nenorocite, nenorocite bine înţeles pentru adversarii lui, erai SER ajuns ca 
fiecare să se ferească a-și spune prea tare opinia. 

Adevărul este că nu scăpase nimeni impresia adincă ce căpitanul făcuse 
asupra mindrei fete de boer, și chiar bătrânul stolnic nu întârziase a-și zice că 
tinerii se potriveau, că Radu era tare simpatic, şi că poate intrevederea de la bal 
să aibă urmări mai serioase, să ajungă poate la căsătorie! De aceea, chiar a doua 
zi după bal, nu întârzie să ceară de la vechiul sën prieten, colonelul Albu, oare- 
care științe asupra căpitanului Radu. Colonelul îl asigura că de doi ani de când 
îl are sub ordinile sale, căpitanul Radu este inconteştabil cel mai bun militar și 


www.dacoromanica.ro 


CAPITANUL RADU NEGRU 531 


că este fala regimentului, că statele lui de servicii sunt excelente și că ar Do 
mare fericire dacă s'ar hotări să se căsătorească. 

El figădui mai departe că va scrie unui camarad din ministerul de răz- 
bon, spre a avea toate amănuntele asupra trecutului lui Radu, și că oricare ar 
fi aceste amânunte, și nu puteai îi decât bune, el le va comunica prietenului scii. 

In vremea asta căpitanul Radu se ţinea foarte rezervat ; afară de vro 
două trei vizite oficiale, făcute impreună cu alți camarazi, el nu mai călcase în 
casa stolnicului. Această purtare a căpitanului încurcase oarccum pe cei mai 
înverșunaţi vrăjmași ai familiei Armega, ciici vedeai cu părere de răi, că romanul, 
început în seara balului între căpitanul Radu și Natalia, ameninţa a nu avea 
urmările ce ei așteptaii. Dar și frumoasa Natalia era preocupată de răceala căpi- 
tanului, de rezerva lui, și amorul proprii al tinerei fete suferea constatând că 
amabilitatea căpitanului în seara de bal, nu fusese decât o politeţă banală de om 
bine crescut către fata casei unde fusese invitat. Chiar părinţii fetei, cu b&trâna 
lor experienţă a viet, observase această purtare cel puţin enigmatică a tinăru- 
lui militar, căci nu-și puteai închipui că atunci când un boer ca Stolnicul Ar- 
mega face onoarea unui tinăr să-l deosebească dintre ceialți tineri, el să nu De 
măgulit și gata să profite de această distincţiune. Stolnicul întreba adesea pe co- 
lonel dacă nu primise încă răspunsul de la București, căci, gindea el, dacă rës- 
punsul așteptat ar fi în favoarea tin&rului, atunci se va destăinui vechiului său 
prieten, și ştia el că era destul ca colonelul să intervie cu autoritatea virstei și 
gradului săi, ca lucru să se facă; nu "i zisese într'atâtea rinduri colonelul: »Când 
daŭ eŭ un ordin de zi....« 


7 


Trecuse două luni din ziua balului, când colonelul Albu primi în sfirșit 
de la camaradul sèŭ din București scrisoarea așteptată cu atâta nerăbdare atât 
de dinsul, cât și de boerul Barbu. 

Ame&nuntele erai toate favorabile căpitanului Radu. Él era român de 
peste munţi, servise în armata austriacă până la rangul de căpitan, luase 
parte, ca tinăr ofiţer abia eşit din școala militară, la războiul austro-prusian 
din 1866, şi după Sadova, unde fusese grav rănit, obținuse înaintare, „medalia 
de bravură militară« și „Coroana de fier«. El era bine văzut în armata austriacă 
şi protejat de generalul von Lichtenstein, care îl ataşase pe lingă persoana sa, și 
astfel petrecuse mult timp la Viena, de oarece generalul von Lichtenstein era 
adjutantu] Imp&ratului. Un duel, în care ucisese pe adversalul sëŭ, fu cauza că 
trebui să-și dea demisia din armată și trecuse la noi, unde intră în oștirea Ro- 
mânească cu gradul de căpitan și cu vechimea ce avusese în armata imperială. 
Statele lui de serviciii, de când se afla în armata noastră, erau excelente și tre- 
cea pretutindeni drept un ofiţer de mare viitor. El singur ceruse a, fi încorporat 
întrun regiment de judeţ și era pus pe tabloi spre a trece la întăia vacanţă 
maior. Colonelul din București mai adăuga în scrisoarea sa că Radu era nobil, 
că era graf, că astfel se intitulase dinsul cât servise în armata imperială și numai 

4 


www.dacoromanica.ro 


532 CĂPITANUL RADU NEGRU 


de când trecuse la noi, a renunţat la numele şi la titlul sëŭ de nobleţe și luase 
numele de Negru, un nume de fantazie. Că aci era un mic'mister, pe care el nu-l 
putuse' pătrunde, dar crede că colonelul Albu lesne va izbuti a-l face să mărtu- 
risească adevărul în această privinţă. Poate şi este probabil că n'a vrut să vină 
în România purtând un nume și un titlu maghiar, cunoscută fiind antipatia noas- 
tră pentru tot ce este unguresc. 

B&trânii prieteni erau încântați, colonelul vedea pe iubitul lui protejat 
intrat într'o familie bună, nobilă și avută, iar: boerul Barbu își găsea, în fine, 
ginerele ideal, căci era încredinţat că, după nuntă, va şti el să înduplece pe gi- 
nerele sëŭ să-și reia titlul de Conte şi chiar numele unguresc, la care, spre a-l 
romaniza, mavea decât să adauge numele soţiei sale, vechiul nume boeresc de 
Armega. Își deschise deci inima către colonel și-l rugă să sondeze pe căpitanul 
în privința acestei căsătorii, căci era mai mult ca sigur că Natalia va aproba 
bucuros alegerea făcută de dinsul. 

Colonelul făgădui ca a doua zi chiar să vorbească cu Radu şi spera că în 
foarte curînd să comunice stolnicului rezultatul acestei convorbiri, care nu putea 
fi decât favorabil proectelor făcute de dinșii. 


8 


A douazi era Duminică, deci ofițerii scutiţi de servicii de cazarmă şi co- 
lonelul Albu plănuise să se întilnească, din întîmplare, cu căpitanul şi să-l invite 
la dejun, şi atunci inter pocula să-și îndeplinească delicata-i misie de pețitor. 
Era pe ginduri și rumega tăcut și posomorit cum să înceapă atacul ca să fie si- 
gur de biruință ușoară; nu doar că se îndoia de consimţimintul lui Radu, dar 
dorea să aducă lucrurile astfel ca Radu să facă întăi cererea și el să se propue 
ca mijlocitor, exagerând într'adins pretenţiile aristocratice ale bătrânului Se 
spre a-și face cu aceasta un merit mai mult în ochii lui Radu. 

Era gata să iasă, când ordonanța lui îi anunţă că căpitanul Radu soli- 
cită onoarea să se înfäțişeze colonelului. i 

Când intră căpitanul Radu în casă era emoționat și puțin încureat, se 
vedea că avea ceva pe inimă și că-i venea greu să-și spue păsul colonelului său. 

După câteva fraze de politeță banală, colonelul se opri drept în faţa căpi- 
tanului și, pătrunzindu-l cu privirea până în fundul sufletului, îi zise: „Ai negreșit 
„ceva important să-mi comunici, căpitane; te vëz după fața-ţi schimbată că ceva 
»grav te aduce astăzi înaintea mea. Spune-mi iute ce ai şi vom vedea ce este de 


»făcut«. — Da, domnule -colonel, răspunse Radu, mișcat până la lacr&mi, »cu 
„inima slișiată viu a vă ruga să-mi permiteţi a permuta cu un camarad din 
„laşi . . —. . .«. Nu isprăvi bine fraza şi colonelul, SE şi tremurând, îl în- 
trerupse ` : ` 


» Ce-ai zis? —Să te permuţi ? —Să mergi la Lei? Să părăsești regimentul 
spe, în care erai tratat ca un copil rësfäțat! — Și eare-ţi sunt motivele ca să 
„ceri permutarea ? Nu eşti mulțumit aici; crezi că vei fi mai bine la lași? In- 


www.dacoromanica.ro 


CĂPITANUL RADU NEGRU 533 


»gratule! Ingratule! . . .... « şi frazele ii erai scurte, fulgerătoare și nu daŭ 
pas căpitanului a răspunde. 

Căpitanul se scuză, asigură pe șeful săii de toată recunoştinţa ce-i poartă 
și de durerea ce resimte a se despărţi de dinsul; dar îi era peste putință a mai 
rămânea în R., sănătatea lui cerea o permutare imediată și în acest scop intrase 
în corespondenţă cu mai mulţi camarazi din diferite regimente, până ce găsise un 
amic din lași, care primise să schimbe cu dinsul. 

Colonelul era acum furios, îl mustră cu asprime, îi zise vorbe severe și 
luându-și chipiul eși în uliţă, lăsând pe bietul căpitan aiurit și plângând. 


9 


Când intră colonelul Albu în salonul stolnicului Barbu, găsi aci adunată 
multă lume, căci, după vechiul bun obiceiii ce se păstrează încă în unele orașe de 
provincie, vizitele se fac dimineaţa, imediat după eşirea din biserică, deci salonul 
era plin, boeri şi cocoane, fete tinere și frumoase şi câţiva tineri. Colonelul, pre- 
ocupat de scena ce o avusese cu căpitanul sët, fără alt preambul, anunța supărat 
și cu glas tare hotărîrea lui Radu de-a se muta la Iași și plecarea lui imediată. 
Deodată se făcu tăcere în salon, convorbirile se curmară, risetele încetară şi se 
uitaii unii la alţii ca cum ar fi voit să afle explicaţia acestei hotăriri precipitate 
și neașteptate. In mijlocul tăcerii ce se făcuse, se auzi un mic țipăt și un corp 
căzu, făcând să resune parchetul de un sgomot.sec și sinistru. Toți alergară în 
colțul salonului și ridicară pe braţe pe frumoasa Natalia în nesimţire și palidă ca 
o figură de ceară. 

Se produse o mică confuzie in salon, cei mai mulţi vizitatori grăbindu-se 
a se retrage, unii dintr'un simțimînt de delicată discreţiune, alţii grăbiţi a duce 
vestea mai departe și a o însoţi, bine-înţeles, de comentarii r&ii-voitoare. 

Şi colonelul Albu pricepu, deși cam tărziă, nedibăcia purtării sale, și încă 
şi mai furios pe căpitanul Radu, cauza atâtor neajunsuri, părăsi iute casa stolni- 
cului. In poartă se întilni cu căpitanul, care, neștiind nimic din cele întimplate, 
venea să depună o cartă de rămas bun în ajunul plecării sale din R. Colonelul îl 
opri să intre, îl luă cu dînsul și porniră spre locuinţa sa. Pe drum îi povesti cele 
întimplate, leșinul Nataliei, și cum acest mic incident compromisese pentru tot- 
deauna pe tin&ra fată. Radu era foarte emoţionat, pentru prima oară el întreză- 
rea că nu era de tot indiferent mindrei fete, dar această descoperire îl întărea și 
mai mult în hotărirea ce luase de-a părăsi orășelul R. cât mai iute. 

Ajunși la colonelul acasă, acesta îl conjură pe onoare să-i destăinuiască 
adevăratul motiv al hotăririi sale. Căpitanul, după oarecare ezitaţie, mărturisi că 
iubește pe domnișoara Natalia şi că aceasta îl silește, pe cât este încă timp, să 
părăsească orașul, 

Colonelul sări în sus, luă în braţe pe tinerul căpitan și-l făcu să înţeleagă 
că, mulţumită stingacei sale purtări, acum putea fi sigur că Natalia îl iubește și 
că el din parte-i cra asigurat că părinţii vor da bucuros consimţimîntul lor, și 


www.dacoromanica.ro 


534 CĂPITANUL RADU NEGRU 


că, prin urmare, așa stând lucrurile, acum nu mai putea D vorba nici de permu- 
tare, nici de plecare. 

Mare fu însă aiurirea colonelului, când Radu îi declară că tocmai această 
descoperire îi impunea obligația a părăsi cât mai neintărziat orașul. 

„Eşti nebun şi pace«, exclamă colonelul în culmea supărării, »voiil chema 
»doctorul să te examineze, căci, de sigur, nu ești în toate minţile... . sau. ... 
„eşti deja însurat, și atunci mai inșelat pe mine, maï făcut să te introduc Intro 
»casă cinstită, unde n'aveai ce căuta, dacă erai deja căsătorit. In asemenea îm- 
»prejurări, pricepi că-mi datoreşti o explicație mie, colonelului, şefului tu. 

—„Nu sunt nici nebun, cum credeţi, nici căsătorit, răspunse Radu, dar 
»vă declar categoric, că niciodată nu von face căsătoria, a cărei perspectivă mä- 
»gulitoare pentru mine, më faceţi să întrevăz; şi dacii më apăr cu îndărătnicie, 
»la propria mea fericire, credeţi, domnule colonel, că inima-mi sângeră și totuși 
„trebue să mă opuïŭ, trebue să plec şi... . cât mai curind. 

Colonelul era un suflet nobil, el pricepu că aci urmează a fi în joc o chestie 
de onoare, de delicateţă sufletească, de un scrupul de conștiință poate exagerat. 
Işi reaminti și scrisoarea camaradului sën din București, în care îi scria că în 
viața lui Radu este un mister, pe care el nu-l putuse pătrunde, și deci, cu o pä- 
rintească dragoste, mișcat până la lăcrămi, îl conjură să se destăinuiască lui ca 
unui duhovnic, asigurându-l că nu o simplă curiozitate îl împinge a petrunde 
acest mister, ci dorinţa de a-l ajuta, de a-l sfătui, de a-i fi de oarecare folos. 

Căpitanul Radu se plimba neliniștit prin odaie, o luptă internă se făcea 
în fundul sufletului săi amărit; în fine se hotări să vorbească. 

Oprindu-se înaintea colonelului, căzu în genunchi, îi sărută mâna ca unui 
părinte și cu glasul înduioșit de lacr&mi exclamă: „Ei bine, fie! Vei şti tot, dom- 
»nule colonel, te rog a më asculta cu răbdare, cu bunăvoință și îţi jur că nu 
»voii înlătura, nu vo ascunde nimic, ci voii mărturisi tot adevărul. Imi pun 
„astăzi în mâinile d-voastre viaţa, mai mult, onoarea mea! Și după ce vei fi as- 
„cultat întreagă spovedania mea, te voiu întreba dacă în asemenea condițiuni, 
»D-ta ca părinte 'mi-ai acorda mâna fiicei voastre. Dacă vei zice da—da va fi.... 
»dar sînt sigur că-mi vei zice: căpitane, ai avut dreptate, pleacă, pleacă cât mai 
»îngrabă. 

sl făgăduesc, răspunse colonelul, pe onoarea mea, că-ţi voii răspunde 
„ca şi cum ai fi propriul men fiù şi îți voii zice pleacă, dacă conștiința mea îmi 
„îmi va dicta o asemenea hotărire«. 

Atunci căpitanul Radu, cu glas liniștit, ca cum ar fi povestit o istorie ci- 
tită, o istorie care nu-l atinge întru nimic, începu astfel: 


PARTEA II 
10 


»Sunt acum vreo cincizeci de ani, Ungaria toată fu nenorocită deo iarnă 
grea, o iarnă cumplită ; ninsoarea astupase toate drumurile, toate cărările, riurile 


www.dacoromanica.ro 


CĂPITANUI, RADU NEGRU 535 


craii ingheţate, sloiuri mari de ghiață umpluse albia lor și se respîndise pinu 
peste muluri pe câmpii; sate întregi fusese contopite de zăpada și viscole dese și 
înfiorătoare făceau să piară oameni și dobitoace; fiarele sălbatice se arătau pe 
toate drumurile şi veneau până și în satele cele mai populate, unde făceaii nu- 
meroase victime printre vite și chiar oameni. 

Era tocmai noaptea de Crăciun, micul sat românesc Grădiștea, în apro- 
priere de Temeșvar, era aproape dispărut subt nemeţii de zăpadă, nici o lumină 
nu sr zărea nicăicri; din când în când urletele infiorătoare a unci haite de lupi 
întrerupeau tăcerea mormintală în care cra amorţit satul, la care respundea 
lătratul unui câine din fundul vreunui culcuș, ce-și scobise în o claic de fin san 
de paie și vintul bătea cu tărie și viscolul mugea furios, cînd deodată se auzea 
un trăsnet îngrozitor, repetat indelung de ecoul pădurilor, era un copaciii secular 
care cădea doborit de cumplita furtună și salutat de strigătul lugubru al paseri- 
lor sălbatice speriate. 

Pe această noapte oarbă, luptându-se cu nemeţii de zăpadă și cu viscolul 
împotrivitor, înaintau cu grei pe șoseaua dispărută a satului adormit, patru 
fiinţe nenorocite; doi ţigani urmaţi de doi urși duși în lanţuri. Incercase ei la 
toate circiumile din sat, dar nicăieri nu le deschisese; numai câinii îi alungase 
prin lătratul și urletul lor fioros. Trecuseră de sat și acum urcaii un deal înpă- 
durit, în virful căruia se afla castelul feodal al proprietarului satului, singura 
nădejde ce le mai r&măsese, căci altfel erai ameninţaţi să piară de frig și de 
foame pe drumul mare. Mai ales femeia nu mai putea înainta, plângea de sufe- 
rinţe și lacrămile se schimbai pe obrazu-i slăbit în broboane de ghiaţă, care îi 
măreai și mai mult suferinţele; și urșii înaintau cu grei și unul din ei, mai mic, 
un pui, se cufunda cu totul în mormanele de zăpadă sai în șanțurile drumului 
din care cu mari greutăţi putea să iasă. 

Castelul ca și satul era în cea mai mare besnă, nici o lumină, nici o lică- 
rire nu se zărea la vreuna din numeroasele ferestre ale masivului edificii; porţile 
de fer erai încuiate și zidul prea înnalt spre a putea cineva sări peste dinsul. 
Invinși de osteneală, de foame şi de frig, ţiganca și cei doi urși se opriră la pi- 
cioarele zidului castelului, pe când ţiganul singur mergea înainte, căutând o scor- 
bură, o claie de fin, în fine un adăpost oarecare, mai ales pentru șubreda lui 
soţie, care, culmea mizerii, era coprinsă de durerile facerii. In sfirşit se milostivi 
Dumnezei și zări o lumină la căsuţa dinspre drum, unde locuia, știa ţiganul, 
Nicolae Petrea, portarul și grădinarul castelului. Impins de îndrăzneala deznă- 
dejdii bătu tare in poartă-și numai decât glasurile groase a doi câini îi rëspunse. 
Grădinarul, bine înţeles, nu vru să deschiză; la miezul nopţii, pe o vreme așa de 
fioroasă nu puteai fi creștini cu cuget curat, dar mai ales când află că sint ţigani 
ursari, îngrijirea lui deveni și mai mare și se pregătea a lua pușca din perete spre 
a primi, după cum li se cuvenea, pe acești musafiri neașteptaţi; dar nevasta gră- 
dinarului, când află că este o biată femee în dureri de facere, ea care era evla- 
vioasă cu toate româncele din Ungaria, i se făcu milă de această nenorocită, și 
coincidenţa acestei nașten în ajunul Crăciunului i se păru bunei betrâne, care 


wWww.dacoromanica.ro 


536 CĂPITANUL RADU NEGRU 


era cam superstiţioasă, un fel de minune, și, deci, rugă pe bărbatul ei să nu go- 
nească pe biet" nenorociţi, ci din potrivă să-i primească, să-i scape de o moarte 
sigură. f 

Se legară deci urșii într'o șură închisă, iar ţiganii intrară în staulul vi- 
telor, unde dormeau vacile și oile și unde o dulce căldură desmorţi repede pe ne- 
norociţii ţigani rebegiţi de frig şi de viscol. Grădinarul le aduse ceva de mâncare 
și neuitând că are a face cu niște nclegiuiţi, le recomandă să nu care cumva să 
facă fermece dobitoacelor și să se poarte cinstit până a doua zi. 

A doua zi, ziua Sfintului Crăciun, când se deșteptă grădinarul, prima lui 
grijă fu de a cerceta pe mosafirii lui din ajun; dar nici în șură, nici în staul nu 
găsi nici umbră de țigani saŭ urși, urmele întipărite în zăpadă îi arătară că ci 
plecase în faptul zilii şi că îşi urmase calea prin pădure, unde se și perdea ur- 
mele lor. Totuși ţiganii lăsase ceva în urma lor : grădinarul găsi in iesle, printre 
paie, o mică ființă omenească plină de viaţă și înfășurată în niște sdrenţe. 

Această descoperire umplu de bucurie pe grădinar și pe soţia sa, care 
ajunsese deja Intro virstă înaintată, fără a avea copii. 

Iute se hotăriră să meargă la popa din sat,să boteze micg fiinţă, care ca 
şi Mintuitorul lumii văzuse lumina vieţii într'un staul în noaptea de Crăciun și 
avusese drept întăi culcuș o iesle de vite! Viscolul se liniștise acum și bătrâna 
pereche porni spre sat plini de bucurie și de recunoștință cătrecel A-tot-Puternic, 
care, în amurgul vieţii lor, le dăruise ca prin minune o drăgălașă ființă de des- 
mierdat, și care era menită a le îndulci tristele lor zile ce mai aveai de trăit. 

Preotul se minună de această întimplare nemai pomenită, de această 
intervenţiune aproape cerească. El boteză pe micuța cu numele de Maria, și făcu 
iute formalităţile de adopţiune, declarând-o ca »copil găsit«. Asupra acestui punct 
se iscă neînţelegeri între Nicolae Petrea, grădinarul și femeia lui, căci pe când 
dinsul susținea că fetiţa este a ţigăncii ursarului, femeia lui, înclinată spre su- 
persiții şi credinţe supranaturale, credea că copila a fost furată de ţigani dintro 
familie mare și adusă la ei după mijlocirea unei puteri superioare și că numai 
Dumnezeii, spre a răsplăti o viaţă întreagă de muncă și de cinste, îndemnase pe 
țigani să le aducă acest dar de Crăciun! 

Oricum ar fi, fetița prospera minunat, ea devenea din zi în zi mai dră- 
gălașă și era mindria părinţilor ei adoptivi și veselia întregului personal de ser- 
vitori din castel. 


14 


Tărziu, în primăvară, se întoarse și castelanul la moșia sa, aducend cu 
sine pe tînëra și frumoasa sa soţie, cu care se cununase la Viena, în iarna ce 
trecuse. 

Graful Sandor Szapari era de viţă nobilă și ca toţi compatrioţii săi, trăia 
în castelul strămoșesc, unde vinătoarea, banchetele sgomotoase cu vecinii și ex- 
ploatarea imenselor sale păduri, ocupa întreaga lui viaţă; din când în când mergea 
la Pesta sau la Viena ca să afle noutăţile politice, se întilnea în cluburi secrete 


www.dacoromanica.ro 


CĂPITANUL RADU NEGRU 537 


cu patrioți maghiari, unde se discuta despre interesele patrici și se închega conspi- 
Gala monstră contra. monarchci Habsburgice. 

El ajunsese astfel la 40 de ani, fără să se fi gindit încă la căsători, și în 
egoismul stă de celibatar, era hotărit să nu facă niciodată acest pas; dar omul 
propune și .. . femeia dispune. Astfel la una din căletoriile sale la Viena, avu 
ocazie să facă cunoștința unei tinere și frumoase compatrioate, a cărei fermecă- 
toare grat zădărnici iute hotărîrea pe careel o credea nestrămutatiă, și peste un an 
sc întoarse în castelul părinţilor săi însoţit de cea mai gingașă, cea mai [rumoasă 
tineră contesă. A 

Viaţa castelului se schimbă ca prin farmec, imensul parc fu îngrijit, fru- 
moase partere de [lori mirositoare răsăreau peste tot locul, și vastele apartamente 
ale istoricului castel se descliseră pentru sărbători și petreceri. O viaţă noui în- 
cepuse de când cu apariţiunea fermecătoarei contese. 

Şi mica Maria profită de această fericită transformare, ea devenise favo- 
rita castelanei și petrecea mai mult în odăile somptuoase și lucsoase ale stăpînilor 
decât în modesta căsuţă a părinţilor ei adoptivi. « 

Căpitanul Negru se opri un moment din naraţiunea lui, el părea obosit 
de amintirea acestei triste drame intime, și lăsându-și capul pe mâni, își incordă 
memoria pentru a putea urma înainte, iar colonelul Albu îl asculta cu religiozi- 
tate și cu un nespus interes | 

Peste câteva minute, căpitanul reluând firul istoriei sale, continuă : 

»Anii trecea, o vastă conspirație se întindea în pustele maghiare și pë- 
trundea până sub poalele Carpaţilor; dese conflicte sângeroase se întimplai aproape 
zilnic între soldaţii imperiali și patrioții Unguri; atmosfera era ca saturată 
de o greoaie electricitate, gata a isbucni în furtună omicidă la cea mai mică 
scinteie. 

Ambele părți se spionaii reciproc, guvernul imperial avea emisari în toate 
unghiurile țării; castelele nobililor eraii supuse la o supraveghere secretă, dar 
continuă; pe când patrioții maghiari aveau spioni prin cazărmi și prin biurourile 
diferitelor administrații, și unii și alţii se fereau și se bănuiai între dinșii. 

Ca spioni se întrebuinţaii de ambele părți mai ales țiganii rătăcitori, care 
prin meseriile lor, prin viaţa lor nomadă, eraii mai în putinţă a pătrunde atât în 
castelele magnaţilor, cât şi prin sate și chiar prin cazărmi, fără a deștepta prea 
mult bănuelile celor spionați. 

Așa Intro zi se prezintă la grădinarul castelului o pereche de ţigani, bär- 
batul și femeia lui, și cerură să-i vorbească. Erai aceiași țigani ursari, care, cu 
vreo zece ani inainte, se adăpostiseră in noaptea de Crăciun în staulul de vite și 
care, la plecare, lăsase în iesle micuța fetiţă. 

Puși în cunoștință, prin spionaj, de poziţia strălucită a copilei, care era 
adorată nu numai de părinţii ei adoptivi, dar și de proprietarii domeniului, ei 
veneaii să-și reia copilul lor, care acum, fiind de zece ani, îi putea urma în va- 
gabondele lor excursiuni. 

Se pricepe lesne spaima ce izbi pe bătrânul grădinar și pe credincioasa lui 


538 CAPITANUL RADU NEGRU 


soție la această ameninţare. Ei tăgăduiră existenţa fetci, spuind că acel copil, lăsat 
de dinșii în iesle, murise chiar de adouazi după plecarea lor ; dar ţiganca, punend 
mâna pe Maria, îi descoperi ìntr’o clipă umerii și arătând două semne cicatrizate, 
care reprezentau un semn cabalistic, strigă plină de bucurie: »lacă dovadă că esto 
fata noastră !« lar țiganul scoase din ghiozdanul de după git o pecetie de fier ce 
reprezinta în relief același semn cabalistic, cu care fusese arsă s&rmana copilă, 

Maria, speriată, plângend, se smulse cu putere din braţele osoase ale hi- 
doasci vrăjitoare, și alergă sus în castel să se pună sub ocrotirea gencroasci sale 
protectoare, spuindu-i că niște ţigani aŭ venit so fure. 

Contele, bănuind că acești țigani nu erau alt decât spioni ai asupritorilor, 
îi chemă la dinsul și îi ameninţă că pune să-i spinzure, de oarece aŭ îndrăznit 
să intre în castelul lui spre a-l spiona, și nu se îndură să-i ierte de astădată, 
decât cu condiţie ca niciodată și sub nici un pretext să nu mai îndrăznească să pună 
piciorul pe domeniile sale. 'Țiganii, care cunoșteau pe graf ai știau că este om a 
sc ţine de cuvint şi că spînzurarea a doi ţigani vagabonzi nu i-ar fi adus nici 
cea mai mică supărare, se grăbiră a părăsi castelul fără a se mai uita îndărtt. 

Totuși această scenă alarmase pe grădinar, care se temea ca nu asemenea 
revendicări să se repeteze, și chiar mica Maria, deși nu-și da bine seama de ce 
cra vorba, r&măsese cu o tremurătură nervoasă și o frică nemăsurată de a fi fu- 
rată de ţigani; dar ţiganii nu se mai iviră în partea locului și cu încetul toţi se 
liniştiră. 

12 

Spre toamnă starea sănătăţii tinerii contese inspirând îngrijiri din ce ìn 
ce mai serioase, contele se hotărî să petreacă iarna în ţara cu o climă mai puțin 
aspră, mai dulce și deci plecă cu scumpa lui bolnavă în Italia. 

Și nici nu se mai întoarse tinăra contesă de acolo; ea fu înmormiîntată în 
primăvara viitoare întrun înflorit cimitir de la Palermo, sub copacii mirositori 
de lămâi și de portocali! 

Intristarea și doliul coprinse castelul și tot satul din Ungaria, căci buna 
și tin&ra contesă era iubită și apreciată de toţi locuitorii regiunii, pentru multele 
sale binefaceri, pentru interesul ce avea dinsa pentru biet" iobagii, așa de crud 
trataţi în acele vremuri; dar mai ales mica Maria era coprinsă de o nemărgi- 
nită jale, căci pierduse pe buna ei protectoare, care o iubea ai o desmierda ca pe 
propria eï copilă. ` 

13 

Anii treceau repede fără a aduce vreo schimbare în castelul de la Gra- 
diștea, rămas pustii în urma acestei nenorociri, căci bătrânul graf, nemîngâiat 
de această dureroasă pierdere așa de neașteptată, plecase în călătorii depărtate, 
nădăjduind că în alte continente va putea potoli mai lesne nemărginita sa durere 
şi va uita pe aceea pe care nu o putea uita. 

După o peregrinaţiune de mai bine de trei ani, petrecuţi când în deșertu- 
rile arzătoare ale Africei, când în gheţurile Canadei și ale Grânlandei, contele se 
întoarse în fine la castelul de lingă Temesvar, ostenit și îmbătrânit; përul îi 


www.dacoromanica.ro 


CĂPITANUL RADU NEGRU 539 


albise și faţa lui, sub arșiţa soarelui african, luase o nuanţă arămie și chiar fru- 
„mosul lui trup subţire şi drept se îngroșasc, se boltise; dar st moralul lui suferise 
o schimbare radicală; se făcuse s&lbatec, trăia singuratic, ne mai primind pe 
nimeni și ocupându-se exclusiv de afacerile sale, cam compromise. Betrânul grii- 
dinar cu soţia sa și ajutaţi de Maria r&ămascră singurii servitori ìn castel îngrijind 
de toate. Incctul cu încetul Maria deveni un fac-totum indispensabil în viața 
castelanului, care vedea cu o nemărginită satisfacţie înţelepciunea și priceperea 
fotei la toate cele, astfel că ea conducea acum toate afacerile castelului, spre 
marea mulțumire a tutulor. 

Contele înbătrânit considera pe Maria tot ca un copil mic şi râsfățat şi 
dragostea ce avuse defuncta lui soţie pentru mica orfelină, căuta cl a o continua. 

Viaţa în comun de toate zilele, contactul continui, singurătatea în care 
trăiuii, grațiile şi veselia tinerei fete, nu puteai cu timpul să nu influenţeze asupra 
bătrânului conte în viaţa-i izolată, și ceeace fatal urma să se întimple, se și în- 
timplă. El devine din zi în zi mai îndrăgostit de Maria! Simţea o bucurie de 
tînăr de câte ori o vedea veselă și zglobie alergând prin parc și în faţa ci era timid 
și stingaciu ca un băețandru, nu îndrăznea să-i vorbească și când tinera fetiţă 
îi suridea în nevinovata ei admirare pentru stăpinul sën, el era fericit pentru 
toată ziua aceea. 

Muncit de acest amor tomnatic, pe care nu-l putea birui, luă hotărirea 
să se destăinuiască credinciosului său intendent. La cele dintăi cuvinte ale con- 
telui, bietul Petrea îngălbeni și cu o voce slabă, înăbușită de o adincă mâhnire 
sufletească, îl întrerupse: „atunci, Domnule conte, noi trebue să părăsim castelul 
„Şi să ne mutăm cu fată cu tot în sat saŭ chiar mai departe!u i 

»Nu înțeleg lucrurile așa, zise contele, când ţi-am mărturisit că iubesc 
„pe Maria, am înțeles că sunt hotărit a o lua de soție. Nimeni și nimic nu më 
»poate împiedica de a-mi asigura prin această căsătorie fericirea și liniștea sufle- 
»tului mei, pentru puţinii ani ce-mi r&mân de trăit. Este numai o întrebare și 
sp condiţie. Intrebarea este şi totul depinde de răspunsul ce-l voii primi, între- 
„barea este dacă Maria ar consimţi cu bunăvoie la această unire ai dacă ea se 
„crede în stare a iubi puţin pe bătrânul ei sot, căci recunosc foarte bine că ca 
„fiind de 18 ani ei eŭ...... aproape de 50, deosebirea între noi este mare, totuşi 
„înclinarea mea către dinsa este așa de puternică, încât eŭ din parte-mi cu 
»bucurie consimţ să uit rangul și poziția mea, dacă și dinsa este în stare să 
„treacă peste deosebirea de virsta ce ne desparte. 

»Condiţia ce pun este ca căsătoria noastră să se facă și să se ţie în taină 
„până ce voii sfirşi procesul cel mare ce l-am înaintea curiei magnaţilor din Budac, 


14 


„Ca să pricopeți această condiţie, să-mi permitoți, Domnule colonel, zise 
Radu, să deschiz o mică paranteză«,—și, după câteva minute de reculegere, căpi- 
tanul urmă: 


540 CĂPITANUL RADU NEGRU 


» Vechia familie a conților Szapari, ca toate familiile cele vechi, se despăr- 
tise, în cursul veacurilor, în diferite ramuri, dar totdeauna cra un conte recu- 
noscut de cap al întregei spiţe, care se bucura, ca atare, de oarecare privilegii și 
de venitul însemnat al unui majorat. In vremurile din urmă, ncînţelegerea intre 
diteritele ramuri dăduse loc la un proces nesfirșit, căci urma a se resfoi perga- 
mentele prăfuite ale mai multor generații dispărute, spre a se putea constata cu 
precizie căreia din cele şease ramuri revenea acest drept secular. Contele Şandor 
era foarte interesat și pasionat în acest proces, căci nu vrea în ruptul capului să 
lase ca niște colaterali să îi răpească un drept sfint ce îi revenea după vechile 
așezăminte de familie. In asemenea condițiuni se pricepe lesne ce mare neajuns 
i-ar [i pricinuit o căsătorie atât de puţin potrivită vîrstei și poziţiunii sale sociale, 
mai ales faţă de magnații de la Buda, judecătorii lui, care erai așa de mindri și 
îngintaţi de nobleţa lor seculară, și de sigur că divulgarea căsătoriei lui ar fi făcut 
să-și piarză procesul; de aceca condiţia, ca căsătoria să fie ţinută secretă până după 
terminarea procesului. 


15 


Betrânul Nicolae Petrea, auzind destăinuirea stăpinului seu, remase ca 
trăsnit, nu ear fi așteptat el la una ca aceasta, cum nu sar fi așteptat să fie 
proclamat de Rege al Ungariei; se retrase deci în tăcere, hotărit să se sfătuiască 
cu credincioasa lui soţie, şi la nevoe chiar cu Maria, care era pricepută în toate 
și de bun sfat. Moșnegii se înţeleseră să nu spună deocamdată nimic fetii și nici 
contelui să nu-i vorbească, căci poate a zis numai aşa o vorbă în vint, pe care 
de sigur a şi uitat-o. Nu cunoșteail ei îndestul inima omenească și nu știa că 
adeseaori toamna soarele arde cu mai multă putere decât vara! 

Contele era nerăbdător și vedea în tăcerea intendentului săi un răspuns 
nefavorabil din partea Mariei şi, ca de obicei, obstacolele măreaii dorinţele lui. 
Când însă află adevărul, se supără și insistă ca Nicolae să vorbească cu Maria și 
să-i expue hotărîrea sa nestrămutată de a o lua de soţie. Fata mai întăi nu vru 
să crează, în feciorelnica ei nevinovăție nu-și putea inchipui că ar D chemată a 
inlocui pe buna ei stăpină, pe care, prin prizma anilor copilărici sale, o considera 
ca o adevărată zină, un Anger care se întorsese iar în ceruri, de unde se coborise 
pentru puţină vreme printre oameni pe pămiînt...... 


16 


Peste puţine scptămâni abatele catolic din Temesvar oficia în capela cas- 
telului căsătoria contelui Sandor Szapari cu Maria, fiica lui Nicolae Petrea, inten- 
dentul; în urmă se chemă și preotul român din sat, care sluji taina căsătoriei 
după ritul ortodox şi dădu nouilor căsătoriţi binecuvintarea sa. Contele era acum 
în culmea fericirii ai Maria era fericită și, deși ridicată la rangul de contesă, ea 
nu-și uită modesta-i origina şi nu fu nici mai mîndră, nică mai puţin milostivă 
şi darnică ca mai înainte. l 


CAPITANUL RADU NEGRU 541 


Pentru conte începu o viață nouă, tot trecutul cra uitat și dacă din vreme 
în vreme nu l-ar [i turburat diferitele faze ale procesului, el ar fi fost cel ma 
fericit om din toată Ungaria. Această fericire se mări încă când, peste un an, un 
noŭ vlăstar al nobilului neam al Szaparilor, veni să asigure perpetuarea rasei! 

Dar și nașterea acestui moştenitor trebui să fie ținută secretă, tot din 
pricina procesului care se pertracta încet și cu întreruperi la curia regală din 
Buda; astfel că băiatul, care se numi Radu, fu trecut mult timp drept nepot ul 
bătrânului Petrea....,. .« 

— Va să zică, întrerupse acum colonelul Albu, acea frumoasă Maric este. . ,« 

— Da, r&spunse căpitanul Radu, acea frumoasă, dar nefericită Marie 
era, ...., mama, şi pruncul născut în ziua de15 August 1847, în castelul con- 
telui Sandor Szapari, de lingă Temișoara..... eram ele 

Se făcu o mică tăcere, după care căpitanul urmă: 

»Să-mi daţi voe, Domnule colonel, ca, deși de aci înainte este vorba de 
propria mea istorie, să urmez povestirea ca și cum a-și vorbi de o persoană străină. 

Micul Radu crescu și prosperă în plină libertate și numai când fu să intre 
în şcoala de cadeți nobili de lîngă Viena, contele Szapari îl declară de fiul al son 
legitim și așa se numi el de aci înainte. 

Anii treceau repede, fără a aduce vreo schimbare simţitoare în viața per- 
soanelor a căror istorie o povestim ; nenorocitul proces își urma cursul sti nes- 
firşit când se declară războiul cu Prusia, războiii care avu urmări dezastruoase 
pentru monarchia Habsburgilor. 

Tinărul conte Rodolf Szapari, eşit atunci din școala militară, porni la 
războiii, luă parte la crincena luptă dela Sadova, unde un obuz inimic era să-i 
curme viaţa și când după șease săptămâni putu părăsi ambulanţa și spera a rein- 
cepe lupta, află că pacea fusese încheiată, iar pe pieptul lui strălucea medalia de 
războiit și Coroana de fer! Plecă în congediii de convalescenţă la părinţii sei de 
lingă Temesvar, unde găsi pe contele Șandor mai imbttrinit și mai preocupat de 
soarta procesului săi, care lua acum o turnură politică, fiind dată agitația care 
coprinsese atunci toată Ungaria și care avu de rezultat Dualismul austro-ungar. 

Radu se întoarse în curind la Viena, unde fu atașat pe lingă persoana ge- 
ncralului von Lichtenstein, primul adjutant al M. S. Impăratului. Viitorul i se 
deschidea acum subt cel mai fericit auspicii, viața lui era lesnicioasă, plină de 
ademenitoare iluzii și nică o umbră nu întuneca această viaţă senină și plină 
de viitor. 


17 


La castelul părintesc însă evenimentele nenorocite se precipitaii : procesul 
sc perduse definitiv la curia regală ; această lovitură fu fatală betrânului conte, 
care, nemai putând rezista la restriștele soartei, căzu lovit de o apoplexie fulgeră- 
toare, lăsând pe biata soție veduvă și expusă acum la toate persecuțiile unor cola- 
terali învierşunaţi. In adevăr, rudele bătrânului Șandor nu așteptase nici măcar 
ca el să fie inmormintat, se năpustiră asupra castelului, goniră pe nenorocita 


www.dacoromanica.ro 


542 CĂPITANUL RADU NEGRU 


soție și se grăbiră a intra în posesia întregului avut al decedatuluï conte, în pute- 
rea hotăririi tribunalului suprem din Buda, care declara încă pe Maria ca o 
concubină și pe tînărul Radu on bastard, căruia era interzis de a mai purta de 
aci înainte titlul de conte şi numele de Szapari, 

Când ajunse Radu în castelul părintelui săi, găsi curtea plină de darabani 
ai stăpinirii, iar în sala de sus, în antica sală gotică a străbunilor, crai adunate 
vreo 30 de persoane, îmbrăcate în bogatul lor custum de magnați maghiari, rude 
colaterale ale mortului; în mijlocul sălii o masă mare acoperită cu dosare, per- 
gamente și registre, iar imprejurul mesci gravi și serioşi, cum se cuvenea, cei trei 
judecători veniţi de la Buda, precum şi grefierul și notarul în uniforma lor ofi- 
cială. In fundul sălii, strivită de durere și de rușine şedea Maria, susținută de cet 
doi credincioși servitori, alături de sicriul deschis, în care se odihnea cadavrul 
betrânului septuagenar, căci în sâlbatica lor ură și dorință de răzbunare, rudele 
învingetoare nu permiseră să se îngroape mortul, până ce autoritatea supremă 
nu va fi executat hotărîrea de expulzare, in care acum ei coprindeail și cadavrul 
rudei lor, care șcapte-zeci de ani fusese capul tutulor spiţelor acestui neam 
ilustru ! 

Intrarea în sală a tinărului și frumosului ofițer produse o mare mișcare 
între toți cei de faţă, dar Radu nu văzu în sală decât sicriul tatălui stă și fantoma 
cernită, care era mamă-sa ; el căzu în genunchi și lacremile curgeai șiroae din 
ochii lui aprinși. Această scenă mișcătoare ţinu câteva minute și nimeni nu avu 
indrăzneală a turbura tăcerea mormintală care se întinsese asupra întregei săli, 
când deodată unul din asistenţi, cel mai învierșunat dintre toţi, adresându-se 
preşedintelui întrerupse tăcerea cu cuvintele pline de r&utate: »Cred că înaltul 
„tribunal nu are motiv a întârzia lucrarea sa de dreptate și că sosirea unui bas- 
»tard nu-l va împiedica a îndeplini înalta misie ce i s'a încredinţat de curia 
„regală din Buda l« 

Ca un tigru rănit se repezi Radu asupra insultătorului și apucându-l de 
git, îi strigă: „Te zugrum ca pe o viperă veninoasă, dacă nu retractezi insultele 
„ce ai avut laşitatea să arunci unui mort și unci betrâne femei nenorocite. Te 
»zugrum și stirvul tău îl voii arunca câinilor, căci și tu nu ești decât un câine 
»spurcat le 

Se pricepe lesne contuzia ce se produse în sală în urma acestui incident 
dramatic. Preşedintele ordonă să intre darabanii spre a asigura liniștea și respec- 
tul cuvenit înaltei sale autorităţi. Când totul se potoli, când Radu, galben ca 
ceara își reluă locul în genunchi lingă sicriul părintelui sei, președintele ordonă 
grefierului să citească actele procesului, revendicările colateralilor și dovezile prin 
care se contesta validitatea cununiei, cum și pretenţiile lui Radu de fii ai moște- 
nitor al reposatului conte Șandor Szapari. ` | 

Citirea tutulor acestor hârtii tinu peste o oră ai se făcu în cea mai mare 
tăcere, nefiind întrerupt prin nici un alt incident. Inainte dar ca tribunalul să 
pronunţe hotărîrea de expulzare, preşedintele ca o simplă formalitate întrebă pe 
Radu dacă are ceva de obiectat în contra actelor ce se citise și dacă poate pre- 


wWww.dacoromanica.ro 


CĂPITANUL RADU NEGRU 543 


zinta ceva dovezi valabile și serioase care să poată fi opuse actelor formale și 
legale care se citise în auzul tutulor. Radu astfel interpelat păru că se deşteaptă 
dintr'un somn adinc, se sculă în picioare și la rîndul scii întrebă pe preşedinte 
ce voește de la dinsul? Adevărul ceste că, cufundat în dureroase gindiri, nu auzise 
nimic din cele citite. Președintele îi repetă intrebarea și numai atunci Radu își 
veni în simţiri și pricepu tot odată zădărnicia încercărilor sale. Intr'adevăr, el nu 
putea produce nici o dovadă valabilă pentru a combate cele susținute de adver- 
sarii săi. Actele, registrele bisericilor din Temesvar și din Gradiștea, în care se 
găseau trecute atât cununia regulată a contelui, cât și legitima naștere a lui Radu, 
fusese rezleţite cu ocazia turburărilor din anii 1848 și 1849, iar puţinele per- 
soane care ar fi putut mărturisi în favoarea mamei sale și a lui, parte murise, 
parte dispăruse, astfel încât Radu pricepu lesne că nu-i remâne nimic alt de făcut 
decât a se supune fatalităţii, și prin urmare, a părăsi cât mai curind castelul ca 
niște răi-făcători, nişte uzurpători, și durerea lui era cu atât mai mare, privind pe 
nenorocita lui mamă, care trebuia să părăsească rușinată locurile unde se născuse 
și unde trăise fericită o lungă viaţă de om! 

El deci înaintă în faţa judecătorilor sti și cu glas liniștit, cu capul sus, 
ca unul ce nu se simţea întru nimic vinovat, zise: »Vez că nu pot proba cu acte 
„oficiale falsitatea acuzărilor, ce ni se aduc și deci nu-mi rămâne decât a me su- 
»pune verdictului inaltei curii regale. Ne declarănt gata, mama și eŭ, a părăsi 
„castelul imediat după ce vom îngropa scumpele rămășițe ce se odihnesc în acest 
„sicriu ` iar nobilul lui suflet sus din ceruri, de unde ne privește negrcșit, trebue 
„să arunce blestem și anatemă asupra acelor care îl insultă până în cosciugul lui !« 

Tintrul conte Appony, care părea că asumase asupră-i toată uta și rëu- 
tatea celorlalţi, se adresă președintelui cu cuvintele: »Destul a durat aceasta 
„comedie; noi rugăm pe înalta delegaţiune a curiei regale să pronunţe în fine 
„încheierea acestui proces și să ordone ca în 24 de ore totul să De sfirșit și cu 
„toţii să fie expulzați din castel și după domeniul nostru strămoșesc! Destul de 
„când acești uzurpatori, profitând de slăbiciunea unui betrân, ne-ai furat și nu- 
„mele și averea !« 

La această nouă insultă, Radu puse mâna pe spadă și se repezi spre insul- 
tător, dar mamă-sa mai iute ca gindul îi reținu braţul: »Radule, zise ea, dispre- 
nțuește aceste lașe clevetiri și nu uita că fiului contelui Szapari nu i se cade a-și 
»minji sabia sa onorabilă în sângele unui mizerabilu, și luând crucilixul după 
pieptul mortului făcu semnul crucii, îl sărută și ridicănd ochii spre cer: »lartă-le 
»lor Doamne că nu știu ce zic!« 

Acest noii incident ridică o furtună îngrozitoare în sală, toate rudele vo- 
ciferaŭ de odată și cu mare greutate se putu obţine un moment de tăcere. 


18 


Tribunalul, după o şedinţă obositoare de atâtea ceasuri și agrementată cu 
incidentele zgomotoase ce relatarăm, era enervat și dorea să termine cât mai 
în grabă, de teamă mai ales ca nu o nouă ciocnire între părți să provoace chiar 


www.dacoromanica.ro 


544 CĂPITANUL RADU NEGRU 


versare de sânge, căci încetul cu încetul se introdusese în sală mulţi amici şi par- 
tizani ai lui Radu, care nu așteptaii decât un moment favorabil spre a se năpusti 
asupra adversarilor prietenului lor. i 

Singură figura galbenă marmoreană a bătrânului conte era liniştită și 
pacinică în sicriul săi! 

Președintele se sculă spre a pronunţa, după obiceii, formula sacramen= 
tală prin care se întărea definitiv hotărîrea marci curii regale din Buda, când 
de odată ușile se deschise și cu pași cumpitaţi doi prelați, cu përul şi cu bărbiile 
albe, înaintară spre masa tribunalului. Preşedintele, care presimţi o-nouă întâr- 
zicre, o nouă încurcătură, îi întrebă cu glas cam aspru cine sunt şi ce voesc? 

»Iacă sfinția sa părintele Ioan de la biserica română din Gradiștea și eŭ 
„parohul de la Sfintul Iosif din 'Temișoara; dar înainte de a vă expune te- 
»rerca noastră, vă cerem voie a zice o mică rugăciune la sicriul acestui scump 
»reposat«, și, neașteptând r&spunsul, se îngenunchiară cu evlavie şi în mijlocul 
tăcerii făcu fiecare după ritul lui rugăciunea pentru mort. Preotul român făcu 
semnul crucii și cu glas puternic pronunţă: »Dumnezeii să-i ierte păcatele sale !« 
Imediat se sculă și parochul catolic, sărută crucifixul după pieptul mortului și 
zise: »Requiescat in pace!« După acestea ambii preoţi înaintară până la masa 
tribunalului, ai cel mai în virstă, parochul catolie, adresându-se președintelui 
grăi: »Cunoaștem că Înalta curie din Buda, în lipsă de acte doveditoare, precum 
asi Dumneavoastră chemaţi a face ultimele cercetări aici la faţa locului, sunteți 
sin ajun a făptui o strigătoare nedreptate, de aceea ne-am grăbit a veni sfinția 
»sa și eŭ să ve aducem aceste dovezi. Ele aŭ fost ridicate din parochiile respec- 
„tive când cu marea noastră revoluție și numai după multă cercetare și strădanic 
„ne-a ajutat cel prea Inalt, care ma voit să se comită o asemenea nedreptate stri= 
»gătoare la cer, am izbutit, zic, a le afla în archivele diocesene:de la Arade. Și 
zicând aceste cuvinte, cuviosul preot scoase dintr'un ghiozdan mai multe hârtii 
şi registre ingălbenite, pe care le prezentă tribunalului una câte una, însoțindu-le 
de explicaţii și comentare. 

»lacă mai întăi actul de cununie al nobilului Domn și magnat conte 
„Sandor de Szapari cu Maria, iacă și registru în care este trecut acest act la 
„rindul lui, în fine iacă și publicarea acestui act în foaia oficială a comitatului, 
„insă aceasta după trecere de câţiva ani, pentru care întârziere am fost aspru re- 
»primandat de către Prea Ginta Sa Episcopul nostru, după cum puteţi vedea din 
„această scrisoare pastorală. Intârzierea publicării în foaie oficială -mi sa fost 
„cerut de însuși răposatul conte, care dorea pe acele vremuri ca căsătoria sa să 
»fie tăinuită câtva timp; și fiindcă căsătoria s'a celebrat și după ritul ortodox, 
„iacă și actul de cununie și registrul bisericii românești în care se află trecută. 
»De altminteri, atât sfinția sa cât și eŭ putem mărturisi aceasta cu jurămînt 
„archieresc, de oarece noi am fost care am oficiat şi binecuvîntat această căsătorie. « 

Preotul catolic tăcu, atunci parochul român făcu crucea, sărută sfinta 
Evanghelie ce era pe masă şi zise: »Mărturisesc inaintea lui Dumnezeii şi înaintea 
„oamenilor că adevărul a grăit fratele nostru întru Christos !« 


wWww.dacoromanica.ro 


CĂPITANUL RADU NEGRU 545 


Preotul catolic urmă: »Iacă şi actul de naștere și de botez întru religia 
„ortodoxă a contelui Rudolf de Szapari, oficiat de părintele Ioan și în care sunt 
„subscris și eŭ ca martor. Cum vedeţi, D-lor judecători, toate aceste acte sunt au- 
»tentice ai legale și nu pot fi puse la îndoială de nimeni !« 

Un zgomot infernal se produse în sală, pe de o parte unii strigai: „Să 
„trăiască contele Radu! Să trăiască sfinții părinţi care aŭ adus lumina adeve- 
»ruluj!...« Iar partizanii grafului Appony vociferaŭ : 

»Impostură, acte false, preoţi fățarnici și mincinoși, plătiți ca să facă acest 
„scandal! Afară jesuitul, afară popa !..... e 

Cu greii putu sërmanul președinte să restabilească și de astă dată ordinea 
și să facă tăcere; atunci preotul catolic scoase din sîn un plic sigilat și înmânându-l 
preşedintelui, zise: „Iacă și testamentul răposatului conte, este făcut de vreo trei 
»luni, este în toată regula și mi-a fost încredințat mie spre a-l depune după 
»moartea sa inaltului tribunal l« 


19 


Apariţia celor doi preoți, regăsirea şi depunerea actelor care constatată 
legitimitatea soţiei și a fiului, în fine exhibarca testamentului, schimbară cu totul 
șansele procesului și după o scurtă deliberare intre dinșii, președintele pronunţă 
amânarea procesului peste 15 zile, în care timp toate aceste noi acte urmau a fi 
supuse înaltei curii din Buda. 

Turbaţi de mânic, căci pricepea lesne că totul este perdut pentru dinșii, 
colateralii în cap cu grafui Appony părăsiră castelul făgăduind că se vor întoarce 
la termenul fixat de tribunal. 

Doliul coprinse din noŭ castelul; a doua zi se făcu înmormîntarea con- 
telui în mijlocul vecinilor și prietinilor, şi totul reintră în acea liniște lugubră 
care caracterisează durerile cele adevărate ! 

La ziua fixată sala străbunilor era iarăși plină de prietenii şi clienţii am- 
belor părți, iar în mijloc trona iarăși tribunalul delegat din Buda, care de astă 
dată declară nule şi neavenite toate încheierile precedente, proclamă pe Maria de 
soție legitimă a răposatului conte Szapari și pe Radu de fiul sén unic și legitim; 
prin urmare, el ca singurul moștenitor al contelui, fu recunoscut de cap de fa- 
milie şi, prin urmare, de șef al tutulor spitelor ale neamului Szapari și lui reve- 
neaii întinsele domenii din Ungaria și Transilvania care formaii majoratul familiei. 

Radu se prezintă de astădată in falnicul costum de magnat maghiar, 
purtând pe cap vechea coroană și la git greoiul lanţ de aur, presărat cu pietre 
scumpe și cu armele familiei; acesta era semnul distinctiv al capului familiei și al 
tutulor grafilor din neamul Szapari. | 

Toţi îl felicitară, bătrânul președinte se sculă ca să-i dea alcolada oficială, 
dar Radu îi întinse un plic şi îl rugă să ia cunoştinţă de conținutul lui. Preșe- 
dintele citi atunci cu glas tare o declaraţie a lui Radu, prim care renunța pentru 
el și moștenitorii lui eventuali la demnitatea de cap al casci Szapari, transmi- 
țend-o vărului seu, contelui Appony de Fzapari. 


www.dacoromanica.ro 


546 CĂPITANUL RADU NEGRU 


Atunci el scoase coroana şi lanţul de aur, le depuse înaintea președintelui 
și îl rugă să dea el învestitura contelui Appony. 

Păstra castelul strămoșilor săi, cât și domeniul dependinte de castel pe 
seama sa cât va trăi mamă-sa, Maria, vëduva contesă de Szapari, după a căreia 
moarte, totul trebuia să revină diferitelor spiţe ale neamului. 

Pentru dinsul nu păstra decât capela castelului, cu micul cimitir în care 
Gran să [ie îngropaţi părinţii lui, credincioșii servitori și el. Pentru întreţinerea 
capelii și cimitirului lăsa o mică proprietate a cărui venit urma a se lua de ca- 
pelanul biscricuţii. 

Dupi ce se îndepliniră toate aceste formalităţi, care puseră în uimire toată 
asistența, Radu înaintă spre graful Appony și cu voce liniștită, dar hotărită, îi 
zise: „Satisfacţia ce nu puteui acorda bustardului, hoţului Radu, o vei putea da 
„acum contelui Rudolf de Szapari și ca cap al familiei eşti dator a susține chiar 
„cu spada în mână onoarea neamului; mâine vei primi martorii mei !« 

Vrea contele Appony să se scuze, dar Radu ii întoarse spatele și părăsi 
iute sala. Ii era grabă să se arunce în braţele maicei sale spre a o mingâia de su- 
ferinţele ce îndurase în aceste din urmă timpuri. ` 


20. 


Puţine zile după cele relatate mai sus, duelul avu loc într'o dumbravă de 
lingă Pesta; Radu fu ușor rănit la umăr, dar adversarul lui primi o lovitură 
mortală, astfel că peste câteva ceasuri graful Appony și încetă din viaţă. ` 
S Durerea lui Radu fu mare și sinceră, căci pe cât dorea dinsula da o bună 
lecţie trufașului epp văr, pe atât era de nemîngâiat văzând că rezultatul duelului 
întrecuse intenţiunile sale. 

Imediat se duse și se constitui prizonier. 

Duelurile în armata imperială ajunsese pe acele vremuri o adevărată cala- 
mitate. Duclurile între civili și militari și chiar între ofițeri între d'neit erau 
aproape zilnice şi nu trecea săptămână în care să nu fie de înregistrat moartea 
vreunui brav ofițer, victimă acestor barbare lupte. Recrudescenţa maniei dueluri- 
lor se explicase oarecum prin faptul că mai toți militarii austriaci, în urma de- 
zastrelor repetate din Italia și în timpul din urmă la Konigsgrătz, la Sadova, de- 
veniseră nervoși și de o susceptibilitate extremă, astfel că interpretaii orice cuvînt 
ca o aluzie r&utăcioasă la nesuccesele lor în războii. 

Această stare de lucruri îngrijise pe guvern, îngrijise pe chiar Împăratul, 
şi se căuta a se pune un rii acestor întilniri sângeroase, care în cele mai multe 
cazuri provencaŭ dintr'o falsă interpretare a onoarei militare; de aceea se luă ho- 
tărirea a se uza de măsurile cele mai severe și ordonanţe vechi din cele mai dra- 
coniane fură din nou editate. 

Degradarea, excluderea din armată, închisoarea pe ani îndelungaţi în una 
din fortărețele Imperiului erati pedepsele ordinare ce se daŭ dueliștilor, și acestea 
se întindeau și la martori și la medicii asistenţi. 

Duclul lui Radu făcu mult.zgomot în toate cercurile militare, gazetele din 


www.dacoromanica.ro 


CAPITANUL RADU NEGRU 541 


Pesta și chiar din Viena, se ocupară săptămâni întregi de această afacere; mai 
ales foile ungurești eran mai vehemente; de când cu dualismul, vechiul antago- 
nism de rasă începuse a se ivi și patrioţii maghiari reclama o pedeapsă exem- 
plară pentru Radu, acest român pretins ungur, care ucisese un coboritor al celei 
mai ilustre familii din Ungaria. 

Pus pe acest tărim politic, procesul duelului devenea periculos pentru 
Radu ; el se otări atunci să scrie pvotectorului sën, prinţului de Lichtenstein și 
să-i expue faptele în adevărata lor lumină ca să nu crează, cum insinuaii gaze- 
tele ungurești, că duelul nu fusese decât un calcul josnic din partea lui Radu, ca 
astfel să desmoștenească o întreagă familie în folosul lui, pe când din contră am 
văzut cu ce desinteresare el se purtase față de colateralii săi și mai ales faţă de 
graful Appony! 

Inspirația lui Radu de a scrie şefului și protectorului sën fusese bună, 
căci se și hotărise a se face un exemplu din cazul acestui duel, care negreșit era 
să mai potolească furia duelurilor. 

Prinţul de Lichtenstein expuse deci Impăratului toată pricina, astfel cum 
îi scrisese Radu, și îl rugă să fie indulgent pentru acest tinăr ofiţer care se deose- 
bise prin bravura sa în lupta de la Sadova, unde își vărsase sângele pentru Patrie 
şi pentru Impărat! Mărinimosul monarh fu mișcat de spusele primului sën aghio- 
tant și îl autoriză să aranjeze singur această tristă afacere cum va crede dinsul 
că este mai bine. 

Se luă deci hotărirea ca Radu să-și dea demisia din armata Imperială și 
să părăsească cât mai neîntârziat și pentru totdauna monarchia; numai astfel se 
încetă orice urmărire în contra lui. 

Aflând de această nouă nenorocire ce o atingea în tot ce avea ea mai 
scump pe lume, mama lui Radu se stinse iute și fu înmormîntată alături de so- 
țul ei, în mica capelă de lingă castel. 

Nemai având acum nimic și pe nimeni care să-l mai reție în patrie, Radu 
demisionă şi trecu Carpaţii... Urmarea istoriei lui o cunoaşteţi, domnule colonel !« 

Radu se opri în naraţiunea sa și, puindu-și capul între mâini, plânse înde- 
lungat. 

Colonelul Albu, care ascultase cu o încordată atenţie istoria lui Radu, se 
sculă, se plimbă puţin prin odaie şi oprindu-se în faţa căpitanului îi zise: "Ți-am 
„făgăduit să te judec ca pe propriul meu fiù și să-ţi comunic hotărirea mea, la 
„care urmează a te supune“, şi sunând zise ordonanţei sale, care tocmai intra în 
odaie: »loane, gătește-mi uniforma mea de mare ţinută«! Și la întrebarea mută a 
căpitanului, el îi răspunse: „Mă duc numai decât la marele stolnic Barbu Ar- 
„mega să cer mâna fiicei sale Natalia pentru căpitanul Radu Negru, iubitul men 
„fiu adoptiv !« 

Radu căzu în genunchi, iar colonel Albu eşi repede din odaie spre a-și 
ascunde lacrămile ce-l podideau ! 

Brătişanca, Iulie 1901, GIL. 





Mănăstirea Cozia 


MĂNĂSTIREA COZIA 


NOTE ŞI IMPRESII 





VTN-incolo de Călimănești la depărtare de câteva minute, pe drumul Lotrului 
J ce se înfundă în inima Carpaților, se află Mănăstirea Cozia, zidire fru- 

moasă şi veche din veacul al XIV-lea, clădită de Vodä-Mircea-cel- 
Bătrân. 

Ca să viziteze cineva un ustfel de locaș, trebue să-și pregătească oare- 
cum sufletul pentru a-l înțelege și simţi, nu numai a-l vedea, cum fac ci mai 
mulți călători. Culcată pe o pantă dulce a văii Oltului, Mănăstirea Cozia se 
ascunde privirilor călătorului până ce ajungi aproape în faţa ei. De pe colinele 
care o încunjoară, acoperite de piduri seculare, ea se arată, în mijlocul viii 
verzi și umbrite, ca singurul cuib de viaţă al acelui coprins tainic. Privind-o că- 
lătorul de sus, de pe deal, îmbrăţișată de chiliile albe, în tăcerea aceea adincă a lo- 
cului, mănăstirea îţi destăinuește parcă măreţia mormîntului marelui Voevod 
Mircea, subt lespedele căreia îi zac oasele. Cu amintirea faptelor şi um- 
bra marelui Voevod în minte, gindul călătorului se înnalţă și trăește câteva mi- 
nute în acea tristă dulceaţă a timpurilor duse, în acel sunt lacrimae rerum su- 
Iletesc, în care domneşte singur trecutul cu graiul lui puternic, iar prezentul 
se șterge cu totul. 

Deși și aici, în scurgerea veacurilor, mâna omului a adus prefaceri ve- 
chiului așezemint al lui Mircea, fie la turnul clopotniţei, fie la pridvor și în zu- 
grăvitul din noŭ al unor sfinţi de pe dinăuntru, totuși mănăstirea s'ar putea zice 
că a rămas în mare parte așa cum era ea în vremea de d mult. 

Ne apropiarăm de sfintul locaș și începurăm a-i cerceta frumuseţile și 
inscripţiile. Numele mănăstirii vine de la muntele Cozia de-alături. Ea e clădită, 
ca toate vechile noastre biserici, în formă de cruce. Zidurile-i groase sunt stră- 
bătute de 12 ferestre ânguste, înconjurate fiecare de felurite podoabe sculptate în 
piatră. De-asupra ei un singur turn înnălţat la mijloc şi cam spre altar. Pridvo- 
rul din faţă, făcut mai în urmă, e susținut pe coloane de piatră săpate în chip 
primitiv și zugrăvit pe dinăuntru cu scene din istoria sfintă. De-asupra ușii e 
următoarea inscripție : 


552 MANĂSTIREA COZIA 


» Această sfintă și dumnezeiască biserică, unde sc păstrează hramul prea 
slintoi ai începetoarei de viaţă Troiţe, este zidită din temelie de blagocestivul rë- 
posatul Domn loan-Mircea- Voevod-cel-Betrân în anul 6894, care a înfrumuse- 
țat-o înlăuntru cu tot felul de podoabe, și afară a întărit-o cu venituri pentru 
chiverniseala ei. Și pentru multa vreme a anilor trecuţi fostușii aŭ perdut po- 
doabele cele de-a zugrăvelci. Şi văzând-o stricată, cinstitul şi de bun neam D-lui 
jupân Şerban Cantacuzin, bil vel paharnic, feciorul spătarului Drăghici, îndemna- 
tu-s-au de Dumnezeiască rivnă de a o zugrăvi, precum se vede, spre a D-lui și 
r6posaţilor părinţi ai D-lui vecinică pomenire, în zilele prea luminatului şi înăl- 
țatului Domn Ioan Constantin D Basarab Voevod, fiind păstor al ţării prea sfin- 
tul Mitropolit Kir Teodosie, leat 7213, nastavnic fiind Serafim leremonachul, I. 
Pisah Preda, Ego Enachi Sima Mihailă, zugravi.« 

Inăuntrul bisericii la dreapta și subt o piatră înflorită stă mormintul lui 
Mircea. Lumina slabă ce abia pătrunde de-asupra lui și culorile stinse ale lucrurilor 
dimprejur, armonizate de vreme, daŭ mormintului un aer de sfințenie și-ţi 
înnalță sufletul. In feţele sfinților zugrăviți pe pereţi— unii cu multă expresiune— 
se simte penelul vechiului zugrav român. Sus în fundul bolţii domnește, în azurul 
înstelat, chipul Mintuitorului plin de pace și de bunătate. Pe zidul, colosal de 
gros, care desparte corpul bisericei în două, cu faţa spre altar, staŭ portretele 
ctitorilor Mircea cu fiul seu Mihail, îmbrăcaţi în costum de cavaleri. La privirea 
chipului lui iţi vine în gind versurile lui Eminescu ` 


Un hătrân atât de simplu după vorbă, după port... 


In același mormînt sunt oasele Teofanei din sînul căreia se născu Mihaii- 
Viteazul. Ea se numise înainte Tudora, dar făcându-se călugăriţă primi numele 
de Teofana și veni la Mănăstirea Cozia, în vreme ce fiul săi se războia în Transil- 
vania. Ea lăsă mănăstirii mai multe moșii și ca ctitoră fu înmormintată alături 
de Mircea. 

Lingă ea sunt rămășițele fetei lui Mihaiii, a cărei frumuseţe o spune parcă 
şi numele ei Florica. 

De jur-împrejurul bisericii, alcătuind trei laturi ale unui pătrat, sunt 
chiliile albe ale mănăstirii, cu balcoane lungi, susținute ici colea de coloane scurte, 
și dedesubtul cărora curg șipote de apă rece de munte. Subt aripa stingă a chi- 
liilor e bucătăria veche cu coșul înnalt, pornind larg de jos şi subţiindu-se spre 
acoperămiînt. In cele două colțuri ale șirului de chilii câte un paraclis. In cel din 
stinga se mai văd încă sfinţi zugrăviți, tăiați de un acoperămint făcut din noi, 
și din care păretele vechii dinspre Olt sa prăbușit în apă. La parastasul din 
dreapta, atirnat de-asupra Oltului, e balconul lui Mirceă, înăuntru căruia era 
zugrăvită o veche coroană a ţării, pe care Pantazescu, cel cu furtul closcei de aur, 
a schimbat-o în o coroană nouă, lăsându-ne, în locul unui embleme istorice, in- 
teresantă de sigur atât prin vechimea eï cât și poate prin frumuseţea ei, o oroare 
ce îți răneşte vederea privind-o. De-asupra acestui parastas e un turn al cărui 
siluetă e de o rară armonie. 


www.dacoromanica.ro 


MANASTIREA COZIA 553 


In acrul din curtea munăstirii, în florile roşii din balcoane, în cei 
câțiva plopi înnalţi, crescuţi p2 lingă chilii, în cursul neintrerupt al șipotelor 
de apă, e ceva nedeslușit din timpurile străvechi, un glas stramoșesc care-ţi umple 
sulletul de cucernicie, 


Ë 
g 
8 
L 
A 


E 


f 
j 
i 
i 
| 
i 
d 





Ferestre dela Mănăstirea Cozia 


Pe cohna din fața mănăstirii, la depărtare de 50 de paşi de drum, se află 
bisericuța lui Petru Cercel cu hramul Sfinţilor Apostoli, zidită din căramida apa- 
rentă, aşezată în zid când culcată, când în muche. Ca și în Manăstirea Cozia, 


www.dacoromanica.ro 


554 MĂNĂSTIREA COZIA 


zugrăveala ei e în parte veche, în parte mai nouă. Păretele ctitoricesc paro-a fi 
păstrat aşa cum era în vechime. Pe dinsul se vede Petru Cercel, in toată înfățișare 
lui de Domn, iar pe păretele sting se vede Doamna și fata lui, amîndouă femei foarte 
frumoase. Ele sunt îmbrăcate în costumul femeilor române din veacul XVI, 
care se vede și la Doamna Despina de la Curtea-de-Argeş. Bisericuța e mică şi 
strimtă. In ea se află mormîntul lui Marcu-Vodă. 

Privind încă zidirile acestea străvechi, seara își lasă umbrele ei în- 
cetul cu încetul. O lumină albastră închisă invălue lunca mănăstirii. O tăcere și 
o linişte adincă se întinde peste tot. Dealurile din jur se mai arată ochilor numai 
ca o uşoară undulare pe zarea cerului. In curind și întunericul gros al nopţii 
înneacă şi stăpineşte tot cuprinsul. 

Pe malul sting al Oltului, la distanţă de o aruncătură de băț, se arată în 
întunerec doi ochi roși şi luminoși ce se apropie: e locomotiva drumului de fer, 
care se îndreaptă spre hotare; e viaţa grăbită a lumii noastre de astăzi, care face 
su tresară liniştea de veacuri a mănăstirii!... 


A. CosTIN. 


N. LUCHIAN, Pictor 





Portretul său însuși 


ca.To 


WWW. 


RASA ROMÂNILOR 


——..— 


ORIGINILE ETNICE ALE ROMÂNILOR 


e 


CAPITOLUL I 


STRATIFICAREA ETNICĂ ÎN EUROPA ÎN GENERAL ȘI ÎN PENINSULA BALCANICĂ ÎN SPECIAL, DIN CELE MAY ÎNDEPĂRTATE VREMURI 
ŞI PÂNĂ ÎN VEACUL AL IV-LEA ÎNAINTE DE CHRISTOS 


și în general tot sudul Europei, paleontologia ne arată că a fost alcatuit de 
niște populaţiuni scunde și foarte dolichocefale. Pe aceste populaţiuni le 
găsim în Europa încă din epoca preglacială a erei quaternare. Contimporane cu ma- 
mutul, rinocerul, renul, etc., rasa aceasta de oameni, dolicho-scundă și oacheșe, 
ocupa pe acele îndepărtate vremuri tot sudul Europei; condiţiunile cosmice fiind 
aceleași de la pol și până la equator, aceeași climă dulce și umedă fiind pretutin- 
deni. Ba chiar, e probabil, ca peste tot vechiul continent să se fi ivit mai înain- 
tea oricărei alte rase de oameni, rasa aceasta dolicho-scundă. Rasa neagră afri- 
cană este tot dolico-scundă; Homo Asiaticus în stare curată a fost tot dolicho- 
scund; — și dacă azi chinezul e foarte brachicefal, este din pricina amestecului: 
cu un alt tip de rasă—Acrogonus—foarte brachicefal, care însă pare a se fi ivit 
mai tărziu pe pămint. 
In Europa, rasa dolicho-scundă a persistat mereu, în epoca glacială, 
“în epoca potoapelor ai în cea neolitică, adaptându-se condiţiunilor cosmice 
în care se găsea. In epoca glacială o găsim locuind cavernele îmbrăcată în 
piei de animale, în epoca potoapelor pe înălțimi și "pn cea neolitică in locuinţele 
lacustre. 
Subt varietatea condiţiunilor cosmice care sa ivit în urmă pe pămint, 
și de-alungul vremurilor și pe regiuni, omogeneitatea primitivă a acestei rase a 
dispărut. In launtrul ei aŭ apărut subt rase, care san accentuat tot mai tare cu 
vremea, 
In era actuală, căldura cea mare a soarelui equatorial a înnegrit mai mult 
pe African, înriurind asupra pigmentului ce-l conţinea pielea lui; variaţiunile ex- 
treme de căldură și frig din platourile asiatice aŭ șofrănit pe Asiatic; și chiar in 


AP jel mai vechiu strat al populaţiunii care a locuit Dacia, Peninsula Balcanică 
e) 
AS 


www.dacoromanica.ro 


558 RASA ROMÂNILOR 


deosebitele regiuni ale Mediteranci dolicho-scunzii sai deosebit între ei. Altă fizio- 
nomie a cäpétat Homo-Arabicus — așa numiții Semiţi; alta, dolico-scunzii 
din nordul Africei— așa numiții Hamm: alta insularii din Mediterana și Pelasgii, 
Etruscii și Iberii din cele trei peninsule sudice ale Europei ; alta, în sfirșit, dolicho- 
scunzii care se mai alai înnăuntrul Europei. Toţi aceștia, însă, aŭ păstrat carac- 
terele antropologice principale ale rasei dolicho-scunde ca ale cărci rămășițe ni 
se arată. 

Dar, chiar dacă rasa dolicho-scundă nu sc întindea în vremurile îndepăr- 
tate ale Preistorici peste tot vechiul continent, — căci în Atrica ne mai apare ca 
tip de rasă foarte vechiu și tipul brachicefal akkas — ; totuși, ea ocupa cel puţin 
toată Europa, nordul Africei și toată Asia-Mică. Și, în tot cazul, putem spune cu 
siguranţă că în Europa oamenii din această rasă sunt cei dintăi care sai ivit. 
In Egipt și în Asia-Mică dolicho-scundul nu pare tot așa de vechii ca în Eu- 
ropa, căci acolo oricât de adinc s'a săpat, nu i san găsit oasele decât împreună 
cu oase de boi și de alte animale, care apar în lume mult mai Gran decât ma- 
mutul, rinocerul și celelalte animale, cu ale căror oase împreună i sai găsit 
oasele omului în Europa. 

Că această rasă a existat pretutindeni în Europa se poate proba: 

I. Prin amintirea generală pe care o aŭ toate popoarele actuale ale Eu- 
ropei, în basmele și legendele lor, despre piticii care aŭ locuit odată—în vremuri 
uitate — pe pămintul pe care azi locuesc ele. 

In Dacia amintirea aceasta este întărită de un document istoric. Bă&trâ- 
nul Pliniă ne spune că toată regiunea coprinsă în laturea unde fluviul Istru se 
varsă în Marea-Neagră, una din cele mai frumoase regiuni ale Thraciei fusese 
ocupată de Scițiï numiţi plugari, care aveai într’insa mai multe orașe, printre care 
și orașul „Gerania, unde se zice că a existat neamul Pigmeilor, pe care barbarii 
îl numesc Cattuzi şi cred că-i goniseră de aci cocorii« 1). 

II. Prin faptul că în primele vremuri istorice, găsim peste toată Europa 
urmele unui cult religios primitiv, special al rasei dolicho-scunde. Este cultul san- 
guinar, caracterizat prin practicarea jertlirei de vii a oamenilor și a animalelor; 
cult pe care Semiţii — cei mai superiori reprezentanţi ai acestei rase—l-ai păs- 
trat nealterat în Arabia până la Mahomet. 

Cultul acesta a existat: în Anglia, Suedia și Norvegia, după cum se 
constată prin cele mai vechi monumente găsite în acele țări; în vechea Galie, în 
primele timpuri, constatat prin sacrificiile druizilor, probabil luate de popula- 
țiunea Celto-Gală, de la populaţiunea primitivă; la primii Greci — imolarea Ifi- 
geniei — și la primii Romani, luat de la populaţiunile autochtone Pelasgice și 
Etrusce; în Dacia, constatat prin faptul că cel mai mai vechiii vas sacral, găsit 
la Orăștia, în Transilvania, are aceeași formă ca și vasul din templul lui Solomon 
şi în general ca toţi idolii Molochi; adică, forma simplă a unui cazan obişnuit 


1) Hist. Nat. IV, 18: »Gerania, ubi Pigmaeorum gens fuisse proditur : Cattuzos Barbari vocant, creduitque 
a gruibus fugatos«. 


www.dacoromanica.ro 


RASA ROMÂNILOR 559 


de aramă așezat pe roate, saii a unui cazan închipuind un om cu capul de taur 
şi așezat pe tăvălugi, — în care se ardeaii de vii jertfele, mai ales copiii $). 

In Dacia și în toată Peninsula Balcanică mai avem, ca dovezi despre ve- 
chimea și comunitatea acestui cult, următoarele fapte : 

Vădita identitate a zeului Sabazius al Geţilor și Tracilor cu Dionisios al 
Grecilor, Adonis al Sirienilor, Adonai-lahvet al Iudeilor, Baal al Asirienilor, 
Moloch al Fenicienilor, Cartaginezilor, etc. ; și 

Coexistenţa la toate aceste popoare a unui aceluiași refren cântat în pro- 
cesiunile lor religioase: 

Olologhi, refrenul cântat de poporul Geţilor și Tracilor în procesiunile 
lui Sabazius. 

Ololue, refrenul cântărilor religioase la procesiunile Dionisiace ale Grecilor. 

Halalu-lah (sai lahvet) — lăudat fie Iahvet—refrenul cântărilor religioase 
ale Iudeilor, de la care l-au luat și creștinii subt forma aleluia (lăudat fie Domnul). 

Refrenul acesta, deși ne apare ca fiind importat în Europa de la semiţii 
din Asia, totusi ne arată vechea existenţă a aceluiași cult și în Peninsula Balcanică 
şi în Asia-Mică. E probabil chiar ca numai refrenul să fi fost importat mai în 
urmă, fondul religios, fiind însă de-o potrivă de vechiu la Semiţi ca și la Medite- 
raneii din Europa. 

Despre vechimea existenţei acestei rase în Dacia, o probă ar mai fi și mi- 
cimea mânerului celor mai vechi săbii, datând din primele vremuri ale epocei de 
bronz, care san gasit în pămintul Daciei, și care învederează că populaţiunea 
care s'a servit de acele săbii trebue să fi avut mâinile mici, cum numai rasa do- 
licho-scundă le avea. 

De prin epoca neolitică, această primitivă rasă, de unde mai înainte lo- 
cuia toată Europa, constatăm că se grămădise aproape numai în regiunile Medi- 
teranei, de unde i-a și venit numirea de „rasă Mediteranee«, pe care i-au dat-o 
antropologiștii. Care vor fi fost pricinile, ce aŭ silit-o să emigreze spre sud, nu 
putem încredința. De sigur însă că nu »cocorii aŭ gonit-o«, cum credeaii bar- 
barii după vremea bătrânului Dim. Și dacă a gonit-o cineva, nu putea să fie 
altul decât un noŭ element etnic, care apare. 

In regiunile Mediteranei, mediul fizic fiindu-le foarte prielnic, rasa dolicho- 
scundă întemeiă aci primele civilizaţii rudimentare, pe care le găsim ca fiind cele 
mai vechi în Europa. 

In Peninsula-Balcanică, Pelasgii și 'n Italia, Etruscii, ajunseseră la un 
oarecare grad de desvoltare și înflorire, când năvălesc peste ei Grecii și Romanii. 
Caracterele acestor primitive civilizaţii sud-europene sunt întocmai ca acelea ale 
vechilor civilizaţii din Egipt și din Asia-Mică: același sensualism extrem, care 
duce până la monstruositate, e nota dominantă și a unora și a altora. 


D Despre forma şi cultul zeului primitiv — Focul sai Moloch — la deosebitele popoire Mediteranee și în 
special la Semiţi, voiă publica in curind un studiu special. Cei care vor insă să aibă câteva noțiuni asupra acestui cult, 
le pot dobindi citind opera lui Flaubert „Salambos, cap. „Molochu. Deși o operă literară, dar intr'insa e redat adeve- 
rul istoric, 


560 RASA ROMÂNILOR 


Nu insă toată populaţiunea primitivă dolicho-scundă a Europei s'a retras 
in regiunile Mediteranei. O parte dintr'însa se pare Car fi emigrat pe la sfirșitul 
cpocei neolitice, odată cu renul, spre Nord. Aceste rămăşiţe nordice ale rasei do- 
licho-scunde, brune, ar fi Eschimoșii și Laponii. Probabititatea acestei supoziţii 
se întemeiază pe faptul că în tradiţiile Eschimoșilor şi Laponilor se întrezăreşte 
emigrarea lor din regiunile continentale. Ei se numeaii până într'o vreme re- 
centă — până pe la 1600 după Christos — Fini; și numele acesta, care ne apare 
în crepusculul vremurilor istorice îndepărtându-se tot mai mult spre nord, din 
regiunile centrale ale Europei,—numele acesta, care pare a avea o oarecare legă- 
tură cu Dun semiţi, izbește, dând îndemn imaginaţiei spre aceste conjecturi. Pe 
lingă aceste fapte vagi, Seeman, un însemnat călător care a studiat pe Eschimoși, 
a găsit printre ei pe unii care aveai foarte lămurit fizionomia tipului semit, 
ceeace încă ne mai întărește în supoziţia unei origini comune a Mediteraneilor 
şi a Eschimoşilor. 

Dar, lăsând la o parte aceste conjecturi, revenim să constatăm că cel mai 
vechiii strat etnic al sudului Europei și al Peninsulei Balcanice, a fost alcătuit 
de-o populaţiune dolicho-scundă, rămășiță din vechea populaţiune, care apare în 
Europa încă din epoca pre-glacială a erei quaternare. 

Dacă din această primitivă rasă ar mai fi remas elemente care să se mai 
găsească pănă azi în compoziţia etnică a poporului român, nu se poate afirma 
cu siguranţă. 

In vara aceasta am avut ocazia, e adevărat, să constat că printre ţăranii din 
părţile despre Dunăre ale Olteniei se găsesc uni. — deși foarte rari — care ne aduc 
aminte caracterele antropologice ale rasei dolicho-scunde, Mediteranee. Mai ales 
în satele Negoiu și Bistreț, din judeţul Dolj, am observat ţărani care aveai 
aproape curat tipul mediteranei: scunzi, ucăţivi, foarte bruni, cu faţa lunguiaţă, 
cu capul asemeni foarte lungueţ, mai ales spre ceafă. 

Dacă și în celelalte părţi ale ţării se vor mai fi aflând în mai mare canti- 
tate asemenea tipuri nu pot şti. In orice caz, însă, rasa dolicho-scundă nu poate 
fi reprezentată în compoziţia etnică actuală a poporului român decât foarte 
slab. Ea a fost gonită din basinul Dunării, ca și din restul nordic al Europei, de 
către un noii element etnic, după cum ne arată și tradiția păstrată de bătrânul 
Pliniu. Și dacă totuși se mai găsesc dintr'însa rari elemente printre Români, aceste 
elemente sunt venite mult mai pe urmă din sudul Peninsulei Balcanice, unde 
ele alcătuiau fondul populaţiunii, aduse fiind de invazii ulterioare venite din 
acele părţi în Dacia. 

Al doilea element, pe care analiza etnică ni-l arată în Europa este ele- 
mentul brachycefal scund sai potrivit ca talie, numit de către antropologiști — 
Homo Alpinus. 

Când a apărut acest noii element etnic nu putem asigura; îl constatăm, 
însă, în toată regiunea muntoasă a Europei centrale — ceeace a și făcut pe an- 
tropologiști să-l numească Alpinus — pe la sfirșitul epocii neolitice. Probabil că 
apariţia lui coencide cu emigrarea spre Nord și spre Sud a primitivei rase dolicho- 


RASA ROMÂNILOR 561 


scunde, care s'a intimplat tot pe la sfirșitul epocei neolitice. In această părere ne 
mai întărește și faptul că, tot în epoca neolitică, geologia ne arată în Europa ivi- 
rea craniilor brachycefale, una din principalele caracteristice ale acestui al doilea 
element etnic. 

Caracterele antropologice principale ale acestui element sunt următoa- 
rele: talia mijlocie sai scundă, ochi. mai ales căprii, părul lins, blond sati cas- 
taniă deschis în copilărie, devenind brun sai castaniu închis în virsta adultă. 
Craniul lui e brachycefal — larg, regiunea anterioară largă și eșită —; nasul 
concav și cam borcănat; între nas şi frunte o depresiune considerabilă. Faţa 
lui e lată, bărbia rotundă, gitul scurt, umerii largi și orizontali; pieptul larg 
şi bine desvoltat; curbele rachidiene, cervicale, dorsale și lombare puţin pro- 
nunțate; membrele musculoase, dar formele lor ca și ale trunchiului sunt 
scurte şi îndesate. In sfirşit, toată desvoltarea lui e mai mult în grosime decât 
în înălțime. 

Originile acestui element, cum am spus, nu se cunosc. Sa presupus de 
unii că aceste populaţiuni scunde, brachycefale — pe care Broca le-a mai numit 
şi Celto-Slave — ar fi venit din Asia, aducând cu ei odată flora și fauna Asiei şi 
în special animalele domestice, a căror prezenţă în Europa o constatăm odată cu 
a brachycefalilor. Acestora însă li s'a răspuns: că brachycefala e mai puţin rës- 
pindită în Asia decât în Europa ; că brachycefalii maŭ putut veni din Asia în 
Europa decât sai prin Siberia și Rusia, care însă în epoca neolitică și în epoca 
de bronz erai populate de dolichocefali; sai trecând prin Asiria, ceeace istori- 
cește este imposibil; și, în sfirșit, li sa mai răspuns că flora și fauna Europei nu 
sunt originare din Asia. 

Lăsând la o parte chestiunea originilor brachycefalilor, constatăm prezenţa 
lor în epoca de bronz, în toată regiunea centrală a Europei. Revărsându-se de 
la răsărit spre apus, ei sau tot întins pe nesimţite urmând crestele munților ` așa 
că, de odată ne trezim că eï aŭ invadat Spania până la Cadix, alcătuind popula- 
țiunea amestecată a Celtiberilor ; pănă în Anglia, alcătuind vechea populaţiune a 
Picţilor şi Scoţilor; Galia ; peste o parte considerabilă din Germania, pe coasta su- 
dică a Alpilor Retici şi Carnici până la Adriatica, aproape peste toată Italia Sep- 
tentrională, valea superioară și mijlocie a Dunării ; continuându-se apoi peste 
Carpaţi, întinzându-se ca o trimbă de apă deszăgăzită peste toată Rusia, in- 
vadând nordul Asiei, unde până și azi și-au păstrat idiomele lor proprii uralo- 
altaice. 

Azi, brachycefalii scunzi alcătuesc fondul cel mai vast al populaţiunilor 
Europene. Și, pe zi ce trece, Europa se celto-slavizează mai mult; brachycefali 
tind să înlocuiască pe celelalte elemente dolichocefale aflate in Europa. 

In Dacia, cât ne putem duce ceva mai sigur în ceața îndepartatelor vre- 
muri, la lumina monumentelor şi a vechilor scriitori, găsim că acest noŭ ele- 
ment etnic a alcătuit stratul fundamental al populaţiunii, peste care san supra- 
pus toate celelalte neamuri despre care Istoria ne spune că aŭ trăit pe pamintul 
locuit azi de Homâni. 


562 RASA ROMÂNILOR 


Erodot, părintele Istoriei, — care a trăit prin veacul al VI-lea înainte de 
Christos,—ne dă cele mai vechi cunoştinţe despre cele dintăi popoare care aŭ exis- 
tat în Dacia, despre Agatiişi și Gett, Caracteristica principală a Agatirșilor, sta- 
bilitatea, ne îndreptățește să admitem că ei eran mai vechi pe pămîntul Daciei 
decât Sciţii. 

Mai înainte de a căuta să vedem, care element etnic pare a fi alcătuit 
populaţiunea Agatirșilor, e bine să încercăm a stabili care anume regiuni ale 
Daciei aŭ fost ocupate de catre aceștia. Asupra acestei cestiuni e neînțelegere 
între istoricii noștri. 

D Hasdeu e încredinţat că Agatirșii ocupau »întreaga zonă subt-mun- 
teană a Ţării Românești, pe care despre Nord o apără Carpaţii, la mijloc o des- 
pică Oltul, iar la o coastă o scaldă Dunărea, punend-o în contact cu Thracia«?). 

D-nii Tocilescu și Xenopol socotesc că Agatirșii locuiau Transilvania, 
fiind despărțiți de Ge! prin munţi și de Thraci prin toată regiunea coprinsă în- 
tre Dunăre si Carpaţi ?). 

Amiîndouă aceste păreri, după noi, nu se exclud. 

Mai inainte de a fi năvălit bandele nomade ale Sciţilor în Dacia, popula- 
țiunile fără nume, care o locuiaii, se întindeai peste toată suprafaţa ei, de unde 
alungaseră pe primitiva populaţiune dolicho-scundă. Când aŭ năvălit Gen — 
„probabil pe la anul 400 înainte de Christos, aceste populaţiuni sai retras în 

munți, lăsând câmpiile Sciţilor. Așa ne arată Istoria că s'a petrecut pretutin- 
dent, pe unde o populaţiune a năvălit peste alta: năvălitorii aŭ ocupat câmpiile, 
din care mai uşor puteai să-și extragă hrana, iar băștinașii s'au retras în munți. 
Dar nici în munţi acele populaţiuni ale Daciei ante-scitice naŭ r&mas curate. 
Elemente răsleţite din grosul bandelor scitice aŭ pătruns printre ele și probabil 
le-a dat numele de Agatirși, care e un nume scitic. 

Consideraţiunile acestea — care conţin o mare parte de adevăr istoric — 
ne fac să admitem ca îndreptăţite și părerea D-lui Hasdeii și pe aceea a D-lor 
Tocilescu și Xenopol. 

Intr'adevăr, Sciţii năvălind dinspre resărit pe lingă ţermurii Mării-Negre, 
populaţiunile care se aflaii pe atunci în Dacia, și cărora Gem le-ai dat numele 
de Agatirși, aŭ trebuit să ocupe »toată zona subt-munteană a Ţării Româneștie. 
Dar nu e mai puţin probabil că aceleași populaţiuni ale Agatirşilor, poate mai 
curate de un amestec cu Sei), se intindeaiă și spre Nord, ocupând toată Transil- 
vania, după cum cred D-nii Tocilescu și Xenopol. Ba chiar se pare întemeiată și 
probabilitatea că Agatirșii să fi ocupat și coastele Carpaţilor Moldoveni, după 
cum crede Nadezdin, ce pune riul Siret ca hotar între Sciţi și Agatirși. 

Agatirșii, afară de cele câteva elemente scitice, care aŭ intrat în sînul lor, 
eraii Celţi, deci brachycefali. 

Ipocrat, vestitul medic grec, în tratatul sëŭ : „Despre aer, ape și locuri 
(§ 23 și 24), vorbind în general despre Europei, spune că aceştia sunt mai cura- 


*) Ist, Crit., studiul III, § 1, 
2) Dacia inainte de Romani, pag. 446—149 ; Ist. Românilor, vol. I, pag. 34. 


RASA ROMÂNILOR 563 


gioși decât Asiaticii, mai războinici şi mai muncitori; cei care locuesc o ţară 
muntoasă, ridicată st indestulată cu apă, unde anotimpurile prezintă schimbări 
însemnate, au o statură înaltă, sunt foarte potriviţi pentru muncă, aŭ un carac- 
ter mindru și sëlbatec; pe când cei din câmpie, din ţările joase şi turmentate 
de călduri năbuşitoare, expuşi mai mult la vinturi reci decăt calde, nu sunt nici 
mari, nici bine proporționaţi, cărnoşi, cu părul negru, la față mai mult oacheşi 
decât albi, lipsiţi de spirit războinic saŭ de aptitudine la muncă. 

Și nici o regiune din Europa nu ne prezintă mai lămurit și mai complect 
decât regiunea coprinsă în bazinul inferior al Dunării, caracterele climaterice 
ale acelor ţări descrise de Ipocrat, și locuite de oamenii nici mari, nici bine pro- 
porționaţi, cărnoşi, cu përul negru, la faţă maï mult oacheşi decăt albi ; iar aceste 
câteva caractere antropologice sunt caracteristice ale populaţiunilor de rasa nu- 
mită de antropologiști H. Alpinus. Se pare, aşa dar, că Ipocrat descriind astfel 
pe Europeii din câmpie, a avut ca model pe vechii locuitori ai Țării Românești. 

Probabilitatea acestei supoziţii se întărește după ce știm că Efor, care scria 
cam pe la 350 inainte de Christos, în reprezentarea grafică a pămîntului, el aşează 
Celtica, adică ţara Celţilor, la apusul Thraciei până la marginea Sciţiei, 
care, pe vremea lui, începea probabil de la Prut sau Nistru întinzendu-se spre 
răsărit, 

In Dacia, ca și în toată regiunea centrală a Europei, trebue să se fi în- 
timplat același fapt istoric, care după tradiţie îl rezumă Amian Marcelin, vorbind 
despre populaţiunea vechei Galii: »Sunt oameni — zice el — care afirmă că mai 
întăi sati văzut în aceste țări aborigeni ziși Celţi, și că, într'adever, Druizii po- 
vestesc, că o parte din populaţie este indigenă, dar că cealaltă e venită din insu- 
lele îndepărtate, de peste Rhin, gon? din propria lor ţară din pricina deselor 
războaie şi a inundării mării«. 

Ceeace aŭ fost Galii în Galia, aŭ fost și Sciţii în Dacia, adică niște năvă- 
litori veniţi peste populaţiunea aborigenă a Celţilor. 

Al treilea element etnic, care apare cel din urmă în Europa, suprapu- 
nendu-se celorlalte două elemente existente, este elementul numit de antropolo- 
giști Homo Europoeus. Inalt de stat și mindru purtându-și boiul, cu përul blond 
și ochii albaștri, cu capul lungueţ (dolichocefal) și fața asemenea, cu nasul subțire, 
proeminent și drept saii convex, această nouă rasă de oameni este aceea căreia 
i sa mai zis şi rasa Ariană, după un trib al ei emigrat în Asia. Leagănul ei este, 
după toate probabilitățile, Nord-Vestul Europei. 

Că, într'adevăr, Arienii sunt originari de la Nord, nu mai încape azi nici 
o îndoială, după toate câte se stin despre ei. »Hiperboreii«, adică oamenii Nor- 
dului, s'aii numit Grecii faţă de Pelasgii peste care veniseră. Fii ai lui »Jafet«, 
adică ai Nordului, numește Biblia pe toţi Arienii din Asia. 

Că nu în nordul Asiei, ci în al Europei, trebue să căutăm origina lor, 
este foarte probabil. Nicăieri aiurea Homo Europoeus nu se poate lega prin schelet 
de vre-o rasă fosilă din era quaternară, decât în nord-vestul Europei. Numai acolo 
se leagă dolicho-blondul de rasele neolitice ale Europei Occidentale, și în special 

6 


www.dacoromanica.ro 


564 RASA ROMÂNILOR 


de rasa de la Neanderthal. Și, cum caracterele fizice ale unei rase de oameni, ca 
și flora și fauna unei regiuni, sunt determinate dintru început de ansamblul con- 
dițiunilor fizice, în care rasa apare, neapărat, că numai în regiunea nord-vestică 
Europeană, în care se mai ivise o rasă cu aceleași caractere fizice fundamentale; 
putea să se nască și Homo Europoeus. Apoi, faptul că azi dolicho-blonzii se mai 
găsesc, în mare majoritate, numai în nord-vestul Europei, iarăși ne arată că 
numai condiţiile cosmice ale acelei regiuni îi sunt cele mai prielnice existenţei și 
dezvoltării lui ; deci, numai în acea regiune prielnică putea el să se nască. 

Pe lingă aceste probe foarte puternice despre originea nord-vestică Eu- 
ropeană a dolicho-blonzilor, se mai pot aduce şi probe linguistice. Așa, în limba 
pe care aŭ vorbit-o strămoșii Arilor, înainte de emigrarea lor în Asia și în Eu- 
ropa, deci, în limba pe care o vorbeau, când tot se mai aflaŭ în locurile lor de 
baștină, se găsesc cuvintele „mare“ și »navă«. Toate popoarele, care azi vorbesc 
o limbă derivată din Arica primitivă, aŭ aceleași cuvinte pentru aceste două 
lucruri. Din aceasta ar urma neapărat ca leagănul Arilor să fi fost pe lingă 
vreo mare; deci, nu putea să fie în platoul Pamir saŭ în nord-vestul Asiei. Ase- 
menea se mai găsește, în toate limbile derivate din Arica, o rădăcinu comună pen- 
tru cuvintul »boŭ«, »lup« şi pentru alte animale, care sunt originare din Europa 
şi nu se găsește o rădăcină comună pentru »leii« și alte animale asiatice. Deci, încă 
o probă că nu în Asia, ci în Europa, trebue să căutăm patria primitivă a Arilor. 

Se mai găsesc în limba Protoarilor şi numirile unor pești, care nu se 
găseaii decât în Marea Nordului. Din aceasta ar urma că numai pe lingă Marea 
Nordului trebue căutată patria Arilor, iar nu pe lingă Marea Neagră sai Caspică, 
cum s'a mai încercat. In sfirșit, flora și fauna pe care, din limba lor, vedem că 
o cunoșteaii Protoarii, nu se găseşte în întregime decât în regiunea Scandinavă. 

In acea regiune, deci, care în era quaternară coprindea o bună parte din 
Marea Nordului și o regiune însemnată la nord-vestul Norvegiei — azi înnecate 
de apa Oceanului; numai acolo trebue să socotim origina lui H. luropoeus — a 
așa numitei rase Ariane. 

Acolo, într'o climă umedă și friguroasă, îndulcită întru câtva de boarea 
aburilor calzi aduși de Gulf-Stream, o rasă ca cea de la Neanderthal, brună și 
uscăţivă, și-a schimbat înfățișarea și temperamentul, dobîndind caracterele fizice 
ale lui H Europoens. 

Intr.adevăr, umiditatea continuă a aerului închide porii pielei, slăbește 
circulaţiunea lichidelor, puterea sistemului vaso-motor și a sensibilităţii și deter- 
mină formarea temperamentului flegmatic. Pe un teren mlăștinos și împădurit, 
în mijlocul ceţei, subt un cer veșnic acoperit de nori groși, care opresc razele lu- 
minoase și chimice până într'atâta, că fotografiarea e foarte anevoioasă; o rasă 
brună și uscăţivă își schimbă cu totul înfățișarea. Părul din negru şi aspru se 
înmoae și devine blond, ochii se limpezesc devenind albaștri, pielea se albeşte. Așa 
s'a născut rasa dolicho-blondă H. Europoeus. 

Când o fi pornit prima invazie de dolicho-blonzi din regiunea Mării Nor- 
dulu nu se știe cu siguranţă. Se admite însă cu probabilitate că aceasta s'a în- 


RASA ROMÂNILOR 565 


timplat în epoca de fer. Se stin insă cauzele care aŭ determinat emigrările dolicho- 
blonzilor din patria lor primitivă. Amian Marcelin, în pasajul citat, ne spune 
lămurit că Gali fuseseră »goniţi din propria lor țară din pricina deselor războaie 
și a inundării mării“. Un pămînt sterp, din care cu foarte mare greutate o popu- 
laţiune iși putea extrage hrana, a determinat între dolicho-blonzi războaie fratri- 
cide pentru câștigarea hranei de toate zilele. Când lipsei de hrană i-se mai adăogă 
şi înnecarea pămîntului de valurile Oceanului, ei nu mai pot rămâne toţi în patrie. 
O parte a populaţiunii, impinsă de la spate de către cealaltă al cărei pămînt 
fusese înnecat de apă, trebuia să emigreze. Trăiţi și fauriţi în războaie, care îi 
făcuserii îndrăzneţi peste margini şi viteji peste măsură, ei pornesc din locurile 
lor de baștină în roiuri de războinici, revărsându-se peste Europa centrală 
şi sudică 

Regiunea numită mai tărziu Galia, care pe atunci era locuită de Celţii 
aborigeni, cum zice Amian, fu cea dintăi năvălită. Probabil însă că primii năvă- 
litori nu se așezară în această regiune. Impinși sau de avintul căpătat, sau de 
alte triburi de dolicho-blonzi de la spate, ei trecură înainte, luând tiriș după ei 
în năvala lor impetuoasă bande de Celţi, 

In Spania, Italia şi trecând prin Iliria în Thracia și Grecia, aci se așezară 
mai întăi triburile năvălitoare ale Nordicilor. In aceste părți sudice ale Europei, 
ei dădură peste populaţiunea băștinașă a Mediteraneilor: In Spania peste Iberi, 
cu care amestecându-se formară populaţiunea corcită a Celtiberilor; în Italia 
peste Etrusci, care atinseseră deja un grad de civilizaţie, unde întemeiară primele 
comunităţi Italice, dintre care Roma ajunse cu vremea a se impune tutulor și a 
stăpini lumea. i 

In Grecia și în Thracia dolicho-blonzii deteră peste Pelasgii dolicho-scunzi. 
„Suprapunându-se acestui primitiv strat etnic, ei alcătuiră poporul grec la sud şi 
populaţiunea 'Thracilor mai la nordul peninsulei Balcanice. Se ştie că Acheii cu- 
ceritori din timpurile eroice, după picturile Egiptene și după poemele Omerice, 
erai niște oameni înnalți cu plete blonde și lungi, cu ochii albaștri. Pe monu- 
mentele Egiptene, pe care sunt reprezentate vechile expediţii împotriva Egiptului- 
de-Jos, vedem pe Gregii blonzi. In sfirşit, după toate documentele strînse de către 
ştiinţa contimporană, se poate conchide că Grecia antică prezintă un îndoit 
caracter etnic: era aproape peste tot cu craniul lung, fondul era dolicho-brun, 
dar cu o proporţie considerabilă de dolicho-blonzi. 

In Thracia era aceiași stratificare etnică. Aristotel, Galien, Clement Alexan- 
drinul, etc., ne spun că Thracii aveau tipul blond. Acesta din urmă ne mai 
spune că până și pe zeii lor Thracii îi zugrăveau cu părul blond, cu ochii albaștri. 

Aceasta ar fi prima invazie a dolicho-blonzilor. 

A doua invazie a Arlenilor s'a întîmplat mai tărziu. Găsind drumul spre 
Sud închis de primii năvălitori, triburile de dolicho-blonzi, care au făcut a doua 
mare invazie, aŭ luat-o spre Răsărit, pe lingă Marea Baltică, trecând în Asia, peste 
toată trimba de Sarmaţi din răsăritul Europei. Una din grupele Arienilor, din 
această a doua invazie, a trecut pe la nordul Mării-Caspice, pe lingă Oxus în 


566 RASA ROMÂNILOR 


Bactriana şi de aci despărțindu-se în două, o parte a trecut prin platoul Pamir 
in India și cealaltă de-adreptul în platoul Iran. Alte grupuri de dolicho-blonzi 
au trecut peste Caucaz în Valea Mesopotamiei. Codacii acestei invazii ar fi fost 
Sciţii, care r&maseră în Europa, unde organizară populaţia primitivă a Sarmaţilor, 
strămoșii Slavilor. Chiar după filologie, probabilitatea acestei păreri este înte- 
meiată. Filologul vienez Fr. Müller 1) e încredinţat că cei dintăi, care sai des- 
părţit din trunchiul comun al Arilor, aŭ fost Ilirii, care mergând spre sud ai 
ocupat Peninsula Balcanică și Iliria. Filologul englez Sayce admite și el că limba 
primitivă latină și greacă s'au despărțit mai înainte din trunchiul limbilor arice 
decât limbile zenda și sanscrita, prezentând o mai mare afinitate cu vechea limbă 
a Protoarilor decât acestea din urmă. Numai așa s'ar putea explica și asemă- 
narea resturilor ce ne-ai rămas din limba Sciţilor cu limba veche persană și în 
același timp și tipul fizic al Sciţilor, care e dolicho-blond.” 

Că tipul fizic al Sciţilor era tipul rasei EHuropoeus, ne dovedesc mărturiile 
unanime ale vechilor scriitori. 

Așa, Aristotel ne spune că Sciţii şi Thracii de la Pont aveau ochii albaștri, 
faţa albă și përul lins, moale, lung, rar, de coloare galbenă-roșie. 

Galien, în tratatul sën »Despre temperamente, partea II, cap. 6, atribue 
Sciţilor, 'Thracilor, Ilirilor și Germanilor pielea rece, umedă, moale și albă; ochii 
albaștri și un păr de lungime mijlocie, drept, subțire şi galben-roșu. 

Arian atribue și el, ca fiind caracteristica Sciţilor, ochii albaștri şi përul 
roșu-gălbuii. 

Ipocrat,—loc. cit., paragr. 17—22, vorbind despre Sciţi, ne spune că »cor- 
purile lor sunt mari și greoaie, membrele groase şi flexibile, burtoși. ..«, parc'ar 
descrie tipul Germanului actual. 

Deci, după toţi acești scriitori, Sciţii erati mari la corp, cu părul galben- 
roșu, cu ochii albaștri. 

Dar, dacă Sciţii erau de rasa Europoeus, asta nu înseamnă că toată popu- 
laţia Sciţiei era de aceeași rasă. Cum s'a spus, Set năvăliseră peste populaţiunea 
băștinașă a Sarmaţilor ; și Sarmaţii-Slavii primitivi erau de rasa Alpinus, adică 
brachycefali, deci fondul populaţiunii Sciţiei era de altă rasă. Această afirmare 
se dovedește prin următoarele: 

Intr'un tumul de la Alexandropol, districtul Ecaterinoslav din Rusia su- 
dică, care se ține a fi fost mormintul unui rege Scit, san găsit cinci cranii ?). 

Trei dintre aceste cranii sunt brachycefale și celelalte două dolichocefale. 
Dintre cele dolichocefale, unul este al unui bărbat și celălalt al unei femei. Ch. de 
Baër, care le-a descris, crede că cele brachycefale sunt ale Sciţilor, iar celelalte 
doué dolichocefale ale unei populaţiuni Celto-Scite, care ar fi locuit mai la Nord; 
adică dolichocefalia ar fi caracteristica Celţilor. Și, după cele ce se știi, doli- 


1) Allgemeine Ethnographie, Wien, 1873, pag. 70 şi următ. 
2) Vel Ch. de Baër, Description des crânes trouvés dans le Tumulus d'Alexandropole. p. HI—XVI; supli- 
ment la »Recueil d'antiquités de la Sey De. 


RASA ROMÂNILOR 567 


chocetalia fiind totdeauna legată cu celelalte caracteristice, părul galben-roșu, 
ochii albaștri și înălțimea trupului, ale rasei Europoeus, şi aceste din urmă ca- 
racteristice fiind constatate la Sciţi, nu se poate admite decât că Sciţii eraii doli- 
chocefali. Mai mult, ştim că Celţii se caracterizaii prin cranii brachycefale, deci 
cele două cranii dolichocefale nu puteai fi ale unei populaţiuni Celtice. Conchi- 
dem din acestea că cele două cranii dolichocefale erai de ale Sciţilor, şi anume: 
cel de bărbat al regelui Scit, iar cel de femee al concubinei, care se îngropa 
odată cu el. 

Dar, atunci celelalte trei cranii brachycefale ale cui erai? De sigur, ele 
nu puteai fi decât ale servitorilor, care, după obiceiii, se îngropaŭ odată cu regele 
Scit, și care foarte probabil erai din populațiunea băștinașă peste care năvă- 
liseră Sciţii. 

Care era însă această populaţie băștinașă a Sciţiei ? Galien, loc. cit., ne 
spune, »Sarmaţii și in general toţi locuitorii Sciţiei...«, din care deducem că 
anume Sarmaţii alcătuiau fondul populaţiunii Sciţiei. Dar, dacă e așa, atunci 
Sciţia întinzându-se și în Dacia, Sarmaţii aŭ fost baștinaşi şi în Dacia? — Nu; 
căci deși Sciţia e probabil că se întindea și peste regiunea şeasă din partea sud- 
răsăriteană a Daciei, nu în aceste regiuni însă era așezarea principală a Sciţilor, 
ci în Rusia Sudică; prin Dacia Got erai mai mult nomazi; și-apoi, în Dacia 
am arătat — cred — că populaţiunea băștinașă a fost, după toate probabilitățile, 
o populaţiune Celtică. 

In resumat, constatam că până pe la anul 400 înainte de Christos în 
Dacia aŭ. locuit: mai întăi o populaţiune scundă dolichocefală, pe care a alun- 
gat-o din aceste părţi niște populaţiuni fără nume, pe care legenda Scitică îi face 
cocori. Aceste populaţiuni fără nume sunt acelea care, după câteva elemente Sci- 
tice, pătrunse în sînul lor, aŭ fost numite Agatirșii. Sciţii propriii gt, de rasă 
dolicho-blondă, nu aŭ avut o parte așa de însemnată în populaţiunea care pe 
acele vremuri a locuit Dacia, fiindcă ei erau mai mult nomazi. 

Deci, aproape toată populaţiunea care locuia Dacia pe la anul 400 înainte 
de Christos era de rasă brachycefală, numită de antropologiști Alpinus. 

Mai înainte de a trece să vedem ce modificări, din punctul de vedere etnic, 
s ap adus acestei primitive populaţii a Daciei, prin intervenirea elementului Dac 
şi Get, şi mai tărziu prin colonizarea Daciei cu Latinii, trebue sa ne întrebăm: 
oare, în sângele poporului român, s'a amestecat și sângele acestei primitive popu- 
laţiuni, pe care istoricește o constatăm că a locuit pe pămîntul românesc? E 
foarte probabil. După Erodot, constatăm că patru nume de riuri: Prutul, Sire- 
tul, Argeșul ei Mureşul, le-am moștenit noi tocmai de la Sciți t). Continuitatea 
aceasta de-alungul atâtor veacuri în tradiţia locală „nu se poate explica, zice 


3) Aci constatăm un fapt, care poate să fie foarte interesant pentru lilologi. După toate probabilitățile, limbile 
Arice aŭ fost importate pretutindeni de către rasa blondă dolichocefală. Populaţiunea primitivă brachycefală a Dacie! nu 
avea nume, Cele câteva elemente scitice care aŭ pătruns în sinul el i-ai dat numele, Asemeni numele riurilor sunt tot 
numiri Scitice. Tot așa aŭ mal existat populaţii brachycefale in sudul Germaniei şi al Franţei, care n'au vorbit o limbă 
arica, pe când nu se găseşte de loc vreo populaţie dolicho-blondă, care să fi vorbit alte liinbi decât cele arice. 


www.dacoromanica.ro 


565 RASA ROMÂNILOR 


D. Xenopol, decât printr’o continuitate a poporaţici ce-a locuit în jurul acestor 
riuri« t). 

De sigur, însă, populaţia care s'a continuat n'a putut fi decât populaţia 
celtică brachycefală. Cele câteva elemente Scitice, care pătrunseseră în sinul eï, 
fuseseră de mult copleșite, precum copleșiți aproape erai Sciţii pe acele vremuri 
și in Rusia Sudică, de către Sarmaţii băștinași. 

Altfel dat fiind caracterul mindru și sălbatec al dolicho-blonzilor, am fi 
fost în drept să ne așteptăm a vedea o oareșicare împotrivire din partea Sciţilor 
saii a Agatirşilor, când năvăliră peste ei Get şi Dacii. 


(urineaza) ELIE ŞEF. GEORGESCU, 


1) Ist, Rom., vol. I, pag. 38. 


wWww.dacoromanica.ro 


N 
i 
“| 
D 
A 
d 





Ca.TO 


nescu 


ă 


Theodor Șerb 
WWW. 


THEODOR ȘERBĂNESCU 


(29 Decemvrie 1839—1901, 2 Iulie) 


—_..—— 


E oezia lui Theodor Șerbănescu a fost scrisă în tinereţea poetului, adică în 
SZ anii în care viaţa și lumea par mai pline de lumină și de farmec, și 

=" când iluziile se confundă cu gindirea şi simţirea cu viaţa. Pentru cel care 
are în el darul poeziei, cum l-a avut Șerbănescu, în virsta aceea se făuresc în de- 
obște cele mai sentimentale și mai frumoase versuri, tinerețea fiind ea însăși o 
poezie care cântă în sufletul fiecăruia şi pe care raza talentului o însulleţește dân- 
du-i o viață mai trainică. 

Prin firea lor, versurile lui Șerbănescu sunt pline de tinereţe și sunt din- 
tre cele mai inspirate printre încercările contimporanilor săi, mai toţi versifica- 
tori artificiali, de la care nu ne-a rămas decât ecoul confuz al unei manii nevi- 
novate. De la Șerbănescu ne rămâne, credem, pentru totdeauna, un număr de 
poezii în care se simte puterea unui suflet creator. 

Versurile lui cântă dragostea, sentiment poetic prin excelenţă, fiind legat 
de frumuseţe, și care e soarele în jurul căruia se învirtesc visele tinereţii, 
pricinuind la virsta aceea, cum zice Verlaine, »tot binele și tot rëul«. Dragostea 
poetului nostru, iubirea lui de femeie, nu e numai urmarea unor sensaţii de rind— 
ceeace nar fi putut da naștere poeziei,—ci e o adevărată pasiune, care i se adin- 
ceşte și trăeşte îndelung în inimă-i, așa că a putut fi poetizată de închipuirea lui. 
Ca dovadă de gradul de căldură al pasiunii lui vom aminti cunoscuta-i poezie 
Sărutatul. 





Ah, te-am sărutat odată, 
Cu atât amor și foc 
Incât luna fermecată 
Privind, sa oprit pe loc. 


Iar când ale noastre buze 
Tremurând sati deslipit, 
Pas&rea cânta în frunze 
Soarele ardea cumplit. 


wWww.dacoromanica.ro 


572 THEODOR ŞERBANESCU 


Acum însă nu știu bine 
Dac'al nostru sărutat 
Aprins de simţiri divine 
Pân/la ziuă a durat, 


Sau că Pastă sărutare 

De simţire și de foc, 

Luna s'a schimbat *n soare 
Aprinzendu-se pe loc! 


Luna, martura de vecinicii a atâtor amoruri și frumuseți, nu numai că 
ma văzut niciodată un sărutat cu atâta dor și foc«, încât s'a oprit pe loc în 
momentul acesta de transport exaltat al poetului, dar apoi i se pare lui, în feeria 
inchipuitii, că astrul palid al nopţilor sa prefăcut în soare, că adică sărutatul 
lui a atins proporţiile uriașe ale unui cataclism universal. 

Acba candidă hiperbolă din basmele noastre, că la ivirea ei soarele a stat 
pe loc, împrumutată de Șerbănescu din fantazia populară, a fost restălmiăcită de 
cl, în ultima cupletă, cu atâta scînteiere de imaginaţie, încât a dat naștere 
unci apoteoze poetice, cum rar se mai întilneşte în literatura română. 

Theodor Șerbănescu privește acest sentiment „aprins de simţiri divine“, ca 
totce natura a pus mai minunat în sufletul omenesc, și 'şi intoarce adesea gindul, 
cu o admiraţie amestecată de părere de râu, spre timpurile când omenirea slăvea 
dragostea ca pe floarea cea mai scumpă a vieţii : 


Timpuri vechi cu simţiri noué, 
Când acei care iubeau 

Işi tăia viaţa "n două 
Și-umblau lumile-amindouă 
Dän ce draga lor găseau. 


„Nimic din cele ce se petrec în afară de iubire nu-l interesează. El nu vede 
şi nu citește decât în inima lui ca în unica carte deschisă, înluminată pe fiecare 
pagină de chipul iubitei lui, și "st ia întristările inimii drept evenimente mari și 
bucuriile ei drept zile cu doi sori, cum văzurăm în bucata de mai sus. 

Unui astfel de suflet lumea înconjurătoare, natura întreagă cu toată fru- 
museţea ei, cântată de alţi poeţi numai pentru ea, îi apare abia ca un motiv de- 
corativ spre a înfrumuseţa ființa-i adorată, un cadru, un peisaj, în care tră- 
eşte această ființă, fără de care natura mwar avea nici o însemnătate. Așa, florile, 
spre pildă, aceste lumini parfumate prin care »câmpul deschide ochii«, cum zice 
Șerbănescu, nu sunt admirate, nu sunt cântate de dînsul decât in ziua în care 
una din ele, un »trandafir« a fost în përul ei. Cerul, cu tot ce fantazia poeţilor 
a pus în acest locaș dumnezeesc, lasă pe poet indiferent, fiindcă lipsește ea, şi cere 
închipuirii lui care îl ridicase pe aripele ei ușoare în cer, să-l coboare din noŭ pe 
pămînt. Vede un tînăr mort și se întristează de moartea lui timpurie, dar îl în- 


www.dacoromanica.ro 


THEODOR SERBANESCU 573 


treabă ducă în »apusu-i tinerețe a iubite, căci atunci nu-l va mai plânge. In azu- 
rul celor doi ochi ai ei vede două picături de cer alcătuind fiecare din ele un uni- 
vers întreg. 


Picături, dar fiecare 
Este un adînc mister, 
Fiecare e un soare, 
Fiecare e un cer. 


Picături la suprafaţă 

Dar ca spaţiul tără fund 
Câte lumi ’n a lor ceață 
Și-adincime nu ascund!!. 


Și fiindcă pentru poet, ochii fiinţei iubite „ascund atâtea lun şi atâta 
adincime«, când se întimplă de ei dispar, de se despart, de se pierd, atunci dure- 
rea, criza lui sentimentală ia așa proporţii că creşte nouă puteri în sufletul lui, 
creându-i accente de o altă intensitate decât cele de până acum și schimbindu-i 
cu totul fața lucrurilor și a vieţii. Zimbetele de odinioară se transformă acum 
în lacrimi, miile de glasuri ale firii care înviorai simţurile poetului se prefac în 
gemete triste, inima lui, din grădină cum era altădată, plină de flori și de paseri, 
devine un mormint. Starea aceasta sufletească, care scoate pe poet afară din sine 
însuși, îi descopere o altă lume necunoscută până atunci, lumea adevărată, lu- 
mea reală, cu bucurii urmate de suferinți, dându-i, pentru întăia oară, înţele- 
sul vieţii pe pămînt, filozofia ursitei omenești în lume. 


Dulci zimbiri, lacrimi amare 
Iată-ţi viața, muritor; 

ŞI chiar astă-a mea cântare 
Nu-i o lacrimă ce-apare 

Trist întrun ochii zimbitor?. . 


Da, cântarea lui Șerbănescu nu-i decât »o lacrimă ce apare într'un ochii 
zimbitor«, cum a definit-o el mai bine decât oricine, adică în ea e emo- 
țiunea, sentimentul, patima lui sinceră, inseninată, înfrumuseţată de vest- 
mintul de lumină al poeziei. E o lacrimă adevărată, dar dulce ca amintire. E o 
duioșie, o melancolie ţesută cu fericirea de altădată, e »dorul« românesc, cuvint 
pentru care Șerbănescu are predilecţiune, adică un amestec de nuanţe sufletești 
care ne dă nu numaiicoana vieţii în întregime cu luminile și umbrele e1,— ceeace 
constitue o notă literară modernă, — dar şi o poezie frumoasă și plăcută. In așa 
condiţii „Lacrima-i o poezie«, în adever, cum a zis el însuși. 

Atitudinea aceasta „cu lacrima curgând dintr'un ochii zimbitor«, a 
avut-o mulţi alți poeţi ai lumii, printre care cel întăi în timp şi în înălțime a fost 
Petrarca, poetul dulce-plângător al Laurei. De sigur în poezia lui e mai multă 


www.dacoromanica.ro 


574 THEODOR SERBANESCU 


artă, o mai înaltă adorare adusă femeei, potrivit timpului în carc a scris Petrarca, 
poate o mai adincă durere. În orice caz nu-i decât vorba de grad, nu de felul 
notei însăși. Petrarca n'a atins niciodată în amintirea lui tonul tragic, aproape 
opus, din Nessun maggior dolor... al lui Dante. 

Cam în aceeași notă a scris și Lamartine poezia lui elegiacă din cunoscu- 
tele bucăţi: Le Lac, L’ Isolement, Le Vallon, Le Premier regret, etc., în care res- 
piră tot o blândă melancolie, deși crescută de o putere contemplativă mai mare. 
Pe Lamartine l-a citit mult Șerbănescu şi de el a fost influenţat și sub alte ra- 
porturi. 

Asemenea a avut în unele poezii și Musset atitudinea aceasta, el pentru 
care lacrima e o undă, prin care străbate trecutul ca o lumină în culori de cur- 
Cuben ` 


Ces larmes que soulève un coeur encore blessé 
Ne les essuyez pas, laissez sur mes paupières 
Ce voile du passé ! 


Sub căldura lacrimelor, »qui ne mentent jamais«, în chinul liniştit dar 
îndelung dintre dorul de ea și lipsa ei, sufletul lui Șerbănescu sa înălțat 
şi şi-a atins, ca un instrument acordat mai sus, cele mai intense note ale ta- 
lentului sën, Strigătul, mai drept, geametul lui blând-dureros de atunci: Unde 
ești, unde eşti? va r&suna multă vreme ca una din cele mai frumoase poezii 
ale liricei românești. 


In zadar în larga lume 

Caut să te mai găsesc 

Tu Pal cărui dulce nume 

Și azi încă 'ngălbinesc 
Dacă tu tot mai trăești 
Unde ești, unde ești? 


Anger cu arip'ușoară 

Pe pămint venit din cer 

Te-ai întors tu în cer iară? 

Cerului în darn te cer 
Dintre ângeri tu lipsești 
Unde ești, unde ești? 


Tu steluța vieţii mele 
In ce nopţi te-ai cufundat? 
In zadar te cat prin stele, 
Stelele încă te cat. 
Ca şi mie le lipsești 
Unde ești, unde ești? 


wWww.dacoromanica.ro 


THEODOR SERBĂNESCU 


RA 
béi 
Ga 


Pe la cele patru vinturi 
Eŭ de tine-am întrebat 
Și prin lacrimi și prin cânturi 
Și prin dureros oftat 
Insă ele ap tăcut, 
Te-am pierdut, te-am picrdut!.. 


A căutat-o pe pămint, în toată lumea, și n'a găsit-o. Morţii se duc însă 
în ceruri. A căutat-o printre ângeri, sus în cer, și n'a găsit-o. Sufletele morţilor 
se prefac în stele, după credinţa populară. A căutat-o printre stele și n'a găsit-o; 
n'a găsit-o nicăieri, a pierdut-o, a pierdut-o!.. 

Și cum firea omenească pare a fi mai mult negativă, adică se resimte și 
se cutremură mai adinc când n'are ce doreşte decât atunci când are, în inima 
poetului nostru resună mai îndelung lipsa fiinţei scumpe decât prezenţa ei odi- 
nioară. Intre bucăţile scrise în tonul acesta dulce-amar nu putem să nu citim 
încă și Despărțirea : 


De când ea s'a dus departe 
Fericirea mea s'a dus! 
Dorul, pasere de noapte, 
Pe-a mea inimă s'a pus. 


Şi aice triste ginduri 
Geme el până la zori, 

Ce se mprästie pe vinturi 
Ca partumele din flori 


Nu am somn și nu am pace 
Ca un arbor më usuc, 

Mi-e urit, nimic nu-mi place 
Și-mi tot vine să mă duc; 


Să şterg neagra depărtare 
Ce-mi ascunde chipul săi 
Și "ntr'o dulce sărutare 

Să-i daŭ tot sufletul meŭ!.. 


Versurile: Și ?ntr'o dulce sărutare, să-i daŭ tot sufletul mei, rezumă tot 
sentimentul lui Șerbănescu. 

Aceste două poezii ai avut o epocă când se cântau de la un capăt al ţării 
la altul. Popularitatea lor aminti atunci bucăţile cântate de părinţii noștri: Tu care 
eşti pierdută de Alecsandri, Pe o stîncă neagră și Ca un glob de aur de Bolintineanu. 

Durerea calmă e poetică nu numai prin aspectul ei senin, ci și prin îndo- 
iala, prin clătinarea sufletească la care ea dă naștere în poet. El știe, spre pildă, că 
despărţirea lui de fiinţa-i iubită e pentru totdauna, și cu toate acestea se pune și-o 


576 THEODOR ȘERBANESCU 


cântă, cu o rază de speranţa revederii. Contrastul acesta, lupta dintre sentiment, care 
prin firea lui crede orbește și dintre reflecţie care neagă iluzia sentimentului, alia- 
jul acesta de simţire și gindire unite, dă un mod particular de expresiune sufletu- 
lui omenesc, care convine poeziei. Cu toții ştim ce frumuseți poetice a tras Emi- 
nescu din starea aceasta sulletească. Nesiguranţa poetului îl face să se ridice de 
la un caz special la un caz general omenesc, pe care Pam întîlnit cu toţii în viață 
și care e ca o formulă conciză a măreției și tot odată a mizeriei firii omenești, a 
aspiraţiei noastre nemărginite și a ângustei noastre realizări. 

Tot ca urmare a acestei vaccilări sulletești, cuprinsă bine în cuvintul rò- 
mânesc dor, se înfiripează idealul în mintea poetului. Fiinţa iubită, al cărei glas 
șoptise odinioară la urechile poetului, pierdută, dispărută astăzi, i se arată acum, 
ca într'un vis, in închipuirea lui. Șoaptele ei mute în realitate, resună încă în inima 
lui. Și cu cât făptura eie mai depărtată, cu atât regretul poctului e mai puternic. 
Lucrurile frumoase din trecut, bucuriile şi fericirea de altădată cresc cu atât mai 
mult, par ca un paradis pierdut, 


Adinc visând, eŭ stan pe mal 
Pe malul nalt și verde, 
Dar ochiul meŭ plutind pe val 
Tot luna din cer vede. 


De tine-acum sunt depărtat 
Prin nou mări de ură, 

Dar dacă "pn sufletul mei cat 
Văd tot a ta figură! 


Și-a fost un timp când tu şi eù 
Un dor aveam pe lume, E 
Când luminai la glasul meu 

Şi eu la al tău nume; 


Când sufletu- senin credea 
Can Dumnezeii în mine, 
Când Dumnezeu inima mea 
N'avea decât pe tine. 


Acum te 'ntreb unde mai sunt 
Simţirile-aceste ? ` 
lubitu-ne-am pe acest pămînt 

Saŭ e vre-o poveste ? i 


»A fost, a fostu«... încep tușind 
Poveştile bătrâne, 

A fost, a fost, zic povestind 

Eri dor, poveste mâne 


THEODOR ȘERBĂNESCU 477 


Judecata, gindirea rece a pocțuluï c'o ironie dureroasă ii strigă? a fost, a 
fost. .., dar închipuirea astupă oarecum gura judecății cu mâna, având aerul de 
a-i zice: sen eŭ ce știi, ceeace ţie ţi se pare pierdut, mort, pentru mine trăcştec. 
Căci închipuirea în zborul ei neţărmurit, dincolo de norii momentului, străvede 
departe, p2 cerul ei pururea senin, ca o stea albastră care luminează prezentul 
trist, idealul de femeie ; și idealul e suflet de poezie. i 

Poeţii vechi aveai muza pe care o invocai totdeauna înainte de a începe 
să scrie. Ea venea, coborind dinaintea lor, scăldată de raze din azarul Olimpului. 
Poeţii moderni aŭ, în locul muzei antice, acest ideal la care privesc cu ochii în- 
chiși, cum privesc asceţii spre raiul închipuit de ei. Iată, de altfel, cum ne explică 
lucrul însuși poetul nostru în senin rezemnata sa bucată întitulată Lipsa: 


In orizonturi fără fund... 
Dau liber drum privirii, 
Și nevă&zându-te m'afund 
“In lumea "'nchipuirii. 


Ş'aici eŭ însumi Dumnezci 
Din doruri arzătoare, 

Din razele de curcubei, 
Din mirosul de floare; 


Din tainele care ’ntra’ murg 
Dap freamătul pădurii, 

Din armoniile ce curg 

Prin vinele naturii, 


Te plăzmuesc din noŭ, cum ești, 
Când ești tu lingă mine 
Cu-aceleași doruri femeești 

Ce maŭ legat de tine.... 


In exprimarea sentimentului sën delicat și cu totul deosebit, Șerbănescu 
găsi o formă particulară și gingaşe, adecuată fondului ei. 

Bucuria sau întristarea sufletului lui, adevărată și îndelungă, condensează 
în fraza în care se exprimă numai cuvintele esenţiale, cuprinzând în ele o excep- 
țională expansiune lirică. In zadar în larga lume, Caut să te maï găsesc..., De 
când ea s'a dus departe, Fericirea mea s'a dus.., Adinc visând, eŭ stai, pe mal, Pe 
malul nalt şi verde. . etc., sunt toate versuri în care cuvintele par ridicate la o pu- 
tere de vibraţie continuă. In loc ca poetul să-ţi înşire toate gradele simţirii lui, 
le adună oarecum în totaluri, care te pătrund ca niște ecouri depărtate și pre- 
lungi. Fiecare vers te aruncă astfel în afară din viaţa de toate zilele, Intro lume 


578 TIIEODOR ȘERBĂNESCU 


poctică de la primele cuvinte. Asemenea, în loc să-ți deic numele ființei iu- 
bite, ca alţi poeţi, sai împrejurările în care sai petrecut dragostea lui, el te lasă 
in o notă vagă, nehotărită, discretă — poate o influenţă lamartiniană — în care 


imaginaţia cititorului se complace mult. 
Odată condensată și eterizată fraza, poetul o înfrumuseţează transpu- 


nend-o într’o imagine, de cele mai multe ori nouă: Anger cu arip'uşoară, Pe pă- 
mânt căzut din cer.., Dorul, pasere de noapte, Pe-a mea inimă s'a pus.., Dar 
ochiul mesi plutind pe val, Tot luna din cer vede... , etc. 

Simţirea lui e astfel transfigurată, devenită plastică prin imaginea poetică. 

Tot ca element de formă se mai adaugă încă o însușire la Șerbănescu : un 
accent pasionat, o melodie a versului sëŭ, vers care e cel mai lesne de pus pe mu- 
zicu, fiindcă are deja în el un ton muzical. 

Cu modul acesta concentrarea și imagina iți daŭ cuvintul care rămâne, 
melodia frazei îţi dă sentimentul în care e scris, ca și cum ţi sar da în același 
timp atât textul cât şi muzica. 

Iată de ce, afară de Eminescu, nici un poet n'a fost atât de știut pe dina- 
fară de mai toţi iubitorii de poezie ca Șerbănescu. 

Sunt însă așa toate poeziile lui? Nu. Cum nimeni nu se poate substrage 
cu totul de la înriurirea timpului sën, are și Șerbănescu unele bucăţi mai 
puţin fericite, în care, după moda de atunci, e mai multă retorică decât poezie. Dar 
aceste versuri, care alcătuesc partea lui pămintească, sunt puţine la număr și pot 
să-i fie iertate în faţa frumuseţii reale a celorlalte. In viaţa poetică ca și în viaţa 
obștească sunt zile cu soare și zilecu nori, şi nimeni pe lume nu uită frumuseţea 
celor dintăi pentru tristețea celor din urmă ; din potrivă, după nori zilele cu soare 
sunt mai frumoase, cum a zis-o însuși poetul cu atâta gingășie de sentiment: 


Dar iar vine mindrul soare. 
Ah, nu fie de deochi! 

Şi v&zendu-l frunză, floare 
Did cu lacrimele "np ochi!.. 


Aşa a fost însă, o bucată de timp numai, cât se bucurară, în adever, frun- 
zele și florile de arătarea soarelui, adică noi, iubitorii de poezie, de cântecul poe- 
tului. Intro zi poetul tăcu, iar noi nu mai întilnirăm nicăieri numele lui sub 
vro poezie. l 

Pricina ?... 

Pricina ne-o explică Lenau într'unul din minunatele sale sonete: » Tinere- 
Le, zice el, zboară în văzduh ca o frunză de trandafir, și mai curind decât tine- 
rcļea se duce dragostea, acel parfum al foaiei de trandafir«,—adică tocmai sen- 
timentul care a născut și susținut poezia lui Șerbănescu. 


N. PETRAŞCU. 


IR k Le 90.909 10999993 


șoepeteeeei 
CES ER IS KTOA SE ai 





Casă rurală model pe Domeniul Sadova 


a 


www.dacoromanica.ro 


EEN, 1 AC ae ee e e e 


Eet KN au Gong E 2 A 
EE EE E SH 





Casa șefului de regie pe domeniul Gherghița 





Magazinul de uscat cereale pe domeniul Cocioc 


www.dacoromanica.ro 


O PRIVIRE ASUPRA DOMENIULUI COROANEI 





n 1884, când loan Brătianu a luat iniţiativa înfiinţării acestei instituţii, mulți 
gh nu puteau bănui importanţa imensă pe care în curînd o va căptta în ţara 
A: noastră. De şeaisprezece ani, de când M. S. Regele Carol a devenit unul din 
cei mai însemnați proprietari rurali ai ţării, sa cristalizat şi mai mult legătura 
dintre dinastie și poporul român. Luminoasele idei de progres de care apoi Maiestatea 
Sa a fost călăuzit în totdeauna, aŭ dat proprietarilor și ţării o pildă de cea mai înalta 
însemnătate. Numărul restrins de sate care aŭ devenit proprietatea directă a Co- 
roanii, subt o ocrotire părintească și subt o administraţiune inteligentă, deveniră 
cu încetul niște focare de lumină ìn deosebitele unghere ale ţării. D. Ioan Kalin- 
deru, administratorul Domeniului Coroanei, a dat dovezile cele mai mari de o 
competință extraordinară şi pe terenul economic. Exploatarea rațională pe care 
d-sa a introdus-o, metoda inteligentă, cumpănită și părintească pe care o aplică 
în administrațiunea Domeniului Coroanei, planul de lucrări publice pe care le 
întreprinde în folosul obștesc, țelul fericit către care d-sa pășeşte cu siguranţa 
îndeplinirii unei opere de utilitate publică și chiar de mindrie naţională, aŭ fost 
şi sunt viii apreciate în toate cercurile inteligenţii româneşti. Regele nu-și va putea 
afla un mai perfect interpret al sentimentelor înalte de care este însufleţit. 


Domeniul Coroanei e alcătuit din 12 moșii, răspindite în toate regiunile 
țării, cu un total de 132.112 hectare, dintre care 48.000 afectate agriculturii și 
84.000 hectare de pădure. Din punctul de vedere administrativ, Domeniul Coroa- 
nei e împărţit în 10 circumscripţii, fiecare cu câte un șef de regie, specialist în 
cunoștințe agricole și forestiere. Starea lui higrometrică depinde de starea gene- 
rală a ţării. Constituţiunea-i geologică este iarăși dictată de poziţiunea în care se 
află. Bogăţii minerale abundente, lignită, gips fibros în argile salifere, calcare 
compacte clivabile în fășii fine, izvoare minerale sulfuroase și bicarbonate se ga- 
sesc cu îmbelșugare în diferitele părţi ale Domeniului. 

Domeniul agricol e compus din 8 moșii, așezate mai toate în regiunea 
câmpeană a ţării. Pămintul atât din punctul de vedere al constituţiunii chimice, 


www.dacoromanica.ro 


582 O PRIVIRE ASUPRA DOMENIULUI COROANEI 


cât și al compoziţiei mecanice întăţişează avantagii excelente. Acid fosforic, po- 
tasă, calce şi alte materii nutritive, sunt în mare abundență. Pe lîngă acestea 
încercări de îngrășăminte cu materii fosfatice sunt experimentate zilnic. Gap în- 
treprins lucrări de drenaj și sai asanat bălțile, care astăzi aŭ devenit terenurile 
cele mai roditoare. Tot pe acest teren se cultivă și livezi naturale și artificiale, 
precum și plante furagere în proporţie de 2 Din, dintre care lucerna dă o producţie 
admirabilă. Viile ocupă o suprafaţă importantă de 3,19 °/ọ situate mai ales în 
Domeniul Segarcii și pe terenul nisipos al Sadovii (Dolj). Pe moșiile exploatate în 
regie de mai multă vreme san stabilit ferme model şi san făcut numeroase ame- 
liorări de cultură rațională, introducându-se mașinele agricole cele mai moderne 
și mai perfecţionate şi întrebuințându-se o sămînță bună. Această intensivă cul- 
tură este însoțită de o îmbelșugată creștere de vite. La Dobrovăț s'a înfiinţat o 
mică herghelie, în care se caută a se îmbunătăţi rasa indigenă prin etaloane 
străine; în mai multe domenii san adus vaci de Moldova care se încrucișează 
cu rasa Algan pentru producerea boilor de muncă. Pe moșia Cocioc, lingă Periș, 
s'a creat în 1897 o lăptărie sistematică, care azi numără peste 160 de animale 
bovine, ce daŭ o abundentă producţiune de lapte și brânză. La Dobrovăț s'a în- 
ceput de asemenea și cultura sistematică a oilor, importându-se rase străine pentru 
ameliorarea celor pămintene, și san obţinut rezultate inbucurătoare. Cocine de 
rimători de rasă în toate domeniile; stupăritul de la Bicaz, de la Mălini, com- 
plectează cultura accesorie a Domeniului Coroanei. S'a dat apoi atenţie industriei 
casnice; lăptării, morăritul, fabrici de pînze, pielării, tăbăcării și ceramică se des- 
voltă zilnic și iaŭ un avint tot mai mare în împrejurimi. In aceeași vreme sati 
clădit importante acareturi, case de locuinţă pentru personal, biurouri speciale, 
ateliere, grajduri, staule și stine cu totul sistematice, în valoare de peste șease mi- 
lioane de lei. 

Domeniul forestier ocupă o suprafață aproape îndoită decât cel agricol: 
84.000 hectare, dintre care 12.000 în câmpie, 5.000 în coline și 67.000 în re~ 
giunea munţilor. Dintre acestea 2,7 %/, formează terenul neproductiv, iar 97,3 % 
se cultivă cu succes. Diferite esențe forestiere populează terenurile păduroase: 
brad, stejar, fag, ulm, salcim. Gap împodobit terenurile nisipoase și zburătoare 
ale Sadovei, zilnic se înlocuesc esențe fără valoare, cu altele mai practice. In adin- 
cile păduri seculare mai ales ale Moldovei se găsesc brazi înalți de 60 metri, ale căror 
trunchiuri imense sfidează parcă acţiunea vremilor. Aceste lemnării se întrebuin- 
țează la fabricarea de scinduri și grinzi de construcţie și restul la mici lucruri 
trebuincioase. Exploatarea pădurilor se face după cel mai strict sistem silvic, fără 
vrun exces de exploatare care să atace fondul productiv. Transportarea lemnelor 
din munţi până la terestraele sistematice sai până la gări se face sau pe căile 
naturale saŭ pe căi ferate ânguste, sai pe ape. Sai construit 60 kilometri de 
cale ferată și un funicular de un kilometru 1/2, cu şease locomotive de o putere de 
240 cai. Principalele stabilimente unde lemnul brut e redus în scînduri se află la 
Borca, Găinești și Poiana-Doamnei (Mălini), la Aţa și Piatra-Corbului (Bicaz). 
Dout&sprezece ferestrae alternative, nouă circulare și alte instrumente lucrează 


wWww.dacoromanica.ro 


O PRIVIRE ASUPRA DOMENIULUI COROANEI 


Interiorul Stupăriei de pe Domeniul Cocioc 


www.dacoromanica.ro 


en 





584 O PRIVIRE ASUPRA DOMENIULUI COROANEI 














= e Gg = 5 a 








Interiorul Lăptăriei de pe Domeniul Periş 


www.dacoromanica.ro 


O PRIVIRE ASUPRA DOMENIULUI COROANEI 585 


noaptea și ziua. Pe lingă acestea sau mai stabilit și alte industrii: table de ar-~ 
monie, cu o puternică resonanță pentru instrumente muzicale, porţi, ferestre, 
mobile, vase de lemn, etc. 

Fauna acestor păduri este una din cele mai frumoase: urși, lupi, pisici 
sălbatice, cerbi, vulpi, etc., paseri de pradă: acvile, şoimi, ulii. Sai creat doue 
parcuri pentru vinat, unul la Bicaz şi altul la Malini; la Dobroveţ o fazanerie, etc. 

Pentru această vastă exploatare s'au pus la dizpoziţie toate înlesnirile mo- 
derne: clădiri puternice, construcţiuni forestiere, reţele telefonice şi telegrafice, 
lumină electrică, etc., încât orice călctor la”vederea atâtor clădiri este plăcut im- 
presionat. 











Arbori tăiaţi în pădurea de la Bicaz 


Dar nu aici se opreşte activitatea Administraţiunii domeniale. Convinsu 
de importanţa hotăritoare pe care în viața morală a poporului o are desvoltarea 
instrucţiunii naţionale, Administrațiunea și-a dat osteneala de a înălța sufletește 
pe locuitorii proprietăţilor regale. In acest scop sai întreprins clădirea de şcoli 
sistematice şi sănătoase, cu un personal didactic conștiincios și cu o administra- 
Dune inteligentă. Numărul școalelor domeniale este până acum de 40. Adminis- 


www.dacoromanica.ro 


586 O PRIVIRE ASUPRA DOMENIULUI COROANEI 


traţia servește tot materialul didactic și a prevăzut [iecare școală cu câte o mică 
bibliotecă in care copilul și învățătorul să-și găsească totdeauna un nutriment 
sufletesc, folositor Patriei și societăţii. In 23 de comune funcţionează și cursuri 
de adulți pentru care învățătorii primesc un supliment de leafă, ridicând astlel 





Tren funicular pe Domeniul Mălini 


nivelul intelectual şi al țăranilor remași în urmă. Sai construit apoi peste 39 de 
biserici, care intrețin în populațiunca rurală credinţa strămoșească, pe temelia 
careia s'a păstrat neînvinsă naționalitatea noastră. De asemenea sai înființat și 
socictuţi de instrucţiune şi de desvoltare intelectuală și în mai multe sate san 
construit și framoas- primării prevezute cu mobilier și cu tablouri reprezintând 


www.dacoromanica.ro 


O PRIVIRE ASUPRA DOMENIULUI COROANEI 587 





Plute cu lemne pe Bistriţa 


www.dacoromanica.ro 


588 O PRIVIRE ASUPRA DOMENIULUI COROANEI 





Ap MEET 





Fringherie pe Domeniul Dobrovët 


www.dacoromanica.ro 





O PRIVIRE ASUPRA DOMENIULUI COROANEI 





Rimătoria de pe Domeniul Dobrov&ţ 


www.dacoromanica.ro 


590 O PRIVIRE ASUPRA DOMENIULUI COROANEI 


scene patriotice, și din zi în zi progresele inaintează și roadele se afirmă. In cele 
din urmă sai înfiinţat teatre țărănești, spre a distra populaţiunea rurală în mod 
moral și instructiv. Din zi în zi cetăţeni vrednici și conștienți de forţa vitală a 





Biserica de pe Domeniul Bușteni 


României își fac astfel o educaţie națională at devin membri folositori ai societuţii 
noastre. 

M. S. Regele nu cruţă nici un mijloc material și moral, iar D. Kalinderu 
veghiază neobosit la progresul instituțiunii, a cărei creaţiune îl ilustrează, 


A. VEREANU. 


www.dacoromanica.ro 


TUȘICA RUSANDA 


-p's e 


V e tata nu ştiam, că nu-l aveam, mamei ii eram noi, copiii, prea dragi, ca 
să-i dăm și ascultare, dar de Tușica Rusanda știam toţi de frică, precum 
tremură iepurele numai cât zărește că e cineva prin apropiere. 

De mici ne-am trezit noi în braţele Tușicăi Rusandei, că mama era foarte 
slăbănoagă şi puţintică : n'avea putere să îngrijească de patru copii obraznici, cu 
care o dăruise Dumnezeu. 

Tuşica ridica greul. Pe braţele ei ne leginaserăm toţi, mâna ei aspră și 
grea ne dăduse să mâncăm, —subt privirea ei amărită crescuserăm, fără să plân- 
gem, dar nici să ridem, fără să pricepem veselia vieţii, dar fără să-i ducem așa 
greii neajunsurile ei. Când mama voia să ne alinte, să se joace cu noi, să ne des- 
mierde, trebuia să pîndească anume ca Tuşica să plece de acasă—, altfel nu era 
chip; și, de ne surprindea, ochii ei luaii o înfățișare aşa de posomorită când își 
pleca sprincenile groase, negre, in cât mama își perdea cumpătul, —nu mai putea 
zice o vorbă, nu mai putea face o mișcare; ochii și-i ridica spre Tușica, și, palidă 
cum era, înduioşată și nemulțumită de felul cum era stăpinită, — stăpinire ce 
niciodată nu încerca so înfrângă, — aștepta .... Tușica, nu zicea nimic, dar 
stătea dreaptă în uşă, privind când la mama, când la noi, și simţeam toţi că uitam 
ce-a fost cu câteva clipe mai înainte... . Ne depărtam de mama, ne duceam 
fieștecare în colţișorul nostru și aşteptam să ne rinduiască după placul eï. 

Dar și ce femee vrednică era Tuşica Husanda ! 

De când ne-am trezit noi, ea n'a fost niciodată obosită ori bolnavă, n'a 
ocărit pe nimeni, dar nici dulce n'a vorbit, n'a ris in faţa noastră și nici n'a 
plâns. Noi o priveam cu ochii mari, uimiţi, căci în jurul ei plutea o taină, care 
părea virstei noastre din cale afară neobicinuită. Tușica se scula dis-de-dimineaţă, 
— noi ne trezeam în robotul treburilor ei, — se ducea de tirguia ce bruma avea 
de tirguit, apoi ne îngrijea pe toţi: pe cei mici ne stăpinea cu o vorbă, pe cei mari 
îi trimitea la școală numai cât le arăta ghiozdănașele! 

Cu mama umbla tot ca și cu noi. N'o lăsa de fel să i se amestece în ros- 


ă 


www.dacoromanica.ro 


592 TUȘICA RUSANDA 


tul ej. Uneori mama, mai cu binișorul, mai cu nesupunerea, isbutea să s'apuce 
de direticat prin casă, să ne poarte grija noastră; Tuşica o fura tot cu coada 
ochiului și niciodată nu era mulțumită: nu doar că nu-i plăcea ce face mama 
şi o cîrtea, dar... . nu voia, și dacă ea nu voia, nu se putea sä i te pui îm- 
potrivă ! 

Când am început noi să ne mai săltăm, să ne chinuim și să nu înţelegem 
purtarea 'Tușicăi şi ce fel de femee e ea, ne loveam mai ales de-un neajuns: nu 
ştiam ce a fost mai înainte Tușica. O iscodeam pe mama; eŭ, ca mezin, më furi- 
şam cât puteam mai des pe lingă ea și o rugam să-mi spue: 

— Mamă, Tușica Rusanda nu-i așa că-i mare ? 

Ea se uita la mine și-mi punea palma pe gură: 

— Taci, să nu te-audă; nu trebue so supărăm. 

Dar eŭ nu-mi uitam vorba așa repede: 

— Mamă, eŭ sunt mic, matale ești mare, mai mare decât mine; 'Tușica 
Rusanda e mai mare și decât matale, nu-i aşa ? 

— Așa! 

— Mamă, eŭ te am pe matale, dar Tuşica Rusanda pe cine are? 

— Ea ne are pe noi! | 

Stai nemulţumit și më uit în ochii mamei, apoi zic: 

— Mamă, eŭ te am pe matale, care ești mai mare decât mine; Tuşica 
Rusanda n'are pe cineva care să fie mai mare decât dinsa ? 

Mama stătu câteva clipe cu ochii închiși şi-şi șterse lacrimele : 

— N'are, drăguță, pe nimeni .. . Du-te de te joacă ! 

Din ziua aceea evlavia ce aveam pentru 'Tușica Rusanda se făcu de-o sută 
de ori mai mare; în căpușorul meii neastimpărat îmi socoteam în tot felul gîn- 
durile și le rostogoleam, dar fără nici un folos.... 

Eŭ aveam mamă, moș, mătușă, ba și pe bunicul, care stătea la ţară, și 
când venea cite-odată în tîrg, îmi da cinci bani să-mi iai covrigei de zahăr... 
Despre toţi şi toate vorbeaŭ bunicul și rudele în fața noastră, numai despre Tu- 
șica nu. 

— De ce? 

Şi mi-am făcut un adevărat plan. 

Era pe la sfirșitul postului celui mare. Când începură deniile, Tușica ne 
lua pe toţi și ne ducea la Sf. Gheorghe să ne rugăm; niciodată nu stăteam până 
la sfirșit, dar ne închipuiam şi noi că poate nu se cade să întârziăm noi, niște 
copii, printre oamenii mari, care trebue să se închine mai mult lui Dumnezei și 
icoanelor | 

Ne-am mărturisit părintelui Avram; în Joia Mare, când să ne ducem să 
luăm impărtășania, eŭ n'am voit să-mi cer iertăciune de la Tuşica. 

Mama më întrebă de ce, şi eŭ țineam morţiș că nu vreau. 

Tușica a auzit și a venit la mine; ma luat de mână, m'a pus pe genunchi 
şi wa întrebat: 

— Ce vrei tu? 


TUSICA RUSANDA 593 


Ei începui să plâng. 

— l-am spus să vină la matale să-ţi ceară iertăciune și el nu voia, o lä- 
muri sfioasă mama. 

— Şi de ce nu vreai? më mai întrebă ea. 

— Dacă nu-mi spui cine ești matale.... 

Am simţit cum tremura carnea pe Tuşica; de groază mi s'aii uscat la- 
crămile. Când mi-am ridicat capul în sus, plângea ea în locul mei. 

— Copil neghiob!... și m'aruncă tocmai în mijlocul casei. Mama sa fä- 
cut că nu vede și sa dus la fereastră. 

La împărtășanie nu ne-am mai dus în ziua aceea, căci Tușica a plâns 
toată ziulica și a oftat; în Sâmbăta Paștelui am rugat-o să mă ierte și ne-am 
dus cu toţii la biserică. 

De atunci Tușşica s'a purtat cu noi ca și mai înainte, iar rudele maŭ 
allat nimic de cele întimplate. 


II 

Cine trecea — acum o lungă viață de om — pe lingă biserica Sf. Gheor- 
ghe, cea cu trei turnuri, nu se putea să nu-și arunce ochii spre locul și casa din 
stinga, stăpinite de Toader Borş... Ce așezat, tăcut și harnic om!... Făcea 
toate celea cu mâna lui, — și ograda cât îi era de mare, şi vitele cât erau de multe 
(căci făcea negoț bun cu ele), copiii, nevasta, casa... . toate le orinduia cu vorba-i 
apăsată și scurtă, cu ochiul poruncitor. Ai casei, când îl vedeai intrând pe 
poartă, venind din tirg, se gindeaii la treaba ce le lăsase să săvirşească, temân- 
du-se că n'o fi bine; când pleca el la iarmaroace cu Badea 'Trohin şi Mateiii, se 
Lemea că nu vor ţine minte tot ce le-a spus, se sfătuiail și lucra cum puteai 
mai cu îngrijire, căci ştiau că va veni el, cu privirea-i aspră, și va cerceta tot ce 
s'a făcut în urmă-i. 

De altfel, om de omenie, grijuliu de cinstea lui, om de petrecanie cu lu- 
mea — la negustorie,— dar mocnit și stäpîn în casă, om să nu-i calce nimeni 
pe dinainte, fără a se sii! De neam de pe la ţară, — sirguincios ca un flăcăi 
sărman, singurul în lume; a slujit la Hristodor Boaru, a muncit cât cinci "ga 
adunat munca, s'a însurat și a întemeiat o gospodărie, cum nu mai era alta in 
mahala !... 

Toţi îi cunoșteaii de departe plesnitul harapnicului și dăngănitul puternic 
al telencei celei mari, atirnată de gitul celui mai frumos boi ce avea și care 
mergea mindru în frunte; iar când treceau oamenii pe lingă casa lui, în totdeauna 
se săltau de călcăie și se uitau peste gardul înalt de scînduri late, să vadă ce fru- 
museţe de vite a mai adus Borș!... 

La începutul negustoriei lui, —când era tinăr,— nu se pomenea să-i zică 
pe nume cineva, ci Jupîne Borş; dar de când s'a însurat, Ilinca, numai de teamă, 
fiindcă-l vedea aşa de aspru, și de doritoare ce era să arate tuturora că se înţe- 
lege cu bărbatu-sëŭ, îi zicea numai Tudorică. Lumii nu i sa părut de loc ciu- 
dată desmerdarea și s'a deprins să-i zică la fel cu nevasta, uitând cum îi zicea 
înainte... 


594 TUSICA RUSANDA 


Avea cinci copii: doi băcţi și trei fete; băeţii și doue fete aŭ murit într'o 
săptămână de anghină, iar Rusanda a scăpat, ducând-o la ţară la moș Popa Ște- 
fan, unde a stat până s'a făcut fată mare. 

Când și-a adus pe Rusanda acasă, Tudorică era cu totul schimbat: ne- 
gustoria mergea din bine răi, nevasta se deprinsese cu lenea și el nu mai avea 
curajul de altădată; strinsese o mie de galbeni ca să-i dea futci zestre şi atât 
cra de amărit în cât nici nu putea să se gindească măcar a încerca să-și refacă 
averea. Vindu o bucată de loc unui vecin, — și trecu prin bani într'o iarnă; ba 
vindu tot ocolul unde ţinea odinioară vitele dragi, și banii nici el nu-și dădea 
bine seama cum se risipeau ... 

De venea vreo rudă sau cineva din mahala să-i ceară cu împrumut câţiva 
galbeni, nu zicea nu niciodată: asculta jelaniile și ajuta pe oricine; se ducea in 
odaia cea mare, deschidea lada și se întorcea cu galbenii nouţi și frumoşi. Dacă-i 
dădeau înapoi, bine, — dacă nu, începea să ierte câte un galben, câte doi, celui 
împrumutat, până ce timpul ștergea de la sine datoria. 

Ilinca nu-l ţinea de rëŭ, căci dinsa se îngrijea de norocul fetei, care nu tre- 
buia să s'asemene cu alei: de la negustorie să nu vie și nicidela meșteșug, ci de 
la un om cu carte, care se potrivise să fie Mihuţă Panaitescu, scriitor la prefectură. 

Rusanda împlini șeaptesprezece ani și cearta incepu între părinţi din pri- 
cina ei. 

llinca zicea ` 

— De acum trebue să mărităm fata! 

Bărbatu-său se uita la ea nedumerit. 

— Vrei tu, ori crezi că i-a venit vremea?! 

— Şi una și alta. 

— Trebue să fie numai una, pentru că amindouă nu se poate! 

— Ba da!... 

Pentru întăiași dată, de când se luaseră, femeia spuse o vorbă, din care 
eșea că lucrurile trebue să meargă după capul şi socoteala ei! 

Tudorică rise nepăsător și răspunse: 

— Unei mame, mai ales când a ajuns în virsta ta, i se cuvine să vor- 
bească și din puţintică înţelepciune, nu numai de dragul de a bodogăni! 

— Are să De așa cum zic eŭ!... Se răsti Ilinca și eet, trântind ușa. 

Tudorică rămase ameţit. Multe păţise dînsul în atâta amar de ani de când 
norocul nu mai bătea pe la ușa lui, — dar să-și închipue că nevasta 'și va perde 
mintea, nu putea să-i intre în cap! 

Se plimbă furios prin odaie și, mai răspicat decât oricând, gindul îi șopti: 

— Ce ţi-e scris, in frunte ţi-e pus!... 

Chemă pe Rusanda și o puse pe scaunul pe care șezuse Ilinca mai adi- 
nioarea. 

— Tu eşti fata tatei sau a mamei, Rusândiţo? 

Fata se roși, iar ochii și-i puse în pămînt: de mult nu stătuse în faţa lui 
tatä-sčŭ să se judece singură. 


www.dacoromanica.ro 


TUSICA RUSANDA 595 


— Ce-mi răspunzi, ai?... O întrebă el din nou şi o apucă de mână. De 
ce tremuri?!.. A cui ești tu, spune: a tatei sau a mamei. 

Rusanda, întricoșată, șopti: 

— Nu știu... 

— E semn rău; tu trebue să simţi de partea cui te poţi da! 

— De partea nimânui!... 

-— Dar dacă spui minciuni?! Ja seama!... Și vorbele lui Tudorică fură 
așa de aspre, încât Rusanda se smuci din mâinele lui și fugi afară, plângând... 

— Minciuna, fata mea, ea-i mare doamnă! 

Trei zile în șir van mâncat cu toţii din același blid; Tudorică nu cerea, 
dar Ilinca ghicea când trebuia să-i aducă de mâncare. 

Incolo nici-o vorbă nu schimbai. 

A treia seară Rusanda n'a dormit nicidecum ; a umblat prin ogradă sin- 
gurică, neputându-se hotări să spună sau nu lui tată-său adevărul ; în inima ei de 
copilă încăpăţinată și îndărătnică tată-s&ă nu mai avea loc, în timp ce mă-sa, cu 
vorbele ei blânde și lingușitoare, o stăpinea fără să voiască. 

Dimineaţă de tot se duse la tată-seii în odae: 

— lartă-mă, tată ! 

— Dece? 

— Fiindcă nu m'am purtat bine cu matale. .. 

— Ce te-a schimbat de vii singură la mine? 

— Rușineal ` 

Betrânului i se lumină zimbetul pe faţă: 

— Tată, iartă-me! 

El o privi cercetător în ochi și, dând din cap, zise: 

— Nu, nu, Rusăndiţo; tu vii să-mi ceri ceva... 

Fata iarăși se înroși și, ne mai putând răbda, se strecură la mă-sa în odaie, 

— Mamă, mamă |... 

— Ce? 

— Ştie tot, — ştie tot! 

— De unde ţi-a mai intrat în cap și asta?! 

Tudorică, liniștit şi părând mai mult că vrea so umilească pe nevastu-sa, 
intră la ele: , 

— Așa, Ilincuţo, dă-i inainte; o femee niciodată nu trebue să se opreasca 
la jumetatea drumului. Săraca oaia, cum se duce ea în prăpastie și tiruște 
turma întreagă !... 

— O fi?! 

— Eŭ zic că tu nu bagi seama la ce faci! 

— P'apoi tu, tare mai ești hitru... 

— Judeci fără să poți. 

— Mai rău de tine că nu poţi judeca de fell... 

— Femee, ce ţi-e scris în frunte "De pus; me tem ça vorba asta prea 
'mi-o aduc des în minte, și bine nu poate să iasă... 


596 TUȘICA RUSANDA 


— Mingăe-te și tu cu atâta, dacă atâta ai. 

— Să nu ne căim cu toţii mai tărziu... Și Tudorică, înfiorat prin spate, 
se scutură, — parcă ar fi voit să dea jos o greutate, ce o mână nevăzută îi punea. 

Hoinări toată ziua fără rost prin tirg.. 

Seara, după ce stătură cu toţii la masă, “Toader eşi pe prispă; Rusanda 
veni smerită lingă el. 

Ascultă-mă, fata mea, eŭ am putut să-mi pierd averea, fiindcă din tine- 
rețea mea și până acum multe s'aii schimbat, și'n bine, și'n rëŭ; eŭ am putut să 
pierd pe fraţii și surorile tale, — Dumnezeu așa a vrut cu mine: poate am greșit 
și eŭ cu ceva; eù am putut so pierd pe Ilinca, căci ea nu mai merge pe drumul 
pe care a mers odată cu mine și pe care merg singurel acum;.... më miîngăiu 
că nu sunt ei nici cel dintăi, care nu se poate înțelege cu nevasta până la ca- 
pătul vieții, — nici cel de pe urmă n'am să fii... Auzi tu ?... M'asculţi ?... Toate 
am putut să le pierd, dar ceeace mi-a mai rămas, tu, nu se poate: îmi pierd 
mintea, viața, pe tine însă, nu! Nici să-ţi intre în cap că ai să faci ceva după 
capul mă-tei. .. 

— Dar dacă nu se va putea?! 

— Asta-i vorbă mare; tu o copilă, poţi so zici, fiindcă nu te ingrozește ; 
eŭ, de m'ași gindi la ea, mormîntul nu mi-ar fi departe! 

Tată, nu më nenoroci, tată! 

— Vorbești fără să-ți dai seama, fata mea; tu nu știi că un părinte atâta 
drept are asupra copilului: să-i arate drumul pe care să meargă și să-l ducă pe 
drumul acela, fiindcă trebue să meargă pe el! 

Eŭ n'am avut pe nimeni să mă povăţuiască: eŭ am avut povăţuitori su- 
ferinţele și muncile grele! Dar eŭ, dacă am găsit un drum, pe care pot să merg, 
sunt dator să-l arăt şi copilului mei, — să ţi-l arăt ţie, căci numai pe tine te 
am. Ilinca nu poate să te ajute cu nimic! 

Toată neliniștea din casă mi-ai adus-o tu, — ţi-a venit vremea să te 
măriți ; Ilincăi i-au intrat zăpăcelele în cap, se uită după toate muștele care bizie; 
ea nu știe că purtarea-i, cum era cincisprezece și douăzeci de ani în urmă, aceea 
făcea temelia casei, nu asta de acum, fără socoteală și fără căpătâiu. 

Tu trebue să urmezi sfatul meu. 

De-acum du-te! 

— Mai iertat? 

— Atunci când t-ei hotări să-mi spui tot și să pătrunzi cele ce-ai auzit 
azi, atunci o să mai vorbim ... 


O, dragoste!... Tu, care-ai fost fericirea ai ruina noastră, iartă-mă că 
nu încearcă să te descrie condeiul mei amărit!... Tu, care ai trecut, zimbind, 
peste viața unui bătrân și ai ars inima fetei lui. Crudă nepăsătoare, — Tu, care 
ai trecut peste tinerețea mea și ai pustiit-o, ca din cenușă să renaști sublimă 
amintire, — Tu, care ai aprins în noi, batjocorindu-ne, scînteia urei, adu-ţi 
aminte, nestatornico, de toate câte ai făptuit şi înduioșează-te! Priveşte în ur- 


www.dacoromanica.ro 


'TUȘICA RUSANDA 597 


mă-ți, drăgălașă ființă, și înfioară-te de câtă suferinţe ai semenat! Priveşte în 
urmă-ți și cutremură-te că inimile, care își puseseră în tine toată nădejdea, aŭ 
căzut sângerate! Pocăită, tristă, ca aceea pe care la șeaptesprezece aniai momit-o 
spre a o zdrobi pe ea și ai fura părinţii, — astăzi, tu ar trebui să te duci în chi- 
lia ei părăginită, şi, căzendu-i în genunchi, să-i ceri iertare... Părul ei alb și fața 
gi senină îţi vor da binecuvintarea să retrăești în lume, Tirană ademenitoare, pe 
care tinereţea nu știe să te înconjure și nu poate să-și scape, neîntinată, comoara 
de iluzii, ce necontenit îi făuresc zinele cele bune! S 

Rusanda se mistuia între chinul draogstei cu păcat și chinul că nu se 
poate arunca la pieptul tatălui sën să-i ceară cu inima în voie iertarea cea de mult 
dorită! Alungată de el, ascultă pe mă-sa și se pierdu. 

— Tată, pentru cea din urmă oară îţi cer iertare! Lacrămile mi-ai stins 
sufletul și azi, amărită, pierdută, vin să cerșesc iertare. Viaţa mea sa îngenun- 
chiat subt durerea dragostei !... Intinde, tată, mâna ta spre binecuvintare și ajută 
sufletului me să se ușureze de chin... 

Tatăl remase mut; își furișă privirea spre icoane, și, făcendu-și de câteva 
ori semnul crucei, rosti în șoapte rari: 

— Tatăl nostru, carele ești în ceruri... fien voia ta... și ne iartă noue 
greşalele noastre, precum și noi ert... 

Dar nu putu isprăvi și căzu jos. 

— Pot eu ierta, Dumnezeule ? 

Rusanda se tiri la picioarele lui, murmurând: 

— ... precum și noi iertăm greșiţilor noștri... Și nu ne duce pe noi în 
ispită, ci ne izbăvește de cel viclean, Amin! 

Bătrânul, zdrobit, se sculă și luă pe genunchi pe Rusanda: 

— Fata mea cea frumoasă și dragă, spune-mi, spune-mi ce ai, căci simt 
că mor; glasul acela ascuns, pe care Land de atâţia ani că-mi cobește la ureche 
și de care më îngrozesc, iar mi-a zis amarele cuvinte... 

Tată, eŭ nu te-am ascultat, — începu rece, obidită, Rusanda, ascunzân- 
du-și faţa la pieptul lui. Sunt o păcătoasă; de numele (ën ep nu mai pot lega 
numele meŭ ... lu l-am legat de al altuia și mil-a pîngărit!... 

— Tu, tu, ce spui, nenorocit-ol. ,. isbucni în ţipete bătrânul. 

— Ucide-mă sau alungă-mă&, — lasă-mă să-mi tirăsc în lumea ticăloasă 
amarul și zilele înjosite | 

Betrânul își pierdu minţile, luă cuțitul de pe poliţă: când se repezi spre 
fiică-sa, îngenunchiată în mijlocul odăei, ușa se deschise, intră Ilinca, atrasă de 
țipăt și se aplecă spre fată... 

Betrânul nu mai avu vreme să-și oprească braţul și străpunse cu cuțitul 
spatele neveste-sei. 

Trei strigăte îngrozitoare porniră, — și amindoi bătrânii căzură morți. 


598 TUȘICA RUSANDA 


III 


Tuşica Rusanda și-a îngropat părinţii și a stat șease ani de crudă caznă 
în aceeași casă, privind același loc, de visuri și de păcat altădată, de ispășire 
acum |! Apoi le-a vindut şi a venit la mama s'o ajute în casă, că era bolnavă pră- 
pădită. Averea şi-a împărţit-o între noi, copiii, și biserică ... A noastră a zburat 
înainte de a avea nevoie de dinsa: mama era văduvă, noi mici și mulţi, — iar 
nevoile destule. 

Când ne-am făcut mari și am apucat fieştecare, băieţi și fete, pe drumu- 
rile necunoscute ale lumii largi, Tuşica Husanda era tot așa cum o apucasem: 
înaltă, cu fața osoasa, smolită, întunecată și mai mult de ochi-i amăriţi; tot- 
deauna îmbrăcată în negru, totdeauna trebuind, — tăcută, nepăsătoare la tot ce 


vedea în juru-i. 
... Acum cinci ani a plecat și ea... a plecat la mănastire să-și rës- 


cumpere prin rugăciuni ceeace nu putuse câștiga prin muncă și îngrijirea de rude. 

Perul îi albi în noaptea când se desparți de mama. 

Căletorule, când te abaţi în chilia mohorită a maicei Milia din Mănăsti- 
rca A...., rogu-mă ţie, po privi cercetător, nici n'o compătimi, știind câte-a în- 
durat; nu! — Las-o să se stingă liniștită, ferită de amintirile nenorocului, ne- 
ştiind că nepotul ei, răznit în lume, sa apucat să povestească istoria vieții ei 
trecute, pentru .. . 

Tu, care ai știut atâta să suferi, iartă-mă! 


1901, București. I. D. MANOLACHE, 





Icoană de la Biserica Stelei Spătarului 


PATRIARHALE 


POEZII DE ST. O. IOSIF 


“EN ărţile de poezie care ne fac plăcere, fără să ne zguduc simţirea cu cxtra- 
AS vaganţe de gindire sai de formă şi fără obscurităţi sai obscenitaţi bolnă- 

vicioase, sunt astăzi rari. Iubitorii de literatură se plâng cu drept cuvint 
în privinţa aceasta și lasă să le cadă uneori cuvinte de întristare și de desnădejde. 
O carte din acele rari, un fel de sărbătoare în viața noastră literară actuală, e 
volumul D-lui Iosif, Putrzarhale, apărut de curînd și pe care îl citim astăzi din 
noii sub ochii cititorului, 

Patriarhale alcătuesc în cea mai mare parte tablourile din viaţa intimă 
şi modestă de la ţară ale unui tînăr ce-și revede impresiile copilăriei. Am putea 
zice că poetul ne pofteşte la dinsul acasă, la căminul părintesc, și ne face să ve- 
dem rînd pe rînd priveliștile și ființele ce Paŭ mişcat şi entusiasmat odinoară. 
Așa, el ne arată mai întăi satul sub lumina unui frumos apus de soare, vara: 


Asfinţește. Printre ramuri 
Aurite 'n foc de soare, 
Tremură nenumărate 
Mici ferești strălucitoare. 


Ne înfăţişează apoi bunicului sfătos al casei care priveşte la jocul copiilor 
cu o filozofie adincă în ochii lui de bătrân. 


Sub arțar, plecat moșneagul Dând semnal, întregei cete 
Şade cu luleaua "n gură Cel din urmă "mn fund dispare... 
Pare că-i cioplită ?n piatră — Caută-i de-acu, băete! 
Luminoasa lui figură... Mută stă grădina mare... 
Joacă în văzduh ţinţarii; Dar de-odat” s'aude-un țipăt 

Pe furiş prin frunza rară Şi din ’nalta bălărie 

Ca un zgomot de șopirle Sare o fetiţă blondă 

Drăcuşorii se strecoară, Ca un fir de păpădie 


www.dacoromanica.ro 


602 PATRIARHALE 


Ică şi colo doar sara Geaba fuge nebunește 
Printre crăngile mişcate, Ca să scape de ștrengar... 
Și pititi, șoptesc în umbră: Din tufișuri pretutindeni 
Se ghiontesc, rîd pe "'nfundate... Alte capete răsar... 


E un haz cu larrnă mare 

Toţi jucând se string în drum. 
Şi bunicul ride tare 

Pipa scuturând de scrum. 


Bunicul știe multe, a vezut multe în viaţa lui; vremurile "i par cap 
vremuit, lucrurile sai schimbat, oamenii sai prefăcut, şi trecutul, deși grei 
nevoie mare, era totuși mai bun, mai frumos, mai altfel,—cum li se pare trecutul 
tuturor betrânilor. Când prinde a-l povesti nepoților, i se învioară inima, înti- 
ncrește din noi, iar la coada ochiului i se furişează o lacrimă tristă : 


E mult de-atunci... e mult, nepoate, Cum am scăpat și eŭ cu zile 
Şi ca prin vis le văd pe toate... Nici as putea să-ţi spun, copile... 
Heil să te miri, să te cutremuri Pe semne Pronia cerească, 
De câte-aă fost'nainte vremuri — Voind ca să mă pedepsească, 
Şi-i mult, e mult de-atunci, nepoate! Mi-a dăruit pedeapsa ’n zile... 
Intrase sabie în ţară... Că uite! vremurile acele 
Zaveră... ciumă... jaf şi pară! De-ai fost amarnice și grele, 
San prăpădit aï mei cu toţii Dar inimi drepte, credincioase, 
Şi tot ce aveam prădară hoţii — Vin bun și cântece frumoase 
Şi turcul stăpînea în ţară. Kran pe vremurile-acele. ., 


Azi cat nedumerit, nepoate: 
Cum toate se schimbară, toate! 
Din cântece azi nai ce alege, 
Nici vinul nu e via în lege, 
Nici inimi nu maï sînt, nepoate!... 


Poetul ne face apoi cunoștința bunicăi, bătrânei sfinte din casa părin- 
tească, a chipului blând și bun cu inima toată la copii, cu furca pururea în briă, 
cu fusul sfiriind ca într'o vrajă şi cu mintea în toate părţile: 


Cu părul nins, cu ochii mici Cata la noi așa de blând, 

Şi calzi de duioșie, Senină și tăcută; 
Aeve par'c'o văd aici Doar suspina din când în când 
Icoana firavei bunici La amintirea vre-unui gînd 

Din frageda-mi pruncie. Din viaţa ei trecută. 
Torcea, torcea, fus după fus, De câte ori priviam la ea, 

Din zori şi până 'n seară; Cu dor mi-aduc aminte 
Cu furca "o brîù, cu gîndul dus, Sfiala ce mă cuprindea, 
Era frumoasă de nespus Asemuind-o 'n mintea mea 

In portu-i de la ţară... Duminecii Prea-Sfinte. .. 


wWww.dacoromanica.ro 


PATRIARHALE 603 


Intoarcem pagina şi ni se arată Nucul de de-asupra căminului părintesc, 
nucul cel bătrân care ocrotește casa de furtuni și viscole ca un străjer voinic, 


pururea gata de luptă. 


Acelaș loc iubit umbrești 
Și-un colţ de cer întreg cuprinzi — 
Nuc falnic, strajă din povești, 
D'asupra casei părintești 

Aceleași crăngi întinzi.. . 
De veacuri fruntea nu ţi-o temi, 
Du piept când vin furtuni năval — 
O, de-ai putea să maï rechemi 
La poala ta și-acele vremi 

De trai patriarhal! 


Acel șirag de mindre veri 
De cari mi-aduc aminte-abea 
Asemeni unor dragi păreri 
Ce aŭ legănat în mingăeri 
Copilăria mea... 


O, de-ai putea să mai aduni 
Alaiul de copii vioi 
Cen horă se 'nvirteai nebuni 
Și toamna făurea cununi 

Din veztedele D foi! 


Dar unde-s brudnicii copii 
Și unde-s risetele lor ?... 
Potecile-aii rămas pustii 
Şi-i năpădit de bălării 

Pustiul din pridvor... 
De mult s'aă risipit și-acel 
Bătrâni ce "mn umbră ţi-a stătut 
La sfaturi cu părinţii mei — 


Și frunza ce-o călcară ei 
Ţăriînă s'a făcut! 


Străjer măreț, mai ţi-amintești ?... 
Tu singur, încă neînfrânt, 
De-amar de ani adăpostești 
Ruina casei părintești 

Pe care azi o cânt | 


Cititorul a simţit din ce concentrare de simţire și de amintire r&sună ver- 


surile: 


Asemeni unor dragi păreri 
Ce-ati legănat în mingăeri 


Copilăria mea... 

E vîrful paharului plin, sunt picăturile ce se revarsă pe din afară. Se vede 
că poetul a simţit mai mult decât exprimă, calitate care dă versurilor sale o pu- 
tere rară de sugestiune. Și sunt așa câte două-trei versuri de o intensitate rară, 
în fiecare din poeziile sale. 

Tot tablouri din viaţa de acasă ne daŭ și bucăţile: Fusul, Revedere, Fur- 
tuna, Visul, Cobzarul, Cucoarele, Veselie, De ziua mea, Domnu profesor, Adio, 
Iarmaroc, Cântec de leagăn, Moş Ajun, Pasteluri, adică aproape întreg volumul. 

Chiar în nopțile lungi şi triste, când singurătatea cade peste sufletele noa- 
stră, ca o greutate de plumb ce ne strivește, gîndul tin&rului poet nu găsește alt 


liman decât tot în amintire. 
Te simţi mai singur astă seară 
Mai mohorită”i azi odaia.... 
Auzi cum șirue afară, 
Dealungul streșinilor ploaia.... 


Şi cum în van te lupţi cu firea 
Să cauţi vieţii tale ţintă, 

Să smulgi o rază din orbirea 
De patimi care te frămintă, 


Să 'nalţă în mintea-ţi aiurită 
Stafia vremilor uitate, 
Privindu-te nedumerită 

Cu braţele încrucișate. 


www.dacoromanica.ro 


604 PATRIARHALE 


Mai mult decât atâta, poetul pune chiar idealul sp de om în timpul în 
care, betrân, va putea să "d aducă aminte, să povestească din trecut: » 


Aşi vrea să fii un biet bunic 
Adus din spate şi pitic, 


xy 


Să-mi mingăi barba albă ; 
Să staŭ la foc, de somn să pic 
Visând la vremea dalbă.... 


Cum se vede, izvorul de inspiraţie de căpetenie al poctuluï,— aproape uni- 
cul—e amintirea sa, puternică, concentrată, colorată. 

Amintirea e pururea poetică. Sufletul nostru, în setea lui de fericire, sc 
avintă ori în vise de viitor, ori în amintiri din trecut. Visele de viitor aŭ mai 
puţină consistență, sunt mai imaginative. Amintirile, din potrivă, aŭ în ele 
totdeauna un element real, câteva fapte care san petrecut în adevăr şi din 
care înlăturăm, printr’o operaţie sufletească, părțile san amănuntele neplăcute, 
creștem pe cele plăcute și le combinăm cu un sentiment de părere de r&u că nu 
mai sint. Cu modul acesta ese cu totul altceva decât fusese ele în realitate. E un 
fel de combinaţie chimică în care punem două corpuri și ne ese un al treilea corp 
deosebit. De aceea timpurile vechi ne par pururea frumoase; de aceea sai legă- 
nat generaţii întregi cu amintirile clasice. Amintirea e ca un soare care resare 
asupra nopții trecutului și-l transfigură luminându-l. 

Dar pentru ca amintirea să se prefacă în poezie trainică, trebue ca mai 
întăi lucrurile simţite odinioară să fi lăsat în sufletul poetului o impresie adincă, 
puternică, vie, și pe de altă parte trebue ca închipuirea și sentimentul să 
le coloreze, să le înalțe, să ni le evoace în noi înșine. Câţi pseudo-poeţi nu fac 
descrieri din trecut, fără ca noicititorii să simțim trecutul! ?... Versurile lor sunt 
istorie rece și moartă, nu poezie. 

Poetul Iosif, cum văzurăm în toate tablourile sale din trecut, ne face să 
simţim trecutul, să asistăm oarecum la ruina lui zi cu zi, până în momentul de 
față. Poezia lui are darul de a ne adormi simţirea pe care o convinge fermecând-o. 

Acest izvor de inspiraţie, care e pănă acum baza poeziei sale, e nu numai 
firesc, dar ni se pare a-l găsi adînc sădit în sufletul poporului român, ca o în- 
sușire accentuată a rasei noastre prin chiar istoria ei. Mai toată poezia populară 
românească e alcătuită din amintiri, din legende, din balade, din doine, care sint 
lumini scormolite de român sub cenușa trecutului. Chiar în bucăţile în care el 
cântă suferința prezentului, pare a slăvi, prin ceeace nu exprimă, un trecut glo- 
rios și fericit. In privința aceasta poezia d-lui Iosif se lipește de fondul poeziei 
populare—calitate care o distinge şi-i asigură o viaţă îndelungată. 

Implicit poezia sa mai are încă un bun în ea. Trăind numai în mijlocul 
amintirilor și impresiilor sale din copilărie, poetul își arată dragostea lui pentru 
aceste amintiri și impresii, pentru lucrurile și fiinţele ţării și pămintului sëŭ. Se 
știe că a fost o vreme când literatura noastră se inspira numai din subiecte 
străine, iar societatea înaltă desprețuia tot ce era românesc. Astăzi e un curent 


www.dacoromanica.ro 


PATRIARHALE 605 


protivnic acelui sentiment ridicul, și tînărul poct Iosif, alături cu alţii, e crainic 
pe drumul acesta drept ai frumos. 

Dar la un Onër amintirea poate fi discutată. In deobşte ea e un semn 
de bâtrâneţe timpurie, căci numai când încetezi de a privi înainte, când viitorul 
nu te mai atrage cu nimic, numai atunci îţi întorci ochii îndërët spre mirajele 
trecutului. Amintirea e un ultim izvor de inspiraţie al poetului, nu cel dintii. Su 
fie dar un semn pentru d. Iosif că ne aflăm în faţa unui poet ce sfirsește cariera 
abia începând-o ? Ar fi trist. Să fie mai probabil un caz excepţional, care începe 
cu ceeace alții de obiceiii sfirșesc ? Ar fi cu putinţă. Privirea înapoi a poetului are 
însă o justificare. Volumul sën ne vine intrun moment, într'o epocă în care su- 
fletul nostru al tuturor celor ce trăim în literatură, e întristat. O indiferență 
generală, un egoism strimt, o nesimţire mâhnitoare, iată atmosfera pe care oame- 
nii de litere o respiră astăzi. Pentru unii din ei această atmosferă e atât de grea, 
atât de înăbușitoare, că ea li-a adus o răceală în suflete, o turburare în conş- 
tiinţi; credinţele cele mai tari se clatină, întrebându-se dacă ideia ce-și fäceaŭ 
despre progresele ţării și poporului nostru n'a fost numai o iluzie înșelătoare. 
Poeţii, simţiri delicate, iși întorc faţa de la ceeace văd și se afundă cu gindul în 
trecut, la simplitatea moravurilor de altă dată, la viaţa modestă dar cinstită, pa- 
triotică şi entusiastă a părinţilor noștri. Ei impodobesc trecutul cu fel de culori 
frumoase, dar înșelătoare. Nu înaintea noastră, cred ei, e »Țara făgăduinţei“, ci 
înapoi, în trecut, pe care eï ni-l arată ca un cuprins desfătător, într'o lumina 
blândă ai dulce, cu pajiști verzi și imbelșugate, sub cântecul fermecător al pasë- 
rilor. 

Iată starea sufletească la care respunde, ni se pare, volumul d-lui Iosif ; iată 
nota Patriarhalelor, titlu care spune atât de bine intenția poetului. 

Acum, e în privirea aceasta în trecut — pe lingă poezie — un fond de 
adevăr ? Negreșit, nu. Toţi câţi ap citit istoria noastră și a omenirii, toţi câţi ne 
putem aduce aminte de timpurile patriarhale ale părinţilor noștri, știm cu con- 
vingere că viaţa de astăzi e relativ mai bună și mai frumoasă. Dar a încerca să 
îndrepți inspiraţiile poeţilor, este pierdere de timp. Ei aŭ atâta credinţă în himera 
pe care o desmeardă închipuirea lor, în momentul când își făuresc versurile, că e 
greii a discuta cu sentimentul lor. 

Patriarhale, deși poezie frumoasă, nu sunt decât o speranţă. Nu doar că 
nu punem destul preţ pe nota familială, simplă și pastorală a d-lui Iosif, care 
îl deosebește atât de mult de alţi tineri poeţi; nu doar că nu facem destul caz de 
sentimentul său discret și modest și de emoția sa conținută. Dar pe lingă aceste 
calități i-am dori o mai mare libertate de mișcare și de gindire, o deschidere 
mai largă a aripelor închipuirii sale, un suflu mai puternic, o emoție mai vie şi 
mai generoasă. Am dori să-l vedem pășind de la familia sa la familia noastră a 
tuturor celor ce vorbim aceeași limbă, la dragostea și amintiri din neamul ro- 
mânesc. 

Inălţându-și gindirea și sentimentul, stilul sep le-ar urma. El ar capăta o 
coloare mai proprie, un accent mai personal, o notă mai originală. In locul cu- 


wWww.dacoromanica.ro 


606 PATRIARHALE 


vîntului moale, blând și desmerdător de astăzi, am avea cuvîntul viguros, colo- 
rat, incisiv ; în locul frazei simple și fără relief, am avea fraza vinjoasă, adincă, 
cu străluciri și surprinderi în ea. Dar d. Iosif e tinăr. Pe cât știm, d-sa se află 
acum în străinătate, unde iși desăvirșeşte cunoștințele, învățând la şcoala lumii, 
ascultând profesori mari, conferinţe importante, vizitând muzee și biblioteci, şi 
mai ales descifrând cartea cea mare a vieţii. D-sa a înţeles că astăzi nu se mai 
poate ca cineva să atingă adevărata frumuseţe a poeziei dacă nu-și ridică mintea 
de-asupra unei instrucţii mijlocii. Vremurile, când numai cu o gîngureală de ver- 
sificaţie, cu un ritm și o rimă, se câștiga sufletul cititorilor, aŭ trecut. Nu-l poţi 
câştiga nici chiar cu spontaneitatea și metaforele ușoare care aŭ făcut caracteris- 
tica poeziei de-acum 20—30 de ani. Exemplul dat în privinţa aceasta de d. Iosit 
am dori să De imitat de toţi tinerii poeţi români, al căror nume, din pricina ori- 
zontului strimt în care trăesc, rămâne mic și necunoscut. Am dori însă, şi sun- 
tem siguri, ca cele văzute și învăţate de d-sa să-i crească talentul, fără să i-l în- 
străineze, cum l-a înstrăinat din păcate pe al atâtor tineri ce ni san întors in- 
diferenţi de ţara lor, de nevoile și aspiraţiile ei firești. Am dori adică tocmai 
ceeace ne spune poetul că-i zicea mama sa, cu cuvinte dulci şi neuitate de mamă, 
când îl vedea plecând în lume : 

Tot ochii ăștia-amindoi 

Aşa frumoși, așa senini, 

Să mi-i aduci tu înapoi 

Să nu-i uiţi, dragă, prin străini.... 


N. PETRAŞCU. 











Casă veche boerească 


ca.To 


WWW. 


NOAPTEA ÎN VĂLENI 


SDoyrivese la podul pe sub care 
RR Văleanca curge "ncetișor, 
==" ascult cum curge apa 'ntruna 

Prin patru guri de la izvor. 

Al apei curs, precum s'aude 

E-un ciuruit de parcă plouă, 

Văleanca pe sub pod sosește 

Peste petriș făcută "pn doue. 





E ?n toiul nopţii, somn adinc, 

Al apei sgomot numa”! viii, 
Dincolo luna apunend 

Văpseşte podul argintii. 

Şi pomii toţi din partea asta 

In jur cu vinet îi văpsește, 

Iar malul tot din ceea parte 

Cu drum, cu case mi-l umbrește. 


Un nouraș înghite luna: 
Priveşte-o "i trece printre colți. 
Biserica, spre pod privește 

Cum stă lungit pe-a sale bolți, 

E negru tot, cât vezi cu ochii, 
Colo spre lună ?n celalt mal 

Pe drum departe abia saude 

Un mers de roți,.... nechez de cal. 


42 Iulie 1901. Tu. D. SPERANȚIA. 
Văleni-de-Munte, sera. 


FLOARE UITATĂ 


SONET 


gen 


— Ah spune-mi cine mi te-a dat frumoasă floare?! 
Din ram ce degete subţiri te-a deslipit 
Şi gura cui te-a descântat și te-a vrăjit 
Si-mi fii acum de amintiri aducătoare?! 


— Eu sunt de la copila vecinic visătoare, 
Al cărei dor nebun tu l-ai nesocotit, 
Sunt solul ei, un sol uitat, nenorocit, 

Neintrebat de ce-a venit și de ce-l doare. 


Știi tu că subt decoloratele-mi petale, 
Păstrez și azi parfumul unui vis? 
Ah, visul ei nebun, ah, lacrămile sale, 


Ah, ochii ei frumoși ce te purta în cale! 
Dar ce faci, plângi perdutul paradis? 
Tărziii găsesc ecoŭ în gindurile tale... 
H. Coşol. 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


TRAGEDIE IN CINCI ACTE 
DE 
EURIPIDE 
(Traducere in versuri) 


——.— 


PERSOANELE: 
Agamemnon Un trimis 
Menelaos K/ytemnestra, soţia lui Agamemnon 
Achileus 


/ohighenia, fica lor 


Un betrân, sclav în casa lui Agamemnon Corul, compus din femei tinere din Chalcis. 


(Scena se petrece la Aulis, în Eubea, dinaintea cortului lui Agamemnon). 


— r 


NOTA. — Iphighenia în Aulida a fost scrisă de Euripide la sfirşitul vieţii sale și reprezentati după 
moartea lui, ca parte a unel trilogii, împreună cu Bacchantele şi Alcmeon la Corintha. 


ACTUL I 
SCENA 14) 


Agamemnon, Un bătrân, 
Agamemnon (eșind din cortul săi tulburat şi îngrijit, către bătrân) 
Urmează-m&, bătrâne. 
BEtrânul 


Vin. Dar ce plan urzeşti, 
O rege Agamemnon ? 


Agamemnon 
Mai mult nu te grăbești ? 


BEtrânul 


Sosese. Al tăii sunt, iată. Bătrâneţele aceste 
Veghiază totdeauna și somnul grei nu-mi este. 


D Pe scenă e noapte. Stelele strălucesc pe cer. Ostaşii dorin in tabără. 


H 


wWww.dacoromanica.ro 


612 


1) Canal din Eubea. 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Agamemnon 


Ce stea călătorește pe căile-azurii, 

Alâturi de Pleiada cu șeapte dulci făclii, 
Şi-abia la jumătate din cursa-i se găsește ? 
Doar pasărea nu cântă, nici marea nu vuește, 
Şi nu s'aude o boare pe-Eurip 1) susurînd. 


Betrânul 


De ce eșit-ai rege din cort așa curînd ? 
Toţi odihnesc în Aulis și nici nu ridicară 
Custozii de pe ziduri. — Să nu mai stăm afară. 


Agamemnon 


Mult te rîvnesc, bătrâne! E vrednic de rivnit 
Oricine vieţuește necunoscut, smerit. 
Amar de cine-i prada măririlor slăvite | 


` Bătrânul 


Drept frumuseţă-a vieţii sunt totuși socotite, 


Agamemnon 


Deșartă frumuseţă | Măririle seduc, 

Cât nu le vezi de-aproape, dar repede te duc 
La saţ și întristare. Acum, pe "'nvinuirea 

Că necinstești legi sfinte, pornește prigonirea ; 
Acum părerea obștii, cu desele-i schimbări, 
Cu multele-i cerinţe, ţi-aduce supărări. 


BEtrânul 


Nu prind așa cuvinte pe un bărbat ca tine. 

Nu ţi-a dat zile-Atreus £% duci numai în bine. 
Menit ești să te bucuri, menit a suferi, 

Căci te-ai născut din oameni. Şi chiar de maï voi, 
Aşa voește Cerul. Dar te-am văzut, stăpîne, 
Scriind pe-acea tăbliță — ce 'n mâna ta rămâne, — 
În zarea lămpii tale, ștergând tot ce scriseşi; 
Punând, rupând pe urmă pecetea ce puseși, 

Şi asvirlind în fine scrisoarea cu pornire, 

Cu ochii plini de lacrimi. Arăţi că de'ngrijire 

Ți-e mintea tulburată. Ce aï? Ce-ai pătimit ? 

Ai dat de vr'o restriște? O spune lămurit. 
Vorbești cun om de treabă, co slugă devotată. 
Tyndar soţiei tale ma dăruit odată, 

În partea ei de zestre, căci serv bun ma știut. 


Agamemnon 
Fiica lui Thestios 2), Leda, trei fete a avut: 
Pe Phebe, Klytemnestra, Elena cea slăvită. 
Pe-aceasta o peţiră o ceată strălucită 


3) Thestios era rege al Etoliet. 


wWww.dacoromanica.ro 


IPHIGIIENIA ÎN AULIDA 613 


De tineri din Elada. Eï s'a certat curînd; 

Cu moartea unii pe-alţii s'ameninţai pe rînd 
De n'ar obține fata. Tyndar, al s&ă părinte, 

Se întrebă, în grija-i, că ce-ar fi mai cuminte : 
Bio dea ori să n'o deie ? Şi astfel s'a urmat, 
Dup'a lui hotărire : Toţi junii aŭ jurat, 
Luându-şi mâna dreaptă, şi libaţiuni făcură 

Pe arsele victime. Cu sfintă legătură 

Bian prins ei să răzbune pe cel ce soţ ar fi 
Odraslei Tyndaride, atunci când l-ar răpi 
Vre-unul a lui soaţă ; cu arma să pornească 

În contra-i și orașu-i cu toţi să-l prăpădească 
De-o fi elin ori barbar. Văzându-i prinși astfel, 
Legaţi prin dibăcia-i, precum voise el, 

Tyndar îngăduit-a s'aleagă a lui fată 

Din peţitori pe-acela spre care-ar fi purtată 
De-a Venerei suflare. Pe frate-meii l’a vrut. — 
Ol de gar fi luat-o! — Curînd a apărut 

În Sparta mîndrul Paris, cel care — cum se spune — 
A judecat Zeiţe. Veni ca o minune 

De barbară splendoare, bogat împodobit. 
lubește pe Elena, de dinsa e iubit, 

So fură pe când soţul lipsea din a lut case, 
Ducend-o "o zbor pe Ida cel cu pășuni frumoase. 
Se roagă Menelaos, de dragoste 'ndemnat, 

La regii din Elada, să ţie ce-ai jurat, 

Ocara-l să răzbune, așa cum se legară, 

Fiind Tyndar de faţă. Kim se "narmară 

Şi, îmbrăcaţi în zale, aci năvală-aŭ dat, 

În portul Aulidei, cu'n număr însemnat 

De arme şi de scuturi, de telegart și care. 
Alesu-m'aă pe mine cap al oștirii care 

Ajută pe victime, căci sunt fratele săi. 

De ce mărirea asta a fost so capăt eŭ! 
Oştirea-i adunată, dar vinturile rele 

Ne pironesc în Aulis. În aste ceasuri grele, 
Prorocul Kalhas spune că trebui a-mi jertfi 
Copila Artemidei, Zeiţa de aci; 

Că vom obţine sigur prin trista mea jertfire 
A vînturilor pace, a Phrighilor peire. 
Altmintrelea şi una și alta ne lipsesc. 

Atins de-acest oracol stăteam să poruncesc 
Heroldului să strige că slobodă-i armata 

Să plece pe la vetre, căci nu-mi dai morţii fata. 
Dar iată c'al men frate, vorbindu-mi simţitor, 
Më *nduplecă să sufăr un păs îngrozitor. 
Scrii dar soţiei mele și-i cer ca să-mi trimită 
Pe-a mea Iphighenie, căci fi-va însoţită 

Cu Achileus. Caut cât pot a-l preamări. 

Zic că nu vrea eroul pe valuri a porni 


www.dacoromanica.ro 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


De n’o avea nevastă din neamul nostru ’n Phtia. 
C'o ’nchipuită nuntă voiii să-mi Insel soția. 

Nu mi-e știută taina de nici un alt Acheii 
Decât de Odyseus, Kalhas și frate-meii. 

Schimb însă hotărirea-mi atât de ?ngrozitoare 
Şi alta iaŭ, maï bună, în astă-a mea scrisoare, 
Ce-azi noapte am deschis-o, precum văzut-at tu, 
Şi tot eŭ am închis-o. La Argos dar te du 

Cu-a mele slove. Însă ascultă ce zic ele, 

Tu care porţi credinţă soţiei, casei mele. 


BEtrânul 


Vorbește, spune-mi totul, voiă ca al mei cuvînt 
Să semene acelor ce-acolo puse sint, 


Agamemnon 


n Îţi scrii, vlăstar al Ledej, scrisoare maï gîndilă. 
Să nu-ţi trimiţi fecioara la Aulis cea ferită 

De-a mărilor talazuri, pe ţărmul Eubean, 

Cu înfundate sînuri. Serba-vom peste-un an 

A fiicei noastre nuntă. 


BEtrânul 


Achileus să şi vadă 
Speranţa nimicită și crezi că oo să cadă 
Mânia lui pe tine și pe soţia ta? 
aceasta Í un pericol! Cum lat înlătura ? 


Agamemnon 


Aice Achileus e-un nume, o *nchipuire. 

Aeren, el nu știe de-o nuntă ?n pregătire, 

Nici de-ale noastre planuri, nici că l-am fost menit 
Ca soţ Iphigheniei. 


Bătrânul 


Mult, mult ai îndrăznit 
Când născocind unirea iubitei tale fiice 
Cu-acel fiii de zeiţă, ai zis să vie aice 
Ca so jertfești Eladet | ` 


Agamemnon 


Da, mintea mi-am perdut! 
În ce prăpastie adincă, vaï mie, am căzut | 
Dar pleacă și zorește bălrânetele tale. 


Bătrânul 
Alerg. 
Agamemnon 


Izvoare-umbrite nu te oprească 'n cale. 
Nu te vrăjască somnul. 


IPINIGIIENIA ÎN AULIDA 615 


Bătrânul 


Nu mai vorbi a rěŭ. 


Agamemnon 


Ort unde de r&spîntii veï da în mersul tăii, 
Te uită pretutindeni. Nu scape în vr'o parte 
De-a ta privire carul ce ’n goană, de departe, 
Pe fiica-mi ar aduce-o ca jertfă la Danai. 


Bătrânul 


Prea bine. 


A gamemnon 


Dacă “ţi iese nainte un alai 
Pornit din locuinţa fecioarei adorate, 
Tu îndărăt întoarnă-l și grabnic îl abate 
Spre ciclopianul Argos. 


BeEtrânul 


A Dar să më creadă-or vrea 
Soţia ta, copila ? 


Agamemnon 


Să iel pecetea mea 
Cea pusă pe scrisoare. — În zare străluceşte 
A zorilor lumină. Te du. Compătimeşte 
Cu-a mea nefericire. Nu-i nimeni norocit 
În toată viaţa. Jaleï tot omul e menit. 


(Bătrânul pleacă. Agamemnon stă un timp ginditor pe când cântă corul, apoi se depărteaza). 


Corul 


(Strofă) 


Pornii din Kalhis pe-unde își mână-apele sale 
Celebra Aretusă și pe un strimt canal, 
Pe a Euripului cale, 
Venit-am pân” la Aulis pe nisiposul mal, 
Ca să văd adunată 
Viteaza tinerime în flotă și 'n armată. 
Ne-aŭ spus aï noștri soţi 
Că blondul Menelaos și nobilul sëŭ frate 
La Troia "due pe toți 
Pe-o mie năvi bogate. 
Să dobîndească vor 
Soţia care fost-a răpită d'un păstor 
De ling” Eurotas, riul cu ţărmurile-umbroase. 
I-o dăruise Kipris, când dinsa se luptase 
Cu Hera și cu Pallas la răcoros izvor, 
Voind a fi numită frumoasă ?ntre frumoase. 


wWww.dacoromanica.ro 


616 IPIIIGIIENIA ÎN AULIDA 


(Antistrofă) 


Cu grabă-am străbătut 
Pădurea Artemidei ; pătrunsă de rușine 
Trecui prin locul unde des jertfe s’aŭ făcut, 
Vream să privesc la oaste, la corturi d'arme pline, 

La cai nenumărați. 

Văd doi vestiți bărbaţi: 
Pe-Aiax al lui Oileus 1) și pe Aiax, urmașul 
Lui Telamon 2), cel care își glorilică-orașul ; 

La sfat stati adunaţi. 
Văd pe Protesilaos, văd și pe Palamedes °), 
Nepotul lui Posidon, — pe scaune șezând, 

Cu jocuri petrecând. 

Văzui pe Diomedes 
Trudindu-se cu arcul; văzui pe-un muritor 
Slăvit de toţi, Meriones, al lui Ares fecior ` 
Pe fiul lui Laertes, venit din părţi muntoase ; 
Pe Nereus, ce are trăsuri așa frumoase, 


(Epod) 


Văzui și pe eroul cel iute la picior, 
Născutul și crescutul unor fiinţi divine, 

Ca vintul de ușor 
Fugind pe malul mării cu armele pe sine. 
Lupta cu un quadrigiii, la goană se "'ntrecea, 
Cu strigăte și bolduri Eumelos tot stirnea 
Pe telegarii sprinteni cu aur la zăbale; 

Din cari cei așezați 
La oiște, în mijloc, cu alb erai pătaţi. 
Cei de la ştreang, din lături, nu se ţineati de-o cale, 
Trăgeaii în părți opuse. Aceștia roibi erati 
Şi pete de asupra copitelor aveai, 
Iar fiul lui Peleus, cu armele-i bogate 
Sbura pe lingă dinșii, pe-alăturea de roate. 


I 


Venii 4) să văd corăbii ce-aici sa adunat 
În număr peste fire. 
— Să "mpaci curiozitatea e dulce mulţumire — 
În partea dreapta-a flotei de Myrmidoni am dat, 
De luptători din Phiia. Ei aŭ cincizeci de vase 
Şi repezi și frumoase, 
Cu Nereide de-aur de-asupra pupei lor. 
Le puse Achileus ăst semn osebitor. 


D Oileus, rege al Locrienilor. 

2) Telamon, rege al Salaminel. 

3) Palamedes, fiul lui Nauplios, regele Eubeei, trecea drept inventatorul jocului numit dame. 
4) De aci inainte corul din actul I, după cel mai mulţi critici, nu e opera lui Euripid, 


wWww.dacoromanica.ro 


IPIIGIIENIA ÎN AULIDA 


DI 


La mică depărtare 
Arghienii stăteai, 
Şi tot atât de mare 
E flota ce aveai. 
Le sînt capi Mekisteus, — 
Acel ce-a fost crescut 
De-al săi bunic Talaos, — și Stenelos, născut 
Din însuși Kapaneus. 
Pe-alături e Teseus, din Atica plecat, 
Cu șaizeci năvi uşoare, 
Şi care-a drept emblemă pe Pallas călătoare 
Pe-un cal înaripat; 
Simbol ce 'mbărbătează 
Pe-oricine navighează. 


III 


Pe urmă am privit 
La cincizeci de corăbii cu-emblemă fiecare, 
Având simbol un Kadmos ce'n a lui mână are 
Un monstru aurit. 
Cap astei oști navale 
Pe Leitos l-am văzut, 
Cel din pămînt născut, 
Mai sunt năvi Phocidiene, și, în număr egale, 
Corăbii Locriene din Tronion aŭ venit, 
Din falnica cetate. 
De fiul lui Oileus sunt astea comandate, 


1V 


Cu fiul luï Atreus aice aŭ sosit 

Din părțile Mykeneř o sută mîndre vase. 

O parte a comandei voit-a să o lase 
Frăţine-săi iubit. 
Ei sper că, împreună, 

Şi cu Elada 'ntreagă putea-vor dobîndi 

Pe o femee care căminu 'și părăsi, 

Către-un barbar purtată de-o dragoste nebună. 
Năvi încă ai picat 

Cu Nestor din Gerenios, ce 'n Pylos stăpinește. 

Simbolul lor e-un taur ce spun că 'nchipuește 

Pe fluviul Alfeos, de Pylos apropiat. 


V 


Douësprezece vase adus-aŭ Enienii 1), 
Conduse de Goreus, al lor stăpînitor. 
Se află In preajma lor 


1) Locuitori din, Tesalia, 


617 


618 IPHIGIIENIA ÎN AULIDA 


Dinastii din Elida, cei căror »Epheeniiu 
Le zice în popor. 

Corăbi cu albe visle trimis-ai Tafienii 1). 

Meges al lui Phyleus, Meges care-a venit 

Din Echinade unde matrozii nici odată 
De teamă n’aŭ pășit, 
Comandă-acea armată, 


VI 


La urma tuturor, 
Aiax din Salamina avînd loc de-aliniare, 
Unea aripa-i stîngă cu dreapta-acelor care 
În preajma-i ancorase corăbiele lor. 
Alătură de dinșii douăsprezece vase, 
Năvi repezi la mișcări — 
„Aşa e flota-elină, ce mi se lăudase, 
Aşa-ï cum despre dinsa aveam înștiințări. 
Când năvile barbare 
Cu ea se vor ciocni, 
De sigur vor pieri ; 
Căci prea cumplită este această înarmare. 
Acasă voii afla 
Mai multe-apoi; cât însă văzut-am dintr'odată 
Imi spune că de oastea aicea adunată 
Nici când nu voii uita, 


ACTUL II 


SCENA I 
Bătrânul, Menelaos 
Bătrânul (lu; Menelaos) 


Nu, demnă nu-i de tine această siluire. 


Menelaos 


Destul; a ta credinţă te duce la orbire. 


Bă&trânul 


Cu-asemenea orbire îmi place-a mă făli. 


Menelaos 


De-a ta neobrăzare amar te veï căi. 


Bětrânul 


De ce-ai deschis scrisoarea ce e aveam a duce? 


Menelaos 


De ce ducea scrisoarea ce mari nevoi ne-aduce? 


1) Piraji din insulele Echiuade. 


wWww.dacoromanica.ro 


IPINIGHENIA ÎN AULIDA 619 


Bătrânul 


Te lumineze alţii ; tu dămi-o înapoi. 


Menelaos 


Dar n'o mai las din mână! 


Bătrânul 


Nici eŭ s'o las nu voiiil 


Menelaos 


Îndată cu-al mei sceptru fărimi ţ'oii face ţeasta. 


BE&trânul 


Pentru-al mei domn primi-voiă cu drag și moartea asia, 


Menelaos 


Ai, las-o; multă vorbă nu prinde pe un sclav. 


BEtrânul 


Stăpine, o Agamemnon! se 'ntimplă-un ce grozav. 
Din mână-a ta scrisoare, acesta mi-o răpește 
Și de-al dreptăţii strigăt el nu se îngrijește. 


SCENA II 
Aceiași, Agamemnon 


Agamemnon (eșind din cort) 


Ce zgomot se ridică ? Ce sfadă s'a iscat ? 


Menelaos 


Nu-l asculta pe dinsul, eii sunt de ascultat, 


Agamemnon 


Ce ai cu omul ăsta ? Pornirea ta de unde? 


Menelaos 


Spre mine 'ntoarceţi ochii ; apoi îți voiii răspunde, 


Agamemnon 


Ce? Un Atrid ca mine să simtă îngroziri? 


Menelaos 


Vezi slova ta, dovada uritel uneltiri? 


Agamemnon 


O văd făr’ îndoială, dar dă-mi-o, 


Menelaos 
Nu "ţi voiii da-o 
Dän" ce la toţi Donat pa rînd oof arăta-o. 


www.dacoromanica.ro 


IPIIIGHENIA ÎN AULIDA 


Agamemnon 


Aflași, rupând pecetea, ce nu voiam să ştii? 


Menelaos 


Da, tainica-ţi urzire, eŭ o descoperii. 


Agamemnon 


Cum de-ai luat scrisoarea ? N'ai teamă de nimică ? 


Menelaos 


Am vrut să văd când vine în tabără-a ta fiică. 


Agamemnon 


Pindești ce fac ? Ce 'nseamnă ? Eşti un nerușinat ? 


Menelaos 


Astfel e-a mea voinţă. Nu-s robul ten plecat. 


Agamemnon 


Ce! Nu-mi maï este neamul în a mea stăpînire! 


Menelaos 


Nu, căci într'una șovăi, stat în nedumerire. 


Agamemnon 


Aï darul cuvintării. E-un dar primejdios 
Când omul care ’l are e suflet păcătos. 


Menelaos 


E și maï r&ă un suflet lipsit de stăruinţă, 

În care nici amicii nu pot avea credinţă. 

Voesc a te convinge. Deși ești tulburat 

De adevăr dă-ţi seamă: mult n'am de cuvintat. 
Îti amintește timpul când vreal să-ţi fie dată 
Căpetenia oastei spre Troia avintată , — 

Gind ce hrăneai în cuget, dar bine l-ascundeal. 
Smerit erai pe-atuncia | Cu toţi te înfrăţeai, 
Deschisă-ţi era ușa ori când și la orieine. 
Zoreaï s'asculţi pe-oricare vrea a vorbi cu tine; 
Ba chiar şi pe aceia ce nu vădeaii vr'un dor, 
Căta! prin bunătate s'obţii de la popor 

Puterea cea rivnită. Dar ţi se dă, ş'indată 

Devii cu totul altul: amicii de-altădată 

Nu ţi-aii mai fost prieteni, pe nimeni maï maï vrut; 
În cortul tăi stai vecinic, închis și nevăzut. 
Cred că un om de bine ce țeluri nalte are 

Nu trebue să-și schimbe astfel a sa purtare. 
Amicilor săi cată să fie devotat; 

Și mai ales când soarta atât l’a răsfăţat, 


www.dacoromanica.ro 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Că poate să-l servească Dr" nici o greutate. 
Această ?nvinuire ţi-o fac întăi de toate. — 
Pe urmă când în Aulis, Eliniï întruniţi, 
Perzând orice nădejde, — căci vifori învrăjbiţi 
Le trimisese zeii, — cereau cu stăruinţă 

Să plece cu-a lor vase, ca fără folosinţă 

Să nu mai stea aicea, ce trist păreai a fil 
Cum te durea ideia că n'ei mai porunci 

La sutele de vase, nici nu te vei abate 

Pe-a lui Priam ţinuturi cu oști nenumărate! 
Şi më ’ntrebaï pe mine: ce socotești să fac? 
Cum ași putea să vindec o stare fără leac, 

Ca să nu-mi perd și fala, perzând căpetenia ? 
Apoi când însuși Kalhas ţi-aduce prorocia 

Că dacă lui Artemis copila ţi-o jertfești 
Putea-vei pe talazuri în pace să plutești, 
Consimţi la orice jertfă, și chiar cu bucurie. 
Din buna ta voinţă, — fără nici o silnicie | — 
Seri soaţei să trimită curind pe fiica ta 

Căci chiar cu Achileus vrei a o mărita. 

IO schimbi în urmă gîndul și fac descoperire 
Că at trămis scrisoare, cu altă întocmire, 

Că nu mai vrei a-ţi pune copila în mormiînt. 
Și doar primit-aŭ zeii întăiu-ţi jurămînt! 
Drept este că mulţi oameni în trebi așa urmează. 
Spre-a dobîndi puterea înverșunat lucrează, 
Apoi cad cu rușine, ori de popor goniţi 

Ori că arată iute cîrmaci neiscusiţi. 

Eŭ, vaï! plâng pe Elada și soarta-i păcătoasă ; 
Căci dupe ce pornit-a la luptă glorioasă 

Va "'ngădui s'o ridă niște barbari mișet, 

De dragul fiicei tale, — (iind-că tu o vrei! 
Nici când n'ași pune în fruntea oștirii nici a ţării 
Pe-un om ce n'are în partea-i decât mărimea stării. 
Un șef cu minte slabă e lucru neertat. 

El poate la peire să ducă 'ntregul Stat. 


Corul 


Ce jalnic e când fraţii pornesc la ceartă cruntă 
Şi, dezbinaţi, se 'nfruntă ! 


Agamemnon 


Amare adevăruri eŭ pacinic o să-ţi spun, 

Scurt, fără de trufie, ca unui frate bun. 

Un om de bine, cumptt în vorbele-i păstrează. 
De ce de învrăjbire ai Lë ochi sângerează ? 
Ce-ţi trebue? Ce te-apasă ? Vrei să redobindești 
O soaţă virtuoasă ? Dar tu nu socotești 

Că fost-ai nedestoinic să-ţi stăpinești nevasta ? 
Şi eŭ nevinovatul să sufer pentru asta? 


www.dacoromanica.ro 


622 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


A mea ambiţiune așa rău ţi-a făcut? 

Ori pentru acea femee, minţi, cinste ţi-ai perdut ? 
Mișel e cine cată plăceri ce-aduc rușine. 

Dar eii nebun sunt oare, căci, cugetând mai bine, 
Schimbatu-mi-am părerea și n'am îndeplinit 

O crudă hotărire ? Tu ești nesocotit 

Când cauţi să-ţi recapeţi nevrednica soţie, 

De care te scăpase un zeii prielnic ţie. 

In doru-i, peţitorii, orbiţii, aŭ jurat; 

Speranţa însă, zea cea dulce, La îndemnat, 

Nu tu ș'a ta putere. Ei dar să te răzbune; — 

Deși "on zadar cred dinșii că Cerul le-o impune; 
Căci legea-l înţeleaptă și știe osebi 

Dac’ aï jurat cu sila și fără a o voi. 

Nu! Nu-mi jertfesc odrasla. Ce! Tu sai mulţumire 
De a soţiei tale prea dreaptă pedepsire, 

Iar eŭ să-mi plâng copila amar, necontenit, 
Fiindcă am fost cu dînsa crud și nelegiuit! 
Aceasta-l lămurirea-mi în câteva cuvinte. 

Tu mintea ţi-o poţi perde, dar eŭ rămân cu minte. 


Corul 
Altfel vorbea odată, acum vorbește-altfel, 
Dar vrea să-și cruţe fiica: dreptatea e cu el. 
Menelaos 


Nenorocit de mine, prietenii mă lasă! 


Agamemnon 


Nu, dacă a ta purtare n'o fi neomenoasă. 


Menelaos 
Ati mai suntem noi Du acelorași părinţi ? 
Agamemnon 
Suntem în cuminţie, nu în nesocotinţi. 
Menelaos 
Amicii între dînşii împart nenorocirea. 
Agamemnon 
Prin bine, nu prin rele, să-mi dobindești iubirea. 
Menelaos 


Nu vrei în astă luptă salut? întreaga-Eladă ? 


Agamemnon 


Vai! Dinsa-i ca și tine a nebuniei pradă ! 


Menelaos 
Fi! mindru de-al tëŭ sceptru, sărmane trădător. 
Eŭ voii căta aiurea amici și ajutor. 


www.dacoromanica.ro 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 623 


SCENA DI 
Aceiași, Trimisul 
Trimisul 


O | rege Agamemnon, ţi-aduc aicea fiia, 

Acea cul în palatu-ţi îi zici Iphighenia. 

Cu dinsa a ei mamă, soţia ta veni; 

De-asemeni și Orestes. Te poţi înveseli 

Căci ochi-ţi maŭ fost vrednici de mult să le privească, 
De cale obosite, aŭ stat să-și răcorească 
Gingaşele picioare în limpede izvor, 

Dădură ’ndată drumul la telegarii lor, 

Ca după adăpare să pască ?n cea câmpie, 

Iar eŭ venii nainte să-ţi spun de-o bucurie. 
Oștirea și aflat-a că fiica ta sosi, 

Căci vestea ca un fulger la toţi se răspindi, 
Mulțimea ca so vadă dă repede năvală — 

Cei mari atrag privirea oriunde cu-a lor fală — 
Şi oamenii se 'ntreabă: Vr'o nuntă or fi gătind? 
Ori altă desfătare ? Sai regele dorind 

De-o fiică, o aduse azi pe neașteptate? 

Zic alţii: »'Taina nunţii voind să i-o arate 

Dai jertfe Artemidei 1) în chiar al ei regat. 

Aŭ cine-i va fi soţul ?u — Vedeţi neîntărziat 
De sacrele panere, cununi vă *'mpodobească, 
Serbarea Menelaos în toate-o rînduiască. 

Să "'nceapă cânt de flaut, să 'nceapă vesel joc, 
Această zi fecioarei aduce mult noroc. 


Agamemnon 


ID mulţumesc, dar intră în astă locuinţă, 
Vor merge bine toate cu-a Cerului voinţă. 


SCENA 1V 
Aceiași, afară de Trimis 
Agamemnon 


Vai! Cum să 'ncep acuma? Ce-ar fi de cuvintat? 
In a ursitei mreje făr” de folos mă sbat. 

Un zeii mi-a 'ntins o cursă, fu în a lui urzire 
Maï vrednic decât mine. E mare norocire 

Să fil născut din plebe! Poţi spune gîndul t&ă, 
Poţi plânge după voie; dar astea te prind răă 
Când ești un om de frunte. In orice 'mprejurare 
Avem să ţinem seamă de-a noastră 'naltă stare, 
Şi robi suntem mulţimii. Roșesc a lăcrăma, 
Roșesc să nu vărs lacrimi, când am a îndura 
Restriștea cea maï crudă. Cu asta de-ași sfirși-o | 
Dar ce voiii spune soaţei ? Cum oare von primi-o? 


1) Fecioarele nainte de miritiș eraii consacrate Herei aa Artemidel. 


624 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Cum voiii privi la dinsal Venind fär’ so chem eŭ 
La culme duce jalea ce-apasă pieptul mei, 

Şi iarăși cu tot dreptul aicea ea sosește 

Când își mărită fata, comoara ei dăruește. 

Şi vine ca să afle ce crimă am în gînd! 

Fecioară neferice l— Fecioară ? Nu... Curînd 

Se va "nsoţi cu Haides — ursita-i mult mă doare, 
Parc? o aud zicendu-mi, cu rugă mișcătoare: 

„O tată, mă dai morţii ? Ca mine să nuntiţi, 

Şi tu și toţi aceia ce sunt aï tăi iubiţi lu 
Ş'Orestes, pruncul nostru, rosti-va lingă mine 
Nedeslușite plângeri, de jale-adincă pline. 

Vai! Paris prin răpirea Elenei m'a perdut! 

E vina lui că sufer un chin neîntrecut. 


Corul 


Mişcată sunt de-asemeni și, cât stă în căderea 
Străinelor ca mine, vă "mpărtășesc durerea. 


Menelaos 


A stringe mâna-ţi dreaptă să-mi De îngăduit. 


s Agamemnon 


Da, tu triumfi acuma, eù sunt cel biruit. 


Menelaos 


Să-mi fie martor Pelops, al lui Atreus tată, 
Audă-acel prin care viața ne-a fost dată: 

Cu inimă deschisă căta-voi să-ţi vorbesc, 

Fătiș şi fără ”nconjur tot gindul să-mi vădesc. 
Când te-am văzut în lacrimi, cuprins am fost de jale 
Sam lăcrămat eŭ însumi de-amarul soartei tale. 
Schimbat e al mei cuget; nu te-oiii mai chinui. 
Simţesc ca tine-acuma și te vo sfătui 

Să nu-ţi omori topila; să nu te perzi pe tine 
Spre-a face a mea plăcere. Căci doar nu se cuvine 
Să suferi tu atâta ca vesel să fiù eŭ, 

Nici neamul tăi să piară ca să trăiască-al men, 
Ce-i ținta mea ? Să-mi captt soţia cea răpită, 

Dar n'ași găsi o alta, şi chiar desăvirșită? 

Cum! pentru o femee, un frate să-mi jertfesc? 
In locul unui bine, un r&ti să-mi dobindese? 
Vorbit-am nebunește, ca tînăr fără minte: 

A-şi omori odrasla e crud pentr'un părinte. 
De-altmintreli, amintindu-mi că suntem dintr'un neam 
Eu și Iphighenia, simţesc că milă am 

De nefericea fată, ce-are a fi jertfită 

Hymenului mei. Oare cu ce-i împărtășită 

La faptele Elenei ? — Dă drumul la oștiri, 

Din Aulis plece toate. Cu-a tale tînguiri 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Nu-mi maï aduce lacrimi. De am și eŭ vr'o parte 
In prorocia care de-o fiică te desparte, 

Renunţ la partea aceea și ţie o hărăzesc. 

Mě las de crude planuri; și lucrul e firesc: 

De dragostea frăţească părerea mi-e schimbată, 
Un om cinstit se pleacă la dreapta judecată. 


Corul 


Cuvinte generoase și care n'ar sta răi 
Lui Tantalos, divinul. Eşti demn de neamul (en. 


Agamemnon 


Mirat sunt și mă bucur că sufletu-ţi revine 
La simţiminte bune și vrednice de tine. 


a a 


Amorul și-ambiţiunea pe fraţi îi invrăjbesc. 
De-asemenea frăţie, ce rea o socotesc 
Pentru-amiîndoi, mi-e groază. Dar vajnica ursită 
Vrea ca Iphighenia să fie azi jertfită, 


Menelaos ` 


La jertfa asta cine te ar putea sili? 


Agamemnon 


Oştirile Eladei ce contra-mi s'ar uni. 


Menelaos 


Nu, dacă la căminu-ţi se 'ntoarce a ta fie. 


Agamemnon 


Pot să-i ascund plecarea ; dar tot o să se știe.... 


Menelaos 


Ce oare ?... Nici mulţimea prea mult nu-i de temut. 


Agamemnon 
Oracolul prin Kalhas va fi de toţi știut. 
d Menelaos 
Nu, de-o muri nainte; și greŭ nu-i, mi se pare. 
Agamemnon 
O pacoste je prorocii, cu rîvna lor cea mare. 
Menelaos 
Nu sunt buni de nimica. La ce pot folosi? 
Agamemnon 


Nu-ţi este teamă însă de gîndul ce-mi veni? 


Menelaos 


Cum să mă tem de-un lucru ce cunoscut nu-mi este? 


625 


IPIIIGHENIA ÎN AULIDA 


Agamemnon 


Feciorul lui Sisyphos D le știe toate aceste. 


Menelaos 


De el tu să aï grijă? De el sam grijă eŭ? 


Agamemnon 


Viclean e și de partea mulţimii stă merei. 


Menelaos 


Da, ambiţiunea ’l roade: e o boală 'ngrijitoare. 


Agamemnon 
Deci cugetă la dinsul și vezi-l în picioare, 
In mijlocul oștirii, spunend la toţi, pornit, 
De-oracolul lui Kalhas, cum am făgăduit 
Copila lui Artemis ș'acum dau tot uitării. 
L'or asculta Elinii și, pradă ajunși turbării, 
Ne-or sugruma pe ambii și pe-a mea fiică apoi. 
De vom fugi la Argos, veni-vor după noi, 
Mi-or prăpădi cetatea, a mele ţări iubite, 
Și zidurile care sunt de Ciclopi clădite. 
Vai! jalea ce-i pe mine, ce avuiŭ a îndura ! 
Când printre ostășime tu frate vei umbla, 
Fii bun și priveghează, doar n'ar afla nimica 
Soţia-mi inainte de a-mă da lui Haides fiica, 
De ale sale lacrimi să fù măcar scutit. 


(Corului) 
Voi însă, nici o vorbă din câte-aţi auzit. (Esi). 


Corul (singur) 
(Strofă) 

Fericiţi aceia care gustă fâră de pornire 

În curată însoţire 

A lui Kipris desfătări, 
Şi nu simt în a lor suflet prea turbate avintări 

Când în inimi le trimite 
Eros cel cu păr de aur a plăcerilor săgeți, 
Care două sînt la număr: una *mparte bunălăţi, 

Alta suferinţi cumplite. 
Pe aceasta, Afrodito, depărteaz-o de-al men pat. 
Dă-mi tu harul să insuflu dragoste neprihănită, 
De dorinţe necurate veșnic să mă văd ferită 
Fă să știi ce e amorul, dar amorul cumpătat. 

(Antistrofă) 

Navem noi, muritorii, un sulet, o simţire. 
Purtarea dovedește pe cel ce-i bun din fire. 
O creştere frumoasă e drumul cel mai drept 
Și sigur spre virtute, căci omul înţelept 

Prin modestie *ncepe. 
Dar meritul de frunte e de-a putea pricepe 


1) Adică Odyseus, care trecea drept fiul natural al luf Sisyphos. 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 627 


Ce este datoria, de-a o putea simţi. 
Atunci fár’ îndoială 
Prin ale tale fapte pe veci poţi dobindi 
Nepreţuită fală. 
Femeile de vor 
Un nume bun să aibă, ferească-se cu spaimă 
De-un vinovat amor. 
Bărbatul de rivnește la a virtuţei faimă 
Să fie cumpătat. 
In luptele la care 
Jaŭ parte cetăţenii spre a ţării înălţare, 
Tel bine-cuvintat. 
(Epod) 
VU într'o zi, ol Paris, pe locurile "o care 
Boar ca toţi boarii, păziseși pân” atunci 
A Idei albe junci, 
Zicend arii barbare, 
Pe-Olympos 1) imitând, 
Şi pe frigianul fluer ca dinsul modulâni. 
Pășteai juncile tale, cu ugerile pline, 
Când aï ajuns să judeci ființele divine. 
Atunci, de-amor mânat, 
Sosit-a! în Elada la mîndrele palate, 
Cu fildeș încrustate, 
Şi unde-ai insuflat 
Privirile-ţi Elenei, acea pornire vie 
Ce însuţi ai sorbit-o din ale ei priviri. 
Cereștile ?nvrăjbiri 
Adus-aii între oameni cumplită dușmănie 
San îndemnat Elada să cadă pe Troeni 
Cu toate-a sale vase, cu toţi ai săi oșteni. 


Al Ce desfătări nespuse celor mar! sunt hotărite! 
Uite-a regelui copilă, uite-odrasla lui Tyndar: 
Din măreţi regi coborite 
Spre măriri se urcă iar. 
Muritorul neferice, cărui soarta fu haină, 
Vede zei în cei puternici, pe avuţi îi vede zei. 
Staţi, fecioarelor din Kalhis, să primim noi pe regină 
Când lăsa-va carul eï. 
Cu-ale voastre mâni drept sprijin fără grei să se coboare. 
Să fim bine-voitoare 
Doar nu sar înfricoșa 
A lui Agamemnon fiică ce acum aici ne vine. 
Pe străinele din Argos, noi, de-asemenea străine, 
De orice temere şi grijă să cătăm a le cruța. 


Cortina 


1) Creatorul muzicei eline, după Plutarch. 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


ACTUL III 


SCENA | 
Klytemnestra, Iphighenia (sosind întrun car cu copilul Orestes), apoi Agamemnon 
Kilytemnestra (către femeile din cor) 


Semn de noroc îmi pare frumoasa-vă primire 
Şi ale voastre vorbe de bună prevestire. 
Da, sper că însoţirea ce ne-a mânat aci, 
Pe fii-mea și pe mine, pe toţi ne-o ferici. 


(Unor femen) 
Voi, darurile mele, pentru-a ei nuntă aduse, 
De-acolo mi le scoateţi; în cort să fie puse. 
(Iphigheniel) 
Tu, fiico, lasă carul, și gingașu-ţi picior 
Il pune jos. 
(La câteva femel) 
Luaţi-o, copilelor uşor 
Şi sprijiniți-l pașii. Fiți bune și cu mine 
Şi dați-mi mâna voastră, să mă cobor cu bine. 
(Altor femel) 


lar voi ţineţi-mi caii; căci calul cel sperios 
Ia vînt pentru-o nimica. Aduceţi-mi frumos 
Pe-Orestes, pruncul nostru, ce virstă mică are. 


(Lui Orestes) 


Te-a adormit, copile, a carului mișcare ? 
Te scoală și fil vesel, căci sora-ţi va nunti. 
Vlăstar din neam ilustru, azi te vei înrudi 
C'un om ilustru, fiul unor ființi divine. 


(Iphigheniei) 
Iphighenio, vino alăturea de mine, 
Străinele vedea-vor, la not când s?or uita 
Cât sunt de fericită. Vin” spre a saluta 
Pe-al tăi iubit părinte. 
(Lul Agamemnon care a şi intrat în scenă) 
O! rege prea mărite, 

Sosit-am: ale tale porunci sunt împlinite. 

Iphighenia 
Ingădue-mi, o mamă, spre tatăl men să zbor, 
La peptul meii a-l stringe. 

(Lui Agamemnon) 


O! tată mult mi-e dor 
Să te coprind în braţe, "mi-e dor să cat la tine 
După "'ndelungă lipsă. 


wWww.dacoromanica.ro 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


(KIytemnestrel) 


De răi tu nu mă ţine. 


Klytemnestra 


Nu am de ce. (Ariătând pe Agamemnon) 
Acestui, din câţi copii i-am dat, 
Tu dragoste mai multă oricând Lat arătat. 


Iphighenia Out Agamemnon) 


Mi-aduce revederea-ţi nespusă fericire. 
Agamemnon 


Pătruns sunt și ei, fiico, de dulcea ta simţire. 


Iphighenia 
Fii vesel! — O! ce bine că miat adus aici. 
Agamemnon 
Eŭ nu ştii dacă este saŭ nu-i așa cum zici. 
Iphighenia 
Te bucură sosirea-mi, și trist te uiţi la mine! 


Agamemnon 


De-un cap de oști, de-un rege ce grijă nu se ține! 


Iphighenia 


Cu mine fil acuma, iar nu cu grija ta, 


Agamemnon 


Cu tine sunt de sigur, nu cuget altceva. 
Iphighenia 
Inseninează-ţi fruntea, privirea-ţă îndulcește. 
Agamemnon 
Iphighenio, 's vesel cât mi se 'ngăduește, 
Iphighenia 
Şi totuși văd că lacrimi în ochii tăi apar. 
Agamemnon 
Pe multă vreme zeii ne vor desparte iar. 
Iphighenia 
Nu ştiă ce vrei a spune şi o ghicesc, îmi pare. 
Agamemnon 


Vorbirea-ţi înțeleaptă mă tulbură mai tare. 


629 


630 IPIIIGHENIA ÎN AULIDA 
Iphighenia 
Vorbi-voiii nebunește, ca să te ”nveselesc. 


Agamemnon (a parte) 
Vai | eren îmi vine-a tace l 
(Iphigheniet) 
Cu tine më mîndresc.,... 
Iphighenia 
Rămâi cu-ai (ët fil, tată, nu-ţi mal lăsa căminul. 


Agamemnon 


Aşi vrea, dar nu se poate; ș'aceasta-mi este chinul. 


Iphighenia 


Blestem războiul, răul ce-o rudă ne-a făcut. 


Agamemnon 
Vor fi perduți și alţii, cum eŭ am fost perdut. 
Iphighenia 
Tu at avut în Aulis o lungă zăbovire. 


Agamemnon 


Ceva më maï reţine, cum și pe-a mea oștire. 


Iphighenia 
Ce țărm anume este de Phryghieni locuit? 


Agamemnon 
Acel pe care Paris să nu mai fi trăit! 
Iphighenia 
Astfel pe multe zile mă lasă al men tată ? 
Agamemnon 
Mă va lăsa și fil-mea pe vreme "ndelungată. 
Iphighenia 
De ce pe mări cu tine nu pot acum pleca! 
Agamemnon 
Vei face-un drum în care tu nu mă vel uita! 
Iphighenia 
M'oi imbarca cu mama ori singură m'oi duce? 


Agamemnon 


Nici ep nici a ta mamă nu te vom maï conduce. 


IPIIIGHENIA ÎN AULIDA 631 


Iphighenia 


Au altui neam vrei, tată, să mă încredinţezi ? 


Agamemnon 


Destul așa, ca fată mult să nu cercetezi. 


Iphighenia 
Să-mi vii din Phryghia grabnic, cu fală strălucită. 


Agamemnon 


Intăi voii face-aice o jertfă legiuită. 


Iphighenia 


Dă-mi voe lingă tine s'o văd cât de puţin. 


Agamemnon 


Vei fi ling” apa sfintă; o veï vedea deplin. 


Iphighenia 
Nu vom putea cu danţuri să ?nconjurăm altarul? 


Agamemnon (a parte) 
Slăvită neștiinţă, ce dulce-ţi este harul! 
(Iphigheniel) 


Te du în cort acuma, căci cuviincios nu-l 

Să se arate-o fată în ochi! orişicul. 

Dar dă-m! o sărutare; amară sărutare, 

Ca uoil ce vom fi mult timp în depărtare. 

O blânzi obraji, për de-aur, o sîn mult drăgălaș, 
Ce văii v'aduse-Elena, al luï Priam oraș! 

Tac însă; 'mi scoate lacrimi această desmerdare. 
Hat, du-te! (phighenia intră in cort). 


SCENA II 
Agamemnon, Klytemnestra 


Agamemnon (Klytemnestret) 


Şi tu iartă a mea înduioșare. 
Imi vine grei că trebui pe fiica-mi so mărit. 
De sigur pentru dinsa e lucru de dorit. 
Dar trist e pentru mine, căci e-o ursită crudă 
A da ’n străini copilul crescut cu-atâta trudă. 


Klytemnestra 


Nu-s fără minte, rege; simțind că doar şi ei 
Voïŭ suferi ca tine când pentru hymenei 

Imi voi conduce fata, nu pot să-ţi fac erio vină. 
Așa-l obșteasca lege, și vremea te alină. 

Deci, știi cum se numeşte acel ce-mi va lua 
Copila : care însă e neamul, ţara sa? 


632 IPIIIGHENIA ÎN AULIDA 


Agamemnon 


Avu Asopos í) fiică; Egina a numit-o. 


Klytemnestra 


C'un om ori c'un zeii, rege, Asopos a ’nsoțit-o? 


Agamemnon 


Cu Zeus, iar Eakos din sinu-i s'a născut, 


Klytemnestra 


Şi cine moștenit-a al ăstui rege-avut? 


Agamemnon 


Peleus ce luat-a pe-a lui Nereus fată. 


Klytemnestra 


A zeilor voinţă aică fu ascultată ? 


Agamemnon 


Făgăduise Zeus, Nereus s'a ’nvoit. 


Klytemnestra 


Dar unde fost-a nunta ? În valuri s’aŭ unit? 


Agamemnon 


Pe-un munte unde Hiron, prorocul, locuește. 


Klytemnestra 


In locul unde neamul centauric vieţuește? 


Agamemnon 


D 


Da, nunta lui Peleus acolo s'a făcut. 


Klytemnestra 


Pe Achileus, Thetis ori Hiron l’a crescut ? 


Agamemnon 


Da, Hiron; vru să-l cruţe de tina omenească. 


Klytemnestra 
Cuminte crescětorul; și cine-a dat să-l crească 
Un om așa cuminte, a fost prea înţelept. 


A gamemnon 


Vezi cine-ţi ia copila? 


Klytemnestra 


O merită, ce-i drept. 
Ce parte a Eladei e a lui ţară? 


1) Rege al Phliontel. 


IPILIGIIENIA ÎN AULIDA 633 


Agamemnon 
Phtia, 
De lingă Apidanos 1). 


Klytemnestra 


Acolo-mi duce fija ? 


Agamemnon 


Când dinsu-l va fi soţul, pe el ìl va privi. 


Klytemnestra 


Deci fericiţi să fie! Când îi vei însoţi? 


Agamemnon 


Când va ajunge luna la faza priitoare. 


Klytemnestra 


Jertfişi naintea nunţii zeiţei protectoare ? 


Agamemnon 


Jertfi-voiti ; la aceasta mi-e gîndul aţintit, 


Klytemnestra 


Şi după nuntă urma-va festinul cuvenit ? 


Agamemnon 


Da, după jertfa care de zel cerută este, 


Klytemnestra 


Și unde se va face ospăț pentru neveste? 


Agamemnon 


Chiar ling'a noastră flotă cu pupe de-admirat. 


Klytemnestra 


De trebueşte, fă-o; dar de n'ar fi păcat! 


Agamemnon 


Ştii ce să faci femee ? Vezi şi mascultă bine.. 


Klytemnestra 


Ce e? Vorbește. Veșnic am ascultat de tine. 


Agamemnon 


Noi sioguri, chiar aice, când mirele o vrea.,.. 


Klytemnestra 


Vei împlini, în lipsa-mi, ce-i în căderea mea ? 


1) Fluviă din Thesalia, 


634 


IPILIGIIENIA ÎN AULIDA 


Agamemnon 


Mi-oi mărita copila de faţă cu oștirea. 


Klytemnestra 


Eŭ însă unde fi-voiŭù ? 


Agamemnon 

La Argos ţi-e menirea. 
De celelalte fete, femee, nu uita. ` 
Klytemnestra 


Să-mi las dar fiica ? Cine făclia-o va purta ? 


Agamemnon 


'Ținea-voiti eŭ la nuntă, cum trebui, o făclie. 


Kilytemnestra 


Altfel e obiceiul, ce-ţi pasă însă ţie? 


A gamemnon 


Nu trebui ca tu, soața-mi, printre oșteni să fif. 


Klytemnestra 


Dar trebui ca eŭ, mama, să ’nsor pe-ai mei copii. 


Agamemnon 


Eï! stai a noastre fete la Argos părăsite! 


Klytemnestra 


Curatele lor case prea bine sunt păzite. 


Agamemnon 


Supune-te, 


Klytemnestra 


Nu, rege, jur pe zeiţa cui 
Se ’nchină toţi în Argos! A ta domnie nu-i 
In casă, ci 'n afară, pe mine mă privește 
Tot ce, pe sfintă lege, la nunţi s'obișnuește. 


(Intră şi ea in cort). 


SCENA III 
Agamemnon (singur) 


Vai mie! Cu tărie zadarnic am luptat. 

M'a înșelat nădejdea și n'am îndepărtat 
De-aci pe-a mea soţie. Alerg la născocire, 
Mă port cu viclenie, spre trista amăgire 

A unor dragi fiinţe: și tot nu izbutesc ! 
Dar cu divinul Kalhas voiii încă să vorbesc 


IPIIIGIIENIA ÎN AULIDA 


De a zeiţei vrere, de vajnica poruncă, 

Ce, spre-al Eladei bine, în jale mă aruncă. 
Un om cuminte cată la vatra-i a avea 
Nevastă blândă, bună, ori ne'nsurat să stea 


(Se depărteuză), 


Corul (singur) 
(Strofă) 


Veni-vor la Simois, cu unde spumegoase, 
Cu unde argintii, 
Puterile Eladei: o mie mîndre vase 
Şi oaste mii de mii. 
Robi-vor [lionul, Troada cea vestită, 
De Phoibos îndrăgită 1) 
Şi unde, zic, Casandra, pe fruntea ei purtând 
Cunună de verzi lauri, își zmulge, tot strigând, 
Cosiţele-i de aur, când zeul cui slujeşte 
De cele viitoare prin glasul ei vorbește. 


(Antistrofă) 


Şi de pe metereze Phryghienii vor privi, 

De pe-ale Troii ziduri Phryghienii aŭ să cate, 
Când Ares va sosi, — 

De visle-adus pe vase cu pupe minunate, 

Purtând scut de aramă; în scop de-a relua 
Din curţile troiene, 
Prin oştile-argiene, 
Și ’n țară a 'napoia 

Pe sora a doi gemeni pe care muritorii, 

Ce-i văd lucind în slavă, îi chiamă Dioscorii, 


(Epod) 


Impresurând Pergamon, orașul Phryghian, 
Și turnurile sale,-cu oștile 'ncruntate, 
Smulgend de pe mii trupuri mii capete tăiate 

De paloșu-i dușman, 
Dărmând cetatea, toată și pân” în temelie, 

Crud Ares va lovi 

Şi blei va ment 
Pe-a lui Priam copile, pe-a lui Priam soţie. 
Atunci Elena, fiica lui Zeus, va afla 
Păcatul ce fâcut-a călcând credinţa sa. 

O! ceruri, în vecie 

Să nu îndur nici eŭ 

Nici neam de neamul me 

O grijă-atât de vie 

Pe cât o vor simţi 


1) Troada era consacrată lui Phoibos. 


636 


IPIIIGIIENIA ÎN AULIDA 


Bogatele Lydiene 
Femeile Phryghiene, 
Când învirtindu-și furca, astfel își vor grăi: 
„Aŭ cine, spre-a mă duce 
Ca sclavă "na lui casă, de plete-o să m'apuce, 
Şi o să mă ripească din ăst oraș iubit 
De-ai sët duşmani robit ?« 
A lebedei odraslă le-aduce-așa ursită, 
De-o fi adevărat 
Că ea fu dalbei păsări de Leda hărăzită, 
Când subt Set chip chiar Zeus i s'a înfățișat ; 
Dac astă întîmplare în vechi scripturi păstrată 
Nu-i numai o poveste ce ?n lume împrăștiată 
Avu, fár’ de cuvint, 
La oameni crezămint. 


ACTUL IV 
SCENA I 


Achileus, apot Klytemnestra 
Achileus 


Ai unde-i capul oastei? Ce slugă-o să-l vestească 
Că fiul lui Peleus venit-a să-l vorbească ? 

Ce! n'așteptăm cu toţii, cu-același aprig dor, 

Ca pe-Eurip să sufle vint binevoitor ? 

Căci mulţi din cei ce-oftează pe ţărmurile-aceste 
Lăsară vetre goale, ei neavând neveste, 

Dar iarăși mulţi, soţie, copil aŭ părăsit; 

Dän! într'atât Elinul, de zei însufleţit, 

Priveşte astă luptă cu-o pasiune vie. 

Eŭ unul n'oiii ascunde ce-mi stă pe suflet mie; 
De-asemeni fiecare arate păsul sën, 

Plecat-am din Pharsala, lăsa! pe tatăl mei, 

Ca trindavile vinturi să më reţie-aice ? 

De-abia "mt înfrîn oștirea ce nu "'ncetează a-mi zice, 
Cu glas viii: »Achileus, de ce mai zăbovești? 
Plecăm ori nu spre Troia ? De vrei să făptuești 
Acuma făptueşte, saŭ ne trimite-acasă. 
De-ajuns cu ?ncetineala ce pe Atrizi i-apasă lu 


Klytemnestra (eşind din cort) 


Odraslă a lui Nereus, din cort am auzit 
Cuvintele-ţi şi grabnic spre tine am venit. 


Achileus 


Sfială sfintă | cine-i acea care-mi vorbește ? 
Ce nobilă mîndreță pe faţa-i străluceşte | 


www.dacoromanica.ro 


IPIIIGIIENIA ÎN AULIDA 


Klytemnestra 
Mă vezi întăia oară și cine sunt nu știi: 
Fireşte! Bine-i însă așa sfios să fi. 
Achileus 
Dar cine eşti, femee ? de ce ai fost mânată 
In tabăra danae, într'o mulţime-armată ? 
Klytemnestra 
Mě chiamă Klytemnestra, din Leda më născui, 
Bărbat mi-e Agamemnon. 
Achileus 


Tot ce căta să spui, 
Scurt, lămurit ai spus-o; dar nu mi se cuvine 
Cu tine-a sta de vorbă (vrea să plece). 


Klytemnestra 
Oprește! Fugi de mine? 
Dă-mi måna; fie-ţi nunta scutită de orce r&ă. 
Achileus 


Să daŭ cu tine mâna? Më tem de soţul tăi, 
Nimic a te atinge nu mă îndritueșşte. 


Klytemnestra 
O! fiù al Nereidei, cen mare locuește, 
Ca mire-al fiicei mele nu ești indrituit ? 

Achileus 

Vorbeşti de însoţire? Mă vezi înmărmurit. 
Dar poate-o rătăcire te îmboldeşte a-mi spune 
Cuvinte așa ciudate. 

Klytemnestra 


Sfiala se impune 
Cu niște noi prieteni, ce zic de însurat. 


Achileus 
Să iaŭ pe-a ta copilă nici când n'am cugetat, 
Nu mi-aii vorbit Atrizii de-asemenea ?nsoţire. 
Klytemnestra 
Ce însemnează asta ? Pricep a ta uimire, 
Căci cu-ale tale vorbe și tu mult mă uimești. 
Achileus 


Vezi dacă taina-aceasta maï poţi s'o deslușești; 
Ori să ”ncercăm noi ambii, căci prea nepotrivită 
Ne fuse convorbirea. 


638 


IPHIGIIENIA ÎN AULIDA 


Klytemnestra 
Am fost dar amăgită | 
Am pregătit o nuntă ce no să aibă loc. 
Roşesc! 
Achileus 
De ambii poate aŭ vrut să-și bată joc. 
Dar fii nepăsătoare, spre grijă nu te-abate. 
Klytemnestra 
Adio ; nu pot ochi-mi la tine să mai cate. 
Vai! prea batjocorită, prea înșelată fui. 
Achileus 


Și eŭ iți zic adio. Voiùŭ în lăcașul lui 
Să văd pe Agamemnon. (Vrea să intre în cort) 


SCENA II 
Aceiași, Bătrânul 
B&trânul (lui Achileus) 


Nu te maï du, străine, 
Urmaș al lui Eakos; am de vorbit cu tine, 
Fiii falnic al zeițe! ; (Klytemnestrei) şi ţie-am de vorbit, 
Odraslă-a Ledeï. 

Achileus 

Cine mă strigă-aşa zorit, 
Ţinând crăpată uşa ? Ce voce prăpădită! 

Bătrânul 
Un rob ; un om ce mindru de trista lui ursită 


Nu e. 


Achileus 


Al cui ești însă ? al mei, nu, negreșit.— 


N'avul cu Agamemnon nimic de împărţit. 


BEtrânul 


Al celei ce stă colo; i-am fost dat de-al ei tată. 


Achileus 


Pricep. Dar ce-ai cu mine? ce vrei? vorbește-odată | 


BEtrânul 


In faţa-acestei use sunteţi chiar numai voi ? 


Achileus 


Grăeşte fără teamă, suntem chiar numai noi. 
Dar eși din cortul cela. 


wWww.dacoromanica.ro 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Betrânul 
O soartă, cuminţie | 
In voi îmi e nădejdea ; scăpaţi pe cei scumpi miel 
Achileus 


Vestește a pericol, te face a te-ngriji. 


Klytemmnestra (b&trânului) 


Ia-mi mâna, prinde suflet, și nu mai zăbovi. 


BEtrânul 


Slujit-am cu credinţă pe fii tăi, pe tine. 


Klytemnestra 


Că ești o slugă veche în casa mea, ştii bine. 


BEtrânul 


Ca parte-a zestrei tale ful soţului tăi dat. 


Klytemnestra 


Da, m’aï urmat la Argos și tot la mine-ai stat. 


Bătrânul 


Decât lui Agamemnon mai devotat sunt ţie. 


Klytemnestra 


Ce vrei să zici ? Maï iute. 


Bătrânul 
Ucisă o să fie 
Copila-ţi de-al eï tată, de însăși mâna lui. 
Klytemnestra 


Cum! aiurești bătrâne ? Mi-e groază de ce spui! 


B&trânul 


Vrea gîtu-ï alb să-l taie cu nemiloasa pală. 


Klytemnestra 


Restriște-amară | Soţu-mi căzut-a în zminteală | 


BEtrânul 


Cuminte e în toate, dar cu vot e zmintit. 


Klytemnestra 


De unde planul ăsta ? Ce zei crud l'a 'mboldit ? 


Be&trânul 


Oracolul lui Kalhas; altfel, a zis, oștirea 
Nu pleacă..... 


639 


640 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Klytemnestra 


Unde ?... — Asupra-mi veni nenorocirea 


Ş'asupra fiicei mele!... Un tată o va jertfi! — 


Bătrânul 


Spui unde? Către Troia, ca doar și-o dobindi 
Soţia Menelaos. 


Klytemnestra 


Deci soarta-așa voește: 
Să nu se'ntoarcă-Elena cât fiica mea trăește ? 


BEtrânul 
Ştii totul. Artemidei va da-o soţul tăi. 


Klytemnestra 


Spre-a mă aduce aice scorni un hymeneii ? 


B&trânul 


Gindi că în dorinţa să vezi pe-a ta copilă 
Cu-ăst eroi unită, veni-vei fără silă. 


Klytemnestra 


Vai! vai! Iphighenio, la moarte te-am adus. 
Pe tine și pe mine! 


Bătrânul 


AU dat de-un păs nespus! 
Prea crud fu Agamemnon. 


Klytemnestra 
O! cum îmi vine-a plânge! 
Bătrânul 
Plângi, căci perzi o copilă şi inima-ţi se frânge. 
Klytemnestra 
De unde sf aceste ? Cum le-ai putut afla ? 
Bătrânul 


Spre tine cu-o scrisoare, ce nu mai semăna 
Cu cea dintâi, plecasem. 


Klytemnestra 


Voia să mă oprească 
Să nu-mi aduc fecioara ori să mă îmboldească °? 


Bătrânul 


Ba te oprea. Cuminte atunci al tăă bărbat! 


wWww.dacoromanica.ro 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 641 


Klytemnestra 


De ce, cu-acea scrisoare fiind însărcinat, 
Nu 'mi-o dăduși, bătrâne ? 


BEtrânul 


Din mâni răpită-mi fuse 
De Menelaos; dinsul urgie vă aduse. 


Klytemnestra 


Auzi, fii al lui Thetis şi al lui Peleus! 


Achileus 


Da, 
ID văd nenorocirea. Și nici eŭ nu voit sta 
Nepăsător de faţă cu-așa insultă vie. 


Klytemnestra 


Imi vor ucide fiica; şa ta căsătorie 
Sluji drept născocire, spre a ne amăgi. 


Achileus 


Bărbatului (ën însumi nu am a-l mulţumi. 
Nu voii lăsa să treacă astfel a lui purtare. 


Klytemnestra 


Cad fără de ruşine, eŭ, biată muritoare, 

Lat tăi genunchi, odraslă a fiicei unui ze. 

De ce ași fi trufașă ? să-mi pară lucru grei 
Când pot să-mi mintui fiica? De mine fie-ţi milă, 
Fiu al divinei Thetis, ajută pe-o copilă 

Ce a crezut zadarnic că soţul săii vei fi. 

O aduceam aice spre a ţi-o hărăzi. 

Pe capul ei cununa am pus-o pentru tine. 

Și iată că aevea la moarte crudă vinel 

A ta va fi rușinea de no vel ajuta. 

Deşi nu ţi-a fost partea so duci în casa ta, 

Ea cel puţin de nume ţi-a fost un timp soţie. 
Pe maica ta, pe dreapta-ţă te jur, pe-a ta bărbie. 
Eram să pier prin tine, tu să më miîntui dar. 

Ai Lët genunchi acuma sunt singuru-mi altar, 
Eşti singuru-mi prieten. D'urzirea înfricoșată 

A regelui aï ştire. Şi eŭ, femee, iată, 

Mă aflu într”o oaste, cu oameni nenfrinaţi, 
Cutezători la rele, dest îndemănaţi, 

Când vor, să facă bine. O mână-ocrotitoare 

De 'ntinzi asupra noastră, ne vom găsi scăpare ; 
De nu, suntem perdute. 


642 IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Corul 


Maternitatea e 
Putere mare, farmec mat tare ca orice. 
Pentru-ai săi fii femeea îndură lesne toate. 


Achileus 
Am inimă pătrunsă de generositate. 
Pe cât se "'nduioşează văzând nenorociri, 
Pe-atât păstrează cumpăt la orice fericiri. 
Cu astfel de urmare un om e "pn drept să spere 
Că-și va conduce viaţa precum raţiunea cere. 
De vocea 'nţelepciunii n'ascultă cei mai mulţi. 
Sunt şi prilejuri însă când trebui s'o asculţi. 
Eŭ, cel crescut de Hiron, un om așa cuminte, 
A fi deschis la suflet am orişicând aminte. 
Supus în totdeauna Atrizii m'or găsi 
Cât fi-vor drepți eï însiși, nu când nedrepţi vor fi. 
Aici, ca şi la Troia, în plină neatirnare, 
Aduce-voiti cu lancea lui Ares cinste mare. 
Voiŭ face pentru tine, pe care te lovesc 
Ai tăi așa năpraznic, tot ce-mi închipuesc 
Că poate face-un tînăr; căci am de tine milă. 
Şi nu va fi jertiită sărmana ta copilă 
Ce o clipă drept mireasa-mi în lume-a trecut. 
Nu voiii cu-a mea liinţă pe rege să-l ajut 
In trista lui urzire, nic! gingașa fecioară, 
Făr'să ridic ep arma, prin numele-mi să moară. 
Drept e că Agamemnon peirii o s'o dea; 
Dar tot m'aş crede culpeș, când din pricina mea 
Şa însoțirii mele so perde a ta fată, 
Ajunsă de-o ursită cumplită, ne'mpăcată. 
Primit-am o insultă ce o îndur cu greă, 
Eŭ, cel născut din Thetis, nu dintr'un Demon răi. 
Eroi e Menelaos, eŭ sunt om de nimică 
De-o fi de al mei nume ucisă a ta fiică. 
Jur pe Nereus, care stă In unde și a dat 
Viaţă mamei mele; de las pe al tăă bărbat 
Măcar cun virf de deget s'atingă pe copilă, 
S'atingă-a ei vestminte, să văd că o Sipylă 7 
Cuib de barbare neamuri, din care aŭ venit 
Ai oastei căpetenii, ajunge-oraș slăvit, 
Iar Phtia şi cu mine trăim fár’ nici-o fală. 
Şi orzul sfint al jertfei şi apa ei lustrală 
Le pregătește Kalhas spre propriu-i nenoroc. 
Căci, dacă stai să cugeţi, ce este un proroc ? 
Puţine adevăruri, rd de minciuni rostește, 
Chiar de ghiceşte bine, iar când n'o nimerește 
Se dă uitării lucrul. Tu nu mă vezi pornit 
Din dor de însoţire: sunt îndestul dorit 


1) Oraș din Lydia, unde trăia Tantalos, bunicul lut Agamemnon şi al lui Menelaos. 


IPHIGIIENIA ÎN AULIDA 


De sute de copile. Dar mi-a adus ocară 

Prea crudă Agamemnon. El trebuea să-mi ceară 
Chiar mie al mei nume, spre-a vă atrage aci 

De socotea că mie mai lesne-ai consimţi 

Să-ţi dat copila. Sigur, îi împlineam lui voia 
Dac'atirna de aceasta plecarea către Troia. 

Pe-ai mei tovarăși de-arme cu drag i-aș fi slujit. 
Dar pentru şefi, se vede, sunt de disprețuit. 
Cred că puţin înseamnă cum Sot purta cu mine. 
Curînd paloșul ăsta Lo lămuri mai bine, 

Pân’ să mă duc în Phryghia cu sânge îl voiti păta 
De va 'ndrăzni vre-unul să-mi ia pe fiica ta. 

Pe pace fii. Nu crede că-s zăă de miîntuire, 

Dar vei scăpa prin mine de-a ta nenorocire, 


Corul 


O! fiă al lui Peleus, astfel de cuvintări 
Te prind, prind pe-a ta mamă, stăpină peste mări. 


Klytemnestra 


Să nu întrec măsura în lauda-ţi 'mi-e frică ; 
Mě tem să nu te supăr co laudă prea mică. 
Dar oamenii de bine, pe semne nu iubesc 

Pe cei ce, lăudându-i, prea mult îi măgulesc. 
Apoi rușine-mi este naintea-ţi a mă plânge 
De-un păs ce nu pot zice c'asupra-ţi se resfrânge, 
Ci omul bun ajută pe cel nenorocit 

Chiar dacă la restriștea-l nu e împărtășit. 
De mine milă fie-ţi, căci merit a ta milă. 
Perdut-am doar speranţa că iei pe-a mea copilă! 
Apoi, te'nsori odată, și poate moartea sa 
Căsătoriei tale noroc nu va purta. 

A tale vorbe însă, și primele ș'aceste, 

Mé liniştiră: fiica-mi, de vrei, scăpată este. 
Spre-a-ţi săruta genunchii dorești să vie aci? 
Nu prinde pe-o fecioară ; dar vine de-l voi, 
Cu vălul modestiei pe nobila ei faţă. 

De capăt al tăă sprijin, ea nefiind de faţă, 

Să stea mai bine acasă. Căci trebui respectat 
Ce este respectabil. Și totuși nu-l iertat 

Să ţii la cuviinţe pe cât nu se cuvine. 


Achileus 
Nu, nu-mi aduce fata ; să "'nlăturăm maï bine 
Nemernice prepusuri. Atâţia luptători 
Tout? în trîndăvie devin răi, birfitori, 
Ne-ruga, ruga voastră nu are 'nsemnătate,. 
Din răsputeri lupta-voiii pân'ce veţi fi scăpate. 
Nu te 'ngriji: zadarnic nu daŭ al mei cuvint, 
De cat de voi a-mi ride, înșelător de sunt, 
Să mor; de-ţi mîntuï fata să am o dulce soartă. 


643 


644 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Klytemnestra 


Fii fericit și veșnic așa frumos te poartă 
Cu cel sărmani. 


Achileus 


Ascultă cum cred să izbutim, 


Klytemnestra 


Vorbeşte. Ascult supusă. 


Achileus 


Giîndesc să ne trudim 
S'aducem pe-Agamemnon la alte simţiminte. 


Klytemnestra 


Se teme de armată ! 


Achileus 


El are a lui cuvinte, 
Not le putem combate. 


Klytemnestra 


Prea mult tu nu spera. 
Dar ce să fac? Arată-mi. 


Achileus 


Intăt îl vei ruga 
Să nu-ţi jertfească fiica; iar dacă stăruește 
In vrerea lui, atuncia la mine te gîndeşte. 
Ar fi mai bine dacă, Dr" ajutorul mei, 
Ajungi să mi-l îndupleci: tu scapi de păsu-ţi grei, 
Eu nu perd un prieten. N'o cuteza oșteanul 
A cleveti în contra-mi, căci! spre a-mi ajunge planul, 
Cu mintea, nu cu braţul, am vrut a mă sluji. 
Ar fi o norocire, și v'aţi înveseli, 
Când Gr" de-al men amestec aţi izbîndi cu bine. 


Klytemnestra 


Cuvinte înțelepte! Cum să n'ascult de tine? 
Dar de nu capăt însămi! aceea ce doresc 

In ce loc să te aflu? In ce loc maï găsesc, 
Sărmana eŭ, o mână așa ocrotitoare? 


Achileus 
Asupra ta veghia-voiti, cu grija cea mai mare, 
Acolo unde trebui. Poţi însă să cunoști 
Gar fi răi să mě cauţi, speriată, printre oști, 
Căci neamul ş'a ta casă aŭ cinste multă 'n lume, 
Căci în Elada "'ntreagă Tyndar e falnic nume. 
A fost un om de frunte, 


www.dacoromanica.ro 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 645 


Klytemnestra 


Va fi precum voești. 
Sfint este al tăi ordin. Așa om bun cum ești, 
De aŭ fiinţă zeii, răsplata te așteaptă. 
Iar de nu-s zei, atuncia de geaba orice faptă. 


(Intră în cort. Achileus se depărleazii). 


Corul (singur) 
(Strofă) 


Ce veselă cântare odată-a răsunat 
Pe Duer și pe lira ce 'ndeamnă la jucat, 
Pe libianul flaut, când Musele slăvite 
Cu păr neasămuit, 
La nunta lui Peleus veniră mulţumite 
Spre-a ’nsufleți ospăţul de zei orinduit. 
Săltând cu veselie 
Cu-a lor opinci de aur, cântară melodios 
Pe muntele centauric, în codru 'ntunecos, 
Pe [iul lui Eakos și pe a lui soţie. 
Urmașul lui Dardanos, iubit de Zeus chiar, 
Phrighianul Ganimedes, cu dulcele nectar 
Umplea cupe-aurite. Pe Lëtrmurt nisipoase 
A lui Nereus fiice, fecioare numeroase, 
Serbaii ăst hymeneii 
Danţând în cor merei. 


(Antistrofă) 


Cu lănci de brad în mână, sosiră "jn ceată mare 
Centaurii călare, 
Cu verzi cununi pe frunte, Lal zeilor festin, 
Să bea și eï din cupa lui Bacchos cel divin. 
Ș'atuncia eï strigară : 
»O fiică-a lui Nereus, un astru luminos, 
Prin care astă ţară 
Va dobindi odată renume glorios, 
Din tine se va naște. 
A prevestit-o Hiron, acela ce cunoaşte 
Ascunsul viitor. 
Urmat de Myrmidonii armaţi cu lănci și scuturi, 
El o să prăpădească a lui Priam ţinuturi, 
Cu foc cotropitor; 
Purtând armura-i de-aur, cea de un zeii lucrată, 
De maică-sa lui dată“. 
Astfel Nemuritorii pe-un munte aŭ nuntit 
Atuncia cînd Peleus cu Thetis s'a unit. 


(Epod) 


Iar ţie, biată fată, 
Arghianul nemilos 
Io pune o cunună pe părul tăi frumos, 


646 IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Ca unei junci pestriţe ce-a stat pe plai curată, 
Voesc să te omoare pe tine, care doar 

Nu mi-ai crescut la munte 
La cântece de fluer, la strigăt de boar, 

Ci întrun neam de frunte, 
Gun fiă al lui Inachos (3 menită-a te ’nsoți. 
Dar nevinovăția, virtutea, ce pot fi 
Ia vremi când fâr'delegea e-atot-stăpinitoare, 
Cînd nimeni nu mai știe, nu cată la onoare, 

Când cel cutezător 
Işi bate joc de lege și oamenii nu vor 
Ca prin puteri unite să curme, să previe 

A zeilor mânie. 


(Urmează) Ene. TH. ASLAN. 


—e m 


e—a 


1) Adică un Arghian, 





Coloană de la Mănăstirea Hurez 


ISTORIA LITERATURII ROMÂNE 


ÎN SECOLUL XVIII 
DE 


N. IORGA 





Sen al doilea volum autorul studiază epoca de la 1774—1821, pe care o nu- 
d d mește „Epoca lui Petru Maior« și care »formează nu numai cea mai bogată 
„perioadă din istoria culturală și literară românească în secolul X VIII-lea, 
„dar una din cele mai interesante din toată istoria cugetării neamului nostru. . o. 
Primul capitol îl consacră »curentelor și influenţelor«, aruncând o privire 
generală asupra întregci mișcări culturale din această epocă, care »ajunge repede 
o înălțime, o varietate, o putere neașteptată «. Avem cronicari, cronicari de »școalu 
nouă clăditori de îndrăzneţe opere narativee, se tipăresc cărţi religioase, opere de 
imaginaţie, traduceri, literatură periodică. Insă, continuând opera trecută, spune 
d. Iorga »spiritul unor cronicari e tot vechiul spirit, iar traducătorii de cărți re- 
ligioase sunt aceiași oameni ca și înainte... «. D. Iorga arată cât de mare e influ- 
ența ardeleană în această epocă. Se introduseră, mai ales printre Români, ideile 
veacului, propaganda filozofilor umanitari din Apus, care a fost favorizată la noi 
de mai multe cauze: stabilirea Germanilor în Ardeal, ocupaţiunile rusești în Mol- 
dova, cele nemţești în București. Autorul stabilește în treacăt starea politică a 
țărilor noastre în această vreme care a întimpinat europenizarea, precum și alte 
cauze ca: stabilirea negustorilor străini la noi, influența apuseană din Constan- 
tinopole, persistenţa culturii grecești în Principate şi influenţa franceză. Exami- 
nează apoi pe larg influența morală și intelectuală a Domnilor greci din această 
vreme, civilizaţia moravurilor şi pătrunderea străinilor cul la curtea Vocvozi- 
lor, precum și rudimentarele centre de cultură cu marcă mai mult grecească. 
Pătrund în ţară gazete europene, vin doctori și ingineri străini și se ti- 
păresc o mulțime de lucrări grecești. In această vreme amestecul de obiceiuri 
vechi şi moderne, stîngăcia ridiculă de imitație, izbește pe străinii raportori a. 
vremei. 


650 ISTORIA LITERATURII ROMÂNE 


Odată teatrul popular—spune d. lorga—era alaiul și recitativul tradiţional al Irozilor, iar 
teatrul Curţii era ceva mai prejos decât acest spectacol chiar. După masa fără cuțite și furculiți, după 
ce-și spălaii degetele muiate în unsoarea sosurilor orientale, boierii se adunati în sala, unde, de ha- 
tirul lor numai saă al unui boer de cinste, Vodă făcea teatru. Un ceauș căpâta porunca de a 
săvirși cu mijloacele sale minunea de artă. Veneati vro șease indivizi cu șalvari turcești, albi sati 
roșii, cu căciuli în cap și purtând în mână bețe împodobite cu argint. Nespălatele personagii era 
ncomedienii ordinari ai Alteţei Saleu. Unii purtati costume împrumutate de la personalul european 
al Curţii sati cumpărate de la vrun dezertor: aceia înfâţișai tipuri frânce. Rolurile de femei le re- 
prezintaii tot indivizii cu șalvari, în măsura puterilor și șalvarilo» lor. Despre fond, nu-mi spune cine 
ne-a transmis aceste delicioase informaţii decât că era burlesc, — Vodă şi curtenii fiind încredinţaţi 
că tragedia e bună numai pe nemâncateu. 


Dar aceste obiceiuri începeau a fi covirșite de-o lumină mai curată: Re- 
organizarea școlilor şi a instituţiilor de cultură superioară, ducerea Românilor pe 
la școlile străine. Douë curente erau în luptă: acel al culturii greci de nuanţă 
clasică şi curentul de inovaţii în spiritul vremei. Intre acestea se pronunţă și un 
al treilea curent: 


E curentul ardelean, născut pe un pămînt de suferinţă, în mijlocul unui popor supus, umi- 
lit și batjocorit de toate celelalte, în mijlocul unui popor de ţărani iobagi și de preoţi pe jumătate 
eliberaţi din iobăgie, unui popor care n'avea organizaţia sa politică deosebită, care nu maï trăia de 
un timp nici în o formă religioasă particulară și-și răzima întreaga sa existenţă naţională pe limba și 
pe trecutul săi. Acolo fiecare cuvint românesc era o amintire, o afirmare și o probitaţie și în fiece 
cuvint care răsuna latin se auzea o mîngiere pentru trecutul nenorocit și pentru viitorul închis. Nea- 
murile conlocuitoare ale provinciei aveati banul, aveai școala, aveati puterea ; ei erati cei bogaţi, lu- 
minaţi, stăpini ; nimic din toate acestea nu le avea opincarul valah. Dar limba lui, a bietului păstor 
din munte, a lucrătorului de pămînt străin, limba aceea îl înnălţa cu mult mai sus decât toţi acești 
venetici ajutaţi de noroc, decât acești barbari biruitori. Roma murise, dar murise împărăteşte, ui- 
mind lumea prin câderea ca şi prin mărirea și supremaţia sa şi fiicei rătăcită în locuri îndepărtate 
îi lăsase mama imperială pentru a-și aduce aminte și a se mindri în timpurile rele, o nestimată pe 
care nici un neam nu i-o putea răpi : limba. 


D. Iorga studiază cu multă îmbelșugare de fapte starea culturală, reli- 
gioasă şi politică a Ardealului în această vreme. 

După consideraţiunile introductive, autorul cercetează „Istoriografia cro- 
nicarilor în principate“. 

Incepe cu Moldova, în care vreme sai făcut mai multe transcrieri de 
cronici, sai scris »Tractaturileu atribuite de d. Iorga şamberlanului Balș, mai 
multe plângeri în versuri, ca aceea a morții lui Ghica, »Constandinia« lui Nacul, 
ale lui Zilot Românul și în sfirşit tragedia lui Alecu Bediman, care coprinde ver- 
surile »cele mai bune, cele mai corecte, mai bine sunătoare, mai îngrijite, fără să 
aibă însă geint, originalitate, coloare și variaţie de formă și de sunet«. In urmă 
trece la desvoltarea istorică din țara românească, căreia d. Iorga îi dă toată 
amplitudinea cuvenită. D-sa începe cu lucrările greceşti asupra Istoriei Români- 
lor, dintre care cea mai însemnată e marea „Istorie a Dacieiu« de Dionisie Fotino, 
şi apoi studiază pe larg istoriografia din țara românească după 1774, anume: 
Cronica lui Dumitrachi Stolnicul care »e naivă, cu uimire asupra meșteșugului 
tunurilor secrete, care umplu de admiraţie și pe Dionisie Ecclesiarchul«. Are o 


wWww.dacoromanica.ro 


ISTORIA LITERATURII ROMÂNE 651 


limbă „rea, stricată, încilcită, amestecată cu cuvinte turceşti«. Apoi cronica ri- 
mată a Pitarului Hristachi, „un glumeţ cu haz, care spunescurt şi coprinzetor în 
versurile sale, și ele, cuprinzătoare și scurte, ceeace știe și ceeace simte, cele doue 
opere ale lui Mihail Cantacuzino, lucrări foarte importante în sine, Istoria împ&- 
raților otomană de lenachi Văcărescu și Cronograful lui Dionisie Ecclesiarhul, asu- 
pra cărora d. Iorga revine cu date bogate biografice și bibliografice, scoțând în 
lumină importanţa și defectele lor. 

Istoriografia ardeleană este însă mai importantă, fie prin competinţa băr- 
baţilor care aŭ cultivat-o, fie prin importanţa vremilor în care s'aii desvoltat... 

»Ea e frumoasă nu prin calitatea operilor, ci prin suflarea neînvinsă de 
entusiasm care le străbateu. Cu toate acestea, este ilustrată de trei nume solide a 
căror urmă sa simţit multă vreme: Samuel Klein, Gheorghe Șincai și Petru 
Maior. D. Iorga îi zugrăvește cu un penel delicat. Subt lumina d-sale Samuel Klein 
ne apare mai mult ca un pios rezemnat și altruist, om cult şi cu vederi întinse, just, 
asupru cu sine şi iubitor de neam. Gheorghe Sincai, spirit mai frămintat, natura 
mai aprinsă, polemist aprig, savant de cabinet, fără mult talent liberar, dar mîn- 
dru și plin de văpaia naţiunii lui. Petru Maior, »al treilea corifei al istorio- 
grafiei ardelene, cel mai tarziu în manifestarea sa științifică, cel mai puter- 
„nic în afirmarea ideilor sale, cel mai filozofic în înţelegerea subiectului seu, mai 
„strins în expunere, maï logic în argumentare« — rezumă d. Iorga. Operile lor 
istorice sunt studiate cu deamăruntul și cu preciziune. 

In al patrulea capitol autorul privește mișcarea filologică a vremei, acea 
mișcare pornită dintr'un adinc simţ de naţionalitate, firește în mare grad peste 
munţi, unde Klein, Şincai, Molnar, Iorgovici, fac primele gramatici şi fauresc pri- 
mele dicționare ale limbii româneşti. D. Iorga arată greutăţile și şovaelile lor 
între cirilice şi litere latine, ín acel babel ortografic care multă vreme a obsedat 
pe scriitorii ardeleni. 

„Istoricii de tranziție“ formează al cincilea capitol, în care autorul tratează 
mișcarea literară din Ardeal a neuniţilor și apoi trece și se oprește asupra a doi 
cronicari, proști versificatori, dar buni români, Naum Riîmniceanu și Zilot Româ- 
nul. Primul sera pentru vremea sa și pentru ţara sa un cărturar. Știa grecește, 
„probabil slavoneşte, ceva turcește și poate st vr'o limbă europeană deprinsă în 
»pribegie«. Cel de alduoilea „unul din cei mai vorbăreţi și mai difuși dintre auto- 
»rii de memorii, veşnic preocupat de persoana sa neînsemnată, de sentimentele 
„sale cu totul banale«. 

D Iorga examinează operile și ideile lor, care se r&spindiră printre Ro- 
mâni ca niște glasuri ispititoare înainte de a izbucni „marea furtună“. 

In a treia perioadă literatura religioasă are o importanţă deosebită. Dife- 
rite curente se stabilesc în diferitele colţuri ale Românismului : în ţara românească 
curentul de Rimnic ; în Moldova curentul Mitropolitan ai curentul de Neamţ, în 
care se afirmă numele lui Veniamin Costachi, în Ardeal al lui Budar, Moga și 
Bob, în Banat a parohului Tichindeal. Autorul examinează şi clasează textele ti- 
părite și influenţa lor morală și culturală asupra Românilor. 


wWww.dacoromanica.ro 


652 ISTORIA LITERATURII ROMÂNE 


Şi noltariul neamului s'a format, în adevăr, și prin munca stăruitoare şi obscură a acestor 
umili traducător! şi prelucrători de cărţi pentru biserică şi școală. De la dinșii a venit, de la cola- 
boraţia lor harnică de inteligenți mediocre, nu lumina cea mare de pe culmi care atrage privirile și 
le uimește, ci lumina care străbate pretutindeni și destăinuește fiecăruia că există o viaţă a sufletu- 
lui, —care e ceeace se găsește mai sfint, maï înalt și mai bun în fiinţa omeneascăe. 


Influenţa apusană se făcea tot mai simțită pe holda slabei noastre litera- 
turi. Se ivesc traducţii după cărţi franţuzești, se ivesc noi genuri literare și nume 
noi se afirmă. Mulţi poeţi proști apar, versificatori ignoranţi și naivi, dar folosi- 
tori ca începători. Intre aceștia împodobiţi cu oarecare talent se prenumără I. 
Budai Deleanul, lenăchiță Văcărescu și Costache Conachi, ale căror viele și opere 
sunt examinate cu cea mai mare atenţie de d. Iorga. 

Apoi activitatea lui Asachi și Lazăr închee ultimul volum al Istoriei 
d-sale. 

Simpli cronicari, am căutat să nu ne depărtăm de la linia dictată deo 
obiectivă rezumare a acestei opere. Apreciaţiunile noastre personale, știm, ar fi 
nefolositoare. Căci opera d-lui Iorga e o construcţiune atât de masivă, în cât nu 
are nici trebuinţă de laude, nici teamă de observări. Același metod ca și în vo- 
lumul I, aceeași înlănţuire logică și clară, aceeași împărţire sigură a materiei în 
capitole sistematic alcătuite, încât cititorul ţine firul operei de la început, carac- 
terizează și volumul al II-lea. Stilul ni se pare mai concentrat, mai sobru, mai 
liniștit. Argumentarea puternică, critică, precisă și judecata largă se împletesc în 
constatări neașteptate şi daŭ soluţiuni definitive. Intr'un cuvint, această carte, 
fruct al unui talent și al unei munci extraordinare, aruncă o lumină intensă și 
nouă în umbra deasă a literaturii veacului al X VIII-lea. 


S, A. CRISTEANU. 


NU MAI TRECEŢI... 


Chat u mai treceţi ca ispita 

NE Printr'un suflet întristat, 
A: Ochilor care odată 

V'am dorit și vam cântat. 





S'a uscat acum rozeta 

Sus pe geamurile-acele 
Unde-aii stat să vă aștepte 
Toate visurile mele ! 


E polei pe vatra unde 
Scăpărau de dor văpăi, 
A'ngheţat buza de care 
S'aprindeai obrajii tă |.. 


Nu mai treceţi dar zadarnic 
Ochi frumoși pe drumul morţii, 
N'are cine să v'aștepte 
Tremurând în pragul porţii! 


DE LA HORĂ 


PASTEL 


` a stejar în drumul mare, hora mîndră s'a-ncheiat. 
DE Zice cobza și cimpoiul de gîndeşti că-i fermecat. 
A Vin flăcăii, vin şi babe şi moșnegi și fete vin, 

Bete noi, cămăși cu fluturi strălucesc subt cer senin! 





Calomfirul, rodioara și crăițe *'mpodobesc 
Bălăiorul păr de fată şi minteanul voinicesc. 

Uite colea mai la dreapta, prinși în horă de mijloc, 
O pereche drăgălașă, potrivită "pn stat și "pn joc! 


El e ?nalt cu plete negre şi frumos ca un bujor, 
Ea bălae, subțirică, cu obrazul rumeior. 

Dinu e flăcăi de frunte şi notar la el în sat, 
Floarea fată cu avere şi cu tată decorat! 


Ziua toată împreună aŭ jucat și-au tot glumit, 

Iar când fu la despărţire, ochi în ochi ei sai privit. 
Floarea urcă rușinată pe poteca din colnic, 

Dinu vesel prinde "np bete un crâmpei de borangic! 


Fu pe noapte lună plină, cer cu stele fără nori 

Iar din plopii cei din luncă se 'nginai privighictori. 
Cântă dealul, valea cântă; din cavalul fermecat 
Codrul află şi-mi repetă taina unui sărutat! 


Govora, 1901, Iulie. ANNA MATEESCU. 


CRONICA 


LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ 





CINE SUNT ALBANEZII? 


Conferință ţinută In ședința Academie! române de la 25 Maiu 1901 


Dr junt zece an! de când eŭ începusem a studia, și nu încetez de-a tot urmări marea problemă a 


A G genealogie! popoarelor balcanice. 

el In studiul mei „Strat și substrat« eŭ am obţinut două soluţiuni capitale : 10 In seco- 
lul VII maï existat încă la Sud de Dunăre două elemente latine compacte: Meso-români în Bulga- 
ria actuală, și lliro-Români în Serbia, maï ales în Dalmația, pe care însă i-au slavizat apoi cu ìn- 
cetul Bulgarii de o parte și Serbii de cealaltă ; 20 Așa numiții Macedo-români și Istriano-români 
de astăzi sunt Daco-români, goniţi în secolul IX din Pannonia de către Maghiari, de unde tot atunci 
alţi Daco-români Sati adăpostit în Moravia și s’aŭ slavizat acolo. Aceste două soluţiuni, peremptorii 
după mine, vor mai fi complectate și demonstrate definitiv în conferinţe ulterioare succesive dinain- 
tea Academiei Române; dintăi. Cine sunt Bulgari! şi Serbil ?«, al doilea: „Cine sunt Daco-ro- 
mânil și Pannono-Români! ?« 

Acuma însă mă preocupă o altă suluţiune, pe care n'am desbătut-o de loc până aci în tre- 
cut, și care e tocmai cea maï importantă, căci este punctul de plecare pentru toate celelalte. 

Cine sunt Albanezii ? Unii istorici și filologi, între care și Tomaschek, îi crede posteritatea 
vechilor Illiri, rămași nestrămutaţi din epoce immemoriale. Alţii, între care Benlâv, îi urcă până la 
ante-istoricii Pelasgi ; și Reinhold nu se sfiește de-a intitula »Noctes pelasgicæ« o cărticică despre 
limba albaneză. Blau se încearcă a descifra prin Albanezi inscripţiunile lykice din Asia-mică, pe 
când Moratti recurge tot la dinșii pentru inscripţiunile cele mesapice din Italia. Girolamo de Rada, 
Albanez el însuși, nu se lasă câtuși de puţin mai jos, asigurându-ne că: „Gli Albanesi, popolo se- 
nmitico disperso pel 1990 a. C. all’epoca degli Hyckshos, che andò in Grecia, in Italia, ed in altri 
nluoghi del Mediterraneo«. Despre păreri de felul acesta, ilustrul mei amic Ascoli vorbeşte serios, 
dar nu le ia la serios, și bine face. 

Să ne întrebăm dară încă odată: Cine sunt Albanezii ? Care să fie adevărata lor prove- 
ninţă și raporturile lor mai cu seamă către Români? Când și de unde venit-ai eï să se așeze în 
Epir ? Iată singura cestiune care îmi maï lipsea mie pentru a putea demonstra până la ultima cer- 
titudine persistenţa elementului românesc în Dacia lui Traian. Dacă Albanezii ar fi în adevăr au- 
toctoni acolo, unde locuesc ei astăzi, atunci vrând nevrând am fi siliţi a recunoaște că naţionalita- 
tea română s'a format anume în Illiria, iar nici de cum la Nord de Dunăre. Numai priatr’o comu- 
nitate de origine, și printr'o intimă veche conlocuire tot-odată, se poate explica natura cea organică 
primordială a legăturilor între limbile română și albanesă. Şi zicând aceasta, eŭ am în vedere nu 
vre-o asemănare formală oricât de surprinzătoare, ci fondul și numai fondul graiului românesc. 


656 CRONICĂ 


Incep printr'o listă de cuvinte curat albaneze la noi, ca: 


brad, | barză, 

buză, stăpin, 

codru, | viezure, 
ghimpe, gata, 

mal, sat, 

bucur, vatră, 

ghăuj în Moldova, ai? în Ardeal ; moş, 

grumaz, mire, 

năpârcă, pâriă, 

bunget, văpae, etc., etc. 


Numărul unor asemenea vorbe, esenţial albneze în graiul nostru cel mai de baștină, adecă 
din gura ţăranilor, este foarte mare, cele mai multe fiind până aci necunoscute, o seamă păstrân- 
du-se abia ca niște resturi preistorice în câte un colţișor, în câte un district, în câte o localitate, 
Von da un specimen din cele multe, In graiul obicinuit sinonimii mele și culbec însemnează »lima- 
con«. Pentru culbec forma cea veche este cubele la Mitropolitul Dosofteiă. In jocurile copilărești, 
alăturea cu mele şi cubele, mai figurează o formă lungă : la Munteni codomelc, în Transilvania co- 
dobelc, cu varianturi pe aiurea, constatate de d. profesor Crețu. Mele e un cuvint separat, care este 
cu același sens și la Celţi : în dialecte celtice melc?h »limaconu. Codobele este o acomodaţiune con- 
sonantică din codomele. Cubelc e o contracţiune din codobelc. In fine, codomele este o compoziţiune 
din două vorbe, după cum e francezul colimaçon din »cochlias-|- limax«. La Români dară trăește 
codomelc alăturea cu melc și cubele, deşi la Albanezi a supraviețuit numai compoziţiunea ` cadmili 
»limaconu, unde există o mulţime de varianturi, toate corupte, pe când forma primitivă româ- 
nească e intactă, conservată ahia la copil în jocurile lor cele tradiţionale, un admirabil »Ueberleb- 
sel in Kinderspiel«. (Dr. Ploss, Das Kind, t. II, pag. 308), 

Foarte puţine vorbe albaneze la Români ar putea fi controversate ca termeni străbătuţi la 
noi printr'un canal nealbanez, bunăoară stăpân prin Bulgari saŭ Serbi, saii mal prin Celţi direct 
sa indirect ; celelalte sunt exclusiv albaneze. Cu toate astea, identitatea lexică alhanezo-rumână e 
secundară, după mine, în comparaţiune cu identitatea cea gramaticală. 

Caracteristice maï ales sunt întilnirile între Români și Albanezi nu prin vocabular, ci 
prin particularităţi fonetice, morfologice și sintactice, care nici Intro ipoteză nu se pot împrumuta 
de la străin, nu se pot altoi în cursul timpului, ci datează de la însăși obirșia limbii. 

Bunăoară, pe terenul fonetic tranziţiunea consoanei n și r între vocale, de ex. fereastră din 
fenestra, nu există nici la Celţi, nici la Neolatini, nici la Germani, nici la Slavi, nici la Greci, ci 
unicamente la Români și la Albanezi, ba încă în aceleași condițiuni secundare. La Alhanezi în dia- 
lectul toskic fenomenul e general, în dialectul gheghic e mat parţial; tot așa la Români în dialectul 
istriano-român e general, e maï parţial în celelalte dialecte, dar se află în toate. La Români, ca și la 
Albanezi, n trecut în r se poate reîntoarce la primitivul n. In Moldova r din n e mai des în graiul 
vechii, in Cazania mitropolitului Varlam, în glossele românești din documentele slavice de la Ște- 
fan-cel-Mare, peste tot în textul Psaltirii Scheiane. In Transilvania + din n, obicinuit chiar astăzi la 
Matt, ne pare desvoltat la culme în texturile Măhăcene de lîngă Turda de pe la 1600: lurăz=lună, 
cire = cine, oamevi == oameni, mâra == mâna, etc. Prin acest fonetism, cuvintele cele mai latine 
sună la noi neaoș alhaneșşte. 

In același mod, o vorbă curat latină la Români devine un învederat albanism printr”o 
schimbare de sens, printr'un proces logic, printr'o altă idee în locul celei latine. Un exemplu: o 
mică bucăţică de carne, care spînzură la capătul cerului gurii în git, se chiamă franţuzește luette, 
în vechea franceză Vuvette, deminutiv din latinul uva, adecă struguraș, iar românește se zice omu- 
şor, deminutiv din om »homou. La Francezi, asociaţiunea de idei este latină, după cum latină e și 
materia cuvintului, căci aceeași părticică a corpului la vechii Romani, în Diop anume, se chiamă 


CRONICĂ 657 


uva nsirugureu. Ce fel de asociaţiune de idei să fie oare omuşor la Români? Prin materie, cuvintul 
e latin ; dar din punct în punct este o idee albaneză. Om albanește nieri ; deminutivul din nieri— 
nierith »omușor« ; acest nierith nomușoru însemnează la Albanezi un om mic, și totodată acea 
părticică a corpului. Această întîlnire semasiologică între Români ai Albanezi este cu atât mat 
semnificativă, cu cât ea nu se găsește nicăiri pe aiurea. La alte popoare nouă vedem : la Italieni, ca 
și la Francezi, ugola, uvola „strugușor« ` la Spanioli campanilla »clopoţela ; la Nemţi Zăpflein, 
Zăpchen ndopușoru ; la Ruși și la Poloni iazy'ok, jezyczek nlimbuţău, etc, etc. ` absolut nicăiri 
ideia de omuşor decât numai și numai la Români și la Albanezi. 

În fine, identitatea structurii morfologice și sintactice la Români şi la Albanezi, cu totul 
în opoziţiune cu cea latină și cu celelalte limbi romanice, pune vîrf, Unele fenomene aŭ fost de demult 
observate în treacăt de Kopitar, de Miklosich, de Ascoli. Foarte pe larg eŭ am urmărit o mică parte 
din această vastă sferă în studiul mei subt titlul: »O pagină din sintaxa româno-albaneză« în Cu- 
vente den bătrăni. Më mărginesc dar de-a atrage atenţiunea asupră-i. Acolo veţi vedea cele două 
articole definite : unul post-pozitiv substantival și cel-lalt prepozitiv adjectival ; reduplicarea, tripli- 
carea și chiar quadruplicarea ambelor articole ; aceeaşi normă în construcţiunea substantivului cu 
adjectivul ; aceeași formă adjectivo-adverbială și genitivo-dativală ; aceeaşi întrebuințare genitivală 
a articolului definit prepozitiv, etc. Sub raportul sintaxei se poate zice că Românul la formarea cea 
ab-ovo a graiului naţional s'a mărginit a aşeza materia latină peste fondul albanez. Prin fond dară, 
prin fondul cel nealterabil şi neînlăturabil, Românul e Albanez, după cum Francezul e Celt, Ceeace 
e celtic la Francezi, nu se vede pentru ochi superficiali, şi totuşi pretutindenea prin analiză se des- 
copere celtismul. Elemente germanice la Francezi sunt foarte multe și palpabile, întocmai ca ele- 
mentele cele slavice la Români. Ei bine, slavismele la Români, ca și germanismele la Francezi, fiind 
accidentale, aproape toate s'ar putea goni, fâră ca prin aceasta să se zgudue edificiul limbei naţio- 
nale, pe când celtismul la Francezi şi albanismul la Români nu se poate atinge fără o catastrofă 
totală. 

După premizele de mai sus, mintea se sperie de consecinţe, consecinţe ză la Dr. Réthy Lás- 
zl6« din Buda-Pesta, care își conchide argumentaţiunea cu sentinţa ` »l'Academie de Bucarest ne 
pourra jamais décerner à qui que ce soit le prix de 20.000 francs fondé par le prince Couza« ; min- 
tea se sperie de ameninţarea maghiară, și cere o pauză pentru a se dumeri ce să facă maï departe. 


Eŭ unul nu voi căuta a-mi înlesni tranziţiunea prin vorbe multe și prin căi lăturalnice, 
ci de-adreptul voiii tăia nodul lui Gordia. 

Intreb dar fără ocol: 

Este oare cu putinţă ca Albanezii actuali să fie posteritatea unor Daci, transportaţi peste 
Dunăre în epoca împăratului Aurelian, adecă vr'o 150 de ani după cucerirea Daciei ? Este oare cu 
putință ? 

Rëspund : 

E nu numai cu putinţă, dar încă datele cele istorice confirmă pe deplin datele cele linguistice. 

După căderea lui Decebal, o parte dintre Daci sai supus lui Traian și aŭ început a se 
amalgama încet-încet cu colonii romani, dând prima naștere naţionalităţii daco-romane. Alţi Daci 
însă, retrăgându-se mai sus în creerii Carpaţilor sai mai la răsărit de Provincia Traiană, gan 
menţinut individualitatea lor proprie subt diverse nume etnice, mai ales trei popoare dacice cu to- 
tul nesubordonate Romei, anume Costobocii, Carpil și Besil. 

Aproape un secol şi jumătate după Traian, când Dacii cei domesticiţi puteai să fie și aŭ 
și fost deja romanizați, Dacii cei rebeli aŭ profitat de marea mișcare a Germanilor, cunoscută în 
istorie subt termenul de zbellum Marcomannicums, și aŭ devenit periculoși pentru provincialii ro- 
mani. Atunci, sub împăratul Antonin Filozoful, poate și ceva mai înainte, vedem foarte pronunţată 
tactica imperială de a muta peste Dunăre și de-a așeza acolo, pe un teritorii de demult asigurat, tri- 
buri și popoare întregi dacice, întru cât ele erat biruite. Dacii ce! liberi, adecă cei neromanizaţi, cu 
voie sa fără voie trebuiaii să se mute în Mesia și mai departe. 


658 CRONICĂ 


Cel dintăi, pare-se, aŭ fost Costobocii. Ei se bucurai de un regim foarte independinte, 
având chiar regi ai lor, dintre care doi ne sunt cunoscuţi din epigrafia romană. Unul, pe care vi 
"La menţionat aci zilele trecute amicul mei Tocilescu ` „Pieporus rex Coisstobocensis, care fusese 
prins de Romani și dus la Roma cu întreaga sa familie. Celalt, scăpat din vederea istoricilor noștri, 
ne apare într'o inscripţiune și mai interesantă tot de la Roma: »Sabituus rex Ostabocesis Dacus«. 

In același interval de timp, înainte de împăratul Aurelian, sub Marc-Aureliii, Dione Cassiii 
zice că Germanii Astingi aŭ năvălit şi aŭ isbutit a cuprinde ţara Costobocilor (71, 12, 1: sr rn 
n Kooroufuxwv Xúpav sote brhols xtyoópeva, virtoavreg Sé èxeivoug xal thy Aaxiay obăăv Groe 2Almouu. În 
acest mod, Roma trebuia să facă una din două: sati să lase pe toţi Costobocil a se așeza în Dacia 
Traiană peste provinciali, ori să-I mute peste Dunăre. EI aŭ fost dar duși în Mesia, și împinși apoi 
până în Epir, unde insă nici acolo ei n'a încetat de a se burzului mereŭ. In adevăr, contimporanul 
Pausanias, după anul 150 din era noastră, se plânge că Costobocii aŭ năvălit hoţește departe în 
Ellada : td òè Koorofuoxwv tõv Anpuxov tò xavăpă thy Edda Empxubv àpixeto val ètl thy 'Ehăretava, 
Iată dară puternicul trib dacic al Costobocilor la coastele Greciei, lingă Fochida, tocmai acolo unde 
locuește astăzi ramura cea Losch a neamului albanez, Insuși numele actual al acestor Albanezi Tosco 
nu este decât o simplă metateză din Costo, asemenea metateze fiind obicinuite la Albanezi, de ex. 
Ayvăpe=văpe, pehrovje—Aegrbvje, etc., după cum observă Camarda : „Le metatesi, sia di conso- 
„nanti, sia di vocali, o di sillabe intiere, sono tra le affezioni, che molto spesso si manifestano nei 
n vocaboli albanici«, 

A doua mare migraţiune a Dacilor, spre același punct teritorial cu Costobocii, sai ceva mai 
sus, dar în orkce caz în vecinătate, aŭ fost Dacii Carpi sai Carpiani sati Carpodaci, sKäeso, Kap- 
mvavă Kaproăxatu, după cum îi numesc autorii greci. Despre Carpi, ca și despre Costoboci, textul 
contimporan e foarte limpede. Aurelius Victor vorbește despre împăratul Dioclețian ` ncaesi Mar- 
comanni, Carporumque natio translata omnis in nostrum solum, cujus fere pars jam tum ab Aure- 
liano erat«, Prin urmare, întreaga națiune a Carpilor, »natio oranisu, a fost mutată peste Dunăre de 
către Dioclețian, după ce în parte o mutase deja Aurelian. 

Şi fiind vorba de împăratul Aurelian, aci este locul de a pricepe faimosul pasagii din Fla- 
vius Vopiscus, citat într'una și neînțeles până acum: »Quum vastatum Illyricum ac Moesiam de- 
perditam videret, provinciam trans Danubium Daciam a Trajano constitutam sublato exercitu et 
provincialibus reliquit, desperans eam posse retineri : abductosque ex ea populos, in Moesiam collo- 
cavit, appellavitque suam Daciam...«. Despre acest text, Nisard zice cu drept cuvint: ntout ce pas- 
sage est un peu obscur dans notre auteur«. Ba s'ar putea zice chiar: »très obscur« în toate edi- 
tiunile obicinuite, care reproduc orbește pe aceea a lui Puttmann din 1774. Pasagiul însă e foarte 
clar în ediţiunea cea veche, pe care eŭ o găsesc la Wolfgang Lazius, Reipublicæ Romana commen- 
tariorum libri duodecim, Francofurti 1598, p. 34: nQuum vastatum Illyricum ac Moesiam deperdi- 
tam videret, provinciam trans Danubium Daciam, a Traiano constitutam, sublato exercitu, provin- 
cialıbus reliquit, desperans eam posse retineri. Abductosque ex ea populos, in Moesiam collocavit, 
appellavitque suam Daciam«, In edițiunea din Lazius fiind introdusă o punctuaţiune corectă, și maï 
ales desfiinţându-se absurdul e! între nexercitu« și între »provincialibus«, sensul devine cât se poate 
de lămurit, și anume : socotind că oștirea nu maï e în stare să maï apere Provincia Traiană, unde 
provincialii, adică colonii Romani ai Dacii cei romanizați, era expuși nu numai la năvăliri din afară, 
dar și la popoarele dacice cele nesupuse, Aurelian a retras de acolo oștirea şi a scos din Dacia pe 
Dacil cef periculoși pentru Provincie, cu atât mai mult că Iliria şi Mesia aveati trebuinţă de locui- 
tori, fiind pustiite. Cuvintele ` „provincialibus reliquit Daciamu, faţă cu „populos abduxit ex Dacia 
lămuresc cu perfecţiune totul. Intre Dacii cei mutaţi în pasagiul din Vopiscus figurează și acea 
„parte din Carpi«, „pars nationis Carporum«, în pasagiul din Aurelius Victor tocmai despre Aure- 
relian. Unul complectează pe celalalt. 

Dintre Daci, Carpil aŭ fost totdeauna dușmanii cel maï neîmpăcaţi ai Romei, „qui saepe 
Romanis infesti suntu, după cum zice lornandes. E remarcabilă inscripţiunea de la Alba-Iulia din 
Transilvania, unde un Roman, Gaius Valerius Serapides, mulțumește zeilor că a scăpat teafâr din 


CRONICĂ 659 


mâna Carpilor : na Carpis liberatuse. Tocmai din cauza extremei energii a Carpilor, »Cnrporum na- 
tio omnis« din Aurelius Victor nu se poate lua într'un sens literal, ci trebue să înţelegem că cei 
mai mulți aŭ fost scoși din Dacia, nu toţi însă. Un număr oarecare a rămas în adăpostul cel inac- 
cesibil al munţilor, și aŭ maï reapărut la Zossimus (IV, 34), în epoca Hunilor, în alianță cu alţi bar- 
bari ; dar toiul Carpilor aŭ trecut odată Dunărea și nu s'aă mai întors, pășind spre Illiria pe urmele 
fraţilor lor Costoboci, lingă care eï aŭ format ramura cea nordică a Albanezilor : Gheghi. 

Numele Carp însemnează la Albanezi »vulturz, cuvint rămas până astăzi sub forma 
aproape intactă ` karbă »aigle, Adler, în cântece poporane la Culuriotis. Acest nume de n»vulturiu 
sati naquileu, pasăre răpitoare, era foarte potrivit pentru un trib muntos, cel mai crud și cel mat 
neînfrinat dintre Daci. Este de observat că și la Albanezii actuali, la Gheghii în specie, numele lor 
cel obicinuit Șkiipetar vine din şkiipă »vulturu. Şkipetar e pur și simplu un sinonim cu »Carpu: 
ndie Skipetaren als das Adlervolk erscheinenu, zice albanistul Stier. 

Este important de a constata că Gheghii, posteritatea Carpilor, nu poartă ei înșiși numele 
de Ghegă, pe care i-l daŭ Toskii cu un fel de dispreţ, după cum ne-o spune Hahn: sdiese Benen- 
anung wird eigentlich nur von dem Siidalbanesen gebraucht, der Gege hält sie für unehrenhaft und 
»nennt sich selbst Skipetar «. Numele dar cel vechii al Gheghilor este numai n»vulturu, fie Carp, 
fie Schipetar, două forme pentru unul și același sens. Termenul karp »aigleu, devenind rar în 
gra, Gheghil n’aŭ făcut altceva decât a-l înlocui prin sinonimul cel răspîndit: şkiipă naigle«, 
fondul rămânând identic. 

Dintăi Costobocii, apoi Carpii, două dialecte devsebite deja în epoca dacică, s’aŭ stabilit în 
Iliria, înființând acolo noua naţiune a Albanezilor în ambele lor ramuri: Tosci și Gheghi, deja 
înainte de anul 300. Un al treilea trib dacic plecase din Dacia cam tot pe timpul împăratului Au- 
relian, dar a zăbovit maï multă vreme pe ţărmul sudic al Dunirii, și in urmă a mai poposit în Ro- 
dop. Aceștia aŭ fost așa numiții Bessi, cari era Daci curaţi ; nu trebue confundați, prin urmare, cu 
Bessií cel anteriori, descriși la Erodot : Traci și aceia, dar nu Daci. În epoca lui Cesar, Dacii con- 
stituiaă un puternic imperii în regiunea Carpaţilor, deci eraă și Dacii Desst între dinșii, pe când 
tot atuncea—la contimporanul Strabone (VII, 12)— Tracii Bessi locuiaii departe de Dunăre în Bal- 
cani, unde geograful lămurește foarte precis hotarele lor. D. Tomaschek comite o eroare capitală de 
a nu-l deosebi pe Dacii Bessi de Tracii Bessí - maï bine zicând, eminentul profesor de la Viena co- 
mite aci una din erorile cele capitale, care sunt cam multe în studiile sale succesive despre Bessi. 
Constat dar din capul locului că noi, în cazul de faţă, avem a face numai cu Dacii Bessi, pe care Pto- 
lemeiă îi pune nu aiurea decât in Carpaţi: »Bieaoot zapă cy Kaprátny bposu, pe care, deci, Traian 
îl găsise printre Daci, și pe care tot printre Daci noi îi vedem figurând în epoca războiului marco- 
mannic la Capitolinus, după cum o mărturiseşte în treacăt însuși D. Tomaschek. 

Numele acestor Desst din Dacia amintește imediat vorba albaneză bessa, care însemnează 
»credinţă «, și care circulă necontenit în gura Albanezilor ca cel mai familiar jurămint al lor. Răpo- 
satul loan Neniţescu, în călătoria sa prin Turcia (p. 478), ne spune ` „Călătorul străin, când umblă 
„prin părţile Albaniei de Nord, își ia de conducător un Albanez, care, după ce i-a dat cuvintul săă: 
nbessa—bess, este dator să moară apărându-lu. Ca dacică, vorba bessă cu același sens de credinţă, 
cu același uz de jurămint, s'a păstrat la Români ca un provincialism poporan. In preţiosul dicţio- 
nar român-bănăţean, scris lingă Lugoș sai Caransebeș pe la 1670, figurează cuvintul abesh fără 
explicațiune. Cercetând, am putut verilica că până astăzi el se aude foarte des în partea răsăriteană 
a Banatului. Bănăţeanul Sofronie Liuba din Maidan îmi scrie: »Abeş se întrebuinţează în vorbire 
ca adverb afirmativ. De ex. : nabeş că-l de oamenii proşti, că nu | zic în zadar. De asemenea, unul 
vorbind ceva, celălalt afirmă vorba, zicând: abeg/« Prin urmare, abeş însemnează : pre lege, pe 
cinste, pe credinţă, „ma foi, en veriteu, adică întocmai adverbul afirmativ albanez: bessa-bess / 
bess păr bessă | Printr'o scăpare din vedere, ei am spus în Etymologicum magnum că bessă se 
conservă la Albanezi numai în dialectul toskic. Nu e aşa. Cuvintul e de o potrivă r&spindit în dia- 
lectul gheghic, fiind comun tuturor Albanezilor. Românii adăogând prepoziţiunea o (=lat. ad/, Bă- 
năţeanul abeş va să zică literal: sad (idemu, pe când Albanezul păr bess = nper fidem«, 

12 


660 CRONICĂ 


După trecerea peste Dunăre, Bessii nu se grăbiră de a se depărta. Un interval oarecare 
ei rămaseră aproape de marele fluvii. Iornande, în secolul VI, știa dintr'o fintână anterioară că 
numele Dunării se poale explica prin limba Bessilor : »Danuvius qui lingua Bessorum Hister voca- 
tur« (XXXVII, 12). Această glossă este de o importanţă extremă. Nu Bessii aŭ numit Ister, care 
exista din timpuri ante-istorice de prin epoca Argonauţilor ; dar lornande ne spune că în graiul 
Bessilor se află cuvintul Ister cu un sens aplicabil la acest rîù. In adevăr, albanește î-sterhă este 
un adjectiv articulat, care însemnează »foarle negru ntiefschwarzu, »adincu în privinţa apei, după 
cum și la Eleni o apă adincă se zicea nneagră« ` rpedav V3wp+. In Z-ster la Bessi vedem dar nu nu- 
mai adjectivul albanez ster, dar până și articolul prepozitiv adjectival i al Albanezilor de astăzi : 
I-ster = cel adine. Pasagiul din lornande aruncă o vie lumină asupra identităţii linguistice între 
acei Bessi și Albanezi. In loc de Albanezul ister, D. Tomaschek alerga cu glossa bessică la Ossetinii 
cei din Caucas! 

Tot lornande vorbește despre împăratul Leon Tracul din jumătatea secolului V : „Leo, 
Bessica ortus progenieu, adică nera Bess de neam«. D. Tomaschek mai adaogă că și bizantinul Ma- 
lala îl numește pe împăratul Leon tot Bess ` ô Bijooosu. A uitat însă în această privinţă fintâna cea 
mai însemnată, anume pe Candidus Izauricus, istorie contimporan cu însuși împăratul Leon, despre 
care ne spune că era Dac din Illiria : nds v èx Axxiaç râs èv 'lădoplasu, nu din Balcani, nici din Ro- 
dop. Acest Bess din Iliria era deci Albanez, ca și Costobocii și Carpodacii. Bessii nu mai era 
atunci lingă Dunăre, ci în direcţiunea Mării Adriatice. 

Tot ce ne poate interesa din cercetările D-lui Tomaschek despre Bessi este numai doară 
culegerea datelor relative la creștinarea acestui popor, de unde le-a reprodus apoi iezuitul belgian 
Van den Gheyn. Ambii însă se feresc mereii de a pune punctul pe ¿, că acești Bessi erati Daci ve- 
nt anume dia Dacia lui Traian. 

Pe timpul lui Herodot, Dacii și Daco-Bessii nu puteaii locui în Carpaţi, de oarece locuia 
acolo un neam eterogen al Agatirșilor. Ei se aflaă încă la Sud de Dunăre ; dar subt ce fel de nume 
oare printre celelalte popoare tracice ? Dacă vom admite că în acel period din istoria lor ei crai 
Aia, Opâxeg to Araw yévcus« la Thucydide (VII, 27), care îi distinge printre Traci ca »Aiot 
poxapegbpou (II, 96), adică „purtători de săbii“, o armă atât de caracteristică a Dacilor pe Columna 
Traiană, în această ipoteză vom admite de asemenea pe Daco-Bessi subt numele de Diobessi (=Dio- 
Bessi) la Pliniă, uade nici acolo ei nu se confundă cu Bessii cei propriii ziși. Oricum ar fi, teoria 
cea pan-bessică a D-lui Tomaschek se distruge printr'o linie de demarcaţiune foarte riguroasă între 
Traco-B:ssi și între Daco Dess, acești din urmă strâns legaţi cu Costobocii și cu Carpii ca străbuni 
ai Arnăuţilor, 

Acești Arnăuţi, foarte viteji ca totdeauna, se mai menţionează sub numele de Bessi nu 
odată, De ca ostași isolaţi, fie ca cete numeroase, în scriitorii bizantini până la jumătatea secolului 
VI, ca o naţionalitate cu tolul deosebită de celelalte naţionalităţi de pe Peninsula balcanică, şi chiar 
ca o naţionalitate separată de ceilalţi Traci, anume la Theophanes : crparia Dër te xal Beooðy xat 
Ertpuv Opaxâv 29vâvu. La anul 539, numele de Desst dispare, și peste cinci secole, la 1079, apare 
în istoria bizantină numele de Arnăuţi ` "Apfovirar. | 

Iată dar întreaga geneză a Albanezilor : trei popoare dacice — Costobocă, Carpi şi Bessí, 
pribegiţi din Carpaţi in epoca împăratului Aurelian, după ce mai întăi, în curs de 150 de ant, ei 
conlucraseră deja aici în Dacia Traiană la formarea naţionalităţi române. 

De la anul 300 până la marele Scanderbeg, eroul naţional al Arnăuţilor, trecuseră aproape 
1200 de ani. Intr'o asemenea duzină de secole, stând nestrămutaţi pe același loc în Illiria, nu e de 
mirare că posteritatea Dacilor aŭ ajuns a se crede autoctoni pe ţărmii Adriaticei, astfel că Scan- 
derbeg scria către un principe italian ` „Tu nu cunoşti pe Albanezii meil Noi ne tragem din acei 
» Macedoni, care cu Alexandru al nostru biruiseră India«. Astăzi istoria desminte macedonismul Ar- 
năuţilor, dar le recunoaşte totuși o viţă nu mai puţin ilustră. Un noii Scanderbeg le-ar putea zice: 
„noi suntem neamul lui Decebal, care făcuse tributar imperiul roman și speriase pe însuși Traian |« 

Mě opresc aci. Voiii reveni în studiul mei ulterior: „Cine sunt Serbii și Bulgarii ?u Mai 


CRONICĂ 661 


cu seamă însă în conferinţa ` „Românii din Pannonia«, unde vom analiza noul text confirmativ al 
Bizantinului Kekaumenos. 

Albanezii dar nu sunt rude cu noi, Românii, ci ne sunt chiar fraţi buni, fraţi din același 
sânge dacic. Albanezii sunt pentru noi ceeace sunt Celţii pentru Francezi. 

Terminând, voiii trage două concluzii de actualitate ` 

4° Oricare filolog român, fie cât de serios, fie cât de metodic, va rătăci cu desăvirșire, 
mai ales în privinţa gramaticei, dacă nu va studia maï întăi limba albaneză în toate dialectele 
sale, precum și folklorul albanez ; 

20 Națiunea română e datoare a susţinea frăţeşte pe Albanezi, după cum susţine pe Ma- 
cedo-români, care și ei, Macedo-românii și Albanezii, s'aă iubit totdeauna unii pe alţii, și ar putea 
la olaltă foarte bine, »Daci rediviviu, să formeze într'o zi un frumos regat neo-dacic de 3—4 mi- 
lioane, alăturea cu actualul regat neo-ellenic. 

Proverb albanez ` ghiaku uiă s'bănetă = românește din punct în punct: sângele apă nu 


se face. 
B. P. HASDEU. 


Cântările bisericeşti şi muzica poporană. — Subt titlul acesta D. G. Muzicescu, dirce- 
torul conservatorului din Iași, a ținut de curînd acolo o interesantă conferință, ale cărei pasage de 
căpetenie le reproducem din numărul ultim al Arhive. 

n.„«Punclul de plecare al introducerii cântărilor în biserică, este, zice D. Muzicescu, tex- 
tul evangheliștilor Mathei și Marcu, care zic: „Cina cea de taină a Domnului nostru lisus Hris- 
tos s'a terminat cu cânteceu. 

Acesta a fost motivul și baza introducerii cântărilor în biserică. Cum erai cântările bise- 
ricești în primil secoli ai creștinătății, nu știii nimic, n'avem nici un document; găsim însă la serii- 
torul secolului al doilea, Tertulian, următoarea frază: „In adunările creștinilor, după spălarea må- 
nilor și aprinderea luminărilor, fiecare credincios este chemat în mijlocul adunării să cânte și să 
laude pre Domnul, care cum putea, din Sf. Scriptură sai din mintea sac. 

De la modul de-a cânta, care cum putea, şi până la o stabilire oarecare, a trecut mult 
timp și foarte multe și variate schimbări. 

Reforma cea mai pronunţată de la care datează o normă oarecare a cântărilor bisericești, 
este reforma Sf. Ion Damaschin; dar de atunci sunt maï bine de 1100 de ant, așa că de s'ar scula 
Sf. Ion Damaschin și ar auzi actualele cântări bisericești ce își trag origina de la norma introdusă 
de el, s'ar lepăda de ele de trei ori, înainte de-a cânta cocoșul. 

Cât timp s’aŭ menţinut cântările stabilite de Sf. Ion Damaschin, ce rol aŭ jucat, cum s'a 
desvoltat, câte reforme aŭ suferit, dacă aŭ mai rămas vre-o urmă din cântările Sf. Damaschin în 
actualele cântări, sunt chestiuni de resortul istoriei cântărilor bisericești, şi nu a unei conferinţi de 
jumătate oră, de oarece jumătate oră e consacrată cântecelor populare. 

Trecând la cântările bisericești în România, lucrul e foarte simplu: nu știm nimic până la 
anul 1823! Să nu vă miraţi, căci e adevărat. 

La noi, din vechi, nu se știe ce fel de cântări erai, Se știe numai atâta că: pe când era în- 
riurirea slavă, se cânta slavonește în bisericile române; iar când aŭ năvălit Grecii, se cânta grecește, 

Eruditul Episcop Melchisedek, în memoriul săii despre cântările bisericeşti, memoriti citit 
în Sf. Sinod în toamna anului 1881, spune: „Istoria nu ne-a consacrat noţiuni amănunțite despre 
cântările bisericeşti la Români în secolele trecute, nici despre sistemul după care ele se predaii şi 
se executai prin bisericiu, Jar Principele Dim. Cantemir, descriind ceremoniile Curţii Domnești a 
Moldovei și ceremoniile din biserica Domnească, pe la inceputul veacului al 18-lea pomenește de 
corul cântăreților moldoveni și de corul cântăreților greci, care cântată în biserica Curţii; cei dintai 
la strana dreaptă, cei de-al doilea la strana stingă. 

Abia la începutul secolului al 19-lea, ce mai zilele trecute a expirat, Ieromonahul Maca- 
rie constată că în ţările române s'a cultivat mult cântările grecești, pe care el Macarie cel dintai 


662 CRONICĂ 


s'a pus a le tălmăci în limba naţiet, Ieromonahul Macarie, in prefața teoreticonului publicat de el în 
1823, spune că a cercetat și chiar a prefăcut nu puţine cărţi după aşezarea alcătuirii celor vechi, 
dar că prea puţin spor a făcut, lar mal tărziii s'a convins că drumul alcătuirii celor vechi a fost o 
zadarnică osteneală și o îndelungată perdere de vreme. 

Tar colaboratorul leromonahului Macarie, Anton Pann, iată ce zice: „Și pentru ca să nu-mi 
"fie cuvîntul spre defăimarea cuiva şi spre lauda mea, mărturisește însuși contractul mei scris în 
condica sfintei Mitropolil, că și eŭ eram conlucrător cu părintele Macarie, în zilele Prea sfinţitului 
„Dionisie Mitropolit, Cave pe atunci, pe cât îmi socoteam lucrul de bun, pe atâta acum îl judec 
sde simpluu. (Vezi cazul teoretic și practic, Anton Pann, 1845), 

Vrea să zică, după 22 de ani însuși coautorul recunoaşte că cele făcute la 1893, și conside- 
rate atunci ca ultima expresiune a perfecțiunii cântărilor bisericești, la 1845 se condamnă de în- 
sust scriitorul. -> 

La 1823 Ieromonahul Macarie a scris şi un tratat despre teoria psaltichiei celei nouă, dar 
care teorie la 1845 a suferit o reformă, căci iată ce zice Anton Pann: »Lesnirea și ușurința regu- 
lelor am ales, lepădând pe cele grele şi anevoie de înţelesu, (Baz, Teor, 1845), 

De la Anton Pann până în zilele noastre, a răsărit multe cărţi de psaltichie și de teoria 
psaltichiel, dar toate se învirtesc în jurul celor scrise de Macarie și Pann, având de temelie cursu- 
rile teoretice ale acestora, și maï ales Bazul teoretic și practic al lui Anton Pann. 

Semnele cu care se reprezintă psaltichia se găsesc într’o stare foarte înapoiată , nimic pre- 
cis, nimic determinat, totul la voia executantului; dovada cea mal puternică a celor zise este că: 
doi psalţi uitându-se pe aceeași carte, nu pot cânta exact, ci vor cânta fiecare în felul sëŭ, inter- 
pretând diferitele semne după dascălul de la care a învăţat. De aceea, pe semnele psaltichiei nu cântă 
decâţ unul, iar ceilalţi, or! câţi vor fi, ţin numai isonul, 

lată și câteva definiţiuni și explicări ale semnelor psaltichiei: Varia, Omalon, Andiche- 
noma, Endofon, etc. f 

n Varia, voeşte ca glasul haractirului, ce stă înaintea ei, să se ìa cu îngreuere, în cât 
să se deosibească răspunderea lor, atât a glasuluă ce stă înaintea ei, precum şi acelui după 
dinsulu. (Macarie la 1823). . 

n Varia, adecă grea s'a numit, pentru că la vocalele care se pune le figurează cu ton. 
Ea mure glas, ci numai pulere. Varia se pune de multe ori şi pentru frumoasa alcătuire a te- 
zuriloru, (Anton Pann, 1845), 

» Omalon, adică neted s'a numit, fiindcă la caracterul ce se pune îi p'oduce glasul alu- 
necător şi neted, iar nu aspru şi puternic; adică pricinueşte un val în gillej cu oarecare , 
ascuţime, repede crescând şi domol saŭ treptat descrescendu. (Anton Pann, 1845), 

n Omalon, se serie subt două sai trei note care trebue să se cânte legate cu un val pu- 
ternicu. (Popescu-Pasăre, 1897). 

n Andichenoma puindu-se oligonul cu pogoritor haractir înainte, aduce glasul cu săl- 
tare, Iar când subt Andichenoma se pune apli, cu pogoritor haractir înainte, şi cu gorgon, 
atunci glasul se aduce atîrnat în oareşicare chip şi nedespărţitu. (Macarie), 

n» Andichenoma se pune numai subt oligon cu gorgon saŭ fără gorgon unde nu intră 
silabă, şi urmează după dinsul un pogovitor sau mai mulţi, şi atunci produce cu ton sunetul 
lui oligon, ca când ar deşerta sai ar răsturna glasul, ardicându-l şi în contră întorcându-l trep- 
tat la locul sët, şi pentru aceasta după aşa figurare i sa zis Andichenoma, adică contra-de- 
şertareu. (Anton Pann). í 

Acestea sunt semnele psaltichiei pe care psalţii le interpretă fiecare în felul săă, de oare- 
ce din definițiile vechi şi nuoi nu se înţelege nimic. 

Dar ce-l pasă majorităţi! Sf. Sinod, dacă cei ce predaii psaltichia o știi sati nu? Dacă se 
prinde acest fel de cântare de inimile credincioșilor sait nu? Pentru majoritatea Sf. Sinod chestiu- 
nea principală este: să nu se scrie nici să nu se cânte psaltichia pe notele liniare!... 

De cei maï mulţi se susține că psaltichia nu se poate scrie, prin urmare nici cânta pe note 


CRONICĂ 663 


liniare, de oarece în psaltichie sunt sferturi de ton, trei sferturi, cinci sferturi, etc., pe când cu 
notaţiunea liniară nu se pot scrie decât tonuri și jumătăţi de tonuri. 

Corul Mitropolitan n'a primit instrucţiunea psaltichiei cu sferturi de ton, deci ar urma să 
uu poală cânta cântări bisericești. Vë rog ascultați dacă în cântarea ce o intonează, nu recunoașteţi 
vestita cântare Prohodul Mântuitorului ! Şi dacă melodia se distinge așa de bine din armonizaţie, 
destul de complicată, dar dacă ar rămânea numai simpla parte melodică ? 1). 

Despre cântările bisericești grecești și prin urmare şi ale noastre, iată părerea unui străin 
competent: 

D. L. A. Bourgault-Ducoudray, profesor de Istoria muzicii la conservatorul din Paris, în 
lucrarea sa intitulată : „Etudes sur la musique ecclésiastique grecque, mission musicale en Grèce et 
en Orient, 1875. Parisu, făcând rezumatul efectului ce a produs asupra sa muzica orientală biseri- 
cească ce a ascultat-o în diferite localităţi, ca Athena, Smirna, Constantinopol (la Patriarchie) și aiu- 
rea, se exprimă așa: "nimic mai mizerabil, mat barbar, maï respingător pentru o ureche europeană, 
n decât cântecele ce se aud în bisericele orientale. Acele intervale, altele decât tonul şi semitonul, dintre 
ncare majoritatea sunt atâtea note false (câte sunete), acele voci tremurătoare, acel cânt nazal, acel 
+ monoton, insipid, nemilos ison, care face asupra une! melodii expresive efectul unei frigări trecute 
nprintr'ua corp omenesc: toate acestea pricinuesc auditorului o impresiune atât de displăcntă, în or- 
n dinea lucrurilor estetice, precum e râul de Mare în ordinea lucrurilor fizivlogiceu. Aceasta este 
părerea D-lui Bourgault-Ducoudray, părere ce și-a format-o despre muzica bisericească greacă în 
urma studiului ce-a făcut la faţa locului, însărcinat fiind de guvernul francez cu această specială 
misiune, . » 


Muzica populară. — Muzica sen mat bine cântările populare, prezintă un contrast puter- 
nic faţă de cântările bisericeşti. ? 

In cântările bisericești joacă un rol foarte însemnat: origina cântărilor, semiografia, au- 
torii. Pe când în cântecele populare nu se pune în joc nici origina, nici autorii. Origina acestora e 
neamul, iar autorii sunt geniile acestul neam. Se poate spune numa! atâta cu siguranță, că prima 
impresiune dată în vileag de cel ce-a avut inspiraţia momentului, a trecut printr'o censură de ze- 
cimi de ant până ce s'a cristalizat într'o furmă definitivă, şi subt acea formă apoi se transmite din 
neam în neam. 

Şi e curios, cum cântecele populare nescrise se transmit şi se învaţă cu preciziune mate- 
malică de toată românimea, și de cei cu carte și de cei fără carte, dar de tofă întrun fel, fără să 
fie predate în vre-o şcoală de cântări saŭ la vre-un conservator, pe când cântările bisericeşti, care 
aproape de 100 ani de când se cântă de pe carte, de cei chipurile competenţi, se învaţă în școli, se 
repet în fiecare Duminică și sărbătoare în biserici, şi cu toate acestea nici poporul de la ţară, nici 
cel din tirg, nu știe să cânte cea mal mică cântare bisericească, deși o aude toată viaţa lul. 

Care-i cauza ? . 

In primul loc, în cântările bisericești predomină neregularitatea formelor melodice. 

In al doilea, că acest fel de cântări nu aparține neamului românesc, nu sunt creațiunea 
geniului lui; aceste cântări ni s'a impus, şi azi sunt tolerate ca având împămintenirea obţinută 
pe temeiul îndelungatei practici. Pe când cântecele populare sunt fructul imaginaţiunit proprii a 
neamului, expresiunea simţimintelor lui, cu alte cuvinte trup din trupul lui, sânge din sângele lui. 

Cântecele populare sunt apreciate la toate popoarele și de oamenii în adevăr mari. Iată, de 
exemplu, ce spune marele compozitor german Robert Schumann: „Ascultă cu luare aminte diferitele 
cânturi naţionale, ele compun un bogat izvor de prea frumoase melodii și te fac să cunoşti carac- 
terul diferitelor popoare«. Și in adevăr, poporul german, fără distincţiune de pătura socială, îşi iu- 
beşte cântecul sët popular, îl cultivă și-l păstrează cu sfinţenie. Cărţile lor didactice, fie pentru sate, 


1) In acest timp corul Mitropolitan a intonat cele trei stări din prohodul Mintuitorului, armon zat d D G. 
Muzicescu ` efectul a fost admirabil. M -lo lia bisericească se distingea perfect, iar armonia o imbrăcase in restmuntele 
cele mul impunătoare ale cultulut, 


www.dacoromanica.ro 


664 CRONICĂ 


fie pentru orașe, sunt pline de cântece populare. Până şi metoadele pentru învăţarea instrumente- 
lor speciale ca : piano, violina, flaut, clarinet, etc., toate sunt înţesate cu cântece populare germane. 
Asemenea metoade aŭ mare trecere și la noi în ţară, așa că mulţi Români cresc din frageda copi- 
lărie și se familiarizează cu impresiunea muzicii populare germane, astfel că mai tărzii nu le mai 
place muzica neamului lor, se rușinează de ea, o califică de țărănească saii mocănească. 

După mine lucrul e simplu: un asemenea român din frageda copilărie a fost înstrăinat din 
sănul familiei, a crescut în orașe sai în ţări străine, s'a adăpat cu impresiuni tirgoveţe sati străine 
de neam, și când mai într'un tirziti aude o doină melancolică și plină de duioșie, i se pare ceva săl- 
batec, ceva care nu se lipește de inimă. Și precum se instrăinează unii ca aceștia de popor, tot aşa 
şi poporul se înstrăinează de ei. 

Nu tot așa se petrece aiurea, chiar între Români. In Transilvania, în Banat, ţăranii privesc 
în inteligenţa de la orașe pe sfătuitorii, binevoitorii lor. Eï nu fac nimic până nu se sfătuesc cu in- 
teligenţa de la orașe, și inteligenţa, la rindul ei, se îngrijește de popor saŭ de economi, cum îi nu- 
mesc ei pe acolo. 

Instrăinarea poporului de tirgoveţi și de conducătorii carului Statului, nu e de ert sati de 
anul trecut, nu, sunt sute de ant la mijloc, care a tot săpat prăpastia între popor şi așa zisă inteli- 
genţă. Azi nu numai cântecele se deosibesc, dar și graiul începe a fi altul la tirg și altul la țară. 
Instrăinindu-se, el s'a grupat în jurul sëŭ, a rămas așa zisa talpa ţării, păstrătorul istoriei neamului 
datinilor, credinţei lui strămoșești, și încetul cu încetul, — mulțumită darului cu care l-a înzestrat 
cel de sus, —el și-a creat şi poezia sa și muzica sa proprie. Primeşte și ceeace i se aduce de la tirg, 
dar nu-și lasă niciodată ce-i al lui. Şi cum Dumnezeu dă ploaie deopotrivă și celor bogaţi și celor 
săraci, tot așa și inspiraţiunile muzicale nu le dă ca privilegiii numai învăţaţilor saii bogătașilor, ci 
şi celor săraci. Ba în cele mai dese cazuri săracii aŭ primit maï cu îmbelșugare darurile artistice, 
de la natura cea bogată, decât mull! bogătași. Iată ce spune renumitul scriitor Dickens, în des- 
crierea ce face despre cultivarea muzici! în clasele de jos ale poporului în Anglia : »Muza își schimbă 
amicii. Ea actualmente cercetează pe popor, pe săraci, lăsând adoratorilor săi aristocrați numai fa- 
voritele lor opere italiane. Poporului însă ea dă cele mat bune ale sale daruri și îndulcește traiul 
amar al meseriașului și al agricultoruluiu. 

Şi în adevăr, în celelalte ţări, cei mai mari compotziori muzicali sai adăpat din izvorul 
melodielor populare pe care le aŭ scos în lumea mare, fâcând fala patriei lor. 

Cu durere trebue să mărturisesc, că nu tot așa se petrece și la noi, cu toate că frumuse- 
tea, bogăţia și puterea magică ce exercită cântecele noastre populare nu se mai pun la îndoială, ne 
cum să fie contestate... 

Cântecele poporului le împrăștie, în ediţia sa bogată, vintul pe aripele sale ușoare, și le 
lasă peste tot locul unde găsește o suflare românească, sigur fiindcă nu le lasă în zadar, căci ele cu- 
prind expresiunea sentimentelor celor mai nobile a neamului săi 1). 

Duioasele noastre melodii naţionale descriii cu colori vii blândețea și bunătatea caracteru- 
lui poporului român; descriii prin sunete muzicale suferinţele vieţei lui. Şi dacă ţăranul român mai 
uită din necazul grei ce îndură în luptele vieţii și supoartă cu Lărbăţie nevoile ce-l apasă, apoi 
aceasta se datorește în cea mai mare parte înriuririi duioaselor și fermecătoarelor sale melodii, 
care-l miîngăe în zile grele și-l veselesc în cele bune... 

Iată ce ne spune nemuritorul Vasile Alecsandri despre cântecele populare în colecţia sa 
n Poezii populare ale Româniloru : 

"Românul e născut poet. Inzestrat de natură cu o închipuire strălucită și cu o inimă sim- 
țitoare, el își revarsă tainele sufletului în melodii armonioase și în poezii improvizate. De-l muncește 
dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vre-o faptă măreaţă, el își cântă durerile și mulțumirile, 
îşi cântă eroii, își cântă istoria, și astfel sufletul săi e un izvor nesfirșit de frumoasă poezie. 

Nimic dar nu poate fi mai interesant decât a studia caracterul acestui popor în cuprinsul 
cântecelor sale, căci ele cuprind toate pornirile inimii și toate razele geniului sën. 


1) Corul cântă aici mai multe melodii populare primite cu zgomotoase aplause de public. 


wWww.dacoromanica.ro 


CRONICA 665 


Comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei înnalte, de notițe istorice, de crezări supersti- 
tioase, de datini strămoșești şi mai cu seamă de frumuseți poetice pline de originalitate şi fără sea- 
mën în literaturile străine, poeziile noastre populare compun o avere naţionala, demnă de-a fi scoasă 
la lumină ca un titlu de glorie pentru naţia românăc... 

Deci, atât poezia, cât și muzica popnlară aŭ merite necontestate atât pentru națiunea sa 
cât şi pentru naţiunile străine. 

Noi nu ne putem da seamă ce înseamnă cântec naţional, popular. Numai când ești între 
străini, sati subt srăini, unde n'ai ocaziune sati paï dreptul să-ţi auzi cântecul naţional, numai 
alunci cunoști valoarea lui, puterea lui. Dar și pentru aceasta trebue să simţi românește,.., 

Iată însemnătatea, iată puterea nevinovatului cântec popular, care, pe lingă magica putere 
ce exercită asupra poporului electrizândurl și oţelindu-l la luptă, la tot felul de greutaţi, acest cân- 
tec mai are şi acea nevăzută putere de-a neliniști autorităţile puterilor străine subt sceptrul cărora 
se găsesc Români, 

Aşa fiind lucrul, bine facem noi că neglijiăm cântecele populare? Et cred că în fiecare pa- 
lat sai colibă ar trebui să răsune cântecele populare, și mai ales pentru generaţiunile tinere aceasta 
este de mare folos, căci ceeace se sădește în inimile tinere, cu greii se poate desrădăcina, 

Şi tot din acest izvor nesecat ar trebui să se adape și specialiștii noştri compozitori, 


CG MUZzICESCU, 


La 2 Iulie a incetat dia viaţă, la Brăila, poetul colonel Theodor Șerbănescu, La înmormin- 
tarea su, făcută cu onorurile cuvenite rămășițelor unui om atât de distins, s'ati rostit trei discursuri 
de către D-nii Atanase Popescu, directorul liceului Bălcescu din Brăila, ©, Alexiu, advocat și deputat, 
şi locot,-colonel Iliescu din artilerie, 

Din discursul D-lui A, Popescu reținem datele următoare asupra vieţei poetului: 

» Theodor Şerhbănescu s'a născut în orașul Tecuciii la 29 Decemvrie anul 1839, 

Şcoala primară a trecut-o în orașul sën natal, iar cursurile liceale în Academia Michăileană 
din lași, După terminarea liceului, intră în școala militară tot din Iași, pe care o absolvi la 1859 
ca şef de clasă, şi îndată fu înaintat la gradul de sub-locotenent de geniii. 

In 1869 îl aflăm cu gradul de căpitan, când demisionă din armată. In timpul cât a stat 
retras din armată, a ocupat o-dată funcțiunea de prefect al judeţului Cahul, subt ministerul lui Ioan 
Brătianu, In anul 1876 intră din not în armată cu gradul de maior și este chemat la marele stat- 
major. În această calitate a luat parte la războiul peniru independenţă din 1877—78. La 1881 fu 
înaintat la gradul de locot.-colonel, ocupând funcțiunea de director al ministerului de războiă. La 
1884 e ridicat la gradul de colonel. 

Academia Română, apreciind frumoasele producţiuni poetice ale lui Şerbănescu, îl alese la 
1896 ca membru corespondent, 

In cariera sa militară a contractat în cele din urmă o maladie incurabilă, Aceasta La făcut 
să se retragă din armată, prezentându-și în 1893 demisiunea. 

De fire blândă, înzestrat cu o simţire vie și delicată, poet iubitor de tot ce e frumos, gin- 
gaş, nobil şi măreț, şi mai presus de toate iubitor de neam, unind aceste înnalte calitaţi cu cea de 
ostean, Şerbănescu a servit Patria atât ca scriitor cât şi ca militar. 

Prieten bun și statornic, camarad perfect, șef blând către subalternii sti, cap de familie 
iubitor, viaţa lui externă se stinge dar în regretele noastre ale tutulor: ale familiei, ale amicilor și 
ale cetăţenilor Brăilei 

De sus, din vecinicul locaș, sufletul iubitului nostru poet ne repetă astăzi : 

Acei care m'au iubit 
Să însemne cu o cruce 
Locul unde m'am oprit.« 
Brăila, 3 Iulie 1901. ATANASE POPESCU, 


666 CRONICĂ 


Expoziţiunea de pictură N. Grant. — La 15 Octomvrie pictorul Grant, al cărui talent 
distins a fost atât de apreţiat de societatea bucureşteană, va deschide la Atenei expoziţiunea sa. 
Suntem siguri că amatorii noştri de artă nu vor lipsi de a vizita această expoziţiune, care promite 
a fi o adevărată sărbătoare sufletească. Din cele ce am zărit în treacăt, ni se pare că D Grant şi-a 
afirmat mult personalitatea sa artistică. 

In tablourile sale artistul a căutat să ne deie mai mult culoarea, lumina și atmosfera; de 
aceea ele sunt de o tonalitate clară și armonioasă. D. Grant are o predilecţiune vădită pentru efec- 
tele de soare, pentru luminile dispuse curios și amestecate cu umbrele de seară. In urmă, flori, 
foarte multe flori, în aproape fiecare din tablourile sale, dând privitorului o notă veselă, des- 
fătătoare. 

Printre cele maï interesante pinze ale artistului, meaţionăm o veche biserică româ- 
nească, inundată de aurul razelor de soare. Un interior românesc, observat cu multă exactitate 
în simplicitatea lui și în care artistul a ţinut să fixeze până în cele mai mici amănunte caracterul 
ţării noastre, care din nenorocire se pierde din zi în zi. O femee torcând, îmbrăcată în frumosul 
nostru costum naţional, luminată de-o lampă care aruncă o lumină curioasă pe faţa ei și face să-i 
scinteeze brteala din fotă. O fațadă de biserică, cu [rescuri!e ei zugrăvite ; pe ușa întredeschisă se 
zăreşte la lumina făclii'or mulţimea creștinilor și un bătrân ţăran își descoperă capul cu sfinţenie 
pe prag, înainte de a pătrunde în locașul sfint. Alături cu aceste tablour”, în care domină culoarea 
locală, artistul a adus din străinătate peisagii foarte interesante, printre care un colţ de parc, toamna, 
care a fost expus la salonul din Paris, primăvara asta, și o mulţime de naturi moarte puternic pic- 
tate, ca și un mare număr de aquarele de o factură largă şi foarte delicată ca tonalitate. 

Toate aceste pinze și calităţi prevestesc tînărului artist un succes excepțional, pe care noi 
i-l dorim din inimă. 


CĂRŢI ȘI REVISTE STRĂINE 


Ën 


De (4 mari pacifique (Revue Blanche, ed.), roman de Tristan Bernard. Autorul romanului 
(e k d Mémoires d'un jeune homme rangé—un succes de librărie—a seris în cele din urmă ca 
` X d o continuare a acelei naraţiuni Un mari pacifique, asnpra căruia critica franceză pare-a 
se fi oprit maï îndelung. E, în adevăr, în autorul lui un scriitor de mullă umoare, un fin observa- 
tor al vieţii şi mai ales al vieţii înjosite, care "ți pricinuește milă. Romanul s&i ultim e istoria 
aceluiaşi Daniel Henry, care se însoară tinăr incă, fără să știe de ce și cum, supunându-se de bună- 
voie împrejurărilor, care punâudu-l zilnic în contact cu o fată mare, drăgălaşă, nic! prea bună și nici 
prea rea, nici prea serioasă și nici prea ușoară, îl hotărăsc so ia de nevastă, Insurat, își iubește fe- 
meia, deși se crede, ca în tot ce face în viață, că nu răspunde pe deplin sarcinei căsătoriei, iese 
împreună în lume, la teatru, are un copil. Intro zi el intilnește un vechiă camarad, Eric, căruia se 
recunoaște numai decât inferior, căci lui îi plac relaţiile cu oameni mat inteligenţi decât el; îl laudă 
mult femeei sale, căreia, după câteva zile, i-l prezintă; se miră de indiferența cu care ea îl primește, 
la început, dar peste puţin femeia lui incepe a vorbi cu Eric, a ] stima, așa că el devine intimul 
casei. Această intimitate merge așa de iute, așa de departe, că intr'o seară nevasta îl mărturisește 
plângend bărbatului sentimentul ei pentru Eric. Un altul, în locul lui, sar fi gindit la duel, la sui- 
cid, El nu. Daniel încetează de a-și mai iubi nevasta ca mai inainte, o consideră ca pe o soră, se în- 
tilnește cu Eric, îi vorbește fără ură și se hotărăște în cele din urmă să se despârtă. Din nenorocire, 
eraf atâtea greutăți pentru realizarea acestei idei, că ea fu înlăturată. Fără puterea de-a încerca o 
îndreptare, el se mulțumește să urmeze evenimentele: e »un bărbat pacinicu. Viaţa se strecoară 
astfel, fără nici un incident extraordinar. Vine vara, se duc cu toţii la mare. Into zi Eric încetează 
de a mai arăta același sentiment amantei și pleacă în Elveţia, pentru totdeauna, după ce Daniel 
face tot ca să-l reţie. Romanul se sfirșește aici. El pare simplu și fără interes; el e imoral. Cu toate 
acestea, unii critici francezi, pentru care morala e un lucru secundar în literatură, se opresc numai 
asupra calităţilor lui și fac mare caz de ele. Ei justifică pe autor chiar din punctul de vedere al mo- 
ralei, susținend că personagele lui nu sunt date ca exemple și că imoralitatea lor nu numai că nu 
se impune a fi imitată, dar desgustă chiar pe cititor. Daniel Henry e bun și prost, cum sunt unii 
oameni în lume ; Berta, nevasta lui, e o femee inconștientă, slabă, cochetă, cum sunt unele femei 
în societate; Eric e uu amant iubitor de plăceri și blazat, cum sunt aproape toţi in viaţă. Deși lucru- 
rile par așa, noi credem că un astfel de roman e funest în mâinele unei fete sai unei femei tinere. Şi 
dacă critici autorizaţi mar fi vorbit cu atâtea cuvinte de laudă de autorul lui, declarându-l „un mare 
scriitor al Franţeiu, „omul a cărei observaţiune este astăzi în Franța cea mal exactă și mai minu- 
țioasă«, noi nici nu ne-am [i oprit asupra lui! 

La sphère de beauté (Paris, Felix Alcan, ed.) de Maurice Griveau, un mare volum în 80. 
Autorul acestei importante lucrări atinge toate cestiunile privitoare la frumos și studiază pe unele 
din ele în toată complexitatea și adincimea lor. E-o sinteză în care sunt rezumate, cu multă com- 


www.dacoromanica.ro 


668 CART SI REVISTE STRĂINE 


petinţă, legile evoluţiunii, ale ritmului și armoniei în fenomenele estetice și unde se strecor multe 
vederi noui și păreri personale, La începutul ei se află expunerea unei teorii, a unei metode, mai 
bine zis, cu ajutorul căreia se poate determina înţelesul și gradul de perfecţiune al operelor de artă, 
metodă care nu are nimic fantastic, ci se bazează, din contra, pe principiile științelor fizice și natu- 
rale., O parte atrăgătoare din acest volum este aplicarea însăși a metodei expuse. Dacă un pictor ar 
deschide cartea dintr'o dată la capitolul ce tratează despre coloare sati despre condiţiunile unut ta- 
bloŭ, saii un architect la capitolul ce descrie organele și funcțiunile unei clădiri, ar găsi fiecare o 
analiză serioasă și particulară a elementelor ce constitue specialitatea lor. Cititorul şi amatorul de 
artă vor întilni aici raţiunea obiectelor decorative, pe care ei le apreciază în mod instinctiv, precum 
şi o mulţime de informaţii interesante asupra vaselor, a insemnelor, a armelor, a instrumentelor de 
muzică și a atâtor alte lucruri care alcătuese astăzi domeniul larg al esteticei aplicate. Pe lingă arta 
plastică, autorul studiază și mişcarea, în toate aspectele și toate explicările ei. Un capitol cu adevă- 
rat original ni s'a părut încă cel care se ocupă de melodiele fără cuvinte, a căror nouă însemnare 
este pusă în evidenţă cu multă ingenuozitate. Pe scurt, volumul e interesant pentru toţi acei ce se 
ocupă cu estetica și care n’aŭ putut sati naŭ avut timpul a-și construi un sistem în care să se îm- 
preune şi să se explice totalitatea cestiunilor estetice, 

La Cina (Paris, Ollendorf, ed.), roman de Louis Bertrand. La Cina e numele unei fete cor- 
sicane, născută și crescută în Algeria, fiica unul căpitan, frumoasă dar săracă, care, după ce a cân- 
lat prin saloane, devine femeia iubită a unu! tînăr bogat Michel Bolteri, cu care se duce în Italia 
şi se cunună în secret, fără consimţimintul D-nei Bolteri, mama, Această femee ambițioasă vrea să 
vadă pe liul ei om politic, după pilda dată de tatăl lui, General Bolteri, care lăsase în Algeria un 
nume respectat și o avere foarte mare, Michel încearcă să se aleagă deputat, dar, neabil in manope- 
rile necesare alegerilor, cade. D-na Bolteri află de femeia care, prin amorul eï, slăbește ambiţiunea 
fiului săi și-l înjosește într?o viaţă fără însemnătate socială, și o alungă din casa soţului ei. Acest re- 
zumat scurt al romanului face să se creadă că lucrarea nu e decât o încercare banală ca atâtea 
altele ce se comit zilnic în Franţa. Cu toate acestea nu e așa. Romanul La Cina e de-o frumuseţe 
neobicinuită. Viaţa algeriană e descrisă subt o lumină de o intensitate surprinzătoare. Autorul lui e 
un minunat poet; multe din capitolele sale amintesc şi egalează ca descrieri cele maï frumoase pa- 
gin! ale lui D'Annunzio. E în el, apoi, o profuziune de lumină, de veselie, de viață; un decor plin de 
incântări, un parfum oriental de arbori uriași, de plante tropicale; un cer adinc albastru, cald şi 
blând; o atmosferă visătoare în ruinele de la Tipasa și de aiurea, care toate daii romanului un ca- 
dru de-o frumuseţe ce farmecă, exaltă pe cititor. 

Le Chariot d'or (Paris, société du Mercure de France, ed.) e titlul unui volum de poezie, 
de Albert Samain, tipărit de câţiva amici pioși aï poetului. Din el se poale vedea cât a pierdut poe- 
zia franceză prin moartea lui Albert Samain, talent real, co excepţională putere de evocaţie me- 
lancolică. Intre Sonetele din Versailles recitim cu deosebită plăcere unul: Le nocturne provincial, 
în care 


La petite ville sans bruit 
Dort profondément dans la nuit, 


bucată de o fineţă extraordinară, Elegiile lut aŭ o bunătate de gindire și o sensibilitate aproape 
bolnăvicioasă. 

Amours barbares, versuri de Etienne, Renaud (Paris, Lemerre, ed.). Extragem o strofă 
frumoasă dintr’o bucată în care poetul evoacă amorul săă pentru munţi: 


Le ciel nous a prêté sa plus discrète étoile 

Et la complicité de ses espaces bleus, 

Votre tente de noce eut des chênes pour pieux 
Et des blanches vapeurs en tisscrent la toile,.. 


L’ Unique moyen et Sur la question sexuelle (Paris, Stock, ed.), de Leon Tolstoi, sunt 
două mici lucrări ale scriitorului rus, traduse în franţuzește. Broșura Asupra cestiunii seesuale e 


www.dacoromanica.ro 


CARȚI ȘI REVISTE STRĂINE 669 


alcătuită diuti”un număr de gindiri din care rezultă părerea știulă a lui Tolstoi în privința acestei 
cestiuni, și anume: castitatea predicată de el și în alte cărţi. La obiecţiunea că teza sa, adică cas- 
titatea desăvirșită, ar stinge încetul cu încetul omenirea, el răspunde: »Îdealul nu-i realizabil decât 
în nemărginirea vremurilor ; specia omenească nu se află deci în nici o primejdie. De altfel, 
stingerea omenirii, adaugă Tolstoi cu o rară siguranță, e pentru oamenii religioși o dogmă de cre- 
dinţă fundamentală, ca și pentru oamenii de știință care văd sfîrşitul rasei omenești prin r&cirea 
continuă a soarelui. Unicul mijloc e ultima lucrare a lui Tolstoi; el o dictă în timpul celei din 
urme boale a lui. Ea tratează despre cestiunea uvrieră, cestiune pe care o pune şi o rezolvă cu o 
dezinvoltură extraordinară în 25 de pagini! Luând problema socială drept o problemă morală ex- 
clusivă și înlăturând toat discuţiile economiştilor, Tolstoi crede că „unicul mijlocu de a dezlega pro- 
blema stă în formula evangelică : altuia nu faʻe, ce ţie nu-ţi place!... 

Su le orme di Dunte (Pe urmele lui Dante}, Roma, Tipografia cooperativă, ed.), de Angelo 
de Gubernatis. Cunoscutul filo român a publicat într”un volum o serie de 20 de conferinţe făcute 
asupra lui Dante la Universitatea din Roma. E o lucrare foarte documentată, de multă și profundă 
erudiţiune, şi în același timp plăcută la citire, mai ales prin entusiasmul a admiraţia de care e în- 
sufleţită de la un capăt la altul. De Gubernatis ne aduce dinainte figura măreaţă a lui Dante cu 
toate însușirile eï minunate, ca şi cu toate patimile ei. In deosebi dragostea lui pentru Beatrice e 
înfățișată subt o lumină nouă și puternică. In contra părerii admise de mulţi că Beatrice war fi 
decât un simbol religios, el vede în ea o femee în carne şi oase pe care Dante a iubit-o cu dragoste 
curată şi care La slujit de izvor de inspiraţie. Dante a fost, după autor, un vizionar sublim : » Visele 
lui erai foarte dese, cu întimplări din viaţa reală și pline de explicaţii... Simţirea lu! de port era 
nemărginită și pururea deșteaptău. Credinţa lui Dante în lucruri supranaturale explică de ce-a ales 
el pentru Divina Comedie forma unui vis, a unei vedenii. Geniul săi coprindea, apoi, toată sinteza 
artistică a timpului séù și fu superior tutulor contimporanilor celor mai iluștri. Așa, în descrieri, el 
are simţul sever al lui Giotto și sculptează în cuvinte cu puterea lui Michel Angelo... Lucrarea lui 
de Gubernatis este din acele ce se impun atât prin spiritul critic al autorului, cât și prin erudiţiu- 
nea ce o ilustrează. 

La sculpture florentine. Le XVl-e siècle et les successeurs de V Ecole Florentine. (Firenze, 
Alinari, ed.). Iubitorilor de critică artistică serioasă, originală ca vederi, profundă ca judecată și 
plină da învăţăminte estetice, le recomandăm un volum asupra sculpturii florentine, apărut de 
curind în Florenţa și scris de un om adînc cunoscător, cu mult talent și mult gust, Marcel Rey- 
mond. Lucrarea e urmarea altor trei volume apărute mai de mult; cu ea autorul își încheie studiul 
său asupra sculpturii florentihe. Deși în volumul de faţă Reymond nu are aceiași căldură, aceiaşi inti- 
mitate de sentimente care însufleţeşte părţile anterioare ale lucrării sale, ca unul ce nu are aceiași 
admiraţie pentru generaţiunile de artiști crescuţi în veacul XV și mai Gran, cu toate acestea, opi- 
niunile sale, câte-odată poate prea severe, sunt explicate şi susținute cu argumente puternice. 
Dacă însă autorul dă prioritate timpurilor primitive pentru originalitatea lor și pune renașterea pe 
planul al doilea, concluziunea sa nu poate fi neaprobată: Renașterea, zice Reymond, a avut secre- 
tul de-a atrage atenţiunea artiștilor asupra formelor corpului omenesc, scăzând interesul ce se da 
mai înainte concepţiei în artă, aşa că ea introduse in artă despărțirea condamnabilă dintre formă 
și fondu. Volumul e împărțit în patru părți: 1) Tranziţia, coprinzând sculptorii dintre anii 1450 și 
1475 ; 2) Michel Angelo şi Sansovino; 3) Elevii lui Giambologna, și 4) Bernini. În treacăt, trebue 
să spunem că, contrariii părerilor aproape unanime, Michel Angelo nu e sculptorul apreţierii și 
gustului së, Incepând à vorbi despre el, autorul se întreabă: „Cum va putea găsi dinsul cuvinte 
spre a împăca frumuseţea măreaţă în parte a lui Michel Angelo cu excesele care se găsesc până și 
în cele mal frumoase din operele sale; cum va putea afla accente sublime pentru calităţile lui care 
răpesc sufletul, şi în același timp cuvinte îndreptătoare pentru exiravaganţele lui, care rănesc raţiu- 
neas... În rezumat, o carte serioasă ca păreri şi argumentare. 

La Regenta (Presidenta), (Madrid, Fernando Fe, ed.), roman de Leopoldo Alas. Ana Los 
Ozores e-o fată nobilă și săracă care n'a cunoscut în copilărie nici o dragoste pentru ea : mă-sa murise 


www.dacoromanica.ro 


670 CĂRȚI SI REVISTE STRĂINE 


pe când ea era încă copilă şi tatăl ei, ţinut de preocupări politice, trăise totdeauna departe de dinsa, 
Ea crescu înconjurată de reaua-voinţă a tutulor străinilor, rea-voinţă care îl rănea pururea amorul 
săi proprii. La 18 ani ajunse frumoasă, de o frumuseţe rară şi impunătoare; ea se mărită cu Don 
Victor de Quintanar, fost president al audienței, fire mediocră și deja bătrân. Singurătatea e! sufle- 
tească continuă, prin urmare, și măritată; dar traiul el exterior se schimbă cu totul. Ea e măgulită, 
lăudată în dreapta şi în stinga, urmărită pretutindeni de adoratori. Dona Ana vrea să rămâie femee 
onestă. In turburarea viele! sale însă de atâţi oameni care îi spuneai că o iubesc, ea căută un reazim 
în preotul confesor, Don Fermin de Pas. Acest preot, croit pentru-a lupta în viaţă, ambitios ai 
seducator, începe a iubi pe Ana; el crede că un amor mistic, în care numai sufletele se iubesc între 
ele, îi e permis. Exaltează mintea Anei cu lungi conversații religioase și se obstinează ca go fe- 
rească de pericolele lumii. El speră a o putea ţinea curată, plecată sub stăpînirea autorităţii lui de 
preot. Dar Ana, exaltată, simte primejdia ; vede, ca și cum Lar fi spus-o el însuși, că toată fiinţa 
lui Don Fermin strigă din r&sputeri spre ea, spre amorul eï, şi, ca se scape, ea cedează cuvintelor 
unui sedu:ător banal, Don Alvaro. Preotul o spune bărbatului ei, care e omorit în duelul ce are cu 
Don Alvaro. El nu făcuse Anei nici o imputare. La știrea morţii lui Don Victor, Ana cade într’o 
disperare înspăimintătoare. După luni întregi de prostraţiune, Ana, împinsă de deprindereaă sufle- 
tească, se duce la biserică, unde aude glasul preotului Don Fermin. Ea își perde cunoștința, și În 
templul întunecat, un copil din cor, o sărută dintiun instinct de curiozitate perversă... Stingăcia 
urită a acestui incident e înfrumuseţată prin descrieri drăgălașe asupra vieţei spaniole. Autorul 
Leopold Alas știe să pue personagele lui într’o lumină de viaţă. Volumul séi a avut mult succes, la 
care probabil a contribuit şi o prefaţă a lut Perez Goldos. 

Palatul lui Tiberiu şi alte clădiri romane la Capri, de germanul C. Weichardt (Leipzig), 
este, după expresia autorului, o restituţiune, în care găsim, neapărat, o parte de adevăr, dar în care 
restul e imaginaţie. Cu toate acestea, autorul a ținut seamă de toate datele și informaţiile istorice 
şi archeologice asupra Insulei Capri și reîntocmirea sa ne dă o idee destul de clară și de justă 
despre ceeace era Capri în epoca romană, insulă de predilecție, acoperită de palate, de vile, de gră- 
dini şi dominată de Palatul lui Tiberiă, » Villa Jovis«, unde, ne spune Suetoniă, Impăratul se juca 
Și se distra »cu micii săi peştiu. Ruinele palatului lui Tier constitue astăzi resturile cele mai 
importante ale locului. Sunt însă multe alte urme, la Certosa, pe muntele Castilione, pe muntele 
Elichele, la Tragara ; o scară imensă, din care 159 de trepte există încă și sunt întrebuințate de 
locuitori pe drumul ce duce de la Mare la Antica Caprea și de acoto până la Ana Capri, la o înălţime 
de 270 metri. Cât despre palatul lui Tiberiă, care își întindea zidurile şi coloanele și porticurile şi 
arcurile triumfale până în virful unei stânci, la 300 metri de la nivelul Mării, el era ca un cuib 
ascuns în care visa Cesarul imbătrânit, bănuitor, ruinat de desfrinări, urmărit de amintirea cri- 
melor sale. Acest oraş tragic prin măreţia sa fabulnasă cât și prin frumuseţea liniilor sale, în virful 
celui mail pitoresc cap, e restituit de Weichardt, în planșele ce însoțesc textul sët, cu multă 
artă şi cu multă cunoștință de antichitate, dându-ţi în cele mai multe pagini iluzia timpurilor și mo- 
ravurilor de acum două mii de ant, 

Interieurs aus dem Leben der Zwanzigjahevigen (Leipzig, Tiefenbach, ed.), de Richard 
Schankal, poetul cunoscut și stimat de iubitorii de artă, este o lucrare în proză, în care se vede 
fiinţa visătoare, sensuală și sensitivă a autorului. Amintiri de romane trăite sa visate la virsta de 
20 de ani, foarte personale, cu multă viaţă și nostalgie în ele, iată coprinsul acestei cărţi subt formă 
de note luate în treacăt, de mici tablouri şi scene, în fundul cărora e totdeauna o reflecţie tristă. 
In prefaţă-i Richard Schankal spune că a trebuit să revină asupra primelor sale adnotații, care eran 
cu neputinţă de a fi prezentate publicului, având unele »nerușinarea dănţuitoarel.r de la Moulin- 
Rouge, altele naivitatea rugăciunii unei fete de la munteu. »Acest ghiveciii nu e o lucrare de artă, 
adaugă el, căci îi lipsește forma. Dar, de multă vreme, mă irita; ducă-se acum să irite pe alţii. 
Descripţiile sunt însă prea frumoase, cu multă plasticitate și izvorând dintr'o observaţie adincă și 
originală. Pe ici, pe colea, comparații stranii, deşi mat toate colorante și evocătoare. 

Robert Buchanau and other Essays (London, Welby, ed.), de Henry Murray, e un volum 


www.dacoromanica.ro 


CĂRȚI SI REVISTE STRĂINE 671 


de critică asupra scriitoruluï Buchanau și a câtorva altora cunoscuți din timpul nostru. Autorul 
pune pe Buchanau pe același picior cu Tennyson și Browning, dar se arată sever cu alţii care fac 
astăzi mare zgomot. Așa, Rudyard Kipling îl miră prin talentul sén de »acrobatu. Swinburne, 
atingătorul și melodiosul Swinburne, îi pare »vid, bolnăvicios și artificials. Cum se vede din aceste 
două exemple, deşi critica sa nu pare totdeauna imparţială, e însă făcută cu curaj și vioiciune, și 
uneori cu vederi nouă. Pe Francezi autorul îi stimează mult și-l crede artiști din fire. Pentru Zola, 
în special, are un fel de cult și-l consideră ca pe un »reformator robuste al romanului modern. 

Sister Teresa (London Fischer Unwin, ed.), de George Moore, e partea a doua a romanu- 
lui Evelya Innes, publicat în 1898. In urmarea sa, autorul englez continuă istoria tristă a unei fete, 
înzestrată cu darul de-a cânta frumos, și care nu poate să și-l arate. Tatăl et, cu toate că are con- 
ştiinţă de talentul fetei, nu poate so ajute. Un nobil îmbătrânit, sir Owen Asher, care o iubește, pro- 
pune Eveline să-i facă el instrucţiunea muzicală. Dinsa primește și pleacă la Paris, unde ajunge în 
scurtă vreme una din »regineleu teatrului. Intoarsă la Londra, începe a iubi un poet. Are remuș- 
cări că n'a ţinut la binefăcătorul ef, și, violentă cu ea singură, ca toate fiinţele slabe, se condamvă pe 
ea însăși, și nu-și vede sfirșitul vieţei decât într'o mănăstire. Evelina se face călugăriţă, luând nu- 
mele de Teresa. Cum însă vocaţiunea ei de cântăreaţă o turmentă zi și noapte, ea suferă mult și de- 
vine nervoasă, exaltată. In neputinţa de a face altfel, sora Teresa cântă în biserică, cântă atât de 
frumos că atrage lumea, atrage avuţi! mari în mănăstire. Darul ei însă stienește invidia surorilor 
din jurul ei. Ea se duce în altă mănăstire, unde voind să cânte și maï mult și mať frumos, pierde 
glasul. Tristă, cu-un surîs ce-și impune pe buze, sora Tereza, sfărimată în idealul eï de artistă, 
sfirșită în toate aspiraţiile sufletului ei, duce o viaţă din ce în ce maï istovitoare, mai grea și mai 
crudă decât moartea. Romanul e considerat ca unul din cele mai puternice ale lui George Moore. 
In el se amestecă o psicologie realistă cu cea maï suavă și mai mișcătoare poezie. 


Lë * * 

Revue Bleue. — No. 10, sem. 1.— Subt titlul Le métier dramatique Edmond Rostand, 
cunoscutul și talentatul dramaturg, răspunde astfel anchetei fácută de Revistă, la intrebarea: dacă 
există un »meșteșugu dramatic, adică un mod de-a scrie drama, și in ce constă el.— „Ştim ei noi cum 
lucrăm, și nu mai curând dia instinct decât după anume teorii preconcepute ? Nol scriem, fâră ca 
adesea să ne dăm seama de ceeace facem, în mijlocul ruinelor de formule, fiindcă de abia unele for- 
mule de ieri aŭ căzut că cele de astăzi încep a înclina și ele. Progresul e neintrerupt. Piesele care 
ne par azi foarte învechite, ar fi fost găsite cutezătoare acum 10 ani, precum părul lung al capetelor 
revoluţionare de astăzi vor fi perucele de mâini. Să lucrăm deci la voia întîmplării, după inspiraţie, 
ținend seamă numai de temperamentul nostru, de surdul nostru instinct. Să lucrăm ca într'un nour, 
fără idei preconcepute, fără a căuta să vedem prea clar în ceeace facem. Ei nu mă incred în cei care 
ne spun, după ce aŭ făcut o operă, ce-a voit să facă, și më îndoesc foarte mult că, înainte de a se 
pune la lucru, vor D avut aceeași limpeziciune în planul lor. 

Da, știi că sunt oameni care lucrează după teorii. Așa e, spre pildă, comedianul, care îți 
spune Intro seară felul cum vede el rolul lui Hamlet : îţi descopere orizonturi măreţe în interpre- 
tarea rolului, te mișcă, te transpoarlă..., și dacă, din întîmplare, îl joacă, îţi face milă. Tot așa cu li- 
teraţii care vor să facă un lucru anume ; teoriile lor sunt foarte frumoase ; când vezi opera lor, îţi 
vine să plângi“... 

La aceeași întrebare Brieux are alt răspuns: Părerea sa e că în teatru se mai bine a da 
publicului adevăruri utile decât neadevăruri plăcute. Eŭ cred, zice el, că rolul autorului dramatic 
trebue să se mărginească la un fel de mijlocitor între ideile marilor gînditori neaccesibile masei 
și între public. El e dator să deie publicului, subt o formă interesantă, idei frumoase și generoase. 
Aici stă rolul nostru : să seducem pe public aducându-i la înţelegerea lui visele frumoase ale filozo- 
filor şi învăţaţilor... Din ce în ce mal mult, teatrul trebue să se innalţe mat mult spre studiul mari- 
lor cesliuni actuale. Comedia de caracter ne-e aproape închisă de când un anume Molière a trecut 


672 CĂRȚI ȘI REVISTE STRĂINE 


pe acolo, Comedia de moravuri ? Ea e în toate piesele noastre, fără să le însulleţească în deajuns, 
Să punem prin urmare în teatru o idee, și ideia aceea so luăm din jurul nostru, din viața, din sufe- 
rința semenilor noștri... 

În același număr, un anonim face portretele politice ale lui Waldeck-Rousseau și Bourgeois, 
cu o fineţă de observaţie și cu-o putere de raţionament ce nu se întilnesc decât rar. Incheiând în 
privința celui dintăi, el se exprimă astfel: »... Waldeck Rousseau e din acei oameni politici care cred 
că „progresul moral și intelectual e privilegiul unei elite din omenire, și că el nu poate să străbată 
până în mase decât subt greutatea unei constringeriu. YValdeck-Rousseau e de părere, prin urmare, 
că trebue uneori să se impue progresul, ori câte contrarietăți ar întilni cineva, ori câte rănit ar su- 
feri. Celor care nu-i de părerea sa, le reamintește vorba lui Bacon: In societate aut vix aut lex 
valet. In societate domnește ori forţa ori legea, E! voeşte să facă să domnească legea, dur crede 
că nu poate ajunge acolo decât întrebuinţând forţa. — Bourgeois »reprezintă, după autorul por- 
tretului s&ă, unul din acei arhonţi fini și letraţi, cum se mai vedea înră în epoca decadenţei ate- 
niane, şi pentru care »când le lipsesc ideile aŭ un cuvint apropo, pe care îl pun în locul ideilore.,, 
D place politica, dar cu condiţia să nu ï deranjeze existenţa pe care și-a improvizat-o după gusturile 
și trebuinţele sale»..... 

Mercure de France. — Septemvrie. — Jules Gaultier analizează într'un articol, semănat 
de multe idei originale, Natura adevăvrurilov. El arată cu-o putere de argumentare convingătoare 
că nu toate adevărurile, din toate timpurile și din toate locurile, ati aceeași valoare. Sunt unele din 
ele care aŭ avut însemnătatea lor În vremuri trecute și care astăzi, deși repetate de-o mulţime de 
oameni ce trec drept învăţaţi, nu numai că și-ati pierdut calitatea de adevăruri, dar chiar se opun 
progresului. Sunt după aceea altele care, deși ati trăit veacuri întregi, astăzi, supuse analizei, su- 
puse unei desasociaţii de idei, nu mai pot rezista ca adevăruri, apar false, Așa, spre pildă, asociaţia 
de idei: Decadenţă și Bizanţ a trăit mult timp ca un adevăr. In epoca noastră, în urma descope- 
ririlor făcute de învățați asupra vieţii Bizanțului, asociaţia Decadenţă și Bizanţ a căzut ca un nea- 
devăr.— Pierre Quillard, într”o scurtă dare de seamă, caracterizează pe poetul tinăr Adulphe Ret!c, 
arătând partea poetică nouă introdusă de el în literatura franceză. — Marius-Ary Leblond vorbește, 
într'un studii amănunțit, de viaţa și opera lui Leconte de Lisle, înaintea revoluţiunii de la 48. 
Remy de Gourmont, autorul de fond al Revistei, scrie ca totdeauna Epiloagele sale într'un stil vigu- 
ros, precis și cu vederi personale, De astădată de Gourmont critică aspru atitudinea guvernanţilor 
Franţei faţă de vizita Ţarului... „Când rîndurile mele vor fi imprimate, zice el, candelele vor fi stinse 
şi reci; atun “| se va vedea poate că s'aii aprins prea multe și că primirea noastră n’a fost nici dis- 
cretă, nici distinsă, Bucuria excesivă pe care o arătă Republica faţă de onoarea ce bine-voia a-i face 
tînărul autocrat a fost de răi gust. Un cherestigiti care a cumpărat un castel istoric află tremurând 
că un prinţ îi va călca covoarele. Așa a fost mișcat și guvernul francez la ideia primirii Ţarului. 
Lucrul reiese din planurile de tapiţeri ale miniștrilor, comunicate preseiu. nFăcut-am oare îndestulu? 
aŭ aerul ei de-a se intreba necontenit. »Fi-va oare mulţumit Prinţul? Bine-voiva oare să zim- 
beascău? Guvernul își pierde numai decât capul când e vorba de vizita unui vizitator »augustu, E, 
în adevăr, atâta distanţă între D. Loubet și Nicolaï Alexandroviteh ! Şi distanţa aceasta, constituţia 
absurdă care ne stăpinește, n'a făcut nimic să o micşoreze măcar în aparenţă. Acolo, unde ar trebui 
să avem, îmbrăcat în purpură, un Cesar ales, un maestru al eleganţelor și fantazielor, un prodig în- 
zestrat cu un venit nesecat, avem un mic burghez econom şi curăţell.. Fie chiar umil de origină și 
chiar un fost sclav, ca atâţi împărați romani, un președinte de Republică ar putea face figură bună 
în astfel de con It, Sunt stăpîni printre servitori pe care o ocaziune poate să-i ridice la locul lor 
adevărat... Saii atunci, dacă zicem că toţi oamenii suntem egali, de ce sperietura aceasta ?.. Dacă 
e adevărat că Ţarul onorează Franţa binevoind a o vizita, atunci aceasta îndreptățește pe cei 
ce ne plâng decadenţa. Dacă, în adevăr, am ajuns acolo, atunci avem dreptate să ne umilim atât 
de multe... 

La vevue de Vart ancien et moderne. — Septemvrie, — Henri Bouchot începe un 
studiă documentat asupra Femeei engleze și Pictorii să. In numărul de faţă el vorbește de Hans 


CĂRȚI ŞI REVISTE STRAINE 673 


Holbein, pictorul german, chemat la Curtea engleză, şi ale cărei desene, de o corectitudine neintre- 
cută asupra femeei engleze, înfrumuseţează muzeele cele mai mari ale Europei. — Continuarea ar- 
ticolelor Wateau, Artele în casa Condé şi Recente achiziţiuni în Muzeul Louvre, articole ilustrate 
admirabil și scrise de condeele cele mai autorizate în materie de artă ale Franţei. In deosebi, viaţa 
lui Wateau e urmărită de autorul articolului, Louis de Fourcaud, din pas în pas, cu mult interes și 
simpatie pentru maestrul veacului XVIII, care bolnav, tot timpul în cele din urmă, lipsit de cele tre- 
buincioase, preocupat și mai mult de viitorul ce i se arăta încărcat de nori, lucra cu toate acestea și 
desena zilnic, umbla neobosit de-și căuta modele, revenea de zecimi de ori asupra studielor ce aveati 
să intre în pânzele sale, dàud până la moarte dovada cea maï puternică de dragostea, de ardoarea 
ce avea el pentru arta sa. 

Art et décoration, — Septemvrie. — O revistă care răspunde unei necesităţi simţite de 
industriași și de toate familiile ce voesc să introducă arta și gustul în viaţa casnică. In numărul 
acesta întilnim mai multe articole interesante: Le Fochoir, de M. C, Verneuil, unde vedem preo- 
cuparea autorului de a reînnoi decorurile murale și de a le varia după scopul şi armonia camerelor 
şi edificiului. Căci trebue să știm cu toţii că într'un interior în care sunt anume mobile, anume 
vitraliuri și bronzuri, nu mai corespunde banalitatea dezesperantă a tapetelor ordinare și nici cre- 
toanele sati mătăsurile făcute gata. In afară de monotonia lor, aceste tapete, cretoane sati mătă- 
suri, n'aii nici o legătură cu restul interiorului. Autorul articolului explică în ce stă această le- 
gătură și cum putem s'o realizăm.— Un al doilea articol, de Gustave Soulier, se ocupă de fotografia 
modernă americană, cu procedeuri nouă, prin care viaţa e suprinsă mai exact și trecerile de 
la umbră la lumină sunt mai accentuate și mai armonice. — Un al treilea articol: Decorarea far- 
furielor, ete. i 

Nuova Antologia. — Septemvrie. — Interesanta revistă italiană, al cărei sumar bogat și 
variat caută a D totdeauna și atrăgător și de actualitate, ne dă de astădată, pe lingă alte articole, 
sufletul și analiza operei Neerei, o publicistă italiană de mult talent, care a scris deja peste 10 
romane, ca I castigo, Imide, Nel? Azzuro, etc., publicate mai toate la Milan, și prin care și-a sta- 
bilit o reputaţiune europeană în cei 25 de ani de când scrie. Autorul articolului Guido Menasci gă- 
seşte că cel dintăi cuvînt, pentru care operele Neerei aŭ atras publicul italian și străio, e sinceri- 
tatea ce le însufleţește. Astăzi, de cele mai multe ori, când citeşti o carte, simţi numai decât că 
autorul ei voește să te facă să vezi în el, printr”un snobism de modă, o personalitate fictivă care e, 
faţă de personalitatea lui reală, întocmai cum ar fi o haină de serbătoare faţă de haina de toate 
zilele. Neera, din contră, apare, în scrierile eï, in haina de toate zilele. Și, neapărat, ea nu se arată 
pe ea însăși în romanele sale, dar simţi bătăile ei de inimă pentru cei suferinzi și admiraţia ei pen- 
tru tot ce e mare și frumos. Sinceritate dar în sensul acesta. Un al doilea caracter al operei sale e 
bunătatea cu care Neera privește lumea văzând în ea numai partea cea bună. Această virtute a ei 
e una din cele mai înalte, mai rari și maï frumoase. Nu că viața i s'ar părea doar numai trandafiri 
fără spini, dar chiar în părţile ei dureroase Neera o vede cu o tristeţă resemnată, cu un fel de 
senitate, Desigur însușirea aceasta i-o accentuă sexul ei, recunoscut ca mai bun și mai simţitor. 
Viaţa puternică şi variabilitatea personagelor introduse în romanele sale, e apoi o altă calitate a 
scriitoarei italiane. In deosebi femeile sunt zugrăvite cu un penel de-o fineţă și de o exactitate sur- 
prinzăfoare, şi printre ele fetele bătrâne, „aceste victime ale civilizaţieie, cum le numește Neera, Dn 
primul loc. lată lumina subt care le vede ea pe aceste fiinţe nenorocite: »... Mizeria lor relativă, 
personală, sufocată în marele ocean al mizeriilor omenești, suferită cum e suferită durerea de măsele 
de cine are măselele sănătoase, e cu toate acestea o mizerie care face mil și mii de victime con- 
stringendu-le a ascunde suferinţele lor, dacă nu voesc să servească de jucărie, Pentru că iată marea 
nedreptate ` societatea care interzice femeilor drepturile lor naturale, dacă n'aii putut avea un băr- 
bat, își ride de ele dacă rămân fete bătrâne și le numește răutăcioase, invidioase, sensuale. Oamenii, 
care aŭ în aceasta partea leului, ar trebui cel puţin să le imite generozitatea. Ei, când natura strigă 
prea tare, o fac să tacă, ca pe fiara lui Dante, aruncându-i în gură un puma de noroiii, și săturaţi 
de acel noroiii se ridică cu vagi dorinţe de ideal. Ei împart pe femei în două categorii: tu, zic dinșii 


674 CĂRȚI SI RVISTE STRAINE 


uneia, veï împăca corpul mei ; şi celeilalte: tu vei fi raza sufletului meŭ. Dar de aceste diviziuni 
natura nu ține cont. Dealungul secolilor noi auzim însă strigătul celebrei curtezane care se sfirșeşte 
de amor divin la picioarele lui Isus. Noi înţelegem acel strigăt, el ne dă entusiasm, ne inspiră pietate. 
Dar pentru ce n'am auzi de-o potrivă și strigătul aceleia care, nutrită de ideal, plânge de durerea 
fiarelor ce-ii rup carnea ?...«. Autorul articolului continuă maï departe analiza fiecărui volum mai 
important: Tereza, Lidia, L'Indomani, care a fost publicat în Revue des Deux mondes, ete., și 
conchide că Neera e o femeie de mare talent și de mare inimă.—De la distanţa care ne desparte de 
Italia, ne unim Și noi vocea cu autorul articolului și trimitem distinseï scriitoare italiane expresiu- 
nea admiraţiunii noastre celei mai vii. 

Revista politica e letteraria. — Septemvrie. — In articolul Le due alleanze, un pseu- 
donim care ar putea fi insuși filo-romînul de Gubernatis, vede mai întăi că » Waldeck -Rousseau a 
reușit să îndeplinească ceeace Gambeta incercase. Mulţi aŭ putut crede că actualul prim-ministru 
al Franţei uitase intenţiunile și năzuinţele șefului săă de odinioară. Evenimentele din urmă ne do- 
vedesc însă contrariul. Nu a fost îndeajuns ca Waldeck-Rousseau să deie Franţei pacea internă de 
care ea avea atâta necesitate în urma agitaţiel ingrijitoare din ultimii ani ; nu a fost îndeajuns ca 
el să înlăture din Franţa pericolul luptelor sociale, dând socialismului raţional mijlocul de a-și fo- 
deplini programa, luând un fruntaș socialist în ministerul săi. El urmărea mai presus de toate ri- 
dicarea prestigiului Franţei în afară la nivelul de odinioară, și reuși a-și încorona gindul cu vizita 
Ţarului în Franţa, ținênd lucrul secret până la momentul oportun, când nimic nu-l maï putea im- 
piedica. Şi Ţarul veni in Franța când tocmai era ministru de comercii socialistul Millerand ! 

Alianţa dintre Rusia și Franţa e considerată de autorul articolului ca un bine pentru Eu- 
ropa. Fiind o alianţă defensivă ca și tripla alianţă, Franţa a trebuit, zice dinsul, să renunţe în prin- 
cipiŭ la nrevanșău și renunţarea eï e un fapt cu minte. In adevăr, dacă Franţa ar fi urmărit încă ideia 
de reva së, atât ea cât și Europa ar fi suferit un chip dezastruos, dat fiind un războiă fatre cele două 
alianţe, dupla și tripla—sat maï bine zis quintupla—adlăogându-se și Spania prin Halia și România 
pria Austria. România, în deosebi, care e un element preţios, nu poate să-și schimbe ideia de-a 
se alia cu Rusia, căci știe bine ce înseamnă alianţa Rusiei cu cei mat mici decât ea... Rusia a putut 
încerca o apropiere de România, prin vizita escadrei ei în porturile româneşti. Dar Regele Carul n'a 
făcut, pentru salutarea eï, decât o simplă cuviinţă ospitalieră; iar primul: ministru al ţărei, Sturdza, 
a avut în privinţa aceasta mai multe întrevorbiri cu contele Goluchowski şi șeful statului-major 
austriac... 

Cele două alianțe, prin urmare, preconisează prelungirea pacinică a stării de mai înainte 
în Europa. « 

D. SPINEANU. 








Duilii Zamfirescu 


Literatura şi Arta Romåna. 


www.dacoromanica.ro 


INDREPTĂRI 


ROMAN 


TN 


Ko jubt lumina discretă a limpii, Generalul Villara era gata să adoarmă, cu 
Së > jurnalul în mâna. Strins în uniforma sa de cavalerie, croita după regle- 

S mente, de-abia putea îndoi picioarele de la genunchi: de aceea le ţinea mai 
totdeauna întinse, iar acum mai întinse decât oricând, intrând cu virturile cis- 
melor subt canapea. 

— lorgule, ce faci! 

El tresări, adunându-și ochelarii de pe jos: 

— Nu mai e chip să găsești un om cum se cade. Toţi și-au schimonosit 
numele ` fiindcă s'a potrivit la unul de talent, patruzeci alţii vin să ne ambeteze 
cu moftologiele lor: »Delaurlaţi, Delafurceni, Delahingheri«. Și-s toți poeţi pe- 
simiști, Domnule, și cu lamentaţii prin prejur ! D'apoi și când ţi-i prind la vo- 
luntariat! Umflă-l Mitreo!.. că-i de ăi cu »delafurceni«. Scurt comanda. !.. 

Apoi se sculă, se scutură de somn și de îmbicseală, își închciă tunica și 
eşi zicând : 

— Mergem, fată hăi? Imbracă-te că viu. 

Intrebarea asta häitä era adresată unei fete tinere, fiică a unui preot din 
Transilvania, a cărei mamă fusese în școală la Viena cu Ana Villara, nevasta 
Generalului. Porţia IHulduleac, întoarsă acasă, se măritase modest cu părintele 
Moise Lupu, aducând intensitatea voinţei sale, de obirșşie daco-romană, până în 
vremile noastre şi până în treburile patriotice ale bărbatului sep, pe când Ana 
Villara, după scurta ei fugara iubire pentru Mihai Comăncșteanu, se măritase cu 
o rudă a sa şi era astăzi nevastă de General. Chip interesant, suflet muncit și 
bănuitor, Ana Villara păstra, în firea sa necumpănită, o amintire neştearsa prie- 
tenei din școală, fetei sănătoase și rumene, ce lupta, alaturi de barbat, împo- 
triva asupririlor, — iar acum ocrotea pe fiica acesteia, eleva într'un azil din Bu- 
curești. Fata se chiema ca mamă-sa, Porţia, nume pretenţios și naiv, care as- 
cundea, în familia ei, ca în toate familiile românești de peste munți, trebuinţa 


wWww.dacoromanica.ro 


678 INDREPTĂRI 


sufletească de o zilnică amintire a originei lor. Fata era în virsta nehotăririi for- 
melor, tăiată din grei, îmbrăcată din puţin, dar încântătoare prin tinereţea vaj- 
nică, ce-i sta întipărită în obraz, prin deplina nevinovăție a gindurilor și mai cu 
seamă prin limba fermecătoare pe care o vorbea. Toți în casa Gencrulului zim- 
beaiă de grijea cu care învirtea ea frazele, ca nu care cumva să pătrunză vre-o 
vorbă străină în erun, dar toţi erai înriuriți de sinceritatea felului ei de a fi. 

Pe când Generalul eșea, futa juca şah cu Alexandru Comăneșteanu, fiul 
Sașei, acum Locotenent în artilerie. Fata făcuse o mişcare greşită, primejduind 
unul din turnuri. Locotenentul stăruia să anuleze mișcarea. 

— Nu se poate, Domnule: am greșit, urmează să DO pedepsită. 

Se făcuse roșie și zîmbea, ridicându-și perul de pe fruntea netedă. 

— Ei, Mio, tare mai ești pedantă, dragă, zise Ana. 

Locotenentul se uită la ele amindou€ neînţelegend către cine se îndrepta 
numele acela noŭ. | 

— Alexandru nu știe. Am descoperit că domnișoara se chiamă Mia. 

— Așa îmi zice tata, explică Porţia. Mia, adică sua: amintiri itulienești 
de la Propaganda, adaogă ea, dând din cap cu șiretenie. Apoi urmă cu necazul 
turnului: 

i — Așa eram prinsă în ginduri despre doamna asta de Rogină, că mam 
păzit turla. Vé rog so luaţi, Domnule. 

Tocmai se intorcea Generalul, împintenat, parfumat, cu felul de tinereţe 
străină, pe care "1 dă uniforma bărbaţilor ce se îngrijesc ` 

— Hai fată, hai! 

— Așteaptă un moment, să sfirșească partida, zise Ana. 

— Nu pot, dragă, că și eŭ am partida mea, care më așteaptă. So ducă 
Alecu. Vrei, căpitane ? 

— Bucuros. 

— Bucuros, ha?.. Bravo, ai noștri! 

Apoi îl bătu pe umeri, scrișnind din dinți. 

— Așa te vreau, voinic şi bărbat. Hai cu mine la club. 

— Bucuros, D-le General. 

Ana se uită la bărbatu-stă lung. El se răsgîndi: 

— Nu se poate, că r&mâne nevasta singură. Hai, Porţio dragă. 

Apoi o bătu şi pe dinsa pe spate, rizând: 

— Ce Porţie!.. Douë porţii!.. 

Fata se îmbrăcă, sărută mâna Anei, își luă rămas bun de la Locotenent, 
care trebuia să plece, și voi să iasă. Ana o opri. 

— Mio dragă, nu vrei să vii și tu cu noi la ţară de sărbătorile Crăciunului ? 

— De, doamnă, știi ei... Să scriu acasă. 

— Lasă că scriu eŭ Porţiei... Bonsoir dragă. 

După ce Generalul și Porţia eșiră, Ana se sculă de unde şedea și veni lingă 
tiner. Ii puse amîndouă mânile pe umeri și se plecă Dinișor spre dinsul. Cum 


INDREPTĂRI 679 
însă şi el o luase de mijloc, ea îi desfăcu braţele de după talie, i le aşeză pe masă 
şi se uită lung în ochii lui, tremurând: 

— Unde-ai fost aseară, de maï venit? 

— Ne-am primblat. 

— Nu spui adevărul! 

— Ba tot adevărul. 

— Şi după ce v'aţi primblat, unde ai fost? 

— Asta-i altă întrebare... Iar ne-am primblat. 

Ana se uita la dinsul, cu ochii aprinși de rëutate : 

— Nu știi nici cel puţin să minţi bine. 

— Nu. Și nici nu țiù. 

Ea se așezase din noŭ jos și urma a se uita la dinsul ţintă, mișcând ner- 
vos din virful piciorului : 

— Dacă glumești, gluma e de rop gust. De ce nu spui că ai fost acasă? 

— Fiindcă n'am fost acasă. 

— Atunci unde ai fost? 

— Mam primblat. 

— Pe unde ? 

— A venit Generalul la mine şi um eşit amindoi să umblăm pe jos, — 
ceca ce mi-a făcut mult bine, fiindcă stătusem toată zioa închis în casă. 

— Pentru ce-a venit Iorgu la d-ta? 

El se sculă, perzendu-și răbdarea : 

— De unde știă eŭ? .. Fiindcă așa a vrut. 

Ea tăcu un moment, gîndindu-se; apoi sună şi zise feciorului să le dea 
dulceaţă. 

— Iar ai fost la Prinţesa Smasnu. 

— Da, am fost. 

— Atunci de ce nu spui drept ? 

— Fiindcă nici nu më gindeam că te poate interesa. 

— Ce era? Iar Liga ?.. Sau literatură românească ? .. 

— Și una și alta. 

— Va să zică în calitatea d-tale de june român boier vrei să joci rolul de 
protector ul literilor şi fraţilor ghe ghincolo?.. Prinţesa Smasnă înțelege grozav 
literatura românească, iar d-ta înţelegi pe Prinţesa, — de unde, deci, înţelegi li- 
teratura... Dacă mar fi umoristic, ar fi de plâns. 

Tinărul își luă chipiul ai foarte politicos se închină înaintea eï: 

— Astăseară nu se poate vorbi cu d-ta... Më tem să nu te super mai 
mult şi de aceea mă duc. 

— Cum poftești. 

EI îi luă o mână să i-o sărute. 

— Iar ai vre-un congres patriotic urgent ?.. 

— Nu am nici un congres... și më mihneşti că rizi de asemenea lnu- 


680 INDREPTĂRI 


cruri. Eù nu ştiă ce fel de fire eşti: îţi trebue totdeauna ceva pentru care să su- 
feri sau prin care să faci pe alţii să sufere. 

Ana remase de odată locului, încremenită de cuvintele foarte simple dar 
foarte drepte ale tiînerului. Așa era. Işi duse încet mâna la gură, gindindu-se: 

— Ce să fac? Ved și eŭ ci-i așa, și invidiez pe ceice pot fi altfel. Dar 
dacă me înţelegi, trebue să mé compătimești. lartă-mă și șezi. 

Ti luă chipiul din mână și-l aruncă pe canapea. 

— Șezi. 

El înnălţă din umeri și șezu : 

— Më mir câte odată cum ai putut prinde dragoste de mama copilei 
ăștia... Aceea, de sigur, nu-ţi seamănă. 

— Aceea seamănă cu d-voastră, patrioţii.... 

Comăneşteanu se uită în ochii ei. 

— Să mă duc ori să stau? 

— Cum poftești. 

— Uite, Ana, stau, ca să nu te las cu părerea de rëù de-a fi comis o im- 
politeţă. l 

Ea tăcu, privindu-și mânile. Intră feciorul și le aduse dulceaţă. 

— La urma urmei, zise ea, părând a se hotărî și servind pe tiner, sunt 


ceeace sunt și nu më mai pot schimba.... Inchide ochii. 
— De ce? întrebă el mirat. 
— Atâtea lucruri îmi aduci aminte!... Semeni cu mama dumitale cum 


nam mai vâzut! Așteaptă-mă un moment; vii numai decât. 

Curioasa era, curioasă și par'că în adevăr nefericită. Bănuitoare și deci 
adesea nedreaptă cu cei pe care i iubea, mindră până Ja exces cu ceilalţi, com- 
plicată cu sine, își trecea viaţa chibzuind iar nu trăind. Măritată cu un bărbat 
a cărui fire era tocmai contrariul de ceeace era firea ei, fără copii, preocupată 
de a-și păstra averea și a o apăra împotriva Generalului, devenise pe nesimţite 
mică la suflet şi cicălitoare, deși avea un fond de adevărată nobleţă de gîndire. 
In viaţa ei casnică fusese cinstită fără merit, căci mîndria o scutea de greșeli şi 
îndepărta pe bărbaţi de dinsa, — ceeace no împedica de-a suferi de multele și 
nenumeratele înfruptări ale Generalului din binele aproapelui. 

De câţiva ani, de când ofiţerul din școala de aplicaţie se făcea din ce în 
ce mai nalt și semăna tot mai mult cu visurile ei din prima tinereţe, Ana se 
simţea luată de apă. Ceeace la început era un sentiment aproape matern, deve- 
nise cu vremea o stare sufletească complicată: îi era drag ca un copil pe care 
aproape îl crescuse, încercând să-l facă după chipul şi asemănarea eï, și-i mai 
era drag ca bărbat care creștea cu personalitatea lui, după legile însușirilor sale 
firești, cu totul deosebite de-ale ei. In vremile din urmă se hotărise ca tînărul 
să plece la Fontainebleau, pe vara viitoare. La ideea de a nu-l mai vedea, înțe- 
lesese că-l iubea cu adevărat. De atunci începuse a se chinui și mai mult și a-l 
chinui și pe dinsul. Il ţinea de scurt; vrea să ştie tot ce face și unde se duce. 
Smaranda Dudescu, care pretindea că se coboară din neamul Basarabilor Dră- 


INDREPTĂRI 681 


culești, era obiectul sarcasmului Anei. Prinţesa Smasnă, cum o chiema toată 
lumea, putea fi luată ca tip al unei stări sufletești, ce, pe nesimţite, se deșteptu 
în clasele de sus ale societăţii noastre. Născută în străinătate, crescută în strai- 
nătate, vorbind limbile străine mai bine decât propria sa limbă, Prinţesa își 
adusese deodată aminte că este româncă și româncă neaoșă, de neam mare, și 
se pusese a vorbi numai românește, a se ocupa de Ligă, a da serate literare, în 
care o întreagă clasă a societăţii făcea cunoștință pentru întăiași dati cu serii- 
torii și poeţii români. Curios efect al bătăliei de la Griviţa și al luptelor de la 
Plevna, unde sângele generos al dorobanţilor, vărsat pentru apărarea ţării, avea 
să deștepte atâtea conștiințe amorţite!... 

In fine, Ana veni, cu o carte în mână: 

— Am să mă sprijin pe autori, zise rîzênd. 

Apoi, așezându-se lingă tinăr, deschise un ceaslov plin de icoane și de 
sfinți bizantini: 

— Fiindcă te miri adesea de firea mea și chiar pari câte odată a mă privi 
de sus, din înnaltul nobleţei d-tale... şi a prinţesei Smasnă, o să-ţi citesc o pa- 
ginii din cartea asta. Eu sunt astăzi româncă, fiindcă asta vreau să fiu. Dar tot 
sufletul mei e de greacă, greacă din Imperiul roman de Orient, coboritoare din 
Porphyrogeniţi, nepoată ori stranepoată a lui Vasilie II cel Mare... De geaba 
zimbești. 

— Hai să zicem că te cobori din Paleologi ori Cantacuzinești, că din 
aceştia tot mai sunt... - 

— Vezi că nu ştii istoria. Porphyrogeniţi se chemati toţi prinții imperiali, 
adică născuţi în purpură. 

Comăneșteanu se sculă și se închină înaintea ei, par'că în adever ar fi 
fost născută în purpură. 

— Te rog să fii serios. Ascultă: 

„Atâta era de mare înriurirea ideii grecești, încât împăratul merse în pe- 
lerinagiii la Acropolea Athenei. Parthenonul, opera de cincisprezece ori seculară 
a lui Ictinos și Callierates, trebuia să strălucească atunci din candida splendoare 
a marmurelor sale, a sculpturilor neatinse încă din frize şi metope, a triumialei 
sărbători a Panatheneelor. Venețienii, Turcii şi Englezii nu trecuseră încă pe 
acolo. Tinereţea eternă a templului Athenei, după vreme de cincisprezece vea~- 
curi, rămăsese tot așa de încântătoare ca la început. Singura schimbare ce se 
adusese monumentului era transformarea lui, încă din veacul al V-lea, în biserică 
creştină. Cultul fecioarei Maria urmase firesc cultului fecioare Pallas. Indoita sfin- 
tenie a locului atrăgea la sine pe Elini ca și pe barbarii apusului. In acest sanctuar 
etern al rasei grecești, se înghenunchiă împăratul victorios, Vasile II, armean de 
origină, elin prin limbă și prin inimă. In limba greacă r&sunară cânturile bise- 
ricești. Cu giuvaerurile și vasele sacre hrăpite tezaurului din Ochrida fu îmbogă- 
HL altarul Panaghiei, al acelei Notre-Dame d'Athenes, cum o numiră mai pe 
urmă cruciații apusului și baronii francezi ai Achaieic. 

Ana remase un moment încurcată. Bucata aceea de literatură i se parea 


682 INDREPTĂRI 


mai puţin frumoasă, acum când o cotea cu glas mare, stând de sinc, fără legă- 
tură cu co fusese înainte și cu ce venea pe urmă. 

— Poate că dumneta nu më înţelegi, zise ea încurcată. 

— Ba te înţeleg prea bine. 

— Nu vreau să më mîndresc. Vrean să explic. Ceeace era împăratul acesta, 
crai toate familiile de atunci, și sunt astăzi toți urmașii lor, rătăciţi prin lume: 
care Greci, care Armeni, care Bulgari, prinși în adîncimea ideii eline și deveniți 
elini cu sufletul și aspiraţiile lor. Ceice aŭ moștenit, prin sânge și prin tradiţii, 
năzuințele strămoșilor acestora, nu se pot asemăna cu d-voastră: unii pot fi stri- 
caţi, alții decăzuţi și șireţi, alţii nobili cu adevărat, — dar toţi sunt mindri și mai 
cu seamă toţi sunt complicaţi. Më înţelegi? 

— Te înţeleg foarte bine. Numai ași avea de adăogat că dacă e un merit 
să te cobori din părinţi iluștri, și noi avem acest merit. 

— Vezi? Zici că më înţelegi . . . Nu e nici un merit, nici un nemerit. E 
un fapt. D-voastră vë puteţi cobori, dacă voiţi, cu toţii din Traian. Nu aţi avut 
însă totdeauna conștiința originii d-voastră. A fost chiar un timp, și poate cel 
mai interesant, în care nat avut-o de loc: acela al formaţiunii poporului româ- 
nesc așa cum s'a transmis el până în zilele noastre. Și în asta constă diferenţiarea . . . 
Rizi, fiindcă vorbesc ca o carte. Cu toate astea așa e: propriii zis rase noui nu 
există. Poate, cel mult, să existe încrucișări noui de rase. Ceeace constitue bë- 
trâneţea sai tinereţea popoarelor este memoria lor, cu alte cuvinte conștiința 
vieţii. Eŭ am conştiinţa că trăesc de mii de ani, din generaţii în generaţii; ași 
putea zice chiar că o simt această conștiință în neliniștea mea sufletească, în con- 
trazicerile dorințelor mele, în auto-critica din fiece minută a vieţii mele, în fine 
în lipsa totală de ceeace se numește naivitate . . . 

Vorbind astfel, se uita la diînsul cu felul de mulţumire al oamenilor ce 
se cred nepricepuţi de semenii lor ai cărora li se pare că au găsit o explicaţie. 

— Më înţelegi acuma ? 

— Te înţeleg. i 

— Şi pe când eŭ sunt așa, d-ta ești altfel, — d-ta și amica mea Porţia 
și fiica ei Mia: d-voastră, aceștia, vă mergeţi drumul în pace, fără nedomiriri, 
fără îndoieli . . . Ce te uiţi așa la mine? zise ea, atingându-l cu mâna peste obraz. ` 

EI, în adevăr, se uita la dinsa, gata parcă so întrebe dacă nu care cumva 
și virsta fiecăruia putea fi pricina acestor deosebiri; dar nu o întrebă ai tăcu. Ea 
părea a-l înţelege: 

— Spune! Ce te uiţi la mine atât de curios? 

— ME uit, zise el încet, fiindcă adesea mi se face milă de d-ta. IO trăești 
viața în gind, în loc de-a o trăi în traii. Dă-mi o mână și lasă-më să ţi-o sărut. 
Ar fi o îndreptare... 

Ana, la atingerea mânei lui, păru a avea deodată revelaţiunea zădărniciei 
teoriilor ei. Ii lăsă mâna în voe și își rezemă fruntea pe cartea în care citise. 
Par'că o pace binefăcătoare se lăsa în gindurile ei. 

— Scoală-te, zise ea tinărului, care-i sta acum alături, in genunchi. Și 


INDREPTĂRI 683 


mila e ceva,— cam puţin, dar în finc e . . . Ce amintire dureroasă îmi trece prin 
minte! Sermana Natalia Canta! . . 

Dar nu apucă să sfirșească bine numele ce rostea și ușa se deschise cu 
zgomot, iar unul din soldaţii de ordonanţă intră ca o vijelie: 

— Cuconiţă, vine D-nu General ! 

Ana sărise în picioare și se uita la dinsul cu ochii aprinși de mânie. Era 
atât de furioasă, că părea încremenită. In sfirșit își regăsi glasul, și, privindu-l 
lung, rosti silabă cu silabă: 

— leşi afară, dobitocule! 

Soldatul, rușinat și umilit, se întoarse de unde venise, pe când Ana se 
ducea înaintea lui bărbatu-seii, fără măcar a arunca o privire catre tiner. El își 
reluase locul pe scaun și rėsfoia cartea Anei într'aiuri. Trecură câteva clipe 
lungi, minute teribile, în care individualitatea ameninţată nu poate înjgheba nici 
o idee limpede. 

In cele din urmă se auzi glasul Generalului rizând ca în vremea cea bună. 
Uşa se deschise și ei amindoi, Ana și bărbatu-seii, intrară la braț. Generalul 
den să se topească. 

— Bravo, Alecule! striga el, bătend din palme. Bravo neică! Intri și tu 
in tagma noastă, a proștilor! . . Că Domnul a zis: »creșteţi și ve înmulțiţi, nă- 
tărăilore, iar Porţia este o porte şi jumătate! . . 

Și iar dea, plecându-se pe genunchi și pocnind din palme. Ana îl lăsase 
de braț, remasă cu un pas înapoi, și se uita la Comăneşteanu țintă. Acesta, în- 
curcat, privea la ei ca la nişte comedianți. Ce voiaŭ să zică? 

— Da bine, frate, că wam întors acasă!.. Fă, scrim numui decât pa- 
rintelui Lupu... 

— Despre ce? întrebă tintrul, incepând să ințeleagă. 

— Cum despre ce? Ştii că no să-ţi dau eù consimţimintul, că fata nu-i 
a mea, neiculiță. 

Apoi iar se porni pe ris, bătându-l pe umeri: 

— Bravo ai noștri! Așa mi te voii: june însurăţel, cu zgarda de git. 

— Da nici n'am gindit, D-le General! 

— Nu-mi umbla cu fleacuri, că mi-a spus mie Ana ... Scurt comanda! 

Comăneșteanu se uită un moment la dinsul, zicendu-și, parcă fara voia 
lui: — uite ce prost e! Ana veni binișor spre el și-l atinse pe braţ, vorbind încet 
Și rătăcit: 

— am spus să te gîndeşti bine. Nu tăgădui, fiindcă am martori că me 
rugai în genunchi să-ţi daŭ pe Mia... Parcă Miu ar fi a mea! 

Tînărul, încremenit de atâta îndrăzneală, remăsese mut. 

-— Dat, Alecule, că mai vorbim ... Më duc să-mi iaŭ portabacul. Nu te 
neliniști, că scrii chiar astăseară părintelui Lupu. 

Intro clipă Ana fu lingă dinsul, stringendu-i mâinile in mâinile e1: 

— Scapă-me! Te rog, te implor, nu me lasa în batjocura slugilor ! . Am 
să-l vir în pușcărie pe mizerabilul acela. 


www.dacoromanica.ro 


684 INDREPTĂRI 


Tremura, se făcuse galbenă și par'cii chiar urită. Vanitatea rănită strim- 
base armonia liniilor figurii. 

— Du-te, te rog... ` 

Și fiindca el nu se putea urni de loc, înmărmurit de enormitatea sacrifi- 
ciului ce i se cerea, pentru a înlătura bănuiala unei slugi, — se duse ea. 

Remas singur, indignat de purtarea ei, se resculă într'însul sentimentul 
de dreptate şi, fără a se gindi ce face, lovi în masă cu latul palmei și zise tare: 

— Nu e adeverat! 

Atunci Ana, din odaea ei, veni din nou către dinsul. 

— Să știi că nu mă mai vezi. Dacă nu te poţi ridica peste un moment de 
slăbiciune, nu ai sufletul unui adevărat bărbat! 

— Bine, îmi ceri prea mut! 

— Așa îți pare acum. Vei vedea mai tărziă că nu-ţi cer așa de mult... 

Se auzea vocea Generalului prin anticameră. Tinărul plecă, iar Ana ieși 
după dinșii, petrecându-i, par'că nu sar fi întimplat nimic cu eï. l 


II 


Se ridica luna pe dealurile de la Ciulinţei, luminând câmpurile întinse. 
Zăpada rotunjea colnicele, umplea afundăturile, parcă un vis ar fi învăluit toată 
firea în nerealitate. 

Sania mergea pe pirtia bătătorită, alunecând și ea ca o închipuire. Mu- 
chea grindurilor da la iveală câte o colibă fumurie, căpiţe de fin, ṣire de paie, 
care, în singurătatea dimineţii, păreau namile din povești. 

Locotenentul se uita pe ginduri în sluva cerului. 

Dacă n'ar fi fost clopoţeii de la cai, mersul lui pe întinderea câmpului i 
sar fi părut ridicat în vremuri depărtate. Scoase capul din gulerul blănii ai se 
uită spre resărit: o dungă de lumină, par'că mai mult bănuită decât adeverată, 
năzuia să lupte cu luna. In trecerea neclarificată a imaginelor, i se păru că vede 
pe culmea unui grind un șir de umbre, ce se scoborau dincolo pe vale. 

— Semn de iarnă grea: ies lupii în hăiticuri. 

— Pe ce drum suntem, Baciule? 

— Pe drumul nostru, Coane. 

Buciul îmbătrânise. De când se întorsese a doua oară în curtea lui Mateiia 
Damian, nu se mai dusese de la el. Cam trist, cam singuratic, se ținea încă drept 
hetrânul. Fusese ridicat la rangul de morar, apoi de ingrijitor de moșie; iar acum, 
de când curtea de la Comănești remânea tot mai singură, la acela de pușcaș. 

E drept că vezuse multe, multe petrecuse și de multe suferise Baciul. 
După războiii, când s&mînţa de viață nouă încolţea în toate inimele, la Comănești 
se ofilea floarea locului, stăpina văilor, doamna lor a tuturor. Moartea lui Mihai 
Comaneșteanu zdruncinase din temelii alcătuirea sufletească a surorii sale. Sașa 
traise câțiva ani ca o închipuire de poveste, plecată spre șoaptele unei lumi ne- 
vezute, bună, blânda ca în totdeauna, până ce se stinsese. Bărbatu-seii părea 


www.dacoromanica.ro 


INDREPTĂRI 685 


pornit şi el pe acelaș drum. Inconjurat de tot ce fusese drag neveste-sii, traia 
singur la Comănești, luminându-și viaţa prezenta cu icoanele trecutului. 

Cei doi băeţi, Alexandru și Mitică, crescuseră şi se făcuseră oameni. Cel 
mai mare intrase în școala militară, contra voinţei părinţilor, cu încăpaţinarea 
blajină a naturilor timide; eise sub-locotenent în artilerie; facuse şcoala de 
aplicaţie, — iar acum, locotenent, ales pentru a fi trimis la Fontainebleau, venea 
să treacă sărbătorile cu tată-seii. Cel mai mic era deja în străinătate, unde sfirșea, 
dreptul, vioiă, harnic, plin de ginduri bune pentru viitor. 

Dar de chipul celui mai mare se legai amintiri scumpe tuturor. El moș- 
tenise figura mă-sei, moștenise numele ei și, mai mult decât toate, moștenise de 
la unchiu-seii, mortul în războiii, aureola de speranţe ce pun unele familii pe 
fruntea unui copil. Tată-săii îl privea lung, se perdea câteodată în ginduri ne- 
sfirșite despre taina de simpatie cu care înconjură natura unele chipuri ome- 
neşti, și niciodată nu-i trecuse prin minte să-i pară râu că fiu-sëŭ lăsase nu- 
mele părintesc spre a adopta pe acela de Comăneșteanu. 

Când dar locotenentul se dete jos din sanie, în bruma dimineţii de iarnă, 
tatăl seŭ îi eşi înainte şi îl strînse la piept, tremurând. Baciul se rotea prin cer- 
dac, pe la geamuri, pe când feciorul ridica blana din spatele tinerului. Atunci 
apăru militarul voinic, nalt și mlădios, zimbind de bucurie. Tatal sei bufnea 
într'aiuri, înnecat de emoţiune. In chipul tinerului, blond, cu ochii negri, traia 
imaginea mă-sei cu atât de vie asemănare, în cât par'că o glumă a naturi ar fi 
ridicat capul de pe umeri de femee și l-ar fi pus pe umerii puternici ai bărba- 
tului. Tată-seii nu mai putea rosti nici un cuvînt. Deschise ușa de geamuri pe 
la care se învirtea Baciul și-i făcu semn să intre. Betrânul pușcaș remasese în 
picioare, uitându-se lung la tiner. 

— Ă, Doamne, boerule, că mult îi mai seamănă r&posatei Cucoune!.. 
Adevărat Sulfină ! 

Numele r&măsese tincrului de la maică-sa. Pe când era copil, Saşa îl 
chema Sulfiniți, din cine ştie ce apropiere tainică între băiat și floare. Iar acum, 
când vremea trecuse, Baciul găsea și el că floarea înflorea : 

— Sulfină, coane, încheiă Baciul: floare curată ! 

Ca să facă plăcere lui tată-seu, tinărul intră la dinsul în odae sä se culce. 
Innăuntru era cald. Se dezbrăcă pe jumetate și, prins de ginduri, se rezema de 
sobă. In casa aceea în care crescuse, în mijlocul lucrurilor ce-l întovărășiseră 
de când deschisese ochii, domnea pacea unui trecut plin de tinereţe și de durere. 
Acolo murise mamă-sa, acolo vezuse ca prin vis pe unchiu-sei, acolo se nuscuse 
el; tot ce era acum împrejurul lui fusese şi altădată: statornicia lucrurilor, în 
care sufletul cel mai turburat își găsește liniștea. 

I se păru că-i e frig și își puse pe dinsul o haină. In fuga mișcărilor își 
ridică brațul așa cum făcea câte odata Mia. Pentru întăiași data se gindea la 
dinsa, de când se despărţise de Ana. Mia!.. Ana!.. Ce de impresii venetice, in 
mijlocul acelor nevinovate și tăcute mărturii ale vieţii lui lăuntrice! Tot ce era 
acolo îi vorbea limba iubirii părintești, graiul simţirilor adeverate, pe care numai 


wWww.dacoromanica.ro 


686 INDREPTĂRI 


moartea le curmă. Parcă acolo, şi Ana și Mia şi prieteni şi tot ce era ferberea 
vieţii de acum, devenea străin, devenea mincinos . . 

Ana!.. Cartea cu icoanele grecești 1. Ei, și!?.. 

Era muncit de nedreapta hotărire a Anei. Nu e iertat nimănui să robească 
pe aproapele său pentru a hrăni o zadarnică închipuire de sine. Vanitatea Anei 
şi libertatea lui ! Da, negreșit că libertatea lui era mai scumpă decât tot. Ce i se 
putea întimpla ? Să se bată cu Generalul sau să-l despreţuiască Ana . . . La urma 
urmei putea să-l și despreţuiască, că doar nu putem impedica pe oameni să cu- 
gete ori să simtă cum vor. Făcu un pas către masă, spre a răsuci cheia de la 
lampă, a cărei flacără se micșora. O rază de E cădea pe geamul unui por- 
tret. Lăsă lampa și se apropie de portret. Eraii două: unul înfățișa chipul senin 
al mă-sei, celălalt pe al lui unchiu-său. 

Intre lumina crepusculară a dimineţii de iarnă, ce de-abia se cernea prin 
ferestre, și lumina slabă a lămpi, se înfiripa o lume nouă, în care cele doug 
icoane de pe părete păreau a se însufleţi. Din fruntea bărbătească a unchiului se 
desprindea seninătatea, înriurirea unei vieţi ce se jertfise de bunăvoe pentru 
implinirea datoriei, liniștea clasică a figurilor intrate în pacea eternității; pe când 
din obrazul oval al mame-sii pornea raza caldă a gindurilor materne, surisul vag 
și binevoitor al mingierii. Intre cele două imagini iubite, el, realitatea și tine- 
reţea, se simţea învăluit de puterea lor de umbre, ridicat de pe pamint și așezat 
intre ele amindoud, şi de acolo privind inapoi, spre el, omul cel adevărat. Atunci, 
fără un moment de indoială, personalitatea lui i se înfățișă minjită şi degradată. 
Intre cei doi Comăneşteni, unul mort pentru iubirea de ţară, celălalt refugiat 
parcă în nerealitate, se forma o atmosferă de idealitate binefăcetoare în care 
viaţa lui reală se purifica. 

Se așeză pe un scaun, ca şi cum sar fi coborit pe påmint, și urmă a se 
gindi. Trebuia să se sacrifice pentru Ana... .. 

Dar problema, scoasă din generalităţi și redusă astfel la valoarea ei pro- 
prie, îi păru că nu stă în picioare faţă cu judecata sănătoasă. Sii-și jertfească el 
libertatea pentru vanitatea nejustificată a unei femei! .. Nu era logic. 

Nu era. Dar adevtrata frumusețe a sufletului stă tocmai in împlinirea 
unor datorii ce maï in totdeauna par nelogice. Nu e logic să sufere el, ca să nu 
sufere ea; dar e foarte frumos. 

ȘI atunci păru hotărit, — când deodată ii veni in minte altă intrebare : 
dar Mia, fata nevinovată ? .. l 

Aci era întuneric complect. » 

Se aruncă pe pat, ostenit, simțind că-i hue capul. 

In încurcatura gindurilor, i se păru că umblă cineva pe la use, Atunci 
strigă pe fecior ` dur în locul lui se ivi figura lui tată-scu. 

— Nu dormu? 

— Intră, tată. Nu dorm... 

Doctorul Damian intră lung, purtând intro mână un pahar cu ceaiti, 
dupa moda românească. 


INDREPTARI 687 


— Mi s'a părut că nu dormi, băete, și ţi-am adus ceaiul, ducă mai eat 
deprins cu el. Ți l-am facut ei, așa cum știu cu-ți plăcea... 

Deodată toate gindurile părură a se potoli față de blujina figură a lu 
tată-seiul, 

— Da nu te-ai culcat. 

— Nu. 

— De ce? Te simţi poate prea obosit. 

— Nu. Me simt, dimpotriva, odihnit cu trupul și cu sufletul, ca in tot- 
deauna când viu aicı. 

Doctorul dete din cap. Se uita în ochi. lui fiu-scu, gata parea sti faca 
o intrebare, ce nu lua formă. In fine se hotari a-ı zice: 

— Când plec? 

— Ar trebui să plec din vreme, pentru ca să me pot deprinde cu viața 
de acolo și sa me pregătesc de școala politechnica. 

— Bine. 

— Așa ar trebui. Insa cine știe cum so întimpla. 

— Pentru ce? 

— Pentru că e mult mai greu a face decât a zice. Nu më pot despărţi de 
țară, cu toate cusururile ce i le recunosc. D-ta ce crezi? 

— Eu, ce să cred . . . Bine ar fi şi așa. Dar trebue sa înveți și su vezi 
lume. Pentru oamenii moderni, căletoriile sunt neapărat trebuitoure. Pentru 
oamenii de caracter, mai puţin. 

Tinerul se uita lung la el: 

— Dumneata remâi singur. 

— Cam singur. Dar nu trebue să te îngrij:ști de mine. Eu sunt trecutul,— 
tu ești viitorul. Eŭ te urmăresc peste tot cu gîndul și sunt prea fericit când te 
ştii! sănetos. 

Comăneșteanu luase mâna lui tată-seu: 

— Dar dacă nu nași mai duce ?... 

Mâna doctorului tremura. 

— Daca nu te-ai mai duce !... zise el lung. 

— Da, repetă tinerul, dacă nu m'ași mu duce !... dacă ași remånea aici... 
și maï mult: dacă m'ași însura... ce-ai zice? -` 

— Ce să zic ?... 

— Nu ai fi mulțumit? 

— Ba da,— pentru mine. 

-— Şi pentru mine. 

— Da... 

Comăneșteanu începu a ride, fericit de-a simţi bucuria launtrica a lui 
tată-săii, care lupta cu gindul datoriei părintești. Amindoi se socoteau obligați 
să-şi ascundă năzuinţele personale, părintele voind a indemna pe Du sa mearga 
în străinătate, deși dorea tocma contrariul; fiul parend hotarit sa remâna în 
țară şi să se însoare, deşi poate că dorea altceva. 


wWww.dacoromanica.ro 


688 INDREPTĂRI 


Tin&rul deveni deodată serios: 

— Ascultă-mă, tată. Eu văd şi înţeleg foarte multe lucruri; nu am însă 
destulă voinţă spre a îndrepta greșelile noastre ale tuturor. De ce ai zis că pentru 
oamenii de caracter călătoriile nu sunt neapărat trebuincioase ? 

— Am zis aşa o vorbă în vint. ` 

— Ba nu, fiindcă pare un non sens, dacă nu mi-l explici, — caracterul 
fiind tocmai singurul bine cu care ne naștem și pe care împrejurările din afară 
nu ni-l pot lua, nici nu ni-l pot preface. 

— Se poate... E ceva cam aforistic. La tinereţe, aforismele sunt încântă- 
toare. Mai tărziii însă contrazicerile vieţii pulverizează adevărurile sufletești găsite 
de alţii, și atunci aforismele nu mai fac două parale... Caracterul se preface şi el 
ca tot în lumea asta, şi, pentru a-l păstra într'o desfășurare logică, e bine a nu 
schimba condiţiunile de viaţă în care trăește. Lumea cea mare se freacă și se 
rostogolește ca valurile 6ceanului, care sunt toate rotunde; iar omul are, la temelia 
vieţii lui sufleteşti, darul nepreţuit al imitaţiunii... Cine a călătorit mult, a citit 
mult și a gindit mult, poate dobindi o originalitate literară, dar rare-ori o ori- 
ginalitate de caracter. Numai cine se naște cu o putere de viață nețărmurită, cu 
patimi mari, cu pofte violente, are șanse să străbată în lume neschimbat; pe toţi 
ceulalți îi nivelează viața, — din fericire. 

— De ce, din fericire? 

— Fiindcă altfel numai oamenii lui Nietzsche ar rămânea în picioare, 
trăind ca într'un balamuc. 

— Atunci, tată, cum rămâne cu caracterele ? 

— Remâne așa: cine vrea să-și păstreze nota personală a poporului sait 
a familiei din care se coboară, e bine să stea acasă: comparaţia trage după sine 
imitaţia, iar imitaţia omoară originalitatea. 

— Aforism, tată. 

— Se poate. 

— Atunci ne-am înţeles: nu më mai duc în străinătate și poate... më și însor. 

Doctorul aștepta ca fiu-seu să-i spună mai mult; cum însă acesta se opri 
din povestit, tăcu şi el. Se uita numai, se uita lung la tînër, rostogolind în minte 
cine ştie ce imagini din trecut, scumpe lui, căci ochii i se umplură de lacrimi, iar 
mâna i se rezemă încet de braţul tînărului: 

— Cine ar putea zice că tu ești copilul cu care më jucam eu acum 20 de ani?.. 

Comăneșteanu rise cu plăcere: 

— Atâta am devenit de hursuz? 

— Nu. Ai devenit bărbat, și acuma îmi ești drag altfel... Dar tu, acela de 
atunci, și eŭ, acela de atunci, unde suntem ?... Vorbeam adesea cu maică-ta 
despre voi, când eratt mici... ţi mai aduci tu aminte de dinsa ? 

— Cum să nu-mi aduc aminte!.. 

Vorbele li se înnecai în piept, pe când gîndurile lor pluteau în aceeaș 
lume trecută. Și stau acolo amindoi, fară a hotări nimic, ca doi vlăstari r&maș 
dintr'o pădure veche. 


H 
i 


INDREPTARI 689 


Doctorul se sculă tot el, și făcend câţiva pași prin cameră se opri din noŭ 
în faţa tînerului: . 

— Aşï fi dorit să-ți vorbesc și de afaceri, dacă erai hotărit să pleci... 
Datoriile noastre cresc... 

— Adică ale mele, tată. 

— Cum însă zică că nu mai pleci, vom vorbi altădată. Te las, că poate 
vrei să te odihnești. 

— Nu... 

După ce doctorul eşi, fiu-s&i, rămas singur, se simţi coprins de-o nespusă 
dragoste pentru bătrân, dragoste și milă. Il înțelegea așa de bine, fiindcă erau 
amindoi din același aluat: frica de realitate, temerea de a răni pe alţii, delica- 
tețea adevărată, îi făcea pe amindoi să fie pururi victimele semenilor lor când 
se ocupaii de afaceri. El se încurcase în datorii, fără să știe cum: comitetele 
patriotice, Liga, prietenii, şi mai presus de toate lipsa de socoteală și de control, 
îl siliseră să se împrumute în dreapta şi în stînga și să se înfășure în ele dobîn- 
zilor ca o muscă în pînza unui păiajen. Aştepta pe frate-sëŭ ca pe Mesia să-l 
scoată din greutăţi, căci acela avea altă fire. 

Și gîndind astfel, își bău ceaiul și se îmbrăcă Ziua se vestea bună. Soa- 
rele se înnălţa peste lumea sclipitoare de zăpadă. Sə vedeai pe drum vite rătăcite, 
cu părul miţos, cu nările fumegânde. Pe subt streșinele țărănești sfiriiai vrăbioi, 
zgribuliţi de frig. Prin copacii din curte clămpăneaiu ciorile. 

Prins deodată de dorul de a trăi din viaţa aceasta plină de sevă lăuntrică, 
Alexandru Comăneșteanu trecu repede în odaia de alături, unde ţinea armele, 
luă o pușcă, puse cartuşe în amîndouë ţevile a eşi afară, subt pomi, unde le des- 
cărcă în gloata ciorilor. Un nor negru se ridică din ramurile pline de cuiburi 
și un sgomot infernal umplu aerul de croncăneală sălbatică. 

Pe când el scotea cartușele goale din ţevi, se ivi Baciul Micu, înconjurat de 
ogari, par'că mirosul de praf de puşcă l-ar fi deşteptat din toropeală. 

— Ale dracului cioci!... Am vrut eŭ să le därîm cuiburile, da unde më 
lasă boerul!... 

— Ce mai faci, Baciule? îl întrebă Alexandru, cu glas voios. 

— Ce să facem, coane! Cu pustiile astea de bëtränett 

— Tot voinic, tot harnic! 

Baciul zimbea, dând din cap: 

— Ia de azi până mâine. 

— Ce-ţi fac ogarii? Văd că i-ai înmulţit. 

— Să'nmulţesc ei, bată-i vina lor. 

Apoi flueră întraiuri ca un șarpe, și deodată eșiră de prin toate găurile 
o puzderie de ogărime, lungi în picioare, cocirjaţi de mijloc, pe care săreau căţei, 
cu labele groase. Nici o manifestare de bucurie pe ei, nici o gudureala : serioși, cu 
coada covrig, stai lingă Baciu, așteptând par'că un semn. 

— Mulţi ai, Baciule... 

— Tot sunt, coane. 


690 INDREPTĂRI 


— Ilai să eşim la câmp. 

— Cum ei porunci. 

— Strigă la grajd să ne pue caii. 

Baciul păru întinerit. Işi trase ciubotele după el mai din plin, șuerând la 
ogari ai se duse spre grajd să ajute vizitiului la pusul cailor. 

Vintul aruncase zăpada prin ulițele satului atât de neregulat, încât unele 
case eraii întroienite până la ştreaşină, pe când altele, pe linia din faţă, erau cu 
totul libere. Sania trecea prin nămeţi adinci saŭ se hîrșia pe pămintul înghețat. 
Caii, tineri, nescoși din grajd de demult, umblau cu nările în vint, orbiţi de lumină, 
gata sa se sperie de toate nimicurile. 

Trecură prin sat fară greutate, dar când ajunseră la barieră, un câine, 
sarit ca din pamint, dete vînt cailor. La câmp, zapada era deopotrivă de înaltă 
peste tot, iar pirtia buna. Aci, goana nu mai era împedecată de nimic, Fugeau 
cui tineri pe albul pamîntulu, spintecând vazduhul ca păserile cerului. Sania 
aluneca pe linia drumului ca o glumă. 

Vizitiul se resturnase pe spate, tragend de haţuri fură nici un folos. 

— Ţine, me! 

— Nu mai pot, coane, că mi-au tăiat mâinile. 

Comăneșteanu se scula în picioare și luă el hăţurile, pe care le lasă libere. 
Cai, mai mult decât fugeaii, nu puteau sa fuga. Atunci se puse cu biciul pe e 
De unde gusiră putere să fugă şi mai mult, nu se putea bine pricepe, — dar 
fugeau și mai mult. Aerul rece tuia obrazul și oprea respiraţia. Comăneşteanu, 
după câtva timp, încercă să stringă hăţurile, sperând că acum voința lui va 
stapini avintul lor nebunesc. Nimic. Atunci, la un limpeziș de drum, îi cârmi la 
dreapta, pe câmp, lasându-i să alerge către o muche de deal... 

Când, în fine, părura că nu mai pot, încercă iar să-i oprească, și, în adever, 
D opri. Dar par'că ar fi fost înebuniţi de propria lor fugă, caii tremuraii, sforăind 
şi intorcând ochii roată în toate părţile. Erau minunaţi. Se mișcau pe ei toate vinele; 
famega aburul dintr'înşii ca dintro apă clocotita ; băteaii din picioare, r&scolind 
zapada cu copitele. 

Comăneşteanu se dete jos să-i privească. 

— Cucoane, nu te da jos, zise vizitiul cu hotărire. 

— De ce? 

— Calul miroase a lup... 

N'apucase bine să zică vorba, că deodată, mișcaţi par'că de același 
rezort, ogarii o porniră în goană spre muchea dealului, iar caii r&suciră sania în 
loc și o rupseră la fugă din noi. 

Comăneşteanu, remas singur, începu a ride, pe când Baciul arunca pușca 
din sanie, strigând cât îl lua gura: 

— Cucoane, pușca! | 

EI luă pușca din zăpadă, o şterse bine, apoi îşi cercetă plumbul din car- 
tuşieru cu care era încins şi puse în țevi poștii. După aceea își ridică botforii 
resfrânți și se intoarse spre câini. 


www.dacoromanica.ro 


INDREPTARI 694 


Scena ce i se înfățișă îi păru nouă și interesantă. 

Parte din ogari, cei mai bătrâni, se repeziseră spre lupi, pe când cei mai 
tineri păreaii a-l aştepta să le vie în ajutor. Lupii, în loc de-a fugi, se întorseseră 
spre câini. 

Prins deodată de un fior cald, Comăneșteanu sări în laturi, cum făcuseră 
caii, și se repezi spre deal, strigând ça un nebun. 

— Uite lupul më! 

Câinii toţi ţişniră prin zăpadă, către muchea dealului. In repeziciunea 
imaginelor, tînărul își vedea umbra pe luciul stelat, cum alerga alături de dinsul. 

Pe deal insă gluma se îngroşea. Doi ogari erai sfășiaţi în bucăţi. Cu perul 
zbiîrlit, cu ochii sticlind de hămeseală, lupii tăbărîseră pe hoiturile câinilor, tră- 
gând cu dinţii în lături hartanurile de piele şi de oase. 

Comăneșteanu descărcă amindouă ţevile în hăitic, dar fără nici un folos. 
Atunci, hipnotizat par'că de priveliștea ce-avea în față, se opri. Câmpul întins se 
vedea pină cine știe unde, fără o pată, fără un semn de viaţă, decât sania cu 
caii, ce fugeau nebuni spre casă. 

Desfăcu repede ţevile, aruncă cartoanele arse şi puse la loc două cartușe 
cu glonţ; apoi se apropiă, deschise pasul spre a se rezema bine și ochi: cu un 
foc, culcă la păment un lup; cu al douilea un altul. Iar încărcă pusca. 

Toată învălmășeala de lupi și de câini se cobora acum pe valea cealaltă. 
Când ajunse pe muchea dealului, scena ce i se înfățişă îi păru desgustătoare: 
doi dintre ogarii cei mai betrâni stai tolăniţi la pămînt, trăgend din coșul tova- 
rășului lor omorit. Ceilalţi goneai lupii care fugeaŭ pe vale. 

Comăneşteanu par'că se simţi el însuși selbătăcit și crud. Se apropiă de 
câinii ce mâncai și-i lovi cu piciorul în coaste, strigând : „ţine lupul, më !«. Unul 
din ogari se sculă, chelălăind; celălalt însă clămpăni cu gura către piciorul ce-l 
lovea. Atunci, el, fără să-și dea seamă de ce face, întinse pușca spre câine și-l 
omorî pe loc. Apoi, tot mai aprins, se luă după lupi, asmuţind ogarii și chiuind 
ca un nebun: 

— Ui-te lupul më!... 

Goneaii cu toții pe povirnişul dealului, ogarii sărind, el alunecând, însu- 
flețiți de același instinct de fiare selbatice. În goana lor, un câine îi tot tăia 
drumul, jumetate jucându-se, jumetate miriind. El se opri un moment și se uită 
la dinsul: îi sticleaŭ ochii în cap și i se încreţeaii mustăţile deasupra dinţilor 
câinești. Atunci plecă pușca cu ţevile în jos și chiemă pe ogar la sine, mîngâindu!l 
pe cap. Câinele se linişti ca prin farmec, par”că acest act de blândeţe l-ar fi scos 
din selbătăcie şi l-ar fi întors la starea lui domestică. Impresionat, Comăneșteanu 
se opri de tot, se ridică iar pe muche și flueră spre ogari, chemându-i spre dînsul. 

Acum, când începu să se domolească avintul vinătoresc, revenea conștiința 
stării în care se găsea: încotro să-și îndrepte pașii ? 

Deocamdată remase cu ochii țintă pe orizont: se juca lumina în pol 
strălucitoare, par'că o mână nevezută ar fi ţesut o pânză de argint ridicând și 


coborind "tele, Cerul părea de sticlă. Nici o vietate, nica un semn de urma omului. 
2 


wWww.dacoromanica.ro 


663 ÎNDREPTĂRI 


Intinderea albă, nesfirșită, ce se perdea în jocul luminii din marginea orizon- 
tului, umplea sufletul de pace și oarecum de nepăsare, par'că ființa ângustă a 
trecătorului sar fi simţit mai aproape de neființa imensă a totului. Ce voia Ana? 
Ce voiau toți cei dimprejurul lui, muncindu-se după himera fericirii ? Parcă nici- 
odată nu se simţise el, cu lipsa lui de voinţă, mai înțelept decât în minutul acela 
fugar, în care zădărnicia pacinică a naturii îl învăluia din toate părţile. „Fie voia 
lor« era gindul lui cel din urmă. 

Şi se întoarse iar spre câini, chiuind și fluerându-i, — când o descărcătură 
de pușcă îl făcu să-și îndrepte ochii pe valea de pe care venise. Era Baciul Micu. 
Alerga b&trânul cât îl iertaii puterile, plin de zăpadă pe spate, îngrijurat. De 
îndată ce putu vorbi, își dete drumul necazului: 

— Sărac de maica mea, cucoane! că gindeam că nu mai văd zi albă!... 

— De ce, Baciule? 

— Păi să poate să te las eŭ între lupi! 

Tin€rul ridea de plăcere și de dragoste pentru bătrân: 

— Ai sărit din sanie! 

— Da bate-o-ar Dumnezeii de târlie, că nu știam cum să mè arunc jos... 

— Și cum te-ai aruncat? 

— Da par'că eu știu!... 

Comăneșteanu ridea cu plăcere: 

— Ei, acuma ce ne facem ? 

— De asta nu mă tem eŭ, coane, că om merge spre al de Ieremia Mo- 
canu... Më gindesc numai ce-o să zică boierul când o vedea sania goală... 

— No să zică nimic, că doar ştie că nu sunt singur. Cu Baciul Nicu 
unde nu mé duc el, 

B&trânul păru mulțumit. Işi adună câinii de pe dealuri, câți mai erai, și 
o porniră pe creasta muchii în spre Ieremia Mocanul. 


III 


De la tirla lui Ieremia fură trimiși oameni în toate părţile, cu câte un 
bilet din partea tinărului, spre a înștiința pe tată-săii că nu i se întimplase nimic 
Și că se ducea spre Făurei, moșia Anei Villara, care era mai aproape de tirlă 
decât a lor. 

Când ajunse, către seară, la Făurei, găsi pe toată lumea adunată la ceaiŭ : 
doctorul Damian, Generalul, nevastă-sa, Ana; apoi Mia, părintele Moise Lupu și 
soţia sa, Porţia. Aceștia din urmă veniseră în ţară, chemaţi de Ana, să petreacă 
sărbătorile cu fiica lor. 

La intrarea lui Comăneșteanu, se produse mișcarea de jenă și de curiozi- 
tate la care dă loc sosirea unui oaspete. Generalul Villara era în mare discuţie, 
cu părintele Lupu și cu Ana, asupra literaturii românești. Pentru un moment, 
discuţia fu lăsată la o-parte. Urmă foiala în dreapta și în stinga a grupurilor. 


www.dacoromanica.ro 


INDREPTARI 693 


Generalul prezentă pe Comăneşteanu preotului și soţiei sale, după bunele lui de- 
prinderi umoristico-sentimentale: 

— Iată, părinte, junele nostru soţial-democrat, vînător de fiare selbatice 
și mâncător de inimi. Cu botforii ăștia pare-a se cobori din Mihnea cel Reii, pe 
când în realitate el este Alexandru cel Bun. Maică presbitero, ţi-l recomand: dacă 
vrei să fundezi pentru a doua oară Sarmisegettuza, ăsta D-e omul. 

Porţia zîmbi frumos, întinzându-i mâna, pe când preotul se uita lung la 
el. Tintrul vedea pentru întăiuși dată pe părintele Moise Lupu: nalt, voinic, cu 
o frunte netedă, cu ochii senini, plini de hotărire bărbătească; cu obrazul ras, 
lăsând să se vadă gura fină; îmbrăcat curat, cu reverenda aninată elegant pe 
spate, — nu semăna întru nimic cu preoții de toate zilele. 

Jet strînseră mâna unul altuia cu evidentă plăcere și prinseră a şedea și a 
asculta convorbirea celorlalți. 

Ana și cu Generalul erai cufundaţi într?o critică nesăbuită, cum de cele 
mai multe ori se întimplă românilor, despre tot ce aveau în țara lor, oameni poli- 
tici, literați, actori, muzicanți, pictori. Totul era nul, după dinșii; totul era strain: 

— Fleacuri, părinte, zicea Ana. Tot ce vezi d-ta la noi, e minciună. Subt 
masca înşelătoare a patriotismului, saŭ a interesului pentru literatura, sui a 
iubirii de-aproape, se ascund două cauze: căpătuiala și vanitatea. D-voastră, cei 
de peste munţi, sunteţi iluzionari. Vë închipuiţi că la noi e pămîntul făguduinţei... 

Preotul se uita trist în fundul paharulu cu ceai. Ana simţi ca vorbele 
ei strimbau linia sufletească a părintelui Lupu; de aceea, cu o mișcare plină de 
graţie, se apropiă de el, îi turnă ceaiu din noŭ în pahar, zicendu-i încet: 

— Nu-i aşa? 

— De, doamnă!... Par'că n'ar fi așa. Noi suntem iluzionari !... Dar ce alta 
putem să fim ? Dacă n'om privi către d-voastră, către cine să privim ?... 

— Către d-voastră înșivă. 

— S&rmanii de noi! Să privim la mizeriile noastre ! Pe acelea le suferim, 
și privim către d-voastre, că așa e în firea omenească ` să treacă viaţa în necazuri 
şi să tot spere. 

Apoi, preotul zimbi și se uită ţintă la Ana, hotărît par'că să spună ce 
avea pe suflet : 

— M'aşi ruga de iertare, doamnă, numai eu socotesc că d-voastră jude- 
caţi râu ţara și oamenii ei. Noi, care trăim la o parte, vedem poate mai limpede 
decât d-voastră cum stai lucrurile. De ce vă tinguiţi ? că n'aveţi oameni? îi aveţi, 
numai nu știți să-i preţuiţi ei să-i respectaţi. 

— Cum o să-i respectăm noi, dacă nu se respectează ei! Și care sunt 
acești oameni grozavi? A murit Brătianu, a murit Catargiu, aŭ murit betrânii 
din generaţia cea mare. Ceice aŭ remas sunt pigmei. „Aţi r&mas voi, Epigonii“, 
cum zice Eminescu. 


Preotul dete din cap, trist. 
— Nu este așa, doamnă. Ași putea sa ve prind cu vorba şi su ve dovedesc 


694 INDREPTARI 


că prin chiar citația d-voastre recunoașteţi marea înriurire a unui poct. Dar nu 
o fac, pentru anume cuvinte. 

— Spune, părinte, cuvintele, zise Generalul cu glas de comandă. 

— Cuvintele sunt că, pentru fiecare epocă, pesimiștii găsesc epigoni. 
Dar nu despre asta e vorba. Mie îmi vine foarte cu greu să citez nume proprii. 
Numai, dacă mă siliţi, o să ies din rezerva mea. 

Apoi preotul se aşeză bine în scaun și începu : 

— D-voastră aveţi oameni politici, și literați, și artişti, ca toate ţările de 
potriva noastră, ca Belgia, ca Olanda, ca Portugalia, ba unii poate mai mari de- 
cât timpurile lor. 

— Bravo, ai noştri, părinţele ! strigă Generalul. 

— Da... Aveţi oameni ca D-nii Sturdza, Carp, Maiorescu; aveţi alții mai 
tineri ca D-nii Take Ionescu, Marghiloman, Filipescu, Haret, fraţii Brătieni, al 
căror patriotism, a căror înţelepciune sunt mai presus de orice îndoială. Numai 
ei luptă, și în lupta lor pot fi violenţi, cruzi, adesea chiar nedrepţi unii cu alţii, 
Nu vă este însă iertat d-voastre să confundați lupta lor cu viaţa lor. D-nii Sturdza 
şi Carp sunt două adevărate caractere, cel dintai prin patriotismul sën ridicat 
la cea mai înnaltă expresie, prin munca sa fără preget, prin puritatea vieţii sale; 
cel de al doiled prin claritatea și înnalțimea ideilor, prin farmecul persoanei și a 
graiului sei, prin aceeaşi viață exemplară ca și cel dintăi. Şi amindoi sunt în- 
zestrați de natură cu marea calitate care face din oameni şefi: voinţa. 

— Aşa este, întări Generalul. 

— Cât despre cel de-al treilea om politic al d-voastre, care este oare- 
cum și al nostru, nu vë veţi mira dacă vă von spune că el este cel mai frumos 
produs al renașterii vieţii noastre românești. 

— Ba eŭ më mir, zise Ana, cu evidenta intenţiune de a-l sili să urmeze 
mai departe. 

— Mai întăi, dacă eŭ vorbesc astăzi românește ca d-voastre, lui i-o 
datorez. 

— Cum asta ? 

— Vă spun numai decât. Dela începutul veacului până astăzi, România 
nu a avut un bărbat care să reunească toate calităţile fundamentale ale rasei la 
un mai înnalt grad: conservator în esenţa Drei sale, cum este poporul indivi- 
dual; entusiast, cu o notă de liniște intensă în căldura sufletului, așa cum e po- 
porul colectiv ; optimist vajnic, cum sunt toate firile sănătoase, prin care natura 
noastră omenească își trece caracterele sale esenţiale din valvulă în valvulă; bun 
şi generos, din aplecare firească ` cumpănit, rece şi chiar crud, acolo unde con- 
vingerile sale puternice il silesc să-şi stăpinească pornirile optimiste ; de cea mai 
încântătoare sinceritate în toate actele vieţii, — acesta este omul cum l-am în- 
trevezut eŭ. Dacă la aceste calități fundamentale se adaogă o cultură clasică de 
cea mai bună alegere, o fericită înclinare către idealism, către tot ce este mare 
şi frumos, o pornire instinctivă, ca la paserile migratorii, de a căletori și a-și 
improspăta necontenit capitalul de impresii, — ușor se va înțelege la ce grad de 


www.dacoromanica.ro 


INDREPTARI 695 


armonie A0 ajuns facultăţile sufleteşti ale unui asemenea om în desvoltarea lor. 
Wundt zice că bărbatul trebuie să fie sanguin în fața micelor suferințe și a mi- 
celor bucurii ale vieţii zilnice; melancolic în momentele hotaritoare; coleric îm- 
potriva impresiunilor ce încătușază interesele sale cele mai grave; flegmatic în 
executarea hotăririlor ce a luat. Așa este D-nu Maiorescu. 

Astfel alcătuit de fire, când lu 1866 România a intrat, prin alegerea 
dinastică actuale, în evoluţiunea ci normală, D. Maiorescu, tinăr de tot, s'a aruncat 
cu trup și suflet în lupta de regenerare. 

Oamenii care lucraseră la ridicarea Statului nostru actual, ca entitate 
politică, intrebuințaseră toate mijloacele pentru atingerea scopului lor: entu- 
siasm, jertfe bănești, surghiunuri; latinizare la unii, franțuzire la alţi; tradiții 
muscalești saii funariote, care alcatuiaii fondul de rezistența; lipsă de scrupul 
in alegerea mijloacelor; o năzuinţa de falsă erudiţiune și decı de renume pe ne- 
drept întemeiate ; o Dresch înclinare către câștiguri mari și munca puţina. Toate 
acestea alcutuiuu pâcla groasa prin care trebuia sa strabata lumina viitoare. 

In asemenea împrejurări, era firesc ca cea dintai preocupare a unei 
minţi organice să fie dezgurdinarea vieţii naționale din cadrul acesta putred. 

D. Maiorescu trebuia fatal sa inceupu prin critice. 

Ca un arhitect, pus in fața unui oraş ciudat, cu case strimbe, cu strade 
lăride, cu palate de scinduri, cu turnuri zmintite, dur cu o aşezare pitoreasca, 
intr'un aer sănătos și datator de viaţă, — cea dintăi grije a sa a fost de »assa- 
nare. Trebuia mai întăi darimat tot; apoi, luând de la ţarun forma colibe sale, 
streașina și prispa sa, trebuia reconstruit tot. 

Și, în adever, lupta începu. Pe de o parte dărăpanarea E E 
noastre latino-blasiane, în care pielea cra „mantellulu universale allu corpului 
animale« ; bombardarea redutelor de la Revista contemporană, unde fugiseră 
franţuziţii; în fine, luarea cu asalt a întregii lumi românești. Pe de altă parte, 
organizarea Junimii ; cercetarea limbei și a folklorului ` trimiterea în străinătate 
a tinerilor celor mai de talent, ca Eminescu, Xenopol, Panu și alţii; înfiinţarea 
de cursuri serioase la Universitate, unde profesorii veneuă regulat și făcea lecţii 
ascultate. 

In starea actuală a limbii noastre românești, când un părinte de la Câm- 
pulung primește scrisoarea fiului sei, student în București, și o citeşte, și o pricepe, 
habar nu are de recunoștinţa ce datorește D-lui Maiorescu și școalei de la Iași. 
E așa de natural să scrim cum vorbim ! — astăzi. 

In mijlocul acestei lupte, D. Maiorescu sta în fruntea tuturor. 

Din cel mai bun critic ai cel mai ascultat profesor, odată intrat în Cameră, 
devine cel dintii orator. Același sistem de critică împotriva goliciunii buhave a 
frazeologilor, aceeași pregătire în expunerea chestiunilor, aceeași cumpătare şi 
frumuseţe în elocuțiunea parlamentară, ca și în critica literară, ca și pe catedra. 
Devenit Ministru al Inveţămintului public, este și remâne, cu alţi doi urmași, 
cel maï bun Ministru. Imbraţișând cariera de avocat, își face in for cel mai mare 
nume.... 


696 INDREPTARI 


In repedea această ochire asupra unui trecut atât de aproape de noi, și 
cu toate astea atât de depărtat, prin grabnica schimbare a planurilor, cu anevoe 
se pot expune greutăţile de tot felul ce a avut de învins omul ce ne ocupă. Imi 
aduc aminte, cum ne istorisea odată, intim, de necazurile sale, la eşirea din 
primul minister, care însa, ori cât de mari eran, nu-i ridicaseră nimic din seni- 
nătatea sufletească. Câtă energie! Ce putere inițială a trebuit sa aiba, ca, trecând 
prin atâtea greutăţi, străbătend prin calomnii, intrigi și injurii, să ajunga tot- 
deauna ai peste tot la locul întăi! 

ŞI astazi, când, ajuns pe dealul liniştii, priveşte cu seninatate catre valea 
în care noi ne mișcam în libertate, — e hine ca imnul recunoștinții noastre sa se 
urce către acela ce ne-a dat tot, precum în vechime panatheneele se urcaŭ catre 
Minerva. 

— En bravo, parinte! , 

— Trebuie ca d-voastră sa ve deprindeţi, zise preotul maï departe, cu 
respectarea și iubirea oamenilor mari a țarii, sa păräsiți felul de scepticism fals, 
pe care l-aţi botezat zeflemea, subt care ascundeţi și nabușiți atâtea simţiri naive 
şi frumoase. D-voastra, doamnă, aveți instituţiuni culturale foarte interesante, 
aveţi o literatură și mai, interesantă ` le cunoaște ? 

— Care sunt acestea ? 

— Sunt atâtea... Numai nu voiţi sa le cunoaşteţi: Academia, Teatrul na- 
tional, Atheneul. 

— Maimuţării! Lucruri luate de la alţii cu toptanul, care nu decurg din 
natura și rațiunea de-a fi a poporului. 

— O Doamne! zise preotul, dând din cap. Dacă e să judecăm lucrurile 
astfel, — ce decurge din natura și raţiunea de-a fi a poporului, sermanul? Au 
d-voastra, doamnă, vë îmbrăcaţi, gindiţi, trăiţi după natura și rațiunea de-a fi 
a poporului? Vorba asta, pe care toată lumea o intrebuinţează, în toate împre- 
juvările, ar trebui lăsată la o parte, fiindca ea nu spune nimic saŭ spune prea 
mult. Nu spune nimic, de oarece toate popoarele tinere, care vor să se pună în 
curent cu civilizațiunea modernă, trebue să treacă printo epocă de salturi. 
Credeţi d-voastră că era cu putinţă să aveţi drumuri de fer, magine de treierat, 
Parlament, oratori, comedianţi, critica ca d-voastră, concerte și altele, dacă aţi fi 
urmat legea strict evolutivă ? După această lege, ar fi trebuit să fiți astăzi la 
diligenţa cu patru cai înnaintași, la bătutul porumbului cu măciucele, la adu- 
nare de notabili, la călușari, la doinele cântate din fluer, — și nu sunteţi acolo. 
Nu numai că nu sunteţi acolo, dar încă voiţi să fiţi dincolo de Statele betrâne, 
care, în adever, aŭ urmat calea evolutivă in desvoltarea lor. — Și, din potrivă, 
vorba asta »natura și raţiunea de-a fi a unui popor: spune mult, atunci când o 
minte adincă o aplică la o întreagă epocă și caută legătura ascunsă a eveni- 
mentelor mari cu firea poporului. Și chiar atunci, ca tot nu poate fi absolută. 

Așa că, revenind la ceeace spuneam adineaori, d-voastre aveţi o Academie, 
pe care mulți o critică, dar puţini o cunosc. Această instituțiune culturală face 
trei mar lucruri pentru poporul românesc: a) adună fără preget toate docu- 


wWww.dacoromanica.ro 


INDREPTĂRI 697 


mentele după care se va alcătui Istoria noastră naţională; b) întrunește odată 
pe an pe bărbaţii poporului din toate unghiurile românești; cl dă avint înveţă- 
turilor științei, prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. — 
Fosta-ţi d-voastră vreodată la Academie, doamnă ? l 

— Ce să caut la Academie, când cei mai buni scriitori aï noştri nu sunt 
acolo ? 

— Vedeţi ce fel de judecată aveţi ?... Mai întăi nu e exact că cei mai buni 
scriitori români nu sunt acolo. Unii sunt, alţii nu. Membrii Academiei sunt și ei 
oameni, și ca atari nu le putem pretinde să primească între dinșii pe aceia dintre 
scriitori, care întăi îi acoper de insulte și apoi le cer votul. Dar nu despre asta 
e vorba. Vë rog să mergeţi odată la Academie, să vedeţi localul, să vedeţi cărţile, 
să cereţi să vi se arate documentele originale ce se păstrează acolo... Luaţi cel 
puţin desbaterile Academiei, vedeți partea administrativă, spre a vă încredința 
de marele foloase culturale ce le trage ţara. Știă că sunt și mulți nemulţumiţi, 
— că doar nu de geaba firea noastră omenească e alcătuită din pulbere și 
vanitate. 

Aveţi apoi Teatrul naţional... 

Ana îl întrerupse, cântând fals: 

— „La noi e putred mărul, a zis de mult poetul. 

— Se poate să aibă dreptate poetul, că altminteri n'ar fi cu putinţă ca 
fiecare destrăbălată de actoriță, care vă sosește din Paris cu un hăntic de come- 
dianți hămesiţi, să vă ridice în 2—3 zile sume enorme, — pe când nu găsiţi 10 
zloți să mergeţi la teatrul românesc. 

— Bravo, așa este. 

— Rogu-mă, doamnă, să nu-mi luaţi în nume de r&u cuvintele ce am 
rostit, — numai, noë, celor ce rar venim pe la d-voastre, să ne luminăm sufletul 
în graiul românesc, ne vine foarte cu durere când vă vedem că despreţuiţi tot ce 
aveţi mare, și năzuiți numai spre ce aŭ alţii caraghios ori nemoral. Uite, eŭ "mi 
aduc aminte, sunt acum mulţi ani în urmă, de un actor al d-voastre, care juca 
pe Hamlet. 

— Manolescu. 

— Așa, Manolescu. Artă maï mare ca la.omul acela n'am văzut. E drept 
sii spun că eu sunt fără multe cunoştiințe în ramura aceasta, că nu ne este iertat 
să, mergem la teatru. Dar ori cât sunt de mărginit, totuși înțeleg și eŭ lucrurile, 
şi mi s'a părut că omul acela era un mare artist. Mai era apoi un altul, r&posat 
şi acela, anume Iulian. Și tot așa îmi închipuesc că aveţi astăzi alţii. Și știu că 
sunt actori și cântăreţi români, pe la teatrurile străine, care fac cinste neamului 
lor. — Ceeace ar dovedi, doamnă, că Românul are toate aptitudinile artistice și 
literare ale celorlalte popoare, dar că aceste aptitudini nu se pot desvolta în ţară 
la dinsul, din pricina indiferenţei d-voastre, a celor din clasa înnaltă, care des- 
preţuiţi tot ce este românesc. 

— Despre literatură să nu mai vorbim, zise Ana. 

— Ba tocmai, să vorbim de literatură, fiindcă pe aceea o cunosc. 


wWww.dacoromanica.ro 


698 INDREPTÂRI 


— Când poftiţi. 

— Voiam să mai zic un cuvint despre Athenei. Aud că printre d-voastre 
mulți aŭ batjocorit instituţia asta pentru anume cuvinte. Eù nu pot sa judec 
lucrurile în amănunte. Pot numai să vă spun că anul trecut am fost de faţă la 
un concert dat de acel minunat copil al țării noastre, cure a încremenit pe străini: 
Enescu. Ei bine, doamnă, concerte am auzit multe, şi la Roma, pe când eram la 
Propaganda, şi la Viena, şi în alte părţi. Cu toate astea, nu-mi aduc aminte să 
fi avut o impresie mai mare decât de la concertul din București. Sală, public, 
muzicanți, lumina de Aprilie ce străbătea prin ferestrele înnalte și cădea, ca o 
aureolă, pe perul alb al ilustrei doamne ce ve stă pe tron, — totul era elegant, 
noii și încântator pentru sufletul men de român. — Dar se întimplă că la acelaşi 
Atheneă un conferenţiar slab face o conferinţă proastă. D-voastre uitaţi deodata 
tot, prin felul de judecată pesimistă ce vi sa înfiltrat in crecr, şi ve blestemațı 
soarta, ve batjocoriţi ţara, parcă, în adever, aţi fi foarte nenorociţi. Fi mi-aşi 
permite să cred, în felul met optimist, ca însăși violența aceasta de judecata, 
lipsa de măsură cu care cumpiniţi lucrurile, e semn de tinerețe, prin urmare 
semn bun. 

Ana începu să ridă, pe când toţi ceilalți ascultaii cu plăcere. Generalul, 
prins de șirul vorbelor preotului, se supără, în felul lui comic: 

— De ce rizi, madamo ? 

— Cum să nu rîd! Cu părintele toate ies pe placul sei și spre gloria 
neamului. Ascultându-l, ar crede cineva că vorbește despre poporul ales de 
Domnul, — unicul, marele, neasemănatul popor al viitorului... 

— Da vezi bine! zise preotul, foarte serios. 

— Las'o mai domol, părinte, ca dacă a ști câte mizerii se petrec la noi, 
câte potlogării ordinare, ce lipsă de pudoare și de sinceritate peste tot, ţi-ai 
schimba părerile. 

— Nici decât, doamnă. 

— Atunci nu vrei să vezi. 

— Ba da, văd. Numai, eŭ ved peste tot, iar nu numai în România noa- 
stră. Tutto il mondo è paese, cu alte cuvinte ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda. Unde 
vol să văd? In Belgia? In Francia ?... Spuneţi-mi d-voastră. Poate la noi în 
Ungaria? Spuneţi-mi... şi pentru o întimplare pecătoasă de la noi, ve daŭ 
zece acolo. 

— Asta nu-i un cuvint. 

— Negreșit că nu, pentru lucrul în sine. Dar dacă voiţi să faceţi dintr'un 
fapt singuratic, un fapt simptomatic, spre a vë despreţui neamul d-voastre și a 
da ca pildă neamurile străine, atuncea da, este un cuvint! 

— Bine, părinte, zise Ana, iritată, ai mai văzut d-ta ţară în care să-ți 
vie la vizită o pereche de oameni, domnul și cu doamna, legitim însuraţi, iar peste 
cinci minute să-ți vină altă pereche, de asemenea legitim căsătoriţi, dintre care 
domnul din perechia dintăi era acum un an bărbatul doamnei din perechea a 
doua, iar domnul din perechea a doua bărbatul doamnei din perechea dintăi? 


www.dacoromanica.ro 


INDREPTĂRI 699 


Apoi, vorbind la urechea preotului: 

— Iar peste alte zece minute să-ţi sosească alte doue perechi de mosafiri, 
dintre care domnii sunt amanțţii doamnelor din perechile de mai nainte, iar doam- 
nele de acum amantele domnilor de sus?... 

— E ceva cam complicat pentru mine, respunse preotul, zimbind. 

— Complicat!... Dacă ar fi numai atât... 

— E și urit. Numai cam așa se petrec lucrurile în toate țarile care aŭ 
«divorţul. 

— Şi chiar în cele ce nu-l aŭ, adaose Generalul, ca morală. 

Nevastă-sa îl fulgeră cu o privire teribilă. 

— Căsătoria este un contract, și ca toate contractele e reziliubil, incheia 
Generalul. Dar, în fine, ne depărtăm de chestiune. Parcă vë mai remânea de 
răfuit literatura, tată popo. Nu te lăsa, Anicuţo! și zi să ne mai dea câte un 
ceaiii. Bravo, ai noștri!... 

Apoi își frecă mâinile, se sculă de unde ședea și se duse spre Comăneșteanu, 
pe care îl bătu pe spate, scrișnind din dinți; apoi către Mia; și pe amindoi îi 
aduse înnaintea doctorului Damian, ţinându-i cu braţele de după mijloc: 

— Doctore, ţi-i daŭ în primire. Lucru fan !... Bravo ai noștri! 

Mama fetei se uita după ei lung, pe când Generalul se apropia de dinsa 
şi o lua cu mâna de bărbie. Până nu pipăia lucrul, nu se ţinea că l-a vezut: 

— Drept să-ţi spuiu, preoteșică dragă, numai Colonel dacă ași fi, și ți-ași 
face o Ur de curte. 

Porţia Lupu deveni deodată roșie și rise într'aiuri, nedeprinsă cu glume 
de felul acesta. ÎL ştia de mult, pe bărbatul prietenei sale, dar totuși nu se putea 
obicinui cu firca lui de flăcăii betrân și maï ales cu aceste cercetări la fața locului. 


Urmează). Durii ZAMFIRESCU. 


I. MINCU, architect 











Palatul Comunal din Bucureşti, schița de proect 
www.dacoromanica.ro 


OŢEL-BADEA) 





ucește brazda neagră ce-o tine luciii fier, 
SI Se 'nclină flori albastre pe groapa lor şi pier, 
ZC Jur-imprejur tot câmpul e neted și arat 
Si soarele e vesel precum un împerat, 
In liniște măreaţă, doi oameni cu doi boi 
Ponoare neumblate le taie n brazde noi, 
Cad firele de aur, și cad pe proaspet loce ! 
In largă libertate resară bun noroc! 
Resară spic de aur, ca aurul la bob; 
Să poarte falnic spicul cât poate duce-un rob! 
Pe neagră moşioară cât ţine clin, în lat, 
Sivoaele de Marte pămintul l-au spălat, 
Aŭ pus prisos deasupra câmpiilor din jos 
Trecend și mai la vale al apelor prisos. 
Fierb apele în spumă, la ezetură cresc, 
Subt roata morei urlă ; iar degetul ceresc 
De sus le ameninţă când surpă din zăgaz, 
Când umple valea "'ntreagă și nu mai aŭ răgaz! 
Ci ?n lutul de pe coastă dau boii mari în bot, 
Indeamna badea boii, nici boii nu ma pot, 
Ș'atuncea vrednic reazim lui mare-Dumnezei 
La capet badea singur își scoate plugul seă. 
Da soarele de vale, alunecă "pn apus, 
La cina cea de seară se urcă fumul sus. 
Subt stele sfiicioase, subt cerul rumeor, 
De jug lu snup legara doi oameni boii lor. 
Un fluviă noŭ pe vale din negura s'a tras, 
Pamintul se închină la cer în acest ceus. 





1) La concursul publicat de Revista Literatura și Arta Române, versurile de faţă au obținut premiul 
N, R 


poeziei, 


704 


OȚEL-BADEA 


»Oţel«, tu”singur bade, urechea la pămînt, 
Auzi ce nu s'aude când stai ș'asculți în vint. 
Sunt tropote pe-aproape, și bucium și chemări, 
Cu zăngănit de săbii, mânia unei mări! 

In tropot trec călării, urgie de nenvins; 

Tu porţi în aer braţul, nimic nu te-a atins! 
Aproape geme unul, o sută gem, tu cuţi: 

La miezul nopții nimeni pe câmpi întunecaţi! 
La miez de noapte iese trecutul din mormiînt, 
Apărători din vremuri pe scumpul lor pămînt. 
Te-ai ridica mânie, cu umbrele ’nfrățit 

Să aperi ţirna sfintă, dar toate-ati amuţit. 
»Nu deie Dumnezeul ce privighiază ?n cer 

»Să se întoarcă vremea când vin dușmanii stol ! 
»Pe culmile betrâne șoimanii daŭ ocol 

si zarea cercetează, ş'această vreme o cer...« 


EN 


vu 


Lat ap: 

Malu-și sapă, 

Mal cu plopi în șir. 

Cad din soare 

Rizitoare 

Foi de trandafir. 

Cântă nalbă 

Floare dalbă, 

Cânt e cringul tot! 

Pline ramuri 

Tot cu neamuri 

Ce porecle "et scot. 
— Hi copil, prin apă lată, căci și eri umblai 
Hi la mal şi mi te-aşșterne trăsnet peste plai. 
Mindra peste șapte ape lăcr&ămează "n sort, 
Din cerdac ridica ochii peste nalte porţi. 
Intre cer și flori albastre nouri căletori 
Mărturie să aducă la nccrezstori: 
Ce lumină-luminiţă strălucește-așa, 
Care față-i mai frumoasă ca mindruța mea! 
Pe subt stele mititele, noaptea la întors, 
Vrăjitor întinde braţul cel de sânge stors; 
Scrie ?n negru întunerec litere de foc, 
Serie dușmanul ș'arată : maï să ai noroc. 
La biserica pitită subt un corn de lună, 


www.dacoromanica.ro 


OȚEL-BADEA 705 


La întors îmi ies strigoii și la gard s'adună. 

Bat în palmele osoase, sar în sus și joacă ; 
Murgul sforăe și sare când e ca să treacă. 

Dacă legea noastră-i dreaptă, strimbe-s alte legi ; 
Lege dreaptă umple bine sufletele 'ntregi. 

Insă sufletul nu-l umple dragoste întreagă, 

Şi mă rog la tine Doamne: grei păcat desleagă. 


* 


Pe furiș tot curge vremea, ca un fir din furcă, 

Tot mai rar la frate "pn munte badea nostru urcă. 

Cam de mult n'a dat acuma; haide pe la stână! 

Şar să stea mai multe zile; nu știa ce-l mână! 

Ciobănaș cu negre gene și cu degetu ?n inel, 

Intr'o Joi de dimineaţă, sfat de frate ca sadaste, 

şa dat vorba lui de vreme: Frate bun, mă duc la oaste. 

Ci cu fruntea "pn piept stătură, și n'a zis nimic Oțel. 

Unde-i totdeauna freamăt e pădurea mai deșartă. 

Toate virfurile ’s rupte unde-i totdeauna vint. 

Trăsnetul lovește-atuncea unde-s mulţi care se ceartă, 

Și pe sus furtuna trece unde-i pace ca "pn mormint. 

Zap plecat cei doi; cel mare, să-și petreacă frate mic. 

La mijloc de cale zice: Nu știi unde mergi copile. 

»La războiă tu mergi, departe, zile multe după zile, 

»Ş'ai să pieri cum piere un câine. Tu te ?ntoarce, ei îţi zic! 
„Eu am mindră, de m'ași duce pot să mor că ea më plânge. 
»Tu de mori, și de te-ași plânge, mori când n'ai știut ce-i traiul. 
» Tocmai când venită-i vremea ca s'apuci pe lume raiul. 
»Ci te 'ntoarce chiar acuma. Eu de mor e tot un sëngen, 
— »Inima-mi așteaptă frate nici o vorbă să nu-ţi calce. 

» Vrei să "ncrucișăm cărarea ? Merg pe asta înainte. 

»Pâine *mpart cu fraţi, nu soarta. Dragostea prea mult te minte, 
„Crucea pentru despărţire eŭ o fac subt astă salce.« — 

Au tăcut facend o cruce; și cu ei încep un cântec 

Toate văile din cale. Sună valea ca un clopot. 

Amândoi tot înainte, caii spumegă în tropot. 

Nu se despărţiră fraţii, doi ursiţi într'un descântec,. 


* 
Când trec a noastre regimente — 
Pämîntul tremură și cerul. 


Străluce vesel astăzi fierul, 
Cu noi în strinse sentimente. 


www.dacoromanica.ro 


706 


OȚEL-BADEA 


A tunurilor glasuri sparte 

Salută mindra tinereţe 

Și voioşia de pe fețe. 

Trec munţii toți, războiu să poarte. 
Ce cântă Apa cea bëtrânä ? 

Ce dor pe Dunărea o saltă ? 

Cu valuri mari de la o laltă 

Ar merge ea cu noi de mină! 


EY 


Haideţi fraţi cu bucurie 
Unde moartea semne scrie. 
Bagă degetu "pn mantale, 

Şi porţi semnul dumisale. 
Semne negre, că-s de moarte, 
Cui le pune nu le poarte. 

Ilei feciori din sus din munte 
Și din ţară mai din jos, 
Trageţi- cântec frumos 

Ca 'mprejurul unei nunte. 
Iar tu Moarte ia de seama, 
An flăcaii câte-o mamă! 


* 


C'un fes cât baniţa în cap, un turc își cata nașul. 

De badea bine se ferea, pîndind pe ciobănașul. 

Ci turcul teaca și-a perdut. Ciobanul când să treacă 

Ii bagă sabia pe git: Bre tu ești bun de teacă. 

Dar n'a zis vorba, și ce sus! Pa fost svirlit opinca! 
Ciobanu-i mort, ici turcul mort; căzu din sinu-i hrinca. 
Oțel, Oțel! tu ai ce plânge, când nu-i de bocet vreme. 
Oțel, Oțel, de-ai sta sat plânge, dușmanii tot sar teme. 
»Coboară-ţi moarte negrul vel, puterea-ţi să se-arate; 
»Acopere de ochii mei pe singurul mei frate. 

»La frate ochii moi se "ntorc, ai braţul slab îmi cade, 
st plâng căci singur se cerea: mé duc la luptă bade. 
»Eu nu beau sânge de păgân, dar prind orice jivină, 

» Tu sânge Dunăre să bei, căci sânge voi să-ți vină« 
Prin văi ce până eri ş'aveau neturburat parfumul, 
Acuma tunurile ?n rînd ș'anină "mn aer fumul. 

Soldaţi în șiruri dese trec, tot alte șiruri, alte. 

Nu-s ochi duioși pentru căzuţi, nici inimi să tresalte. 
Dar cel voinic, din sant în ant, tot urmărind pe puşe 


OȚEL-RADEA 707 


Liaiunge, iată se ntilnesc privirile trufașe. 

Cu barba ’n vint, stă pașa strimb, e mort mai dinainte. 
Şi scapă fierul lucitor, de parc'ar fi ferbinte. 

La mila leului voinic, întinde slabă mână 

Deasupra leului voinic un fulger stă cunună! 

Se nalţă alb, de pace steag, de pace, de iertare. 
Pe-câmp de sânge se 'nchină cel tare celui tare. 


* 


In floare sunt cireșii, cărările le ning. 

In față bucurie, în spate neagră jale. 

Voinic cu multe stele ce fac pe piept o zale, 
Voinice fruntea arsă ce gînduri ţi-o încing ? 
In rîpa de departe tu lași un frate scump. 
Străini unul de altul cei doi viteji de oaste 
Alăturaţi în groapă dorm coaste lingă coaste; 
Iar timpul trece vecinic, e1 liniștea n’o rump. 
„In ripa de departe ei las un frăţior 

»Şi multă grozăvie ce tot va fi uitată 

»Dar inima deşteaptă voii ţine-o înc?o dată, 
»Ved casa prea iubitei subt marginea de nor«. 
Se lasă noapte dulce, și pace s'a lăsat, 

In urmă-i întunerc, în faţă e lumină 

Și roșii nouri seara deasupra tot anină, 
Străin el trece singur pe uliţă de sat. 


* 


Cu fața slăbită, cu mâinele cruce, 
Logodnica-i moartă, iar përu-ï străluce. 
In noaptea albastră o rază de sus 

Dădea adormitei un farmec nespus. 

»O draga mea dragă, o pumn de pămînt! 
„Intreaga viață pămintul frămint ; 

»Nu face cu totul pămintul rotat 

„Cât pumnul de ţărnă, mult-mult sărutat !« 
Plângend ca copiii, plângând dinadins 

La ziuă când iese, de ani pare nins. 

O pasere albă, ce blând porumbel, 

In cale-i tot sboară, pe-aproape de el. 

Ci sare de-aproape și-aproape se lasă, 
Merei înainte, departe de casă. 

Cu paserea albă, logodnic cernit 

Merei înainte pe câmpi a pornit. 


wWww.dacoromanica.ro 


108 O'PEL-BADEA 


»Stai suflet selbatic, te-oi prinde curind. 
»La loc te-oi închide, tu singur nevrând. 
»Logodnica-mi albă de printre făclii 
»S'o scol și să-mi zică: » Viu iar printre vis, 
»Când vin de la schele cu care deșarte, 
»Cu aur în poală, când vin de departe, 
»Să-mi iasă nainte cu albele mâni 
»Minune dorită de lungi săptămâni. 
„Stai pasere blândă, oprește din drum, 
»Căciă inima-mi arde, mi-i inima scrum. 
»La Marea-cea-mare privirea cobor 
»Furtună să nască, te-arunce din sbor. 
»Să curgă șivoae din cerul căscat 

»Cu grele aripe să cazi pe uscat !« 


* 
Sboară pasere grăbită, păsărică blândă 
Se tot duce pe albastra mare-tremurândă. 


Marea către ţermuri mână salbă după salbă, 
Mare-albastră parcă zice o cântare dalbă. 


I. BÂRSEAN. 


I. GEORGESCU, pictor 





Architectul I. Mincu 


ca.To 


WWW. 


O NOUĂ ORIENTARE 


SCRISOARE D-LUI SP. HARET, MINISTRUL INSTRUCȚIUNII PUBLICE 


Domnule Ministru, 


astăzi a literaturii și artei române, sai, mai drept, condiţiile prin care ele 
Æt trec, sunt mai grele și mai triste decât oricând. Da aceea, cu toate că avem 
în mijlocul nostru un număr însemnat de talente, aproape toate cu năzuinţi de ori- 
ginalitate și cu dor de-a se afirma, epoca noastră e văzută ca o epocă de apatie, de 
stagnaţie, dacă nu chiar de decadenţă. Mulţi din ceice sat încercat so ilustreze 
cu lucrările lor și aŭ dat dovadă că sunt în stare so facă, san retras încetul cu 
incetul, și într'o zi aŭ dispărut cu totul în umbră. Câte nume nu ne vin fie- 
căruia în minte dintre acele ce aŭ dat speranţe în literatură și artă şi care apoi 
aŭ fost nevoite să îmbrăţișeze alte cariere saŭ să vegeteze ca și cum n'ar exista ? ! 
Alţii, cu toată atmosfera înăbușitoare în care sunt condamnaţi să respire, tot mai 
persistă încă a produce din timp în timp, deși lucrările lor cad ca niște seminţe 
aruncate pe piatră și se pierd în vînt, 

Și, cu toate acestea, în chiar momentul de față, când opresiunea sufletelor 
a trecut de toate marginile,— ca o dovadă de puterea evoluţiei noastre de pro- 
gres și de instinctul poetic şi artistic înnăscut în Poporul Român,— avem, ca sa 
zicem așa, virtual, atât în literatură cât şi în pictură, în arhitectură, în muzică, 
în sculptură, în arta dramatică, cele mai multe și mai frumoase talente ce le-am 
putut noi întruni vr'odată întrun mănunchiă contimporan. Mai mult decât 
atâta. Aceste talente aŭ anunţat și anunţă, în încercările lor, o epocă de înflorire 
curat românească, manifestându-se printr”o dorință vădită, atât în subiectele ce 
ele își aleg, cât și în mijloacele de expresiune, de a înlocui inspiraţiile vagi și su- 
perficiale, diletantismul ușor și imitaţiile străine din trecut, cu o idealitate româ- 
nească, cu o bază nouă de inspiraţie, baza caracterului naţional. 

Am ocazia să cunosc zilnic poeţi și artiști tineri care își trudesc mintea 
în a concepe și executa lucrările lor numai pe ceeace constitue fondul specitic al 
Poporului Român, pe ceeace-l deosibește de alte popoare, încercând astfel cu 
toţii o reconstituire a conștiinței artistice românești. Ei scormolesc trecutul nos- 
tru artistic, arta populară, arta veche românească, arta veacului trecut, având 


P entru oricine nu-i cu totul străin de viața noastră intelectuală, starea de 
Co 


www.dacoromanica.ro 


712 O NOUA ORIENTARE 


convingerea că pentru a-și putea întregi originalitatea talentelor lor trebue să cu- 
noască gindirea și simțirea premergëtorilor lor. Şi, în adevër, în mai toate 
poeziile lor, ca și în mai toate începuturile de arhitectură, muzică și pictură, intră 
pe zi ce merge, ca o primă condiţie indispensabilă, evocarea trecutului românesc, 
tradiția urmelor a mai multor veacuri de artă naţională. Poate că nu-i până 
acum la artiștii aceştia decât o gingureală, nu-i încă graiul clar și curat ce de- 
sigur ni-l vor vorbi într”o zi; dar ei caută necontenit nouă elemente firești ţării 
noastre și le descoper în fiecare zi ca pe nişte hotare vechi, ascunse de vreme, 
ale pămintului poeziei şi artei naţionale. 

Năzuinţa aceasta, dă o importanță excepţională timpului de azi ca unui 
moment mare din evoluţia noastră intelectuală, ştiut fiindcă epocele însemnate, 
în viața popoarelor, sunt acele în care se caută nu virtuozități de. formă, ci 
principii fundamentale. 

Imprejurările însă, în mijlocul cărora se arată aceste aspiraţiuni, sunt, cum 
zic, cu desăvirşire contrarii, şi mulţi dintre tinerii ce le încearcă sunt abătuți 
din drum sai învinși de ele. 

Era un timp când se credea că talentele străbat prin toate impotrivirile 
şi-șI fac loc prin orice greutăţi. Poeţii și artiştii erai consideraţi atunci ca nişte 
fiinţe din alte lumi. Astăzi e cunoscut că talentele cer o desvoltare priincioasă 
firii lor şi condițiunea de-a putea trăi omenește în viaţă. 

La noi însă nu pot să-și câștige pâinea de toate zilele, cu scrierile și arta 
lor, nici chiar cei cu adevărat talentaţi, nici chiar cei dintăi ai carierii lor. Se ştie 
că de mai mulţi ani ne lipsesc cu desăvirşire editorii, fapt pe care istoria des- 
voltării noastre nu l-a. întilnit niciodată. Teatrul românesc e pururea gol; mai 
fiecare reprezentare nu-și scoate cheltuelile serale. „Saloanele« de artă plastică, 
care aiurea pun talentele în lumină și dai prilej la încurajarea tinerilor din partea 
Statului, a autorităţilor, a instituţiilor, a personalităţilor marcante, la noi nu-și 
ating nici un scop. Nimeni nu vine să le vază, nimeni nu cumperă nimic. Presa, 
ea însăși, e de regulă indiferentă, şi câte odată chiar ostilă. 

Astfel, spre mirarea multora, mai acum câtva timp, o gazetă impor- 
tantă la noi, făcând aluzie la plângerile unor literați şi artişti, cutezu să scrie, 
in calitate de organ intelectual, ca astăzi nu e vremea să ne gindim la poezie și 
artă, caci timpurile sunt grele.... 

Autorul articolului acestuia nu pecătuia decât prin sinceritatea sa; părerea 
lu e a tuturor oamenilor noștri politici care ţin în mâini rind pe rind finele 
Statului. Din nenorocire ea e și în spiritul Academiei Române, care își indreaptă 
atenţiunea numai asupra literaturii științifice neglijind literatura adeverată, 
literatura de invenţie. Cu toţii cred că literatura şi arta sunt un fel de jucărie su- 
fletească, vrednică de-a se ocupa cineva de ea într'un ceas de petrecere, dar lip- 
sita de o valoare serioasă în cele ale vieţii. Felul acesta de-a gindi e de sigur o 
prejudecată, a cărti slabiciune n'are trebuinţa să fie demonstrată. 

Literatura și arta une! țari aŭ o menire cu mult mai innaltă decât atåta. 
Istoria lumii înseamnă epoci întregi de civilizaţie cu minele unor poeți sau a 


O NOUĂ ORIENTARE 118 


unei anume arte, și în foarte multe țări poezia și arta aŭ imprimat caracterul 
lor generaţiunilor în mijlocul cărora s'au produs. Prin desăvirşirea limbii și prin 
frumuseţea și caracterizarea formelor, poezia și arta intreţin și întăresc unitatea 
națională. Un mare poet naţional reînviază națiunea întreagă, însuflându-i sen- 
timentele lui mari. La primul accent al cântecului lui, ca la semnul unui Trimis 
din alte vremuri, toate sufletele sunt aţintite. Cântecul lui, voinţa lui, visul lui, 
sunt cântecul naţiunii întregi, voinţa și visul ei. El și toţi fiii ţării fac atunci un 
singur suflet. 

In Italia, în vreme ce politica desbinase pe Italieni, poezia îi uni. Politi- 
cianii care, și acolo ca și aiurea, nu vedeai decât vanităţile sai interesele lor per- 
sonale, îi ţinuse veacuri întregi despărțiți. Poeţii așa numitului Risorgimento aŭ 
arătat Italienilor de nord și celor de sud că ei erai un singur popor și trebuiaii 
să alcătuiască un singur popor. În Germania de asemenea. Poezia lui Goethe și 
Schiller înveţă pe Prusieni, Suabi și Bavarezi că sunt Germani. Cei doi poeţi aŭ 
contribuit mai mult poate decât Bismarck la formarea Imperiului German. Tot 
aşa la r&sunetul versurilor lui Alecsandri : ` 

Hai să dăm mână cu mână 

Cei cu inima română... 
mii și mii de Moldoveni şi de Munteni aŭ simţit că sunt un singur popor. Poezia 
şi arta, dar în deosebi poezia, prin lăţirea tiparului și prin mijloacele ei parti- 
culare, are, prin urmare, într'un popor o importanţă cu totul de altă natura, cu 
totul superioară. 

Aşa fiind, care-i poporul ce simte mai multă nevoie de-o poezie naţionala de 
cât Poporul Român? Noi nu numai că suntem neuniţi și în mare parte desna- 
ționalizaţi sistematic; nu numai că împrejurul nostru se ridică în fiecare zi nori 
groși, ameninţători, dar apoi, în chiar România liberă, sentimentul naţional e 
foarte puţin desvoltat. In ziua însă în care se va arăta poetul naţional pe care 
il așteptăm și care poate fi în mijlocul nostru, sentimentele noastre vor reînvia 
Și se vor arăta în toată puterea și măreţia lor. Atunci și numai atunci vom simţi 
ce putem, și numai simțind ce putem vom fi ceeace trebue să fim. 

Dar poezia şi arta nu numai unesc pe fiii acelui popor, ele îi și înnalţă. 
Sentimentele mari, frumoase, nobile, din sufletul poeţilor și artiștilor se disolvă 
în mii şi mii de suflete și rămân în ele ca norme de traiă, calăuzind în mare 
parte viaţa fiecăruia. 

Literatura și arta dar nu sunt o cantitate neglijabilă, pe care azi poţi so 
părasești fiindcă ești mai strins de împrejurări, și mâine so adopţi fiindca ești 
mai în larg. Ele sunt factori sociali indispensabili pentru conservarea și evolu- 
țiunea popoarelor; ele sunt armele lor cele mai serioase în lupta pentru traii. 

Noi trecem peste toate acestea și nesocotim sforţarile ce le fac astazi ta- 
lentele române, cure în jertfirea lor sigura și de bunavoe aŭ aerul unor condam- 
nat ridicându-și crucea în mijlocul unei mulțimi nesimţitoare. Cu nepăsarea 
noastră îi lovim atât în viaţa lor materială, privându-i de strictul necesar, cât și 
in viața lor sufleteasca, lipsindu-i de atenţiunea noastra și lusându- sa traiasca 


www.dacoromanica.ro 


714 O NOUA ORIENTARE 


intrun gol de minte și de inimă din parte-ne, care le dä lovitura de grație, de- 
monstrat fiind că poeţii și artiștii fără public nici n’ar face poezie și artă. 

Impotriva acestei stări de lucruri e nevoe de a se încerca o reacțiune. 
Atitudinea noastră de până acum, care lovește tocmai în ceeace îndeobște pre- 
țuește și păstrează istoria, adică în talente, în „pietrele care remâne, şi nu se 
ingrijește decât de patimile noastre egoiste și de intrigele politice, adica de »apa 
care trece“, este o greșală foarte dăunătoare care cere indreptare. 

De unde ar trebui să începem și care ar fi mijloacele acestei îndrepturi ; 
cum ar trebui reformate școalele și instituţiile noastre de artă în sensul unci des- 
voltări purcezend din concepţia unei vieţi naţionale; prin cine ar trebui să înlo- 
cuim, pentru un moment, publicul nostru, toate acestea și altele sunt primele 
puncte ale unui program de viitor, ale unei nouă orientari în viaţa noastra inte- 
lectuală. 
Simţind mai tare relele ce decurg din starea de lucruri actuala, ca traind 
în mai de-aproape contact cu literatura și arta româneasca, şi cunoscând, pe de 
altă parte, Domnule Ministru, bunele d-voastre intenţiuni, mi-am luat liberta- 
tea de a vă supune apreţierii d-voastră nevoia acestei noue orientări. 

Relele ce ve semnalez sunt atât de mari in cât am convingerea cu omul 
ce va incerca îndreptarea lor va bine-merita de la ţară și-și va înscrie numele 
în istoria timpului nostru. 

In speranţa că îmi veți lua în nume de bine mijlocirea mea, ve rog, 
Domnule Ministru, a primi expresiunea celor ma inalte sentimente ce ve port. 


N. PETRAŞCU. 


mt 


I. MINCU, architect 











CN 
Ei 


i 





Palatul Comunal dénge davăiestiariisăinde din schița de proect 


SCRISORI INEDITE DE VASILE ALECSANDRI” 


CĂTRE LASCAR ROSETTI 





Ducureşii, 26 Maiu 1878, 


Iubite Lascarachi, 


a gi crisoarea ta mn găsit în București și mi-a adus o mure mulțumire inimei 
Coe ç mele. A reuși și a câștiga un premii la un concurs științific sau literar este 

GI o satisfacere de amor proprii; dar când acest incident e proprietate neaș- 
teptată a unui eveniment, când el pătrunde în toate unghiurile țării și merge de 
bucură sufletele, atunci faptul devine un motiv de nemărginită fericire pentru 
favoritul soartei. 

Cuvintele călduroase ce mi-ar trimes, iubite Lasearachi, pornite din 
inima ta, aŭ găsit calea inimei mele și maŭ uimit foarte adinc. Daca Dumnezeă 
mi-a dat darul poeziei, bunctatea sa mi-a rezervat și rarul avantaj de a primi 
încă în viaţă recompensa lucrarilor mele. Toţi Românii aŭ fost buni pentru 
mine şi amicii mei waŭ simţit, mau incurajat astfel in cât opera mea este și a 
lor. Copacul dă roadă frumoasă când este îngrijit de grădinar. Tu şi cu toți ai 
noștri aţi fost grădinarii mei în tot cursul curierii mele literare. Acest adever îl 
recunosc astăzi mai mult decât totdeauna și "mt place să-l rostesc cu toată sin- 
ceritatea. 

Nu pot să-ţi descriu mulțumirea mea când me gindesc că am procurat 
iubitului mei pustnic de la Răducăneni un moment de mîndrie naţionala și de 


1) Se ştie că in Maï 1878, la serbările latine date de Sorietatea limbelor romanice, la Montpellier, marele 
nostru poet V. Alecsandri a obținut, cu Cântecul gintei latine, premiul I, consistând intr'un vas alegoric de argint. 
Această onoare făcută unui poet român a avut influențe răsunătoare. Juriul, compus din Mistral, Tourtoulon, Quintana 
y Cambis, Obedenuru și Ascoli, s'a pronunţat in termenii cei mal elogioși pentru poetul nostru. În această privința 
Alecsandri a avut o corespondenţă cu mai mulți amici ce l-aŭ felicitat, incălziţi de o legitimă mindrie națională, 

Din corespondența lut cu boerul moldovean Lascar Rosetti, publicăm astăzi cinci scrisori, Ele ne dau 
prilejul de a asculta din noŭ câteva minute glasul lui Alecsandri și ne desvăluezc și mat mult firea lut delicată, bunătatea 
și politeţa sa sufletească, momentele sale de intimitate și patriotismul seu Inminat, toate trisături care ne be să pre- 
țuim ai să venerăm şi maï mult memoria marelui poet national, N. R. 


wWww.dacoromanica.ro 


7418 SCRISORI INEDITE DE VASILE ALECSANDRI 


entusiasm. Îmi vine a crede că există în aer un curent electric căruia îi trebuia 
o simplă zguduire pentru a se produce scînteia aprinzătoare. In împrejurările 
actuale ale ţării, cântecul gintei latine a avut norocul să nască acea zguduire. 
Iată tot meritul lui, însă în ochii mei el mai are şi meritul nepreţuit de a-mi 
atrage noue probe de simpatii care me reintineresc. Scrisoarea ta e din momen- 
tul acelor manifestări, la care nu pot răspunde decât prin o ferbinte şi recunoscă- 


toare stringere de mână. 
Te imbrăţișez frăţeşte, 
V. ALECSANDRI. 


Mirceşti, 24 Septemvrie 1881. 
II 


Iubite Lascar, 

După dorinţa ce ai exprimat soției mele, îţi trimet inscripţia de pe vasul 
de bronz ce mi s'a oferit la Montpellier pentru cântul gintei latine. Iat-o: De-o 
parte figurează în litere de aur cuvintele: 

Surge Luce 
De cealaltă parte în litere mai mici este scris : 
La raça encara ma 
A dins del vell caial 
A. de Quintana 
La canço del Latti. 

Ai cerut și portretul lui Negri, însă nu-l posed în exemplar mic. Singu- 
rul ce am este o fotografie de mărime naturală și o păstrez ca pe un obiect de 
mare preţ, căci o parte a inimei mele este legată de acel suvenir. Te sfatuesc deci 
să te adresezi la sora lui Negri, D-na Catinca Negri, saii la D-na Zulnia Sturza, 
pentru ca să capeţi uri exemplar din portretul fratelui lor. Cred însă că l-ai pu- 
tea găsi chiar la cumnata d-tale, Princesa Aglaea. 

Sunt foarte doritor să te văd, și dacă frigul și vîntul nu mi-ar fi dușmani 
neîmpăcați, m'ași repezi la Răducăneni, unde am petrece împreună ore foarte 
plăcute. Am avea multe de grăit atât despre trecut, cu frumoasele aduceri aminte 
ale tinereţei, cât și despre prezent cu păcătoasele lui micșorimi și lupte de partide. 

Am avut mari necazuri în anii cei din urmă cu nişte datorii pe care le 
facusem ca să îndatoresc rude și prieteni, și în timpul acesta nu am avut min- 
tea dispusă la lucru; acum însă, slavă Domnului, am scăpat de toată încurcă- 
tura; më găsesc liber și independent și fac proiecte de căletorii pentru ca să 
mai revëd locurile călcate de mine în acea epocă fericită a vieţii, când totul ni 
se arată subt un vestigiu încântător. Am nevoe de soare și de priveliștea mării, 
unul sa-mi încălzească sângele, cealaltă să-mi legene închipuirea ; în aceste con- 
diții cred că ași mai produce vre-o operă care să aducă mulțumire amicilor 
mei. Oricum să fie, însă, îi rog să nu mă dea uitării şi când îi va erta vremea 


sa se gindească la sihastrul din Mircești. 
Te imbrăţișez frăţește 
V. ALECSANDRI. 


SCRISORI INEDITE DE VASILE ALECSANDRI 719 


Mircești, 19 Oetomvrie 1881. 


III 


Iubite Lascararhi, 


Intorcendu-mă ieri de la București, am avut mulțămire a găsi pe biuroul 
meii scrisoarea ta din 4/16, și în cămară un paner cu mere domnești încoronul 
de pere urieșe ; iți mulțumesc și ca prieten și ca amator de fructe. Scrisourea tu 
va lua loc între corespondenţele mele cele mai intime; iar cât pentru mere și 
pere îmi promit să le păstrez zilnic o dragoste destul de lacomă. 

Mi-ai cerut o fotografie de-a lui Negri; în lipsa mea, Paulina a descoperit 
una pe care ţi-o trimet aci alăturată. Fotograful din Iași va putea scoate dupa ca 
un exemplar de mărime naturală. Legendele de pe steagul românesc din mu- 
zeul de la Drezda s'ar putea traduce franţuzeşte în următorul chip : 

Vitejia direaptă să biruiască 
Au courage loyal la victoire 
şi 
Prindea-te blagoslovenie 
Que la bénédiction t'accompagne. 


Me bucur că ți-aŭ plăcut poezia ce am compus pentru zece Mai. Ea cu- 
prinde în adever expresia visului nostru din tinerețe, realizat subt ochii noștri, 
pe când suntem ajunși în căruțeală. Mult ne-ai favorat soarta pe acei care 
suntem încă în picioare după atâtea lupte furtunoase. Când Cristof Columb a 
debarcat pe țărmurile Americei şi a aruncat privirea lui pe valurile Oceanului 
nemărginite ce străbătuse, trebue să fi simţit aceeași fală ce o simţim noi as- 
tăzi, privind România schimbată dintr'un pașalic în Regat independent. Dar 
acea fală nu este de natură a nimici grija viitorului. 

Ce vom face acum că am ajuns stăpini pe noi înșine, de capul nostru? 

Puternicii noștri vecini ne pîndesc, cum pîndește lupul o pradă sigură; 
împrejurările politice ale Europei sunt astfel de încurcate că noi ne găsim a- 
proape de gura lupului, dar eŭ tot nu mă înfiorez. Francezul zice : Il y a un 
Dieu pour les ivrognes et pour les amants. El ar putea complecta zicetoarea 
adăogând ` Et pour la Roumanie. 

Negri zicea că Dumnezeu, trezindu-se într'o dimineaţă şi aruncând ochii 
asupra pămintului, Moldova și Valahia aŭ fost cele întăi ţări ce i s'au arătat. 
De atunci ochii dumnezeești stau Dron pe ele din cauza unui basm care îi 
opresc de a se îndrepta în alte părți... Și iată pentru ce toate visele noastre, fie 
cât de desantate, se îndeplinesc. Să sperăm, dar, că spasmul va continua încă 
multă. vreme și astfel vom scăpa de lupi pândă vom creşte mai mari şi vom deveni 
mai tari. i 

Sărutare frăţească 
V. ALECSANDRI. 


720 SCRISORI INEDITE DE VASILE ALECSANDRI 


Mirceşti, 14 Iulie 1882. 
IV 


Iubite Lascarachi, 


Te felicit din toată inima că aï izbutit a funda, în satul (Op. o școală 
primară ai că ai găsit un dascăl devotat menirii tale de modest apostol al lu- 
minii. Eu nu m'am învrednicit încă a stabili în Mircești un cuib de învățămînt, 
căci soarta școalelor atirnă de la capriciul miniștrilor. Sper însă mai tărziu să 
calc pe urmele tale și să me bucur și eŭ de-a vedea pe copilași mergând veseli 
la dascăl. Pină atunci, însă, îţi trimet câteva broșurele de poezii făcute în timpul 
'ăzboiului, pentru ca să le împarţi ca premii la școlarii tei. 

Am citit hora ce mi-ai trimes și am făcut în ea oarecare îndreptări. 

Te imbrățişez frăţește, 
V. ALEXANDRI. 


Mircești, 27 Decemvrie 1883. 
V 


Iubite Lascarachi, 


Anul 1883 mai are câteva zile de viaţă și se va cufunda în noianul veci- 
niciei, în mantia albă a iernei și prohodit de croncănitul corbilor. El se duce din 
astă lume întovărășit de blestemurile celor ce aŭ suferit și de binecuvintările 
celor ce aŭ progresat în cursul lui, precum: deputaţi aleși în ultimele alegeri, 
„ casieri neprinși încă cu mâna în sac, și alte lighioane ejusdem farinae. Acum 
suntem intraţi într’o perioadă de sărbători cheltuitoare de bani și stricătoare de 
stomah prin obiceiul bacșișurilor şi a mâncării de tot soiul de porcini (nu zic 
porcării) creștinești. ID urez să fii scutit măcar de aceste din urmă, căci despre 
birul vechiiu al bacșișului, ori unde te-ai ascunde, nu vei scăpa de el. Mai adaug 
` la aceste urări pe acea populară ` să-ţi fie casa casă, masa masă, vara vară și 
iarna iarnă. Amin! 

Aceste odată regulate, vin să te rog ca să expediezi prin -poștă, la 
adresa biuroului revistei Lumei Latine, rue de Mezieres No. 6, Paris, banii adu- 
naţi de la abonaţii ce ai avut bunătate a face acestei importante publicaţii. 
Adresele lor fiind astfel cunoscute, numerile publicate până azi li se vor trimete 
îndată. Dacă cu această ocazie voești să scrii două rînduri baronului de Tour- 
toulon, directorul gerant al revistei, și dacă ai avea să-i comunici un articol 
pentru ea, i-ai face o mare mulțumire. 

Cum o duci cu iarna aprigă ce domneşte în toată neîmpăcarea sa? Um- 
bli pe câmp, înfrunţi gerul și crivățul ?.. Eu nu!.. Şed cu minte în casă, răsfoind 
la gura sobei albumul suvenirilor mele de călătorie, retras acum la mal. 

Me mai ocup și cu studiul vieţii și al scrierilor lui Ovidiii, care din stră- 
lucirile Romei a fost exilat la Tomis (adică la Kiustenge), unde a și murit de 


SCRISORI INEDITE DE VASILE ALECSANDRI 124 


nostalgie. Această poetică imagină cere să scrii o tragedie, sai, mai modest 
grăind, o dramă în versuri. 

Vezi că ne mai fiindu-mi ertat a me adăpa la izvorul plăcerilor timpului 
actual, m'am afundat în vechimea seculilor trecuţi, și după ce m'am legat de 
Oraţiu, acum vreau să me leg și de Ovidiă. 

Fie-le țărina uşoară şi memoria neperitoare, că plăcute zile mau facut 
ei să gust în singurătatea Mirceştilor. 

In așteptarea iubitei primăveri, când voii putea ca să te intilnesc undeva, 
te îmbrăţişez frăţeşte. 

Al tăă alb și vechii amic, 
V. ALECSANDRI. 





Mihai Viteazul la Curtea Imperatului Ferdinand, în Praga 
(Tablou original din Galeria Imperială din Viena) 





Statua lui Mihai Viteazul din București 


www.dacoromanica.ro 


IN MUNȚII SUCEVII ° 


bb 


S S e la îngânarea zorilor eşim din cotlonul mânăstirii, pe poarta pirăului 
Gi ` Agapia, în largul luncii aburite de brumă — trecem prin Tirgu-Neam- 

A*9ţului, printre dughenile ce încep a-și ridica obloanele, deschizând ochi 
somnoroși în uliţa pustie, urcăm dealul Oglinzilor, din zarea căruia vedem la 
stinga „băile Oglinzi«, subt poalele codrului, și dăm pe la satul Boroaia în fru- 
moasa și 'mbelșugata vale a Moldovei. In dreapta noastră, legendarul riu, care 
a chemat pe Dragoș descalecatorul din poghiazurile Maramureșului să-i ur- 
zească o ţară noua, se îndoaie liniștit pe subt dealul învirstat de lanuri, tăindu-și 
printre fineţe și huciaguri o albie cu mult mai lată decât îi trebue. In stinga, 
pe marginile luncii, în falduri largi, își lasă Carpaţii găteala lor de codri. Suntem 
în Suceava, în cel din urmă ţinut de munte al ţării. Cerul e de-un albastru 
limpede, străveziu, câțiva noruleţi, prigoriţi de razele soarelui, se frâng încet în 
bulgări de rubin și se topesc. Şoseaua, netedă și albă, abate printr'o alee de 
sălcii, trece podul Moldova și urca trăgănat dealul Spătăreştilor, de unde se lasă 
în Fălticeni, iar noi ţinem înainte drumul Bogdăneștilor, pe subt poalele munţilor, 
dăm pe la mânăstirea Rișca, pusă subt o sprinceană de braniște, la marginea 
șesului, întemeiată de episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rareș, 
care a înzestrat-o cu o biserică şi cu opt chili. Ne oprim la Baia, sat harnic a 
bogat, oraș de frunte pe vremea lui Dragoș-Vodă, pămînt frămintat în sânge: 
plugarii de azi restoarnă brazda peste mormintele a zece mii de Unguri și po- 
vestesc lucruri înălțutoare, auzite din betrâni ... Sa sculat craiul Ungariei 
Matei Corvin, care nu mai putea dormi de vilva lui Ștefan-cel-Mare, și ridicân- 
du-și toată oastea a razbătut încoace prin pasul Oituzului, prădând satele în cale, 
s'a oprit şeapte zile la Roman, apoi i-a dat foc și a purces spre Suceava. Inse- 
rând pe valea asta și fiind vreme de iarnă şi vifor, s'a tras cu oastea la adăpost 
şi a tăbărit în Baia să stea până so mai lumina de sus. lar Domnul nostru, 
care-l aștepta la porţile Sucevei, vezend zăbava Craiului, n'a mai stat la ginduri, 
ci iute și-a luato mână de sprintenași, și gonind dealurile s'a lăsat în puterea 


1) Reproducerea acestor pagine e oprită de autor, 


www.dacoromanica.ro 


726 IN MUȚIÏ SUCEVII 


nopţii ca o vijelie în lagărul Ungurilor, șatâta i-a izbit de năpraznic și fără de 
veste, cât toată falnica oştire a lui Mateiaș, învălmășită de spaima întunericului 
şi de trosnetul sinețelor ce o împroșcau de pretutindeni, a fost în mai puţin de 
un ceas sfărimată și pusă pe fugă. Ci, ca fost așa măcel că urla valea de vacte, 
armele scăpărai fulgere în beznă, pilcuri întregi se abăteau stropşite în picioa- 
rele cailor, şi ori încotro fugeaii biet" Unguri tot de Ștefan dădeau. Praful s'a 
ales până în ziuă din oastea cea grozavă. Iar trufașul rege, care venise să cuce- 
rească Moldova de-abia a scăpat, rănit și dus pe targă prin cărările munților. 
Pentru amintirea acelei biruinţi, Ștefan a ridicat în Baia „Biserica Albă; la rui- 
nele eï țăranii cu dare de mână, păzitori unei sfinte dutine strămoșești, duc în 
toți anii în ziua de Sfintul Gheorghe mâncări, b&uturi, în vase noue împodobite 
cu flori și fac praznice pentru săraci. Ce oameni aleși și ce gospodării frumoase 
sunt prin părţile astea ale Sucevii! Pe lunca Moldovei şi pe vălcelele Somuzului 
sparte de iazuri se înșiră ca o salbă în jurul Fălticenilor mîndreţe de sate, 
ușezări de moșneni, care păstrează cu sfinţenie portul, legendele și bunele obiceiuri 
ale vremilor de demult: Baia, Bogata cu urmele vechilor mine de aur desfun- 
dute de Romani, Sasca, Radaşenii, cu vestitele-i livezi de meri, Brădaţelul cu. 
minunata-i pădure in care doarme un lac albastru, înconjurat de brazi, izvoare 
zgomotoase se prabușesc printre stânci, — o bucăţică de munte ruptă din Carpaţi 
și răsădit aici, ca de-o putere dumnezeească să stea podoabă satului... Și pe 
toate vaile astea găsești amintiri preţioase din trecutul neamului nostru, biserici 
vechi, durate de Alexandru-cel-Bun, de Ștefan-cel-Mare, de Petru Rareș... 

Suntem la Cornul-Luncei, în pragul ținutului Suceava — şi al țarii. 
Netedă și albă ca marmura se întinde inaintea noastră şoseaua care merge lu 
Dorna... Frintură de ron scumpă inimii noastre, grădină cântată de poeţi, 
tärinä sfintă în care se odihnesc oasele celui mai glorios Voevod al Moldovei, 
nespus de duios freamătă izvoarele tale, și ce dulce-i umbra codrilor ta!.. tu 
ești într'adever una din cele mai frumoase țări de pe pămint, — dur numele teŭ 
ne doare să-l rostim și, străbătându-ţi fermecătoarele drumuri, ochi noştri 
nu-ți pot privi podoabele decât printr'o perdea de lacrămi. 


PE PLUTĂ DE LA DORNA LA PIATRA 


— Dă-i drumu! 

Comandă moș Vasile de la cirmă, şi Toader, desprinzend gînjul din po- 
ciumb, sprinten s'aruncă pe plută, își face cruce și 'nfige și el lopata "pn valuri. 
Un dulce fior ne străbate, codrii fug îndăret; pe obraz şimţim, ca o adiere de 
vint, suflarea recoroasă a mişcării. Nici nu ştim când s'a șters în urma noastra 
Dorna cea mîndră, cu schela dela gura Arinului. Departe, înainte-i, resar din 
neguri de brădet „Pietrele Doamnei«, turle de castele, scînteietoare "pn lumina 
rumenă a dimineţii; înalt și 'ntunecat malul din dreapta ne-astupă vederea. 
Cu pălăria dată pe ceafă, cu braţele ?ncordate pe coada lungă a lopeţii, adus 


DE LA DORNA LA PIATRA 727 


puţin de spate subt cojocelu-i fără mâneci, Moș Vasile, cìrmaciŭ vestit, pe care-l 
cunoaște Bistriţa de patruzeci de ani, cumpănește pluta "mn dunga nahlapilor, 
strigând lui Toader »dălcăuşul« (care poartă cirma dindăret): „La pădure!« 
când e s'abată la dreapta; »La câmp !« când e să De spre stinga. Iar la cotituri 
ne vestește locurile pe unde trecem, — și strigătul lui, resunător în pustiul apei 
pare că poruncește schimbarea priveliștelor. 

— Colţu Ortoaia! 

Deodată perdeaua de codru se dă la o parte; căsuțe vesele se ivesc pe 
podișul din dreapta, zăvoaie şi ceiruri străbătute de cărări; — spumegând, cu 
vuet spărgându-se de bolovani, undele Ortoaei sasvirl în Bistriţa, pe mal vedem 
femei torcând, înalte, svelte, cu fața luminoasă ca întrun tabloii de Grigorescu, 
cutrințe negre strînse pe şolduri, cămăși cusute cu arniciù, pe cap broboade albe. 

Ușor alunecăm la stinga, şi scăpătăm în genunea de subt „piatra Zmi- 
culesci«. Plutașii lasă „condeele« din mâini și privesc pe dealurm nepăsători; 
apa e lină, adincă, tăcută; câteva minute înaintăm încet, aşa de încet că nici 
nu se simte că mergem. Dar iată că malul din dreapta purcede spre noi, riul se 
deşteaptă, cirmaciul înşfacă visla și o împlântă pieptiș în propta torentului... 

— Osoiu!.. d 

SPn foșnet de valuri trecem ca o săgeată prin lunca de arini, fuge tap- 
sanul cu satu ’n spinare, fug oștile de arbori şi stâncile speriate—o goană nebună, 
fantastică, ameţitoare. Ca pe fus munţii se învirtesc, macină izvoare și le toarnă 
'n Bistriţa. In vremea asta plutaşii luptă: în mișcarea braţelor lor, în toată voi- 
niceasca şi puternica încordare a picioarelor şi a trupului lor vinjos, aŭ ceva din 
măreția statuelor antice ale gladiatorilor romani. Apa se domolește... Vislașii 
isi daŭ bineţuri cu oamenii de pe mal, se 'ntreabă de-ale lor, iar bolțile padurilor 
par'că vorbesc şi ele... 

— Gura Sunătorii? 

Sunând din unde saruncă pirăul pe praguri de stânci, o clipă se vede 
deasupra-i sătucul risipit pe poalele Palmeşului, şi o nona priveliște ni se des- 
chide 'nainte. Pietrosul înnalt, cu gheburile-i de cămilă, pare că stă 'n drum sa 
ne-aştepte, 

— De ce i-or fi tancurile aşa roșcate, moș Vasile? 

— Acolo sus, în frig, sunt numa tirși uscați de vinturi, și-i cetina lor așa. 

In șerpurii largi se îndoaie strălucitorul rîu printre munţii întunecaţi de 
codru. 

Din când în când se deschid vederi în luminișuri, spre satele Bucovinei 
la stinga, spre satele noastre la dreapta — Români de același sânge, de oparte 
şi de alta. Din jos de Calinești o lunga diră de grohotiș, năruit din coastele Pie- 
trosului, împinge Bistriţa, strimtând-o, înghesuindu-o în malul din stinga. 
Inaintea noastră, la cotul Căpriţii, apa se iuţește și se învolburează, iar jocul 
valurilor albe, de departe, îţi pare un cird de gâște care bat din aripi; peste clo- 
cotul lor repede alunecă pluta, hartuindu-se ca o sanie. Scăpătăm iar Intro 
genune — oglindă in care vezi copacii cu virful în jos. Moș Vasile bate cu mu- 


wWww.dacoromanica.ro 


728 DE LA DORNA LA PIATRA 


chia toporului în cuele de la jug, apoi înfige tăişul în grindă, îşi leapădă cojoce- 
lul, scuipă în palme, ş'apueă lopata. 

— Colţu Aert) 

Ca printr'un farmec se trag pădurile în lături, și un minunat decor de 
stânci se înalță în faţa noastră. Mugește Bistriţa toată, năpustindu-și valurile în 
năpraznicile ziduri, şi dă să le sparga, din ce în mai înverșunată, dar stâncile se 
joacă cu ea, o resping, o chiamă, o resucesc în loc, buimăcita se incolăcește ca 
un șarpe, și, dupa un sfert de ceas, se pomenește bătând, din spate, în același 
zid de care sa isbit întai, ca și cum ar cerca, lovindu-l din amîndoue părţile, 
să-l desfunde mai curind și să deschida cale dreaptă valurilor viitoare. Sus, 
de-asupra noastră, își tremură frunzuliţa câţiva mesteacani crescuți pe virfurile 
stâncilor. Din cotul Colbului intrăm în strimtoarea fioroasă de la Chei — gher- 
dapurile Bistriţei. In huetul valurilor, luptând din resputeri, moș Vasile mai gu- 
seşte timp să-mi strige numele locurilor... » Seara» ` din fruntea une: scafirlii de 
piatră un brad își întinde ramurile în jos ca nişte braţe, de ele satirnă plutași 
și scapă, când li se sparg plutele de stânci. In păretele din stinga „Coful« iși 
virfueşte turla-i vineta pe gangul unei vagăuni. Sus, pe zanoaga din dreapta, 
arde »comoara de argint« a Bogolinului, un țuguii ascuţit ce lumineaza ca o 
flacără alba, şi de subt el, dintr”o spintecătură de stânci, s'aruncă ?n jos, înspu- 
mată, frumoasa cascadă numită „Moara Dracului. Și toate minunăţiile acestea 
trec pe dinaintea noastră cu repeziciunea lucrurilor văzute în vis. Eşim din pră- 
bușiturile Cheilor. Bistriţa se odihnește. Moş Vasile își șterge fruntea de sudoare. 
Toată figura lui e luminată de mulțumirea omului care a luptat cu moartea și 
a biruit-o. Stă soarele în răscruce. Lunecăm în liniște printre păduri, pe sus se 
desfac poene verzi, rariști de mesteacăni albi ca facliile. La cirjoiul Dohotăriei 
malul din dreapta se pleacă desvălind prispe largi de pajişte subt poalele brădi- 
şului atîrnat de coastele Pietrosului. In urma, peste norodul de mäguriı, în 
trei arcuri mari, își tae spinările pe cer munţii Calimanului, care încheie Car- 
paţii Moldovei. 

— Balta Fagului! 

Un grind întunecos s'abate la dreapta şi iată-ne în lumină. Suliţi de aur 
tremură pe pânza lată, lucie a rîului. Vijiind vine pe o ripă stâncoasă. Pirăul 
Arămii, — hotar, pe stinga Bistriţii, între codrii Bucovinei și ai noștri. Trecem 
viltoarea de la gura Piscului şi strunga ostroavelor de la Cojoci, de unde se ridica 
un drumeac spre schitul Rarău, și de acolo, prin pădure, spre minunatul podiș 
înflorit de la „Pietrele Doamnei« — trei turle ascuţite înfipte sus, în creasta cea 
mai înnaltă a multelui Rarau, pe care a stat şi s'a adăpostit odinioară Voivodul 
Rareș cu domniţa lui Elena. — Un deal rotund, îmbrăcat in brazi, se culca în 
faţa apei. Bistriţa, cuminte, îl ocoletșe, făcend un cot larg în dreapta pe subt 
coama vinătă, zimţuită a Pietrosului, se lasă molcom, stringendu-și undele 
între două ziduri de codru și iese în luminiș la cotul Liţului. 

Căldarea ! 

O horă de măguri desvălite prind Bistriţa la, mijloc. O clipă riul doarme 


DE LA DORNA LA PIATRA 729 


la soare în miros de fineață. Incet, încet ne soarbe brădișul din fund, cotim în 
umbră pe la gura Pirăului Rău, apa scade răsfirându-se în larg pe matca-i bo- 
lovănoasă, grinzile încep să se joace subt noi, se hirșcie pe colții stâncilor și stăm. 
Foşnesc valurile de jur-împrejur, un clocot e riul. 

— Am pus de mămăligă, zice moș Vasile, scărpinându-se în cap... Dă 
paru 'Toadere, să săltăm grinzile... 

Dar iată co plută ne ajunge din urmă. Dalcăușul își scoate iute cîrma 
să nu i-o rupă. Fără să vrem închidem ochii. Un trosnet ao zguduitură puter- 
nică. Am pornit. Pluta care ne-a izbit rămâne înţepenită pe aceleași stânci. 

Dimbu Colacului! 

Un munte învălit se înnalță stog în fața noastră, Bistriţa se îndoaie frumos pe 
subt codri, încovrigându-se în jurul lui ca un șarpe ce vrea să-și muște coada. Zarea 
se închide, se întunecă din toate părţile. Numaiîn urma noastră se rupe ostrungă 
în negura de cetini: prin ea se văd în fund, măreț încondeiate pe albastrul ce- 
rului, Pietrele Doamnei, încinse de soare. 

— La Cruce! 

Intrăm într'o genune largă. Munţii se descoper. Privirile se odihnesc pe 
înnalte poene scăldate în lumină. Din stinga, de subt Tarniţa golașă, vine spu- 
megând Piriul Crucii, din dreapta Bărnărelul — sclipitoare fășie de argint. Tre- 
cem pe subt podul de lemn ce leagă cele douë maluri, pe care stai presărate 
căsuţele unui sut. Lunecăm pe subt dealul Ursului, și iar năvălesc măguri din 
toate părţile, se mușuroesc în jurul nostru greoae și mătăhăloase. Din clocotișul 
lor se înnalţă la dreapta mîndrul Barnar, în stînga Bâtca lui Târsână. Pirae re- 
pez s'asvirl cu vuet în Bistriţa. Stânci mari, fioroase, își scot giturile din întu- 
nericul codrilor, ca niște cămile ce vor să bea apă. 

— Balta Cânelui! 

Riul face un virtej spre stinga și amuţindu-și valurile, ce rotesc în ochiuri, 
adoarme subt un mal înnalt de piatră. Pluta pare că stă locului, atât de încet 
se mișcă. Moș Vasile mai bocăneşte în chingi, cearcă taria cirmei, şi spune lui 
Toader să bage de seamă la cot. In mișcările, în vorba şi pe figura lui se vede 
reculegerea, grija omului care va să stea în fața unei primejdii mari și care își 
adună toate puterile pentru o luptă hotăritoare. Și în adinca, fioroasa tăcere a 
coprinsului, ne uităm la munţii îmbrăcaţi în codru, la soare, la cerul albastru, 
ca şi cum am căuta un semn, o prevestire de sus a soartei care ne așteaptă. 
Alunecăm din ce în ce mai repede. Scîrţie vislele în juguri. Un grind înnalt, 
țuguiat, stă drept înaintea noastră ; din spatele lui se ridică două țancuri vinete, 
ascuţite. Tot mai puternic s'aude într'acolo mugetul apei. 

— Toancele! | 

Pluta izbeşte întrun pes dunga șuvoiului, şi, repezindu-se în hart, șterge 
din fugă taraşii apărători de subt „Piatra lui Toader“, trece săgeată prin cotul 
arcuit spre stinga și intră voinicește în groaznica strimtoare de la Toance. Un 
popor de stânci se ridică din fundul rîului clocotitor și sfișie în zdrențe toată 
pânza apei. Ca în bolți r&sună urletul valurilor, între înnaltele maluri de piatră. 


730 DE LA DORNA LA PIATRA 


De pretutindeni, şi tot mai multe și mai amenințătoare, se năpustesc dihăniile 
în calea noastră. Moș Vasile pare că le îmbriîncește în lături cu lopata, aşa de 
voinicește, așa de falnic își taie strungă printre ele, şi în ameţitoarea iuţeală cu 
care trecem colții și pragurile strimtorii, bătrânul și meșterul cirmaciu pare-o 
făptură din basme, un năzdrăvan, care a luat pluta în tălpi şi zboară cu ca peste 
stânci. — Dolim la stînga. De odată valurile tac, se întinde Bistriţa între codri. 
Işi întoarce moș Vasile faţa-i luminată, se uită în urmă la ţancurile 'Toancelor 
şi, prujind a rte, clatină din cap. 

— Hm! dihăniile naibii . . . să ne răpue şi maï multe nu. 

Lunecă pluta ușor pe la gura Căpriţii, în stinga se înnalță Holda desco- 
perită, în dreapta cade perdeaua de brazi până în marginea apei. În urma noastră 
soarele se lasă pe zarea Barnarului. Lungi cărări de văpae tremură pe trimba de 
oțel a Bistriţei. Pale de umbră se lățesc pe măguri; focuri clipesc în depărtări. 
Dalcăușul își aprinde luleaua şi îngână încetișor o doină haiducească . . . 


Subt poale de codru verde 
Mititel foc mi se vede, 
Mittel şi potolit, 

Tot de voinici ocoliti. . . 


Eşim în larg. Cirmaciul împlântă adinc lopata în valuri: se întoarce, 
pluta în loc și prinde la mal, în vatra Broștenilor. 

A doua zi plecăm până a nu răsări soarele. Trecem pe subt pod și scăpă- 
tăm în arcul ce se îndoaie la stinga. Pe sus tivește poalele Häraoaeï, șoseaua care 
duce peste muntele Scărișoara, la Fălticeni. De o parte și de alta a riului se în- 
tinde mindra așezare a satului Broșteni. — De aci încolo Bistriţa se îmblânzește. 
De trei ori și-au ridicat Carpaţii falangele de stânci în potriva ei, de trei ori pu-: 
ternicile-i valuri aŭ trecut biruitoare, în sunete de fanfară, peste prăbușiturile 
uriașelor zăgazuri. Falnică se aşterne acum între bogatele-i maluri, împodobite 
de sate. De pretutindeni vin apele văilor să i se închine. Tot mai largă și mai li- 
niștită se lasă de vale. Printre păduri tace, ca să asculte cântecul privighetorilor. 
In luminișuri chiamă casele fruntașilor la prund și noaptea, pe luna, le spune 
povești. 

Din jos de Cărpiniș Bistriţa eg tae cale dreaptă până în livezile Mădeiului. 
Soarele răsare, punend cununi de aur pe creștetele codrilor. In urma noastră, 
pe măgurile depărtate, se văd bungetele de brădet înegrind zarea ca o arătură 
proaspătă. Priveliști fermecătoare, care nu se pot spune cu vorbe, se deschid de 
pretutindeni și fug, alunecă fantastic îndărătul nostru, și altele vin, și cele care 
vin ni se par și mai fermecătoare. De pe plută, din goană, ochii noștri beau cu 
nesat frumuseţile acestea, care curg și nu se mai sfirșesc, și ne pare râu că nu le 
putem lua să le ducem cu noi și să le arătăm lumii așa cum le vedem acum, în 
lumina, în măreţia și liniștea asta dumnezeiască, și să. spunem celor care nu le 
„cunosc și nu ne știu: Iată ţara noastră! .. Atunci ar înţelege deodată — ca bë- 


DE LA DORNA LA PIATRA 731 


trânii de pe zidurile Troci la, vederea frumoasei Elena — de ce san dat atâtea 
lupte și atâta sânge s'a vărsat pentru »bucăţica asta de păminte. 

Pe o largă deschizătură în munţii din dreapta îşi aşterne Borca min- 
drele-i gospodării. Din fund aleargă pirăul, sărind peste înnalte zăgazuri de stânci, 
să aducă Bistriţei-stăpîne prinosu-i de unde. In stînga se întinde Sabasa între 
două dealuri descoperite, o linie ferată cară buștenii din codru. Pe maluri sunt 
schele de plute și un pod peste rii. — Din vale de Farcașa, între Bâtca Frumo- 
sului și Runcu Popeștilor, Bistriţa o retează de fugă, aruncă pluta peste praguri, 
plesnind-o de apă, și astfel, în jocuri și cântece de valuri, intră în ţinutul Neam- 
țului; leit în zale de oţel zoreşte Dreptul pe subt coastele Zahornii : zburlindu-și 
coama-i de argint s'asvirle Calul peste scările Cernegurii, și-i ies în cale la hotar. 
Se bat nahlapii de grinzi, în tact scirţie cîrma de la spate; ca o suveică alunecă 
pluta pe subt bolți de mesteacăni. Pe malul drept, în vatra Calugarenilor, se 
înnalță o namilă de stâncă — „Piatra Teiului«. Cica vrut dracul odată să ie- 
zească Bistriţa și, rupând un hărtan din Ceahlau, l-a luat de-a-fedeleșu și s'a 
pogorit cu el în puterea nopţii, dar pe vale l-a prins cântarea cocoșilor, și a zbu- 
ghit-o aghiuţă, lăsând stana în bătătură, de s'au crucit oamenii când aŭ vezut-o 
adouazi. Cotim la dreapta pe subt podul de la gura Largului, și deodată ni se 
deschide înainte minunata priveliște a Ceahlăului. Singur și posomorit, trufaş 
stăpinitor peste un popor de munţi, ce par pe lingă dinsul mușuroaie, înălțân- 
du-şi creștetul în cer, scărmănând norii în raghila de stânci înfipte pe fruntea-i 
pleşuvă, mîndrul uriaș farmecă riul cu puterea măreției lui și-l face să-și uite 
drumul şi dorul de câmpie. De pe la nămezi până în scăpătatul soarelui ne poartă 
Bistriţa tot pe lingă el, — pleacă ea uneori, hotărită sa nu se mai întoarcă, și 
iar se răsgindește, şi vine mai aproape, aciură vrăjită pe subt poalele lui, rotin- 
du-se în loc, scuturându-și platoșa-i strălucitoare, aci suspinând din adînc, aci 
privindu-l lung, strigându-l, dând freamăt pădurilor cu glasu-i de valuri.— In- 
trun tărzii își ia de seamă și pleacă mânioasă, vorbește singură, se bate de 
maluri, urlând, se aruncă toată, cât e de lata, peste înnaltele praguri de la Bicaz 
şi de la Lunca Strâmbului. Nălucesc pe tapșane casuţele satelor, prin văi heras- 
trae, din întunecimi de codru resar măreţe vechile mănăstiri: „»Pângăraţii«, 
»Bisericanii«, castel fantastic pe virful unei măguri, și mai în vale „Bistriţa“, 
după o perdea de plopi. Inainte, Bitca Doamnei se abate la stinga și ne arata 
orașul — cel mai frumos oraș de munte al Moldove — culcat între doue străji 
înnalte : Petricica și Cozla. 

La asfinţitul soarelui suntem în Piatra. Pămintul umblă cu noi. Ceah- 
lăul, ridicându-și falnic fruntea peste grinduri, ne priveşte încă din negurile 
depărtării. 

A. VLAHUȚA. 


BORDIGHERA 


ben 


Ve term, în faţa mării de valuri ondulată, — 

a Cerșind naturei viaţă, — doi tineri se 'ntilnesc. 
==" Ea, umbră omenească; el, spectru omenesc,— 
Purtând aceeași boală în ei inoculată. 





WS 


Cu buzele, cu graul, cu slova, niciodată 

Nu "şi-au vorbit. . . ci n treacăt, cu ochii işi vorbesc... . 
Şi sunt ca vechi prieteni, și tainic se iubesc: 

Iubire sepulcrală, şi tristă, şi ciudată. 


De moarte, le e groază; de viaţă, le e sete. 
Îi fulgeră şi-i arde același cobe-gind. 
EI, îi trimete roze; garoafe ea îi trimete.... 


(Își ghirlandează singuri coşciugele! . . .) Iar când 


Ea, într'o dimineaţă, se stinse 'ncet plângend,— 
EI, aşteptă amurgul și sufletul își dete. 


HARALAMB G. Lecca. 





Portul Constanţa 


EXPOZIȚIILE ROMÂNE 


PRIVIRE ISTORICA 


gf - 0- 





pa noi ideea de a face expoziţiun saŭ de-a participa la cele facute de alte 
S popoare datează din a doua jumetate a veacului trecut. 

=4 Cu toate acestea, din vechime, in unele localitaţi ale ţărei, se ţineau, la 
epoci anumite, tirguri deschise, unde vitele, productele și marfurile de tot felul 
craąaŭ expuse înaintea ochilor lumii care cumpera ce avea nevoe, vedea ce se 
facea oricum se făcea mai noŭ și mai bine aiurea și, judecând, hotara care e mar 
harnic producetor saii negustor mai iscusit. 

Inlesnirile aduse îndestularii publice și foloasele ce izvoraii pentru pro- 
prietari, din înființarea acelor Vilciuri pe moșiile lor, dedeaŭ îndemn Domnito- 
rilor dupe vremi de a le deschide în cât mai multe locuri, așa că sub Fanarioţi nu 
era capitală de judeţ sau centru de populațiune mai însemnat să nu-și aiba 
tirgul set anual, ba uneori chiar lunar 1). 

Drumurile fiind rele, puţine și nesigure, transporturile fucendu-se în care 
cu boi, caruţe sau chervane mocanești cu cai, oamenii și lucrurile pătimeau ade- 
sea și ajungeau la destinaţie jertfe ale lungimii și zdruncinării căletoria; dar 
totuși era o binefacere pentru gloata țurănimii, pentru tirgoveți și pentru bogă- 
Lost, adunarea atâtor lucruri, de care aveau nevoe, lu un loc, în neputinţă, cum 
se găseaii de le avea de prin alte ţinuturi și politii, or a și le aduce de peste hotar. 

De altfel, cu cât mai multe se cereau și se desfăceau dintr'insele, cu atât 
mai întinse erai daraverile în nauntru, iar in afară legaturile țarii cu negotul 
străin tot maistrinse și mai manoase. De la aceste iarinaroare (jahrmarkt) dateaza 
intrarea noastră in comerciul internaţional, şi prin ele drumurile și vadurile 
românești fură deschise industriei străine. 

Bogăția și frumuseţea produselor ei fermecă însa atât de uşor pe cumpe- 
rutorii munteni și moldoveni, cu de grubi nu le mai placea cele rostuite în țara 
lor, dând vengherilor și holbarilor, purtându-și marfa in spinare, or) bogasierilur 


t) Istoria Românilor, de V. A. Urechiă, dă aproape toate pitacurile şi cărțile Domnești între docuinentele 
publicate, pentru înființarea de bileiuri in folosul mănăstirilor și a particularilor. 


www.dacoromanica.ro 


736 EXPOZIŢIILE ROMÂNE 


şi marchitanilor venetici, pas şi preţ de întaietate asupra negustorului și bresla- 
şului român!... 

Când daraverile se întinseră și industria străină puse picior de stăpînire 
pe pieţele noastre ; când samsarii fabricilor din năuntru, prin specule, adeseaori 
neomenoase, prilejează nu numai ruina industriei locale, ci chiar a negustorilor 
noștri, mulţi boeri se sculară şi, în avint patriotic, „pentru folosința obștiei și 
precurmarea vicleșugurilor«, înfiinţară fabrici tocmai de acele obiecte ce se 
cereaii mai mult, precum 1): postav, sticlării, luminări de ceară, arpăcaș, hârtie, 
borangic, testimele, etc. Și doar de mult unele industrii, vestite la noi, luptaii 
cu izbîndă în potriva celor similare străine. 

Așa: Tubăcăriile, așezate în București subt Radu Vodă la 1666, lucrati 
pieile cu atâta meșteșug, că erai cerute în ţara nemţească și în țara turcească; 
iar cojocăria subţire, mai ales, ocupa locul de frunte în Europa în veacul al 
XVIII-lea. Starostea de cojocan din București era în zilnică corespondenţă cu 
seraiul Sultanului ?). Biv-vel Clucerul Radu Slatineanu întemeia o fabrică de 
postav, subt Alexandru Ghica Vodă (1766—1768), la Pociovaliște în judeţul Ilfov, 
fubrică ce se bucura de osebite favoruri subt Grigore Ghica, Alexandru Ipsilante 
și Nicolae Voda Caragea 8). | 

Danuţă Mungiul capata dreptul de a vinde luminarile de ceara cu același 
preţ ca cele din Veneţia 4); Greceanu Vornicul deschise la Cernești fabrica de 
urpacaș (1793)5); Banul Dumitrache Ghica face una de sticlarie, cu toate ca mai 
era încă una la Şotinga, cunoscuta subt numele de sticlăria de Tirgovişte, în con- 
dicile taxelor de vamă de la sfirşitul veacului al XVIII-lea 6). Industria firelor 
de matase și a borangicului erati de asemenea înfloritoare în ţară, Domni: o spri- 
jineaŭ și pretutindem boerii o cultivau atât pentru trebuinţele caselor lor, cât şi 
pentru negoţ. In București ea ocupa, mai cu osebire, clasa femeilor din popor, 
care, cu mijloace primitive, izbuteau sa tragă firele și sa facă țesăturile în trei și 
patru e, de o rară frumuseţe şi subţietate 7). 

Fabrica de testimele a lui Manole Culoglu, înfiinţată la Marcuţa, şi cele 
eşite din războaiele mahalalelor din București, »podoaba capului cocoanelor şi 
jupâneselor române, nu se lasaŭ mai pre jos de testimelele din Țarigrad, și această 
industrie, bine condusă și încurajată, ar fi ajuns lesne sa rivalizeze cu cele mai 
frumoase muselinuri« 8). 

Şi tot astfel în Moldova, unde blănariile, scorţurile și industria casnica 
eraŭ de o netăgaduită frumuseţe și faceai admiraţia strainilor care, dupa vremi, 
treceau nu în scopuri negustorești prin acea parte a ţării. 

Datina bilciurilor sa transmis, luând necontenit desvoltare până la noi, 

1) Ibid., vol. I. 

) Ion Ghica. Convorbiri economice (Bucureşti 4879), pag. 577—578. 

3) V. A. Urechia. Ist. Românilor, vol. I, pag. 454. 

4) V. A. Urechiă, Ist. Românilor, pag. 460. 

5) Ibid., vol. V, pag 301. 

6) Ibid., vol. IV, pag. 233. 


1) Ion Ghica. Convorbiri economice, pag. 577. 
3) Ibid., pag. 575—576. 


EXPOZIŢIILE ROMÂNE 737 


astfel că, afară de marile iarmaroace ce din vechime se ţineau, mai ales vara în 
unele localităţi, nu era oraș și chiar tîrg să nu-și aibă bilciul sën, fie de animale 
(și cele mai multe aŭ rămas astfel), fie de manufacturi și obiecte de îndestulare. 

Astăzi bilciurile cele mari sunt încă în activitate, dar de când cu înmul- 
ţirea căilor de comunicaţie și înlesnirea mijloacelor de transport, cu relaţiunile 
înjehebate între not și ţările străine pe baza tractatelor de comercii, prielnice 
transacţiunilor internaţionale, de când mat ales cu desvoltarea, prin cultură, a 
negoţului nostru,.ele aŭ perdut din vechea splendoare și cad din zi în zi mai mult. 

Printre cele mai de căpetenie bilciuri din ţară putem însemna: 

Tergul moşilor, ce se ţine în București în luna lui Mag: 

Drăgaica de la Buzei, care începe la 20 Iunie și ţine zece zile; 

Tecuciul, în același timp, și ţine o săptămînă; 

Palticenii, unul dintre cele mai mari tirguri din Moldova, la Sinzenie. 

Riurenis, unul dintre cele ma. mari tirguri din Muntenia, la Septemvrie. 

Caşinul (jud. Bacăi), Bărladlul și Giurgiul, la Sf. Maria Mare. 

Calăraşii şi tirgul Iaşului, mai mult tirguri de vite, etc. etc. 

Guvernul, interesat in totdeauna a cauta direcțiunea tea mai folositoare 
sirguinţei şi emulaţiunii obşteşti, şi luând poate pildă de la aceste adunături pe- 
riodice de marfuri, de vite, de cereale, în diverse puncte ale țarii, s'a interesat 
de mult sa dea o organizare practica, sub privigherea şi controlul sei, inițiativei 
private a proprietarilor şi producetorilor, pentru desvoltarea şi îmbunătaţireu 
tuturor roadelor munctei. 

Astfel, la 1863, Iunie 14, se decretă un Regulament pentru întocmirea 
de expoziţiuni agricole și industriale. Ţara era împărțită în 10 regiuni și în fie- 
care an trebuia să se facă o expozițiune de mărfuri și de cereale într'unul din 
judeţele din care se compunea regiunea. 

Acest Regulament fu complectat prin cel de la 1867, August 11, care 
statornicea concursuri de pluguri în ţara, hotara să se facă, în acelaşi timp, un 
concurs de vite şi de bucate în fiecare judeţ; iar la 1881, Iulie 4, se votă de 
Camere o lege pentru expoziţiile şi conrursurile agricole și industriale. 

Temeiurile care au dat naştere acestei legi sunt astfel rezumate în expu- 
nerea de motive: „Pentru a pune în emulaţiune forțele producetorilor şi a re- 
compensa pe acei cultivatori care, prin realizare de economii în cheltueli, prin 
ordinea și regula introdusa în muncă, prin perfecţionarea raţională a metoadelor 
de cultură — aliând știința cu practica — și care, prin subordonarea culturilor cu 
circumstanţele locale, creeaza prosperitatea și întemeiază viitorul economic al 
țările... l 

Legea dispunea dar că: „Guvernul şi consiliile județene sunt îndaturate | 
a institui şi ține concursuri pentru productele agricole şi industriilor anexe, pen- 
tru vite şi pentru pluguri“. Concursurile erai locale şi generale ; locale la câte 
doi ani dearindul în capitalele judeţelor și generale în al treilea an în capi- 
tala ţării. 

Se întocmeau jurii pentru judecarea concursurilor și acordarea premiilor 


www.dacoromanica.ro 


738 EXPOZIȚIILE ROMÂNE 


care constaŭ din: a/ diplome de onoare, medalii (de aur, argint, bronz) și men- 
țiuni onorabile; b) instrumente agricole perfecţionate, fabricate de școalele de 
meserii ale Stutului și judeţelor ` cl vite alese pentru reproducţiune; d) premii 
baneșt ; el cărti şi publicaţiuni agricole. In special se acordau premii țăranilor 
care cultivau o anumită întindere de pămint cu in şi cânepă, care înfințau fa- 
brice de fringhii, ștreanguri, căpestre, sfoară din materii textile indigene; femei- 
lor care ţeseaii pânză de in, cânepă, dimie (incurajarea industriei casnice), celor 
care creșteau gindaci de mătase și sătenilor care cultivau cartofi, sfeclă, rapiță, 
mac și nutrețuri verzi. i 

Pentru formarea acestor premii se constituia, în fiecare an, un fond com- 
pus din sumele alocate de Stat, de judeţe și din cele oferite de comune şi de par- 
ticuluri. Alocaţiunea Stutului era cel puţin de 320.000 lei pe an pentru concur- 
surile judeţene, impărțita deopotrivă între judeţe, şi de 400.000 ler pentru con- 
cursurile generale. 

Legea a intrat în vigoare la 1882. 

Un regulament organiza cu deameruntul tot mecanismul acestor concur- 
suri, tragend un program, foarte bine chibzuit, asupra naturii, calităţilor, nu- 
merului și grupărilor produselor și vitelor ce aveai să fie expuse. 

Aceste concursuri se ţineau toamna. 

Cele judeţene se ținură în anii 1883, 1885, 1886, când, prin circulara de la 
2 Septemvrie, ministrul de interne, „reamintind prefecţilor avantagiile ce reeşeaii 
pentru desvoltarea agriculturii ai industriei« din aceste concursuri, le făcea cu-' 
noscută hotărirea ministerului, ca, în baza legei dela 1881, să vină în ajutorul 
expozițiilor judeţene cu suma de 90.000 lei înscrisă în budgetul sei. Aceste ex- 
poziţii sunt periodic — şi astăzi — ţinute în judeţe. La Craiova expoziţia de la 
1898, industrială şi agricolă, a avut o mare însemnătate, iar la Brăila se ţin re- 
gulat concursuri de vite și la Constanţa se fac anual expoziţiuni de produse 
industriale, concursuri de vite și alergări de cai. 

Emulaţiunea era provocată ; producetorii și cultivatorii n’aveaŭ decât să se 
întreacă a prezenta cât mai frumoase și mai bine desvoltate roade ale muncii lor, 
iar meseriași! înţelegend că acesta era prilejul înnalțător al micilor industrii, 
însufleţiți de același sentiment, şi pentru a pune o stavilă cotropirilor mai pu- 
ternice a concurenţei strainilor, se miră că mulţi dintr'inșii "et întemeeiară în Bu- 
curești o Societate cooperativa, subt povăţuirea și prezidenţia D-lui D. C. Butcu- 
lescu, al cărui principal obiect era de a încuraja și susţine, prin mijlocul 
expozițiilor publice 1), producțiunea și munca agricolă și industrială română. 


1) Societ ven iși întocmi treptat regulamente speciale pentru expoziţiunile sale. In fruntea celui privitor lu in- 
scrierea expozanţilor stă inscrisă formula următoare: »Nică un expozant nu poate fi admis dacă nu va Dee o cerere 
prealabilă, in urma careia i se acordă un bilet de cooperațiune«, și cooperatorii activi au trebuit să fie foarte nmneroși 
judecând deja numărul insemnat al expozanţilor, căci toți meseriașii și industriașii din țară — care intrau în vederile 
societății cooperative—puteau expune și concura în persoană sui prin asociuţiune. (Art. 4 al regulamentului de organi- 
zare a evpoziţiunii cooperatorilor). 

Societatea cooperativă avea sucursale în multe orașe din ţară. Primul regulament datează dela 2 Innie 1883, cel 
din ur dela 1886. 


EXPOZIȚIILE ROMÂNE 739 


Primele încercări fură modeste, dar pline de un avint mult binefăcetor, așa 
că expozițiunile, ce cooperatorii ținură atât în capitală, cât și în câteva oraşe 
ale ţării, avură un mare succes și aţiţară emulaţiunea între lucrătorii ai produ- 
cetorii mai tuturor ramurilor industriale. 

Cea din urmă expoziţiune a cooperatorilor fu în 1895 în grădina Cișmigiu, 
pusă subt patronajul: Prințului și Prințesei moștenitoare, la care luă o parte 
însemnată și administrația Domeniului Coroanei. Ea ținu câteva luni şi atrase 
mulţi vizitatori. Se pare că de-atunci societatea cooperatorilor din Capitală și-a 
pierdut caracterul ei primiliv şi puţin câte puţin s'a desfiinţat. 

Cestiunea participării României la o expoziţie internaţională fu pentru 
întăia dată pusă în 1867, al doilea an de Domnie a M. S. Regelui Carol 11). 

Franţa imperială invitase pe toate naţiunile și pe toți suveranii lumii să 
ia parte la marea sa expoziţiune universală din Paris, și mai toate guvernele se 
grăbiră a primi graţioasa ei invitațiune. Expoziţiunea, pusă subt auspiciile lui 
Napoleon al III-lea, era în același timp un act politic şi o manifestaţiune strălu- 
cită a puterilor productive și a geniului artistic al poporului francez, care trei 
ani mai tărziii avea să plătească atât de scump splendoarea și măreţiile sale. 

La noi se institui o comisiune princiară, cu misiunea de a pregăti în ţară 
şi a instala la Paris secțiunea română. 

Comisiunea se compunea din: 

D. Alexandru I. Odobescu, comisar general. 

» Loc.-colonel Ioan Alexandri, comisar delegat la Paris. 

» Prințul George M. Sulzu, comisar ajutor la Iaşi. 

» Petre S. Aurelian, comisar ajutor la București. 

» George Steriadi, secretar. 

» A. Baudry, architect. 

Cu toate că țara de abia intrase Intro perioadă de stabilitate, nu avea de 
cât 74 de kilometri de drum de fer, dela București la Giurgiu, iar în industrie 
foarte puţine și neînsemnate lucruri putea produce, ocaziunea fu socotită priel- 
nică de a arăta Europei izvoarele de avuție și rezultatele muncei acelei Românii 
pe care ea o sprijinise şi o încurajase atât de mult pe tërîmul politic. 

Comisariatul general francez adoptase — pentru obiectele de expus — 
următoarea clasificaţiune ` 

Grupul I. Opere de artă. 


. » II. Material și aplicațiunï ale artelor liberale. 
D III. Mobile și obiecte destinate locuinţelor. 
» IV. Vestminte, ţeseturi și alte obiecte purtate de persoane. 
» V. Produse (brute și lucrate) ale industriilor extractive. 
» VI. Instrumente și procedeuri ale artelor uzuale. 


*) In publicaţiunea specială a Belgianului Jaubirt asupra expozițiilor se găseşte notat — cu amtnunte 
asupra obiectelor și riodului expunerii — că provinciile Dunirene aŭ luat parte — in secția Turciei — la expo- 
ziția din Londra dela 1851 şi sunt circulări ale guvernelor aminduror principatelor date în sensul de a îndemna 
pe producători să participe la acea expozițiune. 


5 


wWww.dacoromanica.ro 


740 EXPOZIȚIILE ROMÂNE 


Grupul VII. Alimente (proaspete st conserve) la diverse grude de prepu- 


rație. 
» VIII. Produse vii şi specimene ale stabilimentelor de agricultură. 
» IX. » a o » » » » horticultură. 
» X. Obiecte special expuse în vederea îmbunătăţirei condiţiu- 


nilor fizice şi morale ale populaţiunii. 

România expuse în opt grupuri, afară de grupele VIII a IX. 

Cinci pictori, între care N. Grigorescu, reprezintai arta română, alături 
de numeroase aquarele și proiecte de arhitectură. 

In grupul II aveam frumoase colecţiuni de mamifere, de păstri, de peşti, 
de fosile şi de minerale expuse de muzčul de istorie naturală din Capitală, o co- 
lecţie de păsări a lui Carol Buchholtzer și colecțiunea geologică a D-lui Gr. Ste- 
fănescu. 

In grupul III erai olării, scoarțe, ţesături de për de capră, fondul indus- 
triei ţărăneşti. 

In grupul IV expusesem: ţesături de in, bumbac, lână, mătase, posta- 
vuri de la fabrica din Neamţu, fundată la 1853 de M. Kogălniceanu, broderii 
țărănești ei costume din toate judeţele. 

In grupul V am prezentat specimene de marmură, de cărbuni de pămînt, 
petrol, minerale, chihlibar, lemne, blănuri, lână, cânepă, in, miere, ceară, tutun, 
uleiuri, ape minerale, piei tăbăcite. 

In grupul VI puţin lucru : un model de casă ţărănească, câteva instru- 
mente aratorii, unelte, frîinghii, hamuri, cărămizi. 

In grupul VII toate produsele agricole: făină, brânzeturi, conserve alimen- 
tare, cărnuri ai pești săraţi și afumaţi, legume, fructe, dulceţuri, licoruri, vin și 
rachiil. 

In grupul X o colecţie complectă de costume naţionale. 

Această expoziţiune, puţin cam primitivă, nu prea fu băgată în seamă 1). 
Produsele expuse sosiră foarte tărziu, când cea mai mare parte dintre juriile cla- 
selor "ei sfirşise lucrările, cu toate acestea ni se acordă trei medalii de aur, 9 de 
argint, 35 de bronz și 38 de menţiuni onorabile ?). 


1) In Paris Guide, vol. II, care poartă ca subtitlu : Viata, este un capitol asupra expoziţiei de la 1867, scris 
de D. Kaempfen, azi director al muzăului Louvre, în care se vorbeşte despre noi în modul următor : „Rome, sin- 
»gulier hasard, regarde la Roumanie, qui lui a emprunté son nom, mais qui ne lui a pas pris des magnificences et des 
ndélicatesses | Une expozition presque sauvage, rudes fourures, des échantillons empaillés de la faune des bois et des 
»montagnes, des vetements d'hommes en peaux brodés de laines de couleurs diverses vives et tranchées, quelque robes 
nde femmes où déjà l’on pressent l'Orient, et c'est toute. 

2) Medalii de aur: Guvernul român: (sare, produse forestiere), Prinţul Al. Moruzi (ok merinos, cal 
arabi, mașini și distileril agricole); Prințul Barbu Stirbey (cultura duzilor şi creşterea vermilor de mătase), 

Medalii de argint: Expoziția colectivă de lânuri române; școala de agricultură de la Panteleimon 
(2 medalii), Foulguier, Blanc & C-ia din Galaţi (luminări și săpun); comisiunea expoziției din Iași (cereale); 
N. Rosetti- Rosnovanu (vinuri şi cultura viel), Th. Brătianu (Piteşti), (amelioraţiuni agricole şi rase de cal); Va- 
silache Jorj (Vultureni) (fizică şi amelioraţiuni agricole); Al. Siătineanu (vinuri, amelioraţia viei). 

Medalii de bronz: Ministerul lucrarilor publice (carta Româniel 'meridionale); expoziția colectivă a 
mëtasurilor române; Mihai Viteincescu, laşi (mttasa); Nacu Mincovici (broderii ai confecții pentru dame); I. 
Brandt (cisme); Dimonisie, T.-Ocnet (pălări!); N. Ilie, București (haine bărbătești); I. Asmaranti, Piatra (vest- 


wWww.dacoromanica.ro 


EXPOZIȚIILE ROMÂNE 741 


Afară de produsele agriculturii și industriei sale, România mai depusese 
în galcria de istoria muncei un model în relief al Catedralei de la Curtea-de- 
Argeș, tezaurul de la Pietroasa și un oarecare număr de obiecte rare, stofe, bro- 
derii, manuscrise și icoane vechi. 

Comisiunea princiară publică, după expoziţie, o lucrare asupra Româ- 
niei 1), care contribui să fim mai bine cunoscuţi în străinătate și a remas timp în- 
delungat singurul izvor de informaţii ale străinilor asupra ţării noastre. 

Expoziţia de la 1867 a costat 592.262 de franci. 

Dupe șease ani România se prezentă la expoziţia internaţională dela Viena, 
dar într'un cadru mai restrîns decât cel de la Paris. 

Impresiunea fu însă mult mai mare și succesul mai pronunţat, fie că pen- 
tru întăia oară trimiteam produsele noastre în capitala Austriei, altădată adver- 
sară regimului politic intronat la noi în 1866, fie că prezentate cu mai multă 
dibăcie, ele aŭ dovedit — mai ales în ce privea produsele agricole — că frumu- 
sețea și valoarea lor creştea și se urca cu trecerea anilor. 

Incă de la sfirșitul anului 1872, comitetul expoziţiunii, compus din D-nii: 
Cezar Bolliac, P. S. Aurelian, CD Atanasiu, C. I. Stăncescu, G. Sion (special 
însărcinat cu adunarea obiectelor de industrie casnică) şi Gr. Bengescu, comisa- 
rul general, se pusese pe lucru, adunând și cumpărând — mai ales — obiecte in- 
dustriale pentru expoziţie. 

Cheltuelile eraŭ parte în sarcina judeţelor, îndatorate a contribui cu di- 
ferite sume pentru cumpărarea obiectelor și îndestularea serviciilor comitetului, 
şi parte în sarcina Statului, care printr” o lege votată de Camere înscrisese în 
budgetele anilor 1872 și 1873 suma de lei 206.150, sporită mai tărzii prin cre- 
dite suplimentare — din budgetul general — până la 331.092 lei, 69 centime. 

Inainte de a fi expediate la Viena, obiectele adunate pentru expoziţiune 
aŭ fost expuse în Martie 1873 în saloanele hotelului Herdan 2), pentru a se vedea 
daca în adevăr meritau să fie trimese pentru așa scop în străinătate. 

Impresia fuse, negreșit bună, căci ele fură trimise; ba noul comisar gene- 
ral, D. Emanuel Cretzulescu, se văzu nevoit a mai cere încă altele, de vreme ce 
pentru spaţiul de 655 m. p., ce i se pusese la dispoziţie, nu avea material expo- 


minte); P. Iacovenko, Ploeşti (petrol); muzeul de istorie naturală, București; Fratiı Tulceanu, Ismail (lână), Hagi 
Stefan, Mihăleşti (tutun); Fratii Papasoglu (idem); Ion Marghiloman (idem); V. Georgescu, Bucureşti (unt de 
nucă, de mar); Fialla (București) (pie); Waller & Hartmann (pluguri); V. Georgescu (paste); Dr. Russo, Iași 
(Kirsch), școala technică din Iași, Waller & Hartmann (pompe); C. hiureanu (plug); Simulescu (vin), Ioan 
Brătianu (distilerie, agricultură); C. Bosianu (vin); N. Pâcleanu (idem); Ion Marghiloman (cereale), N. Rosa, Gr. 
Cozadini, Al. Văsescu, Major Mișu Anastasievici (cereale); N. Manu (vite), D-na S. Odobescu (costum național); 
Ion Bunea, Rucăr (idem), 

Menţiuni onorabile: Carniol-Szatmâry, L., Bogdan, Grozești; Carapati; L. Cojocaru, Tergoviște; C. 
Ianache; Ghica Comănești; Rosetti Tetzcanu; N. Christescu, Bucureşti; Savoiu, T.-Jiul; P. Carp, bie, Bucu- 
rești; Carol Bucholtzer; corporația cojocarilor din București; Ion Raducanu, Bucureşti; Văduva G, Assan; Coen- 
giopolo, Bucureşti; G. Stănulescu; V. Jorj; Comuna Duda; Mănăstirile române; Lucovic:, București; Stabili- 
mentul penitenciar Mărgineni; Vidaș, Craiova; Borghettia Gerbolini, Brăila; Peteu, idem; Balaban, Galaţi; 
Prințul G. Şutu; V. Jorj; C. Nicolae, Fălticeni; Powel & C-ie, Galaţi; Take Marin, București; Roman, idem; 
M-me Racoviţa, Goleşti; M-me H, Lucasievica, Bucureşti; Schitul Viforita. 

1) Notice sur la Roumanie. A. Odobescu, libr. A. Franck, 1868. Paris, 

2) Azi Hotel de Boulevard. 


742 EXPOZIȚIILE ROMÂNE 


sabil îndestulător, se lăcu de grabă o nouă revizie în ţară și i se trimise încă un 
stoc de obiecte. 

Suma totală a cumpărăturilor xa urcat la 31.657 de lei. 

Expoziţia noastră fu instalată de arhitectul Anton Gruska, care a stabi- 
lit lucrările după înţelegerea avută cu inginerul inspector Yorceanu. 

Dintre cei 1.243 de exposanţi, câți am avut, numai D-nii Gr. Capşa (cofe- 
tărie) și Dr. Bernath (analize și produse chimice) aŭ cheltuit și aŭ dat concursul 
lor comisariatului ; încolo toate greutăţile precum și toate cheltuelile aŭ fost pur- 
tate de guvern 1). 

Secţiunea noastră se afla alături de Persia și a primit vizita tuturor cape- 
telor încoronate care aŭ vizitat expoziţia. 

M. M. L. L. Prinţul și Prinţesa României, ahul Persiei, şi Impăratul 
Frantz Iosef cu arhiducii, aŭ examinat cu mult interes produsele naturale şi in- 
dustriale ce trimisesem. 

Impăratul Austriei, în special, a admirat grânele, obiectele industriei cas- 
nice, s'a interesat de tablourile și obiectele vechi ale muzeului din București și 
în special tezaurul de la Pietroasa. S'a bucurat și a mulțumit foarte călduros pen- 
tru costumul țărănesc ce comisarul general, în numele Azilului Elena Doamna și 
a patroanei lui, Elisabeta-Doamna, îi oferi pentru M. S. Imperăteasa. 

Juriile internaţionale ne-ai acordat, cu această ocaziune, 237 de recom- 
pense, clasate în: 1 medalie de onoare (ministerul de instrucţie publică), 10 me- 
dalii de progres, 57 medalii de merit, 8 medalii de bun gust, 147 menţiuni ono- 
rabile și 7 medalii de colaboratori. 

Programul general împărțea expoziţia în 26 de grupuri, anume: 

Grupul I. Exploatări de mine și metalurgie. 


D II. Agricultură, exploataţiuni și industrie forestiere. 

D III. Arte chimice. 

» IV. Substanțe alimentare și de consumaţiune ca produse ale 
industriei. 


» V. Industria materiilor textile și confecţiuni. 
» VI. Industria pielei și cauciucului. 

» VII. Industria metalelor. 

D VIII. Lemnul lucrat. _ 

» IX. Obiecte de piatră, ceramică, sticlărie. 

» A. Tabelărie, marquetărie, bimbloterie. 

» XI. Industria hârtiei. 

» XII. Artele grafice și desemnul industrial. 

» XII. Mașini şi material de transport. 

» XIV. Instrumente de preciziune și de artă mediculă. 
» XV. Instrumente de muzică. 

» XVI. Artă militară. 


3) Raportul general al comisarului din 12 Noemvrie 1873, 


www.dacoromanica.ro 


EXPOZIȚIILE ROMÂNE 743 


Grupul XVII. Marina. 

» XVII. Material și procedeuri ale geniului civil, lucrari publice, 
arhitectură. 

» XIX. Tipuri de locuinţi orăşeneşti, dispoziţiuni interioare, deco- 
rațiuni, mobilier. 

» XX. Idem rurale. 

» XXI. Industria domestică naţională. 

» XXII. Reprezentaţiunea muzeelor de bele-arte aplicate la industrie. 

» XXIII. Obiecte de artă pentru serviciile religioase. 

» XXIV. Expoziţiune de amatori. 

» XXV. Bele-arte. 

» XXVI. Educaţiune, învățămînt, instrucţiune. 

In juriile internaţionale noi n'am avut decât un singur jurat, în grupul 
MN, pe D. P. S. Aurelian. Pentru prima oară se dedea, în această expozi- 
țiune, o parte largă invățămintului și educaţiunii, deabia indicate la cele 
precedente. 

Deschisă la 1 Map, ea fu inchisă la 3 Noemvrie, lăsând din cauza holerei, 
şi mai ales a teribilului krach al speculatorilor de la Bursă, un deficit de 48 
de milioane de franci, pe care ’l acoperi in total Slatul Austro-Ungar. 

La 1878 România fu din noŭ invitată de guvernul Republice: franceze 
a lua parte la expoziţiunea universală ce deschidea la Paris. Prinsă în război 
cu Turcia — în care Suveranul şi armata eï cuceriră laurii gloriei și indepen- 
denţa Patriei — fu nevoită să decline această graţioasă invitaţiune. 

După proclamarea independenţei și ridicarea ţării la Regat, regenerarea 
noastră socială și economică ficu cu paşi mari progresele pe cure le îndeplinise 
cu atâta strălucire situaţiunea politică și naţională. 

Drumurile de fer ne erai terminate, creditul asigurat, obținusem nu 
port pe Marea Neagră, ne pregăteam a reinoi tractatele de comerţ cu Statele eu- 
ropene, se votă o lege pentru încurajarea industriei, o eră nouă ni se deschidea, 
plină de speranţe, de avinturi, de năzuinţi... 

In mijlocul atâtor lucrări de vencraţiune a vieţii noastre sosi a treia in- 
vitațţiune a Franţei, de a participa la expoziţia de la 1889. 

Guvernul român nu se găsi destul de îndreptăţit de-a o primi, de teamă 
ca industria noastră nascenda să nu fie încă vrednică dea figura în cadrul 
unei atât de mari expoziţiuni internaţionale. 

Cu toate acestea, un comitet naţional, compus din membri ai Parlamen- 
tului, proprietari, industriași, ingineri, advocaţi, neguţători, publiciști, artiști, etc., 
etc., în total 165 de persoane, se întocmi în București, sub prezidenţia Prințului 
George Bibescu, comisar general, a luă sarcina de a organiza o expoziţiune ro- 
mână, la Paris, se instituiră comitete judeţene 1). Comitetul naţional din Capitală 
se impărţi în şeapte secţiuni, după categoriile produselor de expus, având o comi- 


D Berlad, Câmpu-Lung, Craiova, laşi, Turnu-Măgurele, Vasluiu, 


744 EXPOZIŢIILE ROMÂNE 


siune permanentă pentru primirea lor, o comisiune a loterici și una a conten- 
ciosului 11 ` 
Comitetul central din Paris, sub președinția Comisarului general, era 
compus de 22 persoane: D-nii Victor Duruy, Octave Feuillet, Edouard Hervé, 
G. Mezieres şi Jules Simon, membrii ai Academiei franceze; pictorul Meissonier, 
membru al institutului; amiralul Juvien de la Graviére; generalul Tramond; Tény- 
Desclauds, membru la Curtea de compturi; Berge, administrator al comitetului; 
Chambon de Bonin, secretar; locot.-colonel Dailly, comisar delegat; Schloss, 
Prinţul Alexandru Cuza, Ghica Vladimir, Grand Eduard, comisar delegat al 
comisarului general; Em. Hillel, Dr. Iscovescu, Jean de Linche, Al. de Linche, 
Philippesco de Moissac, comisar delegat al Comisarului general, şi Charles Lecoeur, 
arhitectul comitetului. 
Guvernul român acordă o subvenţiune de 200.000 lei şi dreptul de al- 
cătuire a unei loterii de 300.000 lei pentru întimpinarea cheltuelilor. 
Administraţia franceză puse la dispoziția comitetului român 1.146 m. p., 
dintre care: 416 în galeria produselor industriale, 240 pentru restaurantul naţio- 
nal, 400 în galeria agriculturii și 90 în palatul frumoaselor arte. 
Expozanţii în număr de 731, dintre care: 
20 în grupul I. — Bele-arte. 
46 » » II. — Educaţiune și învățămînt — material și procedeuri 
pentru artele liberale. 
74 » » IM. — Mobilier și accesorii. 
339 » » IN. — Țesături, îmbrăcăminte-accesorii. 
65 » » V. — Industrii extractice — produse brute şi lucrate. 
837 » » NL — Unelte și procedeuri pentru industrii mecanice. 
190 » » VU. — Produse alimentare. 
4» » NULL — Agricultură, viticultură, sericicultură ` aveaŭ pro- 
dusele şi obiectele lor expuse cu mult gust și succesul lor fu foarte însemnat. 
Juriile internaţionale, în care noi am avut 14 juraţi 2), acordară expo- 
zanţilor români 278 de medalii şi menţiuni, anume: 
2 mari premii. 
24 medalii de aur. 
2» » vermeil. 


1) Comitetul central era descompus astfel :_biuroul : președinte, Prințul G, Bibescu; preşedinte interimar, 
Generalul I. E. Florescu; vice-preşedinţi: Blaremberg N., Boerescu C., Lahovary J., Margescu G., Pallade G., 
Konaki- Vogorides ` secretari : Hommaire de Hell, Lugomirescu M., Șaabner-Tuduri, 

Secția I (bele arte): președinte Esarcu Const. şi 12 membri; secţia II (educaţie-inv&țumînt): președinte 
General Florescu şi 9 membri ; secția II (medicină, igienă, himie): președinte Dr. Kalende»o și 8 membri; 
secția IV (mobile, covoare, țesături, industria domestică) : preş: dinte C. I. Mano şi 6 membri ; secţia V (agricultură, 
produse alimentare, produse ale Statului, viticultură, silvicultură, horticultură, piscicultură): președinte Gr. Gozudini 
şi 12 membri; secția VI (mine, mecanică, geniu civil): preşedinte Al. H. Catargi şi 8 membri; secţia VII (industrik 
diverse) : președinte M. Mandrea şi 9 membri ; comisia permanentă : președintei Lahovari George şi 10 membri; 
comisia lotăriel : preşedinte Grig. Triandafil și 2 membri ` contenciosul : președinte Gr. Lahovari şi 2 membri. 

2) Titularu: clasa 4 Heilbuth F., clasa 20 Dally, elssa 36 Grant, clasa 41 Konya, clasa 49 Fessart, 
clasa AT Ciurcu Al., clasa 60 Mare, clasa 67 de Linche de Moissac, clasa 72 Graeb, clasa 73 Feni- Desclears; 
suplimentari: Al. Philippesco, Marghiloman M., Moret de Blaremberg, Balș M. 


www.dacoromanica.ro 


EXPOZIŢIILE ROMÂNE 745 


65 medalii de argint. 

124 » » bronz. 

64 menţiuni onorabile. 

Marile premii fură date: Comitetului naţional (pentru produse agricole) 
și Prințului George Bibesco (pentru organizaţia secţiei române); printre cei cu 
medalia de aur vedem pe: fabricanţii de scoarţe, regia tutunurilor, administraţia 
salinelor, comisariatul expoziţiei române, Gr. Mano, Dr. C. I. Istrati, M. Th. Man- 
drea, ministerul de răsboiii, Fraţii Komșa, colonel Bereşteano, societatea Furnica, 
Maria Paisie (Câmpu-Lung), Societatea morilor cu abur (Botoşani). 

Solacolu (București), Zappa, Gr. Capşa, N. N. Rosnovanu, Th. Kalimachi, 
Danaricu, C. Alexiu, General Fălcoyanu, Wentzel și Stassek și Banda de lăutari 
care cânta la restaurantul român. i 

Pictorii Grigorescu și Mirea aŭ obţinut câte o medalie de argint, iar C. 
Pascali medalia de bronz; sculptorii Georgescu și Valbudea medalia de bronz; 
arhitecţii Gollescu și Gottereau, idem; Ed. Caudela și Musicescu, idem ; Revista 
Nouă (B. D Hasdeu) de asemenea, etc., etc. 1). 

In raportul său asupra expoziţiunii din 1889, Prinţul G. Bibescu se ros- 
tește astfel : 

»Succesul României nu se mărgineşte numai la simpatiile generale ce 
provocase, nici la recompensele ce obținuse. I se mai rezerva și un alt omagii, 
cu osebire simţitor pentru dînsa, căci atingea interesul sâii material cel mai de 
căpetenie ` »agricultura«. 

In adever, congresul internaţional de grâne și făinuri proclamase, în 
același timp, superioritatea calităţii grânelor române, apreciere ce se menţinu 
la acelaș nivel la expoziţiunile din vara anului 1899 de la Rotterdam ei Amster- 
dam, unde făina noastră obţinu cel mai mare succes ?). 

Din succesul expoziţiunii noastre de la 1889, face parte şi minunata 
reușită a restaurantului și a lăutarilor noștri. Mâncările și băuturile, servite de 
faimosul Iordache, și cântecele naţionale, produse cu o virtuozitate într'adever 
uimitoare de banda vestitului Angheluș Muscalagiu, din București, aŭ lăsat atât 
de adinci și de plăcute amintiri în publicul internaţional, care aŭ vizitat pe 
atunci expoziţia, în cât pot, cu dreptul, zice că ele ai slujit întrun fel de temelie 
extraordinarului succes obținut de restaurantul și de lăutarii români la expo- 
ziţia din 1900. 


ASCANIO. 


1) A se vedea, pentru complectarea liste! premiilor, publicațiunea: Avant, pendant, après, de Prinţul G. 
Bibescu (vol. 80), Paris 1890. 

3) Expoziţiile acestea, provocate în urma congresului din Focșani al morarilor la 1897, și a alarmei de criză 
dată cu acel prilej, criză provenită din cauza războiului nostru vamal cu Turcia, care închidea industrie! făinei un mare 
debușeii în Orient. Guvernul, în scopul de a căuta debușeuri pentru făina noastră, luă, în toamna anulu! 1897, hotări- 
rea de a profita de linia Galaji-Roiterdam, spre a-i da în Olanda avintul de care avea nevoe. In acest scop, a delegat 
pe D. Const. Băicoianu ca să studieze cestiunea la faţa locului, și, după ce studiul făcut dete bune speranțe, se pregăti o 
expoziţie de făinur! la Rotterdam, la care luă parte 22 de morari şi se ținu de la 17—27 Iunie, apol la Amsterdam, de 
la 1—6 Iulie, având cel mai strălucit succes. 


—— ee 


ANG. SALIGNI, inginer 


D 
AN 


D 
NU Du 


W Lex ` X VA, k 
Kai AAAA AN N 


E SCH 





Podul peste Dunăre 


wWww.dacoromanica.ro 


O MANIFESTARE DE CONȘTIINȚĂ 


A BOIERILOR MOLDOVENI DIN „VREMURILE RELE« 





Klek ştie că în 1802, în plină pace, Sultanul, cedând staruinţelor ambasado- 
S rului sai, cum îi ziceau Turcii, »elciului» Rusiei la Constantinopol, întări 

SA în chip solemn, prin două întinse şi însemnate hatișerifuri, drepturile ce se 
acordase, după intervenţia Împărăției pravoslavnice, principatelor românești, 
încă de la început, din 1774. In afară de prescripţiile, adeseaori foarte puţin ți- 
nute în seamă, cuprinse în aceste acte, Poarta stabili altele nouë. Menite 
să asigure o mai bună stare locuitorilor celor două ţări și, în același timp, sa 
statornicească pe o bază legală amestecul, de acum înainte de fiece clipă, a Ru- 
șilor în toate afacerile noastre, privilegiile din 1802 prevăd și o sumă de puncte 
nouă. Intre dînsele: Domnia pe şeapte ani, scoaterea Domnilor numai pentru vë- 
dite greșeli sati păcate, și numai după consultarea reprezentantului rus; îndato- 
rirea, însfirşit, pentru Voevod, de a da totdeauna respectuoasa atenţie cuvenita 
observaţiilor de orice natură ale consulului împeratesc de pe lingă mica lui 
Curte. Fără a mai vorbi de măsuri importante pentru viața noastră economici 
sati ordinea administrativă din principate: fixarea.contribuţiilor în natură, ho- 
tărîrea faptului că ele vor fi platite și prețului ce va servi pentru plata lor, asi- 
gurarea locuitorilor de uzurpări teritoriale din partea Turcilor și de hrăpiri fiscale 
din partea Domnului, rezervarea dregetoriilor în rîndul întai pentru boierii local- 
nici și numai pe urmă pentru aceia dintre Greci care ar fi oameni de ispravă 
şi omenie, etc. 

Și în hatișerifuri și în nota contemporană catre trimisul Rusiei, Poarta 
recunoaște cine a făcut să se hărăzească aceste drepturi: Puterea protectoare. Sar 
crede, cu câtă încredere avem astăzi față de noi înșine și față de batjocoritul 
nostru trecut, că avem a face numai cu un dar din purtea ocrotitorilor noștri pe 
deplin desinteresaţi. Eï ar fi avut ideia, pe când noi nu ne-am fi dat seama de 
nimic, și eï ar fi adus și îndeplinirea ei prin iubirea lor de creștinătuate și auto- 
ritatea ce dobindise pe lingă păgânii apăsatori și abuzivi. 

In studiile mele asupra corespondenţei. Mitropolitului muntean Filaret al 
II-lea, apărute în numerile din Noemvrie-Decemvrie ale „Convorbirilor literare», 


www.dacoromanica.ro 


150 O MANIFESTARE DE CONSTIINŢA 


am aratat cum o alti, confirmare de privilegii din partea suzeranului, cea din 
1792, se datoreşte mai ales stăruitoarelor plângeri patriotice, rugaminţilor miș- 
cătoare ale boierilor români de pe acea vreme. N'ași fi crezut să găsesc atât de 
repede dovada că tot de la noi a pornit mişcarea pentru dobindirea altui act 
folositor nouă, firmanul acesta din 1802. 

Totuşi, iată scrisoarea pe care o găsesc intrun manuscript al Academiti 
Române (No. 348), cuprindend documente privitoare la legăturile noastre cu Rușii 
în timpul războiului ruso-turc din 1769—74. E adresată unui personagiu influent 
de la Curtea rusească, prin care se propun reformele pe care ambasadorul impe- 
vial le făcu să fie adoptate și acordate principatelor amindurora de către Turci. 

Hârtia e scrisă în grecește, dar cititorilor le va ajunge și traducerea ro- 
mâncească, foarte de aproape, care urmează mai jos. 

Străbătend-o cu luare aminte, ei vor împartăși părerea mea că trecutul 
nu trebue laudat peste mesura san ocărit fară dreptate, ci cercetat și înțeles. 


Locuitorii Moldovei, fiind dăruiţi cu protecţia Prea-Măreţei Impărătese, Ecaterina cea 
Mare de glorioasă amintire, aŭ voit să trimeată acolo o solie saŭ deputaţie, ca să înfăţișeze vrednica 
de milă cădere a lor de acum și să ceară indurarea şi ocrotirea Măriei Sale Imp&ratului nostru, 
stăpin binevoitor, care, arătându-se printr'un manifest, la suirea lui pe tron, că va urma paşii acelei 
glorioase mătușe, a înnoit slăbitele speranţe ale neamului Grecilor. Insă, de oarece un astfel de guvern 
ar aduce de sigur o prigonire ìn potriva lor, din partea Turcilor, aŭ insărcinat pe cel mai jos însem- 
nat cu această misiune: anume ca, având el cinstea să fie in slujba acelei Curți Auguste şi venind 
acolo pentru afacerile lui proprii, să potrivească lucrul fără de sgomot și fără să-l desvăluiască la 
cunoștința Porții. Și, prin această comisiune, cel scris mai în jos are voie să se roage de Excelenţa 
Sa ca să hinevoiască să-i facă favoarea de a depune la picioarele tronului Mărici Sale Impărăteşti 
starea mai jos arătată ìn amănunte a locuitorilor Moldovei și, de asemenea, prea-umilitele lor 
rugăciuni, intemeiate pe făgăduelile tratatelor. 

Când provinciile Moldovei și 'Țării-Româneşti aŭ avut nenorocirea de-a fi supuse suzera- 
nității (thy xupiótnta) Împărăției Otomane, li s'aii dat privilegii și drepturi, care aŭ statornicit 
soarta locuitorilor atât de fericită cât se poate să fie subt o cirmuire ca aceasta, adică a Porții 
Otomane. Dar, prin lăcomie şi prin sistemul de stăpinire al acelei Puteri și prin introducerea de 
Domni ce erai din familiile Grecilor din Constantinopoli, cu paguba şi intemniţarea boierilor local- 
nici, precum și cu necontenila lor schimbare și nem&suratele sume ce se îndatoraii a da pentru a 
căpăta numirea lor (thy âupiaaw), pe rind toate privilegiile de mai sus au rămas călcate în picioare, 
şi sărmanii din provinciile acestea nenorociţi şi apăsaţi ìn chipul cel mai tiranic. Unitatea de cult 
a acelor locuitori cu a Rusiei și vecinătatea cu acea puternică Impérăție i-ait făcut să aibă totdea- 
una speranța de-a pulea intr'o zi, prin mijlocul protecţiei sale, să fie scoși de subt ascultarea 
Porții Otomaue; şi, cu toate că țara lor, prin aşezarea ei, devine în fiecare dată teatrul războiului 
şi e supusă la toate nenorocirile ce cad asupra ei de la un singur foc ca acesta, mai ales despre 
partea Turcilor, ci privesc aceasta mare nenorocire ca singurul chip în care pot să-și dobin- 
dească eliberarea din tirania Turcilor. De aceea, in patru războaie ce s'au săvirșit ìn veacul din 
urmă intre cele douë Imperăţii, locuitorii acelor două provincii, şi mai ales ai Moldovei, care e ţara 
noastră, au dat cele mai strălucite dovezi ale inchinării lor către Rusia, și n'aii cruțat nici averea 
lor, nici sângele lor ca să ajute iutreprinderile acextei Imperăţii. Măria Sa Imperăteasa Ecate- 
vina cea Mare, ţinenil in seamă nenorocirile neauzite ce an incercat nenorociţii locuitori ai provin- 
ciilor ce s’aŭ spus, inainte de războiul din urmă, și inchinarea lor și serviciile ce aŭ făcut Rusiei, a 
vrut ca, imapoind ţările Porții Otomane (după cât se pare împrejurările n'a îngăduit să fie unite 
acele țari cu Rusia), să se hotărască prin tratat privilegiile și drepturile care le intăreaii o stare 


wWww.dacoromanica.ro 


O MANIFESTARE DE CONSIIINȚA 754 


tolerabilă, şi ea insăși a dat porunci pentru acest lucru rěposatuluï Excelenţa Sa feldmareșalul 
conte de Romanţov Zadunuvski (cel ce a trecut Dunărea). 

De oarece pacea de la Cainargi a trebuit să se incheie numai decât și de oarece numitul 
ieldmareșal nu știa și nici n'avea chip să alle care eraă atunci privilegiile și drepturile locuitorilor 
acelor provincii, după asigurarea dragomanului, răposatului sfetnic Stati Panggiodoros Nicohulus 
[despre care v. articolul citat din » Convorbiri ], că niciodată privilegiile lor n'au fost mai favora- 
bile și mai bine păzite decât pe vremea Sultanului Mohammed al II-lea, a pus să se scrie in pace că 
Poarta Otomană se cuvine a învrednici acele provincii cu privilegiile chiar şi tratarea în chipul 
cum le aveaii pe vremea Impărăţiei Sultanului aceluia. 

Apoi, cu toate că na fost cu putință a se afla în adevăr care sunt și in ce se cuprind 
acele privilegii, prin sprijinul Măriei Sale r&posatei Impărătese, Poarta Otomană a dat un hatișe- 
rif satt diplomă la fiecare din acele provincii, care cuprinde un mare număr de privilegii insemnate 
şi folositoare pentru locuitorii lor, dacă ar [i fost drept și cu credinţă păzite. 

După puţin timp, toate acele privilegii san întărit (Entxueb9noav) și s'aii pus în deosebi in 
pacea de la Ainali-Cavac, care s'a întărit cu ultima pace din lași, și, cu toate că ministerul Porții 
Otomane cu greii păzea indatoririle care-l legaii, din pricina folosului ce i se oferea din parlea 
şireclicului Grecilor fanarioți, care, ca să ajungă Domni, nu numai că ofereaii sume mari, subt ti- 
tlul de daruri, dar se îndatoraii a grămădi asupra locuitorilor din acele ţări dări și angarii cu ne- 
putință de purtat și protivnice privilegiilor și drepturilor lor, dar prin ocrotirea Mariei Sale r&po- 
satei Impărătese și îngrijirii și repetării dese și indemnării prin trimisul ei la Constantinopoli, 
Poarta Otomană, în tot răstimpul păcii de la Cainargi, a fost indatorilă să economisească pe locui- 
torii ţărilor spuse mai sus și să respecte în multe drepturile pe care a trebuit să le dea. 

Dar din nenorocire, de la pacea din lași, Poarta nu mai ţine de loc in seamă făgăduielile 
făcute pentru acele două ţări și, văzând că această neţinere în seamă nu-i atrage nici o rechemare 
la atenţie din partea Augustei Imperăţii și miniștrii ei care se aflaŭ pe lingă dinsa nu-i amintesc 
nici când despre aceasta, le supără și le nenorocește într'un grad nesuferit și mult mai mult decât 
pe timpul când ele n aveai nimic de făcut, înainte ca Rusia să pună în tratate ocrotirea acelor 
țări și Poarta să trebuiască a le da în scris drepturi cu făgăduiala de a le păzi. 

De oarece acele privilegii sunt cunoscute și insemnate până la unul în tratatul dela Ai- 
nali-Cavac, rugătorul se mărginește a înfățișa numai nenorocirile și supărările nesuferite pe care 
Poarta le face să le sufere locuitorii acelor ţări, despreţuind făgăduelile ce D s'au făcut și în po- 
triva dreptăţii și cuviinței pe care orice Putere ce-și cunoaște interesele le păzeşte faţă de supușii 
el. Poarta, care a statornicit și s'a indatorit a nu schimba des pe Domni și a nu-i scoate fără să fi 
făcut vre-o greșeală văzută, ii scoate mai des de cum făcea inainte de tratate, și Domnii ce neno- 
rocesc maï puţin poporul, aceia sunt schimbaţi mai iute, și Domnilor cărora nu le poate arunca 
greșeli, le impune a-și cere ei singuri demisia și astfel iși acoperea călcarea făgăduelilor și vio- 
lează tratatele, şi fiece schimbare de Domn costă pe fiecare din aceste provincii o dare neașteptată 
de 2—3.000.000 de lei. 

Dela pacea din urină, Moldova e împovărată de contribuţii şi nenorociri de trei ori mai 
mari decât la inceput; ii zmulg cu de-a sila toată recolta griului, orzului și meiului ca să-l tri- 
meată la Constantinopol și la cetăţile ce sunt în imprejurimi, pentru care Domnii iaŭ puţina 
plată ce pretinde a da Poarta, și gospodarilor nu le daŭ decât o parte din preţ, și nu în bani, ci în 
sare; care e recolta lucrată de nenorociţii țărani. Îi silește a da 80.000 de oi pe an și nu le plă- 
tește decât jumătate din prețul lor, și 800.090 de mii de oca de unt, cu două copeice şi jumătate 
ocaua ; Și, când n'ar da în natură toată această sumă, sunt siliți a plăti in Dani câte 40 de parale 
ocaua. In fiece an, sunt siliți câteva mii de ţărani din Moldova a merge să robească la întărituri 
şi alte slujbe ale Hotinului, Benderului, Ismailului, Cetăţii-Albe, Chiliei, Brăilei, și uneori Isaccei 
şi Silistrei ; îngrijindu-se, și la transport, de o foarte mare cantitate de lemne, și toate acestea din 
sărăcia lor. Intre altele, îi pun în fiece an să taie și să ducă fără plată până la Galaţi o mulţime 
de tarași de lemne (rapaoriwv EAwvy) pentru nevoia Arsenalului Porții și caselor Grecilor din Con- 


752 O MANIFESTARE DE CONȘTIINȚĂ 


stantinopoli, care vin cu Domnul. Îi silesc a se îngriji, şi cu transportul, de o mulţime de făină, de 
pișcot şi de ot la armia Porții, orinduită în potriva lui Pasvantoglu și, ceeace e mai greii și o tică- 
loşie ce nu se mai poate suferi, care nu s'a mai pus în practică, e că aŭ silit Moldova a găti dintre 
locuitorii eï și a da cu cheltuiala ei 10,000 de ostași, pedeștri și călări, în potriva zisului rebel. 

După pacea din urmă, mulţi Turci, subt cuvînt de negoț, aŭ venit și sa așezat (âceta- 
pio6naav) în toate tirgurile Moldovei, ceeace e un foc pentru nenorociţii din partea locului, întocmai 
ca și ciuma, și aceasta nu era acum șeasezeci de ani, în care vreme Constantin-Vodă Mavrocordat 
a scos cu mulţi bani de la Poartă să-i gonească. Pentru a nimici pe locuitori, ostașii din cetăţile 
din apropiere fac năvăliri în pămînturile Moldovei, pradă și ucid oamenii; pentru care fapte aŭ 
rămas toate părţile acelea aproape (0Xe32v) pustii. 

Toate aceste necazuri și ticăloșii protivnice privilegiilor locului și făgăduelilor ce-a făcut 
Poarta faţă de Rusia, aŭ adus pe locuitorii Moldovei într'o nenorocire nesuferită și vrednică de 
lacrimi. Deși Moldova nu cuprinde decât la o.jumătate de milion de locuitori, cu toate ticăloșiile 
şi supărările de mai sus, sunt încă împovăraţi cu felurite dări în bani, care fac pe fiece an la 
6.000.000 (|) de lei, pe când privilegiile și tratatele nu îngăduie a se plăti mai mult de 65.000 
de de lei dare anuală și 45.000 pentru bairam, ca peșcheș (cu titlul de dar). 

Aceasta e jalnica stare a nenorociţilor locuitori ai Moldovei, care cer ocrotirea Măriei Sale 
Impărătești și aŭ nădejde in echilatea, in dreptatea și bunătatea Ei pentru a-i libera de tirania ce-i 
împovărează, scoţendu-i de subt jugul nesuferit subt care sufer (Bourcy), sati măcar să îndato- 
rească Poarta a respecta acele făgădueli și a observa privilegiile şi drepturile ce-ai acordat prin 
tratat, ușurându-i de ticăloșiile acelea ce sufer. Cel ce iscălește, îndrăznește a nădăjdui în bună- 
tatea Excelenței Sale că va binevoi a depune la picioarele tronului Măriei Sale Imptrătești starea 
jalnică a compatrioţilor lui și prea-plecatele lor rugăciuni și să supuiă această stare la apreciarea 
Ei pentru sprijin (xal abrăv thv ovaraatv elg thv Vrepiomtatv fe de oi Tò vă ptpvat). 

Al Excelenței Sale prea supus și prea-plecat rob... (?) 


1802, Maiu, N. loRGa. 


APUS DE SOARE 


gn 


n codru ’s frunze pe cărări, 
Și ?n ceruri sus e-apus de soare 
—— În inimi doruri călătoare, 
Iar prin văzduh, din depărtări 
Pătrunde murmur de izvoare. 


Pe drumu ’ntins umbrit de fagi 
` E-atâta liniște și pace ; 
Doar vintul crengile desface, . 
Și la cântările lui dragi 
Și azi s'ascult îmi place. 


E doina ce-o cunosc de mult, 
E visul mei din vremi trecute: 
Și melodiile plăcute 

Deșteaptă "pn minte-mi când le-ascult, 
O lume de plăceri perdute. 


In peptul men renaşte-un dor, 
Trezit și el de-o amintire, 
Și din a morţii nesimţire 
Priveşte ?n juru-i zimbitor 
La vremuri vechi de fericire. 


Din somnu-i vecinic s'a trezit 
Și ’ntinde aripa-i să sboare; 
Dar vede ’n cer apus de soare 
Și pleacă fruntea, ameţit 
De năluciri amăgitoare. 


1754 APUS DE SOARE 


Apoi suspină 'nduioșat 
Și n somnu-i vecinic se coboară, 
Decis în liniște să moară 

Retras de lume, şi uitat 
In pacea lui de-odinioară. 


Saprind scîntei în asfinţit 
Şi ?n flacări roșii arde zarea; 
De raze-i plină depărtarea, 
Iar sub făgetul desfrunzit 
Măreţ sa luminat cărarea. 


In codru-i pace; și cântând 
Prin fagii rari, adie vintul, 
Iar toamna cerne foi de-arindul 
Ce ’n peptu-mu cad pe un mormint 
Și n codru învalese pămîntul. 


Un nor de aur s'a lăsat 
Pe munţii rătăciţi în zare; 
E cea din urmă salutare: 
Iar din deșișul depărtat 
Pătrunde murmur de izvoare. 


Adoarme codru'n visuri dus, 

Iar vintu-i mișcă frunza rară 

Şi glasul lui se perden seară. .. 
Pe virturi soarele-a apus, 

Ga mâine să resaru iara. 


ECATERINA Prris 





Intrarea Bisericii Colţei 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA” 


TRAGEDIE IN CINCI ACTE 
DE 


EURIPIDE 
(Traducere in versuri) 


ACTUL V 


SCENA I 
Klytemnestra (singură) 

Klytemnestra (eşind din cort) 
Eşii din locuinţa-mi să cat pe-al mei bărbat. 
E timp de când lipsește și cortul și-a lăsat. 
Nenorocita-mi fiică tot plânge și jelește 
De când cunoaște soarta ce el ii pregătește. 
Dar eŭ vorbesc de dinsu și, iată-l, vine aci 
Ăst Agamemnon, cărui îndată "i voi vëdi 
Că azi Iphighenia de mâna-i o să piară. 


SCENA II 


Kiytemnestra, Agamemnon, apo! Iphighenia 


Agamemnon 


La vreme, odraslă-a Ledei, te aflu pe afară, 
In lipsa fiicei tale, căci am a-ţi cuvinta 
De lucruri ce-o mireasă nu poate-a le asculta. 


Klytemnestra 


Destăinuirea-ţi este atât de însemnată ? 


Agamemnon 


Voi să-mi aduci copila; să vie cu-al ei tată. 
Căci gata-ii apa sfintă și orzul de-aruncat 


1) A se vedea Literatură şi Arta Româna No. 8, 9 gi 10, pagina 641. 


www.dacoromanica.ro 


758 IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


[n flacără curată ; şi neîntărziat 
Va curge sânge negru din juncile pe care 
La nunţi le-aducem jertfă pe sfintele altare. 


Kiytemnestra 


Frumos îţi este rostul, dar fapta-ţi nu știii cum 
S'o denumesc. (Adresându-se Iphigheniel care e în cort). 
Aï vino, copilă, știi acum 
Ce uneltește "mn contra-ți. Ia tu și pe-al en frate 
Subt văl și-l adă aice. (Iphighenia apare cu Orestes) 
Iată-a venit, barbate. 
Supusă stă. Prin mine și dinsa "ţi va vorhi. 


Agamemnon 
Ce plângi Iphishenio ? Pe când s'ar cuveni 
S'arăţi că hucurie în suflet te pttrunde, 
Văl cat Lt ochi se pleacă și faţa ţi s'axcunde. 
Klytemnestra 


Durerile-mi de unde să 'ncep să ţi le spun? 
Pe toate, 'ntăi, la urmă s'ar prinde să le pun, 
ȘI la mijloc, sort unde | 
Agamemnon 
Ce e? Ce tulburare! 
De ce pe faţa voastră o groază-atât de mare? 
Kilytemnestra 


Răspunde sincer, rege, la întrebarea mea. 


Agamemnon 


Nu mă 'ndemna zadarnic; poţi să më 'ntrehi ce-i vrea. 
Klytemnestra 
O să-ţi jertfești copila ; a ta sa mea copilă | 


Agamemnon 


A... groaznice cuvinte și cum nu-ţi este silă 
De-această bănuială | 


Klytemnestra 


Ci liniştit rămâi. 
La astă întrebare răspunde mai întăi. 


Agamemnon 


Intreahă-më cu minte; cu minte Haf răspunde. 


Kilytemnestra 


Respunsul cu 'ntrebarea de loc nu corespunde. 


www.dacoromanica.ro 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 759 


Agamemnon 


O slavă | O ursită! O Demon perzător | 


Klytemnestra 


Tot el ini-a fost şi mie şi ei rău voitor ; 
Toţi trei loviți de dinsul | 


Agamemnon 


A plânge ce te face? 


Klytemnestra 


ME 'ntreabă ! Dibăcia-ţi nu e de loc dibace. 


Agamemnon 


Tot e perdut de-acuma. Am fost destăinuit. 


XKlytemnestra 
Știi tot; iţi ştii urzirea. Și mi-ai mărturisit 
Deplin prin chiar tăcerea-ţi, prin desele-ţi suspine. 
Nu te prefă zadarnic, 


Agamemnon 


Tac, Aș avea vr'un bine 
De-ași mai minţi acuma, când am a îndura 
Durerea cea maï crudă ? 


Klytemnestra 


Ascultă, vei afla 
Adevăratu-mi cuget; fug de nedumerire. 
Intăï de toate,—asta e o primă dojenire— 
In contra voiei mele cu sila m’aï luat 
Dând morţii pe Tantalos 1) întăiul meii bărbat; 
Şi de la sîn smulgându-mi copilul vit, haine, 
Lat aruncat jos! Fiil lui Zeus, frați cu mine 2), 
Pe cai sirepi călare, în contra-ţi aŭ pornit, 
Dar te-al rugat de tata şi el te-a mintuit, 
Ma dat să-ţi fiù soţie. In urmă,—nu poți spune— 
Iertând a tale fapte, avui purtări prea bune 
Cu tine, cu-a ta casă, şi ca femee fut 
Cinstită, cum se cade, averea i-o crescul, 
Tatra, eșeai de-acasă cu mulțumire mare. 
Asemenea soție n'o nemerește-oricare, 
Nevasta rea, din contra, e lesne de aflat. 
Tam dăruit trei fete, pe lingă-acest băiat ; 
Și "mi-o răpești pe una, uitând de acestea toate, 
De ce-o ucizi, e vorba; răspunde de se poatel 
Ori să răspund în locu-ţi? Doar go redobindi 
Soţia Menelaos: aï drept a te făli! 


1) Fiul Thyeste. Trebue deosebit de Tantalos, bunicul lul Agamemnon, 
2) Castor şi Pollux, 


160 IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Răscumperi o femee de cel mai trist renume 
Cu-al fiilor Léi sânge; cu ce-i mai scump pe lume 
Plătești ceeace se cade mai strașnic să urăști. 
Dar dacă pleci la Troia și mult timp zăbovești 
Nu cugeţi ce-o să sufăr când ochi-mi o să vadă 
Gol scaunul pe care obișnuia să șadă, 

Cămările ei goale ? Când, jalnic lăcrămând, 

Ca suflet singuratec, n'oi înceta strigând: 

»O fiică, al tău tată, cel ce te zămislise, 

Jertfi a tale zile. El însuși te ucise, 

Cu mâna lui, nu altul! „Ati vei mai cuteza 

Să mi te 'ntorci acasă, știind că 'n urma ta 
R&mase ura | Afla-vom cuvinte minunate, 

Şi eŭ și cele fete la-al tăi cămin lăsate, 

Spre-a te primi o-dată cum ţi s'o cuveni. 

O! Nu fii crud cu mine și vaï! Nu mă sili 

Să fù cu tine crudă.—Jertfeşti copila, fie | 

Cum de la cei din slavă mai ceri vre-o bucurie ? 
Cum maï înalți vr'o rugă, pe când cu mâna-ţi iei 
Viaţa fiicei tale? Doar cere să-ți dea ei 

O "'ntoarcere cumplită ca şi a ta pornire. 

Cum mae ruga eŭ însămi să-ţi dea norocire? 
N'aşi fi de vină faţă de cei nemuritori 
Poftindu-i s'ocrotească pe niște-omoritori ? 

Dar inturnat la vatră avea-vei fericirea 

De-a'ţi săruta copiii ?... Iși vor lua privirea 

Cu groază de la tine, căci își vor aminti 

Cum aï ucis pe unul ce scump părea a-ți fi. 
Gindeșşti la toate aceste, ori singura-ţi gindire 

E de a purta un sceptru, de a fi cap de oștire? 
Astfel un om cu minte vorbea către Argieni: 
„»Danailor, vreți încă s'ajungeţi la Troeni? 

Să-l hotărască sorţul pe cel ce se cuvine 

Copilul să-și jertfească«. Era și drept și bine. 

Şi tu-ţi oferi copila, de soartă nesilit, 

Ca victimă aleasă! Ce nu și-a oferit 

Chiar Menelaos fiica, spre-a dobîndi pe mamă ; 
Căci il privea pe dinsul. Ș'acum de bună seamă, 
Eu, ce-mi păstrai credința, imi perd odrasla mea, 
Pe când, prea fericită, soţia cea mai 1ea 

Şo creşte fiica 'n ţară și lingă-al ei părinte! 
R&spunde-mi dacă "ți pare că nu grăesc cu minte; 
Iar dacă drept vorbit-am să nu le 'ncumctezi 
A-ţi da copila morţii, ai hine-ai să urmezi. 


Corul 


Te "'nduplecă, o rege! E sfintă datorie 
S'ajuţi pe-a ta soție 
Spre a vă scăpa copiii. Și nimeni, negreșit, 
No spune cat gresit. 


wWww.dacoromanica.ro 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 761 


Iphighenia 


Dac’aş avea, o tată, un graiu de "'nduioșare 
Ca graiul lui Orfeus, ce fermeca pe-oricare, 
Ce atrăgea și stânca, cu dinsul m'aș sluji. 
Dar eŭ voi plânge numai: atăta doar pot ști, 
Atâta doar pot face. Ăst corp ce pentru tine 
Fa l'a adus pe lume, voiii ţie să se 'nchine 
Ca ramura la rugă._De ce să mă sfirșesc 
Prea timpurii? Imi place la soare să privesc. 
De-adinca 'ntunecime cumplit îmi este frică. 
Intăia ţi-am zis tată, am fost întăia-ţi fiică. 
Pe-ai t&i genuchi, întăia duios te desmerdai 
Şi fost-am desmerdată. Și tu așa ziceai: 

„Ai te-oi vedea vr'odată, cu soțul těŭ, la tine, 
Ferice şi 'n mărirea ce noă se cuvine ?« 

Și cuprinzendu-ţi gitul, de barbă te luam, 
Precum te iaŭ ş'acuma, și astfel r&spundeam ` 
»Eŭ însă ce voii face? Putea-vol cu iubire 
B&trâneţelor tale să daŭ adăpostire ? 

Prin dulce căutare, putea-vei fi plătit 

De tot ce-a mea pruncie ţi-a dat de suferit ?« 
Cuvintele aceste stai vii in a mea minte. 

Tu, uneltindu-mi moartea, nu le-ai avut aminte. 
O! nu, te jur pe-Atreus, te jur pe bunul en, 
Pe maică-mea de faţă, ce-odată in chin grei 
Născutu-m'a, și astăzi îndură inc'odată 

A nașterii durere. In ce sunt vinovată 

Că Paris cu Elena a vrut a se însoţi? 

De ce-a sale fapte de zile m'ar lipsi? 

Spre mine 'ntoarce-ţi ochii, îmi dă a ta privire, 
Imi dă o sărutare, ca astă amintire 

Măcar să më însoţească pe al peirii drum, 

De oof putea cu vorba să te conving acum. 


(Către Oreste) 


Nu pot de tine, frate, să fiù mult ajutată. 
Dar totuși plângi cu mine și roagă pe al tăi tată 
Să nu-ţi omoare sora. 


(Lui Agamennon) 
Copiii pot simţi 

Când bintue restriștea. Vezi cum, făr'a vorbi, 
Te roagă! Cruţă-mi viaţa, te 'ndură de-a mea jale. 
Rugămu-te 'mpreună, noi scumpi inimii tale; 
El prunc, ea fată mare. — Incheiu cu un cuvint, 
Cuviînt cum nu e altul mai tare și mai sfint: 
Pe om mult '] desfată a soarelui vedere. 
In negrele locașuri nu-i nici o mingäere, 
Cel ce dorește moartea e un nesocotit. 
Traești mai bine ?n jale decât să mori slăvit. 


762 IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Corul 


O! vajnică Elenă, tu, cu-a ta iubire, 
In neamul lui Atreus adus-ai învrăjbire, 


Agamemnon 


Ştiu când S'ascult de milă, știi când să mi-o repun. 
Eu imi iubesc copiii; altfel ași fi nebun. 
E groaznic să fac jertfa ce o zeiţă mi cere, 
S'o inlătur c tot groaznic şi peste-a mea putere. 
Vezi flota asta mare, mulţimea de oșteni 
Cu arme de aramă. Acestor Acheeni 
Le este 'nchisă calea spre Troia cea vestită 
De mă opun lui Kalhas, de nu ești tu jertfită, 
In alt chip lionul nu va D dărmat. 
O patimă aprinsă pe toţi i-a indemnat 
Către-o străină ţară, spre-a stavili odată 
Răpirea de neveste. De nu mé "inpac îndată 
Pe Artemis, ei Danaii, peirii mă vor da; 
Şi fetele din Argos, și voi nu veţi scăpa. 
Nu Menelaos, fiico, cum vezi mě imboldește, 
N'ascult de-a lui voinţă. Elada o voeste, 
Şi volnic ori cu sila, eŭ cat a te jertfi. 
De datoria-aceasta nu ne putem scuti. 
Pe cât ne stă ’n putere să facem să 'nceteze 
Robia ţării noastre și să nu mai cuteze 
Barbarii să răpească de la Elini soții. 

(Ese) 


SCENA DI 
Kytlemnestra, Iphighenia 
Klytemnestra 


Străinelor ! copilo| a mea uo să mai fii | 
Se duce al (en tată și morţii, vaï! te lasă. 


Iphighenia 


Vai mamă! tot o soartă asupra-ne apasă, 
S'avem același vaet! cu mine s'a sfirșit. 

Not mai vedea lumină nici soare strălucit | 
Văi ninse-ale Troadei, și tu, ce odinioară 
Adăpostiși, o Ida, un prunc menit să moară, 
Smuls de la sin de mamă ! *) De ce acest viclean, — 
Ăst Paris, cui în Troia îi zice Idean, 

Crescutul printre turme, pe culmele senine, — 
Fu lepădat de-un tată în loc cu ape line, 

In care pentru Nymfe curge-un izvor curat, 

In care câmpul este de flori frumos smălțat, 
De roze și zambile ce-ades impodobiră 


Inainte de nașterea lui Paris, Hemba visă că naște o făclie care dă foc Europei şi Asiei, De aceea Prium, spe- 
riat, lepădă copilul pe3muntele Ida, 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 163 


Pe mindrele zeițe! Aci "'ntr'un timp veniră 
Haina Kypris, Pallas și Hera, care aveai 

Şi pe Hermes cu ele; şi tot se lăudai: 

Cu lancia-t Pallas, Kypris cu-amorul ce stirnește, 
Şi Hera că un zeii soţie o numește, 

Al frumuseţei premii la luptă le ’ndeamnă, 

La lupta cea fatală din care și urmă 

Plecarea către Troia a oștilor eline, 

Plecare ce o viaţă mă va costa pe mine; 

Căci sânge de fecioară Artemis a cerut 

Ca s'o îngăduiască, Și cel ce ma născut 

Se duce, mamă scumpă ; de mine nu mai ştie ! 
O | ce cumplită soartă, ce groaznică urgie 
Adusu-mi-a Elena! Vai! më omoară, mor ! 

Mor jalnic, sugrumată de crudu-mi născător | 
De ce în sinu-i Aulis adăpostit-a vase 

Cu rostie de-aramă, cu pupe-așa frumoase, 

Pe care Argienii spre Troia vor pleca ? 

De ce slăvitul zeus n'a vrut a mai sufla 
Pe-Eurip vint prielnic, el care părtinește 

Pe unul și pe altul grozav îl urgisește; 
Oprește'n loc pe unii, dă altor drum deschis, 
Primește "pn port pe unul, pe altul ?] ţine "'nchis. 
Fiinţă trecătoare, om osindit la moarte, 

A suferi ș'a plânge e jalnica ta parte, 

Elinilor adus- at, o fiică-a lui Tyndar, 

Restriștea cea mat mare, cel maï cumplit amar! 


Corul 
Te plâng, Iphighenio. Așa neprihănită 
Ş'atât de crud lovită ! 
Iphighenia 


O | mamă, o ceată de-oameni sosește acolea, 


Klytemnestra 


E fiul lut Peleus, pe care trebuia 
Să-l iei do soţ în Aulis, 


Iphighenia 


Deschideţi ușa "'ndată 
Sclavi, spre a më ascunde, 


Klytemnestra 


De ce să fugi speriala “ 


Iphighenia 


Roșesc să cat la dinsu. 


wWww.dacoromanica.ro 


764 IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Klytemnestra 
Și pentru ce-ai ruşi ? 
Iphighenia 
A mea căsatorie ce trist se mai slirși| 
Klytemnestra 


Nu ?mcape ’n a ta stare atâta rușinie. 
Rămâi : in alte vremuri la locu-i o sa fie; 
Păstreaz'o pentru-atuncia. 


SCENA IV 
Aceiași, Achileus 

Achileus 

O! Mamă de jalit, 
S&rmană fiică-a Ledei ! 
Klytemnestra 

Prea bine mat numit ! 

Achileus 


E mare larmă "u oaste. 


Klytemnestra 
Și ce-o pricinueşte ? 
Achileus 
Cupila ta. 


Klytemnestra 
Vai mie! A rěŭ imi prevestește 
Tot ce mi-a spus. 
Achileus 


Danaii voesc jertfirea ei. 


Klytemnestra 


Și nimeni nu-i înfruntă ? 


Achileus 


Ameninţat de ei 
Am fost chiar eŭ! 


Klytemnestra 
Tu însuţi ? 


Achileus 


rau să mě omoare 
Cu pietre. 


wWww.dacoromanica.ro 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 765 


Klytemnestra 


Ca victima să n'afle vr'o scapare! 


Achileus 
Da |! 
Kiytemnestra 
Și de cine oare ai fost ameninţat ? 
Achileus 
De toţi! 
Kiytemnestra 


Dar Myrmidonii ce-au zis ? 


Achileus 
S'aă ridicat 
Ei cei d'intăi in contra-mi. 
Klytemnestra 
Acum urgia vine! 
Achileus 


Strigau că-s mueratec ! 


Klytemnestra 
Și tu ce-ai zis străine ? 
Achileus 


Să cruţe pe aceea ce soțu-i mia numit. 


Klytemnestra 


Aşa! 
Achileus 


Pe-accea care mi s'a făgăduit. 


Klytemnestra 


Pe care o aduse din Argos al ei tată! 


Achileus 


Dar cuvintarea-mi fost-a de strigăte curmată. 


Klytemnestra 


Flagel cumplit mulţimea ! 
A chileus 
l Dar tot te-vi ocroti. 
Klytemnestra 
In contra tuturora vrei a-te război ? 


Achileus 


Nu vezi ostașii ăștia ? 


766 IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Klytemnestra 
De-ai izbindi cu bine 
In fapta-ţi bărbatească. 
Achileus 
Imcrede-te in mine! 
Klytemnestra 
No să-mi jerttească fiica ? 
Achileus 
Nu; cu'nvuirea mea 
Nici când nu vor jertfi-o. 
Klytemnestra 
Şi vor veni s'o ia ? 
Achileus 


In cap cu Odyseus veni-va mare ceală. 


Klytemnestra 


Ce! Neamul lui Sisyphos ? 


Achileus 
H chiar. 
Klytemnestra 
Trimis de armată. 
Ori din voinţa-i însăşi ? 
Achileus 


De-armată "'nsărcinat 
Dar cu a lui voe. 


Klytemnestra 
O crimă pe seamă i s'a dat, 
Urită 'nsărcinare. 
Achileus 


Dar eŭ mă voii opune. 


Klytemnestra 


Şi-o va tiri cu sila de nu se va supune ? 


Achileus 
O va tiri hainul de părul ei bălai. 


Klytemnestra 
Dar eŭ ce să fac oare? 
Achileus 


Din braţe să oo dai, 


www.dacoromanica.ro 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Klytemnestra 


De va ajunge-aceasta, ea nu va fi jerifită. 


Achileus 
La asta vom ajunge. 
Iphighenia 
O! Mamă mult iubită ! 
(Lui Achileus) 


Vorbesc și pentru tine—v&d că te-ai supărat 
Pe soţul tëŭ zadarnic. Nu trebui încercat 
Acea ce nu se poate. Nespusă bunătate 

Avu cu noi străinul ; să-i mulţumim plecate. 
Dar te gîndeşte încă, şi vezi să nu stirnești 
A oștilor mânie, Dr să ne foloseşti, 

Și să n'aduci acestui vreo nenorocire. 

Eu, cugetând maï hine, më las de'mpotrivire, 


Primesc să mor, dar moartea glorioasă mi-o voesce, 


Și orice mișelie din suflet mi-o gonesc. 

Dap seamă ce 'nţeleaptă e astă a mea urmare. 
Acum Elăda "'ntreagă, o ţară atât de mare, 
Asupră-mi are ochii ; tot stă 'n puterea mea : 
Prin mine pleacă flota și Troia va cădea, 
Prin mine-or fi silite popoarele străine 

Să cruţe de acuma femeile eline, 

Să nu le mai răpească, căci vor plăti amar 
Rușinea ce Elenei adus-a un barbar, 

Vezi rodul morţii mele: Elada-i mintuită, 

Și eŭ pe veci mă bucur de-o fală strălucită. 
Pân'intr'atât la viaţă nici trebue să Un 

Mai mult ca ţie însuți Eladei aparţin. 

Ce | Mil și mil de oameni, cu arme oţelite, 
Și alte mil cu visle s'avintă 'nsufleţite, 

Ca să răzbune-Elada, să lupte pentru ea, 

Să moară pentru dinsa, și numai viața mca, 
Viaţa unei fete, le-o fi împedicare ? 

De nu ajung acestea, iat'un cuvint mai tare: 
Războinicul de faţă să n'aibă a lupta 

Cu-o armie întreagă, cu viaţa-i a scăpa 

O viaţă de femee: mai bine morţii crunte 
Daţi sute de fecioare decât un om de frunte. 
Și dacă o zeiţă ceru să mă Jertfesc, 

Pot, biată muritoare, să mă împotrivesc ? 
Ar fi nelegiuire! Mor pentru a mea fară. 
Jertfiţi-mă şi Troia pe totdeauna piară. 
Mărit în multe veacuri va fi numele mei! 

Și iată-mi pruncii, fala, frumosu-mi hymenci. 
Elada 'n veci stăpină barbarilor să fie, 

Iar nu supusă ; dinșii, făcuţi sunt pe robie 
Și ea pe libertate ! 


767 


1683 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Corul 


Ai suflet generos 
Dar foarte nemilos 
Cu tine, vai, se poartă 
Ş'Artemis sa ta soartă. 


Achileus 


Copilă, dacă cerul ar fi îngăduit 

Ca să-mi devii soţie, ași fi fost norocit. 

Eşti demnă de Elada pe cât şi ea de tine. 
Vorbit-ai în chip nobil, cum ei i se cuvine, 

Ne mai voind cu zeii să lupţi făr” de folos. 

Aï înţeles ce este și hine și frumos. 

Mai vie mi-e dorinţa să te am de soţie 

De când văd a ta fire, a ta mărinimie. 
Gindește ` ajutoru-mi îţi este asigurat ; 

Voiŭ să te duc la vutră-mi. Rămân nemingiiat, 
O jur pe insăși Thetis, de te-oi vedea jertfită. 
Nu, voi să lupt cu oastea ! Vezi: moartea e cumplită. 


Iphighenia ` 
Vorbind cum am făcut-o, n'avuiă vrun gind ascuns. 
A lui Tyndar odraslă stirnit-a de-ajuns, 
Prin marea-i frumuseţă, omor și invrăjhire. 
Nu vreaŭ ca pentru mine să mergi azi la peire, 
Nici să omori pe nimeni. Eă fericită sunt 
De pot scăpa Elada ! 


Achileus 


O ! generos avint! 
Nu mai răspund nimica, pe voia ta să fie. 
Drept este c'al tăi suflet e plin de măreție. 
Dar vezi că mai pe urmă să n'aibi păreri de răii. 
la seama, deci, ce cuget să fac de dragul (ën: 
De-altarul Artemidei mi-oi apropia oștirea 
Spre-a 'mpedica de trebui, nu a 'nlesni jertfirea. 
Căci poate "i vrea tu însăţi s'asculți de al meii sfat 
Când vei vedea cuțitul de gitu-ţi apropiat. 
Nu vrea să pierzi o viață din lipsă de gindire. 
La templu cu-ai mei oameni aştept a ta sosire. 

(Ese) 


SCENA V 
Aceiașt, fără Achileus 


Iphighenia 


De ce te věd, o mamă, tăcută, lăcremând ? 


Klytemnestra 


Cuvinte de mihnire, cred că voii fi avenid! 


www.dacoromanica.ro 


IPIIGIIENIA ÎN AULIDA 769 


Iphighenia 


Nu, nu-mi slăbi tăria, și doru-mi ia-l aminte, 


Klytem nestra 


Te-oi asculta, vorbește, 


lphighenia 
Cernitele vestminte 
Să nu le pui pe tine, nici părul să nu-ţi tai, 
Klytemnestra 


Ce zici ? Când perd o fiică? 


Iphighenia 
Nu, nu mă per : scăpai | 
Ş'asupra-ţi a mea fală pe veci se va resfringe. 
Klytemnestra 


Ce zici, Iphighenio, nu mi-e iertat a plânge? 


Iphighenia 


Nu, căci a ta odraslă nu va avea mormint, 


Klytemnestra 


Cum, morţii naŭ morminte? Ce spui? 


Iphighenia 
Altarul sfint 
Al falnicei zeițe mormintu-mi o să fie. 
Klytemnestra 


Drept e, copilă: urma-voi precum iţi place ţie. 


Iphighenia 


Da, căci imi mintui ţara și fericită mor. 


Klytemnestra 


Surorilur ce-oi spune ? 


Iphighenia 
Să nu le pui nici lor 
Vestmintele de jale. 
Klytemnestra 
Nu vrei a le trimite 
Prietenoaxe vorbe? 
Iphighenia 


Să fie fericite. — 
Iar din acest Orestes să faceţi drept bărhat, 


wWww.dacoromanica.ro 


770 IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


Klytemnestra 


N’o să-l maï vezi; sărută-l, 


Iphighenia 


O! frate adorat! 
Mi-ai dat tot ajutorul ce ţi-a stat în putere. 


Klytemnestra ` 
Ce ași putea, copilo, spre a-ţi face o plăcere, 
Să făptuesc acasă ? 
Iphighenia 
Dușmană să nu fii 
Cu tata, al teii rege, 
X lytemnestra 
Asupra-l mari urgii 
Peirea-ţi va atrage, 
Iphighenia 
Dar fără să voiască 
Şi pentru al țării bine primi să mă jertfească, 
Klytemnestra 


A fost viclean, făţarnic, și neamu-și necinsti, 


; Iphighenia 
N’aştept să mă tirască cu sila de aci, 
Aŭ cine mă va duce? 

Klytemnestra 


Eu ; te urmez, 


Iphighenia 
Nu-i bine ; 
Nu, mamă, tu nu cugeți! 
Klytemnestra 


Taci, nu mt las de tine. 


Iphighenia 


Rămâi, mě crede, mamă; e mai folositor 
Pentru-amindouă. Aide, mě ducă-un servitor 
La templul Atemidei, ce-așteaptă a mea jertfire. 


Klytemnestra 


Pleci, fiico? 


Iphighenia 


Pe vecie! 


wWww.dacoromanica.ro 


IPIIGHENIA ÎN AULIDA 774 


Klytemnestra 
Mě lași în părăsire ? 
Iphighenia, 
Așa-i! și Gr s'o meriţi | 
Klytemnestra 
Stai! nu te du, nu voi! 
Iphighenia 
Să-ţi inceteze plânsul ! 
(Către femeile din cor) 
Fecioare blânde, voi 
Slăviţi a mea jertfire și pe-a lui Zeus fiică 
Printr'un pean în cinstea-i | Cuvint a răi nu zică 
Din Argieni nici unul 1) Panere pregătiţi ; 
Să ardă orzul sacru; cu flacăra grăbiţi | 
Măritul mei părinte spre templu să apuce. 
Eladei mintuire, izbindă von aduce. 
Duceţi-mă de-acuma, prin mine vor peri 
Phryghienii, lionul | Aduceţi-mi aci 
Cununile | Le puneţi pe părul mei. Drept fală 
Le va primi. Aduceţi și apa cea lustrală. 
Jucaţi pe lingă templu, pe lingă-altar jucaţi. 
Pe a lui Zeus fiică, pe-Artemis o serbaţi. - 
Să fiù, de-i scris, victimă, și, ca să se 'mplinească 
Amarnicul oracol, ăst corp să se jertfească. 
O! prea cinstită mamă | acuma ochii mei 
Mai lăcr&mează ` acolo nu vor mai plânge ei) 
Cântaţi, cântaţi cu mine pe Artemis, o fecioare, 
Pe Artemis, ce drept Kalbis își are a ei altare, 
In sinurile strimte în care pân'acum 
Oprii atâtea oaste pe al Troadei drum. 
Pămînt natal, ol Argos! Mikena prea iubită | 
Corul , 
Cetatea lui Perseus 2), cea de Ciclopi zidită, 
Ce ajutor să-ţi dea? 
Iphighenia 
A ţării mîntuire a fost menirea mea. 
Nu-mi pare r&i de moarte-mi. 
Corul 
' Căci mergi la nemurire ! 
Iphighenia 
Vaï!l vaï! făclie-a zilei, divină strălucire, 
M'aşteaptă altă viață, m'așteaptă alt destin. 
Lumină, pe vecie la tine mă închin | 


(Pleacă, Klytemnestra se retrage în cort). 


1) Iphighenia cere să se facă o tăcere religioasă, par'că ar D început deja sacrificiul, 
2) Mikena. 


772 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


SCENA VI 


Corul (singur) 
Priviţi, priviţi-o bine, ea să prăpădească 
Pe Troia, pe barbar. 
Cununi și apă sfintă se duce să primească 
Să verse al săi sânge pe un temut altar, 
Și gitul să-şi supună 
Vrăjmașului cuţit. 
Danaii toţi în juru-ţi nerăbdători s'adună 
Cu libaţiuni așteaptă părintele-ţi iubit. 
Noi să rugăm pe-Artemis, a zeilor regină 
A nu ne fi haină. 
Mărito ! proslăvito ! cum tu te bucurași 
Cu sânge de fecioară, astfel și tu să lași 
Să plece-a noastră-armată. 
Spre ţara phryghiană, spre Troia blestemată. 
Şi fă ca Agamemnon să poată împodobi 
Cu ramura de finic oștirile viteze, 
Să-și poată dobindi 
Lui însuși un renume ce veșnic să vieze. 


SCENA VII 


Trimisul, apot Klytemnestra 
Trimisul 


Sosește, Tyndurido, sosește mai curind, 
Și ascultă ce-ţi voi spune. 


Klytemnestra (eşind din cort) 


Venit-am tremurând 
La glasul tëŭ, de teamă că el o să-mi vestească 
Vre-o restriște nouă. 


Trimisul 


Nu, o să-ți povestească, 
Din contra, o minune, știri bune ce privesc 
Pe-a ta copilă. 


Klytemnestra 


Spune, acum eŭ te grăbesc. 


Trimisul 


Not trece cu vederea o singură intimplare. 
Pe toate ţi le-oi spune, la rindu-i fiecare, 

Și cred că de-amintirea-mi nu voi fi înșelat. 
Sosirăm la tăpşanul de flori imbălsămat, 

La sfinta dumbrăvioară, ducând pe a ta fată, 
Oștirea Archeiană era și adunată. 

Cu toţii pe victimă o "'nconjură curînd. 


www.dacoromanica.ro 


IPHIGHENIA ÎN AULIDA 


O vede Agamemnon spre-altar înaintând. 
Grăbindu-se spre moarte ; durerea îl pătrunde, 
Intoarce capul, faţa cu mantia "et ascunde. 
Ea însă, stând aproape de el, astfel vorbi: 
al iată-mă, părinte; cu drag mă voiă jertfi 
Spre a cetăţii mele, spre-a ţării fericire. 

De vreme ce zeița vru printr'o prorocire 

Să ceară al mei sânge, mă duceţi la altar. 
Eŭ vă doresc din suflet să fiţi scutiţi de-amar, 
S'aveţi izbindă mare și 'ntoarcere cu bine. 
Dar mâna nimănuia să n'o simţesc pe mine. 
Eŭ singură, 'n tăcere şi făr' să mă 'ngrozesc, 
Imi vo întinde gituls. A zis, și toţi slăvesc 
Virtutea ei nespusă, a ei mărinimie. 

Stând în mijloc, Talthybios, cum e-a lui datorie, 
Tăcere evlavioasă impune tuturor. 

Din teacă scoate Kalhas un paloș lucitor 

Și "n coșul cu orz sacru grăbeşte să-l depună. 
Pe a fecioarei frunte așează o cunună. 

Iar fiul lui Peleus, panerul apucând, 

Aruncă apă sfintă pe-altar, așa strigând: 
"Tu, ce vinezi în codri făptura fioroasă, 

Tu care mâni prin noapte o sferă luminoasă, 
Primește jertfa asta, dar ce Hat consacrat 
Și oastea și Agamemnon. E sângele curat 

Al unei dulci fecioare. Dă cale fericită 
Danailor și Troia să fie nimicită. 

Atrizii și oștenii ţin ochii la pămînt. 

Şi capetele 'și pleacă. Atunci prorocul sfint 
Se roagă, apucă pala și cearcă unde poate 
Mai sigur să lovească. In sufletu-mi străbate 


Cea mai cumplită groază ; plec fruntea 'nmărmurit 


Dar, o! minunăţie! Aud toţi deslușit 

A preotului lovire : însă în pămint pătrunde 
Fecioara într'o clipă și nu se știe unde! 
Prorocul Kalhas strigă și strigătului săii 


R&spunde-oștirea 'ntreagă, căci doar numai un zei 


Destoinic e să facă minunea ce-o văzurăm, 
Ce intrece-orice credință și nici oo pricepurăm. 
Ci, iat”, o căprioară jos, palpitând, zăcea. 
Pe-altarul Artemidei vii sângele-i curgea ; 
Era de o statură, de-o frumuseţe mare. 
Iar Kalhas zise vesel: „Căpetenil de care 
Ascultă-atâta oaste, oșteni cu braț vinjos, 
Priviţi, priviţi victima ce Artemis neindoios 
Jertfitu-s'a ei însăși: o blândă căprioară. 
Pe ea a preferit-o, ca sânge de fecioară 

Să nu-i păteze templul. De darul ce-l primi 
Zeița-ï mulţumită şi ne va hărăzi. 

Călătorie bună ș'a Troei nimicire. 


wWww.dacoromanica.ro 


773 


774 IPHIGIIENIA ÎN AULIDA 


Acum tot marinarul, cu vie 'nsufleţire, 

Pe vislă pue mâna, căci trebui să pornim 
Din sinul Aulidei, pe mare să plutime. 

Şi când văzu victima de flacări mistuită 

El zeilor cerut-a izbindă strălucită 

Şi "'ntoarcere ferice. De rege-am fost trimis 
Să-ţi povestesc acestea. „Tu so vestești, a zis, 
Că soarta fiicei noastre e neasem&nată, 

Că ’n veci de toată-Elada ea fi-va lăudată:. 
Eŭ care-am stat de faţă și toate le-am privit 
Ţi-o spun: a la copilă în ceruri s'a suit. 
Repune-ţi dar durerea și orice 'nverșunare. 
A zeilor voinţă pe neașteptate-apare. 

Cel ce-i iubit de dinșii din toate e scăpat. 
Muri azi a ta fiică şi azi a înviat | 


Corul 
Ce-adincă mulțumire 
Făcutu-mi-a trimisul cu astă povestire. 
Regină, el a spus 
Că fiica ta e vie, stă printre cei de sus. 


i Klytemnestra 
Ce zeii, Iphighenio, mi te-a răpit? Cum oare 
Te-oi mai numi de-acuma ? Cu vorbe-amăgitoare 
Nu vor ei să m'adoarmă, ca doar m'ar alina 
Şi ași putea uitării să daŭ perderea ta ? 


Corul 


Sosește Agamemnon ; el lămuriri să-ţi dee, 


SCENA VIU 
Aceiaşi, Agamemnon 


Agamemnon 


Ursita fiicei noastre ne bucure, femee. 
Drept este : loc de cinste în cer i se dădu. 
Ia-ţi dar copilul ăsta și la cămin te du; 
Căci flota stă să plece. Războiul mă va ţine 
Departe multă vreme. Te las ; rămâi cu bine. 
(Se depărtează). 
Corul 

S'ajungi neturburat 
O ! fiă al lui Atreus, la falnica cetate ; 

Te "'ntoarce lăudat, 

Cu prăzi îmbelșugate. 


SFÎRŞIT. 
23 Mat 1900. 


En. Tir. ASLAN. 


e—a) Zeg 


TREI OASPEŢI 


E 


Eu nu sunt vrednic de simpatia și com- 
pătimirea nim&nul,—dar scriu spre a deș- 
tepta pentru alțis simpatia şi compătimirea, 


neliniștit la atâtea planuri, pe care închipuirea le visează, dar viaţa nu te 
lasă să le desăvirșești; pe nesimţite me furară amintirile trecutului și gin- 
durile "mt tresăreai, turburându'mi ochii, chinuindu-me: me gîndeam la tata, 
lu vremea când toate se petreceai în vis, când graiul și lumina ochilor lui înţe- 
lepţi eraii pentru mine lumea întreagă... 

Și cum priveam în departare, căutând să'mi deslușesc firul amintirilor, 
un băeţel ren îmbrăcat, cu picioarele goale și în cap cu o pălărioară ponosita, 
intră în ogradă și s'apropie de mine, întinzendu'mi mâna să’l miluesc. 

N'am nimic, băete, murmuraii ei și căutaiŭ să'mi întorc privirea în altă 
parte, supărat că 'mi-a alungat amintirile, de care totuşi "mi era groază sa m'a- 
propiiù mult. 

Dar el veni iarăși în față'mi, privindu-me cu amărăciune: 

— N'ai nici un gologan ? 

— Nu! 

— Se poate!? 

— Dar ce, nu'ți vine să crezi? 

— Frate, nu te supera !... 

— Atunci, dă'mi pace. 

Şi băiatul me privi lung, mîhnit; dădu să plece, însă se întoarse, ca și 
cum l-ar fi învins o puternică simpatie ce’l lega de mine. Apoi șopti ca pentru el: 

— Niare nimic |... Şi o bucăţică de pâne e grei să capeţi!... 

ll rugaiiu să s'apropie şi, ferindu-mă de a-l privi drept în faţa, îl intrebaii : 

— Cine ești? ` 

—!? 

— De unde vii? 

EI, în loc să'mi respundă, se lipi de pieptu'mi și "mi strinse mâinele sus- 
pinând; tocmai târzii, printre lacrimi, îmi zise: 

— Uită-te în ochii mei!... 


bosit, stăteam pe un scaun în ograda. Amurgul me făcea să me gîndesc 
G 
d 





716 TREI OASPEŢI 


Eram așa de emoţionat în cât m'am temut să'i spun că am mai vezut 
cândva, nu D minte unde, nişte ochi tot așa de suferinzi, dar căutând äist täi- 
nuiască suferinţa... Mi-era că mă înșcl! 

Atunci băiatul izbucni în hohote de plâns şi me îmbrăţișă, ascunzendu'și 
la sinu'mi capul : 

Sunt copilăria ta ! 


+ D 


Veneam amărit acasă. Iar nu'mi putusem izbindi planurile şi me gin- 
deam la vorba fatalistă : Nu şi-a pierdut nimeni norocul ca să-l găsesc eŭ! 

Deodată se făcu că sunt în orăşelul mei natal. Când să intru pe poartă, 
un tiner më opri, cerându'mi să'i daŭ voe să vină în casă spre a'mi spune 
ceva. Eram atât de necăjit în cât ştiam că nu voii avea răbdarea s'ascult și tîn- 
guirile altuia : 

— Më vei fi semuind cu cineva?! 

— Nu, domnule... pe dumneavoastră vé caut! 

— Nu poţi să'mi spui aici? 

— Atunci mă duc!... 

Il priviiă curios: un tiner uscăţiv, sărăcăcios, cu o rară expresie de ti- 
miditate în ochii simpatici. Mi sa părut că am mai întîlnit cândva asemenea 
priviri, dar m'am temut că me înșel şi i-am facut semn să mă urmeze. 

Intrând în casă, el remase în prag, privindu-mă din noii drept în mijlo- 
cul frunţii. Nu më mai simţeam stăpin pe mine și nici nu puteam să-l întreb ce 
voește : privirea lui mă turbura și më chinuia cum numai unele femei aŭ pute- 
rea aceasta demonică asupra iubiţilor lor. 

— Ai fost şi dumneata ca mine odată,—şopti el, plecându-și ochii și du- 
cendu'şi mâna dreaptă la frunte ca să și-o apese. 

In neștire îl întrebaiŭ : 

— Ţi-e rău? 

— Nu, însă emoţiile prea puternice îmi pricinuesc dureri în crcer, de 
care më îngrozesc, — dar trec lesne... adăogă el, indreptându-și spre mine faţa 
înveselită. Voiam sä te întreb... 

— Nu sunt eŭ în virsta aceea ca să dau și altora sfaturi; de le-ași găsi 
pentru mine, ași fi prea mulţumit. 

— Iubesc, domnule... , 

— Avuşi dreptate : am fost și eŭ ca dumneata odata ! Vorba e: dinsa te 
iubeşte ? 

— Părinţii ei îmi stau în cale: me urasc. 

Ași vrea să fug cu ea departe, să muncesc pentru amindoi, să sufer 
oricât, — numai să fiu cu ea. Cinstea și munca mă vor susține în lupta viet). 
Ah, când gîndesc ca vom fi împreuna, simt în mine curajul de a înfrunta să- 
răcia şi hula, me cuprinde vraja unei fericirı, pe care eŭ, orfanul nenorocit, 
wi-am  închipuit-o în visurile dragi de viitor!... 


www.dacoromanica.ro 


TREI OASPEŢI 777 


Când aï şti cât de cuminte e ea, cât de hotarită e să împartă cu mine 
greutăţile vieţii ! 

Më uitam la el fascinat și în gindu'mi șopteam: 

Iubire !... Tu singură știi să dai avînt cugetului şi să înlăcărezi sufle- 
tele noastre ! 

Stăteam uimit. El s'apropie și, privindu-mă în ochi, me întrebă : 

— Nu më recunoști ? 

Privirea lui îmi aminti de cealaltă asemenea ei şi, zdrobit, căzuii pe 
scaun... "Mi apăsaiu fruntea cu mâna, rezimându-mă într'un cot pe masă. 

— Sunt tinereţea ta,—zise glasul straniu al tinărului, dar, până să'mi 
ridic ochii spre el, fugi. 


Treceam printr”o piaţă. 

O sumedenie de oameni s'adunase în jurul unui individ, care căzuse jos, 
ars în coș de tăria alcoolului. M'am amestecat și eŭ în mulțimea curioasă, m'am 
uitat puţin și am plecat, plângând de mila nenorocitului beţiv. Aruncânduwmi 
privirea înapoi, mi se păru că un bătrân, cu përul lung, alb, vine la câţiva pași 
in urmă-mi... Şi eran așa de ciudaţi ochii lui! | 

Ca să me încredinţez, mé opresc în stradă, chip că aştept tramwaiul. Bé- 
trânul stătu pe loc, mă privi ca şi cum nici nu sar fi gindit la mine și apucă pe 
trotuarul din stinga spre simigeria din colţ. Am vezut bine că scoate cinci bani 
din buzunar, “i-a trîntit pe masa negustorului, dar n'a luat nimic... 

Și ochii nu și'i mai lua de la mine! 

Apuc spre casă. Temetor, întorc capul: ca o umbră, liniștit, simţindu'i re- 
uflarea domoală, bătrânul mergea la spatele mele; picioarele par'că nici matin- 
geaŭ pămintul,—nu le auzeam sgomotul; doar răsuflarea i se făcea tot mai 
grea, ca horcăitul slab al unui bolnav pe moarte. 

.. Fuiu şi eu curios odată în viața mea: mă hotăriiu să merg înainte, să 
nu zic nimic,—să ved ce va face bătrânul?! 

Când ajunseiu acasă, nici n'apucaiu să închid portiţa şi el îmi zise blând: 

— Las'o! 

Intraiu în odaia mea și vrun să trag zăvorul, numai așa de o încercare ; 
dar el, presimţind ce am să fac, îmi zise, rizând : 

— Uşa să n'o încui! 

Me trintiiu pe pat, făcend pe superatul, hotărit să nu scot nici o vorbă, — 
nici ca întrebare, nici ca respuns, — și să-l las pe betrânul mei oaspete să facă 
tot ce va pofti. El trase un scaun lingă pat și, așezându-se blajin ca un doctor 
la căpetâiul unui bolnav iubit, mè pipăi, mă desmierdă pe frunte, zicându'mi cu 
o nespusă duioșie, pe care nu o puteam desluși dacă pornește din glasul lui age- 
zat, moale, sau din ochii fermecători, tineri, contrastând cu b&trâneţea lui: 

— Să nu'mi ascunzi nimic !... 

Vorba aceasta me superă de-a binele și în gind îmi ziceam : 


www.dacoromanica.ro 


718 TREI OASPEȚI 


— O să aștepți cam mult moșnege, până "ţi voii spune tainele; mo să 
fie chiar atât de uşor pe cât îţi închipuești tu! 

EI însă zîmbi cu blândeţe și dădu din cap ironic: 

— Eü îţi știu toate tainele. 

Imi mușcaiii buzele, furios că pentru a doua oară ghicea aceea ce voiam 
s'ascund de el. 

— Eù sunt rătăcitor,—un biet suflet rătăcitor,—începu bâtrânul. Nam 
pe nimeni, n'am nimic, dar am ceva care më doboară : durerea nemeritată ! 

Odată am voit să iubesc... o, nu ride,—nu e mult de atunci, nu te uita 
că am albit! Am iubit, cred că în adevăr am iubit; dar iubirea a sburat. Am 
iubit o femee, care trebuia să fie singura să se bucure de viaţa mea, însă n'a 
fost aşa; am iubit partea cea mare a omenirii, acea săracă, obijduită ai incul- 
tă,—cu credinţa că vor fi singurii oameni care vor avea dreptul să se bucure de 
viața mea; însă lucrurile s'au schimbat și ne-am despărţit... Nici acum nu stin 
bine de e ură, deşi ei aŭ perdut orice putere asupră'mi, — iar eŭ 'mi-am luat 
dreptul de A cerceta de aproape și a goni orice vis de fericire viitoare lumească... 

Vorbele acestea m'ameţeau, trezeau în inima'mi zdrobită nu ştii ce 
ecouri îndepărtate, pe care le credeam perdute pentru totdeauna; îl priveam, 
fără să'mi daŭ seama, drept în ochi. Desnădăjduit, îl zguduiiui de umen: 

— Ce vrei? 

Betrânul, dupe ce rise în voe de pornirea mea, îmi. vorbi serios despre 
liniştea sufletească trebuitoare și multumirea ce mi datoresc mie însu'mi, cău- 
tând a-mi dovedi că num înțelegerea între el și mine ar putea să-mi folosească. 

Eù nici nu-l mai ascultam și më gindeam că"! tot una pentru mine: ori îi 
voii spune, ori nu,—și'mni aduseii aminte de tinerul uscaţiv: 

— Ce zici, bâtrânule, de un tiner, care iubeşte pe o fată, destul de fru- 
moasă ca să'l scoată din minţi și destul de deşteaptă ca sa priceapă că nimicu- 
rile vieţii trebuesc încălcate, iar menirea omului e a trai spre a atinge idealul ?... 

Betrânul me privi nedumerit, jumetate milos, jumetate butjocoritor. 

— Dar despre beţivul acela, căzut în mijlocul pieţei, ce zici tu? 

Betrânul "et apropie fața de a mea, privindu-me staruitor în ochi: 

— Eŭ am venit aici ca să me priveşti în faţă și să ne judecăm unul pe altul. 

— Acum 'mi-a venit mie rindul sa'mi bat joc de tine, dragul mei... și 
risul îmi curmă vorbele. 

— Nu vrei? 

— Nu... Chiar de-ar fi aceasta cea din urma clipă, în care ași recâștiga 
tot ce am pierdut! 

Atunci betrânul mă sărută, oftând: 

— Sunt sufletul tëù! 


Când m'am trezit din vis, plângeam. 
1901, Bucureşti. LD MANOLACHE. 


ANXIETAS 


Mai sus de-al existenţei selbatic carnaval, 
Rësare pe-o colină : fascinatoare villă, 

In parcul plin de-arome, tresare o copila, 
Zărind un mag ecvestru, în adincimi d'opal. 


N'a resunat pe-alee galopul vr'unui cal, 

Și n'a purtat nici boarea: un vers dintro idila, 
Numai un dog păstrează în ochi intensă milu, 
In așteptări zadarnici, subt un destin brutal. 


Romantica dryadă, subt săgetări de stele, 
Intr'un hamac, veghiază în chioșcul de zorele, 
Marmoreane forme d'extatic androgin 


Remân neagitate derotică poemă, 
Şi astrele i-asvirle nuanţe de carmin, 
Pe gînduri sfişiate, în liniștea supremă. 


ALEXANDRU OBEDENARU, 


C. I. ST ĂNCESCU, pictor 





D. Bolintinianu 
Portret cu condeiul, făcut în 1871, când poetul era în Spitalul Pantelimon 


CRONICA 


LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ 





Bolintineanu. — Intre cei patru poeţi fruntaşi aï noștri e grei să hotărăști locul ce, în 
Istoria literaturii române, va ţinea Dimitrie Bolintineanu. El n'are armonioasa amplitudine a lui 
Alecsandri, nici adincimea lirică a lui Alexandrescu, nici strălucirea limbei lui Eminescu, dar a 
fost, prin inimă, poet mai mult decât aceștia. Cel mai duios dintre toți, cel mai sincer în expre- 
siunea cmoţiunilor sale, se poate zice că el c cel dintăi prin dulceaţa graiului poetic, iar cel de-al 
doilea prin înriurirea sa culturală asupra generaţici dintre 1850 şi 1880. Altfel literat mediocru, 
inlocuind cu retorică sclipitoare sărăcia de idei, ascunzendu-și inspiraţia scurtă subt declamaţiuni 
răsunătoare in gol, precum face omul cu respiraţia scurtă gesticulând. Nici un scriitor român in- 
semnat până astăzi nu s'a chinuit în cercul unui vocabular mai mărginit decât al lui Bolintineanu. 
De aci, intrebuinţarea acelorași imagini, acelorași comparaţiuni, acelorași termeni — de pildă, ca 
floare, dulce... care nu lipsesc de nicăirea — intrebuinţarea unor diminutive reci, a barbarisme- 
lor, a solecismelor, sucirea cuvintelor spre a le potrivi după ritm și rimă, în sfirșit acea istorie vor- 
hăreaţă de care și Alecsandri a pătimit până la Pasteluri. lată, bunioară, o strofă din prea mult 
lăudata O fata tînără pe patul morţii: 


Un crin se usucă şi "n lături sabate 
Când ziua e rece şi cerul în nori, 

Când soavele-l arde, când vintul îl bate, 
Când grindina cade torente pe foi... 


Toate puterile elementare ale naturii pornite spre a culca la pămint un biet crin plăpind.. 
Şi iată o strofă din O seară la Lido, de Alecsandri ` 


Caci te iubesc Elena cu-o tainică uimire, 
Cu focul tinereţii, cu dor nemarginit, 

Cu lacrimi şi credință, cu dulce fericire, 
Cu tot ce este *n mine putere de iubit... 


Acesta e stilul caracteristic al incepetorilur și al decadenţilor. In literatura ziaristică, el 
e un fel de ptyalism, efect al unui soi de intoxicațiune mercurială — căci Mercuriul e demonul 
gazetărie) ... Scriitorii artiști, ca și pictorii clasici, nu pun, chiar glumind, o vorbă saŭ o coloare 
fără să fie cerută, fără să zugrăvească o nuanţă și numai atâta cât e de nevoie preciziunii și relie- 
tului. Așișderea şi abuzul de cugetări sentenţioase încă e o slăbiciune, mai ales când ele sunt uşu- 
ratice ca la Bolintineanu. Chiar cele mai frumoase, precum : 


Omul e un vierme ce ?n ţărin'apare 
Un minut vederii şi, lucind, dispare... 


784 CRONICA 


sunt banalitaţi poetizate. La Romani, tocmai atare abuz distoncază in melodioasele versuri ale lui 
Ovidiii și în scrierile filozofului-poet Lucius Seneca, elocuenţa căruia foarte nemerit a caracterizat-o 
Caligula zicendu-i : nisip fara var... Dar unde e norocul s’avem și noi un Ovidii și un Lucius 
Seneca | 

Cam »nisip fără var« e toată literatura lui Bolintineanu. De ţi-ai inchipui-o părăsită de 
calda suflare a patriotismului și de anacreontica gingășie a câtorva lirice, ea nu Sar osehi peste 
măsură de-a lui Grandea — cel mai credincios și maï talentat cirac al poetului Reveriilor. 

Bolintineanu e, ca scriitor, o individualitate proteică : peste tot îl aflăm răsunând ca un 
ecoŭ al școalei romantice franceze. Orientalist, în Florile Bosforului, după Victor Hugo, plângă- 
tor vaporos, in Reverii, dupe Laniartine, satiric, in Eumenidele, Nemesis ..., după Barthélemy. 
Lord Byron încă "La influenţat, cu Child-Havold și Poveştile sale romanţioase, în Conrad, An- 
drett, Sorin, acesta cănit cu ceva scepticism de la Faust al lui Goethe. Pretutindeni însă rămâne 
în urma inspiratorilor săi. Florile Bosforului, afară de câteva nume proprii, ca Esmè, Leili, Meh- 
vube, și de unele comune, prea multe, ca biulbiul, iuşmuc, feregia, kiahiul, dalgă, geanfez, ha- 
nima, halaica, namaz, lial, ai, legiver.. . care numai ingreuează înţelesul, sunt lungi suspine amo- 
roase putându-se auzi și în Veneţia prin lagune, sai pe lacurile Irlandei... Cu toate acestea, și 
imaginaţia venindu-ne întru ajutor, sunetul cuvintelor acelora bizare se tranformă, par'că, în co- 
loare și miros de harem: vraja halucinaţiunii verhale a lucrat — ceeace de loc nu-i de nesocotit la 
poet, — sufletul insă particular al lumii orientale nu se simte; el trebue ghicit iarăși prin magia 
fantaziei noastre. Unde e, de pildă, un Ali Tepeleni din les Orientales ale lui Hugo? Indrăgostiţii 
din Florile Bosforului — foarte frumoase, altmintrelea, ca niște pirozele poetice fabricate și scin- 
teind, in versuri melodioase, la lumina unei limbi de porumbei gungunitori — nu gîndesc, nu vor- 
besc, nu trăiesc altfel decât cel din Basme cu eroi pripășiți în lumea românească. Domnul de 
Roua — care e cel maï ideal poetic dintre toate — ar putea prea bine a se topi de soare Intro 
grădină de pe Bogaz bogassi — adică Bosfor... 

Opera mal personală a lui Bolintineanu sunt Legendele istorice, cu teme epice culese de 
prin cronicari, in deosebi de la Neculcea, sati născocite de poet. Aŭ o valoare didactică naţională, 
însă fără a'și pierde nimic din fermecul poetic, de oarece, la dinsul, cultul patriei întrece toate 
celealte izvoare de inspiraţie. Din ele am învăţat să ne iubim trecutul într'o vreme când, pentru 
popor, singurii istorici erati incă numai poeţii. Cusurul Legendelor este iarăși reflexiunea senten- 
ţioasă și declamativă. Baladele acestea cu tip german și anglo-saxon amintesc pe ale lui Uhland, 
însă n'a zborul înnalt al puternicului hard suab, nici limba lui cristalină, nici, maj ales. măestria 
lui technică. Și ca Uhland a vrut Bolintineanu să fie și poet dramatic, dar, ca Uhland, ba chiar ne- 
spus mai puţin decât acesta, el a produs numai „balade dramatizateu cu vagi spectre teatrale. Cât 
pentru încertările sale epopeice, cum e Traianida, ele sunt nişte lepadătuvi poetice, o proză na- 
rativă sugrumată întrun metru obositor până la enervare. 

Altfel, versul lui Bolintineanu e ușor, fluid elegant, uneori — mai rar însă decât la 
Alecsandri — cacofonic ; prea deseori, pocit de barharisme, de solecisme — ca la nimeni altul — 
și de cuvinte făurite de poet cu nedibăcie, sat presupuse cu un accent nefiresc. In sfîrșit, dintre 
toţi poeţii noștri, el singur a văzut urițenia versului bizantin de șeaisprezece silabe și nu l-a În- 
trebuinţat niciodată : caracteristică pe care nu-mi aduc aminte să o fi relevat criticii săi. Ce e drept, 
nici nu-i cunosc pe toţi, de ori fi mulți. 

Proza lui Bolinlineanu — din cele două romanţuri Elena şi Munoil mai cu osebire — e, 
ca să-i zic aşa, leșinată. Nici o energie n'o însullețește, ca straturi de flori artificiale. El nu era 
meșter zugrav, ci cântăreţ, și de aceea femeile sunt la el păpuși extatice de ceară, bărbaţii de 
lemn bot, iar siturile fără contururi și fără loc hotărit în spaţii. 

Bolintineanu era Armân, din Macedonia, născut în ţară din mamă bucureşteancă, la Bo- 
lintinu-din- Vale. Tatălui se, pe nume Cosmad, ii zicea Iane Grecu, și, pe cât se pare, n'a fost 
tocmai poamă, de oarece și-a părăsit casa pierzându-se de timpurii în lume. Carte școlărească 
n’a prea înveţat destulă tinărul Dimitrie, dar imprejurarea aceasta nu l-a împiedecat sajungă un 


wWww.dacoromanica.ro 


CRONICA 785 


fermecător poet, cum nică pe scoțianul Burns de pildă. Puţinătatea cărţii numai atunci i-a păgu- 
hit, când el s'a încumetat la unele lucrări cerând nu numai temperament literar, ci și erudiţiune 
clasică. Epoca în care el trăi și păcatul nostru românesc de a ne crede genii universale sunt de 
vină că Bolintineanu și-a risipit, ca și Eliade, talentul in focuri de artificii. Apoi, și politica La 
supt vlaga. De la 1866 încolo” Bolintineanu se invirti ca un cal orb la aria Sărăciei — numai cu 
pleavă hrănindu-se... Cu toate acestea, el a știut să rămână pururea un »sullet frumos« — cum 
ziceai Schiller și Goethe — deşi fost-a supus, pe rind, la cele mai grele dintre incercari: a repezii 
înavuţiri și a nesfirșitei lipse... 

L-am cunoscut personal. Pe la 1869, aflând că, încă de prin 1868, publicasem vre-o câte- 
va copilărești »preludii« în Albina Pindului, la care şi el scria, mia chemat la dinsul acasă. Lă- 
cuia, mi se pare, în coloarea de Galben, la r&posatul Zanne — inginer, archeolog și literat — cel 
mai de aproape al sëŭ prieten — şi trăia dintr'o pensioară pe care se hăteaii creditorii și alte guri. 
Par'că-l věd. Capul săii, fără barbă, cu părul lăsat pe ceafă, și caracteristic de Armân — așa de 
nuanțat prin acel oarecare amestec de trăsuri polietnice, ale tipului roman sud-haleanic — sta re- 
zemat de spatele unui Jet adinc. Se ințelegea că-i tare obosit după faţa lui palidă și ochii stinşi. 
Fruntea lui înnaltă se încreţea de îndurerate ginduri, ca luciul unui lac albastru, pierdut într'un 
luminiș de codru şi din carele sglubiile zine se evaporase de mult... 

Poetul era îmbrăcat cu un gheroc lung, negru și vechii. M'a poftit să șed dinaintea lui, 
și, după câteva măgulitoare complimente pe care nu le meritam, a început să-mi dea sfaturi pă- 
rintești pentru viitor. Să inv&ţ carte multă, să citesc cu luare-aminte numai scriitori mari — pe 
cât s'ar putca în original — și să mă feresc de molima imitaţiei... De pildă, Țepeş- Voda şi sofia 
sa, un fel de „baladă istorică« scrisă în genul lui și, de curind pe atuncea, tipărită în Albina Pin- 
duluă, nu se potrivea cu Umbra lui Mihaiii la Severin și cu Lacrimile... Voi, tinerii, căutați 
să fiţi cineva al vostru, nu al nostru. La ce să vă tocmiţi »kizlar« în haremurile altora...! De po- 
litică să fug şi să-mi păstrez cinstea obrazului: seu toate că« — adăogă el cutremurându-se ca de 
un fior — »cu toate că cinstea iacă unde te poate aduce...«. Și cu mâna stingă sucindu-și mâneca 
dreaptă, îmi arătă cotul gherocului tocit până la căptușeală. 

Nefericitul bard făcea, nevrind, aluzie la groaznica ispită prin care trecuse, la 1864, când 
el, fiind ministru al cultelor, se secularizară mănăstirile. Episodul e cunoscut. R&posatul colonel $., ... 
un bătrân sfătos și om foarte respectabil, prieten vechii și ceva rubedenie cu Bolintineanu, mi-l 
povestea, prin 1883 sai 1889 — dacă nu mă Insel, — intr'o vară, la Câmpulung — în chipul ur- 
mător ` a Mé pomenesc, Intro zi, că vine un egumen la mine și-mi zice: Dumneata ești lingă inima 
„lui Bolintineanu și poţi, când îi vrea, să ne vii prin el în ajutor. Avem nevoe, spre a regula niște 
„socoteli cu Patriarchia, să căutăm unele hârtii, pe care nu le găsin în București chiar acuma. 
„Dacă s'ar amâna promulgarea legii măcar două trei zile, dăm peste ele negreșit. Iți făgăduim, pen- 
ntru osteneală, dumitale zece mii de galbeni, iar ministrului îi facem un dar de treizeci de mii 
„de galbeni...u. „Eă — urmă colonelul — fără să-mi trăsnească prin minte politica pore-de-câne- 
nluï de grec și zăpăcit de așa sumă, primii să-mi încerc trecerca, și ural la minister. Bolinti- 
nneanu înțelese îndată ce căuta egumenii şi, ridicându-se în picioare de-odată, par'că înnălţându-se 
npână'n tavan, se năpusti asupra-ni fierhând în clocot de mânie și mă luă la goană cu ocări: » Toc- 
„mai tu, în casa căruia intru ca în altar, să mă prepui vrednic de o infamie?..u« Am pierit din 
nochii lui cu capul gol. Ajungând acasă, am pus slugile să dea afară în brânci pe caiafa de călu- 
»găr. Jar Bolintineanu, când l-am întilnit mai tărzii — că pe la noi nu mai călca — s'a uitat la 
»mine posomorit și cu ochii lăcr&mânde. 

Și pe Românul acesta — mare patriot, mare poet între cei mai mari — îl lăsară neamu- 
rile și stăpinirea să moară, ca un milog, la spitalul Pantelimon, acum doăzeci și not de ani îm- 
pliniți. A murit în August — în luna cea maï senină — dar ziua ingropăciunii lui fără nicio pompă 
era — ţin minte — ploioasă, rece ca una de toamnă: icoana vieţii acestui — prin câteva potriviri 
ale soartei — Camoâns român. 

Astfel România, printr'o metoadă pedagogică foarte intuitiva, îndeamnă tinerele talente 


786 CRUNICA 


să se întrarmeze cu multă răbdare — în nădejdea niscărorva poli imperiali. .. că galbenii egume- 
nești saŭ scos din circulaţie. 
Oare așa — subt forma aceasta sunatoarvea — înţelegend mărirea noastră, cânta Bolin- 
tineanu : 
n Viitor de aur fara noastră are. 
Şi prevăd, prin secoli, a ei înnălţave lu 
V. D. Păun, 


Credem nemerit a alătura lingă amintirile de maï sus ale înv&ţatului nostru colaborator, 
d. V. D. Păun, o poezie patriotică a lui Bolintineanu, în forma ei primitivă, pe care ne-o trimite 
d. B. Iorgulescu, profesorul distins din Buzëŭ, cu următoarea lămurire : 

„Această poezie a fost scrisă de Dimitrie Bolintineanu când era dus în exil şi a fost im- 
primată în foi volante de Radu Golescu; una din aceste foi a fost dată de Radu Golescu tatei, după 


care am copiat-o eŭ«, 
B. loRGULESCU. 


CÂNTEC DIN EXIL (1848) 


Tiritoarele se bucur d'acest soare ce'ncălzește 
Locul, unde providenţa a voit de le-a născut ; 
Pasărea cea trecătoare sboară, cântă, rătăcește, 
Dar se 'ntoarce iar la locul unde ziua a văzut. 


Soarele patriei noastre pentru noi nu mai lucește, 
Numai noi nu vedem incă ţara care ne-a făcut. 

Plângeţi, fraţilor d'exil, căci durerea se inteţeşte, 
Plângeţi cu lacrimi de sânge patria ce aţi perdut. 


Inima voastră bătut-a la a patriei viere ; 

Inima voastră dar trebui să se spargă de durere. 
Ochii voştri-ati vărsat lacrămi lale ei lungi suspinări; 
Ochii voştri să se stingă pe tărime depărtate, 

Şi străinul să închiză genele voastre udate 

Numai moartea să culeagă ale voastre sărutări. 


Dacă imi răpeai tu viaţa, patrie nemingăiată, 

Ai fi fost mai puţin crudă cu acei ce te iubesc. 
Inchisoarea, chiar, în lanţuri, ar fi fost mai preferată 
Decât în străinătate exilat ca să trăesc. 


Cel puţin puteam acolo să auz incă odată 

Limba dulce a ţării mele, ca un cântec ângeresc. 

D'a martirilor ursită inima mi-ar fi 'ncântată, 

Şi-ar fi plâns l'a mea durere cei-ce nu më mai iubesc. 


Insă tu m'ai scos din sinu-ţi, ca în ţările străine 

Să răcească cu încetul al mei suflet către tine, 
S'amărască al men cântec și să trec de fericit, 

Căci më bucur d'aer liber, de căldură, de lumină..... 
Ah, sunt liber! Libertate de proscris care suspină, 
Nu te voiii ura nici celor care țara mi-ai răpit. 


www.dacoromanica.ro 


CRONICA 


Cel ce-a văzut în viaţă orice dragă fericire 
Dispărând ca visul dulce când a vrut a o prindea, 
Cela ce-a văzut pe buza unei tinerele mire 
Ingheţând a ei suflare pân'a nu o culegea 

Cela care împletește o ghirlandă de nuntire 

So depune pe mormintul celei pentru car era 
Numai cela înţelege câtă mare suferire 

La căderea ţării mele a simţit inima mea ! 


Românie, Românie, o suavă, dulce floare ! 

Aï plecat pe sînul morţii fruntea încă rizătoare 
Ca fecioarele ce mor cu buchete 'n mâna lor, 
Dacă plângerile mele ca profumul de seri line, 

In eterul cu flori de-aur vor străbate pân” la tine, 
O divină providenţă |! Fă indată ca să mor | 


Ce réi ţi-am făcut eŭ Ge, Românie întristată, 
Ca să merit a ta ură ? In beția-mi de amor 

Am voit să fii ferice, să fii mare, liberată, 

Și răpit de fericire pentru tine, am vrut să mor. 


Te iubesc cu toate-acestea stea a vieţi-mi întristată | 
Te iubesc în a ta ură, cum și în al tăi amor, 

Tu a cărei suvenire ca imagine curată 

Vine în visele-mi de aur să aline al mei dor, 


Te iubesc cu-amărăciune, ah ! ca tot ce-a fost dulce 
Și pe sînul morţii rele soarta a făcut să culce; ` 
Te iubesc ca tinereţea zilelor ce nu maï sunt! 

Te iubesc ca sărutarea tinără și amoroasă, 

Ce a'ngheţat fără de sgomot pe o gură verginoasă ; 
Te iubesc ca bucuria ce-am perdut-o pe pămint | 


Farmecul zilelor noastre e să vedem implinită 
O dorinţă ce ne 'ncântă; ș'apoi viața-a părăsi. 
Fericit eroul care vede fruntea 'mpodobită 

Cu cununi nemuritoare și 'ncetează de-a trăi ! 


Fericit este amantul, care vede-a lui iubită 
Ca un crin suav și dulce p'al săi sin a se 'ndoi 
Și în prima "mbrăţișare a lui viaţă fericită 
Cu al sărutării zgomot poate a se isprăvi ! 


Ah! Când ochii mei văzură Rumânia liberată 
Strălucind de frumuseţe, inima mea îmbătată 
De-o divină fericire pentru ce nu s'a zdrobit ? 
Doamne, dacă e să piară a mea patrie iubită 
Imi răpește di'nainte viața mea nefericită, 

Ca să nu văz cum apune poporul ce am iubit! 


www.dacoromanica.ro 


78 


788 CRONICA 


Timpuri ce răpiți pe aripi, orice relc, orice hine! 
Patric și bucurie, mie toate mi-aţi luat, 
Nelăsându-mi decât plânsul, intristarea și suspine 
Și o inimă în care orice floare s'a uscat. 


Nu vă cer ei fericire, viață lungă, zile line, 

Nu vč cer, nimica vouă, ce în lume n'am gustat 

Nu! O timpuri nu voii cere nici un bine pentru mine; 
Eŭ vă las cu-a mea viaţă, orice bunuri mi-aţi luat! 


Ci vě cer o zi ferice pentru patria "mn robie! 
Timpuri daţi a ei mărire, daţi-i vechea vitejie, 

Şi de-acum pe a mea groapă sufle vintul viscolos! 
Acolo a mea țărină fericită și 'mpăcată, 

De-al armelor răsunet cu plăcere legănată, 

In locașul negru-al morţii adormi-va bucuros!’ 


1848 D. BOLINTINEANU, 


Publicaţii relative la istoria Românilor diu Brașov. — Scheit se chiamă partea aceea 
din Brașovul vecin care a adăpostit din foarte indepărtate timpuri şi adaposteşte până astazi o po- 
pulaţie românească. In stradele înguste, vara, umbrite de arbori bătrâni, se înșiră, una dupa alta. 
curţile umbroase, grădinile ingrijite gospodărește, întinsele livezi, casele cu copereminte țugzuiate 
şi lungi strașine ocrotitoare, Acolo'se vorbește românește, și se și simte româneşte. 

Din Șchei nu pornea, ca din Brașovul Sașilor, marfa europeană pentru ţările românești 
de peste munți, trăind încă numai în »Orient«; aici nu erai, până tărziŭ, școli înfloritoare, framin- 
tari politice și lupte pentru idei. Dar și Șcheii iși aveai viaţa lor vrednică de-a fi povestita pentru 
noi macar: daravere bisericești, în timpuri când legea veche era parăsită in multe locuri, dacă nu 
în acest colţ statornic faţă de trecut; afaceri de gospodărie și de familie, iar, de când stăpinirea 
nemţească asupra Ardealului aduse așezarea în orașe de companii pentru negoţul cu părţile ve- 
cine, și afaceri de comerţ ale companiştilor, colonilor greci și bulgari, ce se romanizară aproape 
toţi, aproape cu totul și într'un timp foarte scurt, 

Șcheianii, Românii Brașovului — acum când cetatea Bürgerilor nu mai are ziduri — po- 
sedă cea maï bună școală din tot Ardealul: Gimnaziul lor, In jurul acestei școli a fost totdeauna și 
o activitate literară. Pentru a vorbi numai de ceice aŭ rămas în Brașov, cetitorii de literatură ro- 
mânească bună cunosc numele D-lor Andrei Bârseanu și Virgilii Oniţiu, și cele câteva studii de 
filologie ale D-lui N. Sulică aŭ fost preţuite și la noi. 

De un timp cărturarii de acolo, învățători ai școalelor și lucrători pentru cultura noastră 
literară și ştiinţifică, se ocupă și de interesantul lor trecut. In 1898 a apărut la librăria lor, la 
Ciurcu, Monografia comunei bisericeşti greco-ortodoaze române a Sfintei Adormivi din cetatea 
Braşovului de protopopul Bartolomeiu Baiulescu. In anul următor, D. Sterie Stinghe, care și-a 
seris despre Șchei și teza sa la Leipzig, a publicat cronica bisericii Sf. Nicolae de acolo — cunos- 
cută la noi mai mult prin neplăcute discuţii politice în care s'aii spus vorbe fără măsură de cine 
ar fi trebuit să le cumpănească, După Istoriia besearicei Şrheailov, acelaşi editor ne dă o parte din 
documentele de la biserică, de cuprins istoric-religios mai mult, subt titlul de: » Documente pri- 
vitoave la trecutul Românilor din Schei (1700—1783), vol, Lu. In curind va fi gata şi Istoria 
şcolilor locale de D. Bârseanu. 

Românimea e mai mare decât România, și interesul nostru al acestora din regat trebuie 
so cuprindă toată, Și, fiindcă lucrul nu se prea face, În dauna prezentului ca şi a viitorului nostru, 
am ţinut să atrag atenţia asupra acestei activităţi științifice și in revista de faţă, care nu e consa- 
cratu totuși cercetărilor de această natură, N. IORGA, 


wWww.dacoromanica.ro 


CRONICA 189 


Poezii de Demetrius. Zilele trecute a aparut un volum de versuri, subt semnătura Demelrius. 

Cititorii noștri aŭ avut ocazia să apreţieze pe tinărul poet din câteva bucăţi publicate în 
Revistă. In ele era un inceput numai, dar care dădea speranţe. De-atunci el a scris necontenit și azi ne 
dă intăiul să volum, cuprinzând aproape o sută de poezii, în care se vede un progres netăgăduit. 

Caracteristica acestor poezii nu e încă hine definită. Ele nu urmează nici poezia lui Ale- 
csandri, nici pe a lui Eminescu, cu atât mai puţin pe-a altor poeţi. Ele maŭ nici fericirea și puterea 
de viaţă a optimistului de la Mircești, nici tristețea versului eminiscean. S'ar putea zice mai curând 
că amintesc de departe pe Duiliii Zamfirescu și că in ele e un amestec de tristeţă și de veselie, o 
poveste tristă spusă de un om zimbind. 

Volumul lui trebuie citit in răgaz. Puterea de evocare a poetului te oprește după fiecare 
strofă ; s'ar părea că e făcut să fie citit în serile târzii de iarnă, la gura sobei, când vintul izbește 
zăpada în geamuri. 

Iubirea, ea însăși, are ceva neobicinuit așa cum ne-o arată versurile acestea. Nicăeri nu 
l-am, surprins tînguindu-se cu accente de teatru. Personalitatea lui s'ascunde mere. Cuvintele 
prin care ne limpezește visurile lui sunt simple, drepte, ceva care te 'nduioșează făra veste ca o 
amintire din trecut. 

Iubitei îi spune : 


Noi ne știam din alte vremuri, 
Ne-am cunoscut și ne-am iubit, 
Că nu-i așa ușor să tremuri, 
Dintr'un cuvint, dintr'un privit. 


Şi de durere — în sensul durerii lui Demetrius — nu găsesc poate decât versurile de 
mai jos, pe care le daii așa cum sunt, în întregimea lor: 


MARCO 
Cântă Marco, cântă dragă, Ah, desprinde molcom șoapte 
Clinchită din mandolină, De pe strunele iubirii, 
Aiurează ’n noaptea lină, ` Sue-mi drum nemărginirii, 
Trece luna, albă, vagă. Că viaţa noastră-i noapte. 
* D 

Adincit în vioriul Cântă pasăre pribeagă, 
Zărilor halucinate, Trubadurul altui țărm, 
Cântă Marco, vint nu bate, Cerul tot ași vrea să-l dărm, 
Doarme Dunărea, pustiul. Peste noi, pe lumea 'ntreagă. 


Am o inimă nebună, 

Ah, și nu ași mai avea:o! 

Cântă Marco, Marco ia-o, 

Și pe-un cânt mi-o 'nalță 'n lună. 


Incolo, în tot volumul, o varietate de concepţii și de imagini poetice remarcabile. De la 
legendele populare cu feţi-frumoși și mere de aur până la pasteluri, mai toate genurile poeziei sunt 
atinse în treacăt. 

Reproducem aci încă o bucată, pentru o mai complectă ințelegere a formei și a modului 
de concepere proprii poetului. 


www.dacoromanica.ro 


790 CRONICA 


CU LUNA 
Un biet copil, cerșea, slăbit Aşa, bolnav îngână el, 
De plângător într'una, Şi iar se dă tăcerii, 
In visul lui înlănţuit: Nu simte preajma lui de fel, 
Ah, lunal.... Şi mort e mingâerii. 
N’a fost nici muma să-i dea leac Și numai rar, spre aslinţit, 
Cu părintescu-i cântec, Când clopotele sună 
Nici albe flori de liliac, El chiamă "n visu-i adincit: 
Nici babele 'n descântec. — O, lună... 
* 
— O, spune tatei ce voești | Iar impăratul e temut, 
Dap sceptru și cunună, Vestmintul lui de aur 
Ce doruri ai, nepămintești °? Pătat de sâuge... A perdut 
— De lună !.... Al minților tezaur. 


Și hiet copilul plânge ’n vis, 
In vraja lui, nebuna | 
Că logodit e 'n Paradis, 

Cu luna! 


După aceste constatări in care am căutat să fim pe cât se poate de binevoitori, avem și 0 
observare de adus poetului. Pe lingă un număr de versuri frumoase, sunt o mulţime altele care ar 
(i dat o mult mai mare valoare intregei lucrări, prin lipsa lor. Sunt poezii nesfirșite, unele copilă- 
roase, care puteai foarte bine să stea In cartoanele autorului lor, ca simple încercări sau amintiri 
personale. 

O spunem aceasta, convinși că și el trebue să [ie acum de aceeași părere cu noi, și o dăm 
şi ca un sfat pentru mai tărziŭ: nu cantitate, ci calitate. 

Literatură şi Artă Română i-a deschis coloanele ei cu dragă inimă dintru inceput, şi 
am fi fericiți să vedem că incurajarea pe care i-am dat-o atunci și pe care o repetăm acuma, va 
întemeia increderea ce "Lo arătăm. 

M. S. 

Cele din urmă, e titlul unui noŭ mic volum de poezii, de d. Radu D. Rosetti. Revista noas- 
tră a avut ocaziunea in maï multe rinduri să analizeze talentul și meritele tinărului poet, pe care 
le găsim aceleași și în volumul de faţă. 

Ultima bucată din acest volum pare a scoate un accent maï puternic decât altădată, ca unul 
ce-ar fi un cântec de adio al amantului îndreptat către amanta lui ideală, poezia. 


CEA DIN URMA 


DEE Simt că glasul mi se curmă, 
Poezia asta tristă e cântarea mea din urmă. 
Ași dori ca ea să fie cea mai dulce şi frumoasă 
Dintre câte-a scos pân'astăzi vocea mea nenorocoasă. 
Insă nu va fi — căci rana, care inima-mi sdrobi, 
Nu să cânt imi dă răgazul, ci de-abia să pot vorhi. 


Nu sunt dezertor. — Saluta ! — Sunt soldatul care moare 
Pe câmpia unde luptă, drept in inimă lovit. 

Îmi pun mâna ’n dreptul ranel, să varăt unde mă doare, 
Îmi privesc adinc dușmanul ce-a putut să mě doboare, 

Și în spasmul agoniei, mi-aștept moartea mulțumit. 


wWww.dacoromanica.ro 


CRONICA 794 


E păcat; sunt incă tiner. Ca parfumul unei roze, 
S'ar mai fi gasit pe lume ce sa 'ınbete viața mea, 

Și mă duc. Poate c'odata m'așteptaii aputeoze, 

Zile fară suferinţă, ceasuri vesele și roze, 

Şi mă duc. Mi-a fost ursita să n'am parte-a le vedea. 


Mor. Adio. Viaţa toată, De o 'nchinaiii Iubire. 

N'ai avut de când e lumea un amant mai plin de dor; 
Ţi-am dat tot. Praf a cenuşe s'a ales de-a mea simţire, 
Rei mi-ai răsplătit credinţa ; dar te iartă-a mea orhire: 
Viaţa ţi-am jertfit-o ţie, pentru tine astăzi mor. 


Judecaţi-mă de toate pân-aci. De-acum nainte, 
In virtejul omenirii dacă iar më veţi vedea, 
Faceţi-vă-o cruce mare și feriţi-vă cuminte, 
Nu-i decât o 'nchipuire trecătoare, ce vě minte, 
Aratare de o clipă: un strigoi saŭ umbra mea. 


ŞI acum sa vie cioclii să mă inchida în sicriti. — 
Dacă m'o cruța iar moartea, ingropaţi-mE de viii ! 


A apărut Poezii de Dimitrie Ollănescu-Ascanio, un elegant şi ademenitor volum, coprin- 
zênd 20 de ani de iluzii și simţiri din viaţa poetului și asupra căruia vom reveni amenunţit și cu o 
deosebită plăcere in curind. 


A apărut incă Calendarul pentru toţi fiii României, cu o materie aleasă și bogată, de 
neobositul scriitor N. D. Popescu, un nume literar din cele mai meritoase și mai populare in acești 
din urmă 30 de ani. 


Memento. — Cutremurele de pamint în România, de Gr. Ştefănescu; Inveţămintul 
astronomiei şi examenul de capacitate, de N. Coculescu; Egle, poem dramatic, de L. Dauș; Pe 
Catafalc, roman, de ulii Dragomirescu. 


TEATRUL NAȚIONAL 


Judecând după primele luni ale stagiunii, se poate prevedea cu ușurința că Teatrul na- 
{ional nu va merge bine nici anul acesta. Relele semnalate de noi, în alte ocaziuni, iși urmeaza 
cursul lor neintrerupt, minând pe zi ce merge instituţia aceasta și apropiind-o cât mai mult de 
catastrofa finală. D. Scarlat Ghica, directorul Teatrelor subt conservatori, a fost înlocuit, cu venirea 
partidului liberal la putere, prin D. Stefan Sihleanu. Cel dintăi a lăsat o impresie trista cu direc- 
toratul săii de câțiva ani: un om bun și amabil, dar neșştiutor ìn ale Teatrului, neliterat, neenergic ; 
un partizan politic căruia probabil nu i s'a găsit un alt loc sa nu i s'a putut refuza pretenţiunea 
de-a conduce Teatrul naţional. D. Stefan Sihleanu e profesor de zoologie la Facultatea de medi- 
cină și un distins amator de muzică ; om cu hune intenţiuni, dar, în arela timp, un partizan mar- 
cant al partidului liberal, care va fi nevoit să se retragă de la teatru, mâine, dacă s'ar schimba 


192 CRONICA 


guvernul, spre a ceda locul unui alt om politic al partidului conservator. Și așa mai departe. Con- 
servatorii și liberalii se vor reprezenta regulat din doi-trei ani în doi-trei ani în lojile direcţiunii 
Teatrului naţional — considerate de mult timp ca nişte aziluri de noapte ale tuturor amicilor di- 
recțiunii, — iar directorii nu vor putea face nimic in folosul instituţiei, lipsindu-le puterea de voinţa 
şi de acţiune ce daŭ îndeobşte siguranţa şi stabilitatea. Cu modul acesta, teatrul își va precipita 
căderea din ce in ce mai mult: Repertoriul vechiii cu piese-fantome, cu melodrame ridicole, cu 
farse nedemne, cu localizări stupide, cu câte o nenorocită de piesă nouă, necitită de nimeni sau 
citită de oameni care habar n’aŭ de teatru, se va perinda multă vreme incă dinaintea noastră, ca 
o priveliște bizară într'un vis de om bolnav, — fără nici umbră măcar de ideia progresului şi desvol- 
tarii artistice, fără nici un spirit de continuitate, fără nici un ideal dramatic naţional, fără nici v 
discernare, fie ea oricât de rudimentară, între ce e bine și ce e rěŭ, intre ce trebue jucat și ce nu 
trebue. Societatea dramatică cu societarii ei, toţi de clasa I-a, va continua a se amăgi pe ea însuși, 
coborind nivelul primei noastre scene naţionale, și jucând din ce în ce mai neingrijit, mai fără re- 
petiţii serioase, cu nepotriviri strigătoare în alegerea rolurilor, cu despotismul unora din artiștii 
a-tot-puternici și cu jertfa şi călcarea în picioare a altora mai tineri, cu nepăsarea și neintoresul 
celor mai mulți dintre ei, cu rutina unei școale demodate, şi cu atâtea și atâtea alte pecate care 
vor hotări într'o zi moartea societăţii. Publicul, la rindul lui, va urma să deconsidere tot mai mult 
teatrul românesc, ducându-se numai la trupele străine, așa că, din cercul intim de procurori şi jur- 
naliști, ce singuri mai alcatuesc astazi pe spectatorii Teatrului naţional, — aceștia din urma fiind 
nevoiţi de-a face din timp în timp asupra teatrului câte o anodină dare de seamă in gazetele lor, 
vom ajunge să vedem sala Teatrului național cu desăvirșire goală, dându-și poate procură și jur- 
naliştii unii altora spre a D reprezentaţi la spectacol. Casa Teatrului, care e acum deja intrun 
deficit serios și care nu-și poate achita artiștii, nu-și va putea plăti, foarte probabil, într'o zi nici 
directorul. Și atunci va fi atunci ! 

Când oare se va înțelege că politica n'are ce căuta la o instituţie ce cere inainte de orice 
aplicarea stăruitoare și indelungă a unui sistem și a unor idci de îndreptare, matur gindite a 
chibzuile ? Când se va inţelege adevărul elementar că un om cunoscetor și devotat artei va face 
mai mult pentru teatru decit un devotat politic ? Jules Claretie, un literat distins, fără a fi fost om 
politic, e administratorul comediei franceze de-aproape 20 de ani; schimbul ministerelor nu l-a 
atins. Schlenter, directorul Burgteatrului din Viena, asemenea. Noï insă, care ne-am obicinuit să 
facem teatru și în viața noastra reală, tragem cortina peste tot, când vine un partid politic, și când 
vo ridicam, apar alți actori in aceleași roluri ; cu alte cuvinte, alte capete, alte idei, alte procedări. In 
aceste condiţii mergem din răi în mai ră. Iar puţinii care mai iubesc teatrul cu adevărat, asistă pe 
fiecare zi, muţi și cu braţele încrucişate, dinaintea ruinei lui ca dinaintea unei fatalităţi inevitabile. 


OPERA ITALIANĂ 


Sfirşind, acum câteva luni, articolul nostru asupra Opevei române, ziceam că imprejură- 
rile, prin care va trece stagiunea operei de anul acesta, vor fi poate mai cuminţi decăt oamenii, și 
ca cle ne vor inlatura consecințele grave ale pierderii operei române, pe care nu le-aii putut în- 
latura oamenii. Aceste imprejurări "şi-au indeplinit în adevăr rolul mai mult chiar de cum le 
prevă&zusem. 

Alcătuirea trupei de operă italiană, felul și categoria artiştilor ce cântă în ea, modul ei de 
interpretare, alegerea operelor, excluderea cu desăvirșire a elementelor romiinești, totul contribue a ne 
incredinţa că ideia învechită a readucerii unei opere străine, este o adevărată calamitate și că con- 
tractul cu impresa străină nu ar mai putea să se prelungească pentru o altă stagiune cu nici 
un preț. 

In adever, nimic mai ridicol decit elementele ce ni s'au prezentat anul acesta ca fiind 
de -primo cavtelloi, dupa terminii contactului. Oameni fără glas, alţii fără joc de scenă, alţii 
neexperimentați cu desuvivșire ; stele ce ieri ne delectaŭ la cafe-chantant pentru un preţ foarte 


wWww.dacoromanica.ro 


CRONICA 793 


muulest, fac acum sa se ridice preţurile ordinare ale operei, ete. Operele cele mai vechi ale reperto- 
riului italian, jucate ele înseși à l'improvisto, fără nici o repetiţie, ca Intro ţară din extremul Orient, 
fură costume convenabile, cu o miză in scena care provoacă risul, cu coruri care provoaca mila. 
lată în câteva cuvinte bilanțul operei italiane de est-timp. 

Și când ne gindim că pentru a avea un astfel de rizilic, Statul român platește acestor 
straini 40.000 lei pentru cele trei luni de operă și o mulţime de alte avantaje — 

Şi când ne mai gindim că acești bani intră direct în buzunarul unui ovreiii din Bucu- 
rești — cântăreții italieni {iind aduși cei mai mulţi de el numai ca încercări, în mod condiţiunal, 
daca vor plăcea publicului și fără a li se plăti decât drumul când îi trimite inapoi — 

Și, în stirşit, când ne mai gindim că artiştii români, care aŭ sfirșit conservatorul nostru, 
și aŭ fost unii și în străinătate mai mulţi ani, sunt rămași pe dinafara, scosi din casa lor proprie, 
pentru care și-au devotat cariera și viaţa, — atunci cu adevărat că ne cuprinde ruşinea și in- 
dignarca. 

Şi cine ştie daca această stare de lucruri nu se va prelungi in contra tuturor prevederilor 
noastre, in contra tuturor aspiraţiunilor celor mai legitime ale celor ce simt românește, în con- 
tra celei maï evidente călcări de contract, care prevede că toţi artiștii trupei vor fi buni, rde 
primo-cartelo« ? 1...’ 

Iată unde poate să ducă greșala unui om şi obstinația lui de-a fi voit să fie conducetorul 
unei instituţii, când nici specialitatea sa nu-l chema la opera și nici puterea sa de administrator nu-l 
designa de loc a fi acolo. Cum vedem, foasta direcţie a operei române nu e responsabila numai de 
deficitele enorme ce le-a luxat în gestiunile ei, dar e mai cu seamă responsabilă de diziluzia com- 
plectă ce a adus în societatea noastră în privinţa artiștilor români lirici, de neincrederea cu care 
a privit ministerul la instituţia aceasta şi de hotărirea ce a luat-o in cele din urmă de a o condamna 
și ucide, inlocuind-o cu o impresă straină ! 

Rëul e enorm, şi singura noastră speranţa mai e in sentimentul patriotice al societăţii 
bucureștene, care se va solidariza cu raţiunea și demnitatea de popor conștient de viaţa şi viitorul 
lui pentru a-și da cuvintul să abandoneze cu desăvirșire sala operei actuale, care nu-i decit v 
speculaţiune ordinară. 

Un amator. 


EXPOZIȚIA GRIGORESCU 


La 25 Decemvrie, marele nostru pictor Grigorescu va deschide expoziţiunea sa de pictuia 
care, de astădată va cuprinde un număr de peste 300 de tablouri și mai multe studii vechi foarte 
interesante, Credem a ști că preţurile pânzelor sale vor fi, cu ocaziunea aceasta, mai scăzute decât 
uricând, pentru ca oricine să-și poată procura semnătura deja ilustră a pictorului nostru național, 
Noi indi mnăm, din toată inima, pe cititorii noștri de a vizita expoziţiunea iubitului și fermecăto- 
rului maestru, A, 


CĂRŢI ŞI REVISTE STRĂINE 


E 


e o lucrare in care marele poet francez apare ca un gen bun al timpului. Nici o suferinţă, 

nici o ură, nici un strigăt ca altădată, ci totul calm, reflectat, privind, cum zice el, numai 
spre naurora eternă“. Poezia e pentru el lumina în sufletul celui care o are și „poetul, fie că se 
chiamă Shakespeare sai Eschyle, lov saii Isaia, e ca și un creator care traduce și trădează sufletul 
săti prin o profuzie de forme și de imagiui. de flori și frunze și izvoare de lumină=. Poetul e nu nu- 
mai un »creer omenesc“, ci o »fortă a naturil«. In privinţa luï Lafontaine el zice: »Lafontaine vé- 
gete plutôt qu’il ne vit... Ses pieds ont pris racine parmi les racines de la foret... c'est un arbre 
de plus dans le bois, le fablier«. Despre rolul și talentul celui ce face critica, Victor Hugo are de 
asemenea o idee foarte mare. „Le grand critique est un grand philosophe; les enthousiasmes de 
l'art étudié ne sont donnés qu'aux intelligences supérieures; savoir admirer est une haute puis- 
sance... Le goùt comme le génie est essentiellement divin... Le génie et le goùt ont une unité 
qui est l'absolu et une rencontre qui est la beauté». Asupra veacului al XIX și discuțiilor lui lite- 
rare, el dă formula următoare ` » Voulez-vous voir d'un seul coup d'oeil... la figure de la question 
littéraire de ce siècle? Regardez un chêne au printemps: trone séculaire, vieilles racines, vieilles 
branches; feuilles fraiches, vertes et nouvelles. La tradition et la nouveauté, la tradition produisant 
la nouveauté, la nouveauté surgissant de la tradition. Tout est la~. 


e erare: de ma vie (Ed. Calman-Levy, Paris), noul volum postum al luï Victor Hugo, 
N ^ Ta 
in 


In privinţa femeilor, Victor Hugo are in volumul acesta un număr de gindiri pline de 
gingășie pentru ele. Iată numai două în treacăt: »Quand une femme vous parle, regardez ce que 
disent ses yeux. On aime une femme, comme on découvre un monde, en y pensant toujoursc. Și 
mal departe, în toate paginile lucrării sale, Victor Hugo seamănă aceleași jerbii de lumină cu pro- 
fuziunea unul semi-zeti. 

Les braves gens (ed. Plon, Paris), de Paul și Victor Marguerite, e al treilea volum din 
seria intitulată ` Une époque, și despre ale cărei prime două volume am vorbit la timp. În acest din 
urmă sunt strînse mai multe epizoade: Sedanul, Strasburgul, asediul Parisului, pe Loara, etc. A 
la pointe de la Marfee, en avant du groupe doré de son €tat-major et des princes, le Roi Guillaume, 
sa lorgnette aux yeux, suivait comme au spectacle le déroulement sans Dn des charges de la divi- 
sion Margueritte... Et devant ce tourbillon d'hommes et de chevaux massacrés en vain, admirant 
malgré lui la grandeur de l'heroique folie, il s'écria : Oh, les braves gens li Povestirea acestui epi- 
zod e de o rară frumusețe, de o incomparabilă simplicitate, cu nici o declamație, cu nici o frază 
de efect; cu toate acestea emoțiunea, puternică, naște din chiar expunerea faptelor, care sunt în- 
fățişate cu multă claritate și preciziune. Mai ales din punctul de vedere al compozițiuniï, lucrarea 
de față e admirabilă. Personalitățile care aŭ jucat un rol important în acele zile epice ale Franţei, 
apar un moment şi dispar in mijlocul confuziunil generale. Cititorul le intilnește la anume locuri 


CART SI REVISTE STRĂINE 795 


şi ore și apoi le pierde din noŭ. Siluetele lui Ducrot, Wimpffen, Mac-Mahon, nenorocitului imperat, 
sunt desinate din goană cu o mână de maestru, Dintre atâtea scene admirabile, una cu deosebire 
ne apare tragică, În momentul ìn care trebue ca armata franceză să capituleze, nici un general nu 
voește să puie numele săii de desuptul actului. Ducrot și Wimptfen discută cu vehement intre ei, 
aruncând fiecare răspunderea asupra celuilalt, Din toate cele povestite, și mai ales din felul cum 
sunt povestite, reiese parcă acţiunea unei fatalități misterioase. De aci, în mare parte, frumuseţea 
lucrării, 

Les débuts de Vart, de E, Grosse, profesor la Universitatea din Friburg, traducere din 
germana de A, Dirr, cu o introducere de L. Marillier, volum făcend parte din colecţia Bibliotece, 
ştiinţifice internaționale, (Ed. Felix Alcan, Paris). Arta, la începutul ei, a fost realistă, propunân- 
du-și numai să înfăţișeze faptele de căpetenie ale vieţii de toate zilele. Năzuinţa ei de-a se simpli- 
fica, de a face o alegere intre amănuntele ce o compuneaiă, de a forma ceeace mai tărziii s'a numit 
stil, e datorită unor factori secundari ; astfel de ginduri nu aŭ existat în arta primitivă, lată punc- 
tul pe care îl dovedește lucrarea profesorului Grosse, concepută pe un plan din cele mai simple, 
adică începând cu un studiă preliminar asupra scopului şi căii ştiinţei artei, asupra popoarelor 
primitive și asupra artei în general, trecând apoi și cercetând podoabele corpului, arta de a or- 
namenta, sculptura și pictura, duntul, poezia, muzica, și sfirşind cu o încheiere scurtă care re- 
capitulează drumul percurs. Ideile predominante ale lucrării, strins unite intre ele, consistă cu 
deosebire în acest principii, că, pentru a se ridica la inălţimea științei, cunoștința unui grup de 
fapte trebue să fie in primul loc explicativă, şi nicăieri metoada aceasta nu găsește mai folositoare 
aplicări decât in domeniul artei. Scrisă intr'o limbă ușoară, lucrarea aceasta poate fi citită fără o 
prea mare sforțare de atenţie nu numai de invăţaţii cărora se adresează mai de aproape, dar și de 
toți amatorii de artă, 


Le tourment de Punite, (ed. Mercure de France, Paris), de Adrien Mithouard, alt volum 
de estetică, în care se demonstră, cu distincţiune și ingeniozitate că frumusețea e sentimentul de 
unitate, In unele părţi ale cărţii, autorul pare obscur și mai totdeauna prea subtil. Cu toate acestea, 
in comparaţia sa cu estetica greacă și medievală, și in teoriile sale asupra armoniei și mișcării, se 
arată ca un spirit remarcabil prin pulerea sa de sinteză, Stilul, pe ici pe colea prea fantastic, prea 
simbolist, e totuși susținut pretutindeni. 


Antonio de la Gandara et son oeuvre, (éd, de la Plume, Paris), de Raymond Bouyer, 
Gustave Coquiot, Gustave Kahn, Tristan Klingsor, Jean Lorain, P. de Querlon, Remy Salvator, cu 
17 reproduceri reprezintind cele mai principale opere ale arlistului, o broșură interesantă prin 
părerile scriitorilor de mai sus, care recunosc, fiecare în felul săti, calitățile de eleganţă și de fineţă 
ale pictorului spaniol stabilit azi in Franţa. 


Hommage à Tolstoi, (Ed, de la Plume). In momentul când marele scriitor rus e persecutat 
pentru ideile sale de adevăr şi dreptate, un număr insemnat de scriitori francezi, împreună cu doi 
mar! artiști, aŭ ţinut să-i deie o dovadă de admiraţiune prin lucrarea de faţă, care e un omagii de 
aprobare a atitudinii lui Tolstoi, 


I rè di Nirvania, piesă in patru acte, de Riccardo Carafa, —care a făcut oarecare sgomut 
ìn Italia din pricină că a lost impedecată de-a fi jucată pe scenă de guvernul italian, căruia s'a 
părut că ascunde subt alte nume istoria contimporană a Regatului Italiei, —destășură acţiunea sa pe 
următoarele date: Regele Nirvaniei, Othon HI, e un rege filozof care nu-i sigur de nimic, nici chiar 
de principiul graţiei în virtutea căruia domnește; el e adeseaori de părerea adversarilor săi și a ad- 
versarilor monarhiei lui. Bun și slab, dinsul vede lumea prin operile lui Tolostoi, Spencer, Marx, și 
nu poate urmări nici o acţiune ìn viaţa lui politică, impiedecat de visurile și contrazicerile acestor 
învăţaţi, Poporul lui insă, care suferă sub el guvernul tuturor polilicianilor și demagogilor, cere 
amnistia, o amnistie oarecare slujind drept pretext la demonstraţii şi meetinguri, Minis- 
terul nu înțelege să cedeze la timp, de unde o neințelegere surdă între el şi coroana. Câteva miş- 
cări ale poporului, in care intr'o zi se intimplă moartea unui copil în fața soldaților puși de-a sta- 


796 CART SI REVISTE STRAINE 


bili ordiuca, inăspresc starea lucrurilor. Se duce cadavrul la Palat, în [aţa caruia poporul incepe a 
ameninţa. Regele schimbă ministerul și dă amnistia. Sângele copilului nevinovat cere însă răzbu- 
nare. In momentul când fiica Regelui e aclamată de popor în balconul Palatului, alături de rege, 
scăpară un fulger, o lovitură de armă. şi ea c ucisă, lovită în inimă. Anarhistul Achil Luchi, voind 
să răzbune sângele copilului nevincvat, omoară o vergină nevinovată. S'ar zice că venise cel puţin 
acum momentul in care regele să-și arate energia lui, pedepsind asasinul și mulţimea care l-a adă- 
postit în mijlocul eï, cu toate acestea, slăbiciunea lui se accentuă de astădată: aducndu-și aminte 
de cuvintele fetei lui murind care iertase pe asasin, il iartă și el și abdică de pe tron!.. 

La Revue bleue.—9 Noemvrie.— Domnișoara Victorina Vallat descrie, subt Du - Primul 
sulon lilerar în secolul XVII, salonul Mariei Bruneau, care, deși n'a lăsat nici o operă literară, 
a fost o lemee de mare distincţiune și de mult gust în lucrările literare. ÎInzestrată cu calități 
fireşti, ea simţi de tinără incă nevoia de-a cunoaște deaproape pe scriitorii cu reputațiune, de a sta 
iu corespondenţă cu ei, de-a trăi, într'un cuviat, din viaţa lor. Printre oamenii de litere care aŭ 
frecuentat salonul ei sunt: Daniel Cosnac, Limousin, Godeau, episcop, rival al lui Voiture de la Hò- 
tel de Rambouillet ; Arnauld, teologul militant de la Porte-Royal; Ménage, Racan, Vaugelas, Talle- 
mant, povestitorul atunci la modă, organul tutulor inlrigelor și sentimentelor de la Curte ; Mal- 
lerbe, spiritualul Voiture el însuși, Balzac, amicul sigur și fidel al stăpinei de casă; d-nele de 
Rohan, de Bellegarde, de Sablé; câte odată Gaston de Orleans, Ducele de Weimar și insuși marele 
Condé. D-na de Bruneau primea in toate zilele societatea aceasta strălucită, care discuta litera- 
tura, citea lucrări noue și aborda câte odată chestiile cele mai serioase sociale și politice. Ea avea 
mult bun simţ și mult spirit. Așa numi so bibliotecă râsturnată: pe arhiepiscopul de Rouen, Mgr. 
Harlay, o adeverată lintână de știință, atât ca adincime, cât și ca obscuritate: ; pedantul cel mai 
galant, și galantul cel maï pedant, pe Costar ; Voiture chiar n'a scăpat de spiritul eï. Prin simplitatea 
ci de maniere era tocmai contrariul Marchisel de Ramhouillet, căreea și displăcea. Ea muri in 1641. 
Moartea ei fu celebrata de toţi scriitorii timpului. Revoluția insă X-a distrus mausoleul și in castelul 
în care a trăit nu i se vede nici un portret. Ea are onoarea de-a fi deschis cel intai salon lite- 
rar francez și de-a fi dat o impulziune serioasă mișcării intelectuale de atunci. In același număr: 
D Idee de valeur, de Tarde, Puul Deschanel, portret, etc. 


Mercure de France. —Noemvrie.—YFrancis de Miomandre face un scurt portret al scrii- 
torului Remy de Gourmont, unul din cele mai originale condeie contimporane ale simbolismului 
francez. Autorul arată maï întăi cum cuvintul simbolism a crescut necontenit, incepend cu poetul 
Henry de Regnier, care evoca o slare sufletească prin mijlocul legendelor și închipuirilor, trecând 
pe la Saint-Pol-Roux, care se distingea prin analogiile cele mai surprinzătoare și mai depărtate 
dintre lumea mintală și lumea exterioară, și ajungend, în cele din urmă, la Remy de Gourmont, care, 
impreună cu Claudel și Mallarme, e reprezentantul simbolismului celui mai absolut, degajat de 
orice tendinţi străine. Cu o cultura foarte serioasă, și cunoscend un mare număr de limbi şi dia- 
lecte, iubitor de științele moarte şi foarte in curent cu cele in vigoare, Remy de Gourmont era 
pregătit de-a imbraţișa şi fecunda toate chestiunile. FI ar fi putut fi, în mod indiferent, un om învă- 
bat, un filolog, un scriitor marc, un metafizician, un preot, un poet. Din toate acestea cl preferă să 
rămână un spectator al literaturii și timpului, cu o nuanţa de ironie în privire și cu o rară pro- 
funditate de observare. In momente de odihnă scrise romane, nuvele, trase in numer restrins de 
exemplare, pe hârtii extraordinare, in semn de neincredere în lumea contimporană. Contra natu- 
ralismului, care i se pare că reprezintă veacul trecut, el alese idealismul și ìn idealism simbolismul 
ca formă a gindirii sale. Subt această indoită faţă de critic şi de scriitor trebue să fie privit 
Remy de Gourmont. Sixline şi Le songe d'une femme, doué romane ale lui, sunt niște întimplări 
excepţionale, cu legende și nuvele simbolice, într'o formă fină și plină de lucruri subtînţelese, in 
care stilul este aproape totul. 

Poate nu e nimeni astăzi in Franța care să deie senzaţia că scrie cu dragoste, min- 
giind părţile unei perioade și făcên l să scinteieze diamantul cuvintelor. Tot așa sunt scrise și: 
Proses moroses, IKstoives magiques, Distraction matinale, Litanies de lu Rose, Fantôme Théo- 


CARȚI SI REVISTE STRAINE 797 


dat, Fleurs de jadis, Pélerin du silence, Suintes du Paradis, Jlicroglyfes, atâtea lucrari de re- 
paus ale lui ai care ele singure ar putea forma întreaga operă a unei vieţi de om. Criticul din 
Remy de Gourmont, zimbitor, fără a fi sceptic, independent, deși foarte admirator al lucrurilor din 
trecut, a scris: Idéalisme, Livre des masques, Culture des ilées, Ironie et Paradoxes, Dissociu- 
tion des idées, Morale de Vamour, Création subconsciente, Du style et de Wecriture, Stephane 
Mallarmé et V'ldee de décadence, Poésie populaire, Latin mystique, Esthétijue de la lungue 
[rancaise, și o mulțime de articole de actualitate scrise cu deosebire în Mercure de France, care 
toate daŭ dovada unui spirit excepţional, larg și p&trunzător cu privirea. 

La Revue hebdomadaire.—No. 1.— Intrând în al doilea an, numita foaie își largeşte 
programul săi de activitate introducend rubrice noue și dând o ingrijire maï mare celor vechi. Iu 
acest număr 1, ea are versuri inedite de Alexandre Dumas, tatal, ìn care se vede admiraţia ro- 
manţierului francez pentru Victor Hugo. Amiciţia lor e cunoscută. Dumas era cu 6 luni 
mai mare decât Victor Hugo. Eșind de la triumfătoarea citire a piesei Marion Delorme, din tea- 
trul francez, Emile Deschamps zise, arătând cu degetul un afiş: „Și ei joacă pe Britanicus!« Dumas 
mărturisește că în momentul acela a invidiat cuvintul acesta lui Deschamps. El profesa deja de 
atunci un cult marelui poet. Un alt articol foarte interesant, Tuine aux champs, in care se vede 
viaţa marelui scriitor france” in Savoia, pe malul lacului d'Annecy, și la Menthon, unde petrecea 
timpul studiind de pe la Pasti până după Crăciun. 

L’ Européen e o revistă săptăminala, fundată de curind in Paris, subt direcţiunea D-lor 
Van der Vlugt și Charles Seignobos, și avind ca șel-redator pe D. A. Ferdinand Herold. Ea işi pro- 
pune să inlocuiască tăcerile interesate ale unor guverne și să indrepteze minciunile de asemeni 
interesate ale presei politice, precum şi de-a fi organul popoarelor oprimate de alte popoare. Acest 
din urmă punct cu deosebire ne face să atragem asupra ei atenţiunea publică de la noi. Articolele 
sale sunt scrise într'un stil curent, ingrijit și documentat. 

La Revue de Vart ancien et moderne.— Noemvrie.— Eleganta revistă franceză coprinde 
ca totdeauna articole scrise cu o rară competență de penele cele mai distinse ale criticei de artă. 
De astădată întilnim un studii asupra cunoscutului Indoit portret venețian din Muzeul Louvre, 
lucrat de fraţii Bellini. Acest portret, zice autorul articolului, a tost atribuit lui Giovani Bellini în 
1683 de către Le Brun, in 1691 de către Houasse și in 1710 de către Bailly, care toţi il crezură 
ca »intăţișând portretul pictorului și al fratelui luiu. Astăzi, în urma cercetărilor criticei moderne, 
el e atribuit lui Gentile Bellini și se afirmă că reprezinta doue persoane necunoscute, Urmează 
continuarea articolului La femine anglaise et ses peintres; apoi un artiste revolutionnaire : 
Jean Louis Prieur; Antoine Wulteau; Stampa contimporanu, cte., toate ilustrate in mod 
admirabil. 

Nuovu antologia. — 16 Noemvrie. — Asupra rcitorou yindiri politive ale unei hegine 
(Carmen-Sylva), e titlul unui articol scris de Caterina Pigorini Beri, in care autoarea aduce tributul 
sët de admiraţie talentului augustei scriitoare ncare ar fi ilustră în istorie chiar dacă nu ar purta 
o coroană pe frunte-. „Aceste gindiri ale Repinei României, continuă autoarea, par ca niște apof- 
Legme ale vreunui înţelept antic, r&mase uitate în pămint de timp ai de soartă... Ele aŭ un caracter 
așa de universal că induc judecata oamenilor serioşi in a cerceta in ele valoarea lor filozofică... 
uitată astăzi de lume în viaţa noastră frivolă și pripitău. Intre gindirile care sunt cercetate mai de 
aproape cităm: -Soarele nu vede lumea decăt plin de căldură și de lumină: fii mai intăi soare și 
pe urmă privește luna. -Un principe nu are nevoie la rigoare decât de ochi și de urechi; gura 
nu-i slujește decăt să suridă:. — Alessandro d'Ancona, profesor la Universitatea din Pisa, descrie, 
subt titlul: Frederic-eel-Mare şi Iulieni:, relaţiile dintre regele Prusiei și oamenii de litere și de 
ştiinţe din Italia, relaţii din care reiese interesul și stima ce punea acest principe pe toate talen- 
tele timpului sën, 

Rivista politira e letteraria. — 15 Noemvrie. — În primele sale pagini organul literar al 
Tvibunei din Roma anunţă că pe viitor se va transforma, din revistă lunară, in hiluaară, și va 
purta titlul de Ri vista moderna, imbunătăţindu-și materia. In articolul Reluarea Chestiunii Orien- 


798 CĂRȚI SI REVISTE STRAINE 


tulu, un anonim, care se presupune a fi insuși directorul Revistei, profită de evenimentele din 
Turcia, cu ocaziunea ruperii relaţiunilor franceze, și descrie atitudinea fiecărei puteri mari faţă de 
Imperiul otoman. Incheierea articolului, din care se vede că Turcia e un r&ă necesar in Orient, ne 
atinge și pe not Românii: „Nu se poate nega că—scoţend pe România—nouile State balcanice s'aii 
aratat interioare pretențiilor lor i ap desiluzionat şi pe cele mai modeste speranțe. Serbia şi Bul- 
garia aŭ oferit priveliști vrednice de plâns. Grecia intimpină greutăţi mari spre a putea forma un 
element vital și activ in regenerarea morală şi politică a Orientuluie ... 


CUPRINSUL 


REVISTEI „LITERATURĂ ȘI ARTĂ ROMÂNĂ" 
PE ANUL 1900—1901 


TEXT: Se 

å... . . Regenerarea României, conf. D-lu Dr. 
Babeș... .. CAS 60 
AL... . Câteva versuri de N. valenti, recenzie . 477 
Alecsandri V. . . . Scrisorï inedite. ........... 717 
Anghel D.. . . . .Dupăploae,versun . . . ge de 22 
Ascanio. . . . . . Expoziţiile române, privire sitir ica... 735 
Aslan Edg. Th. . . . Iphigenia în Aulida, trad. din Euripide . 611,757 
Baiulescu Maria. . . Eglogă, versuri . .. : e "8 332 
Bârseanu lon. . . . Sonet. `... 228 
» a ox . Fintîinarul, versur. a H aa 231 
» » e DN a Oțel- -Badea, » E e ër «ai 703 
Bolintineanu D. . . . Cântec din Exil, versuri . ....... 786 
Bosi Pier Emilio. . . Italia şi România, conferință . . . ... 281 
Brumărel |. . . . . Superioritatea rasei latine, recensie . . 119 
Carmen Sylva. . . .Sărutăridefluturi, versuri. . . .... 443 
Ciupagea Ana. . . . Numa ’n vis, » peie ti 57 
» » „Florile iubirii mele, » 3. ei ai de 58 
Cioflec V. . . . . .Rapsodul,schiţă. .. .... aa a’ 115 
» e ORI NE N Robul, nuvelă . . . s . e . . . . . . 274 
Cocea N. .. . . . Renunțare,» ... în son, te 253 
Costin A. . . . . . Expoziţia unuï grup de artiști e oi i ci 405 
» mn o... Mănăstirea Cozia e a’ 551 


www.dacoromanica.ro 


II 


Costin A. . 
Coșhue G. . 
Cristeanu . 

Coşoiii H. 
Demetrius N. . 
Demetirescu Anghel 
Dragomirescu Iuliŭ 
Georgescu [lie Ştei. 
Gil. ... 
Ilasdeii B. P. . 
Jonesen Consl. A]. . 
Ioga N... 
Jorgulescu B. 
Iosif St. 0.. 

Istrati Dr. CL, 
Isis, EE 
Lecca Haralamb h. 


Manolache D.. 


Mateescu Ana. 
Mincu T. 


Muzicescu G. . 


. Opera română. . ; 
. Crăciunul în tabără, versuri . 
. Pastel . ; 

. Istoria literaturit române db N. Torga: 439, 649 
„In pețit, poezie. . 

. Floare uitată, sonet . 

. Seri de toamnă, versuri . 

. Izvoarele inspiraţiei poetice 

. Rima lui Eminescu . 

. Alexandru Z. Sihleanu ; 

. Istoria literaturii sacre române 

. Hesperus, poezie. 

. Rasa Românilor . e 

. Căpitanul Radu Negru . 

„ Prieteni cu voe sau fără voe. 

. Cine sunt Albanezii . 

„ Un veac de cercetări arheologice: 
. Străini oaspeţi ai Principatelor. 
. Un testament din secolul XVII 

, O manifestaţie de conștiință . 

„ Publicaţii despre Românii din Brașov 
. Din Istoria Picturiiin ţara românească 
. Frumoasa Irina, baladă . 

, Novacii, versuri . A ; 

. Prima școală de fete în Moldova: 

. Caracteristica veacului trecut . 

. Prima școală de fete la țară 

. Pe Rin, poezie . 

. Decemvrie, versuri 

„Rinul, 
. Bordighera, » 

. Mititica, scrisoare : 

. Ziariștii noului contineat 

. Fărime de viaţă . , 

+. Tuşica Rusanda, nuvelă. 

. Trei oaspeţi, schiţă. 

. Nu mai treceţi, versuri 

. De la horă, » 

. Expoziţia de pictură George Ee 
, Expoziţia de arhitect. P. A. Antonescu . 
„ Cântările bisericeşti şi muzica popo- 


sonet . 


rană . 


www.dacoromanica.ro 


Pagina 


444 
4 
365 


151 
610 
401 


„ 203, 298 


259 
499 
320 
AD 
957 
BER 

69 
DA) 
450 

ER 
177 
749 
788 
221 

85 
437 


5, 87 


191 
913 
256 
148 
367 
732 

53 
181 
390 
591 
715 
653 
654 

19 
141 


661 


Naum Andrel. 


» 


Nestor |. 


Obedenavu Alex. 
Ollănescu D. C.. 


H » 


Păun Y. D. 
Pelrascu N. 


H H 


Petică St. . 


Dis Ecaterina . 


NI K 
Podeanu V. 
Serea Em. . 


Sperantia Th. D. 


Spincanu 


Stelea Elena . 
Tuloveanu ^. 


Negoescu Cristu. 


„In pădure, versuri . 

. Dor, » și 

. Spre virful cu dör versuri . 

. Figuri din Cartea de aur. 

. Flori de câmp, recenzie. 

„Pe lingă vatră, » 

. Câteva schiţe, » 

. Cântece » 

„Influenţa orientală. . . . 

. Versuri de V. Pop, recenzie KC 

. Manifestaţie făcută D-lui Hepites . 

. O anchetă literară . 

. Anzxietas, versuri 

. România la Expoziţia din Paris. 

. Impěratul şoarecilor, hazmu în versuri 
. — Bolintineanu, cronica . 

. Genealogia regeluï Carol i recenzie . 

. Atitudinea noastră. d 

, Baritonul Dimitrie Popovici . 

, Expoziţiunea Grigorescu. . 

. O corespondenţă lămuritoare. 

. Douë tablouri de Andreescu . 

. Theodor Șerbănescu, studiu . 

, Patriarhale, poezii de St. O. Iosif, recenzie . 

. O nouă orientare, scrisoare D-lu Haret . 

. Solii păcii, tragedie în versuri . 


377, 401. 


. In deal, versuri. : 
. Apus de soare, versuri . 
. E seară 'n deal. 

. Asupra Expoziţiunii din Paris 
. Noaptea în Văleni . 

„ Cărţi şi reviste străine 


339, 406, 480, etc. 


Reorganizarea conservatoarelor 


. Departe, versurl . 
. Gindind la ea, » 
. Acum, » 
. April, - 


. Teatru naţional: Craiu de glinki : 
Opera română: Mara Dimitrescu . 
» » ` Semne triste . 


e 131, 199, 266, 


III 


Pagina 

141 
112 
295 
308 

59 

60 

60 

60 
127 
263 
336 
403 
779 


, 343, 419 


485 
783 

79 
145 
215 
276 
336 
361 
571 
601 
OU 


. 95, 459, 233, 3114, 


189 
153 
250 
246 
609 


152 
122 
123 
124 
331 
130 
197 
264 


IV 


Un amator. 


Vlahuţă A. 


» » 


Vasilescu Preotul At 


Vereanu A. 
X.. 


Zamfirescu Duiliii . 


Antonescu P. A. 


Andreescu |. . . 


» 29 e 


Grigorescu N. 


Georgescu I.. 


Lukian pictorul . 


Mincu |]. 


Saligni Ang. . 


Stăncescu C. I. . 


Storck F. 


E că 


. Opera italiană. 

„ Concertul Popovici. . 

, Examenele Conservatorului . 
. Teatru naţional . SE 
, Amintiri despre Eminescu. . 
, In Vâlcea, fragment . 

, In munţii Sucevei etc. 


Mănăstirea Doljești. 


. O privire asupra domeniului Garoan ei. 
, Expoziţia de pictură N. Grant . 
, Indreptări, roman . 


ILUSTRAŢII: 


. Peron triumfal, schiţă originala . 

, Poarta sfintului Sava 

„ Proect de cerc militar . 

. Casă de ţară . 

. Colț de parc 

. Casă de ţară . 

. Cap de ee e 

„La arat. . 

, Stradă la Vitré. 

. Păstoriţă cu oile . 

. După bae. . 

+ Inainte de ploae . 

. Casă la Șotrile.. i e 
, Arhitectul I. Mincu, porti SS Cu DE , 
. Portretul seu. 

, Secţia agricolă în Stee da Paka: 

+ Palatul comunal din București, schiță 
+ Palatul comunal din Bucureşti, secţiune. 
. Portretul pictorului cu creionul. . 

. Lună nouă, peisagiu . 

„ Biserica Popa Tatu. . 

, Sultănica în mirosul florilor . 

. Vedere la Montreuil . 

. Podul peste Dunäre 

, D. Bolintineanu Sa) portret 

. O Evä, statuă . 


G. Asachi, portret . 
Harta principatelor Hohenzolerm 


www.dacoromanica.ro 


Pagina 


Dima 0.. . 


Oraşul Sigmaringen . 
Castelul Sigmaringen . 
Peceţi vechi domnești 

Poarta sfintului Sava, Iaşi. . 
Proiect de cerc militar . 

I. Caracaș, portret . 

Dimitrie Popovici, portret . 
Biserica din Broșteni (Suceava). 
Uși vechi de mănăstire. 

St. C. Hepites, portret . 


Figuri din Cartea de aur: Rute. Steeg i 
» b D » a : Iosif Niculescu, 
D » » » » : Elena Doamna. 


» » » » » : Alex. Cuza . 
A. S. R. Principesa Maria 
Adam Clisi, reconstituit, 
Stele funerare . . 
Ateneul român. e, 
Grădina de iarnă a Čačmien Sylveï. 
Intrarea Bisericei Colţii 
A. Z. Sihleanu, portret . 


Icoana de la Biserica Stelei Spătarului, 
Curtea Arsă și morile lui Mihai-Vodă. 


Mănăstirea Cozia. : 
Ferestre de la ge Cozia i 
Theodor Șerbănescu, portret . 


Domeniul Coroanei: Parcul dela Mălini etc. 


Casă veche boerească. i 
Coloană de la mănăstirea = 
Duiliu Zamfirescu, portret . 
Mihaiu- Viteazul, tabloi în Viena . 


Statua lui Mihaiăi-Viteazul, București . 


Portul Constanţa 
Uşa Bisericei Col" . 


MUZICA: 


„Ştii tu mîndro ce ţi-am spus . 


V 


Pagina 


80 


442 


Dmrcror: N. PETRAŞCU.