Transilvania_1905_036_002

TRANSILVANIA 


ORGANUL 


ASOCIATIUNII PENTRU LITERATURA ROMÁNÁ SI CULTURA 
POPORULUI ROMÁN. 


Nr. II. Sibiiu, Martie Aprilie 1905. An. XXXVI. 


VASILE ALECSANDRI. 


— Trei conferente publice arangiate de despártámántul Sibiiu al „Asociaţiunii“ in Martie 
și Aprilie 1905. — 


I. 
Biografia si poezia patriotică a lui Alecsandri. 


Onorat public! Asupra mea a căzut onorifica sarcină, ca să încep noua 
serie a conferentelor publice, ce comitetul despărțământului din loe al Aso- 
ciatiunii a inițiat în anul trecut. Dorinţa noastră a tutorora erà, ca noua 
serie de conferențe să se ţină in sala Casei nationale, menită a servi ca 
adăpost nterelor, ştiinţei şi artei românești. 

Este numai natural, ca subiectul primei conferente ce aveă să se ţină 
in acest sanctuar cultural să fie activitatea acelui bărbat, care prin lucră- 
rile sale literare a contribuit mai mult la desteptarea, înaintarea culturală 
şi consolidarea poporului român şi a dat poate cea mai fidelă expresiune 
firii acestuia. 

Cred însă, că in această sală, clădită şi din sudoarea Românului, 
încă se poate vorbi despre viaţa şi poezia patriotică alui V. A., „cântărețul 
în curs de jumătate de veac al dorului, al avânturilor şi al voiniciei în- 
tregului neam“, care prin scrierile sale a contribuit foarte mult la deștep- 
tarea conștienţei poporului român si a exprimat in mod pănă la el neo- 
bicinuit tot ceeace ne caracteriseazá. Se cinstește pe sine neamul, care cin- 
stește memoria bărbaţilor săi mari. 

Bărbaţii mari, îndeosebi operele lor literare sunt fiorile vieţi: unui 
popor. Aceste flori, dacă vrem să dee roade, trebue să le îngrijim, să le 
eultivám. 

Serierile lui Alecsandri, Mureşan, Eminescu, Şincai, P. Maior, G. Baritiu 
şi alţii, numai aga vor da roadele așteptate, dacă mereu ne vom ocupă cu 
ele, dacă le vom cultivă fără încetare, primind ca din un isvor nesecat 
îmbărbătare pentru drumul lung ce avem încă să percurgem în istoria uni- 
versală. In această privinţă putem invátà mult dela celelalte popoare, cari 


impreună cu noi locuiesc între frumogii munţi şi cele patru riuri mari ale 
3 


26 


patriei noastre; compatrioţii noştri nu lasă să treacă o singură ocaziune 
mai solemnă fără a luă exemplu din activitatea bărbaţilor lor mari si fără 
a le aduce cuvenitul prinos de recunoştinţă. 

Dela sine înţeles, că în conferenta mea nu voiu da o icoană întreagă 
a vieţii şi activităţii lui V. A., ar fi să vorbesc oare întregi, ba seri întregi. 
Mă voiu márgini a înşiră numai momentele biografice principale, arătând — 
în legătură cu ucestea, — cum în activitatea sa literară V. A. a fost condus 
de iubirea libertăţii, iubirea de neam şi ţară; o însuşire, care dealtfel a 
caracterizat pe toti bărbaţii mari ai poporului român în generaţia ce ne-a 
premers. 

V. Alecsandri s'a născut la 1821, luna lui Iulie, în apropierea Bacăului, 
anumit în o trăsură brașovenească, care serviă de locuinţă familiei poetului, 
ce se refugiase dinaintea eteriei (revoluţiei) grecești. 

Familia Aleesandri-egtilor e de origine italiană. Ea a venit sau direct 
din Italia in Moldova, care aveă legături comerciale cu infloritoarele re- 
publice italiane, sau apoi din Cafa după ocuparea de cátrá Turci a acestei 
cetăţi din Crimea. Moşul lui V. A. eră încă negustor, dartatăl său a ocupat 
funcțiuni publice, ajungând dela sameș in orașul Bender la diregătoria 
de vornic. 

Au circulat şi circulează încă şi alte versiuni asupra originii lui V. A. 
Cea mai curioasă, totodată si cea mai cutezată este, conform căreia mosul 
poetului nostru ar fi fost semit de origine. 

Nu voiu întră în analiza acestei versiuni. E destul să spun, că Al. 
nu este primul om de valoare, reclamat de rassa semită. Spiritul lucră- 
rilor lui literare sunt cea mai bună dovadă, că originea familiei Alecsan- 
dri-eștilor este a se căută la unul din popoarele romanice. Numai un Italian, 
un Spaniol ete. poate deveni complet Român deja in a treia generaţie, 
astfel că tot ce el face să fie totdeauna in armonie cu aspiraţiile, cu însu- 
şirile poporului, în care s'a contopit. 

Alecsandri a iubit cu aceeaş căldură pe Românul ardelean, ca şi pe 
cel din România, Basarabiu, Moldova si Muntenia; pentru el Românul eră 
Român, trăiască sub orişicare împărăție. Nu aga fae renegatii, îndeosebi 
nu cei de rassă semită, pentru cari numai Românul din regat este Român, 
ceilalți sunt Unguri, Muscali şi așa mai departe. 

Mama lui V. Alecsandri a fost asemenea de origine italiană. Se vede 
că a fost seris, ca în vinele regelui poeziei românești să cireuleze sânge 
curat, sânge de rassă romanică. 

Primii ani ai copilăriei i-a petrecut în curtea boerească de lângă satul 
Mireesti, pe care tatăl său a cumpărat-o împreună cu moşia aparținătoare 
dela un unehiu al artistului dramatic Millo. Aici în valea Siretului, aşezată 
la poalele Carpaţilor, în mijlocul livezilor lui iubite, aici unde totul respiră 
multámire şi-a petrecut primii ani ai copilăriei, alergând si jucându-se cu 
tiganul său rob in aer curat gi sub razele încălzitoare ale soarelui, 


27 


Cu începere dela anul al 6-lea Alecsandri a primit un instructor in 
persoana călugărului Gherman. Acesta locuiă în curtea boerească și instruă, 
afară de Alecsandri între alţii şi pe Kogălniceanu şi pe Millo. 

În 1829 Alecsandri ajunge in un penzion francez in lagi, unde învăţă 
limba franceză, limba grecă si alte studii umanitare. În toamna anului 1834 
plecă la Paris, orașul plin de farmece, centrul lumei civilizate, unde sosi 
după o călătorie de 20 zile şi 20 nopţi, căci în acele timpuri nu circulă 
orient expresul, ci lumea călătoriă in delejans. Fără îndoială, călătoriile 
pe acele timpuri erau mai obositoare, în schimb erau mai instructive și 
mai romantice. 

În Paris se pregăti pentru obţinerea bacalaureatului în litere. Aceasta 
i-a sueces în 1836. 

La dorinţa tatălui sáu întră in facultatea de medicină. Dar Alecsandri 
nu avea tragere de inimă pentru astfel de studii. Părăsi deci facultatea: 
de medicină şi se înscrise la drept. Nici aici nu eră de el. A trecut la 
şcoala de poduri şi șosele. Dar nu figurile geometrice, nu problemele 
matematice puteà să încălzască sufletul lui Alecsandri. Literatura îl fărmecă, 
pentru aceasta ave să trăească o viaţă întreagă, ferindu-se după putinţă 
de tot ce ar fi putut să-i întrerupă ocupaliunea sa predilectă. 


După întreita încercare de a se pregăti pentru o carieră practică, 
Alecsandri se dedică studiului literelor. 

Ascultă cu regularitatea obicinuită la studenţii universitari lectiunile 
mai multor profesori dela Sorbona, ceti operele celor mai însemnați scriitori 
francezi și cercetă foarte des teatrul. 

Cinci ani a petrecut Alecsandri în Paris; în primii doi ani a trecut 
bacalaureatul, a incercat pe rând să studieze medicina, drepturile şi tehnica, 
iar in ceialalţi trei a făcut studii literare aga cum îl trăgeă inima. 

In primăvara anului 1839 întreprinse, împreună cu pretinul său Costache 
Negri, o călătorie in Italia, În cursul a opt luni cercetă Genua, Milano, 
Veneţia, Florenţa și Roma, pretutindenea studiind şi admirând lucrările de 
artă create de națiunea soră sau rămase dela strămoşii popoarelor roma- 
nice. Nu mai încape îndoială, cá Italia eu ale ei reminiscenţe istorice a 
contribuit mult a clarifică patriotismul, iubirea de ţară şi neam a lui Alexandri. 
Pământul clasic al Italiei, în deosebi cetatea eternă a insufletit pe multi 
fii ai neamului nostru, cari reîntorși la vetrele străbune au jertfit partea 
lor cea mai bună pentru degteptarea si înălţarea poporului românesc. 

Alecsandri s'a reintors in Moldova în Decemvrie 1839, după o ab- 
sentá de cinci ani şi ceva. Ne putem uşor închipui ce neplăcut il va fi 
atins deosebirea enormă ce a trebuit să constate între civilizaţia din apus 
şi necivilisatia sărmanei Moldove. Dar Alecsandri nu aparţinea acelora, 
cari ajunşi în poziţii sociale distinse se rușinează de părinţii lor, la vederea 
moravurilor orientale din patrie, el nu a fugit înapoi la Paris, ci a intrat în 
legătură cu ceialalti tineri patrioţi, crescuți în străinătate şi hotăriţi a euro- 

3* 


28 


penizà viaţa publică a ţării şi moravurile societăţii din Moldova gi Muntenia. 
Alecsandri nu a ezitat un moment a se declară pentru curentul de refor. 
mare radicală si mai ales prin scrierile sale a contribuit nespus de mult 
la accelerarea acestui proces, dela care atârnă viitorul ţărilor române, al 
naţiunii române. E 

Reîntors in patrie Alecsandri aveà să ocupe o funcţiune publică; fü 
numit șef de masă la casa penziilor din laşi, funcţiune ce ocupă cinci ani. 
Dar nu funcţionarismul erà pentru un spirit ea al lui. Singure indeletni- 
cirile literare puteau să-l multámeascá, prin acest fel de lucrare a căutat 
să promoveze realizarea aspirațiilor tinerei generatii ce și-a primit educa- 
tiunea in apus. Prin lucrări literare căută să promoveze încolţirea liber- 
tăţii în tările române, libertate fără care individul nu poate progresà, na- 
tiile nu-și pot desvoltă energiile şi nu pot trăi. 

Alecsandri a iubit libertatea în măsură extraordinară, 

Când reprezentanța Moldovei, la anul 1844, a votat desrobirea Țiganilor 
statului, Alecsandri a preamărit acest vot prin versuri avântate. 


Te slÁvese, (zice el) o, zi ferice, sfântă zi de libertate, 
Tu a cărei mândră rază sufletul român străbate! 

Te slăvesc, o, zi măreaţă pentru patria-mi iubită, 

Tu ce-arăţi ochilor nostri Omenirea desrobită! 


Veaeuri multe de durere au trecut eu vijelie, 

Sub asprime plecând capul unui neam în osândire! 
Dar Românul cu-a sa mână rumpe lanţul de robie, 

Şi Tiganul, liber astăzi, se deşteaptă "n fericire. 

Azi e soarele mai falnie! lumea azi e mai voioasă! 
Azi in pept inima-mi crește! azi e viața mai frumoasă, 
Căci la glasul libertăţii văd Moldova degteptatá 

Si la glasul Omenirii o simtese înduiosată. 


Fală în lume și mărire pentru tine 'n veci să fie, 

O, Moldovo, ţară mândră! tu ce dai sfântă dreptate! 
Bratul tău ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie, 
Tie însăţi pregătește viitor de libertate! 

După luarea în posesiune a moşiei dela Mircești, la anul 1855, unul 
dintre primele acte a fost, că şi-a adunat Tiganii robi și le-a spus, că sunt 
liberi, pot merge unde vor voi. 

Tot iubirea nemărginită a libertăţii l-a îndemnat in 1848 să iee parte 
la consfătuirile revoluţionare din lagi, cari au avut un sfârşit tragic si a 
silit un număr însemnat de patrioţi, intre ei şi pe Alecsandri să pribegiască 
din ţară. 

După un jalnice „Adio la Moldova“ scris în Braşov, a plecat la Paris. 
Din acest cuib al libertăţii u adresat al său puternic apel întitulat „Deştep- 
tarea României“. A 

În timpul pribegiei Alecsandri a seris prin ziarele franceze articole 
patriotice, căutând, împreună cu alti pribegi, să câștige opinia publică a 
Franciei pentru justele pretensiuni ale naţiunii române, a trăit pentru inde- 


29 


letnicirile sale literare si a făcut călătorii în interiorul Franciei, in Spania 
cu Gibraltarul şi în Maroco. 

La 1854 s'a întors în țară. Prima lui grije a fost să fondeze revista 
„România literară“. Dar eră imposibil, ca Alecsandri care, prin activitatea 
sa literară de 15 ani, şi-a câştigat deja loc de frunte în literatura româ- 
nească şi eră cunoscut şi iubit de toti, ca Alecsandri, care iubiă libertatea 
atât de mult, să rămână departe de mişcările politice din acel timp, cari 
culminau în lozinca: unirea Moldovei şi Munteniei având un singur domn, 
o unică reprezentantă naţională. A luat parte însemnată la realizarea unirii 
principatelor, la alegerea colonelului Cuza de domn al Moldovei şi în urmă 
al Munteniei. Cine nu cunoaște „Hora Unirei", scrisă în 1857, pe care o 
cântau mic şi mare? 

Alecsandri a fost creat numai pentru literatură. Dacă totuș a luat 
parte lu mișcările politice, este a se atribui nemărginitei sale iubiri de ţară. 

Indată după indoita alegere a lui Cuza, Alecsandri a fost trimis la 
Paris ca reprezentant al noului principe, având să exopereze recunoaşterea 
diplomatică. 

Vizita ce a făcut la curtea lui Napoleon III, învârtitorul politicei mon- 
diane din acele timpuri, şi primirea ce i-s'a făcut, o găsim descrisă in un 
extras al misiilor sale politice publicat între alte reviste și în „Albina 
Carpaţilor“ din 1878. 

Serviciile, ce el aduse ţării in această misiune, nu le puteà altul aduce 
mai bine. Vasta cultură i-a permis să fie și diplomat bun. 

Ministrul afacerilor străine al Franciei nu puteă să promită spriginul 
său cu toată hotărirea, deoarece el stià, că Turcia gi Austria sunt con- 
trare unirii principatelor, Englitera sprigineste sistematice politica Turciei, 
Prusia nu are interes a fi favorabilă Românilor, cât pentru Rusia etc. 

„Oricât de mari impotriviri poate găsi chestiunea Românilor în unele 
cabinete ale Europei, zice Alecsandri, noi nu perdem curajul încât vom fi 
siguri, că Excelentia Voastră va sustineà interesele noastre in conferentele 
ce au a se deschide încurând, precum le-a susţinut si în congresul trecut“. 

„Dar ce poate face Francia singură în contra Turciei, Austriei, En- 
gliterei şi celorlalte puteri?" replică ministrul. 

„Francia, dle conte“, răspunde Alecsandri, „e mai puternică astăzi de- 
cât poate se crede însăşi“. Ea poate aruncă in cumpăna politicei europene 
o greutate nemăsurată, numele lui Napoleon“. 

Alecsandri aveă deplină incredere in Napoleon. Şi nu sa înşelat. 
Napoleon l-a primit foarte bine si nu i-a denegat nici o rugare. 

„Simt o mare simpatie pentru natia română, a zis Napoleon, şi văd 
cu mulţumire, că nu m'am înșelat când am judecat cauza principatelor 
demnă de spriginul Franciei. Actul patriotic ce aţi săvârşit decurând prin 
înălțarea unui singur domn pe ambele tronuri al Moldovei şi al Valahiei, 
tactul politic ce ati probat săvârşindu-l, imi dau incredere, că meritati vii- 


30 


torul la care aspiraţi. Nu-mi rămâne decât a vá felicità şi a vă asigură, 
că ajutorul Franciei, cá simpatiile mele nu vor lipsi pe calea inteleaptü 
ce aţi apucat“. 

De trei ori a fost primit Alecsandri în palatul Tuileriilor, totdeuna cu 
multă afabilitate. 

La a treia întâlnire Napoleon a mai spus şi memorabilele cuvinte: 
„Organizaţi-vă în liniște, desvoltaţi resursele voastre financiare, agricole şi 
militare și aşteptaţi cursul evenimentelor“. 

Intelepte cuvinte. Da, dacă Românii doresc să aibă viitor, să se or- 
ganizeze în linişte şi să se pregătească a profită de momentul potrivit în cursul 
evenimentelor. 

Misiunea diplomatică l-a mai dus pe Alecsandri la Londra și Turin. 
Norocul l-a însoţit si în aceste două locuri. 

Alecsandri nu eră diplomat de profesiune, dar aveă maniere fine şi un 
spirit ales, prin cari a știut să câștige simpatiile oamenilor de stat cu cari 
a avut să negocieze. Se poate susţinea cu siguranță, că un diplomat sau 
politician de profesiune nu puteă să îndeplinească mai cu succes această 
sarcină. 

Misiunea aceasta Alecsandri o îndeplinì ca trimis extraordinar al prin- 
tului Cuza („Du-te si fă eum te-or povátul inima si conștiința“ i-a zis Vodă 
Cuza); in țară el ocupà funcțiunea unui ministru al afacerilor străine. Dar 
naturelul lui Alecsandri nu se potriveà cu valurile vieții publice, cu intri- 
gele nedeslipite de ceeace numim politică. In urmare numai scurt timp i-a 
fost dat ţării a-l şti făcând parte din guvern. Ce e drept, în cursul anilor 
a mai fost ales deputat si senator, chiar și vice-prezident al Camerii de- 
putatilor; dar inima lui de poet il trăgeă iară și iară in acea luncă dela 
Mircești, pe care a imortalizat-o prin sublimele strofe din „Lunea din Mir- 
cești“ si „Concertul în luncă“. 

Poetul nostru eră, aș puteă zice, fărmecat de lumea închipuirilor. 
Nevasta sa, cu care s'a căsătorit la anul 1873, îngrijea de moşie, ea stringeà 
recolta si ea o prefáceà in bani; iar el trăiă pentru poezie. Numai glasul 
ţării, numai vocea neamului eră în stare să-l abată dela indeletnicirile sale 
predilecte. 

Glasului ţării a dat ascultare, când la 1885 a primit să fie numit mi- 
nistru plenipotenţiar la Paris. Acest post l-a ocupat pănă la moartea sa; 
dar n'a lăsat să treacă un an fără a cercetă iubita sa luncă din Mircești. 

Deja în 1888 Alecsandri a fost cuprins de un morb incurabil, de cancer. 
In primăvara anului 1890 eră așa de rău incât, profitând de o ameliorare 
trecătoare, a părăsit Parisul, dorind să moară acolo, unde a petrecut mai 
bucuros în viaţa sa. 

Vederea oamenilor şi locurilor lui iubite i-au făcut bine. Acest bine 
eră numai sugestiv. Cancerul rodeà fără întrerupere la rădăcina stejarului 
şi îl dobori în 22/10 August 1890. 


81 


Vestea morţii sale a străbătut ca un fulger in toate unghiurile locuite 
de Români. Intreagá națiunea românească eră pătrunsă de o adâncă jale, 
căci a fost lipsită de poetul ei cel mai iubit, cel mai mare; căci moartea 
i-a „răpit pe acela, care a trăit si a lucrat pentru gloria întregului neam. 

Dar numai corpul lui Alexandri l-au dus la groapă cei nouă dorobanţi 
din Vaslui, spiritul lui viează încă în scrierile ce ne-a lăsat moştenire. 

Alecsandri a desvoltat o activitate literară întinsă. El a seris proză, 
poezii si piese dramatice. In covârșitoarea majoritate a scrierilor sale s'a 
inspirat din viaţa şi spiritul poporului român. lată motivul pentru care 
scrierile lui Alecsandri sunt cetite şi iubite pretutindenea unde locuese 
Români. 

„Dacă este — zicea Alecu Russo în 1855 — ca neamul românesc să 
aibă şi el o limbă si o literatură, spiritul publie va părăsi căile pedan- 
ților şi se va indreptà la isvorul adevărat: la tradiţiile și obiceiurile pă- 
mântului unde stau ascunse încă și formele şi stilul; și de ag fi poet, ag 
culege mitologia română, care-i frumoasă ca si acea latină şi greacă; de 
aş fi istoric, ag străbate prin toate bordeele să descoper o amintire sau 
o rugină de armă, de aş fi gramatic, ag călători pe toate malurile româ- 
nesti și ag culege limba. 

Kogălniceanu serià cu trei ani înainte, la 1882, in prefata letopise- 
telor: „Artele şi literaturile n'au speranţă de viaţă decât acolo, unde-și trag 
originea din însăşi tulpina popoarelor; altmintrelea ele nu sunt decât niște 
plante esotice, care la cel dintâiu vânt ori ingheatá ori se usucă. Ca să 
avem o artă şi o literatură naţională, trebue ca ele să fie cu societatea, 
cu credinţele, cu obiceiurile, intr'un cuvânt cu trecutul nostru“. 

Lui Alecsandri nu i-a fost greu a-și „aplecă urechia la glasul sfios al 
muzei populare“, a se înspiră din tradiţiile si obiceiurile pământului, a 
străbate munţii si câmpiile pentru a culege roadele muzei populare, mito- 
logie si adevărata limbă românească, dat fiind că el iubiă poporul român 
aşa cum numai un poet stie iubi. Iubirea aceasta, ag puteà zice nemărg- 
nită, o motivează insug astfel: „Mie mi-e drag Românul şi ştiu a pretui 
bunátátile cu care l-a dăruit natura. Mi-e drag să-l privesc și să-l ascult, 
căci el e simplu şi frumos in infatisarea lui; căci e curat, înţelept, vesel 
şi poetic în graiul sáu". 

„Imi plac obiceiurile sale patriarhale, credinţele sale fantastice, dan- 
turile sale vechi și voinicești, portul său pitoresc care la Roma se vede 
* săpat pe coloana lui Traian, cântecele sale jalnice şi melodioase, și mai 
ales poeziile sale atât de urmonioase.“. 

„Eu îl iubesc și am multă sperare intr'acest popor plin de simtire, 
care respeeteazà bătrânețele, care-și iubeşte pământul şi care, fiind mândru 
de numele său de Român, îl dă ca un semn de cea mai mare laudă ori- 
cărui om vrednic, oricărui viteaz, fie măcar de sânge străin“. 

„Am multă sperare intr'acest neam, a cărui adâncă cumintie e ti- 
părită într'o mulţime de proverburi, unele mai înțelepte decât altele; a 


32 
cărui închipuire minunată e zugrăvită în poveştile sale poetice si strălucite 
ca însăş acele orientale; al cărui spirit satiric se vădește in nenumăratele 
anecdote asupra tuturor naţiilor eu care s'a aflat în relaţie; a cărui inimă 
bună şi dornică se arată în obiceiul ospetiei pe care l'a păstrat cu sfin- 
tenie dela strămoșii săi; al cărui geniu în sfârşit Jucegte atât de viu în 
poeziile sale alcătuite in onorul faptelor măreţe:. 

Numai un Român din creştet pănă în talpă, numai un poet stăpânit 
de o nemărginită iubire de neam a putut să verse lacrimi de bucurie la 
reintoarcerea armatei române victorioase de pe'càmpiile Bulgariei. Alecsandri 
nu a plâns, că revede armata patriei sale, ci a vărsat lacrimi pentru 
redeşteptarea vitejiei, reînvierea virtuţilor strămoşești, întocmai ca o mamă, 
care varsă şiroi de lacrimi auzind de faptele bune săvârșite de copiii ei. 

Părintele, care vede asigurat viitorul copiilor săi, moare liniștit, fără 
părere de rău; astfel şi Alecsandri văzând că viitorul neamului românesc este 
asigurat prin luptele victorioase, spune, că de acuma poate să moară fericit. 

Alecsandri a studiat istoria şi literatura popoarelor mai înaintate decât 
Românii, a admirat gloria și bunele calităţi ale străinilor, dar nu şi-a perdut 
echilibrul sub farmecul culturei franceze, nu şi-a tradat ţara și neamul. 
Nu, ci a căutat să-şi pună forţele sale pentru a face istoria română mai 
glorioasă, a da avânt literaturei româneşti și a trezi bunele calităţi ale na- 
(iunii, cari nu lipsiau, cari erau înăbușite de o forţă majoră ce venià dela 
străin. 

Alecsandri a fost contemporanul gi soţul de luptă al acelei pleiade de 
bărbaţi, care a întemeiat România de astăzi și care a căutat să asigureze 
nu numai viitorul acestei teri, ci viitorul tuturor Românilor, afle-se ei ori 
unde. Nu exagerez când susţin, că în această direetiune Alecsandri a lucrat 
cu foarte mult succes. 

Poeziile lui, cum sunt: Sentinela română, Hora unirii, Peneş Curcanul 
și încă multe altele au străbătut in toate colibele românești, promovând 
unitatea culturală a tuturor Românilor in mare măsură. Poeziile lui natio- 
naliste şi patriotice au răsunat ca o trimbitá de alarmă scuturând poporul 
din nepăsare; ele au mărit mândria naţională, au redat poporului român 
încrederea in forţele proprii, în puterea sa de viată, în viitorul său. 

Activitatea literară a lui Vasile Alecsandri u durat aproape o jumătate 
de veac, dela 1842 pănă la 1890. In acest timp el nu a lăsat să treacă 
un moment istoric fără a sună în buciumul său plăcut, fără a incurajă pe 
contemporanii săi. 

Anul 1848, evenimentele unirii principatelor şi răsboiul pentru inde- 
pendenta României sunt trei momente istorice, când lira lui Vasilie Alec- 
sandri a răsunat puternic deşteptând poporul din letargie, apelând la unire, 
cerând jertfe patriotice şi cântând reinvierea vitejiei strămoșești. 

Cine nu cunoaşte energicele accente din „Deșteptarea României“, 
apărută în epocalul an 1848? Alecsandri simţiă viu curentul de renaştere 
ce străbăteă dela un capăt la celalalt al bătrânei Europe. Doriă ferbinte 


33 


ea acest curent să cuprindă în valurile sale și pe poporul românesc si 
să-l redee misiunii sale exprimate atât de plastic în „Sentinela Română“ 
prin versurile: 


„Maica Roma cea bătrână Cá s'aud în depărtare 

Mi-a pus arma asta-n mână Răsunând dușmane pasuri, 
Şi mi-a zis cu glasul său: Menintánd barbare glasuri“. 
Fiiul meu, alesul meu! si: 

Tu din toţi ai mei copii NS 

Cel mai tare-n vitejli. „Să tráesti ostaș romane, 
Mergi in Dacia, grábeste, Stâlp al lumii apusane! 

Pe barbari de-i risipește, Tu eu peptu-ti ai oprit 


Valul erunt de răsărit, 
Şi eu braţul tău armat, 
Pasul soartei l'ai schimbat“. 


Şi-apoi vecinie priveghiazá, 
Sentinelá mult viteazá, 
Si te-atine la hotare, 


Da, apărător al ordinii, civilizatiunii şi culturei a fost pus Românul 
de marele împărat. După o întrerupere de câteva veacuri întunecate el 
şi-a reluat frumoasa misiune. 

Vasile Alecsandri doriă mai înainte de toate să vadă pe tot Românul 
pătruns de dorul si dragostea libertăţii, mântuitoarea şi inàltütoarea po- 
poarelor; eră sătul de domnie străină, care numai rele a adus poporului 
român şi ţărilor române. 


Voi ce stati în adormire, voi ce stati in nemişcare, 


zice el in „Deşteptarea României“ 


N'auziti prin somnul vostru acel glas triumfător, 
Ce se "naltá pán' la ceruri din a lumei desteptare 
Ca o lungă salutare 
Cătr-un falnie viitor? 


Nu simtiti inima voastră, că tresare gi se bate? 
Nu simtiti in peptul vostru un dor sfânt gi românesc. 
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate 

Ce pătrunde şi rásbate 

Ori ce suflet omenesc? 


lată lumea se deşteaptă din adânca-i letargie ! 
Ea păşeşte cu pas mare cátr'un tel de mult dorit. 
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie! 
Toti seulati cu bărbăţie, 
Ziua vieţii a sosit! 


Libertatea 'n fata lumii a aprins un mândru soare, 
S'aeum neamurile toate cătră dânsul atintesc 
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare 
` Se cere vesel ca să sboare 
Cătră soarele ceresc ! 


Numai tu, popor române, să zaci vecinie în orbire? 
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator? 
Numai tu să nu iei parte la obsteasca înfrățire, 

La obşteasea fericire, 

La obatescul viitor? 


34 


Pán& când să creadă lumea, o, copii de Românie! 
C'ori ce dor de libertate a perit, s'a stins din voi? 
Pănă când să ne tot plece cruda, oarba tirănie 

Şi la caru-i de trufie 

Să ne 'njuge ca pe boi! 


Pănă când in tara noastră tot străinul să domnească ? 
Nu sunteți sátui de rele, n'aţi avut destui stăpâni? 
La arme, viteji, la arme, faceţi lumea să privească 

Pe câmpia românească 

Cete mândre de Români! 


Seulati frati de-acelaș nume, iată timpul de frátie! 
Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi 
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie, 

Si de-acum pe vecinicie ! 

Cu toti mánile vá dati! 


Hai copii de-acelag sânge! hai cu toti într'o unire, 
Libertate-acum sau moarte să cătăm să dobândim, 
Pas, Români, lumea ne vede... Pentru-a patriei iubire, 
Pentru-a mamei desrobire 
Viaţa noastră să jertfim ! 


Fericit acel ce calcă tirănia sub picioare! 

Care vede 'n a lui ţară libertatea renviind. 

Fericit, măreț acela care sub un falnic soare 
Pentru patria sa moare, 
Nemurire dobândind. 


Regele poeziei române nu se adresează numai cătră Moldovenii săi, 
el trece graniţele patriei sale restrânse, îndeamnă pe toti Românii de pre- 
tutindenea a se încălzi la razele soarelui libertăţii. 


E grandios apelul, ce Alexandri adresează poporului român prin ne- 
muritoarele strofe din „Deșteptarea României“. „Vocea sacră a libertăţii“, 
zice N. Predescu în scrierea sa: „Poeți si artiști“, „răsună aci puternic ca 
valurile mării înfuriate. Isbiri electrice simt la cetirea Marseliezei române, 
ce egalează in frumseti pe cea franceză, ambele conţinând metalul din care 
se formează răsbunătoare fulgeri. Avântul unui entuziasm continuu imprimă 
in piesă tării nenarabile". 


Prin „Hora Unirei“, scrisă cu doi ani inaintea indoitei alegeri a lui 
Cuza, Alecsandri a promovat ideia unirii ca nimeni altul. Poezia aceasta 
s'a răspândit ca fulgerul in Moldova şi Muntenia, o cântă si recită mic şi 
mare, tinăr şi bătrân; ea a pătruns în toate straturile poporului român şi 
a produs un curent, căruia nu mai puteau rezistă interesele particulare ale 
câtorva familii boerești. 


Multe strofe din „Hora Unirii“ sunt și astăzi actuale, se potrivesc de 
minune şi la adresa Românilor de dincoace Este si la noi multă iarbă 
rea, multă neghină, care ar trebui să peará; se invrájbese si dugmünesc 


85 


şi la noi prea mult oamenii, cu toate că tuturor este cunoscut, cá unde-i 
unul nu-i putere la nevoi şi la durere. 

Constii de existenţa acestor rele, ferm hotăriţi a le delătură să zicem 
toti întrun glas: 


Hai să dám mână eu mână Amândoi suntem de-o mamă, 
Cei cu inima română, De-o făptură și de-o samă, 
Să "nvártim hora frăţiei Ca doi brazi intr'o tulpină, 
Pe pământul României! Ca doi ochi într'o lumină. 
larba rea din holde piară! Amândoi avem un nume, 
Piară dușmănia ?n ţară! Amândoi o soartă 'n lume, 
Intre noi să nu mai fie Eu tis frate, tu-mi esti frate, 
Decât flori şi omenie! In noi doi un suflet bate! 
Măi Muntene, măi vecine, Vin' la Milcov cu grábire 
Vină să te prinzi cu mine Să.] secăm dintr'o sorbire, 
Si la viaţă cu unire, Ca să treacă drumul mare 
Și la moarte cu 'nfrtire! Peste-a noastre vechi hotare. 
Unde-i unul, nu-i putere Si să vadă sfântul soare, 

La nevoi şi la durere. Intr'o zi de sărbătoare, 
Unde-s doi puterea creşte, Hora noastră cea frăţească 
Si dusmanul nu sporeşte! Pe câmpia Românească! 


Răsboiul pentru independenţa României Alecsandri l-a purtat alăturea 
cu Dorobanti, eántati de el. Nu pe câmpiile Bulgariei, ci acasă,. nu cu 
arma, ci cu peana lui máeastrá. Cetiţi poeziile ,Ostagii nostri“ si veţi 
vedeă că după fiecare invingere mai insemnatá pe câmpul de rásboiu Ale- 
esandri adăugeă o nouă perlă la coroana sa de rege al poeziei române. 
Luptă spirituală pentru fortificarea increderii poporului în forțele sale a dat 
Alecsandri în timpul când voinicii căciulari râdeau de bombele păgâne. 


Alecsandri nu puteà să lucre altfel. El, care aveà deplină încredere 
în virtuțile poporului român, care eră convins de vitejia Românului, deși 
acesta veacuri de-arândul nu a mai dat probe de virtuțile sale militare, 
trebuiă să cânte cum a cântat în anii 1871—8. 


Nu primele invingeri ale armatei române l-au întărit în convingerea 
sa despre vitejia Românului. Încă la 1859 a zis lui Napoleon III: „Eu 
considerez, Sire, soldatul român ca pe unul din cei mai buni din Europa, 
căci este disciplinat prin inság natura sa cu toate greutăţile vieţii, cu 
foamea, cu ostăneala, cu căldura, cu gerul, și are o aplecare la soldăţie“. 


Prin poezia ,Baleanul şi Carpatul* Alecsandri arată rostul şi motivul 
principal, pentru care poporul român s'a văzut necesitat a scoate sabia 
din teacă. „Nu pot să ineapá doi palosi în teacă, e seris ca din doi unul 
în pulbere să treacă“. Românul iubitor de progres, de libertate, duşman 
al selăviei, dornic de neatârnare, nu puteà să incapă lângă şi stăpânit de 
acela, care „a fost odinioară gigant prin înălţime, amar prin fanatizmu-i, 
puternic prin cruzime, care a revărsat pe lume și groază și ruşine şi s'a 
scăldat în sânge“. 


36 


E minunat dialogul ce se încinge între Balcan si Carpat, cu permi- 
siunea Dvoastre îl voiu ceti în întregime: 


Balcanul şi Carpatul la Dunărea măreaţă, 

Ca doi giganti năprasnici stau astăzi faţă 'n faţă 
S'apringi de dor de luptă, cu ochii se măsoară, 
Cu glasul s'amenintá, cu gândul se doboară, 
Zicând: „Nu pot să 'neapă doi palogi într'o teacă! 
„E seris diu noi doi unul în pulbere să treacă!“ 


Balcanul cel fanatic, muncit de aspră ură, 

Nu stie să 'ngrădească sălbatica lui gură, 

Si zice eu trutie: „Carpatule vecine, 

„De nu pleca-vei fruntea amar va fi de tine, 

„Căci repezi-voiu grabnie din plaiurile-mi 'nalte 
„Torente 'necătoare deprinse ca să salte 

„Din maluri peste maluri, din munte peste munte, 
„Să bută-a tale coaste, s'acopere-a ta frunte, 

„Să facă într'o elipá, ca să dispari din lume 

„Cu-a tale stânci și codri, cu-ai tăi copii şi mume!“ 


Carpatul scoate-un freamăt teribil de urgie, 
Miseánd coama-i de codri, ea leul în mănie, 

Şi-n eloeot lung răspunde: „Baleane-a ta trufie 
„Arată, că tu astăzi căzut esti în pruneie, 

„Nevoe ui de-o cârjă ruina-(i s'o supoarte, 

„Căci esti acum, sermane, ajuns la prag de moarte. 
„Ai fost odinioară gigant prin înălţime, 

„Amar prin fanatizmu-ti, puternie prin cruzime! 
„Ai revărsat pe lume şi groază și ruşine, 

„Şi te-ai scăldat în sânge păn' ce-ai dat pept cu mine. 
„De-atunci au trecut secoli!... Strivita omenire 
„S'a deşteptat, şi numai tu stai în adormire, 
„Ademenit de visuri nebune și trufaşe, 

„Făr'a pătrunde norii care te tin în fage! 

„Orb uries! eu cârja tu genele-ţi ridică 

„Şi vezi Pa tale poale cât umbra-ti e de mică! 
„Esti şters din cartea lumei, tu care din vechime 
„Stai răzimat în somnu-ti de-o putredă mărime! 

„Şi vrei să tii în lanţuri popoarele creştine ? 

„Şi vrei, Baleane gârbov, eu să mă 'nchin la tine? 
„Dar n'auzi cum te râde şi Dunărea și Marea? 
„Deviza ta-i sclăwa, şa mea neatârnarea !* 

Cum zie, doi vulturi ageri, sburând din vârf de munte, 
Se 'naltá pănă 'n ceruri şi scot tipete erunte. 

De pe Balcani e unul si din Carpaţi e altul... 
Mult repede le'i sborul, mult crâncen le'i asaltul, 
Căci se isbese ca fulgeri la luptă-ucigătoare!.,. 
Intinsele lor aripi se bat lucind la soare 

Şa lor cumplite ghiare şi pliseuri otelite 

Isi dau loviri de moarte si răni îşi fac cumplite. 


De-odată eade unul din vulturii dușmani: 
E vulturul prádalnie din barbarii Balcani, 
Şin patru părţi a lumei sbor smulsele lui pene!:.. 
Si cântă libertatea pe maluri Dunárene. 
Dintre toate poeziile publicate sub titlul colectiv „Ostaşii nostri“ cea 
mai nimerită, cea mai iubită este „Peneş Curcanul“. In această poezie ni-se 


87 

prezintă un tip clasic de soldat român, imbrácat simplu, care a plecat voios 
de acasă, din câmp, dela plug, ca să scape sărmana scumpă ţară de jugul 
străin. Peneş Curcanul şi ai lui vrednici tovarăși râdeau și glumeau, se 
ineingeau si la horă, când bombele le dă răgaz, gândul ii ducea uneori şi 
la cei rămaşi acasă; dar in ziua de asalt, în fata morţii crude un cuget 
aveau eu toţii: izbânda, făceau trei cruci, o porneau la fugă și nu se 
opreau înainte de a pune steagul românesc pe crâncena redută. Poezia 
„Peneş Curcanul“ este cunoscută tuturor, dat fiindcă după răsboiul ro- 
máno-ruso-ture o declamă mie si mare. Au trecut zeci de ani dela prima 
ei apariţie, dar si astăzi tot Românul o ceteşte cu plăcere, ea ne încăl- 
zeste, ne eleveuză sufletește ori de câteori o cetim. 

Virtutile militare ale Românului sunt admirabil descrise si in poeziile: 
„Sergentul*, „Fraţii Jderi“ şi „Căpitanul Romano“. 

După căderea Plevnei, în Novembre 1877, adecă la un timp, când 
gloria armelor române nu mai putea suferi vr'o stirbire, Alexandri a seris 
„Oda ostaşilor români. Fiecare strofă, fiecare șir, ba fiecare cuvânt se 
pare a fi rupt din sufletul poetului, care şi-a văzut visul cu ochii, vis cul- 
tivat din tinereţe de o generaţie întreagă, a văzut strămoşeștile virtuti re- 
înviate, a văzut aevea neatârnarea patriei sale, secole dearândul oprită a 
luă și ea parte la promovarea civilizatiunii neamului omenesc, a contribui 
şi ea, conform firii poporului român, la ceeace numim cultură. 

E frumoasă această închinare, e sincer acest prinos de recunoştinţă, 
„Oda ostaşilor români“ merită a fi recitată cât mai des. Să o cetim deci 
$i în această ocaziune: 

Juni ostaşi ai terii mele, însemnați eu stea în frunte! 

Dragii mei vultani de câmpuri, dragii mei soimani de munte! 
Am cântat in tinerețe strámoseasea vitejie, 

Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie 


Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume 

Dus pe Dunărea în Marea și din Marea dus in lume! 
Vin acum, la rândul vostru, să v'adue o închinare, 
Vin eu inima crescută si cu sufletul mai tare, 

Ca eroi de mari legende, vin să vá privesc in faţă, 
Voi, nepăsători de moarte, dispretuitori de viață 
Ce-ati probat cu-avântul vostru lumei pusă in mirare, 
C& din vultur vultur naste, din stejar stejar rásare! 
Dela domn pán' la opincá, dugi de-o soartă norocoasă, 
V'ati legat în logodire eu isbânda glorioasă 

S'ati făcut ea să pricepem a trecutului mărime, 
Măsurându-vă de-o samă eu-a strămoşilor "náltime, 
Ș'arătând, precum prin nouri mândrul soare se arată, 
Cine-am fost odinioară, cine iar vom fi odată!! 

Să trăiţi feciori de oaste! Domnul sfânt să vă ajute 
A străbate triumfalnie în cetăţi si în redute, 

Ca la Rahova eu tunul, ca la Griviţa cu sborul, 

Ca la Plevna unde astăzi cei întâi ati pus piciorul, 
Infruntánd pe Ozman-Gaziul, şi prin fapt de bárbátie 
Ridicând o ţară mică peste-o mare 'mpürütie! 


38 
O, viteji de viţă veche! Auziti în depărtare 
Acel vuet fără nume ce răsună ca o mare?... 
Sunt bătăile de inimi ale 'ntregu-i neam al nostra 
Ce adună zi $i noapte dorul lui eu dorul vostru, 
Sunt vărsările de lacrimi pentru-ace! care se stinge, 
Sunt urările voioase pentru-acel care învinge! 


O! Români, in fata voastră, eolo "n tainiea cea zare 
Vedeţi voi o rază vie care "ncet, încet răsare 
Străbătând prin umbra deasă de lungi secoli adunată? 
E voiosul fapt de ziua mult dorită, mult visată, 

E lumina re'nvierei, e luceafárul sperărei, 

E triumful luptei voastre, soarele neatârnărei! 

Dragii mei! din focul luptei oteliti când veţi întoarce 
La cămin unde Románca așteptând, suspină, toarce, 
Tot poporul: rudă, frate, soră, mumă şi părinte 

Ca Ja Domni, cu pâni si sare, vor esi vouă 'nainte. 
Căci din voi fiegtecare poartă 'n frunte o cunună 

Şi de gloria de astăzi şi de gloria străbună! 


Pas dar! pas tot înainte! timpul vechiu din nou zoreste! 
Viitoriul României dat-a mugur ce "neolteste ! 

O, copii! de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare 
Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare, 

Mi-am văzut visul eu ochii, de-acum pot să mor ferice! 
Astăzi lumea ne cunoaște; Român zice, Viteaz, zice. 

Plină de patriotism curat este poezia „Păstorii si plugarii“; nu mai 
puţin si „Eroii dela Plevna“. 

Am zis la alt loc, că Alecsandri nu a lăsat să treacă nici un moment 
istorie fără a sună în buciumul său poetic. 

S'au împlinit 100 de ani dela incorporarea Bucovinei la Austria, dela 
ruperea ei din corpul Moldovei. Alecsandri nu puteă să tacă, pentru per- 
derea veselei grădini, cu pomi roditori şi mândri ficiori, el a trebuit să-și 
aline durerea zbieiuind $i pe răpitorul şi pe acela, care a vândut un lucru 
străin ce eră dator să păstreze intact. 

Când in 1881 România a fost declarată regat şi domnitoriul ei pro- 
clamat rege, Alecsandri a scris: „10 Maiu 1881“ (data încoronării regelui), 
„Imnul Coroanei“ si ,Ploconul lui Peneș. 

Onorat public! 

Nu am intenţionat să Vă dau întreagă biografia lui Vasile Alecsandri, 
poetul nostru cel mai iubit; nu am avut de gând să Vă arăt întreagă ac- 
tivitatea literară a bardului dela Mircești; o conferenţă nu ajunge pentru 
așa o lucrare. Activitatea regelui poeziei române este atât de varie şi aga 
de întinsă, că sări de-arândul ne-am puteà ocupă cu serierile sale. După 
mine vor urmă şi alţii, cari asemenea se vor ocupă cu activitatea literară 
a lui Vasile Alecsandri. 

Intentiunea mea a fost să Vă arăt, că o bună parte a activităţii li- 
terare a bardului nostru a fost inspirată şi condusă de iubirea libertăţii, 


39 


de nemărginita dragoste de neam şi ţară. Poeziile patriotice ale lui Vasile 
Alecsandri au contribuit foarte mult la deşteptarea poporului român, atât 
dincolo cât si dincoace de Carpaţi. Dat fiind însă, că Românii de pretu- 
tindenea mai au încă un drum lung înaintea lor pănă a ajunge pe cele- 
lalte popoare și că acest drum se face mai uşor mânat de entuziazm pa- 
triotie şi national, să cetim mereu poeziile patriotice ale lui Vasile Ale- 
esandri și să le cultivăm ca pe nişte flori alese, cari îngrijite bine vor dă 
şi roade alese. : 

Pănă mai deunăzi serierile bardului dela Mirceşti nu erau accesibile 
pentru tot Homânul, dat fiind că ele se găsiau numai in o ediţie mult prea 
scumpă. Societatea „Minerva“ din București le-a publicat însă în o ediţie 
populară, eftină, oricine poate aveă poeziile lui Vasile Alecsandri pentru 
K 1:50. Ar fi de dorit, ca ele să nu mai lipsească din casa nici unui Român 
care se respectă. Ar fi de dorit, ca ele sé formeze hrana noastră sufle- 
tească de toate zilele. 

Inspiràndu ne, on. public, din poeziile indeosebi cele patriotice ale 
lui Vasile Alecsandri, activitatea noastră totdeuna va fi condusă de iubirea 
libertății, iubirea de neam şi dragostea de ţară. La neamul nostru şi „la 
țara noastră gândul deapururea avându-l, sus inima, Românie. 


Dr. I. Ben. 


IT. 


Epica Alecsandri. 


Incep cu o constatare din viaţa noastră culturală. 

La catedră când muncește prelegătorul, întru atàta numai realizează 
vre-un succes, întru cât isbuteşte a provocà un schimb de idei intre sine 
şi auditori. Pentrucá nu atât desfășurările prelegerii, cât ideile proprii ce 
auditorii pot să adaugă celor predate, hotăresc interesul si mulţămirea su- 
fletească. Așa ne spune psihologia științifică, întemeiată pe dovezi pozitive. 

Prin urmare dacă între prelegător şi auditori nu e dat a se săvârși 
un schimb de idei, în acel caz rezultatul prelegerii e zero. Cu cât insă au- 
ditorii vor adauge mai mult din propriile lor gândiri cuprinsului prelegerii, 
cu atât rezultatul va fi mai strălucit şi mai pătrunzător. 

In acest adevăr psihologic se cuprinde importanța unei chestiuni vi- 
tale pentru noi, importanţa $coalei naţionale faţă de cea străină. Deoarece 
auditorii seoalei nationale, în urma predispozitilor si tradiţiilor moștenite 
dela părinţi, în urma cercului de cunoștințe din mediul familiei și popo- 
rului propriu, pot să adaugă dela sine foarte mult celor predate dela ca- 
tedră, găsind un razăm firesc in desfăşurările catedrei, ceea-ce înalță şi 
entuziasmeazá spiritele, înarmându-le cu puterea energiei si siguranţei. 

Pe când rostul catedrei străine, nu impártásegte aproape nimic si- 
milar, nimic înrudit tradiţiilor și sentimentelor familiei şi poporului propriu, 


de unde provine indiferentismul şi răceala inimii, ale cărei fructe sunt: 
spirite subrede, timide si fără iniţiativă. Rezultat, ce cu durere trebue să 
mărturisim, e deja o treaptă pentru triumful adversarului. 

lată cum se poate explică psihologic, neintrecuta superioritate a şeoalei 
nationale faţă de cea străină. Bine inţeles în trăsături generale, deoarece 
excepţii, mai mult sau mai puţin pronunţate, intotdeuna se găsesc. 

Constatat acest adevăr psihologie, e oarecum de sine înțeles, că rolul 
amintit al prelegătorului dela catedră, revine întocmai şi nouă prelegăto- 
rilor publici. Dacă va succede să provocám un schimb de idei între noi 
$i auditori, rezultatul dorit va urmă de sine. Nu vom izbuti a deșteptă 
schimb de idei, lucrarea noastră va insemnà: a cără apă cu ciurul. 

Dar cum s'ar puteă presupune să găsești vre-o inimă inchisă, când e 
vorba despre Vasile Alecsandri, care a cules gi întrupat în cadrele frumo- 
sului toate tresăririle inimii poporului român, din epoca redeșteptării sale 
nationale si literare. Alecsandri, in a cărui inimă mau încolţit şi nu 
s'au nutrit decât sentimente nobile, pe o gamă atât de întinsă cum rar se 
găseşte, începând dela primele licăriri ale fragedei sale tinerețe. pănă la 
puternicele palpitări ale bărbatului matur, pururea sănin și integru. 

Vom culege deci unele flori, ce au răsărit din aceste sentimente nobile, 
pe vastele câmpii străbătute de geniul poetului Alecsandri, dintre cari eu 
voiu alege cu preferinţă pe acelea, pentru cari cred mai accesibil schimbul 
nostru de idei. 

Observ însă, că nu voiu alege flori de siminoe, deși ne plimbám 
prin regiunile-i fermecătoare, pe înăiţimile muntelui albastru, ci voiu culege 
cetina verde a bradului falnic, ce ca veghe priveghiază de pe umărul stâncei 
mănoasele câmpii dela poalele sale. 

Fac aceasta pentrueá nu mi-a venit rolul să mă ocup cu poezia 
proprie sentimentului: poezia lirică, ci cu poezia proprie evenimentelor şi 
întâmplărilor omenești: poezia epică. 

Si dupăce se ştie, cá din contraste se lămuresc ideile mai bine, în- 
tocmai ca fenomenele naturii, voiu nizui să desfăşur întâi de toate condi- 
tiile poeziei lirice şi felul păşirii poetului liric, pentrucá in contrastul acestora 
vom găsi poezia epică cu punctele de mânecare ale poetului epic. 

Şi de câte-ori se tractează despre artele frumoase, e imposibil să: nu 
aruncăm o privire la clasica cultură elenă. Voiu aminti deci, că la Grecii 
antici. se numiau lirice poeziile, ce se recitau pe lângă acompaniarea lirei, 
un instrument muzical national al poporului elen. Prin urmare în anticitate 
nu conținutul hotără timbrul sau genul poeziei, ci faptul dacă se predă pe 
lângă acompaniarea lirei. 

In timpul mai nou sa schimbat raportul. Adecă cuprinsul poeziei e 
aproape singurul moment hotăritor în privinţa timbrului şi genului poetic. 
Mânecând dela aceasta, numim astăzi poezii lirice acele producte poetice, 
cari intrupeazà frumosul prin exprimarea sentimentelor poetului, cu alte 
cuvinte: cari fac senzibil frumosul prin exprimarea dispoziţiei sufleteşti a poe- 


4t 
tului. Dispozitie senină, veselă, entuziastă ori mâhnită şi încinsă de durere, 
dupăcum o determină variatele împrejurări ale vieţii și ale inclinării in- 
dividuale subiective. 

Dar deşi se intoneazá subiectivismul poeziei lirice, să nu credem totuş 
că poetul liric în strunele lirei sale oglindează pururea numai sentimente 
proprii. Niciodată. Pentrucă e absolut imposibil ea o inimă simţitoare 
să nu se impresioneze de mediul în care trăește. Absolut imposibil să ne 
inchipuim, că un poet se poate izolă cu desăvârşire de lume. Pentrucă 
om este și poetul, in lume trăeşte si el si nu se poate exclude pe sine 
in fata nenumăratelor impresiuni ce mediul ineunjurátor ii transmite. *) 

E dificil deci a constată in ce măsură sentimentele poetului liric în- 
colţesc şi izvorese din propria sa viaţă sufletească. Dacă ele sunt toate 
bucăţi rupte din propria sa ființă? Deoarece nu există un singur sentiment 
în inima poetului, a cărui origine să nu o fi provocat și urzit vre-o cauză 
externă ? In urmare trebue să concludem, cá şi poeziile lirice îndeobşte 
sunt efectul cauzelor externe, la cari se refer şi cu cari stau în oarecare 
legătură.*) 

Drept aceea n'avem să ne mărginim la propriile sentimente ale poe- 
tului. Pentrucá și poetul lirie nu odată se transpune in situaţia şi rela- 
tiile altora, exprimând vederile, sentimentele şi aspiraţiile lor sufleteşti. 
Se transpune în spiritul unei clase de oameni, conform şoaptelor şi por- 
nirilor ei. Se transpune în spiritul unei societăţi, unei naţiuni, ba chiar 
în spiritul întregii omenimi. 

Acestea sunt izvoarele, sunt stimulii poetului liric, fără de cari el 
nici că ar puteă să creeze. Pe lângă ce drept mijloace îi stau la dispo- 
zitie fenomenele naturii cu nesfársitele frumseti pitoreşti și farmece ade- 
menitoare, de cari poetul şi artistul preste tot, are neapărată trebuinţă 
pentru o continuă alimentare a fantaziei în favorul creaţiunii sale. 

Un lucru însă se intoneazá, că orice ar atrage atenţia poetului liric 
şi orice ar fixă el pentru întruparea frumosului, are să treacă prin prisma 
vederilor şi sentimentelor sale proprii, absorbind cât mai mult din par- 
fumul acelora, ceeace hotüreste marca subiectivă a individualitátii poetului. 

Cu cât va vărsă mai mult apoi din acest subiectivism în productul 
său poetic, cu atât se va apropiă mai mult de poezia lirică. Şi viceversa 
cu cât elementul obiectiv va fi mai preponderant faţă de cel subiectiv, cu 
atât produetul poetie se và apropiă mai mult de poezia epică. 

Prin ce am atins punctul principal de despărţire între poezia liric gi 
epică. A demarcă însă in mod absolut linia de despărţire între elementul 
subiectiv şi obiectiv, nu e posibil, fiindcă elementul subiectiv cu cel obiectiv 
se amplifică împrumutat in ereatiunile poetului. Dar după cum unul sau 
altul dintre aceste elemente va fi preponderant, astfel productul poetic va 
aparţinea genului liric sau epic. 


*) Kleinpaul, Poetik, p. 414, 440. 


43 


Pe terenul liric Alecsandri a produs foarte mult. E îndeobşte cunoscut. 
Si duleeata limbii lui poporale cu sentimentele nobile ce tàleuegte in cadrele 
lirei, va remâneă încă multă vreme neîntrecută în literatura noastră. Toţi 
esteticii constată, cà lirica este adevărata sa forță. 

Cu toate acestea Alexandri nu s'a mărginit la acest teren, pentru 
care zeii l-au menit poporului român, ci a cultivat și terenul epice; cu 
acelaș zel şi succes strălucit, dacă nu în toţi ramii, în cei mai însem- 
nati însă la toată întâmplarea. 

Inainte de a ilustră aceasta cu spicuiri din productele sale epice, ţin 
că e în favorul cauzei să ne lămurim puţin şi asupra noţiunii și condiţiilor 
poeziei epice, paralel cu cea lirică. 

Cuvântul epic se derivă din grecescul epos, ce însemnă: povestire sau 
narațiune. De aci numirea poeziilor epice, cari povestesc întâmplări sau eve- 
nimente săvârșite odată în realitate, ori apoi închipuite numai ca săvârşite 
şi în urmare aparținătoare domeniului fantaziei. 

Am văzut cum lirica exprimă viaţa internă a poetului, bucăţi smulse 
din însaș fiinţă a poetului, ce determină caracterul ei subiectiv-individual. 


Poezia epică însă nu privește direct viaţa internă a poetului, ea des- 
fășură întâmplări externe, petrecute în vremuri depărtate de poet şi între 
oameni cu desăvârşire independenţi de viaţa sufletească a poetului. Din 
acest motiv subiectul epicei aparține istoriei, trecutului, ori apoi e directă 
plăzmuire a fantaziei. In această privinţă poetul epic are deplină libertate 
să recurgă la izvorul propriei sale fantazii, ori la istorie, mitologie și tra- 
diţia poporală, ba chiar şi la creaţiunile altor autori, tinând însă pururea 
seamă de condiţiile estetice; si genului epic ce și-a ales. 

Ca o notă particulară a poeziei epice este a se relevă încă împrejurarea, 
că în desfășurările naraţiunii epice e dat a se intretese si influinta suprana- 
turalului, influinta puterilor extraordinare ale misticismului gi miraculosului. 

Acest element însă numai întru-atâta ridică succesul estetic al poeziei 
epice, întrucât se întemeiază pe vre-o credinţă degartà sau prejudiţ exi- 
stent în sinul poporului, ori a existat când subiectul s'a plăzmuit în fan- 
tazia autorului, sau apoi dacă in supranatural se oglindează cel puțin 
probabilitatea adevărului. 

Pentrucă a depăşi marginile probabilitátii, ori cel puţin ale aparentei 
probabilității, nu e dat poetului epic, nici chiar când supranaturalul sau 
miracolosul influinteazá desfășurarea naraţiunii. Deoarece frumosul estetic 
devine caricatură şi ridicol, dacă nu se întemeiază pe adevăr, ori cel puţin 
pe aparența adevărului. 

Acestea cu privire la conceptiunea epicei. Avem însă de observat si 
cu privire la forma epicei, mai ales în ce se deosebește de lirică. 

In poezia lirică, fiind vorbă de spontana expresiune a sentimentului, 
forma e ușoară si seurtá, acomodatá pentru cântare. In poezia epică însă 
evenimentele intretesute, complicate, cu peripeții şi surprinderi adeseori 
incalculate, aduc cu sine gravitatea formei gi extenziunea conţinutului. 


43 
E stiut apoi, că orice eveniment s'a desfăşurat vreodată in timp şi 
spațiu, totdeuna a tras in vârtejul său alte întâmplări mai secundare. Adecă 
acţiunea principală intotdeuna provoacă acţiuni secundare, ce impedecá 
sau promovează desnodământul. 


A tineă echilibru între aceste părţi constitutive ale naraţiunii epice, 
ridicând la nivou momentul principal, ori apoi coordonând şi subordonând 
cele secundare, e prima condiţie cu raport la formă, pentru satisfacerea 
frumosului estetic. Drept aceea acţiunile secundare, aşa numitele epizode, 
nau să conturbe unitatea acţiunii, nau să întunece interesul faţă de mo- 
mentul principal, din contră să-l ridice şi vivifice, ca să nu sufere armonia 
formei. 

Succesiunea firească a părţilor constitutive, se consideră de altă parte, 
drept o condiţie logică indispenzabilă. Din acest motiv orice naraţiune 
epică începe cu o viuă și emoţionantă introducere, ce cuprinde în sine pri- 
mele fire ale complicaţiei, menite a deşștepta interesul. Apoi urmează va- 
riatele peripeții ale complicaţiei cu persoanele acţiunii pănă la isbucnirea 
catastrofei, ce constitue de comun punctul culminant al naraţiunii, căruia 
îi succede treptat deslegarea. 


Toate acestea in o grupare naturală, intregindu-se împrumutat unele 
pe altele, pentru a rotunzi unitatea întregului şi armonia formei. Ideea 
fundamentală domineuză însă neintrerupt atentiunea, în vederea căreia firele 
acţiunii, se si concentrează îndeobște asupra unei singure persoane, ce se 
numește eroul piesei. 


Pe lângă forma schi(atá aci, indeosebi cu raport la rânduirea logică 
a materiei, drept mijloace pentru iutruparea operei sale, ii stau încă la 
dispoziţie poetului epic: :dealizarea directă și indirectă *). 


Idealizarea e directă, dacă se referă la părţi singuratice din construcţia 
naraţiunii, reprezentând fiecare de sine frumosul, cât si în cadrele în- 
tregului. 

[dealizarea indirectă însă priveşte totdeuna întregul gi numai întru 
atâta desvoaltă părţile singuratice, întru cât admite condiţia intregitátii si 
unităţii. In literatura universală Omer este amintit ca prim reprezentant 
al idealizării directe, iar Shakespeare al celei indirecte. 


Din cele premerse rezumám, că în poezia epică elementul obiectiv e 
preponderant, iar cel subiectiv e oprimat aproape cu desăvârșire. Deoarece 
poetul epic n'are să prezente crâmpeie din propia sa viaţă sufletească, ci 
are să zugrăvească obiectiv, fără nici o preocupatie, oglinda reală a lumii 
şi vieţii omeneşti, după cum ea s'a arătat și săvârşit în timp si spaţiu. 
Ori apoi prezentă productul propriei sale fantazii, adese-ori sub influinta 
elementului supranatural, isvorit totdeuna din credinţa deșartă sau din pre- 

*) Kleinpaul, Op. e. p. 425. 

4* 


44 
juditiile poporului gi conţinând in sine cel puţin probabilitatea adevărului. 
Cunoscând ființa poeziei epice si condiţiile ei de formă, rămâne să 
tractăm pe rând cele mai însemnate genuri epice, în legătură cu creaţiunile 
poetului Alecsandri, la fiecare gen, şi cu potrivita lor analiză literară, 
estetică. 

* 
Intre poeziile epice cel dintâi și cel mai cunoscut gen poetie e po- 
vestea, ce se rapoartă la domeniul liberei creaţiuni a fantaziei. 


Alecsandri ne-a dat in acest gen frumoasa bucată: 


Inşiră-te mărgărite 

Pe lungi fire aurite 

Ca o horă luminoasă 

Ca povestea mea, duioasă 


In această bucată găsim în fericită combinație elementul poporal cu 
indisereţia psihologului pătrunzător în tainele inimii omeneşti. 

Nu ştim ce să admirám mai mult, mlădierea versului ori gingasele 
peisage, ce sdrobita inimă a Mamei zugrăvește sub condeiul poetului. 


Frumseţile ritmice şi tonice ale versurilor curg, ca murmurul dulce 
al izvorului de munte, când picurii săi în repede cădere se străcură pe în- 
gusta alvie ce lacoma stâncă abia le-o despică. 

lar tablourile ce se succed, descoper la fiecare pas un nou colţ de 
viaţă, ori o nouă fază a durerii. Incepând dela urzirea fericirii casnice, 
pănă la punctul ei de culminatie în desmerdarea primilor doi bobocei, apoi 
răpirea, fericirii prin acul morţii amare şi doborârea inimii în vârtejul celei 
mai adânci dureri, ce se pierde ia insàg întunecarea minţii, sunt tot atâtea 
tablouri ce ne îndeamnă să insotim cu lacrimi de simpatie chipul cernit al 
mamei obidate, cu atât mai intim, cu cât în ea vedem chipul mamei ade- 
vărate, cuprinsă pănă la delir de vocaţiunea fiinţei sale pe acest pământ. 

Adevărat, că nimic mai covârşitor decât iubirea mamei pentru fătul 
său. Acesta e subiectul piesei: Ingirá-te mărgărite, zugrăvit cu talentul ce 
Muzele lui Alecsandri numai i-au hărăzit. 

Citez câteva din grăitoarele-i versuri, în care se descrie fericirea 
mamei : 


„Alei! mândre sorioare! 
Puteţi voi a-mi spune oare 
Cei mai bun în astă viaţă 
Ca iubirea cu dulceaţă? 
Cei mai sfânt şi mai alin 
Ca mama cu prune la sin? 
Cei mai drag și mai plăcut 
Ca pruncuţul nou născut? 
Mama, doamnă fericită, 

Cu doi prunei împodobită, 
Ii ţineă duios la sin 


Ca doi fluturi pe^un crin, ` 
Si din pletele-i cu soare 
Le fáceà învălitoare, 

Şi pe brate-i, ea să-i culce 
Le fáceà un leagăn dulce. 
Ea-i priviă şi zi și noapte, 
Le grăiă cu blânde soapte, 
Si, privindu-i, se uimià! 
Fa-i treziă şi adormiă, 
I-adormiă tot în cântări 
Şi-i trezià în sărutări ! [4 


45 


Apoi versurile ce sunt refrenul necontenitei dureri: 


„Ingiră-te mărgărite Inşiră-te mărgărite 
Pe lungi fire aurite, Pe lungi fire aurite, 
Precum lacrimile mele Ca şi anii mei de jale 
Pe lungi raze dela stele! Pe-a durerii tristă eale! 


Inşiră-te mărgărite 

Pe lungi fire aurite, 

Păn' ce dorul bietei mume 

Va "neetà de-a plânge 'n lume!“ 

Accentele duioase au și o explicare psichologică. Femeea e înclinată 
dela natură să iubească, ori să urască cu tot focul patimei sale. Nuante de 
gradaţiune intre aceste două extreme, rar se dovedesc. 

Acest motiv psichie explică, de ce şi in zilele noastre vedem atâtea 
cazuri duse la extrem de femee, pănă si la despreţuirea tronurilor regesti. 
De sine înţeles, că în ultimele consecinţe, aceste porniri sunt aproape tot- 
deauna tragice şi duioase. Note bolnăvicioase, ce-i drept, dar faptice. 

Pe această pornire sentimentală a femeii se întemeiază si o generală 
credinţă, că triumful unei cauze, susţinută cu foc de femee, poate să în- 
târzie, dar să se zădărnicească nici odată. Pentru aceea e de dorit ca fe- 
meea română să nu fie sclava îndeletnicirilor străine, ci să fie în rândurile, 
numai în rândurile române. 

Carmen-Sylva, regina României, inspiratoarea poetului Alecsandri, i-a 
tradus această poveste în idiomul german, cu multă simţire delicată, în- 
suşirea distinctă a înaltei autoare. In cazul de faţă însă, cată să adaugem, 
şi cu o prea duioasă competenţă, deoarece chipul mamei obidate din crea- 
tiunea poetului, l-a oglindat inság inima regină, când pe fruntea-i strălu- 
cită pe lângă coroana de oţel, a trebuit să brăzdeze si o duioasă linie de 
mâhnire eternă pentru perderea unicei sale copile. 

* 


Altă bucată frumoasă, ce ne dá Alexandri în acest gen epie este: 
„Răzbunarea lui Statu-palmă- Barbá-cot^, de cuprinsul următor: 

Doi uriaşi stau față 'n faţă: Strâmbăd-lemne şi Sfarmă-peatră şi vorbesc 
impreună despre Ileana Cosânzeana, ce-i frumoasă ca o floare, chiar ruptă 
din soare. Ambii uriaşi dorese inima fetei și numără pe întrecute darurile 
ce i-ar dă fiecare în schimbul inimii. 

„Unul i-ar dă petrile scumpe găsite prin stânci, mărgăritari ascunși 
in fundul mării, aurul si argintul de prin munţi; celalalt ar pune-o in stá- 
pânirea pădurilor, ar aruncă la picioarele-i lunci selipinde, i-ar dà tot ce 
natura vizibilă are mai strulucit, mai tainic".*) 

Din vorbă in vorbă gelozia se deşteaptă in sufletul uriagilor şi Sfarmá- 
peatră ridică un gigantic bolovan să sfarme peptul rivalului dușman; Sfrâmbă- 
lemne smulge un stejar şi-l invârte pe deasupra-i ca un groaznice buzdugan. 

Deodată un tipet saude. Statu-palmă vestește uriagilor că Făt-frumos 
i-a răpit copila şi cere ca ei să-l răzbune. 


*) Predescu: „Poeți şi Artişti“ pag. 136, 


Uriaşii s'aprind de mánie și pleacă să prindă fugarii. Sfarmd-peatră 
calcă din munte 'n munte, macină cu palma stânca înaltă si bolovanii sub 
picioare îi dă de-a dura. lar Strâmbă-lemne e uragan de vijelie. Pământul 
se cutremură sub paşii lor. Apele ies din alvie, copacii se rostogolese din 
rădăcini, sunând întreg văzduhul de trosnetele lor. Lumea e îngrozită. 

Deodată un nor acopere soarele. Uriaşii cată 'n sus și zăresc cum 
tinerii fugari călătoresc pe cer în focul desmerdărilor imbátátoare. 

Aceasta, le aprinde mai aprig mănia și se fac vârtej de nebunie, se 
fac Dunăre turbată, si incep să arunce cu bolovani și cu cei mai groși 
stejari spre călătorii inaripati. Dar indeşert, căci stâncile departe de a 
ajunge soarele, ead din cer pe capul lor ea să-i sdrobească. 

Așa se simbolizează puterile oarbe ale naturei, in fata cărora nu este 
scăpare. Lasă însă naraţiunea a se intrevedeà în cuprinsul ei și o mică 
fracțiune din vechea Mitologie grecă si romană, unde zeul soarelui Febus- 
Apollo, întocmai încalecă cu pletele-i aurii, ridicând din spuma mării pe 
gingașa Afrodita. 

Are naraţiunea si o morală, zice Predescu în „Poeți și Artiști“, anume: 
„că cei mari nu trebue să se ingámfe, că de multeori îngâmfarea le e dău- 
nătoare*, pentru aceea închee poetul cu proverbul: „Buturuga mică carul 
mare mi-l právale* ! 

In ce priveşte tehnica piesei, Alecsandri nu mai păstrează versul po- 
poral. In schimb alege versul de 16 silabe variat cu 15 silabe, cel mai 
nimerit compozițiilor epice. Și dă dovezi eclatante, că „e poetul mişcării, 
învălmăşelii, luptelor nesfárgite* .*) 

Alte bucăţi alese din acest ge», mai amintim cu numele: „Poiana 
fermecătoare“, „Toamna ţesătoare“, „Prier şi fata Iernii“, „Noaptea albi“, 


„Baba Cloanţă etc. 
* 


Trec apoi la al doilea gen epic, la legendă, in care Alecsandri a con- 
centrat tot ce se poate numi mai inalt, măreț si energic. Sirag de frumseti 
neperitoare! Ne vine a crede, că acest gen poetic s'a creat anume pentru 
Alecsandri, cu atâta perfectţie ii satisface condiţiile, pe lângă faptul, că in 
acest gen ne dă cele mai variate şi mai bogate subiecte. E mai pe sus 
de orice discuţie, că relativ la epică, în acest gen şi-a atins Alecsandri 
punctul de culminaţiune. 

Ingirám aci unele dintre cele mai frumoase legende ale lui Alecsandri, 
în ordinea, ideii lor fundamentale : 


a) Legende de motiv eroic: 
1. Dan, Căpitan de plaiu. 
2. Ana Doamna. 

3. Vlad Tepes şi Stejarul. 
4. Ghioaga lui Briar. 
5. Visul lui Petru Rareș. 


*) Predescu Op. c. p. 137. 


AT 


b) Legende de motiv religios: 
1. Grui Sânger. 
2. Legenda bisericii dela Argeş. 
3. Biserica risipitá. 
4. Noaptea sfântului Andreiu. 


c) Legende de motiv social: 


1. Mărioara Florioara. 

2. Legenda Rândunicei. 

3. Legenda Ciocârliei. 

4. Legenda Lăcrămioarei. 

5, Legenda dela Dorna, ș. a. 

In legende, preste tot, se desfăşură întâmplări miraculoase, prilegite 
din osebite îndemnuri de vitejie, de credinţă religioasă, viaţă socială etc... 
Uneori se desfășură întâmplări, din cari se explică cum a venit poporul, 
răpit pe aripile fantaziei, să dea cutare nume unor obiecte din natură, d. e. 
unei peșteri, unui munte, unei stânci, plante ete. Indeobște însă sub in- 
fluinţa elementului supranatural, sub influinţa misticismului. 

Despre Goethe se zice. câ in cele mai multe din productele sale a 
vărsat o bucăţică din sine însuş. Si chiar când aveà să aleagă vre-un 
subiect extern, străin de propria sa viaţă, a inclinat totdeuna mai vârtos 
spre tradiție decât spre istorie. Adecă a preferit tradiția faţă de istorie, 
şi cu mult noroc. 

Această procedură a practicat-o şi Alecsandri în legendă, deoarece 
subiectul celor mai alese din legendele sale, e scos din bogata traditie a 
poporului român, ceea-ce le ridică nespus farmecul și importanţa. lată 
câteva dovezi: 

„Dan Căpitan de Plaiu“ e scos din următorul „Fragment de cântec 


poporal* : 


„Frunză verde de mălaiu „Frunză verde lemn de brad, 
Cine merge sus la raiu? Cine merge jos în iad? 
Merge Dan, Soiman de plaiu; Merg Tátarii lui Murad; 
C'a ueis el multi dugmani, C'au ucis in zi de Maiu 

Un Vizir şi patru Hani“. Mándrul Căpitan de plaiul!“ 


Din acest cântec poporal a vrăjit Alecsandri strălucita figură a eroului 
sáu Dan cu tovarăşu-i Ursan, întocmai cum odinioară legendarul Moise 
cu magicu-i toiag a scos apă din tăria stâncii pentru hrana cercatului său 
popor. Şi rázimat pe tradiţia poporală, cum şi pe icoana glorioaselor vi- 
tejii din timpul lui Ştefan cel Mare, zugrăveşte Alexandri eroii săi în cele 
mai plastice linii. 

Pe Dan Căpitan, viteaz de frunte îmbătrânit în lupte, ni-l prezentă 
pe coastele unui munte păduratic, în viaţă solitară ca un pustnic, mângăind 
zilele sale cu: Fantasma drăgălaşă a verdei tinereţi. 

Dar o veste cruntă îi tulbură liniştea, c'au intrat Tátarii în ţară, că 
ard sate şi câmpii şi due în robie fete şi copii. 


Dan cu ochii plini de scântei, desprinde palogu-i vechiu din cuiu, pe 
sánu-i apasă mâna şi simte cu mândrie, cå în peptu-i tot mai bate inima 
română, apoi pleacă năvală la pretinul său Ursan. 

Ursan e om groaznic, în vreamea sa sub ochii lui Ștefan cel Mare 
a ucis pe Mirza, Hanul Tătarilor, pentra ce prinţul îi dase resplată moșii 
bogate. 

Dan îi vestește, că tara e in primejdie, că păgânii o calcă şi trebue 
s'o apere. Ursan Intr'o clipă e gata de războiu. Fiica sa, Fulga, 'i aduce 
pe murgul cel ţântat şi pleacă vitejii la luptă. 

In cetele dușmane fac minuni de vitejie, dar Ursan cade străpuns de 
o săgeată, iar Dan rănit devine prinsoner. Intr'aceea sosesc Arcașii din 
Orhei şi curăţă ţara de Tătari. 

Hanul Ghirai trece Nistrul, cum inima lui n'a voit, si duce cu sine 
pe Dan ea prisoner. Trei zile trec pănă se reculege Hanul, apoi dispune 
să-i aducă pe Dan prisonerul, căruia îi declară, că va fi ucis dacă nu 
se lapădă de legea sa creştinească. Dan respinge cu mândrie propunerea 
şi zice maiestos: 

— Ceablăul sub furtună nu scade mugunoiu. 

Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân, nu voiu. 
Deci nu-mi convine viaţa mişelnic câștigată, 

Niei pata făr' de legii pe fruntea mea, săpată. 

Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşese 

Şi vreau cu faţă albă sănin să mă sfárgesc. 

Aşa m'a deprins Ştefan, ușoară terna-i fie! 

La traiu fără mustrare si fără prihănie. 

Cere însă înainte de a pieri, să-l lase să mai sărute odată pământul 
țării sale. Ghirai se învoeşte şi eroul român implinindu-şi dorinţa se în- 
toarce și dinaintea Hanului moare, storcând admiraţia acestuia, ce-o ex- 
primă prin cuvintele: 

O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere, 
Având o viaţă verde în timpul tineretei, 
Și albă ca zăpadă în iarna bătrâneţei! 

Narațiunea intreagă vibrează de suflări războinice, din cari unele mişcă 
adânc. Cum este momentul când Dan, înainte de a încinge sabia, cu ne- 
încredere din cauza vârstei, pune mâna pe inimă şi simte cu bucurie, că 
în pieptu-i tot mai bate o inimă română. Când preferă moartea mai bine 
decât a se lăpădă de legea sa, înaltă frumsetá morală inprejmuește figura 
eroului. Asemenea când exprimă ultima-i dorință patriotică, să mai sărute 
odată pământul ţării sale, ş. a. 

Tot atât de puternice e schiţat Ursan, neîntrecutul căpitan; fiica sa 
Fulga, trup de voinicel; cum și Hanul Ghirai, în respectul şi adniireud sa 


pentru virtuțile veritabile. 
* 


We o 
Pentru legenda: ,Grui-Sánger", de motiv religios, scoate subiectul din 
o poveste veche, al cărei început se indică în fruntea legendei drept motto: 
„Ci că a fost odată un hot nápraznie ce se numià Grui-Sânger. El locuià 
intrun codru întunecos şi omoritor, ce-i ziceau: Codrul fără viaţă!!.. ete. 


Din această poveste isi dapănă Alecsandri firul naraţiunii, in care ne 
prezentă un tip de monstru, ce vàrfueste culmea fărădelegilor sale cu 
insás uciderea tatălui sáu, săvârșită in intunerecul nopţii, fără a şti, cá 
tatăl său e prada loviturii sale criminale. 

Când in lumina unui fulger află c'a ucis pe tatăl sáu, mustrarea-i 
cuprinde sufletul. In acea clipă s'aprinde pădurea întreagă de tunetele 
cerului, şi un glas din altă lume rostește blăstămul ceresc asupra parici- 
dului, in care energia de stil atinge cea mai completă măsură. 


Il reproducem: 


„Tu, proclet ucigage! infame paricide! 

Tu, pentru care astăzi tot Iadul se deschide, 
Tu răpitor de zile eui ti-au dat viaţă, nume! 
Atunci a ta osândă sfârşit să aibă "n lume, 
Când astă buturugă de arbor ars, sub care 
Părintele tău zace ucis, fără suflare, 

Va dă şi flori şi frunze, etern fiind udată 

Cu apa cea din vale în gura ta cărată. 

Jar păn' atunci iazmă ce a născut Păcatul, 
Legat in înfrățire cu Răul ne'mpăcatui, 

In viaţă si'n mormántu-ti în veci să nu gusti pace, 
Si cugetul din tine s'auzi că nu mai tace. 

Să nu priveşti tu cerul si omenirea'n faţă! 

De foe să-ţi fie apa şi soarele de ghiatá! 

Să bată 'n tine biciul urgiilor turbate 

Pán' n'a mai fi pe tine loc unde a mai bate! 
Toti serpii de pe lume să iasă 'n a ta cale! 

Să 'ntâmpini numai ură, să nu simţi decât jale! 
Să chemi cumplita moarte si ea l'a ta chemare 
Să ridá, să te lase luptând eu-a ta mustrare 
Ineát s'ajungi tu însuţi a-te feri de tine 

Prin ultima tà crimă, uciderea de sine! 
Blăstăm! blăstăm pe capu-ti in lunga vecinicie! 
A ta cenuşe piară în vânt, si neagră fie!“ 


O jumătate de veac ispăsește paricidul osànda sa. Și rupti ii sunt 
genunchii, și rupte a sale coate, şi sângele i-se scurge, cărând apă ne- 
încetat la rădăcina copacului de pe vârful culmei. Dar buturuga nu mai 
reinverzeste ! 

Odată la mijloe de drum află o păsărică pe jumătate moartă. Bătrânul, 
neiertatul, o prinde in mână $i c'o picătură de apă prielnic o adapá. 

Pásáriea reînvie. Pliná dovadă, cá cumplitul ucigaş de odinioară s'a 
pocăit, ceeace-i dobândeşte iertarea cerului, căci mult rău o faptă bună în 
ceruri eumpánegte. Sub indurarea cerului isi dă sufletul. 


50 


„Se spune că pe locul, unde-a murit sermanul, 
Un arbor mic selbatie, resare pe tot anul, 
Având o păsărică "n vârf, cu glas de înger... 
El poartă poame roșii și numele de Sánger". 
Această credinţă o găsim şi astăzi în sinul poporului român. Că un 
blăstăm ar fi legat de arborelul sânger, din care motiv poporul ţine, că nu 


e bine să atingi pe nime cu creangă de sânger. 


* 
* * 


Intre legendele de motiv social, la locul întâi amintim pe „Mărioara 
Florioarat, cântarea cântărilor Muzei române, cum i-se zice atât de nimerit, 
în care Alecsandri „a grămădit tot ce penelu-i aveà mai fraged mai divin 
răcoros. Avánturi de entuziasm pătrund pe Mărioara, aripa lirismului o 
poartă. Mărioara, regina munţilor, sora florilor, e inundată de imnuri ra- 
dioase, apele isi dispută albu-i corp, florile desvoltându-se o salută ca pe o 
scumpă stăpână, copacii inverzesc ca prin minune în prezentá-i, umbrindu-o. 
Dar deși natura scutură asupra-i farmece irezistibile, desi fiecare zi e o 
strălucită sărbătoare pentru simţurile-i uimite, cu toate acestea sufletul 
tinerei fete nu e împăcat, căci timpul iubirei sosise. Dar iată că ün mândru 


străin apare pe un falnic cal;... privirile junilor se întâlnesc, pudice roșeţi 
acoper obrajii Mărioarei .... extaze de fericire sboará pe arzândele lor 
buze ..... Darin lume bucuria e trecătoare. Trei zile ţină bucuria Márioarei, 


trei zile drăgostiţii se îmbătase la cupa desmerdărilor, trei zile luna şi 
stelele erau geloase de duleile lor destătări. In timpul astei neţărmurite 
fericiri, dorinţa copilei se împliniă ca prin minune: un semn, şi îndată o 
masă micuță plină de fructe se agezà lângă ea; alt semn şi o trăsură aurită 
cu un armăsar iute ea gândul o plimbă dimpreună eu seumpu-i prin munţi, 
păduri, câmpii sclipinde; de zăriă un izvor, Mărioara se aruncă in cura- 
tele-i ape, jucându-se ca o Nereidă în lichidul cristalin, dar iată că în repe- 
ziunea întoarcerii, arborii igi scutură frunzele, florile în doliu igi pleacă 
„capul vestejite ca sub suflări furtunoase, aprinse de gelozie. Zina munţilor 
însă nu observă întristarea ce trecerea-i pricinuegte, ea ne-având priviri 
decât pentru iubitu-i“. 

„A treia zi o nesfârşită melancolie cuprinde pe Mărioara, neinláturalnica 
melancolie ce premerge marilor nenorociri. Dânsa invitá pe dragu-i s'o 
desmerde cu cântecu-i dulce, dar glasu-i se amestecă cu jelirea unei mume 
şi eu tânguirea clopotelor. Juna fată privind atunci spre vârful munților, 
zări un nor negru, posomorit, ameniptátor, având forme de smeu şi aripa 
morţii. Mărioara trămură, lacrimi îi inundară obrajii, dar smeul o cuprinse 
în braţe si se făcu nevăzut cu alba-i victimă*.*) 

Versurile în cari zugrăvește poetul farmecul Mărioarei sunt următoarele: 


La Moldova cea frumoasă Fură minţi cu glasul lor! 
Viata-i dulce şi voioasá! Multe fete și neveste 

L'al Moldovei dulee soare Fură inimi făr' de veste! 
Creşte floare lângă floare! Dar umblarea.-i, frátioare, 
Multe păsărele 'n zbor Noue ani întregi cu soare 


*) Predescu, Op. c. p. 21. . 


51 


Sus în munte, la munteni, Nici copilă drágulit&, 
Jos în vale, la văleni Ca Mărioara 

Si de-ai căleă noue ţări Florioara, 

Si de-ai trece noue mări, Zinişoara munţilor, 
Floricică n'ai găsi, Sorioara florilor 


Păsărică n'ai zări, 
Nici nevastă mândruliţă, 
Astfel se desfágurá mai departe „bogății de fantazii grămădite, gratii 


pătrunzătoare.*) 
* 


Am ajuns apoi la al treilea gen poetie al epicei, la epos sau epopee, 
in eare poetul tracteazá indeobste evenimente istorice epocale, ce hotáresc 
soartea popoarelor sau naţiunilor.  Desfăşură in deosebi luptele vitejilor, 
luptele şi încercările unui popor din prilejul intemeerii sorții sau patriei sale. 

Epos se chiamă dacă subiectul desfăşurării e de interes mai restrâns 
şi în consecinţă de întindere mai scurtă; iar epopee, dacă subiectul desfá- 
surürii e un eveniment de interes cât mai general, aparținător chiar istoriei 
universale, în consecinţă si de întindere mai bogată. 

In epopee însă nu mai găsim icoanu omului individual, ci găsim 
icoana timpului, a epocei şi societăţii in care au trăit eroii piesei, cu as- 
piratiunile şi tendinţele acelui timp. 

In acest gen ne-a dat Alecsandri două bucăţi mai de seamă: „Sent- 
nela română“ şi „Dumbrava roşie“. 

„Sentinela románá* e un bucium de protestare la adresa adversarilor 
preocupaţi ai latinităţii neamului român. E alegoria originei romane a po- 
porului român, compusă de autor, precum spune însuş, în Munţii Carpaţilor. 

Sus in desimea brazilor, în şopotul viu al izvoarelor de munte, a fixat 
Alecsandri eternul adevăr: „Apa trece, petrile rămân“, ce a găsit cel mai 
adàne răsunet in peptul Românului. 

Vărsate în acest spirit versurile, saltá de puterea bărbăţiei. 

In „Dumbrava roşie“ ca prin o măiastră ţăsătură zărim firea Româ- 
nului, blândă și pacinică, ce nu neindreptáteste, nu atacă. El însă dacă-i 
neindreptátit, în legitimă apărare devine leu înspăimântător ce nu mai cu- 
noaste margini. Atât de drept il apreţiază Alecsandri. 

Erà în pace Moldova la 1497, după o domnie de 40 de ani a lui 
Stefan cel Mare. N'aveà nici un cuvânt a se teme de vre-o surprindere 
din partea vecinilor Poloni creştini. Dar alte gânduri răsbăteau sufletul 
trufașului rege polon Albert. Invidia îl sbuciumă pentru scelipindele petri 
din coroana lui Stefan şi c'o puternică armată calcă hotarele Moldovei. 

Stefan adună oastea sub căpeteniile-i probate: Mihu, Păun de Codru, 
Ursul şi Pală dalbă, Grozan și Sparge lume! Şi dupăce Albert calcă trac- 
tatele, il ocolește în Codrul-Cozminului, il taie şi doboară, îl frânge si sdro- 
beste cu desăvârşire. Abia scapă cu viaţa avarul rigă, lăsând în urmá-i 
8000 de prisoneri în mânile Moldovenilor. 


= *) Predescu, Op. c. p. 27. 


52 


Aceasta-i partea istorică a poemului. Are însă gi o parte legendară, 
ereatiunea fantaziei poporului. Cá Stefan prinde pe cei 8000 prisoneri la 
500 pluguri şi ară cu ei o largă câmpie, ce o samănă cu ghindá. Codrul 
de stejari ce a răsărit din aceasta s'a numit „Dumbrava roşie“, dela sângele 
ce i-a stropit răsadul. 


In zborul fantaziei sale poporul nu atribue eroului act de cavalerism 
deosebit. Dar de câte-ori nu depăşeşte el marginile, în emoţiile de fantazie! 


Sunt încă obiectiuni cu privire la construcţia acestui poem. Fie zis 
pentru acestea, că nu ne putem opri la mici chestiuni de formă, când 
miezul se impune, cucerind inima cât si sufletul. 


Versurile poemului oglindesc adevărul istoric, că Stefan a fost atlet 
al creștinătății, zid al Moldovei, timp de jumătate secol, sburând din bi- 
ruintá în biruinţă. 

lată cum îl descrie Alecsandri: 


„În mijlocul pădurii este-o poiană lungă 

Şi largă, ce foeşte de oameni ca un roiu, 

La capătu-i din dreapta se prelungeşte-o strungá, 
Prin care ostăşimea curge ca un givoiu. 

Ea întră în poiană şi se aşează "n rânduri, 
Privind la o colibă de ramuri de stejar, 

In care-o umbră mare de om plecat sub gânduri 
Stă pe genunchi, se 'nchină în față c'un altar. 


De-odată o lumină fantastic izbucnește 
Din zece nalti mesteacáni cu fruntea ?nflăcărată. 
Coliba se deschide, umbra se scoală, creşte 
Si splendid, maiestoasă la oaste se arată! 
Un lung fior pătrunde mulţimea "n admirare. 
Toţi zic: „E Stefan! Stefan!" 
Dar! Ştefan e cel Mare! 

lată-l cărunt, dar încă bărbat între bărbaţi 
Ca muntele Ceahlăul prin munţii din Carpaţi! 
El intrunegte'n sine o triplă maiestate: 
Acea care-o dau anii la congtiinti curate, 
Acea care resfrânge a tronului splendoare, 
acea întipărită de faima "'nvingátoare. 
Timpul i-a pus coroană de-argint, teara de aur, 
Și gloria măreaţă i-a pus cununi de laur. 

Pe falnicii săi umeri, cu anii, sunt clădite 
Neperitoare sarcini de fapte strălucite, 
Dar, ani şi fapte, Ştefan nu simte-a lor povară, 
Căci dragostea moşiei, ca dalba primăvară, 
In sinu-i înfloreşte şi il intinereşte 
Pentru salvarea ţării, când ţara pătimeşte. 

Erou plin de lumină, el e menit în lume 
Pe secolul ce-l vede să sape al sáu nume 
Şi să respândă raze pe secoli viitori, 
Precum un soare splendid ce sparge degii nori. 

Fiinţă de-o natură gigantică, divină, 


53 
El e de-aceia la cari istoria se ?nchiná, 
De-aceia, cari prin lume, sub paşii lor, cát merg, 
Las’ urme uriaşe ce 'n veci nu se mai şterg, 
A cărora legendă departe mult se "ntinde 
Si ?nchipuirea lumii fantastic o aprinde. 

Máret, in a sa umbră un timp întreg dispare, 

Căci Dumnezeu pe frunte-i au scris: Tw vei fi mare! 


In mijlocul poienei el se înaintează, 
Se urcă pe-o movilă şi astfel cuvintează: 
„Români din toată tara! Boieri, vechi Cápitani, 
Si voi, feciori de oastel... Sunt patruzeci de ani, 
Moldova, la Dreptate, pe soartea ei stăpână, 
Mi-au pus pe cap coroana şi buzduganu'n mână. 
Prin cel Atotputernie ce apele închiagă 
Păstrat-am pănă astăzi coroana mea întreagă 
Si buzduganul teafár, deşi pe multi duşmani 
l-au doborit, lovindu-i, în patruzeci de ani! 
Duşmani din fundul lumii, păgâni, dușmani vecini, 
Şi, cine-ar puteà crede!... chiar duşmani frati, creştini! 
Trufaşi cu toti, sálbateci, lacomi, vicleni si orbi, 
Care "mprejurul ţării, precum un cârd de corbi, 
Stă gata so sfágie... dar’ m'au vrut Dumnezeu, 
N'au vrut Moldova, teará viteazá, mam vrut cul... 


Români din toată tara, Boeri, vechi Căpitani, 
Voi toţi ai mei tovurăşi de patruzeci de ani! 
Când Albert ne meneste rohie, rele soarte, 
Răspundeţi, ce se cade lui Albert?...* 

— Moarte, moarte !“ 


Strigă poiana; „Moarte!“ pădurea clocoteste, 
Sun soare rog in ceruri de-odatá se iveste. 
„Fie! le zice Stefan, fie cum cereti voi... 
„Da arme! si pe moarte! tot cerul e cu noi! 


Satisfacem sentimentului pietăţii noastre, intonând acestea si acum, 
când abia ne-am despărţit de anul serbărilor comemorative, la implinirea 
centenarului al IV-lea dela apunerea acestui erou român. 

* 

Intre genurile poeziei epice, drept incheere, avem sá inregistrám: 
pastelul sau idila, in care se cântă simplitatea vieții dela ţară cu farmecul ei. 

S'a zis, cá pe Alexandri nimic nu l-a putut ademeni să părăsască 
viaţa dela tară. Nici poziţii înalte, nici ranguri, nici chiar tronul princi- 
patelor române, la care şi el fusese candidat. Atât îndrăgise viaţa dela 
țară. „Pastelurile“-i dovedesc cât farmec a găsit el în sinul naturii, in 
şoaptele tainice ale florilor, in ciripitul paserilor, in sfatul gândăceilor sg. a. 
de cari nu sar fi putut despărţi pentru bunu a tot pământul. 

Nu voiu intretineà, Onoratul Auditoriu, cu analiză si din aceste pro- 
ducte, în cari se rezumă insug veselul Alecsandri, vecinic tinür si ferice, 


54 

în intimă înţelegere cu frumsetile naturii, pe cari el le gtià surprinde la 
tot pasul. Nu se simte trebuinţa acesteia, deoarece subiecte ca „Rodica, 
acea copilă harnică şi frumoasă, care trece zimbind printre sămănătorii 
ce-i prăsară părul de gráunte cu drăgălaşele urări: 

S'ajungi mireasă, s'ajungi crăiasă! 

Calea să-ți fie numai eu flori; 

Si casa casă, si musa masă! 


apoi „Concertul din luncă“, cu ideala personificare a florilor; ,Secerigui* 
vesel; „Cositul“, si altele, sunt momente desăvârşit contopite cu viața Ro- 
mânului, ce-i de dorit să le cunoască şi aprofundeze fiecare inimă sim- 
țitoare. Dr. V. Bologa. 


III. 
Teatrul lui Alexandri. 
Doamnelor şi Domnilor, 


Teatrul este, de sigur, acea parte din opera lui Alecsandri care a 
străbătut mai repede și în pături mai largi, fiind-că nici un gen de litera- 
tură nu se adresează așa imediat publicului mare, poate să (ie în așa 
măsură seamă de gustul lui şi să-i procure aga felurite distracţii gi sensatii, 
în schimbul celei mai mici osteneli intelectuale posibile din parte-i, ca 
teatrul. 

Dar timpul igi răsbună întotdeauna asupra popularității mari și repede 
dobândite. Opera trainică, care trebue să fie clădită pe temeiul statornie 
al principiilor vecinice de artă si nu pe gustul schimbător al unui publie 
adeseori incapabil a se ridică pănă la acele principii, — opera trainică 
răzbate incet şi greu. 

Ceeace este făcut mai mult pentru moment, piere deodată cu mo- 
mentul. Opera care face prea multe concesii generaţiei în care s'a născut, 
trece deodată cu acea generaţie. 

Dar dacă a fost lucrarea unui mare talent, totuş nu va peri fără 
urmă. Insemnătatea ei vor păstra-o laerimele pe care le-a stors din ochii 
strămoșilor, chiar şi dupăce s'au uscat de mult, sau râsul unei generaţii 
întregi, stârnit de dânsa, chiar dacă astăzi nu s'ar mai râde cu acelaş hohot. 

Partea cea mai mare din opera dramatică a lui Alecsandri nu întru- 
nește acele condiţii de adevăr și frumuseţe vecinicá care fac dintro lucrare 
o operă clasică. Ea nu poate deci să devie, în măsură puternică, proprie- 
tatea intelectuală şi sufletească a poporului nostru din orice timp, ci apar- 
tine mai mult numai câtorva generaţii, astăzi deja aproape cu totul dispá- 
rute, cu care impreună se va indepürtà tot mai mult de privirile şi intele- 
gerea noastră. 

Trei piese însă se deosebesc, și ca fond și ca formă, de mulţimea 
celoralalte. Ele sunt scrise în faza din urmă a activităţii poetului și nu cu 


scopul de a distră publicul obicinuit al teatrului, ei cu gândul de a inzestrà 
literatura noastră cu opere clasice. 

Astfel materialul nostru de studiu se grupează dela sine în două părti, 
care trebuesc judecate fiecare din alt punct de vedere. Vom studià pe 
fiecare deosebit, căutând ce este tipic si caracteristic pentru lucrarea gi 
personalitatea lui Alecsandri şi ce este mai aproape de interesul și intele- 
gerea noastră, fireşte fără pretenţia de a face un studiu complet. Aşă, tre- 
buind să vizitezi o galerie de tablouri în câteva ceasuri n'ai folosi nimie 
vprindu-te dinaintea fiecărui tablou două-trei minute, dar vei puteă să ai 
şi multámire şi folos, căutând pe cele mai de valoare şi pe acele care 
convin gustului tău şi privindu-le pe îndelete. 

Comediile lui Alecsandri — titlu sub care cuprindem acum toate pie- 
sele grupului prim — zugrăvese — cine nu știe aceasta? — tipuri şi moravuri, 
care astăzi nu mai există ori s'au prefăcut aproape cu desăvârşire. E so- 
cietatea moldovenească a anilor 1840—60, care este prezentată in aceste 
piese, una din acele societăţi de o varietate extraordinară, pe care le pro- 
duce numai fenomenul ciocnirei şi amestecului a două culturi eu totul di- 
ferite cum erau atunci in terile româneşti vechea cultură orientală si cea 
apuseană în deosebi franceză, care năvăliă cu putere, bătându-și joe de 
orice stavilă. Câte fenomene izbitoare, prin neobicinuitul lor, ce contraste 
ciudate, ce zgomot de prisos şi câtă zăpăceală, stări pe cât de curioase, 
pe atât de repede schimbate. 

Astăzi de abia se mai cunoaște urma acestor lucruri acolo unde au 
fost. Cât de străine sunt ele pentru un Ardelean. Să ne gândim numai la 
figurile de Greci, de Evrei, de bătrâni cari nu se împacă cu timpurile nouă, 
de tineri intorsi dela Paris, pe cari nu-i mai încape casa si (ara părin- 
tească. 

Cine dintre noi n'a văzut ceva din acestea? Si nu vorbesc de bă- 
trânii cari se induiogazá si-aeum, amintindu-și vre-o reprezentaţie a unei 
trupe teatrale, venită, în timpuri mai bune, de peste munţi, sau de acei 
cari au văzut poate chiar pe Millo, strülucitul interpret al creaţiilor lui 
Alecsandri. Cine n'a asistat, sau cel puţin mar fi avut ocazie să asiste la 
reprezentatia vreunei comedii de Alecsandri ? 


Cu tot aierul lor de timpuri trecute, cu personagiile lor dintr'o lume 
străină nouă, cu glumele şi aluziile lor, care pentru noi adese-ori n'au nici 
un haz, comediile lui Al. continuă încă a formă repertoriul de predilecție - 
al teatrelor noastre de diletanti şi-şi păstrează locul lor de frunte faţă cu 
toate traducerile și localizările fără de gust. Pentru-ce ? Pentrucă se simte 
totus, în fiecare piesă, ceace nu se poate invechi: talentul, verva, gustul 
autorului; pe urmă, fiind scrise pentru niște stări scenice de o primitivitate 
asemănătoare cu a celor dela noi, ceeace in fata criticei riguroase de artă 
constitue un defect, aici devine o calitate care convine gustului publicului. 


Spre a nu judecă deci greşit această parte din lucrarea lui Alecsandri 
este neapărat de nevoie să ştim în ce imprejurări şi cu ce scop a fost făcută, 


56 

lată cum descrie Alecsandri starea teatrului românesc de pe timpul 
când îşi începu activitatea de director de teatru şi autor dramatic: 

„Dificultăţile ce se ridică în ochii mei cu forme uriege de fantasme, 
au sorgintea lor chiar în sinul institutului teatral; căci trei lucruri sunt de 
creat, pentru a se dobândi un rezultat satisfăcător: 1, limba, 2, jocul ac- 
torilor și 3, educaţia publicului. 

Limba întrebuințată păn'acum de traducătorii dramelor franceze şi 
germane este o macaronadă ridicolă si indigestă care displace auzului si 
nimiceşte interesul pieselor, fie cât de bine jucate... 

Jocul actorilor este în gradul cel mai înapoiat, încât orice piesă 
bună sau rea, spirituală sau proastă, are aceeaş soartă: ea-i măcelărită 
fără milă!.. Comediile cele mai fine sunt schimbate in bufonerii lugubre; 
intrun cuvânt teatrul nostru nu e decât o pápusáürie pretențioasă. Si in 
adevăr nici că poate să fie altfel, când amatorii ce se urcă pe scenă lip- 
sese de orice cunoştinţă despre arta dramatică, de ori ce educaţie pregă- 
titoare pentru cariera de artist... Lipsa de modeluri îi obligă a crea 
rolurile după o închipuire totdeauna greșită, și cât pentru declamarea acelor 
roluri, ei se multámese a le recită cu o răpejune monotonă, fără pauze, 
fără intonări variate, fără natural mai cu samă. Unii însă care se cred 
artiști cad in esces contrar, sbuciumându-se ca nebunii,..... şi ráenind cu 
asa furie, că publicul se întreabă: Ce i-a apucat?... 

Costumele ca și decorurile prezintă ades anacronismuri neiertate. 
Scene de codru se petrec în pieţe de oraşe; scene de salon in grüdini..... 

Publicul asistă cu nepăsare la toate aceste netolii, căci nu are ideie 
de condiţiile unui bun teatru, şi, ce e trist! el pare mai mult dispusa gustà 
farse grosolane şi drame apelpisite (grozave, extraordinare) decât piese de 
înaltă comedie. Pentru el un individ ce se strâmbă ca o momiţă, sau stră- 
nută lung, des si tare, e un actor de talent, deşi nu-l numeşte actor ci 
karaghioz, aseminea el dă diplomă de artist, însă artist cu ducă-se pe pustii, 
acelui ce subt pretext de a fi dramatic. isi sburleşte părul vâlvoiu, serág- 
neste din dinti, geme, ţipă, rage, se bate de păreţi, se trânteşte la pământ 
şi se sbuciumă ca un epileptice. *) 

În astfel de împrejurări fü chemat Alecsandri, împreună cu C. Negruzzi 
$i M. Cogálniceanu la direcţia teatrului national din laşi. 

Al. isi dedeà bine seamă de greutăţile cu care aveà de luptat, el vedeà 
de ce este nevoie $i ce se poate face. 

El îşi formulă deci astfel programul sáu de activitate: „Un teatru 
perfect nu se improvizează de azi până mâni; trebuie timp şi sacrificiuri, 
şi în lipsa acestor două condiţii un autor va fi ţinut a compune piese uşoare 
şi potrivite cu puterile difetantilor, și a merge inainte treptat, punând un 
frâu imaginaţiei sale, făcând act de abnegare, condamnându-se la o lucrare 
restrânsă şi ridicându-și inspirările la talia interpretatorilor. O aseminea 


*) V. Alecsandri, Opere complete, Bucureşti 1875. Teatru, I, p. XI. s. 


5t 


întreprindere cere multă bunăvoință, mult tact, multă răbdare din partea 
acelui ce sar încercă să creeze un repertoriu naţional. Ferindu-se de 
mania traducătorilor de drame eu mare spectacol şi eu situații exagerate, 
el va alege din repertoarele străine piese plăcute lesne de jucat, şi le va 
localiză cu măiestrie în privirea gustului public, sau mai bine, va compune 
bucăţi originale in care va introduce moravurile și tipurile locale. !) 

Urmând cu stăruinţă acest program de muncă, Al. a creat, în sensul 
adevărat al cuvântului, teatrul românese. La 1844 el debutá cu comedia 
„Iorgu dela Sadagura sau nepotu-i salba dracului“, care avi un succes foarte 
mare și alarmă întreaga societate ieşană. Deja această întâie piesă se poate 
privi ca tipică pentru toată creaţia ce a urmat pănă la anul 1871, Ea posedă 
toate defectele şi toate calităţile comediilor lui Al.: lipsa de studiu și de 
adâncime, primitivitatea mijloacelor menite a produce efectul comic, lipsa 
de caractere sau de tipuri mai consecvente şi zugrăvite cu îngrijire; dar 
tocmai aceste defecte erau, pe de altă parte, calităţi pentru publicul fără 
gust și educaţie literară, la a cărui pricepere eră avizat autorul. Mai eră 
însă și o calitate reală de cea mai mare însemnătate şi de cel mai bun 
folos: satira, prin care se intentionà combaterea ridicolelor societăţii — şi 
care de asemenea se găseşte în fie care piesă a lui Al. În comedia aceasta 
se satirizează mania celor plimbaţi pe la Paris de „a dispre(ul prosteste 
pământul lor strámogese cu tot ce are bun sau ráu*. ?) 


Ar fi, cum am mai spus, imposibil să analizez, intr'un timp aga de 
scurt ca cel care-mi stă la dispoziţie, nu toate, dar măcar cele mai insem- 
nate din comediile lui Alecsandri şi nici n'ar fi de vre-un folos mare. O 
comedie devine clasică, dacă autorul ei a izbutit să creeze intr'insa un 
caracter sau un tip comic de un adevăr adânc şi vecinie. Numai o astfel 
de figură poate să trăiască pe scenă din generaţie în generaţie; să ne 
gândim la un Falstaff al lui Shakespeare, la un Tartuffe al lui Moliere. 
Alecsandri n'a creat în comediile sale nici un singur personagiu de o con- 
secvenţă şi realitate desăvârşită; aceasta este, din contra, partea cea mai 
slabă a operei sale. Figurile lui n'au nici plasticitatea personagiilor din 
comediile lui Caragiale. Un singur tip al lui Alecsandri a devenit popular 
si a rămas pănă în ziua de astăzi: „Cucoana Chiriţu“. De acest tip voim să 
ne ocupăm puţin spre a cunoaşte felul creaţiei lui Aleesandri, iar, pe urmă, 
vom căută, in satira cu atâta belșug revărsată in comediile sale, partea 
care ne interesează mai deaproape, fiindcă ne priveşte pe noi, pe Ardeleni. 

„Cucoana Chiriţa“ este o figură de predileetie a lui Alexandri. Două 
comedii în câte trei şi două acte îi sunt consacrate cu totul: una ne pre- 
zintă pe Chiriţa în Iaşi sau 2 fete şo neneacă“, iar cealaltă pe aceiaşi 
„ Chiriţă îm provincie“. Apoi ne mai întâlnim odată cu „Chiriţa în voiagiu*, 
întrun „cânticel comic“. 


1) Ibid. p. XIII. 
% Op. cit. p. XV. 


58 


Sub alt nume, ea apare deja in cea dintâi comedie a lui Alecsandri, 
in „lorgu dela Sadagura“ ca ,Gahita Rosmarinovici^ şi in multe alte piese. 

In piesa cea dintâi ,Cucoana Chiriţa a banului Grigori Bârzoiu dela 
Bârzoieni vine la Iaşi eu Aristita, Calipsita si Gulitá, copiii lor“. Şi-a adus 
fetele la lași „ca să petreacă cáglegile^ şi cu gândul să-şi găsească aici 
„În eapitalie^ — cum zice ea — gineri mai pe plac. 

In adevăr se și găsesc doi șarlatani, vânători de zestre, si cucoana 
Chiriţa e gata să le dea binecuvântarea, bucuroasă că „s'a cotorosit*. 
Insă la urmă șarlatania lor este dată de gol şi Bârzoiu soseşte tocmai 
la timp ca să-şi iă soţia şi fetele din toiul unui bal şi să le ducă acasă, 
unde îşi va îndeplini, fără doar gi poate, făgăduiala dată de a le mărită 
după cinstiţii „boierinaşi de ţară Brustur şi Cociurlă“. 

Acţiunea şi intriga sunt slabe, dar tipul Chiriţei reese viu şi plastic 
mai ales din unele scene de un comic desăvârşit: este tipul ridicol al fe- 
meei fără cultură adevărată, dar cu multe mofturi şi pretenţii, şi Alecsandri 
a prins sub forma ce-o aveă pe timpul său, acest tip atât de răspândit 
în societatea de pe atunci şi in care este totus şi-o picătură de vecinic 
adevăr ce-l face să trăiască și când forma s'a schimbat cu totul şi acolo 
unde este alta. 

Ne putem închipui ce haz sgomotos, ce râs homerice trebuiă să står- 
nească, de pildă, actul al Il-lea, in care Chiriţa si fetele ei se pregătesc 
de dimineaţă pentru balul de seară și dânsa le dă sfaturi ca aceste: ,Ei! 
cătaţi de vă 'mpodobiti frumos şi puneti-vá nasul în talgere cu apă rece 
să se disrogeascá^; sau: „cătaţi să mai zâmbiţi... să mai faceţi cochetă- 
rismosuri ca la Esi, cá aga se mărită fetele“. 

A doua piesă, „Chiriţa în provincie“, e mult mai slabă, acţiunea lipseşte 
aproape cu desăvârşire, intriga e banaiă, avem mai mult o ingirare de 
scene de un comic adeseori foarte exagerat. Singură figura Chiritei pă- 
streazá unitatea piesei, dar si ea este aici mult mai exagerată. 

Chiriţa este acum acasă „în provincie“; ea vorbeşte cu predilecție 
franţuzește, o franţuzească oribilă, în care traduce cuvânt cu cuvânt 
expresii româneşti, si e încântată de franţuzeasca și mai oribilă a lui 
Guliţă, copilul ei, un ştrengar răsfăţat de felul acelor ce intâlnim in 
„Momentele“ lui Caragiale. Ea face toate nebuniile modei, având pentru 
toate cuvântul de indreptátire „dacă-i moda“, ,c'aga-i moda“, încât stă 
să aducă la desperare pe bietul bătrân de moda veche care este Bârzoiu, 
soţul ei. Dorul ei cel mai fierbinte — ca al tuturor Chiritelor din acele 
timpuri — este un voiaj la Paris, pentru că „s'a uscat aici în pro- 
vincie“, „nu mai poate trăi in tara asta". Acest dor i se si împlinește 
în fine şi autorul ni-o mai prezintă odată, sosită dela Paris, într'un 
cántice! comic. 


Voim să stăruim puţin și asupra părţii de satiră din comediile lui 
Alecsandri, care este indreptată în contra Ardelenilor şi ne interesează prin 


59 

urmare mai de aproape. Fireşte, satira aceasta nu priveşte pe Ardeleni în 
genere, ci numai pe Ardelenii literati şi aberaţiile („aberăciunile“ ar fi zis 
Alecsandri) lor linguistice. E vorba de cunoscuta tendentá a unor scrii- 
tori cu sentimente foarte curate, dar lipsiţi de gustul limbei, de a apropiă 
limba noastră din nou şi cât mai mult de formele limbei latine, sau cu 
alte cuvinte de a o sili să nu-și mai urmeze puternica desvoltare organică, 
care este rezultatul tuturor pulsatiilor sufletului mare românesc, ci regulele 
pedante ale unor gramatici. 


Alecsandri aveà aga dar in fond dreptate, căci el reprezentă gustul 
ales, simțul fin de limbă.  Aveă dreptate a se opune din toate puterile gi 
cu toate mijloacele unui curent în care nu vedeă numai un lucru vrednic 
de a fi luat in râs, ci o adevărată primejdie națională. Dovadă e următorul 
pusagiu dintr'o scrisoare a lui către prietenul sáu I. Negruzzi: „Ardelenii, sub 
masca romanismului, lucrează la desfrátrea Românilor, cătând a rupe acel 
lanţ puternic ce leagă strâns pe Românii din diferitele provincii, limba stră- 
moşască. Când locuitorii de peste Carpaţi or invátà a grăi ca Cipariu, Laurian, 
Maesim et tutti quanti, ei nu se vor mai înțelege cu Românii din Princi- 
pate si cu cei din Basarabia, şi in acea zi glorioasă pentru pedanţi, Nemţii 
și Rușii vor bate in palme. insă sper că ne-a feri Dumnezeu de o ase- 
mine calamitate“.*) In adevăr, primejdia puteă să i se pară poetului destul 
de mare când ne gândim că, toemai pe când serià aceste rânduri (la anul 
1869) se tipárià la Bucureşti, din însărcinarea si sub auspiciile societăţii aca- 
demice române, faimosul dicţionar al lui Laurian si Massim, in fata căruia, 
astăzi, te cuprinde mai mult un sentiment de milă gi duiogie pentru atâta 
muncă $i putere intelectuală cheltuită inzadar. 


Curentul fals trebuiă să cudă, ca tot ce este fals, dar Alecsandri, ca 
şi Odobescu și alţii — in prima linie insă Alecsandri —-, are meritul ne- 
contestat de a-i fi grăbit căderea. El a purtat o luptă invergunatá împo- 
triva lui, oriunde i se da ocazie, și arma cea mai puternică în această 
luptă eră, de sigur, satira, luarea în bătaie de joc. Sunt cunoscute exem- 
plele din „Dicţionarul grotesc“. In scrisorile către I. Negruzzi este foarte 
adeseori vorba de ,Beotienii-Ardeleni", cari „nu produce nimic frumos şi 
poetie pentrucă spiritul lor s'a inciunit și nu poate luă zborul mai pe sus 
decât aberăciunile gramaticale“. 

Intro scrisoare adresată lui I. Negruzzi, pe atunci: redactorul ,Con- 
vorbirilor Literare“, Alecsandri îndeamnă la luptă: „DI Maiorescu va face 
un mare serviciu limbei şi literaturei noastre, combătând tendinţa transil- 
vană de a le poci sub cuvânt de a le latiniză orbeşte, sau mai bine zi- 
când, de a le braşoveni. Dlui care este inzestrat cu un spirit analitic şi 
ajutat de cunoştinţe variate, ar nimeri foarte mult, dacă ar cercetă ase- 
menea lucrările literare din București, care mi-se par cam kop de-o parte, 
dupăcum zice Românul“. (Scrisori, p. 33). Nici limba literară a seriitorilor 


*) V. Aleesandri, Serisori, publ. de Il. Chendi si E. Carealechi, Bucureşti, 1904, p. 50, 
5% 


60 


munteni aga dar nu-i place, gi de ea igi va bate joc adese-ori in comediile 
sale. „Tot Moldova, sărmana“, exclamă în altă scrisoare, „păstrează simţul 
bun şi gustul esteticin privirea literaturii“. (Serisori, p. 34). 

Erà deci de așteptat ca și în comediile sale, şi încă aici în deosebi, 
să combată cu arma celei mai crude satire şi să ridiculizeze după putinţă 
aberaţiile gramaticilor ardeleni. Aga in piesa „Concina“, doctorul Leonard, 
un bătrân din generaţia veche, care vede numai părţile rele în multele 
schimbări aduse de un progres pripit, regretă, între altele, şi cu drept cu- 
vânt, stricarea limbei: „Ori care grămătie se crede gramatic şi vreă să fie 
reformatorul limbei românești, și prin urmare îl vezi făcând proaşcă în 
această comoară naţională, păstrată cu sfinţenie de strămoșii noştri. Unul 
îi adauge o codiţă, un ciune, altul un fiune, altul un fione, ete.; încât nu 
mai știe bietul neam românesc ce este: nație, năciune, naţiune ori natione*. 
Piesa, un proverb, cea dintâi și singura comedie de salon a lui Ale 
esandri, s'a reprezentat mai întâi in Cernăuţi de către trupa dnei Tardini, 
și avù un mare succes. După reprezentaţie A. Hurmuzachi îi scrise lui 
Alecsandri între altele: „Un lucru îţi spun în sinceritate, cá am lăsat afară 
două linii, acolo unde iar poenesti în filologii ardeleni, că se linguşesc şi 
se târăe pe brânci. Aici nici n'ag fi putut spune asta. S'apoi aluziunea e 
prea specială: de vei voi s'o laşi afară, sau s'o faci mai generală, piesa 
nu va pierde nimic din frumuseţa şi valoarea ei și nu va vătămă fără ne- 
voie o jumătate din Români, toţi cei de dincoace, cari aminterea s'ar puteă 
bucură, ca şi noi, de ea*.*) 

In vodevilul întrun act „Rusaliile sau satul lui Oremine“ în fine, Ale- 
esandri ne infátisazá pe dascălul ardelean în activitate. El se chiamă Ionus 
Galuscus — un nume de un haz cam gros, ca de obiceiu la Alecsandri, — 
şi e „profesorul scoalei din satul“ in care se petrece acţiunea piesei. Toader, 
vornicul satului, îi zice, ca toti ceilalţi terani: ,Gülugeá*. Dar dânsul ii 
spune: „Faci eroare, amice. Eu mă numesc din străbuni Galuscus, nu Gă- 
luşcă. Sunt Roman din Dacia transcarpatină și mă cobor dintr'un general 
Roman ce a ţinut resbel cu Gaulia pe timpul lui Cezar, din care motiv el 
a fost supranumit Galuscus de Senatul Romei“. Acest tip de dascăl arde- 
lean se poate judecă deja după citatia ce am făcut: aceeag exagerare ca 
pretutindeni în comediile lui Alecsandri, aceeag îngrămădire de note comice 
brute, care nu dau un tip real; dar scuza autorului este şi-aici publicul 
care voiă să râdă cu orice pret si căruia numai prin astfel de mijloace i se 
puteà procură dispoziţia necesară. 

Teranilor, „fraţilor Romani“, cum le zice el, Galuseus le vorbește 
astfel: „V'am luminat de demult asupra sorgintei voastre, sunteţi Romani, 
stránepoti ai împăratului Traian, anticii dominatori ai lumei!“ 

Incolo acest fervent predicator al latinităţii noastre, este un om cu 
moravuri destul de ușoare, bucuros să zăpăcească gi să tragă pe sfoară 


*) Cf. Il. Chendi, Alecsandri şi Românii din Bucovina (foiletonul „Voinţei naţionale“). 


61 


pe cei simpli şi fără carte, cari însă, în cazul acesta, sunt mai isteti decât 
el si la urmă îl pácálese şi-l dau de rușine si pe el şi pe rivalul sáu, 
subprefectul cu numele ce-i indică tipul — Răsvrătescu. 

Timpul scurt al unei conferente nu îngădue să ne ocupăm mai mult 
de comediile lui Alecsandri. 

lată observaţiile ce se pot face in genere asupra lor: acţiunea gi in- 
triga, de obiceiu, sunt slabe, mijloacele lor foarte simple: păcăleli, deghi- 
zări, ,aseunderi în dulapuri“. de unde se poate auzi în linişte ce se pe- 
trece pe scenă. Caracterele lipsesc, chiar tipurile nu sunt destul de reale; 
ele se reduc, în comparaţie cu mulţimea pieselor, la un număr relativ re- 
strâns de tipuri care se repetă cu variaţii uşoare. 

Am văzut cum Chiriţa apare in mai multe piese gi în altele sub nume 
schimbat; și tot aseminea bătrânul de moda veche, tinărul bonjourist, fata 
mare, care-i vecinie „piatra din casă“; copilul rásfátat, servitorii, şarlatanii 
de orice soiu, apoi străinii: Grecul, Evreul, Neamtul, Francezul, cari schi- 
monosese limba românească fiecare întrun chip deosebit, un mijloc de 
care autorul face întinsă întrebuințare spre a stârni râsul publicului său. 
Cu multă iubire şi poezie sunt zugrăviți, ca pretutindeni la Alecsandri, 
teranii. 

Dar însemnătatea acestor comedii trebue căutată aiurea: în istoria lor, 
în rolul care l-au jucat în desvoltarea culturii poporului nostru. lată ce ju- 
decată dreaptă şi limpede a spus asupra lor di Iorga:*) 

... Teatrul e strâns legat de desvoltarea intelectuală a publicului: fiecare 
publie are teatrul pe care îl merită și nu poţi dojeni pe un om de talent, 
pentrucă, scriind pentru un public fără gust şi grosolan, nu s'a ridicat mai 
sus decât farsa... Teatrul lui Alecsandri e patriotic, fiindcă intâi a fost o 
şcoală, pe urmă o armă. Aşa trebue să-l privim noi astăzi şi nu ca pe o 
operă de artă liniștită si senină, în scrierea căreia autorul a avut înaintea 
ochilor o ţintă estetică numai. 

Atuneia vom fi drepţi cu Alecsandri. Comediile, canţonetele și vode- 
vilurile, sub forma lor neingrijità, cu spiritul lor greoiu, cu imitarea lor de 
jargoane, au biciuit tendinţele rele, care nu se puteau altfel atinge, au ìn- 
vátat un publie incult, pregătindu-l pentru opere mai insemnate. 

Ele au fost o pedagogie literară“. 


Si tot Alecsandri, dupăce a desăvârşit educaţia publicului, i-a dat la 
urmă şi operele mai însemnate, pentru care eră acum pregătit. Acestea 
sunt cele trei lucrări dramatice din urmă ale poetului: „Despot- Vodă“, 
„Fântâna Blanduziei“ şi „Ovidiu“. 

Ele se prezintă, din capul locului, sub o formă deosebită, îmbrăcate 
în haina serbătorească a versului. Ele nu sunt scrise pentru trebuintele 
scenei; — poetul, încordându-și lira, a încercat să urce drumul greu spre 


*) Schițe din literatura română, lași (Saraga), I, p. 60 s. 


69 
idealul artei vecinice, a celei mai înalte; el a vrut să creeze opere mari 
şi neperitoare, opere clasice. 

Alecsandri aveă în urma sa întinsa şi rodnica lucrare dramatică de 
care am vorbit mai înainte. Limba, actorii, publicul, de a căror insuficiența 
se izbise, cum am văzut, la început, se reformaseră, se desvoltaseră, — 
adecă le reformase, le desvoltase in mare parte el insug. Erà acum, in 
București, un publie cu o cultură foarte înaltă; eră un teatru national, ereat 
după modelul comediei franceze, cu artişti ca Aristiţa Romanescu, Mano- 
lescu şi Nottara, cari puteau să interpreteze piese ca „Despot-Vodă“, 
precum, pentru comediile sale, Alecsandri găsise un interpretator atât de 
fericit în Millo. 

Rămâneă acum ca poetul să creeze operele mari, care lipseau incă, și 
Alecsandri s'a achitat de această datorie către public și către teatru, dân- 
du-le o legendă sau, dramă istorică naţională şi două piese cu subiectele 
luate din viaţa Romanilor de pe timpul împărăției lui August. 

Cele două din urmă sunt mai puţin izbutite. Ele pácátuese prea mult 
în eontra „colorii locale“ si a timpului. Viaţa ce se zugrăvește aici nu este 
adevărata viaţă romană, oamenii au prea puţin din felul de a cugetă si a 
simţi al vechilor locuitori ai Romei, ei sunt oameni cu gândire gi simtiri 
moderne. Horaţiu şi Ovidiu, eroii acestor drame, nu sunt figurile adevărate 
ale celor doi poeţi romani, atât de bine cunoscuţi din istorie și din ope- 
rile lor. Alecsandri îi idealizează într'un mod neertat şi schimbă astfel cu 
desăvârșire caracterul lor istoric. 

In amândouă piesele motivul de frunte al actiunei este amorul. 

In „Fântâna Blandueiei^ poetul îmbătrânit se aprinde de farmecul 
frumsetii naive şi curate a unei sclave din Dacia şi sfârșește prin a renunţă 
la ea, care n'are pentru el decât admiraţie, în favorul unui sclav mai no- 
rocos, căutând el însuș mângăere în arta sa. 

Subiectul lui „Ovidiu“ este cunoscuta relaţie a poetului cu Iulia, ne- 
poata lui August, relaţie care îi atrase exilul pe ţermul mării negre, la 
Tomi, Constanţa de astăzi, unde moare, nu fără de-a prevedeà înălțarea 
unei Rome nouă pe pământul Daciei. à 

Cu toate scăderile amintite, aceste piese cuprind părţi lirice de cea 
mai mare frumuseţe; Alecsandri a fost mai pe sus de toate poet liric. lar 
limba lor înseamnă o culme din cele mai înalte la care s'a ridicat nu numai 
opera poetică a lui Alecsandri, ci toată poezia română. 

Voiu urmă şi-aici ca in partea primă a acestor expuneri. Voiu alege, 
din cele trei piese „artistice“ ale lui Alexandri, pe cea mai interesantă şi 
mai de valoare si voiu căută să infátigez printr'insa ceeace ne interesează 
mai ales — în ultima analiză — personalitatea poetului. 

In toamna anului 1878, Alecsandri, se gândiă să fugă de gerul iernei 
moldovenești, să caute undeva, în străinătate, „un soare mai cald“. Afaceri 
neaşteptate însă îl siliră să petreacă toată iarna la Mircești, unde s'au 
plămădit cele mai frumoase din operile sale. Și de astădată „închisoarea 


63 
silită“, de care se plânge într'o scrisoare, e priincioasă produc(iunei sale 
poetice, căci, pe când afară „din văzduh cumplita iarnă cerne norii de 
zăpadă“, la focul cald al sobei, „în care ard trei bucăţi de frasin, povestind 
de lumea veche legendară“, se fáuresc versurile de aur ale lui „Despot-Vodă“. 

La 12 Noemvrie 1878 el serià prietenului sáu Iacob Negruzzi că a în- 
ceput cu Despot. „După Doine, după Lăcrămioare, după Pasteluri și după La- 
gende, de care parte a literaturii îmi rămânea să mă leg? M'am gândit la 
teatru... şi pe loc am răsfoit paginile istoriei noastre, unde am găsit subiecte 
minunate de drame în versuri“ !). 

Si prietenii îl indemnaseră la o lucrare mai mare. „Tu care ai com- 
pus atâte comedii“, ii zisese adesea-ori prinţul A. Cantacuzino, ,vodevi- 
luri, eantonete etc., pentru teatrul român, de ce nu te gândeşti in fine 
a intrà pe calea mult mai largă si mai atrăgătoare a dramei istorice? E timp 
ca Ciocârlia ce s'a alintat sub soare cântând plăcerile primăverei, să prindă 
la pene de Vultur pentru ca să-și cerce sborul în sferele nalteale idealului “.2) 

Şi ,imboldit de acest îndemn seducător! de prieten, în răgazul lungilor 
seri de iarnă dela Mircești, Alecsandri citea cronicile si fantazia îi rátücia 
pierdută pe aceste pagini unde, în limba naivă şi colorată a „învăţaţilor 
mireni", se înfăţişează atât de viu trecutul de mărire gi de dureri al terilor 
românești ; izvor de nesecată inspiraţie a poeţilor noștri. 

Poetul „se simţi atras de figura originală a lui Despot precum și de 
trecerea sa fulgeroasá prin istoria Moldovei“ si adunându-și materialul ne- 
cesar din cronicarii moldoveni și din Cronica lui Şincai gi din alte câteva 
scrieri istorice, „se puse să scrie Legenda lui Despot într'un şir de tablouri 
istorice care să formeze impreună întregul unui poem dramatic sau al unei 
drame epice — ad libitum — cu tipurile, eu datinele, cu luptele, cu cre- 
dintele şi cu tendinţele politice din secolul XVI: 3), 

Alecsandri se gândi intâi la o trilogie istorică, ale cărei părţi erau 
să fie Jolde, Lăpuşneanu şi Despot; dar n'a scris decât pe cea din urmă. 
El lucră foarte repede. Incepuse prin Octomvrie 1878 și la 11 Aprilie 1879 
putu deja să serie lui Negruzzi: „Piesa este sfârşită de mult. Acum e 
copiată, corectată si gata de a esi in lume“). La 30 Septemvrie 1879 
ea se representá pentru prima oará pe scena teatrului national din Bucu- 
resti și avù un succes, „plin de sgomot şi de entuziasm“.5). Poetului, care 
eră de faţă, i se făcură ovaţii din partea intregei societăţi bucureștene, 

Cine a fost Despot şi cum a izbutit Alecsandri să facă din el eroul 
unei piese dramatice? 

Izvoarele lui Alecsandri, eronicele, povestesc că a fost fiul unui om 
de rând din insula Creta, că a ajuns slugă la un principe grec, cu care 


1) Srisori I, p. 111 s. 

2) V. Alecsandri, Despot-Vodá, București 1880, p. V. 
3) Ibid p. VIL 

*) Serisori, I, p. 114. 

5 D. Ollaneseu, V. Aleesandri, Bucureşti 1894, p. 122. 


64 

veni la Roma, si că, la moartea stăpânului sáu, „acest slugă mai ispravnie 
şi mai iste( la fire“ puse mâna pe documentele princiare. Cu ajutorul lor 
incepü apoi o viaţă de aventurier, trecă prin Spania și Franţa, veni pe urmă 
petreci in Germania, la Wittenberg, unde se imprieteni cu Melanchton — 
căci suntem tocmai pe timpul reformatiunei — si imbrütisá însuş noua confe- 
siune, se luptă in rândurile „cavalerilor negri“ ai impáratului Carol al V-lea, 
petreci în Danemarca şi in Suedia și ajunse în fine la curtea regelui Poloniei. 
Aici erau, ca întotdeauna, boieri moldoveni pribegi, nemulţumiţi de domnia 
crudului Alecsandru Lăpușneanu. Despot află dela ei despre stările din 
Moldova şi peste câtva timp vine la curtea lui Lăpuşneanu, cu a cărui 
soție se inrudeà de aproape după geanologia ce posedă. 

Aici începe piesa lui Alecsandri, cu venirea lui Despot în Moldova. 
Suntem în aierul răcoros și plin de miros de brad de pe culmea Carpa- 
tilor, la hotarul Moldovei despre Ardeal, pe care îl pázese doi plăieşi. La 
ridicarea cortinei, unul dintre ei cântă un fragment de doină: - 

Frunză verde de stejar 


Sus pe munte, la hotar, 
Zi şi noapte stau pándar... 


un început liric admirabil, un fericit preludiu al marei simfonii de versuri 
ce urmează, 

Despot, vrând să treacă hotarul, este prins de cei doi plüiesi si dus 
înaintea boierilor, cari tocmai petreceau în munţi, la vânătoare, „cu să 
răsufle un aier mai viu“ şi să comploteze în taina codrilor împotriva lui 
Vodă, căci „In contra tiraniei lui Lăpușneanu ura creşte şi la toti umple 
şi inima şi gura, Răsvrăţul e in aer ca fulgerul în nori“. Despot arată 
boierilor pompoasa diplomă de nobilime, pe care i-a intárit-o insug Carol 
al V-lea, — Moţoc, Marele Vornic şi cel mai puternice dintre boieri, îl 
primește ca oaspe în casa lui. 

Aceeaș diplomă îi deschide apoi si porţile palatului, căci ea îl face 
văr cu buna Doamnă Ruesanda, care il primeşte cu bucurie. Şi Lăpuş- 
neanu se îndură să-l primească, în sfârşit, dar ca să-l omoare, căci 
prietenul său, craiul Ardealului, l-a ingtiintat de planurile lui ambitioase. El 
încearcă mai întâi să-l otrăvească la masă, dar nu izbuteşte deoarece Despot 
are un balsam „care desotrăvește otrava“ sau, cum zice cronicarul, ,simtin- 
du-se a fire otrăvitii, îndată au luat doftorii, şi nu i-au stricati nimică otrava“. 

Despot, fiind un bărbat cu multe şi strălucitoare calităţi, cucerește 
repede inimile poporului și ale boierilor si mai cucereşte și inima Anei, a 
fiicei lui Moţoc. El se logodeste cu ea ca să dobândească puternicul sprijin 
al părintelui ei. Im casa acestuia se şi adună apoi, în taină, boierii ca să 
urzească planul de răsturnare a lui Lăpușneanu. Când însă Moţoc le înfă- 
țişează ca urmaş în scaunul Domniei pe Despot, Tomşa, patriotul, protes- 
tează cu indignare, dar nefiind ascultat de ceilalţi, îi părăseşte. Pe boierii, 
deveniți șovăielnici, Despot îi răpește din nou, arătându-le planurile sale 
márete de a restabili puterea terii de sub Stefan cel Mare si "m a intre- 
prinde apoi o mare cruciadă împotriva Turcilor. 


65 


Din visul sáu de mărire, Despot e trezit bruse de Lăpuşneanu, care 
| prinde şi-l aruncă în temniţă. Spre a-şi bate joc de el, îi mai 
trimite, ca să-i tie de urât pănă la ceasul de osândă, ca tovarăș pe 
Ciubăr-Vodă, un nebun, care crede că el este adevăratul Domn al Mol- 
dovei. Dar aceasta este mântuirea lui Despot. El face pe nebun să 
creadă că va fi liberat, în zori de zi, de boieri spre a fi ridicat pe tron 
şi-i propune să primească dânsul, în locul său această cinste, care i-se şi 
cuvine. Nebunul se invoieste bucuros să schimbe hainele sale cu ale lui 
Despot, iar acesta scapă astfel, trecând nevătămat printre paznicii temniţei. 

Despot fuge în Ardeal la prietenul său Laski. în al cărui castel, pri- 
mitor de oaspeţi, a mai petrecut cândva, cucerind şi-aici — acest mare 
cuceritor — inima frumoasei Carmine, tânără soţie spaniolă a bătrânului său 
prieten. Amăgindu-o că o va face Doamna Moldovei, Despot câştigă printr'însa 
ajutorul lui Laski şi al aventurierilor de tot neamul, cari petrec în castelul 
lui „în bancheturi supt ochii fermecători ai soţiei sale, Carmina“. Astfel se 
aduná bani şi oaste pentru o îndrăzneață expediţie de cucerire a Moldovei. 

Dar in mijlocul acestor pregătiri, viaţa lui Despot este ameninţată de 
o nouă primejdie. O solie trimisă de Lăpuşneanu soseşte la castel ca să 
ceară predarea lui. Domnul Moldovei este aliatul craiului ardelean și Laski 
vasalul acestuia. Ce va face deci? Despot ar fi pierdut, dacă n'ar veghià 
asupra vieţii sale o femeie cure îl iubeşte. Carmina a inventat un plan 
ingenios. Când solul intră în castel, i se deschide capela și el vede acolo 
pe Despot întins pe un catafale încunjurat de călugări. 

Simulacrul acesta este fapt istoric și fie-mi aici îngăduit să pun ală- 
turea izvorul lui Al. spre a arătă, printr'un exemplu, felul lui de a prelucrà 
subiectul. lată cum povesteşte cronicarul N. Costin: „Şi vrând să fie pre 
taină lucrurile lor, au făcut veste că au murit Despot; si îndată Laski au 
ascuns pe Despot intr'o cămără de taină, şi făcură veste că-i bolnav, şi se 
arătă mâhnit şi cu voie rea, Laski, pentru Despot. lară preste puţine zile 
eșit-au Laski jalnic, zicând cá au murit Despot, şi de cheltuiala ce au făcut 
cu atâta somă de bani pentru Despot rămâne păgubaş. Făcut-au săcriu de 
mort, și au pus o piatră mare; și-l duce cu preoți la biserică de-l prohodesc, 
şi-l ingropará*. 

Al. a făcut numai schimbările cerute de natura dramatică a operei 
sale şi a căutat să introducă această scenă în țesătura intrigei piesei întregi, 
dând, prin invenţie proprie, rolul principal Carminei. 

latre actul al Ili-lea.şi al IV-lea au trecut „trei ani și-o lună“. Despot e 
acum Domnul Moldove: şi plăieşii cari işi cântau doina sus pe culme de munte, 
păzind hotarul terii, au ajuns acum „la uşa lui de strajă“ în palatul dela Su- 
ceava. Din vorbele acestor doi lerani isteti aflăm cum s'au petrecut lucrurile, că 

Dacă vânzătorul Moţoc nu 'ntoreea cuiul 

In broasca terii, Despot Zay şi-Anton Secuiul 

Nu 'ntrau așa de lesne in tară.. dar Moţoc... 
Trădarea ci-că-i fiară cu zece limbi de foc. 


66. 


Dar steaua strălucitoare a norocului lui Despot se pleacă deja spre 
apus. Tara e nemul(ámitá, fiindcă a adus atâţia străini cu sine și pune 
biruri grele pe popor ca să plătească pe cei ce lau făcut Domn, şi mai 
ales se teme că el, fiind luteran, vrea să-i schimbe și legea strámogeascá, 
de care își bate joc. Despot nu simte incă că i se clatiná temeiul supt 
picioare. El se gândește acum la realizarea planului sáu de mărire: să 
cucerească 'Țara-Românească şi Ardealul, să libereze apoi Grecia şi să 
frângă puterea islamului. ` 

Despot a răsplătit bogat pe toti prietenii săi, dar a uitat — ori s'a 
făcut c'a uitat — o datorie ce are faţă de Moţoc: făgăduiala de a luă pe 
Ana, fata lui, de soţie. Când Moţoc ii aduce aminte, el răspunde că ,rati- 
unile de stat“ îl silese „să-şi calce pe inimă, să renunţe, în interesul terii, 
la Ana, deşi o iubește, și să caute o alianță“ cu o casă domnitoare. Prin 
aceasta Despot îşi înstrăinează pe singurul şi cel mai puternic sprijinitor. 
Moţoc, cuprins de nespusă ură impotriva lui, trece şi el în tabăra celoralalti 
boieri nemulțumiți şi hotăriţi să se unească cu Tomşa, singurul care n'a 
vrut să recunoască, dela început, domnia străinului şi care vine acum cu 
oaste asupra Sucevei, 

Despot, nebănuind nimic, tine mare adunare la curte, cu bgierii, cu 
brezlaşii şi cu poporul şi primește pe trimisul sultanului, care-i aduce steag 
şi sabie de domnie, semnele prin care Poarta întăriă urcarea unui Domn 
nou în scaun. Dar pentru a le dobândi, el a mărit, fără să întrebe sfatul, 
haraciul sau tributul terii către Turci eu 10,000 de galbeni. Când se află 
aceasta si Despot sufere să fie numit rob al sultanului, boierii, în frunte 
cu Moţoc, protestează revoltați și părăsesc sala tronului şi oraşul spre a 
da mâna cu Tomşa, care apare in fata zidurilor Sucevei. 

De trei luni tine împresurarea lui Despot în Suceava, El a plecat cu 
Laski la luptă. In palat au rămas numai Ilias, băiatul lui Tomșa, prins si re- 
ținut ca zălog, și Carmina, care, nerăbdătoare, a venit aici fără ştirea lui 
Laski. E o scenă de înaltă poezie scena aceasta care introduce actul al 
V-lea, femeia îngrijată şi copilul, puiu de viteaz, privind oștirile ce se în- 
elesgteazá in bubuitul tunurilor, iar, pe de altă parte, o icoană minunată ce 
ni se zugrăvește în povestirea naivă a copilului: o sfântă mângăitoare — 
Ana, fiica lui Moţoc, — pogorită ca să aline suferinţele impresuratilor. 

Despot se întoarce din luptă învins.  Desperarea il cuprinde, văzând 
cum toate clădirile-i se prăbușesc: 


„Desbracă-te, o! Despot, de pompele lumești, 

Căci ceriul ţine frâul voinţei omeneşti, 

Şi nu-i nimie al nostru decât mormântul rece, 

Şi el ca noi devine un putregaiu ce trece! 

Ce-am fost când dintre oameni, egind, am rupt eu rândul? 
Culegător de umbră cu mâna şi cu gândul! 

Ce sânt?.., o părăsire, un vrease fár' de răsad! 

Ce-oiu fi?... un pumn de terná pe-o scândură de brad!" 


Gândul sinuciderii i se apropie o clipă, dar îl alungă, căci: „Viteazul 
nu s'ascunde de moarte în mormânt!“ 


67 

Ana se infütigazá, trimisă de popor ca să implore mila Domnului 
pentru starea de cumplită mizerie la care la adus împresurarea indelun- 
gată. Despot se gândește, in situația lui desnădăjduită, să se folosască de 
iubirea ei ingelatá spre a câştigă din nou pe Moţoc. Insă Carmina ii ză- 
dărniceşte această infamie, desamágind — ea inság desamăgită prin cele 
văzute — și pe Ana. Apoi Carmina se lasă surprinsă de Laski, care o 
ucide și părăseşte cetatea şi pe Despot. Poporul se grümádeste la palat 
şi cere ca cetatea să se predea, căci nu mai poate suportă mizeria. In 
sfârşit Despot însuş dă ordin să deschidă porţile. Moţoc intră în fruntea 
boierilor. apoi Tomşa, noul Domn, cu oșteni de ai săi și el e gata să-și 

. jertfease& chiar copilul, cu a cărui moarte amenintase Despot, numai să 
scape ţara de recul usurpator. Dar iată, Despot apare „cu hlamida pe 
umăr si cu coroana pe cap“, în fata tuturor, dându-i copilaşul înapoi. Toti 
cer moartea lui. El îşi ascultă cu demnitate osânda. Planul i-a fost măreț, 
dar fatalitatea l-a învins, ei îi închină spada. Deodată cu podoabele dom- 
nesti, el desbracă şi demnitatea de Domn, ca să nu fie ucis Domnul terii, 
ci numai Despot omul. Copilul lui Tomşa cere iertare pentru el si toti igi 
unesc, înduioșaţi, glasurile cu al lui. Tomşa isi dă încuviințarea, schim- 
bându-i pedeapsa în închisoare la mănăstire. Atunci, Ciubăr nebunul, care 
a devenit un călugăr fanatic, ucide pe „cel ce-a ucis legea“ între repro- 
bările tuturor. In fata tatălui sáu, Ana cade leginatá pe peptul mortului 
Despot şi piesa se mântue prin aceste cuvinte, zise de Tomșa: 

-.. Motoaee, aşa vreà Dumnezeu! 
Ace] ce-și vinde (ara igi perde neamul său! 

Nu este aici locul pentru a arătă ce schimbări a făcut Alecsandri in 
ce priveşte adevărul istoric. Vom spune numai încă câteva cuvinte despre 
acţiunea piesei in genere şi despre caractere. 

Din mulţimea de fapte povestite de cronicari, Alecsandri a ştiut să 
aleagă cu multă artă momentele potrivite spre a injghebà din ele actele 
şi scenele. Intàiele incercări $i intrigi ale lui Despot la curtea lui Lăpuş- 
neanu, fuga lui, inoitele-i intrigi în castelul lui Laski, apoi, după izbândă, 
mărirea și totodată declinul şi, în sfârșit, căderea lui — iată toate fazele 
acestei vieţi, fără îndoială interesante. Ele ni se înfăţişează intr'un șir de 
tablouri vii şi colorate, dar legătura intre acestea nu este destul de strânsă, 
scenele nu se desvoltă cu necesitatea cerută de legile dramei unele din 
altele și toate împreună din caracterele personagiilor. Avem, după propria 
expresie a poetului, care pare a fi simţit această slăbiciune a operei sale, 
mai mult „un şir de tablouri“ decât o acţiune dramatică unitară. 

Partea cea mai slabă a piesei este psihologia caracterelor. Istoricul 
Despot a fost un aventurier îndrăzneţ. Alecsandri l-a idealizat spre a putea 
face din el eroul unei drame, cum idealizează toate personagiile ce creează 
şi îndulceşte pănă şi pe crudul Lăpuşneanu. Lui Despot i-a atribuit „ideia 
de a face parte dintro cruciadă menită să libereze creștinătatea de sub 
jugul otoman“. „In el m'am încercat“, zice Alecsandri, „a prezentă nu un 


68 
simplu râvnitor de putere, ci un ambițios îndemnat de un tel măreț la în- 
ceput, însă sdrobit de fatalitate, nimicit in aspirárile lui prin un concurs 
de imprejurări neprevăzute şi rătăcit prin ameteala înaltei regiuni la care 
a ajuns“. Precum n'am găsit o acţiune unitară, tot astfel nu găsim aici un 
caracter întreg, avem însă, după expresia foarte nimerită a dlui lorga, 
„manifestări splendide ale lui“. 

O figură mai izbutită încă este Moţoc, acest ,vecinie conspirator*, 
eum îi zice Al. Pe căi piezige, el urmăreşte un scop ambițios si e, la sfârşit, 
aspru pedepsit de soartă, trebuind să dărâme insug zidirea clădită pe inge- 
lăciune şi îngropând sub dărâmăturile ei fericirea fiicei sale iubite, această 
jertfă nenorocită a jocului ambițios al bărbaţilor. 

„Om cu inimă mare“ caracterizează cronicarul Ureche pe Tomşa si 
tot așa vrea să-l infütiseze si Al. şi să-l facă prototipul patriotului român, 
însă nu izbutește să creeze un caracter. E un declamator de versuri patri- 
otice. care sunt însă totdeauna foarte frumoase. 

Mai bine zugrăvite sunt figurile femeiești: Carmina şi Ana. Aici putea 
să se manifeste cu mai multă libertate marele poet lirice care eră Al. El a 
vrut să infátigeze intr'insele un puternice contrast al naturii femeiești. Carmina 
este o spaniolă pasionată, vicleană unde se cere, si care înşală fără mustrare 
de cuget sub puterea sentimentului ce-o stăpânește. 

Pe Ana dl lorga o numește cu drept cuvânt „una din cele mai fru- 
moase figuri ale piesei“. Ea e minunat caracterizată prin aceste cuvinte 
ale mátusgei sale, maica Fevronia, care înţelege, ca o bătrână priceputá ce 
este, din fiecare vorbă a ei ce sentimente i-a inspirat Despot: 

„Ascultă-mă, copilă: Tu esti o dulce floare 
Ce n'a văzut sub ceruri decât zile cu soare 
Si nici măcar visează de zilele cu nori 
Amare, furtunoase, cumplite pentru flori. 
Alină, înfrânează a ta închipuire, 

C'ades ne rátáceste a inimei pornire 

Si când din fermecare cercăm să revenim, 
In braţele durerii cuprinse ne găsim“. 

In aceste versuri se cuprinde toată poezia duioasá a acestui suflet 
blând şi curat de fecioară. Ea iubește pe Despot, pentrucă el îi apare ca 
întruparea unui ideal. Când îl vede căzut în mânile lui Lăpușneanu, vrea 
să meargă la călugărie. *Crezandu-se uitată, se luptă în zadar împotriva 
sentimentului ce-i stăpâneşte toată fiinţa: 

„In munţi, la mănăstire, ascunsă "ntr'o chilie, 
Vroind să scap, sărmană, de-a dorului urgie, 
Mi-am înălţat gândirea la cer, la Dumnezeu, . . 
Si Dumnezeu şi ingeri aveau toţi chipul tău! 

Astfel viaţa i-se pare un chin, iubirea ei un păcat si ea vine în 
Suceava împresurată, unde apare poporului ea o sfântă, nădăjduind să găsească 
aici moartea. 

La revederea lui Despot si la cuvintele-i amágitoare, iubirea ei se 
trezeşte din nou şi covârşește toate celelalte sentimente; in desamăgirea 


69 
bruscă ce urmează, ea vede pedeapsa cerului gi totus, prin moartea lui se 
frânge şi viaţa ei, al cărei suflet eră iubirea asta mare. 

Dintre celelalte figuri ale piesei mai amintesc, în treacăt numai, pe 
cei doi plăieşi cari, ca pretutindeni la Al. teranii, sunt zugrăviți cu multă 
dragoste. 

Legenda dramatică a lui Despot este o operă naţională, patriotică. 
Intr'insa ideia patriotică constitue cea mai de frunte putere morală, domi- 
nând toată acţiunea şi biruind in cele din urmă. Ea îşi are reprezen- 
tanlii săi, dintre boieri mai ales pe Tomşa, din popor pe cei doi plăieşi. 
Patriotismul insă nu rămâne numai o ideie vagă, ci apare cu forme hotă- 
rite. Notéle-i de frunte sunt: Puternica încredere in vrednicia Românului, 
in iubirea lui de neam și de ţară, iar. ca parte negativă, neincrederea față 
de străini; apoi păstrarea cu sfinţenie a tradiţiilor strămoșești; iar ca formă 
sub care se prezintă patriotismul, mândria de neam, care o intàlnim în 
toată lucrarea poetică a lui Alecsandri. 

Ideia patriotică capătă însă forme şi mai concrete prin faptul că se 
găseşte personificată in figura lui Stefan cel Mare, care trăieşte încă vie 
în amintirea tuturor, Români şi străini. 

Despot, care a nesocotit această lege morală, şi Moţoc, care a păcătuit 
împotriva ei, cad amândoi zdrobiți de puterea-i elementară. 

Ceea-ce dă piesei cel mai mare farmec, cea mai inaltá frumsete, este 
limba „curgătoare şi duioasă ca o doină, ducând fărâme de aur in undele-i 
limpezi, cum o caracterizează di Iorga. Sau cum zice la alt loe: „Despot- 
Vodă ni se arată, în ceeace priveşte forma, ca un adevărat juvaer de 
limbă, ca una din acele producţii fericite, care devin clasice pentru 
un poet.“ 1) 

Cu toate defectele sale, Despot-Vodă întrece, fără îndoială, ca con- 
cep(ie, ca poezie, ca putere de avânt şi mai presus de toate ca formă, ca 
limbă, toate încercările de dramă naţională ce s'au făcut la noi înainte şi 
după apariția acestei „legende istorice“. 

Noi înţelegem foarte bine entuziasmul cu care ,Despot-Vodà* a fost 
primit de toată lumea românească, In cuvintele insufletite prin care prietenii 
poetului il felicitară pe acesta, se cuprind adevăruri, confirmate de timpul 
ce s'a scurs de atunci: „Fii sigur amice“, îi serie A. Cantacuzino, „o zie 
fără părtinire, Despot va rămânea, fiindcă va începe... o eră nouă in lite- 
ratura română, căci va fixă pentru mult timp inainte și limba poeziei 
teatrale și forma versului dramatic.“ 2) lar Ion Ghica ii serie: 

„Drama ta istorică, Despot, este un giuvaer din cele mai preţioase ale 
coroanei tale de poet, coroană bine intepenitá pe capul tău“. 3) 


1) Schițe din lit. rom., l, p. 61 şi 62. 
1) V. Alecsandri, Despot-Vodá, p. XXI. 
3; Ibid. p. XXVII. 


10 


PRO MEMORIA. 


Episcopul Aaron de Bistra si Aron Vodă. 
De Iosif Sterca fulutu. 


Domnul Iosif Sterca Sulutu, prezidentul Asociațiunei, a 
depus în biblioteca Muzeului nostru, un studiu istorie cu 17 
acluze, unele pănă acum necunoscute istoriografilor. Credem 
a face o plăcere cetitorilor revistei noastre, dacă, cu invoirea 
autorului publicăm acest studiu. 


Toti cronicarii, vechi si moderni, cari s'au ocupat cu episcopul Aaron, 
constată unisono cà mulți bărbați meritaţi pentru patrie si tron au fost din 
familia Aronestilor de Bistra. Această familie s'a nobilitat prin regele Leo: 
pold I în 18 Iulie 1701. Diploma nobiliară sună pe numele lui Theodor 
Aaron de Bistra şi pentru fiii dânsului: Petru, Johan, Gabriel şi Abraham. 
Insigaiile sau armele familiare, — sunt, precum cetim in Siebenbürger Adel: 
Wappenbuch mit beraldischen und historischgenealogischen Erläuterungen, 
la pag. 111 (Taf 50): „In Ungarn und Siebenbürgen auftretendes Ge- 
schlecht, welchem Péter entsprossen war, welcher als Bischof v. Fogaras 
verstarb. Nachdem derselbe längere Zeit hindurch, aueh in Rom verweilt 
hatte, gab er (v. 1761—1766) drei religiöse Werke, in lateinischer und 
rumănischer Sprache heraus. Hierher gehört auch Nicolaus, zu Beginn 
dieses Jahrhundertes als Priester in Siebenbürgen lebend, und Theodor 
Aaron v. Bistra; dieser starb als Major; vom 1810—1825 bei der ung. 
adel. Leibgarde diente. Wurde und wird auch „Aron“ geschrieben. Wappen: 
In B. auf gr. Hügel eine sich aufwärts ringelnde n. Schlange. Kleinod: 
R. gew. flugbare w. Taube. Decken: bg.—rs“. Nürnberg 1894. 

Tot din aceasta familie a fost si colonelul auditor Aron de Bistra. 
In a. 1787 a fost Iacob Aron, preposit, iar Nicefor Aron, canonice in 
Oradea-mare; tot acolo a fost canonic in anii 1860 Teodor Aron; iar 
Nicolae Aron, la inceputul secl. al 19-lea, a fost protopop in Făgăraş. 

Maghiarii, cari au seris despre aceasta familie şi anume despre Epis. 
copul Aaron, îl numesc: „Egy kitünő régi oláh család ivadéka“. 

DI Dr. Bunea i-a făcut biografia în „Enciclopedia română“ si in „Istoria 
Românilor Transilváneni*. 

DI profesor Strájan, unul dintre cei mai competenţi scriitori, care s'a 
distins prin scrieri valoroase şi în ,Eucielopedia română“, a ținut in 
Craiova despre Episcopul Aaron o conferinţă mult aplaudată; iar în „Gazeta 
Transilvaniei“ Nr. 18 şi 19 a. 1908, a dovedit întrun mod cum nu se poate 
mai convingător, că Episcopul Aron a fost cel mai mare binefăcător al 
Homânilor. Domnul Străjan termină astfel: „Când ştim, că pe la 1750 
Românii erau pretutindeneni apăsaţi sub îndoitul jug al intuuereeului şi al 
străinilor, cari lucrau pentru nimicirea lor; când insag biserica, sihgura 
institutiune în care li-se mai păstră limba, singurul adăpost al existenţei 


rii 


naţionale, le eră răpită, în Bănat şi Bihor de Sârbi, in Maramurăș de 
Ruteni, în Muntenia si Moldova de Greci. 

Când ne gândim că în toată Românimea (din Tisa pănă 'n Balcani) 
şcoalele din Blaj erau atunei singurul punct luminos, de unde a răsărit 
soarele re'nvierii naţionale, care a strălucit atât de viu la 1848, trebue să 
recunoaștem, împreună cu istoricul lui Petru Pavel Aron, că acest episcop 
a fost: „o specială provedintá in istoria neamului românesc“. 

Vorba dlui Misail: „O singură scânteie mai licurează printre negurile 
cerului, $i asemenea luceafărului despre zi, se apropie de noi“... 

Pe când la noi nu mai existau decât vre-o două trei buchernice 
grecești, dincolo de Carpati infloriau şcoalele adevărat româneşti din 
Blaj. Originea seoalelor din Transilvania nu datează mai înapoi de mijlocul 
secolului al 18-lea. Dar cu cât inceputul lor este mai incoace. cu atât 
soliditatea temeliilor, pe cari fuseră asezate sunt mai sănătoase, cu atât 
fructele ce au adus gintei întregi sunt mai mâutuitoare pentru ge- 
neralitatea nafiunei». 

DI Slavici zice: „Biserica gr. cat. este aceea, care a pus temeliile 
culturei Românilor ardeleni, și a Aofázít oarecum timbrul culturei 
noastre moderne". 


Dar nime cu atâta preciziune și întrun mod atât de elocuent şi con- 
vingător ca dl Iorga, n'a seris. Dsa. unul dintre cei mai productivi scriitori, 
în frumosul său op: „Istoria literaturei române“, în vol. I, pag. 12 zice: 
„0 mare parte dintre ardeleni se unește, din dorinţa unui traiu mai ome- 
nese, cu religia patronată de noii principi, din casa Austria. Ceice adu- 
seră şi iscăliră actele de unire nu se gândiră decât la realizarea prin acest 
mijloc a marelui ideal de indreptăţire, de egalizare politică, socială şi na- 
țională a poporului lor. Prin neapărata frecuentare a centrelor de cultură, 
prin educaţia latină, prin relaţiile eu o biserică de lumină, — o puternică 
invazie de cunoștințe, de idei se produse insă, şi cugetarea Românilor de 
peste munţi fu revolutionatá de dânsa. Din nou, cu mai multă cunoştinţă 
de cauză, intr'un timp mai frământat de idei, intr'o epocă de neastâmpăr, 
de prefacere totală a lumei vechi, de redesteptare a conștiinței naţionale 
la toate popoarele europene, vechile afirmaţii de romanitate se infátiseará. 
Data aceasta, cărturarii de scoală nouă, elevii instituţiilor vieneze şi romane, 
cari scriau curent limba internaţională a ştiinţei, nu se mullămiră a spune 
în românește cuvintele invietoare, a predică evangelia de mândrie şi spe- 
ranţă tovarășilor de limbă, — ci strigară cu energie adevărul inaintea 
apăsătorilor, înaintea publicului lumei civilizate. 


Cuvintele acestea răzbătură, intre şcolarii doritori de cultură, între 
preoţii răspândiţi în toată tara, între toti aceia, cari puteau ceti și înțelege 
o carte. Fiii de iobagi aflară, că strămoşii lor au stăpânit lumea si au 
luminat-o, pe un timp când popoarele cari acum deţineau puterea şi mo- 
nopolizau cultura erau barbari, rătăcitori în stepe. „Plebea valahă“ se 


simți la auzul acestor cuvinte cea mai îndreptăţită la mândrie dintre ari- 
stocrațiile etnice“. 

Cu asemenea cuvinte elogioase a glorificat in Academia din Paris, 
profesorul dela universitate si ministru de culte Alfred Rambaud in confe- 
rina sa: „Românii din Dacia Traiană“, pe Episcopul Aaron si şeoalele inte- 
meiate de el. Astfel scriu toti bărbaţii de știință din această ţară, cari 
s'au ocupat cu faptele si cu viaţa Episcopului Aaron, anume: Cserey 
Mihály, Ujjabb nemzeti könyvtár, Szvorényi, Balugyánszkiy, Egyházitórténet, 
Horányi: Memoria Hungarorum, apoi Nova Memoria Hungarorum. Toti il 
prezintă pe acest Episcop-model, de un mare si erudit bărbat. 

Astfel au apreciat scoalele din Blaj. deschise gi conduse de Episc. 
Aaron, celebrii bărbaţi din România, anume: Eliad, Rosetti, Alecsandri, 
Sion, Urechiă şi alţii. 

Astfel se confirmă exactitatea celor scrise de mine in: „O lacrimă 
ferbinte“, si în partea a IV-a a „Memoriului“ meu, despre neperitoarele 
merite ale unuia din cei mai mari gi mai eruditi bărbaţi ce i-au avut 
Românii in această ţară. Alecsandri, Sion, Urechiă si alti bărbaţi însem- 
nati din România m'au felicitat pentru scrierile mele. 

Marele bărbat Ioan Brătianu a zis în parlamentul din Bucureşti in 4 
Decemvrie 1881: „Şi trebue să știți, că chiar descoperirea noastră naţională, 
de dincolo de peste Carpaţi, prin acei Români ne-au venit, cari au fost 
trimişi la Roma, unde au învăţat să fie Români“. 

DI Titu Maiorescu, în numărul festiv al „Familiei“ din anul 1904 zice: 
„Că în secolul al 18-lea politicagtlinastiei Habsburg a incereat sá ne ducá 
sub ascultarea Papei dela Roma si neisbutind ne-a impártit in două, n’a- 
fost noroc. Dar cá din această încercare Românii Transilvăneni au ajuns 
în cetatea eternă, unde a reînviat în ei simtámáàntul gintei latine, revăr- 
sându-se apoi asupra noastră a tuturora: aceasta a fost o rară fericire, care 
dintr'o desbinare religioasă a înălțat neamul întreg spre o unitate de cul- 
tură naţională“. 

Acesta e adevărul istoric, mărturisit de toti bărbaţii bine informaţi si 
competenţi, cari fac istorie naţională, iar nu confesională. 

Cetiţi cuvântarea rostită de ministrul Haret, în lași la 4 Octomvrie 
1904, din incidentul serbárii centenarului „Veniamin Costache“.  Cuvântarea 
rostită in prezența familiei regale, între altele zice: „In momentele când 
Metropolitul Veniamin Costache urcă pe tronul arhipüstorese al Moldovei; 
tările românești ajunsese fără îndoială la cea mai de jos treaptă a deca- 
denţei, a ruinei si a umilinţei“. 

Dupăce ultima periodă a domnilor pământeni se incheiase cu o sută 
de ani mai inainte, din cauza intrigilor, trădărilor, resboaielor civile si a 
relei administrári, care o caracterizase, urmase groaznicul secol al dom- 
niei fanariote, in care ce mai remásese din vlaga neamului nostru părea 
că se perdu înecată in corupţia, de jaful şi de slugárnieia celorce nu mai 
meritau nici numele de Domni“. 


7 


73 


Mai la vale: 

„Astăzi când ţara este acoperită cu mii de şcoli româneşti si când 
înființarea unei școli noui este un lucru aga de simplu şi de natural, încât 
trece in nebăgare de seamă, nu este ușor să ne închipuim de ce mare 
însămnătate eră înființarea unei şcoli de limba românească în 1803. 
Veniamin trebuiă să lupte contra prejudiţiilor şi a rezistenţei interesate a 
clerului înalt şi a boierimei, care întreagă vorbea grecește, chiar când nu 
erau greci din naștere, si care nu puteă admite ca biserica unei ţări ro- 
mâne, trebuiă să fie română. Ei nu admiteau că în limba românească 
să puteă învăță carie. Sá nu uităm că aceste lucruri se petreceau 
cu 14 ani înainte de înființarea în București a școalei lui Georgie 
Lasar, care nu puteă convinge pe boieri, că limba română poate servi 
pentru învăţarea ştiinţelor. Veniamin mai trebuiă să lupte cu rezistenţa 
acelora cari nu voiau ea fiul de ţăran să înveţe carte, şi cari niei nu-l credeau 
in stare să facă aga ceva. Pe atunci pentru mulți eră o adevărată 
nebunie să se gândească cineva a pune o carte în mâna desprefuitului 
fáran, care nu se credea bun, decât să fie pus la jug. 

Aici eră apoi greutatea de a se găsi învățători, de a avea cărţi, de 
a aveà şcolari, în mijlocul groaznicii sárácii a páturei, care trebuià să-i deà". 
Aţi inteles!!!??? 

Această cuvântare de mare însămnătate istorică, ajunge singură, ca 
să se poată apreciă si constată că: „Episcopul Aaron a fost intr'adevăr: o 
specială provedinţă în istoria neamului românesc“. 

Avem ce-i drept, în ziua de azi, gimnazii gi seminarii, bine intoemite 
$i bine conduse, dar’ cu altă cumpănă a judecății să cântăresc faptele să- 
vârșite înainte cu 153 de ani, şi cu alta cele săvârșite după anul 1848, 
când fulgerul revolutiunii frauceze a luminat secolul și a făcut ca omul să 
devină „om“. 

După proclamarea prin lege, a stergerii scláviei, a libertăţii și egali- 
tátii confesiunilor, eră altă socoteală a inființă şcoli şi biserici, gimnazii gi 
seminarii, şi cu totul alta, pe timpul feudalizmului, despre care baronul 
Kemény Gábor, in opul sáu: „Nagyenyed és vidékinek pustulása*, ne spune că: 

„Numirea valaeh si iobagiu sunt sinonime și inseamnă: Sclav cáleat 
in pulbere, care trăiește sub tirănie“|! 

— Ce soarte au avut Românii si biserica lor sub domnia legilor 
Aprobata şi Compilata, am arătat eu in partea VI a ,Memoriului^ meu, 
pag. 183—186; poftiţi și cetiţi. Și încă ceva: scoalele din Blaj s'au înfiinţat 
51 de aui inaintea şcoalei marelui mitropolit Veniamin, când lumea eră 
deja convinsă că: 

Țăranul e apt de-a învăţă orice ştiinţă, ba dacă n'ar fi cu supărare, 
eu ag zice cá e mai apt decât cei mai multi ,domnigori*. Apoi că: limba 
română poate servi pentru învățarea oricărei ştiinţe, se va fi convins din 
exemplu! Blajului toată lumea românească, dar mai ales, eră convins George 


Lazar, care numai din exemplul școalelor din Blaj puteă să se convingă 
| 6 


14 


că: Țăranul român e apt de-a invájà carte, şi că limba română încă e aptă 
de a puteă învăţă ştiinţele în această limbă. Astfel Lazar a mers anume 
la Bucureşti ca să convingă si pe ruginitii boieri de acolo că: Dacă in Blaj 
pot Românii si ţăranii să înveţe ştiinţele în limba lor, negreșit că vor puteà 
şi în București. 

Un exemplu, care va invederà greutăţile, cu care aveà să lupte epis- 
copul Aaron. 


Se stie din istoria patriei că trebuiă să intervinà adese chiar Regele : 


Mathia si Iosif II-lea ca să-şi poată primi iobagii loc pentru de a-și zidi 
biserică. Episcopul Aaron la stăruința unei comune, căreia n'au voit nemesii 
din sat să-i dee un loc, unde să-şi zidească o bisericuţă, a eşit la faţa lo- 
cului, a încercat să-i capaciteze, s'a provocat la ordinul autorităților publice 
care a premers și-a vestit ieşirea episcopului la fata locului. Si a pus toată 
autoritatea în cumpănă, de care se bucură în întreagă tara. Toate în zadar 
„domnii“ (nemeșii) pe acele timpuri erau mai puternici decât guvernul, 
Vântul și zăpada puteà să străbată pe crepătura uşii unui nobil sărac, dar 
Regele și autorităţile publice nu-i puteau trece pragul fără invoirea dânsului. 

„Domnii“ ştiau foarte bine că: „Homo nobilis nisi coram suo judice 
legitime citatus et convictus dejudicare non potest^. lar dacă autorităţile 
publice-l poftiau să iasă pănă la poartă — căci „pragul nobilului nu erà 
iertat să-l treacă — nobilul răspundea: „Ertem, hallom, párt kivánok“. 
Primià còpia mandatului, la care nu se conformà. 

Să ne aducem aminte de cuvintele humanului gi idealistului împărat 
Iosif. II-lea, scrise cu mâna proprie, ca răspuns dat cancelariei curții îm- 
părătești, care, după sugrumarea răscoalei lui Horia, cereà: „Să fie adu- 
nati Românii din munții apuseni în singuratice comune mici, pentru a 
puteà fi supraveghiați, apoi să li să zideascá sgcoale, ca din acele fiare 
răpitoare să se poată crește cetăfeni“. 

Impăratul n’a primit propunerea Cancelariei. 

Răspunsul sună astfel: „Şcoalele de sigur sunt trebuincioase, dar 
tocmai pentrucă casele sunt răspândite prin munți, prin aceea se împe- 
decá realizarea; doar pentru «cultivarea acelor fiare răpitoare“, ar fi 
tocma aşa de folositor, dacă nobilimea stăpânii Valahilor ar cercetà 
înșiși şcoalele, unde şi-ar puteà câștigă principii mai bune“. (V. 
Szilágyi F. „A Hora világ Erdélyben). 

Ne putem infátisà starea sufletească a episcopului Aaron, care aveà 
să se intoarcă la reşedinţa sa: „Re infecta“. Dar mai ales văzându-se 
inzultat de acei nemegi, în prezența ţăranilor, în interesul cărora intre- 
prinsese acea călătorie, nu ne vom mirà, dacă dànsul, despre care Klein 
zice în istoria sa bisericească, cá a trăit o viaţă de om sfânt, in amără- 
ciunea sufletului său, s'a aruncat în genunchi, a amenințat cerul cu pumnul 
şi a zis: ,Aga-ti trebue tie Dumnezeule, dacă ai dat tot pământul la „domni“, 
acuma nu găsim un loc, ca să-ți zidim o căsuţă, unde să te preamărim 
pe Tinel* 


76 


Si după toate aceste, dacă totuş s'ar mai găsi cineva, care n'ar fi 
lămurit despre adevărata cauză: pentruce au primit Românii unirea, n'are 
decât să cetească legile de pe acel timp: Aprobata şi Compilata: 

1. Cei de secta valahă, pănă când ii va pláceà domnitorului şi ţării 
(adecă dietei) se vor suferi in (ara aceasta. (Aprobata pars. I. Tit. 1. a. 3.) 

2. Națiunea valahă nu e numărată între staturile ţării, niei confe- 
siunea ei nu e dintre religiunile recepte. (Apr. P. I T. 8 a. L) 

3. Natiunea valahă, considerând starea ei mojicească, natiunei ma- 
ghiare să nu-i prescrie, si cà la sărbătorile lor să nu lucreze, pe nime să 
impedece. Adecă Valahul erà dator gi in sărbători să lucreze, dacă stă- 
pânul său îl chemă la lucru ete. (Apr. P. I T. 9 art. L) 


4. Popii valahi lotri pe suspitiune se pot arestà. (Apr. P. V. ed. 42.) 


5. Călugării valahi in tara aceasta nu se primesc, ci se esclud etc. 
(Apr. P. III. T. 53 a. I). 


Au vrut Valahii să-și scape preoțimea de a mai iernà cânii de vânat 
ai nemeșilor şi de a-l trage pe popă pe „dereş“ pentru a-i măsură 25 de 
bâte pe izmene. Si de a scăpă pe protopopi de a transportă în spinare 
pe superintendenţii calvini la sinoade. 

Vă mai amintesc încă vre-o două articole de lege, care împreună cu 
cele înşirate, au fost rușinea secolului, în care s'au decretat: 

Art. 36 din a. 1556 decretase stârpirea dogmelor și a ritului ortodox, 
declarându-i de erezuri și superstitiuni. 


Art. 37 impune Valahilor pe un popă calvinese de superintendent. 
Și dacă Valahii nu s'ar întoarce cu vládiei cu tot la legea cea adevărată 
(calvinească) să fie scoşi afară din ţară. Tot poporul aveă să asculte de 
popii pe care îi va numi superintendentul, altcum vor fi pedepsiţi ca tră- 
dători de patrie. 


Principele Apaffi prin decretul sáu din Alba Iulia ddto 14 Iulie 1674 
supune pe metropolitul si tot clerul ortodox jurisdieţiunei superintenden- 
tului calvin. 


Dar să ne oprim deocamdată aici, să nu mai scormonim prin tristul 
trecut al neumului nostru, să ne bucurăm că egalitatea confesională a fost 
proclamată la 15 Martie 1848 și repetitá în 15 Maiu al aceluiaș an, apoi 
codificată în legile ţării, fără de care biserica rom. ortodoxă, tot asuprită 
şi bajocorită ar fi până in ziua de azi. 


Am luat şi eu parte activă în 15 Martie 1848 in Budapesta, la pro: 
clamarea acelor sublime principii humanitare, liberale şi democratice. Am 
fost unicul Român Ardelean de faţă. Am descris în „Memoriile“ mele pe 
larg tot decursul. Asemenea şi impresiunea grandioasă ce avuse la frun- 
tașii români Ardeleni, Cipariu, Barițiu, Pumne, apoi la tinerime, Iancu şi 
soţii, revoluţia fără vărsare de sânge a tinerimei din Pesta. (Vezi „Memo- 
riul“ part VI, pag. 95—102.) > 

* 


16 


lată o epistolă ce-mi scrie advocatul Dr. Brăndușan, român din 
comit. Bihor: | 
„Prea stimate domnule Şuluţu 

Vă multámese foarte frumos pentru brosura intitulatá „O lămurire“, 
care aţi avut bunătatea a mi-o trimite. 

Am cetit aceasta lămurire cu atentiune şi plăcere, precum tare 
cu plăcere caut să cetese când imi vine la ochi ceva seris de D-Voastră, 
fiindcă m'a răpit totdeuna dulceata stilului și propunerea convingătoare 
și respective enararea lucrurilor ce am aflat-o in scrierile D-Voastre. 

Mai vârtos că la o grămadă de naraţiuni de ale D-Voastre, mai 
vârtos cele ce se referesc la scenele și undulaţiunile de prin Pesta 
din anul 1848 am fost insumi de faţă, și pot pune degetul pe cele 
pentru care sum martor ocular clasic“ etc. 


Rog pe cetitor, înainte de a urmă cu cetirea mai departe, să deschidă 
partea VI din „Memoriul“ meu şi să ceteascà la pag. 221 „Amintiri de 
călătorie“, căci astfel numai va puteà fi pe deplin lămurit. Acest „Memoriu“ 
se vinde la Krafft in Sibiiu, în folosul Muzeului, cu preţul de 85 cruceri, 
plus 10 cr. porto. 

Si dacă totug ar mai fi cineva, ca să nu înţeleagă: pentruce au trecut 
Românii la „unire“, şi pentruce ne-a părăsit nobilimea română si trecând la 
alte confesiuni privilegiate s'a maghiarizat? n'are decât să cetească clasica şi 
epocala cuvântare a metropolitului Sulutu, rostită in conferenta regnicolará din 
Alba-lulia în 11 Februarie 1861, în prezența guvernatorului, a cancelariului 
curţii regesti şi a reprezentanților tuturor naţiunilor din Ardeal. In aceasta 
conferenţă regnicolară au stat faţă în faţă după 400 de ani, primadată 
reprezentanţii așa numitei „Oláh Natio“ cu reprezentanţii naţiunilor privi- 
legiate la sfat. (Vezi „Memoriul“ meu partea III, pag. 111.) 

Pentru aceasta cuvântare metropolitul Sulutu a fost denunțat la Papa, 
că e: „un schismalic declarat“. Dar aceasta nu la putut retineà pe metr. 
Sulutu, ca să nu-şi repeţască in dieta din Sibiiu, in 19 August 1863 aceiaș 
declaraţiune. (Vezi ziarul acelei diete.) 

In anul 1862 fiind unchiul meu metropolitul Sulutu la băile din Elópatak, 
intruna din zile G. Sion a fost invitat la masa metropolitului, cu acea. 
ocaziune i-a descoperit, că dânsul, împreună cu Ioan Brătianu, cu Rosetti, cu 
Urechiă și cu Alecsandri, s'au inţeles să-i facă metropolitului pentru cuvân- 
tarea sa, rostită în Alba-lulia, o Medalie-comemorativă.  Metropolitul mul- 
támindu-le pentru binevoitoarea atenţiune, i-a rugat să nu-şi execute planul, 
căci dânsul este destul spionat şi suspitionat cu fantoma „Dacoromanis- 
mului“.  Medalia-comemorativă ar intări pe duşmanii săi in acea credinţă 
nebunatică.*) 

*) Vezi epistola lui Sion în „Memoriul“ meu partea V, pag. 69. Originalul se 
păstrează in Muzeu. 


77 


Bietul Român însă, ca totdeauna, așă şi după epocalul an 1848, tot 
cel păcălit a fost. Cum l'a păcălit Viena, am descris eu in partea a Vl-a 
a „Memoriului“ meu la titlul: Ianca şi Nemţii. 

Enorma jertfă, ce a adus Românii, sa răsplătit cu întemnițarea Jui 
Iancu şi cu pălmile ee i-s'a dat în temniță. Despre care dl Jancsó Benedek 
în cartea sa agà zice cá: „Aceste pălmi brutale au dat ultima și fatala 
loviturà, ca vălul întunerecului să-i acopere creerii cu desăvârșire. 

Bărbatul cu inimă simtitoare gi nobilă a înţeles că brutala stăpânire 
învingătoare, prin aceste paimi i-a plătit aceea gratitudine cu care i-a rămas 
datoare. 

Aceste pălmi faţă cu Iancu au fost simbolul murdarei ingratitudine“. 

Această ingratitudine şi faptă urită, nu s'a petrecut în secolul al 
16-lea, despre care tractez eu în acest studiu, ci după anul libertății 1848, 
în era absolutismului nemtese, brutal ca orice absolutism. Iată ce ne spune 
Montesquieu despre absolutism: „În republică oamenii sunt egali: ei sunt 
totul. In absolutism încă sunt egali; ei sunt nimica'* Astfel au făcut 
Nemtii, îndată după anul 1848; dânşii au proclamat sus şi tare „Gleich- 
berechtigung“, apoi au introdus ,Gleichbeknechtigung*. Astfel au realizat 
ad literam, programul de guvernare proclamat. Şi nu poţi zice că nu s'au 
ținut de cuvânt. 

Vorba lui Schiller: „Das ist der Fluch des unglükseligen Landes: Wo 
Freiheit und Gesetz darniederliegti. 


* 


George Barițiu apretiind memoriile mele, intre altele zice: „Familia 

Sterca Sulutu de Cărpeniș si Aron de Bistra, e una din cele mai renumite 

binecuvântate de Dumnezeu, între două sute ciucizeci de mii familii ro- 
mâne din Transilvania“. 

Tot astfel au scris şi vechii cronicari despre familia Aron de Bistra, 
dintre cari amintesc pe cel mai competent și mai autorizat scriitor, pe Șincai 
care în tomul II pag. 405 aşa zice că: ,Aronestii de Bistra, dintre cari 
mulţi bărbaţi sdraveni au fost și sunt acuma în anul 1810, când scriu eu 
acestea“, 

„A magyar egyetemes Encyklopedia? îl numeşte pe Episcopul Aaron: 
„A bisztrai elónevet viselő, kitünő Aaron Oláh családból“. Aceste cuvinte 
se referesc la familia Domnitoare Aaron. 

O ramură a familiei Aron, în decursul timpului s'a folosit de predicat 
ca nume familiar, adecă in loe de Aaron de Bistra s'a numit pe ungureşte 
Bisztray de eadem. Cu acest nume găsim la guvern, in comitate si în 
armată, multe familii de frunte. Așa a fost prefectul comitatului (distric- 
tului) Făgăraş, o persoană însemnată, decorat cu crucea lui Leopold, pentru 
o misiune cu bun succes realizată în Constantinopol. 

Portretul acestui prefect, în mărime naturală, în costum maghiar de 
gală, atârnă la altarul bisericii romano-catolice din Făgăraş, la care gon- 
fesiune trecuse, 


78 


Ce joc eapritios al destinului: Când Episcopul Aaron, care eră precum 
ni-0 spun istoricii eontimporani: Șincai, Petru Maior și Klein, cel mai sever 
observator al datinelor orientale, care prin o reprezentatiune extraordinară 
a mijlocit o deosebită bulă papală, care opreà şi ingreunà trecerea si pri- 
mirea Românilor uniti la legea popistăşască (romano-catolică), war fi putut 
crede, că se vor află membrii din familia dânsului, cari vor trece la con- 
fesiunea romano-catolică şi prin aceia vor deveni Maghiari. (v. part. VL 
pag. 292 Memoriu). În anul 1784, precum constată si Szilágyi în istoria 
rescoalei lui Horea, în Câmpeni: „Rei aerariae Prefectus, a fost Aaron de 
Bistra“ — un văr al moșului meu, acesta incă igi schimbase numele în 
Bisztray. Sub pretext că familia Bistray nu este identică cu familia Aron 
de Bistra, prin urmare nu este nobilă, urmașii lui au fost citați înaintea 
asa numitului: Forum productionale. 

S'au infátigat deci inaintea tribunalului din Aiud, unde prin docu- 
mente autentice gi prin martori clasici s'a dovedit, că familia numitului 
prefect a fost intr'adevár din familia Aroneştilor de Bistra. Si că aceasta 
familie 'și trage originea dela Aron Vodă din Moldova. 

De aceea zice Şincai in vol. H. pag. 405 cá: ,Aronestii de Bistra nu 
fară fundament se zic a fi din sămânța lui Aron Vodă“, 


* 


Acum să vedem ce zic cronicarii din România despre Aron Vodă, 
căruia îi dau atributul de: „Tiran“, care a domnit între anii 1591—1595. 

Cunoșteam din casa părintească, ca băiat că, fratele străbunei mele, 
Episcopul Aaron a fost din familia lui Aron Vodă. 

Am descris o scenă petrecută in casa străbunilor mei, unde se con- 
stată că strábuna mea încă eră conscie cá se trage din familia lui Aron 
Vodă. (v. „O lacrimă ferbinte“, pag. 18—30). Dar nu-mi venià de loc să 
mă insufletese pentru un străbun, care a fost „Stallknecht“ şi care a murit 
în „temniţă“. 

Mă multámeam cu bunul nume, ce l-au avut Aronestii de Bistra, n'um 
scormonit mai departe. Când am cetit în „Convorbiri literare“ Nr. 2 anul 
1905 pag. 115, unde dl Jorga zice că: „Aron Vodă se dădea drept fiul lui 
Alexandru Lápugnean*, mi-am zis: Stai pe loc, acuma totuş trebue să 
studiez istoria Moldovei. Familia mea îl tineà pe Aron Vodă drept fiul lui 
Aron, penzionarul regelui Ferdinand I. care a murit in Pojon. 

M'am pus deci pe studiu: am frunzărit toate scrierile, ce să referesc 
la faptele lui Aron-Vodă; am vrut să mă conving, dacă, întradevăr este 
dovedit după toate regulele, cá el a fost un „Tiran“ şi că a săvârşit fap- 
tele cu cari este invinovàtit; mai ales eram curios să văd dovezile despre 
originea lui. $ 

Am cetit eronicele vechi și noui in limba latină, germană, maghiară 
şi română, scrise de Heidenstein, de graful Bethlen, de Engel, de Miron 
şi Nicolae Costin, de Neculce, de Cogălniceanu, de Papiu, de Xenopol, apoi 
documentele publicate de Hurmuzaki gi istoria literaturei române de lorga. 


19 


Am cercetat, comparat şi confrontat toate cronicele, precum face un con- 
ştienţios judecător, când are să-şi dea verdictul întrun proces. Căci istoria 
nu e altceva, decât procesul inrotulat, în mâna judecătorului. 

Si mărturisesc, cá am rămas iucremenit de lipsa de o adevărată bază 
ştiinţifică, neapărat trebuincioasă la constituirea dovezilor pentru de a 
puteă judecă. 

Cel dintâiu cronicar român a fost Grigorie Ureche, vornie mare. Le- 
topisetul Moldovei merge pănă la Petru Rareş a. 1533. În precuvântare 
Ureche aşa zice: „Pănă aci merge Letopiseţul Moldovean, că de aici mai 
încoace n'a mai scris nimenea"*. 

Scriitorii nostri au scris din basme și povești, ce au auzit unul 
dela altul. Iar scrisorile străinilor scriu pe larg si de ajuns.!) S de acolo 
luând multe şi lipindu-le cu ale noastre (adecă cu bazmele şi po- 
veştile, ce au auzit unul dela altul), am scris acest letopiset, care deși 
nu se va potrivi pe la multe locuri, celce va fi cu minte, gândesc că 
nu va vinul. 

Că de multe-ori omul niei cele ce vede cu ochii nu poate să le pue 
pe rând, și au spune mai multe, au mai puţine; dar cele de de demult răsu- 
flate, de atâtea vremi de ani? Ce eu cum am aflat așa am arătat“.?) 

Când am cetit aceasta mărturisire, am fost pe deplin lămurit, despre 
valoarea istorică a „cronicilor“ moldoveneşti. Mai ales când am cetit apre- 
ciarea dlui Iorga, din „Istoria literaturei române“ vol. 2 pag. 557, unde 
ni se spune cá: „Dintr'o tradiţie de familie, sau din însemnări ale tatălui 
său își va fi dobândit în fine Grigorie Ureche lămuririle asupra Dom- 
niei lui Aron Vodă“. 

Grigorie Ureche n'o zice aceasta, iar dacă din însemnările tatălui său 
ar fi „dobândit“ lămuririle, sigur că s'ar fi provocat la ele, si la acele ar 
fi „lipit cele luate din scrisorile străinilor“, nu la Letopiseţile moldoveneşti. 
Că Nestor Ureche, tata lui Grigorie „un necárturar^, precum îl numește 
d. Iorga la pag. 548 nu se va fi ocupat cu astfel de însemnări, e verosimil. 
A fost insă obiect de dispută, timp îndelungat: dacă cronica cea dintâiu 
e scrisă de Nestor, ori de fiul Grigorie. S'a constatat, că fiul Grigorie a 
seris'o. Pentru constatarea autenticităţii cronicei e irelevant: cine a scris'o ? 
Decizător e faptul că, -originalul nu există. 

Astfel fiind constatat, că cea dintâiu cronică a Moldovei a seris'o 
Grigorie Ureche, care a trăit aproximativ între anii 1590—1646, va se zică: 
la moartea lui Aron-Vodă, din propria intuitiune nu puteà şti nimic. Apoi: 
originalul acelei cronici nici nu există. Există numai copie simplă, 
iar pe copiile simple lumea de azi nu dă nimic. Ce garantá avem, că 
acele copii nu sunt falze, sau anume falsificate. Am avut eu ca judecător 


t) Miron Costin in „Voroava“ dânsului zice din contră că: „Letopiseţele cele strá. 
ine, numai lucrurile cele mai însemnate, cum sunt răsboaiele şi schimbările seriu a țărilor 
megiege; iară cele ce se lucrează in casa altuia (in Moldova) nu seriu“. 

?) Adecă cum am aflat în Letopisetele scrise după cele „auzite din om în om“. 


80 


în mânile mele o diplomă regeascá falsificată. Astfel eră şi diploma re- 
gelui Ladislau (Posthumus) din anul 1453, prin care dürueste Sagilor din 
cele 7 judeţe, cetăţile dela marginea țării cu toate apertinentele, venitele 
„et cum montibus et vallibus* unde cuvântul ,vallibus* eră înlocuit cu cu- 
vântul ,Valachis*. Adecă a donat Sagilor pe „Valachi“ şi munţii. Ce ab- 
surditate! Eu care am fost 30 de ani judecător ştiu foarte bine ce valoare 
are o astfel de cópie. Da, dacă ar există originalul seris de un bărbat 
aga vrednic, precum a fost Gregorie Ureche, logofătul, şi dacă acest Ureche 
ar fi fost contimporanul lui Aron, atunci, dar numai atunci: dator ar fi 
totinsul să zică: „Fides penes auctorem“. Marele român Kogălniceanu ne 
spune în Prefaţa la întâia ediţiune pag. XXIV că: Copiile ce ne-au rămas 
sunt ori greşite, ori întunecate prin rei prescriitori, la altele găsim ori 
simţitoare lipsuri, ori prescurtări făcute de nişte nepriceputi compilatori, 
ce pretindeau a formă o cronică din analele deosebitilor scriitori, din care 
cauză Letopisetele lui Ureki şi ale lui Miron Costin, ajunseră a nu fi decât 
un singur trup, atribuit când unuia când altuia. Din aceste provine că, 
cronicele, cari am zis, sunt cel mai sigur şi temeinic izvor al istoriei na- 
tionale, căzuseră între Români întrun discredit atât de mare, încât cine 
zicea Letopisete zicea buzme, cine ziceă cronice, ziceà mituri. Numai 
străinii au fost mai drepți pentru operile lui Ureki, a Costineștilor 
și a lui Neculce.» 

Traducerea acestora în limba grecească de Amiras, făcută din po- 
runca Domnului Grigori Ghica; o altă traducere în limba latinească pe care 
a intrebuintat-o Engel la compunerea istoriei Moldovei, seris frantuzegte de 
dl Haase, dovedesc indestul de preţul ce cronicarii nostri au înaintea în- 
vătaţilor străini“. 

Lucru natural că, străinii au pus preţ pe acele cronice, pentrucă 
dânșii au lucrat din convingere, că au d'a face cu cronica originală a lui 
G. Ureche. 

Dacă cronicarii străini, dușmanii neamului românesc, în zisa lui 
Neculce, au numit pe Moldoveni „tâlhari“, de vină sunt ceice au de- 
copiat prima cronică a lui Gregorie Ureche, anume: Eustratie Logofătul, 
Simeon Daseülul si Misail Călugărul; acestia au scris că: „Românii se trag 
din tâlharii, pe cari Traian i-a trimis din temnitele Romei lui Ladislau Regele 
Ungariei, ca ajutor în contra Tătarilor“. Astfel credeă şi Gr. Ureche în infali- 
bilitatea faptelor scrise de străini. Fapte, dintre cari unele iarág se bazează 
numai pe auzite. Un exemplu: „Cât de mari trebue să fi fost jafurile lui 
Ianeu Sasul în Moldova, după mai puţin de trei ani de ocârmuire si cu toate 
insemnatele lui cheltuieli; la ieşirea din domnie duce cu sine: anume o sută 
de cară; din aceste (40) patruzeci cu bani, pe cât adunase şi contimpo- 
ranul sáu Petru Cercel în Muntenia, în o domnie mai tot atât de scurtă“. 

Cine va fi asa de naiv să creadă că: „patruzeci de cară“ vor fi fost 
încărcate cu bani de aramă; iar bani de aur, cu să umple 40 de cară 
în toată Europa n'ar fi găsit. 


81 


Dar ian să vedem izvorul la care se provoacă cronicile. 

Preiner raportează Impăratului în 29 Septemvrie 1582 între altele şi 
următoarele: „Dass lancula Wayvoda Moldaviae gewiss mit weib und kind 
sampt allem, dem was er in gelt und Gelts wehrt mit sich auf hundert 
Gutschy (trăsură) darunter die vierzig allein mit geldt geladen sein sollen, 
seinen Weg nach Polen genommen. (Hurmuzaki III pag. 82). 

Un alt încrezut al Împăratului Rudolf, Penzen îi raportează din Alba- 
Iulia in 12 Maiu 1595, despre Aaron Vodă in următorul mod: 

Man sagt auch, für gewisz, dasz man bei dieszem Aron Weida ein 
groszen Schatz gefunden, welchen dem Fürst in Sybenbürgen in diesen Kriegs- 
leuffen woll zue statten kommen wird." Alt raport tot din Ardeal termină 
astfel: ,Der Aron gewester weida in der Moldau ligt noch gefangen, und ist 
unbewust wie unser Fürst mit Ime Pocediren wird*. (Hurmuzaki IH pag. 237). 

Ca pupázá pe colac mai amintesc dintre multele povești înșirate de 
„scriitori strâini* chip „document“ istoric, ceeace ne spune ambasadorul 
poloz Tarnovszki despre foametea și mizeria ce domniă în Moldova, anume 
că: „Moldova în a. 1575 eră prefăcută prin Turci şi Tătari in cea mai 
mare parte în întinse pustietăţi și suferind de. o aga lipsă, încât Voicodul 
Petru, crezu a-i face cel mai frumos dar, irimijindu-i o páne de săcară“. 
(V. Xenopol v. III. p. 123—124). 

Minunat om voivodul Petru, Christos a săturat cu 'şapte pâni și doi 
pesti cinci mii de oameni, voivodul nostru a vrut să scape de foamete cu 
o singură pâne de săcară o ţară intreagá. Intr'adevár nu știi: care a fost 
mai naiv, Petru sau Tarnovszki ? 

lată încă un raport al doctorului Penzen cătră arhiducele Ernest: 
„Der neue Wajwoda Moldaviae (Aron) promittirt noch stark vor seinem von 
hiennen veraisen, alles was er dem Sultano und anderen zugesagt, daran 
er alberait zwaymahl 100 m Ducaten gelt und Geltswerth erlegt, vóllig 
zuerlegen. Wie ich aber von mehr Ortten (Ortten sic) in Geheim bericht, 
solle es fast dahin geschloszen, und Sultanus resolviert sein. So bald 
dieser aus der Moldau und der Wajwoda Walachiae ir ordinarj Tribut und 
Pxtraordinarj Zuesagen vollig beezahlt, alsdann in gemelten zwaien Ländern 
Beglerbeghen und ein Turggisch Regiment einezuzeezen. Gott wólle es 
gnüdigst verhuetten, Sonst würde mit Siebenbürgen aue dergleichen 
geschehen*. (Hurmuzaki 3 p. 154.) 

Fără comentar. Din parte:mi observ că: Istoria nu-i poveste, iar 
povestea nu-i istorie. 


+ 


Apropos; Petru Cercel. Oricât de păcătoasă ar fi fost viaţa acestui 
Domnitor, geniala Carmen Sylva totuş a găsit în viata lui fapte: „despre 
care nu cântă nime*; dar' care merită de a fi eternizate. Şi Dânsa le-a 
eternizat cu condeiul Ei fermecat, intr'o frumoasă Novelă. Vedeţi deci, 


că tot din acea floare, din care păingenul trage venin, albina suge miere. 
* 


82 


Astfel de documente, privitoare la viaţa internă a Moldovei, la care 
se provoacă cronicile, ca la documente infalibile, sar puteă găsi o mul- 
lime, eu, aga în treacăt, le-am însemnat aceste, fără a trage din ele vr'o 
consecvență; căci eu in acest studiu al meu nu urmăresc alt scop decât 
să scoţ la lumină pentru copiii și descendenţii mei atât umbra cât şi lumina 
din viaţa lui Aron-Vodá, toema după apreciarea cronicarilor pământeni si 
streini, ca să nu păţească precum eu o pátisem in tineretele mele, când 
mă genam dacă mi se ziceă că: „Străbunul tău a fost un „Stallknecht“ şi 
că: a murit în „temniţă“. Să se știe că a murit în „temniţă“, ca martir. 

Iar ce privește „Tirănia“, istoricul are să se transporte cu cugetul in 
epoca despre care serie. 

Nu poţi să cântăreşti oamenii si faptele după buzola timpului de acum, 
ci trebue să-i judeci după moravurile ce au domnit în epoca despre cure 
serii: alte timpuri, alţi oameni. 

Tot respectul faţă cu documentele, din care cronicarii si istoricii, 
contimporanii nostri, au scris în zisa lui Miron Costin: „Războaiele şi 
schimbările“. 

Pe acele timpuri rivalii la domnie în Moldova se ucideau unii pe alţii 
ca fiarele sălbatice.  Dacă-i seoteà numai ochii, ori ii tăiă numai urechile 
şi nasul, ca să nu poată fi domnitor, eră o faptă de om milostiv. Unui 
rival i-au pus belciug în nas și l-au purtat pe strade, precum poartă 
Tiganii pe urși. 

Celce ar vreă să tragă paralela între domnitorii de atunci gi între 
cei din ziua de azi, s'ar face de râs. 

In ziua de azi lumea urmează altfel. Directorul arhivelor de stat, Dr. 
Páuler Gyula, a descoperit 30 de documente, între cari diplome regesti din 
secolii trecuţi, preste cari critica a trecut fără observare. Dr. Pauler zice 
că: „O astfel de critică, în loc de ştiinţă, amăgește lumea cu povești 
ruşinoase“.  Dânsul zice, „că astfel de documente nu sunt documente, ci 
sunt buruiene, cari trebue exterminate de pe câmpul istorie. Şi are să se 
ştie, că acele documente privesc familii cu nume strălucite, precum e familia 
lui Frangepan şi a grafilor Kemény; documente ce apărau interesele puter- 
nicilor biserici rom.-cat. dip Veszprém, Pécs si Pannonhalma*. Cu toate 
aceste Dr. Páuler a fost sărbătorit de Academia maghiară, și acum după 
moarte e sărbătorit anume pentru descoperirile sale, in conferente publice. 
(Vezi „Turul“ 1904, fase. 4.) 


Toţi cronicarii moldoveni au reprodus despre Aaron Vodă, ceeace au 
găsit în copiile de pe cronica lui Grigorie Ureche. E interesant cum se 
combat şi se rectifică cronivarii unii pe alţii, Nicolae Costin combate și pe 
tată-său. pe Miron Costin. întroducând mai multe variante în cronica 
tatălui-său. (Vezi Miron Costin, v. IL, pag. 387.) Fraza, in care Miron 
Costin îi numeşte pe Suși: descendenţi ai Dacilor, n'o rectifică. (Vezi „Ist. 
lit. rom.*, Iorga pag. 81, vol. L) 


83 


Dar mai interesant e, cá unii cronicari gregesc chiar in contra cro- 
nologiei Domnitorilor. Biografia Domnitorilor si a copiilor acestora, în 
multe cazuri e uşă cam pe nimerite, in unele cazuri e absolut falzá sau 
falzificată. 

Un exemplu: despre Aaron-Vodá. Heidenstein în cartea sa: „De 
Rerum Poloniearum Liber decimus", pag. 317 zice din cuvânt in cuvânt: 
„Ad Alexandrum tamen usquae filiumque eius Bogdanum, quasi certae 
stirpis Prineipes, illis praeesse. Post eos, at quisque genus Principum 
Valachiae ementitus, quam maximum tributum Turcis obtulisset, ita Pro- 
vinciae praefici et quoties cohibuisset, rursum dejici. Qui nuper adeo 
Aron Provinciae prefuerat, incerti generis homo, ex agasone in locum 
eum provectus fuerat".  Agason pe românește se zice păzitor de cai, sau 
de măgari, adecă rândaș de grajduri. Lucru curios! Nici un cronicar 
moldovean n'o zice asta; și dânşii sigur că n'ar fi intrelăsat să-i aplice 
acest titlu de onoare, pe lângă celelalte graţiosităţi. 


lar Engel zice in „Geschichte der Moldau*, pag. 233: „An Peters 
Stelle kam Aaron, weiland eines Moldauer Bojaren Stallknecht, mach 
Heidensteins Bericht, dann selbst Bojar, und endlich gar Fürst". 


DI Xenopol, eu provocare la Engel ne spune in vol. III. pag. 144 
următoarele: ,Heidenstein, scriitor contimporan, il arată însă, că ar fi fost 
un rândaş de grajduri la un boier, şi că uzurpase nu se ştie prin ce impre- , 
jurări titlul de boier“. 

Se vede, cá nici dl Xenopol nu erede seorniturile lui Heidenstein, 
căci după cuvintele de mai sus adauge: Oricare ar fi originea si starea 
acestui pretendent, ceeace este sigur, sunt promisiunile sale de 400,000 
de galbini Sultanului și 50.000 vizirului si încă alti 150,000 cătră mai 
multe personaje influente, din care o parte şi ambasadorului englez, care-l 
spriginise, şi garantase pentru el la mai mulţi giuvaergii, între alţii unuia 
Elman, care procurase pretendentului un inel de briliant de 11,000, şi un 
colet de smaragde de 25,000 de galbini, daruri pentru sultanele haremului". 

Aşă eră uzul in Ţările supuse Turcilor, sau precum se exprimă 
Engel: ,Wo die Herschaft versteigert wird, da fehlt es nie an Mehr- 
bietenden*. 

Heidenstein zice, cá din ,agason*, s'a fácut Aaron Domnitor. Prin 
aceasta nu atât pe Aaron, ci tara Moldova, a vrut s'o batjocorească; iar 
Engel zice, cá din ,rándag de grajduri^ s'a făcut si boier si din boier 
chiar Domnitor. (Dann selbst Bojar, und endlich gar Fürst.) Probabil, 
i se va fi părut lui Engel un ce prea prea — de necrezut, ea să ajungă 
din „rândaș“ Domnitor, ci l-a avanzat mai intài propria auctoritate, la 
rangul de boier, ca să batjocorească boierimea română, arătând, că 
boierimea se recrutează din ,ràndasi*. Engel nu zice precum ne spune 
di Xenopol, cá Aaron ar fi „usurpat nu se stie prin ce imprejurări titlul 
de boier“. 


84 


E deci evident, cá Heidenstein a fácut asemenea unui alt secretar 
polon, Brzeski, care a prelucrat eronicele Moldovei 'in a. 1566, respective 
le-a falsificat „în senz polon“, precum ne-o spune dl Iorga in „Istoria 
literaturei române“, vol. L, pag. 546. Lucrarea dlui Iorga, ca cea mai 
instructivă, e indispenzabilă pentru ceice se interesează de a (i pe deplin 
lámuriti asupra trecutului istorie al ţării Moldova. 

Un document german zice, că Aaron a fost Jidov, pentrucă se chemă 
Aron. lată documentul, ce l-am găsit la Hurmuzaki 3, pag. 154. E raportul 
medicului Penzen din 12 Septemvrie 1591: „Die Pollachen stehen in grossen 
sorgen des Petern Voivoda aus Moldau flucht besorgend weil Er so guett Gunst 
in Gemain und in Specie bei allen Polinischen herrn gehabt. Er möchte 
seinen weeg auf Polln genuhmen. lnmittes ist ainer an seiner stell so 
der Peteraschi befreundter sein soll, der auch [nen Peterascho aus Pollin 
hieherr khumen, mit Namen Emanul die Razza Hebraika, durch des 
Sulthanj hoggia, dureh den Mufti und fürnemlich dure ein ansehenlichen 
Juden Salamon Tedeschi genant, so der Zeit von Ob. Vezier facthotum, 
re ipsa und in warhait gegen Viermalhundert tausend Tucaten dem Sul- 
thano allein, andre Zwaimal hundert tausent an mehr ortten, auf ain Schein 
aber dem Englischen orator!) zugefallen, Waivoda in der Moldau worden, 
hat gleichwol noeh starche openenten, und Ir vil vermainen Er werde 
noch vor seinen von hinen verraisen, wie der vorige aus der Wallachei 
abgeseezt, und einen andern mit nahmen Eliasz Waiwoda solche stell 
erthailt werden". Bart. Pengen Dr. 

Acest raport, al unui om simplu, confuz și superficial, e baza despre 
originea jidoveascá a lui Aaron-Vodá, despre enorma sumă de galbini, 
cu cari şi-a cumpărat Tronul, şi despre numele Emanuel. 

Papa Clement al VII-lea il numește pe Aron: Abraham. Si mai şi! 

DI Xenopol în „Istoria Romáànilor* v. IH. p. 144 zice că: „Aaron pre- 
tindeă, că el ar fi fiu de Domn; lucru ce s'ar putea împăcă cu evreizmul 
său, dupăce şi la loan Vodă cel cumplit, faptul că eră (iu de Domn, nu 
împedecă armenismul său, anume după muma sa". 

DI Iorga zice în „Istoria lui Stefan cel Mare“ la pag. 287, că: „Aaron 
a fost copil nerecunoscut al lui Alexandru Lăpuşnean, căruia 'i sămănă, 
fiind rău şi lacom“. [ar în: „Convorbiri literare“ Nr. 2, a. 1905, pag. 115 
zice că: „Aron Vodă se dādeà drept fiu! lui Alexandru Lăpuşnean“. 

DI Emil Picot in „Cronique de Moldavie“ la pag. 567 zice urmátoa- 
rele: „Cine eră Aaron şi de unde venea el? Urechi e inut în privinţa asta.?) 
Heidenstein istoriseşte că fusăse rándag de grajduri la un boer, (qu'il avait 
été valet d'écurié chez un bojar) și că el insug și-a conferit nobilitatea. 


3) Vrea să zică: ambasadorul englez Barthon. 

3) Aceasta încă e o dovadă că, Ureche despre Aaron Vodă nimic n'a seris, ei că alţii 
au mistifieat. Cine ar puteă erede că, un Logofet să nu stie cine a fost Voda? Și dacă 
i-ar fi făcut biografia, toemai lucrul principal să nu-l spună. 


S. NM 


Altii márturisese prin márturia ambasadorului Venetian la Constantinopol 
că, el pretindea a apartiae familiei prineiare*.1j 

Cronicarul Neculce, biv vel vornic ne istorisegte un epizod, din care 
se vede cum se eroiau şi fabricau cronicele, pe baza celor auzite „din 
bătrâni“, sau cum se exprimă dânsul: „din om în om“. Un exemplu: 
„Aaron Vodă a fost slugă la unchiul său la Mitropolitul Nieanor, care eră 
ctitor la mănăstirea Agapia, unde mergea adese. Aaron Vodă incă ieșă de 
multe-ori la preumblare (adecă sluga iegà la preumblare) la o mănăstioară 
de călugăriţe, ce eră pe moşia mănăstirei. ce se chiamă Hilioară, având 
dragoste cu o călugăriţă tinerá. Si agà eşind Aaron-Vodă, (adecă sluga) în- 
trun rând la preumblare la Hilioara, şi întorcându-se la mănăstirea Agapia 
din deal, numai ce s'a întâlnit cu unchiul său, cu Mitropolitul Nicanor, şi 
„s'au întâlnit la un loe unde este drumul tăiat in piatră cu ciocanul; de 
aceea Mitropolitul să fi bătut pe nepotu-său Aaron Vodă. lar după aceea 
Aaron Vodă su dus în tara ungurească, fugind dela uuchiul său, şi din (ara 
ungurească su dus la Țarigrad și s'a apucat la oameni mari de slujit si 
cu vremea a esit Domn in Moldova, și să fi prins pe unchiul său, pe Me- 
tropolitul Nicanor şi să-l fi făcut hadimb, să-l fi scopit (adecá jugănit). lar 
acolo unde s'au întâlnit Aaron Vodă cu Mitropolitul, au pus de au săpato 
stâncă mare de piatră, scriind şi istoria pe piatră, şi de-asupra încă au 
săpat, ca să se cunoască pe unde a fugit; aceste semne se văd pănă astăzi 
și se chiamă „piatra lui Aaron Vodă“. 

In „Dicţionarul Geografic al judeţului Neamţu“ se află aceasta „istorie“ 
mai pe larg. 

Vornicul Neculce în „Letopiseţul ţării Moldovei“, in Precuvântarea cro- 
nicei sale, între altele ne spune că: „Acest pământ al Moldovei n'au fost 
aşezat de demult de oumeni, să fie fost trăit intránsul in pace; ce in câteva 
rânduri au fost pustiu. Deci pentru aceea nu se află letopisete scrise de 
pământeni vechi. Ce, dela o vreme, dela descălecatul lui Dragoș Vodă, 
târziu s'a apucat Ureche Vornicul de au scris din zstoriile a doi istorici 
Leșești?) şi Pau scris pănă la domnia lui Aaron Vodă“. Prin aceasta 
mărturisire este dovedit mai pe sus de orice indoială, că Letopiseţul lui 
Gr. Ureche l-a falzificat vrun copist, deoarece despre Aaron Vodă el n'a 
scris nimic. 

Dar chiar dacă cineva ar interpretă cuvântul „până la Aaron Vodă“ 
astfel: inclusive Aaron Vodă, nici atunci mar aveă copiile valoare şi putere 
convingătoare, pe motivul, că originalul lipseşte, iar copiile nu sunt auten- 
ticate. Abstrăgând că in cronica lui Gr. Ureche sunt multe şi mari greșeli, 
arătate de istoricii români. Neculce continuă așă: 

„Apoi au mai făcut, după Ureki vornicul, si un Simion Dascál, si un 
Misail Călugărul si un Eustrati Logofăiul, şi iar l-au seris, cât au scris 


1) In Italia titlul de prinţ eră un titlu pur onorific. 
2) Văzurăm pe Heidenstein, Tarnovszki şi Brzeski, trei scriitori Legegti, ce ,miro- 
zenii“ au scris, 


86 


Ureki-Vornicul pănă la Aaron Vodă. Numai acestii, poate fi, au fost 
oameni neinvá(ati de mau cetit bine la istorii, că au defüimat pe Moldo- 
veni, scriind că sunt din tălhari; pentru aceasta dará nime din scri- 
sorile lor, nici cele ce ar fi fost adevărate, auzite sau văzute a lor 
nu le pot oamenii crede. Eară pe urma acestora s'a apucat dumnealui 
Miron Costin vel Logofet de au făcut un Letopiset!) si cât n'au putut 
istovi Miron Logofetul, Pau istovit fiul său Nicolae Costin, biv vel Logofet“ ; 
(care, eum văzurăm, a combătut si pe tată-său). Mai la vale continuă și 
termină astfel: 

„Deci, o samă de istorii, mai ales, şi noi nu le-am lăsat să nu le 
scriem; insă nu le-am scris ja rândul lor, ci s'au pus deoparte; înaintea 
Dabijei Vodă s'au seris; ce cine va vrea să le creadă, bine va fi, iară 
cine nu le va crede, iarăși bine va fi, cine cum i va fi voia așa va 
face. Că multi istorici străini de alte tări nu le ştiu toate, câte se fac în- 
tralt pământ; tot mai bine știu cei din loc, decât cei străini. Jusă numai 
ce se face în viața lor, iar nu după îndelungate vremi. Iară istoriile 
cele vechi mai bine le ştiu istoricii dacă le au scrise, iar nu auzite“.2) 

Precum au făcut cronicarii Moldoveni, cari fără nici o critică s'au 
folosit de scrierile străinilor, chiar şi atunci, când nu toate meritau creză- 
mânt. Minunatá apreciăre face Logofetul Neculce. Parcă a presimtit jude- 
cata posterităţii: „Cine va vreă să le crează, bine va face; iar cine nu va 
vreă iarăşi va face bine; cine cum ii va fi voia, aga va face“. 


II. 


Acum să vedem motivele — de dovezi nici nu întreb — pentru care 
Aaron Vodă a fost supranumit „tiran“. Aaron Vodă s'a numit tiran pentrucă 
precum se zice, dânsul cumpărase Domnia cu un milion de galbini şi ca 
să-şi poată plăti datoria, a trimis pe creditori, cari au luat dela fiecare om 
câte un bou; care nu aveă boi, luau dela ceice aveau doi boi, Văzurăm 
că pe acele timpuri oamenii aveau boi jefuiti din alte tări, berechet. Dar 
apoi eră datină a luă dela oameni ,zeciuialá* din boi, chiar si aci la noi 
în ţară. Țăranii dădeau Regelui în loc de contribuţie vite, în cantitate aga 
de mare, încât din acelea Regele dádeà a zecea parte arhiepiscopului 
din Strigon. (Vezi Akademiai értesitó 1905, fasc. 182, pag. 63). 

Declar din capul locului, că nu desvinovátirea lui Aaron Vodă e scopul 
meu, cu atât mai puţin rectificarea cronicarilor şi istoricilor vechi și noui. 
E de sine înţeles cá, ori cât de ilustri bărbați şi scriitori ar fi ceice au 
comentat vechile cronici, dânșii nu puteau să facă mai multă lumină decât 
puteau scoate din materialul ce le stăteă la dispoziţie. Dacă dânșii au 


1) Vasilie A. Ureche în cartea sa: „Miron Costin, opere complete“ la pag. 322 zice 
că: „Miron Costin şi-a seris Letopisetele la anul 1678, adecă 87 de ani dela prima domnie 
a lui „Aron“. Unde mai puteă atunei găsi „oameni bătrâni“, dela cari să audă unele şi 
altele, fie şi bazme? 

3) Vezi Kogălniceanu part. 2, pag. 177. 


8? 


primit de bani buni bazmele şi povestile din copiile de pe cronica lui Gri- 
gorie Ureche: bani buni să rămână, iar Aaron Vodă „Tiran“ să fie în vecii 
vecilor. Ce-mi pasă mie. Căci tirani au fost toti voivozii ţărilor româneşti 
pe acele timpuri, astfel eră: „duhul vremii“. Se poate oare o tirănie mai 
mare decât aceea, când domnitorii din Moldova intrau cu armata in Mun- 
tenia, iar cei din Muntenia intrau în Moldova, unde asemenea Tureilor si 
Tătarilor ucideau şi devastau cu sabie si foe. Astfel făceau si când intrau 
în Ardeal toţi d'arândul, fără deosebire. 

Graful Wolgang Bethlen: Tom. L, pag. 597 şi Engel: Erste Abth., pag. 
195 ne spun cá, în lupta lui Ferdinand I. cu Izabella, voivodul Moldovei 
Alexandru si voivodul din Muntenia Petru în a. 1556 au dat ajutor pentru 
Izabella, care a triumfat. 

Armatele valache insă in reîntoarcerea lor acasă, au ars în jurul 
Orăzii-mari 300 de sate şi pe unde au mers au pustiit şi jefuit. 

Se poate o tirănie mai mare decât aceea săvârşită de Mihaiu-Vi- 
teazul, când dânsul indrügit de tirănia nemesilor din Ardeal, a introdus 
robia, iobăgia în tara românească. luând cu puterea moșiile țăranilor liberi 
şi dând voie boierilor lacomi gi despoţi să facă asemenea. (Vezi Xenopol: 
„Istoria Românilor“ partea III, pag. 404 şi următoare). Barbare timpuri 
au fost acele, iată ce a zis in academia din Paris, despre cel mai mare 
erou al timpului său, despre Stefan cel Mare, Alfred Rambaud, profesor la 
facultatea de litere din Paris şi ministru de culte şi instrucţiune publică: 
„Dacă sunt fiii lui Romulus oameni ca Mircea cel Mare, Vlad Ţepeş şi 
Stefan cel Mare, este vădit, că ei nu samănă càtug de puţin cu Impăraţii 
Flavieni, acesti răsboiniei filozofi, cari intemeiazá Dacia Romană. Alături 
de un Traian, de un Antoniu, de un Mare Aureliu, ale căror profile Au- 
guste ni le-au păstrat medaliile din vremuri, Stefan şi Vlad mai cu samă 
par fiare sălbatice. Tipul roman fü schimonosit prin „funinginea“ ce le 
murdărise ideomul*. 

Marele bărbat Kogălniceanu intr'o aloeutie adresată lui Cuza-Vodá, 
când fü ales Domn al ambelor principate, între altele a zis: „Fii bun şi 
îndurător, mai ales cu ţăranii, căzră cari toți Domnii de mai înainte, 
au fost răi și nepásátori». 

Cetiţi istoria Ardealului de pe acele timpuri si veţi găsi in luptele 
pretendenţilor la tron, tiránii de cari sufletul unui om din zilele noastre se 
cutremură.  Tirănii asemenea celor din Moldova si Valahia. 

* 


Al naibii și minunat Sultan a trebuit să fie acela, care a conferit 
Domnia și Tronul unui ,ràndag de grajduri“. Si şi mai minunaţi bancherii 
greci și turci, precum și ambasador englez va fi fost Barton, cari l-au îm- 
prumutat pe Aaron, adecă pe un ,rándag de grajduri“ cu un milion de 
galbini. 

Si eu deosebire minunat om a trebuit să fie Andronie Cantacuzino, 
descendent al Impăratului din Bizanţ loan Cantacuzino, care şi-a măritat 


88 


fata după Aaron, un ,rándag de grajduri“. Un milion de galbini valoră pe 
acele timpuri de zece-ori cát ar valorà azi; adecá 10 milioane de galbini, 
sau o sută milioane coroane. 

Ca să ne putem face o ideie, ce sumă enormă va fi fost pe acel timp 
„un milion de galbini^, n'avem decât să ne aducem aminte că: la anul 
1456 Turcii pretindeau dela Moldova 2000 de galbini, iar ţara na fost in 
stare să plătească. In anul 1410 domnul Moldovei Alexandru cel Bun im- 
prumutase pe regele Poloniei, pe Vladislav, cu o mie de ruble în argint, 
iar acesta i-a amanetat 3 cetăţi. Apoi càud Petru Mușat imprumutase tot 
pe regele Viadislav cu 3000 ruble, acesta amanetase întreg ţinutul Poloniei 
márginag cu Moldova. 

Încă un exemplu: Alexandru cel Bun se desparte de nevasta sa, Rin- 
gola, sora regelui Polon Vladislav, in anul 1421 şi-i dă o penzie de 600 fl. 
Cea dintâi nevastă a fost fata principelui Ardealului Stefan de Lozsonez. 

Am văzut eu însumi un document, in care principele Apaffy zice pre- 
fectului său: „Aştept pe trimigii principelui din Valachia, ingrijeste să fie 
bine primiţi si ospátati; căci şi dânşii asà au primit pe trimigii mei. N'ai 
să cruţi de loc spesele chiar dacă ar costă una sută floreni*. 

Există pănă in ziua de azi un proverb maghiar, când un bărbat de 
valoare face o prostie, se zice: „A száz forintos paripa is megbotlik*. Pe 
acele timpuri cal mai scump nu există. In ziua de azi sunt cai de prăsilă 
eu 40,000 fl. 

Încă un exemplu: In 24 Iunie 1541 statorese cele 3 Națiuni regni- 
colare, adecá nobilimea maghiară, Sácuii gi Sașii un plan de războiu: 
„Când o sabie eu sânge va fi purtată prin ţară, fiestecare dintre aceste 
trei naţiuni are să plece la războiu, sub pedeapsa de moarte, adjustat cu: 
Panterá sau cuirază, cu coif, scut, spadă si cu lance, călare. Săcuii si 
Saşii mai puţin avuti, călare sau pe jos, cel puţin cu săcure sau coasă. 
Sagii, dacă ar aveà o avere de 12 floreni să aibă și puşcă, prav şi plumb. 
Numai scut si arc pot aveà aceia, cari n'au avere peste 6 fl. Erà scum- 
pete mare ca pe timpuri de rüzboiu. (V. Gesch. der Siebenbürger Sachsen 
pag. 207, Teutsch). Oamenii din tabără plăteau pentru un bou treizeci de- 
nari, pielea si untura trebuià restituită. Un bou şi o vacă costă 6 fl. 
Carnea dela o oaie 12 denari, o găină 1 denar, o gâscă 2 denari, o jumá- 
tate slănină optzeci denari, o găleată de ovás cinci, fân pentru un cal pe 
o zi şi o noapte 1 denar“. Denarul valoră 30 de bani, sau cinci groșiţe. 
Ca un ce caracteristic despre valoarea banilor, sau despre generozitatea 
şi gratitudinea oamenilor de pe acele timpuri, spre completarea celor amin- 
tite, mai adaug cele mărturisite de superintendentul Teutsch la pagina 
405—407. In 18 Decemvrie 1659 intrase Acațiu Baresai, protegiatul Tur- 
eilor la Domnia Ardealului, însoţit de mai mulţi magnati şi de o armată 
turcească in Sibiiu. Pe urma lui sosește rivalul sáu, Rákoczi, cu armata 
sa, impresoará Sibiiul, apoi începe lupta. Numai decât a pornit armata tur- 
cească din Buda spre a scăpă Sibiiul de asediu. La auzul acestora Rá- 


89 


koezi a părăsit Sibiiul. Turcii s'au purtat atât de cavalereşte, încât cetá- 
tenii au zis că: „Mai bucuros tin in cuartir zece Turci decât un Ungur“. 
Magistratul, vrând a se arătă recunoscător pentru eliberarea oraşului a dá. 
ruit Vizirului Aga Dede Begh, 10 taleri, lui Aga Janicearilor Hussain tot 
10 taleri, la alţii câte 6—8 taleri. „Dem ganzen türkischen Präsidium 
einen fröhlichen ,Baletschmauss*. 


Nu-i vorbă, barbare timpuri au fost acele și ruginoase stări, dar să 
nu credeţi, că, aici la noi în ţară ar fi domnit mai mare siguranţă pentru 
persoane şi avere, decât în Moldova. 

În 25 Ianuarie 1542 Saşii au înaintat dietei o jalbă, in care spun, că 
funcţionarii săvârşesc volnicii; iar nobilimea răpeşte sate intregi pentru 
sine. Soldaţii săvârşese fapte, pe cari nici pronunţă nu le poti fără a păcătui. 

Nobilimea însaș a fost silită să înfiinţeze tribunale speciale, pentru a 
pedepsi pe ucigași, pe lotri, pe táciunari: „Nobilul,*) care întreprinde ex- 
cursiuni cu servitorii săi, pentru a face jafuri, să moară 'n furci, tot ase- 
menea gi acela, care va fi acuzat de cătră doi nobili, pentru furt, şi nu 
ar fi in stare a se desvinovüti, prin un atestat alor sese nobili neescep- 
fionabili. 

Încă un exemplu: Să nu creadă cineva că, Saşii din Ardeal, pe lângă 
toate privilegiile lor, n'ar fi avut şi zile amare, foarte amare. De câte-ori 
curgeă o luptă între pretendenţii la Tron, par'că eră o făcătură: Saşii se 
alăturau de regulă la partea, care mâncă bătaie. Astfel s'a întâmplat în 
a. 1324 în lupta între Ducele de Bavaria Otto si între Carol din casa Anjou. 
Saşii s'au pus pe partea lui Otto, au fost învinşi şi bătuţi. In a. 1533 s'au 
pus pe partea lui Ferdinand I. După suferinţe de 7 ani, au fost siliţi să 
deschidă porţile Sibiiului înaintea lui Zápolya. In anul 1659 s'au pus pe . 
partea lui Baresai, şi numai ajutorul Turcilor din Buda a scăpat Sibiiul de 
asediul lui Rákoczi al Il-lea. Ce au suferit sub Báthory Gábor, vom vedeă. 

Cea, mai teribilă soarte i-a ajuns pe Saşi în a. 1457 in lupta văduvei 
lui loan Huniadi cu regele Ladislau. Sagii s'au declarat pe partea regelui. 
Acest rege slăbănog si nemultámitor, amăgit de duşmanii Huniadegtilor a 
dat pe Ladislau fiiul mai mare a lui loan Huniadi, pe mâna călăului, iar 
pe cel mai mie, pe Mathia l-a aruncat in temniță, deși abia un an mai 
înainte prin o diplomă splendidă mărturiseşte, cá Huniadi a scăpat ţara şi 
tronul de perire. Văduva lui Huniadi, o demnă matronă a marelui om 
„Trimisul lui Dumnezeu“, cum îl numiau toţi oamenii de bine, a cutrierat 
țara ca o furie, ca o mamă, care a văzut cu ochii ei căzând superbul și 
nevinovatul cap al fiiului ei, in etate de 24 ani, la picioarele călăului. Dânsa 
n'a plâns, ci a răgnit ca o leoaicá: ,Rázbunare!* Si s'a răzbunat, precum 
numai văduva lui Huniadi se putea răzbună. A revoltat (ara în contra 
regelui. Pe fratele ei, pe Szilágyi, l-a trimis în contra Sagilor, cari adu- 
naseră două tabere, una la Bistriţa, alta la Sibiiu. Szilágyi, în fruntea 


*) Lucus a non lucendo. 


90 


unei armate a mers de-adreptul Ja Bistriţa, a zdrobit tabăra Sagilor. A 
prins pe toti conducătorii; pe unii a lăsat să-i spânzure, la ceialalti a lăsat 
să li-se taie nasul și urechile; apoi a bombardat Sibiiul. Așă ne spune 
viceprezidentul Academiei maghiare, Fraknai, în minunatul său op „A 
Hunyadiak kora“. Superintendentul Teutsch în istoria sa zice, că a lăsat 
să li-se scoată si ochii conducătorilor, (v. „Moartea Huniadestilor*, studiu 
publicat de mine în „Transilvania“ Nr. 4, a. 1901.) 


HI. 

Mihaiu Viteazul încă erà plin de datorii, ca și Aaron Vodă. Asupra lui 
Mihaiu năvăliseră creditorii tot aşă, ca și asupra lui Aaron. Mihaiu Viteazul 
ca să scape de creditori, i-a poftit pe toti să se infátigeze în curtea dom- 
nească, sub pretext, că are să-și achite datoriile. S'au infátigat toţi credi- 
torii. Atunci Mihaiu Viteazul a lăsat să inchidă porţile şi săi ucidă pe toti, 
peste 2000 (v. Xenopol vol. III, pag. 180). Pe calea aceasta puteă să scape 
şi Aaron Vodă de creditorii săi. La tot cazul o curioasă invenţiune de a-și 
„achită“ datoriile. 

Ei bine, care e mai mare tiránie, fapta lui Aaron Vodă, sau a lui 
Mihaiu Viteazul? Si Mihaiu Viteazul in cronica lui Ureche nu se numește: 
„Tiran“. Se vede deci că copiştii au seris din patimă, sau a abuzat cineva 
dintre aceia, pe cari cronicarul Neculce îi numeşte în precuvântarea leto- 
pisetului seu, și a falsificat cronica lui Gr. Ureche. 

Aceste indicii i-se impun atenţiunei unui judecător expert, care ar 
vreă să răstoarne increderea in autenticitatea, sau in autoritatea cronicei. 
Impartialitatea în istorie e suprema lege. Axioma: ,Quod uni justum, al- 


teri aequm*, are să fie cu sfințenie respectată. 
Ld 


Mai aveà Aaron Vodă un păcat, pentru care cronica lui Gr. Ureche l-a 
eualifieat de: „Tiran“. 

Jupánesele boierilor nu erau sigure de Aaron, le făceà silă, asemenea si 
fetelor de ţărani. Engel, pe baza celor scrise în cronica lui Ureche, îl nu- 
meşte: „Prasser und Wollüstling*^, adecă: dezmerdat si desfrânat. Engel a 
fost funcţionar la cancelaria aulică ardeleană. 

Aceasta e o chestie a naibii. Aceasta ar fi putut să nu fie: 
bazme și poveşti, mai ales dacă n'ar fi fost căsătorit, având o familie nu- 
măroasă, căci duhul vremii agà eră pe acele timpuri. Decâtcă, in fara 
noastră, oamenii ca să nu treacă de ,Tirani^, s'au asigurat prin privilegii, 
prin „Jus primae noctis“. Țăranul trebuiă să-şi ducă mireasa, dela altar, 
în curtea nobilului, pentru prima noapte. 

Cronica cetăţii Sibiiului înregistrează un caz de asemenea natură, 
foarte caracteristic, tragic, unic în felul său, 

„Principele Gabriel Báthory, un dușman de moarte al Saşilor, la suirea 
sa pe tron declarase deja cà: „Celce vreà să fie stăpân peste Ardeal, tre- 
buie să aibă cheile Sibiiului în buzunar“. In anul 1612 cu înşelăciune, că 
merge cu armata in contra Valahiei, amăgise pe Sibiieni, să-i deschidă 


91 


portile si să-l primească în cetate. A intrat deci cu întreaga armată, 20,000 
la număr. Numai decât a pus mâna pe cheile dela porţile întrărilor. A dat 
voie soldaţilor, cari au jefuit intreg orașul, au săvârşit cele mai imorale 
acte de sălbatici, au siluit fetele si nevestele. Au fost desarmaţi toti cetá- 
tenii. A fost jefuită casa sfatului de cele mai scumpe obiecte. A condamnat 
la moarte pe cei mai de frunte cetăţeni, cari cu sume enorme s'au răs- 
cumpărat. A condamnat și exilat afară de meseriaşi pe toţi locuitorii din 
Sibiiu. In anul când acest om setos de sânge, a fost ucis, condamnase la 
moarte întreaga populaţiune din Sibiiu: bărbaţi, femei și copii, sub falzul 
pretext, că Sibiiul l-a chemat pe Mihaiu Viteazul să cuprindă Ardealul. 
Sibiiul devenise aşă de pustiu, încât pe unele strade oamenii arau şi să- 
mănau meiu (Hirse). 

În 19 Decemvrie 1610 a căzut jertfă fata primarului, comes cibiniensis 
Melmer, acestui Tiran; iar frumoasa soţie a lui loan Balk, care asemenea 
a fost dusă cu forța la cuartirul lui Báthory, neputând găsi altă scăpare, 
de a-și salvă onoarea, s'a sinucis. Şi-a scos acul din frizură şi şi-a stră- 
puns inima. Băthory u găsit-o în pat moartă“. (V. „Die Stadt Hermannstadt, 
historische Skizze*, v. Gustav Seiwert, pag. 80 si v. Teutsch: ,Gesch. der 
Sachsen“ pag. 336). 

In cronicile Moldovei nu găsim cazuri concrete, dovedite, si nu ni-se 
spune, că Aaron Vodă încă ar fi găsit pe vre-o ,jupáneasá* moartă, în 
Bat. Orgiile infernale ale soldaţilor, erau cu atât mai înfiorătoare, fiindcă 
moralitatea în acele timpuri, precum ne spun cronicarii, eră în Sibiiu atât 
de riguros observată, încât pe nevasta lui Gotzmeister, care aveà cu un 
alt bărbat, cu care ar fi dorit să se căsătorească, relaţiuni scandaloase, 
burgezimea a prins-o, a cusut-o intr'un sac si la Burgerthor a aruncat-o şi 
înecat-o în Cibin. 

În zilele noastre pe o astfel de „jupâmeasă“ no aruncă în Cibin, dar 
publicul o desprețueşte şi oamenii cari [in la cinste o încunjură, 


IV. 


Aici e iocul să istorisese un epizod, ce s'a petrecut in anul 1849 in 
casa părinţilor mei in Abrud. E un ce cunoscut, cà exilatii politici din Ro- 
mânia, Alexandru Golescu, Adrian, Racoviţă, Iuon Ionescu, Bălcescu gi un 
sergent din corpul de pompieri, care a luat parte în 3 Septemvrie 1848 la 
eroica luptă pe dealul Spirea în Bucureşti, în contra Tureilor — i-am uitat 
numele — au fost adăpostiţi în Abrud. Alexandru Golescu a stat 8 luni 
de zile in casa părinţilor mei, pănă la intrarea Muscalilor în Ardeal. Iuon 
Ioneseu a stat mai puţin la noi. 


Precum o spune şi Rákosi Jozsef in ,Kózérdek", a. 1892 (v. „Gazeta 
Transilvaniei“ Nr. 89—101 anul 1892) toti exilatii, împreună cu prefectii 
Ianeu, Buteanu, Balint, Dobra, când nu erau la luptă, zi de zi se intruniau 
sara la casa părinţilor mei, unde ne petreceam, discutam si politizam. (V. 
Memoriul meu part. Ví, pag. 126 si urm.) Intr'una din zile venise vorba 

7* 


92 


la cucerirea Ardealului prin Mihaiu Viteazul. „A fost un moment, când 
țările locuite de Români au fost întrunite sub un domn viteaz, zise Adrian;*) 
iar tatăl meu, aprobat de toti prefecţii a răspuns: „Nu cred, că Mihaiu 
Viteazul să fi avut intentiunea, de a uni Ardealul cu Muntenia şi Moldova, 
adecă de a intemeià „Dacoromânia“ pentrucă în acel caz, gregala lui ar 
fi şi mai mare. Dacă asta i-ar fi fost scopul, ar fi trebuit să se razeme. 
pe popor, iar” nu pe boieri și pe nobilime. Ar fi trebuit să proclame ster- 
gerea seláviei. El însă a făcut tocmai contrarul, a întărit privilegiile nobi- 
lilor. Mai mult: întors acasă în Muntenia, a făcut din ţărani, oameni liberi, 
sclavi şi proletari. Dacă dânsul, în fruntea Românilor din Ardeal şi Un- 
garia, eliberaţi din sclăvie, împreună cu cei din Muntenia şi Moldova, ar 
fi cuprins Ardealul, nici o putere nu-i puteă scoate de aici, mai ales că 
țărănimea, maghiară scăpată de selăvie, încă ar fi ţinut cu Românii. Atunci 
ar fi pátit Basta, ceeace a păţit Mihaiu Viteazul. lar aşă s'a nefericit pe 
sine $i a făcut și Românilor ardeleni un mare rău, căci au fost persecutați 
mai strasnie ca mai înainte. 

Când arestase Bâthory pe Aaron-Vodă, Mihaiu Viteazul ar fi trebuit 
să-i sară intr'ajutor, să-l elibereze. Alteum s'ar fi petrecut atunci lucrurile“. 

Când am cetit istoria lui Mihaiu-Viteazul, scrisă de genialul Bălcescu, 
am văzut că şi dânsul se exprimă întocmai. 

Apropos! Bălcescu în istoria sa face unele greșeli, ce trebue rectifi- 
cate. Dânsul zice că, n'a luat parte la grandioasa adunare din „Câmpul 
libertăţii“, auzise însă dela ceice au fost de faţă că, poporul a strigat: „Nu 
vrem să ne unim cu ţara ungurească, ci vrem să ne unim cu ţara româ- 
nească“. Mă mir că Bălcescu a putut să scrie un astfel de neadevăr. Eu 
în acel timp (15 Maiu 1848) eram în Pesta, dar tatăl meu, Iancu şi ceilalţi 
ardeleni, cari au fost împreună cu Bălcescu în casa noastră, cu toţii au 
fost in 15 Maiu 1848 in Blaj, dela dânşii de repeţite-ori auzise: cum s'au 
petrecut lucrurile în Blaj. Bălcescu in hiperzelul sáu a seris în istoria sa 
la mai multe locuri astfel, precum ar fi dorit el să se întâmple, fără a 
puteă prevedeà cá, va veni o zi, când dl Janeso Benedek în cartea sa: 
„A dákoromán törekvések“ se va folosi in defavorul nostru de acele notițe, 
inofensive, precum le va fi crezut Bălcescu, 


V. 


Văzurăm scăderile lui Aaron-Vodă. Acum să vedem reversul, pentrucá 
Aaron Vodă avuse și însuşiri bune. Precum zice și Miron Costin: ,Domnii 
nu erau aşa răi, ca boierii, cari i incunjurau“. Dl Xenopol ne spune in 
istoria sa, bazat pe Analele lui Fugger, pag. 224—231: „In acelaș timp 
Aaron Domnul Moldovei dupăce tăiă în bucăţi 4 ciauşi Turci, pe cari Sul- 
tanul avuse îndrăsneala a-i trimite cu bani spre a-l cumpără, repurtă iz- 
bânzi nu mai puţin strălucite (ca Mibaiu-Viteazul). E! respinge mai multe 

*) Adrian eră primlocotenent; în urmă fù ministru de războiu si ambasadorul Ro- 
mâniei în Paris. 


93 


năvăliri tătăreşti, ià după aceea Izmailul, Benderul si Chilia; trece apoi şi 
el Dunărea tot pe ghiatá, cuprinde Măcinul și pune stăpânire pe întreaga 
Dobroge. 

Hagan paga crezi atunci, că va fi mai fericit, punându-se el însuş 
in capul fránturilor oştirei rămase de generalul sáu Mustafa-pașa. Luând 
iar pe Stefan Bogdan în coada armatei sale, pleacă pe Dunăre, este însă 
şi el bătut cumplit şi ucis impreună cu fiul hanului tătăresc ce-l intovárügià, 
iar desperatul Stefan Bogdan aleargă iarăş îndărăt la Constantinopol. 

Impreunându-şi apoi ostirile, Mihaiu şi cu Aaron atacă Brăila, luând 
şi aceasta ultimă cetate ce mai rămăsese Turcilor, din mânile lor. Românii 
stăpâni pe malurile Dunării şi putând trece fără piedecă în ţările Turcilor, 
le supun la o devastare continuă si neîntreruptă, înaintând in vártejurile 
lor, uneori pănă peste strâmtorile Balcanilor. Adeseori Sultanul tremură 
în palatele sale de lângă Bosfor. „Nenumărată era prada luată dela Turci. 
Un document din acele timpuri spune că Haiducii și Valachii nostri merg 
îmbrăcaţi tot în jder şi cacom şi nu duc de loc lipsă de bani. Asupra 
mulţimii prăzii ne mai spun alte relaţii cá Transilvănenii!) şi Cazacii, 
dupăce au silit pe femeile tatare să-și frigă ele insási copiii şi să-i mă- 
nănce, au pustiit apoi mai mult de 150 de sate, aducând mai bine de 
16,000 de capete de vite*.?) 


Urmând şi Aaron-Vodă datina vitejilor Domnitori a lăsat să se zi- 
dească in farina Iaşilor o mănăstire ce se chiamă Aaron-Vodă, întru amin- 
tirea victoriilor strălucite. Acolo este hramul sf. Nicolae, precum n» spune 
Grigorie Ureche Vornicul. (Vezi Kogălniceanu „Istoria Românilor“ lom. K 
pag. 242). 

A mai zidit Aaron-Vodá o altă biserică în Brașov, numit Scheiu, şi 
a înzestrat-o cu multe daruri. Dar să-l lăsăm să ne-o spună el însuș, 
Document dela Aaron Vodă, din 28 Novembre 1595. „In numele Ta- 
tălui şi al Fiului şi al sfântului Duch, Troiță sfântă gi nedespărțită. lată 
eu robul stăpânului meu, Domnului şi Mântuitorului nostru Is. Crist. in- 
chinătoriul Treimei, lo Aaron Voivod cu mila lui Dzeu domnitor al ţării 
Moldovei“. Urmează formalităţile îndatinate, apoi la un loc continuă astfel: 
„Auzind scriptura sfinţilor Apostoli, cine împodobește sfintele biserici, acela 
sufletul său îl împodobește, întru aceasta Domnia-mea văzând întrun loe 
o sfântă biserică în suburbiul Braşovului, numit Scheiu, zidită de la un 
răposat in sfintie frate al meu [o Pătru (Petru Cercel) voivod al Ţării Un- 
grovalachiei, fiind de domnia sa zidită si neisprăvită, în numele sfântului 
archierarch şi făcător de minuni a lui Chr. Nicolae, pentru aceea şi 
Domnia -mea văzând aceasta biserică nezidită si neisprăvită, atuncia 
Domnia-mea m'am sirguit dela toată inima noastră și cu ajutoriul lui Dzeu, 


1) Garda maghiară din curtea lui Aaron, comandată de Rezvan. 
2) Aveà deci Aaron Vodă de unde să adune dela flesteeare ţăran câte un bou, fără 
nici o greutate. 


am isprüvit-o si tmpodobit-o, ca să se numiască gi Domnia-mea ca un ctitor 
nou, la acea mai suserisá sfântă biserică. Așişderea Domnia-mea cu ago- 
nisirea de la Dzeu dată nouă, am întărit aceasta sfântă biserică cu toate 
odoarele bisericeşti, $i am făcut si o dare de rând, din an în an câte 12,000 de 
aspri, care să se dea la praznicul sfintei biserici. Mni la vale: „Zn fiecare 
an în luna lui Decemorie la a 6-a zi să faceți privegheri și pome- 
nire, pănă când va sta sfânta biserică, iar sara paraclis și coliză.!) 
Acest tot mai sus seris să fie sfintei biseriei de la noi neclintitá (nici când) 
în veacul veacului“. Si mai la vale: „După moartea noastră cine va fi 
Domnitor in tara Moldovii, acela să nu strice dania noastră si așezământul, 
însă să facă și el dare și să miluiască cu milostenie, — pe care Dnul 
Dzeu-l va binecuvântă, — pe aceasta mai sus scrisă sfâută biserică“ etc.2) 

„Telegraful Român“ din 1 Noemvrie 1898 Nr. 115, publicând acest 
document, îi face următoarea apreciare: „Crisoavele, pe care 'şi bazează bi- 
serica sf. Nicolae din Bragov-Scheiu indreptăţirea de a pretinde dela statul 
României despăgubire pentru moşiile, cari în decursul timpului i-s'au donat 
de cătră Principii români, şi cari prin vitregitatea împrejurărilor i-s'au luat. 

Care va să zică: Aaron a dat ideia și a pus baza la dotatiunea, din 
care se sustine gimnaziul din Braşov. Dacă el mar fi făcut nimic altceva, 
ajunge acest singur fapt, să-i facă numele nemuritor. 

Dânsul însă are la activul sáu şi alte fapte márete. 

Frământat de dorul de a vedeà ţările românești libere şi independente, 
a conceput grandioasa ideie d'a pune la cale o coaliţie, o ligă cu ajutoriul 
căreia să-i gonească pe Turci din Constantinopol și din Europa. 

„Nu erau Domnii atât de răi — zice dl Xenopol, vol. III. pag. 147 
— pe cât îi făceau împrejurările, şi însuşi Aaron arată prin politica ur- 
mată de el, că ar fi fost bucuros de a găsi un sprijin in contra Turcilor. 
Aşa el scrie în două rânduri Papei spre a-l ineredintà despre simtemintele 
sale de respect cătră religia catolică, declarându-i cá il recunoaște drept 
adevăratul urmaş al lui sf. Petru. Papa trimite la el pe un călugăr, Don 
Alesso, căruia îi destăinuește chiar dorința lui de a vedeă formân- 
du-se o ligă spre a alungă pe otomani din Europa și Constanti- 
nopole. Tot pe atunci relaţiile între Turci și împăratul german inásprindu-se 
din ce in ce, și războiul așteptându-se a izbucni din zi în zi, Aaron tri- 
mite un sol la curtea acelui împărat, oferindu-i toate slujbele sale, cu sin- 
gura condiţie de a găsi o scăpare in împărăţia lui, când s'ar întâmplă să 
fie alungat din Moldova. 

Împăratul consimte la cererile Domnului, şi ambasadorul lui pleacă 
din Praga încărcat cu daruri. Documentul dela care împrumutăm aceste 


1) Să observă această dispoziţie testamentară ? fac aceasta întrebare, pentruea anto- 
*rit&tile respective să dispună. 

3) In decursul acestui studiu am consultat mai multe documente în limba germană 
şi cea română si am rămas suprins de limbagiul simplu dar la înţeles şi frumos românesc, 
în asemănare cu limbagiul și ortografia germană așa zicâud barbară din secolii trecuţi. 


95 
ştiri, adauge cá: aceasta purtare nu ne-a părut nici odată sinceră, căci 
avem ştiinţă 1) că, Aaron adunase mari bogății, si că el nu are altă do- 
rintá, decât a părăsi (ara și a se pune în siguranță, înainte ca barbarii in 
lăcomia lor să-l fi despoiat. 

Aceasta judecată — zice dl Xenopol — este nedreaptă;?) purtarea 
ulterioară a lui Aaron şi răscoala în contra T'urcilor aláturea cu Mihaiu- 
Viteazul, în timpul domniei sale a doua, o dovedeşte“. 

Nu s'a putut realiză acest dor al lui Aaron, dar vorba străbunilor: 
„Et voluisse sat est". 

Traetatul de aliantá al lui Aaron incheiat cu impáratul Rudolf in 7 
Octomvrie 1594, ii face onoare lui Aaron și Moldovei (vezi Hurmuzacki, 
documente v. 3, pag. 193). 


Sigismund Bâthory, principele Ardealului, dorind a se infátigà lumei 
în chipul cel mai strălucit, voiă să supună Domnitorii români la o inchi- 
nare personală, el chemă la curtea sa pe Voivozii Munteniei şi Moldovei, 
chip pentru a se sfătui despre măsurile de luat impotriva Tureilor. Domnii 
români înțelegând planurile lui Sigismund, pretextează, pentru a nu răs- 
punde poftirei, luptele lor în contra Turcilor. 

Sigismund cere atunci foarte supărat, ea fiecare din ei să trimită câte 
12 boieri, la caz contrar vor fi priviţi ca rázvráütitori^. (Xenopol v. III, pag. 
192 gi următoarele.) 

Mihaiu Viteazul, strâmtorat de împrejurările arătate în istoria sus 
citată, trimite în 20 Maiu 1595 pe cei 12 boieri, cari în numele lui subscriu 
şi primese condiţiunile cele mai umilitoare si ruginoase pentru Muntenia şi 
domnitorul ei. Graful Wolfgang Bethlen in istoria sa: „De rebus Transil- 
vanicis“ tom. 3, pag. 557—571, enumără condiţiunile, prin care Mihaiu-Vodă 
îl recunoaște pe Báthory de suveran peste Muntenia. lată unele din condi- 
tiuni traduse în limba română: 

1. Boierii împreună cu Mihaiu Voivod să supun domnului lor Sigismund, 
declarându-l pe acesta de principele lor. 

2. Fiind însă că prea bunul principe nu poete să steà în această ţară, 
apoi el le-a constituit un locţiitor al sáu, care să fie însă de o limbă cu ei. 

3. Dările se vor impune de dieta Transilvaniei şi de luminatul prin- 
cipe, luând parte la ea 12 boieri valahi, cari vor aveă întâietate asupra 
boierilor moldoveni. 

4. Banii trebuitori Domnului se vor fixă din veniturile ţării tot de 
luminatul principe. 

5. Toate actele ce se vor dă de voevod se vor eliberă în numele 
principelui. 

6. Nu se va putea pronunţă nici o pedeapsă capitală contra boerilor, 
fără ştirea principelui. 


1) Sigur din vre-o bazmá, sau povesti, din „om in om“ în zisa cronicarului Neculce. 
2) Vor fi şi mai multe asemenea judecăţi „nedrepte“. 


96 


7. Religia ortodoxă va rămâneà neatinsă. 

8. Titlul ce và fi dat de Mihaiu, luminatului domnitor va fi: ,Prea 
luminatului domn Sigismund, din mila lui Dumnezeu, principele Transil- 
vaniei, Moldovei și Valahiei transalpine gi al sacrului imperiu roman, dl 
părţilor regatului unguresc şi comitele Sácuilor, domnul nostru prea mi- 
lostío^, iar Mihaiu va fi numit de cătră Sigismund: „Respectabilul şi 
magnificul domn Mihail, voivodul färii noastre transalpine, credinciosul 
nostru iubit“. 

9. Sigilul oficial al principatului Valahiei va fi al principelui Sigismund. 
Nu se va puteă voivoda folosi de sigilul Valahiei, ci numai de sigilul său 
familiar. Nici se va puteà numi „Din mila lui Dumnezeu“. 

10. Voivodul va face parte din conzilierii lui Sigismund. 

11. Voivodul nu va putea încheiă nici un tractat fără învoirea lui 
Sigismund, stăpânul său ete. ete.“ 

Aaron Vodă a refuzat a trimite cei 12 boieri la provocarea lui Si- 
gismund. A declarat din capul locului, că el lui Báthory nu se supune; ci 
dacă va fi silit să se supună, atunci se va supune Impăratului german. 

lată ce ni-se mai spune în istoria dlui Xenopol la pag. 193: „Aaron 
anume este scos din Domnie după uneltirile principelui transilvan, de cătră 
garda sa de Unguri, a cărui cap eră Răzvan, care prinde pe Aaron şi-l 
tradă in mânile lui Sigismund, și-l jefuegte de toată averea. Motivul, pe 
care Sigismund îl puneă înainte spre a indreptáti această măsură vio- 
lentă, eră că Aaron-Vodá ar fi primit nişte scrisori dela Turci, si ar fi 
stat în vorbă eu Polonii, prietenii Turcilor, tradând cauza creștinătății. 
Atâta este adevărat, că venise la Aaron patru Turci cu un ciaug în frunte, 
cu scopul de a-l corumpe, nu cum zice documentul german de a-i mazili; 
dar Aaron punând să-i ucidă, arătase tocmai scopul sáu de a tineà cu 
creștinii. Dacă principele transilvănean găsise de cuviinţă a-l scoate din 
scaun, nu se fücü aceasta pentru tradarea, de care nu putea fi învinuit 
Aaron, ci numai pentru a-l pedepsi de refuzul sáu de a se infátigà in 
persoană la curtea noului suzeran al ţărilor române şi de a pune mâna 
pe averea lui Aaron“. Báthory sub pretext că-i trimite lui Aaron trupe 
ca ajutor in contra Turcilor, în înţelegere cu Răzvan, generalul lui Aaron 
şi vre-o câţiva boieri conspiratori, îl prinde pe Aaron şi împreună cu ^ 
întreaga sa familie il inchide in Vinţul-de-jos, in luna lui Maiu 1595% 
Numeşte apoi pe Răzvan, voevod al Moldovei, iar acesta la începutul lui 
Iunie trimite o deputatiune de boieri la Alba-lulia şi declară Moldova de 
vazală a lui Báthory, sub condiţiunile, care le primise si Mihaiu-Viteazul. 

Răzvan-Vodă a păţit-o precum a meritat: l-au prins Polonii şi îm- 
preună eu ceialalţi trădători i-au tras in tapá. (V. Engel, part. IL, pag. 242). 

Egyetemes magyar Encyklopedia incă îi face biografia lui Aaron 
Vodă, si zice cá: Aaron a fost fiu de ţăran, a fost in tinerețe la un 
boier „lovász“, apoi a intrat la armată şi fiind viteaz, s'a făcut boier. Ca 
atare și-a câştigat un partid mare. Și fiindcă a declarat, că dânsul nu se 


97 


supune principelui din Ardeal, ci mai bucuros Sultanului, a fost ales și 
întărit Vodă al Moldovei. Báthory wa fost atunci în posifie de a 
împedecă și de a nimici alegerea lui. A fost apoi detronat (mazilit) 
pentrucă n'a putut soloi contribuția promisă Sultanului. 

Despre Răzvan zice că: „A fost Tigan in curtea lui Báthory; trecând 
în Moldova ajunse boier şi căpitan de oaste. Aaron denunţat de Răzvan 
lui Báthory, a fost arestat şi dus în robie la Alvinez, unde a şi murit“. 

Se vede că Răzvan, care eră comandantul unei ogtiri maghiare, care 
steteă în curtea lui Aaron, a fost spionul lui Báthory, în contra lui 
Aaron Vodă. 

Din toate aceste, şi altele ce am mai cetit, reiese cá Báthory îl avea 
pe Aaron in prepus, că el vreà să pună mâna pe Ardeal şi să-l lipească 
la Moldova. 

Am cetit mai de* multe.ori în scrieri maghiare, în care Aaron se 
numește: „A nyugtalan Vajda*. 

Báthory l-a ţinut pe Aaron în temniţă pănă in Maiu 1597, zi de zi 
doi ani, dar neputându-l înmuiă şi înduplecă să-l recunoască de stăpân 
al său: să-i închine Moldova, a fost înveninat, precum raportase Mihaiu 
Viteazul Împăratului Rudolf. (Vezi Fugger, Analele IV., pag. 230.) 

Am cetit într'o cronică ardeleană, că pe Aaron Vodă îl scoteau in 
toată Sâmbăta, împreună cu ceialalti robi ordinari, să măture stradele. 
Toate le-a suferit, dar lui Báthory nu s'a supus. 

După mortea lui Aaron, copiii săi, între cari cel mai mare erâ Bogdan, 
s'au mutat la Abrud, și următorii lor la Bistra. 

Adevărul l-a pronunţat deci di cavaler loan Puşcariu in adunarea ge- 
nerală a „Asociaţiunii“ în anu! 1862 in Braşov, când a zis: „La izvoarele 
Arieșului vom găsi pe Aroneștii de Bistra, ai căror antecesori au şăzut pe 
tronul Moldovei, și obosiţi de luptele cu semiluna şi-au căutat un liman la 
Bistra si Abrud“. 

Aşà a zis şi dl Dr. Bunea iu biografia Episcopului Aaron. Aceasta 
este aici in ţară la noi, un ce notorie. 

Revin la originea lui Aaron Vodă. Precum văzurăm, dl lorga cu pro- 
vocare la un document, zice că: „Aaron Vodă să dădea drept fiul lui 
Alexandru Lăpușneanu“. Am zis in ,Transilvania^ Nr. IV. din August anul 
1904, adecă 5 luni inainte d'a fi cetit cele scrise de dl Iorga că „Familia 
Aroneştilor de Bistra 'si trage originea dela Aron penzionarul Regelui Fer- 
dinand I, pe care acest rege l-a recomandat in anul 1552 prin generalul 
său Castald, la tronul Moldovei. Şi inzist la afirmarea mea. 

Mi-am procurat documentul din Archiva Academiei române, în care 
Aaron numeşte pe A. Lăpușneanu „părintele meu“, dar aceasta nu mă 
poate abate dela convingerea mea.*) Si iată pentruce nu: 


*) Domnul Alexandru Lăpădat, secretarul comisiunei monumentelor istorice din Ro- 
mânia, mi-a procurat acest document seris în limba slavonă, l-a tradus în limba română 
$i mi le-a trimes ambele exemplare, Primească pe calea aceasta sincera mea mulţămită. 


98 


Domnitorii se numese reciproc: párinte, frate, sorá, ceeace este un 
titlu de onoare, nimie altceva. 

Astfel numeşte Aaron Vodă pe Petru Cercel, precum văzurăm în 
Chrisovul său din 28 Noemvrie 1595 „Fratele meu“. Titlul „Părinte“ este un 
titlu de onoare dat preotilor şi călugărilor. Părintele poporului, celee a făcut 
mult bine pentru el şi grijeste de prosperarea lui. Chiar indivizi particu- 
lari se folosesc de acest atribut: mi-a fost un adevărat părinte, auzim 
adese zicându-i unui binefăcător. Patres conseripti in .Roma antică: Se- 
natorii. Pater patriae etc. 

Lăpuşneanu l-a supravieţuit pe tata lui Aaron Vodă cu 7 ani, sigur 
că-l va fi ajutat, ba poate el l-a crescut, căci dintr'o 100 fl. ungurești 
(galbini) n'a putut Aaron din Pojon să-şi țină o familie aşa număroasă şi 
servitori. 

lată documentul în care-l numeşte pe Lăpuşneanu Părintele meu: 

„lo Aron Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al ţării Moldovei, 
iată am dat şi am întărit domnia mea sfintei rugătoarei Mănăstirii noastre, 
numită Moldavita, unde este hramul sfintei Bunei Vestiri, două mori in 
târgul Baia — una în mijlocul târgului, iar alta la capătul (sfârşitul) târ- 
gului —, şi eu povearnă (ferbátoare) de bere, şi cu sladnitá, şi cu patru 
poslusniei de casă. Aşijderea am lăsat domnia mea sfintei Mănăstirii han 
pentru olae, pentru podvoade și pentru jold şi pentru multe altele (subin- 
teles dări) cari sunt asupra târgului, afară de dajdea împărătească. Iar 
maisusscrisele două mori si eu povearna, şi cu sladniţa şi acei patru pos- 
lusnici din târgul Baia au fost danie și miluire sfintei Mănăstirii Moldaviei, 
dela reposatul — veciniea lui pomenire! — părintele Domniei mele Ale- 
xandru Voevod; şi din privilegii şi întărituri ce au avut sfânta mănăstire 
mai sus scrisă; şi din ispisocul de întăritură ce au avut sfânta Mănăstire 
de la lancul Voevod (Sasul) — domnia mea așijderea am dat si am în- 
tărit aceste toate mai sus scrise să fie sfintei mănăstiri, şi dela noi cu tot 
venitul neclintit nici odinioară în veci, înaintea acestii cărţi a noastre. 

Scris in lagi, în anul 7100 [= 1592] Ianuarie 10. 

Domnul a zis. Bârlădeanul mare logofăt a învăţat. Mihăilescu (pi- 
sar-seriitor^). 


Cetind acest document, tot insul astfel l-ar fi înţeles, precum l-a in- 
teles di Iorga. Astfel l-as fi înţeles şi eu dacă mi-ar fi lipsit tradiţia fami- 
liară, portretul original, care samână ad vivum cu cel aflător în Muzeul 
din Budapesta, de pe care posed si eu o copie. Vezi si mărturia lui Şincai. 

Acum să vedem cine a fost principele Aaron din Pojon. Di Xenopol 
in vol. Il, pag. 59 ne spune că: „Regele Ferdinand pune rău pe Domnul 
Moldovei cu Germanii. Generalul Castald sfâruește lui Alexandru (Lăpuş- 
neanu) un eompetitor în persoana unui Aron, despre care nu să știe nimic 
alta ceva, decât cá, neizbutind in încercarea lui de a pune mâna pe tronul 
Moldovei, el rămase pănă mai târziu în Ungaria, unde trăiă din o penziune 


99 
ce-i fusese încuviinţată si care fh servită, după moartea lui, văduvei sale 
Ana, pănă la anul 1569, când se pierd și urmele ei". 

Astfel serie şi Engel in partea IV, pag. 194, apoi termină așa; „Die 
Muthmassuug beruth darauf, dass gedachter Aron noch im Jahre 1557 
als Pensionär des k. Ferdinand I. erscheint. Herr Pray hat nämlich 
einen Befehl des k. Ferdinand bekant gemacht, ddt. Wien 15. Oktober 1557 
dureh welchen er seiner hung. Kammer befehlt dem Aaron Wojvoda 
Moldaviensis, seinen .Pensions-Rückstand, în Rücksicht seiner Dürftigkeit 
ungesáumt auszuzahlen*. (Pray diss. erit. p. 152). 

Tot aşă ne spune şi dl! profesor din Paris, Picot, in „Cronique de 
Moldavie“, la pag. 388 cu deosebirea, cá domnia sa zice că: „Aaron ne- 
putându-se mentineà pe Tron, Ferdinand ii acordă, etc.*, In limba origi- 
nală: „Aaron n'ayant pu se maintenir sur le tróne, Ferdinand lui ac- 
corda, ete.*. 

Deosebirea e că toti istoricii zie, că wa putul pune mâna pe Tron; dl 
Picot însă zice că, nu s'a putul mentineà pe Tron. 

Am spus'o eu in „Transilvania“ Nr. IV, anul 1904, că am dat în pă- 
strareu Muzeului nostru, Decretul regelui Ferdinand I. din 9 Aprilie 1550, 
prin care îi acordă lui Aaron penziunea. Acest decret e necunoscut isto- 
riografilor, l-am descoperit eu, în Muzeul din Budapesta. Pănă acuma 
istoricii cunoscuseră numai un urzoriu ul Regelui Ferdinand, descoperit de 
Pray în anul 1557, precum ne-o spune Engel, si cuitantele lui Aaron și a 
văduvei sale despre primirea penziunei, descoperite in Pesta de dl Haşdău. 

lată decretul descoperit de mine: 

„Ferdinandus divina favente clementia, Romanorum, Hungariae, Bo- 
hemiae ete. Rex Semper Augustus. lufans Hispaniarum, Archidux Austriae 
ete. Fidelibus nostris Reverendo ae Egregiis, Francisco Thurzoni de Beth- 
lenfalva Episcopo Nitriensi, Praefecto caeterisque consiliariis Camerae no- 
strae Hungaricae, modernis scilicet et futuris. Salutem et gratiam. Quum 
hic egregius vir Aaron se ex genealogia verorum wajvodarum Regni Mol- 
daviae, filium olim Bogdan, wajvodae esse dicat, qui patrio solo ab Petro 
wajvoda eiusdem Regni Moldaviensis, mortis perieulo eiectus, nune supplex 
ad Clementiam Majestatis nostrae profugerit, in quem nos pietate nostra 
regia moti, misericordiam a nobis optatam volentes ostendere. 

In subsidium vitae eius durante nostro beneplacito, ab hae camera 
nostra Hungarica singulis annis centum florenos hungaricos solvendos ipsi 
deputavimus. Quocirca vobis per praesentes firmiter committimus, ut prae- 
fatos centum florenos, iuxta hane nostram benignam sibi factam deputa- 
tionem, quotannis nostro ut praefertur beneplacito durante. [lli continue 
exsolvere atque quiequid super huiusmodi Mandato nostro illi solveritis ad 
Annos et tempora, ia tergum Litterarum nostrarum fideliter conscribere, 
et ab eo quietantiam sufficientem recipere debeatis. Secus non facture. 

Praesentibus perlectis exhibenti restitutis.  Datae in civitate nostra 
Wienna, die Nona Aprilis; Anno Domini Millesimo quingentesimo quinqua- 


100 


gesimo. Regnorum nostrorum Romani vigesimo, caeterorum vero vigesimo 
quarto. Ferdinandus. -— Ad mandatum domini Regis proprium. Philippus 
Breynner Melchior v. Hoberik, Sigmar, Baptista Dunanth“. 

Că Aaron „a fost alungat cu pericolul morţii din patria sa de cătră 
Petru, Voivodul aceleeaş ţări moldovene“, precum ni-se spune în Decretul 
regesc, nime nu va dubità, dacă are cunoștință despre faptele lui Petru 
Rareş, care ca să scape de un rival şi-a ucis și pe fratele său. Scrisoarea 
lui Sigismund, regele Poloniei, încă e o dovadă despre natura tirană a lui 
Petru: „Nu suntem mul(ámiti că tu din locul acela unde te agezasem ca 
să stai sigur şi liniştit, faci escursiuni dăunătoare oamenilor pe ici şi pe 
colea. Ni-s'au referit anume cá tu te-ai pune in legătură cu oameni de 
aceia ce obicinuese a comite omoruri“. 

Dar şi mai zdrobitoare e scrisoarea Sultanului Soliman cătră regele 
Poloniei, în urma unei jalbe a boierilor în contra lui Petru Rareș sătos de 
sânge nevinovat: „Ne scrieţi de nelegiuirile Valahului, a cărui stârpire ne 
rugați a face, voi de dincolo şi noi de dincoace operând. Ne-am hotărit 
a merge în contra acelui hain (om perfid, hot, rău la inimă) având o ar- 
mată cu noi, pe care pământul abia o poate fineà*. (Xenopol: volum. II, 
pag. 517— 554. 

Cu toate aceste, cronica lui Ureche pe Petru Rareş nu-l timbreazá 
de Tiran şi cumplit, deși Verancius, scriitor contimporan, si precum ne-o 
spune dl Xenopol, bine informat, ni-l prezintă pe Petru Rareș ca pe un om 
bestial, setos de sânge, care ucideă oameni nevinovaţi, aşă numai din pa- 
siune; pe care întreagă ţara: boieri, ţărani şi militia l-au părăsit; care de 
atâtea-ori şi-a călcat jurământul, încât nimeni, nici vecini, nici aliaţi, nu 
mai puneau temeiu pe jurămintele sale, și atunci să fereau mai tare, când 
dânsul mai straşnic să jură (Xenopol v. Il, p. 559). 

Afară de acest decret al regelui Ferdinand, care va face lumină deplină, 
mai posed trei decrete dela acelaş rege, anume: din 11 Aprilie, din 2 Septem- 
vrie 1551 si din 15 Oetomvrie 1557; acest din urmă decret l-a publicat Pray. 
Mai am o suplică a lui Aaron, eátrá camera hungarica, pentru penziune ; apoi 
15 copii de pe cuitantele lui Aaron, originalele sigilate cu sigilul Moldovei. 
Două recercări cătră baronul Bornemissa, prefectul camerei ungare. In fine 
un raport al comitelui suprem Michaei de Reva, prin care se intrepune 
pentru văduva lui Aaron ,quae certe satis paupere dueit vitam in Villa mea 
Zekola, cum suis orfanis, etc." si două cuitante dela văduva Anna din 
anul 1569, i 

Acum se impune întrebarea: Al cui fiu a fost dară Aaron Vodă, al 
lui Lăpuşneanu, sau al lui Aaron din Pojon? Eu zie că a fost fiul legitim 
al lui Aaron din Pojon, pe motivul, că ambii au purtat acelaş nume fa- 
miliar, scris în acelaș fel: cu A mare şi a mic, precum nu s'a mai scris 
nime altul. 

Apoi se dovedește şi prin tradiţia familiei noastre, păstrată împreună 
cu portretul original a! lui Aaron din Pojon, timp de 3 secole. Dacă nu 


101 


ar fi aşă, atunci cum ar fi ajuns acest portret in familia noastră! Si ce 
interes ar fi avut să-l păstreze atâta amar de timp. 

Sunt multe familii în Ardeal cu numele Aaron, atât Români, cât şi 
Maghiari şi Săcui, dar numai pe episcopul Aaron l-am văzut subscris la 
fel. Apoi numai pe aceşti Aroneşti ii vedem având rol însemnat în aristo- 
eratia Ardealului: „In Ungarn un Siebenbürgen auftretendes Gesehlücht*. 

In fine ne-o spune Șincai in v. IL, pag 403 cu următoarele cuvinte: 
„Despre Aaron Vodă insamná aci, cá doar a fost fecior lui Aaron aceluia, 
pe carele a vrut generalul Castald in a. 1452, să-l pună domn in Moldova, 
în locul lui Alexandru al IV-lea, alteum eum ar fi învăţat Aaron Vodă 
ungureşte“. 

Și încă ceva: Ambasadorul italian la Constantinopol, constată, iar pe 
baza aceasta, mai mulţi scriitori mărturisesc, că Aaron Vodă se dădea drept 
fiu de print. 

Dacă dânsul ar fi fost fiul lui Lăpuşneanu, el s'ar fi declarat a fi fiu 
de domnitor. Fiu de print puteà fi, ca fiul prinţului Aaron din Pojon. 
Observ însă cà, dacă Aaron Vodă ar fi fost fiu de ţăran, precum ne-o 
spune „Egyetemes magyar Encyclopedia“, mi-ar conveni cel puţin atât de 
bine, ca şi acum când se adeverește, că dânsul a fost fiu de domnitor, 
sau descendent de domnitor. Am zis-o mai de multe-ori, o repet si la 
acest loc, că eu pe un ţăran cum se cade, nu-l dau pe zece nădrăgari 
streberi ai căror ideal e punga. Cari pentru soartea ţăranului, care i-a 
crescut pe ei, sau pe părinţii lor, n'au nici simţ, nici pricepere. 

Eu mi-am ajuns scopul ce l-am urmărit in acest studiu al meu: am 
vrut să dovedesc, cá Aaron Vodă n'a fost „răndaș de grajduri“, gi că moartea 
lui in temnita din Vintz, a fost moarte de martir. Si aceasta mi-a succes 
pe deplin. 

Prin martiriul suferit, a dat cea mai eclatantă dovadă despre iubirea 
de neam şi de patria sa, Moldova, despre cel mai elocuent protest in 
contra pretensiunei lui Báthory, de a-i închină Moldova ca vazală. 

Aceste încă sunt fapte: „Despre cure nu cântă nime“. Un vechiu 
adevăr: ,Undank ist der Welt-Lohn*. 

Márturisese, cá pentru mine e absolut indiferent cá: a fost dânsul 
fiul lui Lăpuşneanu sau al lui Aaron din Pojon. Ambii au fost fiii lui Bogdan, 
unicul fiu legitim al lui Stefan cel mare. Dacă au tost dânșii fii legitimi 
ai lui Bogdan, sau au fost fii naturali, nu impoartă; in ambele cazuri sunt 
nepoţii lui Stefan cel mare. 

In ziua de azi e o mare ruşine dacă despre o „jupâneasă* se vor. 
beşte, că are un copil de „după gard“, morala lumească și bisericească 
protestează. 

În secolul al 15 și 16-lea însă, nu numai că nu eră ruşine, dar 
oamenii se făleau că-s copii din flori. 

Copil nelegiuit și nerecunoscut a fost și tata lui Stefan cel mare, 
asemenea si fiul acestuia Petru Rareș și multi alti domnitori. 


102 


Zelosul serutütor, Mauritiu Wertner, care a spulberat toate legendele 
despre originea Huniadeştilor, cari eonsunau intr'un punct anume: toate 
contestă nașterea lui Ioan Huniadi din părinti simpli și legitimi, si fac din 
el un bastard născut din părinte puternic. DI Wertner constată cu docu- 
mente găsite în 1900 originea română şi adevăratul nume al Huniadestilor, 
numele: Costa. : 

„In secolul al XV-lea a fost o glorie — zice dl Wertner, — ceeace 
gustul şi morala din ziua de azi o declară de ruşine. Pe tronurile dom- 
nitorilor mai mărunți din Italia ged tot descendenţi nelegiaiţi, cari toti sunt 
oameni distinși, şi ca şi când Italienii numai pe bastarzi i-ar fi conziderat 
de apti pentru domnie, Domnitorul Friderieh din Urbino, a fost silit să 
denege naşterea sa legitimă; a trebuit să murdărească numele mamei sale 
pentru a deveni Domnitor“. 

Ce păcat, că nu tráegte în ziua de azi Heidensteiu, secretarul regelui 
Polon, ea să-l intrebăm: Cum stă treaba cu: ,rándagul de grajduri?“ Nu 
vezi, că ai sedus lumea întreagă cu minciuna dtale? lată, că după trei 
secole Aaron Vodă dacă ar invià, şi-ar puteà alege după plac, pe Lăpuş- 
neanu, sau pe Aaron din Pojon, sau chiar pe ambii deodată de tată, pen- 
irucá n'a fost „agazon“, „rândaș de grajduri“, ,Stallknecht*, ,lovász*, „valet 
d'écurié^, ba niei „fiu de ţăran“, ei a fost strănepotul lui Stefan cel Mare. 

Dar să nu ne mirám de loc, cà s'au putut serie pe acele timpuri 
astfel de mirozenii precum le văzurăm. Cine se ocupă atunci cu istoria? 
Unde eră controla si publicitatea? Cine putea străbate prin arhivele sta- 
tului, pe la „loca credibila“, chiar dacă ar fi avut simt, timp, parale gi 
capacitate. Numai după ani indelungati ajungeau unele scrieri in mânile 
unor oameni adese nechemaţi, cari apoi le comentau după plac și pricepere, 
siguri fiind, că nime mare să-i supere cu critica. Doar vedem acum în 
zilele noastre, cu câtă cutezan(á şi cu câtă aroganță se faulsifieá gi se 
izbeste în faţă adevărul istoric, deși se poate prevedeà, că toate vor merge 
numai pănă la o zi de ruşine. 

Puţine cuvinte încă, apoi voiu termină. F'iestecare om, care are un 
rol public, politico-naţional, in fruntea unui popor, are să răspundă inaintea 
posterităţii pentru faptele sale si pentru urmările acelora. Cea mai mare 
imoralitate in istorie e „idololatria“. Când aceasta apucătură devine un mijloc 
pentru incercarea de a falsifică adevărul istoric, atunci „idololatria“ e un 
păcat strigător la cer, care să sparge în capul aceluia, care a fost impodobit 
cu pene străine. Nu-i iertat ca un rău să fie cocoloşit; dar are să fie dovedit. 
Altceva e o lucrare ocazionalá, și cu totul altceva e istoria. „Facă-se eroii 
totdeauna îndrăzneţi și păstoriţele totdeauna frumoase — zice Thiers — 
dar să mintă istoria, fie in fond, ori in formă, ori in coloare, este lucru 
de nesuferit“. Repet, nu desvinovăţirea lui Aaron Vodă mi-a fost inten- 
tiunea, dar comparând scăderile ce i-se impută, fárá de a fi dovedite, cu 
faptele bune, ce le are la activul său. Şi având în vedere, că pe acele 
timpuri, nu numai în ţările orientale, dar și în ţările din apus se süvárgeau 


103 
lucruri mult mai crâncene, ar fi fost doară la loc, dacă cronicile pământene 
şi străine, în cari s'au publicat lucruri nedovedite, s'ar fi trecut prin ciurul 
unei critice mai severe. 

Cetiţi cruzimile săvârşite sub împăratul Ferdinand I., la anul 1547, 
în contra protestanților din Bohemia, când eră p'aci să stârpească intreagă 
țara. Apoi cruzimile lui Leopold al VI-lea, Uloriosul, care in anii 1200 
osândeă pe eretici la rug, de unde i-se dase porecla „frigătorul“, și vă 
veli convinge, că cronicarii pământeni n'au făcut bun servitiu Moldovei, 
publicând fapte nedovedite, de care străinii se folosesc în defavorul Ro- 
mânilor. 

Aici imi vine aminte, fără veste, cearta literară ce am purtat-o 
eu în „Transilvania“ Nr. VII, anul 1901, pentru „Originea Românilor“, 
contestată de mai multi scriitori maghiari. Aici incă se învârte cearta in 
jurul unei cronici, a cărei original nu există, intocmai cum stăm gi cu 
cronica lui Ureche. 

Autorul voluminosului op: „Magyarország a királyság megalapitásáig", 
zice că acea cronică se poate numi cu drept: cronică naţională (maghiară. 
Autorul afirmă, că originalul ce lipseşte: „se poate reconstrui, aşa pe 
nimerite — circiter — (kórülbelül), din alte lucrări posterioare, dacă se vor 
elimină din scrierile posterioare adausurile“. Răspunsul meu la acest 
pasagiu a fost: „Pardon! îndatăce „originalul“ lipseşte, lucrările posterioare, 
cu, sau fără adausuri, nu fac parale“. Cu alte cuvinte: Unde cronica 
originală lipseşte, fie cronică ungurească, sau românească, copiile nu plà- 
tese o ceapă degeratá. 

VI. 

Am zis si repet cá, nu aspir şi n'am nici poftă, nici trebuintá d'a mă 
făli eu nu știu ce nemgug mare si strălucit. Sunt pe deplin multámit cu 
aceea ce sunt. La ce mi-ar și putea folosi, acum în etate de 78 ani, când 
mă pregătesc a merge la „Patres conscripti". Am avut în viaţa mea oca- 
ziune, ca nici un alt Român, d'a ajunge rapid la ranguri, şi după conceptul 
lumei de azi, lipsite de ideal, la mari favoruri şi bunătăţi; am preferit însă 
a-mi impácà si linişti conştiinţa de Român si de a rămânea credincios 
traditiunilor familiei mele, chiar cu jertfirea intereselor familiare. Ceice mă 
eunose pe mine n'au trebuin(á de lămuriri. Eu însă am seris aceasta „Pro 
memoria“ mai ales pentru descendenţii mei, cari vor aveà trebuintá de da- 
tele istorice ce se cuprind în acest studiu al meu. Nu mă ocup bucuros 
de persoana mea, decât atunci când e neapărată trebuinţă, ca gi în cazul 
de faţă.  Voiu reproduce deci două cazuri concrete, cari vor invederà și 
lămuri pe deplin asertiunea mea. 


Idealul aristocrației maghiare eră, ea tinerimea să între la Cancelaria 
curţii regesti in Viena, ca practicanți, de unde apoi înaintau la cele mai 
inalte funcțiuni gi dignitáti. Eu am fost în anul 1865 propus de guvernul 
ţării secretar la numita cancelarie, și má pregăteam de ducă.  Intr'aceea 


104 


— sic fata tulere! — fü convocată dieta Ardealului, pentru a se pronunţă 
în chestia „unirii cu Ungaria“, respective in chestia „autonomiei Ardealului“. 

Eu, ca primul funcţionar cardinal, ca dirigintele comitatului, am con- 
vocat o conferinţă a Românilor, care a decis: protest solemn în contra 
dietei convocată la Cluj. Noi am fost în adâncul sufletului nostru convinşi, 
că fără autonomia Ardealului vom ajunge acolo, unde am ajuns. Urmarea 
fü, că în loe să plec la Viena, unde aș fi înaintat intr'un an, sau cel mult 
doi, la ministeriu, ori jude la Curie, precum au înaintat si alţii, am plecat — la 
penzie sărăcăcioasă. Toate aceste s'au publicat la timpul său în „Gazeta Transil- 
vaniei*. Documentele se află si in partea a Vl-a a Memoriului meu la pag. 
14--18, apoi la pag. 173 şi urm. 

Am prevăzut cá voiu cădeă jertfă, dar n'am stat la îndoială d'a urmă, 
precum am urmat. 

Incă un caz şi mai gádilitor, pentru streberi, pentru oameni vanitosi. 
Erà pe timpul dietei din Sibiiu (1863—4) când se impártiserá decoratiunile, 
şi cei decoraţi faceau studiu: ce fel de emblemă nobiliară să-şi compună. 
In acel timp, deputaţii erau adese invitati la masă la ambii metropoliţi, la 
comitele natiunei săsești si la comisariul regesc. Intr'una din zile, între cei 
invitati la masa metropolitului Sulutu eră și superintendentul Teutsch de fată, 
care a ţinut si de astădată un toast frumos în limba latină. După masă, între 
ceice mai rămaseră, venind vorba la decoraţiuni, sa petrecut următorul 
discurs: 

— Au să mai urmeze şi alte distincțiuni (decoraţiuni), zise unul, care 
umblă, cap rupt, care cápárà d'a fi decorat și el, ceeace însă n'a urmat, 
căci, vezi Doamne! pe Românii scăpaţi abia de iobágie, ii apucase gustul 
d'a deveni nemeși. 

— Barițiu, care, precum dovedesc o mulţime de articole din ,Gazetá*^, 
a luptat pururea în contra astorfel de tendințe, a întrebat: „La ce ne-ar 
puteà folosi acum nobilitarea, după ştergerea privilegiilor ?“. 

— Foarte mult ne-ar folosi: la înaintări in funcțiuni, mai ales în armată, 
cu deosebire la căsătorii splendide s. a., alteum nu ne creastă nimeni, ne 
numesc: Bauernvolk. De exemplu Exelenţia sa, care are dreptul de a cere 
pe baza decoratiunilor, ce le posede, baronatul, dacă nu vreà pentru sine, 
cel puţin pentru nepotul sáu de frate. Astfel au fácut şi alţii, cu nepoti 
fără trecerea, ce o are fratele Iosif si la națiunile conlocuitoare, răspunse 
aspirantul la decoraţiuni. 

— Unchiul meu, întorcându-se spre mine m'a întrebat: „Ce zici la 
aceste nepoate ?* 

— Eu ee să zic, eu tin la proverbul german: „Ein alter Adel ist mehr 
werth, als ein friseh gebackener Baron“. E adevărat că toate favorurile enu- 
mărate de antevorbitorul îi surid unui baron, dar descendenţii numai Ro- 
mâni nu vor putea fi. Şi eu tocmai de asta mă feresc. 


— „Faber est suae quisque fortunae“. Ţi-a esit norocul în cale mai 
de multe-ori, dar tu nu te-ai știut folosi de el, replică aspirantul la decoratiune. 


A 105 

— Va să zică: aveam să-mi amintesc proverbialul ideal al strebe- 
rilor: ,Lélek, lélek, de miból élek?* sau si mai la înţeles: „Was kof ich 
mir dafür?“ 

Când am rămas singuri, unchiul meu mi-a zis: „Foarte bine le-ai 
răspuns. Aceasta pretinde dela tine si umbra tatălui tău; dânsul încă a 
refuzat de a primi decoratiunea, cu care l-a îmbiat comisariul împărătese 
Eduard Bach, care organizase Ardealul după revoluţia anului 1849*. 


N'are cineva să fie nici istoric, nici jurisconsult, ba niei măcar 
un om cu multă experiintá, ajunge mintea sănătoasă a unui simplu 
țăran, ca să fie pe deplin convins cá, nu vanitatea e motivul, pentru 
care am arătat faptele și legăturile Aaroneștilor, ci pur şi simplu des- 
vălirea adevărului istorie. Dacă vanitatea pe care n'o cunosc, mi-ar fi 
fost motorul, atunci m'ag fi folosit de: „Norocul, cure mi-a ieşit in cale“. 
Acesta valorà mai mult decât descendența dela un Vodă: „De presenti : 
gaudet Eclesia“. 


Şi că eu nu sufer nici de boala românească, precum o numisem 
în „Biografia lui Dragoș“, nici de vanitate, ba că sunt democrat din 
creștet pănă `n călcâie, dovedeşte mai presus de orice îndoială, or- 
dinul ce l-am dat ca Vice-comite, în anul 1861, ca nime să nu-mi 
dee titlul în acte oficiale, de: Mâltosâgos, Hochwohlgeboren, llustrissime, 
(vezi „Memoriul“ meu part. II. pag. 82. Cetiţi această pagină, sigur că 
vă va interesà). 


Tot astfel am urmat și în anul 1901, indatá ce am primit prezidiul 
Asociatiunii, am scos din uz titulaturile aristocratice, si am introdus titlul: 
„Domniei sale Domnului“. 


Prin aceasta încă ne-am apropiat cu un pas de ţăran, pe care eu îl 
iubesc cu toată puterea sufletului meu, căci in el am toată speranţa: dela 
el aştept regenerarea neamului nostru. Repet ceeace 'am zis în studiul 
meu „Moartea Huniadestilor*^, (Transilvania Nr. IV, anul 1901) la amintirea 
celui de pe urmă vlăstar, din acea glorioasă familie: „S'a stâns vlăstarul, 
dar verde e încă stejarul milenar, talpa ţării, poporul român, din care au 
răsărit acei giganti!" 

Sibiiu, în ziua învierii Domnului 1905. 


Depun totodată în biblioteca Muzeului si Decretul guvernatorului 


principele Lichtenstein din 1 Iunie 1859 Nr. =$, prin care m'a ameninţat 


2—5 ? 
eu destituire din oficiu: „pentrucă nu mam înfiorat d'a mă márturis) de un 
aderent al unirii Moldovei cu Valachia, şi de un duşman al absolutismului 


austriac“. (Vezi „Memoriul“ meu, part. IV., pag. 41—50.) I. St. S. 


106 . 


DISTIHURI ELEGIACE DIN SCHILLER. 
(Din incidentul aniverzárii a 100-a& dela moartea poetului, 9 Maiu 1805.) 
Filosofii. 
(Scena se petrece în iad, intre un elev şi autorii deosebitelor sisteme filosofice, sau între 
aderentii lor). 
Elevul. 


Domnii mei, bine c'aici în plen vă găsesc la olaltă, 
Una trebue s'o ştim; viu s'o aud dela voi. 


Aristotele (care prezidă). 


lute, la lucru, amice! Noi scriem Gazeta de Iena 
in iad aici, și de mult ne-am luminat despre tot. 


Elevul. 
E cu atâta mai bine! Eu nu plec de-aici păn' nu-mi spuneti 
O propoziţie-aşa, ca să cuprindă 'n ea tot. 
Primul (Cartesius). 


Cogito, ergo sum. Eu gândesc, şi eu sunt prin urmare, 
E adevăr cel dintâiu, sigur şai doilea e. 


Elevul. 


Cuget, deci sunt. Este bine! Dar cine să cugete 'ntr'una? 
Fost-am adese și, zeu, n'am cugetat la nimic. 


Al doilea (Spinoza). 
Dacă sunt lucruri, e si un lucru al Incrurilor. 
In lucrul lucrurilor suntem noi, cum ne găsim. 


Al treilea (Berkeley). 


Toemai contrariul zic eu. In afară de mine nimic nu-i. 
Toate in mine plutesc ea diafane nàluci. 


Al patrulea (Leibnitz). 


Feluri de lucruri sunt două: e lume şi suflet; dar nu ştiu 
unul de altul; și vezi, tot una ambele sunt. 


Al cincilea. (Un aderent al lui Kant). 


Nu știu nimic despre lucru, și iarág nimie despre suflet. 
Ambele numai se far; dar ele nu sunt păreri. 


Al şaselea. (Un aderent al lui Fichte). 
Eu sunt eu, şi eu insu-mi mă pun; şi când punu-mă insu-mi 
fár' a fi pus, ei, atunci eu şi un non-eu am pus. 


107 


Al şeptelea. (Un elev al lui Reinhold). 
Cel puţin sunt cunoștințe! E un cunoscut prin urmare. 
e si un cunoscător: cu cunoştinţa sunt trei. 
Elevul. 


Domnilor, eu cu de-acestea nici cànele nu-l scot din casă. 
O propoziție vreu, care să spună ceva. 


Al optulea. (Un elev al lui Ekhardt Schmid, filosof moralist). 


In teorie nimic nu se știe mai mult. Dar in praxă 
e un temeinic precept: poti, așadar esti dator. 


Elevul. 


Mi-am eugetat.o. De nu poti răspunde nimic mai temeinic, 
vâră numitul precept in capul cuiva curând. 


David Hume. 


Nu mai vorbi cu multimea. Kant a 'neurcat toată lumea. 
Vino la mine, eu sunt mie egal $i 'n infern. 


Intrebare juridică, 


Ani indelungi sunt de când mă servesc de-al meu nas ca de un jude. 
Am eu deci în adevăr asupra lui vre-un drept? 


Pufendorf. 
Greu de 'nteles este cazul! Dar pare-a vorbi pentru tine 
prima lui slujbă, deci fii şi mai departe stăpân. 
Indoialá de conştiinţă. 
(In contra imperativului categorie în morala lui Kant.) 


Binele-l fac bucuros, dar, durere, cu simpatie; 
astfel mă supără des gândul că nu-s virtuos. 


Hotărire. 
Alt mijloc aci nu-i. Ce morala dictează cu ură 
şi cu dispreţ ai să faci. E categorie mandat. 


Archimede şi şcolarul. 

La Archimede venise odată un tinăr setos de ştiinţă. 
„Să mă inveti — zise el — arta divină a ta; 

ea a dat patriei noastre fructe atât de mürete 
şi de sambucă*) păzi ale cetăţii zidiri“. 

„Arta o crezi tu divină? Aga e,“ — răspunse înțeleptul. 
Insă tot astfel fü ea şi păn' a nu folosi 

Vrei dela ea numai fructe? S'o muritoare le aduce. 
Vrei pe zeiță? Atunci nu pe femee s'o caţi“. 


*) Sambuca, punte de asalt, eră numele unei maşini de rüsboiu la Romani, între- 


buinţată de Marcellus în contra Syracusei. 


108 


Sămănătorul. 

Plin de speranţă inerezi tu pământului grâul de aur, 
şi 'n primăvară aștepți, ca să rodeascá frumos. 
Samănă fapte tot astfel în brazdele vremii şi, puse, 
cu "ntelepeiune, pe ?ncet pentru vecie înfloresc. 


Cântăreţii vremilor vechi. 


Spuneti-mi, unde sunt azi cântăreții deodinioará, 
cari desfátau cu graiu viu cete-adunate "n prejur, 
cari fermecau chiar pe zeii din cer, si pe oameni adese 
pănă la cer i "náliau pe-ale cântării aripi? 

Incă tráesc cântăreții, dar, ah, lipsese fapte cari lira 
s'o 'nvioreze, lipsesc cine s'asculte al lor cânt. 
O, fericiţi poeti din timpuri mai bune! prin veacuri 
din gură 'n gură sbură cântecul vostru simţit. 

Evlavioşi, ca pe zei vă primiau şadmiră fiecare 
orice, vorbind sau formând, geniul vostru creà. 
Se 'nflăcără l'al cântărilor foc a multimei simţire, 
$i simtemántu-i márià al cântăreților foc 
şi-l curăţiă totodată! Ferice, poetul atuncia 
în al poporului glas clar auziă cântul său. 
Lui i-apăreă în viaţă cereasca divinitate, 
care noi astăzi de-abiă în mintea noastr'o zărim. 
Columbus. 
Mergi înainte, vâslaș curagios! Pot să râdă glumetii 
şal marinariului brat să ostenească vâslind. 
Tot inainte spre apus! şi ţermul ivise-va sigur. 
In a ta minte tu-l vezi clar peste ape plutind. 
Zeului ce te conduce te 'nerede şi mării tăcute. 
Chiar dacă n'ar există, totuş din unde-ar eși. 
Geniul stă cu natura pururea "n intim’ alianţă, 
ceeace el a promis: cu siguranţă ea dă. 


Cercul naturei. 
Totul se 'ncheie 'n a ta 'mpărăţie, o tu linigtit-o; 
astfel bătrânul si el iarăş devine copil. 
Geniul cu facla întoarsă. 
Este plăcut şi frumos al ei geniu cu facla lui stinsă, 
dar pentru multi moartea nu-i lucru aga de plăcut. 
Virtutea femeii. 
Unui bărbat trebuesc virtuti multe; el intră 'n viaţă 
curagios, la noroc, ca 'ntr'un nesigur rásboiu. 


Unei femei o virtute îi ajunge: să fie pururea 
inimei dragă și iar ochiul s'o vadă cu drag. 


109 
Cel mai frumos fenomen. 
Dacă nici când n'ai văzut frumuseta 'n minutul durerii, 
n'ai văzut ce e frumos în cel mai 'nalt înţeles. 
Dacă nici când n'ai văzut bucuria 'n o faţă frumoasă, 
tu bucuria nici când nu poti să zici c'ai văzut. 


Tribunalul femeii. 


Nu judecaţi, o femeilor, ale bărbaţilor fapte. 
. Despre bărbat însă voi spuneţi al vostru cuvânt. 


Judecata femeiască. 
Pentru bărbaţi judecata e 'n minte; sententa femeii 
e simtemántul: când ea simte: a şi judecat. 


Ştiinţa omenească, 
Pentrucă 'ntr'insa cetesti, ce tu însuţi ai seris pe a ei filă; 
pentrucă, spre a le privi, pui fenomenele 'n rând 
şi din câmpia ei fără de margini tragi firele tale, — 
crezi ca ta minte a 'nţeles tainele marei naturi. 
Astfel descrie 'n figuri astronomul a ceriului boltă, 
ca să privească uşor spatiul nemárginit. 
Sori, ce-i despart depărtările Siriului, e 'mpreună 'n 
coarnele Taurului şi 'n a Lebedei stea. 
Dar înţelege el tainicul sferelor joc, când privește 
pe planiglobul său mic ceriul cu stelele lui? 


Aşteptare şi împlinire. 
Tinărul corabiiază cu mii de catarguri pe mare; 
iar pe-al său vas, liniştit, întră bătrânul in port. 
Soartea comună. 
lată, urim, ne luptăm, ne desparte voinţa şi gândul; 
dar într'aceea noi toti ne pomenim eu păr alb. 
Naturalistul şi filosoful transcendental. 
Duşmani să fiti între voi! este prea timpurie-alianta. 
Numai cercând despărțiți vă veţi uni 'n adevăr. 
Cele trei epoce ale naturei. 
Fabula-i dede viaţa, știința de ea a lipsit-o, 
intelepeiunea-i dá iar sufletul ei creator. 
Cátrá mistici. 
Adevăratul mister este tocmai ce stă înaintea 
ochilor nostri în veci, şi nu-i de nimeni văzut. 
Prietin şi duşman. 
Scump imi e prietinul, dar de folos şi duşmanul imi este: 
unu) mi-arată ce pot, altul ce eu sunt detor. 


- Ínjelepciune şi prudenţă. 
Vrei, o amice, să urci înălțimile înțelepciunii ? 
Pleacă riscând să fi ris de cătră cei iscusiti. 
Scurt văzătorii văd ţărmul plecării, dar nu și pe-acela, 
unde puternicu-ţi zbor se va opri oarecând, 


Ştiinţa, 
Unui e 'nalta, cereasca zeiţă, iar altuia-i este 
zdravană vacă de muls, ce 'ntotdeauna-i dă unt. 


Kant $$ explicatorii săi. 
Cum la atáti cergitori un singur bogat le dá hrană! 
Când impáratii zidesc, au salahorii câștig. 


Alegere. 


Nu poţi plăceă tuturora prin arta şi faptele tale? 
pentru puţini fă destul, multor să placi este rău. Schiller. 


Dacă pe cei mai de frunte ai veacului tău multümit-ai, 
pentru toti timpii atunci prin a ta faptă ai trăit. Goethe. 


Armonie. 
(Probabil la adresa lui Goethe.) 
Ambii cătăm adevărul; tu în viaţă, io "n suflet; 
şi fiecare-l găsim. Când este ochiul curat, 
el întâlnește 'n afară pe-atot creatorul; când este 
inima, lumea în ea se oglindeşte cum e. 


Table votive.*) 


Ce zeul meu m'a 'nvátat, ce mi-a fost de-ajutor 'n viaţă. 
eu multámitá aduc jertfă aici la altar. 


Destinaţiuni deosebite. 


Sunt ocupați milioane, ca neamul mereu să existe, 
dar omenirea 'n puţini duce 'nainte-al ei traiu. 
Mii de germeni împrăștie toamna, de-abiă însă unul 

aduce fruct; ceialalti iar elemente devin. 
Insă deși numai unu 'neoltegte, el samăn'o lume 
de plásmuiri ce'nflorese mândre și tinere 'n veci. 


Ce dă viaţă. 
Și 'n lumea psihică și 'n cea organică, numai în culmea 
vieţii, numai în flori se plăsmuese vieţi nuoi. 


*) Tabulae votivae se numiau la Romani table sau tăblițe, cari cei scăpaţi din 
vreun pericol le atârnau ex voto, adecă conform promisiunii făcute, ca semn de multámire 
în templele zeului, care i-a mântuit, şi însemnau pe ele prin o scurtă frază pericolul, din 
care au scăpat. Poetul numeşte astfel aceste distihuri, pentrucă ele sunt rezultatul expe- 
rienfei şi meditaţiunii sale, si cuprind maxime importante, cari el credeă că l-au ferit de 
unele greșeli în viață si în literatură. R. Viehofi. 


PVT 


Ns 


Binele şi frumosul sau două feluri de a fi folositor. 


A omenirei plantă divin’ o nutregti făcând bine, 
iar prin frumos ráspándesti germenii plantei zeești. 


Deosebire de ranguri. 
Ranguri si 'n lumea morală sunt. Omul de rând ne plăteşte 
cu ce el face, iar cei nobili cu ceea ce sunt. 


Preţ şi valoare. 
Ai ceva? 'mparte cu mine şi eu îţi plătesc ce-i cu dreptul. 
Eşti ceva? o atunci vin’ sufletul chiar să-l schimbăm. 


Puterea morală 
Nu poti simţi ce-i frumos? îţi rămâne să vrei ce-i cu minte 
şi ca un spirit să faci ceea ce nu poţi ca om. 


Comunicare. 
Chiar și din cea mai rea mână mult bine face-adevărul; 
numai doar pentru frumos una sunt vas şi cuprins. 


Povaţă politică. 
Tot ce vei face, fă drept; dar aceasta să-ţi fie, amice, 
regula; nu stărui ca să faci tot ce e drept. 
Este de ajuns, ca să fie desăvârşit ce vei face; 
numai cei falși vreu mereu tot ce e desăvârşit. 


Eruditul. 


Nu pentru dânsul cresc fructele pomului ce el sádeste. 
Fructul ştiinţei il guști numai fiind om de gust. 


Conducătorii vieții. (Frumosul şi sublimul.) 
Doi frumoşi genii ii ai ca tovarăşi pe calea vieţii 
Eşti fericit când, uniti, ambii de-alüturi iti stau 
Unul cu vesele glume scurtează al tău drum, şi la bratu-i 
mult mai ușoară tu simţi soartea şi sarcina ta. 
El te "nsofegte jucându-se pănă la marea veciei, 
unde pe adâncul abiz stă muritoriu 'ngrozit. 
Altul aiei, hotárit, serios gi tácut te primeste 
si la giganticu-i brat trece-vei liu peste adânc. 
Dar niei odată tu nu te "nchinà unui singur! Sá nu 'nerezi 
primului cinstea ce ai, s'al tău noroc celuilalt! 


Sublimul. 
Cauti máretul, sublimul? Tu poti ea să-l vezi intr'un arbor 
Ce este el fár' a gti, caută ştiind tu să fii. 


NO 


Nemurirea. 


Ce-ţi este frică de moarte! Doregti nemurirea? Tráeste 'n 
marele Tot! El va sta, când tu de mult nu-i mai fi. 


Detorie pentru toţi. 


Sá năzueşti totdeauna la 'ntreg; şi de nu poli fi 'ntregul, 
ea mádular de folos làng'un intreg sá te legi. 


Egirea din viaţă sau libertatea ideală. 
Două căi stau deschise 'nainte-ţi afară din viaţă: 
una e spre ideal, alta conduce 'n mormânt. 
Dacă pe 'ntâia voegti ca s'apuci, te grăbeşte pán' Parca 
nu vine spre a te târi fără să vrei spre mormânt, 


Copilul în leagăn. 
Prunc fericit! al tău leagăn o lume-ti e fără de margini. 
Fă-te bărbat şi-ţi va fi nemărginitul prea 'ngust. 


Cheia. 
Vrei ca să ştii ce eşti însuţi? Vezi ce fac alții. Când pe alții 
a-i înţelege voesti, uitáte 'n inima ta. 


* 


*) Da, ai dreptate, o mare poet; însă nici două ramuri 
din o tulpină egind nu sunt intocmai la fel. 

Firea-i aceeaş în toti, dar pe cái osebite îndreptată: 
Unul e "n sufletul său înger, iar altul e drac, 

Cum din părinţi si strămoși hotărită lii firea. lubeşte 
ca gi un frate pe toti, nu crede insă uşor. 


Temă. 


Nime să nu fie altui asemenea, ci fiecare 
Celui prea 'nalt. Intrebi, cum? Fie tot insul perfect. 


Propriul ideal. 
Numai ce simţi este al tău, iar ce cugeti e al tuturora. 
Simţi dar pe zeul gândit, si el in tine va fi. 


Izvorul întineririi, 
Credeti-mi, nu-i basm isvorul junetii de veci; el aievea 
curge. Dar unde, întrebaţi ? In poezie-l găsiţi. 


M. Strajan. 


*) Versuri adause de traducător. 


113 


SCIINTÁ, LITERATURÀ SI ARTÁ. 


T Joan Pop Reteganul. O îndoită datorintá ne obligă să ne ocupăm 
în coloanele revistei noastre cu decurând trecutul la cele eterne: loan 
Pop Reteganul. Căci noi deplângem nu numai pe dascălul harnic şi pe 
unul dintre cei mai buni şi mai zeloşi scriitori pentru popor, ci şi pe fostul 
funcţionar şi pe membrul suplent în comitetul central al Asociatiunei, apoi 
pe unul dintre cei mai devotați colaboratori ai „Bibliotecei noastre poporale". 

E uimitor materialul ce l-a adunat Reteganul din popor și l-a prelu- 
crat pentru popor. Povești, legende, descrieri, novele, pilde, sfaturi s. m. a., 
toate deopotrivă şi-au aflat loc sub condeiul abil al acestui scriitor, despre 
care s'ar puteă zice, că toată viaţa sa a stat de vorbă cu poporul său, 
spunându-i povești frumoase şi dându-i sfaturi folositoare. 

Căci abia egit din şcoalele Năsăudului şi din preparandiile Gherlei si 
a Devei, pe lângă cariera grea de invàtütor igi începe oa doua carieră tot 
atât de grea, dacă nu chiar si mai grea: de scriitor. Serie fără preget, dá 
la lumină mulţime de cărţi de poveşti, novele, sfaturi etc., colaborează la 
mai toate gazetele româneşti din teara Ardealului, face şi porneşte el însuși 
reviste şi gazete. 

Intre scrierile sale cele mai de seamă, remarcăm: Trandafiri şi viorele, 
poezii poporale; Chiuituri; Starostele; Leonat cel tinár; Inimioara şi bu- 
chetul; Poezii nationale; Prietinul săteanului român; Opşaguri; Tiganii; 
Poveşti ardelenegti; Pomăritul practic; Cartea poporului; Poveşti din popor; 
Pintea Viteazul; Novele şi schiţe; Pilde şi sfaturi; Povestiri din viaţa tă- 
ranilor români; Nuvele; Dela moară, poveşti şi snoave ete. Afară de ace- 
stea el a alimentat multă vreme foitele gazetelor noastre cu poveşti si 
alte scrieri pe seama poporului. In 1886 a redigiat „Cărţile sáteanului 
român“ şi „Convorbirile pedagogice“, apoi la 1898 porni „Revista Ilu- 
strată“, care însă nu merse, iar de prezent redactà „Gazeta de Duminecá* 
din Șimleu. 

Aceasta este numai o parte din munca lui Reteganul, căci cine ştie 
câte scrieri inedite nu va fi rămas după acest productiv scriitor. Şi când 
priveşti productivitatea rară a acestui bărbat gi ști că nu ambiția şi fudulia 
l-au făcut scriitor ci dragostea de poporul din sinul căruia eşise gi pe care 
il iubiă atât de mult, trebue să admirăm stăruința de muncă în adevăr 
extraordinară a dascălului dela Reteag. Trebue admirată cu atât mai mult 
cu cât, cum cu multă dreptate zice di lorga, „Reteganul nu eră un poet, 
n'aveà nici închipuire şi nici puterea de a idealizà..... El — continuă dl 
lorga — nu înţelege rostul lucrărilor sale in alt chip decât ea o cetire po- 
trivită cu mintea poporului, ca o cetire sănătoasă şi morală. El nu eră 
povestaş cât scriitor poporan, moralist pentru cei cari primesc cu multă 
dragoste buna morală creştină. Pe această cale el urmă unor inaintagi, 
cărora de mult li-se plăteşte cu recunoștință osteneala ce au cheltuit: Barac 


și Vasile Aron, cei cari au pus „carte de lume" în mâna poporului, care 
nu ştiă pănă atunci decât de carte bisericească. 

Pentru aceea a tălmăcit gi alcătuit el nuvele luate din viaţa satelor. 
Pentru aceea a făcut el ,foita^ la atâtea gazete de peste munţi, pentru 
aceea a scos el „Revista Ilustrată“, care n'a mers și a primit să ajute la 
„Gazeta de Duminecá* din Șimleu...“ 

Așă a trăit si agà a muncit ca scriitor acest „Bărac“ ori „Aron? al 
zilelor noastre. 

+ 

Relaţiile lui Reteganul cu „Asociaţiunea“ au fost dintre cele mai in- 
time. În adunarea generală din 1893 din Năsăud a fost ales membru su- 
plent in comitetul central gi secretar al ll-lea, oficiu însă pe care după 
abia câteva luni l-a părăsit. Încă in 1889 Asociatiunea i-a publicat gi 
premiat un volum de „Povesti din popor“, iar primele două numere din 
„Biblioteca poporală a Asociaţiunei“, anume „Povestiri din viaţa ţăranilor 
români“ [ şi Il sunt eşite tot din peana lui Reteganul. În toamna anului 
trecut deasemenea ne-a trimis pentru „Biblioteca poporală“ mai multe po- 
veşti, dintre cari unele se vor gi tipări probabil în cursul anului viitor. 
Lectura lor ne va reaminti multă vreme numele lui loan Pop Reteganul. 

* 

+ Jules Verne. Cu moartea lui lules Verne întâmplată la 28 Martie 
a. c. întreaga lume lilerarà, in special insă cea franceză pierde pe unul 
dintre cei mai talentaţi şi mai mari scriitori ai timpului modern. 

Născut in 1828 in Nantes, după terminarea studiilor secundare, ur- 
mează drepturile la Paris, ocupându-se însă cu predilecție de ştiinţele 
naturale, faţă de cari aveà o inclinaţie firească deosebită. Ajutat de un 
minunat talent de diseriptiune, începe de timpuriu și continuă toată viata 
sa să tracteze în formă de roman diferite subiecte din domeniul acestor 
ştiinţe, creind astfel un nou gen în literatură: romanul ştiinţific. Forma 
atrăgătoare şi expunerea uşoară a cestiunilor cu cari se ocupă și a pro- 
blemelor ce voiă să deslege, au făcut ca romanele sale să ofere publicului 
nu numai o lectură plăcută si distractivă ci, în acelaș timp să fie şi in- 
structive şi foarte folositoare. Aceste două calităţi au contribuit ca ro- 
manele lui lules Verne să fie un mijloc puternic pentru popularizarea ști- 
intelor naturale. Laicilor le-a deşteptat interes faţă de aceste științe, iar 
cercurilor ştiinţifice le-a dat mult de cugetat prin tractarea a o mulţime 
de probleme nerezolvite încă. 

Lucrările sale mai de samă sunt: 

Aventures du capitaine Hatteras (1867); 

Vingt mille lieues sous la mer (1869); 

Les enfantes du capitaine Grant; L'ile mysterieuse; Le decouverte 
de la terre (1870); 

Voyage autour du monde en 80 jours (1872); 

Le docteur Ox (1874); 


Le chancellor; Un hivernage dans les glaces; Michel Strogoff; Un 
capitaine de 15 ans; 

Les Indes Noires (1875); 

La maison à vapeur; Mathias Sandorf (1887); 

Nord contre Sud (1887); 

Deux ans de vacances (1888); 

Sans dessus dessous (1889); 

Claudius Bombarnae (1892); 

Le cháteau des Carpathes (1892) etc. 


Unele dintre publicaţiunile sale au fost traduse si in româneşte ca 
de ex.: Călătorie în jurul lumei in 80 de zile, Copiii căpitanului Grant si 
Castelul din Carpaţi. Acest din urmă apărut si in broșură separată, tradus 
de Dr. V. Onişor. 

In acest roman Verne se ocupă de ţara Ardealului și de poporul 
nostru. (=) 

* 

Un „Album artistic“. In deosebi două momente trebuese remarcate, 
când voim så vorbim de „Albumul artistic“, intocmit din ineredintarea comi- 
tetului reuniunii române de agricultură din comitatul Sibiiului de dl prof. 
Dimitrie Comşa. Întâi trebue remarcat zelul şi munca deosebită ce de sigur 
a reclamat scoaterea la lumină a acestui Album, apoi valoarea artistică de 
netăgăduit a o mulţime dintre modelele de tesáturi și cusături româneşti 
cuprinse în el. 


Presa noastră în general n'a avut, cum eră şi firesc, decât numai 
cuvinte de laudă la adresa Albumului, a autorului gi a reuniunei editoare. 
Cu plăcere ne alăturăm și noi concertului acestei prese când recunoaştem 
munca autorului si nu mai puţin a membrilor din comitetul reuniunii, precum 
şi valoarea cea mare a o mulţime dintre piesele acestui Album. Dar cum 
albumul din chestiune nu e chemat numai să păstreze modelele adevărate 
şi originale ale artei românești de broderii și țesături, ci mai vârtos de a 
servi şi altora de model si de a îndreptă întreaga noastră artă de această 
natură pe o cale curat românească, credem că o analiză a modelelor cu- 
prinse in acest album, e prima noastră datorinţă. Căci numai după o cerce- 
tare sinceră se va puteà stabili, cari modele sunt românești și cari cele 
mai frumoase, apoi cari mai puţin menite să conserve adevărata artă romà- 
nească si în fine cari sunt de provenienţă străină dela alte popoare, ori 
chiar și simple imitații de modele de prăvălii. 

Date fiind condiţiunile artei românești de a brodă şi țese, anume 
figurile geometrice uimitor de regulate şi eu multă simetrie, apoi măestrita 
combinaţie a colorilor de roşu, negru, vânăt, verde, alb, galbin si coloarea 
aurului, nu va fi greu să se aleagă modelele cele mai românești si cele 
mai frumoase. Astfel dintre broderii cele mai frumoase, cari întrunesc toate 
eonditiunile amintite mai sus, sunt: 


116 


Nr. 66. Ciupag, ce se aplică la gât din Săcel. 


» 84. » » y 2 n » » Sălişte. 
n 85. » n >» » » » n 
, 96. dc diss um Topárcón; 


„ 147. Spârtura sau dap din Fineiu (Cojocna). 

„ 150. Speteazá, se aplică la gura mâneeii din Drăgoteni (Bihor). 

» 198. Pui la giolgiu, se aplică la broboade pe margini din Ilimbav. 

» 159. n » » v » » » » » n n 

» 169. Pumnari bărbătești, se aplică la gura mânecii din Drăgoteni (Bihor). 
„ 185. Guler bárbátesc din Maidan (C.-Severin). 

„ 159. Mânecă de iie de mireasă din Ráginari. 

„ 190. j „» » din Sălişte. 

Dacă privim aceste broderii vedem, că atât in ceeace priveşte figu- 
rile, desemnurile din cari sunt alcătuite, figuri geometrice în linii admirabil 
de regulate si variate, apoi armonia in care sunt combinate colorile acestor 
figuri, toate dovedesc, că ele pot fi considerate ca modele caracteristice 
pentru broderiile originale românești. 

Nu tăgăduim, noi am ales aci pe cele mai frumoase, deg) mai sunt 
și altele destul de frumoase, dar credem, că pentru orientarea celor inte- 
resaţi sunt suficiente cele amintite. Si nu tăgăduim nici aceea, că găsim 
în album si modele, cari in ceeace privește figurile și desemnurile încă 
pot fi considerate ca originale românești, dar la aceste de regulă colurile 
sunt puţin armonic combinate şi neobicinuite la Români, 

Trecând la ţesături, putem constată că cele mai frumoase modele sunt: 
Nr. 24. Brâu din Sebeșul-superior. 

„ 61. Opreg, se poartă ca cretintá, din Tincova (C.-Severin). 
04. v , . 4 » » " » 

Si la acestea se pot observà aceleaşi note distinctive ce caracterisează 
produetele de broderii. Intre celelalte modele de tesáturi, de asemenea 
întâlnim figuri si desemnuri românești foarte frumoase, dar şi Ja acestea 
ca şi la broderii combinaţia colorilor e adeseori fără gust, iar colorile 
însăși nu sunt cele originale româneşti. 

Lipsite de caracter românesc şi prea puţin frumoase sunt intre bro- 
derii următoarele: 


Nr. 121. Şir: foaia stejarului sau foaia pătrânjelului, se aplică pe mânecă 
în jos, din Micăsasa (Târnava mică). 

194. Pene peste cot: brazi şi brázigori, din Feneg (Alba inferioară). 

„ 127. Guler din Şibot (Hunedoara). 

„ 128. Cusătură la mânecă din Orăştie. 

„ 131. Sir pe mânecă din Fizes-Sânpetru (Solnoe Dobâca). 

„ 182. Pumnari n 

„ 145. Pui: cocoşi, se în iubita ză pe pt din Ulpia: Tráianá (Hateg). 

„ 153. Pui la poale din Borgo-Suseni (Bistriţa-Năsăud). 

, 160. Figuri chindisite dela o cârpă de mire din Săliște. 


111 u 


Nr. 168. Peunul, se întrebuințează ca faţă de periná din Pogăceua (Murăş-Turda), 
» 180. Pană, se întrebuințează pe mânecă Ecica-Română. 

„ 188. Forma Tiganei se întrebuinţează pe mânecă din Chereluș (Arhd). 
„ 197. Urzari pe mânecă din Eciea-Română. 


La cele mai multe dintre acestea întâlnim figuri curioase, uneori fără 
nici un gust şi de tot urâte. Nu arareori figuri şi desemnuri curbe ori formă 
de frunze si fructe, flori şi arbori, pasári, ete. ca de ex. modelul Nr. 124 cu 
brazi, Nr. 145 cu cocogi, Nr. 153 par a fi frunze de stejar si ghindă, Nr. 
166 flori s. m. d. In ceeace priveşte colorile sunt multe neuzitate la Români, 
ca roşu deschis, roza. cafeniu, albastru, verde deschis, violet (lila), galben 
foarte deschis, ete. Tot asemenea lâna umbrită, care nepotrivindu-se nici 
cu figurile nici cu colorile originale, strică tot efectul broderiilor şi tesăturilor. 

In fine dintre tesáturile cele mai nesuccese amintim: 

Nr. 14. Chindeu din Lupșa (Turda-Arieş). 

„ 16. Tindeu (ștergar, din Diug (Solnoc-Dobâca). 

, 17. Stergurü din Trásnea (Selagiu). 

» 19. Stergar din Fizeg-Sànpetru (Solnoc-Dobàca). 

, 40. Vargă la șurt, din Orăştie. 

, 47. Cátrintá din Jabenita (Murăş-Turda). 

, 50. Pânzătură din Borgo-Prund (Bistriţa-Năsăud). 
; ^ " „Suseni " š 

„ 59. Zadie din Fizes-Sànpetru (Solnoc-Dobâca). 

„ 80. Conciu (ca broboadă) Secaş (Timiș). 


n 63. n n n n " 
» 68. Traistă din Borgo-Suseni (Bistriţa-Năsăud). 
n 75. Covor , » -Mijoceni , E 


» 88. Tol dia Borsa (Maramurás). 


Modelele înşirate aci sunt toate străine, ori cât ni s'ar spune de autorul 
albumului despre unele dintre ucestea, ca de ex. despre cele de sub Nr. 50 
$i D1 că sunt obsteste întrebuințate în Bărgău. Cele mai multe reprezintă 
flori, intr'un stil, care cum am zis, numai românesc nu este si afară de 
aceea au colori nepotrivit combinate. Modelul Nr. 16 e sloven, Nr. 19 e 
imitație de prăvălie, tot asemenea modelele Nrii 68 și 75. 

Aceste ar fi în treacăt observările noastre asupra modelelor cuprinse în 
Albumul artistic al dlui prof. Comşa. Ar trebui să mai spunem că şi din alt 
punct de vedere Albumul are două scăderi, cari il fac inaecessibil publicului 
român dela sate. Anume modelele nu sunt reproduse astfel încât să se 
poată lucră după ele, apoi e prea scump. Stim că faţă de cheltuelile avute 
nu e nici decum scump, dar eră. poate mai bine de se aranjă in caete, 
ori tabele singuratice cari să se fi putut cumpără şi separat. In felul acesta 
ar fi putut străbate în toate păturile poporului nostru. 


n. 


CRONICÁ. 


Sesiunea generală a Academiei române s'a deschis in 15/28 Martie. 
Şedinţa de deschidere a fost prezidată de moștenitorul tronului român: Prin- 
cipele Ferdinand. Până a putea dà in numărul viitor al revistei noastre 
un raport detailat despre lucrările Academiei, amintim că și in sesiunea 
actuală s'au ținut din partea membrilor o mulţime de conferente si comu- 
nicări cari de cari mai interesante şi mai frumoase si că şedinţa publică 
din 1/14 Aprile a fost prezidată de regele Carol, care a ţinut şi cu această 
ocaziune, o minunată vorbire în care a accentuat importanţa limbei vechi 
românești. , 

Jubileul profesorului Negrufíu. In 9 a lunei Martie Românii din 
Blaj, în deosebi însă profesorii şi elevii şeoalelor noastre de acolo au serbat 
cu multă sinceritate aniversarea de 25 de ani de când dl Ioan F. Negruţiu 
serveşte cu zel şi devotament ca profesor la acele școale. Ne bucurăm că 
blăjenii au găsit o ocazie nimerită de a resplăti prin recunoştinţă munca 
zelosului lor coleg şi profesor şi ne asociem și noi la lucrările lor cu atât 
mai mult cu cât activitatea dlui Negrutiu a trecut departe peste salele de 
invátámánt a școalelor din Blaj si de câţiva ani incoace lucrează alăturea 
cu noi la realizarea scopurilor Asociatiunii. [n Biblioteca noastră poporalü 
a publicat două instructive și folositoare broșuri despre „Grădina de legumi“ 
și „Cultura cucuruzului“ iar de prezent are una sub tipar despre „Impăr- 
tirea, lucrarea și ingrijirea unei moșii“. Ca director al despártàmántului nostru 
din Blaj, ea membru ordinar al com. central şi ca membru și vice-prezi- 
dent al ,sectiunei şcolare“ încă ne-a făcut bune și reale servicii. Fie, ca 
poporul nostru să se poată bucură încă multă vreme de roadele muncei sale. 


* 


„Frunze de laur“, poezii eroice din anii 1877—1878 de Zaharia 
Boiu, publicate de Ioan Baptist Boiu. Sibiiu, tipografia arhidiecezană. 

Broşura aceasta cuprinde 14 poezii, scrise de asesorul consistorial 
Z. Boiu pe timpul răsboiului pentru independenţă, iar acum publicate de 
di I. B. Boiu ca „ultim acord al lirei neuitatului nostru poet ardelean“. 

Comitetul central al „Asociaţiunii“* în urma recensiunei secțiunii lite- 
rare, a procurat din aceste poezii pentru bibliotecile poporale. Tot asemenea 
sa procurat un număr mai mare de exemplare din partea „Administraţiunii 
domeniilor Coroanei“ din Bucureşti etc. 

Preţul unui exemplar, trimis franco, 60 fileri. 


* 


Comitetul Societății pentru fond de teatru român decerne două 
premii, unul de 500 cor. și al doilea: de 300 cor. pentru cele mai bune 
piese teatrale din câte i-se vor prezentă pănă la 1/14 Octomorie a. c. între 
următoarele condițiuni : 


Virgil. Onifiu m. p., 


119 


1. Subiectul piesei să fie luat din viaţa poporului român ori a clasei 
noastre culte. (In privința estensiunii si a genului piesei nu se pune auto- 
rului niei o restrietiune). 
2. Manuseriptul să fie seris clar si legibil, tot numai pe o faţă de hârtie. 
3. La manuscript se va alătură un plic sigilat, având pe avers titlul 
piesei, iar inláuntru un bilet cu numele complet al autorului, 


Manuscriptele sunt a se trimite la adresa secretarului societăţii dlui 
Dr. Iosif Blaga in Brașov (Brassó). 


Piesele premiate se vor tipări pe cheltuiala societăţii; autorul va primi 
50 exemplare tipărite. 


Braşov, 5/18 Martie 1905. 
Pentru Comitetul Societăţii: 


Dr. 1. Blaga m. p., 


vicepreşedinte. secretar. 


CONTRIBUIRI PENTRU MUZEUL ISTORIC ȘI 


ETNOGRAFIC. 


Dela ultimul nostru raport despre contribuirile făcute pentru scopurile 
Muzeului, au mai intrat următoarele contribuiri: 


Domnul George Szerb de Cuvin, deputat dietal 

Doamna Elena A. Popovici, Braşov TE 
Dela matineul muzical-literar,*) aranjat de desp, Bugo 
al Asoc. in 13/26 Martie a. c., s'a realizat un beneficiu de 
Ilustritatea Sa dl Ioan I. Papp, episcop, Arad ; 
Junimea academică română în Sibiiu, venitul petrecerii 
aranjate in 2 Martie 1905 ens 

Excelența Sa di Dr. Victor Mihályi, metropolit, Biaj 
Domnul Dr. loan Hosanu, medie, Braşov 

Domnul Andreiu Bârseanu, profesor, Braşov 

,Sebesana*, institut de credit, Sas-Sebeș 

„Aurora“, institut de credit, Năsăud . : 

DI loan Ciocan, profesor univ., deputat dietal, Bisdepesa 
„Bihoreana“, institut de redit, Oradea-mare . 
„Bocşana“, institut de credit, Boega-montanà 

„Crişana“, institut de credit, Brad 

Domnul Alexandru Lupu, colonel in pens., Viena 
Domnul loan M. Moldovan, preposit capitular, Blaj 
„Chiorana“, institut de credit, Somcuta-mare 

„Plugarul“, institut de credit, Săcădate . 

Un anonim . A E RI vh. sapa ur s 

„Cordiana“, institut de credit, Fofeldea . 


*) Lista specială a contribuentilor se va publică in Nrul viitor. 


K 2000.— 
, 8000.— 
, 83577 
, 800.— 
, 12716 
, 100-— 
„ 100— 
, 100— 
», 100— 
, 100— 
. 50— 
„ 50— 
.  80— 
,  20— 
, 20— 
. 20— 
, 20— 
, 20.— 
"E 
. o 100— 


120 


Domnul Dionisiu Simon, proprietar, Sângeorgiul-de-Câmpie 


Domnul Petre Slaveseu, proprietar, Cepari-Barsesti 
„Săcana“, institut de credit, Saeul ; 
„Murăşanul“, institut de credit, M.-Radna . 
„Speranța“, institut de credit, Borgo-Prund 

„Cassa de păstrare“, Sasca-montană 

Domnul Simion P.. Mateiu, canonic, Blaj 
„Schinteia“, institut de credit, Táure 

Domnul Mihail Făgărăşan, protopop, Táure 
„Mielul“, institut de credit, Poiana 

Doamna Calipsa Şandru, Sighişoara 

Domnul Ioan Otoiu, paroh, Aciliu 

Domnul loan Bozaeu, preot, Sâmbotelec 

Domnul Basiliu Hopârtean, preot, Gădălin 

Domnul Simeon Ciuca, preot, Mociu 

Domnul Ioan Danu, medic, Mociu . : 
Domnul Arseniu Vlaicu, director școlar, av ; 
Domnul Dimitrie Moldovan, protopresbiter, Sighişoara 
„Unirea“, institut de credit, Vad 


Domnul Simeon Popoviciu, protopop militar, Mehadia 


Domnul Vincențiu Petrovieiu, paroh, Toracul-mie 
Domnul Avram S. Păcurariu, protopresbiter, Mercurea 
Domnul Dr. George Mácelariu, advocat, Mereurea 


Domnul Dumitru Vuleu, director de bancă, Mercurea . 


Domnul Georgiu Lupşa, paroh, Toracul-mie 
Domnul Petru Tyra, econom, Toracul-mic . 
Domnul lacob Popa, protonotar consist., Blaj 
Domnul Ilie Floaşu, comerciant, Mercurea 
Domnul Nicolae Voina 

Domnul Georgiu Serb, invăţător, Toraeul- mie 
Domnul Dámian Tárlaiu, invátátor, Toraeul-mie . 
Domnul Petru Mihaiu, învăţător, Toraeul-mie . 
Domnul Toma Popi, econom, Toracul-mic . 
Domnul George Popi, econom, Toracul-mie 
Domnul Vichente Iancu, econom, Toracul-mie 
Domnul N. Albu, Mereurea 

Domnul G. Muntean, Mercurea 

Domnul D. Stroia, Mercurea 

Domnul A. Mácelar, Mereurea . 

Dela 21 contribuitori eu sume mai miei 


Total 


Sibiiu, 10 Maiu 1905. 


K 10— 
, 10— 
>» 10— 
” 10 — 
„ 10: 
» 10.— 
A 10.— 
3 10.— 
> 10:— 
» 10: — 
" 6: — 
a 6:— 
» Dm 
» 5'— 
» pre 
n 9— 
i onc 
> 5'— 
» 5'— 
» 4:— 
» d 
n 2— 
n AT 
. de 
» 2 — 
» diee 
» pies 
» I: 
» dis 
" p= 
» p 
n p 
" I= 
» I 
» p— 
» L— 
5 1.— 
» 6:10 
K 5699-03 


Biroul Asociaţiunii.