Emanoil Bucuța — Pietre de vad — vol.III (1943)

p ` w ad m a a „ie 


PIETRE DE VAD 


KKK 


BUCUREŞTI 
EDITURA CASEI ȘCOALELOR 
ȘI A CULTURII POPORULUI 


PIETRE DE VAD. 


EMANOIL BUCUŢA 


u se ampri” 
à acasa 


KKK 


Neam 


Regiunea Dacă 


BUCUREŞTI 
EDITURA CASEI ŞCOALELOR 
ŞI A CULTURII POPORULUI 


- = 
Biblioteca pocumatară 
Pialr t 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


fA R A 
A De 
E A 


Planșa | 


PĂMÂNT ŞI OAMENI DELA NOI 


N 


DRUMEŢIA 


Despre nicio parte a țării căutată de mersul pe jos, 
care de vreun sfert de secol se zice tot mai des drumeție, 
nu s'a scris cu atâta stăruință și iubire ca despre Bucegi 
și Peștera Ialomiței. Mulţi din noi cred şi astăzi că dacă 
Vârful cu Dor, Piatra Arsă, Jepii, Caraimanul şi Omu 
însuși, ascuns pe după ele ca un cioban de piatră îndă- 
rătul unei turme încremenite, se bucură de vâlva de care 
se bucură, ar fi numai pentrucă Domnitorul Carol şi-a 
așezat locuința Lui de vară la Sinaia. Multe schimbări 
s'au întâmplat pe Valea Prahovei de pe urma acestui 
gând frumos. Cele cu temei sunt destule ca să nu mai 
fie nevoie și de celelalte. Locul era un vad încă înainte 
de așezarea domnească. Nu el a ajuns un vad prin această 
așezare, ci așezarea l-a ales pe el pentrucă era un vad. 
O dovadă mai veche e Mânăstirea lui Mihai Cantacu- 
zino dela 1695, de deasupra Peleșului. In arhondaricul 
ei s'a adăpostit ani de zile, până și-a ridicat Castelul 
tânărul Hohenzollern. O mărturisea prin aceasta singur 
că venea după alții. Toate văile de aici, Doftana cu 
Trăistenii și Teşila, Prahova cu Comarnicul şi Breaza, 
Ialomița cu Moroienii și Pucioasa, erau adevărate drù- 
muri pentru Ardelenii plecaţi de acasă de răul stăpânirii 
streine și mutaţi între noi. Treceau pe acolo nu numai 
călători răzleți, dar și popoare. Atâţia dintre noi, care 
suntem transilvăneni, dela Săcele unii, dela Bran alții, 


7 


dar și mai din fund, depe Olt și depe Târnave, ne-am 
descoperit în aceste sate prahovene și ialomiţene, rude, 
care veniseră de peste munte din secolul celălalt sau 
mai de mult. Generalul Manolescu şi neamurile lui sunt 
dintre aceşti Români. Dar mai este o foaie, aceasta de 
piatră, pe care se poate citi că nașterea drumeţiei româ- 
nești, anume aici și nu în altă parte, n'a fost o întâm- 
plare. Cine a ajuns la Peştera Ialomiţei, numită de unii 
greşit Peştera Ialomicioarei, poate după Peştera Dâm- 
bovicioarei, pentrucă vreo lalomicioară nu se cunoaște, 
şi-aduce numaidecât aminte de cei doi pereți desgoliți 
dela intrare. Ei sunt acoperiți până la ro şi poate până 
la 15 metri înălțime cu semnături vechi. E o minune cum 
oamenii au putut să se caţere atât de sus numai pentru 
dorința nebună să-și scrie cât mai la vedere numele. 
Unii au avut grije să pună alături și anul. Sunt între ele 
nume istorice de după zaveră. Desenele Carmen Sylvei 
depe pereţii odăilor dela Mânăstirea dela Sinaia au fost 
îmbrăcate cu sticlă, ca să nu se piardă. M'am întrebat 
de multe orti în glumă cu prietenii, dacă n'ar trebui să 
se facă la fel și cu aceste nume. E ca o condică de piatră 
în care drumeţii de acum o sută și mai bine de ani și-au 
însemnat trecerea. Urcau cei mai mulți Ialomița, dinspre 
Târgovişte, poposeau la Schit și, când erau pribegi, se 
strecurau pela Strunga și Mălăiești, prin vămile cucului, 
în Țara Bârsei. E păcat că dintre atâţia cercetători, ispi- 
titi mai mult de mândreţea priveliștilor, nu s'a găsit 
încă niciunul, care să urmărească aceste nume, pe acelea 
cate au o legătură cu istoria locurilor sau cu istoria țării. 
Ele ar vorbi atunci altminteri decât o mai pot face astăzi, 
înșirate fără înțeles, la această poartă cu cântec de ape 
în adâncuri, a munţilor. Schitul singur le citește și le 
știe ca pe niște pomelnice de ctitori, când preoţii din 
Mioriţa, munţii mari, ies cu Sfintele Daruri. 

Aceştia sunt drumeţii dinaintea noastră între Români. 
Ei au tras drumurile, pe care le mergem și acum. Ochiul 
lor ager și simţitor la frumos le-a descoperit și ni le-a 
păstrat. Umblăm pe o potecă, între iarbă înalță la dreapta 


8 


şi iarbă înaltă la stânga, mișcată de vânt, peste piscuri 
albastre, într'o singurătate pe unde parcă n'a mai fost 
nimeni dela facerea pământului, și când colo călcăm în 
urmele lor, destul de dese și de neîntrerupte, ca să se 
menţie la fel de bătătorite până la noi. Ei ne însoțesc 
nevăzuţi și alcătuesc astăzi sufletul locurilor, pe care 
streinii sau trecătorii vremelnici nu-l aud. Am fost de 
curând întrun sat depe valea de sus a Teleajenului, 
acolo unde el își unește apele cu ale Telejenelului. Viaţa 
a vrut ca de vreme uitată, de când colindam locurile 
ca student cu sacul în spate, să nu mai dau pe acolo. 
Treceam pe drumuri parcă întâia oară. Nucii se făcuseră 
mai rotați și mai întunecoși. Clăbucetul, care închide ca 
un zăvor valea, parcă se mai depărtase și se înfundase 
în cer. Pe marginea șoselei locul s'a pardosit cu lespezi 
sau s'a așternut cu asfalt. La Primărie, un scut de sticlă 
verde arăta că înăuntru funcționează un Oficiu de cură 
şi turism, dela care se puteau cere deslușiri. Intr'un turn 
de pândă îndărăt, un soldat stetea nemișcat și cu ochii 
în zare, așteptând aeroplanele dușmane, depe unde pentru 
noi fâlfâiau numai focurile ciobanilor. Un camarad de-al 
lui, care ne-a întâmpinat la intrare, rămânea în legătură 
prin telefon cu toată valea. Spunea din când în când 
ce-i aici și afla ce-i acolo. Apoi se întorcea să ne vorbească 
despre satul lui din Bărăganul buzoian. Venise cineva 
aseară și-i spusese că a început și pe la ei ploaia. Slavă 
Domnului, are să scape porumbul! Pe-aici sunt poame, 
dar nu e mălaiu. Vai de sufletul oamenilor! Nu-l între- 
rupeam, dar în acelaș timp, din pridvorul cu stâlpi albi 
de casă muntenească se vedeau caii coborînd dela stână 
cu burdufurile de brânză la șea. Oile ne înconjurau cu 
miile și cu sutele de mii pe pășunile înalte. Oamenii le 
auzeau clopoțeii dela gât și tropăitul mărunt al copitelor 
despicate pe care noi, veneticii şesurilor, nu le auzeam, 
le vedeau lâna în verdeață, pe care noi, orbiţi de depăr- 
tare, no vedeam. M'am dus deasupra scufundăturii, 
unde curge, adânc sub noi, râul. Joagăre electrice au 
tăiat toate pădurile dimprejur și au industrializat această 


9 


bătrână așezare oierească. Stive de scurtături de fag, 
pe sub care treceam cântând la munte acum 30 de ani, 
aşteptau să fie încărcate în vagoane. Trenul a urcat până 
aici. Moșnenii s'au făcut acționari și urmăresc în cursu- 
rile dela bursă piața internațională a lemnului. Hanul 
de peste drum de biserică, unde am tras atunci, era 
pustiu. Hangiul nostru s'a prăpădit, iar copiii sau mutat 
la vaduri mai bune. Depe prispa lui însă se mai zărește 
pe coastă, la o parte de pârtiile de automobile, poteca 
pe care am apucat pe vremuri, ca să ajungem pe Clă- 
bucet. E tot acolo, albă și îmbietoare. Cotea și se pierdea 
după o stâncă, și se arăta iară tot ea, mai departe. Te 
duce bucată cu bucată, ca să nu bagi de seamă, mai sus 
și mai singur. Am făcut doi pași pe această potecă și 
am simțit alături pe cineva, care trebue să fi fost eu cel 
de altădată, dacă nu erau toți câți au trecut înaintea mea 
pe acelaş drum și l-au bătătorit pentru mine, pentru 
tine și pentru toți nenumărații drumeți de după noi. 
Moștenirea aceasta, de frumuseți ale firii şi de mișcare 
începută, fără legătură dela unul la altul, au primit-o 
societățile de turism. Inaintea lor fuseseră drumeti, fie- 
care pe seama lui, sau în mici tovărășii ale întâmplării. 
Odată cu ele a luat însă naștere drumeția, care era acelaș 
lucru și era și altceva. Ea aducea lângă inițiativa indivi- 
duală organizarea. Toți cei de o credință erau strânși 
împreună și pregăteau planuri de lucru, care întreceau 
cu mult puterea unuia singur. Munţii sau umplut de 
case de adăpost şi de drumuri cu semne. Călăuze tipărite 
şi alte publicaţii le-au făcut cunoscute. Puteau acum să 
pornească adevărate expediţii prin locurile deschise înainte 
numai câtorva. Se iveau mai ales, datorită acestor pu- 
tințe noui, o tragere de inimă și o însufleţire pentru viaţa 
de aer liber, nici bănuite altădată. Societăţile făceau 
creșterea în drumeţie a vremii lor. Sute și mii de oameni 
se înscriau membri și se deprindeau cu gândul că sunt 
datori ca atare să facă fapte drumeţești. Societăţile noastre 
de turism, în frunte cu cea mai veche, Societatea Car- 
patină Ardeleană a Sașilor, care e din 1880, și cu Tou- 


IO 


ring-Clubul României, din 1921, au laolaltă peste 16.000 
de membri. Ele gospodăresc mai mult de 7o de case de 
adăpost, dintre care unele sunt hoteluri de înălțime, cu 
aproape 400 de camere și 3.000 de locuri de odihnă. 
Poezia stânelor, cu fum înăuntru, cu ceaunul cu mă- 
măligă la crăcană și cu Moș Martin în două picioare, 
noaptea pe lună, în poiană, s'a păstrat, dar mai mult 
pentru eroii cățărărilor. Drumeţii ceilalți încep să aibă 
în toți munţii țării locurile de popas însemnate pe hartă, 
cu o odae aerisită, cu un pat moale şi cu bucătărie care 
le ia grija încărcăturii cu saci istovitori plini de merindea 
pe o săptămână. Muntele românesc e astăzi locuit de 
toată această populație călătoare, care iese din societăţile 
de turism, și de o altă lume, mai multă decât ea, dar 
urnită din loc şi ajutată să se îndemne de pilda și înles- 
nirile puse la îndemână de aceleaşi societăți. Duceţi-vă 
în Bucegi sau în Munţii Făgăraşului, în Retezat sau chiar 
în Muntele Mic bănăţean, ca să aveţi deodată înaintea 
ochilor prefacerea pe care au adus-o cu ele înjghebările 
noastre drumețeşti. Rezemată de o stâncă sau desfă- 
cându-se dintro pădure de brad, o casă prietenească te 
întâmpină la o cotitură. Uneori nu una singură, ci trei, 
patru sau mai multe la un loc. De pe cărări pierdute 
prin stâncării, omuleți abia deosebiți în măreţia dim- 
prejur se îndreaptă dela Răsărit sau dela Apus către ace- 
iaşi îngrăditură şi vatră primitoare. Numai cine are 12 
sau 14 ore de mers în picioare, pe râpi și pe coaste, poate 
să-şi dea seama de binefacerea și de farmecul unui ase- 
menea popas. Mai e o odae liberă sau poţi să-ți faci 
mâncare pe mașina plină de jeratic, îţi poţi descălța bo- 
cancii care te-au ros, sau poţi să te speli gol până la 
brâu la șipotul rece din curte. Sunt lucruri mărunte care 
nu te privesc, pentrucă ți le fac alţii sau nici nu ştii că le 
faci, jos între ai tăi, la oraș, dar aici unde ești departe 
la zile întregi de orice locuință omenească, singur cu tine 
și cu puterea ta de răsbatere, capătă alt preţ. Casa e a 
tuturor şi e numai a ta. Eşti domn pe colțul tău. Se 
aprind stelele, Niciodată nu te-ai fi gândit, fără această 


II 


vitează alcătuire gospodărească, la care ai pus şi tu mâna, 
că se poate dormi atât de aproape de ele. 

Am fost nu numai martor, dar și părtaș la înființarea 
mai multor societăți de turism. Știu din ce avânt îşi iau 
începutul și ce dureri le așteaptă. Am dus și eu cu umărul 
grinzi la unele din clădirile lor. Am scris la revistele 
sau cărțile pe care le-au tipărit, când nu le-am făcut 
chiar cu. Am fost amestecat deadreptul în lupta pe care 
au trebuit s’o ducă între ele sau cu oficialitatea, atunci 
când ea le-a descoperit și a vrut să și le însușească pentru 
scopuri proprii. M'am bucurat de creşterile, m'am spe- 
riat de şovăielile și m'am mâhnit de dările lor îndărăt. 
Dar de niciuna n'am să rămân atât de legat ca de Tou- 
ring-Clubul României. El s'a născut în anii cei mai 
posomofîţi ai istoriei noastre. Poate de aceea ne este și 
atât de drag. Munţii noștri, leagănul neamului românesc, 
păreau pierduţi. Ne mai strecuram prin ei cu pază, pen- 
trucă ţara era sub ocupaţie, ca pentru rămas bun. Umblam 
prin ploaia măruntă a tomnilor înalte fără să ne apărăm. 
Ni se părea că nu plângem numai noi, ci plânge și cerul 
odată cu bieţii de noi. Atunci am cunoscut pe Bucura 
Dumbravă, atunci a scris ea Cartea Munţilor și tot atunci 
am făcut împreună Hanul Drumeţilor. Era ca o răsvră- 
tire împotriva soartei, pe care în cele din urmă nu ne 
puteam învoi so primim. Şi când toți s'au umplut de 
aceeași răsvrătire, care-și putea zice sfântă, pentrucă nu 
căuta binele unuia singur sau al câtorva, soarta cea rea 
ne-a lăsat și s'a dus. Fuseserăm mai tari decât ea. Ne-am 
unit ca so biruim cu munţii, primejduiţii. Întâiul Han 
al Drumeţilor a fost Casa dela Peştera, care a ars, dar 
nu înainte să intre în Cartea Munţilor, unde își are pa- 
ginile ei fără veştejire. A pierit şi ea după ce pieriseră 
oamenii care o puseseră la cale, Bucura Dumbravă 
departe de țară şi de locuința părintească dintre brazi, 
dela porțile Mânăstirii Sinaia, și Mihai Haret în casa lui 
depe Furnica, fulgeraţi şi unul și altul pe neașteptate. Pe 
Mihai Haret îl aduseserăm între noi pentru un simț 
practic al lui, care nouă ni se părea că mai mult ne lipsește. 


12 


Nam greșit, dar el ne-a abătut puţin dela gândul nostru. 
Hanul acesta al Drumeţilor, în care noi ne simțeam bine, 
lui i sa părut dela început prea turcesc și înapoiat. Ii 
trebuia altceva, care să îmbrățişeze toată mișcarea turi- 
stică românească şi să poată sta alături de marile orga- 
nizaţii internaţionale, și așa ne-a venit într'o bună zi cu 
numele, de groază pentru noi atunci, de Touring-Clubul 
României. Nam știut să ne împotrivim destul și omul 
cu simț practic a răzbit prin stăruință. Ne-am trezit și 
noi, Bucura Dumbravă şi cu mine, membri ai Touring- 
Clubului României! Era singura societate de drumeție 
pe care o aveam și a strâns repede în jurul ei pe cei mai 
inimoși drumeţi. Sa putut uni cu Frăția Munteană dela 
Cluj a profesorului Racovitză și a intrat în Transilvania. 
In Bucovina a fost chemat de Mitropolie și a luat pe 
seamă frumoasa casă de sub Pietrele Doamnei, de unde 
poţi să vezi dimineața, de pe ferestre, colții muntelui 
roșii și subțiri ca niște flăcări. Abia mai târziu s'a înființat 
A.D.MI.R. România Pitorească, Clubul Alpin Român, 
Grupul alpin Brav, Dor de Ducă și altele. Gândul unei 
singure societăți turistice românești căzuse. 

In acei ani şi luat de valul atâtor alcătuiri deosebite, 
Statul a descoperit că drumeţia poate fi o problemă 
națională și după câteva încercări neizbutite a făcut în 
1936 Oficiul Naţional de Turism. Oficiul urmărea să 
înmănunchieze el într'o unitate, nu statutele, ci activi- 
tatea societăţilor turistice. O federalizare se arăta nu 
numai folositoare, dar şi cu putinţă, atunci când cel care 
o prezida n'ar mai fi fost una din ele, ci un organ oficial 
de centralizare. Ea s'a încercat, fără să dea ceea ce eram 
în drept să așteptăm. Societăţile preţuiesc și astăzi prin 
ceea ce lucrează fiecare dintre ele și nu prin vreo lucrare 
împreună. In schimb, Oficiul Naţional de Turism s'a 
îndreptat hotărît către făuriri proprii și a fost ca o altă 
societate de drumeţie, cu mijloace mult mai puternice, 
care s'a înşirat lângă celelalte și le-a lăsat în urmă. In 
două ramuri s'a desvoltat mai cu seamă munca lui: 
în lucrări turistice și în propagandă. România era o ţară 


13 


de turism, cu priveliști fără pereche în munţii pe Du- 
năre și la Mare, dar cu multe lipsuri de înzestrare și de 
organizare. Ele trebuiau înlăturate cât mai grabnic. Sau 
găsit întâiu mijloacele bănești cerute. Legea a prevăzut 
venituri, care urmau să fie prefăcute în fapte. Pe lângă 
mișcarea turistică dinăuntru se puteau aduce la noi 
caravanele de streini, în căutare, prin Europa, de vederi 
noui și de culturi necunoscute. Era vorba atât de sumele 
de bani pe care le-ar fi lăsat după ele, înviorând eco- 
nomia naţională, cât și de buna părere despre ţară și 
poporul nostru, care ne-ar fi fost de ajutor în lupta dintre 
state stârnită și ţinută vie pe continent. Şi Oficiul a pornit 
voinicește la drum cu aceste două meniri. El poate să 
fie mândru de ce a făcut, pentrucă le-a scos din mintea 
şi din puterile lui, fără să se prea ruşineze de ceea ce n’a 
apucat să facă pentrucă a fost împiedecat de împreju- 
tări potrivnice, venite din afată. Delta era un loc unde 
lumea începuse să se ducă, atât din ţară cât și din streină- 
tate, dar n'avea un adăpost care s'o primească și s'o ţie 
în mijlocul apelor așa încât să se umple de încântarea 
fără de asemănare a cuprinsului. Oficiul Naţional de 
Turism a ridicat la Vâlcov un hotel, pe care nimeni 
altul nu l-ar fi putut ridica. El a fost cea mai însemnată 
lucrare de românizare a Deltei dela răsboiu încoace. 
Plaja dela Mamaia făgăduia să ajungă o plaje internațio- 
nală. Ea rămânea însă legată de putinţele de găzduire, și 
slabe şi nemulțumitoare, ale Constanţei. Oficiul Naţional 
de Turism a ridicat atunci acolo strălucirea de hotel 
Rex. Turnu-Severin la intrarea de Apus a ţării, cu Por- 
tile de Fier aproape și în așteptarea unui pod, care, ca 
în zilele lui Apolodor din Damasc, îl punea în legătură 
cu Adriatica şi cu Marea Egee, era un oraş în creștere 
şi vrednic să atragă oaspeţi. Oficiul Naţional de Turism 
a ridicat hotelul cu fluviul în față, după hotelul Deltei și 
hotelul Mării, hotelul Dunării. Localul pe care și l-a 
făcut în Bucureşti cu fațada lui cu stâlpi înfloriți brânco- 
veneşte, dar înfipți deadreptul în pământ, ca la un palat 
venețian, e o podoabă pe dinafară a orașului și o minune 


14 


tehnică pe dinăuntru. Alte case, cămine, colibe de vână- 
toare sau adăposturi în munți sau la graniță se numără în 
același program de construcţii, care înseamnă trecerea 
Oficiului Naţional de Turism dela un capăt la altul al 
țării de atunci, dela Halmei și Borş până la Balcic şi dela 
Ilgani și Ostrovul Lupilor până la Sarmisegetuza, clădind 
ca Romanii, în piatră. 

Pentru propagandă, el a luat parte la cele mai mari 
expoziții internaționale ale vremii, cea dela Paris și dela 
New-York, și se pregătea de cea dela Roma, şi a făcut 
expoziții proprii atât acasă cât și în alte ţări, a organizat 
Oficii de turism în vestitele metropole ale lumii, a scos 
călăuzele lui ilustrate în mai multe limbi, afişele de artă, 
care sunt întâile afișe de turism dela noi, şi hărțile atât 
de originale. România e mult mai cunoscută astăzi în 
lume decât era înainte să aibă ființă Oficiul Naţional de 
Turism. Indărătul propagandei, care e numai o metodă 
aplicată la cele mai deosebite domenii, erau fapte proprii, 
dând un corp de greutate și de încredere acelei propa- 
gande. Noi, care suntem legaţi de drumeţie nu de ieri, 
de alaltăieri, l-am urmărit de aproape sau de departe cu 
aceiași iubire și am pus mâna oridecâteori a fost nevoie 
de un ajutor. El era o încununare a tuturor silinţelor pe 
care le visaserăm sau le făcuserăm. Drumețul își vede 
numai drumul lui; societatea de turism, membrii, sta- 
tutele și programul dintrun an, pe când Oficiul Naţional 
de Turism toată ţara şi toate problemele drumeţiei. El 
sapă albia pe care au să se miște și să se desvolte apele 
puternice, împărțite astăzi în tot felul de fire şi de firi- 
șoare. Ciocnirile dintre drumeţi, societăţile lor şi Oficiu 
nu sunt firești și nu duc mai departe. Fiecare își dă seama 
că se reazimă pe celălalt și că merg împreună. Răsfoiesc 
albumul scos la patru ani de ființare ai Oficiului Naţional 
de Turism. Sunt numai pagini luate din revista România, 
pe care o scotea în zile mai bune, sau reproduceri de 
afișe, de prospecte şi de hărți, dar e tot cuprinsul dru- 
meţiei românești, ca o ridicare de plan. In largul lui ea 
îşi duce viața, urcă potecile, se opreşte pe un pisc în 


15 


bătaia vântului, trece cu barca vâslind, din port în port, câ 
să ajungă la marile ape, ia cunoștință de acest pământ, îi 
deschide frumuseţile ascunse, îl iubește şi e însuși su- 
fletul țării, de astăzi și de totdeauna, care se întrupează 
înaintea noastră şi ne cere să-l urmăm. 

Drumeţia s'a ivit între noi ca o mângâiere şi ca o 
întărire. Ea a crescut în acest sfert de secol, înmulțin- 
du-și credincioșii ca şi sarcinile de frumos, pe care le 
poartă. E o mare bogăţie, pe care o aveam și n'o cuno- 
șteam. E un câștig pe care n'avem să-l mai pierdem. E 
un semn al vremii noastre, care l-a scos pentru folosul 
și podoaba ei din zăcămintele de putere neîntrebuinţate 
şi l-a pus darnică la îndemână tuturor. Ziua se arată de 
vreme bună. Soarele n'a răsărit încă. Să pornim. Ne 
aşteaptă locuri pe care le ştim, fără nimeni. Soarele va 
răsări numai pentru noi în singurătatea albastră și tran- 
dafirie a înălțimilor. Vom fi alături de cei dragi, care nu 
mai sunt, şi toate se vor schimba, chiar durerile, în 
bucurie. Drumeţia merge cu noi, pe drumuri făcute de 
ca, la case depărtate, unde suntem totdeauna așteptați. 


I6 


TINERETUL ȘI DRUMEȚIA 


Când sa născut drumeţia în Tara Românească, așa 
cam pela 1917, 1918, ea n'a fost o mișcare pentru cei 
mari. Ei îşi aveau societăţile lor de turism, cu întâile 
case pe munţi, ca aceea depe Vârful cu Dor, lăsată în 
paragină şi prăbuşită, cu drumuri tăiate în piatră, ca 
acela al lui Tache Ionescu, şi cu adevărate caravane de 
cai care porneau cu merinde pentru o săptămână. Nu era 
o mișcare pentru cei mulți. Se temeau chiar de întâlniri 
din alte cercuri, care le-ar fi putut strica poezia singură- 
tăţii. Era ca o fugă de lume, pentru oamenii obosiţi de 
îndeletniciri subţiri şi absorbitoare. Până și doctorul 
Ureche, care era de al nostru în iubirea de înălțimi, se 
trăgea îndărăt, cu luări în pleasnă fără milă, atunci când 
noi, ceilalți, ne osteneam să deschidem munții tinere- 
tului. Natura, acolo unde este ea în putere, n'ar primi 
decât pe cei puternici. Părerea cealaltă se găseşte în pre- 
fața pe care scriitoarea și drumeața Bucura Dumbravă 
a pus-o celor mai simţite pagini scrise la noi despre dru- 
meţie, în « Cartea Munţilor ». Tabăra noastră s'a aşezat 
dela început în jurul acestei cărți ca în jurul unui steag 
de luptă. Ea este din acei ani. Anii încep să fie depărtați, 
dar adevărul găsit de ei se păstrează încă și dă roade. 

Nu era vorba de călătorii prin ţară de unul singur. 
Aceştia mau lipsit în trecut şi trăesc și în zilele noastre. 
Când sunt scriitori, unii cu mai multă coloare, ca Ale- 


2 I7 


xandru Vlahuţă, și alții cu mai multe ştiri de tot felul, 
ca Jon Simionescu, înseamnă o adevărată încântare pentru 
citirile în liniște acasă. Ei pot fi şi un îndemn pentru 
căutare, cu proprii mijloace, a acelorași frumuseți. Mă 
gândesc însă la o nouă trebuință, care adună pe mai 
mulți ce se pot înţelege și-i împinge la expediții împreună. 
Călătorii, turiștii și drumeţii sunt trei categorii destul 
de deosebite între ele, deși se întâlnesc în drumurile lor. 
Cei dintâi pleacă fără tovarăși, pentru o vreme mai 
lungă şi cu un program greu de petreceri sau de cerce- 
tări; cei de al doilea pleacă în grup, legaţi cam prin ace- 
leași rosturi şi gusturi, pentru un singur drum hotărît 
cu harta; cei de al treilea pleacă în tovărășie, adunaţi la 
olaltă de aceiași vârstă, în tot cazul tânără, pentru o rătă- 
cire mai mult la voia întâmplării și schimbându-și sco- 
putile în mers. Am cunoscut şi am făcut parte din toate 
cele trei categorii. Nici una nu mi-a umplut sufletul de 
amintiri mai luminoase şi care se păstrează mai trainic, 
decât cea din urmă. De aceea am simţit nevoia să-i dăm 
și un nume care să fie numai al ci. Atunci s'a făcut acest 
cuvânt nou și a intrat în limbă sub ochii noştri: drumeția. 

A fost, la început, și la noi, un eroism al celor tineri. 
El a ieşit din dorul de cunoaștere a pământului strămo- 
şesc, mai în primejdie și mai iubit atunci decât oricând, 
dor simţit deodată în piept, ca un suspin venit de nu 
știu unde, între omenimea cea nouă care creștea îndă- 
rătul fronturilor de luptă. Turismul căuta colțurile pito- 
reşti. El trăia mai mult în afară. De aceea se ducea dea- 
dreptul la munte și acolo, pe câteva vârfuri cu mai fru- 
moasă vedere, aproape totdeauna aceleași. Drumeţia a 
fost mai lăuntrică. Ea a descoperit bucuria drumului în 
sine. Intâii drumeţi au fost drumeţi de șes prin văile și 
vâlcelele cu trestie şi cu nuferi primăvara, din jurul Bu- 
cureştilor, prin sfărâmăturile marei păduri a Vlăsiei ȘI 
cel mult pe dealurile cu podgorii și cu drumuri înguste 
ȘI întortochiate pe unde nu încape decât un singur car. 
Se vedeau numai în zare, de pe prispa Bănesei, Carai- 
manul cu o cunună argintie, sau depe muşuroaiele verzi 


18 


3 


-rr 2 


munţii goi ai Buzăului. Nici nu ne gândeam să ajungem 
la ei. Ne erau destule locurile pe unde, de fiecare dată, 
descopeream răspântii numai de noi umblate și cuno- 
scute. Era ca o ieșire pentru întâia oară în ţară. Toate 
ni se arătau noui și minunate. Nu ne trebuia călăuză. 
Orice mijlocitor ne-ar fi răcit. Noi și ţara, față în faţă. 

A fost ca o lărgire de înțelegere. După șes și întor- 
când spatele munţilor, am coborit la Dunăre. Bălţile ei, 
cu tot alte farmece, după anotimpuri, ne-au chemat și 
ne-au oprit. Cum trag alții la stâne în răcoarea serii, când 
stelele se aprind aproape să le apuci cu mâna, noi am 
tras la otace, pe grinduri uscate în mijlocul apelor, cu 
poloagele deschise împotriva ţânţarilor, cu plasele la 
svântat pe prăjini şi cu câinii adulmecând din luntri. 
Mi-aduc aminte ce spaimă aproape am stârnit, atât la 
Casa Școalelor cât și la unele licee de pe mal, când, în 
marea noastră dorință, după întoarcerea din asemenea 
hagialâcuri de soare și de verdeață, să răspândim iubirea 
de apă, ceream ca școlile acestea de Dunăre, în loc să 
aibă numai capre și trapeze în sălile de gimnastică, așa cum 
au toate școlile din țară, şi-ar fi făcut rost de o barcă sau 
de mai multe bărci cu șase vâsle și ar fi deprins educaţia 
fizică pe care le-o cerea mediul lor de viață. Jocul era 
îndrăsneț şi cu primejdie de înecare. Nimeni nu voia să-și 
ia răspundere. Şi unde? în orașe, unde toți copiii în zilele 
calde treceau Argeșul înot și se luau la întrecere până 
la mijlocul fluviului, strecurându-se printre remorchere 
și șlepuril Ar fi fost cea mai așteptată oră de curs şi care 
ar fi legat mai strâns de locuri. Copiii întrebaţi, băteau din 
picioare ca mânjii. Ei și altminteri o făceau, 

Pățanii am avut, fireşte, și de alt fel. Era în ajunul 
răsboiului nostru trecut. Ne găseam într'o zi prin gră- 
dinăriile dela Chiajna. Dâmboviţa curgea galbenă pe 
sub sălcii. Roţi de grădinar o luau în cupele lor și o duceau 
pe șanțuri la răzoare. Cuci întârziaţi, în vara care ne 
moleșea, mai treceau foarte jos, cântându-și numele. 
Ceasul zilei și lenea din carne, freamătul pâlcurilor de 
copaci și curgerea sclipitoare a apei îndemnau la scăldat. 

2° 


29 


Unul din noi, care-și ținea nasul numai în cărţi de istorie 
și în hârţoage bătrâne, se căsnea să ne facă să credem 
că satul Chiajna nu vrea să zică altceva decât satul Dom- 
niței sau al Cneajinei, așa cum îl auzeau țăranii dela 
curte. Ca să-l facem să tacă îl băgam cu capul sub apă 
şi-i cântam: Dâmboviţă, apă dulce, Cin” te bea, nu se 
mai duce. El se smulgea de noi și ne spunea de departe, 
scuturându-se, că vorba aceasta nu e din Carmen Sylva 
cum credeau unii proști, chiar când se scăldau în ea, 
ci mult mai veche și se găseşte în monumente scrise dela 
începutul secolului trecut. Trebuia să se ferească pentrucă 
ne luam după el, aruncând în toate părţile stropii. Pe 
acea vreme oamenii luau apa de băut cu donițele dea- 
dreptul din gârlă, ne striga el, și fugea gol cât putea pe mal, 
spre fosta linie a forturilor. Atunci unul din noi a propus 
pe neașteptate să ne ducem la filtrele dela Bâcu și Arcuda, 
ca să vedem de unde le vine apa de băut Bucureştenilor. 
Ne-am încărcat cu sacii de drum, în care aveam me- 
rindea noastră de o zi, şi pe cărări lăturalnice am ieșit 
la conductă. Din loc în loc dădeam de soldați, ca pe 
vremea pandurilor, încinși peste hainele ţărăneşti cu cen- 
tironul și cu pușca cu baionetă lungă pe umăr. Păzeau 
apa Bucureştilor. Schimbam câte o vorbă cu ei și mer- 
geam mai departe. Dela o vreme, au început să se vadă, 
albastre de apropierea serii, dealurile. Ne-am oprit pe 
un capac pătrat, sub care vâjâlau apele care coborau spre 
Oraș şi am mâncat deasupra lui de chindie. Câteva senti- 
nele se strânseseră în jur și se uitau la gospodăria noastră 
veselă, ne mâncau din mâncare și se aplecau, fără să 
priceapă, peste harta pe care o deschiseserăm, ca să ne 
dăm seama de depărtări. Apoi am strâns și, glumind ca 
mai înainte cu oamenii, am dat să plecăm. Atunci am 
descoperit că nu mai puteam. Dăduserăm de bănuit 
noi cei patru tineri. Umblau oameni răi prin ţară, cu 
gând de stricăciuni. Bine, aveam noi hârtii, dar ei n'aveau 
cădere să se uite în ele şi să le judece. Trebuia să mergem 
la comandantul lor, tocmai în sat la Secuieni, destul 
delaoparte de drumul nostru. Ce aveam de făcut? Ne-am 


20 


ca n e a 


luat picioarele la spinare și am mers, din post în post. 
Drumeţi nu eram? Şi cântam când ajungeam la fiecare 
sentinelă: Dâmboviţă, apă dulce. 

Când ne-am oprit întrun târziu la o casă cu steag 
dint”un sat de câmp, ne-am înțeles chiar dela gard cu 
subofițerul, care a văzut numai decât cine eram și după 
ce stricăciuni în mijloacele de apărare a țării umblam, și 
a certat omul. L-a pus pe urmă să ne scoată pe un drum 
deacurmezișul drept sub Arcuda. Noi, care veniserăm 
încoace “sub pază, ca rău făcătorii, umblam acum făloși, 
cu gardă de onoare. Era atunci director al instala- 
ţiilor de apă inginerul Mincu, fratele marelui arhitect. 
Noi nu-i ştiam acestuia alte case, dar eram îndrăgostiți 
de hanul dela Bufet, depe șoseaua Kiselef, care pe atunci 
mavusese de suferit de schimbările de mai târziu, și-l 
cunoşteam mai ales din faimă. Auziserăm de luptele 
pentru ideile lui și ni-l închipuiam și pe cestălalt Mincu 
tot așa de bătăios. Omul era blând ca un patriarh. Am 
intrat în casa lui, cu întâile stele. Ne-a dat să bem, după 
ce ne-am curățat de praful drumului și ne-am odihnit 
puţin, din apa limpede ca lacrima. Ne-a lăudat-o ca pe 
o ființă, a ridicat-o în lumină, a băut-o încet, cu evlavie. 
Ne-a dus apoi să ne arate basinele lungi, în care se lim- 
pezea înainte să plece. Erau ca niște oglinzi mari care ele sin- 
gure mai luminau în noapte. Toate se făceau ca un basm, oa- 
menii și locurile. Mai îl văd pe Mincu,numai o siluetă pe cer, 
făcându-ne din mână la plecare și pierzându-se în întuneric. 

Bucura Dumbravă, care scrisese, cu tot ce adunase 
în treizeci de ani de rătăcire prin Carpaţi, Cartea Munţilor, 
se pregătea să scrie și o carte a Dunării. Pentru ea Du- 
nărea însemna toate apele românești, Oltul pe care-l 
iubea, din pricina lui Iancu Jianu, Argeșul, pentru petre- 
cerile de vară la Bârsești, Ialomița, pentrucă o întâlnea 
feciorelnică și spumegată la Peștera Schitului, Prahova, 
pentrucă de deasupra ei se urca la munte, din casa 
îndrăgită de noi toți, ca un cuib al drumeţiei, dela 
poalele Furnicei. O cunoscuse în plimbările de fecare 
an, cu yachtul regal. Privighetorile din baltă din nopțile 


2I 


de Mai o urmăreau cu cântecul lor până la masa de lucru. 
Când izbutiserăm s'o convingem că muntele singur nu 
ajunge pentru o întoarcere în Firea cea mare a lui Dum- 
nezeu, de care omul nu face cu fiecare zi decât să se 
înstrăineze în furnicarele orașelor și în gândurile mărunte 
ale luptei pentru viaţă, dar nu so convingem de acest 
lucru cu neputinţă, ci numai că muntele este o încu- 
nunare și cere o pregătire ca să fii vrednic de el, a 
început să creadă într'o carte a apelor. Am văzut-o luând 
însemnări în picioare, în barcă, prin lunca revărsată. N’a mai 
avut timp s'o scrie. Va fi păzind-o și acolo pe unde sa dus, 
cocorul acela argintiu stând într'un picior, care o privea 
dela o parte din apă, când am văzut-o cea din urmă oară. 

Drumeţia înseamnă în întâiul rând drumul pe jos. 
Numai cine a călcat cu picioarele lui pământul îl cunoaște 
și îl iubeşte cu adevărat. In această înfrățire se deschide 
şi omul cu toate ale lui. Nicăieri nu poţi să afli, de aceia, 
mai mult despre celălalt şi să-l ai înaintea ta mai nepre- 
făcut, așa cum stai tu însuţi înaintea lui, senin şi fericit, 
că vezi în sfârșit în tine cel adevărat, decât într’o ase- 
menea călătorie. In bucuria ruperii de cele obișnuite şi 
a plecării fără grijă unde vezi cu ochii, se găsesc aceste 
două izvoare: cunoașterea lumii și cunoaşterea ta. 
Cele două întrebări încep să | frământe și pe tânăr, cum 
nu încetează să ne frământe, dela vârsta lui și până la 
a noastră, și pe noi. Căutăm răspunsul în vorba oame- 
nilor şi în cărți. Și deodată, el ni se desvelește pe un 
vârf de munte, cu ţara cu râuri de jucărie și cu sate țiglă- 
rite cu roşu la picioare, sau pe o faleză de mare de unde 
urcă până la noi mirosul sărat și ţipătul pescăruşilor. 
Suntem cuprinși atunci de o fericire pe care greu so 
mai întâlnim, atât de deplină și de curată, în alte împre 
jurări. Drumuri se deschid în toate părțile: nu este 
nimic de zles; totul este deopotrivă de frumos. Ele 
aşteaptă piciorul elastic şi proaspăt al tinereţei. Calea 
este ca un cântec și drumețul mergând îi bate măsura. 
Cu fiecare pas cucerește lumea. Venirea îndărăt de acolo 
este ca o întoarcere din basmul vieții. 


22 


BRAȘOVUL 


Brașovul, care pare nemișcat în veșmântul lui vechiu, 
cioban în sarică, ostaș în armură și neguţător în haine 
nemțești, încearcă să se schimbe. Nu este o părăsire a 
ceea ce a fost, ci o intrare într'o viață nouă cu tot ce a 
însemnat el până astăzi. Alte orașe transilvănene se 
păstrează mai bine aceleași. Dacă în ele închizi ochii, 
când bate clopotul dintrun turn gotic, nu ştii, bate 
acum sau bate la 1400? Pe uliți crește iarba. Oamenii, 
care ies din case, pe porţi înalte cu boltă, sunt niște ade- 
vărați păzitori de muzeu. Ar fi o lipsă de evlavie să se 
pună sau să se ia ceva dintro asemenea gospodărie a 
trecutului. 

Biserica Neagră a Brașovului, care începea să se 
ridice aici în zilele lui Mircea cel Mare și mai înainte, 
pela 1385, s'a înoit ea întâi, ca o prevestire. Stă ca o greu- 
tate de piatră de șoo de ani și mai bine pe diploma de 
înființare a cetăţii, care altminteri sar înfășura la loc şi 
s'ar închide. Soarele pe zidul ei răsare în fiecare dimi- 
neaţă, la început în clopotnița înaltă de 6 de metri 
și apoi tot mai jos pe coama de olane, pe ciubucul cu 
ocnițe, pe contraforți, până la porţile de aur, a jertfei, 
spaniolă și cum se mai chiamă, ca și când clădirea şi-ar 
scoate incet o piele de întuneric. A fost arsă de groaz- 
nicul foc dela 1689, de când i s'a dat şi numele. De 
câțiva ani, sub ochii noștri, măreaţa catedrală s'a îmbrăcat 


23 


în schele. Meșteri tainici se mișcau pe ele. Pe scripete 
se urcau lespezi de piatră cioplită și uneori sfinți întregi, 
plutind între pământ și cer. Ai fi zis că se clădea a doua 
oară. Fiecare piatră coaptă de pârjol şi fiecare statue 
cu fața măcinată şi cu brațele rupte erau înlocuite. Bise- 
rica rămânea aceeași și era alta. Fecioara Maria, cu 
Pruncul în brațe și cu coroana cu pietre scumpe de 
regină pe cap,-a schimbat ca pe o sentinelă dintr'un 
post pe Fecioara Maria medievală, cu totul asemenea ci, 
şi s'a așezat, subt baldachinul de lângă cer, pentru alte 
sute de ani. La fel și preotul Toma, cel care a început 
biserica și o are lucrată mică pe braţe, ca orice ctitor, și 
astăzi și el numai o podoabă în perereţii ei. A fost ca o 
mare pildă pentru oraș însuși. Ii sosise și lui timpul să 
se înoiască, dar fără să-și înstrăineze ființa. Biserica 
Neagră fusese zidită, atunci, în secolul al XIV-lea, venind 
dinspre Sfântul Bartolomeu, din Braşovul Vechiu, în 
Corona Nova, Brașovul Nou. In zilele noastre Bra- 
şovul Nou începe să fie în altă parte. Un alt locaş de 
închinare are să fie înălțat în mijlocul lui. Trebuie însă 
mai întâi descoperit acest Brașov nou. 

El nu este în Șchei și pe Tocile, în jurul bisericii 
Sfântul Nicolae din Prund. Acolo se caută acum pentru 
întâia oară urmele vieţii de odinioară. Podelele şi pereții 
bisericii au fost scormoniţi de oamenii Comisiei Monu- 
mentelor Istorice ca să afle, ca la Biserica Domnească 
dela Curtea de Argeş, în morminte şi în inscripții, mai 
bine decât se ştia din mărturii scrise sau vorbite, cum 
arătau în alte secole Românii din aceste locuri. Junii 
au pornit Dintre Pietre și trec pe ulițe călări, în cămășile 
lor cu fluturi de aur, care le acopăr calul ca niște valtra- 
puri scumpe. Se duc în buestru, cu buzduganul în mâini, 
să ia cetatea închisă cu ziduri. Casele mici pe locul prea 
strimt coboară și ele spre oraș, încovoindu-se după coti- 
turile văii. Fiecare este spoită în altă coloare și păzită 
de o poartă fără nicio deschizătură, crestată cu tot felul 
de înflorituri. La un ceas de seară, vara, când copiii 
nenumărați s'au tras înăuntru la cină sau la culcare și 


24 


S'a întins tăcerea, sau iarna, când numai vreo sanie cu 
zurgălăi urcă spre Poiană, parcă ai fi într'una din acele 
aşezări nordice, fără viață și păstrate numai ca să fie 
arătate călătorilor veniți anume de departe. E adevă- 
ratul Braşov Vechiu, Braşovul românesc unde a clocotit 
vreme de secole sufletul neamului nostru din acest 
unghiu carpatic. Biserica l-a apărat. El a dat preoți mari 
şi vlădici vestiți până la marginile pământului românesc. 
Orașul însuși n'a avut parte niciodată de o treaptă mai 
înaltă bisericească. I-au ajuns protopopii lui. Cine se 
arăta mai vrednic decât atâta pleca într’alte locuri. Ceea ce 
biserica ţinea laolaltă, ca să nu se destrame, și era tra- 
diția noastră întrupată și văzută, școala ieșită din mijlocul 
ei, ca un pom care-și arată deodată florile albe peste 
ziduri și făgădueşte tuturor minunate poame, a luat și 
a dus înainte. Ea nu mai era plină de duhul strămoșilor, 
ci de duhul vremii. Din chilioarele dela Sfântul Nicolae, 
din anii bătrâni pe când nu era nici el decât un paraclis 
de bârne, a ajuns la jumătatea secolului trecut în clădirea 
şi în multele clase de învățământ teoretic și practic ale 
Gimnaziului Andrei Şaguna, mai mult o cetate cultu- 
rală a viitorului în fața celeilalte cetăţi politice şi negus- 
torești de altădată. Pe aceste bănci roase, care se mai 
păstrează şi astăzi, ca pe niște nicovale de alt fel, s'a 
făurit sufletul Transilvaniei noui, care a fost și sufletul 
nouei Românii. Intre biserică și școală și sprijinindu-le 
pe amândouă s'au desvoltat mesetiașii şi negustorii bra- 
şoveni, dela ciobanii cu burdufuri de brânză și cu lână, 
la fabricanţii și vânzătorii de braşovenie şi până la con- 
toarele de adevărată ligă hanseatică, cu legături interna- 
tionale. Aurul care a curs aici s'a schimbat și în bunuri 
pământești, cum s'a făcut și icoane şi cărți, ca o întâie 
urzeală, mai mult presimţită, de țară nouă. Alături de 
Statul cultural și de Statul economic, trebuia să se așeze 
şi acest din urmă, ca o încununare, Stat politic. Í 
Şcheii, cu numele lui slav, în care se vor fi topit, 
când au suflat Românii peste ei, cine ştie ce Slavi de 
demult, sau numai Bulgarii aduşi să lucreze la Biserica 


25 


Piatra Noat 


ec ii e ae | i ET A 


ete Pogum întară 


| 
| 


Neagră și poate numai nişte Macedoneni zidari de ai 
noştri, au dat atât o meserie cât şi nişte breslași noi, 
schimbaţi curând în categorie etnografică, trocarii. Să 
fii trocar și să spui brașoave sunt două ocări care au 
plecat de pe aceste două uliţe, atât de înguste încât căruța 
care se urcă pe una trebue să coboare pe cealaltă, pentrucă 
nu încap două alături. Şcheii sunt între Români, pentru 
ascuțime de limbă, ceea ce este Florenţa în Toscana și 
în toată Italia. Este o lume care s'a plămădit aparte, 
îngrămădită pe acest loc puţin, mereu în stare de apărare 
şi de atac, harnică, desghețată, ascuţită. Este un ostrov 
la ieşirea din munte și la întâlnirea cu câmpia, fără ase- 
mănare în toată Tara Românească. De aceea ziceam că 
ar trebui păstrat așa cum mai este astăzi și cum m'are să 
mai fie. Câte o casă albă cu ferestre largi, care seamănă 
cu acele cuburi de zidărie aduse din Algeria de o şcoală 
de arhitectură în căutarea desnădăjduită a unui nou stil, 
a început să spargă linia clădirilor mici dimprejur. Era 
înainte un singur front baroc, plin de coloare. Uliţa se 
arăta îmbrăcată şi ea ca femeile braşovence în rochi 
înfoiate de sărbătoare, cu matamă pe creștet și cu cingă- 
toare lucrată de aur făurar. 

Mă gândesc la acele muzee în aer liber din Scandi- 
navia, sate sau oraşe întregi, din lemnăria sură a secolelor 
vechi, în care, la anumite zile, când vin streini de seamă 
sau se prăznuiesc cine ştie ce fapte, viaţa de odinioară 
se întoarce întocmai. Biserica cu zmei pe coamă și la 
streșini, asemenea unei corăbii de Vikingi, se umple din 
nou de tămâie, școala de școlari, casa din grinzi grele 
cu o deschidere în acoperiş, pe unde să iasă fumul, de 
oameni. Mă văd încă întruna din ele, la Lillehammer, 
aproape de ferma unde a trăit și scris Bijârnstierne Bi- 
jârnson. E noapte. In mijlocul odăii arde un foc de pini 
și brazi nestrujiţi. Valuri de fum și de scântei ies pria 
tavanul găurit rotund în mijloc. Scânteile din casă se 
fac afară stele și stelele de pe boltă cad înăuntru între 
noi, ca niște scântei. Un om îmbrăcat în portul de țară 
al Nordului vorbește cu un gnom închipuit, ascuns în 


20 


pod. Vorbeşte despre treburi dela anul una mie. Noi 
n'auzim decât un glas, dar cei doi par să se înțeleagă 
foarte bine împreună. Ei fiind aevea, cu atâta timp în- 
dărăt, noi cei de astăzi nu mai avem ființă și nici nu ne-am 
născut încă. Așa visez uneori Şcheii. Copilul, lipit de 
perete, ca să nu-l calce trăsura care trece, at fi atunci 
poate spiridușul, întrebat în vreuna din aceste case albastre 
sau galbene despre rosturi de ale noastre, de vreun că- 
lător în căutare după înfățișarea neprefăcută a Românilor 
dela 1800. Casele mă tem să nu cadă una după alta, iar 
oamenii să nu plece. Brașovenii şi Mocanii au umplut 
pământul. Ii găsești nu numai prin toate orașele și satele 
unde se putea întemeia vreo muncă și mai ales vreo 
negustorie, dar pe întinderile care așteptau casmaua 
colonistului. Bărăganul e plin de ei, Dobrogea la fel, 
Transnistria așișderea. Până aproape de Bug au dus 
amintirea cetăţii lor din Ţara Bârsei, în satul Brașăuca 
dintre Moldovenii stepei. Pela 1goo Tohănenii erau atât 
de mulți în București, încât popa satului a venit și el. 
Celor care îl întrebau ce caută, le răspundea că unde 
sunt credincioșii lui trebue să fie şi preotul. Așa s'a făcut 
însă că bogatele Săcele s'au populat cu Ciangăi, așa că 
Braşovul a fost ca un uluc spre care s'a scurs prisosul 
din Secuime. Pe când întăreau pe alţii, acasă ei slăbeau. 
Ţara Bârsei se făcuse un stup de unde cele mai bune 
albine au roit spre alte zări. 

Brașovul Nou nu este nici în Cetate. Tipografia Gött 
este tot acolo, în care se prelungeşte tiparnița reformată 
a lui Honterus, unde și-a tipărit catehismele și evan- 
gheliile Coressi dela Târgoviște. Nu știm cum arăta la 
faţă acest diacon, care a strâns atâtea manuscrise călă- 
toare, dela Maramureşenii descălecători nu numai de 
domnii, dar și de gânduri, și dela alți scriitori rămași 
deapururi necunoscuţi, și a ticluit întâile cărți româneşti. 
Ne-am aștepta să-l întâlnim aici, pe o stradă sau în vreo 
grădină, pe unde se va fi strecurat pela 1560 cu foile de 
tipar sub braţ, dela chilia lui la casa cu slove și teascuri. 
Į] se putea ridica un monument, lui, cel dintâi, pentrucă 


e7 


pune început Brașovului cultural și unei lucrări mână în 
mână cu Românii de pretutindeni. Să fie ca o piatră fără 
chip, de unde se face o numărătoare. Honterus el însuși 
stă de bronz și cu barba în vânt la unul din colțurile. 
Bisericii Negre, ca și cum ar fi un stâlp care o ţine, și 
înăuntru în curte, nevăzut de trecători, cărora le întoarce 
spatele, ca și cum ar vrea să arate prin aceasta că s'a 
născut și a trăit numai pentru ai lui. Cuvântul, pe care-l 
aducea din Apus, din Germania lui Luther și din Elveţia 
lui Zwingli, s'a strecurat însă până în Șchei, și ca să-l 
întărească și să-l facă să prindă rădăcină pe el, a fost 
chemat şi îmbrățișat Coressi. Ca atâtea alte socoteli 
îndreptate împotriva noastră, ca unirea bisericească dela 
1700, şi aceasta ne-a adus numai foloase. Era o lege, 
mai tare decât toate potrivelile, și care le-a întors și pe 
acestea în binele neamului românesc, așa cum le va 
întoarce și pe viitor, atâta timp cât ea va avea aceeași 
putere. Este așa zisul nostru noroc, dreptul la viață 
proprie, pe care-l are pe pământul unde s'a născut un 
popor de 15 milioane de suflete. Cu aceeași credință stăm 
şi în fața acestui hotar, venit zilele trecute pe negândite, 
dela șoo kilometri depărtare, chiar prin suburbiile 
Brașovului nostru veşnic, unde s'au făurit în cursul seco- 
lelor numai lozincile mari de unire politică, dela Te- 
traevanghelul lui Coressi până la Deşteaptă-te Române 
al lui Andrei Mureșanu. Legea este încă vie. Aşteptăm 
fără teamă. 

Moştenirea de cultură pentru toţi a Brașovului a 
luat-o Astra. Şcoli înalte se ridică împrejurul ei, împă-, 
mântenite mai de mult sau dela întregire, una, adăpo- 
stită în câteva săli ale Liceului Meșotă, Academia de Inalte 
Studii Comerciale și Industriale dela Cluj, aflată în pri- 
begie dela cea mai mare nenorocire a Transilvaniei, dar 
aceasta nici nu-i micșorează nici nu-i schimbă rostul. 
Asociaţia este veche pe aceste locuri de 80 de ani, dela 
a doua adunare generală dela 1862, când a văzut alături 
pe preşedintele diplomat, care izbutise să-i dea o ființă 
juridică, Mitropolitul Andrei Șaguna, și pe alcătuitorul 


28 


statutelor şi programului de lucru, neodihnitul Gheorghe 
Barițiu. A fost de față atunci și Alexandru Odobescu, 
un fel de sol de dincoace de munţi. Isprăvise pe Doamna 
Chiajna abia cu doi înainte. Işi începea cu pași mari 
drumul în literatura și ştiinţa românească. Pentru o în- 
tărire pe acest drum, se abătea prin Transilvania. Se 
făcea tradiţie, dela Bălcescu, pe care îl preamărea. 

Astra braşoveană gospodăreşte astăzi o tipografie, în 
cate s'ar putea să treacă firul dela Coressi. Ea tipăreşte, 
între altele, Gazeta Transilvaniei cea dela anul 1838 și, 
prin aceasta, cea mai veche publicație românească, ieșită 
fără nicio întrerupere, afară de cele poruncite de răscoale 
și de răsboaie. Numai « Monitorul Oficial» din Bucureşti 
se poate mândri cu o viață mai lungă. Dar Gazeta Tran- 
silvaniei, nu trebue să se uite, este Gazeta Braşovului. 
Ziarul săsesc, început cam în aceeași vreme, tot la Gött, ca 
şi Gazeta de Transilvania, cum își zicea la naștere, şi-a 
dat și şi-a păstrat până în zilele noastre acest nume: 
Kronstădter Zeitung. El este un steag de adunare al 
Braşovului românesc. Pânza este lăsată la jumătatea 
băţului, în semn de jale, dar toți ochii privesc întracolo. 
De nicăieri nu se revarsă o mai nezdruncinată încredere 
în aceea ce trebue să vie. Aici vorbele lui Petru Rareş, 
cunoscut cu oștile lui Brașovenilor şi amintite de Nicolae 
Iorga, în desnădejdea dela Iași din 1916, sunt un crez 
al fiecăruia; Vom fi ceea ce am fost și mai mult decât 
atâta. Le spusese de sub puntea dela Constantinopol, 
peste care trecuse călare Sultanul asiatic, pentruca să i 
se împlinească astfel cuvântul, atunci când Domnul 
Român se răsculase, că îl va avea sub copitele calu- 
lut său. 

Astra are o bibliotecă, singura bibliotecă publică din 
Brașov, şi care este una din cele mai bine organizate şi 
mai citite din ţară. Cele 10.000 de volume înregistrate, pe 
care a putut să le pună la îndemâna cititorilor până acum, 
sunt într'o veşnică mișcare. Când m'am dus de curând 
anume acolo, ca să pot citi pe ulițele cu pomi desfrunziți 
unde şi-a scris cele mai multe poezii, pe Andrei Mure- 


29 


şanu, în volumul cu chirilice dela 1862, care lipseşte din 
Biblioteca Academiei Române, n'a fost chip să-l găsesc. 
Era împrumutat. Mureşanu, în chirilice! Pe lângă biblio- 
tecă s'au adunat manuscrise și documente de preț. In 
arhivele orașului sunt acte și zapise din secolele bătrâne, 
care ne privesc și pe noi, dar mai cu seamă pe alţii, și 
numai întru cât ajungeau în legătură cu ei, cum e vestita 
Scrisoare a lui Neacșu, dela 1521, cel mai vechiu manus- 
cris alături de cea mai veche tipăritură românească, dacă 
lăsăm la o parte Catehismul sibian dela 1544, pierdut, 
daruri amândouă ale Brașovului. In secția de hârtii de 
demult a Astrei este numai viaţa noastră. Din ea sa 
putut realcătui frământarea de o sută de ani a Casinei 
române, care adună încă pe ai noștri în sălile ei pline de 
amintiri. Spre aceeași secție şi-au găsit drumul docu- 
mentele despre viața comercială a Românilor și colecția 
de monete a marelui negustor bucureştean, Furnică, 
pornit din aceste părți. 

Pe pereţi, în casa Astrei din Parcul orașului, sunt 
lucrări de o mână sigură ale lui Mişu Pop, iar pe rafturi 
tot felul de lucruri de artă populară. Astra are toate 
începuturile unui mare muzeu general, care să nu fie 
întru nimic mai prejos de muzeul Asociaţiei dela Sibiu. 
Dacă dincolo a lucrat îndemnător ființa mai veche şi 
mai bogată a Muzeului Brukenthal, dincoace îşi deschide 
sălile Muzeul săsesc al "Ţării Bârsei. De când Alexiu, 
magistratul dunărean, care învățase la Gimnaziul Andrei 
Şaguna, și-a lăsat colecţia lui de Grigoreşti, de alţi pictori, 
de porțelanuri şi de bronzuri şcoalei unde și-a deschis 
ochii minții, acest lucru e şi mai grabnic şi mai cu putință. 
Colecţia, chiar pentru împlinirea dorinței dăruitorului, 
nu poate sta zăvorită într'o sală a liceului, cu oricâtă 
iubire ar fi înconjurată. Ea trebue să închipue o secţie 
în acest mare muzeu al Brașovului, pe care Astra nu mai 
are decât datoria, pentrucă mijloacele în bună parte 
sunt, sau s'ar afla în clipa hotărîrii, să-l pună la cale. 
Atâtea alte colecţii, și între ele nu uit pe aceca a d-lui 
Aurel Mureşanu, și-ar lua atunci fără preget locul cuvenit 


30 


acolo. Să nu se răspundă că timpurile sunt grele. În 
timpuri grele se fac faptele eroice. 

Dar Astra brașoveană, Despărțământul "Țării Bârsei, 
cum își zice ea, mai înseamnă ceva, care ţine cumpănă 
la tot ce a fost spus, deși se vede mai puţin. Nu mă gân- 
desc nici la sala de teatru, pe care o are, și nici la hotelul 
plănuit, care ar fi menit să prindă și să îndrumeze o bună 
parte din mișcarea turistică și sportivă a Brașovului, una 
din trăsăturile lui de căpetenie. Poate că Brașovul este 
astăzi cel mai puternic centru de drumeţie și de sporturi 
din ţară. Eram întruna din serile trecute, de lunecuș de 
iarnă, prin gangul Conservatorului Astrei, în care Ti- 
beriu Brediceanu ocroteşte zestrea de muzică a orașului, 
în marginea Braşovului Vechiu. Nu nimeream sala în 
care fusesem chemat. Dintr'una se auzeau acorduri de 
pian. Intralta cineva bătea tare măsura și solfegia răs- 
picat, fără să cânte. Venisem să fiu față la o lecţie a școlii 
țărănești de femei, care adună țărănci din toate satele 
Ţării Bârsei, ca să le facă mai bune gospodine și mai 
bune românce. Așezământul s'a născut acum 10—1$ 
ani în Sighetul Maramureșului, prin preşedintele Despăr- 
țământului de acolo, Doctorul Ilea, dar nicăieri n’a fost 
mai îmbrățișat și dus mai departe decât aici. Bucătăria o fă- 
ceau într'un loc, lecţiile de sănătate în altul, serbările întro 
casă, internatul în alta. Era greu să le ţii urma. Pierdeam 
timpul și înghețam, până când o ceată de făpturi în 
mintene de întuneric s'a desfăcut din noapte. Veneau în 
rând, spre locul unde fuseseră chemate. Erau femeile 
viitorului, satul cel nou, nedeslușit încă din umbră. 
Astra lucrează mai cu seamă pentru sat, în tăcere și cu 
îndărătnicie. Brașovul nu este decât o făurişte unde se 
pregătesc publicaţiile, șezătorile, expedițiile sanitare, alcă- 
tuirile economice, școlile țărănești, casele naționale, care 
pleacă sau înfloresc la sate. Sub pașii ei iese câteodată, 
ca o legătură cu un trecut pe care-l avem noi și ca un 
îndemn venit dela el, un castru roman, cum e cel dela 
Ghimbav, săpat de Astra. Am umblat în lungul lui, cu 
munții în zare și cu acoperișurile roșii ale satelor vecine, 


31 


pe aproape. Istoria este pe poenile acestea vie și un 
sprijin pentru cei de acum. Asociaţia strânge ca înt”'un 
mănunchiu porniri vechi și porniti nouiale Brașovului. 
Este Brașovul de trecere, spre alte închegări de putere 
şi de avânt. Toată Transilvania, de ieri și de astăzi, stă 
împrejurul lui. 

Poate că Brașovul nou este în cingătoarea de furnale 
înalte, de turnuri roșii ca niște campaniluri italiene, de 
uzine cu pereţii numai ferestre, de cartiere muncitoreşti, 
care au împresurat și au îndoit orașul. In rgro Brașovul. 
avea 41.000 de locuitori, iar în 1942 are roo.000. Mi- 
liarde de lei vin în fiecare an din ţară, ca să învioreze 
toate aceste întreprinderi, și valori de miliarde pleacă de 
aici în chip de fabricate spre cele patru unghiuri. O 
populație de 25.000 de lucrători, între care rămân la 
postul de comandă cel puțin z200 de ingineri, alcătuește 
o nouă lume, cu alte trebuințe și cu noui mijloace de 
mulțumire a lor. Numai lucrătorii dela Fabrica de avioane 
sunt atâţia câţi locuitorii unui mic oraş, jooo, sau ai 
celeilalte Astre, Fabrica de vagoane, 3000. Inainte vreme 
fabricile Braşovului se cuibăreau în oraş sau se lipeau 
de el, ca o amintire din anii zidurilor de apărare, Schiel. 
Scherg sau Ciment. Astăzi ele s'au revărsat în voe, pe 
depărtări de kilometri, și dau Braşovului de odinioară o 
înfăţişare de Mare Brașov, în înţeles modern, o municipali- 
tate, cu cartiere centrale, de comerţ şi de petrecere, și cu 
cartiere mărginaşe şi suburbii, de locuinţe și de muncă dârză 
industrială. Niciun oraş din România n'a crescut și nu 
s'a schimbat în măsura în care a făcut-o aşezarea aceasta 


bătrânească de sub Tâmpa. Ea este astăzi o icoană a 


ceea ce suntem în stare și o izbucnire, ca un stâlp de 
lumină în miezul pământului românesc, a zăcămintelor 
de putere pe care le ascundem în adâncuri. 


32 


ANOTIMPURILE DUNĂRII 


Toate văile țării româneşti duc la Dunăre, ca spre un 
jghiab săpat în măruntaele pământului pe o lungime de 
mai bine de o mie de kilometri, anume ca să le primească. 
In lungul lor au coborit domnii de demult cu steagurile 
și cu numele ciudate, care se găsesc în cîntecul Nibelun- 
gilor, până au văzut deodată, dincolo de pădurea de 
plopi și de sălcii, fluviul sclipind la soare. Sute şi sute de 
ani ciobanii noştri, cari au creat o civilizație carpatică 
pătrunsă până în munţii Poloniei și Moraviei, au căutat 
lunca cea mare dunăreană pentru turmele lor, ca un loc 
de împrospătare. Era ca o călătorie a unei țări întregi, 
cu pământul, cu oamenii și cu datinele ei, spre apele cele 
mari curgătoare dela Miazăzi. Noi nu ne mirăm că Du- 
nărea însemna pentru strămoșii Daci și Geţi un râu sfânt. 
Ceva din fiorul pe care îl aveau ei, a trecut şi în urmaşi. 
pese în bună parte plămădiți de Dunăre și copii ai 

. Aşa ne-am oprit totdeauna și ne oprim și astăzi, ca 
E unui părinte, pe malurile cu flori de câmp cu 
mirosul tare. Fără aceste unde care se leagănă șI cântă 
şi nouă ni se par unde de aur, neamul românesc n'ar fi 
fost ce este astăzi. 

De aceea Dunărea românească trebue cunoscută nu 
din tratate de geologie sau de geografie fizică și econo- 
mică. lat?o cum bate, ca toate fluviile din emisfera nor- 
dică, în malul drept și roade din marginea de piatră a 


3 33 


Peninsulei Balcanice. Dincoace malul e jos și cu mlaș- 
tini. Ca să ajungă până la schelele de grâne sau de lemne. 
la care ancorează vasele, oamenii au trebuit să ridice zăga- 
zuri, pe unde carele trec umblând parcă pe apă. Drumul cel 
mare curgător, care leagă Europa apuseană de Răsărit, 
e aici aproape. Geamanduri și fanioane călăuzesc pe pilot. 
Sforul apei, care este şi o graniță între două ţări, șovăie 
dintro parte în alta. Este primăvară. Dunărea şi-a ieşit 
din albie. Dunărea internațională rămâne singură şi în- 
gustă față de Dunărea cealaltă, care e numai a noastră 
şi s'a întins cât vede ochiul. Satele sunt așezate pe grin- 
duri înalte, dar dela o vreme sunt înecate și acestea. 
Gârlele lăturalnice umplu lacurile și se fac la urmă una 
cu ele. Toate se varsă în Dunăre şi Dunărea se varsă în 
toate. Lumea primește această revărsare, afară de anii 
nenorociţi când puterile deslănțuite de topirea zăpezilor 
sau de ploi mătură totul în calea lor, ca o adevărată bine- 
facere. E drept că peste vechile pășuni se umblă cu 
luntrea, dar cârdurile de peşti au năvălit locurile și 
pescarii fac o pescărie cum nu se mai întâlneşte alta pe 
continent. Pe unele înălţimi, care se păstrează uscate, se 
așează corturile cu polog. Fără această pânză sau reţea 
deasă albă, nimeni n'ar putea dormi în baltă de răul tân- 
țarilor. Te scoli la patru dimineaţa, când aerul nu sa 
desalbăstrit încă de noapte și pleci încet ca să nu sperii 
peştele, în luntrile lungi și negre. Aici sunt vârșele, 
pentru peștele obișnuit, și dincolo, cârligele, pentru cel 
mare. Se dau uneori adevărate lupte piept la piept cu 
somnii mustăcioși. Ca să fie doborît duşmanul acesta, 
care bate sălbatec apa, trebue mânuită cangea de fier. 
Uneori, când iese albastru din unda turbure, el e mai 
mare decât omul care-i stă în față. Un fior te săgetează 
prin spate şi strigi fără să vrei. După ce l-ai ameţit și 
l-ai aruncat în luntre, unde se sbate so răstoarne, nu te 
mai uiţi la el. Tot limpezişul dimprejurul tău forfotă 
de aceleași vietăţi. Vânătoarea urmează mai departe. 
Când te întorci obosit de muncă și de soarele care s'a 
ridicat sus, dela popas câinii îţi ies cât pot înainte călcând 


34 


prin apă până le vine la zgardă, sau atunci înotând o 
bucată. Cei leneși schimbă picioarele deasupra pe mal şi 
latră de bucurie. Bătrânul și băieții care rămân la corturi, 
au întins plasele la uscat și au pregătit borşul de pește, 
vreun crap mare la proțap și mămăliga pe fundul de lemn. 
Apă rece de băut avem în fedeleș. Nici apostolii, care au 
fost pescari, nu s'au ospătat mai bine decât noi. Mii 
și mii de oameni, dela Porţile de Fier până în Deltă, 
se dedau aceleiași îndeletniciri, de singurătate și de vitejie. 
Nuferii ies din adânc între frunzele de plută, ca niște 
boboci verzi și capete de suliți de aramă, se deschid ca 
nişte stele căzute pe apă și se trec, dar ei sunt tot acolo. 
Pădurile se umplu de mierle și de privighetori, care-și 
fac peste capetele lor cuiburile. E primăvara Dunării 
românești, care se întinde înăuntru în câmpie la kilo- 
metri de cealaltă, a tuturor, deşi într'o singură suprafaţă 
cu ea. Locuitorii ei, pescarii, şi-au părăsit pe luni de zile 
casele cocoțate pe creste și o brăzdează în toate părţile, 
cu vâslele lor sau cu pânza. Noaptea apele se acopăr de 
focuri ca la o serbare a licuricilor și a zânelor. Sunt 
focurile dela popasuri. Dacă apa crește și îneacă pe cele 
mai joase, gospodăria se încarcă în luntre și se mută pe 
întuneric în alt loc mai cucuiat, unde numai decât se 
aprinde acelaşi foc, prietenul românului. El fâlfâie singur 
lângă oamenii care dorm. Când se dărâmă vreo buturupă 
și risipește Jeratecul, o puzderie de scântei se înalță 
țiuind şi înmulțește stelele. Focul își face flacăra la loc 
și fâlfâie înainte. E sufletul locurilor. Dunărea curge 
neauzit, cu toată această lume, către Marea cea mare. 

După ce se retrag apele, pământul e gras de tot ce 
a adus cu ea viitura. Ceea ce făcea Nilul pentru o ţară 
întreagă în Egipt, face Dunărea pentru malul stâng 
românesc. Luntrile au plecat și vin plugurile. Golurile 
se acopăr de lanuri. Prin grâurile noastre dunărene au 
intrat ostașii lui Alexandru cel Mare, cu cl în frunte, 
când au trecut la Geţi. Ele au rămas vestite până astăzi. 
Îşi mișcă spicele grele la adierca din larg. Sunt însă 
mai mult făptura fluviului, ca nişte holde crescute sub 


3’ 35 


oglinda lui și îngrijite acolo de niște plugari ai adâncului, 
decât făptura brazdei care se vede. Dovada se face mereu 
de 25 de ani încoace. Ne-am gândit și noi ca Olandezii 
să apărăm aceste pământuri de năvala apei. Am început 
atunci niște lucrări aproape faraonice. Pe unele le-a 
stricat din nou Dunărea, care nu s'a lăsat gonită din 
drepturile ei mai vechi decât omul, dar pe altele le putem 
cerceta oricând. Ne-am apucat să închidem cu zăgazuri 
locurile, pentruca să le schimbăm în ţarini sigure și 
totdeauna la îndemână. Dacă apa nici n'a rupt întăriturile 
de pământ nici n'a mustit pe dedesubt, intrând adică în 
cetate fără să sară zidurile, foarte curând s'a descoperit 
că fusese păcat de osteneală. Ogoarele dădeau în fiecare 
an mai puţin. Le lipsea îngrășământul pe care-l aşternea 
peste ele în fiecare primăvară Dunărea. Ea era bogăţia 
lot și, rupte de mama hrănitoare, nu mai au nicio putere. 

Una din cele mai frumoase zile pe care o poate petrece 
cineva e la o arie, deasupra Dunării. Vara e în toiul ei. 
Se aud berzele în sat clămpănind din ciocuri. În cuiburile 
lor înalte împletite din crengi, puii se pregătesc de sbor. 
Altele se rotesc liniștite în senin. Zarea e nesfârșită. 
Câmpia română ajunsă în marginea luncii se prăbușește 
deodată, dela 6o sau chiar dela roo de metri. Vederea 
care se deschide de acolo e fără pereche. Fluviul abia se 
ghiceşte în fund, la ro km. depărtare sau mai mult, 
după un perete albăstriu de copaci. Intre el și noi tre- 
mură, ca zugrăvite pe o pânză, gârle și lacuri, păduri și 
goluri, nori care parcă plutesc sub noi și cai care aleargă 
prin baltă, speriindu-se de propriul lor galop, cu nările în 
vânt şi cu coama zbârlită. Vin carele cu snopi dela câmp, 
dar urcă şi malul, de jos, din luncă, parcă ar veni din 
Dunăre. Se adună de pretutindeni aici, sus, și noi îi 
aşteptăm, punem mâna pe furcă și ajutăm la descărcare, 
deși am călătorit până în aceste părți numai pentru vână- 
toare sau ca să vedem Dunărea vara. Aceasta e vara ei, 
în sacii care se umplu de boabele mari, în fetele care 
cântă în vârful treerătoarei, cu zăvelca prinsă în brâu, în 
flăcăii care fac girezi din paie şi se pierd printre firele și 


36 


= e o O 


pulberea lor ca nişte izvoade într'o urzeală. S'au strâns 
pentru seară și lăutari. Au să cânte pe Kira Kiralina, din 
care Panait Istrate a făcut un roman brăilean, ca să intre 
cu el în literatura lumii. A intrat împreună cu această 
viață dunăreană, pe care vom asculta-o numaidecât plân- 
gând din coarde, pentrucă povestea isprăveşte rău. Sunt 
femei cu patimi mari și bărbaţi iuți la faptă. Limba lor 
însăși e mai colorată și mai epică. Trecute prin gura 
oamenilor dela Dunăre, întâmplările se fac furtunoase 
și neiertătoare. Capete bărboase ies din stuf. Totul e 
mișcare şi trecere de jur împrejur. Viaţa trebuia să fie 
la fel. Apa și-a făurit și suflete după chipul și asemănarea 
ei. Călătorul sau geograful grăbit nu le vede. Nu-i între- 
baţi pe ei. Luaţi-vă mai binc cismele cu carâmbi înalţi 
şi intrați în baltă. Omul e pe acolo numai o vietate între 
ale vietăți care trăesc nenumărate și în bună înţelegere 
împreună, din piftia plină de belșug a locurilor. Pescuitul 
şi vânătoarea sunt numai ca o culegere de floare dintro 
grădină. Nici nu se bagă de seamă. Viaţa se desfășoară 
mai departe, ca și fluviul, netulburată. Ea se întoarce 
în fiecare an tot aşa de bogată, de secole și de milenii. 
Foeşte pretutindeni. Ameţește. Parcă pe aici şi-a luat 
începutul, din umezeala și din grăsimea pământului. E 
ca un cântec, după care te duci și n'ai mai veni îndărăt, 
prin desișuri şi pe luciuri. 

Dar toate aceste priveliști în valea Dunării de Jos 
nu sunt decât o pregătire pentru ceea ce ea păstrează la 
capăt și mare asemănare, nu numai în tot cursul ei, dar 
în Europa şi poate nici în alte continente. Iese din Pă- 
durea Neagră, Schwarzwald, din mijlocul popoarelor 
germane care s'au ţinut puţin și de acest odgon întins 
prin codri ncumblaţi și peste praguri de piatră, ca să 
bată drumurile medievale din Apus în Răsărit, şi sfâr- 
şeşte la altă Pădure Neagră, Caraorman, cu nume răsu- 
nător turanic, arătând că a ajuns la marginea lumii cu- 
noscute şi că trebue să se oprească. Stă astfel ca un copac 
uriaș cu rădăcinile groase înfipte în Marea Neagră și cu 
crăcile răspândite până departe, pe lângă izvoarele Rinului 


37 


şi Ronului, de unde se merge spre Oceanul Atlantic și spre 
Marea Mediterană, marile vetre de cultură ale Conti- 
nentului. Fluviul lui cel mai puternic s'a strecurat printre 
toate celelalte văi, care au o scurgere dela Miazănoapte 
la Miazăzi, sau dela Miazăzi la Miazănoapte, și a luat o 
cale deacurmezișul spre marea aproape închisă, păzită 
la margini de mituri îngrozitoare, Prometeu în fund pe 
muntele lui, ciugulit de vulturi, Lâna de aur pela po- 
poarele mâncătoare de oameni. El parcă întorcea spatele 
Europei care-l născuse pentru alte rosturi, ce abia astăzi 
încep să se vadă. Apusul a fost, întrun fel sau altul, 
totdeauna în luptă cu Răsăritul. Dunărea era ca o legă- 
tură între ele, ducând dela unul la altul și așteptându-și 
ceasul. Noi, Românii, ne-am dovedit niște păzitori de 
porți, lăsaţi în alte vremuri aici și uitaţi sub valul năvă- 
lirilor, ca să fim gata şi să tragem zăvoarele, când va 
bate acel ceas. Are atunci un înțeles deosebit numele Por- 
tiţa, pe care poporul nostru l-a dat ieșirii la Mare a unuia 
din braţele Dunării, între celelalte nume păstrate încă 
dela Flini şi dela Romani. Pe aceste singurătăți ale Deltei 
el e la el acasă. Așa cum locurile sunt un raiu al păsărilor, 
care poposesc prin gârlele și lacurile ei, venind din toate 
zările, ele au fost și drumuri cu popasuri scurte ale tuturor 
neamurilor, ispitite de strălucita moștenire bizantină. Au 
venit și s'au dus, așezându-se în alte părţi. Noi am rămas. 

Pojarul verii, când apele parcă fierb, a trecut. Mai 
frumoasă decât primăvara, care năvăleşte într'o izbucnire 
aproape dureroasă, este toamna Deltei. Călătorul pătrunde 
într'o lume nouă. Pădurile de stuf, înalte şi dese, uneori 
cu pârtii tăiate între ele, care parcă ar duce la castele 
tainice în ostroave de puţini ştiute, se îndoaie la vânt 
şi pun mișcarea lor pe loc alături de mișcarea apei, în 
marea nemișcare dimprejur. Delta chiamă la ea, deși 
adăposteşte atâtea puteri năprasnice, ca o împărăție a 
liniştei. Liniştea adevărată e poate făcută tocmai din 
această cumpănă între frământări. Stoluri nenumărate de 
păsări parcă sboară și ele pe loc. Flamingii se privesc în 
ape pe picioarele lor lungi. Pelicanii grei, cu gușa plină 


38 


de pește, parcă nici nu s'au desprins bine din mâlul din 
care au fost plămădiți. Cormoranii negri, ca nişte păsări 
ale morţii, pornesc după pradă. Stârcii albi cu pană se 
leagănă într'un picior ca o podoabă ușoară la gâtul vân- 
tului. Şi atunci un ostrov de plaur, rupt de apă, trece pe 
dinaintea noastră, călător nu se știe unde, spre nişte 
tărâmuri de poveste, unde toate au vârsta și ușurința 
păsărilor. Toate vietățile depe el călătoresc împreună, 
fără să se tulbure. Câte o pădure de copaci, legaţi între 
ei cu liane şi curmee, umple deodată zarea cu răcoare. 
Un grind înalt, în care s'au găsit unelte vechi și sfărâ- 
mături de corăbii ca pe coastele Wikingilor, taie calea. 
Alte brațe de deltă, lărgite şi ţinute deschise de mâna 
omului, pentruca lacurile înnisipate și moarte să primească 
din nou înviorarea apelor dulci ale fluviului, întâm- 
pină la marile răscruci. Din când în când răsare în câte 
o cotitură a malului un sat de pescari. Oamenii sunt 
plecați la pescuit, înăuntru la vaduri bune, sau la întâl- 
nirea apelor sărate cu apele dulci, unde se dă lupta cea 
mare cu morunii de sute de kilograme greutate și plini 
de aurul negru al icrelor. Luntri încărcate de peşte argintiu, 
care se mai bate încă, încep să treacă repede spre cherha- 
nale. Se simte adierea sărată a Mării Negre. Dunărea 
parcă mai întârzie o clipă, înainte să-și lase albia galbenă 
şi să se piardă cu toate apele şi cu toată istoria ei în Mare. 

In miezul iernii, când gerul năprasnic vine adus de 
crivăț din mările nordice şi din stepele siberiene, valea 
Dunării se îmbracă peste noapte întro şubă de ceață și 
de ţurțuri. Nu știu dacă trebue să fii numai decât un om 
al locului ca să-i simţi frumuseţea albă, sălbatică și care 
nu e întru nimic mai prejos de cealaltă, a anotimpurilor 
verzi. Cred că tocmai un necunoscut, coborât de pe alte 
țărmuri, și nu noi, obișnuiţii cu tot ce marele pictor peisa- 
gist, timpul, ne zugrăvește rând pe rând înaintea ochilor, 
ar fi mai în stare să simtă ceea ce ne îmbată pe băștinași 
cu un dor de ducă de un nou fel. Trebue văzută neapărat 
Dunărea îngheţată din mal în mal, pe o lărgime de o 
mie și uneori de 2000 de metri. Acolo unde fluviul curgea 


39 


împăcat, răsucindu-și și netezindu-și singur ochiurile și 
bulboanele şi ducea cu sine umbrele mătăsoase ale pădu- 
rilor de sălcii, acum nu este decât un pod de ghiaţă. Nu-ţi 
vine să crezi. E ca și cum tot acel măreț popor de ape, 
care părea stăpânul întregului ţinut, a fost abătut din 
albie și luat de puteri năzdrăvane. Poţi să treci dintro 
parte în alta fără nicio greutate. Pe unde se legănau 
vapoarele mari oceanice, umbli ca pe uscat. Numai copcile 
săpate cu topoarele din loc în loc, așa cum zic oamenii 
ca să răsufle apa, mai dau de gol ce se găsește dedesubt. 
Dunărea a încremenit cu valuri și cu suluri de apă, ridi- 
cate în văzduh. Parcă a fost o luptă între ea și îngheț. 
Işi închipui totdeauna că fața fluviului trebue să fie lini- 
ştită şi străvezie, poate chiar cu peștii putând fi urmăriți 
prin pojghița de ghiață, care-i acopere. Mirarea, care nu 
te mai lasă, când o străbaţi și te duci în lungul ei, este 
tocmai înfățișarea ae furtună și de răsvrătire, zbuciumul 
şi încordarea desnădăjduită a apei, ca să scape de această 
înţepenire venită peste ca fără pricină și fără putință să 
fie biruită. Aceasta este Dunărea adevărată, oprită întro 
clipă a ei, şi nu cealaltă, mereu mișcătoare şi mincinoasă, 
cu o netezime pe care nu o are. Parcă în fiecare clipă 
următoare poate să pornească din nou dela locul și cu 
chipul pe care-l avea când mâna uriașe a gerului sa 
înfipt în coama ei vijelioasă și nedomolită și a oprit-o 
pe loc. Din această simţire e făcută frica și e făcut fiorul 
pe care-l ai umblând. Sub picioarele tale drumul e tot 
așa de sigur ca un drum de munte. Dar stâncile și găurile 
care te întâmpină sunt vii și pot să se pună în mișcare 
oricând, trăgându-te cu ele la fund. Ți-au întins numai o 
cursă, punându-ţi sub tălpi acest pod fățarnic. Eşti prada 
elementelor batjocoritoare. Adâncul are să se deschidă 
şi niciodată n'ai să ajungi la malul tare perdelit cu ceață. 
Uneori te îndrepţi fugind spre el, nemărturisindu-ți 
această temere, care e mai puternică decât tine. Prin 
fulguială şi pâclă, oamenii iernii pornesc în rânduri dese, 
pe Jos sau în sănii, pe aceeiași pârtie, care începe să fie 
bătătorită ca un drum, dintro parte în alta. Şirul lor nu 


40 


cn a n N d 


e drept, ci ocolește ca o potecă piedicile din cale, vreo 
creastă cu colți ca un fierăstrău, care taie pământul din- 
trun mal într'altul, sau vreo văgăună, care ar putea 
să crape ca să năboiască și să spele apele toată această 
vedenie polară. Se pierd încet dincolo pe întinderea 
albă. Nici ei nici tot ce se vede nu sunt parcă de astăzi 
și din lumea noastră. Sunt dintr'o vreme când scoarța pă- 
mântului cu toate ale ei s'a învârtoșit și a murit de ger, 
aşa cum s'a învârtoșit și a pierit Dunărea. Lumea a plecat 
spre alte zări, în căutarea vieţii care poate s'a mai păstrat 
pe acolo. Sloii scârțâie împrejur. Păsările negre fâlfâie 
în stoluri pe deasupra ca un alaiu al desnădejdei. Din 
crângurile înghețate urlă lupul. Până ajungi la un port 
de iernat al vaselor, unde corăbiile și-au împletit funii 
de argint și vapoarele au coșuri sclipitoare de sticlă. 
Toată această flotă a visului cu marinari neastâmpărați 
pe punte și pe cheiuri, îți dau îndărăt încrederea. Marea 
expediție se pregătește. La un semnal ea are să plece. 
Pavilioanele aventurii au să se desfășoare în întâiul soare 
care are să despice norii, să gonească iarna și să deslege 
din cătușele ei de ghiață Dunărea. 

In alte țări apele lor mari intră în economia sau chiar 
în istoria națională, cu trăsături care le sunt asemănă- 
toare. Același popor s'a așezat pe ambele părți ale văii, 
care leagă nu desparte. Munca oamenilor ridică porturi, 
sapă canale, zidește uzine hidro-electrice. Cântecul po- 
pular stă uneori pe mal și face din cântecul geologic al 
undelor un cântec pentru suflet, păstrat din veac în veac. 
Dunărea înseamnă toate acestea și înseamnă mai mult 
pentru neamul românesc. Ea a luat parte la închegarea 
lui şi i-a împrumutat multe din propriile însușiri. Viaţa 
lui nu se mai poate despărți de viața marelui fluviu. 
Plutim prin singurătatea lui, ca să-l înțelegem pe el, dar 
ca să ne înțelegem și pe noi. Il auzim în ființa noastră, 
când rămânem cu noi înșine. 


41 


DOBROGEA 


Mă văd într'o căruță mocănească, pe un drum de 
țară cu praful cald. Zdruncinăturile erau slăbite de fânul 
în care şedeam. Intindeam mâna printre fusceii loitrelor 
ca să rup vreo floare sau iarbă mai lungă de câmp, între 
care umblam. Pe o movilă, cum se gheboșau mai multe 
în zare, se învârteau neauzite aripile de pânză ale unei 
mori de vânt. Nici nu părea din lumea noastră, ci o ară- 
tare care ne însoțea dela marginea pământului, urzită 
de dogoarea soarelui. Poate ne duceam nu noi pe picioa- 
rele noastre, ci ne ducea ea, cu marea ei mişcare rotundă, 
pentru că treceam din moară în moară. Câte odată, 
cali dădeau îndărăt speriaţi. Vizitiul trebuia să sară jos 
de pe capră şi să-i mângâie pe botul dat peste cap, cu 
nările sforăitoare şi cu ochii mari. Inaintea lor era o broască 
ţestoasă sau un șarpe dintr'un capăt într'altul al drumului. 
Când opream ne ?neca deodată, ca o apă, cântecul greie- 
rilor pe care până atunci, fie de tropotul copitelor, fie 
de mormăitul cu frunză verde al omului cu hățurile sau 
de lenea acestui mers legănat și fără sfârșit, nu-l auzisem. 
Stam să-l ascultăm şi nu ne puteam îndemna să pornim 
din nou. Am fi umblat prin același cântec fără să-l ştim. 
O dumbrăveancă albastră, care poposise pe băţul înalt 
al unei flori a soarelui, cât poposiserăm şi noi, se smulgea 
deacolo deodată cu căruţa şi scuturând înnebunit discul 
cel greu de seminţe. Cădeau flori în toate părțile ca și 


42 


Ma Ai 


— e 


Pi 


cum at fi căzut fulgi din pasăre. Era o vară de acum 
40 şi mai bine de ani. Sunt cele dintâi amintiri ale mele 
din Dobrogea. 

De-atunci am colindat pământul ei în lung şi în lat, 
dela bălțile cu stuf şi cu peşte până la munţii cu granit 
și cu aramă, dela Dunărea revărsată prin ostroave până 
la Marea pe care spuma valurilor pare un sbor de pescă- 
ruși, iar sborul de pescăruși un joc de spume, și dela 
văile uscate cu surpături roșii până la crângurile Delior- 
manului din părțile de miazăzi. I-am descoperit frumuseți 
sau lucruri de alt fel, care te leagă pentru totdeauna. N'am 
simtit-o și nu mi-a rămas în minte ca atunci. Am căutat 
în cărți. Am întrebat pe băştinașii mai vechi, care au 
fost siliți so părăsească și-i duc dorul, prin locurile oricât 
de bune unde s'au aşezat. Nicăiri nu e vorba și nimeni 
nare ?n cap nici marele fluviu și Delta, de care am ajuns 
noi să legăm Dobrogea, și nici coasta Mării. Ciobanii 
noștri care veneau până aici din alte secole și încă de 
pe vremea turcului, de pe plaiurile Transilvaniei, i-au 
dus vestea întinderilor de iarbă și a văilor fără iarnă. 
Cântecul popular știe de caii dobrogeni. Dunărea are 
două maluri și e tot atât dobrogeană cât e a Bărăganului 
şi a Basarabiei. Marea mare hotare. Sunt locuri pe care 
ieşi la larg, dar ca să le lași cât mai repede și cu primejdii, 
nu locuri pe care să prinzi rădăcină şi să trăieşti. La Do- 
brogea cealaltă, cu pridvoarele ei de ape, am lucrat noi 
de vreo şo de ani încoace. Dobrogea cea veche era 
aceasta, pe care astăzi atâția dintre noi aproape o uită 
de dragul celei dintâi, mai mult exotice. Oraşele de pe 
țărm, pe care le descoperă casmaua arheologului, mau 
fost ridicate, cu cheiurile lor de piatră, de oamenii di- 
năuntru, ci de oameni străini, veniți de pe Mare, cu coră- 
biile și cu zeii necunoscuți. "Aceştia, cu [oala în cap, 
au rămas agățaţi de mal și au încercat să ne dea aceeaşi 
groază pentru pământul tainic dinaintea ochilor lor, pe 
care o aveau ei, cu amintiri, care nu ne priveau, de-acasă, 
Dela ei încă Dobrogea a ajuns o țară de surghiun. Marea 
Neagră era Pontul Euxin, Marea neprimitoare. 


43 


Sarcina noastră a fost să descoperim pas cu pas 
această firidă părăginită cu timpul. N’a fost nevoie să 
ducem numai rodnicie și viață acolo unde era pârloagă 
şi pustiu. A trebuit să dăm un alt înțeles unui destin 
istoric și să punem tot atât plugul în brazdă cât un suflet 
de veselie și de încredere între oameni. Dintrun loc de 
surghiun am făcut un loc de ispită. De aceea și ne este 
Dobrogea atât de dragă, de o dragoste pe care ceilalți 
wo pot pricepe. A fost pentru noi ca un uscat care sa 
ales încet din ape. Am fost oamenii dinăuntru care pentru 
întâia oară am împins îndărăt pe oamenii din afară și 
le-am dat legea noastră, după ce atâtea secole o suferi- 
serăm pe a lor. In alte părţi eram de când lumea și ele 
ne făcuseră pe noi. Le priveam ca fiul pe părinte. Aici 
ne întofseserăm după ce a contenit colindarea popoa- 
telor începută dinainte de Cristos și ne-am apucat să 
clădim. Totul a ieșit din mâinile noastre. Aveam faţă 
de ceea ce ne înconjura dragostea părintelui pentru fiu. 
Dobrogea e pentru neamul românesc o mărturisire de 
creație și de putere. Cincisprezece milioane de oameni 
stau de pază ca s'o apere, mai mult decât ca pe un bun 
trecător, care poate să crească sau să scadă, ca pe un bun 
sufletesc, de care nimeni nu se poate atinge fără să nu-l 
ofilească și să-l ucidă. Că lanurile de orz, cu pâlcuri de 
maci mari, se îndoaie la vânt, că valurile se aleargă şi 
bărcile pline de peşte trag la cherhanale, ne mișcă și ne 
oprește să le privim. Alta e marea schimbare. Ovidiu 
a fost în cele din urmă învins. Țara cheamă de pretutin- 
deni. Cei care o părăsesc plâng. Marea Neagră e o Mare 
primitoare. 

Intre lucrurile de minune, pe care numai Dobrogea 
le avea în pământul românesc, a fost multă vreme bo- 
găţia de seminţii. Era ca un covor etnografic plin de 
colori tari. In alte părți, în Banat, în Bucovina sau în 
Basarabia, pe unde a domnit aceeaşi putere împărătească, 
supranațională, care vrea numai birnici și soldaţi, ori din 
ce neam s'ar fi tras, roiuri de oameni au fost aduși de pe 
unde s'au găsit și puși, potrivindu-se, nepotrivindu-se, 


44 


"E e 


să trăiască împreună. Veneticii erau apuseni între răsă- 
riteni localnici. Aici și răsăritenii erau veniți și s'au 
păstrat şi au rămas locului între ceilalți, ca o întâlnire a 
Asiei cu Europa până în zilele noastre. Turcilor din paşa- 
lâcul Timişoarei de mult le-a pierit sămânța, Tătarii 
Bugeacului sunt o legendă. In Dobrogea se mai cântă 
încă din minarete lauda profetului și se mai văd fesuri, 
turbane și cealmale. E ca o insulă din urmă dintro 
istorie înecată şi care se menţine. Mai ieri însă, ca într’o 
mare sită în a cărei vășcălie vremurile au început să bată, 
popoarele crezute dobrogene pentru veșnicie s'au pus 
în mișcare şi au ieşit din vechiul amestec. Fiecare și-a 
tras cu o lopăţică de argint pe ai lui şi i-a dus acasă. 
Dobrogea a rămas mai săracă în rosturile de muzeu etno- 
grafic, dar s'a românizat cu atât mai puternic. E astăzi 
mai mult a noastră decât a fost vreodată. S'au ridicat 
la început Turcii și Tătarii, pe care noua Turcie şi-i 
fetrăgea de pe unde se mai aflau ca să-i resădească pe 
podișurile înalte ale Asiei Mici. l-am văzut plugărind 
pe la Eskişchir. Femeile nu mai aveau feregea nici băr- 
baţii accperământul colorat de cap. Se adunau împre- 
jurul meu ca împrejurul unui sol venit de pe un pământ 
al făgăduinţei, unde fuseseră şi ei odată, dar nu lăsaseră 
decât amintirea. Aveau ochii în lacrimi. Le părea rău 
de plecare. Cântau parcă un cântec de preamărire Dobrogii. 
Au venit la rând Bulgarii, atunci când a trebuit să se 
facă nefericitul schimb de populaţie. Cuiburi bătrâne de 
câte un secol și un secol şi jumătate au fost stricate. 
Astăzi, cei care l-au văzut după ce a trebuit să-l părăsim, 
ne spun că în Bazargic se vorbește mai mult şi mai bine 
românește decât atunci când orașul era al nostru și creştea 
cum a crescut, datorită nouă. Toţi aceşti plecați fără voie 
suspină după ceea ce au lăsat. Și au pornit în sfârșit și 
Germanii, pe Dunăre în sus și pe drumuri deacurme- 
zişul Europei, pe unde nu veniseră, atunci când porunca 
dela ei din ţară i-a sculat dela vetre şi le-a pus în mână 
toiagul pribegiei. Satele albe, cu uliţi largi şi cu gospo- 
dării bogate, și-au schimbat peste noapte stăpânul. Bise- 


45 


ricile Evanghelice s'au închis. Pe unde sunt acum își 
aduc aminte cu duioșie de pământurile oropsite şi Do- 
brogea e între ei un prilej de vis şi de suspin. Parcă 
prin aceşti pribegi ne dăm abia astăzi seama de toată 
frumuseţea și de întreg farmecul ei. 

Dobrogea e un pământ bătrân nu numai prin rocile 
ci. Munţii dobrogeni nu mai sunt decât de 2—300 de 
metri pentru că au fost roși până la temelie de mulțimea 
mileniilor care au trecut peste ei. E un pământ bătrân 
şi prin vieaţa omenească și urmele păstrate în adâncurile 
lui. Elenii trăiau mai de mult în marginea Mării. In cetă- 
tile câte mau fost îngropate, pe care le-au înființat ei, 
trăim şi astăzi. Romanii au venit după ei. Antichitatea 
clasică poate fi întâlnită la fiecare răspântie. Vitele se 
adapă uneori din jgheaburi cu zei şi zeiţ:, care au fost 
morminte păgânc sau bucăţi de capişti ale strămoşilor. 
Câte o inscripţie cu litere gătite grecești sau cu litere 
limpezi latine ţine sub toţi ochii sufletul de-atunci și 
vorbeşte fără întrerupere, cui ştie so asculte, cu glasul 
de acum două mii de ani. Am mers pe valurile lui Traian 
sau ale altui împărat roman, dintre Cerna-Vodă şi Con- 
stanța. De pe crestele lor făcea de strajă cavaleria romană 
gata să pornească, dacă cetele prădalnice ale Miază- 
nopţii se mișcau prin împrejurimi. In câte o noapte cu 
lună, când umbrele sunt lungi şi stuful și vietăţile din 
fundul văii Carasu încep să foşnească și să prindă glas, 
uşor te poți muta în vremurile de odinioară. Secolele 
mau trecut şi stai și tu acolo, fără întrerupere, pe piatra 
pe care te-ai oprit înfiorat, pază și frunte de jur împrejur. 
E și astăzi tot atâta nevoie ca altădată! Aperi nu numai 
pământuri, dar și bunuri sufletești. Ar fi, cum mi-a 
ajuns de curând svon, oameni de știință întrun oraș 
universitar din Balcani, care se gândesc să pornească 
chiar zilele acestea cu-tot felul de dovezi la drum, ca 
să facă din valurile acestea, atât de vădit romane, niște 
valuri ale unei culturi proto bulgare. Ii aşteptăm. Armele 
celor de astăzi nu mai sunt săgeți şi smoală aprinsă, 
ci ştiinţă de carte și răstălmăcire de catedră. Cei ce mai 


46 


vor să vadă încă romane aceste valuri e mai bine să se 
grăbească. Să nu afle mâine că li s'au schimbat făcătorii. 
Dobrogea arheologică are încă taine. 

Ne-am învăţat să numărăm la Dobrogea şi Delta 
Dunării. Sunt oameni, de a căror părere altădată tineam 
seamă, care cred altfel. Delta, acea coroană împletită 
din ramuri de apă şi pusă pe creştetul Dobrogei, n'ar 
face parte din ea. Mi-aduc aminte, în legătură cu această 
părere neașteptată, de cuvântul unui drumeţ, care venise 
într'o vară hotărît să-l cunoască străbătându-l pe jos 
în toate ungherele pământul nostru dintre Dunăre şi 
Mare. Se întorsese după ani de studii economice în străi- 
nătate şi-i căşunase ca întâie descălecare în țară pe Do- 
brogea. A plecat cu mine la Balcic, unde ne petreceam 
atunci vacanțele. Işi luase sac de drum, pălărie engle- 
zească prin care nu străbate ploaia, tricou de lână, panta- 
loni scurți de piele de drac și bocanci cu ţinte. Avea şi 
băț lung în mână. Nu mai povestesc ce haz a stârnit 
pe ulițele orășelului cu migdali, unde oamenii umblau 
aproape goi și pictorii numai cu o pălărie, mai mult 
decât într'un costum de baie, pictau ceasuri la câte un 
colț cu vedere bună. El nu s'a lăsat speriat şi a pornit 
dela acel hotar de miază-zi al Dobrogei noastre de atunci. 
L-am văzut abia după trei luni la Bucureşti. Era ceva 
mai slab și mai ars de soare decât la despărţire, dar îşi 
împlinise întocmai şi cu încăpățânare gândul. Firește 
că-și făcuse părerile lui, unele strâmbe, din care nu-l 
puteam scoate. Ceea ce m'a izbit a fost că el, omul care 
intrase atunci pentru întâia oară în Dobrogea, mi-a spus 
dela început că Delta și vecinătățile ei sunt o altă lume. 
Nu numai că până acolo umblase printr'o Dobroge 
galbenă și de acolo ar fi dat de o Dobroge verde, dar, 
îmi zicea el, bâlbâindu-se puţin de ciuda unei contra- 
ziceri pe care o prevedea, Dobrogea până acolo era o 
ruină, pământ care se măcină și stins pentru totdeauna, 
iar acolo mustea de vieață, făcea uscaturi noui, se întin- 
dea în Mare şi o dădea înapoi. Mi-am adus aminte de 
ce ştiam dinainte și mi-ajunsese la ureche din gura celui 


47 


mai mare hidrobiolog pe care-l avem, şi nu mică mi-a 
fost mirarea. Incepeam să şovăiu. Mi se părea că dau 
o lovitură pe la spate Dobrogei, lăsând să stea în picioare 
cuvântul și aproape însuşindu-mi-l, că Delta rămâne 
în afara ei. 

Poate că locul cel mai bun de unde ar fi să se ia cu- 
noştință de toată această lume nouă, rămâne tot Tulcea, 
aşezată aproape la încrângătura celor trei brațe. De pe 
Colnicul Horei Delta se vede înăuntru până departe, 
cu lacuri și cu sălcii cu sbor de păsări şi cu pânză de bărci. 
Parcă se tot ridică, așa cum o privesc de sus până în 
fund, netedă cum nu se poate închipui alt neteziş şi 
numai cu puţină ceață la locul unde pământul se ispră- 
veşte. Acolo trebue să fie Marea. Nu este o singură 
Deltă, ci sunt cel puţin două, fără să mai vorbim de salba 
de lacuri şi de gârle, care îasoţeşte Dunărea până aci, 
într'o luncă umplută ea însăși din deal îa deal în timpul 
marilor revărsări, aşa cum fluviul, mult mai îngust de 
obicei decât ea, nu-şi umple albia decât din mal în mal. 
O Deltă e aceea cunoscută de toată lumea, cu insulele 
Letea și Sf. Gheorghe, îachise la miază-noapte de coama 
arcuită și nodoroșită de ostroave a braţului Chilia și la 
miază-zi de valea cu ochiuri şi coturi nenumărate a bra- 
tului Sf. Gheorghe. Cea de a doua e aceea care se înfundă 
în pungile largi ale lacurilor Razelm şi celelalte, cu 
intrare din Dunăre pe canale ţinute deschise de om și 
cu ieşire la Mare prin Gura Portiţei. Grinduri care ascund 
în ele tot felul de taine, ostroave mincinoase de plaur, 
păduri măreţe de plopi și de sălcii, o împărăție de ape, 
întâlnite pretutindeni, curgând vijelioase sau odihnindu-se 
la soare sau în lună, umplu de un fel de beţie pe călător, 
beţia singurătăţii şi a vieţii primitive. Un nou monahism, 
care e acela al pescarilor şi al vânătorilor, a ispitit pentru 
totdeauna pe atâţia oameni care fug dacă dai de ei în 
căile tale, cum fug fără sgomot vietățile stufului. Am 
încercat să aducem pe locurile acestea suflete noui, um- 
blând în pașii tocmai ai lui Ion Neniţescu pe când era 
prefect la Tulcea, poetul Puilor de Lei. Satele românești 


48 


—»— 


pornite de el nu s'au risipit. Copiii din ele ne fac și astăzi 
semn cu mâna, de pe scândura până la apă unde trage 
luntrea cu părintele care se întoarce dela pescuit şi ne 
strigă o vorbă bună, atunci când trecem pe bulevardul 
larg și drept al brațului Sulina. După ce am fost siliți 
să părăsim Dobrogea nouă și să lăsăm în țară străină 
cel mai mare oraş de pescari al nostru, care avea şcoli 
româneşti încă dela pacea dela Kuciuk-Kainargi, Turtu- 
caia cea frumos așezată în trepte, locuitorii români au 
trebuit să plece. Unii din ei, cu bărcile şi cu uneltele 
lor de pescuit, au fost aduși până în aceste paragini cu 
populaţie puţină, şi şi aceea venetică și nesigură. E ciudat 
că nau putut rămâne. Nu le pria şi se prăpădeau. Ei 
erau cocoțați ca lăstunii în mal la ci acasă, unde suflă 
vânturile şi iau aburii. Aici erau băgați în mâl, de atâtea 
ori cu apa chiar deasupra capului. N'au putut să ducă 
viața de baltă și s'au înstrăinat în alte locuri, mai ase- 
menea cu cele de unde trebuiseră să-și ia lumea în cap. 
Delta își aşteaptă alți oaspeți Români care i se pregătesc 
în școlile de pescari. Ce am început odată, vom duce 
cu puteri înmiite mai departe. 

Dacă printre marile lucrări puse la cale în vremea 
mai nouă, inginerii vor fi trimiși să spargă și acel canal, 
la care se pare că s'au gândit încă cei vechi, dintre Dunăre 
și Mare, pe scufundătura dela Cernavoda la Constanţa, 
multe se vor preface şi în aceste părți de Dobroge. 
Pentru trecerea marilor vapoare nu va mai fi osteneala 
de acum ca să se ție deschisă Gura Sulinei și nici nu se 
vor mai începe lucrările pentru străpungerea altei ieşiri, 
mai apărată de nisipuri, pe la Sfântul Gheorghe. In- 
semnătatea Dunării dela guri va mai scădea, cel puţin 
din acest punct de vedere, de cale comercială europeană 
spre Mare. Dacă Delta rămânea până astăzi în afară de 
Dobrogea, deși îi atrăgea toată bogăţia și viața într'acolo, 
iată că Dobrogea de mâine, mândră de menirea ei, își 
va aduce Delta la ea acasă. Canalul Dunăre-Mare ar 
muta vărsarea fluviului, printrun fel de al patrulea braț, 
care ar fi cel dintâi ca rând, prin mijlocul pământului 


4 49 


ei. Atunci n’ar mai fi nicio putință de tăgăduire că Do- 
brogea şi Dunărea fac una şi că Dunărea nu e numai un 
şanţ de apă pe la marginea ei, ca un hotar care nu e al 
nimănui, așa cum se zice de unii în zilele noastre, spre 
inima rea și năduful Dobrogenilor adevăraţi şi al prie- 
tenilor lor. De o parte și de alta, adânc spre miază- 
noapte şi adânc spre miază-zi de noua cale de apă, care 
ar fi o cale internaţională, vieața ar converge spre ea, 
atât cea economică pe cât cea politică. Dobrogea întreagă 
şi-ar găsi atunci o osie ţinând strâns împreună niște 
pământuri despre care s'a crezut în vremuri nenorocite 
pentru noi şi din lipsa unei asemenea osii de legătură, 
că ar putea intra, după împrejurări, în altă formaţie eco- 
nomică sau politică. Centrul de greutate al Dobrogei 
sar schimba. Iar noi, drumeţii, după o Dobroge plu- 
gărească, în care intră deopotrivă semănătorii de grâne, 
crescătorii de vite, culegătorii de peşte și tăietorii de 
piatră, după o Dobroge etnografică, arheologică şi a 
frumuseţilor naturale, am avea și o Dobrogea de vieață 
nouă, a marilor lucrări tehnice, cu porturi şi canale, cu 
poduri şi cu macarale, care ridică în ciocurile lor de fier 
ca nimica, locomotive de cale ferată sau lespezi uriaşe 
de beton, menite să spargă valurile și să podească Marea. 

De câte ori mă gândesc la Dobrogea, am în ochi un 
flăcău cu brâu roșu, în picioare într’o căruţă, gonind ne- 
bunește pe o şosea dealungul bălții. Il priveam dela 
fereastră din trenul care ne ducea deadreptul dela 
Dunăre la Mare, parcă anume ca să străbatem aceste 
locuri fără să le cunoaştem. El nu ştia nici de rostul 
de Hinterland al Mării româneşti, pe care l-ar avea 
pământul lui, nici de diplomele lui Mircea cu schela 
Dristorului și cetăţile bizantine ale lui Dobrotici dela 
apele mai calde. Era un cetăţean al Dobrogei dinăuntru, 
cu fața sănătoasă și cu părul vâlvoi. Alerga spre Răsărit 
cântând. Nu-i pasa de noi. Ştia el unde merge. Era 
însăși Dobrogea aceasta pe care eram dornici so cu- 
noaștem și nu ştiam unde s'o căutăm. 


50 


ROMÂNI DIN DREAPTA DUNĂRII 


Ne-am învățat și noi și s'a învăţat și lumea, de mai 
multe secole, să ne privească drept un popor din stânga 
Dunării. Valea marelui fluviu era granița noastră spre 
Miază-zi. Când s'a vorbit, ca o urmare a răsboiului cu 
Turcii, din 1877, despre Dobrogea şi ţinutul Vidinului, 
ca pământuri românești, mulți n'au înțeles. Ar fi însemnat 
pentru noi o trecere a unei granițe, pe care istoria ne-o 
dăduse şi tot istoria ne-o consfinţise. Ar fi fost o gre- 
şală. Sau găsit atunci și Români care să judece astfel. Se 
uita că Dunărea ajunsese, e adevărat, graniță, pentru Țara 
Românească, dar nu putea fi și nu fusese niciodată gra- 
niță și pentru poporul românesc. Pe sute şi sute de 
kilometri apele ei curgeau printre așezările noastre, ca 
o vale părintească. Românii treceau de pe un mal pe 
altul, dela ai lor la ai lor, fără să simtă că se duc în 
streini. 

Lucrurile au început să se schimbe numai de când 
nouile state, lovindu-se de ei, în locuri unde mai cu 
seamă nu le veneau la socoteală, tocmai pentrucă alcă- 
tuiau O pânză neîntreruptă cu temeiul poporului românesc 
de dincolo de apă, au încercat să-i desființeze. Pentru 
unii lupta aceasta se duce de o sută de ani. Am fost sor- 
tiţi să-i vedem, mii dintre ei, atâția câți mam fi putut 
să-i întâlnim întrun singur orăşel sau sat la ei acasă, 
aici, în mijlocul nostru, acum de curând, ca să ne dăm 


a 5I 


deodată seama, cu o zguduitoare induioşare, că lupta 
aceea fusese dusă zadarnic. Românii dunăreni se păstra- 
seră neschimbaţi și între văile Moravei și Timocului, așa 
cum s'au păstrat în ţinutul Vidinului, și mai jos, până 
sub zidurile Rusciucului și la Turtucaia. 

Ştiam despre Românii dunăreni, atât din părțile sâr- 
bești cât și din părţile bulgărești, de prin hârtii de arhivă, 
mărturii ale călătorilor şi cărți de cercetări. Oameni dela 
noi, câți putuseră scăpa printre opreliștile autorităţilor 
locale, care au ținut închiși de orice legătură cu ai lor, 
din ţara vecină, sute de mii de cetăţeni, ne-au adus oare- 
care veşti mai proaspete. Mai vedem încă pe părtaşii la 
excursia ştiinţifică pe Dunăre din 1909, condusă de pro- 
fesorul Mehedinţi, cum coboram mai mult în fugă prin 
oraşele și satele de pe malul drept al fluviului și vorbeam 
cu oamenii în limba noastră. Parcă aduceam o solie, 
din unul în altul, pe care trebuiau so dea mai departe. 
Indată ce se despărțeau de noi, erau scotociți de cineva 
în uniformă, cine eram și ce vorbiserăm. Din acea ex- 
cursie au ieșit însă călătoria de studii a lui Vâlsan și 
Giuglea, la Românii din Serbia, şi călătoriile mele la 
Românii din Bulgaria. Lucrările celor doi oameni de 
ştiinţă, apărute chiar în anul viitor, în Anuar de geo- 
grafie și antropogeografie din 1910—1911, erau numai un 
început. Zguduirile politice care au urmat l-au oprit 
pentru totdeauna, dar el a fost ca o largă deschidere de 
zare. Uitaserăm aproape până atunci că sute de mii de 
Români trăiau în primejdie să se piardă încet în preajma 
noastră. Vâlsan și Giuglea au fost nici mai mult nici mai 
puţin decât scoşi cu jandarmii din Serbia. Dar ei au trecut 
Dunărea îndărăt cu o lumină în mâini, care după aceea 
a pâlpâit tot mai puternică. 

Pe aceeași vreme un Român din aceleași locuri dintre 
Morava și Timoc își făcea învățătura mai înaltă la Lipsca, 
şi se întâlnea, la Seminarul de Limba Română al Prof. 
Weigand, cu numeroşi Români. Se simțea mai aproape 
de ardeleni decât de ai noştri din țara liberă. Erau şi ei 
supuși altei stăpâniri cu care se aflau în luptă ca să-și 


52 


apere ființa naţională, — putea învăța dela aceştia căi 
și mijloace pentru ai săi — şi apoi o mare parte din 
frații de acasă își ziceau Ungureni și se știau veniţi din 
Banatul de peste apă, le vorbea ca unor rude de peste 
uliţă. Acel Român timocean a dat lămuriri nepreţuite în 
timpul conferinței dela Paris, care a urmat războiului 
trecut, în legătură cu Românii din Serbia și a luptat 
zadarnic pentru drepturile lor la o viață proprie. După 
vâlva de atunci, când întreaga ramură a neamului nostru 
ţinută cu grije ascunsă, de cei care și-au însușit-o, a putut 
să stea o clipă în văzul tuturor, pânza istoriei a fost 
trasă peste ea cu aceeași grije. Acel Român dela Lipsca, 
Atanasie Popovici, cu toate broșurile lui de propagandă 
şi visurile de întoarcere însfârșit întro patrie mărită 
a celor de o seamă cu el, a trebuit să rămână dincoace 
și a condus mulţi ani Şcoala Normală din Timişoara. 
Creștea învăţători, pentru niște zile care nu se putea să 
nu vie, ca să-i trimită odată și odată în Banatul jugoslav, 
lucru împlinit mai târziu printr'o convenţie școlară 
destul de şchioapă între cele două ţări, şi cine știe, poate 
chiar în Timocul zăvorit și oropsit. 

Acel Timoc a venit el la noi zilele trecute, pentrucă 
fuseserăm atâta vreme împiedecaţi să ne ducem noi la 
cl. In formaţiile de trupă jugoslave, căzute prizoniere, se 
găseau și flăcăi de un neam cu noi, pe cari învingătorul 
ne-a lăsat să-i culegem dintre ceilalți şi, după o scurtă 
ședere în ţară, să-i trimitem la vetrele lor. Oamenii nu 
mai trebuiau căutaţi în cărți și în vorbe călătoare, ci 
steteau zâmbitori și tineri înaintea noastră, în rânduri 
nesfârșite, mii şi mii, întru totul asemenea nouă, vorbin- 
du-ne graiul, bucurându-se de aceeași bucurie și mâhnin- 
du-se de aceleaşi dureri. Neamul românesc sa sporit 
deodată, ca o convingere populară, cu toţi acești Români, 
depărtaţi până ieri și străvezii ca o legendă, ei, care pă- 
zeau până acum, fără vreun amestec, puntea de munți 
pe unde s'a făcut odinioară legătura dintre cele două 
Românii, balcanică și carpatică, și marea trecere dela 
miazăzi la miazănoapte, atunci când apele de înec ale 


95 


popoarelor năvălitoare au început să se întindă peste 
aşezările noastre de baștină. Datorită lor cele două capete 
de pod al lui Apolodor, pe unde viaţa romană a pătruns 
în Dacia şi a dat strămoșilor sufletul pe care-l avem 
până astăzi, se găsesc mereu în mâinile noastre. In fața 
piciorului de piatră şi ciment dela Turnu Severin se vede 
încă dincolo piciorul dela Costol, din apropierea Cla- 
dovei. Dar atât Cladova cât şi Costolul sunt, unul orășel 
şi altul sat, româneşti. Păzitorii podului puși la anul 105 
de Traian stau de veghe neclintiţi pe la locurile lor. 
Prin balta care se află îndărătul Costolului se crede că au 
fost abătute apele Dunării, cât timp s'au lucrat cele 20 de pi- 
cioare de pod între un mal și celălalt, în albia astfel secată. 
Ar fi nevoie parcă de lucrări ciclopice asemănătoare, ca să 
mai cuprindem fărâmele româneşti rămase de ceia parte! 

Românii sunt întâlniți în Serbia, pe malul drept al 
Dunării, numai decât după trecerea râului Morava şi 
până la vărsarea Timocului, iar în adâncime spre apus, 
până la oraşul Ciupria și spre răsărit până la Zaicear și 
chiar mai la miazăzi, la satul Pârlita. Ei se prelungesc, 
într’o pătură neîntreruptă, în Bulgaria, dincolo de Timoc, 
râu care a ajuns un hotar între două țări, dar n'a fost 
niciodată un hotar și pentru Români. In județele Poja- 
revăţ şi Negotin numărul lor covârşește, iar în județele 
Zaicear şi Ciupria se menţine foarte însemnat. Pământul 
pe care trăesc are peste zece mii de kilometri pătraţi, 
numărul satelor e aproape două sute, iar al sufletelor 
cel puţin 250 de mii. Statistica sârbă dă pentru anul 
1921 numai 142.773, O cifră vădit greșită. Pentru același 
an statistica arată 72.377 Români în Banatul jugoslav. 
Aici însă controlul din partea noastră e mai ușor, pentrucă 
biserica s’a păstrat românească, și ea, care-şi cunoaște 
credincioşii, ştie de aproape 150.000 de Români. Se 
' poate vedea astfel care e procentul de greşală sau metoda 
de prezentare a grupurilor minoritare din partea Recen- 
sământului populaţiei în Jugoslavia. 

Vechimea noastră pe acele locuri se poate urmări 
până adânc în Evul Mediu și mai departe. Cercetătorii 


54 


mai noui streini, care încearcă să vorbească în numele 
ştiinţei, dar vorbesc tot atât în numele unor interese 
naţionale, de multe ori foarte crâncene, ar vrea să fim 
acolo numai dela începutul secolului al XVIII-lea, când 
Sar fi întâmplat mutări de populaţie în goluri lăsate de 
stăpânirea turcească. Ne gândim că pentru scăparea de 
pierdere între streini a unor conaţionali așezați cam în 
același timp în aceleași părți, grupuri mari de Sârbi tre- 
cuţi spre miazănoapte, peste Dunăre și Drava, în mij- 
locul războaielor dintre Austrieci şi Turci, noul stat jugo- 
slav n'a pregetat să-și totunjească hotarele întracolo ca 
să-i poată cuprinde. Dreptul la o viață proprie war avea, 
prin urmare, de ce să fie scăzut prin aceasta. Dar Ro- 
mânii sunt pe malul drept al Dunării astăzi numai ca o 
rămășiță a unei pânze etnice, care poate fi urmărită ca 
populație băștinașe, până în munţii Macedoniei și până 
pe coastele Adriaticei. Intre ei, aici în plaiurile Timo- 
cului, pune un învățat ca profesorul Gamillscheg una 
din vetrele în care s'a închegat limba și seminția româ- 
nească. Infățişarea de Bănățeni, în port și limbă, opregul 
cu ciucuri la femei, cuvinte ca gince, pentru dinte, în 
partea apuseană, și înfăţişarea de Olteni, zăvelca pes- 
triță şi rostiri ca ghinche în loc de dinte, în partea răsări- 
teană, nu trebue să înșele. Unii îşi zic Ungureni și ceilalți 
Țărani, ceea ce ar da de gol că sunt veniți, cei dintâi din 
Banat şi cei de al doilea din Ţara Românească. E vorba 
numai de niște valuri, nici n'ași putea zice de emigrare, 
pentrucă locuitorii aceștia de același neam, de o parte 
și de alta a Dunării n'aveau părerea, când se mișcau 
înăuntrul aceleași lumi, că pleacă în altă ţară, valuri 
de împrospătare pornite din ţinuturi unde conștiința 
națională, sau ceea ce putea atunci să capete acest nume, 
se păstra mai vie, și revărsate peste ai lor din vecini. 
Arătaţi poate chiar de localnici, după locurile de unde 
veneau ca Ungureni și Tărani, ei dădeau în curând acestora 
o pecete proprie și?cu vremea și-i însușeau. La fel s'a 
întâmplat la Românii vidineniYvecini. Peste populaţia 
românească veche s'au așezat Oltenii plecaţi de acasă 


25 


după răscoala lui Tudor și întâile măsuri ale Regula- 
mentului Organic, de chemare la oaste și biruri regulate, 
şi oamenii noui mai vioi i-au acoperit pe ceilalți. Luân- 
du-ne şi aici după zvonul venirii lor, care singur se 
aude, am putea cădea în greşala să credem că Românii 
vidineni încep cu ei. Au fost gazdele care s'au dat în- 
dătăt în fața unor oaspeţi încrezuţi și zgomotoși, o carte 
foarte bătrână, ca o Sfântă Scriptură în chirilice, scoasă 
într'o nouă ediție cu litere latine, care singură umblă 
acum din mână în mână. 

Amănunte despre Românii din aceste părți avem încă 
din 1733, întrun raport, care e ca o descriere uscată de 
călătorie a Sârbului Maxim Radcovici, trimis de Exarhul 
Belgradului ca să cerceteze ce populaţie se află în pămân- 
turile cucerite de Austria dincolo de Dunăre. El îi 
descopere pe aceleași locuri pe care sunt şi astăzi, dela 
Morava, pe văile râului Porecica, Pec și Mlava. Prof. 
Romansky dela Sofia, cel din urmă cercetător strein 
care a umblat întreg ţinutul din Serbia dunăreană, locuit 
de Români, în 1916, scoate din acest fapt încheierea 
neașteptată a dovezii că Românii abia picaseră. Ei ar fi 
fost poate ispitiți de putinţa de mișcare în cuprinsul ace- 
leiași împărăţii creștine, care a dus atunci Olteni din 
Oltenia, alipită și ca vremelnic Austriei, până în Banat, 
unde-i găsim și astăzi. In această încheiere însă, care la 
o mai deaproape cercetare se arată fără temei, își face 
loc numai pornirea Slavilor de dincolo de Dunăre ca 
să nu recunoască drepturi de aşezare mai veche între ei 
popoarelor de altă obârşie. Când sunt întâlnite acolo, 
ele trebue neapărat să fie de ieri, de alaltăieri, și 
neavând de ales decât între contopirea cu populația 
înconjurătoare slavă sau încărcarea buclucurilor în căruțe 
şi plecarea de unde ar fi venit. Romansky se temea, 
spunând adevărul, care e vădit, despre Românii din 
Serbia, să nu se potrivească și Românilor din Bulgaria 
lui. Pentrucă Românii nau venit în dreapta Dunării de 
nicăiri, ci sunt acolo dela începutul începuturilor și au 
păstrat numai legătura atât cu Românii macedoneni, 


56 


care călătoreau cu turmele până în munţii dela marginea lor, 
cât și cu Românii dela miazănoapte, peste apele Dunării, 
stăpânite și atunci cum sunt stăpânite și astăzi de pescarii 
români. 

Tot aici îi găsește și Kanitz, marele călător prin 
Balcani, numai decât după 1860, Weigand, în 1898, și 
toţi câţi i-au mai putut cerceta, trăitori în sate și sălașe, 
plugari şi crescători de viță de vie, pescari și lucrători 
în minele de aramă și de cărbuni. Pentru lucrarea acestor 
mine Principele Miloș, acela care la o sută de ani dela că- 
lătoria de descoperire a Românilor, la 1733, făcută de 
Maxim Radcovici, alipea aceste pământuri pentru întâia 
oară Serbiei, și Principele Mihai, fiu-său, care au domnit cu 
schimbul, cereau din Ţara Românească vecină și dobân- 
deau brațe de muncă, mutate pentru totdeauna dincolo, 
și întărind astfel încăodată pe Românii băștinași. Aceşti 
Români de Dunăre și de margine, dunărinți şi mărgininți, 
cum își zic ei, s'au păstrat până la noi numai prin puterea 
proprie de viață, pentrucă nu li s'a îngăduit niciodată 
să aibă nici biserici, nici școală sau altă întocmire în 
limba lor, și nici vreo legătură cu frații din ţara liberă. 
A fost timp de o sută de ani, ca o sugrumare înceată a 
sufletului unui întreg popor, care avea cel puțin acelaşi 
drept la viață ca și ceilalți. România îi privea din mar- 
ginea Dunării, cu moartea în suflet şi neputincioasă. 

Românii din Serbia se prelungesc peste Valea Timo- 
cului fără nicio întrerupere, cu Românii din Bulgaria, 
până sub zidurile Vidinului, și între aceste ziduri, şi 
apoi, cu popasuri destul de dese, pe Dunăre în jos până 
în Dobrogea. Numai în județul Vidinului sunt în aproape 
40 de sate și între 40——5o0.0oo suflete, cu aşezări puter- 
nice, ca Bregova, cu 7000 de locuitori toţi Români, și 
cu dealurile lui de liliac și de mărgăritărel, deasupra 
Timocului. Tot cam pe atâţia sunt în Lom şi Plevna, 
prefirați până în împrejurimile oraşului Vraţa, unde 
fac legătura cu Românii macedoneni. Cea mai mare 
așezare din aceste părți de mijloc e Cosloduiul, satul de 
aproape 7000 de suflete, unde a debarcat poetul și eroul 


57 


bulgar Hristo Botev, venind dela noi în 1876 ca să 
treacă şi să ducă revoluţia împotriva Turcilor spre mia- 
zăzi, tot prin sate româneşti, Hârleţ, Butanu și altele. 
Cea mai mare așezare a Românilor dunăreni răsăriteni 
este astăzi Turtucaia, portul pescarilor români, cu 7000 
de ai noștri din 11.000 de locuitori, Turci şi Bulgari. 

Bălcescu scria în 1849 şi 1850 în Scrisori din Pri- 
begie: « Asemenea în Banat (sunt tot Români). Dincoace 
de Tisa sunt foarte puţini Sârbi. In Bulgaria ma mirat 
încă foarte mult neîntâlnind din Balcani și până în Du- 
năre niciun sat bulgăresc, ci numai sate româneşti. Unde 
sunt Bulgarii? In Bulgaria se află puţini prin oraşe şi 
apoi între Vidin și Niș și dincolo de Balcani. Românii 
se întind în toată Bulgaria proprie și pe tot malul drept 
al Dunării, până la Belgrad. In partea serbică, pe Dunăre, 
după cum mi s'a spus, sunt mai mult de 40.000 de familii 
române. Bulgaria proprie dar, după locuitorii ei de astăzi, 
este o țară românească». Tot Bălcescu cerea lui Ion 
lonescu dela Brad, ajuns după revoluţia din 1848 om 
mare la Turci, să-i cumpere un ciflic în Dobrogea, unde 
ar vrea să se așeze. ȘI tot el se gândea să le dea o orga- 
nizare Românilor macedoneni. Intre aceşti Români sa 
aşezat Dragsin Bănăţeanul la Vidin, hotărît să-i treacă la 
biserica unită între 1865—1870, ca să-i scape de desna- 
ționalizare, cum se vede din Kanitz şi din hârtiile din 
arhiva dela Blaj. Incă o dovadă a legăturii dintre cele 
două maluri și dintre Românii de sub orice stăpânire 
s'ar fi aflat. 

Astăzi cunoaștem ce sunt Românii de dincolo de 
Dunăre numai din câteva sate macedonene şi unul de 
Români vidineni, mutate întâi în Dobrogea nouă şi 
acum, după schimbările din urmă, în Dobrogea veche, 
de răul stărilor de acasă. O Societate « Timocul », mai 
ales de tineri, fugiți mai mult decât plecaţi din Jugos- 
lavia și Bulgaria, și pregătiți la Universitățile noastre, 
caută să-i facă mai cunoscuți pe ai lor, rămași peste Du- 
năre, și, pe cât pot, să-i apere. Munca lor de luminare, 
prin publicaţii și conferinţe, ne ţine aproape de cei, 


58 


d 
| 


p” 


după unii, vreo jumătate de milion de Români dunăreni, 
pe cari de obicei, băgându-i în numirea mai cuprinză- 
toare de Români din dreapta Dunării, îi amestecăm cu 
Macedonenii și îi pierdem între aceștia. Cele două ramuri 
sunt însă cu totul deosebite și trebue luate în seamă 
fiecare în parte. Nu suntem un stat balcanic, dar, prin 
toți acești fraţi, care alcătuesc împreună cu noi trupul 
mistic al neamului românesc, rămânem un popor balcanic. 
Să nu mai fim ţinuţi departe de o datorie, cu vorba că 
Românii sunt un popor din stânga Dunării. Pentru mai 
puţini conaționali și cu mult mai mică parte la cultura 
Peninsulei, Albanezii au fost lăsaţi să-și închipue o orga- 
nizare de stat, iar noi nu putem cere pentru ai noștri 
nici să-și păstreze sufletul. 

Gândul nostru se întoarce însă mereu la Românii 
dunăreni și nicio putere din lume nu ne poate tăgădui 
acest drept. 


59 


ROMÂNII IN VIAŢA SERBIEI 


Cine se urcă într'o dimineață pe Kalimegdan, care e 
curtea vechei cetăți a Belgradului, are dedesubtul lui 
toată lunca Dunării, de unde ceața lăptoasă se ridică 
treptat, desvelind trei ţări ochiului uimit; la răsărit e 
Banatul, cu pășunile lui verzi, neted ca o serdelă, ca o 
baniță ardelenească potrivită cu podul palmei; la apus 
Serbia veche neliniştită, plină de culmi și de firide, ca o 
ascunzătoare; iar drept înainte Slavonia cu Sirmiul și 
Bacica, venind încoace din miazănoapte odată cu valurile 
tulburi, ca o ispită de apă a morţilor şi de pământuri mai 
fericite de dincolo de zare. Nu știu de unde au descă- 
lecat Sârbii aici prin secolul al VII-lea, din Moravia sau 
din alte părţi şi prea a trecut multă vreme de atunci, dar 
aşa cum stau eu astăzi, un drumeț de departe, pe aceste 
înălțimi şi privesc pe valea fluviului în sus, a stat un 
întreg popor și a dorit să se întindă într'acolo ca pe o 
cale a întoarcerii. De câteori a putut, chemat, cum sa 
întâmplat în zilele Turcilor, ca să scape de prigoană și 
să colonizeze sau altfel, el s'a revărsat peste hotarele 
firești, Dintrun popor balcanic năzuia să ajungă un 
popor de Europă Centrală. L-am întâlnit atunci în mar- 
ginea noastră, la miazănoapte de Dunăre, strecurat pela 
vămile deschise și întărit numaidecât cu drepturi împă- 
răteşti şi cu organizaţie bisericească proprie, din Klisura 
până la gura Mureșului. A trebuit să luptăm împreună 


00 


nu ca formații politice, pe care acolo nu le aveam nici 
unii nici alţii, ci în adâncuri, cu puterile sufletului, noi 
ca să ne păstrăm ființa. Am luptat, dar n'am putut birui 
deplin. Mi-aduc aminte de mirarea stârnită la noi în 
191 8, aici în țara liberă, când s'a auzit întâia oară de pre- 
tenţiile Sârbilor asupra Banatului. Ni se părea o poftă 
născută din senin. Ai noștri de acolo știau de mult, de 
două secole, de când se împotriveau în toate felurile. 
Prea se vede bine, de pe Kalimegdan, Banatul cu șesul 
lui nesfârșit ca o prispă a Serbiei! Când li s'a părut că 
e un pământ al nimănui, au pornit. 

Aşa s'a putut crede, față de aceste îndreptări ale 
Sârbilor, acasă cu ochii incordați la Regatul lui Dușan 
din Evul Mediu, care trebuia cu orice preț refăcut, iar 
în afară cu inima spre Rusia și cu toate socotelile spre 
Viena (Vuk Karagici, întemeietorul literaturii și stu- 
diului limbii sârbeşti a trăit mulți ani și a scris în orașul 
împărătesc dela Dunăre), că legăturile sufletești cu Ro- 
mânia și cu Românii au lipsit. Prea eram la o parte de 
şuvoiul năvalnic al vieții noui sârbești. Toată lumea știa, 
atât la noi cât mai cu seamă la ei, de cultură sârbească 
plecată spre Valahia de răul păgânilor, câte un călugăr 
Nicodim, care ne-a adus viața mânăstirească, dela Vodița 
și Tismana până la Prislopul Silvaşelor din Ţara Haţe- 
gului, sau Macarie, care ne-a adus în lădiță pe cărări de 
munte, tocmai din Dalmația, întâia tipografie, câte o 
Domniţă ca Despina lui Neagoe, împreună cu o curte 
întreagă de boieri și artişti, care ne-a adus cel puţin 
frumoasa legendă a giuvaerelor, lanțurilor de aur şi 
pietrelor scumpe date ca să fie dusă la capăt cea mai 
frumoasă biserică din Răsărit. Erau însă legături vechi 
ale istorie! sure și legături care făceau din noi niște veş- 
nici datornici. Românii le cunoşteau şi pe celelalte, da- 
ruri ale noastre, și mai noui, făcute din belșug Serbiei, 
dar ele erau tăgăduite cu îndârjire de beneficiari. Până 
când s'au ivit chiar din mijlocul lor gurile care să vor- 
bească. N'avem decât să le facem auzite, pentruca ade- 
vărul să-și taie drum. Niciun popor balcanic n'a avut 


6I 


atâtea foloase dela Români, cu jertfa vieţii lor națio- 
nale, ca poporul sârbesc. Popoarele nu sunt de obiceiu 
recunoscătoare pentru un ajutor primit; ele cred că tre- 
buie să asculte de alte legi, dar au o istorie și în paginile 
ei faptele trecutului trebuie însemnate cu nepărtinire. 
Viaţa şi cultura Sârbilor ar fi mai sărace fără partea adusă 
în ele de Români. Dovezile sunt mai ușor de înșirat decât 
s'ar bănui. 

Intre Sârbi și popoare înrudite cu ei au trăit întot- 
deauna Români. Noi zicem că au trăit acolo dinainte de 
venirea Sârbilor, dar aceasta e altă vorbă şi nu ne pri- 
veşte astăzi. Despre cei mai depărtați, de pe munţii și 
drumurile albe ale Istriei au scris, atunci când erau 
măcinaţi încet de Croaţi, Ion Maiorescu și Teodor Bu- 
rada, iar mai dincoace, de când au încăput întrun alt 
Stat, Riegler Dinu și Leca Morariu, ca oameni care i-au 
cercetat în satele lor. Frumoasa carte, de drum și de 
filologie, cu pagini atât de proaspete, a lui Leca Morariu, 
« Drumuri Cirebire» a ieşit abia zilele acestea. Ea e ca 
acea bisericuță în miniatură, pe care ctitorii o duc pe 
mâinile lor, pe pereţii locașului ridicat de ei, către Domnul 
Prea Inalt. Domnul Prea Înalt este aici Neamul românesc 
întreg, iar bisericuța în miniatură, această frântură a 
noastră călătorită pentru totdeauna şi pierzându-se încet 
la un țărm strein. Despre Uscoci, Cici şi Morlahi, înecaţi 
cu totul în apele slave, oameni de ştiinţă, atât Români 
cât şi streini, au scos lucrări convingătoare. Cine, din 
câţi au citit pe Burada, nu s'a cutremurat ca de o punere 
faţă în faţă cu un episod din moartea popoarelor, înaintea 
acestor rânduri ale lui? poporul care murea, ca să spo- 
rească pe Sârbii Dalmatini, era însă al nostru. În 1891 
Burada e în a doua lui călătorie la Istro-Români, în insula 
Veglia: « Rămas-a astăzi numai Michele Bacici, în vârstă 
de 7o de ani, care mai ştie ceva vlaski din Tatăl Nostru 
şi Oraţiunea Angelică, și cu acest bătrân se sting ulti- 
mele rămăşiţe de limba română în această insulă». Ro- 
mânii, călătorind din iadul acesta balcanic spre marea 
latină şi spre Roma care-i adusese, s'au făcut stană de 


02 


sate pe drum, ca nevasta lui Lot, cate a mai întors odată 
capul, ca să vadă ce se întâmplă cu Sodoma și Gomora. 
Numele Vlah, care vine dela noi, e drept că a ajuns un 
bun balcanic și înseamnă cioban sau chiar țăran, dar vă 
puteţi închipui ce tresărire am avut, când vorbind odată 
unor Sârbi la Ragusa, dela apele calde, cu chiparoși 
întunecați și cu pâlcuri de agave cu ghimpi mari ca de 
chihlimbar, i-am auzit; vorbeam despre sculptorul Meş- 
trovici, care are monumente pe toată coasta: « Vlahul 
ăsta e un cap zăpăcit!» Artistul avea păreri prea de stânga. 
Voiau să-i arunce cuvântul de ocară că e, ca obârşie, un 
țăran necioplit din munţii Dalmației. Ii ziceau cu un 
cuvânt de al nostru, care a rămas acolo ca o mărturie 
după moarte a Românilor, cum se găseşte un capitel 
roman dela Dioclețian în piettăriile astăzi fără suflet dela 
Salona, adică Split sau Spalato. Atâţia din Sârbii pe 
care-i întâlnim în drumurile noastre sunt Români desna- 
ţionalizaţi, în ai căror ochi căprui într'atâţia ochi albaștri 
nicio scânteiere nu mai aduce aminte de izvorul de unde 
au plecat. Poate că aceasta se chiamă totuși o contribuţie, 
chiar dacă e făcută fără voie, la viaţa şi la întărirea veci- 
nilor noștri. 

Despre locul Aromânilor în viaţa şi cultura Serbiei 
a scris o lucrare foarte documentată un profesor dela 
Universitatea din Belgrad, d-l Duşan Popovici. Ea stă 
astăzi la îndemână oricui în traducerea curgătoare a 
d-lui Constante care, ca Român macedonean și funcționar 
pe vremuri al Legaţiei noastre în Capitala Serbiei, a 
putut s'o cunoască dela apariţie. Titlul este « Despre 
Aromâni», O Ținţarima, iar subtitlul, Contribuţii cu 
privire la chestiunea formării negoţului nostru. E pro- 
priu zis un istoric al orașelor sârbești și al clasei mijlocii, 
care a dat pe bogătașii și pe fruntașii politici şi culturali 
ai țării. Fiind numai un om de ştiinţă, care răscolește 
prin arhive și pune la un loc spuse răsleţe ale altor scrii- 
tori, Dușan Popovici izbutește, prin adâncire în subiect, 
să învie o întreagă epocă şi un întreg popor. Căile vechi, 
pe care umblau în secolele dela început, din valea Var- 


63 


darului pe Morava şi Dunăre, neamul românesc rămas 
de izbeliște în Peninsula Balcanică printre veneticii tot 
mai numeroși, ca să se întâlnească prin părţile noastre 
cu aripa dacică, se umplu din nou de o lume vioaie și 
întreprinzătoare, plecată din Pind sau din Moscopole, 
cu dor de faptă. Sunt marii negustori și marii meseriași 
ai Serbiei, care au dăruit-o într'o muncă dârză și iscusită, 
cu averi, cu așezăminte de cultură și cu oameni dintro 
bucată. Chipuri necunoscute se desfac din negura anilor 
şi trăesc vii ca atunci, înaintea noastră. Dar e mai bine 
să tăcem noi, care nu se poate să nu fim mişcaţi înaintea 
acestei lumi desgropate din uitare, şi să lăsăm să vor- 
bească pe însuși Dușan Popovici. Dăm numai încheieri, 
care se reazimă însă pe isprăvi întradevăr uluitoare și 
lămuresc în același timp marea căldură din acele încheieri: 
« Aromânii au fost oameni de o capacitate rară, aproape 
genială, nu numai în negoț dar și în alte direcţii. După 
aptitudinile lor ei pot fi puși alături de acele vechi ȘI 
talentate popoare istorice, cum sunt Evreu, Grecii și 
Armenii. Când se va face odată analiza sângelui oame- 
nilor noştri mari atunci se va vedea că un număr în- 
semnat dintre ei, mai cu seamă cei născuți în preajma 
târgurilor, în linie bărbătească sau femeiască, sau, cum 
se spune altminteri, după sângele lor gros sau subţire, 
se coboară din aceşti oameni vrednici. Temelia culturii 
noastre moderne, secolul nostru al XVIII-lea, din viaţa 
noastră comercială lor li se datorează». O spune aceasta, 
nu un strein sau poate chiar un român entusiasmat 
deodată în faţa acestui fenomen din istoria economică 
şi culturală a Serbiei, ci un Sârb şi un om foarte cumpătat 
în expresii, prin fire și îndeletnicire. « Temelia culturii 
moderne sârbeşti e o faptă a Aromânilor». Și iată mai 
departe, dacă mai era nevoie de stăruință: « Cei mai 
mari filantropi ai poporului nostru din aceste ţinuturi, 
erau din acest neam de oameni. Nouă ni se pare că ar 
fi greu de găsit vreo instituţie culturală sau umanitară 
ceva mai însemnată, la care oamenii aceştia sau cobori- 
torii lor să nu fi contribuit ca fondatori sau ca mari 


64 


donatori. Ceva mai mult, noi credem că din vremea dis- 
partiției Aromânilor (care s'au sârbizat) în societatea sâr- 
bească din Ungaria, numărul filantropilor noștri naționali 
a scăzut. Pe de altă parte, dacă s'ar pune în cumpănă 
serviciile datorite unor oameni de origine aromânească, 
pentru binele și înaintarea poporului nostru, cu ce au 
dat Evreii din partea Croată a lui şi negoțul din Croaţia, 
unde sunt și astăzi un factor foarte însemnat în viața 
socială și mai ales în cea comercială, cu un rost mai mare 
decât au putut să-l aibă vreodată Aromânii în partea 
sârbească, atunci se poate vedea cât trebue să-i fie de 
recunoscători acestui element poporul sârbesc din Serbia 
veche, ca și întreg poporul sârbesc». Din nenorocire, 
întâiul semn de recunoștință față de Aromâni a fost, 
când Serbia a ajuns în 1913, cu ajutorul armatei române, 
stăpână peste Macedonia, desființarea liceului lor din 
Bitolia, unde atâţia fruntași Aromâni, dintre care unii 
mai trăiesc printre noi, își făcuseră învățătura. Aro- 
mânii erau vestiți ca zidari de poduri mari de piatră cu 
boltă, şi multe asemenea poduri au ridicat ei peste apele 
Serbiei. Dar podul, în care s'au zidit chiar ei ca ființă 
naţională aparte, întins între Români și Sârbi, prea ame- 
titi de amintirea lui Dușan, nu l-au putut ridica. Popoa- 
rele nu sunt de obiceiu recunoscătoare pentru un ajutor 
primit, și cu atât mai puţin cu cât ajutorul a fost mai 
mare. Recunoştinţa leagă şi popoarele vor să se păstreze 
cu braţele libere. 

Să mai amintim acum şi de cei 200 sau 300 de mii 
de Români, așezați între Morava și Timoc și pe care 
ne-am deprins să-i numim Români Timoceni? Ne-a fost 
hărăzit, tot nouă, să-i dăm a doua oară Serbiei, lunile 
acestea, când, la cererea noastră, mii și mii de flăcăi și 
de bărbaţi români din acel ţinut, luaţi prizonieri de arma- 
tele germane și care altminteri ar fi fost duși cu cetele 
de prizonieri Sârbi în Germania, au fost liberaţi și trimişi 
la căminele lor. I-au zugrăvit în secolul celălalt călători 
și oameni de știință germani sau de limbă germană, ca 
Weigand și Kanitz, și i-au zugrăvit mai de curând Sârbi 


5 i 65 


ca Tihomir Gheorghevici, Bulgari ca Stoian Romansky, 
și Români ca Vâlsan. li cunoaștem în așezarea lor 
în sălaşe, ca plugari, podgoreni, pescari și băieşi din 
minele de cărbuni și de aramă, și-i cunoaștem în portul, 
limba, obiceiurile și nenorocirile lor. Ei trăesc, nu de 
acum, ci de o sută și mai bine de ani, de când Sârbii au 
pătruns în părțile acestea, unde nu se pomeneau înainte, 
și au pătruns tocmai sub cuvântul unei legături terito- 
riale cu Ţara Românească de peste Dunăre, trăiesc sub 
un regim care trebuie să-i transforme în îngrășământ 
etnic al poporului sârb. I-au dat munca braţelor, i-au 
dat atâţia bărbaţi ieșiţi din mijlocul lor și ajunşi în rosturi 
de seamă, sârbizați deplin, dar se vede că nu e destul. 
După statistica sârbească acești Români erau încă din 
1850 în număr de 104.343 de suflete față de întreaga 
populaţie a Serbiei de atunci, de 828.999. Numărul lor 
s'a îndoit și s'a întreit, dar proporția a mai scăzut, față 
de sporul prin anexări, al populaţiei sârbești. E aproape 
hazliu, dacă nam avea lacrimi în ochi, pentrucă tăietu 
rile se fac în carnea noastră, că Sârbii au folosit şi în 
întâia jumătate a secolului trecut, ca să li se dea Craina 
locuită de Români, cam aceiaşi argumentare, pe care 
au folosit-o la Versailles ca să ia o fâşie de loc și de sate 
Bulgariei, din această regiune a Timocului. Au afirmat 
că deoparte și dealta a văii trăiește același popor și oamenii 
politici ai conferinței de pace, puţin cam ageamii şi care 
își închipuiau firește că acel popor e poporul sârb, pen- 
trucă delegaţii jugoslavi se feriseră de alte precizări, 
le-au dat ce ceruseră. Acelaș popor deoparte şi de alta 
a văii Timocului, în Serbia și în Bulgaria, e însă poporul 
Român. Cu asemenea dibăcii, să le zicem balcanice, se 
hotărăşte uneori soarta popoarelor. 

Iată ce spune Sârbul Tihomir Gheorghevici în cartea 
lui scrisă în 1905, « Printre Românii noştri»: « Ştiu că 
mulți din « patrioții» noștri îngrijoraţi vor da din cap 
şi vor spune că săvârşesc o «trădare» de patrie, atunci 
când mă încumet să vorbesc despre Românii din Serbia, 
care, după părerea multora, trebuie ţinuţi ascunşi sau să 


66 


se facă în jurul lor tăcere, pentrucă orice scoatere la 
iveală al lor, poate să ducă la o așa zisă «chestiune româ- 
nească » din Serbia». Românii din Serbia sunt ca fochiștii 
de pe transatlantice, care nu ies niciodată din sala 
mașinilor, goi şi plini de sudoare și de cărbune. Rostul 
lor e numai să ducă vaporul mai departe. Apariţia pe 
bord, în lumina lui Dumnezeu ar putea crea o chestiune 
a fochiştilor depe transatlantic! In altă parte tot autorul 
nostru povesteşte cu nevinovăție: «La intervenţia auto- 
rităților bisericești nume românești nu se mai pot da 
astăzi copiilor, preoţii având grije a le înlocui cu alte 
nume curat sârbești. Dar pe lângă numele sârbești, 
Românii stăruie în casă și între ei să întrebuințeze numele 
românești, pe care şi le dau singuri. Un caz interesant 
sa petrecut acum câțiva ani la Bolievaţ, în jurul unor 
nume de copii. Medicul de plasă vaccina pe copii împo- 
triva scarlatinei. Intre alţii venise să-i vaccineze pe cei 
doi copii gemeni și o Româncă din Bolievaț. Când i-a 
ajuns rândul şi medicul a întrebat-o cum îi chema, ca 
să-i caute în registrul copiilor de vaccinat: Ilon și Iancu 
a răspuns Românca. Medicul a început să caute în registru, 
dar aceste nume nu se găseau. A întrebat-o din nou și 
ea a răspuns la fel. Atunci medicul s'a dumirit şi a între- 
bat-o ce nume le-a dat copiilor nașul la botez? Românca 
auzind întrebarea a început să ţiule: ţiu, tiu şi nimic 
altceva. Copiii se numeau unul Gruiţa și altul Bujiţa, 
ceea ce femeia nici nu putea și nici nu şi-a bătut capul 
să ție minte, atât de streine îi erau ambele nume». Ca 
să-și poată îngădui o asemenea purtare Sârbii au născocit, 
ca şi Bulgarii pentru Românii din Bulgaria, că Românii 
din Serbia nu sunt Români, ci Sârbi romanizați. Orice 
mijloc, atunci, pentru aducerea pe calea cea dreaptă, se 
arată ca fiind la locul lui. Dar ascultați pe Gheorghevici, 
care nu crede el însuși ce scrie, de vreme ce se mulțu- 
meşte să ia știrea dintr'o cronică a unui învățător de sat 
românesc, trimis acolo ca să desnaţionalizeze. « In timpul 
războaielor și al puterii lui Pazvanoglu, multe sate şi-au 
părăsit vechile vetre și au pornit mai înăuntrul Serbiei, 


67 


pe 


iar în locul lor s'au grăbit să vină Sârbii romanizați din 
Banat și din România, care se refugiaseră mai dinainte 
acolo, lăsând "Ţârnareca pustie. Cei din Banat se numesc 
Ungureni și au ocupat ţinuturile pădutoase dela Miroci 
și până la Delianina, pe când cei din România, care-și zic 
Ţărani, din Ţara Românească, au ocupat satele părăsite, din 
lungul râurilor Timoc și 'Țârnareca ». Bieţi Români! care 
mau dreptul nici când se serbizează să-și zică Români 
şi astfel să se bucure cel puţin de acest merit că s'au 
lepădat de ai lor și au trecut la streini, ci trebue să se 
creadă Sârbi renegați, întorși ca nişte leproși vindecați 
în sfârșit de lepră, dar priviţi cu aceeași groază, în sânul 
marei comunităţi sârbești! 

In același timp, la curțile lui din Clejani, în Vlașca, 
Mişa Anastasievici, căpitanul Mişa, cum îi ziceau ai noștri, 
bogătaș sârb procopsit mai ales cu negoţul de sare pe 
vase de Dunăre, dela ocnele din "Ţara Românească în 
Serbia, trăia ca un boier mare de pe vremuri, cumpărând 
moșii, primind oaspeţi şi făcând danii. Daniile le făcea 
la el acasă. Palatul pe care l-a dăruit Statului sârbesc, 
adăpostește astăzi Universitatea din Belgrad şi poartă 
pe frontispiciul său această inscripție: « Mişa Anasta- 
sievici, patriei sale», Mişa Anastasievici svom otaciastvu. 
In biserica ridicată de el în Clejani și zugrăvită de 'Tătă- 
răscu i-a plăcut să-și găsească odihna de veci. In viață 
fusese căutat şi avea prieteni pe oamenii mari de cultură 
sau de organizare școlară a vremii, Eufrosin Poteca, 
Simion Marcovici, Orăscu, Zalomit, Tell. Școala i-a 
văzut-o și Titu Maiorescu. La conacul lui a venit de multe 
ori Principele Carol. Nimeni nu sa gândit să-l desființeze 
sau să le dea alt nume de botez copiilor lui. Averea și-a 
lăsat-o întreagă familiei Karagheorghevici. 

Ceva mai târziu, în Octomvrie 1875, Principele Milan 
se căsătorea cu o Româncă, Natalia Keșco, Basara- 
beancă, și-i scria Principelui Carol la 7 ale lunii, între 
altele: « Mișcat de toate aceste mărturii de prietenie și 
de dragoste, care îmi ajung dintro țară pe care o socot 
ca pe a doua a mea patrie, folosesc prilejul ca să-mi 


68 


arăt Alteţei Voastre toată recunoştinţa». Touché de tous 
ces témoignages d'attachement et sympathie qui me 
parviennent d'un pays que je considâre comme ma 
seconde patrie, je saisis cette occasion d'en exprimer à 
Votre Altesse toute ma reconnaisance. Mi-aduc aminte 
că am citit și eu în copilăria mea, în celălalt secol, ua 
roman tradus în românește și tipărit poate în fascicole, 
la Universul sau la altă editură populară, Sava Bossulka, 
Haiduc sârb, cu lume de acolo și cu Regina Natalia, cu 
făptura ei de mucenică în mijlocul acelei lumi. Alt haiduc 
Velciu, care începe luptele de liberare a Serbiei, într”o 
vreme când se pregătea la noi Tudor Vladimirescu, era 
Român și lupta alături de Românii din Serbia şi din 
Bulgaria. Pe monumentul care i s'a ridicat în orașul 
Negotin sunt săpate sârbește cuvintele lui încăpăţânate: 
« Capul îl dau, Craina n'o dau». Am auzit cu mirare, de 
foarte curând, că Regina Natalia mai trăia încă la o 
moșie a ei din Basarabia. Era iubită și la noi ca Româncă 
și pentru nenorocirile ei. Domnița noastră Miliţa Des- 
pina, pe care am dat-o Serbiei, a găsit o altă primire şi 
răsplată decât fata Despotului Lazăr Brancovici la noi. 

Acestea și alte dovezi pot să adeverească oricând și 
oricui cât de strânse au fost şi rămân mereu, legăturile 
în care noi am dat cu mâini pline, dintre Români și 
Sârbi. Țara lor ni-e dragă, nu numai ca un pământ vecin, 
dar ca un pământ unde se găsește atâta din viaţa și din 
sufletul nostru. 


CĂLĂTORIILE LUI ION CODRU DRĂGUŞANU 


In « Concordia », foaie pe care Românii o scoteau în 
secolul trecut la Pesta, a ieșit deodată la iveală, în numărul 
ei dela 17 Martie 1863, un nou scriitor. El nu-și dădea 
numele, dar poate că toată lumea îl cunoștea. Ciocănise 
cu anii la text și-și făcuse obiceiul să citească unele părți 
prietenilor, în Casina din Făgăraș, unde stătea ca vice- 
căpitan al judeţului. Vorba se duce, mai ales când ea 
priveşte pe atât de înalți dregători între Românii de 
peste munţi și pe oameni cu faima de care se bucura până 
departe « boierul» din Ţara Oltului, călătorit prin lume, 
lon Codru Drăgușanu. Chiar să fi ţinut ascunse până 
atunci de toți ochii hârtiile lui, cei de acasă l-ar fi recu- 
noscut numai decât, din întâiul foileton. La sfârșitul 
anului 1864 cele: 24 de scrisori, tipărite cu întreruperi, 
până la 19 Ianuarie același an, în « Concordia», apăreau 
întrun volum la Sibiu. Se chemau întâi, cu latinismele 
şi ortografia cipariană, care era lege în toată Transilvania, 
mai cu seamă după hotărîrile comisiei literare dela Sibiu, 
din 1860, şi primirea lor de Asociaţie tocmai pe acea 
vreme înființată, aşa cum este astăzi pentru întreaga țară 
ortografia Academiei Române: « Câteva epistole ale unui 
peregrinu transilvanu revediute și ajustate după 25 de 
ani». In volum scrisorile se făceau 32, prin desfacere în 
două a unora din cele vechi şi prin adaus de bucăţi necu- 
noscute, şi căpătau un titlu nou, de carte. Autorul ră- 


70 


mânea și de rândul acesta nemătturisit: « Peregrinulu 
transilvanu sau Epistole scrise den tiere straine unui 
amicu in patria, dela anulu 1835 pana inchisive 1848». 
El cuprindea și o făgăduială care nu s'a împlinit nicio- 
dată. Era 'Tomulu I și trebuia să fie urmat de un al doilea. 
Zicea Prefaţa, scrisă la 1 Noemvrie 1864, este de crezut 
că de Jon Codru Drăguşanu însuși, deși este semnată 
de editor sau provedietoriulu Filtsch: « Aflând sprijin 
această întreprindere va ieși și al doilea volum de epistole 
analoage inedite, mult mai interesante». «Mult mai intere- 
sante» este pus acolo mai curând de către negustor decât 
de către scriitor, pentru atragerea cititorului. Nu s'ar fi 
putut să fie mai cu miez şi mai cu agetime aşternute pe 
hârtie decât cele dintâi, care stau ca o scriere rară în 
istoria literaturii române. 

Se vede însă că acel sprijin nu l-a aflat, odată ce al 
doilea volum n'a mai apărut. Dacă nu cumva autorul 
însuși nu s'a mai îndemnat să prelucreze materialul pe 
care-l avea și care s'a pierdut. Mult mai târziu, în revista 
« Familia», pe când mai ieșea la Pesta și nu se mutase 
încă la Oradea, prin urmare în același oraș unde tipărise 
întâi, dar « Concordia» încetase de doi ani, lon Codru 
Drăgușanu a mai publicat trei scrisori, de rândul acesta 
cu numele lui întreg, două în numerele ş1 și ș2 din 1869 
şi cea de a treia abia în 1879. Isvorul începea să curgă 
slab şi cu întreruperi. Tocmai în 1884, în numărul 43 
dela 21 Octomvrie st. v., « Familia» mai amintea numele 
fostului ei colaborator în această însemnare de redacţie: 
«loan Codru Drăgușanul, secretar al comitetului sco- 
lastic grănițăresc, fost vice-căpitan al Districtului Făgăraș, 
apoi vice-comite și președinte al sedrici orfanale ale (!) ace- 
luiaș comitat, membru al Asociaţiunii transilvane, a murit la 
Sibiu, la 26 Octomvtrie st. n. în etate de 67 de ani, după 
o boală grea de 2 săptămâni ». De atunci el s'a scufundat 
în uitare, împreună cu opera lui. Nu-l știe nici Enciclo- 
pedia lui Diaconovici, care începe să se tipărească la 
1898. Până când Nicolae Iorga l-a descoperit, l-a des- 
brăcat de haina lui latinistă și ni l-a dat îndărăt prin ediţia 


Ja 


din 1910 a « Călătoriilor», cu un chenar de lumină în 
jurul cărţii. Ion Codru Drăgușanu și-a început astfel a 
doua lui viață. Era întru totul vrednic. 

Jon Codru Drăgușanu se trăgea din satul Drăguș, 
din Țara Oltului. De acolo a fugit peste munţi în Tara 
Românească, în vara anului 1835. Numele lui nu-l pome- 
neşte niciodată, deși icoana locurilor și a oamenilor de 
unde își avea obârșie, îl urmăreşte pretutindeni și-i umple 
de mireasmă paginile. Am fost de multe ori, ca să-i 
găsesc urma, dela malul Oltului până pe valea Sâmbetei 
şi pe culmile cu stâne și cu iezere, peste care s'a strecurat 
în cloarecii şi cu pălărioara cu moț de făcău din Făgăraş, 
spre Câmpulung. Am trecut și eu cu luntrea pe la moara 
Birăului, care, după o sută de ani fusese luată de alte 
ape, apele istoriei, ca să am în ochi la fel cu el, depe 
malul drept al râului și ca o priveliște de rămas bun în 
ajunul plecării, tot ce se vede şi astăzi depe piatra dela 
Licuriciu de lângă Peştera Pustnicului. Ascultaţi-l întrun 
adevărat suspin al sufletului, pe care n'aveţi să-l mai 
auziți, pentrucă omul din firea lui sau prin creştere e 
stăpânit şi nu se lasă târît de pornirile inimii. De ceea ce 
se fereşte acest mare drumeț sunt descrierile. Nu vrea 
să facă, aşa cum zice el, geografie. Chiar dacă începe 
ceva, furat de o înzestrate vădită, se opreşte la mijlocul 
drumului. Dar cât este atunci de puternic şi de mișcător! 
Priveliştea e legată în părţile ci cu un fior de suflet. Numai 
ochiul, care vede și cumpăneşte toate, stă neiertător 
deasupra. Când i se pare că năvălește gâlgâitoare poezia, 
strigătul de bucurie sau lacrimile, lasă totul şi se duce 
sau potoleşte cu o glumă, care are toate nuanțele, dela 
batjocura subţire de sine și de alţii, până la râsul gros şi 
la sarcasmul crud. lon Codru Drăguşanu este unul dintre 
cei mai buni humorişti ai noștri, « Inaintea mea», scrie 
el, «era Țara Oltului ca o grădină măreaţă, întinsă, țăr- 
murită de Carpaţii Făgărașului, de culmea Perșanilor şi 
de malul ardelean formând râpa dreaptă a Oltului, dela 
Măgura Regia», sau Crihalma, « până la Talmum» adică 
Tâlmaciu. «O, ţară mândră, din care nici când ieşi- 


72 


sem! O munţi gigantici cu poale verzi întinse, cu brâu 
negru de brădet și albi la creştet! Desemnaţi de Creator 
în şir regular, ca o falangă de armată! O râuri limpezi 
și tu, principele apelor transilvane, Oltule! Azi poate vă 
privesc pentru ultima oară! O, panoramă fermecătoare, 
când te voi revedea!». Trebuie să fii transilvănean ca să 
simți frumusețea desnădăjduită a acestor rânduri, tran- 
silvăncan silit să lași tot îndărăt și să-ți iei lumea în cap 
de prigonirile politice sau de sărăcia de acasă. 

Am scos citatul din scrisoarea întâia. Iată ca un fel 
de întregire a lui. un altul, din scrisoarea cea din urmă, 
trimeasă dela Paris, din Septemvrie 1844. Este ca o lovi- 
tură de gong trasă anume, ca să acopere cu zgomot 
şoapta de blândeţe care se alegea în minte. Este vorba 
de tinerii strănepoţi ai lui Atila, care se repezeau la Aiud, 
unde după o zicătoare ungurească ar fi mijlocul lumii, 
ca să iasă contabili dintr'o şcoală cu pâinişoare sau cipoi 
fundaţionali, cum îi cunoaștem și noi dela internii şcoa- 
lelor dela Blaj. Zice Ion Codru: « Nu așa de fericiţi sunt 
boierii noștri din domeniul lui Negru Vodă, înregimen- 
taţi în institutul limitrof militar, căci, neavând cipoi 
nici la Aiud nici aiurea de ajuns, aleargă, bieţii, la mămă- 
ligă în Dobrogea și în câmpiile basarabene, apoi și ale 
Dunării inferioare, ca să devină păstori, în loc de ostaşi, 
și, pe această cale, să-și câștige independenţa, pe care nu 
le-o garantează boieronatele de şapte pruni, întocmai 
precum nici Secuilor boabele de ienuper ale alodiului 
moștenit». Ce retorică aspră de discurs parlamentar 
opoziționist, şfichiuie ca un biciu, care sângeră și pe cel 
ce loveşte, din asemenea cuvinte! Ion Codru Drăguşanu 
era dintro casă de grăniceri, din tată boier şi mamă 
boreasă, cu cărți şi cu drepturi, de atunci pierdute, 
dela domnii descălecători ai Țării Româneşti, ca boierii 
cu diplome maramureșene. Fusese menit stării militare, 
dar jurase să nu se supue, și, când era aproape de 18 
ani și urma să-l îmbrace, a trecut în tară. 

A scris de acolo și din lumea largă unui frate pe care-l 
iubea și era notar în Drăguș. Cel puţin așa crede satul! 


73 


Fratele n'avea însă decât 6 ani când a plecat Ion Codru 
şi i-ar fi făcut întâia scrisoare, şi 16, când s'a întors 
pentru totd-auna din străinătate. Intrebarea, la care n'a 
răspuns Iorga, nu și-a aflat răspuns nici astăzi. 

Bătrânii satului mai zic şi acum pe dinafară u- 
nele părți de scrisoare, cum e aceasta, deși în Dră- 
guş nu se găseşte niciun exemplar din « Călătorii». 
« Să știi, frate Gheorghe, că așa este de departe 
Viena de Bucureşti, cum sunt Tufele Mierii de Dum- 
bravă». E vorba de două locuri din hotarul Drăgușului. 
Cuvintele se întâlnesc aproape întocmai în volum, dar 
cu alt înțeles, pe care nu-l putea prinde sau l-au pierdut 
Drăguşenii, şi fără acel « frate Gheorghe», care, dacă ar 
fi fost lăsat, ar fi lămurit din capul locului felul cum 
s'a alcătuit cartea. Ea mar fi fost o compoziţie literară târzie, 
după însemnări făcute zi de zi de călător și prelucrate 
mai apoi în chip de scrisori, ca un roman epistolar cu 
un erou central, Ion Codru din Drăguş, un Gil Blas de 
Santillane, pe care îl citea şi îl credea cel mai bun termen 
de comparaţie cu sine, mergând spre aventură, —a dat și 
aventurieri Țara Oltului!, —- pe când era mai mult un 
Wilhelm Meister, în anii de călătorie, mergând spre 
întărirea și înfrumusețarea unei firi proprii şi spre odihna 
împăcată dela urmă, — după sbucium îndărăt în mijlocul 
comunităţii anonime și un anonim în sfârșit șiel Ar fi fost 
atunci scrisori aevea, găsite acasă la întoarcere și întregite 
treptat cu tot ce le dă astăzi o însemnătate de operă de gân- 
dire despre lume și de lucrare literară, căutându-și locul, 
pentru o însușire sau alta, și întrecându-și în unele pri- 
vinţe semenii, între Scrisorile lui Ion Ghica, Păcatele 
Tinereţelor de Costache Negruzzi şi Pseudokineghe- 
tikos-ul lui Odobescu. Acele părți de scrisoare, a căror 
amintire se păstrează în sat, sună în scrisoarea a șaptea 
din Decemvrie 1838, astfel: « Vindobona și Bucureştii! 
O ce diferență între aceste două cetăți! Ştii, ca între 
Dumbravă şi 'Tufele Mierii!» In Iorga sa făcut o greşală 
de transcriere: « Ştiţi», în loc de «ştii». « Ştiţi» ar fi 
fost către toată lumea şi rătăcește pe cititor, pe când 


74 


« ştii » este pentru fratele Gheorghe, care se simte alături. 
Pe locul din Drăguș, unde era casa părintească a lui 
Drăguşanu, şi-a făcut altă casă nepoata, fata acestui 
frate Gheorghe, pricina frumoaselor scrisori, boreasa 
Maria Jurcovan. Sora ei se chiamă, destul de răsunător, 
Rafira Trâmbițaş. Stau una și cealaltă deadreapta și 
deastânga faimei celui mai strălucit fiu al Drăgușului, 
aşa cum păzesc femeile de marmoră albă intrarea în 
monumentul din Paraclisul Capuţinilor din Viena, zu- 
grăvit de scriitor. 

Citite acolo Scrisorile au un răsunet și o bogăţie, pe 
care întro bibliotecă nu le-ar avea. Nicolae Iorga a 
pus în ediția lui un semn de nedumerire, n'a ştiut ce 
poate să însemne, după acest rând despre Versailles: 
«Se construi sub Ludovic al XIV-lea, prin arhitectul 
Mansard, care întâi», adică cel dintâi, « făcu copetișuri, 
cum se vede la curtea Sambetiană (!)». Cine cunoaşte 
satul și împrejurimile lui vede deodată peste copaci, cu 
Negoiul în fund, ţiglăria înaltă, numai ea cât o casă, a 
Palatului lui Brâncoveanu dela Sâmbăta de Sus. Această 
vedenie, a Curţii Sâmbătene, l-a urmărit până la Paris, 
pe băiatul care o avea înaintea ochilor, ori de unde venea 
prin lunca Oltului. Era numai la 4 kilometri de Drăguș. 
In altă parte vorbeşte de pantaleriul Neamţului, de care 
sunt strimtoraţi flăcăii, și Iorga din nou a pus un semn de 
întrebare. Dar acel pantaleriu, necunoscut la București, 
a fost pricina pribegiei de 13 ani prin lume a puiului de 
grănicer Ion Codru și nu este decât o mică schimonosire 
ardeleană a expresiei militare bandulieră, cureaua de care 
se spânzură arma! Și pe urmă, cum s'a putut ca ediția 
Torga să lase afară cele 6 pagini cu Insemnarea cuptinsului, 
care arată dintr'odată și ele singure, că acest scriitor, 
atât de tare în limba germană, scria ca Voltaire şi este 
în literatura noastră cel din urmă enciclopedist, în înţeles 
francez, cu fiecare scrisoare, ca subt altă pavăză, tot cv 
alt motto din cei mai necrezuţi autori? Eu nu caut decât 
să înviez puţin pe drumeţ, dar criticul sau istoricul 
literar care va urmări lucrarea poetică, va trebui să 


7S 


asculte pe autorul ei și la el acasă. Multe părţi se vor 
lumina atunci pe dinăuntru şi vor fi ca acele ulcioare 
scumpe, cu flori de smalţ în pereţi, care nu se văd decât 
dacă aprinzi la mijloc o flacără. 

Astăzi ne mirăm de ce Epistolele nu s'au publicat 
în « Convorbiri Literare», de care erau mult mai aproape, 
decât prin foile și revistele dela Pesta, deşi, în « Familia », 
una dintre ele stătea alături de « Junii corupți», versurile 
de tinereţe ale lui Mihai Eminescu, pe care Iosif Vulcan, 
directorul acestei publicaţii, l-a făcut Eminescu, pentrucă 
până atunci poetul fusese Eminovici. Iată ceva de Alecu 
Russo, deși cu adâncitură mai dureroasă de gândire: 
« Cine nu părăsește locul nașterii mare idee de patrie; 
el e ca omul în mijlocul pădurii: nu o vede de mulțimea 
arborilor. Dar înstrăinatul, o, cum învaţă a o iubi! Te-ai 
născut întrun sat din cele mai mizerabile, ai crescut 
într'o colibă de paie, ai început să gânguri. Sanda te-a 
purtat în brațe, Comșoaia ţi-a dat un măr. Întâia dată 
te-ai jucat pe pajiște cu Lac al Rachirei, ai auzit pe Giole 
lătrând, ai văzut pe Murgana venind din ciurdă. Te 
bate mama, te ia tata pe genunchi. Toate le uiţi, toate 
le ţii minte. Cu întâia impresie te faci cetățean în lume. 
Devii mai măricel. Cercetezi pe mătuşa, cunoşti casa 
popei, auzi înjurând pe jude. Noui întipăriri, noui cuno- 
ştinţe ». (Ironia trebuia să-și facă loc: râsul printre lacrimi). 
« Apoi începe necazul și grija. Caută să mergi la dascăl. 
Nu pot uita pe fericitul Nicu al Davistei cu Sfânta 
Cruce ajută! O iarnă întreagă învăţasem carte la dânsul, 
știam bucoavna de rost, însă a sloveni cu buche-azi-ba, 
nu putusem învăța, până ce bietul Comșuţ, în bătrâneţe, 
aduse sistema de a-b-c dela Orlat, după care, apoi, în 
trei zile silabisii cu ușurință. Umblam acum în satul 
vecin, la şcoala militară germană. Măriuţa lui Dumitru, 
Dumnezeu s'o ierte, îngrijea de mine ca o mamă; dar 
noaptea vedeam pe Giole, câinele focos părintesc,. care 
întâi mă linsese şi-mi luase bucătura din mână. Mă 
suiam în salcia scorburoasă din fundul grădinii și aruncam 
cu pietre în bradul dela poartă. Biata mătușa căuta să 


76 


mă țină în braţe, ca să nu cad din pat, visând. lată patria, 
și aevea și în vis». E o schiță fără greș a copilăriei, aşe- 
zată pe un perete al vieții ca o cadră frumoasă. Sunt 
trăsături din Creangă cu 20 de ani înaintea lui. 

Dar iată un sfert de pagină pe care marele Humu- 
leștean l-ar fi semnat fără să stea la gânduri. Este o vorbă 
în treacăt, dintro scrisoare dela Paris, din 1841: « Nu 
ştiu, ţii minte pe Protopopul nostru cel bătrân C? Era 
un găgău înalt și umbla cu capul tot sus, ca un general 
încununat cu lauri. Odată Unchiul Năftuc, cu firea lui 
de Tartuff consumat, îl încântase la o nuntă și-i promise 
că-l va cerceta altădată acasă. Unchiul Năftuc știi că era 
pururea cu Dumnezeu în gură și nu se închina altminteri 
fără numai: Dulce Tatăl Nostru, Sfințească-se Sfânt 
Numele Sfinţiei Tale, şi pe teapa aceasta mai încolo; dar 
și altminteri era un geniu natural și mucalit în expresii 
cât se poate. Niciodată nu râdea făcând glume și atunci 
se tăvăleau de râs ascultătorii». (Nu luase nimic Dră- 
gușanul dela unchiul Năftuc?) « Casa unchiului era ante- 
diluviană, cu un strat de mușchi de trei urme pe aco- 
periș și jumătate cufundată în pământ. Superbul Pro- 
topop, intrând, se lovi, poc, de pragul pleoștit (cel de 
sus) și, spre neauzit scandal, înjură una ca și căprarul 
Miclăuș, Dumnezeu să-l ierte! Dar venindu-și în fire, 
zise: « Pentru-ce, boierule, nu-ți ridici casa, că, iacă, 
era să-mi crăp capul în două?» —« Iartă, Prea Sfințite 
Părinte », răspunse unchiul, « noi, când intrăm, ne plecăm 
capul, căci casa o făcură oameni mai vrednici decât 
noi». — « Acest cuvânt e mult mai preţios decât toată 
casa, replică popa și se mângâie de cocoș», adică de 
cucui, « lângă rachiul cu miere». 

Dar acest dialog, pentru care l-ar fi pismuit Cara- 
giale şi s'ar fi pus să mai taie și să ciugulească la Chicoș 
Rostoganu lui: « Noa, da” de unde ghii, Oane? — Noa, 
tomna din Bucureşti! — Noa, mă, da” văzt-ai pe Vodă? 
— Noa, da’ cum să nu-l văz? — Noa, și cum era, Oane? 
— Noa, știi pe Oanea nieu? — Ştiu — Noa, dă-mi pace! 
— Dară pre Doamna, văz*tu-o-ai, Oane? — Noa, ghine 


77 


că n'oi vedea-o! — Noa, da’ cum era, Oane? — Noa, ştii 
pe Ana mea? — Știu — Noa, dă-mi pace». 

De aici, din această viață, a plecat în lume Ion Codru 
Drăgușanu. Întâi a văzut țara și a înțeles Dunărea de jos 
şi balta și mai ales oamenii ei, mai ascuţit decât Jean 
Bart și scriitorii apei. A stat în Bucureşti în mai multe 
rânduri, câțiva ani, și l-a zugrăvit mai fără milă decât 
Filimon, dar cu o privire largă de gânditor social. A 
trecut prin Târgovişte, unde a întâlnit casele părăsite și 
crescute cu iarbă, de oamenii porniţi după procopseală 
în cetatea Dâmboviţei, cu o adâncime și cu niște zgârie- 
turi de coardă de plâns în piept, de Vasile Cârlova, pe 
care-l transcrie în notă, ca un acompaniament necesar. 
A fost un fel de însoțitor bun la multe, și până și un fel 
de secretar particular pentru mari personagii, care călă- 
toreau în streinătate și a străbătut toată Europa, dela 
Neapoli până la Sfântul Petersburg, cu popasuri mai 
lungi la Paris. Era de 20 de ani, frumos, deştept, ştiind 
să se descurce, cinstit cu sine şi cinstit cu ceilalți. Pe unde 
a trecut, a privit și a gândit. A fost un om care iese într'o 
zi din casa strimtă a vieţii lui ca să cunoască lumea. El 
a spus poate pentru întâia oară în scrisul nostru aceste 
cuvinte, care chiamă din zare și fac ele singure pe dru- 
meţ: « sufăr de dor de ducă». Nu se oprește la ce e pito- 
resc, ci la ce e caracteristic. Trăsăturile cu care a zugrăvit 
el popoarele în mijlocul cărora a stat, alcătuesc până 
astăzi cele mai bune pagini de literatură de psihologie 
colectivă pe care le avem. Pentru coloare, avânt și me- 
ditație analitică luătoare în pleasnă la un loc, recitiți 
măreața plimbare pe Vezuviul în erupție, descrierea egip- 
teană de uriașe proporţii a Pieţii Sfântului Isac din capi- 
tala Rusiei, Domul din Milano, ca un sloi de ghiață 
plin de ţurţuri către cer, Catedrala Sfântului Ştefan din 
Viena, Biserica Sfântul Petru din Roma. Ce păcat că 
asemenea pagini fără pereche nau intrat în cărţile de 
şcoală, ca să dea din puterea și din frumuseţea lor omu- 
leţilor care se ridică, lacomi de altceva! Scrisul lui sea- 
mănă atunci cu această vedenie rusească de pastel încă 


78 


ud: « Sănii ușurele, cu patru căluşei ca umbrele, hamuri 
de aţă, proprietarul cu barbă lungă, cu cojoc lung și uns, 
apoi cu opinci împletite cu mâzgă de tei, zboară peste 
scoarța zăpezii, fără a se cufunda, încât crezi că e o nălu- 
cire aeriană produsă de fata morgana». 

Ar trebui să dau câteva exemple de sublim, cum e 
gândul să sărute trupul de idol din vâiful Coloanei 
Traiane, când a auzit că numai capul era al Sfântului 
Pavel, pe când trupul rămăsese al lui Traian, Impăratul 
părinte, sau cum este întâlnirea în cimitirul din Neapole, 
cu o bătrână urâtă ca o strigoaie, care cânta un fel de 
frunză verde, ca să gonească vrăbiile dela smochine, şi 
a primit dela el cinci carlini ca să mai cânte și s*o mai 
audă, cât el se depărta plângând. Cea mai convingătoare 
împletitură însă de rafinament şi de plămadă veche, 
alături de care niciun Român dela 1841 n/ar putea să 
aşeze ceva nici pe departe asemănător, mi s'au părut 
aceste rânduri. Sunt dela Paris. Ele dau încredere. Cine 
putea simţi așa, era pregătit să înțeleagă teatrul lumii 
în care se adâncise, și să ni-l tălmăcească. Mi-e aproape 
frică să-l transcriu, ca de aripa cu praf de desene sbură- 
toare a unui fluture: «In acest raiu al lui Mahomed, 
m'am fost culcat alaltăseară, la 11 ore, şi, citind « Recu- 
legerile poetice» ale Domnului de Lamartine, de curând 
ieşite la lumină, drept specific somnifer, aşteptam pe 
Morfeu, ţinând asupra unui lighian pus la piciorul pa- 
tului inelul de sigiliu în mână, ca să-mi anunţe, căzând, 
apropierea zeului, prin răsunet. Imitai, vezi, pe Ale- 
xandru cel Mare. Cam către a treia veghe a nopţii sunetul 
argintiu mă înștiință să sting lampa de gaz idrogen şi, 
lăsându-mă în grija lui Morfeu, în aţipire, speram să 
mă visez sultan sau cel puţin vizir, în braţele odaliscelor. 
Râse zeul de superba mea imaginaţie, mă luă pe aripile 
sale aeriene și cu iuțimea electricității mă transportă în 
depărtare de 300 de mile, tocmai în coliba noastră, la 
Fântâna lui Dan, unde cu tine și cu Gâcul nașului, pă- 
șteam viţeii în copilărie, mă întovărăși îndată la vereţ în 
Vârteje, unde tineam râmătorii la jir, și mă părăsi căutând 


- 79 


bivolița pierdută în mestecăniș, după ce luasem o corecție 
dela răposata mama, fie-i țărâna ușoară!». 

Dacă am avea un dicționar istoric al limbii, în care 
fiecare cuvânt să aibă trecut alături timpul când s'a ivit 
în scris, acest rând de început din Prefaţa la Scrisorile 
lui Jon Codru Drăguşanu: « Națiunea Română e lipsită 
de literatură turistică», ar sta ca pildă pentru împreunarea 
dintre cele două cuvinte dela urmă, atunci făcută întâia 
oară. Este cartea care ne-a deschis lumea, cu firea ei şi 
nu cu ce am fi vrut să găsim noi în ea și să luăm acasă. 
Am avut-o în mijlocul nostru și n'am cunoscut-o. 


8o 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planșa 2 


l B SR (A 


Propr. d-nei I. Turcu, Sibiu 
Ion Codru Drăguşanu la 1839 


{din Italia, acuarelă de autor necunoscut, mărime naturală) 


ce _ — 


Emanoil Bucuţa: Pietre d 


Vad, ITI 


Ion Codru Drăgușanu la 1857 


(acuarelă de Dăbrentey, 15 X 20) 


Propr. d-ne 


Planşa 3 


I. Turcu, Sibiu 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, HI Planșa 4 


Foto Emil Fischer 


Horia 
din Muzeul Brukenthal din Sibiu 


Planşa 5 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, IHI 


Y» » 


pe = xi, 


Mitropolitul Andrei baron de Şaguna, de Mișu Popp 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planşa 6 


Eufrosin Poteca 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


D. S. Neniţescu 


Planşa 7 


i Planșa 8 
Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, IHI ş 


Nicolae lorga 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


Virgil N. Madgearu 


Planșa 9 


CĂRŢI ȘI OAMENI 


Gr. Antipa. Academia Română a scos zilele acestea 
o carte, care e mai mult decât o carte, « Marea Neagră» 
de d-l Grigore Antipa. 

Pentru om ea înseamnă încununarea unei munci 
neîntrerupte și aproape crâncene de o jumătate de secol. 
Acea călătorie pe Mare a crucișetorului Elisabeta din 
1893, având la bord pe tânărul savant abia întors dela 
studii din streinătate şi prevăzut cu tot felul de unelte 
de cercetare, nu era altceva, cum ne dăm seama abia 
astăzi, decât începutul oceanografiei românești. Întâia 
sondă și dragă de fund aruncate atunci în valuri puneau 
temelia cunoașterii ştiinţifice a Mării Negre. Făgăduiala 
făcută acum şo de ani s'a împlinit cu strălucire în zilele 
noastre. Monografia aceasta întreagă a Mării Negre, 
în care nu mai e vorba numai de fenomenele geogra- 
fice sau biologice din lungul coastei româneşti, ci de 
toată întinderea de apă dela Constanţa până la Batum și 
dela Sevastopol până la Constantinopol, e un adevărat 
monument. Străbaţi cele 300 de pagini ca niște cămări 
ale unui palat lichid, fiecare cu lumea şi cu taina ei. 
Călăuza e sigură și ştie adâncurile ca un zeu al Mării, 
cu scoici în păr și cu tridentul în mână, care deschide 
acele adâncuri. 

Pentru știință lucrarea aceasta, grea de fapte și de 
vederi noui, înseamnă o contribuţie de care va trebui să 


8 SI 


se țină seama la deslegarea unei probleme destul de încâl- 
cite. Marea Neagră nu seamănă cu niciuna din mările 
vecine și trebuie cercetată aparte. Ceea ce se aflase până 
acum din expedițiile în larg sau din lucrările de 
laborator rusești dela Spindler și Wrangell, din 1899, 
până la Knipovici, din 1934, a fost pus împreună și legat 
trainic, dar a primit mai cu seamă adausul neașteptat 
românesc. Numeroase ieșiri în Mare şi activitatea a trei 
instituții anume înfiinţate, cu specialişti pregătiţi cu grije 
in cursul anilor, Laboratorul Muzeului de Istorie Na- 
turală din Bucureşti, Laboratorul Hidrobiologic dela Tulcea 
și Institutul Biooceanografic dela Constanţa, au făcut cu 
putință acest adaus. El dă documentării bogate biblio- 
grafice a volumului, o coloratură puternică naţională. 
Contribuţia se face de două ori originală, prin fapte 
adunate de noi și prin încheieri şi propuneri, născute 
din experiența și meditaţia autorului. De aceea, gândul 
dintâi, ca « Marea Neagră» să iasă în franțuzește, era 
mai bun. Fa trebuia pusă numaidecât la îndemâna oame- 
nilor de știință streini. Numai planșele, care n'au textul 
în limba noastră şi fuseseră făcute pentru cealaltă redac- 
tare, mai aduc aminte de ce se plănuise. 

Pentru ţară, cartea înseamnă un fel de a doua luare 
în stăpânire a hotarului nostru mișcător dela Răsărit. 
Cucerirea Mării nu se face numai cu ridicarea unui pavi- 
lion şi cu așezarea de grăniceri la vaduri. Lupţi întâi cu 
armele, aşa cum am luptat în trecut şi cum luptăm astăzi, 
pentru recunoașterea și apărarea unui drept, care vine de 
departe. Apele Mării trebuie amestecate și ele cu sânge 
şi cu lacrimi, ca să le poţi face ale tale. Dar ca să le păs- 
trezi în vecii vecilor, mai e nevoie de ceva. Nimeni n’a 
spus-o mai frumos şi n'a dat însuși pilda ca domnul 
Antipa. Trebuie înjghebată sau întărită o populaţie 
maritimă proprie, care să dea viață malului şi să-l ţie 
legat de pământul ţării. Preocuparea aceasta e atât de 
stăruitoare, dela început până la sfârșit, încât Mono- 
grafia însăşi nu mai pare de multe ori, decât o introducere 
teoretică la un tratat de pescuit de Mare. Pe sub undele 


82 


verzi se văd nu numai cârdurile de pești, dar carmacele 
şi talianele întinse în drumul lor ca să-i prindă. Pe lângă 
Institutul de Biooceanografie dela Constanţa funcțio- 
nează și o școală de pescari de Mare Români. In al doilea 
rând, această Mare trebuie cunoscută de aproape și făcută 
obiectul de cercetare științifică, nu întâmplător, a unui 
singur om, ci a unei întregi organizații. Numai dintr'o 
asemenea cunoaștere poate să iasă o întrebuințare a ei 
din plin şi o încadrare temeinică în viața națională. E 
un adevăr pe care-l întrupează eroic volumul scos de 
Academia Română « Marea Neagră». Parcă abia acum 
putem vorbi de o Mare a noastră și Marea Neagră înce- 
tează să mai fie un lac rusesc. Pe lângă farurile de piatră 
care-și trimit lumina lor răsfrântă de cristaluri peste 
singurătatea întinderilor, s'a aprins în sfârșit și acest 
far, de unde gândul românesc pâlpâie în calea științei 
universale și o călăuzește. 

Ceea ce ni sa dat deocamdată nu e lucrarea întreagă, 
ci numai un întâi volum. El descrie partea curat geogra- 
fică şi împrejurările de viață, oceanografia, bionomia și 
biologia generală a Mării Negre. Un al doilea volum, 
o carte a peştilor, Ichtiologia aceleiaşi Mări, trebuie să 
urmeze. După concepția autorului, navem decât scena, 
largă și strălucită, dar fără personagii. Să-l îndemnăm 
să ni le trimită și pe ele cât mai repede, pentruca mono- 
grafia să-şi capete tot înțelesul și rostul. Ceea ce va izbi 
mai puternic pe toți, pe cei care nu știau, ca noutate 
dătătoare de fiori, iar pe ceilalți, prin aducere de noui 
dovezi şi printro altă punere în lumină, este faptul 
hotărîtor pentru Marea Neagră că, începând cam dela o 
adâncime de 200 m.,ea e o Mare moartă. Nicio vietate 
nu poate să trăiască sub acest tavan al neființei. Apa 
neprimenită şi neaerisită se umple de hidrogen sulfurat 
și chiar de acid sulfuric și înăbușe orice viață. Cartea e 
o lucrare de știință, rece și liniștită, dar nu știu de când 
n'am mai citit o pagină de mai mare poezie, decât întâl- 
nirea, într'o dimineață, de pe un vas de coastă, cu acel 
fluviu în Mare, roșcat și înghețat, între două cărări de 


pe 83 


spumă care-l despărțeau de apa verde şi vie dimprejut, 
al straturilor smulse pentru scurtă vreme din adânc ȘI 
curgând la suprafață ca o solie a lumii moarte de dede- 
subt. Straturile cad curând în locurile de unde au răbufait 
la lumină, dar fiorul pe care l-au stârnit se păstrează. 
Numai vaporașul alb aleargă spre uscat cu proba de apă 
rău mirositoare pe care a putut s'0 ia și o duce închisă 
ermetic în găleți la analiză. Pescărușii se sperie şi ei de 
această Mare nouă și sboară departe. Dela 200 de metri 
până la 2246, cea mai mare adâncime găsită până astăzi 
în groapa Mării Negre, stăpâneşte numai această îngro- 
zitoare apă sulfuroasă. Cârdurile de pești sau morunii 
singurateci de câte 8oo de kg. unul, meduzele pletoase 
aproape străvezii și tufele de alge nu se pot mişca decât 
în pătura subțire de Mare care li se îngăduie. In schimb, 
câtă veselie, ca într”o primăvară veşnică a Mării Negre, 
în şuvoiul de coastă al apei dulci sau abia saramurate, 
care, ieșind depe gura marilor fluvii şi mai ales a Dunării, 
se revarsă peste apa sărată și curge spre Miazăzi, ca o 
pășune hrănitoare pentru toate vietățile. Când el se 
abate puţin, ca în dreptul pescăriilor dela Sfântul Ghe- 
orghe, datorită limbilor de nisip dela Chilia și Sulina, 
atunci pescarii trebuie să se mute mai la larg, până îl 
întâlnesc din nou şi, cu acest șuvoiu, şi peştii care-l caută. 

Citesc aceste pagini și mi se pare că sunt amestecat 
ŞI eu în ele. De câteori n'am fost cu scriitorul lor, fie 
pe braţele Deltei, fie pe canalele săpate de cl, peste grin- 
duri și prin plaur, ca să învioreze marile limanuri îmbă- 
trânite! Hidrologii, de care amintește în carte ca fiindu-i 
de ajutor în descoperiri, au fost și tovarășii mei de drum. 
I-am ascultat, pe când vaporașul își încetinea dinadins 
mersul sau se oprea în vreun sân de apă, lămurind vreun 
fenomen întâlnit la vreo răspântie. Uneori și-l împros- 
pătau mai bine tocmai pentrucă eu nu înțelesesem și-i 
mai întrebasem odată. Minunatele descrieri ale lacurilor 
Razim sau albastru, portiţele şi bogazurile pe unde ele 
dau Mării apă îndulcită sau primesc, pe marile vânturi, 
apă sărată, gardurile de chefali, ieșirile în larg, parcă 


84 


sunt niște ilustrații în filigrană ale textului și pe care le 
văd eu. Cartea era scrisă înainte de 1940, așa că văd și 
capul despărțitor de ape dela Caliacra, stațiunea de pes- 
cărie ridicată de noi din piatră trandafiri netencuită, pe 
podișul de acolo plin de pietre și de bujori și stânjenei 
sălbateci, golful cald dela Balcic unde vânează şi pustiesc 
focele, care trăiesc în peșterile vecine ca nişte rămășițe 
și mărturii ale altor vârste geologice. Istoria schimbă- 
toare parcă n'a mers și numai geografia mai statornică 
ne împresoară și ne mângâie. Am fost prin toate aceste 
locuri și prin altele pe unde cercetătorii Mării românești 
și-au plimbat ochii ageri şi uneltele. Cartea bate de această 
viață, pe care operaţia de generalizare și abstracție n”o 
poate ascunde. Ea poate să împărtășească, nu numai 
cunoștințe, dar și însuflețire și încredere. 

Un singur necaz am avut. Aproape tot țărmul nostru 
e împănat de numiri streine. Unele au o vechime de 
câteva zeci de ani, dar altele se dau chiar acum, întro 
limbă care nu-i a noastră și de niște locuitori veniţi de 
ieri și pribegi din alte țări. Noi le primim şi le trecem cu 
grije în hărţi. Este o greșală şi o primejdie. Când, acum 
de curând, ceva ca un început de cordon litoral sa ales 
din valuri în faţa gurii Sfântului Gheorghe, oamenii de 
acolo i-au zis mai mult în glumă ostrovul Sahalin. Le 
aducea aminte de cealaltă insulă, din Pacific, loc de 
muncă în mine pentru unii din ei deportaţi în acele 
paragini. Dar ce avem noi și Ţara Românilor cu această 
insulă rusească, de ne-am însușit numaidecât numele, ca 
un lucru dela sine înțeles, că l-am scris în hărți și că-l 
învăţăm la trei milioane de copii de școală în fiecare 
an? Nu mai spun ce se întâmplă cu toate împletiturile 
de brațe dela gura Chiliei, unde fiecare are câte un nume 
mai chinuit și mai fără legătură cu noi. Marea Noastră 
ar trebui să fie învățată din nou românește. E o limbă 
pe care a cunoscut-o în secolele de demult, când n'aveam 
stăpânire politică peste ea, dovadă vechiul și frumosul 
nume al Portiţei, și lăsăm s'o uite astăzi, când suntem 
aici la noi acasă, Să năvălească o viitură și peste aceste 


85 


nume, cum năvăleşte cealaltă peste câmpuri, și, la fel cu 
ea, când se retrage, să umple golurile şi să ia tot ce-i 
netrebnic. 

Apele cu alt amestec și altă sărătură şi coloare ale 
Dunării curg pe deasupra Mării Negre și împreună cu 
ea până întâlnesc Bosforul. Ele trec dincolo, peste pragul 
lui, în schimbul apei din Marmara care intră pe dedesupt 
în Marea noastră. Cuvântul cunoscut, că Dunărea se 
varsă la Strâmtori, nu e prin urmare numai o formulă 
de oratorie politică sau de diplomaţie în căutare de argu- 
mente, ci un fapt geografic. Marea Neagră a domnului 
Antipa deschide și această poartă către Mediterana. Nu 
suntem numai locuitorii, dela Sarmaţi și Sciţi, ai unei 
mări închise şi tăiați de lumea soarelui şi de problemele 
ei, ci membrii unei comunităţi mai mari în care trăim 
și suntem primiţi cu ființa noastră aparte, pentrucă îm- 
plinim aici o funcţie tot atât în folosul propriu cât mai 
ales al acelei comunităţi. Lozinca autorului pare să fie 
și în lucrarea de față: știința la temelia oricărei fapte 
colective, fie ea de gospodărie, fie de acţiune politică. 
De aceea, cartea se arată în cele din urmă ca un imn 
cântat peste valuri acestei științe. 


George Vâlsan. Unul dintre cele mai bune studii des- 
pre Transilvania rămânea ascuns între foile unei cărţi cu 
un caracter comemorativ, publicată acum mai bine de zece 
ani, dacă nu-l descoperea acolo Ministerul Propagandei şi 
nu-i dădea o nouă răspândire, traducându-l în acelaș timp în 
limbile italiană și germană. Cartea era o monografie a nouei 
Românii de peste munţi la împlinirea a zece ani dela 
Unire, iar autorul George Vâlsan, profesorul de geo- 
grafie dela Universitatea din Cluj și unul din literaţii cei 
mai gingași pe care i-a dat școala Junimii. Lucrurile par 
depărtate astăzi şi de pe alt tărâm. Universitatea din 
Cluj se găsește risipită prin Sibiu și Timişoara, iar George 
Vâlsan, cu fruntea lui de fildeş și cu zâmbetul bun, a 
părăsit acest pământ. Putem vorbi de toată acestea ca de 
un trecut de amintire, 


80 


Il văd încă pe Vâlsan, în clădirea de cărămidă smăl- 
tuită galben, a Universităţii transilvănene. Era în Ianuarie 
1920, numaidecât după vacanţă. Stătea înfrigutat în sala 
cea mare a Institutului de Geografie înființat de el. Ve- 
neau studenți să-l întrebe câte ceva. El se ducea la un 
dulap din bibliotecă și scotea o carte sau cerea custo- 
delui o hartă. Era plin de bunăvoință, care pornea din 
două izvoare, dragostea de studenți și legătura aproape 
religioasă cu studiile geografice. Fuseserăm, se putea 
zice, colegi: el ieșea din universitate când intram noi, 
dar mai lucram în seminar împreună şi luam parte la 
excursiile științifice, pe care le conducea profesorul 
nostru, d-l Mehedinţi. Ne întâlniserăm apoi la Berlin, 
unde studiau în acelaș timp alți doi geografi din București, 
Brătescu, geografie fizică, și Gheorghiu, cartografie. Eu 
făceam etnografie cu Luschan. Vâlsan s'a arătat numai 
între noi. Poate nu s'a simţit bine în capitala Germaniei, 
pentrucă nu cunoștea limba și a plecat curând la Paris, 
unde a lucrat cu de Martonne. Il pierdusem din ochi 
câțiva ani. Războiul ne aruncase pe fiecare în alt colț de 
țară. Ne văzuserăm din nou la Cluj. Il căutam de câteori 
ajungeam în capitala Transilvaniei, chiar în gospodăria 
lui de om de ştiinţă, de care era foarte mândru. Eram 
membru al societății etnografice, pe care o înjghebase. 
Deși altfel încadrat decât ne învăţaserăm noi la Bucu- 
rești, nu la facultatea de litere, ci la cea de ştiinţe, preo- 
cupările de antropogeografie îl urmăreau. Se ridica, el, 
geograf, împotriva cultului atotputerniciei mediului fizic, 
aşa cum face și în acest studiu, « Transilvania în cadrul 
unitar al pământului și statului român», şi aşeza în planul 
întâi pe om. Acum venisem la el ca să-i fac o propunere 
şi mă sfiam să-i vorbesc. 

— « Ce ai? mă iscodea el. M'aș prinde că ai să-mi 
spui ceva şi nu te îndemni. Trebuie să fie un lucru neplăcut. 
Dar dacă tot trebuie să-l spui, spune-l mai repede. Scăpăm 
amândoi de o apăsare». Eu ptimisem tocmai însărcinarea 
să redactez marea monografie a Transilvaniei, Banatului, 
Crișanei şi Maramureșului și plecasem numaidecât după 


87 


colaboratori. Cel dintâi la care mă gândisem fusese 
Vâlsan. Ştiam însă cât de greu îi era să lucreze la poruncă 
şi cu soroc, și mai ales cu un soroc foarte scurt, In Ia- 
nuarie și Februarie trebuia strâns materialul a trei mari 
volume şi în Martie tipărit. In Aprilie erau serbările 
dela Alba-Iulia. Cum să nu șovăi, când îl vedeam între 
uneltele și obișnuințele lui de lucru, care cereau un întreit 
răgaz, al meditării, al cercetării și al punerii pe hârtie? 
Spre mirarea mea, a înțeles dela întâile cuvinte că nu se 
putea altfel și a făgăduit în douăzeci de zile douăzeci de 
pagini, câte una pe zi. Li râdeau ochii și mi-a strâns mâna. 

— «Cartea trebuie să iasă, ai dreptate. Am de pe acum 
ceva în minte. In mijlocul ei trebuie să stea însăşi această 
țară a Ardealului, cum stă în mijlocul Istoriei Românilor 
sub Mihai Vodă Viteazul, descrierea, aproape de Cha- 
teaubriand, a lui Niculae Bălcescu, mort așa de curând 
după ce a făcut-o. Era o vreme când o ştiam pe dina- 
fară. Dar uite volumul aici în raft. E la începutul cărții 
a patra, Unitatea naţională, marele vis al generaţiei lui 
şi al nostru: « Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Car- 
paţi se întinde o ţară mândră și binecuvântată între 
toate țările semănate de Domnul pre pământ». Incepe ca 
un episod din Cântarea României, care se vede și de aici, 
că în tonalitate cel puţin, era tot pe atât a lui Bălcescu pe 
cât era a lui Alecu Russo. « Ea seamănă a fi un măreț şi 
întins palat cap d'operă de arhitectură, unde sunt adunate 
și aşezate cu mândrie toate frumuseţile naturale ce îm- 
podobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea ni le 
aduce aminte». lată acum vederea geografică largă, de 
om care nu scrie uitându-se pe o hartă, ci împrospătându-și 
ce-a văzut străbătând pe jos locurile. Și ce stil fără pe- 
reche, de cronică şi de Sfântă Scriptură totodată, cu 
ecouri puternice romantice: «Un brâu de munți "oco- 
leşte, precum zidul o cetate, toate această țară şi dintr'însul 
ici, colea se desfac, întinzându-se până în centrul ei ca 
nişte valuri proptitoare, mai multe şiruri de dealuri 
înalte şi frumoase, măreţe piedestaluri înverzite, cate varsă 
urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus 


88 


de acel brâu muntos se înalță două pi.amide mari de 
munţi, cu creştetele încununate de o veșnică diademă de 
ninsoare, care ca doi utiași stau la ambele capete ale 
ării, cătând unul în faţa altuia. Păduri stufoase, în care 
ursul se preumblă în voie ca un domn stăpânitor, umbresc 
culmea acelor munţi. Și nu departe de aceste locuri, 
care îţi aduc aminte natura țărilor de miazănoapte, dai 
ca la porțile Romei, peste câmpii arse și văruite, unde 
bivolul dormitează alene». Nu e totdeauna așa, dar în 
schimb cât e de frumos! A rămas până astăzi cel mai avântat 
cântec ridicat Ardealului, și de unde? de pe mese de 
odăiţe pariziene, dintro insulă mediteraneană, unde fugise 
cu boala lui, de pe drumuri italiene cu soare, întrun exil 
fără întoarcere și cu manuscrisul eroic pe care nu vedea 
cum avea să-l mai ducă la capăt! Manuscrisul însuș a 
trebuit să stea uitat între hârtii, până când după aproape 
25 de ani l-a tipărit Alexandru Odobescu, în anul răz- 
boiului din 1877, ca un îndemn și un ajutor la luptă. 
Războiul neatârnării l-a făcut astfel și Nicolae Bălcescu ». 

Il ascultam înveselit deodată de hotărîrea lui de care 
mă temusem și mișcat de această chemare în mijlocul 
nostru a lui Nicolae Bălcescu, istoricul martir. Eram de 
câtva timp izbiţi de un nenoroc la fel. Pierduserăm de 
curând, din mijlocul muncii și al creaţiei, pe Bogrea, 
marele filolog, care visase și suferise la doi paşi de-acolo, 
în odaia dela drum din casa de pe strada Niculae Iorga, 
cu numărul 16, unde fusesem de atâtea ori la el, pierdu- 
serăm pe Vasile Pârvan-profetul, care crezuse atât în 
această Universitate a Daciei Superioare și se frânsese 
pe neașteptate, încă tânăr, cu două veri înainte. Il știam 
pe Vâlsan însuși suferind și șubred. Mă uitam la pielea 
obrazului prea galbenă, la ochii negri prea aprinși, la 
fruntea prea înaltă și lucie, care începea să nu mai fie de 
ființă vie. De unde puteam să-mi închipui însă că ple- 
carea şi a lui dintre noi era atât de aproape? Că la fel 
cu Bălcescu și urmărit poate puțin de amintirea lui avea 
să înalțe și el, în studiul pe care i-l cerusem, un al doilea 
imn desnădăjduit de laudă și de apărare a Ardealului şi 


89 


că studiul, deopotrivă, avea să rămână ani de zile închis, 
de rândul acesta, întrun volum comemorativ, până când 
avea să fie scos de-acolo și aruncat în lume, în graiuri 
streine, ca să lupte pentru ce-i era drag mai presus de 
orice? Ascultaţi cum începe, la 75 de ani după celălalt, 
cu aceeași icoană a Transilvaniei înainte: «In răsăritul 
Europei peninsulare, la marginea imensei câmpii ruso- 
siberiene, acolo unde Carpaţii se încovoaie întrun arc 
vast spre a se uni cu Balcanii, acolo unde Dunărea, 
regele fluviilor Europei, se varsă în Marea Neagră, 
locuește cel mai depărtat şi cel mai stingher vlăstar al 
rasei latine: Românii». Gândui înălțat aproape pe cata- 
lige, ca să fie văzut mai bine, se isprăveşte cu un mare 
suspin, care poate fi şi un hohot de plâns! El se scutură 
însă, nu vrea să slăbească și pornește mai departe plin 
de încredere: « Strânși în ghem, parcă instinctiv alegân- 
du-şi, împotriva atâtor năvăliri și dușmănii, forma cea 
mai potrivită pentru rezistență etnică, ei sunt înrădăci- 
naţi pe bastionul ocolit de munţi al Transilvaniei, revăr- 
sându-se pe povârnișurile din jur, până spre limitele 
formate de Tisa, Dunăre, Marea Neagră şi Nistru, adică pe 
aproape 300.000 de km. p.». 

După 20 de zile, aşa cum făgăduise, George Vâlsan 
mi-a dat manuscrisul, cu foile mari pe care scria de 
obiceiu şi cu scrisul liniştit și citeţ, ca al lui Eminescu, 
în aceeași sală a Institutului de Geografie dela Cluj. Călă- 
torisem anume ca să-l iau cu mâna mea și-l văd încă, 
zâmbitor şi mulţumit de lucrul lui. Dacă ar fi avut mai 
mult timp, ar fi desvoltat unele părți și ar fi ieşit o mică 
monografie geografică a Transilvaniei. Atunci ar fi dat 
și oarecare hărţi și mai cu seamă fotografii. Are să-mi 
pară totdeauna rău că, vrând să-și vadă singur întâia 
probă de tipar, manuscrisul i-a rămas lui și s'a pierdut. 
Mă gândisem de atunci să-l păstrez. Ar fi fost astăzi o 
bucată de preţ întrun muzeu al lucrurilor păstrate dela 
Vâlsan și legate de istoria acelui colț de pământ. După 
marii ardeleni, care-și cercetaseră, îşi iubiseră și-și apă- 
raseră țara mai mică de peste munți, fusese al doilea 


90 


muntean, în urma lui Bălcescu, și plecat, dacă ne luăm după 
nume, trupește sau numai sufletește, din aceleiași plaiuri 
atgeşene ca și celălalt, zugrav de frumuseţe și luptător 
neînfricoșat cu armele științei și ale poeziei, pentru un 
crez al întregului neam românesc. 

Ministerul Propagandei l-a ajutat astăzi să iasă din 
nou dintre foile uitate și să vorbească așa încât să fie 
ascultat și judecat și dincolo de hotare. Cuvintele lui, 
ezemate pe argumente și convingeri, sunt nu numai 
pentru noi, gata să ne însuflețim de ce ne e de folos, 
ci pentru toată lumea. Clădirea stilistică ridicată de ele, 
e mai tare decât una de zid. Fotografii o împodobesc şi 
o hartă o deschide așa cum autorul se gândise dela în- 
ceput, dar, luat cu pripa, nu apucase să mai facă. Citiţi 
în limba Romei, către care Ardelenii se îndreptaseră 
de două sute de ani, ca spre o vatră de mântuire, şi citiți 
în limba germană, lor atât de firească, prin conlocuire 
seculară, paginile lui Vâlsan. Ele capătă o nouă putere 
și parcă pentru întâia oară se desprind de noi și ajung 
un bun al tuturor. Adevărul lor nu mai e numai adevărul 
nostru. Cetatea de munţi a Transilvaniei are focuri 
aprinse pe toate vârfurile. Le-a aprins pentru ciobanii 
și grănicerii români, mâna subţire a lui Vâlsan. Este 
cel din urmă dar al vieţii lui, dintro lume unde tot 
trecutul nostru se întâlneşte, ca să facă de pază. 


Mărginenii. Un asistent al Academiei de comerţ din 
Cluj, mutată vremelnic la Brașov, dar care e în acelaş timp și 
doctor în litere, d-l Hașieganu, a avut răbdarea să urmă- 
rească pe 1577 de Mărgineni, plecați după 1900 din satele lor 
de sub munte, dela apus și miazăzi de Sibiu, și așezați 
în tot întinsul românesc, sau, după moda de astăzi, care 
are să cadă fireşte ca toate modele, în tot spaţiul românesc. 
In jurul acestei roiri a ieșit un adevărat capitol de istorie 
populară, care se găsește totdeauna sub cealaltă și o 
face cu putință. Când cineva ajunge până la ea, din cerce- 
tarea mai mult a documentelor vii decât a celor scrise, 
așa cum a încercat aici d-l Hașieganu, atunci e o adevă- 


9I 


fată uimire și lumea parcă se luminează sub pașii noştri 
şi se face străvezie. Atâtea câte erau neînțelese capătă 
grai şi se fac deodată auzite. Suntem ca Siegfried după 
ce a avut darul să priceapă cântecul păsărilor. 

Ciudat acest colț de ţară, de oieri de păşuni înalte, 
cate au ştiut în acelaș timp să se lipească de pământul 
lor şi să lupte sute de ani ca să nu fie îngustați și svârliți 
afară de tot felul de domni, ca niște răzeși tari pe dreptul 
dela strămoși, dar au știut și să-și caute binele în altă 
parte și să ne dea tipul Românului colonizator! N?au 
fost niciodată mulți, un pumn de oameni, 40—$0.000. 
Aplecaţi-vă însă pe harta lucrată de d-l Hașieganu, care-l 
urmăreşte aproape pe fiecare în drumurile lui. Iţi aduce 
în minte harta cu linii metanastasice pe care a făcut-o 
profesorul de geografie sârb "Ţviici și a anexat-o la vo- 
lumul despre Peninsula Balcanică, pus ca o carte de 
naștere la temeliile unei Jugoslavii închipuite. E un neam 
care se caută şi trage drumurile desvoltării lui viitoare, 
dela Oraviţa până la Arad, şi dela Oradea și Satu-Mare 
până la Cernăuţi și Soroca, înainte să se zugrăvească, 
peste ani, cu lacrimi și cu sânge, graniţele statului politic. 

Mi-aduc aminte de întâiul meu drum spre inima acestui 
ținut. Eram student, cu mult înainte de Unire, și mă 
duceam să găsesc urmele lui Şaguna, în capela unde-i 
ştiam mormântul. Goga era pe atunci de-al nostru, mai 
de o vârstă cu noi, abia întors dela Budapesta şi secre- 
tarul Asociaţiei. Fuseserăm împreună la Sibiu și ar fi 
râs dacă ar fi auzit că pornim pe jos, într'o zi de vară, 
depe Bretter, ca să-i vedem satul unde se născuse, nu din 
altă pricină, ci aşa, numai pentrucă avusese această cinste. 
E drept că noi ne gândiserăm, dar ne fusese rușine să-i 
spunem. Ne-am adâncit în Dumbravă şi am mers tot pe sub 
copacii bătrâni, declamând versuri. Intr’un loc era un depo- 
zit militar sau cazarmă păzită de Honvezi și ştiu că am trecut 
pe partea cealaltă și am spus tare Oltul, pe care-l încinsese cu 
lanțuri Împăratul. Soldatul cu pușca s'a oprit și asculta. 
Poate era și el Român. Ne zâmbea. Eram tineri și în pădure 
era liniște și numai piuitul moleșit de căldură al păsărelelor. 


92 


i 


Dela o vreme am ieșit la luminiș. Era acolo un pod 
de țară, peste o vale fără apă. Inaintea noastră stăteau 
cuibăriți, cu acoperișuri înalte de case și cu acoperișuri 
şi mai înalte de șuri, Rășinarii. Ne uitam mișcați la această 
aşezare vitează și nu ne puteam urni din loc. Indărătul 
ei munţii se ridicau în caturi până sub aria norilor. Eram 
în mijlocul Mărginenilor. De pe o livadă dela dreapta 
se scuturau tălăngi nevăzute. Oile se îngrămădiseră una 
în alta la ceasul amiezii și căutau umbra. Era ca o chemare 
de bună sosire pentru călătorii streini. Am fi rămas unde 
ne găseam până seara, și n'am mai fi înaintat, fără să 
deschidem uşa unei case și fără să vorbim unui om. 
Cisnădioara se ghicea la stânga, Poplaca la dreapta. Ni 
se părea că ne privesc şi fac haz de nedumerirea noastră. 
Ne-am hotărît și am pornit. Am îngenunchiat la mor- 
mântul marelui Mitropolit. Prin ferestrele groase trico- 
lore, soarele întindea pe jos preșuri de lumină. Am trecut 
pe dinaintea casei Goga. 

A doua zi eram în Sălişte. Vream să vedem și Mărgi- 
neni mai dela drumul mare. Ne-a năvălit atunci o fur- 
tună cu vârtejuri de praf care a ascuns înaintea ochilor 
noștri piața cea mare și casele rând pe rând până în deal. 
Parcă o mână puternică, lăsată asupra lui, mutase satul. 
Nici nu mai știu cum am nimerit în gospodăria unui 
tânăr inspector al școlilor ortodoxe de curând întors dela 
carte din streinătate. Era și el un Mărginean subțire și 
cu ochii albaștri iscoditori. Am vorbit despre Strass- 
bourg și despre țările cu două limbi în școală. Cred că 
era Onisifor Ghibu. Stăteam lângă un maldăr de velinţe 
până în tavan, vreo zestre de fată a casei. Mama lui se 
mișca sprintenă pe lângă noi, veselă că avea oaspeţi din ţară, 
şi ne aducea gustări, în portul mândru săliştean, sau potrivea 
flacăra la candelă. O ploaie galbenă bătea în geamuri, lumi- 
nate din când în când de fulgere. Mi sa părut totdeauna că 
nimerisem acolo la un ceas de lupte și de primejdii, ca 
să ne dăm seama că viața Mărgincanului nu € liniștită. 

Mărginenii au plecat de acasă din vremurile cele mai 
vechi, la vărat cu oile. Au fost ceea ce știința a chemat 


93 


oieri transhumanți. Ca nişte urmași ai lor, păstraţi până 
în zilele de astăzi trebuie priviţi acei Români din aceleaşi 
locuri, proprietari de turme prin Ucraina, Crimeea şi 
până în Caucaz, care au ştiut să se potrivească împre- 
jurărilor atât de necrezute din Rusia și să aștepte, ca să 
se desrobească de ele, oștile noastre. Vin după atâţia 
ani, din popas în popas, până la Nistru și mai încoace, 
făcând cale întoarsă. leșim înaintea lor ca înaintea unui 
fel de Români pe care, din noi a făcut parte, ne-a ţinut 
acest pământ din munte până în mare şi ne-a dat acelaș 
graiu, dar îl uitaserăm. Sunt aproape oameni de legendă, 
întrupătorii unui timp care nu mai este şi ținut în loc 
numai prin paraginile ierboase ale Răsăritului. E minu- 
nată povestea lor, cum unii din ei și oamenii lor au putut 
scăpa printre liniile de luptă și s'au îndreptat spre țară, călău- 
zindu-se după stricăciunile semănate în calea lui, de războiu. 

Un val dintre ei și-au lăsat mai mult pustii satele pela 
începutul secolului al XVIII-lea, când împărăția catolică 
austriacă avea nevoie pe aici de oameni cu o credință 
apropiată de a ei și urmărea să supună biserica româ- 
nească Papei dela Roma. De cât să primească cele patru 
ponturi, Mărginenii treceau munţii în ţara de mânăstiri 
şi de.călugări drept credincioşi dela noi. Satele din Oltenia 
şi din Muntenia se umpleau de această lume nouă, ve- 
nită nu în treacăt, ci cu toată casa și ca să se așeze pentru 
totdeauna. Atâtea din ele s'au despărțit atunci în două 
şi au rămas până astăzi așa: unele de pământeni și altele 
de ungureni. Din acei ani e strigătul dintro scrisoare 
a Uniţilor Transilvăneni, speriați de o asemenea plecare 
cu grămada și pe care ei arătau că l-ar fi scos locuitorii 
Ţării Românești, martori ai acestei mutări de populație: 
Tota Transilvania ad nos venit! Toată Transilvania vine 
la noi. Mărginenii de dincoace se deosebesc prin port, 
limbă și fire, până în zilele noastre de ceilalți locuitori 
subcarpatici. Sunt ca nişte blocuri eratice purtate până 
aici de apele istoriei. 

Alt val a pornit spre sfârșitul aceluiaș secol, când s'au 
Organizat regimentele de graniță ale Mariei ereziei. 


94 


Oamenii erau puși la munci și la umilinţe, pe care nu 
toţi se învoiau să le îndure. Plecau atunci pe tăi cunoscute. 
Erau siguri acum că au să găsească de ceea parte bună 
primire tot între ai lor. O patrulă a unei companii gră- 
nițăreşti dela Jina, pusă anume ca să prindă asemenea 
fugari, a descoperit și a întors acasă 184 de familii cu 
481 de suflete, care duceau cu ele toată averea lor mişcă- 
toare, de 312 cai, Gr boi, 284 vaci, 85 viței, 115 oi și 
alte vite, sau la un loc 3.966 capete. Numai foarte ane- 
voie s'a oprit sau a mai scăzut această ieșire din țară, ȘI 
nu atât prin mijloace de constrângere sau de pândă 
pela vămile cucului, cât prin îmblânzire de purtări ŞI 
prin schimbare de comandanţi care să fie mai aproape 
de inima oamenilor. Mărginenii erau prea dârji ca să 
asculte de alte mijloace. Şi dacă erau unii mai nenoro- 
COȘI, ca să fie prinși, erau destui care să ştie să se strecoare. 

Plecările de după aceea, din secolul al XIX-lea până 
la Unire și mai târziu, wau contenit, dar s'au făcut altfel. 
Au plecat numai cei mai înzestrați și mai îndrăsneți, 
care voiau să ajungă mai bine decât puteau acasă, prin 
negoţ, prin meserii sau prin carte. De cei mai noi, d-l 
Hașieganu a izbutit să alcătuiască liste întregi, pe satele 
de unde se trag și cu locurile unde și-au făcut un rost. 
Atâtea nyme cunoscute stau înaintea noastră, ca o do- 
vadă de puterea de viață şi de creație a acestui colț fe- 
ricit de pământ. lată câteva nume obișnuite luate la 
întâmplare, în mănunchiuri de câte trei cu aceeași înfă- 
țișare. Din Rășinari, un Cruciat Ilie, funcţionar la Braşov, 
Cruciat Ion, muncitor la Timișoara şi Cruciat Manole, 
pantofar la Voineasa din Vâlcea. Din Poplaca, un Foa- 
mete lon, măcelar la Sadu Sibiului, alt Foamete Ion, 
căciular la Călărași, și alt Foamete Ion, funcţionar comet- 
cial la Bucureşti. Din Săliște, un Nanu Dumitru, profesor 
la Soroca, Nanu Savu, oier la Cavlacaru din Constanţa, 
și Nanu Stan, negustor la Drăgășani. Din Tilișca, din 
Galeș, se înșiră toate satele mărginene cu oamenii lor. 

Ar trebui citită cel puţin anexa aceea care se chiamă 
Casa loan Comşa și fiu, din Săliște-Sibiu. Nu cred să 


95 


He pagini mai frumoase și mai dătătoare de încredere în 
toată istoria comerțului românesc. Dacă ar fi încăput pe 
mâna meșteră a unui Wilibald Alexis român ar fi dat o 
povestire, aşa cum acest scriitor german, legat de noi 
prin Carmen Sylva, a împodobit literatura poporului lui, 
cu figuri de negustori care nu sunt numai cuceritori de 
bogății, dar ştiu să se facă la nevoie și cuceritori de noui 
pământuri. Prea punem înainte și ne bizuim de obiceiu 
pe oamenii noștri de carte, uitându-i pe ceilalți, oamenii 
de faptă. Domnul Haşieganu i-a scos din umbră pe cei 
mai VIOL şi mai trecuți cu vederea dintre ei, pe cei care 
fac bunăstarea ţărilor şi lucrează, după legea lor, a cererii 
şi a ofertei, la o nouă Românie. Cunoșteam şi până acum 
pe Mărgineni pentrucă-i întâlneam pretutindeni, dar abia 
dela această carte îi vedem ca o lume aparte, cu însușiri 
călite de secole, ca să străbată și să învingă. Ne trebue 
astăzi mai mult decât oricând. 


Transnistrienii, Am văzut acum câteva zile prin Bucu- 
reşti pe cei treizeci de Moldoveni de peste Nistru, învăță- 
tori și învăţătoare, care, după ce au ascultat cursurile Uni- 
versității dela Văleni, au pornit puţin prin lume ca să cu- 
noască ţara. Întrau dintr'un aşezământ într'altul, nesătui. 
Totul era nou pentru ei, nu numai cutare muzeu, cutare 
şcoală, bulevarde cu case înalte la linie, grădini cu flori 
ostenite de arșiţă şi cu lebede în umbra verde, ci însuș acest 
oraş domnesc, de care auziseră numai că a fost ridicat de 
neamul lor, peste ape late, la marginea bărăganelor ier- 
boase, ca o mărturisire de putere şi de încredere. Se 
credeau coborîți întrun basm. Se uitau și se prindeau 
că umblă tot mai repede. Nu vorbeau oamenilor, de 
teamă ca vraja să nu înceteze. Voiau să vadă cât mai 
multe, cât mai era timp: Bucureştiul îi împresura cu 
iubire. Erau cei mai depărtați din marea zestre a stră- 
moşilor și cei aflaţi în cea mai mare primejdie. Le așternea 
soarele de vară sub picioare ca un preș de argint. Bătea 
din clopotele bisericilor ca din niște salbe de galbeni 


96 


dela gât. Le scotea oameni nenumărați înainte pe toate 
străzile ca niște solii de bucurie. 

Pentru învățătorii din Transnistria, Moldoveni dela 
cele aproape 250 de școli ale noastre, se fac niște cursuri 
de repede îndrumare în lunile de vacanţă la Tiraspol. 
Vin în două serii, cam câte 300 odată, ca să afle, dela 
pedagogi și oameni de cultură încercați, care sunt rân- 
duelile învățământului primar românesc, adică ale școlii 
pentru toți, și care e mai cu seamă înfățișarea științei 
noastre de carte și a gândirii din țara lor de baștină. Ele 
maveau de ce să fie încheiate din bucăți de meșteri câr- 
paci de pe drumuri, așa cum se încerca de fosta stăpâ- 
nire, cu gânduri ascunse. lată-le în toată strălucirea, așa 
cum au lucrat la ele sute de ani cei mai buni ai neamului 
nostru de pretutindeni. Curg pentru drumeţii însetați 
la marile răscruci ale istoriei. Adăpaţi-vă şi voi, cei de 
pe urmă veniți, şi învățați să le preţuiți dulceața! Dela 
Cazacii cei iuți, între care vă amestecaserăţi, dându-le 
hatmani, până la mitropoliţii kieveni, dătători de noi 
legi, dela cei 4.000 de coloniști așezați de Cantemir 
Vodă învățatul în jurul Harcovului până la satul de 
pescari Măi-măi din apropiere de Taganrog, v'aţi plătit 
cu mult mai mult decât aţi primit în schimb dintro veci- 
nătate și dintr”un amestec din ce în ce mai dușmănos. 
Intoarceţi-vă între ai voştri, cu pământurile și cu visurile 
de-acasă! Totdeauna aţi avut în sufletul nostru o parte, 
care vă aștepta. Tot acest suflet cântă, acum când veniţi 
să vă luaţi locul care era al vostru. 

A vrut cineva sau ceva, care stă deasupra socotelilor 
noastre de ființe trecătoare, ca această descălecare a Mol- 
dovenilor de peste Nistru în inima țării, să se facă tre- 
când pela Văleni. Nicolae Iorga a înființat Universitatea 
de-acolo pentru Românii rămași atunci, la 1908, în afară 
de hotare. Glasul lui i-a chemat timp de zece ani, nu cu 
alte ispite și făgăducli, ci cu vechile hrisoave, unele pe 
piei de vițel şi atâtea altele în plămădiri de sânge și de 
suflet românesc. Erau ale lor şi trebuiau să se adune la 
olaltă ca să le apere și să le înmulțească. Am ascultat și 


7 97 


eu acel glas, cate nu era al unui om, ci al unui ncam ȘI 
al unei vremi. M'am zguduit de el ca atâţia alţii, care au 
făcut jurămintele împlinite peste curând. Vălenii au fost 
apoi uitaţi şi au trebuit să-și caute singuri noui rosturi, 
după ce ajunseseră în mijlocul ţării, la care lucraseră ca 
un zidar pe schele. Le-a fost dat astăzi să primească şi 
pe cei care păreau pentru totdeauna pierduţi. Marele 
învățător nu. mai era de față să-i primească. Poate că 
nu crezuse în această minune şi de-aceea ea s'a făcut fără 
el. Dar lucrul mâinilor lui era acolo, ca o albie de râu 
cu grăunțe de aur pe fund, la care săpase ani și ani ca să 
se verse în ea izvoarele cele proaspete ale neamului to- 
mânesc. Vorbeam dela locul de unde vorbise el și ni se 
părea că ne stă alături, la aceeaşi masă, cu ochii lui spăi- 
mântători de mari, ca să vadă cu ei până în fundul istoriei. 
Era ca o pregătire de înțelegere, înainte să intre între 
noi, care se făcea cu acești ascultători necunoscuți și plini 
de încordare. Trebuia să fie desbrăcatți aici de vesmintele 
străine, care de sute de ani li se aruncaseră pe umeri, ȘI 
să se facă din nou aidoma nouă. Nicolae Iorga și Vălenii 
aveau dreptul la acest drum de înoire, care nu era numai 
al unui pumn de oameni, ci al întregului acel pâmânt 
bătut de caii tuturor Tătarilor. Ruşii se întorceau la 
Ivanii lor din secolele al XV-lea și al XVI-lea, care voiau 
să strângă întrun mănunchiu pământurile rusești, şi-l 
părăseau pe Petru cel Mare cu politica nebună de cotro- 
pire a Europei. Istoricul vedea în Moldovenii de peste 
Nistru, alergaţi pentru învățătură în târgușorul cu nuci 
de pe Teleajen, această oprire dintrun avânt mincinos 
a unei formaţii de Stat, pe care nu-l ţinea împreună 
nici acelaș sânge, nici aceeaș limbă, nici aceeaşi credință, 
nici aceeași istorie și pe care dreptatea cea dela început, 
mai puternică decât orice putere și neadormită în scau- 
nul ei, îl împarte și îl dă îndărăt acum celor năpăstuiţi. 

l-am văzut în colindările lor prin Bucureşti, în sala 
cea lungă dela Casa Şcoalelor. Veniseră să coboare în 
pivnițele cele fără sfârşit, cu milioane de cărți, de tablouri 
istorice și de științe, de icoane şi de hărţi, de material 


98 


didactic de tot felul, care pleacă de-aici, ca să înzestreze 
școlile din toate unghiurile. Se uitau la ele cum ședeau 
pe rafturi până în tavan, parcă anume ca să le recunoască, 
atunci când vor ajunge în satul lor neștiut de România 
până ieri. Intr'una din odăile prin care intră, s'a lucrat 
harta Transnistriei, întinsă pe podele și cu doi geografi 
improvizaţi culcați pe ea și încercând mai mult din amin- 
tire să găsească, prin văi și pela vaduri, vechile așezări 
moldovenești, ascunse sub numiri fără înţeles ruseşti. Şi 
așa harta cea nouă a țării cuprinde și pe acești Moldoveni, 
care, pentru întâia oară, se pot căuta și descoperi în ea, 
ca ]a ei acasă. Unul din acești geografi era Niculae Smo- 
chină, Moldoveanul din satul de lângă Dubăsari, care în 
ciuda tuturor durerilor și desamăgirilor, a crezut până la 
sfârșit. Și credința lui s'a dovedit mai tare decât împă- 
rățiile. Acum însoțește pe Transnistrienii lui şi-i pri- 
vește în tot ce fac şi nu fac, fericit, cu un zâmbet de 
părinte. Cel mai mare blestem al Rusului e, după părerea 
lui, care a trăit la el, i-a făcut şcolile şi i-a luptat răz- 
boaiele, că nu e încă un popor așezat. N'are simţul pro- 
prictății. Oriunde se duce crede că e de când lumea. 
El nu și-ar pune niciodată hotare, pentrucă nu le înțelege 
şi mare de gând să le respecte. De-aici primejdia cea mare 
pentru vecini, care nu-i de astăzi și nu va înceta până 
nu i se va da, cu binele sau cu răul, acest simț. In timpul 
celuilalt războiu Smochină era ofițer în armata rusă. 
Fusese rănit și se găsea la odihnă în partea de Persie 
cuprinsă de Ruși. Aveau tabăra pe malurile lacului Van, 
în locuri frumoase, vecine cu Raiul biblic. Era aghiotant 
al Marelui Duce Nicolae Nicolaevici. Marele Duce însuși 
făcea planuri, împreună cu ofițerii din suită, ce păduri 
să tae şi ce case de țară să ridice în acelei părți, la încheierea 
războiului. Nici nu-i putea trece cuiva prin minte că un 
pământ călcat vreodată de un Rus ar mai fi putut fi dat 
îndărăt adevăratului proprietar. 

Moldovenii de peste Nistru sunt. un popor cântăreț. 
Ca să-şi arate bucuria că ne-au văzut și că au căpătat 
fiecare câte un volum de Eminescu, căruia îi duceau 


E: 99 


dorul, vor să ne cânte câteva cântece dela ei. Cântecele 
din Transnistria nu le ştiam până acum, afară de ce ne-au 
adus pribegii scăpaţi în Basarabia, decât din însemnările 
bătrânului Burada. Acest vechiu cercetător al Românilor 
însttăinaţi, din insula Veglia și din Istria până în Trans- 
nistria, era și cântător din vioară, cu care ademenea pe 
oameni, mai greoi să-și deschidă sufletul unui necunoscut, 
și un priceput al transcrierii muzicale. Cele două broşuri 
ale lui: O călătorie în satele Moldoveneşti din Gubernia 
Cherson în 1882 şi O călătorie la Românii din Gubernia 
Kamenitz-Podolsk, ne-au adus și cele dintâi cântece dela 
acei Români. Păzitorii de graniță n'au mai fost o piedică 
pentru sufletul lor muncit de doruri. Oamenii de-acolo 
căpătaseră glas, care întârzia acum și se legăna printre 
noi. Astăzi au venit şi ei după cântecele lor, trimise 
atunci, ca să și le găsească. Se fac numai decât cor cu părţile 
lui. Glasul întâiu femeiesc e la un corn, glasul al doilea 
la celălalt. Indărătul lor sunt glasurile întâiu şi al doilea 
bărbătești. Dintre ei se desface un om mai mult în vârstă, 
cu nişte haine aspre roşiatice de casă, care sunt ca părul 
din cap și ca firele bărbii crescute puţin de drum şi trebuie 
să semene cu miriştile dela timpul acesta de dincolo de 
Nistru. Are un glas cald de bas. Spune încet ce cântec și 
dă tonul pentru fiecare parte. Ochii zburdalnici de până 
adineauri s'au strâns de pe drumuri. Nu mai caută pede- 
lături, ci numai înainte și întrun singur loc, în ochii 
coristului bătrân care bate măsura și-și strecoară întărin- 
du-l deodată când trebuie, glasul lui puternic între gla- 
surile lor tinereşti. Transnistria cântă. Pământul pierdut 
avea un suflet care face să ne zbârnâie acum de înduioșare 
coardele propriului suflet. Glasurile sunt înalte și proas- 
pete, așa cum trebue să fie tinerețea și dragostea de viaţă, 
crescută multă vreme în umbră și acum mărturisindu-se 
deodată, fără nicio cătușă. Sunt cântece de iubire vesele, 
și sunt cântece de dor, catifelate şi moi. Nu sunt de 
astăzi și de ieri, mau ani, sunt din vremi bătrâne, ca 
nişte comori îngropate şi care scoase pentru noi la iveală, 
au aceeași strălucire nouă dela început. N'ascultăm numai 


100 


noi. Pe pereţii Casei $Şcoalelor sunt câpii în mărime 
naturală după pereţii cu ctitori ai mânăstirilor din toată 
țara. In penumbra din sală domnii de demult se învio- 
rează. Nu le scânteiază numai pietrele din cunună, dar 
și ochii. Mircea și Mihai Viteazul, Petru Rareș și Ieremia 
se mișcă puțin pe deasupra corului. Se aude un zuruit 
slab de arme. Ascultă și ei. 


Popa Dragsin. Zilele acestea un necunoscut a intrat la 
mine. Era om de școală din Banatul jugoslav și cerea cărți 
românești pentru oamenii noștri de-acolo. Spre deosebire 
de alte ţinuturi locuite de Români și rămase în afară de 
hotarele țării, Bănăţenii aceștia au putut să-și păstreze 
biserica și au și câteva școli, prin convenţii încheiate 
între cele două țări. Intrebam de protopopii vechi, pe 
care îi cunoscusem la locurile lor, cu rosturi de mici 
căpetenii culturale și un fel de cnezi cu puteri mai mari, 
aşa cum anevoie ni-i închipuim dacă ne gândim la cei 
dela noi; Oprea dela Vârșeț și Murgu dela Panciova. 
Oprea a trecut dincoace, după ce a ieșit la pensie, iar 
Murgu nu mai e. Înlocuitorul lui își are, de altminteri 
ca şi el, reședința în Satul Nou. Nam înţeles niciodată, 
de ce capul bisericii românești din judeţul Panciova, în 
loc să se așeze în oraș, unde să stea cu drepturile lui 
alături de celelalte autorităţi, s'a retras de bunăvoie la 
sat. Chiar prin aceasta a primit să fie un eclesiastic rural, 
care, când se arată ca un biet popă de ţară în capitala 
județului, nu-l ştie nimeni şi trebuie să aștepte pe la uși. 
Dar uitam să-l întreb pe oaspele meu, luat de amintiri 
și de pricini de nemulțumiri mai de demult, unde îşi 
are locuința. 

— La Vladimirovaţ. 

Vladimirovaț? Vedeam satul mare de pustă, cu 7— 
8.000 de locuitori, cu biserica neînchipuit de cuprinză- 
toare. Mă căsnesc să mai deosibesc anul când a fost clă- 
dită, scris cu cifre la vedere pe fațadă, și nu mai izbutesc. 
Un fel de ceață, care e vremea trecută de atunci, s'a lăsat 
între mine și el. Cred că era dela începutul secolului 


JOI 


trecut, din timpul războaielor napoleoniene. Am cântat 
înăuntru un răspuns liturgic, numai ca să-mi dau seama 
cum se aude glasul între asemenea ziduri babilonice. Il 
simțeam cum se depărtează de mine și umple treptat, 
despărțitură cu despărțitură, cuprinsul. Poate că mai 
umblă și acum și se păstrează. Mi-l închipuiam ascultând 
la locul de cinste, de lângă strana dreaptă, şi pe Dragsin, 
între băiatul şi fata lui, pe atunci pe când nu se călugărise 
și nu trecuse la biserica unită, ci era încă un negustor cu 
stare și prețuit în satul de naştere, ortodox în întregime. 

— Ştii care e numele mai vechiu al satului? 

Omul meu nu știe și i-l spui eu: Petrovăsel. Acum 
şi-aduce aminte și face ochii mari la mine. 

— A auzit că Petrovăselul a fost locul unde a văzut 
lumina zilei popa Dragsin, poate tot în anul când se 
ridica biserica? Era trecut de ṣo de ani prin 1870, când 
a cunoscut cea mai mare ridicare și cea mai grea 
cădere din viața lui. Omul şcolii n'a auzit nici de popa 
Dragsin şi cu atât mai puţin de celelalte întâmplări minu- 
nate, pe care le-a trăit. Casa neamurilor lui se găsește 
Chiar în piața cea mare și mă văd încă pătrunzând într’o 
odaie dela drum, cu velințe cu vărgi vișinii şi verzi, 
privit cu mirare de copii şi întrebând de strămoșul, de 
care bătrânii îşi mai aduceau aminte. Dar istoria lui 
trebuise să le-o povestesc eu, străinul de departe, așa 
cum trebuie să i-o povestesc și omului de-acolo, intrat 
la mine cu alte treburi, și care fără să știe mi l-a adus pe 
Dragsin. Nimeni nu e prorooc în ţara lui, vorba Evan- 
gheliei. A spus-o Isus pentru Nazaret și e adevărată 
oriunde, ca tot ce-a rostit el. 

Noi am vrut să-i ridicăm un monument lui popa 
Dragsin, nu de piatră, ci de lemn, așa cum fusese și 
biserica pe care apucase s'o facă în marginea Vidinului, 
poate la Kumbair, satul contopit astăzi cu orașul, dar 
atunci dincolo de șanțul și de zidurile cetăţii. Poposise 
pe aici, după ce colindase Europa și Asia, fusese la Ieru- 
salim, ca să vadă locurile unde trăise pe pământ Mân- 
tuitorul lumii, și la Roma, ca să se închine Papei, ca 


102 


neofit dunărean al nouei biserici catolice. Via Domnului 
era plină de buruiană și lucrătorul s'a încins cu voie 
bună la treaba cea grea. El vrea nici mai mult, nici mai 
puțin decât să întoarcă la biserica romană pe Românii 
din Bulgaria, și în întâiul rând pe aceştia dintre marele 
cot al Dunării și valea Timocului, ca să-i scape de pier- 
zania națională, mai mult decât de cea sufletească, în 
mijlocul Bulgarilor. Gândul lui nu era chiar așa de 
nechibzuit, de vreme ce nu mult după aceea strălucitul 
de mai târziu istoric şi canonic al Blajului Augustin 
Bunea, se pregătea pela Roma, lăsându-și de timpuriu 
barbă și încercându-se în cântecele Răsăritului, să desca- 
lece între acești Români, să-i câștige la cealaltă credință 
și să ajungă întâiul lor episcop. A fost popa Dragsin 
un înainte mergător, trimis de acelaş Blaj ca să încerce 
locurile? Sau hotărîrea să pregătească Episcop a venit 
în mintea Mitropolitului, după ce a luat cunoştinţă de 
bătălia pentru neam și pentru cruce, pornită de unul 
singur, a Bănăţeanului buclucaş? Arhivele Blajului și 
ale Orăzii sunt pline de scrisori dela el și de scrisori de-ale 
altora despre el, dar despre celelalte nu spun nimic. E 
mai de așteptat că nici nu vom afla vreodată. Va fi taina 
Dragsin. 

E ciudat, sau poate nu e ciudat în istoria bisericii 
catolice, că în aceiași ani Bulgarii fuseseră zbuciumați 
de gânduri la fel, ei ca să se scape de Fanarioţi, adică 
de clerul grecesc. Izbutiseră chiar să-și facă o biserică şi 
să-și aleagă un Episcop, la "Țarigrad, unde se hotărau nu 
numai treburile Împărăției, dar și ale ghiaurilor şi raia- 
lelor. Rușii însă, care nu vedeau cu ochi buni o întreprin- 
dere menită să rupă pe Bulgarii lor iubiţi, aşa de trebuin- 
cioşi pentru viitoare intervenţii în Balcani în numele 
creștinătății bizantine, să-i rupă de comunitatea pravos- 
lavnică, vegheau. Comandantul unui vas de războiu 
aflat în port a poftit pe Episcopul bulgar greco-catolic 
pe bord, la o serbare, a ridicat ancora spre Rusia și dus 
a fost cu marea față bisericească şi cu biserica nou înfiin- 
tată. Curând după această întâmplare a căzut și Dragsin. 


103 


Era prea slab ca să lupte singur cu o întreagă mobilizare 
de puteri, dinăuntru şi din afară, împotriva formulei de 
politică religioasă, pe care n'o mai înfățișa acum decât 
el. Românii din Bulgaria și-au pierdut apostolul, care a 
luat drumul Ierusalimului, prin Dobrogea atunci tur- 
cească și pe la Kiustenge. 

S'a mai păstrat ca un basm amintirea lui în câteva 
sate din apropierea Vidinului, unde mai trăiesc și astăzi 
câteva familii de catolici. Băieţii din ele, care se numesc 
Remus, ca între latiniştii ardeleni, au trecut Dunărea la 
noi, luaţi de aceeași patimă de călătorie a părintelui lor 
sufletesc, și sunt ingineri și mari funcţionari în adminis- 
trații bucureștene. Alţi Români din aceleași părți au 
venit tot mai mulți în România, împinși de prigonirile 
de acasă. Prevederile de acum 8o de ani ale lui popa 
Dragsin, se împliniseră. Biserica noastră îşi pierduse 
ființa aparte. Dumnezeu, ca să poată vorbi între aceleași 
ziduri ridicate de Români, fusese silit să înveţe altă 
limbă, pe care ei mo pricepeau. Cu acești oameni noi în- 
jghebaserăm un sat al lor, tot în dreapta Dunării, ca să se 
simtă mai puţin desrădăcinaţi, la câţiva kilometri în josul 
Turtucaei. Mă văd încă în barcă, lăsată mai mult în voia 
apei, dealungul dealurilor cu vii ale malului. Ea ne ducea 
la acest sat, pe lângă pietrăriile din Ostrov şi printre 
morile din mijlocul fluviului, negre şi bătrâne. Iată pâlcul 
de plopi, după care cunoaștem că am sosit! Dacă n’ar 
fi fost aşa de frumos, l-am fi tăiat, pentrucă mai cu seamă 
din el porneau stolurile de țânțari și purtau între oameni 
frigurile. Mai târziu a trebuit să plecăm cu toţi Românii 
din Bulgaria așezați acolo și satul lor, unde se cuibăsiseră 
și începuseră o nouă viață, Cusuiul din Vale, și-a 
schimbat poate şi numele. Intro răspântie a lui, în fața 
Căminului cultural, a cărui clădire se săltase mult dea- 
supra pământului, era gândit să se înalțe monumentul 
lui popa Dragsin. Trebuia să fie o cruce puternică de 
stejar, cu însemnarea numelui şi a isprăvii omului bine- 
cuvântat. În istoria anonimă a grupului de Români 
dintre Vidin şi Timoc el este întâiul nume. A fost ca un 


104 


început de vreme, prea repede oprită în loc. Istoria Ro- 
mânilor de-acolo și-a reluat după el cursul ei anonim. 

Românii din Cusui s'au tras încoace, îndărăt peste 
Dunăre şi au nimerit mai târziu în Dobrogea veche, pe 
lângă marile lacuri, de unde se pregătesc să meargă mai 
departe, prin locuri rămase goale de oameni din Bucovina 
și Basarabia. Ei au luat cu sine și pe Dragsin, ca să-l 
aşeze în altă parte. Incă odată neprietenii îl goniseră de 
unde izbutise să se mute. Dar dacă oasele lui sunt îngro- 
pate în țărâna sfântă dela Ierusalim, sfântă prin alt trup 
care a fost pogorit în ea, fiii lui sufletești mau de ce să se 
teamă. Rugăciunile lui nu se poate să nu fie ascultate 
și din aceste rugăciuni ei nu lipsesc nici odată. 

Omul meu din Vladimirovaţ mă asculta. Nu bănuia 
că satul lui, vechiul Petrovăsel, are o cronică pe care o 
întâlnise pe neaşteptate, departe de locul de baştină. 
Astăzi popa Dragsin mar mai pleca de acasă. Dacă 
satul lui nu l-ar cuprinde şi nu l-ar înţelege, cum nu l-a 
cuprins și nu l-a înţeles nici acum 80o de ani, de a trebuit 
să-şi ia lumea în cap, cu flacăra care-i pâlpâia în suflet, ar 
avea înainte Banatul întreg din stânga Dunării și Banatul 
de dincolo, dintre Morava și Timoc, unde se leagă de 
pământul celălalt, călcat de el cu toiag de apostol. Ro- 
mânii din acele părţi sunt împărţiţi în trei și le trebuie un 
singur suflet, care să se poată întinde peste hotarele ce 
nu stă în mâna lor să le tragă. Odată cu cărțile noastre, 
pe care le cer bisericile și şcolile bănăţene și timocene din 
țară vecină, trebuie să plece şi Dragsin cel vechiu, în 
duhul lui de unire şi de putere. Pe el oamenii îl pot pri- 
cepe și urma mai uşor, penttucă e de al lor. Le vorbeşte 
de doruri și de dureri, pe care le-2u avut împreună. Le 
pune înainte un crez, care i-a ridicat totdeauna ca un 
singur om. 


Români pe drumuri. A venit la mine azi de dimineață 
o femeie cernită. Are trei copii la școli și numai lipsuri şi 
nevoi. Bărbatul şi l-a pierdut. Nu e dela noi, unde s'a așe- 
zat numai de câțiva ani, ci din altă ţară, deşi tot dintre Ro- 


105 


mâni, din judeţul Vidinului. Multă vreme mam avut de a- 
colo decât o poartă de fier, luată din vechia cetate turcească 
spartă cu tunurile de ai noștri în 1877, şi pe care Carol I 
a vrut s'o așeze la Castelul Peleș. Mai târziu au început 
să treacă Dunărea dincoace şi oameni. Erau cei mai 
mulți, Olteni, întru totul asemenea cu Oltenii noștri. 
Treceau ca țărani, meşteri în lucrarea pâmântului şi 
înțelegeau să rămână țărani. Atunci le-am dat sălașe 
întrun sat din Dobrogea nouă. Erau aproape legaţi de 
Turtucaia, la patru sau cinci kilometri în jos de ea pe 
Dunăre și prelungind înăuntrul țării pe Românii din 
vechi ai acestui port, zidit în trepte, peste apă de Olte- 
niţa. Își făcuseră, buni gospodari cum sunt, minunate 
gospodării de cărămidă și câmpurile lor de pepeni și de 
trufandale începuseră să fie cunoscute pe piața Bucure- 
ştilor. Am fost de atâtea ori în căruțele lor pe malul fără 
drum al fluviului sau pe podiș, pe șoselele din lungul 
derelelor. Erau oameni tari şi stăruitori, os de coloniști 
și desțelenitori de pământuri noui. Apoi Românii au 
trebuit să plece, dela Balcic, din marginea Mării, până 
aici la Turtucaia, la subţioara Bucureştilor. Românii 
vidineni, la fel cu ceilalți. 

Sa găsit pentru ei un loc mai înăuntrul Dobrogei, 
pe lângă marile lacuri. Sunt adăpostiţi astăzi în satul 
Lunca, unde s'au apucat fără întârziere de muncile așe- 
zării. Pământul era nou și tainic. Nu mai semăna cu lunca 
Dunării, cu verdeață bogată de baltă, cu bărci la pripon, 
care pornesc dimineața la cârlige sau cu plasa după pește, 
cu maluri însorite pe care creşte vița de vie. Vântul 
suflă toată ziua și aduce mirosuri sărate de mare. Ză- 
pada nu se mai pune troiene, ci e numai o făină înghe- 
țată purtată de viscol. Oamenii sau uitat împrejur și au 
pornit cu nădejde. Au ieșit plugurile, ca acasă, cu vite 
legănate. Căruțele cu cai au plecat în vecini, ca să desco- 
pere legături și putinţe. Lacul care e Razelmul, cu uria- 
şele lui pungi de apă și de pește îi chema. Era o fierbere 
de lume nouă, cu grijile, temerile, dar şi cu eroismul şi 
cu pornirea năvalnică spre faptă, care deosebeşte pe 


100 


colonist de ceilalți plugari, legați pentru totdeauna de 
petecul lor de moșie. 

Mă uit la femeia, care stă înaintea mea, muncită și 
scorţoasă, dar cu un foc neînduplecat în ochi. Se gândeşte 
să-și dea băieții nu la școli teoretice, ci la învățământ 
practic şi care aduce numai decât. Vine dintre acei oameni 
pribegiți dintro țară streină, unde au trăit de când se 
pomenește, ei cu părinții și cu moșii lor, și hotărîți să 
răzbească prin orice greutăţi, cu singure cele două brațe 
și cu setea de viață care-i umple. Trăim în nişte vremuri 
când mulți Români au să trebuiască să se miște dintro 
latură în alta a pământului strămoșesc, anume ca să 
acopere unele goluri făcute de stăpâniri streine și ca să 
întărească părțile de margine, rămase în vânt. Suntem 
ca după o retragere de ape. Păţania și hotărîrea de cui- 
bărire în orice loc sunt trimiși, a acestor Români vidi- 
neni, cu O soartă atât de ciudată, trebuie să le fie tuturor 
pildă. Ei fac parte mai mult decât alții din noua Românie, 
care se așează acum sub ochii noștri, pentru o nouă 
mie de ani. A vrut Dumnezeu să fie amestecați, printre 
cei dintâi, oameni aproape uitaţi dela graniţele românis- 
mului, într”o lucrare de temei, care e tot pe atât de muncă 
pe cât e de credință. Vremurile ne-au cerut această si- 
lință şi neamul a ştiut să răspundă. Acolo, în satul Lunca, 
de pe malul marilor lacuri dobrogene, a început o viață 
nu numai a locurilor, ci a unei țări noui. 


Toutring-Clubul României. Am răsfoit încet la 
gura sobei « Enciclopedia turistică românescă», ajunsă 
la al IX-lea volum, și scoasă acum de d-l Valeriu 
Pușcariu. Numele e cam de spaimă, ca un vârf de 
munte pe cate ţi-l închipui de jos ascuţit ca o pi- 
ramidă. Când te urci pe el, ai întreba mai degrabă 
unde e, pentrucă locul îl vezi neted şi cu iarbă, ca şi 
cum n'a fi o stână a norilor și a fulgerelor. L-a gândit 
acest Anuar și a început să-l tipărească, în legătură cu 
Cartea Românească, Mihai Haret, pe atunci președinte 
al Touting-Clubului. Era un om cu picioare neostenite, 


107 


ca niște arcuri de oţel, pe care l-am întâlnit de multe 
ori în drumurile mele de munte. Făcea botanică de amator 
de când era băiat și mulţi pereţi de stâncă şi multe plaiuri 
a mai bătut după buruienile lui. Nu-l încântau, ca pe 
noi, bujorii de munte sau smârdarul, care la sfârșitul lui 
Mai, pe calendarul vechiu, îmbrăcau dosurile, și nici 
pâlcurile de ghinţură și nu-mă-uita, mult mai mici, dar 
mai aprinse şi mai mirositoare pe înălțimi decât la câmp, 
ci se ducea după verdeţuri sau muşchi de piatră cu nume 
latinești. Avea slăbiciunea formulelor științifice. I se părea 
că lucrul cel mai obișnuit se ridică în însemnătate prin 
întrebuințarea lor. Făcuse multe urcări în munţii noștri 
ŞI în munți streini, publicase chiar câte o carte ca acea 
migăloasă călăuză prin Bucegi și mai departe, una dintre 
cele dintâi lucrată cu atâta știință şi râvnă la noi, dar 
parcă s'a născut din nou abia când a putut să umble cu 
o expediţie universitară prin Retezat, pusă la cale de 
Emmanuel de Martonne. A fost botezul lui în geografia 
ştiinţifică, el care făcuse timp de 30 de ani numai geo- 
grafice turistică. De aceea şi acest Anuar al vieții turistice 
din România a trebuit să se cheme numaidecât « Enciclo- 
pedia turistică românească», iar 'Touring-Clubul României 
însuși s'a făcut 'Touring-Clubul României din Hanul 
Drumeţilor, vechea noastră tovărășie de drumeţi, a Bu- 
curei Dumbravă și a mea. Când l-am chemat printre 
noi, el dela început s'a gândit să scape de această titula- 
tură prea umilă și intraductibilă și ne-a propus numele de 
astăzi, inteligibil pe tot globul. Ne-am uitat pe futiş 
unul la altul, Bucura Dumbravă și eu, și ne-a fost rușine 
să ne împotrivim. Așa s'a pierdut Hanul Drumeţilor. 
Intâia casă dela Peștera Ialomiței nu sa numit însă, nu 
trebuie să se uite, nici cabană, nici hotel de înălțime, ci 
Hanul Drumeţilor. Mi se pare că în gara Bușteni se mai 
găseşte un afiș, de două ori nepotrivit de atunci, pentrucă 
nici numele nu mai e acelaş, iar casa cea veche a ars şi 
a fost înlocuită de un an cu alta mult mai încăpătoare şi 
mai arătoasă, întâia publicitate ilustrată făcută pentru o 
casă de adăpost în țara noastră. Ca să nu ne coste nimic, 


108 


pentrucă asociația era la început și avea bani puțini, prin 
1021 sau 1922, afișul a ieșit ca supliment la Buletinul 
Muncii, pe care-l redactam eu. În acei ani se înființase 
pentru întâia oară un serviciu al turismului pe lângă 
Direcţia Muzeului Social din Ministerul Muncii. Il ceru- 
seră Ministrului George Mârzescu, Mihai Haret din 
partea Hanului Drumeţilor și prof. Emil Racovitză, din 
partea Frăției Muntene dela Cluj. Se gândiseră la Muzeul 
Social, pentrucă era o direcție care se îngrijea de între- 
buinţarea timpului liber al lucrătorilor, iar turismul putea 
să intre în programul ei, și pentrucă îmi fusese încredin- 
tată mie. Puteau fi siguri că voi căuta să fiu de ajutor. 
Afișul cu Hanul Drumeţilor, care a fost lipit în mai multe 
gări şi la vaduri de călători de munte, a ieșit ca supli- 
ment în revista acestui Muzeu Social. 

Din acei ani Touring-Clubul a mers. Acest Anuar e 
martor, nu numai prin regularitatea de apariție de 9 
ani încoace, dar prin înșirarea de fapte drumeţeşti pe 
care le cuprinde. Uitam să spun că din acele vremuri 
eroice ale turismului românesc s'a păstrat și cuvântul 
făcut de noi şi intrat după aceea în limbă, drumeţie. El 
trebuia să pună ceva al nostru în locul expresiei turism, 
prea internațională și fără un răsunet propriu la Dunărea 
de jos. Răsfoesc încet Enciclopedia și întâlnesc descrieri 
de călătorii pe care le-am făcut și eu, case de adăpost la 
care am tras, obosit de drumul de dimineața până seara 
pe coaste cu grohotișuri sau pe poduri cu arșiţă. Sunt 
şi locuri care de atunci nu mai sunt ale noastre. Iată 
lacul dela Băile Episcopiei de lângă Oradea, pe care 
crește floarea de lotus, porţile mărețe din Maramureș cu 
femei în prag, uitându-se pe drum şi așteptând de doi 
ani încoace, munţii Căliman şi Pietrosu de deasupra 
Topliţei și a Borsecului. Am în ochi Mureșul, bătând 
şoseaua și revărsându-se prin satele de sub munte. Mă 
frec la ochi. Parcă era ieri, când mă duceam pe acolo, 
poftit la castelul dela Veci, de proprietari, cu odaia 
lui Verbâczi, în care el a redactat blestemata con- 
stituție a celor trei națiuni dela 1514. Toată ţara, 


109 


cu frumuseţile și cu durerile ei, se desprinde din a- 
ceste foi. 

Profesorul Borza luptă pentru monumentele naturii 
și rezervaţiile care-i erau așa de dragi, dela Caliacra, cu 
smochinii depe coasta de smarald până la pădurea dela 
Letea, din marginea mării, şi la pădurea Cocora, cu brazii 
mâncaţi de o pecingine albă, dela Casa Peştera. I-am văzut 
grădina botanică înființată întâi la Blaj, deasupra Câmpiei 
Libertăţii, când era profesor la Liceul de acolo, înainte 
de liberarea Transilvaniei; i-am cercetat măreaţa Gră- 
dină Botanică dela Cluj, care nici nu mai semăna la urmă 
cu ceea ce primise: ce va fi făcând acum la Timișoara? 

Pe Muntele Mic, unde am fost la sfinţirea Crucii 
luminate, care se vede de pe Valea Timișului, s'a ridicat 
de atunci o biserică. Seamănă cu bisericile de lemn din 
Munţii Apuseni. La acea înălțime de 1800 m., e tot așa 
de sus, dacă nu ceva mai mult, ca Schitul dela Ialomiţa 
şi cele două locașuri sfinte pe care le avem atât de aproape 
de Dumnezeu. Il văd pe Episcopul Lăzărescu sfințind, 
cu mitra în cap, locurile. Trebuie să fi suit dela satul 
Borlova pe jos, cei 12 km. la mal, cum am umblat îm- 
preună acum câţiva ani, plecând dela Caransebeș. Mun- 
tele Țarcul, plin de capre negre, se ridică posomofît 
inaintea noastră și în jurul lui tot alte culmi, ca niște 
valuri de cremene între Banat, Transilvania și Oltenia. 

Despre munţii Bistriţei scrie, cu toată duioșia lui de 
Moldovean, legat pentru totdeauna de priveliştile de 
acasă, profesorul Simionescu. Broștenii, cu trecerea lui 
Creangă stă în mijlocul Amintirilor lui, cum stă acolo 
la o răspântie de drumuri. Mam învârtit şi eu în jurul 
bolovanului, oprit ca o bucată de munte în mijlocul 
Bistriţei, care spumegă zadarnic izbind-o, de zic oamenii 
că e piatra pornită de doi copii ştrengari și plini de râie 
peste bordeiul babei Irinucăi de acum 100 de ani. Bolo- 
vanul e o stâncă a legendei, pentrucă trebuie să aibă p- 
malul unde se găseşte origini geologice. Doi herculi să 
fi fost cei doi băieți şi n'ar fi urnit-o din loc. Vreun învă- 
țător, care a citit Amintirile, sa plimbat pe Bistrița în 


IIO 


jos şi a hotărît din ochi piatra cu pricina. Ea e arătată d: 
localnici și astăzi cu sfințenie, deși nu poate să aibă nimic 
nici cu Creangă nici cu baba Irinuca. De mult biata 
piatră slobozită de ei în cea primăvară nenorocită, când 
pe toate vâlcelele și făgașele se scurgeau apele din topirea 
zăpezilor, trebuie s'o fi luat râul și s'o fi purtat cu el. 
Dintre cei tineri, Radu Ţiţeica vorbeşte despre Creste 
și Pereţi în Bucegi, cu o siguranță și aproape dispreţ de 
cățărător față de drumeţii obișnuiți ai potecilor marcate 
și ai brânelor. Vechii drumeţi, deși plecau și ei cu frânghii şi 
cu vârfuri de fier pe talpă, ca să suie Acele Morarului sau alt 
tanc singuratec, se fereau de obiceiu de performanţe. 
Muntele trebuia să rămână un prilej de bucurie și nu de 
acrobație. Virtuosul uită de compozitor de dragul efec- 
telor, pe care meșteșugul lui izbuteşte să le smulgă 
instrumentului. Dar e frumoasă vitejia aceasta, legată de 
o adevărată școală a cățărării, pe care o dă la iveală noul 
rând de oameni ai înălțimilor. Mai ieri profesorul Titeica 
pornea dela casa lui din Bușteni, de lângă poștă, cu cei 
doi băieți după el, ca să-i deprindă cu mersul la munte, 
întâi pe drumurile cele mai ușoare, și iată ce a ieşit din ei. 
Vâlsan însuși se ridică din mormânt, când prinde 
de veste că se spune ceva despre frumusetile pământului 
românesc, și acopere pagini frumoase, cu scrisul lui cald 
din viață, despre Munţii descălecatului Moldovei. Des- 
chide această Enciclopedie turistică românească. El făcea 
nu numai cărți de teorie geografică, așa cum a fost Câmpia 
Română, sau de poezie a locului, așa cum a fost neîn- 
trecuta Coastă de Argint, dar făcea și geografi. Şi nu mă 
gândesc la studenţii care-l ascultau. Odată se afla pe 
muntele Mândra, împreună cu un coleg al nostru de 
universitate şi de redacție de revistă. Vâlsan umbla de 
colo-colo, ciocănind pietre sau schițând profilul de culmi 
care se desfășurau de acolo ca dintr'un turn înalt. Tova- 
rășul lui stătea întins în iarbă și cu mâinile sub cap. Işi 
luase licența în drept și dăduse nişte examene şi pe la 
litere. Ne spunea că nu-și dă seama nici el cum, atunci 
pe Mândra, privindu-l prin genele apropiate de lumină 


III 


prea tare pe Vâlsan, s'a hotărit să se facă geograf. A 
isprăvit întradevăr ca profesor de geografie. 

Acestea și alte schițe, adevărate capitole de Românie 
pitorească și turistică, aduce cartea scoasă de Touring- 
Clubul României. Partea Il-a, de fapte de organizare 
petrecute în cursul anului trecut, este poate şi mai învio- 
rătoare. Au fost până la 1914 două societăți turistice în 
tară: Turiştii Români la București, care își aleseseră mai 
cu seamă Bucegii și Carpaţii apropiați, cu Izigara- 
Samurcaș, Bucura Dumbravă, Doctorul Ureche, Mihail 
Haret şi între care ne găseam și noi, și societatea de 
gimnastică dela lași, cu Osvald Racovitză și doctorul 
Vicol, care umblau pe muntele Sfânt al Moldovei, 
Ceahlăul. Dar câte societăți de drumeţi au ieșit din ele? 
Câte mii și mii de membri, nu cotizanţi, ci umblători? 
Câte sute dc case de adăpost din cele două pe care le 
înjghebaseră ceilalți? Câte sute de kilometri de drumuri 
anume tăiate în singurătatea înălțimilor? Câte zeci de 
reviste şi sute de volume? Drumeţia este astăzi o putere. 
Ea a dat tineretului un nou suflet. Priviţi la schiorul 
care coboară vijelios din vârful Omului cu o iuțeală de 
6o km. pe oră! Nu-l priviți numai d-voastră, ci toată 
ţara stă de cele două laturi ale pârtiei și se bucură. Ne 
trebuiau oameni tari, sprinteni, iubitori de viață. Dru- 
meţia ni-i dă, cu flori de munte la pălărie. 


Casa dela Peştera. E o vară ciudată vara aceasta, 
pentru toate țările de turism. Casele de adăpost nu-și 
mai cunosc oaspeţii. Munţii nu mai sunt umblaţi. Dru- 
meți rari și fără bucuria de altădată privesc dela mar- 
ginea prăpăstiilor un cer, care şi acolo, în singurătatea 
înaltă, e plin de întrebări. Tinerii sunt pe diferitele fron- 
turi și orice călătorie sufere de îngrădiri. 

Tocmai în aceste vremuri Touring-Clubul României 
face să se vorbească de el. Touring Clubul este cea dintâi 
şi cred că încă cea mai mare societate a noastră de turism 
pentru toți. La începuturile lui se găsesc doi întemeietori 
ai drumeţiei de munte la noi, Bucura Dumbravă şi Mihai 


EEZ 


Haret, unul și altul legați pentru totdeauna de Sinaia și 
de vechia generaţie carpatistă și astăzi plecați din viață. 
Se credea numai decât după războiu că e o mare datorie 
față de tineret să i se deschidă muntele, nu numai ca un 
loc de bucurie, dar ca un loc de putere. Bucura Dum- 
bravă a scris atunci, cu acest gând, vestitul ei catehism 
de frumuseţe, Cartea Munţilor. Sa început așezarea de 
semne de călăuză prin pietrării și poduri cu iarbă din 
Bucegi. S'au ridicat case de adăpost. 

Touring-Clubul României a ridicat în acești douăzeci 
de ani din urmă multe asemenea case de adăpost, în toate 
pământurile noastre cu munţi, dar de niciuna nu s'a 
simțit așa de mândru cât de Casa Peștera, din Poiana 
Crucii, de lângă Peștera Ialomiţei. Acolo era leagănul 
turismului din Țara românească. Pe stânca de deasupra 
schitului sunt scrise nume dela începutul secolului trecut. 
Drumul până la Peștera a fost timp de cincizeci de ani 
încercarea dela sine înțeleasă pentru orice drumeţ, care 
voia să fie primit în frăţia semenilor lui. Toţi eram adă- 
postiţi atunci în chiliile de scândură ale călugărilor. Ne 
urcam pe o scară în pod, seara când ajungeam, aruncam 
de sus un braţ de fân drept așternut pe patul de lemn și 
se chema că ne culcam, așa îmbrăcaţi, pentru ostenelile 
de-a doua zi. 

Visul nostru era să avem odată acolo un hotel de 
înălțime. Ii alegeam locul. Ne certam pe lărgimea prid- 
vorului, de unde trebuia să avem în faţă cea mai frumoasă 
priveliște din Bucegi. Il aduceam cu noi îndărăt în fie- 
care toamnă, când se închideau drumurile de vreme rea, 
şi îl urcam primăvara, cu întâia plimbare. Până când 
într'o zi acest vis s'a întrupat! lată-ne îndreptându-ne 
pe toate cărările, muraţi până la piele, spre casa de zid 
a Hanului Drumeţilor din Poiana Crucii, pentru târno- 
sire. Se întâlneau drumeţii vechi cu drumeții noui şi era 
ca o trecere de moştenire, în cântecele preoților și în 
fumul de tămâie, care lupta greu cu mirosul de răşină 
proaspătă şi cu ceața din fiecare brad din pădurea Cocorei. 
Erau atunci pe pridvorul larg neacoperit încă şi cu pri- 


8 113 


vire spre muntele Bătrâna şi Doamnele, Mihai Haret, 
încântat de isprava, la care avea atât de largă parte, 
Bucura Dumbravă, zâmbitoare și tăcută, după ochelarii 
ei mari, doctorul Ureche, mai pe de lături și supărat de 
ceva. El e marele Urs, Regele Gnomilor din Singură- 
tatea, cea mai frumoasă bucată din Cartea Munţilor. 
In noaptea aceea de toamnă din 1923 eram şi eu când 
la ușa noastră s'a oprit un necunoscut cu manta neagră 
până în pământ și cu un felinar aprins, dus pe picior în 
jos la capătul braţului. Era ca un păzitor al muntelui, 
care-şi începe drumul lui de mii de ani la căderea nopții. 
Era doctorul Ureche. Nu vrea să doarmă la Hanul nou. 
Trăsese tot la Schit, ca de obiceiu. Acolo i se părea că 
cra drumeţia veche, a celor puţini, îrftr'adevăr îndră- 
gostiți de munte, iar dincoace, o casă a industriei turistice, 
care avea să atragă pe nechemaţi și să creieze, după 
dragostea, moda muntelui. Ne chema în răcoarea vânătă 
de afară, plină de glasul apelor, ca să aşteptăm la schit 
răsăritul lunei. Dar citiți încă odată Singurătatea! E ca 
o plimbare la munte, cu cel mai iubit cetățean al lui și 
acum când nu se poate merge. Nu se poate povesti cu 
vorbe la fel nașterea unei case la munte ca o floare din 
piatră şi lumea de pitici care se adună împrejurul ei, 
privind-o cu uimire și desfătare. 

Toată acea drumeţie de întemeietori, a Bucegilor s'a 
prăbușit. Bucura Dumbravă întro bună zi n'a mai venit 
ŞI s'a aflat că se pierduse pe drumurile Indiei, mai târziu 
a căzut pe neașteptate cățărătorul, care părea fără moarte, 
Mihai Haret, și de curând s'a isprăvit şi doctorul Ureche, 
după ce de mulți ani, poate chiar dela acea târnosire de 
casă din 1923 nu mai urca la munte. Atunci, într’o noapte, 
casa lor dela Peștera s'a aprins şi a ars până în temelie. 
O vreme întreagă se aprinsese acolo ca o făclie. 

Acum 'Touring-Clubul a clădit în acelaş loc un nou 
adăpost mai încăpător și mai puternic decât cel dintâi. 
De atunci alte societăţi şi-au ridicat casele lor de jur 
împrejurul Peșterii, ca nişte popasuri, dar niciuna nu 
deşteaptă atâtea amintiri și mare atâtea drepturi să fie 


II4 


privită ca o casă a caselor, ca aceasta. Ialomiţa vine 
dinspre Obârşie, cu zvonuri de stâne. Sus la marginea 
pădurii, se aprinde o lumină. Brazi negri o despart de 
stele. Drumeţul întârziat, care coboară dela Omu sau 
vine depe Babele, știe că a ajuns şi că muntele îl aşteaptă 
cu masă pusă și culcuș odihnitor. Inaintașii au trecut pe 
aici şi au lăsat urme. Au vtut să aducă în munte pe locui- 
torii de departe ai orașelor de pe șesuri, și au izbutit. 
Dacă vă urcați în Bucegi, nu uitaţi Casa dela Peştera! 
E și ea un crâmpeiu de istorie. 


Trepte, Acum treizeci, patruzeci de ani, bucata de pă- 
mânt dintre Izvor şi Sinaia, scăldată de trei părți de apă, pe 
care astăzi se ridică fabrica de şuruburi Costinescu, era 
un colț liniștit de pădure, cu o căsuță albă de pădurar 
la partea dinspre podul de cale ferată peste Prahova. Multe 
veri am stat acolo, ca ascuns de lume. Orăşelul se vedea 
departe și-l călcam rar. Eram în legătură numai cu oa- 
menii muntelui, care veneau deadreptul dela mal, de 
sub fagi, sau treceau râul călări. Uneori călăreţul, care 
cobora din Teşila sau din alt sat de peste culme, nici 
nu era bărbat, ci vreo munteancă înfiptă bine între dăsagi, 
pe şeaua fără scări. O strigam de sus, de pe o piatră, 
şi ea oprea calul, ca să bea, în mijlocul gârlei, își punea 
palma streașină la ochi și mă căuta pe unde eram. Zile 
apuse. Toți oamenii de atunci s'au scufundat în trecut, 
și Moş Tănase, în cioarecii lui cârpiţi, cu un fag întreg 
pe umeri, ţinut de coada toporului înfipt în coaje, și 
nenea Gheorghe pădurarul, cu mustaţa lungă, stufoasă 
și galbenă-roşie ca o coadă de veveriță și cu poveștile 
lui cu urși, și leica Reveica, marea cunoscătoare a florilor 
și a lighioanelor. Drumul până la ei este astăzi mai greu 
decât o urcare de munte. Lumea începe să fie mai plină 
de amintiri și de umbre decât de făpturi aevea. 

Văd încă limpede întâia mea călătorie în Bucegi. 
Ştiu că eram fraged bine, de vreme ce oamenii care-mi 
aveau grija nu se îndemnau să mă lase! Cineva, care 
astăzi e mai mare decât mine și e legat de viața Sinăei, 


8: II5 


ar putea socoti mai ușor anii. Era pe timpul când se 
lucra la aducerea apei de pe Vânturiş. Cu oamenii din 
toate satele dimprejur, tocmiţi la acel lucru, anevoios şi 
cu primejdii, pentrucă ne cățăram prin stânci fără cărări 
şi umblam cu dinamită, mi-am făcut ucenicia de drumeţ 
de munte. Curtea e plină de cai cu încărcătură în spate. 
Incepe o fierbere prin lumina puțină de zori. Noi, picherul 
și cu mine, pornim înainte, pe marginea pădurii. Cu cât 
mergem se face ziuă mai bine. Când ajungem pe o 
creastă, deasupra Drumului de mai târziu al Codrului, 
peste Piscul Câinelui iese soarele. Ne oprim, ca la o po- 
runcă și-l privim. Caii strănută, cu boturile pline de 
aburi. E întro zi de Iulie. E atâta linişte încât nimeni nu 
îndrăsnește să sufle un cuvânt. Apoi ne ducem mai 
departe, rândurile se strică, vitele noastre de povară suie 
care pe unde poate. Nu mai suntem decât noi și muntele. 
Era înainte să-l calce altă lume decât ciobanii, câinii și 
turmele, iar, când îl călcau, ciobani, câini și turme se 
apropiau de marginea vreunei poene și se uitau după el. 

Mai târziu, în poala de pădure de peste râu, cam pe 
acolo pe unde s'a făcut funicularul de piatră de var şi 
ne duceam noi, copii, să culegem alune, s'a ridicat o 
casă. Mulţi ani în casa aceia venea vara cineva, pe care 
îl aveam în restul timpului aproape coleg de bancă. Ii 
zicea Gold, şi un frate al lui s'a făcut după aceia Haret. 
Se găsea între ei şi un bătrân, care poate pe atunci nu 
era atât de alb la păr și de roșu la piele, cum mi-a rămas 
în minte spre sfârşitul vieții, Bogdan dela Camera Depu- 
taţilor. Muntele nu mai era o taină și o bucurie ca mai 
înainte. Nu mai ieșeam pe surpătura Prahovei, pe sub 
chioșcul de atunci și pe sub casa de adăpost de astăzi 
de pe Piscul Câinelui, ca să-l privesc ceasuri şi să visez, 
părându-mi cu neputinţă de ajuns, cu pâlcurile de brazi 
negri de pe la izvorul Peleșului ca o ceată care mergea 
încet şi fără să poposească vreodată şi cu pâlcurile de 
nori albi rupţi de piscuri. Incepea lupta cu muntele, care 
trebuia învins. Porneam dimineaţa cu prinsoare, că în 
atâtea ceasuri vom fi până la vârful sau până la valea 


1I6 


cutare şi îndărăt. Era ceva crâncen în hotărîrea noastră, 
Drumul însemna mai mult o încercare de puteri. De acolo 
a ieșit Cartea Munţilor Prahovei, Ia lomiţei și Dâmboviţei a 
lui Mihai Haret. Touring-Clubul, din care au vlăstărit atâ- 
teaalte grupuri, prin imitare, tăgăduire şi voință de mai bine, 
nu s'a ivit decât ca urmare. Mai trebuia trecută o treaptă. 
Casa de pădurar dintre Valea Piscul Câinelui şi Izvor 
a căzut sub târnăcoape. Trebuia ca dela ferăstraiele de 
cherestea, cuptoarele de ars var și până la vechia fabrică 
de cuie de dincolo de Prahova, să nu fie decât o singură 
întreprindere şi numai coșuri de fum. Tovărășia noastră 
s'a risipit. Atunci am descoperit o nouă lume a munților, 
credincioșii și poeţii înălțimilor. Tot ce făcusem înainte 
în vremea nevinovată a întâci uimiri și în vremea eroică 
a luării în piept și a călcării în picioare, nu fusese decât 
o pregătire. Prin urmare, muntele putea să fie și altceva, 
un loc de liniște și de găsire a ta însuţi, de întoarcere la 
izvoarele ființei! Nu mai plecam, ca să ajungem, ca altă- 
dată. Porneam pentru o adevărată gospodărie sus, într”o 
a doua viață mai puternică decât cealaltă, tocmai pentrucă 
nu trebuia înmlădiată după nimeni și se desvolta în voie. 
Trăiam acolo, ca și cum n'am mai fi avut nicio îndatorire 
între oamenii de dedesubt şi nu ne-am mai fi gândit să 
coborîm între ei. Eram în lumea noastră senină, tare şi 
singură, dela două mii cincisute de metri înălțime. Ceea 
ce pare mai ciudat, deşi lucrul la o mai aproape cercetare, 
e dela sine înțeles, e că anume dintre acești drumeţi a 
trebuit să iasă hotărîrea ca muntele, privit cu un ade- 
vărat misticism, drept plaiul fericitor, să fie pus la înde- 
mâna câtor mai mulți, pentru împărtășirea de aceiași 
împrospătare și însuflzțire. Toată această treaptă a dru- 
meţiei românești, care a împlinit 25 de ani, se întâlneşte 
în Cartea Munţilor, de Bucura Dumbravă. Era credința 
ei pe care ne-am însușit-o și noi. Drumurile în piatră până 
în mijlocul norilo r şi stâlpii cu brâuri colorate au acoperit 
munții, ca un răsunet al ei. Vântul depe vârfuri, în care se 
înoia această mare drumeaţă, întoarce şi astăzi foaie de foaie a 
acelei minunate cărți şi duce pretutindeni iubirea ei de munte. 


17 


. 
A 


PAMANT ȘI OAMENI DIN ALTE PARȚI 


' 
id 


Po 


[ze z i: E aaa E RA A 
Cta: ie E IE L T a E E E ci ae T 


ABELARD ȘI ELOIZA 


Se împlinesc zilele acestea 8oo de ani de când Petre 
Abelard, una din luminile Evului Mediu francez, s'a 
stins, împăcat mai mult cu Dumnezeu decât cu oamenii, 
într'o mânăstioară de odihnă de pe râul Saône a abației 
dela Cluny, în care era călugăr. Istoria vieţii lui şi-a 
scris-o singur, în niște pagini puternice, care aduc aminte, 
prin căutarea în sine după adevărurile din urmă, de 
Mărturisirile Sfântului Augustin, şi prin desvelirea fără 
milă a celor mai ascunse întâmplări, de autobiografia 
lui Jean Jacques Rousseau. Când acesta și-a chemat 
romanul legăturilor dintre bărbat şi femeie Noua Eloiză, 
se întorcea cu fața către un om de care îl apropiau mai 
multe trăsături. Il aducea din nou între noi, așa cum 
fiecare secol a făcut la rândul lui, de atunci, dela 1142, 
până astăzi. Cea din urmă carte despre Abelard, « Eloiza, 
iubita lui Abelard», de John Charpentier, abia a ajuns 
în mâinile noastre. E ca o floare pusă pe un mormânt 
dela Pere Lachaise, unde se crede că se odihnesc rămă- 
şițele uneia din cele mai mari iubiri, în acest an al celui 
de al 8-lea centenar. Acea iubire, păstrată întreagă în 
scrisorile schimbate între Abelard și Eloiza, este tot așa 
de adâncă și de clocotitoare ca atunci. Ea a fost mai 
puternică decât soarta. Este un bun al tuturor. Mângâie 
și dă încredere altor iubiri să înflorească și să stăruie, 
prin oricâte suferințe. Ochii celor care trec prin aceiași 
stare se ridică spre ea ca spre un altar. 


121 


Dacă Abelard n'ar fi întâlnit întro zi pe Eloiza, fată 
de 18 ani, la unul din cursurile lui dela Școala Catedralei 
din Paris, pe malul înverzit al Senei, el ar fi rămas un 
mare învățat și dialectician al scolasticei, pierdut pentru 
totdeauna în arhivele timpului. Vreun cercetător al 
istoriei filosofiei și culturii sar mai fi oprit înaintea lui, 
întrebându-l, poate fără să capete răspuns, despre rostul 
în îndeletnicire și răsunctul în lumea în care a trăit. 
Este drept că setea lui de știință, trebuința de luptă pentru 
păreri şi darurile de învățător i-au rămas până la urmă 
aceleaşi, ori prin câte valuri i-a fost dat să treacă. Din 
această pricină atâția l-au putut învinui, în viață, și 
printre ei până și Eloiza însăși, precum și în toate seco- 
lele care au urmat, mari scriitori ai iubirii, de o anumită 
răceală. El nu zâmbeşte din depărtările vechimii cu vreun 
zâmbet de neîncredere și de milă, ci se uită numai drept. 
Tot ce avea de spus, a spus și acolo se cuprinde cel mai 
mare adevăr al vieții lui, fără putință de răstălmăcire. 
Intâlnirea cu Eloiza l-a făcut alt om. L-a umplut de o 
lumină în care toate însușirile dinainte s'au topit. Ea 
l-a scăpat de uitare, nu ele. A făcut din el o legendă. 
Eloiza singură, cu toată cunoștința ei de greacă, de 
ebraică și de latină, sar fi amestecat, fără această întâlnire, 
printre celelalte femei ale secolului, strânsă în rochia 
lipită de trup şi cu chivăra ascuţită, de care atârna un 
văl, pe cap, fără să-i mai ştim nici de nume, numele acela 
ciudat, care vine dela numele dumnezeului evreesc Elo- 
him, şi poate însemna îngerul sau sfânta. Ei sau născut 
a doua oară, prin această iubire. Trăiesc amândoi prin 
ca, până astăzi și pentru toate timpurile. 

Când şi-a scris Abelard autobiografia, în forma unei 
scrisori către un prieten, călugăr și el, ca să-l mângâie 
de nenorocirile de care se plângea acesta, prin istoria 
nenorocirilor lui, Historia calamitatum, pentrucă auto- 
biografia a fost scrisă în latineşte, ca toată opera, era 
anul dela Christos 1132. Abelard trăia despărțit de Eloiza 
de 12 ani. Fusese un mare profesor mirean şi era acum 
un om al bisericii. Se putea crede la o răspântie. Scă- 


122 


pase, sau stetea să scape de sarcina de stareț al unei mâ- 
năstiri de tâlhari şi ucigași. Il ispiteau din nou lecţiile, la 
care alergau ascultătorii din toate țările Europei, trecând 
munții şi mările, și niciodată obosiţi de cuvântul lui. 
Atunci a luat condeiul ca să alcătuiască acea scrisoare, 
menită nu unuia singur, ci întregii lumi. Era încheierea 
cu o viață trecută și începutul alteia noui. Dușmanii îl 
putuseră crede desființat. Aici le arăta că era tot cel de 
altădată, gata să-i înfrunte și să-i doboare. Citind atâtea 
vieţi ale lui Abelard, dela Bayle, autorul dicționarului 
istoric dela începutul secolului al XVIII-lea, până la 
Cousin, îndrăgostit întradevăr de acest Descartes al 
Evului Mediu, și până la Guizot, m'a izbit, nu numai că 
toți au urmărit de aproape autobiografia, dar că mau 
încercat să-i pătrundă cât de puţin înțelesul. Inșiră fie- 
care faptele, care nu sunt mincinoase. Sunt ceva mai 
mult și mai primejdios pentru o bună cunoaștere. Sunt 
potrivite aşa ca să răspundă unui anumit gând. Abelard 
îşi priveşte şi își zugrăvește viața nu cu ochii omului 
care a trăit-o, amintind fiecare lucru cu duioșia dela 
obârşie, ci cu ochii călugărului, care o judecă și vrea 
so facă prilej de învățătură. Se ceartă de câteori poate, 
pe el şi pe cei dragi, tocmai pentruca din această ceartă 
să scoată, prin mărirea peste măsură a unei vini închi- 
puite, o preţuire din partea celor chemați ca martori. 
Vina mărturisită e pe jumătate iertată. Mai mult decât 
atât, ea ajunge plăcută celui care a avut astfel putinţa să 
ierte şi să se ridice în fața propriului său cuget. A avut 
să sufere biata Eloiză și dragostea ei fără moarte! 
Două păcate grele descopere vieţii lui de până atunci 
Abelard: desfrâul și deșertăciunea. Desfrâul înseamnă 
patima lui pentru femeia iubită. Felul cum a cunoscut-o 
și $a apropiat de ea, îmbrățișerile lor, de ființe dornice 
să fie pentru totdeauna şi în întregime, trup şi suflet, 
una a alteia, sălbatecul fapt care i-a despărțit la urmă 
sunt arătate în colori voit crude. Ceea ce a fost un frag- 
ment dintro nouă Cântare a Cântărilor a ieșit aici o 
poveste grasă realistă, din care și-au înjghebat culegerile 


123 


Boccacio şi autorii de nuvele scabroase înrudiți cu el. 
Cum a putut fi urmat pe această cale? Chiar dacă Eloiza 
în scrisorile ei, ca să i se potrivească, face un lucru ase- 
menea? Tot ceea ce se petrece împrejur, izbucnirile de 
credinţă față de ce a fost odată, ale femeii, şi stăpânirea 
de sine mișcată până la lacrimi și până la citate din evan- 
ghelii, a bărbatului, ca un amestec, de desnădejdea unei 
căderi, cu sfinţii care să-l ajute, erau destule dovezi împo- 
trivă. Iubirea lor a fost ca o flacără, care mistuie și ia 
putere din ele, toate necurățeniile, cum ar vorbi îngerii 
și nu oamenii, din care ea se hrăneşte. 

Deșertăciunea înseamnă încrederea în puterile minţii 
lui, care l-a împins să scrie acea Introducere în teologie, 
arsă apoi chiar de el, la porunca Sinodului dela Sois- 
sons. Se simte de aici cât l-a durut. Dar, pe de altă parte, 
din această osândă a oricărei munci spirituale, care rămâne 
însă rostul și mândria vieţii lui și după aceea, se vede 
cum trebuie înțeleasă cealaltă osândă, a iubirii pentru 
Eloiza. Ea avea tot atâta temei, adică niciunul, decât 
de predică dela amvon, pe care îl avea și cea dintâi. 
Biografii şi cercetătorii lui Abelard au luat prea mult 
în litera ei această istorie a vieţii lui și ne-au împiedecat 
să vedem ceea ce era dedesubt. O cercetare din nou, cu 
această pază, fără să fie nevoie de o îndepărtare propriu 
zisă de text, ne poate pune în altă lumină, mai cu seamă 
legăturile dintre Eloiza și Abelard. Ele au dreptul, prin 
adâncimea, la început, și seninătatea lor, la sfârșit, la o 
asemenea îndreptare. 

Să lăsăm, de aceea, deoparte toate cărţile care s'au 
scris despre iubirea dintre Abelard și Eloiza, și să ascultăm 
numai povestirea făcută de ei înșiși, ori cât s'ar părea 
că se rușinează uneori de ea și caută să ne abată pe alte 
cărări. lată cele vreo zece scrisori în care această iubire 
se păstrează, curată ca o rugăciune. 

« M’am născut întrun sat așezat la porţile Bretaniei, 
cam la 8 mile de Nantes, în partea de răsărit, și numit 
Palatul». Așa pornește autobiografia firul ei. Putea să 
spuie și anul nașterii, care a fost 1079. Mai putea să 


124 


adauge că totdeauna i s'a zis peripateticus palatinus, 
cate pare o poreclă tainică, dacă nu știm numele satului 
de unde venea, și nu înseamnă altminteri decât filosoful 
din satul Pallet sau Palais, în latinește Palatium. Ar fi 
putut tot aici să ne arate, el, care era un nobil şi ar fi 
trebuit să se cheme după tatăl său, Pierre de Salles, dela 
un castel al familiei, de ce-și zicea Abelard, adică în 
latinește Habeo lardum, poreclă câştigată în călătoriile 
de studiu din întâii ani și care i-a rămas. Acest Habeo 
lardum, adică am bucata cea grasă, se poate să-i fi venit 
ca o recunoaștere mirată, într'o formă hazlie studen- 
țească, a marei lui hărnicii și pătrunderi. Și ar mai fi putut 
să aducă aminte că era din aceeași ţară spre care porni- 
seră cam pe aceeași vreme Tristan și Izolda, și că a dat 
un răspuns breton, de pe pământ, iubirii care nu cunoaște 
altă lege decât pe sine însăși din basmul breton îmbră- 
țișat de poeţi. A ascultat și el Oceanul, în mânăstirea 
Sfântul Gildas de pe coastele Morbihanului, plin de 
menhiri, care, când urcă ceața de pe apă, par vietăţi dela 
începutul lumii, puse în mişcare ca să calce totul sub 
pasul lor de piatră. Corabia cu Tristan și Izolda se des- 
lușea o clipă, printro spărtură de nor, și îl chema. El 
scria mai departe, zăvorît în chilie de teama călugărilor, 
la lucrarea lui, Sic et non, da și nu, culegere de păreri 
din Sfinţii Părinţi care se bat cap în cap, ca un aducător 
al îndoielii filosofice în teologie, și se apăra cu ele de 
vedeniile din fereastră. Sfântul Toma din Aquino era să 
împrumute pentru Summa theologica aceeași metodă de 
cercetare. 

Tatăl lui Abelard îl creștea pentru altă meserie, aceea 
a armelor, dar când i-a văzut înzestrarea pentru carte, 
l-a lăsat să-și urmeze drumul, ca să ajungă mai târ- 
ziu cavalerul rătăcitor al dialecticii. A plecat de acasă 
la 16 ani şi și-a desăvârşit cunoștințele prin locuri 
pe care nu le numește, până când a intrat în Paris, 
visul lui, la 20 de ani. Era numai un popas. A fost un 
călător până la sfârșitul vieții. Și moartea l-a prins pe drum. 
lată chiar cuvintele lui, în fraza măreață latinească: 


125 


« Din parte-mi, pe măsură ce înaintam cu repeziciune în 
studiu, mă legam de el cu râvnă. In cele din urmă m'a 
înconjurat cu atâta ispită, încât, lepădându-mă de pompa 
slavei ostășeşti și lăsându-le fraților mei moştenirea pă- 
rintească și dreptul de întâi născut, m'am lipsit de curtea 
lui Marte ca să cresc în sânul Minervei. Alegând cu întâ- 
ietate dialectica și arsenalul ei din toate celelalte ramuri 
ale filosofiei, am schimbat armele de războiu cu acelea 
ale logicei și trofeele bătăliilor cu asalturile discuţiei. 
Mă pusei să colind provinciile, discutând neîncetat; și 
oriunde aflam că arta aceasta era cultivată, alergam, dus 
de un dor de întrecere întru totul peripatetic ». 

Nu spune că a ascultat la Compiègne pe Roscelin, 
capul nominaliștilor, care ziceau că ideile sunt numai 
niște cuvinte, dar când urmează școala lui Guillaume 
de Champeaux, capul realiștilor, după care numai ideile 
generale au ființă, a putut să treacă drept un adept al 
celor dintâi. Foarte curând și-a lămurit propriile convin- 
geri. Ideea generală, universalul, nu are vreo rezlitate în 
sine, dar nu este nici numai un cuvânt, ci o concepţie 
a minţii, care nu se poate gândi desfăcută de om. Abelard 
se așeza astfel între o părere şi cealaltă și dădea naștere 
conceptualismului. Ager și îndrăsneț, el își sileşte ma- 
gistrul să dea îndărăt și se face tot mai ascultat în chiar 
şcoala acestuia. Primește dușmăniils, care de pe atunci 
încep să crească în jurul lui, cu fruntea sus. S'ar zice că 
le caută. In cele din urmă se ceartă cu Guillaume de 
Champeaux și-și deschide o școală a lui, la 22 de ani, 
la Melun, reședință regală pe acea vreme, şi apoi la Cor- 
beil, tot mai aproape de Paris, pe care avea de gând să-l 
cucerească. Era în anul când se năştea în marele oraș, 
Eloiza, 11or. Tânărul era plin numai de meditaţiile și 
de luptele spirituale și ma cunoscut iubirea, până când 
fata venită atunci la viață, aproape în pașii lui, pe o 
uliţă pe care trecea cu şcolari după el de aceeași vârstă, 
a ajuns cu anii să-l zguduie și să-l deștepte. Charpentier 
o crede oacheșe, poate nu prea crescută, ca să se înţe- 
leagă statornicia de simţiri de care dă dovadă. Poate că 


126 


era mai curând bălaie și înaltă, ca să fi putut săgeta cu 
ochii ei albaștri pe Abelard, pe deasupra şcolarilor băieţi, 
totdeauna mulți și care numai ei, aveau dreptul să stea 
în întâile rânduri. Școala era mai mult sub cerul liber 
și lumea ascultătoare, în picioare. Era începutul Uni- 
versităţii din Paris, care e drept că și-a primit diploma 
de înființare dela Filip August abia în 1200, dar se înfi- 
tripa în acești ani și cu acești magiștri. Cel mai strălucit 
dintre ei rămâne tot Abelard. A izbutit să adune până 
la 5.000 de ascultători, printre care se numărau viitori 
papi și episcopi, învățați și scriitori, sau reformatori ai 
bisericii. Arnold din Brescia, care a pus mâna pe Roma 
și a vrut o altă viață catolică, a fost și el printre acești 
ascultători. 

Șapte, opt ani Abelard, după întâile lui izbânzi, piere. 
Se întoarce la el la țară, pentrucă suferea, după atâtea 
încordări, de o istovire în toată făptura. Nimeni nu ştie 
ce a făcut în tot acest timp. El n’o spune şi alte izvoare 
nu sunt. Se întoarce însă întărit, nu numai cu trupul, 
dar și cu mintea, pe care se cunoaște că a îmbogăţit-o 
prin cercetări și a înmlădiat-o prin exerciții. Il vedem 
din nou la cursurile de retorică ale lui Guillaume de 
Champeaux, ca şi cum nimic nu s’ar fi petrecut între ei. 
Lupta începe însă curând din nou în jurul universalelor 
și profesorul învins lasă școala și pleacă. Are grije să-și 
pună pe altcineva în loc, așa că Abelard trebuie să se ducă 
a doua oară la Melun. Când se întoarce la Paris, Cham- 
peaux, care nu se îndură să se dea chiar cu totul bătut, 
vine şi el și școala Catedralei încă odată nu e liberă. 
Atunci Abelard se așează ca într?o întăritură, de unde să 
asedieze orașul, pe muntele Sfintei Genoveva, mântuitoarea 
de Huni a Parisului, și care se găsea pe acea vreme în 
afară de ziduri. E o culme în activitatea lui profesorală. 
Era însă un dialectician și un profesor de fizică, în înțe- 
lesul medieval al cuvântului, opus teologiei. Trebuia să 
mai facă un pas, ca să fie un om întreg al timpului. 

A fost chemat în acei ani acasă de mamă-sa. Béranger 
de Salles, părintele lui, se călugărise şi mamă-sa se pre- 


127 


gătea să-l urmeze pe aceeași cale. Această întâmplare 
l-a făcut să se gândească la minunile harului de sus şi 
să-și dea seama că-i lipsește cunoaşterea teologiei. In- 
torcându-se în Franţa, cum zicea el, Bretonul, când 
venea din pământurile bretone, s'a oprit la școala celui 
mai mare teolog al bisericii, Anselm din Laon. Era de 
34 de ani și tot așa de dornic de știință ca în întâia tine- 
rete. Anselm nu l-a mulțumit. Portretul pe care i-l face 
e de un ochiu neiertător și de o mână de meşter: « Bă- 
trânul acesta îşi datora marea faimă mai mult rutinei 
decât geniului. Dacă te duceai să-i baţi la poartă și să-l 
întrebi despre vreo greutate, îndoielile ți se măreau și 
plecai mai nesigur decât înainte. Minunat pentru ascul- 
tători obișnuiți, se pierdea în fața unui adversar. Avea 
o măiastră bogăţie de vorbe, dar sub cuvintele frumoase 
înțelesul era sărac și fără miez. Când aprindea focul, 
umplea casa de fum și n'o lumina cu flacăra. Pomul lui, 
numai frunze, arăta de departe măreț, dar când îl pri- 
veai de aproape era sterp. Am venit lângă el ca să culeg 
o poamă şi mi-am dat seama că era smochinul blestemat 
de Dumnezeu ». Cât de temut trebuie să fi fost un asemenea 
om în întâlnirile lui dialectice! Se învâiteşte mereu, tot 
cu alt argument, deasupra adversarului, până când îl 
ţinteşte bine şi-i ia minţile, și se repede. De aceea se 
fereau să-l asculte în sinoade și-l osândeau, mărturisin- 
du-și pe faţă teama, fără să-i dea voie să se apere. Il în- 
frânge şi pe Anselm cu comentariul profeţiei lui Eze- 
chiel, pe care îl mută la Paris, de rândul acesta în sfârșit 
în şcoala Catedralei. Era pe atunci numai o biserică epi- 
scopală în stil roman. Marea catedrală gotică, Notre 
Dame de Paris, avea să fie începută ceva mai târziu. 

Pe acea vreme, prin 1118, a întâlnit pe Eloiza. 

Eloiza era nepoata unui canonic al catedralei, Fulbert. 
Unii au crezut că era o Montmorency, făcută cu o sta- 
riță a Sfintei Maria-din-Pădure, de lângă Cezanne, din 
Champagne. Işi petrecuse copilăria între călugărițele dela 
Argenteuil. Era frumoasă, învățată şi cuminte şi se 
întorsese la Paris ca să urmeze pe marele dialectician și 


128 


teolog Abelard. L-a văzut şi l-a iubit. Abelard, în tre- 
buința din anii de mai târziu, când se simțea prigonit 
ŞI păcătos, să se micșoreze și să se chinuiască, face din 
începuturile iubirii lor o adevărată punere la cale de 
ademenire de fecioară. I se pare că, ajuns unde ajunsese, 
nu-i mai lipsea decât cunoașterea femeii. Pune ochii pe 
Eloiza, care i se arată și vrednică și mai ușor de cucerit 
decât altele. Face pe unchiu-său să-l primească în gazdă. 
li dă lecţii nepoatei, la orice ceas din zi sau din noapte, 
mai mult de iubire decât de carte, până află Fulbert și-l 
gonește și până când Eloiza rămâne însărcinată. Atunci 
o duce pe furiș, îmbrăcată călugăriță, la el acasă în Bre- 
tania, la soră-sa, unde naște un băiat, Astralabus, cobo- 
rîtul din cer. Ca să împace pe furiosul canonic se arată 
gata s'o ia în căsătorie. Dar Eloiza se împotriveşte și 
numai cu greu poate fi înduplecată. Ea nu vrea decât 
iubirea lui și ţiitoare e mai sigură de această iubire decât 
soție. Căsătoria s'a făcut, dar ea trebuia ţinută în taină, 
ca să nu vateme bunului nume al lui Abelard. Fulbert, 
deși făgăduise, vorbeşte în toate părţile, ca să scape de 
rușine în felul acesta pe Eloiza, și o loveşte atunci când 
ca tăgăduiește. Când află, soțul își ia soţia și o duce la 
mânăstirea Argenteuil, unde crescuse. Merge s’o vadă 
acolo în fiecare zi, după cursuri, călare pe un catâr și 
destul de ascuns ca să nu fie descoperit de urmăritori, 
care vor să știe ce a făcut cu femeia. Când știe, Fulbert 
îşi iese din fire, crezând că Abelard vrea s'o călugărească 
anume ca să se scape de ea. li cumpără servitorul, toc- 
mește un chirurg vagabond şi doi dălcăuci și într'o 
noapte face o îngrozitoare operație asupra bietului om. 
Toată lumea îl compătimeşte, dar, după ce se vindecă, 
nu-i mai rămâne decât să-și călugărească soţia şi să se 
facă și el călugăr în Mânăstirea Sfântului Dionis, unde 
se scria cronica Regilor Franţei. Viaţa lor de iubire pă- 
mântească se încheiase. Incepe viaţa de iubire îngerească. 

Eloiza, plină încă de vechia iubire, până și sub gluga 
de stariţă, s'a împotrivit și a strigat până la urmă, dar 
Abelard a lucrat încet și cu tot sufletul, la coborîrea ei 


9 129 


pe pământ. « În timpul slujbei Sfintei Jertte, scrie într'o 
scrisoare a ei Eloiza, întemeietoare și cap de mânăstire, 
când rugăciunea trebuie să fie mai fierbinte și mai curată, 
vai, mi-e ruşine, icoanele desfrânate ale plăcerilor noastre 
îmi robesc până într'atâta inima aceasta păcătoasă, încât 
mi-e gândul mai mult la asemenea nevrednicii decât la 
cereasca închinare. Plâng nu greșelile pe care le-am 
săvârșit, ci pe cele pe care nu le mai fac. Şi nu numai 
ceea ce am făcut, dar și ceasurile, locurile, martore ale 
desfătărilor noastre repezi; fiecare împrejurare mi-e bi- 
tuitor săpată în amintire cu chipul tău; totul începe 
dela capăt, cad în toate zvârcolirile și trecutul mă năvă- 
lește și mă scutută ». In această văpaie trebuia să întoarcă 
liniştea duhovnicească Abelard. Arta lui de convingere 
se face fără pereche. 

Osândit de Sinodul din Soissons din 1121 pentru 
înţelegerea aproape raţionalistă a Sfintei Treimi, nu înge- 
nunche. Işi zidește un paraclis de trestie și de paie cu 
mâinile lui și apoi o mânăstire de piatră, cu banii și 
munca școlarilor, năvăliți în și mai mare număr după 
nenorocirea care-l lovise, și o dă Eloizei și călugări- 
telor ei, izgonite dela Argenteuil. E vestita mânăstire 
Paraclet, a Mângâietorului. Abelard începe să semene 
cu Sfântul Francisc din Assisi, și Eloiza cu Sfânta Clara. 
Sufere, când își lasă din nou lecţiile, urmărit mai cu 
seamă de noul apostol, Sfântul de mai târziu, marele 
mistic Bernard dela Clairvaux, care vede în el primejdia 
veacului, Dumnezeul și Sfânta Scriptură înțeleși cu mintea 
şi nu cu credința. Caută să se depărteze ca stareț la o 
mânăstire din Bretania, cu călugări care încearcă să-l 
omoare. ÎIntârzie tot mai mult lângă Eloiza și surori, 
dându-le un statut monahal, sfătuindu-le, ţinându-le 
lecţii. Poetul, în limbă barbară, cum i se zicea francezei 
atunci, cântăreț al frumuseţii și al îmbrăţişerilor Eloizei, 
şi compozitorul de muzică, își închină aceste daruri 
numai pentru preamărirea Mariei. In acelaş timp e pro- 
fesorul căutat de o lume întreagă, până la 1140, când 
dușmanii izbutesc să-l excomunice ca eretic în Sinodul 


130 


dela Sens. Porneşte, bătrân și zdrobit spre Roma, dar 
se opreşte la Cluny, unde își trăiește cei din urmă doi ani. 

Trupul lui a fost trimis pe furiș Eloizei, la Paraclet, 
șI înmormântat acolo înaintea altarului, unde încă 2o 
de ani, până la 1164, la un an după ce se pusese piatra 
de temelie bisericii Notre Dame, stareța îndurerată, 
mireasa lui Christos, dar și mireasa lui, i-a citit rugăciu- 
nile morților, unele scrise chiar de el. In acel an s'a dus 
și ea să-l întâlnească. O tradiţie spune că atunci când 
s'a deschis mormântul, Abelard a întins braţele ca s?o 
primească. Iubirea fusese mai tare decât moartea. 

Se aude pământul bubuind de mulțimea pașilor și a 
cailor în fier. Au pornit Cruciatele. Casmaua lovește și 
face loc pentru temeliile catedralelor gotice, care, ca 
niște ancore ale credinţei, au să ție pământul. Pe drumuri 
de țară, în pieţe și în cămările scriitorilor se închiagă 
limbile naționale. Regii încep să lucreze la noile state, 
scoțându-le, când cu puterea când cu viclenia, de sub 
îndoita stăpânire a Romei, sabia Impăratului şi cârja 
Papei. Abelard și Eloiza, care ar fi putut să intre în istorie 
cu o parte luată în vreuna din aceste schimbări ale unei 
primăveri a lumii, au rămas numai la iubirea lor. Şi 
iubirea lor atunci i-a ridicat și i-a pus alături de mai 
matii pământului și ai sufletului, deasupra uitării, acolo 
unde scânteiază stelele care nu se trec. 


9 13I 


SIEGFRIED 


Ne-am învăţat să privim Evul Mediu ca o vreme 
de întuneric, din care popoarele Europei au trebuit să 
lupte sute de ani ca să iasă. El este marea vatră la care, 
în mijlocul ruinelor lumii vechi, omenirea Sa adunat şi 
s'a pregătit de o nouă viață. Mişcarea atâtor seminții 
necunoscute, din Răsărit spre Apus și din Miazănoapte 
spre Miazăzi, era ca o căutare desnădăjduită, mai mult 
decât de alte așezări, de alte năzuințe. Cele vechi căzu- 
seră, ca stelele depe un cer blestemat. Trebuiau puse în 
cerul nostru alte stele. Fiecare venea cu ceea ce urzise 
în singurătatea lui neștiută celorlalți și se gândea să-i 
silească să se supună, cu oameni și așezăminte. A fost 
o luptă deslănțuită de toți împotriva tuturor. Atunci 
biserica și-a deschis porţile. Pe un pământ unde se surpau 
rând pe rând toate ascultările, s'a întins o singură ascul- 
tare, ascultarea de Dumnezeu. Seminţiile s'au făcut 
popoare, popoarele țări. Sunt, aproape fără nicio schim- 
bare, popoarele şi ţările de astăzi. Acolo este locul lor 
de naştere. Ca să trăiască împreună, ele şi-au făurit un 
nou suflet, împletind de bunăvoie moștenirea străbună 
cu lozincile din urmă. Il întâlnim încă între noi. Nu e 
adevărat că s'a vestejit şi a căzut. Romantismul n’a avut 
decât să-l cheme ca să-l vedem răsărind de pretutindeni. 
Greșala lui a fost că l-a vrut ca o întoarcere, în înfăți- 
şarea din arhive, dela anul o mie, când el era la înde- 


132 


mână, fără bătrâneţe, în atâtea tipare de viață. De aceea 
dacă Evul Mediu s'a încheiat când s'a zidit și cea din 
urmă catedrală gotică, nu trebuie să se uite că toate aceste 
catedrale au plutit mai departe ca niște corăbii de piatră 
și au pătruns, cu toată încărcătura lor de aur şi de neste- 
mate, Între care se găsea și cuvântul adevărului, în vremea 
noastră. Ne mișcăm între ele. Creștem încă la umbra lor. 

Din acele secole popoarele germanice au adus cu ele 
și o ţin și astăzi vie, legenda lui Siegfried. 

Nu se știe când s'a născut. Cine stă la izvorul legen- 
delor? Intrată în paraginile scandinave pe vreo corabie 
de Vikingi, pornită dela Rinul de jos, ea a pătruns în 
mitologia nordică. Neamul lui Siegfried, al Velsun- 
gilor, se trăgea din Odin. Era poate soarele răsare, care, 
după tot felul de isprăvi minunate, trebuie să cadă seara, 
sau după noaptea de şase luni, cu munţi de ghiaţă scân- 
teind de aureoli boreale și plutitor pe mări, în mâna 
puterilor întunericului, a Nibelungilor. Scalzii, poeţii şi 
rapsozii pribegi ai Nordului, au plimbat legenda din 
Norvegia până în Islanda. Cele două Edde, culegeri 
de versuri și de proză în manuscrise din secolul al XIV-lea, 
au păstrat-o până la noi. Nimic de acolo nu este pe mă- 
sura oamenilor, decât poate a unor oameni cu umbra 
călcând prin ceață şi până la cer. Este o poveste năpras- 
nică de vitejie, de iubire și de moarte. O biografie a 
lui Siegfried n'avem, dar dacă s'a încercat undeva să 
se facă un tot din această viață sfărâmată, cu părți de 
sine stătătoare, a fost aici, departe de locurile unde 
legenda însăși a luat ființă. Este vorba în întâiul rând de 
tânărul fără părinţi, care învaţă dela fierari, în legătură 
cu uriașii și cu piticii, meșteșugul armelor în mijlocul 
pădurilor și în vecinătatea balaurilor; apoi de uciderea 
balaurului care păzea comoara; de cunoașterea Brun- 
hildei și deşteptarea ei din somn; de însurătoarea cu 
Krimhilda și de moartea lui, prin răsbunarea Walkiriei 
dispreţuite şi lăcomia cumnaților; și în sfârșit, de pră- 
pădul care ajunge tot acest neam, ursit pieirii prin ble- 
stemul comorii pentru toți câţi nenorocul îi împingea 


133 


s'o stăpânească, sau prin voinţa lui Odin, pedepsitorul. 
Zeul este mereu de față, dela început, de când se arată 
ca un om tainic într'o manta pătată şi cu pălăria lăsată 
pe ochi. El dă paloșul cu care se fac toate aceste isprăvi. 
Numai paloşul a rămas după cei care l-au mânuit şi 
svonul faptelor lor, din secol în secol până astăzi, ca un 
nor deasupra unui câmp de bătaie. 

Pe o stâncă, Ramsund din Södermanland în Scan- 
dinavia, un artist necunoscut a sgâriat povestea lui Sieg- 
fried şi a lui Fafner, păzitorul comorii. Este din vremea 
când ea se cânta la toate curţile, nu numai regale, dar 
şi țărănești mai înstărite. Ajunsese să facă parte din 
viața oamenilor de atunci, mai apropiată și mai crezută 
decât întâmplări la care fuseseră martori. Pe alături se 
înjgheba Kalevala, epopeea populară fineză, iar dincolo 
de smârcurile înghețate, în șesurile cu ierburi dela mar- 
ginea Asiei, Ruşii, înainte să fi purtat acest nume, care 
este şi el un dar scandinav, lucrau la propria mitologie, 
uneori cu ochii la această legendă depărtată și acoperin- 
du-le tot cerul, de unde primeau înrâuriri. Fafner este, 
în condeiul de oţel al sculptorului, un șarpe înodat de 
mai multe ori şi cu capete la toate laturile. In mijlocul 
încolăciturii sunt trase foarte subțire, numai contur sigur 
de sine, cele două episoade care fac înţeleasă această 
luptă. Deoparte, deastânga, se vede o potcovărie cu 
nicovala, cleștele şi baroasele răsturnate. Un om fără 
cap se îndoaie tocmai pe picioare şi cade. De cealaltă 
parte, deadreapta, un cal cu capul în sus, gata de ple- 
care, stă legat de un pom. Pe crăci, păsări mari îl privesc 
din ochi rotunzi şi deştepţi. Vorbesc. Sunt vulturii pe 
care i-a înțeles Siegfried după ce a gustat din sângele 
inimii lui Fafner, şi dela care a aflat că sfătuitorul și aju- 
torul lui, Reigen, îi poartă gând rău. Calul este Grane, 
care are să-l ducă prin foc până la Brunhilda şi să încarce 
pe spatele lui, afară în lume, din peștera cu uşori şi porți 
de fier, comoara Nibelungilor. Pe Reigen, fratele lui 
Fafner, l-a ucis. El însuşi, în desen, este în afara încolă- 
citurii, Şi-a înfipt paloșul în șarpe și aleargă dealungul 


134 


lui, cât e de mare și aproape umoristic, sfâșiindu-l. Taie 
în acelaș timp și o inscripție făcută în solzi, cu litere 
înalte ca inscripția gotică depe Cloșca cu puii de aur 
descoperită la noi. Trebuie să fie istoria faptei lui. Aleargă 
înainte. Are să facă înconjurul întregului balaur. 

Aşa se înțelege, cum călugărul acela irlandez, care 
făcea o călătorie prin Germania în secolul al XII-lea, 
întreba de locul unde Siegfried a omorît pe Fafner. 
Locul era în țara legendei, pe care toţi o ştiu, dar nimeni 
n'a călcat-o. Pământurile celelalte, cu munți și cu ape, 
sunt făcute de Dumnezeu sau de puterile firii și se află 
în văzul și la îndemâna tuturor. Pământurile legendei 
au fost făcute de om și nu-i sunt deschise decât lui. 
Cheia de intrare este aducerea aminte. Când popoarele 
uită, toată această lume se pierde. Suntem înconjurați 
de asemenea comori îngropate, până la care nu vom 
mai putea ajunge niciodată. Numai dacă vreun învăţat, 
folosind crâmpeie de știri împrăștiate prin cărți sau prin 
datini neluate în seamă, mai ridică depe ele, pentru o 
clipă, vălul. Dar pela anul o mie viaţa și isprăvile lui 
Siegfried erau cunoscute și povestite pretutindeni, atât 
între Germanii de miazănoapte cât și între Germanii 
continentali. Intre aceștia din urmă ele aveau să dea 
curând una din marile epopei ale lumii. Dacă Ahile și 
Iliada, singure, ar fi în stare să ne arate cine au fost Grecii 
vechi şi minunea Eladei, la fel Siegfried şi Cântecul 
Nibelungilor ne-ar, vorbi pentru toate timpurile, chiar 
dacă ar rămânea numai ele din tot ce a făcut în lume 
neamul german, despre sufletul acestui neam și despre 
ceea ce a adus el nou cu sine. Legenda lui Siegfried a 
fost destul de puternică pentru ca să vlăstărească din ea 
o asemenea creaţie, în care se întrupează o vreme și un 
popor. Prin Siegfried nu vorbește un poet, care nici 
nu este cunoscut, în ciuda cercetărilor și a presupunerilor, 
ci vorbeşte un întreg popor. Fără să fi avut o ființă istorică 
dovedită, el a ajuns un erou național. 

La Germanii depe continent, unde este la el acasă, 
Siegfried are două vieţi, care nu se întâlnesc unite. Numai 


133 


câteodată una amintește de vreun fapt, care arată că 
ştie de cealaltă. Intâia se adună în jurul tânărului Sieg- 
fried, băiat fără griji, cu pieptul gol și cu coama galbenă, 
întărindu-se tocmai ca să-şi pună tăria în slujba unei 
mari meniri. El stă în fața noastră și în pragul vieții cu 
sabia, pe care și-a făurit-o singur și nu poate s'o ridice 
decât el, goală şi gata de lovire. In jurul lui pădurea 
forfotă de vietăți dușmane, care așteaptă numai prilejul 
ca să se arunce. Este Siegfried viteazul și călătorul, 
tânărul fără frică și fără împotrivire. Lumea este a lui. 
Mi-aduc aminte că în anii mei de studenție eram la Berlin 
membrul unei asociaţii care se chema Jung Siegfried, 
acest Siefgried cel tânăr, și urmărea o împrospătare și 
o creștere pentru faptă a Germaniei dela 1gro. Fiecare 
dintre noi, cel puţin Germanii care mă primiseră printre 
ei şi mă priveau în totul caal lor, căuta să semene cu acel 
Siegfried al trecutului. Se umbla mult pe jos prin Bran- 
denburgul cu nisipuri și lacuri, se iubea singurătatea și 
traiul cât mai aproape de natură, se alerga oriunde era 
nevoie de un ajutor, se scobea puţin după vechiul pă- 
gânism germanic, înviind serbările și datinile de demult, 
când oamenii erau mai oțeliţi, judecata mai dreaptă şi 
inima mai sigură. Eram un mic ordin de cavaleri, ordinul 
lui Siegfried cel tânăr, cu legile lui de muncă, de jertfă 
și de veselie. De acele începuturi, care năşteau în toate 
părțile, a legat Germania de astăzi firele nouei sale urzeli. 
Ea este un astfel de Siegfried cel tânăr, cu sabia ridicată. 

Ceea ce este ciudat și aproape de necrezut este că 
făptura acestui Siegfried a intrat întreagă în basmele 
noastre. Cum ? S’a cercetat mai mult cu spirit polemic, 
prin 1905, decât cu înțelegere. Folklorul rus are acelaş 
episod de împrumut şi nimeni n'a râs de întâlnirea lui 
într'o bunăzi în mijlocul altor datini. Ce-ar trebui să 
zicem de Ivan Turbincă între poveştile lui Creangă din 
Humulești, când nimeni mar putea stărui că e vorba de 
un basm românesc? De unde a venit și mai ales al cui 
este astăzi, după ce a fost turnat în limba noastră și și-a 
început călătoria prin milioanele de guri ? 


130 


Gândiţi-vă la George cel Viteaz din Legende sau 
Basmele Românilor, de lucrătorul tipograf Petre Is- 
pirescu, prietenul lui Delavrancea. Din aceeași mahala 
a Bucureștilor, de unde se trăgea și acesta, cu chere- 
stegii și negustori de grâne cu șorț verde dinainte, pe 
care i-am mai apucat în copilăria noastră, din Delea 
Veche, era și omul, un Mihalache Constantinescu oare- 
care, dela cine a avut grije să spună că a cules basmul. 
Basmul este viața lui Siegfried cel tânăr. Este atât de 
uluitor asemenea încât ne vine numaidecât în minte că 
a fost la siujloc un amestec de carte. Un prelucrător 
necunoscut i-a dat înfățișarea lui: A fost odată ca nicio- 
dată, A fost odată un Împărat şi o Impărăteasă, și i-a 
încropit un loc între basmele noastre. De atunci el și-a 
căpătat dreptul de cetăţenie și a început să umble. Numai 
numele și l-a schimbat, dar, când ne uităm de aproape, 
vedem că viteazul care trece prin pădurile românești şi 
ne vorbeşte limba fără niciun cusur, nu este altul decât 
eroul Germaniei. 

Este drept că pela noi şi-au făcut Goţii veacul. Ulfila 
pe aici a tălmăcit, pela Silistra, ca un arian ce era, Sfânta 
Scriptură pe graiul poporului său. Se zice că numai 
Cartea Regilor s'a ferit s*o mai dea pe acest graiu, ca să 
nu-şi mai îndemne pe ai lui, și așa destul de svăpăiaţi, 
la fapte de vitejie. A fost atunci o Goţie dela Marea 
Neagră până în Carpaţi și care silise pe Romani să-și retragă 
legiunile dincolo de Dunăre. Supt apele lor năvălitoare 
se fierbea neamul românesc și aștepta să se împrăștie ele 
ca să iasă el la iveală. Când ceva mai târziu Goţii înșiși, 
Ostrogoţi și Vizigoţi, au trecut pela noi în Imperiul 
Bizantin, ca să scape de iureșul Hunilor, au lăsat întrun 
deal din Buzău Cloșca cu Puii de aur, cu o inscripție 
tainică și astăzi nedeslegată. Poate că va descoperi-o 
cineva prin tezaurul nostru dela Moscova şi ne va da-o 
indărăt. Până acum Moscova numai lua. Se pare că a 
sosit vremea să dea și îndărăt. Dar aşa cum ne-au lăsat 
lucrul aur-făurarilor lor, Goţii ne-ar fi putut lăsa și anu- 
mite credințe. O întâmplare, care se povesteşte de ur 


137 


strein la un foc de popas, este repede însușită şi dată 
mai departe. Goţii au fost între ceilalți Germani cei mai 
înzestrați creatori de poezie epică. Incă depe atunci 
începuseră să lucreze la ciclul lui Ermanarich, care este 
dela 370. Cu el au fugit peste plaiurile noastre. După 
aceea au ticluit marele ciclu al lui Dietrich von Bern, 
Teodoric din Verona, care a ţinut în cumpănă și uneori 
a întrecut ciclul lui Siegfried și al Nibelungilor. Din 
mâinile care îngropau la noi, ca s'o găsească la întoarcere, 
Cloşca de Aur, puteau prea bine să scape și unele fărâme 
de basm. 

Ar fi greu de spus că George cel Viteaz este din acele 
secole, dar împrumuturi se puteau face şi motivul fol- 
kloric este călător. Oricum ar fi, între Feţi Frumoşii 
noştri a pătruns, cu straie schimbate, și Siegfried cel 
tânăr. Până și numele vestitului paloş s'a păstrat. Zice 
Ispirescu: « Tot gândindu-se, își aduse aminte a fi văzut 
în codrul unde a crescut el, un fier gros infipt în pământ. 
Se duse tocmai acolo. Când se apucă să-l scoată, ce să 
vezi? fierul nu era înfipt, ci era o vână din munți. Se 
apucă de el, îl trase, îl smuci, îl răsuci, până ce rupând 
vâna o smulse și o luă la spinare ca un voinic ce era, se 
întoarse la prăvălie și izbuti a-și face o sabie şi un buz- 
dugan, ca să-i fie tovarăși nedespărțiți. După aceea se 
duse cu tovarășii săi la fântâna botezului şi le boteză, 
punând sabiei numele Balmut, ajutătorul meu». Dar 
Balmut, este sabia Balmung a lui Siegfried, pe care a 
luat-o cu el în Cântecul Nibelungilor! Chiar această 
apropiere de nume ar arăta poate că este vorba de un 
împrumut mult mai nou. Dacă nu ne îngrijim de ve- 
chime, sabia Balmut este însă dovada, fără putință de 
pus la îndoială, că George cel Viteaz al nostru este Sieg- 
fried cel tânăr al Germanilor. El, care a călătorit cu semin- 
tiile. germanice prin toată Europa, a pătruns şi la noi. 
Să-l lăsăm să-și poarte numele cel nou şi mai departe, 
dar să ştim cine se ascunde sub el ca sub o mască. Pe 
vremuri codrii noştri dădeau în codrii Germaniei și 
lesne un voinic de dincolo putea să treacă dincoace, cu 


138 


toată zestrea de arme și de datini pe care o ducea cu sine. 
Siegfried cel tânăr ţine și el cu umărul lui, ca un oaspe 
din alte părți, folklorul românesc. 

. A doua viață a lui Siegfried se adună în jurul bărba- 
tului care, după isprăvile de vitejie, s'a avântat în ispră- 
vile de iubire. Este acum, ca în Eminescu, un tânăr 
voevod. Obiceiurile lui se mai înmoaie puţin. Aceasta, 
nu numai pentrucă a intrat pe mâna poetului cavaler, 
care l-a aşezat în mijlocul epopeei Nibelungilor, cu tot 
felul de purtări de curte, dar mai ales pentrucă femeile, 
Brunhilda, care-l lega de legendă, și Kriembhilda, care 
încerca să-l aducă în istorie, au avut deodată un atât de 
mare loc în rosturile lui. Siegfried cel vechiu iese din 
păduri și dintre balauri și se aşează între noi. Are înfă- 
țişarea altor tovarăși de arme, deși îi întrece mereu prin 
putere și se aprinde, când este singur sau în primejdie, 
de toate darurile, ascunse altfel cu grije, pe care le aduce 
din întâia lui viață, cu totul deosebită de aceea a pămân- 
tenilor obișnuiți. Caută însă să placă femeii iubite. Sus- 
pină în preajma ei. O preamăreşte. Parcă acum se face 
pentru întâia oară om. Sufere. Are chiote de bucurie, 
și plecări nebune în lume, dacă o privire sau un cuvânt 
îl îndreptăţesc să creadă că dorinţa lui are să afle ascul- 
tare. Când se arată pe scările catedralei din Worms, 
alături de sora lui Gunther, Gieselher şi Gerenot, întâm- 
pinat de cântecul preoților catolici, ca un soț juruit 
femeii lui, s'a isprăvit cu Siegfried pe care îl ştiam. Numai 
că trecutul îl urmărește, cu ochii lui verzi de zeu rău, 
întrupat poate în Hagen din Tronje, și nu-l iartă. Alături 
de cea mai mare fericire, pândește moartea. Omul nu 
se poate bucura până la urmă, chiar dacă a, făcut mai 
mult decât toți pentru această bucurie, de rodul ostene- 
lilor şi visurilor lui. 

Incă odată și în altă înfățișare, Siegfried este ființa în 
care Germanul de totdeauna se vede întrupat. Cu el a 
coborit din vârsta eroică, plină de simţiri şi de isprăvi 
potrivite să pună lumea în mirare, în vârsta omenească, 
a bucuriilor și durerilor de fiecare zi. In cea dintâiu nu-l 


130 


aşteptau decât biruinţe, pe când în aceasta de a doua 
cade mort, ca oricare din semeni,-dar altminteri și mai 
mult decât ei, cu o cădere care zguduie întreg pământul, 
pentrucă fusese cea mai frumoasă făptură născută pe el. 
Popoarele germanice au cântat în cântece din cele mai 
vechi vremuri, isprăvile şi oamenii lor de seamă. Dela 
Tacit, care a scris « Germania», fără să poată bănui 
atunci, în gândul ca să lămurească pe ai săi de această 
fierbere de oameni care bătea ca în niște zăgazuri la 
hotarele imperiului roman, și avea în cele din urmă să 
le dărâme şi să se reverse puhoiu, dar pentru noi, astăzi, 
ca întâiul lor bard, această trebuinţă iese la iveală. Așa 
sa putut crede că Arminius însuşi n'a fost decât Sieg- 
fried şi că legenda lui de mai târziu are acest isvor de 
istorie. Cântecele, de care aminteşte marele istoric, n'ar 
fi decât povestea marelui Rege dela Rin. Ele s'au plimbat 
apoi cu secolele și cu rătăcirile seminţiilor germanice, 
pierzându-și ca un ban de aur trăsăturile dela început. 
Numai istoricul literar sau folkloristul din zilele noastre 
mai sunt în stare, trecându-l prin apele tari ale meto- 
delor comparate, să citească vechia efigie și să descopere 
drepturile de proprietate încălcate. Câteodată citește și 
altceva! Aceleaşi cântece răsună cu glasurile lor de aramă 
prin cronicile sau însemnările lui Cassiodor, Cancelarul 
lui Teodoric, la istoricul Goţilor Iordanes, la Alcuin şi 
la Einhard, scriitorii lui Carol cel Mare. Intâiul împărat 
pe care l-au dat barbarii câştigaţi la creştinism și încurcați 
încă în credinţele și în amintirile eroice păgâne, a pus 
să se scrie pentru întâia oară în limba poporului cânte- 
cele de preamătite a vechilor regi și eroi. Ele erau, pe 
vremea lui, pe la anul 800, prin urmare mult mai bătrâne 
şi păstrate din gură în gură. Intre acele cântece trebuie 
să fi fost şi ciclul sau Poema Nibelungilor, datorită 
Francilor, și din care poetul epopeei dela 1200 şi-a strâns 
materialul de fapte şi făpturi. In povestea dela Rinul de 
jos, cu marea la guri, unde se putea pluti până în Islanda 
Brunhildei sau la Ostrovul cu comoara, s'a împletit 
povestea dela Dunăre și întâmplările din Răsărit, dela 


140 


Curtea lui Atila. Dacă Siegfried plecase din istorie, eta 
o încercare, după o călătorie îndelungă prin legendă, de 
întoarcere în aceeași istorie. In ea s'au găsit cuprinse 
deodată și pământurile dela Dunărea de jos, unde Va- 
lahii își înjghebau întâile voevodate, înecate după câteva 
sute de ani de năvălirea maghiară. 

Dar dece dintre atâţia eroi, de care este plină arhiva 
sau literatura Evului Mediu, un Dietrich von Bern mai 
măreț încă decât Siegfried, din zestrea proprie, sau un 
Parsifal şi Taistan, din zestrea de împrumut, Germanii 
s'au oprit și stăruie până astăzi la ful lui Siegmund și 
al Siegelinei? Nu este o întâmplare și poporul, cu lumina 
lui dinăuntru mai sigură decât chibzuielile trecute prin 
toate cumpenele, a ales bine. In niciunul nu se întru- 
pează mai deplin omul german, acela al vitejiilor fără 
teamă și al iubirii întregi, până la jertfa ființei. Ceilalţi 
eroi au, sau numai o trăsătură sau numai cealaltă. Ceea 
ce a hotărît îndeosebi trebuie să fi fost, în acelaş timp, 
tinerețea lui Siegfried, care dă tot ce poate să dea un om 
în anii de înflorire și pleacă din lume preamărit și plâns, 
în plină putere. Poporul care şi l-a luat ca pildă, după 
ce a cioplit la el sute de ani până să-i dea această înfăți- 
șare, a celor mai adânci năzuinţe ale lui, este un popor 
al veșnicei tinereţeşi înoiri, întâmplă-se orice s?a; întâmpla. 


I4I 


CÂNTECUL NIBELUNGILOR 


Mai mult de şoo de ani, epopeea, pe care poporul 
german crede că poate s*o așeze alături de Iliada, Cân- 
tecul Nibelungilor, a stat ascunsă de toţi ochii, pe bucăţi 
de pergament, prin biblioteci din Elveţia ssu din Tirol. 
Ea a fost scrisă pela 1200 de un cântăreţ necunoscut, 
în limba vremii și a locului, alta decât limba de astăzi, 
în care trebuie tradusă. Când Kriemhilda, sora de regi 
burgunzi dela Worms, unde se începe povestea, vine 
înaintea noastră ca o întrupare a nemângâierii, ea vor- 
beşte ca în cronicile medievale. Invăţaţi cu dicționare 
vechi trebuie să se strângă împrejur ca so înţeleagă. Noi, 
care am deprins pela catedre și seminarii de germanistică 
ceea ce se chiamă mittelhochdeutsch, o ascultăm mișcați. 
Ca ea vorbeau cruciații, Friedrich Barbarossa şi baronii 
lui, poeţii cavaleri, Wolfram von Eschenbach în Parzival, 
arhitecţii pe schelele catedralelor gotice, Meșterul Erwin 
dela Strassburg, preamărit de tânărul Goethe. Toată 
această lume sa scufundat în trecut împreună cu graiul 
pe care-l întrebuința şi parcă n'a vrut să ni-l lase, numai 
pe cl, fără ea. Cântecul Nibelungilor a fost descoperit 
abia după 1750 de Bodmer, scriitorul elveţian. A fost 
ca și cum vestita comoară a Nibelungilor, de unde trebuie 
să fie şi salba de pietre scumpe dela gâtul Kriembhildei 
şi acele de aur din păr, azvârlită de marele ei dușman, 
Hagen din Tronje, în Rin, ar fi fost scoasă în sfârşit din 


142 


apele fluviului. lată pentru ce au luptat și au pierit cei 
mai falnici viteji de atunci, Siegfried în întâiul rând, care 
a cucerit-o cu sabia dela Nibelungi, adică din țara negu- 
rilor, de pe celălalt tărâm! O păzea un balaur, Faf- 
net, Când se ridica de pe comoară vărsa otravă pe 
nări. Invăţat de un pitic, Siegfried și-a făcut o groapă, 
de unde l-a lovit de moarte și a putut să se apere 
de farmecele lui. E ca în Harap Alb, când acesta 
se ascunde tot într'o groapă de ochii cerbului bătut în 
pietre scumpe. Un val din credințele vechi germanice 
și scandinave a ajuns până la noi. Făt-Frumosul nostru 
și Harap Alb, care e un alt nume al lui, au trăsături din 
Siegfried Nibelungul. 

Dar cântecul Nibelungilor e mai aproape de Români 
și din altă pricină, decât epopeele oricăror alte popoare, 
Iliada elenă, Eneida latină sau Divina Commedia ita- 
liană. Am intrat în el cu numele și cu viața noastră. E 
ca un izvor cu cele dintâi urme ale istoriei româneşti, 
plimbate pe drumurile Europei. Pe la curțile germane, 
mai ales ale Babenbergilor de pe Dunăre, dela Melk ȘI 
dela Viena, pe unde s'a născut poate această epopee și 
se opreau s'o spuie cântăreții călători, a răsunat deodată, 
în versuri legănate și care se ţineau minte mai ușor pe 
dinafară decât altfel de ştiri, ştirea că în Răsărit, pe 
pământurile noastre, se închiagă un popor nou și se pre- 
găteşte să-și ia locul între semenii mai fericiți. Cântecul 
Nibelungilor cuprinde Întâmplări care se petrec între 
425 şi 450. E drept că ele sunt povestite abia în apro- 
pierea lui 1200, dar nu numai din închipuirea unui om 
înzestrat, ci în bună parte din ceea ce păstrase din gură 
în gură tradiția populară. Părerea lui Karl Lachmann 
din 1816, potrivită după ce se gândea pe acea vreme 
despre Omer, că epopeea Kriemhildei nu era compo- 
ziția unui singur poet, ci un mănunchiu de vreo două- 
zeci de episoade de sine stătătoare, legate mai târziu între 
ele prin adevărate umpluturi, ceea ce-l făcea să primească 
din cele 2316 strofe de câte patru versuri ale unui manus- 
Cris, numai 741, nu şi-o mai însuşește astăzi nimeni. 


143 


Ceva din ea rămâne însă. E tocmai ființa unui material 
poetic de demult și trecut de un rând de oameni altui 
rând de oameni. Aceasta lămurește şi amestecul de 
timpuri și de feluri de înţelegere, care altminteri, dacă 
scriitorul şi-ar fi ticluit opera cu documentele în față și 
răscolind arhivele, nu sar fi putut întâlni. Dacă suntem, 
prin urmare, amintiţi înăuntru, faptele, chiar când n'ar 
fi anume din 425, nu sunt însă nici din 1200. Ele trebue 
să vie mai de departe şi cântăreţul să le fi cules, împreună 
cu altele, din ceea ce aducea cu el subiectul lui din stră- 
funduri care de obiceiu scapă cercetării. 

Cântecul Nibelungilor e făcut din două părți; cea 
dintâi cuprinde iubirea și nenorocirea Kriemhildei şi se 
petrece la Rin, iar cea de-a doua, răsbunarea ei, ȘI se 
desfășoară la Dunăre. La început Kriemhilda e soția lui 
Siegfried şi la urmă a lui Atila. Toată epopeea e împăr- 
ţită în 38 de cântece, numite aventuri, cu un cuvânt 
francez luat din poezia cavalerească provensală, sub a 
cărei înrâurire se găsea toată literatura germană de atunci. 
Aventura 22 e plină de tropotul cailor îmbrăcați în fier. 
Principesa burgundă soseşte cu alaiul ei strălucit în pă- 
mânturile marelui rege, care-i iese înainte, la câteva 
ceasuri de Viena, înconjurat de soliile cu prinți și voe- 
vozi în frunte dela toate popoarele, de mai aproape sau 
de mai departe, aflate în legături de prietenie sau de va- 
salitate cu Hunii. Veneau să-şi cunoască Regina și să i 
se închine. Intre aceste solii este și una din ţara Vala- 
hilor. Era o zi de vară şi se ridicase praf mare. Prin praf, 
ca acasă, își fac loc chiuind, cu coifuri ușoare pe cap și 
cu arcurile pe umăr, cei 700 de strămoși ai noștri duși 
de Voevodul Ramung. Trebuie să fie vorba de un Radu 
Oarecare, pentrucă acest ung e o terminaţie foarte des 
întâlnită în limba germană, neamul lui Siegfried se chiamă 
Wălsung, al celor cu care se măsoară şi-i înfrânge, Nibe- 
lung, unde se vede bine cuvântul Nebel, negură, sabia 
lui, Balmung, neamul lui Dietrich von Bern, trăitor și 
el la curtea lui Atila, regele Teodoric dela Verona, al 
Vizigoţilor, neamul Amelung, şi aşa mai departe. Nu e 


144 


rușine să avem lacrimi în ochi, când stăm deodată față 
în față cu ceata valahă a Radului Voevod. E intrarea 
noastră în istorie. Ţara dela Dunărea de jos s'a născut. 
Oricum te vei fi chemat, Heinrich von Ofterdingen, pe 
care te-a luat din uitare și te-a gătit cu tot felul de sus- 
pine romantice în romanul lui, Novalis, sau te-ai chemat 
Kirenberg și ai fost cavaler, poet de cântece de iubire, 
dar singurul care ai scris în strofa cu totul deosebită a 
Nibelungilor, sau ţi-a zis Kuonrat și ai ticluit în latinește 
pentru Episcopul Pilgrim dela Passau prin secolul al 
X-lea, povestea după care s'a făcut mai târziu epopeea, 
fii binecuvântat autor al Cântecului Nibelungilor! Cartea 
ta e puţin şi cartea noastră. Să fi șters, pentrucă nu nime- 
reai o rimă, cele două, trei strofe în care ne încondeezi 
din câteva trăsături puternice, am fi căzut îndărăt și 
ne-am fi pierdut în furnicarul de popoare al celor două 
impărății romane și al Evului Mediu, unde ne zvârcolim 
fără îndoială în atâtea documente mai puţin limpezi decât 
al tău și nu ne putem face auziti. 

Cântecul Nibelungilor e poema epică a popoarelor 
germane, în care ele se oglindesc și se recunosc toate, 
ramuri de Miazănoapte sau de Miază zi, ramuri de 
Răsărit sau de Apus, cu însușirile şi cu lipsurile de tot- 
deauna. Alături de el nu poate fi aşezat decât Faust. Pe 
când însă poetul medieval sa ridicat dintrun material 
foarte amestecat de zei şi de eroi suprapământeşti până 
la om, ca atare, în toată slăbiciunea şi măreția lui, poetul 
modern s'a înfundat în tot felul de simboluri, în care 
viaţa de toate zilele abia se mai vede, mereu în primejdie 
să se stingă, aidoma cu luminița lui Homunculus pe 
câmpiile dela Farsala în noaptea Valpurgică de-a doua, 
cea clasică. Dacă scriitorul necunoscut dela 1200 ar fi 
avut puterea de rostire a lui Goethe, literatura lumii sar 
fi îmbogăţit cu una din cele mai frumoase creaţii ale ei. 

Nibelungii au avut acest îndoit nenoroc: întâiul po- 
vestitor n'a fost ca meşteșugar tot aşa de mare pe cât a 
fost ca zugrav de oameni și mânuitor de suflete. De 
atâtea ori te scuturi din vraja de care eşti cuprins în 


145 


această lume de chipuri fără asemănare şi al vrea nişte 
versuri, pe care să le iei cu tine şi să le spui în singură- 
tate, sau nişte imagini și figuri, ca niște prescurtări de 
diamant ale întregului text. Ele lipsesc. Al doilea nenoroc 
a fost că această epopee națională nu poate fi citită decât 
tradusă, iar între zecile de traducători de până astăzi nu 
s'a găsit încă traducătorul. Ea e cunoscută de aceea mai 
mult prin prelucrări. Versul medieval, cu sunetele mai 
ascuţite şi cu odihnele mai largi, parcă e însoțit de lăuta 
lui Volker, cavalerul cântăreţ, fratele de arme al lui 
Hagen din Tronje şi căzut cu acesta între Hunii vânză- 
tori. El stă îndărătul povestirii și cântă, iar, când pove- 
stirea slăbește, iese din umbră şi se pune să urzească 
însuș la ea, umplând-o atunci nu cu ison de coardă ca 
mai înainte, ci cu plesnete şi bubuituri de patimă. Nu-mi 
amintesc, în toate întâmplările, când duioase, când crân- 
cene, ale poemei, scenă mai puternică și mai închisă în 
sine decât aceea în care Hagen din Tronje stă pe o bancă 
înaintea ferestrelor Kriemhildei, la curtea lui Atila, cu 
Volker alături. Ei nu-și vorbesc. Aşteaptă. Se face noapte, 
noaptea care are să-i înghită pe toți, întrun zgomot 
drăcesc de arme lovite. Nu le pasă. Mai înfruntă odată 
soarta, care are să-i macine curând între măselele ei de 
piatră. Vor să întărite până la desnădejde pe Regină. 
Hagen are întinsă pe genunchi sabia pe care i-a luat-o 
lui Siegfried, după ce l-a omorît prin șiretenie. O piatră 
de jasp, verde ca iarba, atârnă de garda ei și se aprinde 
treptat cu cât creşte întunerecul. E ca un ochiu de balaur 
al blestemului care nu lasă pe nimeni viu din cei ce au 
avut o cât de mică parte la prădarea comorii Nibelun- 
gilor. Volker e alături, rezemat în arcuşul lui puternic 
de lăută. Unul e fapta şi celălalt e cântecul ei, toată epo- 
peea într'un singur tablou. 

Astăzi prin aventurile şi versurile Nibelunge sună 
în schimb, ca o furtună prin păduri, toată orhestrația 
lui Richard Wagner. Acest mare romantic s'a aruncat 
cu o încântare fără margini și nepotolită până la urmă, 
asupra poemelor și miturilor germanice ale Evului Mediu 


140 


şi în deosebi asupra lui Siegfried șia lumii lui. Ani de 
zile a lucrat la Tetralogie, Inelul Nibelungului. El n'a 
tămas la redactarea pe care o avem, ci s'a dus la poemele 
scandinave din Edde, culese dela scalzii Mării Nordului 
și ai Islandei, unde eroii au păstrat legăturile cu zeii, 
cu Wotan și cu Walhala, și întrec în toate faptele lor 
măsura omenească. De aceea ṣi muzica din Aurul Rinului, 
plină de taină, din Walkiria, cu undele de primăvară ale 
iubirii pământeşti care intră în pieptul unei fecioare în 
zale, din ceata nemuritorilor, muzica din Siegfried, a 
bărbatului fără pată, şi din Apusul Zeilor, cu prăbuşirea de 
lespezi de cer și de stele, în bubuitul alămurilor și în 
plânsul harfei, trebuia să fie o muzică și ea cu altă măsură. 
Curând, după ce a izbutit să-și cânte epopeea lui sonoră, 
în teatrul dela Bayreuth, abia întors acasă, la Veneţia, 
în 1883, a murit, precum se ştie de toți, de o boală de 
inimă. Poate că a fost și altceva. Piatra aceea de jasp, 
verde ca iarba, care atârna de garda sabiei Balmung, s'a 
aprins şi pentru el, chiar din mijlocul reprezentației şi al 
izbânzii. Il ascultaseră din parter toți împărații şi regii 
Germaniei, cei de atunci și cei din trecut. Nibelungii 
mai ceruseră o jertfă. 

O altă prelucrare a făcut-o Hebbel în trilogia Nibe- 
lungii, Siegfried îmbrăcat în corn, prolog întrun act, 
moartea lui Siegfried, dramă în cinci acte, şi Răsbunarea 
Kriemhildei, la fel. E ca un grup statuar dramatic, scos 
de un sculptor iscusit din bătrâna rocă epică. Dodeca- 
silabul teatral e ca o plasă, cu ochiuri meșteșugit împle- 
tite, în care s'a prins tot aurul Rinului. Dacă versurile 
cpopeei nu mulțumeau totdeauna, iată versuri tot cu 
atâta viață câtă artă. Trilogia dela 1861 a lui Hebbel 
e față de construcţia poetică dela 1200, ca miniatura unei 
biserici lucrată de argintari din metal nobil și pusă pe 
masa de altar din biserica cea mare. N’are înțeles decât 
prin aceasta, dar e altceva, și, în tot cazul, mult mai 
apropiată de noi. Poetul s'a ţinut foarte strâns de textul 
cel vechiu al Nibelungilor, lămurindu-l numai de anu- 
mite cețuri, care se ridicau de pe ghețarii dela miază- 


10% 147 


noapte, cu figuri de zei şi de Walkirii. El face chiar aceste 
două observaţii preţioase, dintre care pentru cea dintâi 
era cel mai chemat. Cântărețul Nibelungilor avea o mare 
înzestrare dramatică. El mişcă oameni și-i ciocneşte 
năpraznic, așa încât la fulgerele care se stârnesc, sufletul 
omenesc se vede până în adâncuri, fără niciun ascunziș. 
Nimic n’a fost astfel mai uşor decât schimbarea pove- 
stirii epice într'o expunere dramatică. A doua observaţie 
o scot din prefața la trilogie, luată din niște însemnări 
postume ale lui Hebbel. Ea pune alături cele două iz- 
voare, unul mitic și celălalt istoric, ale eroului Siegfried: 
« Nu se poate îndestul admira, cu ce pricepere artistică 
a ştiut marele poet să taie fundul mistic al poemei sale 
de lumea oamenilor, care pare însă la o privire pe dea- 
supra împletită cu totul în cealaltă, și cum s'a priceput 
să păstreze libertatea faptei omeneşti în ciuda fortotei 
pestrițe de uriași şi pitici, de Norne și de Walkirii ispi- 
titoare >. 

După tradiţia scandinavă, în Edde, poemele cu zei 
şi cu eroi ale Nordului, Siegfried, care se chiamă acolo 
Sigurd, se trage din Wotan și face parte din făpturile 
soarelui în luptă cu puterile întunericului. Aceste puteri 
sunt niște uriași, care trebuie biruiţi. Intre ei sunt și Nibe- 
lungii. Eroul se îndrăgosteşte de o Walkirie, pe care 
căpetenia zeilor, ca pedeapsă, o cufundase în somn. E 
Brunhilda. El singur poate să ajungă prin brâul de foc 
până la ea și $0 deştepte. Chiar prin aceasta, soarta lor 
e hotărită: trebuie să moară. Inainte s'o cunoască își 
făcuse o sabie, din nişte rupturi de paloş al lui Wotan, 
cu care putuse să ucidă pe păzitorul comorii Nibelungilor. 
Pe când frigea în frigare inima balaurului, a dus degetele 
unse cu zeama ei la gură, și a început numaidecât să 
înțeleagă limba păsărilor. Călătorind așa mai departe 
prin lume, a ajuns la Rin, la curtea regelui Giuki, a băie- 
ţilor lui Gunnar, Hogni şi Guthorm și a sorii lor, Gu- 
drun. Regina Grimhilda i-a dat să bea o băutură, care 
l-a făcut să uite pe Brunhilda și să se îndrăgostească de 
Gudrun. Sigurd, în schimb, a ajutat pe Gunnar să cuce- 


148 


rească pe Walkiria, care, când a auzit cum a ajuns soţia 
acestuia și l-a văzut pe iubitul ei lângă sora soţului, s'a 
hotărît să se răzbune. Sigurd e omorît chiar lângă femeia 
lui de al treilea fiu al regelui, iar Brunhilda, nemaiavând 
de ce să trăiască, se străpunge cu sabia pe rugul iubitului 
și arde împreună cu el. Urmează răzbunarea Gudrunei, 
care a ajuns soţia lui Atila, aproape la fel ca dincolo, 
numai că mai groaznică, pe potriva unor fiinţe de legendă 
și nu de lume obișnuită. La urmă, îşi omoară copiii, pe 
care i-a avut cu Atila, și-i dă acestuia să le bea sângele 
și să le mănânce inimile, iar noaptea îl ucide și pe el și 
dă foc palatului. Ea se aruncă în mare, care mo îneacă, 
ci o poartă către alte întâmplări, din alt ciclu decât al 
Nibelungilor. 

Poetul a lăsat deoparte tot ce era mitologic și păgân. 
Povestea nu mai începe și aici prin locuri, unde cerul 
se amestecă mereu cu pământul, cu făpturi ale soarelui 
și făpturi ale întunericului, ci la o curte regească de pe 
Rin. Kriembilda, e o fată frumoasă, care se teme de iu- 
bire, pentrucă aduce suferință. Fiul regelui din “Ţările 
de Jos, Siegfried, a auzit de frumusețea ei și vine ṣo ia 
de soție. O săptămână, o lună, un an stă fără so vadă, 
plin numai de dor şi supus femeii iubite, ca orice cavaler. 
E întâiul în lupte și, ca să aibă pe Kriembhilda, se învoiește 
să câștige pe Brunhilda pentru regele Gunther. La în- 
toarcere se serbează două cununii. Siegfried a mai 
ajutat odată pe Gunther, pe care femeia lui îl lega 
noaptea de un cuiu la grindă, luptând cu ea ascuns de 
tichia care face nevăzut, luându-i inelul Şi cingătoarea, 
pe care le-a dat Kriembhildei, şi lăsând-o biruită pentru 
totdeauna bărbatului. S'a dus apoi la el acasă, în orașul 
dela apă, Xanten, unde a trăit fericit zece ani. Avea cu 
el și comoara Nibelungilor, pe care o adusese din insulă. 
După zece ani a călătorit din nou la Worms, împreună 
cu soţia. Cele două femei s'au certat dintr'un nimic, 
născocit de Brunhilda, care-și avea temeiurile ei mai 
adânci, știute numai de cunoscătorii legendei celeilalte, 
şi de aici s'a dat la iveală felul cum ajunsese soția lui 


149 


Gunther și a urmat moartea lui Siegfried. Hagen din 
Tronje, vasalul și ruda regelui, își ia singur această sar- 
cină. Pune însă întâi pe Kriembhilda să coasă o cruciu- 
liţă în dreptul singurului loc unde eroul poate fi rănit, 
pentrucă de trupul lui nu se prinde nicio armă, de când 
s'a scăldat în sângele unui balaur. O frunză de teiu i-a 
căzut atunci între umeri și acolo are să-l lovească sulița 
lui Hagen. Kriemhilda îl ascultă, crezând că a găsit un 
apărător în lupte pentru bărbatul iubit. Omorul se În- 
tâmplă la o vânătoare într'o pădure. E cea mai frumoasă 
vănătoare şi cea mai adâncă pădure, pe care le-au purtat 
în toate părţile viața și literatura germană. Păsările cântă 
pe crăci și Siegfried aude că i se pregăteşte moartea, dar 
aruncă după ele și merge mai departe. Izvorul susură 
sub pietre. Acolo îl așteaptă Hagen. Hagen înseamnă 
spin şi are un ochiu stricat şi o parte din măsele sfărâ- 
mate într’o luptă în strâmtorile Vosgilor, cu tovarășul 
lui, ca ostatec, la curtea lui Atila, Walter din Aquitania. 
Kriembhilda rămâne ca să plângă și să-și pregătească 
răzbunarea la Worms. Brunhilda s'a retras, și din viața 
de curte şi din epopee, şi trăieşte în cămările ei. După 
12 ani regele Atila trimite pe vasalui lui cel mai bun, 
Rüdiger, din Bechelaren, depe Dunăre, ca să peţească 
pe văduva lui Siegfried pentru el și ea primeşte, când i 
se pare că are să-și împlinească, în sfârșit, gândul. Călă- 
toria reginei dela Rin până la Dunăre trage o pârtie de 
lumină prin Europa de atunci. Miroase pretutindeni a 
pământ şi a oameni cunoscuţi. Se simte că scriitorul e 
pe aceste locuri la el acasă. După alţi 13 ani Kriembhilda, 
care n’a uitat nicio clipă, îi are în mână pe vinovaţi. Atila 
i-a poftit la o serbare și ei au venit toţi, o ceată de o 
mie de războinici, şi gooo de slujitori. Toţi mor. La 
urmă piere şi Hagen de mâna reginei și Kriemhilda de 
mâna lui Hildebrand, omul lui Dietrich von Bern. N'a 
mai rămas niciun Nibelung. Poema se opreşte ca un 
ceasornic pus să măsoare numai aceste vieți. 

Cântecul Nibelungilor e epopeea. credinței germane. 
Toate gingăşiile și toate nebuniile adăpostite în versurile 


130 


ei cresc în jurul acestui simțământ. Kriembhilda păstrează 
până la urmă credinţă lui Siegfried, Hagen, dracul acesta 
întunecat și viteaz, credinţă regelui și soţiei lui Brunhilda, 
cei trei regi credință lui Hagen, pe care, dacă l-ar lăsa 
ursitei lui, ar scăpa. E un fel de: să se facă numai drep- 
tate și piară şi lumea. Fiat justitia, pereat mundus. 
“Heinrich von Kleist, cel mai german dintre scriitorii 
germani după autorul Nibelungilor, când a vrut să 
zugrăvească aceleași stări de suflet, care sunt mai ales 
ale neamului lui, a scris măreaţa și îngrozitoarea nuvelă 
Michael Kolchaas, povestea omului care, negăsind drep- 
tate, și-a făcut-o singur, punând foc unei țări întregi. 

Uitaţi-vă la desenele pe care le-a lucrat pentru Nibe- 
lungi, la începutul secolului trecut, pictorul romantic 
Peter von Cornelius! Câte un perete întreg de muzeu 
din podele până în tavanul înalt, nu e decât o singură 
foaie, cu lumea, în creion apăsat, mai mare decât noi 
a epopeei îndepărtate. Kriemhilda se prăbușește în bra- 
tele femeilor ei când găsește îndărătul ușii pe Siegfried 
mott, pus acolo noaptea de oamenii lui Hagen. Gru- 
mazul ei puternic și braţele rotunde au să ducă şi să 
ridice fără silință sabia năpraznică și care cu o singură 
lovitură desface capul de trunchiu. Altă femeie fuge 
despletită şi țipând prin fund. Numai un ostaş greu, cu 
o faclă în mână, iese din întuneric și se apleacă să se 
uite. E trimisul Nibelungilor, al ființelor de pe celălalt 
tărâm, cate au început să-și numere pedepsiţii. 


IȘI 


CURTEA DIN POISDAM 


Cine vrea să se ducă la Potsdam, orașul de lângă 
Berlin, din care suveranii Prusiei au făcut un al doilea 
Versailles, e mai bine să apuce drumul pe apă. Vapo- 
rașul urcă râul Havel, pe lângă insula Păunilor, trece 
din lac în lac și pe după coturile malurilor până când 
intră într'o îndoită vedenie. In zare, ca ieşite din unde 
şi scufundate pe jumătate în ele, se ridică palate de piatră 
şi cupole de aramă. Tremură puţin de depărtare. Se 
întunecă pe rând și se luminează. Le privim cu sufletul 
la gură, de teamă să nu piară dintro clipă întralta. Chi- 
purile lor se răsfrâng în acelaş timp în oglinda curgă- 
toare din jurul nostru şi călătoresc încet cu noi. Se scur- 
tează pe măsură ce înaintăm, până când se strecoară pe 
canaluri cu lebede, prin portaluri vechi și pe sub streşini 
ţinute pe umeri de cariatide, îndărăt în clădirile care au 
născut aceste umbre. Nu sunt numai umbre de soare, 
legate de ceasul zilei, dar şi umbre de istorie. Potsdamul 
e orașul lui Frideric cel mare şi de nicăeri făptura lui nu 
ne întâmpină mai plină de înțeles decât de aici. La toate 
răspântiile e câte un vis de artă de-al lui. 

Undeva pe aproape se găseşte un basin închis. In 
mijlocul lui, Neptun și Amfitrite, într'o trăsură de scoici, 
sunt duși de cai de mare, întrun alaiu de tritoni. Totul 
a fost desenat de vestitul arhitect Knobelsdorff, supusul, 
prietenul și colaboratorul marelui rege la împodobirea 


152 


Potsdamului și a Berlinului. Opera de Stat din capitala 
Germaniei e tot de el. Acestea sunt treburi, numai decât 
după 1740, anul ridicării pe tron a lui Frideric II. Inainte, 
pe locul acela era un debarcader, la care stătea ancorată 
o corabie de paradă, făcută ca să mulțumească trebuinta 
de lux a lui Frideric I, tatăl regelui soldat. Acesta, admi- 
nistrator econom care ura orice cheltuială zadarnică, s'a 
grăbit s'o facă dar, cu toate pânzele și auriturile ei, lui 
Petru cel Mare, când "Ţarul s'a oprit în 1717 la Curtea 
prusiană, din călătoria spre Apus, în schimbul a 150 de 
soldaţi înalți ruşi, pentru garda lui de grenadiri. După 
aceea debarcaderul s'a înisipat, până când zeii Eladei 
au năvălit în el și l-au făcut dintr'o paragină un colț de 
frumuseţe. E deosebirea dintre Frideric Wilhelm I, 
tatăl, și Frideric II, fiul. 

Să urcăm scările care duc la Palatul Sans Souci. De 
pe fiecare din cele șase terase, privirea îmbrățișează alte 
urme ale aceleeași fapte regale. Planurile dintâi ale acestei 
case de lumină și de odihnă le-a schițat singur, cu băţul 
în nisip Între două lupte ale războiului pentru Silezia. Dela 
1745 până la 1747, cât a fost clădită, a trebuit să ducă 
altă luptă cu Knobelsdorff, care o vedea altfel, mai 
măreață și mai senină. Arhitectul era înrâurit de ce întâl- 
nise la Paris şi se gândea la linii clasice, pe când Regele 
dorea mai multă mișcare și viaţă. In loc de stâlpi reci la 
faţada dinspre grădină el a cerut şi în cele din urmă a 
smuls nişte satiri și hermeși încununaţi cu struguri. 
Palatul însuși trebuia să fie ca o casă în vie, cu puţine 
încăperi, care să dea fiecare afară. Regele a fost în aceeași 
măsură mare strateg, diplomat şi întemeietor de țară şi 
arhitect, scriitor de limbă franceză şi muzicant. El e tot 
așa de cunoscut din statuia lui Rauch de pe Unter den 
Linden, călare între toți comandanții de oşti care l-au 
ajutat, mergând încet spre vremurile viitoare, ca și din 
desenele lui Adolf Menzel şi mai cu seamă din scena 
concertului. E aici în odaia de muzică dela Sans Souci. 
Clavecinul e la locul lui, ca atunci. Alături stă fără parti- 
tură pupitrul cu trepied greu. Cântăretii sunt împrejur, 


153 


cu peruci pudrate și cu livrele cu nasturi de argint. Vio- 
loncelistul trage slab cu arcușul, încercând o notă. Lu- 
mânările sfârâie puţin în candelabrul cu frunze de cristal 
din mijlocul tavanului și în care are să intre curând frea- 
mătul unei sonate de Bach. Regele stă la locul lui în 
uniformă, cu flautul în mână. Aşteaptă. Johann Ioachim 
Quantz, profesorul lui de muzică, tocmai a isprăvit de 
scris încercarea unei metode de învăţare a flautului, 
carte de aproape 400 de pagini, în care nu sunt numai 
lecţii obișnuite de îndemânare, ci cercetări adânci despre 
puterea muzicii și diferitele ei şcoli. Despre ele a vorbit 
de atâtea ori cu regescul lui elev. I-a adus ediția franceză. 
Citeşte închinarea: Sire, Indrăsnesc să înfățişez cu cea 
mai adâncă supunere această lucrare Majestății Voastre, 
cu toate că nu cuprinde decât cunoștințe despre un 
instrument pe care Majestatea Voastră l-a dus la o atât 
de înaltă treaptă de desăvârșire. Ocrotirea pe care Maje- 
statea Voastră o dăruește atât de binevoitor tuturor 
științelor în deobște şi mai cu seamă muzicii, mă face 
să cred că n'o va întoarce dela lucrările mele și că se va 
îndura să caute cu un ochiu îngăduitor la ceea ce slabele 
mele puteri mau ajutat să fac pentru folosul acestei 
arte. Drept răspuns, Frideric suflă în flaut o notă ascu- 
tită. E în 1752. Cum sa trecut în vremea din urmă bunul 
lui Quantz! Are să trebuiască să se mai cruțe. El însuși 
îşi simte cismele ca niște suluri de plumb. Incepe să-l 
supere guta, care are să-i strice viaţa. Loveşre cu flautul 
în pupitru. Să înceapă! Cei doi ogari, de care nu se des- 
parte niciodată, s'au aşezat unul pe jeţ şi celălalt jos pe 
lespezi. Intrarea o fac viorile. Clavecinul urmează. 

De doi ani e în Potsdam și Voltaire. A izbutit să aducă 
pe acest spirit neastâmpărat şi otrăvit, ca să dea strălucire 
mesei lui rotunde din sala de alături, unde se stă până 
după miezul nopţii. I-a trimis să-i îndrepte niște versuri. 
Trebuie să se aștepte la mici necuviințe şi sarcasme. Dar 
dacă Regele lui l-a băgat în Bastilia, de ce s'ar purta el 
cu mai multă sfială? Europa are să audă şi să facă haz. 
Scriitorul poate să nu uite că e în întâiul rând scriitor și 


154 


Regele cu atât mai mult că e Rege. li place odaia 
pe care i-o pregăteşte aci în Sans Souci, unde are 
să-l mute din Palatul orașului, ca să-l aibă mai aproape. 
Uite un om pe care mu trebuie să-l îndemne să-și 
caute de sănătate! Îndată ce se ridică puţină ceață din 
mlaștini, nu mai iese. Rămâne zgribulit înaintea cămi- 
nului, la care-i dă foc și vara. Vede maimutica din pere- 
tele dela apus între struguri și mere. Cu spatele la ea, 
stă drept un cocostârc alb cu creastă. Totul e luminos 
și vesel. Ii cade tot mai drag palatul. Numai că, în cele 
din urmă, Voltaire are să jicnească în vreun fel pe Mau- 
pertuis, președintele Academiei din Berlin. Prea nu-l 
poate suferi. Trebuie să puie ceva la cale. Ii scânteiază 
ochii când îi opreşte asupra lui. Dacă se întâmplă, e ho- 
tărît: îl gonește. Și are să facă așa de bine să lase și deco- 
taţia Pour le merite! Acest domn Arouet, care-și închipuie 
că talentul poate să acopere orice! 

Un raft întreg din sala rotundă a bibliotecii e plin de căr- 
ile lui. Cât de străveziu și de omenesc s'a făcut scrisul fran- 
cez sub acest condei înzestrat! Dela masa din dreptul feres- 
trei, are în față, sus pe o consolă în perete, bustul marelui 
orb Homer. Ar trebui să mai citească zilele acestea cân- 
tecul I al Iliadei. Ce înalt e cerul Eladei în el, ca să poată 
adăposti atâția zei! I-a venit la ureche ceva despre o 
epopee germană a unuia Klopstock. A tipărit până acum 
trei cântece din ea. N'are s?o deschidă niciodată. Parcă 
îi zice Messiada? Cum s'a putut gândi la un asemenea 
subiect, din care nu poate ieşi nimic? Poate că literatura 
germană are să însemne odată tot atât de mult ca şi 
poporul german, dar are nevoie și ea, cum are nevoie el, 
întâi de erou, care să-i deslănțuie puterile ascunse şi 
să-i aducă îndărăt teritoriile geografice și celelalte, în- 
streinate de alții. Se simțea ca Moise, pe Muntele Nebo, 
care-și adusese poporul până în marginea pământului 
făgăduinţei, dar el mavea să-l calce. Dacă se uita pe 
fereastră, vedea Băiatul care se roagă, un bronz din sec. 
IV înainte de Christos, și un pom de magnolie încărcat 
de floare, și se împăca. 


I55 


In sala de tablouri un Watteau în colori moi aduce la 
umbra unei păduri un concert de aer liber. Un cântăreț 
din ghitară le cântă unor femei aşezate în iarbă, dela 
mijlocul pânzei, de acolo de unde întunericul se desparte 
de lumină. Totul e muzical, nu numai coardele lui, 
întorsătura spre noi a trupului, adierea care trece prin 
frunze, marile întinderi. Poate că tot muzica e cea dintâi 
dintre arte, tocmai pentrucă nare nevoie ca arhitectura 
de piatră şi de var, ca pictura de coloare, ca literatura de 
o limbă şi de cuvinte, ci-i ajunge sunetul, care-i zguduie 
sau îi mângâie la fel pe toți. Işi aduce aminte că la 7 Mai 
1747 a chemat la el pe organistul dela Sfântul Toma din 
Lipsca, lohann Sebastian Bach, şi l-a pus să-i compuie 
după teme date la pianul cel mare din Palatul orașului. 
Ce bogăţie și ce adâncime de arpegii au ieşit deodată din 
degetele lui! Dela orga din cor, cu ţevi nenumărate, el 
mai cântă încă și după ce s'a stins în 1750, pentru sufletul 
nu numai al poporului german, ci al lumii întregi. El 
a găsit cântecul lumii. 

Această umbră încoronată şi cu asemenea gânduri, 
trece câteodată și astăzi prin Potsdam. E mai ales orașul 
ei. Înaintașii i-au pregătit numai venirea, iar urmașii au 
adaus pe ici, pe colo, în alte gusturi. Frideric cel Mare a 
rămas un credincios al artei vremei lui se și așează și în 
mijlocul ei ca un Rege, aşa cum se așază în istorie. Cân- 
tecul de flaut care se aude e poate un glas al trecutului, 
dar e poate cântecul filosofului dela Sans Souci. Con- 
certul a început. Vremurile se amestecă. Secolul lumi- 
nilor nu s'a încheiat! 


FAUSI 


Ce a descoperit Goethe în Faust, că a lucrat la el șaizeci 
de ani și a fost la urmă ca o piramidă, cu treptele de piatră 
îmbrăcate în smalt albastru, în care acest Faraon al litera- 
turii germane a vrut să se îngroape? Inceput, nu se 
ştie bine când, pe la 1770, în versurile scurte, vorbite, 
ale lui Hans Sachs, marele poet punea întrun plic sfâr- 
șitul, ca un testament, la 22 Iulie 1831, plin de poezia 
cântată, întovărășită parcă de orgă, din partea a doua a 
tragediei, și se credea gata de plecare într'o altă lume. 
« Privesc viața mea de acum înainte ca un adevărat dar 
și e tot una dacă mai fac ceva şi ce anume», îi zicea după 
cel din urmă vers lui Eckermann, cu care a stat de vorbă 
în trei volume vestite, dela ro Iunie 1823 până la 11 
Martie 1832. La 22 ale aceleași luni, în vârstă de 83 de 
ani, se sfârșea. Poate că ar fi vrut ca atunci și atât 
cât fruntea lui olimpică mai era de pe acest pământ, 
cineva care i-ar fi fost drag să rostească peste el versurile 
din actul al cincilea al lui Faust: « Aş vrea să pot a-i 
spune clipei: Mai stai, atât eşti de frumoasă! Nu poate 
urma vieţii mele Să se scufunde în Eoni». Zum Augen- 
blicke dürft’ ich sagen: Verweile doch, du bist so schön! 
Es kann die Spur von meinen Erdetagen Nicht in Aönen 
untergehn. Faust era Goethe și prin gura lui se rostea el. 

Povestea lui Faust, a omului care și-a vândut sufletul 
dracului prin contract iscălit cu sânge în schimbul plă- 


157 


cerilor şi puterii, e veche. Ea era pe vremea copilăriei 
lui Goethe o carte populară și dăduse naștere la o piesă 
de teatru de păpuși, pe care băiatul consilierului din 
Frankfurt pe Main o văzuse la vreo zi de târg şi încă din 
anii lui fragezi. Ea l-a izbit şi l-a câștigat ca o tragedie 
a dorului de cunoaștere și de stăpânire a lumii, vrednic 
de orice jertfă. Se simţea el însuș plin de aceeaș sete ne- 
sfârşită. Cămara de alhimist, unde Faust se sbătea pentru 
altceva decât îi puteau da cuptoarele de topit metaluri și 
hârțoagele din rafturi, era odaia lui de lucru. Se vedea 
și el bătrân de câte învățase și petrecuse, fără să știe și să 
poată nimic, la fel cu celălalt, din ce-i făgăduise viaţa. 
Avea nevoie de o întinerire, adică de o ieșire din tot ce-l 
înconjura, și de împlinire. Inainte ca Mefistofeles să 
îmbrace caftanul de doctor al magistrului și să-și îm- 
partă adevărurile și îndrumările scrântite şcolarilor care 
veneau de departe la acest izvor de ştiinţă, Goethe intrase 
în Faust și-i luase pentru totdeauna locul. De atunci a 
tot lucrat la el, dela monologul de deschidere până la 
episodul Margaretei, adăogând întrun an o scenă și 
în alt an altă scenă și făcând treptat din ceva sortit să 
rămână un fragment, ca atâtea izbucniri lirice ale tine- 
feţei prea clocotitoare ca să-și găsească răgazul ducerii 
până la capăt și al așezării, o operă de viaţă. Faust a fost 
ca un fund de decor, pe care celelalte creaţii au ieșit din 
neființă și s'au închegat la umbra lui. L-a însoţit dela 
întâii pași înaripați în poezie până la ieşirea pe poarta 
de dincolo, care duce în nemurire. A suferit cu Faust, 
dar a și fost mântuit cu el. Cetele de îngeri, care cântă 
prin cerul catolic dela sfârșitul tragediei şi-l ajută să 
treacă prin vămile văzduhului, cântă şi pentru Goethe. 

Mi-aduc aminte cu ce ochi, de studenți plini de stu- 
diile noastre, ne uitam la profesorul de o frumuseţe cla- 
sică și el, Erich Schmidt, care ne deschidea în anii tine- 
reței, de pe catedra lui dela Berlin, cămările literaturii 
germane. Era atunci ca un nou Goethe coborit în mijlocul 
nostru. Descoperise un nou Faust. Ceea ce nu se mai 
păstrase dela scriitor, o ciornă a începuturilor și o întâie 


158 


formă de care prietenii vorbiseră la vremea lor cu mate 
însuflețire, stătea înaintea noastră. E vorba de Faust-ul 
străvechiu, de Urfaust. El se păstrase ca o copie în hârtiile 
unui nepot al domnișoarei de onoare dela Curtea din 
Weimar, Luise von G&chhausen, care și-a legat astfel 
numele, cum nu se gândise poate niciodată în viață, când 
se mișca în rochiile albe sub ochii lui, de numele marelui 
poet. Copia a fost trimisă lui Erich Schmidt, care a adus-o 
numai decât la cunoștința lumii. Ni se părea că nu fusese 
o întâmplare cu o operă care şi aşa e o carte de magie, 
și că profesorul nostru fusese anume ales, de puteri mai 
mari, pentru această destăinuire. Acum se putea urmări, 
cu acest Faust străvechiu în mână, cu Fragmentul tipărit 
în 1790, cu Partea I-a a tragediei, dată la lumină după 
moartea lui Schiller, care îndemnase şi el la lucru, în 
1808, și cu Faust așa cum îl avem, apărut când Goethe 
nu mai era în viață, munca de punere împreună și de 
clădire întrun întreg unitar, prin ani şi prin tot alte 
visuri și formule de artă, a celei mai puternice Și 
mai caracteristice opere literare a poporului german. 
Stăm înaintea ei ca înaintea unei hărţi geologice a unui 
continent, cu fiecare strat de altă vârstă și de altă urzeală, 
altminteri colorat, şi putând fi urmărit după această 
coloare în împletiturile poruncite de legile firii, pe 
după capuri înaintate ca un pinten sau prin funduri de 
mare. Câte o fâșie de cristale scânteiază, roșie sau verde, 
la câte o cotitură. Numai răsfoind întâile pagini dăm 
de bucăţi care au fost scrise la date cu totul deosebite, 
și nici de cum în ordine cronologică sau pe firul 
aceleiaşi inspiraţii, Inchinarea în versuri de elegie, cu 
amintirea iubiţilor care nu mai sunt, Prologul din teatru, 
care e aproape ca o răsfrângere în apă a prologului din 
Sacontala lui Calidasa, Prologul în cer cu răsunete vădite 
de Biblie din cartea lui Iov şi Intâiul monolog din odaia 
gotică plin de atmosferă medievală. Petrecerea cu vin 
și cu scamatorii diavoleşti din pivnița Auerbach dela 
Lipsca, a fost scrisă poate chiar acolo, şi când cobori și 
astăzi cele câteva trepte, ca într’o Boltă rece din altă țară, 


159 


de pe pereţi te privesc aceleași scene pe care le-a privit 
Goethe și prietenii lui de chef din secolul a} XVIII-lea. 
Bucătăria vrăjitoarei e de mai târziu, când textul dim- 
prejur era de mult gata, și a fost lucrată în Villa Borghese 
dela Roma, vedenia aceasta smintită de Miazănoapte, în 
lumea de marmoră și de grădini de portocali din Italia. 
Atâtea coarde, atâtea culturi streine una de alta și atâtea 
trepte de viață proprie, puteau să sune, să se unească și 
să facă o singură stare în poezia lui Goethe. Faust este 
Goethe, dar este totodată o lume. 

Partea întâia a tragediei, aceia care este cunoscută și 
se joacă, mare împărţire în acte şi scene. Ea e dintro 
vreme de sfărâmare a oricărei forme, tocmai pentru ca 
sufletul să se poată rosti fără stingherire de niciun fel. 
Un singur autor dramatic era îngăduit, Shakespeare. E 
vorba numai de nişte episoade, care se strâng în două 
mănunchiuri: unul în jurul lui Faust şi altul în jurul 
Margaretei. Ele au intrat de mult în zestrea de cunoștințe 
şi de bucurii spirituale a întregei omeniri. Faust vine 
alături de Mefistofeles din văzduh de undeva și intră în 
viaţa Margaretei, care-l așteaptă lângă Marta, ca tinerețea 
năvalnică și căutătoare de deslegări la iubirea nevinovată 
și împăcată în sine. Nimic nu rămâne pe urma vârte- 
jalui acesta, care trece zdrobind tot ce întâlnește, fără 
să găsească cel puţin el o potolire. E aici o lume de în- 
tâmplări minunate, în care duhurile se amestecă între 
oameni și-i duc pe cărări neobișnuite. Dumnezeu a lăsat 
pe diavol, care e, după spusa lui, o parte din acea putere 
care vrea totdeauna răul şi face totdeauna binele, să 
ispitească pe un muritor şi să-l câștige pentru ea. Duhul 
pământului, care-l îngrozeşte pe Faust, vine întro fla- 
cără, la o chemare. Spiriduși nevăzuţi forfotă în toate 
părţile. Vrăjitoare umblă călărind pe mături. E o noapte 
întreagă a Valpurgiei, pe un Munte Sfânt pentru vraci, 
care se umple de făpturi de farmece și de basm. Tra- 
gedia lui Faust nu e o piesă de teatru, cu oameni, care 
se joacă într'o sală cu o cortină trasă de sfori, ci e un 
joc sfânt, un mister medieval, care sar desfășura mai 


160 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


Planşa 10 


1 


Foto O. N 


Vedere spre Bucșoiul şi Colţii Morarului 


Planşa 11 


Pietre de Vad. III 


Emanoil Bucuţa: 


Ssns-3p-EJEqUIEŞ EJ2p NUtDAOIUEIEI EUUIPO 3p mns E PISEDULUOP BJEIUL Ip PILOJ 


pc a PAA le E, 


- E 
La ne pă 


2 ” 


Planşa 12 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


VinOng UJ MF 01037 


- Trier 


~. 
at 


SN$-3p-eeques epp nueosovugIg tuyipo əp [n[o3st-) 


Planșa 13 


Pietre de Vad. III 


Emanoil! Bucuţa: 


“L N'O 0104 


CI[NI-EQIV gpp mzn no unun enasig 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


Planşa 14 


Foto Ò. N. T. 


Biserica Neagră cu vedere spre Șchei 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planșa 15 


| 
f 


Junii în Șchei 


ear et i 


Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, III Planşa 16 


P 4 g 
A 
I l 
ar 


eme h 


Contraforții cu sfinți dela Biserica Neagră din Braşov FotoO. N.T. 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planșa 17 


prea a 


serata g 


z SAT, 2 


Femei şi case din Şchei 


Foto Netoliczka 


bine pe piaţa unei catedrale, cu nori și cu stele deasupra, 
de unde nu se miră nimeni dacă se lasă în zbor lin un 
înger sau dacă țâșnesc bătând din aripi negre lilieci și 
draci. Privitorul e furat dela început de această lume, unde 
toate sunt cu putință. Duhurile, care au luat trup, sunt 
puţin ca el, iar semenii lui parcă prind să se facă străvezii și 
să le fie asemenea lor. Teatrul poate să înceapă. Se cuibăreşte 
mai bine în scaun și așteaptă. Cerul se deschide și pământul 
nu mai are nicio taină, decât același veșnic suflet omenesc. 

Goethe a păstrat cu sfințenie planul cărții populare 
care l-a călăuzit. Dar atât oamenii cât și păţaniile, trecând 
pragul, din povestirea de demult, stângace şi bucuroasă 
de lucruri de mirare şi de minuni, în tragedia încordată și 
înaltă, au căpătat altă făptură și noui înțelesuri. Pietri- 
celele din care era făcut mozaicul au fost scoase una 
câte una și înlocuite cu aur și cu pietre scumpe. Desenul 
e acelaș, dar figurile s'au schimbat. Autorul lui Faust a 
avut grije să ne spună că toată opera lui nu e decât 
fărâme ale unei mari spovedanii. In ciuda creaţiilor de 
întâia mărime, epice şi dramatice, Goethe rămâne un 
liric, cel mai bogat și mai limpede, pe care l-a dat scrisul 
german. Faust are două suflete în piept, ca și poetul. 
Unul năzuește în sus și e numai patimă curată de înăl- 
timi, iar celălalt e legat de pământ și de pofte. Fiecare 
at vrea să se despartă de tovarășul lui. Mefistofeles se 
păstrează şi mai departe dracul popular, dar este în acelaş 
timp şi o răsfrângere în afară a părții de umbră din Faust 
cel nou. El îl însoţeşte acum pas cu pas și-i strică toate 
bucuriile, nu ca un strein, pe care l-ar putea pierde pe 
drum, ci ca o despicătură din sine. E un trimis al iadului 
dinăuntru. Margareta, fata care cântă la vârtelniţă, se duce 
la fântână să ia apă și îngenunchiază în biserică înaintea 
Preacuratei,€ iubirea lui dintâi, Friederike Brion dela Sesen- 
heim. De atâtea ori, măcinat de dor, şi-a luat calul și a gonit 
în galop şi în spume până la fereastra ei deschisă, cu vrejuri 
de viţă sălbatică spânzurând dela streşini, la fel ca purtătorul 
lui de cuvânt din tragedie. Suspinul de iubire al Marga- 
retei e adevărat, pentrucă e al celeilalte, pasul ei nu e 


1l I6I 


numai aerian şi închipuit. De aceea a luat şi desvoltarea 
care a acoperit toată partea întâia a tragediei și a cerut 
o altă parte pentru urmărirea mai departe a firului, după 
acest popas prea lung. Partea întâia sar putea numi 
argareta şi partea a doua Helena. Una râură de viaţă trăită, 
pe când cealaltă e numai artă supraveghiată şi împodobită. 
Faust partea I-a e de o bogăţie de stări și de frumu- 
seţi, care nu se întâlnesc decât la Shakespeare. E destul 
să facă un pas ca în teatrul de păpuși și să iasă înaintea 
noastră, fără să spună un cuvânt, Faust însuși, cu ochii 
lui aprinși, Mefistofeles cu mască brăzdată și batjocori- 
toare, Wagner, gârbovit de timpuriu, de aplecarea peste 
cărți şi d: sp.ima că viața e scurtă, iar arta e lungă, pen- 
tru ca să ne cutremurăm de această treime a sorții. După ce 
am cunoscut-o, nu mai putem și nici nu mai vrem să ne 
despărțim de ca. In fața lor se ridică Margareta, împli- 
nită şi senină, cu coadele bălaie aduse pe piept până la 
mijloc, Valentin, cu mâna pe garda sabiei și mândru 
de sora lui, și Marta, cu privirea după bărbaţi, peste care 
se revarsă deodată, peste toţi trei, şuvoaiele scăpate din 
stăvilare. Gocthe a cioplit aici niște chipuri, pe care 
teatrul și le-a însușit pentru totdeauna. Versul e rând 
pe rând larg și sprinten, ca să cuprindă cele mai grele 
întrebări pe care și le-a pus minte cmenească şi jocul de 
spirit al celui mai ascuţit dintre mânuitorii tăgadei și ai 
luării în pleasnă. Prin cețurile care ascund priveliștea, 
trec aceste fulgere dialectice, în cea mai mlădioasă şi 
scăpărătoare dintre limbi. Amestecată printre ele răsună 
de departe, din fața oglinzii unde se desbrăca de culcare 
Margareta, balada regelui din Tule, sau suspină cântecul 
vârtelniţei, speriat şi îndrăgostit : Pacea mi s'a dus, Inima 
mi-e grea; N'am ṣo mai găsesc De apururea, sau rugă- 
ciunca sfâşietoare, după căderea în greșală, dinaintea 
statuii din firidă, a Mariei. Frăgezimi de poezie populară 
se strecoară prin textul neastâmpărat și pun peste toate 
o zare de durere și de liniște veche. Poeziile acestea des- 
prinse de acolo își duc viața proprie, ispitesc pe com- 
pozitor și cântă, ca un glas mânpâios plecat din Faust, 


162 


pentru toate femeile din lume. Margareta ca însăși se 
face un subiect de poezie populară, întro grădină de 
trandafiri sălbateci, și pe care Faust l-a cules în treacăt, 
așa cum aduna pe aceeași vreme Goethe, în anii studentiei, 
literatură din popor prin satele Alsaciei și Franconiei. 
E o primăvară a literaturii germane, care a dat năvală 
în această parte întâie a tragedici şi a umplut-o de co- 
loarea, de musturile şi de cântecele ei. 

Peste toate păzește învoiala încheiată între Faust Și 
Mefistofeles. Ea leagă și mișcă diferitele cpisoade și duce 
mai departe, spre partea a doua a tragediei, cunoscută 
mai mult din citire, pentrucă reprezentarea e foarte grea 
și rară. Traducerile, și nu numai cele românești, s'au 
oprit şovăitoare înaintea unor probleme care le întreceau 
puterile. Goethe, meşter ncîntrecut de versificație, a vrut 
să strângă aici la un loc tot ce-l învățase călătoria de 
atâția ani prin literaturile lumii! Dacă Faust se putea așeza 
liniștit pe un pat de lene, se lăsa măgulit de linguşeli sau 
se încânta de plăceri și desfătări și mai cu seamă zicea 
clipei să mai întârzie, ca să se bucure de frumusețea ei, 
atunci era al lui Mefistofeles. Dracul trebuia să-l ajute numai 
să trăiască din plin și din ştiinţa uscată să intre în viaţă. 
Puterile, care umpleau firea, trebuiau prinse și folosite. 
Partea întâia a tragediei nu izbutește să-i aducă această 
mulțumire, şi, după ce Margareta se isprăvește în temniță, 
pentru păcatul că iubise pe un om înfrățit cu diavolul, cei 
doi tovarăși pleacă după alte încercări, pe caii lor de 
întuneric, sau pe mantaua care-i duce prin văzduh. Ei 
merg până pătrund în partea a doua a tragediei. Cine o 
cunoaște numai pe cea dintâi nu poate nici să ghi- 
cească ce sfârșit a avut temuta învoială și cine a biruit 
până în cele din urmă din această luptă, în care se 
pierdea un suflet. In monologul al doilea, în care 
Faust se bate cu gândul să tălmăcească Sfânta Scrip- 
tură, ceea ce ar fi însemnat că trăia înainte de Luther, 
deși, în cântecul șobolanului, bețivii din beciul Auer- 
bach își bat joc de pântecele părintelui Reformei, vestita 
propoziţie din Evanghelia lui loan: La început a fost 


fi 103 


Cuvântul, nu-i place. Rând pe rând, în locul Cuvân- 
tului, pune Gândul, apoi Puterea, până când se oprește 
la Faptă: La început a fost Fapta. Era să fie și calea pe 
care avea să apuce în partea a doua și pe care a ajuns la 
mântuire. In braţele Margaretei, această cale însă nu se 
putea prevedea. Bănuiala că Faust, cu toate poticnirile, 
avea să scape la sfârșit, o dădea încheierea părții întâia. 
După toate cele săvârșite de Margareta, Mefistofeles cu 
toată îndreptăţirea putea să strige că e osândită, atunci 
când o lasă pe seama călăului. Un glas de sus îi răspunde 
însă: E mântuită. O lege mare numai literă; are și spirit. 
După literă judecăm noi oamenii; Oamenii, și se pare că 
şi diavolul; Spiritul îl judecă numai Mintea atotcuprin- 
zătoare. Mefistofeles trebuie să fi avut ca un fior că avea 
să se întâmple același lucru şi cu Faust și că Dumnezeu 
câștigase prinsoarea din Prologul în cer. 

Partea a doua e împărțită în cinci acte şi stă faţă de 
partea întâia ca o tragedie clasică față de o dramă roman- 
tică. E o tragedie de curte împărătească, nu de teatru 
antic, și regizorul e un meşteșugar de jocuri de măști 
și de păpuşi, cu băț de abanos în mână, legat cu pan- 
glici la mâner, cu pantaloni scurți de catifea şi cu pă- 
lărie în trei colțuri, cu pene portocalii, ca focul iadului, 
când pâlpâie la soare. Poartă el însuşi mască și sar putea 
să răspundă la numele de Mefistofeles. Faust rămăsese 
cu vedenia în ochi a celei mai frumoase femei din lume, 
Helena din Omer, după care se uitau cu jind bătrânii 
dela Troia. O văzuse în oglinda din bucătăria vrăjitoarei. 
Venise timpul ca diavolul să-l ducă la ea. In actul întâi 
cei doi călători ajung în Palatinat la Curtea Impărătească. 
Tara sufere de lipsă de bani şi diavolul născoceşte hârtia 
monetă, rezemată pe garanția comorilor îngropate în 
cursul secolelor, în pământ, şi deci, proprietatea împă- 
ratului. De veselie se face un joc de măşti cu apariţii, 
de rândul acesta clasice. Stăpânul dorește să vadă pe 
Paris şi Helena. Faust coboară cu o cheie fermecată 
dată de Mefistofeles, la mame, în împărăţia tăcerii și a 
întâilor tipare de viaţă, și-i aduce pe amândoi. Dar când 


1604 


vrea s'o îmbrățişeze și so ţie, un trăsnet culege toată 
lumea aceea de umbre și el însuși cade în nesimţire. Ca 
să-l deștepte Mefistofeles îl duce în actul al doilea la ca- 
mera gotică de unde a plecat, cu Wagner mai bătrân de 
ani, dacă nu ca înţelepciune și cu toate cele vechi care 
sunt și nu mai sunt ce au fost. Atunci se naște, întrun 
glob de sticlă, ca un om de laborator, Homunculus, care 
singur știe cum să deștepte pe Faust, și pleacă toţi spre 
Miazăzi, la Valpurgia clasică, pe câmpiile dela Farsala, 
ca un răspuns la Valpurgia romantică din partea întâia. 
Actul al treilea e actul Helenei, care se întoarce acasă 
din Iliada, dar află că trebuie săfie ucisă de Menelau şi 
fuge la un castel, ridicat în vecinătate de oameni dela 
Miazănoapte. Acolo se uneşte cu Faust, în câmpiile 
arcadice, și dă naștere lui Euforion, un omuleţ care e 
numai iubire şi avânt și închipue pe Byron. Când Eufo- 
rion moare, Helena se destramă și pleacă îndărăt în lumea 
mamelor. Faust se întoarce în actul al patrulea la curtea 
împăratului, pe care-l ajută să-şi înfrângă dușmanii, şi 
în actul al cincilea luptă cu Marea, ca să-i câştige usca- 
turi, pe care să le dea ca locuri roditoare, oamenilor. 
Bătrân a doua oară de ani, în mijlocul muncii de clădire, 
spune în sfârșit cuvintele care trebuie să-l dea lui Mefi- 
stofeles. Dar îngerii vin și-l duc la cer, unde întâlneşte 
pe Margareta, pentrucă sufletul care se străduieşte, cât 
trăieşte, pentru un scop înalt poate fi mântuit. Faust a crezut 
în Eros, iubirea creatoare, întrupată pentru el în Helena 
şi a fost ca un Socrate, care cerea deslegări pe drumurile 
Heladei, pentru rosturile iubirii, Diotimei din Mantineia. 
Acesta e Faust, cu cele două aripi ale lui, una roman- 

tică și alta clasică, purtându-l prin cerul literaturii ger- 
mane. Germanii văd în el ființa, care-i răsfrânge mai 

deplin, cu râvna nemăsurată de înţelegere și de faptă, 

iar oamenii ceilalți, toți, pe semenul care le-a luminat 

mai bine tragedia trecerii lor pe pământ. Noi să ne bu- 

curăm, ca și Goethe, de frumuseţea scenelor şi a versu- 

rilor şi să ne lăsăm vrăjiţi de visul cel mai îndrăsneţ, pe 

care l-a silit vreodată să intre în tiparele artei, un poet. 


165 


PACIFICUL 


La 25 Septemvrie 1513 spaniolul Vasco Nuñez de 
Balboa intra îmbrăcat în armură, cu sabia scoasă într’o 
mână şi cu steagul Fecioarei în cealaltă, în valurile Mării 
Sudului și înainta în ea până la genunchi, ca s?o ia în 
stăpânire în numele Regelui Castiliei. Făcuse aproape 
treizeci de zile ca să străbată istmul Panama, cu mica lui 
trupă de 1go de oameni, ispitit de zvonul că de cealaltă 
parte se găsea o altă Mare. O căutase dealungul coastei, 
de dincolo, de pe caravelele lui fără noroc, însuși Cri- 
stofor Columb. Nuñez descoperise Oceanul Pacific, așa 
cum a fost numit șapte ani mai târziu de Magellan, în 
întâia călătorie în jurul pământului, și cum a rămas în 
istoria omenirii. Regele lui ar fi fost să-și alipească atunci 
ţărilor și apelor pe care le avea, 179.680.000 de kilometri 
pătraţi, cât e suprafața Marelui Ocean între cele trei 
strâmtori prin care se poate pătrunde în el, Magellan, 
dintre Țara de foc şi Patagonia, Behring, dintre Alasca 
şi Siberia, și Malaca, dintre Sumatra şi continent. De 
atunci s'a mai adăugit una, săpată chiar pe drumul umblat 
de descoperitor, prin râuri, lacuri și strimtori de munte, 
vestitul canal Panama, dat în folosință aproape fără să 
se prindă de veste, în mijlocul războiului trecut, la 1914. 
Vapoarele cele mai mari, flote întregi de războiu, pot 
răzbate pe-acolo dintr”un Ocean în altul, ridicându-se 
prin stăvilare meşteșugite, până la 2ș de metri dea- 


166 


supra nivelului mării. Atât că prin acest loc de trecere 
între două lumi, început încă de Lesseps, săpătorul Cana- 
lului dela Suez, mau intrat în apele Apusului din apele 
Răsăritului numai vase de comerţ sau de războiu, dar ȘI O 
mare parte din ceea ce se chiamă chestiunea Pacificului. 
Ciocnirile de astăzi dintre popoare în Extremul Orient, 
uriașe ca și întinderile pe care se desfășoară, au ieşit pe 
această poartă de piatră, deschisă la vremea ei ca o solie 
de pace. 

În trupa lui Vasco Nuñez se găsea, ca ofițeraș necu- 
noscut, și Pizarro, cuceritorul de mai târziu al Perului, 
Nebunia descoperirilor cuprinsese numaidecât Spania. 
Oameni de treabă, din Sevilla sau din alte oraşe, care 
nu văzuseră niciodată Marea, își închideau atelierul de 
meseria, și plecau, nici ei nu știau unde, după aur, dar 
mai ales după aventură, după ceea ce putea să aducă 
minunat întâmplarea sau sfântul ţesut pe pavilionul flu- 
turat de vânturi noui, necunoscute încă omului, al 
corăbiei. Se năştea Lumea Nouă. Cele două Americi, 
din California până la capetele antarctice ale Argentinei 
și Statului Chili se făceau spaniole. Oceanul Pacfic 
învăţa limba spaniolă. Iar când conquistadorii pămân- 
tului n'au mai avut ce țări să supună regilor lor, au venit 
conquistadorii sufletului. Pe toată coasta, începând chiar 
dela San Francisco, sunt statui ridicate lui Cervantes, 
uneori cu eroii lui nemuritori alături. Don Quixote 
a venit până la marginea Pacificului şi mai departe. 

Intre statuele de-aici s?a uitat să se înalțe una locui- 
torului din insule, Polinezianului istet care cunoștea și 
populase toate ostroavele risipite în nemărginirea apelor, 
cu vasele ușoare duse de pânze pe sub vânturi sau urmând 
curentele ecuatoriale, cu mult înaintea Europenilor. Pe 
o întindere lichidă, fără popasuri locuite, numai câteva 
pământuri vulcanice şi coraligene, de 17.200 de kilometri, 
cât are Pacificul între insula Mindanao şi canalul Panama, 
o mișcare de popoare ar fi fost cu neputinţă. Popularea 
Americilor, dacă Pieile Roșii au fost Mongoli şi Piei 
galbene, s'a putut face în vârstele mai mult geologice, 


167 


numai pela miazănoapte, peste strâmtoarea Behring, lată 
de vreo 6o de kilometri. 'Țărmul apusean american însuş 
stă drept ca un zid, cu munţii de 4, de ș şi de mai multe 
mii de metri, care se saltă parcă din valuri și arată de 
aceea mai înalți și mai închiși. Nu de aici se putea face o 
roire omenească peste Ocean. Locurile au trebuit să fie 
umplute cu oameni veniţi din Europa sau din Africa, 
Iberici în părţile sudice și Anglo-Saxoni și Negri în cele 
nordice. Când Anglo-Saxonii, mult mai întreprinzători, 
au pornit, după ce au înființat şi au organizat Statele 
Unite, acolo unde-i chema zarea aceasta albastră nesfâr- 
şită, din Havai spre Filipine şi spre mările Chinei, au 
întâlnit cele mai mari furnicare omenești, care erau în 
căutare de pământuri, nu dintrun program politic, ci 
dintr'o nevoe de viaţă, şi neînțelegerea s'a ivit deodată, 
de ncocolit. Oceanul acesta, care e înconjurat de toate 
părțile de un brâu de foc, de vulcani în erupție, și în care 
întâiul om dela noi care l-a văzut, a intrat cu sabia, era 
parcă sortit să ajungă o arenă de lupte. Uraganele şi 
taifunele care-l pustiesc sunt numai fenomene geogra- 
fice, care arată cât de puţin potrivit era numele dat de 
Magellan; dar iată că și istoria vieții omeneşti nu spune 
altceva. Polinezianul corăbier a ajuns în vremurile tainice 
în care nu putem pătrunde, până pe coasta continentală. 
Singurele dovezi sunt astăzi câteva cuvinte. Toki se chiamă, 
de pildă, satârul de piatră, atât în Ecuador cât și la locui- 
torii Maori din Noua Zelandă, care a fost pustie până 
nau debarcat în ea aceşti oameni ai apei; kava, o băutură 
dintro rădăcină de buruiană din Chili, atât în insule cât 
şi pe uscat. Gurile care au purtat aceste cuvinte prin 
singurătatea Oceanului nu mai sunt, dar solia lor s'a 
păstrat. 

Toate acestea sunt însă numai Oceanul Pacific văzut 
de pe coasta Americii, de unde l-au văzut și întâii Eu- 
ropeni. Trebuie ieșit în larg și străbătut de o parte 
și de alta a Ecuatorului, până la cercurile polare și mai 
departe, ca să se înțeleagă, pe apă chiar, ce este această 
treime de glob, în care dacă sar mărunți și s'ar vărsa 


10$ 


toate continentele abia sar ridica fundul cu câțiva metri. 
Aici sunt cele mai adânci gropi din scoarța pământului, 
cum e aceea descoperită de crucișătorul german Emden 
la 1927, de 10.800 de metri, în dreptul Filipinelor, la 
75 de kilometri de insula Mindanao. Ea nu este singura. 
Dacă sar netezi tot Oceanul el ar avea o adâncime uni- 
formă de peste 4.000 de metri. In Atlantic această adân- 
cime n'ar trece cu mult peste 3.000. Am citit multă lite- 
ratură de drum, în legătură cu Oceanul Pacific, dela cea 
mai veche până la cele trei volume de călătorie în jurul 
lumii ale lui Blasco Ibañez, în care s'a întrupat parcă 
unul din Spaniolii și Portughezii de altă dată, plecaţi cu 
o pereche de galioane de câte 300 de tone ca să caute 
marginea pământului, de unde cazi în genuni, dar îmi 
păstrez părerea că nicio carte nu face să trăieşti mai viu 
taina acestor ape decât descrierile lui Georg Forster. Ele 
nu sunt de acum. Forster a însoţit în a treia lui călătorie 
pe Cristofor Columbul și Magellanul englez în aceeași 
ființă, căpitanul James Cook. Cook nu era numai un 
marinar, dar și un om de ştiinţă. Intâia oară, în 1768, a 
fost trimis de Societatea Regală, undeva în emisfera de 
sud a Marelui Ocean ca să observe trecerea lui Venus în 
dreptul soarelui. Până astăzi se mai păstrează în Tahiti 
amintirea colțului unde şi-a așezat instrumentele astro- 
nomice, ca un loc de plimbare, în parcul Observatorului. 
Odată cu sarcina care i s'a dat, el a făcut și călătorii de 
recunoaștere, întâlnind cel dintâiu Noua Zelandă și plu- 
tind dealungul Nouei Olande, în care a văzut un conti- 
nent de sine stătător, Australia noastră. Cook a pus 
astfel începutul coloniei engleze de mai târziu, singura 
din Pacific. In celelalte părți Englezii s'au mulțumit 
numai cu schele de încărcat și descărcat mărfuri ŞI cu 
cetăți la vadurile cele bune, pentru supravegherea dru- 
murilor de apă, ca la Hongkong și Singapur. In a doua 
călătorie, făcută în jurul pământului, pe la Capul Bunei 
Speranţe în 1772, Cook a pornit în căutarea continentului 
austral și a lărgit Oceanul înaintea corăbiilor lui, care 
au înaintat dealungul ghețarilor plutitori antarctici și în 


109 


primejdie să fie sfărâmate de ei, fără să găsească uscat. 
A treia călătorie, din 1778, care l-a avut la bord şi pe 
Forster, trebuia să afle o trecere de Nord vest dealungul 
Ameticii spre mările europene. Atunci a ieșit prin strâm- 
toarea lui Behring în Oceanul Ingheţat, care l-a întâm- 
pinat cu câmpuri de ghiață și l-a silit să se întoarcă. El 
pune capăt călătoriilor de descoperiri și începe călăto- 
riile de cercetare. Dar trebuie citită cartea lui Forster, 
cu vegetaţia și animalele strălucite și exotice, ca întrun 
Raiu al lui Dumnezeu numai decât după Facere, cu papa- 
galii colorați care se leagănă pe crăci și cu maimuţele care 
se aleargă din copac în copac și din liană în liană, strigând și 
aruncând cu nuci, cu perdeaua de zăpadă de fulgi lungi 
și cu noaptea ca un zid a întunericului de șase luni dela 
Miazăzi, ca o plutire pe celălalt tărâm. 

Astăzi Australia, atunci aproape pustie, numai cu 
câţiva oameni la marginea deșerturilor subtropicale, cei 
mai vechi de pe pământ, cu vestitul câine Dingo și cu 
bumerangul, băţul ciobănesc îndoit la capăt care se 
întoarce de unde a fost aruncat, este o ţară-continent cu 
vreo 7 milioane de suflete, din care 98% de sânge englez, 
născuți pe insulă, cu porturi de un milion de locuitori, 
ca Sidney şi Melbourne, și cu grâne și lână de vânzare 
în toată lumea. Legăturile și iubirea către Metropolă 
n'au fost umbrite decât în anii de după războiul cel mare, 
când Anglia a încheiat un tratat de alianță cu Japonia. 
Japonezii începeau să imigreze în Australia, care după 
părerea lor nu putea fi lăsată cu populaţia rară și cu locu- 
rile pustii, atunci când ei nu mai încăpeau în insulele 
pietroase de acasă. Trebuiseră să se facă legi de apărare, 
care să-i împiedice să se mai așeze pe acești oaspeţi nepof- 
tiţi, ca în Statele Unite ale Americii de Nord şi ca în 
ţările Americii de Sud. Japonezii erau dușmanul și pri- 
mejdia. O blocadă economică şi o blocadă etnică își 
închideau şi îşi strâmtau din ce în ce inelele împrejurul 
lor. Ea trebuia sfărâmată cu orice preţ. Japonia luase 
dela Germani, prin luptă, Ţing-Tao şi cu mandat la 
încheierea păcii toate insulele de deasupra Ecuatorului ; 


170 


Carolinele, Marianele, fără Guam, Marschall, Palau, dar 
ele nu erau pentru ea decât posturi strategice. Iată che- 
stiunea Pacificului. 

Din Australia până în Indochina se înşiră o adevărată 
insulindă, cu Noua Guinee, Timorul, Molucele, Borneo, 
Celebes, Filipinele, Iava, Sumatra, de o bogăţie ameti- 
toare, ca și cum un zeu din mitologia pacifică şi-ar fi 
scăpat aici un sac de comori. Oameni numai în Filipine 
15 milioane și în Indiile olandeze peste ṣo — cărbune, 
fier şi petrol, diamant, aur și argint, plumb, cupru șI 
cositor, platină, nichel și wolfram, cauciuc, zahăr și 
cafea, piper, cuișoare și vanilie. Magellan a pornit în 
jurul pământului numai ca să ia aceste coloniale Portu- 
ghezilor. El făcuse parte din expediţia lui Diego Lopez 
de Seguera, pe când era Portughez și nu se lepădase de 
țara lui, și ajunsese în Sumatra încă din 1509, în drum 
spre Moluce cu mult poftitele coloniale. Bobul de piper 
ne-a ajutat să aflăm că pământul e rotund. Olandezii 
şi-au trimis în aceste laturi întâia flotă în 1596 ca o 
faptă de dușmănie împotriva Spaniei, cu care luptase 
pentru libertate, și ca să spargă monopolul tocmai de 
aceste coloniale al statelor Peninsulei Iberice. In 1609 
se numea întâiul guvernator general al Indiilor olandeze, 
Pieter Both, care-și așeza reședința în 1619 la Iacatra, 
schimbată cu acest prilej în Batavia. Malaezii erau un 
popor isteț. Ei pătrunseseră cu corăbiile lor tot atât de 
indrăsnețe ca ale Polinezienilor, până în Madagascar. 
Foloseau un alfabet arab, pentrucă Arabii se strecuraseră 
pe aici cu mult înaintea Europenilor. Toate alcătuiau o 
ispită şi un drept de amestec pentru cei puternici. Insu- 
linda nu era, din punct de vedere geografic, decât o 
prelungire în Ocean, acolo unde Oceanul Pacific se măr- 
ginește cu Oceanul Indian, a Asiei continentale. Asiaticii 
se vedeau deslocuiţi din pământurile și averile lor de po- 
poare depărtate. La Miazănoapte stăteau 400 de milioane 
de Chinezi și mai cu seamă o sută de milioane de Japonezi, 
cu ochii galbeni şi sticloși ca de topaze, nemișcați asupra 
acestui bulevard de oameni și de bogății, până la care 


171 


ei coborau tot mai mulți ca negustori și coloniști agricoli, 
abia îngăduiți. 

In acelaşi timp, în paraginile de apă din împrejuri- 
mile insulei Tonga, pe unde fundul se adânceşte până 
la 9412 m., se nasc pământuri-părere ca vestita insulă 
Falkon. Ea a fost văzută pentru întâia oară la 1865, 
depe vasul Falkon, cate i-a dat numele. Peste câţiva ani 
crescuse. Peste alți câţiva ani pierise. Mai târziu împo- 
dobea fața mării din nou cu o stâncărie goală, din car. 
ieşea fum. Era poate vârful unui vulcan submarin, care 
se arăta rând pe rând și se retrăgea. Alt vas, care a trecut 
pe acolo în 1913, a însemnat în Jurnalul lui de bord: 
Nu se află, Non est. Se pare că după 1926—27 sar fi 
ivit iară. Pământul se face și se desface sub ochii noștri. 
Te temi ca toată această urzeală pacifică să nu se destrame 
într'o bună zi, chemată îndărăt în adânc, de puterile care 
au cioplit la ea și au trimis-o la lumină, dar nu pentru 
totdeauna, ci cu soroc mărginit. 

Mai departe, într'una din Insulele Societăţii, aceiași 
Tahiti, şi mai târziu într’alta, mai răsleață din Arhipe- 
lagul Marchizelor, Dominica, a venit de dorul soarelui 
şi al colorilor, pictorul francez Gauguin. A debarcat 
întâia oară în 1891, dar s'a mai dus odată la Paris, cu 
pânzele, cu teracotele şi cu sculpturile în lemn, în care 
se răsfrângea toată lumea oceanică, unde își alesese de 
bunăvoie să trăiască și să moară. S'a întors la 1895 și 
n'a mai plecat până la 1903, când s'a sfârşit și a fost 
îngropat în cimitirul Misiunii. Cu Paul Gauguin, Oceanul 
Pacific și viața de pe el intră în marea artă. Una din cele 
mai frumoase şi mai îndrăsnețe pagini din istoria picturii 
franceze, nu se mai poate scrie fără acest amestec al 
oamenilor și al ținuturilor dela 1șo grade longitudine 
vestică și 15 grade latitudine sudică. lată pânza care are 
aceste cuvinte pe o fâșie galbenă la colțul din stânga: 
la Orana Maria, care trebuie să însemne în limba băști- 
naşilor: Ne închinăm ţie, Marie! E o Maica Domnului 
Polineziană, cu picioarele și brațele goale, înfășurată 
numai într'o pânză roșie cu mari flori albe, ca niște lalele 


172 


prea deschise. Ţine călare pe umăr un băiat gol, cu capul 
culcat pe creştetul ei și privindu-ne. Un îndoit cerc de 
aur împresoară fruntea pruncului şi fruntea mamei. 
Faţa Maichii Domnului e de o blândeţe și de o adâncime 
în sine, care cutremură. Dacă s'ar întrupa Oceanul, ca 
figurile de zeițe din mitologia elenă, mart putea să aibă 
decât aceste trăsături. Inaintea ei, în al doilea plan, sunt 
trei femei închinătoare, una cu o pânză liliachie, alta 
albastră şi cea din urmă pembe, dar mai scurtă, aşa că 
li se văd sânii. In fund e o casă de lumină, o izbucnire 
de verdeață grasă, palmieri, arbori de pâine, tufe în- 
florite, poame tropicale, cate înaintează, cuprind pe 
femei, vin peste noi, au să ne acopere şi să se re- 
verse mai departe. E o vedenie occanică pusă în ramă 
și adusă în mijlocul nostru, ca so păstreze şi so 
preamărească. Ce ochi dumnezeești are această femeie 
Maori şi câtă pace! 

Latura cea din urmă a Pacificului e coasta asiatică, 
dela golful Anadyir până la golful Siam. Oceanul e de față, 
dar nu se vede, Ca un fel de alt zid chinezesc, înfipt de 
rândul acesta în apele albastre, stă un arc de insule și 
peninsule, Aleutine, Camciatka, Sahalin, Arhipelagul ja- 
ponez, Riu-Kiu, Formosa, Filipine și Borneo, care înles- 
nesc alcătuirea unui şir întreg de mări interioare, Ocoţc, 
Japoneză, Galbenă, Chineză, Răsăriteană și Sudică. Ocea- 
nul e dincolo de acest zid. Aici, dealungul continen- 
tului apa și-a pus margini și e ca o salbă de lacuri pentru 
om, unde s'au desvoltat cei mai îndemânatici pescari și 
corăbieri. Nu se poate ca vase japoneze, duse de Șuvoiul 
Negru, Kuro Șivo, curentul care corespunde Golf- 
streamul-ului din Atlantic, să nu fi ajuns cu mult înaintea 
Furopenilor pe coastele din față ale Canadei și ale Sta- 
telor Unite, ca Wikingii roșii din Norvegia în America, 
inainte de Columb. Dar China și Japonia sunt împărății 
cerești, care s'au închis ca în lanţuri, de orice legături cu 
lumea spurcată sau umilă de afară. 

Două sute cincizeci de ani Șogunii japonezi mau lăsat 
să se facă niciun fel de negoț cu streinii, care intraseră 


prin mările dela Miazăzi, până când comodorul american 
Perry s'a arătat în 1853 cu flota lui înaintea capitalei și a 
cerut ca această stare să înceteze. Poporul vechiu de 2.600 
de ani, de obârşie dumnezeiască, la fel ca și Impăratul, 
Mikadoul, s'au supus. Japonia s'a pus la școala Apusului, 
cu o râvnă tânără, şi în mai puţin de şo de ani era gata 
să-şi ia drumul ei de cuceriti. Omenirea era multă şi 
dădea pe dinafară ca dintrun vas prea strâmt. Tre- 
buia să i se facă loc, să se reverse în vecini. Chimo- 
nourile negre, roșii și albastre pentru înalţi demnitari, 
pentru cărturari și pentru muncitori, au fost în mare 
parte puse la odihnă. Casele ceziului, miniaturile cu o 
floare întrun vas de porțelan din alte secole, așa cum 
le-a zugrăvit în Cartea Ceaiului, Okakura Kokuzo, au 
rămas fără oaspeţi. Fuji-Yama însuşi, muntele sfânt, a 
fost lăsat acasă de pază, cu tichia de zăpezi veșnice, peste 
orezării şi livezi de crizanteme, şi poporul a început 
marșul lui spre Apus și spre Miazăzi. Câţi nu se vor fi 
căit de gândul nenorocit pe care Perry îlavusese în 185 2 
să scoată cu sila în lume neamul acesta de Samurai! Dela 
1894, când a bătut China, la 1904, când a gonit 
Rusia din Manciuria, la 1914, când a folosit de pe 
urma războiului european, și până astăzi, el n'a făcut 
decât să meargă înainte. Japonia vrea să dea o nouă 
așezare economică și politică Extremului Orient. Ma- 
rea Japoniei a ţâşnit prin toate strâmtorile ei şi cu- 
prinde Oceanul Pacific. 

China vecină care vrea să-și păstreze ființa și a trecut 
la mari schimbări, politice și sociale, ca să nu fie înecată, 
n'a putut până acum să ţie pasul. Această masă statică 
de 2.000 de ani şi mai mult, cu o cultură mai veche Și 
mai adâncă decât a tuturor popoarelor asiatice, nu s'a 
pus încă în mișcare. Multe pământuri se vor zgudui 
atunci, mai mult decât de cutremurele care le încearcă 
astăzi. Japonia şi-a dat o educaţie populară, care o așează 
între țările fruntașe ale lumii, și a izbutit prin industria- 
lizare să ridice neasemănat nivelul de viață a locuitorilor 
ei. Oameni care trăiesc dincolo de Mare, în găuri scobite 


wa 


în caturi prin malurile de loess ale fluviului Hoang-Ho, 
ca niște stoluri de lăstuni în cuiburi, mau asemănare în 
gospodăria mult mai înlesnită de dincoace. Mărfurile 
japoneze, prin preţurile mai mici, își făceau loc până în 
ajunul războiului pe toate pieţele, străbătuseră până la 
Constantinopole, de unde se apropiau de noi și înce- 
peau să bată orice concurență, și nu cu articole naționale, 
chimonouri, lampioane și împletituri de paie de orez, 
ci cu pânzeturi, ceasornice și mașini și unelte. In schimb, 
un pedagog chinez a izbutit acum câtva timp să scadă 
dela zece mii, câte erau ideografele de tot felul, cerute 
de o pregătire şcolară, numai la o mie şi să poată astfel, 
prin elevii lui, să dea carte la un milion de copii. E o 
deosebire de ritm cultural, care face înțeleasă şi deose- 
birea de ordin politic și militar dintre cele două popoare. 
Ispitiţi de toată această frământare, cei mai mari scriitori 
europeni și americani s'au apropiat cu iubire Și cu mirare, 
ca să înțeleagă o lume stranie ṣi de două ori depărtată, 
prin întinderi și prin suflet. Lafcadio Hearn sa mutat chiar 
în Japonia şi s'a făcut învățător de copii ca să-și dea 
seama mai bine, scriindu-şi în același timp cărţile lui, 
care sunt ca o țesătură de petale de cireș, Paul Claudel a 
dat paginile adânci din Connaissance de PEst, cu lam- 
pioane aprinse peste rânduri şi cu statui de Buda înalte 
și cu ochi de diamant, Pearl Buck a întocmit într'o serie 
de romane enciclopedia aproape a Chinei de astăzi, 
Alfred Döblin în Die drei Sprünge des Wang lun a în- 
jghebat cea mai puternică povestire petrecută între 
Hoang- Ho, Yang-ce-Kiang şi Munţii dela Apus, 
Somerset Maugham ne-a arătat prin ploile tropicilor 
făpturi din societatea malaeză şi pacifică, plină de taină 
și de coloare. Și vorbesc numai de cărțile pe care 
le-am citit! 

Atât în întrecerile culturale, cât și în celelalte, care le 
însoțesc sau le dau naștere, întreceri economice și poli- 
tice, Vremea noastră a trecut peste hotarele strâmte ale 
ţărilor. Ea a pus față în față continentele, dar nici măsura 
aceasta nu i-a fost deajuns. Astăzi luptele se dau pentru 


de 


Atlantic şi se dau pentru Pacitic. Oceanul a năvălit cu 
zarea lui mult mai largă şi ca o legătură mai trainică 
între oameni, în gândurile și în faptele noastre. Trebuie 
să ne învăţăm să privim treburile omeneşti din acest 
punct de vedere, nou și poruncitor. Toate farurile sunt 
aprinse pe coaste și ne luminează drumul. 


ADIERI APUSENE 


Gutenberg. S'au împlinit cincisute de ani de când $a 
descoperit tiparul cu litere de metal desfăcute una de alta. 
Cu el a început o nouă vreme în cultura omenirii. In fruntea 
acestei vremi stă numele lui Gutenberg. Nici Cristofor 
Columb, care, plecând spre sfârșitul veacului al XV-lea 
cu caravelele lui cu crucea Spaniei pe pânze, numai ca 
să găsească un nou drum spre Indiile de basme, a întâlnit 
în zarea Oceanului Lumea Nouă și a făcut ca un al doilea 
Dumnezeu pământul rotund în spaţiu, pentrucă toţi cei- 
alţi mari călători mai fericiţi decât el au pornit pe urmele 
lui; nici Mahomed al II-lea, păgânul, care răzbind cu 
oastea lui asiatică la 1453, în Constantinopol, a dat o 
altă îndreptare Răsăritului și Europei, nu pot sta în 
cumpănă cu acest meseriaș umil, fugit de răul oamen- 
nilor, de acasă, rătăcitor de ici-colo prin Germania Re- 
nană şi aproape necunoscut. Intrun teatru al omenirii, 
el e ca un Regisor care ridică pânza Evului Mediu zugră- 
vită cu tot felul de spaime, și arată o scenă nouă. Intrun 
colț e tipografia lui, cu căsuțe de litere și cu teascuri dela 
Colonia sau dela Maienţa. Un meşter, prea şters de api 
ca să-i deosebim de-aici trăsăturile, se uită la o foaje 
udă încă de cerneală. Trebuie să fie Gutenberg însuși, iar 
ceea ce are în mână, o foaie din Biblia lui de 42 de rânduri, 
cea mai frumoasă tipăritură pe care a făcut-o nu numai el, 
dar poate tiparul îndeobşte până la noi. Cine se apleacă 


12 177 


peste paginile acelea cu litere gotice antice, înverigate şi 
înalte, cu un text tainic, în care Dumnezeu vorbeşte 
latineşte, aude ca un cântec de biserică medieval, cântat 
pe alte note pentru alți oameni. Portativ după portativ 
se înșiră la nesfârșit cu Vechiul şi Noul Testament mu- 
zicale. Cel care cântă la această neașteptată orgă a tipa- 
rului e lohann Gutenberg, născut poatela 1394 la Ma- 
iența, mort tot acolo poate la 1468. Nimic nu e sigur din 
viața lui, aproape nici marea descoperire, pe care sau 
găsit destui să i-o tăpăduiască. Soarta lui seamănă cu a 
lui Shakespeare. Dumhezeeștile drame și sonete sunt la 
îndemâna oricui; ticluitorul lor o figură de legendă, 
după care se mai caută cu destulă îndoială prin arhive. 

Ne-a venit din Germania un volum puternic, mai 
mult un album, care se chiamă: Tiparul german în secolul 
lui Gutenberg, « Deutscher Buchdruck im Jahrhundert 
Gutenbergs». El trebuie să sărbătorească această mare 
dată, o jumătate de mileniu de când a ieșit întâia carte, 
nu scrisă ca până atunci de meșteri caligrafi și dieci sau 
trasă foaie cu foaie după plăci de lemn sau de metal dintro 
singură bucată, ci tipărită după litere culese cu mâna 
una câte una, întâia carte modernă. L-a scos Biblioteca 
de Stat din Berlin, așezământul de piatră din răspântia 
a patru străzi, unde atâția din noi ne-am adunat în anii 
de linişte ştiinţa de carte. Acolo se lucrează la un Catalog 
întreg al incunabulelor, care înseamnă tipăriturile dela 
început, să zicem dela 1440, pentrucă s'a ales acest an 
de pornire, se va vedea dealtminteri, cu câtă îndreptă- 
tire, până la 1500. Tiparul românesc e numai dela 1508 
şi n'a putut da asemenea incunabule. El n’a intrat nici 
în acest volum, îngrijit de Societatea pentru tiparul din 
secolul al XV-lea, care îşi are sediul la aceiași bibliotecă. 
S'au ales o sută de reproduceri după pagini de incunabule, 
cu scris, litere de cap de rând, podoabe de pagină și 
gravuri, în înfăţişarea şi colorile de atunci. E ca o cufun- 
dare în vreme şi ca o punere la un loc a bibliotecilor celor 
mai mari sau mai greu de ajuns din lume. Gutenberg 
nu e preamărit de noi, nişte străini depărtaţi, care cer- 


178 


cetăm calendarul comemorărilor şi ne înduioșăm în 
fiecare zi de alt mare îndreptăţit la amintite, ci de fapta lui 
însăși, fără pereche și stând deodată înaintea noastră ca 
în zilele de atunci, caldă parcă de degetele lui. 

Intâiul document, unde se întâlnește omul şi desco- 
perirea lui, e un document de prigonire. In 1439 se por- 
nise un proces împotriva lui Gutenberg, ființă muncită 
de un gând și care trebuia să umble după bani de împrumut 
ca să și-l aducă la îndeplinire. Din actele acestui proces, 
deschis la Strassburg, se vede că încă dela 1436 se poate 
vorbi de începuturile tiparului. In el e amestecat și acel 
Fust, care poate a pus mâna pe descoperire cu drepturi 
de capitalist. Omul își angajase o sumă într’o afacere şi 
a tipărit mai târziu cărți intrate în acest Album cu firma 
lui. Fust sau Faust a luat parte ca atare la alcătuirea din 
tot felul de elemente a figurei lui Faust, pe care l-a pre- 
lucrat în tragedia lui Goethe. Tipograful, cu taina care 
a inconjurat la început arta lui, întâiu până când s'au 
făcut toate încercările pentru făurirea noului meșteșug, 
și apoi în dorința ca acesta să fie păstrat ca un monopol, 
cu secret de fabricație, în mâinile descoperitorului, nu 
era prea departe de alhimist şi de toate spiritele neastâm- 
părate ale vremii înfrăţite la nevoie și cu dracul ca să 
ajungă la noui izvoare de putere. Dar drept întâie măr- 
turie despre Gutenberg și descoperirea lui s'a luat cu- 
noscuta pagină din Cronica, anonimă şi ea, dela Colonia 
din 1499. Ca un hrisov de naștere, cu litere grăunțoase 
ȘI tremurate, incunabul ea însăș, a primit adăpost în 
volumul de sărbătorire. Iată că-i putem citi rândurile cu 
prescurtări şi cu nevinovăţii pe aceste foi groase şi scumpe, 
ca o manta de rege pusă pe umerii unui sărac zgribulit 
cules din ploaie: « Această prea vrednică artă a fost aflată 
întâia oară în Germania la Maienţa pe Rin. Şi e un lucru 
de mare cinste pentru neamul german, că se găsesc la el 
oameni atât de născocitori. Şi s'a întâmplat aceasta la 1440. 
«Item diese hochwiărdiege Kunst ist zuerst erfunden in De- 
utschland zu Mainz am Rhein. Und das ist für die deutsche 
Nation eine grosse Ehre, dass so erfindungsreiche Men- 


E3 179 


schen da zu finden sind. Und das geschah 1440». De 
aici și aşa s'a ajuns să se ia ca an de naştere a tiparului 
anul 1440, deși procesul dela Strassburg vorbește de o 
vreme cu patru ani mai veche și deși se ştie că înainte de 
1444 Gutenberg nu se întorsese încă la Maienţa, iar tipă- 
rirea Bibliei de 42 de rânduri s'a făcut între 1450—1455. 

Literele și teascurile pe care le-a adus Macarie cu el, 
ca să tipărească întâia carte în "Ţara Românească la 1508, 
în limba slavonă, nu veniau deadreptul din Germania, 
ci cu ocolul și popasul venețian. Trecuseră ca printr’o 
întâie romanizare înecată repede în slavonismul cuceritor. 
Intâile cărți românești, tipărite la o jumătate de secol de 
atunci, ieșiau din tiparnița dela Brașov a lui Honterus, 
reformatorul Sașilor. Tiparul a fost cel mai de seamă 
mijloc al reformei și ea propriu zis, cu tipăriturile în 
limbile popoarelor, nu în limba lui Dumnezeu, ca mai 
înainte, a ajutat din răsputeri la pătrunderea și răspân- 
direa lui. Honterus, care fusese câştigat la noua credință 
îndreptată, întro călătorie de învățătură în apus, nu s'a 
întors din Elveţia în orașul transilvănean de sub Tâmpa, 
până n'a deprins meșteșugul tiparului. Făcea parte a- 
proape ca Biblia în traducerea lui Luther din pregătirea 
şi armele oricărui misionar. Din aceeași tipografie a ieșit 
în 1838 şi întâia foaie a Românilor Transilvăneni, Gazeta 
de Transilvania, care apare şi astăzi. Mă uit la foile căr- 
ților tipărite în Germania până la 1500 și le pun alături 
de. cărțile săsești tipărite după 1533 în Braşov. Nicio 
deosebire în tăietura literelor și în așezarea în pagini. Şi 
mă uit și la paginile de proză și de versuri, latine și ita- 
liene, ieșite la Veneţia, în care se simte ceva din stilizarea 
leului de lângă Evanghelistul de hram și a cailor auriţi 
din pridvoarele și ocniţele înalte ale bazilicii aduși dela 
Constantinopol. Literele și paginile întâilor noastre cărți, 
aşa cum se văd în Bibliografia veche a lui Bianu și Hodoș, 
ca și împletiturile bizantine şi motivele florale ale titlu- 
rilor, sunt înrudite cu literele şi paginile adriatice. Pe 
două porţi a intrat tiparul în pământurile locuite de 
neamul românesc și a venit cu aceleaşi două întâutiri 


180 


deosebite. Aducătorii și meșterii erau tot Nemţi și la 
Veneţia, dar aici își potriveau scrisul după literele lapi- 
dare latine săpate cu dalta și nu după caligrafia gotică 
în care se simţia pana, pensula și cerul cu ceață. 

Foile frumoasei tipărituri a bibliotecii de Stat din 
Berlin sunt parcă răscolite şi pline de furtuna « Apoca- 
lipsvlui» lui Dürer, cu caii descărnați şi cumpenele lumii 
smulse din așezământul lor. Gravurile acestea în lemn 
din 1499, venind din Evul Mediu și călărind peste pragul 
Reformei și al Renașterii, spre vremea noastră, împodo- 
besc și ele incunabulele lui Gutenberg. Cea mai cuno- 
scută a fost reprodusă în Album cu liniile ei tari, negre. 
Alături o altă compoziţie din aceiași școală, o tipo- 
grafie de pe la 1500, cu lucrătorii dela casete și dela teascuri 
năvăliți de moarte, multiplicată pentru fiecare fel de 
lucru. E o vedenie de aducere aminte a sfârșitului care 
nu iartă, obișnuită vremurilor și artei de atunci. Am fost 
la multe expoziţii internaţionale ale hârtiei sau ale cărții, 
la Lipsca, la Dresda, la Colonia, la Paris şi la toate am 
întârziat prin atelierul întunecat, cu toate uneltele şi 
mașinele vechi, al lui Gutenberg însuși. Semăna într'a- 
devăr cu un laborator de alhimist, unde se pregătește, 
ferit de toți ochii, un elixir de nouă viață. Il credeam, dacă 
nu păstrat întocmai, înjghebat din bucăți, la care lucrase 
chiar marele meșter. Atelierul nu era ca o odaie de muzeu 
închisă cu o funie de lăcomia de cunoaștere a trecătorilor 
ȘI cu un carton care-i opreşte să atingă obiectele, ci un 
atelier adevărat cu lucrători îmbrăcați ca în secolul al 
XV-lea şi văzându-și de lucru ca atunci. Te așteptai cu 
un fior ca pe ușa scundă din fund să se arate Gutenberg 
dela Maienţa și să ceară o foaie de probă sau să spuie că 
au bătut clopotele de vceernie şi pot întrerupe pentru 
astăzi... Această reconstituire n'a fost decât o faptă de 
evlavie față de descoperitor, pentrucă nimic din ce a 
alcătuit visurile și încordarea unei vieți n'a fost scăpat 
de valul anilor care era să-i acopere până și numele. 
Atelierul lui Gutenberg a fost făurit bucată cu bucată de ar- 
heologii grafici după această gravură în lemn, destul de târ- 


187. 


zie, dar cea mai veche, şi singura mai apropiată. Şi iată că 
volumul de comemorare nu s'a putut lipsi nici el, ca și 
expozițiile mari ale tiparului, de o așezare în mijloc a 
aceluiaș atelier. Caii Apocalipsului trec nechezând peste 
el și dărâmă stâlpii lumii, moartea s'a repezit să sugrume 
pe lucrători, dar el nu s'a clătinat de cinci sute de ani 
şi trimite până la marginile pământurilui vestea lui de 
de lumină, de frumuseţe și de încredere. 


Școala dela Iena. Am avut încă din anii studenţiei o 
mare dorință: să ascult un curs al vestitului pedagog Rein 
dela Iena. Credeam cu toţii atunci în puterea de înrâurire a 
şcolii şi umblam după cei care dădeau această putere. Lu- 
crurile s'au potrivit însă aşa încât cu tot timpul petrecut la 
studii în Germania și în ciuda atâtor călătorii de mai 
târziu până în preajma orășelului universitar unde pro- 
fesase și poetul Schiller, nu mi-am împlinit acea dorință. 
Acum Institutul German de Ştiinţă din România a adus 
la București pe urmașul la catedra lui Rein, pe profe- 
sorul Peter Petersen, ca să ție o serie de conferințe despre 
cele mai însemnate probleme și experienţe de educaţie. 
Era ca şi cum Iena se mutase ea între noi. Puteam în 
sfârșit să auzim cuvântul celor mai pricepuți şi mai 
îndrăzneţi în lumea atât de frământată a școlii. Statele 
nu cunosc astăzi, într'o vreme de învățământ obli- 
gatoriu, un mijloc mai puternic de îndrumare și de 
însufleţire. Orice schimbare în alcătuirea societății a 
fost premearsă sau a avut ca urmare o reformă a școlii. 
Niciunul din Statele noui ale Europei nu mai are organi- 
zarea școlară pe care o avusese înainte, chiar când ca 
atunci fusese un model pentru toţi ceilalți. Cu ce luare 
aminte şedeam de aceea în scaune, alături de cei mai de 
seamă pedagogi ai țării, când profesorul acesta, mai bătrân 
de ani decât ni-l închipuiserăm, subţire, cu ochi albaştri 
şi cu o încreţitură în bărbie, de câte ori parcă băga de 
seamă că vorbea în public, ne arăta rodul încercărilor 
lui de multă vreme. Auzeam cuvântul, de groază pentru 
noi, care ne vedeam astfel întradevăr oamenii unor 


182 


alte timpuri, că, altminteri decât învățaserăm dela Herbart 
citire, instrucția nu stă în nicio legătură cu educaţia. 
Școala nouă pedagogică a ajuns la această convingere şi 
a făcut din ea o piatră de temelie. Educaţia se urmăreşte 
astăzi prin camaraderie, în grupurile mici de lucru în 
comun. Învățătorul a coborit depe catedră în mijlocul 
şcolarilor lui, și e numai o călăuză şi un supraveghetor. 
S'au făcut și statistici din care să apară această răsturnare. 
Una circulă și prin sală şi o am înaintea mea, când vor- 
besc. Intr'o clasă veche, între școlari de 1o ȘI 12 ani, 
partea pe care o avea învățătorul era de 64,29%, iar a 
școlarilor numai de 35,71%. Intr'o clasă nouă, propor- 
tiile sunt de necrezut: partea școlarilor de 87,10%, iar 
a învățătorului de 12,9%, ! Învățătorul e și el un școlar 
mai mare între școlarii lui, între care-l deosebim cu greu, 
în filmele frumoase cu şcoala de experimentare a lui 
Petersen, prezentate anume cu acest prilej. E o şcoală 
de lumină și de desvoltare liberă, în care ne-ar fi drag 
să ne putem întoarce și noi. Ne uităm cu ochi măriți 
ca și cam am putea pătrunde acea taină care ne muncește, 
în aplecarea peste teme a copiilor sau în așezarea lor în 
voie deadreptul pe scânduri. E adevărat că, în sine, 
cunoștința nu e nici bună nici rea, ci o fărâmă ruptă din 
adevărul universal. Dar ni se pare și mai departe tot atât 
de adevărat că însușirea ei nu se poate face decât însoţită 
de o acțiune de îmbunătăţire a sufletului, adică printrun 
proces de educație. Mama nu-i spune copilului că focul 
arde numai ca să-i sporească, de dragul științei, cuno- 
ştințele cu încă una, ci ca să-l apere și să-l înveţe să asculte. 
Ne trebuie o mult mai mare silință ca să fim în stare să 
descoperim o cunoștință desfăcută de căldura ei, legătura 
cu omul și înrâurirea asupra lui, ceea ce înseamnă edu- 
cația însăși, decât să le întâlnim la tot pasul împreună. 
Mintea, am crezut totdeauna că trebuie legată de inimă, 
chiar dacă una din ele ar avea pornirea să ducă din vreo 
toană casă aparte, și trebuie, ca o chezășie a vieții. Iată că s?a 
găsit acum o nouă metodă, care nu e numai o metodă, de 
predat educația. O urmărim cu încordare, atât în vorbele 


183 


pedagogului cât și în jocul de lumini și de umbre al 
proiecției cinematografice. Trebuie să fie acolo, dar n’o 
deosebim, ca o lume în ceață, și ne încordăm cu atât 
mai mult stăruința. Petersen vorbește mai departe cu 
glasul lui liniştit, fără să bănuie ce turburare stârnește. 
O nouă școală se alege din vorbele lui, ca din cuburile 
școlarilor care clădesc și strică pe rând figuri într'o lecție 
din film! 

Petersen ne spunea că a fost dus prin școli dela noi, 
ca să-și dea seama, cât poate un strein care nu ne cunoaște 
limba, şi cât ne dădeam și noi din filmul dela Iena despre 
şcoala nouă germană, despre învățământul românesc. 
Era mulțumit de ce văzuse, deși în clasă copiii trebuie să 
fi stat drepți şi să fi ascultat întrebarea învățătorului, la 
care sunt datori să răspundă și numai la ea, fără alunecări 
de fantezie, pe de lături. Partea învățătorului în program 
tămâne la noi cel puțin de 80%. Credem încă în România, 
cei mai mulți, că educația și instrucția merg împreună. 
Pentru ceea ce Înseamnă învățământul la sate, sau, mai 
mult decât el și condiția oricărei inițiative acolo, viața 
cu toate puterile din care e alcătuită, s'a socotit că e mai 
potrivit să se arate cele trei filme documentare făcute 
la Cornova basarabeană, la Drăgușul din Ţara Oltului 
şi la Șanțul Năsăudului de Institutul Social Român şi de 
Fundaţia Culturală Regele Mihai I. Nu erau în sala 
uriașe dela Aro decât șo—6o de persoane, pedagogi, 
educaţioniști, profesori universitari, membri ai Aca- 
demiei Române. Nu erau curioșii obișnuiți ai cinema- 
tografului, ci o mână de oameni chemaţi. Și satul ro- 
mânesc a venit înaintea noastră dela sute de kilometri, 
fără sfială, în hainele lui de toate zilele și în hainele de 
sărbătoare, plin de datini şi de obiceiuri, cum nu mai 
sunt satele din alte țări. Copiii își aveau locul lor deo- 
sebit, mulți, frumoşi, vioi, isteţi, pe lângă plug, în grajd, 
la vite, printre flori la câmp, în pârâu și în pădure, încăr- 
caţi de cunoştinţe culese deadreptul, înainte să știe ce-i 
aceea școală, şi alergând pe uliţă cu trăistuța de cărți pe 
un șold, după ce au cunoscut-o. E chiar școala româ- 


184 


ncască dela sat, ai cărei pereţi se lărgesc și cuprind toată 
valea și toţi oamenii. Ne dăm seama că o înțelegem numai- 
decât, cu izvoarele și îndreptările ei cele adevărate, fără 
să mai fie nevoie să întârziem la o lecţie a învățătorului. 
O înțelege și Petersen și zâmbeşte în întuneric. Un copil, 
cu pălărioara cu ciucure în față, a Drăgușenilor, $a 
apropiat mărindu-se mereu, ca şi cum ar vrea să iasă 
din pânză și se uită cu ochii mari și luminoși la profe- 
sotul german de departe. Se uită și acesta la el. E ca o 
mărturisire a Transilvaniei, oaspeţilor care ne iubesc. 
Șanțul, în schimb, cel mai mândru sat grănițăresc al 
Năsăudului, unde nu se găsește printre Români niciun 
strein, nici măcar de sămânță, iese astăzi mai mult ca o 
vedenie din fund de vremuri. Lumina e stinsă în sală ŞI 
nimeni nu poate să vadă că în ochii multora dintre noi 
sunt lacrimi. Până de curând, pe sub turlele mânăstirii 
stricate de Tătari dela Rodna, treceam strunind caii din 
goana lor la cotitură: pe măgura plină de fâncaţă şi care 


parcă a fost aruncată în drumul Someșului Repede ca. 


să-l stăvilească, ne urcam ca să privim satele de Jos ca 
ouăle întrun cuibar; în casa Părintelui Grapini, care 
zâmbeşte în grădina lui din film, am tras peste noapte 
şi am vorbit despre lucruri de demult; cu omul de aici 
am stat la sfat adineauri; în biserica albă, cu pictura lui 
Smigelschi, am cântat și noi cântece sfinte, și toate acestea, 
locuri și oameni, sunt acum în altă ţară. Petersen nu se 
dumireşte, dar așa e. Această mândreţe de viață româ- 
nească nu mai e a noastră. Nici numele, dela o zi la alta, 
al locurilor, vechi de 2000 de ani, nu mai sunt aceleași. 
Filmul se desfășoară mai departe și-și sfâșie pânza lui 
din carnea noastră. Il vedem cum se duce ca după o 
culme, unde nu mai putem ajunge şi se pierde. Incă 
2—3 mii de vetre de școli românești ardeau în lume ȘI 
iată o gură rea a suflat peste ele şi le-a stins. 

Marele pedagog dela Iena a văzut ce aveam să-i arătăm 
și cunoaște astfel, mai bine decât ar fi făcut-o din cărți, în- 
tinderea, duhul, metodele, și durerea învățământului româ- 
nesc. Va putea să gândească și el la ele, cum ne gândim, 


185 


pa 


rămaşi după plecarea lui între ale noastre, la solia de lu- 
mină pe care a adus-o din ţara de departe. 


Traduceri. A fost nimerit gândul pe care l-a avut «Bi- 
blioteca Scriitorilor Germani » să înceapă seria traducerilor 
ei cu povestirea Mariei von Ebner Eschenbach, « Copilul 
satului ». Ea trebuie să urmărească o adevărată cunoaștere a 
literaturii germane, adică o răspândire, nu între câţiva citi- 
tori subțiri, care-și pot mulțumi trebuința de citit și 
în altă limbă, ci mai ales în marea mulţime. O carte ca 
aceasta, plină de fapte, vioaie şi omenească, leagă numai 
decât și face să fie așteptate următoarele. 

Marea scriitoare austriacă ne dă în aceste pagini, nu 
numai întâmplări închipuite dintrun sat de undeva, ci 
atâta din sufletul ei. Casa boierească de ţară, care stă în 
mijlocul povestirii, cu parcul, aleile ascunse și păunii ei, se 
poate să fie chiar castelul Dubsky dela Zdislavitz din Mora- 
via, unde s'a născut la 1830. Castelana repezită, cu toane de 
bătrână, dar bună la inimă, mare lucru dacă nu e chiar con- 
tesa scriitoare. Lumea care umple paginile și pare atât 
de vie trebuie să-i fi fost foarte cunoscută. Atâtea făpturi 
wau ieșit numai din condei, ci îşi aveau viața și rostul 
lor în vreo căsuță de pe moşia ei părintească. A stat de 
vorbă cu ele. Le-a certat când au greșit sau le-a răsplătit 
când s'au arătat de treabă, ca în povestire. Nu luăm în 
mâini numai o carte, ci un fragment de viață. De aici 
căldura, care dela întâile rânduri, ajunge și câştigă pe cititor. 

Pavel Holub, copilul crescut pe seama satului, sânge 
slav și nu germanic, e un bun tovarăș de drum pentru 
începătorii în ale cititului. El pornește de departe, din 
prăpăstiile vieţii, ca să ajungă treptat, prin luminare 
dinăuntru şi prin silinţe aproape îngereşti, la liniște și la 
omenie. Nimic însă dulce şi femeiesc, în această zugră- 
vire a unui sat, mai mult îngust și rău, cu patimi şi răz- 
bunări. Bunătatea se ascunde, ca o lumânare pe vreme 
de vânt, şi abia la urmă se așează în mijlocul lumii și o 
umple de pace. Până atunci scriitoarea e fără milă în scor- 
monirea fiecărui suflet şi fiecărei fapte. E sănătos ce face 


180 


ea. Nu dă literatură, care mângâie puţin și trece; dă fră- 
mântări şi lupte cu ispita, care urmăresc și împing la 
hotărîri. Robinson Crusoe e o carte de copii din secolul 
utopiilor; « Copilul satului » e o carte cu copii, din secolul 
industriei, pentru oameni mari. Dela viaţa unui om, ea 
se ridică la viața unui grup și la aceea a unei vremi. 

Dacă « Biblioteca Scriitorilor Germani» e menită să 
ajute, întraltă ramură, activitatea Institutului German de 
Știință, prin aducerea aproape a unei lumi rămasă nouă 
mai mult închisă, cu toate că am avut ca mijlocitori de 
sute de ani între noi populaţia săsească, ea trebuie să 
fie de două ori binevenită. Nu putem decât câștiga, și 
unii Și alţii, cunoscându-ne. 


Ramiro Ortiz. De câte ori mi s'a întâmplat să trec 
dealungul Alpilor pe lângă muntele Roza, dela granița din- 
tre Elveţia și Italia, m'am pregătit, ca de o întâlnire mare, 
de muntele muntilor, care-i urmează, Cervinul Italienilor şi 
Francezilor și Matterhornul Germanilor. Il ştiam, nu atât 
din geografie sau din călătoriile mele prin lume, cât din 
convorbirile cu Bucura Dumbravă. Era muntele ei, pira- 
mida aceasta de gnais de 4482 de metri, îmbrăcată în 
ghiață scânteetoare, care stă singură și chiamă. Intâii 
turiști cari l-au urcat, în 1865, patru Englezi și trei că- 
lăuze, au murit aproape toţi, la întoarcere. Scriitoarea 
noastră cunoștea povestea, cum cunoștea tot ce avea 
legătură cu Cervinul, dar nu se temea. De fiecare dată 
când pleca în Elveţia se ducea la el. Nu-i părea rău decât 
că nu ne-am nimerit odată acolo, ca să mergem împreună 
pe coastele lui. Bucata ei, Donat Realta din Ceasuri 
sfinte, care sunt un volum de legende ale noastre, neapă- 
rute în altă limbă, trebuie să se fi petrecut în aceste părți. 
De aceea mi s'a părut totdeauna, după acele convorbiri 
nesfârșite, că Cervinul e puţin și munte românesc, dacă 
a putut să câștige atât de temeinic pe unul dintre noi, 
încât să-l poarte pretutindeni cu el şi să-i cânte lauda. 
Și mă gândesc fără voie că sufletul marei literate, care 
pentrucă a vrut să fie în același timp a două literaturi, e 


187 


uitată astăzi, atât de pe nedrept şi de una și de alta, nicăeri 
mar putea fi găsit și înţeles mai bine decât în preajma 
muntelui ei. Bănui că, teozoafă fiind, el avea un rost 
altul decât cel obișnuit nouă, în viața Bucurei Dum- 
bravă. Teozofii cred în călătoria sufletelor şi în întru- 
parea lor în tot felul de alcătuiri. Ea își alesese poate 
Cervinul ca veşmântul de piatră de după moarte și trăiește 
mai departe în el, în singurătatea cerului. lată de ce, de 
câte ori mă apropiu de muntele acesta mă pregătesc 
înfiorat ca de o mare întâlnire. 

L-am văzut întruna din serile trecute, în toată stră- 
lucirea lui, întrun film italian al Casei Luce. Ni-l arăta, 
laolaltă cu alte filme de documentare, Institutul de Cultură 
Italiană. Eram în sala Dalles, în înălțimea balconului. In 
jurul nostru s'auzea limba cea dulce a lui Dante și a 
altor mari Italieni. Când se făcea întuneric, parcă eram 
în ţara de departe, întrun vagon de funicular și suiam 
Cervinul. Intre călătorii care alergau dela o fereastră la 
alta a vagonului de funicular de pe pânză, ne aflam și 
noi, cei cuibăriți în scaunele noastre și privind liniștiți 
dintr'un fund de sală de cinematograf. lată vârful ascuţit, 
cu sclipiri de argint! L-ai cunoaște dintr'o mie. Ne apro- 
piem de casa de adăpost, până la care vin umblătorii cu 
patinele lungi de lemn scandinave. li lăsăm să alerge la 
vale, în cotituri meșteșugite şi întrun vifor de zăpadă. 
Noi ne întoarcem cu faţa la piscul cel tainic și rămânem 
cu ochii la el. Filmul parcă ar urmări, cu ajutorul unui 
episod duios, să arate ce este Cervinul de astăzi turistic 
față de Cervinul de altădată. Nu băgăm de seamă. Suntem 
pe Cervinul de totdeauna și toate înlesnirile făcute de 
om, care până și în cer a închipuit ospeţe ca să se simtă 
cât mai asemenea ca pe pământ, nu ne mai privesc. Atât 
că poate, în casa de adăpost de acum 20o de ani și între 
lumea, care făcea drumul atunci cu sania cu cai, până la 
poalele muntelui, se află și Bucura noastră. Nu mă întorc 
s'o caut. Trebuie să fie acolo şi se pregătește să urce. 

Am fost la începuturile Institutului de Cultură Ita- 
liană. Cred că întâile lui manifestări, încă dinainte să fie, 


155 


s'au făcut cu ajutorul nostru, al câtorva scriitori, strânși 
în jurul revistei Ideea Europeană. Eram toți prieteni şi 
colegi de redacţie sau de universitate cu Ramiro Ortiz, 
pe care l-am uitat prea curând. Venise în România cu 
putin înainte de războiul cel mare, ca profesor de limbă 
și literatură italiană, la Universitatea din Bucureşti. Am 
ascultat doi ani la rând, cât le-a făcut în italieneşte, fru- 
moasele lui lecţii de Lectura Dantis. Pe urmă a început 
so rupă româneşte și, nu știu, dintro îndatorire de 
contract sau ca să se amestece mai deplin între noi, și-a 
tinut lecţiile în limba noastră. Nu numai cercetător foarte 
migălos, dar și scriitor și poet, el a intrat în cenaclurile 
noastre literare și s'a împrietenit cu atâţia dintre noi. Era 
un îndrăgostit al cercului dela Voce și dela el am auzit 
întâi de Prezzolini, de Ardengo Soffci, de Giovanni 
Papini, de Mussolini. Era un înaintat și-și făcea veacul 
prin salonul literar al d-lui Lovinescu, luptându-se slab 
cu noi, care aveam alte păreri și nu-l cruțam, sau pe la 
Noua Revistă Română. După războiu, când Noua Re- 
vistă Română n'a mai apărut, era firesc să fie alături de 
noi, în redacţia Ideei Europene. Se mai ducea și dincolo, 
dar se sfia să ne mai spună. Aici erau oameni care se 
mișcau și puși pe faptă. Scrisul era pentru ei un crez și 
O armă, nu o visare lenevoasă și rafinată. Italia cea nouă 
intrase și în el. Vorbea în numele ei. Plin de fişe şi de 
informaţii de arhivă, îi plăcea să apară ca un paladin al 
faptei. Ținea pasul cu noi, între care erau credincioşi ai 
lui Nietzsche și ai lui James. Conferinţa, cu care s'a născut 
Institutul de Cultură Italiană, înainte să poarte acest 
nume, a fost conferința despre Papini, dărâmătorul de 
idoli, în întâiul ciclu de conferințe ținut în București, 
după întoarcerea dela Iași. Pe acea vreme italianizanţii 
noştri nu făcuseră glas, Alexandru Marcu studia încă la 
Florenţa, Onicescu abia venise în țară, Busuioceanu nu 
călcase în Italia, Școala Română dela Roma nu se înfiin- 
ţase. Nu era decât Ramiro Ortiz care ținea cu amândouă 
mâinile steagul foarte înalt roşu-alb-verde cu Crucea 
Savoei. Noi, care eram atunci numai vreo trei-patru, 


189 


stăteam ca o gardă împrejurul lui, în aşteptarea celeilalte 
care avea să vie. Ne simţeam de două ori frați cu Italia: 
frați de arme și fraţi de frumuseţe. Eu, care vorbisem 
despre Papini, mă credeam un membru al Cercului La 
Voce. Tot ce se petrecea în peninsula fericită era aproape. 
Am lucrat pe atunci cu drag la publicarea măreţei tra- 
duceri a Divinei Comedii, de Coşbuc. Sfetea şi Cartea 
Românească îl aleseseră ca editor pe Ramiro Ortiz, nu 
numai pentrucă era cel mai bun cunoscător între noi al 
poetului florentin, dar pentrucă fusese prietenul lui 
Coşbuc şi stătuse în atâtea seri de vorbă, pe sub pomii 
mari ai stațiunii balneare din Gorj, unde se întâlneau, 
cu poetul nostru, despre dumnezeeasca poemă și pro- 
blemele ei. Văd încă foile de caiet scrise cu creionul ale 
traducerii, pe care Coşbuc o purta de 1ș ani cu el și 
no isprăvise când l-a ajuns atât de timpuriu moartea. 
Nu-i dăduse nici lustrul din urmă, dar lăsase şi mici 
goluri, versuri sau rime mai îndărătnice. Am primit, 
nu cu bucurie, ci cu o adevărată recunoștință să citesc 
nesfârșitele corecturi ale celor trei volume și să întregesc 
unele versuri lipsă. Ramiro Ortiz fusese de părere, ca 
om de ştiinţă, să facă aceste întregiri în proză. L-am 
convins în cele din urmă, cu un punct de vedere de 
cititor, să le facă în versuri tipărite cu altă literă, ca să 
nu se sfărâme textul. Aveam legături cu Divina Comedie 
din copilărie. Mi se părea că e o răsplată pentru lunga 
mea credinţă. Şi-mi făcea bine să ştiu că am și eu o patte, 
nevăzută de nimeni, prin mii de îndreptări ciocănite în 
ridicarea acestui monument în mijlocul nostru, care ține 
ca o cariatidă puternică, medievală, toată literatura ita- 
liană pe umărul ci. A fost mai greu când a trebuit să 
primesc tocmai eu sarcina să întregesc acele versuri trun- 
Chiate și n'am putut să dau îndărăt pentrucă dela mine 
pornise propunerea. Era în vremurile eroice ale Institu- 
tului de Cultură Italiană. Mai târziu Ramiro Ortiz ne-a 
părăsit, pentru rosturi universitare în Italia. Ne mai pare 
rău la atâţia după el și astăzi. Nu se poate ca nici el să 
nu se gândească din singurătatea lui padovană, cu duioşie 


190 


la țara care l-a îmbrățișat și l-a socotit ani de zile ca un 
fiu al ei. A fost un mare lucrător la apropierea culturală 
dintre cele două ţări. 

Filmul se desfășoară mai departe, cu fotografiile 
mișcătoare pline de lumină ale Casei Luce. Odată cu el 
se desfășoară înaintea ochilor minții şi cei 20 de ani de 
încercări și de lupte ale oamenilor care cred în rostul în 
lume al Italiei și într'o conlucrare a noastră viitoare. 
Ar trebui scrise odată aceste încercări și lupte. Ar fi o 
carte frumoasă, cu figuri destul de cuprinzătoare, între 
care s'ar ridica acelea, întrun chenar de lumină, ale lui 
Vasile Pârvan și Nicolae Iorga. Ramiro Ortiz înseamnă 
începutul, cu cele două feţe ale lui, una de acasă, italiană, 
şi alta dela noi, românească. Mai târziu ele s'au despărțit. 
Institutul a ajuns la o desvoltare nebănuită, cu secții 
numeroase, cursuri de limbă și de cultură, bibliotecă, 
expoziţii, concerte, conferințe, excursii colective de-studiu 
în Italia, reprezentații de cinematograf. Asociaţia Italo- 
Română sau catedra universitară sau Organizat și ele, 
cu puteri însă și activitate româneşti, pentru ca, alături 
de Institut, ca o creaţie curat italiană, să lucreze la același 
scop. Cervinul mai sclipeşte odată şi se stinge. El e ca 
un munte sfânt, care ne poate aduna în jurul lui, așa cum 
a chemat-o altădată pe Bucura Dumbravă. De acolo 
începe Italia. 


Prietenia italo-română. E tineresc și îndrăsneţ 
sfârșitul pe care-l dă domnul George Brătianu bro- 
şurei tipărită de curând de Asociaţia Prietenia Italo- 
Română, -Italia și România în împlinirea unităţii lor 
naționale, « L'Italia e Romania nella realizzazione della 
loro unită nazionale». E cel mai bun salut care se 
putea trimite diviziilor italiene sosite la noi din Italia, 
ca acum 1800 de ani, ca să lupte la hotarele de unde 
s'au revărsat peste Imperiu și provinciile lui, toți barbarii, 
După ce a arătat asemănarea dintre felul cum Italienii 
și Românii s'au închegat în State naţionale, d-sa Zice; 
traduc: «în acest răstimp, (de când a ținut conferința, 


IQI 


care dă corpul broşurei, la ro Mai 1940) a încetat para- 
lelismul atitudinilor, care au adus atâtea foloase în tre- 
cutul poporului român. Dar de curând România a intrat 
în politica Axei, în care Italia aduce toată greutatea unei 
puteri tinere, în plină desfășurare împărătească. Atât că 
România, care sa unit cu Axa, e o Românie ciopârțită, 
silită să fe martoră la stăpânirea streină asupra a cinci 
milioane din fiii săi. Legea asemănărilor nu poate fi înlă- 
turată cu atâta ușurință. Pentru echilibrul de mâine al 
lumii şi pentru pace, este în interesul Italiei ca paralelismul 
acesta în ursitele celor două neamuri, la care însuși con- 
dotierul noului ei Imperiu le-a zis odată surori, să se 
păstreze, nu prin întovărășirea ieșită din valurile istoriei, 
ci prin aceia care-și află temeiul în deplina biruinţă a 
latinităţii și a dreptăţii». Istoria merge atât de repede 
încât însăşi această încheiere e rămasă îndărăt față de 
starea de azi. Bucovina și Basarabia ni s'au întors de 
atunci și România e mai puţin ciopârțită decât era când 
„se scriau aceste rânduri de nădejde. Nedreptăţile nu pot 
să ţină. Şi iată că Italia, luptând la marginea pământului 
nostru pentru scopuri mai mari, sângeră mai mult ca o 
mamă decât ca o soră, cum stăm cu ochii ridicați la Roma 
lui Traian, şi pentru acest pământ. Vremurile se întorc. 
Strămoșii descopăr din nou căile care duc la noi. Cele- 
lalte trebuie să urmeze. 

Asociaţia Prietenia Italo-Română s'a gândit, pe lângă 
alte mijloace care să-i îndreptățească numele, la publi- 
carea unei biblioteci informative. Nu era vorba de o 
colecţie grea de studii sau de literatură, care cere alte 
timpuri şi se face de mai de mult în Italia însăși, ci de o 
serie de broșuri de 32 de pagini, care să îmbrățișeze, 
prin oameni cunoscători, probleme de actualitate. Bro- 
şurile rămân de informaţie şi se feresc să se facă de pro- 
pagandă propriu zisă, adică ele înfăţişează o chestiune 
în toată obiectivitatea şi nu adună tot materialul în ve- 
derea unei concluzii cunoscută dinainte. 

In întâia broşură Sabin Mănuilă a căutat să arate pe 
scurt, cu cele mai noui date statistice definitive, care e 


192 


realitatea etnografică a României. Pământul nostru s'a 
văzut deodată ținut pe braţele lor de 1ș milioane de 
oameni de aceeași obârșie, care ne mândrim că e aceeași 
cu a Italienilor, și așezat în Răsărit, bătut și mușcat de 
tot felul de valuri, ca un hotar al latinităţii. Se chiamă 
La popolazione della Romania. 

In a doua broșură profesorul de geografie Ion Conea 
a schițat cu hotărîre marginile pământului pe care îi este 
dat să se desvolte poporul român, după legi mai vechi 
şi mai puternice decât potriveli de o clipă ale norocului 
istoric, atât de schimbător. România iese din gândirea 
lui ca o închegare de Stat, care a cuprins atât o mare 
realitate etnografică, pe cât a cuprins și o realitate eco- 
nomică, și nu poate fi schimbată după pofta vecinilor. 
Se chiamă L’Unita dello Stato romeno. 

Celelalte broșuri vorbesc despre Minoritățile din 
Transilvania, Le minoranze etniche della Transilvania, 
Trei ani de comerț între Italia și România, Un triennio 
economico, despre Renașterea română și Italia în căutarea 
latinităţii a Românilor, Il Rinascimento romeno e PItalia 
in cerca della latinità dei Romeni și Dunărea românească, 
Il Danubio Romeno, șapte de toatele, frumos tipărite, 
vioiu scrise și pline mai ales de spiritul unei conlucrări 
cu orice preţ și oricât ar fi împrejurările de neprielnice. 
Italienii pot să înțeleagă mai puțin acest spirit, pentrucă 
el nu e politic, legat ca o corabie de vânt, adică de schim- 
bări vremelnice ale atmosferei, ci etnic ŞI istoric, adică legat, 
ca aceeași corabie, mai statornic, de stele. Pentru Români e 
dela sine înțeles şi de aceea iubirea noastră faţă de Italia a 
fost neschimbată, fie că a fost primită, fie că ma fost. 

Suntem siguri că în cele din urmă Italia va fi cu noi, 
aşa cum e părintele cu copilul lui, chiar când, ca să-l 
pedepsească, pentru îndreptarea lui, îi ia un lucru la 
care ţine și-l dă unui copil străin. Părintele râde nevăzut 
la supărarea copilului. E] ştie că lucrul are să-i fie dat 
îndărăt, şi cu prisos. 

Ne simțim mai siguri şi cu sufletul mai cald, de când 
ostașii italieni luptă lângă noi, cum au mai luptat pe-aici 


13 193 


pe aproape fiii Piemontului, în Crimeia, atât pentru ei 
cât şi pentru Europa şi pentru Români. Cărticelele Asocia- 
tiei Prietenia Italo-Română, Amicizia Italo-Romena, sunt 
ca nişte stegulețe care le arată unde suntem și care sunt 
durerile noastre. Cu ajutorul lor ne vor descoperi mai 
ușor, O vatră de iubire care arde pentru Italia, cu flacăra 
ei de o mie opt sute de ani în bătaia vânturilor din Ră- 
sărit. Noi, popor de ciobani și de plugati, n'am avut decât 
aducerea aminte; ei au coloana de marmoră de Paros 
în inima Romei, unde ne pot găsi, în amestecul care 
începuse să se facă între Daci şi Romani, pe serpentina 
cu basoreliefuri urcându-se la cer. 


104 


» 


= ARTA CĂRȚII ȘI ARTE PLASTICE 


À 


ISUS IN SCRIITORII MODERNI 


Viaţa lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, trece de patru ori 
pe dinaintea lumii, aproape cu aceleași întâmplări şi 
cuvinte, în cele patru Evanghelii. Intre ca şi noi tre- 
mură o pânză de minuni. O începe Matei, o ptinde 
Marcu, o desvoltă Luca şi o adânceşte Ioan. In jurul 
lor şoptesc nenumărate evanghelii și texte apocrife, 
neprimite de biserică. Dar toate, şi care ar mai fi, nu sunt 
decât una, făptuta aceasta de lumină, dela care se numără 
vremurile. Păcat că pictura lui Smigelschi din Catedrala 
ottodoxă a Sibiului n'a fost făcută din mozaic fără moarte, 
ci din colori și tencuială care se cojesc și cad. Am fi avut 
altminteri acolo, pentru toți oamenii, una din cele mai 
frumoase întrupări, pe care le-a dat Răsăritul acestui 
adevăr, cu Isus în mijlocul bolţii, unul singur, și cu cei 
patru mărturisitori la patru colțuri, dintre taurii, leii, 
Îngerii și vulturii simbolici, mari fără asemănare, pentrucă 
din condeiul lor a ieșit Dumnezeu. Dacă şi-ar strânge ei 
uneltele și glasurile care i-au ajutat și ar pleca, el însuși 
mar mai fi decât un abut plin de stele. 

Până la această viață scriitorii au căutat întotdeauna 
să ajungă mânaţi fie de o trebuință de lămurire, şi atunci 
înarmați cu toate mijloacele științei teologice, filologice 
şi istorice, fie de un dor și de o sete de cufundate în dum- 
nezeire; pentru aceasta le trebuiau numai puteri mistice. 
Voiau să vadă, deopotrivă, ce se ascunde după pânza 
de minuni, dincolo de care se petrece fapta evanghelică, 


197 


unii ca să pună istoria în drepturile ei și ceilalți, inima. 
Fiecare secol și fiecare popor au trimis pe cei mai aleși 
ai lor cu acestă sarcină. Erau și ei un fel de cruciați, care 
porneau să cucerească pământurile sfinte, acoperite treptat 
de uitare sau de înţelesuri învechite. După câtva timp 
alţii îi urmează, cu aceiași lozincă. Bunurile sufletești nu 
sunt ca aurul şi ca pietrele scumpe, să se moștenească 
dela înaintași așa cum le-au făcut ei, ci trebuie însuşite 
de fiecare dată și trăite din nou de cel care le primește. 
De aceea ele sunt mereu tinere și înviorătoare, ca izvoa- 
rele care curg în singurătate. Este un Isus al tuturor și 
deapururi, care scapără deasupra noastră într'o lumină 
rece, dar este mai cu seamă un Isus de toate zilele și 
vorbind limba fiecăruia, pe care-l întâlnim în gândurile 
și în durerile de fiecare clipă și-l simțim aproape. La 
fiecare graniță creștină el îşi ia altă haină, alt grai și alte 
obiceiuri. Pentru toți e acelaş, dar pentru fiecare e numai 
al său şi altfel. 

Mi-aduc aminte de ce fior am fost fulgerat în ziua 
când am văzut întrun muzeu din Berlin, cred că în 
Galeria Modernă, vestita pânză a lui Leibl, Vino, Doamne 
Isuse, fii oaspetele nostru, Komm, Herr Jesu, sei unser 
Gast. E vorba deo odaie scundă, cu grinzi grele în tavan. 
Lumina intră pe ferestre cu ghiveciuri de flori. E ceasul 
amiezii. In mijloc stă o masă pusă, cu castroane pline 
de aburi. De pe ușa dela față vine cineva, poate umblând, 
dar poate plutind. E un drumeţ pe care parcă l-am mai 
văzut undeva. Femeia casei, aplecată puțin, în semn de 
supunere, şi dându-se îndărăt ca să-i facă loc, îi spune 
deodată cuvintele: Vino, Doamne Isuse, fii oaspetele 
nostru, și atunci ne cad ca nişte solzi de pe ochi și ne 
dumirim că drumețul a plecat acum o mie nouăsute de 
ani din Nazaret şi a ajuns abia astăzi și la această vatră. 
E un Isus german, pe care aceşti țărani neieșiți niciodată 
din satul lor, l-au cunoscut numaidecât și l-au poftit 
între ei. Peste o clipă are să stea pe scaun amestecat cu ai 
casei şi să mănânce din aceiaşi strachină. S'a făcùt una 
cu poporul în care a intrat. Este al lui, 


ad 


198 


Două vieţi ale lui Isus au umplut secolul al nouă- 
sprezecelea, una, mai veche, din 1835, a lui David Frie- 
drich Strauss, un teolog filosof german, și cealaltă, din 
1863, a lui Ernest Renan, un orientalist literat. Doi 
oameni de știință, care păstrau și alte legături cu creşti- 
nismul decât numai acelea cu un material de cercetat, 
porneau aproape călugărește la lucru. Erau și unul și 
altul fiii secolului și fiii țării lor. Nu credeau în minuni 
și au vrut să facă o istorie sfântă fără ele. Biserica i-a 
privit ca pe niște dușmani, poate ca pe alte Iude, care 
și-au vândut stăpânul necredincioșilor din tabăra științei 
fără Dumnezeu. I-a urmărit fără milă până la capăt. Dar 
cărţile lor au rămas, în ciuda prigoanei la care au fost 
supuse. Ele sunt până astăzi un adevărat monument de 
critică și de iubire, ridicat întemeietorului credinţei cre- 
știne. Uneltele erau ale disciplinei pe care o slujeau, dar 
ele se aureau pe măsură ce răscoleau, nu în moloz de 
fapte, cum socoteau, îngrămădit de o greşită înțelegere 
multiseculară, ci o pulbere de stele şi de visuri ale ome- 
nirii, Au fost ca doi lucrători, care și-au făcut schele 
învățate, ca să spele o biserică de pictura așternută de 
meșteri nepricepuţi peste altă zugrăveală dela început 
şi au descoperit, fără voia lor, dedesupt, tocmai ceeace-i 
speria: fața adevărată a lui Dumnezeu. Munca migăloasă 
a celor doi, în care se răsfrâng și se îmbină tradiția și 
metoda germană și protestantă, deoparte, și analiza rațio- 
nalistă şi ochiul catolic, de cealaltă, e o faptă de iubire, 
nu numai faţă de specialitate, ci faţă de obiect însuși. 
Incheierile ei nu le primim, dar drumul a fost măreț, cu 
spargere de pârtii prin cremene şi cu popasuri de odihnă 
și de largă vedere pe înălțimi. Putea să ducă la rai, şi 
n'a dus nicăieri. A adus pe Isus din nou într”o lume, 
care încerca să-l omoare încă odată prin tăcere. A stat 
liniştit Fiul Omului în poarta științei, fără să scadă, deşi 
cearcănul de fulgere îi fusese luat din jurul frunţii. 
Deadreapta lui şedea crâncen filosoful german, jar dea- 
stânga, literatul francez, cu zâmbetul de înţelegere şi de 
iertare a toate, chiar și a propriei erezii, 


199 


David Friedrich Strauss își urzește gândirea lui între 
cărți. O bibliotecă întreagă îi stă la îndemână, în toate 
limbile Răsăritului și Apusului. Ar trebui citit ca o 
pildă de agerime, aș zice zadarnică, pentrucă Isus nu 
poate fi încadrat în istorie, care este și rămâne pentru 
oameni, capitolul despre Naștere, cu numărătoarea popu- 
laţiei, fără temei documentar și numai ca o pricină a 
călătoriei la Bethleem a Mariei și a lui Iosif, ca să se 
plinească Scriptura, cu îngerii din staul, cu Magii călători 
după o stea fără ființă. Toată povestea sfântă, atât de 
duioasă şi de plină de înţeles, se sfărâmă între degetele 
de fier ale gânditorului. Totul e numai legendă și potri- 
veală târzie. Ernest Renan a călătorit în Siria, Fenicia 
şi Palestina, nu numai ca să găsească inscripții pentru 
Corpus Inscriptionum Semiticarum, dar și ca să umble 
pe urmele lui Isus. A întârziat prin toate locurile pe unde 
a fost el, peste ruine de sate cate nu mai sunt şi pe mun- 
tele de deasupra lacului Ghenezaret, de unde a răsunat 
marea cuvântare a fericirilor şi a nouei învățături, a trecut 
în luntre cu pescarii dela un țărm la altul, ascultând glasul 
vântului și al istoriei și întorcându-se repede ca să prindă 
mersul pe apă ca pe uscat al Invăţătorului. A scris pe 
acele locuri Viaţa lui Isus, cu amintirea celor văzute, 
înconjurat de toate părţile de pământul sfânt și fără alte 
cărți de întrebat decât un Nou Testament și un Iosif, 
istoricul evreu dela Alexandria. Sora lui, Henrieta, tova- 
răşa de drum, îi lua fiecare foaie scrisă, o citea şi 
o strânpea pentru cartea care trebuia să se alcătuiască 
mai mult singură, ca o poveste a pământului. Hen- 
rieta a murit în același an, în 1861, de friguri la Byblos, 
și a rămas în lumea Evangheliilor ca un zălog. Isus a 
rămas și el pe mal, pe când corabia cu acela care căutase 
acolo pe Dumnezeu şi nu găsise decât pe om, se depărta. 
O viaţă e numai documentare și dialectică neiertătoare 
germanică, pe când cealaltă e numai argumentare sprin- 
tenă şi artă a rostirii, franceză. Secolul istoric şi experi- 
mental le-a primit ca pe niște înfăţișeri ale lui. Ca un om 
care, dacă intră întro zi de vară pe sub o boltă de viță 


200 


se colorează verde, dar numai până iese dincolo, așa şi 
cu istoria lui Isus în trecere prin secolul al nouăspre- 
zecelea. Secolul al douăzecilea s'a întors la alte Vieţi. 

În 1921 au ieşit întâile douăzeci de mii de exemplare 
din Storia di Cristo a lui Giovanni Papini. De atunci 
cartea a avut o răspândire, atât în propria țară, cât şi 
în toate țările pământului, care-și are ca lămurire însu- 
șirile ei de compoziţie, dar mai ales trebuința mângâie- 
rilor evanghelice a doua zi după marele războiu. Scrii- 
torul însuși, un răsvrătit şi un dărâmător de idoli, dela 
întâii lui pași în literatură, arăta ca un nou convertit 
prefacerea prin care trecea societatea. « Istoria lui Chri- 
stos» era o carte de mărturisire, după ce-și primise şi 
el botezul în Iordan. 

Papini ne amintește că e florentin și că orașul l-a ales 
Rege pe Isus încă din zilele lui Savonarola, în 1495. In 
1527 s'a zidit deasupra porţii celei mari din Palazzo 
Vecchio o placă de marmoră pe care erau săpate aceste 
cuvinte în latineşte: Isus Christos, Regele poporului 
florentin, ales prin hotărîrea obștei, Iesus Christus, Rex 
florentini populi, S. P. Decreto electus. Acel decret n’a 
fost abrogat până astăzi de nimeni și scriitorul se simte 
mândru să se recunoască, după 400 de ani de încălcări 
și tăgăduiri, supus și soldat al Regelui Christos. Ceea ce 
înseamnă că avem înaintea noastră o carte de luptă. 
Lupta se duce împotriva îndreptării celor două lucrări 
de cercetare critică, alături de care s?a înșirat mai târziu 
și cuvântul înzestrat, dar strâmb al lui Nietzsche. Acesta, 
ca un al doilea Iulian Apostatul, își pusese în gând să-l 
dărâme pe Nazarinean. A izbutit tot atât de puţin cât 
și cel dintâi și în nebunia lui se credea și semna Răstig- 
nitul. 

« Istoria lui Christos » se ţine foarte aproape de evan- 
ghelii, e o singură evanghelie scoasă din cele patru. A 
fost scrisă și ea în singurătate, la ţară, cu foarte puţine 
cărți de ajutor, ca un strigăt al sufletului. A vrut să fe 
mai ales o carte citită, deschizând drum în lumea care a 
început să-l uite, Mântuitorului. Toată Toscana e înăuntru, 


201 


nu numai cu măgurile ei înverzite şi cu satele și cu ora- 
şele colorate, cu Istoria Sfântă pretutindeni de față, în 
sculpturile dela intrarea bisericilor sau în pânzele din 
muzee, cu chiparoșii negri și ascuțiți ca o vedenie de 
Răsărit, cu limba bogată, dar și cu iuţeala furiei, cu revăr- 
sările de patimă şi cu aprinderea năprasnică pentru bine 
şi rău. Vai de cei care trebuce ocărîţi și loviți! E locul 
unde mai ales trebuie să te fereşti să fii amestecat în vreo 
ceartă. De Papini îmi aduc aminte ca de un om sbârlit, 
care abia a ieșit dintro încăierare și se aruncă în alta, 
pentru o pricină mai mare sau mai mică, numai de dragul 
ciocnirii. Ţine proaspăt. Ce trebuie să fie astăzi, când 
lupta se dă pentru Regele Florenței, Isus Christos? 

Nu e nicio pagină care să nu fie polemică. E pe alo- 
curti o oratorie de amvon, dar de cele mai multe ori o 
vorbă iute şi tăioasă de tribună şi de adunare populară. 
Cele mai poetice episoade trebuie să isprăvească, dacă 
nu în vreo încrucișare de spadă, într'o tremurare de 
durere şi de părere de rău. E o fierbere și un neastâmpăr 
pretutindeni. Scriitorul nu stă deoparte şi zugrăvește, 
ci se amestecă și trăieşte cu ceilalți. Toate cunoștințele 
pământului se adună împrejurul lui Isus. El nu le dă cu 
mâna la o parte, ci se uită zâmbind la omul care se oste- 
nește împrejurul lui și nici nu-l vede de atâta treabă. 
Dacă el e numai iubire, acesta l-a zărit cu funia învârtită 
după braț și lovind de zor în negustorii și zarafii din 
templu şi face la fel. Numai că pentru acest zelos toți 
oamenii întâlniți sunt mânuitori de arginţi și vrednici 
de lovire. 

« Istoria lui Christos» aduce cu pânzele cu alaiuri 
nesfârşite ale lui Benozzo Gozzoli. E aceiași plăcere în 
desfăşurarea de oameni, de veştminte, de animale şi de 
privelişti albastre. Din mulţimea care curge fără încetare 
iese şi un simţ de putere şi de neînduplecare, fără pereche. 
Cavalerul care aleargă pe calul cel mai mare, dela un 
capăt la altul, ţinându-i pe toți treji, e Papini. El se vede 
mereu și-i acopere de multe ori pe ceilalți. E zgomotos 
și încrezut. I-a plăcut aici stilul decorativ, de grupe și 


202 


de linii mari. N'are răgaz să intre mai adânc. Trece ușor 
dela una la alta. E altcineva, care numai prin trecerea lui 
pela margine, face legătura și umple de vâlvătăi toată 
această frământare. Nu trebuie să-i ia locul. Să se afle 
numai împrejurul lui și să-i pregătească arătarea. Să nu 
uităm, e Regele Florenței și tot ce se petrece se petrece 
între zidurile ei. Isus e Isusul pe care-l ştim, dar e ȘI un 
Isus italian, prins ca întro ramă de aur în lumea depe 
Arn şi în cel mai desgheţat norod de pe pământ. Papini 
e la el acasă. Face puţin pe gazda, îl arată în toate părțile 
pe oaspele sfânt și, fără să vrea, își dă câteodată faţă de 
el un aer ocrotitor, de care i-e rușine, când prinde de 
veste, dar e şi mândru. Numai calul lui de maestru al 
serbării, lovit atunci de pinteni, aleargă mai viforos dea- 
lungul rândurilor. 

Creștinismul lui Papini nu e un creştinism lăuntric, 
de închidere în sine și de căutare departe de ceilalţi, a 
întrebărilor din urmă. El e plin de soare și stă toată 
vremea afară. De aceea și câștigă mai repede. El seamănă 
cu acele ediţii de cărți, cum am citit o Istorie a Artei de 
Vasari, cu un text la mijloc, mult mai strâns, ca un miez, 
tipărit în coloare roșie, și cu altul, larg, de jur împrejurul 
lui, în care se găseşte și întâiul text, dar și desvoltări şi 
glose. Totul se întâmplă a doua oară. Fapta dintâi, care 
a hotărît, e numai povestită și rămâne la fund. Credin- 
cioşii înțeleg și se apropie fără teamă. Hrana e pregătită 
pentru oameni și nu pentru arhangheli. Glasul nu e a] 
celui care strigă în pustie, ci în forfota ulițelor. Se adună 
toţi și ascultă. Şar putea să-i ispitească altceva, ca şi 
pe povestitor, și să plece. Deocamdată arta aceasta e 
strălucită și cuceritoare. De mult creştinismul n'a mai 
îmbrăcat un asemenea veșmânt. Doi halebardieri stau la 
poartă, care e poarta unui pridvor deschis, poate La 
Loggia dei Lanzi. 

Franţa ne-a dat de curând, în 1936, o nouă Viaţă a 
lui Isus, din condeiul de romancier nemulţumit cu sine 
și în căutare de deslegări mai adânci, al lui Frangois 
Mauriac, Ea începe cu aceste cuvinte din Poemul Sfintei 

203 


Liturghii al lui Maurice Zundel: « Creștinismul se găsește 
îndeosebi în Christos. El e mai puţin învățătura și mai 
mult fiinţa lui. De aceea Scriptura nu se poate desface 
de El, fără să-și piardă numaidecât înţelesul și viața». 
Ne dăm seama că scriitorul se gândește să ni-l aducă 
pe Isus aproape, în trecerea lui pe pământ și în toate 
întâmplările în care a vrut să se facă celorlalți cunoscut. 
Cele patru evanghelii se arată din nou în zare, ca patru 
corăbii cu încărcătură tainică, aduse de vânturi dela soare 
răsare. 

Scriitorul caută să se strecoare pe lângă cercetătorii 
dinaintea lui, ai aceleiași făpturi de dincolo de noi, dar 
coborite între oameni și trăindu-le viaţa. Ei sunt sau 
învăţaţi necredincioși care îl desbracă pe Isus de dumne- 
zeirea Lui şi chiar prin aceasta îl fac de nepriceput, și 
sunt sau teologi ortodocși, care-l ţin în atâta lumină 
încât trăsăturile i se şterg și ne rămâne strein. Ar trebui 
să scrie în genunchi, dar ca să ne ajute să vedem că Isusul 
evangheliilor e cu totul altceva decât o arătare alcătuită 
din bucăţi şi nefirească. Stă înaintea noastră ca una din 
marile figuri ale istoriei și care, până să aflăm că e Dum- 
nezeu, își are rosturile proprii între ai lui, întro anu- 
mită tară şi întrun anumit timp. Il urmărim pe drumurile 
pietroase, îl vedem chemându-și ucenicii, ne ţinem după 
el până în casa din Betania, unde poate găsi puţină umbră 
și puţină prietenie. In pas cu el calcă Iuda, care-și așteaptă 
ceasul, și are să-l arate, nu numai soldaţilor arhiereului, 
prin sărutul lui de vânzare, ci omenirii întregi şi tuturor 
timpurilor ca pe Unul Dumnezeu, trăitor până atunci 
printre semeni şi necunoscut. 

S'ar părea că scrie pentru ceilalți, printr'o lege a 
scrisului, și aproape prin meserie, şi scrie pentru sine. 
E o înşirare cu smerenie a vechilor întâmplări pe care 
le știm pe dinafară. Nimic nou în ele, decât oarecare 
aşezare şi o moliciune catifelată a propoziției, până când 
o mirare izbucnește și un fior trece, luminând cu o lumină 
nouă lucrurile. E un fel de a cincea evanghelie, care le 
însoțește pe celelalte și adună mărturisirile de credință 


204 


ale povestitorului. El însuși nu înțelege la inceput, ce 
poate să însemne această întrerupere cu un adaus care i 
se pare strein, și porneşte grăbit mai departe. Numai 
că nicio pagină nu se întoarce fără să nu se îngreuneze 
de acest dar al sufletului. Dacă ar fi spus deadreptul, ar 
fi o propovăduire și ne-ar zgudui mai puţin, dar o ase- 
menea șoaptă, susurată în singurătate, opreşte și pune 
pe gânduri. Vorbele, care nu mai aveau ecou de atâta 
bătrânețe, dau glas și înfioară. Puterea lor de totdeauna 
lucrează din nou. Incepem să simţim ce e faptul credinței. 
Mauriac nu povestește, cum ni se părea, ci se roagă. 
Episoadele sfinte, trecând prin gura lui, o sfinţesc. 

Stă întrun ungher de Catedrală Notre Dame, aproape 
în întuneric. O fereastră ogivală, cu vitralii de miere şi 
de vin roşu, dela 1300, se aprinde deasupra lui. In sticla 
legată cu plumb e ca o ilustrație, care începe să se miște, 
a unui capitol de evanghelie. Se deosibesc și sculpturi în 
pereți. E ca o lume de piatră, care trece pe acolo în șiruri 
nesfârșite, pe deasupra capetelor plecate și a lespezilor 
de mormânt, cu cavaleri medievali sau cu episcopi culcaţi 
pe ele ca pe o pagină de istorie. Când izbucnește orga 
și cutremură zidurile, întunericul parcă se subție și se 
ridică puţin. Scriitorul nu se mișcă. Numai buzele lui 
spun fără sunet un text lucrat cu grije, întro limbă care 
ar putea să facă obiectul unei lecţii de retorică. El trăieşte 
într'o singurătate care nu e de peşteră, ci de locuri um- 
blate în vârful picioarelor și clădite anume pentru ca 
Oamenii să se simtă mai singuri decât pe câmp sau în 
munte. Toți îl văd și-și spun încet numele. El rămâne 
mai departe față în față cu Dumnezeu lui. E o întrupare 
a sufletului și a creștinismului francez. 

Toate aceste Vieţi ale lui Isus, fie că urmăresc adevărul 
Istoric, David Strauss și Ernest Renan, cu mulțimea dela 
începutul secolului întâi, frământată de toate valurile 
Păgânismului, şi din care Fiul Omului se desprinde: ca 
o zămislire a ei și fără înţeles în afară de ea, fie că urmă- 
resc o trăire din nou şi pentru oamenii de azi, Giovanni 
Papini și François Mauriac, a ceea ce s'a ivit atunci ca 


205 


b stea în senin, purtându-şi legea în sine, se rezeamă pe cele 
patru Evanghelii. Scriitori ca Selma Lagerlöf au povestit 
țăranilor aristocrați din Suedia legende apocrife, cu 
Noaptea Sfântă când câinii latră și nu se aud şi jeratecul 
e dus în colţul mantalei și nu arde, dar ele nu încap 
aici. Celelalte sunt o căutare şi o luptă și n'au nimic 
din bucuria fără gând a povestirii de lucruri vechi 
și sfinte, așa cum au fost păstrate și date mai departe, 
pe cât s'a putut fără niciun amestec din partea povesti- 
torului. Il aduc între noi încă odată și cu desnădejde, 
printre mașinile industriei şi sistemele noastre de gândire, 
pe Isus de odinioară, caretrebuie făcut un Isus de tot- 
deauna. Scriitorul se sbate și se mistuie. Intră în Povestea 
Sfântă cu toată fiinţa lui. Isus îl umple și vorbește prin el. 


206 


CASTELUL PELEŞ 


Cred că numai în desenul lui Bouquet dela 1840, cu 
Mânăstirea Sinaia, cea veche, a Spătarului Mihail Canta- 
cuzino, se mai pot vedea și astăzi locurile depe Valea 
Peleşului, așa cum arătau atunci, când Principele Carol 
sa gândit întâia oară, urcând cu greu potecile de stâne 
alături de Elisaveta Doamna, să-şi înalțe aici o casă de 
vază. Clopotnița bătrână, care nu mai este, acopere tocmai 
poiana unde s'a făcut vatra Castelului, dar tot ce o încon- 
joară, desișul de brazi, scufundătura la apă, singurătatea 
fără urmă de om, se află acolo. Parcă şi poarta cu stra- 
șină de lângă zidul de împrejmuire este cea de acum, 
Munţii, dela Furnica și Vârful cu Dor până la Caraiman 
și Coștila, închid zarea cu țuguiuri și şei de piatră cunos- 
Cute. Atât că vremea, care clipeşte numai din sută în 
sută de ani, și-a lăsat și şi-a ridicat odată pleoapele. şi 
iată că priveliștea s'a făcut alta. Un ceasornic bate întrun 
turn înalt din fundul pădurilor și-și mișcă încet limbile 
aurite. Havuzuri își aruncă aproape până la ele stropii, 
umplându-se, împotriva soarelui, de curcubee. Pe tera- 
sele așternute cu covoare de flori, Zei și Zeiţe s'au oprit 
pe socluri de marmoră și zâmbesc. O lebădă se oglindește 
în lacul făcut de Peleș la casa cu motoare, care dau lumina, 
şi-şi scufundă câteodată gâtul alb după propriul chip. 
Un stăpânitor de ţară, împodobit cu o coroană de oţel, 
și-a ridicat pe aceste plaiuri leagănul Dinastiei. Valea 
Prahovei s'a făcut o cale a Regilor. La capătul ei îşi flu- 


207 


Pa 


tură steagul, la 1o00 de metri în cerul senin, Castelul 
Peleș. 

Mi-l aduc aminte din anii când nu era, ca astăzi, mai 
mult un muzeu, cu o călăuză ca aceea a lui Mihai Haret 
pentru oaspeţii de vară ai Sinăei, ci o locuinţă, cu cei 
care îl clădiseră înăuntru și umplându-l de viață. Dacă 
o fereastră era deschisă, sus la catul al doilea și îmbrăcată 
în viță sălbatică, ştiam că Regina e în sala de muzică. 
Ni se părea că auzim un cântec de pian. Am fi vrut să-i 
vedem vorbind, rezemaţi de cercevea, într'o pauză, pe 
Bucura Dumbravă cu George Enescu, şi să se arate 
îndărătul lor, în rochia albă de dantelă, Carmen Sylva, 
care să-i certe de ceva, râzând. Altădată îl zăream la o 
fereastră de dedesubt pe Regele Carol. Se uita înaintea 
lui peste brazi. Ştiam că acolo e odaia de lucru. Cine 
putea spune ce grijă îl frâmânta? Ne sfiam să-l privim, 
deşi nu ne vedea. Ne duceam încet mai departe, băgători 
de seamă să nu ne scârţâie pietrișul sub picioare. Câte- 
odată, pe o aleie, îl întâlneam chiar pe El. Umbla în 
uniformă neagră, descins, cu un băț în mână. Simt încă 
privirea lui albastră oprită pe mine, care șovăiam, dacă 
trebuie să merg mai departe sau să stau în frunzele veştede 
şi să-l aştept să treacă. A dus degetul la chipiu, fără 
zâmbet, dar cu o față bună de castelan bucuros de oaspeți. 
Mie îmi tremurau puţin picioarele. Eram pe drumul 
cu brazi numai deoparte, iar de cealaltă cu zarea deschisă 
asupra întregului lanţ al Bucegilor din spatele Castelului. 
De unde ne găseam Castelul nu se vedea, dar mă sim- 
team ca un ins care a sărit un gard șia intrat într'o curte 
streină. Atunci îmi dădeam seama că Regele se așezasc 
împreună cu reşedinţa clădită de el în mijlocul poporului, 
anume pentru ca legăturile între ei să se facă mai uşor. 
Un zid de împrejmuire și vreo poartă cu zăvoare nu erau 
nicăieri. Nu te întreba nimeni ce cauţi. Erai oricând 
binevenit şi de ai casei. Uneori stăteai, ca acum, faţă 
în față cu cine nu trebuia. 

Multe zile mari a avut Castelul Peleș, din anul 1883, 
când Familia Regală a putut părăsi casa de vânătoare 


208 


alăturată ca să se mute în sfârșit în el, după ce, ca un 
meşter Manole la o altă Mânăstire a Argeşului, de zece 
ani se luptase să-l salte deasupra pământului vrăjmaş. 
Au trecut prin sălile lui capete încoronate sau mari 
mădulare de case domnitoare, au fost diplomaţi, oameni 
de ştiinţă, artiști. Două din aceste zile nu pot să le uit, 
la care am fost aproape martor și trebuie să se gândească 
și aceste ziduri pline de istorie. Una a fost ziua când s'au 
adunat înaintea lui venind într’o tăcere de biserică, de 
pe toate aleele, membrii corurilor ardelene porniţi la 
București, în vara anului 1906, ca să ia parte la întrecerea 
de cântece populare dela Expoziţia din Parcul Carol, 
prin care se sărbătoreau 40 de ani de domnie a Regelui. 
Atâţia din ei nu călcaseră niciodată pâmântul ţării, şi 
acum, peste câteva clipe, aveau să-l vadă pe domnitorul 
din legendă, al întregului neam românesc, ori pe unde 
S'ar fi trezit el aruncat de soartă. Era un prilej de bucurie 
fără asemănare şi mulți ochi plângeau. Se găseau acolo 
flăcăi din Lugoj şi fete din Zarand, oameni din Sălaj, 
din Năsăud și din Maramureş, în porturile strălucite de 
acasă, tot Ardealul şi părțile ungurene, ca la o chemare 
din fund de vremuri. Atunci Regele sa arătat, cu tot 
castelul și cu munții îndărătul lui, ca o firidă de veş- 
nicie, bătrân şi plin aproape de sfințenie. Era înfiorat și 
el, cum fremăta și toată această lume. A rămas așa pentru 
totdeauna, pentru toți câţi l-au privit atunci. Ziua cea 
de a doua s'a păstrat într’o schiță, făcută de pictorul 
Simonidy, la 1o Octomvrie 1912, pe o foaie de album. 
Albumul era al doamnei de onoare Bengescu și pagini 
din el au fost publicate acum câtva timp de Domnişoara 
Maria Golescu în revista « Artă şi Tehnică Grafică». Ma- 
lorescu stă cu fața la noi şi la altcineva, care ne întoarce 
spatele, el de cealaltă parte a mesei şi acest altcineva de 
dincoace. Bătrânul filozof și sfetnic vorbeşte. Aşează o 
nouă pace în Balcani. Rotunjeşte hotarele dinspre Miazăzi, 
pentru apărarea Mării românești. Acum vedem că omul 
căruia i se destăinuieşte e Regele. S’a aplecat pe stânga 
ȘI a întins puţin cotul pe masă, ca să fie mai aproape de 


14 209 


fA 


Primul lui Ministru. Il urmăreşte cu luare aminte. În 
jurul lor artistul, din grabă sau simplificând, a așternut 
numai nişte linii, una lângă alta, care sunt astăzi ca niște 
unde ale timpului, scoțând la mal figuri trecute sau tră- 
gându-le cu el în adânc. Castelul Peleș este ca o albie 
de râu în care timpul acesta curge. 

In chiliile arhondaricului Mânăstirii, unde Principii 
au stat mai multe veri la rând până s'au ridicat casa de 
vânătoare și Castelul, se mai păstrează până acum, pe 
pereţii sufrageriei, lumea care se găsea atunci în jurul 
Lor, sau îi căuta în acest adăpost al întâmplării. Sunt 
zeci şi zeci de chipuri, dintre care unele au intrat în 
istoria politică, în știință sau în literatură. Le desena 
Principesa Elisabeta, cu o bucurie de viață care se răs- 
frânge şi astăzi din ele și ni le ţine aproape. Este ca o 
călătorie în trecut pe care o facem împreună. Castelul 
Peleş se înţelege mai bine dacă îi luăm urma de aici. 
O prispă de lemn deschisă, făcută în 1873, lega cele două 
aripi ale caselor, pe care Arhimandritul Onufrie și călu- 
gării lui le puseseră la îndemână. Ca un loc de plimbare, 
când ploaia subţire cădea afară, Principele străbătea dela 
un capăt la altul acea prispă, vorbind sau despre treburi 
de Stat cu oameni politici sau despre planurile de temelie 
şi prinderea apelor subterane, cu arhitecţii și meşterii. 
Acolo se hotăra să se schimbe numele satului de dedesubt, 
care venea tocmai din Izvor şi se întindea spre Buşteni, 
din Podul Neagului în Sinaia. Inainte vreme numai 
Mânăstirea purta acest nume și aducea aminte de călă- 
toria făcută de ctitorul dela 1695 la Muntele Sinai, al 
Tablelor legii, şi de Mânăstirea de pe el, care i se arătase 
ca o rugăciune în deșert. Se punea astfel început măririi 
Sinaei, care era ca un dar al Castelului, încă înainte să 
aibă ființă. Nimeni din cei zugrăviți pe acei pereţi nu mai 
e în viață. Mâna care i-a desenat se odihnește și ea. Numai 
toaca, atunci când trece bătută cu ciocane de lemn în 
jurul bisericii, parcă îi cheamă la o adunare. Anu se 
întorc. Cei care au lucrat la înfrumusețarea și acoperirea 
cu oameni a acestor locuri pustii, se înșiră de cele trei 


210 


laturi ale curții. li vedem încă odată, într'o rază de lună, 
tineri de tinereţea de atunci. 

Castelul Peleș început în acei ani, întrerupt de răz- 
boiul din 1877, când crescuse iarba pe schele și pe zidu- 
rile înălțate numai de un stat de om, dus până la capăt 
cu o încordare nouă după încheierea păcii, n'a mai cunoscut 
oprire. Mai ales după 1891 şi până în 1914, când în dimi- 
neaţa zilei de 27 Septemvrie inima Zidarúlui a încetat să mai 
bată, în fiecare vară a fost câte ceva nou de făcut. Se 
adăugau săli neașteptate, se lărgeau cele vechi, se așezau 
alte întărituri turnului celui mare, se tăiau munţi ca să 
se mărească poenele și se lucrau mai cu seamă noui și 
noui terase. Toată iarna se ciopleau sau se turnau în ate- 
liere din București sau în atelierele Palatului, la Sinaia, 
copiii cu ghirlande ai Renașterii sau urnele cu capace cu 
cap de berbec, pe care zeci de lucrători, începând din 
luna Mai, când brândușele albastre umpleau pajiştea ca 
niște lumânărele puse pe pământ, le așezau cu scripetele 
la locurile urmărite după plan. Era ca și cum Castelul tre- 
buia clădit mereu a doua oară. Insemna viaţa lui, această 
creștere și schimbare necontenită. Abia aşteptam venirea 
vacanței, încă de când eram la școală, pela începutul 
secolului, pentru ca în fiecare an să alerg la Sinaia şi să 
văd ce se mai întâmplă nou la Castel. După ce se așeza 
Regele, lucrătorii se împrăștiau pela locuri mai puţin în 
drumul trecătorilor, dar erau până toamna târziu acolo. 
Noi îi urmăream în lucrul lor de fiecare zi și-i ştiam, 
Astăzi, din oamenii și din tradiția de atunci n'a mai 
rămas decât un arhitect, elev și urmaș al lui Carol Liman, 
sfătuitorul tehnic al Regelui Carol și meşterul tuturor 
acestor lucrări. Când ni-e dor de ce a fost și nu se mai 
poate întoarce niciodată, ne ducem la el, în odăile lui 
pline de planuri, în care se mai fac schițe și se mai 
Visează, ca și cum s'ar pregăti o nouă campanie de 
lucru. Intre cei patru pereți numai cu suluri de 
hârtie prin unghere și cu schițe de uși de bronz sau 
de felinare de fier bătut pe planșete, uităm că Marele 
Meşter a plecat. Acum poate deschide ușa, ca să întrebe 


14* 2II 


de un lucru sau ca să ceară o prefacere la te miri ce, la 
care sa gândit singur și vrea până mâine o deslegare. 
Creioanele stau ascuțite pe masă. 

Cea mai frumoasă vedere a Castelului Peleș poate nu 
este de aproape, de unde măreţia lui liniştită, făcută din 
mii şi mii de bucăţi, fiecare gândite aparte, covârșește, 
Renașterea aceasta germană, care se înalță în turnuri şi 
turnulețe, cu foișoare și creste de acoperișuri teşite, ca 
nişte viziere de coif, e plină de amintiri gotice. Te temi 
să nu iasă la streșini, din găuri ascunse, bălaurii și sluţe- 
niile catedralelor medievale. Intre vârfurile de cetină 
întunecate ale brazilor, se amestecă, mai avântate, alte 
vârfuri de lemn şi de ardezie. Castelul se ia la întrecere 
cu ele. Suliţele liniilor verticale sparg la tot pasul odihna 
liniilor orizontale. Priviţi-l în schimb de sus, dela Sfânta 
Ana. Era acolo pe vremuri o mică baracă și un acoperiş 
deschis, cu o masă dedesubt, chiar în dreptul Peșterii 
Pustnicului. După cotitură, pe brână, se afla un chioșc 
de grinzi, cocoțat deasupra prăpăstiel. Ji zicea chioșcul 
Davila. Şi mi s'a părut totdeauna, fără să vreau să cer- 
cetez mai de aproape, de teama să nu aflu altceva, că 
cele două nume erau în strânsă legătură şi că Sfânta Ana 
aici amintea de frumoasa și buna soţie a doctorului, 
Ana Davila, răpusă în plină tinereţe. Imi plăcea să întâl- 
nesc această mare iubire în asprimea goală a stâncilor, 
cu mult peste oamenii în jurul cărora arsese. De acolo 
Castelul Peleş este poate numai ca mărul în care zâna. Îşi 
închide palatele şi curțile, ca să le ia cu sine, dar ochiul 
nu se mai satură să-l cerceteze. Stăpânește toată valea 
şi-i dă un rost. Așa mă miram de siguranța de privire 
în alegerea locului celui mai potrivit, a celor vechi, când 
dădeam deodată în drumurile mele de Voroneţul lui 
Ştefan cel Mare, ferit şi văzând în toate părțile, de Mol- 
dovița Movileștilor. Erau oameni învăţaţi cu drumurile 
şi petrecându-și toată viața călare, cei care descopereau 
dintr’odată cel mai bun loc de popas. Castelul Peleș este 
la fel. Aşezarea lui singură îi lămureşte pe jumătate mă- 
reţia şi vraja. Este ca o pafta cu pietre scăpărătoare, 


212 


care încheie cele două bucăţi ale văii. Sar deșira fără ea. 
Gândiţi-vă la cingătoarea întâiului Basarab, găsită sub 
lespezile bisericii domnești dela Curtea de Argeș, și care 
are O cataramă cu un castel asemănător ca încuietoare, 
După aproape 6oo de ani Regele Carol se ducea să se 
aşeze pentru veșnicie în aceeași cetate domnească, unde 
celălalt, Intemeietorul, nedescoperit încă pe atunci, îl 
aştepta, la umbra castelului său de aur, ascuns în fundul 
pământului. 

Castelul Peleș s'a prefăcut treptat dintro casă de 
locuinţă și de primire, întrun muzeu. Ziditorii lui înșiși 
parcă-l pregăteau zi de zi pentru această menire, strân- 
gând de pretutindeni în el lucruri de preț și fapte de 
istorie. Când treci astăzi prin sălile lui, dela sala de arme 
cu armurile ci de fier și toate uneltele de tăzboiu ale cru- 
ciaţilor, cu poarta cetății Vidinului la mijloc lovită de 
gloanțe, prin marea curte de intrare cu îmbrăcămintea 
de lemn cioplit dela podele peste trei caturi până la ta- 
vanul de sticlă de deasupra, care se poate da huruind 
încet la o parte, ca să intre soarele sau uneori ploaia 
măruntă, prin săli florentine sau maure, săli de muzică 
sau săli de teatru, sufragerii sau iatacuri turceşti, biblio- 
teci sau săli de consiliu, săli de joc sau sere, capele de 
rugăciune sau apartamente de împărați în trecere, până 
la odăile de culcare și de moarte ale regilor, încărcate 
toate de scumpătăţi, pe pereți, pe cămine și pe mese, nu 
ți se pare întradevăr că mai este printre ele un loc şi 
pentru om. Așa cum au rămas biroul şi odăile regelui 
nemișcate, ca în ziua mortii, cu foaia dela calendar ne- 
ruptă de atunci și cu pendula oprită la acea oră, este şi 
făptura mâinilor lui, acest Castel, ca o manta de piatră 
cu tot felul de găteli regale, pe care şi-a urzit-o şi în care 
s'a înfășurat, și orice încercare de înviere este dinainte 
Osândită și zadarnică. 

Răsfoiam zilele trecute, cu răgaz, un volum apărut 
de curând, cu reproduceri strălucite, despre Galeria regală 
de artă. Este o întregire și o îmbunătățire a acelui Cata- 
logue raisonné, tipărit la Paris în 1898, de bibliotecarul 


213 


Regelui Carol I, Léo Bachelin, și are la temelie aceeași 
colecţie regală de artă, care se află așezată în mare parte 
prin încăperile Castelului. Unele din pânzele vestite ale 
maeștrilor olandezi și italieni, spanioli și germani, sunt 
astăzi un bun al țării și al culturii românești. Expoziţia 
Greco dela Paris, din 1937, unde am fost și pot s'o judec, 
și care s'a făcut mai cu seamă cu tablouri de aici, depe 
pereţii Castelului, cum este uscatul și agerul cunoscător 
de drept și sfetnic al lui Filip II, Diego Covarruvias, 
pus la noi să ia parte la toate lucrările lui în biroul 
Regelui, a însemnat o adevărată descoperire pentru lumea 
de cunoscători internațională. România a intrat de atunci, 
cu Castelul Peleș și gustul de artă al întâiului ei suveran, 
în istoria artelor. Cred că numai în marea catedrală din 
Anvers, când s'a tras pânza care o apără de lumină și de 
praf depe uriașa Luare depe Cruce a lui Isus de Rubens, 
am mai simțit fiorul pe care l-am avut cu ani în urmă, 
când, întrunul din coridoarele Castelului Peleș, călăuza 
mea prin bogăţiile lui, a tras pânza depe lucrarea lui 
Rembrandt, Haman cerând milostivire, cu ochii și pie- 
trele scumpe ale Esterei scăpărând singure în clar obscurul 
tabloului. Dar chiar prin aceasta, Castelul se înșiră între 
marile muzee ale lumii. El și-a dat cu timpul tot ce avea 
vremelnic, pentru ca să intre în rândul caselor pentru 
toţi în care nimic nu se mai schimbă și nu mai trăieşte 
decât trecutul. Curtea statuilor și terasele cu busturi co- 
lorate de împărați romani sau de locuitori ai Olimpului 
mitologic, sunt ca o pregătire. 

Monografia aceluiași Léo Bachelin, un fel de desvol- 
tare şi traducere în franțuzește a lucrării lui Jakob von 
Falke, Das Rumänische K&nigsschloss Pelesch, amân- 
două din 1893, lasă încă depe atunci părerea că e mai 
mult o călăuză printrun muzeu decât istoria vie a unei 
gospodării regești. Ea nici nu și-a mai găsit urmași. 
Frumosul volum jubilar dela 1933, la împlinirea a 5o 
de ani dela deschidere, scris de Generalul şi scriitorul 
Nicu Condiescu și de d-l Tzigara-Samurcaș, se reazimă 
pe Bachelin până la transcriere, în afară de amintirile 


214 


personale pline de duioșie și de evlavie ale celui de al 
doilea autor. La fel Mihai Haret, cu adaosul mai tehnic 
de amănunte propriu zis turistice. Castelul Peleș era 
sortit să ajungă muzeu. Lumea lui este astăzi ca lumea 
sutelor și miilor de vitralii care acopăr toate ferestrele, 
ce dau afară. Lumina nu se poate strecura în săli decât 
prin ele, înviind într'o pulbere de aur toate acele figuri 
legate în plumb care populează în zilele cu soare, cu 
figurile lor străvezii, Castelul întreg. Este acolo UlAla, 
Episcopul Goţilor, care a dat, pe pământul nostru, cel 
mai vechiu monument de limbă Germanilor, traducerea 
Bibliei, sunt Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, e In- 
șirte Mărgărite al lui Alecsandri. Clopotul ceasornicului 
din turn, păzit de halebardieri cu pantaloni scurţi bufanţi 
şi cu pălării cu pene, nu bate pentru noi și pentru viaţa 
din celelalte palate și clădiri, care înconjoară pe departe 
Castelul, ci pentru această lume de umbre. O adiere 
fâșie și se pierde printre brazii bătrâni. Peleşul, care şi-a 
dat numele așezării din coastă și O poartă nemișcată în 
undele lui călătoare, cântă prin vale. Munţii stau ca în 
desenul lui Bouquet dela 1840, lipiţi de cer și ca un zid 
de împrejmuire ridicat de ciclopii geologici. In Castelul 
Peleș este totdeauna mare primire. Caleştile de cleștar 
din ferestre sau caii cu copite și valtrapuri de sticlă aduc 
pe oaspeţi. Vine printre ei și Regele Carol. Ii primeşte 
pe toţi, din scaunul lui înalt, Regele Regilor. 


215 


MUZEUL BRUKENTHAL 


Pe latura de Apus a pieţei celei mari din Sibiu se 
înalță o casă deosebită de toate celelalte dimprejur prin 
înfățișarea, măreață și liniștită, de palat seniorial. Fațada 
are trei rânduri de ferestre, cu chenare, liniaturi și po- 
doabe sculpturale, care aduc aminte de Renaștere, ȘI 
trei acoperișuri, ca o tiară de papă, care vorbesc de baroc. 
A fost clădită în 1780 de un arhitect necunoscut, poate 
vienez, și e reședința fostului guvernator al Transilvaniei, 
Baronul Samuel de Brukenthal. Pe la poarta ei de piatră 
se va fi plimbat în sus şi în jos, necutezând să intre, un 
băiat în opinci şi cu dăsagi, dela moșia din Avrig a dom- 
nului baron, pe nume Gheorghe Lazăr și cu gânduri de 
şcoli mai depărtate. Se născuse la un an după ce schelele 
căzuseră şi palatul strălucea de noutate, de frumuseţe 
și de bogăţie. El cunoscuse conacul de-acasă, cu trepte 
multe din vârful dealului până în lunca Oltului, cu izvoare 
și cu statui pe alei, așa cum s'a păstrat până astăzi, ŞI cu 
întâiele portocale în pomi, pe care le-a văzut vreodată. 
La poarta lui se opreau de multe ori alaiuri de domni, 
în calești sau pe cai, care veneau la vânătoare. Sărise și 
el de atâtea ori, să le deschidă. Era prieten cu grădinarul 
sas şi asculta dela acesta tot felul de întâmplări care-l 
apropiau de domnul baron. 

Tatăl lui era din Nocrich și se chema Michael Brekner, 
sau pe limba germană Briickenmacher, ceea ce pe limba 
noastră vrea să zică podarul. De aceea, când l-a făcut 


216 


nemeş Împăratul, pentru credința pe care i-a atătat-o 
toată viaţa, i-a dat ca stemă un pod de argint peste o apă 
albastră, cu trei stele de aur deasupra, una dela mijloc 
mai mare decât celelalte două depe margine, şi i-a zis 
«de Brukenthal», adică un nume nou scos tot din numele 
lui. Acest Michael Brekner fusese dus de Curuţi pe timpul 
tăsmeriței lui Franț Racoți cel de al doilea, înăuntru în 
ţara ungurească și pus la munci grele. De acolo l-a scăpat 
un Român care, după cea pregătit totul de fugă, a venit 
noaptea la culcușul lui, potrivit învoielii, și i-a şoptit: 
Scoală Brekner! Cuvântul acesta a rămas ca o lozincă 3 
familiei, bun pentru orice înmuiere de vlagă și lasă-mă 
să te las. Il striga și acum Gheorghe Lazăr pe sub ulmii 
şi frasinii înalți ai parcului din Avrig: «Scoală, Brekner!» 
Baronul, când îl auzea, zâmbea cu bunăvoință. Tocmai 
pentrucă-l vedea dornic să știe cât mai multe, îl avea 
drag şi era hotărît să-l trimită la învățătură mai aleasă. 
Tot așa de desghețaţi erau şi Românii dela cealaltă moșie, 
din Făgăraş, Sâmbăta de Jos, cumpărată cu Scoreiul dela 
contele Bethlen, numit de oamenii locului Beclean, cum 
a rămas chemat un sat de sub munte, și unde era vecin 
cu Principele Brâncoveanu dela Sâmbăta de Sus. Acesta 
era un tânăr foarte învățat cu care schimba scrisori și 
vizite. Ii împrumutase meșteri, care îi zidiscră o casă 
în totul asemenea caselor lui și destul de sdravănă ca 
să ție sute de ani. 

Băiatul mai aflase că Baronul Samuel de Brukenthal 
fusese guvernator al Transilvaniei în anul când se tăscu- 
laseră cu pârjol mare și vărsare de sânge pentru dreptate, 
cei trei mucenici din Țara Moților, ai neamului româ- 
nesc, Horia Crăișorul, Cloșca şi Crişan, după care-i fugea 
mereu gândul și s'ar fi luat şi el, dacă nu s'ar f simțit atât 
de şubred. Nu-i omorise guvernatorul, ci cătanele. Gu- 
vernatorul poruncise să le facă la toți trei chipul, zugra- 
vului Johann Martin Stock și-i ţinea ca amintire între 
cadrele lui de meşteri mari streini. Li văzuse şi el odată 
și nu-i mai uită, cu fețele aspre sau ciobănești și cu ochii 
albaştri sau căprui înfipţi în ochii lui. 


Gheorghe Lazăr mavea de unde să știe că puțin 
înainte de 1784, anul răscoalei, Impăratul Iosif II călă- 
torea din nou prin Transilvania ca să-și cunoască supușii 
şi mai cu seamă ca să înţeleagă vremurile. A ajuns atunci 
şi la Sibiu şi a tras într'o casă peste drum de hotelul de 
astăzi, care se chiamă în amintirea acelei șederi între 
zidurile ei: La Impăratul Romanilor. Intruna din zile 
a fost și la Guvernator acasă, în camera de muzică, îm- 
brăcată în postav cu crăci în floare și cu instrumente de 
orhestră aurite deasupra tuturor ușilor. In peretele din 
dreapta, cum intrai, era o Impărăteasă Maria Terezia 
tânără, întro rochie albastră și cu mâna întinsă spre 
coroană. Fusese făcut baron și pus în cele mai înalte 
slujbe de ea. Dar de când murise, nu mai era atât de bine 
văzut. Se temea să nu se rupă de Impărat chiar astăzi. 
Iosif II era nerăbdător și voia schimbări repezi. Parcă 
presimţea marile răsturnări care se apropiau sau că avea 
să moară curând, și se grăbea. Guvernatorul îi spusese 
toată seara, pe când lumânările pâlpâiau în candelabrele 
de cristal și la cembalon se cânta o sonată de Mozart: 
« Numai nu prea repede, Majestate, numai nu prea re- 
pede!» Dacă ar fi fost ascultat, poate că răscoala lui 
Horia, ameţit de făgăduielile împărătești, mar mai fi 
izbucnit. In schimb, Samuel de Brukenthal și-a pierdut 
peste câtva timp scaunul de guvernator. El era prea 
bătrân şi înapoiat faţă de un suveran atât de focos și 
de lacom de reforme. Trebuia să plece. A rămas atunci 
numai ce era: un fruntaş al neamului săsesc, legat de 
biserica protestantă, oricâte ispite îi punea înainte cea 
mai catolică dintre Curți, de limba de acasă și de 
datini şi obiceiuri; un European prin studii, călătorii, 
purtări şi gusturi; un Transilvănean, înconjurat de Români, 
mai ales pe pământurile lui, înțelegându-le puterea, chiar 
când putea să ajungă primejdioasă alor săi, și ajutându-i. 
In cei 10 ani, cât a fost Guvernator, și-a sporit prin cum- 
părături la toate târgurile de opere de artă sau prin daruri 
împărătești colecţiile de tablouri, de cărți și de monete, 
iar dela 1787, anul ieșirii din înalta sarcină, a început să 


2I8 


le așeze și să se pregătească de gândul să le lase ca un 
muzeu, care să-i poarte numele, națiunii săsești și Tran- 
silvaniei. 

Acesta este, cu oarecare adausuri, Muzeul Brukenthal 
de astăzi, deschis la 1817, după 14 ani dela sfârșirea din 
viață a marelui donator. 

Trec prin el încă odată, ca de atâtea ori în atâta 
vreme, aproape uitată, de când îl cunosc. Nu este o zi 
de public. Sălile de primire ca și încăperile de aceeaşi 
mărime și cu uşile fără închizători, așezate la margine 
și față în faţă, ca la Luvru, așa încât îţi dau o părere de 
nesfârșit, sunt goale, numai cu tablourile în pereți sau 
cu vitrinele cu lucruri de preţ, în care parcă adineauri 
mâna stăpânului a mai umblat ca să pună rânduială pentru 
oaspele așteptat. Lângă mine, dând câteodată amănunte, 
ca o călăuză dela începuturile Muzeului, și mai dinainte, 
sau ca baronul Brukenthal însuși, calcă în pas conser- 
vatorul sau custodele general, d-l Rudolf Spek. El face 
parte ca secretar din Consiliul de trei, care potrivit testa- 
mentului, are grija acestor comori: directorul liceului 
săsesc; lui i-a fost lăsat Muzeul și a trecut împreună cu 
el la Comunitate; un delegat al Consistoriului, care 
administrează bunurile acestei Comunități, şi parohul 
orașului Sibiu. Gospodăreşte nu numai cu pricepere, dar 
și cu iubire, tot acest palat, cu ceea ce cuprinde, atât 
lucruri scumpe, cât și suflet și trecut. A crescut cu o 
nouă secție, a publicațiilor, nişte caiete vrednice de tiparul 
german cel mai frumos, vechile secții luate în primire 
ale Muzeului, şi care e ca un Muzeu Brukenthal în mers, 
ducându-i pretutindeni, cu studii asupra averii lui, numele 
și faima. A îmbogățit gândul ctitorului ȘI S'a aşezat 
astfel alături de el, chiar pentru timpul când are să se 
ducă să-l întâlnească şi să vie amândoi, ca umbre, prin 
aceste săli. Pe lângă cei doi Herculi, care țin ca niște caria- 
tide de piatră, intrarea dintre cele două curți, unde se 
opreau caleștile cu steme nobiliare, întâmpinate de valeti 
cu fireturi și nasturi de alamă, ca la Burgul din Viena, 
mai sunt și acești Herculi necunoscuţi, care duc pe umerii 


219 


lor o sarcină și mai grea decât cea de zid: moştenirea 
de artă şi de cultură a unui mare om. Intre ei a fost ieri 
Michael Csaki, tatăl poate al lui Richard Csaki, pe care 
l-am cercetat de atâtea ori când conducea un Oficiu 
cultural, aşezat întro biserică părăsită dintrun parc si- 
bian, iar Institutul pentru Germanii din streinătate dela 
Stuttgart l-a chemat de câţiva ani ca să şi-l facă director, 
și tot între ei se numără astăzi Rudolf Spek. 

Muzeul Brukenthal are mai multe secţii, dintre care 
unele foarte desvoltate și înființate chiar dela început de 
însuși întemeietor, iar altele adause mai târziu sau date 
numai în păstrare, ca de pildă colecţia de antichități 
bisericeşti. Acestea nici nu sunt așezate în clădirea Mu- 
zeului, ci îşi au un adăpost, cum nu se putea găsi altul 
mai bun, întro despărțitură a bisericii catedrale a ora- 
şului, până unde pătrund prin pereţi cântecul orgci și 
murmurul credincioşilor, ca o apă vie de evlavie, care 
le ţine mereu proaspete, cu toată vârsta lor multiseculară, 

Galeria de tablouri se află încă în partea de palat 
unde, într’o aripă întreagă din catul al doilea, o pusese 
Brukenthal. Ea a fost alcătuită treptat, fără să se mai 
poată urmări astăzi, decât pentru câteva pânze, dela 
cine și cum au fost luate. Colecţia de pictori vienezi ai 
vremii, dintre cari cei mai mulți mau putut să se menţie 
peste această vreme, trebue să fi fost făcută chiar din 
ateliere. Se poate foarte uşor închipui colecționarul lu- 
minat, care se oprea din loc în loc, cerceta bucăţile și 
alegea. Nu era la el numai o slăbiciune căpătată prin 
împrumut și prelungită după aceea prin îndatorire de avere 
şi de rost social, ci o adevărată trebuință. Așezarea propriu 
zisă de acum, fiecare pânză la locul pe care-l ate, s'a 
făcut târziu, prin chibzuința, mereu îndreptată, a specia- 
liştilor, după şcoli, după valoare artistică, după format 
şi după lumină, dar se ştie că tablourile cele mai bune 
se găseau în odăile de locuință şi de lucru ale lui Bru- 
kenthal, ca să-i mângâie ochii, și au până astăzi cele mai 
scumpe dintre rame. Unele, ca pânza lui Wouwerman, 
lucrată cu un penel atât de gingaș și abia apăsat, cu nelip- 


220 


situl cal alb în planul al doilea, a tost a lui Mirabesu, 
tatăl revoluționarului, și a ajuns pe piaţă odată cu refu- 
giaţii francezi ai Revoluţiei celei mari. Poate că mai 
multe din lucrările galeriei au această obârşie. Altele 
sunt daruri ale Împărătesei Maria Terezia, ca Judecata 
lui Paris de Hendrik van Balen și Fumătorul de Franz 
Mieris, printre cele bune ale colecției. 

Această colecție număra, în 1803, la moartea lui Bru- 
kenthal, vreo 1300 de bucăţi, risipite în parte pela castelele 
și conacele proprietarului, încă o dovadă că ele îl înso- 
peau ca niște tovarăși, pe oriunde își petrecea viața, și 
nu erau numai niște piese de muzeu, păstrate sub cheie. 
Cel mai nou catalog al pinacotecei, publicat în 1941, arată 
1462 de numere. Intre ele se cuprind însă și operele picto- 
rilor sași, începând dela numărul 1282 şi până la sfârșit, 
mai ales din secolul al XIX-lea, secţie înființată mult mai 
târziu şi îmbogăţită treptat în cursul anilor. Întâile repro- 
duceri în colori, făcute pentru publicații românești, 
le-am dat în revista scoasă de mine pe vremuri la Direcţia 
Educaţiei Poporului, ca ilustrații la un studiu cerut lui 
Erwin Reisner, pe atunci, în 1930, membru în personalul 
Muzeului. Revista se chema « Boabe de Grâu» ȘI repro- 
ducerile sunt un Sfânt Ieronim de Lorenzo Lotto în 
colori calde, de thebaidă italiană, cu pomi umbroși și 
cu un cer dumnezeesc, şi cunoscuta împodobire a miresei, 
de artistul sas Robert Wellmann, ţinută întrun porto- 
caliu de toate nuanțele, dela miere până la piele maro- 
chinată de Cordoba, și verde-albastru dulce. Ar trebui 
să avem bucăţile, înaintea cărora tremură sufletul când 
poposeşte, după ce a trecut prin sălile cu pictură fla- 
mandă, romană, adică franceză, italiană, spaniolă, şi cu 
pictura germană. Portretul unui necunoscut de Jan Van 
Eyck, identificat deplin abia în 1894 de expertul de artă 
Theodor von Frimmel, şi până atunci crezut o lucrare 
de Albrecht Dürer, şi cei doi Memlingi, Bărbat citind 
și Femeie care se roagă. Sunt chiar în aceeași sală un 
Tizian mic; cei doi David Teniers, cu medicul care întinde 
mâna cu un preparat, ca și cum ar fi toată Facultatea, și 


221 


cu Cârciuma țărănească, plină de fum și de gălbuiul acela 
de kermessă înfundată, cu totul altceva decât voie bună; 
Soartă și Neîndurare, Miazănoapte și ceaţă; Uciderea 
copiilor în Bethleem, de Breughel bătrânul, întro mi- 
nunată copie de Pieter Breughel, cu cetele de soldaţi și 
de lume înebunită, care se mişcă pe zăpadă, într'o piață 
mare, într'o sută de episoade tragice. Niciunul nu poate 
să stea alături de omul cu legătura de cap albastră, a 
pictorului dela Bruges, cu apă pe canale și cu turnuri 
gotice în apa canalelor. Afară e lumea aceea nevăzută, 
aproape înecată, și înăuntru, omul acesta ciudat, încre- 
menit în ființa lui dela 1400. Se uită nu drept, ci dintro 
parte, mâhnit, fără să sufere de vreo durere. Ţine în mâna 
dreaptă, cu degetele strânse în sus, un inel. A avut ceva 
cu el, dar i-a venit un gândşiacum privirea fără margini 
îl urmăreşte. E poate gândul nostru al tuturor, care ne 
scapă totdeauna și după care mergem de sute și de mii 
de ani. Iar în jurul capului, legătura aceea albastră, ca 
un cadru de cer şi ca un jug de infinit. Lucrul e de o 
agerime fără pereche. Barba a fost rasă de ieri și se simte 
peria măruntă cu fiecare fir de păr a obrazului. Urechea 
e o scoică subţire de carne cu o siguranţă de caligraf. 
Pleoapele stau grele și cam descărnate pe ochii căprui. 
Sprâncenele sunt cam trase spre frunte și fruntea brăz- 
dată. O cutie cu o închizătoare metalică automată apără 
capodopera. Poţi să faci și un întreg muzeu, ca s'o adă- 
postească! Un Jan Fyt cu scenele lui de vânătoare, a pus 
să latre prin toate sălile copoiipătaţi, cu urechi căzute 
şi cu limbile roșii scoase. Toată lumea din tablouri stă 
nemișcată și ascultă. Goana are să înceapă. Brukenthal, 
şi el scoate puţin capul din ramă și așteaptă. Vai, ce are 
să fie! Sălile strălucesc de albeață, cu chenare subțiri de 
aur, care încondeiază geometria canaturilor de uși și a 
pereţilor. Chinezării bătute cu ciocanul scânteiază deasupra 
intrărilor. Păsări speriate sboară prin tapetele de hârtie im- 
primată. Numai multele copii nu se înfioară. Ele nu mai au 
viaţa, oricât de meșteșugit făcute, a originalelor rămase 
prin muzeele Europei. Copoii latră mereu. Alţii le răspund. 


222 


Intr'o încăpere vecină e camera cu tezaurul, Stau pe 
rafturi, îndărătul sticlelor groase, tot felul de potire, de 
cruci, de cădelnițe, gotice și Renaștere, de aur, de argint și de 
pietre scumpe. Aici se găsesc lucrurile de aur făurar ale 
vestitului Sebastian Hann, un Benvenuto Cellini al Tran- 
silvaniei, cum e acest pahar cu capac, înfășurat de jur- 
împrejur cu judecata lui Solomon și alte scene biblice. 
Atâtea scule de argintar din bisericile și din palatele 
domnilor noștri au trecut munţii din aceste ateliere, Iată 
Și O cruce ortodoxă, cu întâmplări din viaţa lui Isus, cio- 
plite în lemn cu o artă desăvârșită, care aduce numai 
decât aminte pe artiștii miniaturiști ai baso-reliefului 
italieni. Lucrul e de călugăr ortodox dela Dunăre, trimis 
încoace ca să fie îmbrăcat în plăci, catarame ȘI cuie de 
aur și rămas în mâna acestor eretici. Ce domn român, 
ajuns de nenorocire, a fost împiedecat să mai ridice 
crucea fără de asemănare, cu Mântuitorul la mijloc și 
cu Apostolii și femeile plângătoare de jur împrejur? 
Apele istoriei l-au luat și l-au dus, fără să-i păstreze 
numele. Numai crucea, pe care ar fi vrut s%0 sărute în 
clipa din urmă, și cu ea strânsă în mâna uscată să urce 
prin vămile văzduhului, a scăpat. Stăpânii vremelnici 
ai Transilvaniei nau lăsat decât un buzdugan al Princi- 
pelui Ștefan Bocskai dela 1605, care spânzură amenin- 
țător peste toate aceste lucruri subțiri închinate Dumne- 
zeului creștin al înduzării. Din îndoitul pahar de mire, 
unul ascuţit ca o glugă și celălalt turtit ca un văsuleţ 
de apă pentru canar de colivie, legate între ele și putân- 
du-se mișca în jurul unor șurupuri, trebuia să bea în 
acelaș timp cei doi căsătoriţi, unul cu ochii în ochii celui- 
lalt și cu grijă să nu se verse vreun strop, ca să n'aibă 
necaz în căsnicie. Prin sticla dulapurilor în care odihnesc 
atâtea frumuseți, se năzărește deodată Şi viaţa care le-a 
folosit, adunări de biserică în alaiuri catolice, cu prapuri 
roşii şi albe, fum de tămâie şi gărzi pe margini cu suliți 
și halebarde, nunți vesele cu rotiri de rochii înfoiate 
într'un cântec de nai, de fluere şi de viori, petreceri la 
mese lungi cu lumânări în sfeșnice. Meșterul ciocănește 


223 


alături la foile lui de aur sau suflă cu argint figurile. 
Intr’alt perete sunt scule și unelte dela Daci, ajunse aici 
nu se ştie cum, între aceste urme ale altor vremuri. Dea- 
supra lor a meditat Vasile Pârvan, întrebându-le tot ce 
se pricepe să întrebe un arheolog și la sfârșit luându-le 
în Getica lui, ca un drept de urmaș încăput între lucruri 
ale părinţilor. Nicolae Iorga a întârziat şi el prin aceste 
săli. 'Izigara-Samurcaș voia să convingă până foarte de 
curând Muzeul, să înjghebeze niște camere de artă ba- 
rocă. In sala de arme de jos, cu armuri şi cu arbalete ca 
a lui Wilhelm Tell, se găseşte între multele scuturi de 
lemn căptușit cu piele, și un scut cu bourul Moldovei, 
negru pe fund roșu, privind împrejur cu un ochiu în- 
cruntat. Ce ostaș moldovean de al lui Ştefan cel Mare 
sau al lui Petru Rareş, care au adus de atâtea ori sabia 
în țară, l-a lăsat să-i cadă însângerat din mână? In camerele 
cu artă populară săsească se văd cuiere și blidare, dula- 
puri de perete, căncele și strachini, cusături și lădoaie, 
care aduc aminte că am trăit alături 8oo de ani. În secţia 
arheologică, între rămășițe de piatră şi de bronz din 
vârstele dinaintea istoriei și alte urme dacice, fier de 
plug sau zăbală de cal, se înalță o Hecate cu trei feţe, 
zeița lunii, necunoscută lui Homer, şi care a intrat în 
Olimpul elen, ajutând cu făclia în mână pe Demetra 
să-și caute pe fiică-sa, Persefona, de aici, dela noi, din 
Tracia. Pretutindeni, întrun chip sau altul, oameni sau 
viață de a noastră, s'au amestecat cu Muzeul Brukenthal 
şi ni-l fac şi nouă drag. Cei mai mulți oaspeţi sunt Români 
de vară, în treacăt prin oraş. Biblioteca, mai ales de când 
Universitatea şi-a început sesiunea ei sibiană, este un 
loc de lucru atât pentru studenţi, cât şi pentru profesori. 
Muzeul Asociaţiei, care are şi el o bibliotecă, un început 
de pinacotecă, strălucite colecţii etnografice, urme de o 
secţie de manuscrise, de antichități — parcă ar semăna cu 
cel de dincolo? — era prea aproape de Muzeul Brukenthal, 
mai de mult închegat, ca să nu fie înrâurit, pentru înfiin- 
tare întâi, şi pentru desvoltare şi rost în viaţa poporului 
român, mai la urmă. Poate că marele Muzeu săsesc el 


224 


însuşi a primit un îndemn și şi-a Organizat secţia de 
artă populară puţin cu temerea că fusese întrecut de 
vecinul mai tânăr și mai slab. Noi ne ridicaserăm dela 
ceea ce dăduse o istorie țărănească anonimă și mai mult 
decât milenară, până la tiparele înalte de creație cultă, 
pe când formaţia europeană a Baronului din veacul lumi- 
nilor, trebuise să se coboare ca să ajungă la izvoarele de 
acasă ale oricărei vieți colective. Unul trebuia să fie făcut 
de popor, prin Astra, care era ca o delegată a lui, iar 
celălalt, printr”o personalitate și un patron, cu vederi 
mai înaintate decât mediul lui apropiat. Ne-am găsit și 
aici împreună și mergem alături. Nu suntem nişte necu- 
noscuți între aceste ziduri. Baronul Samuel de Bru- 
kenthal, podarul, și-aduce aminte şi ne zâmbește. Prin 
îndeletnicire, neamul lui, așa cum o mărturisește și nu- 
mele, era sortit să facă legături și să găsească în cele din 
urmă drumul dela un popor la celălalt, 

Secţia care a sporit mai mult dela înființare și până 
acum a fost însă biblioteca. Cele mai multe venituri, din 
cele cu care Samuel de Brukenthal a știut să înzestreze 
Muzeul şi să-l pună la adăpost de grija zilei de mâine, au 
fost îndreptate spre cumpărarea de cărți. Tablourile ar 
fi costat prea- mult, mai ales cele de valoare interna- 
ţională, ca să mai poată fi urmărite. Pinacoteca se putea 
păstra în forma dela început, fără nicio pagubă pentru 
ea. Biblioteca nu. Ea trebuia înzestrată neîntrerupt şi 
prefăcută întrun mijloc modern de informaţie literară 
ȘI științifică. Este ceea ce a izbutit să fie. Cine trece dela 
cărțile și albumele de artă, legate în piele de vițel sau 
de porc, aurite la cotor și cu mândra stemă a Bruken- 
thalilor, la rafturile nenumărate cu volume grele și legate 
gospodărește în pânză sau carton, are înainte ca un izvor 
cu ape limpezi, care a dat naştere la fluviul larg şi tulbure 
din zilele noastre, ducând în spatele lui corăbiile de 
gând ale unei naţii. 

Biblioteca a avut la început 15.972 de volume ȘI 
numără astăzi peste 150.000. Era o culegere de cărți de 
literatură sau de știință, pentru mulțumit setea de desfă- 


l 225 
v 


tare sau de iscodire a minţii unui singur om Și s'a schimbat, 
print”o creştere pe toate căile, daruri, contopiri sau cum- 
părături, înt”o adevărată unealtă de cercetare. Trei rân- 
duri de fişe așteaptă la intrare, ca niște călăuze nerăbdă- 
toare. Am văzut alături de ele și un catalog inventar, 
unde sunt trecute toate lucrurile din Muzeu, afară de ta- 
blouri, fiecare descris și desenat întocmai. Acum câteva 
zile se ajunsese la 14.842 de obiecte. Simți la tot pasul 
că așezământul nu este o adunare de lucruri moarte, ci 
că îndărătul fiecăruia, luat și reluat în mâini, se mișcă și 
îi dă suflet o echipă de specialişti mereu la treabă. Citi- 
torul nu găseşte numai foarte uşor ceea ce-i trebue, când 
ştie singur ce să caute, dar și îndrumătorul, când nu știe, 
care să-i deschidă cu pricepere și discreţie o bibliografie 
mai largă. Biblioteca Brukenthal se numără printre 
bibliotecile noastre cele mai bogate și mai bine organi- 
zate. Este ceea ce e visul fiecărui cititor și mai ales biblio- 
tecar: o bibliotecă vie. 

După o colindare de ceasuri și ceasuri, prin toate cele 
trei caturi ale măreţei clădiri și prin zeci şi zeci de săli 
monumentale sau de încăperi obişnuite, vizitatorul, puţin 
ameţit, ajunge să se întrebe, cum să încheie ca să se aleagă 
și cu o vedere de întreg și să se și pătrundă mai cu seamă 
de sufletul din care a ieșit și care umple acest așezământ? 
Rămân totdeauna atâtea încă de cercetat, miile de mo- 
nede, miile de incizii, miile de manuscrise și de incuna- 
bule spre care nu poţi să întorci decât un ochiu dornic, 
pentrucă ti-ar cere ele singure mai multe zile. Este bine 
că secția din urmă, aceea a antichităţilor bisericești, se 
găseşte în altă parte. Străbătând drumul până acolo, dea- 
lungul vechilor ziduri și pe locuri unde s'a așezat, a 
muncit şi s'a ridicat neamul săsesc, Muzeul Brukenthal se 
înalță deodată alături de biserici, de turnuri cu ceasoar- 
nice și de întărituri de cetate asediată, ca o faptă ase- 
menea lor şi de aceeaşi însemnătate. El este încă un dar 
făcut de acest neam culturii proprii și culturii tuturor. 
Inăuntru, în biserica rece de multe secole, te trezești 
înconjurat pe neașteptate de toate pietrele de mormânt 


A 


226 


ale fruntașilor sași, zidite în picioare, în pereţi. Te pri- 
vesc toţi cu ochii lor de piatră, paladinii coborîți dela 
Rin între Români şi la marginile creștinătății. Tot ce se 
vede împrejur e lucrul mâinilor și priceperii lor. Intâia 
piatră e a lui Mihnea cel Rău, care se papistășise și a fost 
ucis alături. Se tocea de paşi pe mormântul din biserică 
şi a fost adusă aici, între marii oaspeți dela 1200. Ți se 
pare că auzi de dincolo de pereţii încărcați de istoria 
sfântă a unui popor, cu un stol de steaguri spânzurând 
peste capete, ca un răspuns la nedumetirea din tine, 
puternicul cântec al lui Luther: 

O cetate tare e Dumnezeul nostru, Eine feste Burg 
ist unser Gott! 


15° 227 


SUFLETUL UNEI REGINE 


Istoria, care e ca o piramidă ridicată la marginea lumii 
ca să păstreze rămășițele regilor de odinioară, este pri- 
mejdie să ne ia şi pe Regina Maria. Noi, trăitori în apro- 
pierea ei, care mai închidem pleoapele ca să-i vedem 
ochii albaştri, mai ne strângem degetele ca să-i simțim 
căldura mâinii, mai facem tăcere împrejur ca să-i auzim 
glasul, ne răsvrătim. Am vrea să mai întârzie între noi 
cu fiinţa ei pământească. Să fie ca și cum sar afla într'o 
călătorie din care o așteptăm şi ușile s'ar putea oricând 
da de perete ca să-i facă loc. Ea ar sta zâmbitoare între 
uşorii de aur, ca într'o ramă de tablou de muzeu, oprită 
din mers, dar cu rochia de mătase fremătând încă și 
foșnind. Am vrea ce nu se poate și se pierde încet, ca 
un cântec tot mai slab şi mai neînțeles. 

Pământul însuș, pe care îl alesese ca să-şi trăiască 
între flori şi ape anii din urmă, nu mai face parte din 
pământul țării. Incăperile pline de amintirea ei au rămas 
la malul păzit astăzi de soldaţi străini. Nu mai putem 
trece pe Mare în soarele argintiu de Miazăzi, ca să-i 
vedem umbra la una din ferestre. Tot palatul dela Balcic 
este ca o corabie albă uitată ancorată întrun golf de 
departe. Regina Maria trebuie să fie încă pe acolo. lată 
călătoria în care ne putem amăgi că ar fi plecată! Unde 
vorba ei se mai aude! Unde grădinile puse de ca mai 


înfloresc | Să ne adunăm cei care am cunoscut-o și So 


228 


ținem între noi, cu o silă de supuși neascultători dintro 
prea mare iubire. Parcă toate ar fi ca atunci şi nici ea nici 
lucrul de preţ la care lucrase, alături de un neam întreg, 
nu s'ar fi pierdut. 

Este întro zi de August, prânz cu oaspeți rari la 
acel palat. Infanta de Spania şade la masă într'o rochie 
neagră înfoiată și cu sclipiri, alături de o tinerețe bălaie 
adusă din aceleași locuri, ca într”o pânză de Velasquez. 
Marea rămâne în ferestre nemișcată până la jumătatea lor, 
ca şi cum pe jumătate ele ar fi fost tăiate din safir. Vine 
vorba de fresca dela Ateneu, care într'o zi are să iasă 
de sub pânza verde cu toată istoria Românilor, Ce ar fi 
făcut din ea Puvis de Chavannes, dacă o mică pricină 
de bani nu l-ar fi împiedecat so zugrăvească? Franţa ne-ar 
fi putut lăsa ceva în schimb, pentru ce i-am dat noi 
la Pantheon. Nu ştiu dacă Ronsard e Banul Mărăcine pe 
care Vasile Alecsandri l-a trimis la curtea Regelui 
Filip, de pe ale Oltului verzi maluri, în versuri octosila- 
bice, dar Sfânta Genoveva, patroana Parisului, este sigur 
o Româncă. Ea a fost model pictorului, Maria Cantacu- 
zino, soția lui şi prietena lui Bălcescu. Infanta zâmbeşte. 
Atunci spui întâmplarea lui Traian, un Iber Și el, care 
incepe fresca dela Ateneu. Când sau sărbătorit IO ani dela 
desrobirea Transilvaniei, în 1929, pe câmpia dela Alba 
lulia, trebuia să se facă şi un alai istoric, începând cu stră- 
moşii romani. Actori mari, figuraţie şi costume dela 
Teatrul Naţional din București, erau gândite să dea toată 
strălucirea acestei amintiri. Zeci de mii de țărani din 
toate părțile Transilvaniei și zidurile vestitei cetăți, în 
care Mihai Viteazul intrase ca Principe domnitor călare 
pe calul lui alb, se adunaseră să privească. Actorul, care 
făcea pe Traian, nu numai că nu călărise în viaţa lui, dar 
avea o adevărată spaimă de cal şi nimic nu l-a putut 
convinge să încalece. Și atunci a pornit pe jos, pe plaiul 
acela uriaș, cu munți plini de norii prăpăstioși în zare şi 
cu o întreagă țară de jur împrejur, a pornit destul de 
departe și de trâmbiţaşii dinainte şi de însoțitorii din- 
dărăt, și unii și alții pe cai, călcând măreț ca orice împărat 


229 


roman. Noi, care ştiam spaima lui, ne uitam cu câtă sigu- 
ranță păstra aceiași depărtare de caii dela spate și de caii 
din faţă şi ne gândeam că unul numai dacă ar fi ieșit dir. 
rânduri, Traian, oricât de mare a fost el, ar fi fugit să 
se ascundă între privitori. Regina râdea cu hohote, lăsată 
pe spatele scaunului. « Eram acolo. Acum mi-aduc aminte. 
Simţiam că îi lipseşte ceva alaiului. Ai dreptate. li lipsea 
calul. Cum îl cheamă pe actor»? Şi râdea mai departe sgo- 
motos, ca o mare călăreață, de această spaimă împără- 
tească de cal. li aud și astăzi râsul plin și tânăr, ca un 
tovarăş de viaţă bine trăită, umplând sufrageria dela 
malul Mării, Spania și Imperiul roman. 

Mă urmăreşte până aici mirosul tare de crini dintr'o 
sală de restaurant dela Londra, unde Regina Maria a 
petrecut câteva ceasuri, între scriitori, numai ca scriitoare. 
Avea o pălărie mare, care o făcea și mai înaltă şi nu ştiu 
de ce mi se pare că trebuia să fie cu fulgi albi. Se clătina 
la paşii ei repezi. In dreapta şi în stânga, dela ușă prin 
toată lunga sală până la locul ei, era întreaga literatură 
engleză. Se făceau prezentări, fiecare însoţită de o vorbă 
de amintire sau de o glumă. Pe cei mai mulți din scrii- 
torii de acolo îi văzusem pe rafturile bibliotecii din palatul 
dela Balcic. « Aş vrea să am un exemplar din ediția întâia 
a poemelor dumitale. Am auzit că ai făcut schimbări la 
câteva strofe. Eu mam decât volume din ediţia a cincea 
și a opta». Poeta, căreia îi vorbea, subțire şi în rochie 
albastră îşi arăta toţi dinţii întrun râs fără vorbe. Avea 
să-i trimeată poema cu schimbările, transcrisă de mână. 
Alt scriitor îi vorbia de Malta și de grădinile ei. Călă- 
riseră odată împreună pe malul Mării, când ea mai era 
nepoţica reginei Victoria cu părul nelegat pe umeri, și 
nu suverana unei ţări vecine cu pământurile de unde a 
venit Europei o mie și una de nopți. Regina surâdea cu 
cel mai frumos surâs al ei: « Nu-mi mai recunosc țara 
copilăriei și a inimii mele. Numai vorbe de laudă și nicio 
trăsătură de umor ». — « Suntem ca şeicul care, primind în 
corturile lui oaspeţi miraţi că nu văd arme pe pereți, îi 
liniştea că le-a împărțit oamenilor lui ca să-i atace la 


230 


plecare. Dar până atunci să ne bucurăm de cele mai bune 
fripturi, de cei mai iscusiţi cântăreți și de cele mai mlă- 
dioase dansatoare ale pustiului», răspunse în locul lui un 
uriaş cu o pădure de păr galben și tot atât de citit în 
Anglia cât şi în America. Regina Maria s'a uitat rotund 
prin sală, poate ca să-și vadă odată întreagă această curte 
de scriitori, între care ea nu venea astăzi cu coroana, ci 
cu condeiul, sau poate ca să-şi vadă supușii de acasă și 
să-i întrebe din ochi de părere. Apoi s'a așezat. Ne-am 
aşezat cu toții. Crinii din vase, care, cât tămăsesem în 
picioare nu se vedeau, s'au ridicat deodată deasupra 
capetelor noastre și au făcut din sală o grădină albă. 
Cineva dintre gazde trebuie să fi ştiut de dragostea Re- 
ginei de departe, ca să umple locul numai cu această 
singură floare. Mesele au început să vorbească. La nicio 
masă vorba nu era atât de vie și râsul atât de proaspăt 
ca la masa unde o regină scriitoare stătea la dreapta 
președintelui și se apleca, acum de o parte şi acum de 
alta, ca să pună întrebări și să dea răspunsuri. 

O văd întrun jeţ la o masă cu două, trei cărţi, cu 
două, trei manuscrise și cu un sfeșnic de argint cu multe 
brațe. Răsfoiește repede până găseşte locul căutat și îmi 
întinde volumul. Parcă e o directoare de mare casă de 
editură. A descoperit un talent nou şi îl apără. Nu-și poate 
da părerea despre scrisul în sine. Fiecare limbă îşi are 
nu numai impletiturile ci; a noastră trebuie să răsfrângă 
ceva din motivele arhitectonice bizantine și din bătătura 
deasă a unei ii; dar își are mai cu seamă întâlnirile de 
sunete, cântecul în urechi, care deşteaptă amintiri de 
lângă stâne și de lângă plug, auituri din munți sau foşnet 
de iarbă de pe câmpuri. Fiecare cuvânt e ca un giuvaer 
făcut acum două mii de ani și moștenit din om în om. 
Aceeaşi melodie se poate cânta pe toate instrumentele 
muzicale după aceeași partitură, dar din fiecare instrument 
sună altfel. Stă de multe ori cu ochii închiși şi ascultă 
vorbindu-se, fără să caute să prindă înțelesul, această 
limbă românească. De patruzeci de ani trăiește în mijlocul 
ei. Nu e o limbă care se adună și scapără, ci care se revarsă 


231 


i 3» 


și sclipește lin. Trebuie să fi fost vorbită multă vreme de 
Oameni care nu se vedeau între ei, la un foc de vreascuri 
sau fiecare aplecat peste munca lui. Ceea ce poate spune 
însă fără teamă de greşeală e că femeia de aici, şi mâna 
ei subţire cu inele se așează pe manuscris ca pe un creştet, e 
o scriitoare. In sufletul ei e ca întro peșteră, unde picură 
depe toţi pereţii și se ridică, din ploile care afară se 
pierd, coloane, bolți și palate de sticlă nesfârșite. Tre- 
buinţa aceasta de clădire din nou a lumii în noi e semnul 
după care se cunoaşte scriitorul. Unii rămân stângaci 
toată viaţa, dar alţii ne leagă pentru totdeauna de ei, 
pentrucă lumea pe care au clădit-o, a visului, e mai 
adevărată decât cea aevea. In ea aflăm liniștea, pe când 
dincolo e numai sbucium. Sunt atâtea stele pe cer. Scrii- 
torul descopere steaua polară şi ne duce prin pulberea 
rătăcitoare a celorlalte, spre un liman. Să mai citesc 
odată. Sunt oameni aici, nu păpuși. Femeia, când e scrii- 
toare, rămâne poate prea mult mamă. Își arată și creaţiile 
închipuirii mai mult cum ar dori să fie decât cum sunt. 
Nu înseamnă că nu poate ieși din idilă sau din trebuinta 
de decor. Ni se tăpăduieşte puterea de analiză şi răceala 
observaţiei. Bărbaţii cutează să spună aceasta şi uită că 
întâii pași în lume și în cugetare i-au făcut duși de mână 
tocmai de aceea, pe care cu ce au învățat dela ea, ar vrea 
să o tăgăduiască. Literatura bărbaţilor a îmbătrânit. Fe- 
meile au s*o împrospăteze. Să mă uit. E un manuscris 
vrednic să fie numaidecât tipărit. Directoarea de mare 
casă de editură a luat o hotărire care trebuie adusă la 
îndeplinire. 

Acum se amestecă printre fete, pe o prispă de piattă 
buretoasă trandafirie deasupra mării. Piatra parcă e roasă 
şi bătrână şi calcă pe ea cu milă. La fel trebuie să o fi călcat 
și zeițele de demult, înainte să se retragă spre mările 
calde, de unde veniseră. Are o legătură vișinie de gât 
pe care vântul o ia și o înfășoară pe după fetele din pre- 
jurul ci. Ele vor să se desfacă, dar regina zâmbește și nu 
le lasă. Cine știe la ce se gândeşte? E o colonie de vară 
pentru care ea a ridicat casa de adăpost și locurile de 


232 


plimbare, pe pământurile ei. Nici nu e poartă între ele, 
ci numai o deschidere în zid. Ii place să vie Și să se simtă 
înconjurată deodată ca de un sbor de păsări albe, de 
nevinovăția lor. Ştie că citesc pagini din scrierile ei. 
Ar vrea să scrie ceva anume pentru ele. Mările Scoției şi 
castelele din Ossian trebuie să fi semănat, în unele dimineţi 
senine, cu minunea de Mare și de Castel dela acest țărm 
frumos. Fetele coloniei ei de vară seamănă cu fetele lui 
Ossian. Steagurile s'au înălțat la catarg. Trâmbiţele vuiesc. 
Aici nu pot suna cuvinte obișnuite, ci numai cuvinte 
de zei și de regi, adică versuri de epopee. Mai bine să 
scotocească puţin pe acești oaspeți ai ei, veniţi ca dintro 
altă lume, despre ce gândesc. Se aşează într'un scaun de 
trestie, iar fetele deadreptul pe pământ, potrivindu-și 
ștrengărește rochiile. Nu cumva se află printre ele şi 
fata ei mai mică? Nu ştiu, lumina e prea puternică sau 
trebuința desprinderii, că pleoapele se apropiu. Gura 
vorbeşte ca pentru nimeni, pagini de Biblie. Nici nu-și 
dă seama că vorbeşte în limba pe care a învățat-o la 
inceput, acasă, și că multe din ascultătoare n”o înțeleg. 
Toate ascultă cu evlavie. Sunt și căi de înțelegere mai 
adânci decât mărturisirile rostite. E o mamă care stă 
între ele, așa cum au stat dela începutul vremurilor 
mamele între copiii lor și le-au povestit despre minunea 
şi frumusețile vieţii. Fata ei urmărește în rând cu cele- 
lalte. Noi mauzim dela fereastra deschisă de unde am 
rămas, decât un svon nedeslușit ca de citire de carte 
sfântă. Marea nu bate jos în mal. Fluturii trec fără să se 
sperie. Toate nici nu sunt de astăzi şi de aici și au să 
rămână, pentru cei care au fost martori, deapururi în 
acecași așezare și cu același tâlc supraomenesc. 


HORIA 


Când Impăratul Iosif a pornit din Viena în Maju 
1773, ca să vadă pentru întâia oară Transilvania, Maria 
Tereza a avut grijă să trimită înainte un curier [către 
guvernul țării, cu poruncă să se curețe drumuri de 
hoiturile oamenilor spânzurați, trași în țeapă sau rupți 
cu roata şi puşi acolo pentru învățătură de minte. Fiul 
iubit şi suveranul filosof trebuia cruțat de asemenea 
grozăvii. Alaiul domnesc a intrat mai întâi prin Țara 
Hațegului şi a înaintat pe la Deva, Orăştie și Alba Iulia 
până în Munţii Abrudului. Pe acele locuri, prin lumea 
coborită din satele de Moti ca să-l întâmpine, nu se poate 
să nu fi fost în vreo margine de poiană și țăranul din 
Albac, Urs Nicola, cunoscut mai mult cu numele de 
Horia. Iată-l cu o mână în şerpar şi cu cealaltă pe tulnic! 
A vrut să cânte astăzi el însuși din munte în munte. Nu 
mai e tânăr. A trecut bine de 40 de ani. Are o casă de 
bârne pe o râpă, numai cu două încăperi şi în care femeia 
lui abia se învoeşte să rămână. Când o prinzi e pe la rude 
mai cu stare din alte sate. Lui i-a plăcut mai mult să stea 
de vorbă cu oamenii, să le afle păsurile și să cânte. A 
cântat până astăzi de necaz, pentrucă nu putea să facă 
altceva. Acum îi venea un gând nou, privind cum trecea 
în mijlocul generalilor și al ostașilor lui, printre mulți- 
mile îngenunchiate, Stăpânul lor al tuturor, Marele 
Impărat. El era dreptatea şi era puterea. Cine ar fi fost 


234 


în stare să ajungă până la el și să se facă ascultat, pe acela 
îl vedea Dumnezeu. Nu mai avea nevoie să cânte. Din 
acea clipă poate Horia s'a lăsat de obiceiul care i-a dat 
porecla și l-a făcut iubit de toţi. S'a hotărît să vorbească 
în numele celorlalți, care nu cutezau să deschidă gura 
și se prăbușau sub poveri, pentrucă abia acum își dăduse 
seama că avea cui. Era un sol al Munţilor Apuseni, 
înainte să fie un Craiu și un mucenic al lor. Se născuse 
alt om în el. Curând aveau să bage de seamă și văsarii 
drumurilor, cosașii plaiurilor și băieşii de aur. A pus 
tulnicul la gură şi a buciumat odată, de s'au cutremurat 
văile. Calul Împăratului sa ridicat în două picioare. și 
Impăratul s'a întors la el şi i-a zâmbit. Nu ştia că-i pre- 
gătise cu acel zâmbet călătoriile la Viena de mai târziu. 
In locul hoiturilor dela răspântii, pe care buna mamă de 
popoare trimisese poruncă să fie strânse, aveau să se 
ridice atunci, peste 12 ani, cele patru părți din trupul lui 
Horia, ciopârțite cu toporul. Capul lui de cântăreț, cu 
plete castanii până pe umăr, avea să stea întrun par. 
Erau ochi care poate le vedeau încă din acele zile pe 
înălțimi. Dacă nu alţii, ochii lui Horia, care-și începea 
cea de a doua viață a lui. 

La împlinirea a o sută de ani de când întrun început 
de Noemvrie din anul 1784 a izbucnit Răscoala lui Horia, 
a ieşit o carte, care era tot pe atât de documentare pe 
cât era de iubire. A scris-o Nicolae Densuşianu în stilul 
inalt al vremii care e astăzi tot mai departe de noi. 
Altminteri ar fi fost vrednică să fie citită de tot omul, 
ca istoria lui Mihai Vodă Viteazul de Nicolae Bălcescu 
ȘI cum ar trebui să le citim dacă le-am avea, O carte a. 
lui Tudor Vladimirescu și alta a lui Avram Iancu. Ade- 
vărul este că istoria, cu izvoarele ej păstrate în arhive, 
Îşi găseşte albia firească între scoarțele unei cărți, pe când 
legenda nu se lasă stăpânită. Horia, Tudor și Avram 
lancu au fost la obârşie făpturi istorice, dar foarte curând, 
chiar în mijlocul vieţii lor, poporul, în numele căruia 
au izbutit să vorbească și în sânul căruia până la urmă 
s'au întors, i-a luat din istorie şi i-a cufundat în legendă. 


235 


Fapta lor a căpătat înţelesuri neașteptate. Oamenii nu 
mai sunt ai noştri. Intâmplările trec pe lângă ei mai 
departe şi sunt la fel cu alte întâmplări de dinainte sau 
de după aceea. Ei, aceşti eroi, care abia mai au nume, 
pentrucă au fost goliți de cuprinsul lor cunoscut și 
înzestrați cu altul, sunt fără asemănare. Intrupează obștea, 
cu puterea ei tainică și care altfel ne scapă. Sunt ca o 
izbucnire din adânc, pe unde nici nu bănuiam înainte 
asemenea zăcăminte de ideal. Citiţi cartea lui Nicolae 
Densuşianu, care e mai mult decât o cronică. El a izbutit 
să prindă, prin mulțimea nesfârșită a ştirilor germane, 
latine, maghiare și române, sufletui vremii şi al omului. 
Horia e pretutindeni fără să-şi aibă paginile anume. Se 
văd pricinile nemulțumirilor crescând, viața Moților, 
căpitanii deosebiți deodată dintre ceilalţi, acea opintire 
desnădăjduită, de răzbunare şi de liberare, care n’a ţinut 
decât 15 zile, cât a ars focul conacelor și castelelor aprinse, 
dar Căpitanul cel mare rămâne aproape ascuns. Oricât 
Sar fi străduit istoricul să-l descrie, war fi putut să ne 
dea fiorul de care ne umple ţinându-l mai mult în fund 
și lăsându-l ca întro ceață. El e minunea, scânteia nu se 
știe de unde venită, puterea care pune în mișcare toată 
această lume, care, până la ea şi fără ea, Sar fi frământat 
în sine, fără să dea peste marginile istoriei. Liviu Rebreanu, 
când și-a scris romanul lui al lui Horia, Crăișorul, a 
urmat de aproape pe Nicolae Densuşianu, dar n vrut, 
altfel decât el şi ascultând de legile genului, să-l aducă 
pe întâiul plan. Horia, care nu se vede, al istoricului, e 
mai mare decât Horia, care se vede, al romancierului. 

Când sau împlinit alți ṣo de ani, în 1934, dela aceleași 
fapte, Transilvania se unise cu "Țara. Puteam să ne ducem 
fără piedeci pe urmele lui Horia și ale tovarășilor, de pe 
la podurile de peste Criș, de unde Gheorghe Crișan 
ieşea în haine proaste ca să întețească iobăgimea, până 
la Albac şi Cărpeniș, şi mai ales până în acea pădure a 
Scorăcetului, în care Horia şi Cloşca au fost prinși sub 
un brad găunos. Locurile vorbeau. Oamenii păreau ace- 
iaşi, coborînd coastele, cu țundra încheiată la gât și 


236 


netrasă pe brațe. Oricând putea să ne iasă înainte Horia 
el însuşi. Cartea, care s'a tipărit atunci, Răscoala lui 
Horia, de Octavian Beu, n'a adus text, ca şi cum n'ar 
mai fi fost nimic de spus peste ce se ştia, ci chipuri şi 
vederi. Nu este o poveste Horia, ci un album Horia. 
Era ca o chemare în mijlocul nostru a lumii de atunci 
și a vitejilor ei. Uite-l pe Căpitanul cel mare călare, cu 
sabia goală în mână și cu privirile înainte, așteptând 
ceva ce trebuia să se arate și el singur putea să vadă. 
Fără această vedenie, fapta lui ni se pare o nebunie, 
Pentrucă n'avea în mintea niciunui om chibzuit altă 
ieșire, decât aceea pe care a avut-o, cătanele şi execuția 
sălbatică dela Alba Iulia. In altă gravură, Horia și Cloşca 
stau deoparte și se uită numai la năvala cu ucideri și cu 
punere de foc a oamenilor deslănțuiți. E ca o ilustrare 
la cele o sută și ceva de întrebări care li Sau pus în închi- 
soare și când au răspuns fără deosebire că nau avut 
niciun amestec în răscoală. Două scene de viață de câr- 
ciumă, în ulciu, sunt parcă bucăţi de pictură olandeză. 
intrun loc stă Horia la sfat. Deasupra lui, o vergea cu 
un cerc, Înfiptă în paele acoperișului, e ca un semn de 
breaslă. Nu e o cârciumă obișnuită, ci una din pricinile 
ridicării satelor. Pe lângă alte sarcini stăpânirea le mai 
luase şi dreptul să vândă rachiu. Multe le răbdaseră. 
Aceasta n'au mai răbdat-o. La altă cârciumă, cu aceeași 
vergea cu cerc la strașină, frământă pământul oamenii 
care s'au înscris în armata împărătească și au scăpat, 
credeau ei, de iobăgie și de domnii unguri. A fost încă 
O pricină, atunci când li s'a spus că înscrierile mau tărie 
pentrucă se făcuseră fără învoiala Impăratului, de ieşire din 
marginile legii. Eram acum destul de stăpâni pe noi, la 
150 de ani de când lucrurile se petrecuseră, ca să căutăm 
să le aducem aevea înaintea lumii. Horia ne privea cu 
ochii lui liniștiți şi buni. Cei care îl prigoniseră fuse- 
seră în sfârșit zdrobiți. 

Mai târziu l-am avut pe cântărețul din Albac în ver- 
surile unui cântăreţ. Cotruş şi-a scris poeziile lui scurte şi 
pietroase, ca pentru marșurile pe drumuri de munte ale 


237 


oamenilor lui Horia. Scapără rimele ca potcoavele cailor 
moţeşti prin pietre. Strigă strofa deşirată şi sfârşită fără 
veste ca un chiot în bătălie. Povestea cea veche cobora 
între noi şi încerca să facă parte din istoria zilelor noastre. 
Printre lucrurile noi se împleteau cele de demult, uneori 
ele mai tari decât cele de acum. Nicolae Densușianu 
culesese aceste versuri în 1870 dela bătrânii George 
Gligor și Urs Coroiu din Cărpeniș: Pân'a fost Horia 
*mpărat, Domnii nu s'au desculțat. Nici în pat nu s'au 
culcat. Prânz la masă mau mâncat. Cotruş, pe lângă 
această zare socială, aprindea una naţională. Horia era 
întrupătorul duhului nemulțumirii și al răscoalei, către 
care toţi nemulțumiţii şi răsvrătiții se îndreaptă ca spre o 
mântuire, dar era şi Românul pus în fruntea alor lui 
ca să-i scape de orice robie. "Țăranul, care fusese în Eu- 
ropa ca un înainte mergător al Revoluţiei franceze dela 
1789, călca acum în pas cu Avram Iancu şi se înnoia tre- 
când din Albac la Vidra, de toată desnădejdea urma- 
şului lui dela 1848. Moțul își schimba numai numele și 
trecea ca pe pietre de vad din secol în secol, dar se păstra 
acelaș, paznic al Munţilor Apuseni şi al granițelor de 
Apus, ale neamului românesc. Se vedea de departe acolo, 
ori din ce parte a ţării privirea îl căuta, ca un vârf de 
munte. 'Transilvăneanul îl îmbrăcase în versurile lui ca 
pe o icoană într’o îmbrăcăminte de argint. 

Mai încoace încă, Horia a fost pus să plece de acasă 
şi să umble printre noi. Era ca un răspuns la celălalt 
drum, de rușine, pe care duşmanii lui îl siliseră să-l facă 
dela Alba Iulia pe Mureş în jos la Deva şi pe locurile 
pe unde mulțimile trecuseră pârjolind, pentruca toată 
lumea să prindă de veste că întradevăr Căpitanul cel 
mare a fost prins şi că se isprăvise de acum cu el. Ca să 
vedem biserica de lemn din Albac, unde s'a legat faţă 
de Dumnezeu să nu se lase înduplecat de nimic până 
nu-i va scoate pe ai lui din iobăgie, nu mai e nevoie să 
pornim spre Câmpeni şi în satul spânzurat pe povâr- 
nişuri. Ea a fost adusă, lemn cu lemn, încă din 1907, anul 
altei răscoale, a țăranilor dela noi, şi încheiată aidoma 


238 


cum fusese acasă, în parcul dela Florica a] Familiei Bră- 
tianu. Poate fi văzută, ori de unde ai veni, pe dealul de 
deasupra Argeșului, în verdeață și aproape de cer. Sa 
trezit deodată în belșugul celui mai bogat pământ pe 
care Îl are țara românească. Pe drumurile pe care le-a 
călcat Domnul Tudor, cu o credință la fel şi cu urmări 
tot așa de neprevăzute, după o moarte deopotrivă de 
năpr:znică, s'a strecurat pe neașteptate Horea. A fost 
ca o mutare în altă ţară, dar de unde era numai a] unui 
colț de pământ, s'a făcut în acelaş timp al tuturor. Trebuie 
să sosească în vreo seară de aur, când podgoriile sunt 
coapte, în căruța lui cu coviltir, încărcată de ciubere, 
șI să poposească înaintea acestei biserici cunoscute. Intră 
pe pridvor şi ușa cu zăvor de lemn se deschide singură. 
Intro strană stă tovarășul credincios până la moarte, 
Cloşca, și-i face semn. Clopotul începe să bată fără să-] 
tragă nimeni. Chiamă la o liturghie de umbre. In biserica 
mai nouă din Albac bate și acolo în clopotniţă clopotul 
tot fără să-l tragă nimeni. Oamenii ridică miraţi capul. 
N'au cum să se dumirească, Pentrucă sunt prea noi, 
că cele două biserici își răspund, când întruna din ele 
și-a tăcut intrarea Horia. Vameşii nu mai sunt. "Țara este 
una. Dumnezeu a vrut cu noi. 

Dar parcă locul unde ne simţim și astăzi mai aproape 
de Horia şi-l înțelegem mai bine rămâne tot Alba Iulia. 
Cetatea este încă acolo. Istoricii știu să ne arate, la poarta 
cea mare de intrare, fereastra, îngustă ca o văzătoare, 
de unde a mai privit două luni soarele de iarnă, numai 
ca O pânză pe perete, marele răsculat. Avea cătuşe la 
mâini şi era legat de un belciug din zid. Işi ridica degetele 
și bâjbâia cu ele prin lumină. Știa că munţii se întind 
vineți dela un capăt la altul al cerului şi că îndărătul lor, 
de cealaltă parte, trăiesc ai lui, ca într’o cetate. Nu împli- 
nise pentru ce se ridicase. Alţii trebuiau să se mai nască 
ȘI Să îndrăznească așa cum îndrăznise el, în aceleaşi 
locuri. După cum nu le spusese nimic domnilor din 
comisia de judecată despre drepturile lui la răscoală şi 
planurile pe care şi le făcuse, la fel cu testamentul, scris 


239 


de Popa Nicolae Raț din Maerii Belgradului, care l-a 
spovedit şi l-a ţinut de gât, ca să-l mângâie şi să-l întă- 
rească, atât cât a trebuit să vadă cu ochii lui cum gâdele 
zdrobeşte pe Cloşca. Testamentul lui, cel nescris, e altul. 
El a rămas în ştirea și în păstrarea (numai a lui Dum- 
nezeu, dar îl crede acolo unde e mai la adăpost decât în 
mâinile oamenilor. Testamentul începea aşa: « Horia Va- 
silie, policra Nicula Urs. Anii vieţii sale 54, muierea lui 
Ilina, feciori Lon 14, Luca 6 ani. La alte cele nu ştie 
nimic. Oamenii care l-au prins: Matieş Nuţu, Matiea 
Onu, fratesău Gheorghe, Trifu Ştefan, a lui Neagu 
Andrei doi feciori, Simeon cu frate-său. Ji iartă cu toată 
inima ». Feciorul lui Ion mavea numai 14 ani. Fusese 
şi el Căpitan alături de ceilalți, dar se gândea să-l scape 
aşa, dându-l drept copilandru. Ion Horea a trebuit să 
plece în Banat, împreună cu alți Moţi mai dârji, coloni- 
zaţi între Șvabi, şi şi-a pierdut urma pe acolo. Băiatul 
cel mai mic a murit la 71 de ani fără copii. De nevasta 
lui, de care trăia mai mult despărţit de vreo 7 ani, nau 
putut să dea urmăritoţii. Aşa trebuia să 1 se risipească 
până la sămânță casa lui, ca să rămână el singur şi să se 
poarte chezăș, din această şi din cealaltă lume, pentiu 
tot ce soarta îi pusese pe umeri. 

Fusese de patru ori la Impăratul. Data din urmă, 
acum e anul, trebuise să-l aştepte câteva luni în Viena, 
până se întorsese dintro călătorie în Italia. Ii dăduse 
iară o plângere, cu toate fără de legile pe care oamenii 
stăpânirii le săvârşeau fără nicio sfială împotriva ioba- 
pilor. Împăratul îi spusese, cu supărare, că iobăgia € 
desființată, dar că nu-l ascultă domnii puşi so destin- 
teze, pentrucă au pagubă şi scădere de pe urma ei. Românii 
să aibă încredere în el şi dacă le ajunge cuțitul la os, 
să pună mâna pe furci. Aceasta fusese voia și porunca 
Impăratului şi pe ea o adusese între ai lui. Că Impăra- 
tului nu i-a mai plăcut mai târziu, când a văzut ce a ieşit 
din acel cuvânt împărătesc, el n'avea ce să-i facă. A arătat 
oamenilor hârtii cu hotărîri prea înalte şi i-a pus să jure 
credinţă pe o cruce de aur, care se putea crede că o avea 


240 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad. III 


Universitatea din Cluj la Sibiu 


Planșa 18: 


Foto Emil Fischer 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planșa 19 


Biserica din Demșuş Foto O. N. T. 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


Kriemhilda vede pe Siegfried mort, de Pere: v. Cornelius 


Planșa 20 


Ji 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


Planşa 21 


Azilul Elena Doamna 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Pad, II 


2 
E 


, 


Y YUY 


Icoană pe sticlă 


Planşa 22 


Foto O. N. 7. 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, IHI Planșa 23 


Români din Maramureș Folo O. N. T. 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


Planşa 24 


Palatul Sans-souci dela Potsdam şi terasele lui 


Planşa 25 


de Vad, III 


vetre 


P 


Emanoil Bucuţa 


tot de acolo. Dacă nu l-ar fi urmărit primarii şi gornicii 
să-l închidă, poate ar mai fi aşteptat şi nu i-ar fi apucat 
atât de repede vremea cea rea. Crişan, fire mai iute de 
soldat, a dat drumul la răscoală în Zarand. A urmat 
Iniedoara cu Deva şi ei dincoace la Câmpeni, Abrud și 
Roşia. Auzise că Josif al doilea se întâlnise cu Împă- 
răteasa Ecaterina la Moghilău, pe apa Nistrului, și hotă- 
tse să facă între cele două Impărăţii o ţară nouă a Ro- 
mânilor, căreia să-i zică Dacia, ca în vremea împăratului 
Traian. Din acea ţară aveau să facă parte și ei, Moţii. 
Domnii, care se împotriveau, trebuiau făcuți una cu pă- 
mâatul. Domnii erau Unguri şi n'aveau decât să se facă 
Români și să treacă la legea românească, sau să se ducă 
în tara lor, în Ungaria. Mulţi catolici, reformați și unitari, 
au îngenunchiat înaintea preotului român și sau lăsat 
botezați de el. Fetele şi femeile de nemeși s'au măritat 
tot atunci de frica morţii, cu iobagi. In Ţările Române 
de peste munți fierbea ceva. Oamenii plecau de aici cu 
prămada ca să se așeze acolo. Regimentele grănițăreşti 
de ai noştri dela Orlat şi dela Năsăud puseseră arme În 
mâinile Românilor și-i făcuseră oameni împărăteşti, cu 
drepturi şi cu școli. Lupta lui Inochentie Clain pentru 
drepturile bisericii și ale Românilor, ajunsese până în 
munţii lor. Cărturari dintre ai noştri, ca Ion Molnar 
Piuarul, scoteau cărţi, primeau pe iobagi şi le spuneau 
că ei sunt os de Romani, şi trebue să ţie capul sus. Parcă 
le venise şi vremea Românilor. Nu trebuia decât o opin- 
tire ca ei să ajungă stăpânii Transilvaniei. 

Tot ce se urzea de mulţi ani în lumea românească de 
pretutindeni, fără ştire de obiceiu dela unul la altul, se 
îndreptase de a doua zi spre locul unde se aprinseseră 
focurile, ca să-și găsească o împlinire. Trebuia să fie la 
început un cutremur local de oameni necăjiţi, cum mai 
cunoscuse Transilvania, când toate neamurile acestui 
pământ, apăsate de aceleași legi feudale, se sculaseră cu 
o cunună cu piroane de fier înroșit pe creştet şi se prăbu- 
şiseră împreună, în acelaș iureș zadarnic. Veniseră apoi 
turburările, care se plimbaseră dela un capăt la altul al 


16 241 


țării, pricinuite de despărțirea din sânul bisericii noastre 
numită Unire. In Munţii Apuseni se încheia cu aceste 
două îndreptări. Răscoala cea nouă era numai a Româ- 
nilor și trebuia să ducă la alungarea Ungurilor şi la așe- 
zarea în ţară cu drepturi a neamului lui Horia. Cuvintele 
Comitelui din Turda către Cancelarul Esterhazy, dela 12 
Decemvrie 1784, păstrate nouă în latinește, ca într'o 
limbă în care ne vorbeau strămoșii despre lucruri moște- 
nite dela ei, sunt pline de înţeles. Ele erau amintite atunci 
de cancelarii ca o treabă de glumă și fără rost de oameni 
proşti, și erau într'adevăr o lozincă, la întâile ei rostiri, 
ajunsă în curând a tuturor și ziditoare de istorie: « Horia, 
Căpitanul oamenilor de nimic, după cum se aude, nu se 
teme să se se zică Rege al Daciei, prin ascunzătorile 
munţilor și în pădurile comitatului Zarand. « Dux male- 
feriatorum Horia non reformidat in latebris montium 
et sylvarum comitatus Zaradiendis, Regem se Daciae 
(Uti nobis fama perhibetur) praedicere». Sarmisegetuza 
era acolo. Moții o aveau în seamă încă dela Decebal. O 
priveau de sute de ani din munte şi așteptau să se ridice 
pietrișul adus de gârle și livezile de pruni crescute dea- 
supra, ca să se arate din nou în vechea strălucire. Alt 
consilier împărătesc zice şi el mai târziu în scris: «Horia 
merse cu îndrăzneala aşa de departe încât făcu pe popor 
să creadă că Transilvania e dată Românilor încă de Regele 
cel vechiu al Daciei cu cuvintele Dau-io-ţie, adică țară 
dăruită, și că prin urmare ridicarea aceasta împotriva 
nobilimii este o treabă care priveşte pe toți Românii din 
țară». Nu trebuie să ne uităm că Dau-io-ţie e o tălmăcire 
populară a formei nemţești Dacien. Temeiul rămâne. 
Răscoala lui Horia din 1784 se îmbogăţea din întâile zile 
cu marile ci izvoare naționale care începuseră să curgă 
şi-şi căutau o albie. Ea isprăvea o vreme și începea alta. 

De aceea mi se pare că Horia şi mişcarea lui se înțeleg 
mai bine și astăzi dela Alba Iulia, capitala țării. Era mic 
şi slab acolo, între cei mari şi puternici, adus pe jos de 
Secui dela Zlatna, prin ninsoare. Duşmanii de moarte pe 
care nici el nu-i iertase, îl aveau în mână. Dar i se năzărea, 


242 


e E 
mergând spre temniță, în ocările și loviturile privito- 
„rilor, că pe munţi se aprind focuri și pe creste trece el 
Horia, călare pe un cal alb, cu sabia goală în mână și cu 
un întreg popor în urmă. Nu intra pe sub bolțile de 
piatră decât el, bătrânul din Albac, de 54 de ani, care-și 
„făcuse o socoteală greșită. Celălalt rămânea afară și 
„mergea mai departe, fără putință să fie oprit, spre nişte 
„scopuri numai de el văzute și care nu se putea să nu se 
“împlinească. 


CIUBĂR VODĂ 


Odată cu tipărirea pentru întâia oară a letopiseţelor 
Ţării Moldovei, Kogălniceanu pusese la îndemâna scrii- 
torilor vremii un izvor bogat, de unde ei s'au adăpat 
cu sete. In acele foi de cronici a întâlnit Costache Negruzzi 
pe Lăpușneanu. Tot de-acolo a fost scos Vasile Alecsandri 
legenda lui istorică în versuri, Despot Vodă, care :era 
numai ca o aducere pe scenă a aceluiaș moment istoric 
și a acelorași personagii. Printre ele și-a făcut loc nebunul 
de curte Ciubăr Vodă, erou plăsmuit în întregime de 
dramaturg şi apariţie cu totul neașteptată în teatrul româ- 
nesc. Trebuie să așteptăm până la Mogârdici, din piesele 
istorice ale lui Delavrancea, ca să mai dăm de ceva, care 
s'ar putea zice asemănător. Cânticelele, comedioarele și 
piesele de moravuri de până atunci ale bardului dela 
Mircești foiau de oameni și de potriveli hazlii. In afară 
de clocotul subteran, în care se simțea dragostea de ţară 
şi dorul de îndreptare, totul făcea să se creadă că era 
vorba de un autor de comedii, trecând prin viață ca să-i 
culeagă latura veselă și bucuros de spectacolul lumii. 
Fiecare din noi are o linie a lui, pe care trebuie so ajungă 
și vo ţie, și, privit în silințele ca să n'o piardă, așa cum îl 
împing mai sus sau mai jos întâmplările de afară sau năză- 
ririle de altceva şi de mai bine dinăuntru, stârneşte în 
martorii nepăsători dimprejur hohotul de râs. Odată cu 
Ciubăr Vodă se arată pentru întâia oară în opera drama- 


A 


tică alui Alecsandri și în teatrul românesc R âsul tragic 


244 


Cunoașteţi povestea. Pe înaltele hotare dintre Moldova 
și Țara ungurească, boierii dela curtea lui Lăpușneanu 
vânează. Sunt marele Vornic Moţoc, dărâmătorul de 
domni, boierul neaoș Tomșa, Spancioc, Stroici, ştiuți 
din nuvela lui Negruzzi. Dar mau venit până aici în codri 
numai ca să vâneze, ci mai ales ca să se sfătuiască, departe 
de orice ureche din Suceava, cum să se scape de urgia 
Lăpușneană. Deoparte e domnul din scaun, care-i urmă- 
rește, cel puțin în gând, pretutindeni, iar de cealaltă parte, 
veneticul acesta, Despot Eraclidul, care urcă potecile mun- 
ţilor și cade deodată în mijlocul lor ca domnul din în- 
chipuire. In fața acestor două firi trufașe sau agere, pu- 
nând în mișcare totul, una putere și tovarășa ci, viclenie, 
ca să păstreze sau să câştige stăpânirea asupra celorlalți, 
se ridică Ciubăr Vodă. E un nebun, care se crede singurul 
domn de drept. Nu e al treilea domn, ci umbra pe care-o 
aruncă ceilalți doi, oglinda zădărniciei lor şi însoţindu-i 
pretutindeni. Toate faptele lor, îndată ce se nasc, primesc 
dela marele caligraf, care trebuie să le însemne, această 
traducere de pulbere și de fum. Lăpușneanu râde și râde 
și Despot de vorbele și de isprăvile lui Ciubăr, fără să 
vadă, lucru pe care numai noi îl vedem, din sală, că 
râd de propria imagine proiectată strâmb în viața dim- 
prejur. La fel se arată în gravura medievală, în mijlocul 
petrecerilor și al îndeletnicirilor de fiecare zi, nevăzută 
de ceilalți, moartea ca un schelet, mai deșirat şi mai înalt 
decât ei, stă la masă sau munceşte la câmp cu oamenii 
și, când o oboseşte această prefăcătorie, îi culege și-i ia. 
E o înfățișare a ironiei romantice, folosită într’o mie de 
forme de școala literară din întâia jumătate a secolului 
trecut, cu sfâșiere conștientă la cugetător şi ca un mijloc 
numai presimţit la artiști. Alecsandri a împrumutat-o 
dela ea. 

E un aliniat în marea prefață dela Cromwell a lui 
Victor Hugo, manifestul de ṣo de pagini, plin de stră- 
lucire și de retorism, al dramei romantice franceze, care-l 
cuprinde și-l lămureşte și pe Ciubăr Vodă. « In gândirea 
oamenilor moderni, grotescul are un rost uriaș. Te întâm- 


245 


pină pretutindeni; deoparte zămisleşte pocitul și groaz- 
nicul; de cealaltă comicul și bufonul. Pune în jurul 
religiei o mie de erezuri stranii și în jurul poeziei o mie 
de închipuiri pitoreşti. (In acest înțeles ni s'a părut că 
Ciubăr Vodă e o figură pitorească şi trebuie cercetată ca 
atare. Cuvântul era în Victor Hugo). Seamănă cu mâini 
pline în aer, în apă, în pământ, în foc, miriadele acelea 
de ființe de trecere pe care le găsim pline de viaţă în cre- 
dinţele populare ale Evului Mediu; învârteşte în umbră 
hora ielelor și agaţă coarne, picioare de ţap și aripi de 
liliac diavolului. Tot el e cel care, acum aruncă în iadul 
creştin feţele de groază chemate la viață de aprigul geniu 
al lui Dante și Milton, şi acum îl umple de făpturile de 
râs printre care îşi va face jocul lui Callot, Michel Angelul 
burlesc. Dacă din lumea ideală trece în lumea reală, 
desfășoară în ca nesecate parodii ale omenirii. Ce sunt 
altceva decât plăsmuiri ale fanteziei lui acei Scaramuci, 
Crispini, Arlechini, siluete sgâite ale omului, tipuri cu 
totul necunoscute antichității aşezate şi ieşite cu toate 
acestea din Italia clasică. El, însfârşit, colorând rând pe 
rând aceeași dramă a închipuirii din Miazăzi şi a închipuirii 
din Miazănoapte, aduce să tropăie pe Zganarel în jurul 
lui Don Juan şi să se strecoare pe Mefistofel în jurul lui 
Faust». 

Ciubăr nu intră în Despot Vodă el singur în scenă, 
ci îl aduc ceilalți. Il caută, după ce și-au isprăvit de vorbit 
vorbele, ca o trăsătură pe care o simt de trebuință ca 
să li le întărească. Intreabă deodată Stroici : « Dar unde-i 
Ciubăr Vodă? Noi l-am uitat de tot». Şi răspunde alt 
boier, Toroipan: « Lăsatu-l-am în codru, călare pe un 
ciot, crezând că se găseşte pe Ducipal călare şi intră în 
Suceava ca domn cu îngâmfare». Nu e prin urmare un 
bufon obișnuit, făcând numai pe nebunul, ca să-și poată 
spune adevărurile lui de atâtea ori sângeroase, dar pri- 
mite fără ciudă tocmai pentrucă toți se învoiesc să-l ia 
ca atare, ci eun om căruia îi lipsește o doagă. Strigă spe- 
riat după ajutor prin desiş, unde s'a trezit cu ursul în față. 
Ursul fusese omorît mai înainte de unul din vânători și 


246 


Di 


toată scena ar fi putut ieși ca o luare peste picior nu a 
lui, ci a vânătorii. însăși, o bufonerie după toate rânduielile 
meseriei, dacă Ciubăr Vodă ar fi fost în toate mințile. 
Așa, e mai mult un episod comic şi acea punere alături, 
a celor două feţe ale oricărei fapte omenești, se face dinafară, 
de privitor. Rostul acesta, al unui martor neînrâurit de 
întâmplări și care spune cuvântul cel potrivit, Alecsandri 
l-a dat celor doi țărani pândari, Limbă dulce şi Jumătate. 
Ei înfățișează dreapta judecată a mulțimii, sunt plini de 
duh și descrețesc frunțile. Iau din partea care ar fi a 
lui Ciubăr Vodă. Poetul îi moștenise dela Niculae Scur- 
tescu, care scrisese și el o poemă dramatică Despot 
Vodă, tipărită în a doua ediţie în 1877. Despot Vodă al 
lui Alecsandri e din 1879. Dincolo ei se chemau Șopârlă 
și Vârlugă. La noi în piesă, tradiţia aceasta românească 
a primit lângă ea compoziţia mai grea și de împrumut, 
a nebunului de Curte. Le duce pe amândouă împletite, 
ca o zămislire de artă populară și băștinașe, care se schimbă 
sub ochii noștri într'una de artă înaintată. 

Intre cele ș acte ale lui Despot Vodă se petrece tragi- 
comedia lui Ciubăr Vodă, numai în trei. Cel dintâi este 
acesta, de venire înaintea lumii cu metehnele şi cu visu- 
tile lui. Al doilea, cel mai puternic și care înseamnă 
pentru Ciubăr o răspântie de viață, e întâlnirea din 
temniță cu Despot. Antiteza dintre lupta pentru domnie 
a omului zdravăn și a minţii scrântite, zbuciumul care 
încordează toată ființa, întrunul, și vânzoleala în dorul 
lelei, în celălalt, ca o oglindire a unei fețe de medalie 
într'o apă tremurată și scălămbăietoare, fac, puse în 
cumpănă, cât toată drama. Ceva dintrun teatru creștin 
dela 1550, pluteşte peste scenă, nebunia după măriri 
deșarte alături de nebunia adevărată, senină și nebănui- 
toare, aproape de sfințenie. Lăpușneanu a închis pe 
Despot întrun beciu, ca să-l dea a doua zi călăului. I-a 
trimis, drept ultimă batjocură, pe Ciubăr ca să-i ţie de 
urât, dar celălalt, folosește nebunia lui, îl convinge că 
el sufere pentrucă nu vrea să fie făcut domn şi fuge, 
lăsându-l în loc. Am văzut această scenă jucată nu de 


247 


un teatru mare, cu actori, ci într'o sală improvizată, de 
o trupă făcută din credincioşi, care s'au risipit după 
aceea, ca şi cum sar fi pierdut în eroii lor şi s'ar fi scu- 
fundat cu ei în vremea de unde-i chemaseră. Era acum 
35—40 de ani, mai aproape de anul când fusese scrisă 
piesa, decât de noi. Luna se vedea prin ferestre și plutea 
în acelaș timp și peste capetele noastre și peste ale celor 
doi protagoniști. Scena avea numai această lumină şi în 
întunericul ei se mișcau figurile fantomatice a doi nebuni, 
fiecare de altă nebunie. Unul era îmbrăcat în vestminte 
grele boierești, de brocat italienesc și cu lanț sclipitor 
de gât, iar celălalt într'o manta de pânză și pe cap cu o 
coroană de hârtie, ca un irod de ţară. Dar irodul se făcea 
boier de scaun şi boierul de scaun intra în zdrențele iro- 
dului. Cumintele se schimba cu nebunul și nu mai știam 
care era unul, şi care celălalt. Așa îmi închipuisem un 
joc sfânt medieval, într”o piață de biserică și așa am văzut 
mai târziu teatrul de aer liber, cu piese vechi sau anti- 
chizante, din țări apusene de experienţe și de reînvieri 
dramatice. Pe Despot Vodă n'am mai fost în stare să-l 
văd, după acea reprezentație zguduitoare cu elevi de 
şcoală întro casă boierească din București, de teama unei 
desamăgiri. Nu se putea avea o mai strânsă legătură, până 
la contopire, între cei doi eroi romantici, care erau unul 
singur, în alt înţeles cele două suflete din același piept, 
amintite de Goethe. Pe atunci, în Cișmigiu, în partea 
dinspre Schitu Măgureanu, unde e astăzi aleia tranda- 
firilor, erau scene de vară, de scânduri, pe care am auzit 
copil pe Barbu Lăutaru în caftan vișiniu, luându-și 
rămas bun dela lume ca un cântec bătrânesc, și pe Șoldan 
Viteazul, cu lăudăroșiile lui. Era în Iunie și prin plopii 
cei mari mai cântau privighetorile. Scama din ei scobora 
încet în liniştea nopții și părea o pânză care se lăsa între 
noi și acel trecut. Teatrul era mai aproape de viață decât 
astăzi. 

Al treilea și cel din urmă act din Ciubăr Vodă ne-aduce 
un Ciubăr care nu mai e vodă. In locul mantalei domnești 
de nebun poartă o rasă de călugăr şi un potcap în locul 


248 


coroanei de hârtie. Zguduit de înșelăciunea suferită și de 
ceea ce a urmat, osândirea la moarte din partea lui Lă- 
pușneanu pentrucă făcuse scăpat pe Despot, și iertarea 
şi trimiterea la mânăstire, prin mijlocirea Doamnei, 
Ciubăr s'a întors pe pământ. Nu mai crede că i s'a luat 
și că trebue să i se dea îndărăt domnia, dar e şi el ca 
omul beat al lui Luther. Când îl îndrepți într'o parte pe 
măgar, cade în cealaltă. Era înainte un nebun politic 
și e acum un nebun religios. Era atunci umbra lui Despot, 
care căuta să ajungă în scaunul Moldovei, și e astăzi 
umbra lui Despot, care a făcut academie reformată la 
Cotnar și vrea să alunge dintre Moldoveni dreapta cre- 
dință. Când toată lumea, în cap cu Tomşa, noul domn, 
îl iertase, pentrucă știuse să se poarte măreț în înfrân- 


gere, Ciubăr îl omoară el. — «lertare!... Cui?... Lui 
Despot! . . . Iertare! . . . Cine-a zis? In veci nu iartă creul 
pe cel care-l desfide. Ai vrut să ucizi legea?... Mori! 


legea te ucide!» Bufonul curții şi-a încheiat cariera. El 
a mers acelaș drum ca Triboulet în Le roi s'amuse al lui 
Victor Hugo, pe care Alecsandri l-a avut puţin în minte. 
Cu o mică desvoltare alături de tăgăduire, drama și-ar 
fi putut schimba titlul, în loc de Despot Vodă, Ciubăr 
Vodă, așa cum se face schimbarea de haine în scena 
temniței. Și în cazul piesei franțuzești deopotrivă, care 
ducea prin urmare în ea această putință, când a fost pre- 
lucrată într'un libret de operă, opera s'a chemat Rigo- 
letto. Triboulet dăduse jos din scaun pe Francisc I. 
Bufonul francez e însă un bufon adevărat. El e un om 
care se desdoește, odată un nebun al Regelui și altădată 
un om cu păreri și suferință proprie. Ciocnirea dintre 
cele două înfățișări, face să izbucnească drama. Regele 
e numai unealta, care puţin a lipsit să nu fie ucis de nebunul 
lui, ca Despot. Ca o dovadă a acestei apropieri Alecsandri 
a pus în gura lui Rosel, căpitanul din Burgundia, care 
avea o sută de călărime cu sinețe sub ascultarea lui, cum 
spune Nicolae Costin la letopiseţul său, aceste versuri: 
«Contesă (vorbește Carminei, soţia lui Laski, palatinul), 
Francisc Primul, al Franţei galant Rege, Erou, poet și 


249 


vesel, iubea mult a culege, Pe câmpi de sânge lauri, în 
lume desfătări, Și pe frumoase buze fierbinte sărutări ». 
Mai departe, acelaş Rosel, încearcă să traducâ vestitele 
versuri: « Souvent femme varie, Bien fol est qui sy fie», 
adică mai vestite decât ele, în limba de baştină, în ver- 
siunea italiană: La donna e mobile. «Francisc Primul, 
Rege’n galanterie. A și compus, îmi pare, o mică poezie. 
Un cântec, o deviză cu vesel înțeles», întreabă Sommer, 
poetul german, și-i răspunde Rosel: «Da, Sommer, aste 
versuri ce le cânta ades: Femeia este schimbătoare, Nebun 
cine sencrede în ea». Suntem în plin Le roi s'amuse. Tri- 
boulet trebue să fie pe aproape. Trecut în Moldova, 
cam din aceiași ani, la curtea lui Despot, fost și el în 
Apus, pe la curtea lui Carol Chintul, bufonul şi-a schimbat 
numele și și-a zis Ciubăr Vodă. 

Pe Ciubăr Vodă Alecsandri l-a găsit ca o făptură de 
poezie populară, poate în cântece care mai umblau în 
vremea lui, dar poate în Povestea poveştilor lui Constantin 
Stamati, scriitorul basarabean, apărută încă din 1844. Ea 
începe cu următoarele versuri: «Ciubăr Vodă, domn 
vestit, Lui Papură strănepot, Avea un singur fecior», şi 
care versuri se întâlnesc aproape întocmai în Despot 
Vodă: «Ce? Frică? Ciubăr Vodă lui Papură nepot, Fricos?9 
Ciubăr Vodă, domn domnit, aşa cum bine își aducea 
aminte eroul lui Alecsandri, era solomonar. Alecsandri 
n'a mers însă pe această linie. «Și că mama ei a fost (e 
vorba de o femeie, de care s'a îndrăgostit Bogdan, fiul 
lui Ciubăr Vodă), Când trăia Domnul Ciubăr, Una din 
găinărițe A păsărilor domneşti. Insă farmece știind, Şi 
fiindcă şi Ciubăr Credea în solomonii, Pe dânsa el o avea 
De dragoman credincios Intre dracul și "ntre el». Poetul 
sa oprit aici şi s'a mulțumit numai cu un nume 
şi cu o bucată de arbore genealogic. Ciubăr putea să fie 
un om care stătuse de vorbă cu dracul, un zăpăcit ne mai 
ştiind pe ce lume trăiește, așa cum se vădeşte în Despot 
Vodă. 

Alexandru Papadopol Calimah a încercat să-l desco- 
pere în istoria Moldovei. Cel mai vechiu Ciubăr Vodă 


250 


se arată ca un abur, fără trăsături limpezi, prin cronica 
lui Grigore Ureche, care zice: «Scrie letopisețul cel 
latinesc că după moartea lui Petru Vodă au domnit un 
Ștefan Vodă un an și au murit; iar după acel Ștefan Vodă 
au domnit Ciubăr Vodă; iar Letopiseţul cel moldove- 
nesc de acest Ștefan Vodă nimic nu scrie, ci zice că după 
moartea lui Petru Vodă au domnit Ciubăr Vodă două 
luni». Alături de Ureche se înșiră la rând Miron Costin, 
Șincai, Engel, care crede că Ciubăr Vodă a fost amestecat 
cu un voevod din Transilvania Ciupor. Acestea sau 
petrecut pela 1450, ceea ce înseamnă că Despot Vodă 
aducându-l la curtea lui, îl silise să sară peste o sută de 
ani, dela 1451 la 1561. Ce avea însă acest Ciubăr Vodă, 
dela începutul istoriei noastre, cu personagiul shakes- 
peareian, care a putut urzi aerianul madrigal al mădră- 
gunei, ca în Visul unei nopți de vară? — « Frate Despot, 
știi tu ce-i mădrăguna? O fată ce aleargă pe câmpi, când 
iese luna, Și merge de se scaldă în roua de pe flori, Cu 
gând să se mărite cun împărat în zori. Am prins-o într”o 
noapte,. frumoasă, goală, albă, Dar hoţul Lăpuşneanul 
mi-a şters-o ca pe-o salbă!... Ce-mi pasă? Scaraoțchi 
îi este lui nănaş, Iar eu àl mădrăgunei sunt mire dră- 
gălaş». Ca şi mădrăguna, Ciubăr Vodă sa născut dintrun 
abur poleit de lună şi mare nimic de niciun fel cu perso- 
nagiile istorice. Nu din cronici l-a cules Vasile Alecsandti. 

Mai aproape de noi, învățatul Charles Drouhet, ur- 
mărind cu o iscusită migală, în pagini de literatură com- 
parată, izvoarele inspirației lui Alecsandri în Despot Vodă 
și în deosebi în Ciubăr, crede a le găsi în mai multe drame 
ale lui Victor Hugo și până și în Păcală, despre care i-a 
atras luarea aminte Conferenţiarul de atunci la Facultatea 
de litere din Bucureşti, Domnul D. Caracostea, în 
anul când a apărut volumul Vasile Alecsandri şi scrii- 
torii francezi, 1924. Aşa după cum Păcală, închis întrun 
sac, anume ca să fie aruncat în gârlă, înșală pe văcarul 
satului, slab de înger, să-i ia locul și să ajungă astfel 
primar, ceea ce el n'ar fi vrut și de aceea pătimea, ar face 
și Despot în scena din temniță a schimbării vestmintelor. 


251 


Minuni ale literaturii comparate, care e ca lumina tri- 
misă din mai multe lămpi și înmulțită încă de oglinzi! 
In loc să lumineze, ia ochii şi orbește. 

Vasile Alecsandri și-a înjghebat drama lui istorică 
din aceleași fărâme de cronică, prin care mai răscoliseră 
şi alți scriitori. Ea are eroi și o urzeală, pe care le întâlnim 
şi în altă parte, Poezia eroică sau de dragoste e aceea din 
toată opera poetului. Ce este nou, ca idee și figură, este 
acest Ciubăr Vodă, care iese deodată din păduri în cornuri 
de vânătoare și în chelălăit de copoi, şi își vântură pe 
dinanintea noastră mantaua domnească de batjocură. 
Mult după ce l-am uitat pe Lăpușneanu și pe Despot, 
apariţia lui stărue și ne mai urmăreşte. El e râsul 
romantic, trimis în lume, nu de petrecere, ci ca un sol 
al vieţii ascunse. Nu drama îl duce pe el, ci el duce drama. 


252 


PĂCALĂ 


A fost odată ca niciodată. A fost o casă a unui om tare 
învățat, de care auzind basmele din toată lumea au pornit 
de aproape sau de departe, care pe cai năzdrăvani și care 
în calești de sticlă, ca să vadă acea casă, și să fie găzduite 
în ea măcar o noapte. Basmele sunt și ele unul dela Ră- 
sărit și altul dela Apus, ba unele sunt în dușmănie de 
moarte cu celelalte. Mare și de minune lucru a fost 
pentru toate să știe un loc unde să poată să se întâlnească 
şi să stea la aceeași masă, ca vlăstarele aceluiași părinte, 
cum știau din bătrâni că au fost la început. Eu mă dă- 
dusem îndărătul porţii şi le priveam cum intră pe rând, 
așa cum le cunoscusem din spusele mamei sau din cărți, 
fiecare cu împărații și curtea lui, cu Făt Frumos din 
Lactimă şi cu Ileana Cosânzeana cu cosița de aur, cu 
smeli și cu smeoaicele, cu ţigăncile și cu spânii sau oa- 
menii roșii. Alaiul lor l-a încheiat Păcală, cu traista?n 
băț, care s'a mai uitat odată din prag îndărăt, ca să vadă 
dacă nu rămâne careva pe afară şi a tras uşa după el. 
Parcă le ţinea socoteala și le adusese cu număr; se ducea 
la omul învățat dinăuntru ca să le arate după răboj; 
era, dumnealui, țăranul cu opinca spartă, stăpânul şi 
ocrotitorul lor. De atunci casa aceea din răspântie s'a 
umplut de oaspeți, care, de bine ce s'au trezit împreună, 
nu s'au mai îndurat să se despartă. Eu trebuie să fiu 
vechiu astăzi de zile ca Făt Frumos din Tinerețe fără 


253 


bătrâneţe și Viaţă tără de moarte, de când aștept pela 
poartă să iasă, lar lumea a rămas după aceea fără basme 
şi umblă buimacă după ele de colo-colo. 

N'am înaintat cu mult, dela 1880 și alți câţiva ani 
veniți după el, când, așa cum se vede din Însemnările 
zilnice ale lui Titu Maiorescu din volumul al doilea, se 
adunau în casa lui din str. Mercur nr. 1, în București, 
la serile Junimei, lon Creangă și Petre Ispirescu, n'am 
înaintat cu mult în culegerea, scrierea şi cercetarea po- 
veștilor, Mihail Eminescu și Barbu Delavrancea, Ion 
Slavici şi Ion Jipescu, Hasdeu și Gaster. Nu pot să-mi 
închipui cum a fost atunci, la vremea ei, o asemenea 
adunare, unde stăteau pe scaune și-și vorbeau cele mai 
înzestrate condeie și mai agere minţi cugetătoare ale 
țării, stăteau pe scaune și-și vorbeau în aceeași seară, 
aşa cum noi nu-i mai întâlnim decât între aceleaşi coperte 
ale Istoriei Literaturii sau culturii româneşti, și fiecare 
chiar acolo închis întrun capitol aparte, dar astăzi, dela 
această depărtare suntem plini de uimire. Ceea ce se 
începuse în alte părți cu Fraţii Grimm şi cu Vuk Kara- 
gici, iar la noi cu Cavalerul Stamati şi Costache Negruzzi, 
aducătorii în scrisul nostru ai lui Pepelea și Păcală, cu 
Alecu Russo şi Vasile Alecsandri, cu Anton Pann și Ni- 
colae Filimon, povestitorul de basme dela 1862, se găsea 
aici strâns la un loc, întro nouă și strălucită înflorire. 
Erau, deoparte, îndrăgostiţi de plăsmuirile poporului și, 
în fața lor, gânditorii care se aplecau peste ele și le căutau 
obârșiile și rosturile. Niciodată maveau să se mai afle 
alături atât de mulți și atât de mari scriitori populari și 
folkloriști. Hasdeu, luând înaintea științei europene 
aproape cu o jumătate de secol, lega basmul de starea 
de vis și de arătările lui, nemulțumit destul cu mitolo- 
gismul, indianismul sau antropologismul, acesta din urmă 
atunci încolțind, care împărțiseră în tabere pe cercetă- 
tori, iar Gaster descoperea în cărţile literaturii noastre 
populare, pentru întâia oară puse împreună în volumul 
tipărit de el în 1883, dovada că Românii s'au adăpat 
dela aceleași izvoare de cultură și au aceiaşi pregătire 


254 


ȘI drepturi de viaţă la fel cu celelalte popoare. Eminescu 
era în afară de poezia lui, stăpân al atâtor manuscrise 
vechi unice, cum era acela al lui Varlaam şi Ioasaf, cule- 
sese caiete întregi de literatură populară căreia el ar fi 
fost poate mai aplecat să-i zică literatură țărănească, 
şi făcuse însuși cântece și basme. Vasile Alecsandri 
dresese numai pe ici, colo cântecele bătrânești, auzite 
dela vestitul cioban depe Ceahlău, care mare lucru dacă 
a avut ființă vreodată; marele nostru poet le-a scris pe 
ale lui pe dea'ntregul. Titu Maiorescu se simţea, ca ȘI 
el, în legătură prin Schopenhauer, cu toată literatura 
indică Rigveda și Mahabharata, dar și Panciatantra ŞI 
basmele. Ion Creangă își plimba ochii râzători dela unul 
la altul și abia se putea înfrâna să nu spună una fără 
perdea, cum îi plăcea Junimii. Ispirescu, dintrun colţ, 
culegătorul tipograf, galben la faţă de boala care avea 
în curând să-l ia cu zile dintre ai lui, asculta cuvintele 
învăţate ale celorlalți despre legende sau basmele Româ- 
nilor. Abia acolo se dumirea, ce lucru mare făcuse așter- 
nând pe hârtie câte auzise de când era copil sau prinsese 
mai târziu din dreapta şi din stânga. Peste capetele lor 
păzea deasupra intrării acel cuvânt al cronicarului, care 
se găseşte și astăzi la locul lui, după ce toți câți au trecut 
pe sub el s'au risipit: Biruit-au gândul. In numele acelui 
gând ne adunăm și noi ca să ne aducem aminte şi să 
căutăm, după ei, ce puteri are omul ca toți oamenii în 
povești printre atâtea făpturi năzdrăvane care umplu 
locul și-l covârșesc. 

Poate că vreodată se va scoate o ediție critică a acestor 
Însemnări zilnice, unde se păstrează de pieire atâtea fapte 
și atâţia oameni în miniatură, ca într’o lacră bătrânească. 
Atunci avem să avem deoparte textul german în care au 
fost scrise și alături sau dedesubt textul românesc, cio- 
cănit cu adevărată evlavie de un credincios ca d-l Rădu- 
lescu-Pogoneanu. Dintre toate câte le vom auzi de acolo, 
spuse în altă limbă, cele mai ale noastre lucruri întâmplate 
în cea mai însemnată jumătate de secol din istoria româ- 
nească, nimic nu va părea mai straniu şi mai de basm 


255 


decât anume acele părți în care se vor găsi știri despre lite- 
ratura populară și înfățişetorii ei la noi. Are să fie ca o 
vorbă depe celălalt tărâm, un om de al nostru, venind din 
streini şi deschizându-ne ochii cu un descântec învăţat 
dela ei. De jur împrejur are să fie viața noastră veche, 
dela anul o mie și mai dinainte, dela plug și dela stână, 
cu eroii şi purtătorii ei de cuvânt. Același lucru l-am 
simţit, acum vreo 15 ani, la Londra, când potriveala 
lucrurilor omeneşti, care ne scapă, a vrut să ajung în 
odaia de lucru a unuia din acei oameni despre care amin- 
teşte Maiorescu. Mi-atăta pe cei patru pereţi, acoperiți 
de cărţi până la tavan, manuscrisele și tipăriturile vechi 
româneşti, de unde scosese materialul multora din publi- 
caţiile lui despre noi. Se apropia de sfârșitul zilelor și 
mar fi putut să închidă ochii până nu le ştia întoarse în 
tară şi încredințate Academiei Române. Erau părți dia 
sufletul unui neam în ele, care altminteri ar fi fost în pri- 
mejdie să se piardă pentru totdeauna. Trebuia să fiu 
un mijlocitor al acestei treceri. Mai târziu, dar încă la 
vreme, pentrucă omul n'a plecat depe pământ până nu 
şi-a împlinit gândul, învoiala s'a făcut prin alții şi lucru- 
rile cele de preţ se găsesc astăzi în București, într'o 
secție care-i poartă numele, la Academia Română, așa 
cum îi fusese visul. Omul de ştiinţă era Gaster de odi- 
nioară, oaspele lui Maiorescu și cunoscutul lui Eminescu, 
care i-a împrumutat din manuscrise pentru studiu și 
reproduceri. Şedea pe o stradă foarte populară londoneză 
Maidavale, dar lui îi plăcea s'o rostească așa cum se 
scrie Mai-dă-vale, şi se putea crede undeva în România. 
Il înconjura și acolo, în odaia cu cărți așezate pe rafturi 
până în tavan, aceeaşi lume de literatură populară și de 
basm românesc. Manuscrisele și tipăriturile noastre le 
aşezase pe un raft mai jos, ca să le aibă la îndemână. 
Am crezut totdeauna că începutul basmelor noastre 
«A fost odată ca niciodată» înseamnă mai mult decât 
ceea ce spune la întâia privire. El hotărăşte și locul omului 
de toate zilele în această urzeală minunată, făcută pentru 
alte făpturi decât cele obișnuite. « A fost odată» este o 


256 


zicere care se întâlneşte în toate limbile și deosebește nu- 
maidecât basmul de alte compoziţii. Ea arată, la alții, 
cel mult că e vorba de întâmplări din trecut, care nu se 
mai întorc. Duce dela întâile cuvinte în altă lume. « A 
fost odată ca niciodată» al nostru e aproape altceva. 
Intorsătura neașteptată « ca niciodată», este un joc de 
limbă, cu ceva tainic în el. Povestea care începe e din 
rândul lucrurilor petrecute odinioară, în alte timpuri, 
care nu seamănă cu ale noastre și nau să mai vie în veci. 
Ca să deschidă poarta acelei vieţi, povestitorul are nevoie 
de această vorbă rară, ca de un descântec. Ea dă deodată 
drumul acelei vieţi, care era înainte ca un râu înghețat 
sau ca o lume împietrită și, prin puterea ei, râul curge 
din nou și lumea se mișcă şi trăiește. Noi stăm la margine 
și ne uităm, dar știm că nu ne putem amesteca. Inăuntru 
nu sunt oameni ca noi. Dacă am călca alături de ei am 
vedea că un pas de al lor ne lasă cu zile de mers îndărăt. 
Dacă am vorbi, glasul lor s'ar auzi peste munţi și văi, 
pe când al nostru ar fi ca un ţârâitde greiere. Dacă am 
pune mâna pe un lucru, pe care ei îl ridică fără să bage 
de seamă, noi n'am fi în stare nici a-l clăti din loc. Nimic 
din ce se petrece acolo nu trebuie să ne mire. Mirarea 
vine din ce nu ne așteptăm și nu ni se pare cu putință. 
In basme, toate sunt cu putință. Adevărul nostru nu este 
adevărul lor. 

De aceea, glumele care urmează după această deschi- 
dere, de mare poezie epică, și care o încheie, trebuie să 
fie nişte adausuri lăutăreşti și târzii. Grija povestitorului 
să ne arate că este mai mincinos cine nu crede și că toată 
povestea n'are niciun temeiu de adevăr, nu face parte 
din ea. Este streină de însăși firea basmului, care nu 
se îndoiește nicio clipă că tot ce povesteşte s'a întâmplat 
întocmai. Fiind dintr”o lume alta decât a noastră, și cum 
mare să mai fie niciodată, cine ar putea să spună, când 
nimeni n’a venit până la noi de acolo, că lucrurile, numai 
pentrucă sunt altfel decât le-am apucat, nu s'au petrecut 
aevea așa? Chiar trecerea aceasta: « dacă mar fi nu s'ar 
povesti», cu toată părelnica ei nevinovăție, fiind un 


17 257 


început de îndoială şi pregătirea pentru toate celelalte, 
nu face parte din basm. Aceste maluri de neîncredere, 
între care a fost pusă să curgă vechea poveste, au fost 
ridicate atunci când omul obișnuit a crezut că poate să 
judece pe ceilalți şi să-i coboare la măsura lui. E o împle- 
tire a basmului cu snoava. Păcală s'a oprit înaintea lui 
Făt Frumos și l-a întrebat de sănătate. Când Eminescu 
și-a scris basmul lui, nici nu i-a dat prin cap să-l încarce 
cu aceste podoabe ale unui alt popas literar, de observaţie 
critică și de realism. 

Lumea basmului e o lume eroică. Flăcăul sau fata care 
stau pe vatră sau între găini, trebuie să ajungă prin puteri 
pe care și le descopăr în ei sau care le vin de afară, el 
Făt Frumos, iar ea Cenuşereasa, în stare de isprăvi minu- 
nate, ca să se facă vrednici de această lume. Lupta se dă 
cu piedicile care se pun deacurmezișul unei asemenea 
prefaceri. Neprietenii sunt de cele mai multe ori fiinţe 
năzdrăvane şi cer, ca să fie înfrânte, mijloace la fel. Printre 
ele se strecoară și făpturi de rând, care le seamănă celor- 
lalte numai prin voinţa să facă rău. Atunci se arată, ca 
în Harap Alb, Spânul, care puţin a lipsit să nu zădărni- 
cească tot avântul, ajutat din multe părţi, al feciorului 
de împărat, sau, ca în Inşiră-te Mărgărite, țiganca dela 
curte, aproape, aproape să ia locul adevăratei împărătese. 
Dacă fierbe în jurul sufletului bun din basm, urâţenia 
nemăsurată a dihăniilor de tot felul, iată că merge uneori 
în pas cu ea şi această urâţenie a omului. Silințele pentru 
doborirea uneia trebuie să fie tot atât de năprasnice ca 
pentru doborîrea celeilalte. Răul, ori de unde ar veni, 
nu este decât o încercare pentru bine. El, dacă vrea să-l 
înlăture şi să strălucească la urmă de lumina lui curată, 
are aceleași sarcini. Spânul şi țiganca, fără nicio înzestrare 
deosebită care să-i ridice peste semenii lor, deslănțuie 
toate chipurile de apărare din partea celor primejduiţi, 
ai zice cu totul în nepotrivire faţă de cine le stă înainte. 
E drept că omul roșu, omul negru și spânul întrupează 
O piază rea şi o cobe care îi fac să fie o treaptă de trecere 
între om şi puterile răului. Ei nu pot fi biruiţi cu mijloace 


258 


obişnuite. Dar adevărul e că tot ce face parte din basm 
se scaldă în același aer și capătă în cele din urmă o înţe- 
legere și o înfățișare înrudită. După cum nimeni din noi 
nu poate să intre în basm fără să se piardă sau, dacă răz- 
beşte, fără să nu-l destrame și să-l spulbere, deopotrivă, 
nicio făptură a lui nu poate să coboare între muritori, 
fără să nu împrăștie îngheț și cutremur împrejur. 

Când s'a încercat o asemenea desfacere, care să nu 
vatăme pe eroi și să-i lase să trăiască mai departe, atunci 
s'a lucrat cu cea mai mare grijă pentru ca niciunul din 
cei amestecați să nu prindă de veste. Una din aceste încer- 
cări izbutite «ste Dănilă Prepeleacul lui Ion Creangă. 
Acest Dănilă Prepeleac, dacă vă uitaţi mai de aproape, 
este şi nu este un basm. Intâmplările sunt cum nu se 
porte mai minunate, Scaraoţchi iese la iveală, supusul lui, 
Michiduţă, face tot felul de isprăvi care nu sunt depe 
pământ, dar omul, așezat în miezul acestei trebi, nu le 
duce toate decât prin iscusință. El ia cunoștință de drac, 
ieșit deodată în calea creștinului, dar mare alte mijloace 
decât omenești ca să-l învingă şi să-l supuie. Cele două 
lumi, a minunii și a faptelor obișnuite, stau alături fără 
să se verse una în alta. Puntea de trecere, dela basm la 
viața avea, fusese găsită. Dar Dănilă Prepeleac este el 
însuși un fel de Păcală. Când nu numai eroul, dar nici 
lumea în care se mişcă, nu va mai cunoaște ce sunt acelea 
puteri suprafireşti şi toate se vor deslega numai prin 
puterile minţii, basmul va da din el, ca la o mulsoare, tot 
ceea ce avea de-o făptură și de-o purtare cu noi. Păcală 
îşi va începe atunci de unul singur călătoria pe drumurile 
pământului, scăpat de dincolo numai cu cimpoiul sau cu 
fluierul, care mai mult aduc aminte de locul de unde 
vine decât hotărăsc ce are să facă, 

Păcală este de al nostru. El a dat o întreagă familie 
de cuvinte, a păcăli, păcăliciu, păcălitor, dar oamenii de 
știință tot mai caută locurile de unde a pornit încoace. 
Este sigur că unele din păţaniile lui, care erau cât pe aci 
să-l bage în mitologie, vaca legată de copac şi comoara 
dela rădăcină, sacul în care trebuia să fie aruncat în gârlă 


17° 259 


şi l-a ajuns norocul, prea seamănă cu alte vaci și cu alti 
saci ai altor popoare. Ceea ce mi se pare mai strein pentru 
firea noastră este gluma acea crudă, care nu ştie să facă 
haz. Omul nu simte bucuria glumei lui ca Românul 
sănătos, ci mulțumirea că l-a răzbit pe celălalt râzând. 
Râsul pentru noi se oprește în faţa durerii şi a nenorocirii. 
La Păcală atunci izbucnește. Păcală e un fel de Vlad 
Țepeș, care petrece între puşii în ţeapă unul întruna 
mai înaltă și altul într'una mai scurtă, după rang și vină. 
Aceste obiceiuri domnitorul le avea din Răsăritul asiatic. 
Mă tem că tot de acolo le-a fost adus cu el și Păcală. 
Dulfu, când l-a cântat în versurile lui lungi şi străvezii, 
a crezut că e destul să-l îmbrace în cămașa și în ițarii 
noştri, ca să-l scoată Român din creştet până în talpă. 
Il face bine pe prostul isteţ, dar ne uităm la el cu băgare 
de seamă. A păstrat ceva strein de carte populară călă- 
toare prin toată lumea. Ar trebui trăit a doua oară, mai 
adânc, până ar pierde zgura de astăzi și ar vorbi mai pe 
înțelesul nostru, nu numai cu limba, dar şi cu sufletul 
pământului. 

Din altă ţară nu știm, nici dacă nici de unde ne-a 
venit Păcală, dar ceea ce este sigur este că el iese din 
basm. A căzut poate din vreo corabie zburătoare şi a 
înotat până la mal, unde și-a făcut o colibă şi a căutat 
să uite pe ce cale ajunsese pe pământ. Nu mai este în 
stare de minuni și nici oamenii păcătoşi, între care se 
aşează, n'au mintea la ele. Dar nu e nici vreo povestire oare- 
care cu înțelepciune culeasă din viaţă și tescuită în pro- 
verbe uşor de purtat dintrun loc într'altul. Ceva pe care 
nu-l înțelegem bine îl înconjoară. Chiar nevinovăția lui, 
pe care o bănuim puţin fățarnică, e prea mare ca să fie 
omenească. Atunci când se arată el, basmul dă înapoi și 
se subțiază cu teamă. Păcală e moartea lui. Este omul 
care trăieşte între oameni și pentru ei. Inchipuirile, oricât 
de frumoase, nu-l ispitesc. Feţi Frumoși n'a văzut nicio- 
dată şi zână i se zice prostește la cutare fată din sat mai 
cu vino'ncoace. Să nu-l ameţească pe el cu cai sburători 
și cu alţi cai verzi pe pereţi, că nu se prinde. Iar dacă 


260 


apucă cimpoiul sau cavalul şi suflă, ca să joace până-și 
pierd lâna oile și ciobotele gură-cască, este tot în bătaie 
de joc. Această unealtă ar fi ajuns pe pământ dintro 
lume în care toate ar fi, zice-se, la fel de alături cu drumul. 
Mijloacele lu isunt altele. El iscodește numai împrejur şi 
descopere ce îndemnuri, de cele mai multe ori vrednice 
de osândă, mișcă pe oameni. li doboară cu râsul. Este 
paloșul lui, mai tăios și ducând mai repede la scop decât 
al feciorilor de împărat. Zice și se poartă după cum îi 
este vorba, dar simțim că în această tăpăduire este o 
fereală ca să nu fie descoperit venetic pornit tocmai 
dintre plăsmuirile basmului. Poate fi văzut, cu alt nume, 
acolo, puţin măscăriciu, luându-le toate în glumă ȘI 
căutându-și tovarăși de aceeași teapă, pe care să-i pună 
în locul lui la isprăvi deșănțate. Se uită la ele dela o parte, 
fără să se amestece. Este mândru de omenia lui, nu de 
năzdrăvănia celorlalți. El a botezat această stare încă dela 
început ca una ce nu este zdravănă. Acum s'a desfăcut 
deabinelea de basm și-și ascunde părintele, ca să nu mai 
fie întors cumva îndărăt. Face parte din altă literatură. 
Pe urma lui se naște snoava, veselă, se alege zicala, strop 
de înțelepciune, răsună ghicitoarea, care uimește și scu- 
tură mintea din amorțire. A trebuit să treacă prin lucru- 
rile peste fire ca să ajungă, după lungi rătăciri, la cele 
fireşti. Omul nu izbuteşte să se cunoască pe sine și să se 
aşeze între ale lui decât după ce a colindat lacom cerul 
și pământul, ca să cunoască întâi cele streine, depărtate, 
cu neputinţă și de aceea fără folos de cunoscut. 


26I 


NICULAE MILESCU 


Când și-a isprăvit de scris cronica lui, Ion Neculce, 
biv vel vornicul “Ţării de sus, o parte mai veche după 
alte scrieri, sau din auzite, iar cea mai nouă, la care fusese 
martor şi părtaş, dintru a lui ştiinţă, a văzut că-i mai 
rămăseseră niște însemnări. Le culesese din alți cronicari, 
dar Miron Costin care le întâlnise și el la ei, nu le luase 
în cronica lui, ca nevrednice de crezare. Cel puţin una 
însă o făcuse chiar Neculce, cu vești parte din Moldova 
şi parte din Rusia, când plecase acolo cu Dumitraşcu 
Cantemir și întârziase între acei streini doi ani. Ea ne 
păstrează în două, trei pagini, viaţa minunată a lui Ni- 
culae Milescu. Țara care l-a născut, i-a zugrăvit și în- 
tâiul portret, cu cel mai iscusit și mai colorat condei al 
istoriografiei noastre vechi. 

Acele însemnări, Neculce le-a pus număr dela 1—42, 
le-a dat un nume ajuns apoi vestit: « O seamă de cuvinte 
ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni, 
și în letopiseţe nu sunt scrise» şi le-a așezat în frurtea 
cronicii lui, dar fără să facă parte din ea. Iar în Precuvântare 
a spus: « Ce cine va vrea să le creadă bine va fi, iar cine 
nu le va crede iarăși bine va fi, cine cum îi va fi voia, așa 
va face ». Era poate în pridvorul casei lui dela Prigoreni, 
cu vederea spre iazul cel mare dintre dealuri. A aşezat 
pana obosită pe manuscrisul cu cerdace și a zâmbit. 
Astăzi numai o bulbucătură a locului mai arată unde au 


202 


fost casele și un inel de aur cu numele lui scos din pământ, 
vorbeşte de mâna care a dus acea pană. Pusese, ca să 
împace pe Moldovenii lui prepuielnici, pe Milescu și 
faptele acestuia între basme! Mai citeşte odată începutul 
cuvântului 41. E un început de basm: « Era un boet 
anume Niculae Milescu Spătar, dela Vaslui de moșia 
lui, prea învățat și cărturar și ştia multe limbi: elinește, 
slavoneșşte, grecește și turcește». 

Niculae Milescu a avut două vieţi: una de pregătire, 
la moșia părintească, la marea școală dela Constantinopol, 
grămătic al Domnului Gheorghe Ștefan, care a urmat 
pe Vasile Lupu, Spătar al lui Gheorghe Ghica și Capu- 
chehaie al fiului lui Grigore, călător la Berlin, la curtea 
lui Friderich Wilhelm, marele elector, și la Stettin şi 
apoi solla Stockholm pe lângă Carol al XI-lea şi la Paris 
pe lângă Ludovic al XIV-lea. Din ea a ieşit un învăţat 
în multe ramuri, aşa cum Românii au dat în acel secol 
pe Constantin Spătarul Cantacuzino, pe Miron Costin, 
pe Dimitrie Cantemir, un scriitor îndemânatic în mai 
multe limbi, cu o frăgezime pe care o împrumutase și 
modelelor clasice, dar și sufletului lui și un diplomat istet 
şi norocos. În tot acest timp, în cei dintâi 35 de ani, a 
fost al nostru, lucrând deopotrivă în Moldova lui şi în 
Ţara Românească și abătându-se și în Transilvania, unul 
din întâii Români și nu numai Moldovan sau Muntean, 
acest om care a putut să treacă și a lăsat și el să treacă 
drept grec în a doua parte a vieţii. Ca o întrupare a unui 
asemenea adevăr aproape de necrezut, stă faptul că Ni- 
culae Milescu a fost întâiul traducător în româneşte al 
Sfintei Scripturi. Cartea, care avea să intre în mâinile 
tuturor Românilor, a scris-o el. Dumnezeu a vorbit în 
limba noastră cu vorbele lui. Biblia lui Șerban Canta- 
cuzino dela 1688, tipărită la Bucureşti sub doi domni, 
la care au ciocănit mai mulți învăţaţi în cele sfinte, adu- 
când pe ici-colo îndreptări, are la temelie traducerea lui 
Niculae Milescu. O făcuse cu 20 de ani înainte, sau în 
cei patru ani de capuchehaie la Constantinopol, unde 
trăia între profesorii și marii clerici ai vârstei de şcoală, 


2603 


împrospătându-și cunoștințele și ținând sufletește legă- 
tura cu ţara prin această lucrare de fiecare zi ticluită 
pentru ea, sau în surghiunul de bună voie dela Stettin, 
ca să aibă ce citi seara fostul lui Domn, Gheorghe Ștefan, 
trăitor acolo, pe pământ suedez, dintro subvenție a 
Regelui. 

Contimporanii au uitat că pentru această osteneală 
toate păcatele sunt iertate, pe pământ și în cer, și când 
l-au prins că vrea să se facă domn, i-au tăiat nasul. Ne- 
culce îi și zice Niculae Cârnul. Tot el ne spune că atunci 
«a fugit în Țara Nemţească şi au găsit acolo un doftor 
de-i tot slobozea sângele din obraz și-l boțea la nas 
și aşa din zi în zi sângele se închega, de i-au crescut 
nasul la locu, de s'au tămăduit. lar când au venit aice 
în "Ţară la domnia lui Ilieş Vodă, numai de abia s'au 
fost cunoscând nasul că-i tăiat». Omul de ştiinţă din el 
nu se împăcase cu această schilodire şi alergase tot la 
ştiinţă ca să i-o înlăture. Poate a fost întâia crestare la 
nas, de când o întrebuințau Bizantinii, care, deşi bine 
făcută și chiar cu hangerul domnului, rămânea fără 
urmări. Milescu, aproape glumeţ sub rușinea pe care o 
suferise, o trata cu mijloace moderne. 

Cam în același timp, numele lui care-și avea vâlva 
de cărturar, dar numai între câțiva semeni și în țările 
din Răsărit, pătrundea în lumea cercetătorilor din Apus. 
In anul 1669 se tipărea la Paris în colecţia scoasă la Port- 
Royal de fruntașii lui, Arnauld și Nicole, Veşnicia cre- 
dinţei bisericii catolice: La perpetuite de la foy de 
PEglise catholique, contribuţia în latineşte a lui Milescu: 
Scurtă privire sau Steaua răsăriteană care luminează pe 
cea apuseană, Enchiridion sive Stella Orientalis occiden- 
tali splendens. Era întâia scriere a unui Român, care 
apărea în acele părți de lume, şi întâia scriere tipărită a 
Spătarului. Ieşise din vorba la gura sobei în Octomvtrie 
și Noemvrie 1666, cu Ambasadorul Franţei la Stock- 
holm Arnauld de Pomponne, care se mira într’o scrisoare 
către domnii dela Port-Royal, rudele lui, că a găsit aici 
la graniţele Tartariei, un om atât de priceput în cunoa- 


204 


șterea limbilor și a tot felul de lucruri. Românii, oameni 
ai Renașterii și umaniști, au trebuit să aștepte un secol 
și jumătate după ceilalți, ca să se ivească. Soarele filo- 
zofic, al cugetării libere, răsărise în Apus şi avea nevoie 
de vreme până să ajungă pe plaiurile unde se ridica soa- 
rele astronomic. 

Acesta era Niculae Milescu în anul 1671, în puterea 
bărbăţiei, la 35 de ani, trecut prin cele mai înalte școli 
ale Răsăritului, prin cele mai mari preocupări ale unui 
secol, care strălucea încă odată înainte să se destrame, și 
prin cele mai mari vâltori politice ale unei Europe în 
stare de reclădire, un poliglot şi polihistor, un scriitor 
încercat și un aproape domn de ţară. Viaţa lui de pregă- 
tire se încheiase. Incepea viaţa de împlinire. Acest vån- 
tură cărți, vântură domnii și vântură ţară a plecat atunci 
pe neașteptate în Rusia şi a servit cu credință, timp de 
alți 37 de ani, până la 1708, anul morții, trei țari ai Mos- 
covei, dintre cari cel din urmă a fost Petru cel Mare. 
Stăm și astăzi în fața acestui fapt și nu-l înțelegem. Ce 
a gândit la această răspântie a vieții lui marele Spătar? 
Era prea chibzuit ca să se lase ispitit de întâia chemare. 
Fapte, dela Neculce încoace, au îngrămădit din belșug 
biografii lui, atât Ruși cât și Români, dar lumina care 
să ne apropie chiar de firea aceasta, zvăpăiată și stranie, 
n'a scăpărat din materialul lor. Milescu stă tot aşa de 
gânditor și de închis înaintea noastră. Servea întradevăr 
pe acești ari ai Rusiilor, ai celor trei, mare, mică și albă, 
sau își servea până la capăt, prin ei, idealurile proprii 
și ale lumii din care ieșea? 

La 23 Mai 1671 Voievodul și comandantul cetăţii 
Smolensk dădea de veste mai departe precum că Grecul 
Niculae Spătarius, boier din Moldova, trecuse hotarul 
Rusiei și cerea să fie primit la Moscova, fiind purtător 
de scrisori de taină pentru Far. Niculae Milescu a mutit. 
Incepe să trăiască Niculae Spătar. Cel dintâi a fost al 
nostru, cestălalt, al lumii. O ramură a familiei lui în 
Rusia s'a numit Spafaricf, din citirea lui Spatar cu th 
grecesc, auzit de slavi ca f. Incă din titlul manualului 


265 


lui, Enchiridion, apare numele pentru streinătate, care 
i-a rămas. E ciudat că, fiind dat chiar de el, are atâtea 
înțelesuri, de nepriceput pentru ceilalți. Se vede de acolo 
că a fost boier şi cap de oști în Valachia, dar își zice 
Moldo-valach, ca la 1848, când se pregătea Unirea: 
« Despre trecerea în pâine şi vin a domnului nostru Isus 
Christos şi despre alte pricini, de Nicolaus Spadarius 
moldo-valach, boier mare și fost general în Valachia», 
de transsubstantione domini aliisque controversiis a Ni- 
cola Spadario Moldo-vacacchone, barone ac olim ge- 
nerali Vallachiae. 

Trăia pe acea vreme, când la Constantinopol şi când 
la Bucureşti și lași o mare față bisericească, Patriarhul 
Dosoftei al Ierusalimului. Era un om învăţat în cele bise- 
riceşti și evlavios, cu toate că pornit şi în stare să nu-și 
ierte duşmanul nici înaintea altarului, cum l-a zugrăvit 
Milescu, şi o minte politică, în care trăia planul desfiin- 
ţării împărăției turceşti și al aşezării în Bizanțul cel nou 
a Ţarului ortodox. Era prețuit la Moscova, unde nu se 
ieșea din cuvântul lui, și a fost aşa până târziu, când 
Petru cel Mare poruncea ambasadorului rus din capitala 
Turciei să nu facă nimic până nu ia întâi înțelegere 
cu Patriarhul. Intre scrisorile de taină pentru Ţarul 
Alexei Mihailovici, al doilea Romanov, pe care le aducea 
cu el Nicolae Spătarul, se găsea şi aceasta a lui Dosoftei: 
« Aflăm că îţi trebue un om de credință pravoslavnică 
ştiind felurite limbi. Îţi trimitem de aceea pe purtătorul 
acestei scrisori, Niculae, fiul lui Gavril, om foarte învăţat 
în latină, în slavonească şi mai ales în elinească; el are 
să deprindă foarte curând și ruseasca și să facă tot felul 
de tălmăciri. Are o scriitură frumoasă și e un fiu foarte 
credincios al bisericii răsăritene, supus poruncilor mai 
marilor lui şi păstrător de taină; a străbătut multe ţări 
şi împărăţii ca să se lumineze și e ca un cronograf în care 
sunt adunate toate lucrurile din lume: i-ai căuta zadarnic 
perechea. Dumnezeu ţi-l trimite. Sa născut în Moldova 
şi e grec după tată, care era din Peloponez, și va fi de 
mare folos la Curtea Măriei Tale. Rugăm, de aceea, pe 


266 


Măria Ta să-l întâmpine cu toată cinstea cuvenită unor 
asemenea oameni. Degetele dela mână nu sunt deopo- 
trivă de lungi și Dumnezeu a făcut stelele de pe cer de 
mărimi deosebite, și astfel fiecare are dreptul să fie prețuit 
după înzestrările pe care Domnul i le-a dat. Te rugăm, 
aşa dar, să-l cinsteşti ca pe un om sârguincios, învăţat şi 
chibzuit: poţi să-l socotești ca robul Măriei Tale şi să-i 
poruncești să tălmăcească şi să scrie lucrări de istorie din 
orice limbă ţi-e dorința». E cea mai bună caracterizare 
a lui Nicolae Milescu, făcută de cineva care-l cunoştea 
foarte bine și-l îndrepta spre Rusia ca să urmărească îm- 
plinirea unor gânduri înalte, care erau și ale lui. Tarii 
Rusiei erau o unealtă a Domnului, pentru zidirea nouei 
biserici și nu trebuiau decât mâini pricepute ca să no 
lase să se lenevească sau să se abată. Spătarul era trimis 
de prietenii lui la Moscova cu asemenea menire. A fost 
aceasta şi a fost mai mult. Ambasador al bisericii gre- 
cești, adică al întregii creştinătăţi răsăritene, cu împuter- 
nicire necunoscută de stăpânii lui, în Capitala Rusiei, 
el şi-a desvoltat totodată în voie toate însușirile care-l 
împodobeau. La 14 Decemvrie 1671 Niculae Spatar a 
fost numit pentru totdeauna tălmăciu de elineasca veche 
şi nouă, latinească și moldovenească, în Ministerul de 
Externe, și cap al celorlalți tălmaci, cu o sută de ruble 
pe an. 

Trei pricini de frământări a cunoscut Rusia în a doua 
jumătate a secolului al XVII-lea, una culturală, una reli- 
gioasă și alta politică. In toate trei noul cap al tălmacilor 
împărătești s'a găsit dela început amestecat și a pus 
toată priceperea și râvna pe care le adunase din înțelep- 
ciunea altora și din propriile întâmplări și chibzuieli. Ca 
un mare păţit s'a scos însă mai puţin pe el în vază și a 
lucrat numai pentru izbânda gândului. Poate că scri- 
soarea lui Dosoftei fusese scrisă împreună, adică după 
o lungă stare la sfat în care marele arhiereu îi trecuse pe 
dinainte viața cum o dusese până atunci și cum îi rămânea 
să o ducă de acum înainte. Destul că s'a silit să nu iasă 
din cuvintele acelei scrisori şi să fie mai cu seamă un bun 


267 


tăinuitor, al faptelor altora, dar și al faptelor lui. Niculae 
Milescu a izbutit să se șteargă într'atât încât și un istoric, 
la care orice amănunt se luminează, cum e Kliușevski, 
povesteşte lucruri făcute de el, amintește înoiri datorite 
lui și nu-l numește. A fost ca un zugrav de biserici, care, 
după ce pune pe zid soboare întregi de sfinți și de popor, 
se face și pe sine întrun colț, dar ascuns după ceilalți, 
de nu se poate descoperi acolo decât singur, o carte ici, 
o carte dincolo, vreo mărturisire a vreunui călător pe la 
Moscova, şi încolo tăcere. Câţi s'au ostenit, din toate 
țările, după vestita lui călătorie în China, să aibă o copie 
sau o privire în jurnalul lui! El îl scrisese pentru Țar, 
nu l-a arătat la nimeni şi manusctisul a așteptat în arhivele 
ruseşti vremea noastră ca să fie publicat. 

Rusia, aflată în durerile creşterii, încerca să se apropie 
de Apus. Imprumutase întâi soldaţi, arme și ordine de 
bătaie, descoperise, ca să-și toarne tunuri și gloanţe acasă, 
minereul dela Tula, ajunsă treptat cel mai mare centru 
industrial al țării, dar trecuse la serbările de Curte, la 
înlesnirile vieţii, la cunoştinţe și la cărți. Străini, care se 
pricepeau în vreo ramură de tehnică sau de știință, erau 
chemaţi la Moscova și întrebuinţaţi. Petru cel Mare a 
dus numai la capăt prin reformele lui o mișcare începută 
mai de mult. Alexei Mihailovici, tatăl lui, învățase ca 
Ion Creangă, azbuche și psaltichie, şi avea la 12 ani în 
bibliotecă 13 cărţi, dintre care cele mai multe tot reli- 
pioase, ştia slujba în biserică la rând cu călugării, îi 
îndrepta şi-i certa cu vorbe grele când greşeau, stingea 
lumânările în sfeşnice, ţinea toate posturile cu fasole 
fără untdelemn și făcea câte o mie și mai bine de mătănii, 
izbindu-se cu fruntea de lespezi, dar iubea teatrul, era 
scriitor şi a luat a doua nevastă din casa unui credincios 
al europenizării, Natalia Naraskin, mama lui Petru cel 
Mare. Acest credincios al europenizării era Ministrul 
de Externe, Artemon Matveiev, ocrotitorul și prietenul 
lui Niculae Milescu, care dădea lecţii copiilor lui şi-i 
dădea şi lui şi era nelipsit dela adunările din casă, cu 
bărbați și femei deavalma, aşa cum obiceiurile vechi 


208 


rusești nu îngăduiau. Numai că nevasta lui Matveiev 
era irlandeză și înțelegea să se poarte ca în țara de departe. 
La piesele de teatru, pe care le jucau sub același acoperiş, 
pofteau și pe Țar. Multe cărţi, traduceri, compilaţii, 
totdeauna cu adause proprii, Arithmologhioane, Cres- 
mologhioane, Povestiri despre Sibile, Vasiliologhioane, 
Cărţi de hieroglife, Introduceri la istoria Rusiei, au ieșit 
rând pe rând din condeiul lui Nicolae Milescu, pentru 
luminarea Tarilor și a vremurilor. 

In mijlocul acestor prefaceri biserica rusă fusese 
zguduită din temelie. Ea se desvoltase aparte, fiind mai 
mult o biserică naţională decât ecumenică. Mici abateri 
de texte și de tipic începeau s*o deosibească de celelalte 
biserici ortodoxe. Era o fiică a Bizanțului, dar nu mai 
avea încredere în Greci, de când făcuseră unirea cu 
Roma, în Conciliul dela Florența, și curând după aceea 
ca o pedeapsă dumnezească, fuseseră robiţi de Turci. 
Un călugăr, trimis după cărți vechi la Mânăstirile dela 
Athos și dela Constantinopol, Arsenie Suchanov, nu se 
sfia să spue: «Papa nu e pentru noi cap de biserică și 
Grecii nu mai sunt un izvor, sau dacă au fost odinioară 
astăzi el a secat». Faţă de Academia Teologică dela 
Kiev, a lui Petre Movilă, mavea nicio încredere. Tot ce 
venea de acolo mirosea a erezie. La Kiev se învăţa lati- 
neşte și se avuseseră ca model Colegiile de jezuiţi ale 
Poloniei, din care făcea parte atunci Ucraina. Biserica 
rusă era singură păstrătoare a vechei credinţe, iar Moscova, 
a treia Romă şi cea din urmă. Atunci Patriarhul Nicon 
s'a gândit să îndrepte acele mici abateri de texte şi de 
tipic şi a dat naştere la nişte tulburări, care nau mai 
părăsit biserica rusă. De pe urma lor s?a făcut desbinarea, 
tascol-ul, și Rusia s'a umplut de rascolnici, de eretici. 
Ei priveau această suferință a bisericii ca o urmare a 
blestematei înrâuriri apusene şi a papistașilor, strecuraţi 
în tot felul de vestminte. Niculae Milescu a scris pe 
acea vreme, pe la 1683 «Scurtă dovadă că ştiinţa şi 
limba eleno-greceşti sunt mai trebuincioase decât știința 
și limba latine și care le sunt foloasele pentru poporul 


269 


slavon». A vrut să rămână anonim. Tot pe atunci pric- 
tenii dela Constantinopol s'au gândit să-l pună în fruntea 
Academiei teologice greco-slavone dela Moscova, dar 
ma primit. 

Rusia începea să cuprindă pământuri și popoare spre 
toate zările, cu îndreptăţirea primejdioasă, cel puţin 
pentru ceilalți, că e vorba de ce a fost odată al ei şi că 
trebue să meargă până la un hotar natural. Din secolul 
al XVII-lea nu mai era o ţară, ci un fel de State unite, 
care năzuiau să se întindă dela un Ocean la altul, lucru 
recunoscut abia astăzi, când numele Rusiei a dispărut din 
titulatura acestor State unite. Rusia era odată un Stat 
aşezat, cu granițele și cu legile ei, de bine de rău respec- 
tate, și în acelaşi timp, un Stat călător. In timpul marilor 
turburări, dela stingerea dinastiei lui Ivan cel Groaznic 
până la venirea Romanovilor, adică între 1598 şi 1613, 
se dăduse lupta tocmai între aceste două state. Al doilea 
era înfățișat de Cazaci. El a fost învins, dar nu desființat 
şi a dus și mai departe foloase celui dintâi, Ucraina și 
Siberia. Cazacii însemnau în secolul al XI-lea argați fără 
locuință, veniţi la muncă. Mai târziu se duceau să « căză- 
cească», adică să crească albine, să vâneze, vânat sau 
Tătari în stepă, scăpaţi de frâul legilor, Ruși de pe margine. 
Așa au luat naștere Cazacii zaporojeni, dela care am avut 
de suferit atâtea, şi Cazacii dela Don, care au ars în 
multe rânduri Rusia și au plecat apoi de capul lor spre 
marile fluvii ale Siberiei, dându-i pe negândite țării un 
adevărat continent. Cazacii de pe vremuri au fost înlo- 
cuiți astăzi de propagandiștii unei noui alcătuiri sociale, 
care, după ce se cuibăresc în vecini, își chiamă stăpânii. 
Rusia s'a întors la Statul neaşezat din anii marilor turbu- 
tări şi vrea să căzăceastă, de rândul acesta, în toate cele 
cinci continente. Intr'acolo, spre Siberia și China, a căutat 
noui drumuri Niculae Milescu în vestita lui călătorie 
dintre 1675 și 1677, și a fost ca un Marco Polo pentru 
părțile acestea necunoscute de Miazănoapte, Amba- 
sador măreț la Impăratul Chitailor, om de știință şi 
căpitan de expediţie, un fel de culme a unei vieţi, şi cartea 


270 


scrisă, putând să stea în cumpănă numai cu tălmăcireu 
în românește a Sfintei Scripturi. Din loc în loc priveliştile 
îi aduc aminte de Moldova. Primea orice solie de acasă 
şi o ajuta. Sufletul, în cămăruțele lui ascunse, îi rămăsese 
românesc. 

O singură dată paza pe cate o punea în purtarea lui 
a dat greş, tocmai când avea dreptul să se creadă mai 
sus. Pe când era pe drumul întoarcerii din China, Impă- 
ratul Alexei Mihailovici a murit și prietenul lui Matveiev, 
Ministrul de Externe, a fost surghiunit. Pentru un timp 
și-a pierdut și el rosturile și a fost închis. Fusese învinuit 
că făcuse magie neagră. Il văzuse cineva cu Matveiev 
într'o odae, scoțând draci, care le spuneau taine ȘI între 
altele și unde era el, spionul, ascuns după sobă şi asvârlit 
apoi afară. Erau cel mult dracii pe care amândoi, ȘI 
Matveiev și Niculae Milescu, se osteneau să-i alunge din 
Rusia și nu izbuteau. Curând Milescu și-a luat locul de 
om de încredere al Țarilor, a fost unul din învățătorii lui 
Petru cel Mare, și ras, cum spune legenda, atunci când 
au căzut bărbile, de mâna lui. 

Povestește Niculae Spătarul în călătoria lui în China 
cum a cumpărat în acele părți de lume un rubin uriaș, 
ca să-l facă dar coroanei ruseşti. Il vedem venind cu el 
din Răsărit, ca Harap Alb în basm, cu piatra din fruntea 
cerbului năzdrăvan, spre Curțile Impăratului Roşu. Multe 
asemenea pietre au pus Românii prin vremuri în coroana 
Rusiei. Cei ce le au nu mărturisesc, dar de câte ori un 
țăran dela Dunăre se apropie, ca în zilele acestea, ele se 
aprind între celelalte și vorbesc de neamul care le-a 
aşezat acolo. 


27I 


ANDREI MURĂȘANU 


In fiecare an, în vestita zi de 3—15 Maiu, când zeci 
de mii de oameni se adunaseră în 1848 pe Câmpia Liber- 
tăţii dela Blaj, ca să ceară o Transilvanie românească, 
un mormânt din cimitirul Groaveri din Brașov se aco- 
perea cu tricolor. Chiar dacă jandarmii unguri cu pene 
de cocoș la pălărie făceau de pază toată noaptea în jurul lo- 
cului, a doua zi dimineaţa steagul, nimeni n’ar fi putut spune 
cum, afară de unii băieţi din clasele din urmă ale gimna- 
ziului vecin, meșteri la săritul zidurilor, se găsea nea- 
părat acolo. Mormântul era al poetului laureat Andrei 
Murăşanu. Din lira lui de aramă izbucnise atunci cântecul 
Deşteaptă-te Române, pe care, nici pe el, nimic nu l-a 
putut înăbuși, până când n'a călătorit prin toate unghiu- 
rile pământurilor românești și ma împlinit, uneori în 
trăsnete de tunuri, ceea ce-i poruncea numele. 

Neamul Murăşenilor e pentru totdeauna legat de 
cetatea Braşovului. Citeam de curând întrun album 
istoric menit să intre în şcoli, sub chipul lui Andrei 
Murășanu, că e din Brașov și că numele lui vine dela 
Murăş. Niciuna nici alta nu sunt adevărate, dar faptul 
s'a făcut zvon, sau zvonul s'a făcut fapt și a pătruns în 
„capete, ca să mărturisească tocmai această legătură dintre 
om şi oraș. Am văzut niște cărți de demult, din veacul 
al XVIII-lea, într’o casă din Piaţa Sfatului. Acolo, întrun 
fund de curte veche locuiește un urmaș al Murășenilor, 


272 


inconjurat de amintiri de familie, ca întrun muzeu. 
Pereţii sunt acoperiți de rafturi de bibliotecă până în 
tavan. Tablouri sau fotografii umplu golurile. In salta- 
rele dela mese sunt scrisori și manuscrise. Un secol întreg 
de istorie se poate face din nou bucată cu bucată, din 
documentele de aici, care n'au pereche în altă parte, 
nici la Arhivele din sus ale orașului și nici la Academia 
Română. Am ţinut în mâinile mele scrisori ale poetului, 
unele, în slovă chirilică și altele în literă latină, cu aceeaşi 
scriere luminoasă și subțire, de suflet frumos. Nu le-a 
citit nimeni până acum, afară de cei care le-au primit. 
Viaţa omului iese din ele încet, ca din ceață şi capătă înțeles. 
De nicăiri nu se simte mai bine decât din aceste hârtii 
îngălbenite, cu două feluri de scriere ieșită din același 
condei, că oamenii de atunci trăiau în două vremi, smul- 
gându-se ca să se lase de una și căutând să se cuibă- 
rească în cealaltă. Viaţa pentru ei nu putea fi liniștită. 
Când erau poeţi, versurile lor erau numai țăndări şi cio- 
buri, de această desdoire dureroasă. Revoluţia din uliţă 
și din văile Moților pârjolise și făcuse scrum întâi sufle- 
tele. Erau, e adevărat, zidarii unei lumi noui, dar ca în 
legendă, trebuiau să-și puie în ziduri, ca să ţie, pe unul 
de ai lor. Ceilalţi se puteau arunca de pe acoperiș cu aripi 
de șindrilă, care nu-i duceau departe. Andrei Mureșanu 
insuși a murit cu mintea întunecată. 

Pe acele cărți de istorie în limba germană sau de 
introducere în studiul limbilor, care arăta în stăpânul lor 
o ființă cu dor de cunoaștere și cu neașteptată pregătire 
pentru un Român dela 1760 din firidele de Miazănoapte 
ale Transilvaniei, stătea scris, parcă de aceeaşi scriere 
subțire a Mureşenilor: Ex libris Iohannis Moroschan. 
lată numele cel dela început al familiei! Acest Ion Mo- 
roşan făcea parte din organizaţia grănițerească a Năsău- 
dului şi purta cisme, nu opinci. E] a dat spiţa de neam 
din Rebrișoara, de unde a plecat la teologie la Blaj Iacob 
Mureşan, iar dela Blaj la Braşov, la 18 38, ca să fie director 
timp de 20 de ani al Gimnaziului catolic de acolo şi 
conducător multă vreme al Gazetei Transilvaniei. Altă 


18 273 


spiță de neam, un frate rămas țăran și așezat în Bistriţa, 
unde avea o moară de argăsit, și-a trimis și el fiul, pe 
Andreiu, cântăreţul de mai târziu, după ce a urmat şcoala 
primară şi Gimnaziul săsesc din cetatea de naștere, tot 
la Blaj, pentru învățătură înaltă de filozofie și teologie. 
Nu voia să se lase mai prejos de neamurile preoțești dela 
sat. Şi așa s'au întâlnit cei doi veri, cam de aceeași vârstă, 
unul născut la 1812 și celălalt, al nostru, la 1816, în ace- 
leași săli de clasă și înaintea acelorași profesori, cari 
erau adevărați călugări și mucenici ai științei românești, 
deschizători de drumuri, Simion Bărnuţiu și Timoteiu 
Cipariu. In același an 1838 pornea şi Andrei Murășan la 
Brașov, chemat de Gheorghe Bariț ca al doilea învățător 
la şcoala românească începătoare, din Cetate. Gheorghe 
Bariț abia isprăvise şi el teologia la Blaj, unde fusese 
coleg de bancă al lui Iacob Mureşan și ajunsese cel dintâi 
în orașul de sub Tâmpa ca preparator al unor băeţi de 
negustor, de aici, și cate învățau în şcolile orașului de 
reşedinţă al Mitropoliţilor uniţi. Nimic mai firesc pentru 
el decât să-se înconjoare de cunoscuţi dela studii. Un 
om de pe Someș n'avea însă de ce să se cheme Mură- 
șanu, pe când Moroșan, numele vechiu, nu înseamnă 
decât Maramureșanu. 

Din aceste plaiuri de descălecare, pe unde Românii 
au trăit totdeauna ca niște boieri de țară și fără niciun 
amestec, au pornit în lume Mureşenii. Am umblat și cu 
de atâtea ori pe drumurile lor, pe valea Izei și a Tisei, 
pe la Cuhea și mai departe, pe unde își avea curţile în 
Evul Mediu strămoșul Dragoş, gata de plecare împreună 
cu vitejii lui. Oamenii sunt îmbrăcaţi în haine largi 
albe, cu baltagul pe mână. Porţile la case cioplite din 
goruni întregi, sunt ca niște rămășițe de mari palate ale 
trecutului, când în casele de munte de aici creșteau stă- 
pânitori de ţară. Pe înălțimi sunt biserici subţiri de lemn, 
lucrate cu turnuri ascuţite și cu cerdace, stâlpi și arcade, 
ca nişte catedrale în mic. Pe sub o grindă a lor, cum e 
cea dela Ieud, s'au găsit unele din cele mai vechi texte 
românești. Neamul nostru e pe aici la el acasă de când 


274 


se pomenește, curat și mândru. Ca umbra unui nor, câte 
O stăpânire străină s'a abătut asupra lui. Norul a venit 
și s'a dus, dar nu i-a putut schimba nimic din fire şi din 
singurătate. Dela Săcel am trecut muntele desgolit acum 
și am coborit pe valea Sălvuţei pe la Telciu şi Hordou, 
unde s'a născut Coșbuc, pe la Salva și apoi pe Someșul 
mare la deal, prin Năsăud, la Rebrișoara, la Rebra, la 
Jidoviţa și Prislop, de pe unde e Rebreanu și cel mai 
puternic roman al lui, Ion. M'am oprit în Bistriţa. Parcă 
au fost ieri toate acestea și iată că azi ne frângem mâinile 
şi nu le mai putem face, pentrucă norul a venit din nou! 
Un om de aici a trebuit să cânte pentru toată țara De- 
şteaptă-te Române. Cum să nu-l păstreze locurile în 
clocotul văilor, când el e al lor şi ele ni l-au dăruit? Mă 
văd încă la o masă întrun foişor din casele lui Marțian 
din Năsăud. Omul era, pe lângă un cercetător de istorie, 
numismat cu o colecţie strălucită de monede. Lângă noi 
ședeau Iuliu Moisil și Şotropa, redactorii Revistei Some- 
șene. Banii de argint și de aur, romani și greceşti, ne 
treceau printre degetele înfiorate. Vorbeam de lucruri 
vechi. Documentele bistrițene fuseseră mutate în acest 
orășel românesc. Ce so fi ales astăzi din aceşti oameni 
și din gândurile lor mari, prin care treceau ca mândri 
locale, Mureșenii, Coșbucii, Rebrenii şi atâtea înzestrări 
mai mărunte, dar deopotrivă de dârze și de străbătă- 
toare? Marțian s'a prăpădit, dar ceilalți? Maramureșul 
și Năsăudul, vetre de baștină pentru neamul românesc, 
ȘI pentru graiul și scrisul lui, de unde i-au ieşit domnii 
Întemeietori și cei mai mari cântăreţi, nu mai sunt ale 
noastre. 

Andrei Mureșanu a început să scrie curând după ce 
s'a aşezat în Brașov. Dacă ar fi să credem ce spune în 
prefața volumului de poezii, singurul, publicat la 1862, 
cu un an Înaintea morții, întâia lui bucată e din 18 39, 
Fetița și Păsărica. Intâia strofă e destul de nevinovată, 
dar curgătoare și dulce la 'sunet: « Pasăre din colivie 
Soartea ta cu soartea mea A legat o prietenie Care cred că 
va ținea». Poetul iubeşte și cântă iubirea, iese pe munți 


18° 275 


și-i place să preamărească frumusețile firii, privește lumea 
şi mai cu seamă neamul și le pune pe amândouă în ver- 
suri; acestea sunt cele trei izvoare de inspirație ale lui, 
dar cade numai decât în suspine sau în izbucniri de răs- 
coală. Are o amărăciune care nu e numai romantică și a 
vremii. Ea trebue să-l fi dus, sau pricinile necunoscute 
din trupul lui, care-i dădeau naştere, la sfârșitul timpuriu 
de 47 de ani. Cântecele lui sunt ale unui adevărat poet, 
dar pe care poetul nu le-a desvoltat şi rotunjit. Scânteia 
este, când albastră, când roșie, dar nu s'a făcut foc pu- 
ternic decât o singură dată. Aleg trei compoziții din 
anul 1842, prin care trec uneori neașteptate răsunete 
eminesciene, ca în o Plimbare pe lună: «i-i minte, copi- 
liță, când braţ în braţ ia lună, Pompoasa doamna'2 nopţii, 
cu tine mă plimbam? Din ochii tăi cei negri ca fulger 
izbea focul, Gătit a da întâmpin noptaticei iviri»; sau 
accente de folklor, între Văcărescu și Alecsandri: «Pasăre 
galbenă ?n cioc, Rău mi-ai cântat de noroc. De ţi-ar seca 
clonţul tău Cum mi-ai cântat tu de rău! Că toată viața 
mea Ai cântat să fie rea Și toate zilele mele, Decât bune, 
mai mult rele»; sau, în sfârșit strofele, uneori amintind 
pe Grigore Alexandrescu sau pe Andreia Mureșanu însuși 
de mai târziu: &Intunecă-te, soare, şi-aurita ta lumină 
Păstreaz'o pentru fiii din timpii viitori! Acoperă-ţi, o 
lună, a ta rază senină, Să nu o vadă munţii şi-a lor locui- 
tori». Poeziile apăreau în Foaia pentru minte, inimă și 
literatură din Brașov, un fel de supliment literar al Ga- 
zetei Transilvaniei, înființată și condusă de Bariț, încă 
dela mutarea lui între cei 12.000 de Români, pe atunci, 
ai orașului de sub munte. Un alt aproape Brașovean, 
adăpostit pe acea vreme şi el aici, la rudele dinspre mamă, 
în casa vrednicului și învățatului protopop Ion Popazu, 
unde fugise, copil crud fiind, dela Craiova, de răul Re- 
voluţiei dela 18438, Titu Maiorescu, a lovit mai dureros 
decât oricine în poetul Ardealului, în Criticile publicate 
peste 20 de ani, în Convorbiri Literare. Fusese, cu toate 
acestea, împreună cu altă lume în ulițele Braşovului, 
când se împărțeau cu înfrigurare, foile volante pe care 


2760 


fusese scos, ca să se răspândească mai ușor, Răsunetul lui 
Andrei Murășanu. Din acel vifor de însuflețire și de pri- 
mejdii trebue înțeles poetul. Judecata lui Maiorescu 3 
rămas, osânditoare., Nimeni nu se mai osteneşte să-l 
scoată de sub povara ei. Dar á rămas și Deşteaptă-te 
Române, care-l ţine într'o lumină de apoteoză neslăbită 
de 100 de ani! 

Privind astăzi îndărăt ne dăm mai bine seama că toată 
poezia lui Andrei Mureșanu dinaintea Răsunetului a fost 
numai ca o pregătire și o căutare, în așteptarea lui, 
cântecul visat și unul singur, în care se toarnă și se păstrează 
un suflet pentru toate vremurile. E atât de adevărat acest 
lucru că el se găsește mărturisit în biografia și în opera 
scriitorului. Mureșanu a mai scris două Răsunete, adică 
două poezii cu același nume, una la 1841 și alta la 1842. 
Titlul îl urmărea. Intâia redactare, sau cel puţin acordu- 
rile din ea, sunt din acest an 1842. Il voia, cântecul acesta 
pe care-l căuta, un cântec adevărat, cu melodia lui. Trăia 
în tovărășia cântăreților. Ii asculta. Cânta cu ei. Voia 
un viers, după care să-și potrivească și măsurile și ca- 
dența stihurilor lui. Era prin urmare, cu toată măreția 
de elev al lui Cipariu, foarte aproape de poezia populară, 
care n'a cunoscut niciodată o despărţire între cuvânt ȘI 
cântec și numai așa s'a putut păstra până la noi şi călă- 
toreşte, sprintenă, spre viitor. Școala dela Blaj, de unde 
ieșea, cu toate foloasele, dar şi cu toate lipsurile ei, i-a 
stricat atâtea din versuri cu latinisme de multeori dea- 
dreptul hazlii. Ce-l apăra, să nu cadă între ceilalți versui- 
tori ardeleni ai vremii, cari nu s'au putut desvolta din 
pricină că şi-au frânt dela început unealta în mână, îm- 
prumutând limba ticluită de învățații dela Blaj, a fost 
tocmai legătura strânsă şi aproape desnădăjduită cu 
poezia populară. E caracteristic poate pentru aceasta că 
şi un fel de traducere pe care a dat-o imnului împărăresc 
al Austriei, Gott erhalte Franz den Kaiser, s'a chemat la 
el Imnul popular. Imnul popular dela 1854 suferă de 
meteahna despre care am vorbit, dar are în același timp 
toată moliciunea şi catifelarea, venite dela un om cu 


277 


urechea dedată cu cântecul! «Doamne ţine și protege 
Patria și pre'mpărat! Ca umbrit de sfânta lege, să ne 
reagă luminat! » « Să ne reagăl» Parcă văd jocul de sprân- 
cene al lui Maiorescu, care cu un citat isteț ales dărâma 
un om. Să ne reagă înseamnă, să ne cârmuiască, latinism 
din care noi n'am păstrat decât pe rege și regiment. 
Iată ca o altă dovadă, păstrată întrun manuscris 
dela Academia Română, un fragment dintr'o lucrare a 
lui George Ucenescu, elev al lui Anton Pann, care a 
fost și el la Btașov și a cântat în strană la Biserica Sfântu 
Nicolae din Schei. Laureatul poet, profesor la Gimnaziul 
catolic, un « domn» între ai lui, în înțeles ardelenesc, și 
Anton Pann, cu anteriu și giubea, cântăreț de biserică, 
oftând prin Spitalele amorului, cu aplecare la femei, la 
mâncare și băuturică bună şi la petreceri cu lăutari, e o 
împerechere neașteptată, dar care dă de gol multe: 
« Incă din anul 1844 subsctisul aflându-mă învățător și 
cantor la biserica Sfintei Treimi de pe 'Tocile, care este 
comuna Bolgarsechiului de Sus în Brașov, poetul Andrei 
Mureșanu, ca rudenie cu parohul Vonifatie Pitiș, venea 
vara des la grădinile parohului, pentru aer şi pentru 
cereaşe. Sosind furiosul an 1848, poetul căuta o melodie, 
după care să compue un sonet, care să se cânte între 
amicii ce era să se adune la grădina parohului pentru o 
petrecere de seară, cu mâncări şi băuturi în onoarea 
cereașelor. Am cântat multe cântece de probă, dar sosind 
la următorul cânt, « Din sânul maicii mele » şi cântându-l, 
a tămas poetul pe lângă această melodie, obligându-mă 
ca pe Duminica viitoare să mă aflu și cu cu oaspeţii invitaţi 
la grădină ca să cânt după melodia aleasă poezia ce o va 
compune până atunci. In Duminica hotărită iată că vine 
poetul împreună cu patru domni români și șezând cu 
toţii pe iarbă verde şi cu cereașe înainte, îmi dete domnul 
Andrei Mureşan poezia făcută, Deşteaptă-te, Române, 
îl probăm puţine rânduri şi văzând că în tot melosul este 
o minune potrivit, l-am cântat cu vocea mea tânără și 
puternică până la fine. Mai repeţindu-l odată, toți domnii 
învățând melodia din auz, cântăm împreună, mulţămind 


278 


și urând multă viață și sănătate marelui poet. Din ziua 
aceea cântecul Deşteaptă-te Române s'au făcut cel mai 
plăcut şi familiar, iar cu eram poftit în toate părțile ca 
să-l cânt și să învăţ tinerimea a-l cânta bine ȘI regulat». 
E ca povestea unei Massilieze țărănești la iarbă verde, 
pe când cea apuseană s'a cântat întâia oară cu ferestrele 
deschise ale unei case gotice din Strassburg, făcând să 
sboare porumbeii albi de pe sculpturile catedralei lui 
Erwin von Steinbach. Manuscrisul se chiamă « Carte de 
cânturi, cu note de psaltichie, scrise de G. Ucenescu, 
student al Domnului Anton Pann, la 1852». 

Cu această obârşie, versuri ardeleneşti după un cântec 
muntenesc, Deşteaptă-te Române era încă dela naştere 
o zămislire, care nu era numai a Transilvaniei, cum nici 
n'a rămas numai a ei, ci a tuturor ţărilor româneşti. El 
se întindea numai decât primit pretutindeni ca o veche 
și așteptată cunoștință. « Din sânul maicii mele», cântecul 
model, nu era decât strofa a zecea, «Din sânul maicii 
mele născut în griji, necazuri», a frumoasei elegii a lui 
Grigore Alexandrescu din 1832, Adio la Târgovişte. 
Apropierile sunt multe între cei doi poeţi. Andrei Mu- 
reșanu s'a lăsat deseori înrâurit de colegul lui mai mare 
de literatură, de peste munţi. Cred că elegia și oda unuia 
nu se pot înțelege fără ale celuilalt, deși nimeni nu și-a 
dat osteneală până acum să cerceteze, fiind socotit Andrei 
Mureşanu un poet prea neînsemnat ca să merite asemenea 
osteneală. Într'o încercare de satiră, dela 1841, a lui 
Mureșanu, se citeşte această strofă: «Aud vorbind de 
limbă, că-i dulce, sună bine, Merită să concerte (iară 
latinismele blăjene!) cu limbile surori, Văd însă că ?n 
saloane e lucru cu rușine A convorbin o limbă ce-i 
pentru servitori». In saloane? Limba românească pentru 
servitori? Saloanele acestea nu sunt ale Braşovului, ci 
ale Bucureştilor, şi coarda a fost împrumutată altei liri. 

Andrei Mureșanu e poetul unei singure poezii, Ră- 
sunetul dela 1848, în care a izbutit să pună tot clocotul, 
toată plângerea împotriva soartei şi toată nădejdea întrun 
alt viitor, a unui neam întreg. Cine primește, ca el, dela 


279 


înzestrarea lui sau dela cer, puterea, odată la un secol, 
să vorbească pentru milioane și pentru răstimpuri lungi 
istorice, nu mai are moarte. El deschide cu o suflare de 
vijelie paginile istoriei literaturii, păzite de criticii cu 
palanţele lor de valori de spițărie, și se înscrie acolo cu 
litere mari de epopee. Poporul, care trăieşte din acest 
scris şi-l face cu putință, își ia câte odată acest drept, el 
care e stăpânul nostru al tuturor şi cu atât mai mult al 
propriei literaturi. Peste plaiurile de unde ne-a venit, 
acolo în depărtatul Miazănoapte, auziți cum tăsună 'cu- 
vintele din urmă ale lui Andrei Mureșanu, amestecate 
cu razele de soare de toamnă și cu bisericile de lemn de 
pe culmi. Cine ar putea zice că nu sunt cea mai puternică 
literatură când versul răsuflă atâta viață și atât avânt» 


Murim mai binen luptă, cu glorie deplină, 
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost pământ! 


E 


JEAN BART 


Am fost în multe părți împreună cu Jean Bart, prin 
țară și În străinătăți. Mi-era drag să merg oriunde cu el, 
pentrucă-l simțeam om de drum, punându-se deodată 
în legătură cu lumea de piatră sau de apă dimprejur, 
neaducând parcă nimic de acasă şi tăcând. Mă văd 
încă pe râul Dunaieţ din Polonia, un fel de Bistriţă cu 
toance, cocoțați pe două bărci legate alături, luate de 
şuvoiu, pe după ziduri prăpăstioase de stâncă, bătuți 
de o ploaie piezişe, nu cu picături, ci cu fire groase de apă, 
şi orbiţi de fulgere. Stăteam unul lângă altul în mantale, 
încovoiaţi puţin şi cu brațele pe genunchi. N'am zis nici 
cu nici el nimic, o jumătate de ceas, un ceas cât a ținut 
prăpădul. Jean Bart mesteca numai la o coadă neagră de 
lulea fără tutun și fără foc. Se uita din când în când cu 
uitătura lui lungă la vâslașii care ne duceau. Nu erau 
vâslași obișnuiți, ci plutași ca ai noștri de pe Bistriţa, 
învăţaţi să umble pe coama apelor vijelioase, din butuc 
în butuc de molid. Marinarul din el îi prețăluia. 

N'am fost niciodată cu el în Deltă. Amânam mereu. 
Simțeam ca o frică fără rost. Mă mai duceam odată sin gur, 
ca pe furiș, ca să privesc mai bine locurile, cu gândul că 
trebuia să le văd și cu el și să le ştiu. N’avea să vorbească. 
Aveam să trecem prin gârlele cu plaur sau pe plaja ținută 
mereu umedă și bătută, ca un preș, de unda mării. El era 
de aici. Întâia pagină din Jurnal de Bord e datată din 


28I 


Sulina. Domnița Bibiţa a trăit pe aceste locuri. In Deltă, 
cum o spune și numele, a ieșit din stuful cu pămătufuri 
de aut, care ne împresoară. Europolis, ca o cetate ridi- 
cată din adâncuri şi scufundată apoi, după ce şi-a aprins 
la cap farul ei verde, împreună cu vrăjitorul care o che- 
mase din ape, a fost ca un rămas bun dela această lume 
dragă şi blestemată. Cum să umbli prin Deltă cu un 
asemenea om? Poţi să întrupezi Delta însăși într'o făptură 
omenească, să-ți pui botforii de mlaștină, pușca la spi- 
nare și să pleci cu Delta alături? Delta zgomotoasă am 
avut-o de atâtea ori sub pașii mei, dela Vâlcov până la 
Catârleţ, pe toate brațele, Delta de acum. Cu Jean Bart 
ar fi fost Delta tăcută și veche. Am tot amânat să mă 
duc, până ce într'o zi de Mai, când încep să cânte nebune 
prin sălciile de-acolo privighetorile, în 1933, a venit 
singură pentru el marea amânare şi nam să mă mai pot 
duce niciodată. 

E ciudat că Jean Bart însuși întârzia cât putea măsurarea 
aceasta, pentru cea din urmă oară, cu Delta, unde își 
trăise cei mai frumoşi ani, fie pe puntea lui Mircea, vasul 
şcoală cu pânzele deschise, fie căpitan de port la Sulina. 
Romanul Europolis, în care Sulinoţii mai suri și foştii 
camarazi de bord ştiu să pună un nume aevea pe fiecare 
erou, cu o mască rău aşezată de închipuire, și se mai 
plimbă şi astăzi prin cafenelele, prăvăliile și casele zugră- 
vite de el, — ca și cum ar fi o călăuză de oraș de turism 
sau de amintire, — nu-i ajungea. Fiecare volum era ca 
o nouă luptă cu Delta. Peste câţiva ani se întorcea și 
scria altul cu același subiect. Ar fi mai făcut la fel, dacă 
pana nu-i cădea din mână. Cred că întâiele exemplare din 
Europolis le-a adus la cea din urmă ședință de adunare 
generală, la care a mai luat parte, a Ligii Navale. Era 
secretarul ei general, de când ieşise comandor la pensie, 
îi scotea revista Marea și se îngrijea de tot ce-o privea 
ca de un serviciu de punte. Insemna pentru el păstrarea 
tinereţii şi a îndeletnicirii dragi. Il văd încă, scriindu-mi 
dedicaţia pe un cap de masă, sus, în sălile festive ale 
Cercului Militar din București. Ştiam atunci că lucra la 


282 


o altă carte, în care vrea să adune tot ce învățase despre 
Dunăre și trăise pe malurile ei. Am crezut totdeauna că 
prea marea încordare din anul din urmă al vieţii, ca so 
ducă la capăt, îi adusese sfârşitul. Dunărea îl cerea, apa 
care-l legănase patruzeci de ani și-și arătase lui toate 
tainele, dar nu vrea acum să-l lase să le povestească, 
tocmai el, tăcutul, străinilor. Mi-aduceam aminte de tta- 
gedia lui Hebbel, Gyges și inelul lui, în care Regina, care-și 
iubea soțul ca o femeie şi ca o roabă, nu-l iartă, pentrucă, 
dornic să aibă și din gura unui strein mărturisirea frumu- 
seţii ei, i-o arătase în iatac lui Gyges, în stare să se facă 
nevăzut. Regele a trebuit să moară prin voința Reginei. 
Boala lui Jean Bart era ca acei corali care-și cresc ramu- 
rile sub fața apei, până izbutesc s'o înlăture şi să ridice 
insula lor de piatră deasupra, și n'avea nimic, în descăr- 
catea ei scurtă, după ce mocnise necunoscută, cu oste- 
neala scrisului. Cartea Dunării n'a apărut decât după 
moartea lui. Era numai ca o tablă de materii desvoltată, 
de 135 de pagini, cu fotografii și hărți, a cărţii pe care o 
visa. Pe cea dintâi o gândea ca un testament de viață, iar 
pe aceasta ca o îmbarcaţie ușoară, pe care membrii Ligii 
Navale să cunoască marele fluviu. Iată ce așeza în notă 
la acest alineat: « Dela Vâlcov, Dunărea se resfiră în mai 
multe brațe îndreptate ca o coadă de păun dela Nord 
până la Est, revărsându-se în Mare. Unele din ele, ca 
Polunojnoe, Patapof, au fost adâncite de Ruși spre a 
scăpa de tutela Comisiei Europene. Azi depunerile de 
nisip le-au infundat din nou şi soarta lor viitoare e în 
mâinile Comisiei Europene a Dunării», Iar nota: « Delta 
și Gurile Dunării merită o carte aparte, pe care nădăjduim 
s'o facem». Această nădejde nu se mai poate împlini, dar 
e şi ea o dovadă de acea amânare a întâlnirii dela urmă 
a lui Jean Bart cu Delta. 

Jean Bart a început cu descrieri de călătorie. Ce-i 
altceva un Jurnal de Bord? Dar o descriere a Deltei nu 
ne-a dat nicăiri. Câteva colțuri pierdute, da; foșnetul 
stufului sub suflarea vântului, negreșit; curgerea mătă- 
soasă a apei, sub care se leagănă vegetația de baltă și 


283 


țâșnesc vietăţile, de mai multe ori; lăsarea din văzduh 
a păsărilor cu aripi puternice de larg, plin de o încântare 
de poet al singurătăţii și de vânător. După ce-și face ca 
o datorie de aşezare de cadru, el e în căutare de oameni. 
Oamenii sunt tainici și vifooși, întâmplările lor nea- 
şteptate și crude, soarta fulgerătoare și sălbatecă. In ei 
nu așează o viață pe care o poate întâlni oriunde, ci 
aşează Delta însăşi. In fiecare clocotește sub furtună sau 
se leneveşte la soare un crâmpeiu de Deltă. Acolo trebue 
ea căutată. Fiecare personagiu duce cu sine, pe din două, 
un suflet, şi o priveliște. 

De aceea și drumul lui în literatura Dunării, dela 
eroul răzleț, cu o singură patimă, până la forfota unui 
întreg port, cu o împletire şi o izbucnire de iubire şi de 
ură, uluitoare. E însăși icoana apei acesteia, venită de 
departe, adunând toate văile, galbenă de mâlul pe care-l 
duce ca un zidar să clădească înăuntru în Mare noui și 
noui pământuri. Pescarul adânceşte din barcă ispolul, 
lingura lui de lemn, în ea, și o bea cu sete. A băut-o 
alături de el și Jean Bart, în disprețul prescripţiilor higienei 
și al miliardelor de bacili pe care-i poartă, dar poate 
arşi de soare, dacă n’au otrăvit până acum pe nimeni. 
A băut-o cape o băutură năzdrăvană, care nu l-a mai lăsat 
so uite până la moarte şi dincolo de ea, de vreme ce din 
paginile lui răsună neîntrerupt și neslăbit același cântec. 

Ar fi vrut să ridice pe unul din braţe, pe Chilia poate, 
o casă albă, cu săli în care să se doarmă în plase de sfoară 
de cânepă spânzurate, ca în pântecele vapoarelor. Câteva 
zeci sau chiar câteva sute de băieți trebuiau crescuți 
acolo, în exerciţii aspre de apă, timp de ș—6 ani, ca să 
dea echipagii româneşti vaselor de comerţ sau de răz- 
boiu. Băieţii era bine să fie orfani, pentrucă omul de 
Mare, care își încredinţează viața valutilor, nu trebuie să 
lase pe nimeni îndărăt, ca să-i ducă dorul. Și-ar fi îm- 
plinit fără îndoială acest gând, chiar fără ajutorul auto- 
rităților fluviale şi maritime. Să nu se uite că el a înființat 
cel dintâi taberele de muncă, fiind Director General al 
Asistenței, şi a dat un rost oamenilor săraci care altmin- 


284 


teri întindeau mâna. 'Lrancu-lași îl cunoscuse la Galaţi 
şi i-a dat fără nicio șovăială, ca întâi Ministru al Muncii, 
în 1920, această sarcină de răspundere şi care părea atât 
dela o parte de gusturile şi priceperea lui. S'a dovedit 
atunci un om de idei și un organizator. Fiinţa aceasta 
mai mult întunecată și ursuză își iubea, cu o iubire ascunsă, 
aproapele. Il văd și astăzi, la el acasă, deasupra gropilor 
Floreaschei, întrun nou cartier, cu luminile orașului 
departe, mărunte și fâlfâitoare, ca ferestrele dela cabinele 
unui transatlantic, ascultând în picioare pe Panait Istrate, 
răsturnat obosit pe o canapea. Il privea drept, aproape 
rece, pe când celălalt vorbea, după firea lui, sbuciumat 
şi răsvrătit. Vorbea despre nedreptăţi şi suferinţe. Se 
întoisese din Rusia sovietică și-și striga toată desamă- 
girea și durerea. Jean Bart nu-l judeca atunci; îl iubea. 
Asculta din gura lui ceea ce el nu putea şi, să fi putut n'ar fi 
vrut să spună niciodată, că pe pământ sunt îngenuncheri şi 
că nimic nu împodobește mai mult pe om decât să se aplece 
și să ajute. Noaptea intra în odaie cu miros de liliac. Il 
căuta întâi pe Panait Istrate, care curând s'a dus dintre noi. 

Jean Bart cunoștea toate frumuseţile și problemele 
Deltei. Umblase pe cordoanele litorale, care sunt ca niște 
întărituri împotriva Mării. Se ducea la conferințele inter- 
naţionale ale Dunării, ca un economist şi ca un diplomat. 
In timpul războiului, care ne-a adus întregirea, trăise 
aici, în mijlocul flotei noastre şi a celei rusești, și își 
dăduse încă odată seama de lăcomia şi răutatea vecinilor 
dela Miazănoapte. Le ţinuse piept toată vremea și la 
urmă avusese bucuria să-i dezarmaze şi să curețe locul 
de ei. Voiau să întindă mâna asupra Deltei? Işi aveau 
totdeauna coadele de topor între noi? Toți pescarii 
lipoveni, cari, deși rascolnici acasă şi plecați de acolo 
de răul prigonirilor, păstrau, nu numai bărbile dinaintea 
lui Petru cel Mare, limba şi amintirea locului de unde 
veniseră, dar legăturile pe apă cu ceilalți şi pofta să-i 
aducă pe aici ca stăpâni? Incet, încet, își făcuse convin- 
gerea că Românii nu trebue să fie în Deltă numai funcţio- 
nari sau călători odată pe an în căutarea frumusetii, din 


285 


care pescarul lipovean face şi el parte, ci aceea ce trecutul 
şi dreptul de astăzi le poruncesc. Să se încingă la muncă. 
Să trimeată de pe marginea lacurilor sau a fluviului cu 
populaţie mai deasă și de a noastră, oameni de graniță 
siguri în aceste pământuri șovăitoare, care acum ies și se 
încheagă din valuri! Incercările unui Român dintr'o 
bucată, poet şi el, Ion Neniţescu, de românizare a jude- 
tului Tulcea și a braţelor Dunării, izbutiseră. Oamenii 
aduşi de el în stuf sunt acum pescari tot atât de îndemânatici 
ca oamenii roşii debarcaţi de sub alte ceruri. Direcţia 
Pescăriilor e mulțumită dacă are buni meseriași şi can- 
titatea de peşte prinsă în fiecare an sporește. Noi trebue 
să mai avem şi altă grijă! Să lăsăm peştii să mai crească 
sau să se mânânce între ei câţiva ani, până îi vor ade- 
meni în cârlige şi-i vor găbji prin capcane pescarii ro- 
mâni, cei făcuţi, dacă cei născuţi ne lipsesc, tot pen- 
trucă i-am lăsat să se risipească în cursul vremurilor. 
Dacă în fabrici am silit pe patronii străin să aibă lucră- 
tori români, pe cari să-i înveţe treptat meseria, și în 
multe tehnici, ca în tehnica petrolului, ai noștri i-au 
înlocuit cu totul pe ceilalți, cum se și cuvenea, de ce să 
ne purtăm altfel aici, unde nu e vorba numai de organi- 
zartea economică şi de găsit o întrebuințare brațelor 
băștinașe, ci de o margine de lume și de lăsarea porţilor 
ţării pe mâini venetice și vânzătoare? Vorbea hurducat 
şi crunt. Era şi el, fără să vrea să şi-o mărturisească, un 
apărător de hotar și un grănicer al Deltei. Gândurile 
lui sunt astăzi mai vădite şi mai poruncitoare decât în zilele 
de atunci. El poate a stat acolo, la malul Mării, întunecat 
şi de umbră, şi acum, când aceiași oameni mânaţi de 
același neastâmpăr și dor de jaf ca în zilele luntrilor din- 
trun singur trunchiu ale lui Rostislav, care se strecurau 
pe lângă țărmul nostru, cu sutele şi cu miile, spre turnu- 
rile și bolțile poleite ale Bizanțului, s'au învolburat încă 
odată spre singurătatea de sălcii şi de ghioluri a Deltei. 
Ne-a apărat-o şi el. 

Asemenea gânduri tari îşi puteau face loc prin pagi- 
nile cu frânturi de Dunăre și de Deltă ale lui Jean Bart. 


286 


_— A 


e i 


Omul însuşi era tot ca în nume, Jean Bart pentru litera- 
tură, căpitan corsar pornit so cucerească, și comandor 
Eugen Botez, bărbat așezat şi cu temei în toate lucrurile 
lui, chiar în cele mai scăpate din frâu, o' îmbinare de om 
de vis și de om de faptă, fără ca unul să împiedece pe 
celălalt, ca de obicei în împerecherile de acest fel în 
unul şi același scriitor. Se așezase acum în urmă, pentru 
lunile de vară, în Balcic, într'o casă veche turcească, 
pe care o schimbase după sufletul lui. Era întro răspântie 
de unde se vedea cea mai albastră Mare pe care am avut-o. 
Ne uitam de acolo, de pe divanele întinse în pridvorul 
larg, la drumurile de apă, de unde puteau să ne vic coră- 
biile așteptate. Când erau serbări în port de Ziua Marinei 
sau pentru Principesa Ileana, sosea bricul Mircea, bă- 
trânul. Atunci Jean Bart, îmbrăcat în alb, cu şapca mari- 
mărească, se ducea să-l întâmpine. La colțul casei spân- 
zurase un felinar greu de fier, care se aprindea seara ca 
un far. Casa lui, ca o cabină de comandă, și Balcicul de 
atunci, ca o corabie de închipuire, ancorată numai o 
clipă la golful cu migdali, au pornit încet spre alte țărmuri, 
impreună cu vorbele noastre, de călătorie în Deltă şi de 
isprăvi prin desișul ei. 

Când mă duc pe — «acolo unde bătrânul Danubiu 
își pierde şi apa și numele în Mare» — cum sună acel 
motto pus de Jean Bart la romanul Europolis, mă opresc 
pe mal și ascult ca în pagina lui cutremutătoare din vo- 
lumul « In Deltă». Glasul nisipului, prins atât de bine 
de scriitor, parcă e un glas al lumii, în care a intrat Şi 
el acum. Intârzie prin aceste părţi dumnezeești, care i-au 
tost dragi ca viaţa. Doctorul, pe care-l însoțea atunci 
şi-l avea, chiar când nu era o ființă aevea, ca să spuie 
prin gura lui ceea ce singur n'ar fi vorbit, trebue să fie 
și acolo cu el. Iată cele câteva rânduri: « Lunpiţi pe 
panta dulce a unei dune de nisi , priveam fața calmă a 
Mării, care-și schimba coloarea în ora asfințitului. O 
adiere leneșe venea dinspre larg. Doctorul își înclină 
ușor capul, părea că se încearcă să prindă cu urechea 
un sunet slab, venit din depărtare. « Fii atent. Ai ascultat 


287 


vreodată muzica nisipului?» Îmi ascuţii încordat auzul. 
De pe întinsul pustiu al dunelor ajungea până la noi 
aduse de vibraţiile aerului, sunete slabe care pluteau tre- 
murând întro sonoritate muzicală, ca un registru grav 
de orgă, auzit dela o depărtare mare». 

Jean Bart e și el astăzi o muzică a nisipului, pe care 
trebue să ne ducem s?o ascultăm pe locurile unde a cântat 
mai adânc și mai frumos. 


288 


COIFUL MINERVEI 


Nicolae Iorga. La 18 Junie 1941 unul din cei mai 
mari oameni de muncă pe care i-a avut neamul românesc, 
Nicolae lorga, ar fi avut șaptezeci de ani, dacă soarta 
atât de crâncenă, l-ar fi lăsat printre noi. Suntem datori 
un cuvânt de amintire. 

Intre atâtea cărți frumoase scrise de el, este una la 
care ne vom întoarce tot mai des. E vorba de « Oameni 
care au fost». Sunt portrete de contimporani care plecau 
pentru totdeauna dintre noi. Din câteva trăsături de 
lumină marele istoric îi zugrăvea în aceeași zi pentru 
veșnicie. Fiecare freamătă de acest fior. Era o carte care 
creştea în fiecare an. Părea că n’avea să se mai sfârșească. 
Până când într'o zi de durere ea s'a oprit. Iscusitul scriitor 
se schimbase peste noapte el însuși întrun «om care a 
fost». Mai rămăsese o foaie albă. Cine va fi vrednic să 
ridice condeiul scăpat dintre degetele lui ca să-l zugră- 
vească astăzi și pe el, așa cum numai singur era în stare 
să zugrăvească, și să încheie întradevăr măreața carte? 

Scriitorul atâtor cărți n'a fost un om de carte. El a 
fost şi a rămas până la urmă un om de luptă. Aşa a căzut. 
Avea vitejia, nu a braţului, care poate să tremure și să 
Obosească, ci a gândului, care se împrospătează mereu. 
Multe din cărţile lui par vorbite. Atâtea nici nu erau 
scrise, ci dictate. Dar, în schimb, nici una din cuvântările, 
nici chiar acelea care luau forma de comunicări sau de 


19 280 


memorii, n'aveau nimic din părerile aşternute pe hârtie. 
In ele clocotea acelaşi suflet care se împărtășea deadreptul, 
dărâma în ascultător credinţe greșite și-i dedea altele 
noui. Ochii lui mari și scânteietori pluteau peste toți, 
căutând vreo tăgăduire totdeauna cu putință, și umplân- 
du-se de bucuria împotrivirilor înfrânte. El a fost o 
întrupare pe pământ a acelui cuvânt cu care începe evan- 
ghelia lui loan. Cei care am avut fericirea să-l cunoaștem 
îl vom vedea totdeauna așa, scăpărând și cu braţul ridicat 
în faţa vieţii. Stă poate și acum nevăzut între noi, cu 
aceeași înfăţişare. 

Nicolae Iorga s'a înălțat deodată pe la anul 1900 în 
mijlocul neamului românesc, sfâșiat la hotare și nedu- 
merit acasă de prea multe chemări, ca un glas al tradiției. 
Tot ce încercascrăm să zămislim de aproape două mii 
de ani, limbă, poezie, cântec, port popular, viață reli- 
gioasă, forme politice vechi, și-a găsit în el un cercetător 
fără odihnă și un preamăritor fără asemănare. Atunci a 
descoperit pe țăran cu ceea ce a însemnat odinioară și 
ceea ce e sortit să dea în viitor. Am fost pentru el un 
neam de țărani, păstrător de datini, măsurat în vorbă și 
în faptă, bun de muncă, ager la minte şi aprig în apărarea 
drepturilor lui, atât față de ai săi cât și față de streini. 
40 de ani Nicolae Iorga a făcut această școală, la care au 
trebuit să urmeze toți, luați de puterea și de farmecul 
lui şi fie că mai târziu și-au însușit-o fie că s'au depărtat. 
Această întreagă vreme, hotărîtoare pentru noua aşezare 
socială și pentru adunarea întrun singur mănunchiu a 
tuturor Românilor, nu se mai poate închipui fără el. 

Ţara a rămas lipsită, în cele mai grele încercări ale 
ei, de înțeleptul, meşter ca nimeni altul în toată ştiinţa 
trecutului, de apărătorul fără preget, care știa să preîn- 
tâmpine orice lovitură și să nimerească drept în ţintă, 
de profetul care vedea departe şi putea să zguduie şi să 
deslănţuie valurile de iubire sau de furie sfântă. La cine 
ne vom duce ca să aflăm ce găseam numai la el? Dar 
Nicolae Iorga a lăsat o moştenire! Fără noi ea s'ar 
risipi. Nu ne e îngăduit să ne lăsăm durerii atâta vreme 


290 


cât această moștenire așteaptă. In ea trebue să fie unelte 
încercate de luptă, lozincile care trezesc și chezășia că 
zilele bune, dacă vom fi vrednici, se vor întoarce. Nicolae 
Iorga veghiază acum dintro lume de strămoși măreţi, 
pe care i-a cântat și i-a sporit cu un strălucit tovarăș. 
Silințele noastre duc mai departe silințele lui. Să avem 
încredere! 


Universitatea dela Văleni. Zilele trecute sala 
cea mare a universității populare Nicolae Iorga dela 
Vălenii de Munte se umpluse de lume. Se aşezasetă 
toți și aşteptam. Ne uitam unii la alții, cei din 
scaune și cei din jurul tribunei mai înalte de unde 
se vorbea. Nu cutezam să începem. Parcă mai lipsea 
cineva. Ferestrele lipite cu hârtie albastră erau în- 
chise, ca să nu năvălească soarele puternic de vară. 
Inăuntru se făcuse o umbră tainică. Oamenii arătau în 
ca și mai mulți decât erau, treceau dincolo de pereți și 
ieșeau din timp. Veniseră toți, ca să fie față, nu numai 
cei de astăzi, ci câţi fuseseră pe-aici de treizeci și mai 
bine de ani și mai erau sau nu mai erau de pe acest pă- 
mânt. Unii ne vedeam și pe noi în bănci, tineri dela 
1908 sau 1909, studenți proaspeţi, alergaţi la cuvântul 
celui care întrupa atunci un neam întreg. Ştiam că ală- 
turi pe scenă stau în rând Delavrancea, cu părul lui 
Tăsvrătit, care fremăta încă de conferința despre Poezia 
populară, Bogrea, cu ochii bulbucaţi și scăpărători ca ai 
gazdei, care-i ceruse să vorbească despre Shakespeare, 
Pârvan, abia întors dela studiile berlineze și plin ca un 
pom de poame coapte, de filozofii elini. Erau acolo îm- 
preună cu alții, așa cum îi ascultasem odinioară pe aceste 
locuri, şi n'aveam de ce să mă mai întorc spre ei ca să-i 
văd. Se deschideau din nou cursurile, după o întrerupere 
de doi ani. Nimeni nu lipsea dela chemare, Numai cel 
care le gândise și le făcuse să răsune pe aceste văi, la cea 
mal mare răscruce a istoriei românești, nu venise. Ră- 
mânea posomortt, aşa cum se pricepea să se posomo- 
rască numai el, în frida lui de veșnicie, unde fusese trimis 


19 291 


inainte de vreme. Așteptarea noastră era fără rost. Tre- 
buia să începem pentru întâia oară singuri. 

N’a fost în acea Duminică şi n'are să fie în săptămâ- 
nile care vor urma, cu conferenţiari și conferinţe tipărite 
într'o broşură program, ca pe vremuri, decât ca o îno- 
dare de fir. Trebuia să se aducă o închinare unei atât de 
mari amintiri. Fapta care îi era mai dragă lui Nicolae 
Iorga trebuia luată, din locul de unde braţele lui obosite 
o lăsaseră, şi dusă mai departe. Liga Culturală și-a îm- 
plinit o datorie, care o arată vrednică de preşedintele ei. 
Fiecare om şi fiecare așezământ, care au însemnat odată 
mai mult decât oricine din zilele lor, duc mai târziu cu 
ele un oarecare anacronism. Te doare văzându-le cum se 
ostenesc să se păstreze neschimbate, ca atunci, în clipa 
fără pereche a strălucirii, când dintro făptură s'au făcut 
pentru totdeauna o lozincă și dintrun bun numai al 
unuia un bun al tuturor. Dar sunt oameni și sunt și aşe- 
zăminte, care ştiu să se înnoiască. Nicolae lorga era dintre 
aceştia şi Liga Culturală, pe care el a înființat-o a doua 
oară şi a umplut-o de viaţa lui, chiar prin aceasta, deo- 
potrivă. O dovadă a dat-o acum prin luarea asupra el 
a cursurilor Universităţii populare dela Vălenii de Munte. 
li mai rămâne ceva, ceva ce-ar fi făcut neapărat şi înte- 
meietorul, aşa cum îl cunoaştem, totdeauna gata să prindă, 
ca un mare aparat de ascultare, tot ce se apropie prin 
văzduhul gândirii, ca nădejde sau ca primejdie, pentru 
neamul și pentru vremea lui. Pentru el aceasta era cu 
atât mai uşor cu cât nouile îndreptări nu le primea din 
altă parte, ci din propria fiinţă, şi nu se făcea decât proo- 
rocul şi paladinul lor. După acest întâi an, de reluare a 
ceea ce a fost, Liga Culturală e datoare să găsească un 
nou scop şi un alt cuprins, pentru anii viitori, acestor 
cursuri. 

Noi care am fost dela început, avem încă viu înaintea 
ochilor acest început. Am fost în el și am mers împreună, 
până la încheierea lui. Se puneau atunci temeliile, nu 
unei universități oarecare de vară, ci ale şcolii dela Văleni, 
adică ale crezului unui rând de oameni, care au dat unirea 


292 


tuturor Românilor. Crezul venea de departe, dela cro- 
nicari, dela generaţia din 1848 şi dela Eminescu, dar se 
cerea un nou suflet care să se zidească în el şi să-l îmipie- 
dece să se mai năruie peste noapte. Acest suflet a fost 
Nicolae lorga. Nimeni dintre cei care alergau la Văleni 
nu ştia că împlinirea era așa de apropiată. Poate că unii 
dialecticieni, ispitiţi și ei de lucrul cel nou care se pusese 
la cale şi descălecați în plină minune la chemarea profe- 
sorului, într'o biată sală de școală primară de târg de 
deal, ar fi fost porniţi să amintească vorba lui Lessing, 
zâmbind și amânători. Marele critic zicea că dacă cel 
care le dă toate i-ar fi ieșit înainte având într'o mână ade- 
vărul gata găsit și în cealaltă, drumul și ostenelile până 
la el, nar fi ales adevărul, ci drumul. Credeam atunci în 
cei dintâi ani ai școlii dela Văleni, că ne pregătim numai, 
noi și urmașii noştri, de unire și nu că ea ne va fi dată 
chiar nouă, ca un dar dumnezeesc. In unul singur această 
vedenie era o priveliște aevea, de care ne apropiam cu 
fiecare zi și în care aveam să intrăm, înecaţi de soarele 
apoteozelor istorice. Lecţiile lui nu erau decât o descriere 
a ceea ce numai el vedea și pentru noi rămânea încă în 
ceață. Neamul românesc umblase destule secole după 
adevărul lui. Nu-i trebuia drumul până la el, ci adevărul 
insuşi. A fost vremea profetică a şcolii dela Văleni. 
Când ne-am întâlnit în I9I9, după marea tăspântie a 
războiului, cei care mai rămăseserăm, tot la Văleni, am 
crezut că era pentru o luare de rămas bun. Ceea ce se 
urmărise fusese câștigat. Ostaşii gândului, ca şi ostaşii 
luptelor, se puteau întoarce acasă. Nicolae Iorga era de 
altă părere și părerea lui s'a arătat cea dreaptă. Căpăta- 
serăm terenul şi materialele pentru clădit o nouă ţară, 
dar acea nouă țară no aveam încă. Durerile abia de 
atunci începeau. Fiecare era dator să se încingă la munca 
cea nouă, și cu atât mai mult cei cari îi cunoașteu prețul, 
pentrucă o făcuseră cu putință. Veneau Românii din 
toate unghiurile, la vatra ţinută caldă pe plaiurile noastre, 
dar veneau din patru împărăţii deosebite. Trebuia să se 
facă din ei, aşa cum erau, un singur neam și un singur 


205 


Stat. Şcoala dela Văleni trebuia să rămână deschisă și 
mai departe. Rosturile ei nu se încheiaseră. Duhul era 
acelaş, numai programul de lucru se schimbase. A fost 
vremea ci de zidire, după vremea profetică. Acea vreme 
nu s'a sfârşit, ca întâia, cu o apoteoză. Marele ctitor, care 
niciodată nu se cheltuise ca în anii din urmă, a căzut el 
însuși în mijlocul lucrării. Tot ce înjghebase în Văleni 
s'a prăbuşit de cutremurul pământesc și tot ce înjghe- 
base departe la toate hotarele, ale munţilor și ale mării, 
se clătina și cădea, de cutremurul politic și social. Sa 
dus dintre noi cu această vedenie de groază în ochi, a 
dărâmării şi a ruinelor, a unei istorii care se oprise în 
Joc sau se aruncase în prăpastie. Astăzi școala dela Văleni 
își deschide din nou porțile. Ea trebue să se potrivească 
nouilor împrejurări, care sunt altele, ca să se păstreze vie. 
Intemeietorul ei ar fi făcut la fel. Trebue schimbată, ca 
să rămână ce-a vrut el. 

Mi-aduc aminte că întro zi de August din 1940, cel 
din urmă al Universităţii populare şi al lui Nicolae Iorga, 
atât cât trăiseră legaţi împreună, mă găseam la Văleni. 
Făcusem o lecţie, ca în toţi anii, și stătusem după aceea 
de vorbă cu profesorul la el acasă. Era mai viforos decât 
oricând, tocmai pentrucă începuseră în jurul lui dărâ- 
mările. Pierduserăm de curând Basarabia și o parte din 
Bucovina și se pregăteau alte pierderi. Scria, vorbea, 
alerga. 'Trebuiau strânse toate puterile. Aveam iară nevoie 
de ele, ca în cele mai negre zile ale unui neam căutat de 
rele, întro răspântie de furtuni. Duşmanii erau aceiași. 
Crezuserăm că-i făcuserăm neprimejdioși și la întâia 
clipă de slăbiciune s'au ridicat cu toţii, din Miazăzi şi 
din Miazănoapte, din Răsărit și din Apus. Noi cei de 
azi ne putem pierde capul. Dar sunt lovituri sub care ani 
mai suferit și pe care le vom înfrânge, ca și în trecut. 
Neamul are mai lungă viaţă decât vieţile noastre şi el 
are să ştie să-și facă în cele din urmă dreptate. Ochii lui 
scăpărau ca în tinereţe. Avea în aceeași seară, la 6, O co- 
municare la Radio. Se ducea cu automobilul la București, 
ca s'o rostească chiar el. Era în legătură cu groaznicele 


294 


întâmplări, petrecute și în pregătire, şi ne cerea so 
ascultăm de-aici dela Văleni, şi să-i spunem ce înțele- 
suri deştepta. Incepea să-și adune în săltare întâile foi 
din istoria lumii, de care se apucase numai decât după 
ce isptăvise istoria Românilor. Nimeni n'ar fi zis că se 
apropie de 7o de ani. Stătea înalt peste măsură înaintea 
noastră și ne privea cu nişte ochi, cari treceau prin noi 
dincolo. Nicio presimţire nu mi-a spus că-l vedeam atunci 
pentru cea din urmâ oară. 

Era încă de vreme. Ca să umplem așteptarea am luat 
o trăsură de Văleni, cu trei cai cu clopote la gât și cu o 
legătură de fân la spate, și am plecat să vedem satul lui 
Eufrosin Poteca, alt suflet mare, care se zbătea acum o 
sută de ani cu greutăți la fel. Am urcat printre dealurile 
înverzite până la Nucșoara lui. Veneam ca la un loc de 
întărire, ca să auzim, după glasul, pe care-l aduceam cu 
noi în urechi, glasul trecutului şi al plaiurilor. Ne-am 
cățărat pe râpi până la biserica zidită de Egumenul dela 
Motru pe aceste înălțimi de unde se văd munţii de jur 
imprejur ca nişte umeri de care se tezeamă cerul cu stele. 
Neamul lui de țărani de pe Teleajen păzise potecile dela 
hotar, alături de vameși, de unde îi venise și numele. 
Adusese până în aceste singurătăţi sfinţii care ne priveau 
din pereți. Ne-am coborit repede și am plecat îndărăt, 
cu teama să nu pierdem emisiunea dela București. Parcă 
ne goneau şi locurile, acolo de unde trebuia să răsune 
cuvântul. Am ajuns numai cu puțin înainte de timp. 
In curtea cantinei se aşezase sub pomi un aparat de radio 
De jur împrejur, dar departe de el, se înșirau cursiştii 
și oamenii din Văleni, care ptinseseră de veste. Așteptam 
tăcuți, cu ochii la placa aprinsă. Mi se părea că eram 
înaintea altarului întro noapte de Paşti și dintro clipă 
într'alta avea să pâlpâe lumina care să vestească învierea, 
Şi atunci deodată glasul cunoscut a început să vorbească. 
Venea la fiecare dintre noi, umplea locul, auia pe ulițele 
pustii, cuprindea tot orășelul. Era aproape înfiorător, 
acest glas fără trup, care nu vorbea unuia şi altuia, 
sau la ceasul de astăzi, ci vorbea țării şi dintro ve- 


295 


chime fără început. Il ascultam ca o solie și ca un 
cuvânt de sibilă. 

Glasul acela îl aud şi acum în Văleni. Cum îmi aplec 
puţin urechia el răsună tot așa de plin și de limpede ca 
atunci. 

Am intrat în curtea tipografiei, unde am văzut de 
atâtea ori pe bătrânul Onciu, șeful atelierelor, cu o foae 
în mână, vorbind cu Nicolae Iorga despre o nouă carte, 
pe care trebuia so culeagă. Regalele de litere abia se mai 
deosebesc prin geamurile prăfuite şi la uşi sunt peceți. 
Printre pietrele caldarâmului au crescut buruienile mari 
ale paraginei. Glasul se înalță nou și apropiat. Sticlele 
durue puţin de nota lui bazitonală. Ne face rău şi ieşim. 
Trecem drumul la biserica Sfântu Filip. Sau ridicat schele 
și se drege de crăpăturile cutremurului. Clopotnița s'a 
surpat cu totul şi clopotele au rămas afară, spânzutate 
pe grinzile lor. Aici era muzeul de artă bisericească, o 
mândrie a istoricului, care-l înființase. Casa e ctăpată în 
toate părţile. Ne înălțăm la ferestre, ca să ne uităm înăuntru. 
Intinşi în lungul pereţilor, pe scânduri, sfinți speriaţi 
și Isuși Pantocratori ne privesc toţi în același timp cu 
ochi nefiresc de mari. Glasul se aude iarăși. E şi aici pe 
sub nucii bătrâni ai Vălenilor. Nu poate fi oprit nici de 
ziduri, nici de trecerea anilor. In faţa mânăstirii, care a 
pătimit şi ea de mișcarea pământului, se fac rugăciunile 
morţilor. Ne-am trezit toţi cu lumânări albe aprinse în 
mâini. Protopopul înalt şi uscat se uită crunt înainte și 
nu poate fi îmbunat de cântece și de mângâieri sfinte. 
El vede în faţa lui pe cineva pe care noi nu-l putem 
vedea. Băieţii clopotari se cațără pe acoperișuri și se 
lasă pe funii de sârmă, ca să tragă clopotele în clopotnița 


cu scările căzute. Glasul a venit cu noi. Vorbeşte tot 
mai puternic. 


Documentare. Poporul nostru a găsit în vremea de 
demult două vorbe ca să arate pe omul foarte învăţat : bur- 
duf de carte și tobă de carte. Intâia trebue să se fi născut 
între ciobâni sau gospodari deprinși cu oile și a doua între 


290 


—. o 


—— ——_— —— 


oameni de curte și ostaşi care auzeau cum răspunde 
darabana la orice lovitură a beţelor sau vedeau pielea 
întinsă pe vășcălie cât putea ea să ţie. Atât una cât și 
cealaltă nu sunt lipsite de oarecare luare în râs, chiar 
prin lucrurile alese pentru asemănare, și dovedesc deo- 
potrivă că n'au ieșit dintre cei ce se îndeamnă, «cu 
cititul cărților a face iscusită zăbavă», cum zice marele 
Miron Costin în Predoslovia la Descălecatul țării Mol- 
dovei, ci dintre ceilalți, oamenii de faptă. 

Din Italia, țara cărturarilor în timpul Renaşterii, s'a 
răspândit vorba lui Pico della Mirandola, ca să se vadă 
ce se așteaptă dela un om învățat. FI avea obiceiul să 
spună că se pricepe să stea de vorbă sau să dea lecţii 
« despre tot ce se poate ști și despre câteva alte lucruri 
pe deasupra» sau, cum sună latineasca vremii, în care 
se înțelegeau oamenii de cercetare: De omni re scibili 
et quibusdam aliis. Când nu le ajungea lumina minţii, 
învățații de atunci, dornici să afle cu orice preţ, nu se 
sfiau să ceară ajutor magiei și îndemânărilor care-i puneau 
în legătură cu diavolul. Pe Pico della Mirandola și tova- 
rășii lui i-am mai uitat, dar îl avem în mijlocul nostru 
pe Faust, care a bătut aceleași căi și ne-a fost păstrat de 
Goethe în tragedia lui. 

Odată cu înmulțirea nemăsurată din zilele noastre a 
cunoştinţelor, oricât de burduf de carte sau de Pico 
della Mirandola săfie cineva, nu mai e în stare să le stă- 
pânească pe toate. Locul lor l-au luat bibliotecile, dar 
nici bibliotecile nu mai ajung. S'a simţit nevoia unei 
biblioteci a bibliotecilor, de unde cercetătorul să poată 
afla dacă ceea ce caută el se găseşte în vreuna din ele, fără 
să mai trebuiască să le umble pe fiecare. Mi-aduc aminte 
ce i s'a întâmplat unui om a atâtea ştiutor, cum era Ni- 
colae Iorga. Toate izvoarele Istoriei Românilor îi tre- 
cuseră prin mână și, cu ţinerea lui de minte fără pereche, 
putea oricând să spună unde sunt adăpostite. 

Eram anul trecut la el la Văleni, împreună cu scrii- 
toarea Lucia Borş. Ii citise întâiul volum, Doamna Elena 
Cuza, și avea pentru el cuvinte de prețuire. Nu i-l văzuse 


297 


pe al doilea, Maria Cantemir. Nu știa ce făcuse din această 
femeie hotărîtă. « Atâta vreme cât nu se pot avea scriso- 
rile ei, care sunt tipărite în rusește, dar n'au încăput 
până acum în mâinile niciunui Român, orice încercare 
de reconstituite are să fie nesigură». « Dar eu am avut 
scrisorile Mariei Cantemir», i-a răspuns atunci marelui 
istoric scriitoarea. « Pe ele mi-am întemeiat o bună parte 
din povestire. Multe sunt traduse la mine în carte». 
L-am văzut atunci pe Jorga nerăbdător și mirat. « De 
unde le-ai avut»? « Dela bibliotecă». « Dela ce biblio- 
tecă? Academia nu le-a avut niciodată și nici altă biblio- 
tecă din ţară». « Sunt la biblioteca orașului Chișinău, 
unde le-am descoperit chiar eu cu prilejul unei călătorii 
anume în nişte reviste din secolul trecut, care mi-au fost 
împrumutate la București, până am isprăvit de tradus». 
« Vreau să citesc neapărat lucrarea dumitale şi dacă, aşa 
cum cred, e bine făcută, am s?o propui pentru un premiu 
la Academie». Era la câteva zile după ce Basarabia fusese 
părăsită în mâinile Rușilor. Maria Cantemir ne mai fusese 
luată odată. lar Iorga nu ştiu dacă a mai apucat să citească 
lucrarea în care pentru întâia oară se întorcea printre 
Români fiica şi secretara iubită a învățatului Dimitrie 
Cantemir, plecat pentru totdeauna în Rusia, cu toți ai 
săi și cu gura rea de Ion Neculce, după înfrângerea de 
către Turci a lui Petru cel Mare la Stănilești. Rămâne 
însă fapt că însuși marele lorga nu prinsese de veste că 
un document, pe care-l socotea aşa de însemnat pentru 
cunoașterea unei figuri din istoria noastră, se afla la înde- 
mână, și aceasta, nu numai dintr'un nenoroc de răsco- 
litor de arhive, dar din lipsa, să zicem, a unui centru de 
documentare. Sunt încredințat că, dacă ar mai fi fost 
printre noi, una din întâile lui dorințe, după luarea din 
nou a Chișinăului, ar fi fost aducerea în biblioteca Aca- 
demiei a scrisorilor Mariei Cantemir, dacă acele scrisori 
mai sunt și nu au fost făcute cenușe! Fiecare tagmă de 
oameni și-a pornit numai decât trimișii acolo, ca să 
vadă ce s'a ales de ceea ce le era la inimă, numai 
bibliotecarii nu sau mișcat, așa că până astăzi nu 


298 


— 7”... 


știm cât s'a păstrat și cât s'a pierdut din bibliotecile 
Basarabiei. 

Acel Centru Român de Documentare s'a înființat de 
curând sub președinția decanului bibliotecarilor noştri, 
d-l Al. Tzigara-Samurcaș. Scopul lui e tocmai să pună 
la îndemâna tuturor informaţia documentară pe care 
România o are, dar risipită astăzi, nu numai în bibliote- 
cile mari și mici ale țării, dar și la atâtea servicii de Stat 
și particulare. S'a pornit deocamdată cu descoperirea. și 
catalogarea acestor nenumărate izvoare. Va veni la rând 
punerea lor în legătură, fie printrun fişier central, fie 
pe altă cale. Ne vom ști atunci mai bine puterile de tot 
felul și vom fi în măsură să le întrebuințăm pentru un 
cât mai mare folos. Așezăminte asemănătoare se întâlnesc 
În toate țările de cultură. Centrul Român de Documen- 
tare conlucrează cu ele. Bunurile noastre spirituale au 
să poată cu atât mai mare ușurință să intre în larga circu- 
laţie internațională. 


Azilul Elena Doamna. Cine vine cu trenul de 
Giurgiu spre București sau intră în oraş pe șoseaua care 
pleacă dela satul Militari, are pe neașteptate înaintea ochilor 
pe un fund de pădure bătrână, o turlă ciudată de biserică. 
Mulţi, care cunosc împrejurimile ŞI istoria cetăţii Dâmbovi- 
ţei, cred că e vorba de biserica mânăstirii Cotroceni, plină de 
numele măreț al lui Șerban Cantacuzino, alcătuitorul Bibliei 
dela 1688. Până astăzi domnitorul acesta, unchiu al lui 
Constantin Brâncoveanu, are în mintea noastră o înfățișare 
de uriaş. Aflaserăm în școli, şi lucrul ne-a urmărit toată 
viața cu uimirea copilărească de atunci, că stânjenul lui 
Șerban, unitatea de lungime hotărită pe acea vreme, 
când nu se putea cunoaște metrul Revoluţiei franceze, 
se luase după înălțimea domnitorului, care trecea de doi 
metri. Biserica lui nu se poate însă vedea din mijlocul 
plopilor monumentali și din umbra palatului Cotroceni. 
Turia aceea roșie, care are ceva de baroc italian din 
înâile încercări, e a paraclisului dela Azilul Elena Doamna. 
Elena Doamna e Elena Cuza, Doamna Unirii. 


299 


Ea stă astăzi de bronz în curtea acestei școli ridicate 
pentru orfanele țării, între copiii cari i-au fost dragi. 
Nicăiri amintirea femeii sfinte, care n'a urcat în scaunul 
ţării decât ca să sufere, nu se păstrează mai curată şi într'o 
înfăţişare mai potrivită cu felul ei de înțelegere a vietii, 
decât aici. Azilul Elena Doamna e cea mai frumoasă 
bucată a unui Muzeu Cuza. El ar trebui cercetat ca atare, 
de toţi iubitorii trecutului și de celelalte școli, în ziua când 
se serbează unirea dintâi, premergătoarea şi buna vesti- 
toarea celeilalte. Bustul Doamnei, înălțat la împlinirea 
a 75 de ani dela înființarea Azilului, ar trebui cu acest 
prilej să fie acoperit cu flori. 

Biserica de alături, e unul din întâiele, la noi, dacă 
nu chiar cel dintâi locaș de rugăciune clădit chiar în 
cuprinsul unei școli pentru trebuințele sufleteşti ale 
elevilor si. Creşterea pe care o primeau acestea, sub ochii 
plini de grijă domnești, era întreagă, ştiinţă de carte Și 
meserie, însă odată cu bune îndrumări și cu viață cre- 
ştină. Regina Elisabeta, carea înțeles să ia asupră-și și 
această moștenire de dragoste de oameni şi de ţară, a 
pus să zugrăvească pereţii și iconostasul paraclisului 
zidit de ea, pe cel mai mare pictor bisericesc din acci ani. 
Tătărăscu sa întrecut pe sine, cu toată îndreptarea de 
artă sfântă italiană pe care o avea şi noi no mai preţuim 
cât o preţuiau oamenii de atunci. Zidirea aproape pătrată 
se înalță către cer, cu sfinți albaștri şi cete îngerești de 
aut, ca o rugăciune primită, făcută de inimi nevinovate. 
Nimeni mare dreptul să spuie că ştie istoria artei româ- 
neşti din secolul al XIX-lea, dacă nu vede întâi acest 
monument ascuns de oameni. De multe ori, în ceasurile 
cu soare, când curtea e năvălită de cele 4q—șoo de azi- 
lence, pe sub pomii mari, vechi cât Bucureștiul de alături, 
crezi că toată această copilărime albă a coborit pe feres- 
trele înguste şi înalte ca nişte uși tăiate în cer, ale para- 
clisului, și că nu e altceva decât cetele îngerești dinăuntru 
ieşite să se Joace. 

Locurile întinse ale Azilului, care sunt danii domnești, 
cele dintâi ale Doamnei Elena Cuza, și cele de pe urmă 


300 


ale Regelui Carol I, au avut rostul, în gândul donato- 
rilor, de lume aparte, ca un așezământ de educaţie mână- 
stiresc, în stare și menit să-și mulțumească toate tre- 
buinţele singur și să se poată închide oricând de lumea 
de afară. Ele s'au înjumătățit atunci când a trebuit să 
se ridice pe muchia malului care se lasă spre lunca Dâm- 
boviţei, strălucita Academie Militară. Academia e astfel 
ca un dar al orfanelor și al Doamnei Elena pentru apă- 
rarea țării și pregătirea măririi ei viitoare. Ce-a rămas 
trebue însă păstrat cu sfinţenie, loc de curte, loc de gră- 
dină și loc de aer, pentru ca un gând mai mare și mai 
puţin vremelnic decât al nostru, al întâei Doamne şi al 
întâiului Rege al României, să nu fie întors şi nesocotit. 

Peste toate păzeşte din alt secol turla paraclisului, ca 
o binecuvântare la una din porţile cele mai istorice ale 
Bucureştiului. Ea întâmpină de departe şi-l însoţeşte până 
la intrare pe călător, care rămâne cu icoana ei tainică 
în minte, pentrucă dacă o caută, no găseşte nicăiri. 
Zidurile Azilului o îmbrățișează şi o ascund între fetele 
strânse împrejurul ei ca un nor alb. 

Mulți s'au grăbit să vie în ajutorul Doamnei Elena 
Cuza, când i-au aflat hotărîrea și i-au văzut râvna. Unii 
au luat asupra lor greaua sarcină să facă din acest Azil 
un așezământ viu. Doctorul Davila a ajuns popular 
pentru alte merite mai zgomotoase. Ar fi păcat să i se 
uite acesta, mai ales că el e legat de numele Anei Davila, 
care a umplut de viață zidurile acestei clădiri și s'a sfârșit, 
dintr'o greşeală, în anii ei încă atât de tineri, în preajma 
lor. Amintirea ei e păstrată de un monument, așezat în 
curtea de plimbare, unde pare că se găsește şi as ăzi în 
mijlocul fetelor și le zâmbeşte., 

Intre cei ce au vrut să nu lipsească dela marea faptă 
a fost și Vasile Alecsandri. Ca poet, el a avut un gând 
duios, care a mișcat pe Doamna şi cu ea, țara întreagă. 
Avea tocmai încheiată culegerea de poezii populare ale 
Românilor. Mai publicase din ele, atât în limba în care 
fuseseră cântate întâi, cât și în limbile franceză, engleză 
ȘI germană, ca să descopere străinătății sufletul românesc. 


30T 


La 3 Octomvrie 1862 el trimite Inaltei Doamne o scri- 
soare prin care dărueşte manuscrisul poeziilor populare 
Azilului: « Completând acum pe cât mi-a fost prin 
putință colecţia începută şi dorind a face ca să contribue 
însuși geniul poporului în folosul azilului de copii găsiţi, 
ce poartă numele Inălțimii Voastre, iau îndrăsneala a 
hărăzi acestui așezământ manuscrisul meu de poezii culese 
în sânul poporului». 

Că era vorba de o adevărată trecere în proprietate, 
se vede și mai limpede din răspunsul Doamnei: « Ca 
Doamnă vă mulțumesc că ați dat ca desăvârşită pro- 
prietate rodul ocupării voastre de mai mulţi ani la Azilul 
Elena, ce am fondat pentru pruncii găsiți. Această lu- 
crare este o comoară adevărată pentru bieții mei micuți 
adăpostiţi, şi o primesc cu recunoștință. Voiesc ca edi- 
tiile ce se vor face şi se vor vinde în folosul Azilului 
Elena să fie demne de geniul poetic al Românilor. Voiu 
comanda două, din care una ediţie de lux pentru admira- 
torii frumuseţilor poeziei poporane, cealaltă ediţie tipă- 
rită cu caractere chirilice, fiind menită a se vinde cu 
prețul cel mai mic, va servi a duce cântecele naţionale 
ale Românilor în sânul munţilor, în sate, în mănăstiri, 
de unde le-aţi cules cu pietate. Dar mai mult, în Azilul 
Elena, acele poezii se vor păstra, căci ele puse pe muzică 
vor legăna tinerele fiinţe, adăpostite în el. Micii copilași 
ai Azilului meu le vor cânta, și atunci vor fi îndeplinit 
acea gingașe cugetare din scrisoarea voastră de a dedica 
pruncilor găsiţi din România aste poezii pe care le nu- 
miţi: « Copiii găsiţi ai geniului românesc». E ciudat 
că tot în 1862, dincolo de munţi, Andrei Mureșanu își 
publica volumul lui de poezii tot în chirilice, ca să poată 
intra, cum zice în Prefață, mai uşor în toate mâinile. Era 
anul când alfabetul latin lua locul celui chirilic. 

N'avem știri care să ne arate cât a folosit bănește 
Azilul din tipărirea Poeziilor populare ale lui Alecsandri, 
dar ceea ce e sigur e că trecând anii toată lumea a uitat, 
şi odată cu ea și administratorii Azilului că manuscrisul 
era pentru totdeauna un bun al fundaţiei Doamnei 


302 


Elena Cuza. L-a tipărit cine a vrut, fără să mai întrebe 
şi mai ales fără să dea proprietarului ceea ce se cuvenea. 
Intrecerea aceea de curtenie, între poet și Doamna ţării, 
din cele două scrisori, se pierduse fără un răsunet mai 
prelung. După 8o de ani dela acea dată, Casa Școalelor 
scoțând o carte pentru popor și mai cu seamă pentru 
bibliotecile din Basarabia, cu Poeziile Populare ale Ro- 
mânilor, și-a adus aminte de acest drept al Azilului și 
l-a făcut părtaş. Cele câteva zeci de mii de lei cuvenite 
au să fie întrebuințate pentru înjghebarea unui Muzeu 
Elena Cuza în şcoala domnească pe care ea a înființat-o. 
Câteva lucruri strânse cu evlavie se găsesc de pe acum 
acolo. Altele, dăruite de doctorul Flor, îngrijitorul ei 
până la moarte dela Piatra Neamţ, au ajuns dintr'o gre- 
șală la Școala Normală, care se află adăpostită în aceeași 
clădire. Puse împreună și alături de daruri, care vor mai 
veni, îndată ce se va prinde de veste de ființa acestui 
Muzeu, ele vor alcătui un colț de amintire, dat deopo- 
trivă în grija profesoarelor și a elevelor, ca o vatră antică 
in seama vestalelor. Muzeul va împodobi școala, dar o 
va şi apăra, de orice încălcări din afară sau de slăbiri 
dinăuntru, prin uitare de datorie şi scădere de râvnă, 
ca şi cum Doamna de demult sar f întors în mijlocul 
ctitoriei ei dragi şi ar călăuzi-o din nou, ca la început. 


Carmen. Când sub bolta roşie cu tot felul de monștri 
a Ateneului Român din București răsună notele înalte ale 
Simfoniei a IX-a a lui Beethoven, ca zilele trecute şi ca în 
fiecare an muzical odată, ascultătorul, care are în suflet 
nu numai coarde puse deodată în mişcare, dar și gân- 
duri, vede până departe. Este pentru noi o culme de 
viață muzicală, această Împreunare, în jurul celei mai 
strălucite partituri, a celei mai bune şi mai vechi orhe- 
stre, « Filarmonica», şi a celui mai bun și mai vechiu 
cor, « Carmen», pe care le avem. In altă parte s'ar putea 
zâmbi de o asemenea întoarcere şi de același popas. La 
Românii dela Dunăre, ele au căpătat un înţeles care e 
numai al lor și poate să dea fiori. 


303 


Fresca rotundă a lui Costin Petrescu se umple de alte 
figuri. Acel Andante al istoriei româneşti, început cu 
acordurile cadenţate ale ostașilor lui Traian și trecut, din 
domn în domn până la oamenii și întâmplările din zilele 
de azi, se oprește scurt. Mai rămân buciumașii și surlarii 
care însoțeau pe Ştefan cel Mare în bătălia dela Podul 
Inalt sau lăutarii din alaiul lui Mihai Viteazul când a intrat 
pe armăsarul lui alb în Alba Iulia şi ei cântau poate despre 
o băciță care-și pierduse oile. Din pulberea în care sa 
înnecat toată această înviere colorată a vremurilor de altă- 
dată, nu se mai văd decât ţevile buciumelor și gâtul 
cobzelor și alăutelor. E ca o trecere la viaţa orhestrei 
sbuciumate din sală. Pictorul nu s'a gândit la ea. Fresca 
cea nouă, la care se ridică ochii noştri, împăienjeniți de 
cântec, mare decât episoade din istoria muzicii. Câte 
odată ne vine să credem că și instrumentele și orhestranţii 
de pe scenă nu mai sunt făpturi aevea, ci un fragment, 
cel din urmă al acelei fresce. Către el au mers, ca să-l 
facă după atâtea secole cu putință, toate încercările, dela 
cântăreţul din frunză verde al folklorului până la psaltul 
de biserică. Lângă mine două fete, înghesuite una în 
alta în scaune şi cu părul lăsat pe umeri amestecat, unul 
negru și altul bălai, urmăresc într'o carte mică de porta- 
tive cu note, ca o Biblie, fără să se uite în sală, nemuri- 
toarea simfonie. A izbucnit Imnul bucuriei şi Goangă 
baritonul cutremură pereţii, chemând, în acompaniament 
de viori și de zurgălăi, popoarele la unire. Ele citesc mai 
departe textul, cu fețe luminate. Nu știu ce se petrece 
în jur şi nici pe scenă, unde se deslănţuie puterea sonoră 
a 200 de executanţi. Pentru cele două fete foile acelea, 
ele cântă și îndărătul lor stă însuși Beethoven și le pri- 
veşte. Fresca muzicii 9a îmbogăţit cu un nou episod. 
Numai Feuerbach, pictorul îndrăgostit de Italia şi 
care umple de cântecul copiilor lui toată Galeria 
Modernă dela Berlin, ar fi fost în stare să prindă o 
astfel de clipă de extaz modern, sau, poate şi Bot- 
ticelli cu toţi îngerii cântători și cu crini în mână, ai 
Renaşterii. 


304 


—.——— a 


Filarmonica nu e numai o orhestră care a știut să 
se păstreze 20 de ani în aceeași alcătuire de statute, de 
oameni și de ideal de artă. Numele e nou, Şi nici el, dar 
instituţia e mult mai veche. Istoria culturii românești 
din secolul al XIX-lea începe cu o Societate filarmonică. 
In orhestra Filarmonicii de astăzi orice cunoscător al 
vieţii noastre muzicale deosebeşte foarte ușor pe ante- 
mergătoarea ei. Se chema Orhestra Ministerului Instruc- 
tiei, şi avea până în ajunul marelui războiu conducător 
pe Dinicu. Nu ştiu dacă nu s'au mai păstrat până acum, 
nu numai partituri, dar și instrumente, poate chiar mae- 
ștri instrumentiști din averea Orhestrei Ministerului în 
averea Filarmonicei. Anii trecuți ele se aflau încă la locul 
lor. Ne făceam semne din sală, câte un fagotist care sufla 
în fluerul lui ciudat, lung aproape cât un tulnic, sufla 
de un sfert de secol și mai mult, sau câte un cântăreţ 
din corn, cu pieptul încă tânăr şi cu ochii albaștri râză- 
tori, umblăreți și cam bulbucaţi de silință. Vara la Sinaia 
în vreo casă din Gura Pădurii, îi ascultasem ca băiat de 
liceu, prin celălalt secol, repetându-și partea, pentrucă 
în vacanță elemente din orhestră cântau în vreo formaţie 
din Parc. Erau de pe vremea când la Teatrul Naţional 
chiar la reprezentațiile de dramă se cânta în pauze. Învă- 
țaseră pe din afară scene întregi din Hamlet, de pildă, 
șezând în ţarcul lor și ascultând seară de seară, şi le de- 
clamau în stil clasic de Comedia Franceză, Mounet Sully 
sau Notara. Dela o vreme locul pe estradă li-l] lua altci- 
neva. leşeau la pensie. Orhestra se înnoia ca brazii, din 
care ăcele frunz lor cad şi cle, dar cad cu schimbul, așa 
incât pomul nu rămâne niciodată gol. La fel s'a prefăcut şi 
orchestra sub ochii noștri ai celor mai vârstnici și Dinicu 
obosit a coborit dela locul lui ca să ia bagheta Georgescu, 
violoncelist şi unul, pentru notele mai duioase și catifelate, 
violoncelist și celălalt, avântat şi viforos. Parcă se schimbau 
și clasicii, înfățișaţi de cel dintâi patriarhal şi liniştiţi, 
iar de cel de al doilea, în toată măreția şi adâncimea lor 


de acasă. Orhestra, înaintând spre noi, nu îmbătrânea, 
ci îÎntinerea. 


20 305 


Ea nare îndărătul ei o tradiţie de cântare bisericească, 
pentrucă slujba ortodoxă ma îngăduit niciodată muzica 
instrumentală, deși David își întovărășeşte Psalmii cu 
cântec de harfă, şi unele Mucenice au intrat în hagio- 
grafie și în calendar cu instrumentul muzical care le era 
drag, dar nimic nu m'a convins ca întâlnirea Filarmonicei 
cu Vincent d'Indy, chemat anume la Bucureşti, cât de 
aproape de biserică se găsea. Eram întrun salon de pri- 
mire al unei case culturale dela noi. Compozitorul și pro- 
fesorul francez, care-și descoperea printre oaspeţi elevi 
dela Schola Cantorum, ne privea pe rând cu ochii aproape 
în lacrimi. Repetiţia dela care ieşise, ca să i se spună aici 
câteva cuvinte de bună venire, fusese ca un concert 
religios. Orhestranţii parcă se aflau întrun cor de cate- 
drală, sub marile vitralii și la umbra orgii cu pădurea ei 
de ţevi. Nu îndrăsnise niciunul să greşească. Melodiile 
erau închinate Maicii Domnului a tuturor îndurărilor. 
Ar fi putut să fie cântate în locașul ei. Era părerea lui 
Vincent d'Indy, care vedea Filarmonica înșirându-și pupi- 
trele înaintea unui iconostas şi a stranelor strămoşeşti. 
Când am auzit de începuturile de cântare instrumentală 
bisericească într'o catedrală a noastră din Oradea, m'am 
gândit la vorbele marelui oaspe al României muzicale, 
care la câțiva ani după aceea s'a stins, şi ași fi vrut, alături 
de atâţia alţii atunci de faţă, ca întâia orhestră a ţării să 
deschidă ea această nouă vreme pentru Sfânta Liturghie. 

Corul Carmen a trecut și el de 40 de ani. L-a visat, 
aşa cum este acum, Chiriac, întemeietorul lui, nu numai 
o unealtă melodică la fel cu oricare alta, ci o vatră de 
muzică românească. A înflorit și el din aceeaşi pornire 
de încredere, care ne-a dat în domeniul literar Sămănă- 
torismul şi noul naționalism. Ele ne-au dus, în istorie, 
la Unirea Românilor întrun singur mănunchiu, iar în 
artă, la o întreagă literatură și la un nou curent de creație 
muzicală. Folklorul poetic se revărsase peste scrisul 
nostru încă din zilele lui Alecu Russo și ale lui Vasile 
Alecsandri și dăduse aproape toate roadele care se puteau 
aştepta dela el. Folklorul muzical, mai puțin înţeles în 


306 


TE G ——  —.— 


curăţenia lui, din pricina amestecului lăutăresc, şovăia 
și mai departe, dincolo de pragul cunoașterii. Chiriac a 
pătruns până la el și a pus cotul Carmen în slujba lui. 
A fost ca o nouă școală de cântec românesc ridicată 
atunci în mijlocul unei lumi care suspina numai după 
marea compoziție apuseană. Repertoriul concertelor de 
muzică vocală, ascultată atâţia ani fără întrerupere, a 
întors și a prefăcut treptat gusturile. Omul acela nu mare 
la stat, cu ochii negri plini de dogoare și cu veșnicul zâmbet 
care căuta în celălalt înțelegerea, a pornit în acei ani o 
luptă cu veacul, pe care a câștigat-o. Ceea ce mai rămânea, 
după plecarea lui prea timpurie dintre noi, a făcut corul 
Carmen singur, cu îndreptarea și puterea pe care le pusese 
în el. De aceea să privim fără mirare adevăratul cult de 
care carmeniștii înconjoară amintirea lui Chiriac. El nu 
este numai al lor, ci e în aceeași măsură al nostru şi al 
culturii românești, dirijorul de demult împreună cu ei, 
dar deocamdată parcă n'ar bănui și fac din această ser- 
bare o serbare de casă. M'am găsit şi eu alături de corul 
care se adună într'o anumită zi din an în jurul bustului 
dela Ateneu, ca să-și rostească prin cântece, învăţate cu 
Chiriac, iubirea neclintită față de întemeietor. Omul, 
acum de bronz, se uită cu privirea puţin pierdută, pen- 
trucă vine de departe și a văzut lucruri pe care noi nu 
le vedem, la elevii și la prietenii aşezaţi în cerc. E atunci 
de o prezență care cutremură. Nu mai conduce dirijorul 
de astăzi, ci conduce din nou dirijorul dela început. 
Corul se prelungește şi se îngroașe în umbra rotondei 
cu tot neamul cântăreţ, de flăcăi şi fete, îmbrăcat în cele 
mai mândre pieptare și ii şi venit pentru aceeași zi din 
mii de sate și de cătune, de pe câmpii și de pe plaiuri. 
Cântecul corului deşteaptă cântecul lui, care e acelaşi. 
Clocoteşte pe sub bolți și iese pe ușile deschise, împră- 
ştiindu-se peste toată ţara. 

Executarea Simfoniei a IX-a aproape nu se mai poate 
inchipui fără corul Carmen. Pe vremuri, Chiriac stetea 
Între corişti și instrumentiști şi-şi conducea pe ai lui cl, 
sub varga poruncitoare a şefului de orhestră. Se găseau 


20° 307 


tot felul de mijloace, ca să poată să vadă și să fie văzut, 
un podium anume sau o mică schelă. Il urmăream din 
parter cu drag. Era sufletul acelei frumoase formaţii 
sonore, care se descărca la un semn, umplând cuprinsul, 
mic și ferindu-se să nu încurce lumea. Zâmbea celor 
mai bătrâni din lotul başilor, cu care începuse. Li caut 
și acum și nu-i găsesc. La fel cu instrumentiştii Minis- 
terului Instrucției, prieteni de ani tineri, s'au tras la 
odihnă. Unii din ei au trebuit să se schimbe în ascultători 
şi se uită din sală la rândurile strânse, în care nu se păs- 
trează niciun gol, ale tovarășilor de cântec. Işi aud nu 
numai partea, dar și glasul lor, care cântă acolo ca tot- 
deauna, deși ei nu mai sunt. Căci nu suntem martorii 
numai al unui concert care s'a cântat de ani de zile și-și 
chiamă numai decât credincioşii, ci la un capitol al istoriei 
muzicii româneşti. Unelte, de coarde sau de alamă, și 
glasuri, de bărbați şi de femei, se înalță împreună, ca să 
vorbească de un dor secular al unui popor carpatic. 
Este un dor de rostire proprie între celelalte popoare 
şi cântecul se desprinde deodată singur și înalt. Il ascultăm 
nu numai noi, dar și ceilalți. 


Muzeul Unirii. In dimineaţa aceea de Iunie, când am 
intrat în Muzeul Unirii din Alba-Iulia, în săli nu era nimeni. 
Domnea pretutindeni o linişte veche și de piatră, ca și lucru- 
rile dinăuntru. Nu vream lămuriri. Directorul cunoștea is- 
toria fiecărui capitel din adevărata pădure în toate stilu- 
rile, care umplea, caturi, caturi, un întreg perete. Era 
plin de dorinţa să vorbească. L-am oprit. Lei fioroși 
păzeau intrarea în locaşurile morţilor. Călărețul trac 
trecea prin fund Auturându-și haina. Mithras își înfigea 
paloşul în taurul sfânt. Zeița Venus se apleca, ascun- 
zându-și și nu prea golătatea, şi se uita la noi, care o prti- 
veam cu băgare de seamă de departe, din alte secole. 
Strămoşi, cu numele lor roman, ne înconjurau de toate 
părțile şi se amestecau cu zeii. Lăsam să se rostească 
singură această lume, între care ne mișcam și ne 
simțeam uneori de aceeași ființă. O înțelegeam mai bine 


308 


din gura ei tulbure decât dacă ne-ar fi înviat-o un om 
învăţat. 

Toate pietrele și plăcile de lut cu nume de legiuni 
au fost scoase de undeva de aproape. Altădată se găsea 
pe aici capitala uneia din Dacii, Apulum, la răspântia 
drumului care pleca apoi spre Cluj și mai adânc spre 
Miazănoapte. Ea a fost făcută una cu pământul, poate 
tot pe atât de năvăliri cât de lipsa de grije a urmaşilor. 
In alte părți vatra unei cetăţi se mai poate desgropa şi 
stă înaintea noastră ca odinioară, cu zidurile și clădirile 
ei. Așa au ieșit la iveală, la doi pași, în Haţeg, templele 
și arenele de circ ale Sarmisegetuzei, de sub o livadă 
de pruni. Călcăm astăzi înfiorați pe mozaicul de lut ars 
pe care l-au călcat preoţii și legionarii de odinioară. La 
Apulum nu s'a păstrat nimic. Un plan în miniatură, în- 
chipuit, stă, pentru cine vrea să-l vadă, ca o ticluire de 
arheolog, întrun colţ. Pietrele au intrat în casele de mai 
târziu sau în cuptoarele de făcut var. Pe deasupra s'a 
tras cu plugul. Acest scaun de voevozi şi de mitropoliți 
n'a știut să-și ocrotească cel mai mare drept la mândrie, 
aşezarea străbună de acum 1800 de ani. A pătimit de 
păcatul semeţiei. A crezut că nu-i trebue strămoşi, mai 
ales că aceștia n'aveau nicio legătură cu stăpânitorii vre- 
melnici aduși de vânturile istoriei din alte continente, 
și a vrut să înceapă totul dela ea. Dar precum pământul 
geologic se scutută câte odată până în măruntaie şi 
revarsă din adâncimi lave şi magme despre care altmin- 
teri niciodată mam fi aflat, la fel şi pământul istoric. 
Atunci când oamenii au uitat el scoate din tainiţele lui 
aceste mărturii de piatră, pe care le las eu astăzi să îşi 
povestească singure viața de strălucire. Noi le înţelegem 
glasul. Suntem moștenitorii în linie dreaptă. Cei ce ne 
tăgăduiesc autohtonia sunt năvălitori străini, care după 
ce au cuprins aceste locuri cu sabia, s'au gândit, pen- 
trucă orice sabie rugineşte cu timpul şi poate să cadă în 
bucăți când e trasă într'o bună zi din teacă, s'au gândit 
că e mai prevăzător să-și întemeieze stăpânirea și pe drept. 
Noi trăiam mai departe pe văile și plaiurile noastre arde- 


599 


lene, pe unde văzuserăm, arătându-se la început în treacăt 
şi mai apoi cu dorință de așezare după alți călăreți ai 
lungilor stepe, şi pe aceşti oaspeţi nechemați, și nu știam 
că notarii, arhivarii și oamenii lor de legi, ţinuţi în pâine 
la Curte anume pentru aceasta, ne tăgăduiau ființa în 
cărţi și în zapise tot mai multe, scrise chiar în limba 
strămoşilor, aşa cum se păstrase oprită în loc şi moartă 
prin mănăstiri, pe când noi o păstram vie în suflete. Ei 
uitaseră de aceste pietre de moșie, care arătau vechiul 
hotar. Noi ne duseserăm zilele lângă ele cum putuserăm, 
dar îndată ce le-am văzut, le-am cunoscut. Nicio putere 
din lume, nu documente și o teorie de stat ticluite, nu 
mai e în stare să ne ţie departe de vechia moştenire. 
Când glasul nostru a fost prea slab, au ieşit, ca aici, 
pietrele de dedesubt şi au vorbit. 

Muzeele noastre poate nu sunt destul de căutate. Afară 
de Muzeul de istorie naturală, Grigore Antipa din Bucu- 
reşti, care are sute de mii de vizitatori pe an și a ajuns 
un vad cunoscut de toţi, băștinași și străini veniți din 
alte ţări ca să-l vadă, în celelalte domnește liniştea. Cer- 
cetătorii mai rari le păstrează o înfăţişare de sfinţenie, 
mai potrivită cu lucrurile de demult sau cu faptele mai 
de seamă ale minţii omeneşti, retrase din vălmășagui 
pieritor al celorlalte. Conducătorii lor înșiși poate suni 
mai mulţumiţi așa, ei care trebue să fie prietenii adâncirii, 
putință numai a câtorva, și nu ai năvălei celor mulți. 
Noi suntem datori să vrem mai mult. Muzeul e însăși 
tradiţia, în ramurile de cunoștințe sau de artă care i-au 
dat naștere, și ea trebuie neapărat pusăla îndemâna oa- 
menilor de astăzi. Intre zidurile lui ei se simt deodată 
înaintea unei zări nesfârșite, care duce în trecut cum 
duce şi în viitor, purtați de omenirea în mers, care îi 
însoțește din cele mai depărtate vremuri, limpeziţi și 
întăriți. Altfel rămân cu toţii la întâmplările zilei și viața 
e numai un ziar în care răsfoiesc dimineaţa și pe care îl 
aruncă împreună cu toate ştirile fără legătură cu ce le 
pasă. Sunt ca o corabie care umblă purtată de vânturi 
pe toate mările, fără inelul întrun mal de stâncă al unui 


310 


port, unde să se lege cu funii, să-și descarce încărcătura 
şi să-și înoiască proviziile, de hrană și de ideal. 

Mă retrag întrun colț al acestui muzeu din Alba- 
Iulia, după ce am străbătut sala romană, sala preistorică, 
sala istorică și etnografică. E un clopot care bate, nu ştiu 
de unde, dela Catedrala noastră, cu pictura murală a lui 
Costin Petrescu, sau dela Catedrala romano-catolică de 
alături, cu turnul ei pătrat şi cu lespezi în trupul clădirii 
dela 1200. Nu e un dangăt obișnuit, pe care în alte împre- 
jurări nici nu | ași fi auzit. Stăruie şi răsună la fiecare pas 
pe care îl fac pe scară. Face parte din viața acestor locuri. 
E ca un glas al lucrurilor pe care nu-l înțelegem cu acest 
rost decât numai când ne cufundăm în ele. Intro uliţă 
care pornește aproape din ușa noastră, e alt muzeu, al 
Cărții și al instrumentelor care cercetează cerul, vestitul 
Batthyaneum, biblioteca înființată de episcopul de pe la 
1780, care visa şi de o societate ştiinţifică a Transilvaniei, 
Se gândea să-i întărească pe ai săi și acum fapta lui, 
adăpostită în sala înaltă, albă şi boltită a unei foste bise- 
rici, a tămas în mijlocul nostru ca un bloc erratic, după 
care se poate descoperi în geologie şi geografie până 
unde s'a întins raza unei puteri elementare fără nicio 
legătură astăzi cu lumea dimprejur. Aşa întâlneam în 
drumurile mele pe jos din Germania bucăți de stâncă 
uneori cât casa și mai mari, în mijlocul câmpurilor lucrate, 
și din cel mai adevărat granit scandinav. Le-au adus până 
aici ghețarii din epoca glaciară și sunt în zilele noastre 
ca niște pietre de hotar pentru întinderea lor. Când câm- 
purile de ghiață s'au topit și s'au tras în munții și mările 
de acasă, mau avut cum să le mai ia îndărăt. Mă învâr- 
tesc pe lângă acest măreț Batthyaneum ca pe lângă blocul 
erratic din Brandenburg, dela Freienwalde, de pe drumul 
Stettinului, unde am întârziat într'o zi de vară ca aceasta. 
Aproape de vârf se vedea o scobitură vânătă, mare şi 
ascuțită ca o sapă. Localnicii ziceau că e urma copitei 
calului lui Wothan. In acest basm frumos se păstra însă 
amintirea plaiurilor de unde stânca venise. In Batthya- 
Acum bici pe o scară de piatră îngustă și răsucită. Pe 


311 


peretele rotund sunt agăţate chipuri de sfinţi ai bisericii 
latine. Când ajungi în dreptul fiecăruia îți zâmbește și te 
binecuvintează. Parcă ai urca la cer și ei te-ar aştepta 
ca să-ți deschisă drumul. Lași sala cu cărți, care aduce 
aminte de biblioteca premonstratensă a abatelui Zavoral 
dela Strahov din Praga, mai puţin bogăţia de pictură a 
acesteia. Sunt acolo 6oo de incunabule cu câte nu se pot 
lăuda nici biblioteci mari din apus, şi unele de o frumu- 
seţe fără pereche. Intre manuscrise, un cercetător slovac, 
venit zilele trecute în uniformă la noi, întrun popas 
către front, a descoperit unul cu muzică populară a nea- 
mului lui, din secolul al XV-lea, care puţin a lipsit să 
nu-l înebunească de bucurie. Să-ţi auzi deodată poporul 
cântând cu glasul lui dela 1500, înviat împrejurul tău, 
este dece să-ţi pierzi minţile. Până acum documentul a 
zăcut necunoscut în lăsământul cardinalului cu pălăria 
verde turtită peste stema cu vultur și cu pelican a casei 
lui. I-a sosit însă vremea să iasă în lume și să fie auzit. 
Mă uit prin hârtii aproape cu pică. De ce nu se află ceva 
asemenea și pentru noi, care am dus în cârcă toată această 
ctitorie streină? Sau cercetătorii noștri mau pătruns încă 
până la izvoarele, care l-au ameţit pe fratele slovac? E 
bine să te urci însă mai sus până în turnul astronomic. 
Lunetele și cadranele stau gata. Obloanele de fier se pot 
desface oricând pe lungimea meridianului, ca să arate stelele 
şi planetele cu focurile lor roşii și verzi. O scobitură aco- 
perită cu piele taie odaia dela un capăt la altul. E ceasor- 
nicul de soare. Pe acel uluc intra lumina printr’o gaură 
în perete şi când ajungea la un loc anumit, însemnat 
pe scânduri, era miezul zilei. Se dădea un semnal din 
acest turn înalt, care stăpâneşte toată lunca Mureșului, o 
detunătură de iarbă de puşcă sau un clopot, și țara ştia 
că e amiază. Astăzi nu se mai face de aici vremea bună 
şi vremea rea, şi soarele nu mai e abătut ca o apă în 
tezătură prin gaura din peretele episcopului, dar fiorul 
de atunci se păstrează ca și apropierea de cer. Posomorît 
se duc deacurmezișul, deastânga noastră, Munţii Apuseni, 

cu piscul Cetea ca o frână care-i ține să nu se reverse 


312 


peste lume. Un popor întreg stă înapoia lor, ca altădată, 
cu mâna pe dârlogii calului, gata să pornească. 

Teii din oraș sunt plini de copii. Culeg floarea. Treci 
pe dedesubt fără să-i bănui, ascunși cum sunt în frunze. 
Se grăbesc. E jumătatea lui Iunie și au cam întârziat. 
Vorbesc sau cântă, ca un ciripit în ramuri. Şi deodată 
vedenia lor, de locuitori ai unor grădini fără griji și fără 
simțul trecerii neîmpiedecate de nimic a anilor, cum vor 
fi fost acelea ale raiului, se leagă de treburi mai de pe 
pământ. Ea urmărește până în acest ungher umbrit de 
muzeu. Mă găseam acum câţiva ani la Copenhaga, unde, 
după atâţia alți Români, mă dusesem să văd cu ochii 
mei cum un popor mic a putut să ajungă la fericire. Mă 
Ispitea, ca o chemare literară, castelul dela Elsenr, unde 
trăise și murise Hamlet, dar mă chema, ca o datorie, aşe- 
zămintele lui Grundtvig și tot ce dăduseră ele pentru 
ridicarea țărănimii daneze. Aceasta la ţară. In oraş, am 
intrat într'o zi în Muzeul Thorvaldsen. Marmorele arti- 
stului se întâlnesc şi le văzusem în toată Europa, dar au 
rămas destule pentruca orașul regesc de pe Sund să se 
poată făli și la el acasă, cu unul din fii lui cei mai înzestrați. 
Un muzeu de sculptură, alb și marmorean, e şi mai 
puternic, dar e și mai slab decât alte semene care întâm. | 
pină cu deosebite colori și cu o felurime mai mare de 
materie lucrată. In niciun muzeu cunoscuta oboseală a 
expozițiilor nu ajunge mai repede pe drumeț decât întrun 
muzeu de sculptură. De aceea gliptotecile pure, fără un 
adaus de schimbare plastic sau de alt fel, sunt aşa de 
rare. In Muzeul Thorvaldsen erau din loc în loc jocuri 
de apă şi glastre în pardoseala de piatră, cu plante exo- 
tice şi cu muşchi de nemurire. Te. Plimbai ca printro 
lume mai bună, unde toate, ca să ţie, întraseră întrun 
tipar de marmoră, dar nu erau mai puţin vii. In aceste 
încăperi a năvălit o şcoală întreagă. M’am retras ca acum, 
intrun colț, și am privit-o cu nemulțumire, pentru cât 
zgomot și lipsă de înțelegere aducea, până m'am luminat. 
Lecţia de atunci ași vrea să-mi folosească aici. Pe copii 
nu-i supraveghia nimeni. Erau băeți de 12—13 ani. Doi 


313 


învățători, cu care veniseră, steteau pe margini şi-i ur- 
măreau, dar fără să pară și fără să se amestece. Nici nu 
le dădeau vreo lămutrire de vreun fel despre casa în care 
se găseau sau despre minunile de compoziție clasicistă, 
pe dinanintea cărora treceau, alergând și unii chiar 
mușcând din vreun sandwich sau cârnat. Am rămas acolo 
ca vreun ceas, ca într'un parc public. Eram martor la o 
şedinţă de educaţie de artă a școlii primare daneze. La 
început nu-i nimic. E numai un drum, pe unde această 
artă şi-a adunat comorile. Nicio constrângere nu lasă 
vreo amintire neplăcută în fragedul învățăcel. El se de- 
prinde deocamdată să dea pe acolo, nimic mai mult, şi 
să știe că e ceva vrednic să vie văzut, dar are să i se des- 
tăinuie mai târziu. E ca o creştere în creștinism, când 
ne-am dus la biserică fără să ne dăm sema de ce şi fără 
să pricepem mare lucru sau nimic din taina Sfintei Litur- 
ghii. Dar aşa am ajuns creștini. Şi tot aşa ajungeau iubi- 
tori de comorile de artă și de muzeele lor acei mici copen- 
haghezi, care-mi încurcau cărările într'o zi de vară ca 
aceasta, prin orașul cu cupole de aur dela marea cea tul- 
bure dintre ţările nordice. 

Poate că trebue să dăm şi noi jos din teii înfloriți pe 
copiii noștri și să-i facem să calce un drum asemenea. 
Atunci Muzeul Unirii din frumosul oraș, scaun de domni. 
dintre Mureș și Munţii Apuseni, unde noi ne vom simți 
totdeauna în umbra supraomenească a lui Mihai Viteazul, 
se va umplea de altă viață de cât cea de astăzi. Țara trebue 
să știe că el o așteaptă acolo și se pregăteşte. 


Monahele dela Bistriţa. Mă găseam de curând 
pe drumurile Mânăstirii Bistriţa. Toamna umbla pe lângă 
noi în coșurile purtate pe cap şi pline de poame coapte 
ale femeilor oltene. Pe aici pe aproape e Hurezul, mai 
încolo Govora, între ele Mânăstirea dintrun lemn, sus 
în păduri Arnota albă. Parcă cerul și-ar fi pus, din vechi 
vremuri, ca nişte popasuri până la el aceste mânăstiri. 
Pleci dela una, ajungi la alta şi nu isprăveşti niciodată. 
Dumnezeu e încă pe pământ, ca în poveştile bătrâne. 


314 


In grădina din afara zidurilor, două maici torc lână, 
Ochii lor sunt la firul care se alege din caer, duc uneori 
câte un nod la buze, răsucesc mai departe și nici nu văd 
că vin oaspeţi. Ele sunt numai ca un semn al liniștii pus 
la o poartă de oameni, așa cum e în singurătate un izvor 
care cade dintr'un jgheab de piatră. Nu venisem astăzi 
pentru ele. M'am dus înainte. Ştiam că s'a așezat aici o 
înaltă şcoală monahală de femei. Pe ea vream so văd, 
sălile ei de clasă, bibliotecile, pedagoagele cele noi ale 
crucii, Poate că directoarea şedea acum undeva, cu o 
carte în mână, între elevele care o priveau jumătate ca 
profesoară și jumătate ca o Maica Domnului învăță- 
toare, în veșmintele ei albe de rugăciune. 

Am deschis poarta cea mică din poarta cea mare ȘI 
am intrat. O pace fără margini ne-a înconjurat. Afară 
creșteau pomii și se umpleau de vânt, se îmbulzeau 
florile, săreau apele, fierbea soarele între dealuri, era 
viață neastâmpărată așișderea ispitelor lumii. Dincoace 
nu pătrundea nimic din toare acestea. Erai numai la un 
pas, cât trecuseşi un prag, și erai pe alt tărâm. Printre 
pietrele caldarâmului creștea iarba. Pașii cari treceau 
peste aceste locuri n'aveau greutate. Pridvoarele pe sus 
şi de jur împrejur, rămâneau fără nimeni, deși se simțeau 
locuite. Vietăţile de-aici nu se întorceau decât ca pasă- 
rile seara la cuiburi. Dacă vroiai să întrebi ceva te tre- 
zeai vorbind încet. 

Pe un scut de zidărie care s*a păstrat deasupra stre- 
șinei se citește anul 1849. Aşezarea călugărească de 
boieri olteni, cari au dat atâția Domni Țării Româneşti, 
e mult mai veche, dar de-atunci a înnoit-o gi a fă 
cut-o reședința de vară a Voievodului, Barbu Știrbey. 
Era un palat domnesc mai mult decât un arhondaric, 
această clădire măreaţă cu capete de grinzi la caturile 
de sus și cu mici metereze de artă arhitectonică 
austriacă. In încăperile de jos trebuie să fi fost cale- 
știle de drum lung și caii cari ronțăiau ovăz la 
jgheaburi, iar alături pâlcurile de ostași. Un călugăr 
bătea în toaca lungă de lemn dând ocol bisericii. Caii 


315 


ciuleau urechile și oamenii ieşeau în uși făcându-și cruce. 
Câte un gornist sufla şi el din goarnă. Veacurile se 
amestecau. 

Intrun perete, dela ieșirea dela mal, unde este bol- 
nița, $a zidit o pisanie cu slove subțiri și înalte chirilice 
dela Brâncoveanu. Marele dregător de clădiri dumne- 
zeești ale înaintaşilor și-a trimis meşterii și la Bistriţa. 
Dedesubtul acelei pisanii e o piatră aproape roşie, cu 
slove late şi roase. Piatra a fost o piatră de mormânt 
pusă în biserică și călcată de pasul credincioșilor. Ea a 
acoperit trupul lui Moise-Vodă, căzut într'o luptă în 
părțile Sibiului, la 1500 și ceva, când căuta cu ajutor 
străin să se întoarcă în ţară și să-și ia îndărăt scaunul. 
Boierii olteni, rude cu el, s'au ostenit şi l-au adus aici 
în liniștea pădurilor. Numai fata lui, ciudata Doamna 
Zamfira, a rămas dincolo, la curțile Reginei Isabela și 
aproape a egumenit mânăstirea Prislopul întemeiată de 
acelaş Nicodim, dela Mânăstirea vecină a Tismanei. 
Piatra ei de mormânt scrisă latinește stă în picioare în 
pridvorul bisericii ardeleneşti ridicată de ea, cum stă și 
această piatră cu scris slavon, a tatălui ci fără noroc și ca 
și când ar fi pornit una spre alta pentru o întâlnire pe 
care soarta nu le-a hărăzit-o nici după moarte. 

Pe un stâlp al pridvorului bolniței a semnat de două 
ori, într'o scrisoare chirilică foarte frumoasă, prin urmare 
în tinereţe, Alexandru Odobescu. Ceea ce putea fi atunci 
un obicei mai mult urât, pentru că a stricat atâtea zugră- 
veli cu fețe de sfinţi și de domni, ar trebui astăzi apărat 
sub sticlă, ca să nu se șteargă. Este tot un glas al zidu- 
rilor, care se împreună cu cel de mult ca să facă la o laltă 
trecutul plin de freamăt. 

Căutam școala monahală, credeam că no găsesc și 
mă mișcam în mijlocul ei. In aceste curți și pe aceste 
pridvoare largi își duce ea viaţa de carte și de meditație. 
Gândul nu știu cui i-a venit, nimeni nu și l-ar însuși din 
cei care muncesc la împlinirea lui, pentrucă între ei toate 
vin dela Domnul, dar a fost un gând îndrăzneț și nou, 
cel puţin în biserica noastră răsăriteană. Mă uit după cei 


3160 


—”— 


care îl slujesc — unde-i directoarea? — ca să-l înțeleg 
mai bine. Directoarea toarce mai departe lână în grădina 
din afara zidurilor mânăstirii. Nu este o femeie cu cartea 
în mână, în care se pot ascunde îndoieli și deșertăciuni, 
ci cu furca, semn al muncii umile și al nevinovăţiei. 
Zâmbeşte bună, când aude că am trecut pe lângă ea, 
umblând după cealaltă, pe care o aveam de-acasă în 
minte. Işi cheamă numaidecât ajutoarea ca să mă plimbe 
din clasă în clasă şi pe la toate locurile, ateliere de lucru, 
laboratoare de știință, paraclis de rugăciune, dormitoare, 
bucătărie, spălătorie, curte de păsări și grădină de zar- 
zavat, menite să mă facă să pricep această minune. La 
urmă aveam să mă 'ntorc la ea, între aceleași straturi de 
flori, şi să mai întreb, dacă aș mai fi avut ceva de 
întrebat. 

Gândul de unde a ieșit această școală, prin a cărei 
alcătuire mă strecor încet și cu sfială, pentrucă îmi dau 
seama că trebuie să prind nu ceea ce o face deopotrivă 
cu toate semenele de dincolo de ziduri, ci duhul numai al 
ei și ascuns, a fost ca mânăstirile de maici să aibă de acum 
înainte printre monahe și femei luminate tot atât de lumina 
Sfintei Scripturi cât de lumina cărţilor de știință. Teo- 
logia a început să cheme pe femeile mirene Avem licen- 
țiatele noastre în știința sfântă. Trebuia ca știința ome- 
mească să cheme la rândul ei, pentru toată puterea pe 
care o cuprinde și o poate pune la aducerea unui mai 
mare bine pe pământ, pe femeile sfinte. Uite-le sub 
culionul tras pe frunte şi cu rasa cenușie vărgată, îndre- 
Ptându-se cu pași mărunți spre un aparat de fizică sau 
spre o masă de operaţie. Se întoarce vremea când marii 
doctori erau mădularele unui cin călugăresc. Vom avea 
de-acum mari doctorese româneşti, care îşi vor cinsti 
vestmântul de rugăciune la picioarele Mariei, cu această 
nouă podoabă. Fecioara Maria nu le va certa pentru 
râvna lor cea din urmă. Învățătura adevărată nu depăr- 
tează, ci apropie de cer. Sfintele învăţate stau la pragu- 
rile cele luminate și dau îndemn şi încredere fiicelor 
omenești, care s'au hotărît să calce în pașii lor. In vasul 


317 


cu miresme, pe care-l pregătesc în taină ca să-l deșerte 
pe creștetul Mântuitorului, ele toarnă un alt unt-delemn, 
necunoscut femeilor din Evanghelii, dar nu mai puţin 
scump decât al lor. 

Totul e alb şi feciorelnic, pe coridoare şi în odăile de 
clasă. Pereţii fără podoabe sunt spoiți proaspăt, parcar 
fi pregătiți pentru vreun Fra Angelico din chiliile și 
trapeza mânăstirii Sfântu Marcu dela Florenţa. Te aştepţi 
să vezi limpezindu-se, în colori de cer și de aur, întâm- 
plările Noului Testament, aşa cum înzestratul călugăr 
le-a aşternut acolo ca niște rugăciuni până astăzi păstrate. 
Băncile sunt puţine. In fiecare clasă sunt şase, șapte 
ascultătoare. Capela e așezată în fosta sală de primire a 
Domnitorului. Tavanele au rămas cu zugrăveala de- 
atunci. În patru medalioane la colțuri sunt capete înco- 
ronate, care trebue să fie de Regi ai Vechiului Testa- 
ment, poate David cântărețul de psalmi, Solomon Inţe- 
leptul şi alți doi pe care nu-i ghicesc. Incăperea a fost 
împărțită în două de un iconostas, zugrăvit ca și pereții 
de un pictor țăran. Biserica cea mare e în curte, cu racla 
de argint a Sfântului Grigore Decapolitul aşezată în 
stânga năvei celei mari. Ea e a tuturor, măreață şi rece. 
Sfinţii privesc din icoane ca niște judecători. Dincoace 
ei sunt între fetele care vin să se roage la orele lor, nu ale 
tipicului, cu picioarele stând pe aceleași podele, ameste- 
cați cu ele și amăgindu-te, când se găsesc alături, că 
făptura din perete ar putea să ia locul unei făpturi din 
sală și făptura din sală locul ei din perete. Numai cear- 
cănul de aur al sfințeniei ar trece din jurul unei frunţi 
în jurul celeilalte frunţi. In cancelarie, o profesoară de 
română, îndrăgostită de feciorul lui Ştefan a Petrii din 
Humuleşti, a așezat portretul lui Ion Creangă, luat și 
înrămat pe cheltuiala ei, întrun loc de pocăință pentru 
veselul diacon care a cutezat, în nesupravegherea de om 
şugubăț, a condeiului, să scrie cum a scris despre maicele 
dela Agapia şi Văratec. La fiecare pas cele dumnezeești 
se îmbină cu cele lumești, cele dintâi mai omenindu-se 
şi apropiindu-se de vremelnicia noastră prin vecină- 


318 


tatea celorlalte și cele de-al doilea curăţindu-se şi înăl- 
țându-se alături de cele dintâi. 

E vacanță. Şcoala nu e deschisă încă, dar fetele sunt 
de față, pretutindeni, cum deschizi o ușă sau pătrunzi 
prin cotloanele acestei gospodării. In ateliere stau câte 
trei sau câte cinci înaintea gherghefurilor, după mărime, 
bătând la fire. Nu se întorc la intrarea noastră. Pajiștea 
de-afară, cu câmp albastru şi flori subțiri, aplecate de 
adiere, se alege din degetele lor în scoarța oltenească. 
Lucrează după modelul de alături, care e o planşe Tzi- 
gara-Samurcaş sau Olşevschi, dar pun și dela ele, câte-o 
frunză sau o pată de coloare. Fac pictură cu lână. Se 
simte că li-e drag ce fac. Parcă ar lucra la o icoană, La 
bucătărie cele de rând sunt cu șorțuri dinainte. Două 
cratiți mari, în care pot fi câte 100 de porţii, fumegă pe 
mașină, cu aburi bine mirositori, E aproape de amiază. 
Masa e pusă în sufragerie. Lângă fiecare farfurie e câte-o 
lingură. Dar am văzut și mâncare de furculiță! Cu fur- 
culița vine fiecare din altelierul de ţesătorie, unde o între- 
buințează, în lipsă de o bătătoare anume, la bătutul 
firelor. Pe marginea răzorului de-afară, alte fete cu coşuri 
in cap, ne ţinute cu mâna, oltenește, se duc fără nimic 
şi vin încărcate. Şirul care pleacă se întâlnește cu şirul 
care se întoarce, Sunt culegătoarele din grădină. Des- 
groapă mușuroaiele de cartofi cu târnăcopul, adună fa- 
solea de pe araci, smulg ceapa de vară, scot morcovii. 
Râd şi ele, ca la câmp culegătoarele celelalte, a căror 
muncă întocmai o fac, deși sunt fete de carte. Ele unesc 
o îndeletnicire cu cealaltă, fără să facă deosebire între 
ele, așa cum unesc rugăciunea cu vorba de lume, viața 
de aici cu avântul de dincolo. 

La ieşire aşteaptă directoarea. Nu mai e singură. E 
înconjurată de 6, 7 studente, îmbrăcate în veşminte călu- 
găreşti, dela Facultățile de Litere şi de Medicină din 
Sibiu și dela Facultatea de Științe din Timişoara. Sunt 
mândria ei, gândul care se face faptă, prelungirea lumi- 
noasă a acestui liceu monahal, Acoperământul Maicii 
Domnului, cum se cheamă frăția care a înfiinţat şcoala, 


319 


deschizându-și încet adăpostul pentru suflete. Sau gândit 
bine să treacă la învățătură în Transilvania, care e mai 
aproape de tradiția apuseană a monahelor cu şcoală 
înaltă, nu adusă din veac și plină de duhul lui, ci urmată 
anume, dinăuntrul zidurilor mânăstirești. Mi-aduc aminte 
de maica Fevronia, din cealaltă biserică românească 
soră, dela Blaj, care avea acum câţiva ani acolo cel mai 
frumos liceu de fete pe care l-am văzut vreodată. Aju- 
toarea ei era o călugăriță cu diplome universitare, de 
neam mare din Moldova, trecută de curând la biserica 
Romei. Biserica drept credincioasă a Răsăritului n'avea 
de ce să rămână mai prejos. Biserica Olteniei stă înaintea 
noastră ca un larg pridvor, pe care se arată deodată 
aceste întâie călugărițe ucenicind pentru știință. Vorbim 
despre profesori și despre studii. Aş vrea să le aud, cu 
acelaş glas care înşiră bibliografia unei probleme, izbuc- 
nind întrun cântec înalt de strană, un heruvic scânteetor 
ca un sbor la stele. Aș crede atunci că sunt întradevăr 
ceea ce spun și ştiu că sunt, dar tot mi se pare greu de 
închipuit. 

S'ar putea să fie aici lipsuri, pe care în trecerea gră- 
bită nu le văd. Să n'ajungă, pentru lucrurile prea mici, 
cum sunt corp profesoral, material didactic, mediu cul- 
tural, Acoperământul Maicii Domnului, în a cărei pază 
se lasă cu încredere nețărmurită directoarea. Dar spuneţi 
dacă nu e minunat lucru și singur în stare să înlăture cu 
timpul alte greșeli, această împletire a Sfintei Scripturi 
cu ştiinţa între femeile mironosițe? Dacă nu iese cineva 
mai tare dintro asemenea întâlnire? Dacă nu e bine să 
mai baţi câte odată drumurile cotite printre dealuri ale 


mânăstirii Bistriţa, când te-așteaptă la capătul lor această 
uimire? 


Avram Iancu. A fost o vreme, atunci în 1922, când 
s'a sărbătorit pentiu întâia oară într’o Românie, din care 
făcea parte şi Transilvania, amintirea lui Avram lancu, 
un fel de trebuință de înviere istorică a celui mai mare 
dintre Moţi. Se împlineau ṣo de ani dela moarte şi visul 


320 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


Planșa 26 


Castelul Peleș, terasa cea mate a zeilor 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


Planșa 27 


1I 


N 


Foto Q. 


Muzeul Brukenthal din Sibiu 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad. III 


Planşa 28 


Muzeului Brukenthal 


ară a 


Curtea interio 


Emanoil Bucuţa: Pietre de 


Vad. PHI 


Planşa 29 


Biel 


Secţia etnografică a Muzeului Brukenthal (Portul etnic) 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


Planșa. 30 


Emil Fischer 


Brukenthal 


Muzeului 


a 


bisericesti 


monumentelor 


Secția 


Planșa 31 


Pietre de Vad, III 


Emanoil Bucuţa: 


4249514 19437 0104 


[euuon7g Iinnaznpj £ pordoțoauze ejos 


e a 


Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, IHI Planșa 32 


Foto Emil Fischer 
Portretul unui necunoscut cu tichie albastră, de Jan van Eyck, din Muzeul 
Brukenthal 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planșa 33 


Foto Il'mil Fischer 
Bărbat citind, de Hans Memling, din Muzcul Brukenthal 


e c l 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad. III 


Planșa 34 


Foto Emil Fischer 
Femeie închinându-se, de Hans Memling, din Muzeul Brukenthal 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planșa 35 


Fato Julius Bielz 
Interior cu mormântul lui Mihnea cel Rău din Muzeul Brukenthal 
(Sectia de artă bisericească) 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Pad. IHI Planşa 36 


Cruce ortodoxă din Muzeul Brukenthal Foto Julius Bielz 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planşa 37 


Futo Krajjt şi Drotlej/ 
Scut de călăreț moldovean din Muzeul Brukenthal 


pentru care luptase şi 1 se tătăciseră mințile se făcuse aevea. 
Biruinţa căutată de el așteptase o jumătate de secol, dar 
venise. Tot ce fusese val trecuse. Se putea privi îndărăt cu 
linişte. Atunci, în 1922. 

Vidra de Sus, satul în care s'a născut, se chema încă 
Vidra de Sus. Se înfunda în munte și acolo, aproape de 
capătul lui, pe mâna stângă pentru cel care venea din 
Câmpeni, era casa cu acoperiș înalt de șiță și cu pridvorul 
mic deasupra uliței, cu stâlpi și arcade de lemn, unde 
sosise pe lume și trăise copil. In acel an Astra i-a lipit 
două aripi străine şi a făcut-o dintro casă de locuit o 
casă culturală și un muzeu. Incepea să se țeasă la legenda 
lui Avram Iancu. 

Noi credeam, cei care eram tinerii de-atunci, că trebuie 
să-l ţinem cu toate puterile în istorie și să nu-l lăsăm 
să ne scape. El legase 1848 de Horia, noi legaserăm 1916 
de fapta lui. Ni se părea că o sărbătorire a unui asemenea 
om, mai mult decât din carte, care nu se potrivea cuiva 
trăit mai de grabă pe drumuri și afară, ca Moţii lui, 
însemna o reaflare pe locurile și în lumea unde vieţuise. 
De aceea am pornit dela Câmpeni la Vidra de Sus, pe 
lângă stânci cu melci arși și căderi de apă spumegate, 
duşi de niște căluţi ca cei dela căruțele cu vase și ciu- 
bare, scârțâind sub coviltire. Culmile împădurite din 
dreapta și din stânga purtau nume răsunătoare. Eram 
pe drumul de vitejie al unui neam de țărani, care se scu- 
lase ca să-și apere ființa numai la strigătul: no, hai, al 
tânărului cancelist din Târgul Mureșului. Femeile luptau 
şi ele alături de bărbaţi. Ne aşteptam să vedem aprin- 
zându-se flăcări pe înălțimi. Ni se părea că mergem ală- 
turi de Nicolae Bălcescu, în căutarea taberei marelui 
tribun, pentru unirea tuturor Românilor deocamdată în 
crezul revoluţionar. El mavea încă ochii aprinși de boală 
de mai târziu, căpătaţi poate și în răcelile de pe aceste 
plaiuri şi de pe Valea Mureșului, strigând de pe lângă 
roţi: hi murgule, hi, şi ascuns în haine de cărăuş Mot 
de pe aici, de unde îl îmbrăcase aşa ca să-l scape Avram 
Iancu, şi până la Panciova. Erau amândoi tineri, unul 


21 321 


plin de fapta lui, ca Horia, şi celălalt, muncit alături de 
taptă, de gânduri mari politice, ca Mihai Viteazul, care 
începea să i se aleagă în minte. Când ședeau amândoi 
la toc şi vorbeau, cu oamenii trezemați în spăngi pe 
margini înecaţi jumătate în întuneric, nu-și dădeau seama, 
şi ne dăm numai noi abia după aproape un secol că 
neamul românesc însuși stătea la sfat pe acele culmi, cu 
partea cea mai bună din el care înfățișa lupta pe viață 
și pe moarte, atunci când o cere clipa, și cu cealaltă care 
întrupa gândul de închegare și de avânt spre scopurile 
bimilenare, 

Așa cum i-a fost menirea şi spusa, Avram Iancu a 
rămas şi prin moarte pentru totdeauna legat de amin- 
tirea lui Horia. El odihnește în sfârșit sub marele gorun 
dela Țebea, care și-a desvoltat aproape sălbatec ramurile 
ca un tulnic al istoriei, pe tot cerul. Legături și dopuri 
de ciment au trebuit să oprească în loc prin frunzişul lui 
pustiirile anilor și ale furtunii. Nu trebuie lăsat să se 
Prăbuşască. Mai avem nevoie de el. De acolo se vede 
toată lunca albăstrind în zare şi munţii tainici. Pe acel 
loc înalt, plin de glasul istoriei, trebuie să se încheie şi 
astăzi călătoria noastră, în asemenea zile de pomenire, 
cum e aceea de astăzi, la 70 de ani dela moarte, călătorie 
de căutare şi de aflare a lui Avram Iancu. 


Camera de aur. Este în Muzeul Brukenthal din Si- 
biu o mare încăpere căreia ar trebui să i se spună camera de 
auz. Pereții ei sunt căptuşiţi de sus până jos de cărți legate 
în piele galbenă și poleite la cotor. Când intri din umbra 
răcoroasă a scărilor bătrâne, îţi ia ochii. La început nu înţe- 
legi de unde se revarsă atâta strălucire. Parcă pomul 
cunoaşterii binelui și răului ar fi fost ajuns și el de toamnă 
și te-ai afla sub frunzişul lui veşted. Eşti în biblioteca de 
lucru a fostului guvernator terezian al Transilvaniei. 
Cartea aceasta de enciclopedist francez, pe care o scoţi 
cu un fior din raft, are o zăloagă roşie de mătase între foi, 
pusă poate chiar de mâna lui, acum un secol și jumătate. 
Citești pagina poate de unde a lăsat-o el. Dacă Gheorghe 


322 


Lazăr a fost trimis sau cel puţin ajutat la studii de baronul 
sas, proprietar al Avrigului, poate că atunci când s'a 
întors acasă cu învățătură a fost chemat odată aici și a 
stat mirat ca și noi între aceşti pereți de aur. Este o liniște 
care parcă se păstrează de când întro bună zi stăpânul 
a plecat pentru totdeauna. Nu mai vin prin curtea cu 
ferestre zăbrelite caleştile grele împărătești. Argaţii, în 
haine cu fireturi și cu cisme de husari, nu-și mai vorbesc 
de sub intrările boltite. Doar câte un porumbiel, rătăcit 
de alături, din piața cea mare a lui Nepomuc, plutește 
bătând sfâșiat din aripi, ca un steag nevăzut mișcat de 
vânt. Aproape te sperie acest trecut încremenit, tocmai 
dela Rin și de pe Mosela, întregul popor săsesc, vechiu 
de 800 de ani. 

Rudolf Spek, directorul de mulţi ani al Muzeului și 
gospodarul luminat al acestor bogății, ne întâmpină cu 
brațele pline de cărți noui. Au ieșit în tiparul frumos al 
lui Krafft și Drotleff, unde s'au făcut și cărți românești, cu 
mândru veșmânt, cum au fost Istoria Literaturii noastre mai 
vechi, în a doua ei ediţie, de Sexil Puşcariu şi Portretele 
de Domni ale lui Nicolae Iorga, și urma să se lucreze o 
nouă enciclopedie, ca o continuare și o îmbogăţire a 
Enciclopediei lui Diaconovici. Cărţile fac parte dintro 
colecție, Contribuţii la cunoaşterea Germanilor din Ro- 
mânia, și sunt scrise, fireşte, în nemţeşte, Beiträge zur 
Kenntnis des Deutschtums in Rumänien. Sunt până acum 
cinci, ca niște lumini aprinse pe marginile pământului 
românesc, din Banat până în Sătmar, și în miezul lui, 
din cetatea Transilvaniei până în Bucureşti. Când a început 
să apară colecţia, vetrele germane de pe granița noastră 
de Răsărit, luaseră pe Dunăre în sus drumul îndărăt, 
spre casă, și satele de luncă din Bucovina, și sălașele de 
stepă ale Basarabiei, cu prelungirile lor dobrogene. Alt- 
minteri am fi avut, bucată cu bucată, imagina întreagă 
istorică, prelucrată după un program unitar, a tuturor 
așezărilor germane din România. Hermann Hienz a pus 
împreună, în volumul I, în 4537 de titluri, izvoarele 
etnografiei Sașilor din Transilvania, Hans Petri, în vo- 


21* 1.223 


lumul al l-lea, a făcut Istoricul Comunităţii Evanghelice 
din Bucureşti, Hans Walter Rohrig a scris, în volumul 
al III-lea, Istoricul Comunităţilor evanghelice germane 
din Banat, Alfred Csallner, în volumul al IV-lea a urmărit 
studiul etnic-biologic între Sașii Transilvaniei și înrâu- 
rirea lui asupra acestui grup de populaţie, iar Sepp 
Pfeiffer, în volumul al V-lea și cel din urmă, $a oprit 
la Istoricul maghiarizării Germanilor din Sătmar. Toată 
colecţia iese sub îngrijirea lui Rudolf Spek. 

Mă uit la omul puternic din faţa mea, care este întreg 
la cărțile lui și nu poate bănui ce gânduri mă încearcă. 
Incep să fie mulţi ani de când ne cunoaștem și conluctăm, 
întrun fel sau altul. Când s'a luat hotâzirea, la împlinirea 
a zece ani de stăpânire românească în Transilvania, să 
se înjghebeze o monografie a tot ce înseamnă acest 
pământ pentru noi și pusesem în el de când îl aveam, și 
s'a primit propunerea mea, care căpătasem însărcinarea 
alcătuirii celor trei volume, ca să ia parte la redactare 
nu numai Români, dar și minoritari, mă gândisem, 
pentru Sași, tocmai la Rudolf Spek. Erau mulți atunci 
care se îndoiau: și că la o zi de bucurie, care era mai ales 
a noastră, aveau ce să caute și alții, şi că ei aveau să răs- 
pundă la chemare. Am venit ca astăzi, la 1928, în aceeaşi 
sală aurie şi am arătat deschis ce urmăream. Am cerut 
aceluiași cunoscut, care m’a ascultat cu luarea lui aminte 
de om de ştiinţă, să mă pună în legătură cu cercetătorii 
saşi ai vremii și să le câștige bunăvoința pentru o lucrare, 
care nu era numai a noastră, odată ce năzuia să oglin- 
dească viața întreagă a acestui colț de lume. Mi-a făcut 
numaidecât o adevărată listă de nume. Intâi trebuia să 
intre în Monografie însuși acest Muzeu Brukenthal, în 
cate ne găseam, unul din cele mai strălucite așezăminte 
de cultură ale țării. Sa învoit să scrie chiar el un studiu, 
care a fost cel dintâi în felul lui. Max T schuri, dela Con- 
sistoriu și care de atunci a plecat într'o lume mai bună, 
a dat un mare studiu despre biserica regnicolară luterană 
de mărturisirea dela Augsburg, cel mai bun, și până 
acum, cu acest cuprins. Victor Roth, care ne-a părăsit 


324 


și el, dela Sebeșul din Alba, a făcut acea privire asupra 
artei plastice săsești, care a pătruns în bibliografia nea- 
părat trebuincioasă pentru orice studiu al problemei. 
Misch Orend, care lucra pe acea vreme în Muzeu, a 
încondeiat acele frumoase pagini despre arta populară 
săsească și G. A. Schullerus consideraţiile lui învăţate 
despre alte creații ale minții, care au ridicat, împreună 
cu studiile celor mai bune condeie românești, o publ- 
caţie jubilară la rosturile și înălțimea unei enciclopedii a 
vieţii materiale și spirituale a Transilvaniei. N'am uitat 
că asemenea lucru a fost cu putință mulțumită numai 
acestui om, atât de bun prieten al nostru și care acum ne 
pune cărțile lui albe dinainte. Este ca un suflet al Muzeului 
Brukenthal, care vorbeşte în afară prin ele. 

Intârziez puţin, din cele cinci volume, la cel din urmă, 
al lui Sepp Pfeiffer, despre Maghiarizarea Șvabilor din 
Sătmar, Zur Geschichte der Madjarisierung des Sath- 
mater Deutschtums. El a apărut odată cu lucrarea, 
aproape cu același titlu, a lui Zenobie Pâclişanu, Germani 
şi Maghiari, Lupta de desnaționalizare dusă împotriva 
Șvabilor sătmăreni, Deutsche und Magyaren, der Entna- 
zionalisierungskampf gegen die Sathmarer Schwaben, 
scoasă de ediţiile Dacia. Cu toate că un autor n'a ștuit 
de celălalt și punctele lor de plecare sunt deosebite. 
cărţile se aseamănă până în amănunt. Dacă prin docu- 
mentare ele se întregesc mai puţin, pentrucă izvoarele 
sunt în bună măsură aceleași, prin punerea aceasta în 
lumină, destul de stranie, odată dintro înțelegere ger- 
manică, mișcată de o scufundare treptată a unui grup 
consângean, și altădată dintr'o înțelegere românească 
tăsvrătită împotriva unei acţiuni de distrugere pusă la 
cale de un Stat lacom de noi cetăţeni, ori de unde și ori 
cu ce mijloace i-ar putea smulge, când acţiunea se pe- 
trece între hotarele noastre sau în cuprinsul teritoriului 
nostru etnic, cele două cărți fac una singură. Ele trebue 
citite împreună, de Germani, ca să vadă răsfrângerea 
durerii lor întrun suflet românesc și să se pătrundă 
astfel de ea mai bine, și de Români, ca să priceapă cum o 


979 


cruzime şi o nedreptate aruncate asupra unui întreg 
popor pot să găsească în el însuși zăgazul de oprire şi u- 
nealta de atac. Trecem prin primejdii la fel. Avem de 
învăţat. Et nunc erudimini ! 

Invăţatul german o ia de departe. El urmărește 
Jocurile acestea de pe Someș până în vremurile pre- 
istorice, în vârsta de piatră. Germani au mai fost pe 
aici, cu mult înainte să fie aduși ca niște coloniști în secolul 
al XVIII-lea. Pe la satul Apa s'au găsit o sabie şi o su- 
liță, de cele pe care trebue să le fi purtat solia plecată 
de pe aceste plaiuri, la serbările Crimbhildei dela Curtea 
lui Attila, din Cântul Nibelungilor. Prin secolul al XI-lea 
întemeiau orașul Sătmar. Pe la 1200, când au început să 
se aşeze în ținut Maghiari, și după năvălirea 'Tătarilor, 
minele din munţii Gutin și Lăpuşul aveau lucrători 
germani. Românii ajungeau și ei în lumina istoriei, ca 
populaţia cea. mai numeroasă. Apoi Germanii se împu- 
ţinau, locuitorii ceilalți scădeau de multele războaie şi 
pustiiri şi în 1712, Alexandru Karolyi, care primise pă- 
mânturile lui Gheorghe Rakoczi, prinţul răsvrătit în- 
frânt, a chemat pe Șvabi. Au venit câţiva și din Sigma- 
ringen. Colonizarea a ţinut, anul acesta un sat şi alți 
ani altul, dela 1712 până la 1801. Oamenii trebue să fi 
fost în 1930, după numărătoarea românească şi cu oare- 
care îndreptări, 34.891. Ungurii nu lăsaseră, după recen- 
sământul lor, decât vreo 6.000. Ei au privit dela început 
cu ură, deși unul de ai lor îi chemase, pe acești plugari 
și mineri veniţi de departe, ca pe niște înfăţişetori ai 
politicii de germanizare a Habsburgilor. O politică de 
maghiarizare a fost urmarea. Ea își ajunsese aproape 
scopurile și poporul șvab din Sătmar aproape se pier- 
duse, când au venit, în 1918, Românii. El şi-a recăpătat 
în 20 de ani de luptă conștiința națională. Germanii 
şi-au recâștigat astfel pe unii de ai lor, care altminteri 
s'ar fi topit în comunitatea maghiară. 

Pâclişanu urmăreşte acelaşi fenomen politic și etnic 
dela 1867 încoace, anul dualismului şi al începutului de 
atotputernicie și de prigonire maghiară. Deși felul de 


326 


tratare se păstrează documentar și rece, vioiciunea pil- 
delor, figurile câtorva prelați, fie preoți de parohie de 
sat, fie feţe ascunse și otrăvite de episcopi, pe care el, 
în rosturile lui biurocratice de director al cultelor mino- 
ritare i-a putut cunoaște de aproape, ridică toată această 
învălmășală semiseculară, cu un popor încăput în pânza 
unui păianjen crâncen, la valoarea unei mari tragedii 
etnice. Titlul ei sună: Cum poate să moară un popor și 
creşte treptat, cu fiecare episod, în însemnătate, pentrucă 
se simte că nu este decât o probă înghesuită întrun 
spațiu restrâns, dintr'o îngrozitoare lozincă de Stat. Ce 
se petrece în mica răspântie sătmăreană și poate să fie 
cercetat acolo în amănunt și fără putință de tăgadă sau 
de răstălmăcire, se petrece în toată această Ungarie de 
naționalități, care și-a pus ca ţintă de viață să ajungă un 
Stat naţional. Ea nu-și ascunde de nimeni acest gând. 
Oricâtă lume s'a găsit acum o mie de ani la umbra me- 
dievală a Coroanei Sfântului Ștefan, care trebuia să se 
disolve și ea odată cu vremea, așa cum s'au disolvat 
alte formaţii mult mai puternice, e datoare să-și uite 
obârșia și limba și să se facă maghiară. Dacă nu vrea de 
bună voie, cu sila. Revoluţiile şi războaiele, care ţin de 
o sută de ani, pentru alcătuirea Statelor naționale au trecut 
fără înţeles pentru Ungaria. Ea a putut chiar să creadă, 
printr'o rătăcire fără pereche, și în timp ce ţinea încă- 
tușate și urmărea cu distrugerea propriile naţionalităţi, 
ca pe aceşti Șvabi din Sătmar, că s'a amestecat însăşi 
ca parte şi pentru același scop sfânt, în acele revoluţii 
și războaie. Două cărți în limba germană, una scrisă de 
un German și alta de un Român, vin la timp ca să-i spună 
și ei, dar mai ales lumii celeilalte, judecătoare fără părti- 
nire, că o asemenea înșelare trebuie să înceteze. Prea a 
adus până astăzi multe dureri și zguduiri, ca să mai 
poată să vrea cineva să o menţie. 

In camera de aur a Muzeului Brukenthal parcă înse- 
trează. Dar nu întunerecul zilei noastre de început de iarnă, 
cu întâii fulgi țârâie pe ferestre, ci o pulbere galbenă de 
istorie, stârnită parcă de carele grele ferecate şi cu coviltir 


327 


ale întâielor călătorii germanice spre răsărit. Rudolf 
Spek şi cărțile lui albe se pierd şi ele treptat, ne pierdem 
şi noi cel de față în scaune, în această pulbere. Am fost 
totdeauna împreună şi atâtea din luptele noastre le-am 
dus umăr la umăr, chiar dacă nu ne vedem unii pe alţii. 
So ducem și pe aceasta, cea din urmă, pe care acum ne-o 
poruncesc și unora și altora, cărțile, adică trecutul. Nu 
se poate să nu câştigăm. 


Eufrosin Poteca. Căutam întruna din zilele acestea 
prin cărțile dela strana din dreapta a unei biserici. Era o bi- 
serică din Ploiești, de nu prea mare vechime. Nu mă aștep- 
tam la vre-o descoperire. Mă pătrundeam așa mai mult de 
sfințenia locului. Răsfoind paginile grele în singurătate, se 
ridica în jurul meu ca un freamăt de atâtea cântări câte fu- 
sescrăcântate sub aceste bolți și sfinții mari din pereţi, Pante- 
leimor: îmbrăcat în veșmânt larg și Evstratie în straie strânse 
pe trup, de ostaș, prindeau să se miște în soare. Cred că 
era Biserica Sf. Ecaterina din Drumul Rudului, și că mă 
găseam în ca pentru o slujbă de amintire, fără oameni, 
călugărește, a lui Eufrosin Poteca. Implinea la ro De- 
cemvrie 83 de ani dela moarte. Un nepot al lui înălțase 
acest locaș, preot venit și el din Nucșoara, satul nașterii, 
și îl simţeam astăzi aci mai aproape decât în altă parte. 
La Mânăstirea Motru, unde a fost îngropat și stăreţise 
30 de ani, a rămas între streini. Ploieştiul e orașul lui. 
In Ploieşti a dat întâia oară de altă lume decât de țăranii 
de acasă, cu care era cu toți rudă, când a pornit cu tată- 
său, cu căruțele cu lemne spre București la Mitropolie, 
unde, ca Sfântului Pavel pe drumul Damascului, i s'au 
deschis ochii ca să vadă pe Domnul și rosturile mona- 
hale. Pe acest nepot trebue să-l fi povăţuit, bătrân fiind, 
când îi va fi arătat gândurile pe care le avea, să zidească, 
împreună cu credincioşii, un altar Sfintei Ecaterina. Poate 
a dat şi el câțiva galbeni, cum îi era obiceiul. Poate câteva 
cărți. Poate o tărie în credință. Când s'a aşezat pisania 
deasupra uşii, cu litere printre care mai scăpa câte o chi- 
rilică, la 1862, el nu mai era. Trebuia să pornească alt 


328 


— _ _ 


preot şi tot din Nucşoara, după atâţia ani, pentru ca fapta 
din trecut să învie și să însemne un început de încetăţe- 
nire a lui Eufrosin Poteca în oraşul de care se simţea 
legat cu multe legături, In fața acestei minuni, cum e 
orice desfacere din uitare, mi-aduc aminte de o vorbă a 
Bucurei Dumbravă. Il cunoscuse și ea prin arhive, când 
cercetase pentru romanele ei vremea lui Tudor Vladi- 
mirescu. Il credea plin de o putere ascunsă, prin care-și 
câştiga şi supunea pe toţi cei din preajmă. Acea putere, 
după ce s'a odihnit atâta timp, lucrează parcă din nou. 
lată că ne-am alcătuit încetul cu încetul o mică ceată de 
iubitori, care ștergem praful de pe numele lui și îl aducem 
acolo unde îi este locul, printre ziditorii din întâia pumă- 
tate a secolului trecut, ai noului suflet românesc! 

În 1896, când s'a înființat la Liceul Sf. Petru și Pavel 
O pinacotecă a oamenilor mari, printre cele 32 de por- 
trete se găsea și acela al lui Eufrosin Poteca. Dar, pe 
când toți ceilalți erau numai niște oaspeţi ai Ploie- 
știului și ar fi putut fi întâlniți tot așa de bine și la locul 
lor în orice colț al României, și Vasile Alecsandri, şi 
Mihail Kogălniceanu, și Gheorghe Lazăr, și Eliade, şi 
Bălcescu, Eufrosin Poteca se întorcea la el acasă și trăia 
aici între ai lui. Bătuse timp de ṣo de ani toate drumurile 
țării și ale străinătății și aducea îndărăt privirea lui senină 
și străbătătoare, de om care gândise la cele mai înalte 
probleme și își alesese din toate sarcina de învățător. Am 
avut în el un mare învățător al neamului lui, care a în- 
trupat la acea răspântie de vremuri, atât în pregătire 
cât și în haină, cele două izvoare, despărțite după aceea, 
ale oricărei învățături, biserica şi știința. Cei care rămâ- 
neau numai între cărţile bisericești, înfățișau lumea veche 
și începeau să nu mai fie înțeleși. Ceilalţi se socoteau 
credincioșii unei noui religii mirene. Eufrosin Poteca a 
ştiut să facă trecerea și să ia cu el de dincolo duhul care 
putea înviora valvârtejul biruitor şi zgomotos al şcolii 
celei noui. Cea mai mare prime die pentru ea ar fi fost 
să ajungă o şcoală fără Dumnezeu. Eufrosin Poteca a 
legat școala veche de-școala nouă și ne-a apărat de înoi- 


329 


rile care pot fi stricătoare, când sunt prea adânci. El nu 
stă alături de Lazăr numai ca un ajutor, ci ca un om al 
pământului, care dă mai departe dintro agonisită șI €e 
cu ochii în patru ca ea să nu se piardă. Una din cele din 
urmă scrieri ale lui, dacă nu cea din urmă, a fost Micul 
Catehism, tipărit din nou de curând de d-l C. Rădulescu- 
Motru, o cărticică de întărire sufletească pentru potecani, 
bursierii averii lui, lăsată Eforiei Şcoalelor, pe care a 
moştenit-o Ministerul Cultelor și Instrucţiei, şi dela el 
Casa Școalelor. Prin această diată“a lui, Eufrosin Poteca 
nu ne-a părăsit încă. Unul din bursierii viitorului ar trebui 
să fie totdeauna luat din Ploieşti și să fie de naştere din 
județul Prahova. Filosoful din Nucșoara s'ar lumina la 
faţă. Soborul de preoți și-a început cântările. Cântă cu 
glasuri mari și frumoase despre locurile cu verdeață ale 
Raiului. Nu e nimeni să-i asculte, decât Isus și Maica 
Domnului îmbrăcaţi în argint între icoanele tâmplei şi 
poate cete îngerești nevăzute în corul înalt cu pălimar de 
vergele de lemn. E o slujbă numai pentru Eufrosin 
Poteca. El poate stă în jețul vlădicesc, sub camilafea de 
arhimandrit și cu toiagul cu mâner de argint în mână. 
Totul e de umbră și scapă ochilor omenești. Poate îl 
vede preotul din Nucşoara, care crede în el şi i-a adus 
amintirea până în miezul acestei cetăți a petrolului. O 
fâlfâire a lumânărilor îl scoate din neființă și o altă fâlfâire 
îl acoperă. 

Căutarea mea printre cărțile dela strana din dreapta 
n'a fost zadarnică. Am dat de o neașteptată psaltire, 
scoasă în privilegiata tipografie din Braşov, prin tipo- 
graful Fridrich Herfurt, la 1816. E anul când ne venea, 
tot prin Brașov, Gheorghe Lazăr ca să se întâlnească la 
Bucureşti și să lucreze împreună cu Eufrosin Poteca. 
Psalmi de laudă ies în calea celor doi oameni din chiri- 
licele curate, ca și cum dela Coressi, tipărit în acelaşi 
oraş, n’at fi trecut 250 de ani: « Fă-mi dreptate, Doamne, 
ȘI apără pricina mea împotriva unui neam necredincios, 
mântuceşte-mă de omul vicleniei şi al strâmbătății! » Nu 
ştiu de ce mă bate gândul că Psaltirea lui Herfurt e un 


330 


dar al lui Eufrosin Poteca. Nepotul și preotul ctitor al 
bisericii Sf. Ecaterina, cea cu înaltă turlă, s'ar fi putut 
so aibă dela el. Ea ne apropie de sărbătoritul de astăzi 
și ne pune sub pavăza lui. 

Intrun sat din Prahova, Nucşoara pe nume, urcăm 
după două zile și două nopți de ploaie de toamnă, pe 
un drum de coastă. Apele gâlpâie încă pe făgașe și no- 
roiul e adânc și lunecos. In vârful dealului se găseste o 
biserică ridicată acum o sută de ani de Arhimandritul 
Eufrosin Poteca, pe locul unde s'a născut. Astăzi e ziua 
numelui lui de călugăr, în care a vrut să-și îmbrace și 
să-şi uite făptura pământească, și ne ducem acolo să-l 
amintim. Doisprezece preoți din douăsprezece sate așe- 
zate pe alte râpi au pornit de azi noapte şi de azi din zori 
şi trebue să umble odată cu noi pe alte drumuri, spre 
același vârf de deal. Știm că la acelaşi ceas ne vom întâlni. 

Poate că înaintea noastră se va fi arătat sus, cu barba 
albă şi cu ochii ageri, însuşi Arhimandritul și ne așteaptă 
amestecat cu soarele şi ca o rază mai deasă a lui. Acum 
ar trebui întrebat, pentrucă numai el ar fi în stare să 
răspundă, de ce s'a retras din fruntea şcolii românești, 
pe care o înființase împreună cu Gheorghe Lazăr, atunci, 
la 1831, așa cum i-a plăcut generalului Kiseleff să spună 
întrun limbaj diplomatic, de greutatea vârstei, când abia 
era de 45 de ani și a gospodărit încă aproape alţi treizeci, 
cu mână de fier, mânăstirea unde a stăreţit dela Motru 
şi atâtea treburi, păstrate mai mult ascunse, ale princi- 
petului Ţării Româneşti? El s'a liniştit în acel loc de 
schimnicie oltean și n'a spus o vorbă, până astăzi, nici 
măcar în vreo hârtie rămasă, despre pricina adevărată. 

Pe jos mar fi fost chip să mergem, de răul drumului 
glodos, şi ne-am suit întrun car cu boi. Pe boul dela 
hăis îl chiamă ca în Alicsăndria, de unde stăpânul lui 
trebuie să-i fi luat numele, Por, iar pe boul dela cea, 
Viorel, ca în cântecele populare. Se opintesc veseli în jug, 
se reazemă unul de altul, ca să nu alunece pe lutal moale 
şi ne duc la mal jucându-se. Işi strâng șoldul, d+ câte 
ori cărăușul întinde strămurarea și fără să-l vadă. Se 


33T 


grăbesc parcă tocmai atunci, ca să nu-i ajungă. N'au 
nevoie. Ascultă cu urechile drepte numai la câte o răs- 
pântie, ca să ştie încotro să apuce. Carul spre din 
piatră în piatră. N'avem leagăn, ci numai o scândură 
acoperită cu o velință, dar nu ne pasă. Hăis, Por, cea 
Viorel! Cu un car la fel, plin de şindrilă pentru Mitro- 
polia din Bucureşti, trebuie să fi plecat în orașul de pe 
Dâmboviţa, la începutul secolului trecut, tatăl lui Po- 
teca, însoţit de fiu-său, atunci când credea că-l ia numai 
ca să-i ție de urît pe drum și îl ducea, fără să bănuie, la 
una din cele mai mari catedre ale școlii românești, la 
rosturile de întâi Kantian între Români și la acelea de 
pregătitor de revoluţii și de vremuri noi. Hăis, Por, 
cea, Viorel! 

Nedeile vechi pe înălțimi nu puteau fi mult mai 
astfel decât această adunare de sate, la o bătaie de clopot 
sau la cuvântul din om în om al locuitorilor de plaiuri. 
De dimineaţă, când aerul era vânăt ca pruna coaptă, un 
om cu coasa pe umăr s'a oprit la poarta noastră. La cât 
să fim la biserică? La zece? Bine! Până atunci tai o 
jumătate de poiană. L-aduc și pe Ion al Preutesei, care 
coseşte alături de mine, și dau o gură peste vale Pălă- 
marilor. Ei sunt ceva neam cu Poteca. Venim cu toţii. 
Fiţi fără grijă». Ne-am dat jos din car şi ne uităm îm- 
prejur. Uite-l şi pe omul cu coasa. Stă rezemat în ea și 
ne aşteaptă. Biserica plină de soare se înalță ca o mireasă 
în beteală de argint înaintea noastră. De pe văi se aud 
chemări. Sunt oameni care urcă spre noi, uitându-se la 
ea. Peste toate tremură de foarte departe tălăngi de turme. 
Vin poate şi ele, cele 4.000 de oi ale satului, pe care le-a 
prins anul ăsta frigul repede de după Sântă Măria Mică 
în munte. Au lână pe ele, nu-i nimica. Dinspre miază- 
noapte culme după culme se albăstrește pe cer, până la 
coamele de piatră din fund, acoperite de zăpadă. A nins 
ieri sub ceață şi, când ceața s'a ridicat de vânt azi dimi- 
neaţă, muntele s'a arătat alb. Pe acolo făcea de pază 
acum o sută cincizeci de ani Dumitru Potecașu, tatăl 
Arhimandritului, de unde le-a venit și numele. Granița 


332 


——...— 


Transilvaniei era aproape. La trecerile cele mari adunau 
vama vameşii, iar la poteci, potecașii. Spre miazăzi se 
vede valea până în cazanul Vălenilor, unde și-a ales loc 
de şedere și s'a oprit alt cărturar mare al țării, în acest 
județ mai mult ocărît din pricina îmbogățirii năprasnice 
de peste noapte, din petrol, și a urmărilor unei asemenea 
îmbogăţiri. De două ori a urcat aceste râpi drepte, și 
Nicolae lorga, atunci când era în viață, anume ca să 
vadă biserica zidită acum o sută de ani de Eufrosin 
Poteca și locurile de unde a plecat. Poate că astăzi a 
urcat a treia oară și e alături de Arhimandrit între noi. 
Slujba poate să înceapă. 

Pe când biserica se umple de lume, ca în lăcașurile 
de rugăciune de ţară și chiar după ce pereții despărțitori 
au căzut, bărbaţii în față și femeile îndărăt, cu copilașii 
de școală mărunți pe margine, iar bolțile se cutremură 
de puterea cântecelor sfinte, trăiește în noi toți ceva 
foarte vechi din viața neamului românesc. Simţim ca un 
fior taina aceasta a părintelui satului, pe care oamenii 
aleargă din toate părțile ca să-l aibă din nou în mijlocul 
lor și să-l prăznuiască. A fost unul, cel dela început, 
vreun Albu, din care au ieşit Albeștii, vreun Posesc, din 
care au ieşit Poseştii, uitaţi prin hrisoave și pierduţi prin 
obişnuința rostirii seculare a aceluiași nume, chiar pentru 
locuitori. Dar iată că se arată și celălalt, părintele sufle- 
tesc, așa cum e pentru Nucșoara, Eufrosin Poteca, și 
legăturile de demult învie poruncitoare. Nu mai e vorba 
de un pâlc de case printre pomi, care ar putea să fie 
venită una dela apus și alta dela răsărit și strânse la 
urmă întro unitate de caracter administrativ. Ca un 
vânt ieșit din Evanghelie, o singură suflare trece prin 
toate gospodăriile, deschide de perete uşile şi pune pe 
oameni alături. Nu mai sunt ființe răsleţe, ci Satul însuș, 
unul singur, care a fost înaintea lor și are să rămână după 
ce ei, ca iarba câmpului, nau să mai fie, lespede turnată 
din același sânge și din aceleași amintiri. Iată pe cântă- 
rețul acesta de strană, cu mustăţile albe și cu pleoapele 
prea grele peste ochii slăbiți de vârstă! A fost așezat în 


333 


faţă ca să-l vadă toți. E os din osul lui Poteca și în el 
semenii lui îl văd pe marele Arhimandrit. Cântecele 
răsună împrejur, sfinții din iconostas tremură de pâl- 
pâitul lumânărilor, ca un cer ortodox deschis pentru 
toți ochii la rugăciunile credincioşilor, oameni vechi și 
oameni noi, ce a fost odată și ce are să fie, sunt de față. 
Astăzi nu se mai văd pe cei, ci văd satul. De pe unde a 
călătorit în lume și a trăit viața pe care i-o ştim, Eu- 
frosin Poteca, după o sută de ani, s'a întors acasă. Ai 
lui au ieșit să-l întâmpine și l-au primit, ca să nu-l mai 
lase, în ființa lor cea fără moarte. 


334 


CETĂȚI CULTURALE 


Universitatea Transilvaniei. Sibiul este astăzi 
o tabără universitară, o tabără şi nu o cetate, un 
popas şi nu o așezare. Oraşul de pe Cibin cu zarea 
vânătă de munţii Făgărașului, a rămas aceeaşi vatră stă- 
pânită de turle ascuţite de biserici, ca aceea catolică 
Isprăvită la 1520, cum se mai vede inscripţia mare de 
pe o lespede de sub streașină, și repde după acest an, ca 
și cum mar fi aşteptat decât să se isprăvească, trecută la 
luteranism. Este încă reședința lui Şaguna, cu aşeză- 
mintele lăsate de el la fiecare răspântie, încât ti se pare 
uneori, în pacea care domnește neturburată pe ulițele 
seculare, că mai vezi pe marele mitropolit cum trece 
dela unul la altul, la doi pași după el ca o umbră de 
umbră, cu un călugăr însoțitor. Pe aici şi cel mai mare 
episcop al Mărturisiri dela Augsburg, la fel cu urmașul 
lui din aceeaşi familie, a fost istoric şi istoric este Și 
parohul cel dintâi al comunităţii, care are în seamă cate- 
drala unde a fost ucis Mihnea cel Rău. Parcă ar fi un loc 
unde nu se mai face istorie, ci numai se scrie. Fiecare 
casă este o arhivă. Pasul oamenilor nu poartă viață de 
acum, Ci viață din trecut. Aici a descălecat într'o bună 
zi, fără să se fi gândit vreodată, tinerimea cea mai mândră 
a Transilvaniei, împreună cu şcoala ei înaltă, mutată din 
altă parte. A început după întâia mirare, o muncă de cui- 
bărire, cu o răscolire în toate ungherele, de pe la vechile 


335 


tazărmi tereziene până la drumurile de sub arini. Univet- 
sitatea are îndoitul nume, care trebue să arate de unde 
a plecat şi unde lucrează deocamdată, ca acele județe de 
margine împărțite între două stăpâniri și care, conto- 
pindu-se vremelnic şi în așteptare, nu vor să uite. Ea 
şi-a pus pecetea în capul încoifat de Minervă luptătoare 
peste toate celelalte steme nenumărate ale Sibiului şi 
vorbeşte astăzi tare, de se aude până în marginile pămân- 
tului românesc, în numele lui și în numele Transilvaniei. 
A fost până ieri capitală de colonizare apuseană, a fost 
capitală de arme, capitală de iscusite meşteşuguri, capi- 
tală de viață bisericească și politică. lată-l, în sfârșit, ca 
o încununare, capitală de viaţă spirituală. Profesorii care 
se risipesc în fiecare dimineață prin săli de curs, clinici, 
seminarii, laboratoare, institute şi biblioteci, sunt pala- 
dinii unui nou steag. El fâlfâie acum peste toată cetatea 
Cibinului. Intâia tipăritură românească, dela 1544, și-a 
adus la locul unde a fost făcută, pe cei mai de seamă 
închinători ai cărţii, ca să sărbătorească, laolaltă cu cei 
amestecați în făurirea ei, 400 de ani dela anul când a 
văzut lumina, ca o mărturisire dela Sibiu a unui popor 
întreg, ţinut cu sila sub orizontul istoriei, la drepturile 
de viață de sine stătătoare sufletească şi politică. Tot ce 
s'a pus la cale sunt numai pregătiri pentru această sărbă- 
torire, cei zece mii, magiștri, studenţi, ajutoare și casele 
lor, care au sporit populaţia orașului, clădirile și parcu- 
rile înviorate deodată, teascurile tipografice lucrând zi 
și noapte, valul de înnoire din toate ramurile. A doua 
zi lumea aceasta, încheindu-și cu bine sarcina, are să 
se întoarcă de unde plecase şi Sibiul are să-și sporească 
zestrea lui de diplome cu încă una. 

Universitatea "Transilvaniei a întâlnit în noua reșe- 
dință Mitropolia de peste munţi, ca întâia întocmire, 
înainte de alte despărţiri cu gând de mai bine, a strămo- 
şilor. Atâta timp ea a fost singura păstrătoare și spoti- 
toare a sufletului nostru, amvon și uși împărătești, dar 
şi catedră de şcoală, înalt for bisericesc, dar și înalt for 
didactic în acelaşi timp. Temeliile Universităţii tot bise- 


330 


rica le-a pus, nu atât în academia teologică pe cate o 
ate de mulți ani, cât în toate începuturile de învățământ 
secundar și superior, în care a fost amestecată aproape 
de două sute de ani încoace. In preajma ei Universitatea 
parcă se întoarce la izvoare, ca să ia încredere. Ca toate 
semenele din alte țări, această viață a ei este mai lungă 
decât o mărturisesc niște acte fundaționale, strâns legate 
de desvoltarea administrativă și politică a Statului. 
Neamul fusese totdeauna de față și-și urzise pentru tre- 
buinţele lui sufletești, cu alt nume și alte programe, 
aceleași unelte de cercetare şi de ducere mai departe a 
minții. Aici, în umbra celor două turnuri ale catedralei 
mitropolitane ortodoxe, împodobită cu Isușii, evanghe- 
liştii și sfinții unuia din cei mai înzestrați pictori biseri- 
cești pe cari i-am avut, unitul Smigelschi, ca o dovadă 
a legăturii prin biserică nu atât cea istorică, supusă la 
valuri ca şi istoria, cât cea apostolică, una și nedespărţită, 
ca și întemeietorul ei, dintre toți Românii, se află rădă- 
cinile. Universitatea poate să împletească la ele mai de- 
parte. Acea chemare din fiecare Duminecă, de după 
liturghie, a studențimii universitare transilvănene la o 
rugăciune de întărire și de găsire sufletească, la Mitto- 
polie, nu e nici întâmplătoare nici obişnuită. De sub 
vulturul lui Ioan, evanghelistul filozof, care a preamărit 
cuvântul, a pornit, cu pașii mici şi neghiciţi atunci decât 
poate de vreun departe văzător, universitatea transilvă- 
neană. Şi nu mă gândesc la obârşiile eclesiastice ale ori- 
cărui învățământ superior din Evul Mediu aristotelician 
și scolastic, ci la ceva mult mai românesc şi mai aproape, 
atât de viaţa bisericii cât și de viața școlii dela noi, care 
leşeau nu una din alta, ci amândouă împreună din tre- 
buința de rostire a sufletului înnăbușit al unui popor. 
Deopotrivă, automobilul acela lung al Mitropolitului 
Bălan, care călătoreşte prin ţară încărcat de cărți prin 
toate buzunarele lui, cărți nu numai pentru popor, de 
vieţi de sfinți sau de îndrumare creștină, ci tratate grele 
de controverse filozofice şi științifice, nu este numai o 
căruță mai repede modernă, ducând dela un loc la altul 


22 337 


pe un vlădică purtător de cuvânt al mântuirii, ci simbolul 
viu şi păstrat între noi al acelui îndoit adevăr. M'am 
gândit totdeauna la acest lucru când, alături de marele 
ierarh, îl vedeam întinzând pe fereastra deschisă, ca o 
binecuvântare mireană, poporului dimprejur sau unor 
cărturari și înalți demnitari, volumele tipărite în veche» 
tiparniță arhidiecezană dela Sibiu. 

Universitatea Transilvaniei a mai întâlnit în această 
vale, pe unde se găsește cea mai joasă trecătoare săpată 
de Olt dela o ramură a neamului românesc la altă ramură, 
bătrâna noastră Asociaţie, cum i se zicea până acum câțiva 
ani la adunările ei generale, Astrei. Mi-aduc aminte de 
una mai nouă, dela Zălau, unde pentru întâia oară se 
alipise mișcării transilvănene, şi Basarabia prin trimișii 
săi. Lrecusem pe lângă monumentul de marmoră din 
parc al baronului Vesseleny, care numai prieten nu ne 
fusese. Nimeni nu s'a gândit să-i clătească măcar un 
grăunte din făptura lui, care amintea de altă istorie și de 
alte porniri. Ne-am urcat într'una din zile, sus în muchia 
de deal dela Gorăslău, ca să desvelim un monument de 
zidărie, ca un turn pe care se aprindeau pe vremuri 
focurile dătătoare de veste de mari bucurii sau de mari 
primejdii, pentru cel mai viteaz dintre domnii Români, 
ucis la Turda mișelește. Era un monument funerar, 
pentru el, care p'avusese parte de mormânt. Așa cum 
trupul a fost ciopârţit şi capul adus pe furiş la mână- 
stirea lui Radu Vodă dela Dealu, iar trunchiul poate în 
Mitropolia românească, cea înființată de el dela Alba 
Iulia, s'a întâmplat și cu monumentul dela Gorăslău, care 
a fost aruncat în aer cu dinamită. In schimb monumentul 
de marmoră albă al lui Vesseleny, se găsește și astăzi 
nevătămat în parcul dela Zălau, unde l-am lăsat când 
ne-am tras mai la miază-zi. Astra ar fi putut să treacă 
și ea cu plugul peste el. Asociaţia a fost plină însă din 
întâile zile, din acel an îndepărtat al înființării, tot între 
aceste ziduri, ale Sibiului, 1861, de alt duh, de iubire 
de ale ei și nu de ură de ale altora. Acest duh domnește 
neîntrerupt în tot ce a făcut în 8o şi mai bine de ani de 


338 


viață învolburată și față în față cu el stă mai cu seamă 
Universitatea Transilvaniei. A fost ca și cum o putere 
mai mare decât noi ar fi hotărît ca frumosul așezământ 
de cultură, abia după ce îşi sărbătoreşte 20 de ani de viaţă, 
să fie purtat într'o călătorie de pocăință și de întărire 
pe la toate locurile de durere și de mândrie ale nea- 
mului românesc de peste munţi, ca să se pătrundă mai 
bine de rosturile și de trăinicia lui. Dincolo, în celălalt 
Oraș, de cetate universitară, unde l-am văzut pe Regele 
Ferdinand în mantie, dându-i în soarele care intra de aur 
pe toate ferestrele Aulei, pergamentul de naștere și l-am 
auzit citindu-şi amintirile de studenție, își adunase îm- 
prejur secţiile ştiinţifice ale Astrei, care, fuseseră un fel 
de Academie și universitate transilvană înaintea celei 
adevărate. O altă rădăcină a ei a fost aici, în aceste secții. 
Era tot ea, oglindindu-se înt”unul din părinți. La Sibiu 
este Astra cea de totdeauna, în care ar putea să intre 
foarte bine, ca niște secţii, atât biserica, nu cu toţi sfinţii, 
care sunt din altă lume, de unde sunt stelele, ci cu toţi 
slujitorii pământeşti, ar putea să intre tot atât de bine 
Universitatea, ca niște unelte, cele mai de preț, alături 
de altele, pentru păstrarea, şi înmulțirea în cele sufletești 
ale unui neam. Sub bolțile ei a intrat astăzi Universitatea 
Transilvaniei şi trece dela o faptă la alta, minunându-se 
ca și cum nu le-ar fi cunoscut, pentrucă de nicăieri ele 
nau glasurile de pe aceste locuri. Am fost mișcat mai 
ales când am văzut la biblioteca Universității plecată pe 
drumurile pribegiei, fără averea de cărți lăsată acasă, 
un fișier în care era trecută toată biblioteca de 100.000 
de volume, și poate mai mult, a Astrei, din Palatul Aso- 
ciaţiei de peste drum. Sărise biblioteca mai mică a bă- 
trânilor să ajute biblioteca cea mare a tinerimii cerce- 
tătoare. Oricine are nevoie deo lucrare de dincolo, nare 
decât să completeze un buletin de cerere și peste câteva 
minute o are. Și când mi-aduc aminte că prin 1907— 
1908 pe când zidurile localului Asociaţiei abia se usca- 
seră, fondurile din care s'au cumpărat și întâile cărți ale 
acestei biblioteci se adunau cu « Dumnezeu vede», o 


22 339 


pălărie de metal neagră cu margini late, pe care steteau 
scrise aceste cuvinte, și plimbată ca un disc de biserică, 
pentru mici daruri, pe dinaintea participanţilor la vreun 
spectacol, unde se intra de obicei fără plată. Ştiu că la 
una din conferințele mele de student, ţinută în Palatul 
Asociaţiei, am făcut pentru întâia oară cunoștință cu 
« Dumnezeu vede» şi cu voința unui popor să-și clă- 
dească din sărăcia lui, cele mai îndrăsneţe şi mai scumpe 
monumente. Această voință și aceste jertfe se află la 
temelia celor mai multe dintre ele şi nu vreo revărsare 
de Nil oficial, şi de aici se înţelege și puterea lor. Astra 
a fost ridicată întreagă, piatră de piatră şi suflet de suflet, 
cu asemenea mijloace. Ea înseamnă cea mai măreață 
pildă pe care vechia Transilvanie o putea pune înaintea 
Transilvaniei noui. Universitatea venise să învețe dela 
cel. mai bun învăţător. 

Universitatea Transilvaniei a mai întâlnit pe aceste 
locuri ceva ce nu putea să întâlnească nicăiri în altă parte, 
nici chiar în Brașov, orașul negustorilor; o organizație 
economică proprie, gata să se încadreze întrun nou 
Stat şi să-i dea o armătură. Banca Albina, care în afară 
de dreptul de bătut monedă, a fost o adevărată bancă 
naţională a Românilor de peste munţi, s'a născut numai 
cu ro ani după Astra, la 1871, şi ca o prelungire a ei dela 
sine înţeleasă. Ceea ce deosebeşte pe Transilvăneni de 
ceilalți Români este tocmai această convingere că viaţa 
culturală nu se poate pricepe și nu se poate despărți 
de viața economică. Rușinea de o îndeletnicire sau preo- 
cupare meşteșugărească sau negustorească, atât de obiş- 
nuită între noi, care am năzuit să ajungem oameni subțiri, i 
dispreţuitori nu de bunuri materiale, ci de truda care le 
creiază și le pune la îndemâna societății, nu e cunoscută 
între fraţii noştri ardeleni. De aceea, negustorii de mărfuri 
sau de bani și meșteșugarii dela masa lor de lucru szu 
dela conducerea fabricilor, pe care i-a dat Transilvania, 
au alcătuit o nouă clasă mijlocie pe ruinele celei vechi, 
moartă în bună parte şi din această umilință şi neluare 
în seamă. Oameni, ca să vorbesc numai de « Albina», 


340 


ca Visarion Roman și Partenie Cosma, pot fi priviţi ca 
nişte adevărați principi ai finanței, pe care Sibiul i-a dat 
și i-a așezat în fruntea lumei românești de atunci, în rând 
și cu nimic mai prejos de marii ierarhi, sau de marii 
cărturari ai Transilvaniei. Banul a fost muncă a popo- 
rului, care se întorcea în folosul lui, atât pentru cele 
materiale cât și pentru cele spirituale. El se arăta, trimis 
de mâini iscusite și simțitoare, oriunde era o inițiativă 
de sprijinit. N'am să uit niciodată, ce înţeles tainic avea 
Albina, pentru noi, copiii de acum aproape ṣo de ani, 
dintr'un sat dintre Olt și Târnave. Când auzeam pe un 
om al casei că pleacă dimineaţa, înainte de răsărit, cu 
coasa pe umăr, ca să taie niște otavă în hotarul « Albinei », 
Albina umplea tot cerul. leșeam în prag și întrebam pe 
unde era acel hotar al Albinei. Ne aşteptam să vedem pe 
zburătoarea de aur, ridicându-se din soare-răsare ȘI aco- 
perind ogoarele cu aripile ei străvezii. Altădată era o 
înfăţişare la un Tribunal din Ibaşfalău pentru alte locuri 
ale « Albinei». Era vorba de pământuri de grofi, scoase 
în vânzare din vatra satului și pe care satul nu le-ar fi 
putut niciodată cumpăra fără un împrumut la banca 
« Albina», făcut anume pentru asemenea întoarcere în 
mâini româneşti a moșiei înstrăinate. Banca era ca o 
armată în marș, care cucerea poziţie după poziţie. Această 
țară nouă căpăta numele ei. A fost şi o Transilvanie a 
Albinei, care s'a unit cu ţara. Dar un om ca Tordășanu, 
președintele Reuniunii Sodalilor Români, pe care l-am 
cunoscut când era el mai falnic, prin 1909—1910, și 
parcă având totdeauna îndărătul lui, când mergea sau 
se mișca atât de mândru, pe toți meseriașii care îl aşeza- 
seră în fruntea lor? Clasele sociale, aici în acest Sibiu, 
ajuns astăzi tabără universitară, au crescut, sprijinin- 
du-se și cinstindu-se una pe alta. Universitatea are ce 
să învețe, ea care învață pe ceilalți, trecând prin aceste 
uliți vechi, cu bastioane de meșteșugari ai celeilalte 
națiuni și cu urme la tot pasul de puterea zămislitoare 
de bunuri a păturii muncitoare. Trecerile dela atelier 
până la un seminar de filosofie sau un observator astro- 

1 


` 


nomic sunt numai treptate, fără genuni, cum ar putea 
să creadă greșit nişte cărturari fără legături cu lumea 
aevea. Sibiul vorbeşte cu acest glas limpede și prietenos, 
pe care nu se poate ca Universitatea Transilvaniei să 
nu-l audă. 


Liceul din Ploiești. Am în mână o carte care a rămas 
necunoscută. E Istoricul Liceului Sf. Petru și Pavel din 
Ploieşti, la 75 de ani dela înființare, 1864—1939, datorit 
d-lui Stoica Teodorescu, profesor al școalei. La serbarea de 
25 de ani a fost de față Alexandru Odobescu; la 50 și 75 
începeau, în 1914 și în 1939, cele mai mari războaie ale Eu- 
ropei și nimeni nu se mai gândea la serbările liniștite ale 
aducerii aminte. Trebuie să ne oprim noi câteva clipe. 

Şcoala ar fi vestită chiar numai pentrucă între elevii 
din întâiul an a avut pe Caragiale. In dosarul pe anul 
1866, la fila 41, se găseşte cea mai veche compoziţie a 
marelui stilist. Ea scrie cuvintele cu y, cu doi ll, cu doi 
pp, ca atunci. Nimeni n'ar fi putut ghici că de acolo 
avea să iasă O scrisoare pierdută și Momentele: Domnule 
Directore, Binevoiţi a-mi procura un certificatu de gra- 
dulu înveticturei de clasea I-a, a M-a și Ill-a gymna- 
siale, unde am avut onore și fericirea a fi elevulu 
Domniei Vostre. Me gassescu ferice cu acesta ocasiune, 
a ve ruga să binevoiţi a primi stima și considerația pre- 
cum şi recunoscinţia ce ve datorezu. Allu D-Vostre, 
Directore, presuppusu ellevu şi servu I. Caragelli. A 
fost primită la 26 Iulie 1866. Trimiţătorul avea 13—14 
ani și peste 4 ani era să fie amestecat în Revoluţia dela 
Ploieşti alui Candiano Popescu. Purta acum poate sabie, 
pe şoldurile încă neîmplinite de tânăr mădular al Gardei 
Civice. E în lumea dintr'O noapte furtunoasă. Atâţia 
dintre eroii lui trebue să fi fost luaţi de acasă și purtaţi 
și împodobiţi cu noi trăsături prin lumea bucureșteană, 
unde a trăit după aceea. Caţavencu pare să fie de ori unde 
și vorbeşte în numele unei epoci, dar modelul trebue 
să fi fost tot din Ploieşti. Iată cam cum scriau în anul 
războiului din 1877, cu un prilej și gând foarte mișcător, 


342 


elevii clasei a Il-a: « Domnule Directore, Subsemnaţii 
elevi ai clasei a II-a gymnasiale Sfinţii Petru și Pavel din 
această urbe Ploești am consimțit la marile evenimente 
şi interese ce reclamă imperios Tara să contribuim și 
noi din micile noastre resurse, pe cât mijloacele ne vor 
ierta, a ajuta ambulanța bravei noastre Armate Române, 
pentru ameliorarea și consolarea lor, unde avem pe con- 
frații noștri pentru care vă venim a ne acorda voia și a 
fi Dumnea Voastră dirginte și interpretul nostru locurilor 
competinte. Primiţi vă rugăm Domnule Directore stima 
prea înaltei consideraţiuni ». Totul, ca produs umoristic, 
prea e bine ca să fi fost scris de elevi. Condeiul e al vreunei 
părinte, erou neștiut al lui Caragiale. Scriitorul nostru a 
făcut şi din mai puţin câte un « Moment»! « Am con- 
simțit la marile evenimente și interese ce reclamă im- 
perios Țara să contribuim şi noi din micile noastre re- 
surse, pe cât mijloacele ne vor ierta»! E cu pecetia, care 
nu se mai şterge, a maestrului. 

Tot la Liceul Sfinții Petru şi Pavel şi-a început cariera 
didactică Nicolae Iorga. Era la 1890, în vârstă de 19 ani, 
licenţiat al Universităţii din lași, dăduse examenul pentru 
ocuparea, catedrei de limba latină, liberă la acea școală, 
și fusese numit profesor cu titlu provizoriu la cursul 
superior, cu ordinul Nr. 3107 din 5 Aprilie. E drept că 
n’a funcționat nicio singură oră şi poate nici nu s'a dat 
jos în gara unde făcea atât de bune sărmăluţe de varză 
testauratorul Dobrogeanu-Gherea, dar se arată astăzi ca 
o potriveală mai presus de orice prevedere că profeso- 
rașul adus de soartă pe aceste locuri fără să vrea să audă 
să rămână, își caută mai târziu, când a ajuns un purtător 
de noui lozinci al neamului românesc, un adăpost la 
Vălenii de Munte, și cade lovit de moarte într'unul din 
cătunele Ploieștiului. Jumătate din viață, cea mai bogată 
în fapte, Iorga și-a petrecut-o în Prahova, cel mai viforos 
condeiu și cea mai viforoasă gură cuvântătoare, alături 
de mintea ascuțită şi rea, drămuitoare de virgule, a 
celuilalt. Liceul Sfinții Petru şi Pavel i-a avut pe amândoi, 
cu un titlu sau altul, sub arcadele lui. 


343 


Clădirea este strălucită și până astăzi orașul, care a 
trecut prin cele mai mari schimbări dela 1898 încoace, 
când liceul s'a mutat în noul local, mare să-i pună ală- 
turi alta asemănătoare. La poarta de intrare stau măreți 
deadreapta și deastânga, cei doi patroni, Sfântul cu cheia 
şi Sfântul cu spada. Doi lei uriași, împrumutaţi Evanghe- 
Jistului Marcu, fac de pază pe două socluri înaintate 
asupra străzii. De o parte, jos în cusrticica dintre bule- 
vardul cu castani şi casa de piatră, cu stâlpi ionici, cu 
fronton și fațadă liniată, zâmbeşte de bronz Caragiale, 
cu pălăria pusă puţin ștrengărește pe o ureche. De partea 
cealaltă ar trebui așezat Iorga, cu ochii mari și cu fața 
răscolită de prooroc, cele două extreme între care se 
mișcă viaţa spirituală românească. Aceste trei rânduri de 
figuri ar întregi atunci nu numai fațada, dar și istoria 
şcoalei și a vremii în care ea s'a trezit ridicată. 

Pentrucă acest istoric, de 75 de ani al unui liceu ro- 
mânesc, este în același timp istoricul însuși al învăță- 
mântului nostru secundar în zilele lui cele mai frămân- 
tate. E aici râvna « domnilor orăşeni», cum li se zicea 
atunci locuitorilor unei urbe, ca să-și aibă și ei gimnaziul 
sau liceul lor, greutăţile începuturilor, legile și regula- 
mentele care se schimbă neîncetat, călătoria profesorilor, 
entusiasmul marilor rezultate, rândurile de elevi din care 
se aleg treptat fruntașii și înzestraţii, legătura dintre 
şcoală şi societate. Invăţământul nostru mediu începe 
cam tot când s'a înființat gimnaziul Sfinţii Petru și Pavel, 
cu Anuarul pe care cel dintâi l-a întocmit pentru Școala 
Normală dela Iași, unde fusese numit director, tânăr 
abia întors dela studii din Germania și Franţa, Titu Ma- 
iorescu. Cel din urmă cuvânt auzit dela el, prin 1907— 
1908, înainte să fie scos la pensie, a fost de preţuire tot 
pentru un Anuar de liceu. Numele mi-a rămas de atunci 
în minte. Era vorba de Anuarul liceului din Giurgiu, 
lucrat de profesorul Cartojan și amintit ca nu mai știu 
ce exemplificare a cursului de logică la Facultatea de 
Litere și Filosofie din Bucureşti, în vestita sală a IV-a. 
Istoricul domnului Teodorescu este același lucru și este 


344 


altceva. Dincolo încăpeau și diferite contribuţii ale pro- 
fesorilor și elevilor. Meritul lui documentar este cu atât 
mai mare, dacă meritul celălalt, de creaţie, este mai mic. 

lată ca o pildă de compoziţie proprie și de încercări 
de organizare între elevi, cartea postală pe care societatea 
«Ecoul» o trimitea deadreptul Ministrului Cultelor și 
Instrucțiunii Publice P. S. Aurelian, la 1 Noemvrie 
1884. Astăzi aproape fiecare liceu își are societatea lite- 
rată și chiar revista lui, în fruntea cărora stă de obicei 
profesorul de limba română. Atunci era altminteri, și 
așa cum reiese din această carte postală. Mai mi-aduc 
aminte că încă prin 1902—1903 o încercare la fel făcută 
în taină de cei mai buni elevi ai liceului Sfântu Sava a 
avut sfârșit rău. Văd încă piciorul în șoșon al lui Sava 
Ştefănescu, care ne era director, și om înalt ca un seamăn 
din vârsta quaternară, despre care ne vorbea, cum se 
repede prin ușa deschisă în spatele cuiva, fugit la timp. 
Era premiantul clasei și redactorul întâei reviste de liceu 
poligrafiate la piatră. Scriu Ploieştenii în cartea lor poştală : 
« Prea Înalte Stăpâne, vedând societăţile elevilor de prin 
Facultăţile, Lyceele şi Gymnadiile din Bucureşti, basân- 
du-ne și noi pe acele societăți am îndrăsnit a fonda o 
societate literară și scienţifică cu numele de « Ecoul», 
cu scop de a ne mări cercul cunoscințelor nostre, vin prin 
această epistolă a ve ruga ca să binevoiţi a ne da o întărire 
din partea Inălțimei D-Voastre, şi totdeodată să trimiteţi 
o epistolă la directorele liceului din Ploești ca să nu 
ne facă ceva rău, adică să ne dea afară din liceu. Așca 
dară, domnule Ministru, trimiteține o epistolă prin care 
asiguraţine că nu vom fi daţi afară cu care să ne apărăm, 
sau o întărire. Noi din partene rugăm Cerul și pe D-deu 
creatorul să ve ție sănătoși și a toate putințe spre a ne 
împlini această mică cerere. Rugăm călduros să ne apă- 
rați de orice pericol sau furtună. Rămânem ai D-voastră 
supuşi şi devotați servi Membri Societății « Ecoul» 
Ploeşti»! Pe marginea cartonului mai stă scris: « adresa 
societății este: Societatea « Ecoul», strada Mihai Bravul 
Sub. Maica Precista Nr. 127. Rugăm răspundeţi-ne urgent 


349 


și fără nicio întârziere că suntem în pericol. Iertaţine că 
am îndrăsnit a vă scrie pe această car. postală, de oarece 
n'am avut». Nu e de o nevinovăție și de o frumuseţe 
stângace, de lipsă de stil și compoziţie, fără pereche? 
Ce păcat că domnul I. A. Basarabescu, profesor la acel 
liceu și scriitor de dureri de acestea intime, cu un caracter 
umoristic, n'a descoperit acest document din istoria 
școalei unde și-a petrecut anii, cu imaginea lui Caragiale 
înainte! Am fi avut una din cele mai bune bucăţi din 
volumele sale de Schițe şi Nuvele şi care astfel a rămas 
nescrisă |! 


Deschiderea școlilor. La fiecare deschidere de an 
şcolar, cu năvala veselă a tineretului în miile de şcoli ale ță- 
rii, mintea se ridică la începuturi și la oamenii care le-au 
făcut cu putință. Cu toate schimbările aduse de ani, felul lor 
de înțelegere n’a pierit. Iubirea de neamul românesc și de 
carte, care, ca o bună unealtă,trebuia să-l așeze alături de 
neamurile luminate ale pământului, venită cu Gheorghe 
Lazăr de peste munţi, ne însufiețeşte şi astăzi. Ea a trecut 
mai departe în întâiul lui elev, Ion Eliade Rădulescu, des- 
voltându-se în voie, cu tot felul de înrămurări literare şi 
politice, ca şi viaţa acestuia. Lângă ei s'a ridicat cineva 
care, deși umblat pe la şcolile înalte ale Apusului, păstra 
legătura mai bine decât tovarășii lui furaţi cu totul de 
puterea științei, cu vechia noastră cultură religioasă și cu 
biserica. Mă gândesc la Eufrosin Poteca. Ceilalţi rupeau 
cu trecutul, în care nu aflau nimic decât întunerec şi 
înstrăinare; el făcea trecerea cât mai lină și păstrând tot 
ce avusese bun acel trecut, şi mai ales învățătura Sfintei 
Scripturi. 

Flori de toamnă, flori de grădină sau orzișor și traista 
ciobanului de câmp, stau astăzi mișcate de vânt, ca nişte 
mici candele cu mirosuri, la mormântul dela Avrig, din 
fața bisericii, al lui Gheorghe Lazăr, la mormântul mult 
mai uitat dela Mavrogheni, pe unde-și avea tipografia, 
al lui lon Eliade Rădulescu, și la mormântul, până la 
care urcă freamătul apelor din vale, dela Mânăstirea 


346 


Motru, al lui Eufrosin Poteca. Acolo ar trebui să fie 
plimbaţi câți școlari ar putea fi adunaţi în preajmă, în 
ajunul deschiderii şcolilor. Nicio altă zi n'ar fi menită 
să întoarcă între noi mai vie amintirea marilor începători 
al școlii românești. Ziua aceasta de deschidere a unui nou 
an școlar, nu e numai a noastră, este și a lor. 

Comitele Rosetti a așezat o piatră, care se păstrează 
cam năvălită de buruieni, pe locul unde odihnește de 
veci neodihnitul Gheorghe Lazăr. A trebuit să le dăm 
la o parte cu un băț, pentrucă locul e îngrădit cu un 
gard de fier, ca să putem citi textul săpat acolo cu o 
putere biblică. Am crezut totdeauna, deși nu ştiu să se 
fi păstrat o mărturie pe care să mă reazim, că acel text 
e scris de Jon Eliade Rădulescu: 


« Precum Christos pe Lazăr din morţi a înviat 
Așa tu România din somn ai deșteptat ». 


Se cunoaște condeiul lui și e greu de crezut să fi făcut 
altcineva acest epitaf, fără să-l înştiințeze și mai cu seamă 
fără să-i ceară să-l facă el, un fel de executor testamentar 
spiritual al marelui Ardelean. Ca o dovadă pe deasupra, 
poate sluji faptul că atunci când, la 1858, al doilea din 
această treime, Eufrosin Poteca, s'a stins la Mânăstirea 
Motru, vestita inscripție de pe piatra mormântului a fost 
alcătuită, ca un lucru dela sine înțeles, de același Ion 
Eliade Rădulescu: 


«Aici cu trupul zace 
Eufrosin Cuviosul, 

Cu sufletul în ceruri, 

Cu mintea ?n cele scrise, 
Cu numele în școale ». 


E o sarcină a Astrei ardelene să îngrijească de acest 
colț de amintire. Fiecare neam trebue să-și aibă locurile 
de pelerinaj. Avrigul se numără printre ele. Peste ceea 
ce au putut să facă oamenii de demult, întro vreme 
când Transilvania nu era românească, noi am adăopat 
bustul puternic de aramă în legătură cu serbarea de o 


347 


sută de ani dela moarte, în 1923. Indărătul monumen- 
tului, ca un cadru de uriaș, se ridică vineți Munţii Făgă- 
rașului. Pe aproape e parcul cu avuzuri, cu trepte de 
piatră și cu orangerie, ca la Sans Souci, al lui Brukenthal. 
Casa sau locul unde a copilărit se găsește în cealaltă parte a 
satului, unde drumul cotește și coboară deodată, parcă 
hăulind, ca un flăcău care pleacă în lume. In casa paro- 
hială se mai poate răsfoi condica de născuți dela sfârşitul 
veacului al XVIII-lea în care, întrun pătrățel pierdut 
printre altele, e trecut și pruncul Gheorghe Lazăr. Satul 
Avrig, Astra Ardeleană, Ministerul Şcoalelor şi Țara 
sunt datoare să înjghebeze pe aceste locuri un Muzeu, 
în care să trăiască mai vie amintirea și fapta marelui şi 
nefericitului învățător. 

Pentru Ion Eliade Rădulescu, Dissescu, pe când era 
Ministru al instrucției, a patronat ridicarea unui fel de 
monument funerar în curtea Bisericii Mavrogheni. Câte 
o societate literară se mai gândeşte, însă din ce în ce mai 
rar, să se adune în preajma lui şi să vorbească despre 
spiritul cel mai neastâmpărat și mai neliniștit pe care ni 
l-a dat epoca eroică a istoriei noastre culturale. Incolo, 
o uitare împăcată domneşte împrejur. Literatura şi-a 
mai adus aminte de el, până și breasla tiparului, pe care 
a cinstit-o, politica însăși, pe tribunul în manta albă al 
revoluției dela 1848 și pe românul în exil, numai școala 
parcă mar mai ști cine se găseşte la întâii ei paşi pe pi- 
cioare proprii. Pentru monument, făcut din banii Casei 
Școalelor, acest aşezământ de multe iniţiative, cel puţin 
în anii mai vechi, se legase la început să poarte el grija 
împodobirii cu flori și a supravegherii. Mai târziu această 
grije a lăsat-o bisericii, care mai are și alte sarcini. Ceea 
ce Astra Ardeleană trebue şi s'a îndatorat să facă pentru 
Gheorghe Lazăr, trebue să facă pentru Ion Eliade Ră- 
dulescu Liga Culturală. Cred că Tinerimea Română ar 
fi gata s?o ajute și niciunul din marile ei concursuri ȘCO- 
lare mar trebui să se încheie fără un pelerinaj la locul 
de odihnă al acestui părinte al școlii româneşti. Din 
pădurea în mijlocul căreia Mavrogheni, Domnul ce] 


348 


Sucit, dându-și însă seama că Bucureştiul se desvoltă spre 
Miazănoapte, și-a așezat biserica, nu s'au mai păstrat 
decât unii copaci bătrâni ai aleelor şoselei Kiselef, din 
vestitele lui ceșmele, de unde poate se trage și hramul, 
Izvorul Tămăduirii, nau rămas decât necazurile construc- 
tozilor Muzeului de Artă Naţională vecin al d-lui 
Tzigara-Samurcaş, speriați de vinele de apă subterane, 
pe care au trebuit să le capteze; dar capitolul cel mai 
strălucit 2] vremii, în care ea trăiește mai deplin, cu ma- 
halaua de margine, cu oamenii zvăpăiaţi şi cu toată for- 
fota unei nașteri de țară nouă, e aici, înaintea acestui 
mormân.t Ar fi o pierdere pentru noi să-l lăsăm în para- 
gină. 

Cine s'a urcat pe râpele satului Nucşoara din judeţul 
Prahova şi a avut de acolo priveliștea înaltă de culmi ŞI 
de văi, a înţeles mai ușor sufletul larg al lui Eufrosin. 
Poteca. El venea aici numai câteodată, în trăsura de 
poştă cu mai mulți cai, tocmai din inima Olteniei, dela 
Motru, pe unde egumenea, venea măreț, cum i-a plăcut 
să le facă toate în viață. Biserica din deal e înălțată de el, 
şcoala cea mai veche din sat tot el a înființat-o. Prin 
Diata lui şi-a lăsat întreaga avere școalelor pentru care 
trăise. Casa Școalelor plăteşte până astăzi un ajutor de 
cumpărare de cărți din moștenirea dela Poteca, celor mai 
harnici școlari din Nucsoara, unde s'a născut, și din Gura 
Motru, unde și-a petrecut anii din urmă. Bursieri fon- 
dului lăsat de cl se chemau Potecani. Potecan a fost 
Pompiliu Eliad, potecan George Tițeica. Toţi vor fi 
citit « Micul catehism», scris anume pentru busrsierii lui 
de învățătul Arhimandrit și dat de curând tiparului de 
d-l Rădulescu-Motru, un fel de potecan şi el; mai vrednic 
poate de acest nume decât toţi ceilalți, pentrucă a ieșit 
din vecinătatea cea mai apropiată a lui Eufrosin Poteca. 
Era încă o mărturisire, rostită cu orice prilej, a legăturii 
care trebuia păstrată pentru Români, între școala cea 
nouă a științei și şcoala cea veche a credinţei. Când am 
descoperit în mijlocul celui mai mare avânt cultural 
ajuns de neamul nostru, că școala de cunoştinţe e fără 


349 


suflet și am căutat o scăpare, ne-am întors la Poteca. 
Intărirea învățământului religios şi, mai mult decât a 
lui, a practicei religioase în şcoală, e programul acestui 
tovarăș al lui Lazăr și Eliade Rădulescu. Mormântul lui 
aşezat în singurătate, cum se cuvenea unui călugăr, nu 
e numai locul de odihnă al unei ființe omenești care și-a 
plătit datoria cea de obşte față de țărâna unde ne în- 
toarcem toți. Lângă el trebue să ne mai strângem pentru 
anumite legăminte. Lumina, pe care a aprins-o Poteca în 
secolul trecut, luminează încă. Astăzi numai copiii nevi- 
novaţi din preajma unei mânăstiri uitate se opresc pe 
acolo ca o horă de îngeri, plivesc pe furiș câte o buru- 
iană şi cântă cu glasuri subțiri un cântec de colind și 
de biserică. Arhimandritul îi ascultă și zâmbeşte. E şcoala 
lui fără moarte, în care învaţă și mai departe. Lazăr și 
Eliade trebue să fie în clasele de alături. 


Biserica olteană. Am crezut totdeauna că înființarea 
întâei mânăstiri și a vieţii monahale în Oltenia n'a fost fapta 
numai a unei potriveli geografice, așezarea în drumul acelui 
călugăr dela Ipec, Nicodim, care ponrea de răul păgânilor 
spre Miazănoapte, împreună cu toată cultura bizantină. Cele 
trei ctitorii înălțate de el în secolul al XIV-lea, Vodița, 
e numai o grămadă de moloz, Tismana și-a schimbat cu 
totul înfățișarea, Prislopul, din fundul Țării Hațegului, de 
lângă Sarmisegetuza, nu mai e decât o biserică femeiască, 
zidită la 200 de ani după cealaltă de Doamna Zamfira, fata 
nefericitului Moise Voevod. Toate au fost ridicate în mar- 
ginea marilor drumuri ale descălecărilor, dela Daci şi Ro- 
mânii balcanici până la întemeietorii întâielor voievodate. 

Bogata carte, pe care a scos-o de curând cea mai 
nouă dintre Mitropoliile noastre, Vieaţa Bisericească a 
Olteniei, poate să dea și ea, deși n'a fost scrisă cu acest 
gând, răspuns la vechea întrebare. Iată pământul nostru 
dintre Dunăre, munţi şi Olt acoperit de peste o mie de 
biserici, mânăstiri şi schituri. E ca o cetate a sufletului, 
cu tot atâtea cruci aurite pe cer ca niște steaguri. Oastea 
Domnului e gata în orice clipă de luptă. Toată istoria 


350 


țăru, cu cei mai de seamă domni și boieri, trece şi lasă 
urme, cu chipuri și cu pisanii roase de ani, dela Mircea 
cel Mare îmbrăcat în cruciat dela Cozia până la Con- 
stantin Brâncoveanu și casa lui, de pe pereții Horezului. 
Domni și boieri sunt încă vii în mijlocul nostru. Oltenia 
întreagă stă împrejurul lor și aşteaptă un cuvânt. 

Fie că oamenii au aflat aci mai multă credință şi sau 
simţit îndemnați să-și zidească locașurile de închinare pe 
aceste locuri și nu în altă parte, fie că mulțimea însăși 
a acestor locașuri din orice altă pricină sar fi îngrămădit 
împreună, a crescut credincioși în cursul anilor, intri 
printre atâtea mănăstiri și biserici ca întrun pământ de 
sfințenie. s'a făcut un nume rău Olteniei când, luându-ne 
după neastâmpărul întreprinzător al locuitorilor, după 
iuțeala lor de limbă şi mintea mai desgheţată, am soco- 
tit-o mai legată de cele lumești decât de cele sufletești. 
Am uitat că cei mai sârguincioși cititori ai Sfintei Scrip- 
turi dela Apus, tot ci s'au dovedit cei mai buni coloniști 
de țări noui. Că încrederea în vieață pe care o are Olteanul 
e ea singură un fapt de credință. Cobiliţa, pe care o 
poartă ca o unealtă de muncă, o poartă şi ca un simbol 
al cumpenei, pe care se pricepe s?o ţie între lucruri. Nicodim, 
Sfântul, dacă s'a oprit la Dunăre şi în munţii cu tisă ai 
Olteniei, ca să facă mănăstiri dela izvoare ca Vodița, şi mă- 
năstiri într’o curătură din lemnul cel tare al Jiului de sus, 
ca Tismana, ştia ce pune la cale. El se așeza între Ro- 
mânii cei mai pregătiţi să-l înţeleagă și să-i păstreze fapta. 

Treceţi odată pe drumuri de ţară dela un capăt la 
altul al Olteniei. Ce înseamnă la intrarea satelor sau la 
câte un loc de popas al carelor, pe câte o înălțime sau la 
O răscruce, pădurea aceea de cruci de lemn, mari cât o 
biserică, dintr'un gorun întreg? Merg şi ele parcă pâl- 
curi, pâlcuri pe drum și stau să se închine. Nu e troița 
obișnuită, singuratecă din Tara Românească sau din 
Moldova, înfiptă de suflet, de cineva care a suferit sau a 
avut vreun bine pe acolo. Când am făcut întâiele mele 
drumuri pe Jos, pe valea Topologului, ca să pătrund în 
părţile vâlcene venind din Curtea de Argeş, am cunoscut 


351 


că mă apropiu după această măreață împrejmuire de cruci, 
puse una lângă alta, câte 20—3o0 alături. Dincoace de ele 
mai era Ţara Românească şi lumea din care plecasem; 
dincolo era Oltenia și, după cum mărturiseau ele destul 
de limpede, pentru oricine are minte să înțeleagă, o altă 
lume. Urma apoi vălmășagul acela de mănăstiri pe toate 
văile și plaiurile, dantela de piatră a foişorului lui Dionis 
dela Hurez, turnul pătrat cu tiparniță dela Govora, Schitul 
cu un singur călugăr dela Cornet, unde egumenul era și frate 
Şi cântăreț de strană și se așezase aici să asculte Oltul su- 
nând din valuri, ca Grigore Alexandrescu, după o lungă și 
învățată călătorie prin Franţa, Cozia regească. Femeile cu 
fote lungi, cu marame și mai lungi și cu ulcioarele în cap, ca 
preotesele din Egipt sau din Elada, păreau și în aceste 
părți păzitoarele unor datini, care, la fel cu pădurea de cruci, 
vin de foarte departe și nu e dat oricui să le cunoască. 

Deocamdată să răsfoim acest anuar al Mitropoliei 
Olteniei, gros de goo de pagini. El cuprinde vieaţa de 
astăzi şi vieața de odinioară. Fiecare biserică își are 
micul ei istoric. Aleg dintre toate Butoieştii, printre ale 
cărui dealuri cu vii și cu porumbiști drumeţii se pot 
cobori la conacul d-lui Rădulescu-Motru, ca să vadă cum 
îşi trăieşte zilele de odihnă și de meditaţie între ai lui, 
un filosof român. Pe aproape e gura Motrului cu mor- 
mântul lui Eufrosin Poteca. Putem să aruncăm cel puţin 
în gând câteva flori de câmp, luate dela grindă, pe piatra 
cu versurile, de piatră și ele, ale lui Ion Eliade Rădu- 
lescu. A fost peste 20 de ani un domn duhovnicesc al 
acestor locuri. Amintirea lui se păstrează încă înaltă și 
curată. Zice Anuarul despre Butoiești, în jumătatea de 
pagină pe care i-a dat-o: 

« Alcătuită, adică parohia, din satele Ştefanu, Tabla, 
Popeşti, Răduţeşti și Jugastru, cu 341 de familii, 1.592 
suflete. Situată la 65 kilometri de Turnu-Severin, pe 
şoseaua și calea ferată Turnu-Severin—Craiova. Gară și 
oficiu poştal pe loc. Biserica parohială cu hramul Sf. 
Nicolae, din Popești, construită din lemn la 1821 ȘI 
reconstruită pentru a treia oară în 1889. Se află în stare 


352 


mediocră. Biserică filială nu există. Este o biserică mică 
zidită în roşu pe mormântul lui Ghiţulescu în proprie- 
tatea sa, care este lăsată de moștenitori în paragină. 
Lângă stația Butoieşti este o casă parohială cam ruinată. 
Are 17 pogoane pământ din 1864. Cimitirul parohial 
lângă biserică. Cor parohial nu există. Biblioteca parc- 
hială, din 1927, are 200 volume, cu ṣo cititori, în 1940. 
Cămin cultural înființat din 1939; preotul este vice- 
preşedinte. Viaţa morală și religioasă a enoriașilor este 
potrivită. Există o familie de adventiști. Intelertuzli 
ridicați din parohie: d-l C. Rădulescu-Motru, profesor 
universitar, doi preoţi, 1o învățători, 2 avocaţi, 4 ofițeri, 
etc., din care doi sunt fii de preoţi, doi de cântăreţi și 
restul fii de săteni. Enoriașii poartă grije de bunăstarea 
bisericii, a cimitirului, etc. Ajută de asemeneă și pe cei 
lipsiți şi nevoiaşi. Cantina școlară funcționează din 1937, 
hrănind circa 40 elevi. Paroh, Pr. Gheorghe Belbiţa, 
născut 1901, în Jirovul, Mehedinţi, hirotonit 1927, 
seminar gr. II. Cântăreț: Constantin A. Popescu, născut 
1882, școala de cântăreţi, numit 1900». 

E o mică monografie, din câteva trăsături poate cam 
uscate, a unui sat văzut din clopotnița bisericii, dar care 
se deosebeşte destul de bine cu oamenii și cu rosturilz 
lui mai de seamă. Şi gândiți-vă că sunt o mie de ase- 
menea mici monografii, care, puse alături, dau ca un 
mozaic sfânt, chipul Olteniei. Dacă fiecare mitropolie s'ar 
hotărî să scoată câte un anuar la fel am avea un minunat 
atlas bisericesc al României. E păcat, vedem după pilda 
Olteniei, că Mitropoliile nu se gândesc. Le-ar fi de mare 
folos. Şi ne-ar fi şi nouă, când am sta deodată înaintea celor 
15 mii de biserici pe care le are țara, ca nişte corăbii de care 
am legat pământul nostru vremelnic pentru ca să fie dus în- 
cet într'o lume mai bună unde îngerii nu stau în cărți şi Du- 
mnezeu între stele, ci se mișcă printre oameni şi-i mângâie. 

E mișcător cum cineva se încearcă, pătrunzând până 
la Banii cei vechi ai lui Vlaicu Vodă dela Severin, rând 
pe rând, al nostru și al vecinului dela Apus și dela Miază- 
noapte, totdeauna lacom de pământuri românești, să 


23 359 


descopere rădăcini cât mai adânci nouei mitropolii. E 
ca o mitră vlădicească ridicată în zarea Olteniei ȘI scân- 
teind de pictre scumpe, acum limpede și acum înnecată 
de cețurile istoriei. Această mitropolie ar fi încă dela 
1370, ca o unealtă de luptă împotriva propagandei papi- 
stâșești, care pipăia drumuri ca să se strecoare printre 
sufletele sfintei Patriarhii a Constantinopolului. Dincolo, 
peste apă, la Argeș, strălucea întâia Mitropolie a Ţării 
Românești. Ele amândouă, apărau, una la Răsărit şi alta 
la Apus, biserica cea veche, de păragina dinăuntru și de 
duşmanul de afară. La 1419 pierdem din nou Severinul 
şi Mitropolia e călătoare, pe la Strehaia de unde se aşează 
la Râmnic și se stinge. Când Nifon, fostul Patriarh al 
Constantinopolului, e chemat de Radu cel Mare ca să 
dea o nouă făptură bisericii românești, el înființează la 
1503 două episcopii, una a Buzăului şi alta a Râmnicului, 
care-și zice și a Noului Severin, ca să aducă aminte de 
locurile de unde pornise. Oltenia se adăposteşte de 
atunci până în zilele noastre sub strașina de azur a mândrei 
ei episcopii. E ca o a doua istorie, a domniei sufletești, 
alături de cealaltă istorie, a domniei pământeşti, cu fapte 
de vitejie și ea și cu drepturi tot aşa de mari ca a celei 
dintâi la recunoştinţa unui neam bătut de nevoi şi fără 
alți apărători decât aceştia doi. O toacă de lemn, ca la 
o mânăstire de munte, trece dela un capăt la altul prin 
aceste pagini şi cheamă la rugăciune. Oltenia întreagă 
ascultă. Aici e fiinţa ei aparte, neamestecată. li place să 
se găsească ea pe sine, între crucile uriașe de gorun. 
Dela marginile depărtate nu-i vine decât ca un zvon 
vieaţa fraților din alte pământuri. Ea n'a mai încăput 
acasă. Oltul nu i-a mai fost hotar. Pe la vaduri sau pe 
plute şi călare a ieşit în lume şi a făcut alte sate prin 
vecini. Unele au ajuns în țara Turcului pe la Dii şi pe 
Dunăre mai în jos, alcătuind a doua Oltenie în Bulgaria 
și Serbia, care se păstrează puternică ŞI curată, astăzi ca 
şi atunci, Altele au luat căile noului Banat austriecesc. 
Şi altele s'au revărsat peste muntenii din Argeș, din Olt 
și din Teleorman, şi i-au dat îndărăt ori sau contopit 


354 


cu ei. În toate părţile biserica i-a urmat. În Bulgaria ani 
găsit adevărate spiţe de neam preoţesc, după care oamenii 
își împărțeau timpul așa cum îl împărțim noi după voie- 
vozi și regi. Spun: în zilele lui Popa Stan, ca și cum 
ar zice: pe vremea lui Bibescu Vodă sau a lui Cuza. 

« Viaţa bisericească în Oltenia» ne lămurește despre 
acestea și despre multe altele și ne face să visăm la lucruri 
vechi și la lucruri de azi și mai cu seamă la acel suflet 
al locurilor care a știut să se ascundă atât de bine 
de vreme ce a putut să fie tălmăcit așa cum e tălmăcit de 
obicei. Intraţi cu alți ochi, în țara aceasta de mănăstiri 
şi de datini numai ale ei și țara are să vă vorbească atunci 
cu glasul care face lumină. 


Evangheliile. Am avut în mână întâile coli de tipo- 
grafie ale celor patru evanghelii scoase într’o nouă carte. E 
mai mică la foaie și mai ușor de mânuit. Parcă se vede gân- 
dul ca ea să ajungă un tovarăș de ori unde al bunului cre- 
știn. Numărul în care se trage, puţin obișnuit pentru noi, 
200.000 de exemplare, vădește același lucru. Vor pleca 
literele acestea mărunte ca boabele de sămânță din para- 
bolă, căutându-și îr. lume brazda cea bună unde să 
rodească. Mare este setea de adevăr şi întâmpinarea, de 
care au să se bucure, are să fie însufletiță, ca la o deschidere 
de ceruri. 

Cred că textul, cu oarecare îndreptări, e acelaşi din 
Noul Testament, care a ieșit într'o nouă tălmăcire la 
tiparnița Sfintei Mănăstiri a Neamţului, pe când îl avea 
stareț pe Inalt Prea Sfinţitul Nicodim, Patriarhul de 
astăzi al României. L-am citit încă de atunci. Nu mai 
ştiu dacă nu l-am avut chiar dela traducător, care făcuse 
lucrarea cea gingașă, călugărește, ca o rugăciune. Eram 
în cetatea aceea sfântă, verde de pădurile de brazi dim- 
prejur şi între ale cărei ziduri sălășluiesc și capătă glas, 
pentru cine știe să le deştepte, atâtea amintiri. Căutaseni 
prin biblioteca de cărți vechi, îngrămădite într'o chilie 
cu gratii la ferestre, la curtea cea mare. După aceea 
cineva le-a așezat, atâtea câte s'au mai păstrat dintre 


28" 355 


bogată zestre, acum în bună parte risipită. Era locul de 
unde putea să ne vie o nouă Sfântă Scriptură în românește. 
Toaca de lemn, în care un călugăr, îmbrăcat în noapte, 
bătea cu întreruperi, dând ocol bisericii, părea o bună 
vestire a ei. Starețul își ridica sprâncenele stufoase de pe 
foi și punea jos condeiul. Apoi se ridica și își făcea cruce. 
Punerea pe limba noastră a cuvintelor de lumină din 
Evanghelii fusese cu bine dusă la capăt. Putea mulțumi 
Domnului. 

Am purtat cartea sfântă dăruită, pe la mănăstirea 
Secul, unde ni-a ieșit în cale un stareț ca un haiduc, 
povestindu-ne, după ce s'a îndulcit la vorbă, cum a 
înșelat pe trimisul anume al muzeului de antichităţi din 
Bucureşti şi n'a dat, în timpul fostului războiu, vestitul 
tezaur, care a rămas ascuns doi ani într'o gaură din 
pia ră şi a scăpat astfel să nu fie dus la Moscova. Cei 
care l-au ascultat pe acel trimis sunt astăzi mofuzi. Ce, 
parcă mai poate să ajungă cineva vreodată în capitala 
acestei împărăţii a noului Anticrist, ca să le întoarcă în 
ţară, odoarele, manuscrisele şi cărțile vechi, drugii de 
aur, toată agonisita unei țări întregi? De acolo, dela 
Miazănoapte numai ni s'a luat până acum; de unde să 
vie vremurile să şi aducem ceva, care ar fi fost tot al 
nostru? Ne-am aşezat în cerdacul alb al arhondaricului 
şi am cetit cuvântarea de pe munte, temelia legii celei 
noui, rostită cu o ştiinţă dialectică şi cu o adâncime de 
cugetare întradevăr dumnezeieşti. Uitaserăm de întâm- 
plările lumii; călugării ascultau rezemaţi de stâlpi. Sta- 
rețul însuşi, cu barba lui neagră tânără pe piept, depăna 
încet mătăniile. Boabele de lemn negru bine mirositor 
curgeau neauzite, parcă era o plimbare de îngeri pe scara 
lui Iacov. Isus vorbea din nou de pe munte gloatelor. 
Locurile sfinte sclipeau în zare, cu pânze deschise de 
bărci de pescari, ieşite de dimineaţă la vânătoare de 
jivine ale adâncului, până aveau să pornească în lume, la 
vânătoare de oameni. Un alt călugăr, cu același nume 
al lui Nicodim, dela începutul vieții noastre monastice, 
Nicodim dela Vodița de deasupra Dunării oltenești, ne 


350 


dăruise din condeiul său cuvântul Domnului. Parcă-l 
auzeam atunci întâia oară. Starețul, pe care îl aştepta 
fără ca el să bănuiască, atât de înalte răspunderi și însăr- 
cinări, din mănăstirea vecină, cu icoane făcătoare de 
minuni, pe unde zăscolise prin pergamente și hârtii 
marele lui înaintaş în traducerea bibliei, Spătarul Nicolae 
Milescu, pornise nevinovat la treburile de gospodărie la 
acest ceas al zilei, când Noul Testament începuse, prin 
noi, Noul Testament ciocănit de el cuvânt înfricoșat de 
cuvânt înfricoșat, să călătorească şi să lumineze prin țară. 

Acest Nou 'Testamnet primește acum sarcina, când 
țara fără Dumnezeu se prăbușește, să evanghelizeze turma 
cea cuvântătoare. Două sute de mii de soldaţi au să plece 
prin satele și orașele noastre și să cheme după ele alte 
sute de mii. Niciodată Sfânta Scriptură n'a aflat între noi 
atâta răspândire. Este ca în basmele poporului, când 
Dumnezeu a coborit cu Sfântul Petre printre oameni, ca 
să-i mângâie și să-i îndrumeze. Isus umblă pe drumurile 
românești și vorbeşte cu fiecare dintre noi. 


Cântărețul de biserică. 'Trebuc să mai fie într’o sală 
a Seminarului Central din București, înconjurat astăzi de 
livada de pomi încărcaţi de frumuseţea albă a zăpezii ca de 
florile primăverii, bustul de bronz al lui Anton Pann, des- 
velit prin anii 1932 sau 1933. Am fost la această desvelire. 
Monumentul era parcă purtat pe umeri de sutele de semi- 
narişti, viitori preoţi cei mai mulți, adunaţi împrejur. Prea- 
mărea pe unul de-al lor, pe cântărețul de biserică, strângător 
și ticluitor de cântece și de versuri, din vieața muzicală şi 
din înțelepciunea poporului. Era întâiul monument al 
unui asemenea cântăreț. Afară, pe o piaţă publică, el 
putea să vorbească de cealaltă latură, mai cunoscută și 
mai lumească, a trecerii pe pământ a omului pe care îl 
înfățișa; aici era chiar şi numai cântărețul dela strană. 

lată-l luător aminte la cuvântul din altar al preotului, ca 
să dea răspunsurile. De multe ori, pe lângă el sunt copiii 
mai răsăriți dela şcoală sau, în unele părți, oamenii și 
femeile satului, care cântă împreună. El, şi nu preotul, 


397 


călăuzește aceste cântece către Domnul. Toţi sfinții ico- 
nostasului ascultă întrecerea de glasuri, care se înalță, se 
încalecă și strânge puteri pe drum, ca să ajungă până 
în cerurile ortodoxe. Cântărețul nu poartă haină preo- 
ţească. E dintre mireni şi face trecerea între turma cuvân- 
tătoare și preot și biserică. El îi descuie ușile pentru ei, 
aprinde candelele și lumânările, deschide cărțile la rugă- 
ciunea zilei şi așteaptă minunea, care e coborirea de 
fiecare dată a lui Isus în mijlocul credincioşilor lui, la 
chemările preoțești. Uneori are trăsături pe care le cu- 
noaștem: e un mare scriitor sau compozitor și om de 
carte de mai târziu, care, până să-și lămurească înzestrarea, 
și din mijlocul studiilor teologice, se oprește la strană 
și cântă. Strana intră astfel în istoria literaturii, a muzicii, 
a universității și a culturii românești. Trebue să privim 
cu băgare de seamă și cu duioșie spre ea. S'o aşezăm, 
deși mai umilă, alături de altar şi de catedră, în rosturile 
de luminare și de îmbunare a sufletelor din țările române. 
Anton Pann e numai un purtător de cuvânt, care a rămas 
până la urmă între oamenii de tagmă. Atâţia i se găsesc 
alături, adesea mai mari decât el, și lăsându-l, de aceea, 
să vorbească în numele lor. 

Se găsește în această îndeletnicire, care e numai de 
cântec, ceva primăvăratec. Trebue să ne ajutăm cu ea ca 
să răspândim în sate cântecul, care astăzi nu e folosit destul, 
nici ca unealtă de educaţie și nici ca mijloc de zidire a 
unei singure și puternice conștiințe românești. Omul 
cântă la noi, din cele mai vechi vremuri. De pe plaiuri 
și din fund de codru, Românul intră în istorie hăulind 
Și plin de frunză verde; dar poporul nu cântă. Cântecul 
împreună trebue deprins. Cântecul în singurătate, de 
sufletul fiecăruia, e numai o pregătire, minunată, e drept, 
dar nu mai mult. Cântecul din jurul stranei, cu satul 
care ascultă sau întovărășeşte pe cântăreți şi pe flăcăi și 
fete, e cea mai veche formă românească de cor și de 
cântec laolaltă. Când am tipărit colecţii de colinde și 
alte cântări, nu numai cu notația muzicală modernă 
dar și cu cea bisericească, am făcut-o nu atât pentrucă 


358 


cea mai mare parte din muzica noastră populară a ieșit 
din biserică, sau s'a desvoltat în tinda și prin oamenii 
ei, cât şi din altă pricină. 

Cântărețul de biserică trebue întors la rosturile dela 
început, de educator muzical al obștei, cel puţin al celei 
sătești. Muzica bisericească, prin el şi pe acestă cale, 
poate să intre din nou în sistemul de circulaţie popular, 
care ne-a dat în trecut muzica neamului nostru. Am fost 
adesea la biserica și la casa din satul de lângă București, 
a profesorului și organizatorului de cântăreți bisericești, 
care crede în menirea lor. Satul a intrat și în numele lui 
și-l umple de cântec. Pomi înfloriți împodobeau livada, 
iar pădurea dimprejur se umpluse de frunză și de cuci 
nebuni. Am fost la una din cele mai frumoase școli, 
din preajma unei biserici episcopale, pe unde a trecut 
și Neagoe Basarab cu Doamna Miliţa și au cântat poate 
deavalma cu înaintașii cântăreților de astăzi, la marile 
serbări ale patimii Mâtuitorului. De pe ferestre se vedeau 
turlele răsucite, cu acoperișuri de aur, ale celui mai frumos 
locaș sfânt pe care îl avem. Te simțeai năvălit de cântec 
numai privindu-le. Școala de cântăreţi acolo era ca un 
cuib de rândunică pe o streașină a cerului. Nu se putea 
visa nici de către un episcop, cântăreț de psalmi la harpă, 
ca Impăratul David, loc mai potrivit şi mai înalt. De jur 
împrejur erau și acolo pomi în foare. Primăvara însoțea 
pretutindeni, cântecul care ieşea de pe ușa și ferestrele 
date de perete, pentru ca îngerii să poată intra și ieși 
în voie, ale bisericilor româneşti. ş 


Melos. «Scrisul Românesc », editura dela Craiova, care 
ne învățase cu un tipar frumos, a început să scoată de curând 
o nouă culegere. Ea este muzicală, nu numai prin cuprins, 
dar și prin înfățișare, Cântărețul la liră de pe copertă, 
în coloare cafenie de ceramică clinească, întovărăşeşte 
într'adevăr cu un ison de coarde, textul trac dinăuntru. 
Zeii şi eroii muzicii greceşti, dela Dionysos până la 
Orfeu, nu erau chiar nişte necunoscuți neamului din care 
ne tragem. E ca o întoarcere și ca o aducere aminte. 


359 


Până și titlul e în limba clasică, în care au fost scrise 
mai târziu şi Evangheliile, deși nu era limba Fiului lui 
Dumnezeu și a întâilor Lui ascultători. Se cheamă 
« Melos» şi e înființată şi condusă de d-] Georgescu- 
Breazul. 

Omul e poate astăzi tot aşa de atrăgător, ca bio- 
grafie şi operă, pe cât sunt aceste cărți apărute una după 
alta, deși preocuparea lor de căpetenie părea să le dea 
numai o vieaţă cu răgaz și cu manifestări din când în 
când, muzica românească și problemele ridicate de ea. 
In deosebi volumul Patrium Carmen, care trebuie să 
însemne ceva cam ca «Viersul strămoșilor », este o ade- 
Vărată istorie a muzicii, fără istorie. In mijlocul ei stă 
cântecul popular, iar împrejur tot ce am făcut și rămâne 
mai cu seamă de făcut pentru înrădăcinarea lui în viaţa 
sufletească a neamului care l-a zămislit, s'a mângâiat şi 
s'a apărat cu cl în cursul secolelor. Două graiuri am păstrat 
din vremurile uitate și sunt cele mai temeinice zapise de 
proprietate pe care le avem: unul al minţii, care e limba 
vorbită, și altul al sufletului, care e viersul cântat. Le 
întâlnim pe toate drumurile ţării şi ne recunoaștem 
numai decât în ele. Dar pe când pentru limba vorbită 
S'au făcut, cel puţin de o sută de ani încoace, atâtea 
aşezăminte și atâtea fapte, viersul cântat a rămas dragostea 
numai a câtorva şi se ofilește înainte să dea, fie într’o 
culegere generală și organizată, fie în studii de analiză și 
de caracterizare, fie în transpuneri şi prelucrări în muzica 
personală, tot ceea ce închide în el ca zăcământ de artă 
şi coloare etnică fără pereche. Unul din aceşti îndrăgostiți 
fără de leac de cântecul popular e și d-l Georgescu-Breazul. 

Acum, când s'au ivit destui muzicologi populişti care 
au descoperit, fără să se fi gândit mai înainte, ce comoară 
poate ajunge poezia populară, tocmai din pricină că 
fusese atât de puţin culeasă şi studiată, pentru un om 
de ştiinţă și un compozitor, trebue spus anume că Breazul 
e dintre iubitorii de cântec popular, născut, nu făcut. 
Nu numai că e băiat de țăran, dintrun ținut unde țăranul 
mai cântă și-și are, nu lăutarii lui călători, de obicei 


360 


oacheși, ci adevărate școli de lăutari țărani, dar a avut 
o vieață, când a ieșit din sat, de al doilea Anton Pann. 
Absolvent de seminar, Nifonist sau centralist din Bucu- 
teşti, el a luat-o, în vieaţa muzicală, dela început și a fost, 
rând pe rând, cântăreț de strană şi șef de cor de biserică. 
Benghiurile și cârligele vechei notații muzicale, a cân- 
tecului bisericesc, în care transcrie cântecul popular, 
ieșind din celălalt sau atât de înrudit cu el, sunt pentru 
Breazul scris curent, un alfabet mânuit de când îl mânu- 
iește şi pe celălalt. Că astăzi, prin cercetări personale şi 
studiu a ajuns profesor de Academie muzicală şi autor 
intrat în bibliografii, atât româneşti cât şi străine, nu-l 
face să se lepede de ceea ce a fost la întâii pași. Tocmai 
acest amestec e de ajutor ca în omul nostru cântecul 
popular să trăiască de amândouă vieţile lui, subiect și 
obiect în același timp, și deopotrivă, mare nicio însem- 
nătate că foștii lui colegi, cântăreți de biserică și oameni 
de cult, se sfiesc astăzi de el și nu-l mai recunosc de al 
lor, profesor universitar de academie muzicală ce se 
găsește, iar, pe de altă parte, colegii de catedră, văzându-i 
mereu poalele de antereu de Anton Pann și aceste antece- 
dente, se învoiesc mai greu să-l socotească dintr'o lume 
cu ei. Dar chiar dacă toți l-ar ocoli, este cineva care-l 
primeşte totdeauna cu bucurie și așteaptă dela el tot 
binele: Cântecul popular. 

L-am văzut pe Georgescu-Breazul în tot felul de 
înfățișări, profesor de muzică, foarte apropiat de clasă, 
inspector de învățământ muzical, colindând țara ca să 
facă muzicii locul în program și în suflete la care are 
dreptul, cercetător cu studii la Berlin, plin de migală, 
publicist multiform dela cronici de ziar până la studii 
grele de specialitate, conducător de arhivă fonogramică, 
întâia dela noi din tată, călător prin sate pentru culegeri 
de melodii și de instrumente țărănești muzicale, cu echi- 
pele studențești ale Institutului Social Român sau ale 
Fundaţiei Culturale Regele Mihai, dar niciodată n'am 
simțit mai deplin în om pe Românul care duce mai 
departe cântecele neamului lui la fel cu neamurile rămase 


301 


şi mai departe la ţară, decât într'o primăvară la mănă- 
stirea Bistrița. Se sărbătoreau șoo de ani dela săvârșirea 
din vieață a lui Alexandru cel Bun în umbra mănăstirii 
zidită de el, ca să-i păstreze oasele şi mantia domnească, 
ajunsă în fâșii de brocard până la noi. Erau în curtea 
largă sute şi poate mii de oameni, adunaţi de pe văi şi 
coborîți din munte, plăieși vechi și plutași de totdeauna. 
Breazul conducea un cor local pe care-l făcuse mlădios 
prin câteva repetiţii repezi. 

N'am văzut niciodată un conducător de cor mai stăpân 
pe coriștii lui și mai inspirat. Se cântau cântece pe care, 
pe unele din ele, le va fi ascultat şi Domnitorul de demult 
la Curtea din Suceava. Era cântecul popular însuși, venit 
din toate părţile pe acele minunate plaiuri bătute de soare 
și de istorie, ca să se desvolte în voie şi să se asculte, 


el pe el, la o chemare a celui mai credincios închinător 
al lui. 


Ion Costescu. Dela Ismail, din Basarabia, cu un scurt 
popas în Tulcea, ne-a venit pe vremuri un om, cate a crezut 
adânc până la capătul zilelor lui, că poate prin cântec să 
schimbe fața neamului nostru. Din aceleași locuri plecase 
alt închinător al aceluiași crez, Gavril Muzicescu. El a pu- 
tut să străbată mai ușor și să se apropie mai mult de ceea 
ce visase. lon Costescu, maestrul nostru de acum 30—40 
de ani, dela Liceul Sf. Sava ṣi Lazăr, s'a izbit de alte 
greutăți. Compozitor a fost şi el, cu bucăți clocotitoare 
şi ascuțite ca şi firea lui; conducător de cor bisericesc, 
încercându-și propria-i liturghie, a izbutit să lucreze 
câțiva ani; alcătuitor al unei societăți Filarmonice, întâi 
din băieţi de şcoală și apoi din studenţi și oameni mari, 
care să-i ducă mai departe gândurile și să i le împlinească, 
a ajuns chiar dela început. Il văd încă în picioare înaintea 
mea, cu tovarășii de atunci pe lângă mine, strâns tot în 
privirea sură. Așteptam să dea semnul să începem vreun 
imn sau vreun Somnoroase păsărele, cu fâșiit de frunze 
sau cădere de ape în noapte. Pentru el, nu dădea drumul, 
cu mișcarea repezită a bratului, unui cântec oarecare, ci 


302 


unei rugăciuni, care să lege pe oameni și să-i facă mai 
buni. Privirea i se aurea treptat, ca de un lăunttic soare, 
și se lăsa dus de melodie, împreună cu noi. Mi-aduc 
aminte că întâia oară când am fost la Lipsca, până întratât 
„mă urmăreau spusele lui, căutam acea barcă pe apă, poate 
pe râul Elster, de unde ascultase pe câmp un cântec zis 
de toţi cei șase locuitori ai ei şi-i venise credința, pe care 
o adusese și în țară și ne-o trecea nouă, că muzica e una 
din marile puteri ale omenirii. Pe acea vreme am putut 
auzi corurile din Ardeal, la Arenele Romane, în anul 
Expoziţiei din 1906. Pentru el și pentru - noi, feciorii și 
fetele îmbrăcate în veșmintele vechi de o mie de ani 
ale neamului nostru de peste munţi și care-i cântau cân- 
tecele născute și cuibărite prin sate fără nume, erau solii 
unui suflet. Sufletul același se lumina deodată și în noi, 
la chemarea lor și ne umplea ochii de lacrimi. Unirea 
Românilor se făcuse acolo prin muzică. Nu se putea ca 
Unirea cealaltă să mai întârzie. 

lon Costescu îl cunoscuse pe Slavici, care era pe 
atunci Director al școalei dela Măgurele. Scriitorul arde- 
lean trecuse prin atâtea până poposise în acest rost de 
linişte. Se învățase să privească la ale lumii cu împăcarea 
cuiva care a început să se desfacă de cele vremelnice. 
De muzică, ştia atât cât luase cu el de acasă, din Șiria 
lui. Basarabeanul acesta înfocat izbutise însă să-l miște 
până în singurătatea în care sta zăvorit. Se învoise să 
se facă, împreună cu fetele lui, coruri mixte și rămânea 
ceasuri întregi în scaun, în sala cea mare a repetiţiilor, 
ca să ne asculte. Il prindeam bătând fără să-și dea seama, 
măsura, cu degetele foarte îngălbenite de tutun. Ne chema 
și la el, în ctitoria Academiei de lângă Sabar. Acolo am 
auzit întâia oară, dela Slavici, care a spus-o mai târziu 
și în Amintirile despre Eminescu, și plimbându-ne pe 
marginea lacului din parcul şcolii, că ne aflam pe locurile 
unde s'a scris Scrisoarea a IV-a. Câte unul din noi se 
trăgea la o parte de ceilalţi ȘI stătea sub balcoanele cu 
vergi de fier, îngânând versurile cele mai romantice din 
literatura română. Lebedele ieşeau pe luciul verde și 


303 


pluteau tăcute și albe, ca sub ochii poetului. Trebuia să 
fugă repede la chemarea lui Costescu, care voia să mai 
zicem odată un cântec, înainte de plecare. 

De aceea vorba de mai târziu, cu alt Ion, acesta lugojan 
şi cap de coruri bănățene, dela alt hotar al românismu- 
lui, Ion Vidu, ca să se adune în fiecare an, tot în alt 
oraş, cele mai bune coruri din tară, în amintirea zilelor 
din Arenele Romane și pentru pătrunderea muzicii în 
popor, se făcea tot în numele lui Ion Costescu. Fusese 
un vis al lui, care putea să ajungă aevea, cu toate că 
în altă înfățișare decât o văzuse el. Corurile șI societățile 
maghiare din Transilvania se adunau într’o mare adunare 
populară în fiecare an. Fuseseră chiar pe acea vreme 
vreo Goo la Cluj. Ele aveau rostul să ţie laolaltă şi să 
apere pe fiii aceluiași popor. Deşi, în timpul stăpânirii 
maghiare, societățile noastre corale nu erau privite ca 
societăți culturale, singurele îngăduite de lege, și nu pri- 
meau de aceea încuviințare, noi, în marea dragoste de 
muzică, le lăsam să se desvolte în voie şi să pue la cale 
asemenea manifestări colective. Trebuia însă ca Românii, 
ei, care începuseră, în anii de demult ai robiei, să se 
poarte la fel şi să cheme pe cântăreții din toate un- 
ghiurile. 

lon Costescu nu mai era printre noi, atunci când unul 
din gândurile care-l munciseră se apropia de punerea îr 
faptă. Il văzusem cu un an înainte în căsuţa lui dintr'un 
fund de curte. Era acum la pensie și găsea răgazul și 
pentru alte griji. Muncitorimea era frământată pe atunci 
de tot felul de vânturi, mai cu seamă dela răsărit. ln 
mahalaua de margine pe unde locuia şi înălțaserăm și noi 
smeul şi ne jucaserăm de-a uliul și porumbieii până noaptea 
târziu în zilele calde de vară, ucenici şi băieţi din fabrici 
stăteau pe la colțuri sau făceau laţuri de prins câinii. Sa 
gândit, privindu-i din poartă, că ar fi mai bine să-i cheme 
la el şi să-i înveţe să cânte. Dragostea lui de muncă esa 
așa de tare și de molipsitoare, încât a izbutit şi acest 
lucru de necrezut. Am cântat și eu cu aceşti băieți adu- 
naţi din ateliere și uzine, şi care se deprinseseră să 


3 


364 


deschidă la același ceas poarta veche și căptușită cu 
tablă, pentru ca niciun ochiu străin să nu poată privi 
înăuntru. 

A fost întâiul alcătuitor de coruri muncitorești, cu 
mult înainte să se hotărască cei datori s*o facă. Dar 
într'o bună zi el s'a sfârșit, în odaia cu tavanul scund, 
unde fremăta atâta dor de bine şi pornire de faptă, şi 
toate aceste începuturi s'au oprit acolo unde le lăsase. 
Numai Institutul Filarmonic Universitar a mers mai 
departe şi-i păstrează numele și programul. El este o 
fundaţie pe care o gospodărește, cu milioanele lăsate de 
acest om sărac, dar strângător și fără milă față de sine 
însuși, ca o furnică, Administraţia Casei Școalelor şi a 
Culturii Poporului. Om de școală, Ion Costescu şi-a 
încredințat, înainte să plece dintre noi, averea şi idealul, 
unui aşezământ școlar. Membrii Institutului îi duc mai 
departe sufletul și când se adună și cântă, în casa unde 
a trăit şi a visat Basarabeanul acesta îmbătat de mu- 
zică, nu se poate ca el să nu vie de pe unde sălăș- 
luiesc sufletele frumoase ca al lui şi să nu se ame- 
stece printre ei. 

Hotărirea aceea, pe care o luam cu Ion Vidu, ca toate 
societățile corale să se adune în fiecare an, pentru o mare 
serbare a cântecului românesc, nu sa putut împlini. 
Ar fi fost o încununare a vieţii de fierbere și de jertfă 
pentru acest gând, a lui Ion Costescu. Eram ca în amin- 
tirile lui din tinerețe pe o apă, ca atunci, la Lipsca, dar 
acum pe Dunăre, în Cazane. Se cânta pe punte, dar nu 
ne auzeau decât pădurile de pe un mal şi de pe celălalt. 
Fluviul se muncește să-și rupă cale prin piatră, departe 
de orice ochiu. Era o călătorie de rămas bun al celui 
mai bun dintre noi. Ion Vidu se lăsa dus dealungul 
Banatului drag. Se cânta Lugojana. I s'a cântat pentru 
cea din urmă oară. Curând s'a dus să se întâlnească, fără 
ca nimeni dintre noi să se fi aşteptat, cu Ion Costescu 
şi cu Ion Slavici, ca să stea poate pe acolo de vorbă despre 


lucrurile pe care oamenii nu le ISprăvesc niciodată pe 
pământ. 


Muzeul limbii române. Era o casă pe o stradă 
suitoare în Cluj, dincoace de Someș, care părea trecăto- 
rului hai-hui o casă ca toate casele. Ii văd încă numărul 
23, din strada Elisabeta, şi faţada liniștită, sus, pe coastă, 
ca să prindă cea dintâi lumina. Numai o perdea de 
pini îi punea ca un chenar întunecat și o despărţea de 
lume. Stau și mă gândesc, ce s?o fi ales de ea, acum când 
al noștri nu mai sunt acolo. Ea nu însemna însă ce 
însemna decât prin sufletul ce-l aşezasetăm înăuntru, și 
sufletul acela, plecând, l-am luat cu noi. Acea casă era 
Muzeul Limbii Române. 

Nu mă duceam niciodată în Cluj, fără să nu intru. 
Poate că nici directorul nu bănuia, de ce căutam chiar 
un tertip ca să pătrund din biblioteca lui în sălile de lucru 
cu marile dicționare şi cutiile de fişe pe toţi pereții. Era 
acolo Ardealul nostru vechi, care s'a descoperit dela 
inceput cu ajutorul limbii că are ființa lui aparte şi a 
pornit cu ea în lume și peste munți ca să cunoască pe 
toţi cei de un sânge și de o lege. Din acele părți ne-a 
venit această dragoste de limbă, dar dragostea pe care o 
are pădurarul pentru baltag și ciobanul pentru bățul lui 
cu cârlig, o dragoste fată de o unealtă tare și de cel mai 
sigur sprijin în vieață. Dicţionarele românești cele dintâi 
şi cele de pe urmă sunt un dar al aceluiași Ardeal. Am 
răstoit şi eu vocabularul frumos, rămas manuscris, al lui 
Samuil Micu din Biblioteca Episcopiei Unite din Oradea. 
Dicţionarul Academiei Române se făcea la Cluj şi numai 
se tipărea la Bucureşti. Astăzi el sa mutat în treacăt la 
Sibiu. Literatura însăși a Ardealului, dela Slavici şi tre- 
când prin Coșbuc, Goga, Agârbiceanu, Rebreanu până 
la Blaga, aduce aceeași limbă pietroasă și plină de colțuri, 
mai bună de lovit decât de mângâiat. E o limbă de luptă, 
care n'a putut să-și uite obârșia şi rostul. Iată ce vorbeau 
pereţii căptușiţi de cărți și de fişe filologice ai Muzeului 
Limbii Române dela Cluj. 

Tot din Cluj s'a pus la cale Atlasul linguistic român, 
ale cărui volume au început să iasă, volumul I editat de 
Muzeul Limbii Române la 1938 în Cluj, cel de al doilea 


366 


F 


la Sibiu în 1940, împreună cu Otto Harassowitz din 
Lipsca, cel de al treilea sub tipar, în același oraş, cel de 
al patrulea și următoarele până la ro sau poate mai multe, 
cine ştie unde. Un cuvânt e urmărit în vieața lui de astăzi 
pe tot pământul românesc și limba nu mai e strânsă între 
aceleaşi scoarţe, așa cum e întrun dicționar, fără vârstă 
şi fără loc, ci o auzim vorbind și trecând dintrun sat 
într'altul, dintr”o vale în valea vecină, mai mult decât un 
sunet, un înțeles, mai mult decât un tipar înţepenit, 
sufletul mlădios, pentrucă ce-i aici cărunt e dincolo sur, 
ce-i la noi obraz e la vecin față şi ce e într'o parte ficat 
e într'alta maiu. Rezemându-se pe întâile publicaţii ale 
Atlasului un învăţat cum e Gamillscheg a putut să ajungă 
la o nouă întemeiere a neschimbării de aşezare a Româ- 
nilor în locurile pe care le locuiesc astăzi și unde vecini 
binevoitori, veniţi mai târziu, ne-ar fi dorit călătoriţi 
după ei, din alte pământuri. Și câte alte adevăruri mai 
stau ascunse și-și așteaptă descopetitorii în aceste hărți, 
sute și sute, poate 750 până la urmă, în care satele sun: 
înlocuite de cuvinte și foile vorbesc! Ni s'a zidit în 
acest Atlas linguistic, de către filologi, o nouă cetate, 
din care ne apărăm mai bine decât din cele vechi, și tocmai 
în nişte ani când avem mai mare nevoie de ea. Lucrările 
au pornit pe toate drumurile, cu cei doi oameni de știință 
care au cules materialul, Sever Pop și Emil Petrovici, și 
sau întors făcute de pe aceleași drumuri, la Cluj. Din 
inima Ardealului a pornit poruncă până la Gura Roşie 
de lângă Limanul Nistrului, 'Ţârnareeca dela Balcic, Bre- 

gova din judeţul Vidinului, Batinaţ din Timocul sârbesc, 

Berzasca de pe Clisură, Nojarid de lângă Oradea, Doba 
de sub Satu Mare, Moişeni din Ţara Oașului, Jurcăuţi 

dintre Prut și Nistru în Bucovina, pe unde oamenii 

vorbesc de sute de ani același grai şi se rotunjeşte 

măreț peste ape și creste de piatră hotarul nostru 

etnic. Niciodată ca în acest Atlas al Limbii Române 

graiul românesc n’a stat ca întrupat înaintea, noastră, 

intro vâlvoare liniștită şi neîntreruptă deasupra țării, 

E darul cel mai de preţ pe care ni-l putea face Ar- 


367 


dealul, plin de îndemnuri pentru noi şi de mustrări 
pentru ceilalți. 

Ascuns aproape între pomii pădurii Dumbrava, din 
Sibiu, ca un cântec vechi de frunză verde, s'a adăpostit 
de vremuri rele Muzeul Limbii Române. El nu este un 
muzeu, cate să aibă de arătat, cine ştie ce lighioni împăiate 
sau lucruri rare scoase din circulație, și puse în vitrine, 
ci un laborator de cercetări și un arsenal de luptă. Prin 
săli e o linişte de cărți groase înşirate în rafturi, lucrări 
cu cheie pentru specialiști, sau dicționare și lexicoane în 
toate graiurile pământului, peste care când te apleci, cu 
foile lor mari, încărcate de litere mărunte pe coloane, 
te faci și tu o simplă frază dintrun caz lingvistic. In sertare 
sunt mii şi zeci de mii de bucăţi de cartoane cu însemnări, 
fiecare carton un cuvânt cu vieaţa lui, ca un fluture prins 
întrun ac şi strălucitor de solzi colorați. Nu te înșela 
însă că ai descoperit în sfârșit Muzeul de pe frontispiciu 
şi că ai început să vezi. N'ai înaintea ochilor decât nişte 
unelte de lucru, care mau niciun înțeles pentru tine. 
Puterea pe care o cauţi este necuprinsă și seamănă cu 
duhul Regelui, pe care Hamlet îl aude de pretutindeni 
de sub pământ, ori din ce colț l-ar chema. M'am visat 
totdeauna singur întruna din aceste săli, cum era doamna 
dela un pupitru, cufundată în hârtii, la ceasul de amiază, 
cu un soare de început de iarnă străveziu pe sub nori, 
ca în pastelul lui Alecsandri, când am călcat zilele tre- 
cute perte pragul sibian al Muzeului Limbii Române. 
Poate că atunci puterea aceea sar lăsa auzită. Limba n'ar 
mai fi numai un mănunchiu de sunete, ci o făptură aevea 
călătorind puternică prin veacuri şi ducând cu ea pe 
drumuri tainice un neam întreg. 

Dintre acești pereți de hârtie porneşte în lume Dicţio- 
narul limbii române, la care se lucrează aproape tot de 
atâţia ani de câţi lucrează la graiu însuşi cei care-l vorbesc. 
E o bucurie și o fală orice nouă fasciculă şi orice nou 
volum. Maşinile tipografiei « Universul » țăcăn ca să cu- 
leagă în litere de zinc sau îşi învârtesc sulurile ca să 
tipărească rodul muncii învățate a oamenilor de aici. 


308 


Zilele acestea Dicţionarul se va spori cu alte foi și va mai 
face un pas către sfârşitul lui monumental. Editorii 
îndrăznesc să se gândească și la o ediţie a doua. Noi ne 
cutremurăm numai auzindu-i. leşim dintro vreme când 
s’a dat lupta cea mare pentru Dicţionar şi el nu era numai 
o treabă de filologi, cum începe să fie astăzi. Pe noi orice 
stă în legătură cu dicționarul nu poate să ne lase străini. 
Acest Muzeu al Limbii Române deopotrivă, el care nu e 
numai un Institut științific şi un fel de anexă a catedrei 
de Filologie romanică dela Universitatea din Cluj, ate- 
lier pus la îndemâna Academiei Române de meşterul lui, 
Sextil Pușcariu, și de maistoraşii acestuia, pentru alcă- 
tuirea Dicţionarului. El întrupează lupta noastră pentru 
limbă în cele două înfățișări ale ei, din aceste părţi, ca să 
nu fie smulsă cu totul, şi din părţile de mai liberă des- 
voltare naţională, ca să se păstreze cât mai curată. 


Versuri din Ardeal. Am primit zilele acestea o 
carte, care parcă mi-a căzut din cer, pentrucă oricât 
am umblat librăriile, n'am descoperit un al doilea 
exemplar. Cine mi-a trimis-o nu ştiu, dar ceea ce 
știu, după ce am răsfoit-o pe îndelete, e că mi-a pă- 
truns în casă și în suflet cea mai frumoasă solie de ti- 
nerețe, plecată de pe plaiurile Transilvaniei de miază- 
noapte, pe unde erau odată Clujul, Năsăudul, Sighetul, 
Bistrița, Reghinul și acum sunt niște localităţi, care 
trebue căutate întrun dicționar geografic de corespon- 
dențe în limbi necunoscute. E un volum de versuri, 
dintr'o colecţie care începe cu el şi se cheamă: Grai Și 
Suflet românesc. L-a îngrijit Gheorghe Dăncuş şi a apărut 
în editura ziarului dela Cluj, Tribuna Ardealului, care 
are o pagină cu titlul colecţiei, unde, ca într'o grădină, 
singura întrun ţinut pietros și pustiit cât vezi cu ochii, 
se adună din toate cele patru zări, fluturii poeziei arde- 
lene. Iată-l pe Ionel Bulboacă, întâiul în carte, nu numai 
pentrucă cei nouă scriitori sunt așezați după alfabet, 
dar pentrucă e ca un fluer de plaiuri, râurând de poezie 
populară a pământului: « Someş, Someș, apă lină, Dorul 


24 309 


încu nu se alină». Așa a început să cânte neamul româ- 
nesc și aşa cântă şi astăzi, el şi feciorii pe care-i trimite 
în lume cu stea în frunte. Cel puţin Bulboacă e născut 
la 1920, dar cel care-i calcă numaidecât în urme, Ștefan 
Căprariu, e chiar numai din 1923, cu gânduri de toamnă 
și de dragoste, în versuri liniștite tradiționale: « Păşesc 
încet prin sălile tăcute, Cadenţa'n taină ziduri vechi 
străbate». Cel de al treilea, Ion Cherejan, are avânturi 
minulesciene, pornit: « Tovarăş cu vântul şi zorii cei 
teferi, Spre luna-argonaută, Spre mări cu sirene, Spre-un 
nou paradis», căldură de cântare a cântărilor, fiori de 
călător aplecat peste toată comoara noastră de poezie, 
cu nume răsunătoare şi încercând rând pe rând cele mai 
scumpe giuvaere. Teodor Ciceu, ca un nou Cotruș, și 
ca poeții brazdei, sună dintro coardă răsunătoare și 
aspră. Victor Ilieșu, cunoscut nouă dinainte, murmură 
strofe ca ale noastre: « Ne dor cuvintele ce le *mpletim 
întrun fuior de stele. Şi aceeaşi alergare, pe calea împli- 
nirilor celeste. Suntem mereu pe drumuri, cu frunţile 
rebele, şi repetăm în şoaptă, aceeași tainică poveste». 
Iosif Moruţan, furtunos și nedumerit, se roagă : « Doamne, 
cu mâinile rupte de trudă, M'agăţ de scările Tale de nor, 
Mă târâi smerit şi cu rugă, Bătut de ani călător». F. 
Păcurariu e cel mai înalt dintre toţi, în șa, poate şaua 
pe care o rabdă calul Pegas pentru unii călăreţi: « Te- 
aprinzi ca o corolă în colb de soare pur, Pe ochi tăcerea-ţi 
ţese o pânză brumărie, Şi-ai vrea, cu glas de slavă și 
mâini de bucurie, Să sfârtici firmamentul în stihuri de 
azur». Valentin Raus e zglobiu şi încărcat de imagini: 
«O biete visător, cu ochi de Prometeu, Figură fadă-n 
rama larg'a lumii». Şi în sfârşit, Virgil Șotropa, cu un 
nume care ne e scump, aduce deodată înaintea noastră 
pe poctul de sonete și de rondele: « La poartă bate-un 
călător, In noapte... Oare cine bate? E poate vântul 
trecător Sau un prieten de departe? ...». 

Şi mă întreb, dacă nu e mai bine să închei cu acest suspin 
al unui prieten de departe, decât cu vorbele mele de om prea 
mișcat, ca să fiu în stare să le găsesc pe cele mai nimerite! 


370 


m 


Cărți pentru străinătate. « Ediţiile Dacia» în- 
scamnă un șir întreg de cărți, cu probleme mai ales 
de istorie românescă, dar privite în lumina împreju- 
rărilor de astăzi. Dacă este o istorie cercetătoare, 
care se află în mâna omului de știință și se poate 
întâlni prin arhive aplecată pe documente; o istorie 
învățătoare, care scoate din faptele apuse sfaturi de 
vieață; este şi o istorie luptătoare. Iat'o aci, cu toată 
tinerețea năvalnică și cu toate armele ei! Trecutul e viu 
între noi și-și apără moștenirea. Vorbele care scapă din 
gura lui de secole, luminează ca fulgerul și ca fulgerul 
lovesc şi ard. Să nu-i cerem acestui fel de istorie linişte 
şi nepărtinire! li ajunge dacă se reazemă pe adevăr. 
Incolo, avânt şi patimă, care însuflețesc şi iau cu sine. 
Așezare a dovezilor, care se fac numaidecât argumente, 
în linie de bătaie. Am făcut totdeauna haz că lozinca și 
năzuința istoriei, Fără ură nici părtinire, a fost luată 
tocmai din Tacit, sine ira et studio, care a scris nişte 
pagini clocotitoare. Împărații, descriși de el cu o pană 
măiastră, trebue spălaţi în tot felul de ape, ca să-și arate 
faţa cea adevărată. Este scriitorul care a scris tocmai el 
cu ură și cu părtinire, cum ira et studio. 

Am răsfoit multe din cărțile tipărite pentru străină- 
tate ale vecinei noastre Ungaria. Cea din urmă, ieșită 
din colaborarea celor mai buni cunoscători de probleme 
şi mânuitori de condei ai țării, e un fel de mică enciclo- 
pedie a pământului, istoriei și culturii regatului Sfântului 
Ștefan în hotarele lui de astăzi. A apărut în limba ger- 
mană. N'a fost prin urmare gândită pentru cei de acasă. 
Nu e o carte de știință şi nici de informaţie senină. E 
istorie luptătoare pusă în copertă de carte. Ea a primit 
dela început o anumită sarcină, pe care şi-o îndeplineşte, 
ca o trupă trimeasă la asediul unei cetăți. Scopul urmărit 
nu e adevărul, ci nimicirea dușmanului. Cetatea o vede 
de după ziduri apropiindu-se și se pregătește s'0 întâm- 
pine. Acolo putem citi că armata maghiară reia paza 
în Carpaţi pentru noua Europă, așa cum a avut-o şi 
pentru vechea Europă, până la întâia prăbuşire dela 


240 371 


Mohaci. Nu fapt istoric, ci istorie luptătoare. Domnul 
Vilmos Ziegler vorbește, în studiul « Venirea îndărăt 
a Răsăritului», care e partea din Transilvania pierdută 
de noi, despre «acel crâmpeiu din poporul maghiar, 
aflat mai departe decât oricare altul de inima Ungariei, 
aşezat cu totul răzleț şi a cărui întoarcere se arăta până 
nu prea de mult ca un vis abia realizabil». E vorba de 
Secui. Cu împlinirea acestui vis vecina noastră a ajuns 
însă din nou un Stat de naţionalităţi. « Ediţiile Dacia » 
au dat zilele acestea la iveală lucrarea, care e un model 
de documentare și de expunere stăpânită, a d-lui Zenobie 
Pâclişanu: « Ungaria împotriva minorităţilor ei etnice. 
O luptă de desființare dată în vileag de documente 
secrete». Ea arată o primejdie, care paşte nu numai pe 
membrii acelor popoare, încăpute din nou sub o stă- 
pânire de care se desfăcuseră, dar țara însăși. Sunt tra- 
diţii care nu se pot înfrânge şi, după o scurtă întrerupere, 
sunt reluate, ca acea pază a Carpaţilor lăsaţi vraiște după 
1526 și din nou apăraţi abia în zilele noastre. Domnul Zeno- 
bie Pâclișanu a făcut de aceea un serviciu în întâiul rând Un- 
gariei, care are strânse împreună, în această lucrare, tipă- 
rită în același timp în limbile germană şi italiană, gre- 
şelile făcute în politica naționalităților mai cu seamă între 
1867 şi 1914, timpul de încredere în sine şi de ofensivă 
naţională cel mai caracteristic din istoria ei. E o zugră- 
vire a Ungariei de ieri, fireşte, dar care, după propria 
mărturisire, nu trăiește decât ca să fie din nou ce a fost 
atunci. 

Dela apariția în franțuzeşte a Chestiunii Române din 
Transilvania şi Ungaria, scrisă în 1892 de Aurel Popovici, 
student pe acea vreme în medicină la Graz și pregătin- 
du-se să ajungă doctrinarul formulei Austria-Mare Şi 
sfetnicul intim al arhiducelui Franz Ferdinand, n'am mai 
avut o contribuţie la fel de bogată, de stăpână pe materie 
şi de binevenită. Deşi au trecut dela redactarea de odi- 
nioară $o de ani, ea se dovedește, din nenoricire, tot aşa 
de vie şi de poruncitoare. Sarcina numai, a trebuit încre- 
dinţată altor mâini, care să ridice cât mai sus în văzul 


372 


lumii niște documente ale durerii, pe care le crezuserăm 
încuiate pentru totdeauna în arhive. O singură părere 
de rău avem: că lucrarea Domnului Zenobie Pâclișanu 
n'a apărut şi în româneşte, pentru ca ea să primească 
toată căldura documentului trăit, chiar din mijlocul 
celor păţiți și pentru ca aceștia să poată judeca astfel 
numai decât că apărarea lor a fost lăsată unui om vrednic. 
« Ungaria împotriva minorităților ei etnice » începe larg: 
« Zguduită de înfrângerea dela Kâniggrătz-Sadowa — 
un adevărat Stoss in Herz, lovitură în inimă cum îi zicea 
Bismarck, și de îndărătnica împotrivire pasivă a Maghia- 
rilor, dinastia Habsburg s'a văzut silită, în 1867, să le 
facă nişte concesii, la care cu puţini ani înainte nimeni 
nu sar fi putut nici măcar gândi. Marele principat al 
Transilvaniei neatârnat dela 1526, și în care Maghiarii 
alcătuiau abia 28%, din populaţie, a fost, împotriva voin- 
ţei majorităţii sdrobitoare a locuitorilor, lăsat Ungariei, 
care însă căpăta în felul acesta întinderea avută înainte 
de catastrofa dela Mohaci». De a doua zi, noua Ungatie 
dualistă s'a pornit, pe toate căile, să închege Statul na- 
tional maghiar, şi în deosebi prin desnaționalizarea mi- 
norităţilor, mai numeroase decât propriul ei popor. Se 
desvoltă de acum, înaintea ochilor noștri îngroziți și 
revoltați, una din luptele etnice, fără v cun făgaz nici 
de o singură zi, cu cele mai grele urmări, nu numai 
penttu un singur Stat, ci pentru toată Futopa. Vestita 
lege ungară din 1868 pentru tratarea egală a naţionalită- 
ţilor, n'a fost aplicată niciodată, după mărturisirea fătă 
sfială a celor mni mari oameni politici ai ţării. Capitolele 
se înșiră unul după altul, cu cazuri care privesc pe Români, 
dar privesc şi pe Germeni și alți tovarăși de suferință. 
Arhivele secrete își răstoarnă dovezile ascunse cu grijă, 
acum într'o publicitate internațio aală. Aceste capitole 
se chiamă: Dualismul austro-ungar; Legea pentru tra- 
tatea egală a naționalităților din 1868; Guvernele ma- 
Bhiare și mișcările politice ale minorităților din Ungaria; 
Viaţa culturală a minorităţilor din Ungaria : învățământul 
minoritar; asociațiile culturale minoritare; regimul tipa- 


373 


rului minoritar în Ungaria; Rezultatele politicii ungare 
de maghiarizar» şi un Epilog. Epilogul nu ne mai pri- 
veşte atât pe noi, per.trucă Ungaria din acești ani, ajunsă 
însfârșit Stat naţional, deși altfel decât râvnise, nu mai 
avea decât o minotitate românească neînsemnată, ci pe 
Germani, care mai erau în Ungaria la 1920, într”o popu- 
lație maghiară de 7.147.053, 551.211, ca să rămână, în 
1930, datorită acestei politici, numai 478.630, la un total 
maghiar, în creștere nu firească, ci pe asemenea căi, de 
8.001.112. Cartea d-lui Zenobie Pâclișanu încheie cu 
acest alineat: « Toate plângerile, intervenţiile și prote- 
stele ridicate împotriva acestei politici de desființare a 
tot ce nu era maghiar au rămas zadarnice. Când depu- 
tatul J. Bleyer și-a ridicat glasul, în ședința dela 6 Mai 
1933 a Camerei maghiare, împotriva tratamentului la 
care era supus poporul lui, s'a stârnit o larmă nemaipo- 
menită ; deputaţii cereau să fie dat afară; studenţii Univer- 
sității din Budapesta, unde Bleyer era profesor, l-au 
împiedecat să-și mai ţie lecţiile, i-au spart geamurile 
locuinţei, au pătruns în casă și i-au lovit familia. Dreptate 
maghiară!» Acel blestem al tradiţiei, care împiedecă de 
atâtea ori Statele să înceapă o viață nouă și le întoarce 
anume la locul și mijloacele, dela care fuseseră, spre mân- 
tuirea lor, îndepărtate! 

Cartea d-lui Zenobie Pâclișanu, supusă numai decât, 
chiar prin limbile în care a apărut, judecății internatio- 
nale, vine la timp. Trebuie să se cunoască de toată lumea, 
de unde au ieşit neînțelegerile dintre două popoare, care 
au, și unul și altul, cel mai mare interes ca să trăiască 
într'o bună vecinătate. De pe fiecare pagină poporul 
tomân se desprinde cu durerea lui și vine în faţa istoriei 
ca să ceară dteptate. Ziva judecății e aproape. Nu se 
poate să mo capete! 


Titu Maiorescu. Se împlinesc 25 de ani dela moartea 
lui Titu Maiorescu. Cei care vrem să ne mai aducem aminte 
de el, nu din cărți, care-și au uneori otrava lop, ci din lumea 
de oameni unde a trăit, trecem pe strada Mercur, pela 


374 


casa în stil clasic, din ce în ce mai părăginită, cu placa 
de amintire pusă la intrare, precum că acolo înăuntru 
şi-a petrecut învățătorul atâţia ani și s'au ținut adunările 
Junimii. Vorbeam de otrava cărților. Un mare iubitor 
al lui Creangă și al altor lucruri bune, care s'a retras 
dintro viață de sbucium într'o uliţă liniștită din Piatra 
Neamţ, cu meri înfloriți primăvara și cu cucoare toamna 
pe deasupra caselor, ca în zilele lui Ștefan cel Mare, îmi 
scria zilele trecute despre un volum nou apărut și pe care 
i-l trimisesem, îmi scria că autorul nu găsește altceva 
de osândit decât pornirile antinaţionale ale Junimii. EI, 
care e nu numai culegător de documente, dar și fost 
judecător, credea că acest proces s'a judecat de mult, 
la Tribunalul istoriei. Maiorescu, cosmopolitul, între 
Eminescu deadreapta și Creangă deastânga, cele mai 
înzestrate condeie ale secolului, unul înfățișetor al culturii 
înalte și celălalt al culturii populare, cu treceri tainice 
dela una la alta, descoperiţi, cultivați și impușşi de el! 
De am mai avea norocul câtorva cosmopoliți ca a- 
cest Titu Liviu Maiorescu, băiatul celui mai dârz 
transilvănean pe care ni l-au trimis Românii de peste 
munți și al celei mai blânde fete de prelat brașovean! 
S'a întâmplat, tot ca un semn, care prevedea parcă 
învinuirile, că la Cimitirul Belu piatra neagră de mor- 
mânt a autorului Criticelor să se găsească între piatra 
lui Eminescu, peste care își scutură teiul floarea şi aceea 
a lui Petre Ispirescu; Pentrucă Ion Creangă, prea mol- 
dovean ca să-și părăsească cele coclauri, chiar și după 
moarte, a rămas la Eternitatea. Ispirescu, într'o oarecare 
măsură corespondentul muntean al povestitorului dela 
Humulești, trebuia să-i ia locul. Dar casa din strada 
Mercur e supusă dărâmării. Peretele din sala de intrare 
pe care mai stă până astăzi scrisă vorba depărtată și 
nemuritoare a lui Miron Costin: « Biruit-au gândul» 
ate să cadă de târnăcop. Atunci gândul cel mai adânc 
tomânesc are să se amestece cu molozul. Are să fie ca 
și cum însuși gândul s'ar pierde. Muzeul Municipiului 
ar trebui să taie această parte din zid și să-l păstreze 


375 


întrun perete al lui, împreună cu casa în miniatură ală- 
turi, pe unde au trecut creatorii României moderne. Ar 
fi cel mai preţios colț al lui. Arhitecți pricepuţi are, care 
tot el au tras noul plan al Bucureştilor, cu jertfirea casei 
lui Maiorescu, locul anume pentru păstrat amintiri deo- 
potrivă. Să scape cât mai e timp această parte, vie încă 
din Maiorescu și din noi, care l-am mai apucat. E un dar 
care i se poate face fără nicio jertfă, lui și culturii româ- 
neşti, în anul când se împlinesc 25 de ani dela moarte. 


Densușenii. Fărcădinul e un pârâu zglobiu de munte, 
care împreună cu alte ape asemenea lui, se grăbeşte pe sub 
Haţeg, spre scufundătura Streiului. Multe sate sunt înşi- 
rate ca niște mărgele pe firul lui. Peste toate se înalță 
măreț, nu ca un vârf, ci ca un zid lung de cremene ce e, 
cu coama lipită de cer, Retezatul. Acolo întrun fund 
de lume, până la care se ajunge greu, e cuibărit Demșușul. 

L-am crezut totdeauna, când îl priveam pe hartă, 
greşit scris și m'ași fi luat cu oricine de piept că numele 
lui adevărat e Dănsuş. Aceasta din pricina Densușenilor, 
care se trag de acolo, și l-au rotunjit aşa ca să fie mai 
ușor de rostit oricui. Altminteri, la el acasă, el a fost 
și rămâne Demșuș, retras şi foșnitor, ca pădurile care-l 
împresoară și ca apele care-l scaldă. 

Academia Română a păstruns şi ea până aici, ca și 
cum s'ar fi pornit la drum ca să vadă locurile ascunse de 
unde-i vin academicienii. Pe dreapta șoselei, cum ieşi 
din Haţeg, se ridică îndărătul unui zid alb, un conac 
bogat cu o fațadă cu amintiri clasice. E ferma cu MOȘI- 
oara ei pe care România a dăruit-o Generalului Berthelot, 
ca să-l lege de Țară. Generalul a lăsat-o prin testament 
Academiei Române. Satul se chiamă Berthelot şi e fostul 
nostru Fărcădin de Jos. Carele trec scârțâind în această 
lume academică. Oamenii sunt osoşi și vechi, ieșiți din 
Dacia preistorică a lui Nicolae Densuşianu. Sarmisege- 
tuza € aproape. 

Când ajungi pe podul peste Fărcădin la intrarea în 
Demșuş, printrun luminiș în copaci, se arată deodată 


376 


—-_—_— _”— 


o biserică stranie. Nu seamănă nici cu bisericile noastre, 
nici cu bisericile Ardealului. Comisia Monumentelor 
Istorice i-a pus de curând un acoperiş de ţiglă nou, care 
ţipă pe pietrele ei sure, bătrâne poate de douămii de ani, 
când era, după a unora părere, o capişte păgână, cu locuri 
de jertfit vite zeului. Lespezi cu inscripții latinești sau 
cu basoreliefuri cu animale împodobesc cei patru stâlpi 
din mijloc, de sub care te-ai aștepta să vezi sus în tavan 
pe Isus Pantocratorul cu cartea în mână, și ți se spune 
că trebuiau să se vadă stelele pentrucă era un coș pe 
unde se risipea fumul jertfelor. Cuprinsul e strimt, strimt, 
împărțit și el în cămăruțe, și te uiţi cu neîncredere la 
preot când îţi spune că încap înăuntru ca la o sută de 
credincioși. Unde mai pot să stea însă umbrele, de care 
nicio biserică nu e lipsită, și Demșușul trebue să aibă 
mai multe, şi unele îmbrăcate ca sfinții de pe pereţi, cu 
zale şi sandale romane, decât oricare alt locaș sfânt al 
Românilor? 

Demșușul e satul care a dat pe Densuşeni. In curtea 
bisericii sunt pietre năvălite de iarbă, pe care se pot citi 
nume din aceeași familie. Nu le îngrijește nimeni. Cine 
va fi fost această Elisabetă Densuşianu uitată de ai ei? 
Bărbatul ține pe umerii lui, chiar când nu mai sunt îm- 
brăcaţi de carne, cum punea să spue pe Ștefan cel Mare 
în Apus de Soare Delavrancea, "Țara, dar femeia cere 
puţină iubire și aducere aminte într’o floare sau alt semn 
văzut. Școala e veche, cel puţin de ṣo de ani. Trebue să 
fie o fostă Şcoală confesională, cu grinzi puternice îne- 
grite de vreme și de istorie. Poartă numele unui Densu- 
șanu, Alexandru, care nu e niciunul din cei ştiuți de noi, 
nici Aron, nici Nicolae, fratele lui, nici Ovid, fiul acestuia. 
Două sute de fumuri, o mie de suflete stau strânse în 
jurul acestor moaște și amintiri și le păstrează, fără să-şi 
dea seama, pentru noi şi pentru oamenii care vor veni. 
Mă gândeam ce lucru bun ar fi un mic Muzeu al Densu- 
șenilor, așezat poate la școală, cu cărțile scrise de toți 
trei, cu fotografii și autografe, cu un mic istoric al vieții 
lor, cu unele spuse ale altora despre ei, şi cu alte lucruri 


377 


care ar putea să-i învie. S'ar întoarce astfel între ai lor 
și ar fi ca un stâlp cu inscripții de biserică, ţinând şi ei 
nu o boltă de zid asemenea celorlalți, ci o conștiință 
națională mândră și dârză, între nişte fiinţe care ne vin cu 
aceeași cherestea de veșnicie dela Decebal şi mai dinainte 
și au putut să dea câte odată din tulpina lor asemenea flori 
strălucite de cărturari și de scriitori, cum au fost Den- 
sușenii. 

Academia Română e aproape, la Fărcădinul de Jos. 
Nimeni mar fi mai chemat să aşeze acest semn de încre- 
dere şi de preamătire în ulițele pline de pruni şi de copii 
în cojocele ca niște platoșe, ale Demşușului. 


Brașovul erou. Când treci astăzi cu trenul pe la mar- 
ginea Brașovului dela Dârste pe la Noua, peste Curmătură 
până spre Brașovul vechiu, şi vezi fabricile nenumărate cu 
furnale care întunecă soarele, nici nu ai bănui că intri într’o 
mare cetate culturală. A fost vorba odată ca pe Tâmpa 
să se așeze un monument al lui Andrei Mureșanu, în 
locul monumentului, prăvălit încă înainte de războiul 
din 1916, al lui Arpad. Arpad, care începe la 896 istoria 
vecinilor coborîți spre Dunăre din stepele Asiei, nu 
văzuse niciodată Transilvania. Navea ce să caute nici 
de piatră în ea. In schimb, dacă poetul Răsunetului dela 
1848, ar fi stăpânit de acolo de sus tot oraşul şi toată 
Țara Bârsei, Braşovul cultural şi-ar fi spus altminteri 
cuvântul. In jurul lui ar fi stat atâtea făpturi, care au 
crezut în puterea minții și au împodobit cu podoabele ei 
aceste locuri, deschizând drum în lume unui neam ținut 
o mie de ani la o parte. 

Braşovul parcă mar mai şti că, între atâtea fapte de 
laudă pentru neamul românesc, el a dat acestui neam 
cântecul lui de luptă și de biruință. Deşteaptă-te Române 
aici a fost scris și de aici a pornit ca un vifor peste plaiuri, 
în cele patru unghiuri. Zadarnic umbli astăzi şi cauţi o 
urmă văzută, din așezământ cultural în așezământ cul- 
tural brașovean, a acestui fapt. Braşovenii recunoscători 
dela 1883 au ridicat monumentul de marmoră pe mor- 


378 


mântul din cimitirul din Groaveri. Aceia erau Braşoveni 
de sub stăpânire străină. Cei de acum, care au intrat într’o 
nouă epocă istorică, nu și-au plătit încă datoria față de 
Andrei Mureșanu. Nicăiri un muzeu al poetului nu e mai la 
locul lui decât în acest oraș, unde el a venit de departe, 
a visat, a scris și s'a întors să moară. In ultima lui zi de 
viaţă a ieșit pentru o plimbare lungă în părțile Tâmpei. 
Era călătoria lui de rămas bun. A căzut pe acolo, în frun- 
zişul de toamnă, unde poate ar fi vrut să rămână și să se 
piardă dacă mar fi fost adus pe braţe, în casa în care s’a 
sfârşit în aceiași zi și citim astăzi numai placa de amintire 
cu scrisul ei de piatră. | 

Este cineva în Brașov, care ar primi cred bucuros 
sarcina dela Astra să adune lucrurile unui asemenea 
muzeu și să-l așeze în mijlocul Brașovenilor lui iubiți. 
Ar fi ca o mărturie pentru toate vremurile a minunii 
Mureşenilor, Năsăudenii aceștia descălecaţi în cetatea 
din preajma Ţării Românești, de unde trebuia să răsune 
chemarea de înviere. E domnul Aurel Mureşanu, care 
are elînsuși atâtea piese ale acestui muzeu și are mai cu 
seamă patima genealogică și cultul familiei lui. E păcat 
să fie lăsat într'o singurătate de unde ne dă numat 
articole răzlețe, din când în când, de revistă sau de 
gazetă, cu problemele naţionale care îi sunt dragi. 
Mureșenii privesc, în rame aurite, de pe pereții casei 
lui şi așteaptă. Aşteaptă să iasă din nou printre ai lor 
ŞI să-l ajute. 

Il ascultasem de curând, cum povestea despre toate 
schimbările de stăpâni, unde se găsește astăzi şi ar putea 
fi descoperit, ceasornicul pe care l-a dăruit lui Andrei 
Mureșanu Domnitorul George Bibescu. Bucata a 16-a 
din poeziile lui Andrei Mureșanu, tipărită la Gött, în 
Brașov, în 1862, aceeaşi tipografie, trecută în alte mâini, 
care a tipărit pe Coressi, se chiamă; e o odă eroică plină 
de accente înrudite cu Deşteaptă-te Române: La set- 
barea aniversării prea înaltului Domn Georgie D. Bi- 


bescu în 23 Aprilie 1843. Acolo sunt strofe largi ca aceasta 
de început: 


379 


Zărişi de nou lumina pământ cercat de soartă! 
De câte ori duşmanii ţi-au și săpat mormânt; 
In câte rânduri cruzii venindu-ţi pân” la poartă, 
Stau gata, ca şi-un fulger, să te arunce ?n vânt. 


Sau aceasta, care arată că bardul dela 1848 nu era 
numai un mic poet ardelean, ci era poetul Românilor, 
sorbia puteri din ncamul întreg şi cânta pentru neamul 
întreg: 


De-ar şti vorbi Carpaţii, find tot mărturie, 
Sau de-ar privi Românii la secoli ce-au trecut: 
Ar şti mări țărâna, ca pe-o icoană vie, 

A Radului, a Mircii, pe tron ce au stătut. 


Ca mulțumire, Domnul a trimis în dar poetului o 
pendulă. Neamul lui Andrei Mureșanu s'a stins. Lucrurile 
din casă s'au risipit pe la rude sau la cunoscuţi. Dar 
pendula aceasta bate încă pe undeva, cu aceleași bătăi 
pe care le-a auzit George Bibescu şi le-a auzit Andrei 
Mureşanu, şi ar putea fi găsită. O văd întrun dulăpior de 
sticlă întrun muzeu Andrei Mureșanu, cu ediţia din 
1862 a poeziilor deschisă alături la oda de demult, cu cele 
16 strofe ale ei. Ar bate mai departe același timp fără 
moarte, care, după ce a clocotit și în jurul lui Andrei 
Mureșanu, îşi duce undele mai departe, fără sfârșit. 

Aurel Mureşanu îmi povestia zilele trecute toate 
acestea și eu începusem să văd Muzeul pe care Brașovul 
și Astra îl datorează cântărețului lui Deşteaptă-te Române, 
mai ales astăzi, când vechiul cântec trebue pregătit cu 
pasul lui de aramă pentru alte lupte. 


Hrisoavele Brașovului. Zidurile vechei cetăți a 
Braşovului nu mai sunt. S'a mai păstrat câte un turn 
siriguratic, numit cu nume de breaslă, unul pe dealul de- 
aici și altul pe dealul de dincolo. O poartă dintr'un veac 
târziu a rămas fără uşi şi fără lanţuri şi leagă astăzi 
Orașul dinăuntru cu orașul revărsat peste ea de-afară. Nu- 
mai dealungul Tâmpei întăritura de cărămidă şi de piatră 
se întinde într'o linie neroasă decât de igrasie. Viaţa 


380 


cea nouă a sfărâmat fără nicio evlavie aceste urme ale 
trecutului. 

Călătorul să nu se umple numai cu părere de rău și 
să treacă mai departe. Să dea în lături perdeaua de iederă 
sau numai de uitare şi să intre. Are să afle atunci cu fior 
cum nicăiri vorba că zidurile sunt vii nu este mai ade- 
vărată. lată turnul acesta prins între clădiri şi nevăzut 
de aceea din nicio parte decât din cimitirul, ascuns și el 
de toți ochii, al bisericii grecești! Nu mai apără, cu des- 
chizăturile înguste de ferestre și cu muchile puternice 
ale zidului, decât o grădină a morţilor, în care odihnesc 
însă sub lespezi măreț cioplite Brâncoveni principi ai 
Imperiului sau mitropoliți ca Dositei Filitti. Stă la capul 
unui crâmpei de istorie românească și veghează, paznic 
secular. 

lată mai sus, lângă liceul Honterus, zidul de trei metri 
și jumătate grosime prin care nu s'a putut tăia intrare 
decât în locul mai subțiat de unde se trăgea cu sineața 
tunarilor medievali! Pe aici pe dedesupt a fost un beciu 
cu gang de legătură pe sub oraș cu apărătorii de partea 
cealaltă. Edili neînțelegători ai veacului trecut l-au astupat. 
In casele ridicate în acest adăpost, de jur împrejurul unei 
curți lăuntrice cu straturi de flori și verdeață şi cu frun- 
zişul pe cer al pomilor din pădurea vecină, se află aşezată 
arhiva Brașovului, atâta câtă a mai putut scăpa din focul 
cel mare dela 1689, care a întunecat pentru totdeauna 
pietrele și a crăpat sfinţii de sub streașină ai Bisericii 
Negre de peste drum. Meșteri din Germania se aud 
de-aici cum ciocănesc pe schele ca să îndrepte abia astăzi 
stricăciunile de-atunci. Porumbiei vincți, întunecaţi și ei 
la pană parcă de acelaș pârjol, se înalță în stol. Aşa se 
vor fi înălțat și pe vremuri, când au izbucnit flăcările și 
scânteile. 

In aceste încăperi, cu atâtea condici latinești sau 
nemţeşti, necercetate încă de nimeni, se găsește cel mai 
vechi scris românesc. E răvașul lui Neacșu din Câmpulung 
dela 1521. E numai un petec de hârtie, acoperit cu rân- 
duri mărunte cirilice, care îţi tremură în mâini, pentrucă 


381 


t cea dintâi dovadă a limbii noastre și cele mai bătrâne 
cuvinte românești răsunând ca nişte cuvinte de astăzi din 
fundul vremurilor. 

Le trimitea negustorilor din Braşov, care le puteau 
citi prin urmare ca unii de-ai noștri. Tratatul de comerț 
al lui Vlaicu Vodă, redactat latineşte de caligrafii orașului în 
veacul al XIV-lea, acest hrisov al lui Vlăduţ Vodă din vea- 
cul al XV-lea întărit nu numai cu pecetea Domnului, dar 
și cu peceţile mărunte ale boierilor divanului ca o încre- 
dințare pe deasupra, semnătura, pe un colț de hârtie, 
slavonă, a lui Mihai, ca o fulgerare scurtă de paloș din 
acel sfârșit cu furtuni de veac al XVI-lea, și alte scrisori 
scumpe, fac din Arhivele Brașovene, unde istoricii noștri 
au răscolit cu mâini pline, o comoară fără preţ şi un loc 


de pelerinaj. Zidurile orașului au glasuri, care ne vorbesc 
şi nouă. 


Hărțile Brașovului. Este pe strada Lungă din Brașov 
O casă ca toate casele pe acea, stradă cu prăvălii. N’ai ghici 
după înfățișare ce ascunde îndărătul ei. Vitrina e tot atât 
de mare cât poarta cu boltă închisă cu zăvoare lungi. De 
jur împrejur sunt hanurile la care trăgeam copii cu părinții, 
în drum spre vreun sat din Ţara Oltului. Aici era pentru 
noi poarta Transilvaniei. leșeam dintre căruțele cu fân 
pentru cai și lampaşe de călătorie de noapte, pe ulița 
Cloașterului, dealungul șanțurilor adânci. Ne întâmpinau 
cătane albastre sau jandarmi cu pene de cocoș la pălăria 
de bersalieri sau de vânători de-ai noștri, care au împru- 
mutat- o poate tot dela ei. Umblam pe lângă ziduri. Ne 
priveam ca niște mici dușmani pătrunși pe furiș în cetate. 
Astăzi toate sau schimbat, cetatea ni s'a deschis, șanțu- 
rile sau astupat, soldații au altă îmbrăcăminte şi noi 
am crescut cu cei patruzeci, cincizeci de ani trecuți de- 
atunci. Numai curţile de han au rămas aceleași. Mă uit 
înăuntru și m'aștept să văd pe copilul de odinioară, printre 
cai şi căruțe. Pentru orașul acesta vechiu timpul parcă 
stă pe loc. Peste alţi cincizeci de ani copiii mei, cărora le 
povestesc lucrurile acestea ale trecutului, cu teama să nu 


382 


sc piardă pe neașteptate dacă rămân și mai departe numai 
în păstrarea mea, așa cum S'au pierdut pentru mulți cu 
care atunci eram împreună, au să se uite poate tot ca 
mine și să vadă ceea ce a fost pe vremuri și văd și cu 
astăzi, aproape fără nicio schimbare. Brașovul își are 
istoria lui care se scrie în cronici, dar are și această viață 
măruntă, pe care o ducem cu noi. Cealaltă se petrece 
între Biserica Neagră și biserica Sfântu Nicolae din Prund 
și e ca și ele de piatră şi cu fum de secole. Ceastălaltă e 
veselă și călătoare, făcută din clipă, ca așezarea de cor- 
turi de mere şi de struguri a vestitelor precupeţe din 
piața Sfatului, așezare care se clădeşte și se strânge, fără 
să lipsească, dar și fără să lase urmă, în fiecare zi. 

Casa aceasta din strada Lungă adăposteşte Institutul 
cartografic Unirea. Acolo se fac hărţile României între- 
gite și se lucrează Atlasul linguistic român. In trei rânduri 
de ateliere așezate în trepte, pe coasta muntelui, lucrători 
aplecaţi pe pietre litografice sau mașiniști atenţi deasupra 
sulurilor cu cerneluri de mai multe colori dela maşinile 
de tipar, își văd mai departe de treabă, fără să se întoarcă 
la oaspeţii care au intrat. Parcă suntem în zilele când 
Coressi diaconul, înconjurat de ajutoarele lui, tipărea 
tot aici, într'o uliţă a aceleeași cetăți, acum aproape patru 
secole, întâile cărți în limba românească, pentru tot 
neamul nostru. Cai mărunți de munte le luau în dăsagii 
dela oblânc sau căruţe fieruite brașovenești sub coviltirul 
lor şi le răspândeau până în marginile moșiei strămo- 
şești, aflată sub trei, patru stăpâniri străine și așteptând 
ziua desrobirii. O unealtă, care trebuia să lucreze la 
dărâmarea vămilor despărțitoare, erau tocmai aceste cărți 
cu chirilice. Ele umblau la adăpostul bisericii, ca să 
întărească sufletele, dar și ca să zidească la o nouă ţară. 
Braşovul le ticluia şi Braşovul le da drumul în lume. 

„Astăzi, când suntem Într’o nouă luptă pentru limbă și ne 
ajutăm cu ea ca să ne întemeiem mai trainic drepturile, 
Brașovul şi-a schimbat numai mijloacele, după vremuri, 
dat nu și rosturile. Cel care a pornit Atlasul limbii române 
e de pe-aici de-aproape, dela Bran. Elevii lui ajunși 


383 


astăzi mari profesori ei înșiși, au străbătut, ca nişte călu- 
gări cu traista de documente, tot pământul pe care se 
vorbește limba noastră, şi au adunat dovezile. Ele ies 
acum volum după volum, din aceste săli care tremură 
toată vremea de duduitul motoarelor. Uite aici pe masă 
cele din urmă foi din volumul al treilea. Sunt scrise toate 
de mână ca de vechii caligrafi. Hărţi nesfârșite, în care 
nimeni n'a cutezat să taie din hotare, adăpostesc nu 
munţi şi ape, orașe și sate, ci numai cuvinte şi iar cuvinte. 
Sunt ca nişte ostași care le apără. Pot uncori puhoae, ca 
în trecut, să le înece, dar ele se păstrează neştirbite de- 
desupt şi când apele se retrag, ies din nou la iveală pe 
aceleași locuri și se unesc numai decât cu celelalte, rămase 
libere. 

Alături de ele se tipăresc hărţile cele mari de perete, 
după care se învață în toate şcolile româneşti, din Banat 
până în Transilvania și din Bucovina până în fundul 
Dobrogii, care-i așezarea noastră pe pământ. Aici se 
alcătuește, din linii şi colori, chipul țării. Meşteri carto- 
grafi, cu compasul și cu pensulele lor, și meșteri tipo- 
grafi, cu foile de zinc și cu potrivelile în mașini, desenează 
și ciocănesc în toate părțile. Din mâinile lor se aleg 
bucată cu bucată, văile cunoscute, Dunărea și Nistrul, 
Marea albastră, munţii cu zăpezi, locurile dragi pe care 
le-am călcat, visul de aur al tuturor Românilor, de când 
Sau ivit în istorie şi până astăzi. La ieşirea dintr'un 
rând de ateliere şi la intrarea întralt rând, pe punți de 
ciment şi de fier, deasupra curților și caselor dimprejur, 
ni se arată deodată în zare, peste muchia pădurilor de 
Decemvire desfrunzite, creasta plină de nori prăfuiţi a 
Postovarului. Soarele nevăzut aruncă pieziş peste ea 
câteva raze și o schimbă întrun coif cu pietre scumpe 
de voievod geological cuprinsurilor. E cea mai frumoasă 
lecţie de cartografie pe care ne-o putea da Braşovul. 


Horia Teculescu. Eram de curând întrun sat din 
Ţara Oltului, aşezat la o parte de marile drumuri şi până 
unde se ajunge greu. De-acolo, din Cuciulata, a plecat însă 


384 


un om fără care, așa neînsemnat, cum i-ar fi plăcut să rămână, 
nu se poate scrie istoria culturii românești din secolul al 
XIX-lea. Este încă unul din Ardelenii neînduplecați 
ca nişte călugări, trimiși să propovăduiască între ai lor, 
peste hotare, dacă nu se putea acasă, noul crez al naţio- 
nalismului. Din Cuciulata a fost Aron Pumnu, profesor 
și îndreptător de limbă română la Cernăuţi, unde a avut 
ca învățăcel și bibliotecar la el în casă, pe elevul privatist 
Mihai Eminovici. Versurile acestuia, de băiat de 16 ani, 
la moartea marelui Ardelean, au să-l însoţească totdeauna, 
ca o ramă de verdeață fremătătoare: «Imbracă-te în doliu, 
frumoasă Bucovină, Cu cipru verde "ncinge antică fruntea 
tal» A intrat astfel în opera și în biografia unuia mai stră- 
bătător prin ani decât el. 

Pe casa unde s'a născut și de unde a trebuit să fugă 
la 1848, urmărit de Unguri, s'a aşezat acum câţiva ani 
o placă de amintire. Am citit-o mișcat, fără să ştiu că 
omul care o aşezasc, se întorcea tocmai atunci pe patul 
lui de dureri, ca să moară. Horia Teculescu, directorul 
liceului din Sighișoara, a venit acum câţiva ani aci, în- 
soţit de elevi, care aveau vârsta lui Eminescu atunci când 
își pierduse profesorul, ca să apere de a doua moarte, 
aceea a uitării între ai lui, pe Aron Pumnu. Satul ţine minte 
această descălecare. Numele lui Aron Pumnu s'a împletit 
pentru el cu acela al lui Horia Teculescu. Vream să le 
amintesc împreună, astăzi, când niciunul nu mai e de 
pe lumea noastră. 

Acum zece ani mă dusesem la Covasna, în județul 
Trei Scaune, ca să fiu față la înmormântarea episcopului 
militar Teculescu. Aveam nu mai ştiu ce însărcinare în 
Ministerul Cultelor. Il văd încă pe băiatul lui cel mare, 
de partea cealaltă a gropii aproape ţărăneşti, în care voise 
să fie pus cel fie iertat, cu toată mândria lui vlădicească. 
Mă privea cu ochi mari, pe când rosteam cele câteva 
cuvinte de despărţire. Vorbeam de toți Ardelenii, care 
la fel cu cel plecat atunci dintre noi, avuseseră darul 
dumnezeesc să vadă unirea dorită de secole a Transilva- 
nici cu țara. Viaţa lor își aflase în acea faptă încununarea. 


26 385 


Puteau să ceară după aceea, ca bătrânul Simion al Sântei 
Scripturi, să fie sloboziţi. Se duceau sub pământ, cu lanțul 
de aur după gât şi cu oasele lor tari, cum făcea acest om 
al bisericii, ca să-l lege și să-l ţie împreună, prin toate 
necazurile viitorului. Covasna este astăzi în țară străină, 
dar episcopul Teculescu trebue să stea mereu de pază. 
Horia, care ar fi fost să-i ducă mai departe numele, trebue 
să sc fi tras și el, înainte de vreme, în acele părți şi să 
aştepte, alături de tatăl său, împlinirea celui de al doispre- 
zecelea articol al Credeului: Aştept învierea morților și 
viața veacului ce va să vie. Ce nu i-a mai fost dat în 
viață şi dorea cu toate puterile sufletului, va avea după 
moarte. Culcsese versuri de pe Mureș și de pe Târnave. 
Scrisese întrun mare volum viața lui Oniţiu, direc- 
torul liceului Andrei Saguna dela Brașov. Avea gata 
viața altui mare braşovean, Andrei Bârseanu. Numai 
cu vreo lună inainte să se sfârșească, se târise până la 
București, ca să vorbească la Radio, cu un glas răgușit, 
despre Mihai Eminescu şi Transilvania. Ne vom mai 
întâlni cu numele lui, atunci când va veni ziua ca să 
sărbătorim pe toţi cei care au crezut, pregătind astfel, 
chiar dacă soarta îi va fi luat dintre VII, acea mare zi. 
Este un drept al morţilor pentru o credință, pe care 
nimeni nu li-l poate lua. 


Apa Sâmbetei. Sâmbăta e o apă sglobie din munţii 
Făgărașului pe care se ceartă două sate Drăgușul și Sâmbăta 
de sus. lezături încă din bătrâni o despart în şuvițe, care 
pornesc unele spre apus, ca să curgă pe ulițele unui sat, în- 
drăgind-o parcă atât că nu se îndură s’o lase în voia ei pe 
câmp, și altele spre răsărit pe la scocuri de mori și prin 
curți de castele, din celălalt sat. Fiecare ar vrea 90 ia 
întreagă pentru e] şi se tocmește poate de sute de ani 
cu vecinul. Peste această ceartă trebue să-și fi purtat 
cuvântul de împăcare și oamenii lui Constantin Brân- 
coveanu, puşi să poarte grija moșiilor, pășunilor şi 
sătenilor marelui domnitor. Işi cumpărase locuri și clă- 
dise o biserică de curte pentru el şi ai săi, la vreo vreme 


386 


de cumpănă în aceste părţi de Transilvanie, care fuseseră 
ale strămoşilor, dar încet încălcate de regii Ungariei. 
Oltul, râu românesc, era în primejdie să-și înstrăineze 
apele. Vulturul țării româneşti, cu crucea ortodoxă în 
pliscul puternic a fost orânduit de aceea să stea de veghe 
peste aceste plaiuri de dincolo de munte. Sâmbăta curgea 
printre ele, ca și acum, legându-le și oglindind cerul cu 
nori călători în așteptarea unor mai drepte schimbări. 

Astăzi, pe poiana dela ieșirea din stâncărie, se ridică 
subțire biserica brâncovenească, înnoită de Mitropolitul 
Nicolae al Sibiului, ca în zilele ei bune. Pictura s'a ivit 
de sub spoeli, afară de ceeace vremurile au stricat fără 
putință de îndreptare, ca din mâinile vechiului zugrav 
trimis de Domn, cu știință de frescă şi de tipic bizantin. 
In pridvorul cu stâlpi răsuciţi și cu capiteluri cu plante 
grase, aceeași judecată de apoi alege pe cei buni de cei 
răi. Biserica aşteaptă numai să fie din nou sfinţită ca să 
se umple de cântecele liturgice și numele marelui Ctitor 
și al Jerarhului din zilele noastre purtător de grijă, să se 
înalțe între pereţii acoperiţi de sfinți, ca un sbor de porum- 
biei. Un călugăraș cu părul și barba ca şofranul ne însoţeşte 
şi răspunde la întrebările noastre, făcute mai mult ca să-l 
facem să vorbească. Trebuie să ne încredinţăm astfel că 
e o făptură ca noi și nu un chip coborit din vre’o icoană. 
La câţiva paşi de altar e un puț acoperit cu un turnuleţ 
cu turlă, ca un paraclis al apei învietoare. Deasupra des- 
chiderii pe care suie găleata Isus stă la celălalt put din 
Samaria, cu femeia din cetate care i-a dat să bea, înaintea 
lui. E în colori deschise și noaptea trebue să lumineze. 

Sâmbăta sare pe trepte de piatră din cele două lacuri 
cu păstrăvi ale viitoarei mănăstiri, lasă de-a stânga Drăguşul, 
unde un nou zugrav s'a apucat să zugrăvească biserica și 
să spele și să dreagă pe ici, colo, nişte compoziţii fragede 
de tinerețe ale lui Smigelschi, și ajunge în coasta Cămi- 
nului de odihnă al Scriitorilor, Ziariştilor şi Artiştilor, 
care poartă numele lui Constantin Brâncoveanu. E o 
casă măreaţă zidită la sfârşitul secolului al XVIII-lea în stil 
Iosefin, care o face asemănătoare cu toate clădirile lui 


25° 387 


Bruckenthal, guvernatorul de atunci al Transilvaniei și 
vecinul de moşie. Palatul ridicat la anul 1800 de Grigore 
Brâncoveanu și peste ale cărui ruine au crescut iarba şi 
o livadă de meri, trebuie să fi fost în stil brâncovenesc, 
judecând după stâlpii porții răsuciţi şi cu aceleași capiteluri 
ca la biserica din poiană, la Palatul Mogoșoaia şi la cele- 
lalte clădiri ale Domnitorului iubitor de frumoasă arhitec- 
tură. Transilvania şi Țara Românească s'au găsit împletite 
în cele două feluri de zidire, una barocă germanică și a 
doua bizantină și venețiană, în aceeași curte de casă de 
ţară domnească. E în acest Septemvrie târziu. Munţii își 
fac loc din ceaţă, parcă lăsându-și o sarică albă de pe 
umeri și se avântă în senin. Peste ei se limpezesc cele 
trei gheburi ale Negoiului scânteind de zăpadă. Pe vale 
metrii au înflorit a doua oară. 

Domnul dela 1700 ar putea să pornească din cetatea 
de pe Dâmboviţa şi să vie în cercetare la acareturile lui 
sfinte şi lumești în ploaia de flori de măr de Septemvrie, 
nefirești ca şi călătoria însăși. Ceea ce a lăsat el în alte 
secole, după ce a trecut prin tot felul de mâini uituce, 
este acum bine gospodărit. Un mare Mitropolit deoparte 
şi Casa Şcoalelor de alta îl așteaptă ca să-i dea seamă. 


Biserica din Drăguș. Mă gândeam privind zilele 
trecute cum acoperea de sfinţi și de îngeri Biserica din Dră- 
guş, din Țara Oltului, un pictor dela noi, de dincoace de 
munți, la ce a făcut în Sighet pictorul maramureșan Bilţiu 
Dăncuș. Pe vremea aceea era numai un artist îndrăgostit de 
locurile şi de oamenii de acasă, lucrând în odăița lui de pro- 
fesor la o școală din oraș, în colorile tari ale fotelor, trais- 
telor şi cerului muntenesc. Apoi a venit la Bucureşti şi 
a căpătat recunoașterile cele mari, tocmai prin ce aducea 
cu el nou și de mirare. Bilţiu a zugrăvit biserica din Sighet 
cu sfinții și cu întâmplările evanghelice, pe care le cere 
tipicul nostru răsăritean, a zugrăvit-o luminos şi puternic, 
aşa cum îi era firea. Numai atât că veșmintele sfinților 
ca și trăsăturile lor şi linia orizontului erau cele mara- 
mureșene. Intrai de pe ulița cu oameni dela sat și cu 


388 


vederea dealurilor Tisei în fund, peste pragul locaşului 
sfânt, și erai tot în lumea de afară. Te simţeai ca întrun 
creştinism al nostru, născut într'o iesle din măreţele 
case ale Maramureșului, ieșite ca și bisericile din cel 
mai meşter baltag pe care l-a dat un popor de cultură 
carpatică. Astăzi bisericile avântate de grinzi și de blăni 
de stejar de pe înălțimi, ca și Vechiul și Noul Testament 
îmbrăcat în straiele și cojoacele noastre miţoase au rămas 
Într’o ţară străină. Sfinții, înaintea cărora m'am rugat și 
eu, și care puteau să aibă o ureche mai deschisă pentru 
durerile noastre, din acele părți de miazănoapte ale nea- 
mului nostru, nu mai sunt ai noștri. Dar învățătura lor 
se păstrează. 

In Ţara Oltului sunt cele mai frumoase amintiri de 
viață românească înaltă. Locurile au fost, ca vechi feude 
sau cu alt nume, în legătură strânsă cu domnii dela Argeş, 
întâi, şi cu cei dela Câmpulung, Târgovişte și Bucureşti, 
mai pe urmă, pe unde ei și-au ales rând pe rând cetatea 
de scaun. Cel care a strălucit de o lumină mai curată a 
fost însuși Constantin Brâncoveanu. Din această pricină 
și bisericile au primit meșteri zugravi dela noi. Aceștia au 
uitat să-și scrie numele pe vreun perete, dar felul lucrului 
îi dă de gol. Sfințenia dela noi se întindea ca un nor 
roditor cu mană de amândouă părțile muntelui şi nu 
cunoștea îngrădirile nedrepte puse de istorie între oameni 
de acelaşi neam. Sfinții treceau fără stânjenire în hainele 
lor de lumină, dintro parte în alta. Până când şi oamenii 
s'au luat după pașii lor și hotarele au căzut. 

Privesc la copiii, adunaţi și ei în biserica din Drăguş 
ca să se uite la acest cer care se deschide înaintea lor de 
sub pensulele meșterului, cu Domnul Isus, cu Maica 
Domnului și cu toată povestea sfântă, cunoscută de 
acasă sau dela școală. Dacă artistul ar fi Bilţiu Dăncuş, 
toți aceşti copii ar fi luaţi ca îngeri, Heruvimi, Serafimi, 
Ingeri ai puterilor, şi ar fi așternuţi în colori de soare 
pe pereții înalţi şi goi. Sunt cei mai frumoși copii de sat, 
cu pălărioara ştrengărească și cu ciucuri pe plete, cu fota 
mică neagră și cu opincuțele, cu împletitură deasă de 


389 


curea pe ţârloi, ca nişte brățări de fier, sunt cei mai fru- 
moși copii, pe care-i avem. Alături de pictura murală 
se văd tot aici icoanele dela tâmplă, zugrăvite de Smi- 
gelschi în tinereţea lui, poate înainte de zugrăvirea Cate- 
dralei dela Sibiu. Au fețe cunoscute. El a folosit ca mo- 
dele pe oamenii satului. E același creștinism băștinaș, 
care pătrunde cald în suflete. 

Biserica n'a cunoscut în trecut hotare înăuntrul nea- 
mului românesc și nu le cunoaște nici astăzi, pe unde 
au mai rămas. E mângâietor și tare, când între pereţii 
ei, criunde s'ar afla așezată și ar răsuna cântările noastre 
liturgice, întâlnim același suflet. 


Cărţi peste Nistru. Au plecat întâile cărți spre 
Transnistria. Pe drumul deschis de vitezele oști cu pieptu- 
rile lor, scriitorii av pornit și ei, scriitorii de demult ca și 
scriitorii de astăzi. Pe unii, locurile, dacă ar putea vorbi, i-a; 
cunoaște. lată pe Neculce, care nu mai vine călare, mergând 
spre Harcov, unde s'a așezat Cantemir Vodă învățatul, dar 
care nu prevăzuse că Petru cel Mare avea să fie bătut și scos 
din Moldova. Acum co carte, cu vorbe care merg la suflet, 
despre întâmplările țării, de acolo de unde le-a lăsat 
Miron Costin Logofătul până când el însuși a mai putut 
să ţie condeiul în mână. Alături de el e lon Creangă, 
șugubăţul, atât de înrudit cu marele cronicar, numai că 
povestitorul dela Humulești nu mişcă în scrisul lui 
domni și boieri, ci făpturi ca mine și ca tine, din sate 
moldovenești de sub munte și uneori Harapi Albi năz- 
drăvani și chiar diavoli împelițați. Peste ei își înalță capul 
încomat, cu ochi albaştri, Mihai Sadoveanu, care privea 
dela Orhei, unde se credea un gorun crescut din pământul 
Basarabiei, înainte peste aceste pământuri, cu ochii lui 
albaștri văzând departe. In rând cu el calcă Rebreanu, 
cu atâtea romane care au crescut mai mari decât urzitorul 
lor. Avea nevoe de o zare mai largă și aici a găsit-o. 
Transnistria e ceva care sună ca Transilvania. Numele 
nu-l miră. lar omenirea între care a intrat vorbește 
românește tot ca el. Eminescu, cel care a privit toată 


390 


viața cu strângere de inimă și cu furie spre acest Răsărit, 
de unde veneau peste țară numai cete prădalnice, cântă 
cu toate versurile scăldate în lumină de lună, pentru 
lumea cea nouă în care a pătruns. Ea iese la marginea 
drumului, din sate pierdute pe văi, ca să-l asculte, și se 
ia încet după el. Alecsandri se arată cu un alai al lui, 
făcut din Sânziana și Pepelea, din Miorița, din Peneș 
Curcanul, din Banu Mărăcine, din Ginta Latină, poezii 
de dor și poezii de luptă, care leagănă și mângâie, scor- 
monesc și dau avânt. Cofiţa Rodicăi e plină pe aici de 
aceeași apă rece de odinioară. Şi iată şi pe Bogdan Petri- 
ceicu Hașdeu, ca un bătrân voievod al acestor plaiuri, 
străbătând în lung și în lat cuprinsul și vorbindu-le 
oamenilor. E de al lor şi-l înțeleg. Basarabia l-a născut, 
Harcovul i-a dat învățătură, la curţile lor, ale Hașdeilor, 
au venit cu traista pe umăr și cu băţul de cale lungă, de 
atâtea ori, țărani moldoveni de peste Nistru. O jumătate 
de secol a fost între noi un sol al lor şi având ciudat în 
el numai ceea ce era şi atunci și este şi astăzi obişnuit la 
Hotin sau la Balta și Tiraspol. Răsvan și Vidra sunt de 
pe malurile acestei ape turburi, largi şi cotite, pe care 
au cântat-o mai frumos decât orice Român și se întorc 
în zilele noastre, în operele lui Bogdan Petriceicu, os de 
domn, făcut, dacă nu născut, ca s*o vadă. Ea spumegă 
astăzi la fel ca în versurile lui. 'Tătarii s'au pierdut încă 
odată în stepă. Și mai se grăbesc să nu lipsească dela 
ziua cea mare Negruzzi, care a cunoscut pe Pușchin, şi 
Alecu Russo, de pe apa Răutului, care, când au sosit 
vremurile, a pus împreună cuvintele minunate, ca din 
niște Sfinte Scripturi şi psalmi ai neamului, din Cântarea 
României, nu pentru Moldoveni şi nu pentru Munteni, 
ci pentru toţi Românii. Și iată și pe Kogălniceanu, om 
Isteţ și pregătind pe îndelcte schimbările, chiar dacă aveau 
să se petreacă după plecarea lui dintre vii. Valea Kogâl- 
nicului, cate i-a dat numele, trece prin mijlocul ogoarelor 
basarabene, cu sate albe pe un mal şi pe celălalt, și cu pescarii 
cu pânze deschise în lacul de liman, unde își pierde apele, 
ca un lung melc de toamnă cu casa răsucită în spate. 


391 


Românii din aceste părţi trebuiau ţinuţi în loc de o 
stăpânire care-i despărțise de ai lor, până când şi-ar fi 
făcut un alt suflet, străin de al fraților dela Apus. Ei nu 
trebuiau să ajungă până la fapta întâei Uniri dela 1859 
şi cu atât mai puţin până la cea de a doua, urmare și lege 
ieşită din cea dintâi. Ei nu trebuiau să ajungă printr”o 
creştere firească Români, ci păstraţi tot timpul Moldo- 
veni, ca un trup strâns în fașe şi nelăsat să se desvolte. 
Moldoveni e numele lor de botez, iar Români numele 
de spiţă și de neam. Când am ajuns să ne cunoaștem, mai 
ales prin marii cronicari şi scriitori, care trec sub ochii 
noştri Nistrul, ca să ducă între fraţi aceeaşi solie, această 
spiţă şi acest neam, l-am strigat cu bucurie și cu fală în 
toată lumea. Nu tuturor le-a venit atunci la socoteală, 
nu mai ales tuturor vecinilor. Era un drept acesta, câștigat 
cu lupte şi cu suferinţă, să ne spunem numele întreg. Fi 
arăta că suntem mădularele unei singure familii, care se 
aduna acum la un loc, de pe unde o risipiseră furtunile. 
Ceilalți nu dădeau voie. Se temeau de acest nume. Pu- 
teau să-și piardă cu el argaţii, care descopereau astfel 
că sunt domni ca și ei și îndreptăţiți la o viață proprie. 
Scriitorii care au pornit acum între Românii transnistrieni 
sunt Moldoveni, Munteni, 'Transilvăneni, dar mai mult 
decât ei şi în același timp Români. 

In satele transnistriene românești se aşează biblioteci 
populare. Invăţătorii localnici le cer și le așteaptă. Mulţi 
din ei ar vrea să scrie în publicaţiile noastre, mai ales 
în cele de pedagogie. Au experienţe și gânduri de cre- 
șterea copiilor moldoveni, pe care doresc să le împărtă- 
șească. Se simt înoiți. E pentru ei ca o schimbare de 
punct cardinal. Pământul lor care era îndreptat până 
acum cu sila spre Răsărit, s'a întors încet în țâţânile lui 
și sa aşezat cu fața spre Apus. Cu lumea către care era 
pus mai înainte să privească, mavea nicio legătură; în 
lumea ceastălaltă se întregește, și îşi află numai decât 
izvoarcle de putere din care se adapă acest neam, unul 
din fundul Transilvaniei până în fundul Transnistriei. 
Pe o uliţă din Tiraspol s'a deschis întâia librărie româ- 


392 


— — 


nească. In vitrina ei stau scriitorii români, în vestmintele 
lor strălucite de hârtie tipărită, şi opresc pe trecătorii 
miraţi. Librarul se întâmplă să fie un român din Banat, 
poposit întâi în București, și al cărui nume însuși înseamnă 
un fluer de cimpoi sau o trâmbiţă, din care a început să 
se cânte și să se cheme la adunare dela marginea nouei 
țări românești. 

Scriitorii au pornit și ei lupta lcr, care e o luptă a 
gândului. 


Pictură. S'a închis de curând în sălile Dalles din Bucu- 
teşti o expoziție de pictură care a fost, cred, mai mult decât 
atât. Altminteri ar trebui să las să vorbească despre ea 
cronicarii și cunoscătorii de artă. Bucăţile de acolo, ca 
niște mere ale Hesperidelor, luate de pe cracă, au să se 
risipească în toată lumea, prin camere de viaţă de fa- 
milie, de unde n'avem să le mai vedem niciodată. N'avem 
să le mai vedem, oricum, în așezarea și cu însemnătatea 
de acum. Cei care au trecut, cu popasuri şi cu întoarceri 
de contemplare mișcată pe dinaintea lor, puse cum erau 
pe un singur rând, la înălțimea omului și cu loc destul 
între ele, pentru ca una să nu se reverse în cealaltă, n’au 
să le uite atât de curând. Au să fie ca un otizont de fru- 
museţe, ieșit o clipă din adâncuri, cu vedeniile lui multi- 
colore și poliepisodice, și scufundate îndărăt, până la un 
alt prilej. Lumina se cernea zărită prin tavanurile de 
sticlă. Lumea umbla încet. Nu vorbea nimeni. Era un 
templu al artei. Expresia nu mai era doar o floare de stil. 

De obicei, o expoziție plastică are un caracter de 
luptă. Artistul vrea să te câștige pentru felul lui de vedere 
a lumii. Eşti pornit dela întâia apropiere să te împotri- 
veşti. Lumina aceasta ţi-e necunoscută. Roșul de colo 
ţipă. N'ai văzut în lume nicăiri o asemenea perspectivă 
simplificată. Capul de dincoace e făcut din mai multe 
momente și planuri. E aici peste tot, ca în muzică, o cheie 
și O gamă, care vot să te supună. Duci mâna la frunte. 
Cineva nevăzut, al cărui duh e răspândit în toate aceste 
pânze și desene, vrea să-ți desfacă încet, cu meşteşuguri 


393 


și ispite înmiite, ochii proprii de sub pleoape și să ți-i 
așeze în loc pe ai lui. Te zbaţi şi găseşti cusururi. Dacă 
te poţi apăra până la urmă, artistul sau expoziția are 
lipsuri. De multe ori însă ești învins. 

In înţelesul acesta expoziţia dela Dalles a fost, nu o 
expoziţie obișnuită, ci o secție de pinacotecă. Era chiar 
pinacoteca modernă pe care ne-o dorim. Luptele erau 
înăuntrul ei împăcate. Ele se dăduseră altădată și în altă 
parte. Stoenescu, de o parte, cu arta lui stilizată, în care 
viața nu e lăsată să năvălească şi să turbure, nici cu miş- 
cări zburdalnice și nici cu prea vii colori, ci ascultă de 
cerințe rafinate și aristocratice, un nud văzut din spate, 
jumătate desgolit, carnaţie, dar şi linie, ca un zăgaz de 
tinere în frâu; o natură moartă cu struguri și cu poame, 
fără lumină, dela cenușiu până la negru, sub niște fulgi 
de veșnicie; un portret, aproape o sangvină cu cărămi- 
ziuri mexicane, arătând ca întro fulgerare un suflet, din 
bustul lăsat alb sau întunecat și uniform. Ștefan Popescu, 
de altă parte, cu bucuria lui de colori calde, care pune 
parcă soare pe paletă și dă drumul pe pânză naturii aşa 
cum a făcut-o Dumnezeu, fără alt gând omenesc decât 
acest gând de zămislire dela început, flori încă umede, 
galbene și portocalii, slăbite de un smalt verde; ploaia 
care vine cu perdeaua ei sură peste case trandafirii și 
livezi albastre; iazuri la umbră cu sticliri de mătase, numai 
priveliște fără om, sau cu omul parte de decor, pată, 
burnuz sau ițari. Steriadi a ancorat întrun port vechiu, 
ca şi cele două corăbii ale lui, cu pânzele strânse. Dă- 
răscu se scaldă în soare ca un Siegfried, care n'ar vrea 
să rămână neudat nici cât frunza de tei care i-a căzut între 
umeri, pentrucă pe acolo are să-l ajungă moartea; Lucian 
Grigorescu, sub turnurile albe neisprăvite ale Catedralei 
Notre Dame, ieşind din cer și din Evul Mediu cu paşi care 
umblă; Hensy Catargi cu bucățile de lume plină de ume- 
zeală, ca și cum ar fi frământate din nou pentrualte cuptoare; 
Ressu, cu desene care arată o dragoste a vieţii, de Renaștere. 

Ar fi fost bine să avem pe cineva cu putere să oprească 
în această stare expoziţia « Arta» dela Dalles. Ea ar fi tre- 


394 


buit plimbată prin ţară, de oameni care cred în darul de 
îmbunare și de înălțare al artelor plastice și apoi, plină 
de toată căldura și de tot fiorul sufletelor împrospătate, 
aşezată într'un colț de București, pe multă yreme, ca Pi- 
nacoteca noastră de pictură modernă. Cei doi, trei, care 
mai lipseau, ar fi venit și ei dela sine. Pictura e astăzi 
arta în care spiritul românesc se rostește mai original și 
mai puternic. 


Reviste de luptă. Când s'a pornit anul trecut acea nă- 
vală împotriva hotarelor noastre, care a dus la părăsirea de 
nevoie și vremelnică a Basarabiei și a unei părți din Buco- 
vina, a unei jumătăţi din Transilvania și a Cadrilaterului, 
am fost martor la o înmănuncherc de puteri, cu înfățișare 
neașteptată. Ea semăna cu o retragere de steaguri din 
vălmășag, și cu o păstrare a lor pentru liniştea întoarsă 
de mai târziu. Revistele, care vorbeau în numele acelor 
pământuri, s'au așezat la Bucureşti ori şi-au dat o nouă 
alcătuire, cerută de vreme. 

« Viața Basarabiei» a strâns între copertele ei pe toți 
scriitorii basarabeni trecuţi încoace. Prutul și-a adus 
în mijlocul nostru o lume pe care ne deprinseserăm să o 
credem departe, la hotarele Răsăritului. Din ca am 
cunoscut toate isprăvile unor stăpânitori fără drept și 
fără suflet, urmărite pas cu pas în publicaţiile lor. Mol- 
dova aceasta dela Hotin până la Cetatea Albă, se mutase 
între noi cu toate buclucurile și aștepta. Era o bejenie, 
pe care revista, cu apariția neîntreruptă și cu strigătul 
ei de pe fiecare pagină, ne ajuta să credem că e trecătoare, 

Tot aici și-a luat cu sine Leca Morariu « Făt Frumos», 
revista de limbă și de folklor, dar mai cu seamă de buco- 
vinism, cu neîncrederea de acasă față de o bucurește- 
nizare prea ieftină, și « Mihai Eminescu», o arhivă a 
vieţii şi operei poetului, ca o vatră de altar al patriei, cu 
Jătaticul adus în pumni până la acest adăpost. Revistele 
amândouă au ieșit mai departe întru totul ca la Cernăuţi, 
cu aceleași probleme, cu aceiași colaboratori și cu aceeași 
literă. Cine putea spune că Bucovina lui Ștefan cel Mare 


395 


fusese sfărâmată și că locurile de pe Ceremuș de unde-și 
aducea Domnul clopotari la mănăstirea dela Putna, 
rămăseseră în altă tară? 

« Transilvania», revista « Astrei» şi care se făcuse, 
ca pentru zilele de liniște, un organ de tehnică cultu- 
rală, s'a scuturat deodată și s'a schimbat în organ de luptă. 
Sub veşmântul cel nou se păstrase luptătorul de secole. 
Sibiul e ca o cetate asediată, în care am îngrămădit cele 
mai scumpe bunuri, scăpate de înnec, şi între ele la locul 
dintâi Universitatea. « Transilvania» e glasul acestei ce- 
tăți. Am răsfoit colecţii ale ei din anii de demult. Nicio- 
dată n'a avut vitejia și ncînduplecarea de acum. Ea își 
împrumutase numele, pentru o publicaţie în franțuzeşte, 
care arăta străinilor că suntem în Transilvania la noi 
acasă și de când se pomenește. Acum şi l-a retras, ca un 
protest și ca o întoarcere la noi înșine, care suntem sin- 
gura putere. Vorbeşte în graiul nostru, către neamul 
aiurit de lovitură, dar nu ca să-l mângâie, ci ca să-l întă- 
rească și să-l ţie gata. i 

« Pontice», revista dela Constanța, scria şi ea pentru 
toată Dobrogea, dar de câteva luni mam mai văzut-o ... 

Unele din aceste reviste au să poată acum pleca, de 
pe unde au venit. Celelalte au să rămână, pline de aceeaşi 
durere și hotărîre dârză. Au să fie trecute toate pe pagina 
de aur a scrisului românesc din acești ani de cumpănă. 


Desene de copii. Invățătorii, care, prin loc de unde 
au pornit cei mai mulți și prin îndeletnicire de mai largă 
zare, sunt cu un simț gospodăresc mai desvoltat decât cole- 
gii de pe alte trepte didactice, își au în sfârșit casa în Bucu- 
reşti. Ea a fost târnosită abia zilele trecute, întruna din stră- 
zile pline de tradiţie, pornind dela poalele fostelor palate 
domnești. E un drum care parcă îi leagă de cea fost odată 
şi de începuturile lor. Această casă a şi fost schimbată din 
întâile zile, parte într'un cămin alb, cu paturi prietenoase 
care-și aşteaptă oaspeții, și parte într'o sală de expoziţie, 
cu sute și sute de desene copilărești din toată țara. Iavă- 
țătorii au adus după ei ce au mai drag și mai prețios în 


396 


sălile lor de clasă: sufletul copilului. lată-l aici în toată 
prospețimea nevinovată, în bucuria de colori și de linii, 
care înseamnă partea pe care o ia la viață, zămislind-o 
și mânuind-o a doua oară, după închipuirea și trebuinta 
proprie. Omuleţii din jurul nostru rămân altminteri în- 
chiși în treburile de carte sau de alt fel, pe care li le dăm 
ca să nu stea degeaba și să facă rele, cum glăsuieşte o 
pedagogie speriată sau cu tabieturi. In același timp, 
ascunsă în ei, se răsfrânge toată această bucurie a lumii 
dimprejur care-și face loc nestânjenită întrun desen. 
Desenul, ca jocul și făcând parte din el, e o cale de ma- 
nifestare a unei originalități care, printro greșală de 
metodă, ar putea să nu se dea la iveală niciodată. 
Gândul acesta, al expoziţiei dc desene copilărești, nu 
e nou nici la noi. El face parte aproape dela sine înţeleasă 
din solemnităţile încheierii anului școlar. Ceea ce i-a 
lipsit și s'a încercat abia de câteva ori, a fost un punct 
de vedere în alegerea bucăţilor, punerea împreună a 
desenelor din toată țara și continuitatea. De câte ori 
s'a izbutit, în cei din urmă zece ani, să se înjghebeze o 
expoziție, cu ascultarea de aceste porunci, a fost o uimire 
și o încântare pentru toată lumea. Deocamdată, prin- 
cipiul continuității n'a fost urmat decât în aceia, peda- 
gogi, învățători şi artişti, care dela început, dar aproape 
mereu aceiași au stăruit ca să se facă și au făcut, pe lângă 
o autoritate sau alta, Direcţia Educaţiei Poporului, Casa 
Școalelor, Ministerul Educaţiei, expoziţiile de desene 
copilărești de până acum. Ii găsesc nemişcaţi din rosturile 
lor și în această inițiativă a Asociaţiei Generale a Invă- 
țătorilor. Ei au făcut alegerea și au ajutat ca noua încer- 
care să fie tot atât de izbutită, dar cred că de rândul 
acesta s'a împlinit mai mult. S'a găsit în sfârşit instituția 
care să-și ia asupra întocmirea în fiecare an a unei mari 
expoziţii a desenului de copii din întreaga țară şi să 
scoată din ea toată învățătura și tot îndemnul către o 
desvoltare a personalității omului nou, pe care le cuprinde. 
Inaugurarea Casei Invăţătorilor cu deschiderea unei ase- 
menea expoziţii nu trebue să rămână o faptă de o singură 


397 


dată, așa cum le-am mai avut și cum ar cere-o parcă 
întâmplarea însăși. Comitetul de astăzi trebue să capete 
un caracter permanent și expoziția desenului de copii să 
se ţie în fiecare an, sub patronajul Asociaţiei. 

Mi-aduc aminte că la cea din urmă expoziţie de de- 
sene, în legătură cu datinile de Crăciun, în 1939, când 
am avut în nelipsitul juriu și pe Teodorcscu-Sion, plecat 
curând după aceea pe neașteptate dintre noi, între talen- 
tele deosebite date la iveală a fost şi un elev din clasa a 
cincea primară dela şcoala din satul Scumpia din judeţul 
Bălţi, lon Friptuleac. Ştiu că făcuserăm haz de ruteni- 
zarea unui nume așa de curat de plăieș basarabean. Teo- 
dorescu Sion, artistul atât de ascuţit şi de căutător, a 
făcut mai mult. Friptuleac era pentru el simbolul putin- 
telor plastice negândite, care zac în sufletul copilăresc. 
II lăudase în toate părţile. Cel din urmă cuvânt, pe care 
l-a mai putut rosti, în suspinele morţii, a fost numele 
acestui înzestrat copil de pe plaiurile basarabene. Desenul 
de copil intră cu el în istoria artei și în biografia marilor 
noștri artişti. Ce te vei fi făcut, Friptuleac Ion, peste care 
a trecut valul năvalei din Răsărit? Nu vei fi pus pe hârtie, 
în creioanele tale colorate, tot prăpădul, la care ai fost 
mattor și aștepți o altă chemare a comitetului pentru 
Expoziţia de desene, ca să ieși din nou la iveală? 


Biblioteci și bibliotecari. Bibliotecarii români vor 
din nou să se organizeze. Nu e vorba numai de apărarea 
unor interese profesionale, care, oricât ar fi de vrednice de 
luat în seamă, privesc breasla și nu obştea, ci de o problemă 
culturală. Bibliotecarul e atât de legat de bibliotecă sau mai 
bine zis, biblioteca e atât de legată de bibliotecar, încât una 
nu se poate închipui fără celălalt. Cred că în mare parte criza 
bibliotecii românești, pentrucă o asemenea criză există, 
este propriu vorbind o criză a bibliotecarilor români. 
Nu s'a înţeles la noi nici astăzi că o bibliotecă fără biblio- 
tecar nu se poate închipui și, în al doilea rând, că acest 
bibliotecar, ca să fie vrednic de numele lui şi de încrederea 
care se pune în el, trebue să aibă o pregătire anume. 


398 


Bibliotecari pregătiți n'au în România decât marile așe- 
zăminte culturale, Academia Română, bibliotecile uni- 
versitare, unele biblioteci speciale sau comunale, și ele 
și i-au pregătit singure. Școala dela Arhivele Statului 
scoate mai mult paleografi, iar unele catedre universitare 
de bibliografie și bibliologie nu se opresc decât la o 
ramură a științei, care e atât de mult o tehnică, a biblio- 
tecilor. 

Nu trebue să se uite apoi că sunt două categorii de 
biblioteci și prin urmare de bibliotecari: cele științifice, 
în care lectura urmărește o cercetare, și cele populare, 
pentru cei mulți. Ne-am îngrijit până astăzi de cele 
dintâi, înzestrându-le cu localuri, cu cărți şi publicaţii 
și dându-le un statut de funcționare, o conducere şi un 
buget; celelalte așteaptă încă. O organizare a bibliote- 
carilor ar trebui să-i aibă în vedere atât pe bibliotecarii 
ştiinţifici, corpul de elită, cât și pe bibliotecarii populari, 
care întregesc școala, o duc mai departe și răspândesc 
deopotrivă pentru toți cultura. Sa înființat pe vremuri, 
numai decât după unire, o asociaţie a bibliotecarilor. 
Preşedinte era decanul nostru, Ion Bianu, iar secretar, 
cel ce are prilejul să scrie aceste câteva cuvinte. Una 
din întâile ei sarcini trebuia să fie întocmirea de cursuri 
și de școli de bibliotecari populari, care să dea viață 
bibliotecilor și să dea și o calificare unor noi profesio- 
niști, socotiți până atunci greşit foarte buni pentru locul 
lor numai pentrucă erau învăţători, preoți sau alți oameni 
cu o școală oarecare. Intâile cursuri de acest fel în Ro- 
mânia s'au făcut de Direcţia Educaţiei Poporului în 
1933. Gândul a fost luat și dus mai departe, deși cu mij- 
loace mai restrânse, de Fundaţia Culturală Regele Mihai. 
Casa Școalelor are 12.000 de biblioteci populare și se 
simte datoare să dea bibliotecarilor ei, care sunt învăţă- 
torii, cunoștințele deosebite de care au neapărată nevoie 
ca să-și îndeplinească rosturile de un fel la catedră, unde 
vin cu o pregătire anume, şi altele la bibliotecă, unde 
trebuie, de aceea, altă pregătire. Fundaţia își are și ea 
bibliotecile ci, dar la care bibliotecarii ar f în cele mai 


399 


multe cazuri acelaşi. Există o lege a bibliotecilor populare, 
legea Iorga, în care am izbutit să punem, însă prea pe 
scurt și fără putinţa unei aplicări, așa cum era firea omului, 
cerințele moderne pentru înființarea şi funcţionarea acestor 
aşezăminte culturale pentru toți, și între altele, îndato- 
firea pentru fiecare comună să-și îngrijească de biblio- 
tecă, pentru locuitorii adulți, așa cum se îngrijește de 
şcoală, pentru copiii ei, pregătirea prin cursuri și școli 
speciale a bibliotecarilor. 

Tot ce s'a făcut în ţară de câţiva ani, pentru mai 
buna înţelegere și răspândire a bibliotecilor populare sa 
făcut prin această asociaţie sau prin unii din membrii ei, 
deşi o activitate propriu zis statutară n'a putut să aibă. 
O nouă organizare a bibliotecarilor ar trebui să ţie seama 
de încercările de până acum și să ia lucrul de unde a 
fost lăsat, cu un nou program şi mai ales cu o nouă în- 
suflețire. Biblioteca este punctul cel mai însemnat dintro 
politică generală a cărții. Fără o asemenea politică orga- 
nizarea culturală a ţării rămâne numai o dorință. 


Teatru de copii. De câţiva ani se încearcă și la noi 
un nou teatru de copii. Inceputurile luise pot urmări în Mol- 
dova, în paginile lui Burada, iar în alte părți în necazurile 
lui Vasilache, care înveseleşte și astăzi lumea bâlciurilor, cu 
făptura lui de surcea și de pânză roșie și cu glumele, de 
multe ori potrivite numai cu un asemenea prilej şi cu o 
asemenea lume. Este vorba de teatrul de păpuși. Casa 
Şcoalelor l-a înfiripat din puţin, dar a găsit cu tim- 
pul, nu numai un repertoriu și un public, dar niște 
directori de scenă și niște trăgători de sfori, atât de în- 
zestrați, încât au făcut din acest început o întreprindere 
de artă. Trebue văzută şi scena cu lumea ei mică, dar 
trebue văzută mai cu seamă sala care o priveşte. Pentru 
noi, publicul de păpuși e o resfrângere și o închipuire a 
vieţii adevărate, dar pentru copii e chiar această viaţă, 
mai înţeleasă și mai de încredere decât cealaltă. Păpușile 
de jucărie de acasă, care acolo aşteaptă să fie mişcate şi 
duse de mână, aici vorbesc, se luptă, îşi au casele lor, 


400 


——.——_ ——— 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


(Lose refecat/moz6 omne necat quod carne creatur 
Caanificoe pemit a mobduos/cunctis domunatur. 


4 


SR, 
= 


CITE PI 


N 


aan 
ma a 


l 


Pune Bei iue D6ı fep/vdi 

C Le moz 
C Deney danțec vng tourdion 
Jinpumeurs fus fegerement 
Pen toft/pour concfufion 
Vouri Nous fauft certanement 
Pactes vng fault Gaiftement 
Picfles/a capfes vous faut faiffer 
Becuferny fauft nullement 
Ufouuragcon congnoift fouuner. 

Les ımpzimenro 

S Helas ou aurons nous retours 
Puts que fa mort nous cfpie 
FTrmpzime auone tous fes cours 
Dre fa faincte theologie 
Loip/decret/a poeteric 
Par nrt art pfufieure font avans cere 
Refeuee en eft 1 
Lte voutoire des gens font dinere 


Dansul morții (« Tipografia lui Gutenberg»), incuna 
1500 de Matthias Huss 


Planșa 38 


C Dobi tenet imperii nufi ceucretur 


Tarm ducibus & pzincipib? munts Babctur. 


Vop/Bhı fios iuuenifis Buc mji pus/mfi fep/mfi terre precio bifis, 


C£: mos 
C Sus auant vous ires ap:cs 
Gaiftre ftBzare marchez auant 
Dous me regarde de bicn pre 
Laiffez vo; fiures mamtenant 
Danfer vous fauftsa quef gafunt 
®ettez p voftre penfee 
Zomment Yous recufe marant 
Zâmencement neft pas fufce 
CLr lBzaire 
(e faut if maufgre mop danfer 
Je crop que ouprmozt me peffe 
Et me contrainct de me auancer 
Neffe pas dure deftreffe 
Vee hures if fauft que ic faiffe 
€t ma boutique defozmarg 
nt ie pere toute fpeffe 
Cetefi Bfece qui nen peuft mais, 
a 


bul tipărit la Lyon în 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planșa 39 


Foto Emil Fischer 
Andrei Muresanu pe drumuri, adus din Transilvania de Nord la Sibiu 


Planşa 40 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


L 


N 


O log 


(opuededozg [nzoasrur A IZE)Sy ) 'nSoanong up CL 


O Oaa Prea IRI 


pei Sat 


'N O) WSHNL 9p jeuoneN pugo 


Planșa 41 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


LN O 01044 


VISIIN[, 9P [PUOHEN MOJO [E Cewe epp xy poH 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


Planşa 42 


Hotelul dela Turnu Severin al Oficiului Naţional de Turism 


Planșa 43 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


LL N 0 0704 


uisn [ əƏp [EUOLEN IN[NHO [e AOIŢEA EPP [N[330H 


Planșa 44 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, IHI 


EUD AUN əd aoruna no jow ap Dwg 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


Kej 


Planșa 45 


N, 


Foto O 


Arieșului 


ști pe Valca 


te mote: 


7 


Şir de căru 


fără niciun amestec al celor mari. Ştefan cel Mare şi 
Doamna Oltea au fost și ei nişte păpuși, iar cetatea 
Neamţului, de pe creastă de munte, a fost zidită de ele. 
Cam bănuiau acest lucru, că alături de lumea mare, care 
le încurcă potecile, mai este o lume numai a lor, aceasta 
a păpușilor, dar ceilalți căutau să-i înşele cu tot felul de 
glume. Linişte! Zâna florilor coboară din cerul de pânză 
vopsită şi toți fluturii de pe pământ se adună împrejur. 
Urşii nu sunt nici ei ca matahalele cu belciugul de nas, 
de care nu poți să te apropii, ci seamănă cu moş martinii 
de jucărie, pe care poți să-i iei în braţe și-i înţelegi foarte 
bine, pentrucă vorbesc omenește, ca mine şi ca tine, 
cum vorbesc toate cu cei mici și nu vor cu cei mari. 

Acestea și altele, care ne rămân ascunse, le mărtu- 
risesc fețele copiilor întinse înainte, către mica deschi- 
zătură de scenă unde păpușile se arată și dau de gol numai 
privitorilor de-o seamă cu ele minuni de poveste. S'a 
născut un nou teatru, care e teatrul celor mici. El încape 
într'o lădiță şi poate fi dus oriunde. Școlile mari cu lu- 
mină electrică și cu scenă fixă îl pot privi din întunericul 
făcut cu perdele negre, ca la reprezentațiile de cinema- 
tograf; dar îl pot avea tot așa de uşor şi cele mai depăr- 
tate sate de văi de munte sau de margini de ape. Copiii 
sunt pretutindeni aceiaşi. Păpușile ştiu să le vorbească la 
fel, pentrucă trăiesc alături de ei tot timpul, mai mult 
și mai legați cu sufletul de ele decât de cei bătrâni, fie 
că au cap de porțelan și păr cu cârlionţi dela prăvălii 
scumpe şi fie că sunt numai un gătej îmbrăcat în foi de 
porumb, strânse pela mijloc întrun fir de lână. 

E vară. Teatrul a lăsat cortina. Artiştii, ca şi publicul 
privitor, se odihnesc. Dar odată cu deschiderea anului 
școlar, Casa Școaleor îl va trimite din nou între copii. 
Marea trăgătoare de sfori, nevăzută îndărătul pânzelor, 
va începe să joace din nou păpușile. Mii Și mii de specta- 
tori se vor înghesui în scaune, iar unii, uitându-și de 
sine, se vor scula dela locul lor şi se vor duce până aproape. 
S'a născut un nou teatru. 


26 401I 


- 


- 


~- 


< 
= 
< 
9 
O 
N 
< 
ja 


ULTU 


a De 
E ema SD 


m 


SATUL ROMÂNESC 


România e o ţară de țărani. 

Orice numărătoare a populaţiei o mărturiseşte, cea 
mai nouă de acum două luni la fel cu celelalte. 75 şi după 
unii chiar 8o din fiecare sută de locuitori, dacă se soco- 
tesc și unele târgușoare botezate comune urbane numai 
din interese locale administrative, dar încolo sate ca și 
celelalte, sau margini de orașe cu oameni, care au rămas 
plugari, sunt țărani. Orașele însele, care cresc nu dină- 
untru, printrun spor firesc, ci prin pătrunderea între 
zidurile lor a prisosului satelor, sunt pline de oameni 
dela țară, legați încă de ce au lăsat acasă și cu același fel 
de judecată. 

Bogăția, care a ridicat România de astăzi, înainte să 
se ivească turnulețele sondelor și coșurile fabricilor, a 
ieşit din palmele lor bătătorite. Un secol întreg, de când 
s'a deschis Dunărea și am intrat în sistemul de circulație 
internațională, ogoarele s'au tot întins dând îndărăt pă- 
durea și islazul, ca să ajungem într'o vreme grânarul 
Europei. 

Istoria noastră din urmă, politică, dar mai cu seamă 
socială, a fost hotărâtă de țărani. Dela răscoala lui Tudor 
din Vladimiri, cu care ţăranul cel mai isteț și neastâm- 
părat, olteanul, năvăleşte deodată în istorie, dela Nicolae 
Bălcescu, care din 1848, când ajunge în guvernul provi- 
zoriu chiamă din Moldova pe Ion Ionescu dela Brad, 


405 


ca să găsească o deslegare a problemei țărănești, până la 
marea împroprietărire a lui Cuza, după unirea cea mică, 
și la a doua mare împroprietărire, a Regelui Ferdinand, 
după unirea deplină, am fost stăpâniți de același gând. 
Dar dacă acest întreit fapt, demografic, economic și 
politic, a născut şi a vânturat între noi o chestiune țără- 
nească, ea părea în sfârșit împăcată după reforma agrară 
și altă așezare constituțională, pe care ni le dăduserăm 
acum 20 de ani. 

S'a dovedit foarte curând că nu era aşa. Munca tre- 
buia începută dela capăt. Ceea ce se bănuise numai, încă 
dela întâii noştri culegători de poezie populară, s'a făcut 
din ce în ce mai cunoscut. Ne aflam, nu atât înaintea 
unei pături puternice de populaţie, cu locuinţe și înde- 
letniciri proprii, cât a unui suflet și a unei înțelegeri a 
lumii aparte. Țăranul putea fi un subiect economic și ca 
atare încadrat de specialişti în anume măsuri de ordin 
general și tratat ca orice categorie socială. Satul era 
acelaşi lucru și era și altceva. Țăranul semăna unul cu 
altul şi putea fi îmbrățișat în întregimea lui de clasă. Ce 
i se potrivea întrun colț de țară, trebuia să i se potrti- 
vească şi în alt colț de ţară. Satul avea fiecare o înfățișare 
a lui. Niciunul nu putea să fie amestecat cu altul. Era o 
creație de cultură țărănească și creator el însuși mai 
departe de aceeași cultură. Limba o aveam dela el, așa 
cum ne venea dela cei mai vechi strămoși și se revărsase 
subțiindu-se şi sfințindu-se în evanghelii și psaltichii sau 
în cărțile lumești ale cronicilor şi povestirilor populare. 
Limba aceasta dusese odată o luptă, în vremile bătrâne, 
cu alte limbi primite de orașe sau de așezămintele țării, 
şi biruise. Fusese o biruință a culturii țărănești împotriva 
culturii cărturărești. Datinile le avem și pe ele dela sat, 
rânduieli de viață şi de muncă împreună, un creștinism 
care-i numai al nostru, un port, un cântec, un joc, fără 
pereche pe tot pământul. In loc de chestiunea țărănească, 
semn al altor păreri de organizare a societăţii, a început 
să se vorbească tot mai mult de satul românesc. După 
liberalismul egalitar, care-și făcuşe datoria cu prisosință 
496 


și dăduse la iveală atâtea priceperi și inimi mari, pentru 
totdeauna legate de soarta țărănimii, s'a desvoltat din 
adâncuri tradiționalismul cultural. 

Cel mai strălucit înfățişetor al lui a fost Mihai Emi- 
nescu, în gândurile și imaginile poeziei sau ale gaze- 
tăriei doctrinare. "Țăranul acesta moldovean, care ple- 
case dela locul de întâlnire a celor trei Moldove, cu 
Bucovina la poartă şi cu Basarabia în zare, ca un răzeș 
al lui Ștefan cel Mare, și-a strigat adevărurile lui din fund 
de veacuri și pentru multe veacuri viitoare. Nicolae 
lorga a prins această chemare, care l-a dus prin toate 
arhivele, pe toate drumurile și pe la toate creațiile spiri- 
tului românesc, arte majore și arte minore, ca să desco- 
pere izvoare și temeiuri. Semănătorismul, început de 
alții, mai mult literați și firi duioase, a ajuns în mâinile 
lui puternice o unealtă de înnoire și pecetea unei vremi. 
Cel puţin un sfert de veac România a fost semănătotistă, 
un sfert de veac vijelios și plin de fapte, care au hotărît 
atunci rosturile noastre. In avântul lui istoricul înaintase 
atât de mult, încât socotea și pe domnii noştri vechi, ai 
Descălecării, ca nişte țărani mai răsăriţi, cu o curte pe 
potriva lor, până când Basaraba a ieșit îmbrăcat în aur, 
ca Regii Apusului, de sub lespezile de necropolă ale 
Bisericii Domnești dela Argeș, ca să-i schimbe părerea. 
El a așezat în fruntea istoriei literaturii române, după 
ce pusese întâi, la fel cu ceilalți cercetători, istoria celei 
mai vechi literaturi, adică a celei bisericești, ca un capitol 
de deschidere, istoria literaturii populare, adică a celei 
țărănești. Ea a rămas cu această așezare, ieșită nu din 
vreo dorință de noutate cu orice preţ, ci dintro con- 
vingere mai larg văzătoare. 

t Cele două purtări de grije de țărani, care erau și două 
înțelegeri deosebite, se găseau față în faţă. Una se credea 
ajunsă cu bine la capătul unor silințe, care începuseră 
odată cu mișcarea de trezire și de organizare a Ţărilor 
Româneşti din întâile decenii ale secolului al XIX-lea. 
Ce mai rămânea de făcut intra în programul obișnuit 
de activitate a Statului. "Țăranii aveau să se bucure și ei 


407 


alături de orăşeni, de răspândirea cunoștințelor și a îm- 
bunătăţirilor de tot felul. O chestiune țărănească nu mai 
exista. Cealaltă vedea chiar în această deslegare o pri- 
mejduire a satului românesc. El trebuia ţinut cât mai 
curat, ca să-şi păstreze și puterile vechi de viață, din 
care să iasă fără întrerupere alte și alte forme de cultură 
băștinașe. Satul nu trebuia să fie numai un oraș în minia- 
tură, intrat în același proces de uniformizare. El ar A 
căzut astfel în rândul unei colonii de muncă, prevăzută 
cu toate descoperirile de trai tihnit și de bună stare, dar 
moartă pentru suflet. 

Marea întrebare rămânea: cât se putea duce la sat 
din aşa zisele câștiguri ale civilizației moderne, și mai 
ales cum, ca să nu înnăbușe sau să falsifice acolo ceea ce 
întâlnea închegat din vremuri uitate? Dela această temere 
nu era departe până la abţinerea dela orice intervenție 
de afară. Toată priceperea însemna o lăsare să se des- 
volte nestingherit ceea ce avea ființă, îndemânări, cre- 
dințe și obiceiuri. Satul adevărat era satul patriarhal. 

Am simțit odată mai limpede decât din orice lecţie, 
prăpastia care se căsca între cele două păreri, și una și 
cealaltă închinate altminteri, cu o deopotrivă aprindere, 
aceluiași crez. Mă găseam în Basarabia, cu mai mulţi 
semănătoriști. Era curând după Unire. Veneam întrun 
ţinut de sate curat românești, din părțile de Miazănoapte, 
ca să le cunoaștem și să facem ceva pentru ele. 'T'răseserăm 
în casa unui fruntaș, care ne chemase cu mare stăruință 
şi vorbea cu noi ca un cunoscător al locurilor și al oa- 
menilor. L-am descoperit de curând între Românii cu 
rosturi în fosta împărăție ţaristă, cărora domnul Pelivan 
le trimitea Istoria Răpirii Basarabiei, tipărită de Nicolae 
Iorga, în anul când se împlinea un secol dela pierderea 
pământului dintre Prut și Nistru. Primise chiar dela 
autor un maldăr întreg, într’o călătorie la Bucureşti, și 
izbutise să-l treacă hotarul. Stăteam, prin urmare, în 
faţa unui bun Român, care n'aşteptase Unirea, ca să se 
desvăluie ca atare. Am înţeles dela întâile cuvinte că era 
un prieten al țăranilor, ca un credincios al poporanis- 


408 


mului.. «De ce mă întrebaţi, vorbea el, dacă s'a mai 
păstrat pe undeva pe aici vechiul port basarabean? E] 
ar fi o urmă a timpurilor de robie economică. Nu vă 
gândiţi să-l readuceți, ca să nu vă pui în rândul retro- 
grazilor şi al dușmanilor țărănimii. lia cu tot felul de 
cusături costă scump și fură femeii un timp de muncă 
pe care-l poate întrebuința mai cu folos la altceva. Lu- 
mina și înaintarea societăţii vin din fabrici şi atelierele 
cu mașini. Cine închide satele mărfurilor industriale, 
împiedică desvoltarea acestei industrii şi, odată cu ca, 
desvoltarea satelor însele. Circuitul nu trebue oprit 
nicăiri cu Întrerupători tradiționaliste. Ar fi ca și cum 
pentru căutarea sănătății la sate n'aţi primi pe medic, 
pentrucă ar înlătura practicile băbeşti, venite dela Daci, 
şi toate buruienile de leac. Am citit şi eu că ciobanul 
român ar fi descoperit nu ştiu ce altoi pentru  dalac 
Înaintea lui Pasteur. Nu vă potriviţi la toţi visătorii, 
care nu cunosc viața, că nenorociţi pe țărani și-i ţineţi și 
mai departe în întunerec ». 

Se ajunsese însă astfel, de o parte, la țăranul socializat 
și, de alta, la țăranul mistic, în aceeași stare amândoi, de 
vreme ce nici pentru unul nici pentru altul, din pricini 
cu totul deosebite, nu mai era nimic de făcut. Pentru 
cel dintâi din pricină că se făcuse tot ce era de făcut Și 
putea merge acum pe picioare proprii, iar pentru cel de 
al doilea, din pricină că orice s'ar fi făcut ar fi stricat şi 
era mai bine să fie lăsat să-și vadă de drum aşa cum 
apucase și ştia mai sigur decât orice străin de tagma lui. 
Trebuia găsită o ieşire. Cele două păreri steteau alături 
şi se împiedecau una pe alta. 

Atunci și-a făcut loc treptat o nouă părere şi pe 
urma ei o adevărată mișcare. Ea unea ceea ce era bun 
în părerile dinainte și punea satul românesc într’o altă 
lumină. El era realitatea socială a României, care trebuia 
cercetată în amănunt, de cunoscători, după un plan 
lucrat cu băgare de seamă, pentru ca nimic din ce era 
temeinic să nu scape. Viaţa acestei colectivități, fărâmă 
organică din colectivitatea cea mare a neamului, şi oglin- 


499 


dind-o în tot altă înfățișare, e când sufletească și când 
economică, juridică sau administrativă, ascultând de în- 
demnuri istorice sau lăuntrice, biologice sau cosmologice. 
Din cercetarea lor iese la iveală în cele din urmă, în ce 
fel tradiţia poate fi dusă mai departe şi cum la valorile 
vechi se pot adăuga, fără nicio falsificare, valorile noui. 
Satul românesc ajuns la o stare pe loc, după întrebuin- 
tarea formulei progresiste și a formulei tradiționaliste, 
se punea din nou în mișcare, prin contopirea lor pe un 
plan mai înalt. Acesta era crezul ştiinţific al şcoalei socio- 
logice dela Bucureşti, înființată şi condusă de profesorul 
Gusti. Metoda ei de lucru era monografia, înfăptuită de 
echipe de specialişti. Incununarea, un program de schim- 
bări şi de îmbunătăţire, ca urmare a cunoașterii în toate 
ramurile a problemei, care era satul românesc. Prelegerile 
de catedră și lucrările de seminar de sociologie, etică și 
politică dela Universitatea din Iaşi şi Bucureşti, au arătat 
întâi, care este învățătura cea nouă și cum poate fi ea 
urmărită în lucrări pe teren. Ani de zile studenții au 
făcut cercetări monografice, tot mai adâncite, în diferite 
sate din țară. Apoi mişcarea a cuprins asociaţii ştiinţifice, 
ca fostul Institut Social Român, care a desvoltat doctrina 
trecând-o prin secţii speciale de analiză, și așezăminte de 
răspândire a culturii la sate, ca una din Fundaţiile Regale 
cu acest scop, care a aplicat metoda de lucru în cercuri 
tot mai largi. Programul de reformă nu mai putea fi 
împrumutat dela altă realitate socială, oricât s'ar fi dovedit 
de înviorător acolo, şi nici tradiția nu se mai oprea la crea- 
țiile trecutului, făurite şi păstrate neschimbate, odată 
pentru totdeauna. 

lată cele două îndreptări mai vechi aşa cum s'au 
răsfrânt și în marea literatură de proză de până acum. 
Ea trebue citită, nu numai pentru redarea ascuţită a vieții 
şi pentru bucuriile de artă, dar și ca document, cel puţin 
tot atât de preţios ca alte documente. Țăranul şi satul 
românesc ies din paginile ei cu trăsături de simbol nepie- 
titoare. Ceea ce se înţelegea mai greu din observaţia 
deadreptul sau din alte mărturii, aici se arată străveziu 


410 
) 


şi plin de freamăt. Țara de țărani trăiește înaintea noastră, 
cu puterea ei care-și trage rădăcinile de departe și cu 
oamenii pietroși, puși pe faptă. Aşi așeza în întâiul grup, 
de zugrăvire cu tendință model Popa Tanda, pe Ion 
Slavici, şi alături de el, făuritor de mari fresce sociale, 
în care autorul se ferește să se amestece cu propriile păreri, 
dar pune tot ce împinge înainte un sat ardelean, dornic 
de îmbelșugare și de lumini, pe Liviu Rebreanu, în Iot. 
Aşi înşira însă în al doilea grup, oricât par de depărtați 
unul de altul, pe Duiliu Zamfirescu, în Viaţa la "Ţară, 
cu țăranul lui mai mult idilic și bunăvoința față de el 
a unei boierimi obosite și pe cale de destrămare, și pe 
Mihai Sadoveanu, în atâtea din povestirile și romanele 
țărănești, cu oameni care stau numai până la piept în 
soare și de acolo în legendă și în aburul vremurilor de 
odinioară. 

Puzderia de stări și de fapte din viața unui sat, tocmai 
ca să poată fi cuprinsă în întregime, şcoala dela București 
o împarte în trei mănunchiuri. Strânse la un loc ele sunt, 
mai ales dacă redactarea a fost iscusit făcută, tot așa de 
bogate și de atrăgătoare ca o carte de literatură, care nu 
e altceva decât o prelucrare de documente omeneşti, 
aşezate întrun mediu de colectivitate vie sau de vedere 
din natură. Lucrul care privește în întâiul loc e păstrarea 
vieţii, ceea ce înseamnă problema sănătăţii. Se urmăresc 
rând pe rând moștenirea fizică, împrejurările de trai, eresu- 
rile şi leacurile satului, bolile obişnuite, căile de preîn- 
tâmpinare sau de vindecare, îmbunătăţirea hranei, a 
locuinței şi a muncii, exerciţiile de îndemânare şi de 
întărire ale tineretului. Din îngrămădirea faptelor nu se 
poate să nu se desprindă pentru fiecare sat un plan al 
lui, în legătură strânsă cu ce crede și face el, de campanie 
și ridicare sanitară. Din cunoaștere, ca o încheiere dela 
sine înţeleasă și de toți primită, iese fapta ; cercetare, scop 
de mai bine, acţiune; sociologie, etică, politică. 

Lucrul care privește în al doilea loc, este întreținerea 
vieţii, cees ce înseamnă problema muncii. Săteanul român 
e mai cu seamă plugar, dar e și lemnar, pescar, podgo- 


41I 


rean, grădinar, albinar. Le-a învăţat toate aceste îndelet- 
niciri, de soare şi de aer, de cele mai multe ori dela bunul 
Dumnezeu, pe vremea când mergea cu Sfântul Petre 
printre oameni și punea mâna ca să-i ajute. Puţini au fost 
la vreo școală de agricultură, sau la cursuri de flori 
şi de stupărit. Trebue văzut, cum își face omul munca 
și cu ce unelte? Ce câștigă de pe urma ei și dacă mar 
putea-o schimba pe alta mai bănoasă, și mai potrivită cu 
vremea, care în loc de grâu și iar grâu poate cere plante 
industriale sau de nutreţ, dacă maşinile agricole n'ar fi 
de folos, dacă vreo cooperativă nu s'ar putea înjgheba, 
dacă pasările de curte sau vitele de carne și de lapte, 
dacă țesutul femeii sau viermii de mătase, mar trebui 
să-şi găsească și ele sălaș în casa gospodarului? 

Lucrul care privește în al treilea loc e împodobirea 
vieții, ceea ce înseamnă mângâicri, petreceri și cuno- 
ştințe. Ce parte au credințele în sufletul săteanului, atât 
cele dumnezeești cât și cele lumești, tot ce aduce dela 
moși-sttămoși, portul, cântecul, jocul, poveştile și 
frânturile de limbă, ce parte învățătura din om în om 
sau de carte, ce părere despre el, semeni, tară și vremuri, 
viață mai ales de Duminecă și de sărbătoare, de intrare 
în sine sau de amestec între ceilalți, la biserică, la horă, 
la şezători, la praznice sau la adunări de sfat? Școlile 
țărănești se arată în zare, corurile, teatrul de sat, biblio- 
teca, proiecții în forme de acum ale unor preocupări ale 
lui şi foarte vechi. 

Acesta este satul românesc de astăzi, cu toate puterile 
și problemele. Un cântec bătrânesc se aude din livezi 
peste casele lui. El vine din trecut și leagă de un fir de 
argint, cu acest trecut. Nu e numai o alcătuire de ieri, 
de alaltăieri şi întinsă înainte dornică de noutăţi. Sunt 
pentru asemenea pornire așezările, cu oameni ameste- 
caţi, ale oraşelor. Rostul satului în viața noastră şi a țării 
este să aducă aminte de ce am fost odată și să ne spuie 
cu a lui gură veche, de strămoși şi de faptele lor, să-i 
ducă mai departe și să se înfigă în acest pământ, în care 
ei odihnesc și de unde nimeni nu-l poate scoate, 


412 


ASTRA 


Astra s'a născut acum 8o de ani din dorinţa tuturor 
Ardelenilor, cum se poate vedea dacă ne oprim l2 fiecare 
din cele aproape 180 de nume semnate pe « Rugămintea 
mai multor bărbaţi fruntași ai naţiunei noastre către 
Inalta Locotenenţă chezaro-regească transilvană pentru 
a le da voie la ţinerea unei adunări consultătoare în pri- 
vința înființării unei asociaţiuni pentru literatura şi cul- 
tura poporului român». Sunt printre aceste nume învă- 
țatul canonic dela Blaj, Timotei Cipariu, bunicul lui Titu 
Maiorescu, protopopul Brașovului, Ion Popasu, Iacob 
Mureşanu, redactorul Gazetei Transilvaniei, George Juga, 
președintele gremiului neguțătoresc, din același oraș de 
sub Tâmpa, Axente Severu, în care se auzea vuietul 
revoluţiei Moților dela 1848 şi care aici era trecut ca pro- 
prietar de casă și de pământ. Nu lipseşte riciun colț al 
pământului românesc de dincolo de munţi, din acest 
glas însutit care se ridică deodată. Sunt cele două biserici, 
e şcoala, noastră, presa pe care o aveam, sunt vechile 
întocmiri negustoreşti şi e funcționărimea. Aceasta e 
trăsătura de căpetenie a Astrei, a făcut-o faptă, spre 
mirarea tuturor, atunci, și o păstrează neștirbită până 
astăzi, oricare a fost volbura vremurilor sau chiar vrajba 
dintre oameni: strângerea întrun singur mănunchiu a 
tuturor Românilor din Transilvania, din Banat, din păr- 
tile ungurene și din Maramureş, în jurul aceluiași steag 


413 


cultural. Ar ti semnat acea Rugăminte şi Avram lancu, 
alături de ceilalți, cu pana Jui de fier, care ar fi rupt hârtia, 
dacă war fi colindat în acea vreme prin sate cu mintea 
rătăcită. Lozinca lui: Cu lancea lui Horia, nu izbutise. 
Trebuia încercată alta. Numai scopul rămânea același. 

Această hârtit, întâia cate aminteşte de Astra, a fost 
înaintată dela Sibiu de către Episcopul ortodox de atunci, 
Andrei Șaguna, la xo Mai 1860. Viitorul Mitropolit 
începea să-și îndeplinească și pe altă cale ceea ce arăta 
că e scopul vieţii sale în cuvântarea din Aprilie 1848, 
când a fost sfințit la Karlovăţ: « Pe Românii ardeleni din 
adâncul lor somn să-i deștepte şi cu voia către tot ce-e 
adevărat, plăcut și bun să-i tragă». Vorbele: Deșteap- 
tă-te Române se găseau în aer și erau rostite aproape în 
același timp, aici de capul bisericii, și la Brașov, în ver- 
suri fără moarte, de bardul nostru naţional. Pe de altă 
parte, ziua de 1o Mai intra în istoria noastră prin Ardeal. 
Ea e întrun fel ziua de naştere a ideii Asociaţiei pentru 
literatura română și cultura poporului român. Alte zile 
de xo Mai își aşteptau răsăritul strălucit sub zare, spre 
binele întregului ncam românesc, dar să nu se uite că 
întâia este aceasta, umilă și nebănuită de ce puteri avea 
să deslănțuie, cum s'a strecurat între Români pe un 
colț de suplică oficială. 

Răspunsul, care venea dela Guvernatorul Transil- 
vaniei Liechtenstein, abia la 12 Iulie, era menit să omoare 
mai degrabă orice nădejde: Cererea, neînsoţită de un 
proiect de statute, nici nu se putea lua în cercetare, şi 
Chiar așa, «înființarea unei reuniuni exclusiv naţionale 
nu s'ar putea încuviința». Pentru orice om cu minte 
însemna o respingere. Statutele se puteau înjgheba, dar 
dacă nu erau pentru o societate a Românilor, ce rost 
mai aveau? Șaguna era mai mult decât un om cuminte, 
era un diplomat. Fără cuvântarea, pe care a ţinut-o la 
adunarea de constituire a Astrei, la ọ Martie 1861 în 
Sibiu, n'am fi ştiut niciodată cum a izbutit să întoarcă o 
hotărire potrivnică întruna binevoitoare. Marele prelat 
a pus în mişcare la Viena toate legăturile pe care le avea 


414 


şi s'a făcut că n'a prins adevăratul înțeles al răspunsului. 
Românii nici nu doriseră alt răspuns decât acesta. Dacă 
stăpânirea însă cerea unele amănunte pe deasupra, nu era 
nimic: Ele se puteau îndeplini cu cea mai mare ușurință. 
Dar e mai bine să ascultăm chiar cuvintele lui, foarte 
cumpănite, deși destul de străvezii, ca prefața cea mai 
frumoasă pe care și-o putea dori Astra: « Această hotă- 
rîre prezidială (dela 12 Iulie 1860) o am primit la Viena, 
aflându-mă pe atunci acolo ca membru al Senatului Im- 
perial înmulțit. Eu m'am aflat îndemnat a mă adresa 
către domnul George Barițiu, ca către un bărbat com- 
petent al naţiunii spre compunerea statutelor asociațiunii 
noastre. Domnul Barițiu au și compus statutele şi mi 
le-au predat. Intr'aceea fiind la guvernul țării o comi- 
siune conchemată din bărbaţii cei mai renumiți literați 
ai națiunii noastre spre a-și da părerea în lipsa lim- 
bistică, acești bărbați, bravi în literatură și în tot ce pri- 
veşte la binele obștesc, au desbătut între sine și treaba 
înființândei noastre asociațiuni; de unde apoi domnul 
canonic Cipariu și domnul Pretor Puşcariu, carele au și 
dat la asociațiunea aceasta impulsul cel dintâi prin otga- 
nele noastre jurnalistice, au luat însă a compune din 
partele câte un proiect de statute și mi le au predat spre 
întrebuințare după împrejurări. Intr’aceia m'am întors ȘI 
eu acasă dela Viena în luna lui Octomvrie şi așezând 
trebile mele în rând și informându-mă pe cale privată 
despre modul care să ne înlesnească ajungerea scopului 
la înființarea asociaţiunii, ce așa cu sete mare o dorim, 
am compus din acum pomenitele trei proiecte de statute 
un alt proiect de statute şi sub 6 Decemvrie l-am aşternut 
prezidiului Inaltei Locotenenţe ». 

Răscolesc în vechi hârtii, chiar în Palatul Astrei dela 
Sibiu. Nicio societate românească n'a fost urmărită an 
de an cu mai multă iubire de membrii ei și nu se bucură 
de un istoric mai amănunţit. Ce am eu înainte, scoase 
dintro întreagă bibliotecă de dări de seamă şi de volume 
comemorative, sunt cele două cărți galbene dela început. 
Cea dintâi sună: Actele privitoare la urzirea și înfin- 


415 


țarea Asociaţiunii Transilvane pentru literatura română 
şi cultura poporului român, date în tipariu de însăș Aso- 
ciațiunea, Sibiu în tipografia Diecezană 1862. Pe aici, 
pe aproape, trebue să fi fost şi acea încăpere din Semi- 
narul Diecezan, pe care Excelenţa Sa întâiul Președinte 
şi Episcop o dăduse pentru Cancelaria, Arhivul și Biblio- 
teca nouei asociaţii. Geamurile zurue puțin de clopotele 
de vecernie ale catedralei metropolitane “vecine. Glasul 
marelui ierarh parcă se desprinde dintre foi şi se înalță 
năprasnic peste capetele a milioane de oameni. E o parte 
din aceeaşi cuvântare inaugurală: « Se poate că cineva 
îmi va înfățișa starea cea strălucită a Romanilor vechi şi 
monumentele cele strălucite ale măririi lor, de care țara 
noastră este plină și asemănând-o cu starea noastră de 
astăzi, care e destul de deplorabilă, va gândi, de ce să 
întreprindem un lucru mai mare spre cultivarea naţio- 
nală, deoarece este posibil că va veni un timp barbar, care 
lucrările noastre le va nimici şi naţia o va degrada la 
soarta de sclavie. Așa este, că nime nu poate trage la 
îndoială că aceea ce odată s'au întâmplat în lume nu 
s'ar putea întâmpla de mai multe ori. Totuşi cu într'acolo 
îmi dau părerea mea că monumentele materiale ale unui 
period cult se pot nimici prin mâini barbare și o nație 
liberă se poate lipsi de libertate prin niște legi draconice; 
însă monumentele spirituale și moravurile cele morale 
precum şi valoarea lor rămân pentru toți timpii nerestur- 
navere, căci acestea sunt mai presus de orice putere 
silnică şi fizică; de ele nu se poate atinge mâna barbarilor; 
furul nu le poate fura; moliile nu le pot mânca». 
Pentru înlăturarea greutăţii cu ființa curat naţională 
a Asociaţiei, paragraful 4 al statutelor prevedea că membrii 
pot fi de orice religie sau nație. Se mergea chiar până 
acolo că în paragraful 34 membrilor necunoscători de 
limba română le era iertat a se servi şi de altă limbă, pre- 
vederi numai formale, care nu şi-au găsit aplicare şi nau 
împiedecat niciodată Astra să fie cetatea de românism 
pe care o cunoaştem. Paragratul 2 era cel mai însemnat 
şi rostul însuși al Statutelor şi al întregii înjghebări: 


416 


Scopul Asuciaţiunii e înaintarea literaturii române și 
cultura poporului român în deosebitele ramuri, prin 
studiu, elaborarea şi edarea de opuri, prin premii și sti- 
pendii pentru diferitele specialității de știință și arte, și 
alte asemenea. Infiintarea secţiilor științifice și conferin- 
tele din întâii ani, cu subiecte destul de speciale, păreau 
că au să facă din Astra un fel de Academie. Glasul celor 
mulți a fost mai puternic și el a chemat Asociaţia acolo 
unde fapta ei putea fi mântuitoare. 

Prin adunările generale ţinute în fiecare an tot în alt 
oraş, cu aducerea tuturor satelor dimprejur, prin întoc- 
mirea de despărțăminte care umpleau toată țara de tinu- 
turi de lucru, prin pătrunderea treptată din Transilvania 
în Banat și în celelalte părţi locuite de Români, prin Bi- 
blioteca poporală şi prin conferințele de lămurire și de 
îndrumare a celor mulți, Astra a ajuns cea mai de seamă 
societate culturală a țărănimii ardelene. Aceasta o deo- 
sebește până astăzi între celelalte semene. Ea a desco- 
perit, cu trecerea anilor, cele mai potrivite căi ca să 
deștepte și să înrâurească sufletul popular. De câte ori 
o nouă mișcare, cu aceleași năzuințe, a fost să se înjghe- 
beze în orice parte a pământului românesc, ea a venit 
la Astra ca să înveţe. I-a împrumutat deadreptul felul 
de lucru. Atunci când străini au poposit la noi și au vrut 
să vadă ce aşezăminte anume am alcătuit pentru o ţară 
de țărani, ca a noastră, ei au fost îndreptaţi la asociația 
transilvană şi au plecat cu această părere, că fuseseră 
puși în faţa unei organizaţii cum nu întâlniseră aiurea. 
Alături de biserică, de școală, de presă, de infiripări 
economice și de începuturi politice, întrun stat care 
rămânea străin și prepuelnic, ea a fost ca o trăsătură de 
unire pentru folosirea tuturor mijloacelor întrun același 
scop. Cărturarii se puneau cu toţii în slujba acestui ideal. 
leșiseră din sate şi înțelegeau să întoarcă spre ele toată 
lumina şi înlesnirile de viaţă, pe care le câştigaseră în 
şcoli și în lume. Adevăratul țărănism ne-a venit din 
Transilvania și el s'a plămădit în bună parte cu ajutorul 
Astrei. Ceea ce a fost curentul latinist pentru viața noastră 


27 417 


culturală, descălecat de peste munţi în cărţile învățaţilor 
şi în oamenii de școală, așa cum legenda trimisese tot 
de acolo în zorile istoriei românești pe întâii voievozi şi 
viteji, aburcaţi pe caii lor nechezători, a fost acest țără- 
nism în viața socială a neamului întreg. Il cunoscuse 
Eminescu, în călătoriile lui ardelene și în tovarășii de 
studiu și de planuri iredente dela Viena, în Ion Slavici 
și în România Jună, și l-a cunoscut Nicolae Iorga prin 
aceleaşi mijloace, umblând din sat în sat şi din biserică 
în biserică în acelaşi Ardeal. Pretutindeni acolo el a 
întâlnit Astra și a scris despre rosturile și fapta ei cele 
mai adânci cuvinte pe care le-a găsit un om dela noi 
pentru această măreață întrupare a simțului eroic, de 
luptă, și a simțului gospodăresc, de organizare, totodată, 
trăsătură ardeleană deosebitoare între celelalte ramuri ale 
neamului nostru. Din ce a văzut că se putuse păstra sau 
face în Transilvania din cultura țărănească, a luat încre- 
derea să stăruie pe calea apucată și să urmărească o des- 
voltare la fel între toți Românii. 

Am văzut între hârtiile Astrei apelul comitetului pentru 
serbările dela Putna din 1871. Intre semnături se citește, 
la locul președintelui, scrisul bulbucat şi puternic al lui 
Ion Slavici, flăcăoaş atunci de 23 de ani, la cătănie și la 
învățătură pe la Viena, unde avusese norocul să dea de 
cineva mai mic de ani, dar mai tare de gând decât el, 
Mihai Eminescu. Iată şi semnătura acestuia, la locul cel 
din urmă, al secretarului, subțire, limpede și sonoră, 
ca un craiu nou aprins peste păduri. Nu se putea ca din 
cadrul Astrei, care tocmai se închega, să lipsească faţa 
de lumină a celui mai mare cântăreţ al nostru, care a 
fost în acelaş timp şi cel mai frumos exemplar de român 
de pretutindeni. Semnătura de aici ar trebui luată şi popu- 
larizată, ori de câte ori se face o reproducere după scrisul 
poetului, pentru însemnătatea simbolică? pe care o are. 
Pe alte foi e numele lui Ion Creangă, subscriitor cu doi 
florini la Fondul de teatru român. Una din pricinile 
pentru care se ceruse răspopirea șugubățului și înzestra- 
tului diacon fusese, la vremea ei, şi apariţia lui în haine 


418 


a a, 


preoțești în scaunul dela parterul Teatrului Naţional din 
laşi. Stă și aici în aceleași veșminte şi cu condeiul în 
mână, în mijlocul lumii care se ostenea, pe lângă Astra, 
să înjghebeze un teatru românesc în Transilvania, şi o 
mirare mai mare ne cuprinde. Cum ajunsese, fie și 
numai cu o listă de nume, pe aceste locuri? Se deşteptase 
în el obârșia ardeleană, de care ştia mai ales unchiul lui, 
David Creangă dela Pipirig, și care l-a ajutat să pue în 
locul numelui de Ștefănescu, din Humulești, numele cel 
vechiu venit într'o traistă de cioban de peste munţi? 
Și astfel cei doi mari scriitori, unul un fel de trimis al 
puterii de gândire și de vis românești, întrupată întâia 
oară în cronicari, un Miron Costin și Dimitrie Cantemir, 
și în stare de creații care depășesc şi vremea și hotarul, 
iar celălalt, un fel de trimis al țărănimii cu zăcămintele 
ei de suflet de demult, s'au așezat la cei doi ușori ai por- 
ților Astrei celei dela început. Mai târziu a venit Octa- 
vian Goga și a venit Ion Agârbiceanu, ca să nu rămână 
locurile goale. 

În drumurile mele ardelene am avut norocul să fiu 
față atât la serbările dela împlinirea a 5o de ani de viaţă 
ai Astrei, la Blaj, în Septemvrie 1911, cât și la acelea de 
trei sferturi de secol, din același oraş de pe 'Târnave, 
plin de amintirea marilor adunări naţionale, în Septem- 
vrie 1936. A fost acolo, la un răstimp destul de lung 
pentru ca să însemne o răspântie abia visată a istoriei, 
o chemare, întâi, a tot ceea ce se încercase, ca planuri și 
oameni, dela punerea pietrei de temelie 1 Asociaţiei, 
până în ajunul, atunci de nimeni presimţit, al marelui 
tăzboiu, şi apoi, o înșirare de biruințe în România cea 
nouă, pe care nimeni nu lucrase cu mai mult avânt ca 
s'o avem, decât Astra. Asociaţia își publică în fiecare an, 
întrun volum greu, tot ce a pus la cale în cursul acelui 
an. In aceste două adunări faptele ieşite din pagini tre- 
ceau cu chiote dinaintea a zeci de martori strânși din 
toate unghiurile pământului strămoșesc anume ca să le 
privească. Nu se poate ca Olimpiadele, de care ne vor- 
beşte istoria Elenilor și unde poporul acesta răslețit își 


27 419 


făcea un singur suflet, să fi fost mai strălucite și mai pline 
de înţeles. 

Dela Sibiu, din Octomvrie 1861, când a fost întâia 
adunare generală a Astrei, şi dela Braşov, în anul următor, 
când a fost a doua și una din cele mai bogate prin întâl- 
niri și hotăriri, ea a colindat oraș cu oraș, purtătoare a 
aceleiași credințe și aprinzându-i focul pe unde trecea, 
prin toată Transilvania și pământurile de margine. Era 
rând pe rând sub cârma celor mai destoinici bărbaţi pe 
care i-a dat țara aceasta de munți, dela mărețul Andrei 
Şaguna, monumental cât un aşezământ, cu rădăcinile lui 
aproape de poveste din Macedonia românească, la învă- 
tatıl aproape sfânt Timoteiu Cipariu, dela Baronul Vasile 
Popu începătorul revistei Transilvania şi harnicul şi chib- 
zuitul Jacob Bologa, la neodihnitul George Barițiu, la 
canonicul dârz Ion Micu Moldovanu, la subţirele Ale- 
xandru Mocsonyi și la blândul Iosif Sterca Șuluțiu. 
Muzeul şi biblioteca Asociaţiei, așezate întrun palat, în 
același Sibiu unde Astra abia găsise o odaie de adăpost 
când ieşise întâia oară în lume, luau ochii cu zecile lor 
de mii de obiecte și de volume, școala secundară de copile 
de alături, era o nădejde a Ardealului, Enciclopedia lui 
Diaconovici dădea încredere în puterea de organizare și 
arăta ca o încunupare a muncii secţiilor ştiinţifice şi 
literare. La aceiași tribună de pe Câmpia Libertăţii vorbea, 
cu vorba lui grea, Ştefan Cicio Pop, în numele celor 
bătrâni, şi Octavian Goga, focos şi înconjurat, în numele 
tinerilor. Intre ascultători erau Iorga și Caragiale, Liciu 
şi Ştefan O. Iosif, zeci de mii de țărani pietroşi și mândri 
în straie de sărbătoare, şi pe deasupra soarele lui Dumnezeu 
și aeroplanul sbârnâietor al lui Aurel Vlaicu. A fost cea mai 
mare zi din viața Astrei. Cine a trăit în acele clipe neui- 
tate în fierberea ei, n'are nevoie nici de dări de seamă nici 
de studii ca să fie pătruns de marea faptă care se împli- 
nise pentru neamul românesc în anul fericit 1861, când 
s'a înființat Asociaţia. 

In celălalt Blaj, în Blajul în sfârșit liber din 1936, era 
vorba de șoimi și șoimane, de școli ţărăneşti, de descă- 


420 


lecarea în Basarabia. Oraşul asculta cu urechile lui vechi 
dela 1848, când pe aceeași câmpie sosise din Moldova 
basarabeanul Alecu Russo, și înțelegea. Cu puţin înainte 
de războiu alt basarabean, Vasile Stroescu, trimisese 
ajutoarele lui Astrei, din care s'au făcut atâtea lucruri de 
folos și s'a tipărit și frumoasa ediţie a Poeziilor populare 
ale lui Alecsandri. Voluntarii ardeleni făcuseră întâia uce- 
nicie a liberării pământurilor românești subjugate, în 
Basarabia. Acum Astra trecea Prutul și grăia, cu graiul 
ei aspru și voinic de țăran ardelean, ţăranului dulce 
moldovean. Cei doi mari preşedinţi din urmă, Andrei 
Bârseanu și Vasile Goldiș, priveau la urmași cu mulțu- 
mire. Moștenirea, pe care și ei o primiseră dela mari 
înaintași, era pe mâini bune. Nu mai semăna Astra de 
astăzi cu Astra din trecut, când, la fel cu Academia Ro- 
mână de mai târziu, ca să mărturisească unitatea cultu- 
rală a Românilor, își numea membri onotari din toate 
provinciile românești, încă din Octomvire 1861, Con- 
stantin Hurmuzache, Principele Brâncovan Bibescu, Con- 
tele Scarlat Rosetti, Episcopul Scriban. Hotarele căzu- 
seră. Secţiile ştiinţifice se puteau rezema acum pe o Uni- 
versitate a Daciei Superioare. Dar scopurile dela început 
rămâneau cu atât mai vii și mai poruncitoare, după ce 
scăpaseră din cătușele vremelnice. Mai erau cuceriri care 
trebuiau făcute. 

Cu mintea la aceste cuceriri, Astra de astăzi îşi duce 
mai departe o viață care a cunoscut toate strălucirile. 
Ea este o bogăţie strânsă în atâția ani, cu jertfa celor mai 
buni și cu împărtăşirea vie, aşa cum n'avem altă pildă, a 
întregului neam de ţărani ardeleni. Din acea bogăţie 


vom mai lua cu mâini pline. Astra este acum a noastră, 
a tuturor. 


421 


CASA RADIOFONIEI 


Nicăiri Bucureștiul n'a lucrat cu mai multă iubire 
și stăruință, timp de treizeci de ani, ca să se înnoiască, 
decât în părțile lui de Miazănoapte. Acolo el se arată 
întradevăr ca orașul nou al unei țări noi. Nu era vorba 
numai de tras un drum, sau de ridicat un mănunchiu 
de case, ci de o schimbare în adânc. O altă lume creştea, 
cu altă zate. Câmpul a fost curăţat de căsuțele înghesuite 
cu hanuri de ţară la răspântii, bălțile cu țânțari din valea 
Colentinei s'au făcut lacuri întinse cu insule de tranda- 
firi sau cu zăvoaie de sălcii și plopi, pe sub care trec lebe- 
dele cu ochelarii lor negri, malurile sau acoperit dela 
Băneasa până la Herăstrău de pajiștile și crângurile unui 
mare parc. Era o lume care nu mai încăpea în vechea 
cetate a Dâmboviţei şi care-și înjgheba pe aici o aşezare 
ca pentru ea, cu mai multă natură şi mai mult aer. Cine 
aştepta să vie noaptea pe acele locuri putea crede că se 
săpase şi un uluc, pe care se putuseră abate toate stelele 
încoace. Bolta scânteietoare se reazămă pe pământ ca un 
test vânăt. 

Cele opt, nouă turnuri de împletitură de fier ale tele- 
grafiei fără fir se înalță drept în faţă. Foarte aproape e 
postul de emisiune radiofonică Bucureşti, cu geamurile 
lui albastre ca fulgerul și cu antenele prin care cântă 
vântul. De pe aeroportul vecin îşi iau necontenit zborul 
avioanele. Casa Radiofonici, ur vis îndrăsneț și de mulți 
ani al oamenilor legaţi de minunata descoperire, nu se 


422 


putea clădi decât pe undeva prin apropiere. Un teren 
de 24.000 de mp, așezat pe aleea care unește șoseaua 
Jianu de șoseava Kiselef şi pornind chiar dela Arcul de 
Triumf, așteaptă întâile săpături. Arhitectul George Trifu 
şi ajutoarele lui au făcut planurile. Are să fie cea mai 
puternică zidire din Capitala României. Tot acest Bucu- 
teşti nou are să fie stăpânit de ea, atât prin linii cât și 
prin rosturile de cultură pe care le întrupează. De acolo 
au să plece, ca dintro gută a țării, mănunchiurile de gla- 
suri care străbat văzduhul fără zgomot și fără ființă, mi: 
și mii de kilometri, ca să spună cuvântul de mângâiere 
sau de cutremur, și ca să cânte din toate organele, pentru 
ascultătorii de pe întreg pământul, cântecele noastre și 
cântecele lumii. 

Radiofonia românească, în întâii zece ani de viaţă, 
și-a trăit vârsta ei eroică. A înființat postul dela București, 
care la începuturile lui era aproape singurul în acest 
unghiu răsăritean și era ascultat dela Marea Neagră la 
Marea Adriatică și până la lacul Ghenezaret, cu aceeași 
uimire și bucurie. S'a ajutat mai târziu cu postul dela 
Bod, legat de celălalt cu întâiul cablu subteran de mare 
depărtare pe care l-am avut. Dar cu timpul şi urmân- 
du-ne pilda, vecinii și-au ridicat de jur împrejurul nostru 
posturile proprii mai târziu venite și, prin urmare, mai 
înaintate. Postul nostru, cu trecerea anilor, îmbătrânea. 
Am făcut atunci al treilea post, de apărare, la Chișinău, 
un dar al inginerilor români, ca să luptăm cu postul dela 
Tiraspol, care umplea văzduhul Moldovei de propa- 
ganda lui otrăvită. Cu el, radiofonia românească a avut 
întâiul ei căzut în acest război năpraznic, dat pentru 
punerea la loc a vechilor hotare și pentru "sfărâmarea 
unui dușman totdeauna la pândă. Rușii, când au trebuit 
să se retragă, au aruncat în aer frumoasele maşini şi 
instalaţii prin care se rostea Basarabia. Antena sa culcat 
pe o parte şi n'a mai vorbit. Când l-am ridicat din nou 
acest post, acum de curând, l-am ridicat la Iaşi. 

Casa Radiofoniei, care cuprindea toate studiourile şi 
încăperile cerute de postul nostru de emisiune, a fost la 


423 


început o improvizație. O clădire de locuit între alte 
clădiri, dintro stradă centrală din Bucureşti, ea a fost 
folosită așa cum s'a putut. Când nu s'a mai putut, a fost 
dată pe mâna inginerilor, ca să-i mărească putinţele și 
să-i amâne ziua târnăcopului. Atunci a apărut deodată, 
între celelalte cămări și cămăruţe, unde se înăbușea o 
activitate mereu în creştere, întâia sală de concert radio- 
fonic din România. Imi e încă proaspătă în minte mân- 
dria de care eram pătruns când am ascultat, cu public 
poftit anume, întâiul concert simfonic: al Orhestrei 
Radio în acea încăpere uriașe, cu draperii cafenii din 
tavan până în podele și cu lămpi albe rotunde deasupra 
noastră, ca nişte ochi ai văzduhului. Am avut vedenia 
adevăratei case a radiofoniei, care era ascunsă ìn cutele 
viitorului. Noi nu mai ședeam pe scaune atunci aduse 
de prin odăi, iar executanții pe un podiu la mijloc, ci 
locurile pentru unii erau în amfiteatru și în loji, iar pentru 
ceilalți pe scenă, ca întrun teatru adevărat. Când înălțam 
ochii, de pe pereţi ne priveau fresce din viaţa artelor și 
din viața pământului nostru. 

Cămăruţa, din care am vorbit ani de zile toți confe- 
renţiarii la radio, puși în faţa ghiocului alb spânzurat de 
două lănțuge, a rămas și astăzi aproape aceeași. Ajungi 
la ea printrun fel de gang strimt. Ușile, una de fier oarbă 
şi celelalte căptușite și cu un singur ochiu de fereastră, 
ducându-te din lampă roșie în lampă roșie de alarmă, care 
poruncește liniște, sunt făcute să te îngrozească. Eşti ca 
întrun templu tainic, în care singur vorbeşti la sute de 
mii de ascultători, ascunși în umbră și ţintindu-te cu 
ochii lor fără lumini. Numai că aceste ganguri, cămăruțe 
și cămări, ajunse de pe acum istorice prin atâţia cuvân 
tători măreți, de atunci duși dintre noi, sunt parcă totuși 
prea mici, nearătoase și stingheritoare. Sala de teatru 
c ca în Shakespeare: trebue un placat pe ea ca să crezi 
că are întradevăr menirea care i s'a dat. Dozele cicctro 
magnetice şi discurile sunt adăpostite cum nu ţi-ai în- 
chipui că se poate. Sala de control al emisiunii e un fel 
de sală a pașilor pierduţi. Biblioteca e pe toţi pereţii. 


424 


Biurourile programelor se mută după mai bine, dintro 
aripă într'alta. Consiliile cele mari ele însele sunt astăzi 
într'o sală şi mâine întralta. Administraţia cel puţin 
trebue căutată în câteva case în oraș, Serviciul tehnic, pe 
care se reazămă toată această minune a undelor sonore 
călătoare, nici nu mai știu în ce colț se cuibăreşte. 

Radiofonia românească a trecut în vârsta ei de orga- 
nizare, Aceste stări, scumpe ca amintire tuturor celor 
care au petrecut în ele, umplându-le de viață proprie, 
nu pot să mai ţie. Postul de emisiune e o problemă care 
trebue deslegată. Dar Casa Radiofoniei, prin care el ia 
ființă și se valorifică, e nu mai puţin una, și tot aşa de 
grabnică. Mica lădiță de lemn, așezată pe o masă în odaia 
de lucru și în care, când aprindem lămpile, năvălesc 
vorbe şi melodii de peste nouă mări și țări, trebue să 
aibă îndărătul ei aceste uzine puternice şi palate de sute 
de încăperi, cu mii de oameni, gânditori, artişti, mu- 
zicanţi, tehnicieni, administratori şi funcţionari, pen- 
tru ca minunea, altminteri atât de simplă, să se poată 
întâmpla. 

Ca să cuprindă tot ce e datoare să dea, viitoarea Casă 
a radiofoniei din Bucureşti va avea 11.100 mp de 
construcție, împărțiți în patru grupe, după rosturile pe 
care le îndeplinesc. Ce se vede în faţă, cu o slabă curbură, 
ca să se potrivească pieţii circulare a Arcului de Triumf, 
e corpul conducerii superioare a Societăţii de Radiodi- 
fuziune. Intâmpină și vorbeşte în numele așezământului, 
aşa cum se cuvine. In cele trei caturi trebue să fie săli 
de lucru, dar și săli de primire pentru oaspeţii mari. O 
asemenea Casă, pe lângă treaba pe care o face, este un 
monument al Capitalei și al Ţării și trebue să răsfrângă, 
pentru băștinași şi străini, priceperea, gustul și bogăția 
mijloacelor puse în slujba celui mai puternic fel de răs- 
pândire a culturii. Stâlpi înalți ŞI O scară exterioară cu 
multe trepte dau o faţadă care, pe de o parte, trebue să ţie 
piept cu Arcul de Triumf din preajmă, şi pe de alta, să 
fie ca o pregătire a marilor corpuri dindărăt. Corpul 
Conducerii nu e decât o tindă și un pridvor la ceeace 


425 


urmează. Se leagă de el numai printr'o trecere închisă. 
la” din întreg 800 m. p. 

Legătura se face cu corpul birourilor, care are 7 
caturi, și adăposteşte toate cele trei ramuri de lucru, 
tehnică, programe şi administrație. Ceea ce se găseşte 
risipit, va fi adunat la un loc, pe cei 2ș00 de mp de 
construcţie. De acolo, de sus, se vede nu numai parcul 
dela picioare, cu frunzișul clătinat de adiere, sau lacurile 
albastre cu bărci cu pânze, dar clădirea însăși cu antencle 
Postului de emisiune dela Băneasa. Așezământul își 
simte izvorul de putere aproape şi unitatea lui se arată 
tuturor ochilor cu atât mai temeinică și mai liniştitoare. 
Se aud aparatele de control așezate prin toate colțurile. 
Trec neauziți funcționari cu hârtii. Casa lucrează. Nu 
sunt biurouri mari, cu pereți despărțitori de sticlă, pen- 
tru ca șeful să aibă înainte toate serviciile şi oamenii, ci 
chilii nenumărate, numai cu trei, patru funcționari, şi 
de atâtea ori cu unul singur. In afară de sistem și ce se 
așteaptă dela el, pentru o bună supraveghere şi îndrumare, 
munca de aici vrea de atâtea ori meditație personală și 
tovărăşiile de obicei o tulbură. 

Aripile, cu o desvoltare în adâncime, din curtea 
interioară, sunt acoperite, una, de cele 22 de studiouri, 
pe o suprafață de construcţie de 4342 mp, iar cealaltă, 
de un fel de mare Auditoriu, care e o sală de spectacol 
de 1500 de spectatori, și cuprinde 3500o de mp de con- 
strucție. Am străbătut astfel până la partea de clădire 
unde bate chiar viaţa ei multiformă. Aici stăm faţă în 
față cu radiofonia românească. Să intrăm încet, ca să nu 
turburăm, în fiecare încăpere. Vom descoperi de fiecare 
dată, nu” numai executanți, în grup sau singuri, cântând 
sau vorbind cu un auditor care nu se vede sau cu un 
auditor de sărbătoare, înconjurat la rândul lui de celă- 
lalt, mereu presupus, dar şi o concepţie și un program. 
Vom fi speriaţi uneori de aplauze. Dar și aceste aplauze, 
ale auditoriului văzut care a fost chemat tocmai ca să 
facă mai vie reprezentația, sunt date mai mult decât 
pentru artiști, pentru cel nenumărat, nevăzut. Toţi stau 


426 


în slujba lui, făpturi în carne și oase, pentru un popor 
de fantome. Numai când trecem pe dinaintea aparatelor 
de control, care au luat și duc mai departe ceea ce suntem 
martori cum se plămădește, raporturile se răstoarnă. Acolo 
executanţii s'au destrămat și nu mai au altă ființă decât 
a sunetului, iar ascultătorii suntem noi, inșii omenești cu 
trei dimensii. La urmă ne amestecăm unii cu alții şi sun- 
tem o lume nouă, lumea radiofonică. 

In cele două studiori dintâi, largi ele însele cât o sală 
de concert, se cântă întrunul o operă. Regina nu e 
Regină, ci vine de departe, din miturile germanice, şi se 
chiamă Elza de Brabant. Cântă în fața unei rampe care 
nu e rampă, ci un fel de cilindru înalt pe o vargă de metal, 
care-l așează în dreptul gurii cântăreței. E îmbrăcată 
într'o rochie de stradă, măreaţa Elza de Brabant, acope- 
rită de obicei prin lumea ei wagneriană, în mătăsuri şi 
brocarduri grele din Țările de Jos. Cântă după o parti- 
tură, dar cu aceeași căldură ca și cum ar fi pe scena Operei 
de Stat din Berlin sau a Operei Mari din Patis, cea cu 
pereţii căptușiți de Garnier în câteva kilograme de aur. 
Alături de ea stă liniștit, așteptându-și rândul, fără coif 
și zale, fără mantie şi lebădă, Lohengrin. De jur împrejur 
se înșiră orchestra, cu instrumentele cu coarde şi cu 
alămurile în care geme vijelia. E altceva decât o probă 
sau o repetiție, fără costume. E reprezentația însăși, 
desfăcută ca din şuruburi în părțile ei alcătuitoare, pentru 
un public fără ochi. Totul se face cu cea mai mare grijă, 
mai mare parcă decât pe scenă, pentru cilindrul acela 
metalic înalt, ca un pluviometru, care adună toată această 
apă a suntelor şi o trimite în lume. 

In al doilea studiou, încăpător și aidoma cu cel dintâi, 
un cor, poate Carmen, cu cel puţin roo de cântăreți, 
cântă Înaintea aceluiași cilindru. El nu mai lipseşte din 
nicio odae prin care trecem. Un tehnician, care stă în 
legătură cu o cameră de control al emisiunii, meştereşte 
tăcut, după arătări primite de acolo, la acest aparat 
tainic, Îl apropie sau îl depărtează. Inchid ochii şi mă 
cred în sala Ateneului, cea mare de sus, cu parterul și 


427 


lojile pline, sau în rotonda cu păreri de monoliți lustruiți 
de dedesubt, la o sărbătorire a maestrului Kiriac, făuri- 
torul acestui frumos instrument coral. Aici nu e lume, 
ci numai figurile mute, clasice de pe margini, pe soclu- 
rile lor albe, figuri fără ochi, ca publicul nevăzut radio- 
fonic. In această Casă a Radiofoniei se pot face mai 
multe emisiuni în același timp și pe mai multe lungimi 
de undă. 

După acest ținut al marei muzici, iată cele patru stu- 
diouri mijlocii, în care încap însă până la 40 de execu- 
tanţi. In cel dintâi şi-a desfăcut tocmai sculele iubite din 
cutii și pânze, care parcă trebue să apere și să ție de cald 
unor ființe gingașe, un taraf de lăutari. Peste ro minute 
îi vine rândul. Potrivesc pupitrele, fără să-și pună nicio 
hârtie cu note pe ele. Işi ştiu toţi partea pe dinafară. 
O cântă cu ochii închiși și cu capul pe vioară, ca şi cum 
ar asculta o melodie închisă înăuntru și auzită numai de 
ei. Nu sunt artiști executanți, stăpânind un material mu- 
zical, ci niște cântăreți inspirați, care cântă de fiecare dată 
ca întâia oară şi tot în alt fel. Dar taraful de lăutari nu e 
un taraf obișnuit, ci însăşi orchestra lui Dinicu. Unde e 
naiul de Pan, cu ţevile fluierătoarc, pe care la Expoziţia 
Internaţională dela Paris, din 1937, în sala cea mare a 
Restaurantului român, cu picturile pe pereți de ospăț 
folkloric de împărați, feţi frumoşi şi Ilene Cosânzene al 
lui Demian, veneau din toate pavilioanele Americanii și 
străinii ca să-l asculte, ca o înviere de patimă a unor 
panatenee sau alaiuri eleusice, în frac şi toaletă de seară? 
In celelalte trei studiouri la fel cu acesta, soliști instru- 
mentali sau vocali, pot să-și împlinească punctul de pro- 
gram, cu acompaniamentul de care au nevoie, fără să 
fie stingheriţi sau să stingherească, în acest uriaș stup cu 
chilii răsunătoare, dar cu pereți pe unde nu străbate 
nicio şoaptă sau freamăt. 
bi. Urmează alte cinci studiouri, unul cu piane și altele 
cu instrumente de muzică de cameră sau cu muzică de 
jaz. Te poţi crede întrun muzeu de instrumente muzi- 
cale._Nicăiri nu se pot întâlni atâtea și atât de deose- 


428 


bite și de rare. Sunt unele cunoscute numai din tratate 
de istoria muzicii, din Evul Mediu, dela școli de cântă- 
reți care au intrat în epopei sau în drame muzicale, și nu 
se mai aud decât în reprezentații de reconstituire istorică, 
Stau aici pe margine sau în cutii și dulapuri speciale, 
Casa Radiofoniei este cel mai mare așezământ de pro- 
ducție muzicală, de toate genurile, de toate școlile şi de 
toate secolele, pe care îl avem. Intrun an ea revarsă în 
lume muzică atâta câtă nu s'a cânta altminteri de toate 
orhestrele și instrumentiști, sălile de concerte și de operă, 
pe care le avem, şi nu sar asculta de tot publicul obiş- 
nuit al tuturor prilejurilor cu putință, de viață muzicală 
românească. Radiofonia alcătuieşte o adevărată Summa 
muzicală vie şi e cea mai puternică educatoare și răspân- 
ditoare de muzică a vremii. 

După studiourile de muzică vin la rând studiourile 
pentru partea vorbită, care sunt: trei ale teatrului radio- 
fonic și trei ale conferenţiarilor. Poate că teatrul radio- 
fonic nu s'a putut desvolta până acum atât cât aveam 
dreptul să ne așteptăm, din lipsa tocmai a unor săli cu 
dispozitivele cuvenite. Sălile acestea ne sunt date astăzi 
de Casa Radiofoniei. E un astăzi când întârziem, visând 
la ea, pe locul unde va fi ridicată odată și nu cresc decât 
buruienile arse de ger, ale verii trecute. Are să fe un 
palat întrun parc. In marginea cealaltă a șoselei vântul 
scutură pomii ca și cum i-ar fi pornit spre noi, într'o 
mișcare de pădure fatală din Macbeth. Shakespeare e 
în studioul acesta din Stânga şi și-a trimis vrăjitoarele 
lui ca să ne menească din lumea cu alte legi, în care numai 
ele au intrare. In alt studiou e un dialog dramatic pentru 
care protagoniștii, deşi cu textele în mână, trebuie să 
aibă loc să se miște. De aceea podeaua e învelită întrun 
preș care înghite zgomotul pașilor. 

Conferenţiarii au nişte odăi care nu mai aduc aminte 
nici pe departe de cămăruțele înguste, cutiile cu un scaun, 
din localul arhaic de acum. Sunt într'adevăr nişte tribune 
încăpătoare de conferențiari, cu spaţiu şi cu decor îm- 
bietor, așezate deasupra și în marginea unei săli uriașe, 


429 


Care e lăsată în umbră și unde forfotă sutele de mii de 
ascultători radiofonici ai țării. Sunt odăi aproape primej- 
dioase pentru oratorii de viță, care trebue să se simtă 
îndemnați să improvizeze. Ar trebui, din obişnuinţă, pe 
masă să stea vestitul pahar de apă, semnul după care se 
cunoaște, în toate țările pământului, breasla, ca zidarul 
după mistrie și scriitorul după condei. Toate sunt aşa 
de bine gândite, adică pentru fiecare gând a fost cineva 
care să pue alături și putinţa împlinirii lui, încât caut 
prin aceste încăperi, ca şi cum n'ar trebui să lipsească, şi 
un paraclis de rugăciune. Radiofonia umple văzduhul 
de cântările liturgice, care ies astfel din cuprinsul strâmt 
al bisericii, şi e în fiecare Duminecă un amvon sau niște 
uși împărătești de unde predica învățătoare pleacă în 
toate părțile, ca razele dintr'un miez de lumină. Trebue 
să fie pe undeva și acest locaș sfânt cu icoanele și candelele 
lui, dar nu-l găsesc. 

In auditoriul cel mare, unde încap la un loc Teatrul 
Naţional și Opera Română, e tocmai un spectacol pe 
care îl dă altcineva, nu Societatea de Radiodifuziune. Ea 
pune la îndemână sala oricui, autoritate sau iniţiativă 
particulară, care o poate întrebuința, când nmo întrebuin- 
ţează însăși, întrun mare scop de artă. S'ar putea ce specta- 
colul dinăuntru să fie de operă și chiar al Operei Române. 
In așteptarea propriului local, după care suspină dela 
înființare, s'a mutat pe câteva zile pe săptămână aici. 
Mi se pare că chiria se acoperă cu ceea ce ar trebui să 
aibă pentru radiodifuzarea spectacolelor, aşa că a izbutit, 
cu ajutorul Societăţii Române de Radiodifuziune, să aibă 
un local strălucit, așa cum nici nu l-a visat, şi, ceea c: 
era cu totul neprevăzut, fără nicio cheltuială. Sala e plină 
până la cel din urmă loc. Pe uşa deschisă răsbate până la 
mine o muzică sacadată de orchestră, care leptă cu un 
bas în putere. Parcă e aria Calomniei din dumnezeescul 
Bărbier. Trebue să fie Don Bazilio al lui Niculescu-Basu. 

Aceasta, sau, ceva foarte asemănător, are să fie Casa 
Radiofoniei românești, vrednică să stea alături de cele 
mai mari așezăminte de cultură pe care le avem, univer- 


430 


Sitate, teatre, biblioteci. Ea nu face ştiinţă şi astă, dar 
alege, din ce făuresc ele mai prețios și pentru mai mulți, 
și răspândește. In acea tă putință neașteptată, oamenii 
de știință și artiştii, care sunt de obicei floti de singu- 
tătate, s'au deşteptat însă la o nouă viață. Punându-i în 
legătură cu marele public, pe care înainte nu-l cuno- 
șteau și de aceea îl dispreţuiau puțin, i-a împins la noi 
genuri de tratare și uneori de gândire, de oarece fondul 
nu se poate închipui fără formă; la care le-am zice dea- 
dreptul genuri radiofonice. Radiofonia sa făcut astfel, 
și fără să se fi gândit, din organ de popularizare, un 
organ de creare de valori culturale. Casa de gips care 
stă astăzi ca o miniatură pe un colț de masă înaintea 
mea, ascunde toate aceste daruri şi poate şi altele pe care 
nu le întrevedem. Ea trebue să se facă de beton, de fier 
şi de zid și să se umple de viaţă românească, pe care so 
dea, ca pe un izvor, milioanelor însetate. 


431 


INTRE CEI MULŢI 


Virgil Madgearu. Era în 1909 la Iași, în niște zile 
de vacanță. Străzile erau pline de lume. Dacă treceau Nico- 
lae Iorga sau A. C. Cuza, drumul se închidea numaidecât de 
manifestanți. Se săltau pe garduri, se suiau unii pe umerii 
celorlalți și mai cu seamă strigau. Se adunaseră Români 
din toate unghiurile, toți tineri și toți avântați. Ni-i 
arătam pe Bucovineni, căutam să ne apropiem de Basa- 
rabeni și ne amestecam cu Ardelenii. Era întâiul congres 
studenţesc și ca un fel de presimţire a unirii celei mari. 
Ceea ce au hotărît atunci studenții au ţinut, unii cu 
sângele lor. Grămadă a căzut la Cireșoaia, alţii în alte 
izbiti. 

Acolo l-am văzut întâia oară pe Virgil Madgearu. 
Era pe stradă întrun grup de studenți dela universități 
străine. Cred că lângă el se găsia Ionescu Șișești, absol- 
vent proaspăt al şcolii înalte de agricultură dela Hohen- 
heirn. Purta aceiași ochelari, pe care și-i potrivea mereu, 
nu dintro trebuinţă, ci dintr'un neastâmpăr lăuntric. 
Vorbea, cu braţul ridicat. Poate că nu-l auzia nimeni și 
vorbele lui intrau în glasul neîntrerupt al mulțimii și al 
orașului amintirilor. A fost întâia lui pășire în viața 
publică. Mai târziu, când îl ascultam în Parlament răs- 
punzând ca ministru de finanţe unor interpelări, cu aceeași 
pornire şi mișcare a ochelarilor, scena din Piaţa Teatrului 
Naţional din Iași reînvia încet. Omul rămăsese neschimbat 
și s'a păstrat același până la sfârșitul năpraznic al zilelor 


432 


lui, un luptător. Şi i-a fost dat să cadă în aceeași zi cu 
fostul lui dascăl de naționalism, de care valurile politice 
îl depărtaseră, ca o întoarcere în acel an dela Iaşi, când 
fuseseră împreună. Numele lor au să se rostească astfel 
totdeauna legate. 

Nu știu dacă mi-a spus cineva atunci și dacă i-am 
cunoscut numele, dar peste câtva timp, când l-am în- 
tâlnit din nou, l-am recunoscut fără nicio greutate. De 
rândul acesta m'a dus la el bietul Pușchilă, unul din 
cei mai înzestrați și mai nenorociți oameni de ştiinţă 
români. Fuseserăm colegi de universitate sau aproape. 
El era filolog romanic și ne vedeam în excursiile geo- 
grafice în care nu se cercetau numai forme de teren, dar 
şi forme de suflet. Avea o mare dorință, să plece în 
Germania ca să-și adâncească studiile. Mi se pare că în 
cele din urmă căpătase și o mică bursă. In tot cazul, 
voise să-și adune ceva bani pentru această călătorie şi 
ajunsese, nu știu cum, un ajutor de redactor la o revistă 
de specialitate, de care nu putea să-l lege nimic decât 
cinstea lui ardeleană față de orice sarcină luată. Revista 
se chema « Monitorul Asigurărilor Muncitoreşti » şi era 
scoasă de Casa Centrală a Meseriilor, Creditului şi Asi- 
gurărilor Muncitoreşti, înființată de curând, în 1912. Se 
cerea un om care să știe germana și să poată urmări 
publicaţiile de politică socială în această limbă, limba 
politicii sociale în Europa dela Bismarck. Redactor șef 
a] revistei era Virgil Madgearu. 

Eu tocmai mă întorsesem din Germania. Era în anul 
războiului balcanic. Puşchilă ma căutat și ma rugat 
să-i țin locul, nu mult, până se va găsi cineva potrivit, 
pentrucă putea să plece în sfârșit în țara dorințelor lui 
și nu vrea să-l lase pe redactor în încurcătură, după ce 
aceasta se purtase atât de frumos cu el. I-am spus că n'am 
nicio pregătire, crezând că scap. «Nu-i nimic. Nici eu n'am 
avut niciuna și acum nu se îndură să-mi dea drumul. 
Fă-mi acest serviciu. Nu am pe altul». L-am ascultat 
pentrucă îmi închipuisem că mare să ţie. Datorită lui 
Madgearu și felului cum a știut să mă lege de ştiinţa lui, 


28 433 


ține şi astăzi şi are să ţie totdeauna. În anul celălalt, în 
1914, Pușchilă a trebuit să vie îndărăt din Germania 
intrată în război, dar n'am apucat să-l mai cert că mă 
abătuse dela rosturile mele universitare, pentrucă a murit 
chiar în vama dela Burdujeni, împreună cu atâtea nădejdi 
puse în el. L-am plâns mai ales Madgearu și cu mine. 

Era la Casa Centrală a Asigurărilor, la începuturile 
ei, o secția a patra, organizată ca un oficiu de studii, care 
a premers toate oficiile de studii de după aceea ale minis- 
terelor. Madgearu a luat parte la înjghebarea lui și l-a 
dus cu el în toate departamentele pe unde a ajuns titular. 
In unele locuri tot ce a rămas dela el, după ce legislația 
a fost înlăturată, au fost tocmai aceste oficii de studii și 
oamenii i€șiți din ele și ducându-i în ciuda împrejurărilor 
vederile mai departe. L-am văzut acolo la lucru și am 
lucrat alături de el. Era stăpânit pe atunci de Karl Biicher, 
care era un fermecător. Prin el am ajuns să-l cunosc și 
cu, care numai la economie politică și la ştiinţele econo- 
mice nu mă gândisem mai înainte. Il atrăgea problem. 
muncii la domiciliu, care îl atrăsese și pe magistru. Avu- 
sese, din câte mai mi-aduc aminte, și o lucrare de seminar 
la Lipsca, cu acest subiect. Cu cercetarea pe teren a pro- 
blemei în România, prin fabrici și între lucrători, a călcat 
Madgearu din lumea teoriei, care a ameninţat toată viața 
să-l covârșească şi să facă din.el un aprioric social, în 
lumea faptelor. A fost ucenicia lui de om politic, întoar- 
cerea pe această cale și sub ochii mei din Germania stu- 
diilor în ţara proprie, a problemelor care cereau desle- 
gări grabnice. La lucrarea despre această muncă la domi- 
ciliu, pe care a scos-o atunci printre cele dintâi ale lui, 
într'o colecţie a Asigurărilor Muncitoreşti, de sub grija 
mea, ştiu că am ciocănit şi eu. Iși făcuse obiceiul, păstrat 
apoi ani de zile şi când nu mai lucram în fiecare zi îm- 
preună la același birou, să-mi dea manuscrisele ca să le 
citesc eu întâi și să-i fac observaţii. Mulţi l-au cunoscut 
ca un îndărătnic. Eu l-am cunoscut şi altfel şi bun bu- 


curos să asculte părerile altuia şi uneori chiar să se dea 
după ele. 


434 


Din mijlocul acestor”frământări și îndeletniciri a luat 
deodată un loc hotăritor instituţia de învățământ supe- 
rior, înfiinţată de Nicu Xenopol, Academia de Inalte 
Studii industriale și comerciale. Noua școală de econo- 
mişti s'a îndreptat numaidecât spre catedrele ei și Mad- 
gearu odată cu ea. Două examene a trebuit să dea până 
să pătrundă. Am fost la întâia lui lecţie, într'o sală din 
casa astăzi dărâmată din Piaţa Palatului Regal, unde era 
Automobil Clubul Regal Român și mai târziu studioul Tea- 
trului Naţional și cinematograful Forum. Era ştiinţă ceea ce 
desvolta în fața băncilor în amfiteatru sub un tavan jos 
şi cu svonul Căiei Victoriei năvălind pe ferestre, acest 
om tânăr, încordat și cu mișcările tăioase, dar era și 
altceva. De pe acea vreme se simțea în glasul și în expu- 
nerea lui acea trăsătură autoritară, ieșită dintro mare 
siguranță şi încredere în sine și care îl mâna fără putință 
de împotrivire spre viaţa politică. Atunci a părăsit şi 
redacția Monitorului Asigurărilor Muncitoreşti, unde, 
după mici oscilări, i-am urmat cu, și cu ea şi politica so- 
cială. Problemele de organizare economică, în timpul 
războiului în Moldova și alături de Vintilă Brătianu, și 
problemele financiare, după încheierea lui, l-au câştigat 
cu totul. La întoarcerea din bejenie în 1918, Madgearu a 
înființat cu lon Răducanu, ca o răsfrângere a acestor 
gânduri noi, revista «Independența Economică», al 
cărei întâi secretar de redacție am fost eu. Tot atunci 
am tradus din nemţeşte, la îndemnul lui, cartea de Maxim 
Gorki, pe care o putuse căpăta din Germania, cu exce- 
sele bolșevicilor dela înscăunarea lor la putere. Pe acea 
vreme marele romancier rus era antibolşevic. 

In Moldova Madgearu mai făcuse o experienţă, care 
era ştiinţifică prin temelie, dar era de reformă şi de mi- 
sionarism social, prin tendință. El răspunsese la che- 
marea din 1917 a d-lui Dimitrie Gusti, în jurul căruia 
Sau strâns atunci toți oamenii de știință și de practică 
socială, pentru o ridicare a țării din ruine şi desnă- 
dejde. Acea chemare a dat naștere la început Asociaţiei 
pentru Studiul şi Reforma Socială şi mai târziu, la Bucu- 


28 * < 435 


teşti, Institutului Social Român. Madgearu a fost întâiul 
ei Secretar General şi a scris cu mâna lui într'o mare 
condică procesele-verbale ale şedinţelor eroice ieșene. 
Se vede și din ele omul clocotitor de viață de totdeauna. 
Ca o ciudățenie, față de drumul apucat curând după 
aceea, este patima cu care cerea ca membrii Asociaţiei 
să nu facă niciun fel de politică. Se visa, prin urmare, 
un om de cercetare, care numai ca atare şi prin adevă- 
rurile scoase din studiile și meditaţiile lui, poate să în- 
drepte și să ţie pe calea cea bună lumea. El a adus din 
Moldova, înainte să se facă întoarcerea dela lași, manu- 
scrisul întâilor numere din Arhiva pentru Știința și 
Reforma Socială, şi mi l-a încredințat pentru tipărire 
mie, făcându-mă prin aceasta și întâiul și credinciosul ei 
Secretar de Redacţie, mulțumită vechei cunoștințe și 
colaborări. Apoi a venit ca o apă politica și la luat. 
Erau mulți, cei cu gândul să așeze în fruntea nouei miș- 
cări, care amintea de Kogălniceanu și amintea de Eminescu, 
pe Vasile Pârvan. Marele om de ştiinţă stătea în tot cazul de 
vorbă cu fruntașii și conlucra la tragerea liniilor programa- 
tice, atât de doctrină cât și de acţiune. Pilda, de care n'a 
putut să scape niciodată, a unui Jorga dublu, om de știință 
şi om politic, îl urmărea și atunci. Din această lume și din 
aceste căutări a ieșit Virgil Madgearu omul politic. 

Avea în firea lui voinţa de putere, în tradiţiile familiei 
patima organizării, în pregătirea ştiinţifică încrederea 
într'o altă ordine, în împrejurările istorice îndemnul la 
o faptă repede. Păstra mult din profesor şi rămânea în 
acelaşi timp om de catedră. Ceea ce se văzuse întâi la 
Maiorescu, care până şi Ministru, nu-și lăsa cursurile 
din sala a patra a Universităţii, trecuse apoi la lorga 
nelipsit şi el dela îndatoririle universitare și cerând să i 
se zică Domnule Profesor chiar şi atunci când era Prim 
Ministru, s'a întâmplat şi lui Madgearu. Coreligionarii 
ca și adversarii politici credeau că pot să-l ia în glumă, 
pentru tot ce aducea dela catedră în politică. 

A fost mi se pare unul din meritele lui de căpetenie, 
că a făcut sau că a încercat să facă din științele econo- 


436 


mice o unealtă de guvernare. Avea una din bibliotecile 
cele mai frumoase din București, prin bogăția docu- 
mentării și prin grija de înfățișare. In biroul acela, care 
părea întreg de mahon și marochin, de unde a fost ridicat 
și dus la moarte, era nu ca într”o încăpere din casa lui, 
ci ca întrun altar al Zeiţei Ştiinţa. Cred că la fel cu marii 
evlavioși, care deschid Sfintele Scripturi la întâmplare ca 
să afle o mângâiere sau o deslegare, Madgearu, pentru 
orice nedumerire, nu numai de ordin științific, dar şi de 
ordin practic, își întreba biblioteca. Pentru omenia lui 
am să-mi aduc totdeauna aminte cu câtă dragoste, aproape 
de fiu, vorbea bătrânului Olteanu, îl primea ori când, îl 
punea să-i povestească despre biserica din Chitila zidită 
de acesta, un toptangiu de fierărie, de cei vechi, de lângă 
Biserica cu Sfinți de pe ulița din București cu acelaşi 
nume, din vremea breslelor și a negustorilor români, 
care, lăsându-se de meserie de greutatea anilor, își vân- 
duse firma fraților Madgearu și dădea și acum mereu pe 
la ei ca să i se pară că nimic nu se schimbase. 

Omul se ascundea de obicei și era în afară numai 
hotăzire şi neînduplecare, dar avea în el această duioșie 
adusă ca o comoară necheltuită din casa părintească dela 
Galaţi. Venea în viața publică bogat de amândouă însu- 
șirile, una moştenită, ca un sol al păturii burgheze în 
stare să dea mari muncitori ţării, şi alta câştigată între 
oamenii de știință ai Germaniei, ca un căutător de dru- 
muri noui. 

Această viaţă publică, atunci când pregătirea lui 
Virgil Madgearu era încheiată, l-a smuls cu sine și timp 
de două zeci de ani l-a ţinut în sbuciumul ei. 


Asigurările sociale. Am auzit că asigurările sociale 
românești se pregătesc să-și sărbătorească 30 de ani dela în- 
ființare. Trebuie să fie cineva care a fost la începutul lor și 
chiar mai înainte, ca să-și dea seama dintro ochire, ce pas 
îndrăsneț s'a făcut cu ele între noi, în ţara aceasta învol- 
burată și tainică a fenomenului social. Când mă uit îndărăt, 
peste tot acest răstimp, mai bogat decât oricare din istoria 


437 


noastră în schimbări dela o zi la alta, de bucurie sau 
de durere, oameni şi fapte se desluşesc întrun chenar de 
lumină, ca de răsărit care se prelungește, și asigurările 
sociale românești îşi capătă făptura aparte, de răspuns 
lo cea mai grea şi mai temută întrebare a secolului. Eram 
un popor de plugari și toată grija oamenilor politici, 
încă dela 1848, cu Nicolae Bălcescu și Ion Ionescu dela 
Brad, se îndrepta, cum s'a zis atunci, către emanciparea 
ţăranului, prin împroprietărirea cu pământ de muncă. 
Cincizeci de ani merseserăm pe acest drum și nu băga- 
serăm de seamă că o nouă lume se desvoltase alături. 
Lângă omul plugului crescuse omul din ateliere și din 
fabrici. El îşi avea cerințele lui, mult mai amenințătoare 
decât ale celui dintâi, atât pentrucă fuseseră mai neluate 
în seamă cât și pentrucă se ridicau odată cu industria, 
în necontenită și năvălnciă întindere, şi păstrau legătura 
cu tot ce se întâmpla asemănător în străinătate. Problema 
agrară era a noastră; chestia socială era internațională. 
Cea dintâi se deslega între noi; deslegarea celei de a doua 
putea să ne vie din afară. 

Legea Asigurărilor Muncitoreşti din 1912 însemna 
începutul politicii sociale româneşti. Se mai aduseseră 
măsuri legislative privind meseriile și munca în fabrici, 
dar ele nu erau decât încercări sfioase și ncîncadrate în- 
trun program general de reforme. Acum făceam întâiul 
pas în acel socialism de Stat inaugurat în Germania 
de însuși Cancelarul de Fier. Se putea zice că numai cu 
titlu de încercare, așa cum credeau neprietenii, care se 
temeau de orice formă de organizare a muncitorimii, 
directă sau indirectă. Legea punea pentru întâia oară 
împreună pe toţi muncitorii din România, risipiţi mai 
înainte prin bresle și sindicate sau rămași, cei mai mulți, 
în afară de orice formaţie profesională. Asigurările erau 
obligatorii. Orice muncitor, care intra în câmpul muncii, 
ajungea chiar prin aceasta un asigurat şi un membru 
cunoscut și înscris în registre al comunității muncitoreşti. 
Poate cea mai mare noutate a legii, mai mare și mai grea 
de urmări, a fost întocmirea acestei comunități. Iată-l 


438 


în sfârșit grănițat, materialul omenesc al oricărei legis- 
laţii muncitorești viitoare! Il avea astfel înaintea ochilor 
legislatorul, şi prindea conștiință de el și se învăţa să se 
înfățişeze laolaltă în rând cu alte categorii sociale ale 
Statului, şi nu în afara sau împotriva lui, muncitorul 
însuși. Din Casa Centrală a Asigurărilor Muncitorești dela 
1912 a ieșit, ca o desvoltare firească, Ministerul Muncii 
dela 1920. Ea se cuibărise în întâii ani în Ministerul 
Industriei, unde s'a mai vorbit în vremuri de criză să 
se întoarcă împreună cu întregul Minister al Muncii, 
uitându-se că un Departament se îngrijește precumpă- 
nitor de producţie și că e dator s'o ajute cu oricâte jertfe, 
pe când celălalt vede precumpănitor de om, care e în- 
tâiul agent al procesului producţiei și din această pricină, 
ca și din altele, vrednic de ocrotire deosebită. Nu e bine 
ca cele două interese, uneori contradictorii, să se găsească 
în aceeaşi mână. 

Cine vrea să înţeleagă de ce și cum a fost adusă această 
lege, stările vremii, atât din România cât și din alte țări, 
îl vor lumina. Le-am arătat şi eu pe scurt. Dar, cine vrea 
să-și dea seama în ce fel a prins ea, nu va fi în stare dacă 
nu se apropie de oamenii de atunci, cari s'au trezit pe 
braţe cu această sarcină. Fără ei, pot so spun, eu care 
i-am cunoscut, i-am urmărit și mai târziu și am lucrat 
deavalma în multe împrejurări, lucrurile ar fi ieşit altfel 
şi poate s'ar fi oprit curând pe loc, aşa cum se aștepta 
din unele părţi. Intre aceşti oameni trebue puşi neapărat 
Ministrul care a întocmit și a făcut să treacă proiectul 
de lege, Tache Neniţescu, și preşedintele întâiului con- 
siliu de administraţie al Casei Centrale a Asigurărilor 
Muncitorești, care l-a pus în aplicare, Constantin Emanoil 
Krupenschi. Amândoi nu mai sunt de mulţi ani din lumea 
aceasta, așa că pot fi judecaţi cu toată răceala, ceeace în- 
seamnă cu toată dreptatea istoriei. 

Tache Neniţescu era un bărbat bine legat, cu un cap 
de medalie şi care râdea puţin. Venea de, prin părţile 
Galaţului, pe unde viața de muncă în port.și de negoț 
în oraș, îl pregăteau să aibă alt orizont. Era frate cu poetul 


439 


Puilor de lei și românizatorul Dobrogei, loan Neni- 
tescu. Trecuse prin armată, din care ieșise, mi se pare, cu 
gradul de maior. Simţeai în el pe omul de faptă. De 
orice treabă se apuca, o făcea temeinic și cerea tuturor 
același râvnă și hotărîre. Strângerea lui de mână bărbă- 
tească și privirea adâncă, focoasă și dreaptă, te urmă- 
reau. Muncitor el însuși, se pricepea să atragă și să ţie 
împrejur pe alți muncitori, care mașteaptă de obicei 
decât o asemenea chemare şi pildă ca să se adune de pe 
unde tânjesc și mau prilejul să lucreze. După ce căpăta 
încredere în cineva, îi dădea drumul să se miște în liber- 
tate şi-l acoperea cu toată trecerea și mijloacele lui. Asi- 
gurările muncitorești au găsit în el, dela început, un fel 
de paladin, fără teamă şi fără pată. Ele au rămas până 
la urmă mândria vieţii lui. Intrebând în dreapta și în 
stânga și scotocind el însuși a descoperit, ca să-i ajute, 
nu biurocraţi învechiți, tehnicienii la noi ai oricărei legi, 
ci tineri abia întorşi dela studii, niște înfierbântaţi de 
nouile idealuri ale societății și în același timp firi chib- 
zuite și mari muncitori ca şi el. Atâţia dintre ei au ajuns 
mai târziu în fruntea treburilor publice sau a întreprin- 
derilor particulare celor mai active ale țării. Legea a 
ieșit dintro osteneală și o luptă piept la piept de fiecare 
zi, pentru aflarea celor mai bune deslegări, care trebuiau 
să ție pasul cu tot ce se făcuse mai înainte aiurea, — și 
în aceasta colaboratorii de carte erau gata cu informaţia 
proaspătă şi cutezătoare, — dar trebuiau să intre ca un 
altoi şi în trunchiul muncitoresc dela noi şi să dea o lege 
românească, — și aici cunoașterea lui de împrejurări și de 
oameni, şi pregătirea de bun gospodar i-au fost de cel 
mai mare folos. Mă văd încă, sau la el acasă, în strada 
Școlii din Bucureşti, întrun birou încărcat de cărți 
grele, sau pe dealurile dela Valea Călugărească, într’o 
trăsurică ușoară printre aracii de viţă de vie, împungând 
cerul de primăvară ca o armată de suliți. Vorbeam despre 
multe, dar ajungeam totdeauna la asigurările muncito- 
reşti, unde lucram și ţineam printr”o revistă de specia- 
litate la curent cu toată mișcarea. Vrea să știe dacă erau 


449 


piedici, ce se mai punea la cale, ce răsunet găsea insti- 
tuția între muncitori și ce între patroni. Era conservator, 
dar lovea fără milă în interesul de clasă, atunci când îl 
descoperea lacom și orb în faţa cerințelor mai porunci- 
toare ale unei liniștite și rodnice desvoltări obşteşti. Cred 
că am luat dela el cele mai frumoase lecţii de românism, 
puternic, dârz și tăcut. Trăieşte până astăzi înaintea mea, 
ca un nuc stufos, pus în mijlocul viei lui, de unde vede 
până departe culmile cu struguri și câmpia cu grâu, şi 
sună numai pentru el din frunze, noaptea, când rămâne 
singur cu stelele și cu piuitul păsărilor. 

Constantin Emanoil Krupenschi era un- moldovean 
mai din fundul țării, cu simț juridic înnăscut și cu o dia- 
lectică neobosită. Ochii lui mari și bulbucaţi te urmăreau 
dindărătul sticlelor de ochelari, ca un luptător, nu numai 
pentru loviturile pe care le-ar fi putut primi. Dacă adver- 
satul se lenevea, îi pândea apucăturile, ca să ştie cum să-l 
împingă la noi atacuri. Era în veșnică mișcare. Altmin- 
teri, legat de lucrul de care se apuca și înfigându-se și 
adâncindu-se în el ca un sfredel. Om care cunoştea şi el 
destule, dar se pricepea să scoată foarte mult dela celălalt. 
De aceea, totdeauna înconjurat de cei mai îndemânateci 
și mai cunoscători, vorbind cu ei parcă ar fi fost nişte 
dușmani, cu păreri împotrivă, dat numai ca să-i stoarcă 
și să se documenteze, ca din nişte cărți vii. Numaidecât 
apoi putea să fie cel mai înverșunat apărător al unui 
punct de vedere pe care-l combătuse, dat uncori îl avusese 
și el dinainte, fără să se descopere. Cei grăbiţi puteau 
să bănue că-și schimbase convingerea, pe când nu era 
nimeni mai încăpățânat în ce credea. In degetele lui 
neliniștite a încăput legea Neniţescu, aidoma unei azime 
care trebuia frântă și înmulțită ca în Evanghelie, pentru 
mii de mii. Părea o glumă rea, această rămășiță de boier 
pus să înceapă actul de dreptate socială, între muncitorii 
industriali. Nimeni nu și-ar fi putut îndeplini cu mai 
multă punctualitate şi siguranță o sarcină atât de pri- 
mejdioasă, în jurul căreia roiau demagogii și candidații 
la un socialism de paradă. El a avut grija să se strângă 


441 


şi să rămână imprejurul acestui steag social, dat lui în 
pază, numai oamenii unui crez. Atunci când toată mași- 
năria biurocratică luată moştenire, cu tot ce aducea, 
prin contopire, dela servicii vechi și nărăvite, ameninţa 
să-l covârşească, și-a alcătuit, ca o cabină înaltă de coman- 
dant, vestita secție a 4-a, un fel de colț alcreierului, cu 
tineri unul și unul, sociologi, matematicieni și juriști, 
pregătiți la cele mai bune facultăţi din țară și străinătate. 
Acolo se retrăgea şi se simţea între egali, cu toată știința 
lui de lume să păstreze depărtările și să descurajeze inti- 
mităţile. Tot ce trebuia ca mlădiere, pentru o strecurare 
în greutăți printre patroni şi lucrători, el găsea cu uşu- 
rință într”'o atitudine și într'o formulă. Tot ce însă cerea 
ca ncînduplecare o lege atât de gingașe și care putea 
îndemna la îngăduințe și răstălmăciri, Krupenschi aducea 
cu un zâmbet ca un lucru dela sine înţeles, fără putință 
de stat de vorbă. Nu se supăra cu nimeni, fără să fi fost 
nevoie să fie prieten cu toată lumea. El avea o aristocratie, 
nu atât de naștere, care stârnește numaidecât împotri- 
virea sau cel puțin neîncrederea, mai ales în lumea unde 
i se dăduse un rost hotăritor, cât aristocrația de purtare, 
care îndoaie în cele din urmă și cerbicele cele mai îndă- 
rătnice. Din lucrarea alături de el am păstrat amintiri 
neșterse. A fost un om care și-a sfințit locul și asigurările 
muncitoreşti nu trebuie să-l uite. Şi-ar potrivi ochelarii 
legaţi cu un lănțug de aur şi ar mormâi ceva a nemul- 
țumire, dacă ne-ar mai putea asculta. Era felul lui de rostire, 
când era mişcat. Dacă pe acolo pe unde se găsește, e 
odihnă și tăcere, nu-i place! Lui îi trebuiau zbucium, 
vorbă și faptă. Era un muncitor intelectual, cu privirea 
întoarsă înăuntru, chinuit şi chinuitor, între muncitori 
manuali, cătând mereu înainte. In cele din urmă ei se 
înțelegeau. Erau de o ființă cu Maica noastră a tuturora, 
munca. 

Mai târziu, când sa înțeles că alături de organizarea 
gospodărească a muncitorimii, cu ajutoare de boală și 
de accidente, în formă de căutare medicală şi de bani, 
sau cu pensii de invaliditate și de bătrânețe, trebuia să 


442 


se treacă la organizarea eroică a muncii, cu contracte 
între patroni și muncitori, apărate de Stat, și cu regle- 
mentarea grevelor, cu inspecția muncii și cu pregătirea 
profesională, cu cămine de ucenici și cu întrebuințarea, 
timpului liber, însemna că Ministerul cel nou începea să 
se închege. Asigurările muncitorești şi-au lărgit cuprinsul 
făcându-se asigurări sociale. Și atunci, lângă ele, ca 
lângă niște vestitoare a ceea ce urma să vie, s'a ridicat 
deodată organul politicii sociale din România, Minis- 
terul Muncii. Am fost și cu la pregătirea, la naşterea și la 
isprăvile încrezătoare din întâii zece ani. Mai păstrez 
din focul de atunci. 

Bătălia fusese câștigată. Sărbătoritorii trecutului pot 
să se arate. 


Ion Ionescu dela Brad. Am citit şi eu de mai multe 
ori, câteodată luându-le dela cap și ducândn-le până la sfâr- 
şit, iar alteori deschizând la întâmplare, « Amintirile din pri- 
begie », tipărite mi se pare pentru întâia oară la Socec în 1889, 
de Ion Ghika. Am căutat şi la secţia de manuscrise a Biblio- 
tecii Academiei Române acele hârtii, după care sa făcut 
această carte la aproape 40 de ani de când faptele pove- 
stite în ele se petrecuseră. Pe câte o pagină de Nicolae 
Bălcescu textul era întrerupt din loc în loc de scrisul 
ctiptogramic, de cercuri și linioare, al emigrantului carc 
duce cu el taine. Arată Ion Ghika în scrisoarea către 
Vasile Alecsandri, pusă ca prefaţă volumului, cum de 
două ori era să piardă acest material nepreţuit. Sunt 
acolo, nu numai crâmpeie pline de viaţă din cea mai 
bogată în urmări pagină a istoriei secolului trecut, când 
neamul românesc s'a închegatta doua oară, dar o 
galerie de portrete, cu trăsături după natură, cum nu se 
întâlnesc în altă parte. Focul din noaptea de Bobotează 
a anului 1853, dela Constantinopol, în care erau să ardă 
toate aceste scrisori, ar fi mistuit o parte din sufletul 
nostru. 

lată întâmplarea, chiar din condeiul atât de colorat 
și de sfătos al beiului de Samos. Fusese sculat de bubvitul 


443 


tunului, care dădea de veste că arde undeva, dar după 
ce se ridicase din pat ca să iasă, se culcase la loc, făcându-și 
socoteală că, de unde se găsea până unde era focul, 
de geaba se mai ducea pentrucă mar mai fi ajuns la timp. 
Avea și el nişte hârtii întrun dulap la o doamnă Sna- 
deska, o amică din copilărie a comitesei Edling, născută 
Sturdza: «In ziuă, când m'am dus să văd ce se petre- 
cuse, am găsit casa arsă până la pământ, împreună cu vreo 
sută, două de alte case, noroc că focul începuse dela 
deal și servitorii chiriașei, ajutaţi de oamenii proprieta- 
rului, avusese timp să scape obiectele și sculele din casă, 
aruncându-le pe ferestre în grădină, peste zidurile tera- 
selor. Acolo am găsit și eu hârtiile mele vrafuri printre 
spalirile de portocali și de iasomie, amestecate cu apă 
căzută din cer şi din tulumbele pompierilor. Le-am strâns 
grămadă într'o boccea, pe care am purtat-o cu mine ani 
mulți pe la Pera și pe Bosfor, din casă în casă, am cărat-o 
pe la Samos, pe la București, până am ajuns la moșie 
la Ghergani. Acolo, când mi-am așezat hârtiile în biblio- 
tecă, am ales întrun pachet corespondența emigranților 
noştri din timpul exilului. Mult am mai căutat acum doi 
ani acel pachet; am petrecut zile întregi răsfoind, cu 
ajutorul domnului Bianu, toate hârtiile mele, fără a da 
peste dânsul; când, astă toamnă voind să fac oarecare 
reparaţii la casă, lucrătorii au găsit acele hârtii înghesuite 
între zid și bibliotecă». 

Putuse Carlyle, atunci când servitoarea lui John 
Stuart Mill căruia îi lăsase spre citire manuscrisul Revo- 
luţiei Franceze, îl aruncase neștiind despre ce e vorba, 
în soba plină de jeratic, să-l facă a doua oară. Cine ar fi 
putut să ne mai dea Amintirile din pribegie dacă, în 
această luptă a lor cu soarta, s'ar fi pierdut? In ele e su- 
fletul Revoluţiei dela 1848 și sunt mai cu seamă oamenii, 
unii luminoși ca nişte arhangheli, care au deslănţuit-o. 

Acolo am făcut cunoștință pentru întâia oară, printre 
oamenii Revoluţiei, cu Ion Ionescu dela Brad. Sau 
împlini: de curând jo de ani de când s'a dus să se odih- 
nească lângă atâţia din cei de care lucrase alături. Cel 


444 


mai bun prieten al lui, Nicolae Bălcescu, care-l chemase 
dela Iași, după ce se alcătuise Guvernul provizoriu al 
lui Eliade, ca să lucreze la deslegarea problemei țără- 
neşti, se stinsese încă dela 1852. Ajuns apoi în Turcia, 
ca și Ion Ghika, profesor la Școala de Agricultură din 
Constantinopol și administrator al moșiilor Marelui Vizir, 
Reşid Pașa, e cel dintâi Român, care a cercetat Dobrogea 
și a pregătit-o parcă astfel pentru stăpânirea românească, 
Agronomii de toate treptele pot să-l privească drept un 
înainte mergător, dar el, ca atâția oameni ai vremii, se 
ridică peste propria îndeletnicire şi e deopotrivă al nostru 
al tuturor și al istoriei. In fața plugarului fără nume pe 
care-l înfăţişează în povestirea șugubeață a lui Ion 
Creangă, lon Roată, omul pământului din timpuri uitate, 
aplecat pe brazdă și plin de poruncile ei, stă plugarul cu 
carte, gândind și încercând mijloace de îmbunătăţire a 
păturii ţărăneşti și a ogoarelor muncite prea bătrâneșşte, 
Ion Ionescu dela Bradul Romanului, moldoveni amândoi, 
numai loni ieşiţi din mulțime și vorbind pentru ea. Nici 
-nu văd o statue a lui Ion Ionescu dela Brad ca un domn 
în zedingota, cu poale lungi a acelor ani, înălțat pe un 
soclu de piatră și cu un plug între picioare, aşa cum a 
ieșit statuia lui Lascăr Catargiu, ci ca o întrupare a pu- 
terii pe care și el și Ion Roată o purtau prin lume. Multe 
s'au învechit și au trecut de atunci, legate cum au fost 
de stări vremelnice, dar ei sunt și au să rămână tot așa devii. 

Când au ieșit Amintirile, în 1889, Ion Ionescu dela 
Brad era încă în viață. Trăia la moşioara din sat, pe care 
încerca tot ce gândise şi pusese la cale o viață, de când 
plecase din umbra Academiei Mihăilene la studii înalte 
În Franţa, și cât lucrase ca funcționar și deputat la el 
acasă. Era ca un voievod de ţară, în același județ, în care, 
de aceiași ani, Vasile Alecsandri făcea la Mircești versuri 
pentru Rodica și pentru țăranii lui patriarhali, trecuți 
din acele versuri deadreptul în pânzele lui Grigorescu. 
Doi vecini, urzitori de țărani cu totul deosebiți, unul, 
cu toată strălucirea lui, om al trecutului, iar celălalt, în 
ciuda smereniei în care trăia, omul viitorului. 


445 


Trebue să-i fi venit și lui volumul acesta de aproape 
goo de pagini, prin care se strecura și el pe la colțuri, în 
val-vârtejul de căuzaș al Revoluţiei. Il va fi citit, şi toată 
viaţa lui și a. prietenilor trebue să-i fi trecut pe dinainte, 
împreună cu valurile de atunci. Poate a scris o scrisoare 
Prințului Ghika la Ghergani, în care să-i mulțumească, 
nu pentru el, ci pentru Nicolae Bălcescu. Toată cartea e 
ca un cadru de aur pentru viața scurtă şi neliniștită a celui 
mai mare suflet pe care l-a dat poate neamul românesc 
în acest secol atât de bogat în personalități puternice. 
Ei, toți bărbaţii care trăiseră și se sbuciumaseră laolaltă, 
erau ca pe aceeași galeră, care se pierdea încet în cețuri. 
Acesta era ca un testament pe care-l lăsau după ei. 

Astăzi părăsim pe rafturi atâtea memorii, studii și 
monografii, scrise de Ionescu dela Brad şi, ca să fim mai 
aproape de el, îl căutăm tot în Amintiri din Pribegia dela 
1848, unde nu e singur, ci între clăditorii României 
moderne şi unul dintre aceştia. 


Orientare profesională. Aproape de o sută de ani 
meseriile și negoţul ne-au scăpat din mâini. Am început să 
ne simțim încetul cu încetul străini în țara noastră. Tineretul, 
ispitit de alte îndeletniciri mai subțiri şi mai arătoase, s'a în- 
dreptat către ele. Şcolile de carte s'au umplut peste orice 
măsură, pe când școlile de îndemânări practice au fost 
ocolite. Cei care se duceau la învățătura lor erau copiii care 
nu putuseră fi primiţi dincolo și, de obicei, printre cei mai 
slabi ai generației. Intro ramură de viaţă unde se cerea 
mai cu seamă spirit de întreprindere şi istețime, ajungeau 
nu luptătorii, ci umilii. Trebuia făcut ceva, repede şi 
temeinic. 

S'a început atunci cu legi de ocrotire a elementului 
român în fabrici şi meserii. Ucenicii nu mai erau lăsaţi 
În voia soartei și a unor «jupâni» nemiloşi. Ministerul 
Muncii, încă de când a fost înființat, a crezut că întâia 
lui sarcină este să pregătească muncitorimea românească 
a viitorului. De aceea a făcut şcolile lui de ucenici, legate 
de atelier, și împărtășind cunoștințe care erau în același 


446 


—”—— 


timp și teoretice și practice. El izbutise să dea această 
îmbinare fericită, care lipsea de cele mai multe ori şcolilor 
obișnuite de meserii și profesionale. Căminele de ucenici, 
care nu primeau decât Români, le supravegheau anii de 
creştere și-i deprindeau cu un traiu mai îngrijit. Mini- 
sterul Instrucţiei s'a gândit tot mai stăruitor să-și îmbu- 
nătățească și el învățământul practic. Legi noi au fost 
puse la cale și, în așteptarea lor, schimbări de nume de 
școli, pentru ca să le crească vaza, îmbunătățiri de pro- 
grame, o mai bună pregătire sau cel puţin o mai bună 
întrebuințare a personalului didactic. 

Mi-aduc aminte de mirarea care a cuprins pe toţi ai 
noștri, care în călătoria lor prin ţara mărită, numaidecât 
după 1918, se aflau deodată înaintea încercărilor dela 
Cernăuţi și Timișoara, în întâiul Oraș ca o întreprindere 
a Societăţii de Cultură și în cel de-al doilea ca întreprin- 
derea unui singur om, a lui Emanoil Ungureanu, pentru 
înjehebarea și întărirea unei clase mijlocii româneşti. 
Prin urmare, lucrul era cu putință, și nu cu mijloace 
uriașe și în timp de secole, ci numai cu inimă, cu un 
program chibzuit şi sub ochii noștri! Statul nou româ- 
nesc însuși, prin cei cari i-au pregătit noile legi, a învăţat 
şi a luat dela aceste două încercări, începute încă sub alte 
stăpâniri, când greutăţile erau cu atât mai mari şi perspec- 
tivele tulburi. Poporul românesc nu-și pierduse însuşirile, 
cu care i-a început istoria și mărirea, aşezat, cum sa 
găsit, la răspântia lumii, păzitor de vămi şi cărăuş de bo- 
găţii între Răsărit și Apus, Miazăzi și Miazănoapte. 
Statuia lui Emanoil Ungureanu dela Timişoara, ridicată 
între liceu, teatru, cazarmă și prăvăliile cele mai de seamă 
ale orașului, ca o atătare cum nu se putea mai limpede 
de rost și de legături a faptei lui, e întâiul monument 
din ţară, mai mult decât al unui om, al meseriei și al 
negoţului românesc. Pus în locul acela de graniță şi de 
întrecere între naţiuni, el are şi un înțeles mai adânc. 
Trebue să-l căutăm şi să ne oprim înaintea lui, împreună 
cu elevii școalelor profesionale în excursiile lor de studii, 
ca să-i aducem această prețuire și să plecăm cu în- 


447 


crederea ce l-a însuflețit pe el, pe omul pe care-] întru- 
pează. 

Toate aceste gânduri de bine şi măsuri de îndreptare 
nu-și pot ajunge însă scopul, fără un adaus. El e partea 
nouă față de trecut și menit să-l facă să înflorească de o 
înflorire necunoscută. L-au descoperit, sau l-au înjghebat 
din cunoștințe foarte vechi, țările mai înaintate industriale. 
Astăzi el are îndărătul lui adevărate aşezăminte experi- 
mentale și lucrări de știință, fără care nici nu se mai poate 
închipui o organizare industrială modernă. 

Acest adaos e orientarea profesională. 

Pentru ca o îndeletnicire să fie bine deprinsă și îm- 
plinită, cel care o deprinde şi o împlinește trebue să aibă 
anumite însușiri, fără care își pierde vremea și încurcă 
lumea. Industria și școala sunt datoare să aleagă dintre 
atâţia chemaţi, pe cei aleși. O pricină a neizbutirii în- 
toarcerii Românilor la meserii, a fost şi această primire, 
fără deosebire, a cui a venit şi a cerut un loc, în atelierele 
unde se făurește averea uriașă de bunuri materiale a țătii. 
Sarcina cea grea şi plină de răspundere, privită de c 
societate rămasă încă romantică drept o treabă de a doua 
mână, a căzut de multe ori în seama unor oameni născuţi 
să rămână totdeauna cârpaci şi care nu puteau nici să 
ducă înainte ce începuseră și nici să nască mândria de 
breaslă cerută de orice înaintare. Pilda lor n'a fost menită 
să atragă pe alții mai înzestrați, cari făceau dintro vină 
a oamenilor o vină a îndeletnicirii însăși şi-i întorceau 
spatele. 

Ministerul Muncii a fost cel dintâi, cum era firesc, 
să se pătrundă de însemnătatea unei îndrumări pentru 
fiecare spre meseria cea mai potrivită, nu numai cu gustu- 
tile, care pot greşi, dar cu înzestrările firești, singurele 
şi sigurele judecătoare. El a intrat de mulţi ani în legă- 
tură cu laboratoarele de psihologie experimentală, mai 
bine organizate, dela București şi Cluj, şi a ajutat să se 
înființeze Institute speciale de orientare profesională, cu 
aplicare practică la viața industrială. Deşi funcţionează 
de câţiva ani, cu foloase vădite, activitatea lor n'a ieșit 


448 


Pog epp ouniznpporper 3p pusog 


Planșa 46 


Vad, IIT 


Pietre de 


Emanoil Bucuța: 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad. ILI 


Planșa 47 


Casa Asigurărilor Sociale din Cluj 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, ILI Planșa 48 


Sentinelă română de pază la Bug 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad. III Planșa 49 


| -s 


Vera Serafanova, învățătoare în Noua Grigorovca 


sedod ap IZ “toaoyneuzy 


Planșa 50 
„+ 
-. 
1 i 3 
pa | 


i... ... . - s- 


Pieire de Vad, III 


Emanoil Bucuța: 


Planșa 37 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad. IHI 


1UgUIOZ peosəd dp ED0[ U; SVI} 9359 [NPOAEN :âng əd ponozedser) 


52 


Planşa 


Pietre de Vad, III 


Emanoil Bucuţa: 


ININpPOAgU vama Bng əd 'eonuo3ua0) enoy 


Planşa 53 


pe Bug. Năvodul este tras cu 


Planşa 54 


Pietre de Vad, III 


Emanoil Bucuţa: 


PIN “emoiozon-aroaznac) 


Planșa 55 


Pieire de Vad, III 


Emanoil Bucuţa 


gej Up əsnpe JOŢIInIvp PozItduI "PDAOINLUIV up engwig 


— 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, IHI 


Planșa 56 


Beleusovea. O gospodărie moldovenească. Vedere spre Bug 


Planșa 57 


Pietre de Vad. III 


Emanoil Bucuţa: 


0U20J9$ EUNUIOD UIP NUEOSOŢ J9PEOŢ, IN] E «FEW ese) > ap nune 


Li é 
AP 
Ii a! 1. i 
' E 
E CAUTE g 
Ht 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planşa 58 


Maria Tofan de 17 ani, scoate apă din « bazin», Mărculcasa 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, II Planșa 59 


A SORA Aa iY 
d 


j 
/ ka * 


Belcusovca. Petrecere la colhoz, după treerat 


Planșa 60 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


edere din bazarul din Noua Odessă 


AU 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, IH Pianşa 61 


Andrei Sânganu de 27 ani din Mărculcasa 


Planșa 62 


Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, IHI 


ISOUNIEW ‘JI Ese ep argez3ro ap e70 gepard 0DSO LIONE toreotieAuŢ 


ppoe o PP 35 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III 


p 7 


Planșa 63 


« Şezătoare» de tors cânepă la "Ţurcan Costea din Martinoși 


Planșa 64 


Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, III 


ISounzepW utp “ut $ ap nueqor) PISEA 


= = n E a RR E RI m e RR RR RR a 
i o i a aa a a a, 


Planșa 65 


Pietre de Vad, III 


Emanoil Bucuţa: 


essapO EI 
NUE UL EJUSPNIS EJSOJ TUL ZZ 9P ED|ELŢ 1I gy IS SISOURIIEPA UIp IŢnzeuuiad eros “rue PP 3p ODUoAZI PAIUISEIE 
| t PJUop ISO pP gaje T ISI DIE up mg A : $ [Aed q d 


Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, III Planşa 66 


Leuţă Pavlenco de 48 ani. Primarul comunei Matrtinoși 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planșa 67 


Tamara Crivoşia de 13 ani, din Spiridoniuca-Gasparcuca 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planşa 68 


Titiana Ambrosiov de 30 ani din Goroteaia 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad. III Planşa 69 


O tânără moldoveancă din Martinoşi 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad. IHI Planșa 70 


maa 2 a ll 


lon Grigore Ipatenco de 24 ani, Spiridoniuca-Gașpareuca 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planșa 71 


e .] 


Sava 'Ţarălungă de 39 ani, Directorul şcolar din Gruzcoie (Goroţcaia) 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad. III Planşa 72 


Ion Turculeţ de 70 ani din cătunul Kotovca, comuna Martinoși 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planșa 73 


Sct Ae. 


Ion Ciobanu de 16 ani, cu armonica, și lliin Ivan de 15 ani, cântă la 
nuntă, Martinoși 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad. II Planșa 74 


Moș Nazar Martinenco, scripcar din Goroțcaia 


Emanoil Bucuţa: Pietre de Vad, III Planșa 75 


Cel din urmă ciompoier, Ion Munteanu de 80 ani, din Martinoși 
Planşele 48 — 75 Foto N. V. Economu (Institutul Central de Statistică ) 


din faza premergătoare. Adevărurile ştiinţei nu se aplică 
oricărui om deopotrivă. Întâi trebue cunoscut lucră- 
torul român, care e în unele ramuri înaintea colegilor 
lui din alte părţi, și în alte ramuri îndărăt, şi apoi scoase 
încheerile tip. Orientarea profesională trebue împămân- 
tenită. Fără această împământenire ea poate fi mai pri- 
mejdioasă decât lipsa ei. Institutele au făcut până acum 
această lucrare temeinică de început. Ele s'au dovedit ca 
unul din stâlpii viitoarei organizări a muncii. 

Ministerul Instrucţiei a mers mai încet, pentru școlile 
lui de meserii și profesionale. Impărțirea elevilor din 
câmpul muncii, după meserii, trebue să se facă urmând 
două trebuinţe: cea dintâi, locurile libere într'o meserie 
sau politica generală de Stat, când există, pentru ocrotirea 
unor anumite ramuri de producție, şi cea de a doua, 
înzestrarea personală. De multe ori această împărțire se 
mai face încă la noi bătrâneşte, prin tragere la sorți! 
In vremea din urmă orientarea. profesională, cu alt nume, 
şi-a deschis și aici drum. Incep să existe pe lângă școlile 
profesionale laboratoare de psihologie, cu profesoare care 
au făcut practică la un„Institut ştiinţific și lucrează sub 
supravegherea lui. 

Legea, în pregătire, a învățământului profesional, 
trebue să ţie neapărat seamă de acest câștig. El hotărăște 
singur, din punct de vedere pedagogic, putinţa chiar a 
tinerii unei clase și a împlinirii programei analitice, 
iar din punct de vedere social, trimiterea în profesii și 
în lupta vieţii de elemente în stare să se valorifice și să 
deslege problema cea mai dureroasă şi mai grabnică a 
economiei românești. 

Am văzut şi eu unul din aceste puţine laboratoare de 
psihologie și poate cel mai bine înzestrat și condus din 
țară, cel dela Azilul Elena Doamna. Această şcoală dom- 
nească şi care-şi simte față de eleve o îndatorire mai 
mare, poate pentrucă e nu numai legală, dar şi funda- 
țională, trebuia să fie cu precădere dăruită cu un asemenea 
aşezământ. El înseamnă în întâiul rând o nouă și învioră- 
toare metodă de lucru. Uite pe fiecare fată, după exami- 


29 440 


nări repetate, atât asupra puterilor sufleteşti cât şi asupra 
puterilor fizice, cu o fişă a ci, care e o imagine credin- 
cioasă a ceea ce este şi poate ființa mică şi nevinovată, 
adusă de mână de alții, pentrucă elevele Azilului sunt 
orfane, la porţile acestei înalte şcoli! Munca şcolară se 
face şi ea altfel, în împrejurări schimbate, de încredere 
și de îndrăsncală. Un asemenea laborator de psihologie, 
institut şcolar în miniatură de orientare profesională, ar 
trebai să lucreze pe lângă ficcare şcoală profesională. 
E întâia măsură, care aduce o populaţie școlară educa- 
bilă, pentru ridicarea acestei ramuri de învățământ, de 
a cărui îndreptare aproape desnădăjduim, atât Stat cât 
și părinţi. Cei care hotărăsc în alcătuirea legilor să-şi ia 
înainte osteneala unei cercetări a laboratorului de psiho- 
logie dela Liceul Industrial al Azilului Elena Doamna din 
București, organizare și rezultate. Avem, slavă Domnului, 
ȘI pricini de încredere! 


Asistenţă socială. Una din cele mai mari mândri ale 
lui Jean Bart nu erau nici călătoriile pe mări, nici cărțile scrise, 
ci desființarea cerșetoriei. Fusese director al Asistenţei So- 
ciale, întâiul ei director, așa cum Trancu lași care-l numise, 
fusese primul ministru al muncii. Se cunoscuseră la Galaţi, 
unde se găsiseră împreună mai mulți oameni de treabă și, 
între alte lucrari bune puse la cale, căutaseră mijloace 
de luptă cu lipsa și cu duterea. Când unul din ei a ajuns 
în fruntea unui Departament, a chemat pe toţi tovarășii 
de demult împrejurul lui, ca să ducă mai departe, cu 
mijloace sporite şi pentru toată țara, ceea ce începuseră 
sfios întrun colț de provincie. Așa se înțelege chemarea, 
care a mirat pe mulţi atunci, a literatului Jean Bart, de 
protesie comandor de marină la pensie, în fruntea nou 
intiințatei direcţii a Asistenţei Sociale. A fost un bun 
director. Fapta, de care se mândrea mai mult, era des- 
Hințarea cerşetoriei, prin aziluri pentru cei neputincioşi, 
ȘI colonii de muncă pentru ceilalți. 

Mi-aduc aminte că rătăceam în ceasurile libere prin 
București şi că făcea ce făcea şi mă ducea pe la răspân- 


450 


tille cunoscute ca vaduri ale milogilor de tot felul, sau 
nenorociți fără rost, sau mânuitori ai unui lesnicios izvor 
de venit. Ne opream la bisericile cu hramuri și cu acatiste 
vestite. — Ştii ce era aici acum un ân? mă întreba aproape 
tăstit, cum îi era felul, Jean Bart. Am avut și noi breasla 
cerșctorilor, pe care a zugrăvit-o cu atâta coloare Victor 
Hugo în Notre Dame de Paris, cu o centrală, cu un 
calendar al zilelor mari, care adună multă lume la un loc, 
şi cu agenți de legătură. Porneau ca orice lucrători la 
lucru în zorii zilei. Alergau în cărucioare din alte oraşe, 
când era nevoie, scoțând atunci numerele mari, vreo 
schilodenie groaznică sau vreun specialist al stoarcerii 
lacrimilor. Locul, cu cea mai bună Organizaţie, era 
Ploieştii. Când am pornit întâi să-i adun, au crezut 
că-i glumă. Cei mai mulţi au fugit din aziluri şi din colo- 
niile de muncă tocmai pentrucă nu se mai puteau deda 
cu altă viață decât viața vagabondă. Tânjeau ca pasările 
de câmp şi de pădure închise în colivie. Aveau un adă- 
post, îmbrăcăminte, mâncare la timp şi destulă. Nu le 
trebuia nimic. Îndată ce scăpau de supraveghere, își luau 
tălpășița. Vindeau tot ce-aveau pe ei, îmbrăcau zdrenţe 
și întindeau din nou mâna. Pe unii i-am prins și i-am 
adus îndărăt de câte cinci, şase ori. Acum au cam văzut 
că nu se pot pune cu Stăpânirea și s'au astâmpărat acolo 
unde i-am așezat sau cei mai mulți sau dat la fund. 
Firește că aşteaptă o slăbire a măsurilor, ca să se arate 
din nou. Sămânţa nu le-a pierit şi pământul e prielnic, 
mila nesupraveghiată a oamenilor, care cred că se plătesc 
orbește de o îndatorire socială, dar grădinarul veghează. 
Deocamdată grădinarul sunt eu și plivesc orice nouă 
buruiană se arată. Să nu crezi că fac numai un fel de poliţie 
a maidanelor. La temelia faptei noastre stă iubirea de 
oameni, numai că această iubire de oameni e organizată, 
ca toate puterile pe care se rezeamă societatea modernă. 
Ai ceva de spus? N'aveam nimic de spus și abia îl ascul- 
tam. Mă gândeam la schimbările neașteptate prin care 
pot trece unii oameni. Pe Jean Bart îl cunoaştem de mult 
şi mi l-aş fi putut închipui cu tot felul de înfățișări, numai 


29 451 


cu aceasta nu, de Samaritean staroste de cerșetori. 
Vorbele sunau ca un cântec de clopote cristalin, din 
vârful unei clopotniţe înegrite de trecerea anilor, cu ploi 
şi cu vânturi. 

Am descoperit acum în Ploieşti o grije asemănătoare 
şi care mi l-a adus numaidecât în minte pe Jean Bart 
de odinioară. Eram chiar în cetatea cerșetorilor, așa cum 
mi-o zugrăvise el. Ii ştiam și eu mai de mult pe atâția 
dintre ei, care călătoreau atât după prilejuri mai bănoase, 
cât şi ca să se mai facă doriţi acasă, pe timpul lipsei în 
alte părţi. Oraşul s'a găsit într'o bună zi fără această popu- 
laţie nenorocită şi zgomotoasă. A venit de departe un 
călugăr, care s'a hotărît să-i fie de ajutor şi s*o îndrumeze 
spre altă viaţă. Indărătul lui nu era societatea, ca îndă- 
rătul colegului nostru de literatură, ci însuși Isus Hristos, 
cu braţul întins a binecuvântare. Desmoşteniţii soartei nu 
mai trebuiau lăsaţi singuri. Singurătatea era cel mai mare 
dușman al lor. 

Am cercetat cu deamănuntul azilul în care acești 
oameni fără rost, care-și duceau traiul pe uliţă, au aflat 
un adăpost. Am răsfoit prin fişele, unde e însemnată pe 
scurt toată povestea lor. Copiii își au o clasă pentru lecţii 
zilnice. Inainte se amestecau cu ceilalți școlari, în şcolile 
orașului, și făceau numai pagube, înapoiaţi și înrăiți cum 
erau, alături de nişte copii, care altminteri decât ei, au 
cunoscut binefacerile familiei. Ascult pe câte unul. Se 
ridică înfipt și citește cu glas tare, deși odaia e obișnuită 
şi-i încape tocmai bine pe cei 12 şi învăţătoarea lor. La 
întrebări răspunde desgheţat. Nare nimic din umilința 
breslei. E astăzi un copil de școală ca oricare altul, deși 
nu ştie de părinţi şi de altcineva, decât de omul lui Dum- 
nezeu și de ajutoarele lui din această casă a milei și a 
iubirii. Plămada era bună şi s'ar putea să fie la fel şi în 
ceilalți tovarăşi. Stau în jurul unei mese, cu ochi luminoși 
şi ascultă. Nu le pasă că hainele sunt mai mari decât 
trupurile lor sau că din ele atârnă fâşii nedrese de nimeni. 
Veselia vârstei și apropierea caldă îi înviorează. Le-aş 
da drumul în curte, ca să-i aud strigând şi să-i văd alergân- 


452 


du-se. Or mai fi ştiind să se joace? Pentru ei trebue să 
fi răsunat deopotrivă glasul acela bun, care umple 
toate cele patru evanghelii, de unde a ieşit în lume: 
« Lăsaţi copiii să vie la mine»! Ii prind câteodată ascul- 
tând, cu ochii duși. Poate că nu e ispita uliței, cum se 
tem pedagogii, totdeauna bănuitori, ci acea chemare 
dumnezeiască și care-i curăță de păcate în baia ei de 
lumină. Nu se poate ca omul lui Dumnezeu, care i-a 
strâns pe lângă el, să nu-i înrâurească treptat și să nu-i 
îmbuneze. El le dă tocmai ceea le-a lipsit mai mult și 
i-a împins pe povârniş: iubirea. 

Am întârziat şi În camera, aș fi pornit să zic, în salonul 
bărbaţilor, așa cum se zice la spitale. Când am deschis 
uşa, a fost ca o tresărire speriată printre paturi și pe 
locurile libere dintre ele. Ochii a zece-cincisprezece inși 
s'au îndreptat spre noi și nu ne-au mai părăsit. Ce adu- 
ceam cu noi? Libertatea? Putința plecării fără ţintă în 
lume? N'au paznici la ușe, dar li se pare că sunt întemni- 
taţi. Toţi au sute de kilometri făcuţi pe jos în picioarele 
lor. Cântă în ei drumul și-i îndeamnă, cum cântă în scoici 
sbuciumul mării. Descopăr pe unul din T'restieni, unde are 
nevastă şi copil. A plecat unde a văzut cu ochii și nu 9a 
mai gândit îndărăt. Il întreb dacă T'restienii lui de sub 
munte nu sunt cumva Irăistenii mei, pe unde am fost 
și eu pe drumul de pe Doftana al Secelenilor, care l-au 
înființat? Cine a putut să schimbe un nume atât de fru- 
mos, ciobănesc, așa cum îi sunt și începuturile, cu un 
nume mai mult de șes și șubred ca şi buruiana de baltă 
pe care o arată? Cu toată vorba mea țărănească, de om 
umblat prin satul lui, p'are încredere. Caută să mă folo- 
se2scă pentru gândul care-i stă înfipt în minte ca un 
cui. E îmbrăcat în halat și ar vrea să i se dea haine de 
stradă, ca să se ducă până la o rudă. Mulţi se duc așa și 
nu se mai întorc. Altul, un fost negustor, ras proaspăt 
şi cu faţa osoasă, dorește să dea o raită pe la Camera de 
Comerţ, de unde ar putea să capete un ajutor. Erau fără 
rost şi at trebui să li se dea unul. Altminteri gândul lor 
colindă. Camera de adăpost ar trebui schimbată întrun 


453 


atelier, cu treburi ușoare, potrivite cu desobișnuința lo+ 
de lucru. O soră de ocrotire ar trebui să treacă printre 
ei ca și printre copii și să-i înveţe să zâmbească și să se 
simtă iar oameni, cu mici planuri de viață, cu străduințe 
lăudate de cine-ţi pasă şi cu răspunderi. 

Visul hai Jean Bart n'a fost zadarnic. Mi se pare că 
e și el pe undeva întrun colț și ascultă ce vorbim cu 
oamenii lui. Suntem întrun așezământ unde iubirea de 
oameni a fost organizată așa cum a încercat el pentru 
întâia oară. Noi crezuserăm atunci că e ca o nouă carte 
pusă lângă alte cărți ale scriitorului. A fost mai mult, și 
trecem din sală în sală, urmăriţi de amintirea şi de ochii 
lui, printre aceste rămășițe obosite ale societății, întoarse 
la noi rosturi și mai cu seamă la o nouă omenie. 


Femeia română. Am găsit o laudă a femeii române 
la un scriitor şi într’o carte unde nu era de aşteptat. Pen- 
trucă unul și cealaltă sunt vechi de 120 de ani și puţin cu- 
noscute, decât poate de specialişti, îmi voi îngădui să le des- 
copăr pentru unii, cei mai mulți, şi să le împrospătez, 
celor câțiva care le ştiu. In val-vârtejul de astăzi fe- 
meia la noi are o mare parte de bine, fie că e organi- 
zare a vieţii, fie că e mângâiere, şi un cuvânt de prețuire, 
venit de așa de departe, înseamnă o răsplată de două 
ori cuvenită. 

Prin 1818 a făcut în părțile Transilvaniei, un crâm- 
pei din călătoria lui, care era o expediţie ştiinţifică, un 
geolog francez F. S. Beudant. Rodul unor osteneli învă- 
tate, care priveau toată Ungaria, l-a tipărit într’o lucrare 
în două volume, apărute la Paris în 1822, « Călătorie 
mineralogică și geologică în Ungaria în anul 1818», 
Voyage mincralogique et géologique en Hongrie, pen- 
dant Pannce 1818. In afară de cele rooo de pagini de 
cercetări pe teren, la îndemâna oamenilor cu o pregătire 
şi gusturi la fel, lucrarea începe cu o Introducere, în care, 
între altele, se vorbeşte și despre diferitele popoare ale 
Ungariei. Românii își au și ci partea lor. Se simte peste 
tot că omul de ştiinţă francez a avut legături mai ales 


454 


cu societatea maghiară, care i-a dat despre celelalte nea- 
muri conlocuitoare lămuriri de multe ori răutăcioase. E] 
a ştiut însă câteodată să se scape de această înrâurire și 
să întrebe la izvor sau să se amestece deadreptul între 
oamenii noștri și să-i cerceteze. De-aci aflarea alături de 
judecăţi care se bat cap în cap. 

lată, de pildă, întâile cuvinte: « Valahii, care își dau 
înşişi pe limba lor, numele de Români, par să fie întra- 
devăr un amestec de vechi Daci şi de coloniști Romani, 
care fugiseră spre muntele Hemus, pe timpul năvălirii 
hoardelor barbare, și care încetul cu încetul s'au întors 
în patrie. Limba, pe care o vorbesc popoarele acestea, e 
un amestec de latină stricată, sau de italiană rea, și de 
slavă; de aceea, în afară de câteva cuvinte, un Francez, 
obișnuit cu graiul din Franţa de Miazăzi, ajunge cu 
ușurință să se înțeleagă și să stea de vorbă cu ei». 

Nu mai Înșir ceea ce spune, ca o caracterizare, despre 
acești Valahi. Trebue să-i fi fost şoptit de alții, pentrucă 
altminteri și-ar fi dat seama că un popor întreg fără arta 
vieţii şi fără nicio cultură, nu se putea să aibă niște femei, 
care sunt artă întrupată, plimbându-și pe drumuri iile 
cusute fără asemănare și fotele strânse pe trup. În același 
timp el scrie mai departe: « Ungurii, ca și celelalte nea- 
muri, se poartă cu ei ca față de sclavi. Locuiesc în deo- 
sebi Transilvania și hotarele Valahiei: dar nu sunt decât 
îngăduiți și nu fac parte din cele trei națiuni, care se 
găsesc în aceste părți. Ceea ce n'a împiedecat ca mai 
mulţi dintre ei să fie primiţi, datorită unei înzestrări fără 
pereche, în rândul membrilor acestor națiuni și ca mai 
multe familii vestite să fie valahe; din același neam au 
ieşit atât faimosul loan Corvinul, care sa deosebit prin 
atâtea fapte de laudă în războaiele cu Turcii, cât şi ful 
lui, Matei Corvinul, unul din cei mai mari regi ai Un- 
gariei». Mă tem că aceste ştiri, Beudant nu le-a aflat tot 
în societatea maghiară pe care a frecventat-o. Ciocanul 
lui de geolog n'a spart numai roce. El a dat și de vreun 
suflet cătrănit de Român, care și-a mărturisit păsurile şi 
drepturile la mândrie, 


455 


«In deobște, povestește mai departe Francezul, nu- 
mărul Valahilor e foarte însemnat, poate chiar deopo- 
trivă cu al Ungurilor sau Slovacilor. Ei ziceau că se ridică, 
numai în Transilvania, la un milion de locuitori, când, 
în 1790, cereau să fie trecuți între neamurile cu drepturi 
ale regatului ». 

Toate acestea sunt însă așa sau altminteri, până când 
se arată, ca nişte pânze de Grigorescu, femeile române. 
Textul se opreşte parcă atunci, ca să le privească trecând. 
Multe putem să-i iertăm lui Beudant pentru aceste rânduri. 
Ascultaţi: « Femeile, dimpotrivă, sunt foarte harnice; 
niciodată nu le vezi fără treabă și dacă le întâlneşti pe 
drum, sunt totdeauna cu furca și împletitura în mână. 
Ele lucrează toate veştmintele gospodăriei; ele ajută sau 
mai bine zis înlocuesc pe bărbaţi la lucrul câmpului; și, 
după ce se întorc la bordeiu, tot ele văd de toate treburile 
casei, pe când bărbaţii trag din lulea, trântiți alene pe 
prispă sau în grădină şi aşteaptă să li se aducă de mâncare. 
Mulțumită acestei alergături femeile valahe se bucură de 
o înfăţişare mai atrăgătoare decât a bărbaţilor, au câte- 
odată o anumită mândreţe şi portul nu le e de loc neplăcut. 
Nu poartă fuste, dar cămașa, cusută adesea în diferite 
colori, e totdeauna foarte lungă și pun pe deasupra două 
fote gătite cu ciucuri, una în față şi alta în spate. Acope- 
ritoarea de cap e un fel de căciuliță turtită sau o năframă, 
din care fac un fel de turban; cele tinere au coade și părul 
uneori foarte frumos pieptănat». 

Printre aceste trăsături fugare, Transilvania dela 1818 
se arată înaintea noastră, așteptându-și ceasul. El i-a 
bătut la 48, i-a bătut mai târziu și are să-i mai bată, când 
va auzi din nou marea chemare din fundul secolelor, pe 
care o auzea și Beudant, fără să-şi dea seama, din cele 
1024 de sate româneşti ale vremii, și fără să ştie să-i zică 
pe nume. Din foile lui ne va rămâne însă ţăranca arde- 
leană, aşa cum o cunoaştem și astăzi, ca solul fru- 
mos al unui popor căruia îi place mai mult să se as- 


cundă pe ogoarele sau prin pădurile, pe unde pregă- 
tește viitorul. 


456 


Ocrotire socială. In secolul al XIX-lea, care în lite- 
ratură poate fi numit secolul romanului, o cărticică ieșită la 
Geneva în anul 1862 ţine în cumpănă prin răsunet şi urmări 
bibliotecile întregi semnate de cele mai mari nume ale tutu- 
tor popoarelor, Balzac, Manzoni, Edgar Poe, Dickens, 
Björnson, Tolstoi. E vorba de Amintirea dela Solferino a 
lui Henri Dunant, unde se vedeau grozăviile unui câmp de 
luptă şi datoria față de răniți a cuiva în afară de armatele 
încăierate, a cuiva care se uita cu ochi plânşi la vărsarea 
de sânge și se simțea dator să fie de față și să ajute. Din 
acea cărticică a ieșit Crucea Roşie, un nou Stat al iubirii 
de oameni, cu steagul lui alb cu crucea roșie cusută la 
mijloc. Unde fâlfâie el, ura tace. In timpul marelui răz- 
boiu milioane de oameni au fost scăpaţi de formaţiile 
de medici, de brancardieri și de surori de caritate sau de 
voluntari dela birourile de corespondență, de scrisori şi 
de pachete, cu prizonierii, de adăpostire a refugiaților și 
de combatere a molimilor și a foametei. Nansen a lucrat 
înlăuntrul Crucii Roșii şi a dat pașapoarte ca un șef de 
Stat, cu putere și astăzi. Știu și în România destui oameni 
rămași fără țară, veniți mai cu seamă de peste Nistru, şi 
care trăiesc și acum printre noi, după ce marele explorator 
nu mai este, cu paşaport Nansen. Din nou steagurile 
Crucii Roșii au umplut țările şi continentale. 

In jurul ei s'au adunat mai ales femeile. Alături de 
armata care dă lovituri, a bărbaţilor, se organizează şi 
lucrează cealaltă armată care dă mângâieri, a femeilor. 
Regina Maria ne-a rămas tuturor mai aproape în uniforma 
albă de soră de caritate a Crucii Roșii, decât în uniforma 
colorată şi plină de nasturi și de găitane a regimentului 
ei de roșiori. O vedem mereu aplecată peste un pat de 
suferință, în salonul unui spital de campanie. Citeşte 
veșnic unui rănit dintro carte de aer. 

Femeile, cu simțul lor gospodăresc, și-au dat dela 
început seama că pe lângă bunăvoinţele care aleargă 
bucuroase şi gata de jertfă, la întâiul semnal, mai e nevoie 
de ceva. Bunăvoinţa poate fi stângace și obosește. Ea 
trebue să fie pusă în măsură să se bizue pe niște ajutoare 


457 


pregătite din vreme și care să facă parte din tehnica 
samariteană, putând fi și ea învățată ca orice altă tehnică. 
Aşa s'a făcut şcoala surorilor de caritate, cu disciplina 
ei, după rosturile pe care avea să le împlinească, jumătate 
călugărească și jumătate militară. Aceste îngrijitoare de 
bolnavi, în timp de război răniți, iar în timp de pace 
clienţi ai spitalelor sau ai medicilor, au ajuns treptat o 
apariție cunoscută și bine primită între celelalte tagme 
și îndeletniciri. Eu o ştiu din anii când era plină de spi- 
ritul și de trebuinţa de faptă a domnişoarei Lia Fălco- 
ianu, un fel de stariță mireană cu crucea într'o mână ŞI cu 
toiagul în cealaltă. Nu ştiu dacă nu era același spirit, de 
iubire aspră, care a fost adus dela început în organizarea 
noastră sanitară de doctorul Davila. El ne venia din 
Franţa. 

Dar alături de problema propriu zis medicală stă 
problema mai largă și mai statornică decât ea, socială. 
Sora de caritate trebuia întregită cu o soră de ocrotire. 
Dacă nu gândul, numele ne-a venit din Transilvania. 
Noi am desvoltat deodată, după războiu, dispensarele 
Societății Principele Mircea, speriaţi de pustiirea din 
rândul copiilor mici. Munca ei, de ajutor deadreptul, 
dar și de propagandă în public şi de educaţie a mamelor, 
nare să poată fi niciodată preţuită în deajuns. Copilul 
nu era numai ființa plăpândă adusă înaintea medicului 
pentru consultați şi care, după ce trecea pe rând prin 
fața cântarului sau a farmaciei şi cel mult a unei condici 
de înregistrare, ieșea din raza preocupării. Acest lucru 
se făcea și mai înainte și se face încă la spitalele de copii, 
care au numai răspunderea sănătății. Centrul de ocro- 
tire, care e un asemenea dispensar, trebuie să facă mai mult. 
Copilul e urmărit în împrejurările de acasă. Pentru fiecare 
e nevoie de o anchetă Şi, ca o urmare a acestei anchete, 
de o acțiune socială pe teren. Mânuitoarea unor asemenea 
îndatoriri trebuie să facă o şcoală anume. lată sora de 
ocrotire. 

Mi-aduc aminte de ce începuseră Sașii în legătură cu 
ce știau că fac Germanii la ei acasă. Am văzut centre 


458 


de ocrotire socială la Mediaș și la Sibiu înainte de răz- 
boiul din 1914. Una din conducătoare fusese colegă cu 
noi la Universitatea din Berlin, unde se pregătea temeinic 
pentru această sarcină, trimeasă cu o bursă chiar de 
oraş. Nu trăia decât cu acest gând, pe care noi îl luam, 
studențește, peste picior. Ce nouă creaţie de Stat viitor 
socialist de funcționari mai era să fie și Sora de Ocrotire, 
această mamă fără copii? Ea ne-a arătat, această întâie 
studentă a unei catedre de Ocrotire Socială, Luise On- 
gyert, din Bistriţa, ce unealtă de apărare a vieții poate fi 
o soră de ocrotire, cu pregătire și cu inimă. O văd prin 
mahalaua românească a Mediașului într’o zi de toamnă 
din 1913, intrând din casă în casă, întrebând și îndru- 
mând, punând să vie la dispensar cine era nevoie, toat: 
într'o românească aproximativă, dar cu ochi mari de 
dragoste adevărată de semeni, care nici nu erau cel putin 
de aceeași naţionalitate. 

— Da, domnişoară, venim, cum să nu venim! Noi 
credeam că sunt numai niște bube dulci, care s'ort lecui 
singure. Am să-l spăl pe copil mai des în copaia de pită, 
că tot s'a învechit ea și vine un ţigan rudar cu albii pe 
la noi, ca să-i cumpăr una. Am să las şi geamul mai 
mult deschis, nu te îngriji. Il bătusem în cue, că-l luase 
mai lunile trecute vântul și-l spărsese. Creiţarii se câștigă 
greu acum, dar om găsi să dăm și pentru sănătate. 
N'avem să dăm nimic? Nu se poate, domnişoară! Batâr 
o cortă cu făină de grâu și câteva ouă pentru un colac, 
Nici atât? 

Ea zâmbea și se uita la mine. Incepeam să văd ce e 
sora de ocrotire. In Cluj, înjghebaserăm un întreg Institut 
cu surori de ocrotire, pe care îl ştiu de când îi purta grija 
Doamna Sanda Matei, plină de râvnă socială, mai cu 
seamă în forma ei neo-creștină. Era în întâii ani după 
unire. Apoi gândul și așezământul și-au tăiat cale, 

Incep acum să fie mulți ani de când s'a întemeiat, 
mergându-se mai departe în același domeniu, o școală 
superioară de asistente sociale. Numele și Organizarea, ei 
sunt legate pentru totdeauna de doamna Veturia Mă- 


459 


nuilă. Ardelenii dela sat au adus din America pe lângă 
dolari, o trebuință de viață mai înlesnită, iar cei dela 
oraş, când și-au făcut studiile acolo, preocuparea socială 
şi dorul să-i dea o formă concretă. Pregătirea pe care o 
mijlocea școala era de caracter universitar. Nu se pri- 
meau decât bacalaureate și multe eleve erau în același 
timp studente la o facultate înrudită. Problema socială 
nu mai era urmărită numai într'o lature a ei, de aplicare 
practică profesională, ci în întregime, cu tădăcini şi 
înrămurări. Trebuia câştigat un orizont, de unde dife- 
ritele înfățișări să-și descopere substratul comun și ini- 
țiativa socială să poată fi cu putință. Absolventele tre- 
buiau să aibă rosturi de conducătoare ale unor servicii 
de asistență generală. Li se dădeau cunoștințe de socio- 
logie teoretică și aplicată, de legislaţie și de igienă socială 
şi până şi de publicitate și propagandă, încă dinainte să 
avem servicii de Stat ale propagandei, dar în același timp 
erau puse să facă anchete în gospodării de cartiere măr- 
ginașe sau practică la dispensare şi oficii de asistență. 
Am căutat prin săltare, când m'am hotărît să vorbesc 
despre draga noastră școală de asistență socială, hrisovul 
de numire ca profesor, care e iscălit, alături de semnăti ra 
unui profesor universitar de specialitate, de Principesa 
Ileana. Ea aducea acolo, pe lângă o râvnă tinerească 
dornică de faptă, o regească tradiţie. Firul de aur se 
torcea mai departe. Sora de caritate încoronată ne dăduse 
o asistentă socială cu o coroniță de casă domnitoare veche 
pe fruntea ei hotărâtă. 

Astăzi peste toate aceste formaţii femeiești de iubire 
samariteană, unele intrate în legea ocrotirii sociale, iar 
altele așteptând pe la poartă, fâlfâie steagul Crucii Roșii. 
Ele lucrează alături şi s'au întâlnit, fiecare pornită din 
altă parte, în acest front al muncii sociale tot atât de 
întins cât frontul războiului, pe care îl urmărește pas cu 
pas. Toţi bărbaţii de acolo, cu faţa la inamic să ştie că 
acasă femeile, mame, surori, soții, îşi fac deopotrivă 


datoria, ca [să le înlesnească lupta și să dea încredere 
ţării. 


460 


Abstinenţi. Mă găscam odată într'o călătorie pe Jos, 
pe la Izvoarele Sucevei domnești. Poposisem în Seletin, la 
marginea ţării Huţulilor. Văzusem sălașele de pe sus, cu Oa- 
meni Singurateci, rămași aceiași, pe caii lor mici de pe vre- 
mea lui Ştefan cel Mare, și văzusem și satele așezate pe 
râuri, ca boabele unor mătănii pe un fir de argint. Era o 
viață veche, la care începea să roadă valul vremurilor. Tre- 
buia păstrat din ea ce se mai putea păstra. Aici, unde mă 
oprisem, am intrat întâi în biserica cea mică de demult, 
dela capul din jos al satului. Era întro livadă umbroasă. 
Pereţii păreau verzi și mișcători în adierea care suflă 
mereu în acest loc de răspântie. Iarba urcase parcă până 
sub streșini și pe turlele de şindrilă, și nu era decât răs- 
frângerea ei și a trunchiurilor de copaci. S'ar fi putut face 
înăuntru un muzeu huţul, cu lucruri care erau în mare 
parte tot bisericeşti sau de artă țărănească. Seletinul înce- 
puse să-și ridice pentru trebuinţele lui sufletești o altă bise- 
rică, mult mai încăpătoare. Ducându-mă so văd, așa am 
descoperit casa culturală a satului și, odată cu ea, Liga 
Temperanța. 

Ştiam dela București ce era această Ligă. Il cuno- 
scusem bine pe doctorul Creangă, întemeietorul ei, care 
nu era medic, ci doctor poate în științe economice, şi 
se aprinsese în vremea din urmă pentru acest gând, 2l 
luptei împotriva năravului beţiei, nu atât pe cale de 
legi sau de propagandă, ci prin organizaţii economice. 
Alături de brevetul cârciumarului, care urmărea câștigul 
şi chiar prin aceasta o cât mai bănoasă răspândire a bău- 
turilor spirtoase, începea să-şi facă loc brevetul Tem- 
peranţei. Noul cârciumar era un ostaș al cumpătării. In 
mâna lui se încredința, stăvilirea uneia din cele mai pri- 
mejdioase boale sociale. Puteam să văd în sfârşit şi eu 
o asemenea, minune, şi aceasta tocmai la marginea tării! 
Casa, culturală din Seletin, lucrată din bârne groase de 
brad și așezată la cel mai bun vad, peste drum de noua 
biserică neisprăvită încă, era dată în seama unui membru 
al Ligii Temperanţa, care avea un brevet de cârciumar. 
M'am așezat la o masă şi am privit la cele ce se petreceau. 


461 


Se întâmpla să cunosc destul de bine problema. Incă 
din şcoală, din ultimele clase de liceu, într'o vreme plină 
de preocupări sociale, intrasem într'o organizaţie care 
credea că singurul mijloc de îngrădire a obiceiului bău- 
turii era abţinerea cu totul dela băuturile spirtoase. O 
urmărisem în lucrul ei, mai departe, în Germania. 
Fusesem acolo membru, alături de alte sute de mii, al 
unei formaţii de luptă antialcoolică. Luasem parte, nu 
numai la şedinţe obișnuite, dar și la congrese interna- 
ţionale, cum a fost cel care s'a ţinut în 1913 la Berlin, 
şi mă pătrunsesem de rostul și de datoria unei astfel de 
fapte. Ceea ce acasă părea mai mărunt și fără viitor, în 
străinătatea, frământată de toate grijile secolului, se arăta 
ca o sarcină dela sine înțeleasă a societăţii. Aveam cercul 
nostru, foarte puternic, de studenți abstinenţi, într’o 
țară vestită prin petrecerile cu bere ale lumii universi- 
tare. Pregăteam un fel de viață fără băutură, care să 
ispitească cel puţin cât cealaltă, mult mai zgomotoasă şi 
mai ușoară, pe toţi cei câștigați la părerile noastre. Plim- 
bările în ceată, la câmp, la munte și pe apă, cântecele, 
bibliotecile, adunările de petrecere, veselia și munca 
noastră, trebuiau să fie mai frumoase decât tot ce făcea 
tabăra mai mare de care ne despărţiserăm. Ii chemam între 
noi, și, chiar dacă nu rămâneau, glumcau după acea mai 
puţin pe seama noastră. Aveam acum și ţări întregi, 
care încercau regimul prohibirii totale, atât a fabricării 
Cât și a vânzării băuturilor spirtoase, ca Statele Unite ale 
Americii şi Finlanda. Părerile unor propagandişti, jude- 
cați aproape cu milă, ca orice fanatici sociali, adică mâ- 
naţi de o credinţă, ajunseseră o doctrină de Stat. 

Fusesem totdeauna în stare de harță cu antialcoolicii 
cumpătaţi, care sunt antialcoolicii oficiali ai tuturor ţărilor. 
Fiecare țară care se respectă trebue să-și aibă astăzi și 
societatea ei antialcoolică. Primejdia băuturii e mereu de 
față şi nu poate fi tăgăduită. In România, de pildă, sunt 
mult mai multe cârciumi decât școli și biserici la un 
loc. Sutele de milioane, aproape jumătatea de miliard 
de litri de bere, vin, şi alte băuturi spirtoase, care se beau 


462 


în fiecare an și sunt în creștere dela Nistru până la Tisa, 
înseamnă o uriașe pricină de îngrijorare pentru toți gân- 
ditozii sociali. Câştigurile producătorilor sau veniturile 
fiscului nu înșală decât pe cei care vor să se lase înșelaţi. 
Vozbisem de atâtea ori cu antialcoolicii noștri cumpătați 
și le arătasem lipsa de urmări a acţiunii lor, care nu con- 
vingea pe nimeni. Care băutor nu se crede cumpătat, 
chiar dacă uneori își dă în petec? Să iasă din rânduri și 
să spue. Acţiunea abstinenţilor, chiar dacă nu cucerește, 
pentrucă cere o prea mare jertfă, zguduie și dă de gândit. 
Ea ţine mereu în lumină problema, pe când acțiunea 
cumpătată mai mult o acoperă și o face uitată. Mi-aduc 
aminte că Întâia desamăgire de tânăr înflăcărat pentru 
credințele lui, am avut-o la întâiul congres al Partidului 
Naționalist dinainte de războiu, al lui A. C. Cuza și 
Nicolae Iorga. Ne simțeam și altminteri aproape de 
mișcare, dar, când unul din punctele de program era lupta 
împotriva alcoolismului, nu ne-am mai putut stăpâni. 
Ne-am strâns în delegaţie și am pornit la cei doi şefi 
ca să-i încredințăm că vom fi totdeauna și orice sar 
întâmpla, alături de ei. Congresul își încheiase lucrările. 
Am fost primiţi la banchetul care urmase şi acestui con- 
gres cum urma celorlalte. Nu ne venea să ne credem 
ochilor. Avusese loc ţuicăreala dela început şi treceam 
acum printre paharele de vin alb şi roşu, zeci ȘI sute, 
ca niște piroane pe un drum nesfârșit, pe care l-am fi 
călcat cu picioarele goale. Când am ajuns la capătul 
mesei, unde ședeau şefii, ni s'a închinat câte un pahar 
ca unor soli ai abstinenţilor români. Oamenii nu ne luau 
în serios, ceea ce am fi iertat, dar nu-şi luau în serios 
propriul program și o problemă de temelie a bunăstării 
neamului românesc, ceea ce nu mai ințelegeam și nu mai 
iertam. Eram tineri și focoşi, iar cei doi şefi erau glumeţi 
și trecuţi prin multe. Ei au murit sau și-au uitat pro- 
gramul, dar noi am rămas la postul nostru. Istoria nu 
le-a dat dreptate lor. 
Vorbisem despre toate acestea și cu doctorul Creangă, 

părintele 'Temperanţei. Ii știam tablourile murale de pto- 


463 


pagandă antialcoolică și le foloseam și eu. Intrebuințam 
şi vestitele lui sifoane, care nu se poate zice că nu erau 
de ajutor. Urmăream tot ce punea la cale, împreună cu 
Statul, măsuri legislative sau această înlocuire treptată 
a cârciumarilor negustori prin cârciumarii culturali. Era 
un om care credea în cecace începuse. Când a simţit că 
slăbeşte și s'a temut ca unealta, la care lucrase ani de zile, 
să nu-i scape din mâini și să se piardă, a propus o nouă 
organizaţie legată de Ministerul Sănătății. Ea are mii de 
membri, ţine Ziua 'Temperanţei în fiecare an în toată 
ţara şi scoate o revistă, destul de căutată și singura pu- 
blicație periodică antialcoolică românească, Temperanță. 
Doctorul, la toate întâmpinările mele, mavea decât un 
răspuns: Du-te și vezi. Caută un sat mai depărtat unde 
lucrăm și să vii să vorbim după aceea. Satul l-am căutat 
și l-am găsit, dar ceea am învățat din el nu mai am cui 
spune, pentrucă doctorul Creangă întro bună zi ne-a 
părăsit. Fapta lui însă a rămas și vorbeşte și mai departe 
despre el. 

Am stat la masa aceea din Seletin, în Casa Naţională, 
mai multe ceasuri, am vorbit cu oamenii și i-am pus și 
pe ei să vorbească. Nu veneau chemaţi, ca la o cercetare, 
ci intrau pentrucă aveau câte ceva de cumpărat dela 
prăvălie. Cumpărau şi lucruri, care mie nu-mi plăceau. 
în sticle aduse de-acasă. Pe toată valea de sus a Sucevei, 
ca şi pe valea Putilei, începând dela satul Plosca, și pe 
valea Ceremuşului, oamenii trăiesc din lemnărit. Până 
în Polonia încolo, lemnarii aceştia uscați şi sprinteni, 
coboară cu buștenii pe drumuri de munte sau pe plute. 
Munca lor, pe frângerea oaselor, nu-i scapă de sărăcie. 
La fiecare popas e câte o cârciumă cu un jupân și la fic- 
care cârciumă o vamă care îi buzunăreşte de câștig și-i 
arde cu tot felul de poșirci date în schimb. Parcă se miră 
că nu-i şi aici ca în alte părţi. Din cele patru colţuri ale 
tavanului sălii celei mari spânzură peste noi lanţuri de 
hârtie colorată. Sunt rămase dela o serbare şi așteaptă 
altă serbare. In odăița de alături e un dulap de bibliotecă. 
Vreun băeţel în sumănaș și opinci urcă scara, îşi scoate 


464 


pălăria şi întreabă de tată-său. Uneori pleacă de mână cu 
el acasă. E un loc de adunare, unde cârciuma trăieşte și 
ea, dar nu maitrăiește singură. Liga Temperanța i-a mai 
slăbit din putere. A arătat calea pe care trebue să mergem. 
Biserica are să se poată scutura de schelele ei, casa națio- 
nală să ajungă să-și trăiască traiul aparte, şcoala să-și 
aducă zâmbetul vârstei fragede între aceşti zileri istoviţi, 
și atunci noul fel de viaţă va sta înaintea oamenilor uimiţi, 
nu ca o poveste frumoasă și fără ființă a unor visători, ci 
ca o chemare pentru toţi. Cârciuma s'a schimbat întrun 
aşezământ numai pentrucă adevăratele așezăminte ale 
satului și-au uitat de datoria lor, să strângă și să îndru- 
meze pe locuitori. Poate că este așa numai în Seletin și 
alte sate au altă înfățișare. Oricum ar fi, într'acolo trebue 
să se îndrepte cu toatele. Ele au trecut în cei din urmă 
şo de ani prin multe prefaceri. Li se pregătește cea mai 
mare și mai binefăcătoare dintre toate. Să vegheze în- 
tocmai fecioarelor Evangheliei, ca să nu vie mirele fără 
să prindă de veste! 


Ortodoxie ardeleană. Am visat totdeauna să văd o 
Duminecă a ortodoxiei întrun oraş depărtat, numai cu 
două, trei clopotnițe, din care încă de dimineaţă să înceapă 
să cheme clopotele. Lumea să știe că nu se duce la o li- 
turghie obişnuită. Să se adune ca râurile, unii dintro uliţă 
și alții din alta, şi să se îndrepte spre biserică într'un alai 
care s'a făcut dela sine. Dacă sar arăta dela o răspântie și 
prapurii şi ripizii cu raze de soare, icoanele cele mari fă- 
cătoare de minuni și ar izbucni deodată cântecele vechi 
de sute de ani, ar fi ca o deşteptare ortodoxă şi ca o măr- 
turisire de credinţă, care nu s'ar mai sfii să se rostească. 

Ceva destul de apropiat de un astfel de vis am văzut 
în această a două Duminică din Postul Mare, hotărîtă 
ca sărbătoare a creștinătății răsăritene, la Braşov. Oraşul 
însuşi este un oraș al trecutului. Oriunde te întorci, 
întâlneşti ziduri bătrâne, bastioane cu ferestre şi văză- 
tori, şi Cetățuia de pe înălțimi. E din vremea când se 
dădeau luptele pentru credință. Biserica pe aceste locuri 


30 465 


e încă vie. Casele mai sunt așezate până astăzi de jut- 
împrejurul ei ca puii golaşi pe lângă o cloșcă. Cine ră- 
mânea dincolo de umbra bisericii, era fără apărare. 
Lumea n'a uitat, ca în alte părti. 

Biserica Sf. Nicolae din Prund a fost scobită toată 
de târnăcoape. S'au căutat sub pardoseala ei mormintele 
care să vorbească despre timpurile de demult și despre 
oamenii pe ai căror umeri a stat acest locaș primejduit. 
Pereţii sunt ciocăniţi şi ei, după fresce care sar fi putut 
găsi dedesubt, sau poate chiar după inscripții în chi- 
rilica strămoșilor. Slujba se face în Paraclisul din dreapta 
intrării. Parcă e după o năvală, pe la 1550, când primi- 
serăm porunca să ne facem reformaţi, sau pe la 1700, 
când trebuia, vrând-nevrând, să ne unim cu Roma. 
Credincioșii s'au îngrămădit împrejur și așteaptă cuvântul 
Evangheliei. Pe ușa deschisă se văd casele din Șchei și 
dealurile pline de zăpadă. Acest cuvânt trebue să ajungă 
până acolo și mai departe, în țara care nu e dumirită, 
Ziua Ortodoxiei are aici alt înțeles decât oriunde aiurea. 
Bisericile de tot felul de mărturisiri fac zid pe aproape. 
Au căutat totdeauna să împiedece pe aceea a băștinașilor 
să se întindă. Nu pricep ce poate să însemne ziua de 
bucurie de astăzi, clopotele acestea ca o solie de primă- 
vază în văzduhul însorit. N’au încredere. Pe când bise- 
zica din Șchei, ca o corabie care plutește pe apele vieții, 
își înalță catargele turnurilor și trece printre ele, mândră 
ȘI nepăsătoare. Ziua ortodoxiei e numai a ei. Îi € în 
sfârșit îngăduit să-şi strige crezul tare. 

După amiază serbarea se mută în sala de conferinţe 
a Liceului Andrei Şaguna. Cântă cântece bisericeşti corul 
de băieți și face o conferință despre Mitropolitul Miron 
Romanul, d-l Ioan Matei. Vechea clădire ridicată de Emi- 
lian acum aproape un secol, se umple deodată de duhul 
dela început. Şcoala în care ne aflăm e o fiică a bisericii. 
latre ctitori stă și acum la loc de cinste Mitropolitul 
intemeietor, Andrei Șaguna. Când auzi Sfinte Dumne- 
zeule cântat din balconul de lemn care de trei părți încon- 
jură sala, închizi ochii şi te crezi în biserica cea mare a 


466 


Braşovului, atât de dorită şi încă neajunsă la faptă. Pe- 
reții sunt acoperiți de icoane, dar nu de sfinți ai calen- 
darului ortodox, ci de mari luptători ai neamului româ- 
nesc. Intre ele e și aceea a lui Titu Maiorescu, fugit dela 
Craiova în 1848 şi înscris printre întâi elevi ai Gimna- 
ziului brașovean, la 1850. Stă acolo, întors acasă și tot 
așa de bătrân ca bunică-său, Episcopul loan Popazu, 
rezemat în cârja vlădicească. leșea dintre oameni ai bise- 
micii şi necredința lui de mai târziu, de origine filosofică, 
era mai mult o pedeapsă. Mi-aduc aminte din anii stu- 
denţiei că singurii sfinți pe care îi primea, cu un zâmbet 
în barba lui albă, erau cei Trei lerarhi, Grigore, Vasile 
şi loan, patronii Universității din Bucureşti, pentrucă, 
spre deosebire de toţi ceilalți mucenici și schimnici, 
fuseseră doctori în teologie. Vorbeau aceeaşi limbă şi se 
puteau înţelege cu niște gens academica, aşa cum eram 
noi. Acum și-a luat locul adevărat, între oamenii bisericii, 
primit și el cum primea însuşi cât era în viață pe ceilalți, 
pentrucă, fără să se recunoască de ai lor, le dusese mai 
departe fapta şi nu le fusese niciodată strein. 

Sala e plină de lume. Brașovenii au avut destui închi- 
nători ai zilei de astăzi ca să umple și Poiana de îndră- 
gostiții vieţii în liber, cum știu pe aici să-și împletească 
limba cu expresii şi obiceiuri împrumutate dela conlocui- 
torii cu altă limbă şi alte obiceiuri, chiar literați şi literate 
localnice, care vor să fie în fruntea vieţii culturale româ- 
nești, destui ca să înțeseze Biserica Sf. Nicolae și curtea 
ei de cetate ortodoxă închisă şi destui și ca să populeze 
această încăpere istorică. E aproape de ora ș după amiază 
şi pe ferestrele largi intră ca o pulbere de aur apusul. 
Pereţii din fund, în această pulbere, parcă se topesc şi 
cad, iar ascultătorii se înmulțesc fără sfârșit cu toţi tova- 
rășii veniţi din alte vremuri. Nu ei sunt anacronici și de 
altă dată, ci noi, ceştilalți, și vorbitorul, care povestește 
mai departe despre urmașul lui Șaguna, despre vestitul 
lezenschi, călăul școlilor românești şi omul unui oarecare 
Banffy, dintro istorie veche astăzi făcută praf, cu amă- 
nunte din însemnări ale fostului Episcop al Clujului 


ae 467 


İvan, rămase necunoscute. Vezi şi nu mai vezi, asculţi 
și nu mei asculţi. Te amesteci într'o viață mai cuprin- 
zătoare decât aceea a clipei. E ca și cum ai fi intrat și tu, 
nu Între vecinii tăi de astăzi, care rămân cu capetele 
întinse înainte și luători aminte, ci între ceilalți de atunci, 
de când sunt faptele povestite şi mai de demult, şi care 
ascultă povestea fără sfârşit a unui neam. 

Sunt şi eu într'o trăsură de drum lung şi cu arcuri 
zdravene, alături de bunul Mitropolit, pe căile țării 
Oltului. A pornit dela reședința lui din Sibiu, dela o 
depărtare de 75 de km., ca să sfințească Biserica din 
Drăguş, satul lui Drăgușanu, călătorul. Descoperisem 
acum câţiva ani, în niște agende parohiale ale Drăgu- 
șului, însemnările care urmăreau pas cu pas chemarea 
Mitropolitului de către sătenii mândri de isprava lor, 
greutăţile făcute de cancelaria arhidiecezană ca să le răs- 
pundă la dorință, izbânda dela sfârșit și pregătirile de 
mare primire. Bătrâna preotească, care mă găzduia în 
casa cu iederă la ferestre, îmi lămurea paginile cu întâm- 
plăti netrecute în ele. Din când în când își scotea capul 
în uliţă, ca să răspundă unui om cu coasa pe umăr sau 
unei borese înfășurată toată întro pânză de nălbit, ca o 
faraoniță egipteană în cămăşile morţii. Eu răsfoiam mai 
departe și tot ce am citit acolo se întoarce acum şi se 
face faptă. Nu se poate ca Mitropolitul Miron Romanul 
să nu fi fost dus cu acel prilej, care era mai mult decât 
o vizitaţie canonică, și la Mănăstirea părăsită a lui Con- 
stantin Brâncoveanu dela Sâmbăta de Sus, așezată la o 
alergătură de cal, pe poiana unde apa Sâmbetei iese din 
munte. Când am văzut-o pentru întâia oară, mi s'a părut 
că o cunoscusem mai de mult, şi trebue să fie de atunci, 
de când am însoţit pe Mitropolit şi conferențiarul de 
astăzi, cu glasul mai mult încet, cum e bine să fie orice 
înviere de figuri vechi, mă aşează alături, întorcând îndărăt 
ceasornicul vremii. 

Tot pământul de-aici e un pământ ortodox, pe care 
domni de "Ţară cu evlavie și înalți ierarhi, buni păstori 
de suflete, au trecut zidind și binecuvântând. Când a 


408 


venit primejdia, ei au știut să-și pună și pieptul. Ascultam 
acum, răspunsul pe care Miron Romanul l-a dat în numele 
poporului românesc, atunci când Budapesta pusese la 
cale sărbătorirea a o mie de ani, în 1896, de când poporul 
asiatic din valea de mijloc a Dunării se așezase, din rătă- 
cirile lui răsăritene, în mijlocul Europei și începuse să-și 
facă loc de jur împrejur trimițându-și expedițiile ca să 
robească popoarele băștinașe din vecini. Intre acele po- 
poare fuseserăm și noi și ni se cerea acum să ne bucurăm 
de această fericire milenară. Dacă bunul Mitropolit, pur- 
tătorul unei atât de mari moșteniri cum fusese moşte- 
nirea şaguniană, n'ar fi făcut decât acest răspuns, de 
mândră respingere și rămânere deoparte, pentrucă bucuria 
de atunci a Statului nu ne privea, cl ar fi fost vrednic de 
Jocul pe care îl are în istorie. 

Sala începe să se întunece. Muntele Tâmpa, care se 
vedea în ferestre, se apropie cu seara şi năvăleşte peste 

oi. Dumineca ortodoxiei s'a încheiat. Toţi martorii ei 

intră la loc, până la anul, în ramele lor de cadre uitate 
în pereţi, sau se risipesc pe sub pomii de afară, în Bra- 
şovul care se aprinde numai la răspântii. Nu ştiu cum a 
fost sărbătorită ziua în alte părți, dar parcă nicăiri ea 
mar fi putut să aibă răsunetul pe care l-a avut aici și 
trebue să se scootească bine văzuţi de Domnul toţi cei 
câți, de aproape sau de departe, au fost mânaţi şi au 
nimerit la această sărbătorire. Trecutul poate fi adus în 
mijlocul nostru, când avem mai mare trebuinţă de el ca 
de o întărire, printr'o mare figură, printe o mare luptă, 
printr'o mare carte sau altă ispravă a minţii, dar ce figură 
poate fi mai mare decât a lui Isus, ce luptă mai mare decât 
aceea dată cu ispitele și pentru mântuirea sufletului şi ce 
carte mai mare decât Sfânta Scriptură și istoria ei în care 
faptele dumnezeeşti sunt împletite, pe pământul nostru 
cu fapte, dureri sau biruințe ale neamului românesc? 

Dumineca brașoveană a ortodoxiei ne-a spus toate 
aceste lucruri, înconțurându-se de strălucite și cutremu- 
rătoare amintiri. Biserica nu se poate frânge în două, 
ca o pâine de pe altar, sau ca un hotar. Ea rămâne una 


409 


singură şi neîndoită, ca o rază, refăcându-se numaidecât, 
în curăţenia dela început, atunci când se ridică piedeca 
de care se părea că a fost ruptă în două. Așa au trăit 
cele două biserici în așteptare, biserica ardeleană și bise- 
rica țărilor românești, până când a bătut ceasul. Pentru 
noi biserica românească este trupul văzut al lui Isus și 
El, până la urmă, nu se poate împărți, oricât de puter- 
nici și de lacomi ar fi neprietenii. 

Forul, adică Frăția Ortodoxă Română, care a luat 
asupră-și sărbătorirea acestei zile, a fost la datorie, ca 
un ostaş al bisericii. 


Institutul de Ştiinţe Sociale. Ședeam zilele tre- 
cute mai mulți oameni în jurul unei mese, întorși 
parcă dintro lungă şi plină de pățanii călătorie. Ne 
uitam pe furiș unul la altul, ca să descoperim schim- 
băile. Eram toți membri ai Institutului de Științe So- 
ciale al României. Nu ne mai întâlniserăm din vara 
lui 1939. Pregăteam atunci, fiecare cu partea lui de muncă, 
adunarea la Bucureşti a celui de al XIV-lea Congres Inter- 
național de Sociologie. Oameni de ştiinţă din toată lumea, 
din continentul nostru și din alte continente, își dăduseră 
întâlnire în Capitala României, ca să cerceteze încă odată 
obiectul însuși al sociologiei, unităţile sociale și, între 
ele, aceea caracreristică tării noastre, satul. Metoda, 
aproape de noi găsită şi încercată ani dearândul de sute 
de cercetători, monografia, sociologică, avea să fie urmă- 
rită la lucru, în douăzeci de locuri deodată. Congresul 
se încheia cu mai multe excursii științifice, care aveau să 
ducă în tot atâtea sate, fiecare ales pentru altă trăsătură 
şi unde era aşezată de mai mult timp şi lucra o echipă de 
monografişti. Aveau să fie cele mai frumoase zile de lecţie 
vie care ispitiseră, poate mai mult decât discuţiile, un 
atât de mare număr de congresişti. Unii, care veneau 
mai de departe, porniseră la drum. Războiul i-a prins 
pe unde se găseau. Congresul a trebuit amânat fără dată. 
El ar fi fost o încununare meritată a contribuţiei originale 
românești la plămădirea și înaintarea sociologiei. După 


479 


doi ani trecuți ne întâlnim pentru întâia oară dela spulbe- 
rarea acelei speranțe, ca și cum am fi fost și noi prinși 
pe drum de întâmplări și ne-am fi întors acum abia pe la 
casele noastre. 

Suntem tot în odăile căptuşite de biblioteci, din etajul 
cel mai de sus al Academiei de Inalte Studii Comerciale 
și Industriale. Amintirea atâtora dintre noi, care nu mai 
sunt, ne împresoară și ne înduioșează. Cel din urmă 
plecat și cel mai vulcanic a fost Virgil Madgearu. Caut, 
fără să vreau, locul din capul mesei, unde se așeza de 
obicei. Mi-ar fi zâmbit și acum, înainte să se amestece 
în vorbă şi să lupte cu îndârjire pentru părerile lui, cu 
toată lumea, dintro deprindere pe care i-o ştiam dinainte 
să intre în viața politică, dar desvoltată mai cu seamă după 
aceea. lată că s'a împlinit un an de când a fost smuls 
ştiinţei și prietenilor și am să mă uit zadarnic, astăzi și 
totdeauna, la vechiul lui loc. 'Trebue să ne învăţăm să 
trăim mai departe fără el. De jur împrejur sunt maldăre 
de publicații. Sunt ieșite toate de atunci încoace. Unele 
sunt cele cinci volume cu lucrările Congresului, tipă- 
rite în limbile germană și franceză. Dacă n'a putut 
să ia ființă corpul lui materiel, corpul spiritual e aici. 
Imprejurările puteau să-l împiedice numai pe cel dintâi, 
nu pe acesta. Vorba cronicarului: Biruit-a gândul. E 
tot ce a rămas și din Maiorescu, în casa lui din strada 
Mercur, zugrăvit în sala dela intrare. Când casa aceea, 
care e în dărâmare, va fi sub târnăcop, Muzeul Munici- 
piului ar trebui să scape bucata de zidărie cu măreața 
lozincă și să o pună la adăpost, ca de valurile vremii. 
Ea ne mai trebuie! Comunicările pe care congresiștii 
urmau să le ţie în diferitele secţii, au fost trimise şi se 
publică. Până la urmă ele vor alcătui o adevărată enciclo- 
pedie, poate de câteva mii de pagini, pentru unele din 
cele mai însemnate capitole ale sociologiei generale şi 
ale sociologiei românești. Lămuririle, în deosebi, despre 
satul bulgar și sârb şi despre stările sociale balcanice, 
sunt fără pereche. Ele n'au dece să stea numai la înde- 
mâna specialistului, Viaţa popoarelor de lângă noi se 


471 


luminează deodată de altă lumină. O cunoșteam numai 
din istorie și din folklor. De nicăiri nu se poate vedea 
mai limpede, decât din aceste pagini, cât ne era cuno- 
ştința, numai din asemenea izvoare, de ncîndestulătoare. 
Alăcuri stau monografiile stufoase ale satului Clopotiva, 
de sub Sarmisegetuza, de unde ne-a plecat neamul, cu 
Dacii care se mai întâlnesc şi astăzi pe uliţe sau în ogoa- 
rele cu pietre, unele aduse de ape din Munţii Făgărașului, 
dar altele căzute din clădirile romane, sau ale satului 
Nereju din Vrancea legendară, răspântie de seminții 
româneşti, moldovenească, muntenească și ardelenească, 
și pământul unde s'a născut Mioriţa. Tot acolo se înșiră 
alte volume puternice, cum sunt Indrumările pentru 
monografiile sociologice sau Populaţia celor 6o de sate 
cercetate de echipe studențești speciale. Cine a spus că 
am fost chemaţi ca să chibzuim cum să se reia activitatea 
întreruptă a Institutului? Aceasta înseamnă activitate 
întreruptă? Atunci când au putut în sfârșit să vadă lumina 
tiparului lucrări programatice, ani de zile purtate cu noi 
și ciocănite mereu, și care întrupează pentru toţi ochii 
o doctrină și o metodă? Ceea ce sa făpăduit numai, de 
atâta, timp, şi se pregătea ca în largi ateliere, dar ştiute 
numai de câțiva, a fost dat la iveală și circulă liber printre 
noi. E mai de grabă vârsta de înflorire şi de rod a Insti- 
tutului. El poate să-și caute de acum înainte noui rosturi 
ca să răspundă unor stări care sunt altele. Incă dela în- 
ceput, când nici nu purta numele de astăzi, Institutul a 
fost gândit nu ca un obiect de muzeu, ci ca o unealtă de 
lucru. De aceea şi-a schimbat de 2—3 ori făptura şi 
istoricul lui poate să bage de seamă că de fiecare dată s'a 
petrecut printr'o creştere firească și tocmai ca să se po- 
trivească altui popas istoric. A fost în 1918 o Asociaţie 
pentru Studiul și Reforma Socială la Iaşi, când ţara era 
împărțită în două, oamenii de Ştiinţă risipiţi în toată 
lumea şi viitorul un semn de întrebare. Sa făcut Insti- 
tutul Social Român la Bucureşti, când România şi-a 
putut avea granițele dreptului ei şi toate ramurile nea- 
mului nostru S'au găsit Împreună, pentru o muncă de 


472 


reclădire, plină de încredere. A fost Institutul de Științe 
Sociale al României, în preajma altor prefaceri. E] trebuie 
să ajute acum, alături de ştiinţele experimentale, care au 
menirea să scoată din bunurile materiale tot ce ele pot 
da pentru o mai cuminte așezare a avuţiei naţionale, la 
punerea în valoare a bunurilor spirituale și a ştiinţelor 
omului, pentru o împăcare și o adâncire a suflet cler 
Dacă este nevoie de organizare și de strângere a rându- 
filor într'o ramură, este nevoie cel puţin tot de atâta 
organizare și de strângere a rândurilor în cealaltă. Această 
convingere e nouă și e un câștig al vremurilor pline de 
valuri de astăzi. Sarcinile Institutului de Ştiinţe Sociale 
se înțeleg dela sine. 

Ca niște aripi ale lui, unul la granița de apus şi altul 
la graniţa de răsărit, Institutul Social din Banat şi In- 
stitutul Social din Basarabia au aplicat, la probleme 
locale, în descoperirea, cercetarea şi îndrumarea lor spre 
o deslegare, aceeași doctrină și metodă. Buletinele, pe 
care le-au publicat, se încadrează, atât prin bogăţia infor- 
maţiei cât şi prin temeinicia prelucrării, între cele mai 
de preț contribuții documentare ale Institutului Central, 
Are să iasă în curând o lucrare făcută întro campanie 
de lucru a Institutului Social din Banat. Il are ca autor 
pe însuși Sabin Drăgoi și e întâia monografie muzicală 
a unui sat, poate nu numai din România. Şi-a găsit ua 
loc monografia aceasta muzicală a satului Belinţ în colecția 
Melos a lui Georgescu-Breazul, de pe acuma deschiză- 
toare de cale în muzica românească. Am răsfoit încă în 
manuscris foile care erau numai partituri, ale vieții de 
cântec a Banatului, trecută prin harfa, simţitoare la orice 
adiere, a compozitorului dela Timişoara. Parcă îl vedeam 
la armoniu, într'o odaie gotică a Conservatorului, încer- 
când note, pe care le prelungea, ca să le încerce cură- 
tenia, și le însemna cu cealaltă mână pe o hârtie liniztă. 
E ca o grădină lirică de toate Aorile, crescută în mijlocul 
Banatului nostru și dată în folosință de unul din cei mai 
meșteri prădinari pe care-i avem. Dincolo, Institutul 
Basarabiei, pe care l-am văzut şi eu la Chișinău într’o 


473 


zi mare a lui, era întradevăr o academie de ştiinţe sociale, 
între nişte oameni atât de dornici și de mândri de orice 
așezământ mai înalt de cultură pe care și-l puteau înjgheba. 
Pentru străinii răi, care pândeau la hotare, el putea fi 
un drept de viață, dar era pentru ei mai cu seamă un 
semn de încredere în puterile proprii și în izvoarele de 
creație, care prin urmare nu secaseră! El a rămas acolo 
ca un steag, până când puhoaiele stepei au acoperit vre- 
melnic locurile, ca un blestem al istoriei. Rămâne una 
din datoriile Institutului de Științe Sociale al României 
să redeschidă cât mai curând acest Institut Social al 
Basarabiei. Chișinăul își are de îndreptat nu numai ruinele 
lui materiale, arse de foc, dar și ruinele spirituale, ale 
unei obşti a gândului românesc, risipite înaintea prăpă- 
dului. Institutul Basarabiei e, pe locurile lui, un apă- 
rător de graniță. Trebue să-l întoarcem acasă de pe unde 
a plecat. 

Mă gândeam la toate acestea și altele înrudite, pe 
când, la masa unde ședeam și eu, Institutul de Științe 
Sociale al României vorbea cu aprindere despre o reluare 
a activităţii. Se propuneau conferințe ca în întâii lui ani, 
care, ca și atunci, să limpeazescă publicul, cam buimăcit 
de câte idei mari aduce fiecare zi. Preşedintele, d-l Di- 
mitrie Gusti, acelaşi de 23 de ani, de când deschide şi con- 
duce desbaterile, se frământa tot şi nu se putea ţine să 
nu se amestece în vorbă, ca să mai dea o sugestie sau 
să răstoarne dela început vreo erezie, pe când alături, 
secretarul general, d-l Alexandru Costin. parcă născut 
impasibil şi membru al Inaltei Curți de Casaţie, asculta 
pe rând orice părere, fără să mai socotească trebuincios 
să şi-o arate pe a sa. Institutul, dus de această fierbere și 
de această linişte, se oprea înaintea fiecărui membru şi-l 
chema să intre. Vremurile dela început se întorceau. 
Corpul acestui aşezământ, rămas doi ani de zile cu nemiș- 
catea unei statui, se umplea treptat de căldură. Toţi se 


înviorau. Vom auzi în curând de urmările acestei hotă- 
rîri de faptă. 


474 


Monografii de sate. Poate că este între faptele ome- 
nești o legătură mai adâncă, ce scapă cercetărilor noastre și 
iese singură la iveală, atunci când îi place. Mă gândeam la 
acest adevăr, uitându-mă prin două din cele mai mari mo- 
nografii de sate pe care le avem. Au apărut de curând și 
sunt fiecare munca mai multor oameni de știință, dusă atât 
între niște fiinţe de astăzi și așezămintele lor, cât și în arhive 
și biblioteci. Ele nu împrăștie lumină numai în viaţa unor 
mici tovarășii de Români de pe un plai sau de pe o vale, 
ci deschid vederea deodată către vetrele cele dela început 
ale unui neam întreg. Până acum istofia noastră vorbea 
numai din hârtii moarte. Câtă agerime și osteneală nu 
s'au cheltuit, de pildă, pentru ideea de căpetenie, care se 
numără între tainele nedeslegate, a trecutului țărilor 
române, ideea continuității? Născută între istoricii unor 
popoare vecine și într'o măsură conlocuitoare pe unele 
părţi de pământ de margine, ea a încercat să se schimbe 
numaidecât într'o armă politică. Eram veniţi aici mai 
târziu decât alții și trebuia prin urmare să ne mulțumim 
cu mai puțin, atât cât acești alții ne lăsau dintro nemai- 
pomenită bunăvoință. Au fost întrebate arhivele, dar 
arhivele tăceau și din această lipsă de dovezi s'a căutat 
să se facă cea mai tare dovadă împotriva noastră. In 
aceste două monografii se ridică o altă gură, care vor- 
beşte, nu cu hrisoave în alte limbi și șterse de vreme, ci 
vorbe vii, neîntrerupte de secole. Nu mai este istoria 
meşteșugită, ci poporul însuși care își spune drepturile. 
Una din monografii este a satului Clopotiva de sub 
Retezat și alta a satului Nereju din Putna, cel dintâi satul 
dac de lângă Sarmizegetuza şi cel de-al doilea satul 
Mioriţei. 

O năzuință, organizată chiar administrativ, de cerce- 
tare în formă de monografii a satelor noastre se poate 
urmări destul de departe în timp. Ea e legată de numele 
a trei oameni foarte deosebiți, atât ca pregătire cât şi ca 
scopuri: Spiru Haret, Vasile Lascăr şi Iancu Kalinderu. 
Cel dintâi voia să lege mai strâns de locul și de oamenii 
unde avea să lucreze, pe învățător, cel de al doilea să 


475 


descopere viața locală și temeiurile unei reforme admi- 
nistrative organice, iar cel de-al treilea să arate regelui 
Carol I ființa și starea satelor de pe domeniile regale 
înainte de administraţia lui și în timpul acelei admi- 
nistrații. Iancu Kalinderu era atunci Administratorul 
Domeniilor Coroanei. Un şir nesfârșit de lucrări s'au 
înjghebat de pe urma acestei întreite inițiative. Unele se 
pot găsi într'o cutie întreagă de fişe a bibliotecii Acade- 
miei Române, dar altele au rămas pentru totdeauna prin 
arhivele ministerelor. "Ţara căpăta o altă înfăţişare sfă- 
râmată în mii de chilii și chilioare, dar cu atât mai vie și 
mai apropiată. Cel care a apucat să-și împlinească tot 
gândul a fost Administratorul Domeniilor Coroanei. Ni 
s'a păstrat dela el un mare volum, unde sunt legate la 
un loc monografiile tuturor satelor care îl priveau, lu- 
crate după un plan unitar și cu multă grijă de docu- 
mentare materială. E caracteristic însă că monografia cea 
mai izbutită și mai puternică a acestei năzuinţe mai vechi, 
ne-a venit din Transilvania. Mă gândesc la frumoșii Ră- 
şinari ai domnului Păcală, mândri de două moșteniri, 
care li se păreau că le dădeau dreptul să se înalțe din 
rândul celorlalte semene: mormântul lui Şaguna și lea- 
gănul lui Goga. Viaţa de sat, mai închegată dincolo de 
munţi, se făcea auzită și o acoperea pe aceea a satelor de 
dincoace. 

Când s'a ivit, de vre?o cinsprezece ani, o altă năzuință, 
aceasta dintrun mediu universitar, înfățișată la început 
de studenții, membri ai Seminarului de Sociologie dela 
facultatea de Filozofie şi Litere a. Universităţii din Bucu- 
teşti și mai târziu și în continuare, de Institutul Social 
Român, unii și alții călăuziţi de doctrina domnului Di- 
mitrie Gusti, s'a ivit și o nouă metodă. Monografia 
satului românesc însemna chiar calea de cunoaștere a 
realității sociale româneşti. Ea trebuia pregătită cu totul 
cu altă grijă decât încercările întâmplătoare și cu un 
caracter numai de schiță culturală de mai înainte. Cel 
cate o meditase înăuntrul unui adevărat sistem de gândire, 
a înțeles so ducă însuș pe teren și s?o încerce în toate 


470 


încheieturile ei, ca să ajungă în cele din urmă la niște lucrări 
model. Cele două monografii, acum apărute, Clopotiva şi 
Nereju, una de două și alta de trei volume, sunt cele 
dintâi dintro mare serie. Au fost cercetate în tot acest 
timp sate caracteristice prin aşezare sau prin obârşie, din 
toate părțile țării. Sa adunat de echipe de lucru. pregă- 
tite anume un material de informaţie nesfârșit. Prin 
expedițiile lor de fiecare zi, în gospodării sau pe ogoare, 
pe la stâne sau la joagăre, la clăci sau la nunți, m'am 
găsit şi eu de atâtea ori amestecat, dela Runcul oltean 
până la Cornova basarabeană și dela Drăgușul Făgăra- 
șului până la Șanțul dela granița Năsăudului, pe unde 
neamul nostru trăiește curat și vioiu ca Someșul repede, 
căruia îi dă drumul dela izvoare ca să curgă în lume. 
Puteau să iasă și alte volume, dara fost să le avem întâi 
pe acestea, ca printr'o voie mal înaltă şi mai tainică, unul 
legându-ne cu rădăcinile dace, iar celălalt cu civilizația 
noastră carpatică păstorească, în care s'a vărsat în Evul 
Mediu formele bătrâne de viață aparte ale neamului fto- 
mânesc. Știința s'a făcut, fără s'o caute, zid de apărare 
la locurile cele mai lovite de neprieteni. 

Dacă cineva, trecând printr'un sat din Haţeg, pe care 
nici n'a avut vreme să-l caute în hartă ca să-l știe pe 
nume, se dă jos din mașină, pentrucă are un cauciuc 
desumflat, și cât meșterește șoferul la roată, face doi pași 
pe şosea, se poate să intre, înainte să prindă de veste, 
dintr'o lume aevea într'o lume de vis. Se lasă noaptea. 
Coboază răcoarea din munte. Sunt case de o parte și de 
alta a drumului, posomorite sub ţigle crescute cu mușchi 
și după garduri de demult bătute în cuie de lemn. Ză- 
voarele stau la porți, cu mânerele la vedere. Copii mă- 
munți cu ochii albaștri deştepţi, cu o pălărioară lipită 
de cap și cu cojoace bombate ca o armură se ţin de departe 
după călător. Parcă nu sunt ființe de astăzi, ci făpturi 
dintr'o friză de marmură antică, un mic alai de cio- 
bănei din niște panatenee pierdute. Ca să scape de urmă- 
rirea lor tăcută şi stăruitoare trecătorul trage de întâiul 
zăvor întâlnit şi calcă pragul închizând poarta după el. 


477 


Copiii au pierit. Ei au rămas în pulberea drumului, dacă 
pulberea aceasta nu este un abur care i-a învăluit și s'a 
revărsat împreună dincoace, amestecând vremurile. De 
jur împrejur se întind ziduri sure de templu sau de cir- 
curi romane. Augustalii ies de după portice în veșmin- 
tele lor albe. Din urne se înalță fumuri de tămâie. Care 
de aramă aleargă smulse din loc de cai încomaţi. Capul 
jocurilor a dat semnalul. Amfiteatrul forfotă pe zece 
rânduri de bănci de piatră de o lume care strigă fără să 
se audă. Pământul e mai tânăr cu o mie opt sute de ani. 
«Pe ce loc sunt?» întreabă călătorul, care, dacă e 
om de carte, se trezește vorbind latineşte. Copiii intra- 
seră și ei. Il privesc şi așteaptă. Vrea să ştie unde se găseşte? 
E la Sarmizegetuza, şi parcă vorbesc o limbă veche, 
alta decât a lui și care trebue să fie limba dacă. Ii vând 
o călăuză prin săpături şi îi arată, ca niște cunoscători, 
toate colțurile. Cei mari, părinții lor, portarii acestor 
locuri, au plecat ca strămoșii, la hotare, unde bubuie 
războiul și se izbesc de vajnicele puhoaie de prădalnici 
ale Răsăritului. Au rămas copiii, paznici şi călăuze în 
cetatea lui Traian şi a proconsulilor. Ei nu s'au mișcat 
de-atunci de-aici. Casa lor e dincolo de zid, în livada 
de pruni. E lumea din monografia Clopotivei. O întâl- 
nești pe fiecare pagină, ca o filigrană în hârtie, când o 
priveşti în lumină. E Transilvania strămoșilor și a 
noastră, unde suntem acasă. 


Școli de pescari. Am auzit de încercări grabnice, 
mai ales dealungul întregii Dunări românești, ca să se pre- 
gătească noi şi noi pescari. Apele noastre, odată atât de bo- 
gate în pește, nu mai dau ce dădeau atunci. Sunt multe pri- 
cinile, dar una e şi aceasta : lipsa pescarului vânător destoi- 
nic. Direcţia Pescăriilor a căutat pe vremuri să întrebuințeze 
cât mai bine ceea ce găsea pe malul fluviului şi al lacurilor. 
li trebuiau meșteșugarii aceștia sprinteni şi răbdători ai 
apei, și-i erau bine veniţi, ori cine ar fi fost ei. Se în- 
tâmpla însă că cei mai mulţi nu erau de neamul nostru. 
Una din marile bogății ale țării şi o hrană românească 


478 


din vechi a unui popor învăţat cu posturile ortodoxe, 
rămâneau pe mâini străine. De atâtea ori bărcile care 
ieșeau pe gurile Dunării cu pânze întinse, sau se întâl- 
neau în larg, departe de orice ochiu iscodiror, cu alte 
bărci din ţara vecină, ca să schimbe între ele vorbe şi 
solii tainice fără nicio legătură cu pescuitul morunului 
şi al scrumbiilor, sau o ţineau întins până la Odessa. 
In timpul războiului trecut, populația bărboasă a Deltei 
nu ne-a fost prietenă. Acum de curând la fel. 

Am fost câţiva oameni care, ani de zile, am stăruit să 
se aducă o îmbunătăţire. România n'avea nevoie numai 
de pescari, ori care ar fi fost ei, ci avea nevoie de pescari 
români. Indeletnicirea aceasta nu ne-a fost necunoscută și 
numai îndepărtarea noastră dela marile ape, datorită 
unui regim politic de silnicie, atunci când Turcii sau 
arătat la Dunăre și la Marea Neagră, și datorită strecu- 
sării, în bălți, a Lipovenimii fugite din Rusia, a adus 
înlocuirea treptată a pescarului băștinaș cu pescazul 
venetic. Pământenii s'au mulțumit cu sculele mici, care 
nu cereau o pricepere deosebită, și cu știuca, plătica și 
pălămida, iar mijloacele eroice și scumpe, gardurile şi 
închisorile viiturilor, năvoadele și carmacele cu prada 
lor, milioanele de kilograme de crap, cega, șalăul, nisetrul 
și icrele negre, le-au rămas celorlalți. Cu cât le mergea 
acestora mai bine, cu atât pescarul român decădea. Până 
și pentru iazurile dinăuntrul țării, de unde cronicile dau 
de gol că ne-au venit domni, ca acel Petru Măjerul, care 
a fost în scaunul Moldovei marele Petru Rareș, începeau 
să se cheme, ca mai îndemânateci, pribegii dela Dunărea 
de jos. Aproape o jumătate din granițele noastre sunt 
granițe de apă. Cei care le locuiau sau le umblau nu erau 
fiii pământului. Paza ţării, acolo unde ea se face mai 
greu, era lăsată în seama unor aduși de vânturi. 

Aşa sa putut înjgheba întâia școală de pescari în 
România la Giurgiu, mulțumită domnului Daia, pe când 
fusese Director General al Pescăriilor. Inzestrată cu 
unelte, cu o baltă pentru exploatare şi cu un vas școală, 
ea ni se părea chiar împlinirea acelui gând pe care îl 


479 


Purtaserăm prin publicaţii, pe la conferințe şi prin bi- 
Touri de ministere. N'avuseserăm decât acest amestec 
din afară la înființare, dar o priveam ca a noastră, o cău- 
tam oridecâteori puteam, ne duceam la pescuit cu 
elevii, ne bucuram de izbânzile şi fierbeam de greșelile 
şi de înfrângerile ei. E drept că noi am fi vzut-o la Turtu- 
caia, într'o vatră pescărească, unde s'ar fi desvoltat altfel 
decât ca un mic aşezământ pierdut întrun port cu alte 
rosturi. Aci ea s'a întors foarte repede dela aceea ce 
fusese scopul dela început: în loc să facă pescari români, 
care să plece pe apă la vânătoare, înarmaţi cu alte cuno- 
ştințe decât nişte deprinderi moștenite din tată în fiu, 
În aşezări străine, şcoala a năzuit să scoată agenţi de 
control al pescuitului, adică funcţionari. Ea a trecut mai 
târziu asupra Casei Școalelor și a Ministerului Culturii 
Naţionale, unde a ajuns un fel de gimnaziu industrial 
sau şcoală profesională inferioară. Funcţionează și astăzi 
și e bine că n'a fost încă desfințată. Experienţa ei, chiar 
cea negativă, poate să fie de mare folos nouilor înce- 
puturi. De multe ori, ca să putem să facem ce urmărim, 
e nevoie să știm întâi ce nu trebue să facem. Locul ei în 
istoria, școlilor de pescari din România nu i-l mai poate 
lua nimeni. Şcoala din Giurgiu a fost întradevăr o des- 
chizătoare de drum. Poate că, plină de o nouă viaţă, are 
să facă să se mai vorbească de ea. Ar fi vrednică. 

Mai târziu, domnul Grigore Antipa însuşi, marele 
doctor al pescuitului dela noi și care a descoperit, într”o 
carte monumentală, ce loc a avut în economia țării și 
până şi în limbă această îndeletnicire evanghelică, mâ- 
nuită în cursul secolelor de ai noştri, a întemeiat o ase- 
menea şcoală, însă de pescari de Mare, între Constanţa 
şi Mamaia, ca o anexă a Institutului Hidrobiologic de 
acolo. Întâi a fost adusă pe promontoriul, unde e clădită 
de mulţi ani casa albă a Institutului, o colonie de pescari 
născuţi, aşa cum trebuie să-i placă unui hidrobiolog, şi 
nu făcuţi, cum ne încăpățânam să-i cerem noi, alături de 
ceilalți și cu ajutorul lor. Din prinsoarea fiecărei zile, 
directorul alegea exemplarele rare sau de interes ştiin- 


480 


— ——— e 


tific, iar restul mergea la licitaţie, ca tot peștele dela noi 
din ţară. Pescarii erau Lipoveni dela Jurilovca, printre 
care se mai strecura și câte un Român din Basarabia. 
I-am cercetat în căsuţele lor, făcute ca la ei în sat, de abia 
încape omul, cu ușori de uşe şi cu cercevele de ferestre 
verzi și ascunse după plasele întinse la uscat. Eram sau 
singur sau cu Jean Bart, care-i întreba despre lucruri numai 
de el şi de ei ştiute, din baltă. Pe urmă, înaintam până la 
marginea Mării, ei cu capul gol, Jean Bart în băț, eu pe 
delături, tăcuți și înfiorați deopotrivă de singurătate. Sub 
noi se legănau cinci-șase bărci, abia venite din larg. 
Mamaia deastânga, cu vilele ei parcă ieșite din nisip 
la dogoarea soarelui, și Constanţa deadreapta, parcă 
răsărită, plină de mușchi și de alge, din valuri, ne închi- 
deau ca într'o lume de vis. Noi eram niște oameni de 
apă, neclintiți de aici, de pe vremea Iliadei şi a Argo- 
nauților. După aceea s'a făcut și o şcoală cu tineri Români, 
care învățau carte în clase ca toate clasele, dar ieșeau pe 
Mare, pentru deprinderea pescuitului cu acești pescari. 
Aceasta era calea. Ea a fost găsită dela început de oamenii 
de știință și de practică pescărească, domnii Antipa și 
Popovici, ajutorul său. Trebue urmată cu sfințenie și de 
organizatorii de astăzi, dacă vor ca osteneala lor să fie 
binecuvântată. 

Am fost martor, ca într'o vedenie a viitorului, la 
ceea ce poate fi o Românie, țară de apă, între mii de 
pescari și de bărci negre venite de pe toată Dunărea și 
din toate bălțile, și între care nu se găsea niciun străin. 
Era într'o zi senină de Mai, cred în 1927, la Turtucaia. 
Mirosea a floare de viță de vie nouă. Plopii și sălciile, de 
pe malul pe care-l înneacă fluviul, erau în soare de argint 
şi de catifea. Luciul scânteia, ca și cum milioane de flu- 
turi albi ar fl bătut din aripi deasupra lui, neștiind ce să 
facă, să se lase sau să-și ia zborul. Sărbătoream 150 de 
ani de școală românească în portul acesta scobit în caturi, 
în malul de lut, legat parcă numai vremelnic de el, cu 
otgoane de cânepă, și gata oricând să pornească mai 
„departe. Populaţia Turtucaiei a fost totdeauna în marea 


31 481 


ei majoritate românească, și Turtucăienii cu toții pescari, 
din lacurile Brăilei până la gura Oltului și mai încolo. 
La 1927 eram în mijlocul lor în "Ţara Românească. Du- 
nărea curgea de o parte și de alta prin pământ românesc. 
In zidul vechei școli primare, clădită de Românii băşti- 
nași încă dinainte de 1913, se zidise o placă de piatră cu 
numele întâilor învățători dela 1774, după pacea dela 
Cainargeaua Mică între Ruși și Turci, și care învăţaseră 
buchile pe aceşti pui de pescari în limba noastră. Locui- 
torii treceau prin faţa ei, cu lopețile ridicate marinăreşte 
şi citeau ce era scris acolo. Parcă își aduceau aminte. 
Erau învățătorii dela cari, prin părinţii și bunicii lor, 
prinseseră cuvintele care răsună înțelese pe întreg flu- 
viul, atât prin forfota porturilor cât și în liniştea stu- 
fului, pe un mal și pe celălalt. Ei, care erau acasă în toate 
părţile, drumeți cu vâsla sau cu pânza prin toate cotloa- 
nele, știau mai bine decât noi că Dunărea, în dreptul 
nostru, e o apă românească. Mă întreb, ce se va fi ales 
astăzi din acea piatră, pusă la loc înalt și sfințită ca o 
icoană de căldura atâtor priviti mişcate, trecute pe dina- 
intea ei, ca un alai de istorie? Preoţi de demult și dascăli 
bătrâni găsiți pe scoarțe de cărți vechi, mă tem că aţi 
fost sfărâmaţi în țăndări şi waţi amestecat încă odată cu 
pământul pe care l-aţi iubit și unde ați intrat, la vremea 
voastră, în celelalte secole. 

Ziua aceea ne-a dat-o Ministrul Instrucţiei de atunci, 
Profesorul Ion Petrovici. In ochii noștri ai tuturor care 
am fost acolo, el are să rămână, pentru marea răscolire 
din adâncuri a vieții românești dunărene, înaltul demnitar 
român cel mai legat de această graniță de Miazăzi a nea- 
mului și a graiului nostru. Serbări de acestea de apă, 
la care să ia parte nu numai flota de vase de război, 
împodobită cu marele pavoaz, ci toată lumea pescă- 
rească, pornită singură de departe, numai cu un ste- 
guleț în coada bărcii şi care e şi un pavilion de națio- 
nalitate, pentrucă undele fluviului sunt internaţionale şi 
Dunărea hotar, nu mai cunoscuserăm din zilele Regelui 
Carol I. Dar atunci toată această pescătime era de alt 


482 


a ————.—— 


neam şi un fel de solie a lumii pestrițe răsăritene lăsată 
ca un stol de pasări pe pământul nostru. Aici eram numai 
între Români. Parcă istoria se oprise în loc și pescarii 
noştri de demult, dinainte să fie năvăliți, risipiţi sau 
corciţi de pescarii străini, ieşiseră cu toţi ai lor la o pe- 
trecere domnească. Otacele din bălți rămăseseră pentru 
o zi pustii. Numai câinii, lăsaţi să aştepte păzeau lângă 
poloagele albe și lătrau, mai mult ca să cheme pe stă- 
pânii lipsă decât ca să alunge pe vreun rătăcit în această 
singurătate. In acest timp, în apele din faţa Turtucaiei o 
mie de bărci smolite proaspăt acopereau Dunărea și se 
încurau în tot felul, în întreceri voiniceşti cu chiote, ca 
niște cai ușori, ridicați în două picioare de scările și de 
pintenii lopeţilor. Plouase de dimineață și toată prive- 
liștea mai avea puţină pâclă de umezeală, prin care soa- 
rele se revărsa primăvăratec şi bogat, cu apele lui tot atât 
de clocotitoare ca şi celelalte. Era ca o pânză prin care 
vedeam, cu ochii micșoraţi, în trecut. Mai târziu pânza 
s'a îngroșat şi priveliștea s'a ascuns. Singura populaţie 
românească de pescari, a unui pământ dăruit cu atâtea 
ape, a rămas într'altă ţară. 

lar noi pornim, ca să mai facem cu putință asemenea 
întâlniri ca aceea din Mai 1927, numai cu pescari şi cu 
oameni de apă dintre ai noștri, la înființarea, în tot lungul 
Dunării şi pe coasta Mării, de şcoli pescărești. Gândul e 
mare şi el trebue urmărit cu însufcțire și încăpățânare. Nu 
e vorba numai de românizat o breaslă oarecare de mese- 
riași, ci de aşezarea noastră pentru totdeauna la marile 
ape și de creșterea oamenilor, cărora să le putem încre- 
dința, între pontoane, vase de larg şi faruri înalte, la 
marginea pământului umblat, această sarcină mândră, de 
muncă și de vitejie. 


Asociaţii creştine. Asociaţia Creştină a Tinerilor sa 
ivit între noi, cu întâile ei formaţii, în timpul războiului U- 
nirii. lată că sunt de atunci 25 de ani! Incepe să fie de a 
noastră. Dacă membrii rămân de vârsta care-i dă dreptul să 
poarte numele pe care-l poartă, așezământul ca atare se în- 


31* 483 


şiră printre cele cu o vechime încercată. Il putem privi nu 
numai cu încredere, dar și cu iubire. Atâtea din silințele 
de mai bine ale acestui lung răstimp de sbucium și de 
căutări, au fost făcute prin el. Eu îl știu, l-am urmărit 
şi m'am găsit amestecat în munca lui din întâile zile. 
Nu era lucru obișnuit între Români adunarea tinerilor 
într'o alcătuire, bine încadrată cu statute, conducători şi 
legături în toată lumea, ducând în frunte steagul lui 
Cristos. Părea de aceea, la început, aproape străină. Ne 
părea și nouă, care tineam acel steag. Mergeam însă 
înainte, cu credința că lucrul are să se limpezească pe 
drum. Şi s'a limpezit! Cartea pe care o am în mână, cu 
istoricul şi faptele Asociaţiei, este cea mai vorbitoare 
dovadă. 

Nu se întâlneşte în ea numai un program de lucru. 
Aş zice mai mult: Nici n'a avut vreodată acest program, 
ci numai o lozincă. Faptele, la care au dus-o împreju- 
rările în faţa cărora s'a găsit pusă, au alcătuit ele, văzute 
însă după împlinire și numai pentru noi, privitorii, acel 
program. Istoricul Asociaţiei este o înșirare de fapte. 
Este ceea ce face dealtminteri puterea ei. A început cu 
ajutorul mai mult sufletesc și de gospodărie mică al 
soldatului de pe front, a trecut la citiri și lămuriri din 
Sfânta Scriptură, la câmpuri de sport sau la sporturi de 
cameră, la un local de adunare și de citire, la coruri, la 
joc românesc, la congrese naţionale şi internaţionale, la 
tabere de vară. A întârziat și s'a adâncit în problema 
ucenicului din fabrici. A descoperit rana socială a copi- 
lului aproape vagabond și a organizat în mici comuni- 
tăți omenești pe vânzătorii de ziare. Orizontul s'a lărgit 
dela sine. Fântâna de adevăr şi de iubire a aproapelui, 
din care adăpa Asociaţia pe toţi cei care răspundeau che- 
mării ei, este nesfârşită. Fiecare afla în ea ceea ce caută, 
tocmai pentrucă acea fântână nu este dela oameni. 

Ar trebui văzute însă câteva isprăvi ale tinerilor 
creştini, pentru ca după ele să se judece, nu după cuvinte, 
priceperea cu care răspund la trebuinţele cele mai grab- 
nice ale clipei și spiritul de organizare pus în slujba lor. 


454 


„Aş așeza în fruntea acelor isprăvi tabăra de vară dela 
Timișul de Sus. Am cercetat-o de nenumărate ori şi o 
știu dela întâii paşi până la desvoltările cu clădiri de zid 
ŞI cu preventoriu pentru muncitori de astăzi. A însemnat 
de atunci și înseamnă cu atât mai mult în zilele noastre, 
nu ceea ce ar fi o colonie de vară oarecare, ci o adevă- 
rată şcoală de viață în aer liber. A intrat-în ea dela început 
mai mult decât putea fi experiența noastră mărginită, și 
s'a păstrat fără schimbare până acum. Pădurile de brad 
urcă răcoroase pe culmile la ale căror poale tabăra a fost 
cuibărită, pâraiele sar zgomotând peste pietre, prin mij- 
locul ei, și băieții pe pajiște, la o parte de drumuri, petrec 
zile de încântare, pentru trup și pentru suflet, ca o icoană 
a tineretului de mâine al României. In faţa acestor bi- 
zuinţe, trebue să ne gândim cu recunoștință la cei care 
au avut acum un sfert de secol gândul cel bun. 


Oastea Domnului. De mai mulţi ani biserica 
română trece printo vreme de înnoire. Nu mă gân- 
desc la legile ei de organizare, care nu înseamnă de- 
cât o stare de drept pentru o viaţă adâncă și în 
necontenită mișcare, ci la puterile proprii şi la ceea 
ce ele ajung să făurească singure. Scriitorii bisericeşti, 
prin cari se aude în lume glasul credinţii, sunt tot mai 
mulți și mai îndrăsneți. Bisericile adună din nou pe cre- 
dincioși, pentru mângâierile cele fără moarte. Acești 
credincioși înșiși, în căutarea unei căi mai largi care să-i 
ducă la Dumnezeu, se strâng în frăţii de învățătură şi de 
luptă. După societățile mai vechi şi mai lumești, cu pro- 
grame de lucru și cu comitete, se ivesc adevărate mișcări, 
aproape anonime, ca şi mulțimea. Urmele lor încep să 
fie întâlnite în toată ţara. E o urzeală nouă care se întinde 
încet peste tot. 

Aceste gânduri le aduce cu sine adunarea dela Sibiu 
a Oastei Domnului. 

Mi-am dat seama mai bine ce a ajuns să însemne 
această frăție religioasă, întrun orășel din Moldova de 
Miazănoapte. Mă dusesem să văd o biserică a lui Ştefan 


485 


cel Mare. Un om necunoscut, care nu ştiu cum auzise 
de dorința mea, m'a însoţic. Imi dădea toate lămuririle, 
nu numai istorice, dar și cele în legătură cu lucrările 
începute de mulți ani. Eram tot mai plin de mirare. Se 
vedea că era cineva care le urmărise cu adevărată patimă. 
Imi spunea cum s'au făcut discurile şi farfurioarele verzi 
smălțuite, înșirate pe ciubucul de sub strașină, sau cum 
s'a încercat să se ştirbească din vechea vatră a bisericii 
şi luptele date pentru câștigarea ei, așa cum se găsea în 
hrisoavele de demult. La urmă nu m'am putut stăpâni 
şi l-am întrebat, de unde a adunat toate aceste cunoștințe 
şi la ce-i foloseau? El a zâmbit și m'a rugat să viu până 
la o casă, care se vedea dincolo de zidul bisericii. Pere- 
tele ei din fund era chiar acest zid. M’am dus. 

Acolo am aflat întâia oară, nu din cărţi şi dela străini, 
ci chiar dela credincioși, ce-i aceea Oastea Domnului. 
Nimerisem în sfârșit între oamenii lui Cristos, aşa cum 
credeam că nu trăiseră decât în secolele dela început ale 
creştinismului; lângă biserica de piatră, monument istoric 
şi în care nu se slujeşte, ca o moştenire şi o mustrare a 
vremurilor de credință, biserica aceasta vie, în care 
Dumnezeu e totdeauna de față. Se adunau acolo, singuri 
sau cu preotul, și se întăreau sufletește prin schimb de 
păreri sau citiri sfinte și prin puneri la cale de fapte bune. 
Aveau în întâiul rând grija bisericii. Işi împărțeau între 
ei un număr de oameni săraci sau bolnavi pe care-i cer- 
cetau şi-i ajutau. Sătenii, care veneau la târg, dădeau și 
pe la casa lor, ca să audă un cuvânt şi uneori să spună 
cum merge mica frăţie dela ei din sat. Din când în când 
aveau adunări ale mai multor frății în vreun oraş. Odată 
pe an se duceau la Sibiu. 

In adunarea aceasta dela Sibiu, prezidată de Mitropo- 
litu] ortodox al Ardealului, trebue să fi fost şi oamenii 
mei din orăşelul cu biserica dela Ştefan cel Mare. Ei au 
poposit acolo ca la un izvor cu apă vindecătoare, din 
care să ia şi să aducă şi acasă. Moldova, cu sufletul ei 
mai blând și mai aplecat spre zarea de liniște şi de iubire 
de aproapele a Evangheliilor a răspuns numaidecât la 


486 


chemare. Aceeași suflare de viață creştină ar trebui să 
fie mânată prin Moldovenii câştigaţi ei, și între Moldo- 
venii de peste Prut, unde are de vindecat atâtea răni și 
pustiiri. Clopotele dela Sibiu răsună până la marginile 
pământului românesc. 


Casele Naţionale. Casele Naţionale au intrat în 
al doilea sfert de secol. Atunci când am auzit pen- 
tru întâia oară, ca o ştire strecurată prin armatele 
care ne despărțeau de Moldova, că un colonel, Ma- 
nolescu, a înființat îndărătul frontului, la Onești, în 
1917, O Casă Naţională, am avut ca o presimțire de 
ceva nou. Poate din pricină că tot ce venea dela 
ai noștri împrumuta numaidecât o însemnătate neobiş- 
nuită. Aflând că acest colonel ar fi fost din Breaza, unde 
aveam vechi legături, mi-aduc aminte că m'am dus cu 
întâiul prilej în sat ca să descopăr mai multe despre om. 
Așa cum bănuiam, era dintre familiile de acolo venite 
din Transilvania. In copilăria mea ştiu că această amin- 
tite, aproape a unei descălecări de peste munţi a celor 
mai mulți locuitori, se păstra mult mai vie, ca pe toată 
valea Prahovei şi a Doftanei. Ne găseam la tot pasul 
rude atât la Trăisteni și Teşila, cât și la Sinaia şi Brezele 
amândouă. În gândul dela temelia Caselor Naţionale era 
ceva ardelenesc: întâi grija de țăran, dar nu din afară, 
dintr'o convingere culturală și naţională, totdeauna cu o 
latură de filantropie, ci dinăuntru, dintro trebuință 
rostită chiar de el și cu o deslegare a lui; şi în al doilea 
rând, pornirea gospodărească, pusă dela început în nume, 
gândul proprietăţii, nu pentru unul, ci pentru toţi, și 
toată munca, de care nimeni nu e mai pătruns decât 
ţăranul că trebue so cheltuiești, ca să întreţii și să înflo- 
reşti acea proprietate. De aceea, dintre toate societăţile 
noastre culturale, Casele Naţionale seamănă mai mult cu 
Astra Transilvană. Nu e o întâmplare că tocmai cu ea 
a conlucrat mai strâns până a ajuns la acel congres și 
proiect de strângere întrun mănunchiu a tuturor socie- 
tăţilor culturale pe care le-a prezidat Vasile Goldiș. 


487 


Breaza și-a avut atunci poate cea mai strălucită zi, când 


toată Transilvania s'a oprit pe valea ei și a schimbat-o 
întrun fel de capitală culturală a unei Românii țărănești. 

Cine vrea să înțeleagă minunea Caselor Naţionale, 
pentrucă în fiecare faptă de cultură e o parte de nepre- 
văzut şi de putere din lumea de dincolo, să se ducă şi să 
stea cel puţin o zi la Breaza. Judeţul Prahova a mai 
cunoscut această zămislire aproape din nimic și creșterea 
până la marile valori simbolice a unor localităţi. Regele 
Carol I a făcut din Sinaia semnul văzut al unei Dinastii, 
Nicolae lorga din Vălenii de Munte, răspântia unei noui 
îndreptări sufletești. Breaza se așează la rând, alături de 
ele, și cu un înţeles care e numai al ei. Ne aflăm înaintea 
unui sat, care vrea să se ridice şi să fie altceva decât satul 
patriarhal sau semănătorist, satul modern cu toate înoi- 
rile de viață sufletească, tehnică şi administrativă a comu- 
nităților rurale din toată lumea. Casa Naţională din 
Breaza, cu secțiile sanitare, culturale, didactice, artistice, 
cooperative, e o icoană vorbitoare 2 acestor porniri 
îndrăsnețe și năvălnice. Satul românesc de mâine va 
merge, dacă vrea să se scuture din adormirea veche, pe 
calea pe care a mers Breaza. Pe acest pod înalt, de unde 
se văd albind Bucegii, oamenii au știut să-și păstreze 
portul lor, cântecele şi jocurile « ca la Breaza» şi să folo- 
sească, în același timp, fără să se lase ciuntiţi, toate bine- 
facerile civilizației petrolului. De aceea treptat, treptat, 
înăuntrul Caselor Naţionale nu s'a desvoltat numai fapta, 
dar şi o doctrină. Generalul Manolescu, omul de nădejde, 
cum și-a intitulat una din cărți, e întruparea spiritului 
practic al brezeanului, care e spiritul practic ardelenesc, 
nedespărțit de atmosfera lui vizionară, de ideal, singura 
în care el poate să crească şi să lumineze. 

La Breaza, Casele Naţionale ne învățascră să ridice în 
fiecare an pavilionul, tot pentru o altă iniţiativă. Era 
de obicei ceva în legătură cu viaţa în aer liber și cu 
frumosul cer de acolo. Din vremurile cercetășiei și până 
astăzi, la pregătirea tineretului pentru munca de folos 
obştesc, întâia grije a fost pentru lumea nouă”pe care o 


488 


așteptăm într'o altă Românie, mai puternică și mai încre- 
zătoare în sine. In altă parte se făureau idealurile; aici 
ele se puneau în faptă. La intrarea taberei de lucru, cea 
dintâi şi cea mai bună din întreaga ţară, făceau de pază 
înainte doi cercetași, cu legătura dela gât în fiecare zi 
de altă coloare și cu bețele lungi în mână; anul acesta 
locul l-au luat doi tineri cu sapele la umăr. Breaza trece 
pe dinaintea lor, fără să-şi dea bine seama că încearcă 
pentru noi toți drumuri noi. Ceea ce încearcă ci aici e 
numai decât împrumutat pretutindeni. Breaza a ajuns 
o școală de tinerețe. 

Aşteptam cu oarecare nerăbdare ridicarea de pavilion 
de anul acesta. Ce lucru nou mai puseseră la cale condu- 
cătorii sau însuflețitorii Caselor Naţionale? Catargul din 
livada, care miroase a fân copt, e înalt şi se vede de de- 
parte. Mii de ochi se uită la vârful lui, de aici și până la 
marginile pământului românesc. Steagul se înalță încet, 
fluturat tot mai mult de vânt pe măsură ce ajunge mai 
sus. Rânduri întregi de tineri cu sapa la umăr fac de 
gardă, deadreapta şi deastânga. E un steag al muncii, 
într'o Românie muncitoare, pe front și îndărătul lui. 
ȘI e un steag în același timp al unei Românii gânditoare. 
Niciodată n'am avut nevoie de mai bune îndreptări decât 
acum. La picioarele catargului stă filozoful Ion Petrovici. 
Privirea lui trece peste acest tineret ars de soare, încăr- 
cată de gânduri. E ţara în mic, asupra căreia se poate 
experimenta cu toată băgarea de seamă ceea ce-i trebue 
celeilalte. Să se încerce! Breaza e un loc de piază bună. 
Sămânţa aruncată aici, prinde. 

Aşa s'au deschis anul acesta în satul de pe valea Pra- 
hovei, ciclul de conferinţe și seminarul umanist, care sunt 
împreună cât o universitate de vară, cu un scop anumit 
şi mai mult decât atât, față de ce eram obişnuiţi până 
acum. Nu se ţin adică numai conferințe de cunoscători 
de specialitate ai problemei, veniţi între două trenuri, 
ci se fac lucrări sub o supraveghere și îndrumare, care 
rămân aceleași o lună întreagă. Se înjghebează astfel, 
alături de auditorul supus din sala unde unul vorbește 


489 


şi ceilalți ascultă, o echipă de lucru, oțelită prin cercetare 
şi discuţie liberă. Gândul de temelie este că Românul 
nare numai o cultură populată şi începuturi de cultură 
înaltă, ci că a zămislit încă de pe acum, din îmbinarea lor, 
O spiritualitate care e a lui şi-i dă un loc aparte între 
popoarele lumii. E un răspuns nimerit, celor care din 
interese oarbe și vremelnice politice, ne tăgăduiesc pu- 
tința de creaţie culturală. Breaza se face astfel o școală 
de încredere în puterile minţii româneşti. 


Liga Navală. România, în aceeași măsură în care e 
o ţară de munte și o ţară de șesuri, e şi o ţară de apă. 
Las de o parte că întocmirile cele mai vechi de Stat ale 
Românilor au fost pe văi și le poartă numele, uneori 
până astăzi, cum e Moldova, Oltenia, Crișana. Dar Dună- 
rea e împletită încă din întâile timpuri cu viața poporului 
nostru și spre Marca cea mare am năzuit tot de atunci. 

Una din cele mai grele lupte pe care le dăm e pentru 
gurile fluviului măreț pe ale cărui maluri sau plămă- 
dit neamul și istoria noastră. Intâii Basarabi, încă din 
secolul al XIV-lea, au coborât în zale până la aceste 
locuri, la care le-au dat numele. Chilia și Cetatea Albă 
au fost porţile "Ţării Românești spre Răsărit, unde cei 
mai mari domni au stat de pază, cu pârcălabii și cu pân- 
zarele lor iuți. Au stat din zile când popoarele dela Ră- 
sărit gemeau sub jugul Tătarilor și nici nu se gândeau 
că au să vie până aici, să pue cu putere mâna pe ele și să 
ne vorbească nouă, care vrem să le luăm îndărăt, de patria 
lor încălcată și de nu ştiu ce hotare sfinte răsturnate. 
Cuvintele au și ele un înţeles al lor, care nu poate fi bat- 
jocorit. Patrie înseamnă şi astăzi, cum a însemnat în 
toate timpurile, pământul în care ţi s'au născut părinții 
ŞI strămoșii și în care ei au pus ce au avut mai bun, iar 
hotare sfinte, marginile acelui pământ locuit de urmașii 
acestor oameni. lată drepturile de proprietate, pe care noi 
le putem oricând scoate la lumină. Ceilalţi, vârtejuri ale 


stepei, căutând să acopere totul în calea lor. Dunărea a 
avut și ea să sufere. 


490 


Am luat parte de curând la o adunare de sfârșit de an 
a Ligii Navale Române, care a strâns într'un mănunchiu 
oamenii pătrunși de însemnătatea apelor pentru o trai- 
nică desvoltare a ţării. Ascultam, pe lângă faptele de 
îmbărbătare, numele filialelor pierdute din Iunie 1940 
şi până astăzi. Erau şi ele posturi de pază, care, alături de 
celelalte, au trebuit să cadă din întâile zile. La locul de 
frunte s'a arătat Cetatea Albă. Vedeam limanul, cu sânul 
de apă stăpânit de cetatea lui Ștefan cel Mare. Lespedea 
de deasupra porții, cu bourul Moldovei, a fost dusă 
mai de mult în Muzeul dela Odessa. Va trebui, ajungând 
acolo, să-l întoarcem în sfârşit acasă. La cheiu așteptau 
parcă un semnal cele 24 de cutere, șase bărci cu motor, 
cinci baleniere și patruzeci şi două de bărci cu vâsle ale 
Ligii. Se legănau la suflarea mincinoasă care venea de 
peste Nistru. Stăteau acolo când mam oprit pe mal, 
privindu-le cu mândrie. Eram tot poporul de apă de 
odinioară. Unda nu ne oprea, ci ne îmbia. Peste toate 
s'a lăsat deodată ca o pânză! Şi s'au înșirat după aceea 
Cernăuţi, cu apele galbene ale Prutului, orașele cu cetăți 
de pe Nistru, Hotinul și Soroca, portul dela Dunăre, 
Ismailul, orașele de câmp Chișinăul, Bălţi, Cahulul, Clujul 
în fund, Târgul-Mureș, Silistra. N’a trecut un an şi lista 
aceasta neagră a început să se lumineze. Nume după 
nume vine îndărăt. La fiecare, rostit tare, şi cu răsunet 
de aramă prin toată istoria noastră, îl așteptăm pe urmă- 
torul. Viața de apă a ţării, cu populația ei de pescari, de 
marinari și de lucrători în porturi, întreruptă sălbatec 
un timp, își reia mersul plin de soare. Liga Navală Ro- 
mână ridică la catargele tuturor vaselor ei, steagurile de 
sărbătoare. Dunărea și Marea Neagră sunt din nou ale 
noastre. Moștenirea strămoșilor a rămas întreagă. 

Liga Navală începe să ia în mintea mea înfățișarea 
unei fregate vechi, care iese din când în când, ca din 
fundul istoriei, cu copăstia ei împodobită de turnulețe 
și de ciubuce şi cu toate pânzele deschise ca un cer cu 
nori. Se înșiră printre celelalte nave de astăzi, care-i 
fac loc. Ea e întruparea însăși a luptei omului cu valurile 


491 


și a stăpânirii Mării. Apoi niște capace se ridică şi de pe 
ţevi de bronz, cu scene de război pe ele, pe care, pentru 
zei, le făcea chiar făurarul schiop Hephaistos în făuri- 
ştile lui din gâtlejurile Etnei, bubuie descărcăturile de 
salut. Serbarea flotei poate să se desfăşoare. Oamenii 
sunt la comenzi sau pe funii. Ofițerii salută. Pavilioanele 
flutură, bătute de vânt. 

Liga Navală cuprinde pe toţi cei care cred în viitorul 
României pe apă. La adunările ei generale nu se fac 
numai citiri de dări de seamă obișnuite. Se arată deodată 
mai mulţi amirali și comandori decât îi poate încăpea 
bordul, pentrucă sunt și cei de ieri alături de cei de 
astăzi, şi se arată, cu problemele lor, Dunărea şi Marea 
românească. Pentru mine mărețul bătrân, Amiralul Coandă, 
ne prezidează încă. Parcă purta întro mână, și când mai 
era între noi, bricul Mircea cel vechiu, cu călătoriile lui 
din marea furtună dela 1880 și nu ştiu cât sau la serbările 
dela Kiel. El s'a dus cu acel bric Mircea în mână pe 
peretele albastru al ctitorilor marinei româneşti şi ne 
priveşte de acolo ca o făptură de abur. Ne spunea pa- 
triarhul că Marea se câştigă prin luptă și se păstrează 
prin lucru creator. Tot ce-am făcut până acum, de când 
Regele Carol I ne-a dat îndărăt Marea Neagră, n'a fost 
decât o pregătire pentru zilele de astăzi, când unităţile 
noastre, sub apă, pe apă şi în aer, brăzdează largul sau 
cerul de deasupra lui şi trag hotarul cel mişcător cu 
sânge. Toată coasta, pe care o cunoaștem și o iubim, dela 
Limanul Nistrului până în părțile de Miazăzi se face a 
doua oară, şi plătită cu acest ban roșu de veşnicie, pentru 
totdeauna românească. Liga Navală, care-și deschide 
ședințele poate să-i înalțe harta în mijlocul membrilor 
de unde nu trebue să lipsească niciodată la asemenea 
prilejuri, cu steguleţele ei albastre pe toate promontoriile. 
Este şi un război al Mării, războiul pe care-l purtăm! 


492 


A SAPe nn 


= 
OYW œ 


CUPRINSUL PLANŞELOR 


. Balcic, de N. Dărăscu (reproducere în colori) 

. Ion Codru Drăguşanu la 1839 (reproducere în colori) 
. Ion Codru Drăguşanu la 1857 (reproducere în colori) 
. Horia 

. Mitropolitul Andrei baron de Şaguna, de Mişu Popp 


Eufrosin Poteca 
D. S. Neniţescu' 
Nicolae Iorga 


- Virgil N. Madgearu 
. Vedere spre Bucşoiul și Colţii Morarului 


Poarta de intrare domnească a Castelului de odihnă Brâncoveanu 
dela Sâmbăta-de-Sus 


- Castelul de odihnă Brâncoveanu dela Sâmbăta-de-Sus 
. Biserica Unirii cu,muzeul dela Alba-Iulia 


Biserica Neagră cu vedere spre Șchei 
Junii în Șchei 


„ Contraforții cu sfinți dela Biserica Neagră din Brașov 

. Femei şi case din Şchei 

+ Universitatea din Cluj la Sibiu 

„ Biserica din Demșuș 

- Kriembilda vede pe Siegfried mort, de Pezer v. Cornelius 

+ Azilul Elena Doamna 

. Icoană pe sticlă - 
. Români din Maramureş Ve 


Palatul Sans-souci dela Potsdam și terasele lui 


- Tărm de Mare din Dobrogea Nouă 

- Castelul Peleș, terasa cea mare a zeilor 
. Muzeul Brukenthal din Sibiu 

. Curtea interioară a Muzeului Brukenthal 
. Secţia etnografică a Muzelui Brukenthal 


Secția monumentelor bisericești a Muzeului Brukenthal 


„ Secţia arheologică a Muzeului Brukenthal 


Portretul unui necunoscut cu tichie albastră, de Jan van Eyck 


. Bărbat citind, de Hans Memling 
„ Femeie închinându-se, de Hans Memling 
- Interior cu mormântul lui Mihnea-cel-Rău din Muzeul Brukenthal 


(Secţia de artă bisericească) 


. Cruce ortodoxă din Muzeul Brukenthal 


493 


494 


. Scut de călăreț moldovean din Muzeul Brukenthal 
. Dansul morţii (« Tipografia lui Gutenberg »), incunabul tipărit la 


Lyon la 1șoo de Matthias Huss i 


. Andrei Mureşanu pe drumuri, adus din Transilvania de Nord la 


Sibiu 
Oficiul Național de Turism (O. N. T.) 


- Hotelul Rex dela Mamaia 

- Hotelul dela Turnu Severin al Oficiului Naţional de Turism 
- Hotelul dela Vâlcov al Oficiului Național de Turism 

. Femei de Moţ cu tulnice pe Muntele Găina 

. Şir de căruțe moțești pe Valea Arieșului 

. Postul de radiodifuziune dela Bod 

. Casa Asigurărilor Sociale din Cluj 

„ Sentinelă română de pază pe Bug 

. Vera Serafanova. Invățătoare. Noua Grigorovca 

. Atnautovca. Zi de popas 

. Gaspateuca. Năvodul este tras în lotcă 

. Noua Grigoriuca, pe Bug. Pregătirea năvodului 

. Gaspareuca. Pe Bug. Năvodul este tras cu lotca 

„ Gruzcoie-Goroţeaia. Uliță 

+ Primăria din Arnautovca. Distribuirea darurilor 

. Beleusovca. O gospodărie moldovenească. Vedere spre Bug 
. Lăuntru de «Casa mare» a lui Toader leșeanu din comuna 


Şefcenco 


. Matia Tofan de 17 ani, scoate apă din « bazin», Mărculeasa 
. Beleusovca. Petrecere la colhoz, după treerat 

„ Vedere din bazarul din Noua Odesă 

Andrei Sânganu de 27 ani din Mărculeasa 

. Invățătoarea Marioara Boșco predă ora de caligrafie la clasa II. 


Martinoși 


. « Șezătoare» de tors cânepă la Ţurcan Costea din Martinoşi 
. Vasia Ciobanu de 5 ani din Martinoşi 
. Paraschiva Pavlenco de 44 ani, soția - primarului din Martinoşi şi 


fata ei Halia de 22 ani, fostă studentă în anul 3 la Odesa 


. Leuţă Pavlenco. de 48 ani. Primarul comunei Martinoși 

. Tamara Crivoșia de 13 ani, Spitidoniuca-Gaspareuca 

. Titiana Ambrosiov de 39 ani din Goroţcaia 

. O tânără moldoveancă din Martinoşi 

. Ion Grigore Ipatenco de 24 ani, Spiridoniuca-Gașpareuca 

„ Sava 'Țarălungă de 39 ani, Directorul şcolar din Gruzcoie (Go- 


toțcaia) 


. Ion Turculeț de 70 ani din cătunul Kotovca, comuna Mattinoși 
. Ion Ciobanu de 16 ani, cu armonica, şi Iliin Ivan de 15 ani, cântă la 


nuntă, Martinoși 


„ Moş Nazar Martinenco, Sctipcar din Goroţcaia 
. Cel din urmă cimpoier, Ion Munteanu de 80 ani, din Martinoși 


b 


an 


CUPRINSUL 
ĂMÂNT ŞI OAMENI DELA NOI 


ÎN N ea e ca 7 
e nete Și d rca 17 
Dio ap... e... 


o A O PIINE II 142 
din Potsdam 


NS pi AR aura aa a ra a cu = ME 166 
apusene (Gutenberg, Școala dela Iena, Traduceri, Ramiro 
tiz, Prietenia — E E a T a a A 177 


CĂRȚII ȘI ARTE PLASTICE 


S în scriitorii moderni ...... E e. . 197 


Coiful Minervei (Nicolae Iorga, Universitatea dela Văleni, Docum 
tare, Azilul Elena Doamna, Carmen, Muzeul Unirii, Monabhel 
dela Bistrița, Avram Iancu, Camera de aur, Eufrosin Poteca) . 5. 

Cetăți culturale (Universitatea Transilvaniei, Liceul din Ploieşti, Des- 
chiderea şcolilor, Biserica Olteniei, Evangheliile, Cântărețul de 
biserică, Melos, Ion Costescu, Muzeul limbii române, Versuri din 
Ardeal, Cărți pentru străinătate, Titu Maiorescu, Densușenii, 
Brașovul erou, Hrisoavele Brașovului, Hârtiile Braşovului, Horia 
Teculescu, Apa Sâmbetei, Biserica din Drăguș, Cărți peste Nistru, 
Pictură, Reviste de luptă, Desene de copii, Biblioteci şi bibliote- 
cari, Teatru de copii) RE e m. 


CULTURĂ SOCIALĂ 


Satul românesc. . 
Astra AIE 
Casa Radiofoniei pe sai tar ca cn ege Bea MRI 
Intre cei mulți (Virgil Madgearu, Asigurările sociale, Ion Ionescu 
dela Brad, Orientarea profesională, Asistența socială, Femeia ro- 
mână, Ocrotire socială, Abstinenți, Ortodoxia ardeleană, Institutul 
de Ştiinţe Sociale, Monografii de sate, Școli de pescari, Asociații 
creștine, Oastea Domnului, Casele Naţionale, Liga Navală) 


C. 82.485. — M. O., Imprimeria Națională. 
Ediția I. II.1943. 3050 exemplare. 


—— o. _—— >>> —>— > 


Preţul 250 lei. 


Chenar de: Mac Constantinescu 


aaiim Su MN Lp CA Lt pie aa cc i 
a PANTANI IIA ANETA NNN IP ZA <