Alexandru Mitru — Legenda Valaha

Conversion of WME images is not 
supported 


Use Microsoft Word or OpenOffice to save this RTF file as HTML 
and convert that in calibre. 


2 


= 
I 
să 


/ 


7200707. 





A Andru Mitru 


Legendă valahă 


CUPRINS: 

I. SĂGEATA CĂPITANULUI ION 

— BLESTEMAŢI SĂ FIE CEI VÂNDUȚI DUȘMANILOR 
— UN SULTAN CU INIMA DE FIER 

— CU CURAJ, ÎNAINTE, BĂIEŢI!... 

— NEUITATA ÎNTÂLNIRE DIN RÂMNIC 

— IENICERII AHMET ŞI IUSUF 

— PE CINE PEDEPSEŞTE VODĂ CEL MAI STRAŞNIC 
— O NOAPTE PE VALEA VOIEVOZILOR 

— LA CONACUL BOIERULUI FLOR 

— ÎN ȚEAPĂ CU EI, MĂRIA TA! 

— A ÎNVIAT DOMNITORUL VLAD 

— DUPĂ CÂNTAREA DE SEARĂ A MUEZINULUI 
— STRIGĂTUL HUHUREZULUI 

— DRACII ALEARGĂ PRIN VALAHIA 

— ÎN CETATE LA POIENARI 

— SĂGEATA CĂPITANULUI ION 

II. VULTURII DE FOC 

— LUPII 

— TURNUL 

III. STRĂLUCITOAREA SABIE 


— BLESTEMAŢI SĂ FIE CEI VÂNDUȚI DUŞMANILOR. 

Băiatul sări pe cal... Şi calul subţire, negru, cu trupul 
lucios ca lăcuit, sforăind, zvâcni şi porni în galop. Ocoli mai 
întâi priporul împădurit, la poalele căruia se găsea casa, 
zbură de-a lungul văii unde lumânările albe ale 


trunchiurilor de mesteceni scânteiau sub soarele plăcut şi 
blând, de toamnă. 

— Stai! Nu pleca... Nu pleca, frăţiorule! striga în urma lui 
fata, cu glasul deznădăjduit. Oh! Doamne... Doamne... ce- 
am făcut? De ce i-am spus? Cum am putut să fac una ca 
asta? se căina ea, în timp ce lacrimile îi curgeau şiroaie pe 
obraz, prelingându-i-se pe lângă gură, pe gât, şi picurându-i 
pe bluza alb-gălbuie de borangic. Doamne, au să-l omoare... 
au să-l omoare. Şi fata se lăsă să cadă pe banca de 
mesteacăn de lângă zidul casei, cu capul pe braţ şi braţul 
pe spătarul rotund al băncii, plângând cu hohote: 
Băiatule... dragule... frăţiorule!... 

De altfel, chiar dacă l-ar fi strigat mai tare, el tot nu ar mai 
fi auzit-o şi nici nu ar fi vrut s-o audă. Tâmplele-i vâjâiau. 
Ochii şi-i simţea în flăcări. Inima i se părea uneori că 
încetează să-i mai bată. Smucea atunci frâul şi, oricât de 
mult îşi iubea calul, nu se putea stăpâni să nu-l 
înghiontească, strângându-l cu călcâiele, lovindu-l peste 
grumazul încordat cu palma şi îndemnându-l: 

— Mai repede, mai repede... N-auzi? Mai repede... Să-l 
ajutăm pe tata, Negrule... Tata care te-a crescut, care ne-a 
crescut pe amândoi... Să-l ajutăm... să-l ajutăm!... 

Dar până la Tismana, unde voia să ajungă Băiatul, era încă 
drum lung, peste coline, şi stânci, şi văi, şi peste ape, şi prin 
păduri dese ca peria. Chiar de-ar fi fost calul în stare să 
fugă ca armăsarul din poveste, şi nu ar fi putut să ajungă la 
mânăstire mai devreme decât în cel puţin două ceasuri. 

De ce se apropia de Culmea Frumoasă, de ce se auzeau 
mai desluşit vaiete. 

— Mai repede!... Mai repede!... îşi ruga copilul calul... Şi 
acesta, parcă înţelegându-l, alerga din răsputeri, aproape 
neatingând pământul cu copitele. 

«De ce-oi fi plecat tocmai astăzi de-acasă?» se întrebă 
Băiatul în gând. În sinea lui se învinovăţea amarnic, deşi nu 
avea nici o vină, pentru că doar se ducea mereu, îndemnat 
Chiar de tatăl lui, s-o vadă pe Roxana. 


Îl numea pe Bătrân tată, cu toate că, la drept vorbind, 
acesta nu era decât un om bun şi de inimă, care-l culesese 
din ţărână când se născuse, după ce turcii pricinuiseră 
moartea mamei sale. 

Bătrânul îl învățase toate câte se pricepea şi le ştia şi el... 
Şi ştia multe, fiindcă era înţelept, slujise mai multor domni 
şi umblase peste întreg pământul... 

Pentru înţelepciunea lui ar fi fost poate vrednic să fie el 
însuşi domn. Se retrăsese însă la mânăstire, scârbit de câte 
se petreceau pe lume. Ţara Românească scăzuse din 
mărirea în care fusese pe vremea lui Basarab-Tihomir, 
Mircea cel Bătrân şi Dan I. 

Iar zilele câte le mai avea - fiindcă era foarte, foarte 
vârstnic, deşi arăta încă verde şi puternic - Bătrânul şi le 
închinase ţelului de a-l creşte pe el, pe copilul găsit, care 
gonea acum călare, cu sufletul la gură, spre Tismana. 

Acela pe care îl socotea tată se afla în primejdie, şi el era 
încă departe. Se dusese s-o vadă pe buna şi singura lui 
prietenă, Roxana. 

Tatăl Roxanei, de fel, ca şi Bătrânul, din ţinutul Jiului de 
mijloc, era un vechi căpitan de oaste al domnitorului Vlad 
Dracul - duşmanul de moarte al turcilor. 

Domnitorul acesta - numit Dracul, pentru că purta pe 
piept o insignă a ordinului Dragonul, cu care îl cinstise 
împăratul Germaniei, Sigismund, pentru vitejia lui în lupta 
cu păgânii - fusese doborât în urma unei intrigi a 
duşmanilor. 

Noul domnitor, Vladislav, începuse prigonirea celor care-i 
fuseseră credincioşi lui Vlad Dracul... Printre aceştia se 
numărau atât căpitanul Voicul, cât şi Bătrânul care-l 
crescuse pe Băiat. Amândoi se ascunseseră în mânăstire, la 
Tismana, luându-i cu ei şi pe copii. 

Roxana crescuse, împreună cu Băiatul, ţinându-i loc de 
soră şi tovarăşă de joacă. Între ei era numai o diferenţă de 
trei ani (Băiatul avea zece, şi Roxana treisprezece). Ea era 
cea mai frumoasă fată din împrejurimi. Se împlinise foarte 


timpuriu şi părea, dacă nu-i ştiai vârsta, o adevărată 
codană, cu cosiţe castanii pe spate şi cu ochi de culoarea 
viorelei. Pe Băiat îl iubea foarte mult şi se îngrijea de el, 
dându-i sfaturi cum să se îmbrace, să se pieptene, sau 
mângâindu-l cu duioşia unei mame; învăţătură primiseră şi 
unul şi altul de la Bătrân. Aşa i se spunea în mânăstire 
tatălui său de suflet: Bătrânul... iar lui, fiindcă nu se ştia al 
cui e şi nici cum fusese botezat: Băiatul... 

Copilul îl auzise, odată, ce-i drept pe boier Voicul 
chemându-l pe tatăl său de suflet cu numele de Pietru. Însă, 
numaidecât, Voicul îşi dusese palma la gură, în semn că 
făptuise, o mare greşeală. Băiatul observase. Dar, cu acel 
bun-simţ al unor copii crescuţi în greutăţi, se făcuse că nu 
bagă de seamă şi nici nu-l întrebase pe tatăl său de suflet 
dacă se numeşte Pietru sau nu. Înţelesese că aceasta era o 
taină ce nu trebuia să fie zădărâtă de către cineva, şi cu 
atât mai mult de el însuşi. 

Voicul purtase de altminteri haină călugărească, la fel ca şi 
Bătrânul, până în urmă cu un an. 

Atunci vechiul căpitan ai lui Vlad Dracul, socotind că i s-au 
pierdut destul urmele, în cei nouă ani care trecuseră de la 
urcarea pe scaunul domnesc a lui Vladislav, îndrăznise să 
iasă din mânăstire, împreună cu fetiţa, şi să-şi dureze o 
mică gospodărie între dealuri. 

Copiii, iubindu-se între ei atât de mult, se vedeau la fiecare 
trei zile, când Băiatul, cu îngăduinţa şi chiar cu îndemnul 
părintelui său de suflet, căpătând răgaz de la învăţătură, se 
ducea călare până la gospodăria dintre dealuri. 

Bătrânul îi dăruise un mânz, din prăsila arăbească a unui 
cal câştigat într-o bătălie de Voicul... Mânzul crescuse şi se 
făcuse un cal de toată frumuseţea, numit Negru, care mai 
că nu zbura. Cu el Băiatul se înţelegea ca şi cu un om. 

În acest fel putea să fugă ca vântul până la noua locuinţă a 
Roxanei, să-şi petreacă, împreună cu ea, câte o zi întreagă, 
în glume, jocuri şi râsete voioase. 


Atâta doar că astăzi, pe când se jucau, şi Băiatul îi arăta 
Roxanei cum se trage cu arcul, mândrindu-se cu măiestria 
pe care o câştigase el însuşi în acest meşteşug bărbătesc, 
sub sfaturile şi privegherea neostenită a Bătrânului, a venit 
ca o furtună un vestitor călare. Vestitorul, după ce a 
descălecat şi a intrat în casă, i-a spus repede ceva fostului 
căpitan de oaste al lui Vlad Dracul... 

Voicul a ieşit numaidecât afară, după sosirea vestitorului. 
Era îmbrăcat numai în cămaşă, cu barba şi pârul vâlvoi. 
Nemaipierzând vreme nici cât să se pieptene, poruncise să i 
se înşeueze calul şi, cu sabia în mână, pornise în goană, 
călare, după ce zăbovise doar câteva clipe cu o privire 
îndurerată asupra Băiatului. 

Deşi poruncise vestitorului să nu sufle nici o vorbă celor 
din casă, acesta, înainte de a-l urma şi însoţi pe vechiul 
căpitan, tot găsise prilejul să răsufle o jumătate de cuvânt 
către un slujitor. Slujitorul, după un timp nu prea lung, în 
care se stăpânise cu greu, îşi uşurase şi el inima către 
altul... Aşa, din om în om, vestea se răspândise repede în 
toată casa. O aflase şi fata. Şi ea, cu lacrimi în ochi, i-o 
mărturisise Băiatului. 

Vestea era că achingiii năvăliseră la vreo două ceasuri 
după răsăritul soarelui - deci numai la vreo jumătate de oră 
după plecarea Băiatului - în aşezarea şi la mânăstirea 
Tismana, prădând, luând robi şi chinuindu-l mai ales pe 
Bătrân. 

Din nefericire, amândoi Banii de Tismana, Stan şi Crăciun, 
lipseau. Fuseseră chemaţi la domnie. lar mica trupă de 
pază fusese luată prin surprindere. 

Băiatul ştia că achingiii erau cei mai înspăimântători 
călăreţi ai sultanului. Ei nu primeau leafă. Nici nu cereau 
altă răsplată, pentru cumplita lor slujbă, decât o parte din 
rodul jafului, fie că acesta era în bunuri - haine, podoabe 
sau bucate - fie că erau robi, tineri buni de muncă, femei, 
fete frumoase şi copii. 


Numai la strigătul: «Vin achingiii!» - şi oamenii se 
pregăteau de moarte. Cine nu scăpa cu fuga prin codri, ori 
nu era luat rob, sfârşea în spânzurătorile şi ţepile lor, sau 
spintecat de iatagane. 

Pe ascuns, se povestea că vodă Vladislav, care-şi pierduse 
cu totul virtutea, ca şi boierii lui, nu numai că se arăta 
nepăsător faţă de otomanii care năvăleau în Transilvania, 
unde prădau şi omorau deopotrivă pe români, unguri şi 
nemți, ci închidea ochii, laş, când îi jefuiau chiar ţinuturile 
lui. Toate astea le făcea numai şi numai ca să-şi mai poată 
păstra un timp scaunul domnesc, ce se legăna sub el, în 
cetatea de scaun a Târgoviştei. 

Mulțimea acum îl ura, îl numea Vladislav cel Viclean, şi 
toţi, afară de boierii ce trăgeau foloase de pe urma politicii 
lui, nu-i doreau altceva decât să-l vadă închizându-şi cât mai 
curând ochii cu care privea mereu temător împrejurul său. 

Aşa se petrecuse şi de data aceasta. 

Căpitanul Voicul, cu toate că trecuse cu mult de şaizeci de 
ani, ba poate că se apropia de şaptezeci, neţinând seama 
nici de durerile de mijloc ce-l chinuiau în nopţile de toamnă 
şi de iarnă, şi nici de braţul slăbit, ce nu-i mai putea ţine cu 
destulă străşnicie sabia, pornise călare în ajutorul celor de 
la 'Tismana. 

Nădăjduia să mai ridice nişte oameni în drum - şi aşa 
sprijinul să fie mai cu temei. 

Băiatului nu vrusese să-i spună de primejdia în care se afla 
Bătrânul, ca să nu-l sperie. Nici fetei, ca să nu-i destăinuie 
Băiatului. 

Dar ei aflaseră totul... Şi Băiatul gonea cât putea spre 
locul prăpădului. 

Zgomotele erau din ce în ce mai mari. 

Răsunau urlete de durere. Era limpede că achingiii îi 
puseseră pe oameni la chinuri. Nimic nu este mai cumplit 
decât moartea în ţeapă, cu picioarele pe jăratec sau jupuit 
încetul cu încetul... 


Băiatul nu ştia cum va lupta şi cum îl va ajuta pe Bătrân, la 
cei zece ani ai lui. Avea doar arcul pe umăr şi în tolbă 
câteva săgeți. Pe cele mai multe le trimisese într-o ţintă de 
lemn, în grădina casei Voicului, învăţând-o pe Roxana să 
tragă cu arcul... 

Ajunseră pe Culmea Frumoasă. De aici calul porni în 
tropot pe o cărare, spre valea râului Tismana, de-a lungul 
căruia, de-o parte şi de alta, se întinde aşezarea cu acelaşi 
nume. 

Băiatul prevăzuse nenorocirea. Dar nu-şi putuse închipui 
cu nici un preţ un dezastru atât de mare. Pretutindeni, 
caselor de lemn şi cu acoperişul de şiţă din Tismana li se 
pusese foc. Unele încă ardeau cu vâlvătaie. Râul, malurile 
sale, tăpşanele şi ruinele caselor erau semănate cu morţi. 
Unii dintre bărbaţii căzuţi mai ţineau încă în mâini câte o 
armă, o coasă, o furcă sau o seceră. Femei, bătrâni şi copii 
zăceau alături, măcelăriți. O mulţime fuseseră traşi în 
ţeapă, şi dintre aceştia unii încă gemeau şi se clătinau în 
neştire, nădăjduind zadarnic să mai scape cu zile. 

Câinii urlau şi îşi căutau stăpânii, neatingându-se niciunul 
de carnea celor răpuşi. 

Simţirea bietelor animale era mai aleasă decât a fiarelor 
cu chip omenesc ce bântuiseră pe-aici. 

Numai câţiva scăpaseră, ca prin minune, cu viaţă, femeile 
îşi jeleau morţii, cu glasuri ce i se păreau Băiatului nişte 
piroane ascuţite şi înroşite în foc, înfigându-i-se în ţeastă. 
Alţii, cu priviri rătăcite, fugeau de colo-colo, încercând să 
stingă focurile cu apă adusă din râu, să dea ajutor răniților 
sau să aprindă câte o făclioară la capetele celor răpuşi. 

Băiatul sosi călare ca o furtună. Limba îi era uscată în 
gură. Ochii îi ardeau în orbite. 

— Tata... tata... bietul tata... murmura el... Mai repede, 
Negrule, mai repede. 

Ajunse pe pajiştea de la marginea Tismanei şi, în locul 
unde ea se îngustează, văzu câţiva oameni cu ţestele sparte 
sau cu piepturile despicate de iatagane, zăcând învălmăşiţi 


pe jos. Printre ei, cu cămaşa sfâşiată şi plină de sânge, îl 
recunoscu pe căpitanul Voicul, tatăl Roxanei. Până aici 
izbutise să ajungă, împreună cu cei câţiva oameni pe care 
apucase să-i mai adune din drum. 

Drumul acesta, după cum se vedea, nu-i adusese nici un 
folos aceluia căruia Voicul încercase să-i vie în ajutor. În 
schimb, se terminase prin propria lui moarte. 

«Biata Roxana!» fu cel dintâi gând al Băiatului. 

Sări de pe cal şi se apropie de cel răpus. Fostul căpitan al 
lui Vlad Dracul era lungit într-o rână, cu capul dat pe spate, 
cu gura deschisă, parcă râdea. 

Băiatul îl apucă de umăr şi îl zgudui uşurel; dar, de cum îl 
atinse, trupul fără viaţă al Voicului se răsturnă pe pântec, 
cu barba în buruiene şi o mână îndoită sub el... «E mort, 
fără îndoială! E mort!» îşi spuse Băiatul, dându-şi seama că 
era prea târziu pentru a-i mai putea da cel mai mic ajutor. 

Calul veni în vremea asta lângă Băiat. Îşi puse capul pe 
umărul lui şi necheză, de parcă ar fi înţeles ce se petrecea 
în sufletul stăpânului său şi l-ar fi îndemnat să nu mai 
zăbovească zadarnic lângă cel răpus, când şi-aşa nu mai era 
nimic de făcut. 

Băiatul îi sări atunci în spate, cu o singură mişcare uşoară, 
şi calul, ştiind şi singur ce trebuia să facă, o luă în trap 
grăbit pe drumul îngust, ce şerpuieşte prin pădurea de 
castani. 

Altădată, de câte ori trecuse pe-aici călare, pe sub bolțile 
umbroase ale pădurii, se simţise întotdeauna cuprins de un 
fel de înfiorare ciudată. Prin minte îi treceau frânturi din 
cântecele vechi populare, sau i se părea că vede prin 
desişuri figuri de eroi din legendele auzite de la Bătrân în 
serile de iarnă, la gura sobei, când focul însuşi parcă 
bolboroseşte şi cântă ceva pe limba lui. 

Acum nu vedea şi nu simţea nimic, în afară de teama ce-i 
strângea inima. 

Şi deodată, printre ramuri, ţâşni departe, drept în sus, 
turnul înalt al mânăstirii, şi se auzi puternic glasul 


torentului Gurnia. 

O mireasmă dulce, puţin amăruie, de buruieni de pădure 
şi frunze căzute şi călcate de copitele calului, împresura 
locul... 

Calul, în goană, o luă de-a dreptul prin apă, sărind peste 
pietre. Trecu bubuind peste podeţul de scânduri şi 
pătrunse, pe sub bolta sonoră şi prin porţile deschise 
vraişte, în curtea tăcută a celei mai vechi mânăstiri 
domneşti din "Ţara Românească. 

Intrând în curte, Băiatul se încrâncenă. Priveliştea pe care 
o avu intrând aici întrecea cu mult pe cea văzută în 
aşezarea de la poale. 

Sculele şi odoarele de argint şi de aur, bătute cu pietre 
preţioase, fuseseră, bineînţeles, răpite. Din încăperile 
stăreţiei şi din chilii nu se auzeau decât arar nişte gemete 
stinse. 

— Bătrânule... Bătrânule!... strigă copilul, cu răsuflarea 
oprită, tremurând şi ţinându-şi amândouă palmele la gură, 
drept pâlnie, după ce sări de pe cal... Unde eşti? 

Fiindcă nu-i răspunse nimeni, o luă la fugă, pătrunzând 
prin toate chiliile, cutremurându-se tot mai mult de ce 
vedea. 

Cei mai mulţi dintre monahi erau morţi. Puţini mai aveau 
încă răsuflu, dar şi aceştia erau pe sfârşite. Totuşi Băiatul 
încercă să le vorbească, întrebându-i, pe aceia în ochii 
cărora se mai păstra încă vreo fărâmă de lumină, dacă nu 
ştiau ceva despre Bătrân. Niciunul nu putu să-i răspundă, şi 
Băiatul ieşi din nou în curte. 

Calul era la intrarea în biserică, lângă porţile mari de 
lemn, pe care mâinile unor meşteri necunoscuţi săpaseră 
diferite scene din Biblie. 

Străfulgerat de un gând, băiatul năvăli în biserică. Calul 
simţise mai bine, cu instinctul lui de animal credincios, unde 
era Bătrânul... Şi, chiar în naos, lungit pe lespezi, având la 
picioare un vas mare, plin cu cărbuni, acum stinşi, în care 


achingiii îi arseseră picioarele, zăcea Bătrânul, nemişcat, 
Băiatul se aruncă asupra lui, sărutându-i obrajii palizi. 

— Tată! Ce te doare?... Trăieşti?... Spune-mi numai un 
cuvânt... 

Plângând, îi puse sub capul cu pletele albe un covoraş. Şi 
zeci şi sute de amintiri din viaţa lor trăită împreună îl 
năpădiră. 

Ridică fruntea. Dar pe zidul unde ştia că era zugrăvit 
chipul Celui de Sus cu barba ninsă, până la brâu, acum era 
numai o pată neagră de catran. 

În cap i se făcu întuneric. Îi venea să strige, să blesteme. 

— Ce să fac? Ce să fac? se întreba în neştire. 

Deodată îl văzu pe bătrân tresărind. Însemna ca încă nu 
murise. Şi îşi aminti că bolnavilor le trebuie apă. Ştia asta, 
de când el însuşi fusese bolnav. Având fierbinţeli, cerea 
întruna apă, iar Bătrânul i-o dădea, în sorbituri mici, 
răcorindu-i totodată fruntea. 

Fugi, şi peste puţină vreme se întoarse cu o căniţă cu apă. 

Pe când se întorcea, Bătrânul tocmai îşi deschisese pe 
jumătate ochii. 

Băiatul îi strecură, mai mult vărsând pe jos, câteva picături 
de apă printre buzele vinete. 

— Apropie urechea de buzele mele... îi şopti Bătrânul, 
răsuflând greu. M-am întors dintre cei morţi, numai ca să 
mai stau... ultima oară, de vorbă cu tine. 

Băiatul îşi plecă urechea lângă buzele lui. 

— Aveam atâtea să-ţi spun... Şi nu mi-au mai rămas decât 
vreo câteva clipe să stăm de vorbă. Lasă-ţi durerea. Şterge- 
ţi lacrimile. Nu uita că rămâi singur. Nu te teme de nimeni. 
Fii bun şi drept, şi pedepseşte-i când vei fi mare pe cei răi. 
Ajutor o să-ţi dea şi căpitanul Voicul... 

Băiatul vru să-i spună că nici Voicul nu mai trăieşte, dar se 
temu să nu-i sporească durerea, şi tăcu. 

— Mai dă-mi o picătură de apă!... gâfâi bătrânul... 

Şi încercă să-şi ridice capul... O durere surdă îl ţintui. O 
lacrimă îi curse printre gene. Copilul îi mai turnă câteva 


picături pe buze. Bătrânul înghiţi. 

— Du-te la Craiova... la Bucovâţul Craiovei... Pe malul 
stâng al Jiului, în mijlocul unor păduri dese de fag şi stejar, 
ce cresc încă de la începutul lumii, ai să găseşti o casă 
veche... părăginită... mai încercă să spună; însă îşi pierdu 
cunoştinţa. 

Băiatul îi luă capul pe genunchi şi îi dete iar apă. 

Când se trezi, urmă, respirând tot mai greu: 

— Casa, mică... din lemn... ascunsă în pădure, a fost 
odinioară a lui Mircea cel Bătrân. Acolo îi plăcea măriei sale 
să vină şi să se odihnească, pe malul Jiului, când era ostenit 
de lupte. Şi tot acolo şi-a ţinut cel din urmă sfat ostăşesc în 
ajunul bătăliei de la Rovine. Mai târziu, măria sa Vlad 
Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, i-a dăruit această casă, 
pentru credinţa lui, pârcălabului Brad. Caută-l în această 
casă pe pârcălabul Brad. Numai el şi cu mine cunoaştem 
taina naşterii tale... E taină mare. Nu trebuie s-o afle 
nimeni... nimeni... până... nici tu însuţi... Fii demn... fii 
curajos... îşi pierdu din nou şirul cuvintelor, pe când capuli 
se lăsa domol într-o parte, căci somnul nesfârşit al morţii 
începea să-l îngheţe. 

O singură dată bătrânul mai avu putere să-şi întoarcă 
puţin obrazul către băiat, şi-i şopti, horcăind, cu o spumă 
albă-sângerie pe buze: 

— "Ţine minte... Craiova... Bucovăţul Craiovei... casa veche 
a lui Mircea... pârcălabul Brad... taina... 

Un firişor subţire de sânge i se prelinse prin barbă. Dar 
bătrânul zâmbea acum blând. Pacea începuse să i se 
aştearnă pe chip, iar ochii i se deschiseseră larg, cătând 
spre pata de catran de pe perete, acolo unde fusese înainte 
chipul lui Dumnezeu. Dinţii îi clănţăneau încet, cu un sunet 
sec. Îşi mai clătină o ultimă oară capul şi şuieră printre 
buzele vinete: 

— Blestemaţi să fie cei vânduți duşmanilor!... Blestemaţi 
să fie în vecii vecilor, amin... 

Şi cu un suspin îşi dete sufletul... 


Băiatul îşi lăsă fruntea pe pieptul Bătrânului şi plânse 
multă vreme, cu sughiţuri. 

— UN SULTAN CU INIMA DE FIER. 

În sala mare de primire, cu turbanul lipit de podeaua de 
marmură albă, lucioasă, a podelei, căpetenia achingiilor 
tremura. 

Fusese chemat aici de marele vizir, după întâmplarea de la 
Tismana. 

— Cum s-a petrecut? întreba nerăbdător sultanul... Ridică- 
te şi vorbeşte repede şi desluşit... Spune-mi cum ţi-ai 
îndeplinit însărcinarea! 

Mahomed, sultanul turcilor, supranumit Fatih-Cuceritorul, 
fiindcă în urmă cu doi ani călcase în picioare 
Constantinopolul, făcând una dintre cele mai mari vărsări 
de sânge din istorie şi transformând măreaţa biserică 
Sfânta Sofia în moschee, era un bărbat tânăr. Cunoştea 
cinci limbi. Studiase ştiinţele cu cei mai de seamă învăţaţi. 
Putea să stea de vorbă cu orice filosof. Iar visul lui cel mai 
de seamă era să stăpânească întreaga lume cunoscută pe 
atunci, şi în primul rând Europa. 

Pe lângă toate astea, figura lui era de o deosebită 
frumuseţe orientală. 

Acum ochii săi înguşti, cu luciri verzi, ca de pisică, 
urmăreau necruţători pe căpetenia achingiilor - un bărbat 
vârstnic, gras şi înalt, având pe cap un turban cât toate 
zilele - care sta prăvălit la picioarele sale. 

Sultanul însă avea grijă să facă totodată şi câte un repede 
şi prevăzător înconjur, cu ochii, întregii săli de primire, ale 
cărei uşi erau fiecare straşnic păzite de câte doi străjeri 
surzi şi muţi. Străjerii negri, cu staturi uriaşe, goi şi lucioşi 
de la brâu în sus, având în urechi cercei mari de aramă şi în 
mâini câte un iatagan, a cărui lăţime în partea de jos era 
aproape de un lat de palmă, păreau ciopliţi în piatră, într- 
atâta stăteau de neclintiţi. 

Mahomed nu avea încredere în nimeni şi, deşi luase 
puterea de câţiva ani, se temea, mai mult decât înaintaşul 


său, de urzelile de la palat. 

Căpetenia achingiilor începu să vorbească; dar din cauza 
emoţiei şi a spaimei se bâlbâia. 

Însărcinarea primită din partea sultanului nu şi-o dusese 
până la capăt, şi se temea pentru viaţa lui. 

— 'Te întreb - glăsui sultanul mângâindu-se pe bărbuţa 
neagră, tăiată după gustul venețian, de bărbierul său, 
Giovani - dacă ni l-ai adus pe fiul lui Vlad de la mânăstirea 
Tismana, aşa cum ai primit porunca, sau nu? 

— Nu l-am adus... se bâlbâi şi mai rău căpetenia 
achingiilor, simțind toţi ochii celor de faţă aţintiţi asupra lui. 

Sub numele de Vlad, sultanul îl înţelegea pe fiul lui Vlad 
Dracul... Acesta, purtând acelaşi nume ca şi părintele său, 
avea să devină în istorie renumitul Vlad "Ţepeş, spaima 
osmanlâilor, ciudata poreclă dându-i-se după ţeapa - 
unealtă împrumutată de la turci - în care el obişnuia să-şi 
ridice duşmanii. 

Viitorul Vlad Ţepeş intrase în legendă încă din prima lui 
tinereţe. Împreună cu tatăl său, domnitorul ţării, şi cu un 
frate mai mic, pe nume Radu, căzuse, printr-o înşelătorie, în 
mâinile osmanlâilor. Cu toţii fuseseră legaţi în fiare şi închişi 
în temniţa de la Galipoli. 

Lui Vlad Dracul i se dăduse drumul în cele din urmă, ca să 
nu crească prea mult nemulţumirea în Ţara Românească, 
dar fiii săi rămăseseră ostatici la Galipoli, ca o garanţie 
pentru sultan că domnitorul nu se va mai răscula. 

Nu trecuseră însă nici trei ani, şi Vlad găsise mijlocul să 
fugă. 

Smulsese - după cum se spunea într-un cântec - sabia 
unui ienicer; dăduse o luptă aprigă pe ziduri; sărise de la o 
înălţime ameţitoare în valuri; înotase ore şi ore în şir pe 
vreme de furtună, şi, agăţându-se în cele din urmă de o 
corabie genoveză, se întorsese cu bine în ţară. Aici, 
părintele său, Dracul Voievod, împreună cu alţi vrăjmaşi de 
moarte ai sultanului, între care cel mai de frunte era 


românul loan Corvin de Hunedoara, reîncepuseră luptele 
contra forţelor otomane invadatoare. 

Cetele româneşti luau tocmai cu asalt cetatea Giurgiului, 
clădită pe o insulă din Dunăre de tatăl lui Vlad Dracul, 
bătrânul Mircea Voievod. 

În cetate se găseau şi o mulţime de fete, una mai frumoasă 
decât cealaltă, răpite pentru seraiurile otomane din Valahia. 
Iar printre ele se găsea, ca o floare între flori, o copilă, pe 
nume Ilincuţa, atât de frumoasă cum turcii înşişi 
recunoşteau că nu mai văzuseră prin toată lumea pe unde 
colindaseră, adunând mii şi zeci de mii de cadâne. Pe 
această fată, subaşiul - guvernatorul de ţinut care ţinea 
cetatea - hotărâse să o ducă în dar sultanului Murad al II- 
lea, tatăl lui Mohamed, ca să-şi mai mângâie, privind-o, 
bătrâneţele, şi să-şi mai îndulcească inima asprită de lupte. 

Subaşiul nădăjduia ca, după un asemenea dar, să fie 
răsplătit cum se cuvine, fie cu bani, fie cu o înaintare, aşa 
cum se obişnuia. 

Atâta că fata era nu numai frumoasă, ci şi isteaţă. Prinzând 
de veste că osmanlâii din cetate nu mai puteau ţine piept 
mult timp atacurilor înverşunate ale românilor şi că 
puseseră de gând să se strecoare afară din cetate, printr-o 
ieşire tainică, s-a urcat într-o turlă şi a făcut semne 
valahilor. A făcut însă nişte semne atât de limpezi, încât 
atunci când turcii, în frunte cu subaşiul, au încercat să iasă, 
în faţa lor l-au găsit pe Vlad, feciorul Dracului Voievod, cu 
oştenii săi. 

Alături de Vlad se afla un boier bătrân, de ţară, foarte 
viteaz şi foarte învăţat, pe nume Pietru, fost ban al Jiului sub 
Vlad Dracul şi care colindase ani îndelungaţi pe la Bizanţ, 
prin tărâmurile turcilor, tătarilor, polonezilor, germanilor, 
venețienilor, genovezilor şi ale altor popoare. Boierul acesta 
îl şcolise pe Vlad când era mic. 

În ceata lui Vlad se mai găsea şi fratele acelei fete 
frumoase, furate şi ascunse în cetate, al Ilincuţei, un 
oarecare voinic Brad. lar subaşiul, comandantul cetăţii, nu 


era decât otomanul care pusese mâna, prin înşelătorie, cu 
ani în urmă, pe domnitorul Vlad Dracul şi cei doi fii ai săi, 
închizându-i în temniţa de la Galipoli. 

Subaşiul a fost răpus, otomanii lui la fel... Robilor li s-a dat 
drumul, şi fetele răpite s-au întors pe la casele lor. Numai 
una dintre ele a mai întârziat câteva zile, înainte de a se 
reîntoarce în sătucul său. Aceasta a fost Ilincuţa, îndrăgită 
de fiul domnitorului. 

Înainte de a se despărţi, Vlad i-a făgăduit fetei că va veni 
după război să o ducă la Târgovişte şi să o ia de soţie. 

O îndrituia la această cinste nu numai frumuseţea 
neobişnuită şi curăţia ei, ci şi ajutorul pe care îl dăduse 
domnului ţării, într-o împrejurare atât de grea. 

Întorcându-se deci acasă, la vremea cuvenită Ilincuţa a dat 
naştere unui prunc sănătos, bălai şi voinic. Tatăl, aflând 
fericita ştire, i-a trimis veşti şi daruri, chiar prin fratele ei, 
Brad, numit, între timp, pârcălab al nou-cuceritei cetăţi. 

În puţine zile, trebuia, să ajungă şi Vlad acolo. Dar 
vremurile s-au încruntat. Dracul Voievod a fost ucis. Şi fiul 
său, Vlad - povestitorii nu ştiau să spună cum - a căzut din 
nou în ghearele turcilor şi a fost zăvorât, cu lanţuri grele la 
mâini şi la picioare, în cea mai întunecoasă şi mucedă celulă 
din temniţa Egrigoz. 

Pierderea cetăţii Giurgiu, a subaşiului şi a preafrumoasei 
fete, Ilincuţa, pe care-o aştepta în haremul său, l-au 
întărâtat şi l-au mâhnit într-atâta pe bătrânul sultan Murad, 
încât, după ce a zăcut un timp, negru de supărare, s-a 
ridicat de pe divan şi a răcnit vizirului, paşilor şi beilor să-i 
aducă, de unde or şti, pe copila aceea scăpată din cetate şi 
pe pruncuşorul ei. 

Pe fată voia măritul sultan, în nemărginita sa milă, s-o 
azvârle ienicerilor, iar pe copil să-l taie în bucățele, în faţa 
ochilor lui Vlad, cel ferecat la Egrigoz. 

Înspăimântaţi de răcnetele sultanului, cu multă oboseală şi 
cheltuială, paşii şi beii au reuşit, până la urmă, să afle locul 
unde se ascunseseră fata şi copilaşul ei. La aceasta au fost 


ajutaţi de nişte neguţători greci, vicleni, dar cu multă 
trecere pe atunci în Valahia. 

Numai că, înainte de a ajunge acolo achingiii, sătenii au 
apucat să-l ia pe copil şi să-l ascundă într-o scorbură de 
copac. 

Cât au colindat achingiii pădurea, copilul - parcă înţeles cu 
aceia ce voiau să-i salveze viaţa - a tăcut chitic. 

Ilincuţa însă nu s-a putut ascunde într-o scorbură de 
copac, şi - rugându-se de toţi să aibă grijă de copil, până-l 
va afla tatăl său, ca să nu cadă în mâinile vrăjmaşilor şi să 
ajungă batjocura lor - s-a aruncat cu capul în jos, într-o 
vâltoare a râului. Pietrele de pe fund i-au sfărâmat ţeasta, 
iar trupul i l-au scos la mal valurile. 

Oamenii au plâns-o pe fată, aşa cum îi plângeau pe toţi cei 
oropsiţi de turci, însă, de la o vreme s-a răspândit o veste, şi 
anume că Vlad cel încuiat şi ţinut în lanţuri la Egrigoz, sătul 
de suferinţe, a mărturisit turcilor că nu mai crede în 
puterea creştinilor şi trece de partea puterii otomane. 

Se mai spune că Vlad ceruse mila sultanului. Şi acesta - 
neuitând pagubele ce i le făcuse, şi mai cu seamă pe 
frumoasa fată pe care o pierduse din pricina lui - s-a 
înduplecat numai pentru că avea nevoie de un braţ tare 
împotriva lui loan Corvin de Huniade, duşmanul lui cel mai 
de temut, iar pe Vlad îl ştia oricine că era de o vitejie fără 
seamăn. 

Dobândind mila sultanului, Vlad a mai cerut să i se dea 
voie să înveţe meşteşugul de luptă al călăreţilor - spahiilor, 
ienicerilor - pedeştrilor şi al cetelor de jaf ale achingiilor. 

Vlad a făcut toate acestea doar cu scopul de a cunoaşte 
obiceiurile armatei turceşti, cu care avea de gând să se 
răfuiască mai târziu. 

Găsind apoi, pentru a doua oară, mijlocul de a fugi, 
îndrăzneţul fiu de domn alergase în satul unde ştia că o 
lăsase pe Ilincuţa cu pruncuşorul ei. În sat n-a aflat Vlad 
decât crucea Ilincuţei, alături de care a îngenuncheat, 
rugându-se pentru odihna sufletului ei neîntinat, iar un 


păstor i-a povestit cum l-a văzut pe pârcălabul Brad 
plecând, după ce sora lui se prăpădise, cu copilaşul în 
braţe, spre asfinţit, nu ştia nimeni unde. 

În Valahia nu mai putea să întârzie Vlad. A pornit deci 
călare, întâi spre răsărit, unde stăpânea, în Moldova, 
Bogdan al II-lea, cu al cărui fiu, Ştefan, s-a împrietenit, apoi 
spre asfinţit, la loan de Hunedoara, căpitanul suprem al 
oştilor române şi maghiare din Transilvania, care pregătea 
un nou război cu turcii. 

După cum se zvonea şi cum nădăjduia poporul din 
Transilvania, Vlad urma să se coboare cu oaste şi să-l 
gonească de la Târgovişte pe Vladislav cei Viclean. 

La rândul său, Vladislav, nestând cu mâinile în sân, aflase 
prin iscoade că un trimis al lui Vlad îl căutase pe pârcălabul 
Brad, cerându-i veşti. 

Punând iscoade la tot pasul, Vladislav apucase în mâini un 
răvaş al pârcălabului Brad, prin care acesta îi răspundea lui 
Vlad că fiul Ilincuţei este la adăpost, în mânăstirea Tismana, 
sub straja şi sub îngrijirea fostului ban al Jiului, Pietru. L-ar 
fi păstrat la el, dar s-a temut că, fiind fratele Ilincuţei, i s-ar 
fi dat prea repede de urmă. 

Boierul Pietru îl păzeşte ca pe ochii din cap. Copilul este 
puternic, îndrăzneţ şi îndemânatic ca tatăl, însă moşteneşte 
frumuseţea şi gingăşia mamei. A învăţat de toate, ca orice 
fiu de domn. Ştie sârbeşte, bulgăreşte, turceşte, tătăreşte, 
nemţeşte, ungureşte şi, bineînţeles, limba cea dulce, ca 
glasul de mierlă, a valahilor. Zboară cu calul asemeni unui 
şoim şi ştie să mânuiască arcul, sulița, sabia şi ghioaga, ca 
un bărbat în lege. La nevoie se poate apăra singur. N-are 
nevoie de nimic. Totuşi, punga cu galbeni pe care i-a trimis- 
o îi va prinde bine. 

Copilul nu cunoaşte taina naşterii sale, ca să nu se dea 
cumva de gol fiind, la urma-urmelor, tot numai un copil... 

Taina i se va dezvălui la timp, când va veni domn pe 
scaunul părintelui său, aşa precum cere poporul... 


Vladislav, după cum i se poruncise de la Poartă, trimisese 
grabnic scrisoarea padişahului Mahomed, care, la rândul 
său, dăduse poruncile cuvenite marelui vizir, iar acesta 
căpeteniei de achingii. 

Mahomed îl întrebase desluşit pe căpetenia achingiilor de 
ce nu-şi îndeplinise porunca şi de ce nu-l adusese cu sine pe 
băiatul lui Vlad. 

Dacă l-ar fi avut în mână pe fiul lui Vlad, l-ar fi ameninţat 
pe tată că-i ucide copilul; l-ar fi putut ţine în frâu pe acest 
tânăr valah, care se dovedise atât de primejdios. Ba, poate 
ar fi găsit până la urmă chiar vreun mijloc să-i silească să 
lupte de partea sa şi împotriva lui loan de Hunedoara. 

— De ce nu mi l-ai adus? îşi repetă întrebarea sultanul, şi 
pe obrazul lui fin se iviră nişte creţuri mărunte, rău 
prevestitoare pentru achingiu, în vreme ce mâna sa cu 
degete subţiri şi încărcate cu inele i se încleşta instinctiv pe 
mânerul scump al hangerului. 

Căpetenia achingiilor îşi blestemă ceasul când căpătase 
însărcinarea aceea în Valahia. Voia să răspundă, şi nu ştia 
ce. Şedea în genunchi, cu mâinile încrucişate pe piept, de 
parcă se ruga în geamie, şi tremura. 

Din clipă în clipă, Mahomed putea să izbucnească, iar 
limba achingiului parcă era lipită de cerul gurii. 

— Lumină a răsăritului... slăvite padişah, izbuti el să 
îngaime, ridicându-şi braţele, aplecându-şi-le apoi 
fulgerător şi izbindu-se cu fruntea de podele. Minţii tale 
strălucite - ca şi ochiului vulturului - nu-i scapă nimic. Dar 
eu... păcătosul... nu ştiu cum s-a făcut... când am ajuns 
acolo, copilul cred că fusese vestit, şi fugise... Nu l-am găsit 
decât pe bătrân... I-am chinuit pe călugări şi pe săteni... 
Niciunul nu mi-a mărturisit nimic... Alah să-i pedepsească 
pe ghiauri! Bătrânului i-am pus picioarele pe jăratec... 
Degeaba... Totul a fost degeaba... oftă el din băieri. 

Sultanul însă părea că nu-l mai ascultă. Îşi întorsese capul 
încolo. Privea îngândurat pe fereastră. 


Toamna era destul de târzie şi cerul se vedea tulbure. Pe 
terasa din faţa ferestrei vântul aducea cu sine, în cortegii 
foşnitoare, frunze galbene şi uscate din copacii tot mai 
dezgoliţi ai grădinilor împărăteşti. Dincolo de portalul înalt, 
împodobit cu minunate sculpturi persane, se vedea marea 
zbătându-se sub biciuirea aspră a vântului şi se auzea 
gemând înfundat. 

— Poate că vreunul dintre achingii o fi destăinuit ceva 
pentru aur ghiaurilor, puse deodată paie peste foc marele 
vizir, care avea ciudă pe maimarele achingiilor, fiindcă i se 
păruse că nu-i adusese destule daruri din Valahia. 

Ochii lui Mahomed sclipiră. Pe faţa lui, altfel stăpânită, se 
ivi o fulgerare aproape sălbatică de cruzime. 

— Cu astfel de oameni - îşi întrebă el paşii şi beii din jur, 
arătându-l pe achingiu - vreau eu să iau în stăpânire întâi 
Valahia şi apoi întreaga Europă, aşa cum i-am jurat 
părintelui meu, Murad, pe patul de moarte? Am cucerit 
Constantinopolul, şi am în faţă numai buturuga asta valahă. 
Dar nu pot să-mi trec carul armatelor peste ea, deoarece 
mă tem să nu-mi răsară în spate alt Mircea cel Bătrân sau 
Vlad Dracul... Suntem destul de păţiţi. Şi un achingiu 
încercat nu este în stare să-mi aducă un copil, un blestemat 
de copil, pe care tatăl meu şi cu mine îl căutăm de zece ani. 
Bine spunea marele vizir. Nu ne putem gândi decât la 
vânzare. lar vânzarea se plăteşte. Pentru că nu-l avem pe 
vinovat, va plăti maimarele său. 

— Dar eu... dar eu... se îngrozi achingiul, simțind cum îi da 
târcoale moartea. Eu... după ce-am ars şi-am jefuit Craiova, 
am izbutit, în cele din urmă, să-l prind şi să-l aduc aici... în 
mâna luminăţiei tale, pe pârcălabul Brad. El trebuie să-l fi 
ascuns pe băiat. Şi am mai adus... încercă să zâmbească, 
silit şi unsuros, ca să-l îmbuneze pe padişah... am adus 
pentru luminăţia ta... o fată... Roxana. Are cel mult 
treisprezece ani şi este foarte frumoasă... Atât de frumoasă 
că... poate că nici iubita lui Vlad... n-a fost atât de... atât 
de... 


Înghiţi, fiindcă i se pusese un nod în gât, văzându-l pe 
sultan cum se foia neliniştit pe pernele de mătase vişinie de 
pe divanul scund, pe care sta cu picioarele încrucişate sub 
el, după obiceiul turcesc, cum îşi mângâia tot mai mânios 
barba şi cum îi luceau în cap ochii verzi şi întunecaţi. 
Începu apoi să vorbească mai repede, din ce în ce mai 
repede, înghițind uneori parte din cuvinte. 

Deşi era un om spătos, cu o mustață pe oală, lungă, care în 
mod obişnuit îi da o înfăţişare impunătoare, căpetenia 
achingiilor, în timp ce vorbea, se roşea văzând cu ochii şi se 
făcea tot mai mic. Vocea lui plângăreaţă, pierzându-şi din ce 
în ce grosimea, ajunsese scâncită, ca de copil... 

Privirea tânărului sultan, semănând cu aceea a anumitor 
şerpi, care-şi încremenesc victimele înainte de a se apropia 
de ele, sâsâind, şi a le înghiţi în cea mai deplină linişte, i se 
părea achingiului că-l ucide ea singură, înaintea călăuzi. 

Deodată îşi pierdu orice stăpânire. Înţelese că se zbătea 
zadarnic. Hohotind de un plâns jalnic şi caraghios, se 
aruncă din nou pe lespezile de marmură albă, lucioasă, cât 
era de lung, şi începu să se târască pe brânci, încercând să 
ajungă până lângă divan şi să-i sărute lui Mahomed talpa 
papucului roşu, ţesut cu fir de aur şi cu vârful îndoit în sus 
ca un bot de corabie. 

Lacrimile îi udaseră mustăţile, făcându-le şi mai pleoştite, 
ceea ce ar fi putut stârni râsul oricui, dacă n-ar fi fost o 
situaţie atât de îngrijorătoare. 

— Iertare... iertare... luminăţia ta... slăvite... marele 
nostru... bolborosea achingiul, încercând să înduplece 
inima de fier a lui Mahomed, să-i dobândească iertarea. N- 
am nici o vină... soarele nostru... Nu ştiu cum ne-a scăpat 
copilul... Eu am făcut tot ce-am putut... Am adus pentru 
harem... o fată... o fetiţă, Roxana... frumoasă... frumoasă... 
foarte frumoasă... lertare... 

Nu mai avu timpul să adauge nimic. La o simplă mişcare 
din deget a lui Mahomed, o uşă se deschise. Alţi doi bărbaţi 
negri, uriaşi, aproape goi, intrară. Unul îl apucă de ceafă pe 


căpetenia achingiilor, altul îl prinse de partea dinapoi, 
umflată, a şalvarilor galbeni şi scumpi, de mătase. Cel dintâi 
îi smulse şi sabia. Şi într-o clipă pieriră, fără zgomot, 
împreună cu el, pe aceeaşi uşă mascată pe unde intraseră. 

În încăpere se făcuse o asemenea tăcere, încât de-afară se 
auziră vântul fluierând pe deasupra mării şi valurile ei 
frământate oftând şi gemând, ca un om chinuit şi bătut de 
călăi. 

Niciunul nu se mai mişcă de la locul său. Fiecare rămase 
înţepenit acolo unde se afla, aşteptând să vadă ce-o să se 
mai întâmple şi dacă nu vor avea şi alţii de suferit. 

Mahomed îşi aruncă însă privirea liniştit şi visător, pe 
fereastră, ca şi cum n-ar fi fost tot el acela care, cu câteva 
clipe mai înainte, hotărâse moartea unui om de credinţă al 
său, pentru o vină pe care nici nu era sigur dacă acesta sau 
altul dintre oştenii lui o aveau. Căci n-ar fi putut nimeni 
dovedi că vreunul dintre achingii trădase planul expediției, 
ceea ce ştim foarte bine că nici nu era adevărat. 

În cele din urmă îşi întoarse capul spre marele vizir şi-i 
porunci: 

— Veţi căuta - vă dau cel mult o lună răgaz - să-l găsiţi pe 
băiatul acela. Avându-l în mâini pe copilul la care, după câte 
îmi pot da seama, Vlad ţine nespus de mult, îl vom lega de 
mâini şi de picioare pe tată. Copilul trebuie găsit viu sau 
mort, dar cel mai bine e viu. Sămânţa diavolească a lui 
Mircea cel Bătrân trebuie să dispară. Altminteri, marea 
noastră împărăție nu poate înainta spre Europa... 

Beii, paşii şi marele vizir, la fiecare cuvânt al sultanului, 
dădeau din capete, mărturisind prin aceste semne că sunt 
întru totul de acord cu poruncile lui şi gata să facă orice le 
va sta în putinţă ca să-i îndeplinească voile. 

— Deci nu mai mult de o lună vă dau pentru asta, le repetă 
sultanul, făcându-i pe toţi să îngălbenească, căci nu era, de 
fapt, niciunul dintre ei sigur că ceea ce nu se putuse face 
vreme de aproape zece ani se putea realiza numai în 


treizeci de zile. Şi-acum, plecaţi! le arătă cu degetul mic al 
mâinii drepte uşa din mijloc. 

Străjerii surzi şi muţi, deşi nu-i auzeau cuvintele, îi 
înțelegeau şi cele mai mici semne. 

Beii şi paşii se buluciră pe uşă, fluturându-şi şalvarii şi 
aripile largi ale caftanelor de toate culorile. Cel din urmă 
păşi spre uşă marele vizir. El ieşea de obicei ultimul, fiindcă 
uneori sultanul îi mai rostea câte un cuvânt ce nu trebuia să 
fie auzit şi de ceilalţi. 

Tot aşa se întâmplă şi de data aceasta. 

— Să vie dansatoarele caucaziene! îi porunci, mai înainte 
ca marele vizir să fi ieşit cu totul pe uşă. 

— La porunca luminăţiei tale! se întoarse sfetnicul, cu o 
iuţeală neobişnuită, şi mai ales nepotrivită nici cu vârsta şi 
nici cu rangul lui, bucuros că sultanul nu era supărat şi pe 
el... 

Le bătu străjerilor din palme, şi ei pricepură. 

leşiră şi rămaseră de pază de partea cealaltă a fiecărei uşi. 
Peretele din stânga, căptuşit cu faianţă de culoarea 
peruzelei, se deschise. O ceată de tinere fete, una mai 
gingaşă decât alta, îmbrăcate în şalvari subţiri de tul, cu 
centuri de mătase strânse pe mijloc, având în jurul pieptului 
câte o eşarfă de culoarea ciocului de porumbel şi în păr 
câte o floare, intrară sfioase în încăpere, se înşiruiră în faţa 
sultanului şi se lăsară astfel câteva minute privite în tăcere. 

Dintr-un loc nevăzut, răsunară câteva bătăi discrete de 
tobă. Un flaut se tângui. Instrumentele cu coarde, ciupite 
repede, începură o melodie sprinţară, şi fetele acelea 
gingaşe, asemenea atâtor fete aduse de prin toate ţările pe 
unde cutreierau, ucigând şi prădând, trupele de ieniceri, 
spabhii şi achingii ai sultanului, începură să danseze. 

Pe obrazurile lor răsăriră un fel de zâmbete palide de 
porunceală, ca nişte raze de soare sărmane căzute pe 
florile ce cresc în umbra pădurilor. 

Pe sub zâmbetele şi sulimanurile groase, de pe chipurile 
lor fragede şi tinere, se putea însă citi o tristeţe, o 


deznădejde de moarte şi un început de ofilire pretimpurie, 
ca urmare a vieţii petrecute în aerul închis şi încărcat de 
parfumuri, din închisoarea cu gratii de aur a femeilor 
sultanului numită harem. 

Într-un târziu, sultanul căscă plictisit. Melodia încetă. 
Fetele, cu plecăciuni umilite, călcând în vârfurile 
picioarelor, sunându-şi tainic brăţările de la încheieturile 
mâinilor şi picioarelor, pieriră din nou în colivia lor, dincolo 
de zidul îmbrăcat în faianţă. 

Marele vizir deschise uşa: 

— Ce mai doreşte preaînaltul nostru stăpân şi binefăcător? 
întrebă slugarnic, întinzând, din barba stufoasă, o gură 
până la urechi. 

Sultanul rămase o clipă pe gânduri, privind marea şi 
ascultând cântecul trist al vântului ce şuiera pe deasupra ei. 
Se întoarse spre marele vizir, surâzând lacom şi crud, şi-i 
porunci: 

— Să vină roaba cea nouă, adusă de căpetenia achingiilor 
din Valahia! 

— CU CURAJ, ÎNAINTE, BĂIEŢI!... 

Calul înainta destul de greu peste troienele de zăpadă. 
Drumul urca pieptiş prin pădure. Ninsese trei zile, 
acoperind urmele lăsate de achingii cu căruțele şi cetele lor 
de robi. Totuşi, ici şi colo se mai zărea câte un rest de 
veşmânt sau chiar de corp omenesc, dezgropat şi târât prin 
zăpadă de lupi. 

Inima i se încrâncena Băiatului în piept tot mai mult. Se 
vedea limpede că o mulţime de robi osteniţi, îngheţaţi sau 
bolnavi, care nu mai putuseră merge, fuseseră ucişi de 
achingii, şi fiarele le sfâşiaseră trupurile. 

Noaptea trecută ninsoarea contenise şi începuse să 
geruiască. Zăpada se întărise ca fierul şi scârţâia. 

Băiatul, îmbrăcat într-un sumăiaş țărănesc, purtând o 
căciulă albă pe cap, iar în picioare cizme bătute cu ţinte de 
alamă, lucitoare, îşi tot îndemna calul, cercetând din ochi, 


mâhnit peste măsură, acele cutremurătoare rămăşiţe ale 
robilor ce trecuseră pe acolo. 

Dintr-o dată, calul se opri sforăâind. Băiatul bănui că 
trebuie să fie vreun lup prin apropiere, dar îşi păstră 
stăpânirea şi, după ce îşi pipăi arcul de la oblânc şi cuțitul 
de la brâu, îşi îndemnă calul cu blândeţe, ca de obicei, 
bătându-l uşor cu palma peste grumaz, ca să-l liniştească. 
Încercă să-l convingă să meargă mai departe. 

— Trebuie să-i găsim, Negrule, pe pârcălabul Brad şi pe 
Roxana, chiar dacă ne vor sta în cale lupii sau achingiii. Nu 
vrei să mă ajuţi? îşi întrebă el calul, vorbindu-i ca unui om, 
pentru că în mintea lui de copil îşi închipuia că Negru îl 
înţelege, dar nu-i poate răspunde cu vorbe fiindcă este lipsit 
de grai. Nu ţi-e dor de Roxana? 

Şi cum calul necheză tocmai atunci de câteva ori, prelung, 
copilul crezu că i-a răspuns: «Desigur că mi-e dor, dar nu 
vezi că o căutăm degeaba, de aproape trei săptămâni? Şi 
prin pădure nu auzi cum urlă mereu lupii? Fiarele se 
apropie câteodată atât de mult de noi, urmărindu-ne din 
dosul copacilor, cu ochii lor lucitori, încât îţi mărturisesc ţie, 
prietenul şi stăpânul meu, că mă cuprinde frica.» 

— Nu-ţi fie frică, Negrule! îl bătu din nou pe grumaz 
Băiatul, încercând să-i dea curaj. Este adevărat că încă de 
când am părăsit Craiova pustiită şi conacul de lemn al lui 
Mircea cel Bătrân, pe care l-am găsit ars până la temelie, 
urletele lupilor ne însoțesc. Iarna e grea. Şi lupii flămânzi. I- 
am auzit şi toată vremea cât am stat la stâna aceea unde 
ne-am ospătat şi ne-am odihnit peste noapte. Cred că 
trebuie să fie şi acum mai mulţi pe undeva prin apropiere. 
Uneori mi se pare, ca şi ţie, că le zăresc ochii furioşi din 
dosul unor trunchiuri de copaci sau al câte unei tufe 
încărcată cu nea. Am şi văzut două căprioare speriate, 
ţâşnind prin faţa noastră, şi un iepuraş hazliu dându-se 
tumba prin zăpadă. Dar tata, Negrule, ne-a învăţat să nu ne 
fie frică de nimic. Să facem faţă cu curaj oricărei încercări. 
Uite, m-am şi gândit că, dacă ne vor încolţi lupii, va trebui s- 


o luăm înapoi la goană. La vale îţi va fi mai uşor să fugi, râse 
copilul... Afară de asta, n-am la oblânc arcul şi tolba cu 
săgeți? N-am şi o pungă cu pietre şi praştia? Şi tu nu ştii că 
eu ţintesc destul de bine şi cu săgeata, şi cu piatra? Mai 
prost este cu cetele astea de achingii, care aleargă de colo 
până colo, ca nişte turbaţi. Jefuiesc, ard satele, şi văd că 
adună o mulţime de băieţi şi chiar de fete, de vârsta mea şi 
a Roxanei. Oricum, noi trebuie să mergem înainte, să-i 
căutăm pe Roxana şi pe pârcălabul Brad! Haide, Negrule, 
haide, fii curajos şi ascultător! 

Tonul lui blând îl hotărî pe armăsar să plece mai departe. 
Porni la pas, dar tot neliniştit şi cu urechile ciulite. 

Nici habar n-avea copilul care era în şa că toată vânzoleala 
aceea a cetelor de achingii nu fusese stârnită decât de 
dorinţa sultanului Mahomed de a pune mâna pe el... 

Căpetenia achingiilor, fiindcă nu fusese în stare să-l aducă 
la Constantinopol, în faţa sultanului, zăcea pe fundul 
Bosforului, cu un bolovan de gât, iar peştii şi racii îi umblau 
pe sub cămaşă şi prin şalvari. 

Domnitorul Vladislav nu mai avea nici el somn. Făgăduise 
aceluia care-l va prinde pe copil o căciulă cu ducați de 
argint, bătuţi în hărăghia cea nouă a saşilor de la Braşov. 

O! Dacă ar fi reuşit oamenii lui să-l prindă pe fiul lui 
Drăculea şi să i-l aducă legat, domnia sa ar fi rămas 
netulburată. L-ar fi trimis îndată pe copil sultanului. 
Sultanul l-ar fi închis la Galipoli, în locul unde stătuse 
înainte părintele său. Apoi l-ar fi ameninţat pe Vlad din 
Transilvania că, de nu se potoleşte, îi va ucide feciorul, 
punându-l mai înainte la chinuri. 

Şi Vlad, cât e el de Vlad, cât e de feciorul Dracului şi cât o 
fi trecut el marea înot, pe vreme de furtună, ştie că nu se 
glumeşte cu Mahomed. 

Mahomed se pricepe la chinuri, cum nu s-a priceput 
nimeni. Ferească Dumnezeu şi toţi sfinţii câţi i se găsesc în 
preajmă să ajungi în mâinile lui Mahomed, şi el să vrea să te 
chinuiască!... 


Visul acesta era frumos din cale-afară. Avea doar un cusur, 
că nu se împlinea. Şi Vladislav rătăcea noaptea prin palatul 
domnesc de la Târgovişte, călcând ca o stafie pe lespezile 
de piatră, având o făclie în mână şi speriindu-şi slugile, 
frământat el însuşi de o spaimă fără pereche şi de-o ură de 
moarte împotriva lui Vlad şi a copilului său. 

Deoarece Băiatul nu cunoştea frământările lui Vladislav şi 
habar n-avea că, vreme de zece ani, fusese căutat de doi 
sultani - dintre care unul era vestitul Fatih, cuceritorul 
Constantinopolului - îşi îndemna înainte calul, vorbindu-i 
mereu de Roxana: 

— Cine ştie pe unde-o rătăci, sărmana! O fi flămândă. I-o fi 
frig. N-o avea unde dormi. Trebuie s-o găsim... 

După ce supraviețuitorii măcelului săvârşit de achingii la 
Tismana, ajutaţi şi de alţi oameni de la stânele şi din 
pădurile învecinate, îi înmormântaseră pe toţi cei ucişi în 
ziua aceea de pomină, făcându-le slujbele de trebuinţă, 
Băiatul plecase călare s-o caute pe Roxana. Voia s-o 
mângâie pentru pierderea tatălui său şi, în sine, deşi era 
mai mic ca vârstă decât fata, se hotărâse s-o ia sub 
ocrotirea lui. 

Ajungând la casa Voicului, o găsise arsă. 

Nici astăzi nu putea să-şi dea prea bine seama cum de nu 
se întâlnise cu achingiii, în vreme ce gonea spre Tismana. 
Adevărul era că achingiii se încrucişaseră cu el pe drum. 
Băiatul le auzise şi urletele, însă, în fierbinţeala călăriei, 
crezuse că acestea răsunau din sat şi că erau strigătele de 
durere ale oamenilor chinuiţi de turci. El trecuse pe una 
dintre laturile muntelui, scurtând drumul prin nişte locuri 
prăpăstioase, iar turcii o luaseră pe drumul cel bun, ce 
ocolea muntele. Şi, pe când el se găsea la Tismana, 
îngenuncheat la căpătâiul Bătrânului, năvălitorii ardeau 
locuinţa Voicului. Şi căpetenia achingiilor, încântat de 
frumuseţea Roxanei, o urca pe şaua lui, s-o ducă în dar 
sultanului. 


Nimeni dintre cei rămaşi cu viaţă nu văzuse când o 
înşfăcase achingiul pe fată. Şi nici între cei morţi, când îi 
îngropaseră oamenii, fata nu fusese găsită. Asta i-a făcut pe 
unii să creadă că ea, cu alţi doi-trei copii câţi lipseau dintre 
morţi, ori au izbutit să se ascundă prin păduri, ori au fost 
luaţi robi de turci - ceea ce era adevărat. 

Băiatul însă rămăsese cu nădejdea că fata o fi reuşit să se 
salveze. De aceea o căutase pretutindeni, la fel ca şi pe 
pârcălabul Brad. 

La stâna unde poposise în timpul nopţii, ciobanii îi 
povestiseră că mai mulţi copii, duşi de achingii peste 
Dunăre, izbutiseră să scape. Copiii, ca şi alţi fugari de la 
turci, trecuseră fluviul pe gheaţă. Dar neştiind încotro s-o 
ia, ca să nu-i întâlnească iarăşi pe călăii lor, rătăcesc pe 
coclauri. Oamenii îi adună pe câţi îi găsesc, dar cei mai 
mulţi pier fără ajutor, fiindcă locurile sunt pustiite de 
duşmani, iar iarna este nespus de grea. 

Băiatul se apropia cu calul de Piscul Voinicilor, pe unde 
auzise că s-ar afla nişte copii fugari. De acolo, de sus, se 
deschidea o privelişte de basm. 

Vremea fiind atât de geroasă, apele îngheţaseră bocnă. 
Din Piscul Voinicilor se vedea, drept în faţă, Dunărea, cu 
albia ei plină de sloiuri mari, învălmăşite unele peste altele 
şi încremenite apoi cu toatele, ca prin voinţa puternică şi 
neînţeleasă a unui vrăjitor. Spre dreapta scânteia, în 
schimb, alb şi lucios, ca o oglindă, Jiul, care în locul acela se 
varsă în Dunăre. lar spre stânga se vedeau bălțile Potelului, 
întinzându-se de la vechea aşezare a călăreţilor lui Mircea 
cel Bătrân, până departe, hăt, la Gura Padinii şi spre 
cetatea ce se afla încă atunci la Orlea, pe malul fluviului. 

Pe culme domnea o linişte adâncă. Nu se auzeau decât 
copacii trosnind de ger. 

Totul era alb, neînchipuit de alb. Numai un fum cenuşiu- 
albastru, ridicându-se domol în văzduh, dincolo de Dunăre, 
păta albul acela neîntinat. 


Băiatul îşi duse palmele la gură, făcându-le pâlnie, şi, 
înălțându-se puţin în scări, strigă, rotindu-şi încet capul de 
la stânga spre dreapta: 

— Eeheeei!... E cineva pe-aici?... Eheeei! 

Glasul lui încă subţire, dar destul de pătrunzător, se auzi 
până la ţărmul Dunării şi prin toată pădurea, până dincolo 
de Jiu şi de cetatea romană ruinată, Orlea. 

Ecoul îi răsfrânse vocea şi se întoarse la el, parcă în 
salturi, prin aerul îngheţat: 

— E... e... e... ci-ne-va... ei... 

Băiatului îi veni să râdă, ascultându-şi ecoul glasului, şi se 
pregăti să mai strige o dată, când, calul se agită şi se 
întoarse neliniştit. 

— Ce e, Negrule? se lăsă Băiatul în şa, râzând cu poftă. 

Pofta de râs îi pieri însă numaidecât, pentru că, din partea 
de unde venise el, se auzi un zgomot de copite, nechezat de 
cai şi glasuri groase de bărbaţi, îndemnându-se pe turceşte: 

— Înconjuraţi-l şi prindeţi-l... 

Nu băgase de seamă, când urca prin pădure, că, în 
dreapta movilei - priveghind partea aceea a Jiului pe unde 
oamenii puteau trece cu săniile - stăteau la pândă câţiva 
achingii. 

Achingiii erau foarte şireţi şi încercaţi în treburi din 
acestea. Doi dintre ei, călări, coborâră repede pe o potecă, 
pe unde puteau ieşi uşor înaintea Băiatului. Alţi doi soseau 
din urmă. 

— Să nu-l scăpăm! răcnea unul dintre cei care goneau din 
jos, având în mâna dreaptă, ridicată, o suliță lungă, cu un 
vârf ascuţit, ce lucea argintiu. Să nu-l scăpăm!... repetă el, 
îmboldindu-şi calul cu pintenii, ca să-l zorească la deal... 

Ca şi cum ar fi fost un războinic încercat, deşi era prima 
bătălie adevărată pe care o da în tânăra lui viaţă, Băiatul nu 
văzu altă scăpare, decât aceea de a merge tot înainte, 
încercând să răzbată cu Negru printre cei care-i aţineau 
drumul... 

Îi şopti deci calului: 


— Negrule, acum i-acum, du-mă ca vântul şi ca gândul! Să 
nu te opreşti, orice-ar fil... 

Dete drumul larg frâului, strânse spinarea calului între 
pulpe şi, în acelaşi timp, ridică arcul de la oblânc. Îşi puse 
tolba la îndemână şi, scoțând din ea o săgeată, o aşeză în 
strună. 

Nici nu şi-ar fi putut închipui copilul că aveau să-i fie atât 
de curând folositoare învăţăturile Bătrânului în arta luptei 
cu arcul... 

Calul, simțindu-se strâns între pulpe şi cu frâul liber, 
necheză lung şi răsunător şi porni în galop. 

Drept înaintea sa, la cotitura drumului, se apropiaseră 
achingiii, cel cu sulița în mână şi soţul său, cu un arc întins, 
gata să tragă. 

Băiatul nu mai stătu pe gânduri. 'Ţinti pe arcaş, aşa cum îl 
învățase Bătrânul, întinse bine struna, şi, când îi dete 
drumul, săgeata porni vâjâind. 

Teamă îi era. Dar nu că îl vor ucide achingiii, ci că nu îl va 
nimeri pe cel ţintit şi va cădea în mâinile lor. Trase, şi 
pentru o clipă închise ochii. Era întâia oară când îşi întindea 
arcul spre un duşman. Când îi redeschise, achingiul se ţinea 
cu amândouă mâinile de nas, unde i se înfipsese săgeata, şi 
răgea de durere. Calul otomanului, scăpat din frâu, se 
întoarse. Partea foarte umflată a şalvarilor achingiului îl 
ispiti pe copil... Mai puse încă o săgeată în arc şi îl ţinti în 
şalvari. 

Achingiul duse mâna la spate şi ţipă tare. Calul se sperie, 
făcu un salt într-o parte, şi otomanul, scăpând din şa, se 
prăvăli prin zăpadă, la vale, de-a rostogolul... Celălalt 
achingiu, roşu la obraz şi cu turbanul căzut pe ochi, îşi 
repezi către băiat sulița. Dar băiatul era sprinten şi îşi 
aplecă fruntea, lipindu-şi-o de grumazul calului. Suliţa îi 
trecu pe deasupra. Vru să-i răspundă şi ei cu o săgeată. Din 
galopul calului nu nimeri însă tolba, ci sacul cu pietre 
pentru praştie. Pipăind cu degetele, apucă o piatră mai 
colţuroasă, şi-aşa cum arunca în ulii, la Tismana, când 


veneau la coteţele porumbeilor, îl izbi pe achingiu într-un 
ochi. 

Turcul nu mai văzu. Bătu văzduhul cu mâinile. Scăpă şi el 
din şa şi se duse de-a dura. 

Văzându-i pe cei doi duşmani din faţă căzuţi, dar ştiind că 
mai sunt încă doi în spate, copilul îi şuieră calului: 

— Haide, Negrule, înainte, poate izbutim să scăpăm... 
Calul îşi întoarse spre el capul, cu ochii mari, inteligenţi, 
necheză şi o porni la vale cu asemenea iuţeală, cum nu mai 

alergase niciodată. 

Crengile de la marginea drumului îl loveau pe Băiat peste 
frunte. Zăpada scuturată de pe ele o simţea rece, topindu-i- 
se pe lângă gulerul sumăieşului şi prelingându-i-se pe 
spate. 

Dar ce însemnătate mai aveau toate astea, când auzea din 
spate tropotul cailor duşmanului? Întoarse capul şi văzu că 
achingiii rămăseseră mult în urmă. După el, nu veneau 
decât cei doi cai ai achingiilor pe care-i doborâse Băiatul - 
ţintindu-l pe unul în nas şi... în şalvari, şi pe celălalt în ochi. 
Caii, fără povară, se ţineau după Negru. 

Totuşi, Băiatul nu-şi încetini goana. Dimpotrivă, o înteţi, 
zorind şi mai mult calul, vrând să pună o cât mai mare 
distanţă între el şi turcii care voiau să-l prindă. 

Calul coborâse de pe deal, ajunse în câmpie şi o porni 
către bălți. Ceilalţi doi cai tropoteau în urmă. Turcii erau 
ceva mai departe. Îi auzea afurisindu-l, şi de câteva ori le 
simţi săgețile vâjâindu-i, când pe deasupra capului, când 
dintr-o parte, când dintr-alta. 

Malul înalt al Potelului se şi vedea. Dincolo de mal licărea 
gheaţa de pe baltă. Ca să o ia la stânga, însemna să piardă 
din timp şi achingiii să-l ajungă. 

— Fie ce-o fii îşi spuse. Haide, Negrule! Şi, de la o înălţime 
mai mare de doi metri, sări pe gheaţă. 

Gheaţa, când sări calul, pârâi. Caii ceilalţi se zvârliră şi ei, 
şi gheaţa, oricât de groasă fusese, începu să se crape. Apa 
chifti verzuie de dedesubt. Unul dintre achingii, nevăzând 


primejdia, se luă după copil... Dar calul începu să i se 
scufunde. Şalvarii săi largi i se umplură de apă. Calul 
încercă să înoate, însă sloiurile îl împiedicau. Turcul începu 
să ţipe: 

— Alah!... Alah!... Sări, frate, şi scapă-mă! îl ruga pe soţul 
său de pe mal... 

Băiatul nu mai avea timp să se uite la turc, pentru că şi 
copitele Negrului alunecau. Sloiul de gheaţă pe care se 
găsea calul se legăna. Apa îi crescuse până la genunchi. 

— Haide, Negrule, nu te lăsa! îl îndemnă el... Să nu ne 
înecăm... 

Calul făcu un salt. Se zvârli pe podul încă nerupt de 
gheaţă, cu ceilalţi doi cai fără stăpân în urma lui. Malul din 
stânga era aproape. Din câţiva paşi, fu lângă el... Sări din 
nou. Se căţară. Şi, iată-l, e pe țărm, salvat. 

Aşa crezuse el! Numai că al patrulea achingiu, şi anume 
căpetenia lor, nu sărise pe gheaţă. 

Fără să-i dea nici cel mai mic ajutor celui ce se afla în 
primejdie şi îl implora să-l scape de la înec, el urmărise de 
pe mal toată zbaterea lui Negru pe gheaţă. Îşi pregătise în 
linişte arcanul, fiindcă era sigur că acesta era copilul căutat 
de sultan. Şi, când Băiatul se ivi pe mal, cu un chiot sălbatic 
îl roti pe deasupra capului şi-l azvârli. Laţul veni ca un 
trăsnet şi cuprinse, peste braţe, trupul Băiatului. 

— Aha, puiule de tigru, ai să-mi plăteşti scump loviturile pe 
care le-ai dat achingiilor! răcni el... 

Băiatul simţi cum i se strânge laţul în jurul mijlocului, 
făcându-i neputincioase totodată şi braţele. Trăgând cu 
putere, achingiul îl smulse de pe cal şi începu să-l târască, 
izbindu-l cu capul de zăpada zgrunţuroasă şi învârtoşată de 
ger. 

Negru îl urma la un pas, neînţelegând la început de ce 
stăpânul lui se târăşte pe jos, în loc să-i stea pe spinare. 

Deodată - ce-i veni? - se înălţă în două picioare şi se repezi 
la calul pe care sta achingiul... Acesta se ridică şi el în 
picioare. Amândoi începură să se muşte. Achingiul vru să 


prindă frâul, şi scăpă capătul frânghiei. Atât îi trebui 
Băiatului, ca să se desprindă din laţ! 

Sări din nou pe spatele calului, care se linişti ca prin 
farmec, nechezând mulţumit şi întorcându-şi mereu capul 
către tânărul său stăpân. 

Achingiul însă, din săriturile acelea neaşteptate ale calului 
muşcat şi, chiar izbit de câteva ori cu copitele de Negru, se 
răsturnase pe spate. 

Băiatul, ager cum era, văzând întorsătura, îşi puse o 
săgeată în arc şi, îndreptând-o spre pieptul achingiului, îi 
porunci, pe turceşte, să ridice mâinile. 

Neavând încotro, achingiul se supuse. 

— Nu mă omori! se milogi el... Şi te voi răsplăti ca un paşă. 

— 'Ţine-l aşa pe dihania de achingiu până venim şi noi, auzi 
în clipa aceea Băiatul pe cineva strigându-i nu prea departe 
de malul bălții, din care celălalt achingiu, murat tot, cu 
armele pierdute în apă, izbutise, în sfârşit, să iasă, ţinându- 
se de coada calului. 

Nu trecu mult, şi lângă Băiat se ivi, fugind cât îl ţineau 
picioarele, un bărbat scund şi gros, cu părul crescut în 
neorânduială pe obraz, încălţat cu nişte opinci mari, pe cap 
cu o căciulă uriaşă, dar îmbrăcat încolo cu haine de 
târgoveţ. Bărbatul ducea într-o mână o ladă şi în alta un 
toiag noduros. Era însoţit - ceea ce îl miră peste poate pe 
Băiat - de un copil tot cam de vârsta lui, care ţinea de lanţ 
un urs mare, cafeniu. Ursul venea, alergând omeneşte 
peste gheaţă, cu labele lui mari, mormăind înciudat. 

Caii strânşi în jurul Negrului, şi chiar Negru însuşi, 
începură să sforăie, simțind ursul... Dar omul, care părea să 
fie un îmblânzitor de animale, apropiindu-se de ei reuşi, 
prin mângâieri şi vorbe prietenoase, să-i liniştească 
numaidecât. 

Bărbatul se duse apoi lângă achingiul ameninţat mereu de 
săgeata Băiatului şi-i smulse, cu iuţeală şi fără multă vorbă, 
hangerul şi celelalte patru sau cinci cuțite ce le avea înfipte 
în sileaf - brâul său roşu. Pe cel de-al doilea turc ce ieşise 


din apă, dârdâind ca un câine, îl apucă de gulerul cojocului 
şi-l trânti pe zăpadă lângă primul... 

— Bun, acum dezbrăcaţi-vă! le porunci scurt la amândoi. 

Turcii, codindu-se, începură să se roage să-i ierte. 
Bărbatul însă îşi ridică hangerul, şi achingiii începură să-şi 
scoată repede cojoacele, cămăşile şi rămaseră goi de la 
brâu în sus. 

Hangerul lucea rece în mâna bărbatului şi, la semnul 
acestuia, achingiii îşi scoaseră repede şi şalvarii, pantalonii 
de flanelă de dedesubt, colţunii şi papucii cu talpa de-un lat 
de palmă. 

— Acum aruncă-te şi tu în apă şi fă o baie rece, să-ţi vină 
mintea la cap! se răsti la otomanul care rămăsese pe mal... 
Aşa au făcut alţi achingii de-ai tăi cu băiatul meu mai mare - 
azi este luna de când l-am îngropat - iar pe mine m-au luat 
cu sila, împreună cu copilul ăstălalt, să le cânt şi să-i 
veselesc la o tabără a voastră din Bulgaria. Am scăpat însă 
trecând Dunărea de cu noaptea pe gheaţă. Adineauri, 
ieşind după curmătura aia de mal, te-am văzut cum te 
năpusteai asupra copilului ăsta. Eşti un flăcău straşnic, îl 
lăudă el pe Băiat. Hai, intră, turcule, mai repede, să-ţi faci 
baia, cum te învaţă profetul... 

Turcul se bâţăia, tot sărind de pe un picior pe altul, 
chiţăind de frig ca un şoarece. 

— Mai repede! îi porunci omul, şi, după uitătura lui, 
achingiul îşi dete seama că hangerul pe care acesta îl ţinea 
în mână era gata să-l şi izbească. 

Sări în apă şi începu să înoate. 

— Dă-te şi cu capul la fund... îi strigă omul... Aşa, acum 
leşi... 

Achingiul nu mai aşteptă şi, încovoiat de ger, vru să se 
repeadă la haine. 

— Nu, nu, îi hotări soarta omul cel crunt. Goale, lovindu-le 
cu bicele pe spinare, ne-au gonit achingiii voştri înapoi 
nevestele, după ce ni le-au luat peste Dunăre. Goi veţi pleca 
şi voi. Şi pentru cheltuială, iată, vă mai dau şi asta! Şi 


începu să-i izbească cu băţul noduros peste şale. Să vă 
duceţi şi să nu mai îndrăzniţi nici să întoarceţi capul, că va fi 
vai şi amar de voi... 

Osândiţii icniră şi, cu apa încă şiroind pe ei, o luară la 
sănătoasa, fugind de le sfârâiau călcâiele. 

Băiatul descălecă. Nu ştia dacă, după o asemenea 
întâmplare, trebuia să râdă sau să se întristeze. 

— Cum te numeşti? îl întrebă bărbatul cel mustăcios, 
începând abia acum să zâmbească. 

— Băiatul! Alt nume nu-mi cunosc... Achingiii mi-au 
omorât pe tata - zise, gândindu-se, bineînţeles, la Bătrân - 
şi sora mea de suflet s-a pierdut... Acum pe ea o căutam. 

— În vremuri din acestea nu ne mai mirăm de nimic, glăsui 
omul, privindu-l cu bunăvoință. Pe mine mă cheamă Tit, şi 
pe copilul acesta îl strig Bucur. Noi, după cum vezi, jucăm 
ursul... În ladă mai avem un fluier, o lăută, o tobă şi... 
câteva păpuşi - ceea ce sunt încredinţat că tu încă n-ai 
văzut. Dacă vrei, rămâi cu noi. În trei ne va fi tuturor mai 
uşor... 

Copilul lui Tit se uită la Băiat rugător şi, făcându-i semne 
din ochi, îl îndemnă să primească. Privirea aceea deschisă şi 
prietenoasă îi plăcu Băiatului. 

— Primesc, răspunse el, şi se grăbi să strângă cu 
încredere mâinile noilor săi prieteni. 

— Pentru că avem cinci cai, iar noi nu suntem decât patru, 
pe unul vom aşeza bagajele, glăsui râzând Tit, arătându-le 
celor doi copii lada. 

— Care patru? se miră Băiatul... Nu suntem decât trei... 
numai dacă socotim şi ursul... 

— Sigur, ursul! spuse Bucur. Este un animal învăţat de noi 
să ne înţeleagă şi să ne asculte. Tata l-a prins şi l-am crescut 
de mic. Ştie să călărească... Ştie să stea şi în picioare pe 
cal... 

— Haide, moşnege, sus!... îi porunci Tit ursului, ca să-l 
încredinţeze pe Băiat de adevărul celor spuse de Bucur. 


Şi ursul, care de altfel nici nu era moşneag, cu toată 
înfăţişarea lui bătrânească, ci era foarte tânăr, nu aşteptă 
să i se spună de două ori. Se avântă pe cal, prinzându-i-se 
cu amândouă labele de coamă. 

Calul - acela care abia ieşise din apă - se scutură şi începu 
să sforăie, rotindu-şi ochii, speriat. Tit însă îl mângâie, îi 
vorbi cu glasul lui gros, odihnitor, de om obişnuit să crească 
şi să îmblânzească animale, şi calul, dându-şi seama că nu-l 
pândeşte nici o primejdie din partea ursului, se linişti. 

Tit legă după aceea bine lada, cu arcanul achingiului, pe 
celălalt cal, şi când termină treaba le spuse copiilor: 

— Gata. Putem porni. Cu curaj, înainte, băieţi!... 
Încălecară cu toţii şi porniră voioşi, în trap mărunt, de-a 
lungul bălții Poteluiui. 

— NEUITATA ÎNTÂLNIRE DIN RÂMNIC 

— Ha, ha, ha! se veseleau privitorii, unii ţinându-se cu 
mâinile de pântece, alţii abia mai putându-şi mişca fălcile şi 
curgându-le lacrimi pe obraz de atâta râs. Ha, ha, ha!... 

Tit avea un meşteşug, adus pare-se de el pentru întâia 
oară în [ara Românească (uitat multă vreme, din cine ştie 
ce pricini, după moartea lui), dar care în zilele acelea, la 
târgul din Râmnic, îi pusese pe toţi în uimire. 

Odinioară Tit fusese oştean. Căzuse prizonier la turci. 
Fusese vândut şi ajunsese prin alte ţări depărtate ale 
răsăritului. De acolo fugise cu o corabie venețiană până în 
marginea de asfinţit a pământului. Umblase prin Franţa, 
Germania şi Spania, însoţind o ceată de cântăreţi rătăcitori, 
numiţi jongleri. Văzuse şi învățase câte nici nu-i putea da 
nimănui prin gând. Între altele, se deprinsese să facă 
păpuşi de lemn, îmbrăcându-le şi dându-le înfăţişări de 
boieri, călugări, târgoveţi sau ţărani. Păpuşile le mânuia în 
fel şi chip, făcându-le să vorbească (de bună seamă cu 
glasul lui, al lui Bucur şi, în zilele din urmă, şi cu acela al 
Băiatului), jucând cu ele diferite întâmplări hazlii. 

Bărbaţii şi femeile, câţi erau în târg, îşi spuneau: 


— Veniţi să vedeţi ceva nemaipomenit! Nişte omuleţi de 
lemn hazlii, care ies din spatele unei perdele de crengi, 
vorbesc şi se mişcă, de juri că sunt vii. Doamne, câte se mai 
pot născoci! 

În felul acesta, toţi cei din târg, şi mai cu seamă ţăranii, 
meşteşugarii şi neguţătorii se adunaseră în faţa perdelei de 
crengi, din dosul căreia cei trei prieteni ai noştri îşi arătau 
priceperea în jocul păpuşilor, până atunci necunoscut pe la 
noi. 

Mai multe feţe boiereşti şi călugări stăteau la o parte, de 
vorbă, nevrând să se amestece cu prostimea, cătând însă pe 
furiş la păpuşi. Scenetele ce se reprezentau - ca să folosim 
un cuvânt obişnuit celor de astăzi - şi care-i făceau pe 
oameni să râdă cu atâta poftă, se desfăşurau cam aşa: 

Mai întâi se ivea de după perdeaua de crengi o păpuşă 
zbârlită, prăpădită, cu un nas lung şi ascuţit, având o pânză 
de sac pe spinare. Păpuşa mergea şchiopătând, ţinându-se 
cu o mână de picior, văicărindu-se: 

— Vai de mi-i-ne şi de mi-i-ne. Mă nu-u-meam Fatih-Cu-u- 
ce-ri-to-o-rul... Lua-a-sem Constan-ti-no-o-po-lul şi cre-deam 
că mer-ge tot aşa... dar a ve-enit loan de Hu-u-ne-doa-ra şi 
ce m-a bă-tut!... Ce m-a-a bă-tut!... A-lah!... Alah!... 

Cuvintele le rostea pe o melodie tânguitoare, turcească, 
acompaniată, de după perdea, de un fluier şi o tobă. lar 
când spunea: «Şi ce m-a bătut!» păpuşa ducea mâinile la 
partea cărnoasă de la spate şi, îndoindu-se de şale, se ţinea 
de ea, ca şi cum ar fi primit în acel loc bătaia. Şi pe urmă 
plângea. 

— Hi-hî-hî... Hi-hi-hî... scâncea, şi iar se apuca de şalvari. 
De ce m-a bătut aşa? Hi-hi-hi... Hi-ht-hi... 

— Mehmet!... Acesta e Mehmet... se prăpădea lumea de 
râs. Te doare, Mehmet? Ai încasat-o bine de la Ioan de 
Hunedoara?... Priviţi-l, e îmbrăcat în pânză de sac!... îşi 
toarnă cenuşă pe cap! 

Toată lumea ştia că, în urmă cu două luni, Mahomed al II- 
lea - Mehmet, cum îi ziceau românii - mâncase, la Belgrad, 


din partea lui loan de Hunedoara, o bătaie soră cu moartea. 
Oastea de ieniceri şi spahii îi fusese nimicită. Şi el însuşi, cu 
o săgeată înfiptă în picior, abia scăpase cu fuga. 

De supărare, Mahomed postise trei zile, învelindu-se ziua 
şi noaptea în pânză de sac, presărându-şi cenuşă pe plete, 
şi se mai îmbrăca aşa şi la data când Tit îşi juca păpuşile în 
straie şi turban cernite. 

Lumea râdea de nu mai putea. 

— Belgrad ţi-a trebuit?... Belgrad ţi-ai găsit!... Aşa ai să 
păţeşti de-aici înainte peste tot... Şi îi făceau cu pumnii 
semne: «Sâc! Sâc!», mai răcorindu-şi în felul acesta, măcar 
în faţa păpuşii, năduful pe care îi aveau pe Mahomed, ce le 
pricinuise de câţiva ani încoace, în timpul domniei lui 
Vladislav, atâta rău. 

După ce se sătură, văzându-l pe Mahomed scălâmbăindu- 
se şi jelindu-se de pierderea oastei şi de durerea din picior, 
mulţimea ceru să i se joace şi altceva. 

— Vreţi ceva de pe la noi? întrebă Tit, scoțând capul de 
după perdeaua deasă de crengi. 

— Asta vrem! De la noi! ziseră oamenii. 

— Bun! se învoi Tit. Să vedem dacă o să-i recunoaşteți... 

Şi îndată se arătă o altă păpuşă, închipuind un boier valah, 
trufaş, cu barbă căruntă. 

La drept vorbind, Tit avea numai câteva păpuşi făcute din 
bucățele de lemn, cărora le schimba înfăţişarea, după cum 
avea nevoie. 

Luate în mână de Tit sau băieţi, păpuşile căpătau viaţă şi 
privitorii puteau să jure că sunt slujitori, turci, tătari, femei 
- sau pe oricine întruchipau. 

Aşa se întâmplă şi de data asta. Păpuşa gătită în haine 
scumpe, cu un ghemotoc de câlţi la pântec - ca să semene 
cu un boier gras - de cum făcu primele mişcări, păru un om 
viu. 

— Ăsta-i boierul Albu! îl recunoscură privitorii. 

Albu era boierul cel mai bogat şi puternic din Valahia. 
Voința lui era lege. De aproape un sfert de veac, domnea ca 


un al doilea voievod neîncoronat. Domnitorii se schimbau, 
unii îşi pierdeau capetele, doar el rămânea nemişcat, la fel 
de puternic şi din ce în ce mai bogat. 

De aceea era de mirare că păpuşarul îndrăznea să joace 
pe boierul acesta numit, de prietenii şi curtenii lui, Albu cel 
Mare, fiindcă avea o curte ca un adevărat domnitor - şi 
erau siguri că până în cele din urmă a lui va rămâne 
puterea. 

Lângă Albu cel Mare se arătă o altă păpuşă. Se vedea cât 
de colo că păpuşa nou-apărută înfăţişa pe un curtean al lui 
Albu, un om la fel de cunoscut de popor, căci la vederea lui 
mulţimea chicoti. 

— Măi, că frumos iarmaroc mai este acesta din Râmnic! 
deschise vorba păpuşa ce închipuia, cum simţise poporul, 
pe boierul Albu. 

Cel care vorbea, pufnind din când în când pe nări, făcând 
mulţimea să clocotească de râs, era Tit. 

— Ce forfotă!... Şi cât mai strigă oamenii! Unii au răguşit 
de-atâta ţipat şi s-au făcut roşii ca racii fierţi... continuă să 
grăiască plin de măreție boierul... 

De câte ori se oprea întâia păpuşă şi se întorcea brusc, cea 
de-a doua făcea un ocol mare în jurul ei, s-o ajungă din 
mers, aşa cum fac unii slujbaşi linguşitori, când sunt în 
preajma mărimilor. 

— Ai dreptate, măria ta! zicea slugarnică păpuşa a doua. 

De fapt era tot Tit, care ţinea amândouă păpuşile în mâini, 
din dosul perdelei, şi îşi schimba puţin vocea când ele 
trebuiau să vorbească. 

— Ia te uită, măria ta, la cojocarul acela!... şi păpuşa a 
doua arăta pe un om din mulţime, care era chiar cojocar şi 
făcuse întocmai ce spunea mai departe păpuşa. 

— Îl văd, zicea prima. 

— Uite-l, ia, cum şi-a agăţat cojoacele în ramurile mai 
joase ale copacului sub care stă şi trage pe trecători de 
mânecă. Le spune că, acuşi, na, are să vină iarna, şi să se 
grăbească să cumpere de la el cojoace... 


Lumea fierbea de râs. 

Cojocarul se făcu la obraz ca focul şi, întorcându-şi căciula 
în mâini, ca în faţa unui boier adevărat, răspunse înghesuit: 
— Ei, lasă boierule, ce te legi şi dumneata aşa, pe nepusă 

masă, de mine... Fiecare îşi ştie nevoile sale... 

Vorbele lui îi făcură pe oameni să râdă mai tare. Dar 
hohotele se curmară, căci întâia păpuşă, cu burta înainte, 
iţindu-se spre iarmaroc, mai cuvântă: 

— Nu ştiu cum le-a părea unora dintre neguţători porunca 
dată, de dimineaţă, în târg, de slujitorii domniei, şi anume 
că acela care va umbla cu vicleşuguri sau va cere pe ce are 
de vânzare cât nu face va fi pedepsit... 

Şi păpuşa cea grasă arătă cu mâna la beregată, în semn că 
vinovatul va fi ridicat în furci. 

— Nici nu mai era nevoie să dea vestirea asta, zise a doua 
păpuşă. De când s-a înscăunat fiul lui Vlad Dracul, tăindu-l 
pe Vladislav, sub cuvânt că se făcuse omul turcilor, nu e 
răscruce să nu se legene în spânzurătoare sau să nu stea 
înţepenit în furci câte un hoţ, fie de cei de drumul mare, fie 
de cei de tarabă. Vodă a pus la un izvor o cupă mare, 
scumpă şi minunată, de aur, să bea oamenii cu ea, şi nimeni 
nu îndrăzneşte s-o fure... 

— Bine că a pierit hoţia, căci erau primejduite averile 
noastre boiereşti, ia din nou cuvântul întâia păpuşă şi se 
bate cu palma peste pântec. Se bate peste pântec o dată, de 
două, de trei ori. Îşi pipăie brâul... Şi începe să se jeluiască: 

— Punga... Punga mea!... O mie de galbeni aveam în ea. 
Mi s-a furat punga!... 

— Poate nu ţi s-o fi furat, ci numai oi fi pierdut-o domnia ta, 
boierule, zice păpuşa a doua. Văd că băierile brâului sunt 
cam slabe... 

— Sunt sau nu slabe, cui mi-o găsi-o sau cui mi-o aduce-o, 
vesteşte în târg că-i dau o sută de galbeni... 

— Vai de mine, o sută de galbeni?! se miră o femeie. 
Boierul Albu, zgârcitul zgârciţilor, să dea el cuiva o sută de 
galbeni?... 


— Parcă n-aş crede, zice şi cojocarul de adineauri. 

— Nici eu... nici eu... îşi arată părerea alţii. 

— Ssst... ssst!... îi îndeamnă la tăcere mulţimea pe limbuţi. 
Să vedem ce se mai întâmplă... 

Păpuşa a doua îşi făcu palmele pâlnie la gură şi începu să 
strige din adâncul rărunchilor: 

— Boierul cel mare, stăpânul nostru, a pierdut sau i s-a 
furat o pungă cu o mie de galbeni. Cine o are şi n-o aduceo 
să fie înfipt în ţeapă. Dar cine i-o aduce primeşte răsplată 
domnească: o sută de galbeni. 

— Mai vesteşte o dată, îl îndeamnă pe sfetnicul său boierul 
cel mare. Ori e punga mea pe la vreunul dintre voi? întrebă 
el mulţimea, aplecându-se peste perdeaua de crengi. 

— Nu e, boierule, nu e! răspund oamenii, păpuşii, mai în 
glumă, mai în serios, dându-se însă câţiva paşi înapoi, căci 
cu boierii cei mari, chiar când sunt numai păpuşi, nu poţi şti 
niciodată ce se mai întâmplă. 

— Spuneţi drept, sau o păţiţi! zice păpuşa. 

— Nu minţim, boierule, zău nu minţim, se jură privitorii. 
Poţi să ne şi cauţi. Pune mai bine sfetnicul să dea încă o 
dată de ştire. 

— Mai strigă o dată, cum ţi-am poruncit! ţipă boierul... 

Şi păpuşa a doua strigă iarăşi cuvintele prin care ameninţă 
pe cei care-i ascund punga cu tragerea în ţeapă şi 
făgăduieşte celui cinstit suta de galbeni. 

Nu apucă însă să-şi isprăvească vorbele şi, de după 
perdea, se iveşte o a treia păpuşă. Aceasta e îmbrăcată ca 
un ţăran şi are o pungă doldora de galbeni, pe care o 
întinde boierului. 

— Boierule, zice el (de fapt vorbind Bucur, cel ce mânuia 
păpuşa), uite, am găsit în drum punga asta. Dacă ea 
dumitale, s-o stăpâneşti sănătos. Eu sunt om sărac. Am 
şapte copii, dar lucru străin nu-mi trebuie... 

— E punga mea! se bucură boierul cel mare, înşfăcând-o. 

— Ai văzut omul sărac? zice o fată tânără unui flăcău de 
lângă ea. Ia să fi fost un boier, mai da el înapoi punga?... 


— Aş! Se făcea că n-a găsit-o! îi răspunde flăcăul... Ăştia, 
de ce au, tot ar mai vrea... 

— Ssst... ssst... îi mustră iar oamenii pe cei ce vorbesc. 
Dacă nu vreţi să auziţi, plecaţi şi lăsaţi-ne în pace. 

Flăcăul o înghionti pe fată. Amândoi tăcură. 

Păpuşa întâia se trase într-un colţ, numărându-şi 
înfrigurată galbenii din pungă: 

— Unu... doi... cincizeci... o mie... Eh! răsuflă boierul cel 
mare uşurat, cinstit om. Mii-a adus pe toţi! Dar, îşi duse el 
mâna la tâmplă, acum ce fac? l-am făgăduit o sută de 
galbeni. Ce-i trebuie prostului şi sărăntocului o sută de 
galbeni? 

— Auzi, ce-i trebuie?! nu se putu stăpâni fata de adineauri. 
După ce i-a adus-o înapoi, zice că ce-i trebuie... 

— Dă-i omului ce i-ai făgăduit! strigă către boierul-păpuşă 
un olar din vestitul neam al Olănegştilor, numiţi aşa fiindcă 
făceau olane smălţuite pentru domnie. 

Dar boierul-păpuşă nu se sinchisi de vorbele olarului. Îşi 
continuă în linişte, cu glas tare, gândurile: 

— Îi ajunge mojicului şi un singur galben, şi încă şi acela e 
prea mult. 

— E prea mult şi un galben?... He, he... se supără o femeie 
cu un copil la sân. lacătă, aşa-s boierii, are dreptate fata 
asta, de o ţâstuirăţi adineauri. 

— Aşa e?! zise fata mulţumită că i se da dreptate. 

Pe când fata şi femeia vorbeau încă între ele, boierul 
începu să se aplece după perdeaua de crengi şi să răspundă 
cuiva nevăzut: 

— Ce zici, prietene? Ce să fac?... 

Păpuşa a doua se ţinea la o oarecare depărtare de 
cealaltă. Fiindcă boierul nu-l auzea destul de bine pe cel de 
după perdea, acesta se ridică până la urechea lui şi lumea 
văzu că era un cap încornorat de drac. 

Dracul era negru, cu coarne lucioase, şi avea o coadă 
lungă de cânepă, pe care o tot azvârlea în sus. 

Lumea izbucni în hohote: 


— Dracul, mâi!... lote dracul!... Se sfătuieşte boierul cu 
el... 

Dracul, îşi mişca repede, repede, coarnele, de la o ureche 
a boierului la cealaltă; şi boierul dădea din cap. 

— Uite ce e, se întoarse boierul spre ţăran, după ce dracul 
pieri de unde venise, văd că sunt în pungă nouă sute de 
galbeni. Erau o mie. Însemnează că ţi-ai oprit suta 
făgăduită. Ţi-ai luat singur răsplata. Îţi mulţumesc. Pleacă 
sănătos. 

— Măi, al dracului boier, ce caută să-l înşele pe ţăran!... 
Dacă o fi prost, s-o lăsa... murmură oamenii supăraţi. 

Țăranul stă puţin pe gânduri. Se scarpină în cap şi-i 
răspunde boierului: 

— Măria ta, eu n-am desfăcut punga. Galbenii nu i-am 
numărat. Cum am găsit-o, aşa ţi-am adus-o. 

— Pleacă, ţi-am poruncit! răcneşte boierul cel mare. 

— Pleacă până nu te urc în ştreang! îi dă brânci şi boierul 
al doilea. 

— Boierilor, eu mă duc, le răspunde ţăranul... Nu-mi pare 
rău că n-am primit suta de galbeni făgăduită, cât îmi pare 
rău că mă faceţi hoţ şi mincinos. Pe hoţi şi mincinoşi vodă 
cel nou îi ridică în furci sau în ţeapă. Eu ţin la cinstea mea 
țărănească şi am să mă duc la vodă Vlad să-mi facă dreptate 
şi să-mi spele obrazul de ruşine... 

Boierul cel mare îşi clătină burta de râs: 

— Crezi tu c-ai să-ţi câştigi cinstea înaintea unui boier 
mare?... Prostănace! Unu' e... 

— Albu cel Mare!... rosteşte mulţimea, tot cu fereală, 
uitându-se să vadă de nu-i aud boierii cei adevăraţi, care 
stau mai la o parte, de vorbă, făcându-se că nu le place să 
vadă păpuşile lui Tit. 

— Du-te şi la vodă, că nouă puţin ne pasă, dar pieri mai 
repede! zice şi cea de-a doua păpuşă... 

În colţul dinspre pădure, se iveşte acum un jilţ de lemn. Pe 
jilţ stă o păpuşă înfăţişând un tânăr cu căciulă domnească 
pe cap şi un toroipan cât toate zilele în braţe. 


— Ăsta-i vodă... vodă cel nou... Vlad... murmură mulţimea. 

Întâmplările şi vorbele atât de îndrăzneţe ale păpuşilor i-a 
prins în aşa măsură pe privitori, încât pe tarabe, pe rogojini 
sau pe jos - fiecare după starea pe care o are - au rămas 
uitate mărfurile aduse la iarmaroc, mai de aproape sau mai 
de departe, de neguţători, meşteşugari sau ţărani. 

Şi doar la iarmarocul acesta fuseseră aduse mărfuri cu 
duiumul... Odată cu urcarea lui Vlad pe scaunul domnesc, 
turcii nu mai îndrăzniseră să bată târgurile şi iarmaroacele, 
să ia din ele ce doreau şi la preţurile la care pofteau. 

N-am să vă înşir ce feluri de mărfuri erau. Dar găsea inima 
tot ce râvnea, de la opinci, căciuli, ţesături de in, până la de- 
ale gurii: miere, legume, fructe sau grâne. Şi toate din 
belşug. De când se înscăunase Vlad, înţărcase bălaia pentru 
turci. 

Mai grozav era că pentru uimitoarele păpuşi ale lui Tit 
părăsiseră oamenii până şi frunzarele - colibele de crengi în 
faţa cărora se turna din plin în ulcele mustul trandafiriu de 
Drăgăşani şi se frigeau pastrama de capră, puii de vară şi, 
în ţepuşe de lemn sau puşi de-a dreptul pe jăratec, sfârâiau 
somnii graşi, ştiucile lacome, şalăii argintii şi crapii ca nişte 
purcei, pescuiţi chiar atunci din Olt. 

Turtele mari de făină proaspătă, tăvălite în fărâmătură de 
nucă şi miere, ori plăcinţelele umplute cu dovleac dulce sau 
mere coapte, stropite cu smântână, aromeau tot atât de 
plăcut. Dar femeile şi chiar copiii uitaseră de ele, numai şi 
numai ca să privească teatrul lui Tit. 

— Ce s-a întâmplat, cinstite feţe boiereşti? întreabă vodă 
de pe jilţul pe care sta. Şi tu, măi române, de ce te plângi? 

Din mulţime se aud şoapte: 

— Ei, să-l vedem şi pe vodă ăsta nou cui o să-i dea 
dreptate? Boierului, sau ţăranului?... De, mai ştii?... Vorba 
bătrânească zice: corb la corb nu-şi scoate ochii... Să 
vedem... 

— Măria ta! o ia înainte boierul cel ţanţoş. Mie mi s-a furat 
o pungă... 


— În Valahia se mai fură? se miră domnul... Ştim că de 
când ne-am înscăunat noi, neguţătorii îşi lasă carele cu 
mărfuri nepăzite în mijlocul târgurilor, şi chiar în locuri 
pustii, şi nu se atinge nimeni nici de un cap de aţă... 

— Sau am pierdut punga... nu ştiu... o încurcă boierul, 
bătându-se peste pântec. În pungă aveam o mie de galbeni. 
Am făgăduit cui mi-o aduce punga o sută de galbeni. Omul 
acesta - îl arătă el pe ţăran - mi-a adus punga, dar numai 
cu nouă sute de galbeni. Şi-a oprit singur răsplata 
făgăduită, ceea ce nu e frumos. Dar eu i-am mulţumit, şi 
bună pace! 

— Ia spune şi tu, rumâne, îl îndeamnă vodă. Ce pungă ai 
găsit? 

Țăranul se pleacă înaintea domnului şi zice: 

— Asta de la brâul boierului am găsit-o, măria ta. Şi nici n- 
am desfăcut-o... Boierul mă face însă de hoţ şi mincinos, 
zicând că am desfăcut-o şi am luat din ea suta de galbeni. 
Mă plec înaintea măriei tale şi te rog - nu să-mi dai suta de 
galbeni - ci să-mi speli obrazul înjosit de boierul... 

— Albu cel Mare... Albu cel Mare... De ce nu-i spui pe 
nume boierului? îl îndeamnă oamenii ce stau mai aproape 
de perdeaua de crengi. 

Vodă face, de după perdea, un semn cu capul spre 
mulţime, adică ştie el cum se cheamă boierul, şi să aibă 
oamenii puţină răbdare, că îi face ţăranului acuşi dreptate. 

— Boierule... întrebă vodă, câţi galbeni ziceai că ai avut în 
punga pierdută? 

— O mie, măria ta! răspunde el repede. 

— Şi în punga pe care ţi-a adus-o ţăranul câţi galbeni se 
găsesc? 

— Nouă sute, măria ta. 

— I-ai numărat bine?... 

— Bine... măria ta. 

— Atunci, dacă punga găsită de ţăran are numai nouă sute 
de galbeni, iar cea pierdută de domnia-ta avea o mie, 


însemnează că punga pe care ţi-a adus-o ţăranul nu ea 
domniei tale... 

— Dar... măria ta... EU sunt cel mai mare boier al ţării... 

— Nici un cuvânt mai mult, boierule cel mai mare din ţară! 
se supără vodă. În Valahia nu s-a mai pomenit să fure sau să 
mintă cineva. Nici ţăranul acesta nu fură şi nu minte. Punga 
găsită de el a fost pierdută de altcineva. Acel altcineva nu 
ne-a cerut-o. Deci ea rămâne a ţăranului. Dă-i-o înapoi... 

— Măria ta... Măria ta... Aoleu... aoleu... punga mea!... se 
jeluieşte boierul... Sunt cel mai mare... 

— Dă-i-o, sau!... şi vodă se scoală de pe jilţ, cu toroipanul 
în mână. Acuşi te pocnesc, cât eşti tu de cel mai mare 
boier!... 

Boierul îi dă punga ţăranului şi, de frică, o tuleşte după 
perdeaua de crengi. 

Iar lumea râde, râde de o dor fălcile şi-i curg lacrimile pe 
obraz, sau se ţine de pântec, de păţania boierului. 

— Bine i-a făcut! Trebuia măria sa să-l şi izbească... Asta-i 
trebuia! Să mai vadă şi boierii gustul dreptăţii... Parcă s-ar 
mai fi schimbat puţin vremurile, oameni buni... Ha, ha, 
ha!... 

În veselia aceea, oamenii uitaseră cu totul de feţele 
boiereşti şi bisericeşti ce se găseau la o oarecare depărtare 
de ei, neauzind deci cum se cuvine cuvintele păpuşilor. 
Râsul lor prea zgomotos le atrase boierilor atenţia. 

— De ce guiţă atâta oamenii? se miră cu dispreţ unul 
dintre aceştia, un tinerel ce avea o bărbuţă semănând cu 
aceea a lui Mahomed. 

Boierul acesta se numea comisul Ghilţ. Era de la Râmnic şi 
se întâmplase să fie unul dintre boierii ce nădăjduiau cel 
mai mult în Albu cel Mare. 

— Ei, prostime, ce ştie ea?! rosti un altul... Râde de orice. 
Să ne spună un străjer... 

Cheamă pe unul dintre străjerii târgului, un suliţaş cu 
căciula înfundată pe ochi, şi acesta, abia putând să-şi 


stăpânească râsul, le povesti ce glăsuise păpuşa care făcuse 
pe vodă. 

— Tăceţi din gură, mocofanilor! chiţăi Ghilţ spre mulţime - 
fiindcă de furie glasul i se subţiase peste măsură - şi se 
îndreptă spre perdeaua de crengi, urmat de ceilalţi boieri, 
călugări şi străji. Cine a îndrăznit să-şi râdă de marele boier 
Albu?... 

Şi, smulgând o suliță de la un străjer, cu două lovituri bune 
dete la o parte perdeaua de crengi, să-l scoată la iveală pe 
Tit. 

Din dosul perdelei răsăriră păpuşarul şi cei doi copii, 
ajutoarele sale, ce tocmai se pregăteau să iasă cu talgerele, 
să adune darurile de la privitori. 

— Lăsaţi-i în pace, boierule! începu să murmure mulţimea. 
Ce-aveţi cu ei? N-au făcut nimic. Aşa le e meşteşugul... 
Meşteşug nou şi care ne place... 

— Gura, mojicilor! se întoarse puţin Ghilţ către aceia care-i 
luau apărarea lui Tit. Nimeni nu e mai mare în ţara asta 
decât boierul Albu... Asta să ştiţi de la mine... 

Mulțimea încremenise. Se făcu linişte. Şi în liniştea aceea 
se auzi desluşit glasul Băiatului: 

— Ba vodă Vlad e mai mare decât boierii!... 

Nu voia în ruptul capului să îngăduie altceva, fiindcă el 
însuşi era acela ce mânuise păpuşa care îl înfăţişa pe Vlad. 

Lumea uită sfiala şi izbucni iarăşi în râs. 

— Are dreptate Băiatul, şoptiră câţiva. Trebuie să fie un 
singur domnitor. Prea sunt mulţi în ţara asta. Fiecare boier 
face pe domnitorul în ţinutul lui... 

Comisarul îşi pierdu capul... Întoarse sulița cu vârful în jos 
şi voi să-l pălească pe Băiat. 

Copilul o luă la fugă, sărind un prag ce fusese anume pus, 
ca să se sprijine pe el perdeaua de crengi. Ghilţ se luă după 
el... Se împiedică şi căzu. În cădere, ajunse cu o mână într-o 
cofiţă, pe care chiar în dimineaţa aceea Tit o umpluse cu 
miere cumpărată din târg pentru urs. Se mânji pe mânecă 


şi, când vru să-şi şteargă obrazul, mierea începu să-i picure 
din barbă. 

Văzând roşu înaintea ochilor, Ghilţ se hotărî să-l împungă 
pe Băiat. Îşi întoarse iar sulița cu vârful ascuţit înainte. Şi, 
pentru că Băiatul fugise în coliba de crengi ridicată de Tit în 
poiană, se repezi după el... 

— Nu da, boierule, nu da!... începu să se întărâte 
mulţimea. 

Dar spaima oamenilor nu dură mult. Nu apucă boierul să 
facă primul pas în colibă, că se şi întoarse, smulgându-şi 
barba: 

— Aoleooo!... Ursul... ursul... Ajutor... ajutor!... 

În urma sa, călcând apăsat, cu ochii mici şi sângeroşi, 
îmbrăcat în blana lui neagră-cafenie, ursul venea repede, 
mormăind furios, căci îşi văzuse mierea cumpărată de Tit 
pentru el picurând din barba boierului. 

Ursul era ţinut în lanţ de Băiat. 

Ceilalţi boieri şi călugări o luară şi ei la fugă, urmaţi de 
femei şi copii. 

— Nu fugiţi! încerca Tit să liniştească mulţimea. Ursul e 
îmblânzit. Băiatul l-a adus afară, fiindcă e rândul lui să 
joace... 

— Ha, ha, ha!... izbucniră oamenii, tăvălindu-se de râs. 
Bine aţi întors-o, măi păpuşarilor. Uliuuu... ce fugeau 
boierii! Ce ziceţi, măi? S-au dus... Jucaţi ursul... au fugit 
boierii... au lăsat-o moartă... 

Dar boierii nu fugiseră prea departe. 

Comisul Ghilţ răcnea din răsputeri: 

— Străjeri, după mine! Să-i tăiaţi... Să-i omorâţi... Au râs 
de boierul Albu... 

Străjerii se adunaseră în rând. Şi, vrând-nevrând, îşi 
întinseseră suliţele. Mulțimea începu să se ferească. O fetiţă 
fu trântită peste un coş cu plăcinţele stropite cu smântână 
şi, simțindu-se udă la spate, începu să plângă. Ursul mormăi 
descumpănit, cu labele ridicate, în mijlocul poienii. Tit 
înşfăcă o scurtătură de lemn. Băiatul se repezi la coliba de 


crengi şi se întoarse în fugă, cu o sabie ruginită, pe care o 
avea Tit încă de când era oştean. Bucur puse mâna pe un 
bolovan. 

Era să înceapă o bătălie la care, cu siguranţă, ar fi luat 
parte până la urmă şi mulţimea, şi nu se ştie cum s-ar fi 
terminat. 

Străjile înaintau cu paşi regulaţi şi suliţele întinse. 

Boierii îşi scoseseră săbiile. Comisul Ghilţ tremura de 
furie. 

— Înainte!... Omorâţi-i!... scrâşnea el... Osăvă 
răsplătească boierul Albu... 

— Opriţi-vă! tună atunci o voce pe deasupra mulţimii. 

— Cine îndrăzneşte să-mi poruncească mie, că-l spintec cu 
sabia? ţipă trufaş boierul Ghilţ, acela care stârnise vrajba. 

— Eu! îi dete răspunsul un tânăr înalt, cu nas vulturesc şi o 
mustață bălaie, îmbrăcat în haine obişnuite de târgoveţ, 
ieşind din mulţime şi făcând un semn poruncitor spre oşteni 
să încremenească unde erau. 

— În genunchi în faţa domnitorului Vlad! rosti un alt 
bărbat cu o uitătură aspră, care îl urma pe voievod. (Acesta 
din urmă fiind logofătul Lazăr, care îl însoţise pe Vlad la 
sosirea din Transilvania.) 

Mulțimea îngenunche. Comisul Ghilţ, după o scurtă 
şovăială, simțind cum frica îi pătrundea în oase, se aruncă 
la picioarele domnului: 

— lartă-mă, măria ta, pentru cuvintele necugetate. M-a 
mâniat prostimea! Măria ta eşti singurul stăpân al ţării... 

Tânărul cu mustaţa bălaie se descoperi. Îşi dete jos 
surtucul de târgoveţ. De sub el răsări o haină de mătase 
liliachie, sub care se ascundea, desigur, cămaşa de zale. 
Întinse mâna spre logofătul său, şi el îi dete o sabie, luată la 
rându-i de la nişte oameni de credinţă care-l urmau, tot aşa 
înveşmântaţi în haine simple de târgoveţi, ca şi stăpânii lor. 

— Să trăieşti, măria ta! răsună glasul puternic al mulţimii. 

Bărbaţii cu capetele pletoase, îmbrăcaţi în sumane şi 
cojocele, femeile învelite în broboade sau cu scurteici, 


oameni de rând, tineri şi bătrâni îl salutau pe tânărul 
voievod - cel care venise foarte de curând, însă cu semne 
bune, din Transilvania - strigând cât îi ţineau piepturile: 

— Să trăieşti, măria ta!... 

Vlad zâmbi şi privi mulţumit marea aceea de oameni 
plecată şi supusă noii sale domnii. 

Îşi roti ochii, a căror privire ageră cuprinse locurile până 
departe. 

Oltul curgea la vale, pe-o latură a târgului, îmbrăţişând 
parcă malul... O barcă plutea pe undele sale viorii. În 
depărtare se iveau munţii, ce se săltaseră lenevoşi să vadă 
şi ei încăierarea din iarmarocul de la Râmnic, stârnită de 
mânia boierului prieten lui Albu cel Mare împotriva 
păpuşilor lui Tit. 

— Ridicaţi-vă! rosti Vlad cu o voce plăcută, însă puţin 
tăioasă. Am venit să-mi văd ţara şi să vizitez iarmarocul din 
Râmnic. 

— Bine-ai venit, măria ta! strigară iar oamenii, ridicându- 
se. Şi o femeie se repezi de luă, de pe tarabă, o lipie şi 
puţină sare, le puse pe un ştergar şi i le întinse lui vodă, 
lângă un ulcior cu must de Drăgăşani. Vodă întinse o 
bucăţică de pâine în sare, sorbi o înghiţitură din ulcior şi 
zâmbi larg către mulţime. 

— Bun domnitor o să fie! îşi şopteau oamenii unul altuia. 
Se vede mai blând ca tată-său, Dracul Voievod. 

Băiatul lăsase sabia din mână şi, trăgându-se lângă Tit, 
Bucur şi ursul lor, nu-şi mai putea lua ochii de la vodă. 

Dacă el ar fi ştiut că bărbatul cu păr bălai, ce se afla 
înaintea sa, era chiar tatăl său, Vlad Ţepeş, ar fi alergat la 
pieptul lui, şi multe ar fi fost schimbate. 

Deocamdată Băiatul şedea în faţa domnitorului la numai 
câţiva paşi depărtare, cu ochii pironiţi pe obrazul lui şi cu 
inima cuprinsă de înfiorare. 

Logofătul Lazăr îi arătă lui Vlad pe boierul ticăit şi 
tremurând de la picioarele sale, şi zâmbetul voievodului se 
stinse. 


— Încă mâine, comise Ghilţ, să fii la judecata noastră, la 
Târgovişte, îi porunci boierului. Curând o să vie şi vremea 
stăpânului tău... 

— Am înţeles, măria ta... se ridică acesta în genunchi. Vru 
să-i sărute mâna lui Vlad. 

Dar tânărul voievod îşi feri mâna şi se întoarse încolo, cu 
silă. 

Comisul Ghilţ se lăsă în patru labe şi aşa se târi, călcând cu 
palmele printre opincile ţăranilor şi botforii meşteşugarilor, 
până ieşi la lumină şi, încălecându-şi calul, ce era ţinut de o 
slugă, o şterse către casă, înfricoşat până peste poate. 

Vlad găsi acum prilejul să zâmbească şi să-i destăinuie 
mulţimii: 

— Am stat toată vremea aici, nebăgat în seamă, în mijlocul 
vostru. 

Cei care-i fuseseră în preajmă, la auzul acestor cuvinte, îşi 
duseră mâinile la gură şi râseră înăbuşit, gândindu-se să nu 
fi rostit cine ştie ce prostii şi să-i fi auzit vodă. 

— Aş vrea să văd păpuşa care m-a închipuit pe mine şi pe 
mânuitorul ei, îşi arătă el dorinţa. 

Băiatul, care îi sorbea fiece cuvânt, se repezi, apucă 
păpuşa căzută în învălmăşeală pe jos, o scutură cu mâneca 
surtucului, suflă deasupra ei, să se ducă şi ultimul fir de 
praf, şi alergă să i-o arate lui vodă. 

Vlad, chiar de pe atunci, deşi era tânăr şi prietenos, avea 
ceva care-i făcea pe cei din jur să nu se simtă întotdeauna 
în siguranţă. Anii grei de închisoare, cu lanţuri la mâini, 
răpunerea tatălui său şi primejdia în care se aflase el însuşi, 
încă din copilărie, îl făceau să aibă în ochi din când în când 
câte o străfulgerare de cruzime. 

Cu toţii simțeau aceasta. Numai Băiatul alerga cu 
încredere la acela ce nu ştia că-i era tată. Şi-i arătă păpuşa. 
Vlad o luă în mână şi, întorcând-o pe toate părţile, începu 

să râdă. 

— Nici nu-mi vine să cred, zise el, că ghemotocul ăsta de 
lemn şi cârpă putea să aibă atâta viaţă în mâinile tale. Îl 


mângâie pe Băiat pe păr şi adăugă: Mi-a plăcut curajul cu 
care l-ai înfruntat pe boier... 

— Este un copil fără seamăn, măria ta, luă cuvântul Tit, 
făcând o plecăciune în faţa voievodului. Lucrăm împreună 
doar de o jumătate de an, dar Băiatul mânuieşte păpuşile 
mai bine ca mine. Când cântă din gură, din lăută sau din 
fluier, pare un heruvim. Călăreşte şi face pe cal acrobaţii ca 
un diavol şi mânuieşte armele ca un oştean încercat. Este în 
stare să se lupte şi cu ursul... 

Vodă îi zâmbi Băiatului: 

— Să te vedem pe cal!... 

— La poruncă, măria ta! zise Băiatul... Se întoarse puţin şi- 
l fluieră pe Negru. 

Negru veni în trap, nechezând, şi se opri la numai un pas 
în faţa copilului. 

Un freamăt se stârni prin mulţime. 

Băiatul, de jos cum era, bătu o dată pământul, şi sări în 
picioare pe cal... Pletele i se zbătură în vânt. Părul său, 
băgă de seamă mulţimea, semăna cu al voievodului. Un cerc 
mare se desfăcu înaintea călăreţului. Acesta, în picioare 
cum era, începu să-şi mâne calul, fără să prindă frâul în 
mâini, numai cu nişte strigăte uşoare: 

— Înainte, Negrule!... în cerc... 

Calul începu să alerge, întâi în trap, pe urmă în galop, 
fluturându-şi coama. Din goana lui, Băiatul sări jos, şi iar i 
se avântă pe spinare. Se prinse de ramura înaltă a unui 
copac. Se căţără pe trunchi până sus. Şi când calul, în 
galop, trecu pe la poalele lui, îşi dete drumul şi căzu drept 
în şa. Se roti, se lăsă pe chingă, culegând din iarbă, cu gura, 
o floare. Apucă, din zbor, o suliță de la Tit şi, tot din zbor, 
prinse în vârful ei o căciulă aruncată de Bucur. 

Ursul sări, în cele din urmă, în picioare, alături de el, pe 
spinarea calului. Băiatul se avântă pe umerii lui şi se dete 
peste cap, ajungând cu picioarele în acelaşi loc. Apoi se 
prinse cu o mână de ţeasta fiarei şi-şi azvârli picioarele în 
sus. Calul îşi înteţi goana. Băiatul îşi schimbă mâna. Făcu un 


salt şi ajunse din nou, în genunchi, la picioarele 
domnitorului, aplecându-şi fruntea înaintea lui. 

Voievodul râse încântat şi-l mângâie din nou pe păr. 

— Eşti un călăreț vrednic, ai putea să ajungi un oştean şi 
mai vrednic! îl lăudă el... Cum te numeşti? 

Băiatul îşi ridică fruntea, privi faţa tatălui său, şi în acelaşi 
timp zări, prin rămurişul sub care se ţinea iarmarocul, cerul 
senin, albastru, străveziu şi luminos. Funigei scânteietori se 
legănau prin văzduh. 

— Numele meu este Băiatul... Băiatul şi-atâta tot, şopti el 
puţin ruşinat. 

— Părinţii nu şi-i cunoaşte, vorbi Tit în locul Băiatului. Este 
un copil oropsit. 

— Băiatul?... Dar este cel mai frumos nume ce se poate da 
cuiva, glăsui vodă, cu gândul să-i risipească sfiala copilului. 
Dar, în aceeaşi clipă, simţi prin inimă o tresărire. Cam 
aceeaşi vârstă ca şi băiatul acesta trebuia să fi avut şi 
copilul lui pierdut. Apoi ochii aceştia... Chipul cu rotunjime 
caldă. Totul îi aminteşte de... Vodă nu îndrăznea nici în gând 
să pomenească numele mamei copilului pe care îl căuta 
peste tot. La răvaşul trimis cumnatului său, Brad, nu 
primise nici un răspuns, deşi aşteptase atâta timp. 
Întorcându-se în ţară, aflase că răspunsul lui Brad fusese 
prins de Vladislav şi înmânat turcilor. 

Copilul îşi întinse mâna, prinse degetele lui Vodă şi i le 
sărută, dar nu le dete drumul... 

— Îşi caută pe o soră a lui pierdută, mai adăugă Tit. 

— A! Ai o soră? zise vodă dezamăgit. Căci dacă băiatul 
avea o soră nu putea fi în nici un caz copilul său. 

Îşi desprinse degetele din strânsoarea fierbinte a mâinii 
copilului. Îl mai mângâie o dată pe păr, şi-i spuse: 

— Caută-ţi surioara şi, după ce o găseşti, sau chiar dacă nu 
o găseşti, vino la curtea noastră din Târgovişte. Ai să fii 
miluit. 

— IENICERII, AHMET ŞI IUSUE. 


Noaptea ce a urmat va rămâne pentru totdeauna în 
amintirea Băiatului. 

La venirea serii, se culcaseră pe paturile de muşchi, din 
coliba de crengi. 

Întâmplările din timpul zilei şi, mai ales, întâlnirea cu 
voievodul Vlad, care le luase atât de hotărât partea înaintea 
comisului Ghilţ, îi impresionase pe tustrei, peste măsură. 

Băiatul nu putea uita chipul domnitorului, privirea lui 
scrutătoare şi felul părintesc cum îl dezmierdase pe păr. 

În taină, îşi mângâia palma. I se părea că simte încă, lipită 
de ea, mâna puternică şi cu degete lungi, a lui Vlad. 

Îl rugase pe Tit să-i povestească tot ce ştia despre tânărul 
domnitor, şi păpuşarul primise cu bucurie. 

Ca vechi oştean, cunoştea câteva legende ce se alcătuiseră 
despre Vlad şi tinereţea lui zbuciumată. 

O mireasmă puternică de ierburi umede venea din pădure. 
Oltul curgea la vale, doinindu-şi vechile lui poveşti. Prin 
deschizătura de la intrarea colibei, se vedea lumina rece a 
stelelor. Un cal fornăia pe nas şi necheza prin somn. 

Cel care dăduse de ştire că se apropia o primejdie fusese 
ursul... Mormăise şi-şi zornăise înciudat lanţul, ridicându-se 
în două picioare. 

Numaidecât răsunară tropotul cailor şi zgomotul armelor. 

Nenorocul a fost că ursul era legat cu lanţul de trunchiul 
copacului pe care se sprijinea coliba. În felul acesta nu le 
putuse fi de nici un ajutor. 

Tit ieşise afară, dar asupra lui se repezise o ceată de 
oameni. 

Încordându-şi muşchii, vechiul oştean îi răsturnă în iarbă. 
Din spate, săriră alţii. Se rostogoliră ca un ghem, până pe 
malul râului. Luptând, se prăvăli, împreună cu cei care se 
sileau să-l lege, în valuri. 

Între timp, copiii încercau să se descurce singuri. Băiatul, 
cu sabia în mână, dăduse câteva lovituri bune slugilor 
boiereşti. Unuia îi tăiase urechea. Acesta ţipa ca din gură 
de şarpe. 


Bucur puse mâna pe cofăieşul cu miere şi i-l aruncă 
boierului Ghilţ în cap. Comisul crezu că i l-a aruncat Băiatul, 
şi cum pe el avea cel mai mare necaz, fiindcă îl înfruntase în 
faţa lui Vlad, începu să-i amenințe pe oşteni: 

— Dacă nu-mi veţi prinde pe împieliţatul acela, am să pun 
să vă bată la tălpi! 

Băiatul, urmărit de slugile boiereşti, se agăţă sprinten de 
ramura unui copac. Sărind ca o pisică şi legănându-se 
printre crengi, trecu în altul... Ar fi putut să ajungă astfel, 
din copac în copac, căci pădurea era foarte deasă, până în 
locul unde se găseau legaţi caii. Dezlegându-l şi încălecând 
pe Negru ar fi putut să scape. 

Dar la lumina faclelor cu care venise ceata lui Ghilţ, îl văzu 
pe Bucur zbătându-se ca un peşte în vârşe, între doi gealaţi. 
Aceştia încercau să-i lege mâinile la spate. De sus, îşi dete 
drumul în capul lor. Gealaţii căzură. Bucur o luă la goană, 
Băiatul după el... Numai că în faţă le ieşiră alţi slujitori. Din 
spate, unul îi aruncă Băiatului un sac în cap. Altul îl legă cu 
un ştreang peste braţe. Vru să strige, dar o lovitură în 
tâmplă îl ameţi. 

Când se trezi era într-o căruţă, împreună cu Bucur, legaţi 
amândoi fedeleş. Căruţa sărea prin bolovani, şi capul 
Băiatului se lovea, ca o minge, de marginea ascuţită a unui 
butoi. Privi spre Bucur şi văzu că soţul lui de suferinţă era 
încă leşinat şi avea un căluş în gură. Capul i se lovi încă o 
dată tare de marginea butoiului, şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Abia târziu şi-a revenit. 

Amândoi, Bucur şi el, au fost duşi cu căruţa până la ţărmul 
Dunării. Câţiva turci i-au luat în primire şi i-au azvârlit într- 
un caic. Caicul era înţesat de copii între unsprezece şi 
cincisprezece ani. Dintre ei, cei mai mulţi erau sârbi, 
albanezi, bulgari şi greci. 

Comisul Ghilţ îi vânduse turcilor. 

Tit se înecase în Olt. Cel puţin aşa credea Ghilţ. De cai şi 
de urs, boierul nu mai avusese timp. 


Pe acelaşi caic, Ghilţ împreună cu câţiva slujitori trecuseră 
la osmanlâi, de teama pedepsei domneşti. 

Vlad făcuse greşeala de a-l lăsa pe comis să se înfăţişeze 
singur la judecata de la Târgovişte. 

Greşeala aceasta i-a fost domnitorului de învăţătură 
pentru toată viaţa. 

După o călătorie, care băieţilor li se părea că nu se va mai 
sfârşi, caicul ajunse la străvechiul Constantinopol, numit de 
turci, de când îl cuceriseră, Stambul... În fundul vasului, 
fuseseră înghesuiți aproape două sute de copii, într-un loc 
larg pentru cel mult treizeci. 

Dintre copii, cei mai slabi se prăpădiseră pe drum. Lipsa 
de aer, oboseala şi rănile pricinuite de ştreangurile cu care 
fuseseră legaţi îi făcuseră să-şi dea sufletul... 

— Asta le-a fost soarta - Kismet, ziseseră turcii nepăsători 
şi îi aruncaseră în mare. 

La Stambul, copiii fură călăuziţi în curtea luminoasă a unei 
foste mânăstiri greceşti, transformată în moschee, unde 
primiră fructe din belşug şi apă rece pe săturate. 

Se spălară pe mâini, pe obraz şi pe picioare, lucru care nu 
se mai întâmplase de când fuseseră răpiți, şi se simţiră 
deodată învioraţi. 

După aceea, un turc, spân şi slab ca o scobitoare, 
semănând cu o babă stafidită, în grija căruia fuseseră daţi, 
începu să le cerceteze vânjoşenia, îndoindu-le şi dezdoindu- 
le braţele, deschizându-le gurile, să le vadă dinţii, aşa cum 
fac neguţătorii de cai prin iarmaroace. 

În timp ce-i măsura şi-i încerca în fel şi chip, boscorodea 
cu ajutorul tâlmacilor, fericindu-i pe copii că-şi părăsiseră 
țarile de baştină, destinate pieirii, şi le spuse că vor fi duşi 
într-o tabără-şcoală de ieniceri. len-cer în limba turcă 
înseamnă oştire nouă, le tâlcui el, fiindcă ei vor fi oştirea 
cea nouă, formată din copii răpiți din alte ţări, care vor 
stârpi până la unul pe ghiauri. 

Adevărul este că sultanului Mahomed îi plăcea de multe 
ori să se laude că va lua în stăpânire întreaga lume, dar nu 


vărsând sângele turcesc, ci pe al copiilor din ţările pe unde 
călcau ostile lui. 

Când veni şi rândul lui Bucur, acesta se împotrivi să 
deschidă gura ca un cal... Slăbănogul îi strânse fălcile cu 
degetele ca într-un cleşte. Atunci Bucur îl muşcă. 

Turcul, cu degetele însângerate, dete un răget, sărind de 
durere într-un picior. 

Băiatul găsi că venise clipa prielnică de a încerca să scape. 
Îi trase turcului turbanul pe ochi şi îi dete un brânci. 

Amândoi băieţii o luară apoi la fugă, sărind peste gardul 
de piatră al moscheii, căci porţile fuseseră închise. După ei 
se luară o mulţime de copii, sărind de asemenea gardul... 

În curte nu rămăseseră decât unii mai fricoşi şi câţiva 
prinşi de slăbănog când se înghesuiau pe lângă gard. 

Restul se împrăştiară ca un stol de potârnichi. 

În spatele clădirii se aflau cei doi paznici înarmaţi, care-i 
însoţiseră pe băieţi din port până la moschee. Dar aceştia, 
obosiţi şi toropiţi de căldură, se culcaseră la umbră, pe 
iarbă, şi adormiseră tun, cu fesurile pe ochi. 

Auzind ţipetele stolului de copii şi strigătele de ajutor ale 
slăbănogului, săriră în picioare. Nedezmeticiţi însă şi 
neînţelegând ce se petrece, nu ştiau încotro s-o ia, pierzând 
astfel o bucată de timp. 

Copiii alergau pe străzile oraşului şi glasurile lor ascuţite 
treziră din somn toţi câinii Stambulului, făcându-i să latre 
înverşunați. 

Le-au trebuit turcilor câteva zile ca să-i poată aduna pe 
copii, fiindcă unii reuşiseră să fugă până departe, în 
cartierul genovez, Galata, alţii se furişaseră pe coastele 
mării şi se ascunseseră prin scobiturile şi găurile dintre 
stânci. Vreo câţiva, cinci sau şase, n-au mai fost găsiţi. I-a 
adăpostit şi i-a ascuns populaţia greacă, genoveză sau 
armeană? S-au înecat în mare? Ce s-a întâmplat cu ei n-a 
putut să mai afle nimeni! 

Întorcându-ne la băieţii noştri, aceştia o luară pe o 
ulicioară, săriră peste un perete de piatră, nimeriră pe nişte 


trepte tot de piatră, şi, de acolo, într-o străduţă 
întunecoasă, unde se cunoşteau încă urmele pustiirilor 
făcute de osmanlâi cu trei ani în urmă, când cuceriseră 
oraşul... Pe străduţă văzură o saca, în care se aducea apă. 
Sacagiul lipsea. La saca era înhămat un cal răpciugos. 

— Să-l deshămăm şi să fugim călare! fu de părere 
Băiatul... 

Unde? Nu ştiau nici ei. Totul era să fugă. 

Numai că, neavând hamuri, sacagiul, un armean bătrân, 
îşi legase mârţoaga cu nişte ştreanguri înnodate în fel şi 
chip. Minutele treceau, şi ei nu reuşeau sau nu ştiau să 
desfacă nodurile. 

Din capul uliţei, se auzeau zgomotele celor care îi vânau 
pe copii. Renunţară deci la cal, şi o luară iarăşi la sănătoasa. 
Neştiind încotro să fugă, nimeriră în port. Spre ghinionul 

lor, aici întâlniră câţiva spahii. Dacă băieţii şi-ar fi potolit 
pasul şi s-ar fi dat la adăpostul unor ziduri de case, poate 
călăreţii nu i-ar fi dibuit. Dar băieţii, văzându-i pe spahii, se 
întoarseră speriaţi. 

Spabhiii porniră după ei. Îşi aruncară arcanele. Îi doborâră 
şi îi aduseră târâş la moschee. 

Aşa a început lungul prizonierat al celor doi copii. 

Erau cât pe-aci să fie spânzurați. Şi dacă agal ienicerilor 
n-ar fi băgat de seamă cât sunt de voinici, şi că s-ar putea 
scoate din ei doi ieniceri foarte buni, altfel s-ar fi întâmplat, 
şi povestea noastră s-ar fi sfârşit aici. 

Au fost cruţaţi de moarte, hotărându-se, în schimb, ca 
băieţii să fie trimişi în cea mai aspră tabără-şcoală de 
ieniceri din câte se găseau în imperiul turcesc. Clădirea şi 
ograda aşa-zisei tabere erau înconjurate cu nişte ziduri 
groase, şi dincolo de ele se găsea un şanţ adânc şi lat de 
peste douăzeci de metri, unde se ţineau tigrii. În tabără 
trebuiau să rămână poate mai mult de trei ani, aşa cum 
aflară când sosiră acolo. 

Cei ce se arătau supuşi, învățau Coranul? pe de rost şi 
mărturiseau că doresc bucuroşi să devină robi ai sultanului 


- fiindcă ienicerii erau după lege robi ai sultanului - 
primeau o plată şi daruri bogate. Cine se dovedea însă că 
nu vrea să lupte pentru otomani era dat fiarelor, să fie 
sfâşiat. 

Băieţilor noştri li se mai hotărî, drept pedeapsă, de către 
aga ienicerilor câte o biciuire zilnică, vreme de trei luni, cu 
«coada de pisică» - un bici făcut din douăsprezece frânghii 
împletite - pe pielea goală, udă. 

— Ca să se cuminţească şi să prindă frică, zisese aga 
ienicerilor, fiindcă, dintre toţi copiii de creştini, valahii ăştia 
mici, pe care reuşim să punem şi-aşa atât de greu mâna, ne 
dau cel mai mult de furcă. 

Băieţii n-au avut ce face. Au trebuit să se supună. Lunile 
au început să treacă. 

Fiarelor nu li se dădea decât în zori să mănânce. Noaptea 
rămâneau flămânde, ca - dacă vreunui copil i-ar fi trecut 
prin cap să încerce să fugă - să cadă în şanţ şi să ajungă 
sub colții şi ghearele tigrilor. Fiind flămânde, fiarele răgeau. 
Răgetele lor îi zguduiau pe copii. Câteodată le venea să se 
ducă şi să se azvârle singuri în şanţ, şi astfel să se 
sfârşească totul... 

Dar când pe unul dintre ei îl apuca o astfel de stare 
sufletească dureroasă, celălalt îl încuraja. Bucur îşi amintea 
de tatăl său, Băiatul de Roxana, şi îşi spuneau unul celuilalt 
că trebuie să trăiască, să se întoarcă acasă, ca pe de o parte 
să aducă mângâiere celor dragi, pe de alta să plătească răul 
ce Li se făcuse. 

Cel dintâi care trebuia pedepsit era comisul Ghilţ. EL îi 
adusese, prin ura ce o avea faţă de domnie, în starea aceea 
nenorocită. Mai presus de orice, aveau însă datoria să 
lupte, până la moarte, împotriva asupritorilor necruţători ai 
țării lor, aceia ce voiau să-i nimicească. 

Uneori îşi mai răcoreau sufletele şi cu câte o şotie, 
punându-şi pentru asta pielea în joc, şi chiar viaţa, pentru 
că osmanlâii aveau urâtul obicei, pe acea vreme, că nu ştiau 
deloc de glumă. Dar puii de valahi, mai ales când se trag din 


Oltenia - Valahia mică - nu se simt bine dacă nu fac şi câte 
una din astea, chiar dacă îi pândesc, după aceea, primejdii. 
Odată, pe la începutul întemniţării lor, viitorii ieniceri se 

găseau în moschee. 

Hogea îi învăţa versetele Coranului. La învăţătură şi la 
rugăciunile ce urmau, lua parte în acea zi şi un paşă, venit 
anume de la Stambul să vadă cât au înaintat în studiul 
Coranului viitorii ieniceri. 

Hogea îşi pregătise pentru ziua aceea cele mai frumoase 
versete din Coran, nişte întrebări bine alese pe care să le 
pună viitorilor mahomedani3 şi se îmbrăcase în veşmintele 
cele mai bune. 

Fiindcă ferăstruica dinspre Mare era deschisă, prin ea 
pătrundea din când în când câte o pală de vânt şi îi clătina 
încoa' şi încolo barba subţire, lungă şi galbenă ca fuiorul... 

Flautul şi instrumentele cu coarde cântau. 

Hogea începuse să vorbească. Pe nesimţite, pe când 
vorbea, simţi o mâncărime ciudată pe piele. Se scărpină 
puţin cu degetele, de-a dreptul prin caftan, gândindu-se că 
trebuie să fie vreun blestemat de purec ce nu-i dă pace. 

— Să nu uitaţi cât veţi trăi - rosti hogea cuvintele 
pregătite din vreme, anume ca să-l impresioneze pe aga - 
că aveţi cea mai mare cinste din câte se pot închipui pe 
lume, aceea de a fi slugile cuceritorului Mahomed!... 

— N-o să uităm cât vom trăi! răspunseră, de astă dată, 
cum li se poruncise, viitorii ieniceri. 

Mâncărimea însă se înteţea văzând cu ochii. Hogea îşi 
băgă mâna - fie ce-o fi - pe sub caftan, să se scarpine pe 
picior. 

— Veţi fi dervişi - propovăduitori ai Coranului... 

Glasul, din pricina mâncărimii, în loc să arate bucuria 
cuvenită într-o asemenea împrejurare, îi era din ce în ce 
mai jalnic. Pe piele simţea o arsură, transformată, încetul cu 
încetul, într-un foc mistuitor. Îi venea să lase totul baltă. Să 
alerge într-un suflet până la mare şi, aruncându-şi caftanul 


de pe el, să-şi dea drumul în valuri, doar, doar se va mai 
răcori. 

«Ce-o fi?» se întreba deznădăjduit bietul hogea, începând 
să-şi mănânce cuvintele, să sară frazele atât de bine alese, 
scurtându-şi cuvântarea şi întrebările, dornic să se 
sfârşească totul mai repede şi să scape odată din iadul acela 
de mâncărimi. 

— Veţi face parte din ordinul bectaşilor, al acelora care, 
luptând cu armele, sub steagul verde al profetului 
Mahomed, îi vor nimici pe nevrednicii ghiauri... se tângui el 
mai departe. 

Şi, deodată, nu se mai putu stăpâni. Se descheie la caftan 
şi începu să răcnească spre paşa: 

— Luminăţia ta, ard... Ajutor! Ard... Şeitan - diavolul mă 
arde de viu pentru păcatele mele... 

Gemând, se repezi la uşă, sub ochii holbaţi ai trimisului 
împărătesc şi, scărpinându-se de să-şi rupă pielea, o zbughi 
pe uşă. În urma lui se îngrămădiră, uitând toată rânduiala 
ostăşească, viitorii ieniceri. 

— Şeitan mă arde... gemea hogea, fugind spre mare, cu 
aripile caftanului bătând văzduhul şi semănând cu o pasăre 
mare, verde şi schiloadă, ce se rostogolea pe pământ. 

Ce-a fost este lesne de închipuit. 

— Priviţi la hogea!... A înnebunit hogea!... strigau dracii de 
viitori ieniceri, râzând şi nechezând ca nişte mânji scăpaţi 
primăvara la păşune. 

La cercetare s-a dovedit că în hainele hogii fusese 
răspândit un praf scărpinător şi usturător, făcut din 
sămânță de urzică şi piele de broască râioasă, uscate şi 
pisate. 

Ca să spunem adevărul, nu fusese făcut câtuşi de puţin din 
piele de broască râioasă, ci numai şi numai din seminţe de 
urzică uscate. Băieţii noştri se strecuraseră, în ajun, în locul 
unde văzuseră că-şi ţinea hogea veşmântul pregătit pentru 
slujbă. Bucur stătuse de strajă, şi Băiatul presărase, pe de-a 
rândul, praful, în căptuşeală. Făcuse asta, pentru că hogea 


îl vârâse pe Bucur la închisoare pe nedrept, într-o celulă 
mucedă. Hogea îl învinuia pe Bucur că se încurcase la un 
verset, şi îl dusese el însuşi în celulă, după ce-l bătuse cu 
vergile. 

Hogea fu pedepsit la rândul lui de paşa, fiind mutat din 
tabăra-şcoală de lângă Stambul, undeva departe, în fundul 
imperiului. 

Făptaşii nu fură descoperiţi şi lucrurile merseră tot aşa 
mai departe. 

Şi iată că anii au trecut. Băieţii se întrebau, de multe ori, 
cum au putut să îndure atâtea umilinţe şi chinuri, începând 
de la primele bătăi cu frânghiile împletite, pe spinarea udă, 
şi până la necontenitele jurăminte pe care erau siliţi să le 
facă, pe Coran, sultanului Mahomed al II-lea, asupritorul 
patriei lor. Cum de nu au pierit? Cine le-a dat puterea să 
rabde şi să reziste? Şi tot ei îşi răspundeau că puterea 
trebuie să le-o fi dat numai dorul de ţară şi nădejdea de ao 
mai revedea. 

Au crescut mari, Bucur al cărui nume ieniceresc era 
Ahmet, s-a lăţit în umeri. Braţele i-au ajuns la fel de lungi ca 
ale tatălui său, şi poate la fel de puternice. Băiatul, lususf, 
cum îi ziceau turcii, a crescut înalt, subţire şi mlădios. Este 
cel mai înalt tânăr din întâia ortă - companie. De aceea este 
şi capul de coloană în compania lui. După el vine Bucur. 

Afară însă de puful bălai de mustață, înflorit pe buza de 
sus, figura lui îşi mai păstrează încă farmecul şi dulceaţa 
copilărească. lar părul - sub turbanul mahomedan, făcut 
din bucăţi împletite de stofă albastră şi albă - îi sclipeşte la 
fel de auriu. 

Astăzi este ajunul plecării întâiei ortă de ieniceri, din care 
fac parte băieţii, câtre cetatea Nicopole, pe ţărmul Dunării, 
unde sunt trimişi, prin voia măritului sultan, să stea la 
porunca unui anume Hamza Paşa. Din pricina aceasta, 
comandantul companiei, pe nume Mustafa, i-a adunat pe 
terenul cel mare de exerciţii. 


lenicerii, încremeniţi, în haine verzi, groase, fiindcă bate 
vântul şi este frig, cu turbane pe cap şi hangere cu lamă 
scurtă, încovoiată, la brâu, ascultă cuvintele lui Mustafa. 

Îmbrăcat într-o haină de aceeaşi culoare ca şi ienicerii şi 
nişte şalvari purpurii, atât de largi că ar mai fi încăput 
înăuntrul lor încă unul ca el, învineţit la obraz de silinţa ce 
şi-o dă ca să vorbească tare, fiindcă este cam răguşit, 
comandantul dă ultimele îndemnuri. 

Mustafa, imamul - preotul - un bărbat scund şi îndesat, cu 
o barbă creaţă, cenuşie, şi ajutoarele sale sunt adăpostiţi, 
după obicei, sub un soi de baldachin. Baldachinul acesta 
este format dintr-un acoperământ de brocart scump de 
argint, ţinut pe patru stâlpi de lemn şi având deasupra o 
semilună tot de argint, care este mereu zguduită de vânt. 

La câţiva paşi mai încolo, se găseşte cazanul uriaş, de 
aramă, cu lingura înăuntru, din care se hrăneşte toată 
urdia, cazanul fiind simbolul oricărei tabere ienicereşti. 

Pe comandantul Mustafa, pentru felul nedrept de a se 
purta cu ienicerii, nu-l poate suferi nici un tânăr, şi cel mai 
mult băieţii noştri. 

În timp ce Mustafa vorbeşte, iar imamul - venit anume ca 
să le ia tinerilor ieniceri jurământul - îl ascultă, baldachinul 
se clatină. 

Mişcările lui Mustafa, care este deosebit de gras, sunt atât 
de dezlănţuite, din dorinţa de a arăta cât îşi iubeşte el de 
mult sultanul şi cât îi este de devotat, că mereu atinge unul 
din stâlpii sau chiar acoperământul baldachinului. Şi 
deodată, tocmai când comandantul ienicerilor rostea 
înflăcărat şi răguşit: 

— Trebuie să-l slujim pe înălţimea sa sultanul până la 
moarte, contra ghiaurilor, şi să nu ne temem de nimic, ca să 
putem intra în raiul lui Mahomed!... - buf!... baldachinul se 
clătină mai mult şi se prăbuşi. 

— Şeitan!... strigă imamul de jos. 

— Mă înăbuş! horcăi Mustafa, pe capul căruia căzuse tot 
greul baldachinului. Şi, zvârcolindu-se ca un peşte într-o 


vârşe, izbuti să iasă, însă cu fundul înainte. Se legănă puţin 
şi căzu peste cazanul de ciorbă, răsturnându-l şi opărindu- 
se. Se trezi din leşin urlând, în vălmăşagul cumplit ce se 
iscase pe terenul cel mare de exerciţii. Imamul şi ajutoarele 
sale, ieşind pe brânci de sub baldachin, o luară la fugă, 
rândurile viitorilor ieniceri se rupseră, şi nimeni nu putu să- 
i mai stăpânească. 

Ideea de a tăia pe trei sferturi atunci când nu fuseseră 
observați de nimeni - picioarele baldachinului, înainte de 
ceremonie, fusese a lui Bucur, şi băieţii făcură un haz 
nespus văzând că şotia pusă la cale încă din ajun le izbutise 
atât de bine. Cercetările ce se făcură nu duseră iarăşi la 
nici un rezultat. 

După ce zarva se potoli, li se luă totuşi tinerilor 
jurământul... 

În timp ce îşi muşcau buzele, fără să spună nimic, băieţii 
noştri - şi poate şi alţii ca ei - îşi jurară în inimă că vor 
rămâne duşmani neîmpăcaţi, până la ultima suflare, 
sultanului. 

Zidurile închisorii, numită tabără de ieniceri, rămăseseră 
în urmă. 

Băieţii se îndreptau către un alt destin, pe care nădăjduiau 
să şi-l poată schimba cu braţele şi mintea lor. Ştiau că nici 
un ajutor nu puteau primi de la nimeni în imperiul acesta 
uriaş, unde stăpânea groaza, şi moartea îi pândea la fiecare 
pas. Dacă ne luăm după vârstă, ei erau încă nişte copii, dar 
dacă ne gândim prin câte trecuseră, căpătaseră de pe 
atunci înţelepciunea şi prevederea unor vârstnici. Aceste 
însuşiri, îmbinate cu curajul lor înnăscut, trebuiau să-i ajute 
să-şi recapete singuri libertatea şi să-şi regăsească patria. 

Mai întoarseră o dată capul şi, de la o cotitură, zidurile 
mohorâte, înăuntrul cărora stătuseră zăvorâţi, pieriră ca un 
vis urât. 

În preajma Bosforului, în acel an, iarna continua să fie 
geroasă, deşi era pe sfârşite. Dar marea semăna, în unele 


zile, cu o tipsie întinsă de aramă, pe care aripile albe ale 
valurilor ei se zbăteau liniştit. 

lenicerii înaintau. În primul rând erau cei doi băieţi, lângă 
un tânăr gruzin şi altul sârb. 

Vechile teritorii ale lui Constantin cel Mare se întindeau 
pustiite de război şi de jafurile necurmate. Vitele fuseseră 
luate pentru nevoile oştirii. Caii la fel... Ici şi colo se vedeau 
câte o colibă sărăcăcioasă sau ţărani în haine zdrenţuite, 
scoşi la muncă, mânaţi cu gârbaciul de turci. 

Băiatului, de când mărşăluiau şi întâlneau din nou fete şi 
femei, de vederea cărora fuseseră lipsiţi, cât timp stătuseră 
în tabăra-şcoală, i se reaprinsese mai viu dorul de Roxana. 
Nădăjduia în norocul orb de a o reîntâlni. 

«Poate, îşi spunea, o fi fost dusă de achingii prin ţinuturile 
acestea, aici o fi scăpat şi or fi adăpostit-o nişte ţărani.» 

În gând se socotea cum, în asemenea împrejurare, s-ar fi 
întors la un popas, ar fi luat-o pe Roxana şi, împreună cu ea, 
înfruntând orice piedici, ar fi ajuns în ţară. 

Pe Bucur, câtă vreme Băiatul îşi făurea astfel de visuri şi 
nădejdi, îl frământau alte gânduri. Îl tulbura neînchipuit de 
mult priveliştea ţăranilor flămânzi, slabi, numai pielea şi 
osul, cărora otomanii le luaseră în cursul iernii şi ultima 
fărâmă de hrană, lăsându-i să se hrănească doar cu făină 
din coajă de copac. 

— Îmi aduc aminte cât am flămânzit şi noi! îi şoptea Bucur 
prietenului. 

Băiatul ştia, din câte îi povestise Bucur, că Tit, ce se 
reîntorsese din nenumăratele lui rătăciri prin ţări străine, 
unde deprinsese meşteşugul de păpuşar, încercase să-şi 
dureze o gospodărie pe malul Oltului, în vecinătatea cetăţii 
Turnu, unde soţia sa moştenise un petec de pământ. 
Muncise, alergând prin bâlciuri, să-şi câştige pâinea pentru 
soţie şi cei trei băieţi. Dar casa îi fusese arsă şi băiatul cel 
mare răpit, în cursul unei năvăliri otomane. Cu toate 
străduinţele păpuşarului, care alergase în imperiul otoman, 
nu mai aflaseră nimic despre el... Pe al doilea băiat i-l 


uciseseră achingiii. Soţia căzuse greu bolnavă. Îi trebuiau 
leacuri şi hrană bună. Însă, în cursul domniei lui Vladislav, 
bântuise mereu foametea. Bucur şi mama sa nu erau 
niciodată cu mult mai sătui decât ţăranii aceştia greci sau 
bulgari, pe lângă care treceau ienicerii. Şi mama sa se 
stinsese curând. 

Lui Bucur îi rămăsese în minte, neştearsă, imaginea 
mamei moartă de foame. De aceea îl zgudui atât de mult 
întâlnirea cu ţăranii flămânzi. 

Folosind orice prilej, îşi dăruia hrana femeilor sau copiilor 
de ţărani ce le ieşeau în cale, rămânând el însuşi, uneori 
zile întregi, flămând. Băiatul, la început, cufundat în visele 
şi dorul său de Roxana, nu băgase prea bine de seamă ce 
făcea pe ascuns Bucur. O dată însă prietenul lipsi toată 
noaptea din locul unde făcuseră popas. Furişându-se 
printre străjeri, alergase până departe, în urmă, ca să-i 
ducă merindele din acea zi unei sărmane mame cu un copil 
la sân. Nu o putuse ajuta când trecuseră pe lângă ea, în 
timpul zilei, deoarece în urma lor călărea aga ienicerilor, 
care l-ar fi pedepsit aspru pentru o asemenea... nelegiuire. 
Îşi păstrase deci hrana, neatingându-se de ea, şi, la primul 
popas, fugise să i-o dea. Băiatul, descusându-l pe Bucur şi 
aflând ce făcuse, fu nespus de mişcat. 

Împreună începură să se strecoare, noaptea, până la 
carele ce purtau merindele luate de la ţărani, şi le duceau 
departe, înapoi, pe câmp, ca să fie găsite de păgubaşi a 
doua zi. 

Trecură o dată prin primejdia de a fi prinşi, dar izbutiră să 
se furişeze printre corturi şi ajunseră în locul unde se 
odihnea ortaua lor. Li se păru că sârbul care mergea în 
rând cu ei îi văzuse înapoindu-se, însă acesta se întorsese 
pe partea cealaltă şi începuse să răsufle greu. 

În sfârşit, într-o dimineaţă, se zăriră Munţii Balcani. Frigul 
se mai potolise. Se vedea că se apropia primăvara. La 
poalele munţilor, colinele începuseră să înverzească. Ici şi 
colo se zărea câte un ghiocel... 


Sârbul care mergea cu ei în coloană, şi al cărui nume 
ieniceresc era Ezid, nu mai înceta să se mire de gingăşia 
florilor. Din mers, le culegea, le prindea la haină, la turban 
şi la săculeţul de drum. Le mângâia ca pe nişte fiinţe şi faţa 
i se lumina de bucurie privindu-le. 

De aici, se trase şi un necaz. La următorul popas, sârbul 
văzu, pe un pripor prăpăstios, o floare timpurie de 
primăvară, deosebit de frumoasă, necunoscută lui. Ezid, 
fermecat de frumuseţea ei, lăsându-şi merindele neatinse, 
se urcă pe o potecă, ajunse pe buza unei stânci şi, ţinându- 
se cu o mână, încercă să apuce cu cealaltă floarea. Din 
nebăgare de seamă, după ce rupse floarea, aplecându-se 
prea mult, lunecă. S-ar fi prăbuşit, fără îndoială, şi ar fi 
murit spărgându-şi capul de pietre, pentru că sub el se 
deschidea o prăpastie de cel puţin patruzeci de picioare, 
însă brâul şalvarilor largi i se agăţă, în cădere, de ramurile 
unei tufe de sâmbrior - un soi de pin - care se afla la vreo 
zece picioare sub stânca de pe care căzuse. Viaţa lui atârna 
acum numai de tăria ramurilor de sâmbrior. 

Cei de jos rămăseseră încremeniţi. Nu ştiau ce să facă. 
Sârbul se uita la ei, din înălţime, legănându-se în văzduhul 
amurgului şi aşteptându-şi moartea, neîndrăznind să cheme 
pe cineva în ajutor, bănuind că nimeni nu şi-ar pune capul 
în primejdie pentru el... 

— Cade! strigă Bucur. 

Şi, cu îndrăzneală, începu să se agaţe de fiecare colţişor 
de stâncă, de fiecare tufă, care se desprindea sub greutatea 
lui, căţărându-se pe peretele drept al muntelui, rupându-şi 
unghiile, însângerându-şi degetele, alunecând. 

Sârbul se legăna încă în văzduh cu ochii mari şi speriaţi, 
privindu-i pe Bucur cum se urca încet spre el, dar fiind 
sigur că nu va putea fi salvat şi având încă în mână floarea 
aceea luminoasă. 

— O frânghie! strigă Băiatul... Şi fără să mai aştepte, 
desfăcu o frânghie de la unul din carele cu merinde şi o luă 
la fugă pe poteca pe care urcase cu puţin înainte sârbul... 


Ajunse pe aceeaşi buză de stâncă. Îşi dete însă seama că, 
încâlcit cum era în ramurile tufei, nu l-ar fi putut trage pe 
Ezid, sus, singur. lar Bucur avea şi el nevoie acum de ajutor. 
De aceea îşi desfăcu frânghia, lăsând-o pe lângă Ezid, până 
în dreptul lui Bucur. 

Bucur se prinse de ea, şi Băiatul, încordându-se, începu 
să-l tragă. Îl ridică până ajunse lângă Ezid. Atunci se opri şi 
- cum frânghia era destul de lungă, iar mai încolo se găsea 
un copac - îi legă capătul din mâna lui de copac. Bucur, 
ţinându-se cu o mână de frânghie, îl ajută pe Ezid să-şi 
desprindă brâul din tufă, şi amândoi, pe urmă, se căţărară, 
la rând, pe frânghie, până sus. 

— Asta nu voi uita-o niciodată. Mi-aţi salvat viaţa, le spuse 
Ezid când se văzu scăpat, strângându-le mâinile celor doi 
băieţi. 

În zilele următoare, coloana pătrunse tot mai adânc în 
munţi. 

În depărtări, culmile erau pleşuve, brăzdate de şanţurile 
adânci ale şuvoaielor. În locurile umbroase se vedeau încă 
petice mari de zăpadă. 

Aerul era proaspăt, ameţitor şi rece, ca un vin bun şi dulce 
din viile olteneşti ale Drăgăşanilor. 

— Trebuie să găsim neapărat o cale să scăpăm! zise iarăşi 
Băiatul, în timp ce coborau printr-o pădure de brazi, 
trecând pe deasupra unei prăpăstii, peste o punte din 
trunchiuri cojite de copaci. 

— Aici nu putem. Să ajungem la Nicopole, îi răspunse 
Bucur printre dinţi, ca să nu fie auzit de ceilalţi. 

Din nenorocire, trebuie să mărturisim că destui copii se 
turciseră de-a binelea. Otomanii aveau o deprindere de 
aproape o sută de ani în pregătirea de ieniceri. 

La început, copiii erau îmblânziţi cu frica, apoi, încetul cu 
încetul, erau câştigaţi prin daruri şi trai îndestulat. 

Deznădejea celor care nu mai aveau pe nimeni în ţările lor, 
frica de moarte şi pedepse a celor laşi şi lăcomia pentru 


bogăţiile ce se puteau dobândi prin jaf, în războaiele de 
cotropire ale lui Mahomed, erau aliaţii ofiţerilor turci. 

De frică sau cumpăraţi cu daruri, unii dintre ei deveniseră 
spioni. Supravegheau fiecare ortâ şi îi informau pe 
comandanţi despre orice gând primejdios al celorlalţi. 
Băieţii nu ştiau cine erau iscoadele, însă ei se găseau în 
fiecare ortă şi nu se putea avea încredere în nimeni. 

În afară de ofiţeri, fiecare ortă avea oşteni de origine 
turcă, luptători fanatici pentru imperiu. 

Într-o dimineaţă, în timp ce înaintau în coloană, Băiatul 
izbucni de bucurie: 

— Dunărea!... Dunărea!... 

Şi, într-adevăr, de după un pâlc înverzit de salcâmi, se 
arătă albia largă a Dunării. Apa ei, uşor încreţită de vânt, 
galben-cenuşie - fiindcă plouase la munte şi venea plină de 
nămol - curgea grăbită spre Mare. 

Păşeau pe malul bulgăresc. 

Dincolo de fluviu se vedea Valahia. 

Dealuri domoale se ridicau, acoperite de păduri. O geamie 
îşi înălța semiluna spre cer, dar nu departe de ea se vedea 
turla unei biserici, cu crucea de lemn în vârf. 

Băiatul îi venea să chiuie. Aceeaşi simţire o avea şi Bucur. 
Se uitară unul spre altul, cu înţeles, bucuroşi, şi-şi zâmbiră. 

«Valahia!... Valahia!»... cântau inimile băieţilor, în timp ce, 
în hainele colorate de ieniceri, înaintau către cetatea 
Nicopole, sub steagul verde al profetului Mahomed. 

Soarta nu-i cruţase de această umilinţă. Băieţii 
înţeleseseră însă de mult că trebuie să nu se lase înfrânți de 
soarta lor duşmănoasă, ci să aibă răbdare şi să se 
pregătească, plini de încredere şi curaj, cu multă 
chibzuială, pentru ceasul cel mare al eliberării. 

Până atunci nu trebuia să se cunoască nimic pe chipul şi în 
ochii lor. Trebuiau să-şi vorbească numai în şoaptă şi în 
gând. 

«Valahia!... Valahia!»... cântau deci în taină inimile lor, în 
vreme ce înaintau cu iataganele, hangerele şi suliţele lui 


Mahomed, către cetatea Nicopole. 

Paşa de Nicopole, Hamza, era renumit în tot imperiul 
pentru răutatea sa. 

Ochii lui mici, fioroşi şi înecaţi în grăsime, ca ai unui 
mistreţ, clipeau mărunt şi des, întotdeauna nemulţumiţi de 
ceva. 

Nici dănţuitoarele roabe nu şi le cruța. Dacă tambura suna 
prea tare, dacă un zurgălău era agăţat prea sus sau prea 
jos de picior, dacă sărmana fată - sârboaică, grecoaică, 
bulgăroaică sau valahă - stătea nemişcată, aşteptându-i 
poruncile, sau dacă, dimpotrivă, voia să danseze, paşa 
putea să se supere. Poruncea ca fata să fie cusută în sac şi 
aruncată în Dunăre. 

În cea din urmă zi, îl mâniase un străjer, fiindcă strănutase 
la uşa sa. Trupul lui, scurtat de cap, i-l mâncau de azi, din 
Zori, peştii. 

Paşii îi trebuia un alt paznic. 

Sosind noua ortâ de ieniceri, hotărî să-şi aleagă un tânăr 
dintre cei proaspăt sosiți. 

Porunci ca ienicerii să defileze, cu steagul înălţat, în 
sunetele fluierelor şi în bătaia tobelor. 

Comandantul Mustafa, care nici el nu se simţea prea în 
larg în preajma lui Hamza Paşa, dădu poruncile 
trebuincioase. 

După ce privi defilarea, paşa porunci să vie ienicerul cel 
mlădios din capul coloanei. Se uită lung la el, îl măsură cu 
ochii mici şi înecaţi în grăsime, clipind des şi mărunt, şi, 
până în cele din urmă, dădu din cap. 

Mişcarea lui domoală din cap însemna că ienicerul trebuia 
să intre chiar atunci în odaia lui, şi acolo să stea de strajă. 

Straja începea la amiază şi se termina la lăsatul serii, când 
muezinul cânta din minaret - turnul cu foişor al geamiei: 
«Alah e singurul Dumnezeu şi Mahomed e profetul său!» - 
chemându-i pe credincioşi la rugăciune. 

Încăperea unde paşa stătea în timpul zilei era destul de 
mare, însă întunecoasă. Neavând decât nişte ferestruici 


înguste, lumina pătrundea înăuntru, în şuviţe galbene şi 
prăfuite. 

Aerul era acolo îmbâcsit. Măsuţele sculptate în motive 
orientale, din jurul divanului pe care obişnuit stătea paşa, 
erau încărcate cu o mulţime de dulciuri, mai mult halva, 
rahat şi nuci înşirate pe sfoară şi muiate în must fiert cu 
făină, numite de turci sugiuc. Lui Hamza Paşa îi plăceau 
dulciurile. Din pricina asta era şi foarte gras, iar dinţii i se 
înnegriseră şi-i putreziseră, făcând să i se răspândească din 
gură o duhoare înecăcioasă, de câte ori vorbea. 

— Cum te numeşti, ienicer? îl întrebă paşa când, intrând în 
încăpere, urmat de toată suita de paşale, căpetenii de oaste 
şi curteni, îl văzu pe Băiat la uşă, adus acolo de 
comandantul gărzii. 

— Iusuf! îi răspunse Băiatul, fără să se clintească. 

— Treci acum dincolo, Iusuf, şi veghează la uşă atâta timp 
cât vor rămâne la mine aceia cărora le-am poruncit să mi se 
înfăţişeze. În restul timpului vei sta în încăpere. Ai înţeles? 
întrebă el, lăsând să i se vadă cioturile negre din gură şi 
răspândind o duhoare de mort. 

— Am înţeles! răspunse ienicerul lusuf. 

Salută şi ieşi. 

— PE CINE PEDEPSEŞTE VODĂ CEL MAI STRAŞNIC. 

În ziua aceea, ca un făcut, o mulţime de oameni cu treburi 
importante intrară la paşa. Un grec cu o figură făţarnică, 
un diac al cancelariei împărăteşti pentru treburile cu 
ghiaurii, Catavolinos, numit de turci lunus, intră cel dintâi 
la Hamza şi rămase la el trei ceasuri. 

Toată vremea îşi vorbiră în şoaptă. Dar urechea ageră a 
Băiatului, deşi se găsea afară, cu arma în mână, izbuti să 
prindă câteva frânturi din discuţia lor. 

— Afurisitul de Dracula-oglu, fiul lui Dracul, trebuie să fie 
prins, îl înştiinţa diacul cu figură făţarnică pe paşa de la 
Nicopole. Aşa sună porunca luminăţiei sale sultanul... 

— Pe drept cuvânt, zicea paşa. Nu plăteşte tribut şi nu se 
învoieşte să dea copii pentru oştirea ienicerească. Abia de 


pot fi răpiți câte unul, când şi când, dar din ce în ce mai 
greu... 

— Mă voi duce eu însumi să-l atrag la Giurgiu. Ai să-l ai în 
gheară, plocon... râse diacul împărătesc. 

— Şi eu ştiu ce voi face cu el!... hârâi paşa. Însă trebuie să 
fii cu ochii în patru. Rândul trecut, când i s-a cerut tributul, 
luminăţia sa sultanul a trimis la Târgovişte nişte oameni de- 
ai noştri... 

— Şi eu sunt de-al vostru, îi atrase atenţia, linguşitor, 
Catavolinos, care purta de fapt titlul de bei de Silistra. 

— Sigur că eşti, îi întoarse vorba Hamza Paşa. Şi ce crezi 
că a făcut blestematul de valah? 

Catavolinos cunoştea destul de bine întâmplarea, dar, 
prefăcut cum era, voia să-i lase paşii plăcerea să i-o 
povestească. 

— Le-a cerut, urmă paşa, să i se plece, închinându-se în 
faţa lui, cu turbanele scoase. 

— Ţţ!... [!... [ţ! - făcu Catavolinos pe miratul, rotunjindu- 
şi buzele palide. 

— Să-şi scoată turbanele în faţa lui! Şi când ei i-au răspuns 
că legea mahomedană îi opreşte pe credincioşi să-şi ridice 
turbanele în faţa unui ghiaur, a râs şi a zis că, în acest caz, o 
să facă ei aşa ca să nu le mai poată scoate niciodată. A 
chemat armaşul şi i-a poruncit să le ţintuiască solilor în cuie 
turbanele pe cap... 

— Ţţ!... Ţţ!... Ţţ!... se prefăcu din nou că se miră diacul 
împărătesc. 

— Acum trebuie să-i venim de hac, şi eu îi voi veni. Am să-l 
ridic în ţeapă pe ghiaur! se fuduli paşa. Pe urmă sultanul 
mă va înălța, pentru această ispravă, în rang... 

— Te va înălța! fu de părere Catavolinos. Ai toate 
meritele... 

Un timp nu se mai auzi nimic, oricât îşi ciuli urechile 
ienicerul lusuf. Vorbeau prea încet. 

Într-un târziu, Catavolinos ieşi, mai intrară în schimb 
câţiva sfetnici şi căpetenii turceşti, apoi fură chemaţi la 


paşa nişte valahi. 

Băiatul căscă ochii. 

Valahii veniră şi băiatul recunoscu numaidecât între ei pe 
comisul Ghilţ. 

Un val de sânge i se urcă în obraji. Se gândi dacă nua 
sosit clipa să-şi împlinească răzbunarea făgăduită, 
scoţându-şi hangerul şi spintecându-l pe trădător. Dar 
înţelepciunea şi prevederea biruiră primul val al mâniei. Se 
gândi că datoria lui era de a-l vesti pe Vlad de ce se pusese 
la cale. 

«Ţara Românească nu trebuie să-l piardă pe măria sa 
Vlad, cel mai vajnic duşman al turcilor!» cugetă el... 

Trebuia deci, cu orice preţ, să treacă dincolo, chiar în 
noaptea asta, şi să ajungă cât s-o putea mai repede la 
Târgovişte. 

Comisul Ghilţ îmbătrânise în aceşti trei ani ce trecuseră. 
Mustăcioara lui neagră se lăţise şi încărunţise. În jurul 
ochilor i se ţesuse un păienjeniş de creţuri. 

Îmbătrânise cum numai gândul că-şi trădează patria îl 
poate îmbătrâni şi urâţi pe un om. 

Comisul Ghilţ se uită la străjer, dar băiatul crescuse, se 
schimbase la statură şi, în hainele colorate, ienicereşti, cu 
turbanul pe cap, era greu de recunoscut de cineva care-l 
văzuse o singură dată. 

În fruntea cetei de valahi se găsea un tânăr ce semăna 
oarecum cu Vlad, deşi chipul lui era lipsit de măreție. 
Acestuia, ceilalţi i se adresau cu titlul de «maria ta». 

Ploconindu-se slugarnic, tânărul care semăna cu Vlad, 
urmat de ceata lui, intră la paşa. 

Nu întârzie însă mult, căci muezinul începu să vestească, 
din minaret, cu glas tărăgănat, rugăciunea de seară. 

Se terminase şi rândul de strajă al ienicerului lusuf. Un alt 
ienicer, adus de comandantul gărzii, îl schimbă. 

Băiatul se cobori în curtea fortăreței, în care locuia paşa. 
De acolo i se îngădui să iasă pe poartă şi să se îndrepte spre 
clădirile lungi şi reci, ridicate pe lângă zidurile cetăţii, unde 


fuseseră deocamdată găzduiţi. În încăperea unde aveau să 
doarmă îl căută pe Bucur. Acesta se tolănise, obosit, pe 
saltea. Îl apucă de mânecă şi îl trase într-un ungher 
lăturalnic, să-i spună ce aflase şi să se sfătuiască. 

Cam la patru ceasuri după ce sunase stingerea, două 
umbre se furişară pe lângă ziduri, către grajdurile cailor. 
Paznicul, un spahiu vârstnic, moţăia liniştit, învelit în cojoc 
şi sprijinit în suliță, în faţa uşii închise, de lemn - când se 
pomeni prins peste gură de cineva, de la spate. 

Dacă ar fi fost lună, străjerii de pe podul de lemn poate ar 
fi băgat de seamă ce se întâmplă jos. 

Spre norocul băieţilor, pentru că ei erau umbrele care se 
furişaseră pe lângă ziduri, cerul se înnorase şi începuse să 
plouă mărunt. 

Zgomotul ploii acoperi şi începutul de țipăt al spabhiului. 
Simţind în aceeaşi clipă un genunchi în şale, străjerul vru 
să-şi scoată iataganul, dar două braţe vânjoase îl traseră de 
grumaz, pe spate, aproape înăbuşindu-l, şi îi înfundară gura 

cu o cârpă. 

Bucur se prefăcuse, în dormitorul ienicerilor, că îi este rău. 

— Mă doare pântecul de nu mai văd înaintea ochilor! se 
văicărise ei, având grijă totuşi să nu trezească prea mulţi 
din somn. 

Băiatul sărise să-i dea ajutor: 

— Hai la fântână să bei apă! 

— Adu-i tu apă! Ce-l mai scoţi pe el afară? mormăise 
vecinul de saltea al lui Bucur. 

— Nu, mă duc eu, se ridicase de la locul său Bucur. 
Trebuie să-mi ud fruntea şi să mă răcoresc. 

Ajutându-l pe Bucur, care mergea greoi, ţinându-se de 
pântec, Băiatul ieşise împreună cu prefăcutul bolnav. 

Se strecuraseră până la grajd, şi îl atacaseră pe spahiu, 
deşi inimile le băteau gata să le spargă piepturile. Dacă ar fi 
fost prinşi, mâine în zori erau scurtaţi de capete sau ar fi 
trebuit să privească lumea din înălţimea unor ţepi. 


Acum nu mai era însă vorba de ei, ci de măria sa Vlad şi de 
ţară. Şi asta le dădea puteri. 

În grajd, desfăcură frânghiile de la cai. Cu o bucată îl 
legară de sus până jos pe paznic. Alta, mai lungă, o făcură 
colac. 

leşiră din grajd şi începură să se strecoare pe lângă ziduri. 
Pe vremea aceea, Nicopole era o aşezare lungă şi îngustă, 
semănând cu un coridor, ce pornea de la Dunăre şi se urca 
pe munţi. În partea cea mai de sus se afla fortăreaţa unde 
locuia paşa. De o parte şi de alta, oraşul era păzit de ziduri 
puternice, din care se înălţau, din loc în loc, turnuri înalte şi 
rotunde de piatră. În faţa cetăţii, spre fluviu, cele două 
capete ale zidurilor erau unite printr-un parapet de lemn. 

Aici voiau să ajungă băieţii. 

Câţiva ieniceri făceau de strajă, vorbind tare, prin locurile 
acelea. Băieţii se pitiră după colţul unei clădiri şi aşteptară 
să treacă. 

O luară apoi la fugă, pitiş, ţinându-se mereu în umbra 
zidurilor, până se văzură lângă parapet şi începură să se 
urce repede, pe o scară scârţâitoare, spre podul mijlociu. 

Ploaia curgea mărunt şi monoton, ca toamna, din cer. De 
sus se vedea Dunărea, cu apa cenuşie-întunecată, pişcată 
necontenit de acele reci ale ploii. 

La malul ei, lângă o tufă de sălcii, se zărea căpătâiul unei 
bărci. Mai jos, la câteva sute de paşi, era debarcaderul... Un 
caic, alte câteva bărci şi o galeră erau legate la țărm. 
Străjerii însă nu se arătau. 

Până să ajungă la barcă, îndrăzneţul ce s-ar fi coborât de 
pe parapet trebuia să străbată mai întâi un braţ de apă 
murdară, care-l înconjura. 

Pe mal, se zăriră în acea clipă doi achingii. Dar sorții 
fuseseră aruncaţi. Nu mai puteau să dea înapoi. Din clipă în 
clipă, cineva din dormitorul de unde ieşiseră ei putea veni 
afară, să vadă ce fac. Se mai putea şi ca spahiul din grajd 
să-şi scuipe căluşul şi să cheme pe cineva în ajutor. Totul ar 
fi fost atunci pierdut. 


Podul de sus al parapetului se afla între doi pereţi de lemn. 
Pereţii se strâmtau cam din cincizeci în cincizeci de paşi, în 
dreptul locurilor unde parapetul era sprijinit, în partea 
dinspre apă, de un fel de contraforturi foarte simple, din 
piatră şi pământ. Pe podul acesta nu putea să treacă decât 
un singur om. 

Noii veniţi fuseseră duşi în ajun să vadă cetatea. Băieţii, cu 
gândul numai la fugă, cercetaseră cu grijă podul şi zidurile, 
şi ce nu putuseră să vadă aflaseră de la ienicerii mai vechi. 

Ca să nu cadă niciunul din aceştia la bănuieli, fiindcă le tot 
puneau întrebări, băieţii se arătaseră foarte mândri că le 
fusese dat să se aşeze într-o asemenea cetate, clădită de un 
mare împărat bizantin4. 

Acum, urmat de prietenul său, Băiatul se furişă pe pod, 
căutând locul cel mai prielnic pe unde puteau să coboare. 

— Străjerul podului din partea asta unde o fi? îl întrebă 
Bucur, în şoaptă, pe Băiat. 

Abia îşi sfârşise şoapta, şi ienicerul care era de strajă se 
arătă. Se traseră în spatele unuia din stâlpi şi îl aşteptară 
până veni în dreptul lor. 

Amândoi îl încolţiră, şi Bucur îi puse vârful pumnalului în 
piept. 

— Dă-mi armele şi nu scoate o vorbă! îi rosti încet Băiatul, 
smulgându-i sulița din mână şi iataganul de la brâu. 

— Vreţi să treceţi la valahi? îi întrebă ienicerul... 

Vocea li se păru cunoscută. Băiatul îi apucă obrazul în 
palmă şi, apropiindu-şi ochii de el, îl cercetă. 

— Ezid! se miră el, venindu-i să şi râdă. 

lenicerul nu era altul decât sârbul căruia îi salvaseră viaţa. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă Bucur. 

— Unul dintre ienicerii vechi s-a îmbolnăvit şi m-au trimis 
pe mine în locul lui, răspunse sârbul... Dar spuneţi-mi, vreţi 
să fugiţi la valahi? 

— Asta nu te priveşte! mârâi Bucur. Întoarce-te cu 
spatele... 


Ezid se supuse, şi Bucur îi fixă vârful hangerului între 
coaste, în locul unde învățase de la comandanții turci că, 
împingând numai puţin, tăişul ajunge îndată la inimă. 

— Cred că ne putem înţelege cu el... îi şopti Băiatul lui 
Bucur, în timp ce lega, cu repeziciune, un capăt al frânghiei 
de stâlp. 

Băiatul, cu toate că trecuse prin atâtea împrejurări grele 
şi văzuse nenumărate grozăvii, iar comandanții ienicerilor 
încercaseră să-l deprindă cu uciderea fără milă, nu se 
împăca, şi nu se va împăca până la sfârşitul vieţii cu ideea 
de a omori cu inima uşoară un om. Legea cea cruntă a 
războiului, ce te îndeamnă să-ţi ucizi duşmanul, mai înainte 
de a te ucide el pe tine, n-a putut, cu toate primejdiile care 
l-au înconjurat, să pună niciodată deplină stăpânire pe el... 
Calea pe care mergea era aceea a blândeţii şi înţelegerii. 
De aici, ce-i drept, i s-au tras şi unele suferinţe. 

— Numele meu adevărat este Mihailo, le suflă ienicerul în 
taină, văzând că Băiatul nu are de gând să-l ucidă. Luaţi-mă 
Cu voi... 

Băiatul se întoarse spre Bucur. Schimbară amândoi o 
privire. 

— De mult vroiam să fug, continuă sârbul... Dar n-am avut 
curaj. Nu ştii în cine te poţi încrede... 

— Bine, se învoi Bucur, la o mişcare cu capul a Băiatului. 
Dacă ne trădezi, te înjunghiem... 

— De asta să n-aveţi grijă! spuse Mihailo. Îi urăsc pe 
osmanlâi... 

— Să ne-o dovedeşti! îi ceru Băiatul şi-i făcu semn lui 
Bucur că poate începe să coboare. 

— Vorbeşti cu cineva? se auzi vocea ienicerului ce stătea 
de strajă dincolo de gâtuirea rotundă a podului. 

— Nu. Mi-e urât şi cânt pentru mine, îi răspunse sârbul... 

— Vino, sau să viu eu la tine să stăm de vorbă... se auzi 
ienicerul din partea cealaltă a podului. 

— Rămâi acolo. Mă simt mai bine singur, se grăbi să spună 
Mihailo. 


Băiatul, care în prima clipă ridicase hangerul, îşi lăsă în jos 
braţul, răsuflând uşurat. 

— Când ajunge Bucur la capătul sforii, îi spuse sârbului, 
arătându-i spre poalele cetăţii, începi să cobori tu... 

— Bucur? Aha! Acesta e numele valah! Şi tu cum te 
numeşti? îl întrebă Mihailo. 

— Băiatul... 

Bucur, înotând în apa care era rece ca gheaţa, scutură 
frânghia. Atunci Băiatul îi făcu semn şi sârbului să coboare. 

— Şi tu? 

— Eu vin după tine. 

Ajunseră jos şi înotau, plescăind încet, spre limba 
stâncoasă de pământ, ce se întindea înaintea lor, când se 
auzi din cetate o trâmbiţă sunând, ca un țipăt omenesc. 
Tobele duruiră şi ele semnalul fugii unor ieniceri. 

Ceea ce prevăzuse Băiatul se întâmplase. Spahiul din 
grajd reuşise să-şi scoată din gură cârpa şi dăduse alarma. 

Dacă mai întârziau puţin, erau prinşi. 

— Repede, la barcă! îi îndemnă Băiatul... 

Pe parapetul de unde coborâseră ei se strânseseră o 
mulţime de ieniceri. 

Un val de săgeți porni de sus. Din pricina ploii, a vântului 
ce începuse să bată şi a întunericului, niciuna nu-i lovi. 

Cineva strigă răguşit: 

— Prindeţi-i! Fugari... 

Vântul îi purta cuvintele şi nu se înțelegeau prea bine, dar 
Băiatul crezu că recunoaşte glasul paşii. 

Se apropiau de ţărmul Dunării, când, pe neaşteptate, o 
suliță se înfipse lângă ei, în noroi, plescăind surd prin apă. 
Bucur o smulse şi o azvârli înapoi. Cu un horcăit, cel care 
era de strajă pe țărm şi încercase să-l ucidă se prăvăli, lovit 
în gâtlej. 

Alt achingiu venea în goană, de lângă sălcii. Mihailo îl 
întâmpină. Se încinse o luptă scurtă, şi sârbul îl lovi cu 
hangerul în pântec. Îl prinse apoi de umeri şi-l scufundă în 
apă. 


— În barcă!... În barcă.!... îi zori Băiatul... 

Săriră în barcă, o dezlegară iute, şi Băiatul cu Bucur 
începură să vâslească. 

Trâmbiţele din cetate sunau şi tobele băteau înnebunitor. 

— Să trecem Dunărea cât mai curmeziş! fu de părere 
Mihailo. Au pornit trei bărci încărcate cu ieniceri. Vor să ne 
iasă înainte... 

— Îi comandă însuşi aga! băgă de seamă Bucur. 

Aga era în picioare, în prima barcă. Pesemne le poruncise 
ienicerilor să-şi întindă arcurile, căci patru sau cinci săgeți 
vâjâiră pe lângă ei. 

Din nefericire, curentul fluviului era atât e puternic, încât 
barca fugarilor - cu toate că Mihailo şi Bucur vâsleau din 
răsputeri - nu putea să-şi urmeze drumul şi era împinsă în 
jos. 

— Mai avem puţin şi ne ciocnim cu barca în care se 
găseşte aga! îi înştiinţă Băiatul pe tovarăşii săi. 

Celelalte două bărci se pregăteau să-i înconjoare din faţă 
şi din spate, în bărcile ienicerilor, vâslaşii erau câte patru, şi 
direcţia se putea păstra mai uşor. 

Înconjuraţi, nu mai putea fi vorba de scăpare. Numărul 
ienicerilor ce-i urmăreau era de zece ori mare. 

— Mi se pare că suntem pierduţi! se amări Mihailo. Şi cât 
nădăjduiam să scap din ghearele turcilor... 

— Stai, încă nu suntem prinşi, le făcu curaj Bucur... 

— Trageţi! porunci, din barca sa, aga ienicerilor. 

Alt roi de săgeți porni. Norocul fugarilor fu şi de data asta 
noaptea. Vântul şi ploaia le erau prieteni. 

Băiatului îi veni o idee: 

— Să ne prefacem că suntem loviți, să răsturnăm barca şi 
să-i lăsăm să creadă că ne-am înecat. 

— Dacă am putea ajunge pe malul românesc... murmură 
Bucur. 

— E prea departe, clătină din cap Mihailo. 

— Aşa e, recunoscu Băiatul... Uite, colo, pe ţărmul 
bulgăresc e o pădure... 


— O vedem, ziseră Mihailo şi Bucur. 

— Ne căutăm unul pe altul înlăuntrul ei. Curaj, băieţi... 

— Cu bine! răspunseră ei... 

Încă o dată ienicerii traseră spre fugarii de a căror barcă 
se apropiau. 

— Sunt rănit, dete un țipăt Băiatul pe turceşte, ridicându- 
se în picioare şi lăsându-se apoi să cadă în apă, cu braţele 
întinse, ca şi cum ar fi fost lovit. 

— Unul s-a dus, se bucură aga. Omorâţi-i şi pe ceilalţi!... 

Cât ar fi vrut Mihailo să aibă acum arcul, căci el era unul 
dintre cei mai buni ţintaşi din ortâ. Aşa, se mulţumi să 
scrâşnească din dinţi şi să încerce să se ascundă pe fundul 
bărcii, în timp ce alte săgeți zburară prin preajmă, 
înfigându-se în lemnul bărcii. 

Prefăcându-se că sunt şi ei răniţi, Bucur şi Mihailo se 
aruncară, de asemenea, gemând, în apă. 

În cădere îşi răsturnaseră barca. 

Se dădură la fund şi înotară cât puteau de iute spre vale, 
ajutaţi de curent. 

— S-au înecat tustrei, zise aga mulţumit, după ce-şi plimbă 
privirea pe suprafaţa unduitoare a Dunării. Nu se mai vede 
NIMIC... 

— Nimic, recunoscură ienicerii, bucuroşi să se întoarcă 
mai degrabă. 

— Agăţaţi barca fugarilor, aşa răsturnată cum e, de a 
noastră, şi trageţi-o la mal, porunci aga. 

Ploaia se înteţise şi fluviul parcă fierbea. Din fundul său 
venea un zvon înăbuşit. Pădurea de sălcii se zbătea. Bărcile 
ienicerilor, ce luaseră cu ele şi barca băieţilor, pluteau către 
debarcader. Pe malul de la Nicopole zgomotul se liniştea. 
Numai o făclie mai tremura pe podul de lemn al cetăţii. 
Razele ei străluceau din când în când prin gurile de tragere 
cu arcul... 

Băiatul scoase capul din valuri. Era departe de 
debarcader. 

— Sunteţi pe-aici? întrebă el, bătând apa cu tălpile. 


— Eu am ajuns! îi răspunse, mai din mijlocul fluviului, 
Mihailo. 

Abia acum, după ce trecuse primejdia, Băiatul îşi dădu 
seama cât era apa de rece 

— Brrr!... începu să tremure. Dar Bucur unde e? 
Bucureee!... Bucureee!... strigă. 

— Sssst!... Am ajuns! îl auzi pe Bucur de pe mal... Veniţi 
încoace. 

— Venim!... Venim!... răspunseră Băiatul şi Mihailo. 

Nu trecu mult şi se adunară tustrei, cu apa şiroind pe ei şi 
îngheţaţi de frig. 

— Bine era să fi putut ajunge pe ţărmul celălalt înainte de 
revărsatul zorilor, îşi dădu cu părerea Bucur, sărind pe loc 
şi bătându-se cu palmele pe piept şi pe umeri, să se mai 
încălzească. S-ar putea ca paşa să trimită mâine de 
dimineaţă ienicerii să ne caute cel puţin leşurile aruncate 
de apă la mal, ca să ni le poată înfige în ţepi, pe ziduri. 

— Ah! Dacă am fi rămas cu barca... se întristă Mihailo. 

O luară de-a lungul țărmului, apropiindu-se de pădurea de 
sălcii unde voiau să se ascundă, până vor lua hotărârea ce 
anume era mai bine să facă. 

Pământul chiftea sub picioarele lor desculţe. 

Ploaia mai încetase însă şi, către miazănoapte, deasupra 
Valahiei, cerul se limpezise puţin. Dintr-o spărtură a norilor 
mijea un petec de lună. 

— Semn bun, se înveseli Băiatul... Uite ce spun eu: să ne 
odihnim şi să încercăm să trecem totuşi înot dincolo. 

Pe când vorbeau aşa, adunaţi pe cărarea ce şerpuia prin 
pădure, pe malul Dunării, zgribuliţi de frig, se treziră 
înconjurați de o ceată de bărbaţi şi femei. 

Se vedea limpede că noii veniţi erau nişte ţărani bulgari, 
ce fuseseră strânşi de turci, lucraseră pe undeva, pe la vreo 
cetate, şi acum se întorceau acasă. Bărbaţii aveau în mâini, 
unii sape, alţii numai nişte toiege. Feţele le erau învăluite în 
bărbi ţepoase şi zbârlite, cele mai multe cărunte, ca nişte 
nori ai amărăciunilor. Femeile, îmbrăcate în fuste cenuşii şi 


sumane de postav țărănesc, cârpite şi răscârpite, veneau în 
urma bărbaţilor. Printre ele erau şi câteva fete tinere. Dar 
şi acestea păreau bătrâne. Feţele asprite şi umerii 
încovoiaţi de oboseală nu lăsau să li se vadă tinereţea. 

Oamenii veniseră, pe nesimţite, pe poteca din pădure, 
îndreptându-se spre satul ce se afla în apropiere. Cei mai 
mulţi erau desculți, şi doar puţini purtau opinci din coajă de 
copac. 

Erau flămânzi, trudiţi şi îndârijiţi. 

Un bătrân cu o chică lungă păşea înaintea tuturor. 

— Uite nişte turci rătăciţi, zise bulgăreşte. 

— Arme au? întrebă alt ţăran din urmă. 

— N-au, şi chiar dacă ar avea... mormăi bătrânul, trebuie 
sa... 

— Să scăpăm lumea de ei, să nu mai îngroaşe haita de la 
Nicopole. 

— Înecaţi-i! ţipă ascuţit o femeie. Unii ca ei mi-au luat 
amândoi băieţii... 

— Să-i înecăm! rostiră alţii, şi câteva toiege şi sape se 
ridicară. 

Bătrânul îl învățase pe Băiat bulgăreşte, încă din prima 
copilărie, cum se silise să-l înveţe şi alte limbi. Nu era greu. 
Aproape fiecare călugăr din mânăstirea Tismana cunoştea 
ori bulgăreşte, ori sârbeşte, sau amândouă aceste limbi 
slave. 

Bucur, care împreună cu Tit fusese silit să cânte şi să joace 
prin garnizoanele turceşti din Bulgaria, rupea şi el câteva 
vorbe. lar sârbul Mihailo avusese mama bulgăroaică. 

Ţăranii îşi ridicaseră toiegele şi sapele şi se pregăteau să-i 
toace cu ele - aşa cum făceau ţăranii bulgari ori de câte ori 
întâlneau pâlcuri răzlețe de ieniceri - şi să-i arunce în 
Dunăre. De aceea ienicerii nu umblau, de obicei, decât în 
cete prin Bulgaria, unde poporul, deşi în lanţuri, nu se 
dădea învins. 

Băieţii, pentru întâia oară, se simţiră înfricoşaţi. 


Aventura pe care o trăiseră, oboseala, frigul, încordarea 
fără margini îi istoviseră. 

Vedeau că se apropie moartea. Şi moartea nu venea de 
data asta de la duşmani, ci de la prieteni. Cum să-i facă să 
înţeleagă lucrul acesta? 

— Staţi! strigă Băiatul, ridicând mâinile. Nu suntem ceea 
ce credeţi... 

Bărbatul cel vârstnic, din frunte, se opri. 

— Nu sunteţi ieniceri? 

— Ba da... bâigui Mihailo. 

— Atunci pe ei, ce mai staţi? se îndâriji femeia căreia i se 
răpiseră băieţii, ieşind ea însăşi înaintea celorlalţi. 

Băiatul aruncă o privire spre Dunăre. Aburi verzui pluteau 
deasupra ei. Ploaia contenise şi luna se vedea în întregime, 
spălată şi curată ca obrazul unei fete într-o zi de 
sărbătoare. Dincolo de apă era ţărmul valah. Vlad trebuia 
înştiinţat. Vlad era în primejdie. 

— Am fost ieniceri, strigă Băiatul mai departe, cu mâinile 
ridicate. Suntem copii de valahi, răpiți în urmă cu trei ani 
de turci. Adică ele sârb, îl arătă pe Mihailo. Şi Mihailo dădu 
din cap, în semn că aşa e. Dar ne-am păstrat credinţa 
strămoşească. Noaptea asta am fugit din cetate... 

— De la Nicopole? se mirară câţiva. Asta nu se poate... 

— Se poate, întări Bucur. Sârbul acesta era de strajă, şi 
ne-a ajutat... 

Oamenii începură să-şi lase jos sapele şi toiegele. 

— Măi, să ştiţi că e adevărat, îşi dete seama bătrânul... De 
asta era atâta tulburare la cetate. Aţi vrut să fugiţi peste 
Dunăre? 

— Da, cu o barcă, dar n-am putut, îl lămuri Băiatul... Ne- 
am răsturnat singuri barca, să creadă turcii că ne-am 
înecat. 

— Săracii de ei! oftă femeia înverşunată de adineauri. 

— Şi-acum ce-aveţi de gând? îi întrebară ceilalţi bărbaţi şi 
femei, strângându-se prietenoşi în jurul lor. 


— Vrem să trecem încă în noaptea asta dincolo, ca să 
ajungem mâine la voievodul Vlad. 

— În Vlad şi-au pus mulţi nădejdea, de când a fost răpus 
de molimă, la Belgrad, loan de Hunedoara, glăsui 
bătrânul... El singur mai ţine sabia în mână, stând stavilă 
împotriva păgânilor. Dacă va vrea Dumnezeu, poate să ne 
vină şi nouă într-ajutor. 

— Noi şi cu valahii am fost întotdeauna ca fraţii, rostiră 
bărbaţii şi femeile. 

— Veniţi acum, urmă bătrânul, să vă încălziţi şi să vă dăm, 
de unde om găsi, nişte schimburi uscate. Avem o luntre 
pitită sub mal... 

Satul, dacă se poate numi aşa, era la o azvârlitură de băț, 
la capătul pădurii. Câteva bordeie înfundate în pământ şi 
două sau trei colibe de nuiele lipite cu lut. Într-una din 
aceste colibe băieţii se dezbrăcară, aruncându-şi în foc 
veşmintele roşii, cu brâie scumpe, albastre, de mătase, pe 
care le purtaseră cu atâta silă. Parcă nişte poveri 
zdrobitoare le fuseseră luate din spate, când îşi văzură 
hainele ienicereşti arzând. Se simţiră mai uşuraţi şi veseli. 
Ţăranii le aduseră, din sărăcia lor, îmbrăcăminte albă de 
pânză, semănând cu aceea a valahilor. Băiatul mai primi o 
bundă zdrenţuită, Mihailo un sumăiaş strâmt şi rupt în 
coate, şi Bucur un lic. 

În colibă flăcările luceau vesele. 

Mâncară o fiertură de mei. Sorbiră din ulcele o băutură 
fierbinte, întăritoare, din fructe de măcieş de toamnă şi 
buruieni tinere de primăvară. 

Întremaţi, se întoarseră apoi, înconjurați de săteni, până la 
Dunăre, unde într-un loc ferit, între sălcii, se afla pitulată 
luntrea. Băieţii îşi luară rămas bun de la oameni. Femeia 
care ceruse în pădure, cu glas tare, ca ei să fie înecaţi, îi 
sărută ca pe copiii săi. Lacrimile ei le udară obrajii. Şi 
însoţiţi de binecuvântările şi urările oamenilor, rostite din 
inimă, se depărtară de malul bulgăresc. 


— Ehei, zise pe drum ţăranul bulgar ce-i însoțea şi urma 
să se înapoieze cu barca, din Valahia ne vin o mulţime de 
veşti! Vlad se arată a fi un domn şi jumătate. 

La întrebările băieţilor cu privire la veştile despre măria sa 
Vlad, acesta le povesti cum noul domnitor îşi alcătuise o 
armată nouă, din slujitori şi ţărani credincioşi, cu ajutorul 
cărora îi ţine din scurt pe turci. De asemenea, şi-a făcut o 
gardă de oşteni bine instruiți, însă tot numai cu oameni de 
ţară, nu cu străini. Oştenii aceştia, numiţi trabanţi şi 
înarmaţi cu halebarde5, sunt gata să moară pentru el... 

— Şi eu aş fi gata să mor, dacă ar fi nevoie, rosti Băiatul... 
A fost atât de bun cu mine. Mi-ar place să fac parte dintre 
trabanţii săi. Dar anumiţi boieri erau împotriva lui. Mai ales 
unul, Albu cel Mare... 

— Albu cel Mare? Am auzit de el... A pierit de trei ani. S-a 
ridicat cu oaste împotriva lui Vlad. Unii boieri l-au sprijinit 
pe Albu. Dar Vlad l-a prins şi l-a tăiat... 

— Bine i-a făcut! glăsui Bucur. Din cauza lui şi pentru el 
ne-a oropsit comisul Ghilţ. 

— Despre boierii trădători mai cunosc o întâmplare, râse 
ţăranul... Nu ştiu dacă o fi adevărată... 

— Povesteşte-o! îl rugară băieţii. 

— Se zice că măria sa Vlad, în haine schimbate şi cu faţa 
acoperită, cum umblă el adesea prin sate şi târguri, a reuşit 
să se strecoare printre aceşti mari boieri şi să-i audă cum 
puneau la cale chiar moartea lui... 

— Nelegiuiţii!... rosti Băiatul, neputându-se stăpâni. 

— Domnitorul s-a făcut că e un om de-al lui Albu ce Mare, 
râse şi cu mai multă poftă ţăranul... l-a chemat la o 
petrecere pe seara următoare, într-o casă a unui credincios 
al lui, zicând să vie neapărat toţi câţi vor moartea 
domnitorului. «Vodă va fi otrăvit, i-a încredinţat el, şi voi mă 
veţi ajuta atât la uciderea lui Vlad, cât şi la azvârlirea leşului 
în apă.» Boierii au căzut în capcană şi s-au legat să vină la 
ospăț. S-au despărţit, înţelegându-se să se recunoască între 
ei prin cuvintele: «Pe mâine seară». 


În seara următoare, dornici să-l ucidă pe Vlad, s-au strâns 
în locul şi la ceasul hotărât, şoptindu-şi între ei: «Pe mâine 
seară!» «Pe mâine seară...» 

Erau tare mulţumiţi, se ospătau şi beau cu poftă. Şi iată-l 
şi pe Vlad, Drăculea, cum îl numeau. «Pe mâine seară, 
boieri!» rosteşte el cuvintele de recunoaştere. «Pe mâine 
seară!», sar boierii bucuroşi de la mese, socotind că a venit 
clipa cea mare. «Dar vodă n-a venit!» se mâhneşte unul... 
«Ba a venit!» răspunde Vlad şi îşi dezveleşte obrazul, îşi dă 
jos haina neagră şi rămâne în cea domnească... «La fel ca 
atunci la Râmnic!» îşi aminteşte Băiatul... 

— Şi boierii? întreabă Bucur cu sufletul la gură. 

— Au căzut în genunchi să ceară iertare... 

— Şi vodă i-a iertat? se înverşună Băiatul... 

— Aş! De unde! I-a luat la cercetare. I-a întrebat un singur 
lucru: Câţi domni a apucat fiecare de când trăieşte. 

— Şi ei ce-au răspuns? întreabă Mihailo. 

— Niciunul nu apucase mai puţin de şapte. «Şi asta numai 
din pricina dezbinărilor şi uneltirilor voastre, a tunat vodă. 
Domnii se schimbă, ţara slăbeşte, şi turcul ne-o ia în 
stăpânire!» Şi i-a tras pe toţi în ţeapă! 

— Bine le-a făcut! ziseră într-un glas Bucur şi Mihailo. 

Luntrea se apropia de mal... Malul valah era mai jos decât 
cel bulgăresc. 

Începea să se lumineze de ziuă. Pe apa Dunării pluteau 
rădăcini, ramuri şi ierburi smulse din munte de ploi. 

Cerul era din nou senin şi cele câteva resturi scuturate de 
nori erau împinse de vânt către Nicopole. 

Cetatea părea, în depărtare, pustie. Nu se zărea acolo nici 
o mişcare. Zidurile ei reci priveau mohorâte şi 
amenințătoare către pământul valah. 

De-acolo scăpaseră băieţii, şi nici nu le venea să creadă că 
sunt aici. 

Tustrei îi strânseră mâinile ţăranului şi săriră din luntre. 

Tinerii valahi îngenuncheară şi sărutară pământul încă ud 
de ploaie, după străvechea datină a celor ce se întorc acasă, 


aşa cum învățase Băiatul de la Bătrân. 

Sufletul Băiatului era atât de uşor, încât, dacă ar fi fost o 
pasăre, ar fi simţit nevoia să zboare. Să zboare şi să cânte 
ca o ciocârlie: «Acasă... acasă...» 

— Să ne vedem cu bine! îi strigară ţăranului. Vă mulţumim 
tuturor. 

— Curaj şi spor la drum! le ură acesta, în timp ce-şi 
întorcea luntrea, îndreptându-se spre ţărmul bulgăresc. Şi 
mai aşteptăm veşti! 

— Acasă!... Acasă!... 

Casa însemna Târgovişte. 

Băieţii porniră întins, pe jos, căutând drumul spre scaunul 
domnesc. 

În cale mai auziră de la oameni şi alte lucruri - în afară de 
cele povestite de ţăranul bulgar - şi anume, în primul rând, 
că în Valahia s-a făcut rânduială. Vodă urăşte atât de mult 
răul, încât, dacă săvârşeşte cineva vreo hoţie sau 
nedreptate, este pedepsit. Pot să fie cei vinovaţi şi boieri 
mari sau preoţi, pedeapsa este aceeaşi: spânzurătoarea sau 
ţeapa. Cu nici o bogăţie nu se pot răscumpăra. Vodă îi 
răpune fără milă şi pe mincinoşi - căci nu îngăduie decât 
adevărul... Cei leneşi, cei ce nu-şi păstrează cuvântul dat, 
ca şi femeile necredincioase, ori fetele uşuratice, care-şi 
ung cu sulimanuri chipul, dându-şi ochii peste cap, nu au o 
soartă mai bună. 

Cel mai straşnic îi osândeşte însă Vlad pe pământenii fără 
dragoste de ţară sau pe străinii ce nu cinstesc cum se 
cuvine Valahia şi pe stăpânitorii ei. 

Astfel de vorbe şi încă multe altele ascultară băieţii noştri 
cât timp se zoriră pe jos, apoi într-o căruţă a unui pescar, şi, 
în sfârşit, cât goniră pe cai, însoţiţi de o ceată de oşteni ai 
lui Vlad, dintre cei ce privegheau drumurile, cunoscând ce 
se petrecea în sate şi târguri, pe drumuri şi pe ape, prin tot 
tărâmul valah. 

— O NOAPIE PE VALEA VOIEVOZILOR. 


Băieţii şi Tit nu se mai săturau să se îmbrăţişeze, să se 
privească şi să se asculte vorbind. 

Mai ales lui Tit nu-i venea să creadă că aceia care fuseseră 
doar nişte copii - când răutatea şi dorinţa de răzbunare a 
comisului Ghilţ îi despărţise - crescuseră atât de mari, li se 
îngroşaseră puţin glasurile şi amândurora le răsăriseră 
deasupra buzei de sus tuleiele. Inima lui de tată îl îndemna 
să-l strângă la piept mai mult pe Bucur. Numai că, fiind un 
om bun şi înţelegător, nu-l lăsa pe Băiat să simtă acest 
lucru. Îi arăta aceleaşi calde simţăminte, ca şi fiului său. De 
fapt nici nu era prea greu, fiindcă în lunile cât colindaseră 
prin ţară se ţesuseră între Băiat şi Tit nişte legături 
aproape la fel ca acelea dintre un tată şi fiu. 

Era mişcător, ce-i drept, însă şi cam caraghios, să vezi pe 
un om atât de voinic, cioplit parcă dintr-un trunchi retezat 
de stejar - cum era păpuşarul - plângând ca o femeie. 

Atât era de bucuros de revederea neașteptată că, oricât se 
străduia, nu putea să-şi oprească lacrimile. Pe chipul lui 
mare, cu pielea negricioasă şi învârtoşată, semănând cu 
coaja de copac, picăturile fierbinţi şi sărate i se prelingeau 
necontenit până în barbă, în timp ce-i strângea la piept, pe 
rând, cu braţele sale îngrozitor de lungi, pe cei doi băieţi. 

La bucuria generală luau parte şi Negru şi ursul... 

Un asemenea spectacol merita să fie văzut. Cele două 
animale nu îşi uitaseră stăpânii şi se înghesuiau care mai de 
care să-i atingă pe noii sosiți - unul cu fruntea, nechezând 
înduioşător, celălalt cu labele, mormăind. Calul numai că nu 
vorbea, dar încolo îl privea pe Băiat cu nişte ochi umezi, 
aproape omeneşti. Îi punea capul pe umăr şi şi-l sprijinea cu 
încredere. În felul acesta nădăjduia că îl va face să 
înţeleagă pe Băiat cât îl iubea, cât îi lipsise de mult în aceşti 
trei ani, de câte ori nu-i venise să-l părăsească pe Tit şi s-o 
ia la fugă prin coclauri, doar-doar îl va regăsi. Ursul avea şi 
el un fel aproape asemănător de a se purta faţă de Bucur, 
alături de care copilărise. Însă nu-l uita nici pe Băiat. Din 
când în când se repezea la el, apucându-l cu labele pe după 


umeri, şi mormăind bucuros îl strângea la pieptul păros. O 
dată îl strânse chiar cu atâta foc, încât, dacă Băiatul n-ar fi 
ajuns aşa de voinic în anii petrecuţi în tabăra ienicerească, 
poate l-ar fi înăbuşit. 

Mihailo şezuse la început mai la o parte, dar curând fu 
prins şi el de vârtejul veseliei celorlalţi. Familia pe care şi-o 
pierduse din pricina năvălirilor otomane şi-o regăsea aici, 
alături de un om simplu şi bun, ca păpuşarul, de cei doi 
băieţi şi de nişte biete necuvântătoare, cum erau Negru şi 
ursul, iar patria lui adoptivă devenea Valahia. 

Până să ajungă însă să se întâlnească cu Tit, băieţii 
străbătuseră ţara, călări, căâlăuziţi de oştenii domneşti. 
Aceştia aveau o înfăţişare care le plăcuse băieţilor. 
Fuseseră aleşi numai oameni înalţi, chipeşi, purtând pe ei 
un fel de dolmane, cum erau cele ungureşti, încheiate cu 
nasturi făcuţi din şireturi, căciuli înalte din postav, 
împodobite cu blană, cizme de piele în picioare, şi erau 
înarmaţi cu săbii şi halebarde. 

În drum nu făcuseră decât o oprire într-o cetate aşezată 
pe râul Dâmboviţa, în mijlocul unor păduri dese, numite 
Codrii Vlăsiei. Aici, în Cetatea Bucureştilor, se şoptea că ar 
cam dori vodă, cu vremea, să-şi strămute capitala. La 
Târgovişte, cel mai de seamă şi mai frumos oraş al ţării, 
sălăşluiau prea mulţi dintre duşmanii săi înverşunaţi, foşti 
prieteni şi tovarăşi de uneltiri ai lui Albu cel Mare, pe care 
Vlad îl scurtase de cap încă de la începutul domniei. În 
Cetatea Bucureştilor, Vlad îşi clădise o casă întărită, în 
mijlocul unei puzderii de cocioabe acoperite cu paie, de 
dughene ale negustorilor şi ateliere ale fierarilor, 
dulgherilor şi ale altor meseriaşi. 

Nu prea departe de casa domnească, se ridica un han. În 
curtea lui se aflau o mulţime de care cu boi dejugaţi. 

La han poposiră oştenii. Băieţii fură ospătaţi pe seama 
domniei, aşa cum suna porunca pentru toţi câţi erau 
conduşi, sub pază, până la scaunul din Târgovişte. 


Din cetatea amintită, ţinură râul Dâmboviţa pe tot cursul 
său, străbătând pădurile până într-un sat ce era, ca şi toate 
moşiile dimprejur, în stăpânirea unui mare boier, Flor. 

În dreptul conacului cu ziduri ca de cetate, al boierului 
Flor, se despărţiră de cursul Dâmboviţei şi, tăind printr-o 
luncă împresurată de sălcii scorburoase şi plopi, ieşiră spre 
valea altui râu, Ilfovul... Trecură râul prin vad - şi iacătă-i, 
în puţină vreme, la poarta dinspre miazăzi a cetăţii de 
scaun. 

De pe zidurile înalte, străjerii îi opriră cu strigăte groase şi 
amenințătoare: Dar oştenii le răspunseră, arătându-le cine 
sunt. Şi intrară cu băieţii pe poartă. 

Dacă Cetatea Bucureştilor era un târguleţ curat, cu nişte 
case domneşti, un han, câteva dughene şi o bisericuţă de 
lemn, în schimb Târgoviştea le stârni băieţilor o uimire 
dintre cele mai puternice. 

Casele erau arătoase, cu acoperişuri largi, de şindrilă, şi 
înconjurate cu grădini şi livezi. Printre coroanele înverzite 
ale copacilor - fiindcă aici, în Valahia, primăvara părea că 
venise de-a binelea - se iveau turlele - care de care mai 
strălucite - ale nenumăratelor biserici. Aproape fiecare 
mare boier din Târgovişte îşi ridicase în ogradă câte o 
biserică, cele mai multe fiind făcute din piatră. În biserici, 
boierii îşi aveau preoţii sau călugării lor, ce le făceau 
slujbele de dimineaţă şi seară. 

Oştenii domneşti, acolo unde împrejmuirile erau mai 
scunde, aruncau în ogrăzile boiereşti priviri pătrunzătoare 
şi lipsite de prietenie. La ivirea oamenilor lui Vlad, rarii 
slujitori boiereşti, înarmaţi, ce se vedeau pe uliţe sau cei ce 
se iţeau prin locaşurile rotunde, anume scobite în ziduri, 
dispăreau ca bătuţi de vânt. Unii se trăgeau înapoi, să nui 
se mai vadă obrazurile. Ceilalţi intrau repede în curţi şi 
închideau în urma lor porţile de lemn, cu drugi puternici 
sau cu cârlige de fier. 

Căsuţe mai mărunte, cum văzuseră în cetatea de pe râul 
Dâmboviţa, cocioabe sau bordeie nu se întâlneau în 


Târgovişte. Sărăcimea fusese nevoită să-şi vândă cocioabele 
sau petecele de pământ. Boierimii trufaşe sau chiar 
neguţătorilor înstăriți nu le plăcea să se amestece cu 
nevoiaşii. 

În timpul lungii domnii a înaintaşului lui Vlad, aceste 
măsuri se desăvârşiseră. Micii meşteşugari, cârpacii de 
încălţăminte şi îmbrăcăminte, bărbierii şi tot soiul de 
oameni nevoiţi să-şi câştige pâinea, făcând fel de fel de 
munci neguţătorilor înstăriți, fuseseră împinşi cu totul afară 
din oraş. Cocioabele lor se găseau în partea mai joasă de 
dincolo de ziduri. 

Călăreţii noştri străbătură partea de miazăzi, liniştită şi 
tăcută, a ogrăzilor şi caselor boiereşti, şi intrară pe ulițele 
strâmte, unde se înghesuiau prăvăliile şi dughenele 
neguţătoreşti, cu acoperişuri late şi lăsate în faţă ca nişte 
cozoroace de şepci, la adăpostul cărora puteau fi înşiruite 
mărfurile: postavuri şi pânzeturi, încălţăminte sau numai 
piele tăbăcită, olărie, făină, peşte proaspăt şi sărat, obiecte 
de podoabă - şi toate câte se mai puteau vinde într-un târg 
atât de mare şi însemnat ca Târgovişte. 

Pe vremea lui Mircea cel Bătrân, bunicul domnitorului 
Vlad - acela ce stăpânise Valahia până la Marea cea mare - 
pe locul acesta, unde se întindeau prăvăliile şi puzderia de 
ateliere pe bresle - unele în aer liber sau numai sub câte un 
şopron - fusese târgul propriu-zis. Aici se întâlneau 
neguţătorii, venind cu carele din toate patru zările, din ţară 
şi de peste hotare, să-şi vândă sau să-şi schimbe între ei 
mărfurile. Târgul se ţinea şi primăvara, şi toamna, după 
culesul strugurilor. 

Pentru că locuitorii oraşului se înmulţiseră şi se ridicaseră 
case numeroase, locul se strâmtase. 

Asta îl făcuse pe Vladislav, după cum se povesteşte, să ia 
hotărârea ca târgurile de aici - cele mai mari şi vestite din 
ţară, de la care venea chiar numele oraşului - să aibă loc în 
afară de ziduri. 


Locul ales de Vladislav pentru ţinerea târgurilor era pe 
malul celălalt al râului Ialomiţa - râu ce străjuia în partea 
de miazănoapte zidurile oraşului - în apropiere de aşa- 
numita Vale a Voievozilor. (Vale unde, în vremea de demult, 
pe o câmpie înflorită, îşi ţineau străvechii cneji şi voievozi 
adunările cu obştea, atunci când aveau de luat hotărâri 
însemnate, cum ar fi pacea sau războiul...) 

Strămutarea târgului, făcută de Vladislav, se păstrase şi 
sub voievodul Vlad, fiindcă oraşul, oricât era de mare, nu 
izbutea să cuprindă pe toţi neguţătorii câţi veneau din 
întreaga ţară. 

De altfel, chiar în ziua aceea începuse târgul din 
săptămâna de dinaintea Floriilor. Neguţătorii erau plecaţi 
cu mărfuri pe Valea Voievozilor. Cu toate acestea, freamătul 
era destul de viu şi în cartierul neguţătoresc al Târgoviştei, 
căci mulţi străini de locuri veniseră să viziteze şi să 
cunoască prăvăliile din oraş. 

Dincolo de cartierul acesta, plin de zarvă şi înghesuit, de 
unde, prin poarta Dealului, se putea trece peste Ialomiţa, 
începea, spre stânga, Uliţa Domnească. 

Uliţa avea de o parte casele domneşti, sprijinite pe zidurile 
dinspre miazănoapte ale cetăţii, şi de alta - o serie de curţi 
boiereşti. 

Nefiind cu putinţă, ca astăzi, o aliniere a caselor şi 
grădinilor, Uliţa Domnească se înfăţişa privitorului într-un 
fel de haos pitoresc de curţi, clădiri de locuit şi biserici, 
împrejmuite de ziduri şi garduri de lemn, ale căror porţi 
înalte şi bine zăvorâte erau păzite de slujitori înarmaţi. 

De cum coteai spre stânga, pe Uliţa Domnească, cele mai 
mari case erau tot ale fostului vistiernic Flor, acela al cărui 
conac, zidit în chip de cetate, îl întâlniseră băieţii pe malul 
Dâmboviţei, în timp ce călăreau spre Târgovişte. 

Oştenii domneşti se opriră o clipă în faţa porţilor 
întunecate, tăcute şi bine zăvorâte, ale caselor lui Flor, în 
spatele cărora nu părea să se afle nimeni. Se uitară lung la 
crenelul de pe zidul de lângă poartă, şi Băiatului i se păru 


că vede, în razele roşii ale amurgului care se cobora peste 
oraş, lucirea unui vârf de suliță sau a tăişului unei săbii. 

Doi oşteni îşi făcură semne, arătând către crenele. 
Băgaseră şi ei de seamă lucirea armelor. Ceilalţi dădură din 
cap. Porniră apoi mai departe, până la poarta palatului 
domnesc. Poarta se deschise, şi ceata de oşteni şi băieţi 
intrară în ograda domnească, în trapul grăbit al cailor. 

În curte, lângă casele mici, locuite de slujitori, se vedeau 
câţiva cai cu frâiele legate de stâlpii anume înfipţi în 
pământ. 

Aici descălecară şi înaintară pe jos, până la locuinţa 
comandantului oştenilor domneşti: Xalom. 

Xalom, un bărbat colţuros, aproape pătrat, cu nişte 
sprâncene groase, dar cu o privire tristă, îi întâmpină de la 
uşă, bănuitor. 

Despre Xalom se ştia că fusese în robie la turci şi vâslise 
pe galere. Trupul îi era plin de urmele rănilor. Copila lui 
fusese luată şi ea roabă şi dusă lui Hamza. Şi paşa o 
azvârlise în Dunăre, peştilor. 

— Cine sunteţi voi şi ce vreţi? îi întrebă pe noii sosiți. 

Băiatul îi povesti cine erau şi îi spuse că, stând la uşa lui 
Hamza Paşa de strajă, văzuse nişte valahi şi auzise unele 
vorbe de care atârna chiar viaţa măriei sale Vlad. Dar pe 
cine văzuse şi ce anume auzise nu voia să destăinuie decât 
însuşi domnitorului. 

De îndată Xalom, lăsându-i în încăperea lui, sub paza unui 
oştean, plecă să-l anunţe pe domnitor de sosirea foştilor 
ieniceri. 

Se întoarse. Porunci Băiatului să se spele. Îi dete un rând 
de straie curate din magazia oştenilor gărzii domneşti, a 
trabanţilor, şi îi făcu semn să-l urmeze. 

Amurgul se coborâse de peste dealuri. Pânzele lui albastre 
învăluiau zidurile străvechii cetăţi domneşti. Străjerii 
aprindeau făcliile în ogradă şi le înţepeneau în lăcaşurile 
rotunde din ziduri. 


Clădirile domneşti, zidite după gustul lui Mircea cel 
Bătrân, pe temelii solide de piatră, aveau în partea de sus 
un ceardac podit şi el cu lespezi de piatră. Stâlpii 
ceardacului, măiestrit încrustaţi de un pietrar din Valahia 
mică, sprijineau acoperişul ţuguiat şi făcut din şindrilă. 

În peretele de sub ceardac se deschidea o poartă boltită şi 
se vedea, în dreapta, un şir de ferestre de la odăile oştenilor 
de gardă, ale călăului, de la închisoare şi de la magazii. 

Pe partea stângă a caselor domneşti se ridica un turn 
clădit chiar în acel an, din porunca domnitorului Vlad. 

Din vârful turnului, oştenii de sub comanda lui Xalom 
puteau veghea nu numai oraşul, ci şi zările - într-o parte 
până la râul Dâmboviţa, şi peste câmpiile şi pădurile din jur. 

Între turn şi casa domnească era o biserică-paraclis. O 
trecere subterană ducea de la casele domneşti, pe sub 
biserică, până la turnul unde domnitorul putea, la nevoie, să 
se ascundă şi să ţină piept năvălitorilor, apărându-se de sus. 

Un alt drum ascuns unea turnul, pe sub râul Ialomiţa, cu 
mânăstirea şi fortăreaţa de pe deal... 

Băiatul, urmându-l pe Xalom, pătrunse prin partea boltită, 
urcă pe scările de piatră ce duceau în ceardac şi, trecând 
printr-un coridor, ajunse în faţa unei uşi păzite de doi 
halebardieri. 

Odaia unde îl primea vodă Vlad pe Băiat se afla lângă sala 
cea mare a sfatului. Ea fusese hărăzită, la săvârşirea 
palatului, pentru coconii domneşti. Dar Vlad, neavând copii 
legiuiţi şi recunoscuţi, camera devenise lăcaşul «sfatului 
mic», unde nu erau primiţi decât boierii cei mai apropiaţi de 
domnitor, pentru treburi la care ceilalţi nu aveau ce se 
amesteca. 

În popor se povestea că Vlad nu se mai căsătorise, deşi 
boierii îl rugau stăruitor şi îi găsiseră o mulţime de mirese, 
fiindcă voia să păstreze neîntinată amintirea iubitei sale din 
tinereţe, care se înecase, din pricina duşmanilor. 

— Să mai treacă timp!... Să mai vedem!... Să mai îmi alin 
durerea!... se zice că le răspundea vodă boierilor dornici să- 


l însoare şi să-l vadă cu un moştenitor legiuit. 

Intrând în această încăpere, Băiatul simţi un nod 
ridicându-i-se în gât. 

Domnitorul Vlad, cu chipul său tânăr, cu părul bălai, cu 
ochii pătrunzători, era acolo, în faţa lui. 

Şedea la o masă groasă şi grea de stejar, înconjurat de 
patru boieri. Unul se afla mai în umbră, şi nu i se vedea bine 
faţa. Ceilalţi trei, dintre care doi mai tineri, erau luminaţi 
din belşug de făcliile ce pâlpâiau sprijinite în lăcaşurile lor 
de pe ziduri, ca şi de făclia de pe masă, înfiptă într-un 
sfeşnic de metal, închipuind un dragon cu spinarea sfâşiată 
în lung, de la cap la coadă, având deasupra o cruce. 

Sfeşnicul fusese primit în dar de tatăl lui Vlad de la 
împăratul Sigismund, şi domnitorul ţinea la el foarte mult. 

Ochii albaştri ai domnitorului erau limpezi. Părul blond îi 
cădea în şuviţe bogate pe gulerul de catifea, de culoarea 
vişinei putrede. 

Băiatul îngenunche, şi pletele lui, la fel de aurii ca ale 
voievodului, luminate de pâlpâirea jucăuşă a făcliilor, îi 
lunecară de-a lungul obrajilor. 

— Nu eşti tu călăreţul cel mic de la Râmnic? îl întrebă 
Vlad, recunoscându-l numaidecât, în chip uimitor, căci 
Băiatul se schimbase destul de mult. 

— Ba da, măria ta, ridică el îndată fruntea, fericit că fusese 
recunoscut. 

Vodă zâmbi, amintindu-şi de păpuşa mânuită de Băiat. 

— De ce n-ai venit la mila noastră, cum ţi-am îngăduit? îl 
întrebă Vodă. 

— Am să lămuresc totul! zise el... Numai nu ştiu dacă nişte 
lucruri, care îl privesc doar pe măria ta, pot să le spun 
înaintea cinstiţilor boieri aici de faţă. 

— Nu te sfii de nimeni. Sunt boierii cei mai apropiaţi de 
inima mea! îi arătă el pe cei de la masă. Ridică-te, apropie- 
te şi vorbeşte... 

Chipul lui Vlad nu se schimbase, dar vocea lui - cel puţin 
aşa i se păru Băiatului - se făcuse mai tăioasă, mai 


puternică şi mai poruncitoare. 

Boierii surâseră şi ei, recunoscători domnitorului pentru 
noua încredere ce le-o arăta, de a-i lăsa să asculte o taină 
care, aşa cum înţeleseseră de la Băiat, îl privea numai pe 
Vlad. 

— Măria ta, rosti Băiatul - după ce se ridică şi se apropie 
de masă, în lumina făcliilor, rămânând totuşi, aşa cum se 
cuvenea, în picioare - împreună cu alţi doi prieteni ai mei, 
băiatul păpuşarului pe care l-ai cunoscut, şi un sârb, am 
fugit din Cetatea Nicopole... 

Ochii lui Vlad şi ai boierilor îl aţintiră. 

— Aţi fost robi? întrebă vodă. 

— Nu, ieniceri, glăsui Băiatul... 

— Lămureşte pe îndelete, îi porunci Vlad. 

— Asta am să şi fac, maria ta, dacă-mi dai voie, rosti 
Băiatul... 

Şi începu să-i povestească, pe cât putea mai desluşit, 
încercând să nu lase să-i scape nici un amănunt, ce se 
petrecuse după noaptea aceea din Râmnic; cum fusese 
trimis cu o ortă la Nicopole, cum stătuse de strajă şi văzuse 
ce văzuse, şi auzise câte auzise. 

Vodă îi puse apoi şi alte întrebări. El şi boierii înţeleseră 
ceea ce Băiatul nu putuse să-şi dea seama prea bine. Şi 
anume că, în cetatea Nicopole, în afară de paşa, de 
Catavolinos, de ieniceri, spahii şi boierii valahi trădători, se 
mai afla însuşi fratele lui Vlad, trecut de partea duşmanilor. 

Despre fratele domnitorului, pe care l-am mai amintit, pe 
nume Radu, deşi fusese şi el închis de turci la Egrigoz, se 
ştia că nu făcuse nici cea mai mică încercare de a fugi. 
Dimpotrivă, se arătase supus faţă de osmanlâi, aşteptând 
ceasul când Mahomed ar fi hotărât să-i dea scaunul 
domnesc. 

Ceasul venise. Vlad îl răsturnase pe slăbănogul Vladislav. 
Otomanii voiau să aibă pe tron un alt domnitor credincios 
lor, nu un răzvrătit, un luptător pentru libertate, aşa cum 


fusese Mircea cel Bătrân, Dracul Voievod şi, în anii din 
urmă, Vlad. 

Pentru blidul de linte al osmanlâilor, Radu - căruia 
prietenii şi slugile lui, valahii fugari din ţară, îi ziceau «cel 
Frumos», fiindcă avea, într-adevăr, o frumuseţe de femeie - 
îşi vindea patria, îşi vindea fratele şi îşi vindea poporul din 
care făcea parte. Trecea de bunăvoie în tabăra duşmanului, 
cu ajutorul şi în folosul căruia voia să domnească. 

Băiatul lămurea totul, mai departe, şi chipul voievodului se 
întuneca din ce în ce mai mult. 

Făcliile pâlpâiau, împrăştiind un miros dulceag de răşină. 
Câinele lăţos, alb, pe care numai târziu de tot Băiatul 
băgase de seamă că Vlad îl avea la picioare, mârâi pe 
neaşteptate, simțind pesemne pe domnitor mânios, după 
felul cum lovise cu pumnul în masă. 

Vlad izbuti totuşi să se stăpânească. Ridicându-se în 
picioare, se îndreptă, urmat de câinele lui, până lângă una 
din cele două ferestruici înguste ale încăperii, privind luna 
ce răsărise alburie pe cer. 

Gândul că însuşi fratele său era de partea turcilor îl mânia 
şi îl mâhnea peste măsură. 

— lar pe comisul Ghilţ trebuia să-l tai chiar atunci la 
Râmnic! îşi spuse gândul cu glas tare. Dar vremea încă nu 
este trecută! 

Băiatul nu îndrăznea să facă nici cea mai mică mişcare. 
Aştepta poruncile domnului. Aproape uitase că afară, în 
încăperea lui Xalom, îl aşteptau Bucur şi Mihailo, despre 
care îi povestise totul, în amănunt, lui Vlad. 

— Eu am vrut să-l înjunghii la uşa lui Hamza Paşa - îşi luă 
curaj Băiatul, până la urmă - dar m-am temut că nu voi 
putea să mai ajung la timp la Târgovişte... 

— Bine ai făcut şi înţelepţeşte te-ai purtat, îi spuse Vlad, 
reîntorcându-se la masă, făcându-i semn să se apropie şi 
punându-i mâna pe umăr. Eşti un viteaz. Şi cei doi prieteni 
ai tăi sunt nişte viteji. Logofete Lazăr - se întoarse 
domnitorul către boierul ce stătea mai în umbră - nu ştii 


cumva unde se află păpuşarul, tatăl prietenului acestui 
băiat? Parcă-mi spuneai zilele trecute ceva despre el... Nu 
avea şi un urs?... 

— Ba da, măria ta... Avea!... izbucni Băiatul, înveselit, 
recunoscându-l pe boierul ce-l însoţise pe Vlad, cu trei ani 
în urmă, la iarmarocul din Râmnic, şi care se ridicase, ca 
toţi ceilalţi, între timp, în picioare. 

— Măria ta, rosti logofătul, te înştiinţasem că... boierul 
Flor - şi, rostind numele acestui boier, logofătul apăsă pe 
cuvânt cu un anumit înţeles - se pregăteşte să-şi serbeze 
ziua. La petrecere a poftit de pe acum, pentru sfânta zi a 
Floriilor, pe anumiţi boieri. Ca hazul să fie mai mare şi 
bucatele să fie mestecate mai uşor, adăugă el batjocoritor, 
vistiernicul a poruncit să i se înfăţişeze în ziua aceea la 
curte şi o mulţime de lăutari şi măscărici. Printre ei l-a 
chemat şi pe Tit, fiindcă ştie meşteşugul acela ciudat de a 
mânui păpuşile, şi cântă, şi joacă un urs... 

— Aşa e! îşi aminti domnitorul, în vreme ce Băiatului îi 
venea să sară de fericire şi să-i strige pe fereastră lui Bucur 
că tatăl său se găseşte la Târgovişte, şi poate chiar în 
aceeaşi seară îl vor revedea. Îngrijeşte-te atunci, şfetnice 
Lazăr, urmă voievodul, ca această întâlnire să aibă loc cât 
mai curând. Voiesc să bagi însă de seamă şi să ţii minte, se 
întoarse el iar către Băiat, că nu numai la Nicopole se află 
trădători, ci şi la Târgovişte... 

— Am să ţin minte! îi răspunse Băiatul, uitându-i-se drept 
în ochi, încât Vlad se încredinţă că aşa va fi. 

Băiatul se plecă înaintea domnului şi se retrase, mergând 
cu spatele până la uşa pe care un halebardier o deschise 
înainte ca el s-o fi atins. 

Cu ajutorul logofătului Lazăr, al cărui nume era şi Cazan, 
şi al trabanţilor lui Xalom, băieţii l-au găsit după aceea, cu 
destulă uşurinţă, pe Tit, în apropierea Văii Voievozilor, unde 
acesta îşi întinsese cortul... 

Noaptea aceea n-a mai fost chip de dormit! 


Nici pe animale nu le-a prins somnul, fie pentru că-i 
auzeau pe ei vorbind, fie că fuseseră tulburate de 
reîntâlnirea cu tinerii lor stăpâni. Negru sforăia întruna pe 
nări şi necheza, iar ursul mormăia şi se frământa în culcuşul 
său. 

După ce băieţii povestiră prin câte trecuseră, de când 
fuseseră răpiți de comisul Ghilţ şi până ajunseseră, în seara 
aceea, la Târgovişte, fu rândul lui Tit să arate câte se 
petrecuseră cu el... 

Povestea lui era mai scurtă. Oamenii lui Ghilţ crezuseră că 
s-a înecat, însă cu voinicia pe care o avea, deşi lovit şi rănit, 
izbutise să iasă din valuri. Prea târziu însă, ca să-i mai poată 
ajuta pe băieţi. 

Din nefericire, păpuşarul, în timpul luptei cu slugile 
boiereşti, fusese împuns cu o suliță. Pierduse o mulţime de 
sânge, înotând în apa rece a Oltului şi căţărându-se pe 
stânci. Mâinile şi picioarele îi tremurau. Voise să se repeadă 
şi să-l dezlege pe Negru. Să încalece pe el şi să pornească 
pe urmele lui Ghilţ. Dar o slăbiciune îl cuprinsese şi se 
răsturnase în iarbă. 

Negru, la rândul său, necheza furios şi sărea în două 
picioare. Poate că, dacă ar fi fost dezlegat, cu simţurile lui 
ascuţite, le-ar fi aflat îndată urma. Ar fi fost însă degeaba, 
fiindcă un cal singur n-ar fi fost în stare să lupte cu toate 
slugile lui Ghilţ. Aceştia l-ar fi săgetat şi l-ar fi răpus fără 
nici un folos. 

Tit zăcuse în nesimţire până a doua zi. Abia atunci izbutise 
să se ridice şi să se târască până la Râmnic, unde bolise trei 
săptămâni. 

Toamna venise în acel an mai timpuriu decât altă dată. 
Ilarmaroacele, bâlciurile şi târgurile se ţineau lanţ. Oamenii 
se bucurau că turcii nu mai puteau să dea iama oricând 
peste ei, să-i jefuiască. Nu luau, de aceea, în seamă nici 
ploile ce începuseră să cadă, nici vânturile ce şuierau tot 
mai avan peste oraşe, sate şi câmpii, târând cu ele în alai 
frunzele din ce în ce mai galbene, ruginite, putrede sau 


uscate. Nu ţineau seama de nimic. Voiau să vândă, să 
cumpere, să joace, să petreacă. 

Păpuşarul, care era totodată ursar şi cântăreţ, avea de 
lucru destul... Numai că grija lui cea dintâi, pe oriunde 
ajungea, era să-i întrebe pe oameni dacă nu auziseră sau nu 
ştiau ceva despre copiii răpiți. Însă, la fel cum nu izbutiseră 
să afle nici cea mai mică veste despre surioara de suflet a 
Băiatului - Roxana - cât timp fuseseră împreună, nu reuşea 
să prindă nici cea mai slabă urmă a celor doi copii răpiți de 
comisul Ghilţ. 

Tit ajunsese să creadă că Ghilţ îi omorâse pe copii, îi 
îngropase prin vreo pădure, pe undeva, şi el fugise, de 
teamă, la turci. 

— Nu mai aveai nici o nădejde să ne revedem? îl întrebă 
Bucur pe tatăl său, luându-l de găt. 

— Judecata îmi spunea să nu mai am nici o nădejde, 
răspunse el râzând, îmbrăţişându-şi drăgăstos băiatul... Dar 
inima mă îmboldea în taină să mi-o păstrez... 

— Şi caii? Văd că nu îl mai ai decât pe Negru, îşi aminti 
Băiatul... Unde sunt ceilalţi? Ai fost nevoit să-i vinzi? 

— Deloc! se învioră păpuşarul... Ceilalţi patru i-am 
încredinţat domniei, lăsând să-i folosească trabanţii, cât vor 
avea nevoie. Dar acum ceata ni s-a mărit, urmă el, uitându- 
se cu încredere la Mihailo. Suntem cinci... dacă-l punem la 
socoteală şi pe moşneag. Mâine mă înfăţişez la comandantul 
Xalom şi-i cer înapoi caii. 

— Mi-ar place să luptăm şi noi în oastea măriei sale Vlad, 
îşi rosti, cu glas tare, un gând mai vechi şi mai tainic, 
Băiatul... 

— Pentru măria sa Vlad vom fi gata oricând să luptăm, 
ziseră nu numai Tit şi Bucur, ci şi sârbul Mihailo. 

De după dealul Gorgotei începeau să răsară cele dintâi 
raze cenuşii-roşietice de lumină. Un cocoş cântă în 
depărtare, şi alţii îi răspunseră, cutcurigind din răsputeri, 
parcă pentru a trezi târgul... 


Băiatului însă tocmai atunci i se închiseră ochii. Tit le făcu 
semn celorlalţi să tacă. Prin somnul ce dură nu mai mult de 
O oră, se văzu călare, în rând cu oştenii lui Vlad. 

Caii tropoteau. Săbiile zăngăneau. Domnitorul semăna de 
data asta cu voinicul din poveste. 

Din spate însă, Hamza Paşa, având o suliță în mână, se 
pregătea să-l lovească pe Vlad. 

«Fereşte-te!» îi strigă Băiatul... 

Domnitorul se întoarse, şi cu o singură lovitură de sabie, 
ca un trăsnet, îl spintecă pe paşa din creştet până în tălpi... 

Se deşteptă lac de sudoare. Bucur îl scutura încet. Târgul 
se trezise şi mulţimea începuse să se frământe. Se auzeau 
mugetele vitelor şi nechezatul cailor, care îşi cereau în felul 
acesta tainul de hrană şi porţia de apă a dimineţii. 
Neguţătorii îşi deschideau tarabele şi îşi orânduiau 
mărfurile. Glasurile lor le auzise Băiatul prin somn. 

— Ai visat urât? îl întrebă Bucur. 

— Ba dimpotrivă, am visat nespus de frumos! îi răspunse 
Băiatul... 

— LA CONACUL BOIERULUI FLOR. 

Băiatul auzi pasul grăbit al lui Tit scrâşnind pe prundiş şi 
pricepu numaidecât că trebuie să se fi întâmplat ceva. 

— Ia-o tu pe-acolo, o îndemnă pe fată, arătându-i o alee ce 
se pierdea printre două rânduri de tufe neînflorite de 
trandafir. 

Se ştia vinovat. Întreaga noapte avusese simţământul 
acesta... 

Ieri de dimineaţă, când venise împreună cu Tit, Bucur, 
Mihailo, ursul, caii şi lada cu păpuşi, la conacul lui Flor, 
Voiena sta la fereastră, în cămaşă, somnoroasă, uitându-se 
pe după perdele la ei. 

Băiatul îi văzuse ochii, şi chiar aşa, de la depărtare, i se 
păruseră nespus de frumoşi. 

Tot de dimineaţă avusese loc slujba în bisericuţa conacului. 
Preasfinţitul egumen Sisoe de la mânăstirea Dealului, cu un 
întreg sobor de preoţi şi călugări, îl binecuvântaseră pe 


bătrânul boier Flor de ziua lui, urându-i sănătate şi viaţă 
lungă. Şi se începuse ospăţul... 

Mesele, pentru că vremea se încălzise, fuseseră întinse 
între copacii din ogradă. 


Râuri de sânge curseseră din beregăţile tăiate ale 
purceilor, viţeilor, gâştelor, rațelor şi găinilor, mieilor şi 
iezilor sacrificați pentru masa de Florii. Un munte de peşti, 
care ar fi putut sătura câteva sate vreme de o lună, se 
gătiseră la bucătării. Saci pântecoşi cu făină, butoiaşe cu 
miere, alune, nuci, stafide, rahat şi alte nenumărate 
bunătăţi fuseseră scoase din magazii de cămăraşii grijulii şi 
încredințate bucătarilor şi bucătăreselor robi. Vinul aştepta 
în butoaie - licărind roşu, rubiniu, roz sau alb - semnul mai- 
marelui chelarilor, ca să fie turnat în căni de argint, pentru 
boierii cei mari - de lut, pentru cei mici. 

În timpul mesei cântaseră lăutarii şi, după ce boierii şi 
jupâniţele începură să se înveselească, fură chemaţi şi 
prietenii noştri, cu păpuşile, caii şi ursul lor. 

Păpuşile le stârniră mesenilor o nouă şi nemărginită 
uimire. Nu puteau să priceapă cum nişte bucățele 
neînsufleţite de lemn puteau prinde viaţă. Unii chiar îl 
bănuiră pe Tit că este în înţelegere cu dracul sau face 
vrăjitorii. «Povestea» pe care o jucau avea ca erou pe un 
ţăran sărac, năzdrăvan. '[ăranul se apropia de taraba unui 
crâşmar, care frigea într-o ţepuşe o pasăre. După ce îşi 
trecea încet o bucată de pâine prin fumul fripturii, 
năzdrăvanul o mânca plin de poftă. Crâşmarul se repezea la 
sărac să-i plătească fumul, zicând că i-a luat gustul fripturii. 
Atunci hâtrul scotea un ban de aramă, îl lovea de tarabă şi 
răspundea: 

— Tu m-ai hrănit cu fumul fripturii, eu te plătesc cu 
sunetul banului. 

Îşi lua banul şi pleca. Iar boierii se tăvăleau de râs. 

După ce mai «jucară» şi alte întâmplări cu haz, păpuşile 
fură înlocuite de urs, care ştia să imite pe un boier din 
divan, pe un călugăr în strană, să se îmbrace ca o femeie, să 
facă fel de fel de giumbuşlucuri, să salte în horă şi să sufle 
în fluier. Iarăşi se mirară boierii de un asemenea animal, 
altminteri fioros, din pădure, şi cu toate astea atât de 
îmblânzit şi înțelegând româneşte ca un valah. 


«Reprezentaţia» se încheie cu exerciţiile de călărie ale 
celor trei băieţi. 

De când se întorseseră în ţară şi cât ţinuse târgul de lângă 
Valea Voievozilor, până ieri, băieţii, sub privegherea lui Tit, 
îşi folosiseră timpul liber făcând necontenit exerciţii, care 
aveau să le prindă bine, nu numai ca să-şi câştige pâinea, ci 
şi în alte împrejurări. 

lenicerii erau pedeştri. Băieţii îşi mai pierduseră în aceşti 
trei ani din uşurinţa atât de trebuitoare unui bun călăreț. 
Dar, încetul cu încetul, aceasta le revenea. Cu forţa pe care 
le-o adusese atât creşterea în vârstă, cât şi viaţa aspră dusă 
în tabăra ienicerească, ajunseră în curând să facă nişte 
acrobaţii de o mare siguranţă şi măiestrie. 

Băieţii se făcuseră, de când sosiseră la Târgovişte, mai 
chipeşi decât înainte. Aerul patriei - dacă ne gândim la 
Băiat şi la Bucur - sau cel puţin al libertăţii, ca să vorbim de 
Mihailo, de când izbutiseră să lepede nesuferita haină 
ienicerească, le pria. 

Pe deasupra, Tit le făcuse rost de trei costume grozave, 
pierdute la zaruri de nişte călăreţi nemți şi ajunse în 
stăpânirea unui neguţător din Târgovişte. 

Costumele, reparate de Tit, care se pricepea şi la cusut, 
arătau destul de bine, cu pantalonii strânşi pe picior, două 
cămăşi roşii şi una verde, şi veste de piele, prinse în şireturi 
deasupra. Ca încălţăminte, purtau cizme uşoare şi moi, cu 
tocul puţin înalt, care îi făceau să păşească sprinteni. 

Iar în ce-l priveşte pe Băiat, prin ţinuta şi noblețea 
mişcărilor îi întrecea pe toţii fiii de boieri care luau parte la 
ospăţul lui Flor. 

Cel puţin Voiena nu-şi mai putuse lua ochii de la el, de cum 
îl văzuse săltându-se, printr-o mişcare uşoară, pe cal... 

— Parcă ar fi un prinţ, şi nicidecum un tânăr de bâlci, 
spunea încet prietenelor sale. 

— Într-adevăr, este deosebit de chipeş şi mândru, 
recunoşteau fetele, râzând. 


Băiatul, parcă simțind că se vorbea de el, îşi întoarse capul 
spre tinerele fete, tocmai pe când executa un dublu salt şi 
rămânea într-o mână, cu picioarele în sus, dus în galop de 
Negru. 

Privirea i se întâlni numai pentru o clipă cu aceea a 
Voienei. Însă şi atâta fu de ajuns ca să-şi dea seama că ochii 
galeşi ce cătau spre el erau ai fetei care fusese de 
dimineaţă la fereastra de deasupra pridvorului. 

Faţa ei albă, cu buzele sângerii - de un sângeriu natural, 
nu ca al altor fete, a căror roşeaţă este dobândită din cutia 
de suliman - umbrită de o coamă de păr castaniu, care-i 
cădea uşor pe frunte, închipuind un fel de boltă, părea toată 
un strigăt. 

Ochii verzi ai fetei îl aţinteau. O tulburare îl cuprinse. De 
altfel, nu numai el era uimit de frumuseţea Voienei. Toţi 
tinerii boieri, invitaţii lui Flor, o sorbeau din priviri şi, după 
terminarea mesei de prânz, fiecare încercă să i se afle cât 
mai în preajmă, să-i vorbească şi să danţeze cu ea. 

Dar Voiena făcea ce făcea şi se întorcea către Băiat, 
aruncându-i ochiade pline de înţelesuri. 

Alintată şi dornică de petrecere cum era - plângându-se că 
nu sunt la ospăț destui tineri boieri - stărui faţă de mama ei, 
bătrâna soţie a lui Flor, să-i îngăduie Băiatului să ia parte la 
jocurile puse la cale de fete. 

Cuvântul hotărâtor fusese acela că le trebuia şi un băiat de 
care fetele să poată râde în voie. 

Tinerii boieri încercară, la început, să se împotrivească 
dorinţei fiicei mai mici a lui Flor, de a-l amesteca pe Băiat 
între ei. Până la urmă însă nu avură ce face şi se învoiră, 
pentru că Voiena zicea că altfel ea nu mai intră în joc. 

Se pare că totuşi, la curţile boiereşti din Valahia secolului 
al cincisprezecelea, fetele se bucurau de o libertate mai 
mare decât în alte părţi ale Europei. Luau parte la unele 
jocuri destul de îndrăzneţe, ca bunăoară: «Sultan-sultan», 
pus la cale de tineri şi cu acest prilej, la stăruința Voienei. 


Un tânăr înfăşurat la ochi - cum se leagă copiii la «baba- 
oarba» - primea un şal, o băsmăluţă, o agrafă sau altceva 
de la una din fete. Dacă tânărul cu ochii legaţi o ghicea pe 
acea fată, avea dreptul, în râsetele celor de faţă, să fie 
sărutat de ea. 

Venind rândul Băiatului să fie «sultan», Voiena îşi dete 
năframa. Dar cu toate că încercă de câteva ori să-i stea în 
cale, nu izbuti să facă în aşa fel încât să fie prinsă. Celelalte 
fete îl tot înghionteau şi-l încurcau. 

Unei alte fete, care îi dete pe urmă Băiatului băsmăluţa, îi 
pica norocul acesta. Fata, o şireată oacheşă, verişoară bună 
a Voienei, i se aşeză în drum în aşa chip, încât Băiatul o 
apucă în braţe. Fu silită - ceea ce ei îi făcu o deosebită 
plăcere, deşi de ochii lumii, precum i se cuvenea unei fete 
de mare boier, făcea pe ruşinoasa şi se codea - să îl sărute 
pe obraz. 

Băiatul râse cu poftă, însă Voiena se împurpură de necaz. 
Şi cu toate că ceilalţi, care abia se încălziseră, ar fi dorit să 
continue jocul, ea - fiindcă nu mai avea dreptul, potrivit 
regulilor lui «Sultan-sultan», să-şi dea încă o dată năframa - 
spuse că s-a săturat, e obosită, şi mai bine să le cânte 
Băiatul... El le cântă din fluier, din lăută şi din gură o 
mulţime de cântece româneşti, bulgăreşti, sârbeşti şi 
turceşti. 

Cântecul care le plăcu tuturor cel mai mult fu «Peste plaiul 
românesc», în el era vorba de o frumoasă fată răpită de 
tătari. Cei mai voinici feciori din ţară, în frunte cu fiul lui 
Mircea cel Bătrân, Mihail - care apare zugrăvit în tabloul 
votiv de la Cozia, ctitoria viteazului voievod - plecau în 
ţinuturile tătăreşti. Îi găseau pe răpitori şi, după ce îi 
pedepseau, se întorceau cu fata. Şi ea se mărita cu fiul de 
voievod. 

Fără să vrea, ca întotdeauna când rostea cuvintele 
cântecului, Băiatul se gândi la Roxana, şi în glasul lui puse 
atâta foc, că numeroşi ascultători lăcrămară. 


De data asta, Băiatul cântă mai cu patimă decât oricând, 
numai că imaginea din ce în ce mai palidă, mai depărtată şi 
mai tulbure, a nefericitei lui tovarăşe de joacă din copilărie, 
era parcă în unele clipe înlocuită cu aceea a Voienei, fata vie 
şi ispititoare de lângă el... 

Pentru că se făcuse seară, boierii - al căror gust de 
petrecere, în loc să se ostoiască, se înteţea - îşi strânseră pe 
ei giubelele; apoi, făcându-se tot mai răcoare, hotărâră să-şi 
strămute cheful în sala de ospeţe a conacului. 

Jupânesele şi jupâniţele plecară să se culce, la îndemnul şi 
în râsetele bărbaţilor, dornici să înceapă, abia de la acel 
ceas înainte, adevăratul chef. Prietenii noştri primiră 
îngăduinţa să se odihnească. Fură aduşi din nou lăutarii, şi, 
pe o uşă din fund, ţâşniră, într-un dans vioi, săltăreţ, pe 
sunete de zurgălăi şi tambure, douăsprezece roabe tinere, 
ţigănci, cu cercei mari de aramă în urechi, cu fuste roşii, 
creţe şi bluze viu colorate, larg răscroite la piept. Şi, în 
lumina orbitoare a făcliilor, sprijinite în pereţi prin nişte 
mâini de fier, lucrate, după modelul apusean, de meşterii 
din Câmpulung, şi a lumânărilor groase, albe sau verzi, 
parfumate, aprinse în sfeşnicele de alamă, de pe mese, 
petrecerea reîncepu sălbatică şi dezmăţată. 

Nu trecu însă mult, după ce jupânesele şi jupâniţele se 
duseseră la culcare, şi Voiena se sculă din pat, îşi puse pe ea 
rochia, un şal gros de lână, şi cobori în grădină. 

Înainte de a pleca în odaia ei, se apropiase de Băiat şi îi 
şoptise să o aştepte lângă un anume trunchi scurt şi gros de 
copac, de pe malul Dâmboviţei - care în acel loc străbătea 
întinsele livezi şi grădini ale boierului Flor. 

«Să mă duc? Să nu mă duc?» se întreba băiatul... 

Bucur îl cam luase peste picior: 

— "Ţi-a căzut la inimă fata boierului?... 

— Du-te, îngădui Tit, după ce îi auzise şoşotind. Poate 
izbuteşti să afli de la ea ceva despre gândurile lui Flor faţă 
de măria sa Vlad. Dar caută să te întorci repede. 


Băiatul plecase pe malul Dâmboviţei, se răzimase de 
trunchiul gros de copac, sub lumina albă a lunii, şi o 
aşteptase pe fată. Ea venise, chicotind, îl luase îndrăzneață 
de mână şi îl chemase să se plimbe împreună pe malul 
râului. 

Ierburile răspândeau o aromă amară şi umedă. Dâmboviţa 
clipocea tainic. Licuricii dănţuiau. Băiatul păşea ca ameţit. 
Obrazul fetei era tot mai aproape - şi nici nu-şi dădu seama 
dacă-i aievea sau visează când se aplecă să o sărute. 

«O iubesc oare?» se întreba Băiatul, în timp ce fata îşi 
lipea, şăgalnic, fruntea de umărul lui. Dar gândul i se 
întorcea la Roxana. Deşi pe Roxana o îndrăgise cu totul 
altfel şi, chiar într-o împrejurare asemănătoare - îşi spunea 
el - nu ar fi cutezat s-o sărute, cum făcuse cu Voiena. 

«O fi doar un joc pentru ea? se mai gândi Băiatul, 
neîndrăznind s-o privească, să citească în ochii Voienei. Ce 
pot fi eu altceva pentru fiica marelui boier Flor decât un 
mijloc de a-şi petrece timpul într-un chip mai neobişnuit? Şi 
totuşi...» 

Se uită spre conac. Casa boierului Flor se zărea printre 
copaci, cuprinsă parcă de un incendiu, în vâlvătăile făcliilor. 
Boierii petreceau, şi glasurile şi râsetele roabelor ţigănci 
răsunau ascuţit. 

Îşi aduse aminte că Tit îl sfătuise să afle de la Voiena unele 
gânduri ale boierului Flor, dar ori de câte ori încerca s-o 
întrebe pe fată câte ceva, ea schimba vorba. 

Uneori îi răspundea cam de sus, şi asta îl durea. Dar din 
nou Voiena se apropia de umărul lui, alintându-se ca un 
copil, şi surâsul ei senin i-o făcea şi mai dragă, tulburându-i 
toate gândurile. 

Râseră şi glumiră. Şi cu toate că se lăsa tot mai frig, timpul 
trecu uşor şi zorile se iviră. 

Şi iată-l pe Tit venind... Fata fugise, lăsând să se mai vadă 
printre tufe, pentru cea din urmă oară, pieptănătura înaltă 
şi lucioasă, şalul gros şi fustele albe, împodobite cu horbote, 
fâlfâind ca nişte aripi de pasăre. 


— A fost vorba că te întorci curând, glăsui Tit. Doar nu 
pentru o fustă, fie ea şi albă ca a Voienei, am venit aici!... 

Niciodată încă nu îi vorbise păpuşarul atât de aspru. De 
ieri şi până azi îi crescuse pe faţă o barbă ţepoasă şi 
căruntă, care îi dădea un aer mohorât. 

— Iartă-mă, Tit, îngăimă Băiatul... S-a întâmplat ceva rău? 

— S-au întâmplat lucruri îngrozitoare. Ştiam că boierul 
Flor e duşmanul măriei sale Vlad, dar am aflat că este şi cel 
mai mare dintre ticăloşi. 

Băiatul vru să spună ceva. Mai privi o dată pe urmele 
Voienei, dar ea pierise în conac. Înghiţi în sec şi tăcu. 

— De unde ştii? întrebă într-un târziu. 

— Avem dovezi de netăgăduit, glăsui Tit. De altfel, ţie ţi-au 
spus câte ceva despre el însuşi domnitorul şi logofătul 
Lazăr. 

Băiatul dădu din cap. Aşa era. Din partea logofătului 
primise însărcinarea să fie cu ochii în patru şi să-l vestească 
pe comandantul Xalom de orice mişcare care ar fi dat de 
bănuit în timpul petrecerii. Dar el plecase la plimbare cu 
fata boierului, pe malul Dâmboviţei, şi nu mai avusese nici o 
grijă. Pe şira spinării simţi un fior rece. De asta veniseră de 
la Nicopole? Dacă, din pricina purtării lui, măria sa Vlad va 
avea de suferit? Desigur, Voiena nu putea fi făcută 
răspunzătoare de uneltirile tatălui său. Însă el îşi călcase 
îndatorirea. Nu se purtase cum se cuvine... 

Pe urmă, Tit îi povesti cum sârbul Mihailo prinsese de 
veste că, în timpul nopţii, venise pe ascuns, la conac, un 
călugăr. Călugărul fusese primit de egumenul Sisoe, care 
stătuse cu el, pe îndelete, de vorbă, într-o încăpere din catul 
de sus. Trimisese apoi să-l cheme pe boierul Flor. Boierul se 
urcase, clătinându-se şi călcând greu pe scări. Nu stătuse 
mult şi se întorsese triumfător, împreună cu Sisoe. Îi dăduse 
afară pe lăutari şi pe fetele ţigănci roabe, cu care 
benchetuiseră şi, rămânând numai cu oaspeţii, le strigase: 

— Boieri dumneavoastră, l-am văzut chiar adineauri pe 
mult-aşteptatul sol al măriei sale Radu cel Frumos... 


La auzul numelui fratelui lui Vlad, cel care stătea la 
Stambul, făcând jocul turcilor şi aşteptând de la ei scaunul 
domnesc, boierii izbucniseră în urale. 

— Trăiască măria sa Radu! De la el va veni scăparea 
chinului boieresc, atât de oropsit în Valahia de tiranul 
Drăculea... Când vine?... Unde se află acum?... 

Se iscase un asemenea zgomot, încât boierul Flor fusese 
nevoit să înşface cupa grea de peste trei ocale de argint, cu 
care băuse înainte, şi să o lovească de masă, ca să se facă 
linişte. 

— Măria sa Radu va veni negreşit şi ne va face dreptate, 
tunase el, dar până în acea clipă, care nu va întârzia, 
trebuie să piară Vlad... 

— Să piară Vlad... în ţeapă... în ştreang... urlau boierii 
care mai de care, roşii la obraz şi cu ochii scoşi din orbite 
de furie, izbind cu cupele de argint şi cu pumnii în mese, şi 
cu picioarele în lespezile de piatră ale sălii. O să-i venim de 
hac... 

— Ştiţi, urmase Flor, întinzându-şi braţele lungi şi osoase 
către meseni, că de câteva zile a sosit la Târgovişte diacul 
Catavolinos, din partea înălţimii sale sultanul... 

— Trăiască înălţimea sa sultanul... mormăiră câţiva, 
neconvinşi. 

— Catavolinos i-a cerut lui Vlad tributul mărit de la trei la 
zece mii de galbeni şi rămas neplătit, ca şi cei cinci sute de 
copii pentru taberele de ieniceri... urmă boierul, ţesându-şi 
degetele prin barbă. Iar Vlad, hohoti el larg, parcă anume 
pentru a ne fi nouă cu priinţă, a răspuns că în ce priveşte 
tributul se va mai gândi, însă despre copii să-şi ia înălţimea 
sa sultanul gândul... 

— Şi-a tăiat singur craca de sub picioare! clocotiră în râs 
mesenii. Parcă-i da turcilor pe propriii lui copii!... Numai 
nişte odrasle de ţărani puturoşi... Şi chiar birul, de ce s-o fi 
încăpățânat să nu-l plătească? Doar nu-l dădea din pungă, îl 
plătea poporul... S-a pus rău cu sultanul... Dar asta-i spre 
binele nostru... 


În sală, pentru că uşile şi ferestrele fuseseră închise, se 
făcuse o căldură de abia se mai putea respira. Vinul sorbit 
într-o asemenea împrejurare, cu poftă, îi încingea şi mai rău 
pe boieri. 

— Vodă am auzit însă că va pleca chiar astăzi cu 
Catavolinos, la Giurgiu, unde îl aşteaptă Hamza, paşa de la 
Nicopole, căpitanul otoman al Dunării, ca să orânduiască 
nişte neînţelegeri de hotar, rosti un boier tânăr, cu o barbă 
scurtă, roşă. 

— Tocmai aici e aici... se bucură egumenul Sisoe, bătându- 
se cu palmele peste pântec. 

— Asta este vestea cea bună pe care am primit-o - 
împreună cu un răvaş din partea măriei sale Radu - şi pe 
care vreau să v-o spun! ţopăi Flor pe loc, răvăşindu-şi cu 
mâna barba. 

— Ce veste?... Spuneţi-ni-o mai iute... Nu ne mai fierbeţi... 
se mişcară boierii, ridicându-se toţi de pe jilţuri şi 
grămădindu-se în jurul egumenului Sisoe şi a vistiernicului 
Flor. Şi solul unde e?... Nu-l putem vedea? 

— Solului domnesc nu se cuvine să i se vadă faţa. Este un 
sol de taină, îi lămuri pe boieri Sisoe. De altfel, acum se 
odihneşte, căci peste câteva ceasuri va pleca înapoi, spre 
măria sa Radu. Vestea cea bună îl rugăm însă pe boierul 
Flor să v-o spună... 

— Vestea cea bună, hohoti iarăşi Flor, este că Vlad va 
cădea într-o capcană întinsă lui de către Hamza Paşa şi 
Catavolinos. Pentru că el, rosti cuvintele rar boierul, a fost 
chemat la Giurgiu fără arme şi fără oaste, cu prefăcută 
prietenie. Domnul s-a încrezut în Catavolinos. Să ne 
pregătim deci, boieri, să-l întâmpinăm pe noul voievod, 
măria sa Radu... 

Uralele nu mai conteneau. Cupele se ciocneau una de alta. 

— Trăiască măria sa Radu!... Trăiască măria sa Radu! 

— Cu toate astea, să fim încă prevăzători, preacinstiţi 
boieri. Să ne prefacem că nu ştim nimic. Oştenii lui Vlad, 
până vor fi prinşi şi daţi morţii, stau de veghe la Târgovişte 


şi în celelalte oraşe, şi îşi vor vinde pielea scump. Doar pe 
ascuns să ne pregătim. Oamenii noştri trebuiesc vestiți, 
continuă Flor, vorbind repede. Eu ţin toate firele în mână, 
se fuduli el... Şi numai egumenul Sisoe şi cu mine 
cunoaştem - având numele lor trecute într-un catastiv - pe 
toţi duşmanii lui Vodă din întreaga ţară. 

— O să ai o slujbă mare la scaunul măriei sale Radu!... 
Ferice de domnia ta!... strigară câţiva boieri, nu fără 
invidie. Dar ce ştire vrei să trimiţi duşmanilor lui Drăculea? 
întrebară ei. 

— Aceştia vor trebui să-şi pregătească pe furiş cetele şi, 
numai când se va auzi că măria sa Radu a intrat în ţară, să 
iasă la iveală. Să-i prindem pe toţi credincioşii lui 
Drăculea... 

— Avem şi numele credincioşilor lui Drăculea în alt 
catastiv, ţipă egumenul, ca să acopere hohotele de bucurie 
ale boierilor. Avem un catastiv întreg, adăugă el... 

— şi să-i ucidem pe loc, îşi termină vorba Flor. Apoi vom 
pune mâna pe dregătorii. Măria sa Radu o să ni le împartă 
după cât i-am adus fiecare folos... 

— Iată deci ştirile pe care le vom trimite în dimineaţa 
aceasta, cu călăreţii noştri, în cele patru cetăţi domneşti: 
Târgovişte, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgşor, strigă 
din nou egumenul... Dar domniile voastre, până se va 
împlini totul cum se cuvine, să păstraţi taina. Juraţi?... 

— Jurăm! rostiră boierii, scoţându-şi fiecare jungherul de 
la brâu şi ţinându-şi-l ridicat în lumină. 

— Du-te, sfinţite părinte, şi pregăteşte răvaşele, îl îndemnă 
Flor pe egumen. Peste câteva zile, poate de Paşti, îţi vei 
primi răsplata pentru slujba pe care o faci măriei sale Radu. 
Vei fi mitropolit... 

Egumenul mai bău o cupă de vin, sughiţă de încântare, 
auzind profeția lui Flor, şi, cu anteriul descheiat, o zbughi 
pe uşă, spre scările ce duceau la catul de sus - aproape 
gata-gata să-l răstoarne pe Bucur, care stătuse ghemuit 


lângă prag, ascultând ce se vorbea, şi abia avusese timpul 
să se tragă înapoi şi să se ascundă într-un ungher. 

Numai Tit a rămas încă un timp la una dintre ferestre, pe 
care reuşise s-o întredeschidă puţin, trăgând cu urechea, 
până s-a încredinţat că nu mai putea auzi nimic altceva cu 
privire la măria sa Vlad. Atunci i-a chemat pe Bucur şi pe 
Mihailo. 

Pe Băiat nu l-a căutat, socotind că între timp află lucruri 
folositoare măriei sale, de la Voiena. 

Tit, Bucur şi Mihailo au făcut un plan îndrăzneţ. Puseră 
ursul să se caţăre pe casă, până la fereastra unde se 
odihnea solul lui Radu cel Frumos. Solul, obosit frânt, băuse 
o cană mare cu vin, ca să adoarmă repede, şi sforăia dus. 
Nu auzi cum ursul desface obloanele de la fereastră, lăsând 
de sus o frânghie al cărei capăt îl prinse Bucur. 

Pe frânghie, Mihailo şi Bucur se urcară şi ei în odaie. 
Mihailo îi astupă gura solului cu un şomoiog de paie, ca să 
nu facă zgomot. Bucur îl vâri într-un sac şi îl coborâră pe 
fereastră. 

Aşa, împachetat, îl duseră în pădure, lăsându-l pe urs să-l 
păzească. Şi dacă Flor sau Sisoe l-ar fi căutat, aveau să-şi 
închipuie că solul se trezise din somn şi plecase, tot aşa de 
tainic cum venise, înapoi, la Radu cel Frumos. 

— Iată ce s-a petrecut în timpul nopţii! îşi încheie Tit, la fel 
de mustrător, povestirea. 

Băiatul îşi plecă fruntea. 

— Ce trebuie să facem? îl întrebă pe Tit. 

— Din clipă în clipă, trimişii lui Flor vor pleca, îi răspunse 
păpuşarul... Bine ar fi fost să fi putut ajunge până la 
Târgovişte, să-l înştiinţăm pe Xalom, şi el să ne fi dat 
porunci. 

— Nu mai avem timp să-l vestim, grăi Băiatul, Târgoviştea 
e prea departe. Dar zici că trimişii lui Flor sunt patru. Vom 
prinde fiecare din noi câte unul... 

— Aşa am cugetat şi eu, spuse Tit. Boierii deocamdată nu 
vor face nimic. Aşteaptă mai întâi sosirea lui Radu. Ei 


nădăjduiesc că domnitorul va cădea în capcană. Nu ştiu că 
a fost înştiinţat de tine. Însă trebuie să punem neapărat 
mâna pe răvaşe, ca măria sa Vlad, întorcându-se la 
Târgovişte, să cunoască numele tuturor boierilor lui Radu 
cel Frumos, care încă nu s-au dat pe faţă, uneltind în 
întuneric, dar prefăcându-se că sunt credincioşii domniei, şi 
să-i poată pedepsi. 

— Sunt gata! rosti Băiatul, mai aruncând totuşi o ultimă 
privire spre fereastra Voienei. 

— Înşeuează-ţi pe Negru, şi să pornim! îi porunci Tit. 
Băieţii ne şi aşteaptă pe drumul către Târgovişte, în pădure. 

— ÎN ȚEAPĂ CU EI, MĂRIA TA! 

Începuse să amurgească de-a binelea, când iscoadele îl 
înştiinţară pe paşa că grupul de călăreţi, din care făceau 
parte Vlad, logofătul Lazăr şi o mână de trabanţi, împreună 
cu Catavolinos şi suita lui, ajunseseră la Vadul Budenilor, pe 
apa cea leneşă a Neajlovului, făcând acolo un popas pentru 
masa de seară, şi ca să soarbă o cană cu vin fiert. 

Hamza îşi frecă mâinile. 

Aşadar, planul îi izbândea. Sultanul va fi mulţumit. De prea 
multă vreme, el, Hamza, nu mai fusese înaintat. Visul său 
era să ajungă vizir. 

Privi încă o dată împrejur, şi ochii mărunți, înecaţi în 
grăsime, îi clipiră de plăcere. Totul fusese orânduit aşa cum 
se cuvine. În mijlocul cetăţii, lângă geamie, fusese pus jilţul, 
de unde avea să-l judece el însuşi pe domnul din Valahia - 
Eflak, cum suna împuternicirea adusă de Catavolinos din 
partea lui Mahomed. Butucul pentru tăiat pe el capetele 
valahilor se găsea alături. După ce avea să-l învinuiască pe 
Vlad de hainie şi duşmănie faţă de Poartă, pentru că nu 
plătise tributul şi nu dădea nici cei cinci sute de copii anual 
pentru oştirea ienicerească, îl va ucide numaidecât. Capul 
retezat al ghiaurului va fi înfipt într-o suliță lungă, şi sulița 
ridicată pe turnul de pază al cetăţii, de unde muezinul 
anunţă în fiecare zi ceasurile de rugăciune. Iar pielea sa, 


jupuită de pe trup şi umplută cu paie, va fi agăţată pe 
palatul domnesc din Târgovişte. 

Astăzi pe la amiază, după câteva zile calde, în această 
primăvară cu toane, în chip neînțeles se reîntorsese iarna. 
Începuse să ningă, apoi dăduse un îngheţ. Furtuna şuiera 
peste Dunăre. 

Cu toate că era atât de frig, judecata lui Vlad trebuia 
făcută în mijlocul cetăţii, ca să poată lua parte la ea şi 
oştirea şi să se bucure de izbândă. 

Hamza îşi strânse pe el haina groasă, îmblănită, şi timpul 
începu să i se pară prea lung. Nu mai era totuşi mult, şi 
ceata trebuia să se pună din nou în mişcare. În curând vor 
ajunge la Comana, şi de acolo, la numai un pas, Vlad va fi 
înconjurat de spabhiii şi achingiii ascunşi în pădure. 

Ca să treacă vremea mai repede, Hamza porunci să i se 
înşeueze calul... Se urcă pe el şi, urmat de câteva căpetenii 
de oaste, ieşi din cetate, îndreptându-se spre locul unde 
erau aşezate corturile ienicereşti. 

Aici intră în cortul aşezat lăturalnic şi bine adăpostit, ferit 
de vânt şi de primejdii, al comandantului ienicerilor. Ceru să 
i se aducă masa de seară, mâncă până simţi că gâtul, prea 
mult îndesat, nu îi mai primeşte pilaful cu carne de berbec, 
şi se culcă pe o sofa, poruncind să fie aprinsă în cort o făclie 
şi să fie vestit când vor fi aduşi, legaţi, prizonierii. 

Ca să-i fie cald, i se aduse un lighean cu cărbuni, înteţiţi 
din când în când de ienicerul de pază. 

Fiind atât de ghiftuit, de fără grijă, mulţumit, învelit în 
haina de blană şi lângă ligheanul cu cărbuni aprinşi, Hamza 
simţi că îl cuprinde o moleşeală plăcută. Deşi se hotărâse să 
rămână treaz, aţipi şi începu să sforăie înfiorător. 

Cât dormi, visă că îl prinsese pe Vlad, şi călăul îl jupuia de 
piele. Domnitorul valah se ruga să fie iertat, dar paşa îl 
lovea cu toiagul, şi oştenii lui se prăpădeau de râs, 
zguduindu-se în aşa măsură din pricina hohotelor, încât le 
zăngăneau armele. 


Zgomotul fiind totuşi foarte puternic, paşa se trezi. 
Deschise un ochi şi îl văzu lângă el pe comandantul 
garnizoanei din Giurgiu zgâlţâindu-l de umăr. 

Socoti că valahii au fost prinşi, şi legaţi în lanţuri au fost 
aduşi la cetate. Deschise şi celălalt ochi şi, scărpinându-se 
în barbă, porunci: 

— Afurisitul Drăculea şi valahii lui să fie ţinuţi în genunchi, 
în lanţuri. Sosesc îndată la judecată, numai să mi se pună 
puţin veşmintele în ordine. 

Dar comandantul cetăţii îl privea pe paşa holbat, de parcă 
nu îl mai văzuse niciodată în viaţă, şi nu da poruncile mai 
departe. 

— Înălţimea ta, îngăimă el, tremurând, valahii... şi nu mai 
apucă să spună nimic, pentru că Xalom, comandantul gărzii 
domnitorului Vlad, plin de sânge şi cu sabia în mână, 
pătrunsese în cort. 

În urma lui, ienicerii de pază ai cortului fuseseră culcaţi la 
pământ. 

După ce plecaseră în zori de la conacul lui Flor, prietenii 
noştri se împărţiseră în aşa chip, încât să-i poată întâmpina 
şi prinde pe toţi cei patru trimişi boiereşti. Tit rămase de 
pază pe drumul ce ducea la Târgovişte - oraşul în care 
locuiau cei mai mulţi dintre marii boieri. Băiatul luă în 
primire calea către Curtea de Argeş, şi Mihailo - aceea spre 
Câmpulung. Drumul către a doua reşedinţă domnească, 
Târgşor, îi fu încredinţat, spre străjuire, lui Bucur. lar ursul 
rămase în adâncul pădurii, veghindu-l pe solul lui Radu cel 
Frumos. 

Nu trecu mult, şi cel dintâi trimis al lui Flor se văzu 
pornind spre Târgovişte. De cum ajunse în dreptul pădurii, 
Tit îşi aruncă laţul - un meşteşug în care nu-l întrecea 
nimeni. Laţul îl prinse pe slujitor de gât, luându-i aproape 
răsuflarea. Simţind că se îneacă, trimisul ridică mâinile, în 
înţelesul că se predă. Păpuşarul îl trase de pe cal şi îl aduse 
la picioarele sale. Cu un căluş în gură, ca să nu ţipe, îl vâri, 
precum şedea şi solul lui Radu cel Frumos, într-un sac. 


Dând apoi un țipăt de huhurez, păpuşarul îi vesti pe cei 
trei tineri că primul dintre trimişi, cel plecat spre 
Târgovişte, căzuse. Tocmai atunci Băiatul, de pe ramura 
groasă a unui stejar, unde şedea de veghe, văzu că înspre 
Curtea de Argeş plecaseră doi trimişi, nu unu!... Pesemne 
că în fosta vestită cetate de scaun erau mai multe răvaşe de 
dus. 

Drumul trecea pe sub copacul în care se găsea el... Unul 
dintre călăreţi, un bărbat subţiratic, cu căciula trasă pe 
ochi, tânăr şi voinic, galopa înainte, pe drumul îngust. La 
brâu, prinsă cu un lănţug de argint, îi spânzura o sabie 
scurtă, tătărască. Celălalt, vârstnic şi cu o urmă de rană 
adâncă pe obraz, îl urma. 

Prin frunzişul de un verde mustos şi fraged, soarele îşi 
cernea, dintr-o parte, săgețile aurii. Dâmboviţa sticlea pe 
vale. Conacul lui Flor, cu acoperişul înalt, se vedea parcă 
zugrăvit pe fundalul întunecat al pădurii. 

«Boierii încă benchetuiesc... Ce-o face Voiena?» îi trecu 
Băiatului prin minte. Îşi alcătui apoi planul... Va sări în 
spinarea celui dintâi călăreț şi îl va dobori. Cu cel de-al 
doilea se va lupta călare. 

Nu mai era decât o clipă, şi călăreţii ar fi trecut pe sub 
ramura stejarului, pe care se găsea el... Se încordă, gata să 
sară, ca un înotător înainte de a-şi da drumul în apă, când 
Negru, ascuns mai încolo, între copaci, necheză. 

— Stai!... Stai!... strigă călăreţul vârstnic. 

Amândoi se opriră. Cel din faţă îşi scoase sabia. 

— Unde să fie calul care a nechezat? întrebă tânărul, 
cercetând cu privirea locul din preajmă şi înaintând 
prevăzător. 

— Află de la mine că acolo unde este un cal în pădure se 
află şi un călăreț, rosti înţelepţeşte cel vârstnic. 

— Uite-l, rosti iar tânărul, descoperindu-l pe Negru. O 
mândreţe de armăsar... 

— Apucă-l de frâu şi adu-l încoace, îl îndemnă omul cu 
cicatrice pe obraz. Eu o iau înainte, la pas. Mă ajungi tu. 


Slujitorul cel tânăr, călare cum era, o luă printre copaci şi, 
ajungând lângă Negru, întinse mâna să-l apuce de frâu, dar 
calul îşi întoarse într-o clipă botul şi-l muşcă. 

Călărețul dete un țipăt, fiindcă Negru îl apucase straşnic, 
zdrobindu-i două degete - şi, de mânie, îşi ridică sabia să-l 
lovească. 

Dar Negru nu rămase pe loc şi, săltându-se în două 
picioare, se lăsă cu copitele din faţă peste slujitorul lui Flor, 
trântindu-l din şa. 

Băiatul îşi dete şi el drumul de pe ramura de stejar. Din 
numai câţiva paşi, ajunse lângă trimisul lui Flor. Acesta sări 
în picioare şi îşi ridică sabia. Armele se rotiră prin aer, 
împrăştiind scântei. Printr-o mişcare dibace, Băiatul îşi lovi 
potrivnicul, făcând să-i cadă sabia din mână. Îi înşfăcă de 
jos arma şi încălecă pe Negru. Slujitorul o luă între timp la 
fugă, printre copaci. De spaimă, se împiedică însă de o 
rădăcină uscată şi căzu. Şi fiindcă Negru, călărit de Băiat şi 
venind pe urmele sale, îl călcă pe gleznă, începu să se 
tăvălească prin iarbă, urlând de durere. 

Al doilea călăreț, deşi înaintase o bucată bună de drum, 
auzind zgomotul de luptă şi temându-se să nu fie mai mulţi 
oameni în pădure, se hotări să se întoarcă la conac şi să-l 
vestească pe Flor. Băiatul prevăzu acest lucru şi, lăsându-l 
în plata Domnului pe cel rănit, ieşi din desiş şi porni în 
goană după vârstnic. 

Negru era un cal cu totul deosebit, dar nici armăsarul 
trimisului boieresc nu era de lepădat. Depărtarea dintre ei, 
cu toate astea, se micşora. Nu mai era decât o goană de 
câteva minute, şi urmăritul ar fi ajuns la conac. Băiatul îl 
strânse pe Negru între pulpe. 

— Încă un salt, şi l-am ajuns! îi spuse calului. 

Negru întinse gâtul, ascultător, ţâşnind ca o săgeată 
pornită din arc. Ajungându-l din urmă pe slujitorul lui Flor, 
Băiatul se ridică în picioare pe şaua lui Negru şi sări în 
spatele celui urmărit. Amândoi se prăvăliră în praf; dar 
Băiatul, fiind mai iute în mişcări, îl prinse pe slujitor de 


grumaz şi-l strânse până ce acesta, gemând, leşină. Îl apucă 
apoi de brâu şi îl aşeză cu burta pe ca!... Se întoarse în 
pădure, unde avusese loc lupta cu cel dintâi slujitor şi, 
ameninţându-l cu sabia, îl urcă şi pe acesta, la fel, pe 
celălalt cal... Pe urmă strigă şi el ca huhurezul, însă de două 
ori - în semn că are în mână doi prinşi, şi, călare pe Negru, 
cu ceilalţi doi cai de dârlogi, porni să-i întâlnească pe 
tovarăşii săi. 

Bucur şi Mihailo cam în acelaşi minut dădură şi ei de veste 
că şi-au îndeplinit îndatorirea. Feciorul păpuşarului îl lovise 
în cap pe slujitorul care gonea către Târgşor, cu o piatră 
bine zvârlită din praştie, doborându-l numaidecât. lar 
Mihailo, folosind un străvechi mijloc de luptă sârbesc, 
legase, între doi copaci, un curmei, la o cotitură, pe drumul 
unde urma să treacă trimisul către Câmpulung. 

Calul, din fugă, se împiedicase. Îl trântise pe călăreț, şi 
Mihailo îl prinsese de-a dreptul în braţe, îi dăduse câteva 
lovituri bune şi îl vârâse în sac. 

După ce se adunară laolaltă, avându-i în saci pe cei cinci 
slujitori şi solul lui Radu cel Frumos, păpuşarul îi îndemnă: 

— Să ne grăbim, băieţi! 

Se mai uitară o dată la felul cum şedeau prizonierii în saci, 
încălecară iarăşi pe cai şi, într-o întinsoare, porniră către 
Târgovişte. 

Fapta lor îndrăzneață a fost, într-adevăr, de folos 
domnitorului. Ajungând la palat, înarmaţi cu zapisul de 
liberă trecere, pe care logofătul Lazăr i-l dăduse Băiatului, 
fură primiţi de Xalom. 

Spre uimirea şi mâhnirea lor, totodată, aflară că 
domnitorul plecase, încă din după-amiaza trecută, cu 
Catavolinos şi suita diacului. Noaptea aceasta aveau s-o 
petreacă în noua cetate de pe Dâmboviţa, şi mâine porneau 
către Giurgiu. 

Pe vremea cât lipsea, şi pentru orice întâmplare cu 
putinţă, Vlad îl lăsase la Târgovişte, locţiitor de domn, pe 
fratele său Nicolae, despre care mulţi nici nu auziseră, 


deoarece el fusese mai mult plecat, slujind ca trimis al lui 
Vlad prin unele ţări străine, pe care domnitorul nădăjduia 
să le poată uni în lupta împotriva lui Mahomed. 

De la solul lui Radu cel Frumos şi sluiitorii boiereşti, care 
între timp îşi veniseră în fire, Xalom află cu uşurinţă - prin 
mijloace nu dintre cele mai blânde, însă cu mult mai 
omeneşti decât cele folosite îndeobşte de conducătorii 
otomani şi tătari în împrejurări asemănătoare - nişte 
amănunte dintre cele mai însemnate. 

Solul lui Radu cel Frumos mărturisi că Vlad urma să fie 
prins şi legat în lanţuri, de cum ar fi trecut de apa 
Neajlovului. 

Domnitorul îşi luase, ce e drept, unele măsuri. Se 
prefăcuse în faţa diacului împărătesc că nu are habar de 
nimic şi îl crede că ar fi vorba doar de o întâlnire cu Hamza, 
în vederea încheierii unei înţelegeri cu privire la hotarele 
raialelor turceşti. Însă, în taină, poruncise ca o ceată bine 
înarmată de oşteni, cu copitele cailor învăluite în cârpe şi 
paie - ca să nu li se audă tropotele - să îl urmeze de la o 
oarecare depărtare. 

Un lucru nu izbutise însă vodă să-l afle, cu toate 
străduinţele sale, până în ceasul plecării din Târgovişte, şi 
anume locul unde se pregătise înconjurarea lui de către 
cetele otomane, şi asta îl neliniştea cel mai mult pe 
credinciosul Xalom. 

Aflând acum din gura solului lui Radu cel Frumos că 
mişelia trebuia să aibă loc după ce vodă şi însoțitorii lui ar fi 
trecut de apa Neajlovului, Xalom ceru învoirea locţiitorului 
de domn să pornească el însuşi şi să-l vestească pe Vlad. 

La drept vorbind, Xalom vrusese chiar de la început să-l 
însoţească pe Vlad. 

Domnitorul nu se învoise, pentru că numai Xalom putea să- 
| sfătuiască şi să-l sprijine pe fratele său Nicolae la nevoie, 
păzindu-i totodată cu străşnicie palatul şi cetatea Târgovişte 
de uneltirile marilor boieri. Căci de nimic, în afară de Vlad, 


nu se temeau mai mult marii boieri decât de sabia şi de 
pedeapsa comandantului gărzii de trabanţi. 

Prilejul acesta era deci cum nu se poate mai nimerit, ca 
totuşi Xalom să poată pleca pe urmele voievodului, 
nădăjduind să-l ia prizonier, în bătălia ce va urma, pe 
Hamza. 

Auzind de hotărârea comandantului gărzii, băieţii şi Tit îi 
cerură îngăduinţa să-l însoţească. Şi pentru că ei fuseseră 
aceia care-i prinseseră pe slujitorii boiereşti, Xalom le dete 
voie să meargă împreună cu el, dar numai dacă vor fi în 
stare să-l urmeze în cel mai iute galop. 

Bineînţeles că primiră bucuroşi învoiala care era şi pe 
placul lor, şi iată-i gonind cu toţii călare către apa 
Neajlovului. 

Neţinând seama de greutăţi, dorind să scurteze drumul, 
ca să ajungă la timp, tăind prin păduri, peste ape şi dealuri, 
Xalom şi ceata care-l însoțea ieşiră pe la Călugăreni, o luară 
de-a lungul Neajlovului, şi ajunseră la Grădiştea înaintea lui 
Vlad. 

Arătându-se ca un simplu călăreț de olac - pe când ceilalţi 
se ascunseseră într-un bordei țărănesc, după porunca şi 
planul lui Xalom - Băiatul îl întâmpină pe domn. 

Voievodul îl văzu şi - înțelegând că era trimis de Xalom - se 
prefăcu că nu-l recunoaşte. Îi strigă totuşi, poruncindu-i să 
se apropie şi, fără să descalece, să-i spună unde se ducea. 

Băiatul îi răspunse de faţă cu Catavolinos că venea de la 
Turnu şi se ducea la Târgovişte după hrană. Apoi, când vodă 
îl chemă la o parte, îi povesti tot ce se petrecuse, cum 
prinseseră pe trimişii lui Flor şi ce aflase Xalom de la ei. 

— Dincolo de Comana, îi şopti el, în pădurea care se 
întinde spre stânga, se află spabhiii şi achingiii cu subaşiul de 
Rusciuc. Când Catavolinos îşi va scoate năframa şi o va 
flutura, călăreţii au să năvălească. Iar în preajma cetăţii, în 
corturi, se află o armată de ieniceri, în frunte cu Hamza. 
După ce ai fi căzut în cursă, măria ta, această oaste trebuia 
să pătrundă în ţară... 


— Întoarce-te degrabă, îi porunci domnitorul, vorbindu-i 
cu glas scăzut. Oştenii noştri să scoată legăturile de cârpe şi 
paie de la copitele cailor, ca animalele să poată alerga în 
voie. Tu să stai de strajă, nevăzut, în urmă, şi când 
Catavolinos îşi va flutura năframa, dar mai cu seamă când 
vei vedea şi semnul meu, să-i vesteşti pe Xalom şi pe ceilalţi 
căpitani. Ai înţeles? 

— Am înţeles, măria ta, zise el, întorcându-l pe Negru 
dintr-o singură răsucitură de frâu şi pornind în galop, 
înapoi. 

Vlad se uită după Băiat, zâmbind, până ce calul dispăru în 
zare. Se întoarse atunci şi îi spuse lui Catavolinos: 

— Să mergem înainte, preacinstite diace şi bei de Silistra, 
şi fiecăruia dintre noi să-i dăruiască soarta ceea ce 
merită!... 

Cuvintele acestea, şi mai ales tonul cu care fuseseră 
rostite, nu-i plăcură deloc lui Catavolinos. În ele i se păru că 
sună şi ceva ca o ameninţare. Numai că totul fusese 
pregătit pentru prinderea domnitorului valah. Izbânda era 
mai mult decât sigură, iar aurul pe care-l aştepta din partea 
sultanului îl îndemna să nu se oprească. 

— Să mergem, măria ta! se linguşi el... 

Trecură de Comana. În stânga se ridica pădurea, tăcută şi 
neagră. 

Vlad se uită într-acolo şi, printre copaci, cu toate că se 
întunecase aproape de tot şi începuse din nou să ningă, 
văzu lucind arme. Se auzeau, de asemenea, nechezat de cai 
şi glasuri omeneşti. 

— Ce-i asta, Catavolinos, nu ştii cumva domnia ta? se făcu 
că se miră vodă. 

— Nu ştiu, măria ta! îi răspunse diacul cu obrazul galben 
ca ceara, scoţându-şi năframa, chipurile ca să se şteargă pe 
faţă, şi fluturând-o. 

Vodă se ridică în şa. 

— Nemernicule! îl osândi. Îi vinzi pe ai tăi în folosul lui 
Mahomed? Şi, până să-i răspundă diacul ceva, îl lovi cu 


garda săbiei în ceafă, trântindu-l năucit de pe cal... 

Străjerii săi se năpustiră asupra oamenilor lui Catavolinos. 
Cei ce se împotriviră plătiră cu viaţa. Restul fură legaţi. 

Domnitorul dădu semnul de luptă. Băiatul îl dete mai 
departe lui Xalom şi celorlalţi căpitani de oaste. Şi un tropot 
înspăimântător, îndreptându-se spre pădure, pe urmele 
voievodului Vlad, răsună. 

Domnitorul şi oştenii săi, furioşi că duşmanii voiseră să-i 
răpună, nu în luptă dreaptă, ci prin înşelăciune, se prăvăliră 
peste ei ca un trăsnet. 

Cei ce voiseră să-l nimicească, îngroziţi de neaşteptata 
năvală a valahilor, de ploaia de săgeți şi de lănci ce cădea 
peste ei, începură să se împrăştie. Comandantul lor, 
subaşiul de Rusciuc, fu luat în copitele cailor, târât peste 
câmpuri, şi căzu într-o mlaştină care începuse să prindă o 
pojghiţă de gheaţă - întocmai ca un urmaş al său, Sinan, 
peste o sută şaizeci şi patru de ani, sub sabia lui Mihai 
Viteazul... 

Bătălia povestesc cei bătrâni că ar fi avut loc aici, între 
Comana şi un sat care, după moartea domnitorului, a 
căpătat numele de «Vlad Ţepeş». Iar trei ani mai târziu, tot 
în amintirea acestei lupte, la Comana, voievodul a ridicat o 
mânăstire ce se mai vede şi azi. 

Turcii au fost cu desăvârşire zdrobiţi. 

— Fugiţi!... Fugiţi!... începură să dea porunci căpeteniile 
de achingii şi spahii, văzându-l pe subaşiul ce-i comanda 
căzut în mlaştină. Să alergăm sub zidurile cetăţii! Acolo ne 
vor scăpa ienicerii lui Hamza... 

Urdiile atâta aşteptară. Întorcându-şi caii cu spatele la 
valahi, porniră în galop spre cetate, uitându-l pe subaşiu în 
mlaştină, de unde fu scos cu grijă de Tit şi adus de el în şa, 
ca să nu scape de osândă pentru mişeleasca faptă de a 
pândi şi a încerca să lovească şi să ucidă pe nişte oameni 
paşnici, poftiţi de turci la Giurgiu, la lerkoku, cum îl 
numeau ei, ca oaspeţi. 


Din spate, năvala românilor îi mâna pe otomani cu atâta 
repeziciune, încât mulţi dintre ei îşi pierdură papucii şi 
şalvarii în drum. 

Străjerul din turnul cetăţii, văzându-i pe spabhii şi achingii 
sosind în galop, nu-şi putu închipui, la început, prin 
întuneric, că erau goniţi de valahi. 'Ţipetele lor de frică le 
socotea mai degrabă chiuituri, în cinstea victoriei. Şi vru să 
ducă trâmbiţa la gură şi să vestească, cum suna porunca 
dată de Hamza, că erau aduşi prizonierii. 

Paşa încă mai sforăia, în cortul lui, mistuindu-şi hrana, şi 
visa. Sforăitul său era atât de puternic că acoperea 
zgomotele luptei. 

Străjerul băgă totuşi de seamă, până la urmă, că otomanii 
erau goniţi de valahi, şi fiindcă nu ştia ce e mai bine să facă 
într-o asemenea împrejurare, începu să strige spre cei de 
jos, înştiinţându-i despre primejdia ce se apropia. 

Spabhiii şi achingiii, cu ajutorul ienicerilor aflaţi sub zidurile 
cetăţii, mai încercară la porţi o ultimă împotrivire. Dar trei 
sferturi dintre ei pieriră luptând înverşunat, însă neputând 
opri în nici un chip atacul vitejesc al valahilor. 

Comandantul garnizoanei Giurgiu dădu poruncă să se 
deschidă porţile. O parte dintre oamenii învinşi încercară să 
se salveze în dosul zidurilor. O luară la goană peste pod şi, 
intrând în cetate, coborâră în urma lor porţile. 

Mare le fu însă mirarea văzând că odată cu ei - în furia lor 
fără margini - apucaseră să pătrundă în cetate şi o serie de 
oşteni români, cărora li se alăturară Băiatul, Mihailo, Bucur 
şi ursul... 

Într-un cântec de demult se spunea că ursul s-ar fi purtat 
în această bătălie la fel de îndrăzneţ şi cu folos, ca un om. 
De-a călare cum venea, alături de Bucur, ursul prindea în 
braţe, pe rând, câte un achingiu sau spahiu, îl strângea 
până otomanul îşi pierdea răsuflarea, pe urmă îl azvârlea 
jos. Cei răpuşi în acest fel se povesteşte că ar fi fost foarte 
mulţi. Şi alte isprăvi se zice că ar fi făcut ursul, dintre care 
una le-a întrecut pe toate. 


Văzându-i pe valahi în cetate, se răspândise din nou 
spaima între turci. Cei care se crezuseră scăpaţi cu viaţă, în 
spatele zidurilor, începură să fugă, târându-şi şalvarii, 
azvârlindu-şi turbanele şi încercând să se ascundă pe unde 
puteau. Atunci Mihailo, Bucur şi ursul se întoarseră la porţi. 
Cu câteva labe zdravene ale ursului şi câteva împunsături 
de suliță ale lui Bucur şi Mihailo, oştenii de la porţi fură 
trântiţi la pământ. Şi porţile se deschiseră larg înaintea 
domnitorului Vlad şi a valahilor săi biruitori. 

De cum intră în cetate, voievodul porunci să fie căutaţi şi 
aduşi înaintea sa Hamza Paşa şi Radu cel Frumos. 

Numai că, spre marele său noroc, Radu nu vrusese să fie 
de faţă la omorârea lui Vlad. Se găsea încă la Nicopole, de 
unde urma să vie a doua zi, când, împreună cu Hamza şi 
oastea otomană, trebuia să plece la Târgovişte, să fie 
înscăunat. 

În schimb, printr-o întâmplare aproape cu totul de 
necrezut, ursul îl mirosi pe comisul Ghilţ. Spunem aproape 
de necrezut, pentru că trecuseră atâţia ani de la 
întâmplarea din Râmnic. Pe deasupra, nevrednicul boier, ca 
să nu fie recunoscut, se îmbrăcase în haine turceşti şi făcea, 
în numele stăpânului său, Radu cel Frumos, pe umilita slugă 
a duşmanilor ţării. 

Ursul se luă după comis, încercând să-l prindă. Comisul îşi 
încordă arcul şi trase o săgeată, dar fără să-l nimerească. 

De ciudă, îl blestemă pe urs şi, fără să se gândească, rosti 
cuvintele în româneşte. 

Româneasca atât de fără cusur a unui oştean turc îl făcu 
pe Bucur, care tocmai se ivise în preajmă, să tresară. 
Feciorul păpuşarului îl recunoscu şi i-l arătă Băiatului pe 
trădătorul boier. Acesta hotărî să-l prindă singur pe acela 
care-i vânduse turcilor, şi să i-l aducă voievodului la 
judecată. 

Urmărindu-l, străbătură întreaga cetate - ale cărei toate 
patru porţi ajunseseră în stăpânirea valahilor, în vreme ce 
otomanii erau peste tot dezarmaţi şi luaţi prizonieri. 


Trecură podul spre insulă, şi Băiatul se luă după Ghilţ pe 
scările cetăţuii. 

Ghilţ da înapoi, încercând să se apere, cu toată tăria pe 
care i-o da deznădejdea şi frica de moarte, ca unul care ştia 
că pentru faptele sale nu se putea afla iertare. Luptându-se, 
ajunseră până în turnul cetăţuii. 

Valahii, în vremea asta, trecuseră fluviul, sub conducerea 
unui alt căpitan, Neagoe, şi loveau ostile turceşti de dincolo 
de Dunăre. 

Comisul, ajungând în turn, îşi făcu socoteala să sară pe 
marginea îngustă a zidului, silindu-l astfel pe Băiat să se ia 
după el, şi atunci să-l îmbrâncească în apă. Dar cine sapă 
groapa altuia de obicei cade el în ea. Rănit cum era de 
Băiat, la braţe şi la piept, când sări pe marginea zidului 
nevrednicul boier nu izbuti să se ţină în cumpănă, mai ales 
că viforul bătea cu putere; şi, cu un răget înfiorător, se 
prăbuşi în valuri. Singur îşi dăduse pedeapsa pe deplin 
meritată pentru viaţa lui plină de nelegiuiri, dusă în trădare 
şi crimă. 

În ce-l priveşte pe Hamza, l-am văzut încă de la începutul 
acestei povestiri încolţit de Xalom. 

Ţinându-l agăţat de brâu şi târându-l cu capul prin pietre, 
după ce îl biruise într-o scurtă luptă cu sabia - ca şi pe 
comandantul garnizoanei Giurgiu - Xalom sosi înaintea 
voievodului şi i-l aruncă pe paşa de Nicopole la picioare. 

Paşa, de cum se văzu scăpat din mâna lui Xalom, sări în 
genunchi şi, sărutând vârfurile cizmelor lui Vlad, pline de 
praf şi de sânge, începu să se roage pentru cruţare, 
făgăduind în schimb câte-n lună şi-n stele. 

Gemetelor şi rugăciunilor sale li se alăturară îndată acelea 
ale ticăitului subaşiu de Rusciuc - pe care îl adusese la 
judecată, scoţându-l din mlaştină, Tit - ale lui Catavolinos şi 
ale atâtor alte căpetenii turceşti. 

Deodată, Vlad ridică mâna, poruncind să se facă linişte. Se 
întoarse către Xalom, care sta aspru şi tăcut deoparte, şi-l 
întrebă: 


— Ce pedeapsă îmi ceri tu, slugă de credinţă şi prieten, 
pentru acela care ţi-a răpit copila şi ţi-a ucis-o azvârlind-o 
ca hrană peştilor? 

Paşa, la auzul acestor cuvinte, gemu din rărunchi, ca şi 
cum ar fi fost străpuns de o suliță, lipindu-şi iar buzele de o 
cizmă a lui Vlad. 

— Iertare, icni el... lertare... 

Vlad îşi dete, cu scârbă, la o parte cizma care, atinsă de 
buzele paşii, păstrase o pată ca aceea lăsată de mersul 
bălos al unui melc. 

— Cer tragerea în ţeapă a crudului şi mişelului paşă, 
încetul cu încetul, ca moartea să-i vie în chinuri cât mai 
grele, răspunse Xalom crunt. Numai aşa mă voi răcori, iar 
fiica mea şi celelalte nefericite fete răpite, necinstite şi ucise 
de el, îşi vor putea găsi liniştea în locul unde se găsesc... 

Vodă dădu din cap, în semn că se învoieşte cu pedeapsa 
cerută de comandantul său de trabanţi. Fruntea îi era 
încruntată. 

— Şi cu ceilalţi ce facem? îl întrebă Xalom, arătându-i 
prizonierii care şedeau în genunchi, în viforniţă, cu capetele 
plecate, umplând ograda cetăţii, deosebit de aceia aduşi de 
căpitanul Neagoe şi de alţi căpitani, aflaţi în afară de ziduri, 
înconjurați de oşteni şi aşteptând hotărârea măriei sale 
Vlad. 

— Să fie traşi în ţeapă şi ei! glăsui scurt vodă. După cum 
tot în ţeapă doresc să ajungă toţi cei care vor mai lovi 
vreodată, fără pricină, poporul valah, sau îi vor jefui 
pământul străbun! 

— În ţeapă cu ei, măria ta! strigară oştenii domneşti într- 
un singur glas, aruncându-şi în sus căciulile de bucuria 
izbânzii. Să piară toţi câţi vor lovi, fără de pricină, poporul 
valah, câţi vor mai încerca să-i jefuiască vreodată pământul 
străbun!... 

— A ÎNVIAT DOMNITORUL VLAD. 

Solul lui Radu cel Frumos, după ce făcuse mărturisiri 
depline, fusese azvârilit în temniţa de sub palatul domnesc. 


Celor cinci trimişi ai lui Flor - cărora Xalom le citise 
scrisorile purtate de ei - li se dăduse însă drumul... De 
scrisori nu mai aveau nevoie. Numele boierilor trădători le 
aveau. 

Xalom voia ca boierii să nu prindă de veste că fuseseră 
descoperiţi, să-şi vadă liniştiţi de treburi, şi să nu fugă, până 
la întoarcerea lui Vlad la Târgovişte, când aveau să fie 
pedepsiţi. 

De aceea slujitorilor lui Flor li se înapoiară scrisorile şi li se 
porunci să le ducă, încă în aceeaşi zi, boierilor cărora le 
erau trimise. 

Xalom avu grijă, mai înainte de a le da drumul, să-i pună 
să jure credinţă măriei sale Vlad şi că nu vor sufla nici un 
cuvânt despre locul unde fuseseră aduşi şi cu cine stătuseră 
de vorbă. 

— Cine nu îşi va păstra jurământul, îi ameninţă Xalom la 
plecare, va fi găsit şi în gaură de şarpe, şi va fi pedepsit cu 
cele mai grele chinuri. 

Trimişii, fericiţi că scăpau teferi din mâinile lui Xalom, 
jurară, şi într-adevăr, de frică sau nu, şi-au păstrat 
jurământul... 

Joi se împlini osânda hotărâtă de Vlad tuturor otomanilor 
prinşi - cruntă, dar firească în acele timpuri, când năvălirile 
din afară, jafurile şi crimele nu mai conteneau. Pedeapsa 
trebuia să fie pilduitoare. 

Ţepile se tăiară - după gradele ostăşeşti şi demnităţile 
celor ce trebuiau să urce în ele - de diferite mărimi. A lui 
Hamza era cea mai înaltă şi aurită în vârf. 

Ţepile, frumos rânduite pe unităţi de achingii, spahii şi 
ieniceri, în frunte cu comandanții lor, păreau o oaste în 
marş. 

Din numeroase sate fuseseră aduşi ţărani goi, flămânzi, 
sălbăticiţi de trudă şi lipsuri, ca şi de veşnica ameninţare cu 
moartea din partea otomanilor, să vadă cum erau pedepsiţi 
aceia care călcau întruna pământul Ţării Româneşti. 


Niciunul dintre osândiţi nu-şi avea cugetul curat. Fiecare 
săvârşise nenumărate cruzimi. Pe unii, ţăranii îi 
recunoşteau. 

— Tu mi-ai ucis feciorul! striga o mamă deznădăjduită, 
smulgându-şi părul de durere. 

Alţii le cereau socoteală osmanlâilor pentru casele arse 
sau bătăile îndurate. 

Dacă nu ar fi fost de faţă oştenii lui Vlad, care păstrau cu 
străşnicie rânduiala, ţăranii - bărbaţi şi femei - s-ar fi 
repezit la turci, rupându-i în bucăţi, într-atâta nu mai 
puteau îndura suferinţele pricinuite, fără nici o milă, de 
oştile şi dregătorii sultanului. 

Mai ales pe paşa îl ura mulţimea, şi ţăranilor nici nu le 
venea să creadă că trufaşul şi neîndurătorul Hamza, ale 
cărui fapte pline de cruzime le cunoştea oricine, se afla 
acolo, în faţa lor, cu hainele murdare, tras la obraz, 
îngheţat, jeluindu-se fără încetare şi gata să lingă tălpile 
oricui, numai să-şi poată uşura cât de cât soarta. 

— Daţi-ni-l nouă! se rugau ţăranii de Xalom. Îi facem noi 
de petrecanie. 

— Nu... Mai bine în ţeapă... începu să strige paşa, auzind 
vorbele ţăranilor. 

— Voia ţi se va împlini, răspunse rece Xalom, cu toate că 
nu meriţi această milă. 

Când totul fu gata, tobele răpăiră. O trâmbiţă sună 
îndelung. Paşa îşi dădu seama că vesteau tragerea sa în 
ţeapă. 

Un urlet nefiresc de subţire, şi care nu înduioşă pe nimeni, 
ieşi din pieptul lui, în vreme ce era înşfăcat de trabanţi. 

— Alah!... Alah!... bolborosea Hamza, simțind cum se 
apropie de el ascuţita unealtă, născocită de turci şi folosită 
odinioară de mii de ori de el, ca să-i tortureze pe alţii. 

Băiatul îşi întoarse ochii încolo şi le spuse prietenilor: 

— Aş fi vrut să nu fiu de faţă... Cred că niciodată nu voi fi 
în stare să privesc liniştit cum moare un om... 


— Un om, da... îi şuieră Tit. Însă Hamza a fost o fiară. Şi 
fiarele ucid doar ca să mănânce sau să-şi hrănească puii. 
Nu îşi chinuiesc victimele. Pe când Hamza săvârşea 
nelegiuiri numai din dorinţa de a face rău. Pentru el cea mai 
mare desfătare era să-i vadă pe alţii cum suferă... 

Locul osândei se găsea într-o poiană, nu prea depărtată de 
Târgovişte, până unde fuseseră aduşi prizonierii, în pas 
alergător, mânaţi de la spate de călăreţi. 

Alegerea acestui loc se făcuse din două pricini. Întâi, 
deoarece paşa se lăudase că joi, cel mai târziu, va fi în 
apropierea Târgoviştei, în marş, cu trupele. Şi vodă Vlad 
vrusese să-i arate în ce fel putea să-şi împlinească Hamza 
această dorinţă. Şi apoi, fiindcă voia ca pădurea de ţepi să 
rămână, pentru multă vreme, un fel de pildă dată oricărui 
năvălitor care ar mai fi cutezat să se îndrepte cu urgie spre 
capitala Ţării Româneşti. 

Vestea despre victoria lui Vlad şi tragerea în ţeapă a 
aceluia care râvnise să-i umple pielea domnitorului cu paie, 
iar capul, înfipt în suliță, să i-l ridice pe turnul cetăţii 
Giurgiu, se răspândi tot joi, nu numai în Târgovişte, ci şi în 
celelalte cetăţi. Marii boieri, care-şi puseseră toate 
nădejdile în uneltirile lui Hamza, la auzul acestei ştiri 
împietriră. 

Boierii cei mici însă şi mulțimile de târgoveţi şi ţărani nu se 
sfiiră, cu acest prilej, să îşi arate bucuria pentru izbânda lui 
Vlad. Ţarinile şi livezile puteau deci să fie muncite şi 
îngrijite, cu încrederea că roadele se vor culege în folosul 
lor. Tot aşa meşteşugarii şi neguţătorii aveau acum liniştea 
să-şi vadă mai departe de treburi. 

În Cetatea Bucureştilor, unde Vlad plănuise să-şi mute 
capitala, avu loc chiar o petrecere. Oamenii se veseliră şi 
chiuiră, cu toate că se găseau în post. Numai la Târgşor, 
Câmpulung, Curtea de Argeş şi, mai ales, la Târgovişte, 
curţile boiereşti rămaseră închise şi mohorâte, şi la fel 
marile conace din satele din jur. Stăpânii lor nu îşi mai 
scoaseră capetele prin oraşe, decât ca să treacă de la unii la 


alţii - atunci când nu aveau la îndemână tunele subterane 
prin care să se poată strecura nevăzuţi de mulţime - şi să 
stea de vorbă. 

Vremea se îmbunătăţise, de parcă viforul n-ar fi şuierat în 
urmă doar cu câteva zile, ca în toiul iernii. Soarele începu 
să zâmbească iar vesel, păsărelele să cânte şi tufişurile să 
înflorească. 

Se aştepta intrarea grabnică a lui Vlad în Târgovişte. Dar 
domnitorul, auzind că vreo câteva cete turceşti răzleţite, 
care trecuseră Dunărea nu se ştie pe unde, încercau să se 
apropie de Bucureşti, porni grăbit într-acolo - şi prietenii 
noştri îl însoţiră. 

O urdie de ieniceri poposise pe malul drept al Dâmboviţei, 
în apropiere de cetate. Căpetenia lor se spăla la mal, 
străjuit de oşteni. Sârbul Mihailo, înotând din susul râului, 
pe sub apa încă rece ca gheaţa, ajunse lângă căpetenie şi o 
străpunse cu sabia. lenicerii îşi pierdură capul şi căzură 
prinşi. 

Bucur făcu altă ispravă, îndemnându-i pe oamenii unui sat 
să ardă crengi ude şi gunoi, din mai multe părţi deodată, şi 
să stârnească astfel nori de fum în jurul drumului pe care o 
ceată de achingii se îndrepta spre Snagov, unde aflaseră ei 
că îşi ascundea domnitorul averea. Înăbuşiţi şi orbiţi de 
fumul care-i înconjura de pretutindeni, achingiii şi caii lor 
se învălmăşiră. Unii dădură de-a dreptul în foc. Alţii se 
rătăciră prin pădurile pe unde trecea drumul, şi ţăranii, 
înarmaţi numai cu coase, seceri, furci, topoare şi pietre, îi 
nimiciră până la unul... 

Satul s-a numit de atunci Afumaţi. 

Băiatului îi plăcea să călărească şi să ia parte la luptă 
numai în preajma măriei sale Vlad. 

Vineri de dimineaţă iscoadele valahe nu mai aflară nici un 
picior de turc, şi domnitorul se opri pentru două zile în 
Cetatea Bucureştilor, ca să i se odihnească oştenii. 

Seara, oştenii se adunară să-şi povestească de-ale lor, să-şi 
spună păsurile şi să-şi destăinuie bucuria că în curând se 


vor întoarce pe la vetre. Băiatul sta însă tot pe gânduri, şi 
prietenii săi greu îl scoaseră din muţenie. 

— Mie îmi spune inima, le grăi el deodată, că tot o să dau 
de Roxana. Cât am fost la turci n-am putut-o căuta. În 
drumul spre ţară n-am dat de nici o urmă. Nici prin 
târgurile pe unde am trecut împreună. Pe urmă m-a luat 
valul luptei. Acum, când lucrurile se aşază iarăşi în matca 
lor, vreau să plec prin ţară să mai cercetez. Numai eu i-am 
rămas pe lume... 

— Te-om însoţi şi noi, îl încredinţară prietenii. 

— Dar până atunci n-ar fi rău să mai întrebăm şi pe aici, 
prin cetate, îşi urmă gândul Băiatul... Cine ştie de unde 
poate să ne iasă norocul în cale. O fi scăpat din mâinile 
turcilor şi, crezând că eu m-am prăpădit în iureşul acela de 
la Tismana, s-o fi pripăşit la vreo casă de om cumsecade, 
cine ştie pe unde... 

A doua zi, Băiatul i se plecă domnitorului şi-l rugă să-i 
îngăduie să întrebe prin cetate dacă nu a auzit cineva, în 
aceşti ani, de vreo tânără fată Roxana. Ceru această 
îngăduinţă pentru că nimeni nu avea voie să umble fără rost 
prin cetate. 

Vlad îi dete încuviințarea cerută, sfătuindu-l ca, îndată 
după asta, dacă nu va afla nimic, să se ducă împreună cu 
soţii săi la Târgovişte. Să stea de vorbă, în numele lui, cu 
Xalom, singurul care se reîntorsese la Cetatea de Scaun, 
după pedepsirea lui Hamza, şi să-i ceară ajutorul... 

— Xalom, îi spuse vodă, are prin toate cetăţile, târgurile şi 
satele oamenii lui de credinţă. Ei vor afla lesne dacă fata a 
trecut prin acele târguri şi sate sau nu. Şi tot elvă va 
porunci ce trebuie să faceţi mai departe. 

Băiatul alergă să le spună prietenilor ce hotărâse măria sa 
Vlad. 

— Într-adevăr, la asta nu m-am gândit! zise păpuşarul... 
Nimeni nu poate afla mai bine decât Xalom ce se întâmplă 
în ţară. Aşa am putea da de urma fetei. 


Şi pentru că în Bucureşti nu reuşiră să afle singuri nimic, 
porniră cu toţii călări, cu grabă, către Cetatea de Scaun. 

Numai că tot în dimineaţa aceea, nu se ştie cine şi cum 
răspândi vestea la Târgovişte că măria sa Vlad a fost rănit în 
piept şi zace în cetatea sa de pe râul Dâmboviţa, unde se 
simte mai ocrotit. 

Către amiază ştirea înflori, se spuse că domnitorul ar fi cu 
sufletul la gură şi că logofătul Lazăr ar sta la căpătâiul lui 
cu o lumânare, gata să i-o aprindă în fiecare clipă. 

Boierii aflaţi de partea lui Flor, după asemenea zvonuri 
atât de înveselitoare pentru ei, ieşiră îndată la iveală, pe 
uliţă sau la biserică, cum răsar ciupercile după ploaie. Ba 
chiar începură să se plimbe cu rădvanele, privind 
dispreţuitori palatul domnesc. lar când locţiitorul Nicolae 
vru să se ducă la Mânăstirea Dealu - aşa cum era obiceiul în 
Vinerea Mare - boierii, cu soțiile şi copiii lor, puseseră la 
cale să-l batjocorească. 

Împreună cu numeroşi slujitori înarmaţi, marii boieri îl 
aşteptară la trecerea peste râul Ialomiţa. Lor li se alăturară 
mai mulţi târgoveţi, dintre cei mai înstăriți - dornici să se 
pună bine cu marii boieri, în mâinile cărora se auzea că se 
va întoarce puterea - şi cu toţii îl huiduiră pe locţiitorul 
domnesc Nicolae, care, neascultând sfatul lui Xalom, nu îşi 
luase decât puţini însoțitori. Cu toate că nu era fricos, nu 
ştiu cum e mai bine să se poarte. Faţa sa lungă, slabă şi 
împodobită cu o mustăcioară bălaie, i se subţie şi mai mult, 
şi de supărare mâinile începură să-i tremure. 

Xalom, care era alături, îl îndemnă să călărească înainte, 
făcându-se că nu i-a auzit pe boieri huiduindu-l... Nicolae îl 
ascultă de astă dată, şi călări mai departe, ca şi cum nu el 
ar fi fost ţinta huiduielilor. Boierul Flor izbucni atunci în râs, 
îl numi laş şi trimise un slujitor călare, cu mare grabă, la 
Dealu, învăţându-l pe egumenul Sisoe să-l primească şi el 
pe tânărul locţiitor tot în bătaie de joc. 

Egumenul Sisoe, făcându-se că a uitat ceremonialul, nu îl 
pofti pe Nicolae în jilţ, aşa cum se obişnuia, tot timpul cât 


dură slujba, iar la sfârşitul ei ieşi pe uşa din dos şi pieri în 
chilii. 

O asemenea jignire nu mai fusese încă niciodată adusă 
vreunui locţiitor domnesc. Şi un trabant trimis de Xalom îl 
înştiinţă, despre tot ce se petrecuse, pe Vlad, care se afla, 
cum ştim, sănătos tun, pregătindu-se să se înapoieze în 
Cetatea de Scaun. 

— Şi zici că boierii au ieşit să-l ocărască pe fratele meu, 
împreună cu femeile şi copiii lor? îl întrebă Vlad pe trabant. 
Şi că li s-au alăturat şi unii dintre târgoveţii bogaţi? 

— Întocmai; şi-au dat toţi arama pe faţă, măria ta, îi 
răspunse trabantul... 

— Atunci se cuvine să le dăm tuturor o răsplată! zâmbi 
Vodă. 

— Se cuvine, măria ta! glăsui hotărât trabantul... 

Sâmbătă de dimineaţă, Băiatul i se înfăţişă lui Xalom, 
aducându-i cuvântul lui Vlad şi rugându-l să-l ajute s-o 
găsească pe Roxana. 

Xalom, deşi prins până peste cap cu vânzoleala boierilor şi 
toate câte se petreceau în oraş, îl primi cu bunăvoință şi-i 
făgădui că, îndată după întoarcerea domnitorului în Cetatea 
de Scaun, după sărbători, se va îngriji să-i împlinească 
dorinţa, şi, dacă Roxana e în ţară, o vor afla negreşit. 

Băiatul mai era încă acolo, când un trabant veni să-l 
înştiinţeze pe comandantul gărzii că în oraş veştile despre 
măria sa Vlad au sporit. Se spunea, astfel, că domnitorul ar 
fi murit, dar logofătul Lazăr păstrează taina. De asemenea, 
că o armată turcească, ce înaintează pe ţărmul Dunării, va 
sosi la Târgovişte unde, înlocuindu-l pe domnitorul Vlad, îl 
va înscăuna pe Radu cel Frumos. 

— Vezi? se întoarse Xalom spre Băiat. Trebuie să mai ai 
puţină răbdare. Se născocesc atâtea zvonuri. Numai că 
boierii, înfierbântaţi, au început să ia drept bune şi 
adevărate ceea ce nu sunt de fapt decât dorinţele lor. 

Din porunca lui Flor şi a celorlalţi mari boieri, în oraş 
începură să se facă pregătiri pentru primirea turcilor şi a 


lui Radu. Se scoaseră covoarele cele mai frumoase, 
acoperindu-se cu ele tot drumul - de la poarta de miazăzi a 
oraşului şi până la palatul domnesc. Se împodobiră casele şi 
porţile pe de-a rândul cu stofe scumpe, ramuri şi flori, de 
parcă nu ar fi aşteptat să primească la Târgovişte o urdie 
păgână, căreia trebuia să i se dea îndată un tribut de zece 
mii de galbeni şi cinci sute de băieţi pentru taberele de 
ieniceri. 

Locţiitorul domnesc, călcându-şi pe inimă, îi chemă pe 
marii boieri la palat şi-i întrebă pentru a cui primire 
împodobesc cu atâta sârg oraşul... Flor luă cuvântul şi tot în 
batjocură îi aminti că în noaptea de sâmbătă spre duminică, 
venind Pastele, se va sărbători învierea Domnului. 

— Ei şi? se făcu locţiitorul domnesc că nu ar înţelege unde 
bătea Flor. 

— Dacă va fi învierea domnului... nostru - continuă 
boierul, vorbind cu două înţelesuri şi apăsând dinadins pe 
cuvântul «nostru», gândindu-se de fapt la Radu cel Frumos, 
a cărui înscăunare o socotea o adevărată «înviere» pentru 
marii boieri - nu trebuie să împodobim oraşul? Şi, încântat 
de cuvintele sale cu care credea că îl înfundase pe 
locţiitorul domnesc, izbucni în hohote de râs. 

Ceilalţi mari boieri, care erau de faţă, rânjiră şi ei. 

— Asta e, domnia ta, locţiitorule Nicolae, încheie Flor. 
Ceea ce ai vrut să cunoşti, ai aflat!... 

— Nu ştiu dacă la învierea domnului «nostru» o să vă pară 
atât de bine cum credeţi, rosti la rândul său Xalom, care era 
de faţă, apăsând şi el pe cuvântul «nostru», însă, desigur, cu 
alt înţeles. 

— O să ne pară... o să ne pară... râse din nou zgomotos 
Flor - şi, întorcându-i spatele locţiitorului domnesc, părăsi 
împreună cu ceilalţi boieri încăperea. 

— A intrat spaima în ei, se îmbărbătară marii boieri, ieşind 
din palat, îşi petrec doar cele din urmă ceasuri de mărire. 
Dar până una alta, ca să fie cât mai pe placul viitorilor 
stăpâni, să trecem peste poruncile locţiitorului domnesc şi, 


pe ascuns, să începem, prin slujitorii noştri, să strângem 
repede, de prin satele din jur, cei cinci sute de băieţi pentru 
taberele de ieniceri. 

— Nu mai domneşte Vlad! strigau aspru slugile boiereşti 
ţăranilor scotocindu-le bordeiele. Scutirea nu mai stă în 
picioare. Trebuie să vă daţi copiii pentru taberele de 
ieniceri. 

— Nu mai domneşte Vlad? se înfricoşau oamenii. 

Şi ţăranii rămâneau împietriţi, privind la nenorocirea care 
se abătuse asupra lor, sau îşi strângeau pumnii, cu o 
neputincioasă mânie, ştiind că nu aveau cum se împotrivi 
puterii boiereşti. lar mamele plângeau şi, târându-se la 
picioarele slujitorilor, încercau în zadar şi fără nici un rost 
să-i înduplece, rugându-i cu ţipete sfâşietoare să le cruţe 
copiii - toţi între trei şi şase ani. 

Niciunul dintre slujitorii boiereşti, bineînţeles, nu le dădu 
ascultare, şi satele rămaseră în întuneric, durere fără 
seamăn şi lacrimi. 

La curţile boiereşti, şi mai ales la aceea a lui Flor - de data 
asta nu la conacul de la ţară, ci în oraş - lucrurile stăteau 
însă cu totul altfe!... Petrecerile, la care boierii nădăjduiau 
că aveau să ia parte şi comandanții osmanlâi, trebuiau să 
întreacă în strălucire, belşug de bucate şi veselie, tot ce se 
cunoscuse până atunci. De aceea căruțele nu mai 
conteneau să care zi şi noapte, hodorogind pe drumurile de 
ţară şi din oraş, aducând de la conace, din magazii şi 
pivnițe, ce se găsea prin ele mai bun. 

— Tată, eu te rog ca la petrecerea noastră să vină şi 
păpugşarii, se alinta copila lui Flor. 

— O să-i aducem şi pe ei, se învoi boierul, care dăduse 
poruncă să i se aşeze în ogradă un leagăn, un scrânciob şi 
alte mijloace de petrecere. 

În sâmbăta Paştilor, Tit se găsea la o tabără a unui 
neguţător, tocmindu-se pentru o curea trebuincioasă la 
frâul lui Negru, când trei slujitori, care-l căutau de zor, 
sosiră lângă el şi-i porunciră ca în ziua următoare să se 


înfăţişeze, cu tot tacâmul păpuşăresc, ursul şi caii, la curtea 
lui Flor. 

— Vom veni negreşit, răspunse Tit, surâzând pe sub 
mustață, pentru că el şi băieţii, fiind acum cu totul în slujba 
lui Vodă, aflaseră câte ceva din cele care aveau să se 
petreacă la curtea lui Flor, şi invitaţia cădea cum nu se 
putea mai potrivită şi mai pe gândul lor. 

Petrecerea începu chiar la miezul nopţii. 

Deşi boierii se arătau atât de bucuroşi şi plini de speranţe, 
oraşul era tăcut. 

În noaptea aceasta nu se vedea pe uliţe aproape nimeni, în 
afară de slujitorii domneşti care treceau călări agale, 
vorbind liniştiţi între ei. 

De altfel, de când se răspândise zvonul morţii lui Vlad şi al 
sosirii unui alai turcesc în oraş, care să-l aducă pe Radu cel 
Frumos, cei mai mulţi dintre târgoveţii mărunți, ca şi 
ţăranii, nu-şi arătaseră pe faţă simţămintele, şi la 
întrebările iscoadelor marilor boieri nu voiau să răspundă 
decât: «Să fie aşa cum ne este scris!» şi altceva nimic. 

Petrecerile boiereşti începură însă cu şi mai mare vâlvă 
decât cele de la Florii. 

La Târgovişte, în vederea schimbărilor aşteptate, veniseră 
şi o mulţime de alţi boieri din celelalte cetăţi şi oraşe, şi o 
mare parte dintre ei fuseseră poftiţi la conacul lui Flor. 

Pe ascuns, se vorbea şi de o apropiată căsătorie între 
Voiena şi comisul Ghilţ, despre care se auzise că ar fi ajuns, 
la Stambul, unul dintre sfetnicii cei mai apropiaţi ai lui 
Radu. Încă nu se ştia că murise la Giurgiu. 

Noaptea trecuse, chiar orele strălucitoare ale dimineţii se 
scurgeau cu repeziciune. 

Vremea - atât de curioasă, când caldă, când rece - părea 
să fie în ziua aceea ca de vară, deşi erau abia în aprilie. 
Mesele se mutaseră, de dimineaţă, în ogradă. Peste tot 
răsunau râsetele pline de mulţumire ale boierilor. Flor se 
plimba din grădină în casă şi din casă în grădină, cu mâinile 


la spate şi pântecul înainte, nemaiavând răbdare şi râzând 
mulţumit, în aşteptarea sosirii lui Radu. 

Voiena la început îl ocoli pe Băiat. 

Băiatului i se păru însă, de data asta, fata mai frumoasă 
decât oricând şi, văzând-o că îl ocoleşte, se înciudă şi începu 
să se ţină după ea. 

— Ce tot te ţii scai după Voiena? îl mustră Bucur, pe când 
se pregăteau să-şi înceapă, în faţa boierilor, exerciţiile de 
călărie. 

— Este o prefăcută! îşi dete cu părerea Mihailo. Tu fă cum 
vrei, dar cred că lucrul cel mai cuminte este să n-o bagi în 
seamă! 

— Să mă încredinţez întâi... Poate c-aşa sunt fetele, puţin 
ciudate... murmură Băiatul... 

Şi deodată, când nici nu mai nădăjduia, o întâlni pe Voiena 
într-un colţ. 

Vru să-i vorbească aspru. Dar ea i se lipi de piept. Îl prinse 
de gât şi-l sărută apăsat. 

— Prostule!... îi spuse râzând nu numai cu gura, ci şi cu 
ochii atât de frumoşi, verzi şi cu firişoare de aur. Nu ştii că 
mă mărit? 

— Te măriţi?!... rămase Băiatul uluit, ca şi cum ar fi fost 
vreodată vorba să rămână a lui, ca şi cum nu ştiuse de la 
început că între ei nu putea şi nici nu trebuia să existe vreo 
legătură statornică. 

— Da, mă mărit! râse ea ascuţit. 

Îl sărută din nou şi fugi. 

«Va să zică se mărită!... Şi mi-o spune aşa, râzând...» se 
mâhni Băiatul... 

— Ce-i cu tine? se apropie Bucur de el... Ce s-a întâmplat? 

— Se mărită... rosti Băiatul, şi Bucur nu îl mai întrebă 
NIMIC. 

Boierii petreceau, în cântecele lăutarilor. Boieroaicele se 
dădeau în leagăn şi în scrânciob făcând o larmă fără 
pereche. Însă o grijă boierii tot aveau, măcar că se 
prefăceau nepăsători. Se vedea asta din felul cum trăgeau 


cu urechea spre miazăzi, încercând să audă cu o clipă mai 
devreme sunetul ascuţit şi vioi al trâmbiţelor ce trebuiau să 
vestească aducerea la domnie a lui Radu cel Frumos de 
către otomani. 

— De ce or fi întârziind atâta? se nelinişti un boier cu o 
faţă mare, pătrată, în timp ce ciocnea un ou roşu cu vecinul 
său. Şimă întreb dacă nu ne vor cere socoteală otomanii, 
când vor sosi, de ce nu le-am ieşit înainte pe drum? 

— Cum o să ne ceară - grăi altul cu nişte ochi şireţi şi o 
barbă cenugşie, ascuţită - când noi trăim aici, la Târgovişte, 
încă sub spaima trabanţilor lui Xalom? Şi nu ni s-a poruncit 
să nu ne mişcăm şi să ne facem că nu ştim nimic până ce va 
intra în oraş măria sa Radu cu turcii? De altminteri, râse el 
tare, acum avem şi noi mare trecere înaintea lui 
Mahomed... doar am mai povestit unor prealuminate feţe 
boiereşti despre lucrul acesta... 

— Prin ce şi cum?... Despre ce fel de trecere este vorba? 
Nu vrei să ne istoriseşti şi nouă, celor care încă nu 
cunoaştem povestea spusă de domnia ta altora? începură 
iar să se învioreze mesenii. 

— Ba cum de nu! răspunse boierul... Şi, aşezându-se mai 
bine în jilţ, lăsându-şi gâtul să i se cufunde adânc sub 
gulerul de stofă scumpă, albastră, gâlgâi de râs: Trecerea 
noastră la înălţimea sa sultanul se datoreşte dragostei sale 
pentru o cadână... 

— Dragostei?... Ah, dragostea!... se minunară cu ochii 
deodată aprinşi jupâniţele, şi printre ele Voiena, care-şi 
linse pisiceşte buzele roşii, ştiindu-şi-le ispititoare, poate ca 
să-l înnebunească şi mai mult pe Băiat. 

— Da, da! bătu cu palm boierul în masă. Când am fost, încă 
în urmă cu un an, la Stambul, am aflat că Mahomed avea în 
harem o favorită după care era nebun, cu totul nebun... 

— Şi ce e cu favorita asta... ce legătură poate avea cu noi? 
se mirară iar jupâniţele, curioase. 

— Are, se mângâie boierul pe bărbuţă, pentru că acestei 
favorite se zice că i-ar împlini sultanul orice dorinţă, în 


afară, bineînţeles, aceea de a o pune în libertate. Pe când 
mă aflam încă la înalta Poartă, însuşi măria sa Radu, auzind 
de această trecere a cadânei pe lângă înălţimea sa sultanul, 
a încercat să ajungă până la ea şi i-a trimis daruri, pe care 
însă frumoasa le-a refuzat - sau aşa i s-a spus, că le-a 
refuzat... Şi o să mă întrebaţi de ce a vrut să ajungă măria 
sa Radu neapărat până la această cadână... 

— Da, da! chicotiră jupânesele, parcă gâdilate de cineva. 
De ce şi-a ridicat măria sa Radu ochii la cadâna cea 
frumoasă a lui Mahomed? 

— Pentru că - îşi pregăti printr-o scurtă pauză, boierul 
nemaipomenita surpriză - cadâna este de-aici, de la noi, de 
prin părţile Tismanei, prealuminaţi boieri. Şi măria sa Radu 
se gândise că, fiind de-a noastră, o să-l ajute. A fost răpită în 
urmă cu vreo câţiva ani de o ceată de achingii şi se 
numeşte... 

— Roxana! strigă deodată Băiatul care, auzind povestirea, 
se apropie de masă, privindu-l ca hipnotizat pe boier. Nu se 
numeşte Roxana? întrebă el, aşteptând cu inima strânsă 
răspunsul... 

— Roxana, da! căscă ochii mari povestitorul... De unde îi 
cunoşti numele cadânei împărăteşti? Pentru că turcii îi zic 
Fatma... 

— Roxana!... Roxana, surioara mea!... striga înfrigurat, din 
ce în ce mai tare, Băiatul... În haremul sultanului?... 
Roxana, surioara mea, favorita sultanului?... Nu-i cu 
putinţă! Mă duc s-o scap, chiar de-ar fi să-mi las oasele 
acolo... 

Nu îşi mai putea stăpâni cuvintele. Vestea fusese atât de 
neaşteptată, că Băiatul nu mai ştia nici ce să spună, nici ce 
să facă, şi puţin îi păsa că se găsea în faţa marilor boieri. 

— Vom merge şi noi cu tine! îi şoptiră Tit, Bucur şi Mihailo, 
venind lângă el... Nu te vom lăsa!... 

— Hai, linişteşte-te, îl povăţui şi Tit. Nu trebuie să te dai în 
vileag în faţa boierilor despre ce ai de gând. 


— E sora lui? începură să-l întrebe boierii şi jupâniţele, 
pentru o mai deplină încredințare, pe Tit, care le răspundea 
în doi peri. Tânărul acesta este deci - nici mai mult, nici mai 
puţin - decât cumnatul sultanului! 

— O, atunci Băiatul ar putea şi domni! Ar putea ajunge 
voievod! S-a mai văzut! îi spuseră Voienei fetele de la masă. 

— Dacă-i aşa, vino, aşază-te aici! începură să-i facă loc 
jupâniţele, iar Flor întinse mâna să ia un jilţ şi să i-l pună 
alături. 

Dar mişcarea lui rămase neterminată. De la poarta de 
miazăzi a cetăţii, răsună glasul multaşteptat al trâmbiţei, 
lung şi triumfător, ca un semn al victoriei. Boierii îşi 
întoarseră capetele, râzând bucuroşi unii către ceilalţi. În 
sfârşit, Radu Vodă şi otomanii veneau! Iar drept întărire a 
faptului că auzul nu-i înşela, din partea de jos a oraşului 
clocotiră urale. 

— Trăiască măria sa Radu! izbucniră şi ei, spărgând parcă 
cerul cu glasurile, şi o luară la goană spre porţi. 

— Strigaţi şi «trăiască luminăţia sa Mahomed», nu uitaţi că 
Radu vine în numele sultanului, îi îndemnă boierul care le 
povestise despre Roxana. 

— Trăiască luminăţia sa sultanul Mahomed!... Trăiască 
măria sa Radu! se întreceau care mai de care să strige - 
boierii, jupânesele şi jupâniţele lor, spărgându-şi piepturile, 
roşii la chip şi năduşiţi ca nişte raci fierţi - bărbaţii 
fluturând în mâini ramuri verzi, iar fetele şi femeile buchete 
de flori. 

Curând, din jos, spre uliţa domnească, tropotele, răsunând 
înfundat, din pricina covoarelor groase şi moi pe care caii 
călcau, se auziră bubuind aproape de tot. 

— Trăiască luminăţia sa sultanul Mahomed!... Trăiască 
măria sa Radul... îşi înteţiră, cu cele din urmă forţe, vocile 
răguşite de băutură şi râs, cei grămădiţi la porţi, avându-l 
în mijloc pe Flor. 

Şi, de îndată, după colţul pe care zidul curţii lui Flor îl 
făcea cu uliţa domnească, grupul de călăreţi se ivi, însoţit 


pe margini şi urmat de o mulţime gălăgioasă de târgoveţi şi 
ţărani. 

În fruntea cetelor de călăreţi cu halebarde, topoare, sulițe, 
săbii şi buzdugane, sosind de la cetatea Bucureştilor, se afla 
Vlad, într-o haină verzuie de brocart, stând drept în şa, pe 
calul său alb, nearuncând nici o privire către boieri. 

Aceştia - mai îngroziţi de nepăsarea voievodului, pe care-l 
crezuseră mort şi împotriva căruia complotaseră, decât 
dacă i-ar fi privit sfidător - începură să tremure din tot 
corpul şi să clănţăne din dinţi, ca apucaţi de friguri, măcar 
că pe cer plutea un soare nespus de blând şi de luminos. 
Ramurile verzi şi buchetele de flori le căzură din mâini. 
Câteva jupânese şi jupâniţe, de frică, leşinară - şi între ele 
boieroaica lui Flor. 

Numai câţiva, cei mai neruşinaţi, încercară - cu glasuri, 
este adevărat, aproape neauzite, însă şi asta tot de frică - 
să strige spre domnitor: 

— Trăiască măria sa Vlad! 

Mulțimea trecu pe lângă grupurile de boieri, îmbrâncindu- 
i cu coatele, şi unii le dădură cu tifla: 

— Aşa?... Trăiască măria sa Vlad?... îi luară ei în râs. O să-l 
vedeţi voi îndată pe măria sa Vlad! Dar parcă nu mai sunteţi 
aşa de semeţi. V-aţi mai muiat!... De ce nu daţi poruncă să 
ne lovească? A înviat domnitorul Vlad. Priviţi-l şi ţineţi-vă 
firea! clocoteau glasurile lor. A înviat adevăratul şi singurul 
nostru domn! Ulciorul nu merge de multe ori la apă... 

Între-acestea, porţile palatului se deschiseră. Din spatele 
lor se iviră, înveşmântaţi de sărbătoare, locţiitorul domnesc 
Nicolae, alţi câţiva boieri de credinţă şi comandantul gărzii, 
Xalom, întâmpinându-l pe voievod cu pâine şi sare. 

Domnitorul şi fratele său Nicolae se îmbrăţişară. 

Oştenii se înşiruiră pe uliţa domnească, rămânând călări şi 
cu armele în poziţie de luptă. 

Vlad intră în curtea palatului. Dar înainte de a se închide 
porţile, ieşi dinlăuntru comandantul Xalom. 


Şi, până să se dumirească bine boierii ce se întâmplă, se 
văzură înconjurați. 

— DUPĂ CÂNTAREA DE SEARĂ A MUEZINULUI 

— În sfârşit, spuse într-o dimineaţă Tit, intrând pe portiţă, 
în ograda cocioabei pe care o locuiau, într-o margine a 
Stambulului, cred că s-a făcut... 

Băiatul răsturnă, fără să vrea, vasul larg de pământ, unde 
se spăla, şi, gol până la mijloc, ieşi înaintea lui Tit. 

— Adevărat? îl întrebă, încă nevenindu-i să creadă. 

— Adevărat! zâmbi Tit. Diseară, după cântarea 
muezinului, vom pătrunde în harem şi, dacă totul merge 
bine, aşa cum nădăjduiesc, la noapte suntem în drum spre 
ţară... 

— Oh!... făcu Băiatul, respirând din adâncul plămânilor, 
deschizându-şi larg braţele şi ridicându-şi capul spre cer. 
Credeam că n-o să mai ajung să trăiesc clipa asta. Pe urmă 
se repezi la păpuşar şi îl îmbrăţişă: Îţi mulţumesc, Tit. 
Niciodată n-am să uit ce-ai făcut pentru mine... 

— Lasă... lasă... încercă el să se desfacă din strânsoarea 
Băiatului, simțind că i se umezesc ochii. Acum rămâi aici. 
Odihneşte-te, ca să ai destule forţe pentru diseară. Eu 
trebuie să mă întorc, să mai vorbesc o dată cu corăbierul... 
Să trec şi să-i anunţ pe Bucur şi Mihailo. 

Bunul 'Tit se întoarse grăbit spre portiţă şi plecă 
şchiopătând de piciorul drept, aşa cum mergea în ultima 
vreme. 

Băiatul se aşeză, sleit de emoție, pe butucul de lângă 
poartă, privind în depărtare, spre malul de miazănoapte al 
golfului Cornul de Aur, din faţa Stambulului. Acolo era 
renumitul cartier genovez. Fără ajutorul dat pe ascuns de 
neguţătorii genovezi lui Mahomed al II-lea, în schimbul 
păstrării anumitor drepturi de comerţ, poate că ar mai fi 
întârziat căderea Constantinopolului. Drept răsplată pentru 
ajutorul dat, sultanul lăsase cartierul neatins, cu bisericile 
sale înalte şi strălucitoare, cu casele bogate, împodobite şi 


înconjurate de grădini, în vreme ce Constantinopolul, 
devenit Stambul, se otomaniza cu repeziciune. 

Deasupra Galatei şi a mării aerul albăstriu şi limpede 
tremura. 

În cartierul acesta se ascunseseră Tit şi băieţii, după ce 
sosiseră în capitala puternicului imperiu mahomedan. 

Cum trecuse vremea de iute, şi totuşi câte urme lăsase în 
sufletul Băiatului!... 

O întâmplare pe care nu o putea uita cu nici un chip era 
aceea din ziua de Paşti, la Târgovişte. 

Intrând în curţile unde, în aşteptarea otomanilor, duşmanii 
lui Vlad, marii boieri şi cei care li se alăturaseră lor, 
benchetuiau, oştenii domneşti le răsturnaseră mesele, iar 
pe cei vinovaţi, împreună cu jupânesele, feciorii, jupâniţele 
şi slujitorii lor îi aduseseră în faţa palatului. 

Capii complotului trebuiau să împărtăşească soarta 
stăpânului pe care îl slujiseră, Hamza. Ceilalţi urmau să 
plece pe jos, la Curtea de Argeş, şi de acolo, în munte, la o 
cetate a lui Vlad, Poienari, să o mărească şi să îi întărească 
zidurile cu cărămidă, în vederea noilor lupte cu turcii. 

Când oştenii îi înconjuraseră, Voiena se strecurase printre 
ei, o zbughise, se repezise la Băiat şi, apucându-l de umeri, 
începuse să-l roage: 

— Scapă-mă!... Scapă-mă!... 

— Am să te scap! îi răspunse el... 

— Nu face nebunia asta! îl sfătui Bucur. 

— Nu! zise şi Mihailo. Nu-ţi pune pielea în joc pentru una 
ca ea! 

— Trebuie să plece împreună cu ceilalţi. Să ispăşească, 
ticăloşii! mormăi Tit. 

— Ea nu e vinovată! rosti Băiatul, apucând-o de după 
umeri. Şi apoi e fată. Cum o să care pietre la cetate?... 

— L-a însoţit pe tată-său şi pe ceilalţi boieri când l-au 
batjocorit pe locţiitorul domnesc! se mânie Bucur. Am 
văzut-o chiar eu. Să-i însoţească şi la cetate... 


— Nu e adevărat... nu e adevărat... minţi!... îi strigă fata 
lui Bucur, uitându-i-se în ochi - deşi aşa era, flăcăul spunea 
adevărul, Voiena luase parte, împreună cu Flor şi cu toţi 
ceilalţi, la batjocorirea lui Nicolae. 

— Am să-l rog pe măria sa Vlad s-o cruţe! mai rosti Băiatul, 
în loc de orice alt răspuns. Poate că atâta trecere merit! se 
fuduli el puţin. 

— Nu meriţi nimic! se necăji Tit. 

— Înţelege! îl mai rugă Mihailo. Porunca domnească 
trebuie împlinită. Xalom ştie prea bine ce trebuie să facă... 

Era întâia oară când între Băiat şi tovarăşii săi de suferinţă 
se năştea o asemenea discordie şi se rosteau cuvinte atât de 
aspre. Şi asta din pricina Voienei. 

Băiatul nu ştia prea bine ce-l apucase şi cum de îndrăznea 
să se aşeze împotriva unei porunci a domnitorului. Voiena îi 
cerusă însă ajutorul, şi el se simţise dator să i-l dea. Pe de 
altă parte, voia să-i arate că are destulă trecere la Xalom şi 
chiar la domnitor. 

Dar un trabant veni tocmai atunci să i-o ceară pe fată. Era 
un oştean spătos, purtând o cască rotundă, lucioasă, pe cap. 
— Dă-mi-o, îi spuse, fără altă lămurire, oşteanul, întinzând 

mâna s-o apuce. 

— Nu mă lăsa! ţipă Voiena. 

— Mă voi duce la Xalom, zise Băiatul, ţinând-o pe fată 
ocrotită cu dreapta, şi cu stânga încercând să-l împingă 
încolo pe trabant. Răspund de ea! 

— Nu răspunde nimeni de nimeni! îi spuse tăios 
trabantul... Tu du-te la Xalom, dar fata trebuie să intre în 
rânduri, împreună cu ceilalţi ticăloşi. Nu calc porunca lui 
Xalom pentru nimeni. 

— Dă-te la o parte! scrâşni Băiatul... 

— Atunci eşti omul boierilor, şi o să ai ce ţi se cuvine, se 
înfurie trabantul... 

În jurul lor se strânse o mulţime de alţi oşteni, fără să mai 
punem la socoteală pe Tit şi pe băieţi. Se iscă învălmăşeală. 
Până la urmă apăru şi Xalom. 


— Ce s-a întâmplat? 

Trabantul îi spuse că Băiatul se împotriveşte poruncii 
domneşti. 

— Fata nu-i vinovată! întări Băiatul faţă de Xalom. 

— Tu nu eşti în cădere să judeci poruncile măriei sale, îi 
răspunse Xalom. Sunt fapte şi măsuri mai presus de 
înţelegerea ta. 

— Cruţaţi-o pentru mine, stărui el... 

— Eşti nebun!... îi şuieră Bucur la ureche. 

Tit se uita încruntat. Coloana celorlalţi boieri se pusese în 
mişcare, împinsă de la spate şi de pe lături de oştenii 
domneşti. 

— Nu avem dreptul să cruţăm pe nimeni! mai glăsui cu 
răbdare Xalom. Luaţi-o! porunci el trabanţilor, arătând-o pe 
fată. 

— Nu, nu mă duc! ţipă ea. Şi fiindcă trabanţii o apucaseră 
totuşi de subţiori şi o târau spre coloană, îi strigă lui Xalom: 
Te urăsc... câine de pază domnesc! Ai să plăteşti pentru 
asta!... 

Băiatul se zbătu între aceia care îl ţineau şi îi legaseră 
mâinile la spate. 

— Eşti fără milă, Xalom! îi strigă comandantului. Am ţinut 
la tine... 

— Taci!... Taci!... îl sfătuiau, în şoaptă, îngroziţi, Tit şi 
băieţii. 

— De astăzi înainte te-am şters din inimă! Du-mă în faţa 
măriei sale Vlad să dau socoteală de ce-am făptuit... 

— Închideţi-l în turn! le porunci comandantul... 

— Eşti crud şi neomenos! continuă să-i strige Băiatul, 
întorcându-şi capul, în timp ce era împins spre turnul din 
curtea domnească. Nu te mai cain pentru ce-ai îndurat... 

Trabanţii îl aruncară într-o cămăruţă din turn, cu pereţii 
foarte înalţi şi o ferestruică, în partea de sus, la care nu se 
putea ajunge. 

În prima zi nu i se dădu nimic să mănânce. În cea de-a 
doua i se aduse o fiertură de mei, apoi începură să-l 


hrănească mai bine. 

Dormea pe jos, învelindu-se cu haina. Peste câteva zile i se 
aduse şi un aşternut. 

Îi părea rău de ce făcuse. Prin purtarea lui, lipsită de 
stăpânire, stricase tot. Trebuia să o fi îndemnat pe Voiena 
să se întoarcă în rândurile boierilor, cum suna porunca 
domnească, şi el să se fi plecat în faţa măriei sale Vlad, 
rugându-se în genunchi pentru ea. 

«Nu pentru că o iubesc! îşi spunea. Voiena m-a uitat; dar 
mi-a dăruit şi câteva clipe frumoase. Şi dacă mi-a cerut 
ajutorul, eram dator să i-l dau.» 

Cel mai rău îi părea că, fiind închis, nu putea pleca s-o 
scape pe Roxana din haremul lui Mahomed, unde ştia acum, 
în sfârşit, că se află. După atâta zbucium, zădărnicise 
totul... 

Pe măsură ce trecea timpul, gândul acesta i se înrădăcina 
din ce în ce mai mult şi, cu toate că o asemenea faptă era 
aproape cu neputinţă de împlinit, luase hotărârea ca, de 
îndată ce ar fi ieşit din închisoare, să ceară învoirea măriei 
sale Vlad să plece la Stambul... «Dacă Tit şi băieţii, cărora 
cred că le-am pricinuit destule necazuri cu purtarea mea 
nesăbuită, or vrea să mă ajute, bine, de nu, plec singur. La 
Roxana trebuie s-ajung.» 

Şi apoi, în minte, începu să-şi facă tot felul de planuri, care 
de care mai îndrăzneţe, cum se va duce la Stambul, va 
pătrunde în harem, se va întoarce cu fata, îi va clădi o 
căsuţă, unde fusese conacul tatălui ei Voicul, şi unde Roxana 
va trăi liniştită. EL îşi va închina toată viaţa slujirii măriei 
sale Vlad. 

«Poate că şi eu, Tit şi băieţii ne vom adăposti, cu vremea, 
în căsuţa aceea, se mai gândea el... Bucur şi Mihailo îşi vor 
întemeia familii şi vom vieţui cu toţii fericiţi.» 

În închipuire vedea casa, grajdurile unde îşi vor ţine caii, 
pe Negru, ursul, şi toate câte se mai pot vedea într-o minte 
înflăcărată, când stai închis într-o cămăruţă din turn, te 
gândeşti pe îndelete la toate şi visezi cu ochii deschişi. 


Trecuseră aproape trei săptămâni, şi Băiatul nu fusese 
încă dus să dea socoteală în faţa măriei sale Vlad. 

Într-o seară însă un oştean îi deschise şi îl trimise, fără 
pază, la domnitor. În drum îl întâlni pe Xalom. Şi, pentru că 
în săptămânile cât stătuse închis înţelesese cât greşise faţă 
de comandantul trabanţilor - care în ziua cu pricina nu îşi 
făcuse decât datoria - îl salută, se opri în faţa lui ostăşeşte 
şi îl rugă să-l ierte. 

Xalom îi puse mâna pe umăr şi îi răspunse că l-a iertat de 
mult. 

Mişcat, Băiatul plecă mai departe şi intră în aceeaşi 
încăpere unde îl mai primise Vlad. 

Ca şi atunci, domnitorul şedea la masă, şi în faţa lui 
pâlpâia o lumânare groasă, verzuie, înfiptă în acelaşi sfeşnic 
cu trup de balaur. 

Lângă Vlad mai erau locţiitorul Nicolae, logofătul Lazăr, 
căpitanul Neagoe, pe care l-am întâlnit în bătălia de la 
Giurgiu, şi un boier destul de bătrân, cu barbă albă, 
necunoscut. 

Băiatului i se păru că atât domnitorul cât şi logofătul Lazăr 
aveau feţele mai ostenite, şi se gândi că asta e din pricina 
atâtor lupte pe viaţă şi pe moarte, date cu turcii, şi a atâtor 
uneltiri boiereşti. 

Plin de căinţă, îşi lăsă un genunchi în faţa domnitorului, pe 
lespedea de piatră, şi rămase aşa, cu capul plecat. 

— "Tot mai vrei să lupţi cu oştenii mei pentru copila lui 
Flor? îl întrebă Vlad după câteva clipe de tăcere, şi în glasul 
lui simţi o undă de mâhnire. 

— Cred că oricine are datoria să lupte pentru o fată care îi 
cere ajutorul! îi răspunse el, fără să ridice capul... 

— O iubeşti? 

Băiatul se roşi. 

— Nu... dar am o datorie faţă de ea. 

Logofătul Lazăr se rezemă cu coatele de masă şi, 
întinzându-şi puţin gâtul, ca să-l poată vedea pe Băiat, îi 
vesti: 


— Voiena nu mai are nevoie de ajutorul tău. 

Băiatul ridică fruntea. 

— S-a logodit la Poienari cu fiul spătarului Barbălată, cu 
Aloiz, urmă logofătul Lazăr. Mai înainte se gândise la Ghilţ. 
De altminteri, alaltăieri, femeile şi fetele au fost lăsate să 
plece. Bărbaţii vor mai rămâne în cetate până la toamnă. Au 
hotărât să facă nunta la toamnă... 

Cuvintele logofătului căzuseră pe capul său ca nişte pietre, 
totuşi se gândi că acum nu mai avea nici o datorie faţă de 
Voiena şi putea să pornească neîntârziat, în imperiul 
turcesc, să o elibereze pe Roxana. 

— Am aflat că ai o soră, cadână în haremul lui Mahomed! 
glăsui în clipa aceea, parcă ghicindu-i gândurile, Vlad. Şi că 
ai vrea s-o scapi. Este un lucru nespus de greu şi 
primejdios. Ai putea să-ţi pierzi viaţa! 

— Aş dori să-ncerc, dacă măria sa îmi dă voie, spuse 
Băiatul... După aceea mă voi întoarce, şi nu am altă dorinţă 
mai mare decât să-l slujesc, cu credinţă, pe măria sa, până 
la capătul zilelor mele. 

— Bine! surâse Vlad. Noi te vom ajuta. Iar prietenii tăi, Tit, 
Bucur şi Mihailo, sunt gata să te-nsoţească. 

— Măria ta!... deschise ochii mari Băiatul... 

Însă vodă făcu un semn. O uşă din peretele lateral se 
deschise, şi cei trei prieteni ai Băiatului intrară. 

— Mergem şi noi cu tine, măria sa ne-a dat voie, spuseră 
ei. 

— Uite, luaţi asta, rosti Vlad, şi le dădu o pungă mare şi 
grea, plină cu galbeni. 

Peste două zile Tit şi băieţii plecaseră. În ajun o văzuse pe 
Voiena, trecând într-un rădvan prin Târgovişte, dar ea îşi 
întorsese capul încolo, ca şi cum nu l-ar fi cunoscut. 

Băiatul simţise, în prima clipă, o săgetare în piept. Îndată 
însă după aceea, inima i se uşurase şi mai mult decât 
înaintea lui Vlad. 

Voiena nu mai avea nevoie de ajutorul nimănui şi nici nu 
mai voia să-l cunoască. 


Era într-adevăr liber să plece numaidecât la Stambul... 

Trecuseră Dunărea cu greutate, pentru că plouase mult în 
ultima vreme, apele veniseră mari, aveau o mulţime de 
vâltori şi curentul era foarte puternic. 

Nici nu se apropiaseră însă bine de munţi, şi fură atacați 
de o unitate de achingii, care îi răniră pe Tit şi urs, le luară 
banii şi caii, îi despoiară de veşminte - şi puţin lipsi ca să nu 
le scurteze viaţa. 

Din fericire, Negru scăpă, nu se ştie cum, de la achingii. 
Cu simţurile sale ascuţite reuşi să-şi regăsească stăpânul şi 
pe soţii lui, la nişte ţărani, care-i adăposteau şi încercau să-i 
lecuiască pe Tit şi pe urs de grelele lovituri primite în luptă, 
de la achingii. 

De aici înainte, mai prevăzători, călătoriră numai noaptea 
şi ocolind locurile unde se aflau garnizoane turceşti. 

Drumul fu lung, anevoios şi plin de capcane. Iarna o 
petrecură în Rumelia6. Nu mai aveau decât un cal, şi Tit 
rămăsese şchiop. 

Jucându-şi ursul, cântând sau dând mici reprezentații cu 
păpuşile, reuşiră să se strecoare prin păienjenişul sutelor 
de primejdii, câştigându-şi plinea de toate zilele. În 
primăvara următoare - după o scurtă oprire în cartierul 
Galata, la un prieten de nădejde al lui Vlad şi cu ajutorul 
acestuia - se aşezară într-una din marginile Stambulului 
mahomedan. 

Teatrul de păpuşi, cu veche tradiţie în Orient, se pare că a 
avut încă din cele mai vechi timpuri o mare trecere la turci. 
Şi privitorii se prăpădeau de râs când Tit lăsa să se 
înţeleagă, din cuvintele rostite, chipurile, de păpuşile lui, că 
ar fi vorba de marii demnitari turci, de viziri şi chiar de 
Mahomed. 

Încasările mergeau bine, şi Tit, vistiernicul «teatrului», 
strânsese o mulţime de bani. Pe deasupra, mai primi o sumă 
însemnată de la prietenii lui Vlad din Galata. Aceştia îl 
înştiinţaseră însă că nu era primejdie mai mare pentru 


cineva, decât să se afle despre el că îl slujeşte, sau măcar că 
îl sprijină, pe domnitorul valah. 

Atâta îl ura sultanul pe voievodul muntean, încât poruncise 
să li se taie capetele tuturor celor ce se găseau în închisori, 
bănuiţi că ar fi sau măcar ar fi fost cândva oamenii lui Vlad. 
Între cei despre care aflară că ar fi fost ucişi în închisoare 
se aminti şi numele pârcălabului Brad. 

Cât îl căutase Băiatul prin ţară, şi iată-l unde şi cum se 
sfârşise! 

Prin moartea lui, se ducea ultima nădejde ca Băiatul să-şi 
mai poată afla vreodată taina naşterii sale, despre care îi 
vorbise Bătrânul înainte de moarte. 

Dar nu asta îl îngrijora atunci cel mai mult, ci Roxana. 

Cu banii strânşi, începură să mituiască pe o mulţime de 
paznici, eunuci, slujitori şi slujitoare de la palat. Femeia a 
cărei cocioabă o închiriaseră era spălătoreasă, se 
înțelegeau cu ea bine, pentru că pătrundea într-o mulţime 
de locuinţe, le aducea fel de fel de ştiri şi le crea numeroase 
legături. Avură totuşi nevoie de aproape şase luni ca să o 
poată înştiinţa pe Roxana de prezenţa lor la Stambul, şi de 
încă pe atâtea ca ea să găsească un mijloc sigur de a-i 
întâlni. 

Prilejul veni numai odată cu începerea de mult anunţatului 
război sfânt - gaza al lui Mahomed împotriva 
necredincioşilor din Valahia, cu țelul de a transforma 
această ţară în paşalăc turcesc. 

În fruntea a peste un sfert de milion de oameni, pentru a 
căror înarmare cheltuise suma uriaşă de trei sute de mii de 
galbeni, Mahomed porni cu mare tărăboi din Stambul... 

Paza la palatul imperial slăbi. Roxana le putu trimite mai 
multe veşti. În ultimul an fusese mereu bolnavă. 1 se 
aduseseră felurite leacuri, dar toate în zadar. Boala ei era 
pricinuită de dorul de casă, de Băiat, de şederea prelungită 
atâţia ani în străini. 

— Trebuie să ne grăbim! spusese Băiatul aflând de boala 
Roxanei. Când va ajunge în ţară, aerul Valahiei o va lecui. 


Afară de asta, trebuie să ne întoarcem la timp, ca să 
apucăm să-l slujim pe măria sa în războiul cu Mahomed. 

Acum totul se aranjase. Se terminaseră cele din urmă 
pregătiri, la care Băiatul, în ultimele două săptămâni, nu 
putuse să ia parte, pentru că se prefăcuse în... fată. 

Uitasem să spun că, din pricina nenumăratelor recrutări - 
devşirme, înteţite la Stambul, băieţii erau nevoiţi mereu să- 
şi schimbe înfăţişarea, ca să nu fie trimişi la armată. 

Gândul le venise în urmă cu câteva săptămâni, când nişte 
oşteni turci îl înhăţaseră, de pe o stradă a Stambulului, pe 
Mihailo. Fusese nevoie de o luptă, în care era gata să-şi 
piardă viaţa Băiatul, ca să-l poată scoate înapoi la lumină pe 
tovarăşul lor sârb din tabăra de ieniceri, unde şi fusese dus. 

La puţin timp după aceea, prin iscusinţa lui Tit, Bucur şi 
Mihailo se prefăcuseră în bătrâni, iar Băiatul în fată. Tit 
făcuse lucrul acesta şi în vederea îndeplinirii planurilor de a 
pătrunde în seraiul împărătesc. 

Lucrul nu era prea greu, pentru că, deşi cu scurgerea 
anilor crescuse înalt şi cu muşchi de oţel, Băiatul rămăsese 
subţire şi mlădios. Avea ochi scăpărători şi chipul îi 
împrumuta din ce în ce mai mult, la această vârstă, 
trăsăturile şi frumuseţea nefericitei sale mame. 

Se întâmplă însă ceva neaşteptat. Băiatul, îmbrăcat în 
veşmânt de fată, trecuse de câteva ori pe dinaintea 
palatului împărătesc, ca să cunoască împrejurimile şi cu 
nădejdea că o va vedea, cumva, la vreo fereastră, pe 
Roxana. 

Unul din străjeri îi admiră mersul şi, cum spunea el mai 
târziu, frumuseţea ochilor. Cum tocmai îşi terminase slujba, 
se luă după presupusa fată, o urmări pe străzile 
Stambulului şi văzu unde locuia. 

La început se temură, pentru că străjerul veni la Tit, 
întrebându-l cine era fermecătoarea copilă, subţire ca 
trestia şi mlădioasă ca o căprioară, care locuia în cocioaba 
lui. Tit, fără să-şi piardă stăpânirea de sine, îi răspunse 
ostaşului, potrivit felului de a vorbi oriental, că fata pe care 


o urmărise nu era altcineva decât «lumina ochilor, bucuria 
vieţii şi mângâierea bătrâneţelor sale, dulcea lui fiică Aişe». 

Băiatul făcu mult haz de răspunsul acesta; dar gluma se 
îngroşă, deoarece peste alte câteva zile turcul îi mărturisi 
lui Tit că, în cazul când... părintele nu ar avea nimic 
împotrivă, el ar dori să-şi întemeieze o familie. Are destulă 
avere. Luase parte la câteva năvăliri în ţările ghiaurilor - şi 
între acestea numi în primul rând Ţara Românească - şi 
fusese în stare să aducă de acolo destulă pradă. Fiind 
oarecum în vârstă, dorea să nu mai plece pe viitor în război, 
de aceea se gândise s-o ia de soţie pe Aişe. Cele şaisprezece 
primăveri ale ei par a fi numai potrivite pentru un ostaş de 
patruzeci şi patru, câţi avea el... 

În urma unei îndelungate chibzuinţe între tuspatru, 
prietenii noştri luară hotărârea ca... părintele, Tit, să 
primească cererea în căsătorie a lui Daud, cum se numea 
străjerul; dar... să amâne nunta până după ramazan - 
postul cel mare din a noua lună a anului musulman - 
sperând bineînţeles, ca până atunci ei să fi şi izbutit să 
ajungă la țelul pe care îl urmăreau. 

Roxana - înştiinţată între timp, printr-un eunuc cumpărat 
de Tit - pregătea, luându-şi mii de măsuri, întâlnirea şi apoi 
fuga împreună cu Băiatul... 

De când aflase că era la Stambul, Roxana trăia într-o 
nelinişte îngrozitoare. 

Ar fi fost bucuroasă să-şi fi dat nu ştiu câţi ani din viaţă, 
numai să sosească mai repede ceasul când îl va revedea pe 
Băiat. Încerca să şi-l închipuie cum mai arată. Apoi gândul îi 
fugea la munţii unde se născuse, la apele lor reci şi limpezi, 
la florile care cresc acolo mai înmiresmate decât oriunde pe 
pământ. 

Datorită încrederii pe care o avea în Băiat, nu se temea de 
nimic. Era sigură că totul va merge bine şi ea se va 
reîntoarce la Tismana, de unde fusese răpită, în urmă cu 
peste cinci ani, închisă în temniţa cu gratii de aur a 


haremului lui Mahomed şi supusă unor umilinţe de 
neîndurat pentru o fată valahă. 

La întâlnirea cu Roxana se gândea şi Băiatul, atunci când 
privea visător spre Galata. pe deasupra apelor ce scânteiau 
argintii sub lumina plăcută şi binefăcătoare a soarelui. 

Muezinul vestise ceasul rugăciunii de seară. Ecourile 
glasului său tânguitor încă mai vibrau prin aerul fierbinte, 
abia uşor împrospătat de briza amurgului, când, pe drumul 
larg, mărginit de platani, ce ducea la poarta dinspre mare a 
palatului imperial, se văzură două femei. 

Femeia mai în vârstă, cu spinarea puţin aplecată, şi care 
păşea şchiopătând uşor înaintea celeilalte, zvelte şi 
graţioase, se opri în dreptul oşteanului de pază şi îi arătă 
zapisul de liberă intrare în palat. 

Amândouă trecură pe sub portalul înalt de piatră, pe care 
era sculptată o semilună poleită cu aur, intrară într-un gang 
luminat de făclii, ce miroseau plăcut a esenţă de trandafiri, 
şi urcară pe nişte scări întortocheate, până la catul întâi al 
palatului. 

Călăuzite de un alt oştean gras şi încruntat, rătăciră pe o 
mulţime de culoare, străbătură săli înalte, podite cu 
marmură - totul de un lux oriental obositor - şi ajunseră la 
intrarea propriu-zisă în harem. 

Aici, patru oşteni cu ilice găitănite şi turbane uriaşe, 
împletite din fâşii de mătase albastră şi roşie, având în 
mâini sulițe, stăteau lângă zid, câte doi de o parte şi de alta 
a uşii, nemişcaţi ca nişte statui. Unul dintre ei, primul de 
lângă uşă, în stânga, mustăcios şi cu buzele groase, era 
Daud. 

La fiecare trei săptămâni îi venea rândul să facă în locul 
acesta de pază. 

Văzând-o pe... aleasa inimii sale venind, Daud se făcu 
stacojiu la obraz şi începu să transpire. Nu îşi mai lua ochii 
de la... logodnica sa, căreia, potrivit asprelor datini 
musulmane, nu avusese încă îngăduinţa nici măcar să-i 
vorbească. 


În schimb, pe băiat îl izbi altceva. Comandantul gărzii de la 
intrarea spre încăperile Roxanei - locuite odinioară de 
împărăteasa Bizanțului şi acum hărăzite fostei sale micuţe 
prietene - nu era altul decât Mustafa, neîndurătorul 
Mustafa, fostul său comandant de ortă, numit în această 
nouă slujbă de la palat, după ce scăpase cu viaţă, rănit, 
fugind iepureşte din bătălia de la Giurgiu. 

Luând patalamaua imperială de liberă trecere din mâna 
femeii vârstnice, Mustafa îl întrebă pe Daud: 

— Uită-te bine la ele. Le recunoşti? 

— Le recunosc! se bâlbâi Daud, cu ochii pironiţi la... 
logodnica lui. Femeia mai în vârstă, urmă el, este vestita 
lecuitoare din Beyoglu, care îi va alina nemeritatele 
suferinţe trupeşti ale florii florilor inimii slăvitului nostru 
sultan, luminăţia sa. lar cealaltă este... logodnica mea Aişe. 
Ea îi va da ajutor lecuitoarei... pentru că se pricepe la fel de 
bine... da... da, la fel de bine ca şi bătrâna, în astfel de 
treburi, se grăbi să adauge străjerul, văzându-l pe Mustafa 
şovăind. 

— Pe răspunderea ta, le dăm drumul, glăsui, în sfârşit, 
Mustafa, cercetând încă o dată patalamaua. Tu vei fi tras în 
ţeapă, nu altul, dacă nu va fi totul în ordine şi se va ivi vreun 
bucluc... 

— Eu să fiu tras în ţeapă! zise Daud, care de fapt nu se 
uitase nici o clipă la femeia vârstnică şi rămăsese cu ochii 
numai la frumoasa lui Aişe. 

De aici înainte, nu mai trecură decât câteva minute şi, 
călăuziţi mai întâi de un eunuc cu cercei mari, de aramă, în 
urechi, pe urmă de o bătrână zbârcită, călcând peste 
covoare persane atât de moi că se îngropa piciorul în ele, 
până aproape de glezne, sosiră, printr-un coridor lung, în 
faţa unei perdele de atlaz gros. 

Perdeaua fu dată la o parte de Tit - pentru că el era femeia 
cea vârstnică, uşor aplecată şi care păşea şchiopătând. Şi în 
faţa ochilor li se ivi o femeie neînchipuit de frumoasă, dar 
palidă şi subţire ca un lujer, îmbrăcată în şalvari albaştri, cu 


un brâu aurit, bătut în pietre scumpe, iar peste umeri cu un 
văl ţesut dintr-un fir mai fin decât firul de păianjen. Băiatul 
îşi dete la o parte feregeaua de pe obraz şi îşi desfăcu 
veşmântul larg, lăsând să se vadă hainele bărbăteşti de 
dedesubt şi sabia cu care era încins. Fata îşi duse mâna la 
frunte şi se clătină. 

— Roxana! murmură el, recunoscând-o numaidecât şi 
ţinând-o să nu cadă. 

— STRIGĂTUL HUHUREZULUI. 

Caii fugeau cu o iuţeală neobişnuită. Faptul acesta îi făcea 
pe oameni să se uite miraţi pe urmele lor. De altfel aveau ce 
privi. Pe unul dintre ei călărea un urs. Aşa ceva nu se vede 
oricând. lar caii, se zărea cât de colo că erau de rasă şi 
obişnuiţi cu goana îndelungată. 

Tit cumpărase patru cai de la Galipoli7, unde debarcaseră. 
Vânzătorul unsese o înaltă căpetenie de spahii, şi Tit avea 
bănuiala că toţi patru fuseseră furaţi din grajdurile 
sultanului. 

Plătiseră pe ei o groază de bani. 

De bani însă nu se plângeau. Aveau cât le trebuia, ba încă 
le şi prisosea. 

Era destul să scoată din săculeţ câte o bijuterie sau o 
piatră prețioasă, să o schimbe la cel dintâi neguţător sau 
cămătar, şi primeau un pumn de galbeni. 

Bijuteriile le aveau de la Roxana. Săculeţul purtat de Tit 
era plin. Cu ele ar fi putut să cumpere, dacă ar fi vrut, nu 
patru cai împărăteşti, ci patru grajduri a câte două sute de 
cai, cu îngrijitorii lor cu tot. 

Numai cu nădejdea scăpării şi a reîntoarcerii în ţară se 
învoise Roxana să primească darurile în bijuterii şi pietre 
preţioase făcute ei de Mahomed şi de alţi demnitari ai 
imperiului, dornici să-i câştige bunăvoința. 

Dacă Tit ţinea pietrele scumpe şi giuvaericalele, Băiatul 
ducea cealaltă comoară a Roxanei, pe micuța Oltea. 

La început, fetiţa se cam speriase de Băiat. În harem nu 
fusese obişnuită să vadă figuri bărbăteşti. Nici măcar 


hidoşii eunuci nu puteau intra în locul unde fusese ascunsă 
ea de Roxana. 

Cât timp au călătorit pe corabie, de la Stambul până la 
Galipoli, s-a deprins însă cu Băiatul, şi când se trezea 
dimineaţa îl lua de gât, cum făcea înainte cu Roxana, şi nu 
voia să se mai despartă de el... 

Nu avea nici cinci ani împliniţi, dar, cu simţul binecunoscut 
al copiilor, îşi dădea seama că Băiatul îi era cel mai apropiat 
ocrotitor. 

Roxana îi spusese Băiatului că fără această fetiţă - pe care 
o iubise ca şi cum i-ar fi fost o adevărată mamă - nu ar fi 
fost în stare să supravieţuiască dorului de ţară, nici ruşinii 
de a fi ajuns roaba lui Mahomed. Şi Băiatul se simţea gata 
de orice sacrificiu pentru micuța Oltea, singura şi cea din 
urmă mângâiere a Roxanei în anii de restrişte. 

Să ne reîntoarcem însă în serai, atunci când Roxana, 
văzându-l pe Băiat, îşi pierduse cunoştinţa. 

Fata, stropită cu apă de Tit, dintr-o amforă de argint, îşi 
reveni. 

Se uită din nou la Băiat, şi parcă nici nu-i venea să creadă 
că flăcăul voinic, înalt şi bălai, în braţele căruia se găsea, 
fusese copilul, tovarăşul ei de zburdălnicii, alături de care 
făcuse, cu ani în urmă, atâtea nebunii şi se jucaseră în fel şi 
chip pe pajiştile şi în pădurile înflorite ale Tismanei sau în 
ograda liniştită a tatălui său, Voicul... 

Îl privea fără să se sature, şi după primele clipe de sfială, 
nu ştia cum să-l mai mângâie şi ce să-i mai spună. 

Pe amândoi îi aduse la realitate Tit. 

— Orele trec repede, le aminti. Veţi avea răgazul să vă 
spuneţi tot ce aveţi pe suflet în timpul călătoriei. Corabia ne 
aşteaptă în port. Vântul este prielnic şi, dacă nu ajungem la 
vreme, s-ar putea ca neguţătorul să-şi schimbe gândul, să 
se lipsească de banii noştri, să ridice pânzele şi să plece... 

— Aşa e, da, aveţi dreptate, o să avem timp destul să 
vorbim, după ce vom fugi de-aici, recunoscu Roxana. Însă 
trebuie să vă mai spun câteva lucruri, înainte de a părăsi 


această încăpere. Şi, într-un colţişor ferit din fundul 
haremului, le-o arătă pe Oltea. 

Fetiţa dormea liniştită pe un divan mic, în dosul unei 
perdele de muselină. 

— Este a ta? întrebă Băiatul, cu inima strânsă. 

— Nu. Mama ei a fost furată dintr-un sat de pe la noi, după 
ce tatăl său a căzut în luptă, încercând să o apere. Fiind 
frumoasă, a fost dăruită seraiului. Nu a trecut mult, şi 
femeia a născut. Eunucii nu au prins de veste, iar cadânele 
şi slujitoarele haremului, mişcate de soarta ei tristă, nu au 
destăinuit nimănui sosirea pe lume a fetiţei - botezată Oltea 
în amintirea pământului de unde se trăgea. 

— Şi mama fetiţei unde e? vru să afle numaidecât Tit. 

— La numai câteva luni după naştere, Mahomed a dat voie 
unui han tătar să-şi aleagă câteva roabe din palat. Mama 
fetiţei a fost printre ele. Înainte de a pleca, sărmana femeie 
a venit la mine şi mi-a căzut în genunchi. M-a rugat, prin 
trecerea pe care o aveam la palat, să fac orice ca fetiţa să 
ajungă din nou în ţara strămoşilor săi, şi măcar ea să fie 
ferită de înjositoarea robie în haremurile osamnlăilor... l-am 
făgăduit... Şi iată, am pregătit totul ca fetiţa să ne poată 
însoţi. Copilului i-am dat, cu puţin timp în urmă, să bea o 
licoare. Ea va dormi liniştită şi nu vă va face nici un fel de 
încurcături, până ce vom ajunge pe corabie. Este cea mai 
mare rugăminte pe care v-o fac, zise la sfârşit, uitându-se 
spre Băiat. Aici sunt lucruşoarele ei, mai arătă o legăturică. 

Tit rămăsese puţin pe gânduri, încercând să măsoare 
greutăţile; dar Băiatul se hotări numaidecât: 

— Orice ar fi, o vom lua pe micuță cu noi. 

— Bine, se învoi păpuşarul, dându-şi seama că acestei 
arzătoare dorinţe a Roxanei nu i s-ar fi putut împotrivi. 

Roxana le dete săculeţul cel greu cu giuvaericale şi un 
document semnat de însuşi Nişangi-paşa, marele dregător 
al cancelariei sultanului - având desenată pe el turaua - 
monograma lui Mahomed. Prin el se poruncea tuturor 
sangiacbeilor - guvernatorilor imperiali, şi cadiascherilor - 


conducătorilor religioşi - să le înlesnească şi să le ajute 
călătoria, fără să ceară nici o lămurire celor care îl 
înfăţişau. 

Cine ştie prin ce mijloace şi cu câtă greutate reuşise biata 
Roxana să dobândească documentul acesta! 

Deocamdată trebuiau sa iasă cât mai repede şi mai pe 
nesimţite din palat. Totul fusese chibzuit, de altfel, din 
vreme. Roxana desfăcu o uşă tainică din perete, pe unde, cu 
opt ani înainte, împărăteasa Bizanțului se putea strecura 
neobservată de slujitoarele sale. Uşa, descoperită de 
Roxana, în timpul lungii sale robii, nu era cunoscută de 
paznici. 

leşiră într-un coridor mărginit de oglinzi, de acolo urcară 
pe nişte scări întortocheate, până la o sală dosnică, 
terminată cu o terasă. Un străjer stătea în dreptul terasei. 
Băiatul îşi dădu drumul de pe marginea de sus a terasei, 
aşa cum sărea din copac pe cal, căzând direct pe umerii 
străjerului. Nu se auzi decât o icnitură, şi acesta, lovit cum 
trebuie de pumnul dibaci al Băiatului, rămase leşinat. 

Tit aruncă de sus o frânghie cu noduri, şi cea dintâi se 
cobori Roxana, primită în braţe de Băiat. Urmă păpuşarul, 
aducând-o şi pe micuța Oltea. 

Trecând pe aleile cele mai ferite şi întunecate ale parcului, 
fugarii reuşiră să ajungă, fără să mai întâlnească pe nimeni, 
până la zidul din spatele palatului. 

Băiatul o ţinea în braţul stâng pe fetiţă, şi cu dreapta o 
sprijinea pe Roxana; iar Tit încheia micul convoi, păzindu-l 
din spate de primejdie. 

Cum înaintau pe alei, se auzi un țipăt de huhurez. Era 
Bucur, care dădea semnalul că drumul e liber. 

Furişându-se prin partea de dinafară a zidului, Bucur, 
Mihailo şi ursul îi doborâseră, luându-i la rând, pe toţi cei 
şase paznici, aflaţi în acest loc, fiecare în dreptul câte unui 
contrafort, la distanţă cam de cincizeci de paşi unul de 
celălalt. 


După ce îi legaseră fedeleş pe paznici, ursul se căţărase pe 
trunchiul unui platan, sărise pe zid şi ajunsese într-unul din 
cele două turnuri. Străjerul, luat de urs pe neaşteptate, 
fusese trântit de-a dreptul în braţele băieţilor. Soţul său, 
aflat în turnul din celălalt colţ al zidului, păţise şi el la fe!... 

Îmbrăcându-se repede în hainele străjerilor doborâţi, 
Bucur şi Mihailo se căţărară, cu ajutorul ursului, în cele 
două turnuri, şi fiul păpuşarului dăduse semnalul, tocmai 
când tustrei fugarii, în haine femeieşti, se apropiau de zid. 

Scăparea era deci sigură. 

Băiatul aruncă un capăt al frânghiei cu noduri pe zid. 

Capul frânghiei fu apucat de urs, care se supunea 
întrutotul poruncilor lui Bucur. 

— Urcă-te tu, o îndemnă Băiatul pe Roxana. 

— Ai grijă de fetiţă! 

Parcul palatului imperial se vedea, în noapte, fantomatic, 
cu frunzişul său des, clătinat de vânt, şi dincolo de zid se 
auzea marea. 

Mai înainte de a începe să se caţăre pe frânghie, Roxana 
vru să se mai uite o dată la chipul copilei din braţele 
Băiatului, să vadă dacă încă mai doarme. 

Dându-i la o parte învelitoarea de pe obraz, Roxana o privi. 
Dar o rază de lună rătăcită printre ramurile copacilor căzu 
pe ochii fetiţei. Şi, fie că puterea băuturii adormitoare 
trecuse, fie că raza de lună îi tulbură somnul, fetiţa se 
deşteptă. Văzându-se în braţe străine, se sperie şi, ridicând 
mânuţele spre Roxana, începu să se zbată. 

— Lasă-mă la mama... la mama mea!... 

În tăcerea nopţii, glasul clar al fetiţei răsună până departe. 

— Cine este? strigă un străjer, alergând pe culmea din 
stânga a zidului, spre turnul unde veghea Mihailo. 

Acesta îl întâmpină şi îl lovi cu sulița; dar în iuţeala cu care 
se desfăşurau întâmplările, lovitura nu fu destul de bine 
socotită. Străjerul, rănit uşor, căzu, începând să se vaiete. 
Şi o trâmbiţă se auzi dând alarma. 


Cu ajutorul lui Tit, Roxana - slăbită de boală şi înfricoşată - 
se căţără, tremurând ca o frunză, pe frânghia cu noduri, 
ţinută de urs. 

Bucur, după ce lăsă o altă frânghie cu noduri în partea 
dinafara zidului, sări jos şi o aşteptă pe Roxana. 

Tit îi urmă cât ai clipi, şi Băiatul la fel... 

— Fatma!... Au furat-o pe Fatma din harem!... A zburat cea 
mai mândră pasăre din colivia înălţimii sale sultanului!... 
ţipau ascuţit câţiva străjeri din parc, şi coroanele negre ale 
copacilor, iluminate de făcliile din mâinile urmăritorilor, 
începură să strălucească feeric, luând parcă, de atâta 
vâlvoare, foc. 

— S-a sfârşit... s-a sfârşit... murmură Roxana. Şi eram 
încredinţată că totul va merge bine... 

— N-ai nici o grijă, vom scăpa, încercă s-o liniştească 
Băiatul, scoţându-şi de sub veşmântul femeiesc sabia. 

— Căutaţi-o pe Fatma... Să nu ne scape Fatma... pasărea 
scumpă... mărgăritarul haremului... răsunau tot mai 
desluşit vocile. 

Roxana, înfrigurată, se împiedica la fiecare pas, ştiind ce 
pedeapsă o aştepta, dacă ar fi fost prinsă. 

— N-ai grijă, repeta Băiatul, încleştându-şi dinţi. Şi tu şi 
fetiţa veţi fi salvate... 

Dar Roxana nu mai credea. 

De atâtea spaime, simţea că se sfârşeşte. 

— Uite-i! răcni un oştean turc, alergând, urmat de alţii 
vreo patru, înaintea fugarilor. 

— Cel care vine e fostul nostru comandant de ortă, 
Mustafa, mai avu vreme să i-l arate Băiatul lui Mihailo pe 
oşteanul turc care alerga în frunte. 

— Oho! îmi place întâlnirea cu el, se bucură Mihailo, de 
câteva ori m-a bătut cu biciul pe pielea udă. Şi, 
întâmpinându-l pe Mustafa, îl izbi cu sulița în piept, 
făcându-l să se prăvălească. 

Încercând să-i înconjoare, din spatele lor veneau alţi cinci 
sau şase străjeri. Tit şi Băiatul se întoarseră spre aceştia, 


lăsându-i pe Mihailo, Bucur şi Ursul să se bată cu cei 
dinainte. 

Bucur şi Mihailo începură să-i ia în sulițe pe vrăjmaşi, în 
vreme ce ursul, nelăsându-se nici el mai prejos, prinse doi 
străjeri deodată în braţe, zdrobindu-i unul de altul, 
trântindu-i jos şi călcându-i apoi cu picioarele. 

Spre norocul lor, garda palatului, de când plecase sultanul 
şi mai toţi oştenii fuseseră luaţi la război, era foarte mică. 

Numai vreo treizeci de străjeri se aflau pe la porţi şi uşi. 
Dintre ei, o parte nici nu îndrăzniseră să-şi părăsească 
locurile de pază, rămânând să vegheze restul haremului, 
tezaurul şi celelalte încăperi. 

La sunetul trâmbiţei, alergaseră numai cei de la intrarea 
în camerele Roxanei şi câţiva de la poarta din spate. Cu toţii 
erau cel mult zece sau doisprezece oameni. 

Până să fie treziţi şi să se echipeze ceilalţi oşteni ai gărzii, 
care, potrivit obiceiului turcesc, se duseseră să se culce 
după cântarea de seară a muezinului, mai rămânea un 
răgaz. Şi dacă Tit şi băieţii luptau vitejeşte, puteau să-i 
doboare pe otomanii care încercau să-i încercuiască, şi 
aveau timp destul să fugă. 

Printre cei care îi încolţeau pe Băiat şi pe Tit se găsea şi 
Daud. 

— Împreună cu Fatma, mărgăritarul haremului, a fost 
furată şi Aişe, se văicărea el, în timp ce alerga spre grupul 
de fugari. Socrul meu îmi ceruse îngăduinţa să vină şi ea la 
palat, ca să se minuneze de frumuseţea cadânei stăpânului 
nostru, încercă să se dezvinovăţească. 

— Dacă nu o vom prinde pe Fatma, mâine dimineaţă ai să 
te urci în ţeapă, împreună cu socrul şi mireasa ta, îi rosti 
ameninţător alt oştean. 

— Care dintre femeile acelea o fi Aişe? răcni Daud, 
zărindu-i prin întuneric pe Băiat şi pe Tit. Dacă o prind, o 
voi târi de coade tot Stambulul, până am s-o ucid. 

— Uite-mă aici! îi strigă Băiatul, lăsând-o din braţe pe 
fetiţă şi încredinţând-o Roxanei. 


Daud, uimit şi întărâtat, se luă după Băiat. 

Băiatul nu voia să-l ucidă, gândindu-se că - deşi Daud nu 
făcuse lucrul acesta cu vreo intenţie bună - lui i se datora 
că reuşise să pătrundă în harem. Ar fi vrut deci doar să-l 
sperie şi să-l pună pe fugă. 

Încercând să-l înfricoşeze pe Daud, Băiatul, cu o singură 
lovitură de sabie, îi reteză turcului turbanul, apoi, dându-i 
un picior în spate, îl trânti la pământ. 

Daud căzu cu capul pe pietre, îşi muşcă limba, dar, fiind 
oştean încercat, se rostogoli pe lângă zidul palatului şi fu 
din nou în picioare. 

Văzând-o pe Roxana, prin întuneric, crezu că e Băiatul şi o 
lovi în piept cu sabia. 

Roxana, cu o mişcare domoală, lunecând pe lângă zid, 
căzu la pământ. 

— Câine! strigă Băiatul şi, învârtindu-şi sabia prin văzduh, 
îi zbură lui Daud capul... 

Capul lui Daud se rostogoli în praf, şi Băiatul, nemaiţinând 
seama de nimic, se aplecă asupra Roxanei. 

— Ai grijă de fetiţă... îmi făcusem atâtea visuri... îi zâmbi 
ea şi rămase aşa, cătând - fără să mai vadă nimic - spre 
marea argintie, clătinată de vânt. 

Înfricoşată de noaptea aceea cumplită, când săbiile şi 
suliţele se ciocneau între nişte oameni încruntaţi şi 
necunoscuţi, făcând să ţâşnească din ele scântei şi să sară 
capete de pe umeri, fetiţa se trânti asupra trupului fără 
viaţă al Roxanei, apucându-l de umeri, încercând să-l ridice, 
plângând cu sughiţuri: 

— Mamă... nu mă lăsa... să fugim... 

Îndârijiţi peste fire de moartea Roxanei, după ce fuseseră 
atât de aproape de salvarea ei, Tit, Mihailo şi Bucur se 
avântară ca nişte tigri asupra străjerilor palatului 
împărătesc. De fapt, dintre cei câţi îi înconjuraseră la 
început nu mai trăiau decât patru, însă zgomotele 
dinlăuntrul parcului împărătesc lăsau să se înţeleagă că în 
curând vor veni şi alţii. 


Bătălia se desfăşurase de altfel cu repeziciune. 

Cei patru otomani îşi dădură şi ei viaţa - doi răpuşi de 
Mihailo, unul de Tit, şi cel din urmă, de Bucur. 

Folosindu-se de această biruinţă, la îndemnul lui Tit, care 
rămăsese mai în urmă, să le acopere retragerea, băieţii - 
ducând cu ei trupul neînsufleţit al Roxanei şi pe fetiţă - se 
cufundară în noapte şi se îndreptară în goană spre locul, 
destul de apropiat, unde lăsaseră o barcă priponită de 
țărm. 

Urcându-se în barcă, vâsliră până la corabie. 

Genovezii obişnuiau de multe ori să primească, pe punţile 
corăbiilor lor, creştini care fugeau din imperiul otoman. 
Însuşi Vlad se salvase odată, agăţându-se, la Galipoli, de un 
vas asemănător. 

Numai că neguţătorul care era stăpânul corăbiei avea un 
suflet hapsân. 

El auzise zgomotele luptei şi trâmbiţele de alarmă şi, 
motivând că primejdia pentru vasul său crescuse, le ceru o 
sumă aproape încă o dată mai mare decât fusese la început 
vorba. 

Neavând încotro, plătiră, şi neguţătorul, poruncind să se 
ridice pânzele, corabia începu să plutească. 

Cea dintâi grijă a Băiatului, odată ajunşi pe corabie, fu să-l 
vadă pe Negru. Calul fusese adus dinainte pe punte. De 
asemenea, în cală se găsea ascunsă, unde a şi rămas până 
la debarcarea ei la Galipoli, vestita lecuitoare din Beyoglu, o 
bătrână al cărei chip nu i-l putuse nimeni vreodată zări şi al 
cărui nume iarăşi nu i se cunoştea. Se povestea doar despre 
ea că ar fi fost o principesă bizantină, fugită cândva dintr- 
un harem. Ea se învoise ca Tit, îmbrăcat ca femeie, să intre 
în locul ei în harem, cu făgăduiala de a primi pentru asta o 
plată foarte mare şi de a fi dusă, după aceea, cu corabia, la 
Galipoli. 

Şi Tit, cel care orânduise totul, se ţinuse de cuvânt. 

În zorii zilei următoare, Băiatul o sărută pe fosta lui mică 
tovarăşă de joacă pe frunte. Faţa ei palidă se luminase. Era, 


în sfârşit, liberă; dar libertatea nu-i mai era de nici un folos. 
Ochii celor de faţă se umplură de lacrimi. 

Învelită într-o pânză albă - albă, aşa cum îi fusese şi 
sufletul - trupul Roxanei fu aruncat în mare. 

Pentru că atârnaseră de el o piatră, se duse îndată la fund. 

Spre norocul lor, corabia, după ce porni, nu fu urmărită şi 
nu întâlni pe mare decât nişte vase mici de pescari. 
Aproape toate corăbiile otomane fuseseră trimise înainte, 
încărcate cu trupe, prin Marea Neagră, spre Dunăre. 
Porturile turceşti erau pustii. 

De asemenea, nu întâmpinară decât o singură furtună, în 
apropiere de Galipoli. Scăpară însă cu bine şi debarcară, 
corabia genoveză urmându-şi drumul pe mare, prin 
Dardanele, către insula Chios. 

Pretutindeni pe unde trecură apoi călări, văzură urmele 
jafurilor şi silniciilor otomane. 

O femeie cu minţile rătăcite plângea la o răscruce de 
drumuri, chemându-şi zadarnic înapoi soţul şi cei trei 
feciori, luaţi în sclavie şi trimişi să vâslească pe catarga - 
galerele militare ale lui Mahomed. 

Copii flămânzi, fără părinţi, lipsiţi de un acoperiş, se 
adăposteau prin munţi, laolaltă cu sălbăticiunile. 

Trecerea prin Balcani fu nespus de grea. 

Potecile erau întortocheate şi stâncile prăpăstuite, răvăşite 
ca sub mâna unui uriaş. 

Dincolo de munţi însă, pe câmpiile Bulgariei, mugurii 
trandafirilor se deschideau într-o revărsare ameţitoare de 
parfumuri şi culori. În copaci, cireşile începeau să se coacă. 
Pâraiele murmurau. Vântul domol îi răcorea. 

Fetiţei îi plăcea din ce în ce mai mult această călătorie, 
întâia din viaţa ei. Se cuibărea în braţele Băiatului şi, 
uneori, cât era de mică, începea să cânte vechi cântece 
olteneşti, învăţate de la Roxana. 

Pe la popasuri, aflau ştiri din ţară. Oamenii povesteau că 
Vlad preţuia şi păzea cu atâta străşnicie cinstea, încât în 
Valahia se putea lăsa o casă plină de comori deschisă, şi 


nimeni nu ar fi pătruns fără voia stăpânului înăuntru. O 
pungă cu galbeni, pierdută pe uliţă, rămânea neatinsă, 
aşteptându-l pe păgubaş. 

Domnitorul îi răsplătea din plin pe cei cinstiţi şi viteji, şi îi 
pedepsea cu asprime pe trădători şi pe laşi. 

Cu prilejul unei bătălii, în care avangarda otomană, 
condusă de însuşi marele vizir, fusese învinsă de o mână de 
oşteni valahi, se istorisea că domnitorul poruncise ca toţi 
oştenii lui răniţi să fie adunaţi laolaltă. Cercetându-i pe 
fiecare, văzuse că unii erau răniţi în piept şi alţii în spate. Pe 
cei răniţi în piept îi răsplătise, dându-le ranguri de boierie, 
moşii şi aur, dar pe ceilalţi îi ridicase în furci, spunând că 
rănile din spatele lor erau o dovadă sigură că încercaseră 
să fugă. 

Pe măsură ce se apropiau de Dunăre, Tit şi băieţii 
întâlneau tot mai mulţi fugari greci şi bulgari, scăpaţi din 
lanţurile robiei otomane. 

Desculţi, zdrenţuiţi, cu urme de răni pe trupuri, aceştia 
strigau: 

— Binecuvântat să fie Vlad! De s-ar uni toate popoarele 
creştine sub steagul lui, i-ar putea nimici până la unul pe 
otomani... 

În seara următoare ajunseră la Dunăre. Fetiţa, văzând 
fluviul, bătu voioasă din palme. 

Apa era scăzută şi limpede. În Valahia fusese secetă. 

— Ostile otomane, le povestiră şi aici oamenii, se revarsă 
pe pământul valah, sleite de foame şi sete, pentru că măria 
sa Vlad a ars în calea lor bucatele şi-a otrăvit fântânile. 
Ciuma a început să bântuie între ienicerii şi achingiii 
sultanului. lar oştenii ţărani ai lui Vlad, ca nişte duhuri 
răzbunătoare, lovesc trupele lui Mahomed, nevăzuţi, din 
dosul fiecărui trunchi de copac, din spatele fiecărei moviliţe, 
împuţinându-le necontenit rândurile... 

Noaptea, pe o plută bulgărească, trăgându-şi caii de 
dârlogi, înot, după ei, Tit, băieţii, micuța Oltea şi ursul 
ajunseră în Ţara Românească. 


— DRACII ALEARGĂ PRIN VALAHIA. 

De pe dealul unde se găseau, câmpia Ialomiţei se vedea 
parcă ninsă, sub lună. Începuse întâia strajă de noapte - 
trei ceasuri după asfinţitul soarelui - şi Vlad, de pe o muche 
râpoasă, împădurită, privea neclintit spre tabăra turcească, 
având în jurul său cetele. 

În primul rând, alături de el - între alţi boieri şi căpitani de 
oaste - se puteau vedea logofătul Lazăr, comandantul 
Xalom, căpitanul Neagoe şi, puţin mai încolo, în costume 
ostăşeşti, prietenii noştri. 

După ce o puseseră la adăpost pe micuța Oltea, în Cetatea 
Bucureştilor, la o femeie de nădejde, binecunoscută de Tit, 
tuspatru alergaseră să-şi plece genunchii în faţa 
domnitorului. Luaseră parte la o mulţime din acele mici 
lupte de hărţuială, pe care oştenii lui Vlad le dădeau de 
câteva ori pe zi cu trupele otomane în marş, arzându-le 
carele şi luând o mulţime de prizonieri. 

Băiatul îşi câştigase repede, în aceste lupte, o faimă 
binemeritată, pentru curajul său cu totul deosebit, 
asemănător numai cu acela al lui Vlad. Împreună cu Bucur 
şi Mihailo - dar întrecându-i pe amândoi în vitejie - 
pătrundea în mijlocul urdiilor turceşti. Uneori, luau cu ei 
ursul, răspândind groaza între otomani. 

Turcii începură să-i numească pe băieţi «Dracii din 
Valahia», poate pentru că în vreo două rânduri luptaseră cu 
un fel de furci, cu care meşterii domnitorului îi înzestraseră 
în ultima vreme pe oşteni, din lipsă de alte arme, sau pentru 
că atacurile lor erau fulgerătoare, însoţite de ţipete şi 
chiuituri, ce aveau darul să-i bage în sperieţi pe oştenii lui 
Mahomed. 

Uneori băieţii se întorceau cu câte doi sau trei otomani 
ţinuţi în furci. Ursul avea şi el în braţe câte un turc. 

Aşa alergau de-a lungul coloanelor turceşti. Atunci 
osmanlâii, cuprinşi de frică, începeau să strige: 

— Dracii aleargă prin Valahia... Dracii aleargă prin 
Valahia... 


De la această poreclă, în mai puţin de o săptămână se 
răspândi în rândul osmanlâilor superstiţioşi zvonul că 
domnitorul valah ar avea în slujba lui câţiva diavoli 
adevăraţi, şi de aceea nu poate fi nici prins, nici învins. 

Băieţii - auzind ce se vorbeşte în tabăra otomană - făceau 
un haz nemaipomenit. Şi Tit, priceput cum era, se gândi să 
le facă un fel de veşminte de diavoli, ca să-i înfricoşeze şi 
mai mult pe musulmani. 

— Oastea măriei sale fiind mică, nici unu la zece faţă de 
turci - le spuse Tit băieţilor - vitejia nu ajunge. Este nevoie 
şi de câte un şiretlic... 

Şi le făcu veşminte care să le dea, atât lor, cât şi ursului, o 
înfăţişare de draci. 

Nu apucă însă păpuşarul să-şi înfăptuiască gândul, pentru 
că, în dimineaţa următoare, Băiatul îl zări - din spatele unor 
copaci, până unde se furişase, urmărind toată vremea 
coloanele otomane în marş - pe Radu cel Frumos. 

Sultanul pornise războiul sfânt cu atâta cheltuială şi 
tărăboi, înarmând - cum spune poetul otoman Enveri, în 
vestita sa operă «Cartea vizirului»8 - «o oaste pe care abia 
o ducea pământul», cu țelul de a preface Valahia în paşalâc. 
Având în stăpânire deplină Valahia, cetatea Chilia şi 
Belgradul, ar fi putut cuceri întâi Ungaria şi teritoriile 
locuite de germani, pe urmă întreaga lume. 

Totuşi, fiind inteligent şi prevăzător, ştiind şi ce păţiseră 
înaintaşii săi din partea valahilor, îl luase cu sine şi pe Radu 
cel Frumos. 

«Dacă nu voi izbuti, prin cine ştie ce întâmplare, să-mi fac 
Valahia paşalăc, va trebui să mă mulţumesc să-l pot înlocui, 
cu ajutorul marilor boieri, pe Vlad cu Radu cel Frumos, se 
gândea Mahomed, şi tot va fi mai bine decât acum!...» 

La sunetul din corn al lui Vlad - când aflase de începutul 
războiului «sfânt» pus la cale de Mahomed - se adunaseră 
toţi ţăranii bărbaţi în stare de a purta arma, unii aducându- 
şi, după cum se povesteşte, şi băieţii mai mărişori, ba chiar 
şi unele fete, îmbrăcate în veşminte ostăşeşti. Vlad nu 


vrusese la început să-i primească, însă stăruiseră şi se 
rugaseră să rămână - şi de ei, deprinzându-i să poarte 
armele, se îngrijiseră căpitanul Neagoe şi Tit. Adevărul este 
că aceşti copilandri, primiţi la început cu neîncredere, 
făceau destulă pagubă oştilor încercate şi bine instruite ale 
sultanului. 

Ceilalţi oameni de rând, bătrânii, bolnavii, femeile şi copiii 
mai mici, care nu puteau mânui armele, se zbăteau să 
hrănească şi să dea alte ajutoare oştirii de ţară domneşti. 

Prinzând mai mulţi bărbaţi, femei şi copii, care aduseseră 
merinde cetelor lui Vlad, turcii îi judecaseră şi-i căsăpiseră 
cu iataganele. La judecată se auzise că luase parte şi Radu 
cel Frumos. 

— Vânzătorul! strigase Băiatul înfuriat, aflând despre 
această întâmplare. Ca să le facă pe plac stăpânilor lui 
osmanlăi şi să le câştige încrederea, e în stare să-i taie el 
însuşi pe ţărani. Să căutăm să-i venim de petrecanie. 

Băieţii îşi făgăduiră între ei să-l caute pe Radu cel Frumos 
în luptă, oricum or şti, şi să încerce să-l răpună. 

Şi, într-o dimineaţă, după ce Băiatul pândise ore întregi, 
ascuns după un copac, în pădurea prin care treceau 
otomanii, iată, îl zări pe Radu cel Frumos. 

Radu, îmbrăcat într-un costum oriental, cu un brâu lat, de 
care îi spânzura hangerul într-o teacă învelită în catifea, 
trecea încet, călare - împreună cu marele vizir Mahmut şi o 
gardă bine înarmată de spahii - de-a lungul şirurilor de 
achingii, care poposiseră pentru prânz. 

«I-a sunat, în sfârşit, ceasul ucigaşului de valahi!» îşi spuse 
Băiatul, ridicându-şi arcul şi ochind cu grijă. 

Deoarece era unul din cei mai buni ţintaşi din mica oaste a 
lui Vlad, Băiatul l-ar fi nimerit, fără îndoială, şi l-ar fi 
doborât. Însă deodată se gândi: «Nu, unui vânzător ca el, 
care a venit cu achingiii şi ienicerii împotriva pământului, 
poporului şi fratelui său, nu i se cuvine o moarte atât de 
uşoară. Trebuie să-l iau neapărat prins şi să-l aduc la 
judecata măriei sale Vlad.» 


Ca să smulgă din rândurile achingiilor, de lângă marele 
vizir şi de sub ochii gărzii de spahii, pe omul atât de preţios 
sultanului Mahomed, se cerea o îndrăzneală şi un dispreţ 
de moarte împinse dincolo de margini. Dacă Băiatul ar fi 
fost un oştean mai în vârstă, poate ar fi cântărit lucrurile 
mai bine şi s-ar fi mulţumit numai să-l răpună pe Raducu o 
săgeată. Dar tinereţea, curajul şi dragostea faţă de Vlad - 
care se arătase atât de bun, iertându-l la Târgovişte pentru 
fapta lui nechibzuită, dându-i drumul din turn şi ajutându-l 
să plece la Stambul, în căutarea Roxanei - îl îmboldea să nu 
se mulţumească doar cu atât, ci să aibă o izbândă mai mare. 

Trebuia să se avânte repede, pentru că altfel Radu, 
Mahmut şi garda de spahii se depărtau prea mult şi nu i-ar 
fi putut ajunge. Pe deasupra, nu avea cal... Pe Negru îl 
lăsase într-un desiş, şi el se strecurase pe jos, printre 
copaci, până lângă şirurile de achingii. 

Chibzui repede. Îşi pregăti în stânga laţul, în dreapta sabia 
şi, în timp ce osmanlâii se hrăneau liniştiţi, aşezaţi pe iarbă, 
o luă la fugă spre locul unde îşi ţineau caii. Se repezi la 
paznicul lor, îl lovi, prinse de frâu armăsarul lui Ali-beg, 
comandantul achingiilor - cel mai bun cal din herghelie - 
încălecă dintr-un salt, cum avea obiceiul, şi porni în galop, 
rotindu-şi în mână laţul cu care avea de gând să-l prindă de 
grumaz pe Radu cel Frumos. 

Paznicul de la cai, deşi rănit, începu să ţipe. 

— Valahii!... Valahii!... 

Radu cel Frumos tresări. Îşi întoarse capul şi îl văzu pe 
Băiat cu laţul în mână. Ochii lor se întâlniră pentru o clipă - 
ai lui Radu înfricoşaţi, ai Băiatului arzând de dorinţa de a-l 
lua prins. Dându-şi seama de soarta care îl aştepta şi 
bănuind că, în urma Băiatului, ar mai fi şi alţi valahi, cu 
conştiinţa încărcată pe care o avea, Radu îşi uită de 
demnitate şi prevedere. Se ridică în scări, îşi lovi calul cu 
picioarele în pântec, trase de frâu şi, lăsându-i unde erau pe 
marele vizir şi garda de spabhii, porni în galop, chemându-i 


pe cei care îi întâlnea în drum, cu strigăte desperate, în 
ajutor. 

— Nu-mi vei scăpa, vânzătorule! îl ameninţă Băiatul, cu 
glas tare, din urmă, îmboldindu-şi şi el calul... 

Aşa, ca o furtună, trecură amândoi pe lângă întreaga 
coloană de oşteni, paşi, paşale, care, uitându-se zăpăciţi, nu 
pricepeau ce se întâmplă. Era numai un singur valah, sau 
erau mai mulţi? 

Având un cal mai iute decât Radu, Băiatul, urcat în scări, îl 
ajunse. L.aţul şuieră prin văzduh şi îl cuprinse pe cel urmărit 
peste braţe. 

— La judecată acum! zise Băiatul, şi îl smuci de pe ca!... 

Cu inima zbătându-i-se în piept de fericirea de a fi 
izbândit, îl trase, să-l aducă pe şaua lui. 

Totul se petrecuse cu o iuţeală de necrezut. Marele vizir 
privise întâmplarea holbat şi prostit, nemişcat şi nescoţând 
nici un sunet. 

Sfârşitul ar fi fost bun, dacă Ali-beg, comandantul 
achingiilor, nu s-ar fi dezmeticit. 

— E un singur valah. După mine, achingii! ţipă, sărind pe 
calul unui oştean. 

Cu un ropot ca de ploaie cu grindină, achingiii încălecară 
şi porniră în urma lui Ali. 

— Prindeţi-l viu! porunci şi marele vizir, trezindu-se din 
amorţeală. 

Gonind spre stânga, după Radu, Băiatul nu îşi dăduse 
seama că îşi tăiase singur drumul de întoarcere, vârându-se 
prea adânc în mijlocul trupelor otomane. 

Dacă i-ar fi dat drumul lui Radu din ştreang, poate că ar fi 
putut încă scăpa. Dar nu vru să-şi deschidă pumnul în care 
ţinea capătul frânghiei. Jucându-şi calul şi ridicându-l în 
două picioare, târându-l după el pe Radu, îşi roti sabia, 
trimițând în raiul profetului o mulţime de suflete de gazii - 
luptători în războiul «sfânt» împotriva libertăţii ţărişoarei 
valahe. 


Erau însă prea mulţi împotriva unui singur om. O suliță îl 
lovi în umărul stâng. O săgeată i se opri în piept. Câteva 
laţuri îi vâjâiră pe deasupra capului. 

— Luaţi-l viu! porunci încă o dată marele vizir. 

Căzu de pe cal şi, în mai puţin de o jumătate de oră, legat 
de sus până jos în ştreanguri, fu dus în faţa lui Mahomed. 

Ştiind ce urmează, Băiatul se hotări să primească senin 
moartea. 

Rămase în picioare, uitându-se drept în faţă la călăul 
Roxanei. Vru chiar să-i spună ce gândeşte despre faptele 
sale; dar Mahomed, cu calmul său stăpânit, care băga însă 
groaza în sufletul oricui stătea cu el de vorbă, îl întrebă, 
aţintindu-l, printre pleoapele pe jumătate închise, cu o 
privire vie şi otrăvitoare: 

— Cum te numeşti, valahule? 

— Numele meu este Băiatul, îi răspunse el... Prin grija 
luminăţiei tale, părinţii mi-au fost ucişi înainte de a-i 
cunoaşte. 

Un murmur ameninţător se stârni între musulmani, faţă de 
răspunsul îndrăzneţ al Băiatului. 

Mahomed se întoarse însă spre Radu cel Frumos, ca şi 
cum ar fi vrut să-i spună o vorbă de duh. Şi toţi cei din jur 
ştiură că surâsul viclean care înflorise pe buzele subţiri ale 
sultanului ascundea în dosul său moartea. Băiatul nu mai 
avea decât puţine clipe de trăit. 

Lui Radu nu-i pierise groaza prin care trecuse şi se simţea 
istovit. Încă răsufla greu şi fruntea lui palidă, semănând în 
parte cu a lui Vlad - dar neavând noblețea şi lumina, pe 
care Băiatul le vedea numai pe fruntea domnitorului - îi era 
plină de sudoare. Broboane mari i se prelingeau pe obraji şi 
îi picurau mai departe pe veşmântul turcesc. Totuşi, 
văzându-l pe Mahomed că-i surâde, se simţi dator să-i 
răspundă, linguşitor, în acelaşi fel, deşi numai de asta nu-i 
ardea. 

Padişahul se întoarse însă către Băiat şi îi puse cea de-a 
doua întrebare: 


— Spune-mi, unde se află ghiaurul Vlad? glăsui el domol, 
încă surâzând, pentru că îşi cunoştea puterea şi teama pe 
care o putea băga în oameni, şi era sigur că tânărul rob 
valah până la urmă va fi silit să mărturisească. 

— Pretutindeni şi nicăieri, îi răspunse Băiatul numaidecât, 
şi parcă în glumă - de fapt înfruntându-l pe padişah cu un 
curaj pe care cei din jur îl socotiră de-a dreptul nebunesc. 
Şi, deoarece Mahomed mai avea încă pe buze un surâs sleit, 
Băiatul îi zâmbi. lar dacă înălţimea ta doreşte să-l găsească, 
îi mai spuse, arătându-i cu capul în afara cortului unde 
fusese adus, n-are decât să se ducă să-l caute... 

Toţi cei de faţă îşi deschiseră ochii cât cepele, siguri fiind 
că, la asemenea cuvinte, sultanul va chema de îndată 
călăul... În ce-l priveşte pe marele vizir, îi pieri răsuflarea, 
buza de jos îi căzu şi, printre dinţi, i se văzu limba. Atât de 
fără teamă nu îi mai vorbise încă nimeni măreţului tekur - 
împăratului. 

— Înălţimea ta... oftă Mahmut speriat, şi tăcu, neştiind ce 
să facă şi ce să mai spună. 

— La moarte... la moarte... în chinuri... îndrăzniră totuşi 
să-şi dea cu părerea câţiva. 

Mahomed le surâse din nou, mai bine-zis se sili să surâdă, 
fiindcă nu făcu lucrul acesta decât dintr-o parte a gurii, 
ceea ce îi strâmbă obrazul... 

Trecea drept un om deosebit de iscusit în discuţiile cu 
trimişii străini sau cu învățații, pe care-i plăcea să-i 
primească în palatul său din Stambul... Şi voia să le arate 
dregătorilor că poate rămâne biruitor şi asupra acestui 
tânăr valah, rob, nu numai îndrăzneţ, ci şi deosebit de 
inteligent, fără să fie nevoie să folosească forţa. 

Deşi nu trecuseră nici şase ani de când l-am întâlnit întâia 
oară, sultanul nu mai arăta aşa de tânăr. Nasul i se mai 
lungise. În barbă îi răsăreau fire albe, pe care în zadar 
încerca să le smulgă sau să le cănească bărbierul său 
Giovanni, fiindcă necontenit i se iveau altele. 


Firea îi rămăsese însă aceeaşi. Nimeni nu ştia niciodată 
dacă sultanul era vesel sau necâjit, şi nici nu putea ghici ce 
fel de gânduri măcina sub turbanul său roşu, în diferitele 
ore ale zilei. Pe neaşteptate, în toiul celei mai mari 
petreceri, când părea foarte bine dispus, poruncea, de 
pildă, să i se taie capul cuiva fiindcă râsese, să zicem, prea 
tare, sau dimpotrivă, pentru că i se păruse mohorât. Alteori, 
când socoteai că ar fi supărat şi gata să facă un masacru, în 
chip surprinzător cerea să-i vină aşâcii-cântăreţii şi să-l 
desfete cu versuri din «Cartea lăutei»9, versuri deosebit de 
gustate de el... 

Aşa şi de data aceasta, unii nădăjduiau că va porunci 
schingiuirea Băiatului, în vreme ce alţii bănuiau că are alte 
gânduri. 

Numai Băiatul se uita la el fără teamă şi, dacă nu i-ar fi 
şiroit sângele din rănile de la piept şi umăr, s-ar fi zis că stă 
cu sultanul de vorbă, ca între prieteni. 

— Bine, dădu din cap padişahul... Nu vrei să ne spui unde 
este stăpânul tău. Mărturiseşte-ne măcar câţi oşteni are, 
pentru că asta nu înseamnă trădare. Trădare este numai 
când arăţi şi unde se găsesc... 

Băiatul ridică puţin capul şi îşi muşcă buzele, ca şi cum ar 
fi stat să facă o socoteală, şi pe urmă îi răspunse: 

— Mai puţin cu unul decât ar fi trebuit să aibă, fiindcă 
acela sunt eu. lar dacă luminăţia ta nu mă crede, îl rog să 
se ducă să-i numere... 

Pentru această nouă îndrăzneală, Mahomed, oricât se 
strădui, nu mai putu surâde, ci se încruntă şi spuse printre 
dinţi: 

— Eşti foarte isteţ; dar isteţimea pe care ai fi putut s-o 
foloseşti altfel va pieri odată cu tine. Vei fi jupuit de piele. Pe 
urmă te vom aşeza pe cărbuni. Şi, dacă totuşi vei mai avea 
viaţă până într-un ceas, te vom tăia în două, pe îndelete, cu 
ferăstrăul... 

Imaginându-şi numai aceste chinuri, Băiatului i se 
încrâncenă carnea, dar fiindcă se hotărâse să le arate 


duşmanilor cum ştie să moară un valah, avu tăria să mai 
răspundă: 

— Aşa mi se cuvine, de vreme ce m-am lăsat prins. Ba cred 
că ar trebui, pentru greşeala mea, să fiu pedepsit şi mai 
crud... 

— Cu toate astea - urmă sultanul, folosind altă cale, pentru 
că văzuse că nu reuşise să-l înfricoşeze pe Băiat, şi trecând 
de la cea mai cumplită ameninţare la cea mai dulce ispită - 
te-aş putea ierta, ţi-aş da un rang mare în oştirea 
musulmană, ai primi aur din belşug şi cele mai frumoase 
cadâne, dacă te învoieşti să lupţi alături de noi... 

Băiatul dădu din cap. 

— Luminăţia ta, nu te mai osteni, zise el... Pe un oştean al 
măriei sale Vlad nu l-ar putea face nici Dumnezeu, 
făgăduindu-i raiul, să-şi vândă ce are mai scump pe lume: 
domnitorul şi ţara. Porunceşte deci să mi se jupoaie pielea, 
să fiu aşezat pe cărbuni, sau ce mai doreşte înălţimea ta, în 
nesfârşita sa bunătate şi înţelepciune... 

— Spune-mi, întrebă pentru ultima oară Mahomed, toţi 
oştenii lui Vlad sunt la fel de viteji ca tine? 

— Nu, înălţimea ta, îi răspunse fără să şovăie Băiatul... Ei 
sunt mult mai viteji. Eu nu sunt decât cel din urmă, cel mai 
netrebnic dintre toţi. Altminteri, trebuia să fiu ori mort, ori 
liber, în nici un caz un rob al înălţimii tale... 

— Aşa? se miră Mahomed, încruntându-şi din nou 
sprâncenele, ceea ce îl făcu pe Radu cel Frumos să tragă 
nădejdea că, în sfârşit, padişahul va rosti cumplita osândă la 
moarte, prin jupuirea pielii, a aceluia care îl făcuse de râs în 
faţa otomanilor. 

Sultanul făcu însă semn unui sclav să îl dezlege pe 
prizonier. 

— Eşti un adevărat viteaz, recunoscu el, rostindu-şi rar 
cuvintele. Dacă n-ai fi ghiaur, ai fi putut ajunge mare vizir, 
iar dacă mi-ai fi fost prieten, te-aş fi făcut domn în Valahia! 
Tu ştiu că nu m-ai fi trădat. Şi, fiindcă nu preţuiesc nimic, 


pe pământ, mai mult ca vitejia şi credinţa, îţi redau 
libertatea. 

Băiatul fusese dezlegat. Îşi simţea mâinile libere. Sângele 
îi curgea grăbit prin vine, dându-i furnicături. 

«Sunt liber cu adevărat?» se întreba, nevenindu-i să 
creadă, temându-se de vreo cursă a padişahului, cercetând 
chipurile celor din jur, încercând să citească pe ele 
adevărul... 

Însă înşelăciune nu era. Sultanul fusese, într-adevăr, uimit 
de îndrăzneala nemaiîntâlnită a Băiatului. Şi, vrând să le 
arate prin aceasta supuşilor săi că aşa ar trebui să se 
poarte şi ei într-o împrejurare asemănătoare, săvârşea un 
lucru pe care nu-l mai făcuse şi nici nu avea să-l mai facă 
vreodată în viaţă. Îi da drumul, scăpând în felul acesta din 
mâini, fără să ştie, tocmai pe acela pe care îl căuta, cu 
înverşunare, de atâţia ani, şi pentru a cărui prindere ar fi 
fost în stare să dea un munte de aur. 

— Eşti liber... Poţi pleca! îi repetă Băiatului. Dar bagă de 
seamă, îşi încheie cuvintele, îngroşându-şi glasul şi 
arătându-i pe cei din jur, în frunte cu Radu cel Frumos, care 
se uita la el cu o ură fără margini, nu te sfătuiesc să mai 
încerci vreodată să intri în tabăra mea... 

— Eu nădăjduiesc dimpotrivă, luminăţia ta, că voi reuşi să 
mă înapoiez cât de curând, îşi rosti Băiatul ultimul cuvânt, 
cu acea cutezanţă pe care numai un tânăr ca el o putea 
avea. 

Sultanul îşi muşcă buzele, îşi încleştă pumnul pe hanger şi 
fu gata să-şi întoarcă vorba şi să dea condamnarea la 
moarte. Dar gândindu-se că prin aceasta ar fi stricat tot 
rostul pilduitor al hotărârii de mai înainte, dete iarăşi 
drumul hangerului dintre degete şi, dezvelindu-şi uşor 
dinţii, într-un fel de surâs, care de data asta semăna a 
rânjet, îi spuse: 

— Atunci tot jupuit şi pe cărbuni vei pieri!... 

Băiatul se înclină, fără să se încovoaie prea mult, în faţa 
padişahului, se întoarse şi plecă, ieşind din cortul unde 


fusese judecat, tăind de-a dreptul printre cetele de achingii 
şi ieniceri, care îi făceau loc, urmărindu-l din priviri, dând 
nedumeriţi din cap şi stăpânindu-se cu greu să nu-l taie cu 
săbiile sau să-l împungă cu lăncile. 

Merse către pădure. Intră în ea. Ajunse în locul unde îl 
lăsase pe Negru. Încălecă cu greutate. Abia atunci îşi aduse 
aminte că e rănit. Se pipăi. Se văzu plin de sânge. Simţi că i 
se clatină capul... Aplecându-se, încolăci cu amândouă 
braţele grumazul credinciosului animal şi îi şopti: 

— Repede, Negrule... repede... 

Gândurile i se învălmăşiră, şi nu se mai trezi decât în 
culcuşul de paie în care îl îngrijea Tit. 

Din fericire, rănile nu îi fuseseră prea grave şi, bine îngrijit 
de Tit, în două zile Băiatul se ridică. 

Despre întâlnirea sa cu Mahomed se vorbise mult şi pe 
larg în întreaga tabără otomană, care de altfel îşi încetase 
înaintarea şi se statornicise în lunca Ialomiţei, în apropiere 
de locul unde Băiatul fusese judecat de sultan. 

De aici se pregătea apropiata intrare în Târgovişte, 
făgăduindu-li-se, mai ales ienicerilor şi achingiilor, prăzi 
bogate, atât cât să trăiască în belşug tot restul vieţii, şi 
fecioare mândre, valahe, pentru haremuri. 

A doua zi, domnitorul, îmbrăcat în haine ienicereşti şi 
cunoscând bine limba şi deprinderile otomane, pătrunse el 
însuşi în tabăra lui Mahomed, cercetând-o, căutând să-i afle 
intrările, ieşirile şi felul de aşezare a corturilor. Stătu de 
vorbă cu o mulţime de ieniceri, care habar nu aveau că în 
faţa lor se afla însuşi domnitorul Ţării Româneşti. Cu prilejul 
acesta, află despre purtarea îndrăzneață şi demnă a 
Băiatului, care îl pusese în uimire pe padişah şi îl făcuse să-l 
elibereze, spre uimirea tuturor. 

Chemându-l la sine, după ce se întoarse şi el cu bine din 
tabăra otomană, Vlad îl lăudă. 

Băiatul îngenunche şi îi sărută mâna: 

— Măria ta, aş vrea să mă trimiţi în luptă unde va fi mai 
greu! 


Vlad îl apucă de braţ, îl ridică şi întinzându-i o sabie 
sclipitoare, de argint, zise: 

— 'Te voi trimite, căpitane lon!... 

— Eu... căpitanul lon?... Măria ta... e prea mult... Şi 
pentru că Vlad îşi înălţase mâna să-i potolească strigătele 
de bucurie şi mirare, luă de îndată poziţie de salut, şi cu 
toate că simţea un nod urcându-i-se până sus, în gât, îi 
spuse domnitorului: Căpitanul Ion, la poruncă, măria ta! 

Acum sunt cu toţii pe deal, cătând, împreună cu domnul, 
spre tabăra otomană. 

lenicerii şi achingiii şi-au sorbit ciorba. Trâmbiţele au 
sunat prelung, tânguitor şi înăbuşit, aşa cum se obişnuieşte 
în vreme de război. Focurile au mai pâlpâit, ici-colo, câte 
unul, pe urmă s-au stins. O singură făclie, ca un suflet 
neliniştit, a mai alergat dinspre cortul lui Mahmut, marele 
vizir, către locurile de margine, unde străjerii vegheau 
şanţurile împrejmuitoare. Făclia, purtată de vreun curier- 
elci, a gonit de la şanţuri spre corturile călăreţilor Rumeliei 
şi, întorcându-se la marele vizir, a tremurat puţin şi s-a 
stins. 

Luna, care ninsese câmpia, făcea să scânteieze undele 
clipocitoare şi vesele ale Ialomiţei pe care cetele lui Vlad o 
zăreau de la distanţă, în petece strălucitoare, printre 
copaci. 

— Boieri şi căpitani! spuse Vlad, când în tabăra otomană 
se făcu linişte deplină. În faţa noastră se află oştirea lui 
Mahomed, ca un balaur căruia, chiar dacă i-am retezat unul 
din capete, mai are încă patru. De la bunicul meu Mircea 
cel Bătrân - ca şi el de la strămoşii strămoşilor săi - am 
cuvânt, cu toate greşelile mele, şi aşa cum m-oi pricepe, să 
apăr pământul acesta, din veci în veci al nostru, să-l păstrez 
liber şi astfel să-l încredinţez urmaşilor. Pentru că alt mijloc 
nu mai avem să retezăm deodată balaurului cele patru 
capete cu limbi de foc ce i-au mai rămas, va trebui să-i lovim 
în noaptea aceasta inima - arătă domnitorul cu mâna spre 
corturile sultanului şi ale paşilor, aşezate în mijlocul taberei 


otomane, înconjurate întâi de spahii, apoi de ieniceri, 
achingii şi oaste de dobândă şi strânsură. Din pricina 
strâmtorii care domneşte în tabără, şi ca să ne fie mai la 
îndemână, vom ataca numai noi. Sunteţi cei mai viteji. Mă 
uit la fiecare, şi ştiu ce vă poate braţul... Şi totuşi, continuă 
el, lungindu-şi puţin cuvintele, dacă este cineva printre voi, 
care în clipa plecării la luptă se va gândi la moarte, să nu ne 
însoţească şi să rămână aici... 

Voievodul rămăsese cu obrazul luminat de lună, şi, de sub 
coiful de fier împodobit cu un surguci de pene şi pietre 
preţioase, părul blond îi flutura în vântul ce începuse să 
sufle dinspre râu. 

Băiatul nu îşi mai putea lua ochii de la el... Se gândică a 
venit clipa să-i dovedească lui Mahomed cum înţelege să-şi 
ţină cuvântul, reîntorcându-se în tabăra otomană, şi îşi dori 
din toată inima să poată ajunge până la cortul lui. 

Toţi cei de faţă îşi ridicară săbiile şi suliţele, spunând: 

— Măria ta, du-ne să ne apărăm ţara, lovind inima 
vrăjmaşului, balaurul cu limbile de foc de dinaintea 
noastră!... 

— Atunci să pornim, porunci Vlad, sărind pe calul său alb. 

— ÎN CETATE LA POIENARI. 

A doua zi de dimineaţă, după ce veni la Tismana, căpitanul 
Ion, ţinându-şi o făgăduială făcută fetiţei, plecă împreună cu 
ea, călărind amândoi pe Negru, spre locul unde fusese 
odinioară locuinţa Voicului. 

După ce achingiii lui Ali-beg intraseră în Cetatea 
Bucureştilor, Băiatul o adusese pe fetiţă la Tismana. 

În aerul sănătos de munte, micuța Oltea începu să crească 
repede şi se făcu mai vioaie. 

Dragostea fetiţei pentru Roxana, care-i ţinuse loc de 
mamă, se revărsa acum numai asupra Băiatului. De altfel, la 
acea vârstă, şi cu înţelegerea de atunci, Oltea îl socotea 
drept fratele bun al mamei sale. 

Dacă treceau mai mult de două săptămâni, fără ca să vină 
s-o vadă, fetiţa începea să tânjească. În schimb, de cum se 


ivea Băiatul, întreaga mânăstire se umplea de bătăile ei din 
palme, de tropotele şi ţipetele sale de bucurie, şi nu-l mai 
lăsa de gât, ciufulindu-i părul, alintându-l cu cele mai 
gingaşe cuvinte pe care le putea rosti gura ei de copil... 

Băiatul, de asemenea, se legase de această fetiţă - în care 
el o vedea pe Roxana, când era mică - cu o dragoste 
adâncă, ocrotitoare şi plină de duioşie. 

lată de ce, cu toate neliniştile ce-l frământau, porni în 
dimineaţa aceea de toamnă prin împrejurimile mânăstirii 
Tismana, luând fetiţa pe cal... Toamna era târzie şi 
secetoasă, şi prin ramurile aproape în întregime desfrunzite 
ale castanilor lumina soarelui se strecura blândă şi 
binefăcătoare, încălzindu-le trupurile. 

Torentul Gurnia, căzând dintr-o atât de ameţitoare 
înălţime, însoțea paşii calului cu zgomotoasa lui simfonie, în 
care se aud parcă sunete de corn şi trâmbiţe, bătăi 
asurzitoare de tobe, ciocniri de arme, răcnete şi vaiete 
omeneşti. 

Puţin mai jos, se vedeau undele verzui ale râului Tismana. 
Pe malul său, un fag îşi scutura cele din urmă frunze 
îngălbenite, pe care apa le lua şi le ducea la vale, printre 
munţi. Un cioban îşi păzea oile pe pripor. Omul, cu un cojoc 
zdrenţuit pe umeri, îşi scoase căciula să-i dea ziua bună 
căpitanului lon. Deşi încă tot numai un băietan, veştile 
despre isprăvile căpitanului Ion începuseră să fie cunoscute 
prin întreaga Ţară Românească, în aceste din urmă luni. 

Atunci când Vlad - în sunetele prelungi ale cornului şi în 
lumina înfiorătoare a făcliilor - lovise în miez de noapte, pe 
neaşteptate, tabăra otomană, Băiatul făcuse minuni de 
vitejie. În vreme ce domnitorul răsturna trupele de spahii, 
luptând unul contra o sută, Băiatul pătrunsese cu o ceată 
de ţărani înarmaţi numai cu furci, securi şi coase în mijlocul 
ienicerilor. 

Dintre cei peste cincizeci de mii de otomani pierduţi de 
Mahomed cu prilejul acela, se spunea că aproape un sfert 


îşi datorau trecerea lor în raiul cu munţi de pilaf al lui Alah 
cetei ţărăneşti conduse de Băiat. 

Ca şi domnitorul său - cum fusese de la început între ei 
înţelegerea - Băiatul dăduse toată noaptea, în limba 
otomană, comenzi ce se băteau cap în cap. Neştiind de 
unde sunt loviți, pe cine au în faţă şi cine îi mai comandă, 
oştenii lui Mahomed, cei mai mulţi, se măcelăriseră singuri 
între ei. 

În zori - după ce oastea lui Vlad dobândise una dintre cele 
mai strălucite victorii împotriva cuceritorului Bizanțului, 
luând o mulţime de robi din tabăra otomană - între puţinii 
români întorşi nu pe şeile lor, ci plini de sânge, pe ale 
altora, se număra şi comandantul Xalom. 

Comandantul gărzii căzuse apărându-l pe domnitor, care 
încercase să ajungă până la cortul sultanului, să-l răpună 
sau să-l ia prizonier, dar nimerise la acela al unui paşă. 

Xalom fusese sfârtecat de săbii, şi pentru salvarea lui şi a 
lui Vlad sosiseră, între alţii, băieţii şi Tit. Băiatul îl ridicase, 
în iureşul atacului otoman, pe comandantul trabanţilor din 
ţărână, şi îl urcase pe şaua sa. 

— Lasă-mă, du-te lângă măria sa! fuseseră ultimele vorbe 
ale lui Xalom. 

Moartea lui Xalom îl întărâtase pe Băiat. Reîntorcându-se 
în tabără, se povestea că târâse după sine, legaţi în 
ştreanguri, un paşă şi trei agale10. 

Căpitanul Ion luase apoi parte la hărţuirea armatei 
turceşti, ce încercase întâi să înainteze către Târgovişte, 
trecând prin pădurea de ţepi, unde şedeau încă înfipte 
scheletele lui Hamza paşa şi Catavolinos. Mahomed însuşi, 
cuprins de uimire, fusese atunci nevoit să recunoască, în 
faţa paşilor săi, că nu se simte în stare să ia ţara unui 
bărbat ca Vlad, care ştie să se folosească de domnia şi 
supuşii lui în aşa fel, încât poate să săvârşească, împreună 
cu ei, lucruri mai presus de fire. 

Îl urmărise, alături de Vlad, pe sultan, în retragerea spre 
Brăila. Luase parte la luptele din septembrie când, şi cu 


ajutorul unei oştiri trimise de Ştefan cel Mare din Moldova, 
fuseseră răpuşi cam alţi treizeci de mii de otomani, veniţi în 
sprijinul lui Radu cel Frumos, lăsat în ţară de Mahomed, 
sub paza achingiilor lui Ali-beg. 

Bătăliile acestea costară, de bună seamă, şi sufletele altor 
viteji. Între ei se povesteşte că se stinse, la Brăila, locţiitorul 
domnesc Nicolae, modest, tăcut şi prea puţin cunoscut de 
Băiat. 

Apărând Bucureştii de achingiii lui Ali-beg, căzură 
logofătul Lazăr şi căpitanul Neagoe, noul comandant al 
gărzii lui Vlad, în locul lui Xalom. 

Multe movile se ridicară, în acele zile de crâncenă 
încleştare, de-a lungul şi de-a latul Ţării Româneşti. Peste 
hotare nu se duse însă decât vestea victoriilor lui Vlad. 
Răsunetul acestor victorii, purtate de ţăranii valahi 
împotriva oştenilor celei mai mari şi cotropitoare forţe 
militare din veacul al XV-lea, se auzi până la marginile lumii. 
Împărații, regii şi principii, dogele Veneţiei şi Papa de la 
Roma se bucurară. În bisericile apusului şi răsăritului se 
traseră clopotele şi se înălţară rugăciuni pentru biruinţele 
şi mai departe ale ţăranilor valahi, iar cântăreții alcătuiră o 
mulţime de cântece în care, alături de numele lui Vlad şi al 
vitejilor săi, aminteau întotdeauna şi pe acela al căpitanului 
Ion. 

La toate acestea se gândea Băiatul în ziua când, împreună 
cu micuța Oltea, călare pe Negru, cobora spre satul 
Tismana. lar pe ciobanul care-i dăduse bineţe îl cunoştea 
foarte bine. Mâna stângă îi rămăsese pe câmpul de luptă 
din lunca Ialomiţei. 

— Te-ai întors de mult? îl întrebă căpitanul Ion. 

— M-am întors... Au părăsit şi alţii oastea! îi răspunse 
ciobanul, dând din braţul sănătos, în care îşi ţinea căciula. 
Unii împuţinaţi la trup, alţii din nevoia de a-i hrăni pe cei 
de-acasă... 

Căpitanul lon cunoştea adevărul acesta bine. Oastea de 
ţară era istovită şi se risipea. 


— De ce să mai stea ţăranii la oaste? întrebă omul... 
Mahomed, învins de măria sa Vlad, s-a lăsat de gândul de a 
face din Ţara Românească paşalăc turcesc. Cel puţin aşa 
grăiesc boierii. Şi tot ei mai spun că, de se va duce oastea 
de ţară acasă, o să se facă pace. 

— În schimb sultanul ni l-a lăsat în ţară, plocon, pe Radu - 
frumos la chip şi urât ca moartea la inimă - se oţări 
căpitanul, făcând-o pe Oltea să-l privească speriată. Îl 
sprijină armatele lui Ali-beg, ca şi cele boiereşti, care n-au 
luptat şi sunt odihnite... 

— Pentru noi e totuna, rosti ciobanul... 

— Nu este aşa, zise îndârjit căpitanul Ion. Sub măria sa 
Vlad, boierii care au făcut jocul turcilor şi i-au lovit pe 
oamenii de jos, punându-le biruri peste măsură, au fost 
pedepsiţi... 

— Ce folos! răspunse amărât omul... Măcar de ne-ar fi dat 
nouă pământurile boierilor vicleni. Am fi avut ce apăra. 
Aşa!... şi ciobanul dădu din umeri. Eu unul am rămas ce-am 
fost, un biet vecin care paşte oile mânăstirii. 

— Oricum, trebuie să rămânem lângă măria sa Vlad, stărui 
căpitanul Ion, şi să-l ajutăm în ceasul acesta de cumpănă; 
dar pentru că omul căta în jos, încruntat, fără să mai 
răspundă, tăcu şi el, şi îl mână înainte pe Negru. 

Satul Tismana, înşirat pe malul râului, se mai refăcuse 
după urgia îndurată cu ani în urmă din partea achingiilor. 
Unele case se vedeau a fi fost ridicate mai de curând. 
Urmele războiului cu turcii puteau fi încă recunoscute peste 
tot. În faţa uşii unui bordei, o femeie neagră la chip, sfrijită, 
şedea în picioare lângă o fată cu capul gol, chincită pe vine, 
care mânca hămesită o turtă de mei, în vreme ce un câine 
slab, de i se vedeau coastele, li se gudura în jur. 

— Ce ştii de bărbat şi de fiu? o întrebă tânărul căpitan pe 
femeie. 

— Bărbatul se odihneşte în ţărână, lângă Târgovişte. Nu 
mai are nevoie nici de boieri, nici de domni, glăsui femeia, 


trăgându-şi broboada şi acoperindu-şi faţa boţită... şi 
băiatul Dumnezeu ştie pe unde-o i... 

Fata terminase de mâncat jumătate din turtă. Restul i-l 
dădu mamei, iar aceasta îi aruncă o fărâmitură şi câinelui. 

Căpitanul Ion oftă. În ultima lună, din porunca 
domnitorului, încercase să mai adune de prin sate ţărani şi 
să lovească cu ei cetele boierilor potrivnici. Unii se 
strângeau, dar alţii erau atât de descurajaţi, că nu-i mai 
puteau urni. Foametea domnea peste tot şi iarna avea să vie 
curând. În ce-i priveşte pe Bucur, Mihailo şi Tit, rămăseseră 
lângă domnitor. Data întâlnirii cu Bucur, pentru a primi 
ultimele porunci, era astăzi, aici. 

De aceea, după ce o duse pe fetiţă să vadă locul unde îşi 
petrecuse ultimii ani de copilărie Roxana, se întoarse în 
galop la mânăstire. 

Încă de pe pod îl întâmpină Bucur. 

— Ce e cu măria sa Vlad? îl întrebă căpitanul Ion, înainte 
de a descăleca. 

Bucur îşi lăsă capul... Avea să-i destăinuie lucruri 
dureroase. Băiatul înţelese, şi o trimise pe Oltea în chilioara 
ei. 

— Mai târziu vin să ne jucăm! o asigură. 

— Îmi povesteşti despre măria sa Vlad? îl întrebă alintată, 
făcându-i semn să se aplece ca să-l poată prinde de gât. 

— Îţi povestesc! râse el, după ce se aplecă, privind-o în 
ochi. 

— Bine. Te cred! se bucură fetiţa. Mă duc - şi plecă 
alergând pe pod, întorcându-şi încă o dată capul din poartă 
şi făcându-i cu degetul, în chip de: «Bagă de seamă! Să te 
ţii de cuvânt! Te aştept!...» 

Băiatul îi surâse şi, după ce ea pieri pe poartă, îl luă pe 
Bucur de mijloc. 

Se îndreptară agale spre curtea mânăstirii, şi Bucur 
începu să-i istorisească: 

— Armatele turceşti, sprijinite de o seamă de boieri, cât 
timp tu ai fost plecat să încerci să strângi oaste, ne-au lovit 


din două părţi, aproape de Curtea de Argeş. Nu 
rămăseserăm în viaţă decât cel mult o sută de oameni - 
vreo zece din gardă, şi restul ţărani. Măria sa Vlad s-a 
luptat iarăşi ca un leu. De trei ori a străbătut rândurile 
duşmane, făcându-şi cu sabia câte o pârtie largă. Mormane 
de leşuri rămâneau de-o parte şi de alta pe unde trecea el... 
Din nenorocire, la cea din urmă bătălie, a fost încercuit. Un 
achingiu s-a repezit pe la spate. Îşi ridicase sabia. Era gata 
să-l ucidă. A sărit însă Mihailo şi l-a doborât pe turc. 

— Domnitorul e teafăr? fu întrebarea cea dintâi a 
Băiatului. 

— În întregime nevătămat. 

— Dar Mihailo? 

— Mihailo a fost rănit. 

— Nădăjduiesc că nu rău, se îngrijoră Băiatul... 

— A sângerat mult. Turcii l-au lovit fără milă. Îl îngrijeşte 
însă tata. Şi tata crede că se va vindeca repede. 

— Unde se găsesc acum? vru să afle Băiatul... 

— Văzând că au rămas prea puţini şi vor pieri cu toţii, 
măria sa a dat poruncă celor rămaşi să intre în cetate la 
Poienari. 

— Cetatea este puternică, îşi spuse Băiatul gândul cu glas 
tare. Şi câţi oşteni mai are măria sa? 

— Nu mai sunt alţii decât străjerii cetăţii, tata, Mihailo şi 
încă vreo şapte oşteni ţărani, dintre care doi tot răniţi. Însă 
nici aceştia n-au vrut să-l părăsească. Până la cetate i-am 
însoţit şi eu. L-am dus pe Mihailo în şa. De cum s-au închis 
între ziduri, am pornit încoace, pe drumuri ocolite. Am 
anumite porunci de la măria sa. A! se opri el... Am uitat să-ţi 
spun. În cetate, cu măria sa, a mai intrat şi... 

— Cine? se miră căpitanul lon de şovăiala lui Bucur. 

— Voiena... 

— Voiena?!... 

Dacă Băiatul ar fi aflat că alături de Vlad se află, în cetate, 
Mahomed al II-lea, nu s-ar fi arătat mai uimit. «Voiena?>» 
într-o clipă îi reveniră în minte plimbarea din timpul nopţii, 


pe malul Dâmboviţei, închisoarea din turn şi clipa când o 
văzuse în rădvan, întorcându-şi faţa de la el... 

— Aloiz, fiul spătarului Barbălată, cu care trebuia să facă 
nunta Voiena, a fost tăiat de măria sa în cea din urmă 
bătălie, lângă Curtea de Argeş, urmă Bucur. Voiena se afla 
în tabăra boierească, înarmată şi îmbrăcată în haine 
bărbăteşti, însoţindu-şi mirele... 

— Adevărat?... îl întrebă din nou Băiatul pe Bucur, 
nevenindu-i să creadă toate câte le auzea. 

— Foarte adevărat... 

— Şi?... 

— Văzându-l pe măria sa Vlad că se retrage, luptând, spre 
Poienari, Voiena, călare, i-a luat-o înainte... 

Băiatul nu mai avea răbdare. Dorea să afle totul dintr-o 
dată, dar nici să nu piardă vreun amănunt. Se înroşise la 
obraz şi pe spinare simţea curgându-i pârâiaşe de sudoare: 

= Sa Sai 

— L-a aşteptat, cum spun, pe măria sa, la poalele cetăţii. A 
îngenuncheat în faţa lui. I-a spus că l-a îndrăgit pentru 
măreţia, puterea şi noblețea lui, încă din ziua aceea când a 
intrat victorios la Târgovişte, pe un cal alb... 

— Dar în ziua aceea a fost trimisă cu toţi ceilalţi boieri la 
Cetatea Poienari, să lucreze la ziduri!... îl întrerupse Băiatul 
pe Bucur. Cum putea să-l îndrăgească pe un om care a 
trimis-o să trudească? Nu îţi aduci aminte cum plângea, 
zicând că mai bine moare decât să muncească? Şi măria sa 
a crezut-o?... 

— Nu ştiu dacă a crezut-o, dar s-a înduplecat s-o 
adăpostească în cetate. Voiena zicea că n-a venit cu boierii 
spre Curtea de Argeş, decât ca să ajungă până la el... Vrea 
să-i rămână slujnică, roabă, să-l vegheze, să-l hrănească, iar 
dacă vor birui turcii este gata să moară cu el sau pentru 
el... 

— Minte!... Minte!... Nu îl iubeşte!... Nu îl poate iubi, 
striga Băiatul... 


— Măria sa a primit-o în cetate, deoarece ea i-a spus că, 
sosind din urmă turcii lui Ali-beg şi cetele boiereşti, o vor 
învinui că i-a părăsit şi o vor omori. I-a atras însă luarea- 
aminte că nu urăşte nimic mai mult pe lume decât 
înşelătoria şi trădarea... Dar... poate că nu minte... adăugă 
Bucur. Avea ochii în lacrimi când se ruga s-o lase în cetate. 
Omul după ochi se cunoaşte. M-am gândit pe drum, venind 
la întâlnirea cu tine... Sufletele femeieşti se pare că au 
totuşi anumite ciudăţenii. Poate că îl iubeşte cu adevărat... 

— Măcar de-ar fi aşa! rosti Băiatul din adâncul sufletului. 
Altminteri... altminteri... şi nu mai spuse ce s-ar fi întâmplat 
dacă fapta, uluitoarea faptă a Voienei s-ar fi întemeiat pe 
minciună. 

— SĂGEATA CĂPITANULUI ION. 

În timp ce goneau călări către Curtea de Argeş, Băiatul se 
gândea la Voiena. Nu îşi putea da seama dacă mai simţea 
ceva pentru ea. Nu păstrase decât amintirea fierbinte a 
obrazului fetei, lipit de al lui, cât timp o strânsese la piept. 
Încolo nimic... nimic... 

Cine ar fi putut însă să-şi închipuie că Voiena va ajunge să 
se îndrăgostească de măria sa Vlad, şi încă într-o asemenea 
măsură, încât să-i părăsească pe ai ei, să-l însoţească pe 
domnitor în restrişte şi să dorească să-i împărtăşească 
soarta, oricare ar fi fost ea? 

Dacă dragostea ei era adevărată - şi Băiatul începuse să 
creadă că era adevărată - lui nu-i părea rău. 

«De altminteri, acum am o mare datorie şi o mare 
răspundere faţă de Oltea», îşi spunea el... 

Şi numai cât îşi aminti de fetiţă, sufletul i se însenină. 

Aseară - ţinându-se de cuvânt - îi povestise câte ceva din 
cele ce le ştia despre măria sa Vlad, şi Oltea adormise în 
braţele lui. 

Pe aproape de miezul nopţii, o învelise şi se furişase afară 
din chilioara ei. Încălecaseră, el şi Bucur, pe cai, şi 
plecaseră. 


În ultima vreme, temându-se că i s-ar putea întâmplă să-şi 
piardă viaţa, în vreo bătălie, şi ca să nu rămână Oltea 
singură, alergase, în treacăt, de câteva ori pe Valea Oltului, 
încercând să dea de rudele ei. 

În vârtejul emoţiilor şi al întâmplărilor din haremul 
sultanului, Roxana uitase să-i spună numele mamei fetiţei. 
Băiatului nu-i rămăsese decât să întrebe în ce loc a trăit, cu 
şase ani în urmă, o femeie răpită, după ce soţul i-a fost ucis 
de turci. Dar pas de află acul în carul cu fân! Nimeni nu 
putea şti cine să fi fost, dintre toate acele sărmane femei 
luate de turci mama fetiţei. Era nevoie de timp ca să poată 
face, în tihnă, noi cercetări. 

Până una-alta, Oltea nu avea pe nimeni. Nici nu se ştia 
dacă va izbuti să-i mai afle vreodată familia. Şi ea şi el erau, 
în privinţa aceasta, nişte năpăstuiţi. Soarta îi legase laolaltă, 
printr-o nefericire asemănătoare; şi Băiatul se simţea dator 
ca, în amintirea Roxanei, să-şi închine viaţa fetiţei. 

Începuse să sufle un vânt rece. Nori întunecoşi se alungau 
pe cer. Mirosea a brad umed. De pretutindeni, prin munţi, 
cei doi băieţi se vedeau împresuraţi de hora mută a 
trunchiurilor de brazi şi fagi, de tăceri şi de umbre. 

De-ar ajunge mai repede la Curtea de Argeş! 

Când au trecut Oltul, pe la Râmnic, se luminase de ziuă. 
Lângă țărm, un fag doborât de furtună se răzimase de 
pieptul puternic al unui stejar, de parcă i-ar fi cerut să-l 
sprijine şi să-l pună din nou pe picioare. 

Străbătură lunca unde se luptaseră şi fuseseră amândoi 
răpiți de comisul Ghilţ, ca să fie vânduți turcilor. lată şi locul 
unde Tit îşi jucase păpuşile. Iar aici Băiatul a îngenuncheat 
întâia oară la picioarele măriei sale Vlad. 

Băieţii priviră unul în ochii celuilalt, copleşiţi de amintiri, 
dar nu rostiră nici un cuvânt. 

Peste vreun ceas începu să plouă. Se înveliră în mantalele 
albe, de postav, ostăşeşti. Făcură un singur popas într-un 
sat de lângă Curtea de Argeş, al unor mici boieri credincioşi 


lui Vlad. Unul dintre ei fusese spânzurat de turci, celălalt 
apucase să fugă, şi rătăcea prin munţi. 

Aici băieţii îşi schimbară veşmintele ostăşeşti cu altele, de 
târgoveţi. 

Mai mulţi ţărani, aflând că băieţii sunt în sat şi merg în 
ajutorul voievodului Vlad, le cerură îngăduinţă să-i 
însoţească. Băieţii le mulţumiră şi le răspunseră că, de va fi 
nevoie de ei, o să-i înştiinţeze la vreme. Nu era bine 
deocamdată să meargă în ceată pe drum, ca să nu atragă 
atenţia turcilor şi iscoadelor marilor boieri. 

Porniră mai departe călări şi, cam pe la amiază, ajunseră 
la Curtea de Argeş. 

Oraşul era tăcut. Pretutindeni mişunau turcii. La porţile 
oraşului, într-o poiană, văzură o mulţime de ţărani traşi în 
ţeapă sau ridicaţi în furci. 

Intrară în oraş. O luară pe ulițele mai puţin bătute. 
Trecură prin câteva livezi cu crengile scuturate de vânt şi 
ajunseră la o casă destul de arătoasă, cu pridvor larg, unde 
locuia un meşter argintar. La el îşi lăsase Bucur ursul... 

Să fi văzut ce bucurie era pe bietul animal! Cu ce 
mormăituri şi cu ce mângâieri... urseşti îi primi! 

Argintarul le spuse băieţilor că se găseşte la el cineva pe 
care poate ar dori să-l vadă, şi, însoţindu-i spre un bordei 
pe jumătate dărăpănat, din fundul unei livezi de nuci, le 
arătă pe un bărbat încă tânăr, care şedea la o masă şi scria 
ceva. 

Îl recunoscură numaidecât, bărbatul acesta fiind unul 
dintre oamenii cei mai de taină ai domnitorului Vlad, despre 
care - furaţi mereu de dorinţa de a nu scăpa din vedere 
cele mai de seamă întâmplări trăite de eroii noştri - nu am 
avut încă prilejul să vorbim. Numele său era Radu Farmă. 
Fusese grămăticul lui Vlad şi mâna dreaptă a logofătului 
Lazăr, care îl şi adusese la palat. 

Farmă învățase carte grecească şi latinească, cunoştea 
multe limbi şi era priceput şi în ştiinţele filozoficeşti. Nu 
avea decât un singur cusur - nişte picioare slăbănoage din 


născare, pe care nu se putea sprijini decât cu ajutorul unui 
toiag. De aceea nu prea ieşea din palat şi, cum este firesc, 
oamenii nu prea îl cunoşteau. Dar, chiar aşa, lipsit de tăria 
picioarelor cum era, sosise călare la Curtea de Argeş, pe 
urmele lui Vlad, şi se străduia să vină în ajutorul stăpânului 
său. 

— Iată ce se întâmplă, începu el să povestească. Ca să-i ţie 
lângă el şi să-l păzească, Radu cel Frumos le-a înlesnit 
turcilor să ia prăzi câte poftesc de la prieteni şi de la 
duşmani. Corturile lor sunt pline cu lucruri de preţ, fete şi 
copii. În ce-i priveşte pe oamenii lui Vlad, sunt vânaţi ca 
nişte fiare sălbatice şi ucişi. l-aţi văzut pe cei de la marginea 
oraşului? 

— l-am văzut, răspunse căpitanul Ion. 

— Oricând ne poate veni şi nouă rândul... rosti 
grămăticul... 

— Totul este ca domnul să scape, zise argintarul... El ne va 
răzbuna pe fiecare. Şi fiecare suferinţă de-a noastră va fi 
plătită... 

— La Poienari, turcii nu pot pătrunde, spuse căpitanul lon. 

— Da. Cetatea a fost bine întărită cu cărămidă, rosti Bucur. 

— Da' măria sa şi oştenii n-au hrană... Carele cu merinde 
au fost prinse încă în urmă cu o săptămână, pe când se 
îndreptau spre cetate, şi au fost date achingiilor, glăsui iar 
argintarul... 

Prin livadă se auziră paşi. Cei din bordei tăcură. Argintarul 
ieşi să vadă cine sosea, şi se întoarse curând, aducând cu el 
una din calfele sale, un tânăr de vreo douăzeci şi şase de 
ani, îmbrăcat în costum orăşenesc, având însemnele breslei 
din care făcea parte - o cupă de argint cu picior - pe 
pieptarul de piele. 

— Pot să vorbesc? îl întrebă calfa pe meşter, după ce intră 
în bordei. 

Argintarul dădu din cap: 

— Spune! Suntem toţi slujitorii măriei sale! 


— Am fost cu talerele de argint, cum mi-ai poruncit, în 
casa vornicului Negrev, îl înştiinţă el... 

Toţi cei din bordei se uitară întrebători la calfă, aşteptând 
nerăbdători celelalte ştiri. 

Vornicul Negrev fusese un boier al lui Vlad. Turcii îi 
prinseseră soţia şi copiii la Snagov, după ce intraseră în 
Bucureşti, şi îl siliseră să treacă de partea lui Radu cel 
Frumos, ameninţându-l că altfel îi omoară familia. 

Negrev trecuse de partea lui Radu, dar numai de nevoie, 
ca să-şi scape de moarte copiii, şi acesta îi dăduse, drept 
răsplată, acum cât era încă la strâmtoare, o dregătorie la 
Curtea de Argeş. Neavând încredere în el, îi pregătea 
totuşi, pe ascuns, sfârşitul... 

La rândul său, boierul Negrev ţinea legătura, prin calfa 
argintarului, cu grămăticul Farmă. 

— Boierul Negrev ne înştiinţează - se întoarse calfa de 
astă dată spre grămăticul Farmă - că armatele lui Ali-beg 
au înconjurat Poienarii. Nimeni nu poate ieşi, nici intra în 
cetate. 

— Cred ei... mustăci grămăticul, deoarece el ştia că din 
puţul adânc al cetăţii se deschide un drum pe sub munte, 
care ieşea departe de locul încercuit de turci. Dar drumul 
acesta tăinuit nu trebuia să-l folosească decât voievodul, 
când nici o scăpare nu ar mai fi avut. 

Domnitorul putea deci părăsi cetatea oricând poftea. El 
spera însă în ajutorul cerut lui Mateiaş Corvin, care îi 
făcuse o mulţime de făgăduieli, îl îmbiase să ia în căsătorie 
pe o rudă a sa, dar nu-i trimisese până atunci decât vreo 
câteva căruţe cu arme şi nişte meşteri pietrari. 

— Cel mai întristător lucru, urmă calfa - rostind cuvintele 
în şoaptă, cu toate că nu se mai găsea nimeni în bordei, în 
afară de prietenii lui Vlad - este acela că în cetate se 
găseşte o unealtă a marilor boieri... 

Băiatul, la auzul acestor cuvinte, simţi inima bătându-i 
furtunos. 


— Ştim, zise cu mânie grămăticul Farmă. Este vorba de 
Voiena, fata lui Flor. Voiena a jurat să-l răzbune pe tatăl şi 
pe mirele ei, amândoi slugi ale lui Radu şi ale otomanilor, 
care şi-au primit pedeapsa ce li se cuvenea - unul tras în 
ţeapă de Xalom şi altul tăiat de măria sa... 

— Se zice, adăugă calfa ceea ce auzise de la Negrev, că ar 
fi jurat ori să pricinuiască moartea lui Vlad, ori să moară ea 
însăşi. 

— Nu înţeleg cum de s-o fi putut lăsa înşelat măria sa Vlad 
de şerpoaica aceasta, mai afurisită decât toţi marii boieri la 
un loc, spuse Farmă. Se vede că e odrasla lui Flor... ce 
naşte din pisică şoareci mănâncă... 

Bucur se uită la Băiat, căruia sângele i se scursese din 
obraji. 

— Mi-a fost dat s-o aud când se ruga de măria sa Vlad s-o 
primească în cetate şi m-am uitat în ochii ei. Erau limpezi, 
repetă Bucur ceea ce l-am mai auzit spunând şi căpitanului 
Ion, încă de la Tismana. 

— Cât erau de limpezi se vede de-acolo, povesti calfa, că s- 
a înţeles ea însăşi cu Ali-beg - în cortul căruia se zice că s-ar 
fi dus - ca turcul să privească, în fiecare noapte, spre 
ferestrele cetăţii. Dacă ea va izbuti ceea ce urzeşte, adică 
să le deschidă turcilor porţile, îi va da de ştire lui Ali-beg, 
rotind, de la fereastră, de trei ori, o făclie aprinsă. Achingiii, 
la semnalul acesta, vor năvăli, îi vor prinde pe măria sa, pe 
oşteni şi străjeri, şi-i vor ucide în chinuri. 

— Doamne, de ce nu mi-ai spus, înainte de orice, lucrul 
acesta, omule? se ridică Radu Farmă, speriat, de la masă, 
sprijinindu-se cu greutate pe picioarele slăbănoage, 
trecându-şi palma, cu o mişcare iute, peste fruntea asudată. 
Primejdia e mai mare decât credeam. Trebuie să-l 
înştiinţăm numaidecât pe măria sa despre cele puse la cale 
de Voiena cu Ali-beg... 

— Dar cum? îl întrebă argintarul... Numai o pasăre ar 
putea pătrunde în cetate. Şi încă şi ea ar fi vânată de turci... 


— O pasăre? rămase câteva secunde pe gânduri 
grămăticul... Ce-aţi zice dacă i-aş scrie domnitorului un 
răvaş în care i-aş arăta noua mişelie ce s-a pus la cale? 
Răvaşul l-aş prinde în vârful unei săgeți. N-ar mai rămâne 
decât ca un ţintaş de-al nostru foarte bun să se strecoare 
printre turci, până în apropierea cetăţii. Săgeata trasă din 
arc ar putea ajunge, pe fereastră, în odaia voievodului. 

— Aşa ceva mi se pare cu neputinţă, glăsui argintarul, 
deschizându-şi larg braţele. Se spune că paza este atât de 
straşnică în jurul cetăţii, încât nici un şoricel nu ar putea să 
treacă prin munte, necum un ostaş înarmat... 

— “Totuşi, dacă ar fi un ţintaş foarte, foarte bun, care ar 
vrea să-şi pună în primejdie viaţa pentru salvarea măriei 
sale Vlad, s-ar putea încerca. 

— Voi încerca eu! spuse Băiatul, întorcându-şi faţa fără 
sânge spre cei din jurul mesei, pentru că el întrunea, într- 
adevăr, în cea mai mare măsură, însuşirile de care vorbise 
Farmă. 

Bucur - care numai atâta aştepta, şi se înveselise auzindu-l 
pe căpitanul Ion că luase această hotărâre - zise: 

— Adică noi... grămăticule Farmă, căpitanul Ion şi cu mine 
suntem aceia care ne vom strădui pentru salvarea măriei 
sale Vlad, intrând în tabăra otomană. La noapte nădăjduim 
ca răvaşul să fie în mâinile măriei sale. 

În seara aceea, domnitorul Vlad chemă în încăperea 
domnească pe cei care îl însoţiseră la cetate. Rămaseră 
numai străjerii la posturi. Dintre răniţi, unul murise şi 
fusese îngropat în ograda cetăţii. Mihailo şi celălalt oştean, 
îngrijiţi de Tit, erau însă mai bine, şi veniră la adunare. 

Merinde nu mai aveau, decât o mână de fructe uscate, dar 
nu le mâncau, păstrându-le pentru ceasurile cele mai grele. 

— V-am chemat, rosti domnitorul, ca să vă spun... dar nu 
apucă să-şi sfârşească vorba, şi o săgeată vâjăi pe fereastra 
deschisă. Se înfipse în lumânarea de pe masă, o smulse din 
sfeşnic şi, rostogolind-o pe lespezi, până la uşă, o stinse. 

Vlad puse mâna pe arc şi sări la fereastră. 


Cătă spre tabăra turcească, prin întuneric, dar nu văzu 
nimic, în afară de licăririle Argeşului, care în acel loc 
curgea vijelios, luptându-se din greu cu stâncile, aici sărind 
biruitor peste ele, aici înghesuit şi strivit între lespezi, 
clocotind, mânios ca o fiară. 

— Nu se vede nimic, le grăi oştenilor. Aprindeţi din nou 
lumânarea! 

Tit scăpără amnarul... O flăcăruie albastră i se zbătu între 
degete. Un oştean ridică lumânarea, care fusese spintecată 
de săgeată. 

— Bun ţintaş! recunoscu Vlad. De la o asemenea 
depărtare, trăgând curmeziş, poate de pe Dealul Pietrăriei, 
a nimerit cu atâta siguranţă sub flacăra lumânării. Cine ar 
putea să fie? 

— Eh, vreo dihanie de achingiu! îşi dete cu părerea un 
oştean. A vrut să ne sperie. 

— Nu cred, glăsui Tit. Aici e cu totul altceva... 

— N-or fi cumva ai noştri? zise Mihailo. 

— Măria ta... măria ta... strigă Tit, având în mână săgeata. 
lată aici un răvaş... 

— Deschide-l, îi porunci Vlad. 

— E semnat Radu Farmă, glăsui Tit. 

— Citeşte-l! spuse iar Vlad. 

— Ce este? Ce se întâmplă? se ivi pe neaşteptate Voiena, 
intrând pe uşă. 

— Cum ai ajuns aici? se mohori Vlad, făcându-i semn lui Tit 
să nu mai citească. Ţi-am poruncit să nu vii decât când vei fi 
chemată... 

— Iartă-mă, doamne, se rugă ea, cu ochii îndreptaţi asupra 
răvaşului din mâna lui Tit. Treceam pe-aici şi am auzit 
zgomot. Îngăduie-mi să rămân. Să iau şi eu parte la 
bucuriile şi tristeţile tale. 

Dacă Băiatul ar fi văzut-o în clipa aceea pe Voiena, n-ar fi 
putut spune că fata nu mai era frumoasă, deşi nu mai avea 
nici prospeţimea, şi nici gingăşia de mai înainte. Însă 


minciuna, teama şi crima puse la cale, în înţelegere cu Ali- 
beg, îi aşternuseră pe faţă o umbră. 

— Du-te în încăperea ta! îi repetă Vlad, neînduplecat. 

Tit, după ce ea plecă, citi mai departe cele scrise de 
Farmă. 

«Măria ta, îşi termina grămăticul răvaşul... Dacă 
izbândeşte totul cu bine, aprinde, rogu-te, o torţă de răşină 
pe munte, ca noi să ştim că eşti liber şi să aşteptăm cu 
smerenie poruncile tale.» 

În încăpere se făcuse tăcere, fiecare dintre cei de faţă 
cutremurându-se în sine de noua ticăloşie ce se punea la 
cale, dar nelăsând să li se citească gândurile pe faţă. 

— Bine, glăsui în cele din urmă Vlad, şi, din felul cum rosti 
cuvântul, cu toţii îşi dădură seama că îngrozitoare 
întâmplări aveau să urmeze. Lia cruzime nu se putea 
răspunde decât cu cruzime. La trădare şi mişelie, cu o 
cumplită pedeapsă. Bine! repetă el... Îi vom face lui Ali-beg 
pe plac. Voiena va da semnalul cu făclia, ca achingiii să 
pornească năvala. Şi noi le vom face primirea cuvenită... 

— Nu! strigă Voiena, când o aduseră, abia atunci dându-şi 
seama de ce făcuse şi înspăimântându-se de chipul împietrit 
al lui Vlad. Nu eu... Nu eu... 

Dar Tit o luă de umeri, o duse la fereastră, îi puse în mână 
făclia şi el însuşi, mânuindu-i braţul, i-o roti de trei ori. 

Tot atunci, unul dintre străjeri, acela de la meterezul din 
dreapta, veni gâfâind pe scări şi îl vesti pe Vlad: 

— Un urs... căţărându-se pe stânci... şi pe meterez... ne-a 
aruncat un sac cu merinde peste zid. Suntem salvaţi, măria 
ta... suntem salvaţi... 

— A venit şi sacul cu merinde, despre care ne-a înştiinţat 
Farmă, răsuflă uşurat Vlad. De-atâta mai aveam nevoie. Să 
se hrănească în grabă oştenii, să prindă puteri. Încingeţi 
smoala şi uleiul în cazanele pregătite din vreme. Aduceţi 
coşurile cu vipere. Va fi o petrecere mare. Vom avea ca 
oaspete pe Ali-beg, preabunul prieten al iubitei noastre 
Voiena... 


— Nu... nu... ţipă Voiena, târându-se pe podeaua de piatră 
şi agăţându-se de piciorul lui Vlad. Am fost destul de 
pedepsită... 

— Şi vom aprinde o torţă mare, pe munte, îi mai spuse 
domnitorul Voienei, cu ochii arzându-i în flăcări, cum ne 
roagă grămăticul Farmă, ca, văzând-o, căpitanul nostru de 
oaste Ion să ştie că suntem liberi, că trădarea a fost biruită 
şi că lupta împotriva puterii otomane, subjugătoare, şi a 
marilor boieri, slugile lor, nu va înceta niciodată, cât timp va 
trăi Vlad, nepotul lui Mircea cel Bătrân... 

— Nu!... nu!... ţipa Voiena, negăsind alte cuvinte prin care 
să ceară iertare, în timp ce Vlad ieşi din odaie şi un oştean 
rămase cu ea, dar numai atâta cât să o lege în ştreanguri. 

Cele ce urmează le cunoaştem tot dintr-un cântec. Băieţii, 
aflaţi pe Dealul Pietrăriei - aşa cum într-adevăr ghicise 
Vlad, cu ochiul lui de oştean, fiindcă numai din acel loc se 
putea ţinti bine cu arcul - priveau uluiţi la cele ce se 
petreceau în cetate. 

N-am să povestesc, deşi poate că ar merita, felul iscusit şi 
îndrăzneţ cum reuşiseră ei să străbată rândurile otomane, 
îmbrăcaţi, peste veşmintele valahe, în şalvari şi mintene 
turceşti, înşelând iscusinţa străjerilor, furişându-se uneori 
prin şanţuri, alteori trecând numai cu ajutorul ursului peste 
prăpăstii sau stânci. 

Numai cine a fost vreodată acolo şi a măsurat din ochi 
munţii semeţi, pe care nici pădurile nu cutează să se urce 
până în vârfuri, îşi poate da seama de neînchipuitele 
greutăţi înfruntate de cei doi tineri. 

În timp ce ursul se căţăra, cu sacul de merinde în spate, pe 
coastă şi pe meterezul din dreapta, băiatul scoase săgeata, 
în care era înfiptă scrisoarea lui Farmă, şi o puse în strună. 

Ochi îndelung, nefiind cu totul sigur că îşi va nimeri ţinta 
de la o asemenea depărtare, pentru că mâna îi tremura 
puţin. 

— Mă tem că nu voi lovi lumânarea! îi spuse lui Bucur. Nu 
vrei să tragi tu? 


— Nu. Este momentul să dovedeşti că ştii să alegi între 
Vlad şi Voiena, îi răspunse Bucur, apăsându-i cu degetul pe 
rană. 

Căpitanul Ion ochi încă o dată lumânarea, sub flacăra ei 
roşie, jucăuşă, îşi stăpâni braţul şi trase. Săgeata zbârnâi. 
Intră pe fereastră. Lumânarea căzu şi se stinse. Bucur bătu 
din palme: 

— Ai nimerit... Ai nimerit... 

Cântecul povesteşte cum, în urma semnalului dat de 
Voiena, cu braţul ţinut de Tit, Ali-beg năvaăli spre cetate, cu 
urdiile dezlănţuite, fiind sigur de o victorie uşoară. 

Însă pe neaşteptate, tocmai când achingiii ajunseseră la 
poalele cetăţii, de pe ziduri, din turnuri, de la creneluri, ca 
din nişte nori ai iadului, începu o ploaie ucigătoare de 
bolovani, butuci, şuvoaie de smoală şi uleiuri încinse, şi 
coşuri încărcate cu noduri veninoase de vipere flămânde. 

Săgeţile şi lăncile aruncate de puţinii oşteni, străjeri şi de 
domn, îi izbeau. Scările abia ridicate şi prinse în cârlige se 
prăbuşeau. 

Alergând de la ferestre la creneluri, pe zid sau în turn, 
mânuind felurite arme şi mijloace de luptă, românii îi lăsau 
pe achingii să creadă că ar fi încă o armată întreagă. 

— Alah!... Alah!... îl implorau pe dumnezeul lor achingiii, 
care crezuseră că porţile sunt deschise şi pot intra în 
cetate. 

— Alah!... Alah!... striga şi Ali-beg, văzând nenorocirea 
care îl lovise, tocmai când se credea mai stăpân pe victorie. 
Ne-a înşelat Voiena, sau planul ne-a fost descoperit?... 
Înapoi... înapoi... copiii lui Alah! Salvaţi-vă! îşi chema el 
achingiii. Valahii sunt nişte diavoli. 

Peste vreo două ceasuri, după ce bătălia dată de Vlad şi cei 
câţiva oameni ai săi împotriva oştirii lui Ali-beg - din nou 
împuţinată cu peste o treime - se sfârşise, o torţă 
strălucitoare se aprinse pe munte într-un loc de unde se 
vede până departe în vale. 


Din ea se ridicau scântei ca nişte fluturi de aur, ce erau 
purtaţi de vântul rece de toamnă, aducător de zăpadă, 
peste munte. 

— Domnul nostru e liber! glăsui Bucur. 

— Să ne grăbim şi noi într-acolo, spuse căpitanul Ion. 

Ajunşi însă la torţă, nu mai găsiră pe nimeni. 

Torța fusese făcută din trupul Voienei, legat şi tăvălit în 
răşină. 

Focul îi arsese părul, ochii şi gura, şi îi ajunsese la sân şi la 
inima trădătoare. 

Aşa arse trei zile şi trei nopţi, îngrozindu-i pe turcii care, 
intrând până la urmă în cetate, după ce o bătură cu 
tunurile, nu mai aflară nici un oştean şi crezură, 
superstiţioşi cum erau, că Vlad şi ceata lui au intrat în 
pământ. 

Ali-beg porunci marşul de înapoiere. Băieţii i-l grăbiră, 
găsind încă tovarăşi de luptă şi mijloace să-i mai hărţuiască 
pe achingii, prin munţi şi pe dealuri. 

De la Curtea de Argeş - luându-l cu ei şi pe grămăticul 
Farmă - Bucur şi căpitanul Ion plecară spre Oltenia, unde 
puterea lui Radu cel Frumos nu ajunsese încă să se întindă, 
şi nici Ali-beg nu cuteza să înainteze. 

— Ne vom adăposti deocamdată la Tismana, le spuse 
căpitanul Ion soţilor săi, în timp ce treceau înapoi Oltul... 
Acolo, în mânăstirea-cetate ne vom pregăti să continuăm 
lupta. Pentru că lupta abia începe, şi nu vom avea tihnă 
până ce măria sa Vlad nu va fi iarăşi între noi... 

Din turnul mânăstirii în care se afla de câteva zile, de 
dimineaţă până seara, cu palmele micuţe streaşină la ochi, 
aşteptându-l, fetiţa îl văzu pe Băiat venind, împreună cu 
ceilalţi doi călăreţi. 

Cât ai clipi, se cobori pe scări. O luă la fugă pe pod şi ieşi 
înaintea lui. 

Căpitanul Ion o prinse de jos. O ridică în braţe. Şi aşa, cu 
ea la piept, în râsetele celor doi tovarăşi de luptă ai săi, 


intrară călări şi plini de noi speranţe în curtea mânăstirii 
Tismana. 

— LUPII. 

Armăsarul făcu un pas. Se apropie de trupul nemişcat al 
bărbatului şi începu să-l adulmece, cu nările tremurătoare. 
Dintre toţi cei care se înfruntaseră pe viaţă şi pe moarte, în 
aceste trei zile, numai ei doi, om şi animal, mai trăiau. 

Ecourile îngrozitoare ale luptei stăruiau încă, pierdute în 
cotloanele întunecate ale codrului, înfăşurate în jurul 
trunchiurilor copacilor sau aninate de crengi. 

Rănitul mai trăia, cu toate că ultima lovitură, aceea dată 
de un achingiu din Rumelia, fusese prea grea şi pierduse 
mult sânge. 

După sfârşitul bătăliei, oşteanul încercase să plece, călare, 
în galop, către locul acela, unde trebuia să ajungă neapărat, 
aşa cum plănuise mai înainte. Într-o mână ţinea frâul, în 
cealaltă mânerul săbiei. 

Mantia, din postav alb, bun, de Braşov - prinsă cu un 
lănţug de aur la gât şi îmbrăcată de-a dreptul peste cămaşa 
de zale şi platoşă - îi spânzura în zdrenţe. 

Se legăna în şa. Ochii i se împăienjeniseră şi continuau să i 
se împăienjenească. 

Totul i se învârtea în jur: cerul vânăt, acoperit de nori; 
poiana argintie, cu o movilă ciudată de forma unui mormânt 
- în mijloc - şi copacii înalţi, negri şi rămuroşi, care jucau în 
horă vuind înăbuşit. 

Trupul, altminteri voinic, tânăr şi zvelt, începuse să-i 
lunece într-o parte. 

În cele din urmă, îşi pierdu cunoştinţa. Se prăbuşi şi 
rămase lungit, cu capul cufundat în zăpadă, la marginea 
movilei. 

Pentru o clipă - încins încă de vâlvătaia luptei, dând de 
răcoarea şi moliciunea pufoasă a zăpezii - corpul i se 
destinse. 

Dar numai pentru o clipă!... Căci viscolul, bufnind ca un 
balaur, dinspre miazănoapte, se repezi. 


Ghearele sale nevăzute îi smulseseră pulpanele sfâşiate 
ale mantiei, fluturându-le sălbatic în văzduh, apoi 
azvârlindu-i-le într-o parte. Cu pumnul nemilos îl izbi 
puternic, făcând să-i zuruie încheieturile de metal ale 
platoşei, aruncând totodată asupra lui o puzderie de săgeți 
mărunte, ascuţite şi reci. Rănitul, sub acest nou asalt, se 
înfrigură. 

Dinţii începură să-i clănţăne. 

Zăcea chircit, la marginea movilei, biciuit de viscol, fără să 
ştie unde se află, în vreme ce, sub trupul lui, zăpada căpăta, 
încetul cu încetul, culoarea fierbinte a holdelor cu maci. 

Calul necheză încetişor. 

Rănitul tresări, apoi rămase nemişcat, în acelaşi loc. 
Pentru că, despre ceea ce se petrecea în momentele acelea 
nu-şi mai putea da seama. 

În schimb, sub ochii lui lăuntrici - aşa cum se întâmplă 
întotdeauna în delir - începură să i se perinde cohorte de 
imagini. Cele mai multe dintre ele aparţineau trecutului. 
Oşteanul le trăise el însuşi. Altele însă erau născute doar 
din închipuire. Şi o mulţime de zgomote şi glasuri - pe care 
lui i se părea că le aude chiar atunci - îi năpădeau urechile. 

Aude, mai întâi, înăbuşit de tot, nechezatul speriat al unui 
cal şi lovituri de arme. 

Deodată, zăreşte ca prin ceaţă o cupă înaltă cu picior, 
plină cu un vin roşu, ce seamănă cu sângele. 

Cupa, izbită de ascuţişul unei săbii, se sparge în bucăţi. 

Pete mari, roşii, aburinde, se ivesc pretutindeni pe zăpadă. 

În jurul lui, pădurea străveche şi falnică, zguduită de 
viscol, geme. 

Geme cu un glas aspru, aproape omenesc. 

«Parcă ar fi vocea adâncă şi îndurerată a Bătrânului, 
dinainte de a-şi da sufletul...» se gândeşte oşteanul... 

Şi iată că pădurea a luat într-adevăr chipul Bătrânului. 
Barba îi este răvăşită, stufoasă şi albă. Picioarele le are 
înfipte, în pământ, până la genunchi. 

Bătrânul se apleacă să-l mângâie. Dar braţele lui sunt reci. 


Oşteanul simte cuprinzându-l un val tăios de frig. 

— Fătul meu, rosteşte Bătrânul... Fătul meu... Nu te lăsa 
doborât... 

Glasul lui sună ca vuietul pădurii. 

— Oho! îi răspunde, râzând, oşteanul... N-ai teamă, 
Bătrânule. Sunt în şa. Nu mă vezi? Sunt în şa!... 

— Fătul meu... îi repetă, mâhnit, Bătrânul... Nu te lăsa 
doborât!... 

Bătrânul a pierit. Numai glasul adânc şi aspru ca vuietul 
pădurii tot mai bubuie, din ecou în ecou. 

— Nu te lăsa doborăt!... 

În locul lui, ca şi mai înainte, s-a ivit, falnică, pădurea. 

În urechi îi răsună acum, din ce în ce mai limpede, 
nechezatul strident al cailor. Scrâşnetul fierului lovit. 
Urletele de spaimă ale vrăjmaşilor. 

Vântul turbat a izgonit norii. A risipit stele albe pe cer şi a 
dezvelit chipul palid, însă însângerat, al lunii. 

Prin văzduh, fâlfâie aripile unor păsări mari, negre. 

Oşteanul se vede în şa. Armăsarul nechează. 

Oşteanul îşi bate, cu palma îmbrăcată în mănugşa de piele, 
ţintată, pe grumaz, calul... 

— Linişteşte-te, Negrule! Lupta s-a sfârşit. Am învins. Să 
pornim, grabnic, într-acolo... 

Goneşte, călare, prin viscol... Părul îi fâlfâie. 

Din pricina ninsorii prea dese, omul şi animalul nu mai 
zăresc aproape nimic. 

Doar glasul Bătrânului sau al pădurii încă răsună: 

— Nu te lăsa doborât... 

— Nu, nu mă las!... Nu mă las... 

Şi fiindcă armăsarul goneşte totuşi mai departe, prin 
viscol, de parcă ar pluti prin văzduh, oşteanul surâde 
mulţumit şi îşi spune: «Dragul meu Negru, care mă poartă 
pe spate de-atâţia ani, cât ştie să zboare, la nevoie, de 
tinereşte!...» 

Numai că toată această goană, călare, prin pădure, către 
acolo - unde oşteanul dorea neapărat să ajungă cât se 


poate de grabnic nu fusese decât o închipuire stârnită de 
mintea înfierbântată a celui prăbuşit lângă movila aceea 
ciudată - care putea să fie mormântul părăsit al unui rege 
dac. 

Din adâncul codrului, un lup bătrân, cu blana înspicată şi 
ochii arzători, atras de zgomot şi de mirosul cald al 
sângelui, s-a ivit între doi copaci, lângă o tufă ninsă de 
păducel, şi îi priveşte ţintă, mârâind înfundat, atât pe 
tânărul rănit, cât şi pe armăsarul care îl străjuieşte. Acesta 
din urmă, simțind fiara, îşi înălţă capul şi, trăgând aerul 
rece pe nări, sforăi. 

Privi, întâi îngrijorat, către stăpân. Se întoarse apoi, 
fulgerător, şi, tropăind semeţ - deşi era şi el peste măsură 
de ostenit - se îndreptă spre tufa în dreptul căreia 
scânteiau ochii lupului. Nechezând ameninţător, calul se 
ridică în două picioare. 

Lupul, în schimb, văzându-l că vine atât de curajos şi 
înțelegând că, în clipa următoare, două copite necruțătoare 
îl vor lovi, se înspăimântă. Nu primi lupta. Se trase înapoi, 
mârâind, şi pieri în pădure. 

Bătându-şi şalele cu coada, tropăind şi continuând să 
necheze, armăsarul îl urmări îndelung, din priviri. Pe urmă 
se înapoie lângă stăpân. 

Stătu o vreme aşa, veghindu-l neliniştit şi ciulindu-şi 
urechile la cel mai mic zgomot. 

Din rana de la piept, sângele îi izvora, fără încetare, 
curgând ca un pârâiaş roşu, lipicios, care i se închega pe 
picior. 

Vântul îi zburlea coama şi îl făcea să se înfioare de frig. 

Scurmă cu copita în zăpadă şi din nou necheză. 

Nechezatul răsună trist în afundul pădurii, semănând cu 
un plânset. 

«Ridică-te, stăpâne, părea că strigă el... Nimic nu le este 
mai plăcut lupilor decât să rupă în colţi carnea care mai are 
în ea o cât de mică fărâmă de viaţă. Ridică-te, stăpâne!...» 


La auzul glasului chemător şi atât de jalnic al animalului, 
rănitul - deşi inconştient - reuşi să-şi elibereze o mână, pe 
care şi-o prinsese în cădere sub el... Păru că - printr-o 
încordare supremă a voinţei - dorea să se ridice. Atâta că 
puterea nu-l ajută destul... 

Viscolul azvârlea, neîncetat, asupra lui, săgeţile-i mărunte. 

Gemu înăbuşit. 

Lângă el, se clădise o moviliţă de zăpadă. 

Calul îşi vâri botul, adânc, în moviliţă, până sub pântecul 
stăpânului. Săltându-l cu răbdare, îl răsturnă pe spate. 

Rănitul păru de data aceasta că s-a trezit. Se ridică într-un 
cot. 

Îşi zări calul străjuindu-l... Răsuflarea lui caldă îi mângâia 
obrazul... Văzu viforniţa cumplită, care de trei zile încoace, 
neîncetat, încerca să doboare pădurea. Copacii falnici, 
tineri şi bătrâni, cu braţele întinse spre cer, îi ţineau însă, 
vitejeşte, piept. 

Vru să se prindă de gâtul animalului. Dădu din mâini. Şi 
poate s-ar fi prins, dacă pumnul de fier al viscolului nu-l 
izbea în frunte. 

Delirul îl cuprinse din nou. 

Simte o apă mare şi rece ce se revarsă asupră-i. Apa îl 
târăşte, fără oprire, la vale. Îl azvârle într-un hău. 

Valuri înalte, roşii, clocotesc mânios. 

O voce ascuţită, de copilandru, răsună: 

— Căpitane lon!... Căpitane Ion!... 

Vocea aceea tinerească - pe care oşteanul o auzise numai 
în gând - sunase ca un bucium. Ecoul ei îl izbise dogoritor 
în urechi - la fel ca şi atunci de mult, când o ascultase cu 
adevărat. 

— Aici!... Sunt aici!... murmură oşteanul, dând iarăşi din 
mâini, încercând să se smulgă din locul unde se afla. Cine 
mă cheamă?... Cine?... 

Cu ochii minţii vede acum drumul printre coline, care duce 
spre Olt. 


«Da, da, într-adevăr este drumul spre Olt!» îl recunoaşte 
rănitul... 

Ziua se îngână cu noaptea. 

De după cea mai înaltă dintre coline, s-a ivit un băieţandru 
de vreo paisprezece ani, îmbrăcat într-un mintean 
zdrenţăros şi cu o căciulă brumărie pe cap. 

Goneşte din răsputeri, pe un cal murg, încălecat pe 
deşelate. 

Se apropie de pădurea ce acoperă, deasă ca peria, 
dealurile Gârneciului. 

«Neîndoios, cugetă rănitul, acestea nu pot fi decât 
dealurile Gârneciului. Le cunosc după cele două culmi. Una, 
zimţată, în stânga. Cealaltă, unduioasă, în dreapta.» 

Băiatul îşi ridică puţin capul de pe grumazul calului, pe 
care aproape că stă lipit. Îşi duce două degete la buze. 
Şuieră scurt de trei ori. 

— Căpitane lon!... Căpitane lon!... strigă el apoi, cu 
aceeaşi voce pe care rănitul o auzise şi adineauri. 

Un tânăr cu un cojoc de oaie pe umeri, sprinten şi mlădios 
ca o sălbăticiune, urmat de trei dintre tovarăşii lui de luptă, 
iese acum dintre copacii unei alte păduri înzăpezite de pe 
marginea Oltului. Îşi duce palma pâlnie la gură şi îi 
răspunde: 

— Aici!... Sunt aici!... Cine mă cheamă?... Cine?... «Cum 
am ajuns aici, cu-atâţia ani în urmă?... Cum?... Tânărul pe 
care l-a strigat băiatul acela sunt eu... Sunt eu!...> 

Totul i se învârteşte sub frunte. Nu poate să înţeleagă că 
numai fierbinţeala îl sileşte să-şi retrăiască, în minte, 
crâmpeiele de viaţă. 

— Căpitane lon!... Căpitane Ion!... 

— Sunt aici!... Aici!... şopteşte iar rănitul, răspunzând 
nălucirilor sale, în vreme ce mâna i se încleştează mai tare 
pe mânerul săbiei. 

— Căpitane lon!... Căpitane Ion!... strigă din nou băiatul, 
încă înainte de a ajunge la poalele pădurii. Dinspre Boldeşti, 


coboară către Olt o urdie... Au cu ei şase sănii încărcate cu 
vârf. Şi mai au încă una din care... 

Calul băiatului - ud leoarcă de sudoare - vine în galop. 

Căpitanul Ion îl apucă, din fugă, de căpăstru. Îl sileşte să 
înţepenească pe loc. 

Băiatul sare de pe cal... Abia mai răsuflă. Este înconjurat 
numaidecât de cei patru voinici cu priviri neguroase. 
Povesteşte: 

— Turcii au luat-o pe la Fântâna Robului. Şi nu cred să mi 
se fi părut. Am auzit şi-un plânset de copilă... 

În mijlocul cetei se produce mişcare. Unul dintre voinici, 
bărbos şi neobişnuit de înalt, îşi strânge pumnii. 

— Va să zică, osmanlâii tot nu se lasă! 

— Cică s-a încheiat pacea! adaugă furios altul. 

— Şi cam câţi crezi să fie năvrapiil1 ca număr? îl întrebă 
pe băietan al treilea, un flăcău bine legat şi cu umerii laţi. 

— Păi... cel puţin de zece ori mai mulţi decât voi. Fără să-i 
mai punem la socoteală pe vizitii... 

Căpitanul se întoarce către acela care voise să cunoască 
numărul năvrapilor privindu-l mustrător. lar vinovatul de 
întrebarea nechibzuită îşi plecă fruntea. 

Sub ochii neliniştiţi ai calului, rănitul se zbătu, aiurând. 

— Acesta este Alexe, vânătorul de lupi!... Alexe!... îl strigă 
el... 

Dar nimeni nu-i răspunde. Şi rănitul se întrebă, 
nedumerit: «Când trăiesc eu?... Atunci?... Acum?... La 
vremea aceea Alexe mă urma de aproape o lună. Luase 
parte, alături de mine, la toate bătăliile... El şi Năstase...» 

Şi de îndată îl revede pe flăcăul bărbos, de statură uriaşă, 
care îl ceartă pe Alexe. 

— Mulţi sau puţini, năvrapii trebuie să fie nimiciţi!... 

— Adevărat, încuviinţează Alexe, plecându-şi din nou 
fruntea. Am întrebat... numai aşa... 

Căpitanul îşi muşcă buzele. 

— Din nefericire, grăieşte el, tocmai în dimineaţa asta am 
împărţit ceata pe pâlcuri. Şi pâlcurile le-am trimis să ardă 


hambarele domniei, în care au fost strânse bucatele pentru 
turci. 

— Dar drumul unuia dintre aceste pâlcuri, şi anume al 
aceluia condus de Bucur, nu duce pe undeva, chiar prin 
preajma Fântânii Robului? îşi aduce aminte Năstase. 

— Aşa e! răspunde căpitanul... Numai că Bucur a pornit 
încă înainte de răsăritul soarelui. Şi trebuie să fi ajuns 
departe... îmi cam închipui eu pe unde!... Astfel că n-are 
cum să ne vină prea repede în ajutor. 

— O să ne fie deci destul de greu să-ntâmpinăm noi singuri 
o urdie-ntreagă, este silit să recunoască bărbosul... 

— Dată fiind însă vestea că-n săniile turceşti se află şi-o 
fată, nu putem sta pe gânduri. Pregătiţi-vă de plecare!... 
ordonă căpitanul... 

Alexe, Năstase şi cel de-al treilea voinic, un flăcău cu nişte 
ochi verzi şi sfioşi ca de fată, pe nume Gheorghe, de fel din 
Câmpulung, care se pregătea să devină preot, dar părăsise 
mânăstirea ca să-l însoţească pe Ion, îşi pregătesc de luptă 
săbiile, ghioagele, suliţele cu vârfuri de fier şi arcurile. Îşi 
petrec chingile tolbelor pe după gât şi se azvârl pe cai. 

Dintr-o latură, se iţeşte băiatul care se grăbise să le 
vestească răzvrătiţilor apropierea cetei prădalnice de 
otomani. 

— Nu mă luaţi şi pe mine? întreabă el cu o voce în care 
parcă pâlpâie lacrimile. Ştiu să mânuiesc arcul... 

Căpitanul, aşa călare cum este pe armăsarul său, Negru, 
care tropăie de nerăâbdarea de a porni, se apleacă spre 
băiat. Îi pune o mână pe creştetul dezgolit. 

Faţa băiatului este roşie şi puţin asudată, atât din pricina 
goanei în care a venit, cât, mai ales, datorită tulburării şi 
dorinţei sale aprige de a i se îngădui să ia parte la luptă, 
alături de temuţii oşteni ai fostului domnitor Vlad. 

Numai că bătălia se vesteşte grea. Tinerii valahi vor fi siliţi 
să înfrunte, fiecare, cel puţin câte zece vrăjmaşi. Or, a-l 
îngădui pe băiat alături de ei, într-o asemenea ciocnire, cu 


toată nevoia de oameni pe care o au, ar însemna să-i 
hotărască dinainte pieirea. 

Căpitanul se apleacă mai mult. la căciula pe care băiatul 
şi-o ţine în mână. 

I-o pune pe cap. Şi-i porunceşte ca unui oştean în toată 
firea: 

— Tu să porneşti în căutarea aceluia dintre pâlcurile 
noastre care trebuie să se găsească, în clipa de faţă, cam 
prin lunca Tălşanilor. Caută-l pe soţul nostru Bucur. 
Vesteşte-l cu ce ne-ndeletnicim. Şi el va şti ce trebuie să 
facă... 

Băiatului i se destinde gura într-un zâmbet. 

— Am înţeles! răspunde ostăşeşte. 

E fericit. Sare pe cal şi pleacă în galop, luând-o, cruciş, 
peste dealuri, cam către miazănoapte. 

— Şi noi, înainte! dă ordin căpitanul, strângându-l pe 
Negru între genunchi. 

Armăsarul, obişnuit cu comenzile mute ale stăpânului, 
porneşte viforos, îl urmează îndeaproape ceilalţi trei bidivii, 
pe spate cu călăreţii lor. 

Gonesc în tăcere, biciuiţi de vânt şi ninsoare, o bucată 
bună de timp. Străbat câmpii şi dealuri, până ce ajung la 
marginea pădurii întunecate de la Fântâna Robului. 

Pe-aici trece şleaul... 

Căpitanul, de-a dreptul de pe cal, se agaţă cu mâinile de o 
ramură mai groasă a unui fag. Sare în copac, făcând să se 
scuture zăpada. Şi-aşa, în picioare fiind pe ramura aceea 
groasă, pune palma la frunte, cercetând, cu băgare de 
seamă, depărtările. 

— Se zăreşte ceva? îl întreabă Năstase. 

— Nimic!... îi răspunde căpitanul... 

Cu toate astea, prin văzduhul rece şi vătuit de fulgii 
mărunți de nea, se aud, deocamdată încă încet, chiote şi 
comenzi ostăşeşti otomane. 

Curând, se ivesc în zări săniile şi călăreţi, ca nişte gândaci 
negri care s-ar fi târât prin zăpadă. 


Ion sare de pe creangă. Începe să împartă voinicilor 
poruncile de trebuinţă. 

Scoţându-şi toporiştile de la oblâncurile şeilor, tuspatru 
taie, zoriţi, câţiva fagi tineri. Le desprind crengile, pe care 
le leagă între ele cu curmeie de tei. Înjgheabă în acest chip 
un fel de plase, cu ochiuri înşelătoare, unde picioarele 
cailor aveau să se împiedice şi să se prindă ca peştii într-o 
vârşe. 

Plasele sunt aşezate în locurile hotărâte de căpitan. Se 
acoperă totul cu zăpadă. lar ninsoarea şterge cu 
repeziciune şi celelalte urme. 

Voinicii se orânduiesc, după aceea, la marginea pădurii, 
între copacii ninşi, rămânând, ca în atâtea alte rânduri, 
liniştiţi şi cu sufletul împăcat, în aşteptarea vrăjmaşilor. 

Totul a fost pregătit. În ochii afbaştri ai căpitanului 
scapără o luminiţă ciudată. 

Năstase, voinicul care fusese cioban în munţii prăpăstioşi 
şi Parângului, văzând-o, surâde. 

De altfel, toţi cei care i se alăturaseră căpitanului, după ce 
măria sa Vlad fusese înfrânt şi silit să plece peste munţi - îi 
cunoşteau această luminiţă. 

Scânteia care o aprindea ţâşnea de-a dreptul din inima lui 
însetată de dreptate. 

Iar uriaşul Năstase zâmbeşte, deoarece ştie că ori de câte 
ori luminiţa aceasta se aprinde, mânia căpitanului lor nu 
cunoaşte margini. Şi mânia lui va lăsa urme adânci şi de 
nelecuit în trupurile vrăjmaşilor. 

Sunetul vocilor otomane creşte. Au început să se 
desluşească şi paşii înfundaţi şi grăbiţi ai cailor prin zăpadă. 

Din locul unde se găsesc tinerii, drumul nu se zăreşte. 
Săniile şi achingiii călări care le însoțesc trebuie să 
ocolească o măgură. Să coboare după aceea într-o vale, 
unde, în timpul verii, şerpuieşte un pârâu, mărginit de 
mlaştini pline de stufăriş. 

Valea este adâncă. Coborâşul în ea se face uşor; dar coasta 
care-i urmează este greu de urcat. Pe-această coastă, în 


zăpadă, şi-au aşezat tinerii munteni plasele de crengi. 

Sub cernerea necurmată, tot mai măruntă şi deasă, a 
fulgilor, lumina a scăzut, devenind albăstruie. 

Chiotele turcilor răsună aproape. Din ce în ce mai 
aproape. Până ce botul înconjurat de-un nor de aburi al 
calului celui dintâi dintre otomani se iveşte de după 
măgură. 

Călărețul, cu suliță, căciulă albă de pâslă şi mustăţile lungi, 
pline de promoroacă, se arată şi el... Coboară în valea cu 
stufărişuri îngheţate, ninse şi clătinate de vânt. 

În acelaşi timp, se aude desluşit un glas sau un plânset 
dureros de femeie. 

Luminiţa din ochii căpitanului scânteiază mai tare. 

Deschizând drumul săniilor, un întreg pâlc de călăreţi cu 
feţele aspre şi înarmaţi până în dinţi a ajuns în vale. 

Chiuind, achingiii din frunte se străduiesc să urce pe 
coastă. 

Picioarele cailor, ostenite de drumul anevoios, lunecă 
necontenit, ba într-o parte, ba în cealaltă. Dintr-o dată, 
gleznele lor subţiri încep să se prindă şi să se frângă în 
cursele întinse de flăcăi. 

Două dintre sărmanele animale, nechezând jalnic, se 
prăbuşesc, cu copitele ţinute de plasă. Călăreţii cad şi ei, 
împiedicând drumul celor care-i urmează, făcându-i şi pe 
aceştia să se prăvălească. 

Nechezatul speriat al cailor - care, încercând să se ridice, 
muşcă atât pe celelalte animale, cât şi pe oamenii ce li se 
află în preajmă - ca şi blestemele osmanlâilor spintecă aerul 
rece şi plăcut mirositor al dimineţii de iarnă. 

Pe măsură ce ocolesc măgura, alte şi alte sănii se 
grămădesc în vale. Caii şi otomanii aflaţi acolo se zbat într-o 
viermuială ce devine, pe măsura scurgerii clipelor, tot mai 
cumplită. 

În momentul acesta, căpitanul fluieră semnalul de atac. 
Strânge, abia simţit, în pântec calul, cu pintenii. Şi Negru - 
căruia nu-i trebuia decât cel mai mic semn din partea 


stăpânului, ca să înţeleagă ce este dator să facă - porneşte 
în galop. 

— Predaţi-vă! le porunceşte Ion, pe turceşte, otomanilor. 
Unii dintre aceştia - dumiriţi, în sfârşit, asupra a ceea ce se 
petrecea - se opresc buluc, cu caii sforăind, la marginea văii 

— Cine îşi aruncă armele e liber să plece unde vrea, 
ceilalţi îşi vor plăti neascultarea cu capul!... 

Câţiva oşteni turci, înspăimântați de ochii ameninţători ai 
căpitanului şi încredinţaţi că fuseseră înconjurați de o 
întreagă oştire de valahi răzvrătiți, se pregătesc de 
predare. Căpetenia lor însă - un agă bătrân, cu o mustață 
lungă şi un chiulaf12 din postav îmblănit, albastru, pe cap, 
îşi ridică iataganul şi urlă: 

— În numele luminăţiei sale sultanul Mahomed, vă 
poruncesc să-i răpuneţi pe necredincioşi!... 

Auzind glasul hotărât al căpeteniei, oştenii turci îşi 
recapătă curajul... 

Chiote puternice le izbucnesc din piepturi: 

— În numele luminăţiei sale sultanul Mahomed, să-i 
răpunem pe necredincioşi! 

Numai că strigătele spabhiilor şi achingiilor încep să se 
amestece, în aerul rece, cu chiotele de luptă, mult mai 
răsunătoare, ale valahilor. 

Ţipetele lui Alexe, mai ales - priceput în meşteşugul de a 
imita urletele lupilor - sunt de-a dreptul înfricoşătoare. 

Din locuri nevăzute, fulgeră săgeți ascuţite, doborând, cât 
te-ai şterge la ochi, şase sau şapte otomani. 

— Predaţi-vă! le cere, pentru ultima oară, căpitanul... 

— Cu nici un preţ! răcneşte turcul cu chiulaf albastru. 

Cuvintele lui sunt urmate de alte câteva săgeți, ţâşnite din 
pădure. Acestea culcă la pământ încă doi vrăjmaşi. 

Împreună cu vizitiii şi ceilalţi călăreţi nimiciţi în vale, 
numărul celor doborâţi ajunsese la cincisprezece. 

Trei sulițe se adaugă săgeţilor, grăbindu-se să împlinească 
o lucrare atât de bine ticluită. 


Aproape jumătate dintre năvrapii căzuţi în capcană 
fuseseră răpuşi sau nu se mai găseau în stare de-a lupta. 
Rămânea însă restul... Şi-aceştia însemnau, pe puţin, câte 
cinci potrivnici în faţa fiecărui valah. Numai că, în 
strâmtoarea aceea, otomanii nu-şi puteau desfăşura forţele. 

Urmat de cei trei tineri luptători ai săi şi învârtindu-şi ca o 
morişcă sabia sclipitoare şi udă de sânge, căpitanul începe, 
nu cu multă greutate, să-şi croiască o pârtie până la aga. 

Dându-şi seama de primejdie, acesta le strigă spabhiilor şi 
achingiilor să-l înconjoare, pe la spate, pe Ion. 

Câţiva aleargă să-i împlinească porunca. De ei se îngrijesc 
ciobanul Năstase şi fostul ucenic într-ale preoţiei, 
Gheorghe, culcând încă trei osmanlâi la pământ. 

Lupta merge, neîndoios, spre biruinţa românilor. 

Ion, totuşi, se opreşte. Îl strânge în frâu pe Negru. 

A auzit iarăşi ţipătul acela prelung şi ascuţit al unei fete. 
Se întoarce şi o zăreşte - ivindu-se de sub coviltirul celei de- 
a doua sănii prăbuşite în zăpadă - pe aceea care strigase. 

Fata, deşi fusese legată peste braţe cu nişte curele, 
izbutise să se dezlege. 

Se târa, în genunchi şi-n coate, printre sfărâmăturile 
săniei şi ţipa. 

Ce anume spunea nu se putea desluşi. Era însă limpede că 
ea cerea ajutor. 

Fără să şovăie, din goana nebună a calului, croindu-şi o 
nouă cărare prin desişul de iatagane şi lănci, căpitanul 
porneşte spre fată. 

Ajungând în dreptul ei, se apleacă, o prinde în braţe şi o 
trage lângă sine pe şa. 

— Eşti singură, sau mai e vreo fată în săniile turceşti? o 
întreabă, smucind în acelaşi timp frâul, ridicându-şi calul în 
două picioare şi izbutind, cu o îndemânare vrednică de un 
oştean ca el, să se ferească de-o lovitură mişelească de 
suliță. 

Fata se strânge, înfricoşată, la pieptul tânărului. 


— Sunt singură! îi răspunde ea şi, istovită de-atâta 
zbucium, începe să plângă. 

Îmboldindu-l pe Negru, căpitanul călăreşte până lângă 
Alexe, vânătorul de lupi. I-o dă pe fată în braţe, spunându-i 
s-o ducă la adăpost, în pădure. lar el se reîntoarce în luptă. 
Aga este acum pe deplin încredinţat că înaintea sa nu au 
ieşit decât cei patru tineri valahi. Şi socoteşte că, oricât de 
viteji ar fi ei, nu-i vor putea ţine piept, dacă spabhiii şi 
achingiii îşi vor reface, cât mai repede, rândurile. 

— Lângă mine, în formaţie de luptă! le porunceşte el... 

Căpitanul Ion face un semn, cu sabia, alor săi, şi îşi 
reîncepe atacul, croindu-şi un nou drum către căpetenia 
turcă. 

Alexe s-a înapoiat repede - după ce a pus-o pe fată la 
adăpost, în pădure. S-a apropiat de căpitan. 

Bărbosul Năstase şi firavul Gheorghe îi urmează de la o 
mică depărtare. Săgeţile lor îi muşcă, necruțătoare, pe 
otomanii care încearcă să taie drumul celorlalţi doi. 

Scoţând din piepturi urlete de groază, au mai căzut cinci 
osmanlăi, în timp ce căpitanul Ion, cu calul mai mult în două 
picioare, avându-l alături pe Alexe, desăvârşeşte prăpădul, 
continuând să se apropie de aga. 

A izbutit să ajungă înaintea lui. 

Se privesc ochi în ochi. 

Căpitanul râde. Părul bălai îi flutură. Aga primeşte lupta. 
Săbiile li se ciocnesc. Din tăişurile roşii se răspândeşte, în 
văzduhul cu miros plăcut, de zăpadă, un şir de scântei. 

Căpetenia otomană, la început, nu se temuse. Ştia că 
iataganul era, în mâna lui, o pasăre. O pasăre în stare să 
aducă moartea oricui i s-ar fi aşezat pe umăr. De ce atunci, 
pentru întâia oară, frica începe să i se cuibărească în inimă? 
Ochii strălucitori ai căpitanului valah sunt de vină. Ochii 
aceştia îl străpung, ca două hangere tătărăşti. Aga le strigă 
achingiilor săi: 

— Loviţi-l!... Loviţi-l!... Nu-l lăsaţi să mă ucidă!... 


La drept vorbind, aga era într-adevăr un minunat 
mânuitor de sabie. 

Sute şi mii de căpăţâni fuseseră zburate, în zecile de lupte 
la care luase parte, de iataganul lui. Numai că un asemenea 
vârtej, cum era acesta în care intrase, nu-i mai fusese dat să 
întâlnească. 

Lamele săbiilor, din pricina iuţelii cu care se rotesc, scot 
nişte sunete ce nu pot fi asemănate decât cu şuieratul unor 
gheme de şerpi stârniţi din culcuşurile lor cu un toiag încins 
în flăcări. 

Otomanii înşişi, uitându-şi pentru câteva clipe îndatoririle, 
privesc încremeniţi uluitoarea bătălie. 

Aceste câteva clipe sunt spre folosul căpitanului. El îşi 
desprinde, din vârtejul de foc, sabia lungă şi tăioasă de oţel 
venețian, primită în dar de la măria sa Vlad. O întoarce pe 
lat şi îi retează capul, din grumaz, comandantului turc. 

Capul, cu mustăţi lungi, i se rostogoleşte osmanlâului până 
lângă un dâmb, unde se opreşte. Sub fruntea îngustă, i se 
zbat încă ochii însângeraţi şi fioroşi. Chiulaful i s-a înfipt în 
zăpadă. 

— Alah!... Alah!... Aga Selim a fost răpus! se văietă 
otomanii. 

Întorcându-şi caii, o iau la fugă. 

— Diavolul... numai diavolul trebuie să-l fi ajutat pe 
căpitanul valah ca să-l învingă pe un asemenea oştean, încă 
nebiruit de nimeni, precum a fost Selim!... răcneşte unul 
dintre ei. 

— Se ştie doar că diavolul Şeitan aleargă prin Valahia şi îi 
răpune pe duşmanii fostului domnitor Vlad!... strigă un 
altul... 

Cei care au rămas în urmă, pe jos sau cu caii răniţi, 
încearcă să reziste, luptând cu disperare. Numai că viaţa 
lor fusese menită să se sfârşească astăzi. 

De altfel, o soartă mai bună nu o au nici cei care încearcă 
să scape prin fugă. Vestiţi de băietanul trimis către lunca 
Tălşanilor, Bucur şi cinci dintre voinicii săi le ies înainte 


acestora, şi alt sânge turcesc înroşeşte zăpada de pe malul 
vijeliosului Olt, peste al cărui pod de gheaţă osmanlâii 
încercaseră, dar nu mai izbutiseră, să treacă. 

Într-un bordei subpământean, ca şi în alte adăposturi 
săpate în pădurea unde-şi are Ion tabăra, sunt aduse 
comorile: pungi de galbeni, săculeţi cu pietre nestemate, 
vase de preţ, stofe şi blănuri de toate felurile, jefuite din 
Valahia şi grămădite în sănii. Drept pradă de război, flăcăii 
adună veşmintele de iarnă, armele şi caii spahiilor şi 
achingiilor învinşi. 

Pe când se înapoiază în tabără, căpitanul este oprit de 
Gheorghe, care îl vesteşte că doi călugări - veniţi de la 
Tismana - îl caută, iar fata scăpată din săniile otomane 
doreşte să-i vorbească. 

— Întâi să-i văd pe cei doi călugări, răspunde Ion, apoi voi 
sta de vorbă şi cu fata... 

Urmat de Bucur, căpitanul se îndreaptă spre bordei. 

Coborându-se în bordeiul subpământean de pe malul 
Oltului, căpitanul Ion îşi dăduse numaidecât seama că, în 
faţa sa şi a lui Bucur - deşi veniseră îmbrăcaţi în haine 
călugăreşti şi aveau bărbile crescute - nu se aflau alţii decât 
Radu Farmă, grămăticul măriei sale Vlad, şi preabunul lor 
prieten, oşteanul sârb Mihailo. 

Acesta din urmă sosise, doar cu o zi în urmă, de peste 
munţi. Şi, fiindcă astfel fusese înţelegerea, la despărţire, ca 
veşti să afle - unii despre ceilalţi - numai de la Tismana, 
Mihailo se dusese de-a dreptul la mânăstire. 

Pentru a putea călători mai cu uşurinţă, se îmbrăcase 
călugăreşte. Îşi luase totodată cu sine nişte îndreptări de la 
metohul diecilor sârbi din Buda. 

La Tismana nu îl găsise decât pe Radu Farmă. Grămăticul 
îi povestise cum, la început, căpitanul Ion şi Bucur se 
retrăseseră, împreună cu el, în mânăstire, după cum 
avuseseră poruncă de la măria sa Vlad. 

Erau încredinţaţi că numai în câteva zile voievodul va 
ajunge cu bine în Transilvania. Acolo, regele Mateiaş, 


ţinându-şi făgăduielile, îi va da ajutor. Măria sa Vlad se va 
reîntoarce, şi lupta împotriva năvălitorilor otomani se va lua 
de la capăt. 

Numai că vestea aceasta bună întârzia să sosească. 

Căpitanul Ion şi Bucur n-au mai avut răbdare să stea 
adăpostiţi în mânăstire. Şi, reîncingându-şi armele, au ieşit 
la lumină. 

Îndată, o mulţime de voinici fără teamă li s-au alăturat. 
Bătăliile - întrerupte după plecarea măriei sale Vlad în 
Transilvania - au reizbucnit, cu îndârjire, de-o parte şi de 
alta a râului Olt. 

După ce ascultase aceste lămuriri, Mihailo îl întrebase pe 
grămătic cum ar putea ajunge şi el, cât mai repede, fără să 
piardă vreme, la căpitanul Ion. 

Drept orice alt răspuns, Farmă - deşi bolnav şi cu dureri 
cumplite în picioarele sale oloage - se oferise să-l conducă 
el însuşi. Încălecaseră pe doi cai buni şi, înveşmântaţi 
călugăreşte, porniseră spre Olt. 

Căpitanul şi Bucur se temuseră mult pentru viaţa soţului 
lor de luptă sârb care, în bătălia de la Poienari - cea din 
urmă dată de măria sa Vlad în Ţara Românească - fusese 
greu rănit. 

Atâta că acum totul trecuse! Mihailo, călăuzit până aici de 
Farmă, se găseşte teafăr înaintea lor. 

Faptul acesta îl face pe Bucur să tragă în sine nădejde că 
şi tatăl său, păpuşarul Tit, se va fi aflând în aceeaşi stare. 
Dar el se stăpâneşte. Nu întreabă nimic. Ci tace, aşteptând 
ca, înainte de toate, Mihailo să arate soţilor săi de luptă ce 
era adevărat şi ce nu din nenumăratele zvonuri răspândite 
prin Ţara Românească despre măria sa Vlad. 

Strigătele de mirare şi bucurie, ca şi îmbrăţişările dintre 
cei patru prieteni, până la urmă contenesc. Noii sosiți sunt 
îndemnați să se aşeze. 

Lui Mihailo i se trage alături o ladă plină cu blănuri, găsită 
în săniile turceşti. În vreme ce grămăticul Farmă este 
condus de Bucur până la cel mai bun loc de odihnă din 


bordeiul subpământean: un morman mare de cetină, unde 
erau întinşi, de obicei, răniții, la sfârşitul fiecărei bătălii. 

Însă cum - în lupta care abia se încheiase - valahii nu 
avuseseră nici un rănit, iar turcii numai morţi, patul de 
cetină rămăsese liber. 

Farmă se aşeză. Cu toate că în bordei este cald, grămăticul 
se zgribuleşte, strângându-şi, în jurul trupului îndurerat, 
şuba. 

Toţi ceilalţi, stând în picioare, îşi îndreaptă nerăbdători 
privirile către Mihailo. Acesta, la rugămintea căpitanului, 
începe să povestească. 

Reaminteşte, mai întâi, împrejurările în care voievodul şi 
ceilalţi patru supraviețuitori izbutiseră să iasă din cetatea 
Poienari, înconjurată şi atacată de turci. 

Vreme de cinci zile, după aceea, înfruntând ploaia şi frigul, 
flămânzi şi însetaţi, rătăciseră prin munţi. 

Domnitorul căuta Rucărul... De la Rucăr voia să urce spre 
Bran. Acolo, potrivit înţelegerii, trebuia să-l întâlnească pe 
regele Matei. 

În timpul călătoriei, voievodul le istorisise cum, tot în 
Rucăr - cu peste două veacuri în urmă, în drumul său din 
Făgăraş spre Câmpulung - făcuse un popas de o noapte 
vestitul Negru-Vodă. A doua zi, plecase mai departe, după 
ce îşi alcătuise oastea. Îi biruise pe tătari şi întemeiase Ţara 
Românească. 

— Peste câteva zile, ne vom reîntoarce şi noi, îi asigurase 
voievodul pe soţii lui de drum. Sunt încredinţat că regele 
Matei îşi va păstra cuvântul... Vom reîncepe asaltul... Şi în 
cel mult două săptămâni, ţara va fi iar liberă, ca pe vremea 
lui Negru. 

Ajungând ei, după aceea, în preafrumosul sat de lângă 
Câmpulung, locuitorii îl recunoscuseră pe măria sa Vlad. Cu 
toţii se grăbiseră să i se închine. Să-i aducă merinde, 
veşminte călduroase şi cai de schimb. Şi îl rugaseră să le 
îngăduie a-l însoţi, cu armele în mâini, până la castelul unde 
urma să aibă loc întâlnirea cu regele Matei. 


Voievodul le răspunse că regele îi era bun prieten, ba, de 
curând, şi rudă. Deoarece, aşa cum poate se auzise şi la 
Rucăr, măria sa se căsătorise cu vara lui Matei, principesa 
Elena. 

«Afară de aceasta, mai adăugase el, sângele apă nu se 
face. Craiul Ungariei este valah de origine. Noi credem în 
cuvintele şi-n legământul său. Şi ne vom duce, fără oaste, 
aşa cum se cuvine, să-l întâlnim la Bran. Voi, rucărenilor, 
care mi-aţi dovedit credinţă, în nişte zile atât de tulburi, 
înarmaţi-vă totuşi. Trimiteţi veşti şi-n restul ţării că mă voi 
întoarce curând, cu arme, oaste transilvăneană şi prieteni. 
Să fie toţi gata pentru lupta cea mare. Aceasta va reîncepe, 
peste puţine zile, şi nu se va curma până la biruinţă.» 

— A fost, cutează a spune Mihailo, cu mare mâhnire în 
glas, plecându-şi fruntea, poate cea mai dureroasă greşeală 
săvârşită de către măria sa. Nu s-a lăsat însoţit de rucăreni. 
Şi numai din pricină că s-a încrezut în cuvântul de prieten, 
pe care şi-l dăduse regele Matei. Deoarece, fără îndoială, cu 
totul altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile, dacă rucărenii ne-ar 
fi însoţit când am ajuns la Bran. 

— Va să zică, i-adevărat ce-am auzit! murmură Bucur. 

— Nu ştiu ce-aţi auzit, dar faptele s-au petrecut, mai 
departe, în felul următor. Când ne-apropiam de Bran, am 
zărit, în trecătoare, o ceată mare de oşteni îmbrăcaţi în 
zale. Tit a avut îndată bănuiala că lucrurile nu stau tocmai 
aşa cum nădăjduiam noi. l-am mărturisit gândul acesta 
măriei sale Vlad. Dar domnitorul nostru - care credea, 
neclintit, aşa cum v-am mai arătat, în cuvântul de rege al 
rudei sale, Mateiaş - a râs de-aceste temeri şi a dat pinteni 
calului, spunând: «Ba, dimpotrivă, credinciosule Tit, tânărul 
rege se dovedeşte a fi un prieten chiar mai bun decât mi-am 
închipuit eu. Iată-l, ne iese el însuşi înainte, c-o oaste gata 
pregătită. Înseamnă că nu va mai trebui să-ntârziem 
aşteptând. Ci vom putea porni numaidecât înapoi, spre 
ţară...» În locul regelui care de altfel, nici nu venise la Bran, 


s-a desprins însă din fruntea oştilor un căpitan vârstnic, cu 
o figură răutăcioasă, pe nume Giskra... 

— Pe Giskra îl cunosc de mult, rosteşte de la locul său 
Farmă. Este căpetenia unei oşti de cavaleri, vestită prin 
aceea că a lovit, până acum, pe mai mulţi principi europeni. 
De fapt, Giskra a fost, vreme-ndelungă, certat cu regele. 
Văd că s-au împăcat... 

— Giskra s-a înfăţişat, ce e drept, cuviincios domnitorului 
nostru. I-a ţinut scara, ca un vasal, deşi era căpitan de oaste 
regesc. Şi l-a pofitit în castel, spunându-i că, încă în după- 
amiaza aceea, serenisimul tânăr rege al Ungariei va sosi la 
Bran. Şi împreună măria sa şi regele, se vor înţelege când 
să pornească, din Rucăr, atacul împotriva lui Radu cel 
Frumos şi a stăpânilor săi. 

— Totul nu cred să fi fost din partea lui Giskra decât o 
prefăcătorie! glăsuieşte iar Farmă, cu glasul ridicat. 

— Am stat în castel cinci zile, îşi continuă Mihailo 
povestirea, dar serenisimul tânăr rege n-a venit. Abia în cea 
de-a şasea zi a ajuns la Bran un trimis al său. 

Numai că solul a venit în taină, şi noi nu l-am văzut. Căci, 
dacă am fi aflat despre sosirea lui, am fi intrat la bănuieli şi 
ne-am fi pregătit. Trimisul - după cum am auzit mai târziu - 
a stat, pe ascuns, de vorbă cu căpitanul Giskra. Acesta şi-a 
adunat oamenii şi, năpustindu-se asupra noastră, cu armele 
în mâini, ne-a poruncit să ne predăm. Măcar că fuseserăm 
luaţi pe neaşteptate şi nu aveam armele la noi, n-am vrut să 
ne supunem. Măria sa şi Tit, în încăperile de sus ale 
castelului, luptând numai cu nişte sfeşnice, cu mesele şi 
scaunele, au doborât mai bine de jumătate dintre cavalerii 
aceia care îi atacau - între răniţi numărându-se şi 
comandantul lor. În încăperile de jos, noi ceilalţi - cu toate 
că vreo câţiva mai purtau încă urmele rănilor de la Poienari 
- am făcut, de asemenea, tot ce ne-a stat în putinţă ca să 
pricinuim o cât mai mare pagubă atacatorilor. Până la urmă, 
am fost totuşi, fireşte, învinşi. 


Pe noi, oştenii de rând, ne-au zăvorât într-un beci al 
castelului. lar pe măria sa, încă-n aceeaşi noapte, cetluit în 
lanţuri - după cum am aflat de la paznicii noştri, în ziua 
următoare - l-au pornit spre Braşov. De la Braşov l-au dus la 
Buda şi, de la Buda, la Vişegrad, în cea mai întunecată 
temniţă a crăiei maghiare... 

Toţi cei care sunt adunaţi acolo, în bordeiul de pe malul 
Oltului, îl privesc, încordaţi, pe Mihailo, şi îi ascultă, 
aproape fără să răsufle, cuvintele. Căpitanul Ion care, între 
timp, s-a aşezat pe un butuc, şi-a prins în palme faţa. Nu se 
uită la nimeni. Un nod îl îneacă în gât. 

Făclia cu răşină, înfiptă în perete, pâlpâie, răspândind o 
lumină gălbuie, ceţoasă, care le îngreunează parcă şi mai 
mult inimile celor de faţă. 

— De ce?... De ce?... se întreabă unii pe alţii voinicii. 

Şi niciunul nu poate pricepe cum de a fost cu putinţă o 
asemenea faptă împotriva aceluia către care se îndreptau 
toate speranţele lor, în acele zile de iarnă întunecate şi 
pline de mâhniri. 

O mare şi apăsătoare durere, iscată din mânie, din gândul 
că dreptatea poate fi zdrobită de nedreptate şi ce e bun de 
ceea ce e rău, se coborâse în bordei, copleşindu-i pe toţi. 

Un suspin adânc se smulge de-a dreptul din sufletul 
frământat al lui Ion: 

— Pentru ce?... Pentru ce?... 

Grămăticul Farmă, care-l îndrăgeşte şi-l socoteşte pe Ion 
drept un frate mai mic, nu poate îndura, cu sânge rece, 
acest suspin. Săltându-şi trupul îndurerat de pe patul de 
cetină, rosteşte: 

— Pentru că în vârtejul acesta de sânge şi nebunie, în 
încleştarea aceasta dintre musulmani şi creştini, dacă 
sultanul ar putea avea de partea lui Valahia, ar învinge. lată 
de ce Mahomed şi-a dorit ori să preschimbe ţara în paşalăâc 
turcesc, ori să-şi aibă un domn al său pe scaunul Ţării 
Româneşti - un domn care să-l asculte însă fără nici o 
cârtire. Şi fiindcă măria sa Vlad nu este unul dintr-aceştia... 


— Nu... nu este unul dintr-aceştia! strigă cu toţii. 

— a-ncercat să-l răpună. N-a izbutit. Şi-atunci a pus la 
cale, bănuiesc eu, ca, înşelându-l pe regele Matei, să-l 
înlăture prin alt mijloc pe domnitorul nostru. 

Glăsuind astfel, grămăticul Farmă, ai cărui ochi ardeau de 
febră, ostenise şi începuse să gâfâie. 

— Mihailo să vă povestească... mai departe... ce s-a 
petrecut... încheiase el, cu buzele albite, reaşezându-se pe 
patul de cetină şi strângându-şi şuba. 

— Ce s-a mai petrecut? se încruntă Mihailo. Mânia şi 
scârba mă copleşesc când îmi aduc aminte. Pe măria sa îl 
trimiseseră la Vişegrad. În ce ne priveşte pe noi, fuseserăm 
legaţi în beciul castelului şi se zvonise că vom fi spânzurați. 
Câteva zile ne-am zbuciumat în chinurile iadului!... Până la 
urmă - ascultând sfaturile lui Tit - am izbutit să desprindem 
din zid nişte gratii. Ne-am strecurat afară. Am pornit spre 
Braşov. Odată ajunşi acolo, cercetând pretutindeni, am aflat 
că, nu cu mult timp în urmă, venise în oraş o solie din 
partea lui Radu cel Frumos. Solia adusese cu sine un răvaş. 
Despre acest răvaş, boierul valah care conducea solia le 
povestise dregătorilor saşi că fusese aflat la cingătoarea 
unui trimis al măriei sale Vlad către sultanul Mahomed... 

Ion se ridică în picioare: 

— Măria sa Vlad să fi trimis un răvaş lui Mahomed?... 
Aceasta este o nemaipomenită minciună!... 

— Minciună! strigă şi ceilalţi. Se iscă o larmă cumplită. 

— Ticăloşii!... Mârşavii!... 

— Că este o minciună şi o-nşelătorie fără pereche ştim mai 
temeinic decât oricine noi, cei care am fost alături de măria 
sa în acele din urmă zile!... grăieşte, în continuare, Mihailo. 

— Dar cine a ticluit răvaşul acela şi ce sta scris înlăuntrul 
lui? izbucnesc iarăşi câteva glasuri. 

— Prin răvaşul acela, alcătuit, pesemne, chiar din porunca 
sultanului, de vreunul din oamenii de curte ai lui Radu... 

— De vreunul din oamenii de curte ai lui Radu!... înţelege, 
deodată, totul, Ion. 


— măria sa Vlad îl ruga, chipurile, pe Mahomed, să-i dea 
înapoi domnia, făgăduindu-i, în schimb, că-l va ajuta să 
biruie Ungaria şi s-o transforme în paşalăc turcesc... 

— Cum de i-a putut răbda pământul? strigară înfuriaţi 
flăcăii. Cum de-a fost cu putinţă o asemenea mişelie? Şi 
regele?... Regele a crezut?... 

Mihailo râde amar: 

— Aşa cum a bănuit Farmă - s-a lăsat înşelat. Şi asta 
pentru că boierul sosit din Ţara Românească i-a jurat 
regelui Matei! 

— I-a jurat? 

— Pe sângele lui şi-al stăpânului său, domnitorul Radu, că 
răvaşul acela fusese scos de la brâul trimisului măriei sale 
Vlad!... Şi că trimisul a mărturisit cum l-a văzut el însuşi pe 
grămăticul Farmă scriindu-l... 

— Pe grămăticul Farmă?... 

— Da. Tot din porunca măriei sale Vlad... 

Cele din urmă cuvinte sunt acoperite de asemenea 
strigăte, încât Mihailo e nevoit să-şi curme povestirea. 

Grămăticul icneşte. Obrajii i s-au făcut mai palizi. 
Învinuirea nedreaptă îl face să-şi simtă inima oprindu-i-se în 
piept. 

Voinicii îşi ridică pumnii. 

— Auziţi!... Auziţi!... Grămăticul Farmă!... Aici se vădeşte 
cel mai bine minciuna! Grămăticul Farmă era cu noi... la 
Tismana... câtă vreme măria sa şi ajunsese la Rucăr... 
Doamne!... De ce nu i-ai trăsnit pe-nşelători, în clipa când s- 
au rostit cuvintele acelea?... 

Glasurile se frământă şi se tălăzuiesc în bordeiul scund; 
dar, dintre toate, se desprinde ca un tunet glasul lui Ion: 

— Şi cum se numeşte boierul acela care, printr-un 
jurământ mincinos, l-a-nvinuit de vânzare pe măria sa Vlad? 

Se lasă o tăcere de moarte. Tăcerea nu este tulburată 
decât de pâlpâitul făcliei din perete. De respiraţia 
zbuciumată a flăcăilor. În mijlocul acestei tăceri, numele 


boierului care jurase mincinos se aude tare, limpede şi de 
neuitat. 

— Vornicul Gligoraşcu Zue. 

— Vornicul Gligoraşcu Zue! repetă Ion, rar, silabă cu 
silabă, ca numele acesta să i se întipărească, pentru 
totdeauna, în minte. 

— Este un boier tânăr, însă cu însuşiri la fel de urâte ca şi 
stăpânul său, îi lămureşte Farmă pe răzvrătiți. Auzisem 
destul despre el, încă din timpul luptelor de astă-primăvară. 
A stat împreună cu Radu la Stambul... Amândoi au venit, ca 
nişte vânzători de ţară ce sunt, înghesuindu-se în rândurile 
oştenilor lui Mahomed. Sunt gata de orice mişelie... 

— Şi Gligoraşcu Zue a jurat în numele lui şi al lui Radu?... 

— În numele lui şi al lui Radu! întăreşte Mihailo. 

— Jurământul de sânge? 

— Pe sângele lui şi al lui Radul... 

— Atunci, hotărăşte Ion, jurământul acesta trebuie să fie 
împlinit... 

Cu o singură mişcare, îşi scoate din teacă sabia. Tăişul ei, 
în lumina făcliei, sclipeşte ameninţător. 

— Vă jur, la rândul meu, urmează căpitanul, pe tot ce am 
mai sfânt în lume, pe ţară, că nu voi lăsa arma aceasta din 
mână, până ce nu se va face dreptate. Pentru că, pe 
pământul nostru străbun, trebuie să domnească, odată şi- 
odată, dreptatea. Şi, dacă va fi să cad în luptă eu, s-o 
împliniţi voi... 

Din toate piepturile celor de faţă iese un singur strigăt: 

— Jurăm! 

Săbiile voinicilor scânteiază. Lamele lor lucitoare răsfrâng, 
voioase, pâlpâirile făcliei. Din tăişurile de fier se 
răspândeşte, parcă, o lumină mai vie şi mai veselă, în 
bordei. 

Nu se sfârşeşte însă bine jurământul, şi de-afară răsună un 
tropot de cal depărtându-se. 

— Căpitane!... Căpitane!... se aude glasul lui Gheorghe. 


Ion se avântă pe trepte, urmat de Bucur, Năstase, Alexe şi 
de ceilalţi. Cu toţii temându-se că este vorba de vreun atac 
duşman. 

Afară, nu-l găsesc decât pe Gheorghe. 

— Căpitane! rosteşte el, arătându-i cu mâna lui lon spre 
miazăzi. Fata... 

— Ce e cu fata? nu se dumireşte, la început, Ion. 

— A fugit... 

— Cum? Ce?... De ce?... se miră voinicii. 

— Am zărit-o strecurându-se printre copaci, le răspunde 
Gheorghe. Am strigat-o. Am ameninţat-o că trag cu arcul... 
Dar ea nu s-a speriat. Ci a luat-o la goană spre locul unde 
văzuse că ne ţinem caii. A-ncălecat, bărbăteşte, pe unul 
dintre ei, gata înşeuat, şi-a pornit în galop... 

— De ce nu te-ai luat după ea? se supără Alexe. 

— Eram în strajă. Puteam să-mi părăsesc straja? se 
bâlbâie, încurcat, Gheorghe, neştiind dacă făcuse bine sau 
rău. 

— Şi încotro a luat-o? îi curmă vorba Ion. 

— Încolo... îi arătă, din nou, cu mâna, Gheorghe. Către 
Satul lui Preajbă. 

— Călărea cel puţin bine? Nu se-ncurca în fuste? întreabă, 
în râs, Năstase. 

Gheorghe scoate, printre buzele uşor ţuguiate, un fluierat: 

— Degeaba râzi, Năstase!... Zbura ca o nălucă... Trebuie 
să fie o fată straşnică!... 

— 'Te-oi fi îndrăgostit? începe să râdă Bucur. Gheorghe se 
împurpurează. 

— Ce-i drept, era deosebit de frumoasă! Eu, care am adus- 
o s-o pun la adăpost, am văzut-o cel mai îndeaproape, 
mărturiseşte Alexe. 

Râsete pline de zgomot se dezlănţuie. 

— Mi-e teamă ca prostia asta să n-o coste scump, zice 
îngândurat căpitanul, întrerupând veselia. S-ar putea 
întâlni cu alţi turci... 


— Cu atât mai rău pentru ea, se scutură de orice 
răspundere Năstase. 

— Dar fata trebuie înţeleasă, îi ia apărarea Bucur. 

— S-a văzut singură, între atâţia necunoscuţi, şi s-o fi 
temut, îşi dă cu părerea Mihailo. 

— Adevărat. Vremurile sunt tulburi. Şi ea n-avea de unde 
să ştie nici cine suntem, nici ce gânduri avem... recunoaşte 
Alexe. 

— S-au înmulţit fiarele, de când cu atâtea războaie, 
murmură Farmă. Ar putea s-o sfâşie lupii... Poate că n-ar fi 
rău dacă s-ar lua cineva după ea... 

— Să pornesc eu, cere învoire Alexe. 

— Tu nu cred s-o mai poţi ajunge! se îndoieşte Gheorghe. 

— De ce? 

— Cât timp am stat de vorbă noi aici, fata trebuie să se fi 
îndepărtat mult. Pornise în galop... 

— Şi... tu crezi c-ai putea avea mai mulţi sorţi de izbândă 
ca mine?... 

— Nici eu... nici tu... ci numai căpitanul nostru, care are 
cel mai bun cal... dac-ar porni chiar în clipita asta... 

— Bine! se învoieşte Ion. Am să-ncerc s-o ajung! 

Alexe îi aduce calul şi Ion se zvârle în şa. 

— O însoţeşti pân-acasă? întreabă, la plecare, Bucur. 

— Nu ştiu. După cum or să fie împrejurările. În lipsa mea, 
tu ai însă grijă, de tabără, ca de-obicei!... 

Se pleacă puţin pe cal, şi acesta porneşte. Copitele 
bidiviului spulberă zăpada. Cerul, în depărtare, se 
contopeşte cu câmpia. Armăsarul, cu călăreţul său cu tot, se 
micşorează şi se pierd în zare. 

Căpitanul goneşte de-a lungul unei laturi a pădurii. 
Sălbăticiuni mirate se ivesc din desişuri. Fata poate fi 
urmărită foarte uşor. Ninsoarea a încetat. Urmele paşilor 
calului furat din tabără se văd desluşit în zăpada proaspătă. 

Dincolo de pădure, drumul coteşte şi se apropie iarăşi de 
Olt. Până la Satul lui Preajbă nu mai e departe. Numai că 


fata, necunoscând destul de bine meleagurile, făcuse câteva 
ocoluri, şi asta o întârziase din drum. 

Deodată, Negru începe să necheze. De după Măgura 
Tătarilor, prin aerul îngheţat, un alt cal îi răspunde. 

Căpitanul zâmbegşte. 

Calul din faţa lor nu poate fi altul decât acela pe care se 
găseşte fata. 

— Negrule, acum, mai repede! îi porunceşte Ion. 

La auzul acestor cuvinte, armăsarul îşi ciuleşte urechile. 
Îşi scutură coama. 

Toţi muşchii i se încordează. Galopul i se înteţeşte. 

Nechează din nou lung. Celălalt cal îi răspunde. Pesemne 
îşi încetineşte pasul, pentru că, numaidecât, dincolo de 
măgura înzăpezită, pe care se frământă în vânt nişte arini 
tineri, lon o zăreşte pe fată. 

Cu o nuia smulsă din vreun copac de pe drum, îşi 
biciuieşte calul... Glasul subţire i se aude, îndemnându-şi 
animalul să alerge mai iute. 

Dar calul pe care se găsea ea, fie că obosise, fie că 
răspundea, într-adevăr chemării lui Negru, îşi încetineşte 
din ce în ce mai mult pasul... Şi depărtarea dintre cei doi 
bidivii se micşorează întruna. 

Ion mai goneşte puţin şi-o ajunge. Cu un meşteşug învăţat 
la oaste, se apleacă. Prinde calul fetei de frâu. Îl trage lângă 
Negru. Cei doi bidivii mai aleargă, un timp, unul lângă 
altul... Apoi se opresc amândoi în acelaşi timp. 

Fata se întoarce spre căpitan, speriată. 

O şuviţă castanie de păr îi mângâie obrazul... Poartă o 
scurteică din blană de samur şi o căciuliţă de jder. Mâinile îi 
tremură. Nu ştie nici ce să facă, nici ce să spună. 

Căpitanul o priveşte şi el zâmbind şi tace. 

«Este, într-adevăr, nespus de frumoasă», se surprinde 
căpitanul gândind. 

Şi se miră el însuşi de ceea ce-i trecuse prin minte, 
deoarece, de multă vreme, nu mai avusese prilejul să se 
gândească la asemenea lucruri. 


Văzându-l pe flăcău că o priveşte fără să-i spună nimic, 
fata îşi ia deodată curaj: 

— Ce vrei?... De ce m-ai urmărit?... Mi-ai scăpat viaţa. Îţi 
mulţumesc. Nu puteam să rămân însă la voi... 

Vorbeşte iute, încurcându-şi puţin cuvintele. E tulburată 
peste măsură. Şi tulburarea ei feciorelnică i-a preschimbat 
obrajii în bujori. 

«Are ochii căprui, galeşi şi de o formă dulce ca a 
migdalelor, continuă să-şi spună, în taină, căpitanul... 
Buzele-i sunt ca fraga. A avut dreptate Alexe. Fata este 
neînchipuit de frumoasă!...» 

— Ce doreşti de la mine? şopteşte ea din nou. 

Ion şi-a venit în fire. 

— Erai sub ocrotirea noastră. De ce-ai fugit?... 

Negru şi-a apropiat botul de capul celuilalt cal, de parcă 
ar fi vrut să-i povestească şi el, pe ascuns, ceva. Dacă nu 
cumva poate chiar îl lăuda, pentru că îi dăduse ascultare pe 
drum. 

Fata răsuflă greu... 

Goana nebunească în care a venit a fost peste puterile ei. 

Acum îi este teamă. În sine se întreabă: «Nu cumva şi-a 
dat seama de adevăr?» 

Dar nu. Căpitanul n-avea de unde să cunoască adevărul... 
Cu toate astea, frica nu o slăbeşte nici o clipă. 

O frică îngrozitoare. Amestecată şi cu altceva. 

Acel altceva care i se născuse în suflet încă din clipa când 
Ion o ridicase din zăpadă şi o ţinuse strâns lipită la piept. 

Alexe o dusese într-un adăpost din pădure. Dar ea îl 
rugase pe drum să-i spună căpitanului lor că vrea să-i 
vorbească. Numai că Ion şi ai lui se coborâseră în bordei. 
Fata rămăsese singură. leşise pe furiş din adăpost. lar 
Gheorghe, care era de strajă, nu băgase de seamă. 

Fugind de la un copac la celălalt, ajunsese la intrarea 
bordeiului. Coborâse, tiptil, înăuntru şi, stând în întuneric, 
la spatele voinicilor, auzise tot. Atunci, pusese stăpânire 
teama aceea nebună pe sufletul ei. Aproape fără să ştie ce 


face, ţâşnise, uşoară, din bordei, dezlegase unul dintre caii 
care aşteptau afară, întotdeauna înşeuaţi, şi o pornise în 
galop. 

Căpitanul se luase după ea. O ajunsese. Şi teama se lupta 
acum, în sufletul său, cu acel altceva despre care nu-şi 
putea da încă seama ce fel de simţământ era. 

— Lasă-mă să plec! îi roagă fata. 

— “Te las... 

Şi Ion îşi luă mâna de pe frâul calului ei. 

— Mă gândisem la lupi... dar şi la otomani, care sunt şi mai 
răi decât lupii... Voisem doar să te-nsoţesc. Să nu ţi se 
întâmple pe drum ceva rău. 

Fata îl priveşte cercetătoare. Îşi simte inima şi mai 
puternic bătându-i. Mai întâlnise ea şi înainte bărbaţi 
chipeşi. Chiar şi logodnicul său avea o înfăţişare despre 
care oricine îl văzuse spunea că era fără cusur. Însă un 
flăcău de o atât de nobilă şi mândră frumuseţe bărbătească, 
aşa cum era lon, încă nu-i mai fusese dat copilei să 
cunoască. 

Din toată fiinţa lui, se vădea o neistovită vigoare şi 
agerime. Chipul parcă îi era luminat de undeva dinlăuntru. 
Era semeţ, dar blând, şi fata îşi dădea seama că se simţea în 
siguranţă alături de el... 

— Voiai să mă aperi? mai glăsuieşte ea. 

Şi glasul fetei capătă, dintr-o dată, un ton melodios. 

— Da!... Şi... poate, aş mai fi vrut să-mi spui... cum te 
cheamă. 

Fata râde şăgalnic, ducându-şi palma la frunte, de parcă 
atunci ar fi vrut să-şi aducă aminte care era numele ei. 

— Mă numesc Para. Sunt fiica medelnicerului Archir. 

Ion se încruntă. 

— Medelnicerul domnitorului Vladislav? Se găsea la 
Stambul... 

— Acolo e şi-acum! se întristează fata. Nădăjduiesc, totuşi, 
să vină curând acasă... dacă... 

— Dacă? 


— Dacă-i va îngădui Poarta... Dar, hai, spuneai că vrei să 
mă însoţeşti. Să mă fereşti de primejdii... schimbă ea vorba, 
îndemnându-şi calul înainte, către Satul lui Preajbă. 

— Haide!... se învoieşte Ion. 

Caii pornesc la pas. 

— Cum ai căzut în ghearele turcilor?... 

— Plecasem de dimineaţă într-o sanie, împreună cu doica, 
însoţite de trei slujitori. Ne îndreptam către conacul fratelui 
mamei, boierul Preajbă. Deodată, în apropiere de Boldeşti, 
ne-am pomenit loviți de turci. Aceştia, fără-ndoială, ne 
pândeau. Am strigat. Le-am spus, pe turceşte, cine sunt. 
Dar ei n-au vrut s-asculte. I-au ucis - într-o scurtă, dar 
nemiloasă luptă - pe slujitorii care încercau să mă apere. La 
fel s-a întâmplat cu doica. Pe mine m-au legat cu nişte 
curele peste braţe. M-au zvârlit într-o sanie şi m-au luat cu 
ei. Dacă nu eraţi voi şi, mai cu seamă, dacă nu erai tu, mă 
treceau peste Dunăre... Ori eu abia m-am întors de la 
Stambul... Acolo am copilărit şi am crescut laolaltă cu 
Maria-Despina... 

— Logodnica domnitorului Radu? 

— Sunt prietena ei cea mai bună. Şi, tot astfel după cum 
ea este silită să devină doamna lui Radu, sunt şi eu nevoită 
să mă mărit cu un bărbat pe care nu-l iubesc. Curând vom 
face nunta, amândouă în aceeaşi zi. 

— 'Te măriţi cu de-a sila? De ce? 

— Dacă n-aş primi să fac nunta, tatălui meu i s-ar tăia 
capul... Pe mine m-ar azvârli lui Ali-beg. Norocul meu a fost 
doar acela că Mahomed încă îi mai face orice hatâr 
favoritului său Radu, care i-a slujit, în şalvari, la Stambul... 

— Nu vrei să te-ajut eu? 

— N-ai putea, căpitane Ion, oricât eşti tu de viteaz! 

— De unde ştii cine sunt? 

— M-am strecurat în bordei. Am auzit ce vorbeaţi, 
mărturiseşte ea. 

— De-aceea ai fugit? 


— De-aceea!... Să ne oprim puţin aici, pe malul Oltului, 
înainte de a ne despărţi, zice fata. 

Vântul începuse iarăşi să bată, aducând cu el fulgi mari, 
deşi, de zăpadă. 

Pletele căpitanului fâlfâiau. 

Băiatul şi fata îşi opresc caii. 

— Căpitane Ion, spune Para, cred că nu ne vom mai întâlni 
niciodată. Tu mi-ai salvat mai mult decât viaţa... 

— Nu merită să mai vorbim despre asta! 

— Dacă nu ai fi fost tu, urmează Para, m-ar fi aşteptat ani 
lungi de ruşine şi chinuri. 

— Mi-am făcut numai datoria, aşa cum trebuie să şi-o facă 
orice român în vremuri ca acestea... 

Para îl priveşte lung. 

— Spune-mi, întreabă ea mişcată, este pe lume vreo fată... 
la care ţii?... 

Ion începe să râdă: 

— La care ţiu?... Este... o cheamă Oltea... 

— Ce fericită trebuie să fie!... 

— Este mult mai mică decât mine... 

Para îşi opreşte calul... 

— Dar bine, tu nu poţi avea decât şaptesprezece sau cel 
mult optsprezece ani... 

— Pe Oltea am scăpat-o din haremul sultanului... 

Fiica medelnicerului Archir deschide ochii mari: 

— Din haremul sultanului? De la Stambul! Ai făcut asta 
pentru ea? 

— Ei... a fost o altă poveste... Dar Oltea nu mai are astăzi 
pe nimeni în afară de mine, îi destăinuie Ion. 

Fata răsuflă uşurată: 

— Atunci este o altfel de dragoste... 

— Da, se înduioşează căpitanul... S-o vezi, e numai o fetiţă, 
şi-i place să se poarte cu mine întocmai ca o mamă. De câte 
ori mă vede... şi mă vede destul de rar, Oltea se-apucă 
numaidecât să-mi curețe şi să-mi ţese veşmintele. Şi-i place 


să-mi pregătească şi să-mi aducă ea însăşi bucatele la 
masă... 

— Ca o adevărată gospodină... 

— Se cuibăreşte în braţele mele şi se-alintă. Doreşte să 
mă-nveselească, să-mi risipească gândurile negre... 

— În orice fată, încă de mică, sălăşluieşte, căpitane Ion, nu 
numai o mamă, ci într-un anume fel chiar o viitoare soţie... 
oftează Para. 

Ion a început să râdă în hohote: 

— Soţie?... Oltea?... Nici vorbă nu poate fi de-aşa ceva. 
Fetiţa este atât de mică... 

— Fetele cresc, nu uita asta. Dragostea lor se schimbă, 
capătă alte înţelesuri... Şi uneori... 

— Ea va rămâne pentru mine, întotdeauna, numai o floare, 
cea mai frumoasă şi mai curată floare din lume, jupâniţă. 

— O fericesc, repetă Para. 

Dinspre Satul lui Preajbă se ivesc, în această clipă, câţiva 
oşteni. Se zăresc mici, lângă Olt, călări. Se îndreaptă spre 
ei. 

Ninsoarea s-a întețit. Cerul de plumb s-a coborât deasupra 
capetelor celor doi tineri, apăsându-i parcă, strivindu-i. 

— Aşadar, să ne despărţim! încheie vorba Para. 

Şi, dintr-o dată, aproape fără să ştie de ce, dar dând 
urmare unui imbold lăuntric, pe care nu şi-l putuse stăpâni, 
fata se întoarse spre Ion. Îl apucă de gât şi îl sărută lung pe 
buzele lui uscate şi arse de vânt. 

— La fel şi tu, îi spune ea, ai să fii şi ai să rămâi cea mai 
frumoasă şi mai curată amintire a mea, înainte de-a deveni 
soţia unui bărbat de care mi-a fost întotdeauna silă, dar 
astăzi mai mult decât oricând... 

— Cum se numeşte bărbatul de care ţi-e atât de silă şi cu 
care eşti nevoită să te măriţi? o mai întrebă, la despărţire, 
Ion. 

— Vornicul Gligoraşcu Zue!... glăsuieşte, mâhnită, fata, în 
timp ce îşi porneşte calul la trap, către oamenii care o 
căutau. Vornicul Gligoraşcu Zue, căpitane lon!... 


În pădure, bărbatul, peste care zăpada şi începuse să-şi 
aştearnă linţoliul ei alb, îşi înălţă o mână. 

— Para!... Nu pleca... Nu... Cercuri albe şi galbene i se 
roteau sub ochi. 

— Unde eşti, Para?... Unde?... 

Se ridică puţin din umeri, încercând să privească în zare. 
Nu se putu ţine însă şi căzu, iar, pe-o parte. 

Armăsarul, simţindu-l că se mişcă, îşi plecă uşor capul şi 
necheză încet. 

Viscolul nu se potolea. 

— Unde eşti, Para?... Unde?... 

Vârtejuri albe, de zăpadă, se năpusteau spre ei, 
învolburându-i armăsarului coama şi acoperindu-l, încetul 
cu încetul, pe oştean. 

Glasul i se stinsese. Şi-acum, noi întâmplări, unele - ca şi 
mai înainte - trăite în trecut şi altele despre care doar i se 
povestise dădură buzna spre ochii lui lăuntrici. 

Îl vede pe marele logofăt Stan alergând prin sala cea nouă 
a palatului. Sala este lungă şi lipsită de frumuseţe. A fost 
zidită de Radu numai ca să aibă o trecere mai lesnicioasă 
dinspre corpul de gardă. 

Prin ea nu le este îngăduit să pătrundă decât oştenilor de 
pază - atunci când se schimbă garda - şi boierilor de taină 
ai domnitorului, ori de câte ori este nevoie ca aceştia să nu 
fie văzuţi de ceilalţi slujitori. 

Marele logofăt Stan face parte dintre boierii de taină ai lui 
Radu. 

Este al doilea în rang după Zue. 

Caftanul lui scump, căptuşit cu jderi, îi este descheiat la 
toţi nasturii, aşa cum a sosit călare. 

Sabia şi-o târâie pe lespezi. 

A urcat în goană scările, pe la corpul de gardă. A intrat în 
sală şi fuge către iatacul domnesc. Logofeţelul de strajă îi 
iese înainte. 

— Ce s-a întâmplat, cinstite mare logofăt? 


— Vesteşte pe măria sa că trebuie numaidecât să-i 
vorbesc! 

Logofeţelul de strajă dă din cap. Aşa, cu grabă, nu poate 
intra la vodă nici măcar un mare boier. Faţa i se lungeşte. 
Se întoarce spre fereastra lată de-o palmă, înghesuită între 
doi pereţi groşi şi priveşte afară cerul întunecat, plumburiu. 
Se uită şi pe răbojul din ocniţa de lângă uşă, pe care trage 
câte-o linie, cu pumnalul, ori de câte ori răstoarnă clepsidra 
grecească, umplută cu nisip, ţinând, în acest fel, socoteala 
timpului cât mai urma să mai rămână de strajă. 

— E încă prea devreme, îi răspunde el... 

— E ceasul patru dimineaţa... 

— Măria sa Radu s-a culcat târziu, îl întrerupse 
logofeţelul... 

Faţa lui slabă este tăiată de un rânjet cu multe înţelesuri şi 
care ar fi putut ţine locul multor cuvinte, dacă n-ar fi fost 
bine stăpânit între buzele sale subţiri. 

Fiindcă logofeţelul era, totuşi, dintre cei mai apropiaţi 
slujitori ai lui Vodă. 

— Înainte de a închide uşa, continuă logofeţelul, 
domnitorul nostru mi-a poruncit să nu-l tulbur cu nici un 
preţ, mai înainte ca măria sa însuşi să mă cheme, printr-o 
bătaie în palme... 

— Dar este ceva neînchipuit de grabnic! stăruie marele 
logofăt Stan. S-au petrecut întâmplări îngrijorătoare. Şi s- 
ar putea ca măria sa să se mânie, dacă nu-l vei vesti cât mai 
curând despre sosirea mea. Sunt fapte de viaţă şi de 
moarte... îi murmură marele boier la ureche logofeţelului, 
destul de încet, ca să nu-i poată prinde cuvintele oştenii 
împlătoşaţi şi cu căciuli miţoase pe cap, care îşi ţin suliţele 
încrucişate în faţa uşii voievodului. 

Logofeţelul de gardă tresare. 

— Şi nici mie măcar nu-mi poţi spune despre ce este 
vorba? 

— Numai măria sa voievodul se cuvine să afle vestea pe 
care i-o aduc! rămâne boierul neclintit. 


— Atunci, îl trezesc... 

Face oştenilor un semn. Suliţele se trag de-o parte şi de 
alta. 

Logofeţelul, ca o vulpe, se strecoară pe uşă. Nu rămâne 
însă înăuntru decât două-trei clipe. lese şi îi arată marelui 
logofăt Stan cu mâna intrarea spre încăperea lui vodă. 
Boierul păşeşte înăuntru. Îşi scoate căciula. 

— Măria ta! glăsuieşte el, plecându-se de la mijloc. 

Radu şade trântit într-un jilţ, cu picioarele subţiri 
răşchirate. '[easta şi-o ţine răzimată de speteaza deasupra 
căreia i s-au revărsat, din belşug, pletele aurii, uşor 
încreţite. Obrazul, cu trăsături «de-o frumuseţe aproape 
îngerească» - aşa cum obişnuia să spună sultanul - îi este, 
palid şi tras. Ochii îi sunt pieriţi, în fundul capului, de 
nesomn. 

Un foc uriaş arde în cămin. Noul domnitor, spre deosebire 
de cel vechi, e foarte friguros. 

Peste tot, în încăpere, se văd urmele petrecerii - mai bine- 
zis ale dezmăţului din timpul nopţii. 

De când s-a urcat pe scaun, Radu face petreceri aproape 
în fiecare noapte. Dar nu în sala cea mare de ospeţe - sală 
la a cărei reparaţie şi împodobire meşterii încă mai 
lucrează, pregătind-o în vederea sărbătorilor care aveau să 
aibă loc de Crăciun - ci în iatacul său. 

Ospeţele se pun la cale pe ascuns, deoarece, pe de-o 
parte, se găsesc încă în postul Crăciunului, pe de alta, 
fiindcă în toată [ara Românească, şi cu deosebire în 
Bucureşti, domneşte o foamete cumplită. O asemenea 
foamete nu s-a mai pomenit din vremea năvălirii tătarilor. 

Foametea s-a iscat numai din pricină că, atât în timpul 
războiului, cât şi la încheierea păcii, învingătorii au ridicat, 
fără milă sau ruşine, tot ce-au aflat prin casele, coşarele şi 
grajdurile sătenilor. Le-au luat acestora, în primul rând, 
grânele, apoi vitele, mierea, păsările, legumele, şi nu le-au 
lăsat bieţilor oameni decât cenuşa din vatră. 


— Ce este?... întreabă, ostenit, Radu, legănându-şi capul 
frumos pe spetează. 

— Măria ta... vornicul Zue!... 

Radu îşi uită osteneala. Sare din jiiţ. 

Glasul îi este gâtuit de emoție. 

— Ce s-a întâmplat cu Zue? 

Vornicul Zue - ştie toată lumea - îi este lui Radu nu numai 
sfetnicul cel mai apropiat, ci şi prietenul cel mai bun. Omul 
care-i cunoaşte toate tainele; pe cele bune, cât, mai ales, pe 
cele rele. 

De altfel, Zue a fost unul dintre cei dintâi tineri mari boieri 
munteni care, la îndemnul sultanului şi-al marelui vizir, au 
trecut, la Stambul, cu trup şi suflet, de partea lui Radu. lar 
vodă era încredinţat că se va putea bizui întotdeauna pe 
el... 

Încă din copilărie, Radu a avut o fire nehotărâtă şi 
nestatornică. Şi-acela care, la Stambul, îl îmboldise, îi 
dăduse curaj şi-l sfătuise pe ce drum să apuce, fusese 
numai Zue. 

Negricios, cu ochii vii, plăcut la înfăţişare şi dăruit cu o 
voinţă puternică, Zue nu cunoştea nici o stavilă în calea 
ambițiilor lui. Prin această voinţă deosebită, a izbutit cu 
vremea să-l domine pe Radu. A reuşit să-şi facă, din acest 
urmaş desfrânat şi lipsit de nobleţe al Drăculeştilor, un 
instrument al său. 

Ţinta atât de mult râvnită şi visată de Zue, ţinta de a 
ajunge cel dintâi mare boier al ţării, fusese atinsă. Vremea 
măririi şi puterii de a-şi împlini amândoi orice pofte sosise. 

Ospeţele se ţineau lanţ. Şi numai prea arareori îi mai 
poftea şi pe alţi mari boieri alături de ei. 

Noaptea trecută, dorindu-şi-o mai veselă decât oricând, 
Radu dăduse porunci să fie desfătaţi de cele două tinere 
dănţuitoare circaziene, primite în dar de la sultan când îi 
dăduse scaunul domnesc, de măscăriciul arap - alt dar, de 
astă dată din partea marelui vizir - ca şi de roabele ţigănci 
de pe moşia lui Zue, într-un cuvânt de toate care i-ar fi 


putut înveseli şi-ar fi putut să le mai spulbere din gândurile 
şi amintirile urâte. 

Una dintre aceste amintiri - care nu-i dădea tihnă lui vodă 
să-şi doarmă nopţile - era aceea când, după porunca 
marelui vizir, se înfăţişase sultanului ca să-i închine «de 
bună voie» Ţara Românească, să-i dăruiască toate cetăţile 
clădite de strămoşi şi să-i făgăduiască un tribut anual de 
zece mii de galbeni. 

Alta era aceea a intrării, ca domn, în Bucureşti. Era o zi de 
toamnă. Oraşul fusese pustiit şi ars, în timpul războiului, de 
Ali-beg. 

Oamenii care fuseseră aduşi să-i primească se uitau crunt 
la ei. 

În frunte călăreau Zue şi alţi şase boieri. 

Venea, pe urmă, voievodul... 

În dreapta lui, călărea Ali-beg. 

Urma restul coloanei. Cinci sute de spabhii, cinci sute de 
achingii, trei mii de ieniceri şi numai două sute de valahi din 
cetele boiereşti în frunte cu Stan, Dragomir al lui Manea, 
Sahacov şi Neagoe al lui Borcea, ca şi din cele mânăstireşti 
de la Dealu. 

În locul steagului cu crucea în pliscul vulturului legendar 
al lui Negru, fluturau, în tot lungul coloanei care intra în 
Bucureşti, tuiurile13 turceşti şi drapelele verzi, având pe 
ele brodată semiluna. 

Privind această coloană, locuitorii capitalei ţării îşi şopteau 
între ei că Radu nu mai poate fi socotit drept un domnitor 
român. Ci, mai degrabă, un paşă sau un guvernator turc. 

Mai ales că pe fruntea voievodului nici nu strălucea 
coroana bunicului său Mircea cel Bătrân, ci îi era înfundată 
cuca - o căciulă înaltă, de catifea, tivită cu pânză de aur 
ţesută cu mărgăritare şi în care erau înfipte cinci pene albe 
de struţ. 

O căciulă asemănătoare purta, la Stambul, maimarele 
ienicerilor. Potrivit hotărârii lui Mahomed al doilea, 
domnitorii Ţării Româneşti aveau să facă parte, de atunci 


înainte, din tagma ienicerilor. Şi Radu trebuia să fie cel 
dintâi căruia să i se facă cinstea de a purta o astfel de 
căciulă. 

Noii stăpânitori îşi opreau, din când în când, caii. În 
sunetele meterhanelei14 şi ale tobelor turceşti, vornicul 
Zue anunţa cu glas tare: 

— S-a făcut pace, oameni buni! S-a sfârşit cu războaiele lui 
Vlad, acela care a înspăimântat întreaga omenire prin 
cruzimile sale. De altminteri, toţi foştii lui prieteni l-au 
părăsit, începând cu regele Matei care, dovedindu-l cu 
necredinţă, l-a zăvorât într-o temniţă, de unde nu va mai 
ieşi niciodată. 

La auzul unor asemenea cuvinte, chipul lui Radu devenea 
şi mai palid decât era de obicei. O brazdă îngustă i se săpa 
pe frunte. 

Însă numaidecât se însenina, fiindcă vornicul Zue, care se 
ridicase în scări, continua: 

— S-a gătat, deci, şi cu pedepsele crunte ale lui Ţepeş. 
Măria sa Radu cel Frumos este blând. Vă făgăduieşte că nici 
o osândă la moarte nu va ieşi de pe buzele sale. Vine o 
vreme de fericire şi bunăstare. lar prietenii noştri cei buni, 
otomanii, ne vor sprijini, în ceasurile grele. Să strigăm, deci, 
cu toţii; «Trăiască părintele nostru, măreţul, binefăcătorul 
şi prealuminatul padişah Mahomed al II-lea, numit Fatih - 
Cuceritorul! Şi, trăiască măria sa Radu cel Frumos şi cel 
drept, oblăduitul său!» 

Privitorii, înghesuiți în zloată, atât de cetaşii valahi, 
boiereşti, cât, mai ales, de achingiii, ienicerii şi spahiii lui 
Ali-Beg, rămâneau însă surzi şi muţi la chemările vornicului 
Zue şi ale celorlalţi dregători, care îi îndemnau să-i 
primească, în urale, pe Radu şi pe stăpânii lui otomani; 
îmboldiţi de oamenii lui Zue sau de achingiii îmbrăcaţi în 
haine valahe şi risipiţi prin mulţime, abia de îngăimau câte- 
un «trăiască!», însă atât de slab şi de jalnic, uitându-se la 
domnitor cu-o asemenea scârbă, încât acesta se îngălbenea. 


Un alt lucru care-l neliniştea adânc pe Radu şi nu-l lăsa să 
se odihnească, după cum singur mărturisea adesea 
boierilor, era răzmeriţa din preajma Oltului. 

Atât despre căpitanul Ion, cât şi despre soţii lui de luptă 
ştia că se alcătuiseră în popor o mulţime de cântece. În 
aceste cântece se povestea, între altele, că tânărul căpitan 
al lui Vlad era în stare, cu o singură mână, să doboare pe 
puţin cincizeci de vrăjmaşi; că avea un urs, ce călărea 
alături de el, luptând împotriva turcilor, întocmai ca un om 
(lon, Bucur, Mihailo şi Tit avuseseră, ce-i drept, un 
asemenea urs, dar el fusese ucis în cursul unei lupte); că, 
foarte curând, avea să plece în ţara ungurească, de unde se 
va reîntoarce împreună cu fostul domnitor; şi că atunci 
urma să bată ceasul răsplăţii pentru toţi cei care veniseră 
împotriva pământului străbun, urmărindu-i pe păgâni, şi 
stăpâneau azi [ara Românească, în numele lui Mahomed. 

Mai ales unui dintre aceste cântece răspândite în popor - 
cântec care-i fusese adus scris la palat de iscoade - îl 
mâniase pe Radu nespus. 

În cântec se spunea: 

Şi-o veni, măre, o zi, Şi-o furtună s-o stârni. 

Vodă Vlad n-o mai răbda, Pe ziduri s-o rădica, Peste codrii 
o tuna. 

O tuna şi-o fulgera, Din castelul craiului, În uimirea 
soarelui. 

Vestea cum o răsuna, Căpitanul Ion va sta 

În spinarea Negrului, Tot spre spaima turcului. 

Voinicii şi i-o striga, Să se salte toţi în şa, Cu săbiile înălțate 

Şi cu ghioagele ţintate. 

Şi-or zbura, din loc în loc, Vulturaşii cei de foc, Cu suliţi 
strălucitoare 

Cum sunt razele din soare, Şi cu săbiile-n mână, Cum sunt 
razele din lună. 

Radu şi boierii lui 

Or porni cu toţi hai-hui, Spre sălaşul turcului, Lălăind şi 
chirăind, Ca la slujba de comând15. 


Dar niciunul n-o scăpa, Orişicât se vor cerca. 

Suliţele-i vor izbi, Săbiile-i vor lovi 

Şi corbii or croncăni. 

Şi-or s-ajungă la un vad, Care duce drept în iad. 

Despre cântecul acesta, care-i otrăvise sufletul lui Radu, şi 
mai cu osebire despre felul cum l-ar putea prinde pe 
căpitanul răzmeriţei, vorbiseră mult timp, în şoaptă, Radu şi 
Zue, la petrecerea din noaptea trecută. 

Zue izbutise tocmai să pună mâna pe vreo zece ţărani din 
Boldeşti. Aducându-i în cetatea de scaun, îi cercetase întâi 
cu binele, făgăduindu-le aur. Îi luase apoi cu răul, punându-i 
la cazne. Însă nu reuşise să scoată de la ei mare lucru. 

Ţăranii mărturisiseră că, într-adevăr, făceau parte dintre 
aceia care duceau merinde cetei de răzvrătiți. Dar în ce loc 
anume, pe malul Oltului, sălăşluiau Ion, Bucur şi ceilalţi 
flăcăi ai săi, dacă erau împreună cu ei şi grămăticul Farmă, 
păpuşarul Tit sau sârbul Mihailo nu vruseseră să 
destăinuiască, oricât îi supusese Zue la chinuri. 

Chinuirea se făcea pe ascuns. Şi nu în beciurile domneşti, 
ci la conacul lui Zue. Aceasta, deoarece voievodul făgăduise, 
la sosire, că pentru nici un fel de vină nu va mai îngădui ca 
oamenii să fie chinuiţi sau osândiţi la moarte. Şi, cel puţin 
acum, la începutul domniei, Radu voia să-i amăgească pe 
supuşii săi că se va ţine de cuvânt. 

Conacul lui Zue se afla într-un loc destul de mărginaş faţă 
de celelalte case din Bucureşti. De curând, fusese 
înconjurat, pe lângă vechiul gard de lemn, cu un zid gros şi 
înalt de piatră, încât putea să se petreacă dincolo de el 
orice, fără ca nimeni să vadă sau să audă ceva. 

Între altele, vornicul îl încredinţase pe vodă că, în 
dimineaţa aceea, o să fie în stare să-i spună domnitorului 
tot ceea ce el dorea să afle despre ceata de răzvrătiți a lui 
Ion. 

— l-am lăsat pe cei zece ţărani - îi povestise lui Radu, în 
timp ce dănţuiau înaintea lor circazienele - întreaga 
noapte, în zăpadă şi ger, aproape dezbrăcaţi, legaţi de 


copacii din ogradă şi păziţi de câţiva oşteni straşnici, care 
nu ştiu ce înseamnă gluma. Când mă întorc, le poruncesc 
slujitorilor ca ţăranii, aşa bocnă cum sunt, să fie biciuiţi, 
până li se fărâmiţează pielea împietrită de ger. Pe urmă, cu 
carnea însângerată, îi tăvălesc prin sare, îi mai spusese el, 
prăpădindu-se de râs, ca de o glumă bună, sorbind cu sete 
din pocalul umplut mereu de vodă. Ţi-aduci aminte, la 
Stambul, când i-a pedepsit beglerbegul Rumeliei pe nişte 
răzvrătiți greci? Au mărturisit tot, şi nu numai ceea ce 
făcuseră, ci şi ceea ce nu făcuseră, îţi aminteşti? 

— Îmi amintesc! îi răspunsese Radu, cutremurându-se în 
sine de ceea ce văzuse atunci, deoarece chiar dacă şi el 
însuşi făptuise, în viaţă, destule cruzimi, nu îi plăcea să fie 
de faţă când ele se împlineau, căci numai vederea sângelui 
fi făcea rău. 

— Aşa-i voi pedepsi şi eu! mai adăugase Zue. Şi fie că vor 
mărturisi, fie că nu, tot îi voi omori. De îngropat, am să-i 
îngrop pe furiş în fundul ogrăzii mele. Numai că, în ce mă 
priveşte, sunt încredinţat că vor mărturisi. Voi lua, după 
aceea, câteva cete de oşteni. De-ale mele şi de-ale altor 
mari boieri. Voi ruga, de asemenea, pe Ali-beg să ne dea 
nişte achingii. Îl vom împresura pe Ion din toate părţile. Şi 
nu se poate să nu punem noi mâna pe el!... Îl vom trimite 
apoi peşcheş lui Mahomed, la Stambul! îşi încheiase el 
cuvântarea, frecându-şi mâinile şi izbucnind în râs. 

Râseseră amândoi mult. Băuseră şi mai mult. Pentru că 
mâncărurile grele de porc şi vânat din [ara Românească 
cer vin. Şi-anume vin bun şi dulce, de Drăgăşani. Spre 
dimineaţă, Zue plecase să-şi împlinească planul, lăsându-l 
pe vodă într-o încordată şi destul de neliniştită aşteptare. 

Cu toate că băuseră amândoi la fel, vornicul nu părea 
ameţit cum era vodă. 

Ce se întâmplase, pe urmă, cu Zue? 

La asta se gândeşte vodă, încercând să-şi reamintească 
totul, în mintea încă tulbure de beţie. 


Zue plecase. Îl auzise călcând sprinten pe lespezile din 
sală. Apoi pe scări. Vocea sa răsunase, puternică, metalică, 
în ogradă, când poruncise să-i fie chemaţi slujitorii din 
încăperile de dedesubtul palatului, unde, desigur, se 
ghiftuiseră şi ei, împreună cu ceilalţi oşteni ai domniei. 

Poarta cea mică a palatului scârţâise. Caii trecuseră 
nechezând peste pragul înalt de lemn şi tropăiseră afară. 

— Ce s-a-ntâmplat? răcneşte vodă. Unde e Zue? 

— 'Te cheamă pe măria ta. Doreşte să-ţi vorbească! 

— El nu poate veni? îndrăzneşte Radu să întrebe, cu o 
voce care nu mai e voce, ci numai un fel de muget, amar şi 
răguşit. 

Marele logofăt Stan îşi clatină capul... 

— Din nenorocire, vornicul Zue nu mai este în stare să 
umble pe picioarele lui. Şi nici să călărească, măria ta! 

— Cămăraşii!... Unde sunt cămăraşii?! începe să strige 
Radu. 

Vodă aleargă de colo-colo. Se împiedică în mormanul de 
blănuri grămădite în toiul petrecerii de astă-noapte într-un 
colţ. 

Îşi smulge veşmintele de pe el... Le aruncă în patul răvăşit. 
Logofeţelul, cămăraşii şi copiii de casă se reped. Unii 
aducându-i hainele de ieşire în târg, altul clătindu-l pe 
obraz, din mers, cu apă, ori ştergându-l sau netezindu-i 
mustaţa subţire, pentru că vodă nu poartă barbă, şi alţii, în 
sfârşit, fugind afară, poruncind să se pregătească şi să se 
înşeueze caii, să se alinieze, înarmaţi, oştenii de gardă, şi 
tot ce se ştie că mai e de trebuinţă, când iese din palat, 
chiar aşa, fără multă pompă şi pe neaşteptate, domnitorul 
țarii. 

Pregătirile s-au terminat. Radu, învelit în caftanul lui cel 
mai gros, cu o cucă albastră pe cap şi mănuşi de urs, 
tătărăşti, în mâini, coboară scara. Surlele sună. 

Ochii îi sunt rătăciţi. 

Marele logofăt Stan îi ţine scara, şi domnul, proptindu-se 
în pântecul care, în ultima lună, începuse să i se cam 


rotunjească, încalecă destul de greu şi, icnind, îşi vâră 
picioarele în scări. 

Nu fusese niciodată un călăreț prea bun, iar acum, în 
urma preamultor petreceri, se îngreunase de tot. 

Calul îl zguduie, clătinându-l în şa, îi face rău. Din pântec, i 
se urcă în gât un val cald şi greţos de acreală. 

Cotesc pe după zidul cel vechi şi înnegrit de foc al 
palatului. O iau pe lângă bisericuţa de lemn, cu hramul 
Sfântului Gheorghe. Bisericuța a fost ridicată, zice-se, din 
porunca strămoşului său, Basarab-Tihomir, pe locul unde 
acesta, urmărit fiind de tătari, fusese adăpostit de un 
schivnic în bordeiul lui. 

Nu se ştia prin ce minune bisericuţa, deşi în întregime de 
lemn, scăpase din pârjolul lui Ali-beg şi rămăsese întreagă. 

Trec prin zăvoiul şi mlaştinile îngheţate de pe malul 
Dâmboviţei şi dau într-o pădurice de sălcii. Urma o livadă 
bogată de meri şi de peri. Dincolo de ea, se zărea zidul care 
împrejmuia marele conac al lui Zue; de fapt, acesta fusese 
locuinţa marelui logofăt Lazăr, sfetnicul lui Vlad Ţepeş, care 
căzuse în război. 

Un vânt îngheţat şi tăios ca o sabie şuieră dinspre râu. 
Biciuieşte obrajii galbeni ai domnitorului şi îl trezeşte, 
încetul cu încetul, din beţie. 

Pe măsură ce se trezeşte, Radu simte că încep să-l zguduie 
iar temerile. Acele temeri care îl năpădeau tot mai des şi pe 
care numai în aburul vinului şi le potolea. 

Ar fi dorit şi n-ar fi dorit să afle mai multe amănunte 
asupra lui Zue, din partea marelui logofăt Stan care, 
subţire şi înalt, cu chipul colţuros şi căciula înfundată pe 
ochi, călăreşte la numai câţiva paşi în urma lui. Se hotărăşte 
până la urmă să nu-l întrebe nimic. Să vadă cu ochii lui ce 
se petrecuse. 

Vestiţi de doi cetaşi ai marelui logofăt Stan, slujitorii 
vornicului Zue deschid porţile în partea dinspre livadă. 

Alaiul intră pe porţi. De îndată li se înfăţişează o privelişte 
care are darul să-i mărească spaima voievodului. 


Printre copacii grădinii zac, pretutindeni, oştenii însoțitori 
ai vornicului la palat. 

La poalele mai multor meri cu crengile învelite în 
promoroacă se văd, în zăpadă, lanţurile cu care fuseseră 
legaţi cei zece ţărani. 

Vodă călăreşte înainte. Ajuns la locul unde se isprăveşte 
grădina, rămâne descumpănit. Cele două clădiri ale 
conacului - una, veche, fortificată, care fusese a lui Lazăr, şi 
alta nouă, clădită de curând - se găseau la câteva sute de 
metri depărtare una de cealaltă. În care din ele se află Zue? 

— Dă-mi voie, măria ta, zise boierul Stan, să te conduc eu. 

Şi, fără să mai aştepte încuviințarea lui vodă, o ia la 
stânga, către casa cea mică, fortificată, unde Radu nu 
intrase încă niciodată, deşi făcuse câteva petreceri - dintre 
care una chiar săptămâna trecută - la conacul lui Zue. 

Călăresc până la casă. Aici, la uşa scundă şi întărită cu 
grinzi, le iese înainte, având o broboadă neagră pe cap, 
mama lui Zue, o bătrână cocârjată şi cu un nas ascuţit. În 
jurul ei roiesc, preaplecaţi, slujitorii. Fiului său îi plăcuse 
întotdeauna să aibă mulţi slujitori. Când îl zăreşte pe vodă, 
bătrâna începe să se tânguie şi să plângă: 

— l-am spus, măria ta... L-am rugat... L-am sfătuit să nu 
facă una ca asta... Nu m-a ascultat. Nu mă mai asculta... L- 
am aşteptat atâta să vină de la Stambul... Făcusem 
pregătirile de nuntă. Şi iată... Pe-aici... pe-aici, măria ta, să-l 
vezi cum a ajuns. 

Marele logofăt îi ţine scara. Vodă descalecă. Cu toţii o 
urmează pe bătrâna care, cu un toiag subţire în mână, 
merge grăbită, pe sub bolțile groase şi întărite ca de cetate. 
Pătrunde într-o încăpere largă. 

Pe un divan acoperit cu blănuri, vodă zăreşte o fiinţă 
omenească. Bătrâna i-l arată: 

— Acesta este fiul meu şi marele vornic al măriei talei... 

Chipul bărbatului este brăzdat de lovituri de sabie. 

Dacă nu i-ar cunoaşte veşmintele, Radu nu şi-ar putea da 
seama că e Zue... 


La intrarea lui vodă, rănitul deschide ochii. Ochii îi 
scânteiază crunt. 

— Să nu rămână nimeni în încăpere, afară de Măria sa! 
cere el, gâfâind fără vlagă. 

Marele logofăt, ceilalţi boieri mai mici care îi însoțesc, 
ostaşii şi mama lui Zue se supun. les cu toţii afară. 

În încăpere rămâne numai vodă. Acesta păşeşte înfrigurat. 
Tremură pe picioare. Se apropie de divan. 

Picioarele nu-l mai ţin. Se aşază în tăcere lângă sfetnicul 
său. Zue îşi umflă pieptul... Răsuflă de parcă vrea să-şi dea 
la o parte, cu răsuflarea, un bolovan care l-ar apăsa pe 
piept. Începe, întretăiat, să vorbească: 

— De cum... am plecat de la palat... mi s-a părut că văd... 
un călăreț gonind pe lângă balta de la Sfântul Gheorghe... 
Acesta trebuie să fi vestit răzvrătiţilor apropierea mea... 
Când am ajuns aici... toate păreau la locul lor. Ţăranii prinşi 
erau legaţi de copaci. Dar... nici un slujitor nu se vedea... 

Lui vodă au început să-i tremure şi mâinile. 

Zue urmează: 

— Au adormit, blestemaţii... Au petrecut în lipsa mea... şi- 
au adormit»... cugetam eu. Mâniat, i-am strigat... 
poruncindu-le să reînceapă biciuirea... Atunci... ca prin 
farmec... ţăranilor le-au căzut lanţurile. În locul slujitorilor 
mei... s-au ivit răzvrătiţii. 

Vodă îşi simte ochii împăienjeniţi. Tâmplele îi zvâcnesc. 

— Cei care mă-nsoţeau, continuă Zue, au încercat să 
lupte... dar au fost repede învinşi. Eu am văzut primejdia... 
am înţeles... şi-am încercat să fug. Atâta că... înainte... ca 
un diavol... mi-a ieşit... căpitanul lon. 

— Ce spui? răcneşte vodă, deşi, încă de la început, lui 
însuşi îi trecuse prin minte bănuiala că numai căpitanul lon 
putea îndrăzni să-l atace pe Zue, în conacul lui. Dar nu 
voise să creadă, deoarece în adâncul sufletului său 
nădăjduia să nu fi fost astfel... Aici, în Bucureşti? urlă el... În 
vecinătatea armatelor turceşti? Căpitanul lon? 

— Da... îi răspunde Zue. El... căpitanul Ion... 


Scuipă un cheag de sânge. Pântecul îi zvâcneşte, ca izbit 
de-un picior. 

— Să-l ucizi... să-l prinzi şi să-l ucizi... 

— Am să-l ucid, îi făgăduieşte vodă. Îţi jur c-am să-l ucid... 

Dincolo de uşă, mama lui Zue se jeleşte: 

— L-am aşteptat atâta. L-am sfătuit să nu-i mai chinuiască 
pe ţărani... El nu m-a ascultat. Trebuia să facă nunta... 

Vornicul o aude. 

— Nunta? se strâmbă el... Ce nuntă? Para nu m-a iubit. S-o 
măriţi... S-o măriţi cu cel mai urât şi... mai bătrân boier. Îmi 
juri? Jură-mi... Mi-ai fost prieten... 

Vodă îi pune palma pe frunte. 

Simte însă jilăveala sângelui, care-i inundă marelui vornic 
braţul... Înfiorat, îşi trage repede mâna înapoi. 

— Las-o pe Para! îl roagă el nerăbdător. Vorbeşte-mi de 
celelalte. 

— Am să mor! se mohorăşte marele vornic. Pentru tine... 
pentru scaunul tău domnesc... şi pentru Mahomed... Am să 
Mor... 

Începe să, tuşească. Radu îl ridică puţin de spate. Tuşeai 
se potoli. 

— Am vrut să fug... mai spune vornicul... lon s-a luat după 
mine... M-a tras jos de pe cal... Mi-a pus în gât sabia... Şi... 
mi-a cerut să-i mărturisesc... adevărul... De frică... i-am 
spus tot... Am fost nevoit... înţelegi? Şi tu ai fi făcut la fel... 
Am fost nevoit să-i mărturisesc că tu ai pus la cale... răvaşul 
acela mincinos, ca din partea lui Vlad... împreună cu 
turcii... cu Ali-beg... Şi că l-a scris egumenul Sisoe. 

— Ai mărturisit toate aceste taine, care erau numai ale 
noastre? Mişelule! îl apucă vodă de gât, zguduindu-l pe 
fostul său prieten. Atunci... atunci... meriţi să pieri... Şi dacă 
nu ar fi fost să-nchizi ochii acum, ar fi trebuit să te ucid eu. 
Vicleanule!... Ticălosule!... Vânzătorule... 

Radu spumega, zguduindu-l pe Zue. Şi marele vornic, care 
căzuse într-un leşin, după ce rostise cuvintele dinainte, se 
trezeşte în strânsoarea lui vodă. Aude ultimele vorbe. Îi 


desprinde mâinile de pe grumazul său. Se ridică puţin, într- 
un cot, şi-i şuieră în obraz: 

— Amândoi suntem vânzători... Radule. Amândoi ne-am 
vândut ţara... duşmanilor neamului nostru... şi ai credinţei 
strămoşeşti... Tu... însă eşti mai vânzător decât mine. 
Pentru că tu eşti... os domnesc... Tu... ţi-ai vândut strămoşii 
care... care... îl apucă de haină şi-l zgălţâie: Tu... eşti... din 
os domnesc... Radule... Şi n-aveai voie... nu... îl zgâlţâie din 
ce în ce mai tare, se lasă apoi pe spate, oftează şi continuă: 
Căpitanul lon mi-a poruncit... să ieşim... amândoi... călări... 
în mijlocul târgului... 

— În mijlocul Bucureştilor?... 

— Da... Da... vorbeşte el tot mai greu. Să mărturisesc... cu 
glas tare... tuturor... în faţa bisericii Sfântului Gheorghe... 
clădită de strămoşul tău Basarab-Tihomir... ţinându-mi 
palma pe inimă... cele ce-i mărturisisem şi lui... 

Zue îşi dă ochii peste cap. 

Lui vodă aproape că i-a pierit răsuflarea. 

Apucă o carafă cu apă de pe masă şi o deşertă deasupra 
capului fostului său prieten în agonie. 

— Şi asta ai făcut-o?... răcneşte el, când Zue îşi 
întredeschide iar ochii. 

— Nu... asta nu... n-am făcut-o... Pentru tine... n-am vrut s- 
o fac... 

Vodă răsuflă uşurat. 

— Am încercat din nou... să fug... mai povesteşte Zue. Ion 
m-a ajuns şi... m-a silit să lupt... 

— Cel puţin l-ai rănit? întrebă vodă. Mânuieşti bine sabia... 
L-ai rănit? 

Zue îşi clatină capul, rânjind. Gura i s-a strâmbat. 

— Cum să ajungi să-l răneşti?... Luptă ca diavolii... Ca 
diavolii... N-am izbutit... nici măcar să-l ating... lar când mi- 
a dat lovitura din urmă... mi-a spus... 

Vodă îl apucă de umeri şi-l zguduie. 

— Ce ţi-a spus?... Ce?... 


— Că... până la sfârşit... ai să pieri şi tu... Pentru că... şi pe 
sângele tău... am jurat... mincinos... lui Matei... la Braşov... 

Radu se ridică de pe divan. Se dă câţiva paşi înapoi. 
Priveşte îngrozit pe fostul său prieten. Buzele marelui 
vornic se făceau tot mai vinete, în vreme ce ochii, sub 
pleoapele grele, i se albeau. Capul îi căzu pe spate. 
Înviorându-se totuşi pentru o clipă şi întinzându-şi mâna 
spre Radu, mai spuse, horcăind: 

— Că... până la sfârşit... vei pieri şi tu... negreşit... ca toţi 
aceia care l-au vândut... şi l-au lovit pe la spate pe... măria 
sa Vlad... 

— Eu sunt măria sa... Eu... Nu el... nu! ţipă, ca scos din 
minţi, Radu. 

Acela care fusese marele vornic Zue nu-l mai putea auzi. 
Trecuse pe tărâmul celălalt. Aşa cum rămăsese însă cu 
mâna întinsă peste trup şi cu degetul arătător îndreptat 
spre Radu, părea că încă se mai uită, cu ochii lui albi, 
holbaţi, la vodă şi horcăie furios: 

— vei pieri... şi tu... ca toţi aceia care l-au lovit pe... măria 
sa... Vlad... 

Radu îşi ridică mâinile la tâmple. Izbeşte cu picioarele în 
uşă şi se repede afară, urlând. 

«Degeaba fugi!»... îl preveni, în gând, rănitul pe vodă. Eşti 
cel dintâi şi cel mai mare vinovat... Nu poţi scăpa!... Tu, Zue 
şi egumenul Sisoe!... Tu şi egumenul Sisoe!... Tu şi... Sisoe! 
Tu!... Am jurat!... Am jurat!... Am jurat!... Tu şi Sisoe!... 
Tu... 

Şi, de îndată, i se ivi în minte chipul rotund şi puhav al 
egumenului. 

«Era în dimineaţa zilei de 24 decembrie a anului 697016 
de la Facerea lumii» îşi reaminteşte, cu toată fierbinţeala în 
care se zbate, rănitul... 

Plecând, în zori, de la schitul Corbenilor, egumenul Sisoe 
se simţea cum nu se poate mai bine. 

Vântul se potolise. Norii, care întunecaseră cerul câteva 
zile de-a rândul, se risipiseră. Un soare rece, dar vesel şi 


luminos, făcea să sticlească zăpada, aşezată într-un strat 
gros, pe tot întinsul drumului. 

Egumenul a dormit bine, în timpul nopţii, pe un morman 
de blănuri. Se vede că a dormit bine după toată înfăţişarea 
sa proaspătă şi odihnită. Pântecul lui mare se leagănă 
domol, în trapul liniştit al calului, în vreme ce călăreşte - 
urmat de patru oşteni - către noua cetate de scaun, 
Bucureşti. 

Mulţumirea pe care o are în dimineaţa aceasta îi vine, în 
bună parte, şi de la gândul, rumegat mereu sub frunte, că 
numai în timpul domniei răposatului Vladislav a mai fost 
sfinţia sa în atâta cinste, precum se găseşte astăzi, de când 
în Ţara Românească stăpâneşte măria sa Radu. 

«Deşi, la drept vorbind - mai cugetă Sisoe - faptul că 
lucrurile stau astfel nici nu poate fi de mirare. Căci toată 
lumea ştie cu câtă pricepere m-am străduit, alături de 
vistiernicul Flor şi de alţi mari boieri, ca fostul domnitor 
Vlad să fie doborât.» 

Este adevărat că, numai cu câteva luni în urmă, egumenul 
trecuse printr-o îngrozitoare primejdie. 

Fusese cât pe-aci să se urce în ţeapă, împreună cu alţi 
cinci mari boieri, învinuiți de uneltiri. În acel ceas de 
cumpănă, sfinţia sa, mai iscusit decât ceilalţi, în loc să fugă, 
a avut grijă să se înfăţişeze de bună voie la palat. S-a dus 
desculţ şi îmbrăcat în zdrenţe. Bătând mătănii, i-a jurat lui 
Vlad că, în semn de căinţă, se va retrage, pentru tot restul 
vieţii, în pustnicie, sus, în codri. 

Vlad a avut o clipă de slăbiciune. S-a înduplecat şi l-a lăsat 
să plece. 

Drept mulţumire, egumenul a început să urce spre munte, 
desculţ şi cu o traistă în băț. 

Dar, pe cărări ocolite, s-a întors. I-a cerut ocrotire măriei 
sale Radu, care hălăduia pe lângă oştile lui Mahomed. 

Pentru atâta încredere în domnitorul Radu, ca şi pentru 
toate celelalte slujbe făcute otomanilor, cât timp a stat la ei 
în tabără - slujbe de care egumenului, ce-i drept, nu prea îi 


place să-şi mai aducă aminte - însuşi sultanul Mahomed l-a 
lăudat. La rândul său, domnitorul Radu i-a făgăduit, în ziua 
intrării sale în Târgovişte, că va preface vechea aşezare 
călugărească, purtătoare a hramului Sfântului Nicolae din 
Deal, unde ocârmuia egumenul, într-o mânăstire dintre cele 
mai mari şi mai de seamă din ţară. Şi, fiindcă atât chiliile, 
cât şi biserica, care fuseseră ridicate, odinioară, de Mircea 
cel Bătrân, din lemn, ajunseseră - după ce mânăstirea îi 
găzduise pe otomani - într-o stare de plâns, el, Radu al III- 
lea, cel Frumos, nepotul ctitorului, hotărâse să le dărâme şi 
să le reclădească din piatră. 

În gândurile sale, egumenul mai visa şi o vreme când, cu o 
oarecare străduinţă, ar fi izbutit să se aşeze în jilţul 
mitropolitan. Dar, pentru împlinirea acestui ţel, îşi dădea şi 
sfinţia sa seama că trebuie să aibă puţină răbdare. 

Oricum, era un lucru de deosebită cinste că însuşi 
domnitorul îl chemase la Bucureşti ca să slujească în 
biserica domnească, nu numai în cursul nopţii, cu prilejul 
Crăciunului, ci şi la cununia de mâine. Slujba căsătoriei 
voievodului Radu cu frumoasa domniţă Maria-Despina urma 
să fie de o mare strălucire. Cele mai de seamă feţe 
bisericeşti din ţară, ca şi vreo câţiva alţi mari ierarhi ai 
ortodoxiei, de peste hotare, aveau să slujească la nuntă. 

Pe lângă toate aceste pricini de mulţumire, egumenul 
Sisoe avea şi una de nemulţumire. 

Pricina nemulțumirii era aceea că egumenului îi chiorăiau 
maţele. Din pântec i se ridicau, întruna, un soi de sunete 
subţiri. Aceste sunete îl făceau de ocară faţă de oamenii de 
oaste care îl însoțeau din porunca domniei. 

Plecând laolaltă cu el din Târgovişte, oştenii dormiseră, în 
timpul nopţii, împreună cu sfinţia sa, la schitul din Corbeni. 
Urmau să-l însoţească, mai departe, până la Bucureşti, 
stând mereu de strajă, de teama cetaşilor lui Ion. 

Ori, chiorăiturile acelea nu-i dădeau pace. Începuseră să-l 
necăjească, la foarte scurtă vreme după plecarea de la 
schit. Şi ele se datorau faptului că sfinţia sa nu prea era 


obişnuit cu răbdatul... Trebuia să mănânce cât se poate de 
des, şi numai bucate bune. 

Dacă ar fi călătorit, având lângă el, ca altădată, numai doi- 
trei călugăraşi, lucrurile ar fi stat cu totul altfe!... Ar fi putut 
porunci călugăraşilor să ia cu ei, în desagă, cele de 
trebuinţă, şi s-ar fi îndestulat după plac. 

Aşa însă, fiind însoţit de oşteni, trebuia să postească. 

Toate acestea nu se trăgeau din altceva - se mânia 
amarnic în sine Sisoe - decât din pricina blestematului de 
Ion. Răzvrătitul îşi trimitea oamenii pe toate drumurile. 
Voinicii lui se iveau acolo pe unde nici cu gândul nu 
gândeai, lovindu-i nu numai pe turci, pe oamenii noii domnii 
sau ai marilor boieri, ci şi pe aceia ai aşezărilor 
mânăstireşti, care trecuseră de partea lui Radu. 

De aceea şi egumenul îl afurisea pe Ion ori de câte ori îi 
sta în putinţă şi după cum îi venea la gură mai bine. Era 
încredinţat că bunul Dumnezeu îi va da ascultare, 
osândindu-l pe răzvrătit, potrivit blestemelor şi dorințelor 
sale. 

Partea rea era mai ales aceea că răbdatul trebuia să ţină 
până la noapte când, după slujbă, ar fi putut, în sfârşit, să se 
dezlănţuie: să se hrănească şi să bea după plac. 

Fusese, de altminteri, poftit la curte, la ospăţul de nuntă. 

Se ştia că, în vederea acestui ospăț - cel dintâi pe care 
Radu îl da de la încoronarea sa ca domn - cămăraşii şi 
logofeţeii curţii alergaseră, vreme de cinci săptămâni, ca să 
adune tot ce se putea găsi mai bun şi mai de soi, de mâncat 
şi de băut, prin întreaga ţară. 

Se strânseseră, astfel, vite, oi, porci, apoi miei, purcei de 
lapte, păsări şi pescărie, făinuri, miere şi diferite trufandale 
cumpărate din Moldova, din Transilvania şi chiar de 
departe, tocmai din ţara nemţească şi din ţinuturile 
frânceşti, venețiene, florentine şi genoveze. 

Radu voia să facă o nuntă cum nu se mai pomenise în Ţara 
Românească. Însurându-se cu o fată atât de gingaşă, iubită 


de toţi aceia care o cunoşteau, cum era domniţa Maria- 
Despina. 

Egumenul Sisoe cască. Dar, continuând să se gândească la 
toate mormanele de bunătăţi pe care şi le închipuia 
îngrămădindu-se, întâi pe mese, cu prilejul ospeţelor 
domneşti, apoi în pântecul său încăpător, simte cum îi 
coboară un fel de căldură plăcută din gâtlej în stomac, 
mângâindu-l ca un balsam. 

Spre mâhnirea lui, toată această mulţumire şi plăcere, 
simţite dinainte, i se risipesc, din pricina neîncetatelor 
zgomote iscate în pântec. 

De necaz, îşi lasă guşa umflată, care îi seamănă cu un mic 
cimpoi alb, şi barba gălbuie-căruntă în piept. Cu ochii lui 
mici, înecaţi în grăsime, de sub genele dese, cată bănuitor 
în jur, să vadă dacă i-au auzit oştenii chiorăiturile. 

Aceştia, ce-i drept, schimbă între ei, pe furiş, priviri pline 
de tâlc şi zâmbesc. 

«Nu poate fi decât un singur mijloc să-mi liniştesc 
pârdalnicul acesta de burdihan - îşi spune sieşi egumenul, 
în timp ce se leagănă pe cal - să-i potolesc chiorăiturile, să-l 
silesc să mai rabde până la noapte. Voi porunci să se facă un 
popas, în hanul de la răscrucea Gherganilor. Acolo, 
plângându-mă că sunt ostenit şi am nevoie să-mi odihnesc 
puţin oasele, ca să pot merge cu bine mai departe, voi cere 
să mi se pregătească odaia cea mică, de sus, unde am mai 
ospătat eu de-atătea ori. Hangiul, care mă ştie, mă cunoaşte 
şi îmi pricepe slăbiciunile, mă va hrăni şi mă va adăpa, pe 
ascuns, cu bucate de frupt.» 

Sfătuindu-se astfel pe sine însuşi cum trebuia să se 
descurce mai bine, egumenul plescăie din limbă. Buzele 
groase i se umezesc. Ochii îi lucesc, ca aceia ai unui drumeţ 
îngheţat care, găsind, după multă oboseală şi rătăcire, un 
adăpost, se apropie, cu mâinile întinse, de flăcările 
binefăcătoare şi jucăuşe din vatră. 

«Oho! Ce-am să mă ghiftuiesc şi ce-am să beau!...» îşi 
regăseşte sfinţia sa veselia. 


Şi fără să vrea îi trece prin minte un cântec, pe care-l ştia 
din tinereţe: 

Bun e mielul în frigare 

Şi vinul are cătare, Beau voinicii de-l usucă, Nu se-ndură 
să se ducă. 

Gândind în acest fel, egumenul strânge între pulpe 
grumazul zdravăn al bidiviului bălan pe care călăreşte. 
Deoarece acesta - nefiind de soi iute, valah, ci de obârşie de 
prin ţara germanilor, adus anume pentru sfinţia sa, ca să 
poată călări lin şi să nu păţească pocinoguri pe drum - era 
greoi. Avea un pas neobişnuit de domol... 

— Hiii, gloabă! îl suduie egumenul, în minte cu bucatele de 
la han. Al dracului animal... Parcă mă duce după mort... Am 
îngheţat de tot... adaugă el, ca să-l audă oştenii şi să nu 
priceapă de ce, dintr-o dată, după ce se târâseră atâtea 
ceasuri pe drum, îl apucase graba. 

Totuşi, un oştean pricepe şiretlicul... Face cu ochiul soţilor 
săi şi-l îmboldeşte pe bălan, din spate, cu sulița. Bălanul 
începe să se zorească. Ceilalţi cai, care merseseră până 
atunci încet, pe urmele bălanului, îşi iuţesc, de asemenea, 
paşii. Din când în când, bălanul, pentru că nu-i este foame, 
iar cu frigul şi zăpada a fost obişnuit încă de când era mânz, 
îşi domoleşte din nou pasul... Oşteanul îl înţeapă atunci cu 
sulița. Bălanul îşi întoarce capul, privindu-i mustrător, când 
pe oşteanul care-l îmboldeşte, când pe egumenul Sisoe. 

Dar, cum, necum, în zare se iveşte bisericuţa de la 
Ghergani. Curând se vede şi acoperişul ţuguiat al hanului 
«La cocostârcul albastru» - han care a fost clădit, cu destui 
ani în urmă, de un sas din Sibiu. 

De data aceasta egumenul nu se mai poate stăpâni. Cu 
toate că se găsesc în postul Crăciunului când, după datina 
veche, nici un animal nu se cuvine să fie bătut, începe să-l 
izbească pe bălan, întâi cu tocurile ciubotelor sale mari şi- 
apoi cu băţul păstoresc. 

Un fum albastru-cenuşiu, amintitor de odihnă, a căldură şi 
a bucate gustoase, pregătite pe vatră, se ridică, fără 


încetare, din hornul rotund şi gros al hanului. Fumul aici se 
înşurubează în văzduhul ceţos, aici se spulberă în vânt. 

În jurul clădirii hanului - han întărit ca un fel de cetate - se 
văd slugile robotind. O femeie scoate apă din puț, pe când 
un bărbat vârstnic şi cam ghebos aleargă de colo-colo, 
îngrijindu-se de caii drumeţilor. 

Egumenul şi oştenii săi intră în ogradă. Cu toţii descalecă. 
Sisoe, cu burta înainte, se rostogoleşte în han, lăsându-i pe 
oşteni în urmă să se descurce cum or şti. 

În încăperea largă a hanului, egumenul este întâmpinat de 
o căldură blândă şi învăluitoare, dar şi de un miros de 
cojoace, căciuli, ciubote, sudoare, ceapă şi rachiu. 

Sisoe îşi desface şuba, căptuşită cu două rânduri de 
blănuri, lăsând să i se vadă, legănându-i-se pe pântec, 
crucea lată de aur, legată de un lanţ gros, bătută în rubine 
şi strălucind orbitor. 

Călătorii poposiţi în han, cei mai mulţi ţărani, slugi 
boiereşti sau păstori, dar şi vreo doi neguţători şi 
meşteşugari din Târgovişte sau Bucureşti îşi dau seama pe 
cine au în faţă şi se ridică repede, plecându-şi feţele 
bărboase. 

Mai mulţi călugări, dintre care unul beteag, în cârjă, care 
se mulțumea, la o margine de masă, cu o bucată de 
mămăliguţă de mei, câteva cepe sparte cu pumnul şi un 
drob de sare, îngenunchează în faţa sfinţiei sale egumenul, 
după datina veche. 

La fel, se grăbesc să se plece înaintea egumenului hangiţa 
şi câteva femei. 

— Blagosloveşte, părinte egumene! zic ei toţi, începând să 
se perinde, unul câte unul, prin faţa sfinţiei sale. 

Unii îi sărută inelul cu piatră de olmaz. Alţii, mai 
nepricepuţi, mâna. Primesc, în schimb, binecuvântarea lui 
păstorească, făcută însă numai cu vârful degetului arătător, 
pentru că sfinţiei sale îi este neînchipuit de foame şi se 
grăbeşte. 


Cel din urmă se înfăţişează hangiul, un grec fugit de la 
Adrianopole care, ca mulţi alţii din neamul său, trecuse 
peste Dunăre, după ce Mahomed al II-lea cucerise 
Constantinopolul, şi se aşezase aici. 

Egumenul, când hangiul ajunge în faţa lui, îi porunceşte 
tare: 

— Vezi, îngrijeşte-te, jupâne hangiu, de încăperea cea 
mică, de sus, căci sunt trudit de drum şi trebuie să mă 
odihnesc oleacă! 

În taină, însă, îi şopteşte: 

— Dar vezi şi de cele de trebuinţă pântecului unui călător 
ostenit!... 

Hangiul îşi ridică obrazul, care-i seamănă cu un bulgăre 
de seu rânced, şi îl priveşte mâhnit. O nenorocire se 
petrecuse, şi hangiul, bolborosind, i-o povesteşte. Neştiind 
că va poposi astăzi, aici, egumenul, stăpânul hanului dăduse 
încăperea cea mică, pentru odihnă, unui tânăr drumeţ. 

Egumenul se învineţeşte. 

Îşi simte pântecul mai gol decât un butoi fără fund. Maţele 
îi chiorăie cu furie. Câţiva ţărani de la masă nu se pot 
stăpâni. Încep să râdă. Asta îl necăjeşte mai rău. În spatele 
lui, s-au strâns, între timp, oştenii. 

Înnebunit de foame şi sete - pentru că foamea şi setea 
întotdeauna îl înnebuneau - egumenul rosteşte: 

— Hangiule, dar încăperea aceea nu se cuvine să fie 
folosită decât de oamenii de vază, dregătorii domniei, marii 
boieri sau înaltele feţe bisericeşti. Cine este tânărul care a 
cutezat să ţi-o ceară? 

Grecul se plecă de şale. Faţa lui unsuroasă se întunecă: 

— Nu ştiu să-ţi spun, sfinţia ta, pentru că tânărul drumeţ 
nu a binevoit să-mi răspundă... cu toate că l-am întrebat... 
Dar, după priceperea mea la oameni, socotesc că trebuie să 
fie vreun cărturar, pesemne un grămătic. 

— Aşa? se supără mai rău Sisoe. Vreun grămătic? Du-te 
dară la el... Porunceşte-i să părăsească încăperea. Şi nu 
uita să-i spui că dau această poruncă eu, cel care mă bucur 


de o înaltă cinste din partea noului nostru domnitor - şi 
egumenul binecuvântă cu trei degete strânse laolaltă - 
măria sa Radu! 

Hangiul se repede să împlinească porunca, ştiind ce 
însemna supărarea egumenului şi ce urmări triste putea să 
aibă pentru negoţul său. Nu apucă să pună însă piciorul pe 
prima treaptă a scării, când o voce limpede se aude: 

— Poate, din partea... vânzătorului Radu vrei să spui, 
egumene Sisoe! 

Ivit de nu se ştie unde, un flăcău cu pletele bălaie, 
fâlfâitoare pe umeri, îmbrăcat în veşminte obişnuite de 
cărturar, înaintează cu repeziciune către egumen. Se 
apropie de el, privindu-l drept în ochi. 

— Poate cu prietenia vânzătorului de valahi, de domn şi de 
ţară, Radu, te mândreai! îi repetă tânărul... 

Sisoe rămâne ţeapăn. Oştenii nu ştiu ce să facă. Călătorii, 
înțelegând că aveau să se petreacă nişte întâmplări destul 
de neobişnuite la han, încep să se ridice şi să se tragă 
deoparte. 

Deodată, egumenul îşi aminteşte că este însoţit de oşteni. 

— Cum îndrăzneşti să-mi grăieşti mie, fără sfială, 
asemenea cuvinte de hulă cu privire la slăvitul nostru 
stăpân şi domnitor? se răţoieşte el... În genunchi... 
grămăticule, de vrei să nu te coste viaţa. Cere-mi 
blagoslovenia şi iertăciunea, şi spune-mi cine eşti!... 

— Cine eşti? strigă şi oştenii, însoțitori ai egumenului, 
scoţându-şi săbiile de la brâu. 

— Dacă ţii neapărat să afli pe cine-l ai în faţă, îi răspunde 
tânărul cel bălai egumenului, nearuncând nici măcar o 
privire oştenilor lui înarmaţi, află că eu sunt... căpitanul 
Ion!... 

Egumenul începe să se bâlbâie: 

— Căpitanul lon?... 

Întâlnirea i se pare de necrezut. Cu degetul lui gros arată 
hainele de târgoveţ ale tânărului. 

— Vestitul căpitan lon?... 


— Chiar el! începe să râdă tânărul, îmbiindu-i un jilţ. la 
loc, egumene Sisoe. locmai te aşteptam!... 

— Tocmai mă aşteptai?... 

— Te aşteptam! repetă căpitanul... În ce vă priveşte pe voi, 
se adresă el oştenilor, nu veţi păţi nimic, dacă vă aruncaţi 
armele la picioarele mele şi rămâneţi liniştiţi deoparte, ca 
să priviţi şi să auziţi toate câte se vor petrece astăzi la 
«Cocostârcul albastru»... 

Oştenii şi-au căscat gurile. Cu ochii cât cepele îl privesc pe 
căpitanul Ion. Fuseseră trimişi să-l apere pe egumen, la 
nevoie. Nădăjduiseră însă, din toată inima, să nu dea ochii 
nici cu faimosul căpitan, şi nici cu vreunul dintre turbaţii săi 
luptători, ştiind prea bine ce pătimiseră şi alţii care îi 
întâlniseră şi nu le dăduseră ascultare. 

Stăteau în cumpănă, neştiind ce era mai bine să facă său 
să răspundă, când egumenul - mai reped şi mai vioi decât s- 
ar fi putut oricine aştepta din partea unui bărbat destul de 
vârstnic şi cu un pântec atât de mare - se azvârle înapoia 
lor. Punându-se astfel la adăpost, după cum socotea el, 
începe să strige, cu un glas ascuţit, agitându-şi întruna 
pumnii: 

— E răzvrătit... Răzvrătit împotriva măriei sale Radu... 
Legaţi-l sau, la nevoie, ucideţi-l... Altminteri veţi da 
socoteală la Bucureşti. Aceasta e porunca măriei sale 
Radu!... 

Înspăimântaţi de amenințările egumenului, oştenii se 
hotărăsc să lupte. Acela care-i conduce se avântă în faţă, cu 
sabia ridicată. 

— După mine! le porunceşte el... 

Ceilalţi trei oşteni îl urmează. 

În aceeaşi clipă, unul dintre călugării care stătuseră până 
atunci liniştiţi la masă îi aruncă lui Ion o sabie scoasă de sub 
mantie. 

— Mulţumesc, Bucure! strigă Ion prinzând, din zbor, de 
mâner, sabia. Şi, mânuind-o într-un fel anume, ţinând-o 


curmeziş, opreşte în tăişul ei lovitura dată de căpetenia 
oştenilor. 

Apoi mai face încă două mişcări, şi căpeteniei îi sare sabia 
din mână. Căpetenia se apleacă s-o ia de jos. Se pomeneşte 
însă cu nasul în podele. O izbitură zdravănă de picior l-a 
trântit la pământ. 

Ceilalţi trei oameni, la rându-le, încearcă să lupte cu Ion. 
Masa şi laviţele sunt împinse deoparte. Sala cea mare a 
hanului se goleşte în mijloc. 

Oşteanul, care fusese trântit, izbutise, în vremea asta, să 
se ridice. 

Cu toate că încă se văita de durerea loviturii primite cu 
piciorul în şale, se repede spre uşă, alături de care îşi 
răzimase sulița. Apucă arma de mânerul ei lung şi-o azvârle 
spre Ion. 

Căpitanul se retrăsese cu spatele către unul din stâlpi. 
Ţinea în mâna stângă, de picior, un scaun, păstrându-şi în 
dreapta sabia. 

— Ucideţi-l pe răzvrătit! continuă să ţipe egumenul... 

Călătorii, toţi câţi se află în han, s-au grămădit lângă vatră. 
Urmăresc, încordaţi, desfăşurarea bătăliei, nelăsând să le 
scape din ochi nici o mişcare a celor ce se înfruntă. Ochii 
unora dintre ei strălucesc. Câţiva îşi şoptesc bucuroşi: 

— S-o fi întors măria sa Vlad!... 

Învârtindu-şi sabia, după obiceiul său, şi folosind scaunul 
drept scut, lon porneşte la atac. 

Bucur, Mihailo şi Farmă - deoarece ei sunt călugării zăriţi 
de Sisoe, când pătrunsese în han - încep să râdă. Niciunul 
nu se îndoieşte asupra felului în care se va sfârşi bătălia. 

Într-adevăr, armele oştenilor domneşti, sub repeziciunea 
loviturilor date de căpitanul lon, pornesc să zboare, 
zăngănind, fiecare în câte un alt colţ. 

Deşi acesta pare că nu luptă decât în glumă, săbiile şi 
suliţele li se frâng oştenilor, ca nişte aşchii. Şi doar 
mărinimia căpitanului face ca ei încă să-şi mai păstreze 
capetele pe umeri. 


Oştenii îşi dau acum lămurit seama că sorții bătăliei - cu 
toate că se războiesc patru contra unu - nu sunt de partea 
lor. 

Îngroziţi, strigă că se predau. Nu înţeleg să-şi mai 
primejduiască viaţa, luptând cu un asemenea bărbat, chiar 
dacă - aşa cum spun ei - este vorba de cinstea măriei sale 
Radu. Unul după altul îşi ridică mâinile. 

La porunca lui Ion şi în râsetele călătorilor, se înşiruie de-a 
lungul unui perete. 

Bieţii oşteni se străduiseră, din toate puterile, să biruie. 
Nu meritau să fie luaţi în râs. Îşi puseseră în joc, ca să 
învingă, toată priceperea şi pregătirea lor militară. Şi nu 
era vina lor dacă nu izbutiseră să-i dea căpitanului Ion nici 
măcar o singură lovitură de suliță sau sabie. 

Cel de pe urmă care se dă învins este oşteanul-căpetenie. 
Răsturnat pentru a nu ştiu câta oară la pământ, cu vârful 
săbiei la junghietura gâtului, acesta - neîndoios cel mai 
viteaz dintre toţi patru - îşi ridică de asemenea mâinile, în 
semn că se predă. 

Oştenii învinşi rămân şi mai uimiţi, când îşi dau seama că 
lângă Ion se mai aflau de fapt, acolo în han, şi alţi câţiva 
prieteni de-ai săi. Dar că aceştia primiseră poruncă aspră 
să nu se amestece, în nici un fel, oricum s-ar fi sfârşit 
bătălia. 

Făgăduiesc deci tuspatru supunere, mărturisindu-şi 
totodată părerea de rău că nu făcuseră lucrul acesta de la 
bun început. 

Căpitanul îi pofteşte pe toţi cei care se găsesc în han să se 
aşeze în jurul mesei. 

Egumenul, înfricoşat, se târăşte până la jilţul pe care i-l 
întinde Ion. Se lasă tremurând. 

În capul mesei ia loc căpitanul... Alături de el, în dreapta, 
stau Bucur, Mihailo şi Năstase. În stânga, Farmă, Alexe, 
Gheorghe şi alţi câţiva cetaşi. 

Restul de oameni, ţăranii, oştenii şi hangiul s-au aşezat în 
continuare, de-o parte şi de alta a mesei. 


Căpitanul ridică mâinile. Se face linişte. 

— Prieteni şi neprieteni! rosteşte el... Judecata aceasta o 
vom face în numele tuturor urmaşilor noştri, cu dorinţa ca 
ei să afle, cândva, adevărul adevărat. În acest fel hula nu va 
cădea asupra celor nevinovaţi, ci peste aceia care o merită. 
Nemaiavând în Valahia un domnitor al nostru drept-legiuit - 
deoarece Radu nu este decât un vânzător de ţară, adus de 
otomani - în faţa căruia să-l chemăm la judecată pe 
egumenul Sisoe, l-am aşteptat în acest han. Îi cunoşteam 
prea bine năravurile trupeşti şi eram încredinţaţi că o să 
poposească aici... 

Printre oamenii de la masă se stârnesc murmure. Câţiva 
ţărani izbucnesc în hohote. 

Sisoe îşi lasă în jos ochii. Căpitanul urmează: 

— Jură, egumene, că ne vei spune adevărul cu privire la un 
anume răvaş!... 

Egumenul clipeşte. 

— Jur că voi spune adevărul, dacă nu mă ucideţi... 

— Nu uita însă că noi, câţiva de-aici, cunoaştem adevărul 
acesta în întregime! îl înştiinţează Ion. 

Egumenul se smiorcăie. Trupul îi tremură ca o piftie. Însă 
neavând alta ce face, începe să povestească, mai ajutat şi 
îmboldit, ce-i drept, uneori, de Farmă şi Bucur. 

Povesteşte tot ceea ce, datorită destăinuirilor lui Mihailo şi 
a mărturisirii lui Zue, răzvrătiţii lui lon cunoşteau mai de 
mult. 

Călătorilor care erau în han, dar nu avuseseră încă de 
unde să afle aceste îngrozitoare taine, nu le vine să creadă. 

— De-atâta mârşăvie au fost în stare Radu şi Zue? Şi un 
sfinţit egumen Sisoe şi-a putut întina mâna cu asemenea 
slove? se miră ţăranii, târgoveţii, bărbaţii şi femeile, hangiul 
şi oştenii. 

— Ce te-a putut face să te înjugi la o astfel de lucrare, în 
afară de porunca domniei şi de simţirile sfinţiei tale faţă de 
marii boieri neprieteni ai domnitorului Vlad? îl întreabă 


Farmă, surâzând subţire, pe egumen, când acesta şi-a 
sfârşit povestea. 

Sisoe s-a ghemuit în jilţ. Priveşte spre pământ. Prinzând 
totuşi puţină inimă, pentru că grămăticul îi vorbise blând, 
îşi ridică iar ochii. 

— Norodul nostru era sătul de războaiele măriei sale Vlad, 
grămăticule Farmă, îi răspunde el, căpătând tot mai mult 
curaj, deoarece avea încredere deplină în priceperea sa de 
a vorbi. Da, grămăticule... pentru că aşa, fără rantie, te 
recunosc cine eşti, adaugă el, cu un ton oarecum 
ameninţător. Cu toate că ai slăbit şi ai lăsat să-ţi crească 
mustăţile şi barba, călugăreşte, din belşug. Şi eu, scriind 
acel răvaş, nu am făcut altceva decât am slujit încheierea 
păcii. 

— Mai înainte de orice, tocmai sfinţia ta, faţă bisericească, 
nu aveai dreptul să slujeşti încheierea păcii printr-o 
minciună şi-o înşelătorie fără seamăn, se mânie Gheorghe. 

— În al doilea rând, vorbi şi Bucur, măria sa nu a-nceput 
războiul decât când a aflat că Mahomed pune la cale să ne 
preschimbe ţara în paşalâc turcesc... 

— În al treilea rând, spune Mihailo, pacea - aşa cum este 
astăzi încheiată de Radu - aşează Ţara Românească la 
cheremul sultanului... 

— Cu toate astea, noi nu ne-am pierdut încrederea că vom 
putea trăi cândva din nou liberi, în pace, pe-ntreg pământul 
strămoşesc, şi după placul nostru, nu după voia şi poruncile 
lui Mahomed, rosteşte un bătrân. 

Căpitanul Ion se întoarce către moşneag. Ochii lui sunt în 
flăcări. 

— Cuvânt de aur ţi-a ieşit din gură, bătrâne, îi glăsuieşte 
el... Pentru că tocmai împotriva încercării lui Mahomed de a 
ne lua libertatea ne-am ridicat noi şi l-am urmat în luptă, 
fără să şovăim, pe măria sa Vlad!... 

— Iată ce pace ai slujit! îi strigă Gheorghe, înfuriat, 
egumenului. 


— Să fie pedepsit!... Să fie pedepsit!... cere mulţimea de 
ţărani şi de târgoveţi, într-un singur glas. 

— Eu nu sunt vinovat, îndrăzneşte egumenul, nădăjduind 
încă, în sinea lui, într-o minune. Eu n-am fost decât mâna 
care a aşternut cuvintele lui Radu. lar Radu pe ale lui 
Mahomed, ocrotitorul său. Pedepsiţi-l pe Radu, căci el mi-a 
poruncit. lar eu eram dator să-i împlinesc porunca. E 
domnitorul ţării... Si, afară de asta, mă căiesc... 

— Cu asta nu te-ai spălat de vină! strigă mulţimea. 

Egumenul se bâlbâie: 

— V-am împlinit dorinţa... V-am mărturisit tot... 

Ion îl priveşte, ca şi la sosire, pe egumen în ochi: 

— În faţa noastră da. Numai că asta poate fi oare de 
ajuns? 

— Nu! se reped oamenii care mai de care. Să facă sfinţia 
sa aceleaşi mărturisiri şi înaintea dregătorilor regelui 
Mateiaş. Craiul trebuie să afle ce nedreptate a săvârşit şi 
datorită cui... 

Sisoe îşi clatină mormanele de grăsime. Priveşte înfricoşat 
împrejur, şi mai cu seamă spre lon, în mâna căruia ştie căi 
se află soarta. 

— Să mă trimiteţi, adică, peste munţi?... La regele 
Mateiaş?... Am să pier!... Am să pier!... 

— Aşa au hotărât, la judeţ, oamenii aceştia, atât cei 
cunoscuţi, cât şi cei necunoscuţi nouă, îi răspunde, în 
numele tuturor, căpitanul Ion. 

— Căruţa, de altminteri, se găseşte afară şi te aşteaptă! îi 
arată Bucur egumenului uşa ce dădea în ogradă. 

— Daţi-mi, cel puţin, să mănânc! Sunt mort de foame! se 
jeluieşte egumenul, văzând că nu mai are nici o altă 
nădejde de scăpare. 

— Daţi-i să mănânce ceva, înainte de a porni la drum! 
încuviinţează Ion. 

Bucur ia dintr-un taler un rest din mămăliga de mei şi 
câteva coji de ceapă. 


— De astăzi înainte, îi spune el, şi până când măria sa Vlad 
va ieşi din temniţă, atâta îţi va fi tainul pe-o zi. Vei posti şi te 
vei ruga s-ajungă slobod şi să se înapoieze în ţară, ca să te 
poţi şi sfinţia ta iarăşi hrăni, cum ai fost învăţat... 

— Voi pieri până-atunci!... Voi pieri!... se căină egumenul... 
Dar până una-alta, nu s-ar putea să-mi daţi o ulcică de vin? 
se milogeşte el... 

Alexe îi aduce, din găleata de lemn, de lângă uşă, un căuş 
plin cu apă. 

Sisoe priveşte cu silă apa şi împinge căuşul de-o parte. 

— Dacă nu bei, o azvârl! Şi altă băutură cam până mâine 
la amiază nu vei primi, îl înştiinţează el... 

Egumenul, auzind aceste cuvinte, se sperie, la căuşul din 
mâna lui Alexe şi soarbe lacom apa. 

— Duceţi-l în haraba! rosteşte tăios Ion. 

Năstase şi Gheorghe îl prind de subţiori. 

Egumenul începe să plângă cu lacrimi cât pumnul... 

— Are dreptate eclesiarhul! sughite el, în timp ce lacrimile 
i se pierd în barba stufoasă, răvăşită. Niciodată nu ştii ce te 
aşteaptă. Cât eram eu de mulţumit astăzi, în zori, şi iată că 
pornesc în pribegie, însetat şi flămând. Fie-ţi milă de mine, 
căpitane Ion. Şi-ţi voi fi mulţumitor câte zile oi avea! 

Ion îi întoarce spatele. 

— Dacă în timpul călătoriei vei face, egumene, greşeala să 
strigi sau să-ncerci, prin viclenie, în vreun alt chip, să scapi, 
vizitiul harabalei are poruncă să te-ajute s-ajungi 
numaidecât... în rai... îl mai vesteşte Bucur. 

Egumenul se strânge în el... Lacrimile i se opresc. Şi, 
ajutat de Năstase şi Gheorghe, iese. 

Farmă, Mihailo şi Bucur îşi iau rămas bun de la Ion. 

Năstase şi Gheorghe vor porni peste munţi, luându-l cu ei 
pe Sisoe. 

Bucur se va reîntoarce la cetele de răzvrătiți de pe Olt, pe 
care le va conduce singur, în lipsa lui Ion. Iar căpitanul, 
împreună cu vânătorul de lupi Alexe, după ce vor pune în 
rânduială şi alte lucruri la han, câteva ceasuri mai târziu, 


vor sări pe cai. Vor porni şi ei, în galop, către cetatea de 
scaun. 

Rănitului i se pare acum că simte trupul fierbinte al lui 
Negru încordat ca un arc, fremătând sub el... 

Într-atâta s-a aplecat pe grumazul lui, încât aproape că s-a 
făcut una cu armăsarul pe care călăreşte. 

Nu mult în urmă, goneşte pe murgul său Alexe. 

Copitele celor doi cai azvârl nori de praf de zăpadă. 

Norii de praf de zăpadă s-au înălţat până la cer. 

Praful de zăpadă s-a făcut roşu! 

Norii roşii, parcă fierbinţi, de zăpadă, se învălmăşesc sub 
boltă. 

Un sunet lung de bucium se destramă sub zariştea înaltă a 
norilor. Sună ca o chemare. Cine îl cheamă? Şi pentru ce? 

Simte că sunetul acesta sfios, de bucium, îi întristează 
sufletul mai mult chiar decât tăcerea amorţită a mulţimii 
care ascultă, într-o piaţă din Bucureşti, nemişcată, cu 
lacrimile în ochi, poruncile turceşti, date prin domnitorul 
Radu. Ce împovărat îşi simte sufletul! 

Era călare, şi nu mai e... Unde a rămas Alexe? Unde îi este 
calul? 

Râuri albastre şi roşii de scântei ţâşnesc neliniştite şi 
sclipitoare din zăpadă. 

Scânteile i se rotesc sub ochi... Acuma i se pare că viscolul 
l-a smuls din şa. L-a luat cu el... «Unde mă duce oare?...» se 
întreabă, neavând totuşi puterea să i se împotrivească. 

Deodată, viscolul se linişteşte. Şi, din înaltul sclipitor al 
norilor, începe să se prăbuşească. 

Se prăbuşeşte până jos. Unde a ajuns? 

Se vede pe el însuşi, ca în oglinda unui lac adânc. 

A fost legat în lanţuri. 

Stă răzimat de perete. 

Slăbit, din pricina rănilor şi a nenumăratelor schingiuiri la 
care l-au supus, a încetat să se mai zbată. 

Beciul de sub palatul domnesc din Bucureşti, în care se 
găseşte, e scufundat aproape de tot în întuneric. O singură 


rază de lumină izvorăşte de undeva, din partea de sus a 
bolţii. Dar osânditul nu poate să-şi dea seama bine de unde, 
pentru că lanţurile nu-i îngăduie să se mişte pe o depărtare 
mai mare de doi paşi. 

În lumina slabă a acestei raze roşiatice ce cade, parcă 
aburită, în colţul din stânga al podelei, câţiva guzgani mai 
îndrăzneţi au şi început să-şi arate capetele păroase, cu 
ochi inteligenţi, sfredelitori. 

Aceştia chiţcăie înfometați. Aşteaptă să-l vadă murind, 
pentru ca, adunându-şi toate celelalte cohorte de guzgani 
din ascunzişurile beciului, să se poată repezi la el şi să-l 
mănânce. 

Ion auzise că şobolanii au un deosebit simţ. Îşi dau 
dinainte seama când unui om i se apropie sfârşitul... Atunci, 
dacă le este cu putinţă, încep să-i dea târcoale. Încât ivirea 
aceasta a guzganilor în apropierea lui i se părea 
prevestitoare de rău. 

În cele trei zile, de când fusese azvârlit aici, fără nici o 
picătură de apă sau hrană, călăii îl biciuiseră cu frânghiile 
ude pe carnea îngheţată, îi zdrobiseră degetele mâinilor şi 
îl arseseră cu fierul roşu la tălpi. Aceasta, prin călcarea 
tuturor făgăduielilor făcute de Radu că, sub domnia lui, 
nimeni nu va mai fi schingiuit sau osândit la moarte. 

Îl chinuiseră, mai ales, ca să-l silească să-şi destăinuie 
planurile de luptă, locurile de adăpost şi numele soţilor săi. 
Ca să spună cum îi scăpase pe ţăranii luaţi prinşi de Zue, 
unde îl duseseră pe egumenul Sisoe, ce se făcuseră Farmă 
şi Bucur, şi multe altele. 

Gura tânărului căpitan rămăsese mută, oricât se 
străduiseră călăii să-l facă să vorbească. 

Căpitanul Ion, sleit de puteri, priveşte raza aceea roşiatică 
de lumină, parcă şi ea îngheţată, de sub boltă, şi se 
gândeşte la toate câte s-au petrecut. 

Dincolo de pereţii temniţei, la suprafaţa pământului, 
răsună vuietul aprins al viscolului şi, odată cu el, glasurile 
nedesluşite ale locuitorilor Bucureştilor - oraşul în care 


numai cu două luni în urmă, după ce-l biruiseră şi-l 
izgoniseră pe Ali-beg - intrase, ca însoțitor al domnitorului 
Vlad, şi fusese, laolaltă cu el, primit cu urale de mulţime. 

Trecuseră din acea zi numai două luni. Şi iată, domnitorul 
se găsea în temniţă la Vişegrad, iar lui însuşi - după cum 
auzise de la paznici - trebuia să-i fie trimis preotul, ceea ce 
însemna că sfârşitul îi era neînchipuit de aproape. Guzganii 
nu se înşelau. 

Ar fi vrut să nu-i pară câtuşi de puţin rău că totul se va 
termina în felul acesta. 

La urma urmelor, ştiuse încă din primul ceas, când se 
alăturase cu tot sufletul domnitorului Vlad, că lupta se da, 
în numele libertăţii, pe viaţă şi pe moarte. 

În cei şase ani din urmă, trăise atâtea întâmplări, unele 
bântuite în fiecare clipă de zeci şi sute de primejdii, altele 
pur şi simplu de necrezut, şi nu se temuse niciodată. 

Voia să le arate - şi neîndoios că le va arăta - încă o dată, 
duşmanilor, cum ştie să-şi primească sfârşitul un oştean al 
domnitorului Vlad. 

În adâncul cugetului său nu se putea însă împiedica să-şi 
dea seama cât îi părea de rău că trebuie să plece din viaţă. 
Înainte de orice, pentru că nu apucase să-şi împlinească 

toate câte le plănuise. Îl pedepsise, este adevărat, pe 
vornicul Zue, acela care-i jurase regelui Matei, pe sângele 
lui şi-al domnitorului Radu, că mincinosul răvaş către turci 
fusese scris din porunca măriei sale Vlad. Îl trimisese pe 
egumenul Sisoe, prin oamenii săi, în Transilvania, la 
comitele Mihail Szilâgyi, guvernatorul regatului maghiar şi 
unchiul, după mamă, al craiului Matei - ca să mărturisească 
cine şi cum urzise răvaşul... Era încredinţat că, în urma 
destăinuirilor egumenului, măria sa Vlad va fi eliberat. 

Cel de pe urmă pas trebuia să fie doborârea principalului 
vinovat, vânzătorul de ţară şi de domn, Radu, sluga lui 
Mahomed. 

Pe Radu încercase să-l smulgă cu laţul din tabăra 
turcească. Să-l ia prizonier şi să-l ducă la judecata măriei 


sale Vlad. Vrând să facă lucrul acesta de unul singur - din 
trufie, cum se învinuia adesea - dăduse greş. Căzuse prins 
şi, numai printr-o adevărată minune, fusese lăsat liber de 
Mahomed. 

Dacă el ar fi izbutit atunci, multe ar fi avut, astăzi, o cu 
totul altă înfăţişare. Radu nu ar mai fi putut pune la cale 
«nemaipomenita ticăloşie», de pe urma căreia pătimise 
atâta, în temniţă, domnitorul Vlad. 

«Nemaipomenita ticăloşie» fusese, totuşi, pusă la cale. Şi 
ei, cei rămaşi liberi, apărătorii dreptăţii, aveau datoria să-i 
pedepsească pe vinovaţi. 

În tabăra de peste Olt, Radu fusese osândit. Şi căpitanul 
jurase, în faţa tuturor că va aduce la îndeplinire osânda. 

De felul cum avea el să-şi facă datoria atârna însăşi soarta 
ţării, deoarece, la înapoiere, măria sa Vlad trebuia să-l 
găsească, neapărat, pe nelegiuitul uzurpator doborât sau 
legat în lanţuri. 

lată de ce pedepsirea lui Radu fusese pregătită, în tabăra 
de peste Olt, cu multă grijă, ca nu cumva lon să dea greş, 
pentru a doua oară. 

Cu toate astea, nu izbutise!... 

Căpitanul priveşte, cu mâhnire, la zidurile înfiorătoarei 
temnițe în care zace. 

Pentru ce nu izbutise? Vina era, fără îndoială, din nou, 
numai a lui. 

Încearcă să-şi reamintească, clipă cu clipă, toate câte se 
petrecuseră. 

După ce ajunseseră, el şi Alexe, în Bucureşti, se întâlniseră 
şi cu ceilalţi soţi ai lor de luptă, veniţi acolo din vreme, şi 
care stătuseră risipiţi prin oraş. 

De la aceştia aflaseră felul cum urma să se desfăşoare, a 
doua zi, ceremonia nunţii lui Radu. 

De dimineaţă, după întâia schimbare a gărzii de la palat, 
vodă urma să iasă, împreună cu alaiul său de boieri şi 
oşteni, şi să se îndrepte către biserica domnească. Apoi 
aveau să-l întâmpine înalții ierarhi şi trimişii străini. 


Puțin mai târziu, trebuia să sosească la biserică, într-un 
rădvan, de la locuinţa sa de pe malul de jos al Dâmboviţei, 
mireasa, domniţa Maria-Despina. Ca imediat după aceea să 
înceapă nunta. 

Voinicii îşi alcătuiseră planul în felul următor: 

Când vodă avea să iasă de la palat, şi după ce alaiul ar fi 
cotit către biserică, urmau să năvălească, dinspre mlaştinile 
îngheţate ale râului Dâmboviţa, cinci cetaşi de-ai lui Ion. 
Aceştia, trăgând cu arcurile, aveau să înceapă harţa cu 
ariergarda alaiului domnesc. 

În timpul vălmăşagului, Ion trebuia să se repeadă la Radu. 
Aşa s-a şi întâmplat. Abia cotise alaiul pe după zidurile roşii, 
încă în reparaţie, ale palatului, când oamenii lui Ion au 
început harţa. 

Steagurile s-au prăbuşit. Meterhaneaua a încetat să cânte. 
În schimb, buciumele au sunat a primejdie. Boierii s-au 
îndreptat spre locul harţei. Şi-atunci când zarva era mai 
mare, Radu l-a văzut pe tânărul căpitan al lui Vlad, de care 
avea atâta teamă, ivindu-se înaintea lui. 

Ion şi-a dat seama îndată, după ochii lui Radu, că acesta îl 
recunoscuse. 

Ochii îi ieşiseră domnitorului din orbite şi tremura, vargă, 
pe şa. N-a avut nici puterea să-şi scoată sabia, şi cu-atât mai 
puţin curajul să primească lupta. 

În sinea lui, căpitanul îşi făcea acum amare mustrări că nu 
îl doborâse pe loc. 

Avea datoria să-l răpună. 

Dar n-a făcut-o. I-a strigat: 

— O dată mi-ai scăpat, vânzătorule. De rândul acesta va 
trebui să plăteşti. Scoate sabia şi apără-te, pentru că nu 
vreau să te dobor fără luptă. 

Ar fi putut să-l străpungă pe Radu, pentru că era în 
puterea lui. Dar el era un oştean cinstit, şi niciodată nu i-ar 
fi trecut prin cap să lovească pe cineva - chiar dacă acel 
cineva era un ticălos - dacă n-ar fi ţinut în mână o sabie, 
întocmai ca şi el... 


Radu se îngălbenise la chip. Dar mâna la sabie nu 
îndrăznea să şi-o ducă. Îşi da prea bine seama cum s-ar fi 
sfârşit înfruntarea. Tremura doar şi-l privea pe Ion, cu ochii 
lui frumoşi, albaştri, holbaţi: 

— Hei, nu scoţi sabia? l-a întrebat, nerăbdător, Ion, 
văzându-l pe duşmanul lui că se codeşte. La viclenii şi la 
vânzări eşti meşter... însă la luptă... 

Şi căpitanul a râs tare şi batjocoritor. 

Secundele se scurgeau iute. 

Timpul nu trebuie lăsat să fugă, pentru că el nu aşteaptă 
pe nimeni, nici măcar pe viteji. Ba, uneori, îi slujeşte, din 
păcate, mai mult pe cei laşi. Aşa s-a petrecut şi în ziua 
aceea. 

Cu câtă uşurinţă ar fi putut să-l pedepsească pe Radul... 
Şi-n loc de asta, iată... 

Ion cercetează, cu tristeţe, temniţa. 

Nu numai că nu l-a răpus pe Radu. Dara mai şi căzut 
prins. 

Şi oamenii lui... ce s-or fi făcut?... I-a văzut copleşiţi de 
duşmani, siliţi să se retragă. Alexe lupta cel mai din greu. 
Poate că unii dintre ei au fost răniţi sau şi-au pierdut viaţa... 

Când se va învăţa, oare, minte că-n viaţă?... în care viaţă? 
Mai are el de trăit?... Cât mai are, de fapt, de trăit?... 

Oh, ce greşeală!... Ce neiertată greşeală!... 

Radu este vinovat. Cine se mai îndoieşte de asta? Cu elnu 
trebuia să lupte, ci, în numele ţării şi al măriei sale Vlad, 
avea datoria să-l pedepsească. 

Pentru folosul ţării avea datoria să-l doboare, şi nu l-a 
doborât. A aşteptat ca mai întâi, după legea cavalerească, 
să-şi ia şi Radu sabia în mână. 

Căpitanul se smuceşte în lanţuri. 

Îşi aminteşte cum, în momentele acelea când aştepta ca 
Radu să se hotărască să lupte, Alexe l-a îndemnat de la 
spate: 

— Loveşte-l pe vânzător!... Nu mai şovăi!... Loveşte-l... 


El nu l-a ascultat. Atunci, o săgeată venită de nu se ştie 
unde i s-a înfipt în braţ, înţepenindu-i muşchii. 

Fusese grav rănit. Şi abia în acea clipă, Ion şi-a dat seama 
că îl scapă pe Radu. Şi-a smuls din braţ săgeata. Şi-a luat în 
mâna stângă sabia. A vrut să se repeadă la domnitor şi să-l 
înhaţe din şa. 

Însă o altă săgeată a zbârnâit. 1 s-a înfipt în gât. Un val de 
sânge l-a podidit pe gură. Ochii i s-au înceţoşat. S-a clătinat 
pe şa. E drept că şi Alexe l-a izbit fulgerător cu sabia, în 
creştet, pe-acela care-l săgetase. Dar căpitanul, deşi nici nu 
începuse cum se cuvine lupta, primise două lovituri grele, şi 
poate dătătoare de moarte, de care nici Alexe nu avusese 
cum să-l ferească. 

Negru, cu simţurile lui ascuţite, de animal credincios, şi-a 
dat la rândul său seama că stăpânul îi era într-o mare 
primejdie. Şi-aşa cum fusese învăţat să se poarte în astfel 
de prilejuri, nechezând aspru şi sărind cu picioarele pe 
vrăjmaşi, a încercat să-l scoată din vălmăşag. 

Numai că Ion abia îşi mai ţinea sabia şi lovea rătăcit, fără 
să vadă unde dă. 

În vremea aceasta, puţinii lui oşteni, în fruntea cărora 
trecuse Alexe, încă mai încercau să se împotrivească atât 
cetelor boiereşti şi domneşti, cât şi unei urdii turceşti, de 
sub coipanda paşei Isac, care lua parte la nunta lui Radu, ca 
trimis al lui Mahomed. 

Când totul s-a terminat şi Radu şi-a recâştigat stăpânirea 
de sine, marele logofăt Stan i l-a adus înainte pe Ion, rănit, 
plin de sânge, legat în ştreanguri de sus şi până jos, şi i-a 
spus: 

— Măria ta, îngăduie-mi să-l descăpăţânez eu. 

Vodă era gata să spună «da». Însă paşa Isac i-a amintit 
domnitorului că răzvrătitul trebuie trimis Porții, deoarece 
sultanul însuşi doreşte să-i dea pedeapsa cuvenită. 

Totuşi Radu a stăruit, pe lângă paşă, să i-l mai lase pe 
răzvrătit cel puţin trei zile, atâta cât avea nevoie ca să-l 
silească să facă unele mărturisiri. 


Paşa Isac s-a învoit. Ion a fost azvârlit în temniţă, şi marele 
logofăt l-a pus la chinuri. 

Acum, căpitanul, după cele auzite de la oştenii de pază, îşi 
dă seama că Radu şi marele logofăt Stan nu mai au de gând 
să-l trimită sultanului, ci s-au hotărât să-l ucidă, în temniţă, 
pe ascuns. 

Chiar în ajun, domnitorul îi spusese de altfel marelui 
logofăt: 

— Închipuieşte-ţi, mare logofăt, că osânditul nostru are un 
apărător în însăşi doamna ţării. Cu toate că Maria-Despina 
a fost rugată, la drept vorbind, de jupâniţa Para, ca să fim 
milostivi cu căpitanul Ion... 

Marele logofăt râsese: 

— Am auzit şi eu pe alte câteva jupâniţe, care au fost de 
faţă când s-a repezit Ion la măria ta, cum îi plângeau de 
milă. Aşa e spiţa aceasta femeiască, când este vorba de câte 
un flăcău chipeş şi curajos, adăugase el eu o oarecare 
răutate, privindu-l pe vodă. 

Acesta se înroşise. 

— Ştie măria sa cum sunt femeile, şi îndeosebi fetele. Se 
îndrăgostesc cu uşurinţă de asemenea bărbaţi. Şi inimile li 
se umplu de o nechibzuită milă... 

— Am vrea să ştim şi noi numele acelor jupâniţe, se 
încruntase vodă. 

— Nu-mi amintesc prea bine... schimbase vorba marele 
logofăt Stan, însă înţelepţeşte a hotărât măria ta ca mâine, 
la lăsatul serii, fie că lon mărturiseşte ceva, fie că nu, noi să- 
| scurtăm de cap. Numai că înainte gândesc că ar fi bine să-i 
trimitem preotul... Abia au trecut sărbătorile. Datină veche 
şi bineînţeles proastă, dar datină, măria ta... 

Vodă bătuse cu pumnul în masă. 

— Să vină preotul? Bine. la seama, însă, mare logofete, nu 
pentru ca să împăcăm sufletul slujitorilor îngăduim aceasta. 
Ci ca să-l chinuim, înainte de moarte, pe cel care a încercat 
să mă ucidă. Preotul o să-i facă, încă de viu, slujba pentru 


morţi. Şi, numai după ce îşi va fi ascultat slujba, să i se taie 
capul... 

— Am înţeles, măria ta! Voi lua măsurile de trebuinţă să se 
împlinească totul aşa precum doreşti! 

— Iar pe-nălţimea sa sultanul îl vom vesti că răzvrătitul, 
supus la chinuri, n-a putut să-şi păstreze firea şi şi-a dat 
sufletul... Încât, cu toate că ne pare destul de rău, n-avem 
cum să i-l mai trimitem la Stambul... 

— Ai dreptate întru totul, măria ta, încuviinţase marele 
logofăt. Aşa, cel puţin, vom fi încredinţaţi că Ion s-a stins din 
viaţă. Altminteri, nebunul acesta ar fi în stare să scape şi de 
la Stambul... 

— Mai bine, mâine seară îl... şi domnitorul făcuse, cu latul 
palmei, semnul tăierii capului. 

— În acest fel se termină, odată şi pentru totdeauna, cu 
căpitanul Ion, fusese de aceeaşi părere marele logofăt. Iar 
oamenii lui, fără el... se împrăştie toţi... 

Începuseră apoi - după ce se înţeleseră cum să-l răpună 
pe Ion - să râdă, ca de obicei, cu poftă, amândoi. Şi vodă îi 
turnase sfetnicului său, în semn de cea mai mare cinstire 
din partea lui, o cupă mare cu vin. 

Ştirea apropiatei morţi a lui Ion - oricât se străduise 
marele logofăt să păstreze taina - se răspândise însă 
printre străjeri. De la aceştia o aflase, fără să-i fi fost spusă 
anume, şi osânditul... 

Acesta se frământase întreaga zi, străduindu-se ca, doar, 
doar, măcar în cel din urmă ceas, să-şi poată rupe lanţurile. 
Însă fie că forţele nu-i mai erau aceleaşi, din pricina 
sângelui pierdut, fie că lanţurile erau prea tari, străduinţele 
sale nu avuseseră nici o altă urmare în afară de aceea că îşi 
pricinuise noi răni, în locurile unde era legat, adică la 
glezne şi la încheieturile mâinilor. 

În cele din urmă, se răzimase de perete, ascultând 
gemetele vântului, glasurile oamenilor, şi gândindu-se la 
câte ar mai fi avut de făcut dacă, prin cine ştie ce minune, 
ar fi ajuns iar liber. Sau chiar dacă, totuşi, ar fi trebuit să 


moară, ar fi dorit ca lucrul acesta să se petreacă în luptă, 
înfruntându-i, curajos, pe duşmani. Şi nu legat în lanţuri, 
într-o pivniţă întunecoasă şi mucedă, unde guzganii îl vor 
mânca. 

Cu toate că se ruşina de unele gânduri ale lui, îşi clătină 
capul, amărât. Nu plânsese nici când se prăpădise sora sa 
de suflet Roxana. Însă, de data asta, lacrimi îi năpădiră 
ochii. Bine că nu-l zărise nimeni. El, neînfricatul căpitan, 
lăcrămând ca nevrednicul Zue sau ca fricosul Sisoe. 

Lacrimile i se scurseră printre firişoarele de păr bălai, 
crescute în neorânduială pe obraz. Şi le şterse grăbit. 

Rămase iarăşi pierdut în gânduri. Iar gândurile, dintr-unul 
în altul, îl întoarseră aproape pe nesimţite la micuța Oltea. 

O vedea în minte ultima oară, la despărţire, agăţată de 
gâtul lui, într-o chilie a mânăstirii Tismana. 

— Nu pleca... Nu pleca!... îl implora ea. Ori întoarce-te 
repede. Nu mă lăsa singură. 

La plecare, fetiţa îl condusese - silindu-se să pară veselă, 
ca să nu-i facă lui inima grea - până la ieşirea din pădurea 
Tismana. 

Pădurea Tismana... 

Rămăsese acolo, fluturându-şi mâna micuță şi strigându-i 
cu glasul ei dulce: 

— Să te-ntorci repede!... Să te-ntorci!... 

— Am să mă-ntorc!... o încredinţase el, trăgându-l de frâu 
pe Negru şi pornind în galop, urmat de voinici. 

Dar Negru? Credinciosul său Negru? îşi aminteşte de 
armăsarul lui căpitanul... O fi scăpat? L-or fi ucis? Sau a 
căzut în mâinile duşmanilor? Şi-o fi silit să poarte în spinare 
pe vreun boier al lui Radu sau pe vreun oştean turc... 

Nu, Negru al lui nu va lăsa pe nimeni să-l încalece. Îl va 
trânti la pământ şi-l va călca în picioare. 

Ion, după frigul de gheaţă al temniţei, care îl pătrunsese 
până la oase, începuse să aibă fierbinţeli. 

Îşi duse mâna la frunte. 

Lanţurile-i zornăiră. 


Nici el nu mai avea pe nimeni pe lume, în afară de Oltea. 

Odinioară visase să aibă o dragoste mare. La început, se 
legase de fetiţa alături de care crescuse - socotită, ce-i 
drept, de el, mai mult o soră de suflet. Roxana fusese însă 
răpită de achingii, înjosită în haremul lui Mahomed şi, în 
cele din urmă, ucisă. 

I se păruse că o iubeşte pe Voiena, fiica vistiernicului Flor. 
Simţământul acesta fusese lucrul cel mai lipsit de 
înţelepciune din lume. Voiena îl minţise şi-l înşelase, nu 
numai pe el, ci şi pe măria sa Vlad. 

De puţin timp, o cunoscuse pe Para, dar faţă de ea nu avea 
decât o milă adâncă. 

La altă fată nu ţinuse şi nici nu avusese vreme s-o facă. În 
jurul lui nu văzuse altceva decât frământare, durere şi 
moarte. 

Nădăjduise în libertatea ţării, şi - odată cu această 
libertate - într-o vreme când ar fi putut să trăiască şi el cu- 
adevărat, aşa cum visa. 

În loc de asta, iată-l în lanţuri, cu foarte puţin timp înainte 
de moarte. Măcar de-ar fi scăpat prietenii lui. Trebuie să fi 
scăpat. Altminteri ar fi fost aduşi şi ei, aici, în temniţă. Sau 
poate se află închişi în altă parte? Şi se vor întâlni, curând, 
în vreun anume loc, unde-şi vor primi moartea laolaltă? 

Va recunoaşte atunci, în faţa tuturor, că vina neizbânzii nu 
i se datoreşte decât lui. Şi le va cere soţilor săi de luptă 
iertare. Se simte, faţă de ei şi faţă de domnul său, atât de 
vinovat! 

Dar dacă!... i se umple inima iar de nădejde. Dacă unii din 
ei, sau poate chiar toţi or trăi? Poate că ei vor izbuti să-l 
răpună pe vânzătorul Radu! 

— Oh! se roagă el în şoaptă. De-aş putea muri liniştit... 
Vuietele vântului s-au preschimbat în urlete. Spatele, 
aproape gol, răzimat de peretele rece, i-a îngheţat. 
Grumazul rănit îl doare. 

Raza de sus, de sub boltă, s-a stins. În colţul din stânga, de 
pe podea, guzganii nu se mai văd. Uneori însă chiţcăielile 


lor scurte, de foame, se mai aud. Şi chiţcăielile acestor mici 
animale flămânde, despre care este sigur că-l vor mânca, îl 
înfioară, oricât încearcă să se stăpânească. 

Şi lui îi fusese, în primele două zile, îngrozitor de foame. 
Dar şi mai mult, din pricina sângelui pierdut, îi fusese sete. 

Buzele îi sunt crăpate, îndurerate şi reci. Limba şi-o simte 
în gură ca iasca. Dacă ar putea să soarbă o singură 
înghiţitură de apă, ar fi mai tare şi stăpân pe sine în acea 
clipă grea. Este însă încredinţat că o să fie şi-aşa!... 

Cât o să mai dureze, oare, până se vor reîntoarce 
schingiuitorii? De ieri, de la miezul nopţii, nu l-au mai 
chinuit. Şi-au dat seama că nu pot scoate nimic de la el... 

Dar preotul? Când va veni preotul? Nu are pentru ce să-i 
ceară lui Dumnezeu iertare. A vrut să lupte pentru 
libertatea domnului şi a neamului său. N-a izbutit. De asta-i 
pare rău. Este însă încredinţat că alţii vor duce lupta mai 
departe! 

De undeva, de pe scări, se aud paşi. Să fie vreunul dintre 
străjeri, sunt călăii sau preotul? 

Un ivăr de fier se trage. Apoi se închide la loc. Câţiva 
oameni vorbesc ceva, neînțeles de Ion, între ei. 

Răsună zgomot de săbii şi scuturi. Nu poate fi preotul... 
Trebuie să fie călăii. Ion îşi îndreaptă spatele, cătând ţintă 
către scara de piatră, pe unde ei trebuie să coboare. 

S-a deschis uşa de fier de deasupra scărilor. Înseamnă că, 
fără nici o îndoială, la el vin. 

Îşi strânge pumnii. Încearcă să-şi învingă orice urmă de 
slăbiciune, deşi în trup are o nemaicunoscută sfârşeală şi 
inima îi bate mai repede decât de obicei. 

«Trebuie să fiu întru totul stăpân pe mine, se sfătuieşte 
el... Să nu poată nimeni spune mai târziu că m-a văzut 
înfrânt ori înfricoşat. Măria sa Vlad va afla, desigur, cum am 
murit - şi nu se va ruşina de căpitanul său!» Un val auriu de 
lumină s-a revărsat pe scări. joacă, vesel, pe pereţii 
îngheţaţi, de piatră, ai beciului. 


Îndată, în urma valului de lumină, se vede un străjer 
împlătoşat, ţinându-şi într-o mână sulița şi în cealaltă făclia, 
din care se răspândeşte lumina aceea jucăuşă şi veselă. 
După el vin marele logofăt Stan, un preot, călăul şi ajutorul 
acestuia, cu feţele acoperite, urmaţi de patru oşteni. 

«În totul, numără el, nouă oameni. lar eu sunt singur, şi-n 
lanţuri!...» 

Ion bagă de seamă că nu au fost aduse tipsia cu jăratec şi 
nici celelalte unelte cu care îl chinuiseră în celelalte zile. În 
schimb, ajutorul călăului, un bărbat slab, însă vânjos - 
dăruit, ca şi călăul, de Mahomed, lui Radu, la intrarea în 
ţară - purta în braţe un butuc. Butucul pentru tăiat pe el 
capul... 

Marele logofăt Stan, apropiindu-se de Ion, îl întreabă dacă 
s-a hotărât, în sfârşit, să vorbească. 

— Mărturiseşte, treci de partea noii domnii, şi poate măria 
sa te va ierta! încearcă el să-l amăgească. 

— Spuneţi-i lui Radu că nu va rămâne nepedepsit, chiar 
dacă eu mor! rosteşte neînduplecat Ion. 

— Atunci, sfinţia ta, îi spune marele logofăt preotului, 
spovedeşte-l şi împărtăşeşte-l pe osândit. Iar voi, se 
îndreaptă el către călăii care erau muţi, faceţi-vă datoria!... 

Marele logofăt Stan se dă deoparte. În locul lui, înaintează 
preotul... 

— Spovedeşte-te, fiule! îl îndeamnă acesta, cu un glas 
liniştit. 

Preotul este vârstnic. Se sprijină în toiag. Are în mână o 
căldăruşă. 

Peste tăciunii aprinşi în căldăruşă, presară câţiva 
bulgăraşi de tămâie. În temniţă se răspândeşte o mireasmă 
plăcută. 

— Nu am alt păcat, îi grăieşte Ion preotului, în afară de cel 
pe care l-am săvârşit, neizbutind să-l pedepsesc, după 
faptele sale, pe vânzătorul de ţară Radu. 

— Altceva n-ai de spus? 

— Altceva nu. 


— Vreo ultimă dorinţă? 

— Să mi se taie capul cât mai curând! 

— Întâi vei asculta slujba pentru cei morţi, aşa cum a 
hotărât măria sa Radu. 

— Rosteşte-o, cuvioase, şi să te ierte Dumnezeu! 

— Şi pe tine, de-asemenea, fiule! 

Făclia este adusă alături. Preotul începe slujba. Când 
slujba morţilor se termină, preotul, cu crucea de lemn în 
mână, se dă şi el deoparte. Călăii îi desfac lanţurile. Îi leagă 
mâinile la spate, cu o bucată de sfoară. Şi, luându-l de 
subţiori, îl împing lângă scară. Aici, îl apasă pe umeri, 
silindu-l să îngenuncheze. Îi coboară pe butuc capul... 
Oştenii îl înconjoară. 

— Gata! le porunceşte marele logofăt. 

— Doamne, iartă-l pe robul tău lon! murmură preotul... 

Îi părea rău din toată inima pentru tânărul acesta viteaz, 
care murea, neînfricat, în numele crezului său. 

Călăul îşi ridică paloşul lat, puţin îndoit, persienesc, ca, 
făcându-şi vânt, să poată reteza capul dintr-o singură 
lovitură. Paloşul vâjâie. 

Preotul îşi înălţase crucea, şoptind în barbă rugăciunea 
pentru cei care îşi dau sufletul... 

Când deodată îl zăreşte pe marele logofăt care, izbit de 
unul dintre cei patru oşteni, se prăbugşise în genunchi. 
Bălăbănindu-şi mâinile, semăna cu un orb care căuta ceva 
pe jos. 

Călăul îşi simte şi el mâna prinsă. Cineva de la spate i-o 
strânge de la junghietură. 

Preotul se lipeşte de perete. 

Osânditului îi fusese tăiată frânghia, care-i ţinea mâinile 
legate la spate, şi cineva îi dăduse o sabie. 

Străjerul care avusese în mâini făclia se lupta voiniceşte 
cu-al doilea dintre oşteni. lar cel de-al treilea şi-al patrulea 
îl doborâseră pe călău şi ajutorul lui. 

În câteva minute, marele logofăt, străjerul cu făclia, călăii 
şi preotul au fost dezbrăcaţi şi - în afară de cel din urmă - 


legaţi fedeleş, având câte un căluş în gură. 

Puțin mai târziu, urcau scările temniţei cei doi călăi cu 
feţele acoperite, unul dintre oşteni şi preotul cu căciula 
lăsată pe ochi. Oşteanul le rosteşte străjerilor de la uşă: 

— Eu îl călăuzesc pe sfinţia sa, şi mă întorc numaidecât. 
Soţul vostru şi ceilalţi trei oşteni au rămas să-l îngroape pe 
osândit. Înălţimea sa marele logofăt a poruncit să nu fie 
tulburat de nimeni până ce nu vă va chema el însuşi... 

— Am înţeles! glăsuieşte căpetenia străjii. Un singur lucru 
povesteşte-mi: a mers uşor? 

— Foarte uşor! îi răspunde, râzând, oşteanul care nu era 
altul decât Alexe. 

Toţi patru ies din palat, prin porţile înalte şi noi, de lemn, şi 
dau colţul, pe după zidul în reparaţie. Se îndreaptă apoi 
spre malul Dâmboviţei. 

Lângă râu, îi aşteaptă alţi patru bărbaţi. Cum îi zăresc, le 
ies înainte. Îndată, dintre sălcii, se iveşte şi un al cincilea. 
Acesta duce de dârlogi caii. Simţindu-l pe Ion, îmbrăcat în 
hainele preotului, Negru nechează. 

Încalecă toţi şi pornesc în galop. 

Călăresc, prin întuneric, călăuziţi de Alexe, de-a lungul 
râului îngheţat, în jos, cale cam de o jumătate de oră până 
ce ajung în faţa unor porţi mari. Dincolo de ele se văd nişte 
grădini întinse, acoperite de zăpadă. În fundul curţii se 
ridică o clădire albă. 

La porţile grădinii, aşteaptă cineva. Pare să fie o femeie. 
Aceasta o ia la fugă. Îndată, se aprind două făclii. Poarta cea 
mică, tăiată în partea dreaptă de jos a celei mari, se 
deschide. Şi numai Ion, însoţit de Alexe, intră. Se opresc în 
faţa unor scări late. Scările sunt de piatră. Aici lon şi Alexe 
descalecă. Urcă apoi pe o scară îngustă de lemn, cotită. 
Ajung în dreptul unei uşi. 

Alexe îl îndeamnă pe Ion să intre. 

— Fii fără grijă, căpitane, îl asigură el... Eu sunt în 
apropiere. Şi, chiar în faţa palatului, avem străji. 


— Al cui este palatul acesta? întreabă Ion, nedumerindu-se 
de câte se întâmplă cu el... 

— Al doamnei Maria-Despina, soţia lui Radu, îi răspunde 
Alexe, râzând. 

— Atunci, nu intru. 

— Intră. Vei afla înăuntru pe cineva cunoscut, care ne-a 
ajutat să pătrundem în temniţă, în locul oştenilor domneşti, 
şi să te scăpăm... 

— Cine e? 

— Ai să vezi! 

Dar Ion nu mai apucă să întrebe altceva, pentru că uşa se 
deschise încet şi, în pragul ei, îmbujorată, se iveşte jupâniţa 
Para. Fata îl prinde în braţe. Îl trage înăuntru. 

Căpitanul Ion, după frigul din temniţă şi cel de pe drum, 
simte căldura trupului ei tânăr risipindu-i-se în oase. lar 
buzele fetei îi şoptesc: 

— 'Te iubesc şi te aşteptam, căpitane lon!... 

Bucureştii par un oraş ocupat de duşmani. Pretutindeni, 
pe uliţe, trec, călări sau pe jos, ieniceri cu iatagane la brâu 
şi pălării de pâslă albă pe cap; spabhii înfumuraţi, purtând pe 
ei blănuri şi podoabe de aur, dobândite din prăzi; achingii 
cu figuri sălbatice şi crude; gemlii, cei mai buni suliţaşi; 
satârgii, purtători - cum le spune şi numele - de satâre; 
muselmi cu săbii îndoite, apoi saiale înarmate cu arcuri, ca 
şi alte nenumărate soiuri de oameni de oaste, care îl 
însoțesc, în orice drum, pe înfricoşătorul Ali-beg. 

Locuitorii Bucureştilor sau ai Cetăţii Dâmboviţa de Jos - 
cum încă i se mai spune - privesc, cu ură şi nelinişte, toată 
această foială de otomani năvăliţi iarăşi în oraş, la nici două 
luni de la terminarea războiului şi care pătrund peste tot, 
scormonind pretutindeni, căutând pe cine ştiu ei. 

În vremea aceasta, Ali-beg, într-o încăpere a palatului cel 
Mic, din dosul Dâmboviţei, se plimbă furios, cu cizmele lui 
roşii, de saftian, îmblănite, făcând paşi mari, tunând şi 
fulgerând. 


Figura lui măslinie, ciolănoasă, înconjurată de o barbă 
stufoasă şi deasă ca peria, pe jumătate albă, dar cănită cu 
grijă, la fiecare trei zile, este mohorâtă. 

Vântul azvârle din când în când trâmbe de zăpadă în 
geamuri sau zgâlţâie uşile. 

Ali-beg l-a poftit la el pe Radu cel Frumos. Însă, deşi 
ceauşul îl vestise până atunci, de două ori, că domnitorul 
aşteaptă în sufragerie - nu luase încă hotărârea să-l 
primească. 

— Uneltire! strigă begul, nestăpânit, în timp ce aleargă de 
colo-colo. Uneltire!... 

Dintre toţi marii comandanţi de oşti ai împărăției turceşti, 
cei doi fraţi Mihaloglu: Ali-beg şi Iskender-beg - deşi se 
spunea că se trag ei înşişi dintr-un neam de creştini - au 
dovedit cel mai mare zel în îndeplinirea ţelurilor sultanului. 
Dar dintre amândoi, Ali-beg este acela care şi-a făcut faima 
de cel mai cumplit călău al ţărilor pe care puterea otomană 
le călca. 

Felul acesta al lui Ali-beg de a-l sluji îl făcea pe Mahomed 
să-i treacă adesea cu vederea unele fapte, pe care 
altminteri i le-ar fi pedepsit prin tăierea capului. 

lată de ce - cu toate că Radu era domnitorul Ţării 
Româneşti, şi era socotit drept favoritul sultanului - Ali-beg 
îndrăznea să se poarte în chipul acesta, înjositor, cu el... 

Intrase din nou în [ara Românească, nu ca oaspete, ci ca 
un stăpân. Ceruse să i se dea drept reşedinţă palatul cel 
mic al doamnei. Şi nu se înfăţişase el domnitorului, ci îl 
chemase pe acesta să vină la el... 

Radu se află în sufrageria întunecoasă şi rece a palatului 
cel mic şi, oricât este el de slab şi nevolnic, simte cum 
începe să-i fiarbă sângele în vine, în faţa purtării 
necuviincioase a begului. 

«Sub domnia cărui înaintaş de-al meu, se gândeşte vodă 
cu amărăciune, ar fi-ndrăznit un oricât de mare demnitar 
turc să se poarte astfel?» 


Prin minte îi trece o întâmplare din copilărie, când îl 
văzuse pe unul dintre trimişii Porții sosind la palatul 
domnesc. Cu sfială păşise otomanul înaintea jilţului pe care 
sta Vlad Dracul... Şi, făcând numeroase plecăciuni, îi 
întinsese un dar preţios - o sabie cu mâner de aur - din 
partea sultanului Murad. Tatăl său primise darul cu 
bunăvoință. Însă aceasta nu-l împiedicase să certe curajos, 
prin sol, împărăţia turcească, pentru purtarea neomenoasă 
a unei urdii în satele sârbeşti de peste Dunăre. 

Asemenea domn fusese tatăl lui. Iar fratele său, Vlad 
Ţepeş, fusese şi mai şi. Acesta le cerea trimişilor Porții să se 
descopere când i se înfăţişau. 

Trimişii, supunându-se, se descopereau cu umilinţă 
înaintea unui ghiaur cum era Vlad, cu toate opreliştile 
impuse de Coran. 

O invidie surdă, ca un vierme, rodea sufletul otrăvit al lui 
Radu. 

Şi el? Ce este el? Ce înseamnă el astăzi? Turcii l-au adus, 
cu coloanele lor. Turcii îl ţin pe scaun. Ei intră în ţara lui - 
dar oare ţara este a lui? - cum şi când vor. Şi el este dator 
să le împlinească toate poruncile. Uneori iau măsuri fără 
măcar să-l întrebe. Ali-beg îi porunceşte să vină. Apoi îl lasă 
să aştepte la uşă, întocmai ca pe o slugă. 

Un val de sânge i se urcă sub frunte, întunecându-i 
privirile. 

Dintr-o dată, un gând îndrăzneţ îl încearcă. Ce-ar fi să 
încerce şi el? Să-l prindă pe Ali-beg? Să-l tragă în ţeapă, aşa 
cum a făcut Vlad cu Hamza-paşa? Să încheie o alianţă de 
război cu regele Matei şi Ştefan al Moldovei? Să ceară şi 
sprijinul celorlalţi prinți creştini, din apusul şi răsăritul 
Europei? Cât i-ar place şi lui să nu mai fie la cheremul 
nimănui!... 

Numai că, din visul acesta frumos, se trezeşte degrabă. 
Are el, cel puţin, o oaste? Norodul nu-l slujeşte. Toată 
puterea i se bizuie pe cetele marilor lui boieri. lar aceştia 
nu vor decât un domn slab - prieten cu turcii - pe care ei 


să-l poată juca după plac! Are el cetăţi? Toate cetăţile le-a 
predat otomanilor. Are alături de sine măcar o mână de 
credincioşi, pe care să se bizuie, aşa cum ar fi, bunăoară, 
cetele de răzvrătiți de pe Olt? Şi pot oare să se încreadă în 
cinstea lui regele Matei, domnitorul Ştefan sau ceilalţi prinți 
din Europa, când peste tot se ştie că el s-a întors, în [ara 
Românească, în numele lui Mahomed? 

«Vlad era aspru, cugetă mai departe Radu. Nu-ngăduia 
nici cea mai mică nesocotire a poruncilor sale. Pedepsea 
repede pe oricine. Cu toţii se temeau de supărarea lui. Şi, 
cu toate că-i punea mereu în primejdie, alături de el s-au 
aflat atâţia oameni, ca logofătul Lazăr, Xalom şi atâţia alţii 
gata să moară cu bucurie pentru ţara. S-au găsit oameni, 
cum este căpitanul Ion, care şi după întemnițarea lui Vlad 
să lupte mai departe, în numele lui... Eu nu sunt nici pe 
departe atât de aprig. Şi totuşi nu se găseşte nici un singur 
om care să mă slujească cum l-au slujit pe Vlad...» 

Din camera alăturată se aude glasul răguşit, răsunător, al 
lui Ali-beg: 

— Uneltire împotriva înaltei Porţi! 

Radu se trezeşte din visuri. Oftează lung, cu venin. 

«Ce avea Vlad mai mult decât mine?... Vlad n-ar fi stat 
niciodată, aşa cum stau eu, la uşa unui stăpân dinafară al 
Ţării Româneşti!... Vlad era mândru... Şi oricine ştia că 
luptă, neînfricat, pentru neatârnarea pământului străbun şi 
pentru libertatea neamului valah.» 

Un gând mai amar decât toate cele de până acum îi 
străpunge creierul: dacă o avea cumva temei zvonul acela 
de necrezut, de care râsese când îi venise pentru întâia 
oară la ureche, şi-anume că el nu ar fi, cu adevărat, feciorul 
lui Vlad Dracul? 

Încercă să-şi izgonească din minte aceste întrebări. Nu, nu 
este cu putinţă!... 

Nu este cu putinţă? Atunci de ce maica lor, a amândurora, 
după plecarea lui Vlad s-a retras la schit? De ce n-a vrut să 


ia parte în Bucureşti la înscăunarea sa şi nici nu a primit să 
vină la nuntă? 

Vodă îşi strânge, supărat, pumnii. 

Este în ţară de atâta timp. A ajuns voievod. Şi maica sa nu 
a ieşit niciodată din schitul de pe insula cea mare a Oltului, 
unde s-a adăpostit, şi nu voieşte să-l vadă. 

Va afla el tot adevărul... Îl va afla! 

N-a avut deocamdată timp. Se va duce însă, curând, la 
schitul de pe Olt. O va sili să stea cu domnitorul ţării de 
vorbă. Să-i lămurească totul, pe de-a rândul... 

Afară vijelia devine mai avană. 

Ninsese aproape neîncetat de la Anul nou până azi. 
Căsuţele şi bordeiele Bucureştilor erau potopite - unele 
peste acoperiş - sub zăpadă. 

Lui Radu i s-a făcut frig, cu toate că în cămin ard doi 
butuci mari. 

Aşa era, de altfel, făcută odaia aceasta. Oricât ai fi încercat 
s-o încălzeşti, tot rece rămânea. 

Se ridică în picioare. Tropăie puţin. Apoi se înveleşte mai 
bine în caftan şi se aşază iar. 

Răbdarea voievodului începe să se schimbe în nerăbdare. 
Din ce în ce mai mult îl ispiteşte gândul ca - fie ce-o fi - să-şi 
ia inima în dinţi. Să se ridice şi să plece. 

Ca un răspuns al propriilor sale nelinişti, tocmai când era 
gata să ia această preaîndrăzneaţă hotărâre, de dincolo se 
aude glasul lui Ali-beg: 

— Să vină hanul valah! 

Ceauşul se repede să-l vestească pe Radu. 

Acesta, auzind porunca, se ridicase însă, ca fript, în 
picioare. 

Văzându-l pe ceauş, încearcă să-şi ia un aer cât mai 
nepăsător, numai că picioarele, tremurătoare, nu-l prea 
ascultă. 

Se apropie şovăind de încăperea unde se află begul... 
Ceauşul îi deschide uşa, şi Radu intră. 


Begul, ca să nu fie nevoit să-i iasă în întâmpinare 
voievodului român, s-a aşezat pe un divan. Picioarele şi le 
ţine încrucişate sub el... 

Se uită ţintă la Radu, cu nişte ochi fioroşi, ca de tigru, şi îi 
arată un scăunel... 

— Pofteşte, hanule, şezi! 

Radu se temea că Ali îl va primi mult mai rău. Că, încă de 
la uşă, va striga la el, nici nu ştia ce ar fi trebuit să facă în 
acest caz. Begul îi îmbiase însă un scăunel, şi vodă se aşeză 
pe el bucuros. 

Ali face acum un semn comandanților de oaste, care se 
găsesc la el, să iasă afară. După ce aceştia părăsesc 
încăperea, din ochii lui bulbucaţi ţâşnesc spre Radu nişte 
săgeți otrăvite. 

Lui vodă i se taie iar răsuflarea. Sângele îi piere din obraji. 
Chipul îi capătă o paloare de mort. 

Crivăţul, afară, s-a îndârjit. Vine, şuierând, de-a lungul 
Dâmboviţei. Se azvârle în ziduri. Dă câte-un ocol casei, 
plângând ca o sărmană făptură chinuită şi se prăbuşeşte pe 
horn, înteţind flăcările albastre şi roşii din cămin. 

Vodă simte că i se face din ce în ce mai frică. Îşi aminteşte 
că Ali îl ucisese, tot aşa, într-o zi, după ce îl chemase la el, 
pe unul dintre urmaşii îndepărtați ai fostului împărat al 
Bizanțului. 

«De nu m-ar răpune şi pe mine», se cutremură Radu, 
căutând în jur, cu privirea, de unde ar putea apuca o armă 
ca să se apere la nevoie. 

Ali-beg îşi deschide gura. Dinţii îi sunt albi, laţi şi tăioşi. 
Limba i se roteşte, neobişnuit de groasă şi roşie printre 
buzele vinete. La început îi vorbeşte lui Radu liniştit şi 
politicos: 

— Slăvitul nostru padişah ţi-a dat hilat-i-tanire1 7, întocmai 
ca maimarelui ienicerilor din Stambul... Ţi-a dat arme, tobe, 
steaguri roşii şi verzi, cai şi slujitori. Adică te-a cinstit mai 
mult decât te puteai tu aştepta. Şi te-a trimis în Cara 
Eflak18 în numele lui. aşa e, hakan19 Radu? 


— Aşa e! mărturiseşte vodă. 

Deodată, vocea lui Ali se aspreşte. Începe să-l ocărască pe 
vodă, pentru că nu i-l dăduse pe căpitanul Ion paşii Isac, în 
ziua când, numai printr-un adevărat noroc, izbutise să pună 
mâna pe el... 

Sare de pe divan. Se apropie de foc. Îşi pârpăleşte mâinile 
cu încheieturile umflate de gută, deasupra flăcărilor care 
azvârl neîncetat scântei, şi se întoarce spre Radu, strigând: 

— Şi pe urmă tu l-ai minţit pe slăvitul nostru sultan!... 

Radu ştie despre ce este vorba. Greşise trimiţându-i înaltei 
Porţi veste despre moartea lui Ion, înainte ca el să fi fost cu 
adevărat ucis. Căci, doar câteva zile mai târziu, prin 
iscoadele sale, care erau mult mai destoinice, dar şi mai 
bine plătite decât ale domniei, Ali-beg aflase o mulţime de 
lucruri. Ştia, bunăoară, că Ion scăpase din temniţă. Că acest 
lucru se făcuse cu ajutorul jupâniţei Para, care îi 
cumpărase, cu aur greu, pe slujitorii domneşti. Ba, şi mai 
mult, aflase că Para îl adăpostise în palatul acesta al 
doamnei Maria-Despina, unde chemase doi vraci să-l 
lecuiască de urmele schingiuirilor din temniţă, ca şi de 
rănile căpătate în luptă. 

— Ne-ai minţit!... urmează Ali. Ne-ai vestit moartea 
căpitanului Ion, pe când blestematul ghiaur era îngrijit ca 
un prunc - răcneşte el - aici, în palatul doamnei Maria- 
Despina, în încăperea aceasta... de însăşi jupâniţa Para! 

Furia lui Ali-beg izvorăşte din faptul că, încă anul trecut, 
stăruise mult ca s-o câştige pe jupâniţa Para pentru el... 

Chiar şi în clipa aceasta, când îşi aminteşte de ea, tâmplele 
begului zvâcnesc. În ochi nu vede altceva decât un trup 
mlădiu, ca o trestie legănată de vânt; gura ei roşie, care 
împrăştie - cum cel puţin i se părea lui - cu fiecare 
răsuflare şi cu fiece cuvânt, miresme mult mai dulci decât 
ale trandafirilor din Şiraz. 

Numai că toate străduinţele sale pe lângă sultan, de a i-o 
dărui, în harem, pe fiica medelnicerului hain Archir, 
fuseseră zadarnice. Deoarece, tot pe această fată o cerea 


de nevastă şi marele vornic Zue. Şi, în folosul prietenului 
său, stăruise mult Radu. 

Prinsă la mijloc, între cei doi rivali, Para se învoise mai 
bine să se mărite cu Zue, decât să intre într-un harem. 

Această hotărâre a sultanului îl nemulţumise adânc pe Ali- 
beg. Şi, îndâriit la culme pentru că fata se întorsese în ţară, 
îi poruncise bătrânului dar foarte îndrăzneţului agă Selim, 
omul lui de încredere, s-o răpească, cum s-o pricepe mai 
bine, înainte ca ea să fi făcut nunta cu sfetnicul lui Radu. 

Spre ghinionul său, aga Selim dăduse piept cu căpitanul 
Ion. Acesta o scăpase pe fată. Iar Ali-beg aflase de curând 
cu cea mai mare uimire şi mânie, că Para, deşi nu se 
măritase cu Zue, se îndrăgostise - ceea ce era şi mai rău - 
de salvatorul ei. 

Pradă încă acestor gânduri vrăjmaşe, begul îşi muşcă 
pumnul... Un pârâiaş de sânge izbucneşte din degetul lui 
gros. 

— Ne-ai vândut, hakan Radu, aşa cum l-ai vândut pe 
fratele tău, cum eşti în stare să-l vinzi şi pe sultan!... Şi 
doamna Maria-Despina ne-a vândut. Şi jupâniţa Para! urla 
el... 

— Eu nu... eu nu... îşi ia curaj să răspundă vodă. Nici 
doamna. Ci numai Para... lar dacă slugile palatului i-au 
îngăduit jupâniţei să-l adăpostească pe răzvrătit aici, 
aceasta a fost cu putinţă doar pentru că ea le-a minţit că 
tânărul rănit este fratele său... Şi slujitorii ştiau că jupâniţa 
Para era prietena cea mai bună a doamnei... 

— Ei, vezi? răcneşte Ali-beg. Dacă, totuşi, o fi fost 
amestecată şi doamna?... Răspunzi domnia ta, hakan 
Radu... răspunzi! Să o chemăm mai bine pe doamna. Să ne 
spună ea însăşi ce ştie. Să ne spună şi să ne povestească 
totul... în amănunt. 

— Nu... nu... Nu o amesteca pe doamna, încearcă Radu să- 
| îmblânzească. Te rog... te rog mult, Ali-beg. Am fost buni 
prieteni... Te-am slujit Şi încă am să te slujesc... 

Vocea lui Radu s-a înmuiat şi-a devenit tânguioasă. 


— Am fost... însă tu ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţa ca 
Para să nu intre în haremul meu, îşi varsă năduful begul... 
Pentru că doamna te rugase, de dragul Parei - şi tu, pentru 
doamna... Ce mai! - l-aţi ajutat tustrei pe căpitanul lon să 
fugă. Asta s-a petrecut în urmă cu o săptămână, când am 
trimis eu cea dintâi ceată de spabhii să pună mâna pe Para şi 
pe Ion. Ba încă atunci blestematul de Ion m-a păgubit, cu 
sabia, de cea mai mare parte dintre spabhii. Afară de loan 
Corvin de Huniade şi de Scanderbeg albanezul, luminăţia 
sa sultanul n-a mai avut vreun alt duşman atât de îndârjit ca 
fratele tău Vlad, care a încercat să se ridice, drept stavilă, 
împotriva înaintării noastre spre inima Europei. lar Ion e 
căpitanul lui Vlad... Se luptă să-l readucă în ţară... Şi tu, 
hakan Radu, care domneşti numai din mila şi în numele 
înălţimii sale sultanul, sub ocrotirea oştilor noastre, cu voie 
sau fără voie, l-ai ajutat să fugă... 

Radu îşi dă seama că i se face rău. Şi că, oricum, este 
aproape să-şi iasă din minţi. 

Făcuse în viaţă destule fapte rele. Şi nu fusese osândit 
pentru nimic. În schimb, de data aceasta, era învinuit 
pentru ceea ce nu făcuse. De-un lucru care era chiar 
împotriva felului său de a gândi, a ţelurilor lui. 

Simţea că se cufundă, că se va prăbuşi. 

Când, dintr-o dată, îşi aminti că Ali-beg vestise în 
Bucureşti, prin ienicerii lui, care băâtuseră tobele o zi 
întreagă pe uliţe, că Ion fusese prins din nou. Ba, mai mult, 
turcii înălţaseră o ţeapă lungă, cu vârf de fier, în faţa 
bisericii Sfântul Gheorghe, zicând că în acea ţeapă ei îl vor 
trage pe răzvrătit. 

Îi spune lucrul acesta lui Ali-beg. 

— Şi ai mai anunţat, adăugă el, că îi vei prinde şi pe toţi 
ceilalţi oameni ai căpitanului. Că îi vei prinde şi-i vei 
pedepsi, iar noi ne-am bucurat... peste măsură ne-am 
bucurat... 

Radu vorbea, ca într-o beţie. Cuvintele i se împleticeau. Da 
din mâini şi vorbea. 


Ali îi face semn să tacă. Îl cercetează o vreme, cu privirea, 
făcându-şi ochii mici, apoi întreabă: 

— Tu nu ştii chiar nimic... nimic... hakan Radu? Sau te 
prefaci? 

Radu cată către Ali, nedumerit: 

— Nu ştiu nimic. 

— În ţara... ta, şi habar n-ai de cele ce se-ntâmplă, hakan 
Radu? îl ia în zeflemea begul... 

Radu înghite în sec. Aşteaptă ca begul să continue. Nu 
înţelege nici un cuvânt din tot ce vrea acesta să spună. 

— Aşadar, să te lămuresc, se învoieşte Ali. Zâmbeşte 
batjocoritor şi urmează: Prin iscoadele noastre am aflat, aşa 
după cum vezi, mai repede decât ţi-ai fi putut tu închipui, 
tot ce s-a petrecut... 

Voievodul dă din cap, în semn că aşa e. Iscoadele otomane 
erau mult mai destoinice decât ale lui, deşi ele erau alese 
uneori tot dintre marii săi boieri. 

— Prima grijă a lui lon, după ce a scăpat din palatul 
acesta, a fost, continuă begul, aceea de a o pune, cât mai 
bine şi repede, la adăpost pe jupâniţa Para... 

— Ce spui? se minunează Radu. Şi unde putea s-o 
ascundă? 

— Într-o căsuţă sau o biserică din Bucureşti... Dar unde... 
unde anume nu am putut încă descoperi, deşi noi răscolim, 
cum ştii, oraşul şi-mprejurimile de-atâtea zile... 

— Şi Ion?... Ce-aţi izbutit să aflaţi despre Ion? întreabă 
vodă, îngrijorat. 

— Că se ascunde şi el pe-aici, pe undeva, şi că se 
pregăteşte de luptă. 

— Şi-atunci - priveşte şi mai nedumerit Radu la Ali-beg, 
pentru ce-aţi dat de ştire că l-aţi prins? De ce aţi ridicat 
ţeapa aceasta înaltă din mijlocul oraşului?... 

— Pentru că doar prin acest mijloc putem nădăjdui să-l mai 
prindem pe Ion. 

Vodă îşi duce mâinile la tâmplele care-i zvâcnesc 
îngrozitor. Nu pricepe nimic din țesătura de planuri a 


begului. 

— Pe cât am reuşit noi să aflăm, spune acesta, scrâşnind 
furios, ca şi cum ar fi strâns între măsele sticlă pisată, Para-l 
iubeşte atât de mult pe Ion, încât ar fi în stare de orice 
jertfă pentru el!... 

Radu, în sfârşit, se luminează. 

— Şi crezi că va veni să ţi se-mbie? S-o primeşti în harem, 
ca să-şi scape iubitul? 

— Sunt tot atât de-ncredinţat, rosteşte begul, cum sunt de 
încredinţat că semiluna va stăpâni lumea. La rândul său, 
căpitanul va încerca s-o salveze pe Para... şi-atunci... 
atunci... răsuflă osmanlâul adânc, rotindu-şi ochii galbeni, 
fioroşi - voi pune mâna pe el... 

Sufletul apăsat al lui vodă, după atâtea încercări, începea 
să se însenineze. 

Ce plan!... Ce plan pusese la cale Ali-beg! Deşi îl chinuise 
atâta, îi venea să-l îmbrăţişeze. Aşadar, vrând-nevrând, erau 
legaţi amândoi prin acelaşi ţel... Ion trebuia să fie prins, şi 
numai otomanii puteau izbuti. Valahii ţineau prea mult la 
el... îl ocroteau, îl ascundeau şi-i dădeau ajutor. 

Şi aşa cum îl cunoaşte Radu pe căpitanul Ion, aşa cum îl 
cunoaşte toată lumea, când va auzi că fata care-l iubeşte se 
află în mâinile lui Ali-beg - şi Para va cădea, negreşit, în 
ghearele lui Ali-beg! - fără să ţină seama de primejdii, va 
alerga s-o scape. 

Între timp, otomanii au pregătit, de bună seamă, totul, aşa 
cum se cuvine. Reiese asta destul de limpede din vorbele, 
ca şi din rânjetul lui Ali-beg... 

Voievodului, de nu i-ar fi ruşine, i-ar place să joace şi să 
cânte: «Duşmanul meu de moarte va fi prins... Duşmanul 
meu de moarte va fi prins!...> 

Se stăpâneşte; dar, rumegându-şi aceste gânduri 
înveselitoare în minte şi dând uitării toate câte le îndurase 
în dimineaţa aceea, vodă se scoală de pe scaun. Se repede 
la Ali-beg şi, plin de fericire, îi sărută mâna. 


— Şi-atunci... de ce?... De ce m-ai chinuit atâta? îl întreabă 
el... Sigur... sigur că îl vei prinde pe Ion!... 

Ali-beg îşi desprinde mâna de sub buzele lui şi îi răspunde 
rece: 

— Pentru că toate acestea, deocamdată, nu sunt decât un 
plan... S-ar putea ca Ion s-ajungă la Para mai înainte ca ea 
să se fi hotărât să plece spre mine. Sau, şi mai simplu, ca 
fata să nu mai vrea să se jertfească pentru el... 

— Asta nu este cu putinţă! ţipă înspăimântat Radu. 

— De ce? De ce să nu fie cu putinţă? Pentru că nu vrem eu 
sau tu, hakan Radu? Sau pentru că ne temem noi, dacă nu 
reuşim, să nu ne pierdem capetele? Totul este în mâna lui 
Alah. Şi Alah singur va hotări, pe voia lui, ce trebuie să se 
întâmple şi ce nu... 

— Să ne pierdem noi capetele? se cutremură vodă, 
aplecându-şi spinarea. 

Ali-beg îl priveşte crunt: 

— Da. Să ne pierdem noi capetele. Numai că cel dintâi ţi-l 
vei pierde tu, hakan Radu... 

— Şi, într-o asemenea primejdie, ce-ar trebui să fac? 
murmură Radu. 

— Ar trebui să mi-o aduci tu însuţi pe jupâniţa Para, de 
unde ştii sau de unde nu ştii... De aceea ai fost pus domn. 
Ca să ne slujeşti după cum îţi vom porunci noi! 

Vodă îşi freacă, disperat, mâinile. 

— Aş vrea... dar nu ştiu cum. 

— Silind-o pe doamna ta, Maria-Despina, să ne ajute. Ea 
ştie mult mai multe decât vrea să spună despre prietena ei. 

— Şi dacă nu se va-nvoi? 

Ali-beg se înapoiază pe divan. Se aşază din nou liniştit, cu 
picioarele încrucişate sub el... 

— Daca nu ne-o vei găsi cel puţin pe jupâniţa Para, pentru 
ca, folosind-o pe ea drept momeală, să-l putem atrage pe 
căpitanul Ion şi să-l prindem... îţi făgăduiesc, hakan Radu - 
şi tu ştii că eu mă ţin de cuvânt... 


Radu dă din cap, ştie prea bine că Ali îşi va păstra 
cuvântul... 

— îţi făgăduiesc, cu toată prietenia dintre noi, pe care mi- 
o aminteai adineauri, că te voi învinui de vânzare. Şi- 
anume, te voi învinui sultanului că tu, cu doamna ta şi Para, 
prietena ei, l-aţi ajutat pe lon să scape de pedeapsă. Şi, 
după ce vei fi doborât de pe scaun, te voi ucide cu mâna 
mea, răsplătindu-ţi astfel faptul că l-ai rugat pe sultan, la 
Stambul, să nu mi-o dea pe Para. Şi, tot ca răzbunare, de 
rândul acesta pe doamna ta, dacă nu mi-o vor cere sultanul 
sau marele vizir, voi lua-o în haremul meu. Pe urmă, voi 
dărui-o drept roabă vreunui om de rând... 

— Doamne... geme Radu. Prea mă baţi greu pentru 
păcatele mele! Dar, spune-mi, de unde?... De unde s-o iau 
eu pe jupâniţa Para, preabunule şi înţelegătorule Ali? 

— Nu ştiu! îi răspunde tăios begul... Dacă însă nu mi-o vei 
aduce la timp, vei fi pierdut, hakan Radu... Vei fi pierdut! 

Radu simte că-i vine să urle de spaimă ca un şacal... Este 
tocmai pe punctul de a cădea în genunchi, în faţa lui Ali- 
beg, ca să-i cerşească iertarea, când comandantul gărzii, un 
spahiu uriaş şi cu o barbă stufoasă, intră. 

— Ce este? se întoarce spre el Ali. 

— A venit o sanie acoperită, îl înştiinţează spabhiul... 

— Şi cine se găseşte în sanie? întreabă plictisit begul... 

— Jupâniţa Para, fiica medelnicerului Archir, rugându-te să 
binevoieşti a o primi! îi răspunde spahiul... 

— Jupâniţa Para? răcnesc şi Ali-beg şi Radu, sărind 
amândoi în picioare. 

— În sfârşit, a venit! se înveseleşte begul şi, desfăcându-şi 
larg braţele, începe să râdă. Domnia ta, hakan Radu, poţi 
deocamdată să pleci! Şi să aştepţi în palatul domniei tale 
restul poruncilor mele... 

— Aştept... cum nu... zice Radu. Aştept... 

Se apleacă înaintea lui Ali-beg. Îl salută smerit şi ţâşneşte 
afară pe uşă. 

Se simte fericit. A scăpat. Planul lui Ali-beg a izbândit. 


«De-ar izbândi până la sfârşit! Doamne ajută-mă! se roagă 
el... Doamne ajută-mă!» 

Se coboară pe scări. Jos, calul înşeuat îl aşteaptă. Şi, 
urmat de marele logofăt Stan şi de suita rămasă la intrare, 
porneşte în galop. 

Între timp, Para intră la Ali-beg. 

În încăperea aceea îl primise fata pe căpitanul Ion. Acolo îl 
culcase şi-l îngrijise cât timp fusese bolnav. 

La drept vorbind, chiar din momentul când cei doi tineri se 
despărţiseră, pe malul Oltului, Para ştiuse că nu va mai 
putea iubi pe nici un alt bărbat în afară de el... 

Fusese totuşi încredinţată că nu-l va mai reîntâlni 
niciodată şi că fiecare îşi va urma destinul care-i fusese 
hărăzit. Însă ea se aflase pe treptele bisericii, când Ion 
căzuse prins. Şi dragostea îi dăduse putere şi minte să 
poată răzbi până la el, să-l ajute să fugă şi să-l 
adăpostească. 

Numai că lucrurile se răsturnaseră tocmai când fata 
socotea că totul se va sfârşi cu bine. O ceată de spahii 
înconjurase, pe neaşteptate, palatul... Jupâniţa şi căpitanul 
fuseseră siliţi să fugă. Ion, înfruntându-i pe otomani, cu 
ajutorul voinicilor lui, izbutise, pentru a doua oară, s-o 
scape pe Para. Şi, îmbrăcând-o ca pe-o fată de rând, o 
ascunsese în bordeiul unui ţăran - fost slujitor al lui Vlad - 
dintr-un cătun de lângă Bucureşti. 

Acolo stătuse copila până azi, când fostul slujitor al lui Vlad 
- trimis de Para să afle ce mai e nou - se întorsese vestind-o 
că Ion ar fi fost prins şi că s-a înălţat pentru elo ţeapă în 
mijlocul oraşului. 

Atunci Para s-a hotărât. 

«E rândul meu să mă jertfesc pentru omul căruia-i datorez 
viaţa şi cinstea. Şi pe care-l iubesc!» 

Se înfăţişase lui Ali-beg şi îl privea, neînfricată, în ochi. 

— În cele din urmă, ai fost silită să vii!... mormăie begul, 
abia reuşind să-şi stăpânească bucuria de-a o vedea. 


— Am venit!... Voi intra în harem. Dar numai dacă-i vei da 
drumul, chiar acum, căpitanului Ion... 

Ali-beg îşi rostogoleşte ochii galbeni de tigru sub turbanul 
albastru: 

— Nu tu vei hotări ce trebuie să fac... Eşti în puterea 
mea... 

— Mai bine îmi iau viaţa... şopteşte Para, hotărâtă. De nu 
îţi ţii cuvântul... 

— Dar cine mă încredinţează că tu îţi vei ţine făgăduiala, 
dacă-i dau drumul lui lon? 

— Îţi jur, rosteşte fata, cu un oftat. 

Ali-beg nu mai are răbdare. Bate din palme. Îndată se 
iveşte căpetenia gărzii, căreia Ali-beg îi porunceşte: 

— Dezlegaţi-l din fiare şi daţi-i drumul căpitanului lon să 
plece unde-o vrea! 

Căpetenia gărzii înţelege. Fără să şovăie, răspunde: 

— Porunca se va împlini!... 

— Daţi-i şi-un cal... Să fugă cât mai grabnic. Să n-avem 
timp să ne răzgândim!... 

Căpetenia gărzii, salutând, pleacă. În curând se aude 
afară, printre tânguirile vântului, tropotul unui ca!... 

— Drum bun! suspină fata. 

Ali-beg, urmărind-o neîncetat cu privirea iscoditoare, 
rânjind lacom şi crud, glăsuieşte: 

— A plecat. Mi-am împlinit cuvântul... 

Jupâniţei Para i se umplu ochii de lacrimi. 

— Mi-l voi păstra şi eu! 

Dar totul începe să i se învârtească în jur şi cade, fără 
cunoştinţă, la pământ. 

Oşteanul din pădure strânse mânerul săbiei în pumn. Ar fi 
dorit să se repeadă în sprijinul sărmanei jupâniţe. 

— Para!... rosti el... Para!... 

Se zbuciumă, strigă, dar slăbiciunea îl inu, legându-l la 
pământ cu lanţurile sale de plumb. 

Zăpada îl acoperise aproape în întregime. Nu i se mai 
zăreau decât obrazul şi o parte din coiful auriu, de pe care 


zăpada, adunându-se, aluneca mereu. 

Armăsarul nu se mişcase de lângă el... 

Ochii negri ai animalului îl cercetau pe oşteanul rănit cu o 
privire umedă, aproape omenească. 

Coama îi era biciuită şi răvăşită fără încetare de vânt. 

Piciorul, în care rana se obrintise între timp, nici nu şi-l 
mai simţea. 

Sforăi. 

Îşi înălţă capul şi încercă să adulmece văzduhul... 

Dar viscolul bătea în aşa fel, încât toate mirosurile după 
care s-ar fi putut călăuzi erau împrăştiate. 

Noaptea părea că nu voia să se mai ridice de deasupra 
pădurii. Întunericul era greu, apăsător şi încărcat de 
primejdii neştiute, ce se puteau ivi de oriunde. 

Copacii scânteiau, legănându-se, şi gemeau. 

Rănitului i se păru, pentru o clipă, că vede iar ochii şi 
barba Bătrânului. 

«Nu te lăsa doborât!...» «Nu. Nu mă las!» îi răspunse el... 

Cercuri de toate culorile curcubeului se învârteau 
ameţitor. 

I se părea că se roteşte odată cu ele şi se prăvăleşte, 
rostogolindu-se, într-o prăpastie. 

Viscolul urla, azvârlind trâmbe de zăpadă asupra celor doi 
răniţi - unul fiind lungit la pământ, însă vegheat, cu 
credinţă, de celălalt. 

Apoi vârtejul şi prăbuşirea încetară. Şi rănitul începu iar 
să retrăiască o sumedenie de întâmplări, dar toate în 
frânturi învălmăşite, fără ordine şi uneori fără înţeles. 

Puhoaiele tulburi, clocotind zgomotoase, dau năvală pe 
Olt. Vântul suflă domol... Uneori aduce pe aripile lui câte o 
adiere călduţă. Din copaci, ţurţuri limpezi, ca de cristal, 
picură rar, plângând sfârşitul iernii. 

Un călăreț într-o bundiţă descheiată şi cu o căciulă albă, 
ţuguiată, pe cap, trece călare, în goană, pe potecă. 

Zăpada moale plescăie, strivită sub copitele calului. 


În bordeiul din pădure, Ion, sprijinindu-şi pe un butuc 
sabia, şi-o ascute cu o bucată de gresie. 

Fostul ucenic în ale preoţiei, Gheorghe, aşezat pe patul de 
cetină, meştereşte săgeți pe care le aşază cu grijă în tolba 
de la picioarele lui şi cântă, cu glas înăbuşit, un cântec de 
lume. 

Pe faţa lui slabă şi palidă, în timp ce-şi murmura cântecul, 
pluteşte umbra unui zâmbet ciudat. 

Pe treptele săpate în pământ, care urcă spre ieşirea 
îngustă a bordeiului, Alexe, vânătorul de lupi, îi pune coadă 
unei securi. Auzindu-l pe Gheorghe cântând, râde în el 
tainic. Se opreşte din lucru. Apoi când Gheorghe încetează 
să cânte, dă el drumul la glas. 

Vocea îi este mai bărbătească, mai plină. 

Gheorghe îşi ridică ochii spre Alexe. Ion se uită, pe rând, la 
amândoi. Tustrei încep să râdă voioşi, cu hohote. 

În faţa bordeiului, călăreţul cu bundiţa albă şi-a oprit din 
galop murgul. Acesta se ridică în două picioare, nechezând. 
Voinicul sare de pe cal... Ion, Gheorghe şi Alexe se reped 

afară. 

— Bucure! exclamă Ion. 

— M-am întors! îi răspunde acesta scurt. Am aflat unde e 
Para... Pe chipul lui Ion, soarele rece de sfârşit de iarnă îşi 
aruncă voios, dintr-o spărtură a norilor, câteva săgeți. 

— Unde? 

— A dus-o Ali-beg peste Dunăre... 

— De-aceea n-am găsit-o noi în palatul cel mic al doamnei, 
când l-am atacat... Biata de ea! o plânge Alexe. 

— A ascuns-o la Boian, în palatul de vară al foştilor țari 
bulgari... urmează Bucur. 

— Acolo îşi ţine haremul? 

— Acolo! 

Pe sub bolta înaltă a fostului palat de vară din Boian - 
palat transformat de turci într-o clădire pătrată, albă, fără 
nici o fereastră în afară şi înconjurată cu un val de pământ - 


scârţâie carele pline cu făină, miere, carne sărată şi peşte, 
care pătrund în curte. 

Ţărani bărboşi, îmbrăcaţi în zdrenţe, descarcă sacii, 
azvârlind din când în când ochiade către ferestrele cu 
zăbrele mărunte şi dese, dincolo de care se află zăvorâte 
cadânele lui Ali-beg. 

O şuierătură se aude. 

Străjerii din preajma carelor şi cei de la porţi, izbiţi pe 
neaşteptate, încep să se prăbuşească. 

Porţile, lăsate după intrarea carelor, sunt ridicate iarăşi de 
ţărani. 

Răsună, dincolo de ferestre, ţipetele de spaimă ale 
femeilor care nu ştiu ce se întâmplă afară. 

Unul dintre ţărani - cu barba şi chipul lui Năstase - îl ţine 
pe un străjer culcat la pământ: 

— Spune unde e Ali-beg, sau te sugrum?... 

— Ali-beg e plecat... A fost chemat la Stambul de sultan! 

— Ali-beg e plecat la Stambul! îl vesteşte Năstase pe Ion 
care în mijlocul turcilor de la poartă, aflând această veste, 
înciudat, îi coseşte cu şi mai multă hărnicie pe vrăjmaşi. 

Pe porţile deschise, năvălesc, călări, Bucur, Gheorghe, 
Alexe şi alţi o mulţime de tineri valahi. 

Lupta se dă pe unul dintre balcoane. Împinşi de Ion şi o 
mână de voinici, turcii dau înapoi. Balustrada balconului se 
prăbuşeşte. Jos, cei care se ridică dau de Bucur, Năstase şi 
Gheorghe. 

Alexe desface, cu umărul, uşă după uşă. Femeile ţâşnesc 
afară, ţipând. 

Toată ograda e semănata cu otomani răpuşi, cu turbanele, 
iataganele şi suliţele lor. 

Negru, adus de Bucur sub balcon, îşi ridică în sus capul, 
căutându-şi stăpânul... 

Cadânele s-au grămădit într-un ungher al curţii, şi de 
acolo, cu braţele întinse, îi roagă pe voinici: 

— Luaţi-ne cu voi... Ajutaţi-ne să ajungem la casele 
noastre... 


Fostul palat de vară al țarilor bulgari a rămas pustiu, cu 
porţile deschise. 

Se pierde în depărtare. 

A venit primăvara. Crengile pomilor îşi arată bucuroase, 
soarelui, frumuseţile lor - mugurii gata să plesnească. 

Pâraiele curg repezi. 

Voinicii duc pe şei femeile salvate. 

Glasurile şi râsetele acestora răsună argintii. 

Vălurile lor subţiri flutură. 

Ţăranii ieşiţi la munca ogoarelor, cu pluguri şi boi costelivi, 
privesc alaiul acesta cu mirare şi spaimă. 

«Ali-beg se va răzbuna cumplit!» îşi şoptesc ei. 

Negru aleargă în galop. Ceilalţi cai au rămas în urmă. Pe 
şa, în faţa lui Ion, Para. 

— Te voi trimite cu Alexe în Transilvania, la prietenul 
măriei sale Vlad, comitele Mihail Szilâgyi! îi spune Ion fetei. 

Ea îl cuprinde cu mâinile de gât. 

Văzduhul primăvăratec îşi desface larg aripile străvezii. 
«Dar am salvat-o oare, într-adevăr, pe Para? se zbuciumă 
în fierbinţeala lui rănitul... Am salvat-o pe Para? Pe Para sau 

pe Oltea?... Para... Oltea?...» 

În minte o revede pe Oltea. 

— Ai venit!... Ai venit!... 

Primăvara a înveşmântat plaiurile Tismanei în straie 
bogate de lumină verde şi aur. 

Fata aleargă pe o costişă. 

Flori de cireş se scutură ca o ploaie înmiresmată şi caldă. 

— Te-ai întors!... Te-ai întors!... 

Livezile freamătă. 

La fel, stejarul cel bătrân, poteca, pârâul şi pădurea de 
castani, care-l cunosc de copil... 

— Te-ai întors!... Te-ai întors!... Nu ne mai părăsi. 

Fetiţa îl apucă de mână şi-l trage după ea: 

— Haide să ne jucăm! 

Se joacă amândoi «de-a soarele şi luna». Şi luna se lasă de 
astă-dată, dinadins şi cu viclenie, prinsă de soare. 


E ziua de Sânziene20... E şi ziua lui Ion. Fetele din 
Tismana şi-au făcut, după datină, cununiţe din floare de 
sulfină, culeasă în zori prin iarba plină de rouă. 

O cununiţă şi-a împletit şi Oltea. 

Se coboară amurgul... 

Pe culmea dealului fumegă argintie luna. 

Acolo are loc «jocul făcliilor». 

Flăcăi călări gonesc spre culmea dealului, cu făcliile 
aprinse în mâini. Dar fetele le-au luat-o înainte. S-au urcat 
încă de la amiază pe culme. Au cules flori. Au împodobit 
locul... Şi-au pregătit grămezile de vreascuri. Acum le dau 
foc. Flăcăii totuşi se grăbesc. Sar de pe cai. Încep «jocul 
făcliilor». Apoi, băieţi şi fete, perechi-perechi, sar peste 
focurile aprinse de fete. În cele din urmă încep cu toţii hora. 

Ion a urcat şi el pe culme cu o făclie în mână. Dar nu 
descalecă, nu sare peste foc, nici nu se prinde în horă. 

Oltei, în lumina flăcărilor, îi ard obrajii ca un mănunchi de 
bujori. 

— Aş vrea să cresc mai repede mare!... îi spune ea lui Ion. 

Flăcăul începe să râdă: 

— Şi-aşa eşti destul de mare!... 

— Aş vrea să fiu mare de tot... 

— Pentru ce? 

— Ca să nu mă mai despart de tine niciodată. N-am să te 
las să mai pleci nicăieri singur... 

— Nici la război? 

— Nicăieri! 

Focurile de la «serbarea făcliilor» s-au întins. Au cuprins 
toată culmea. 

Focuri întinse, nesfârşite... Focuri... 

Ion şi Bucur călări, de pe înălţimea unei movile, privesc 
focul în care arde zarea. 

Bucur îl înştiinţează pe căpitan: 

— Am izbutit să dau foc şi celor din urmă depozite de 
hrană turceşti, care se mai aflau în Ţara Românească. 


Un foc mare a fost aprins în piaţa Sfântul Gheorghe din 
Bucureşti. 

Bărbaţi, femei şi copii aleargă la semnul acesta de 
chemare. 

Pristavul domnesc sună din surlă prelung. 

Toate clopotele din Bucureşti bat. 

Norodul s-a adunat. 

Marele vornic Dragomir vesteşte mulţimea: 

— Căpitanul Ion a fost prins!... 

— A fost prins căpitanul lon? se uimeşte mulţimea. 

Şi marele vornic Dragomir, în numele voievodului Radu, 
reaminteşte mulţimii toate relele săvârşite de căpitanul Ion: 

— Nici un trimis al înaltei Porţi nu mai putea trece în voie. 
Oamenii lui loveau cetăţile turceşti. 

— Fostele noastre cetăţi dăruite lui Mahomed de măria sa 
Radu! îl îndreaptă un glas venit din mulţime. 

— Conacele boiereşti... 

— Au ars nenumărate!... se bucură lumea adunată. 

— Iar el însuşi, cum ştiţi - urmează Dragomir - 
prefăcându-se când ţăran, când călugăr, se străduia în toate 
felurile să-i prindă la strâmtoare şi să-i răpună pe măria sa 
Radu... 

— De două ori a fost aproape să-l răpună, îşi şoptesc la 
ureche oamenii. 

— Măria sa mi-a poruncit atunci mie să iau cele mai 
chibzuite măsuri. 

— I-au întins curse şi laţuri de tot felul, în fiecare loc... îşi 
destăinuie unul celuilalt, ceea ce ştiu, locuitorii 
Bucureştiului. A încercat şi Ali-beg să-l prindă în capcană, în 
palatul cel mic al doamnei. Şi-a scăpat şi de-acolo... 

— Numai că Ion, cu curajul lui nebunesc, le-a înfruntat pe 
toate... urmează Dragomir. 

— Şi cum l-aţi prins până la urmă? întreabă mulţimea. 

— Îl urmăream de multă vreme. Ştiam că dă târcoale 
palatului domnesc! 

— Ştiam şi noi! îşi şoptesc oamenii. 


— Astăzi de dimineaţă, dându-se drept cântăreţ rătăcitor, 
a cerut voie să intre în palat, ca să-i cânte voievodului un 
cântec. Dar sub mantie avea o sabie, cu care socotise să-l 
răpună pe măria sa Radu. Noi, care pregătisem totul din 
timp, i-am dat voie să intre... 

=— Si? Șl2z,i 

— Răufăcătorul a fost prins. Şi-şi va primi pedeapsa... 

— Păcat de tinereţea şi vrednicia lui! spun oamenii în 
taină. 

Multe femei oftează. Altele au început să plângă. 

Tot în această vreme, la palat s-au adunat boierii. 

Vodă stă răşchirat în jilţ. 

Lângă el, doamna ţării cu ochii trişti şi negri priveşte 
parcă în gol... 

— Am vrea să ştim şi noi, cum aţi pus mâna pe el? întreabă 
un boier. 

— E turbat ca o fiară şi ar fi fost în stare să lupte şi c-o 
oştire întreagă!... se îngrozeşte altul... 

Voievodul râde strâmb. Buzele îi sunt roşii, aproape 
femeieşti. Privirea i se scurge, din ochii lui frumoşi, subţire, 
veninoasă. Pe haina de brocart, bătută în pietre scumpe, 
are pete de vin. 

— Să spună logofătul! se grozăveşte Radu. 

Marele logofăt Stan începe să povestească: 

— Când a-nceput să urce scările palatului, de sus i-am 
aruncat în cap o plasă din cele mari, greceşti. S-a încurcat 
în plasă. N-a mai putut să-şi scoată sabia. Asupra lui s-au 
năpustit o sută de oşteni. 

— Curajul nebunesc pe care îl avea, de data aceasta l-a 
pierdut! se veseleşte vodă. 

— Şi ce-aţi făcut cu el? 

— Am vrut să-l trag în ţeapă! scrâşneşte vodă. Însă 
doamna Maria-Despina m-a rugat... 

— Înalta doamnă a ţării?... 

— Aştept un prunc... dă doamna, pentru întâia oara în 
vileag, marea taină. Mi-aş dori o fetiţă, surâde ea, care să se 


numească la fel ca mine, Maria, şi ca măâicuţa mea, Voichiţa. 
În numele copilului care o să vină, n-am vrut să curgă 
sângele lui Ion... 

Marii boieri clocotesc. Ar fi dorit să-l vadă pe răzvrătit în 
ţeapă. 

— Dar n-aveţi grijă, boieri! strigă ascuţit Radu. Îl voi 
trimite în lanţuri, aşa cum am făgăduit de mult, luminăţiei 
sale sultanului. Moartea va fi de zece ori mai cruntă!... 

— Moartea va fi de zece ori mai cruntă!... se veselesc 
boierii. 

Între alţi osândiţi, legat în lanţuri, cu jumătatea de sus a 
trupului goală şi biciuit fără încetare de paznici, căpitanul 
Ion se târăşte pe drum. Văzduhul este înăbuşitor. Cerul s-a 
făcut roşu. 

Un turc înalt, spătos, cu barbă neagră, care conduce 
convoiul, îşi pune palma streaşină la ochi. 

— Mâine vom fi la Egrigoz, le spune el paznicilor. Şi câinii 
aceştia vor fi închişi în temniţă pentru tot restul vieţii. 

S-a făcut noapte. Cerul e înnorat. Se simte în văzduh 
apropierea furtunii. Paznicii, care sunt de strajă, veghează. 

Osândiţii, lungiţi cu trupurile goale pe ţărână, se odihnesc. 
Dorm. Sau se prefac că dorm... 

Vântul a început să sufle. Fulgere se desfoaie pe cer, ca 
nişte flori albastre. Suliţele lor lungi brăzdează, frânt, 
văzduhul... 

Zgomotul vântului şi-al ploii seamănă acum cu galopul a 
zeci de herghelii. 

La adăpostul beznei şi-al zgomotelor ploii, Ion îşi sfărâmă, 
cu două pietre mari, cătuşele de fier. 

Alţi osândiţi, la fel, ajutându-se unii pe alţii, luptă să-şi 
scoată lanţurile. 

Unul din paznici, care-şi acoperise capul cu o mantie, 
ferindu-se de ploaie, a căzut la pământ. 

O lovitură în creştet doboară şi pe altul... 

Cu iataganul acestuia din urmă în mână, Ion a ajuns la 
cortul ofițerului turc. 


Îl smulge din culcuş. Otomanul ridică mâinile, în semn că 
se predă. 

Întreg convoiul osândiţilor e liber. 

Pe paznici, legaţi bine, cu căluşuri în gură, i-au azvârlit 
într-o groapă, deasupra căreia au grămădit mormane 
întregi de crengi. 

Mulţi dintre osândiţi au îmbrăcat veşmintele turceşti. 

— Până vor fi descoperiţi călăii noştri, noi vom putea 
ajunge departe! le spune osândiţilor Ion. 

Ploaia nu încetează să cadă. 

Un copac s-a aprins. Arde cu flăcări vii. 

Prin noroi şi furtună, cu trupul pe jumătate gol, căpitanul 
aleargă. 

În zori, furtuna s-a întețit. Sub ochii turburi şi obosiţi ai lui 
Ion, s-a ivit marea cu valurile uriaşe, frământate. 

O barcă a fost trasă departe, pe nisip. lon se apropie de 
barcă. 

Se prăbuşeşte. Are însă puterea să se salte şi să se prindă 
cu mâinile îngheţate, tremurătoare, de marginile bărcii. 

Furtună pe mare... Huiet... Barca este purtată de valuri în 
neştire. 

«Pe ce tărâm mă găsesc?... Este aurita Crimee... 
Crimeea!...» 

Urmat de mârzaci, căpeteniile sale de oaste - cu faţa 
galbenă, brăzdată, ochii mici înfundaţi şi buza de sus spână 
- marele han al Crimeei, Hagi Ghirai, soseşte în sunete de 
tobă. 

Mârzacii sar din şa şi-l sprijină pe marele lor han să 
descalece. 

Cu toţii se aşază, având picioarele încrucişate sub el, pe 
perne de mătase, înşiruite deasupra unui covor. 

Marele han e în mijloc. Îi face semn lui Ion să se aşeze şi el 
pe-o pernă, în apropierea lui. 

Fântânile, ţâşnind din pereţii de marmură, ce înconjoară 
grădinile lui Hagi, susură încetişor. 

Mireasma trandafirilor este îmbătătoare. 


Sclavii georgieni aduc ceaiul fierbinte în căni. 

Sus, în pridvorul din lemn scump de santal, adăpostite 
după perdele, Ion ştie că se află soțiile şi cele treizeci de 
fiice ale marelui han. 

Acesta ia cuvântul... 

Barba lui aspră, rară şi argintie se clatină. 

— Îţi datorăm răsplată! spune marele han. Ne-ai dezlegat 
în totul taina strămoşului Tanai, a mormântului său, şi ne-ai 
adus de-acolo lanţul cel sfânt de aur, purtat de el în viaţă, 
pe care îl căutam. Rosteşte-ţi o dorinţă, şi îţi jur să ţi-o 
îndeplinesc!... 

— Am o îndatorire. Vreau să ajung la Roma, la principii 
creştini... 

— Eşti un mare viteaz! glăsuieşte iar hanul... Nu te-ai 
temut nici de vrăjmaşii care-ar fi vrut să te împiedice să 
săvârşeşti lucrarea şi nici de diavolii ce-nconjurau 
mormântul... Dacă rămâi la noi, îţi dăruiesc pe una din 
fiicele mele de soţie... 

Fetele din pridvorul de sus se aud chicotind. 

— Şi, dacă îmbrăţişezi credinţa lui Alah, ai putea să ajungi 
un dregător de seamă în acest colţ fermecător al lumii, care 
este Crimeea... Şi poate - de ce nu? - moştenitorul meu... 

Ion se apleacă înaintea marelui han: 

— Sunt nevoit să plec, repetă el... Îndatoriri de seamă, ce 
nu se lasă amânate, mă cheamă-n asfinţit. 

Hagi ridică mâna: 

— Ca să te-ntorci degrabă, îţi pun la îndemână cea mai 
uşoară şi mai iute corabie. Un vas genovez cucerit de 
curând. Ai să te-ncredinţezi că noi ştim să plătim vitejilor 
mai bine decât ghiaurii voştri din asfinţitul lumii... 

În faţa Papii de la Roma, Ion stă îngenuncheat. 

— Astăzi, când Ioan de Hunedoara a-nchis ochii şi 
Gheorghe Castriota-Scanderbeg, albanezul, este prea 
ostenit, rosteşte căpitanul, un singur om îi poate înfricoşa 
pe turci. Acesta este domnitorul Vlad, cel zăvorât, printr-o 
înşelăciune, la Vişegrad. E neîmblânzit, căci a zăcut mulţi 


ani în lanţurile şi temniţele turceşti. Ura sa împotriva 
năvălitorilor este mai mare decât a oricui. Şi, de l-ai ajuta să 
ajungă iar liber, domnitorul valah ar putea alunga oştile 
musulmane. 

Papa stă nemişcat, cătând printr-o fereastră a Vaticanului 
către crucea de aur de pe bazilică. 

— l-aţi spus regelui nostru Matei că domnitorul Vlad nu 
are nici o vină? 

— Regele n-a stat încă de vorbă cu cel adus de noi ca să 
mărturisească... 

În lumina amurgului şi-a lumânărilor, întreita tiară21 
sclipeşte orbitor. 

Un clopot bate rar, anunțând miezul zilei. 

— În acea parte a lumii, mai glăsuieşte Papa, pentru 
orânduirea oricăror frământări în legătură cu musulmanii, 
l-am binecuvântat pe regele Matei. Hotărârile lui sunt 
drepte pentru noi... Du-te dară la el şi-ncredinţează-l tu 
însuţi, dacă poţi, că domnitorul vostru, este nevinovat... «La 
regele Matei!... La regele Matei!...» 

Chipul măreț al Papii, întreita coroană şi crucea de la 
bazilica romană se topesc pe încetul... 

În locul încăperii din Vatican, unde-l primise Papa, 
căpitanul zăreşte castelul din Hunedoara al regelui Matei. 
Sala cea mare de ospeţe... 

— Şi-acum, rosteşte regele, să bem această cupă cu vin în 
cinstea biruitorului în turnirul de astăzi. 

Trâmbiţele sună prelung. 

Regele îşi înalţă cupa grea cu picior, bătută în şase rânduri 
de nestemate. 

Marea nobilime se ridică în picioare. Rochiile de mătase şi 
brocart ale femeilor foşnesc. Săbiile bărbaţilor zăngănesc 
vese!... 

Urale puternice izbucnesc din piepturile magnaţilor. Sunt 
cu toţii dornici să-i intre în voie tânărului rege. Să-i 
spulbere bănuielile, de-altminteri îndreptăţite, asupra 
credinţei lor. 


Cavalerul loan mulţumeşte. Invitaţii îşi sorb cupele. Nobilii 
vârstnici şi fiii lor, până la ultima picătură. În vreme ce 
soțiile şi tinerele fete îşi înmoaie doar buzele în licoarea 
uşor gălbuie, aromată şi dulce, de Tokay. 

— Asemenea luptători, ca domnia ta, dorim s-avem, 
cavalere Ioan! ia cuvântul comitele Mihail Szilăgyi, cel 
dintâi dregător al regatului, după ce i-a cerut, mai întâi, din 
ochi, nepotului său, regele Matei, îngăduinţa de a vorbi. Îţi 
cunoaştem meritele trecute, în luptele cu turcii. Eşti un 
viteaz pe care ne-am putea bizui. Şi, potrivit legilor noastre 
cavalereşti, vom îndrăzni să-l rugăm pe serenisimul nostru 
stăpân să te înalțe, în timpul cuvenit, la rangul de baron... 

Între aristocrați se stârneşte un murmur. larăşi se va 
ridica, în rândurile marii nobilimi transilvănene, un cavaler 
valah? 

Lucrul acesta nu este, oare, cu tâlc? se întreabă, din ochi, 
magnații. Nu cumva comitele Mihail Szilâgyi - acela care şi- 
a impus la tron nepotul, peste voinţa multor grofi - 
urmăreşte vreun anumit plan? 

Neliniştea este firească, deoarece înaintări din acestea în 
rang nu au loc decât foarte rar. 

Regele Matei avea însă o fire impresionabilă. El rămăsese 
uimit de faptul că Ioan de Valahia îl învinsese pe cel mai de 
temut cavaler al Ungariei, «biruitorul regilor» - cum era 
numit comitele Georg de Ellerbach. 

Comitele luptase în turniruri pe tot întinsul Europei: în 
Cehia, Germania, Francia şi Polonia. 

Nimeni nu izbutise să-l înfrângă. 

În turnirul de astăzi, de la Hunedoara, el se păstrase 
dinadins la urmă, pentru ca să-l doboare pe cavalerul loan, 
învingător al tuturor celor de dinaintea lui. 

Marii aristocrați urmaăriseră lupta cu răsuflarea tăiată. Nu 
trebuia, cu nici un preţ, ca loan de Valahia să ajungă 
sărbătoritul turnirului. Le era prea destul şi-aşa faptul că, în 
Ungaria, se instaurase o nouă dinastie, aceea a Corvinilor. 


Era adevărat că loan Corvin de Huniade fusese cel mai de 
seamă apărător al Europei. Doar la auzul numelui său se 
ridicau, mergând neînfricaţi la moarte, români, unguri, 
germani, sârbi, albanezi şi oricine ura şi se temea de 
asuprirea otomană. 

Numai că ei se împotriviseră din răsputeri ca fiul său, 
Matei, să se urce pe tron. Ori, fără comitele Mihail Szilâgyi, 
unchiul lui de pe mamă - şi el, pe cât se auzise, dintr-o 
familie valahă, înnobilată în război, ca şi aceea a Corvinilor 
- tânărul Mateiaş, pe care marii aristocrați îl numeau în 
derâdere «crăişorul valah», nu şi-ar fi pus pe frunte 
niciodată coroana. 

Cu toate că magnații nădăjduiseră în victoria, la turnir, a 
comitelui Georg, acesta căzuse de pe cal... Căzuse de la 
primul atac al lui Ion, la fel ca şi, cu puţin înainte, comiţii 
Szepes şi Pongracz. 

Urmaseră o a doua şia treia ciocnire, cu încuviințarea 
regelui, căruia nu îi venea nici lui să creadă că poate fi cu 
putinţă o asemenea înfrângere de neînchipuit. De trei ori la 
rând, în lupta cu sulița, cu sabia şi cu securea, comitele de 
Ellerbach fusese azvârlit de pe cal... Şi dacă mai trăia 
aceasta nu se datora decât mărinimiei cavalerului loan. 

Victoria aceasta surprinzătoare nu-i mai putea ieşi din cap 
regelui. Şi fiindcă avea nevoie de luptători destoinici, în 
vederea îndeplinirii planurilor mari pe care şi le alcătuise, 
se hotărâse, pe neaşteptate, să-l ridice pe Ion la rangul de 
baron. 

— Suntem de aceeaşi părere cu comitele nostru, Mihail 
Szilâgyi, răspunde regele. Cavalerul loan va trebui, 
bineînţeles, în timpul legiuit, să săvârşească toate celelalte 
formalităţi, care sunt necesare, potrivit datinilor 
cavalereşti. Dar, imediat după aceea, ne vom simţi onoraţi 
să-i dăm învestitura şi să-l numim baron... 

Trâmbiţele sună asurzitor. Regele soarbe încă o cupă cu 
vin, după ce închină, prieteneşte de astă dată, numai cu 
cavalerul loan. 


Face apoi un semn, şi petrecerea, însoţită de danţ, începe. 

Succesul cavalerului loan este deplin. În sala 
monumentală de primire (sau «sala cavalerilor», cum se 
numeşte), sală iluminată de peste trei sute de făclii, scaunul 
lui se găseşte alături de acela al regelui, în faţa căminului 
din piatră pe care se vede, gravat în aur, corbul cu un inel 
în cioc, având în ghearele încleştate coroana regilor 
maghiari. Şi dacă cei mai mulţi dintre bărbaţi îl privesc cu 
invidie, femeile şi tinerele fete nu se mai satură şi îl sorb din 
ochi. 

Femeile şi fetele, cu toate reţinerile impuse de părinţii, 
soţii sau fraţii lor, aplaudaseră cu înflăcărare victoriile lui 
Ion, fiecare sperând în taină ca la ospăț să danseze cel 
puţin o dată cu el... Şi asta nu numai pentru că frumuseţea 
bărbătească a lui Ion, la vârsta aceea de douăzeci de ani, 
era desăvârşită, ci şi fiindcă, încă de pe atunci, isprăvile 
săvârşite de el fuseseră învăluite în aura legendei. 

Câte nu se povestiseră şi, uneori, chiar nu se cântaseră 
despre el? 

Multe dintre tinerele doamne şi fete care iau parte la 
ospăț îşi istorisesc bunăoară chiar acum între ele, la ureche, 
cum loan de Valahia, fiind prizonier la turci, izbutise să 
scape. Pătrunsese în haremul lui Mahomed, eliberând de 
acolo pe-o fostă iubită a lui şi o fetiţă în vârstă de cinci ani. 
Tot astfel, mai târziu, salvase pe o altă fată din seraiul unui 
faimos general turc. 

Cutreierase lumea şi pretutindeni luptase, cu toate forţele, 
contra puterii otomane. 

Cu acelaşi ţel se înfăţişase tânărul comitelui Mihail 
Szilâgyi. Acesta îl trimisese în luptă contra imperiului 
otoman, şi-acolo dobândise, prin vitejia lui, rangul de 
cavaler. 

Este adevărat că lucrul acesta Ion îl făcuse cu un anume 
ţel, pe care n-aveau de unde să-l cunoască nici regele, şi 
nici magnații lui, şi cu-atât mai puţin grofinele şi copilele lor. 


Acestea din urmă, mai ales, povestindu-şi isprăvile lui lon, 
se mulţumeau să-l vadă, să-l admire şi să ofteze adânc. 

Cea mai aprinsă dintre toate acele tinere fete şi femei, 
care îl admirau şi se roteau, în mod obişnuit, în jurul său - 
de când era la curte - ca nişte fluturi în jurul unei lumânări, 
era însă copila grofului Albert de Szentgyorgyi. 

Se numea Elisabeta. Nu avea decât cincisprezece ani şi 
era socotită drept cea mai mândră, mai bogată şi mai 
strălucitoare fată de măritat din întregul regat maghiar al 
acelui an 1465. 

Niciuna nu îl aplaudase, la turnir, mai mult decât 
Elisabeta. 

Copila tocmai ascultase pe un minnesenger, în castelul 
tatălui său, cântând legenda Nibelungilor. 

În mintea sa, de cum îl zărise pe Ion, îl şi asemuise cu 
cavalerul Sigfrid. Ea se visa Crimhilda. Iar Ion urma s-o 
îndrăgească, la fel ca Sigfrid pe Crimhilda. 

Ce-i drept, Ion nu-i dăduse de înţeles c-ar fi îndrăgostit de 
ea. Însă aceasta n-o făcuse să-l îndrăgească mai puţin. În 
taină, se şi destăinuise doicii sale că era hotărâtă să facă tot 
ce-i va sta în putinţă ca să şi-l cucerească pe cavalerul loan. 
Să se mărite cu el... 

— Ori cu el fericită, ori fără el la mânăstire! spuse 
Elisabeta doicii sale, cu acea hotărâre înverşunată pe care 
numai la vârsta de cincisprezece ani poate o fată 
îndrăgostită s-o ia. 

Începând danţul, mândra Elisabeta făcuse în aşa fel ca ea, 
cea dintâi, să se prindă de mână cu lon. Ceea ce o îndurera, 
totuşi, peste măsură, era că el rămânea nepăsător la toate 
drăgălăşeniile sale. Oricât se străduia fata, cavalerul 
întârzia să i se prindă în mreje. 

Gândurile flăcăului erau în altă parte decât la vorbele ei 
pline de înţelesuri. Ochii lui nu vedeau zâmbetele ei 
graţioase, ci rătăceau prin sala cea mare de ospeţe, 
îndreptându-se uneori spre rege, alteori... cine ştie unde... 


Fata îşi simţea inima săgetată de-o suferinţă fără seamăn. 
Cu câteva zile în urmă, cavalerul loan se purtase cu totul 
altfel faţă de ea şi - să i se fi părut numai ei, oare? -îi 
dăduse chiar unele speranţe... «Poate între timp să se fi 
îndrăgostit de alta! se gândeşte Elisabeta. Voi fi cu ochii-n 
patru. Nu-mi va scăpa nimic.» 

Dar după danţ inima i se strânge mai tare, pentru că 
numaidecât el este înconjurat de o mulţime de grofine. Şi 
alte tinere femei şi fete se bucură de zâmbetele lui. 


Se hotărăşte să-l urmărească pas cu pas. Dintr-o dată -i 
se pare sau chiar aşa este? - îl vede pe cavalerul Ioan 
privind spre mama sa vitregă. 

Privirile schimbate de cavalerul Ioan cu tânăra femeie îi 
sfâşie inima. 

În mintea fetei se înnoadă şi alte legături. 

Tatăl său, comitele Albert de Szentgyorgyi, o cunoscuse pe 
cea de-a doua soţie a lui în castelul lui Mihail Szilâgyi de la 
Sibiu, unde mişunau întotdeauna o sumedenie de valahi. 

Magnatului îi plăcuse frumoasa boieroaică româncă, mai 
tânără cu aproape treizeci şi cinci de ani decât el... 

Despre această boieroaică, Mihail Szilâgyi îi povestise că 
avea nesfârşite moşii în Valahia mică. Fusese însă nevoită 
să-şi părăsească ţara şi averea, deoarece era urmărită de 
turci. Şi, fiindcă Albert era văduv de peste zece ani - se 
hotărâse să se însoare cu ea. 

Mihail Szilâgyi, la rugămintea lui Szentgyorgyi, se 
străduise apoi să o convingă pe boieroaică să primească 
această cerere în căsătorie, arătându-i câte primejdii 
pândesc pe o tânără femeie, singură şi neocrotită. 

După destule şovăieli şi numai la stăruinţele lui Szilâgyi, 
până la urmă Para primise această rugăminte de-a se 
căsători - şi nunta se făcuse. 

Era însă limpede pentru oricine că între cei doi soţi nu 
domnea dragostea. Tânăra femeie părea să fie mistuită de o 
adâncă suferinţă, a cărei pricină, cu toate rugăminţile celor 
din jur, nu o destăinuise nimănui. 

Şi iată că Elisabeta o zăreşte pe mama sa vitregă 
strecurându-se pe uşa din spate a sălii de primire. 

Cu inima bătându-i puternic, porneşte după ea. O 
urmăreşte pe scara cotită de piatră, fără balustradă, care 
dă pe una din terasele mai dosnice ale castelului. 

Ajunsă pe terasă, Para se opreşte o clipă. 

Priveşte cerul senin, pe care abia au început să pâlpâie 
cele dintâi făclioare ale nopţii. Oftează adânc. Apoi începe 


să se plimbe, frângându-şi mâinile, pradă celei mai mari şi 
mai nestăpânite frământări. 

Geloasa Elisabeta, cu paşi nesimţiţi, ca o mică sălbăticiune, 
s-a furişat pe urmele tinerei femei, până sus, pe terasă. 
Acolo, se ascunde într-una din cele mai întunecate firide ale 
zidului, supraveghind-o cu ochi pătrunzători pe mama sa 
vitregă şi, totodată, aşa cum devenise între timp sigură, pe 
rivala ei. 

Noaptea este caldă. O mireasmă de iasomie se ridică din 
parcul castelului. Privighetorile cântă. Însă făptura care-l 
aşteaptă pe cavalerul visurilor sale de fată nu este ea, 
Elisabeta. Ci mama sa vitregă. 

În sfârşit, paşi sprinteni şi uşori de bărbat tânăr se aud 
urcând scările. La drept vorbind, Elisabeta mai mult simte 
paşii aceştia decât îi aude. Şi nu atât cu urechea. Cât cu 
inima. 

Paşii bărbatului au fost simţiţi, în aceeaşi clipă, nu numai 
de Elisabeta, ci şi de Para. 

Aceasta - şi ea cu mulţi ani mai în vârstă decât fiica soţului 
său - s-a luminat la chip. Ochii i-au căpătat o strălucire 
neobişnuită. Şi s-a făcut nespus de frumoasă - aşa cum 
Elisabeta n-o mai văzuse încă niciodată. 

Aleargă înaintea lui Ion. 

Elisabeta îşi acoperă obrazul şi ochii cu palmele micuţe, 
albe. 

Doamne! Ştia! Şi, totuşi, în sinea ei, încă mai spera... 
Spera ca totul să nu fie decât o nălucire. Ca pe altcineva să- 
Il aştepte mama sa vitregă, acolo, pe terasa aceea dosnică. 
Nu pe bărbatul iubit de ea şi pe care cu atâta ardoare şi-l 
visa de soţ. 

S-ar fi făcut, în acest caz, că nu ştie, că n-a văzut nimic. 

Înţelegea. Comitele ar fi putut, foarte bine, să-i fie tată şi 
soţiei sale, la vârsta pe care o avea. Amândouă - mama şi 
fiica - erau cele mai bune prietene. 

Mama sa vitregă era blândă. Îi arătase, încă din prima zi 
de convieţuire, o dragoste caldă. Se purtau una faţă de 


cealaltă nu ca o mamă faţă de fiica ei, ci ca două surori. Dar 
ceea ce se întâmpla în clipa aceea pe terasă îi era Elisabetei 
peste putinţă să îndure. 

Mama sa vitregă i-a căzut la piept. Iar el îi mângâie obrajii 
şi părul... Şi îi şopteşte cuvinte pe care Elisabeta, oricât îşi 
ascute urechile, nu le poate auzi decât în frânturi. 

Para, fără să vrea, îşi reaminteşte ziua când, cu trei ani în 
urmă, căzuse de groază şi scârbă, la picioarele lui Ali-beg, 
jertfindu-se - aşa cum credea - pentru salvarea vieţii 
tânărului iubit de ea. Deşi căpitanul nu fusese prins, ci 
hălăduia liber, adăpostindu-se, cu ajutorul locuitorilor din 
jurul Bucureştilor, împreună cu oamenii lui, într-un bordei 
adânc şi pregătindu-se de zor să reînceapă lupta. 

Când Ion aflase că jupâniţa pornise spre lagărul turcesc, 
era mult prea târziu. Fata căzuse în laţul întins de Ali-beg, şi 
o reţea întinsă de oaste fusese pregătită să-l prindă pe 
căpitan. 

Cu toate că îşi dăduse seama că i s-a întins o cursă - sau, 
poate tocmai de aceea - Ion pătrunsese, ca o furtună, cu 
toţi flăcăii lui, în palatul cel mic. Dar Para nu mai era acolo. 

Scăpase totuşi teafăr. Şi începuse s-o caute pe fată prin 
ţară şi peste Dunăre. Până la urmă dăduse de urmele ei 
Bucur în seraiul lui Ali-beg de la Boian. 

O scăpase prin luptă. Dar nu mai avusese mult timp să 
stea cu ea de vorbă, ci se grăbise s-o trimită, pe loc, în 
Transilvania, la prietenul statornic al lui Vlad Ţepeş: Mihail 
Szilâgyi. 

După aceea, reîncepuse lupta. 

Căzuse prins. Scăpase. Ajunsese în Crimeea. Se dusese la 
Roma. Pe la alţi prinți creştini. Şi, în cele din urma, luându- 
şi inima în dinţi, s-a îndreptat spre Buda. 

Măcar că luase însă parte până atunci la patru bătălii în 
folosul regatului, dobândind mari izbânzi, regele nu-l 
primise încă să stea cu el de vorbă despre voievodul Vlad. 

Frământări mari şi grele, cărora regele abia le putea face 
faţă, bântuiau în acele zile în Ungaria. 


Szilâgyi îl sfătuise pe Ion să lupte şi în turnir. Iar, cu 
prilejul turnirului, spre nemaipomenita lui surprindere, lon 
o zărise pe Para alături de bărbatul său. La început nici nu-i 
venise să creadă că era ea. 

Pe ochii altădată atât de luminoşi ai jupâniţei se aşternuse, 
în cei trei ani care trecuseră, o umbră vânătă, ceţoasă, 
care-i schimba înfăţişarea. 

Para îl recunoscuse însă din prima clipă. Se împurpurase 
şi ochii începuseră să-i strălucească. Asta îi redase ceva din 
vechea înfăţişare. Şi căpitanul putuse să se încredinţeze că 
grofina de Szentgyorgyi nu era alta decât fiica 
medelnicerului Archir. 

Pe-ascuns şi cu destulă greutate, schimbaseră câteva 
vorbe. Dar jupâneasa îl implorase ca să se întâlnească la 
ospăț. Şi Ion, mişcat, se învoise. 

Clipa aceasta sosise. 

— De ce te-ai măritat? o întrebă căpitanul pe Para. 

Tânăra femeie îşi plecă fruntea albă şi îi răspunse: 

— Mie nu mi-a fost dată fericirea. M-au dorit numai 
oameni haini, de care mi-a fost silă... Zue şi Ali-beg... Nu mă 
mai puteam întoarce la tine aşa, înjosită... 

— Dar soţul tău? 

— E bun şi mă iubeşte... Dar eu... cum ştii... pe tine... 
numai pentru tine... 

Para se îneacă de plâns, însă se stăpâneşte. 

Căpitanului i se sfâşie inima. Îşi dă seama cât suferă Para. 
Dar în acelaşi timp înţelege că a făcut o mare greşeală, 
primind să se întâlnească pe terasă cu grofina de 
Szentgyorgyi. Numai că ea îl rugase atât de mult, şi el nu 
avusese tăria să i se împotrivească. 

Şi încă Ion nu ştie că o altă micuță grofină, îndrăgostită şi 
geloasă, plânge cu sughiţuri, ascunsă într-o firidă din zid. 

Ion o crezuse numai o copilă. Elisabeta luase însă totul în 
serios. Ea dorea, neclintit, să se mărite cu Ion. Iar, din 
ascunzătoarea ei, nu auzise decât cuvintele Parei: 

— doream să fiu... în braţele tale, curată ca o floare... 


Cuvintele, acestea o făcuseră parcă să-şi piardă minţile. 
Nemaiştiind ce face, ca o ciută rănită, dar şi ca o pisică 
sălbatică, Elisabeta o ia la fugă pe scări. Trece prin mulţime 
ca o săgeată. Aleargă la tatăl său. Îl apucă de umeri şi, 
plângând, începe să-i strige: 

— Soţia ta... mama mea vitregă... şi cavalerul Ion... sunt 
pe terasă... 

Se lasă o tăcere de moarte. Magnaţii se grămădesc în jurul 
comitelui şi al copilei lui. 

— Ce este? Spune desluşit! o întreabă Szentgyorgyi. 
Regele, tânăr, chipeş şi elegant se apropie. Mulțimea îi face 
loc. Fata se întoarce spre rege. 

— Măria ta, serenisime rege, plânge ea, mama mea 
vitregă l-a amăgit... i-a dat întâlnire cavalerului Ioan... 

— Cavalerul Iloan!... Cavalerul loan!... repetă, mai cu 
seamă, femeile. 

Elisabeta nu mai ţine seamă de nimic. Obrazul i s-a aprins. 
Ochii i-au devenit sticloşi. Are înfăţişarea unei mici hiene, 
gata să sară şi să sfâşie. 

Comitele Albert, în vremea asta, cată în jur. Pe soţia sa nu 
o zăreşte nicăieri. Cavalerul loan, de asemenea, lipseşte. 

Cel mai mare dintre fraţii Zâpolya se îndreaptă spre rege, 
spunându-i cu reproş: 

— Viitorul vostru baron, cavalerul loan, a necinstit castelul 
acesta al Huniazilor şi a pătat numele glorioasei familii de 
Szentgyorgy.... 

— Să mergem pe terasă, ordonă regele. 

Şi Mateiaş porneşte înainte, urmat de Szilăgyi - care 
blestemă în gând această nenorocită întâmplare - de 
Szentgyorgyi, roşu ca racul, de toţi ceilalţi magnați şi de 
familiile lor. 

— Ceea ce povesteşte fata nu poate fi crezut! rosteşte 
Szilâgyi. Sunt de părere să ne întoarcem!... 

— Este adevărat! Adevărat!... ţipă Elisabeta. Veniţi... şi-o 
să vedeţi. Mama mea vitregă este de vină... Pe ea s-o 
pedepsiţi... Pe ea... El nu e vinovat... Numai ea... 


Cu toţii urcă scările. Pe terasă nu este însă nimeni. Para şi 
Ion o auziseră pe fată când coborâse să îi pârască tatălui 
său şi regelui. 

Iar căpitanul încercase s-o scape pe Para, ducând-o în 
braţe, de-a lungul unei brâne de piatră, care înconjura 
zidurile castelului. 

Numai că brâna, în partea din mijloc, era ruptă. Marii 
aristocrați, în timpul când Szilâgyi se străduise să-l 
înscăuneze pe Mateiaş ca rege, trăseseră cu tunurile în 
castel... Brâna fusese sfărâmată. 

— Să ne întoarcem! îl roagă Para pe Ion. Nu suntem 
vinovaţi. N-am făcut nimic rău. 

Cei doi tineri se reîntorc. Mulțimea grofilor murmură. 
Regele este uimit. 

— lată-i! ţipă Elisabeta. 

Dar căpitanul Ion o ocroteşte pe Para. 

— Nimeni nu va putea să se apropie de soţia comitelui 
Albert, cu gând rău - îi preveni pe toţi - cât timp voi fi în 
viaţă şi cu sabia-n mână. 

De jos, dinspre râu, urcă adieri reci. Terasa s-a umplut de 
lume. Para se sprijină de balustradă. Prin minte o fulgeră 
un gând: să se azvârle în go!... 

— Îi vedeţi, majestate? Îi vezi, tată? îi arată iarăşi, cu 
degetul, Elisabeta. Ea e de vină... 

Para o priveşte pe fată liniştită şi uşor mustrătoare. 

Ţinea la fiica ei vitregă şi o înţelegea. Nu ştiuse că îl iubea 
pe Ion. Acum pricepea multe. Nu îi răspunse ei, ci i se 
adresă soţului său: 

— Ţi-am povestit... în urmă cu trei ani, am îndrăgit pe-un 
tânăr din neamul meu... 

Acesta priveşte încremenit. Nu ştie ce-ar putea spune şi 
este, pe drept cuvânt, mâniat pe Ion. 

— Lui îi datorez totul... mai glăsuieşte Para. 

Ochii Elisabetei sticlesc de gelozie şi furie: 

— Am văzut-o la pieptul lui... 

Para nu-i ia în seamă cuvintele: 


— Cavalerul loan nu m-a iubit niciodată, mai ţine ea să 
spună. I-a fost doar milă de soarta mea nefericită... 

Cineva a adus o făclie. Lumina ei joacă pe chipul 
căpitanului. Acesta strânge în pumn mânerul săbiei, pe care 
este gata s-o tragă la nevoie. Dar nimeni, nici măcar 
comitele de Szentgyorgyi, nu îndrăzneşte încă să se apropie 
de el... 

Înfăţişarea bietului comite de Szentgyorgyi stârneşte 
compătimirea celor din jur. 

Bătrânul Albert o priveşte cu ochii mari pe soţia sa şi 
vârfurile răsucite ale mustăţilor groase şi albe i s-au lăsat în 
jos. De atâta supărare, nu poate scoate încă nici un cuvânt. 

În toată viaţa lui, încununată de lupte şi întâmplări care de 
care mai glorioase, nu suferise niciodată vreo umilinţă. Era, 
de altfel, un viteaz. Nu se temea de nimeni, fie el tânăr sau 
bătrân. Şi nu înţelegea să răsplătească jignirea decât 
scăldându-l pe vinovat în sânge. 

— De nu mă crezi... încheie Para, mândră, sunt gata să ne 
despărţim... 

Regele Matei îşi dă seama că, după această nefericită 
întâmplare, nici vorbă nu mai poate fi să-l înalțe pe Ion la 
rangul de baron. Dacă ar fi făcut un asemenea lucru, ar fi- 
nsemnat ca iarăşi să-i răscoale pe nobili, fără ca Szilâgyi să- 
i mai poată de astă dată stăpâni. 

Magnaţii sunt furioşi. 

— Cavalerul loan să fie pedepsit! strigă ei, în frunte cu cei 
doi fraţi şi verii comitelui. 

— Potrivit legilor cavalereşti, într-o asemenea împrejurare, 
vinovăția sau nevinovăția cuiva nu poate fi dovedită decât 
cu armele. Cine primeşte să lupte împotriva cavalerului 
loan, cu arma pe care singur şi-o va alege? întreabă regele 
Matei. 

Patru sau cinci magnați îşi ridică, în acelaşi timp, mâinile. 

Comitele îşi recăpătase însă întreaga stăpânire de sine. 

— Cu cavalerul loan mă voi lupta eu însumi, se hotărăşte 
el... 


Elisabeta are ochii în lacrimi. 

— Tată, să nu-l ucizi, îl roagă ea. 

Şoapte de dezaprobare izbucnesc pretutindeni, între 
bărbaţi şi femei. Numai magnatul Szilâgyi o priveşte 
înţelegător pe copilă. 

— Fata mea, dă-te la o parte, o roagă cu blândeţe bătrânul 
Szentgyorgy. 

— El nu e vinovat... Numai ea... 

Câteva grofine se apropie de fată, trăgând-o în mijlocul lor. 
Para priveşte tot ceea ce se întâmplă cu o tristeţe fără 
seamăn. E hotărâtă, dacă Ion va cădea, să se arunce în 
gol... 

— Aduceţi făclia mai aproape şi faceţi un loc larg în 
mijlocul terasei! ordonă regele. 

— Aleg drept armă biciul cu măciulia de fier! îl vesteşte pe 
Mateiaş bătrânul Szentgyorgyi. 

În lupta cu această armă comitele Albert era neîntrecut. 
lar el voia să-l răpună pe Ion, cu orice preţ, şi pe soţia lui să 
o trimită la mânăstire, pentru tot restul vieţii. 

— Cu arma aceasta veţi lupta! încuviinţează regele. 

Cei doi bărbaţi îşi desfac săbiile. Le încredinţează unor 
scutieri. Li se aduc, în schimb, două toiege lungi. De 
capetele acestor toiege atârnă câte un lanţ. De fiecare lanţ 
este legată câte-o măciulie cu gurguie de fier. 

Cu o asemenea armă, un luptător dibaci îl poate dobori, 
din două lovituri date în cap sau piept, pe orice cavaler, 
chiar dacă acesta e ocrotit de platoşă sau coif. 

Era poate singura armă pe care Ion nu avusese încă 
prilejul s-o mânuiască vreodată. Ţinea, pentru întâia oară, 
în mâini, un bici cu măciulia de fier. 

Nu ştia nici să lupte şi nici să se apere de el... 

— Doamnele sunt rugate să se îndepărteze puţin, pentru 
că bicele, fiind lungi, ele se află în primejdie. 

Regele dă semnalul de începere a luptei. 

Dreptul la cea dintâi lovitură îl are comitele de 
Szentgyorgyi. Magnatul smulge din mâna scutierului 


toiagul... Îl învârteşte în văzduh. 

Măciulia de fier îl izbeşte pe cavaler în şold. 

Cu carnea strivită şi însângerată, acesta se clatină. 

Ion dă şi el o lovitură, dar fără să-l nimerească pe 
adversarul său. 

La rândul lui, comitele ţinteşte a doua oară. Ţinteşte la 
picioare, ca să-l doboare pe cavaler şi apoi să-l ucidă cu-o 
lovitură în cap. 

Ion sare însă la o parte, şi măciulia se izbeşte de perete. 

Cu coada de fier a biciului opreşte, la mare depărtare de 
el, a treia lovitură. 

La cea de-a patra, lanţurile se încolăcesc. Amândoi sunt 
siliţi să se oprească din luptă şi să le deznoade. 

Acum atacă lon. O izbitură în umăr - şi comitelui îi cade 
biciul din mână. Îl apucă însă cu mâna stângă şi luptă, 
îndârjit, mai departe. Ion mai primeşte o lovitură în braţ şi 
alta în piept; dar comitele este izbit în obraz, şi-şi pierde 
cunoştinţa. 

Lupta s-a încheiat. Ion a ieşit învingător. 

Cavalerul se întoarce spre jupâneasa Para, se pleacă şi-i 
spune respectuos: 

— Doamnă, dovada nevinovăţiei voastre a fost făcută. 
Serenisimul rege este rugat să o confirme... 

— O confirm! dă putere de lege regele Matei rugăminţii lui 
Ion. 

Dar n-apucă să-şi termine cuvântul, şi dintr-o latură se aud 
îndemnuri: 

— Nu te lăsa... ucide-l!... 

Şi, tot atunci, Elisabeta ţipă: 

— Fereşte-te... tata... 

Ion se dă într-o parte. Tocmai la timp. Pentru că 
Szentgyorgyi, revenindu-şi, îşi şi înhăţase, din mâinile 
scutierului, sabia, pregătindu-se să-l străpungă pe 
învingătorul lui. 

Cavalerul valah îşi prinde şi el sabia, din mâinile celuilalt 
scutier. Şi, când magnatul se avântă, nimereşte cu pieptul 


în sabia lui Ion. 

Magnatul şi-a căutat singur moartea. Însă câţiva mari 
nobili îi cer lui Mateiaş dreptul de răzbunare. 

— Aveţi dreptul să vă răzbunaţi doar în afara hotarelor 
noastre! le dă răspuns regele. Comitele Albert va fi 
înmormântat cu cea mai mare pompă. Soţia şi copila lui vor 
moşteni toată averea şi vor trăi în pace, sub ocrotirea 
noastră. În ce-l priveşte pe cavalerul loan, ne va părăsi ţara 
chiar în această seară şi nu se va întoarce fără de voia 
noastră... 

Elisabeta plânge. 

Para se sprijină de-un stâlp. E galbenă ca un cadavru. 

Cavalerul se pleacă întâi în faţa regelui, apoi a Parei şi a lui 
Szilâgyi. Coboară scările. 

Calul i-a fost adus. Sare pe el... Trage de hăţuri. Ţâşneşte 
de sub arcada porţii. Trece, în trap, pe punte. 

Se-avântă în galop. Şi, în curând, se pierde în valea 
întunecoasă. 

Făcând cea din urmă încercare de a-şi trezi stăpânul rănit, 
armăsarul necheză încă o dată, uşor, tremurat. 

Bărbatul îşi întoarce spre Negru capul... Deşi este cu ochii 
deschişi, nu-l vede. 

Sub frunte, în aceste ultime ceasuri ale vieţii, prin desişul 
adânc al unor nori, ca nişte fulgere, îi scapără numai 
amintirile. 

Vede şi aude un mănunchi de călăreţi, pe o câmpie ninsă 
de lună. 

Călăreţii s-au oprit sub un pâlc de mesteceni tineri. 
Privesc, încordaţi, către zidurile unei cetăţi. 

«E Vişegradul!» o recunoaşte, în sine, rănitul... 

Un cal a nechezat. Călăreţii se neliniştesc. 

Pe zidurile înalte ale cetăţii se zăresc umbre tăcute şi 
amenințătoare. 

Străjerii scrutează noaptea. 

Ici şi colo, la câte o fereastră, se ivesc scânteieri de făclii. 

Răsună cântecul de huhurez. 


— Pornim! ordonă Ion. 

Călăreţii - în afară de Gheorghe, care adună iute hăţurile 
din mâinile celorlalţi trei - sar de pe cai. Se furişează prin 
ierburi. 

Înaintea lor se zăreşte şanţul întunecat, sclipitor, ca de 
smoală, în care apa clipoceşte. 

Căpitanul, Alexe şi Năstase se aruncă în undele reci. 
Înoată, ţinându-şi armele ridicate deasupra capetelor, până 
la poalele cetăţii. 

De sus, ca un şarpe, alunecă de-a lungul zidului o frânghie. 
Năstase o prinde. Şi Ion începe să se caţere pe ea, uşor şi 
repede, cu zvâcnituri grăbite. 

Inima îi bate furtunos. De trei ani aşteaptă ceasul acesta. 
De trei ani îl visează. Şi ceasul, în sfârşit, a bătut. Visul i se 
împlinea. Dar cât trebuise să se zbuciume! Câte fusese 
nevoit să îndure! 

Degeaba îngenunchease înaintea Papii şi a altor mari 
domni ai pământului, arătându-le nedreptatea, strigându-le 
că Radu cel Frumos era un trădător! 

Degeaba îl căutase, îl prinsese şi-l adusese pe Sisoe la 
Buda ca să mărturisească adevărul... 

Radu, printr-o iscoadă dibace din Braşov, izbutise să afle 
destule din cele câte se puneau la cale pentru eliberarea lui 
Vlad. Şi-un alt trimis pornise de la curtea domnească din 
Bucureşti către palatul lui Matei Corvin din Buda. Acesta 
aducea cu sine, pe lângă alte mărturii mincinoase, şi-un 
răvaş al lui Radu. 

Egumenul Sisoe, susţinea în scrisoare Radu, a fost 
cumpărat de turci ca să-l ajute pe Vlad să se elibereze. Dar, 
de cum va scăpa, dornic să se răzbune, fiindcă a stat închis, 
Vlad se va şi uni cu oastea otomană şi va lovi întâi Ardealul, 
şi apoi Buda. 

Regele săvârşise greşeala de a-i da iarăşi crezare lui Radu. 

— Şi o nechibzuinţă ca aceasta va avea urmări rele - 
cugetase, trist, lon - pentru sărmana ţară! lar regele s-ar 
cuveni să plătească odată pentru greşeala sa... 


Deşi muncit de asemenea gânduri, Ion nu încetase nici o 
clipă să se caţere, neobosit, pe frânghie. 

Ilată-l c-a şi ajuns. O mână prietenească, voinică, i se 
întinde. Sare pe fereastra turnului. 

— Bine-ai venit, răsună vocea plăcută a vechiului său 
prieten Mihailo căci el este acela care i-a întins mâna... 

— Bine te-am găsit!... Domnitorul a aflat că sosesc? 

— L-am înştiinţat încă de ieri, printr-un bilet, pe Tit. 

De aproape doi ani, în urma stăruinţelor comitelui Mihail 
Szilâgyi, regele îi aprobase prizonierului său - ceea ce el 
ceruse încă de la început - să aibă un slujitor român. 

Regele pusese condiţia ca slujitorul să fie vârstnic. Şi omul 
cel mai potrivit era Tit. Devotamentul fostului păpuşar faţă 
de domnitorul său era nemărginit. 

— Nimeni nu-l va îngriji cu mai multă credinţă şi pricepere 
decât mine! îi asigurase tatăl lui Bucur pe valahii din Buda, 
şi în primul rând pe grămăticul Farmă, căpetenia lor în 
timpul lipsei lui Ion, atunci când comitele le ceruse un 
slujitor pentru măria sa Vlad. 

Grămăticul Farmă fusese de acord. Ceilalţi valahi la fel... 
Şi Tit se închisese din acea zi, de bună voie, în temniţa de la 
Vişegrad, lângă stăpânul său. În ce-l priveşte pe Mihailo, 
acesta se înrolase de la început, potrivit înţelegerii cu 
Farmă, în oastea de călăreţi a regelui. După aceea, de- 
asemenea cu sprijinul lui Szilâgyi, fusese mutat, dintr-o 
îndepărtată garnizoană, între străjerii de la Vişegrad. De 
altfel, în cetate, între străjeri, se mai aflau şi unii oşteni de 
alte naţionalităţi, în afară de unguri. 

— Aşadar, măria sa ştie! se bucură Ion, în vreme ce îl ajută 
şi pe Alexe să se caţere pe frânghie. 

— Ştie şi te aşteaptă!... îl încredinţează Mihailo. 

— Cum vom ajunge la el? 

— Chiar adineauri, când am dat semnalul, Tit trebuia să 
ceară, după înţelegerea noastră, să vină medicul cetăţii. 

— Măria sa e sănătos? 


— E sănătos tun, râde Mihailo. Obişnuieşte, este adevărat, 
să-l cheme la sine pe medic. Îi place să stea cu el de vorbă şi 
să cunoască tot ce e nou prin lume. Medicul era un bătrânel 
cumsecade. Sporovăia mult... 

— Şi-acum?... încercă să scurteze Ion povestirea. 

— Medicul cel vechi a părăsit încă de ieri Vişegradul, după 
cum a fost totul orânduit. Şi se aşteaptă noul medic, 
prietenul comandantului cetăţii. 

Ion se înveseli: 

— Eu mă voi da drept noul medic... 

— Dacă nu ne surprinde comandantul, totul va merge de 
minune... 

Ca un făcut, în clipita aceea se aude o bătaie puternică în 
uşă. lon şi Alexe se lipesc de perete, cu săbiile pregătite. 

Mihailo, despre care toată lumea ştie că este străjerul 
încăperii locuite în turn de medicul cetăţii, întreabă cine 
bate. Glasul de-afară răspunde că este un oştean din corpul 
de pază al principelui Vlad. Acesta, după cum îl înştiinţase 
slujitorul său, Tit, nu se simţea tocmai bine. Şi rugase să fie 
chemat medicul, potrivit poruncilor date de rege, de-a i se 
ocroti cu grijă sănătatea şi viaţa. 

Să nu se supere deci medicul că îl trezeşte la miezul 
nopţii, deoarece vina nu e a lui. 

— Întoarce-te liniştit, îi răspunde Mihailo. Noul medic al 
Vişegradului nu s-a supărat. Se îmbracă - fiindcă domnia sa 
dormea dus - şi vine imediat. 

Cu-adevărat, Ion tocmai se schimba în vremea aceea, cu 
repeziciune. 

Îşi părăsise hainele ude şi îmbrăcase un rând de straie 
dintre cele care îl aşteptau gata pregătite în cuierul din 
încăperea medicului. 

Mihailo, care orânduise totul şi se întrecuse pe sine în 
prevederi, îi dă cele din urmă sfaturi lui Alexe. 

Acesta trebuia să rămână în turn şi să nu deschidă 
nimănui uşa, decât lor înşile, la înapoiere. Dacă, totuşi, s-ar 


fi întâmplat ceva rău, Alexe trebuia să dea semnalul, acesta 
fiind, ca de obicei, strigătul de huhurez. 

Părăsind încăperea, Ion şi Mihailo o iau pe un coridor 
lung. Coboară câteva trepte. les pe o terasă descoperită, de 
lemn. 

Aici îi opreşte, întâia oară, un străjer. 

— E noul medic! i-l arată Mihailo. 

— Cum de nu l-am văzut încă? se minunează străjerul... 

— N-a venit decât azi! îi explică Mihailo. 

Străjerul le dă drumul... Trec mai departe. Lui lon nu-i 
este teamă. Se simte însă tulburat. 

Deşi încă atât de tânăr, căpitanul a luat parte la zeci şi zeci 
de bătălii, dintr-acelea pe care istoria le-a însemnat pe 
răbojul ei cu crestături de foc. A trăit cele mai de necrezut 
întâmplări. Dar întâlnirea aceasta cu domnitorul Vlad 
înseamnă pentru viaţa lui mai mult decât tot ceea ce 
săvârşise şi îndurase până atunci. 

Clopotul bate, în momentul acela, miezul nopţii. 

Coridoarele Vişegradului sunt mohorâte, reci, luminate 
abia ici şi colo de câte o făclie. Străjeri, înarmaţi cu săbii şi 
sulițe, veghează. 

Mihailo le spune tuturor că acela care-l însoţeşte este noul 
medic - şi drumul li se deschide. 

Căpitanul Ion păşeşte în aparenţă liniştit, îmbrăcat în 
hainele strâmte ale medicului cetăţii, alături de Mihailo. 

Şi nu gura, ci inima lui şopteşte: «Îl voi vedea pe 
domnitorul meu... îl voi vedea pe măria sa Vlad...» 

În sfârşit, au pătruns în cel din urmă coridor pe care-l au 
de străbătut. La capătul lui se zăreşte o uşă scundă de fier. 
În faţa ei, se află, în picioare, răzimaţi de ziduri, câţiva 
străjeri. Mihailo le spune cine este Ion. Străjerii deschid 
uşa. 

— Grăbiţi-vă, îl sfătuiesc străjerii, principele valah este 
bolnav. Vedeţi să nu se prăpădească, pentru că serenisimul 
rege s-ar supăra rău. 

— Voi face tot ce-mi stă-n putinţă, le răspunde Ion. 


Trece de uşă. Uşa se închide. Coboară alte câteva trepte. 
Ajunge într-un vestibul îngust şi îngheţat, luminat slab de o 
făclie. Şi, dincolo de vestibul, se vede un grilaj des. 

Oştenii, care păzesc vestibulul, ridică grilajul... 

Grilajul de fier scârţâie. La lumina unei alte făclii, de sub o 
boltă scundă, răsare Tit. 

— Vino, îl cheamă el... Vino, măria sa te aşteaptă... 

Ion intră în încăperea alăturată. Acolo este domnitorul... 

— Măria ta, zice tânărul căpitan, îngenunchind. Măria ta... 

Şi nu mai poate spune nimic. Toate acele vorbe, cu miez, 
gândite îndelung şi rostite, în taină, înainte de a ajunge aici, 
le uitase. 

Domnitorul Vlad se află înaintea lui. Este la fel de înalt, 
drept şi măreț - parcă mai înalt şi mai măreț decât îl 
cunoscuse vreodată. 

Ion îi sărută mâna. Domnitorul îl ridică. Îl prinde de umeri. 
Îl strânge la piept. 

Tit îi priveşte. Pentru întâia oară bagă de seamă, cu 
mirare, că sunt la fel de semeţi şi cu umerii deopotrivă de 
laţi. 

Vlad nu mai are zvelteţea lui Ion, dar în putere este 
limpede că îl întrece. 

Pletele tânărului sunt bălaie, ca soarele în zori, aşa cum 
fuseseră odinioară şi-acelea ale lui Vlad. În temniţă, părul 
domnitorului s-a întunecat, a devenit cărunt. 

Ochii lui Ion au strălucirea lacurilor albastre-verzi. Ai 
principelui Vlad s-au făcut mari şi cenuşii-tăioşi. 

— Aşează-te alături de mine, fiule, îi arată Vlad o laviţă de 
lemn. 

Ion se îndurerează. Pe o asemenea jalnică laviţă de lemn 
este silit să stea voievodul lui, acela care, după cugetul său, 
merita să aibă un scaun de aur, împărătesc? 

Încăperea este săracă. Prin fereastra zăbrelită se vede 
luna. Făclia de pe peretele din fund împrăştie o lumină 
bolnavă. Un pat de lemn, acoperit cu câteva velinţe 
româneşti de lână şi câteva blănuri de oaie, se află într-un 


colţ. Puțin mai la o parte, se vede masa scundă de lemn, la 
care domnitorul şi Tit - acesta din urmă fiindu-i 
domnitorului său calfă şi ucenic - lucrează laolaltă 
veşminte, ce se vând o dată pe lună la târgul din Buda. 

Vlad nu se sfiise şi învățase de la Tit meşteşugul cusutului 
de haine - meşteşug în care aproape că îl întrecuse pe 
învățătorul său. 

Mai la o parte, într-un fel de chenar mare, din fier, Vlad şi- 
a alcătuit - folosind drept material lutul şi ceara - un fel de 
hartă a lumii. 

În mijlocul hărţii, se află Valahia. Cu-o mişcătoare 
dragoste, din partea unui om socotit în genere de-o mare 
asprime - principele şi-a înfăţişat ţara nu numai cu munţii, 
apele, pajiştile, ogoarele, livezile şi pădurile ei, ci şi cu o 
parte din locuitorii săi. A ridicat la loc cetăţile dărâmate de 
Ali-beg. A pus străjeri valahi pretutindeni, în celelalte cetăţi, 
unde se găseau încă ienicerii lui Mahomed. Plugarii îşi ară 
ţarinile. Pe Dunăre, pescarii plutesc cu bărcile. Şi, în 
Carpaţi, ciobanii îşi pasc oile. 

În jurul Valahiei, se vede restul lumii şi, mai întâi de toate, 
Moldova şi Transilvania. Apoi Ungaria, Polonia, Rusia, 
imperiul otoman, ţinuturile tătărăşti, cele nemţeşti, ţările 
din peninsula Italică şi statul papal... 

Valuri din lut şi lemn colorat ce unesc sau despart toate 
aceste ţări, arată cum vede principele valah desfăşurarea 
viitoare a luptelor pentru salvarea Europei de pericolul 
otoman. 

La Stambul - fostul Constantinopole al imperiului bizantin 
- a alcătuit din lut biserica Sfânta Sofia. Lângă biserică, o 
păpuşă de ceară, înfăţişându-l pe Mahomed al II-lea, 
modelată de Tit, a fost trasă în ţeapă. 

Despre măria sa Vlad, Ion auzise de la duşmanii lui că, în 
temniţă, dorind să-şi potolească setea de răzbunare, se 
obişnuise să-i tragă în ţeapă pe şobolanii care îi tulburau, în 
timpul nopţilor, somnul, închipuindu-şi că face lucrul acesta 
cu achingiii sau spabhiii lui Mahomed. 


Nu era însă nimic adevărat. 

— Ce veşti îmi aduci? îl întreabă Vlad, luându-l părinteşte 
pe lon pe după umeri. 

— Măria ta, îi răspunde Ion, după ce... ai plecat din ţară - 
vrusese să spună «după ce-ai fost întemnițat», dar nu 
avusese putere să rostească cuvântul acela îngrozitor - noi 
ne-am întărit în mânăstirea Tismana, precum ne-ai 
poruncit. Ne-am continuat lupta... 

Povestindu-i apoi, pe scurt, toate câte se petrecuseră, lon 
are grijă să-i amintească voievodului mai ales meritele lui 
Bucur care, în fruntea cetelor de răzvrătiți de peste Olt, nu 
le da încă pace nici oamenilor domniei şi nici otomanilor să- 
şi rumege, după pofta inimii, prada. 

— Toată această luptă pe viaţă şi pe moarte, care ne-a 
costat destul sânge, trebuie să-ţi mărturisesc cu ruşine, 
măria ta, nu ne-a făcut să înaintăm, cu nici un pas, spre 
țelul pe care-l urmărim. 

— Lupta în numele libertăţii nu se dă niciodată în zadar, 
căpitane Ion. Mai devreme sau mai târziu, fiecare picătură 
de sânge vărsată va rodi... 

— Dacă măria ta ar fi în fruntea noastră... oftează Ion. 

— Cât timp veţi ţine, tu şi soţii tăi, armele-n mâini, dorinţa 
de neatârnare a neamului valah va trăi. Şi sufletul meu va fi 
alături de voi, oricât m-ar apăsa de greu aceste ziduri... 

Uitându-se la domnitorul său, Ion se cutremură. 

Ochii mari, cenuşii, ai voievodului, sfredelesc zidurile. Se 
străduiesc parcă să vadă cine ştie ce lucruri depărtate şi 
tainice, din viitor. 

— Şi noi în cine socoteşte măria ta că am putea să ne 
încredem, dintre toţi craii şi domnitorii lumii? întreabă Ion, 
după ce vorba se purtase pe o mulţime de cărări şi în jurul 
a nenumărate lucruri, la care căpitanul abia după aceea 
avea să se gândească îndelung, în ceasurile sale de răgaz, şi 
să le înţeleagă tâlcul... 

— În Ştefan al Moldovei... 


— În domnitorul Ştefan? Acela care te-a uitat în ceasul de 
restrişte, deşi eu însumi i-am dus solia prin care-i cereai 
ajutor?... Ba încă a mai pus la cale să-ţi cucerească Chilia?! 
Numai că, la asediul Chiliei, a dobândit o rană... 

— La fel ca tine, m-am mâniat şi eu!... mărturiseşte Vlad. 
După o vreme, l-am înţeles. Avea răspunderea Moldovei. 
Pentru ea trebuia să lucreze mai întâi... Nu putea s-o 
primejduiască. 

— Măria ta dacă ai fi fost chemat în ajutor, sunt încredinţat 
că nu te-ai fi purtat astfel... 

— Poate că nu... zice înăbuşit Vlad. Dar astăzi mi se pare 
un adevărat noroc că cetatea Chilia n-a încăput în ghearele 
lui Mahomed, ci-n mâinile lui Ştefan. Oricum, numai în el 
poţi avea încredere... 

— Ce trebuie să facem? 

Ochii voievodului scânteiază: 

— Cea dintâi datorie a voastră... a ta, mai ales, răspunde el 
tăios, este ca Radu să fie pedepsit... lar Ştefan să aşeze, 
deocamdată, în locul lui, până la reîntoarcerea mea în 
scaun, un domn plin de credinţă faţă de el... 

— Faţă de regele Matei cum să ne purtăm? 

— Regele îşi va da singur seama, cât de curând, de 
greşeala lui, şi şi-o va îndrepta... 

— Aş vrea să-l putem pedepsi şi pe el!... mărturiseşte Ion, 
să sufere, măcar în parte, şi... serenisimul rege ceea ce- 
nduri măria ta... 

Voievodul Vlad surâde: 

— Eu sunt încredinţat, îţi repet, că regele, într-o zi, ne va 
da ajutor... 

— Măria ta, se amestecă Tit, după ce se uitase pe 
fereastră, văzând că revărsatul zorilor se apropie. Este 
timpul ca lon să plece. Mihailo a aşteptat afară prea mult. 
Să nu se işte bănuieli... 

— Un singur lucru mai aveam să-l întreb pe măria sa, îşi 
aminteşte Ion. 

— Întreabă! îi făgădui voievodul... 


— Principesa Elena Corvin aşteaptă de la măria ta un 
semn... 

Voievodul Vlad stă o clipă pe gânduri. Îşi vâră apoi mâna 
într-un buzunărel de la piept. Dintr-o învelitoare de catifea 
şi aur ridică un inel împodobit cu o piatră mare, scumpă. 

— Eram încă la curtea din Buda, povesteşte el, înainte de- 
a mă urca în scaun. Când, loan de Hunedoara a pus la cale 
un turnir. M-a poftit şi pe mine să iau parte. Potrivit 
datinilor cavalereşti, trebuia să-mi aleg o tânără fecioară 
sau doamnă, în cinstea căreia să lupt. loan m-a îndemnat s- 
o aleg pe nepoata lui, Elena, atunci în vârstă, poate, de 
paisprezece ani. După ce am învins, drept răsplată a 
victoriei, principesa mi-a dăruit o cunună din pietre de 
granat lipite cu foiţe de aur şi inelul acesta. Ne-am logodit. 
Totul nu a fost însă într-un ceas bun. Nunta, cum ştiţi, s-a 
făcut după şase ani, printr-o solie, din care a făcut parte, pe 
lângă câţiva mari boieri, şi grămăticul Farmă. Pe urmă, 
luptele s-au întețit. Ea n-a putut veni în [ara Românească la 
timp. Şi, ca soţie a mea, după ce-am fost închis, am auzit c-a 
fost trimisă, fără vreo altă vină, la mânăstire. 

— Aşa e! spune Ion. Dar grămăticul Farmă a reuşit s-o 
vadă. Şi principesa i-a dăruit o parte din bijuteriile ei, ca el 
să poată încerca cumpărarea paznicilor măriei tale, cu banii 
dobândiţi. Numai că încercarea aceasta, cum iarăşi prea 
bine cred că ştii, a dat greş. Şi astăzi, principesa te roagă 
să-i trimiţi veşti!... 

Vlad îi întinde bijuteria lui Ion. 

— E dezlegată de jurământ. Eu îi doresc să fie fericită... 

— Dar fericirea măriei tale?! 

— Fericirea mea? spune domnul... Noi suntem meniţi 
jertfei. Jertfa fără de care biruinţa nu poate fi. Şi eu, altă 
fericire, în afară de aceea pe care mi-o poate aduce lupta şi 
biruinţa împotriva vrăjmaşilor neatârnării noastre, nu mai 
îmi doresc, căpitane Ion... 

Negru, ciulindu-şi urechile, ascultă. În depărtare, răsună 
urletul lung al unui lup. Fiara, izgonită mai adineauri, îşi 


cheamă haita. 

Alte urlete fioroase îi răspund. Haita s-a adunat. Urletele 
fiarelor strânse laolaltă se împletesc. S-au făcut unul singur. 
Ca un cântec al iadului. 

«Sânge şi moarte!... s-ar putea crede că urlă lupii. Sânge 
şi moarte omului şi animalului care mai trăiesc încă!... 
Sânge şi moarte!...» 

Armăsarul se saltă în picioare. Şi-a uitat oboseala şi rănile. 
Îi dă ocol rănitului. Nările îi palpită. Tropăie iar semeţ. 

«Sânge şi moarte!...» urlă lupii. 

Stând în dreptul bărbatului, ca o pavăză vie, armăsarul 
ascultă. Încă nu ştie ce să facă. Îşi priveşte stăpânul... Se 
pare că nu mai trage nădejde să-l trezească. Oşteanul 
trăieşte, mai departe, în acea lume tainică a sufletului său. 
În gândurile pricinuite de fierbinţeala lui. Nu celelalte răni, 
ci doar aceea de la frunte îl făcuse să cadă. Ea îi dăduse 
fierbinţeala. Dacă era atunci, alături, o fiinţă omenească 
gata să-l sprijine, ar fi rămas în şa. 

Era adevărat că pierduse mult sânge. Însă lucrul acesta i 
se mai întâmplase şi altă dată. 

Şi-acuma încă de s-ar găsi o mână care să-i lege rana şi, 
ridicându-l din zăpadă, să-i dea o sorbitură fierbinte, rănitul 
s-ar înviora. 

Aşa, ceasurile îi sunt numărate. Ori viscolul îl va îngheţa 
de tot, pe încetul, ori lupii îl vor sfâşia. 

Oricum, ce mai poate aştepta altceva decât moartea? 
Armăsarul ascultă. Sforăie mânios şi, tropăind, îi dă un 
ultim ocol stăpânului. 

Se simte gata pregătit să-i înfrunte pe lupi. 

O casă albă, înaltă, fortificată, spre care urcă, din uliţă, o 
scară răsucită, de piatră. 

Pe cerul roşu al Budei, zorile abia au început să răsară. 

Gheorghe năvăleşte, furtunos, în odaia unde căpitanul Ion 
doarme. Îl trezeşte cu strigătul: 

— A sosit un trimis de la cetele noastre din ţară! 


— Să intre! se bucură Ion care, la intrarea lui Gheorghe 
pe uşă, a sărit din aşternut, punând mâna pe sabie. 

(A devenit deosebit de prevăzător, de când şade fără 
învoirea regelui în Buda, unde a mai rămas o vreme, după 
întoarcerea de la Vişegrad, ca să orânduiască, împreună cu 
Farmă, o mulţime de lucruri cu privire la domnitorul lor.) 

Gheorghe ţâşneşte afară, dar se întoarce numaidecât cu 
solul... Acesta este un flăcău zdravăn, cu nişte mâini mari, 
noduroase, acoperit pe cap cu o căciulă brumărie şi-având 
înfipt la brâu, sub sumanul de lână, un baltag muntenesc. 

— Ce s-a-ntâmplat? 'Te-a trimis Bucur? îl întreabă Farmă, 
care s-a grăbit şi el să vină în odaia lui Ion. 

— El m-a trimis, grămăticule, îi răspunde flăcăul... 

Îşi scoate apoi căciula. Îşi leapădă sumanul... Îşi desprinde 
baltagul... Tuşeşte de două ori şi începe să spună: 

— Nu sunt nici zece zile de când am fost vestiți de nişte 
drumeţi că un boier şi-o ceată de oşteni, nu numai români, 
ci şi turci, se-ndreptau spre Tismana... 

— Au îndrăznit să se îndrepte către Tismana?... izbucneşte 
Ion. 

— Ne-am mirat şi noi c-au îndrăznit... răspunde trimisul... 

— Şi?... Şi? întreabă nerăbdător Farmă. 

— Oamenii care-i văzuseră şi-i auziseră pe oştenii 
domneşti vorbind, în rateşul din Slatina, cât timp boierul se 
odihnea, ne-au povestit că aceştia aduceau cu ei nişte 
porunci de-o străşnicie deosebită. 

— Din partea cui? întreabă Farmă. 

— Din partea lui Radu. 

— A vânzătorului Radu! îl îndreaptă, răutăcios, Gheorghe. 
— A vânzătorului Radu! Aşa €e!... repetă trimisul... Bătu-l- 
ar bunul Dumnezeu de ticălos şi de nemernic!... Că nu-i mai 

vine odată răsplata! 

Căpitanului Ion îi place îndârjirea trimisului. Îl bate pe 
umăr, râzând: 

— N-ai grijă, într-o zi răsplata care i se cuvine o să şi-o 
primească, voinicule! 


— Nu e nici un răufăcător pe lume, pe care să nu îl ajungă, 
până la urmă, răsplata!... rosteşte, înţelepţeşte, Gheorghe. 

— Dar, haide, haide, că schimbarăm vorba, mai spune 
căpitanul, şi eu sunt nerâbdător să aflu ce este cu 
Tismana... 

Uriaşul Năstase intră, în acea clipă, cu vinul proaspăt fiert 
şi îndulcit cu miere, din care se ridică aburi, împrăştiind o 
mireasmă plăcută. 

Trimisul îi mulţumeşte lui Năstase. Soarbe din ulcică, 
sugându-şi mustăţile, şi îşi urmează cuvântul... 

— Ne-am luat deci după ei, ca vânătorii, iarna, când simt 
duhoarea mistreţilor... 

— Şi i-aţi ajuns? îi grăbeşte povestirea Alexe, care se ivise 
şi el în uşă. 

— Aproape de satul de lângă Jiu, Craiova... 

— l-aţi biruit? vrea să ştie, îndată, lucrul cel mai însemnat, 
Farmă. 

— l-am biruit! răsuflă trimisul, din băieri. lar, după ce-am 
aflat țelul pentru care se duceau la Tismana, pe cei rămaşi 
cu viaţă, chiar şi pe oştenii boierilor, i-am tras în ţeapă, 
deoarece vina lor de-a fi în slujba lui Radu este mai mare 
decât aceea a turcilor... 

— I-aţi judecat în faţa mulţimii? întreabă Ion. 

— Cine să-i mai judece? râde trimisul, i-am tras în ţeapă, şi 
gata... 

— Nimeni nu are dreptul să-i ucidă pe cei lipsiţi de arme şi 
învinşi, fără judecată înaintea mulţimii... spune mustrător 
Ion, despre care toată lumea ştie că, în anumite privinţe, 
are părerile lui. 

— Căpetenia noastră - adică locţiitorul domniei tale, Bucur 
- ne-a poruncit, zicând că trebuie dată o pildă acelora care 
s-or mai încumeta la astfel de drumuri, încearcă să se 
scuture de partea lui de vină trimisul... 

— Acuma, aţi făcut-o, aţi făcut-o! se sileşte să împace 
lucrurile Gheorghe. 

— Dar pe boier l-aţi ucis? întreabă Năstase. 


— Pe boier, nu!... râde tare trimisul... Pe el ne-am 
mulţumit numai să-l cetluim în ştreanguri şi să-l luăm în 
pădure. Acolo e firitisit, aşa cum se cuvine cinului boieresc, 
în fiecare zi, însă doar cu câte-o fiertură de mei şi apă. Şi 
domnia sa Bucur îl strânge-n chingi să vorbească... 

— Şi-a spus ceva pân-acum? vrea să ştie Farmă. 

— A mărturisit tot. Şi ceea ce nu ne spusese încă de la- 
nceput! răspunde trimisul... 

Ion se întoarce spre flăcău: 

— Cine este boierul şi ce mărturisiri a făcut? 

— Boierul este stolnicul Dobre, tot unul dintre cei care-au 
venit cu Radu şi Zue de la Stambul, laolaltă cu ostile 
turceşti... 

— Ah! Stolnicul Dobre!... Îl cunosc bine! glăsuieşte Farmă. 

— Mărturisirile sale sunt acestea... 

Şi trimisul începe să povestească, amănunţit, cum stolnicul 
Dobre îi destăinuise lui Bucur, mai întâi, despre o anumită 
scrisoare primită la palat din partea marelui vizir. 

În scrisoare, marele vizir reamintea lui Radu isprava 
căpitanului lon săvârşită cu patru ani în urmă, când acesta 
pătrunsese în haremul sultanului la Stambul, ca să o smulgă 
de-acolo pe sora sa de suflet Roxana. 

Tot atunci, continua marele vizir, în scrisoarea lui, 
căpitanul a luat din haremul sultanului şi pe-o fetiţă a unei 
alte cadâne tot de origine valahă. 

Aceasta fusese dăruită de Mahomed, în semn de prietenie, 
unui mare han. Murise însă pe drum şi trupul ei fusese 
azvârlit în mare. lar fata, numită Oltea, rămăsese să fie 
crescută în taină de Fatma, favorita slăvitului sultan. 

După ce fata a fost scăpată din harem, s-au făcut cercetări. 
Şi astfel s-a aflat cine a fost mama ei... 

— Şi cine a fost această nefericită femeie? grăieşte Ion, cu 
o voce neaşteptat de slabă şi de tremurătoare. 

— Copila marelui logofăt Lazăr!... 

Cele patru cuvinte cad ca un trăsnet în inima lui Ion. 


Numai pe măria sa Vlad îl preţuise căpitanul mai mult 
decât pe fostul mare logofăt Lazăr, care îşi slujise atât de 
credincios ţara şi se jertfise, luptând până la capăt pentru 
păstrarea libertăţii ei. 

Aşadar, Oltea era, nici mai mult, nici mai puţin, decât 
însăşi nepoata marelui logofăt Lazăr! Vestea aceasta îi 
uimeşte pe toţi, peste măsură. lar copila marelui logofăt 
Lazăr fusese acea roabă valahă pe care sora lui de suflet, 
Roxana, o luase sub ocrotirea sa! 

Într-adevăr, Ion îşi aduce aminte cum Tit îi povestise odată 
că fiica marelui logofăt Lazăr, abia căsătorită de nici o 
săptămână cu comisul Firan, fusese răpită de achingii, de la 
Cozia, unde bărbatul ei voise s-o ascundă. Comisul Firan 
încercase s-o scape, luptându-se cu disperare. Fusese însă 
înfrânt, tăiat de achingii şi aruncat în Olt. 

— Şi ce porunci primise boierul Dobre să împlinească la 
Tismana? mai întreabă Ion, deşi cunoaşte sigur, mai 
dinainte, răspunsul... 

— Sultanul Mahomed, spune trimisul, i-a poruncit 
vânzătorului Radu, prin marele vizir, să i-o aducă pe 
nepoata logofătului Lazăr înapoi, în harem... 

— Câinele... ticălosul... nemernicul!... izbucnesc, care mai 
de care, Gheorghe, Năstase şi Alexe. Dar biata Oltea e încă 
un Copil... 

— Şi sora mea de suflet, Roxana, n-avea, când au răpit-o 
achingiii, nici treisprezece ani... murmură Ion. Încă îi mai 
plăcea să se joace, sărmanei, cu păpuşile. 

Oamenii se încrâncenează. Aproape nu este niciunul 
printre cei de faţă căruia otomanii să nu-i fi luat, cândva, 
vreo rudă în robie. 

Se lasă câteva clipe apăsătoare, de tăcere. 

Afară se aude forfota, care a început, dis-de-dimineaţă, pe 
ulițele Budei. 

Casa în care se găsesc răzvrătiţii, aşezată cam la marginea 
târgului, este locuinţa căpitanului lacşici, unchiul lui 
Mihailo. Acesta, ca mulţi alţi luptători sârbi, s-a înrolat - 


după ce ţara lor a fost subjugată de Mahomed - în oştirea 
lui "Ţepeş. 

De doi ani, căpitanul lacşici îl slujeşte pe comitele Szilâgyi, 
unchiul lui Mateiaş. Iar Szilăgyi i-a dat în folosinţă casa 
aceasta mică de la marginea Budei, ştiind însă prea bine că 
în ea se vor ascunde, la vreme de nevoie, şi prietenii lui 
Vlad. 

Tăcerea este întreruptă de căpitanul Ion: 

— Şi Bucur ce măsuri a luat? 

— A poruncit ca trei dintre flăcăii noştri s-alerge la 
Tismana. Să stea acolo, în apărarea fetei. Şi dacă se va simţi 
nevoia, s-o aducă în adăpostul din pădure... 

— Bine, dar viaţa de tabără nu-i pentru o copilă ca ea! îşi 
dă cu părerea Farmă. 

— Şi-apoi, întreaga ziuă, Oltea îi întreabă pe fiecare dintre 
cei trei oşteni ai noştri despre domnia ta, îl mai vesteşte 
trimisul pe căpitan. Iar într-o zi au găsit-o pe marginea 
pârâului. Ce credeţi că făcea?... 

Ion se îngrijorează. Aruncă o privire neliniştită trimisului. 

— Azvârlea flori în undele pârâului şi cânta: 

Du-te, du-te, dorule, Du-te, călătorule, Grăbeşte-te, apă 
lină, Şi spune-i lui lon să vină! 

Toţi izbucnesc în hohote de râs. Năstase se întoarse spre 
trimis: 

— Dar bine, acesta este un descântec străvechi! îl ştiu de 
la bunica... 

— Şi eu îl ştiu! glăsuieşte Gheorghe. 

— Spunea că a întrebat-o pe baba Vişa cum să te-aducă, 
fiindcă nu te-a mai văzut de trei ani. Şi baba Vişa a-nvăţat-o, 
zicând că vechile descântece sunt poate mai folositoare ca 
rugăciunile... 

Ion surâde cu gândul la Oltea: 

— Trebuie să fi crescut. Şi să se fi făcut frumoasă... 

— După înălţime, pare de treisprezece ani. Şi-n fiecare zi 
înfloreşte încă puţin. Când va fi mare, va ajunge neînchipuit 
de frumoasă... 


S-a făcut iar tăcere. Fiecare a rămas pe gânduri. Într-un 
târziu, grămăticul Farmă îi rosteşte lui Ion: 

— Aici, totul din ceea ce trebuia să se-mplinească s-a- 
mplinit! Mai mult nu poţi să făptuieşti, deocamdată, nici tu, 
pentru măria sa. 

— Asta-i adevărat! recunoaşte Năstase. 

— În ce priveşte restul de lucruri plănuite de noi, despre 
acestea mă voi îngriji eu, împreună cu prietenii noştri din 
Buda, valahi, maghiari şi sârbi. Poţi să te bizui pe mine, 
continuă grămăticul... Încât, sunt de părere să pleci, 
luându-i cu tine pe Alexe, Năstase şi Gheorghe. Socot că n- 
ar fi rău de te-ai opri, măcar un ceas, şi în cetatea Aradului. 
Să-i vezi pe Para şi pe egumenul Sisoe... 

— Mi-e teamă să nu întârzii!... grăieşte căpitanul... 

— Nu vei întârzia, deoarece, pe urmă, vei porni în cea mai 
mare goană către Tismana. 

— Am s-o iau de-acolo pe Oltea... 

— De când ştim cine este fata, îndatoririle noastre faţă de 
ea au crescut, mai spune grămăticul... 

— Oricum, Oltea nu se mai cuvenea să rămână într-o 
aşezare mânăstirească de bărbaţi! îşi dă cu părerea 
Gheorghe. 

— De-aceea şi cred, urmează grămăticul, că fata trebuie 
adăpostită de astăzi înainte în schitul de pe insula cea mare 
a Oltului. 

— Stareţa schitului este maica domnului nostru, îşi 
aminteşte Gheorghe. 

— Eu o cunosc din vremea când eram la curte. Am fost 
destulă vreme şi grămăticul său, spune Farmă. Şi îi voi scrie 
un răvaş. 

— Marele logofăt Lazăr a slujit-o întotdeauna cu credinţă 
pe fosta doamnă a ţării. De-aceea, sunt încredinţat că şi 
sfinţia sa o va primi pe Oltea cu dragoste la schit, zice Ion. 

— După ce vei sfârşi şi lucrarea aceasta cu bine, îl 
sfătuieşte Farmă pe căpitan, strânge cetele noastre, 
precum sună porunca măriei sale Vlad, şi du-le peste 


Milcov, la Ştefan al Moldovei... lar celelalte porunci ale 
măriei sale le vei primi la timp, prin credincioşii noştri, care 
vor ţine legătura cu tine, în cetatea Sucevei! 

Căpitanul îl strânge pe grămătic în braţe. 

— Sfatul tău e bun, prietene. Parcă-i citit din carte. 

— Sfatul e minunat! glăsuiesc şi ceilalţi. Şi credem că este 
bine să fie îndeplinit. 

Îşi iau cu toţii rămas bun de la Farmă. Iar Ion, întorcându- 
se către voinicii săi, le porunceşte: 

— Pregătiţi-vă straiele, armele şi caii! Pornim numaidecât. 

Căpitanul a ajuns în chilia mică şi albă a Mariei Muşat, din 
schitul de pe insula Oltului. 

Într-un colţ, pâlpâie o candelă. 

Stareţa şade, la ceasul acesta, într-un jilţ din lemn negru 
de prun, pe-a cărui parte de sus a spătarului un meşter 
râmnicean iscusit - Râmnicul Vâlcea fiind, pe acea vreme, 
târgul cu cei mai buni sculptori în lemn, din toată Ţara 
Românească - a cioplit vulturul legendar al lui Negru Vodă. 

Înfăţişarea fostei doamne a ţării - şi mamă a celor doi 
voievozi duşmani de moarte între ei, Vlad Ţepeş şi Radu cel 
Frumos, unul fiind împotriva năvălitorilor şi celălalt prieten 
cu ei -i se pare lui lon de-o măreție fără pereche. Ochii 
bătrânei seamănă, în felul cum ard şi străpung totodată, cu- 
aceia ai lui Vlad. În lumina slabă a candelei, ochii fostei 
doamne a ţării parcă azvârl scântei. 

Ion o priveşte, copleşit de emoție, uimit peste măsură de 
înfăţişarea ei. Pentru o clipă, i se pare că pe deasupra 
capului acestei mult încercate femei - soră a lui Roman, 
voievodul Moldovei, şi care, cu patruzeci de ani în urmă, ca 
soţie a lui Vlad Dracul, îi luminase, prin frumuseţea şi 
bunătatea ei, curtea lui Mircea cel Bătrân - luceşte orbitor, 
bătută în nestemate, coroana doamnelor valahe. 

Coroana aceasta, făurită din aur de un meşter român de la 
Sibiu, pentru soţia celui dintâi mare voievod al Ţării 
Româneşti: Basarab-Tihomir, lon o văzuse cu ani în urmă, 
aievea, pe capul Mariei Muşat, când încă domnea Vlad. 


Bătrâna se uită la el aspru. Buzele ei subţiri şi vinete sunt 
strânse. O dungă îngustă şi adâncă - dunga pe care poporul 
o numeşte a durerii - îi brăzdează fruntea. Ea pare 
neînduplecată şi crudă. Dar, sub asprimea aceasta 
cutremurătoare, Ion îşi dă seama că fosta doamnă a lui Vlad 
Dracul ascunde o inimă duioasă. 

Căpitanul îi povestise bătrânei tot ce petrecuse între timp, 
la Buda. Dar ea, aflând câte nenumărate suferinţe îndurase 
în temniţa din Vişegrad cel născut de ea, Ţepeş, nici nu 
clipise. 

Faţa sa tresărise puţin numai când Ion îi povestise despre 
egumenul Sisoe. 

— Pe-acesta îl păstrăm la Arad, deoarece încă nădăjduim 
că mărturia lui - neluată până azi în seamă de rege - are să 
dovedească într-o zi întregii lumi grozava nedreptate 
săvârşită! o încredinţase Ion. 

În drumul său, din Buda spre ţară, căpitanul făcuse de 
altfel popasul plănuit, cu scopul de a-l vedea pe egumen. 
Acesta, pus la post, slăbise în aşa hal, încât abia mai putea fi 
recunoscut. 

Tot la Arad se mai găsea şi Para. Jupâneasa, ştiindu-se 
înconjurată de ura comiţilor de Szentgyorgyi, ca şi a altor 
mulţi magnați transilvăneni, se refugiase aici, într-o căsuţă 
de pe malul râului Mureş. 

Între altele, cu prilejul popasului, Ion îi vorbise Parei 
despre planul de-a o ascunde pe Oltea în schitul de maici, 
de lângă Cozia, cea dintâi aşezare monahală pentru femei şi 
fete din Valahia mică - lăcaş mânăstiresc în care noua 
domnie nu cutezase să pătrundă. 

— Dumnezeu nu m-a învrednicit să am prunci, îi glăsuie 
înlăcrimată Para. lar Oltea, tocmai acum când ar avea mai 
multă nevoie de-un sfat bun, duce lipsă de el... Amândouă 
am fost şi suntem încă greu lovite de soartă. Poate că însuşi 
Cerul o fi dorit ca eu să-i fiu ocrotitoare. Aşa încât te rog să 
mă iei cu tine în ţară. Şi lasă-mă să intru, împreună cu fata, 
în schitul de pe Olt. Nădăjduiesc şi eu că Radu nu va- 


ndrăzni să calce acolo, atâta timp cât stareță la schit va fi 
doamna Maria Muşat. 

— Aşa s-a întâmplat, mai povesteşte Ion, că - îmbrăcaţi în 
haine ungureşti şi având teşcherele de liberă trecere, din 
partea comitelui Szilâgyi - am ajuns la Tismana. Între timp 
însă, aşa cum ştii, mânăstirea, fiind socotită drept cel din 
urmă lăcaş de apărare al credincioşilor măriei sale Vlad, 
împotriva noii orânduiri, a fost împresurată de oştile 
domniei. Ce a urmat nu cred că are rostul să mai repet. Pe 
Oltea am izbutit totuşi s-o scăpăm, şi am adus-o aici. 
Împreună cu ea, a venit şi jupâniţa Para. Pe amândouă 
aceste fiinţe urgisite ţi le încredinţăm, sfinţită maică a 
voievodului nostru, rugându-te să ni le iei sub aripa 
ocrotitoare a bunătăţii şi a milei tale! 

Ion a încetat să mai vorbească. Bătrâna îl priveşte 
nemişcată, cu ochii ei tăioşi. 

Prin ferestruica îngustă, ca de cetate, a chiliei, se zăresc 
munţii. Deasupra pădurii, soarele a aprins, ca un ultim 
semn de glorie a sa din acea zi, o vâlvătaie aurie. 

Oltul fierbe pe undeva în coasta schitului, deoarece în 
zilele din urmă a plouat mult la munte. Iar vântul aduce din 
când în când cu sine nechezat de cai şi sunete de arme. 
Căci răzvrătiţii căpitanului Ion s-au adăpostit în pădure. 

Pentru o clipă, căpitanul, în timp ce se uită la bătrâna 
aceea maiestuoasă care încă-l ţinteşte cu ochii ei de pasăre 
de pradă, are în sine îndoiala că-l va ajuta. Şi inima îi 
zvâcneşte dureros. 

Dar stareţa bate din palme. 

O altă maică se iveşte pe uşă. 

Se apleacă în faţa stareţei. O întreabă ce poruncă are să-i 
dea. 

Stareţa face cu mâna un semn. Pentru întâia oară, de când 
stătea de vorbă cu Ion, în ochii ei albaştri mijeşte o lumină. 
O lumină care ar putea să însemne un început de zâmbet. 

Măicuţa slujitoare, al cărei chip aproape că nici nu se 
zăreşte din faldurile negre ale acoperământului de pe cap, 


se apleacă din nou în faţa stareţei şi iese. 

Se întoarce însă grăbită, călăuzindu-l pe un călugăr încă 
destul de tânăr, cu o figură surâzătoare, plină de isteţime. 

Spre uimirea lui, lon bagă de seamă că, pe sub rasă, 
călugărul poartă veşmânt ostăşesc şi este înarmat. 

Fără să stea pe gânduri, căpitanul îşi duce mâna la şold. 
Este gata să-şi apuce sabia. 

Doamna Maria acum zâmbeşte de-a binelea. 

— Omul acesta, grăieşte ea, se cheamă Ion Ţamblac. 
Călugăr, cărturar, oştean şi rudă apropiată a voievodului 
Ştefan... 

Şi, dintr-o dată, căpitanul îşi aduce aminte. Grămăticul 
Farmă îi povestise de-un văr al doamnei Oltea - mama lui 
Ştefan, mult mai tânăr ca ea, şi cărturar vestit, pe numele 
Ion '[amblac. 

Acestui cărturar îi şi scrisese Farmă despre porunca dată 
de măria sa Vlad, ca voinicii lui Ion să plece peste Milcov şi 
acolo să slujească în oastea moldoveană. 

— Prietene, glăsuieşte cărturarul Ţamblac. Venisem să 
cunosc cetele răzvrătiţilor domniei tale, când doamna Maria 
m-a vestit că norocul mi te-a adus în cale. Slăvitul nostru 
domn vă aşteaptă-n Moldova!... 

— Norocul mi se pare că e de partea noatră! rosteşte 
căpitanul... 

Ţamblac întinde mâna frăţeşte, şi lon i-o prinde strâns. O 
nouă prietenie se închegase, în schitul de pe insula mare a 
Oltului, între doi bărbaţi vrednici. 

Ion se întoarce pe urmă către doamna Maria: 

— Îngăduie-mi, o roagă el, ca înainte de plecare, să-mi iau 
rămas bun de la Para şi Oltea... 

— Lucrul acesta n-ar trebui să-l faci, băiatul meu, îi 
răspunde bătrâna. Nu le mai tulbura sufletul, şi-aşa destul 
de zbuciumat. Lasă-le în seama stareţei şi-a tihnei de la 
schit. Porneşte fără să-ţi iei rămas bun!... 

leşind afară, Ion le zăreşte însă pe amândouă, aşteptându- 
l la uşă. 


Para îl privea sfioasă. 

A început să semene din nou cu fata pe care o scăpase din 
gheara lui Selim. În curând, ea va îmbrăca veşmântul 
monahal... Se va călugări. Dar Oltea îi sare căpitanului de 
gât. 

— Să nu ne uiţi! îi suflă fierbinte la ureche. Şi îl sărută, 
lung, pe amândoi obrajii. 

Luntrea pornise spre malul celălalt al Oltului. 

Fetiţa îi trimitea căpitanului sărutări cu amândouă mâinile. 

— Drum bun!... murmura Para. 

lar maica Eupraxia făcea rar semnul crucii asupra celor ce 
plecau. Şi glăsuia încet: 

— Vă binecuvântez.!... 

Urletul lupilor s-a apropiat. 

Orice alt animal prevăzător, ascultându-şi pornirile şi 
ştiind că o haită întreagă se năpusteşte asupra lor, n-ar sta 
în cumpănă, ci ar fugi. 

Armăsarul îşi ridică gâtul înalt. 

Îşi ciuleşte urechile. 

Nările lui adulmecă, în sfârşit, adus de vânt, mirosul greu 
al fiarelor. 

Nu mai nechează, ci geme ca un om. 

«Stăpâne, stăpâne, parcă ar spune geamătul lui, sfârşitul a 
venit!...» 

Viscolul îl izbeşte crunt. Pădurea îngheţată se clatină. 
Numai rănitul, aproape îngropat sub zăpadă, nu-şi dă 
seama în ce primejdie se află. 

Ceata condusă de căpitanul Ion - alăturată, din porunca 
măriei sale Ştefan, unei oşti de hânsari22, comandată de 
cumnatul domnului, marele vornic Isaia - încearcă să-şi 
croiască drum spre Cavalerii Negri23. 

La lumina flăcărilor uriaşe care au cuprins târgul, Ion, 
împreună cu Bucur, Năstase, Alexe, Gheorghe şi toţi ceilalţi 
flăcăi, aflaţi acum în oastea moldovenească, luptă 
neosteniţi. 


Sute de trupuri săgetate sau descăpăţânate rămân în 
urma lor. 

De două ori până atunci, marele vornic Isaia le-a poruncit 
muntenilor, prin câte un trimis, să nu se vâre prea adânc în 
mijlocul oştilor duşmane. 

Ion însă n-a apucat să creadă în adevărul unui asemenea 
ordin. Nu i-a dat ascultare - ci a înaintat mereu. 

Un singur nenoroc i-a lovit. Vânătorul de lupi Alexe a 
căpătat o rană. O suliță vrăjmaşă i s-a înfipt în coaste, 
dându-i dureri cumplite. 

Cu toate astea, el nu s-a prăbuşit, ci a rămas în şa. 
Gheorghe i-a legat rana, şi voinicul l-a urmat mai departe 
pe căpitanul lui. 

În faţa lor se află, în luptă, mercenarii vestitului baron 
aventurier Giskra şi-un escadron de raiteri din Sighişoara. 

Cu sabia în mână, călărindu-l pe Negru care-i ascultă 
poruncile cu o înţelepciune aproape omenească, Ion se 
azvârle în luptă. Face, ca de obicei, un cerc mare şi gol de 
jur împrejurul său. 

Atâta că Isaia tocmai le trimisese iarăşi porunci aspre 
muntenilor să se înapoieze din mijlocul duşmanilor şi să se 
mulţumească numai să-i înconjoare pe Cavalerii Negri, care 
se retrăgeau, ocrotindu-l pe rege. 

— Spune-i marelui vornic Isaia, îi strigă Ion trimisului, că 
nu mă pot supune poruncii sale. Sunt gata să dau seama de- 
această nesupunere. Nici nu pot înţelege cum de îngăduie 
marele vornic, acelora care-au intrat cu sila în Moldova, să 
se retragă-n voie. Noi am dori ca mai degrabă marele 
vornic să ne trimită vreo ceată-n ajutor... 

Şi îşi continuă lupta. 

Oştirile regale şi mercenarii generalului Giskra intraseră 
deci astăzi, paisprezece decembrie al anului şase mii nouă 
sute şaptezeci şi cinci24, în târguşorul Baia. 

Regele Mateiaş, având în jur pe cei mai de seamă curteni 
şi generali, dictase tocmai secretarului său o proclamaţie 
către ţara Moldovei. 


În proclamaţie îi înştiinţa pe toţi locuitorii că nesupusul 
Ştefan a fost învins şi că domn al Moldovei, prin hotărârea 
lui, va fi Petru Aron. 

Deşi abia împlinise douăzeci şi cinci de ani de curând, 
regele Mateiaş dobândise până atunci vreo câteva victorii 
de seamă. Una, în Transilvania, unde îi nimicise pe o seamă 
de comiţi, care se răzvrătiseră. Iar alta în Boemia, 
înfrângându-l pe socrul său, regele Podiebrad, învinuit de 
«erezie» de Papa de la Roma. 

Acum regele, fiindcă sosise cu bine la Baia, se socotea 
ajuns şi în cetatea Suceava. 

În ascuns, Mateiaş îşi făurise, pare-se, planul de a reface 
străvechea Dacie. Dar, pentru împlinirea acestui ţel, avea 
nevoie mai întâi să-şi asigure doi vasali credincioşi pe 
pământul Moldovei şi în Ţara Românească. 

După ce se sfârşise scrierea proclamaţiei, marele 
şambelan îi poftise la masă pe rege şi curteni. 

Se aşezaseră. Vinul curgea în cupe. Când, de pe ulițele 
târgului, au răsunat zgomote puternice şi ţipete de spaimă 

— Ce se întâmplă? a întrebat regele. 

— Serenisime rege, a răspuns Giskra - care la auzul acelor 
zgomote se şi grăbise afară, însă se întorsese la fel de 
repede - vă raportasem ieri că o iscoadă trimisă de mine 
îmi dăduse de veste... 

— Că drumul spre capitala Moldovei este pustiu! râde 
Petru Aron. 

— Oho-o-o0!... Ştefan cu siguranţa a fugit, pitindu-se, de 
spaimă, sub faldurile hainei regelui Cazimir al Poloniei, 
surâde episcopul care îl însoţeşte pe regele Matei. 

— Numai câteva cete de boieri ne vor mai sta în cale, 
rosteşte Ioan de Darocz, mare nobil maghiar. 

Petru Aron rânjeşte: 

— Îl uitaţi, mi se pare, pe Isaia, marele vornic şi cel mai 
însemnat comandant al oastei moldovene, îndată după 
Ştefan. Este de partea noastră... 

— Cumnatul domnului? se minunează loan Darocz. 


Petru Aron clipeşte: 

— Îl urăşte, în taină, pe Ştefan! 

— Atunci totul se va sfârşi cum nu se poate mai bine! 
exclamă, mulţumit, regele. Să bem o cupă cu vin de Tokay 
pentru victorie şi pentru intrarea noastră în Suceava. Cât 
mai e pân-acolo? 

— Cam douăzeci de mile, maiestate! răspunde, 
întorcându-se către rege, baronul Mihaly. 

Mateiaş îşi apropie cupa de buze şi-o bea până la fund. 

Afară, printre zbuciumările şi urletele vântului, ţipetele şi 
celelalte zgomote ciudate cresc. 

— Şi totuşi se întâmplă ceva! se miră regele Matei, lăsând 
de la buze cupa. 

— Nu uitaţi, maiestate, grăieşte palatinul, că astăzi, în 
cinstea intrării noastre în Baia, li s-a dat oştenilor vin. Şi 
sunt nespus de veseli că victoria e numai la un pas! 

— Aha! se înseninează iar regele. 

— Victoria este, într-adevăr, neînchipuit de aproape, 
confirmă episcopul, binecuvântând masa. 

— Nu, maiestate, întrerupe această veselie generalul 
mercenar Giskra. N-am apucat să-mi sfârşesc cuvântul... 

— Ce vrei să spui? tresare Mateiaş, văzând chipul lui 
Giskra învineţindu-se - un semn neîndoielnic că generalul 
era îngrijorat. 

— Începusem să raportez despre ştirea de ieri... 

— Că drumul ce duce la Suceava este pustiu... zâmbeşte 
regele. Asta am auzit... 

— Dar astăzi, îşi reia vorba generalul, altă iscoadă m-a 
încredinţat că toate pădurile din jurul acestui târguşor sunt 
vii... 

— Ce vrei să născoceşti?... strigă Petru Aron. 

— Nu născocesc nimic. Acesta-i adevărul, răspunde 
generalul... 

Regele, la auzul acestor vorbe, se ridică din jilţ. 

— Mă tem, continuă Giskra, întunecat, că Stefan al 
Moldovei ne-a încercuit... 


— Aduceţi-mi armura şi sabia! porunceşte Matei. 

— S-ar putea ca, în noaptea aceasta, adaugă generalul, în 
timp ce chipul i se învineţeşte din ce în ce mai mult, să nu 
luptăm pentru glorie, aşa cum am fi vrut, ci pentru viaţa 
noastră. Mă simt dator să vă înştiinţez de acest lucru, 
serenisime rege!... 

Un val de frig s-a răspândit parcă la auzul acestor cuvinte 
ale mult încercatului general-mercenar Giskra, în încăperea 
bine încălzită şi luminată de făclii. Regele, curtenii, 
episcopul şi Petru Aron se zbuciumă. Aleargă prin încăpere 
şi poruncesc care mai de care scutierilor să le aducă armele 
şi coifurile, să le îmbrace cămăşile de zale şi platoşele. 

— Foc!... Foc!... se aud tot atunci strigăte deznădăjduite 
de pe uliţe. 

A îndeput sa ardă târgul din toate cele patru părţi ale sale. 

— Locuitorii moldoveni ai târgului trebuie sa fi fost înţeleşi 
cu Ştefan, zice Giskra. Se pare că îşi aprind ei singuri 
căsuţele de lemn, învelite cu paie... 

— Să sune trâmbiţele!... Daţi cât mai repede alarma! 
ordonă Mateiaş. Trupele să se aşeze în bătaie. Şi să se 
pregătească tunurile. Voi conduce eu însumi retragerea. 

Şi regele, urmat de palatin, de Petru Aron, de voievodul 
maghiar al Transilvaniei şi de ceilalţi curteni, se năpusteşte 
afară, gata să intre în luptă. 

În vremea când toate acestea se petreceau în locuinţa din 
piaţa cea mare a târgului, dintr-un alt loc, aflat cam între 
apa Moldovei şi pădurea Şomuzului, un tânăr mai voinic 
decât regele, însă la fel de bălan ca el, dădea cele din urmă 
porunci boierilor care-l înconjurau. Acesta era Ştefan, 
voievodul legiuit. 

Strigăte înfiorătoare izbucneau dinspre pădurile care 
înconjurau din trei părţi târguşorul... Şi cete de viteji25, de 
voinici26 şi hânsari, târgoveţi şi ţărani, cu armele în mâini, 
năvăleau spre parcanele orânduite de trupele regale. 

Cât ai clipi, parcanele, alcătuite cu migală şi meşteşug din 
care şi căruţe în jurul târguşorului, încep să sară în lături, 


iar altele să ardă. 

Puştile27 moldovene - purtate în căruţe - trosnesc 
neîncetat spre ulicioarele înguste, unde oastea regală 
învălmăşită - parte ameţită de vin şi parte abia trezită din 
somnul cel dintâi - fuge de colo-colo fără de nici un rost. 

Cerul s-a înroşit, oglindind flăcările care au cuprins târgul 
şi se întind mereu. Caii înnebuniţi, cu coamele arzânde, 
nechează mânioşi şi, presimţindu-şi moartea, sar în două 
picioare, zdrobindu-i sub copite pe oştenii regali. 

Ţărani bărboşi, purtând căciuli miţoase pe cap şi cojoace 
de oaie pe spate, aleargă peste tot. Cu lovituri de seceri, de 
coase, de topoare, cu măciuci şi săgeți, ei împrăştie 
moartea. 

Locul fiind prea îngust, tunarii regelui nu izbutesc să-şi 
pună marile lor bombarde în starea de a trage. Pe de altă 
parte, oastea nu mai poate fi ţinută în ordine decât în piaţa 
cea mare a târgului, unde mâna de fier a lui Giskra este 
încă stăpână, iar Cavalerii Negri alcătuiesc un zid în jurul 
regelui. 

Fiind oastea moldoveană de patru ori mai mică decât 
aceea a regelui, Ştefan orânduise ca trupele regale să fie 
înconjurate pe trei laturi deodată. Să fie strânse în cleşte şi 
apoi măcinate la adăpostul nopţii. 

Oastea lui Isaia, din care făcea parte şi ceata de munteni, 
trebuia să-i împingă pe Cavalerii Negri şi oastea mercenară 
către apa Moldovei, unde se afla Ştefan cu patru mii de 
oameni, pentru ca el să-i prindă şi-apoi să-i nimicească. 

Pentru obrazurile alese care, de obicei, îşi caută cele dintâi 
scăparea, tânărul domnitor al Moldovei lăsase, în partea 
dinspre miazănoape a târgului, ca şi cum ar fi fost uitată, un 
fel de trecătoare îngustă, deschisă spre pădure. 

Pe-aici, cine ar fi încercat să răzbată, ar fi căzut în săbiile a 
o mie de moldoveni conduşi de doi boieri credincioşi 
domnului: Oancea şi Bourean. 

Ştefan nădăjduia că însuşi regele, înfricoşat, lăsându-l 
numai pe Giskra să lupte, va încerca să scape prin această 


ieşire - şi-aşa va cădea prins. 

Într-adevăr, Ioan Garai, unul dintre sfetnicii de credinţă ai 
regelui, alergând disperat cu calul spre toate marginile 
târgului, descoperă această trecătoare. 

Bucuros îl vesteşte pe rege: 

— Pe-acolo, maiestate, câtre pădure, se află un loc deschis! 
Şi, strecurându-ne, vom putea scăpa teferi... 

Regele, pentru o clipă, e gata să intre în trecătoare. Şi 
poate ar fi intrat, dacă Petru Aron nu l-ar fi prevenit: 

— Măria ta, Ştefan e prea isteţ... Mă tem că drumul prin 
pădure duce către robie, şi poate chiar la moarte!... 

Regele s-a oprit. Pentru întâia oară s-a clătinat în şa. Şi 
chipul lui frumos, sub casca de oţel, cu panaşul din pene de 
şoim, i s-a albit. 

— Ce crezi că este de făcut? l-a întrebat, cu glasul 
şovăielnic, pe Giskra. Suntem prinşi în capcana 
domnitorului Ştefan... 

Dar tocmai în minutul acela, un hânsar moldovean din 
cetele lui Isaia soseşte în goana mare. 

— Măria ta, îl anunţă hânsarul pe Aron, armata regelui se 
poate retrage, luând-o spre asfinţit. 

— Să ne încredem, oare, în vestitorul acesta? Sau e vreo 
nouă cursă a voievodului Ştefan? întreabă încă o dată 
regele pe cei din jurul lui. 

— Mă pun chezaş cu capul că nu e nici o cursă! zice Petru 
Aron. Pentru că Isaia mi-a trimis prin oştean şi-acest inel de 
fier, precum ne-am înţeles... 

Şi prinţul vânzător arată lui Matei un inel gros de fier, pe 
care Isaia i-l trimitea zălog. 

— Câţi oameni am pierdut până acum? mai vrea să ştie 
regele Mateiaş. 

— Eu socotesc că zece mii, răspunde generalul baron. De 
nu vom părăsi însă până în zori târgul acesta blestemat, nu 
va rămâne în viaţă niciunul dintre noi... 

Pe când Giskra rostea răspunsul acesta, tocmai primise şi 
Ion noua poruncă, din partea marelui vornic Isaia, să se 


retragă din mijlocul duşmanilor. Dar căpitanul nu se 
supusese. Ba, dimpotrivă, îşi înteţise năprasnicul atac spre 
Cavalerii Negri. (Numiţi în acest fel nu numai pentru că 
purtau platoşe şi veşminte întunecate la culoare, ci fiindcă, 
dintre toate oştirile maghiare, erau cei mai viteji şi cei mai 
de temut răspânditori de moarte.) 

Văzând că Isaia întârzie să împingă trupele regale către 
apa Moldovei, voievodul Ştefan îl trimite pe ruda sa, 
Ţamblac, să vadă ce se întâmplă. 

Ţamblac vede şi înţelege totul... Se înapoiază să-i 
raporteze voievodului că Isaia îi lăsa să scape pe toţi câţi nu 
pieriseră în luptă. 

Ion mai încearcă acum încă o dată să pătrundă, numai cu 
ceata lui, până la rege. 

Dar ceata valahilor este prea mică, iar Cavalerii Negri 
prea mulţi şi bine înarmaţi. Nu izbuteşte. Şi-atunci rămâne 
o clipă locului, pe gânduri. 

În minte îi vine, fără să vrea, bărbatul din a cărui poruncă 
se găseau aici. Bărbatul de care le erau legate toate 
nădejdile şi pe care regele îl ţinea prins, în temniţa din 
Vişegrad. 

«Ce-aş mai putea să fac?» se întreabă, plin de descurajare, 
căpitanul... 

Numai că, în aceeaşi clipă, îl zăreşte pe regele Ungariei, 
înconjurat de cavalerii lui, gonind cât îl ţineau puterile, pe-o 
vale. 

«Ah! în sfârşit!» îşi spune Ion. 

Îşi scoase arbaleta din spinare. Îşi pune o săgeată, din cele 
cu trei vârfuri, în jgheabul ei de fier. Ţinteşte. Apasă pe 
trăgaci. Cârligul se coboară, dând drumul coardei care 
fusese agăţată de el... Şi săgeata porneşte. 

Săgeata găseşte drumul cel bun. 

Vâjâind, zboară prin văzduh. Se înfige în spatele lui 
Mateiaş. 

Alexe îşi ridică mâinile: 

— L-ai nimerit! 


— Sub umărul din stânga!... se bucură Năstase. 

— A scăpat frâul! spune Bucur. 

Într-adevăr, regele, dând un răcnet de spaimă, pierduse 
din mâini frâul... 

— Lunecă! îşi dă seama Gheorghe. 

Palatinul Ungariei şi zeci de cavaleri se reped să-l ridice. 

Nu este însă nimic mai dureros pe lume decât să fii lovit de 
o săgeată, cu trei vârfuri în muche, trasă din arbaletă de un 
meşter ţintaş. 

Muntenii, la semnul căpitanului lon, mai trag fiecare din ei 
câte-o săgeată. Una îl nimereşte pe Giskra în picior. Alta pe 
palatin. 

Regele îşi pierduse cunoştinţa. Sângele îi curgea pârâu. 

Şi-aşa, în nesimţire, Cavalerii Negri îl ridică pe-o targă - 
încropită la repezeală din ramuri de copaci. 

Pornesc din nou la goană, fiindcă dinspre pădure vine ca o 
furtună însuşi măritul Ştefan. 

— Spuneţi-i regelui vostru, când s-o trezi, mai strigă 
căpitanul în urma Cavalerilor Negri, că darul cu trei vârfuri 
i l-au trimis oştenii măriei sale Vlad!... 

La o masă grea, de stejar, Ion răsfoieşte cu nesaţ un 
maldăr de pergamente laice şi bisericeşti. 

Alte vrafuri de cărţi şi scrieri de tot felul sunt grămădite în 
rafturile şi lăzile înşiruite pe lângă pereţi. 

Biblioteca aceasta este a prietenului său, cărturarul 
Ţamblac - ruda domnitorului Ştefan - în casa căruia 
locuieşte de peste opt ani. 

Zilele de răgaz din toţi aceşti ani, Ion şi le-a închinat numai 
cărţilor. 

Mult timp a cercetat şi rafturile cu pergamente ale 
mânăstirilor Neamţu şi Bistriţa. 

Îi place să citească şi să răscitească sutele de pagini pe 
care slovele străvechilor cărturari ai Moldovei sunt 
aşternute cu migală şi grijă. 

Cu palmele la frunte, Ion se gândeşte cât şi-ar dori, după 
reînscăunarea măriei sale Vlad în Ţara Românească, să se 


ocupe, mai departe - în timpul rămas liber, ca şi aici în 
Moldova - de slove şi de cărţi. 

Este o după-amiază liniştită. 

Merele de sfârşit de iunie se rumenesc în grădină. 
Crengile pomului de la fereastra lui Ion sunt încărcate. Prin 
desişul frunzelor pomului, soarele prăfuieşte încăperea cu 
aur. 

De-aici, din cerdacul odăii, Suceava se vede înecată toată 
sub verdeaţa grădinilor ce se răsfiră în evantai spre râu. 

Dincolo de râu, se ridică măreaţă şi copleşitoare cetatea. 

Pe ziduri stau nemişcaţi străjerii, cu suliţele în mâini, 
scrutând, neobosiţi, zările. De asemenea, pe dealurile 
înconjurătoare, în toate punctele de observaţie, se află alţi 
străjeri. 

Moldova este bine apărată. Duşmanii ei se tem. 
Domnitorul Ştefan spunea adesea că Ion şi ceata lui sunt 
cea mai bună pildă pentru oricine, în felul cum îşi slujesc ei 

ţara şi cum sunt gata să se jertfească pentru voievodul lor. 

Îi plăcea totodată şi meşteşugul de cântăreţ al lui Ion. În 
toţi aceşti ani, căpitanul alcătuise, ce-i drept, o mulţime de 
cântece, unul mai frumos decât altul... 

Chiar ieri, la ospăţul dat în cinstea trimişilor sosiți din 
Mangop28, măria sa a dorit să asculte cântecul biruirii lui 
Mateiaş la Baia, şi-apoi pe-acela al nimicirii tătarilor. 

În urmă cu patru ani, tătarii - nu cei ai lui Hagi din 
Crimeea, ci ceilalţi, din miazănoapte, ai hanului Mamac, s- 
au năpustit ca lupii, jefuind şi arzând, luând robi şi pradă cu 
nemiluita. 

Au fost însă întâmpinați, aşa cum se cuvine, de domnitorul 
Ştefan. Ion şi ai lui l-au însoţit. 

Înspăimântaţi, tătarii au încercat să fugă. De-aici începea 
cântecul... 

Ion povestea în stihuri, însoţindu-se cu lăuta, lupta dată de 
Ştefan. Înfrângerea tătarilor, într-o dumbravă încărcată de 
flori. Cum însuşi fiul hanului - cel care condusese năvala - 


fratele lui şi o mulţime de mârzaci au fost prinşi şi legaţi în 
ştreanguri. 

Deodată, cânta Ion, a răsunat un tropot sălbatic. Zece 
mârzaci călări ai hanului - ale cărui palate erau făcute din 
corturi groase de pâslă, urcate pe căruţe, trase de boi sau 
cai - au intrat în dumbravă. 

— Necredinciosule Ştefan, i-au strigat ei, fără să 
descalece. Hanul nostru Mamac, stăpânitorul lumii, îţi 
porunceşte să le dai drumul fiului, fratelui şi mârzacilor săi. 
Altminteri se va-ntoarce, îţi va pustii ţara, iar pe tine te va- 
nălţa în ţeapă, chiar în mijlocul ei... 

Ştefan le-a ascultat în linişte ţipetele trufaşe şi apoi le-a 
răspuns că, în copilăria lui - petrecută la conacul părintesc 
din Borzeşti - a avut drept bun prieten un băiat de ţăran. 
Odată, el însuşi, prietenul acesta şi alţi copii din sat se jucau 
prin pădure. Au năvălit însă tătarii. Copiii au fugit. Vrăjmaşii 
n-au pus mâna decât pe unul singur. Acesta era prietenul 
lui Ştefan. Şi pe copilul acesta hanul Mamac l-a săgetat. 

— La înmormântarea lui, mi-am jurat, spunea domnul, să-l 
pedepsesc şi eu cândva pe hanul cel crud, lovindu-l în 
acelaşi chip, cum m-a lovit şi el ucigându-mi tovarăşul de 
joacă, prietenul cel mai bun. Numai că anii au trecut, şi eu 
aproape îmi uitasem jurământul făcut la-ngropăciune. Dar 
iată, acelaşi han Mamac îşi trimite de astă dată fiul ca să mă 
jefuiască, să-mi răpună norodul sau să mi-l facă rob. După 
aceea, tot el îmi porunceşte, prin nişte soli obraznici, ce 
trebuie să fac, făgăduindu-mi ţeapa... 

— Osânda ţi-o vei primi, n-ai grijă!... strigă mârzacii. 

— Până atunci, deocamdată, le dă răspunsul domnul, 
pentru acel copil nevinovat, omorât la Borzeşti, hanul îmi va 
plăti... prin însuşi fiul lui, căpitanul năvalei... 

— Cum poţi să îndrăzneşti? se mânie mârzacii. 

— Legat de patru cai, va fi rupt în bucăţi... 

— Mamac te va răpune! urlă mâărzacii. 

— Fratele hanului, în schimb, va fi închis în temniţă. Şi 
dacă numai vreo umbră de tătar se va ivi în zare, îi vom 


reteza capul... 

— Amar... amar va fi de tine! ţipă mârzacii. 

— Iar voi şi toţi ceilalţi mârzaci - în afară de unul singur, 
cu nasul retezat, pe care i-l voi trimite lui Mamac să-i 
povestească tot ce-a văzut şi tot ce-a auzit - vă veţi urca în 
țepi!... 

— Iertare!... lertare!... strigă acum mârzacii. Jurăm să-ţi 
fim şi să-ţi rămânem robi supuşi, tot restul vieţii, numai nu 
ne ucide... 

Însă voievodul îşi ridică mâna. Pedeapsa aspră, dar 
dreaptă, se împlineşte. 

Dumbrava rămâne pomenire. 

— Şi, din acea zi, îşi încheie Ion cântecul, tătarii nu l-au 
mai tulburat pe măria sa Ştefan!... 

În încăpere, pătrunde Ion Ţamblac. 

— Îţi aduc o scrisoare! 

Ion face ochii mari: 

— De la cine? 

— De la cine-o aştepţi!... 

— De la Oltea? 

Cărturarul surâde: 

— A adus-o chiar adineauri un călugăr de-al nostru plecat 
cu treburi la Cozia. 

Ion nu mai are răbdare. Desface grăbit sulul... Din sul 
cade o cununiţă alcătuită din câteva flori plăcut mirositoare 
de sulfină. 

«Scumpul meu Ion, începea Oltea. Peste foarte scurt timp, 
adică tocmai atunci când vei primi această scrisoare, de 
Sânziene, va fi ziua ta. Împlineşti douăzeci şi şapte de ani. 

Ţi-am împletit, pentru această zi, o cununiţă de sulfină, ca 
în fiecare an, şi îţi urez prin ea tot ce-ţi doresc: sănătate şi 
împlinirea celor mai aprige dorinţe ale tale. 

Să nu ai grijă de noi, continuă fata. Suntem bine. lar maica 
stareță şi maica Tiomida - jupâneasa Para - şi toate 
celelalte măicuţe şi surori se îngrijesc de mine ca de copilul 
lor. 


Cred că îţi aminteşti că am împlinit şi eu şaptesprezece 
ani. De-aceea, cu câtva timp în urmă, doamna Maria se 
gândea că ar fi bine să intru în cinul monahal... Dar maica 
Tiomida s-a împotrivit cu înverşunare, zicând că pentru 
mine sunt mult mai potrivite cununiile de mireasă, decât 
vălul cel negru al monahiei. Şi că sfinţia sa chiar ştie cine-mi 
va fi mire. N-am înţeles ce-a vrut să spună şi nici n-am 
întrebat-o. Însă eu te visez pe tine, în fiecare noapte, şi-mi 
este tare dor. 

Te îmbrăţişez de mii de ori, a ta Oltea.» 

Fără să vrea - dând însă urmare unui imbold lăuntric - lon 
îşi apropie de buze florile de sulfină. 

Şi se surprinde gândindu-se că, poate, în mireasma aceea 
se află însuşi sufletul drag al Oltei. Şi că sufletul ei şi-al lui 
în acest fel se contopesc. 

Dar ochii îi sunt atraşi, în acea clipă, de alte slove scrise pe 
partea care se îndoaie înăuntru a pergamentului. 

«Câteva rânduri ţi le adaugă în încheierea răvaşului şi 
maica Tiomida», nota tot Oltea. 

Iar maica Tiomida, cu litere stângace şi foarte tremurate, 
scria: «Nu am citit ce ţi-a scris fata. Nici ea nu va citi ce ţi- 
am scris eu. Fii fericit împreună cu Oltea. Şi fă-o fericită şi 
pe ea. Şi îţi mai spun că fata se găseşte totuşi în primejdie. 
S-a auzit că ar căuta-o Radu. Dar doamna Maria ne 
linişteşte, spunându-ne să n-avem teamă, nimeni nu va 
călca la schit. Eu nu ştiu ce să cred. Dar ţin să afli câte s-au 
răspândit pe la noi. 

Supusa maică Tiomida.» 

Sfârşind cititul rândurilor Parei, Ion se înnegurează. 

— Ce este? se nelinişteşte Ţamblac. 

— Oltea e în primejdie! spune Ion. Bine că am aflat la timp. 
Sunt nevoit să plec spre Ţara Românească. 

— Când vrei sa pleci? 

— Peste cel mult un ceas! Şi nici nu mai am vreme să mă 
duc la măria sa ca să-i cer învoirea. Este vorba de Oltea... 

— De când vream să te-ntreb! O iubeşti mult?... 


Ion îl priveşte pe Ţamblac în ochi: 

— Am să-ţi spun totul, prietene. La început, dragostea mea 
n-a fost, fireşte, decât un simţământ cald, de ocrotire, 
pentru o fetiţă pândită de primejdii. Însă ea, crescând mare 
- şi deosebirea de vârstă dintre noi, într-un anume fel, 
micşorându-se - mi-a arătat cu totul alte simţăminte. Şi- 
ncetul cu încetul, am înţeles că Oltea şi eu suntem uniţi, de 
fapt, pe totdeauna, prin nişte fire nevăzute. Că numai o fată 
cum este ea mi-am visat. Că ea e singura şi-adevărata mea 
dragoste în viaţă... 

— De e aşa, porneşte numaidecât spre Ţara Românească. 
Gândul meu cel mai bun te va însoţi. În ce-l priveşte pe 
măria sa, n-ai nici o grijă. Îi vorbesc eu, la timpul potrivit... 

— Rămâi cu bine, dragă prietene! 

— Iar tu întoarce-te cu bine! 

Copitele cailor ţăcăne. După o goana nebună, din Moldova 
în Transilvania, şi de-acolo, pe Olt în jos, caii sunt istoviţi. 

Dimineaţa senină de iulie e luminoasă şi veselă. 

Oltul sclipeşte în soare. 

Aproape de Cozia, acolo unde drumul se strâmtează şi 
trece printr-o vale, se vede un stejar rămuros. Sub stejarul 
acesta se spune că s-ar fi adăpostit, în drumul său spre 
Sarmizegetusa, împăratul Traian. Alături se află un cimitir. 

În cimitir s-au adunat o mulţime de oameni. Câteva femei 
plâng. 

— Ce s-a mai întâmplat? întreabă căpitanul Ion, de-a 
călare. 

— Se face slujba pentru cei care s-au stins în ţinuturile 
persieneşti! răspunde un bărbat, ridicându-şi căciula. 

— A poruncit măria sa Radu slugilor boiereşti, de ni i-au 
strâns pe feciori cu arcanele şi ni i-au trimis peste ţări şi 
mări!... mai glăsuieşte altul... 

— Ca să-i înfrunte pe duşmanii înălţimii sale sultanului! 
ţipă ascuţit o femeie. 

Un bătrân iese la iveală din mijlocul mulţimii. 


— Mieii au fost trimişi în pustii locuri. Siliţi să lupte cu 
şacalii, spre folosul lupilor! spune el liniştit. 

Toaca din cimitir bate. 

Căpitanul îşi joacă înaintea mulţimii calul... 

— Curând va veni clipa dreptăţii, spune el... Ucigaşul fiilor 
voştri îşi va primi pedeapsa! 

Vântul murmură prin pădurea de sălcii. 

— Aşteptaţi-mă aici, pe țărm! le porunceşte Ion soţilor săi 
de drum, după ce s-au oprit în dreptul insulei mari a Oltului. 

— Pe insulă nu se zăreşte nici o urmă de viaţă, îşi dă 
seama Bucur. 

— Nimeni nu ne-a răspuns! grăieşte şi Năstase. 

Căpitanul se azvârle, călare, în apă. 

Armăsarul sforăie. 

Câţi ani să aibă Negru? Pentru un animal de goană şi luptă 
este destul de vârstnic. Dar Negru a rămas voinic. Părul îi 
este lucios. Ochii scânteietori. Nici un cal tânăr nu s-ar 
putea încumeta să se ia la întrecere cu el... Să străbată 
Oltul... 

Apa este crescută. Au fost ploi. Negru sforăie. Înoată mai 
departe. 

Au trecut râul... Au ajuns pe mal, în insula mare. 

Căpitanul priveşte descumpănit. 

Clădirea pare pustie. 

Uşa către chilia doamnei Maria este deschisă, de parcă ar 
fi fost izbită de vânt. 

— Nu e nimeni aici? strigă lon. 

Abia acum, dintr-un bordei ascuns între sălcii, se iveşte un 
bătrân şchiop. A fost păzitorul schitului. 

Se apropie de Ion tremurând. 

Cu ochii lui slabi îl cercetează. Nu cumva este vreun om al 
domniei! 

Capul şi braţul drept îi sunt oblojite. Pete mari, ruginii, de 
sânge, îi întunecă albul fâşiei de pânză. 

Bătrânul se prăbuşeşte la picioarele calului căpitanului 
bolborosind: 


— Nenorocire!... Nenorocire!... 

Căpitanul descalecă. Îl ridică pe bătrân. Îl sprijină. 

— O mare nenorocire s-a petrecut ieri... aseară... continuă 
să bolborosească bătrânul... De ce n-ai venit mai 
devreme?... 

— N-am putut... N-am ştiut!... răspunde căpitanul... 

— Aseară, târziu, au plecat!... 

Bătrânului îi curg lacrimi din ochi. Lacrimile i se scurg în 
barbă. 

Lui Ion i s-a strâns inima. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat! 

— Au fost aici... domnitorul Radu... 

— Însuşi domnitorul Radu? 

— Şi Ali-beg! 

— Şi Ali-beg? 

Câţiva nori întunecaţi au umbrit soarele. Cerul începe, 
dintr-o dată, să se mohorască. 

— Cu-o ceată de călăreţi boiereşti şi năvrapi. 

Prin pletele sălciilor, vântul foşneşte întristat. 

— Doamna Maria l-a certat pe vodă: «Cum de ai cutezat să 
calci, împreună cu otomanii, pe insulă?» 

— Au îndrăznit totuşi să calce pe insulă!... 

— Ali-beg atunci a rânjit şi i-a amintit domnitorului că ei 
veniseră din porunca sultanului. 

— Din porunca sultanului? 

— Sultanul aflase că jupâniţa Oltea se ascundea la noi. Şi 
hotărâse o pedeapsă. Pe doamna Maria s-o închidă în 
palatul domnesc din Bucureşti. lar jupâniţa Oltea să fie 
gata... 

— Să fie gata?... 

— Să plece la Stambul!... 

Căpitanul s-a îngălbenit ca ceara. 

— Şi Radu ce-a spus? 

— Radu se învoise cu toate... 

— Dar maicile? Surorile? 

Bătrânul slujitor plânge şi îşi arată rănile: 


— Am încercat, dar n-am izbutit să le apăr, căpitane Ion!... 
Jupâniţa Oltea s-a repezit cu un pumnal în mână la Radu. 
Un oştean boieresc a vrut s-o săgeteze. Dar jupâneasa Para 
- sau maica Tiomida, pe numele ei monahal - s-a azvârlit 
înaintea săgeţii... 

— Săgeata a ucis-o? 

Slujitorul se îndreaptă către un fag de lângă biserică! 

— Aici am îngropat-o!... 

Un mormânt proaspăt se vecie la poalele copacului. Pe 
crucea de la căpătâiul mormântului, slujitorul a scris cu 
litere stângace: «...ucisă în floarea vârstei de un oştean al 
domnitorului Radu, sosit aici, la schit, împreună cu turcii.» 

Pe celelalte maici le-au ridicat pe cai, sub ochii 
domnitorului Radu, ai slujitorilor valahi şi ai doamnei Maria. 
Le-au pornit, Dumnezeu ştie unde!... 

Singurele cărora li s-a dat, la plecare, cinstea cuvenită, au 
fost numai doamna Maria, ca maică a voievodului, şi 
jupâniţa Oltea - deoarece ea trebuie să fie dusă sultanului. 
Ele nu au fost luate pe cai. Ci le-au urcat într-un rădvan. 

Căpitanul îşi duce mâna la frunte: 

— Şi jupâniţa Oltea?... Ce s-a mai petrecut cu jupâniţa 
Oltea?... 

— Când a fost gata de plecare, m-a rugat, dacă te-oi mai 
vedea, să-ţi spun că eşti întâia şi singura ei dragoste. Iar de 
va fi trimisă în harem, va muri, rugându-se pentru domnia 
ta... 

— Şi doamna Maria cum a plecat? 

— Blestemându-l pe domnitorul Radu să piară de sabia 
domniei tale! 

— Blestemul se va împlini! 

Copitele cailor fac să ţâşnească, din pietrele drumului, 
mănunchiuri de scântei. Căpitanului Ion îi flutură părul... 

Un bordei aproape îngropat în pământ se ascunde, sfios, 
sub streaşina pădurii. 

Căpitanul îi face semn lui Alexe. Acesta se îndreaptă, 
călare, într-acolo. 


La intrarea bordeiului, s-a ivit o femeie îmbrăcată în 
zdrenţe. Alexe îşi opreşte lângă ea calul... Încearcă s-o 
liniştească. Femeia îi arată, cu mâna, ceva în zare. 

Căpitanul Ion şi soţii lui de luptă înţeleg ce-a vrut să spună 
femeia. Nu mai pierd vremea. Pornesc. Alexe taie cruciş 
câmpul, ca să-i ajungă. Străbat lunca înflorită a Neajlovului. 
Trec prin pădurea bătrână şi întunecată - de lângă balta 
plină de stufărişuri a Comanei, pe marginea căreia, în 
cinstea biruinţei sale asupra lui Amza-paşa, măria sa Vlad a 
ridicat, în ultimul an de domnie, vestita lui mânăstire- 
cetate. 

Mânăstirea - cu zidul său împrejmuitor puternic - îl face 
pe lon să se oprească o clipă. 

Prin locurile acestea, cu unsprezece ani în urmă, când era 
încă numai un copil, l-a însoţit pe domnitorul său în luptă. Şi 
astăzi... Ce departe sunt toate! De parcă s-ar fi scurs o 
veşnicie!... 

În depărtări, se vede ridicându-se turnul de strajă al 
cetăţii Giurgiu. Sub razele roşii ale asfinţitului, 
triumfătoare, sclipeşte semiluna. 

Oştenii lui lon se apleacă pe cai. Un nor galben de praf, 
care a şi început să se risipească în vânt, îi întâmpină. 

— Dacă nu-i ajungem la timp, vor intra în cetate! strigă 
Ion. 

Îşi biciuiesc caii. Bidiviii sunt numai spumă. Nici nu li se 
mai văd picioarele. Atât aleargă de repede. 

Cetăţii i se descoperă, treptat, tot mai mult, partea de josa 
zidului. 

Norul de praf care, înspre cetate, este din ce în ce mai 
des, se târăşte - dincolo de porţi. Cei din urmă călăreţi 
otomani au intrat în cetate. 

N-a mai rămas decât praful galben şi înecăcios. 

Străjerii otomani, în veşmintele lor colorate, cu suliţele în 
mâini, stau nemişcaţi pe ziduri, cercetând depărtările. 

La poalele pădurii, care mărgineşte drumul spre Giurgiu, 
Ion şi ceata lui s-au oprit. 


— Trebuie să prindem o limbă!... ordonă căpitanul... 

Cu sabia în dreptul grumazului, un oştean de-al lui Radu, 
doborât de pe cal şi ţinut în braţe, ca într-o menghină, de 
Năstase, răspunde la întrebările căpitanului. 

— Unde e jupâniţa Oltea? 

— Acolo unde sunt întotdeauna închise fetele menite 
haremului sultanului, în palatul cel mic al doamnei. Tot 
acolo se vor aduce, peste câteva zile, încă alte şase sau 
şapte fete. Vor fi trimise toate, laolaltă, în curând, la 
Stambul... 

— Îi slujeşti pe turci? 

— Îl slujesc pe măria sa Radu! 

— Pentru ce? 

— Măria sa mă plăteşte... 

— Îţi vom plăti şi noi!... spune Bucur. 

Ion face semnul plecării. Răzvrătiţii încalecă. Trag de 
hăţuri. Bucur opreşte însă pe câţiva lângă el... Îl smulge pe 
oşteanul valah din menghina lui Năstase şi îl dă oamenilor 
săi, arătându-le creanga unui copac. 

Oşteanul în leafă se smuceşte să scape. Dar unul dintre cei 
cărora a fost încredinţat i-a şi pus frânghia pe după gât. 

În palatul cel mic al doamnei Maria-Despina, la o fereastră 
zăbrelită, se află Oltea. 

Trupul subţire al fetei a şi fost îmbrăcat într-un veşmânt 
turcesc. 

Soarele, gata să apună, îi mângâie părul bălai şi-i 
rumeneşte buzele de culoarea şi cu mireasma căpşunilor, 
uşor întredeschise peste dinţii albi. 

Fata nu este înfricoşată. S-a înălţat pe vârfurile picioarelor 
lungi, străduindu-se să privească afară, peste pervazul de 
lemn. 

Plopii se zbat neliniştiţi... Dâmboviţa luceşte în soare. 

O turmă şi-un păstor, cu câţiva câini şi-un măgăruş, se 
târăsc pe câmpie, dincolo de râu. 

Deodată, soarele începe să azvârle şuvoaie de sânge la 
suprafaţa apei. 


Din foişorul înalt, la porţile palatului, achingiul şi valahul 
de strajă se prăvălesc pe scări. 

Povestesc, turburaţi, ceva, celor din ogradă. 

Aga, căpetenia străjii otomane, dă o poruncă. Toată ograda 
se goleşte de oameni. 

Nu rămâne la porţi decât un slujitor al palatului. 

Porţile se deschid încet. 

Ascuns după o perdea, dintr-o încăpere de jos, aga îl 
întreabă pe un valah: 

— Cine-ar putea să fie? 

— Mi se pare că numele lui e Bucur! 

— Şi nu e urmat de nimeni? 

— De nimeni!... 

De după o cotitură de drum, printre copacii groşi, pe malul 
râului, se iveşte Bucur. 

Slujitorul de la poartă îl priveşte, cu chipul boţit de mirare 
şi spaimă. 

Bucur îl măsoară de sus şi până jos: 

— Unde e aga, căpetenia străjii? 

— Cine îl caută? 

— Un sol al căpitanului lon... 

— Pentru ce? 

— Să stăm puţin de vorbă... 

— Îl chem cât ai clipi!... răspunde slujitorul, luiând-o la 
fugă înainte, pe aleea mărginită de plopi, intrând în palat şi 
vestindu-l pe aga: Spune că este un sol al căpitanului Ion şi- 
ar vrea să stea de vorbă cu înălţimea ta... 

— Nu stăm cu el de vorbă, decât după ce-l legăm! rânjeşte 
aspru aga. 

Călare, cu sabia în mână, Bucur înaintează prevăzător. 
Murgul îi joacă în buiestru. 

La fereastră, Oltea s-a ridicat pe vârful picioarelor. 

— Bucure! apucă să strige fata. 

Glasul îi este înăbuşit de o palmă neagră şi mare care-i 
acoperă gura. Braţele fragede îi sunt strânse la spate şi 
legate cu un ştreang de mătase. 


Cel care a făcut acest lucru este eunucul de strajă: un 
arap mătăhălos, urât, cu buzele groase şi ochii holbaţi. A 
pătruns în încăpere, pe nesimţite, cu papucii lui moi. În 
ogradă, Bucur nu pare să fi auzit strigătul fetei. 

Calul său trece mai departe, pe drumul străjuit de plopi, 
până la scările palatului. Descalecă. Vrea să se urce pe 
trepte. 

Numai că, fără veste, din toate colţurile grădinii, de după 
tufişuri şi copaci, se ivesc oşteni de-ai lui Radu şi turci. 

Lupta se dă pe scări. 

Două capete otomane au şi zburat. Un oştean de-al lui 
Radu a fost străpuns. 

Bucur se luptă vitejeşte. Cu sabia, cu pumnalul, cu 
picioarele. Numai că alţi peste douăzeci de oşteni, valahi şi 
osmanlâi, se azvârl asupra lui. Copleşit de duşmani, e legat 
fedeleş. 

— Aşa vă trataţi voi solii? îl întreabă Bucur pe aga. 

Acesta îi arată o ţeapă înaltă ce se ciopleşte în ogradă. 
Ţeapa îi va străpunge, desigur, trupul... Îi va sfâşia 
măruntaiele. Bucur se înfioară. Încearcă totuşi să-şi ţină 
firea. 

Cu o lovitură de picior, este rostogolit până înaintea 
căpeteniei gărzii palatului, căruia i s-a adus un divan mic în 
ogradă. 

Străjerii valahi de o parte, cei turci, de alta, privesc. 

Bucur, silit să se ridice în genunchi, îi înfruntă, cu semeţie, 
pe călăi. 

Întunericul învăluie tot mai mult, în umbrele lui, palatul... 
Plopilor le tremură frunzele. Râul goneşte, mânios. 

Oltea este ţinută de eunuc la fereastră, ca să nu scape 
nimic din pedepsirea lui Bucur. 

Ochii, umbriţi de gene lungi, ai fetei, s-au lărgit de spaimă. 
Fata încearcă să ţipe, însă arapul, cu palma lui neagră şi 
mare, îi striveşte buzele, zăvorându-i izvoarele vorbirii. Cu 
toate astea, ea izbuteşte să-şi salte puţin capul şi să-l muşte 

de degete. 


Arapul, urlând de durere, o trage de cosiţe. O loveşte cu 
pumnul, silind-o să îngenuncheze. 

Amândoi se tăvălesc pe podele, într-o luptă ai cărei sorţi se 
văd dinainte de partea cui vor fi. 

— Ghiaur spurcat! scrâşneşte, în ogradă, căpetenia gărzii. 
Spuneai că eşti sol... Vorbeşte acum: ce vrei?... 

— În numele căpitanului meu, am venit să ţi-o cer pe 
Oltea. 

Aga se ridică şi îl loveşte pe Bucur cu piciorul în gură. 

— De unde ştie căpitanul tău că este la noi Oltea? 

Bucur se sileşte, cu buzele învineţite şi însângerate, să 
râdă: 

— I-au destăinuit vântul... şi apele pământului nostru... 
Căci toate ţin cu noi... 

Aga îl mai izbeşte o dată cu piciorul: 

— Unde e căpitanul Ion? Mărturiseşte, câine! Este 
singurul mijloc ca să-ţi scapi viaţa... 

Şi otomanul îi arată ţeapa. 

S-au adus câteva făclii. Flăcările îi luminează faţa celui 
prins şi silit să stea în genunchi, în faţa căpeteniei otomane. 
Umbrele flăcărilor s-au lungit. Au ajuns până la zăplazul 

înalt. 

O umbră se preschimbă în om. Acesta a sărit peste zaplaz. 
L-a prins pe străjer de gât. Străjerul se face ghemotoc. 

Alte umbre se furişează şi se târăsc de-a lungul zidurilor 
palatului. 

Încă un străjer oftează, gâtuit. Umbrele urcă pe scările 
cotite de lemn, spre foişor. 

Străpunşi de pumnale, cei doi străjeri sunt aruncaţi din 
foişor, dincolo de porţi. 

Ivărul lung al celor două porţi, care fusese tras după 
prinderea şi cetluirea lui Bucur, lunecă parcă de la sine 
înapoi. Porţile se întredeschid. 

Bucur începe să fie dezbrăcat. Tragerea în ţeapă şi 
chinurile trupului osânditului trebuie să poată fi urmărite 
mai lesne. 


— Vorbeşte, solule, cât mai e timp! îl ia în batjocură aga. 

Bucur se zbate. Se zbate însă zadarnic. Zeci de braţe îl ţin 
nemişcat la pământ, în vreme ce în ogradă se petrece 
înjositoarea ceremonie. 

În încăperile de sus, arapul şi Oltea încă se luptă. Masa cu 
zaharicale s-a răsturnat pe podea. Oltea i-a sfâşiat, cu 
unghiile, obrazul... 

Dar ce umbră este aceea care se caţără, agăţându-se de 
fiecare ieşitură din zidurile palatului? 

Agăţat de grilajul ferestrei, bărbatul se leagănă în văzduh. 
Va cădea?... Nu se mai ţine decât într-o mână. Va cădea! 
Nu. S-a apucat şi cu cealaltă de grilaj. Braţul i s-a încordat. 
Trupul mătăhălos s-a prăvălit asupra fetei. Faţa arapului, 

mare, unsuroasă, toată zgâriată, luceşte de mulţumire. 
Arapul se ridică în genunchi. Îi propteşte fetei palma stângă 
în piept. Cu cea dreaptă o izbeşte peste obraz. 

Înălţându-se în mâini, bărbatul cată prin fereastră. 
Sprijinindu-şi picioarele pe două ieşituri ale zidului, începe 
să smucească de gratii. Nu izbuteşte să le desfacă. Se 
caţără pe-o brână, până la fereastra alăturată, lipsită de 
gratii. Sparge, cu cotul, geamul... Năvăleşte peste arap. Îl 
apucă de gât şi-l strânge, până ce acesta se învineţeşte. 

Oltea i se aruncă la piept: 

— Ai venit? Eram încredinţată că vei veni... Dar Bucur... 
Jos e Bucur!... tremură ea, înspăimântată. 

Ion o îmbrăţişează duios: 

— N-ai nici o grijă. Bucur a intrat înainte, singur, anume, 
ca să atragă luarea-aminte asupra lui, şi noi să putem trece, 
liniştiţi, peste ziduri... 

— Dar îl scăpaţi? 

— Îl scăpăm! râde Ion. Numai că trebuie să ne grăbim. 

Şi Ion desface de la brâu un colac de frânghie. După ce 
leagă un capăt al ei de gratii, cu fata în braţe, începe să 
coboare. 

La poalele zidului se afla Năstase. 

Ion i-o încredinţează pe Oltea: 


— Trece-o peste zid şi du-o cât mai degrabă în locul 
ştiut!... 

— Te-aştept! îi şopteşte Oltea. 

Năstase o trage pe fată de mână: 

— Să fugim!... 

De trupul lui Bucur se apropie monstruoasa unealtă, în 
vârful căreia a fost înfipt tăişul de fier al unei lănci. 

În încăperea de sus, arapul îşi scutură fruntea. Târâş, în 
patru labe, ajunge la uşă. Acolo, un şnur de mătase e agăţat 
de un cârlig de lemn. Trage de şnur, cu toate puterile. 
Clopotul de alarmă se zbate. Se zbate îndelung, scoțând 
sunete asurzitoare. 

Ion şuieră, în ogradă, puternic. 

Alexe şi Gheorghe, urmaţi de toţi ceilalţi răzvrătiți, se ivesc 
la porţi. 

Căpetenia gărzii otomane sare de pe divan. Dă câteva 
porunci scurte. 

Străjerii lui Radu şi otomanii pun mâinile pe arme. 

Ion se avântă spre locul unde Bucur aşteaptă să fie tras în 
ţeapă. Îl dezleagă. Ţeapa e frântă de Alexe. Gheorghe îl 
atacă pe aga. Bucur şi-a îmbrăcat cât ai clipi veşmintele şi 
luptă ca un leu. 

Seara s-a coborât. Cu greu se mai deosebesc duşmanii de 
prieteni. 

Gheorghe a doborât pe căpetenia otomană, după ce-l 
urmărise printr-o mulţime de săli ale palatului. 

Deodată, de dincolo de ziduri, răsună un tropot. 

— Ce este? se opreşte Ion, ridicând capul şi ascultând. 

— O urdie turcească! îi dă răspunsul, din foişor, unul 
dintre cetaşii de strajă. 

Bucur îl loveşte pe-un slujitor de-al lui Radu. Apoi îl 
întreabă pe oşteanul din foişor: 

— Urdie mică, sau mare? 

— Cam trei sute de achingii! 

— Strângeţi-i pe răniţi şi să-ncercăm să ne croim drum 
printre cei care vin! hotărăşte Ion. 


Cu sabia în mână, el se avântă în faţă, spintecând 
rândurile achingiilor care sosesc dinspre pădure. 

Urdia s-a oprit. Rândurile călăreţilor turci se destramă. Se 
iscă învălmăşeală. Ceata lui Ion a trecut. 

Sunt în pădurea Cotrocenilor, lângă moara cea mică de pe 
pârâu. 

— Unde este Năstase? întreabă căpitanul... 

— Năstase a fost rănit! se aude o voce. L-am adus eu pe 
cal... 

Ion simte că i se aşează o pânză cenuşie de ceaţă pe ochi. 

— Dar Oltea? 

— Fata nu este nicăieri. 

Gheorghe se bate cu palma peste frunte. 

— Înseamnă că Năstase a fost lovit, înainte de a fi apucat 
s-o treacă pe Oltea peste zid! 

Ion a descălecat. Se îndreaptă către malul pârâului. În 
lumina lunii, strălucind galbenă pe cer, priveşte apele 
limpezi care mişcă, fără încetare, roata veche de lemn a 
morii. 

Căpitanului i se pare că, în argintul apei, vede chipul 
frumos al fetei. Oltea se zbate în braţele eunucului 
mătăhălos care-o loveşte cu pumnul în obraz. 

Un peştişor curios a sărit spărgând în zeci de unde 
suprafaţa apei. Chipul fetei iubite a pierit. 

— Mă tem că Oltea a fost pierdută pentru totdeauna! 
mărturiseşte cu tristeţe Bucur. 

În cortul mare, alb, din pânză de in, cu flamură albastră 
deasupra, pe-un jilţ înalt, de lemn, stă voievodul Ştefan. 

— Deci suntem în cele din urmă ceasuri ale zilei de 
sâmbătă, douăzeci noiembrie, a anului şase mii nouă sute 
optzeci şi unu de la facerea lumii (1473), murmură liniştit 
voievodul... 

Afară larma taberii, orânduite pe malul pârâului Potoc, în 
apropiere de Milcov, s-a domolit. S-a făcut noapte. Străjile, 
prin strigăte înăbuşite, îşi dau de veste una celeilalte că 
totul este în cea mai deplină ordine. 


În faţa cortului domnesc, s-a ivit căpitanul Ion. Poartă o 
platoşă de fier şi o mantie albă deasupra. 

— Întră, îi spune, zărindu-l, pârcălabul Hărman, aflat în 
seara aceea de strajă. Măria sa Ştefan te aşteaptă! 

Halebardele se feresc în lături. Perdeaua de la intrarea 
cortului se trage. 

Două făclii mari, cu răşină, ard într-o parte şi în cealaltă a 
cortului. Între ele, pe un scut, sunt agăţate armele 
voievodului: sabia, buzduganul, pumnalul, arbaleta şi tolba 
de fildeş, bătută în nestemate, plină cu săgeți. 

— Apropie-te! îi porunceşte voievodul... 

Ion face câţiva paşi. Îngenunchează înaintea lui Ştefan. 

— Ridică-te!... 

Şi căpitanul se ridică, aşteptând celelalte porunci. 

Voievodul îl priveşte lung. 

— Ştiu că eşti gata să mori, în luptă, pentru norodul, ţara 
şi domnitorul tău! surâde voievodul... 

Pe chipul frumos al lui Ştefan făcliile azvâărl o lumină de 
aur. 

— Ţara Românească este stăpânită de turci printr-un 
domn vândut lor, măria ta. Norodul suferă o apăsare 
străină. lar cel care ar putea să-l elibereze este ţinut în 
temniţă, pe nedrept, de unsprezece ani. 

— Inima mea-l plânge pe acest fără de seamăn erou, 
căpitane Ion. Şi cugetul meu îl osândeşte pe vânzător. A 
venit însă vremea ca vânzătorul să fie doborât de pe 
scaunul domnesc al Ţării Româneşti!... 

Căpitanului i se înviorează chipul... 

— De când aştept această vreme, acest cel dintâi pas spre 
reînscăunarea dreptăţii, măria ta! Va urma, mai târziu, al 
doilea... 

— Şi cel de-al doilea pas cine-l va împlini? 

— Chiar eu, măria ta!... 

— Nu uita însă că Radu este totuşi un domn... un 
Basarab... 


— Radu este un uzurpator, înscăunat de străini, răspunde 
curajos Ion. 

— Crezi că ai dreptul să-l pedepseşti tu? 

— Eu împlinesc un jurământ. Iar braţul meu s-a înarmat în 
numele măriei sale Vlad, acela care întruchipează pentru 
noi, în acest veac, întâia şi cea mai arzătoare năzuinţă a 
noastră... Aşa cum întruchipezi şi măria ta... 

Măria sa zâmbegşte văzând înflăcărarea tânărului: 

— Şi care este această întâie şi cea mai arzătoare 
năzuinţă? 

— O ştii, măria ta, mai cu temei ca mine. Neatârnarea de 
nici un neam străin... 

— Pentru împlinirea acestei neatârnări, sunt gata să v-ajut. 
Îl vom goni pe Radu. Şi-l vom urca, deodată, în scaun, pe 
Laiotă... Pe urmă vom vedea... 

— Să fie cum crede măria ta că-i bine... 

— Otomanii şi Radu sunt dincolo de Milcov. 

— Ceata mea este gata! Aşteaptă numai semnul... 

— Mâine, duminică, în revărsatul zorilor, pornim! 

— Dă-ne nouă, muntenilor, măria ta, îngăduinţa să fim în 
cele dintâi rânduri!... 

Voievodul se uită ţintă la căpitan, cu ochii lui albaştri: 

— Aveţi îngăduinţa!... 

Ion îşi apucă mânerul săbiei şi-l strânge. 

— Şi-n câte zile, dacă pot îndrăzni să-ntreb, socoteşte 
măria ta că vom pătrunde în cetatea de scaun a ţării? 

— În patru sau cinci zile, vom păşi în palatul domnesc. 
Acolo te-aşteaptă cineva!... 

Lui Ion îi bate inima repede, mai repede decât oricând. 

— Cine, măria ta? 

Voievodul Ştefan îi pune palma pe umăr: 

— Aceea pe care ai căutat-o atâta timp zadarnic şi-o 
socoteai pierdută... 

— Măria ta vorbeşti de Oltea? 

— O iscoadă de-a noastră a aflat că fata se găseşte în 
palatul domnesc. Ali-beg a lăsat-o lui Radu, pentru o mai 


bună pază. 

— Măria ta... de-am ajunge mai iute! 

— Cu-atâta vom ajunge mai repede, cu cât ne vom pricepe 
mai bine să biruim duşmanul... 

— Vom ajunge sau vom muri, măria ta! 

Nu mai ningea. 

În schimb, gerul se prefăcuse într-un cleşte, sub a cărui 
strânsoare dureroasă copacii începuseră să trosnească. 

Lupii ajunseseră foarte aproape; dar încetaseră să mai 
urle. 

Se opriseră undeva, în desişurile codrului înzăpezit, şi 
pândeau. În chip cu totul de neînțeles - aşa cum spune şi 
cântecul în care ni se povesteşte această neobişnuită 
întâmplare, armăsarul, cu ţinuta lui semeaţă şi dârză, 
înfricoşase fiarele. 

Negru le auzea, cu toate astea, fălcile clănţănind, şi uneori 
zărea câte-o pereche de cărbuni aprinşi aţintindu-l... 

Piciorul îi înţepenise şi şchiopăta uşor. Aceasta însă nu îl 
împiedica să se rotească, în jurul trupului oşteanului, 
sforâind neliniştit. 

Deodată se opri tulburat. Îşi ciuli urechile. Adulmecă aerul 
şi necheză prelung. 

«Nu vă apropiaţi. Sunt gata de luptă!» părea că îi previne 
pe lupi. 

Stăpânul rămase la fel de nemişcat, la picioarele lui. 

Armăsarul îl privi iar cu ochii săi mari, negri, catifelaţi şi 
cu un fel de înduioşare aproape omenească. 

Îi linse rana obrintită. Se aplecă mai mult şi îi pipăi, cu 
botul umed, faţa. 

Stăpânul încă mai trăia. Armăsarul îi apucă între dinţi 
gulerul mantiei. Se încordă şi începu să-l tragă. 

Trupul lipsit de vlagă al rănitului se mişcă. Buzele lui 
îngheţate rostiră un cuvânt. 

Calul se opri. 

— Oltea! repetă rănitul cuvântul rostit mai înainte. 


Armăsarul îşi privi iarăşi un timp stăpânul nemişcat. În 
cele din urmă se hotărî. Îl apucă din nou de gulerul mantiei. 
Îl trase mai departe, încet, prevăzător. 

Berbecii lovesc în porţi. Câte patruzeci de oşteni ţin în 
mâini un berbec. Când izbesc, porţile se cutremură. În totul 
sunt şase berbeci. Toţi lovesc în acelaşi timp. 

Dreptul de a intra cei dintâi pe porţile cetăţii l-au căpătat 
voinicii lui Ion. 

Cu trei zile în urmă, duminică, la douăzeci şi unu 
noiembrie, în zori, oştile moldovene, în frunte cu domnitorul 
Ştefan, au trecut Milcovul... 

În locul ce se cheamă Izvorul Apei, măria sa Ştefan a 
trimis mai întâi purtători de cuvânt călări. 

Unul era cărturarul [amblac. 

Celălalt, grămăticul Farmă. 

Unul din partea moldovenilor. Celălalt purtând gândul 
muntenilor luptători pentru neatârnare. 

Un trâmbiţaş a dat sunet. Sunetul s-a răspândit cu vuiet 
prin văzduh, peste pământ şi apă. 

Cărturarul Ţamblac, ridicându-se în scări, i-a strigat 
domnitorului Radu că, spre folosul său şi cu țelul de-a nu se 
mai vărsa sânge nevinovat, de-o parte şi de alta, să 
părăsească, urmat numai de trei boieri credincioşi, câmpul 
de bătaie. Să treacă, dacă pofteşte, prin Bucureşti. Să-şi ia 
averea şi familia. Să plece unde-o şti. 

A luat, după aceea, cuvântul grămăticul Farmă, cerându-le 
oştenilor domneşti şi boiereşti să iasă de sub ascultarea lui 
Radu. 

— Radu nu este altceva decât o unealtă a turcilor, care vă 
stau în spate. Prin glasul lui vorbeşte Mahomed. Şi cei care 
îi vor rămâne credincioşi vor fi pecetluiţi ca vânzători de 
neam. Niciunul nu va fi cruțat... 

Mai multe steaguri de călăreţi, la auzul acestor cuvinte ale 
lui Farmă, şi-au luat zborul, sosind în tabăra lui Ştefan. 

Dar tot atunci, comisul Mihail a făcut semn unui arcaş. 


Acesta şi-a pus o săgeată în arc. A ţintit-o spre Farmă. 
Săgeata însă l-a nimerit din greşeală pe trâmbiţaş. 

De mânie, grămăticul, fără să şovăie, deşi obişnuit mai 
mult cu pana de scris decât cu armele, şi-a pus de 
asemenea, în arbaletă, o săgeată. Cu toate că boierul care 
făcuse semnul uciderii încercase să fugă, a tras în urma lui. 

Mihail a ridicat mâinile. S-a prăbuşit cu faţa în ţărână, 
strigând ceva neînțeles de Farmă şi [amblac. 

Paşa, conducătorul oştii turceşti, pe nume Evrenos, a 
răcnit şi el, tare, pe limba lui, ceva. 

Radu cel Frumos tremura ca varga. Zărindu-l pe căpitanul 
Ion tremura. 

— Nu vei scăpa! i-a strigat lon lui Radu. 

Între timp, domnitorul Ştefan care văzuse totul de pe 
înălţimea unei movile şi-a ridicat sabia. Sabia lui a strălucit, 
în lumina zorilor, ca o flacără. 

Cele douăsprezece cete ale sale, fiecare alcătuite din câte 
o mie de oşteni, s-au mişcat, ca un om. 

Urdiile turceşti, de ieniceri, spahii şi achingii, şi cetele 
boiereşti şi domneşti ale lui Radu le-au întâmpinat, duduind. 
Ciocnirea s-a sfârşit cu biruinţa lui Stefan, iar Radu, care 
toată vremea dăduse dosul, de teama căpitanului Ion, cu 

oastea câtă îi mai rămăsese, nu s-a putut opri până la 
Bucureşti. 

Acolo, s-a zăvorât în dosul meterezelor de lemn şi pământ, 
apărarea cetăţii încredinţând-o marelui logofăt Stan şi 
marelui vornic Dragomir. 

Berbecii nu încetează să lovească în porţi. 

Nori de săgeți şi lănci coboară asupra celor care i-au mai 
rămas credincioşi voievodului Radu. 

Din dosul meterezelor se aud strigătele locuitorilor 
Bucureştilor care, sătui de turci, le cer oştenilor lui Stan şi 
Dragomir să se predea. 

A început cel din urmă asalt. 

Oastea moldovenească şi cetele lui lon străbat prin şanţul 
umplut cu apă. Sar peste valul de pământ. Ion ia cu asalt 


meterezele. 

Porţile au fost sparte. 

Marele logofăt Stan, marele vornic Dragomir, ceilalţi 
boieri şi mâna de oşteni credincioşi lor se recunosc învinşi. 

Steagul alb s-a înălţat pe porţile palatului domnesc şi 
flutură în vânt. 

Ion a intrat cel dintâi în palat, deschizând drumul lui Luca 
Arbore, un boier moldovean, şi căpitanului [amblac. 

Căpitanul cunoaşte toate cotloanele palatului. Îi caută pe 
Radu cel Frumos şi pe Oltea. 

Dar domnul vânzător a fugit. Pasărea mincinoasă a scăpat. 

La adăpostul întunericului, s-a strecurat printr-o ieşire 
tainică. A izbutit s-ajungă la Giurgiu, unde s-a pus sub 
ocrotirea stăpânilor lui turci. 

A fugit părăsindu-şi boierii, oştenii, topuzul (Măciucă 
scurtă, îmbrăcată în argint şi bătută în nestemate, ce se da, 
ca semn al puterii, de către sultan, domnitorilor supuşi lui, 
odată cu sabia, tuiul şi calul împărătesc) de voievod, ba 
până şi familia (pe doamna şi cele două fetiţe ale lor, una 
dintre acestea, Maria-Voichiţa, fiind de o mare frumuseţe). 

Chiotele oştenilor moldoveni şi-ale voinicilor lui lon 
zguduie bolta. 

Bucureştii îl primesc pe măria sa Ştefan. 

Îl primesc cu slavă. 

Toate clopotele bat. Toate clopotele cântă. 

Numai că, alături de domnitorul Ştefan, nu călăreşte 
măria sa Vlad, ci Laiotă Basarab. 

Mitropolitul şi toţi boierii ţării, plecaţi şi umiliţi, îi 
întâmpină, în timp ce Ion aleargă pe sălile palatului 
domnesc, strigând: 

— Oltea!... Unde eşti, Oltea?... 

Într-o odăiţă din partea cea mai dosnică a palatului, Oltea 
îi dă bătrânei foste doamna Maria cele din urmă îngrijiri. 

Numai datorită rugăminţilor sale - până la săvârşirea ei - 
mai rămăsese Oltea în palatul domnesc. 

Căpitanul pătrunde în odăiţă. 


— Ioane!... se ridică fata de lângă bătrână. Buna noastră 
doamnă Maria... şi izbucneşte în lacrimi. 

În clopotniţa bisericii domneşti bat clopotele puternic. 

Bătrâna îşi întoarce ochii albaştri, înfundaţi în găvanele 
vinete de sub frunte, către noul venit. 

— Îl blestem pe fiul meu Radu! Îl blestem!... scrâşneşte ea 
crunt. 

Mulțimea vuieşte pe uliţe. 

Dinspre biserica Sfântului Gheorghe, măria sa Ştefan şi 
Laiotă Basarab-Bătrânul, urmaţi de cincisprezece boieri 
moldoveni şi munteni, pornesc către palat, trecând pe malul 
Dâmboviţei. 

Neguţători, meşteşugari, dar şi ţărani din satele 
împrejmuitoare, bărbaţi, femei şi copii aleargă pe uliţe. 

Se aud cel mai adesea strigătele: 

— Trăiască măria sa Ştefan! 

Iar rar şi fără vlagă răsună: 

— Trăiască măria sa Laiotă Basarab! 

Şi, cu mai multă însufleţire, mulţimea aclamă: 

— Trăiască viteazul lon!... Căpitanul lon!... Căpitanul 
Ion!... 

Cine n-a auzit, cine nu cunoaşte, cine nu ştie câte lupte a 
dat şi câte isprăvi a săvârşit credinciosul căpitan al lui Vlad? 

— Trăiască lon!... Căpitanul lon!... Căpitanul lon!... 

Clopotele bat!... 

Laiotă Basarab-Bătrânul îşi întoarce capul spre căpitan. 

Oricine îşi dă seama că Ion nu-l va sluji pe Laiotă Basarab, 
pe care el îl socoteşte doar un locţiitor ai domnitorului 
legiuit. Laiotă Basarab cată cu ură spre Ion. 

Clopotele bat!... Clopotele bat!... 

Din mijlocul mulţimii, Oltea îl priveşte pe Ion. Îşi flutură 
mâna. 

Căpitanul o zăreşte. 

Bat clopotele... clopotele... 

Amândoi, Oltea şi Ion, au îngenuncheat la mormântul 
fostei doamne Maria din insula mare a Oltului. 


Copacii şi tufişurile au fost potopite sub zăpadă. 

Ion este înveşmântat în mantia lui albă. Capul gingaş al 
fetei i se odihneşte pe umăr. 

Biserica şi chiliile sunt pustii. Şindrila de pe acoperiş este 
smulsă de vânt. Zăpada pătrunde în chilii. 

— Iartă-mă, măicuţă, se roagă căpitanul la mormântul 
bătrânei foste doamne a ţării, că nu am putut încă să 
împlinesc pedeapsa ce se cuvine aceluia ce şi-a vândut tara, 
şi-a întemnițat fratele şi şi-a ucis mama. 

Cerul este apăsător, plumburiu. 

Urmele luptelor ce s-au dat între turci şi oastea puţină şi 
slabă a lui Laiotă Basarab, după plecarea lui Ştefan la 
Suceava, se văd pretutindeni. 

Rânduri dese şi lungi de ţepe se ivesc din zăpadă, ridicând 
în văzduh pe pârcălabii şi dregătorii lăsaţi de domnitorul 
Moldovei în toate cetăţile muntene. 

Înaintea căpitanului, s-au ivit, călări, Bucur, Alexe, 
Gheorghe şi Năstase - acesta din urmă cu braţul înfăşurat 
într-o pânză de în şi cu urme de răni pe chip. 

Flăcăii îi arată căpitanului o ţeapă, în care a fost tras 
Farmă. De gât, călăii i-au atârnat un ceaslov, cu tartaj de 
lemn, pe care a fost zugrăvit un diavol... 

— Radu cel Frumos, după ce a fost readus în Bucureşti de 
ieniceri, a poruncit ca tragerea în ţeapă să se facă într-un 
asemenea fel, încât grămăticul să se chinuiască, pe puţin, 
trei zile... îi povesteşte Alexe. 

Ion îl priveşte ţintă: 

— Sărmanul grămătic! 

— Suflet fără prihană! murmură Năstase, şi câtă carte 
latinească ştia!... 

— Ce? Numai latinească? rosteşte Gheorghe. Dar 
nemţească, bulgărească şi-a altor neamuri nu cunoştea? 

— Singura lui năzuinţă a fost libertatea... mai glăsuieşte 
Bucur. 

— Şi singura credinţă: adevărul! încheie vorba Ion. 

Groapa a fost săpată. Grămăticul zace, lungit, în mormânt. 


— Odihnească-se în pace! spune Ion. 

Fiecare dintre voinici ia în pumn câte un bulgăr de ţărână 
şi îl aruncă peste trupul lui Farmă. 

— Odihnească-se-n pace! murmură toţi. 

Este duminică. Clopotele de la biserica domnească parcă 
se jeluiesc. 

Pe porţile cetăţii, voievodul Radu iese, însoţit de un agă, 
marele logofăt Stan, marele vornic Dragomir şi-o gardă 
mare de oşteni valahi şi otomani. 

Marele logofăt Stan, marele vornic Dragomir şi alţi boieri 
mari ai lui Radu, după victoria lui Ştefan, se prefăcuseră că 
trec de partea lui Laiotă-Bătrânul... 

Însă reîntorcându-se Radu cu turcii, îi juraseră iarăşi 
credinţă fostului lor stăpân. 

Caii păşesc domol, în sunetele ţarţamurilor şi al 
tacâmurilor de argint şi aramă, cu care sunt împodobiţi. 

În urma domnitorului şi a suitei lui vin şapte sănii cu 
coviltir, trase de câte şase perechi de cai albi, de asemenea 
împodobiţi cu pene colorate şi cioltare29 din piele şi postav. 

Cea dintâi sanie poartă, în sipete de fier, birul - în totul 
zece mii de galbeni zimţuiţi, sultanini. 

Mahomed, în aceste împrejurări tulburi, nu vrea să mai 
aştepte şi cere, de la bun început, aurul... 

Restul de sănii sunt încărcate, până la coviltir, cu fel şi 
chipuri de daruri, cu blănuri de vulpe, jder, helge şi sobol, 
pânză de în şi cânepă, săbii, scuturi de fier, platoşe, hamuri, 
frâie, ceşti de argint, cuțite, filigene, ibrice şi alte podoabe 
preţioase. 

Cele mai multe dintre toate aceste daruri sunt menite 
sultanului şi marelui vizir. 

O parte dintre ele, ca şi cei patruzeci de cai, din cea mai 
bună rasă românească, aceea de Craiova, vor bucura însă 
inimile lui Ali-beg şi Soliman Hadâmbul... 

De altfel, nu Ali, ci Soliman, beglerbegul Rumeliei, 
comandantul tuturor trupelor din partea europeană a 


imperiului, a fost acela care l-a izgonit pe Laiotă-Bătrânul, 
cel înscăunat de Ştefan, readucându-l în locul lui pe Radu. 

Hadâmbul, friguros, îmbrăcat în trei rânduri de blănuri, şi 
Ali-beg, acela ce se socotea stăpân al Ţării Româneşti, îl 
aşteptau în dimineaţa aceasta pe domnitor la Giurgiu, cu 
darurile şi tributul anual... 

Radu se bucură acum, nu numai de ocrotirea sultanului, a 
marelui vizir şi a lui Ali-beg, ci şi a beglerbegului Rumeliei, 
vestitul şi atotputernicul Hadâmb. 

Iar Soliman Hadâmbul i-a făgăduit că, nu peste mult timp, 
oştile împărăției vor intra în Moldova. Ştefan va fi răpus. În 
locul lui, vor aşeza în scaun pe un nou domnitor, supus 
sultanului, dacă nu cumva vor preface acest colţ de pământ 
în paşalâc turcesc. lar Radu îşi va putea recăpăta tezaurul, 
pe doamna şi cele două fete, luate de Ştefan al Moldovei şi 
duse la Suceava. 

Tabulhaneaua cântă. Tumbelechiurile30 bat. 

Radu - dorind să-i facă plăcerea lui Soliman Hadâmbul - a 
poruncit să i se cânte, pe drum, numai din instrumentele 
turceşti. 

Pe măsură ce alaiul lui Radu se depărtează spre Giurgiu, 
clopotele din Bucureşti se aud sunând tot mai stins... tot 
mai dureros... 

Au trecut peste pârâul Sălaşu!... Se apropie de pădurea 
Ciocloavele. 

Săniile scârţâie pe zăpada ce scânteiază, orbitor, sub 
soare. Tabulhaneaua cântă şi tumbelechiurile bat. 

— Nu mai avem mult, şi-ajungem la Giurgiu! se bucură 
Radu. 

Marele logofăt Stan îşi plescăie limba: 

— Hadâmbul trebuie să ne fi pregătit un ospăț... 

Marele vornic Dragomir râde. 

— Aducem aur, nu glumă!... 

Alexe a şuierat la semnul lui Ion. 

Cei dintâi călăreţi, care deschid alaiul lui Radu, se opresc. 

— S-a auzit un şuier! rosteşte marele logofăt. 


Ochii lui Dragomir s-au albit. 

Aga, comandantul spahiilor din garda lui Radu, strigă 
ceva, pe turceşte. 

Pădurea bătrână şi înzăpezită, în locul acela pe unde trece 
şleaul, face o cotitură. 

În partea din faţă a şleaului, se iveşte Bucur. Un mănunchi 
de călăreţi îl urmează. 

— Prinde-i! îi strigă, gâtuit, Radu lui Dragomir. 

Dragomir ridică sabia. Cincizeci de oşteni îl urmează. Toţi 
pornesc în galop. 

Dar alţi răzvrătiți se arată, în frunte cu Alexe, trecând 
peste pârâu. Pe aceştia îi urmăreşte marele logofăt. 

Din spate, se arată însă Năstase, cu un alt mănunchi de 
voinici. 

— Pentru luminăţia sa sultanul! în numele semilunii! 
porunceşte aga. 

Vodă a rămas descumpănit, lângă căruţe, rotindu-şi calul 
de colo până colo, păzit doar de cincisprezece oşteni. 

S-ar întoarce la Bucureşti. Sau, mai bine, ar porni în 
goană spre Giurgiu. Nu vrea să lase căruțele de izbelişte. 

După o scurtă luptă între cetaşii lui Bucur şi-ai lui Alexe, 
cu oştenii lui Stan şi Dragomir, răzvrătiţii dau semne că 
sunt înfrânți. 

Pornesc către pădure, cu caii în galop. 

La fel se întâmplă lucrurile şi cu voinicii lui Năstase. 
Aceştia sunt urmăriţi, prin hăţişuri, de turci. 

Zgomotele harţei se depărtează. Radu se înfioară. Îşi duce 
mâinile la tâmple. Nici nu-i vine să creadă că a putut să aibă 
loc o asemenea neaşteptată întâmplare. 

Să fie oare chiar răzvrătiţii lui lon? Dar căpitanul, după 
câte aflase el, se afla în Moldova! 

Ori?... îşi ia mâinile de la tâmple. 

Se uită spre pădure. 

Dinspre pădure, venind în trap grăbit, îl zăreşte pe Ion. 
Este urmat numai de Gheorghe. 

Lui vodă i-a pierit răsuflarea. 


Îşi ridică mâinile, cu palmele deschise către duşmanul său: 

— Ne-am războit destul, căpitane Ilon!... strigă el... 

La început, lon nu-i răspunde. Pasul calului său nici nu se 
iuţeşte, nici nu încetinează. 

Grumazul armăsarului este îndoit ca o coardă. 

În mâna dreaptă, Ion ţine sabia şi, în cea stângă, frâul... 

— A venit vremea să dai seamă pentru toate faptele tale! 

Pe vodă îl năpădeşte o sudoare rece. 

— Ceea ce-a vrut să facă Vlad a fost o nebunie!... bâiguie 
el... 

Căpitanul se întunecă: 

— Să nu rosteşti numele lui... Tu nu ai dreptul... Pentru noi 
numele acesta este sfânt! 

Radu simte că totul se sfârşeşte. 

Ion a ajuns înaintea voievodului, la numai douăzeci de 
paşi. 

Din depărtare - dar slab ca o părere - abia se mai aude 
zgomotul luptei. 

— 'Te fac boier... mare spătar... mare logofăt... îţi dau tot 
ce doreşti... bolboroseşte Radu. Lasă-mă-n viaţă!... Şi nu va 
fi pe lume un om mai fericit decât tine... 

— Ia sabia în mână şi apără-te! 

Radu înţelege că nici o cale de scăpare nu se mai află. 

— Loviţi-l!... ţipă el, atunci, spre cei cincisprezece oşteni, 
gata să se răstoarne din şa de-atâta încordare. 

— Daţi-vă la o parte, le porunceşte Ion. Şi nu vă legaţi 
soarta de vânzătorul acesta căruia, astăzi, i-a sunat ceasul! 

— Adevărat! Voievodul acesta n-a fost decât o slugă a 
duşmanilor ţării!... rosteşte unu!... 

— Jurământul în faţa lui nu are nici un preţ, recunoaşte 
altul... 

— Şi nu de frică... ci, pentru împlinirea dreptăţii... trecem 
de partea ta, căpitane Ion! 

— Nu mă părăsiţi! Nu!... ţipă Radu şi, arătând căruţa unde 
se află birul, adaugă: Vă voi scălda în aur!... 


Doar trei oşteni i-au rămas credincioşi. Aceştia sunt 
dezarmaţi şi cetluiţi în ştreanguri. 

— De vreme ce nu ai altceva mai bun de făcut decât să 
lupţi, apucă în mâini sabia! îl sfătuieşte Ion. Poate mă birui, 
şi-atunci rămâi în viaţă... 

Dar Radu, ca şi odinioară, îşi întoarce calul şi fuge. 

Căpitanul îl urmăreşte. 

Azvârle laţul... Îl prinde. Îl trage de pe şa. 

Domnul se ridică. Îşi smulge de pe gât laţul... Porneşte mai 
departe pe jos, în goană, clătinându-se. 

— Nu mă omori! strigă el... Nu mă omori! Calcă-mă în 
picioare. Fă-mi orice, dacă vrei, dar nu mă omori... 

Ion îl loveşte cu biciul... 

Picioarele lui vodă se împleticesc. 

Altă plesnitură i se încolăceşte pe ceafă. 

Voievodul fuge. Ar vrea să aibă aripi. 

Pe câmpia ninsă, umbrele celor doi, a lui Radu pe jos şi a 
lui Ion, călare, lovindu-l cu biciul, se depărtează mereu. 

Toţi, prieteni şi duşmani, îi privesc uluiţi. 

Radu a obosit. E tot plin de sudoare. 

Chipul frumos al domnitorului s-a schimonosit. O dungă 
adâncă, vânătă, i s-a săpat pe frunte. A căzut în genunchi: 

— lartă-mă!... iartă-mă!... 

Dinspre pădure, ceata de răzvrătiți se întoarce. Niciunul 
dintre oştenii marelui logofăt, marelui vornic şi nici dintre 
otomani n-a scăpat. Trupurile lor zac în pădure. 

Voinicii înconjoară, într-un cerc larg, locul unde Ion se 
găseşte faţă-n faţă cu Radu. 

Ion a descălecat. Scoate de la oblânc o altă sabie şi i-o 
întinde lui Radu. 

Acesta o ia în mână. Pe urmă o azvârle. Se ridică şi-o ia din 
nou la fugă. 

Se clatină. Cade. Se ridică. Şi din nou fuge. 

Ion se ia după el... Merge pe jos, cu sabia în mână, 
urmându-l fără grabă. 

Toţi călăreţii vin după el, la pas. 


Şi Radu fuge... fuge... fuge... 

Dinspre movila înconjurată cu valuri de pământ a 
Bucureştilor se aud rar, rar de tot şi încet, sunete de clopot, 
ca pentru îngropăciune. Sunt clopotele de la biserica 
domnească. 

Şi Radu fuge... fuge... fuge... 

A ajuns până la malul prăpastiei, din marginea pădurii 
Ciocloavele. 

Priveşte în urmă. 

Cu sabia în mână, lon se apropie de el... 

Radu i-a întors spatele. Nu ştie încotro s-o mai ia. 

Îşi pierde cumpăna. Se dă de-a rostogolul... Ajunge până 
jos, unde se izbeşte de-o piatră... 

Clopotele bat!... Clopotele sună!... 

Unul dintre cei trei oşteni rămaşi credincioşi - care 
fuseseră dezlegaţi între timp, după ce li se luaseră armele - 
se coboară în prăpastie şi îi închide ochii. 

Bucur arată săniile: 

— Şi cu ele ce facem? 

— Birul către Poartă şi tot restul de avuţie le vom ascunde 
într-un loc ştiut numai de noi. Vor fi de trebuinţă măriei sale 
Vlad. 

Lumini parcă smălţuite în toate culorile curcubeului îi 
joacă rănitului sub ochi. 

O coroană de aur se rostogoleşte pe zăpadă. Luceşte 
orbitor. Este coroana măriei sale Vlad. 

Ion se repede s-o prindă. Aleargă după ea. 

Coroana se rostogoleşte. Se rostogoleşte pe-o vale. 

În vale se află Radu. Acesta deschide braţele. Coroana i-a 
căzut în braţe. Ion, Bucur, Alexe, Năstase şi Gheorghe l-au 
înconjurat pe Radu. Dar, ca într-un fel de cerc magic, nu se 
pot apropia de el... 

Muzicanţi nevăzuţi au început să cânte. Radu, Ali-beg şi 
Soliman Hadâmbul s-au prins de umeri şi joacă. În jocul lor 
s-a ivit Laiotă Basarab. Joaca pare un fel de sarabandă 
drăcească. 


Laiotă Basarab, rânjind, îi smulge coroana lui Radu. 
Coroana îi scapă şi se rostogoleşte, din nou, pe vale. 

Căpitanul Ion, singur, cu o sabie al cărei tăiş este tocit de 
luptă, aleargă după coroană. 

Departe, mic în zare, îl vede pe măria sa Vlad, îmbrăcat în 
negru. 

Coroana se rostogoleşte. Se rostogoleşte. Ion vrea să-l 
vestească pe măria sa Vlad. 

Coroana se rostogoleşte, însă, mai departe. 

— Coroana dăruită de oropsitul neam valah măriei sale 
Vlad!... Coroana!... şopteşte rănitul... 

Totul i se învârteşte însă sub ochi. 

Măria sa Vlad şi Ion călăresc alături, pe marginea unui lac. 
A venit vara. Frunzişul bogat al sălciilor se pleacă deasupra 
oglinzii lacului. 

— Ochii iubitei mele seamănă la culoare cu lacul acesta 
verde, bătut de soare, spune Ion. 

Domnitorul râde. Râde şi Ion. 

— În fiinţa Oltei sunt înmănuncheate bunătatea Roxanei, 
frumuseţea Voienei şi gingăşia Parei! urmează Ion. 

— Aşa este! dă din cap voievodul... 

Amândoi călăresc în galop, pe colina plină de miresme şi 
flori. 

Armăsarul îl trage pe rănit, încet, cu răbdare. Trupul 
acestuia lasă o urmă adâncă prin zăpadă. O urmă pătată cu 
sânge. Gulerul oşteanului îi scapă calului din dinţi, îl apucă 
din nou. Şi iar îi scapă. 

Lupii vin mârâind, lingând cu limbile lor lacome şi roşii 
zăpada însângerată. 

Păstrează mereu aceeaşi depărtare, nescăpându-i însă din 
ochi. 

Rănitului i se pare acum, în fierbinţeala lui, că se află la o 
încrucişare de drumuri şi se desparte de Oltea. 

Fata i-a întins o cununiţă din floare de sulfină. 

— E ziua ta, spune ea. Ţi-am împletit, ca-n fiecare an, o 
cununiţă... 


— Vei fi mireasa mea! îi răspunde el... 

— Tu nu ştii, urmează ea şăgalnic, dar eu încă de mică mă 
gândeam că am să fiu a ta... 

Ion o sărută blând pe obraji şi pe ochi. 

— Când mă întorc, facem o nuntă mare... 

Oltea se înveseleşte. 

— Eu voi purta o rochie albă şi flori de lămâiţă. lar tu 
veşmântul de oştean... 

— Măria sa ne va fi naş!... 

Dar iarba şi frunzele copacilor au dispărut. Totul e alb şi 
nins. 

— Şi dacă măria sa nu va putea veni? se îngrijorează 
Oltea. Dacă regele Mateiaş nu-i va da drumul din temniţă? 

— Domnitorul Moldovei s-a întâlnit cu regele Mateiaş. 
Egumenul a mărturisit tot. Papa şi principii creştini 
recunosc nedreptatea care i s-a făcut măriei sale Vlad. El se 
va-ntoarce să împlinească visul de totdeauna al neamului 
valah... 

— Când va ieşi din temniţă? 

— Se poate să fi şi ieşit. 

— Îl va goni pe Laiotă? 

— Laiotă i-a vândut, ca şi Radu, pe valahi, turcilor. Trebuie 
să plece. 

Fata se strânge la pieptul logodnicului său: 

— Rămâi încă puţin!... Spune-mi, ai mai iubit vreo fată? 

Ion o sărută pe gură. 

Oltea i se smulge din braţe. Buzele îi sunt roşii şi umede. 
Cosiţele i s-au despletit. Ochii îi scapără. Îl priveşte, ca o 
pisică sălbatică. 

— Ai mai iubit?... 

— Nu, râde Ion. Pe nici o altă fată n-am iubit-o aşa cum te 
iubesc pe tine... 

— Juri? 

— Jur!... 

Printre norii bolovânoşi de pe cer, soarele a făcut o 
spărtură. Copacii ninşi au căpătat veşminte de lumină şi 


aur. lon a prins-o de mâini pe fată. O învârteşte în soare. 
Oltea râde... râde... râde... 

Negru nechează scurt. Zăpada parcă a început să ardă 
sub razele soarelui cu dinţi. 

Joaca se curmă. 

— Trebuie să plec! 

— Trebuie... trebuie... se alintă fata. Câteva minute mai 
mult sau mai puţin... 

— E târziu! spune căpitanul... 

— Întoarce-te cât mai degrabă! îl imploră ea, săltându-se 
pe vârful picioarelor şi sărutându.-l... 

Pământul, aerul, soarele, copacii, zăpada şi Negru se 
învârtesc cu ei amândoi. 

Ion îi desface de după grumaz braţele şi se apropie de 
Negru. 

Armăsarul freamătă mulţumit. 

Găpitanul sare în şa. 

Norii au acoperit din nou soarele. 

— Te aştept!... îşi flutură Oltea năframa. 

Calul porneşte în galop, azvârlind în urmă, cu copitele, 
bulgări prăfuiţi de zăpadă. 

Căpitanul întoarce capul... Oltea se face tot mai mică, 
fluturându-şi mereu năframa, ca aripa unui porumbel... 

— Oltea!... Oltea!... Oltea!... şoptesc buzele lui. 

Armăsarul izbuteşte să-şi ducă stăpânul o bună bucată de 
drum, urmărit îndeaproape de haită. 

Lupii se iveau când ici, când colo, sticlindu-şi ochii de după 
copaci. 

Erau nouă lupi cenuşii, între care două lupoaice şi doi pui 
mari, de toamnă, bălţaţi. 

Unul dintre lupii cei mari urlă. Urletul lui sună aţâţat. 

Armăsarul îşi lasă şi el o clipă stăpânul... Şi, ridicându-şi 
capul, parcă mirat, nechează. 

Cu coada în vânt şi gâtul încordat, porni în trap spre lupi. 

Aceştia dădură înapoi, mârâind. Numai unul dintre cei doi 
lupani, luându-şi inima în dinţi şi făcând un ocol, încearcă să 


ajungă, prin spatele copacului, la rănit. 

Toţi ceilalţi lupi, care ştiau pesemne despre ce era vorba, 
încetaseră să mai mârâie şi, aşezându-se pe labele de 
dinapoi, aşteptau. Lupanul se târî... se târî... şi, dintr-o dată, 
se repezi. 

Vru să-l înşface pe bărbat de braţ. Dar, în aceeaşi clipă, 
armăsarul, care simţise duhoarea puiului de lup, se 
întoarse, îl izbi cu picioarele în cap. Îi sparse ţeasta. Şi 
lupul, dându-se pe spate, începu să chelălăie ca un căţel... 

Întreaga haită se porni să urle. 

Lovindu-l încă o dată cu copitele din spate, armăsarul îl 
azvârli pe lup până în mijlocul haitei, pe care-o părăsise. 

Înfuriaţi, fiindcă lupanul fusese greu rănit, dar neputându- 
se stăpâni - aşa cum se întâmplă, de obicei, cu acest fel de 
fiare, când una dintre ele este pe moarte - ceilalţi lupi 
începură să-l sfâşie. Pânda se terminase printr-un ospăț. 

Mârâind mânioşi, însă plini de plăcere, lupii se îndestulau 
cu carnea celui mai tânăr dintre ei. 

Folosindu-se de acest răgaz, armăsarul apucă gulerul 
mantiei în dinţi şi începu să-şi târască stăpânul mai departe. 

Trec, în galop, prin Bran. 

Măria sa Vlad priveşte cu tristeţe zidurile cenuşii şi înalte 
ale castelului, în acest loc, cu paisprezece ani în urmă, a 
fost întâmpinat de generalul mercenar Giskra. 

De-aici - datorită uneltirilor fratelui său Radu, cel vândut 
turcilor - a fost purtat sub pază până la Vişegrad. 

Pârcălabul cetăţii îl aşteaptă pe domn, la porţi, cu pâine şi 
sare. Un ospăț a fost pregătit. Trâmbiţele sună, puternic, 
onorul... Măria sa face însă semn că nu se opreşte. 

— N-avem vreme... prea lungă ne-a fost aşteptarea!... îi 
spune el lui Ion, care se află alături. 

Calul său galopează mai departe. 

Tit - slujitorul voievodului - şi Mihailo - scutierul său - cată 
şi ei încruntaţi către zidurile de piatră ale cetăţii. 

Bucur e căpetenia gărzii măriei sale Vlad. Şi Gheorghe - 
noul grămătic. Alexe ţine loc de medelnicer şi paharnic. lar 


Năstase duce în mână steagul, pe care e ţesut, cu fir roşu 
de aur, vulturul legendar al lui Negru Vodă. 

Urmează restul de valahi şi ceata de oşteni străini - cei 
mai mulţi dintre ei fiind sârbi - având în fruntea lor pe 
căpitanul lacşici. 

În ultimii doi ani, de când e iarăşi liber, domnitorul valah 1- 
a ajutat pe rege să străbată multe primejdii. 

A luptat contra lui Mahomed în Serbia; la Şabaţ. Apoi - 
împreună cu Vug, alt vestit luptător - în Bosnia, la 
Srebrenica şi în alte nenumărate locuri, biruindu-l pe Ali- 
beg, aducând prăzi bogate şi băgând spaima în turci. 

Faima lui de viteaz s-a răspândit din nou pe tot cuprinsul 
lumii. Papa şi dogele Veneţiei l-au încărcat cu laude. Şi mulţi 
bărbaţi destoinici au alergat îndată, cerându-i să-i 
primească sub flamurile lui. 

Dar, greul luptei, alături de măria sa, l-au îndurat, la drept 
vorbind, tot numai voinicii lui Ion. 

lată de ce şi măria sa Vlad îi ţine mereu în preajmă şi în 
cea mai mare cinste pe căpitanul Ion şi pe vitejii lui. 

Acum gonesc cu toţii spre casă. Se apropie ceasul mult 
aşteptat. Ion nu se gândeşte decât la Oltea. Doi ani au 
trecut de când n-a mai văzut-o. 

Rareori a putut să-i scrie. Însă la Buda, de fiecare dată, în 
ziua de Sânziene a primit - trimisă cine ştie cum şi cu câte 
greutăţi - câte o cununiţă din floare de sulfină. 

«Oltea!... Oltea!...» şopteşte inima lui. 

Un cântec se înalţă. 

Voinicii cântă în cor. Îşi cântă năduful acestor ani: 

Amară străinătate, Mult eşti tu fără dreptate. 

Am umblat ţările toate 

Şi de bine n-avui parte. 

Din tinereţele mele, Trăiesc în lume cu jele. 

Jelui-m-aş munţilor 

De dorul părinţilor. 

Jelui-m-aş brazilor, Vai! de dorul fraţilor; 

Jelui-m-aş florilor 


De dorul surorilor! 

Jele, jele, câtă jele, De dorul mândruţei mele!... 

Măria sa Vlad spune: 

— Îi veţi întâlni acum pe toţi cei dragi ai voştri, şi după 
biruinţă veţi fi fericiţi laolaltă cu ei... 

— Vom birui! Vom birui! strigă voinicii. 

Până să se adune şi cetele transilvănene, în frunte cu 
Ştefan Bâthory, căpitanul regesc şi voievod al Ardealului - 
potrivit înţelegerii, la Dragoslavele - măria sa şi căpitanul 
Ion, înveşmântaţi în haine simple, ostăşeşti, aleargă înainte, 
spre Rucăr. 

Chiar la marginea Rucărului are loc o nuntă. 

S-a strâns aici tot satul... 

În ogradă, druştele31 tocmai au luat floarea miresei din 
păr şi, în semn de bună rodnicie, au pus-o pe-o strachină cu 
grâu, lângă o ploscă gâlgâind de vin. 

Au început să cânte: 

Bine-ţi pare, Nune mare, Că-i mireasa 

Ca o floare. 

Toţi sunt gata să se prindă în horă, când cei doi călăreţi se 
opresc la poartă. 

Măria sa şi Ion sar de pe cai. Intră în ogradă. 

— Bună ziua, oameni buni, rosteşte voievodul... 

Măria sa, în timpul acesta lung de când a părăsit ţara - 
deşi nu are în totul nici patruzeci şi şase de ani - s-a 
schimbat mult. După atâta suferinţă şi luptă este de 
nerecunoscut. 

Obrajii i s-au tras. I s-au scobit. Iar nasul, uşor încovoiat, a 
început să-i semene cu pliscul unui vultur. 

Pletele lungi nu-i mai sunt bălaie, ci cenugşii-cărunte. Buza 
de jos îi este uşor plecată, semn al amărăciunii şi durerii. 

— Bună să-ţi fie inima, luminăţia ta, îi răspunde stăpânul 
casei. 

— Petreceţi! glăsuieşte voievodul... 

Bărbatul îi arată mireasa: 

— E nunta fetei mele! 


Ochii voievodului scânteiază: 

— Şi ca la orice petrecere, după poruncă, aţi închinat, de 
bună seamă, o ulcică şi în cinstea voievodului vostru Laiotă! 

— N-am închinat! îi răspunde, încruntat, omul... 

— Şi n-aţi strigat, tot astfel cum sună poruncile domneşti: 
«Trăiască sultanul Mahomed!»? 

Bărbatul se cutremură, dar îl priveşte în faţă pe voievod. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc cu mâna pe inimă, oricine ai fi, 
luminăţia ta, că n-am făcut nici această strigare. 

— De ce? întreabă voievodul... 

— Deoarece buzele mele nu pot rosti decât ceea ce inima 
le porunceşte... 

Glasul voievodului se moaie: 

— Şi inima voastră ce vă porunceşte? 

— Să păstrăm credinţa celui plecat de-aici, în urmă cu 
paisprezece ani. El ne-a făgăduit că se va-ntoarce, şi noi îl 
aşteptăm... 

Voievodului îi tremură glasul: 

— Pentru ce-l aşteptaţi? A fost aspru cu ţara... 

— Aspru, dar drept. Şi ţara ştie că, într-o vreme de 
cumpănă ca aceasta, numai un cuget şi o sabie de foc caa 
lui pot să o scuture de năvala lăcustelor. 

Acum lon nu se mai poate stăpâni. Îşi desface mantia şi 
lasă să se vadă, pe platoşa de fier, vulturul Ţării Româneşti, 
zugrăvit cu roşu aşa cum îl purtau toţi luptătorii măriei sale 
Vlad. 

Oamenii încremenesc. 

Bărbatul, stăpânul casei, cercetează mai bine chipul 
măriei sale Vlad, şi dintr-o dată îl recunoaşte. Ochii i se 
umplu de lacrimi. Cade în genunchi şi spune: 

— Doamne, bine-ai venit! Suntem ai tăi! 

— Suntem ai tăi! strigă toţi bărbaţii, vârstnici şi tineri, câţi 
s-au adunat acolo, la nuntă. 

Obrajii slabi, numai piele şi os, ai domnitorului, s-au 
aprins. 


Bărbatul - stăpânul casei, mirele - părăsindu-şi mireasa - 
şi toţi ceilalţi tineri şi bătrâni îşi caută caii. Se înarmează cu 
ce găsesc la îndemână mai repede prin ogrăzi şi pe lângă 
vetre: topoare, furci şi coase. 

— Suntem ai tăi! strigă într-un glas oamenii din Rucăr. 

— La Dragoslavele trebuie să fi sosit căpitanul regesc, îi 
înştiinţează Ion pe ţărani. Iar dinspre Milcov soseşte 
domnitorul Moldovei!... Victoria va fi a noastră!... 

Unul după altul, satele din munţi şi de pe dealuri se adună 
în jurul domnitorului Vlad. 

— Victoria e a noastră!... Vai de vânzătorii de ţară! 
vesteşte tuturor Ion. 

Lupta hotărâtoare se dă la ieşirea din Câmpulung. 

Aici îi întâmpină Laiotă, cu turcii. 

În bătălie, mai mult de optsprezece mii de ieniceri de-ai lui 
Ali-beg îngraşă câmpul pustiit de toamnă şi rămân pradă 
corbilor. 

Laiotă fuge iepureşte întâi către Târgovişte, apoi spre 
Bucureşti. 

Străvechea capitală a Ţării Româneşti se predă. Pârcălabul 
Cristian întinde pe-o pernă de brocart, măriei sale Vlad, 
cheia Târgoviştei. 

A sosit şi măria sa Ştefan cu cei cincisprezece mii de 
oşteni: viteji, voinici şi hânsari. 

— Spre Bucureşti! strigă mulţimea. Spre Bucureşti!... 

Din Bucureşti, uitându-şi până şi sangiacul32 de spaimă, 
Laiotă fuge mai departe. 

Şi se ascunde în Giurgiu - adăpost, la nevoie, al tuturor 
celor ocrotiţi de Poartă. 

Au bătut clopotele din Târgovişte! 

Acum răsună clopotul cu sunet de aur de la biserica 
domnească din Bucureşti. 

Este în douăzeci şi şase noiembrie. 

«Am biruit!... Am biruit!...» cântă în sine Ion, întorcând 
capul să-l vadă pe măria sa Vlad, în vreme ce intră în 
Bucureşti. 


Şi i se pare că însuşi astrul zilei s-a coborât pe pământ. 

«E mândru ca un soare... Ca un soare este măria sa!»... 
cugetă Ion. 

Coloana pătrunde măreaţă în Bucureşti, cu toate 
steagurile valahe, moldoveneşti şi transilvănene 
desfăşurate în vânt. 

În frunte, deschizând drumul, urmaţi de cincisprezece 
stegari, sunt cărturarul Ţamblac şi căpitanul Ion. 

Îndată după ei, vin douăzeci de cimpoieri şi fluieraşi călări. 

Aceştia cântă tot timpul, spre bucuria norodului, cântece 
româneşti, în timp ce toate clopotele din Capitala ţării - 
urmând pilda aceluia de la biserica domnească - au început 
să bată. 

Pe uliţe, s-a adunat mulţimea din întregul oraş şi satele 
învecinate. Şi curge în şuvoaie fără sfârşit. 

— Trăiască voievodul nostru Vlad! strigă toţi, când domnul 
se iveşte, călărind laolaltă cu Ştefan al Moldovei şi Ştefan 
Bâthory. 

Voda e înveşmântat într-o mantie scurtă, cu margine de 
blană şi cu şireturi prinse în pietre de olmaz, pe plăcuţe de 
aur. 

Cizmele îi sunt roşii. 

Pe cap are o căciulă din catifea albastră, cu un surguci de 
pene şi pietre preţioase. 

De un brâu scump, sub mantie, i-atârnă sabia. 

— Cât e de slab, se-ndurerează mulţimea, şi cât a suferit! 

— Doar ochii îi sunt la fel ca-n anii tinereţii! adaugă cei 
mai vârstnici. 

— Trăiască voievodul nostru Vlad! Trăiască şi măria sa 
Ştefan, domnitorul Moldovei, fratele său de sânge şi 
gânduri! Şi Ştefan Bâthory, căpitanul crăiesc! 

Şi trâmbiţele sună, prelung şi ascuţit, în timp ce se 
perindă garda voievodului - luptătorii lui Ion - cu vulturii 
roşii pe platoşe; călăreţii Moldovei; apoi transilvănenii şi, 
fără rânduială, călăreţii ţărani, adunaţi de prin sate. 


Copiii însoțesc cu ţipetele lor acest alai domnesc, vesel, 
strălucitor şi foarte zgomotos ce intră în oraş. 

Oştile - toate - au făcut un popas în piaţa bisericii 
Sfântului Gheorghe. 

Călare, în mijlocul oştenilor, măria sa Vlad îi mulţumeşte 
lui Ştefan Bâthory, care de-aici se întoarce în Transilvania, 
ca să-i vestească regelui Mateiaş că totul s-a împlinit aşa 
cum se cuvine. 

Din oastea lui, nu mai rămâne în Bucureşti decât o ceată 
de călăreţi români, care-au cerut ei înşişi să slujească în 
garda măriei sale Vlad. 

Acuma, toate clopotele dau glas în cinstea celor doi domni 
viteji, al Moldovei şi-al Ţării Româneşti, Ştefan şi Vlad, care 
străbat mai departe oraşul, călări, în uralele răsunătoare 
ale mulţimii. 

În faţa bisericii domneşti, toţi marii boieri, în afară de doi, 
îi întâmpină. Mitropolitul îi primeşte cu cinste. Măria sa 
Vlad este uns, pentru a doua oară, domn. 

Clopotele bat... bat!... 

Poporul cere apoi, într-un glas, la porţile bisericii, ca 
Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş să-şi jure între ei dragoste şi 
frăţie pe veci. 

Cei doi domni se îmbrăţişează. Îşi jură unul celuilalt 
credinţă, legându-se să rămână prieteni, la bine şi la rău. 

— Hotărăsc, porunceşte măria sa Vlad, trei zile de 
petrecere şi veselie, pentru oşteni, târgoveţi şi ţărani, pe 
socoteala noastră!... 

Uralele mulţimii nu mai contenesc. Şi clopotele bat. 

— Şi voi, se adresează măria sa cetelor de ţărani, toţi cei 
care v-aţi ridicat din sate, ne-aţi însoţit pe drum şi-aţi luptat 
pentru noi la Câmpulung, Târgovişte şi Bucureşti, după 
aceste trei zile de petrecere puteţi să vă întoarceţi acasă. 
De cei răpuşi şi de familiile lor se va îngriji domnia. În ce-i 
priveşte pe rucăreni, ei vor primi, în semn de pomenire 
pentru statornica lor prietenie şi dragoste faţă de noi, toţi 


munţii câţi se înalţă în zare, ca să le aibă drept vetre şi 
locuri de păşune. 

— Îţi mulţumim, măria ta! glăsuieşte stăpânul casei unde 
fusese nunta. 

— Şi celui dintâi fiu ce mi s-o naşte, dacă se învoieşte 
măria ta, strigă şi mirele, care-şi lăsase nevasta înlăcrămată 
- îi voi da numele de Vlad. 

— Iar eu îi voi fi naş acestui fiu al tău! răspunde 
domnitorul... 

Mulțimea umblă pe uliţe în cete şi se veseleşte. 

Şi unora nici nu le vine să creadă. Au uitat gustul libertăţii, 
al neatârnării şi mândriei în paisprezece ani. 

Cum? Nu vor mai fi otomani în ţară? Nu vor mai fi siliţi să 
se ploconească înaintea fiecărui turban şi-a fiecărei perechi 
de şalvari întâlnite pe uliţă? se întreabă ei unii pe alţii. 

Ali-beg nu va mai trece, călare, prin cetate? 

Şi nu se va mai strânge tot ce-i mai bun prin ţară pentru 
înalta Poartă? 

Nu, multora nici nu le vine să creadă!... 

În dreapta bisericii domneşti, pe latura dinspre râu, s-a 
deschis pentru cele trei zile de sărbătoare un mare 
iarmaroc. 

O mulţime de meşteşugari: pielari, ciubotari, croitori, 
lemnari, zidari, apoi neguţători, ţărani - fie moşneni, fie 
rumâni, dintre cei de pe moşiile din împrejurimi, împreună 
cu cnezii şi vătămanii lor - oşteni, călugări şi boiernaşi de-a 
doua mână s-au adunat aici. 

Din nişte butoaie mari, fiece om de rând, mirean ori 
călugăr, fără să scoată nici un ban din pungă, are dreptul să 
se adape cu câte-o ulcică mare de vin, rubiniu sau alb, din 
cel de Drăgăşani. 

În iarmaroc, totul se vinde cu cinste şi dreptate. Tâlharii 
sau cei care foloseau înainte măsuri măsluite au pierit ca 
prin farmec. 

— Luaţi seama! Luaţi seama!... râd oamenii. S-a-ntors 
măria sa Vlad, duşmanul minciunii şi-al înşelătoriei. Cine 


umblă cu furtişaguri poate s-o păţească! 

Mărfurile sunt totuşi puţine în târg. Se apropie iarna. De 
trei ani încoace vânzolelile şi luptele s-au ţinut lanţ. Oamenii 
sunt prevăzători. Şi-au ascuns bucatele în gropi. Nu se ştie 
niciodată ce poate aduce fiecăruia ziua de mâine. 

A venit tot poporul la târg. Dintre marii boieri însă nu se 
zăresc decât prea puţini. Cu toate că i-au jurat credinţă, nu 
îl iubesc pe măria sa. 

Alaltăieri, după slujba de la mitropolie, s-au adunat, de 
altfel, cu toţii în casa marelui postelnic Manea. Au fost de 
faţă egumenul Sisoe - căruia i se dăduse voie să se întoarcă 
din Arad şi să ia parte la slujba de la biserica domnească - 
şi o mulţime de dregători, din domniile lui Radu cel Frumos 
şi Laiotă Basarab. 

Ce-or fi vorbit nu se aflase încă la palat. 

— Măria ta, ar trebui să fim mai cu băgare de seamă! îl 
sfătuise bătrânul Tit pe măria sa Vlad. 

— Câtă vreme sunt liber, am sabia la brâu şi pe voi, 
credincioşii mei slujitori, alături, nu mă tem de nimic! îi 
răspunsese însă voievodul, râzând încrezător. 

În târg se mai aflau, în mijlocul mulţimii, nenumărați 
măscărici, pehlivani, înghiţitori de foc sau săbii, cântăreţi şi 
câţiva oameni care purtau numele neobişnuit de... actori. 

Aceştia bătătoriseră zăpada pe o bucată de loc cam de trei 
staturi de om în lăţime şi două în adâncime. Unul, înalt, 
slab, cu grumazul lung şi o privire îngrijorată, făcea pe 
Laiotă Basarab, altul, bătrân şi gras, pe Ali-beg şi cel de-al 
treilea pe sultan. 

Fostul voievod Laiotă Basarab îngenunchease înaintea 
sultanului. Ali-beg îi dădea un blid. 

— Na, îi spunea sultanul, un bătrân stafidit şi fără dinţi. 
Pentru că ne-ai dăruit ţara şi pe fraţii tăi, Ali-beg îţi dă 
blidul acesta de linte; dar pentru că n-ai fost în stare să-ţi 
păstrezi scaunul şi te-ai lăsat gonit de Vlad, iată ce primeşti 
de la mine... 


Şi Mahomed, ridicându-şi piciorul, îl izbea cu putere pe 
Laiotă. Acesta cădea pe spate şi începea să se văicărească 
în hohotele ascultătorilor. 

Între cei care se găseau de faţă, în cele dintâi rânduri - 
aşezaţi pe două jilţuri înalte - se vedeau Ştefan al Moldovei 
şi măria sa Vlad. 

Ştefan - rumen la chip, cu pletele pe umeri, uşor 
încărunţite, îmbrăcat într-o haină lungă, din brocart 
argintiu, cu guler de samur şi încheiată cu un şirag de 
nasturi din pietre nestemate - râdea cu multă poftă, în 
vreme ce măria sa Vlad hohotea mai încet şi înfundat în 
sine. 

Lângă cei doi voievozi stăteau de strajă căpitanul Ţamblac 
şi căpitanul Ion. 

Tot ca şi altă dată la Râmnic, Ion şi voievodul Vlad se 
găseau într-un târg. Atâta că, înaintea măriei sale nu mai 
erau jucate păpuşile. Ci un alt soi de teatru fusese născocit. 

Vlad Ţepeş nu mai era nici el tânărul acela bălai. lar 
copilul de-atunci era azi căpitan. 

Cu toate astea, Ion simţea că niciodată nu îi fusese mai 
drag decât acum bărbatul acesta dârz, care nu se lăsase 
doborât nici de vrăjmaşi, şi nici de suferinţă. 

«În pieptul lui puternic, arde însuşi sufletul neînvins al 
neamului valah, cugetă Ion. Căci nici un fel de greutăţi sau 
piedici nu îl înfricoşează. Sub braţul său de fier, ţara va fi 
iar liberă ca pe vremea lui Negru Vodă şi a lui Tihomir!...» 

Din gânduri l-a trezit mulţimea care se veseleşte nespus 
privind jocul actorilor. 

Ali-beg s-a ascuns, şi sultanul îl caută, cu un toiag în mână. 

— A venit rândul tău să-ţi trag o chelfăneală, răcneşte 
Mahomed. Mi l-ai pierdut pe Radu, şi-acum pe Laiotă... Aşa 
mi-i păzeşti tu?... 

Mulțimea hohoteşte. Şi câte unul strigă: 

— Un asemenea joc nu, nu s-a mai văzut!... 

— Uite-l pe Ali-beg ascuns după copac!... 

— Şi sultanul îl caută! 


— Nu-l găseşti, Mahomed?... 

Şi clopotele bat!... bat!... 

Puțin mai la o parte, într-un mănunchi strălucitor de fete - 
fiind însă cea mai frumoasă dintre ele - se vede Oltea. Şi ea 
se veseleşte. În ochii ei cu firişoare de aur s-a strâns toată 
lumina acelei dimineţi. 

«Ioane, îi spune ea cu ochii, cât sunt de fericită că te-ai 
întors!... Cât sunt de fericită!...» 

Şi clopotele bat... 

Măria sa Ştefan a hotărât să plece. Lasă în urma lui, aici, 
în Bucureşti, două sute de moldoveni conduşi de Ion 
Ţamblac. 

Multe fapte de arme şi multe întâmplări i-au legat laolaltă 
pe cei doi tineri vrednici: moldoveanul Ţamblac şi căpitanul 
Ion. 

Ilată-i şi în dimineaţa aceasta trecând împreună, călări, pe 
podul de lemn dintre biserica domnească şi palat. 

În urma celor doi tineri, tropotesc bidiviii vitejilor lui 
Ştefan, ai cetei de transilvăneni şi ai trabanţilor munteni. 

Din dosul porţilor curților boiereşti - ca şi cu ani în urmă la 
Târgovişte - ţâşnesc priviri de ură ca săgeți otrăvite. 

Surlele sună tare, vestind trecerea gărzilor domneşti. 

Glasuri voiniceşti cântă. 

Astăzi va avea loc logodna căpitanului Ion cu jupâniţa 
Oltea. 

S-au adunat la această logodnă moldoveanul [amblac, Tit, 
Bucur, Mihailo, Alexe, Năstase, Gheorghe, lacşici şi toţi 
ceilalţi voinici din ceata care a ţinut sus steagul neatârnării 
faţă de turci şi al credinţei faţă de domnitorul Vlad, în anii 
de restrişte. 

Iar clopotele bat... bat... 

— Cât sunt de fericită! suspină, îmbujorată, Oltea, 
strângându-se la pieptul logodnicului său. Visul mi s-a 
împlinit. Cât sunt de fericită!... repetă ea întruna, parcă în 
neştire. Cât sunt de fericită!... 


— Întreaga avuţie a fostului meu mare logofăt Lazăr se 
înapoiază jupâniţei Oltea, nepoata sa, glăsuieşte voievodul... 
O va primi drept zestre când va avea loc nunta - mirele 
fetei, căpitanul Ion. Să scrie lucrul acesta grămăticul... 

Noul grămătic al voievodului, Gheorghe, ia pana, cerneala 
roşie - şi scrie. 

Urale izbucnesc sub tavanul boltit al sălii de primire. 

— Dar mai de preţ decât această avuţie este iubirea. 
Dragostea însemnează toată viaţa unei femei! îi spune 
domnitorul căpitanului lon. 

— Aşa este!... Aşa este!... încuviinţează bătrânul Tit, 
reamintindu-şi că şi el s-a bucurat cândva de o asemenea 
dragoste. Însă i-a fost zdrobită de achingiii care i-au 
pângărit şi i-au ucis soţia. 

— Aşa este! Aşa este!... strigă voinicii, deşi cei mai mulţi 
dintre ei, aflaţi mereu în lupte, n-au prea avut parte de 
dragoste. 

Domnitorul întreabă: 

— Cine e svornicul33 logodnei? 

— Eu! îi răspunde Tit. 

— Şi care este cea dintâi îndatorire a logodnicului, după 
datină, ca să îşi merite pe deplin logodnica? 

— Îndatorirea, după datină, este să cânte, ori din lăută, ori 
din gură, ceva care să placă tuturor... 

Voievodul se întoarce spre Ion: 

— Împlineşti datina? 

— O-mplinesc! 

Alexe îi întinde lăuta. 

Este o unealtă veche şi lustruită, din lemn roşu de tisă. 

Ion o strânge la piept. O are moştenire de la Bătrânul care 
l-a crescut. Strunele ei sunt ca argintul! Sunetul său de 
cleştar! 

Lăuta dă glas. Strunele, la început, cântă durerea pe care 
au încercat-o vitejii la aflarea veştii înlănţuirii vulturului lor, 
măria sa Vlad. 


Spune tu, soare, Şi spuneţi voi, stelelor, Câtă durere poate 
purta 

Inima omenească? 

Libertatea - 

Însăşi libertatea 

A fost înlănţuită! 

Pământul sfânt al ţării 

A rămas pradă 

Duşmanilor. 

Greu era pumnul măriei sale 

Pentru vicleni, Ascuţită sabia lui 

În faţa duşmanilor. 

În ţepi se înălţau 

Vânzătorii de ţară 

Şi cei care îşi întindeau 

Ghearele hrăpăreţe 

Spre câmpiile, codrii, Munţii şi apele străbune. 

Dar dulce era mângâierea 

Voievodului 

Pentru viteji. 

Cele mai mândre 

Şi mai înmiresmate 

Flori 

Erau sădite 

Pe mormintele 

Celor căzuţi în luptă! 

Ridicaţi-vă!... 

Luptăm pentru ca mamele, lubitele, Florile şi apele 
noastre 

Să fie limpezi, Să nu fie întinate, Pentru ca pământul 

Şi flăcăii noştri 

Să nu cadă-n robie. 

Robia-nseamnă moartea, Înseamnă cea mai neagră 

Şi cea mai grea dintre morţi. 

Ridicaţi-vă! 


Săbiile voastre să scânteieze, Săgeţile voastre să semene 
dreptate! 

Căpitanul Ion cântă... Lăuta pare vie în mâinile lui. Ea 
geme, strigă, se îndârjeşte şi cheamă, la fel cu glasul celui 
care o ţine în braţe şi o stăpâneşte. 

Trunchiul stejarului 

Cuprins de flăcări 

Se preface-n cenuşă. 

Piatra, Sub viscolele năprasnice, Se sfarmă. 

Numai inima, Inima-ndurerată, Inima biciuită 

A neamului valah 

Nu se preface-n cenuşă, Nici nu se sfarmă, Ci cântă 

Şi cere dreptate. 

Cere împlinirea dreptăţii. 

Cântă şi cere împlinirea 

De-a pururi 

A dreptăţii!... 

Măria sa Vlad s-a aşezat pe jilţ. Întâi, când cuvintele lui Ion 
au amintit înjositoarea lui înlănţuire, capul i s-a plecat, ca 
sub o zdrobitoare povară. Braţele i-au lunecat. Lanţul este o 
rană a sufletului, ce nu se poate lecui niciodată. Dar numai 
la auzul cuvântului libertate, ochii voievodului au început să 
ardă. Fruntea i s-a înălţat. 

Glasurile bărbaţilor s-au adăugat, groase, vocii puternice a 
lui Ion. 

— Cântă!... Mai cântă! i-a poruncit voievodul... 

Şi Ion a intonat, mai departe, o mulţime de cântece. O 
parte dintre ele le cunoştea din pruncie, altele fuseseră 
alcătuite, în timpul acestor ani, fie de purtători de lăută 
rătăcitori, fie de unii viteji din ceata lui; dar cele mai multe 
le izvodise el însuşi, pentru că, în meşteşugul acesta, 
căpitanul devenise neîntrecut. 

Rând pe rând, s-au ivit sub boltă, ţâşnind de-a dreptul din 
cântec, cu nimb de aur, câţiva dintre vitejii care-şi dăduseră 
viaţa, luptând în numele domnitorului lor, pe viaţă şi pe 
moarte. 


Lacrimi picură lin, din ochii oştenilor, când buzele 
căpitanului Ion rostesc numele sfânt al grămăticului Farmă. 

«Nu cu cerneală vom scrie de astăzi înainte, spusese el 
când începuse lupta, odinioară, la Tismana, ci cu sângele 
nostru!...» 

Ion cântă, pe urmă, bucuria în care s-au scăldat vitejii 
când au aflat că vulturul lor se află din nou liber. 

În stol s-au ridicat, zburând în urma lui. 

S-au avântat asupra vrăjmaşilor. 

Pe câmpiile din Serbia şi din Bosnia, pentru slobozirea 
acestor pământuri au luptat!... 

Împreună cu regele Matei şi neînfricatul Vuc au luptat! 

În aşteptarea reîntoarcerii pe pământul strămoşesc au 
luptat!... 

Ion cântă şi marşul glorios spre Ţara Românească, 
întâlnirea cu Ştefan al Moldovei Visurile mulţimii de-a-i şti 
întotdeauna împreună pe cei doi domni viteji, la bine şi la 
rău. 

Cântecul face un popas. 

Oltea e mândră de cel atât de scump inimii ei. 

De nu s-ar ruşina de voievod, l-ar cuprinde pe logodnicul 
său de gât şi l-ar îmbrăţişa. 

Ion îşi închină lăuta, după obicei, stăpânitorului ţării şi 
cere o anume îngăduinţă. 

Măria sa i-o dă. 

Căpitanul îşi înstrunează lăuta şi începe din nou să cânte. 

Afară, sfârşitul de noiembrie suflă hain. Prin ferestrele 
înguste, pătrunde câte o pală de vânt, făcând să se clatine şi 
să se zbuciume flăcările roşii ale făcliilor. 

Cântecul slăveşte acum dreptul la dragoste al celor tineri. 

Tânăr a fost şi măria sa Vlad. Pletele lui bălaie au devenit 
cărunte. Până şi în părul auriu al căpitanului au înspicat 
câteva fire de culoarea florilor albe de cireş. 

Câţi ani au trecut de când unui băiat, abia ieşit din 
copilărie, i-a fost furată surioara de suflet şi azvârlită în 
haremul sultanului? 


Din palatul aceluiaşi sultan a izbutit s-o smulgă pe copila 
care, curând, îi va fi soţie! 

— Oltea!... Oltea!... spun buzele şi inima lui lon. Fată care 
porţi numele celui mai drag dintre toate râurile acestei ţări, 
fată a florilor, a livezilor, a bucuriei, dar şi a suferinţei. 
Pământul şi văzduhul părinţilor şi al părinţilor părinţilor 
noştri mi te-a dăruit!... 

Cântecul s-a sfârşit. 

— Îmbrăţişaţi-vă! le îngăduie voievodul... Bucuraţi-vă de 
această frumoasă şi neuitată zi!... 

Fata şi-a împlinit atât de greu stăpânita dorinţă şi, iederă 
uşoară, i s-a agăţat de gât. 

Îl sărută şi, ridicându-şi pentru o clipă capul, îi spune pe 
şoptite, la ureche: 

— Nici n-am crezut că poate să fie pe lume atâta fericire... 

— Şi-a câştigat, cinstite svornice, prin cântec, căpitanul 
nostru, logodnica? îl întreabă măria sa pe Tit. 

— Şi-a câştigat-o, măria ta!... 

Trei cimpoieri şi doi fluieraşi încep să cânte. 

Năstase aduce bradul de logodnă. Inelele de aur, dăruite 
de domnitor, strălucesc în vârf. 

Oltea se aşează sub brad. 

Şi Ion îi împodobegşte cosiţele cu trei fire subţiri de mătase 
roşie, trei de argint şi trei de aur. 

Pe sunetele cimpoaielor şi fluierelor, soţii de luptă ai 
logodnicului joacă în horă, în jurul celor doi tineri, şi cântă: 

Mierla cântă în pădure, Cântă mult şi cântă dulce. 

Să ştie de draga mea, Ar cânta numai de ea. 

Alexe presară asupra celor doi logodnici boabe de grâu. 

— Norocul să vă caute în viaţă, urează el, aşa cum caută 
păsările boabele de grâu. 

Deodată, Bucur scoate la iveală, de sub mantie, boşca34 
plină cu vin. 

— Eu am sosit din partea oastei35 tatălui mirelui, grăieşte 
el... 


Ion se gândeşte că el nu va afla niciodată cine i-a fost tată. 
Însă măria sa, parcă i-ar fi citit gândurile, spune: 

— Locul de tată al mirelui, la această logodnă, îl voi ţine 
eul... 

— Măria ta! se pleacă Ion, mişcat, înaintea voievodului. 

— Deci am venit, din partea oastei împăratului, repetă 
Bucur. Şi-am adus butea asta plină cu băutură şi legată cu 
douăsprezece cercurele de aur la gură. 

Oaspeţii îşi primesc între timp ulcelele de logodnă, 
zugrăvite cu flori. Bucur rosteşte mai departe: 

Şi-această băutură, Dulce la sorbitură, Să nu se mai 
sfârşească, Şi să vă-nveselească. 

Cei doi logodnici să se iubească, lar spiţa lor să 
înflorească. 

Ulcelele de logodnă înflorite, după datină, încep să se 
umple cu vin. 

Însuşi măria sa lasă la o parte cupa de aur şi ia în mână o 
ulcică. 

— Trăiască cei doi logodnici şi spiţa lor să înflorească! 
urează voievodul, ca în cântec. 

— Trăiască amândoi logodnicii şi spiţa lor să înflorească! 
strigă toţi oaspeţii, dând peste cap ulcelele cu vin. 

În clipita aceasta, sub portalul înalt al uşii, s-a ivit unul 
dintre trabanţii de strajă. 

— Măria ta, vesteşte el... Din turnul de pază al cetăţii s-a 
zărit un călăreț venind. Poartă o sabie şi-o lance, cu 
tăişurile muiate-n sânge şi îndreptate-n jos!... 

— Semnul războiului şi-al morţii! exclamă Ion Ţamblac, 
care se află la numai doi paşi de căpitanul lon. 

Oltea se prinde, ca şi cum ar fi gata să se înece, de braţul 
logodnicului său. 

Clopotele au început să bată. Însă cu totul altfel decât 
înainte. Rar, într-o dungă. 

Voievodului Vlad fălcile i s-au încleştat. Ochii i-au căpătat o 
lucire sălbatică. 

— Să se adune sfatul domnesc! porunceşte el... 


În sala mare şi întunecoasă, sprijinită pe şase stâlpi groşi 
ciopliţi în piatră, în jurul jilţului, nu se văd alţi boieri în afară 
de tânărul comis Rătundu - cu barba roşie zburlită; noul 
boier de sfat - Horea, sosit de la Braşov, şi Cristian, 
pârcălabul Târgoviştei. 

Căpitanul lon se apropie. Paşii lui sună sprinteni pe 
lespezi. Toţi cei din sală îl privesc nemişcaţi. 

— Măria ta, glăsuieşte el... Nici un alt mare boier, în afară 
de cei care sunt de faţă, nu se mai află în capitala ţării! 

— Au fugit la turci? 

— Laiotă Basarab i-a chemat. 

Căpitanul îi întinde domnitorului său un pergament. 
Domnitorul ia în mână scrisoarea. O citeşte atent. 

— Laiotă scrie boierilor despre... dreapta oblăduire 
otomană şi despre ocrotirea lui Ali-beg... 

Clopotele bat lung, tânguitor, a primejdie. 

Pârcălabul Cristian al Târgoviştei face un pas. Îşi zvâcneşte 
trupul greoi înainte şi strigă: 

— Când se va sfârşi, oare, şirul nelegiuirilor otomane? 

— Cel mai greu vinovaţi, glăsuieşte voievodul, sunt aceia 
care îi slujesc pe vrăjmaşi! 

De-afară se aude vuiet. O mare mulţime strigă: 

— Nu-i vom lăsa pe Ali-beg şi Laiotă să intre-n Bucuregşti!... 
Să pustiască oraşul!... Vom apăra cetatea măriei sale Vlad! 

— S-au aprins focurile pe dealuri? Buciumele au început 
să sune? întreabă voievodul... 

— Totul s-a îndeplinit potrivit poruncilor date! îi răspunde 
Bucur. 

— Apărarea cetăţii de scaun, Bucureştii, o încredinţăm 
postelnicului Horea, pe care noi îl numim mare vornic! 
hotărăşte voievodul... 

Horea se apropie de jilţul domnitorului şi îngenunchează. 

Măria sa Vlad îl atinge pe umăr cu sabia. 

— În ce priveşte Târgoviştea, aceasta se dă în grija 
boierului Cristian pe care, pentru credinţa sa neştirbită faţă 
de noi, îl numim mare spătar. 


Noul mare spătar Cristian sărută poalele veşmântului 
voievodului. 

— Pe boierul Rătundu îl facem mare logofăt. Domnia sa va 
apăra cea de-a treia cetate de scaun a noastră: Curtea de 
Argeş. 

Rătundu se pleacă şi el înaintea voievodului. 

— Câmpulungul se va apăra singur. Ali-beg nu va cuteza să 
se urce până acolo, după cum nu va înainta, credem noi, 
nici peste Olt, în Valahia mică! 

— În Valahia mică nimeni nu poate să pătrundă, rosteşte, 
mândru, Bucur. 

— Noi ceilalţi vom ieşi în întâmpinarea duşmanilor! 

— Câteva gloate de ţărani s-au şi adunat la porţile cetăţii! 
îl înştiinţează Alexe pe voievod. 

— În fruntea acestor gloate de ţărani, pedeştri sau călări, 
vei trece tu, Alexe! Cu ei îi vei hărţui pe duşmani. 

Viteazul strânge pumnul: 

— Îi vom hărţui ca pe fiare, măria ta! 

— Trabanţii mi-i încredinţez căpitanului Bucur. Năstase îi 
va conduce pe transilvăneni. Pe moldoveni, [amblac. Iar 
prietenul nostru Mihailo, pe oştenii străini, care ne mai 
slujesc. 

Ion se nelinişteşte: 

— Dar eu, măria ta? 

Domnitorul coboară cele trei trepte. 

Face un semn. 

Ion îngenunchează. 

Îl atinge cu latul săbiei pe umăr. 

— 'Te numesc mare ban de Tismana! 

— Mare ban de Tismana, măria ta? Dar eu nu sunt boier... 

— Vei fi de astăzi înainte. Strămoşii noştri pe toţi marii 
boieri nu şi i-au ridicat decât dintre viteji. Vei fi, în acelaşi 
timp, locţiitorul meu, la comanda micii noastre oştiri... 

— Măria ta, aceia care-mi vor urma până-n adâncul 
veacurilor nu vor uita aceste cuvinte ale tale. Şi numele tău 


sfânt îl vor scrie, cu săbiile lor, pe trupurile tuturor 
vrăjmaşilor ţării. 

— Îţi mulţumesc, mare ban Ion! 

Voievodul îl îmbrăţişează. Însă pesemne că păsările morţii 
şi începuseră să se rotească în jurul sufletului măriei sale 
Vlad, pentru că atât timp cât îl strânse la piept, marele ban 
Ion simţi o adiere rece învăluindu-l şi i se făcu frig. 

— Prietenul nostru lacşici va porni câtre Buda, mai 
hotărăşte în încheiere voievodul, să-i ducă regelui Matei 
înştiinţare despre câte s-au întâmplat în Ţara Românească, 
după plecarea lui Bâthory acasă. Şi, tot de-asemenea, 
vrednicul cărturar '[amblac, pe care măria sa Ştefan ni l-a 
lăsat, cu două sute de viteji, ca să ne stea de strajă, va 
trimite şi el un olăcar, cu-acelaşi fel de ştiri, la scaunul din 
Suceava! 

Clopotele bat... bat... 

Fulgi mari şi nepătaţi curg în şuvoaie, din cer. 

Pe zidurile cetăţii Bucureşti, bărbaţi fără veşminte 
ostăşeşti, însă cu armele în mâini, stau de strajă, 
aşteptându-i pe Ali-beg şi pe Laiotă. 

Cei mai mulţi vor muri chiar azi, cu toate că cetatea nu va 
putea fi luată cu asalt decât peste trei zile, când nici un 
apărător nu va mai fi în viaţă. 

Lângă porţi, în mijlocul bărbaţilor flămânzi şi înfriguraţi, 
Ion se desparte - pentru a câta oară? - de Oltea. 

Pe umeri, fata poartă o scurteică. Peste cosiţe are o 
broboadă. 

— Iarăşi ne despărţim!... suspină ea. 

Ion o îmbrăţişează. 

Cercuri albastre şi albe se rotesc. Fulgii coboară lin din 
cer. Şi clopotele bat... bat... 

Înfruntând viscolul, zgribuliţi, înveliţi în cojoace sau numai 
în sumane de pănură, pe jos sau călărind nişte cai costelivi, 
ţăranii înaintează. 

Copacii îşi clatină coroanele. Se zbuciumă în vânt, 
scuturând de pe ei zăpada. 


Cârduri gălăgioase de corbi însoțesc gloata tăcută, vânătă- 
alburie, a ţăranilor, plutind răvăşiţi prin viscol şi 
croncănind. 

Puţini dintre bărbaţi au săbii sau lănci. Cei mai mulţi, însă, 
ţin în mâini numai arcuri, făcute de ei înşişi, topoare sau 
seceri. Unii sunt foarte tineri. lar cei care nu poartă bărbi 
sunt copii. 

Dinspre o latură a pădurii, s-a ivit domnitorul Vlad. Este 
urmat de scutierul său Tit, de grămăticul Gheorghe şi 
marele ban Ion. Vin apoi moldovenii cu căpitanul Ţamblac, 
transilvănenii şi trabanţii lui Bucur. Coloana o încheie pâlcul 
oştenilor străini: maghiari, germani şi sârbi conduşi de 
Mihailo. 

— Unde ne sunt iscoadele? îl întreabă domnitorul pe Ion. 

— Aşteaptă dincolo de colţul pădurii! îi răspunde acesta. 

Iscoadele, doi ostaşi de-ai lui Bucur, încă destul de tineri, 
au descălecat lângă colţul adăpostit al pădurii. 

Văzându-l pe domnitor că se apropie, amândoi se 
descoperă. 

Voievodul se opreşte îi aţinteşte cu privirea şi îi ascultă. 

Oştenii au îngenuncheat în zăpadă. 

— Măria ta, grăieşte unul dintre ei - în vreme ce viscolul le 
răvăşeşte părul - Ali-beg cu urdia lui şi cetele boiereşti ale 
lui Laiotă... 

— În totul cam treizeci de mii de oameni, adaugă cel de-al 
doilea. 

— Înaintează încet dinspre Giurgiu... 

— Pe noul drum de la Călugăreni... 

Voievodul şi-a lăsat în piept capul... 

— Doresc numai să ştiu cam câţi valahi din cetele boiereşti 
se găsesc de partea lui Laiotă? întreabă el... 

— Cam trei sau cel mult patru sute! 

— Nici noi n-avem mai mulţi! se întristează Năstase. N-au 
apucat să se adune. 

— Noi însă avem de partea noastră dreptatea şi adevărul 
ţării! se învolburează Tit. 


— Şi nu ne temem de nimeni! rosteşte Bucur. 

— Ba să ne temem, căpitane Bucur, glăsuieşte voievodul... 
Să ne temem de ceea, ce vor spune şi vor gândi, peste 
veacuri, urmaşii noştri, cu privire la felul cum ne-am 
împlinit noi îndatoririle în zilele acestea de restrişte... 

Zăpada s-a făcut tare ca fierul şi scârţâie sub copitele 
calului. 

În dinţi cu gulerul mantiei stăpânului, armăsarul se 
retrage cu spatele cât poate mai repede. 

Capul bărbatului s-a lăsat într-o parte. 

Mantia i s-a desfăcut. De sub ea se zăresc, lucitoare, 
platoşa şi cămaşa de zale. 

Târându-l neîncetat, în acest fel, armăsarul izbutise s- 
ajungă până într-un loc, unde pădurea uriaşă de cer şi 
gârniţă se rărea, făcând loc unei bălți. Din suprafaţa 
îngheţată a apei, se ridicau tufe împietrite de peştişoară, un 
fel de ferigă a apei. 

La malul bălții, se opri. Îşi săltă capul... Nările îi palpitară 
Ascuţindu-şi urechile, încercă să-şi dea seama unde 
rămăseseră lupii. 

Duhoarea sângelui lupanului sfâşiat nu mai ajungea până 
aici. Sau vântul o ducea în altă parte. Urechile sale atente 
auzeau însă mârâiturile fiarelor. 

Pe marginea acelei bălți, răsăriţi cine ştie cum în mijlocul 
Codrului Vlăsiei, se vedeau nişte molizi tineri. Armăsarul 
porni mai departe, luând-o printre molizii aceştia de-a 
lungul malului balţii cu apa vânătă şi îngheţată. 

Capul bărbatului se izbea de zgrunţurii ascuţiţi ai gheții, 
ca şi de ramurile rupte de vânt şi risipite pe jos. 

În momentul acesta, Negru mai mult simţi decât auzi 
zgomotul goanei fiarelor. Lupii îşi terminaseră ospăţul... Şi- 
acum, întărâtaţi, îşi reluau urmărirea. 

Aplecându-şi scurt capul, Negru apucă iar gulerul mantiei 
stăpânului şi începu să se retragă mai repede ca până 
atunci. Rănitul, cu obrajii arzând şi buzele subţiate, oftă. 

Lupta durează de-aproape trei zile. 


Până atunci, oştenii domnitorului Vlad le-au pricinuit 
năvălitorilor pierderi dintre cele mai grele. Le-au ucis nouă 
căpetenii. Au dat foc carelor cu hrană. Le-au distrus sute de 
corturi. lar dintre otomani au luat o mulţime de prinşi. 

Nu se află popas care să nu-i coste pe osmanlâi şi pe 
slujitorii lui Laiotă o mulţime de morţi. 

Sub poruncile aspre ale lui Ali-beg, oastea împărţită în trei 
înaintează, totuşi, spre Bucureşti, Curtea de Argeş şi 
Târgovişte. Dar numele banului Ion, al lui Ţamblac, al 
căpitanului Bucur, al lui Mihailo şi-al celorlalţi munteni, 
transilvăneni şi moldoveni din slujba măriei sale Vlad, 
pluteşte deasupra osmanlâilor, în marş, la popasuri sau în 
somn, ca tot atâtea înfricoşătoare umbre. Niciodată 
năvălitorii nu pot să ştie de unde, de cine şi când vor fi 
loviți. 

Oştenilor din cetele boiereşti ale lui Laiotă, care îi însoțesc 
pe năvălitori, când cad prinşi li se ciuntesc mai întâi 
nasurile, urechile şi buzele, apoi sunt traşi în ţepi. 

— Vânzarea de ţară îi schilodeşte pe oameni. Şi 
schilodenia lor sufletească trebuie să se potrivească şi cu 
cea trupească! le-a poruncit alor săi măria sa Vlad. 

Într-un luminiş îngheţat a fost adus Evrenos, căpetenia 
achingiilor din oastea otomană. Azi-noapte a fost răpit din 
cort de trabanţii lui Bucur. Evrenos-beg, este cea mai 
însemnată căpetenie a armatei turceşti, după Ali. 

Fiind un oştean destoinic, Evrenos nu se teme că va fi tras 
în ţeapă. Sau, cel puţin, nu lasă să se vadă. 

Ţeapa i se ciopleşte, câţiva paşi mai încolo, de către un 
ţăran din ceata lui Alexe. 

Măria sa voievodul stă aşezat pe-un butuc din pădure. 

— Aveţi cea mai întinsă împărăție a lumii, îi spune el lui 
Evrenos. Şi nu vă săturaţi. Vă năpustiţi întruna asupra 
celorlalte neamuri!... 

Evrenos îşi ridică fruntea! 

— Ghiaurii nu pot înţelege. Noi îi eliberăm pe oameni de 
negura neştiinţei... Aceasta-i datoria dreptcredincioşilor. Să 


izbăvească lumea... 

— Voi îi eliberaţi pe oameni, robindu-i, îngenunchindu-i, 
răpindu-le pământul! Cine vă dă acest drept? 

— Învățăturile profetului nostru, slăvit să-i fie numele!... Şi 
Evrenos se îndreaptă spre răsărit, făcând închinăciunea 
otomană la frunte, la buze şi la inimă. Pentru aceste 
învățături, noi suntem gata să primim moartea-n chinuri din 
mâinile ghiaurilor. Căci ele-nseamnă adevărul... 

— Fiece neam din lume are adevărul său, care-l 
îndrituieşte să vieţuiască liber şi după placul lui, pe 
pământul străbun. 

— Oricât vă veţi lupta, noi vă vom nimici, căci suntem prea 
puternici. 

— Cine se apără şi luptă, până la moarte, pentru dreptatea 
lui, poate fi învins, Evrenos-beg, însă nu nimicit. El va trăi în 
veci. 

— Îi urăsc pe ghiauri. Pe valahi cel mai mult. Căci din 
pricina voastră se întârzie drumul spre inima Europei. Dar 
nu mă tem de voi. Trageţi-mă în ţeapă. Mă simt gata să mor. 

— Ar trebui să mori. Ţeapa ţi-e pregătită. Însă sultanul 
tău, odată, mi-a cruțat un oştean curajos. Şi vreau să mă 
plătesc. Eşti liber, Evrenos!... 

Bucur îi dă lui Evrenos un cal... Acesta îl salută pe 
domnitorul Vlad. 

Şi, încă nedezmeticit, încălecă şi pleacă. 

Numărul oştenilor măriei sale Vlad a scăzut. Dintre ţărani, 
ca şi dintre transilvănenii şi trabanţii lui Bucur nu se mai 
află în viaţă aproape niciunul... 

Iar dintre moldoveni a mai rămas un sfert. 

— Măria ta, îl întreabă Alexe pe domnitor. Am rămas prea 
puţini. Vom mai putea învinge? 

— Nu! îi răspunde voievodul... 

Năstase se nelinişteşte: 

— Şi noi vom mai scăpa cu viaţă vreunul? 

— Nu cred! grăieşte vodă. 


— Atunci de ce nu-ncetăm lupta? De ce nu ne retragem? 
se miră Gheorghe. 

Vlad Vodă întoarce capul: 

— Pentru că soarta neamului nostru, în acest colţ de lume, 
pare să fie o necurmată luptă... 

— Pentru păstrarea libertăţii! recunoaşte Bucur. 

— Dacă am părăsi această luptă, ar însemna să părăsim şi 
gândul libertăţii!... 

— Gândul acesta nu-l vom părăsi niciodată! strigă marele 
ban. 

— Niciodată! repetă toţi ceilalţi. 

— Niciodată! răsună parcă şi pădurea, ca un ecou. 

— Niciodată! bubuie cerul acoperit de sutele de mii şi 
milioanele de zăbranice ale tuturor văduvelor, mamelor, 
fiicelor, surorilor şi iubitelor celor căzuţi, de-a lungul 
veacurilor, în lupta pentru apărarea ţării. 

— Niciodată!... Niciodată!... tună pământul şi clocotesc 
apele. Niciodată!... Niciodată!... 

— "Ţara noastră întreagă pare că arde pe un rug, rosteşte 
cutremurător vodă. Dar flăcările acestea, ce-au să ne 
mistuie, vor lumina pământul şi vor arăta lumii că este la 
Dunăre un neam ce nu va-ngădui nimănui, vreodată, să-i 
smulgă libertatea!... 

Luptă... sânge... şi moarte... 

Banul Ion, cu mica lui ceată, atacă, dinspre pârâul 
Tâncăbeştilor, pe cei trimişi în urmărirea măriei sale Vlad. 

În jurul său, voievodul împrăştie prăpăd. Movile de leşuri 
se ridică unele peste altele. 

Sub vuietul ciocnirii armelor şi-al strigătelor de ură sau 
deznădejde, care tulbură liniştea străvechilor codri, cupele 
de lumină ale acestei ultime seri de luptă s-au spart. 

Din ele a început să curgă sânge. Mult sânge. lar sângele 
acesta rece al serii s-a amestecat cu cel fierbinte al 
luptătorilor, împânzind pădurea şi împurpurând, laolaltă, 
albul, mai înainte nepătat, al zăpezii. 


Lupta se dă nu prea departe de cetatea măriei sale Vlad: 
Bucureştii, în codrul cel negru al Vlăsiei, între cele şapte 
foste sanctuare dacice părăsite, fiecare aflat în alt trup de 
pădure: Scroviştea, Tâncăbeştii, Piscu, Ciogâia, Ciolpanii, 
Cociocul şi Băltenii. 

Măria sa Vlad, numai cu-o mână de oameni, a înfruntat 
temeiul oştirii otomane de sub conducerea lui Evrenos. 
(Deoarece tot Evrenos a primit însărcinarea să continue 
lupta.) 

După aceste trei zile de bătălie necurmată, nici un oştean 
dintr-ai lui Laiotă nu mai trăieşte. Trabanţii şi transilvănenii 
lui Bucur i-au nimicit pe toţi. Şi, pe câţi i-au prins vii, i-au 
înălţat în ţepi. 

Pretutindeni, se văd îngrămădite leşuri împietrite de ger 
în chipurile cele mai ciudate cu putinţă. 

Unii zac în zăpadă, lungiţi pe spate, cu braţele deschise, ca 
şi cum s-ar găsi, într-o zi de vară, tolăniţi pe iarbă, 
aşteptând mângăierile soarelui. 

Alţii se află îngenuncheaţi, ca înaintea lui Alah sau a lui 
Dumnezeu, parcă rugându-se fierbinte. 

Unii stau îndesaţi, cu genunchii la gură, doborâţi de 
dureri, alţii încovoiaţi, cu gurile rânjite, încleştate sau 
strâmbe. 

Ca un muncitor harnic, voievodul îi coseşte cu sabia lui 
udă pe câţi îi stau în cale. Cu câte-o singură mişcare a 
braţului, retează câte cinci capete deodată! 

De cine se apropie el se poate socoti mort. 

Numai că oastea măriei sale Vlad s-a micşorat întâi până la 
două sute de oameni. Pe urmă, a rămas numai cu o sută şi, 
în sfârşit, cu cincizeci de oşteni. 

Oastea lui Evrenos care, la început, avea peste cinci mii de 
oameni, s-a micşorat, de-asemenea, cam până la cinci sute. 

— Voi alergaţi şi-ncepeţi să-i loviți pe turci de pe margini, 
le porunceşte voievodul lui Bucur, Mihailo, Năstase şi Alexe. 
Ion să-i izbească din spate. Aici le vom ţine piept eu, 
scutierul, grămăticul şi căpitanul Ţamblac cu moldovenii lui. 


Lupta reîncepe cu şi mai multă furie. 

Pe voievod rănile nu-l dor. Sângele, care-i curge şiroaie din 
trupul săgetat şi sfârtecat de răni, nu-l vede. Însă de sabia 
lui nu scapă nimeni. 

Dintre valahii măriei sale Vlad mai trăiesc douăzeci. Însă 
nici otomanii nu au rămas mai mulţi decât vreo sută optzeci 
sau cel mult două sute. 

Ion se sileşte să-i atragă spre sine pe cei care se îndeasă, 
cu laţurile în mâini, încercând să-l cuprindă pe domnitorul 
Vlad. 

Deodată, îl aude pe Bucur strigându-l de departe: 

— Vino în ajutor! 

Bucur goneşte în galop. 

— Măria sa a fost lovit de moarte! 

Ion simte o sfârşeală. 

— Tata, care-şi dăduse seama că totul e pierdut, l-a rugat 
pe voievod să înceteze lupta... mai povesteşte Bucur. 

— Şi ce-a răspuns voievodul? 

— E cea din urmă luptă. Şi trebuie să cad cu faţa la 
duşman...» 

— Măria sa e-n şa? 

— E fără cunoştinţă... Abia a mai putut să şoptească: 
«Înştiinţaţi-l pe Ion!...» 

— Tu, Tit, Mihailo, Gheorghe, '[amblac şi moldovenii lui 
duceţi-l la Gherghiţa36. Sub beciul cetăţuii se află a intrare 
tainică într-un tunel din vremea dacilor... 

— Tunelul unde duce? 

— În Transilvania. 

— Şi tu ce-ai de gând să faci? 

— Eu, cu Alexe, Năstase şi câţi mai sunt cu noi vom 
rămâne aici, stăvilindu-i pe turci să nu vă urmărească. 

— Nu sunteţi prea puţini? 

— Suntem câţi e nevoie!... 

Ajungând în dreptul locului unde balta se îngustează, 
formând un fel de gâtuitură, armăsarul începu să-şi târască 
stăpânul pe gheaţă, urmat îndeaproape de haită. 


De-aici, de pe gheaţă, pe malul celălalt, într-un desiş de 
arbori, se puteau zări ruinele fostului sanctuar dacic, care 
fuseseră transformate, cu câţiva ani în urmă, într-o 
bisericuţă. 

Înspre acest lăcaş - singurul în care se găsea o fiinţă 
omenească: un pustnic - se îndrepta armăsarul... 

Pustnicul, în acel ceas târziu de noapte, îngenuncheat pe-o 
lespede, se ruga. 

Neslăbit nici o clipă de haita mânioasă a fiarelor, 
armăsarul îşi trage stăpânul pe coasta înzăpezită. 

Trei dintre lupi o iau la goană. Făcând un ocol mare, ies 
înaintea calului, pe coastă. 

Armăsarul lasă din dinţi gulerul mantiei stăpânului. Se 
repede la cei trei lupi. 

Se întoarce cu spatele, fulgerător, şi începe să-şi arunce 
spre ei copitele. Unul, izbit într-un copac, îşi dă în grabă 
duhul... Pe altul îl nimereşte în pântec. Doar cel de-al treilea 
apucă să-l înşface şi să-i însângereze puţin piciorul... Numai 
că şi acesta este azvârlit, foarte departe, pe gheaţă. 

Ceilalţi lupi se retrag, urlând. 

Armăsarul îşi apucă din nou stăpânul, de gulerul mantiei, 
trăgându-l mai departe, pe coastă. 

Rănitul a fost adus până pe treptele bisericii. 

Armăsarul se culcă lângă el, cu capul îndreptat spre lupi. 

Trupul fierbinte al animalului rănit îl dezmorţeşte pe 
bărbat. Din când în când, armăsarul îşi întoarce către el 
capul, şi respiraţia lui caldă şi aburită învăluie, 
dezmierdătoare, chipul oşteanului căzut. 

Lupii s-au adunat în jurul treptelor bisericuţii. 

Ridicându-şi mult capetele şi dându-şi-le apoi pe spate, 
fiarele întărâtate urlă. 

Pustnicul, îngenuncheat, ascultă urletele înfiorătoare. 

Carnea i s-a încrâncenat. 

«Desigur, cugetă el, trupul meu îl râvnesc. Dar nu au cum 
pătrunde înăuntru până la mine.» 

Mai bine de jumătate din noapte a trecut. 


Lăsaţi pe labele dinainte sau ridicaţi în picioare, 
clănţănind de furie, cu capetele date pe spate, lupii urlă. 

Pas cu pas, fiarele se apropie de treptele bisericuţei. 

Îndâriţi de preaîndelungata urmărire a celor doi răniţi, 
aţâţaţi de mirosul sângelui viu, ca şi de apărarea fără de 
seamăn a calului, scot din gâtlejuri nişte mârâituri lungi, 
groase, preschimbate într-un soi de chelălăituri, ca de vulpi 
sau de animale bătute. 

«Să sfârşim odată cu ei!» se îndeamnă parcă unii pe alţii 
lupii. 

Ar vrea să se repeadă, poate, cu toţii deodată, după 
obiceiul acestui fel de fiare. Însă armăsarul, care se află 
lângă, stăpân, împrumutându-i acestuia căldura trupului 
său, nu-i scapă nici o clipă din ochi. 

Din privirile lui, lupii înţeleg pesemne că, începându-şi 
năvala, unii dintre ei vor pieri. 

Chiar şi atunci când se întoarce către stăpân, armăsarul 
încă le mai veghează pe fiare cu coada ochiului. Şi, cum 
bagă de seamă că au de gând să-l atace, se şi ridică în 
picioare. 

Dă câteva clipe un ocol, nechezând ameninţător şi 
azvârlindu-şi copitele spre lupi. Şi aceştia, în chip cu totul 
de neînțeles, deşi sunt numeroşi, schelălăie şi se retrag. 

Este adevărat că, de îndată ce armăsarul se lungeşte pe 
trepte, lângă stăpânul său, fiarele încep să înainteze din 
nou. 

Cu toată împotrivirea vitejească a animalului, cercul 
continuă să se strângă. 

Calul, la rândul său, este din ce în ce mai sleit, atât din 
pricina frigului, cât şi a oboselii şi-a sângelui vărsat. 

Iar pustnicul nu ştie ce se întâmplă afară. Nu ştie că, 
numai la câţiva paşi de el, un om vegheat de-un animal este 
gata să moară. 

Făclia galbenă de ceară din chilie îşi aruncă razele ei 
jucăuşe, slabe, pâlpâitoare, pe chipul scofâlcit al celui care 
se află îngenuncheat. 


Au început să se strecoare, printre coroanele înzăpezite 
ale copacilor, cele dintâi raze de lumină, ca nişte duhuri 
albe. Dar lupii sunt tot mai aproape. Ochii lor arzători s-au 
preschimbat în nişte mici flăcărui de sânge. Peste limbile 
roşii, colții li se deschid tăioşi. Şi balele curg din boturi. Bale 
galbene, lipicioase, pătate de şuviţe - închise la culoare - de 
sânge. 

Îşi muşcă singuri limbile, de lăcomie şi ciudă. Şi urlă. 
Urletele lor parcă ar spune: «Prada aceasta trebuie să fie a 
noastră!...» 

Nu-i mai despart pe răniţi - omul în nesimţire şi animalul 
care îl apără - decât trei paşi de lupi. 

Atâta tot!... Trei paşi. 

Armăsarul ar vrea să se ridice. 

Corpul însă îi tremură. Picioarele nu-l mai ajută. 

Îşi linge rana de la piept şi îşi îndreaptă capul către 
stăpân. Poate că răsuflarea aceasta este cea din urmă cu 
care îl mai poate încălzi. 

Nechează apoi spre fiare, ameninţător, aşa cum cel puţin 
ar dori. Dar până şi nechezatul său nu mai are putere. 
Glasul, altă dată puternic, sună jalnic, frânt. 

Ochii i s-au umezit. De frig? Sau poate că, într-adevăr, aşa 
după cum spun vechii povestitori, armăsarul plângea? 

Armăsarul nechează, tot mai încet, mai jalnic şi mai 
sfâşietor! 

— Ridică-te, stăpâne!... pare să-l cheme el... Ridică-te!... 

Negru a început să simtă răsuflarea fierbinte a lupilor 
aproape de picioarele lui. Picioarele lui îngheţate şi numai 
răni - pentru că, de fiecare dată, în cele din urmă rânduri 
când se mai ridicase, ciorchini de lupi se repeziseră să-l 
muşte. Şi numai cu puterea deznădejdii izbutise să-i mai 
lovească şi să-i îndepărteze. 

Lupul cel mai bătrân, căpetenia celorlalţi, mârâie acum 
scurt, gros, ceva ca o poruncă. 

Este, poate, semnalul să se repeadă cu toţii asupra celor 
doi răniţi şi să-i sfâşie. Bărbatul însă continuă să trăiască, 


neştiutor, în lumea amintirilor lui. 

Luptă... Luptă cumplită... Marele ban Ion, Alexe, Năstase, 
trei moldoveni şi trei transilvăneni se află în mijlocul 
vrăjmaşilor. 

Lumina lunii, scăpată pentru puţin timp dintre nori, fâlfâie 
argintie. 

Răsună zgomote ale unor copaci doborâţi de furtună, 
ţipete sălbatice şi gemete îngrozitoare, neomeneşti. 

Fulgere îi scapără marelui ban Ion din coif şi din paloş. 
Privirile sale sunt ucigătoare pentru vrăjmaşi. 

Trâmbiţa lui Alexe răscoleşte tăcerile îndurerate ale 
codrului, trezindu-i pe zeii daci din somnul de milenii. 

Copacii bătrâni se clatină. Se clatină pădurea? Se roteşte 
pădurea! Mai iute. Tot mai iute. Se învârteşte, înnebunitor, 
pădurea. 

Făclii aprinse sau săbii înroşite în luptă se ridică. Ard. 
Pălălaia lor cheamă. Îi cheamă pe viteji la luptă. Pălălaia lor 
cântă. Îi slăveşte pe cei căzuţi. 

Din ochii marelui ban Ion şi ai soţilor săi curge ura 
împotriva dușmanului, ca un râu mare, negru, cu 
învolburări scânteietoare. Lumina lunii se topeşte, în ceața 
roşie a furiei celor care îi înfruntă pe vrăjmaşii libertăţii 
patriei lor. 

Transilvănenii şi moldovenii, laolaltă, au căzut potopiţi de 
turci. 

Cu-o suliță în piept, s-a stins Năstase. Alexe a murit mai 
greu. Câteva săgeți l-au lovit în pântec. O bardă l-a izbit în 
umăr şi-o lance i s-a înfipt în şold. 

În încleştarea aceea de spaimă, după o luptă de-un ceas şi 
jumătate, pe cei din urmă duşmani - cu toţii nouă -i-a 
lungit, unul după altul, în zăpadă, Ion. 

Un urlet de triumf i-a scăpat, în clipa aceea, din piept. 

Nu mai trăia nici un vrăjmaş care să poată porni pe 
urmele voievodului său, purtat spre cetăţuia Gherghița de 
soţii lui de luptă. 


În ce-l priveşte pe domnitor, fără îndoială că se va lecui. 
Bătrânul Tit cunoaşte nenumărate leacuri. Şi nu numai o 
dată a smuls el morţii oameni aproape duşi. 

Cu-atât mai mult, pe măria sa Vlad va găsi Tit mijlocul şi 
puterea să-l facă iarăşi teafăr. 

Între timp vor veni, de astă dată negreşit, ajutoare, din 
partea măriei sale Ştefan şi a lui Mateiaş. Ali-beg va fugi. Şi 
Laiotă la fel... 

— Către Gherghiţa!... Către Gherghița! S-ajung şi eu, cât 
mai degrabă! îşi porunceşte Ion. 

Întoarce calul către Gherghița. 

Totul i se roteşte în jur. Cine-l va sprijini? Nimeni nu mai 
trăieşte. A rămas singur... 

Au rămas singuri în viaţă, în pădurea Băltenilor, din Codrul 
cel negru al Vlăsiei, numai Negru şi el... 

Alexe şi Năstase unde sunt? 

Opreşte calul... Coboară cu greu. Se clatină. Scoate, din 
buzunarul de la brâu, amnarul... Aprinde o făclie. Îi caută. îi 
găseşte nu prea departe unul... de celălalt. Îi strânge în 
braţe. Atâţia ani de lupte împreună. Şi de credinţă. 

Cât de neliniştit doarme Năstase! Alexe şi-a încleştat 
pumnii. Nici mort nu-i iartă pe vrăjmaşi. Ar fi în stare să se 
războiască, încă o dată, de la-nceput, cu toată oastea 
otomană. 

Cu o lopată, luată de la oblâncul unui cal, Ion sapă 
amândurora o groapă. Se vor simţi mai bine laolaltă. 

— Dormiţi în pace, fraţii meil!... 

Totul se sfârşeşte. Îşi simte sângele scurgându-i-se din 
vine, prin zecile de răni care i-au brăzdat trupul... Dar cel 
mai rău îl doare izbitura din creştet. 

Nu vrea să se îngrijească. Încalecă. Cu greu încalecă! 
Picioarele abia mai poate să le vâre în scări. 

— Hai, Negrule!... Calul porneşte. 

Nu zăreşte nimic. Oare să fi orbit? Şi, totuşi, i se pare că 
zboară. S-a prins cu braţele de gâtul armăsarului. 


— Către Gherghița, Negrule!... Către Gherghiţa!... Du-mă 
la măria sa Vlad!... 

Ce bine e să zbori!... 

— Către Gherghița, Negrule... Către Gherghiţa!... 

Lupii, la semnalul căpeteniei lor, s-au încordat zburliţi, cu 
boturile larg căscate şi colții ascuţiţi muiaţi în bale vrâstate 
cu şuviţe de sânge. 

Negru a nechezat sfâşietor. 

Nu se mai poate apăra. Cu trupul lui îşi acoperă 
stăpânul... 

Sfârşitul celor doi răniţi a sosit. Moartea s-a pregătit să-i 
prindă cu braţele osoase. 

Ba nu. Încă n-a venit vremea. Căci pustnicul, în sfârşit, a 
deschis uşa să vadă ce se întâmplă afară. În mâna dreaptă, 
subţire şi descărnată, ţine o făclie. 

Şi vede - nici nu-i vine să creadă - la uşa bisericuţii sale, 
pe treptele de piatră, zăcând, un muribund vegheat numai 
de-un cal, în faţa unei haite de lupi. Cu toate că au trecut 
atâţia ani, pustnicul îl recunoaşte pe Ion. A fost el însuşi, 
odinioară, trabant, în prima domnie a lui Vlad. Câţi otomani 
şi vrăjmaşi de-ai domniei nu i-a tras el în ţeapă! Până şi 
ţeapa netrebnicului paşă Hamza, care încercase să-l prindă 
prin înşelăciune pe domnitor, la Giurgiu, de el a fost 
strunjită. 

Negru, sleit, îşi coborâse botul deasupra trupului 
stăpânului iubit. De copil l-a slujit, şi era hotărât să se 
stingă împreună cu el... 

Gemea încetişor: «Rămâi cu bine, stăpâne drag!... Rămâi 
cu bine!» 

Pustnicul îşi ridică făclia. 

Cum ar putea să se împotrivească însă năvalei unei haite 
de fiare el - un biet pustnic fără vlagă? 

Lupii, o clipă împietriţi de făclia din mâna pustnicului, sunt 
gata să se repeadă. 

Atunci... Atunci răsună prin pădure un tropăit. Şi, în goana 
cea mai mare, apar trei călăreţi. 


— Ion! strigă călăreţul din frunte. 

Însă, cu toate că acest călăreț este îmbrăcat bărbăteşte - 
cu cizme, coif şi paloş - glasul lui e de fată. 

— Marele ban Ion este aici! se bucură al doilea. 

— Bine că l-am găsit! rosteşte vesel al treilea. 

Băiatul cel cu glas de fată se repede la Ion. Ceilalţi doi îi 
gonesc pe lupi, trăgând în ei cu arcul sau spintecându-i cu 
săbiile. 

Apoi bătrânul pustnic şi fata îmbrăcată băieţeşte îl iau pe 
Ion în braţe, ducându-l în bisericuţă. 

— Din fericire, rosteşte pustnicul, am nişte băuturi şi 
unsori cu care ţi-l ridic pe-acest voinic îndată. i-l fac 
precum a fost. Şi calul lui la fel... 

Cei doi voinici, care i-au izgonit pe lupi - unul din ei fiind 
Bucur şi celălalt Mihailo - s-au reîntors şi ei. 

— Ion va trăi! îi vesteşte, cu lacrimile bucuriei în ochi, 
jupâniţa Oltea. 

— TURNUL. 

Ceea ce a urmat, zadarnic ar căuta cineva prin cronici sau 
în istorii obişnuite. Nu se găseşte decât în cântece. 

Iar noi nu putem face altceva decât să punem aceste 
cântece cap la cap, în chipul în care ne vom pricepe, şi să 
alcătuim, cu ajutorul lor, restul de povestire. 

În timp ce marele ban Ion, împreună cu cei câţiva viteji pe 
care şi-i păstrase lângă sine, se luptau încă să ţină în loc, cu 
preţul vieţii lor, ceata de otomani, Tit, Bucur, Mihailo, 
Gheorghe, Ţamblac şi câţiva moldoveni - aşa cum s-a văzut 
- porniseră să-l scape pe voievodul rănit. Îl purtau pe o 
targă. 

Bătrânul slujitor al domnitorului plângea ca un copil... 

La adăpostul nopţii, au izbutit întâi să treacă de pădurea 
Ciolpani. 

Au urcat apoi pe râul Ialomiţa. 

În drum, au întâlnit o ceată de spabhii. Călăreau dinspre 
Giurgiu. S-a dat o scurtă luptă, în cursul căreia călăreţii 
duşmani au fost toţi nimiciţi. La rândul lor, Gheorghe şi Tit, 


apărându-l pe domn, au fost şi ei ucişi. Ceilalţi au plecat 
victorioşi mai departe. Au ajuns la Gherghița. 

Acolo, cetăţuia - zidită de măria sa Vlad pe locul unei alte 
aşezări dacice - se afla încă în mâna oştenilor domneşti. 

Vreo câteva atacuri date de otomani se sfărâmaseră pe 
pârâul Vodnău, sub zidul cetăţuii. 

Puntea s-a ridicat şi cei care soseau purtându-l pe voievod 
au fost primiţi cu cinste. 

Voievodul a fost urcat în camera din turn. 

Tit nu se mai afla, să-i poată pregăti leacuri rănitului. În 
schimb, se cunoştea priceperea în arta vindecării pe care o 
avea pustnicul din Bălteni. 

Deodată, domnitorul şi-a revenit: 

— Unde sunt? a întrebat. Şi unde este Ion? 

Aflând ce s-a întâmplat şi că va fi chemat pustnicul din 
Bălteni, domnitorul a spus: 

— N-am nevoie de leacuri. Nu-mi mai sunt de folos. 
Alergaţi însă şi mi-l aduceţi aici pe marele ban Ion. Pentru 
că am să-i spun... 

Voievodul mai rostise câteva cuvinte, din care cei de faţă 
nu înţeleseseră nimic. 

Tot atunci se vestise că jupâniţa Oltea, călare, se găsea sub 
zidul cetăţuii. 

— Unde se află Ion? îi întrebase fata pe Bucur şi Mihailo, 
întâlnindu-i la porţi. 

— Mihailo şi cu mine ne ducem să-l căutăm, îi răspunsese 
Bucur. Măria să-i pe moarte. Doreşte să-l vadă şi să-i spună 
ceva... 

— Măria să-i pe moarte? 

— Totodată dorim să-l aducem aici, de la Bălteni, pe 
pustnic, adăugase Mihailo. Căci Tit s-a stins din viaţă... 

— Vă însoțesc şi eu! se hotărâse Oltea. 

Dragostea o purtase pe jupâniţa Oltea tocmai din 
Bucureşti, de unde izbutise să scape, după ce otomanii, cu 
Ali-beg în frunte, intraseră în cetate. Tot dragostea o 
sfătuise încotro să se ducă. Şi-aşa s-a întâmplat că au ajuns 


la timp în pădurea Bălteni, ca să-i scape de fiare pe pustnic 
şi pe Ion. 

Oltea i-a picurat în gură băutura pregătită de pustnic. Cu 
degetele sale i-a spălat rănile şi i le-a oblojit. Şi sărutările 
fierbinţi ale fetei l-au dezlegat de moarte. Sângele a început 
să-i curgă prin vinele sleite. 

Când s-a trezit în braţele Oltei, nu îi venea să creadă: 

E ea, sau nu e ea? 

— E logodnica ta! i-a grăit Bucur. 

Cosiţele Oltei, în lumina făcliei, străluceau ca un nimb. 

— Şi Negru, îngrijit de pustnic, s-a înviorat! Te aşteaptă pe 
tine, tropăind fericit, în faţa treptelor! a adăugat Mihailo. 

Ion, ridicat din moarte, l-a îmbrăţişat pe Negru, ca pe un 
prieten drag. 

Şi cântecul ne spune că Negru lăcrima sub dezmierdările 
stăpânului iubit. 

Voievodul abia mai răsufla. Spălat de sânge, el fusese 
lungit pe-o laviţă aşternută cu cergi. 

O făclie îi ardea la căpătâi. 

Din când în când, îşi întorcea cu greutate capul spre uşă şi 
privea. 

«Unde e Ion? îi întreba, cu ochii, pe cei din jurul său. De ce 
nu vine?» 

În sfârşit, se-aud paşi pe treptele de piatră. Palid, cu faţă 
suptă, dar mândru şi neînfricat, în uşă se iveşte Ion. 

Vântul urlă sălbatic în jurul turnului. 

Vlad îl priveşte pe marele ban Ion. 

— Vulturii... încă... n-au căzut!... murmură el, întretăiat. 

Vrea să mai spună ceva. Deschide gura. Înghite greu. Însă 
nu izbuteşte. 

Ochii lui mari, albaştri, întunecaţi, i se rostogolesc sub 
frunte. Face totuşi un semn prin care porunceşte ca Ion şi 
Oltea să vină lângă el... 

Amândoi se grăbesc să îngenuncheze la căpătâiul lui. 

Un firişor subţire de sânge i se scurge voievodului din 
partea stângă a gurii, pe bărbie. Oltea i-l şterge cu 


năframa. 

Voievodul îşi mişcă încet braţul şi îşi aşază palma lui mare, 
cu degetele prelungi, pe capetele celor doi tineri. 

— Logodna... v-au întrerupt-o duşmanii!... Să vă iubiţi 
mereu!... Părinte, i se adresează el fostului trabant devenit 
pustnic, uneşte-i prin legătura nunţii pe aceşti doi copii. Pe 
urmă, le voi mai spune... ceva. 

Pustnicul slab, bătrân, cu pletele şi barba în neorânduială, 
le cere celor doi prieteni, Bucur şi Mihailo, să fie martori. 
Ţamblac ţine făclia. Măria sa e naş. 

Dar domnitorul nu mai ascultă slujba care-i uneşte pe cei 
doi tineri. În minte îşi retrăieşte întâmplarea când, pentru a 
doua oară, îl întâlnise în bătălie, pe begul Evrenos. 

Luptându-se cu el, se depărtaseră de locul unde temeiul 
celor două oşti încă se înfruntau, pe viaţă şi pe moarte. 

Begul căzuse de pe ca!... Măria sa îl ridicase şi-l sprijinise 
de-un copac. 

— Te urăsc, îi spusese begul... De nu ai fi fost tu, de mult s- 
ar fi-nscăunat pe pământul valah puterea otomană. Eu ştiu 
că am să mor. Dar ai să pieri şi tu. Şi vreau ca înainte să-ţi 
destăinui ceva. Să-ţi fac moartea mai grea. Şi să porneşti 
spre iad cu inima zdrobită!... 


În întunericul pădurii, ochii domnitorului Vlad scrutau 
chipul bărbos, dârz, al lui Evrenos. 

— Cu-aproape douăzeci de ani în urmă, începe Evrenos, 
sultanul Mahomed a vrut să pună mâna pe singurul tău fiu... 
Ca astfel să te aibă în mână. Să te silească să-l slujeşti... 

Inima domnitorului bătea nebună. Aşadar, azi, avea să afle 
ceea ce douăzeci de ani nu izbutise să dezlege. Cine era 
feciorul lui? Şi mai trăia? Unde şi cum? 

— Din Valahia, achingiii ne-au adus însă numai o fecioară. 
Numele ei era Roxana. A fost trimisă în haremul slăvitului 
nostru sultan. Şi un bărbat, pe nume Brad... 

— Fratele Ilincuţei mele, murmură pentru el voievodul... 

— Ştiam că era fratele celei care-ţi născuse fiul... 

Lui Evrenos i-a scăzut vocea. 

— Unde e pârcălabul Brad? 

— L-am chinuit ani îndelungi, însă n-a scos nici un cuvânt. 

Domnul întreabă - şi cu teamă, şi cu speranţă, totodată: 

— Deci n-aţi aflat nici voi nimic? 

— Ba da, gâfâie Evrenos, căruia sângele aproape i s-a scurs 
din vine. Deoarece, în temniţă, l-am vârât, lângă pârcălab, 
pe un fiu al lui Vladislav, căruia îi făgăduisem scaunul 
domnesc în Valahia, de izbutea să afle taina... 

Vlad îl strânge pe beg de umeri: 

— Spune-mi mai iute... A aflat-o? 

— În ceasul morţii, pârcălabul crezând că valahul i-e 
prieten, i-a mărturisit totul... Şi noi am aflat restul... Fiul tău 
este căpitanul... sau... marele ban Ion... 

Vodă oftează din adânc... 

— Acesta este adevărul... Mi-l spunea inima de mult... 

Tocmai atunci se-apropia Gheorghe, care-l căutase pe 
voievod. 

— Eu ţi-am dăruit feciorul, horcăie begul Evrenos, dar tot 
eu te-am făcut să-l pierzi... Fiul tău astăzi va pieri, aşa cum 
vei pieri şi tu... 

Vlad îşi desprinde mâinile din umerii lui Evrenos. Şi 
otomanul cade mort. 


— Scoate un pergament şi pană. Aprinde, cum ştii, o făclie. 
Vei scrie-ndată un hrisov, grăieşte domnitorul Vlad 
grămăticului. 

Gheorghe îşi pregăteşte totul... Cerneala însă îi lipseşte. Şi- 
o pierduse în bătălie. Voievodul îşi desface pieptul, din care 
sângele se scurge. 

— Înmoaie pana, porunceşte, şi scrie... că-l numesc urmaş, 
în scaunul Ţării Româneşti, pe mult iubitul meu fiu Ion! 

— Ion?... strigă Gheorghe uluit. 

— Ion!... îi răspunde domnul Vlad. Semnez. Şi tu pune 
pecetea. Gheorghe a împăturit hrisovul... 

Îi ţine scara domnului, încalecă apoi şi el... 

Slujba nunţii s-a terminat. lon o sărută pe mireasă. 

În locul cupelor cu vin sunt trupurile sângerânde. Măria sa 
se zbuciumă şi se ridică într-un cot: 

— Unde e Gheorghe?... 

Domnul nu ştie că Gheorghe se află între cei căzuţi. 

— Este aici, răspunde Bucur, ca să nu-l mai îndurereze. 
Adevărat! Era acolo. Dar fără viaţă, jos, în cripta din 
beciurile cetăţuii. 

Hrisovul îl avea în sân. 

— Aici e Diata... îi arată domnul căpitanului Ion o lăcriţă 
aflată lângă el... S-o împlineşti. Şi, întinzându-i cu greu sabia 
domnească pe care o ţinuse în pumnul încleştat, abia mai 
izbuteşte să murmure: Şi hrisovul... hrisovul... E scris... cu 
sânge... împliniţi... Marele ban... 

Cade pe spate şi se pierde. 

— Voievodul nostru a murit!... rosteşte pustnicul încet. 

— Ce-i cu hrisovul acela? Nu-nţeleg! rosteşte căpitanul 
Bucur. 

— Încă o vorbă de-ar fi spus! murmură gânditor Mihailo. 
Fostul trabant îngenunchează: 

— Să facem slujba pentru morţi!... 

Un oştean soseşte însă atunci să-i vestească domnului că 
împrejurul cetăţuii s-au adunat mii de vrăjmaşi. În fruntea 
lor e Ali-beg. 


Vântul urlă sălbăticit, prohodindu-i pe domnul Vlad care, cu 
fălcile încleştate, nu poate să se odihnească. 

— Mare ban Ion, tu ne conduci! îi cer cu toţii, într-un glas. 
Umbrele lungi ale făcliei mângâie chipul ascuţit al 
domnitorului răpus de armele duşmanilor. 

De-afară, strigă Ali-beg: 

— Predaţi-ni-l pe vodă Vlad, ori mort, ori viu, şi voi, ceilalţi, 
puteţi pleca! 

Ion îşi ridică sabia. 

— Deşi suntem doar câţiva oameni, pe măria sa nu-l vom 
da, nici mort cum e, vrăjmaşilor! 

— Mai bine ardem cetăţuia. Pierim toţi sub cenuşa ei! 
adaugă căpitanul Bucur. 

— Rămân cu voi! spune Ţamblac. 

Mătăhălos, sigur de el, pe-un cal scăldat numai în aur, 
argint şi pietre preţioase, cu un coif de oţel pe cap, Ali-beg a 
ieşit în faţa oştirilor otomane. 

Un toboşar bate grăbit. 

— Domnitorul valah să cadă aici, în faţa oştirilor, în 
genunchi. Şi astfel să-şi mărturisească înfrângerea şi 
umilinţa. Să jure că se va turci. Numai aşa îl vom cruța şi îl 
vom duce la Stambul... Altminteri îl vom trage-n ţeapă... mai 
ameninţă Ali-beg. 

Rece şi mohorâtă, în zori, cetăţuia Gherghița tace. 

Tunarii turci îşi pregătesc bombardele grele de piatră. 
Viscolul suflă înăbuşit. Un stol mare de corbi pluteşte, 
rostogolindu-se în vânt. 

— Te socotisem un viteaz, mai tună afară Ali-beg. Dă-n loc 
să vii să te predai şi să-i scapi pe oştenii tăi, tu taci, ascuns în 
cetăţuiei... 

— Ha, ha, ha, ha!... râd osmanlâii. 

— Sau poate vodă Vlad e mort... 

— Poate e mort! urlă turcimea. 

Deodată poarta se deschide. Puntea se lasă, scârţâind. 
Oastea îşi ţine răsuflarea. Dar nu e domnitorul Vlad. Ci 
marele ban Ion, călare. Nu are nici o armă în mâini. 


Un freamăt trece prin mulţime. 

— Ce vrei? întreabă Ali-beg. Unde îţi este domnitorul? 

Marele ban călăreşte în trap. 

— Îl vei vedea numaidecât. 

— De ce vii înaintea mea? 

— Pentru că astfel se cuvine!... 

Şi, fără nici o altă vorbă, Ion scoate laţul şi-l azvârle. 

Begul se simte tras din şa. Ion îşi întoarce armăsarul, 
luându-l, târâş, pe Ali-beg. 

Până să-şi dea oştirea seama ce s-a întâmplat, Ion şi ajunge 
eu Ali-beg până la punte. 

Spahiii năvălesc buluc. 

Puntea însă s-a ridicat. Şi porţile de lemn se închid, cu 
zgomot mare, după Ion şi begul luat târâş de el... 

O asemenea uimitoare răpire, chiar de sub ochii oştirilor, 
nu mai văzuseră spahiii şi achingiii niciodată. 

— Begul a fost răpit de Ion!... Să-l salvăm cât mai este 
vreme. Îl vor ucide-n cetăţuie!... Porniţi!... Trageţi cu 
tunurile!... Nu trageţi, îl lovim pe el!... Alah, ce este de 
făcut?... Moarte... Moarte ghiaurilor!... 

Lumea se clătina de zgomot. Vântul urla, izbindu-se de 
zidurile cetăţuii. 

Unii doreau să înceapă atacul... Iar alţii să-l întârzie. 

Dar ce se întâmplă sus, în turn? Turcimea toată freamătă. 

Ion l-a adus pe Ali-beg, târâş, de barbă, ca pe-un rob. 

Îi smulge coiful de pe cap şi îl azvârle oştilor. 

— Ali-beg stă descoperit, colo, în faţa ghiaurilor! răcnesc 
otomanii. Moarte lor!... 

O surlă sună ascuţit, sfâşiind pâcla zorilor. Şi flamura 
valahilor, cu vulturul de foc pe ea, se ridică încet, în turn. 

Şi iată, apare domnul Vlad! (Pe-ascuns, trupul i-e sprijinit şi 
de Mihailo şi de Bucur). 

Zorii îngheţaţi îi poleiesc voievodului valah armura. Coiful i- 
e înalt, strălucitor. 

Panaşul alb îi fâlfâie. 

Ochii lui par îngrozitori din înălţimea turnului. 


Turcimea toată tremură. 

— Şeitan!... Voievodul Vlad!... Priviţi-l! Îl are-n gheară pe 
Ali!... urlă spahiii, achingiii şi ienicerii înfricoşaţi. 

Aşa cum îl zăreau de jos, voievodul Vlad părea un zeu al 
dacilor, străbunii lui. 

Marele ban smulge hangerul lui Ali-beg. Îl ţine în dreptul 
inimii. 

— Spuneai, îi glăsuieşte el, că vrei să-l vezi pe domnul 
nostru. Şi voia ţi s-a-ndeplinit. Dar ai uitat că te găseai pe un 
pământ ce nu-i al tău. Şi că aici, el e stăpânul... Că trebuie 
să i te-nchini. Să-i săruţi încălţările. Şi, fiindcă tu le 
porunceşti hoardelor ce se găsesc jos, cuvine-se să le ordoni 
ca să îngenuncheze toţi. Şi-asemeni ţie să rostească: «Slavă 
măriei sale Vlad, care şi-a apărat pământul până la ultima 
suflare!» 

— Şi dacă nu vreau să primesc? 

— Vei ispăşi numaidecât crimele ce le-ai săvârşit! 

— Oastea mea e prea numeroasă. N-o să-i puteţi sta 
împotrivă... 

— Niciunul nu va fi prins viu. lar cetăţuia va fi arsă. Şi 
vântul îi va spulbera cenuşa în inima pădurii... 

— De mă scuteşti de umilinţă, îţi jur că vă dau libertatea!... 

— Dacă nu te supui, eu însumi te voi răpune, Ali-beg, şi 
trupul ţi-l voi da la câini... 

— Spune ce trebuie să fac! 

— Vei porunci oştirii tale să părăsească această ţară. lar 
doi valahi o vor urma. Şi dacă ei se vor întoarce, vestindu-ne 
că oastea ta a trecut peste Dunăre, îţi jur şi eu că vei fi 
liber... 

Ali-beg îşi întoarce chipul către oştirea adunată şi îşi 
desface braţele. 

Chipul i-e negru, ca robia. 

— Spuneţi-mi ce socotiți voi!... 

Oastea priveşte încremenită. Pe urmă, unii încep să strige: 

— Alah poate ne-a pedepsit!... Valahii ne-au învins din 
nou... Dar tu nu trebuie să pieri. Supune-te, astăzi, Ali. Mai 


târziu, ne vom răzbuna... 

Apoi îngenunchează toţi, se spune în cântecul străvechi. Îşi 
pleacă frunţile în zăpadă şi glasurile turcilor umplu văzduhul 
până în cer: 

— Slavă măriei sale Vlad, care şi-a apărat pământul până la 
ultima suflare!... 

Ali se lasă în genunchi în faţa întregii sale oşti, rostind, cu 
glasul sugrumat, cuvintele de umilinţă. Barba lui neagră 
mătură lespezile de piatră reci şi buzele i se lipesc de 
încălţările lui Vlad. 

După aceea, toată oastea îşi strânge iute rândurile. Se 
întoarce către răsărit. 

Pe urma ei, pornesc călări Bucur şi soţul său Mihailo. 

Un alt oştean o ia pe Oltea să o ducă la adăpost, într-un loc 
hotărât de Ion. 

Ali rămâne sus în turn. De ciudă, îşi muşcă buzele. 

Sângele i se scurge în barbă şi pe veşmântul aurit. 

Priveşte în urma oştilor care se pierd, în pâcle, în timp ce, 
pe deasupra lor, zboară un cârd negru de corbi. 


Conversion of WME images is not 
supported 


Use Microsoft Word or OpenOffice to save this RIF file as HTML 
and convert that in calibre. 





— 


> 
(/4d, 


/i 


N 
m 
ŞI 
a 





„Ab € 9, 9 
(sa > 
O (Do 

Ziua se îngâna cu noaptea, când bătrânul îşi ridică fruntea 
de deasupra foilor pe care scria şi lăsă din mână pana. Prin 
ferestruica îngustă a chiliei privi cerul... Noaptea trecuse pe 
nesimţite, în timp ce ela tot hălăduit pe cărările vremii 
împreună cu umbrele dragi şi de mult săvârşite din viaţă. 

Turla, împurpurată în lumina celor dintâi raze ale dimineţii, 
mijind de peste munţi, străpungea bolta. Arsă, prăbuşită, 
rezidită, din nou dărâmată sub năvăliri şi iarăşi reconstruită, 
turla - în care lui, copil, îi plăcea să se caţere, ca de sus să 
poată privi în voie „ţara” - a fost întotdeauna acolo. Aşa o 
ştie el, întotdeauna acolo, ca o frunte înaltă şi gânditoare, 
puternică şi semeaţă, ce nu a putut fi niciodată definitiv 
sfărâmată. 

Aici, între zidurile Tismanei, loc de refugiu şi rezistenţă în 
vremuri de restrişte, s-au adunat el şi ai lui de fiecare dată. 


Şi-au oblojit rănile, şi-au ascuţit paloşele, au cercetat din 
turlă mişcările vrăjmaşului şi, redeschizând porţile, s-au 
năpustit, împrospătaţi, cu şi mai mare dârzie la luptă. 

Cele din urmă neguri se risipesc. Toaca bate mărunţind 
timpul şi reamintindu-le celor din mânăstire că a venit 
ceasul utreniei. Împinsă de vântul mereu nestatornic al 
înălțimilor, ceața, în lungi fuioare albicioase, călătoreşte 
alene pe munte. Un bucium răsună în depărtări, 
înştiinţându-i pe localnici, în graiul numai de ei cunoscut, că 
în ţinut e pace. Îşi pot începe în linişte munca. 

Iar clopotul cel mic din turlă, numit, nu se ştie de ce, 
Fratele, păstrat în mânăstire încă din vremea celui dintâi 
ziditor al său, călugărul Nicodim, a început şi el să bată. 
Glasul limpede, melodios, se răspândeşte în dulci vibrații 
sonore pe văi. 

Lumânarea era pe sfârşite. Începuse să sfârâie. Suflă în ea 
şi-o stinse. 

Ochii pisarului se îndreaptă acum către peretele de răsărit 
al chiliei. 

Acolo, pe-un aşternut de brocart roşu, smuls din însuşi 
veşmântul faimosului Ali-beg, duşmanul atât de înverşunat, 
de odinioară, al libertăţii Valahiei, atârnă o sabie. Din 
argintul şi pietrele preţioase ce-i împodobesc mânerul, 
ţâşnesc parcă jerbe strălucitoare de flăcări. 

În perioade de linişte ca acestea ale domniei vrednicului 
voievod Neagoe Basarab, bătrânul scoate sabia din tainiţa 
unde-o ţinuse ascunsă, ca şi diata, şi-i place s-o păstreze 
necontenit sub ochi. 

Aşa nu va uita niciodată cuvintele aceluia care întruchipa 
pentru el cea mai fierbinte dragoste de libertate. Dragoste 
împinsă până la sacrificiul de sine. 

Acum e linişte, însă atunci... Deşi s-a scurs atâta vreme, 
ochii bătrânului se împăienjenesc. 

Umbre încep să i se fugărească iarăşi prin minte. Glasuri, 
zăngănit de arme îi răsună în urechi. 

— loane!... 


Vocea era a ei. Draga sa Oltea. 

Adusă târâş, pentru că altfel nu fusese cu putinţă, tânăra 
femeie - ţinută strâns de doi străjeri voinici, buni să lupte cu 
ursul - încă se mai zbătea. 

Se zbătuse, de altfel, tot drumul încercând să se desprindă 
din legături, să-şi scoată din gură căluşul şi să-şi înlăture 
năframa cu care-i înveliseră chipul ca să nu se poată vedea 
cine este. 

Într-un timp izbutise. Îşi desfăcuse o mână şi-şi scosese 
căluşul... Începuse să strige, numai că, din nenorocire, 
tocmai în minutele acelea treceau printr-o pădure şi nimeni 
n-o auzise. 

Opriră căruţa, şi tustrei se repeziră: 

— Ai merita să te ucidem, răcneau. Eşti nevasta lui Ion, cel 
care nu vrea să se supună noii domnii. 

Femeia, deşi atât de tânără, aproape încă numai o copilă, 
era voinică şi mlădioasă. Îi lovi, îi muşcă şi, dacă ar fi avut 
amândouă mâinile şi picioarele libere, poate ar fi reuşit să 
scape. Aşa, cei trei bărbaţi, străjerii şi căruţaşul, în cele din 
urmă o biruiră. Îi legară iar mâna, îi acoperiră chipul şi o 
azvârliră la loc în căruţă. 

Ajunşi la palat, după două zile de goană, o târâră pe scări, 
fiindcă, deşi îi dezlegaseră picioarele, refuza să urce. Şi o 
aduseră în anticamera domnitorului. 

Trecuseră numai câteva luni de când Ţepeş îşi închisese 
ochii, în cetatea Gherghița. Nu însă mai înainte de a-i fi 
încredinţat lui Ion sabia domnească şi diata. Şi de a-l fi 
cununat cu iubita lui, Oltea. 

Pentru cei de jos, după reînscăunarea lui Laiotă Basarab- 
Bătrânul, urmară săptămâni şi luni dintre cele mai grele. 
Domnitorul - deşi un urmaş al acelui Basarab-Tihomir, care 
cu mai bine de un veac şi jumătate în urmă asigurase 
libertatea ţării - asculta de porunca turcilor. Sub ochii lui, 
aceştia jefuiau după bunul lor plac. 

Atunci căpitanul Ion, dând glas mâniei poporului, a 
încălecat din nou pe armăsarul lui, Negru, şi, pornind în 


iureş prin ţară, a vestit tuturor că se află la el diata lui 
Ţepeş. Diată prin care acesta-i chema, şi după moarte, pe 
aceia care-şi iubeau cu-adevărat pământul strămoşesc, la 
lupta pentru neatârnarea ţării. 

Ascultându-i cuvintele - cu toate că nu aveau arme, erau 
flămânzi, înlănţuiţi de pământul boierilor, oropsiţi şi 
ameninţaţi cu tot felul de pedepse de otomani şi slugile 
domneşti - o seamă de voinici s-au ridicat, în numele 
norodului, alăturându-i-se lui Ion. Lupta împotriva lui Laiotă 
şi-a stăpânilor săi otomani şi-a reluat cursul... 

Plecând la bătălie, Ion îşi lăsase pe tânăra şi frumoasa lui 
soţie la adăpostul zidurilor 'Tismanei, mânăstire aflată într- 
un ţinut ai cărui locuitori trăiau încă în duhul lui Ţepeş. 

Aici era în siguranţă. Şi tocmai fiindcă se ştia în siguranţă, 
Oltea cobora uneori în sat, pentru a-i ajuta pe cei în 
suferinţă, şi mai ales pe copiii sătenilor care-i erau aproape 
toţi prieteni. 

O fetiţă se îmbolnăvise de friguri şi Oltea se dusese în 
dimineaţa aceea la ea cu felurite leacuri. 

Deodată, în timp ce tânăra femeie îngrijea copilul, în casă 
au năvălit zdrahonii lui vodă. 

Pesemne, o pândiseră din marginea pădurii, vreme de cine 
ştie câte zile. Oamenii - bărbaţii şi femeile din sat - erau 
plecaţi pe ogoare. Venise primăvara şi muncile reîncepuseră 
pe câmp. În sat nu rămăseseră decât copiii, bolnavii şi 
bătrânii. lar casa omului a cărui fetiţă se îmbolnăvise se 
găsea cam într-o latură a satului, în dosul unui dâmb. 

Unul o apucă pe tânăra femeie din spate, de grumaz, 
strângând-o sălbatic. Oltea aproape se înăbuşi. Al doilea îi 
puse căluşul în gură. Şi-al treilea o legă de mâini şi de 
picioare. 

O aburcară pe-un cal şi porniră, în galop, prin pădure. 
Dincolo de pădure îi aştepta o căruţă. 

Nimeni, în afară de fetiţa bolnavă, nu prinsese de veste ce 
se întâmplase. lar ea, văzând cum o strângeau pe Oltea de 
gât şi o legau în ştreanguri, de spaimă leşină. 


Când fata se trezi, după un ceas sau două, aşa bolnavă şi 
desculţă cum era, o zbughi afară şi începu să strige: 

— A fost răpită jupâniţa Oltea!... Ajutor!... Ajutor!... 

Bătrânii şi bătrânele satului şi-aproape toţi copiii se 
îngrămădiră în jurul ei. Niciunul n-avea însă nici o putere. 

Fetiţa plângea cu sughiţuri. Abia de-o puteau înţelege ce 
povestea despre felul cum jupâniţa Oltea fusese răpită. 

Dar băieţii alergară la câmp să-şi înştiinţeze părinţii. Un 
bărbat încălecă pe-un bidiviu şi o porni pe urmele oştenilor 
domneşti să afle cel puţin unde-o duceau pe jupâniţă. lar 
altul, de-asemenea călare, porni în căutarea lui Ion. 

Înştiinţat că jupâniţa fusese adusă, Laiotă, de bucurie, sări 
în jilţ. Nici nu-i venea să creadă că se putuse împlini o 
asemenea faptă dincolo de Olt, unde aproape toţi îi stăteau 
împotrivă. 

Scurt, slab, cu umerii înguşti, braţele ca nişte fuse şi o 
barbă cărămizie - înspicată cu fire albe - murdară, domnul 
era de-o urâţenie cum rar se întâlnea. Cu toate acestea, 
când voia, ştia să se facă plăcut. Zâmbea, linguşea, minţea, 
jura, fără să pregete, orice şi pe orice, oricui, în orice 
împrejurare, numai să-şi atingă țelul... 

Aşa şi izbutise să se cocoţeze în scaunul domnesc, jurându-i 
prietenie şi credinţă, întâi lui Ştefan al Moldovei, apoi lui Ali- 
beg şi Mahomed al II-lea. Tot el se bănuia că pricinuise 
lovirea prin mişelie a lui Ţepeş, iar pe oamenii acestuia, câţi 
fuseseră prinşi, îi torturase îndelung şi-apoi îi spânzurase. 

Săvârşind această faptă neomenească, Laiotă îşi ascultase 
pe cei trei sfetnici apropiaţi. Unul dintre ei, logofătul Tudor 
din Orboieşti, era numit în popor Ceapcânul... Celui de-al 
doilea, Udrişte, fiindcă avea nişte mustăţi uriaşe, i se zicea 
Musteţea. Doar cel de-al treilea, Vintilă, n-avea nici o 
poreclă. Împreună cu aceştia fusese în pribegie. Şi laolaltă 
se întorseseră. lar vodă nu făcea nici un pas fără sfatul lor. 
Făcuseră deci planul s-o fure pe Oltea, s-o supună la cazne şi 
ea să le destăinuie ceea ce vodă voia să afle cu privire la 


Ţepeş. 


De la Ion - chiar dacă prin cine ştie ce întâmplare 
norocoasă ar fi izbutit să-l prindă - nu puteau nădăjdui să 
afle nimic. Îl mai torturase cândva şi Radu cel Frumos, fără 
să-i poată descleşta gura. Dar Oltea era femeie. Sperau că 
nu va rezista la caznele în care era atât de priceput 
Ceapcânul, şi va mărturisi unde fusese ascuns trupul fostului 
domnitor şi unde-i păstra diata Ion. 

În popor se credea că acesta încă trăieşte. «Ţepeş se 
găseşte adăpostit undeva! se şoptea pe furiş. Nu va trece 
mult şi va ieşi la lumină. Sabia lui va străluci iar, biruitoare. 
Laiotă şi otomanii vor fi goniţi din ţară.» 

Cum să încredinţezi însă mulţimea că Ţepeş a pierit, când 
trupul său nu putea fi găsit? 

Săpaseră la Gherghița şi în pădurile din jur, dar fără 
rezultat. Iscoadele domneşti cercetaseră sat după sat şi 
mânăstire după mânăstire, încercând să-i găsească măcar 
pe Bucur şi Mihailo, cei despre care se credea că avuseseră 
sarcina de a ascunde undeva trupul neînsufleţit al lui Vlad. 

Dar nu descoperiseră nimic, în afară de faptul că Bucur şi 
Mihailo căzuseră şi ei într-o luptă şi fuseseră îngropaţi chiar 
în târgul Gherghița. 

lar ceilalţi oşteni ai lui Vlad, luaţi prizonieri de turci, 
păstraseră taina cu-aceeaşi străşnicie. 

Acum toate speranţele erau în ceea ce vor izbuti să smulgă 
prin chinuri de la Oltea. 

— Prin slăbiciunea femeiască vom afla taina, îl 
încredinţaseră marii boieri pe vodă. 

— La nevoie s-o ameninţaţi c-o vom arde de vie! propusese 
Vintilă. 

— Credeţi?... Credeţi?... tresări Laiotă. 

— Sigur... fără-ndoială, măria ta! 

— Asta nu-nseamnă că vom cruţa-o, după ce va mărturisi! 

— Dimpotrivă, se încruntase vodă. 

Musteţea îl ura pe Ion cum nu mai urâse încă pe nimeni. În 
ultima bătălie, din pădurea Bălteni, căpitanul îl smulsese din 
şa, apucându-l de-un braţ. Aşa, cu braţul sucit şi gâtul 


strâmb, îl dusese până înaintea lui Vlad, azvârlindu-i-l la 
picioare, în zăpadă. De frica săbiei domnitorului sau a 
cumplitei lui ţepi, Musteţea începuse să plângă. Plângea cu 
sughiţuri în râsetele celor de faţă, cerându-şi întruna 
iertare. 

— Jur să te slujesc ca un rob, îi făgăduia lui Vlad. Să-ţi fiu 
grăjdar la cai, să-ţi curăţ straiele, încălţările şi să-ţi aduc la 
masă bucatele. 

Lui Vlad i se făcuse greață. 

— Spurci haina de oştean! Luaţi-l, duceţi-l la Gherghița şi 
puneţi-l îngrijitor la porci, le poruncise oştenilor. Numai aşa 
ceva i se cuvine unui fricos ca el... 

Îl luaseră, într-adevăr, şi îl făcuseră „boier peste cocini”; 
dar, cu prilejul morţii voievodului, când părăsiseră cetatea, 
oştenii îl uitaseră la Gherghița. 

Se furişase nu se ştie cum; izbutise să fugă şi se reîntorsese 
în tabăra lui Laiotă. 

— Oştenii lui lon m-au luat prins, recunoscuse el... Dar m- 
am luptat cu ei şi-n cetate şi-am reuşit să scap, minţise cu 
neruşinare, uitând să povestească despre trecerea sa pe la 
cocina porcilor. 

Înjosirea îndurată, din pricina lui Ion, cel care îl smulsese 
din şa, nu o putea uita. Şi în numele a ceea ce îndurase voia 
s-o înjosească şi el pe Oltea. 

— Să ţi-o aduc, măria ta, pe soţia lui Ion? întrebă, având o 
lucire de cumplită cruzime în ochi. Să stai puţin de vorbă cu 
ea? 

— Adu-mi-o0!... Adu-mi-o! se învoise vodă, reîntorcându-se şi 
prăvălindu-se în jilţ. 

Bătrânul îşi puse obrazul în palme. Ochii-i cătau în 
adâncimea timpului. 

Trecuseră patruzeci şi patru de ani şi, cu toate acestea, 
retrăia întâmplările de parcă aveau loc în clipele acelea. 

— Ioane! 

Vocea îi sună din nou în urechi. 


În minte se văzu galopând pe armăsarul lui, Negru, peste 
câmpii, peste dealuri, tăind de-a dreptul apele, cu ceata de 
flăcăi după el... Inima îi ardea în piept şi sabia îi fremăta la 
brâu. 

Oltea? Ce se petrecea cu Oltea? Oamenii îl înştiinţaseră că 
jupâniţa fusese târâtă în palat. Ce se întâmplase mai departe 
cu ea? 

Vodă, zărind-o, înţepenise în jilţ. Înghiţea în sec ca un peşte 
care, scos din apă, îşi pierde răsuflarea. 

Oltea - cu toate că-şi avea încă mâinile legate la spate, iar 
veşmintele îi fuseseră sfâşiate în timpul călătoriei şi-al 
încercării de-a se elibera din ghearele răpitorilor - se 
înfăţişa ca o adevărată regină. 

Înaltă, subţire, ca trasă prin inel, gingaşă, dar mândră şi 
neînfricată, înaintase până lângă jilţul lui vodă. 

Şi-n timp ce ea păşea, lui Laiotă i se părea că-n sala mare, 
rece şi întunecată a palatului se aprinseseră o mie de făclii. 
O fiinţă femeiască cu-atâta farmec, chiar într-o ţară ca a lui 
vestită în femei frumoase, încă nu mai văzuse. 

Îi privea ochii, chipul... 

— Pieliţa obrazului trebuie să-i fie mai mătăsoasă decât 
aceea a piersicii. O astfel de femeie mi-aş fi dorit eu de soţie! 
murmură. 

Laiotă era văduv. Nici o femeie nu-l iubise, într-atât era de 
nesuferit în viaţa de toate zilele. Acuma năzuia spre Oltea. 
Către cea mai frumoasa dintre toate femeile. Numai că 
aceasta era soţia lui Ion. lar de Ion se temea. Cu Ion nu era 
de glumit, oricât se ţinea el de ţanţoş pe tron, oricât era de 
voievod şi prieten al turcilor. 

— Dezlegaţi-o! mormăi. 

— S-o dezlegăm? Cum? rămase nedumerit Musteţea. 

— S-o cercetăm legată, Măria ta, femeia aceasta este ca o 
lupoaică turbată! îşi dete cu părerea Ceapcânul... 

Dar vodă parcă orbise. Uitase de căutarea rămăşiţelor 
pământeşti ale înaintaşului său. Uitase şi de primejdiile ce-l 


pândeau. Nu mai avea decât un singur gând: s-o 
dobândească pe Oltea. 

— Dezlegaţi-o! se răsti. 

Şi însuşi Musteţea, auzind acest strigăt şi cunoscând prea 
bine ce putea însemna uneori mânia lui vodă, se grăbi s-o 
dezlege. 

Oltea se simţi liberă. După atâtea ceasuri cât stătuse 
legată, mâinile-i amorţiseră. Şi le frecă domol... Degetele-i 
subţiri îşi reveneau pe încetul... Furnicături uşoare, însă 
fierbinţi, îi porneau de sub unghii. Se răspândeau în sus şi se 
opreau în palme. 

— Te-ntreb, şi nu te-ntreb decât o singură dată - rosti (spre 
surprinderea tuturor), încruntat, Laiotă - dacă primeşti, de 
bună voie, să rămâi la curtea mea, să-mi fii ca o nevastă. 

— Cum? Cum? se foiră nedumeriţi boierii. Dar cercetarea, 
măria ta? Fusese vorba de altceva. Nu se cuvine s-o ierţi... 

Oltei i se păruse, de-asemenea, că n-auzise bine. Îndrăznea 
oare Laiotă să-i pună, cu-adevărat, o astfel de întrebare? Ei? 
Soţia lui lon? 

— Ai de ales între a primi de bunăvoie ceea ce-ţi cer şi-a te 
sili, cu biciul, s-asculţi! îşi mărturisi vodă gândul până la 
capăt. 

— Dacă este de-ales, îi dete răspuns Oltea, fără a sta pe 
gânduri, ei bine... 

— Ei bine? icni vodă, îngrămădit în jilţ şi cu ochii holbaţi. 

— Ei bine, aleg biciul... 

Rostise cu atâta nepăsare şi semeţie cuvintele, încât Laiotă 
simţi un val de sânge urcându-i-se la cap. 

— Biciul? Alegi biciul? răcni. Să fii atunci biciuită aici, în 
faţa mea. Să vină călăul... călăul... 

Îşi ridicase braţele şi urla: 

— Călăul... călăul... Şi Oltea să ne mărturisească tot... tot... 
Vrusesem s-o cruţ... însă nu merită... nu... Nu merită decât 
biciul... 

Musteţea făcu un semn. Oşteanul de strajă se repezi. 
Durară numai câteva clipe. Atâta că Oltea şi apucă să 


smulgă de la brâul domnitorului sabia şi-o îndreptă către 
pieptul acestuia. 

Straja domnitorului Laiotă era destul de mare. Număra 
peste două sute de oşteni. Cam cincizeci dintre ei erau turci, 
ieniceri bine instruiți, lăsaţi lui vodă, spre ocrotire, de Ali- 
beg. Musteţea strânsese şi el vreo sută de oameni dintre 
veneticii fără căpătâi care colindau, în vremurile acelea 
nesigure, de după moartea lui [epeş, încoa şi încolo, ţara, 
jefuind şi nedându-se înapoi nici de la omoruri, când 
întâmpinau vreo împotrivire. Şi numai restul erau români, 
aleşi tot de Musteţea, bob-cu-bob, dintre oamenii boiereşti 
sau, când erau domneşti, dintre aceia care avuseseră toate 
motivele să se teamă de Ţepeş. Se ştia că fostul domnitor îi 
pedepsise cu asprime pe hoţi, leneşi şi mincinoşi. Unii, deşi 
vinovaţi, scăpaseră, fugind de osândă. Dar, fiindcă mergea 
zvonul că Ţepeş nu e mort şi se va întoarce curând, ei încă 
se temeau că va veni o zi când vor fi nevoiţi să-şi primească 
răsplata. 

Toţi aceştia se alăturaseră bătrânului Laiotă. 

Straja voievodului cel nou era foarte bine înarmată. Cei mai 
mulţi îşi primiseră armele de la turci. Săbiile, suliţele, 
scuturile şi arcurile erau de soi otoman. Aşa încât priveliştea 
străjii când se înşiruia la strigarea de dimineaţă, înaintea 
palatului, se vădea destul de curioasă, cu straie de toate 
felurile, dar cu arme, scuturi şi coifuri otomane. Şi, pe straja 
aceasta, aşa cum era şi cum nu era, se bizuia, pentru 
siguranţa lui, Laiotă. 

În clipa când primise vestea despre răpirea Oltei, Ion avea 
în preajmă numai doi oameni. Ceilalţi săvârşeau un atac 
asupra convoaielor de aprovizionare turceşti. 

Fostului căpitan al lui Ţepeş îi revenise în acele zile 
îndatorirea de a pătrunde, singur, în lagărul otoman din 
pădurea Cocoanele şi de a pune acolo foc unui depozit de 
arme. Îmbrăcat turceşte, Ion pătrunsese în lagăr, dăduse foc 
depozitului şi se reîntorsese cu bine. 

— Şi unde-a fost dusă Oltea? 


— În palatul lui vodă. 

Ion îşi schimbase, cât ai clipi, îmbrăcămintea, punându-şi-o 
pe cea valahă, şi sărise pe Negru. 

Ştia că garda palatului era mai mare şi bine înarmată, că 
alături de oştenii lui Laiotă erau turcii. Şi nu voia să pună pe 
niciunul din cei doi oameni ai săi în primejdie. Aici nu mai 
era la mijloc ţara. Când era vorba de ţară, le putea porunci. 
Dar pentru sine şi soţia sa n-avea dreptul acesta. Dacă ei vor 
voi să-l ajute erau liberi s-o facă. El însă nu le va cere, şi cu 
atât mai mult nu le va porunci nimic. 

Sări deci pe cal, fără să rostească nici un cuvânt, şi porni. 

Negru era un fugar strălucit. Niciodată vreun alt cal nu-l 
putuse întrece în iuţeală. Numai că de data aceasta, ca şi 
cum ar fi simţit şi el cât de mare era primejdia în care se 
găsea Oltea, nu fugea, ci zbura. Picioarele-i subţiri şi 
nervoase, cu copitele mici, aproape nu atingeau pământul... 
Sărea peste movile şi şanţuri, se strecura prin desişuri, se 
avânta în râuri şi lacuri. Necheza din când în când uşor, 
întorcându-şi puţin, cu duioşie, capul către stăpânul drag, şi 
gonea mai departe, parcă din ce în ce mai repede. 

Cei doi tovarăşi de luptă ai lui Ion, văzându-l pe căpitan 
încălecând şi pornind, nu şovăiră. Sărind pe cai, îl urmară. 

Pe unde treceau, locuitorii îi recunoşteau lesne. Însemnul: 
vulturul roşu cusut pe pieptare arăta limpede cine erau... 

— Ce s-a întâmplat? 

Din goană, cetaşii lui lon răspundeau: 

— Jupâniţa Oltea a fost răpită şi, fără-ndoială, vodă are de 
gând s-o supună la chinuri, pentru a-l sili pe căpitanul nostru 
să nu-mplinească diata lui |epeş. 

— Aşadar, acesta-i adevăratul chip al lui Laiotă? se mâniau 
oamenii. Nu-i ajunge nevrednica lovire a fostului domn şi 
trecerea sa cu oastea de partea vrăjmaşului? Vrea să se 
războiască şi cu femeile. Bărbaţii din această ţară, de când 
sunt ei pe lume, s-au ferit să năpăstuiască femeile. Femeia e 
trup sfânt, pentru că ea poartă şi aduce pe lume, în dureri, 
pruncii, prin care durează şi ne-nmulţeşte neamul... Şi cum 


să cutezi a răpi o femeie pentru a o chinui, ca să-i sileşti 
bărbatul să nu se mai ridice în numele dreptăţii? Mai rău ca 
otomanii se poartă noul domn. 

În palat, Oltea fusese prinsă de gât cu un arcan repezit pe 
la spate de către un oştean şi altul îi întinsese o suliță la 
picioare. 

Cel dintâi trase cu putere arcanul... Tânăra femeie se 
împiedică de suliță. Căzu. Oştenii se repeziră. O legară iarăşi 
de mâini şi de picioare. Ştiau că altfel n-ar fi putut s-o 
stăpânească. Şi o târâră pe lespezi până la picioarele lui 
Laiotă. 

— Ei, iată-te, viteazo! Ce ţi-ai închipuit? Că mă vei putea 
răpune? Minte neghioabă de femeie ce eşti! Voievodul ţipa. 
Glasul, răguşit mai înainte, i se subţiase. Călăul! Să vină mai 
repede călăul! Nu-i place iatacul domnesc? O să-i placă mai 
mult biciul... 

Călăul, voinic, având un ochi scurs, cu o zeghe cenuşie pe 
spate şi încălţat numai în nişte ciorapi groşi de lână, se 
apropie, păşind uşor ca o pisică, ţinându-şi biciul gata 
pregătit să lovească. 

Boierii fierbeau, nerăbdători. 

Vodă făcu un semn, şi Oltea fu întoarsă cu faţa în jos. 

— Să fie biciuită! porunci Laiotă. 

— Ioane! strigă în clipa aceea Oltea. 

Chemarea îi pătrunse pe toţi cei de faţă în urechi ca un 
pumnal... „Unde era Ion?” 

— Ioane! îşi repetă chemarea tânăra femeie. Era sigură, 
absolut sigură că Ion trebuia să fi aflat de soarta ei şi va veni 
s-o scape. Îl ştia în stare de cele mai neînchipuite îndrăzneli. 
Niciodată nu se îndoise de el... Ceea ce oricui altuia nu i-ar fi 
stat în putinţă, el izbutea să făptuiască. 

— Ioane! strigă pentru a treia oară. 

În sală se făcuse tăcere. Vodă clipea din ochi iute. Bărbia îi 
clănţănea. Numele vestitului căpitan, luptător în numele 
norodului şi al diatei lui Ţepeş, îi înfiora pe toţi. 


— Oltea! răspunse o voce bărbătească, limpede şi sonoră 
de-afară. 

Şi tot atunci se auziră cai nechezând şi zgomote de luptă. 

Ion şi vârtejul ce-l urma, într-adevăr, şi ajunseseră la 
porţile palatului. 

Din întâmplare, tocmai cu câteva minute mai înainte se 
schimbase straja. Portiţa cea mică era încă deschisă. 
Căpitanul descălecă. Se năpusti în ogradă, însoţit de cei doi 
cetaşi. Începură lupta cu straja. Căpitanul, cu sabia în mână, 
le ţinea piept străjerilor, în timp ce flăcăii lui trăgeau drugii 
şi învârteau roata. Roata dezrăsuci lanţul... Porţile cele mari 
se deschiseră. 

Chiuind, dinspre marginea Dâmboviţei năvăli şi restul de 
flăcăi care se strânseseră pe drum în urma lui Ion. 

Lupta se înteţi. Răniţii începură să se prăbuşească în 
ţărână ori să sprijine zidurile. Paguba, încă de la primele 
lovituri, se văzu destul de mare de-o parte şi de alta. Dar 
nimeni nu dădea înapoi. Străjerii boiereşti, pentru că 
aceasta le era datoria şi de-aceea erau plătiţi, iar flăcăii 
care-l urmaseră pe Ion, din cumplita mânie ce-i mistuia în 
faţa silniciei lui vodă. 

Prinzând de veste ce se întâmplă, otomanii - care erau 
adăpostiţi în odăile cele bune din spatele palatului, în vreme 
ce românii n-aveau parte decât de odăile proaste şi pe 
jumătate îngropate în pământ din fundul curţii - îşi înşfăcară 
armele. În rânduri strânse, de câte cinci, porniră în fugă 
spre porţi. Atâta că sapele, coasele, custurile şi ciomegele 
flăcăilor se dovediră a fi mai vrednice decât oţelurile săbiilor 
turceşti sau decât săgețile din cucurele lor. 

O ură veche şi înnodată cu prea multe amaruri le dădea 
puterea de a-şi izbi fără cruţare duşmanii. Oasele sfărâmate 
trosneau. Trupurile asupritorilor erau străpunse, tăiate ori 
scurtate de capete. 

Luptând, Ion ajunse până lângă zidul pridvorului. 

Aici îi fu dat să audă strigătul Oltei. O dată, de două ori, de 
trei ori. 


Răspunse. 

Geamurile de la fereastra lată din stânga sălii de primire 
plesniră şi lon apăru înăuntru. 

Cu o lovitură dobori călăul... Cu alta mătură pe toţi, boieri 
şi oşteni, până lângă ziduri. 

Laiotă înţepeni. Bărbia nu-i mai clănţănea. Dar, în schimb, 
se uita prosteşte la Ion. Răsuflarea din pieptu-i îngust îi 
pieri. Glasul i se stinse. Se adună în scaun şi se făcu mic cât 
un pumn. 

— Ion! murmură. 

— Ion! râse căpitanul în timp ce cu sabia tăia legăturile în 
care-i fusese cetluită soţia. 

Oltea se ridică. 

— Cruţă-mă! urmă vodă, şi poţi să pleci cu Oltea, liber. 
Sunt unsul lui Dumnezeu, nu uita! 

— Eşti unsul diavolului, îi răspunse Ion, ucigaş de domn şi 
vânzător de ţară. 

— Nu eu!... Nu eu!... protestă vodă. Nu eu l-am ucis pe 
Ţepeş. 

— Dar cine? 

— Nu ştiu... îţi jur că nu ştiu... 

— Numai că din îndemnul tău... 

— Nici din îndemnul meu... Aşa s-a întâmplat... 

Totul se petrecuse atât de repede, încât nici boierii, şi nici 
străjerii nu apucaseră să facă vreo mişcare în ajutorul 
domnului lor. 

Zgomotele luptei răsunau acum din pridvor. Uşa fu izbită 
cu putere. Şi un mănunchi de flăcăi, cu ciomegele şi coasele 
în mâini, pătrunse în încăpere. 

Boierii şi străjerii îşi ridicară la rândul lor armele, dar, 
numaidecât, sub asaltul flăcăilor, se dădură învinşi. 

Vodă îşi puse barba în piept şi gemu. Simţi un nod în gât... 

Ion vrusese să-l apuce de barbă, să-l ducă în pridvor şi să-l 
arate mulţimii. Dar i se făcu silă. Acesta fu norocul lui Laiotă 
şi numai astfel scăpă în acea zi de ruşinea de-a fi târât de 
barbă şi arătat astfel oştenilor lui. 


Jos, în ogradă, aproape toţi otomanii fuseseră răpuşi sau 
răniţi. Mercenarii venetici se ascunseseră prin cele mai 
tainice colţuri. Ba chiar până şi oştenii domneşti, aleşi de 
Musteţea cu-atâta grijă, copleşiţi de mulţimea şi 
încrâncenarea celor care-l urmaseră pe Ion, erau aproape 
cu toţii învinşi. 

Cetele de rezervă se găseau adăpostite într-o pădure 
învecinată, la Dobra. Dar cine să le vestească? Un oştean, 
care încercase să sară zidul din spate, să treacă Dâmboviţa 
înot şi să ajungă în pădure, fusese prins şi zăcea legat 
fedeleş. 

În sala de primire, boierii şi străjerii erau încolţiţi şi cătau, 
îngroziţi, către uşiţa scundă din spatele jilţului domnesc pe 
unde-ar fi putut scăpa. 

În drumul lor se afla însă Ion. Şi cum să treci de Ion? Nu 
ştiau dacă el îl va ucide pe vodă sau nu! Şi dacă nu le va veni 
şi lor rândul! 

Dezgustat până în adâncul sufletului, căpitanul privi în jur. 

— Destul! porunci. 

Încetul cu încetul, lupta se potoli, dar boierii şi străjerii încă 
stăteau cu braţele ridicate în semn de supunere. Întreg 
palatul domnesc căzuse în mâinile răzvrătiţilor. 

Aşa ceva nu se mai petrecuse încă niciodată în Ţara 
Românească. În ogradă, mulţimea începuse să se adune. Ion 
ieşi în pridvor, având-o lângă el pe Oltea. Mulțimea se 
bucură: 

— l-aţi învins! Oltea a fost eliberată. Vodă ar trebui 
pedepsit cu biciul în locul ei... 

— De l-aţi vedea! râse iar Ion. 

Pe Laiotă îl mai prinsese şi un tremur care nu-l mai lăsa. 
Nu se mai putea nici măcar ridica din jilţ. 

— Să ştiţi că moare vodă! 

Lui Ion i se aduseră caii. Împreună cu Oltea, urmat de 
voinicii lui şi de toţi ceilalţi flăcăi, porniră în galop. 

Vraciul curţii, Tudosie, un călugăr caterisit, care îl însoţise 
pe Laiotă în timpul refugiului, chemat de Vintilă, veni în sala 


de primire şi porunci să se pregătească toate cele de 
trebuinţă pentru a-i lua domnitorului sânge. 

Pisarul, bătrânul Evghenie, fostul viteaz căpitan şi mare 
ban de Tismana, Ion, îşi trecu mâna peste ochi. Umbrele 
pieriră. Glasul cel neuitat al Oltei i se topi în urechi. La fel 
galopul sălbatic al cailor şi chiuiturile flăcăilor. 

Ba nu. Galopul încă răsună. O chiuitură la fel... Continuă să 
viseze cu ochii deschişi? 

— Bunicule! 

Se ridică de la masă şi privi prin ferestruică. Inima i se 
înveseli. 

— Vlăduţ! 

Se grăbiră să iasă pe uşa scundă. 

Băiatul, însoţit de câţiva prieteni de vârsta lui sau doar 
puţin mai mari, soseau călări, în galop. Pentru o clipă, se 
revăzu pe sine, cu aproape şase decenii în urmă, intrând în 
curtea mânăstirii cam în acelaşi fel... 

Pisarul îşi deschise braţele. Băiatul sări de pe cal şi se 
repezi la pieptul lat şi primitor al bunicului. 

— Îmi sfărâmi oasele! 

Aşa era: cu toată dragostea ce i-o purta nepotului, singurul 
din toată familia rămas în viaţă, Evghenie îl strângea în 
braţe atât de puternic încât era aproape gata-gata să-l 
înăbuşe. 

— Bine-ai venit! 

Pisarul se dădu de-o parte şi îşi măsură din priviri 
nepotul... Era mândru de el... Vlăduţ crescuse înalt, subţire, 
mlădios. Şi cu toate că abia ieşea din copilărie, era de-o 
voinicie şi-o agerime fără pereche. 

Îl învățase - aşa cum, odinioară, îl învățase şi pe el acela 
care îl crescuse - să lupte cu sabia, cu buzduganul, cu lanţul 
şi arcul... lar când gonea, călare, cu sabia în mână şi pletele 
revărsate pe umeri, peste câmpii şi dealuri, părea - cel puţin 
aşa pretindea stareţul mânăstirii, Calist - un Făt-Frumos al 
dreptăţii. 

— Vlăduţ! Intraţi... 


Băieţii se strecurară, tăcuţi, în chilie. 

— Aşezaţi-vă! 

Sfioşi, luară loc pe laviţa ce mărginea peretele de lângă 
uşă. 

Singur Vlăduţ rămase în picioare lângă jilţul bunicului. 

— Vezi, în dulăpiorul de lângă fereastră, îşi îndemnă acesta 
nepotul, se află un săculeţ cu nuci curățate şi-o oală plină- 
ochi cu miere. Îmbie-ţi prietenii să se îndulcească. Şi 
povestiţi-mi apoi şi mie ce-aţi văzut şi ce-aţi aflat pe unde-aţi 
fost... 

Vlăduţ desfăcu dulăpiorul... Scoase dinăuntru atâtea 
străchini şi linguri de lemn câţi băieţi erau în chilie. Puse în 
fundul fiecărei străchini câte un pumn de miez de nucă. 
Deasupra turnă miere. Străchinile şi câte o lingură din lemn 
de tei le întinse prietenilor. Mâncară. Şi fiindcă gurile li se 
îndulciseră, Vlăduţ aduse şi un ulcior mare, înflorat, cu apă. 
Băieţii sorbiră cu sete şi plăcere apa gustoasă şi rece ca 
gheaţa, de munte. Iar limbile începură să se dezlege. 

Vlăduţ şi băieţii făcuseră o călătorie, călare, până la 
Târgovişte. Prietenul cel mai bun al lui Vlăduţ, Teodosie, fiul 
marelui, înţeleptului şi învățatului domn Neagoe Basarab, îl 
poftise de curând la palat pentru o mai îndelungată 
petrecere. În răvaşul trimis la Tismana, Teodosie îi scrisese 
că s-ar bucura dacă Vlăduţ ar veni însoţit şi de câţiva băieţi 
din sat. 

Pe băieţii aceştia, Teodosie îi cunoscuse la începutul verii, 
când şi el îl vizitase pe Vlăduţ la Tismana. Împreună 
cutreieraseră, călări, munţii, vânaseră sălbăticiuni, 
pescuiseră, culeseseră bureţi în pădure, dormiseră laolaltă 
în bordeie de cetină sau în căpiţe de fân şi vremea se 
scursese uşor şi plăcut. 

Teodosie învățase cu acest prilej vechi cântece olteneşti de 
petrecere sau de luptă. Şi cu toţii străbăteau plaiurile 
cântând. 

Spre deosebire de alţi mulţi stăpânitori ai lumii, care îşi 
ţineau odraslele departe de popor, Neagoe Basarab credea 


că este înţelept ca fiul lui, moştenitorul scaunului domnesc, 
să fie cât mai des în mijlocul acelora care, peste un anumit 
timp - când el însuşi se va săvârşi din viaţă - aveau să-i fie 
supuşi. lar prietenia dintre nepotul mult-încercatului căpitan 
Ion - acum pisarul Evghenie - şi iubitul său fiu îi era pe plac. 

— Teodosie v-a fost o gazdă bună? întrebă bunicul... 

— Cum nu se poate mai bună, mărturisiră băieţii. Am fost 
primiţi şi ospeţiţi ca nişte prinți. O dată am prânzit chiar la 
aceeaşi masă cu măria sa Neagoe, doamna Miliţa-Despina, 
domniţele Ruxandra şi Stana, împreună cu prietena lor şi-a 
noastră a tuturor, Mădălina... 

— A... Mădălina! se bucură pisarul... A fost poftită şi ea? 

Vlăduţ se împurpură: 

— A fost poftită şi ea. Numai că... 

Pisarul îşi ridică, neliniştit, fruntea: 

— Numai că?... 

— Măria sa Neagoe prânzegşte, în ultima vreme, mai mult 
singur. Asta poate fiindcă munceşte prea mult. Are nevoie de 
linişte. Zoreşte să-şi isprăvească cartea de învățături pentru 
feciorul său şi prietenul nostru Teodosie. 

— Cartea aceasta cred că va însemna pentru viitorime cea 
mai de seamă scriere din câte s-au ivit până azi pe pământul 
nostru, le spuse băieţilor pisarul... Măria sa mi-a vorbit şi 
ultima oară când ne-am întâlnit despre ea cu multă 
însufleţire. Dar ziceţi că e ostenit? 

— E foarte ostenit... Totuşi, spune că nu vrea să-şi închidă 
ochii înainte de-a sfârşi cartea. 

— Cum, să-şi închidă ochii? se nelinişti şi mai mult 
bunicul... Măria sa Neagoe se simte mai rău decât înainte? 

— Teodosie ne-a destăinuit că părintele lui nu se mai 
odihneşte aproape deloc. Iar când îl fură somnul, se 
zvârcoleşte-n pat, are visuri urâte şi se trezeşte muiat în 
sudoare. 

— Asta nu-mi place. Nu-mi place deloc... 

Bunicul îşi desfăcu la gât anteriul... Răsuflă adânc. Şi ochii i 
se îndreptară spre sabia lui Ţepeş. Ştia că există un mare 


pericol... Pericolul se numea Mehmed-beg. 

Afară, ziua senină de septembrie era din ce în ce mai 
încărcată de lumină. 

— Bine, băieţi, încheie bătrânul... V-aţi îndulcit. Duceţi-vă 
acum şi spălaţi-vă, curăţaţi-vă trupul şi straiele de praful 
drumului. Şi pe urmă culcaţi-vă. Sigur că sunteţi osteniţi şi 
aveţi nevoie de un somn straşnic. lar tu, Vlăduţ, după ce te- 
ai odihnit bine, întoarce-te, ca să mai stăm puţin laolaltă de 
vorbă. 

— Mi-ai făgăduit, bunicule, că ai să-mi destăinui odată ce 
scrii, ziua şi noaptea, acolo, pe foile albe... 

Vlăduţ se culcase, dar nu avusese linişte să doarmă decât 
foarte puţin. Plăcerea de-a sta de vorbă cu bunicul întrecea 
nevoia de somn, după atâtea osteneli ale drumului. Se 
trezise şi, împrospătându-se din nou cu apă rece, se 
reîntoarse în chilia bătrânului. 

— Ţi-am făgăduit şi mă voi ţine de cuvânt. Încerc să- 
nfăţişez cât mai curat şi mai adevărat ce s-a întâmplat după 
moartea marelui Vlad, voievodul pe care potrivnicii săi l-au 
numit Ţepeş. L-au numit astfel în duşmănie şi batjocură. 
Numai că umbra sa, acolo unde-o fi, nu are pentru ce se 
ruşina de-această poreclă. Dimpotrivă. Meşteşugul tragerii 
în ţeapă era al vrăjmaşilor, nu al său. De ei a fost născocit. Şi 
împotriva lor se cuvenea a fi folosit, pentru ca, ştiind ce-i 
aşteaptă, să se lepede de el... Mie nu mi-a plăcut să văd 
oamenii murind în ţeapă. Dar ce nu-mi place mie este una, şi 
datoria unui domn pentru binele ţării sale este alta! Crezi tu 
că măria sa Neagoe Basarab - care este un domn blând, 
milos şi înţelegător - dacă va fi lovit, iar supuşii lui siliţi să- 
ndure ţeapa, n-ar răspunde la fel? Şi nu uita, Vlăduţ, că 
lumea, acum şaizeci şi patru de ani, când s-a urcat în scaun 
măria sa Vlad, era mai altfel alcătuită decât azi. Şi Ştefan cel 
Mare, şi regele Mateiaş Corvinul, şi mulţi alţi principi şi regi 
au tras în ţeapă. Aşa au fost vremurile. Şi astăzi este crudă 
lumea în care trăim. Atunci însă era şi mai crudă. Mahomed 
al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, îşi făurise planul de- 


a lua în stăpânire întreg Apusul... Pentru aceasta trebuiau 
înrobite mai întâi neamurile ce-i stăteau în cale. Ori, el ştia 
că unul dintre mijloacele care ajută în cea mai mare măsură 
la înfrângerea celui pe care-l ataci este înfricoşarea lui. Un 
om cuprins de spaimă încetează să se mai împotrivească, şi 
se predă. Şi tot el mai ştia că sabia fără mâner ca şi toporul 
fără coadă nu-s bune de nimic. Ca să poţi lua în stăpânire un 
neam ai nevoie de vânzători. Oriunde şi oricând s-au găsit, 
pe lângă cei mulţi şi buni, şi-asemenea nevrednici. Sultanii s- 
au slujit, în toate ţările unde-au pătruns cu de-a sila, de- 
aceia care au fost gata - din slăbiciune, frică sau ticăloşie - 
să devină cozi de topor. Aşa s-a întâmplat, din nefericire, 
Vlăduţ, şi la noi... 

— Dar aceştia cred că sunt puţini, chiar foarte puţini, 
bunicule... 

Vlăduţ îl privea întrebător pe bătrân. Aştepta o 
recunoaştere a cuvintelor rostite de el... Bunicul dădu 
mânios din cap: 

— Adevărat, sunt puţini. Numai că în spatele lor se găseşte 
uriaşa putere armată a împărăției turceşti... 

Mahomed al II-lea nu mai era de mult tânăr. Trăsăturile, 
odinioară atât de fine, i se aspriseră. O cumplită boală îl 
măcina. Peste ochii apoşi pleoapele i se coborau grele. 
Trupul i se îngroşase şi se muiase. Uneori în mâini şi 
picioare avea un fel de tremur. Atunci se înfuria groaznic pe 
soarta care-i dăduse în viaţă atâta putere asupra oamenilor 
şi, totodată, atâta slăbiciune şi suferinţă în trup. 

În momentele acelea, simţea nevoia să se răzbune pe 
cineva. Şi fiindcă soarta nu era o fiinţă omenească pe care s- 
o poată pedepsi după plac, se răcorea lovindu-i pe cei care-i 
ieşeau întâmplător în cale. 

De-aceea, fiindcă niciodată nu se ştia când sultanul îşi va 
ieşi din fire, oricine se afla în faţa lui tremura. 

— Ridicaţi-vă! le porunci cu vocea lui stinsă boierilor care-i 
sărutaseră papucul şi stăteau acum cu bărbile lipite de 
marmura strălucitoare a podelei. 


Străjerii harapi, cu trupurile lucioase pe jumătate goale, îşi 
dezveliră dinţii şi îşi simţiră paloşele late şi bine ascuţite 
săltându-li-se parcă de la sine în mâini. La o anumită 
mişcare din cap a sultanului, trebuiau să-i înşface pe cei din 
faţa lui şi să le reteze grumazurile. 

Boierii îşi ridicară încet frunţile, rămânând însă prevăzători 
în genunchi, cu poalele anterielor întinse pe podele şi 
palmele împreunate ca pentru rugăciune. 

Nu îndrăzniseră să rostească nimic, aşteptând şi celelalte 
porunci sau întrebări ale sultanului. 

Acesta însă tăcea, cu ochii aproape în întregime închişi, ca 
şi cum ar fi aţipit. 

Boierii nu ştiau ce să facă. Nu ştiau nici dacă Mahomed le 
va mai adresa vreun cuvânt în ziua aceea şi nici ce va urma. 

Din partea dreaptă a sălii unde se afla, Ali-beg, acela care-l 
îndemnase pe noul domn, Basarab cel Tânăr - fiul lui 
Basarab al doilea - să-i trimită o solie sultanului, le făcu un 
semn aproape nevăzut din ochi. Să rămână în genunchi şi s- 
aştepte. 

Dar deodată, pe neaşteptate, sultanul vorbi. 

— Şi pentru ce-aţi venit? îi întrebă pe boieri, dar atât de 
încet încât aceştia fură nevoiţi să-şi ascută asemeni unor 
iepuri urechile, ca să nu scape nici un cuvânt. 

Lui Stanciu, cumnatul lui vodă, căpetenia soliei, îi încetase 
parcă inima să-i bată. Dacă sultanul se supără, pe negândite, 
auzindu-l ce răspunde, îi numeşte pe boieri «haini», şi totul 
s-a terminat. 

Îşi făcu cruce repede cu limba şi, zicându-şi în sine: «Fie 
ce-o fi!» răspunse: 

— Măria sa Basarab cel Tânăr ţi se aşterne covor la 
picioarele luminăţiei tale, ca un rob al strălucirii tale ce-ţi 
este, şi te imploră să-l ierţi pentru ceea ce a făptuit la- 
ndemnul lui Ştefan al Moldovei. 

— L-a izgonit din scaun pe Laiotă Basarab-Bătrânul, după 
ce acesta tocmai trecuse de partea noastră, puse paie pe foc 
marele vizir. 


— Aşa e, dar planul a fost al lui Ştefan. Şi l-a silit pe măria 
sa Basarab cel Tânăr, stăpânul nostru, să-i dea ascultare. 

— Cum putea să-l silească? îi întrebă vizirul... 

— Putea, deoarece stăpânul nostru a găsit găzduire la 
Ştefan, în vreme de restrişte! glăsui gros şi boierul Neagoe 
de la Craiova. 

Acesta vorbea de obicei scurt şi nu era mare meşter în solii. 
Domnitorul îl trimisese doar împreună cu Stanciu, fiindcă 
era unul dintre marii boieri cei mai bine văzuţi şi mai 
ascultați din Oltenia (ori Valahia Mică, aşa cum numeau 
uneori cei din afară, pe atunci, ţinutul de dincolo de Olt al 
Ţării Româneşti). Şi pentru că fusese împotriva lui Ţepeş. 

Sultanul tăcea. Penele de struţ, legate între ele şi formând 
un fel de evantai enorm, cu care un alt străjer harap îi făcea 
vânt, fâşâiau. Era toropitor de cald. Pe sub anterie, boierii - 
ca şi toţi sfetnicii sultanului - simțeau curgându-le şiroaie de 
sudoare. Marea susura dulce. O muzică discretă, orientală, 
răsuna de undeva, de departe, dintr-un loc ascuns. 
Mahomed iubea mult muzica, după cum iubea şi pictura. 
Muzica, mai ales, îi liniştea nervii destul de zdruncinaţi. În 
ce priveşte pictura, îşi alcătuise o mare galerie de tablouri, 
pe care le privea uneori zile întregi. 

— Şi dacă Basarab al vostru cel Tânăr, grăi, în sfârşit, 
sultanul, nu-şi va păstra jurământul? Este şi el valah. Şi-i 
cunosc pe valahi. Până şi Laiotă Basarab-Bătrânul, care-mi 
jurase tot aici, la picioarele mele, credinţă, când a fost 
izgonit din scaun nu şi-a căutat refugiul la mine, ci dincolo 
de munţi. Ce mai ziceţi de asta? 

Sultanul părea că ostenise vorbind. Obrazul i se făcuse 
livid. 

— Ziceam, dacă-mi îngăduie luminăţia ta, glăsui după o 
scurtă pauză Stanciu, că stăpânul nostru îţi va rămâne 
credincios. Stăm în această privinţă chezaşi eu şi banul 
Neagoe, cu capetele noastre. Măria sa Basarab cel Tânăr, cu 
câteva mii de oameni, este, de-altminteri, gata, aşa cum i-ai 
cerut, să-i urmeze pe comandanții turci: slăviţii Ali-beg, aici 


de faţă - acela care ne-a sfătuit, şi bine ne-a sfătuit, să-ţi 
cădem la picioare - şi fratele său Skenderbeg, în expediţia 
pe care-o pregăteşti spre Transilvania. Oştenii domneşti vor 
spăla cu sânge marea greşeală a stăpânului nostru de a-i fi 
dat ascultare lui Ştefan... 

Mahomed ştia că, într-adevăr, în boierii aceştia doi se putea 
încrede. Ei sprijiniseră, încă de la început, politica bunelor 
legături cu imperiul turcesc. 

— Bine, răspunse el, bine... Spuneţi-mi, însă, care este 
starea de lucruri din ţară? Domneşte liniştea? Ce gândesc 
boierii? Sunt ei cinstiţi în hotărârea de a mi se supune, sau 
ba? Dar poporul de rând din Valahia? Pe el ne putem bizui? 

Vorbise din nou prea mult şi era atât de istovit încât pe 
piele îi apăruseră nişte pete de culoarea şofranului. 

Stanciu îşi ridică o mână, o duse apoi la inimă: 

— Slăvite padişah, dă-mi voie să-ţi jur că noi, marii boieri, 
dorim din tot sufletul ca ţara să rămână sub oblăduirea 
luminăţiei tale. Cuvântul nostru este ascultat de domnitor. 
Aşa că, în privinţa boierilor, nu-ţi face nici o grijă. Mai rău e 
cu poporul de rând... 

— Este nemulţumit. Se mişcă. Şi căpitanul Ion porneşte 
mereu în fruntea răzvrătiţilor, potrivit diatei lui Ţepeş, rosti, 
veninos, printre dinţi, Ali-beg. 

— Căpitanul lon? Sultanul se trezise din somn. Glasul sleit 
de până atunci i se întări. Se smuci cu atâta vigoare, că 
turbanul uriaş de pe cap i se clătină şi fu gata să-i cadă. 
Căpitanul lon? repetă. Tot mai trăieşte? Până când? L-am 
avut o dată în mână şi i-am dat drumul... N-am ştiut că poate 
fi pe lume un asemenea diavol... Mi l-a răpus pe Radu. Pe 
Radu cel Frumos eu îl crescusem. Deşi feciorul lui Vlad 
Dracul, şi fratele lui Ţepeş, pe mine mă slujea. Îmi era 
credincios. Şi eu ţineam la el... (De câte ori îi ieşea din gură 
cuvântul eu, ochii sultanului străluceau.) Iar oştile sale au 
fost gonite peste Dunăre de-acest căpitan al lui Ţepeş. 

Ali-beg căzu şi el în genunchi. 

— Luminăţia ta, zise el... Îmi va plăti într-o zi... 


Sultanul îl privi crunt. Ochii apoşi îi sticliră. Ali-beg tresări. 

„Dacă îmi va tăia acuma capul?!” gândi. 

Sultanul îşi şi reîntorsese însă privirile de la el şi le 
îndreptase către boieri: 

— Vă cer să mi-l prindeţi, în sfârşit, măcar după atâta timp, 
pe căpitanul Ion. Ali-beg vă va ajuta... 

— Mă voi strădui, luminăţia ta, strigă acesta, izbindu-se, la 
rându-i, cu capul de podea. 

— Să mi-l aduceţi pe nelegiuit la picioarele mele, cetluit în 
ştreanguri şi cu diata lui Ţepeş atârnată de gât. A pierit 
tatăl, duhul nesupunerii, să dispară şi fiul, acela care i-a 
moştenit diata şi vrea să i-o împlinească. Îl caut de-atâta 
timp şi nu voi avea linişte până ce nu-l voi vedea în ţeapă, 
aici, sub ochii mei... 

Vocea i se stinsese ca mai înainte, numai ochii continuau să- 
i sticlească... 

— Aşa va fi, luminăţia ta, îl asigură Stanciu. 

— Ţi-l vom aduce legat fedeleş. Îl voi trimite chiar pe unul 
dintre fiii mei să-l prindă! făgădui, încruntat, Neagoe. 

— Şi-acum, plecaţi! le porunci sultanul... 

De când auzise din nou numele căpitanului Ion, simţise că i 
se face rău. Gura i se umpluse de venin. Un venin lipicios, 
amar, stârnit de la ficat, care îl otrăvea. 

Şi boierii ieşiră, buni-bucuroşi că scăpaseră teferi. 
Bătrânul dădu înapoi o mulţime de foi. Razele soarelui, ce 
pătrundeau în şuvoi prin ferestruică, îi argintau sprâncenele 
şi barba, scânteiau în pietrele preţioase ce împodobeau 

mânerul săbiei lui Ţepeş. 

— Apropie-te! îi spuse nepotului. 

Băiatul veni lângă masă. 

Pisarul îi arătă începutul unei pagini. 

— lată! 

Literele se înşiruiau frumos rotunjite pe foaia gălbuie, 
aflată la vedere. Pana albă de gâscă se odihnea alături. 
Vremea se stricase pe neaşteptate. Din castanii aflaţi în 


curtea 'Tismanei începuseră să se scuture frunzele. Se 
întuneca. Evghenie aprinse lumânarea. 

Vlăduţ citi, apoi deodată îşi înălţă fruntea către bunicul său. 
În lumina pâlpâitoare a făcliei, cu barba albă ca neaua, 
semăna cu unul dintre chipurile pictate pe tâmpla 
mânăstirii. 

— Scrie aici, spuse, că la numai foarte puţină vreme după 
întâmplările dinainte, oastea lui Basarab cel Tânăr a fost, 
într-adevăr, silită să-şi verse sângele, slujindu-i pe aceia care 
ne călcaseră pământul de-atâtea ori, ne jefuiseră fără 
încetare avutul, ne urau - aşa cum urau, de altfel, pe toţi cei 
de altă lege decât a lor - şi ne pregăteau pieirea, cerând 
însă totodată să fie slăviţi ca binefăcători. A îndura pumnul 
celui care-ţi vrea răul este dureros, însă a fi nevoit să-l 
slujeşti, a-ţi vărsa sângele pentru gloria lui, ba chiar să-l mai 
şi lauzi pentru faptele sale, ori să-ţi arăţi recunoştinţa 
fiindcă ţi-a făcut cinstea de-a se purta cu tine ca şi cum i-ai fi 
rob, înseamnă cea mai adâncă înjosire a unor oameni, 
încheie bătrânul... 

Vrusese Mahomed să-i înrobească şi pe transilvăneni. 
Numai că soarta hotărâse altfel... Hoardele otomane ale 
fraţilor Ali-beg şi Skenderbeg - cărora fusese obligat să li se 
alăture şi Basarab cel Tânăr - pe Câmpul Pâinii, lângă 
Orăştie, fură zdrobite, iar rămăşiţele lor puse pe goană. 
Oastea voievodului Transilvaniei, Bâthory, şi-a comitelui 
român al Timişoarei, Pavel Chinezul, avându-i alături pe 
răzvrătiţii lui lon şi un mănunchi de moldoveni de-ai lui 
Ştefan, făcură minuni de vitejie. 

Sultanul, de supărare, zăcu pe sofa trei zile, fără să 
primească pe nimeni, în afară de medicul său genovez, 
Alberto. Nu mâncă, nu bău, ci numai îl rugă în gând pe 
profetul al cărui nume îl purta să-l ajute întru nimicirea 
valahilor. 

Unde mai erau vremurile când el însuşi putea merge la 
bătălie şi cuceri un imperiu aşa cum a fost Bizanțul? Trupul 
îi ajunsese o ruină. Nu mai putea nici măcar călări sau ţine 


ca lumea o sabie în mână. Veninul îi amăra gura şi-i scurta 
viaţa. I-ar fi tăiat capul lui Ali-beg pentru noua înfrângere 
suferită, însă vreun general mai iscusit decât el n-avea. Era 
silit să-l mai îndure până se va fi ridicat un altul mai tânăr. 
Cu toate că, îşi mărturisea în sine Mahomed, Ali-beg îi slujise 
atâţia ani de-a rândul cu mult devotament. Nimeni nu-i 
asuprise pe valahi mai cumplit decât el... Dar ce putea să 
facă, atâta vreme cât un lancu de Hunedoara, un Vlad Ţepeş 
sau un Ştefan al Moldovei îi tăiau mereu drumul? Nu fusese 
el însuşi, sultanul Mahomed, învins de fiecare dintre ei? 

Şi-acum, iată, acum, când în Ţara Româneasca are un 
domn al său de credinţă, pe Basarab cel Tânăr, tot nu-i poate 
stăpâni deplin pe valahi. Şi cel mai primejdios este Ion! 

După trei zile de zăcere, sultanul se ridică de pe sofa. Se 
aşeză europeneşte în jilţ şi porunci să plece un trimis al său 
la Basarab cel Tânăr. 

— Mi l-ai făgăduit, prin solii tăi Stanciu şi Neagoe, pe Ion, 
cu diata lui Vlad atârnată de gât, glăsui trimisul... Dar până 
astăzi încă nu l-am primit. Şi dacă, în cele treizeci de zile ce 
urmează, nu-l voi avea la Stambul ca să-l pot trage în ţeapă 
şi să-mi răcoresc măcar în felul acesta inima, multe vei 
pătimi. Să ţii minte aceste cuvinte. Dacă nu mi-l vei da pe 
Ion, toată încrederea mea în tine se va spulbera în vânt!... 

Ţepeluş, cum i se mai spunea lui Basarab cel Tânăr, după 
plecarea solului porunci să fie chemaţi boierii. Îi luă la rost. 
Cum de nu au pus încă mâna pe Ion? Va trebui şielsă 
păţească o ruşine ca aceea îndurată de Laiotă Basarab- 
Bătrânul? 

Vremea trecuse repede, recunoscură boierii, fără să-şi 
poată respecta făgăduiala. Fusese războiul... Foametea. 
Avuseseră şi-alte griji, între care cele mai mari li le dăduse 
tot Ion. Nimeni nu mai avea vreo siguranţă pe drumuri, fie ei 
otomani, fie oşteni domneşti sau boiereşti. Transporturile de 
cereale, piei, lână, ceară şi alte bunuri către împărăţia 
turcească se făceau greu, şi doar cu mari primejdii. lar 


boierii se închideau în conace şi se păzeau de răzvrătiți, ca-n 
vreme de război. 

Boierii şi domnitorul tăinuiră îndelung. Trecură de la una la 
alta. De la căpitanul Ion la sultan. De la sultan la felul cum 
tratau otomanii ţara. 

— Sigur, glăsui boierul Neagoe, nimeni nu-l vrea pe 
Mahomed stăpân asupra Ţării Româneşti. Pământul acesta 
este al nostru şi trebuie să rămână al nostru. 

— A trece deplin în mâna lui, ar însemna ca noi, marii 
boieri, grăi Vintilă, să nu mai preţuim nici cât o ceapă 
degerată. Trimişii sultanului să ne conducă ţinuturile şi ţara 
să se prefacă-n paşalăc. 

Ţepeluş se supăra lesne. Cuvintele celor de mai înainte 
avură darul să-l scoată din fire. Bătu cu amândoi pumnii 
deodată în braţele jilţului domnesc: 

— Dar şi a te împotrivi pe faţă dorințelor sale ar fi o 
nebunie! Şi cine se ridică pe faţă îşi sapă singur groapa. lată 
de ce socotesc că lucrul cel mai înţelept într-o asemenea 
stare de lucruri este de a lăsa timpul să treacă, timpul care 
poate va aduce împrejurări mai prielnice slobozirii ţării, iar 
până atunci să-i arătăm lui Mahomed o adâncă supunere. 
Să-i dăm tot ce ne cere. Să-l îmbunăm. Să-i câştigăm mila. 
Iar cine judecă altfel va fi duşmanul nostru. 

Banul Neagoe pufni în firele de păr alb-gălbui ale 
mustăţilor şi bărbii ce-i acopereau aproape în întregime 
buzele groase şi, cu degetul întins, îi arătă lui Ţepeluş pe 
cineva nevăzut: 

— Duşmanul acesta este Ion! 

Un alt mare boier, Dragomir, îşi roti, la rândul lui, sub 
frunte, fioros, ochii: 

— El este păstrătorul diatei. Ori Mahomed ştie că diata 
îndeamnă la nesupunere împotriva oricui pofteşte să 
poruncească din afara ţării. 

— Nici nouă nu ne place să ni se poruncească din afară, 
dar nu avem ce face, glăsui iar Vintilă. 


Vodă bătu pentru a doua oara cu pumnii în braţele late ale 
jilţului, cerând să se facă linişte. 

— Scurtă vorbă, zise el... Ion trebuie neapărat prins! 
Neapărat! Înţelegeţi? 

— Răspunderea aceasta mi-o iau eu, făgădui banul Neagoe. 
Îl voi trimite pe fiul meu Danciu, cu două cete, să-l 
încolţească. Să-l lege. Şi să se termine astfel cu el... E bine, 
măria ta? 

— E foarte, foarte bine, se bucură vodă. 

Vlăduţ se uimi: 

— Trebuia să fii tras în ţeapă, bunicule? Şi te văd în viaţă. 
Iar diata măriei sale Vlad o ştiu încă aici. 

Pisarul îşi dădu la o parte laviţa, desprinse o scândură din 
podea şi scoase de-acolo o lăcriţă din lemn scump de santal, 
închingată în legături de-argint. 

— Lăcriţa aceasta am aflat-o la Ali-beg în cort, îi povesti el, 
în timpul bătăliei de lângă Orăştie. În ea begul păstra 
poruncile sultanului. Dar comitele Timişoarei, Pavel 
Chinezul, după victorie şi după hora mare întinsă acolo, pe 
Câmpul Pâinii - când el jucase ţinând în mâini şi la subţiori 
opt dregători otomani - ne-a făcut fiecăruia dintre noi câte- 
un dar. Şi fiindcă flăcăii mei cuceriseră cortul mi-a hărăzit 
mie lăcriţa. În ea am ascuns diata râvnită de sultan, de 
Laiotă Basarab-Bătrânul şi de Basarab cel Tânăr. 

Vlăduţ ardea de nerăbdare să afle totul, şi cât se poate mai 
repede. 

— Dar ce s-a întâmplat şi cum? Te-au prins? Te-au dus la 
Stambul? Şi cum ai izbutit să scapi? Cum ţi-ai salvat lăcriţa? 

Pisarul strânse câteva foi laolaltă. 

— Uite, citeşte de-aici pân-aici!... 

Şi Vlăduţ se-apucă să citească lacom. 

Cetele conduse de feciorul boierului Neagoe, Danciu, care 
mai era numit şi Gogoaşă, din cauza nasului său borcănat, 
porniră, în ziua următoare, în căutarea lui lon. Neagoe 
vrusese anume să le conducă unul din fiii lui, pentru ca 
astfel să se bucure de şi mai mare trecere în faţa Sultanului. 


Era un om ambițios şi se gândea că poate, poate, cine ştie, 
într-o zi, vreunul dintre feciorii lui sau dintre urmaşii 
acestora va izbuti să urce o nouă treaptă şi să ajungă în 
scaun. O nouă cronică, aceea a Craioveştilor stăpâni ai Ţării 
Româneşti, ar începe atunci să se scrie. 

— Ard de nerăbdare, bunicule, să aflu dacă, măcar pentru 
un scurt timp, te-au prins sau nu... 

Afara, toaca bătea de vecernie. Norii mohorau cerul... 
Vântul se strecura prin horn, şuierând. 

— Citeşte mai departe! Citeşte! 

Căruţa cu coviltir, la care fuseseră înhămaţi patru cai, îşi 
rostogolea nebuneşte roţile pe celălalt mal al Dunării. Pe 
fiecare din cei doi cai dreptaşi călărea câte un oştean turc. 

În faţă, pe-un bidiviu alb, se afla un agă. Şi alţi doi călăreţi 
otomani străjuiau, cu străşnicie, din urmă, convoiul... 

— Cine sunteţi şi încotro călătoriţi? 

Convoiul fusese oprit de una din cetele de spahii care 
cutreierau Rumelia. Caii albiţi de spumă sforăiau. 

Spabhiii dădură roată căruţei. Unul desfăcu pânza ce 
închidea în spate coviltirul... Altul îl dădu la o parte pe vizitiu 
şi cercetă căruţa din faţă. 

Înăuntru, atât primul spahiu, cât şi cel de-al doilea văzură, 
azvârlit pe scânduri, un tânăr bărbat valah cu barba şi 
mustăţile rase, înveşmântat în straie olteneşti, pe care se 
afla cusut un vultur roşu de piele. 

De ambele părţi ale Dunării, otomanii cunoşteau acest 
semn al lui Ţepeş. 

— Este vreun cetaş al căpitanului Ion? întrebă 
comandantul spabhiilor îi văd vulturul roşu cusut pe pieptar. 

— N-ai ghicit! 

— Nu?! se mirară spabhiii. 

— Nu. Este însuşi Ion! răspunse aga, scoțând de la brâu o 
teşcherea, în care se aflau câteva foi purtând pe ele 
poruncile sultanului de a-l prinde pe fostul căpitan al lui 
Ţepeş şi a-l trimite peşcheş la Stambul. 

— Şi aţi izbutit să-l prindeţi? 


— Am izbutit! 

— Ce-o să se mai bucure luminăţia sa! 

Comandantul spahiilor cercetă apoi cu luare-aminte 
turaua, reprezentând chipul sultanului Mahomed, pusă în 
partea de jos a fiecărei foi. 

Duse turaua la frunte, la buze şi la inimă, aplecându-se în 
acelaşi timp de şale. 

— Totul e-n regulă! îngădui trecerea mai departe. Dar, stai, 
se răzgândi, mai arată-mi-l, rogu-te, încă o dată, pe vestitul 
căpitan Ion. 

Aga desfăcu iarăşi pânza şi i-l arătă din nou, în fundul 
căruţei, pe prizonier. Acesta se strânsese ghem într-un colţ 
şi privea încruntat. 

— E gata să te muşte, rosti spahiul... 

— Ar muşca el, dac-ar putea! se veseli din nou aga. 

— Tu eşti căpitanul lon? îl cercetă, plin de curiozitate, 
spahiul... 

— Eu! mormăi prizonierul. 

— Vrei să te plimbi prin Stambul? S-ajungi la palatul 
strălucirii sale sultanul şi să priveşti lumea de la înălţime, 
înfipt într-o ţeapă? 

Cel întrebat tăcu. 

— Răspunde, n-auzi? 

Şi fiindcă tânărul cel încruntat continua să tacă, spahiul 
ceru o nuia lungă de la unul din însoțitorii săi şi îl plesni cu 
ea peste faţă. 

— Na, ca să te-nveţi să răspunzi numaidecât când vei fi 
întrebat de unul din slujitorii luminăţiei sale! 

Tânărul scrâşni şi vru să se şteargă cu mâneca sumanului 
țărănesc, de sânge, pe obraz. Numai că sta cam într-o rână. 
Mâinile şi picioarele îi erau legate. Căruţa-l scutura. Nu 
izbuti să se întoarcă. Aşa că renunţă. 

— Ce-am să mă răzbun eu odată şi-odată pe tine! şuieră. 
Poate chiar foarte curând, la Stambul... 

Căruţa părăsi ţărmul Dunării şi se îndreptă spre interiorul 
imperiului turcesc. În drum, mai întâlniră şi alte multe cete 


de osmanlâi care colindau satele, pentru a se asigura că 
munca supuşilor se desfăşoară potrivit ordinelor primite de 
la Stambul, că nu e nici o răzmeriţă pe nicăieri şi că 
transporturile de provizii merg bine. Peste tot comandanții 
turci le dădură drumul să meargă mai departe în voie, 
ocărându-l pe răzvrătitul Ion, făcându-i urarea să piară cât 
mai grabnic şi-n cât mai grele chinuri. 

Ajunşi la ţărmul mării, aga arătă poruncile sultanului şi o 
corabie turcească îi îmbarcă pe loc. Căpitanul corăbiei vru 
să nu-i dea prizonierului nici hrană, nici apă, ci să-l azvârle, 
aşa legat cum era, în cală, unde să hălăduiască în întuneric, 
laolaltă cu guzganii, care mişunau flămânzi şi sălbatici pe- 
acolo. Dar aga se vădea totuşi o fire mai omenoasă. Stărui 
pe lângă marinari să-i dea prizonierului măcar o coajă de 
pâine, să-l adape cu o înghiţitură de apă şi să-l lase în paza 
lui, în loc să-l arunce în cală. 

După o călătorie destul de liniştită pe mare, coborâră. Aga 
îi ceru căpitanului corăbiei să-l aştepte, deoarece porunca 
luminăţiei sale sună să se întoarcă în Rumelia cât mai 
grabnic. Prizonierul fu urcat din nou în căruţă. Şi astfel 
ajunseră la palat. 

La porţi, aga vesti: 

— A fost adus căpitanul valah Ion. Poartă, potrivit poruncii 
luminăţiei sale, atârnată de gât, diata lui Ţepeş. 

Îndată străjerii se repeziră. Înşfăcară prizonierul de 
picioare şi, târându-l cu capul în jos pe scări, se îndreptară 
spre o terasă mare unde-i aştepta însuşi sultanul. 

O ţeapă înaltă fusese ridicată. 

— Căpitanul lon!... Căpitanul Ion!... murmura parcă în 
neştire, cu glasul lui stins, Mahomed. Să fie înţepat atât de 
încet şi cu atâta pricepere, încât să mai trăiască în chinuri 
cel puţin cinci zile. Şi când căpitanului Ion nu-i va mai 
tresări nici un muşchi, inima mea se va răcori. 

Călăii sultanului erau gata. Mugşchii lor puternici zvâcneau. 

Prizonierul, târât de picioare, fu aruncat la poalele ţepii. 
Fusese izbit cu atâta brutalitate de trepte, încât abia mai 


respira. Era desfigurat şi plin de sânge, cu pielea julită şi 
avea vânătăi peste tot. 

— Îndurare, luminăţia ta, apucă totuşi să suspine. 

În ce hal ajunsese! Şi cum se mai ruga de iertare! 

Deci, nici căpitanul acesta valah nu era de fier, aşa cum 
auzise. Iată-l în cel din urmă ceas al lui, când moartea îl 
pândeşte cu-adevărat, cum ştie să implore mila! 

Atunci când îl cunoscuse întâia oară, după ce încercase să-l 
răpească pe Radu cel Frumos din tabăra turcească, fusese 
totuşi altfel, mai dârz, mai curajos, netemător de moarte. 
Îndrăzneala sa îl impresionase. De-aceea-i şi dăduse 
drumul... Acum părea o zdreanţă. 

Mahomed făcu străjerilor cu palma un semn. Aceştia-l 
apucară pe prizonier de subţiori şi i-l aduseră lângă tălpi. Îi 
ridicară capul şi cu degetele-i deschiseră pleoapele umflate. 
În ochii cenuşii ai bărbatului, sultanul citi groaza. O groază 
urâtă şi jalnică. 

— În sfârşit, te-am prins, îi suflă vorbele în faţă, din gâtlejul 
lui obosit şi urât mirositor, sultanul... Îmi vei plăti răpirea 
cadânei mele. Şi moartea lui Radu cel Frumos. 

— Nu!... oftă bărbatul abia dezlipindu-şi buzele. 

— Cum nu? Ce vrei să spui! rosti aproape fără voie 
Mahomed. Gata. Puteţi începe! 

— Nu... nu... răcni, în sfârşit, osânditul, întinzând braţele 
ca şi cum ar fi vrut să se-agaţe de ceva. 

— Luaţi-l! porunci sultanul... 

— Nu sunt eu căpitanul Ion! 

— Nu eşti tu căpitanul lon? 

— Nu. 

— Dar atunci cine eşti? 

— Sunt Danciu... fiul marelui boier... sunt fiul lui Neagoe... 

— Eşti fiul lui Neagoe? 

Pe sultan îl apucase o durere cumplită de cap. Izvoraşul de 
venin al ficatului care, după aflarea veştii că Ion a fost prins, 
îşi curmase curgerea, vărsa din nou otravă. 


La porunca marelui vizir, Danciu fu dezlegat şi ridicat în 
genunchi. I se dădu să bea apă. Cineva îl şterse cu buretele 
pe obraz. 

— Şi cum ai ajuns în halul acesta? 

Toţi cei de faţă erau uluiţi. 

— Am căzut, pe valea Oltului, în mâinile lui Ion, pe când îl 
urmăream. M-a prins, m-a legat şi iată-mă... 

Sultanul se cutremură: 

— În mâinile lui Ion! Diavolul!... Şeitan... 

— Şi zapisul pe care-l porţi aninat de grumaz ce este? Nu 
cumva, totuşi, diata lui Vlad?... 

Cu degetele tremurătoare, Danciu îşi desprinse frânghia de 
la gât. Şi se uită, prostit, la zapis. 

Marele vizir îl luă, chemă tâlmaciul... Şi acesta, silabisind, 
citi: «Nelegiuiţi, în Valahia, nu sunt aceia care se ridică în 
numele libertăţii, ci unii dintre marii boieri vânzători ai 
neamului şi-ai ţării. Aceştia merită ţeapa!» Semnat: 
Căpitanul lon. 

— Şi cine te-a adus pân-aici? mai avu puterea să întrebe 
Mahomed. 

— Căpitanul Ion, înveşmântat şi înarmat ca agă. Şi trei 
cetaşi de-ai lui. 

— Trecând prin toate vămile şi peste toate opreliştile 
aşezate-n drum? 

— Ştii doar, luminăţia ta, că ticălosul Ion, ca şi voievodul 
său Vlad, cunoaşte fără greş limba turcă, apucă să bâlbâie 
Danciu. 

— Şi are un curaj nebunesc! mormăi marele vizir. 

— S-a folosit chiar de porunca scrisă şi de turaua luminăţiei 
tale trimisă nouă! îngăimă iar Danciu. 

— Şi tu de ce n-ai strigat pe drum ca s-arăţi cine eşti? 

— N-am îndrăznit... n-am îndrăznit, vai de păcatele mele, 
se jelui Danciu. Mă ameninţase cu moartea! S-ar fi ţinut de 
cuvânt. M-ar fi înjunghiat, de cum aş fi deschis gura. Sunt un 
nemernic, luminăţia ta... un nemernic... lar căpitanul Ion, 
aşa cum ai rostit însuţi luminăţia ta, este dracul însuşi. 


— Alah! gemu sultanul... Acuma da... Acum îl recunosc pe 
căpitanul Ion... prin faptele lui... Să plece toţi spabhiii gărzii, 
să răscolească Stambulul şi împrejurimile. Şi să-l găsească 
pe Ion. Nu cred să fi putut fugi pân-acum. 

— Mă tem că s-a întors cu aceeaşi corabie cu care am sosit 
noi, îi dădu sultanului ultima lovitură Danciu. 

Veninul îi inundase gâtlejul. Mahomed nu-l mai putea 
îndura. Sprijinit de sfetnici şi de medicul său, Alberto, se 
ridică şi plecă. 

Ţeapa rămase goală. 

Scăpat din legături, Danciu se ridică în brânci. Ceea ce îi 
fusese dat să trăiască îi era prea destul. 

Prin ambasadorii lor, care fuseseră poftiţi să privească 
tragerea în ţeapă a lui Ion, destui monarhi aflară 
întâmplarea. Şi hohote de râs izbucniră la multe curţi din 
Europa. 

Băiatul râdea şi el cu poftă. 

— Aşa s-a petrecut? 

O cucuvea începuse, netam-nesam, să ţipe în turlă. Pisarul 
tresări. Cine va mai muri? O superstiție fără temei spunea că 
ori de câte ori ţipă cucuveaua cineva trebuie să moară. De 
ce trebuie să moară cineva? Şi-aşa au murit destui. Erau 
timpuri când se trăia, în Ţara Românească, în pace! 
Voievodul Neagoe Basarab, cu înţelepciunea lui, se străduise 
să-i facă pe toţi să înţeleagă ce ar fi mai cu priinţă pentru 
ţară. Pisarul îşi strânse pe el anteriul. loamnele sunt reci la 
munte. Vlăduţ alergă la magazie. Veni cu un braţ de lemne şi 
făcu puţin foc în vatra largă de zid aflată în chilia bunicului. 
Focul pâlpâia vesel, aruncând încoace şi încolo cununi 
licăritoare de scântei. 

— Acum du-te, Vlăduţ. În noaptea aceasta am iarăşi mult 
de lucru, căci anii, ţi-am mai spus, n-aşteaptă. Culcă-te, 
împlineşte-ţi somnul pe care astăzi nu ţi l-ai putut împlini. 
Trebuie să fii, pe cât poţi, întotdeauna odihnit. Fiindcă 
niciodată nu ştim ce ne va aduce ziua de mâine, la câte 


încercări şi osteneli ne va supune. Osteneli cărora am voi să 
le facem faţă cu bine. 

Cucuveaua continua să ţipe în turlă. Era flămândă sau îşi 
pusese ochii pe vreo pradă şi voia, aşa cum este obiceiul 
sălbăticiunilor, întâi s-o înspăimânte? 

Vlăduţ plecă. Bătrânul îl urmări cu privirea. 

Băiatul acesta era de altfel cea mai îndreptăţită speranţă a 
sa. Lui se gândea să-i lase cel mai de preţ avut, sabia şi diata 
măriei sale Vlad, pe care să le poarte prin veac către 
viitorime. 

Începu să răsfoiască mai departe paginile cu însemnările 
pe care le făcea de un an şi mai bine, dar gândul îi fugea 
mereu la cei doi copii ai săi. De la ei, la mama lor, Oltea. Cu 
toţii porniseră de mult spre lumea tăcută a umbrelor. Nu-i 
rămăsese decât Vlăduţ, feciorul fiicei sale. Şi pe Vlăduţ nu 
voia să-l piardă. 

Uite, aici e notat când întâiul său copil, Dan, a venit pe 
lume. Domnea încă în scaunul Ţării Româneşti Laiotă 
Basarab-Bătrânul, acela care, cu sprijinul lui Ali-beg, îl 
împinsese la moarte pe măria sa Vlad. 

Mai departe este însemnată înscăunarea lui Basarab cel 
Tânăr-Ţepeluş, în a cărui domnie bogatul boier Neagoe 
devine ban al Craiovei. 

Tot pe aceste pagini este înscrisă şi moartea lui Mahomed 
al II-lea. Înainte de-a închide ochii, acesta ceruse pedepsirea 
lui 'Ţepeluş şi-a lui Neagoe, deoarece încă nu izbutiseră să-l 
răpună pe Ion. 

Noul sultan, Baiazid al II-lea-Veli, fusese totuşi gata să-i 
ierte, cu condiţia ca ei să încerce ademenirea lui Ion. 

— Făgăduiţi-i măriri şi avuţii - îi îndemnase el. Şi nu-i cereţi 
în schimb decât să rupă diata în faţa tuturor. Asta până-l 
atragem de partea mea şi-a voastră. Pe urmă vom vedea... 

Banul Neagoe îşi călcă pe mândrie şi îi trimise, printr-un 
boiernaş ce ţinea de curtea sa, vorbă lui lon: «Tu eşti un 
oştean puternic şi îndrăzneţ, dar să ştii că nici eu nu sunt 
mai puţin. Numai că vremurile acestea atât de vitrege ne 


silesc să ne plecăm puţin cerbicea înaintea sultanului, ca să 
le putem străbate cu bine. Diata lui Ţepeş îl supără şi pe 
Veli. Desparte-te de ea. Nu vei pierde nimic. Dimpotrivă, vei 
câştiga la scaunul lui Basarab cel Tânăr moşii întinse şi cele 
mai înalte dregătorii. Şi, dacă primeşti îmbierea mea, 
hotărăşte tu singur locul unde urmează să ne vedem. Pentru 
că, iată, trecând peste toate, eu sunt gata să ne înţelegem şi 
să legăm prieteşug laolaltă.» 

Căpitanul Ion i-a răspuns prin gura aceluiaşi trimis: «Ştiu 
că şi domnia ta eşti un oştean puternic şi îndrăzneţ. Pentru 
aceea m-am şi mirat foarte că, atunci când turcul s-a 
năpustit asupra ţării s-o calce şi s-o prade, n-ai sărit s-o 
aperi alături de măria sa Vlad. Ci l-ai ales pe Laiotă Basarab- 
Bătrânul. În ce priveşte diata, ea nu îmi este menită mie sau 
altuia, ci neamului întreg şi veşniciei. Eu doar o ţin ca s-o 
arăt norodului. Şi norodul să judece singur de se cuvine să 
lupte în numele ei sau nu. Am rămas însă tare mâhnit de 
ceea ce ţi-a trecut prin minte! Să mă lepăd de ea? Numai 
pentru că nu-i este pe plac lui Baiazid-Veli? Lupului sigur că 
nu-i este pe plac ca mielul să-şi apere viaţa. Dar asta nu 
înseamnă că mielul, ca să-i facă pe plac lupului, să se lase 
sfâşiat de el. Doresc şi eu prieteşug. Sunt gata să trec şi eu 
peste toate şi să ne întâlnim. Şi să punem la cale, dacă eşti 
hotărât la aşa ceva, împlinirea diatei măriei sale Vlad, adică 
apărarea neatârnării ţării, a drepturilor ei. Răspunde-mi ca 
să ştiu ce fel de hotărâri iei.» 

— Aşadar, căpitanul Ion nu poate sau nu vrea să înţeleagă 
că diata lui Ţepeş va rămâne, între altele, un însemnat prilej 
de discordie între noi şi Baiazid, spuse la o întâlnire a 
marilor boieri banul Neagoe. Prin aceasta ne primejduieşte 
pe noi şi se face cum nu se poate mai vinovat înaintea 
domniei. 

— Merită cea mai cumplită osândă! tună Stanciu. 

— Am să mai fac o singură încercare de-a pune mâna pe 
diată, îşi vesti hotărârea Neagoe. Şi dacă nici atunci... 

— Ion trebuie să piară! clocoti Dragomir. 


— Şi nu numai el, adăugă Stanciu. Toţi din neamul lui. Ca 
să se spulbere şi amintirea diatei. Şi să se reaşeze, în sfârşit, 
liniştea de care avem atâta nevoie în [ara Românească. Mă 
Tog, atâta linişte câtă ne va îngădui Baiazid... 

Venise Mărţişorul... 'Trecuseră zilele Babelor. 

Pământul se învelea în pătura lui verde de iarbă şi ramurile 
copacilor se împodobeau cu muguri. 

Păsărelele cântau, slăvind bolta senină, soarele dătător de 
viaţă, căldură şi lumină, întreaga frumuseţe a lumii şi 
fericirea de-a trăi. 

Doar apele mai rămăseseră reci. Zăpezile nu se topiseră 
încă toate pe munţi. Pâraiele curgeau năvalnic, cu coame 
albe de spumă pe spinare, îndreptându-se, voioase, spre 
prea mult aşteptata lor logodnă cu atât de bărbătescul râu 
Oltul. 

Vuind înăbuşit, râul îşi purta apele bogate şi reci, foind de 
mulţimea peştilor, prin munţii ce unesc [ara Românească cu 
Transilvania, îndreptându-se cu semeţie şi putere spre 
Dunăre. 

Pe malurile lui, prin poienele de-un verde viu, aprins, 
mieluţii albi, negri, tărcaţi, încă însetaţi şi nesătui de lapte, 
zburdau, behăind dulce, urmându-şi stângaci mamele. 

Natura, darnica natură, încălzită de razele scânteietoare 
ale soarelui de primăvară, fremăta din adâncuri, sub 
înfocata chemare a vieţii, a nevoii de-a se înmulţi, a creşte, a 
dăinui. 

Dănuţ era şi el un mieluţ ieşit, în primăvara aceea, pe 
poiene. 

Părul bălai, lăsat să-i curgă în plete pe spate, îi lucea ca o 
cunună de aur. Calul, în şaua căruia se afla, era un murg 
vioi, însă cuminte şi blând. Înţelegea poruncile stăpânului ca 
un om. 

În dreapta se afla Ion pe armăsarul lui, Negru. Iar Oltea îşi 
veghea din stânga băieţelul, călărind pe un bidiviu alb. 

Dănuţ o luă înainte de unul singur. Părinţii îl lăsară. Ion era 
de părere că un copil nu trebuie prea mult dădăcit. Mai ales 


când este băiat. 

— Dar are numai patru ani! 

Inima de mamă a Oltei, deşi ea însăşi era atât de curajoasă, 
tremura necontenit de grijă pentru întâiul ei născut. 

Băiatul se deprinsese să încalece singur. Făcea un salt pe 
scara din stânga. Se prindea cu amândouă mânuţele de 
coamă, şi îndată era în şa. 

I-ar fi plăcut să se avânte din fugă pe cal ca tatăl său, dar, 
fireşte, încă nu era cu putinţă. Mai târziu avea să izbutească 
şi asta! 

Băiatul îşi întoarse, din goană, capul... 

— Tată, tragem? 

— Te simţi în stare? 

Oltea zâmbi. Tatălui îi plăcea să-şi pună la ambiţie 
feciorul... La patru ani, Dănuţ ştia să tragă cu arcul ca un 
bărbat. Fuseseră chiar în timpul iernii trecute la vânătoare. 
Şi Dănuţ, cu săgețile lui mici, pe măsura arcului purtat în 
spate, nimerise o vulpe. Blana ei se găsea acum, în chip de 
covoraş, lângă patul băiatului. 

De câte ori Dănuţ se cobora din pat dimineaţa, picioarele îi 
întâlneau moliciunea blănii. Atunci se înfiora de mândrie. 
Săgeata lui doborâse dihania. Aceasta făcuse, în satul 
apropiat, o mulţime de stricăciuni, omorâse nenumărate 
păsări. 

Agăţară într-un tufiş o ţintă din lemn de tei şi Ion trase, din 
goana calului, primul. Săgeata se înfipse, despicând 
scândura prin mijloc. 

Trase, pe urmă, Oltea. Se întâmplă la fel... 

Veni rândul băiatului. 

— Dănuţ, bagă de seamă! 

Băiatul, încordat, ridicat în scări, lăsând frâul liber, îşi 
gonea calul, conducându-l numai prin câte-o uşoară izbitură 
a genunchilor. Murgul, inteligent, îşi da se vede seama ce 
dorea micuțul lui stăpân. 

Porni din deal, străbătu în galop poiana, o ocoli pe lângă 
pădure, spre stânga, şi se îndreptă către tufişuri. 


Dănuţ îşi întinse arcul... Dar de ce trecea pe lângă tufişuri 
fără să tragă? 

Ba nu. Trage. Nu însă către ţintă. Nu mai ştie să ţintească? 
Sare, călare, în mijlocul tufişurilor. 

— Tată, sunt aici nişte sălbăticiuni! 

— Trage, băiatul meu! 

Şi-a pus o nouă săgeată în arc şi a tras. 

— Aoleo!... Aoleo!... 

Fugăriţi de Dănuţ călare, care-i înţepase cu săgețile lui 
mici, doi bărbaţi înveliţi în blănuri, ca să pară sălbăticiuni, 
aleargă cât pot. 

— Par oameni, tată. Crezusem că sunt lupi! 

— Trage în ei, băiatul meu! Nu sunt oameni, ci lupi. 

— Sunt oameni, tată, crede-mă! 

— Nu, nu, băiatul meu, crede-mă tu pe mine. Ştiu bine ce 
spun, sunt fiare, fiare adevărate, şi încă dintre cele mai 
primejdioase. Au numai chipuri şi trupuri omeneşti, dar firile 
le sunt de fiare... 

Băiatul nu mai pricepe nimic. În faţa lui, speriaţi, fug nişte 
oameni cu ochii, într-adevăr, crunţi ca ai fiarelor, îmbrăcaţi 
în blănuri de lupi. Şi, totuşi, oameni cu nas, cu gât, cu 
urechi, aşa cum îi ştie el pe oameni. 

Tatăl porneşte spre vale. Oltea pe cealaltă parte a poienii, 
vrea să le taie drumul spre caii ce-i aşteaptă, legaţi, mai 
încolo. 

Unul s-a împiedicat şi a căzut. Celălalt încearcă să se 
rostogolească pe vale, spre râu. 

Pe cel dintâi l-a prins Oltea. A sărit de pe cal şi i-a pus un 
picior pe grumaz. Al doilea se răsturnase într-o văioagă. 
Căpitanul îl apucă de fundul nădragilor. Îl ridică într-o mână 
şi-aşa îl aduce în poiană. 

Cârnul (cel dintâi era cârn), simțind genunchiul Oltei pe 
grumaz, geme. Al doilea, ţiparul (este subţire şi lunecos ca 
un ţipar), purtat pe sus de căpitan, se zbate din picioare, 
urlând: 


— N-am venit după capul nostru! Ne-a trimis Neagoe- 
banul. 

Amândoi - şi cârnul şi ţiparul - stau acum unul lângă altul, 
în genunchi, şi încearcă să-şi câştige iertarea lui Ion şi-a 
Oltei. 

Dănuţ a descălecat şi el. Îi priveşte nedumerit. 

«De ce şi-or fi luat înfăţişare de lupi şi pentru ce s-or fi 
ascuns în tufişuri?» 

— Cu ce ţel v-a trimis? 

Vinovaţii tac. 

Ion se reîntorsese pe neaşteptate în căsuţa lui de pe una 
din măgurile Coziei. Dănuţ fusese bolnav. Ion aflase şi - cu 
toate că Oltea, ca să nu-l îngrijoreze, nu-l înştiinţase - venise 
acasă într-o goană, dar băiatul, uşor răcit, între timp se 
făcuse bine. 

— Răspundeţi, şi nu care cumva să vă prind cu minciuna. 

Cu căpitanul nu era de glumit. Nu numai unul dintre cei 
care voiseră să-l înşele o păţise rău. 

Strâns în cleştele mâinii căpitanului, grumazul cârnului 
trosneşte. 

— Eu unul spun tot... gâfâie el. 

— Şi eu, se grăbeşte ţiparul. 

— Atunci, vorbiţi! 

— Slăbeşte... strânsoareal!... 

În mânia lui, căpitanul îi prinsese atât de strâns pe 
amândoi de grumazuri, încât nu mai era decât puţin până să 
le piară cu totul răsuflarea. 

Căpitanul le dete drumul şi începură destăinuirile. 

Porunca banului fusese să descopere, în primul rând, noul 
sălaş al căpitanului Ion. Aflaseră că se găsea pe undeva prin 
munţii Coziei, dar nu ştiau încă bine unde. Să se strecoare 
pe lângă casa lui, prin pădure, înveşmântaţi în blănuri de 
fiare, aşa ca oamenii, dacă-i vor zări, să-i ocolească. Să 
iscodească, să vadă, să tragă cu urechea. 

— Şi ce să aflaţi? 


— Unde îţi ţii domnia ta sabia şi diata măriei sale Vlad, şi la 
fel însemnările despre felul cum a murit şi unde a fost 
astrucat domnitorul... 

— Asta este tot ce-aveaţi de făcut? 

Privirea lui Ion era atât de amenințătoare încât ţiparul 
urmă: 

— Nu, mai era ceva!... 

— Grăieşte. Te-ascult! 

Ţiparul continuă, deşi parcă-şi rupea din el cuvintele: 

— Trebuia să le şi aducem. 

— Iar, dacă ne-ar fi stat cineva în cale... urmă cârnul 

— EBi?...Ei?... 

— Ar fi trebuit să-l răpunem... 

— Pe oricine?... 

— Pe oricine... 

Ion se cutremură. 

De jos, dinspre râu, se văzură urcând trei călăreţi. 

— Cine să fie? şopti Oltea, cu gândul numai la primejdii. 

De când îl avea pe Dănuţ devenise oricum mai 
prevăzătoare şi mai atentă decât înainte. 

Căpitanul scrută zarea. 

— Nu te îngrijora! îi spuse Oltei. Sunt trei dintre flăcăii 
mei. Zane, Vâlsan şi Eufrosin. Se ţin mereu ca umbra după 
mine. 

Ajunseseră sus. 

— Căpitane, să ne ierţi, dar vrem şi noi să ştim cum o mai 
duce cu sănătatea Dănuţ. 

Băiatul ţinea mult la Zane, pe care-l cunoştea bine. Îi sări în 
faţă pe şa dar flăcăul şi-l puse-n cârcă, unde Dănuţ, de 
bucurie, începu să cânte. 

— Cine sunt oamenii aceştia? întrebă Vâlsan. 

Cei doi se strânseseră nod pe-un trunchi de copac tăiat şi 
aşteptau, neliniştiţi, ce-avea să le hotărască soarta. 

Căpitanul le povesti ce se întâmplase. 

— Să-i spânzurăm! propuse Zane. 

— N-avem dreptul, răspunse Ion. 


— Pentru ce? 

— Fiindcă, pe de-o parte n-au săvârşit fapta, nici n-au 
trecut la împlinirea ei, şi, pe de alta, au mărturisit. Şi un 
păcat mărturisit este, de la sine, pe jumătate iertat. Aşa am 
învăţat de la bătrânii noştri. Şi învăţătura lor se cuvine s-o 
respectăm. 

— Sunt nişte răufăcători! se mânie Eufrosin. Ar fi ucis de-ar 
fi putut... 

Ţiparul îi prinse slăbiciunea lui Ion. Căzu din nou înaintea 
lui în genunchi. Iar cârnul îi urmă pilda. 

— Iartă-ne, căpitane, îl rugă ţiparul. Gândeşte-te că suntem 
oameni de casă ai banului Neagoe. Şi ce-ar fi însemnat să nu 
primim a-i împlini porunca? N-ar fi fost totuna cu moartea? 

— Poate! Nu ştiu. 

— Aveam, de altfel, inima îndoită, urmă cârnul. Şi nu ştiu 
dacă am fi mers pân' la capăt. Mai ales că, văzând copilul, 
ne-am înduioşat amândoi. 

Erau atât de umiliţi, că Oltei i se făcu milă şi îl rugă şi ea pe 
Ion pentru iertare. 

— Căpitane, rogu-te, zise Vâlsan, ne laşi pe noi să hotărâm? 

— Vă dau depline puteri! se învoi Ion şi, luându-şi de-o 
parte soţia, de alta copilul, se depărtă. 

Cei trei flăcăi ştiau că la o stână din munte pieriseră, în 
urma unei prăbuşiri de stânci, doi măgari. Pieile acestora, 
după o veche datină ciobănească, fuseseră păstrate. 

Trimişii banului Neagoe fură siliţi să-şi pună pe spate, în 
locul blănurilor de lup, pieile de măgar. Şi astfel să i se 
înfăţişeze banului Neagoe, căruia să-i mărturisească deschis 
că, primind să-i împlinească poruncile, au intrat în rândul 
dobitoacelor a căror piele o purtau. 

Cei doi, după cum s-a aflat, au grăit întocmai. Au ales o 
bună bătaie cu toiagul la scară din partea banului, decât o 
altă cruntă pedeapsă din partea cetaşilor lui Ion. 

Dar vestea despre această întâmplare - ca şi despre aceea 
petrecută în faţa sultanului, la Stambul - s-a întins în toată 
ţara. Şi n-a fost om de rând care, aflând-o, să nu fi făcut haz 


de ceea ce-i fusese dat să audă trufaşului mare boier 
Neagoe din partea celor doi slujitori ai săi. Se spunea că 
însuşi vodă, când îl vedea pe Neagoe venind la palat, nu-şi 
putea ţine râsul. 

Alte întâmplări au urmat. 

Oltea născuse al doilea prunc, o fetiţă, pe care ea ţinuse s-o 
boteze, după numele iubitului ei soţ, loana. Drăgălaşă, cu 
ochii senini, albaştri, ca ai tatălui, fetiţa adusese bucurii noi 
în casa căpitanului Ion. Cântecele Oltei umpleau, în timpul 
zilei, poiana. Se ridicau, luminoase, până la cer. Iar cântecul 
de leagăn, cu care seara - după ce-şi scălda - îşi adormea 
fetiţa, era atât de duios încât, pe cât se povesteşte, mişca şi 
pietrele. Parcă simţea, sărmana, ceva. 

Într-acestea, Ştefan cel Mare îi trimisese veste lui Ion să fie 
gata, fiindcă va intra curând în Ţara Românească, cu oaste 
moldovenească şi transilvăneană, aducându-l cu ei pe Vlad 
Călugărul, fratele lui Vlad Ţepeş. Înjositoarea stare de 
lucruri din Ţara Românească nu mai putea dura. 

— Măria sa doreşte să pună capăt domniei lui [epeluş, pe 
care el însuşi l-a înscăunat cu-aproape trei ani înainte, 
sperând ca Ţara Românească şi Moldova să fie unite 
împotriva neîncetatelor năvăliri otomane, îi grăi trimisul. Ori 
vodă Ţepeluş li s-a plecat turcilor, devenind astfel o 
primejdie de fiecare ceas şi pentru moldoveni. 

Căpitanul Ion răspunse chemării lui Ştefan, înştiinţându-l 
că, în ziua bătăliei, va fi cu cetele lui acolo, ca să-i dea ajutor. 

Începu pregătirea flăcăilor, pe care-i învăţa cât se putea 
mai bine călăria, lupta cu arcul, sabia, sulița, toporul şi 
ghioaga. 

În timp ce el săvârşea pregătirea - lucru aflat de iscoade - 
căsuţa sa de pe deal, din marginea pădurii, fu înconjurată de 
bărbaţi înarmaţi. 

Oltea îşi adusese fetiţa în poiană, culcată într-o copaie. 
Dan, băieţelul cel mare, o legăna. Şi-n timp ce mama, luată 
de treburi, cânta fericită, bărbaţii aceia încruntaţi se 
apropiau pe furiş de casă. 


Unul dintre ei se izbi de un copac. Sabia îi zăngăni. Oltea 
se întoarse repede şi, îngrozită, îi văzu. 

— Dănuţ, fugi! la-o şi pe Ioana cu tine, strigă şi se repezi în 
casă, să găsească o armă. 

Nu numai o dată dăduse tânăra femeie piept cu bărbaţi 
înarmaţi, atâta că de data aceasta erau la mijloc copiii. 

În spatele oştenilor era un boier. Nu-l cunoscu. Tânăr şi cu 
o barbă rară, galbenă. Acesta o privea râzând. 

— Dă-ne de bunăvoie sabia, diata lui Ţepeş şi însemnările 
despre moartea şi îngropăciunea acestuia! 

Oltea, odată înarmată, încercă să se întoarcă la copii. Voia 
să-i apere. Dar nu mai putea ieşi. 

Totuşi, prin uşa deschisă, mai apucă să-l vadă pe Dănuţ, cu 
surioara lui în braţe, fugind. 

Răsuflă uşurată. 

Fiind cu ochii îndreptaţi spre ea, oştenii nu-i văzură copiii. 

Dănuţ era mic, însă ager ca tatăl lui şi deosebit de sprinten. 
Se strecură în pădure şi-şi ascunse surioara într-un tufiş mai 
des. 

Noroc că nici fetiţa nu scoase nici o şoaptă, nu gânguri, nu 
plânse. 

Lăsând-o pe Ioana în tufiş, Dănuţ se întoarse acasă. Sări 
înăuntru printr-o ferestruică din spate, care rămăsese 
deschisă. Îşi luă dintr-un cui arcul, cucura cu săgeți şi, fără 
să-l simtă nimeni, pătrunse în odaia în care mama lui ţinea 
piept singură oştenilor. Câţiva erau răniţi. Dănuţ trase şi el 
cu arcul. Unul dintre oşteni ţipă. Săgeata îi pătrunsese în 
şold. Altul răcni de-asemenea. Băiatul îl ţintise-n inimă, dar, 
din pricina turburării în care se găsea, mâna îi tremurase. Îl 
nimerise în grumaz. 

Oştenii dădeau înapoi, fără să bage de seamă că un copil se 
afla ascuns sub laviţă. Şi de-acolo îşi încorda mereu arcul. 
Dădeau înapoi, trăgând-o însă după ei pe Oltea. Tânăra 
femeie nu se mai putea apăra. Unul o izbise în cap cu-o 
ghioagă, iar altul o lovi cu sabia dintr-o latură. 

Oltea se prăbuşi. 


— Copiii mei! 

Văzând-o căzută, făptaşii îşi luară în spate răniții şi 
părăsiră odaia. Vorbeau între ei turceşte, deşi purtau straie 
de oşteni boiereşti. 

— Să căutăm acum diata, sabia şi însemnările, zise boierul 
în aceeaşi limbă. Iscoadele ne-au vestit că s-ar afla îngropate 
la poalele unui fag înalt. N-o fi cumva acesta? 

În odaie, mama încă trăia. Dănuţ se repezi la ea. 

— Mamă, o întrebă, spune-mi, ce te doare? Ce să fac? Ce-ţi 
trebuie? 

— Nimic, copilul meu, răspunse ea încet. Ai scăpat-o pe 
Ioana? S-a sfârşit. Nu mai îmi trebuie nimic. Dar Ioana... 
Ioana... 

— Pe Ioana am ascuns-o în pădure. Să n-ai nici o grijă. 

Băiatul încerca să-şi stăpânească lacrimile. 

— Încalecă pe-un cal şi fugi de-l vesteşte pe tata. 

— Şi tu, mamă? 

Îşi puse capul pe pieptul ei, ca atunci când, mititel, îi sugea 
sânul, şi, nemaiputându-se stăpâni, începu să plângă cu 
hohote: 

— De ce vrei să ne laşi pe loana, pe tata şi pe mine? 

— Nu vreau... N-aş vrea, Dănuţ... dar vezi şi tu singur... 

Răsufla din ce în ce mai greu. Suspinele îi umflau pieptul. 
Plângea şi ea înăbuşit. 

— Du-te, Dănuţ, nu mai sta! încalecă, ia-o şi pe Ioana cu 
tine. Fugiţi... Vestiţi-l pe tata. El mă va salva... 

— Bine, mamă! 

Dănuţ sări înapoi pe fereastră, alergă tupilat în locul unde- 
o lăsase pe Ioana, o ridică în braţe, şi fetiţa, cuminte, din nou 
tăcu. Fugi în adâncul pădurii. Găsi caii într-o vâlcea. 
Încălecă pe murgul lui şi, ocolind pe după Măgura Tătarului, 
porni într-un galop nebun. 

Începuse să se însereze, când ajunse în poiana de pe malul 
Oltului. 

— Dănuţ!... Dănuţ!... se înveseliră flăcăii, zărindu-l. Ai 
adus-o şi pe loana? 


Băiatul era palid. 

Tatăl îi ieşi înainte. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mama a fost înjunghiată... Tle-aşteaptă!... 

Apropiindu-se de poalele măgurii pe care se înălța căsuţa, 
căpitanul zări valurile de fum ridicându-se şi înţelese totul... 
Casei i se dăduse foc. Arsese aproape până în temelie. 

Îi rugă pe toţi să rămână locului. Să ţină cu ei şi copiii. 

— Pe mine ia-mă cu tine, tată! îl rugă Dănuţ. Vreau s-o mai 
văd pe mama. 

— Nu se poate, băiatul meu, îi răspunse Ion. Pe mama n-ai 
s-o mai vezi de astăzi înainte decât în vis. 

Băiatul, deşi cu ochii în lacrimi, înţelese şi nu mai stărui. 

Ion, cu cetaşii lui, în goana nebună a cailor, a tăiat peste 
dealuri drumul. 

Făptaşii - otomani, deşi îmbrăcaţi în veşminte de oşteni 
români - împreună cu boierul care-i însoțea ajunseseră la o 
răscruce. Din satele învecinate, alergau ţărani cu ciomege şi 
coase. 

— Aţineţi-le calea! striga unul. Au răpus-o pe Oltea. Au ars- 
o încă vie fiind în căminul ei. Au vrut să-i ucidă şi copiii. 

I-au prins. 

Nădăjduind să scape de ţeapa mai înaltă decât a celorlalţi 
ce i s-a pregătit, boierul Gavrilă, feciorul lui Stanciu, 
mărturiseşte: 

— Această ceată de achingii a sosit de la Stambul. Iar eu 
am primit porunca s-o însoțesc. Pe domnia ta, dacă erai 
prins, te-ar fi tras în ţeapă, în ce priveşte lăcriţa - 
cuprinzând numai diata lui Vlad, pentru că sabia şi 
însemnările nu le-am aflat - a fost trimisă înainte, printr-un 
călăreț, ca să fie pusă la adăpost până ce va ajunge în mâna 
sultanului. Călărețul a scăpat. Nu-l mai puteţi ajunge... 

Din locul unde tânărul boier Gavrilă şi ceilalţi ucigaşi au 
fost prinşi, căpitanul Ion aleargă în întâmpinarea lui Ştefan. 

Moldoveni, transilvăneni şi munteni, uniţi, îi înfrâng şi-i 
gonesc pe turci. Oştenii lui Ţepeluş nu luptă alături de 


otomani. Ştefan îl urcă în scaun pe Vlad Călugărul. 

Ţepeluş s-a retras la Piteşti. 

Pe o întinsă câmpie din apropierea Piteştilor a fost adunată 
mulţimea. Sute şi mii de ţărani, strânşi cu de-a sila, aşteaptă, 
fremătând, nu se ştie ce. 

În cortul măreț împodobit al begului Ali, comandantul 
ținuturilor dunărene, au intrat Basarab cel Tânăr - Ţepeluş - 
şi o parte din cei mai de seamă boieri ai săi. 

Toţi i se pleacă până la pământ crudului Ali-beg. 

— Înălţimea ta, i se plânge Ţepeluş begului, oştenii mei n- 
au luptat numai... fiindcă am avut soarele în faţă... 

— Nu numai de aceasta, mârâie begul. 

— Noaptea fusese umedă, plouase. Arcurile ni s-au umflat. 
Pulberea se udase... şi... 

— Şi?... Şi?... stăruie Ali-beg. 

— Şi căpitanul Ion a strigat!... 

Vodă Basarab cel Tânăr îşi lăsase în piept barba. Se sfia să-i 
mărturisească lui Ali-beg ce le strigase oştenilor domneşti 
căpitanul Ion. 

Acesta le reamintise de diata măriei sale Vlad, de mândria 
de-a fi valah şi de ruşinea de a lupta din porunca şi în folosul 
asupritorului lor. 

— Toţi cei care ne găsim înaintea voastră - fie că vin din 
Moldova, din Transilvania ori sunt oameni de-ai locului - 
vorbim aceeaşi limbă, mai spusese el. Dar cei pe care sunteţi 
siliţi să-i urmaţi, şi veţi muri pentru ei, de cine sunt trimişi şi 
cu ce ţel? Nu ca să ne subjuge cu totul? 

Auzindu-le cuvintele, oştenii domneşti n-au vrut să mai 
asculte porunca de a-i urma pe otomanii lui Ali-beg - conduşi 
de paşa Curtoglu - şi au părăsit câmpul de bătaie. 

lată de ce se sfia Basarab cel Tânăr să-şi încheie cuvântul şi 
să se dezvinovăţească pe de-a-ntregul înaintea lui Ali-beg. 
Deşi acesta cunoştea, de la Curtoglu-paşa, tot ce se 
întâmplase, din fir-a-păr. 

— Acum însă, luă cuvântul Curtoglu, totul se va termina. 
Diata răposatului Ţepeş se află în mâna noastră. 


Ali-beg nu ştia. Călărețul trimis înainte de ucigaşii Oltei nu 
ajunsese la el. Se rătăcise pe drum. Fusese apoi silit să se 
ferească de-o altă ceată a căpitanului Ion, care trecea în 
iureş spre Râmnic. Şi, între timp, Ali-beg plecase. 

— Se află în mâna noastră? se miră. Unde şi când aţi aflat- 
0? 

— O ceată de achingii, trimisă de la Stambul din însăşi 
porunca luminăţiei sale sultanul, însoţită de feciorul 
boierului Stanciu, a lovit pe neaşteptate casa lui Ion, în timp 
ce el lipsea. A găsit diata ascunsă la poalele unui fag. E 
drept că o mulţime de achingii, ca şi tânărul boier, şi-au 
pierdut viaţa cu-acest prilej, dar nu mai înseamnă nimic. 
Iată, în lăcriţa aceasta se află diata. Ne-a fost adusă nouă ca 
s-o punem la adăpost. Eu am primit-o şi ţi-o încredinţez ca 
să i-o trimiţi mai departe luminăţiei sale sultanului... 

Ali-beg - deşi puţin neliniştit, fiindcă sultanul trimisese 
ceata de achingii fără măcar să-l înştiinţeze - întinse 
bucuros mâinile. Apucă lăcriţa, care fusese odinioară a lui, 
fără diată, bineînţeles, şi-o puse în poală. 

Nu îi venea încă s-o deschidă. Avea să facă acest lucru 
numai când va rămâne singur. 

Se gândea c-o va desface încet, cu multă, foarte multă 
grijă. Va despături pergamentul. Şi-l va citi în tihnă. Va 
medita asupra lui îndelung. Şi abia pe urmă îl va trimite 
sultanului. 

Cu toate că sultanul nu ţinuse seama de el când îi trimisese 
pe achingii, era mulţumit că, în sfârşit, faimoasa diată se afla 
în mâinile lui. 

Totuşi, faţă de Ţepeluş şi toţi ceilalţi nu-şi arătă stările 
sufleteşti. 

— Aceasta este diata? Bine! se răsti la Ţepeluş. Au găsit-o 
însă achingiii noştri. Nu tu! Dar sabia lui Vlad unde este? 

— Sabia, din nefericire, încă o mai stăpâneşte căpitanul 
Ion, răspunse speriat Ţepeluş. 

— Ce simplu este pentru tine să-mi răspunzi: «Încă o mai 
stăpâneşte căpitanul Ion!» Dar pentru ce se mai află la el, şi 


nu la noi? Asta te-ntreb. Şi asta mă va-ntreba şi pe mine 
luminăţia sa - şi Ali-beg duse mâna la frunte, la buze, la 
inimă şi se înclină. Nu se înclină pentru că-l iubea pe sultan. 
Pe sultan nu-l iubea nimeni. Ci pentru că voia să dea cât mai 
multă greutate celor rostite. Şi căpitanul Ion unde e? Aţi pus 
mâna pe el? Nu! Şi nici nu vă văd prinzându-l curând! 
Aşteptaţi să-l prind eu? Îl voi prinde. Aceasta este însă, aşa 
să ştiţi, datoria voastră. Repetă, silabisind şi bătându-şi 
genunchiul cu palma la fiecare silabă: Da-to-ria voas-tră! Aţi 
înţeles? 

— Da. 

Curtoglu voia să mai spună şi el ceva, dar nu putea din 
pricină că Ali-beg nu-i lăsa nici un răgaz. 

— Da, da, da! se înfurie Ali-beg. Cuvântul acesta l-am auzit 
mereu. Căpitanul Ion continuă să trăiască liber şi să facă tot 
ce-i place. lar voi mă aprobaţi mereu, liniştiţi, dar fără să mi- 
Il daţi legat... 

— De data aceasta, găsi iarăşi vreme Curtoglu să mai 
strecoare câteva vorbe, s-a isprăvit cu el. 

Ali-beg tresări: 

— Nu te-nţeleg! 

— Căpitanul lon a căzut în cursă. A fost atras spre Dunăre 
de una din cetele noastre de spabhii. leri se afla încercuit. Nu 
mai avea nici o scăpare. Şi încă-n ziua de azi nădăjduiesc ori 
să ţi-l aducă pe el în ştreanguri, ori să-ţi înfăţişeze capul lui 
retezat. De-aceea am şi îndrăznit să adun satele în faţa 
cortului luminăţiei tale. Să-i arăt mulţimii că s-a sfârşit 
pentru totdeauna cu căpitanul Ion. Astfel răzmeriţele vor 
înceta. Duhul lui Ţepeş va pieri şi norodul se va supune 
deplin. Planul e bun, luminăţia ta? 

Curtoglu era mulţumit de el. Privi, fudul, la Ali-beg. 

— Făgăduieli am avut destule! mormăi begul. 

— Nu, nu, eu sunt încrezător, îl asigură Curtoglu. Foarte, 
foarte curând, ori îl vom vedea intrând aici pe căpitanul Ion 
însuşi, ori pe vreunul din spahii purtându-i în sac căpăţâna. 


Cuvântul lui Curtoglu fu întrerupt de un străjer. Plecându- 
se în faţa begului, acesta îl vesti: 

— Trimişii strălucirii sale sultanul! Cu porunci grabnice!... 

Ali-beg încredinţă lăcriţa unui agă din dreapta şi se foi în 
jilţ. 

Ce i se mai năzărise, oare, sultanului? Lua în Valahia 
măsuri fără măcar să-l încunoştiinţeze. Şi mereu îi trimitea 
tot felul de porunci. lar unele se băteau cap în cap. 

Patru trimişi intrară. Purtau veşminte strălucitoare din 
mătase şi brocart, împodobite cu aur. 

Ali-beg nu-i cunoştea pe niciunul... «Înseamnă că s-au 
petrecut schimbări! cugetă. Nu cumva îmi aduc porunca de- 
a lăsa comanda?» Ori părăsirea comenzii putea să-i atragă şi 
altfel de ponoase. 

Unul dintre trimişi purta în mână însemnul imperial, 
semiluna de aur. Acesta glăsui: 

— Spre slava lui Alah, preamăritul sultan, măreţul padişah, 
podoaba lumii, te ceartă, Ali-beg... 

Când auzi de supărarea sultanului, Ali-beg nu-şi mai păstră 
tăria şi îşi aplecă fruntea. 

Aplecându-şi el fruntea, cu toţii fură siliţi să-l imite. 

Nimeni nu-i mai privea pe trimişi. Cu ochii în podele, toţi 
cei de faţă îngenuncheară. 

Aceasta le fu trimişilor prea destul. Le smulseră hangerele 
de la brâuri. Ameninţându-i cu ele, le puseră în gură 
căluşuri, îi legară cu şnururi. Şi-acela care purta însemnul 
imperial apucă lăcriţa în care se afla diata lui Ţepeş. 

Nici nu se dumiriseră bine Ali-beg, Ţepeluş şi ceilalţi dacă 
voinţa sultanului fusese într-adevăr ca ei să fie legaţi, când 
cei patru bărbaţi ieşiră afară şi se-azvârliră pe cai. 

— Sunt căpitanul lon! vesti mulţimii de ţărani adunaţi acela 
care-i smulsese lui Ali-beg lăcriţa. lată sabia măriei sale 
Vlad, iar în lăcriţa aceasta se găseşte diata lui. În numele 
diatei, vă chem din nou să-i înfruntăm pe năvălitorii otomani 
conduşi de Ali-beg, ca şi pe slujitorii lor credincioşi, domnul 
şi marii boieri. 


Bătălia începuse, când Ali-beg, dezlegat, îi spuse lui 
Basarab cel Tânăr: 

— Şi dincolo de moarte ne loveşte înaintaşul vostru, 
cumplitul vodă [epeş! 

Lupta, din nenorocire, s-a terminat prin înfrângerea 
mulţimii neînarmate, în frunte cu căpitanul Ion. 

Iar, mai departe, oştile lui Ali-beg l-au învins şi pe Vlad 
Călugărul. 

«Ţepeluş s-a întors în scaunul din Bucureşti, citeşte pisarul 
propria lui însemnare. Dar, din pricina cotropirilor sale şi-a 
prea multelor pedepse cu ţeapa pentru vini închipuite, în 
anul următor e nevoit să fugă. Încearcă să se retragă şi să se 
apere la Glogova, în apusul ţării, unde-şi clădise un adăpost 
întărit, împreună cu prea puţinii oşteni şi sfetnici ce-i 
rămăseseră credincioşi. Aici este aflat de câţiva boieri 
mehedinţeni care ţinuseră cu Vlad Călugărul. Aceştia îi 
cuceresc adăpostul şi îi scurtează viaţa.» 

Înainte de-aceasta, domnul a poposit într-o pădure. Aici i s- 
a înjghebat un bordei ca să se odihnească pe cetină de brad 
şi i s-a vânat o căprioară pentru masa de prânz. 

Ţepeluş se hrănea, când au trecut, din întâmplare, prin 
pădurea aceea şi Ion cu mai mulţi cetaşi de-ai săi. Aflând că 
se găseşte acolo Ţepeluş, au intrat în bordei. Voievodul fugar 
îşi cunoştea păcatele şi se temea de Ion. 

— M-ai căutat în tot cursul domniei tale, i-a rostit căpitanul, 
ca să mă dai otomanilor ori să mă tragi în ţeapă tu însuţi. Şi, 
totuşi, eu nu vreau să fiu un ucigaş de domn, de-aceea te 
cruţ. Norodul nu te mai poate însă îndura şi boierii 
mehedinţeni te caută. Nu vei scăpa. Sunt încredinţat că te 
găseşti înaintea sfârşitului, dar nu de mâna mea, ci de-a 
altora. Aşa încât te rog, ca unul ce te afli la capătul 
drumului, să-mi răspunzi cu inima curată la ce te-oi întreba. 
Te-nvoieşti? 

— Mă-nvoiesc! 

Lui Ţepeluş i se mai potolise spaima. Ştia şi el că unii boieri 
mehedinţeni îl căutau, dar era sigur că va scăpa. Iar Ion îi 


făgăduise că nu-l va pedepsi. Şi era încredinţat că îşi va ţine 
cuvântul. 

Unul dintre oamenii lui îi aduse un butuc pe care să s-aşeze 
mai aproape de foc. '[epeluş luă loc şi continuă să îmbuce. 

Cu toate că afară strălucea soarele şi pe câmpie 
semănăturile de toamnă începuseră să dea colţ, în pădure, 
dar mai ales în bordei, era rece. Şi la cererea domnitorului 
fugar se făcuse focul. Acesta pâlpâia vesel, în vreme ce 
fumul se risipea printr-o deschizătură a acoperişului. 

— Ai fost adus în scaun de Ştefan al Moldovei, căruia tu i-ai 
jurat că ai să aperi neatârnarea ţării. El s-a încrezut în tine 
şi-n jurămintele tale, dar cum te-ai văzut înscăunat, ai şi 
trecut de partea păgânilor. Nici eu, nici norodul n-am putut 
înţelege de ce te-ai purtat în felul acesta. 

Ţepeluş se gândi puţin. Se întoarse spre Ion şi îl privi cu 
atenţie. Unde voia s-ajungă? Răspunse liniştit, după ce mai 
sorbi o înghiţitură de vin: 

— Ioane, tu ai învăţat de la Ţepeş să rămâi neclintit în 
furtuni şi să nu rosteşti decât adevărul... Ori, află de la mine, 
o ţară nu se poate cârmui astfel în vremuri ca acestea. În 
faţa vicleniei se cuvine să fim vicleni. Şi uneori eşti nevoit să 
zâmbeşti tocmai aceluia care-ţi urzeşte pieirea. Supunerea 
pentru o vreme, ca să-ţi câştigi răsuflarea, şi să te poţi ridica 
mai târziu, nu-i o ruşine... 

— Cine se lasă supus o dată, se poate lăsa şi-a doua oară, 
şi-a treia oară. Şi până la urmă intră de-a binelea în robie. 
Ori, dacă-i om de rând treacă-meargă, dar când eşti 
domnitor înseamnă să legi însăşi ţara şi destinele ei în 
lanţuri. 

— Aveam de-ales între primejdia paşalăâcului şi umilinţa de- 
a mă face să slujesc cu statornicie Poarta. Am ales umilinţa, 
pentru liniştea ţării. 

— Liniştea aceasta este înşelătoare, Ţepeluş. Marii boieri, 
în frunte cu tine, aţi nădăjduit că, recunoscându-vă supuşi 
Porții, veţi hălădui în belşug şi pace, lăsând toate greutăţile 
şi amarurile doar pe spinarea norodului. Numai că socoteala 


voastră este greşită. Împărăţia urmăreşte ca mai întâi voi să 
vă părăsiţi norodul în mâinile sale. Aşa ea a făcut un pas. Va 
face încă un pas, şi încă un pas, şi apoi veţi veni voi înşivă la 
rând. Şi cine va rămâne atunci alături de voi, cine vă va 
apăra? Norodul pe care l-aţi vândut? 

— Să ne rugăm lui Dumnezeu ca lucrul acesta să nu se 
întâmple niciodată. 

— Numai cu rugăciunile nu cred să facem prea mult. Diata 
măriei sale Vlad ne cere să nu îngenunchem o clipă. Să ne 
împotrivim! 

— De n-am îngenunchea am fi călcaţi în picioare. N-ar fi 
nici o izbândă. 

— Împotrivirea însăşi e o izbândă. Chiar dacă pentru 
aceasta eşti nevoit să te jertfeşti tu însuţi. Ţepeş s-a jertfit, 
dar n-a îngenuncheat. 

— Şi Ţepeş a avut cusururi! 

— A avut. Eu i le cunosc cel mai bine. Nu şi-a răsplătit 
destul norodul pentru cinstea şi osteneala lui. Poate că se 
gândea s-o facă mai târziu, la încheierea păcii. O fi avut şi 
altele, dar dragostea sa de ţară a fost fără margini. Pentru 
pământul acesta strămoşesc el n-a precupeţit nimic. Şi-a 
vărsat bucuros sângele. Ceea ce nu sunteţi voi în stare să 
faceţi, '[epeluş! 

Neagoe de la Craiova, potrivit tradiţiei, se trăgea dintr-o 
familie de îndrăzneţi oşteni valahi. Unul căzuse slujindu-l pe 
Litovoi. Altul luase parte, alături de Basarab [, fiul lui 
Tihomir, la strădaniile pentru întemeierea Ţării Româneşti. 
Şi, în sfârşit, mulţi alţii îşi cinstiseră armele, urmându-l pe 
Mircea cel Bătrân sau Dan al II-lea. 

Unul dintre aceştia, pe nume Barbu-paharnicul, tatăl 
banului Neagoe, intrase însă, după moartea eroică a lui Dan 
al II-lea, alături de care de asemenea luptase, în slujba 
noului domn Alexandru Aldea L-ul. 

A fost şi-atunci un timp al apăsării şi durerii, ca şi acela de 
după mişeleasca răpunere a lui Ţepeş. Câţiva boieri 
stăpâneau ţara, vlăguind-o spre înavuţirea lor. Iar în fruntea 


acelora se afla Albu - numit de ai lui „cel Mare”, pentru cât 
le era de mult cu priinţă. Acesta îl nesocotea pe vodă - om 
slab, lipsit de curaj şi voinţă. În vreme ce el şi ai lui 
dobândeau nenumărate foloase. 

Fiind atât în slujba lui Aldea cât şi-a lui Albu, paharnicul 
Barbu îşi sporeşte averile. Iar Aldea, la cererea lui Albu, îl 
dăruieşte, pentru „destoinicia” sa, între alte multe moşii - ca 
acelea de la Strehaia şi din alte părţi - şi cu satul domnesc 
Craiova. 

Feciorul lui Barbu-paharnicul, Neagoe-banul, îşi creşte, sub 
domniile lui Vladislav al II-lea, Laiotă Basarab-Bătrânul şi 
vodă epeluş, într-atâta aceste moşii, încât - împreună cu 
pădurile, luncile, păşunile, zăvoaiele şi livezile - ajung cele 
mai mari şi mai bogate din întreg ţinutul de peste Olt şi, 
poate, chiar din toată Ţara Românească. Jiul, pe o bună 
parte din curgerea sa, era al lui. O mulţime de bălți, la fel. 

Curțile de la Craiova, acareturile, grajdurile, staulele, 
locuinţele slujitorilor şi toate celelalte formau un fel de 
triunghi. Una din cele trei laturi se sprijinea pe bălțile de 
netrecut ale Craioviţei unde, se povesteşte în legendă, ar fi 
existat, cândva, o întinsă aşezare a împărăției romane, 
scufundată şi înghițită de pământ şi ape, pesemne în timpul 
unui cutremur. A doua latură o formau dealurile încărcate 
de pometuri şi vii. Şi cea de-a treia, Jiul, cu apele lui repezi şi 
pline de vâltori, peste care îţi trebuia un bun meşteşug ca să 
poţi trece fără primejdii. În întregul lor, curţile alcătuiau 
deci un fel de cetate naturală, întărită în unele locuri cu 
garduri sau valuri de pământ şi, din loc în loc, având 
turnulețe de strajă. Întăriturile le ridicase Neagoe-banul, cu 
încuviințarea lui Ali-beg, sub cuvânt că trebuie să se 
păzească de vreo năvală a cetelor de răzvrătiți ale lui Ion. 
De altminteri, încă vreo patru mari boieri, care se bucurau 
de încrederea lui Ali-beg, căpătaseră asemenea încuviinţări. 

Curțile îşi aveau poarta principală în partea dinspre apus, 
printr-un loc mlăştinos, mai lesne de apărat. De-acolo, 
printre două valuri de pământ, un drum destul de lat şi 


presărat cu pietriş ducea spre altă poartă, mai întărită decât 
prima, ţinută în balamale de fier şi închisă cu trei drugi 
uriaşi. Poarta aceasta atât de straşnică ducea spre curtea 
interioară, curte în care se aflau conacul şi o bisericuţă de 
lemn. Bisericuța fusese reclădită pe locul alteia mai vechi, 
clădită întâia oară, se spunea, de Mircea cel Bătrân. Aici, un 
călugăr înălța zilnic rugăciuni pentru sporirea avuţiei şi 
binelui familiei lui Neagoe. 

Acum, Ţepeluş - în a cărui domnie Neagoe, fost ban al 
Strehaii şi apoi al Craiovei, se bucurase de o deosebită 
cinste, fiul său Pârvu fiind mare vornic, al doilea în rang 
după mitropolit, iar celălalt fiu, Barbu, ajungând şi el 
veastelin - pierise la Glogova, doborât de loviturile 
năpraznice ale unor boieri mehedinţeni, pe care i le şi 
prevestise Ion. Şi bătrânul Neagoe poruncise să se adune la 
sfat, în conacul de la Craiova, toţi bărbaţii de frunte ai 
familiei, rudele lor apropiate, prietenii de credinţă şi 
slujitorii. 

Fără să fi ajuns ceea ce a devenit mai târziu, sub Radu cel 
Mare, un fel de adevărată curte domnească, în care totul era 
orânduit după cele mai straşnice reguli, casa familiei 
Craiovescu impresiona încă de-atunci, pe oricine, mai ales 
prin ordinea înstăpânită acolo. 

În casă şi prin curţi nu se intra şi nici nu se umbla fără rost. 
Fiecare om era dator să ştie, în fiece clipă, ce avea de făcut. 
La bucătării, în grajduri, în staule, în livezi şi oriunde munca 
se îndeplinea cu sârg şi în cea mai deplină tăcere. 

Numai când banul sau vreunul din feciorii săi era vesel şi 
voia să-şi arate această veselie, toţi cei care se aflau în 
preajmă trebuiau să se bucure şi ei. 

— V-am chemat, spuse banul cu vocea lui groasă, ca să ne 
sfătuim în ce priveşte viitorul casei noastre şi-al ţării. 

Se adunaseră în jurul unei mese lungi, de stejar, şezând în 
jilţuri largi cu spătar. În dreapta banului se înşiruiseră cei 
patru fii ai săi: Barbu, Pârvu, Danciu (Gogoaşă) şi cel din 
urmă, Radu. 


Banul stătea în capul mesei stăpânindu-i pe toţi cu privirea. 
Palmele sale mari cât nişte lopeţi se odihneau pe tăblia 
mesei. 

Moştenise voinicia strămoşilor, care se jertfiseră pentru 
păstrarea libertăţii ţării, însă şi lăcomia părintelui său 
Barbu. În ochi avea o sclipire ciudată, flămândă, de parcă ar 
fi vrut să sfâşie întruna ceva. 

De-aceea, de cum se aşezară la masă, deşi era dimineaţă, 
soţia sa de-a doua, Vinia - care se trăgea din cea mai bună 
spiţă a despoţilor sârbi - cu patru roabe ţigănci, umblând ca 
nişte umbre, începură să aducă gustări. 

Lui Neagoe i se umplu cea dintâi mare cupă cu vin şielo 
dete de duşcă numaidecât, ca... să prindă puteri. 

Tuşi repetat şi urmă: 

— Suntem într-o foarte grea cumpănă. Domnia Basarabilor, 
prin 'Ţepeluş, s-a sfârşit. Urmaşii lui Dan I-ul lasă locul 
Drăculeştilor. De fapt, şi unii şi alţii se trag din acelaşi neam, 
al lui Basarab I-ul, întemeietorul acestei ţări! Vatra 
Basarabeştilor este dincoace de Olt. A noastră-i însă aceeaşi. 
Şi dacă ei sunt vechi, şi noi suntem la fel de vechi. Nu ne 
simţim mai prejos cu nimic. Să ştie asta foarte bine şi unii şi 
ceilalţi!... 

— Da, da, încuviinţară fiii şi rudele. Nu ne simţim cu nimic 
mai prejos! 

— Suntem însă într-o cumpănă, îşi întoarse iar vorba 
Neagoe, deoarece în scaunul domnesc s-a urcat, de puţine 
zile, aşa cum ştiţi, un voievod drăculesc adus pentru a doua 
oară de Ştefan al Moldovei. 

— Fiind fratele lui Ţepeş şi nepotul lui Vlad Dracul, pe care 
ai noştri nu i-au slujit, va fi, pesemne, şi el contra noastră, îl 
întrerupse Pârvu. 

Banul îi aruncă o privire piezişă şi continuă: 

— E Vlad Călugărul. Şi anumite semne ne fac să bănuim că 
nu se va supune nici Porții, ca [epeluş. Că se va ridica 
împotriva ei. 


— Ce te face să crezi? îl întrebă pe bătrân feciorul cel 
mare, Barbu. 

— La înscăunarea lui l-a poftit şi pe Ion, căpitanul răzvrătit 
şi răzvrătitor. Acesta a luat cuvântul, în numele norodului, 
zicând că toată ţara doreşte, într-un singur glas, să se 
întoarcă la vechea ei neatârnare. Şi nu mai vrea să plătească 
bir. 

Al doilea fiu, Pârvu, era numai ochi şi urechi: 

— Şi domnitorul ce i-a răspuns? 

— A răspuns că va fi aşa precum doreşte norodul! 

— Atunci e limpede. 

— Numai că, a adăugat el, se va ţine seamă, fireşte, în 
Divan, şi de părerile marilor boieri. lar eu, atunci, am cerut 
să fiu primit, după-amiază, de vodă. 

Lui Radu, mezinul, îi tremurau de nerăbdare mâinile: 

— Şi vodă te-a primit? 

— M-a primit. Înainte de mine intrase Ion. Şi i-am vorbit 
îndelung lui vodă, arătându-i cât de primejdioasă va fi 
purtarea lui, dacă-l va asculta pe Ştefan. Turcii nu-l vor 
ierta. Şi soarta îi va fi aceeaşi ca a lui Ţepeş. Cu lupta pe faţă 
este greu de răzbit. Mult mai bine este cu înţelegerea. Şi 
numai când nu va mai fi cu putinţă, atunci... 

— Vodă te-a înţeles? 

— Nu ştiu dacă m-a înţeles. Tocmai i se înfăţişase de la 
Poartă un trimis al sultanului. Şi vorba noastră s-a curmat. 
Să vedem, deci, ce va urma! Dar oricum va fi, noi trebuie să 
ne străduim ca în ţară să se păstreze rânduiala lui Albu „cel 
Mare” - apăsă pe cuvintele „cel Mare” - pentru că numai 
sub el, aşa cum mi-a dovedit tatăl meu, Barbu, boierii au 
fost, într-adevăr, în cea mai deplină cinste. Vorba lor era 
vorbă şi dorinţele lor erau, în orice împrejurare, împlinite. 

— Măria ta!... Măria tal... 

Năvălise un oştean în odaia de sfat. 

Banul se încruntă. Cum de îşi îngăduise o astfel de 
îndrăzneală? 

— Măria ta!... iartă-mă! 


(Supuşii i se adresau banului cu „măria ta”, ca lui vodă.) 

Neagoe-banul înţelese că se petrecuse ceva ieşit din 
ordinea obişnuită. 

Bătu cu pumnul său cât maiul în masă. Masa se zgudui şi 
blidele de pe ea săriră, cupele se vărsară. 

— Călăreţi... Năvăleşte o ceată de călăreţi! 

— Cine poate fi? 

— Căpitanul Ion. 

Banul Neagoe se pomeni în picioare. 

— A-nceput, zise. Vlad Călugărul l-a asmuţit asupra 
noastră. Nici vorba mea, şi, după cum se veae, nici a 
turcului, nu l-a înduplecat. Luaţi armele! 

Căpitanul Ion, cu ceata, ajunseseră în faţa porţilor. 

«Să n-o mai păţesc o dată, ca atunci!...» se gândi Danciu, al 
treilea frate, cel care fusese prins de Ion şi trimis legat 
sultanului, la Stambul. 

Porţile, cele mari şi cele dinăuntru, mai mici, dar mai 
întărite, se închiseră. Şi oştenii din curtea interioară se 
înşirară în turnulețe şi la garduri. Cei mai mulţi se 
îngrămădiră însă, potrivit poruncilor banului, la porţile cele 
mari. 

Flăcăii căpitanului Ion nu îşi scoseseră săbiile din teci, nici 
nu-şi încordaseră încă arcurile. Lăncile stăteau liniştite. 

— Ce doreşti, căpitane Ion? întrebă banul de după porţile 
cele mari. 

În glasul lui, oricât şi-l stăpânea, se desluşea o spaimă. Ştia 
el însuşi câtă vină avea în faţa căpitanului Ion. 

— I-ai cerut iertare noului domnitor, măriei sale Vlad 
Călugărul, pentru greşelile domniei tale, ale feciorilor, 
rudelor şi slujitorilor domniei tale. Ai făgăduit să nu mai stai 
la mâna otomanilor, şi să-i împlineşti cu cinste voinţa, 
slujindu-l aşa cum şi înaintaşii domniei tale i-au slujit pe 
voievozii cei vrednici făuritori de ţară. 

— Asta aşa e! recunoscu de dincolo de întărituri banul. 

— Suntem născuţi, şi domniile voastre şi eu, în acelaşi ţinut, 
glăsui lon. De-aceea, măria-sa mi-a poruncit să-ţi iert şi eu 


preamultele greşeli ce domnia ta însuţi sau feciorii domniei 
tale le-au săvârşit. Să plec pentru a-ţi cerceta credinţa şi a 
vedea dacă eşti gata să-ţi ridici arma împotriva turcului şi 
pentru apărarea pământului pe care sălăşluim cu toţii. 

— Vii cu binele sau cu răul? Pentru că eu aici sunt însumi 
ca un domn. Nimeni nu are a-mi porunci. Şi nimeni nu are 
dreptul a-mi călca pragul fără învoirea mea. 

— Nu cu inima uşoară, dar vin cu binele. 

Lângă lon se aflau credincioşii lui: Zane, Vâlsan şi Eufrosin. 
Îşi jucau caii. 

În dosul gardurilor se auzeau şopăcăieli şi comenzi 
înfundate. 

— Sunt gata, la nevoie, să-mi ridic arma, dar dacă vrei să 
stăm împreună de vorbă, îndepărtează-ţi ceata, pune-ţi 
armele la oblânc şi cu mâinile goale, însoţit de cel mult doi 
oameni, apropie-te pe jos de porţi. 

Ion descălecă, îşi puse armele la oblâncul calului. Îşi 
încredinţă calul lui Vâlsan. Făcu semn cetei să se 
îndepărteze şi numai Zane şi Eufrosin să rămână. Se 
apropiară tustrei de poartă, cu mâinile goale, aşa cum 
ceruse banul. Poarta cea mare se deschise şi bărbaţii 
intrară. 

Craioveştii, în frunte cu banul, şi încă vreo douăzeci de 
oameni de-ai lui înarmaţi îi înconjurară. 

— Căpitane Ion, oi fi născut în acelaşi ţinut ca noi, dar 
acum eşti în mâinile mele, zise mulţumit banul. Ai să joci 
cum am să-ţi cânt eu. Uită-te colo! 

Oştenii înarmaţi, cu arcurile întinse şi suliţele gata să fie 
azvârlite, se aflau în partea dinăuntru a ambelor turnulețe. 

— Bănuiam cum o să mă primeşti, îi răspunse lon. Atâta că, 
de nu mă întorc într-un ceas, oamenii mei vor izbi conacul. 

— Conacul nu poate fi cucerit... Nici vodă Vlad Călugărul n- 
ar putea pătrunde. 

— Mergi înainte, îl împinse uşor pe căpitan Barbu către 
porţile cele mici. 


Intrară în curtea interioară şi ajunseră la uşa îngustă şi 
scundă ce da spre scările pe unde te urcai la etaj. Uşa era 
deschisă. 

— Băgaţi de seamă, îi preveni banul pe fiii lui, amintiţi-vă 
ce i-a făcut căpitanul lon, la cetatea Gherghița, lui Ali-beg. 

Dar n-apucă să-şi termine vorba, şi căpitanul îl şi înşfăcase 
pe Danciu, care-i era alături. Zane făcu acelaşi lucru cu 
Barbu. Şi Eufrosin cu Radu, al patrulea fecior al lui Neagoe, 
cel mai mic dintre ei. 

Deci tocmai de ceea ce se temuse cel mai mult banul se 
petrecuse. 

Ion, Zane şi Eufrosin le smulseră celor trei fraţi armele. Şi 
ţinându-i bine de umeri, se traseră pe scară. 

Rămăseseră spate la spate, ca să nu poată fi atacați nici din 
josul şi nici din susul scărilor. 

— Putem acum să stăm de vorbă? îl întrebă Ion pe Neagoe. 

Barbu încercă să se smulgă din încleştarea lui Zane. Nu 
izbuti. 

— Stai binişor! îl preveni cetaşul. 

— Dacă vrei, banule, porunceşte slujitorilor să ne lovească! 
zise Ion. Noi n-avem nimic împotrivă. 

Banul îşi frecă mâinile, neputincios. 

— Daţi-le drumul, nevătămaţi, feciorilor mei, şi puteţi pleca 
unde vreţi. 

— Noi dorim, înainte de toate, să stăm puţin laolaltă de 
vorbă despre ceea ce ţi-am amintit mai înainte, spuse Ion. 
Cu toate că, într-o anume privinţă, ne-am lămurit. 

— Bine! se învoi banul. Şi eu doream să stau de vorbă, dar 
nu sub puterea domniei tale. 

— Dar nici a domniei tale, urmă lon, aşa că porunceşte 
rudelor, prietenilor şi oştenilor să-şi azvârle toţi armele 
lângă poartă. Iar ei înşişi să se depărteze până lângă gardul 
acela... 

Banul zăbovi puţin, dar temându-se pentru feciorii lui, 
porunci: 


— Aruncaţi armele, grămădiţi-le lângă poartă şi depărtaţi- 
vă până lângă gardul acela arătat de căpitanul Ion. 

Şi el însuşi, ca şi celălalt fiu al său rămas liber, Pârvu, îşi 
azvârliră hangerele deasupra grămezii. 

— Şi-acum, domnia ta, banule, împreună cu feciorul 
domniei tale, Pârvu, urcați uşor înaintea mea. Încolo nimeni 
altul să nu mai vină şi nici vreun slujitor să nu s-apropie. 

Banul dădu iarăşi poruncile de trebuinţă. 

— Tu, Eufrosin, porunci Ion, rămâi şi veghează ca nici un 
oştean să nu se apropie de arme. Dacă nu se păstrează 
cuvântul, şuieri. Când tu vei şuiera, viaţa banului Neagoe şi- 
a feciorului său nu vor mai preţui nimic pentru noi. 

Mânându-şi din spate prizonierii, lon şi Zane urcară în 
pridvor. Făcând să scârţâie scările sub greutatea sa, banul o 
luase înainte. 

Se opriră, şi lon le porunci să se aşeze pe scaunele fără 
spătar din pridvor. 

— Ce doreşti să ne întrebi? 

— Vreau să te-ntreb, banule - aşa cum îţi spuneam, de- 
altminteri chiar adineauri - dacă măcar acum, când ceasul 
socotelilor se apropie, eşti gata să vii alături de noi?... Măria 
sa Vlad Călugărul este un domn cu conştiinţa curată, care 
nu va îngădui ticăloşia şi vânzarea. Iar călcarea făgăduielii 
va fi pedepsită cu moartea. Am stat cu măria sa la sfat şi în 
tabăra lui Stefan al Moldovei. Vrea să aibă milă de norod. 
Acesta să fie într-un cuget cu domnitorul, ca în vremea lui 
Ţepeş. Şi nu va îngădui ca sultanul să-şi mai facă mendrele 
după plac, purtându-se în casa noastră, cu noi, ca şi cum i- 
am fi slugi. 

Neagoe căuta spre podea. Banul era bătrân, dar chipeş. 
Capul îl avea ca de leu. Toţi Craioveştii, în afară de Danciu 
(şi pe Danciu nu-l strica decât nasul), erau chipeşi. Bătrânul 
îi întrecea însă pe toţi. Umerii laţi, grumazul vânjos, braţele 
muşchiuloase îl făceau să pară unul dintre acei bărbaţi de 
legendă, ca voievodul Litovoi, cu care se mândrise ţara pe 
vremuri. 


— Nici noi nu vrem ca sultanul să se poarte în casa noastră 
cu noi ca şi cum i-am fi slugi, mormăi banul, dând 
răspunsului un alt înţeles decât acela mult dorit de Ion. 

— La porunca lui vodă, continuă lon, nu mai ţin seama de 
durerea mea, ci doar de aceea a ţării. Îţi cer să nu mai 
obijduieşti norodul. Ca norodul să-şi recâştige încrederea. Şi 
să ne ridicăm laolaltă, în frunte cu noul domnitor, împotriva 
voinţei lui Baiazid-Veli de a ne înrobi. 

Barbu se uită ţintă la Ion: 

— Eu nu obijduiesc pe nimeni... Şi voi fi, împreună cu-ai 
mei, alături de vodă. 

În clipele acelea, se auziră ţipete de femeie. Voci bărbăteşti 
amenințau. 

— Ia vezi ce se întâmplă acolo! îi porunci căpitanul lui 
Zane. 

— Nu e nimic, sunt slugile de la bucătărie, se ciorovăiesc 
între ele, încercă să-l liniştească Danciu pe Ion. 

Banul îşi ridicase însă capul şi ochii lui se vedeau neliniştiţi. 

Deodată, un stol de fete, care urcase pe cealaltă parte 
scările, se ivi în pridvor. 

Zane le întâmpină. 

— Ce-i cu voi? 

— Măria ta, căpitane lon, zise una dintre ele, mai 
îndrăzneață, am auzit că eşti aici, şi-am venit să ne 
plângem... Abia am scăpat de urâtul care ne păzea... 

Fata care i se adresase căpitanului era o codană cu buzele 
roşii ca focul şi ochii negri. 

— Căpitane Ion, goneşte-le! se încruntă banul. Îţi vor spune 
minciuni... Nu căta la cuvintele slugilor. 

— Minciuni? se stropşi la el aceeaşi fată. Nu suntem slugi. 
Am fost strânse din satele lui... îl arătă pe Neagoe. Şi aduse 
de boierul Danciu aici... 

Danciu se îngălbeni. 

— A fost porunca lui Ali-beg, încercă el să explice. 

— Ca să fim dăruite pentru haremuri. 


— Nu obijduieşti pe nimeni? Ce zici? le arătă Ion, banului, 
pe fete. 

Un oştean boieresc strigă de jos: 

— Măria ta, banule, cetaşii lui Ion înconjoară curţile! Noi ce 
facem? 

Banul se întoarse spre căpitan: 

— Ziceai că vrei să ne unim laolaltă, în slujba lui Vlad 
Călugărul şi a lui Ştefan, ca să luptăm cu turcii? 

— Adevărat, dar mai ziceam şi să nu obijduieşti pe nimeni. 

Tropote de cai răsunară. Banul privea încoa' şi încolo 
îngrijorat. 

— Vrei să ne-ataci curţile, căpitane Ion, ca să ne poţi ucide? 
Acesta ţi-e cuvântul? 

Radu şi Danciu se ridicaseră în picioare. Numai banul, 
Barbu şi Pârvu nu se clintiseră. 

— V-aş fi putut răpune, şi aţi fi meritat-o pentru felul cum v- 
aţi purtat cu mine, dar n-am făcut-o... Dă numaidecât 
drumul fetelor. 

— Să plece, spuse banul. Ai auzit?... Nu noi... ci Ali-beg... 

Fetele, de fericire, începuseră să-i sărute mâinile lui Ion. 
Fără să mai aştepte altă poftire, ciripind ca un cârd de 
vrăbii, o luară la goană spre porţi. 

— Daţi-le drumul! le strigă banul, de sus, oştenilor. 

Şi fetele ţâşniră pe porţi, unde le întâmpinară cetaşii. 

Abia ieşiră ele, şi alţi patru călăreţi se iviră din zare, 
apropiindu-se în galop de curţile lui Neagoe. 

Erau îmbrăcaţi în zale, pe cap purtau coifuri şi la brâu săbii 
lungi, transilvănene. 

— Slujba domniei! vesti cel din frunte. 

— Ce ne mai aşteaptă? se înfricoşă şi mai rău Danciu. 

Trimişii lui Vlad Călugărul urcară. Nu se uitară la Ion şi se 
îndreptară către banul Neagoe. 

— Măria sa te pofteşte la palat, banule!... 

Vorbeau cu bunăvoință. Nu ca unuia căruia-i vrei răul. Îi 
întinseră şi un răvaş. Banului, de tulburare, îi jucau literele 
sub ochi. 


— Citeşte-o tu, îl rugă pe Pârvu. 

Acesta citi: 

— Potrivit poruncii luminăţiei sale sultanului Baiazid şi 
sfaturilor lui Ali-beg, doresc prieteşugul tău, banule. Şi 
pentru ca prieteşugul acesta să rămână trainic, pârcălabul 
Gherghina, fratele doamnei mele, Rada, a hotărât să-i dea 
feciorului tău, Danciu, de soţie, pe fiica lui, Hrusana». 

Căpitanul Ion nu auzi mai departe cuvintele citite de Pârvu 
din scrisoarea lui vodă. 

«Sultanul Baiazid? Ali-beg? Danciu ginerele lui Gherghina, 
cumnatul domnului? Nu! Nu era cu putinţă! Fratele măriei 
sale Vlad? La fel ca Radu cel Frumos? Atât de repede îl 
părăsise şi noul domn pe Ştefan?» 

Să fi văzut cum îl privea acum Neagoe pe Ion! 

Neagoe şi ai lui îşi primiră înapoi armele. Oştenii lor le 
ridicară din grămada de lângă poartă. 

— Şi pentru noi n-ai nici o veste din partea măriei sale? îl 
întrebă Ion pe trimis. 

Ochii îi erau înceţoşaţi. Un dangăt de înmormântare îi suna 
în urechi. 

— Ba da. Să păstraţi liniştea ţării şi să nu vă amestecați în 
treburile ei! Puteţi pleca nesupăraţi câtă vreme nu îi veţi da 
prilej de mânie măriei sale. 

Ion cobori scările urmat de Zane şi Eufrosin. Jos îl aştepta 
Vâlsan. 

Banul voi să-şi repeadă oştenii asupra lor, dar trimisul îl 
opri: 

— Porunca măriei sale sună să se petreacă totul în linişte. 
Să nu te ciocneşti cu Ion... încă... rânji el viclean. 

Banul înţelese tâlcul poruncii. 

— Va să zică, îşi bătu el fiul pe umăr, ne vom înrudi 
îndeaproape cu vodă!... Să ne aducă trei butoaie de vin. 

Urale izbucniră din piepturile Craioveştilor şi-a slujitorilor 
lor. 

Ograda se umplu de zgomot. 

— Să bem şi să ne veselim! hotări banul. 


Ion gonea, ca un rătăcit, prin păduri. Dar cugetul nu i se 
liniştea. Primise între timp şi vestea că lui Vlad Călugărul 
noul sultan Baiazid al II-lea hotărâse să-i dea „steag de 
domnie”. Era întâia oară când un domnitor român primea un 
astfel de steag. Trimiţându-i-l, sultanul voia să-i arate că îl 
consideră numai un trimis al Porții în propria lui ţară. Odată 
cu această «cinste», tributul se făcuse de două ori mai mare. 
Iar norodul era dator să dea Porții grâne, miere, vin, sare, 
carne, piei, şi câte altele. 

Doamne! Unde a ajuns biata ţară? 

Dintre fetele pe care căpitanul le adusese cu sine una n- 
avusese unde să se mai înapoieze. Cu prilejul unei incursiuni 
a lui Ali-beg, tatăl şi fratele său fuseseră traşi în ţeapă, sub 
învinuirea că îl ajutaseră pe căpitanul Ion. Mama ei îşi 
închisese ochii de durere. Iar casa le fusese făcută una cu 
pământul. 

Era o copilă subţirică, de nici şaisprezece ani, fiica unui fost 
oştean al lui Ţepeş, pe nume Oprea. 

— "Ţineţi-mă la voi, îi rugase ea pe cetaşi. Poate aveţi nevoie 
să vă spăl, să vă cos, să vă gătesc, până voi izbuti să-mi 
găsesc un rost undeva. 

— Noi am avea nevoie, rosti, dând din mâini, încurcat, 
Zane. Numai că viaţa noastră este mult prea grea, mai ales 
pentru o fată tânără ca tine. 

— Căpitane Ion, se gândi Eufrosin, n-ar fi bine să-i 
încredinţăm acestei fete creşterea şi îngrijirea copiilor tăi, 
rămaşi fără mamă? 

Lui Ion i se luminară ochii. Fata, deşi puţintică la trup, se 
vedea inimoasă şi harnică. 

— Ai vrea? 

— Cum de nu? se bucură ea. l-am văzut aci, în tabără, pe 
copii. Au ajuns de izbelişte. Dar mie îmi plac. Am să le fiu o 
mamă bună. 

Căpitanul zâmbi: «O fetiţă ca ea mamă?» 

Copiii, auzind că fata va rămâne cu ei, îi săriră de gât. 

— Şi noi cum o să-ţi spunem? întrebă Ioana. 


— Mi-ar place să mă numiţi „mamă”, zise ea cu tristeţe în 
glas, uitându-se în ochii căpitanului. Dar ştiu că nu se poate. 
Pe mama voastră adevărată n-o veţi uita niciodată şi nici n- 
aş vrea acest lucru. 

— N-o vom uita niciodată, întări Dan. 

— Spuneţi-mi aşa cum mă cheamă, Draga! 

— Draga, Draga! Ce nume frumos! 

— Voi fi sora voastră mai mare. 

Ioana continua să cânte: 

— Draga!... Draga!... 

Ochii căprui ai fetei străluceau de fericire. Găsise trei 
suflete care o puteau iubi cu-adevărat! Ce-şi mai putea dori 
într-o vreme atât de crâncenă ca aceea? 

Căpitanul îi puse palmele pe umeri. Ceva neînțeles îl făcea 
s-o simtă pe copila aceasta nevinovată aproape de inima lui. 
Poate pentru că tatăl fetei fusese un oştean de-al lui Ţepeş! 
Poate pentru că murise, împreună cu feciorul său, din 
pricină că-l ajutase pe el! Sau poate şi fiindcă ea era atât de 
dulce şi sfioasă, curată ca o floare albă de primăvară. 

— Îţi mulţumesc! 

— Mai mult sunt datoare să-ţi mulţumesc eu. Mi-ai dat un 
cămin. Am şi eu, acum, un «acasă». 

Îi luă apoi pe copii şi, vegheaţi de Vâlsan, ca să nu li se 
întâmple nimic pe cale, porniră tustrei spre căsuţa 
căpitanului Ion, din nou ridicată în marginea pădurii, pe una 
din măgurile Coziei. 

Bătrânul dădu şi mai departe foile îngălbenite. Toate 
acestea va trebui să le cunoască în amănunt şi să le 
înţeleagă Vlăduţ. Din nenorocire, el, Evghenie, pisarul 
mânăstirii Tismana, fostul căpitan al măriei sale Vlad, nu mai 
are prea mult de trăit. Şi încă n-a ajuns cu scrisul unde-ar fi 
vrut. lar Vlăduţ este încă prea fraged. 

Câte nu sunt însemnate pe-aceste foi!... 

În sala largă, susţinută pe stâlpi de piatră încrustaţi, Ion îi 
vorbeşte lui Vlad Călugărul. 


— Înţelege, căpitane Ion, îi răspunde acesta, că trebuie să 
răbdăm şi să aşteptăm. Crezi că în inima mea nu 
sălăşluieşte, ca un vierme, mâhnirea? Primesc porunci din 
partea lui Baiazid. Ali-beg îmi intră în casă ca un stăpân. 
Scrâşnesc din dinţi, dar nu pot face nimic. 

— "Ţine sus fruntea. Nu te înjosi. Şi, la nevoie, ia armele în 
mâini. 

— N-am dreptul. 

— De ce? 

— Ar însemna să-mi pustiesc ţara. 

— Îmi rosteşti aceleaşi cuvinte ca şi Basarab cel Tânăr; dar 
bine, ţara este pustiită şi-aşa. Numai marile moşii ale unor 
boieri care au prieteni printre otomani sunt cruţate. Aşa 
încât norodul n-aşteaptă decât să-ţi înalţi cugetul... 

— Ar curge sângele zadarnic, fără să izbândesc nimic. 

Glasul lui vodă se făcuse jalnic. Aproape plângea. 

— Nu vrei să te ridici pentru ţară şi mă tem că Ali-beg îţi va 
da poruncă să-l însoţeşti, la fel ca Ţepelugş, în vreo altă 
bătălie, fie împotriva moldovenilor, fie a transilvănenilor. 
Cum, fraţii de sânge şi limbă să se macine luptând între ei? 
Cred că eşti dator să te gândeşti cum îţi vor judeca o 
asemenea faptă urmaşii. 

Vlad Călugărul se ridică de pe jilţul unde era şi se apropie 
de fereastră. Firele albe din barba lui ascuţită îi scânteiară 
în lumina amurgului. 

Se aflau în palatul din Târgovişte. Venise vara şi domnitorul 
suferea de căldură. În Bucureşti nu-i plăcea să locuiască, pe 
de-o parte din pricina zădufului, pe de alta fiindcă oraşul era 
plin de turci. Şi Ali-beg îl vizita prea des. 

Venise la Târgovişte cam împotriva voinţei otomanilor. 

Prin ferestrele larg deschise pătrundeau miresmele 
pădurilor de pe dealuri. 

Vlad Călugărul răsuflă adânc. Ştia prea bine că Ion avea 
dreptate, dar îşi dădea seama şi de slăbiciunea lui. 

«Voievozii, şi-ai Transilvaniei şi-ai Moldovei, gândi el, 
aşteaptă ca, la orice năvălire, otomanii să se izbească întâi 


de mine. Pieptul meu să-i oprească. Pe urmă abia să se 
îndrepte spre ei. Dar câtă vreme voi putea eu să-i opresc? 
Poate o dată, poate niciodată! Oricum, până la sfârşit, aş 
cădea.» 

Doamna Rada ceruse intrare la vodă. Venea însoţită de 
Hrusana, fiica fratelui ei Gherghina, cununată numai de 
câteva săptămâni cu Danciu Craiovescu. Vodă îi dăduse el 
însuşi nepoatei sale cu acest prilej o zestre bunicică, două 
moşii întinse, o coastă întreagă, împădurită, de munte, în 
Argeş, un rând de case arătoase în Târgovişte, cirezi, turme 
şi herghelii. 

Hrusana voia în seara aceasta să-i mulţumească. 

— Mă iartă, căpitane Ion, vorba noastră pe astăzi s-a 
terminat. 

— Te-ai încuscrit cu Neagoe?... mai stărui Ion. 

— Ali-beg mi-a cerut! 

— Ali-beg)!... Ali-beg!... A ajuns turcul să hotărască şi cu 
cine să ne încuscrim? 

Vlad Călugărul se întoarse spre căpitan. 

— Nu-mi place să fiu mustrat! Sunt domnitorul ţării, nu 
uita. Şi nu-ţi îngădui să mă cerţi. Cine are, ca mine, o 
răspundere atât de mare, ştie ce face... 

— Ar trebui să ştie... 

— Întreci orice măsură. 

— Rămâi cu bine, măria ta. 

— Du-te sănătos! 

Ion se îndreptă spre uşă. 

Cei doi străjeri îşi desfăcură halebardele, pe care le ţineau 
încrucişate, şi căpitanul ieşi. 

La capătul de jos al scării îl aştepta Eufrosin cu doi cai de 
dârlogi. Stătea de vorbă cu unul dintre străjerii curţii. 

Săriră amândoi pe cai şi plecară. 

— Ştiai, îi spuse din mers Eufrosin, că Staico din Bucov şi 
Barbu Craiovescu au fost chemaţi de Ali-beg? 

Staico din Bucov era însurat cu Caplea, fiica lui Vlad 
Călugărul şi-a Radei. Fiind ginerele lui vodă, fusese înălţat la 


rangul de prim sfetnic. Şi era prieten la toartă cu Barbu 
Craiovescu. 

«Dacă Ali-beg i-a chemat pe Staico şi Barbu Craiovescu, 
înseamnă că se vor petrece lucruri însemnate, cugetă Ion. 
Trebuie să aflu numaidecât despre ce este vorba.» 

Corabia se legăna domol pe Dunăre. Tot ţărmul românesc 
fusese curăţat de oameni. Aici veniseră în dimineaţa aceea 
Staico din Bucov şi Barbu Craiovescu cu alţi câţiva boieri de 
seamă ca să primească, în numele lui Vlad Călugărul, 
poruncile lui Ali-beg. 

Barcazul care-i purtase până la corabie pornise spre malul 
celălalt, la Nicopole, ca să-l aducă şi pe Ali-beg. 

În sfârşit, begul sosi, însoţit de o suită numeroasă de 
otomani şi tătari. Cu toţii se urcară pe punte. 

Apa era liniştită. Cerul senin. Şi cetatea se putea vedea în 
toată puternica ei măreție, cu turnurile înalte, crenelate. 
Nimic nu se schimbase în cei aproape treizeci de ani de 
când trei băieţi îndrăzneţi, îmbrăcaţi în straie ienicereşti, 
izbutiseră să scape de-acolo, înfruntând cele mai mari 
primejdii. 

Întâi begul, apoi suita acestuia şi, în cele din urmă, Staico 
din Bucov şi Barbu Craiovescu pătrunseră în încăperea de 
pe punte, unde urma să aibă loc întâlnirea. 

Turcii şi tătarii luară loc pe sofale, iar valahii pe scaune. 

Ali-beg făcu un semn şi cineva din suită îi aduse o hartă 
fixată pe o scândură lată, învelită în piele. Pe hartă era 
desenată Moldova. 

— Peste douăzeci de zile pornim, spuse begul. Şi uitaţi-vă 
pe unde atacăm. Ilrecem pe-aici... 

Cu un beţişor subţire, Ali-beg arăta locurile de unde urmau 
să înceapă lupta oastea turcească şi tătărască. 

— Ghiaurul Ştefan va fi încolţit ca lupul în bârlog... Prea 
mult şi-a jucat caii fără pedeapsă... 

Planul întocmit cu grijă de generalii lui Baiazid şi care 
trebuia să ducă la înlocuirea lui Ştefan era întreg aici. 

— Foc!... Corabia a luat foc! se auzi un glas. 


— Foc!... Foc!... Foc!... 

Panica se stârnise pe punte. Marinarii se repeziră să-i ajute 
pe Ali-beg şi pe trimisul hanului tătarilor din Crimeea, 
uitându-i pe cei doi valahi. 

În chip cu totul neînțeles, focul izbucnise pe corabie nu 
dintr-un singur loc, ci din trei. Barcazul era departe. 
Comandantul corăbiei nu mai ştia ce să facă. De un 
asemenea ghinion nu avusese încă niciodată parte. Şi tocmai 
când era Ali-beg pe punte! Dădu ordin să se ridice pânza 
albastră prin care barcazul era chemat înapoi, dar acesta, 
nu se ştia din ce motive, întârzia să se întoarcă. 

Deodată se băgă de seamă că şi barcazul ardea. lar pe 
corabie limbi roşii şi fierbinţi lingeau puntea. 

— Bărcile!... Lăsaţi bărcile!... 

Numai că şi bărcile fuseseră cuprinse de flăcări. 

Ali-beg spumega. Pe toţi îi va trage în ţeapă, împreună cu 
comandantul corăbiei. Urlă: 

— Aceasta nu poate fi decât mâna... 

— căpitanului Ion, îi răspunse cineva de lângă el. 

Acel cineva îşi smulse de pe cap fesul de marinar turc şi-i 
arătă lui Ali-beg harta care fusese până mai adineauri 
înfăţişată trimişilor tătari şi valahi. 

Harta, frumos împăturită, fusese ascunsă sub fesul său. 

Ali-beg îşi scoase hangerul: 

— Prindeţi-l! 

— Spune-i lui Baiazid că-i mulţumesc pentru că mi-a trimis 
întreg planul atacului asupra măriei sale Ştefan! 

— E căpitanul lon! 

Dar nimeni nu-l mai asculta. Căpitanul îl apucă pe Ali-beg 
de umeri şi-i dete brânci în apă. Tocmai la timp, căci focul 
începuse să-i şi cuprindă anteriul. 

Ali-beg de-asemenea îmbătrânise. Hainele atârnau pe el 
grele. Nu mai avusese timpul să şi le scoată. Cu toate astea, 
era încă puternic. Îşi mişca braţele voiniceşte. Iar frica îi da 
şi mai multă vigoare. 


Pe corabie, marinarii turci se străduiau zadarnic să stingă 
focul... Acesta fusese aprins cu pricepere. Un fum gros şi 
urât mirositor se înălța în fuioare groase spre boltă. 
(Corabia avea în cală catran.) 

Trâmbiţele şi tobele răsunau din cetatea Nicopole. Cineva 
striga: 

— Arde corabia pe care se află begul!... Să plece în largul 
fluviului bărcile! 

Din depărtare, ceata de călăreţi a lui lon privea corabia şi 
barcazul care se mistuiau pe încetul şi se scufundau tot mai 
mult în apa gălbuie a Dunării. 

— Numai de nu li s-ar fi întâmplat nimic alor noştri! se 
îngrijoră Eufrosin. 

— Îl vezi tu pe căpitanul nostru dând greş? 

— A, nu... Asta nu... murmură Eufrosin. 

Rămaseră acolo nemişcaţi, aşteptând. 

Începuse să se însereze când, de departe, se auzi galopul 
cailor. 

Şi căpitanul întrebă: 

— Sunteţi aici?... 

— Aici! chiuiră. Aici!... 

Ştefan râse cu poftă ascultând întâmplarea povestită de 
căpitan. În minte şi-l închipuia pe Ali-beg, spaima lumii, 
bălăcindu-se, cu toată îmbrăcămintea pe el, în Dunăre. 

Ştia că Ali-beg îi prinsese frica lui Ion în urma păţaniei de 
la Gherghița. Şi, pesemne, spaima îi înţepenea mădularele 
numai cât îi auzea numele, dar cu-atât mai vârtos când îl mai 
şi vedea. 

De-aceea Ştefan râdea cu-atâta poftă. Dar râsul i se potoli 
şi se sfârşi într-un zâmbet. Un zâmbet care-i şedea 
întotdeauna bine, deoarece faţa bălană a domnitorului, cu 
mustaţa stufoasă, era parcă anume făcută pentru zâmbet. 
Acesta îi aducea pe chip un fel de lumină, care-i făcea pe cei 
din preajmă să se simtă bine. 

Pe masă fusese întinsă harta cu liniile de desfăşurare ale 
atacului, aşa cum fusese întocmită de strategii cancelariei lui 


Baiazid. 

— Va să zică, Vlad Călugărul, pe care l-am urcat în scaun, îi 
ascultă orbeşte pe turci... Nesocotind nevoile şi voinţa ţării... 

Chipul lui Ştefan se mohori. 

— Vlad Călugărul nu este decât un al doilea Alexandru 
Aldea, un domn slab, la mâna anumitor boieri... îi întregi 
cuvântul Ion. 

— Un domn care vrea să stea ca pisica pe vatră, unde e mai 
călduţ, şi să-şi mănânce îmbucătura în linişte, fără să se 
ostenească prea mult. Conducerea treburilor obşteşti a 
încredinţat-o lui Staico din Bucov, ginerele său. Acesta, 
împreună cu Barbu, hotărăsc cum vor ei. 

— Nu cumva bătrânul Neagoe râvneşte scaunul domnesc 
pentru unul din fiii săi? 

— Ai ghicit, măria ta. La un sfat de mare taină al familiei, 
Neagoe-banul de la Craiova şi ceilalţi trei fii ai săi au hotărât 
să facă tot ce le stă în putinţă ca să-l aşeze pe Barbu domn. 

Lui Ştefan îi plăcea felul de-a istorisi al lui Ion. Vorbea 
repede şi în aşa fel încât parcă vedeai aievea cele întâmplate 
şi pe acela despre care povestea. 

— Ambiţioasă familie! 

— Numai că le stau în gât atât Basarabeştii, cât şi, 
bineînţeles, Drăculeştii. Cu toate că nici dintre Drăculeşti, în 
care îmi pusesem toată nădejdea, nu pare să se ridice încă 
vreun vlăstar care să întoarcă ţara, potrivit vrerii norodului, 
la vremurile lui Mircea sau ale măriei sale Vlad. 

— Ce bărbat a fost Ţepeş! recunoscu Ştefan. Cu toată 
deosebirea de vârstă şi fire, am fost ca nişte fraţi. Un oştean 
asemenea lui la cârma Ţării Româneşti ar făptui minuni. 
Norodul se mai gândeşte la el? 

— Norodul vrea să creadă că măria sa Vlad trăieşte ascuns 
pe undeva. Şi că se va-ntoarce într-o zi, ca să-i gonească pe 
turci. Că va împlini în ţară şi, împreună cu măria ta, în lume, 
dreptatea! 

— Aşa se crede? 

— Aşa... 


Ştefan rămase pe gânduri. Se găseau în casa cea veche, 
domnească, din târgul Romanului. De pe uliţe pătrundeau 
zgomotele obişnuite ale vieţii de fiecare zi. Vestiţii 
meşteşugari ai târgului, pe care chiar ieri îi cercetase măria 
sa Ştefan, trudeau cu hărnicie. Unii în fierării, dogării, olării, 
alţii în cojocării, pielării, abagerii şi-n câte şi mai câte 
ateliere de meşteşugărie. Dar cea mai mare larmă o făceau 
tot ucenicii meşterilor pietrari, care lucrau la ridicarea noii 
cetăţi de apărare a măriei sale. Cetatea se construia pe 
malul stâng al Siretului şi trebuia să fie gata cât mai 
degrabă. 

— Eh! O să trăim şi-o să vedem! zise într-un târziu Ştefan. 
Ar fi bine totuşi să ştim ce va face sultanul. Potrivit acestei 
hărţi, urma ca el să pătrundă în partea de sus a Moldovei. Îşi 
va păstra, sau nu, planul? 

Bucuros de faptul că reuşise să aducă harta, Ion îşi dete cu 
părerea: 

— Cred că şi-l va păstra. 

— Baiazid-Veli este un sultan nestatornic în orice şi asta mă 
face să cred că şi-l va păstra. 

Căpitanul zace într-o chilie a mânăstirii Bistriţa 
moldoveană, încredinţat de Ştefan celui mai vestit lecuitor 
din câţi se găseau pe vremea aceea în Moldova, călugărul 
Sofronie. 

Ştefan avusese dreptate. Aflând Baiazid că harta căzuse în 
mâinile lui lon dăduse poruncă să se schimbe planul. 
Părăsind ideea de a urca în Moldova de sus, unde oricum n- 
ar fi izbutit să pătrundă, se îndreptă, cu toate nesfârşit de 
marile lui armate, către Chilia şi Cetatea Albă. Îl însoțeau 
hanul Mengli Ghirai şi Vlad Călugărul. 

Lupta fusese crâncenă, mai ales în jurul Chiliei. Şi Ion 
căzuse rănit. O suliță îl lovise în umărul stâng şi-o sabie îi 
despicase coiful, rănindu-l greu la cap. 

Oricine altul s-ar fi lăsat învins, dar Ion, cu sângele 
şiroindu-i din răni, continuă să lupte. 


Vâlsan reuşi să-l tragă din bătălie, abia când, încercuit de 
tătari, sta gata să se prăbuşească. 

Şi-acuma zăcea, în mânăstire, pe-o laviţă, fără speranţa de- 
a mai scăpa cu zile. 

Un slujitor de credinţă trimis de domnitor se afla şi el 
acolo, pentru a vedea cu ochii lui ce se întâmplă cu Ion. 

— 'Toate leacurile folosite de mine nu i-au ajutat cu nimic, îl 
înştiinţă Sofronie. Căpitanul, în urma despicăturii din ţeastă, 
şi-a pierdut şi auzul şi văzul. Rana i s-a obrintit. Fierbinţelile 
nu mai încetează. Şi bănuiala mea este că va muri curând. 

— Dar cum de i s-a înrăutățit atât de mult şi aşa de repede 
starea? Când a fost adus aici încă mai vorbea. 

— Mai vorbea, este adevărat. Când însă a aflat că unul 
dintre pârcălabii Chiliei, cuprins de spaima morţii, şi-a 
pierdut firea şi, împotriva voinţei tuturor celorlalţi luptători 
din cetate, fără să mai aştepte sosirea măriei sale Ştefan, i-a 
deschis porţile lui Baiazid, mâhnirea lui a fost atât de- 
adâncă, încât l-a cuprins o sfârşeală din care nu s-a mai 
trezit nici până astăzi. 

— L-a durut prea mult această înfrângere pricinuită de 
frica unui pârcălab bicisnic! adăugă trimisul. Nu trebuie să 
uităm că la cetatea Chilia a ţinut cel mai mult Ţepeş, în 
vremea când el o stăpânea. De-aceea a luptat, poate, cu- 
atâta deznădejde sub zidurile ei, căpitanul Ion! 

Sofronie îşi clătină, amărât, capul: 

— Ce folos că Baiazid a fost, pe urmă, silit de ostile măriei 
sale Ştefan să se retragă dincolo de Dunăre, dacă aceste 
două puternice cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă, au rămas în 
mâinile lui? Iată ce i-a otrăvit sufletul! Otrava, iscată întâi în 
inimă, i s-a împrăştiat în tot trupul. Şi nu mai poate să se 
lecuiască. Aşa că, ştiind eu - care sunt nu numai lecuitorul, 
ci şi groparul mânăstirii Bistriţa - ce trebuie făcut într-o 
asemenea împrejurare, am luat toate măsurile trebuincioase 
pentru ca moartea căpitanului să nu ne găsească 
nepregătiţi. 


— Măria sa Ştefan, mai glăsui trimisul, a poruncit să i se 
înştiinţeze familia. Şi va da tot ajutorul ca aceasta să poată 
ajunge aici cât mai grabnic. Nădăjduieşte măria sa că, 
poate, simţindu-i alături pe cei dragi, viteazul căpitan îşi va 
reveni. 

— Soarta sa, din păcate, oricât s-ar strădui măria sa, îşi 
dete, trist, cu părerea Sofronie, este pecetluită. Nimic nu-l 
mai poate lecui. 

— Cu toată această părere a sfinţiei tale, măria sa te roagă 
să-i primeşti şi să-i găzduieşti familia, ce va veni curând, pe 
cât este cu putinţă mai bine. Nimic nu trebuie precupeţit 
când este vorba de căpitanul lon! 

Familia, adică Dănuţ şi Ioana, însoţiţi de Draga, sosiră, într- 
adevăr, cu ajutorul bunului Ştefan, mai curând decât erau 
aşteptaţi. 

Copiii se azvârliră la pieptul tatălui. Plânseră, îi sărutară 
chipul, bineînţeles fără ca muribundul să-şi dea seama, şi nu 
voiau să se mai despartă de el. Cu greu, Sofronie şi Draga îi 
desprinseră de-acolo. 

Osteniţi, copiii au fost culcaţi. Şi numai Draga a rămas să-l 
vegheze pe căpitan. Fata adusese cu ea nişte leacuri. În 
primul rând o unsoare, în care se puseseră mai multe 
buruieni, între acestea numărându-se untişorul de câmp - la 
vremea înfloririi - pătlagina, smârdarul şi ghiocelul de 
munte. Bunica, pe când mai trăia, îi spusese fetei că nu se 
află vreo unsoare mai bună decât aceasta în toată lumea, 
dacă, bineînţeles, nu se ung rănile cu ea prea târziu. Şi alte 
felurite băuturi întăritoare o învățase bunica pe fată să 
fiarbă. 

Rămânând singură cu rănitul, fata îi unse întâi rănile, apoi 
îi pregăti o băutură îndulcită cu miere şi i-o turnă în gură, 
picătură cu picătură. 

Bolnavul se simţi mai uşurat. 

Multe săptămâni rămase apoi Draga neclintită lângă 
bolnav. 


Căpitanul continua să se zbată între viaţă şi moarte. 
Conştiinţa nu-i revenea. Nu recunoştea pe nimeni. 

Câteodată, nopţile, Draga se apropia de urechea lui. Ştia că 
nu putea fi auzită. Şi, totuşi, îi vorbea. Îi amintea de copii şi 
de voinicii ce-l aşteptau în [ara Românească. 

Unii dintre aceştia veniseră, de altfel, ca să-şi ia rămas bun. 
Deşi niciunul dintre ei nu putea crede că un viteaz ca lon se 
va da pradă morţii cu-atâta uşurinţă. 

Ştefan însuşi se repezise o dată să-l vadă. Acolo o întâlni pe 
Draga, neobosită, la căpătâiul rănitului. 

Era o dimineaţă însorită. Astrul strălucitor al zilei îşi 
trimitea prin ferestruică razele călduţe. Faţa căpitanului, 
după atâta suferinţă, se subţiase. Obrazul lui, înainte ars de 
soare, se albise. Ochii îi stăteau închişi sub pleoapele grele. 

Ştefan vodă văzu cu acel prilej ceea ce nu văzuse încă 
nimeni. 

— Îl iubeşti? o întrebă pe fată. 

Draga îşi ridică uimită capul şi roşi până la rădăcina 
părului. 

De unde-i aflase această atât de bine păstrată taină măria 
sa? 

Într-adevăr, fata îl îndrăgise pe Ion. Aceasta se petrecuse 
cu mult înainte de a fi avut prilejul să-l vadă şi să-i 
vorbească. Tatăl şi fratele său îi povestiseră atâtea despre 
vrednicia, cinstea, curajul şi înfăţişarea lui. Iar din baladele 
cântate în popor, aflase alte multe însuşiri ale vestitului şi 
credinciosului căpitan al lui Ţepeş. 

Venise apoi vremea să-l cunoască în pridvorul casei lui 
Neagoe de la Craiova. Se apropiase de el, împreună cu toate 
celelalte fete menite a fi trimise lui Ali-beg. Ea însăşi nu-i 
vorbise nimic, dar inima i se oprise în piept. Căpitanul i se 
înfăţişa întocmai aşa cum şi-l închipuise în visurile ei de fată: 
frumos, semeţ, însă cu o privire blândă şi chiar puţin amară. 

«Nici nu este de mirare, gândise ea, când viaţa l-a încercat 
atât!» 


— Hai, hai, o trezise, în clipa aceea, Ştefan din gânduri. 
Mărturiseşte pe faţă. Nu e nevoie să-ţi ascunzi simţirile. Şi 
mie-mi este drag. 

La întrebarea lui, aşa cum li se întâmpla celor mai mulţi 
dintre oamenii care aveau fericitul prilej de a se afla în 
apropierea voievodului, fata se dădu pe faţă. 

Căzu în genunchi înaintea măriei sale, îi sărută poala hainei 
şi îi destăinui cinstit că este cel dintâi bărbat pe care inima 
ei l-a îndrăgit. Şi că, orice s-ar întâmpla, nu va mai iubi pe 
nimeni altul în viaţă. 

— Ajută-l să se vindece, o îndemnă domnul. Dragostea 
fierbinte şi curată a unei tinere fete slujeşte câteodată 
lecuirii unui rănit mai mult decât toate fierturile, oblojelile şi 
toate celelalte leacuri din lume. 

Domnul adusese cu sine o minunată dveră - o perdea 
lucrată din porunca lui pentru porţile împărăteşti ale 
mânăstirii. Dveră înfăţişa biruinţa asupra morţii. 

Pe fată, gândul acesta, al vieţii ce poate învinge moartea, o 
îmbărbătă. 

Mai ales că Ştefan, înainte de plecare, o mai îndemnă încă 
o dată să nu se lase înfrântă. 

— Te voi asculta şi voi lupta până la capăt pentru viaţa 
căpitanului Ion, măria ta, îl încredinţă ea. 

Numai că lunile treceau. Venise toamna. Copacii desfrunziţi 
de pe dealuri se frământau în vânt. Şi suferinţa continua să 
stăpânească fiinţa celui drag. 

Este adevărat că fierbinţelile îi mai trecuseră. Nu se mai 
zbuciuma atât în somn. Şi osul, în ţeasta lovită, începu să se 
lege. 

Ceea ce o turbura pe Draga cel mai mult era faptul că lon 
nu îşi revenea nici un moment cu totul în fire. Deschidea 
ochii, dar aceştia căutau în gol. 

Dănuţ îl apuca de mână, Ioana i se anina de gât, Draga îi 
vorbea, Sofronie la fel, fără ca el să-şi întoarcă privirile spre 
ei şi fără să dea cel mai mic semn că-i aude şi-i înţelege. 


Începuse să se aprindă focul în vatră. Se-apropia iarna. 
Lupii dădeau târcoale tot mai apropiate satelor. 

Într-o seară poposi la mânăstire Vâlsan. El era omul în care 
căpitanul avea cea mai mare încredere. Şi, înainte de a 
cădea sub zidurile Chiliei, lui îi încredinţase conducerea 
cetelor sale. 

Vâlsan încercă să-i povestească câte ceva din cele ce se 
petreceau în ţară sub cârmuirea lui Vlad Călugărul. 

A fost pentru prima oară când Ion şi-a întors puţin ochii 
către cineva. Şi Sofronie şi-a dat cu părerea că bolnavul 
merge spre bine. 

Treptat, treptat, Ion îşi îndreptă tot mai des privirile către 
copii şi Draga. Nu se putea mişca. Corpul îi era înţepenit. 
Dar de auzit se părea că începuse să audă şi încă din ce în 
ce mai bine. De-aceea, nopţile Draga îi cânta şi-i povestea ca 
unui copil. 

În altă zi, fetei i se păru că rănitului, în timp ce ea îi vorbea, 
îi apare un zâmbet pe buze. 

— Copii, tatăl vostru zâmbeşte, îi chemă ea pe Ioana şi 
Dănuţ care, deşi se apropia seara, încă se mai jucau prin 
ogradă. 

Amândoi alergară într-un suflet, şi lon reuşi să-şi întoarcă 
spre ei nu numai ochii, ci şi capul. Draga observă că încerca 
să-şi mişte şi degetele. 

Îi apucă degetele, i le încălzi între palme, îl mângâie pe 
obraz şi începu să joace de bucurie, prin chilie, ţinându-i pe 
amândoi copiii de mâini. 

Draga mergea pe şaptesprezece ani, Dănuţ pe şapte şi 
Ioana împlinise cinci, dar văzându-i pe tustrei jucând prin 
chilie nu ştiai care dintre ei era cel mai copil. 

Aţâţă focul, îl înveli pe Ion şi mai bine sub cergi şi îi aduse 
licoarea din buruieni pregătită cu mâinile ei. 

Tocmai atunci, Sofronie îi vesti sosirea unor noi oaspeţi. 
Aceştia îi spuseseră călugărului că sunt nişte susţinători ai 
cetelor de răzvrătiți. 


Ion îşi întoarse din nou capul. Îl auzise bine pe Sofronie. 
Voia să vorbească, deschidea gura, îşi încleşta şi-şi descleşta 
degetele, fără să poată însă rosti nici un cuvânt. 

— Cred că ar fi bine să amânăm întâlnirea pe mâine, spuse 
Draga. Începe să se însereze. Căpitanul este ostenit. Am 
trăit astăzi cu toţii tulburări prea mari. 

— Oaspeţii stăruie, zise Sofronie. Mâine vor pleca în zori. Şi 
vor, neapărat, să-l vadă pe căpitan. 

— Bine! se învoi cu greutate Draga. Numai să nu întârzie în 
chilie prea mult. 

— Nici vorbă!... Nici vorbă! 

Sofronie alergă să-i înştiinţeze pe călătorii care aşteptau 
afară că sunt bine-veniţi. 

Când ajunse la ei, aceştia tocmai îi iscodeau şi pe ceilalţi 
călugări asupra stării sănătăţii căpitanului. Se ridică de pe 
laviţă? Umblă? Mânuieşte armele? Şi altele de felul 
acestora. 

Aflaseră totul şi se grăbiră să intre în chilie, călăuziţi de 
Sofronie şi primiţi cu destulă nemulţumire de Draga. 

Întâiul care păşi era un bărbat ager, deşi puţin cam 
vârstnic, îmbrăcat într-o zeghe miţoasă. Călca ţanţoş şi se 
vedea că fusese oştean. Obrazul, pe partea stângă, era 
brăzdat de urma închisă a unei răni, care urca de la mustață 
spre ochi. 

— Să trăieşti, căpitane! îi ură el cu glas răsunător. 

— Am venit să te vedem cum te mai afli! adăugă al doilea, 
un subţiratic uşor aplecat de spate şi cu capul pleşuv. Acesta 
cerceta, cu atenţie, prin toate colţurile, chilia. Şi ochii i se 
opriră, fugar, asupra săbiei. Sabia care fusese, de altfel, 
agăţată la căpătâi, pe perete, din porunca lui Ştefan, sub 
cuvânt că bolnavul, când se va vindeca, să se simtă 
numaidecât în apele lui. 

Al treilea se strecură şi el pe uşă. Avea o haină lungă de 
şiac, însă, pe dedesubt, dacă s-ar fi uitat cineva cu atenţie, 
ar fi văzut că purta o cămaşă de zale. 


Către al treilea mai ales se îndreptară privirile bolnavului. 
Acesta gemu şi era limpede că voia să spună ceva. Degetele i 
se zbăteau, agitate. Draga văzu că ele se mişcau cu mult mai 
liber decât înainte. 

— Eşti ostenit, hai? îl întrebă întâiul. Bine că te-am văzut 
cum arăţi! Mă bucur... 

— Să-l lăsăm să se odihnească! luă iar cuvântul al doilea. 

Al treilea se apropie de laviţă, cu spatele la ceilalţi. 

— Am adus nişte leacuri din ţară, zise încet. Cu ajutorul lor 
ai să te poţi odihni... în veci... bine... 

Vru să mai adauge ceva, dar Draga îi rugă să părăsească 
încăperea. 

După plecarea celor trei, fata îl căută pe Sofronie şi-i spuse 
că este neliniştită. 

— Pentru ce? râse Sofronie. Căpitanul arată din ce în ce 
mai bine. 

Ea se sfii să-i spună că alta îi este pricina îngrijorării. Şi cu 
aceste cuvinte se despărţiră. 

Făcliile fuseseră stinse. În chilie nu mai ardea decât 
sâmburele de lumină al candelei. 

Cu toate astea, căpitanul întârzia să adoarmă. Draga, care-i 
veghea, ca de obicei, somnul, aşezată pe un scaun cu spătar, 
îl simţea cum încerca să se mişte. 

Străduinţa îl făcea să răsufle greu. 

Fata îi puse palma micuță şi caldă pe frunte. 

Fruntea-i era îmbrobonată de sudori. 

Prin minte, revăzu clipa când privirile lui Ion se întâlniseră 
cu acelea ale bărbatului îmbrăcat în haină de şiac. Privirile li 
se ciocniseră ca nişte săbii de oţel, făcând parcă să 
țâşnească din ele scântei. 

«Nu mai încape vorbă, s-au recunoscut, cugeta Draga. Şi 
sigur că se urăsc! Doamne, ce se va întâmpla?» 

Ar fi vrut să alerge la Sofronie. Numai că aşa, fără temei, 
ea, o fată tânără, să năvălească în crugul nopţii la un bărbat 
în chilie? Chiar dacă acesta era călugăr şi, pe deasupra, cu 
barba colilie. Nu se cuvenea! Şi ce-ar fi spus, pe urmă, 


stareţul? Şi-aşa de-abia se învoise s-o găzduiască în 
mânăstire. Şi asta numai fiindcă rănitul era un oştean de 
frunte şi, pe deasupra, ocrotitul lui Ştefan. lar Ştefan 
poruncise ca totul să fie îngăduit când era vorba de 
sănătatea şi binele căpitanului Ion. 

Bolnavul gemea pentru a doua oară în acea seară. Draga 
luă o aşchioară din vatră şi cu ea aprinse din nou făclia. 
Încercă să înţeleagă ce voia să spună Ion. 

Deodată pricepu. Ochii acestuia se îndreptau spre sabie. 

— Sabia o doreşti? Dar cum să ţi-o dau? Nu o poţi ţine în 
mâini. Şi de cine te îngrijorezi? De cei care au venit? Te temi 
pentru copii? 

Ochii lui Ion scânteiară. Fusese deci vorba de copii. Să-i ia 
din chilia unde-şi aveau culcuşul pe-aceeaşi laviţă cu ea şi 
să-i mute? 

Draga se zbuciuma chinuită de întrebări. 

Luă sabia din cui şi i-o puse lui Ion în partea dreaptă, pe 
laviţă, aproape de palma lui. 

Parcă se mai liniştise. Cu degetele încordate, se străduia, 
fără să izbutească, să-i prindă mânerul. 

Văzând că nu reuşeşte, gemu a treia oară. 

— Ce să fac? îl întrebă Draga. Să mut chiar acum copiii? 
Bine, îi iau şi-i culc pe laviţele slugilor din cuhnie. Laviţele 
sunt largi, slugile obosite, copiii şi ei adormiţi. Nici n-o să se 
simtă. Dar cum să te las singur? Să n-am grijă? Să mă 
zoresc? 

Draga îl înţelegea tot mai bine ce spunea din ochi. 

Deschise uşa şi se furişă pe sala rece de piatră. Din mers 
auzi nişte glasuri. Vorbeau destul de încet, dar recunoscu 
uşor vocea aceluia care intrase întâiul la Ion în chilie: 

— Vom fi răsplătiți din plin! 

Pentru ce să fie răsplătiți? Pentru moartea lui lon? A 
copiilor? Cine erau oamenii aceştia? 

Vru sa strige. Strigând, călugării ar fi sărit, sigur, în ajutor. 
Dar cum putea să învinuiască nişte oaspeţi ai mânăstirii care 
nu făptuiseră nimic? Numai pe nişte vorbe ascultate de ea 


dincolo de o uşă şi pe nişte bănuieli iscate dintr-un schimb 
tăios de priviri? Ar fi copilăresc. Pe de altă parte, dacă nu 
cheamă imediat pe cineva în ajutor, s-ar putea ca, peste 
foarte puţin timp, să fie prea târziu. 

N-apucă să-şi termine gândul, şi uşa lângă care se afla 
scârţâi. Fata se ascunse după ieşitura de lângă scară a 
peretelui. Întâi ieşi cel cu haina de şiac. Ţinea în mână un 
hanger. Acum era, într-adevăr, prea târziu. Fata abia mai 
răsufla. Spaima o strângea de gât, sufocând-o. Nu mai putea 
rosti nici un cuvânt. leşi şi-al doilea, şi-al treilea. Veniseră 
înarmaţi cu hangere şi pumnale. La cea mai mică mişcare a 
ei, ar fi înjunghiat-o. Nici n-ar fi apucat să dea alarma. Pe 
urmă, nici vorbă, l-ar fi răpus pe căpitan şi, poate, pe Dănuţ 
şi Ioana. 

Cerul era acoperit de nori. Pe sală şi pe scară, întunericul 
puteai să-l tai cu cuțitul... Unul dintre bărbaţi trecu pe lângă 
ea. O atinse cu mâneca. Era acela cu haina de şiac. Părea a 
fi o căpetenie. 

— Păşiţi cât puteţi de încet, spuse el. Să nu vă simtă 
călugării. Bateţi uşor şi când fata vă-ntreabă cine sunteţi, 
răspundeţi... tu, Gheorghe, să răspunzi: «Părintele 
Sofronie!» Pe urmă înşfăcaţi fata. Astupaţi-i gura. Faceţi-i de 
petrecanie. Şi vă repeziţi la căpitan. Cu el va merge uşor. N- 
are cum să se apere. Şi dacă am terminat şi cu el, alergăm la 
copii. Ştiţi unde dorm? 

— Ştim! răspunse chelul... 

— Caii i-aţi lăsat afară? 

— Afară! 

«Copiii, gândi Draga. N-am apucat să-i pun la adăpost. 
Încotro s-o iau? Dacă m-aş depărta puţin şi-aş striga? 
Ucigaşii n-ar pierde zadarnic vremea. S-ar repezi la chilia 
unde doarme Ion. Şi, cum el este fără apărare, l-ar 
străpunge într-o clipă cu săbiile. Pe urmă ar fugi. Ce să fac? 
Ce să fac? Să mă reped în chilie. Să trag zăvorul şi apoi să 
chem în ajutor. Acesta este lucrul cel mai bun. Însă repede, 
repede...» 


Aşa făcu. Porni iute în vârful picioarelor. 

— Parcă... mi s-a părut că umblă cineva, zise unul... 

Draga îl auzi. Se trase în umbra zidurilor şi se grăbi. 
Dincolo de colţ e chilia unde se află Ion. 

A ajuns. Atinse ivărul, dar o mână îi cuprinse pe 
neaşteptate, din spate, umărul. Se întoarse şi înaintea ei îl 
văzu pe bărbatul în zeghe miţoasă. 

Se rezemă de uşă. 

— Ce vreţi? Nu vă las înăuntru! 

— Vâră-i hangerul în piept! Ce mai aştepţi? mormăi omul în 
haină de şiac. 

Mâna celui în zeghe miţoasă se ridică. Tăişul ascuţit al 
hangerului sclipi într-o fărâmă de lumină scăpată printre 
nori. Numai că Dragai orice spaimă îi trecuse. Simţi o furie 
cum nu o mai încercase niciodată. Se repezi cu unghiile 
drept în ochii celui care o ameninţa. Bărbatul scrâşni: 

— M-a orbit!... Omorâţi-o! 

Şi el însuşi lovi cu hangerul... Draga se aplecă şi se feri 
într-o parte. Vârful armei se înfipse în lemn. 

— Unde e? zise cel de-al doilea. 

Draga lupta ca un flăcău. Ascultase odinioară povestindu-i- 
se despre Oltea şi neînfricarea sa. În suflet simţea şi ea 
crescându-i o putere ca de bărbat. Aplecându-se, întâlnise 
cu mâinile, pe jos, o piatră mare, ajunsă cine ştie cum pe- 
acolo. O apucă şi-l izbi, cu toată tăria, în cap, pe cel de-al 
doilea. 

Întâiul, cu ochii sângerând, bâjbâia prin beznă. O prinse de 
veşminte. Bluza-i pârâi, şi asta o făcu să se tragă puţin 
deoparte. 

Cel de-al doilea, lovit în cap, căzuse în patru labe şi se 
zvârcolea de durere pe lespezi. 

Unde era însă cel de-al treilea, în haină de şiac şi cu 
privirea cruntă? 

Pe sală se făcu lumină. Văzu uşa chiliei deschisă. Făclia, pe 
care o lăsase înăuntru aprinsă, răspândea, prin 
întredeschizătura uşii, o lumină ce i se părea orbitoare. 


«Ion! Atunci... bărbatul cu ochii crunţi trebuie să fi şi 
pătruns înăuntru!» 

Strigă: 

— Ajutor!... Ajutor!... L-au răpus pe căpitanul lon!... 

Îl izbi şi pe cel cu zeghea miţoasă în cap cu piatra. Acesta 
se clătină şi se sprijini de zid, ţinându-şi amândouă palmele 
pe ochi: 

— M-a orbit, nelegiuita!... M-a orbit!... 

Draga îi ridică hangerul căzut şi, strângându-şi cu mâna 
stângă, la piept, bluza ruptă, se năpusti în chilie. 

Uşile celorlalte chilii începură să se deschidă. Cel dintâi, 
numai într-un fel de cămăşoaie lungă, din pânză de cânepă, 
şi cu un retevei gros în mână, se ivi Sofronie. Făcliile se 
aprindeau pe de-a rândul. Toaca începu să bată. 

Pe negândite se ivi şi Dănuţ, de mână cu Ioana. 

Cei doi bărbaţi cu capetele sparte se văicăreau. 

Sofronie, îmbrăcat în cămăşoaia lui largă şi lungă până la 
pământ, cu reteveiul în mână, alerga bezmetic. 

«L-au omorât pe căpitanul Ion?» 

— Cu voi ce e pe-aici? îi întrebă pe cei doi. 

Dar fără să le mai aştepte răspunsul, bănuind ce s-a 
întâmplat, pătrunse înăuntru ca adus de furtună... 

În chilie, se aştepta să-l găsească pe Ion zăcând pe laviţă 
într-un lac de sânge. Când colo, priveliştea cea mai 
neînchipuită îl aştepta. 

Căpitanul Ion era în picioare. Cu sabia ridicată. Draga avea 
şi ea în amândouă mâinile câte un hanger. 

Când Sofronie intră, căpitanul, istovit, se lăsă să cadă pe 
laviţă. 

Draga plângea şi râdea în acelaşi timp. Iar în genunchi, la 
picioarele lor, se vedea ucigaşul cu ochii crunţi. 

— S-a ridicat din morţi! apucă să bâlbâie Draga, arătându-l 
pe Ion. 

Simţind ce se petrece afară, şi anume că Draga lupta 
pentru viaţa lui, căpitanul, aflat pe calea vindecării, îşi 
adunase toate puterile şi izbutise nu numai să se ridice de 


pe laviţă, ci încă să-şi mai apuce şi sabia. Năvălind în chilie, 
ucigaşul - tot un năimit al înaltei Porţi şi care mai avusese 
de-a face cândva cu Ion - rămăsese încremenit. 

Îl ştiuse pe căpitan lungit pe laviţă, fără putinţă de-a se 
mişca, şi iată-l în picioare, cu sabia în mână. 

Întâmplarea aceasta îi tăiase pe jumătate avântul. Totuşi, 
se îndreptase spre el cu hangerul întins. Atunci se năpustise 
în chilie şi Draga. 

— În genunchi! îi poruncise Ion ucigaşului. 

— Şi azvârle-ţi hangerul, adăugase Draga. 

Ucigaşul cătă spre dreapta. Acolo, cu un hanger în mână, 
era Draga, înaintea lui, sabia tăioasă a lui Ion. Din spate, se- 
auzeau paşii lui Sofronie şi glasurile celor care ieşeau din 
chilii. lar cei doi soţi de nemernicii ai lui se tăvăleau afară, 
pe jos. 

De frică, văzând că nu mai are nici o scăpare, îşi aruncase 
arma - pe care i-a ridicat-o tot Draga - şi căzuse în 
genunchi. 

Copiii se repeziră, fericiţi, în braţele părintelui lor. În timp 
ce ucigaşii fură trimişi sub pază domniei, la Suceava, unde-i 
aştepta o osândă aspră. 

Lui Ion, odată cu această întâmplare, parcă i se rupsese 
ceva, vreun zăgaz al sângelui. Se simţea împrospătat. 
Sângele-i curgea prin vine năvalnic. Limba i se dezlegase. 
Braţele şi picioarele şi le mişca în voie. 

Leacurile pe care Draga i le dăduse, cu dragoste şi grijă, 
atâta vreme, aveau cele mai bune urmări. 

Sprijinit de fată, căpitanul se putea plimba acum prin 
ogradă. Se juca laolaltă cu copiii. | se aduse şi calul. Goni cu 
el peste câmpuri. Îşi mânui armele. Încetul cu încetul 
devenea iar omul de altădată. 

Ştefan, aflând vestea, se bucură nespus. 

Nu mai trecu mult timp, şi căpitanul, însoţit de copii şi 
Draga, plecară la Suceava, unde-i chemase domnul. 

— Vezi, căpitane, glăsui Ştefan când i se înfăţişară 
tuspatru, i-am spus acestei frumoase fete că unde nu pot 


izbândi leacurile, face o adevărată minune dragostea. Te-ai 
vindecat şi viaţa i-o datorezi în primul rând ei. Căpitanul îl 
asculta neclintit. Ea este, continuă voievodul, pe câte am 
auzit, şi o foarte bună mamă a copiilor tăi. 

Căpitanul îşi privi copiii. Dănuţ sta drept, înaintea lui 
Ştefan, într-o ţinută de adevărat oştean. Ochii lui însă erau 
umezi. 

— Pentru ce plângi? îl întrebă voievodul... 

— Mi-am adus aminte de moartea mamei! 

— Sărmana Oltea s-a dus! Şi vouă, copiilor, vă trebuie o 
mamă. Nici un copil nu trebuie să rămână fără grija şi 
dragostea unei mame. 

— Noi avem o mamă, răspunse în locul băiatului Ioana, 
care, ce e drept, nici n-avea cum să şi-o mai amintească pe 
Oltea. 

Se repezi la Draga şi-o prinse cu amândouă mânuţele de 
gât. 

Draga o îmbrăţişă şi ea pe fetiţă, sărutându-i fierbinte 
obrajii. 

— Avem o soră mai mare care ne ţine loc de mamă, o 
corectă băiatul, cu o seriozitate aproape bărbătească, 
privind-o pe loana mustrător. O soră, pe care o iubim foarte, 
foarte mult, însă... o soră, apăsă el pe cele din urmă două 
cuvinte. 

Draga o lăsă pe Ioana din braţe. Inima-i zvâcnea. 

— Aşa e. Are dreptate Dănuţ, zise. Sunt sora lor mai mare. 
Îi apucă pe amândoi copiii de mână. Tustrei îngenuncheară 
înaintea voievodului. Acesta le făcu semn că pot părăsi 
încăperea. Şi numai lon rămase ca să mai vorbească 
împreună cu domnitorul lucruri de-ale războiului şi păcii. 

Vlad Călugărul, în haina lui verde, bogat împodobită, care-i 
plăcea atât de mult, călărea în frunte pe un cal murg. De sub 
poalele hainei i se vedeau şalvarii roşii, pe care-i îmbrăcase 
ca să-i facă plăcere lui Ali-beg. 

De-a dreapta şi de-a stânga lui se aflau sfetnicii, între care, 
la loc de cinste, se vedeau Staico din Bucov şi Barbu 


Craiovescu. 

La Siret se opriră pentru a-l aştepta pe Ali-beg, care 
trebuia să sosească dintr-un ceas într-altul. Acesta venea cu 
o armată, al cărei număr exact Vlad Călugărul nu-l aflase, 
dar trebuia să fie, aşa după cum i se dăduse să înţeleagă, 
una dintre cele mai mari din câte năpădiseră vreodată 
pământul Moldovei. 

În sfârşit, tobele răsunară. Şi gărzile de spahii, bine 
înarmate, care deschideau drumul, se iviră. Caii acestora 
fuseseră aleşi numai albi. După ei, veneau achingiii, călări pe 
cai negri. 

Priveliştea era înfricoşătoare. Caii tropoteau. Armele 
oştenilor otomani sclipeau. Şi întreg pământul se zguduia 
sub această uriaşă năvală ce se îndrepta spre Moldova. 

Ţara Românească şi Poarta, prin înţelegerea dintre Baiazid 
al II-lea şi Vlad Călugărul, deveniseră, chipurile, prietene. 
Numai că prietenia acestora era doar a celor de sus. 
Norodul n-avea nici un folos de tras dintr-o astfel de 
prietenie, ci dimpotrivă. Trebuia să asigure hrana oştenilor 
şi-a animalelor, carele pentru transporturi şi bărbaţii de 
dârvală. Aceasta afară de atâtea şi atâtea alte angarale. 
Încât, cu toate poruncile şi amenințările domniei de-a nu-şi 
părăsi casele, oamenii piereau ca duşi de vânt, de cum se 
auzea că se apropie otomanii - „prietenii lui vodă”. 

Armata musulmană înainta către râul Siret printr-un ţinut 
pustiit de locuitori. 

Vlad Călugărul şi suita lui descălecară. Slujitorii îi aduseră 
pe o tavă pâine şi sare. Şi vodă îi întâmpină pe otomani. 

— Bine-ai venit, strălucirea ta! 

Ali-beg rupse o bucată de miez din pâine şi o muie în sare. 
Mestecă puţin pâinea şi apoi o scuipă, stropind, ce-i drept 
fără să vrea, haina verde şi bogată a domnitorului. 

Vlad Călugărul se strâmbă. Câteva firimituri îi ajunseseră şi 
pe obraz, dar nu îndrăzni să se şteargă. Se stăpâni şi înaintă 
câţiva paşi până ce ajunse pe covorul persan. 


Cu o zi înainte plouase şi begul se mânia când era silit să 
calce cu cizmele prin noroi. Astfel că, în cinstea lui, din 
porunca lui vodă, fusese întins pe pământ covorul acela 
persan. Descălecă, făcând primul pas, de pe cal, pe spinările 
încovoiate a doi arapi. Aceştia, cu povara pe spate, 
îngenuncheară, apoi se lăsară pe burtă. Mişcarea fusese 
atât de lină încât turcul nici n-o simţi. 

Alte covoare lungi şi înguste fuseseră întinse până la cortul 
în care begul urma să se odihnească trei-patru ceasuri şi 
unde avea să se hrănească, împreună cu domnul. 

Înainte de a gusta din friptura de pui, otomanul rupse şi îi 
întinse o bucăţică lui Vlad Călugărul. 

— Mănâncă, hakan Vlad. Vreau să văd dacă pasărea ta n-a 
fost otrăvită. 

N-avusese loc, de altfel, nici o întâlnire a begului cu Vlad - 
cu toate că se dădeau drept prieteni - fără ca domnitorul 
valah să nu fi fost jignit. 

Voievodul gustă, şi-abia atunci Ali-beg catadicsi şi el să 
mănânce. 

În timp ce se hrănea - cu toate că, în cartea sfântă a 
otomanilor, Coranul, una dintre cele mai aspre porunci era 
aceea ca drept-credincioşii să nu soarbă nici o picătură de 
vin - Ali-beg făcu un semn. Voievodul înţelese. Ridică de pe o 
tavă de argint aşezată lângă divan un ulcior cu vin dulce de 
Drăgăşani, şi begul bău însetat. Se şterse la gură cu mâneca 
şi oftă. Nimic nu-i făcea mai multă plăcere decât vinul 
acesta, dulce şi aromat, din viile de pe Olt. 

— Te-am chemat, îi rosti voievodului begul, fiindcă am să 
întorc pe dos Moldova... şi doresc să fii faţă... Voi pustii 
Suceava şi voi aşeza un nou domn. 

— Pe cine? se grăbi vodă. 

— Ai să vezi. Îţi voi spune după ocuparea cetăţii, răspunse 
din vârful buzelor begul. 

Bătu din palme, chemând astfel slujitorii să-l dezbrace, se 
răsturnă pe divan şi, vegheat de arapi, fără să se 


sinchisească de prezenţa voievodului, începu, curând, să 
sforăie. 

Vlad Călugărul se ruga în biserică: «Doamne, miluieşte-mă, 
fă ca în luptă să nu dau ochii cu Ştefan, cel care m-a urcat în 
scaun. Fereşte-mă de pedeapsa lui! Şi fă ca oştenii mei, care 
se ţin fraţi cu cei ai Moldovei, să m-ajute şi să nu mă 
părăsească de la-nceput... Ce să fac? Sunt silit să mă plec 
sultanului, ca să nu năvălească şi-n Ţara Românească şi să 
fie mai rău. Ajută-mă, Doamne! Ajută-mă!» 

Aprinse la altar lumânări pentru vii şi la ieşirea din biserică 
pentru morţi. 

Deodată trâmbiţele începură să sune. Lui Vlad i se muie de 
tot curajul. 

Calul îl aştepta în uşa bisericii. Încălecă şi, înconjurat de 
Staico din Bucov, Barbu şi ceilalţi mari boieri, căpitani şi 
slugi, porni. 

Bărbia îi tremura. 

— Se află alături de Ştefan şi căpitanul Ion, îl înştiinţă pe 
Ali-beg cineva. 

— Unde e Bradomir? 

Bradomir (pe numele lui adevărat Bradmer) era un 
mercenar. Făcuse un timp parte din oastea lui Ali-beg. Dar 
de peste un an se tocmise în cetele lui Staico. 

Puternic, îndrăzneţ, mercenarul acesta înalt, ciolănos, cu 
păr şi mustăţi roşii, născut pe ţărmul Balticii, fusese tocmit 
de Ali-beg pentru zece ducaţi-aur să-l răpună pe Ion. Elera, 
de altfel, acela care-l izbise, sub zidurile Chiliei, pe la spate, 
cu sabia. Dar lon scăpase. Şi Bradomir se temea, la rându-i, 
să nu-l întâlnească în bătălie pe Ion. 

— Prima dată ai dat greş, îl mustră, tăios, Ali-beg. Nu l-ai 
lovit destul de tare. Acum îţi poruncesc să-l cauţi în bătălie şi 
să-ţi îndrepţi greşeala. Mi-l aduci prins sau îl ucizi. Aceasta 
este dorinţa cea mai fierbinte a luminăţiei sale sultanul. 

De sub coiful rotund, părul bălai-cărunt i se scurgea lui 
Ştefan pe umeri. Părea cu mult mai tânăr decât era. 


— Întâi vom porni noi, hotărî el, ca să-l lovim în inimă pe 
fiorosul beg. Iar cele două aripi de oaste să-l înconjoare. Nu 
uitaţi că avem să-i plătim sângele bătrânilor, femeilor şi 
copiilor noştri nevinovaţi, răpuşi de oastea begului. Şi că ela 
năvălit peste noi, cu gândul să ne subjuge. 

Iureşul se iscase. Şi, încă de la primele izbituri, Ali-beg îşi 
roti calul şi se porni la goană, fără să ţină seama ce se mai 
întâmplă cu oastea. 

— Ali-beg, stai!... Ali-beg! striga, în urma lui, Ştefan. 
Aşteaptă să ne înfruntăm! 

Ali-beg zbura însă pe calea spre Chilia, unde dorea să se- 
ascundă, părăsindu-şi, în prăpădul dezlănţuit de oastea lui 
Ştefan, spabhiii, ienicerii şi achingiii. 

Cât de făloasă sosise oastea otomană, şi cum se înapoia! 

La fiecare popas, Ali-beg cobora de pe cal, dar fără să se 
mai sprijine pe arapi, să calce pe covoare persane ori să 
apuce să mai tragă, împotriva poruncii Coranului, câte-o 
sorbitură de vin! 

Calul i se împotmoli, şi el se răsturnă în noroi. Abia de 
izbuti un spahiu, Mustafa, să-l smulgă din tină. 

Pe alt drum, Vlad Călugărul fugea mai abitir. Vodă îşi 
pierduse haina bogată, verde, în dreptul unui izvor. 
Încercase să răsufle şi să se răcorească un pic. Se zvonise 
însă că se află în preajmă Ion. Şi, uitându-şi de haină, rămas 
numai în şalvarii roşii, vodă încălecase. O luase din nou la 
sănătoasa. Mai mult de jumătate din oastea musulmană 
pierise în timpul acestei groaznice urmăriri. La fiecare pas, 
otomanii - câţi nu se dădeau prinşi - vărsau valuri de sânge. 

Din cetele domneşti, iarăşi, mai bine de două treimi 
trecuseră încă de la-nceput de partea lui Ştefan. Şi-ar fi 
trecut cu toţii, de nu s-ar fi temut că Staico avea să le 
pedepsească familiile la întoarcerea în ţară. Aşa se 
prefăceau numai că luptă, pe când, de fapt, mai mult dădeau 
ajutor fraţilor moldoveni. 

Pe o câmpie din apropierea Chiliei, oastea lui Ştefan ajunge 
şi nimiceşte resturile năvălitorilor lui Ali-beg. 


Căpitanul Ion îl caută pe Staico din Bucov. Lângă Staico 
trebuie să se afle şi Bradomir. Şi nu pentru că-i despicase 
coiful doreşte să-l găsească. Deşi lovitura i-o dăduse din 
spate. Legea neomenească a războiului, la urma urmelor 
îngăduie vrăjmaşilor să se răpună fără să ţină seama din ce 
parte izbesc. Îl caută însă pe Bradomir pentru că 
mercenarul acesta, după învăţul lui Ali-beg, strigase: 

— Noi suntem pentru supunere, în faţa luminăţiei sale 
sultanul, şi împotriva diatei lui Ţepeş! 

— Iată omul, i-l arată deodată Vâlsan pe Bradomir lui Ion. 

Bradomir îl recunoaşte şi el pe căpitan. Câmpia se întinde 
până departe spre mare. Ciulinii cenuşii se rostogolesc 
haihui, mânaţi de vânt. Tot aşa pare că se rostogoleşte şi 
Bradomir în încercarea lui deznădăjduită de a-şi scăpa 
ticăloasa viaţă. 

Calul lui Bradomir fuge, aici pierind pe după câte un pâlc 
de copaci, aici reapărând. A ajuns la un lac mărginit de tufe 
sălbatice de măcieş. Fructele roşii ale măcieşului par 
picături de sânge căzute pe frunze. Bradomir întoarce calul 
spre dreapta, dar este prea târziu. Ion i s-a ivit în faţă ca un 
duh neîmblânzit al dreptăţii. 

Calul lui Bradomir, obosit, plin de spumă, sforăie, 
clătinându-şi capul cu coama stufoasă, ca şi cum şi el s-ar 
lepăda de nevrednicul său stăpân. 

Bradomir îl priveşte pe Ion ţintă. De teamă, nu numai 
trupul, ci şi sufletul i-a amorţit. 

Dă să-şi ridice sabia, dar mâna nu-l ascultă. Capul îi arde 
sub coif, ca şi cum i-ar fi fost pus pe jăratic. 

Din urmă a sosit Vâlsan. 

— Căpitane, dă-mi voie să-l pedepsesc eu. 

— Nu! zice Ion, continuând să-l privească ţintă pe 
Bradomir. 

Acesta izbuteşte să-şi desfacă din inelele de fier coiful şi şi-l 
azvârle. 

Coama de păr roşcat îi arde ca o flacără. Ochii îi sunt 
holbaţi şi însângeraţi, gura căscată, lăsând să i se vadă dinţii 


de lup. 

— Ilartă-mă, căpitane, bolboroseşte. Te-am vândut turcului 
pe zece ducaţi-aur. Poţi să-mi iei viaţa. 

Căpitanul continuă să-l privească ţintă. 

Şi Bradomir, zgâlţâit de frică, se prăbuşeşte. Platoşa îi 
bufneşte pe pământul uscat. Vâlsan descalecă. Îl întoarce. 
Nu mai răsuflă. Îi ia sabia, i-o frânge pe picior şi cele două 
bucăţi le-azvârle în lac. Apa le înghite cât ai clipi, rotindu-se 
în cercuri din ce în ce mai mari. 

Bat clopotele la Putna. Întreg ţinutul s-a preschimbat într-o 
mare, ce se tălăzuieşte până hăt cine ştie unde, pe dealuri. 

Unii au venit de departe, foarte departe, din satele de 
lângă Dunăre sau mare, de pe pământurile stăpânite din 
moşi-strămoşi de răzeşii şi plăieşii lui Ştefan. 

Unii dintre aceştia sunt bătrâni, cu mustăţile albe, stufoase, 
aşa cum îi plăcea şi domnului să le poarte. Cei mai mulţi 
dintre ei păstrează încă urmele rănilor căpătate în atâtea 
nenumărate lupte câte s-au dat cu toţi cei care au năpădit 
peste ţară. 

— Doamne, cine ne va mai apăra şi cine se va mai strădui 
pentru binele nostru? se jeluieşte, cu lacrimi în ochi, un 
bătrân. Cine îi va mai conduce pe moldoveni la luptă, în timp 
de primejdie? 

— Marele nostru Ştefan cel Bun şi Sfânt a domnit patruzeci 
şi şapte de ani, două luni şi trei săptămâni, lămureşte 
mulţimea unul dintre pisarii mânăstirii Putna. 

Plăieşii îşi amintesc unele din bătăliile la care au luat parte 
alături de El: 

— Doljeşti, Orbie, Baia, Lipnic, Podul Înalt, Războieni, 
Cataipug, Codrul Cosminului, Lenţeşti, Sipinţi şi-atâtea 
altele... 

— Turcii, tătarii, însă şi ungurii, leşii... 

— A dorit pacea, dar nu s-a dat înapoi nici de la luptă când 
a fost vorba de neatârnarea Moldovei... 

Câteva bătrâne vorbesc după mintea şi închipuirea lor: 


— Când a închis el ochii, pământul s-a clătinat şi s-a crăpat 
pe-alocuri... 

— Semne cereşti neobişnuite s-au arătat... 

Bat clopotele, cu dangătul lor cel mai dureros. Pentru că 
domnul cel atât de viteaz şi înţelept al Moldovei s-a dus. 

Bogdan, fiul său, noul domn, în straie cernite, este de faţă. 
Boierii, căpeteniile de oaste şi trimişii străini îl înconjoară. 

Între toţi aceştia se află şi cetaşii lui Ion. 

Doar Ştefan era acela care le spusese, în ajunul luptei de la 
Scheia, de lângă Roman, că oriunde îi vor înfrunta pe 
duşmanii limbii şi credinţei lor va fi tot pentru binele şi 
libertatea pământului strămoşesc. Şi asta fie că bătălia se va 
da în Ţara Românească, în Moldova sau Transilvania. 

Bat clopotele parcă plâng. Şi cu toate că suntem în luna lui 
Cuptor, cerul e înnegurat. Norii întunecaţi au coborât 
dinspre munţi. Văzduhul miroase a ploaie. 

Ion merge în cortegiul care-l poartă pe Ştefan spre lăcaşul 
său de veci. 

Prin minte îi trec cuvintele rostite de cronicarul polon 
Dlugosz: «O, bărbat admirabil, cu nimic mai prejos decât 
eroii vechimii, pe care îi admirăm aşa de mult. Dânsul este 
cel dintâi între principii lumii care, în vremurile noastre, a 
câştigat o victorie atât de strălucită asupra turcilor. După 
judecata mea, dânsul este cel mai vrednic căruia să i se dea 
puterea şi conducerea militară peste toată lumea şi lui să i 
se încredinţeze, prin sfatul, prin înţelegerea şi hotărârea cea 
de obşte a tuturor creştinilor, demnitatea de comandant 
suprem şi duce împotriva turcilor.» 

Este adevărat că, doar cu câteva zile înainte de a-şi închide 
ochii, Ştefan îl sfătuise pe fiul său, Bogdan, să nu-şi mai pună 
nădejde în neamurile vecine care nu-l mai ajutaseră cu 
nimic. Lumea Apusului era şi ea sfâşiată de lupte interne. 
Cel mai bine era, pentru acea vreme, credea el, ca Moldova 
să ajungă la bună înţelegere cu turcul, fără să-şi jertfească 
nimic din neatârnarea, drepturile şi libertăţile ei. Şi, în 
schimbul unui tribut, să le asigure pe toate. Atunci însă, 


adăugase el, «când turcul va cere şi alte condiţii mai grele 
pentru Moldova, toţi sunt datori să se ridice cu armele, să se 
jertfească pentru libertatea avută de părinţii lor şi să lupte 
aşa cum a luptat şi s-a jertfit el însuşi vreme de patruzeci şi 
şapte de ani». 

Ion îşi repetă în gând îndemnul marelui Ştefan. Şi măria sa 
Vlad, şi el însuşi, urmându-i pilda, tot aşa şi-au înţeles 
datoria: să se jertfească pentru libertatea avută de părinţii 
lor. 

Simţământul acesta l-a făcut pe el, Ion, să lupte vreme de 
aproape douăzeci şi opt de ani împotriva înrobirii otomane 
pe tot întinsul pământului strămoşesc. Şi însuşi fiul său, Dan, 
la nici şaisprezece ani împliniţi, şi-a dat viaţa apărând 
Transilvania. 

Pe-atunci Ion se găsea cu ai săi în ţinutul Sibiului, alături de 
celălalt fiu al lui Ţepeş: Mihnea. 

Neiînduplecat ca şi părintele lui, Mihnea nu aştepta decât 
prilejul de a se înscăuna şi a-i izgoni pentru totdeauna din 
Ţara Românească pe osmanlăi. 

Deodată, s-a aflat că otomanii au năvălit în Transilvania. Şi 
se împrăştie, turbaţi, jefuind şi arzând, către Ruscior, Şura 
Mică, Ocna Sibiului, Turnişor, Cisnădie şi în alte multe părţi. 

Îndată voinicii lui Ion, alăturându-se oştilor Transilvaniei, 
se reped la luptă. I se încredinţează spre apărare Cisnădia. 
Între cetaşi, pentru întâia oară, ia parte la bătălie şi Dan. 

Bălai, cu ochii albaştri, copilăroşi, Dan nu cunoaşte teama. 

Vreo sută de spahii gonesc de-a lungul unui pârâu îngheţat, 
urmărind un stol de copile speriate. Fetele vor să treacă 
pârâul. Gheaţa se sparge, şi ele alunecă în apă. 

În râsul zgomotos al spahiilor, copilele sunt scoase din apă. 
Dar aşa ude cum se găsesc, în frigul şi viscolul tăios, sunt 
trase pe cai şi purtate spre locul unde le-aşteaptă batjocura 
şi ruşinea robiei. 

Dan, cu încă doi cetaşi, se reped înaintea spabhiilor. 
Încearcă să le oprească trecerea. Sabia lui se roteşte ca o 
morişcă. Capete zboară, trupuri se prăvălesc de pe cai. Dan 


făgăduieşte prin felul său de-a lupta să-l întreacă în 
meşteşugul mânuirii armelor pe lon. Numai că, fiind încă 
prea tânăr, braţul nu-i este oţelit. Loviturile de sabie şi suliță 
pe care le primeşte sunt tot mai numeroase şi mai adânci. 
Un spahiu îi străpunge cu lancea pântecul, şi băiatul cade. 
Rămâne însă cu un picior agăţat în scară şi calul îl târăşte, 
nechezând înfricoşat, peste câmpul acoperit de zăpadă. 

Ion izbuteşte să-l ajungă. Opreşte calul. Trage piciorul 
băiatului din scară. 

Îi ia pe Dan în braţe şi-l întoarce acasă. 

Draga îl îngrijeşte cu leacurile ei neîntrecute, dar totul e 
zadarnic. 

Băiatul mai are doar puterea să-şi deschidă, pentru ultima 
oară, ochii. 

— Tată, nu te îndurera, îl roagă. De când eram mic, m-am 
gândit că sunt dator s-o răzbun pe mama. Când am apărat 
pe fetele acelea, am luptat în numele mamei. Am iubit-o atât 
de mult! Sunt mâhnit că trebuie să mă despart de voi, de 
viaţă. Nădăjduiesc doar s-o pot reîntâlni undeva pe ea... 

Acestea i-au fost cele din urmă cuvinte. Ochii lui albaştri au 
îngheţat la fel ca pârâul cel vesel al Cisnădiei. 

Cum l-a mai plâns Draga! Ea îl crescuse. Cum îl mai 
îmbrăţişa Ioana! 

Căpitanul a îngenunchiat lângă mormântul singurului său 
băiat. Dan al său era o nouă jertfă a neîncetatelor năvăliri 
otomane. 

Alte şi alte gânduri îi trec prin minte. 

Laiotă Basarab şi Basarab cel Tânăr s-au plecat Porții, spre 
marea mânie a norodului, dar spre folosul lor şi-al unor mari 
boieri. Între marii boieri, Craioveştii ocupă locul cel mai de 
frunte. Acum, sub Radu, fiul lui Vlad Călugărul, bănia de la 
Craiova a devenit cea mai însemnată dregătorie. 

Radu, numit de boieri „cel Mare”, un domn paşnic, se 
străduieşte, ce-i drept, cât poate, să ferească ţara de năvăliri 
şi jafuri din afară. Dar vămile de la Dunăre, care aduceau 
înainte destule venituri, sunt acum în cea mai mare parte 


supte de otomani şi tributul a fost sporit pe încetul de la 
patru mii la douăsprezece mii de ducaţi-aur. Tributul apasă 
din ce în ce mai greu pe umerii norodului. lar domnul este 
silit să plece în fiecare an la Poartă pentru a-şi reînnoi 
jurământul înaintea sultanului. 

Tunurile trag, tobele bat şi trâmbiţele plâng scoborârea în 
mormânt a marelui Ştefan. 

Plânge cu hohote mulţimea pierderea marelui domn. 

Binecuvântat să fie Ştefan! Un domnitor aşa cum a fost el 
n-a avut încă Moldova nicicând. 

Nici el, căpitanul Ion, nu va mai avea un ocrotitor şi un 
sfătuitor asemenea LUI. 

Acum se va retrage din nou în Transilvania, unde este dorit 
şi chemat de fiul lui Ţepeş: Mihnea. Şi poate că împreună cu 
el... 

loana mireasă! 

Cum este cu putinţă? 

Lui lon nu-i vine să creadă. 

O ştia mică, jucându-se printre flori, purtând-o în şa, 
râzând în braţele lui. 

Şi nici măcar nu avusese timpul să se ocupe de ea. 

Draga o crescuse! Când o crescuse? Când şi cum trecuse 
vremea? 

Draga îi fusese mamă. Dintre cei doi copii - Dan şi Ioana - 
Ioana o iubea mai mult pe Draga. Şi Dan o iubise, darel 
avea mereu sub ochi chipul Oltei din ziua când îşi pierduse 
viaţa. Nu voia s-o apropie prea mult de sufletul lui pe Draga, 
de teamă ca nu cumva să-i întunece cât de puţin imaginea 
adevăratei sale mame, Oltea. 

Ioana şedea pe scaunul împodobit cu flori albe şi albastre, 
plăcut mirositoare, de rozmarin, aşa cum i se cuvine unei 
mirese. Şedea în faţa oglinzii, o oglindă mare, venețiană, 
primită în dar din partea voievodului Transilvaniei, Petru de 
Szentgyorgyi. 

În apele strălucitoare ale oglinzii, gingăşia feciorelnică a 
Ioanei era fără cusur. Draga şi fetele, prietenele miresei, îi 


pieptănaseră părul şi-i aşezaseră cununiţa. 

Fata se ridică în picioare. Rochia lungă, albă, o face să 
semene cu un crin. Pe umeri, Draga îi pune o mantie dăruită 
de măria sa Mihnea. Mantia este din brocart purpuriu, 
mărginită cu o dungă lată de aur. Părul bălai al fetei cade 
deasupra mantiei ca o ploaie sclipitoare de aur. 

Draga s-a dat puţin deoparte şi o priveşte: 

— Cât eşti de frumoasă, loana! Eşti cea mai frumoasă 
mireasă pe care am văzut-o vreodată! 

În glasul ei răzbate o uşoară undă de tristeţe. 

Privirile i se întâlnesc cu acelea ale căpitanului. Pe urmă, 
Draga se repede să-i mai potrivească Ioanei un fald al 
rochiei. 

Ioana era ca şi copila sa. Este adevărat, Oltea îi dăduse 
viaţă, dar ea şi numai ea o îngrijise şi tremurase pentru 
sănătatea şi viaţa fetei, mereu primejduită, în toţi aceşti ani. 

— Ce minunat de frumoasă eşti, loana! 

Căpitanul parcă o vede şi el pentru întâia oară. 

Aceasta era fetiţa lui, micuța lui loana? Ce mult semăna cu 
Oltea! 

Şi a venit vremea să se mărite? 

Ce noroc va avea în viaţă, în dragoste, în căsnicie? 

O teamă surdă îi strânge inima ca o gheară. De-abia se 
născuse când au fost gata să i-o ucidă. De-atâtea alte ori 
apoi vrăjmaşii i-au pus gând rău. Şi dacă n-au izbutit a fost 
numai pentru că Draga i-a stat mereu alături. 

Căpitanul îşi întoarce, cu duioşie, ochii spre Draga. 

Orbit de frumuseţea Ioanei, n-o mai privise de mult pe 
Draga. Cu toate că ici-colo, în părul ei, se iviseră fire albe, 
Draga nu îşi pierduse niciunul din darurile cu care o 
înzestrase natura. 

Obrazul îi era tot fraged, ochii mari, luminoşi şi mersul vioi. 

Draga nu vrusese să se mărite, cu toate că fusese în 
repetate rânduri cerută. Şi rămăsese, cu aceeaşi putere de 
dăruire ca în prima zi, alături de el şi copii. 


Căpitanul ştia că Draga nutrea pentru el simţăminte 
statornice, măcar că tâmplele lui erau acum cu desăvârşire 
cărunte. Îl iubise întotdeauna şi îl iubea şi astăzi, cu o 
dragoste tăcută, dar cu-atât mai adâncă, fără a îndrăzni 
vreodată să i-o mărturisească. Şi uneori se întreba dacă 
Oltea, de-acolo unde se găsea, din necunoscutul tărâm al 
morţilor, n-ar fi dorit ea însăşi s-o ştie pe Draga soţia lui. 

Fetele, care au împodobit-o pe mireasă, cântă: 

Două doruri într-un loc, Nu trăbă mai mare foc. 

Două doruri într-o ţară, Nu trăbă mai mare pară. 

Ioana s-a îmbujorat. Roşeaţa din obraji o prinde atât de 
bine. Căpitanul râde. De-afară se-aude zumzetul ultimelor 
pregătiri de nuntă. 

Toţi s-au înveselit. 

Fetele cântă şi s-au prins, după datină, într-un joc cu paşi 
mărunți în jurul miresei, «dansul scoruşilor». 

Ioana a rămas la mijloc, subţire, înaltă, dreaptă, cu 
cununiţa de mărgăritar pe cap, în mantia de brocart 
purpuriu, cu părul de aur revărsat pe spate. 

De-ar fi dorul ca vântul, S-ar aprinde pământul... 

Nunta are loc în casele înalte de piatră ale lui Mihnea, case 
ce fuseseră clădite odinioară de Ţepeş, părintele său. 

Nuni sunt însuşi Mihnea şi tânăra lui soţie de-a doua, Voica. 
Fiica lui Mihnea, Ruxandra, face parte dintre druştele care i- 
au pieptănat miresei părul şi-au alcătuit hora. lar Mircea, 
fiul lui Mihnea, este «frate de mână» al mirelui. 

Voica o conduce pe fina ei prin camerele largi până în sala 
unde se va desfăşura cununia. 


Fata păşeşte prin aceste încăperi de parcă ar pluti. Vălul îi 
flutură deasupra părului de aur, pe umeri. 

S-a îndrăgostit în timpul verii trecute de Baldovin, un 
urmaş al acelui Baldovin care, cu mai mult de un veac în 
urmă, fusese sfetnicul apropiat al bătrânului şi slăvitului 
Mircea cel Bătrân. 

Căpetenie de oaste a lui Mihnea şi prieten apropiat al 
fiului acestuia, Baldovin are aceeaşi credinţă ca şi Mihnea, 
Mircea şi lon, şi anume că diata marelui Vlad '[epeş se cere 
neapărat împlinită. 

Flăcăul era neîntrecut în turniruri. Şi, într-un asemenea 
turnir, care avusese loc la Sibiu, el şi-o alesese ca «doamnă 
a inimii» pe Ioana. 

Fetei i se întâmpla pentru întâia oară în viaţă să fie aleasă 
drept «doamnă a inimii» unui cavaler în turnir. 

Se turburase cumplit, ceea ce o făcuse pe doamna Voica să 
râdă de ea cu hohote. 

În turnir, Baldovin îşi doborâse potrivnicii şi-i dăruise 
alesei inimii sale «cununa învingătorului». 

Ioanei îi fusese pe plac flăcăul care era nu numai foarte 
chipeş, ci şi nespus de vesel. Seara o pofitise la danţ. 
Glumiseră. Râseseră împreună. 

Şi inimile, dintr-una într-alta, începuseră să se lege. 

Se mai întâlniseră după aceea în casa lui Mihnea, unde 
căpitanul Ion, fiica lui şi Draga erau găzduiţi. 

Într-o seara, pe când amândoi se plimbau prin grădina 
casei, Baldovin îi mărturisise Ioanei că o iubeşte şi nu are 
altă dorinţă mai fierbinte decât aceea de a o cere de soţie. 
Ioana, cu toate că îi cunoştea prea bine simţămintele - care 
fată nu-şi dă seama când e iubită? - îşi pierduse firea. 
Fugise în casă, ca o ciută speriată. Sărmanul tânăr îşi 
închipuise că nădejdile lui s-au spulberat. Şi multă vreme 
nu mai îndrăzni să se apropie de fată. 

A urmat o petrecere de Anul nou în casa lui Mihnea. 
Mircea dănţuise cu Ioana. Deodată, un slujitor l-a chemat 
pe tânăr la părintele său. 


Şi Mircea îl rugă pe Baldovin să se prindă în danţ, în locul 
lui, alături de Ioana. Cu prilejul acesta fură nevoiţi să-şi 
vorbească. 

Ioana îl mustră pe Baldovin că, fără motiv, se fereşte de ea. 
Acesta-i răspunse că o credea supărată pentru îndrăzneala 
lui din seara aceea în grădină. 

— Supărată? râse Ioana. 

— Aşa mi s-a părut! 

— Poate oi fi supărată, dar asta numai fiindcă m-ai ocolit... 

Atât a fost destul... 

S-au logodit şi nunta au hotărât-o, cu învoirea lui Ion, 
curând. 

Mireasa şi naşa intră în sala cea mare unde aşteptă 
Mihnea, naşul, împreună cu mirele. 

Baldovin îi cere îngăduinţa naşului şi-i iese înainte Ioanei. 
Îngenunchează pe lespezi înaintea ei şi-i sărută cu sfială 
mâna. 

Ce mândru arată Baldovin! Poartă o haină scumpă de atlaz 
cu margini de blană şi nasturi din aur. O mantie scumpă îl 
învăluie. Iar din brâul care-i încercuieşte haina se vede 
ieşind mânerul bătut în pietre preţioase al unui pumnal, 
primit în dar tot de la naş. 

Rar s-a mai văzut vreo pereche atât de potrivită ca loana 
şi Baldovin. 

Draga s-a apropiat de Ion. L-a prins uşor de braţ şi ochiii 
s-au împăienjenit. 

După ce s-au unit prin căsătorie, loana şi Baldovin s-au 
grăbit să le sărute mâinile amândurora, aşa cum se cuvenea 
după datini. 

— Tată şi mamă... zice loana. 

— Mama ta este altundeva, i-a răspuns Draga. Şi cât ar fi 
fost de fericită să te poată vedea mireasă, aşa cum te vedem 
noi astăzi... 

Ioana a prins-o pe Draga de gât: 

— Îţi mulţumesc din inimă! 


Dar Draga, îmbrăţişând-o la rându-i, a început să plângă 
de-a binelea. Şi l-a rugat pe Baldovin să aibă grijă de Ioana. 

La timpul cuvenit, Ioana a devenit mamă. A născut un 
băiat. Şi, potrivit dorinţei căpitanului, în amintirea marelui 
domn, i s-a dat numele de Vlad. 

Tocmai atunci s-a întâmplat ca, după un neîncetat 
zbucium, Mihnea să izbutească a se urca pe tronul 
părintelui său, |epeş. 

Ce bucurie a fost pe căpitanul Ion nici nu se poate spune. 
Venise, în sfârşit, vremea împlinirii diatei lui Ţepeş! 

S-au pregătit pentru întoarcerea în Ţara Românească: 
Mihnea, fiul său, Mircea, Baldovin cu loana, şi fiul lor, 
Vlăduţ. 

Pisarul întoarse încet ultima foaie. Dăduse mereu câte trei- 
patru deodată, ca să-şi reînvie mai repede amintirile. Şi 
ajunsese la cap. Până aici izbutise să scrie. 

Pentru Vlăduţ făcuse însemnările. 

Acum Vlăduţ a crescut. A împlinit încă din primăvară 
cincisprezece ani. 

La cincisprezece ani un băiat din Ţara Românească este 
mare. A trăit întâmplări aspre, a trecut prin încercări 
necruțătoare, a învăţat să cântărească şi să judece lucrurile 
ca un bărbat. 

Pe-atunci era încă numai o gâgâlice care nici măcar nu ştia 
să vorbească. 

Ioana îşi ţinea în braţe pruncul şi singura fiinţă căreia i-l 
încredința, din când în când, era Draga. 

Amândouă călătoreau într-o căruţă cu coviltir trasă de 
şase cai. 

Drumul peste munte fusese greu. Plouase. Caii, deşi 
voinici, din soiul cel mai bun de Făgăraş, păroşi şi cu 
copitele mari, trebuiau să se opintească uneori din 
răsputeri ca să poată trage căruţa din hârtoape sau din 
făgaşurile săpate prin perindarea, în decursul anilor, a mii 
şi mii de alte căruţe sau care. 


Trecuseră de Bran şi ajunseseră pe culmea muntelui. Din 
dreptul pintenului de stâncă numit Gruiul, se începea 
coborâşul spre Ţara Românească. 

Mircea şi Baldovin goniră cu caii până deasupra 
pintenului. De-acolo, priviră cu încântare în jos. Pământul 
pe care-l visaseră atâţia ani de-a rândul, cu munţii, apele, 
pădurile şi câmpiile sale fără pereche de frumoase, era 
acolo, îi aştepta să-i aducă «dreptatea» după care tânjea. 

— Ioana! strigă Baldovin. 

Tânăra femeie dădu la o parte acoperământul ferestruicii 
coviltirului şi-şi scoase capul bălai. 

Baldovin se apropie călare, în galop, de căruţă. Mantaua îi 
flutura, lăsând să i se vadă sabia cu mânerul sclipitor de 
argint. Nu voia să aibă nici o bucurie mare fără să i-o 
împărtăşească soţiei sale. 

— Ce este? întrebă ea. 

Întinse mâna şi arătă zarea. Răspunse gâtuit de emoție: 

— lată! 

Sub pânza aburită a depărtării, pădurile se întindeau 
verzi, coborând în văi ori căţărându-se pe culmi, ca un 
veşmânt de mătase al muntelui. 

— Adu-mi un cal. 

Baldovin porunci vizitiului să tragă de-o parte şi să 
oprească. Dezlegă un cal dintre cei care urmau, legaţi de o 
altă căruţă, convoiul. Îl înşeuă şi i-l aduse Ioanei. 

Tânăra femeie încălecă şi-şi ceru în braţe băiatul. 

Vlăduţ se născuse în Transilvania, la Sibiu, şi pătrundea 
pentru întâia oară pe aceste meleaguri. 

Ca un făcut, tocmai atunci, pe cer se ivi o spărtură de nori. 
Şi, prin această spărtură, soarele începu să-şi azvârle 
razele. 

Ploaia se oprise. Şi mama îşi ridică băiatul cu amândouă 
mâinile în lumină. 

— Priveşte!... 

Băiatul dete, bucuros, un chiot. 


O pasăre vâslea lin, bătând greoi din aripi, prin văzduhul 
umed. 

Copilul îşi întinse mânuţele spre ea, de parcă i-ar fi plăcut 
şi lui să se înalțe în zbor. 

Ioana îl strânse, drăgăstos, la piept. Calul porni. lar 
Baldovin, aşa călare cum era, îşi cuprinse pe după umeri 
soţia şi-o sărută pe obraz. 

Vântul zgâlţâie fereastra chiliei. Bătrânul îşi scoate rantia. 
Se dezbracă, se lungeşte pe laviţă şi se înveleşte cu cerga. 

Aşa îşi poate urmări mai lesne gândurile. Priveşte spre 
vatră. Numai câţiva cărbuni, pe jumătate ascunşi sub 
cenuşă, încearcă să mai pâlpâie. 

Amintirile-i roiesc. Scânteieri fugare i se alungă una pe 
alta din minte. 

Iarăşi Bucureştiul. Palatul domnesc cu zidurile sale vechi şi 
turnuleţele înalte de la porţi. 

Sala de unde a reuşit s-o smulgă pe Oltea din ghearele lui 
Laiotă Basarab-Bătrânul. Jilţul din lemn tare de nuc în care 
a stat cândva şi măria sa Vlad. Pe jilţ, Mihnea Voievod, fiul 
măriei sale Vlad. Curteni pe dreapta şi pe stânga. Vârstnicii 
aşezaţi pe jilţuri. Cei mai tineri în picioare. 

A sosit şi Mehmed-beg, paşa de Nicopole, cel care are în 
seamă Ţara Românească, în locul lui Ali-beg. Acestuia-i 
place să se laude că este «fiul unui domnitor valah», uitând 
totuşi s-arate desluşit cine a fost acesta. Cei mai mulţi îl 
învinuiesc că minte. Sunt cu toate astea unii care cred că ar 
fi într-adevăr înrudit cu o familie boierească, însă numai 
prin mama sa, o tânără femeie luată în robie de un turc. 

Mehmed-beg are un obraz lătăreţ, cu falca de jos ieşită 
mult în afară. Ceea ce-i vădeşte adevărata fire sunt ochii. 
Mici, vârâţi adânc sub frunte şi întunecaţi, parcă-l străpung 
pe-acela căruia begul i se adresează. 

Când a înaintat în rang, Mehmed a trebuit să jure că se 
leapădă de mama sa şi va lupta oricând contra valahilor, 
pentru biruinţa semilunii. Şi ca să nu mai fie nici o îndoială 
asupra credinţei sale faţă de semilună, fusese trimis în 


Valahia să prade. Şi el îşi împlinise cu sârg misiunea, 
măcelărind nenumărați români şi aducând cu sine o 
mulţime de roabe. 

Ia parte acum, în numele Porții, la cea dintâi adunare a 
Divanului, dându-i asigurări lui Mihnea că Baiazid, sultanul, 
îi va fi cu priinţă dacă nu va aduce nici o ştirbire puterii şi 
drepturilor otomane în Ţara Românească. 

Mehmed-beg îşi sfârşise vorba. Şi Mihnea întinse mâna 
spre Craioveşti, care se înfăţişaseră de-asemenea la palat. 

Se aflau pe jilţurile din primele rânduri, aşa cum stătuseră 
şi în timpul domniei lui Radu cel Mare. În faţă de tot, fiul cel 
mare al lui Neagoe, vel-banul Barbu, cu statura lui falnică, 
înveşmântat în straie bogate şi cu un brâu lat de atlaz. 
Alături, vel-vornicul Pârvu. Şi între ei, dar puţin mai la 
spate, vel-comisul Danciu-Gogoaşă. Lipseau numai Radu, 
care în zilele acelea era bolnav de lingoare, şi bătrânul 
Neagoe-banul. Acesta din urmă se prăpădise numai cu 
câteva luni în urmă şi fusese înmormântat la Craiova. 

— Măria ta, luă cuvântul Barbu-vel-banul, ridicându-se în 
picioare, dar necatadicsind să-şi lase un genunchi înaintea 
domnului. Trecem de bunăvoie de partea măriei tale şi 
vrem să te slujim cu credinţă. 

Privirile lui Barbu cătau nesigure în stânga jilţului 
domnesc. Acolo se găsea Mircea, feciorul domnului, şi 
căpitanul Ion, cercetându-l cu neîncredere pe vel-ban. 

— Norodul cum priveşte venirea şi urcarea noastră în 
scaunul părintesc? 

— Ştii bine, zise vel-banul, că norodul a ţinut mult la tatăl 
măriei tale, Vlad - fie-i cinstită în veci amintirea şi 
odihnească-se în pace acolo unde se găseşte! - şi-ţi este 
plecat şi supus, gata să împlinească orice poruncă. Atâta 
că... 

Mihnea îşi ridică fruntea: 

— Atâta că?... 

— Nu norodul are vreo însemnătate, măria ta, ci marii 
boieri... 


— Norodul este sarea pământului, grăi Mihnea. 

— Aşa e!... Aşa el... încuviinţă, fără vreo altă împotrivire, 
vel-banul Barbu. 

— Şi aţi venit să-mi juraţi credinţă? 

— La bine şi la rău, măria ta, se ridică la cuvânt vel- 
vornicul Pârvu. Vrem să începem o viaţă nouă, pentru 
binele ţării. Le întindem tuturor mâna, chiar şi căpitanului 
Ion, cu care am avut cele mai dese ciocniri. 

— Să fie măcar acum între noi pace şi înţelegere, rosti, la 
rândul lui, şi vel-comisul Danciu-Gogoaşă, uitându-se însă 
chiondorâş la Ion. 

Mehmed îşi mişcă falca mult avântată în afară, îşi unse 
buzele cu miere şi glăsui: 

— Acest lucru îl doreşte în cea mai mare măsură luminăţia 
sa Baiazid, stăpânul nostru al tuturora! 

— Stăpânul domniilor voastre, al otomanilor, da. Al nostru 
însă nu! i se împotrivi căpitanul Ion. 

— Noi avem un singur stăpân, pe măria sa Mihnea! 
adăugă Baldovin. 

Cuvintele căzură ca nişte pietre pe inima lui Mehmed. 
Acesta se făcu galben. Degetele-i lungi şi vinete frământară 
mânerul lung, de fildeş, al hangerului. Se uită spre garda 
de musulmani cu care venise, dar nu îndrăzni să înceapă 
NIMIC. 

Îşi muşcă limba până la sânge, însă nu-şi arătă mânia. 

— În numele înaltei Porţi şi a sultanului, continuă el, mă 
pun eu chezaş că fraţii Craioveşti îşi vor păstra cuvântul! 

— Să nădăjduim că va fi aşa! murmură Baldovin. 

Barbu Craiovescu se făcu însă că n-aude şi cel dintâi i se 
plecă domnitorului, rostindu-şi apăsat jurământul. 

Două seri mai târziu avu loc ospăţul. Un ospăț simplu, aşa 
cum nu se obişnuia la palat decât în timpul lui Ţepeş. 
Mihnea era de părere că banii puţini ai vistieriei nu 
trebuiesc risipiţi pe ospeţe. 

La o masă lungă, în mijloc, se aşeză Mihnea, având-o în 
stânga pe tânăra şi blânda lui soţie, Voica, şi în dreapta pe 


Mehmed-Beg. Lângă Voica se aflau, în rând, Mircea, 
Baldovin, într-un veşmânt scurt, cărămiziu, cu tăietură 
apuseană, Ioana, ca întotdeauna îmbrăcată în alb, Draga, 
rugată mult de Ioana să vină, boierii şi căpeteniile de oaste. 

Un boier îi şopti lui Danciu că Draga este una dintre acele 
fete strânse odinioară din satele olteneşti, ca să le 
dăruiască turcilor, dar căpitanul Ion le scăpase. 

Danciu o cercetă îndelung cu privirea pe Draga şi, cu toate 
că trecuseră atâţia ani, o recunoscu. 

Slujitorii începură să aducă bucatele. Boii şi berbecii care 
fuseseră fripţi erau din cirezile şi turmele vel-banului 
Barbu, care era acum socotit, în locul bătrânului Neagoe, 
capul familiei Craiovescu. De altfel, cu câteva zile înainte, el 
însuşi poruncise să li se încredinţeze bucătarilor curţii 
animalele laolaltă cu câteva buţi pântecoase de vin, zece 
butoiaşe cu brânză, unt, grăsime de porc şi multe altele. 

Vrând să se pună bine cu noul domnitor - potrivit şi unei 
vechi tradiţii - vel-banul nu se uitase. Risipise cu amândouă 
mâinile. Fructe, miere, peşte, rachiuri. De toate trimisese 
din plin, arătându-se cât se poate de darnic. 

Până şi lăutarii ţigani tot de pe moşiile sale erau. 

Noul domn era sărac. De pe urma părintelui său nu-i 
rămăsese decât casa de la Sibiu, loc de refugiu în vreme de 
restrişte. Iar banii puţini câţi îi avea şi-i câştigase cu greu, 
slujind în oastea regelui Ungariei, Vladislav al II-lea, sau în 
aceea a voievodului Transilvaniei, Petru de Szentgyorgyi. 

Lui Mehmed-beg, ca şi lui Ali-beg, împotriva tuturor 
învățăturilor Coranului, îi plăcea cum nu se poate mai mult 
vinul. Licoarea adusă de Barbu o cunoştea. Nu numai o 
dată chefuiseră împreună la Bucureşti, Târgovişte sau 
Craiova. Se prefăcea că bea apă, dar, de fiecare dată, îşi 
schimba cupa şi sorbea vin. 

Începuse să se ameţească. Nu prea mai ştia ce face. Da din 
mâini fără rost. Râdea tare. Şi mai ales îşi întindea mereu 
bărbia lată în afară, ca s-o poată privi mai bine pe Ioana. 


— O asemenea floare n-am izbutit încă să răsădesc în 
grădina mea! le şopti însoţitorilor săi. 

Fu înştiinţat: 

— Aceea în alb este copila lui Ion. O iubeşte ca pe ochii din 
cap. S-a căsătorit cu Baldovin. Cealaltă, de lângă ea, mai 
micuță la stat, se numeşte Draga. Şi unii bănuiesc c-ar fi 
soţia căpitanului. Iar alţii susţin că nu. 

— Cred că n-am făcut bine aducânduc-te aici! îi spuse 
Baldovin Ioanei. Begul este numai cu ochii pe tine. 

Ioana zâmbi: 

— Şi crezi că mi-ar putea face vreun rău? Suntem doar în 
domnia măriei sale Mihnea, fiul marelui Vlad. Cine-ar 
îndrăzni? Şi mă aflu lângă braţul tău. 

Baldovin o cuprinse de mijloc. Pentru întâia oară în viaţă, 
Ioana lua parte la un ospăț în palatul domnesc. Râdea 
cristalin. Era fericită. 

Totuşi glasul uşor îngrijorat al lui Baldovin o făcu să 
tresară. Parcă se dezmetici dintr-un somn. Se uită la 
dreapta şi îi văzu pe voievodul Mihnea şi pe fiul acestuia, 
Mircea, tăcuţi, încruntaţi, atenţi la oaspeţii lor. Abia acum îl 
zări şi pe Mehmed-beg privind-o lacom. Ochii mici, negri, ai 
begului azvârleau scântei. Îl observă şi pe Danciu. Sub 
rânjetul lui linguşitor, dar şi batjocoritor în acelaşi timp, i se 
păru că citeşte o ameninţare surdă. 

— Vreau să mă duc acasă! îi spuse lui Baldovin. 

Mihnea, la intrarea sa în Bucureşti, le dăduse drept 
locuinţă căpitanului Ion şi ginerelui acestuia conacul vechi 
şi destul de dărăpănat, care îi aparținuse lui Lazăr, fostul 
mare logofăt al lui Vlad Ţepeş. Conacul se afla în mijlocul 
unei livezi, pe malul Dâmboviţei, în preajma bisericii 
Sfântului Gheorghe. 

— Nu poţi pleca singură, se îngrijoră Baldovin. Noaptea 
este întunecoasă şi cetatea de scaun neaşezată încă destul 
de bine după sosirea noastră aici. 

— Ai să-mi dai un oştean din strajă cu mine. 


Baldovin se lăsa cu greu înduplecat. Dar când o auzi pe 
Ioana spunând şi că Vlăduţ, băieţelul lor, nu se simţise prea 
bine în acea zi, era cam roşu la obraz şi s-ar putea să fi 
răcit, se hotări. Îi ceru învoirea căpitanului Ion ca soţia sa şi 
Draga să se înapoieze acasă. 

Acesta îl întrebă pe Mircea. Şi Mircea încuviinţă. 

Baldovin porunci ca trei oşteni din strajă să le însoţească 
până acasă pe cele două femei. 

În timpul când se pregătea de plecare, Ioana băgă de 
seamă că begul se ridicase în picioare şi vorbea, agitat, 
ceva cu oamenii lui. Şi între Craioveşti văzu o oarecare 
mişcare. Danciu îi şoptea ceva la ureche lui Barbu. După 
aceea se apropie şi el de grupul osmanlâilor. 

În sala ospăţului, aerul devenise greu de respirat. Unii se 
ameţiseră, dar alţii, i se păru Ioanei, făceau pe ameţiţii. 

Slujitorii aduceau plăcinte, struguri uscați, păstraţi încă 
din toamna trecută în încăperi răcoroase, mere, pere şi alte 
soiuri de fructe. 

Mihnea nu era un om prea vesel. Fusese deprins doar cu 
greutăţile şi cu lupta. Petreceri făcea rar şi numai cu 
prilejul nunţilor şi al altor sărbători de familie. 

Ospăţul acesta însă trebuia să dureze. Aşa se obişnuia la 
curtea din Bucureşti după înscăunarea unui domn. 

Baldovin, în timp ce Ioana se îmbrăca, cugetă că lucrul cel 
mai bun ar fi fost să o conducă el însuşi. Îi mărturisi acest 
gând. Dar Ioana se împotrivi. Domnitorul şi fiul lui s-ar fi 
mâhnit văzându-l că pleacă pentru o spaimă neîntemeiată a 
soţiei sale. 

Ioana ieşi, însoţită de Draga şi de cei trei oşteni. Femeile 
se urcară în caleaşcă. Oştenii săriră pe cai. Porţile cele mari 
ale curţii domneşti se deschiseră. Dinspre râu venea un 
şuvoi de aer rece. Frunzele copacilor foşneau uscat şi 
vântul le smulgea nemilos. 

Baldovin îşi îmbrăţişă soţia, din uşa caleştii, încă o dată. 
Ioana avea în trup un tremur. leşise din încăperea caldă şi 


nu era nici prea gros îmbrăcată. Draga îl sărută şi ea pe 
Baldovin, ca o mamă, pe frunte. 

Caleaşca porni clătinându-se prin gloduri. Săltă peste 
pragul de lemn, îngropat în pământ, al porţii. 

Vizitiul îşi pocni biciul. Caii se încordară şi caleaşca se 
pierdu în noapte spre zăvoiul de sălcii. 

Ioanei i se înteţise tremurul. Dinţii îi clănţăneau. Draga îşi 
scoase şalul gros de lână din spate şi o înveli. 

Din depărtare, răsună galopul unui grup de călăreţi. 

«Baldovin! gândi Ioana. Nu s-a lăsat şi vine după noi. Sau 
tata...» 

Călăreţii înconjurară caleaşca. 

Ioana deschise ferestruica: 

— Cine sunteţi?! 

— Porunca domniei! răspunse, răguşit, unul. 

Numai că, între călăreţii nou-sosiţi şi cei din strajă, pe 
neaşteptate, izbucni lupta. 

— De ce vă luptaţi între voi? Cine sunteţi? 

Unul din oştenii de strajă căzuse cu o lance între umeri. 
Altul fusese tăiat de sabie. 

Cel de-al treilea se repezi la caleaşcă. 

— Fugiţi! apucă să spună. Dar o săgeată i se înfipse pe la 
spate, în gât. 

Draga o apucă pe Ioana de mână şi încercă s-o tragă 
afară. 

Tânăra femeie era ca un copil. De sub mantia roşie de 
brocart, i se vedea rochia pe care o purtase şi la nuntă. 
Părea o pasăre albă cu aripile rupte şi însângerate. 

— Vlăduţ! suspină. 

Dar vizitiul sări de pe capră. Le împinse pe amândouă la 
loc în caleaşcă şi închise uşile. 

— Săriţi! Ajutor! strigă Draga. 

— Dacă ţipaţi vă spintecăm! le ameninţă pe femei unul 
dintre călăreţi. 

Caleaşca porni în goană, înconjurată de bărbaţii călări. 


Draga continua să strige. Atunci vizitiul opri din nou 
caleaşca. Şi călăreţii o traseră afară pe Draga. loana i se 
atârnase de braţe: 

— Nu!... Lăsaţi-o!... Lăsaţi-o!... 

Cineva o lovi peste gură, făcând-o să-i sângereze buzele. 
Altul o împinse înapoi în caleaşcă. loana mai apucă s-o 
zărească pe Draga căzând. Nu ştia dacă fusese ucisă sau 
nu. Dar caii trecură peste trupul ei în galop. 

În sala de ospeţe a palatului, Mehmed-beg se îmbătase. 

— Apă, bolborosea, apă din viile Craioveştilor! 

Gugşa i se zguduia de râs. 

Mihnea se mohora din ce în ce mai mult. Şi Mircea la fel. 

Voievodul părăsi masa. Tâmplele i se zbăteau. Îşi trase 
jilţul mai la o parte. 

Ion se întristă văzându-l pe voievod supărat într-o 
asemenea seară menită petrecerii şi veseliei. Se gândi că i- 
ar plăcea să-i înşface pe osmanlâi, cu Mehmed-beg al lor cu 
tot, şi să-i zvârle în Dâmboviţa. Să dea în felul acesta 
semnalul ridicării împotriva puterii lui Baiazid. Aşa cum 
făcuse Ţepeş când îi pedepsise pe Hamza-paşa şi 
Catavolinos. 

Îi împărtăşi, în taină, lui Mihnea gândul. 

Voievodul îi răspunse, tot în taină, că n-a sosit ceasul. Încă 
nădăjduieşte că-şi va putea orândui domnia fără sânge. 

Zorii începură să se arate, descleştând din neguri cetatea 
de scaun. 

Zidurile părăginite ale palatului parcă fuseseră acoperite 
de cenuşă. Râul ce mărginea ogrăzile palatului curgea 
clipocind. Toaca de la biserica Sfântului Gheorghe începu să 
bată. 

Un călugăr, cu poalele anteriului sumese, se zorea spre 
biserică. Văzu oştenii căzuţi. Dădu alarma. 

Fugi şi bătu în porţi: 

— Străjeri domneşti ucişi! 

Baldovin se prăvăli pe scări. 

— Unde-i caleaşca? 


Ion se avântă pe cal. Străbătu în galop zăvoiul. Nu mai avu 
răbdare să ocolească zidul. Sări, călare, de-a dreptul. 

Negru se prăpădise, după ce-l slujise atâta îndelungată 
vreme, şi căpitanul îl îngropase ca pe-un om, ca pe-un 
prieten. Un armăsar aşa cum fusese Negru nu se mai 
găsea. Dar nici calul moldovenesc pe care-l avea acum, 
numit Surul, după culoarea părului, nu era de lepădat. Îl 
dresase şi-l obişnuise, ca şi pe Negru, să-l înţeleagă, să-l 
asculte, să nu se teamă nici de zgomotele bătăliei şi nici de 
piedicile ce i s-ar fi ivit în cale. 

Tăie drumul printre copaci. Descălecă şi urcă scara, sărind 
câte trei trepte deodată. 

Slujnica îi ieşi înainte. 

— Unde e Vlăduţ? 

— Înăuntru, doarme. 

Băieţelul se trezise şi îi râdea bunicului nu numai cu gura, 
ci şi cu ochii. Îşi bătea mânuţele grăsuţe una de alta. 

— Mama... Mama... 

— Ioana? Draga? 

— Încă n-au venit. 

Pentru întâia oară în viaţă, căpitanul simţi că tot sângele i 
s-a scurs din inimă. Au izbutit? Dar cine?... Cine?... 
Mehmed?... Barbu?... Danciu?... Şi tocmai într-un 
asemenea ceas, când un domn ca Mihnea se urcase în 
scaun? Il se părea de necrezut. Să fi avut ei o asemenea 
îndrăzneală? Să nu se fi temut? 

Pe uşă năvăli Baldovin: 

— Au găsit-o pe Draga... 

O aduseră în casă şi o întinseră pe pat. Fusese înjunghiată 
şi caii îi zdrobiseră trupul. Era plină de sânge. 

O spălară, şi medicul sas Schmidt, care venise de la Sibiu 
cu Mihnea, se grăbi la căpătâiul ei. Nu mai avea decât 
foarte puţin de trăit. 

Ion se aşezase pe un scăunel lângă pat. Gândurile îi 
huruiau în minte ca nişte bolovani curgând pe o vale. 


Iarăşi? Pentru a câta oară? Roxana, Oltea, Draga şi acum 
Ioana. Torturări. Răpiri. Ce inimi de fiare pot să aibă astfel 
de oameni? De ce să nu se răfuiască numai cu bărbaţii? De 
ce să lovească femeile? Răpirile de fete şi femei, acest 
blestemat mijloc de a-şi popula haremurile, otomanii l-au 
folosit în toate ţinuturile şi ţările până unde s-au întins. 

Draga apucase să mai povestească felul cum fusese răpită 
Ioana. Vizitiul fusese înţeles cu călăreţii. 

— Căpitane, îl rugă Baldovin pe Ion, fii bun şi vesteşte 
domnia că am plecat în căutarea Ioanei. Nu pot întârzia nici 
o clipă. Fără ea viaţa mea nu mai are nici un rost. 

— Încotro vrei s-o iei? 

— După câte am înţeles, caleaşca trebuie să se fi îndreptat 
spre Dunăre. O apuc şi eu într-acolo... Poate izbutesc să-i 
ajung. 

— Duceţi-vă... amândoi!... N-o lăsaţi... pe Ioana în 
ghearele lor! şopti cu buzele albe Draga. 

Avea dureri înfiorătoare. Îşi înfipse unghiile în palme şi-şi 
muşcă limba ca să nu ţipe. 

Cuvintele îi răzbeau din piept cu greutate. Şuviţe fierbinţi, 
subţiri, de sânge, i se scurgeau printre buze. 

Lui Ion i se rupea inima. 

Cum să se împartă? Ar putea s-o părăsească pe Draga, 
după ce aproape o viaţă întreagă se jertfise pentru el? 

— Am să... mor! mai murmură Draga. Nu mai sta... 
pleacă... împreuna cu Baldovin... după Ioana... 

Căpitanul îşi desfăcu braţele. Îi cuprinse trupul zdrobit 
sub copitele cailor şi-o sărută. Îi datora această îmbrăţişare. 
Trăise numai pentru el şi ai lui. Murea tot pentru ei. 

Mai răsuflă o dată adânc, şi chinurile i se sfârşiră. Pe chip 
îi rămăsese întipărit un zâmbet. Plecase din această lume 
zâmbind, îmbrăţişată de cel pe care-l iubise, singurul 
bărbat care-i fusese drag. 

Cel puţin ultima clipă a vieţii îi fusese înseninată. 

— Draga!... Draga!... 

Dar Draga nu mai era. 


În faţa căpitanului nu se mai găsea decât un corp fără 
viaţă, care, în sfârşit, după atâtea suferinţe, îşi găsise 
odihna. 

Gonea de-a lungul câmpiilor, peste munţi şi ape. 

Totul se repeta ca într-un vis urât. 

Căpitanul era însoţit de doi dintre prietenii şi tovarăşii săi 
de luptă: Zane şi Eufrosin. Niciunul nu mai era tânăr, însă 
niciunul nu se arăta obosit. 

Înveşmântaţi turceşte, cu însemnele unor spahii doborâţi 
pe drum, străbăteau încoa şi încolo întinsa împărăție 
turcească. 

Ioana fusese smulsă de lângă copilaşul, soţul, tatăl şi 
prietenii ei de nu se ştie cine şi dusă undeva, într-un loc 
necunoscut, pe care nu izbuteau să-l afle. 

Încotro s-o mai ia? Baldovin dispăruse şi el ca-n pământ. 
Cel puţin dacă ar fi izbutit să dea de urma lui Baldovin! 
Poate descoperise el, între timp, ceva. Şi, împreună, le-ar fi 
fost oricum mai uşor s-o găsească pe loana. 

Vremea trecea. Vara, toamna, iarna zburaseră. Venise 
primăvara. Şi ei tot mai goneau. Cercetau oamenii din 
oraşe, târguri, porturi, de prin preajma cetăților, din hanuri 
şi locuri de popas. 

Cutreieraseră imperiul otoman alcătuit din atâtea ţări 
cotropite, de la oraşul bulgăresc Târnovo, până în peninsula 
grecească Moreea, din aşezările sârbeşti de pe râul Sava, 
până la Trapezunt şi Bagdad. Străbătuseră ţinuturi 
înverzite sau pustiuri, trecuseră peste munţi şi plutiseră pe 
mări. Dar loana nu era nicăieri. De fiecare dată, văzuseră 
că s-au înşelat sau au fost înşelaţi. 

Într-o seară, istoviţi, făcură un scurt popas pe ţărmul 
mării, la Smirna - sau Izmir, cum îl numeau turcii. 

Vara, sub lumina toropitoare a soarelui, marea Egee 
seamănă cu un uriaş cazan de aramă topită. loamna devine 
albastră-cenuşie. Dar primăvara adâncurile sale se umplu 
parcă de mărgăritare şi cineva nevăzut presară deasupra ei 
aur. 


Grădinile sunt încărcate de flori şi păsările, ce se adună 
aici în nenumărate stoluri, cântă fără încetare, ameţitor. 

Căpitanul n-avea însă ochi să admire farmecele primăverii 
sau culorile mării. Şi nici urechi să asculte trilurile 
păsărelelor. 

Inima lui era arsă. Un singur copil îi rămăsese, Ioana. Şi 
unde se găsea? Gingaşă şi ferită de rele atâta vreme cât 
fusese în casa părintească, pe ce mâini încăpuse? La ce 
torturi fusese supusă? Ce umilinţe şi înjosiri îndurase? 

Încerca să-şi închipuie ce se întâmplase cu ea. Voia să 
nădăjduiască. Să creadă că totul se va sfârşi cu bine. Dar 
adevărul nu putea fi acesta, de vreme ce nici ourmă a 
Ioanei nu se găsea. 

Stăteau tustrei pe ţărmul mării. Câteva înjghebări şubrede 
de lemn erau menite să-i adăpostească pe aceia care se 
găseau în trecere prin Smirna. Pe cât erau de sărăcăcioase 
pe dinafară aceste înjghebări, pe atât erau însă de bine 
întocmite pe dinăuntru. 

Hangiul, un bărbat tuciuriu, un armean, îi găzduia şi-i 
ospăta cu atenţie şi cea mai mare bunăvoință pe călători. Pe 
măsuţele scunde, în faţa cărora călătorii şedeau, se 
aduceau întruna fierturi de verdeţuri, pilafuri cu carne 
gustoasă şi grasă de batal, dulciuri, fructe şi felurite alte 
bunătăţi. 

Armeanul era deosebit de îndatoritor şi mai ales foarte 
priceput în pregătirea unor băuturi dulci, dintre care braga 
era cel mai adesea cerută de oaspeţi. 

Tot acolo, pentru desfătarea călătorilor, se mai găsea o 
tânără grecoaică roabă, dănţuitoare. Şi, de asemenea, un 
bătrân cântăreţ cerşetor - unul dintre acei nenumărați 
cântăreţi cerşetori care puteau fi întâlniți aproape 
pretutindeni prin locurile de popas din uriaşul imperiu 
otoman al lui Baiazid. 

Tânăra fată dănţuise. Danţul îi încântase pe cei aflaţi la 
popas. Mlădierile trupului fetei erau fără cusur. lar clopoţeii 


prinşi la gleznele şi încheieturile mâinilor ei sunaseră plăcut 
şi înveselitor. 

Oaspeţii băteau în tactul melodiei din palme. 

Monede de toate felurile îi erau azvârlite la picioare. 

Veni şi rândul bătrânului. Acesta înstrună coardele unei 
lăute şi începu să cânte: 

Amar, amar de sufletele noastre! 

Peste întreg pământul s-a întins întunericul 

Şi zorii nu mai pot să se reverse! 

Zorii au fost înlănţuiţi 

Şi nu mai au putere să se reverse. 

Vocea bătrânului era melodioasă şi cuvintele cântecului îi 
făcură să se cutremure. 

— Eşti din Ţara Românească? îl întrebă Eufrosin. 

— Ca şi voi, v-am auzit adineauri... Şi inima-mi se fericeşte 
doar când aud pe cineva vorbind în graiul părinţilor mei. 
După ce-mi isprăvesc cântecul, veniţi mai aproape şi 
spuneţi-mi: cu ce vânt pe-aici? Dar să vorbiţi încet. În 
imperiul otoman nu este bine să glăsuieşti prea tare. Şi 
scândurile şi pietrele au urechi. 

Cei trei prieteni îl lăsară pe cântăreţ să-şi termine 
cântecul. Îl luară între ei şi, după ce-l ospătară, aflară cu 
uimire că acesta se întorsese numai de câteva zile din ţară. 

— Călătoresc pretutindeni, îi lămuri. Aceasta este soarta 
noastră, a cântăreților, cunosc o mulţime de limbi, însă de 
fiecare dată mă întorc, pentru un cât de scurt timp, în 
locurile de baştină. Pe urmă pot pleca iarăşi în lume, să-mi 
câştig pâinea cu unealta aceasta străveche de cântat. 

— Şi ce mai e prin ţară? întrebă nerăbdător Ion. 

Cântărețul privi cu grijă în jur, deoarece în locul acela se 
aflau o mulţime de alţi călători şi se putea ca unii dintre 
aceştia să fi înţeles româneşte. 

— În ţară lucrurile s-au schimbat mult, urmă el. Măria sa 
Mihnea a încercat, la început, să ajungă la bună înţelegere 
cu Baiazid. Să se păstreze între ei pacea, dar fără 
amestecul din afară al otomanului. Le-a cerut şi 


Craioveştilor să înceteze cu trepădeala dintre Bucureşti şi 
Stambul... 

— Asta o ştiu, îi scurtă bătrânului cuvântul Ion. Eram încă 
acasă când măria sa le-a cerut acest lucru... 

— Ca să şi-i apropie de el pe Craioveşti, măria sa le-a dat 
chiar două hrisoave cu danii pentru mânăstirea lor, Bistriţa 
olteană. Dar banoveţii (Craioveştii, având dreptul de-a 
păstra pentru familia lor marea bănie de la Craiova, cea mai 
însemnată dregătorie a ţării, mai erau numiţi şi banoveţi) 
nu şi-au curmat legăturile cu Poarta, şi aceasta l-a supărat 
pe măria sa Mihnea. Le-a luat marea bânie de la Craiova şi 
i-a încredinţat-o fiului său, Mircea. I-a certat şi i-a pedepsit, 
atât pe ei, cât şi pe alţi boieri veliţi care au umblat după 
îndemnul lor. lar pe unii, cei mai primejdioşi şi care 
încercau să-l răpună, i-a scurtat de capete. Aceasta i-a făcut 
pe banoveţi să-şi lase moşiile şi conacele. Şi, împreună cu 
familiile lor, să treacă Dunărea, pe la Cetate, la turci. Şi tot 
de-atunci l-au numit pe vodă „cel Rău”, Mihnea cel Rău. 
Rău fiindcă nu le îngăduie să-şi mai facă mendrele, să 
slăbească drepturile şi puterea domniei, să stăpânească ei, 
pe voie, sub obrocul sultanului. 

— Şi ţara nu este tot alături de măria sa Mihnea? 

— Ţara şi oştenii sunt. Şi, în numele ţării, mai ales anumiţi 
voinici ai vestitului căpitan lon, păstrătorul diatei şi săbiei 
lui Ţepeş... 

Căpitanul şi prietenii săi zâmbiră. Cântărețul n-avea de 
unde şti că însuşi Ion şi doi dintre ortacii săi se aflau alături 
de el. 

La plecare - după ce însuşi Mihnea îl sfătuise şi-l 
îndemnase pe Ion să plece neîntârziat în căutarea copilei 
sale - acesta îşi încredinţase voinicii prietenului şi ajutorului 
său de temei, Vâlsan. Şi-i poruncise să-l slujească pe vodă. 
Iar cetaşii, după cum reieşea din povestirea cântăreţului, îşi 
făceau pe deplin datoria. 

«Deci aşa stau lucrurile! cugetă Ion. Măria sa Mihnea va 
avea, cât de curând, nevoie, de mine! Şi eu n-am dat încă de 


urmele loanei sau măcar de-ale lui Baldovin!» 

Îl întrebă pe cântăreţ dacă n-a auzit despre o tânără 
femeie, care arăta aşa şi-aşa şi fusese smulsă de nişte fiare 
cu chip omenesc de lângă copilaşul ei. Dusă nu se ştie unde. 
Sau despre un tânăr oştean care plecase în căutarea soţiei 
sale. 

Cântărețul nu ştia, dar se gândi s-o întrebe şi pe 
dănţuitoarea greacă. Aceasta da, auzise. 

Un achingiu, trecând prin Izmir, spre casă, îi povestise că 
luase parte, din porunca lui Mehmed-beg, împreună cu 
urdia din care făcea parte, la răpirea unei tinere şi 
frumoase jupâniţe valahe. 

Inima căpitanului lon se zbătu. 

Pe chip nu i se clinteşte însă nici un muşchi. Cei care îl 
privesc - chiar prietenii şi tovarăşii de luptă, apropiaţi, 
Eufrosin şi Zane - nu-şi pot da seama de câtă tulburare are 
în suflet. 

Îşi ţine pumnii strânşi şi dinţii încleştaţi. 

Pe această jupâniţă hotărâse s-o ia în haremul său 
Mehmed-beg. Atâta că, din urmă, sosea soţul femeii, un 
neînfricat cavaler valah, pe nume, parcă, Baldovin. Printr- 
un atac îndrăzneţ, în timpul nopţii, la un popas, cavalerul 
valah a izbutit s-o scape pe soţia sa din cortul unde zăcea 
legată. Numai că, în timp ce fugeau, i-a ajuns din urmă 
urdia de achingii. În lupta care s-a dat, unu contra cincizeci, 
Baldovin a fost sfârtecat de săbii şi lănci. Trupul i-a fost 
azvârlit la câini. lar soţia i-a fost vândută, ca sclavă. 
Împreună cu alte sclave, tânăra femeie a fost îmbarcată pe 
o corabie şi dusă - îşi amintea dănţuitoarea, fără să fie însă 
cu totul sigură - către insula Rodos. 

Mai departe nu ştia nici ea ce s-a întâmplat. 

Ion îşi lăsă neîncepute, pe masă, bucatele ce-i fuseseră 
aduse. 

Copila lui avusese parte de aceeaşi soartă ca şi întâia lui 
dragoste din tinereţe. 

Se ridică şi rosti: 


— Către insula Rodos! 

Se căţărase în picioare, pe umerii lui Zane. Printre gratii 
se zărea marea. Întinsă, albastră, poleită de soare. Jos, la 
poalele fortăreței, se jucau veseli nişte copii. Glasurile lor 
răzbăteau până aici, unde căpitanul Ion şi Zane împărțeau 
aceeaşi rece şi umedă încăpere. 

Multe piedici biruise până atunci - într-o întreagă viaţă de 
luptă şi zbucium - căpitanul lon. Numai de data aceea nu 
găsea nici o ieşire din greaua situaţie în care se găsea. 

Împreună cu Eufrosin şi Zane, căpitanul sosise de la Izmir 
cu o corabie în Rodos. Insula se afla sub stăpânirea unor 
cavaleri din ordinul aşa-numit al loaniţilor37. 

lon mai auzise povestindu-se despre cavalerii loaniţi. 

Cu trei veacuri în urmă, unii înaintaşi ai acestora fuseseră 
chemaţi de regele maghiar Bela al IV-lea şi aşezaţi în partea 
de miazăzi şi răsărit a Transilvaniei, spre marea 
nemulţumire a românilor, stăpânii dintotdeauna ai acestor 
meleaguri. 

Acum cavalerii loaniţi alcătuiseră în Rodos un puternic 
avanpost de luptă împotriva înaintării pe mări, spre asfinţit, 
a forţelor otomane. 

Turcii se pregăteau să atace şi să cucerească insula. În 
acest scop trimiteau mereu iscoade ca să cerceteze şi să 
cunoască mijloacele de apărare ale Ioaniților. Aşa încât 
cavalerii îi bănuiau pe toţi cei care soseau în Rodos că sunt 
oameni ai otomanilor. 

Puşi îndată după debarcare sub urmărire de cavaleri, se 
află că valahii nou sosiți întrebau pretutindeni despre o altă 
corabie ce trebuia să fi acostat mai demult în Rodos. 

«Nu mai încape îndoială, socoti marele maestru, că sunt 
trimişi de turci!» Şi porunci să fie chemaţi numaidecât cei 
trei valahi la sine. 

Aduşi în fortăreață, Ion, Eufrosin şi Zane fură conduşi într- 
o mare sală. O imagine a Madonei, mai înaltă decât un stat 
de om, se afla zugrăvită pe unul dintre pereţi. 


Li se puseră numeroase întrebări. Căpitanul istorisi că îşi 
caută copila, care îi fusese răpită, apoi vândută unui 
neguţător de sclave. Neguţătorul o urcase într-o corabie ce 
pornise spre Rodos. 

— Şi ai aflat ceva despre fată? întrebă marele maestru. 

— Am aflat că vasul pe care fusese îmbarcată, prins de o 
furtună şi izbit de stânci, s-a scufundat în mare, nu departe 
de Rodos. Dintre toţi cei care se găseau pe punte, un singur 
marinar a scăpat. Pe-acesta l-am căutat şi el mi-a povestit 
că loana - aşa se numea copila mea - nu s-a temut de 
moarte. Dimpotrivă, după înjosirile la care fusese supusă, îşi 
dorea sfârşitul. Ştia că eu, părintele său, voi avea grijă de 
băiatul ei, Vlăduţ. 

Marele maestru ceru să fie adus marinarul ca să depună 
mărturie, dar acesta părăsise cu o zi înainte insula. 

— Trimiteţi, rugă atunci căpitanul, pe cineva în Ţara 
Românească, la voievodul Mihnea. Vă va încredința măria 
sa însuşi că nu suntem iscoade turceşti, ci dimpotrivă, 
luptători împotriva asupririi lui Baiazid. 

— Aşa vom face! hotări marele maestru. Numai că noi nu 
ne vom adresa voievodului, ci, potrivit regulilor noastre 
monahale, călugărilor unei mânăstiri. Până atunci veţi 
rămâne oaspeţii noştri, fără a vi se îngădui să părăsiţi nici 
măcar pentru un ceas fortăreaţa, iar dacă veţi încerca să 
fugiţi, veţi fi socotiți duşmani şi răpuşi. 

— Bine! se învoi căpitanul. Vă rugăm doar ca această 
cercetare să se facă pe cât cu putinţă mai repede. Am 
întârziat şi-aşa prea mult. Şi suntem aşteptaţi de măria sa 
Mihnea pentru a-i da ajutorul cuvenit întru asigurarea 
libertăţii ţării. 

Timpul începu să treacă. Căpitanul, Eufrosin şi Zane erau 
trataţi bine de cavaleri. Li se dăduse o chilie mică, dar 
curată şi li se aducea hrană îndestulătoare. 

În cea de-a patra lună de când se aflau acolo, li se vesti că 
a sosit din "Ţara Românească un călugăr, care trebuia să 


stea de vorbă cu ei şi să arate apoi, sub jurământ, dacă erau 
vinovaţi sau nu. 

Călugărul valah veni în chilie şi, când se încredinţă că erau 
într-adevăr căpitanul Ion şi trei din cetaşii săi, plecă fără să 
le destăinuie ce hotărâre luase. 

Spre seară fură chemaţi în marea sală a cavalerilor, ce se 
afla în partea de sus a fortăreței. La o masă lungă, în faţa 
unui cămin din fundul sălii, marele maestru şi alţi cavaleri, 
înveşmântaţi în cămăşi de zale şi cu coifuri de fier pe cap, 
se sfătuiau între ei. Alături se afla şi călugărul-oaspete din 
Tara Românească. 

— Ca sa ne-ncredinţăm cu totul de adevărul spuselor 
voastre, duceţi-vă şi juraţi încă o dată în faţa Madonei că 
aveţi cugetul curat, le ceru marele maestru. 

Bucuroşi, lon şi cei doi cetaşi se apropiară de peretele pe 
care era pictat chipul Madonei şi jurară că îşi simt cugetul 
curat şi n-au spus decât adevărul. 

În clipa aceea marele maestru rosti: 

— Aţi jurat mincinos. Cinstitul călugăr valah aici de faţă 
ne-a mărturisit mai înainte, de-asemenea sub jurământ, că 
sunteţi iscoade otomane. 

— Minciună! Călugărul minte! apucă să mai strige 
căpitanul Ion. 

Dar unul dintre cavaleri trase de un mâner. Un capac de 
fier se deschise şi tustrei căzură în adânc. 

Se pomeniră într-o celulă închisă cu un grilaj de fier. 

În zadar se plânse apoi căpitanul cerând o nouă cercetare. 
Marele maestru se îmbolnăvise grav. Zăcea lipsit de puteri. 
Nu voia să audă nimic. Şi fără porunca sa nici o nouă solie 
nu putea pleca. 

Lunile trecură repede. Primul an la fel. Şi nici o schimbare 
nu se petrecu în soarta celor întemnițați. Încercaseră tot ce 
era cu putinţă ca să poată scăpa de-acolo. Se străduiseră să 
desfacă uşa, să tragă de gratii, să sape un tunel. Fortăreaţa 
fusese ridicată numai din blocuri mari de piatră, în care 


gratiile erau vârâte adânc şi, fără unelte potrivite, nici o 
forţă omenească nu le-ar fi putut desprinde de-acolo. 

Eufrosin izbutise o dată, când li se aducea hrana, să 
prindă printre gratii mâna cavalerului paznic, să i-o 
răsucească şi încercase să-i smulgă cheile. Dar ceilalţi 
paznici săriseră în ajutorul primului. Eufrosin fu scos din 
celulă. Judecat numaidecât pentru răzvrătire. Şi osândit de 
a fi înecat în mare. 

Căpitanul Ion era atât de mâhnit încât se închise în sine. 
Zile întregi stătea tăcut, înnegurat şi deznădăjduit. Se 
gândea că îşi pierduse amândoi copiii. Soţia sa, Oltea, 
devenise o umbră. Draga îşi închisese şi ea ochii. Pierise şi 
Eufrosin, tovarăşul drag de arme şi prietenul încercat, care 
atâţia şi atâţia ani îi fusese mereu în preajmă, ca şi Vâlsan şi 
Zane, la bine şi la rău. Nici în ţară nu mai ştia ce era. Şi 
sigur că voievodul, în zilele acelea atât de frământate, l-ar fi 
dorit alături cu sfatul şi fapta. 

Căpitanul se găsea în cel de-al şaizeci şi cincilea an de 
viaţă, vârstă când alţii îşi căutau sau îşi găsiseră de mult 
odihna. Pe când lui îi era dat să îndure atâtea, ba încă să 
mai şi zacă în temniţă pe nedrept. Şi nu într-o temniţă 
otomană, ci într-una călugărească. 

Dar iată ca veni o zi când maimarele ordinului cavalerilor- 
călugări din Rodos îşi află sfârşitul. 

Auziră trâmbiţele sunând şi tobele bătând atunci când fu 
îngropat într-un mormânt deschis în zidurile de piatră ale 
fortăreței. 

Folosind acest prilej, căpitanul şi Zane - chiar de a doua zi 
după îngropăciune - cerură îngăduinţa noului mare 
maestru al ordinului, un tânăr de nici douăzeci şi şapte de 
ani, de a se dezvinovâăţi pentru ceea ce nu făptuiseră. 

În aşteptarea răspunsului, nu aveau altceva mai bun de 
făcut decât să se caţere, cu rândul, la fereastră, şi să 
privească depărtările printre gratii. 

Trecuse mai bine de o lună. Venise iarăşi primăvara şi 
apele scânteiau sub razele călduţe ale soarelui. Corăbii cu 


pânzele albe întinse şi galere la care vâsleau sclavi se 
vedeau plutind pe întinsul Mediteranei. Rândunele de mare 
brăzdau voioase văzduhul albastru şi pescăruşi cu 
pântecele catifelate, căutându-şi hrana în valuri, ţipau cu 
glasuri ascuţite ca de copii. 

Dorul de libertate îl mistuia. Şi aproape în fiecare noapte îl 
visa pe Vlăduţ. Ce s-o fi ales de el? Fără îndoială, totul 
trebuie să fie bine. Mihnea - voievodul şi Mircea - marele 
ban al Craiovei nu l-au lăsat de izbelişte. 

Era încredinţat că e bine şi, totuşi, un ghimpe îi înţepa 
uneori inima. Îşi amintea atunci cum Vlăduţ îi râdea cu gura 
şi ochii. Cum îşi ridica mânuţele grăsuţe spre el. 

Săptămânile trecură. Nădejdea de a fi primit de noul 
maestru era din ce în ce mai slabă. Dariată că, într-o bună 
dimineaţă, un cavaler li se înfăţişează la uşa chiliei. 

Noul mare maestru, pe nume Laurenţiu, se hotărâse să-i 
primească. 

— Dacă nu ne vom înţelege cu ei, va trebui totuşi să 
scăpăm şi altfel, îi şopti lui Zane căpitanul, în timp ce ieşeau 
amândoi din celulă. Înapoi nu trebuie să ne mai întoarcem. 

Merseră prin coridoarele reci ale fortăreței, coborâră şi 
urcară numeroase scări, pe care la sosire nu avuseseră 
prilejul să le vadă. Şi se pomeniră în aceeaşi sală în care 
mai fuseseră o dată. 

Sala, întâia oară întunecoasă, era de astă dată luminată de 
făclii înfipte în nişte gheare de vulturi metalice, lucrate cu 
multă măiestrie. 

Laurenţiu şi ceilalţi cavaleri şedeau la aceeaşi masă lungă 
de lângă cămin. Pe masă ardea o lumânare într-un sfeşnic 
de fier. 

Când căpitanul şi Zane intrară, Laurenţiu le făcu semn să 
ia şi ei loc pe cele două jilţuri aflate în faţa mesei. 

«Cine ştie ce cursă îmi mai întind!» se gândi căpitanul şi, 
cu o mişcare a capului şi-a mâinii, îi răspunse că rămân în 
picioare. 


Pământiu la chip, osos, îmbrăcat în cămaşă groasă de zale 
şi deasupra cu un veşmânt alb, pe care era pictată o cruce 
de aur, noul şi tânărul mare maestru al ordinului îi cercetă 
din ochi cu atenţie pe cei doi prizonieri. 

Căpitanul şi Zane arătau, într-adevăr, jalnic. În acest lung 
răstimp cât stătuseră în temniţă, veşmintele li se 
ferfeniţiseră. Nici măcar o cămaşă curată nu primiseră. 
Bărbile le crescuseră ca unor pustnici. Slăbiseră, dar nu din 
putere, deoarece zilnic, câteva ceasuri, se luptau între ei. 
Se îngrijeau în felul acesta ca muşchii şi forţa să le rămână 
întregi. 

Văzând că prizonierii nu vor să se aşeze, Laurenţiu se 
ridică şi el în picioare. Ceilalţi cavaleri îi urmară pilda. 
Spuse că, printr-un trimis al său la mânăstirea Tismana - 
aşa cum ceruse mai demult căpitanul - a făcut alte 
amănunțite cercetări. 

Cercetările au scos la iveală întreaga nevinovăție a celor 
trei prizonieri, dintre care unul fusese ucis între timp. De 
vină a fost însă numai călugărul înşelător de la mânăstirea 
Bistriţa, care depusese acolo o mincinoasă mărturie 
împotriva lor. Pentru pedepsirea lui se va rosti anatema, cea 
mai cumplită afurisenie. 

Laurenţiu îl blestemă pe călugărul de la Bistriţa în 
latineşte, suflă în lumânarea de pe masă şi-o stinse. 

Îşi ceru şi el iertare celor doi prizonieri şi-i încunoştiinţa că 
sunt liberi. 

Se întorceau, în sfârşit, acasă! 

Alţi morţi: loana, Baldovin, Eufrosin! Şi alte suferinţe: anii 
lungi de temniţă! 

Pentru ce fusese nevoie să se petreacă toate acestea? 

Pentru ce trebuia ca românii să îndure din partea unor 
neamuri străine, care se tot năpusteau peste ei, atâtea 
chinuri nemeritate şi moarte? 

Pe drumul întoarcerii aflară o mulţime de veşti. 

În timpul cât ei lipsiseră, Mehmed-beg năvălise cu oastea 
turcească în ţară. Întâi Mihnea şi după aceea Mircea 


încercaseră să reziste, dar nu fusese cu putinţă. 

Copleşiţi de mulţimea şi puterea duşmanului, amândoi se 
retrăseseră la Sibiu. 

Aşa încât pe scaunul domnesc al Ţării Româneşti se urcase 
un alt fiu al lui Vlad Călugărul (şi frate cu Radu cel Mare) pe 
nume Vlad al V-lea cel Tânăr. 

Acesta, tot un domn bun şi drept, se apropie de Vladislav, 
regele Ungariei căruia-i ceru arme, ca să-i poată răzbi pe 
turci şi astfel să-şi dobândească neatârnarea. Dar încă 
înainte de-a i se închega cum se cuvine oştirea, Mehmed- 
beg năvăleşte. În luptele care urmează, viteazul Vlad cel 
Tânăr este înfrânt. Şi-n satul Văcăreşti, pentru vina de-a fi 
încercat să îşi elibereze pământul strămoşesc, i se retează 
capul. 

Într-un timp atât de scurt, după săvârşirea din viaţă a lui 
Ţepeş, au urmat, datorită necontenitelor uneltiri şi năvăliri 
turceşti, nu mai puţin de opt domni. Doi din familia 
Basarabilor: Laiotă Basarab-Bătrânul şi Basarab cel Tânăr - 
Ţepeluş. Şi şase din familia Drăculeştilor: Mircea şi Vlad 
Călugărul, feciorii lui Vlad Dracul; Radu cel Mare şi Vlad cel 
Tânăr, fiii lui Vlad Călugărul; Mihnea, numit de unii din 
marii boieri «cel Rău», feciorul lui Vlad Ţepeş, şi fiul lui 
Mihnea, Mircea. 

Cinci dintre aceştia opt: Radu cel Mare, Mihnea, Vlad cel 
Tânăr şi cei doi Mircea se străduiseră prin felurite mijloace, 
unii cu armele şi alţii, ca Radu cel Mare, pe cale 
diplomatică, să-şi dobândească sau să-şi apere 
independenţa. Restul, ceilalţi trei, Laiotă Basarab-Bătrânul, 
Basarab cel Tânăr-Ţepeluş şi Vlad Călugărul, nutriseră, 
desigur, şi ei speranţa să scape de sub mâna sultanului. Dar 
neavând condiţii prielnice şi mai ales curajul trebuincios de 
a se răscula, stătuseră plecaţi, împlinind poruncile şi 
aşteptând din partea sorții şi-a întâmplării dezlegarea 
situaţiei ţării şi-a lor. 

— Şi cine se află acum în scaunul ţării? îi întreabă 
căpitanul şi Zane pe călătorii întâlniți în drum. 


— Un Neagoe, feciorul marelui vornic Pârvu - din familia 
Craioveştilor - şi-al Neagăi din Hotărani, răspunde un 
ţârcovnic. 

— Fără cât, adaugă un popă, lui îi pofteşte inima să-şi 
spună Basarab, Neagoe Basarab, dându-se drept odraslă a 
lui Basarab-[epeluş. 

— De unde ştii că adevărul adevărat nu-i acesta? ia din 
nou cuvântul ţârcovnicul. 

— Mai ştii? E cu putinţă şi-aşa ceva. E cu putinţă orice! 
recunoaşte popa. Câte nu se întâmplă şi nu se văd ciudate 
pe lumea asta! 

Ion îşi aduce aminte de un tânăr palid, cu ochii galeşi şi 
mustaţa subţire, ca a lui Radu cel Mare - al cărui vătat de 
vânători fusese. 

Îl întâlnise şi pe el la pomenitul ospăț de la palat, al lui 
Mihnea. Domnitorul îl păstrase, de altfel, în Divan, cu 
rangul de postelnic. 

Fiu al marelui vornic Pârvu, tânărul Neagoe nu semăna 
nici cu tatăl, nici cu unchii Barbu, Danciu sau Radu, şi nici 
cu bunicul Neagoe, ori străbunicul, paharnicul Barbu. 

Craioveştii erau bărbaţi vârtoşi, cu pumnii grei şi glasul 
puternic, deprins să comande. Şi, mai degrabă decât cu 
Craioveştii, tânărul semăna cu Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, 
care avusese şi el o statură puţintică şi un obraz rotund. 

Cu toate că avea înfăţişare de cărturar, Neagoe trecea 
drept o foarte bună căpetenie de oaste. Şi nu numai o dată 
fusese lăudat pentru priceperea şi destoinicia lui în a 
dobândi biruinţe pe câmpul de luptă. 

Căpitanul îşi mai amintea şi că, la acel ospăț, stătuseră 
puţin laolaltă de vorbă. Cu multă căldură, tânărul Neagoe îi 
vorbise despre ucenicia lui în meşteşugul filosofiei pe lângă 
fostul patriarh grec al Constantinopolului, Nifon, unul 
dintre cei mai învăţaţi oameni ai epocii, ca şi despre felul 
cum îi plăcea să-şi petreacă timpul în mijlocul comorilor de 
artă şi-n faţa scrierilor (manuscrise sau tipărituri), cu care 


Craioveştii înzestraseră, în primul rând, ctitoria lor, Bistriţa 
olteană, dar şi alte multe biserici şi mânăstiri. 

Şi va să zică acest Neagoe se urcase pe tron? 

Despre Vlăduţ, fecioraşul Ioanei, a aflat că este bine, 
sănătos, măricel, adăpostit la mânăstirea Tismana de fostul 
mare ban al Craiovei şi apoi domn, Mircea, fiul voievodului 
Mihnea, mai înainte ca ei amândoi să fi părăsit, învinşi, Ţara 
Românească, şi să se fi refugiat în Transilvania. 

Că se găseşte acolo, el şi Zane aflaseră de la un bătrân fost 
cetaş întâlnit pe cale. 

Acesta, văzându-i, rămăsese încremenit. 

— Căpitanul lon? Trăieşti? Se zvonise... Atunci s-ar putea 
să fie adevărat... şi că măria sa Vlad trăieşte... trăieşte şi se 
va întoarce... 

De bucurie, se învârtea pe loc ca un titirez. Se repezise să- 
i sărute mâinile. 

Căpitanul descălecă. 

— Şi-acum?... 

— Acum nu ştim ce va mai fi, dar ne gândim cu îngrijorare 
că Mehmed-beg se află, precum s-a auzit, iarăşi la 
Bucureşti, şi-anume chiar în palatul domnesc. Şi ce poate 
căta apostatul în palatul domnesc decât răul acestei 
sărmane ţări? Tulburarea în mijlocul norodului e mare, cu 
toate că, la drept vorbind, cele dintâi măsuri luate de 
domnul Neagoe s-arată blânde şi pline de-nţelepciune. 

— O să trăim şi-o să vedem, rosti liniştit lon. Ce mai ştii de 
ceilalţi? Unde este Vâlsan? 

Bărbatul îşi plecă fruntea şi începu să-şi frece, întristat, 
mâinile noduroase şi bătucite de mânuirea uneltelor de 
muncă şi-a armelor. 

— Vâlsan a căzut în bătăliile care au avut loc pe-aici cu 
turcii lui Mehmed-beg, apărându-i pe Mihnea şi pe Mircea 
voievod. Au căzut şi alţi mulţi viteji alături de Vlad cel Tânăr. 
Iar noi, ceilalţi, rămânând fără căpetenie, ne-am înapoiat pe 
la casele noastre. Dar dacă te-ai întors, învaţă-ne ce trebuie 
să facem! Cu toţii numai atâta aşteptăm. Domnia ta eşti 


steagul în jurul căruia se adună toţi cei năpăstuiţi, toţi cei 
care nu se învoiesc ca pe pământul valah să poruncească 
glasul lui Mehmed. Pentru că doar domnia ta eşti acela care 
asculţi, înţelegi şi te pricepi cel mai bine să împlineşti 
năzuinţa noastră! 

— Vă voi da de ştire la timp!... Aşteptaţi. 

— Aşteptăm!... Dar să ştii că, de cum s-o auzi că te-ai 
întors, volbura va începe din nou să crească. 

Căpitanul încălecă şi, împreună cu Zane, porni mai 
departe către Tismana, să-l afle pe Vlăduţ. 

Era una dintre cele mai grele ierni pe care Ion le trăise în 
destul de lunga lui viaţă. 

Au ajuns la Tismana într-un amurg. Umbre albăstrii se 
coborau de peste munţi. Pădurea de castani se întindea, 
albă, până departe. Zăpada copleşea cu povara ei ramurile 
copacilor. Gerul împietrise apele limpezi ale râului. Se 
preschimbaseră într-un pod peste care oamenii treceau ca 
pe drum. Până şi valurile năvalnice ale torentului Gurnia, 
care nu îngheţau niciodată, se prefăcuseră de astă dată în 
horbote strălucitoare de-argint. Şi flori albe, cu cele mai 
nevăzute înfăţişări, se zugrăviseră pe ferestre. 

Când căpitanul şi Zane au ajuns în sat, copiii care, aşa cum 
sunt copiii, nu ştiau ce-i frigul, se dădeau cu sania pe 
derdeluşul din faţa porţilor mânăstirii. 

S-au oprit, şi căpitanul a privit lung şi cercetător întreg 
cioporul, care făcea larmă aproape cât o urdie de tătari. 

Pe Vlăduţ l-a cunoscut numaidecât, deşi nu-l mai văzuse 
de-atâta timp. Copilul crescuse. Avea gingăşia Ioanei, dar, 
cât era de mic, ţinuta semeaţă a lui Baldovin. 

— Vlăduţ! 

Băiatul a tresărit. Şi-a dat puţin pe ceafă căciuliţa rotundă 
de miel, care-i căzuse pe ochi. Era la obraz ca mărul. A 
înţeles cine-l chemase. De-atâtea şi atâtea ori auzise 
povestindu-i-se despre bunicul. Ştia că acesta pornise pe 
drumuri depărtate s-o caute şi s-o aducă înapoi pe măicuţa. 

— Bunicule! 


S-a repezit spre braţele lui. 

Căpitanul s-a aplecat şi l-a ridicat. 

— Vlăduţ!... 

Copilul l-a prins pe după gât şi-l săruta cu drag pe obrazul 
ţepos. 

Pesemne că inima căpitanului slăbise. Plângea. Plângeau 
amândoi, bunicul şi nepotul. Numai ei doi mai rămăseseră 
pe lume, singuri, fără Oltea, Draga, Danuţ şi loana, mai ales 
Ioana. Se strângeau în braţe, în ceasul acela îngheţat de 
amurg şi plângeau. 

Copiii din Tismana se adunaseră în jurul calului pe care se 
aflau bunicul şi nepotul. 

— E bunicul lui Vlăduţ! îşi şopteau. Căpitanul Ion!... 
Vestitul căpitan lon!... 

La pas, călări pe Suru, urmaţi de Zane, bunicul şi nepotul 
intrară în curtea străvechii mânăstiri. 

Nu mai călcase prin locurile acestea de ani şi ani de zile. Şi 
iată, venise vremea să se întoarcă aici! În altă parte unde? 
Nu mai avea nici casă, îi fusese arsă. Nici cete, i se 
împrăştiaseră. Nici un domnitor pe care să-l slujească din 
inimă, cu încredere şi nădejde, pe viaţă şi pe moarte. 

Se întorsese în mânăstire, deoarece aici se născuse şi 
crescuse. Şi mai ales fiindcă aici se găsea Vlăduţ, feciorul 
Ioanei. 

Într-un Dumnezeu ocrotitor al neamului său şi-al 
adevărului deplin însă nu mai credea. Crezuse, pe când era 
copil, potrivit datinilor strămoşeşti, într-un Dumnezeu care 
proteguia cinstea, dreptatea şi bunătatea. 

Dar unde era acesta? Unde se ascunsese? Sau, dacă se 
găsea undeva, îmbătrânise într-atât încât nu mai vedea şi 
nu mai auzea? 

N-auzea strigătele de durere ale orfanilor şi văduvelor? 
Nu vedea nedreptăţile ce se petreceau? Sângele vărsat! 
Scrumul caselor arse nu-l simţea? Chemările în ajutor şi 
rugăciunile oamenilor din această ţară nu încerca să le- 
asculte? Nici năvălirile şi pustiirile otomane nu voia să le 


vadă? Dacă era cu-adevărat, de ce lăsa să biruie pe lume 
răutatea, minciuna şi cruzimea? De ce îngăduia ca oamenii 
să fie oropsiţi, batjocoriţi şi călcaţi în picioare? 

— Unde-i mama? Ai adus-o pe mama? îl întrebă Vlăduţ la 
ureche. Răsuflarea lui fierbinte îi arse obrazul. Mama!... 
Cuvântul îi arse inima. 

— Mama ta nu mai vine... 

Îi spusese adevărul. Copilul îl primi bărbăteşte. Lacrimile îi 
secară. 

— Nu mai vine? îl strânse pe bunicul mai tare de grumaz. 
Mâinile îi tremurară. Atât. Nu mai vine? 

— Nul!... 

Clopotul, numit Fratele, începu să bată. 

Căpitanul îl păstră pe Vlăduţ la piept şi nu se închină. 

Nu mai voia să i se închine unui Dumnezeu care nu putea 
fi decât o închipuire deşartă a oamenilor. Sau care, dacă 
existase cândva, pierise... 

În porţile mânăstirii, cineva bătea cu putere. Călugărul- 
portar, care era un pitic hidos şi strâmb, cu faţa smochinită, 
dar fără vârstă, bun numai pentru o asemenea slujbă, 
alergă şi întrebă: cine era de îndrăznea să risipească 
liniştea mânăstirii? 

— Trimişii domniei! 

Privi prin ochiul săpat în poartă şi văzu câţiva călăreţi 
purtând însemnele domniei. Fără să mai ceară învoirea 
stareţului, desfăcu ferecăturile şi deschise portiţa. Oştenii 
descălecară şi intrară, câte unul, cu caii de dârlog. 

Cel mai în vârstă dintre ei întrebă aspru: 

— Căpitanul lon? 

Piticul se înfioră: 

— Aţi venit să-l răpuneţi? 

— Nu. Măria sa Neagoe Basarab doreşte numai să stea 
împreună de vorbă! 

I se vesti căpitanului. 

— Eu nu doresc să-l văd! 

— Măria sa te roagă!... 


Neagoe Basarab nu poruncise, aşa precum ar fi făcut orice 
alt domnitor, să fie adus căpitanul Ion înaintea lui, în 
trapeză. Ci el, voievodul, îl ruga pe căpitanul Ion să-l 
primească în chilia unde se-adăpostea. 

— Dacă ţine atât de mult, să poftească! se învoi căpitanul 
în cele din urmă. 

Intrase simplu, obişnuit, ca un prieten. Sfetnicii şi 
căpeteniile de oaste, care-l conduseseră, rămaseră afară. 

Neagoe le făcu semn să se îndepărteze. 

Urgia iernii trecuse. Mugurii umezi, proaspeţi, se 
pregăteau să se prefacă în flori pe crengile iarăşi bogate în 
sevă. Păsărelele se reîntorseseră la cuiburi. Ciripeau vesele 
prin ramuri. 

În faţa chiliei unde locuia căpitanul se întindea o mică 
pajişte verde. Acolo se juca Vlăduţ. 

— Bunicule, intru şi eu? 

— Nu, Vlăduţ! Rămâi acolo şi joacă-te! 

— Dacă ai nevoie de mine!... 

Vlăduţ se înapoie la joacă. Împreună cu alţi câţiva copii de 
aceeaşi vârstă, călări pe cai închipuiţi şi cu săbii de lemn în 
mâini, ţineau piept unei întregi oşti musulmane: 

— Voi sunteţi turcii, iar eu sunt căpitanul lon!... 

Căpitanul îl primi pe domnitor cuviincios, însă rece: 

— Măria ta!... 

Şi-i îmbie jilţul cel larg de lângă vatră. 

— Stai şi domnia ta. Dar, mai înainte, închide, rogu-te, 
fereastra. 

— Nu ne ascultă nimeni! 

— Să nu ne supere larma copiilor. 

Căpitanul îi rugă pe Vlăduţ şi prietenii lui să părăsească 
pajiştea. Închise totuşi fereastra. Pricepuse că domnitorul 
avea de gând să întrebe ori să spună lucruri de taină. Şi, 
deprins cu cele ce se întâmplau de-atâtea ori la curte, voia 
să nu fie auzit de nimeni. 

Ion se aşeză, la rându-i. Îl cercetă din ochi pe Neagoe. 
Fără să vrea, îşi aminti de Ţepeş. 


Ce măreție avea măria sa Vlad! Şi ce neînsemnat îi apărea 
Neagoe pe lângă EL. 

Înveşmântat nu în ţinuta bizantină cu care se înfăţişa la 
curte, ci într-o haină scurtă, după moda apuseană, cu o 
centură aurită peste mijloc şi încălțări din piele galbenă, 
Neagoe părea mai mărunt decât era în realitate. 

— Căpitane Ion, începu voievodul, sunt aici deoarece mi s- 
a vestit că unii prieteni ai domniei tale au şi început să se 
perinde încoace, din ce în ce mai des. Şi doresc să ne 
înţelegem asupra unor lucruri ce ne privesc pe amândoi. 

Vorbise întotdeauna încet. Dar de data aceasta cuvintele îi 
ieşeau din gură aproape şoptit. Ştia că şi pereţii - chiar şi 
dintr-o mânăstire - se întâmplă adeseori să aibă urechi. 

— Te-ascult, măria ta. 

— Am nevoie de linişte. Şi nu eu, ţara pe care ştiu c-o 
iubeşti. Şi doresc să fim prieteni. Pentru binele ei. 

— Nu ştiu ce înţelegi măria ta prin «binele ei». 

— "Ţara poate fi asemuită cu o corabie ce pluteşte câtre o 
anumită ţintă. Marea este furtunoasă, corabia şubrezită de 
multe alte călătorii şi furtuni dinainte. lar marinarii nu-l 
ascultă într-un suflet pe cel care stăpâneşte corabia. Ori, 
aceasta trebuie să nu se scufunde şi să ajungă neapărat la 
ţintă. lată ce înţeleg prin binele ei. 

Căpitanul se uită la domnitor şi răspunse: 

— S-ar putea ca ţinta spre care năzuieşte stăpânul 
corăbiei să nu fie totuna cu aceea râvnită de marinari. 

— S-ar putea! De-aceea şi doresc să mă fac înţeles. Şi- 
nţelegându-mă - dacă-mi vei da crezare - nădăjduiesc să m- 
ajuţi să duc cu bine corabia la ţărmul cel mai prielnic. 

— Mă iartă că-ţi vorbesc şi eu deschis. Dar marii boieri din 
care te tragi au fost adesea în prieteşug cu turcii şi în 
vrăjmăşie cu unii dintre aceia care au încercat să adune 
norodul sub o singură flamură, ca să lupte pentru 
neatârnare. 

— Toţi dorim neatârnarea. Dar nu oricând şi oricum se 
poate ridica un neam. Şi pentru dobândirea sau păstrarea 


neatârnării se poate lupta pe mai multe căi. Craioveştii şi-au 
ales un drum, pe care ei l-au socotit cel mai bun... 

— Bun şi folositor pentru ei, măria ta. Şi, la o adică, aş 
vrea să ştiu în ce stă «bunătatea» acestui drum? 

— După sfârşitul lui Vlad "Ţepeş, Poarta era atât de 
îndârjită că valahii luptaseră aşa cum au luptat împotriva ei, 
încât nu mai doreau altceva decât preschimbarea, mai 
devreme sau mai târziu, a ţării în paşalăc... 

— N-ar fi fost cu putinţă, Mahomed văzuse că nu-i cu 
putinţă. Trăia încă şi Ştefan cel Mare... 

— Ei s-au temut c-ar fi cu putinţă, măcar şi numai pentru 
că şi-ar fi pierdut dregătoriile. Nu se înfricoşau de luptă. 
Ştii doar bine cum s-au jertfit pentru întemeierea ţării sub 
Basarab 1 - Tihomir. Pe de altă parte, socoteau că trebuie 
neapărat întărit cugetul românesc. Ridicând mânăstirea 
Bistriţa, ca şi alte biserici şi mânăstiri, aceasta au urmărit. 
Înlăuntrul unor asemenea lăcaşuri turcii n-aveau ce căuta şi 
cărturarii puteau lucra pe voie la scrierile lor. În chiliile 
Bistriţei, m-am îndestulat de altfel şi eu din comorile 
cărţilor aduse de pe alte meleaguri sau întocmite acolo. 

— Toate ar fi bune şi frumoase, cum le înfăţişezi măria ta. 
Dar unii dintre Craioveşti, prin foamea lor de putere şi 
setea de bogății, de care au dat dovadă de-atătea ori, au 
săvârşit destul rău! 

— Voiau să fie atât de tari şi avuţi încât cuvântul lor să 
cântărească greu înaintea domnilor, care s-au perindat 
atâţia după Vlad Ţepeş, ca şi înaintea Porții. 

— Măria ta văd că nu porţi numele lor. 

— Nu, ci pe al părintelui meu de sânge! Basarab cel Tânăr. 
Până acum am amintit numai pe ocolite datoria mea de a-i 
purta numele. Acum o voi rosti tare. Şi-aceasta nu pentru 
că Basarab ar fi fost mai vrednic decât Pârvu. Ci fiindcă 
acesta este adevărul adevărat. Şi totul trebuie marturisit, 
când începi un timp nou. 

Vlăduţ încercase să se apropie de chilie şi să ciocăne în 
fereastră. 


Unul dintre oştenii gărzii lui vodă îl îndepărtă. 

— N-ai voie sa te-apropii de chilie. Ai auzit ce ţi-a poruncit 
căpitanul! 

— Poate bunicul are nevoie de mine! îi răspunse băiatul, 
ridicându-şi, ameninţător, sabia de lemn. Dac-o fi în 
primejdie? 

Ostaşii râseră: 

— Şi vrei să-l aperi tu? 

— Vreau să-l apăr! Nu sunt nepotul său? 

Cei dinăuntrul chiliei auziră schimbul de cuvinte. 

— Îndrăzneţ nepot ai, îi grăi voievodul căpitanului. 

Căpitanul zâmbi mulţumit şi îl rugă din nou pe Vlăduţ să se 
joace mai departe cu copiii. Nu-l ameninţă nici o primejdie. 
Stă de vorbă, liniştit, cu domnitorul ţării. Şi mai târziu îl va 
chema la sine. 

Copilul plecă şi vorba se purtă mai departe, domol la 
suprafaţă, însă cu învârtejiri şi izbucniri pe dinăuntru. 

— Şi măria ta ce gânduri cu privire la viitorul ţării ai? Dacă 
pot cuteza să te-ntreb!... 

Domnitorul tăcu un timp, scrutându-l în adânc pe Ion. Pe 
urmă se hotări şi răspunse: 

— Ceea ce-ţi voi spune acum este o taină pe care, aşa cum 
te cunosc, sunt sigur c-o vei păstra neştirbită. Îţi vorbesc ca 
unui părinte. Iată care-mi sunt gândurile. i le împărtăşesc 
cinstit, de la inimă la inimă. 

— Îţi mulţumesc! 

— "Ţara se află într-o stare jalnică. 

— Asta o ştiu. 

— Tributul creşte, ţăranul e sărac, neguţătoria scade şi 
vămile sunt în mâna turcului. Oastea n-are destulă putere şi 
nici avânt. Mehmed-beg ne pândeşte fiece pas, şi nimeni nu 
cred că este în stare astăzi să ne sprijine la vreme de 
nevoie. 

— Să ne bizuim pe noi înşine. Să luptăm! 

— Să ne bizuim pe noi înşine, dar să nu uităm, că buna 
chibzuială, dintre toate însuşirile omeneşti, este cea mai 


folositoare în ceasurile de cumpănă. 

Mai departe, Neagoe îi vorbi căpitanului arătându-i că 
ţara - pentru a cărei mai bună gospodărire se va strădui - 
trebuie să aibă putinţa de-a se întări şi a putea astfel face 
faţă altor încercări viitoare. Şi nădăjduieşte ca să se şi 
înalțe pe o nouă treaptă, prin cultura şi arta pe care el de 
asemenea le va sprijini, prin cărturarii şi meşterii ce-i 
adună şi-i va aduna şi mai departe lângă sine. Deoarece, 
crede el, fără cărturarii şi oamenii pricepuţi în ale 
înţelepciunii şi frumosului, un neam nu înaintează prea 
repede şi, deci, nu-şi poate ocupa locul ce i se cuvine între 
celelalte ţări şi noroade. 

Căpitanul îl ascultă pe domnitor cu tot mai multă luare- 
aminte. 

— Ceea ce spui măria ta, recunoaşte el, dacă s-ar putea 
înfăptui, ar fi într-adevăr bine. 

Domnitorul s-a înflăcărat: 

— Sigur că se va putea înfăptui, căpitane Ion, dacă toţi ne 
vom aduna, aşa cum spuneai adineauri, într-un singur 
mănunchi, sub o singură lege şi-o singură voinţă, dacă 
tinerii vor fi crescuţi în curăţie, virtute şi dragoste de neam 
şi dacă, prin tot ceea ce ţi-am arătat mai înainte, ţara se va 
bucura de prețuirea pe care o merită între toate celelalte 
țari. 

— Şi dacă, împlinindu-se toate aceste cerinţe ale măriei 
tale, turcii vor călca pacea şi ne vor năpădi din nou? 

— M-am gândit şi la aceasta. Vom pregăti o oaste bine 
înarmată pentru apărare, călăreţi şi pedestrime. Şi, dacă 
turcii sau oricare alt neam ne va lovi, ne vom ridica la fel ca 
moşii şi strămoşii noştri, neprecupeţindu-ne osteneala şi 
dându-ne chiar viaţa de va fi nevoie, pentru că mai bună e 
moartea cu vrednicie, decât o viaţă cu amar şi ruşine. 

— Cuvintele acestea din urmă mi-au plăcut cel mai mult 
din toate cele câte le-ai rostit astăzi, măria ta! Este gândul 
pe care şi eu îl nutresc încă de când, copil, am intrat în 
slujba marelui nostru Vlad! Este chiar miezul diatei sale. 


— Mă bucur. Şi te rog, căpitane Ion, să-mi spui - dacă şi eu 
împlinindu-mi cuvântul - îmi vei da sprijinul de care am 
nevoie şi-mi vei deveni prieten? 

— Din toată inima, măria ta. 

Domnitorul îi întinse mâna pe deasupra mesei din mijlocul 
chiliei. Mâna lui Neagoe era neobişnuit de subţire, lungă şi 
delicată. Căpitanul însă ştia că mâna aceasta nu se sfia şi se 
pricepea prea bine să mânuiască şi arma. 

Palma se deschidea cinstită şi prietenească. 

I-o prinse în palma lui mare, cu tot atâta cinste şi 
prietenie. 

Se ridicară în picioare. Alături de căpitan, domnitorul 
părea mic, dar ceva ca un fel de aburi se păru căpitanului 
că-l învăluie şi-i dă un aer de nobilă măreție. 

leşiră în ogradă şi, după zâmbetele ce le luminau 
chipurile, toţi pricepură cu uşurinţă că înţelegerea fusese 
deplină. 

Vlăduţ le fugi în întâmpinare. 

Domnitorul îl mângâie pe păr. 

— Am şi eu, spuse, un băieţel de-aceeaşi vârstă cu tine. Mi- 
ar place să deveniți prieteni. 

— Da?! se miră Vlăduţ. Şi cum îl cheamă? 

— Teodosie! Am să te poftesc într-o zi la palat să-l cunoşti. 
Va veni şi el, poate, pe la tine... Vlăduţ bătu din palme. Te 
bucuri? 

— Mult!... 

— Şi-acum să ne înapoiem la palat, zise voievodul. Iar pe 
domnia ta, căpitane, te aşteptăm oricând la curte. 

— Mulţumesc, măria ta. Voi veni. Dar până atunci stareţul 
Tismanei m-a îmbiat să devin pisarul mânăstirii. Şi i-am 
făgăduit... 

— Muncă grea, dar aleasă. Laşi sabia pentru pană. Uite, 
mai am aici câţiva prieteni ce ne vor ajuta într-ale 
cărturăriei şi artei. 

— Cine sunt? 


— Maxim Brancovici, un om mult învăţat şi umblat; 
Macarie, tipograful; Gavril Protul, scriitorul, şi meşterul 
Manole... 

— Meşterul Manole? 

Un bărbat tânăr, simplu, zâmbitor, cu ochii mari, căprui şi 
o bărbuţă castanie se plecă înaintea căpitanului. 

— Ne înalţă un monument la Curtea de Argeş, care va 
tâlcui tuturor încrederea neamului nostru în frumuseţea şi 
adevărul veşnic, ce nu pot fi zdrobite de nici un vrăjmaş. 

— Mă-nchin şi eu, cu sfială, înaintea artei, muncii şi 
învăţăturii. 

— Rămâi cu bine, căpitane! 

— Mergi sănătos şi cu bine, măria ta! 

— Ne vom mai întâlni? 

— Cât de curând! 

Gândurile îi zboară de-a lungul celor nouă ani care s-au 
scurs din ziua acelei întâlniri. 

Deşi aflat la Tismana, preocupat de propriile însemnări, 
pisarul s-a lăsat atras şi de unele țeluri ale voievodului. 

Acesta l-a rugat, între altele, să-i dea câteva sfaturi cu 
privire la alcătuirea oştirii pe care-o plănuia. Ion a scris un 
ceaslov întreg, împărtăşindu-i o seamă de păreri ale 
marelui Vlad. 

După un timp, voievodul i-a cerut să-i împrumute pe câţiva 
dintre cei mai destoinici cetaşi ca să-l ajute la instruirea 
tinerilor ucenici în meşteşugul armelor. Căpitanul s-a învoit. 
Şi nouă bărbaţi de nădejde, în cap cu Zane, au plecat la 
Cetatea Teleajinei, unde se întemeiase o tabără de 
pregătire militară. 

După aceea, i-a dus el însuşi voievodului Transilvaniei nişte 
scrisori de taină şi, în acelaşi timp, l-a vestit despre anumite 
mişcări ale turcilor. 

A îndeplinit totul aşa cum se cuvine, cu nădejdea că, în 
sfârşit, ţara şi domnia vor porni pe drumul cel bun. 

În lipsa lui, Neagoe a purces la repararea zidurilor 
Tismanei. lar mânăstirea a fost dăruită de unchiul acestuia, 


marele ban Barbu, cu unele vase scumpe din aur şi argint, 
ca şi cu patrafire, odăjdii şi altele. 

Căpitanului nu i-a plăcut. Darurile velitului Barbu i s-au 
părut o încercare de a-l cumpăra pe el. De a-l sili să nu-şi 
mai arate nemulţumirile faţă de unele purtări ale acestuia. 

Ar fi voit să i le înapoieze, dar stareţul l-a rugat mult, în 
numele domnitorului, să nu-l silească la o asemenea faptă, 
nepotrivită cu datinele bisericeşti. 

Au mai trecut câteva luni, şi-a fost poftit de domnitor la 
Curtea de Argeş, împreună cu Vlăduţ. 

Băieţelul avea să cunoască acum unele din oraşele ţării: 
Târgul Jiului, Craiova, Râmnicul Vâlcii, Curtea de Argeş, ca 
şi alte multe aşezări. 

Au plecat călări. La cei cinci ani ai lui, Vlăduţ ştia şi el să 
călărească, la fel ca toţi copiii din neamul său. 

Pretutindeni pe unde treceau se vedeau roadele bunei 
gospodăriri. Neguţătorii îşi desfăceau în linişte mărfurile. 
Meşteşugarii trudeau cu sârg în ateliere. Iar anumiţi 
dregători de încredere ai domnului vegheau ca să nu se 
făptuiască nelegiuiri. Se croiau drumuri noi şi se întemeiau 
hanuri unde călătorii, din ţară sau de peste hotare, erau 
ospeţiţi cu prietenie, hrăniţi cu bucate bune şi adăpaţi cu 
renumitele vinuri valahe şi odihniţi pe laviţe curate. 

Meşteri în piatră, lemn, în ridicarea de ziduri, în arta de a 
tipări, zugravi de biserici şi palate, cântăreții, dar mai ales 
cărturarii de orice fel se bucurau sub stăpânirea lui Neagoe 
de cea mai mare trecere şi cinste. 

«Ferice de ţara ai cărei cărturari îşi ţin sus fruntea şi îşi 
mărturisesc curat gândurile, spunea adesea Neagoe. Că 
numai gândul cel înţelept şi pana care-l aşterne sunt aripe 
pe care un neam se poate înălța spre slavă.» 

La Craiova cătase urmele vechiului conac din pădurile 
Bucovăţului, clădit de Mircea cel Bătrân şi ars de achingiii 
lui Mahomed al II-lea. Apoi intrară în biserica Sfântul 
Dumitru, numită, într-o vreme, Băneasa - deoarece fusese 
reclădită de jupâneasa Negoslava, soţia de-a doua a marelui 


ban Barbu, cu preţul unor odoare aduse cu ea, drept 
zestre, din partea familiei sale, a despoţilor sârbi. Şi căreia, 
acum, i se spunea - aşa cum hotărâse voievodul Neagoe 
Basarab - biserica Domnească, pentru a se vedea că el 
însuşi, ocrotitorul ei, se înălţase de la rangul de mare ban al 
Craiovei, avut de înaintaşii săi, la cel de domnitor al Ţării 
Româneşti. 

Ajunseseră, după aceea, la Râmnicu Vâlcii. Aici, căpitanul îi 
arătă lui Vlăduţ locul unde îl întâlnise, pe când şi el era 
copil, într-un bâlci, pe măria sa Vlad Ţepeş. Şi-i întrebă pe 
localnici cum se împăcau cu noua stăpânire. 

Locuitorii se mărturisiră mulţumiţi. Birurile, ce-i drept, 
erau încă destul de mari. Nădăjduiau însă în micşorarea lor. 
Domnitorul le vizitase oraşul, luase unele hotărâri cu privire 
la creşterea lui şi făcuse aici judecăţi drepte. 

După aceea au pornit spre Curtea de Argeş. Îi însoțea un 
diac al episcopiei din Râmnic, bun şi vechi prieten al lui Ion. 

— Este întâiul nostru domnitor filosof, îşi arătase acesta 
părerea. Doreşte înălţarea norodului prin cultură. Numai 
de-ar avea o domnie destul de lungă pentru a-şi împlini 
toate gândurile bune. 

— Gândurile-i sunt bune, recunoscuse Ion. Cu toate astea, 
Craioveştii - deşi unii s-au străduit, în felul lor, pentru ţară, 
dar despre care nu se poate spune că au fost întotdeauna şi 
mari iubitori ai norodului - au ajuns sub domnia lui mai 
întemeiaţi decât oricând. 

Diacul îşi mângâie bărbuţa: 

— Asta, ce-i drept, aşa e. Craioveştii ocupă cele mai 
însemnate dregătorii. Numai că o bună parte din aurul 
strâns de ei se cheltuieşte, potrivit cerinţelor voievodului, 
pe o seamă de îmbunătăţiri aduse ţării. Şi ceea ce este şi 
mai îmbucurător, cu ajutorul lor bănesc se ridică noi zidiri, 
se alcătuiesc lucrări de artă şi mai ales se scriu cărţi menite 
să lumineze cugetele şi să rodească gândul că toate 
neamurile au dreptul să vieţuiască libere, în limba şi 
datinile lor. Atâtea noroade supuse jugului turcesc, din 


Armenia, Egipt, Muntele Sinai, Aţos, lerusalim, Siria, Epir 
şi, mai ales, din Balcani, sunt sprijinite astfel - prin cărţile, 
tiparniţele, meşterii tipografi şi alte danii ce li se fac 
necontenit - să se păstreze ca neam. Pentru astfel de fapte, 
Neagoe şi sfetnicii lui craioveşti sunt socotiți acum, în toată 
lumea, moştenitorii culturii şi tradiţiilor Bizanțului. 

— Şi Mehmed-beg? îşi reaminti căpitanul... Nu ţi se pare 
că se vântură cam prea mult pe la Craiova şi pe la 
Bucureşti? 

Diacul începu să râdă: 

— Mehmed-beg? A devenit neputincios. Boierii îl primesc 
ca oaspete; le bea vinul. Şi-atât! 

— Cum atât? se nedumeri Ion. 

— Atât! Deoarece voievodul, prin priceperea şi felul lui de- 
a fi, şi-a câştigat prețuirea sultanului. Acesta i-a poruncit lui 
Mehmed-beg să nu mai mişte nici măcar un deget în Ţara 
Românească fără învoirea lui Neagoe. 

— Şi poţi domnia ta să-ţi închipui că begul se va mulţumi 
cu starea aceasta de lucruri, că nu va unelti mai departe? 

— Nu, asta nu pot să mi-o închipui. Cât va domni însă 
Neagoe să ştii că va fi linişte... 

La porţile curţii domneşti, cel care i-a întâmpinat pe 
căpitanul Ion şi Vlăduţ a fost însuşi Neagoe, împreună cu 
fiul său, leodosie. 

Domnitorul era mai slab decât atunci când stătuseră 
împreună de vorbă. Paloarea obrazului îi sporise. Tuşea 
uşor. 

Căpitanul îl cercetă îndelung cu privirea. 

— De ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă voievodul. Am răcit 
în vremea când eram vătaf de vânători sub Radu cel Mare. 
Şi tusea nu m-a mai părăsit. Poate am fost pedepsit cu ea 
pentru greşelile mele, căci am avut în tinereţe destule. 
Acum, prin fapte bune, încerc să mă răscumpăr... 

— Faptele bune sunt bune întotdeauna, măria ta. Eşti încă 
foarte tânăr. Ai multe de făptuit. Ce să spun eu, care mă- 
ndrept spre şaptezeci?... 


— Mulţi ani înainte! îi ură Neagoe. 

— Măriei tale, mai ales, răspunse căpitanul. Pentru binele 
acestei ţări. Te osteneşti însă prea mult. Asta îţi înrăutăţeşte 
sănătatea. Ar fi nevoie să te mai cruţi. 

— Sunt prea multe de făcut! Atâtea au fost nimicite şi 
atâtea uitate în paragină. Am de scris. Am de clădit. Doresc 
ca, la moartea mea, să las ţara cu totul altfel decât am găsit- 
o. Am găsit-o bătută de vânturi, urgisită şi apăsată de nevoi. 

— 'Ţi-o doresc din toată inima, măria ta. 

Vlăduţ şi Teodosie - nu numai de aceeaşi vârstă, ci şi cam 
de aceeaşi talie, fără cât întâiul cu pletele bălaie, iar cel de- 
al doilea întunecate - sunt gata, avându-i drept ajutoare pe 
slujitorii domneşti, să încalece şi să plece în hârjoană. 

— Mă bucur că fiul meu Teodosie şi-a găsit în Vlăduţ un 
prieten atât de bun, grăieşte Neagoe. 

Domnitorul şi Ion se îndreaptă - din curţile şi grădinile 
domneşti, unde liliacul alb sau violet îşi revarsă în valuri 
aromele - către un loc unde răsună larma voioasă a 
zidarilor. 

Dintre aceştia, urmat de soţia sa - o tânără ea însăşi ca o 
ramură de liliac alb - se iveşte un bărbat cu ochii 
scăpărători. 

— A, meşterul Manole! 

— Am început să lucrăm, aşa după cum îţi spuneam, 
povesteşte înflăcărat meşterul. Vom ridica una dintre cele 
mai minunate zidiri. 

Şi meşterul începe să-i arate căpitanului cum va arăta 
mânăstirea, când va fi gata. Împodobită cu sute şi mii de 
flori cioplite de-a dreptul în piatră, fără ca vreo floare să-i 
semene alteia, cu ferestre răsucite în turlele de deasupra 
pronausului, cu un portal impunător, un gard din flori de 
crin şi alte lucrări neasemuite. 

— Zidirea aceasta va încerca să devină un adevărat cântec 
în piatră. Un cântec al încrederii în viaţă şi în viitor, încheie 
vestitul meşter Manole. 


Căpitanul este uluit de tot ceea ce visaseră laolaltă un 
domnitor filosof şi un meşter poet. 

Îi strânse mâinile meşterului şi îi dori domnitorului ca 
floarea aceasta de piatră, marmură, mozaic, aur şi argint să 
se înalțe cât mai repede şi mai trainică. 

La întoarcere, vremea se strică. Începu să plouă. 

De pe dealuri, apa se prăvălea în şuvoaie, ca nişte căluţi 
năbădăioşi, cu coame albe, răvăşite, pe spate. 

Un strigăt de copil îi opri. Cercetară cu privirea în jur. 

Strigătul venea de undeva de sus. 

— Tu, Vlăduţ, ia-o pe poteca aceea, şi eu tai de-a dreptul, 
pe deal. 

Vlăduţ era inimos. Ca şi altădată Dănuţ, nu se da înapoi de 
la nimic, oricât ar fi fost de greu. 

— Când descoperim ceva ne vestim unul pe celălalt! 

— Bine! 

Strigătul răsună din nou. Şuvoaiele vuiau. Ploaia se înteţea 
cu grindină, ca în toiul verii. 

Apa se revărsa bulucindu-se, galbenă şi mâloasă, în Olt. 

— Mădălina!... Mădălina! se auzi cineva, din depărtare, 
chemând. 

Nimeni nu-i răspunse. 

Un morman de pământ cu pietre şi bucăţi mari şi mici de 
lemn se prăbuşi. 

— Ai găsit ceva? 

— Nu! 

— Mădălina!... Mădălina!... 

— Vlăduţ, eşti prin apropiere? 

— Da! 

Glasurile se întretăiau - gros, subţire - de bărbat, de 
femeie, de băiat. 

Un plâns înăbuşit şi o voce slabă de copil: 

— Ajutor!... 

Vlăduţ îşi opri calul. Sări. În şuvoi, abia ţinându-se de o 
bucată putregăită de buştean, o fetiţă. 


Rochiţa lipită de trup. Pletele muiate. lar şuvoiul o 
năpădea în gură, în ochi, îi tăia răsuflarea. Nu-i da voie să 
strige decât arar şi cu mare greutate. 

— Aici, bunicule, aici!... 

— Mădălina!... Mădălina!... Unde eşti? Răspunde! 

Surul plescăia cu copitele prin frunzişul căzut din anul 
trecut, ud. 

— Vlăduţ! 

Dar Vlăduţ se şi ivise purtând în braţe fetiţa. 

Aceasta se jucase prin poiană şi, tot căutând viorele, 
începuse să urce pe coastă, când se pornise ploaia. Şuvoiul 
o luase. Izbutise să se agaţe de buşteanul putregăit. Dar nu 
s-ar mai fi putut ţine mult. Fără Vlăduţ, apa ar fi târât-o la 
vale şi ar fi azvârlit-o în râu. 

— Mădălina!... Mădălina!... 

Urcată în şaua lui Vlăduţ, Mădălina se întorcea acasă. 

Tremura de frig şi îl cuprinse de gât pe Vlăduţ, aninându- 
se ca o iederă. 

— Mădălina!... Mădălina!... 

Părinţii o primiră în braţe, dar fetiţa nu vru să se despartă 
de salvatorul său. Şi părinţii, bucuroşi, îi rugară pe căpitan 
şi nepotul lui să le cinstească masa şi casa. 

Se ospătară şi dormiră în noaptea aceea acolo. 

Înfăşată în pânză de în muiată în rachiu de afine şi învelită 
deasupra cu o cergă miţoasă, după ce sorbi băutura 
fierbinte şi întăritoare pregătită din buruieni de pădure, 
Mădălina adormi pe aceeaşi laviţă cu Vlăduţ. 

A doua zi se trezi veselă şi sănătoasă tun. 

Soarele lucea din nou în înaltul senin al cerului. lezii şi 
mieii gospodarului zburdau pe păşune. Cintezele şi sturzii 
de munte cântau, de parcă numai pentru ei ar fi fost creată 
lumea. 

Vlăduţ alergă pe coastă şi-i culese Mădălinei un bucheţel 
proaspăt şi parfumat de viorele, în locul celor răpite ieri de 
apă. 


Fata îl prinse de amândouă mâinile şi, cu ochii în ochii lui, 
îl întrebă: 

— Vrei să fiu sora ta? 

— Vreau, îi răspunse, din tot sufletul, Vlăduţ. 

Căpitanul înşeuase caii. 

— Pornim, Vlăduţ! 

Băiatul sări pe bidiviul lui: 

— Să ne vedem cu bine, Mădălina! 

— Mai vino să ne jucăm împreună, Vlăduţ! 

Caii se depărtară, ajunseră la o cotitură şi, curând, pieriră 
din ochii Mădălinei. 

Într-o noapte, căpitanul avu un vis. 

Era călare pe Negru. 

Calul arăta aşa cum fusese în tinereţe. Cu părul ca pana 
corbului, lucios, tropăind neastâmpărat, gata în orice clipă 
de goană. 

O potecă şerpuitoare urca în munte. 

Aproape de culmea muntelui, se vedea ceva ca oapă 
mare, neagră, revărsându-se. 

«Ce fel de apă ar putea să se reverse de pe culme?» 

Pe măsură ce înainta, băga de seamă însă că apa nu era 
decât un nor întunecat şi adânc, care plutea pe deasupra 
muntelui. 

Lui Negru îi crescură aripi. Începu să zboare. Se ridică 
deasupra pădurii. 

Deodată, pe un alt cal la fel de negru şi înaripat ca al său, 
ca şi cum caii ar fi fost fraţi, îl zări pe măria sa Vlad. 

Era alb la faţă ca varul, aşa cum îl văzuse în ceasul morţii, 
cu ochii sticloşi, însă având aceeaşi figură din tinereţe. 

Caii galopau; dar, ciudat, nu se puteau apropia cu nici un 
pas unul de celălalt. La mijlocul depărtării dintre ei 
amândoi se afla o pânză ce parcă se lăsa din cer şi se 
afunda în norul de dedesubt. Pânza avea o culoare vânătă, 
cenuşie, ţesută cu fire de argint. 

«Vino!» îi porunci Vlad. 


Ion se încordă. Îl strânse pe Negru între pulpe. Calul îşi 
alungi gâtul, se avântă. Aripile i se zbăteau. Dar nici nu 
înaintă şi nici nu se înălţă. Totul rămase ca mai înainte. 

Ion gemu de mânie şi neputinţă: «Nu pot, măria ta.» 

Barba îi flutura pe piept. Fire răvăşite îi acopereau ochii, îi 
împăienjeneau vederea. 

«Ai plâns când l-ai regăsit pe Vlăduţ. De ce-ai plâns? Nu 
ştii că un bărbat n-are voie să plângă? în vremuri ca acestea 
sufletul trebuie să-ţi rămână de piatră.» 

Caii se opriră. Aripile încetară să se zbată. Cu toate astea 
nu se prăbuşeau. 

«Ştiu, măria ta. Dar e fiul Ioanei. Crezusem...» «Să nu 
plângi! Şi nici să nu laşi sabia din mână.» 

Ion îşi dete seama că nu era înarmat. Cum de-şi uitase 
sabia primită de la măria sa, tocmai azi? Aşa ceva nu 
trebuie să se întâmple. Măria sa are tot dreptul să-l 
pedepsească. 

«N-am sabia la mine, măria ta!» «Ai pierdut-o?» 

Ochii sticloşi ai voievodului îl aţinteau crunt. 

«Nu, n-am pierdut-o. O ţin lângă diată. Şi lângă 
însemnările despre...» Vru să spună «despre moartea 
măriei tale şi locul unde ţi-am ascuns trupul pentru somnul 
cel veşnic», dar se opri. Cum să-i rostească aşa ceva 
voievodului când, iată, vorbea cu el? 

«I-ai dăruit-o lui Neagoe?» «Nu, nu...» «Neagoe este un 
voievod bun, un cărturar luminat. Arma sa este pacea, dar 
pacea aceasta este doar a înţelepciunii lui, va dăinui, poate, 
numai cât vieţuieşte el.» «Întocmai aşa cuget şi eu...» «Va 
trebui să rămâi mai departe de strajă. Ştiu că au încercat să 
te răpună. Măcar că nu mai eşti de mult tânăr.» «Mi-au 
nimicit familia. Numai Vlăduţ trăieşte...» «Tu întruchipezi 
gândul de libertate a ţării, cu orice jertfă. Asta nu potei 
îndura. Otomanii au crezut că, pierind atât tu cât şi urmaşii 
tăi, va pieri acest gând...» «Dar măria ta, chiar de-aş pieri 
eu, se va ridica altul... pe urmă altul... şi altul... Gândul 
acesta este, ca şi neamul, nepieritor... Şi el ne dă puterea 


să ţinem, neadormită, în mână, sabia...» «Sabia, urmă 
Ţepeş, când tu vei închide ochii, i se cuvine...» 

Ion îl întrebă: «cui i se cuvine?» 

Voievodul îi răspundea, dar glasul nu i se mai auzea. 

Calul lui negru începuse iar să-şi mişte aripile. 

Se înălţă puţin în zbor, apoi, ca sorbit de ceva nevăzut, se 
cobori în adânc. 

— Măria ta... Măria ta!... strigă. 

Nimeni nu-i răspunse, nimeni nu se mai văzu. 

Se trezi la el în chilie, lac de sudoare. Vlăduţ îl mişca încet 
de umăr. 

— Bunicule! Pe cine strigi? 

— L-am visat pe măria sa Vlad. Niciodată n-am avut un vis 
atât de lung şi de limpede. Vorbeam la fel ca-n viaţă. Aşa 
cum cred şi judec în adâncul conştiinţei mele. 

— Şi despre ce vorbeaţi? 

— Despre ceea ce va trebui să urmeze... în ultimele clipe 
tocmai mă sfătuia cui să-i las după moartea mea sabia... 

Vlăduţ crescuse, se subţiase. Semăna tot mai mult cu 
Ioana. Mai ales ochii erau ai ei. 

— Şi cui te-a sfătuit să i-o încredinţezi? 

— Nu l-am înţeles bine... Tocmai aceasta... 

Vlăduţ se întristă: 

— Păcat! 

Alte gânduri, alte imagini. 

La poalele dealului din Cetatea Teleajinei, în rând cu 
oştenii, Teodosie şi Vlăduţ se întrec în aruncarea suliţei. 

Suliţa lui Vlăduţ zboară cu cel puţin două lungimi mai 
departe decât a lui Teodosie. 

Teodosie are blândeţea tatălui. Nu se supără. Se bucură 
de îndemânarea prietenului. 

Prietenia dintre ei a devenit zi de zi mai trainică. I-a legat 
ca pe nişte fraţi. 

Domnitorul e bolnav. Respiră greu. Degeaba a adus 
moaştele patriarhul Nifon şi le-a cinstit cu felurite slujbe. 
Acestea nu-i redau sănătatea. 


Aşa suferind cum este, Neagoe bate în cuişoare un măr 
nepreţuit de aur, împodobit cu mărgăritare şi alte pietre 
scumpe, în marginea tot de aur a unei icoane. Îi place să 
făurească lucruri de artă. Dar şi mai mult îi place să 
mediteze, să citească şi să scrie. 

Pentru a se putea isprăvi la timp zidirea monumentului 
fără pereche de la Curtea de Argeş, doamna Miliţa-Despina 
şi-a vândut nestematele, giuvaerurile şi celelalte obiecte 
preţioase: inele, centuri, colane, brățări, cercei, ibrice, 
potire, vase şi câte şi mai câte, din aur şi argint, multe 
primite în dar, la nunta ei, din partea familiei foştilor 
despoţi sârbi Brancovici, din care se trage. 

Are loc târnosirea bisericii. 

Oaspeţii au început să sosească din ţară şi de peste hotare, 
atât din lumea bisericească cât şi din cea laică. 

În rând cu oaspeţii se află căpitanul Ion şi Badea. Badea, 
tatăl Mădălinei, a fost un oştean al lui Mircea, fiul lui 
Mihnea, în foarte scurta lui domnie. 

Mădălina, într-un veşmânt subţire ca pânza de păianjen, 
din borangic, şi cu buclele aurii curgându-i pe umeri, se află 
între Vlăduţ, bălai şi el, şi Teodosie. Teodosie este oacheş. 
Soarele şi luna. 

Tustrei sunt nedespărţiţi. Şi, la ospăţul şi petrecerea care 
au urmat în faţa noii şi măreţei zidiri, Mădălina a jucat tot 
numai între ei amândoi. 

Neagoe Basarab, în cel din urmă an al domniei sale. Zace 
din ce în ce mai des în pat. La căpătâiul său plânge întruna 
doamna Miliţa-Despina. 

Sudori reci îi scaldă trupul. 

Numai când se înveşmântă în straiele bogate bizantine şi 
îşi aşează peste pletele încreţite coroana înaltă, bătută în 
nestemate, nu i se mai cunoaşte într-atâta slăbiciunea. 

Pe masă se află Învățăturile lui Neagoe-Vodă Basarab 
către feciorul său Teodosie. 

— Nu vreau să închid ochii până nu sfârşesc de scris 
Învățăturile, repetă el... 


— Ai să le sfârşeşti, măria ta. Peste câteva zile vei fi din 
nou sănătos! 

— Sănătos? Nu ştiu!... Şi până când?... 

— Încă mult timp. 

Faldurile grele ale rochiei doamnei Miliţa-Despina se 
târăsc pe lespezi. 

Doamna ştie că voievodul mai are de rostit unele cuvinte 
de taină şi se retrage în cămările ei. 

Cu năframa îşi şterge lacrimile fierbinţi ce-i brăzdează 
obrajii. Ce se va alege de ei amândoi şi de copiii lor? Prea 
puţine bucurii a avut în viaţă şi prea multe dureri. 

— Mehmed-beg mi-a făgăduit că, după săvârşirea mea din 
viaţă, vor rămâne ţara nesupărată, şi leodosie, liniştit, în 
scaun. 

«Mehmed-beg... Iarăşi Mehmed-beg!...» 

De pe malul românesc al Dunării, bunicul şi nepotul 
observă cete răzlețe de ieniceri şi spahii. 

— Lupii au prins de veste că baciul e bolnav, murmură Ion. 
Au şi început să dea târcoale stânei! 

Vara este pe sfârşite. Funigeii argintează văzduhul. Anul 
acesta s-a dovedit îmbelşugat, şi bâlciul care tocmai s-a 
deschis la Curtea de Argeş este plin cu de toate, începând 
de la grâne, vite, pastramă, peşte, vin şi terminând cu 
pânzeturi, abale, opinci sau oale smălţuite. 

Păpuşarii şi-au întins perdelele de papură împletită. Se 
pregătesc să-şi înceapă jocul. Mulțimea s-a adunat. Mai ales 
copiii abia aşteaptă să se ivească de după perdele chipurile 
hazlii de lemn şi cârpă ale acelora pe care păpuşarii au de 
gând să-i încondeieze şi să-şi râdă de ei. 

Cu toate acestea, veselia nu este cea obişnuită. Un zvon 
adus de cine ştie cine s-a răspândit hoţeşte prin târg. 
Domnitorul zace la pat. Ba unii chiar susţin că sfârşitul său 
nu este departe. 

— Ce se întâmplă? Ce se mai ştie? se întreabă unii pe alţii. 

Dimineaţa este senină şi blândă. Frunzele copacilor, unele 
uşor pălite de presimţirea apropiatei toamne, au şi început 


să se scuture. Razele molcuţe ale soarelui auresc turlele 
bisericii târnosite cu numai patru ani înainte. 

— Haide, nu începeţi? Nu începeţi? îi îndeamnă, 
nerăbdători, copiii, pe păpuşari. 

— Acuşi, acuşi... 

Deodată, un dangăt de clopot, întâiul, răsună din turla cea 
mare. 

De ce din turla cea mare? Nu este ceasul de slujbă. 

Al doilea, al treilea. 

Din turla mijlocie începe să bată şi al doilea clopot. Iar din 
celelalte două, cu ferestrele răsucite, încep să bată al 
treilea şi-al patrulea. 

Bat într-o dungă? 

Oamenii - până şi copiii - au împietrit. 

Numai în cele mai grele ceasuri de cumpănă bat toate 
clopotele în felul acesta. 

Ce nenorocire mare s-a petrecut? 

— Măria sa Neagoe Basarab a închis ochii!... 

Toţi câţi se află în târg ori pe uliţe, ba până şi prin case, au 
îngenunchiat. 

— Odihnească-se în pace, rostesc din inimă aproape toate 
buzele. A fost un domn bun. S-a îngrijit de multe şi mai cu 
seamă de cele sufleteşti. Adâncul pământului ni l-a cerut 
prea devreme. Mai avea încă destule de făcut! 

Slujitorii învelesc turlele cu ferestre răsucite în pânză de 
mătase neagră. Altă pânză va flutura aninată de turla cea 
mare. Portalul va fi şi el îndoliat. 

În tăcerea cea mai deplină, oamenii îşi adună cele aduse 
spre vânzare şi pleacă. Din trecere, azvârl boabe de grâu şi 
stropesc pământul cu vin. 

Călăreţi, în mâini cu sulițe ale căror vârfuri sunt aplecate 
în jos, zvâcnesc pe porţi şi se aştern pământului în goana 
cea mai mare. 

Unul dintre aceştia, un bărbat tânăr, porneşte de la Curtea 
de Argeş spre Tismana. 


Pisarul Evghenie se află în chilia lui. Au venit zorii şi el, 
ostenit, abia a aţipit pe laviţa tare, acoperită numai cu o 
cergă. 

Sună clopotele în întreaga ţară. Au început să bată şi la 
Tismana 

— Slăvitul domn Neagoe s-a pristăvit! 

Domnitorul a fost ctitor la Curtea de Argeş, Târgovişte şi în 
multe alte părţi din ţară. Mult s-a îngrijit şi de românii aflaţi 
sub stăpânirea străină, cum erau cei din Transilvania. 

La Tismana a început slujba pentru odihna sufletului său. 
Lumânările sunt aprinse toate. 

Numai căpitanul, pierdut în gânduri, a rămas în chilia sa. 

Şi-a lăsat capul în palme, iar ochii şi-i ţine închişi. 

Vlăduţ a năvălit în chilia bunicului: 

— Teodosie! Ce se va-ntâmpla cu Teodosie? Dar cu 
doamna Miliţa-Despina? 

Bunicul îşi dezbracă liniştit rantia. Îşi pune în loc 
veşmintele ostăşeşti de căpitan al oastei măriei sale Vlad. 

Vlăduţ înţelege. Bunicul nu va mai fi de astăzi înainte 
pisarul Evghenie, aşa cum hotărâse la începutul domniei lui 
Neagoe. 

Cele aşternute pe paginile albe de el se odihnesc într-o 
învelitoare din piele cenuşie, legată cu şnur roşu, pecetluit 
cu ceară. 

Pana a fost aşezată deasupra, ca lespedea pe o criptă. 
Cerneala de bozii a rămas în călimară să se usuce. 

Ar fi vrut să mai însemne câte ceva. Degetele şi mintea îi 
furnicau încă sub nevoia de a scrie. Îşi dă seama însă că nu 
mai e cu putinţă. Timpul de aşternut slovele pe paginile 
albe s-a sfârşit. Se va reîntoarce vremea însemnărilor cu 
sabia şi-a sângelui vărsat. 

Clopotele bat şi glasuri groase răsună: 

— Doamne, miluieşte!... 

Vlăduţ ştie că bunicul nu mai crede în mila unui 
Dumnezeu, pe care-l socoteşte doar o deşartă închipuire a 
oamenilor. Altminteri, repetă el întruna, n-ar fi atât de orb, 


surd şi lipsit de milă tocmai faţă de aceia care i se închinau 
cu osârdie, care i-au ridicat cu mâinile lor harnice lăcaşuri 
mândre, l-au zugrăvit în icoane luminos, senin şi drept şi i- 
au cântat armonioase cântări de slavă. 

Crede numai în hotărârea şi curajul norodului celui mult 
oropsit şi bun, hotărârea de a rămâne neclintit pe pământul 
străbun, de a-şi apăra vetrele, la nevoie chiar şi cu preţul 
vieţii, crede în braţul său de fier, aşa cât este de bătrân, şi 
în sabia tăioasă, cu mâner de argint, dăruită lui de Vlad 
Ţepeş. Sabia de care nu s-a despărţit încă niciodată şi pe 
care va trebui totuşi, într-o zi, s-o încredinţeze cuiva. Cuiva, 
pe care-l va socoti cel mai vrednic. 

Ochii i se opriră pe Vlăduţ. Dar Vlăduţ este încă un copil. 
Ca şi leodosie. N-a împlinit nici şaisprezece ani. 

Şi el însuşi nu împlinise nici şaisprezece ani când a luat 
parte pentru întâia oară la lupte. Ei, numai că el se născuse 
în furtună! Şi vânturile cele rele şi duşmănoase îl izbiseră în 
piept de când s-a născut. 

Şi pe Vlăduţ, nu? 

Şi Vlăduţ fusese izbit în piept, ca şi el, de când s-a născut. 

Poate că şi Vlăduţ... 

Vlăduţ îl priveşte, la rându-i, pe bătrân. 

S-a isprăvit cu pisarul Evghenie. A redevenit căpitanul Ion. 

Clopotele nu-şi încetează dangătul nici o clipă. Bat în 
dungă, la fel ca şi la Curtea de Argeş, la fel ca în toate 
bisericile din ţară. Şi în multe din Transilvania şi Moldova. 

Glasurile, bărbăteşti, groase, cântă: 

— Doamne, miluieşte!... Primeşte-l pe robul tău... 

Aşa cântau şi când, în taină, l-au dus la locul de odihnă pe 
măria sa Vlad. Taina va fi dezvăluită, din ceea ce ela 
însemnat, numai după moartea sa. Când se va cunoaşte în 
amănunt şi diata. 

Bătrânul căpitan pare acum un munte. Barba albă ca 
neaua îi acoperă pieptul. Şi simţi că, sub postavul aspru, 
braţele sale ascund o forţă care abia aşteaptă să se 
dezlănţuie, să înfrunte şi pe cel mai aprig vrăjmaş. 


Căpitanul se îndreaptă către peretele de răsărit al chiliei. 
Acolo, pe aşternutul de brocart roşu - smuls din însuşi 
veşmântul faimosului Ali-beg - atârnă strălucitoarea sabie 
primită de el în dar de la măria sa Vlad. Sabia pe care şi 
măria sa o primise de la Vlad Dracul, iar Vlad Dracul o 
moştenise de la Mircea cel Bătrân, care o primise de la 
Basarab 1 - Întemeietorul. 

Din argintul şi pietrele preţioase ce-i împodobesc mânerul 
ţâşnesc parcă jerbe strălucitoare de flăcări. 

— Vlăduţ, eu trebuie să plec! 

— la-mă şi pe mine, bunicule! 

Vocea băiatului sunase rugător. Bunicul fusese sigur că 
Vlăduţ îl va urma, dar nu vrusese să-i ceară el acest lucru. 
Aştepta ca băiatul să hotărască de bună voie. 

— Pune-ţi veşmântul ostăşesc şi încinge-ţi armele! 

— Cât ai clipi! 

— Şi înşeuează caii! 

Ochii băiatului străluceau ca nişte luceferi. 

— Vlăduţ, ştii unde e diata? 

— Ştiu, bunicule! 

— Şi însemnările? 

— Şi... 

— Colo e pana. Să scrii tu mai departe ceea ce n-am mai 
avut vreme să însemn eu. 

— Bine, bunicule!... 

Pe tronul imperiului otoman - după Baiazid al II-lea şi 
Selim-Yavuz («cel Crud»), amândoi otrăviţi, pare-se de 
proprii lor feciori, se urcase pe tron sultanul Soliman, numit 
mai târziu de turci «Kanuni» - «Legiuitorul», iar de 
contemporanii săi europeni «Magnificul». 

Acesta, tânăr, ambițios şi cultivat, îşi propusese ca, în 
primul rând, să cucerească Belgradul şi astfel să-şi 
deschidă drumul spre ţările Occidentului. În al doilea rând, 
să pună mâna pe insula Rodos. Stăpânirea Rodosului îi 
asigura libertatea de mişcare pe mări. Şi, în al treilea rând, 
să preschimbe Ţara Românească în paşalâc turcesc. 


Belgradul căzu. Insula Rodos va fi şi ea predată curând, 
după lupte grele şi sângeroase. Şi ochii tânărului sultan se 
îndreptau de pe acum, mai aprig decât oricând, spre Ţara 
Românească, unde fusese înscăunat Teodosie, tovarăşul de 
joacă şi zburdălnicii al lui Vlăduţ şi al Mădălinei, sub 
ocrotirea unchiului său, Preda, mare ban al Craiovei. 

Chemaţi de 'leodosie, căpitanul Ion şi Vlăduţ sosiră într-un 
suflet. 

Teodosie, neliniştit, îmbrăcat ostăşeşte, îl îmbrăţişă pe 
Vlăduţ şi vru să-i sărute mâna căpitanului, aşa cum 
obişnuia, uneori, înainte. Bătrânul nu primi. 

— Fiţi bineveniţi! le grăi Teodosie. Am ajuns într-o mare 
cumpănă. În jurul scaunului meu se îmbulzesc ori se bat 
unii din urmaşii Dăneştilor, Drăculeştilor şi, de bună seamă, 
ai Craioveştilor. Cunosc şi gândurile lui Soliman. Ţara se 
cutremură. 

Băiatul-domn zâmbi trist. Era neputincios în faţa acestei 
primejdii. 

Se aflau în palatul domnesc din Bucureşti. Aici lucrurile de 
preţ se strângeau. Încăperile rămăseseră goale, la fel şi sala 
cea mare de primire, unde sfetnicii se adunaseră la ultimul 
sfat fără voievodul lor. Lui Teodosie îi ţinea locul unchiul 
său, marele ban Preda. 

— Şi cum doreşti, măria ta, să te ajutăm? îl întrebă 
căpitanul pe 'leodosie. 

— Nu-mi spune astfel, îl rugă tânărul voievod. Îmi eşti ca 
un părinte - aşa cum i-ai fost, într-un anume fel, şi tatălui 
meu - iar pe Vlăduţ îl simt ca pe-un adevărat frate. Când 
lucrurile se vor linişti, aş vrea să-mi fii învăţător în ale 
vitejiei şi dreptăţii. lar pe Vlăduţ aş dori să mi-l păstrez 
mereu lângă sufletul meu. Dintr-o dată însă, rogu-te, 
căpitane, încearcă să aduni pe toţi cei care vor să-mi vină în 
sprijin. Şi aşteaptă-mi chemarea! 

— Vom chibzui şi vom vedea ce este mai bine să facem, 
răspunse Ion. 

— Vlăduţ, să te-ntorci! 


— Am să mă-ntorc! 

— Mădălina ce face? 

În glasul tânărului voievod, Vlăduţ desluşi o undă de caldă 
duioşie. Ştia că şi el o îndrăgise. Cine nu ar fi îndrăgit-o pe 
Mădălina? Dar mai ştia că Teodosie nu l-ar fi întristat 
niciodată pe fratele lui şi n-ar fi socotit-o altfel pe Mădălina 
decât ca pe-o soră. 

Se însera. Boierii nu-şi sfârşiseră sfatul. Dar lucrurile de 
preţ ale palatului se şi încărcaseră în căruţe cu coviltir. Caii 
erau scoşi din grajduri şi înhămaţi ori înşeuaţi. 

Căpitanul şi Vlăduţ, conduşi până la porţi de Teodosie, 
plecară. 

Tânărul voievod, încă tot numai un copil, palid şi slab, aşa 
cum fusese şi părintele său, în hainele ostăşeşti cernite şi 
prea largi pe care le purta, îşi flutură în urma lor mâna albă 
cu degetele subţiri. Marele ban Preda ieşi din sala de sfat. 
Fugi după el la porţi. Îl certă şi-l chemă înapoi în palatul 
pustiu, unde paşii le răsunară pe lespezi ca nişte cuie 
bătute într-un sicriu. 

Cornul sună. Sună şi cheamă: 

— Veniţi! Vă aşteaptă căpitanul Ion! 

Bărbaţi viforoşi se adună. Se întocmesc pe cete sub 
privegherea lui Zane. Meşteşugarii le făuresc arme. Şi, în 
puţină vreme, sunt gata de luptă. 

Căpitanul Ion şi Vlăduţ pornesc spre Piteşti să-i adune şi 
pe cei de-acolo. 

Târgul este acoperit sub zăpadă, mohorăât şi fără suflarea 
obişnuită. 

Un meşteşugar-armurier cu barba scurtă, neagră, şi 
înveşmântat în zeghe, îi vesteşte: 

— Mehmed-beg şi-a călcat jurământul făcut pe Coran! 
Astăzi ne-a venit de la Slatina ştire. 

Cu caii în spume, căpitanul Ion şi Vlăduţ au ajuns la 
Slatina, unde Teodosie se retrăsese împreună cu Preda. 

Se năpustesc spre casa domnească. Urcă pe scări. Totul 
este deşert. Un bătrân slujitor le iese înainte plângând. 


— Unde este marele ban Preda? 

— A căzut apărându-l pe Teodosie şi luptând vitejeşte. 

— Şi Teodosie? 

— Pe tânărul nostru domn l-a târât Mehmed-beg peste 
Dunăre, sub cuvânt că vrea să-l ocrotească. 

Iscoadele aduc vestea că leodosie, dus peste Dunăre de 
Mehmed-beg, ar fi fost răpus mişeleşte şi îngropat, pe 
ascuns, într-o pădure de arini. 

Un rob al lui Mehmed-beg, care-l slujise pe Teodosie până 
în cele din urmă clipe, a povestit că băiatul-domn apucase 
să-i mai scrie lui Vlăduţ un răâvaş. 

Răvaşul fusese găsit şi rupt de ucigaşi, dar robul îi 
cunoştea cuprinsul. Teodosie i-l citise. Între altele, îi ruga pe 
Vlăduţ şi Mădălina, fratele şi sora lui de suflet, să-şi 
reamintească uneori de el. 

Aflând cele ce se întâmplaseră, Vlăduţ îşi muşca buzele să 
nu plângă. Îi venea să hohotească, să strige. Sărmanul 
Teodosie! Şi totul s-a petrecut atât de repede şi de 
neaşteptat, încât nimeni nu i-a putut sări în ajutor. 

Simţea o aprigă nevoie s-o vadă cât de fugar pe Mădălina, 
să-i povestească şi ei despre Teodosie şi ultimele lui 
gânduri. 

Le împărtăşi această dorinţă bunicului său şi căpitanului 
Badea care, în acele zile, se găsea alături de Ion. 

— Du-te şi-o vezi, fu de părere căpitanul Badea. Mai ales 
că doresc şi eu să aflu ce s-a mai petrecut pe-acasă între 
timp. 

— Să plece, dar să se înapoieze cât se poate de repede! 
hotări căpitanul Ion. 

Peste mesteceni a zburat primăvara cu aripi uşoare ca 
fulgul, presărând argint. Frunzuliţele strălucesc ca şi cum 
ar fi de gheaţă. Tânăr şi şăgalnic, vântul adie. Calul 
tropoteşte domol prin pietrişul de pe marginea râului. 
Privighetorile cântă. Unde cântă oare mai frumos în lume 
privighetorile decât pe malul Oltului? 

Călărețul, luminat de lună, se oglindeşte în apă. 


S-a oprit. 

La Cozia a bătut toaca pentru miezul nopţii. 

Sunetele mărunte şi dese, ca de ciocănitoare, sunt purtate 
de ecou pe deasupra apei. 

Să meargă mai departe, sau nu? 

Purtătorii de ştiri rele nu obişnuiesc, decât prea arareori, 
să sosească noaptea. 

Noaptea o veste tristă este de zece ori mai dureroasă 
decât în faptul zilei. 

Mădălina se va speria. Nu-şi va putea stăpâni lacrimile. 

Şi ce va face până la revărsatul zorilor? 

Cunoştea o poieniţă fermecată. Împreună cu Teodosie şi 
Mădălina petrecuse uneori acolo ceasuri întregi, vorbind, 
glumind, râzând sau cântând, până când soţia sau mama 
căpitanului Badea trimiteau un slujitor să-i cheme la masă. 

Până la ziuă mai sunt câteva ceasuri bune. 

Descălecă şi, cu bidiviul de dârlogi, se îndreptă spre 
poiană. 

Acesta necheză prelung şi duios de parcă l-ar fi întrebat: 
«Unde mă duci, stăpâne?» 

— Mergem, dar nu acum imediat, la Mădălina, îi şopti 
Vlăduţ. 

Gândul că o va întâlni, îi va vorbi, îl făcea parcă să 
plutească. 

Cu ochii minţii vedea tot ce urma să se întâmple. Ea va ieşi 
în pridvor şi, când îl va zări, va alerga în întâmpinarea lui. 
Auzea cântecul dulce al paşilor pe nisip, micul țipăt de 
bucurie. Îi asculta cuvintele, mirarea, îi simţea palma în 
palma lui, şi tresărea când ea îi mângâia cu degetele 
delicate obrazul. 

Soţia căpitanului Badea îl va pofti în casă. Mădălina va 
aduce apă proaspătă şi rece, din fântâna de sub plop, să se 
spele. Între timp, bucatele vor începe să sfârâie şi să 
aromească. lar mama căpitanului va cobori în beci să aducă 
o cană cu vin roşu, spumos, de Drăgăşani. 


Apoi... apoi... va veni clipa cea grea, când va fi nevoit să 
înceapă a povesti cele întâmplate pe tărâmul lui Soliman. 

Nici el însuşi nu ştia dacă, povestind, va izbuti să-şi 
stăpânească lacrimile. Dar Mădălina? Ce va face şi va spune 
Mădălina? 

Mădălina - ca şi Vlăduţ şi toţi ai casei - ştia că leodosie o 
îndrăgise. Şi, dacă n-ar fi fost la mijloc Vlăduţ, Teodosie n-ar 
fi şovăit s-o ceară de soţie. 

Numai că Teodosie avea o fire aleasă. Văzuse cât erau de 
legaţi unul de celălalt, Mădălina şi Vlăduţ. Şi cu toate că era 
fiul stăpânitorului ţării şi moştenitorul său, nu depăşise 
niciodată acea margine care se cere în purtarea unui băiat 
faţă de o fată. Şi se arătase faţă de amândoi un prieten 
cinstit. 

Acum Ieodosie zăcea în mormânt, şi el, Vlăduţ, venise să-i 
aducă Mădălinei cele din urmă cuvinte ale sale. 

Deodată, Vlăduţ îşi dădu seama că pricina pentru care 
venise până aici nu erau dragostea şi viaţa, ci moartea. 
Îngrozitoarea moarte ce le răpise amândurora pe fratele de 
suflet. 

Se dojeni cu asprime că îşi îngăduise să se gândească la 
Mădălina altfel decât cugetase la ea Teodosie cu puţin 
înaintea morţii. 

Mai era mult până dimineaţa? Stelele se roteau încet, sau 
cel puţin astfel i se părea lui. 

Mireasma florilor şi a buruienilor umezite de rouă era 
toropitoare. În jur se cerneau lin aburii albaştri ai lunii. 

Îşi clătină alene fruntea ostenită după o îndelungată goană 
călare şi aţipi. 

Când se trezi, dimineaţa aurise de mult pădurea. Sări ca 
ars. Se întoarse la râu. Se aplecă de pe mal, îşi vâri în apă 
capul. Şi-l clăti de mai multe ori. 

Nu era de ajuns. Îşi azvârli de pe el hainele şi îşi dădu 
drumul în Olt. 

Răcorit, împrospătat, cu hainele scuturate de praf, 
încălecă şi porni, voios, spre locuinţa căpitanului Badea. 


Trăgea în piept aerul rece. Calul sforăia şi dădea, dornic 
de goană, din cap, zburlindu-şi coama. 

Calul acesta murg îl primise în dar de la Teodosie, cu 
prilejul uneia din ultimele lor întâlniri. 

Se numea Fulger. 

— Fulger, mai repede! 

Calul îşi îndeşi pasul la trap. 

Înaintea lui, ca un puternic meterez natural, se ridica 
dealul. Pe deal înflorea livada de meri şi vişini, de unde 
adesea, laolaltă, vara, culeseseră fructe. 

Dincolo de deal era curtea. În curte, lipită de curmătura 
din dreapta dealului, se înălța casa. 

— Mădălina!... Mădălina!... nu se putu stăpâni şi cântă. 

Calul îşi ciuli urechile. Vru să pornească în galop. 

«Hai să te duc mai repede, stăpâne!» 

Vlăduţ îl opri. Urcuşul era greu. 

Ajunse pe culmea dealului. 

Sângele îi îngheţă. Casele, gardul cu întărituri, staulul şi 
grajdul fuseseră arse. Grinzi căzute, scrum, pietre înnegrite 
se vedeau risipite peste tot. Vitele, caii pieriseră. Numai un 
câine cărunt, lăţos, despre care ştia că se numeşte Lăbuş, 
mai rătăcea fără rost prin ceea ce fusese înainte curtea. 

În picioare nu mai era decât o înjghebătură din scânduri, 
răzimată cu trunchi negeluiţi de fagi şi stejari, în 
apropierea fântânii. 

Dintr-un coş încropit cine ştie cum în acoperiş se ridica o 
şuviţă cenuşie de fum 

— Mădălina! 

Gândul îl străpunse ca un cuţit: «Turcii! I-au ucis pe toţi?» 

Lăsă frâul calului liber. Acesta ţâşni, pe voia lui, în galop. 

În câteva clipe fu jos. 

— Mădălina! 

Strigase atât de puternic, încât Lăbuş se sperie. Hămăi. Îşi 
dete însă repede seama cine era şi cu ce gânduri sosise şi 
începu să se gudure. 

— Unde-i Mădălina? 


Lăbuş continua să dea vesel din coadă. Alergă în trap, ca 
un mânz, cu capul sus, neîncetând să dea din coadă, spre 
uşa colibei. 

— Aici? 

Aerul dimineţii, în mijlocul pădurilor din apropierea 
Oltului, se soarbe ca un vin tare. Dar fumul ce se ridica pe 
coş îl făcea puţin înţepător. 

Devreme ce ieşea fum, locuia acolo cineva. Dar de ce nu 
ieşea nimeni? 

Ba da! Uşa se deschide scârţâind. Iese. 

EA. 

Mădălina! 

Întârziase, pierdută, ameţită, numai cât să-şi privească 
obrazul în oglinda apei din doniţă şi să-şi netezească puţin 
părul... 

— Vlăduţ! Fata i se repezi la piept. Vezi! Ştii... 

— Mama? Bunica? 

— Numai bunica... Am îngropat-o la marginea pădurii. N-a 
putut îndura. Fuseseră locul şi casele ei de zestre. Mama e 
plecată cu treburi la Cozia. Eu gospodăresc. 

— Şi-aici ce-a fost? 

— Au năvălit cetele turceşti. Noi, când am auzit că vin, am 
fugit şi ne-am ascuns în pădure, urmă fata. Nu ni s-a 
întâmplat nimic. Numai bunica... era bolnavă şi, când ne-am 
întors... şi-a văzut casa şi acareturile arse, vitele şi caii luaţi, 
atât s-a întristat şi-a plâns... Nu uita că aici s-a măritat... şi- 
a trâit mulţumită cu bunicul... şi i-a născut copiii. 

— În ţară ai auzit ce e? 

— Am auzit. 

— Numai sânge şi foc. Mulţi se strâng în jurul bunicului. 
Au încredere în cuvântul lui. Vor urma pe cine va hotări el. 
lar tatăl tău este alături de bunicul... Vă trimite sănătate şi 
vă doreşte puterea de-a răbda totul până la întoarcerea 
lui... 

— Puteri vom avea... 

Fata i se părea lui Vlăduţ mai frumoasă decât oricând. 


Glasul ei, măcar că povestise lucruri triste, îi venea la 
ureche mai duios decât şopotul blând al frunzelor într-o 
noapte de vară. 

— Mădălina!... 

Începu acum şi el să-i spună cele ce se petrecuseră cu 
Teodosie. 

Fetei i se umplură ochii de lacrimi. 

— Teodosie a fost ucis? El, care era menit încă din leagăn 
să fie voievod, a avut un asemenea sfârşit? Şi doamna 
Miliţa-Despina? 

— Se spune de către unii că s-ar fi adăpostit în 
Transilvania. lar alţii susţin că s-ar afla la Stambul... Dar 
unde o fi anume sigur nu se cunoaşte... 

Mama Mădălinei nu se întorsese. Vlăduţ trebui să plece. 
Fulger bătea, nerăbdător, din copite. 

Mehmed-beg, după ce pusese la cale răpunerea lui 
Teodosie - pe care se prefăcuse că-l susţine - şi sporise 
dezordinea prin atacurile, uciderile şi jafurile sale, fugise să 
se azvârle la picioarele sultanului. 

Soliman era în acea vreme preocupat de izgonirea 
cavalerilor Ioaniţi şi luarea în deplină stăpânire a insulei 
Rodos. Acolo voia să întemeieze o bază de război puternică, 
de unde să poată supraveghea navigația atât în Egeea, cât 
şi în Mediterana. Aşa încât l-a primit pe Mehmed-beg în 
tabăra militară unde se găsea. 

Mehmed-beg nu-l cunoscuse prea bine pe Soliman, 
deoarece nu luase parte la înscăunarea lui. Dar, cum era 
deosebit de şiret, i se înfăţişă sultanului cu cea mai mare 
umilinţă. Îi sărută poala veşmântului. Îl asigură că nu are 
nimic mai sfânt pe lume în afară de luminăţia sa sultanul. 
Şi-i povesti că în Ţara Românească domneşte haosul, din 
pricină că prea mulţi râvnesc scaunul moştenit de Teodosie. 

— A venit clipa, continuă el, să-i facem pe valahi să 
înţeleagă că nu există fericire mai mare decât aceea de a 
îmbrăţişa dreapta credinţă mahomedană şi a sluji ca sclavi 
înaltei Porţi... 


Soliman zâmbi batjocoritor: 

— Ştiam că, uneori, în ţările creştine, te dai drept fiu de 
domnitor valah... cu toate că, de fapt, ai avut doar o mamă 
de neam bun, pe care tatăl tău şi-a adus-o ca roabă din 
Valahia... 

Mehmed-beg, prins cu minciuna, se înroşi. 

— Ilartă-mă, luminăţia ta, zise. Ce să fac? Ca să-i pot amăgi 
mai uşor pe ghiauri. Spun şi eu... Mă ruşinez însă de orice 
picătură de sânge valah care-mi curge prin vine. 

— Să nu te ruşinezi. Îi urăsc pe valahi fiindcă, deşi un 
Popor mic, nu vor să se supună nimănui. Şi, mai ales, nu vor 
să mi se supună mie, care voi fi, oricum, până la urmă, 
stăpânul lumii. Sunt bucuros să-i calc în picioare şi să-i 
robesc. Dar îi admir pentru dârzenia lor în a-şi apăra 
pământul unde s-au născut şi voinţa de a nu se pleca în faţa 
altor neamuri care le urzesc nimicirea. 

Soliman era, la vremea aceea când Mehmed-beg i se 
înfăţişase, un tânăr de vreo 27 de ani, cu o frunte lată, nasul 
uşor acvilin, gâtul subţire şi o barbă neagră. Purta un 
veşmânt lung până la pământ, din brocart verde, deasupra 
căruia îmbrăcase un anteriu roşu, îmblănit cu soboli. 
Turbanul îi era alb şi cu un gurgui în vârf, de care era 
prinsă o pană de vultur. Şedea pe-un jilţ uriaş, cu braţele şi 
picioarele de aur, înconjurat de sfetnicii săi turci şi străini: 
un persan, un arab şi un italian. 

Mehmed se gândi bine la ceea ce mai avea de gând să 
scoată din gură. Cuvintele sultanului de admiraţie pentru 
valahi îl cam puseseră în încurcătură. 

Tuşi, se şterse de sudoare pe frunte şi pe bărbia lată, se 
hotări şi rosti: 

— Pentru folosul împărăției otomane îl rog pe 
preaputernicul padişah să-mi dea mie domnia în Ţara 
Românească. Norodul însuşi mă cere, minţi el, ca 
pacificator, ştiind că am în mine şi sânge valah... 

— Sânge de care te ruşinai mai adineauri, mormăi 
Soliman. 


Mehmed înghiţi o îmbucătură amară, nevăzută, în vreme 
ce sultanul se ridicase de pe jilţ şi se plimba cu paşi largi 
dintr-o latură a încăperii în alta. 

— Ajungând domn eu în Ţara Românească, nimeni nu va 
mai cuteza să ceară scaunul. Şi-i voi sili cu vremea pe valahi 
să îmbrăţişeze dreapta credinţă musulmană. 

— Am aflat însă că-n Ţara Românească s-a ridicat un tânăr 
voievod din trunchiul lui Radu cel Mare, şi deci al 
Drăculeştilor, pe nume Radu cel Tânăr sau Radu de la 
Afumaţi. 

Mehmed-beg rămase cu gura căscată. Falca i se lăsă iar 
până la piept. Îl ştia pe Soliman preocupat cu altele. Când 
mai avusese timpul să afle şi asta? 

— Se numeşte astfel după satul de baştină: Afumaţi, din 
apropierea Bucureştilor. 

Glasul sultanului deveni tăios: 

— Aceste amănunte sunt fără însemnătate. Spune-mi mai 
bine de este adevărat, sau nu, că sub flamura acestui tânăr 
voievod a început să se adune în valuri mulţimea? 

— Este adevărat, strălucirea ta, n-avu încotro şi fu silit să 
recunoască Mehmed. 

Sultanul răcni şi mai tare: 

— Şi te poftesc să-mi mai spui şi dacă această mişcare a 
mulţimii nu este cumva sprijinită de însuşi diavolul acela 
bătrân care, sub patru sultani, a păstrat necontenit viu 
duhul blestematului Ţepeş? 

Mehmed începu să se piardă. 

— Ba da, împărat al împăraţilor, bâigui el. Şi tocmai din 
pricina aceasta - n-am apucat să-mi sfârşesc adineauri 
vorba - doresc să curm orice gânduri de nesupunere sau 
răzvrătire faţă de înalta Poartă, să nu mai umblu cu 
jumătăţi de măsură, să pun subaşi în locul dregătorilor 
valahi şi să preschimb Ţara Românească în paşalăc turcesc. 

Vorbise ca în friguri, încercând să-l convingă pe sultan să-i 
dea domnia. 

Soliman îl privea încruntat. 


— Şi dacă nu vei izbuti? 

— Sunt gata să îndur orice pedeapsă. 

— Să ştii că vei primi-o... 

Begul se aplecă să-i sărute papucul sultanului: 

— Pot atunci, luminăţia ta, să mă aşez în scaunul 
voievozilor "Ţării Româneşti? 

Soliman mai rămase un timp, tăcut, pe gânduri. Îl aţinti 
apoi pe beg, tăios, în ochi şi rosti: 

— Aşează-te şi, din urmă, îţi va sosi firmanul. 

Mehmed-beg trecuse Dâmboviţa pe-un pod de plute - 
podul cel mare, vechi, fiind stricat tot de el cu prilejul unei 
alte năvăliri - şi înainta pe ulițele şi prin pieţele 
Bucureştilor cu o suită strălucitoare de spabhii, cu ienicerii, 
tuiurile şi meterhaneaua. 

De-a lungul drumului, pe dreapta şi pe stânga, fuseseră 
orânduiţi locuitorii oraşului, aduşi între spăngi. Iar spabhiii îi 
îndemnau să strige: 

— Trăiască Mehmed-paşa, marele nostru binefăcător! în 
vecii-vecilor, slavă lui...! 

Lui Mehmed-beg nu-i sosise încă firmanul de la Stambul, 
dar el şi intrase în Bucureşti şi pretindea să fie slăvit ca 
domn. 

Bărbaţii îşi muşcau limba, dar nu strigau. Spabhiii îi 
amenințau cu spăngile. Femeile plângeau, ştergându-şi cu 
colţurile maramelor ochii. lar paşa, călare pe un cal alb, 
privea triumfător, de sus, mulţimea, îndreptându-se către 
palatul domnesc. 

Meterhaneaua cântă şi tobele bat. 

Cu ochii închişi şi falca lăsată, Mehmed-beg se leagănă în 
şa. 

În marea sală de sfat a palatului din Bucureşti, aşezat 
turceşte pe un divan, avându-i alături pe sfetnicii săi turci, 
Mehmed-beg porunceşte: 

— Toţi dregătorii valahi din oraşe şi sate să fie înlocuiţi cu 
subaşi. 


Într-un sat de lângă Piteşti, o mulţime de ţărani au fost 
siliţi să-şi golească hambarele de grâne şi să umple cu ele 
carele gata de drum. Încotro? Spre Bucureşti? Către 
Dunăre? Nu ştie încă nimeni care va fi porunca lui 
Mehmed-beg! 

Ceilalţi ţărani, cu femeile şi copiii lor, au fost strânşi lângă 
o fântână şi ascultă, mohorâţi, pe trimisul otoman. Acesta, 
înconjurat de ieniceri, arată un subaş: 

— Iată pe stăpânul vostru cel nou, de care va trebui să 
ascultați ca de însuşi slăvitul Mehmed-beg. 

Câteva fete foarte tinere şi nespus de frumoase au fost 
alese poate pentru a-i fi cadâne subaşului. 

Un vuiet răsună peste câmpie. Ţăranii se reped cu furcile, 
coasele şi bâtele. Doboară podul de scânduri unde stau 
cocoţaţi trimisul domniei şi subaşul, îi iau în furci pe 
stăpânii turci. Aceştia, înfricoşaţi, fug, azvârlindu-şi armele, 
pierzându-şi turbanele şi şalvarii. 

— Căpitanul lon!... Căpitanul lon...! 

În dreapta şi-n stânga lui se văd căpitanul Badea, părintele 
Mădălinei, şi Vlăduţ. 

Alte şi alte cete de ţărani sosesc în câmpia de lângă Piteşti 
unde se află Ion. 

Bătrânul cu barba colilie până mai jos de brâu, însă 
altminteri la fel de neîncovoiat ca în tinereţe, îi ascultă. 

— De peste şaizeci de ani te osteneşti să împlineşti 
năzuinţa acestui neam de a nu se lăsa umilit, îngenuncheat 
şi zdrobit de vrăjmaşi. Învaţă-ne ce este mai bine să facem? 

— "Ţara trece prin cea mai grea primejdie din câte a avut 
de înfruntat până astăzi. Şi datoria noastră este să ne unim 
cu toţii în jurul tânărului şi viteazului voievod Radu de la 
Afumaţi... 

Cei de jos cred în căpitanul Ion, care niciodată nu i-a 
minţit, nu i-a înşelat şi le-a fost pildă în împlinirea datoriilor 
faţă de ţară. 

— Să ne unim cu măria sa Radu! Trăiască măria sa Radu! 
Să-l slujim pe măria sa Radu... 


Radu-voievodul îl primeşte în cortul său pe căpitanul Ion. 
Şi-l strânge la piept. 

— Îţi mulţumesc, îi spune el, mişcat. Şi-acum, cu sprijinul 
nemijlocit ce mi-l dai, sunt încredinţat că-l vom birui pe 
Mehmed-beg. Şi mai întâi hai să-i gonim pe subaşi. Să piară 
de pe acest pământ şi sămânţa şi numele lor. 

Craioveştii s-au adunat şi ei în mânăstirea Bistriţa. Sfatul 
lor îl conduce bătrânul călugăr Pahomie, fostul mare ban 
Barbu. Călugărit de curând, acesta călăuzeşte, totuşi, mai 
departe destinele familiei. În dreapta lui se află noul mare 
ban, al doilea Pârvu, fratele răposatului Neagoe domnul. Şi- 
n stânga, un vechi chip cunoscut, călugărul care-i învinuise 
mincinos, la îndemnul lui Mehmed-beg şi din porunca lui 
Danciu, pe căpitanul Ion şi pe Zane, în faţa cavalerilor 
Ioaniţi, şi-al cărui nume este Filotie. 

— Am fost mereu, în anii de după Vlad Ţepeş încoace, de 
părerea că îngăduinţa otomanilor este mai bună ca 
duşmănia lor, rosti pentru început Pahomie. Dar iată că - 
fiind mereu zădărâtă de unii ca Mihnea cel Rău sau Vlad cel 
Tânăr, fără să-l mai amintim pe căpitanul Ion - Poarta şi-a 
pierdut încrederea în noi. 

În trapeza mânăstirii Bistriţa unde are loc întâlnirea, 
glasul călugărului Pahomie răsună cu tărie. Nimeni nu mai 
răsuflă. Toţi sunt numai ochi şi urechi. 

Prin geamurile înalte şi înguste de sus lumina curge în 
pâraie de aur. 

Bătrânul reaminteşte ceea ce ştiu toţi, şi-anume că 
Soliman i-a îngăduit lui Mehmed-beg să se cocoţeze în 
scaunul domnesc. lar acesta i-a făgăduit că boierii valahi 
vor fi înlocuiţi toţi cu dregători otomani şi că mai devreme 
sau mai târziu [ara Românească va deveni paşalâc. 

— Şi ce-avem acum de făcut? întreabă al doilea Pârvu. 

De fiecare dată când îşi mişcă larg braţele, mânecile 
rantiei călugărului Pahomie par aripile în zbor ale unei mari 
păsări negre. 


— Trebuie, dintr-o dată, să-l sprijinim şi noi pe Radu, 
hotărăşte el. Îi vom trimite deci o mare ceată de oşteni de 
pe moşiile noastre, arme şi bani, ca să-l învingă pe Mehmed 
şi să-l izgonească din ţară. Măcar că nici aşa primejdia nu 
se va sfârşi. 

— Şi ceata cine-o va conduce? întreabă al doilea Pârvu, 
încredinţat că această cinste îi va reveni lui 

— Călugărul-oştean Filotie! răspunde bătrânul. Sultanul 
nu trebuie să afle că şi noi ne-am ridicat, de astă dată, 
împotriva lui. 

Dregătorii otomani ai lui Mehmed-beg şi ienicerii lor, unii 
desculți, alţii descinşi ori cu veşmintele sfâşiate, au fost puşi 
pe goană de oştenii lui Radu, cetaşi şi ţărani, cu biciuşti, 
bâte, furci şi securi. 

Mânia oştenilor domneşti şi a ţăranilor este fără margini. 
Şi capetele celor ce se vruseseră stăpâni în oraşele şi satele 
ţării cad ca nucile toamna. 

Turcii au plecat şi de data aceasta din ţară. Cele din urmă 
căruţe se încarcă pe corăbii, la Dunăre. 

— Mehmed-beg a fugit! îl vesteşte Vlăduţ pe Ion. 

— Nu vă veseliţi, răspunde gânditor căpitanul. A fugit, dar 
se va întoarce curând cu o oaste mai bine înarmată şi mai 
mare. 

Sfârşit de primăvară târzie. Pe câmpii, ţăranii - şi mai ales 
femeile, deoarece bărbaţii, cei mai mulţi sunt plecaţi la 
oaste - muncesc câmpul, livezile şi viile. 

Vor apuca să mai strângă roada? Cine poate şti?... 

Câmpiile, livezile şi viile nu le pot lăsa însă nemuncite, 
orice-ar fi să se întâmple şi oricâte nenorociri s-ar abate. 

Aşa-i era dat în anii aceia ţăranului. Să trudească 
necontenit, să are şi să semene, dar câteodată să nu 
culeagă decât cenuşă. 

Oastea lui Radu de la Afumaţi, tânărul şi viteazul voievod, 
în rânduri regulate şi bine instruite, este gata de luptă şi-i 
aşteaptă pe turci. 


Aici, în faţă, sunt cetaşii căpitanului Ion. Numai vederea 
acestui atât de bătrân şi cunoscut oştean - cu barba albă 
până mai jos de brâu, chivără de oţel, platoşă lată şi în 
mâna dreaptă cu vestita lui sabie strălucitoare, despre care 
toţi ştiu că i-a fost dăruită de Ţepeş în ceasul morţii - şi-l 
înspăimântă pe duşman. În stânga lui se află devotatul 
Zane, cu umerii cât nişte dealuri şi faţa aspră, înnegurată. 
Este atât de înnegurată, fiindcă o altă ceată se vede a fi 
aceea trimisă de Craioveşti, avându-l în fruntea ei pe 
Filotie, călugărul oştean de la Bistriţa. lar datoria ce-o are 
faţă de-acesta, după întâlnirea din insula Rodos, n-a ajuns 
încă să i-o plătească. 

Cetele ţărăneşti sunt, bineînţeles, cele mai multe. Şi- 
acestora li se adaugă şi alte ajutoare. 

Străjerii de la Dunăre l-au vestit pe domnitor că Mehmed- 
beg, paşa de Nicopole, cu paşa de Vidin, Bali-beg, şi alţi 
comandanţi turci au şi început să-şi reverse din nou 
puhoaiele spre [ara Românească. 

— Să vină! 

Tânărul voievod Radu i-l aminteşte căpitanului Ion, până şi 
prin ţinuta sa, tot mai mult pe marele Vlad. 

La fel, în ajunul oricărei lupte, se înviora. 

Ochii săi vultureşti căpătau o strălucire ciudată. Glasul îi 
devenea mai plin. Mişcările mai iuți. Parcă se înălța. Şi 
oastea se contopea în acelaşi cuget cu el. 

Radu trecu pe dinaintea cetelor. Oştenii tresaltă. 

Se ştie că Radu nu face parte dintre acei conducători de 
oaste care se pricep numai să dea porunci, el însuşi 
rămânând în locurile cele mai bine apărate, pentru ca de- 
acolo, la ceas de cumpănă, să se poată întoarce şi să scape 
cu viaţă. 

Ci, dimpotrivă, Radu, pe toată vremea bătăliei, nu stă 
decât în faţă ori în mijlocul oastei, unde-i lupta mai grea şi 
vrăjmaşul mai aprig. Pe el nu-l înfricoşează nici mărimea 
imperiului otoman, nici numărul oştenilor duşmani şi nici 
biruinţele lor trecute. Şi-asemeni marelui Vlad, cu o oştire 


mică, este gata să-nfrunte, pentru dreptatea ţării, o armată 
oricât ar fi de mare şi bine înarmată. 

Voievodul Transilvaniei, braşovenii, sibienii şi regele 
Ungariei i-au ascultat cuvântul prin care arăta că 
înfrângerea "Ţării Româneşti ar avea drept urmare şi 
nimicirea lor. Şi i-au trimis, cu mare grabă, o seamă de 
oşteni. 

Asta mai ales fiindcă atât regele Ungariei cât şi voievodul 
Transilvaniei, braşovenii şi sibienii ştiu că, în bătăliile care 
au avut loc, cu prilejul trecutelor năvăliri, Radu i-a biruit pe 
turci la Gubavi, Ştefeni pe Neajlov, Clejani şi în alte părţi. 

Va birui şi-acum! 

Cei doi paşi: Mehmed-beg şi Bali-beg - sub conducerea 
celui dintâi - au trecut Dunărea cu oastea. Şi au pornit în 
marş. 

Pământul se cutremura iar sub trecerea ienicerilor, a 
spabhiilor şi-a achingiilor, a căruţelor încărcate cu arme şi-a 
tunurilor. 

Flamurile cu semiluna şi tuiurile flutură. 

Tumbelechiurile bat. Trâmbiţele sună. 

«Feriţi-vă, intraţi în pământ, ascundeţi-vă în găurile 
şoarecilor din faţa acestei prea puternice oşti, de nu vreţi să 
pieriţi până la unul», spun trâmbiţele otomane. 

Animalele, speriate de zgomotul armelor şi duduitul 
roţilor, de ţipetele trâmbiţelor şi de bătaia tumbelechiurilor, 
pier ca luate de vânt. 

«Ascultaţi porunca noastră şi azvârliţi-vă de bună voie la 
picioarele slăvitului Mehmed-beg.»> 

Spaima l-ar fi cuprins pe oricine. Niciodată până azi, 
Mehmed-beg nu s-a năpustit cu atâta putere asupra 
vreunui tărâm. Niciodată n-a fost mai îndârijit. 

Radu-voievod ascultă şi el prevestirile trâmbiţelor. Ascultă 
duduitul roţilor, zgomotul armelor, tropotul cailor şi vuietul 
ca de mare înfuriată stârnit de paşii ienicerilor. 

Fruntea lui este senină. Inima-i bate sub platoşă mai tare, 
dar nu de teamă, ci de nerăbdare. 


Flamura sa, purtată de Vlăduţ, fâlfâie în vânt. 

— Să ţii flamura "Ţării Româneşti sus, cât mai sus, în timpul 
bătăliei, s-o vadă fiecare oştean din întreg câmpul, îl 
sfătuieşte căpitanul. 

— Aşa am s-o ţin, bunicule! 

Potrivit planului întocmit de voievod, întâile ciocniri au loc 
la Plata şi în Alimăneşti. Ciocnirile acestea au însă numai 
rostul de a atrage oştile otomane către satul Grumazi. 

Aici, pe apa Teleormanului, e o câmpie largă, uşor 
înconjurată de râu şi străjuită în spate de o pădure întinsă 
şi deasă. 

Mehmed-beg şi Bali-beg - cu o oaste adunată din şapte 
sangiacaturi, formată numai din trupe alese, una şi una - au 
făcut planul să prindă pedestrimea lui Radu ca într-un 
cleşte. Să lovească din coastă, cu achingiii, călărimea. Să le 
spintece pe amândouă şi să le fărâmiţeze cu tunurile. 

Socoteala făcută de ei acasă este însă una, şi ceea ce se 
întâmplă pe câmpia Grumazilor este alta. 

Îndată ce oştile apar la cotitura râului şi încep să intre în 
vad, bătrânul căpitan Ion, ivindu-se din pădure cu cetaşii 
lui, le ţâşneşte în faţă. Lupta se dă piept la piept, în apă. 

Rânduiala pe care Mehmed-beg ţinuse s-o păstreze, până 
ce tunurile vor începe să tragă, se strică imediat. 

Bătălia s-a întețit. Mulţi ieniceri s-au înecat, dar achingiii 
pricinuiesc destulă pagubă nu numai cetelor ţărăneşti, ci şi 
oştenilor sibieni şi, mai ales, braşovenilor. 

Năvălesc spabhiii. Sunt însă întâmpinați dintr-o parte de 
căpitanul Badea şi dintr-alta de cetele transilvănenilor. 
Împinşi într-o latură. lar când tunurile încep să tragă 
nimeresc tocmai în ei. Prăpădul este dintre cele mai mari. 

Acum au pornit achingiii. Ar trebui să fie opriţi de Filotie. 
Acesta pare să şovăie şi face cu cetele lui un ocol. Îl face 
dinadins, gândeşte Radu, cu țelul de a-i încercui! Ocolul 
duce la foarte multe pierderi de vieţi din cetele ţărăneşti. 

Filotie n-a făcut ocolul degeaba. Oştenii din cetele 
Craioveştilor au pătruns cu temei în mijlocul achingiilor şi-a 


venit vremea ca aceştia să-şi rărească rândurile. Călugărul- 
oştean se pricepe de minune să mânuiască lancea. lar 
cetele conduse de el şi Zane înfruntă de astă dată acelaşi 
duşman. Cam în acelaşi timp, izbiţi de săgețile achingiilor 
care au început să se retragă, cad unul în apropiere de 
celălalt. 

— Ai scăpat de pedeapsa mea, călugăre, rosteşte Zane 
înainte de a-şi închide ochii, ţinându-şi încă încleştată barda 
cu care făcuse în jurul său pustiu. Cu barda asta gândeam 
să te dobor după sfârşitul bătăliei. Ai vrut cândva să ne 
răpui pe căpitanul Ion şi pe mine. 

— Porunca venise de la Poartă, horcăie călugărul. 
Dumnezeu să mă ierte că le-am împlinit voia... 

— Nu cred că va putea, scrâşneşte înfundat Zane. 

— lartă-mă cel puţin domnia ta... 

— Nu... 

Radu e peste tot. Goneşte cu calul spre pădure şi-i 
reîntoarce pe braşovenii risipiţi la luptă. Se îndreaptă iarăşi 
spre râu, unde-i ajută pe cetaşi. Şi încetul cu încetul se 
apropie amiaza. Se războiesc din zori, dar sorții sunt încă 
nedecişi. 

Lupta se dă fără pic de răgaz. Şi unde este domnul se 
înalţă şi flamura "Ţării Româneşti ţinută sus de tot, de 
Vlăduţ, aşa cum îl rugase căpitanul. 

Oştenii domnului, cetele ţărăneşti, voinicii căpitanului lon 
şi ceilalţi luptători cată mereu spre flamură. Şi cât văd 
vulturul cu aripile întinse plutind având în dreapta soarele 
şi-n stânga luna, ştiu că voievodul lor e teafăr şi poartă mai 
departe bătălia cu spor. 

Tunurile turceşti s-au împotmolit în vad şi se scufundă 
văzând cu ochii. 

Trupuri ienicereşti plutesc tot mai multe pe apă. lar 
achingiii sunt tot mai împuţinaţi de oamenii căpitanului 
Badea şi de transilvăneni. 

Cel mai mare prăpăd face sabia cu mâner de argint, 
împodobită cu nestemate, primită în dar de căpitanul Ion de 


la "Ţepeş. 

Bătrânul este unul dintre acei voinici de poveste care nu 
ştiu ce-i osteneala. Ca şi odinioară voievodul lui, pare un 
muncitor în lan, trudindu-se cu hărnicie să-şi isprăvească 
seceratul. 

În minte, îi apare în aceste clipe, ca şi altădată în vis, 
măria sa Vlad. 

«Ioane! îi spune voievodul. Eşti la fel de voinic ca atunci 
când ai înfruntat la Comana, pentru mine, pe ienicerii lui 
Hamza, tot paşă de Nicopole ca şi Mehmed-beg!» «Oho! 
râde Ion. Dar voinicia ştii bine că nu-mi vine decât de-acolo 
că stăpânesc sabia ce mi-ai dăruit-o măria ta!» «Ai meritat-o 
din plin, mare ban de Tismana lon. Numai că, pe cât ai fost 
de viteaz, pe-atât nu ţi-ai dorit niciodată măriri. Puteai s- 
ajungi domn...» «Am rămas păstrătorul diatei. În numele ei 
am luptat şi i-am îndemnat şi pe alţii să lupte. A fost cea mai 
însemnată răsplată...» «Bunul meu fiu Ion!... Dar ştii că, în 
curând, îţi vei aduce pământului străbun obolul pe care-l 
dăm toţi, mai devreme sau mai târziu?» «Ştiu, şi nu mă- 
nspăimânt. De la măria ta am aflat că nu e moarte mai 
frumoasă decât aceea de-a cădea pe câmpul de luptă, cu 
faţa la duşman, pentru dăinuirea libertăţii neamului tău». 

«Acum ia aminte, lon!...» 

O săgeată i se înfipse în spate. Dar câte săgeți nu-l loviseră 
în viaţă? 

Mehmed-beg şi Bali-beg îşi întorseseră caii, în clipa când 
căpitanul Ion îşi croia pârtie spre ei. lar un spahiu, dorind 
să-i apere, îl ţintise. 

Pedeştrii fuseseră nimiciţi sau luaţi prinşi. Numai puţini 
spabhii şi achingii, câţi izbutiseră să mai scape cu viaţă, 
fugeau din răsputeri. 

Călăreţii lui Radu îi urmăreau. 

Ajunşi la Dunăre, căpitanul Ion l-a căutat între fugari pe 
Mehmed-beg. Acesta, înfricoşat, le-a strigat otomanilor: 

— Nu vă puteţi apropia de el. Măcar că e rănit. Răpuneţi-l 
de la depărtare... 


Din toate părţile otomanii au azvârlit sulițe şi lănci. O lance 
l-a lovit în braţul drept. Sabia sta să-i cadă. 

Cetagşii s-au repezit să-l ajute. 

— Daţi-mi sabia în mâna stângă! a poruncit. 

Cu sabia în mâna stângă, aşa greu rănit cum era, s-a 
avântat în bătălie, făcând iarăşi pustiu în jurul lui. 

— Luptă încă! răcneau spabhiii. Se ştie despre el că-i 
diavolul, Şeitan... Scăpaţi, dacă puteţi... 

Bătrânul a căzut. Câţiva dintre cei mai apropiaţi lui l-au 
înconjurat, încercând să-i dea îngrijiri şi să-l oblojească, dar 
el i-a oprit cu o mişcare a capului. 

Păstra încă sabia. I-a întins-o, cu mâna stângă, lui Vlăduţ. 

— Primeşte-o! i-a spus. Luptă în locul meu. 

Vlăduţ, înlăcrămat, şovăia. 

— la-ţi sabia! Ridică flamura. Biruinţele de la Grumazi şi 
de pe malul Dunării vor rămâne de-a pururi neuitate. Sunt 
Rovinele şi Vasluiul lui Radu... Urmează-l cu credinţă până 
la cap... 

Tocmai se apropia, ca un vifor, o nouă ceată de călăreţi. 
Era aceea a băieţilor din Tismana. Dar, luând mai bine 
seama, Vlăduţ a văzut că între flăcăi se aflau şi numeroase 
fete, îmbrăcate ostăşeşte, în frunte cu Mădălina. 

Vârstnici şi tineri, băieţii şi fetele, conduşi de Radu, 
urmând flamura ţinută sus de Vlăduţ, l-au urmărit pe 
Mehmed-beg până pe ţărmul celălalt. Şi încă două 
înfrângeri nimicitoare au mai îndurat otomanii. Una lângă 
Nicopole. Şi alta la Şiştov. 

Se povesteşte că, de pe urma rănilor primite şi-a spaimei 
îndurate atunci, i s-ar fi şi tras, mai târziu, lui Mehmed-beg 
moartea. 

Bătrânul căpitan s-a stins având încă pe buze ultimele 
cuvinte ale diatei: «Vrăjmaşii vor veni iar şi iar. Înfruntaţi-i 
fără teamă de moarte, ca ţara să trăiască în veci.» 


SFÂRŞIT 


1 Agă - ofiţer superior turc. 

2 Coran - culegere de leende şi învățături orientale, 
socotită drept cartea sfântă a musulmanilor. 

3 Credinţa islamică (islam însemnând supunere în limba 
arabă) sau musulmană, se mai cheamă şi mahomedană, de 
la numele întemeietorului ei, Mahomed (570-632 e.n.). 

4 Oraşul şi cetatea Nicopole au fost întemeiate de 
împăratul bizantin Heraclios în anul 629. Aici a avut loc, în 
anul 1369, vestita bătălie între cavalerii apuseni, alături de 
oastea română şi maghiară, şi oastea otomană condusă de 
Baiazid. Victoria au dobândit-o otomanii. 

5 Halebarda era o suliță lungă de lemn, cu vârful de metal, 
având într-o parte un tăiş în formă de bardă şi în cealaltă un 
fel de cârlig. 

6 În limba turcă «Rum eli» înseamnă «Ţara Grecilor». 

7 Galipoli, important oraş pe malul european al 
Dardanelelor, cucerit de turci în anul 1354 şi numit de ei 
Ghelibolu. 

8 «Dusturname» - cronică-poem, închinată marelui vizir şi 
conducător al avangardei lui Mahomed în campania din 
1462. Traducere de Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet. 

9 Mare creaţie a unui sultan poet, pe nume Veled (mort în 
1312). 

10 Ofiţeri otomani de rang mijlociu. 

11 Călăreţi de pradă. 

12 Un fel de căciulă înaltă, turcească. 

13 Steaguri turceşti, alcătuite din câte două sau trei cozi 
albe de cal, atârnate de câte o lance cu semiluna în vârf. 

14 Fanfară turcească. 

15 De înmormântare. 

16 Sau, cum s-a socotit mai târziu, 1462. 

17 Halat strălucitor. 


18 Valahia - Ţara Românească. 

19 Han. 

20 Sărbătoare populară bogată în tradiţii. Are loc pe 24 
iunie. 

21 Mitra papală, formată din trei coroane suprapuse. 

22 Călăreţi moldoveni de elită. 

23 Garda personală a regelui Matei. 

25 Oşteni din garda personală a domnului. 

26 Trupe pedestre bine instruite. 

27 Tunurile mici. 

28 Principat de limbă şi cultură bizantină în sud-estul 
Crimeei. Ştefan cel Mare s-a căsătorit cu principesa Maria 
de Mangop. 

29 Aşternuturi care se puneau sub şa. 

30 Perechi de tobe mici, din metal. 

31 Prietenele miresei, care îndeplinesc anumite ritualuri la 
nunțile populare. 

32 Steag verde, cu semiluna în vârf, pe care domnitorii 
supuşi turcilor îl primeau cu prilejul înscăunării lor. 

33 De obicei, o rudă apropiată a mirelui, care se îngrijeşte 
de împlinirea întocmai a datinilor nunţii. 

34 O bute mică, tradiţională, legată cu douăsprezece 
cerculeţe simbolice. 

35 În oraţiile de logodnă, tatăl mirelui este un împărat cu 
o ţară şi o oaste mare. 

36 Cetăţuie zidită, după legendă, pe urmele unei foarte 
vechi fortărețe, de Vlad "Ţepeş, la sfârşitul primei sale 
domnii, şi refăcută succesiv de Radu cel Frumos şi Laiotă 
Basarab. 

37 Comunitate de cavaleri-călugări războinici, care era 
condusă de un mare maestru sau căpitan al ordinului.