Ion Arama — Luntrasii lui Vlad Voda

Luntraşii lui 
Vlad-Vodăa 


-i 


== = 


EDITURA ION CREANGĂ 


ION ARAMĂ 


LUNTRAŞII LUI 
VLAD VODĂ 


ROMAN 


EDITURA ION CREANGĂ 
BUCUREŞTI 


CAPITOLUL ÎNTÂI 


Doi călăreţi goneau pe drum. Goneau şi colbul înălţat de 
sub copite se înfoia încet în urmă, acoperind vârfurile 
copacilor. Din ceața aceasta de praf învolburat, ascuns în 
ea, folosind-o ca pe-o oglindă înşelătoare, se strecura al 
treilea. Pe la jumătate cale între cetatea Giurgiului şi 
mănăstirea Glavacioc, drumul trecea peste o coamă de 
deal, acoperită cu pădure deasă. 

— Acuma nu ne mai scapă, spuse primul călăreț. 

— Fie precum gândeşti, Selim Bei. Numai că e viclean 
tare ghiaurul şi mi-e teamă pentru vieţile noastre. 

— Ruşine, păcătosule, spuse Selim domolind puţin goana 
calului. Suntem doi şi el e unul singur; l-am putea dobori cu 
mâinile goale. la seama, eu o să mă ascund în tufişuri, iar 
tu îţi urmezi calea, făcând larmă, să creadă că suntem tot 
amândoi. Pe urmă o să-i sar în spate şi gata. 

— Allah să-ţi întărească braţul, Selim Bei. 

— Hai, dă pinteni calului, că ne apucă noaptea pe drum. 

Intrând în pădure, călăreţul care se numea Selim găsi un 
loc potrivit, la un cot al drumului, numai bun ca să-l 
ascundă cu cal cu tot. Insoţitorul său îşi urmă drumul 
singur, râzând şi vorbind tare pe limba osmanlâilor. 

Călărețul care venea pe urmele lor îşi domoli goana 
intrând în pădurea plină de umbre. Mergea în voia calului, 
privind nepăsător înainte, dar cu urechea aţintită la tot ce 
s-ar petrece în jur. Deodată, calul dădu semnul acela tainic, 
ştiut numai de stăpânul său: ridică puţin botul şi-şi ascuţi 
urechile fine. Destul ca omul să priceapă şi, fără a da 
semne de nelinişte, să ducă uşurel mâna la mânerul sabiei. 
Pasul calului rămăsese neschimbat, iar legănatul călăreţului 
în şa, asemenea. 

Selim sări. Se năpusti din urmă, cu iataganul ridicat, 
chiuind din răsputeri ca să sperie calul celuilalt. Dar calul 
simţise din vreme primejdia, o aşteptase încordat şi acum 
doar se feri într-o parte, îngăduind stăpânului să-şi ridice 


sabia grozavă. 

Oţelul vâjâi prin aer şi întâlni oţel; scântei şi scrâşnete 
tulburară tihna pădurii. Selim încercă vreo două vicleşuguri 
ostăşeşti, dar tânărul care-i stătea împotrivă părea deprins 
cu asemenea vicleşuguri şi se apără vitejeşte. lataganul lui 
Selim, din oţel de Damasc, călit în sânge de berbec, se 
îndoi ca o vargă de salcie sub apăsarea lamei celuilalt, dar 
nu se frânse; scăpat, zvâcni scurt, se destinse şi fulgeră 
iarăşi prin văzduh. Tânărul îşi plecă iute capul până-n 
coama calului şi lama lucioasă şuieră la două degete de el, 
mai-mai să-i atingă chica. Îndreptat acum în scări, tânărul 
izbi de sus în jos, cu sete, şi Selim Bei se prăbuşi lovit de 
moarte. 

Intre timp, însoţitorul beiului se întorsese din drum ca să- 
şi ajute mai-marele, dar ajunse prea târziu. Văzându-şi 
stăpânul atârnat în scări, înţelese că a rămas singur. Dădu 
un răcnet de furie şi, înainte ca tânărul să ridice iarăşi 
sabia, azvârli de la depărtare jungherul său greu, cu mâner 
de corn, ţintindu-i inima. Calul tânărului se săltă în aceeaşi 
clipă pe picioarele dindărăt şi primi în piept lovitura 
îndreptată spre stăpânul său. Tânărul sări la vreme din şa, 
fără să lase sabia, gata de luptă, în vreme ce calul se 
prăbuşea ucis; dar turcul dăduse deja pinteni şi se depărta 
în galop. 

Tânărul privi după el, apoi căută cu ochii calul 
duşmanului răpus; acesta, târând în scări trupul nemişcat, 
fugise înspăimântat în desiş. Vru să alerge după el, dar 
pădurea, până atunci tăcută, se însufleţi deodată. Un 
şuierat ascuţit răsună în stânga drumului, un glas porunci 
din dreapta: 

— Stăi! Oricine-ai fi, stăi locului şi aruncă arma! 

Tânărul lăsă sabia să-i cadă la picioare şi aşteptă liniştit. 
Din tufişurile negre se desprinseră câteva căciuli ţuguiate, 
apoi cojoace de miel acoperind umeri încovoiaţi; un tăiş de 
coasă îi aţinu calea şi un vârf de lance i se opri în faţa 
pieptului. 

— Nu pe mine, proştilor, ci pe fugar trebuia să-l opriţi, 
strigă tânărul mânios. E o iscoadă turcească. Mă ţin după el 


tocmai din cetate, după el şi după celălalt câine... 

— Cine eşti? întrebă bătrânul care îndreptase lancea spre 
el. 

— Dar tu cine eşti? îi întoarse vorba tânărul. Tu, care mă 
opreşti din urma duşmanului şi mă  împiedici să-l 
pedepsesc. 

Bătrânul întinse braţele în lături, aruncând o privire spre 
locul unde dispăruse calul turcului: 

— N-am ştiut, boierule. Eram cu oamenii la săpat bordeie 
când am auzit larmă. Puteam ghici ce se petrece? 

— Cine eşti, te-am întrebat. 

— Sunt Mărin, starostele Voivodenilor, dăruiţi de Vlad 
vodă boierului Stanciu. 

— E pe-aici boierul Stanciu? întrebă tânărul în grabă. Sau 
poate Roman, fratele lui? 

— la te uită, îi cunoaşte pe boierii noştri! Cine eşti, 
străine? Nu cumva... nu cumva eşti Drăculea, fiul lui Vlad 
vodă? 

— Eu sunt, într-adevăr, rosti tânărul înclinând puţin 
fruntea. 

Starostele îşi scoase încet căciula. Îşi scoaseră căciulile şi 
ceilalţi ţărani, privind pe sub sprâncene şi nevenindu-le să 
creadă. 

— Să trăieşti, măria ta, spuse bătrânul. Şi iartă-ne răul pe 
care ţi l-am făcut din neştiinţă. Te credeam departe, în solie 
la craiul unguresc. 

— Am fost, nea Mărine. 

— Din câte ştiu, Giurgiul nu-i prin partea Ungariei, spuse 
un tânăr cu îndrăzneală. 

— Taci, prostănacule, strigă starostele. lartă-l, măria ta. E 
Costea, fiul meu cel mai mic. Se trezeşte vorbind. 

— Nu mă trezesc vorbind, măria ta. Un negustor de oale 
te-a văzut duminică în târg la Sibii. Poţi fi în două locuri 
deodată cum spune lumea? Ţi-e calul vrăjit? Dacă era... 

Vlad se întoarse spre calul său pag. Mângâie ochii stinşi, 
botul cald încă, coama mătăsoasă, şi simţi amarul 
ghemuindu-i-se în gâtlej. 

— Nu era vrăjit, spuse el trist. Dar era soi bun. Şi-acum, 


murind, mi-a scăpat viaţa. Am făcut multe isprăvi 
împreună, şi credeam c-o să mai facem... 

— Om găsi noi alt cal pe placul măriei tale, spuse iar 
tânărul. Bine că ai scăpat teafăr. O să mai faci multe 
isprăvi... 

Fiul lui Vlad Dracul îl bătu pe umăr: 

— Isteţ fiu ai, nene Mărine. Mi-ar plăcea să am alături un 
tânăr ca el. Ce zici, Costea, n-ai vrea să mă slujeşti? 

— Eu vreau, spuse tânărul fără să stea pe gânduri. Dar 
nu ştiu ce spune taica. 

— E o cinste mare pentru neamul nostru, făcu. Bătrânul 
în doi peri. Avem vreme să vorbim de asta. Acuma, măria 
ta, eu zic să ne faci bucuria de a găzdui în casele noastre 
sărace; vine seara şi drumurile sunt primejdioase, iar calul 
turcului n-o să-ţi fie de mare folos. O sălbăticiune ca asta îşi 
schimbă greu stăpânul... 

Drăculea se aplecă să ia şaua de pe calul răpus. Costea 
sări să-l ajute, cu o îndemânare care stârni zâmbetul 
tovarăşilor săi. 

— Ce mai şa! se miră el. Adevărat lucru domnesc! 

— Nene Mărine, spuse Vlad cu un zâmbet, să ştii că pe 
Costea tot ţi-l iau în cele din urmă. Bate palma! 

— Să fie-ntr-un ceas bun, se învoi bătrânul. O să-i dau 
poveţe cum să te slujească cu credinţă. Toţi din neamul 
nostru sunt oameni cinstiţi şi fără viclenie. Eu am fost 
stegar în oastea bunicului măriei tale, Mircea cel Bătrân. 
Trag nădejde că şi fiul meu va fi un oştean bun! 


Cele două bombarde de pe metereze bubuiră straşnic şi 
ecoul lor se repetă departe, în zidurile înnegrite de fum. 
Clopotele sunau mereu a sărbătoare. Meşteşugari, oşteni 
cu suliţele lungi sprijinite-n şold, femei şi copii, moşnegi cu 
plete dalbe alcătuiau zid viu prin care trecea, în sunetele 
trâmbiţelor, alaiul domnesc. 

— Se bucură cu toţii, şopti Vlad, fiul cel mai mare al 
domnului. 

— Se bucură, încuviinţă Mircea, fiul cel mai, mic. Au şi de 
ce. Tata a statornicit pacea în ţară, negoţul merge înainte, 


târgurile înfloresc... Cinci ani de linişte! Un răgaz atât de 
scurt, şi tot dat roade! 

Al treilea fiu al domnului, Radu, înălţă spre oamenii de pe 
margine privirea dreaptă, cu ochi albaştri, care-i aduseseră 
din faşă porecla de Cel Frumos. 

— Eu mă gândesc, fraţilor, că tata ar putea face din ţara 
asta o grădină. 

— Dacă i-ar da duşmanii răgazul, râse Vlad amar. Chiar 
acum, venind de la Pesta, m-am abătut de la drum prin 
Giurgiu şi am aflat de venirea unor iscoade către cetatea de 
Argeş. 

— Iscoade aici, în cetatea de scaun? se miră Radu. 

— Da, frăţioare. Le-am luat urma când au plecat din 
cetate, voind să le aflu gândurile şi drumurile. Dar m-au 
simţit şi s-au năpustit asupra mea. Pe unul l-am doborât în 
luptă cinstită, cu iataganul. Celălalt însă mi-a scăpat. Mi-a 
omorât calul şi a venit încoace. Pun rămăşag că se ascunde 
prin mulţime şi trage cu urechea. 

— Ce vor de la noi? Doar suntem în pace cu sultanul, 
spuse Mircea. 

— Are taica o vorbă: pacea cu turcii e înşelătoare. O ştie 
de la bunicul nostru, slăvitul Mircea cel Bătrân. Turcii sunt 
lacomi şi visează să se-ntindă în toată lumea, şi vai de cel 
care încearcă să le stea în cale. Au mijloace felurite să se 
răzbune. Ştiţi voi ce-au făcut în primăvara asta? Aveau la 
curte pe feciorii lui Brancovici, despotul sârbesc. Ostatici. Şi 
cum Brancovici i-a supărat cu nu ştiu ce pricină, sultanul a 
poruncit gâdelui să-i orbească. 

— Să-i orbească! spuse înspăimântat Mircea. Tatăl lor 
făcea mai bine să se supună. După vorba veche: capul ce 
se pleacă sabia nu-l taie. 

— Ce ştii tu, ţâncule! îi tăie Vlad vorba. Cu sultanul 
oricum o dai, tot rău iese. Dar să orbeşti nişte copii... mare 
cruzime, fraţii mei! 

— Or fi poveşti, se îndoi Radu. 

— Poveşti! Bine-ar fi, dar e adevărul curat. Sultanul 
Murad e un om rău şi nesocotit; astrologii i-au prezis 
domnie lungă şi de aceea nu se teme nici de dracul. 


— O să se teamă de Dracul nostru, de măria sa, murmură 
Radu cel Frumos. Numai să-ncerce să ne supere cu ceva... 

— Ce de lume! îl întrerupse Vlad. Numai la încoronare era 
aşa frumos. Mai ţineţi minte? Tu, Mircea, erai mititel pe 
atunci. 

— Aveam opt ani, se împotrivi Mircea. Tata purta o 
mantie albă ca zăpada... 

Alaiul mergea încet, cu mari opriri pe la răspântii, unde 
oştenii abia ţineau piept mulţimii venite să-l salute pe 
voievod. Unii încercau să-i sărute mâna, dar străjile îi 
îmbrânceau, de teamă să nu se urzească vreo ticăloşie 
împotriva domnului. 

— Să trăieşti mulţi ani, măria ta! strigau zeci de glasuri. 

— Şi să nu laşi păgânii să ne prade! 

— Şi nici pe ai noştri, adause un ţăran zdrenţăros, făcând 
cu ochiul spre ceilalţi. 

Străjile se repeziră să-l înşface, dar omul se pierdu 
printre lume, ocrotit de cei din jur care făceau haz. 

— Oameni proşti, măria ta, nu-i lua-n seamă, spuse 
încruntat boierul Coica, marele vistiernic. 

Birurile s-au mai înmuiat. Dar aşa-i obiceiul lor. Ţipă 
mereu după dreptate. 

— Om vedea noi unde-i dreptatea, spuse voievodul cu 
cumpătare. Trebuie să le ascultăm cu grijă plângerile. 

Un bătrân se desprinse deodată din mulţime, îmbrânci 
străjile care încercau să-l oprească şi îngenunche în praf, în 
faţa domnului: 

— Măria ta! Apleacă-ţi o clipă urechea la vorba unui 
oştean bătrân! 

— Du-te de-aici, omule, nu ţi-e ruşme? Strici serbarea 
domnească cu pârile tale! făcu supărat boierul Coica. 

— Vorbeşte! porunci Vlad Dracul. 

— Măria ta, l-am slujit cu credinţă pe părintele măriei 
tale, slăvit fie-i numele. Am fost oştean sub steagul lui 
Mircea cel Bătrân; am lucrat la înălţarea cetăţii Giurgiului şi 
la apărarea ei. Pârvu e numele meu. De-acuma sunt bătrân 
şi zile multe nu mai am, dar mi-e milă de sărmanii mei copii 
şi neamuri şi de toată gloata din cetatea Giurgiului. 


Amarnic se mai chinuiesc sub apăsarea păgânului, măria 
ta! 

— Luaţi-l de-aici, strigă marele vistiernic. Nu vedeţi că 
tulbură inima domnului? 

— Lasă-l, făcu încruntat Vlad Dracul. Ascultă, moş 
Pârvule, mâine să mi te înfăţişezi în zorii zilei. Şi să-mi dai 
veşti despre oamenii din cetatea Giurgiului. lar acuma, 
urmează-ne alaiul. Se va găsi şi pentru tine un colţ de masă 
şi o vorbă bună... 

Moşneagul făcu o plecăciune, se feri din calea domnului 
şi-şi făcu loc printre curtenii mai mărunţei. Alaiul trecu prin 
faţa clădirii sfatului, de mai multe ori dărâmată şi refăcută 
în vremea din urmă, şi se opri în faţa caselor domneşti. 
Palatul, din piatră mare şi zgrumţuroasă, netencuită, era 
străjuit de un pridvor larg, cu stâlpi groşi de piatră, frumos 
ciopliţi cu frunze şi ramuri de viţă. Vlad Dracul se opri în 
faţa pridvorului. După datină, vornicul cetăţii de scaun îi ieşi 
în cale cu o tabla de aur pe care se afla o pâine proaspătă 
şi o mână de sare. Voievodul făcu un pas pe prima treaptă 
a scării. Mulțimea care-l urma se opri cu respect şi amuţi. In 
tăcerea ce se lăsase, lumea ascultă vorbele vornicului, 
rostite cu glas tare, dar plin de căldură: 

— Măria ta, cetatea de Argeş şi tot poporul Ţării 
Româneşti te cinsteşte. Să cârmuieşti ţara cu pace şi cu 
fruntea sus, asemenea slăvitului tău părinte. lţi dorim viaţă 
lungă şi domnie nesupărată, înconjurată de prieteni şi ferită 
de duşmani. Întru mulţi ani, măria ta! 

Întinse tablaua şi făcu o plecăciune adâncă. Bombarda 
cea mare de la poarta cetăţii glăsui iarăşi, cutremurând 
văzduhul, şi mulţimea adunată la poartă îşi răcni din 
răsputeri urările. Vlad îşi scoase căciula din blană scumpă, 
împodobită cu pană de păun, şi plete negre i se revărsară 
pe umeri. Se aplecă asupra pânii albe, atunci scoasă din 
cuptor. Rupse un colţ de coajă fragedă şi fierbinte, întinse 
în sare, gustă. Mestecă rar, cu dinţii lui puternici, zâmbind 
mai mult cu ochii. Îl bătu apoi pe umăr pe vornicul Albu, 
prietenul lui vechi, şi se întoarse către însoțitorii lui: 

— Cinstiţi boieri, şi oameni buni, şi dragi oşteni ai 


domniei! Vă mulţumesc pentru vorbele voastre şi vă 
făgăduiesc să slujesc ţara şi pe voi cât oi putea de bine. 
Pentru prieteni se află totdeauna în Ţara Românească pâine 
şi sare; pentru duşmani, de oriunde ar veni ei, avem o sabie 
ascuţită! 

— Întru mulţi ani, măria ta! strigă mulţimea, bucuroasă 
de aceste vorbe care-i înaripau nădejdile. 

— Şi-acum, dragii mei, vă poftesc să ospătăm ce-om 
găsi. Oştenilor să li se dea hrană şi băutură, asemenea şi 
oamenilor cetăţii. Să se bucure tot românul! 

Vodă îşi luă de umeri copiii şi făcu un semn prietenos 
boierilor să-l urmeze în casa domnească. Paşii lor răsunau 
voios pe dalele de piatră. In capătul coridorului, doi paji cu 
făclii deschiseră uşile largi de la spătăria cea mare, unde 
masa lungă pentru ospăț era pregătită. Vlad se aşeză în 
capul mesei, înconjurat de fiii săi şi de boierii cei mari; apoi, 
pe laturi, se aşezară, precum le era rangul, ceilalţi boieri şi 
căpitani de oaste. Paharnicul Micle veni în spatele 
domnului, gustă el însuşi mai întâi din băutură, apoi îi 
întinse voievodului pocalul de aur, cu încrustaţii frumoase 
făcute de un meşter armean pripăşit de vreun an în cetate. 
Domnul se ridică; se ridicară cu larmă toţi mesenii, ţinând 
în mâna dreaptă cupele cu vin. 

— N-o să vă spun multe vorbe, fiindcă de felul meu îmi 
plac mai mult faptele, cuvântă Vlad Dracul. Dar ştiţi şi voi, 
dragii mei, că-mi pun viaţa în slujba ţării. Am nevoie de voi 
ca să cârmuiesc şi să apăr ce mi-a fost dat, şi să ridicăm 
iarăşi slava Ţării Româneşti acolo unde a ridicat-o Mircea 
cel Bătrân! 

— Aşa să fie! 

— Trăiască măria sa Vlad! 

— Mulţi ani, mulţi ani! 

Vlad zâmbi urărilor şi ţinând cupa în mâna-ntinsă, îşi roti 
privirea peste masa înconjurată de cei mai vrednici bărbaţi 
ai ţării. Apoi duse cupa la buze şi tunurile bubuiră iarăşi. De 
afară răzbătură strigătele voioase ale gloatei. Petrecerea 
începu astfel cu voie bună şi pahare harnic golite; se 
aduseră la masă bucatele, oaspeţii începură să mănânce, 


printre îmbucături schimbau vorbe bune despre domnia 
aceasta care urma de cinci ani fără supărări prea mari din 
afara hotarelor. Într-un târziu se simţi oarecare mişcare la 
uşă; cineva făcu vornicului un semn şi acesta îşi aplecă 
barba albă spre urechea voievodului: 

— Măria ta, boierii sfatului au vrut să-ţi facă o bucurie. Au 
adus anume un cântăreţ vestit, un lăutar de prin părţile 
despre munte, să-ţi desfete urechea cu cântecele lui. 

— Să intre! porunci voievodul. 

Străjile de la uşă descrucişară lăncile şi lăsară să intre un 
tânăr cu plete blonde lunecând pe umeri, cu iţari negri 
împodobiţi cu frunze de argint, şi un ilic negru peste 
cămaşa albă ca zăpada. In mâna stângă ţinea o lăută 
frumoasă, din lemn gălbui; în dreapta, o pălărie venețiană 
împodobită cu pene. 

— Apropie-te, spuse cu bunăvoință domnul. 

Cântărețul făcu o plecăciune frumoasă, rotindu-şi pălăria 
până ce atinse cu ea pardoseala, şi toată lumea îşi dădu 
seama că nu e om de rând. Apoi el păşi fără sfială în lungul 
mesei şi se opri într-o lăture, la câţiva paşi în dreapta 
domnului. 

— Cine eşti? îl întrebă Vlad. 

— Sunt Trandafir Braşoveanul, mărite voievod. Am cântat 
la curţile mari ale nobililor de peste munţi; am înveselit 
petrecerile domniei sale banul Craiovei, iar luna trecută 
însuşi slăvitul comite lancu de Hunedoara mi-a făcut 
cinstea de a mă asculta câteva clipe. 

— Fii binevenit, spuse domnul. Şi aici, la curtea noastră, 
vei vedea că meşterii cântăreţi sunt preţuiţi cum se cuvine. 
Vei gusta din vinul nostru, apoi îţi vei înstruna lăuta ca să-ţi 
ascultăm cântările! 

Un slujitor aduse o cupă, dar cântăreţul o îndepărtă cu o 
mişcare plină de graţie. 3 

— Vinul pe urmă, spuse el. II voi gusta numai după ce-mi 
veţi fi spus că v-a plăcut cântarea. Vreau să am mintea 
limpede ca să pot zice pe placul măriei tale şi al cinstitei 
adunări. 

Vodă încuviinţă din cap şi-şi propti obrazul smead cu 


mâna, în semn că-i gata de ascultare. Vorbele din colţurile 
mesei conteniră şi ele. Cântărețul îşi înstrună lăuta, 
sprijinind-o pe genunchi; tuşi uşurel în pumn, să-şi dreagă 
glasul, şi începu: 

— AŞ vrea să spun pentru măriile voastre povestea plină 
de fapte măreţe a unui bărbat din aceste locuri; el a pierit 
de mult, dar fiul său se află-n capul mesei şi-i poartă cu 
cinste moştenirea, ducând spre slavă numele de Basarab... 

Murmure de încuviinţare se auziră de-a lungul mesei 
mari. Cântărețul avea un fel ciudat de a-şi spune cântecul; 
el nu cânta aievea, ci mai mult vorbea, cu vorbă caldă, 
aproape şoptită, mângâind strunele lăutei care scoteau 
sunete dulci. 

— A fost acest domn, Mircea pe numele lui, un bărbat 
viteaz şi înţelept; el a înfruntat pe însuşi Baiazid Ildârâm, 
spaima creştinătăţii, şi l-a învins în luptă cinstită; el i-a 
ajutat pe principii Europei în cruciada pornită împotriva 
turcilor şi numai trufia altora i-a răpit izbânda la care avea 
dreptul. El, Mircea, a clădit biserici şi a înălţat cetăţi în 
calea năvălitorilor; a stăpânit munţii şi Dunărea; ţara lui se 
întindea până la Marea cea Mare... Dar acest Mircea avu 
prieteni numai pe jumătate prieteni, care l-au lăsat singur 
în faţa duşmanului, şi atunci turcii îi răpiră cetatea de el 
ctitorită, cetatea Giurgiului... 

— Adevărat, strigă voievodul lovind cu pumnu-n masă; 
ne stă ca un junghi în coastă stăpânirea turcească asupra 
cetăţii! 

— Când a clădit cetatea, cântă mai departe Trandafir 
Braşoveanul, acest Mircea a plătit-o cu bani grei: un 
bulgăre de sare a dat pentru fiecare piatră pusă la temelia 
ei, făcută să dăinuie peste veac; cetate bogată, pe ţărmul 
Dunării... 

— E adevărat, măria ta! strigă moş Petcu din capătul 
celălalt al mesei. 

— Mai departe, ceru încruntat domnitorul. 

— Şi într-o noapte de ghenar, când îşi dădea sufletul, 
acest Mircea a poruncit fiului său: „Implineşte-mi voia şi 
răzbună-mă, ia înapoi cetatea mea din mâna padişahului, 


că eu n-am izbutit”. Şi fiul acela, îngenuncheat la căpătâiul 
lui, a jurat... Şi numele lui e Vlad, fiul lui Mircea Basarab... 

Vlad Dracul sări în picioare. Răsturnă cupa cu vin din faţa 
lui. Pe faţă i se citea o tulburare nespusă. 

— E drept, strigă el. Am jurat să iau înapoi cetatea! Şi jur 
şi acum să-mi ţin cuvântul. Ascultaţi voi, fiii mei, şi voi, 
boieri şi căpitani! N-am uitat nicio clipă porunca părintelui 
meu! Numai vitregia vremurilor m-a împiedicat s-o 
împlinesc. Dar va veni ziua aceea! Jur din nou, în faţa 
voastră şi cu gândul smerit la slăvitul meu tată Mircea cel 
Bătrân. Juraţi cu mine, fraţilor! 

Se ridicaseră, toţi ca unul. Întinseră mâinile deasupra 
mesei mari. Mâinile lor aproape că se atingeau. Mâna 
boierului Dragotă, spătarul domnesc, străpunsă de lance, 
cu urma rănii vechi şerpuind pe braţul gol până la cot; 
mâna zbârcită dar vânjoasă a bătrânului postelnic Voicu, 
care-i fusese domnului alături în anii grei dinaintea domniei; 
mâna fraţilor Stanciu şi Roman, vechi prieteni de ostăşie, 
mâna lui vodă însuşi, arsă de soare, puternică şi fără să 
tremure... 

— Jurăm să smulgem din mâini străine ce e al nostru! 
tună glasul domnitorului. 

— Jurăm! se auzi răspunsul aprig al tuturora. 

Apoi se aşezară cu zarvă mare, şi cântăreţul primi chiar 
din mâna voievodului cupa cu vin roşu: 

— lată vinul tău, meştere cântăreţ. Ţi se cuvine pe 
deplin! Cântarea ta ne-a mers tuturora la inimă! 


Din spătăria cea mare se auzeau cântece vesele. Vlad 
Dracul îşi ceruse iertare faţă de oaspeţi şi-i lăsase pe băieţii 
lui să urmeze petrecerea. Era ostenit şi voia să gândească. 
Îl luase cu sine pe postelnicul Voicu, dregătorul care prin 
datină se îngrijea de odaia domnului şi-i era sfetnic în 
treburile cele mai de taină. Vlad îl îndemnă spre spătăria 
cea mică, o încăpere liniştită, aflată spre capătul 
coridorului. Un oştean înalt şi bărbos îi întâmpină cu o 
plecăciune; când Vlad se opri în faţa uşii zăvorâte cu grijă, 
el descuie la iuţeală uşa, o împinse cu umărul, apoi smulse 


dintr-o firidă a coridorului o făclie de ceară aprinsă şi păşi 
înăuntru cel dintâi. Vlad îl urmă, şi apoi Voicu, care făcu 
semn oşteanului să iasă. 

— Ce-i asta? întrebă domnul arătând spre lada mare de 
stejar care stătea într-un colţ al încăperii. 

— O bucurie pentru măria ta, răspunse Voicu. Boierii din 
divan ţi-au adus în ea nişte daruri, în semn de dragoste. 
Vrei să le cercetezi? Sunt lucruri de preţ şi frumoase! 

Vlad ridică din umeri şi se îndreptă spre jilţul cel mare de 
lemn din colţul de răsărit al odăii, unde obişnuia să-şi 
petreacă ceasurile de singurătate şi cugetare, în preajma 
pergamentelor scumpe inimii sale. 

— O să le văd mâine, la lumina zilei, spuse. Şi o să le 
mulţumesc tuturora. Acuma altceva mă frământă, Voicule. 

Voicu plecă fruntea. 

— Ghicesc eu ce te frământă! Cântărețul. 

— Da, cântăreţul. Ştie lucruri frumoase şi le spune cu 
meşteşug. 

— Ar trebui să-l chemi şi să stai de vorbă cu el, măria ta, 
îl sfătui postelnicul. Cântecul lui are un tâlc, asta-i 
neîndoielnic. De ce a adus vorba tocmai de cetatea 
Giurgiului? 

— Cheamă-l, porunci scurt Vlad. 

Îşi scoase mantia şi cămaşa de zale. Rămase în cămaşa 
albă de borangic cusută de mâna slăvitei doamne Eupraxia, 
care căzuse bolnavă şi se afla în grija măicuţelor de la 
mănăstirea Snagovului. Voievodul nu mai era tânăr; la 
vremea când primise scaunul domniei trecuse de patruzeci 
de ani, însă era sănătos şi ager. Se privi cu plăcere în 
oglinda venețiană poruncită la meşteri mari de către 
înaintaşul lui la tron. 

— Oglinda asta a atârnat cât un cal arăpesc de soi, spuse 
în treacăt postelnicul Voicu oprindu-se în prag. 

— A venit? întrebă repede domnul, ruşinat că fusese 
găsit oglindindu-se ca muierile. 

— Da, a venit. Aşteaptă porunca. 

Domnul făcu un gest şi postelnicul se dădu la o parte din 
prag: 


— Intră, cinstite cântăreţ. Te pofteşte domnul ţării! 

Tânărul intră cu pălăria lui mare în mână. Făcu o 
plecăciune şi rămase lângă uşă cuviincios şi liniştit. 

— Ei, dar unde ţi-e lăuta? întrebă voios Vlad Dracul. 
Poate ţi-oi cere să-mi desfeţi urechea cu alte cântece. 

— Dacă porunceşti, înalte domn, o aduc îndată. Dar ceva 
îmi spune că nu pentru cântece m-ai chemat în faţa măriei 
tale. Ceasul petrecerii a trecut şi locul cântecelor e acolo, în 
jurul mesei pline. Aici e loc mai prielnic pentru cugetare. 
Totuşi, dacă porunceşti să cânt, eu cânt. 

— Ai dreptate, nu pentru cântec te-am poftit aici, spuse 
domnul cu un râs scurt şi aspru. Aş vrea, cinstite cântăreţ, 
să aflu cine eşti. 

— Numele meu e prea umil ca să rămână mai mult de-o 
clipă în mintea unor înalte feţe boiereşti şi domneşti. Mă 
cheamă Trandafir Braşoveanul. lar slujba mea e să 
înrâuresc gândurile oamenilor. 

Domnul făcu un gest de nerăbdare înnegurată. 
Postelnicul se apropie pe furiş de tânăr şi-i şopti repede, în 
vreme ce Vlad se uita în treacăt către lada cea nouă dăruită 
de boieri: 

— Nu glumi cu cine nu se glumeşte, fiule, Vlad vodă e 
mai mult oştean decât curtean, şi nu-i place vorba 
meşteşugită. Mai bine răspunde-i drept şi fără ocolişuri. 

Trandafir Braşoveanul îşi mută privirea ageră de la unul 
la altul: vodă stătea în jil, lângă raftul încărcat cu suluri de 
pergament şi cărţi mari cu scoarţe de piele aurită; 
postelnicul rămăsese lângă el, morocănos, pieptănându-şi 
cu degetele barba albă colilie. 

— Vorbele mele nu vin de la mine, spuse tânărul încet, 
apoi păşi în vârful picioarelor şi deschise uşa grea, de stejar 
încrustat cu vulturi şi balauri. 

Din umbra coridorului se arătă chipul aspru şi bărbos al 
ostaşului de strajă: 

— Poruncă, măria ta! 

— Nimica, Trăistarule, du-te, spuse liniştitor postelnicul. 
Fraţii tăi benchetuiesc, dar tu eşti de strajă. Fii cu ochii-n 
patru. 


— Nicio grijă, stăpâne. 

— Va mai rămâne ceva vin în butoaie şi pentru cei ce mă 
slujesc în noaptea asta, adăugă voievodul. 

Oşteanul îşi sticli dinţii albi, salută ducându-şi mâna cu 
suliță cu tot în dreptul inimii şi se retrase iarăşi în umbra 
coridorului. Trandafir Braşoveanul închise uşa în urma 
oşteanului şi se întoarse spre voievod cu un surâs: 

— Nu-s un fricos, măria ta, dar solia pe care o aduc e mai 
de preţ decât propria mea viaţă. Ştiu că ai mulţi prieteni, 
dar mai sunt printre ei şi oameni vânduți duşmanului... 

— Ăia or să ajungă la butuc, mormăi domnitorul. Dar văd 
că ştii mai multe decât se cuvine să ştie un oarecare 
cântăreţ. Şi mai spuneai şi de-o solie. Vorbeşte! 

— Măria ta, îţi aduc gânduri bune de la stăpânul meu, 
slăvitul conte lancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. 
El îţi urează domnie lungă şi izbândă împotriva duşmanului 
cu semilună... 

— Să-i duci salutul meu şi să-i spui că vestea cea mare 
mi-a bucurat inima. A ajuns voievod prin vitejia braţului şi 
agerimea minţii. Dar cum de ştie că am de gând să mă 
împotrivesc sultanului? 

— Contele lancu ştie multe, zâmbi tânărul. Slujitori de-ai 
lui toarnă apă să se spele marelui vizir. La curtea craiului 
polon se află oameni de-ai noştri, ca şi în palatul din Buda şi 
la Veneţia şi chiar în ţara Francilor. Contele lancu vrea să 
ştie tot ce se petrece în lume ca să afle clipa cea mai 
prielnică pentru a lovi în puterea sultanului. Contele lancu 
nu va avea în veci pace cu sultanul, aşa mi-a poruncit să 
spun în auzul măriei tale. 

— Nici eu nu mă-mpac uşor cu Poarta, spuse Vlad Dracul. 

— Contele lancu ştie asta, spuse Trandafir. De aceea m-a 
trimis să-ţi vorbesc limpede, măriei tale şi oamenilor în care 
crezi cu adevărat. Nu mi-a dat solie scrisă, de teama 
iscoadelor. Turcii au şi ei prietenii lor în Ţara Românească... 
Nu te încrunta, slăvite, ştii bine că aşa-i. De aceea, 
înălţimea sa îţi trimite vorbă de prietenie şi de unire 
împotriva sultanului, care de atâtea ori a prădat şi ţara 
asta, ca şi pe-a noastră. Vezi bine cum semiluna se întinde 


de la an la an tot mai puternică şi unde calcă hoardele ei, s- 
a dus liniştea oamenilor... 

— Ştiu, gemu Vlad. Tatăl meu a bătut războaie grele cu 
turcii şi a văzut curgând mult sânge. Copil fiind, m-a dat la 
învăţătură ostăşească; am deprins meşteşugul războiului la 
Nurenberg şi la Adrianopol, mi-am petrecut tinereţea în 
tabere ostăsesti... 

— Dar asta ţi-a fost de folos, măria ta. Nu-s mulţi nobilii 
care să fi primit semnul Dragonului din mâna împăratului 
nemţesc. 

— Ştii şi asta, şopti domnul plecând privirea. 

— Ştiu, măria ta. Eşti războinic viteaz şi domnitor 
înţelept; acuma ai o oaste bună şi o ţară bogată. Aşteptăm 
să le uneşti cu armia creştină şi să ne dai ajutor în lupta 
noastră... 

Vlad Dracul rămase cu ochii în jos, cu braţele încrucişate 
pe piept, sub semnul acela rotund, mai mare decât un 
galben împărătesc, cu un dragon încovrigat, care-i atârna 
de gât prins cu un lănţişor de aur. Tăceau toţi trei; se auzea 
numai trosnetul uşor al făcliei care lumina odaia. 
Postelnicul se aplecă într-un târziu spre un ungher 
întunecos şi dădu la iveală un ulcior: 

— Îngăduie să ne limpezim gândurile cu nişte vin de la 
noi, de pe valea Argeşului, spuse el încet. 

Domnul încuviinţă din cap. Băură în tăcere vinul uşor, 
păstrat rece în vasul de lut. Apoi, când postelnicul vru să 
mai umple o dată cupele, vodă făcu un semn hotărât din 
mână asupra ulciorului. 

— Răspunsul nu-i uşor de dat, spuse el cu glas înăbuşit. 
Ştiu că slăvitul conte lancu m-a ajutat să primesc tronul, 
ştiu că-i sunt dator prietenie şi credinţă. Dar mă aflu aici 
sub mâna turcului, cinstite boier Trandafir, şi m-a silit să 
plătesc bir, cum i-a silit pe înaintaşii mei. 

— Nu plăti, spuse aspru tânărul. 

— De nu plătesc cu aur, voi plăti cu sânge, oftă 
domnitorul. Cu sângele meu şi alor mei. 

— Unirea face puterea, mărite Vlad. De te uneşti cu 
contele lancu, el te va ajuta să scapi de năpastă. Nu poţi 


rămâne în veci dator acestui sultan hrăpăreţ care se 
pregăteşte să înghită toată Europa. Lumea se mişcă, măria 
ta; acum doi ani, conciliul de la Florenţa a hotărât să nu 
lase păgânilor oraşul lumină, Constantinopolul... 

— Oraşul-lumină, murmură voievodul. li cunosc fiecare 
casă, fiecare colină, şi am îndrăgit marea care-i oglindeşte 
palatele de marmură. Află, tinere Trandafir, că în anii 
tinereţii mele am fost în garda împăratului loan al 
Bizanțului. 

— Dacă nu se unesc grabnic creștinii, împăratul loan va 
rămâne fără împărăție, spuse Trandafir. De aceea s-a 
hotărât o cruciadă. Sfetnicul său apropiat, şambelanul 
Torzello, a dat conciliului lămuriri despre sorții noştri de 
izbândă. Şi a spus Torzello o vorbă care a făcut ocolul 
creştinătăţii. Stă scris în pergamentele lui, dar eu aş săpa 
vorba asta cu litere de piatră aici, la poarta cetăţii măriei 
tale. 

— Ce vorbă? zâmbi Vlad Dracul. 

— Vorba şambelanului o ţin minte şi ţi-o spun întocmai, 
mărite voievod. Torzello a spus că cruciada poate izbândi 
numai dacă i se alătură domnul Ţării Româneşti cu cei 
cincisprezece mii de călăreţi ai săi, care-s cei mai viteji 
oameni de pe lume! 

Ochii lui Vlad străluciră sub sprâncenele stufoase. 

— Aşa spunea? 

— Intocmai aşa, mărite voievod. Şi erau de faţă căpitani 
de oşti vestiți până la marginea pământului. Şi nimeni nu s- 
a arătat uimit de o asemenea laudă. Dimpotrivă, s-au 
bucurat că pot nădăjdui la sprijinul măriei tale. 

— Contele lancu a aflat şi el vorba asta? 

— De la înălţimea sa o ştiu. Şi mi-a poruncit să-ţi spun că 
dacă trăim dezbinaţi sultanul ne loveşte pe rând şi ne 
preschimbă în robi netrebnici... 

Vlad Dracul făcu câţiva paşi în dreptul raftului de cărţi. 
Pintenii săi zăngăneau plăcut pe dalele de piatră. O clipă, 
spătăria cea mică se afundă din nou în tăcerea plină de 
gânduri căreia-i fusese menită. 

— Du răspuns înălţimii sale, voievodul de Transilvania, că 


suntem alături de el, spuse Vlad deodată. Prietenia noastră 
cu turcii e numai vremelnică şi poruncită de nevoie; nu 
peste mult voi avea gata cei cincisprezece mii de călăreţi şi 
ceva oaste de ţară pe deasupra... Deci să fie înălţimea sa 
gata de drum când se dezgheaţă Dunărea. Până atunci, 
avem răgaz să ne pregătim cum se cuvine. Şi du-i urările 
mele de domnie lungă! 

Trandafir se plecă într-un genunchi, după obiceiul 
cavalerilor apuseni, sărută inelul cu pecete ce împodobea 
dreapta domnitorului, făcu o plecăciune către postelnic şi 
ieşi. Vlad privi îngândurat uşa grea, de stejar, parcă citind 
acolo un mesaj tainic. Se întoarse apoi către sfetnicul său: 

— Ce spui de asta, frate Voicule? 

— Spun că ai judecat bine, măria ta. Turcii ne sug vlaga 
şi ne iau bunurile, iar pacea cu ei o plătim în aur şi durere. 
Ţăranii din Putineiu s-au plâns iarăşi că din Giurgiu au ieşit 
ienicerii la pradă. 

— Mulţi? 

— Ca la două sute de săbii, măria ta. l-au jefuit şi le-au 
ars casele. 

— N-o să-mi aflu liniştea până nu-mi iau înapoi cetatea, 
spuse Vlad printre dinţi. 

— De pe uscat e cu neputinţă, stăpâne. Are ziduri 
trainice, cum le-a poruncit slăvitul Mircea. lar partea 
dinspre apă o străjuiesc cu corăbiile. 

— Corăbiile... murmură voievodul. Am eu un gând al 
meu, postelnice, cu corăbiile astea. Dac-om avea răgazul, 
până la anul... Dar despre asta om mai vorbi mâine, după 
sfatul domnesc. Sunt pricini multe? 

— Destule, măria ta. De aceea zic că e vremea să te 
odihneşti. Mai e niţel şi se luminează de ziuă. 

— Porunceşte să-mi ducă lângă pat lumânări şi nişte apă 
proaspătă. Am primit o carte latinească de la Nurenberg şi 
vreau s-o cercetez înainte de culcare. 

— Crezi că vei afla acolo vreo desluşire pentru sfatul de 
mâine? 

— Nădăjduiesc. În toate cărţile găseşti o desluşire, 
postelnice. Dacă ştii s-o înţelegi şi să-i prinzi tâlcurile 


ascunse. 


Drăculea, fiul voievodului, petrecu cât petrecu cu oaspeţii 
domniei, apoi se întoarse deodată îngrijorat către omul lui 
care-i stătea în preajmă: 

— Costea, am o nelinişte în inimă. Crezi că iscoada 
turcească doarme în ceasul ăsta? 

— Nu cred, măria ta. Cred mai degrabă că se află pe 
undeva, prin preajmă. 

— S-ar cuveni să cercetăm. 

— Să cercetăm, măria ta. 

— Hai. Când n-or prinde de veste boierii, o luăm binişor 
din loc. 

Avea Vlad Drăculea un fel de a se strecura neauzit şi 
neluat în seamă, de-i mersese vorba că e vrăjitor. El plecă 
uşurel din spătăria cea mare unde boierii, încălziţi de 
cântec şi de vin, îşi povesteau cu glas înalt isprăvile. Mircea 
şi Radu, fraţii săi, erau tot în capul mesei şi-i ascultau cu 
încântare; clipa era prielnică şi Vlad ştiu s-o folosească, în 
coridorul întunecos, vegheat ici şi colo de făclii pâlpâitoare, 
care aruncau umbre părelnice pe pereţii de piatră 
zgrumţuroasă, fiul domnului se opri şi-i făcu semn lui 
Costea să apropie urechea. 

— Unde-o fi straja de la spătăria cea mică? 

Costea ridică din umeri şi făcu câţiva paşi către colţul 
coridorului. Dădu un strigăt: 

— Străjerul e aici, pare mort! 

Dintr-o săritură, Vlad Drăculea ajunse lângă el. Străjerul 
acela bărbos zăcea de-a latul coridorului cu pieptul 
însângerat. 

— Mort! spuse Vlad, apoi răcni cu glas cumplit: Strajă! 

Câţiva oşteni se năpustiră dintr-o odaie alăturată, cu 
săbiile în mână. 

— Cine mai era de strajă cu Trăistaru? întrebă Vlad 
aspru. 

— Eu, măria ta, spuse un oştean mărunţel. Am intrat o 
clipă să beau apă. O clipă, atâta. 

— A fost de ajuns clipa aceea, mormăi Vlad. Trăistaru a 


fost ucis. lar pe tine te aşteaptă o ţeapă, mâine în zorii zilei. 

— Măria ta, am copii şi muiere acasă, spuse soldatul 
repede. Iertare, măria ta. O să-mi răscumpăr vina luptând. 
Măcar să nu mor ca un tâlhar. Ingăduie, măria ta! 

— Bine, să te văd. Hai, nu pierdeţi vremea. Scotociţi tot 
palatul. Şi curtea. Şi împrejurimile. N-a putut ajunge 
departe. Întrebaţi din om în om dacă n-a fost văzut un 
străin! 

Străjile se repeziră să îndeplinească porunca. Vlad se 
întoarse către tatăl său care ieşise în uşa iatacului domnesc 
şi asculta uimit toată larma. 

— Tată, măria ta, straja a fost ucisă. Un vrăjmaş s-a 
strecurat în casa domnească. Şi cam ştiu eu cine-i acela. 

— Cine să fie? întrebă domnul. 

— Iscoada turcească venită din cetatea Giurgiului. Ştia de 
serbarea măriei tale şi a venit să tragă cu urechea. 

— Şi ce s-audă? Cântecele noastre? se prefăcu nepăsător 
Vlad Dracul, apoi adăugă încet: Ascultă, fiule! Dacă-i vorba 
de cântece, mă gândesc mai cu seamă la cântăreţ. Şi de-o 
fi aşa, e rău de tot. Urmează-mă! 

Alergă, urmat de Vlad şi de Costea, spre spătăria cea 
mică. Uşa grea de stejar era deschisă. lnăuntru, întuneric. 
Costea smulse o făclie din mâna unui oştean şi păşi primul 
înăuntru, cu sabia în mână, Domnul şi fiul său îl urmară. Işi 
rotiră privirile în jur. Odaia era goală. Vlad Dracul se 
apropie de lada uriaşă în care-i fuseseră aduse darurile 
boierilor. O cercetă de aproape şi scoase un strigăt: 

— Priveşte, fiule! Lada avea o ascunzătoare cu capac 
deschis într-o lăture, numai bună să adăpostească un om. 
Uite şi găurile pentru răsuflare. Cine-a făurit lada? 

— Regep, meşterul armean, spuse postelnicul care 
venise şi el auzind larmă. 

Domnul se aplecă, desfăcu laturea lăzii, care căzu cu 
zgomot pe podea. 

— A fost înţeles cu iscoada, spuse. Ascultaţi, dragii mei. 
Ce s-a vorbit azi între aceşti pereţi nu era pentru urechile 
turcilor. Tâlharul s-a strecurat aici, s-a ascuns în ladă şi a 
aşteptat. Ştia că se vor vorbi lucruri de seamă, şi n-a greşit. 


O sută de ducați cui îmi aduce capul lui! 

Această din urmă vorbă a domnitorului, spusă cu glas 
mânios, făcu înconjurul curţii domneşti şi mări sârguinţa 
căutătorilor. Dar iscoada parcă intrase în pământ. Vlad 
Drăculea se zbătea mai tare decât toţi, ca unul ce avea o 
socoteală mai veche cu omul turcului. Înţelegând repede că 
turcul n-avea de ce să mai rămână în palat după ce auzise 
ce era de auzit, el se duse întins la casa lui Regep, meşterul 
armean. Bătrâna cusătoreasă care-l găzduia, trezită în toiul 
nopţii, spuse că meşterul s-a călătorit în mare grabă încă 
de dimineaţă, fără să poată spune încotro o luase. Fiul 
domnului se gândi apoi să meargă la poarta cetăţii. El şi 
Costea tropăiră îndelung pe ulițele pustii şi întortocheate, 
copleşite de întuneric. Când ajunseră în preajma porții, 
straja le strigă: 

— Cine vine? 

— Fiul domnesc, strigă Vlad. 

— Apropie-te, măria ta, spuse straja lăsând în jos sulița 
scurtă. Ce se petrece? 

— Căutăm un fugar, oşteanule, spuse Vlad când fu la doi 
paşi de el. Un bărbat voinic, poate călare, poate pe jos. 

— N-am văzut niciun fugar, spuse straja şovăind. 

— Gândeşte-te bine, voinice. Nu-mi vine a crede că a 
rămas în cetate după ce a ucis straja de la uşa domnului. 

— O, măria ta!... poate fi... spuse văicărindu-se oşteanul. 
Te pomeneşti că e ţiganul lăieţ care a trecut pe aici 
adineauri. Spunea că se duce la şatra lui poposită pe malul 
Argeşului. Că a zăbovit la un han şi că-l biciuieşte bulibaşa 
dacă află. 

— Şi l-ai lăsat să treacă? răcni Vlad. 

— lertare, măria ta! 

— Nemernicule, nu-i nicio şatră pe malul Argeşului. Te-a 
minţit. Deschide poarta degrabă! 

Porniră în galop pe urmele fugarului. După câteva leghe 
de  alergătură, Vlad domoli goana calului şi spuse 
slujitorului său: 

— Zadarnic, Costea. Nu-l mai ajungem sau am trecut de 
el. Poate în clipa asta e la zece paşi de noi, culcat într-o 


tufă, şi aşteaptă să ne depărtăm. E noapte, n-o să-l găsim. 

— Atunci să-l lăsăm să ne vândă? strigă Costea. Nu se 
poate, măria ta. Să mergem îadărăt în cetate, să luăm 
oşteni cu făclii, să scotocim tot ţinutul... 

— Nu-i nevoie, îl potoli Vlad Drăculea. E viclean şi se 
poate ascunde lesne. Dar oricât s-ar ascunde, noi ştim unde 
se va duce în cele din urmă: la stăpânul care l-a trimis. Să 
ne-ntoarcem. In zorii zilei, Costea băiatule, o pornim spre 
cetatea Giurgiului. Mergem să facem negustorie. lar 
câştigul nostru va fi capul iscoadei. 

Costea îşi privi stăpânul. În lumina lunii, dinţii albi ai lui 
Vlad Drăculea străluceau. Şi se gândi că iscoadei n-o să-i fie 
moale... 


CAPITOLUL AL DOILEA 


Hasan, subaşiul cetăţii Giurgiului, îşi plătise cu bani grei 
dregătoria. Fusese simplu oştean şi luptase în multe 
campanii, în Balcani şi în Asia, punându-şi viaţa în 
primejdie, doar-doar va sări în ochii celor mari şi-l vor înălța 
între ai lui. Pofta de mărire îl îndemnase apoi la ticăloşii, la 
vânzări de prieteni, până când un văr al său, despre care 
şoptise la urechea emirului că l-a vorbit de rău pe însuşi 
măritul padişah, sfârşise în ştreang. Din ziua aceea nimeni 
nu-i mai vorbi şi Hasan hotărî să-şi schimbe cursul vieţii 
prin alte mijloace. In cursul războaielor jefuise oraşele prin 
care trecea, având grijă să ia numai lucruri mici care 
preţuiau mult; smulgea podoabele de la gâtul şi din 
degetele femeilor, ameninţa pe bătrâni cu iataganul pentru 
fiecare bănuţ de aur şi izbutise să strângă o adevărată 
comoară, uşor de purtat la brâu, într-o pungă mai măricică. 
Nu se despărţea de punga asta nici în somn; iar când luă 
hotărârea să se lipsească de ea, plânse cu lacrimi amare... 
Dar punga dăruită cu mari temenele şi rugăminţi unui 
demnitar din preajma marelui vizir îi aduse o răsplată pe 
potrivă: devenise mai mare peste preţuita cetate a 
Giurgiului, dincolo de Dunăre, în ţara Valahilor plină de 


făgăduinţi... 

Şi n-avea de ce să-i pară rău. Când ienicerii din cetate 
năvăleau prin satele vecine să prade, lui îi aduceau ce era 
mai bun; subaşiul îşi bea ceaiul cu miere proaspătă de 
albine şi se ştergea pe mâini cu prosoape din cel mai bun 
borangic, subţire ca pânza de păianjen, ţesut de harnicele 
fete ale Valahiei. Ba ostaşii săi, întrecându-se să-i fie pe 
plac, începură de la o vreme să-i aducă fete frumoase şi 
sprâncenate, care ştiau cântece multe, şi care-i deveneau 
roabe. În serile urâte şi lungi de iarnă, când Dunărea se 
acoperea cu pod de gheaţă iar lupii hoinăreau urlând pe 
lângă ziduri, Hasan îşi punea roabele să joace în odaia cea 
mare a casei sale, la lumina focului sau le asculta, tolănit 
pe şapte perne, poveştile lor de-acasă. 

Într-o seară, după ce cercetă cu grijă străjile din cele 
patru turnuri ale cetăţii, Hasan dădu târcoale prin preajma 
grajdurilor, să asculte ce mai vorbesc ostaşii. Vreo patru 
inşi stăteau întinşi pe fân şi tăifăsuiau. Subaşiul se apropie 
cu pas neauzit şi trase cu urechea, 

— Amară slujbă mi-a hărăzit Allah, spuse unul. Eu sunt 
din Edirne, din mahalaua negustorilor; eram dintre cei care- 
şi plecau frunţile în praf când trecea luminăţia sa prin târg. 
La zile mari, când biruia în bătălie, se făceau serbări şi 
toată prostimea primea o ciosvârtă de berbec şi cântau 
muzicile pe la răspântii. 

— Muzicile! mormăi un altul. Mai vrei şi muzici! Să-i dai 
slavă lui Allah că mai eşti viu. Aici, la marginea pământului, 
nu ştii niciodată când te trezeşti cu un jungher în spinare. 
Când ieşim la pradă, unii dintre noi nu se mai întorc. Valahii 
ştiu să ucidă fără veste. 

— S-aude că principele lor s-a înţeles cu diavolul, spuse 
al treilea oştean. Aşa-l şi cheamă pe limba valahilor: Dârak, 
adică Şeitan. Când era tânăr l-au închis într-o temniţă 
ferecată şi a venit o pisică şi a intrat printre gratii, şi pisica 
s-a prefăcut în cal şi a rupt gratiile şi a zburat cu el peste 
ziduri... 

— Prostii, îi tăie vorba primul. Nu în cal stă puterea lui. Eu 
l-am văzut la Edirne, pe când nu era încă domn. Am stat la 


doi paşi de el, că eram strajă. Puterea lui, fraţilor, stă în 
banul de aur ce-l poartă la gât. Are semnul dragonului pe el 
şi se ştie că dragonul... 

— Isprăviţi cu poveştile voastre blestemate, strigă Hasan 
apropiindu-se. O să vă ţin în turn, la pâine şi apă, de nu vă 
potoliţi. Vlad Dârak este un om ca toţi oamenii. Doar că e 
puternic şi iscusit. Tocmai de aceea slăvitul padişah s-a 
încrezut în el. Dar ştie Iluminatul nostru stăpân ce face; 
poate are un gând anume şi se foloseşte de acest principe 
ghiaur ca să păstreze pacea câtă vreme are de lucru prin 
Asia. Allah a hotărât ca neamul nostru să stăpânească 
lumea, şi o să vină ziua când strălucitul sultan Murad al 
doilea va călca pe pieptul lui Vlad Dârak, iar noi vom fi mari 
şi tari în târgurile Valahiei. 

— Allah să te audă, încwviinţară ienicerii bucuroşi că au 
scăpat de pedeapsă. 

— Atunci, urmă Hasan cu un zâmbet, s-ar putea să vă 
închinaţi în faţa mea, păcătoşilor, pentru că voi fi paşă al 
Valahiei. Mi-a făgăduit cineva care stă alături de luminatul 
padişah în divan-i-humaium, sfatul cel mare împărătesc. Ca 
unul ce slujesc steagul lui Mahomed de-atâta amar de ani 
aici, la hotarul Valahiei, mi se cuvine o slujbă ca aceasta. 

lenicerii făcură câteva temenele, gândindu-se că n-are de 
ce să le strice. lar Hasan plecă la culcare, încântat de sine 
şi de soarta lui de mâine, nu înainte de a cerceta pentru a 
suta oară tainiţa sa plină cu pungi de aur, pe care-o socotea 
mijlocul cel mai bun pentru împlinirea dorinţei sale tainice. 
Căci era hotărât. Undeva în ceruri: Valahia va ajunge în 
scurtă vreme paşalâc. Impărăţia lui Murad creştea ca un 
aluat peste ţărmii mărilor, la răsărit şi la apus, şi nu se ivise 
încă putere în stare să-i stea împotrivă. Să se-mpiedice 
slăvitul padişah tocmai de Vlad Dârak? 


— Stăpâne! Stăpâne! 

— Ce-i? tresări subaşiul din somnul lui uşor, ostăşesc. 

— S-a întors sluga lui Selim Bei. 

— Vrei să spui, Selim Bei cu sluga lui. 

— lertare, stăpâne, de vestea proastă pe care ţi-o dau. 


Selim Bei nu mai este, iar sluga lui a scăpat ca prin urechile 
acului. 

— Adu-l grabnic la mine, şi să nu fie nimeni prin preajmă! 

Slujitorul se grăbi să împlinească porunca. După câteva 
clipe, pe uşă năvăli un om zdrenţăros, murdar şi frânt de 
oboseală, care căzu în genunchi lângă patul subaşiului: 

— Stăpânul meu e mort, efendi! Şi nici n-am putut să-l 
îngrop cu faţa spre piatra cea sfântă, după datină! 

— Cine l-a ucis? 

— Fiul cel mare al lui Dârak. Eu abia am scăpat de sabia 
ghiaurului, şi n-am putut să-i fiu de folos stăpânului meu... 

— Nu cumva ai fugit şi l-ai lăsat singur faţă cu duşmanul? 

— Jur pe Coran că i-am stat alături până-n cea din urmă 
clipă. 

— Allah să ierte păcatele lui Selim Bei, murmură subaşiul. 
Hai, linişteşte-te, omule, şi spune dacă ai dobândit ceva. Ori 
am pierdut degeaba un viteaz ca el? 

— Nu l-am pierdut degeaba, oftă sluga. Am fost cu el 
până alături de cetate. Când am rămas singur, m-am 
strecurat cum am putut în casele lui Dârak, folosind slujba 
meşterului Regep. El m-a închis în lada care-i fusese 
hărăzită domnului, cu odoare, de ziua lui... 

— Nu-mi pasă cum ai ajuns acolo, omule. Spune ce-ai 
aflat, vreau să ştiu dacă avem pricini temeinice să-l 
pierdem pe voievodul ghiaur. 

— Avem, cinstite stăpân. Precum ţi-am spus, meşterul 
Regep mi-a pregătit un locaş anume în lada cu odoare a 
boierilor. Când au venit slugile de la curte s-o ducă, în 
dimineaţa serbării, m-am vârât înăuntru şi am tăcut chitic. 
Unul din oamenii domniei s-a mirat de greutatea lăzii, dar 
meşterul i-a arătat brâurile de fier care-o ferecau şi l-a luat 
cu vorba, spunând că e lemn gros şi sănătos de stejar, care 
atârnă ca plumbul. Apoi l-a certat spunându-i nevolnic şi 
omul s-a opintit, dimpreună cu însoţitorul lui, de-a ridicat-o. 
Îl auzeam dinăuntru cum gâfâia când a dus-o până la car. 
Pe urmă l-am auzit blestemându-şi slujba faţă de celălalt 
slujitor, care i-a dat dreptate. Când au dus lada în casa 
domnească au venit şi doi oşteni să pună mâna, că sluga se 


plângea de şale. 

— Scurteaz-o, ticălosule, că pun să te biciuiască, strigă 
subaşiul  întărâtat. Ce-ai aflat despre Vlad Dârak? 
Numaidecât să-mi spui, auzi? 

— lertare, stăpâne, murmură sluga repede. Am stat 
singur până seara, închis într-o odaie liniştită. Numai la 
prânz au venit câţiva inşi care aduceau odoarele pentru 
domn. Le-au pus frumos înăuntru şi au plecat. lar seara 
târziu, după ce s-au potolit muzicile, Dârak a venit acolo 
însoţit de un sfetnic şi-a pus să-l cheme pe un oarecare 
cântăreţ. Cântăreț care s-a dovedit a fi un sol de taină al lui 
lancu de Hunedoara, venit să-l îndemne pe Dârak la luptă 
împotriva slăvitului padişah. 

— Cum anume? Vorbeşte, slugă proastă! Când să se 
pornească? Şi cu câtă oaste? 

— Vlad a făgăduit cincisprezece mii de călăreţi, care vor 
fi la Dunăre îndată ce se desprimăvărează. Şi a jurat să ia 
înapoi cetatea Giurgiului. 

— Cetatea Giurgiului! ţipă Hasan. Ai auzit bine, omule? 

— Eram la doi paşi, stăpâne. 

— Vai, nouă! Ne-aşteaptă zile grele. Trebuie să ducem 
toate veştile acestea la Edirne, la urechea slăvitului 
padişah! 

— N-am spus tot, îl întrerupse iscoada. Solul l-a îndemnat 
pe Dârak să nu mai plătească bir. Şi mai vorbea de-o 
cruciadă pe care-o pun la cale principii Europei... 

— De cruciadă ştie tot Aliotmanul, prostule, mormăi 
subaşiul. Vorba e, cum dovedim că Dârak se va alătura 
duşmanilor sultanului? Scrisori, ceva, n-ai agonisit? 

— Nimic altceva, stăpâne, decât vorbele. Dar jur pe 
sufletul meu că tot ce spun am auzit cu urechile mele şi mi- 
am pus viaţa-n joc ca să aflu cât mai multe. 

— Oricum, ai făcut treabă bună, spuse subaşiul după o 
clipă de gândire. Stăpânul tău, Selim Rei, Allah să-l 
odihnească, nu mai este. De azi înainte eşti omul meu. Îţi 
voi da leafa ce se cuvine unui slujbaş iscusit. lar pentru 
vestea despre Dârak, ţine asta. Şi să mă slujeşti cu 
credinţă! 


Sluga prinse din zbor punga cu bani pe care i-o aruncase 
subaşiul şi făcu o plecăciune adâncă: 

— Allah să te ocrotească, cinstite stăpân. Te voi sluji cu 
tot sârgul! 

— S-ar putea ca veştile tale să aibă mare preţ pentru 
soarta mea, murmură subaşiul. Poate ajung paşă de 
Valahia! 

Iscoada căzu în genunchi şi-i sărută papucul, iar subaşiul 
râse mulțumit.. 


Slujbaşul cel nou al lui Hasan o porni pe uliţa mare, 
luminată de lună, care tăia în două cetatea, jucându-şi cu 
degetele aurul din punga din sân. Ştia demult că subaşiul 
ţinteşte o dregătorie înaltă şi mai auzise printre ostaşi 
zvonul potrivit căruia, cu ajutorul lui Allah, padişahul va 
supune Valahia şi o va preface în paşalâc. Să fii om de 
încredere în casa unui paşă i se părea a fi cea mai înaltă 
culme pe care-o putea ajunge el, fiu de oameni săraci, fără 
altă nădejde pe lume decât bunăvoința cerească şi 
îndurarea celor mari. _ 

Mergea iscoada pe uliţă şi se gândea la toate acestea. În 
capătul dinspre Dunăre al zidului pe lângă care trecea, văzu 
umbrele înalte a doi ieniceri şi-şi spuse că cetatea putea 
dormi fără grijă câtă vreme străji voinice se plimbă agale 
pe ulite. Cum ajunse în dreptul lor, vru să dea bineţe celor 
doi oşteni, dar auzi pe unul spunând celuilalt în graiul 
valahilor: 

— Asta-i omul nostru, Costeo! 

Vru să strige după ajutor, dar îşi simţi gâtlejul strâns de 
un braţ de fier... 

Costea îl lăsă să cadă de-a curmezişul uliţei. 

— De-acum n-o să mai pârască pe nimeni, spuse el scurt. 

— Povestea e cum plecăm de-aici, murmură Drăculea. 

— Tot pe unde am venit, măria ta. 

O luară la picior pe uliţă, spre Dunăre. Străjile de pe 
ziduri, pe care le doborâseră la venire, nu fuseseră 
înlocuite. Vlad ştia obiceiul ienicerilor: din vreme-n vreme, 
oştenii de pază erau datori să-şi dea semn unul altuia. Și 


răstimpul dintre semnul străjilor se cam dusese... 

— A mers repede, Costea. Dar tot au să bage de seamă. 
Ar fi bine să fim departe-n clipa aia. 

Grăbiră pasul. Ajunseră sus, pe zid, tocmai când straja 
vecină,  neprimind răspuns, îl trezise pe maimarele 
ienicerilor. Pe uliţă se auzeau tropăituri. Vlad desfăşură 
frânghia cu care era încins, o legă de sulița străjii ucise, şi 
sulița o propti între două metereze. Cobori pe frânghie, cu 
jungherul între dinţi, sprijinindu-se cu tălpile de zidul 
zgrumţuros. Costea îl urmă îndată. Curând, paşii lor călcau 
moale pe pământul clisos al țărmului. Pe când se cufundau 
în luciul Dunării, auziră strigătele celor din cetate. Oameni 
cu făclii se arătară pe înălţimea turnului cel mare de pază. 
Vlad râse batjocoritor şi începu să înoate. Din pridvorul 
turnului detună o archebuză. Câteva săgeți biciuiră apa în 
preajma fugarilor. 

— Costea, hai să căutăm scoici, glumi fiul voievodului. 

Se afundă în aceeaşi clipă, iar Costea îi urmă pilda. leşiră 
deasupra apei în apropierea malului, după ce se lăsară duşi 
de apă mai la vale de cetate. Se uitară înapoi. Făcliile de pe 
ziduri dispăruseră. 


— l-am fugărit până pe ziduri, se dezvinovăţi aga 
ienicerilor. Erau doi. Au sărit în apă. Oamenii mei i-au 
împroşcat cu plumbi şi cu săgeți. Cred că i-au nimerit. Nu i- 
am mai văzut ieşind la mal. 

— Poate fi Şeitan nimerit cu o săgeată? spuse 
batjocoritor subaşiul. 

— Stăpâne! Stăpâne! strigă un slujitor năvălind în 
încăpere. lată ce am găsit lângă trupul celui mort! 

Îi întinse o monedă mică de argint, din cele pe care 
începuse să le bată domnul Valahiei. Hasan apropie palma 
de lumină şi cercetă bănuţul. 

— Semnul dragonului, murmură el. Cam ştiu eu, 
mieluşeilor, cine ne-a călcat pragul. 

— Dârak? se cutremură mai-marele ienicerilor. 

— Nu el, ci fiul lui. Tot Vlad îl cheamă, şi lumea spune că-i 
vândut lui Şeitan. Întăriţi străjile! Zece oameni să se 


gătească de drum. Înşeuaţi-mi calul. Şi o barcă să fie gata 
de trecut Dunărea. Dumneata, efendi, rămâi în locul meu. 
Ai grijă pe-aici până mă-ntorc! 

— Dar unde pleci acum, la vreme de noapte, cinstite 
subaşiu? se miră aga ienicerilor. Drumurile sunt pustii, iar 
ghiaurii n-au linişte. După fiecare copac te pot pândi cu o 
săgeată. Mai adastă până-n zori, pentru numele lui Allah! 
Ce pricină te poate porni atât de grabnic la drum? 

— Nu mai e de trai cu valahii, efendi. Plec la Edirne. Mă 
voi prosterna la picioarele slăvitului padişah şi-i voi povesti 
tot ce-am aflat. Mai departe, va hotărî luminăţia sa. 

— Luminăţia sa! repetă aga cu evlavie. 


Subaşiul Giurgiului călătorea întovărăşit de zece călăreţi 
care purtau steagul cu semnul slujbei sale. Prin satele pe 
unde treceau ulițele erau pustii, puţini oameni cutezau să 
se arate pe la porţi, privind cu duşmănie spre micul alai 
care galopa ridicând praful şi stârnind larma îndrăcită a 
câinilor. 

— Nu ne iubeşte lumea prin părţile astea, spuse Mustafa, 
oşteanul care călărea în rând cu subaşiul. 

— Eşti un prost, Mustafa. Nu trebuie să ne iubească, ci să 
plătească. Oamenii de pe aici par săraci, dar tu ştii câtă 
bogăţie varsă ei în visteria măritului padişah? 

— De-am găsi un sat mai măricel, poate acolo sunt de-ai 
noştri şi vom putea înnopta fără frică. 

— Frică! spuse subaşiul cu dispreţ. Vremea răscoalelor s- 
a dus, Mustafa. Oamenii şi-au dat seama de puterea 
noastră şi se supun, fie că le place, fie că nu. 

— Se supun! cârti oşteanul. Un văr de-al meu a fost 
înjunghiat acum două săptămâni, ziua-n amiaza mare, chiar 
în preajma unui han. 

— Nu mai cobi, netrebnicule! îl certă subaşiul. Suntem 
mulţi şi avem arme; nu va cuteza nimeni să ne atingă! 

Drumul se întindea lung şi pustiu, peste dealuri 
împădurite, peste poieni ce nu păreau călcate de picior 
omenesc. Doar urmele statornice de roţi şi de copite 
adevereau că se află pe calea cea bună. 


— Ciudate locuri, spuse iarăşi Mustafa. Ai zice că le-a 
pustiit o urgie şi că numai noi am rămas vii pe-aici. Noi şi 
caii noştri. Parc-am fi în pustiul Anatoliei. 

— Ajungem îndată, îl linişti subaşiul. Parcă aud lătrat de 
câine. Ai să vezi că dăm de-un sat, dincolo de dealul ăsta. 
Uite nişte semănături. Suntem pe-aproape, ţi-am spus! 

— Ai avut dreptate, stăpâne! spuse Mustafa când 
ajunseră pe coama dealului. 

— Cunosc locurile, se lăudă subaşiul. 

Călătorilor li se înfăţişă deodată un sat mare, cu casele 
răsfirate printre pomi. Mai încolo, pe o înălţime, sclipea 
turla unei biserici. Călăreţii îşi îndemnară cu chiote voioase 
caii şi porniră la trap pe drumul care cobora lin. Deodată se 
opriră. Dinspre sat venea către ei un cal fără călăreț. 

Curând văzură că purta şaua ostăşească şi părea 
înspăimântat de moarte. 

— Ce-o mai fi şi asta? se nelinşti Hasan. la vezi, Mustafa. 
la cu tine un om şi du-te în sat de află ce se petrece. 

Mustafa îşi puse armele la îndemână şi privi către oştenii 
care se cam codeau. Făcu semn cu degetul unui găligan 
care se aţinea în urma tuturor. Acesta îl urmă oftând adânc. 
Ceilalţi îşi pregătiră iataganele şi aşteptară fără să scoată o 
vorbă. Erau cu toţii îngrijoraţi. Curând se auziră dinspre sat 
strigăte vesele. Apoi cei doi trimişi să iscodească se 
întoarseră la galop. 

— A fost o răscoală, povesti Mustafa aprins la faţă. 
Ţăranii i-au ucis pe strângătorii de biruri. Unul dintre oştenii 
care păzeau carele cu grâne a scăpat cu viaţă şi a chemat 
ajutor. Ai noştri au năvălit şi au aprins satul, iar pe răsculați 
i-au luat robi. Putem intra fără grijă. 

— Mai sunt de-ai noştri acolo? întrebă Hasan. 

— Da, douăzeci de spahii cu comandantul lor. 

— Lăudat fie Allah! Să mergem, mieluşeilor! 

Pe uliţa cea mare a satului, aga spahiilor, un ofiţer 
vârstnic, chior de-un ochi, îl întâmpină cu temenele pe 
subaşiul Giurgiului. În urma sa se înşirau vreo douăzeci de 
bărbaţi cu straiele sfâşiate, plini de răni, legaţi câte doi. In 
jurul lor, ameninţându-i cu bicele lor lungi, se aflau în 


treabă câţiva spahii cu mantiile murdare de sânge. 

— O, cinstite subaşiu, spuse ofiţerul, du veste la cinstitele 
feţe de la Edirne despre ce vezi aici. Ghiaurii ne ucid 
oamenii, mai în fiece noapte ne pomenim cu o năvală sau 
un foc. Slujba noastră e grea şi leafa mică. Noroc că mai 
dăm iama prin tainiţele acestor diavoli; au bani şi odoare 
ascunse. Dar toate astea le plătim cu sânge, şi ar trebui să 
se ştie la Edirne... 

— N-am vreme să vorbesc despre lucruri mărunte, spuse 
cu îngâmfare Hasan; mă duc de-a dreptul la măritul 
padişah cu treburi înalte. Chiar mâine în zorii zilei mă voi 
înfăţişa sultanului. 

— Slăvit fie numele lui şi s-ajungă stăpân deplin al lumii, 
răspunse cu smerenie ofiţerul. N-aş cuteza să cred că 
luminatul Murad al doilea, pentru slava căruia înfruntăm 
aici primejdii de tot felul, va auzi vreodată de mine; dar 
poate vreunui vizir să-i şopteşti cum îmi fac slujba. Mă 
cheamă Gelal, fiul lui Gelal, neguţător din Brusa. Şi spre 
aducere aminte aş vrea să-ţi dăruiesc, cinstite subaşiu, 
câteva lucruri din vrednica noastră agoniseală. Când vei da 
de ele poate te vei gândi o clipă la un om mic şi 
neînsemnat ca mine. 

Zicând acestea, îi puse în palmă o pungă mică şi grea. 
Hasan cântări pe dată greutatea pungii şi o strecură în sân, 
îndulcindu-şi glasul: 

— Cinstite Gelal, fii pe pace, orice slujbă credincioasă e 
răsplătită cum se cuvine în împărăţia noastră. Voi vorbi 
celor mari despre râvna ta şi nădăjduiesc să-ţi aduc veşti 
bune. 

Aga făcu o temenea şi întinse mâna a chemare către 
subaşiu: 

— Vă poftesc să găzduiţi peste noapte în tabăra noastră. 
Oştenii mei au pregătit casa sfatului pentru mine şi pentru 
ei; de vom rămâne împreună, vrăjmaşilor le va fi teamă să 
se apropie. 

Răzvrătiţii din satele vecine, care aveau de gând să-şi 
libereze prinşii, aflară prin iscoade că pâlcul turcilor s-a 
mărit pentru noapte şi amânară pentru a doua zi lupta. 


Subaşiul şi ai săi dormiră nesupăraţi şi în zorii zilei porniră 
iarăşi mai departe. 

In cea de a patra zi de la plecare, mâncând pe apucate, 
silindu-şi oştenii să scoată sufletul bieţilor cai, Hasan ajunse 
la poarta cetăţii Edirne. Pe drum era mare îngrămădeală de 
căruţe şi oameni cu poveri; neguţători din toate colţurile 
împărăției cercau să pătrundă pe ulițele pline de făgăduinţi. 
Mustafa şi uriaşul său, în capul cetei, cu bicele ridicate, abia 
izbutiră să deschidă calea până la slujbaşii care vămuiau şi 
scriau în condici la intrare; de la ei aflară că sultanul este în 
tabără, cu toţi vizirii lui şi cu oastea, pe câmpia din 
apropierea oraşului. Micul alai se întoarse deci şi luă drumul 
taberei împărăteşti. Aici altă îngrămădeală; sute şi mii de 
oameni - negustori de turtă dulce şi de bragă, părinţi ai 
oştenilor, sacagii, oameni nedreptăţiţi care nădăjduiau să 
dobândească dreptatea chiar la cortul sultanului, hoţi de 
buzunare, vrăjitori, gură-cască - aţineau calea trecătorului 
şi cu greu se fereau din drum. 

— Loc! Faceţi loc! răcnea Mustafa răguşit. Trece subaşiul 
Giurgiului! Veşti grabnice din Valahia! 

Mulțimea îngrămădită între corturi lărmuia nepăsătoare. 
Numele şi rangul subaşiului de Giurgiu nu spuneau mare 
lucru unor oameni deprinşi să vadă pe uliţe chipurile celor 
mai vestiți bărbaţi ai împărăției. Dar amănuntul că aduce 
veşti din Valahia aprinse o scânteie în ochii multora; unii 
luaseră parte la bătălii pe acele meleaguri depărtate, alţii 
îşi pierduseră acolo părinţii, în războaiele purtate de Baiazid 
şi de urmaşii săi. Inţelegând că locul de unde venea 
preţuieşte mai muât decât propriul său nume, Hasan se 
folosi de acest cuvânt însemnat şi văzu că drumurile i se 
deschid ca prin minune. Din strajă-n strajă, din cort în cort 
ajunse în inima taberei, pe o înălţime unde era aşezat 
cortul măreț de mătase verde, croit în patru laturi ca o 
adevărată casă. Acolo-şi avea adăpost sultanul Murad al 
doilea, când cobora în mijlocul oastei. În jurul cortului, 
oştenii din garda împărătească, cu iatagane şi sulițe 
lucitoare, făceau un zid de netrecut. Hasan lăsă calul în 
grija lui Mustafa şi se apropie de o strajă, spunându-i ce 


doreşte. Oşteanul îl măsură uimit şi chemă pe un altul, 
căruia îi repetă vorbele subaşiului şi care se miră şi el la 
rându-i, chemând pe al treilea, un paşă încruntat şi 
îmbrăcat strălucitor. Acesta se apropie de subaşiu şi-l luă 
din scurt: 

— Vrei să ajungi la luminăţia sa? 

— Da. Am veşti însemnate din Valahia. 

— Toată lumea are veşti însemnate. Dacă padişahul ar 
sta să-l asculte pe fiecare... 

— Veşti însemnate şi grabnice, stărui Hasan. 

— Stăpânul lumii se odihneşte. Dă scrisoarea încoace şi o 
vom încredința secretarului său. 

— Nu pot, gemu Hasan. Nu e vorba de o scrisoare 
oarecare. M-am nevoit, pe drum plin de primejdii, eu şi 
oamenii mei. Trebuie să vorbesc eu însumi luminatului 
sultan. 

— Se vede că vii de departe, râse paşa. Ai uitat 
obiceiurile de la curtea împărătească. Îţi închipui că oricine 
poate avea cinstea să sărute papucii padişahului? 

Cu o mişcare iute, Hasan îi strecură o punguţă mică, pe 
care-o ţinea anume la-ndemână, şi paşa se îmblânzi: 

— Secretarul va hotărî, spuse el. Te voi înfăţişa cinstitului 
Fadullah, secretarul sultanului. E tot ce pot să fac pentru 
dumneata, subaşiule. Dă-mi armele. Prin locurile astea e 
mai bine să umbli fără fier asupra ta. 

Subaşiul Giurgiului îşi descinse iataganul şi-l încredinţă 
ofițerului, care-i făcu semn să-l urmeze. 

Îl duse la cortul stacojiu din faţa locuinţei sultanului. ÎI 
lăsă să aştepte la uşă şi în cele din urmă îl pofti să intre. 

Fadullah, secretarul sultanului, un bătrân ştirb şi vioi, cu 
ochii-n toate părţile, îşi bea cafeaua sorbind înghiţituri mici 
dintr-un feligean cu înveliş de aur. Stătea pe două perne 
mari, rotunde, din mătase stacojie. De-a dreapta şi de-a 
stânga lui, doi hadâmbi negri la faţă, goi până-n brâu, cu 
săbii late-n mână, stăteau încremeniţi ca stâncile. Fadullah 
îl măsură cu o privire curioasă pe subaşiul plecat asupra 
papucilor săi. 

— Ridică-te, efendi, spuse el cu glas subţire. Cine eşti şi 


cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Sunt Hasan, subaşiul Giurgiului, cinstite Fadullah. Aduc 
veşti însemnate din Valahia. Numai că... ce am eu de spus 
nu-i pentru urechi străine. 

— Poţi vorbi fără grijă. Sărmanii mei paznici sunt surzi şi 
muţi din născare. 

Subaşiul Giurgiului mai făcu o temenea asupra papucilor 
secretarului şi se ridică, rămânând înclinat din şale, cu 
privirea plină de umilinţă: 

— Cinstite Fadullah, am dovezi că Vlad Dârak este 
viclean şi umblă să lege prietenie cu duşmanii padişahului. 

— Ha, ha! râse triumfător Fadullah. Vlad Dârak este 
viclean! Asta o ştiam de acum cinci ani, când am fost 
împreună cu luminatul Murad şi-am pustiit Ţara Bârsei. De 
atunci dădea semne de trădare acest tâlhar şi l-am pârât 
padişahului. Luminăţia sa m-a ascultat şi a întors pe dată 
oştile sale acasă. Norocul nostru şi al steagului lui 
Mahomed. De mai zăboveam, primea ghiaurul ajutoare şi 
nu sfârşeam bine. Dar stăpânul nostru a fost prea milostiv 
şi nu l-a pedepsit pe Dârak. Dimpotrivă, i-a dat daruri şi şi- 
au făgăduit unul altuia pace. De atunci nu ne-a mai 
supărat. 

— O să ne supere, spuse repede Hasan. Vlad Dârak a 
jurat că va lua înapoi cetatea Giurgiului. Şi cum se 
dezgheaţă apa Dunării se va uni cu oştile lui lancu de 
Hunedoara şi va da năvală împotriva noastră. Am călărit 
patru zile şi patru nopţi fără încetare ca să aduc această 
veste. Ştiu că slăvitul nostru stăpân vrea să cuprindă 
Valahia. Ar trebui s-o facă mai degrabă. Să n-apuce Dârak 
să adune oaste, că atunci îi va fi mai greu. 

— Nu te îndoi de puterea padişahului, fiule, spuse 
Fadullah cu asprime. Nu-i pasă de cei zece mii de călăreţi ai 
lui Dârak. 

— Cincisprezece mii, îl îndreptă smerit Hasan. Oamenii 
mei au aflat chiar din gura lui Dârak tăria oastei valahilor. Şi 
dacă i se mai alătură şi lancu de Hunedoara, cu oştenii săi 
îmbrăcaţi în fier... 

— Cavalerii lui lancu sunt toţi pe la casele lor, spuse 


liniştit Fadullah. Îi trebuie vreme multă ca să-i adune şi să-i 
pună sub arme. Iscoadele mele ştiu tot. lancu abia de un an 
a ajuns voievod al Transilvaniei; are el destule treburi 
înainte de a începe un război... în scurtă vreme suntem 
gata să luăm toată Europa sub copitele cailor. Mergi la 
datoria ta, subaşiule, şi veghează. Lasă cui se cuvine 
treburile politiceşti. 

Hasan tresări la aceste cuvinte dar, îşi ascunse 
supărarea. Fadullah era unul dintre oamenii cei mai 
apropiaţi ai sultanului Murad al doilea. Trebuia să-l câştige 
pentru a câştiga mai apoi ce-şi pusese în gând. Făcu o 
jumătate de pas înainte şi se aplecă spre urechea lui 
Fadullah: 

— Aud că luminăţia sa vrea să preschimbe Valahia în 
paşalâc, spuse el scoțând din sân punga cu giuvaere 
dăruită de ofiţerul de spahii. 

— Ai auzit bine, spuse Fadullah cu ochii la pungă. Şi ce-i 
cu asta? 

Hasan îi întinse punga şi secretarul sultanului o strecură 
în buzunarul adânc al şalvarilor, sub ochii nepăsători ai 
celor doi slujitori care-l păzeau. 

— Am slujit ani îndelungaţi pe luminăţia sa ca subaşiu al 
Giurgiului, spuse repede Hasan. Cunosc bine Valahia, 
oamenii şi locurile şi obiceiurile. Aş putea îndeplini orice 
dregătorie acolo. Chiar şi... - înghiţi în sec, stânjenit de 
zâmbetul ciudat al secretarului - chiar şi pe aceea de paşă! 

— Îmi placi, fiule, zâmbi Fadullah şi faţa i se acoperi 
deodată de creţuri mărunte. Sunt mulţi care doresc să 
ajungă stăpâni în Valahia. Despre asta mai vorbeşte cu 
Şehabeddin. El ştie bine treburile din partea europeană a 
împărăției. 

— Mulţumesc pentru sfatul cel bun, spuse Hasan făcând 
temeneaua obişnuită de plecare. 

Fadullah îl opri cu un gest: 

— la stai! Nu cumva, cinstite subaşiu, pâra ta e 
mincinoasă şi porneşte din dorinţa de a-l pierde pe Dârak? 

— Dârak e duşmanul padişahului şi deci şi al meu, spuse 
Hasan cu demnitate. Noi, la marginile împărăției, ducem o 


viaţă aspră, efendi. Oamenii care puteau pune mărturie 
despre vânzarea ghiaurului au fost răpuşi. Eu însumi mă 
simt primejduit din partea valahilor. lar Dârak a jurat să-şi 
ia înapoi cetatea. Nu-s acestea pricini destule pentru 
plângerea mea? 

— Bagă de seamă, subaşiule, spuse secretarul cu 
asprime. Murad stăpânul nostru e om aspru şi nu-i plac 
mincinoşii. Dacă stărui şi dacă ăsta-i adevărul, o să-i 
vorbesc despre tot ce mi-ai spus. Aşteaptă porunca lui. O s- 
o primeşti până înainte de apusul soarelui. Şi-acuma du-te. 
Cortul lui Şehabeddin e pe aproape... 

Subaşiul tresări. Nu ştia dacă Fadullah nu-şi bate joc de 
el. Pe-o parte îi punea la îndoială cinstea; pe de altă parte, 
îl sfătuia să meargă la Şehabeddin; acum o clipă îl 
ameninţase cu mânia sultanului... Murmură o laudă lungă, 
arătând că preţuieşte înţelepciunea secretarului împărătesc 
şi mai făcu câteva temenele. 

— Allah să te păzească, spuse Fadullah. 

În timp ce se retrăgea spre uşă, Hasan îl privi în ochi. 
Secretarul sultanului zâmbea nedesluşit, cu gândul la cine 
ştie ce treburi înalte. 


Şehabeddin, beglerbegul Turciei Europene, era unul 
dintre războinicii de vază. De tânăr se dovedise iscusit în 
luptă şi izbutea să câştige bătălii pe care alţii le-ar fi 
pierdut. Deprinsese meşteşugul armelor de la un mercenar 
vestit care-şi ucisese seniorul pentru o femeie şi căutase 
scăpare în umbra steagului verde cu semilună. După ce-l 
învățase lupta cu spada, legile turnirului şi vicleşugurile în 
lupta călare, mercenarul îi dăduse poveţe preţioase despre 
folosirea cetelor de călăreţi ţinute ascunse până-n toiul 
luptei şi-i vorbise despre marele ajutor pe care-l pot da 
armele cele noi, bombardele, în cucerirea unei cetăţi. 
Şehabeddin se dovedise sârguitor şi avusese deseori 
prilejul să-şi arate vrednicia. Din biruinţă-n biruinţă, din 
război în război, faima lui creştea şi sultanul îi încredința 
oşti tot mai puternice. Astfel ajunse cu vremea mai mare 
peste o bună parte din imperiu. Dar totdeauna se dovedise 


supus şi sultanul se încredea în el. 

Când o slugă îl înştiinţă de venirea subaşiului, 
Şehabeddin se afla la masă în cortul său. Mâncău din fire, 
se deprinsese cu traiul bun şi în ordie se spunea despre el 
că-l preţuieşte pe bucătar la fel de mult ca şi pe calul cu 
care se avânta în bătălie. 

— Intră, subaşiule, spuse el cu bunăvoință, luptându-se 
cu o ciosvârtă de berbec. 

— Allah să-ţi ţină braţul tare şi inima tânără, îl salută 
Hasan din prag, plecându-se până la pământ. 

— Vino la masa mea, Hasane, spuse beglerbegul, apoi 
bătu din palme şi porunci slugii care se ivise în aceeaşi 
clipă în stânga lui: Am un oaspete, nu vezi? 

Hasan mulţumi cu o nouă plecăciune neobişnuitei 
invitaţii: însuşi beglerbegul să poftească la masă pe un 
comandant de cetate! Dar Şehabeddin îl lămuri: 

— Nu-mi place să prânzesc singur, Hasane. Când sunt 
mai mulţi, te îndemni mai bine la mâncare. la spune, ce 
veşti ai din părţile Dunării? 

— Şi bune, şi rele, mărite stăpân. Cetatea e-n bună pace, 
nimeni nu ne-a supărat până acum. Dar se-aude că vor veni 
zile grele, 

— Veştile proaste după masă, spuse gazda încruntându- 
se uşor. la şi gustă din bucatele mele ostăşeşti. 

Musafirul dădu ascultare îndemnului şi gustă din pilaful 
care aburea. Dar în aceeaşi clipă tresări şi suflă: 

— Uf! Pipărat mai el 

— Te-ai deprins cu mâncările dulci ale valahilor, râse 
beglerbegul. Bea din cupa asta, să potoleşti văpaia. Vin de 
Chios, ieri mi l-au adus. 

— Vin! făcu speriat subaşiul. Stăpâne, Coranul nu 
îngăduie. 

— Nu îngăduie prostimii, fiindcă se îmbată şi pe omul 
beat nu-l poţi ţine-n frâu. Mahomed a fost un mare înţelept, 
subaşiule. la şi bea, te dezleg eu de pedeapsă. 

— Allah să mă ierte, făcu subaşiul şi dădu paharul pe gât. 
E bun, preţui el vinul, ştergându-şi mustăţile. Seamănă cu 
vinul de Argeş... 


— Şi eu care gândeam că-n Valahia nu se află vin! se 
prefăcu mirat Şehabeddin. 

— E vin destul, mărite. Nu numai vin, ci şi aur. 

Scoase o pungă, o răsturnă în palmă şi făcu să joace în 
lumina săracă din cort luciul cald al monedelor. Ochii lui 
Şehabeddin rămaseră însă nepăsători la vederea aurului. 

— la şi bea, subaşiule, îl îndemnă el. La mine, prietenii 
preţuiesc mai mult decât aurul. Viaţa omului e scurtă, 
numai Allah hotărăşte cât ne va lăsa să zăbovim pe această 
lume. De aceea trebuie să ne folosim cum se cuvine zilele. 
La bătaie să ne batem, iar la petreceri să petrecem! 

Hasan făcu nevăzută la iuţeală punga cu galbeni. Puse 
mâna pe cupa umplută iarăşi de sluga harnică, închină 
către gazda sa şi mai trase o duşcă. Plescăi cu plăcere din 
limbă şi Şehabeddin râse din toată inima: 

— Aşa, băiete, nu te feri de mine! la şi bea. În vin stă 
adevărul lumii, şi trebuie să ne supunem. Şi acum vorbeşte, 
dragul meu, spune ce ai pe suflet! 

— Mărite stăpân, mă aduce la tine un gând tainic. Dârak 
se găteşte de luptă împotriva împărăției. Un om de-al meu 
se afla în casa voievodului când acesta punea totul la cale 
împreună cu trimisul lui lancu de Hunedoara. 

— lancu de Hunedoara? făcu moale Şehabeddin. Am mai 
auzit eu de el. Ba parcă ne-am aflat şi faţă-n faţă, acum 
câţiva ani. Oştean bun, dar n-are oaste. 

— Da, dar împreună cu Vlad Dârak... 

— Alt sărac, spuse tot aşa, moale, beglerbegul. Te-ai 
uitat în jurul tău, băiete? ţipă el deodată. Ai văzut câtă 
oştire s-a adunat la un semn al padişahului? Care dintre 
craii Europei poate ridica o oaste măcar pe sfertul acesteia? 

— Aşa gândeam şi eu, se grăbi Hasan cu vorba. 

— Şi-atunci ce vii să mă-nspăimânţi pe mine cu poveşti? 
Sau îi porţi sâmbetele lui Dârak şi vrei să-l vezi mazilit? Ce 
dovezi poţi aduce despre tot ce spui? Unde-i omul care a 
auzit vorbele vicleanului? 

— A fost ucis, stăpâne, de fiul lui Dărak. O, stăpâne, dacă 
nu-mi dai crezare sunt pierdut. Întâiul ţel al lui Dârak este 
cetatea mea. 


— Şi de te-aş crede, ce folos ai avea, subaşiule? 

— L-ai îndemna pe slăvitul padişah să cuprindă mai iute 
tara, Valahia ar fi un paşalâc bogat... 

— lar tu ai fi un paşă vrednic, asta vrei să spui? râse 
beglerbegul. Mai bea un pahar şi te visezi sultan, 
păcătosule! 

— O, stăpâne, nu-ţi râde de un biet oştean ca mine. Am 
fost şi rămân credincios ţie şi slăvitului nostru stăpân... 

— Asta poate fi cum spui. Ţi-ai dovedit credinţa în slujba 
ta. De ce n-ai fi şi un paşă vrednic? Nu eşti nici mai bun, 
nici mai rău decât alţii. 

— O, stăpâne! Ţi-aş da atâta aur! 

— Ţi-am spus că nu-mi pasă de aur. 

— Ţi-aş trimite în fiecare toamnă zece buţi de vin la fel 
de bun ca acesta. 

— Aşa mai merge. 

— Şi ti-aş trimite roabe tinere şi frumoase. 

— E şi mai bine, hohoti Şehabeddin. Ei, destul cu gluma, 
Hasane. O să mă gândesc la vorbele tale. Dacă padişahul 
hotărăşte să cuprindem Valahia, îmi măresc şi eu 
stăpânirea. Şi vreau să am acolo om de credinţă. Dar să 
mai ştii un lucru, băiete: cine mă înşală o sfârşeşte rău! 

— O să-ţi fiu credincios până dincolo de mormânt, spuse 
Hasan cu ochi strălucitori de lacrimi. Binefăcătorul meu, 
stăpânul meu bun, încrede-te în mine! 

Un ofiţer în zale veni şi şopti ceva beglerbegului. Acesta 
se ridică grăbit de la masă şi ceru slugii apă de trandafiri 
să-şi clătească gura. 

— Mă cheamă luminăţia sa, îi spuse el lui Hasan. Mergi 
cu bine, subaşiule, şi fii liniştit, N-o să-mi uit făgăduiala! 


CAPITOLUL AL TREILEA 


— Mă încred în voi şi nu-mi ascund niciodată gândurile, 
spuse Vlad Dracul netezindu-şi pletele negre ca pana 
corbului care-i cădeau pe umeri. Mă gândesc, cinstiţi boieri, 
că nu putem răbda la nesfârşit jugul turcului. 


— Dar nu tot măria ta i te-ai închinat? întrebă vornicul din 
capătul celălalt al spătăriei celei mari. 

— Da, vornice Albu, dar pentru ce am făcut-o? N-aveam 
de ales pe atunci; principii Europei se hărţuiau între ei, mă 
trezisem singur în faţa primejdiei. Nu uitaţi, boieri 
dumneavoastră, al cui fiu sunt. Şi nu mă socotiți nedemn de 
numele tatălui meu Mircea. Îi urăsc pe turci tot atât ca şi el 
şi am căzut la pace cu sultanul numai ca să-i fie ţării bine. 

— Şi-atunci de ce l-am stârni tocmai acum? întrebă 
vistiernicul Coica. li plătim birul, că avem de unde, şi 
păstrăm pacea ţării. O oaste ne înghite bani mai mulţi 
decât i-am da sultanului. Să plătim, măria ta. 

Vlad Dracul făcu un gest de nerăbdare. Îşi domoli mânia 
stârnită de vorbele vistiernicului, unul dintre cei mai bogaţi 
oameni din Ţara Românească, şi spuse tuturor: 

— Să plătim, nu-i aşa? Aţi auzit bine vorba vistiernicului: 
avem de unde. Ştiţi voi oare câtă sudoare preţuieşte acest 
bir pe care-l aruncăm în gura mereu nesătulă a împărăției 
turceşti? Fiul meu cel mare, Vlad, umblă prin sate şi prin 
târguri, după cum îi e obiceiul, şi asta n-are de ce să-i 
strice: află ce spune norodul. Să ştiţi, boieri 
dumneavoastră, că oamenii gem de apăsarea birurilor. Le 
luăm vite şi grâne şi bani ca să ne plătim pacea. Până când 
acest târg ruşinos? Toată Europa se mişcă; eu socotesc că 
a sosit clipa prielnică să-i spunem luminăţiei sale sultanului: 
ajunge. 

Un vălmăşag surd de glasuri urmă acestor cuvinte; boierii 
îşi arătau mirarea, încercau să afle unul de la altul ce 
împrejurări noi îl îndreptăţeau pe voievod să rupă pacea cu 
turcii, dar cei mai mulţi ridicau din umeri; nimănui dintre cei 
de faţă nu-i era cunoscută vreo veste deosebită, care să 
îndreptăţească nădejdea unei izbânzi. 

— Crezi că nouă ne e uşor? glăsui pieptănându-şi cu 
degetele barba albă postelnicul Voicu. Nu răbdăm de bună 
voie închinarea ţării, dar ştim că puterea sultanului e mare 
şi ne poate strivi dacă încercăm a ne împotrivi. Nu uita, 
măria ta, Murad al doilea e un om care nu cunoaşte mila; 
adu-ţi aminte că Mara, fiica despotului sârbesc, a fost silită 


să ajungă în haremul lui. Asta, fiindcă Brancovici dorea să-l 
îmbuneze pe padişah. Şi ce i-a folosit? Intr-o clipă de mânie, 
Murad i-a orbit băieţii. De la sultan ne putem aştepta la cele 
mai mari ticăloşii. E cuminte oare din partea noastră să ne 
împotrivim lui? 

— Are dreptate, mormăiră câţiva. 

— Are dreptate, întări Vlad. Dar vreau să vă spun, dragii 
mei, că de data asta nu suntem singuri în faţa semilunii; 
împăratul loan al Bizanțului cheamă creştinătatea la o 
cruciadă, însuşi papa de la Roma sprijină acest gând. 
Regele polon Vladislav e mai puternic de când s-a încoronat 
şi rege al Ungariei. Venețienii şi burgunzii pregătesc corăbii 
pentru apărarea Constantinopolului; iar contele lancu, 
prietenul nostru, mi-a trimis vorbă tainică şi m-a întrebat de 
partea cui voi lupta. 

— Măria ta! strigă un curtean năvălind în sala sfatului. 

— Ce este? se încruntă domnitorul. 

— O solie turcească se apropie de cetate! 

Larma care urmă acestor cuvinte fu cu greu domolită 
abia când voievodul se ridică din jilţul său împodobit cu 
semnul acela cunoscut tuturor - un balaur încolăcit în chip 
de cerc, cu coada în jurul capului, cu spinarea sfâşiată în 
lung de la cap la coadă: semnul Dragonului. 

— Se vede că Murad a simţit ceva, zise el cu asprime. 
Dar nu putem şti până nu aflăm ce este. Mă duc să-mi pun 
veşmintele de zile mari. Ne vom da silinţa să-i primim cum 
se cuvine pe solii luminăţiei sale. Adăugă zâmbind cu două 
înţelesuri: Cât suntem încă pe pace... 

La porunca domnului, un pâlc de curteni ieşi la poarta 
cetăţii să întâmpine solia. Şi cum steagul solului arăta 
rangul de subaşiu, vodă porunci să fie întâmpinat de un 
boier cu dregătorie asemănătoare. Vornicul curţii domneşti, 
bătrânul boier Albu, trebui, de voie de nevoie, să-şi îmbrace 
mantia de sărbătoare şi să-şi încingă spada. El călări cu 
semeţie până-n poarta cetăţii, descălecă şi aşteptă. In urma 
lui, curtenii înarmaţi se aşezară pe două şiruri, având în 
frunte steagul Ţării Româneşti. Sus, pe metereze, doi 
trâmbiţaşi îşi umflară fălcile. Când pâlcul de călăreţi turci cu 


steagul verde-n frunte fu la cincizeci de paşi, văzduhul 
limpede al dimineţii răsună de sunetele dulci şi 
pătrunzătoare totodată, iscusit aduse şi prelungite, ale 
trâmbiţelor. 

Pâlcul turcesc se opri. Stegarul din frunte descălecă. Se 
dădu într-o parte să facă loc solului, un bărbat înalt, cu 
turban alb şi mantie verde care flutura în vânt. Urmat de 
stegar, el făcu câţiva paşi înainte. Se mişcă înainte şi 
vornicul Albu, însoţit de stegarul său. Apoi turcul rosti un şir 
lung de cuvinte pe limba sa şi dragomanul din urma 
vornicului tălmăci cu glas tare: 

— Din partea strălucitului sultan Murad al doilea, 
stăpânul Turciei, Greciei şi Macedoniei aduc solie de pace 
măriei sale Vlad al doilea Dârak. 

— Măria sa Vlad voievod şi domn, stăpânitor neatârnat al 
Ţării Româneşti, herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului, urează 
bun venit trimisului împărătesc, spuse vornicul Albu. 

Tălmaciul strigă aceste cuvinte în limba lui Mahomed. 
Turcul din frunte făcu o plecăciune, apoi înaintă câţiva paşi 
cu tălmaciul în urma lui. 

— Numele meu este Hasan, subaşiul cetăţii Giurgiului, 
spuse el. Aduc veşti voievodului din partea măritului sultan. 

— Prin gura boierului Albu, vornicul curţii domneşti şi al 
cetăţii Argeşului, Vlad vodă te pofteşte să-i fii oaspete, tu şi 
ai tăi, la curtea măriei sale. 

Turcul făcu iarăşi o plecăciune şi Albu îi răspunse. Apoi 
încălecară cu toţii. Pâlcul solului, însoţit de curtenii 
înarmaţi, porni spre curtea domnească. Vlad îl aştepta pe 
trimisul sultanului în pragul sălii de sfat, potrivit obiceiului. 
Îi ură bun venit şi-l pofti în faţa sfatului domnesc, făgăduind 
să asculte cu luare-aminte solia. Vorba urmă acolo, în 
spătăria cea mare, fiind îngreuiată de faptul că turcul 
vorbea numai în limba sa, iar Vlad vodă, deşi stătuse ani de 
zile la Adrianopol şi folosea cu uşurinţă limba turcă, ţinea să 
vorbească şi el în graiul părinţilor săi. Dragomanii aveau 
aşadar destulă treabă, tălmăcind vorbele şi ale unuia, şi ale 
celuilalt, în auzul întregii adunări. 

— Măritul sultan îţi trimite urările sale de bine ţie şi 


poporului tău, spuse Hasan. El nu uită credinţa pe care te-ai 
legat să i-o porţi şi te socoteşte prietenul său apropiat. 

— Mulţumesc luminăţiei sale pentru această cinste. 

— Padişahul, urmă Hasan, îşi aminteşte cu plăcere de 
ziua în care te-a avut oaspete, pe tine, pe boierii şi curtenii 
tăi acum cinci ani, în vară... 

In vreme ce dragomanul tălmăcea, Vlad îşi aminti vara 
anului 1437, când abia luase domnia şi fusese nevoit să se 
închine sultanului. Murad plănuia să jefuiască târgurile mari 
şi bogate de peste munţi, dar pentru asta era nevoie să 
treacă nesupărat şi cu oastea bună de luptă prin Ţara 
Românească. Aflat în tabără dincolo de hotare, Murad l-a 
poftit pe Vlad la sine. După cuvenitele vorbe curtenitoare îi 
spusese voievodului ce doreşte. Vlad a stat pe gânduri o 
clipă; abia luase domnia, oştenii se risipiseră pe la casele 
lor. De nu îngăduia sultanului să treacă, acesta tot îşi va fi 
împlinit gândul, tăindu-şi drum cu iataganul; era deci mai 
înţelept să-l lase în pace. 

— Dacă oştile făgăduiesc să treacă în bună ordine şi să 
nu se dedea jafului prin sate, a spus el, atunci îngăduim să 
treceţi. 

— Eşti un înţelept, voievoade, s-a bucurat Murad 
îmbrăţişându-l. Fă-mi cinstea şi ospătează alături de mine. 
lar pe boierii tăi îi voi răsplăti cu daruri pentru bunăvoința 
cu care te-au sfătuit. 

Vlad se gândi la toate acestea în vreme ce dragomanul 
său tălmăcea în graiul valah cuvintele meşteşugite ale 
subaşiului. Dacă turcii vorbeau de prietenia sultanului, 
putea nădăjdui că Murad nu aflase de înţelegerea cu 
contele lancu şi veneau cu gânduri bune. Dădu răspuns 
solului: 

— M-am bucurat de cinstea pe care mi-a făcut-o 
luminăţia sa poftindu-mă lângă sine la masă. Aş vrea să-i 
fac şi eu o bucurie asemănătoare. Spune-i din partea mea 
că va fi bine venit şi primit cu cinste şi aşezat în fruntea 
mesei noastre, de va voi să ne fie oaspete. 

Boierii îşi mişcară uimiţi bărbile, Hasan clipi mărunt în 
timp ce i se tălmăceau aceste cuvinte. Dar se vedea că are 


răspunsul pregătit, pentru că nu păru prea tulburat. 

— Padişahul ar fi bucuros să vină aici, însă treburile îl 
cheamă în alte părţi ale împărăției. Cu toate astea, nu se 
poate lipsi de plăcerea de a te avea lângă sine. De aceea, 
el te pofteşte pe tine şi pe boierii tăi săptămâna viitoare în 
tabăra lui de lângă Edirne, unde îşi priveşte oastea şi 
petrece împreună cu soli de vază din ţările apusene. 
Cavaleri vestiți vor lua parte la petrecerea pe care 
luminăţia sa padişahul are de gând s-o dea în cinstea 
voievodului Ţării Româneşti. Aşadar vei fi primit cu mare 
cinste, ca un prieten al împărăției noastre. 

Sprâncenele negre ale voievodului se uniră la rădăcina 
nasului, dar gura continua să zâmbească. O clipă de tăcere 
urmă vorbelor dragomanului, încordaţi, boierii aşteptau 
răspunsul voievodului. Şi într-adevăr, Vlad glăsui fără să 
stea mult pe gânduri: 

— Cinstite sol, mulțumesc adânc sultanului de 
bunăvoința pe care mi-o arată. Dar vezi şi domnia ta, 
vremurile sunt tulburi şi pe drumuri te pasc multe primejdii. 
Nu ştiu dacă luminăţia sa a ales bine clipa asta ca să mă 
poftească lângă sine. 

— Luminăţia sa a gândit adânc şi a socotit că este o clipă 
prielnică. Spre încredințare, mi-a dat acest sa/v-conduct 
iscălit de mâna lui, prin care porunceşte să nu ţi se facă 
niciun rău cât îi vei fi oaspete. 

Dădu deoparte poala mantilei sale de culoarea ierbii şi 
scoase un sul lung de pergament în capătul căruia atârna o 
pecete grea de ceară roşie. Se plecă cu evlavie, duse la 
buze pecetea sultanului, o atinse de surgiucul ce-i 
împodobea turbanul, apoi înaintă spre domn şi-i înmână 
pergamentul cu o plecăciune. Vlad desfăşură sulul, înclină 
fruntea în semn de cinstire pentru iscălitura padişahului şi- 
şi aruncă ochii pe înscris. Cunoscând bine scrierea 
turcească, înţelese dintr-o privire că solul spusese adevărul. 

— Salv-conductul e bun, se adresă el boierilor. Dar mă 
gândesc că oamenii sunt schimbători şi s-ar putea ivi 
vreunul care să nesocotească spusa hârtiei sau să n-o 
poată desluşi. 


— Padişahul s-a gândit şi la aceasta, spuse Hasan 
repede. El mi-a poruncit să fac jurământ: eu însumi, 
subaşiul Giurgiului, stau chezăşie cu viaţa mea că te vei 
întoarce teafăr în cetatea de scaun. 

Boierii din divanul domnesc murmurară iarăşi: nu le 
stătea turcilor în obicei să facă astfel de jurăminte! Domnul 
însuşi rămase puţin pe gânduri înainte de a vorbi. 

— Cinstite sol, spuse el cu glas potolit, cred că eşti 
ostenit de atâta cale. Slujitorii mei ţi-au pregătit o odaie. 
Mergi şi te odihneşte, iar după-masă om mai sta de vorbă. 

Turcul clipi iarăşi din ochi şi se retrase cu o plecăciune. 
După plecarea lui, boierii se apropiară de jilţul domnului. 
Tăceau cu toţii, parcă neştiind cum să înceapă sfatul 
acesta, hotărâtor pentru viaţa ţării şi a voievodului. 

— Măria ta, cuvântă postelnicul Voicu, cel mai în vârstă 
boier din sfatul domnesc, eu zic să chibzuieşti bine înainte 
de a da răspuns. Tare mi-e teamă că sultanul vrea să te 
piardă. 

— Ar avea el alte mijloace, spuse Vlad cu îndoială. N-ar 
trebui pentru asta să dea o serbare în cinstea mea. 

Dragotă, spătarul domnesc, făcu un pas spre voievod: 

— Am primit veşti de la Edirne, măria ta. Iscoadele 
noastre au văzut tabăra sultanului. Se află în vale de oraş 
un întreg câmp de corturi. Serbările ţin cu săptămânile. In 
faţa lui Murad se dau lupte între cetele de călăreţi, se fac 
întreceri cu caii, aruncări de suliță, şi tot felul de trânte şi 
pehlivanii. De faţă sunt şi cavaleri din Europa. Eu socotesc 
că turcul are o ţintă anume: vrea să arate puterea şi 
meşteşugul oştenilor săi, ca să înfricoşeze pe cei ce i-ar sta 
împotrivă. 

— Pe mine n-are să mă înfricoşeze, spuse Vlad. 

— Dacă te-ai face bolnav şi nu te-ai duce? întrebă 
vornicul. 

— Să mint ca o slugă leneşă care nu vrea să iasă la 
muncă? tună Vlad Dracul. La ce mi-ar sluji? 

— Ca să nu-l superi pe sultan. 

— Oricum, tot s-ar supăra de nu m-aş duce. Ascultaţi la 
mine, boierilor: Murad ne pune la încercare. Vrea să se 


încredinţeze de prietenia noastră. E îngrijorat de veştile ce-i 
vin din apus. Nu uitaţi un lucru, fraţii mei: avem jurământul 
de pace cu el. Până n-om fi destul de puternici ca să-l 
înfruntăm, nu putem strica această pace. 

— Măria ta însuţi spuneai să nu mai răbdăm, se miră 
postelnicul Voicu. 

— Spuneam, dar nu mă aşteptam la împrejurarea asta. 
Nu suntem pregătiţi să-l înfruntăm; adunarea oastei cere 
timp. Vom păstra pacea cu el în acest răgaz. 

— Dar dacă e viclean? întrebă alt boier. 

— Mi-a dat salv-conduct iscălit de mâna lui. Şi l-a pus 
chezăşie pe acest sol. Ce temei am ca să mă îndoiesc de 
cinstea lui? 

Căută în ochii celor care-l înconjurau. Boierii plecară 
privirile întristate: n-aveau ce să răspundă. 

— Şi-apoi nu uitaţi, adăugă voievodul râzând, că am mai 
dat ochi cu sultanul. Şi de fiecare dată am scăpat teafăr din 
îmbrăţişarea lui. 

— Aşadar te vei duce? întrebă încet Voicu. 

— Ne vom duce, dragul meu prieten. Cred că mă 
însoţeşti şi tu la serbarea luminăţiei sale. 

— Te urmez oriunde, la bine şi la rău. 

— Măria ta, îţi primejduieşti capul, încercă să stăruie 
vornicul Albu. 

— O fac pentru liniştea ţării, spuse domnul. Până diseară 
să se hotărască cine merge cu mine. Nu vă fie teamă, 
dragii mei. Vom petrece de minune la curtea padişahului. 

Înţelegând că nu-l puteau opri, boierii începură să se 
sfătuiască între ei, pregătind alaiul domnesc. 

În odaia bogat împodobită unde fusese poftit să se 
odihnească, subaşiul Giurgiului aştepta. Privea pe fereastră 
forfota din curtea domnească. Văzu caii arăbeşti nărăvaşi, 
cu coamele în vânt, abia stăpâniţi de bicele şi chiotele 
comişilor; văzu un şir de care trase de boi zdraveni care 
aduceau merinde pentru curte; argaţi voinici descărcau 
poloboace cu vin şi cu miere, burdufuri de brânză, păsări şi 
alte bunătăţi. Hasan preţui cu ochi de gospodar toate 
acestea şi se pomeni visând la ziua când toate vor fi ale lui, 


când va gusta pe rând din poloboace hotărând care din 
vinuri e mai potrivit pentru petrecere; când fetele trupeşe şi 
sprâncenate îi vor mângâia auzul cu cântecele lor. 

— Putem intra, efendi? 

Hasan tresări. Se duse el însuşi la uşă şi o deschise. 
Vornicul Albu, însoţit de dragoman, îl salută şi-l întrebă 
dacă s-a odihnit bine. Hasan îi răspunse cu un zâmbet 
mieros. Atunci vornicul făcu semn slugilor care-l urmau şi 
oamenii aduseră tot felul de lucruri pe care le înşirară pe 
masa mare din mijlocul odăii. 

— Voievodul nostru îţi mulţumeşte pentru vestea bună ce 
i-ai adus-o şi te roagă să primeşti din partea lui câteva 
daruri. lată aici o mantie din postav de Sibiu ţesută anume 
pentru curtea domnească. Vodă îţi trimite şi un val de 
borangic lung de o sută de coţi pentru împodobirea 
femeilor ce-ţi sunt dragi. Asemenea un ceainic de aur cu 
lucrături venețiene şi un inel cu piatră scumpă. In grajdurile 
domniei se află un cal arăbesc din cei mai iuți, pe care 
domnia nu-i înstrăinează decât dăruindu-i oaspeţilor cei mai 
de vază. Calul e al tău, cu şaua şi frâul ţintuite în argint. 
Oamenii care au venit cu tine au şi ei, din partea 
voievodului, daruri pe măsura rangului lor. 

— Mulţumesc măriei sale pentru toate darurile, spuse 
Hasan cu o privire lacomă. Voi vorbi padişahului, fie-i slăvit 
numele, despre bunăvoința cu care am fost primiţi în ţara 
voastră. 

Albu aşteptă cu răbdare ca dragomanul să-i spună pe 
româneşte vorbele iscusite ale turcului, apoi îşi drese glasul 
şi cuvântă iarăşi: 

— Măria sa voievodul mi-a poruncit să te vestesc că a 
primit bucuros poftirea sultanului şi se găteşte de drum. 
Împreună cu el vor merge zece boieri, o sută de curteni, 
patruzeci de slujitori şi o sută de oameni din oastea călare. 
Vor mai veni zece care cu merinde pentru drum şi cu daruri 
pe care voievodul le va duce sultanului şi dregătorilor lui. 
Un dragoman şi-un cântăreţ vor fi şi ei în alaiul domnesc. 
Cu totul, trei sute de oameni. 

— Voievodul şi însoțitorii lui vor fi bine primiţi şi găzduiţi, 


spuse subaşiul. Dar n-am auzit pomenindu-se de feciorii 
domneşti. 

— Ei vor rămâne aici să cârmuiască ţara în lipsa tatălui 
lor. 

Subaşiul nu mai întrebă nimic. Făcu o nouă plecăciune 
către vornic, mulţumind iarăşi. 

— Mâine în zorii zilei plecăm spre Edirne, adăugă 
vornicul. Ca să ajungem la vreme pentru serbarea 
padişahului. 

Cu aceste cuvinte, bătrânul boier ieşi pe uşă, lăsându-l 
pe subaşiu să se bucure în tihnă de darurile primite. 


Seara târziu, în spătăria cea mică, Vlad cel Tânăr şi 
postelnicul Voicu mai făcură o încercare să-l oprească pe 
voievod de la gândul plecării. Dar Vlad Dracul le-o tăie: 

— Nu mai stăruiţi, că e zadarnic. Am hotărât să plec. De 
nu m-aş duce acum, Murad s-ar gândi că mă tem. lar eu, 
dragii mei, nu mă tem! 

— Tată, spuse Vlad Drăculea, n-aş vrea să lipseşti mult. 
Treburile domniei sunt multe şi încurcate şi n-am putere să 
le duc pe toate. lar pe fraţii mei îi ştii: Mircea abia a împlinit 
treisprezece ani, iar Radu e cu gândul doar la turnire şi 
vânători. Invaţă-mă ce să fac. 

— Multe nu-s de făcut până la întoarcerea mea. Mai 
îmboldeşte-i pe braşoveni să ne dea archebuzele făgăduite; 
dă o raită pe la dogarii care făuresc bombardele. Văd că nu 
le-au sfârşit până azi. Să fii cu grijă pentru leafa oştenilor. 
lar dacă vin neguţători cu plângeri, judecă şi hotărăşte. 
Numai nu te pripi şi stăpâneşte-ţi firea. Mânia n-a fost 
niciodată sfetnic bun. 

— Îţi voi urma întocmai porunca, tată. Dar n-o să fiu 
liniştit până nu te-ntorci. 

— Învață, băiete, râse Vlad Dracul, învaţă să porţi povara 
domniei. Plecarea mea o să fie o şcoală pentru tine. Acuma 
du-te; mâine ne trezim în zori. 


La zi-ntâi de martie 1442, Vlad Dracul porni spre Edirne, 
oraşul sultanului, numit de europeni Adrianopol. Il însoțeau 


cei trei sute de oameni ai săi, precum şi pâlcul de călăreţi 
turci avându-l în frunte pe subaşiul Giurgiului. De cu zori 
vornicul Albu repezise înainte pristavi care să străbată 
satele din cale şi să ducă oamenilor poruncă domnească: 
nimeni să nu-i supere, cu vorba sau cu arma, pe turcii care 
întovărăşesc alaiul. De-a lungul drumului de la Argeş spre 
Giurgiu, în marginea satelor, oamenii ieşeau în calea 
alaiului domnesc cu pâine şi sare; bătrânii juzi şi starosti 
sărutau mâna voievodului şi-i făceau urări de sănătate şi 
cale bună; fetele întindeau oştenilor cofiţe cu apă 
proaspătă şi faguri de miere. Înşiraţi pe lângă garduri, 
oameni voioşi strigau cuvinte de slavă şi închinare 
voievodului. 

— Te iubeşte lumea, măria ta, spuse subaşiul care 
călărea în dreapta şi un pas mai în urma domnului. Ce le-ai 
dat de i-ai făcut să-ţi fie credincioşi? Cu ce i-ai cumpărat? 

— Cu lucrul cel mai de preţ pentru ei, răspunse Vlad 
folosind de astă dată limba lui Mahomed. 

— Şi care-i lucrul acela? 

— Pacea şi dreptatea, subaşiule. 

Hasan zâmbi, cum zâmbise tot drumul. Avea iscusinţa de 
a-şi zugrăvi după voie pe chipul smead, tânăr încă, cu totul 
altă stare decât cea adevărată din sufletul lui. Cu ochii săi 
ageri, clipind prietenos către oamenii satelor, socotea la 
iuţeală galbenii pe care aceşti oameni îi vor vărsa în 
teşchereaua paşei de Valahia; număra vitele şi măsura 
câmpurile cu grâul abia răsărit, preschimbând recolta de 
mâine în bani sunători, bani şi iarăşi bani pentru sine şi 
pentru cei ce l-ar fi sprijinit să-şi păstreze stăpînirea. 
Mergea Hasan şi în legănatul calului depăna dulci visuri de 
mărire şi bogăţie, săgetate în răstimpuri de grija, repede 
ascunsă, pentru uneltirile pe care sufletul său negru le 
pregătea demult. 


Popasurile, scurte dar multe, prin satele din jos de 
cetatea Argeşului stricară oarecum socotelile marelui 
spătar Dragotă, care nădăjduia ca alaiul să ajungă până-n 
seară la Ruşii-de-Vede. Domnitorul stătea de vorbă cu 


oamenii, le asculta păsurile, le dădea poveţe pentru 
gospodărirea satelor şi a drumurilor, îi întreba de nevoi. 
După un popas mai lung în târgul cel nou al Piteştilor, unde 
domnul prânzi în casa judeţului, alaiul se puse iar în 
mişcare. Dar opririle în satele din câmpie erau tot mai dese. 
Aproape de apusul soarelui, Dragotă se sfătui cu ceilalţi 
boieri şi se apropie de domn să-i vorbească. Subaşiul 
înţelese că se sfătuiau asupra drumului şi rămase în urmă, 
spunând că vrea să-şi arunce privirea asupra oştenilor săi. 

— Ce-i, spătare Dragotă? întrebă Vlad. 

— Măria ta, ne apucă seara pe drum. Nu putem ajunge la 
Ruşii-de-Vede. Şi ne-am gândit să mânem peste noapte la 
mănăstirea Glavaciocului. E o aşezare însemnată în drumul 
cel mare către Dunăre, lămuri el repede. Pe aici trec carele 
spre vama Nicopolei şi spre târgul de la Slatina şi spre 
Giurgiu. Numai dacă măria ta îngăduie. 

— De ce n-aş îngădui? se miră Vlad. 

— Mă gândeam la părintele Ilie, spuse pe ocolite marele 
spătar. E un om cu vorbă aspră. Nu se prea are bine cu 
mărimile. Boierii dimprejur nu-l iubesc. l-a certat în faţa 
oamenilor pentru nedreptăţile săvârşite. 

— Şi i-a certat fără temei? 

— Ba cu temei, măria ta. Dar crezi că asta are vreo 
însemnătate? Erau prieteni cu turcii, iar părintele Ilie are 
ceva împotriva turcilor. 

— Mulţi au ceva împotrivă, spătare Dragotă. lar părintele 
Ilie acesta mă pune pe gânduri. Aş vrea să-l văd la faţă. 

Vorba porni din gură-n gură şi oştenii mai vechi, care 
ştiau locurile, se bucurară că locul de popas e aproape. 
Curând, în depărtare zăriră sclipind turla bisericii. Caii 
grăbiră singuri pasul, iar glasurile oamenilor se înviorară. 
Peste ogoarele negre, de curând arate şi semănate, plutea 
o ceaţă uşoară care învăluia zidurile mănăstirii într-un 
zăbranic albăstriu, parcă de basm, parcă de taină. 

— Frumoasă aşezare, spuse Vlad cu ochii la zidul rotund 
şi înalt, ca de cetate, care înconjura vârful dealului. 

— A fost de totdeauna o piedică în calea năvălitorilor 
spre Argeş, spuse Dragotă. De sus, din clopotniţă, se văd 


toate drumurile până la nouă poştii în prejur. Se spune că 
locul i l-a ales însuşi întemeietorul acestei ţări, strămoşul 
măriei tale Basarab întâiul. 

Vlad se lumină şi încuviinţă din cap: 

— Un loc bine ales, într-adevăr. Ascultă, spătare Dragotă. 
Dacă mânem peste noapte aici, n-o să-i ducem pe turci 
între zidurile mănăstirii. 

— Nici gând, măria ta. Credinţa nu îngăduie să... 

— Nu-i vorba de credinţă, îi tăie vorba domnitorul. N-aş 
vrea ca turcii să afle prea multe despre întăritura asta. 
Poate ne va sluji vreodată drept adăpost.. De ce să-i ştie 
grosimea zidurilor, şi tainiţele, şi locurile mai puţin ocrotite? 

— O să-i îndrumăm în satul din vale. Sat de clăcaşi, 
dăruit de tatăl măriei tale mănăstirii. 

— Aşa vom face, încuviinţă Vlad. Dar de-i lăsăm singuri, 
cine ştie ce se-ntâmplă. Te rog, spătare, du-te cu ei şi 
veghează. la şi un pâlc de oşteni. 

— Prea bine, măria ta. 

Dragotă se apropie de Hasan, şi-i spuse care era voia 
domnitorului. Turcul încuviinţă bucuros. Se gândea că în sat 
va petrece oricum mai bine decât între călugări. Porunci 
răsunară; după câteva clipe, un şir de călăreţi din alaiul 
domnesc porni dimpreună cu turcii lui Hasan către sat. lar 
Vlad şi ai săi îşi urmară drumul, având drept ţintă turnul de 
piatră ce străjuia despre apus zidurile albe ale mănăstirii. 
Inaintea sa ţâşni un ceauş călare, să dea de veste 
călugărilor că însuşi voievodul se milostivise a le călca 
pragul. Aşa încât la apropierea alaiului clopotele începură 
să bată pe mai multe glasuri, vestind împrejurimilor fericita 
întâmplare. 

In poarta mare de stejar afumat, ferecată cu balamale şi 
drugi de fier lucraţi în chip de frunze, îi întâmpină un 
călugăr frumos, înalt, cu barbă de culoarea mătăsii de 
porumb: 

— Ne închinăm cu plecăciune domnului Ţării Româneşti, 
spuse el. Părintele Ilie roagă pe măria ta să-l ierte că nu i-a 
ieşit în cale, dar se află în slujba de seară. Dar dacă măria 
ta porunceşte, el îşi va lăsa într-o clipă lucrul său şi va veni 


aici. 

— Să-şi urmeze slujba, hotărî Vlad. Ne vom duce noi la el. 
Mergem să-i auzim glasul. Ajutaţi pe oştenii mei să-şi 
întindă tabăra pentru noapte. 

— S-au şi dat poruncile cuvenite, măria ta. Intraţi şi 
binevoiţi să fiţi oaspeţii noştri! 

Copitele cailor pocniră plăcut pe pavelele late de piatră 
cenuşie, printre care mijea colţul ierbii. In urma oştenilor 
veneau carele cu merinde. Porunci grabnice răsunară; 
şetrarul alese loc pentru corturi, comisii întrebară de apă 
pentru cai, bucătarii zoriră spre cuhnea mănăstirii. Intr- 
acestea, voievodul se  îndreptă către boierii care 
descălecaseră. Intrară cu toţii în urma domnului, în biserica 
întunecoasă şi rece ca o pivniţă. De la uşă îi întâmpină 
glasul înalt al părintelui Ilie care dădu binecuvântarea şi se 
rugă pentru sănătatea domnului şi a oştenilor săi. Apoi 
preotul adăugă: 

— Măria ta, e cinste mare pentru acest lăcaş că te afli 
aici. Porunceşti slujbă de sărbătoare, ori să-mi urmez tipicul 
de toate zilele? 

— Urmează tipicul, părinte, noi nu te stingherim, îi spuse 
cu blândeţe voievodul. 

Preotul rosti cu glas cântat o rugăciune lungă, îngânat de 
glasurile limpezi ale călugărilor. Când sfârşi, se urcă pe 
treapta din faţa altarului şi cuvântă astfel: 

— Fraţilor, de treizeci de ani mă aflu aici, la Glavacioc. De 
treizeci de ani ochii mei au văzut multe şi inima mea a 
tresărit la dureri fără număr. Aceste dureri au îndoit izvor: 
nedreptăţile dinăuntru, pe care oamenii şi le fac unul altuia, 
cel mare celui mic iar cel bogat săracului, şi apăsarea din 
afara ţării. Mulţi dintre noi închid ochii la durerile norodului 
şi nu-i ascultă geamătul. S-au năpustit de-atâtea ori tâlhari 
cu iataganu-n mână şi ne-au dus copiii robi şi ne-au luat 
vitele şi ne-au ars bordeiele. Acuma îi avem în preajma 
noastră cu zâmbete şi steag de pace, dar să ştiţi, fraţii mei, 
că pacea cu turcul e scurtă şi vicleană... 

Boierii din jurul domnului se mişcară, neliniştiţi. Vlad 
Dracul îl privi ţintă pe preotul care vorbea cu atâta 


cutezanţă şi acesta îi înfruntă liniştit privirea, urmând: 

— Suntem aşezare săracă. Oamenii noştri trudesc din 
greu pământul, vin ploi de le strică recolta, vin secete şi le 
pârjolesc câmpurile. Dar din sărăcia noastră, tot putem da 
domniei o mână de oameni vrednici ca oşteni, câţiva cai 
buni şi ceva bani pentru săbii. Sunt atâtea mănăstiri şi 
târguri şi sate care-ar da bucuros obolul pentru un lucru 
sfânt ca acesta: mântuirea ţării de asupritori. Cu gândul la 
mărirea şi puterea ţării din vremurile de demult, când 
stăpânea Mircea cel Bătrân, s-ar cuveni să ridicăm sabia... 

Dragotă spătar tuşi tare în pumn. Părintele Ilie se opri, 
oftă, rosti o binecuvântare scurtă şi încheie slujba. Apoi 
veni lângă domn şi-şi înclină fruntea în faţa lui: 

— lartă, măria ta, vorbele unui biet călugăr. Ştiu că 
treburile războaielor nu se tocmesc la mănăstire, dar 
omenii vin aici şi ascultă şi duc cu ei ce aud de la mine. 
Folosesc prilejul şi le strecor o vorbă, ca să nu-şi uite 
obârşia şi să le fie pildă vitejia celor vechi. Îi învăţ să-şi 
urască vrăjmaşii, aşa cum îi urăsc eu însumi. 

— Dar ce ai dumneata cu turcii, părinte? 

— Multe, măria ta. În zilele slăvitului Mircea trăiam 
împreună cu taica şi cu surorile mele la Giurgiu. Eram copii 
când turcii au cuprins cetatea, folosind prilejul că tatăl 
măriei tale era bătrân şi bolnav şi slăbit de războaiele 
necurmate. Tata era pârcălabul cetăţii, şi a pierit de sabie, 
în luptă dreaptă cu duşmanul. Când ai noştri au fost 
dovediţi şi turcii au dat iama prin casele oamenilor, puşi pe 
jaf şi silnicii, am fugit împreună cu surorile mele. Dar ne-au 
dat ienicerii de urmă şi ne-au fugărit călări pe câmp, până-n 
sat la Putineiu. Pe surorile mele le-au prins şi le-au dus 
roabe; eu m-am vârât într-o claie de fân şi am scăpat. Am 
scăpat şi am cerut adăpost la această mănăstire, unde am 
făcut jurământ să nu-mi aflu odihna până nu mi-oi răzbuna 
cumplita durere... 

Vlad Dracul îl asculta nemişcat, cu capu-n piept; numai în 
răstimpuri ridica ochii săi negri către faţa aspră, 
îmbătrânită, a preotului. Lumea plecase din biserică, 
lumânările se stingeau una câte una; în umbra vechilor 


ziduri, chipul părintelui llie părea el însuşi zugrăvit cu 
văpsele triste, posomorite... 

— Îţi dau dreptate, părinte Ilie, şi aş dori să-ţi poţi împlini 
jurământul. Un legământ asemănător am făcut şi eu în faţa 
tatălui meu, prin a cărui strădanie a fost ridicată cetatea 
Giurgiului. Dar n-a sosit încă ziua răzbunării; dacă am ridica 
sabia acum, ne-am vărsa în van sângele şi ne-am risipi ţara 
fără izbândă. Trebuie deci să aşteptăm şi să răbdăm, dar fii 
încredinţat: ziua aceea va veni, şi nu peste multă vreme! 

— Şi pân-atunci? murmură preotul. Măria ta, îţi cer încă o 
dată iertare, dar te-a văzut lumea călărind alături de turci... 

— Mă duc în ospeţie la sultan, părinte Ilie. 

— În ospeţie? se miră preotul. 

— El m-a poftit. Suntem în vreme de pace şi trebuie să-i 
fac pe voie. 

— Întoarce-te, măria ta. Sultanul te poate pierde. E un 
om schimbător ca vântul primăverii. De tânăr a fost aşa. L- 
am cunoscut acum unsprezece ani, când a venit cu oastea 
să-i prade pe braşoveni. Azi prieten, mâine duşman de 
moarte. S-a dus vestea în cele patru zări despre 
fărădelegile lui... 

— N-am altă cale, spuse Vlad Dracul. Trebuie să mă duc. 
Îţi mulţumesc că-mi porţi de grijă, dar drumul acesta e spre 
folosul ţării. Şi nu mă-ntorc din cale, odată ce m-am 
hotărât. 

— Cerul să te păzească, spuse preotul încet. Şi să te- 
ntorci sănătos şi teafăr! 

Voievodul primi cu zâmbet trist urările. Şi îl pofti pe 
preotul Glavaciocului la masa sa, alături de boierii cei mari 
ai ţării, unde sfătuiră îndelung. Mănăstirea putea fi lesne 
preschimbată în cetate şi folosită ca adăpost pentru 
vremuri de restrişte. 


După noaptea petrecută în bună pace la mănăstirea 
Glavaciocului, alaiul se puse în mişcare în zorii zilei, tăind-o 
de-a dreptul pe câmpul Clejanilor, către Giurgiu cetate. 
Spre seară, li se arătară cele patru turnuri ce străjuiau 
oraşul: mai întâi cel de la miază-noapte, mai mare decât 


toate, înalt de opt stânjeni, pătrat şi întărit cu galerii şi 
pridvoare de lemn pentru apărare. De la turn pornea zidul 
înalt, care împrejmuia cetatea, până la turnul celălalt. 

Şi tot de la turnurile mari porneau alte ziduri către apă, 
având în capăt foişoarele ce străjuiau poarta cetăţii. Poarta 
avea pod ce se ridica noaptea sau la vreme de primejdie; 
acest pod era singura legătură a cetăţii cu pământul 
Valahiei, cetatea fiind clădită pe un ostrov. Vlad Dracul 
privea cu tristeţe când la zidurile înălțate de tatăl său, 
deasupra cărora flutura acum steagul cel verde cu 
semilună, când la însoțitorii săi, care se uitau tăcuţi la 
turnurile mari, amenințătoare. Fulgeră deodată cu privirea 
spre Hasan. Subaşiul zâmbea şi Vlad simţi deodată o ură 
sălbatică şi fără pricină iscându-se în sufletul lui. 

De sus, din pridvorul turnului cel mare, sună prelung un 
corn. Cu scrâşnet greu de lanţuri, podul cetăţii începu să 
coboare încet. Hasan dădu pinteni calului şi cobori spre 
pod. Ai săi îl urmară. 

— Ce-i asta? întrebă neliniştit spătarul. 

— Se duce să ne gătească întâmpinarea, lămuri Vlad. Uiţi 
că el e mai mare peste cetate? Ne e gazdă, spătare... Ne e 
gazdă în casa noastră, dacă stai să cugeţi. 

— Trist, măria ta. Şi ce minune de cetate! Se spune că e 
cea mai puternică de pe toată Dunărea. 

— Mult rău ne fac ei stăpânind-o, spuse încet voievodul. 
Vin din Bulgaria nesupăraţi cu luntrile, ajung pe ostrov, iar 
de acolo, pe pod, trec încoace şi pradă. lar când ai noştri îi 
gonesc din urmă, ca să le ia înapoi cele furate, se 
adăpostesc în cetate şi nu mai au ce le face. 

— De-am izbuti să le-o luăm înapoi... 

— Va veni şi ziua aceea. 

Cornul din turnul cel mare sună iarăşi, mai lung, mai lin 
decât întâia oară. În poarta cetăţii, larg deschisă, se arătă 
Hasan, de data asta pe jos, întovărăşit de zece oşteni tot 
descălecaţi. El merse câţiva paşi în calea domnului, se opri, 
făcu o  plecăciune adâncă.  Oştenii care-l însoțeau 
îngenuncheară de o parte şi de alta a porţii, plecându-şi 
frunţile până la pământ. 


— Te primesc ca pe-un înalt dregător otoman, măria ta, 
spuse vornicul repede. 

— Cunosc obiceiul. Aş fi dorit o primire mai simplă, dar 
pornită din inimă... 

— Fii binevenit în cetatea luminatului padişah Murad al 
doilea, ocrotitorul lumii, strigă Hasan cu faţa plină de 
zâmbet. Prietenii luminăţiei sale sunt şi prietenii noştri! 

Vlad descălecă. Descălecară şi boierii. Turcii îi primiră cu 
temenele şi zâmbete mieroase în cetatea zidită de părinţii 
celor ce veneau azi ca oaspeţi. Vlad Dracul oftă pe ascuns, 
cu ochii la zidurile groase, de nepătruns, pe care se înşirau 
ieniceri neclintiţi ca statuile. 

— Rămânem aici peste noapte, vesti subaşiul. Măria ta, 
te poftesc să-mi fii oaspete în casa mea umilă, de oştean. 
Mâine vom porni către Edirne. 


În preajma taberei sultanului, cale de zece mile înainte 
de a ajunge, un sangeac de spahii cu turbane albe şi sulițe 
scurte veni să întâmpine oaspetele împărătesc. Curând 
Vlad trecu printre sutele de corturi, care alcătuiau un mare 
patrat, în mijlocul căruia strălucea cortul verde al 
sultanului. De când venise pe tronul Tării Româneşti, Vlad 
nu se luptase cu sultanul. li fusese de ajutor în câteva 
rânduri, îngăduind ordiei să treacă prin ţară şi dându-i 
merinde şi călăuze. Pâra lui Fadullah, din vremea când 
Murad năvălise în Ţara Bârsei, nu putuse fi dovedită cu 
nimic şi turcii plecaseră din Tara Românească nesupăraţi; 
doar atâta, că sultanul poruncise să se întărească cetatea 
Giurgiului şi lăsase acolo încă trei sute de ieniceri din 
oastea lui, ca dovadă că vechea încredere în domnul 
Valahiei se cam clătinase. La toate acestea se gândea Vlad 
Dracul apropiindu-se în pasul calului de cortul împărătesc; 
pe acest drum se înşiraseră oşteni de-ai padişahului, în 
semn de cinstire, iar mai apoi un ofiţer de rang înalt veni 
să-i ureze bun sosit şi să-l conducă în faţa luminăţiei sale. 

— Mulţumesc de bună primire, spuse Vlad descălecând. 
Primeşte, beiule, din partea mea, o sabie ferecată în argint. 

Beiul făcu o plecăciune şi luă sabia pe care i-o întinsese 


marele spătar domnesc. Apoi se îndreptă iarăşi spre domn. 

— Luminăţia sa te pofteşte să priviţi împreună întrecerile 
de pehlivănie dintre doi luptători vestiți în toată Asia Mică. 

— Te rog să mă duci la luminăţia sa. 

Beiul o luă înainte, printre şirurile de suliţi ale străjilor. 
Vlad, însoţit de boieri, venea în urmă cu pas liniştit. Se 
opriră în faţa cortului împărătesc, unde se adunase o 
mulţime de lume în straie scumpe şi bogat colorate, 
înconjurându-l pe sultan. 

Murad al-ll-lea era un bărbat arătos, în putere, deşi 
cârmuia treburile împărăției de mai bine de douăzeci de 
ani. Purta o barbă scurtă, tăiată cu grijă pe lângă obraji şi în 
dreptul urechilor. Când Vlad dădu cu ochii de el, sultanul 
tocmai râdea cu poftă, arătându-şi dinţii mărunți şi albi. 
Stătea într-un jilţ din tablă de aur, împodobit cu pietre verzi 
şi roşii, un jilţ lat cât o laviţă, pe care fuseseră trântite 
câteva perne de mătase încreţită. Când beiul se aplecă la 
urechea lui şi-l vesti de sosirea oaspetelui, sultanul zâmbi, 
se ridică din jilţul său şi făcu o jumătate de pas în 
întâmpinarea lui Vlad. 

Acesta înaintă domol, se opri în faţa lui şi-l salută în limba 
turcă. 

— Bucuros să te văd, prietene al meu, spuse sultanul 
îmbrăţişându-l. Sosirea ta va da mai multă strălucire 
serbării mele. 

— Nimic nu poate străluci mai mult când e luminăţia ta 
de faţă, îi întoarse Vlad complimentul. 

— Ai călătorit bine, dragul meu Dârak? 

— Bine, luminăţia ta. Solul pe care mi l-ai trimis şi care 
m-a însoţit şi-a făcut slujba cu vrednicie. 

— Unde eşti, Hasane? întrebă binevoitor Murad. 

Cel chemat răsări din spatele voievodului, îngenunche și- 
şi lipi fruntea de papucul stacojiu al sultanului. 

— Mai strălucitor ca soarele... Mai viteaz ca leul... 
bolborosi el. 

— Lasă, ridică-te. O să te răsplătesc pentru râvna ta. 
Trag nădejde că voievodului Dârak nu i-a lipsit nimic pe 
drum. 


— Aşa cum a poruncit luminăţia ta. 

Sultanul făcu semn unui paj: 

— Ajunge cu bătăile astea. Să se pună masa. lar până 
atunci, vreau să văd o alergare de cai. 

— Aşa va fi, luminate stăpân. 

— Aşează-te lângă mine, Dârak, şi povesteşte-mi ce mai 
e prin ţara ta. 

— În ţara mea e bine, luminăţia ta. Oamenii muncesc 
pământul, îşi cresc copiii şi se bucură de pace. 

— Pacea e un lucru de preţ, spuse sultanul tare. Dar 
uneori e nevoie să tragi sabia ca s-o aperi... 

Cei din jur râseră slugarnic la auzul acestor vorbe 
înțelepte; logofeţii se grăbiră s-o scrie pentru viitorime, iar 
dragomanii o şoptiră, tălmăcind-o, la urechea oaspeţilor 
străini. Cu toţii zâmbiră în bărbi şi înclinară capetele 
încuviinţând. După câteva clipe, un paj şopti la urechea 
padişahului că masa e gata. Murad se lumină la faţă şi se 
întoarse spre oaspeţi: 

— Dragii mei, vă poftesc la petrecerea dată în cinstea 
oaspetelui meu de azi, Vlad al doilea Dârak, principele 
Valahiei. 

Oaspeţii mulţumiră cu plecăciune, apoi îl salutară pe 
Vlad, care, cu o mână-n şold iar cu cealaltă pe piept, în 
dreptul inimii, răspunse după obiceiul cavaleresc salutului. 
Apoi sultanul îl luă de braţ pe Vlad şi porni spre corul cel 
mare, unde era aşezată masa. li urmau ceilalţi oaspeţi, care 
se aşezară la masă după rangul şi însemnătatea lor. Boierii 
din alaiul voievodului se pomeniră astfel aşezaţi printre 
străini. Vornicul Albu lângă un sol genovez, postelnicul 
Voicu avea în dreapta pe subaşiul Hasan, iar în faţa lor, pe 
cealaltă lăture a mesei, vistiernicul Coica se întrecea în 
glume cu Şehabeddin. Veni vorba despre politică Europei şi 
curând se pomeni numele lui lancu de Hunedoara. 

— Se zvoneşte că cumpără arme din apus, spuse solul 
genovez, care venise să încheie un tractat de negoţ cu 
Poarta. 

— Are ambiţii mari, adăugă Şehabeddin. Lumea spune că 
noaptea citeşte cărţi despre bătăliile vechi. 


— Se spun multe despre el, zise sultanul în auzul întregii 
mese. Vorbe şi iar vorbe. Că a jurat să ne alunge în Asia. Că 
are o spadă vrăjită, găsită în temelia castelului său din 
munţi. Dar cel mai potrivit să ne spună adevărul despre el 
este prietenul lui, Dărak, principele Valahiei)! 

La aceste cuvinte, Vlad sări în picioare. Săriră în picioare 
şi boierii săi, neînţelegând ce se petrece. 

Sultanul, din capul mesei, îl ţintuia pe Vlad cu privirea. 

— Nu te preface, spuse el cu răceală. Ştiu că ai legat 
prietenie în taină cu acest duşman al semilunii. Ştiu că ai 
de gând să te uneşti cu el împotriva noastră. lar eu... eu am 
avut slăbiciunea să te socotesc prieten! 

— Luminate padişah, încercă Vlad să se apere. 

— Niciun cuvânt! Viclenia ta m-a umplut, de mânie. Şi 
iată ce-am hotărât: de azi, nu mai eşti domn în Valahia! 

— N-ai dreptul! Am primit sceptrul domniei nu de la tine, 
ci de la împăratul Sigismund. 

— De ce nu priveşti adevărul în faţă, Dârak? rânji 
sultanul. Impăratul Sigismund nu mai este. Şi dacă era, nu 
se putea împotrivi. Aici eu sunt împărat. Şi poruncesc să-mi 
rămâi ostatic cât îmi va plăcea. 

Vlad se întoarse cu privirile scăpărând către Hasan: 

— Ai spus că pui chezăşie viaţa ta! 

— Viaţa mea e la porunca luminăţiei sale, zâmbi Hasan. 

— Câine mincinos! şuieră Vlad printre dinţii încleştaţi. 

Vru să facă un pas spre el, dar doi oşteni iviţi ca din 
pământ îi încrucişară suliţele în faţă. 

— Cum! strigă Vlad, aşa se poartă slăvitul Murad al 
doilea cu oaspeţii săi? Oare minciuna a ajuns să se 
cuibărească şi la curtea unui sultan? Oare dreptatea a fost 
izgonită de pe tărâmul acesta? 

— Dreptatea o hotărăsc eu, spuse Murad. Spre binele 
împărăției mele. Altă dreptate nu cunosc, în turn la 
Gallipoli, unde vei sta de-acum înainte, vei avea vreme să 
cugeţi la toate astea! 

— Şi cine va domni în locul meu? Ce se va alege din ţara 
pe care am adus-o la liman? 

— Poate un domn din neamul tău... Poate un paşă... 


spuse gânditor sultanul. Cum va hotărî Allah. 

— Încearcă numai să pătrunzi în Valahia cu sila, luminăţia 
ta. Au mai fost şi alţii care au încercat, şi ştii cu ce s-au 
ales. 

— Să lăsăm istoria, se încruntă padişahul. Uite, ca să vezi 
cât sunt de mărinimos, voi pune domn pe fiul tău cel mai 
mic, pe Mircea. 

— Dar e un copil, gemu Vlad. N-are nici paisprezece ani. 
Oare luminăţia ta vrea să facă politică cu pruncii? Am doi 
băieţi mai mari ca el şi mai pricepuţi în treburile ţării. 

— Băieţii tăi cei mari vor fi aduşi aici cât de curând. În 
schimb, nu te îngriji pentru ţară. În mila mea nemărginită, 
am hotărât să dau drumul boierilor şi căpitanilor care te-au 
însoţit. Vezi, Dârak, firea mea e milostivă. Puteam să-ţi pun 
capul pe butuc. Sau să te pierd în alt chip. Dar vreau atâta, 
să te răcoresc puţin. Să te fac să-mi vezi puterea şi să nu- 
mi stai în cale. Hai, ia-ţi rămas bun de la ai tăi. Beiul cetăţii 
Gallipoli te aşteaptă afară! 

Cu faţa împietrită, Vlad se apropie pe rând de boierii săi 
şi-i îmbrăţişă. Lui Voicu îi şopti la ureche: 

— Ai grijă cu Mircea. E cam fluşturatic. Nu-l lăsa să aducă 
vreo nenorocire ţării. Trimite solie la lancu, cât poţi de 
repede. Poate ne ajută să scăpăm de năpastă. 

— Nicio grijă, măria ta, făgădui postelnicul cu ochii plini 
de lacrimi. 

Vlad se opri la uşa cortului, îi dădu deoparte pe păzitorii 
săi şi se întoarse spre sultan: 

— la seama, puternice Murad! Poporul meu n-a suferit 
niciodată jugul. Nu-i pune tăria la-ncercare. Ogoarele 
Valahiei sunt udate cu sânge, iar sângele înseamnă putere! 

Se întoarse şi ieşi, neîncovoiat, cu fruntea sus. În faţa 
cortului aştepta un rădvan cu patru cai. Opt oşteni îşi jucau 
caii în jurul lui. Beiul din Gallipoli deschise uşa rădvanului şi- 
| pofti pe voievod: 

— Urcă, cinstite Dârak. Eu sunt beiul cetăţii Gallipoli. Ţi- 
am fost oaspete acum cinci ani, şi te-ai purtat omeneşte cu 
mine. Mi-ar fi plăcut să te văd într-o împrejurare mai bună. 
Nu mă-ntreba ce e-n sufletul meu. Voința sultanului îmi ţine 


loc de suflet. 

— Mulţumesc de vorbă bună, beiule, spuse Vlad. Cunosc 
cetatea ta. E un loc cu oameni cumsecade. 

Se urcă în rădvan şi beiul urcă lângă el, vârându-şi 
iataganul în teacă. 

— Nu încerca să fugi, Dârak. Oştenii care te păzesc au 
porunci aspre şi nu cunosc mila. 

— Ascultă, prietene, dacă ţi-e sufletul cinstit precum zici, 
desluşeşte-mă şi pe mine: ce-nseamnă toate acestea? 

— Mi-ai făcut, un bine şi ştiu să plătesc binele. lată: 
luminăţia sa are o bănuială. Cineva te-a pârât. Că eşti 
viclean, dar n-a avut dovezi. Şi-atunci sultanul a hotărât să 
te închidă, până se va lămuri. 

— Dar ţara mea, gospodăria mea, copiii mei? 

— Băiatul cel mic va fi domn, precum ai auzit, îi va sta în 
preajmă Mezit-beg, un oştean priceput, cu douăsprezece 
mii de săbii lângă el, ca să împiedice tulburările. Dacă 
sultanul a hotărât să trimită asemenea oaste, înţelegi că 
are o grijă mare şi vrea să fie liniştit, din partea Valahiei. 
După cum bine ştii, are şi aşa destui duşmani... 

Rădvanul porni în goană. Se auzeau pocnetele de bici ale 
vizitiilor şi tropotul cailor din escortă. Vlad Dracul îşi lăsă 
capul pe rezemătoare şi închise ochii. 

— Douăsprezece mii! şopti el. Săraca ţară... 


CAPITOLUL AL PATRULEA 


În peninsula Gallipoli primăvara vine devreme. Apele 
calde ale mării spală cu dărnicie urmele iernii de pe pomi şi 
de pe crestele povârnite; mugurii se desfac şi plesnesc 
peste noapte, copacii înfrunzesc şi iarba îşi arată colţul 
când în alte părţi ale lumii e încă zăpadă. Curând slujitorii 
încetară să mai facă focul în odaia din turnul cel mare, 
unde stătea închis voievodul Valahiei; iar într-o dimineaţă 
unul dintre ei lăsă ca din întâmplare pe masă o ramură 
înverzită de măslin. 

— Ce-i asta? întrebă mirat Vlad Dracul. 


— Semnul primăverii, mărite, făcu turcul. După credinţa 
voastră, a ghiaurilor, semnul nădejdii. 

— Nădejde! râse voievodul cu amărăciune. Cu lanţuri 
legate de picioare, în turnul acesta de la capătul lumii! 

— Cât mai eşti viu trebuie să nădăjduieşti, o voievoade. 
Ramura asta e ruptă din copac de fiul tău, Vlad cel Tânăr, 
care se află acum închis, dimpreună cu Radu, la 
Nymphaeon. 

— La Nymphaeon! strigă voievodul. Atât de departe! 

— Fii mulţumit că-s sănătoşi amândoi, spuse enigmatic 
turcul şi părăsi încăperea. 

Vlad rămase pe gânduri. Aşadar, sultanul îşi ţinuse 
făgăduiala. Pusese să fie aduşi amândoi băieţii şi închişi 
într-un oraş din inima Asiei Mici, în vreme ce Mircea, 
mezinul, gospodărea Ţara Românească pe placul turcilor! 
De-ar mai fi avut un răgaz cât de cât ca să încheie tractatul 
cu lancu! De-ar fi avut vreme să strângă oaste şi să bată 
cetăţile dunărene! Altfel ar fi vorbit cu sultanul, şi nu s-ar fi 
lăsat ademenit cu o vorbă mincinoasă! Gândindu-se la 
înşelăciunea prin care Hasan îl adusese la mâna sultanului, 
Vlad scrâşni din măsele. L-ar fi sugrumat cu mâna lui pe 
acest trădător obraznic, căruia îi sclipeau ochii după aur! 

lnăbuşit de furie, se apropie de gemuleţul îngust al 
turnului ca să simtă mai de aproape adierea proaspătă 
dinspre mare. Prin geamul acela îngust vedea mereu un 
singur colţ de lume: curtea mică a cetăţii, cu zidul mărunt 
învecinat cu apa mării, şi doi-trei oşteni lenevind la soare. 
Pe mare nu se clintea nimic; de-o lună întreagă de când se 
afla întemnițat aici, nu văzuse decât de două ori câte-o 
luntre de pescar trecând agale şi omul dinăuntru vâăslind 
fără grabă către satul lui. 

De data asta, în curtea unde de obicei leneveau doi-trei 
oşteni, văzu oarecare mişcare. Glasuri învălmăşite, un 
tropot de cal, cineva cerând să fie chemat beiul cetăţii. 
Desluşi câteva cuvinte: 

— Un cerşetor ghiaur... L-au prins ai noştri la 
caravanserai... Un ghiaur... 

Vlad simţi că-i bate inima mai repede. Ce să caute un 


ghiaur în locurile acestea pustii şi depărtate? Se uită spre 
poarta care se deschidea încet. 

Îl văzu pe Trandafir Braşoveanul, murdar, cu barba 
crescută, cu veşminte zdrenţuite. Il cunoscu doar după 
privirea ageră şi după mersul drept, voinicesc, neîmpiedicat 
de zdrenţele în care se înfăşurase. Voevodul înţelese că nu 
era singur, uitat, părăsit de ai săi. Contele lancu îi trimitea 
veşti până şi aici, deci nu era pierdută orice nădejde! Dădu 
cu ochii de ramura de măslin adusă de oştean. Era şi ăsta 
un semn. O, nu trebuia să se lase pradă gândurilor negre! 
Mai erau încă pricini să nădăjduiască! 

Târându-şi lanţurile care-i ferecau picioarele, vodă merse 
cu paşi mici spre colţul camerii. Luă cana şi-şi răcori fruntea 
cu doi pumni de apă rece. Işi netezi pletele negre, îşi 
îndreptă statura aruncând braţele în lături. Şi aşteptă... 

— Ai oaspeţi, cinstite Dârak! se auzi dincolo de uşă glasul 
beiului cetăţii. Putem intra? 

— Fiţi bineveniţi, strigă Vlad repezindu-se spre uşă. 

Se auzi scrâşnetul zăvorului. Beiul deschise uşa şi se 
dădu la o parte, lăsându-l pe Trandafir să intre şi să-şi 
îmbrăţişeze prietenul. 

— Măria ta! spuse cântăreţul. Mă bucur că te văd 
sănătos. 

— Cum ai ajuns aici? se miră Vlad Dracul. 

Trandafir aruncă o privire spre beiul cetăţii. 

— Oameni de bine se găsesc pretutindeni, măria ta. 
Acest, senior se numără printre ei. M-am lăsat prins de 
oştenii săi care m-au dus la dânsul. L-am rugat să mă 
asculte şi el mi-a ascultat povestea. Şi i-am spus că faptele 
bune nu rămân niciodată fără plată. 

— Mie nu-mi trebuie plată, clătină turcul din cap. Vlad 
Dârak mi-a făcut odată un bine şi acum îi răspund la fel. vă 
las să staţi de vorbă pe îndelete. 

Mă duc să-mi liniştesc oştenii. Nu prea avem oaspeţi aici 
la Gallipoli... 

Se retrase cu un zâmbet şi Vlad îl ajută el însuşi să 
închidă uşa. Apoi se întoarse către vizitatorul său care-şi 
lepădase mantia zdrenţuită şi-şi descheiase la gât cămaşa 


groasă de cânepă. 

— Cald prin părţile astea, se miră Trandafir. Mult mai cald 
ca pe la noi. Abia s-a topit, zăpada şi râurile curg tulburi la 
vale... 

— Cum ai ajuns aici? 

— Alteța sa contele lancu m-a trimis. Mi-a dat bani, un 
jungher şi-un cal. Şi poruncă să te găsesc în toată 
împărăţia. Banii i-am folosit, ca să dezleg limbile. Trebuia 
să aflu unde te-au dus. Calul mi l-au furat la Edirne, într-un 
han. Nu puteam să fac prea mare zarvă, ca să nu-i întărit 
pe ieniceri. Am înghiţit în sec şi mi-am văzut de drum. De 
jungher nu m-am folosit. Am poruncă să umblu în bună 
pace şi să nu pun mâna pe armă decât la mare primejdie. 
Trebuia să ajung teafăr aici, la măria ta, şi am ajuns. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, spuse Vlad cu căldură. lar 
dac-oi scăpa vreodată din lanţuri voi şti să te răsplătesc. 

— Răsplata mea e slujba pe care o fac pentru neamul 
meu, stăpâne. Ai înţeles, poate, că sunt om umblat şi cu 
carte multă. Ştiu că valahii din Transilvania şi cu cei de la 
Dunăre sunt de-un sânge, că se trag de la Roma şi vorbesc 
un singur grai. E păcat să trăiască dezbinaţi, şi să-i 
lovească pe rând, vecinii puternici. 

— Mă voi înfrăţi cu contele lancu! îl socotesc de pe acum 
fratele şi suzeranul meu. Vom lupta împreună... 

— Aşa va fi, întări Trandafir Braşoveanul. Măria ta, află 
mai întâi că sultanul şi-a greşit socotelile. Precum ştii, a 
hotărât să te închidă şi să lase în loc, la Argeş, pe fiul tău 
cel mic. S-a dus acolo o oaste de douăsprezece mii de turci, 
în cap cu un anume Mezit-beg, să păzească domnia lui 
Mircea. Când au plecat cei din alaiul măriei tale spre ţară, 
eu am luat-o înainte. Mă grăbeam să-i aduc alteţii sale 
veştile cele proaste. Şi am ajuns oarecum la vreme. Contele 
lancu a tresărit auzind de fapta sultanului. A chemat pe 
mai-marii comitatelor şi scaunelor din Transilvania, pe 
căpitanii de oaste şi pe cei doi vicevoievozi ai săi. In 
capitală la Alba lulia s-a petrecut asta. M-a pus să 
povestesc în faţa tuturor cum te-a nedreptăţit sultanul, 
adăugind din loc în loc desluşiri pentru căpitanii şi comiţii 


săi. Când a venit vorba că Mircea va fi înscăunat, el m-a 
oprit şi-a zis: 

— Precum vedeţi cinstiţi domni, sultanul a pus la cale un 
lucru mârşav: de mult ţinteşte să facă paşalăc din Valahia, 
cum de altfel ţinteau şi înaintaşii lui. Văzând că nu 
izbuteşte a găsit acum prilejul nimerit: pune pe tron un 
prunc din neamul Basarab, dar îi dă sfetnic un paşă. E 
acelaşi lucru, nu-i aşa? 

— Şi o oaste de douăsprezece mii de săbii, am adăugat 
eu. 

— Asta-i o ameninţare făţişă asupra noastră, a încuviinţat 
alteţa sa. Dacă-i lăsăm să se statornicească astfel, ne 
aşteaptă zile grele. 

— Alteță, mi-a dat de gândit o vorbă de-a sultanului. 
Spunea că are nevoie de linişte dinspre Valahia. Înseamnă 
că pune ceva la cale. Liniştea asta... 

— O să i-o spulberăm noi, m-a întrerupt alteţa sa. Cu 
sabia, domnilor! 

— Dar oastea nu e pregătită, a spus unul dintre căpitani. 
Aşteptăm din zi în zi armele şi pulberea de la Braşov. 
Oamenii sunt pe la casele lor... 

— li vom chema! lIndată să plece ştafete în toate 
comitatele. Aici, la Alba lulia, oastea e gata. Aşteptăm să 
sosească românii din ţara Oltului şi din Haţeg, precum şi 
secuii şi saşii din scaunele Sibiului şi Mediaşului. Pornim 
îndată ce sosesc aceste trupe. Ceilalţi ne vor ajunge din 
urmă în câteva zile. Şi acum să ne uităm pe hartă, 
domnilor... 

Trandafir Braşoveanul se opri o clipă să desluşească: 

— Măria-ta ştie că contele lancu a fost de tânăr un mare 
strateg. Gândul lui cel dintâi a fost să iasă în calea turcilor, 
şi să-i împiedice de la fapta lor. Nu voia s-apuce acel Mezit- 
beg să-l întroneze pe răposatul Mircea... 

— Cum răposatul? strigă Vlad tresărind. 

— Oh, s-a pierdut, sărmanul băiat, murmură Trandafir. N- 
am vrut să-ţi spun din capul locului, ca să nu-ţi stric inima. 
E-adevărat că nebunia lui l-a pierdut, dar asta-i altă poveste 
pe care ţi-o voi spune la timpul cuvenit. 


— Mircea... murmură Vlad. Era cam nestatornic, ce-i 
drept, dar asta poate fi pusă pe seama vârstei lui fragede. 

— Nu de vârstă, ci de pornirea inimii e vorba mai întâi, 
spuse cu asprime Trandafir. S-a dat cu turcii, măria ta, şi 
până-n cea din urmă clipă s-a dovedit prieten înverşunat al 
lor. Nu-l plânge. Vânzarea ţării e păcat greu, care nu se 
iartă, măria ta... 

— Era fiul meu... gemu Vlad. Dar spune mai departe, 
Trandafire. Trebuie să mă împac cu loviturile sorții. E un 
veac de urgie şi nefericire acesta... Urmează-ţi povestea şi 
nu-mi lua în seamă lacrimile. 

— Ei bine, precum spuneam, contele lancu voia să ţină 
calea turcilor, dar n-a avut vreme. 

Prea era neaşteptată vestea, iar oştirea lui nu se tocmise 
încă. Mezit-beg ştia că voievodul Transilvaniei nu e pregătit 
şi a cutezat să atace el cel dintâi. În zorii zilei de 
optsprezece martie - ziua asta mi s-a întipărit adânc în 
inimă - s-a arătat oastea turcului chiar în preajma cetăţii 
noastre Alba lulia. Mezit-beg avea iscoade bune, aflase că 
nu poate pătrunde cu una cu două în cetate. A aşteptat în 
preajmă, la satul numit Sântimbru, până au venit voievodul 
cu oamenii ce putuse să adune. Şi s-au lovit năpraznic şi ai 
noştri au fost dovediţi de numărul mare al duşmanilor. 
Acolo a pierit tatăl meu, bărbat de seamă în sfatul 
Braşovului... 

— Câtă durere ni se trage de pe urma acestui nesătul 
Murad! spuse Vlad ţinându-şi fruntea-n mâini. De s-ar 
aduna oasele celor morţi în războaie, s-ar ridica munţi mai 
înalţi decât Carpaţii. Spune mai departe, Trandafire, 
loveşte-mi inima cu veşti dureroase. Contele lancu, învins 
în bătălie chiar lângă cetatea sa! Asta-i lucru dureros şi de 
mirare... 

— Înfrângere vremelnică, măria ta. Căci turcii, socotindu- 
se de-acum stăpâni, au luat-o către Sibiu cu oastea lor. Dar 
după şase zile, când contelui lancu i-au venit oştile 
aşteptate, a fost rândul său să lovească. Şi a lovit amarnic. 
Acolo, la câteva leghe de Sibiu, s-a dat o luptă grea. 
Contelui lancu i-au stat într-ajutor şi oşteni adunaţi pe 


ascuns din Valahia. Spre seară, cei douăsprezece mii de 
luptători ai lui Mezit-beg zăceau pe pământ sau erau prinşi 
şi legaţi ca robii cei netrebnici. 

— Aşa le trebuie! spuse cu bucurie voievodul. 

— Da, aşa le trebuia, întări Trandafir. De Mezit-beg nu se 
ştie nimic. Poate a căzut în bătălie, poate a scăpat cu fuga. 
Dar oastea turcească nu s-a mai întors pe Argeş. Acolo a 
pătruns în schimb stăpânul meu cu oastea şi, fiindcă Mircea 
încerca să i se împotrivească... 

— L-a ucis, murmură Vlad. 

— L-a ucis, încuviinţă Trandafir cu glas scăzut. Am fost de 
faţă, măria ta, şi jur pe amintirea tatălui meu că era în 
drept s-o facă. Vremurile sunt tulburi, aşa cum spuneai 
domnia ta însuţi; nu ne e îngăduită slăbiciunea, căci ea se 
poate întoarce asupra noastră. Contele lancu te iubeşte pe 
tine şi pe ai tăi, dar răposatul Mircea nu mai era al tău, ci al 
sultanului. 

— Durere şi ruşine asupra neamului meu, spuse Vlad 
Dracul înnegurat. Eu, Trandafire, n-am să-i port ură contelui 
lancu pentru asta. Dacă stau şi mă gândesc bine, nici eu n- 
aş fi răbdat trădarea. Dezbinarea este pieirea noastră, şi 
sultanul se bucură când poate vâri zâzanie între noi. Spune- 
i alteţei sale toate acestea. Spune-i toate gândurile mele. 
Spune-i că de aici, din temniţa turcească, eu mă aflu cu 
inima lângă el. Şi dac-o fi să scap, dacă sultanul nu va avea 
dovezi destule ca să mă piardă, trag nădejde că o s-ajung 
din nou pe tron. Şi-atunci sabia mea va sta alături de sabia 
contelui lancu la bine şi la rău, la pagubă şi la izbândă. Aşa 
să-i spui, Trandafire. 

— Aşa-i voi spune, şopti Trandafir. E vremea să mă duc, 
măria ta. Nu vreau să pun la încercare bunătatea acestui 
om, beiul cetăţii. lată că şi printre turci se află oameni de 
omenie. 

— Războaiele nu le fac ei, ci lăcomia şi pofta de mărire a 
celor mari, spuse Vlad. Nici turcii nu-şi lasă bucuroşi oasele 
pe câmpurile de bătaie. Eu, Trandafire, visez o lume 
împăcată cu sine, popoare statornicite veşnic între hotarele 
lor, iar săbiile şi tunul, ruginind nefolosite... Atunci 


pământul ar înflori cu toate roadele lui şi oamenii ar trăi 
liniştiţi... Veni-va lumea aceea, Trandafire? 

— Greu de spus, măria ta. Poate peste ani, peste veacuri, 
cine ştie? Oare turcii n-au învăţat din înfrângerile lor? De 
câte ori nu s-a izbit Baiazid, strămoşul acestui Murad, peste 
Dunăre? De câte ori nu s-a întors cu umilinţa înfrângerii şi 
cu lacrimile după oamenii jertfiți? Zadarnic însă. Sultanii n- 
ascultă decât de glasul ambiţiei lor şi-şi trimit cu 
bunăştiinţă oamenii la moarte... 

Se auzi zăvorul de la uşa temniţei. Vlad se ridică, îl 
îmbrăţişă cu căldură pe tânărul cântăreţ. În uşă, beiul 
cetăţii aştepta răbdător. 

— iți mulţumesc, beiule, spuse Vlad către ofiţerul turc. 
Mi-ai făcut un mare bine lăsându-l să vină aici. 

— Ţi se cuvine binele, dacă ai asemenea prieteni, 
voievoade. Un tânăr ca acesta, înfruntând atâtea primejdii 
ca să stea o oră de vorbă cu tine... îmi placi, tinere. Şi o să 
te ajut să-ţi urmezi drumul până-n ţara ta. 

— Rămâi cu bine, măria ta, spuse Trandafir cu lacrimi în 
ochi. Trag nădejde că ne-om mai întâlni, dar într-o 
împrejurare mai fericită decât aceasta. 

leşi, făcând reverenţa aceea frumoasă, atât de firească 
pentru un tânăr de neam, dar atât de nepotrivită cu straiele 
lui de cerşetor. Vlad oftă şi se întoarse cu spatele. În urma 
lui, zăvorul temniţei scrâşni. Se duse la fereastră să 
privească trecerea tânărului spre poartă. Trandafir ridică 
ochii spre el şi-i făcu un semn uşor din cap. Apoi, însoţit de 
un oştean, ieşi pe poartă. Vlad îşi muşcă pumnul ca prin 
durerea trupului să taie întrucâtva durerea cealaltă care-i 
măcina sufletul. Simţi pe buze gustul sărat al sângelui. Îşi 
rezemă fruntea de zidul rece. De afară se auzea un cântec 
depărtat, tărăgănat ca un plânset. 


Scăpat cu chiu cu vai prin pădurile ce înconjurau ţinutul 
Sibiului, Mezit-beg izbuti să se strecoare până la Dunăre şi 
ceru să intre în cetate la Giurgiu. Fu primit, ca unul ce 
vorbea limba lui Mahomed dar bănuitorii oşteni ai lui Hasan 
îl legară cu mâinile la spate şi-l duseră între iatagane în faţa 


subaşiului. Acesta nu-l recunoscu în prima clipă; apoi, când 
îşi dădu seama cine este dădu grăbită poruncă slugilor să-l 
dezlege şi să-i aducă de mâncare. Mezit-beg arăta ca 
scăpat de lingoare; era slab şi palid şi abia vorbea. Subaşiul 
îl privi cum se aşază, frânt de oboseală, pe perna de puf din 
odaia lui cea mare şi făcu în gând o rugăciune de 
mulţumire. Când aflase că sultanul i-a încredinţat lui Mezit- 
beg o oaste de douăsprezece mii ca să păzească tronul 
unui copil, îl pizmuise. Şi iată-l acum ajuns mai rău decât un 
pribeag înainte de a fi gustat o picătură din paharul puterii. 

— Cinstite Mezit-beg, am auzit de nenorocirea ta. Cum a 
fost cu putinţă? la şi bea ceaiul, o să te mai întărească. lar 
între timp, ai să-mi povesteşti ce s-a petrecut. 

Mezit-beg, războinicul viteaz şi plin de sine, ajunsese 
acum numai o umbră. Sorbi îndelung din ceaşca fierbinte şi 
mărturisi: 

— De-o săptămână mă hrănesc cu rădăcini, subaşiule. Şi 
am dormit sub stelele cerului, ca un pelerin sărman. 

Hasan îi zâmbi ca să-i dea curaj şi begul îşi spuse 
povestea: cum se bizuise pe spusele iscoadelor şi 
pătrunsese în inima Transilvaniei; cum Allah îl ajutase în 
prima bătălie încât credea că oastea lui lancu nu se va mai 
putea ridica; pe urmă, voind să jefuiască bogata cetate a 
Sibiului, pregătise asediul şi fusese lovit de avangarda 
voievodului; veniseră apoi cetele de călăreţi valahi cu laţuri 
şi alte vicleşuguri, doborând copaci în calea oştenilor şi 
ologindu-le caii... 

— Greşeala noastră, spuse Mezit-beg în cele din urmă, 
este că-i socotim pe valahi mai slabi decât sunt. Cinstite 
subaşiu, mă lupt sub flamura luminăţiei sale de douăzeci de 
ani; am apărat steagul lui Mahomed în Persia şi-n Egipt, la 
Vavilon şi în jumătate din Asia. Îmi cunosc meseria şi am 
oşteni aleşi; dar luptă ca asta n-am pomenit. Acest lancu e 
un mare strateg. Ştie să-şi împartă oştile, să te înşele şi să- 
ţi dea câştig ca să te îndemne la nebunii; te face să te 
avânţi şi te prinde în capcană. M-am uitat de sus, de pe 
deal, cum mi se mistuiau călăreţii; am trimis pe aripa 
stângă trupa mea cea mai bună şi-am văzut-o doborâtă în 


praf de cavalerii-de-fier; la fiecare izbitură de-a mea, acest 
lancu izbea de două ori mai tare, cu toate că oastea lui în 
totul n-o întrecea pe a mea la numărătoare cinstită. De- 
acuma mă duc la padişah să cer o oaste mai mare, ca să 
mă pot răzbuna. 

— Eu zic să nu ceri oaste, spuse liniştit Hasan. Luminăţia 
sa a poruncit să ţi se taie nasul şi urechile, iar după ce te 
vindeci să rămâi în oastea lui ca luptător de rând. 

— Eu, luptător de rând? strigă Mezit-beg. Eu, care la 
Vavilon... 

— Spune-i luminăţiei sale toate astea, nu mie. Eu ştiu 
porunca lui scrisă de mâna lui Fadullah. 

— Mai bine pribeag în ţara ghiaurilor, decât să... 

— Nu poţi pribegi, cinstite Mezit-beg. Am poruncă să te 
duc în faţa luminăţiei sale, la judecată. lar de va fi să 
trimită o oaste mare în Valahia, apoi se va găsi alt 
comandant... 

— Ca tine, de pildă? strigă Mezit-beg. 

— Ca mine, de ce nu? Eu n-am pierdut douăsprezece mii 
de săbii într-o zi... 

— Câine şi fiu de câine! scrâşni begul.. 

Hasan bătu din palme. Doi gealaţi se iviră pe dată în uşă. 

— Luaţi-l pe acest diavol şi ţineţi-l în turn până mâine. 
Dacă fuge, vă scurtez de cap. lar mâine dimineaţă vom 
porni spre Edirne împreună cu el, să-l dau în mâna 
sultanului. 

Cei doi făcură o plecăciune geamănă şi-l luară între ei pe 
sărmanul şi uimitul Mezit-beg. A doua zi, în zori, subaşiul 
porni iarăşi la drum, frământând în inimă bucuria apropiatei 
izbândiri a visului său. 


Sultanul începu să spumege de mânie îndată ce-l văzu pe 
Mezit-beg. Răcni la el, cerându-i socoteală pentru cei 
douăsprezece mii şi pentru tânărul voievod răpus de 
oamenii lui lancu. Pe urmă ascultă, mai potolit, descrierea 
luptei. Ceru să i se aducă harta cea mare, pe care erau 
trecute amănunțit râurile şi dealurile din partea 
Transilvaniei. Chibzui îndelung asupra mişcărilor oastei lui 


Mezit-beg şi înţelese că beiul n-avea nicio vină. Oştean el 
însuşi, sultanul vru să ştie în amănunt care era tactica 
acestui lancu, de numele căruia aflase pe când contele era 
doar ban de Severin şi-i înfruntase oastea în Serbia. 

— Aşadar e un strateg deosebit, îşi spuse el mângâindu- 
şi barba. Ei bine, dacă nu poate fi copleşit prin iscusinţă, 
atunci prin putere. Voi trimite o oaste mai mare... 

— Întocmai, luminate stăpâne, strigă Mezit-beg. Trebuie 
oaste mare. Şi dacă luminăţia ta, în bunătatea ei 
nemărginită, ar vrea să mă ierte, atunci să-mi îngăduie să-i 
cer comanda acestei oşti... 

— ie, comanda? tresări padişahul. Nu, Mezit-beg, îmi 
ajunge o încercare. 

— Stăpâne, spuse Hasan plecându-se cu fruntea în 
pământ până atinse blana de leu de la picioarele sultanului, 
m-aş încumeta să-ţi cer pentru mine această cinste. Cunosc 
tactica valahilor şi ţara lor; m-ai trimis în solie la ei, ţi l-am 
adus pe Vlad Dârak precum ai poruncit, iar acum ţi l-am 
înfăţişat pe Mezit-beg. Dă-mi mie oastea cea mare, şi să-mi 
tai capul dacă n-o duc la izbândă. 

— Preţuieşte capul tău cât o oaste întreagă? făcu sultanul 
cu o strâmbătură. Tu, Hasan, eşti mai bun de viclenii şi de 
pâri. Aici trebuie cap de strateg... Voi trimite... hm!... voi 
trimite pe însuşi Şehabeddin, mâna mea dreaptă în 
treburile despre Europa! 

Fadullah făcu un semn slugii din spatele său. Acesta 
dispăru într-o clipă. Nici n-apucase secretarul să înscrie cu 
litere înflorite hotărârea sultanului pe pergament, că 
Şehabeddin se înfăţişă la intrarea în cort. Glasul lui puternic 
făcu să pâlpâie flacăra feştilelor ce luminau cortul, când îl 
salută pe sultan: 

— Allah să-ţi ducă steagul la izbândă, luminate padişah! 

— Bine-ai venit, prietene, spuse binevoitor Murad. O să-ţi 
dau o treabă pe măsura vitejiei tale. 

— Însemnată sau măruntă, orice poruncă a luminăţiei 
tale se împlineşte! tună voios glasul lui Şehabeddin. 

— Uite, cinstite beglerbeg, despre ce e vorba. Avem 
necazuri în Valahia, 


— Am aflat, luminate stăpân. Mare nenorocire pe capul 
nostru. Dar trebuie să-i venim de hac acestui lancu, care tot 
ascute săbiile împotriva semilunei. 

— M-am gândit să-ţi încredinţez ţie aceasta însărcinare. 

— O s-o împlinesc cu dragoste, spre slava luminăţiei tale. 
Numai că... îmi trebuie oaste. Ca la vreo patruzeci de mii de 
oameni. 

— Îţi dau optzeci de mii, spuse liniştit padişahul. 

Şehabeddin făcu ochii mari. Îşi netezi cu palma mustăţile 
care miroseau a vin. 

— Optzeci de mii! strigă el. Eşti prea darnic stăpâne! Cu 
o oaste ca asta, ajung până-n Francia! 

— Până-n Francia nu, spuse sultanul mulţumit. Dar vreau 
să-l alungi din Valahia pe omul lui lancu şi să înscăunezi 
acolo un paşă. Vom îngenunchea pe veci acest popor 
nesupus. Facă-se voia lui Allah! Scrie, Fadullah, să ştie 
urmaşii că-n ziua de azi am luat această hotărâre. lar tu, 
Şehabeddin, ai două luni ca să-ţi găteşti armata. Vei primi 
aur pentru oşteni şi cai şi arme. Plătesc oricât, fiindcă voi 
lua înzecit înapoi, când voi avea Valahia la picioare! 

— Allah să te audă, mărite padişah! spuse Şehabeddin 
prosternându-se la picioarele lui Murad. 

— Ridică-te, dragul meu, îl dojeni sultanul. Un viteaz ca 
tine merită pe deplin asemenea slujbă, şi sunt încredinţat c- 
o vei îndeplini. Rămâi să bei ceaiul cu mine şi cu Fadullah. 
lar voi, se adresă lui Hasan şi lui Mezit-beg, duceţi-vă la 
rostul vostru. Mă voi gândi la soarta ta, Mezit-beg, şi o să 
hotărăsc. Tu, Hasan, păzeşte-ţi bine cetatea şi lasă altora 
isprăvile războinice! 

La semnul lui Fadullah, sluga se strecură neauzită afară 
din cort şi reveni cu tacâmul pentru ceai. Il urma, aducând 
casete cu dulciuri, un tânăr oacheş, cu privirile plecate. 

— Ce-i cu ăsta? întrebă în şoaptă secretarul sultanului. 

— Ajutorul meu e bolnav de friguri, spuse slujitorul tot în 
şoaptă. L-am adus pe băiatul ăsta. E nepotul hogei din satul 
meu. Surd din naştere, sărmanul. L-a pedepsit Allah pe 
taică-său, fiindcă-i plăcea vinul. 

Noul ajutor al slugii lui Fadullah aşeză pernele în jurul 


tăvii mari şi se strecură afară din cort tot aşa, cu privirile-n 
pământ. Ajuns dincolo de cort, se apropie de un oştean din 
gardă: 

— Vreau un cal, spuse el gângăvind. Sultanul cere să-i 
aducem colivia cu canari de la palat... 

— Canarii? se miră oşteanul. Ai grijă să nu-i scapi, frate. 

— Nu aud, arătă tânărul spre ureche. Vreau un cal. 
Sultanul cere să-i aducem colivia cu canari de la palat... 

— Bine, bine, spuse oşteanul plictisit. Cum or fi primind în 
slujbă nepricopsiţi ca tine? Aşteaptă! 

După câteva clipe, reveni cu o iapă sură, cu şa frumos 
împodobită. Îl ajută să încalece şi dădu un chiot. lapa se 
urni greoi din loc. Călărețul îi făcu un semn de mulţumire şi 
împunse cu călcâiele în coastele animalului. lapa porni într- 
un trap şleampăt, trecu printre şirurile de corturi şi ajunse 
la marginea taberei. Aici, cunoscând şaua slujbaşilor 
împărăteşti, străjile îi dădură drumul să treacă. Călărețul 
făcu vreo jumătate de milă pe drumul spre Edirne, apoi 
strânse de hăţuri şi-şi îndemnă calul peste câmp, spre 
miază-noapte. 

— Încet, bătrâno, spuse el, că pân-la Alba lulia e drum 
lung. Dar o s-ajungem. Să nu-mi spui mie Trandafir 
Braşoveanul de n-ajungem! 


CAPITOLUL AL CINCILEA 


Sultanul hotărâse bine data năvalei lui Şehabeddin: 
tocmai la vremea când pe câmpiile mănoase ale Valahiei 
fuseseră strânse bucatele. Astfel, Murad tintea să scoată şi 
un câştig mai apropiat, lăsând pe seama ţăranilor valahi 
grija pentru hrana oştilor. La începutul lui august, oastea 
cea mare de optzeci de mii de oameni, pe care ambițiosul 
padişah o pusese în mişcare pentru a îndeplini visul 
strămoşilor săi, porni cu mare vâlvă la drum. O avangardă 
de douăzeci de mii de călăreţi, cu steagul cel sfânt în frunte 
- steag verde, legat pe o suliță având în vârf o măciulie de 
aur şi trei cozi de cal - deschidea calea cu câteva mile 


înainte. După avangardă venea oastea de elită a 
beglerbegului, plătită de el însuşi, ostaşi credincioşi şi bine 
hrăniţi, gata să-şi dea viaţa pentru stăpânul lor. Această 
trupă era bine învățată în meşteşugurile războiului, iar caii 
pe care călărea fuseseră aleşi din toate colţurile imperiului: 
toţi deopotrivă de înalţi, de iuți şi de ageri. În mijlocul lor 
călărea beglerbegul însuşi, cu patru bei aleşi dintre ofiţerii 
cei mai iscusiţi în războaie, câte unul de fiecare steag. Pe 
urmă veneau celelalte două steaguri de oaste, cuprinzând 
câte douăzeci de mii de oameni. Fiecare steag îşi avea 
muzica sa, cu tobe şi trâmbiţe răsunătoare; şi era împărţit 
ca o adevărată armată, cu călăreţi şi pedestraşi, cu tunuri şi 
bombarde trase de boi, cu pulberea rânduită în care cu roţi 
de fier. Oastea cea mare avea tot ce-i trebuia pentru un 
drum îndelungat: corturi şi pavilioane pentru adăpostirea 
oamenilor, bucătării, căruţe anume pregătite, unde cei 
bolnavi sau răniţi găseau prafuri şi doftori care să le aline 
suferinţa. Alaiul acesta era întregit de însoțitorii obişnuiţi ai 
oastei turceşti, care deşi nu făceau parte din luptători, îi 
întovărăşeau pretutindeni: sacagii, vânzători de dulciuri, 
ghicitori, saltimbanci şi pungaşi de rând. 

Până la Dunăre, oastea cea mare îşi duse cu ea provizii, 
aprinse focuri de seară şi tăbări în bună pace pe unde o 
apuca seara. Ajungând la cetatea Dârstorului, beglerbegul 
porunci să se gătească un mare pod de luntri, după ce 
iscoadele dădură seamă că nu erau luptători duşmani prin 
preajmă. Ca ostaş încercat, Şehabeddin ştia că la trecerea 
unei ape e primejdia la fel de mare ca-ntr-o bătălie: oastea 
e împărţită pe cele două maluri, oamenii sunt îngrămădiţi 
mulţi la un loc şi nu se pot mişca în voie, iar cei care se află 
pe pod sunt o ţintă fericită pentru tunarii şi arcaşii inamici. 
De aceea porunci să treacă mai întâi avangarda, care 
îndată se răspândi într-un cerc larg în jurul capului de pod, 
pentru a ocroti trecerea celorlalţi. La căderea nopţii, 
această parte a oştii rămase de veghe, gata să răspundă 
vreunui atac. Dar nu se întâmplă nimic. Şehabeddin, venit 
peste apă împreună cu avangarda, se trezi în zorii zilei şi 
porunci să urmeze trecerea. Cu zarvă mare, bulucurile se 


scurgeau pe podul lung de vase, răcnind şi certându-se; 
uneori se făcea vreo învălmăşeală şi câte doi-trei oşteni 
zburau peste parapet, în apă, spre hazul privitorilor. 
Dunărea era caldă şi scăzută; trecerea urmă astfel până la 
capăt, fără nicio supărare din partea valahilor. 

— Oare n-au prins de veste că ne apropiem? întrebă 
gânditor Şehabeddin pe căpetenia iscoadelor. 

— Nu-nţeleg ce se petrece, stăpâne. Oamenii mei au 
mers cale de zece mile în adâncul ţării şi n-au văzut nimic. 
Grânele au fost secerate de pe ogoare, dar în sate nu-s nici 
oameni, nici vite. Doar ici şi colo câte un câine de pripas. 

— Au fugit, fără-ndoială, spuse beglerbegul. Treaba lor, 
noi ne urmăm drumul. Oamenii tăi să cerceteze prin 
tainiţile caselor; avem nevoie de bucate pentru oaste. 

— Aşa va fi, stăpâne! 

Iscoadele care însoțeau avangarda erau oameni pricepuţi 
cu vicleşugurile valahilor. Ei cutreierau prin curţile din sate, 
târând în urmă un lanţ de fier, şi după sunetul lanţului 
ghiceau unde este pământul mai gol. Săpau în locul acela şi 
dădeau peste vase cu vin şi saci cu grâne, ascunse de 
gospodari la plecare. Şi oastea lua îndată în stăpânire 
bunătăţile acelea, din care căpeteniile îşi opreau partea lor 
cea mai bună. In primele zile de trecere prin această ţară 
îmbelşugată şi liniştită, ordia se înveseli; oştenii mâncau pe 
săturate, beau cu plăcere vinul păstrat la răcoare în 
tainiţele pământului şi jefuiau de prin case lucruri pe care 
locuitorii le lăsaseră în fuga lor. 

Oastea cea mare a beglerbegului îşi urmă astfel drumul 
anevoios, prin arşiţa verii, timp de mai multe zile, ţintind să 
ajungă în cetatea Argeşului, să zdrobească orice împotrivire 
în cale şi să ridice deasupra turnului cel mare al cetăţii 
steagul cu semilună. Iscoadele mişunau în dreapta şi-n 
stânga, în faţă şi-n urmă, cu gând să dea de veste dacă se 
apropie duşmanul; dar drumurile şi satele şi pădurile 
rămâneau mereu pustii... 

Şehabeddin prinse curaj. Petrecerile lui erau tot mai 
dese, popasurile tot mai lungi. lar oastea, moleşită de 
căldură şi de greutatea armelor, se mişca tot mai anevoie. 


Luptători bătrâni leneveau la umbra copacilor, gustând din 
oala cu vin şi lămurind pe cei tineri, încă neîncercaţi în 
bătălii: 

— lată, fraţilor, aşa e la război! 

De la o vreme, cei care însoțeau pe beglerbeg începură 
să se îngrijoreze. Într-o seară fierbinte, după ce mai-marele 
lor, istovit de o petrecere cu cântece şi giumbuşlucuri care 
durase două zile şi două nopţi, aţipise în pacea unei poeni 
la umbra cortului, cei patru comandanţi îşi apropiară 
bărbile: 

— Nu prea seamănă a război ce facem noi aici. 

— Oamenii îşi pierd agerimea. 

— Au început să se îmbolnăvească de prea multă 
mâncare. 

— O să dea molima-n cai. 

— Iscoadele nu mai au râvnă. 

— Duşmanul poate sări în orice clipă. 

— Hai să-i spunem beglerbegului. 

— Să-i spunem! 

ÎI treziră pe Şehabeddin şi-i vorbiră despre îngrijorările 
lor. Beglerbegul îi ascultă, cu mintea tulbure încă, apoi îşi 
veni în fire şi râse de ei: 

— Vă e teamă, cu asemenea oaste? Nu-mi vine-a crede, 
beilor. Păi dacă duşmanul îmi zăreşte numai turbanul, are 
să fugă cale de mai multe zile! 

Beii râseră şi ei, se înclinară şi porunciră slugilor să le 
aducă vin. 


Trandafir Braşoveanul, îndată ce aflase gândul sultanului, 
se grăbise către Alba lulia să dea de veste mai-mareiui său 
de nenorocirea care pândea ţara. lancu însă nu părea prea 
îngrijorat; puterea lui de voievod al Transilvaniei se întărise 
în anul de când o primise; comiţii şi căpitanii de oaste îl 
ascultau, luau parte la sfaturi cu păreri înțelepte şi 
înțelegeau cu toţii primejdia turcească. lancu hotărî deci 
împreună cu ei să strângă oastea cea mare a ţării, să ridice, 
alături de curtenii războinici, de nobili şi de oştenii cu leafă, 
mulțimile din sate şi oraşe, alcătuind astfel o oaste vrednică 


să dea piept cu beglerbegul. Ştafete repezi porniră către 
oraşele cele mari ale Transilvaniei; din Sibiu, Braşov, 
Bistriţa, Sighişoara, Sebeş şi Cluj sosiră curând bani şi 
arme, apoi începură să vină oştenii înşişi: ostaşi cu leafă ai 
cetăților şi tineri târgoveţi dornici să se avânte în război 
vitejesc; românii din satele vecine cetăților îşi luară armele 
lor vechi -ţepuşele de lemn arse-n foc, coasele 
preschimbate-n sulițe, securile şi săbiile; secuii ţinură sfat 
după obiceiul lor, strigând tare şi sfătuindu-se ca să aleagă 
dintre ei căpitanii; saşii îşi cercetară armele şi zalele 
moştenite din bătrâni; de la o zi la alta, oastea cea mare a 
Transilvaniei se aduna, se închega, căpăta puteri. 

In sala cea mare a castelului voievodal din Alba lulia, 
lancu de Hunedoara ţinu sfat cu toţi sfetnicii şi mai-marii 
cetăților transilvane. 

— Domnilor, le spuse el, turcii vin asupra noastră cu una 
din cele mai mari armate pe care le-a cunoscut istoria. Prin 
iscusinţa oamenilor mei le-am aflat gândul: vor să 
preschimbe Valahia în paşalâc. Dar asta ar însemna pieirea 
noastră. Sultanul urmăreşte să se întindă pe rând în toată 
Europa; curând ne vine nouă rândul, şi Ungariei, şi-apoi 
cine ştie ce va mai fi. Nu trebuie să îngăduim aceasta. 
Cunoaşteţi lupta pe care am dus-o în primăvară, şi ştiţi că 
am izbândit prin bunăvoința cu care m-au ajutat cetăţile şi 
târgurile şi satele. Am pus în Valahia un domn credincios 
nouă, pe Basarab al doilea. E un tânăr slab, recunosc asta, 
şi singur nu va putea ţine piept sultanului. De aceea l-am 
sfătuit să pustiiască ţinuturile din jurul cetăţii de scaun şi 
să-şi ducă poporul în munţi. Oştirea lui stă gata, dar e prea 
mică în faţa ordiei turceşti. Se cuvine să-i dăm tot ajutorul 
şi să alungăm peste Dunăre pe duşmanul hrăpăreţ! 

Notabilii strânşi la sfat aprobară cu însufleţire aceste 
cuvinte şi lancu îşi dădu pe faţă planurile de luptă. Apoi îşi 
luă rămas bun de la ei şi se duse să-şi îmbrace armura. 
Poruncise ca garda sa să se adune în faţa episcopiei. Voia 
să-şi cerceteze el însuşi oştenii şi să-i îmbărbăteze pentru 
luptă. 


Din porunca lancului, Trandafir Braşoveanul luă calea 
Valahiei. Avea o înfăţişare paşnică: purta straie de 
neguţător, iar în samar avea la-ndemână tot felul de 
mărunţişuri care plac femeilor: podoabe ieftine, cutioare cu 
dresuri pentru obraz, sculuri de mătase pentru brodat şi 
foarfeci mititele pentru unghii. Dar neguţătorul ascundea la 
piept, sub mantia care-i acoperea cămaşa de zale, un răvaş 
de-al contelui lancu către voievodul Valahiei, care se 
retrăsese la Câmpulung împreună cu oastea sa. 

De teama iscoadelor sultanului care s-ar fi putut 
amesteca prin mulţimea ce umpluse târgul, Trandafir 
Braşoveanul nu dădu pe faţă cine este nici măcar în faţa 
casei domneşti, unde străjuiau doi seimeni cu căciulile 
trase pe frunte şi cu săbiile-n mână. 

— Vreau să mă închin măriei sale, spuse călătorul. Sunt. 
Neguţător din Alba lulia şi i-am adus nişte daruri de la 
prieteni. 

— Domnul se sfătuieşte cu boierii, spuse gros oşteanul. A 
poruncit să nu-l tulbure nimeni. Suntem în prag de război, 
străine. 

— Atunci dă-i măriei sale semnul acesta, şi spune-i că 
vreau să-i vorbesc. 

Îi întinse oşteanului un ban de argint cu herbul 
voievodului lancu încrustat pe-o parte. Omul primi banul cu 
mirare, îl cercetă în palmă, spuse celuilalt străjer să fie cu 
ochii-n patru şi intră în casa domnească. Se întoarse după o 
clipă şi-l pofti înăuntru. Trandafir intră în curte. Când să 
urce treptele pridvorului, ridică ochii: domnul îl aştepta cu 
braţele deschise. 

— Ai venit la vreme, dragul meu, strigă Basarab al doilea. 
Iscoadele mele vestesc că o ordie întreagă a trecut 
Dunărea şi vine încoace. Sunt, după spusele unora, vreo 
sută de mii de săbii. 

— Optzeci de mii, îl îndreptă liniştit Trandafir. Ştim 
numărul oastei de când a plecat din Edirne. 

— Nici optzeci de mii nu-i puţin, spuse trist voievodul. 
Cinstit să fiu, nu văd cum m-aş putea împotrivi acestui 
furnicar. Lumea vorbeşte că aduc cu ei un paşă, că vor 


trece prin foc şi sabie ţara, vor dărâma bisericile şi vor 
înălța în locul lor geamii. Ne aşteaptă un veac de 
nenorociri, Trandafire. Turcii vor să schimbe Ţara 
Românească în paşalâc. 

— Măria ta, asta-i dorinţa lor. Dar de la dorinţă la faptă 
mai e un drum, şi pe drumul acesta se aţine contele lancu. 
Mai întâi, el te roagă să-ţi iei oastea şi să te furişezi cu ea 
prin codri, de-a lungul apei lalomiţei. Şi să trimiţi pristavi în 
sate să ridice gloata, fiecare cu furci, cu coase, cu ciomege, 
cu ce-or găsi. Dar a spus alteţa sa să nu te simtă nici 
vântul, nici pământul. A hotărât să-i întâmpine pe turci între 
apă şi munţi, ca să nu-şi poată mişca oştile după voia lor. 

— Aşa voi face, spuse Basarab păstrând în ochi flacăra 
nădejdii. 

lancu cu o parte din oastea sa aşteptă ordia turcească 
mai sus de cetatea Târgoviştei, într-un câmp pustiu şi urât, 
nu departe de Târguşor. Işi ascunsese călăreţii în pădurea 
ce mărginea câmpul către miază-noapte. Ştia că nu se va 
putea lovi cu duşmanul faţă-n faţă, măsurându-şi puterea 
oştilor: beglerbegul avea de două ori mai mulţi oameni 
decât sine. De aceea folosi tactica atât de încercată prin 
veacuri a valahilor: războiul de hărţuială, care să macine 
treptat puterea năvălitorului. 

Ordia înainta fără grijă către cetatea Argeşului. Pustiirea 
ţării dăduse curaj beglerbegului care nu se mai ferea. 
Socotindu-şi uriaşa oaste drept o putere de neînvins, el nu 
mai trimise iscoade înainte, să cerceteze drumul; plin de 
fală, porunci steagurilor de oaste să se înşire pe drumul 
larg la o depărtare de câteva mile unul de altul, cu muzicile 
în frunte ca să ţină inima oştenilor. El însuşi, în loc să 
meargă în cap, lăsă celui mai vârstnic seraschier această 
cinste, încredinţându-i steagul de douăzeci de mii de 
oameni care alcătuia avangarda, iar el rămase cu grosul 
oştirii, poruncind popasuri dese şi gustând din bucatele şi 
vinul locurilor pe unde trecea. Steagul din frunte îşi urma 
netulburat drumul, fără să bănuiască cum că între el şi 
ordie golul se mărea cu fiecare ceas... 

Astfel că în ziua de întâi septembrie, înainte de apusul 


soarelui, seraschierul avangardei se pomeni singur în faţa 
duşmanului care ţâşnise fără veste din pădurea din dreapta 
drumului. Oştean încercat, turcul îşi rândui într-o clipă 
oamenii pentru luptă: mai întâi porunci deliilor să-şi 
îndemne caii şi să-şi scoată iataganele, făcând faţă 
călăreţilor lui lancu; arcaşii se tocmiră îndată într-un 
genunchi, iar peste umerii lor îşi înălţă archebuzele trupa 
cea nouă de puşcaşi de care însuşi marele vizir se îngrijise. 
Dar puşcaşii n-apucară să tragă foc, căci deliii ajunseseră 
repede în pieptul duşmanilor. Urmă o învălmăşeală 
cumplită; un nor de praf crescu asupra bulucurilor 
încăierate; călăreţii lui lancu îi traseră pe turci mai spre 
stânga, unde urmară să se războiască, în vreme ce din 
norul de praf se prăvăli deodată asupra ienicerilor şi 
puşcaşilor o gloată de ţărani cu ţepoaie din lemn de stejar 
aţintite înainte. Din cealaltă lăture a oştii turceşti se ridică 
altă gloată războinică: mii de valahi îmbrăcaţi cu hainele 
turceşti dobândite în lupta din primăvară. Avangarda 
turcească se apăra cu deznădejde, blestemându-i pe cei din 
grosul oastei care zăboveau. Archebuzierii îşi lăsară în jos 
armele, de teamă să nu-i lovească tot pe-ai lor, căci după 
veşminte nu-i mai puteau deosebi. Când se lăsă întunericul, 
din steagul de douăzeci de mii mai rămăseseră câteva 
pâlcuri răzlețe, care se apărau cum puteau făcându-şi drum 
spre răsărit, ca să ajungă la grosul oştirii ce înainta 
nepăsătoare. 

La porunca lancului, românii încetară să-i mai gonească 
pe turcii risipiţi pe câmpie; cetele se alcătuiră iarăşi şi-şi 
luară locul - unii în pădure, ceilalţi spre Dunăre, lăsând 
pândari în toate părţile ca să puie mâna pe iscoadele 
turceşti ce le-ar fi dat târcoale. 


Şehabeddin ascultă uluit veştile proaste pe care i le 
aducea seraschierul înfrânt. El îl descusu în amănunt 
asupra tăriei lancuhlui şi chibzui îndelung înainte de a lua o 
hotărâre. Işi chemă lângă sine seraschierii şi paşalele care-l 
însoțeau, se sfătui cu ei şi în cele din urmă hotărî: tabăra 
din această noapte avea să fie nu un loc obişnuit de popas, 


ci o întăritură de care să se izbească şi să se sfarme lancu 
cu oastea lui. Porunci şi strigăte aspre se auziră curând 
deasupra mulţimii înarmate; lucrând pe bâjbâite, turcii se 
apucară să-şi tocmească tabăra de război. Câte zece 
oameni ajutară carelor cu boi care duceau bombardele să 
urce pe povârnişuri; mii de lopeţi şi sape muşcară 
pământul, trăgând şanţuri de adăpost pe malul Ialomiţei şi 
îngrădind locurile de unde aveau să tragă puşcaşii; cămilele 
şi caii de povară se adăpostiră în partea de mijloc a taberei, 
unde săgețile şi plumbii ajungeau cu greu; iar peste toată 
zarva aceasta, glasul tânguitor al muftiilor implora cerul să 
dea izbândă oastei padişahului. 

În zorii zilei următoare, 2 septembrie, iscoadele care 
împânziseră ţinutul aduseră vestea că lancu e pe aproape. 
Şehabeddin dădu poruncă să se aprindă feştilele pentru 
tunuri şi îşi privi cu mândrie oştirea. Feluritele pâlcuri de 
luptători se aşezaseră în rânduri, precum cercurile unui 
pom având în miez cortul beglerbegului. Urmau carele cu 
merinde, cămilele, corturile seraschierilor şi agalelor, apoi 
rânduri de călăreţi gata de goană, puşcaşi, arcaşi şi 
aruncători de lance, pedestraşi ascunşi în şanţuri, apoi 
iarăşi rânduri de călăreţi... 

Călăreţii transilvani, înveşmântaţi în zale lucitoare, cu 
coifuri sclipind şi săbii fulgerând, se prăvăliră deodată din 
pădure. Beglerbegul făcu un semn şi bombardele trăsniră, 
umplând văzduhul de vuiet şi de fum. Dar ghiulelele de 
piatră căzură prea aproape şi nu vătămară pe nimeni din 
oastea ce se apropia. Comandantul turc nu-şi mai lăsă 
tunarii să încarce tunurile şi să tragă încă o dată; ar fi 
zăbovit prea mult. Aruncă deci asupra năvălitorilor un buluc 
de spahii, al căror paşă era un viteaz neîntrecut. Călăreţii 
se ciocniră cu mare larmă şi astfel lupta începu. 

Deodată, Şehabeddin auzi în urma lui un răcnet grozav. 
Zări mai mult cu coada ochiului cum o întreagă oaste, ivită 
fără veste din spate, cuprinsese şanţurile şi se lupta cu 
suliţaşii din preajma tunurilor. Îndreptă într-acolo o ceată de 
călăreţi. Dar în ajutorul pedestraşilor veniră cetele de ţărani 
valahi înarmaţi cu furci şi topoare; caii se prăvăleau 


nechezând sfâşietor; puşcaşii trăgeau fără contenire; un 
fum alb plutea deasupra taberei, încât cu greu mai puteai 
deosebi prieten de duşman. 

Încercând să înconjoare mulţimea pedestraşilor valahi, 
Şehabeddin înţelese cu groază că n-are destul loc să-şi 
mişte în voie bulucurile de călăreţi; malurile lalomiţei se 
surpau sub copite, sute de oşteni se prăvăliră în apă, 
împinşi de furcile ţăranilor; puterea ordiei se măcina în loc, 
fără niciun folos. Clocotind de mânie, mai-marele ostii 
turceşti dădu cu glas răguşit porunci noi; toboşarii chemară 
din valea vecină pe cei zece mii de hasichii odihniţi, călări 
pe cai iuți; hasichiii veniră într-adevăr, le vedea mantiile 
fluturând ca nişte aripi; dar când veniră, se năpustiră tot 
într-ai lor, făcând prăpăd... 

— Ce se-ntâmplă? strigă înnebunit beglerbegul. 

— l-au ucis pe ai noştri şi le-au luat veşmintele, răspunse 
un agă însângerat, oprindu-şi calul la un pas de calul lui. 

— Să intre azapii, porunci Şehabeddin. 

Azapii, înarmaţi cu scuturi şi iatagane, ţâşniră din umbra 
corturilor. Erau odihniţi şi dornici de luptă; se aruncară în 
vârtejul bătăliei chiuind şi răcnind. lancu hotărî să-şi 
strângă pâlcurile risipite în largul câmpiei şi trâmbiţaşii 
vestiră adunarea călăreţilor spre pădure. Neştiind ce se 
petrece, pe urmele lor se repeziră câteva sute de spahii, 
învârtind iataganele deasupra capetelor şi scoțând strigăte 
de izbândă. Călărimea lancului se despărţi în două, apoi 
laturile se închiseră asupra turcilor şi îi strânseră ca într-un 
cleşte. Şehabeddin se înălţă în scări să vadă mai bine ce se 
întâmplă acolo, spre pădure, unde călăreţii transilvani îi 
înconjuraseră pe spahii. Zări steagul verde ca o flamură a 
nădejdii fluturând între sclipirile săbiilor; apoi steagul se 
clătină, se pierdu, se înălţă iarăşi şi în cele din urmă pieri 
între luptătorii încăieraţi. 

La vremea prânzului, soarta bătăliei nu se hotărâse încă; 
bulucurile turceşti, pe care Şehabeddin le repezea din inima 
taberei asupra rândurilor potrivnice, piereau unul câte unul. 
Atunci beglerbegul hotărî o năvală generală. Tunarii îşi 
lăsară bombardele şi păzitorii de cămile îşi scoaseră 


iataganele; o gloată uriaşă se desprinse din tabăra alcătuită 
cu trudă şi porni asupra călăreţilor lui lancu. Lovit din mai 
multe părţi deodată, voievodul se nelinişti; oastea lui 
Basarab nu se arătase încă, luptătorii erau istoviţi şi 
împuţinaţi. Se trase deci din calea duşmanului care venea 
în iureş, aşteptând ca rândurile duşmanilor să se lărgească 
întrucâtva. Ochiul său ager găsi curând locuri goale în 
şirurile năvălitorilor şi acolo înfipse, ca nişte pene, cete de 
cavaleri-de-fier, împotriva cărora iataganele rămâneau 
neputincioase. Spartă astfel, năvala turcească puternică 
prin număr începu să slăbească; serascherii porunciră 
bulucbaşilor să-şi strângă oamenii din faţa lăncilor cumplite 
ale cavalerilor-de-fier. Oastea turcească, încă puternică, 
făcu zid în faţa taberei. 

Atunci se auzi dinspre apă chiot mare. Oastea lui 
Basarab, călărind pe cai iuți, având pe urmele ei câteva mii 
de ţărani munteni, se apropia în goană. Din partea turcilor 
se desprinse o aripă de oaste să le taie drumul. Atunci 
lancu trimise călăreţii secui să ţină turcii-n loc. Valahii 
trecură apa nesupăraţi şi împreună cu oştenii Iancului 
dădură năvală din două părţi. După bătălia de-o zi întreagă, 
turcii erau slăbiţi. Rândurile lor începură să dea îndărăt sub 
apăsarea oştii proaspete. 

— Înapoi! Retragerea în tabără! răcni Şehabeddin. 

Tobele bătură într-un chip anume şi turcimea se întoarse 
avându-i pe urme pe luptătorii întăritaţi ai celor doi 
voievozi. În preajma şanţurilor păzite de archebuze şi 
arcuri, românii se opriră. lancu hotărî să înceteze lupta. Se 
însera, şi de pe câmpul răscolit de copite se auzeau până 
departe vaietele răniților. 

Oastea lui lancu şi a lui Basarab înnoptă în preajma 
taberei turceşti, păzind drumurile. Dar turcii nu cutezară să 
iasă din întăritura lor. 

În dimineaţa următoare, oastea lui Şehabeddin îşi adună 
carele rămase tefere, se alcătui în rânduri de luptă şi porni 
să-şi deschidă drum cu sabia către Dunăre. lancu o lăsă să 
plece, dar o goni din urmă, lovind-o fără veste când dintr-o 
coastă, când din spate, hărţuind-o şi împiedicând-o să-şi 


caute hrană. Mulţi dintre turci căzură răpuşi de sabie sau 
loviți de boli împotriva cărora n-aveau nici vreme, nici 
pricepere să lupte; caii mureau de sete şi călăreţii 
deveneau pedestraşi purtându-şi cu greutate armele; îi 
chinuia foamea, îi măcinau spaimele codrilor întunecoşi prin 
care treceau, îi slăbeau nopţile de veghe în jurul taberei 
alcătuite în grabă, asupra căreia cădeau mereu pâlcuri de 
valahi dornici de răzbunare. 

În urma luptei de pe lalomiţa, spun cronicile că Ţara 
Românească s-a îmbogăţit. Turcii au lăsat aici mii de cămile 
şi de cai, precum şi nenumărate căruţe, corturi, veşminte şi 
arme. 


La jumătatea lunii septembrie, Şehabeddin şi cu 
rămăşiţele oastei sale ajunse la Edirne. Prietenii îl sfătuiră 
să nu dea ochi cu sultanul. Dar el stărui şi se duse la palatul 
lui Fadullah. Acesta îl primi cu răceală, privindu-l cam de 
sus. 

— Când a aflat de înfrângere, luminăţia sa şi-a îmbrăcat 
strai negru şi trei zile n-a mâncat, n-a băut, povesti 
secretarul sultanului. E mâhnit peste măsură. Păzeşte-te, 
Şehabeddin. Eu, în locul tău, după o pierdere ca asta m-aş 
duce hăt departe, în Caucaz sau în Siria, şi mi-aş pierde 
urma. Ce mai nădăjduieşti de la padişah? 

— Nimic decât iertare, murmură beglerbegul. 

— Vina ta e prea mare, prietene, oftă Fadullah. 

— Trebuie să-i cer iertare, stărui celălalt. 

— Ei bine, dacă socoteşti că ajută la ceva... mă duc să-l 
rog să te primească. 

Sultanul stătea în sala cea mare a palatului său, cu ochii 
la bazinul cu apă limpede în care zburdau câteva 
dansatoare. Prin vitraliile roşii şi galbene pete de lumină 
dulce cădeau asupra marmurei, înveselind-o, dar pe omul 
căruia îi erau închinate aceste frumuseți nu izbuteau să-l 
înveselească. 

Şehabeddin se opri în uşă, furişă o privire spre sultan şi 
căzu cu faţa la pământ. Murad al doilea era un om care nu 
ştia de glumă, dar acum, mânia lui era de-a dreptul 


înfricoşătoare. 

— Ce-ai făcut din oastea mea? urlă el ridicându-se de pe 
tronul de aur. Ce-ai făcut cu cinstea mea şi cu porunca 
mea? Cum mi-ai prăpădit oamenii, beglerbegule? De ce i-ai 
lăsat, să huzurească? De ce n-ai făcut faţă luptelor? Aud că 
ghiaurii au avut o oaste nici pe jumătate cât a ta. Prin ce 
vicleşuguri te-au înfrânt? 

— Luminate stăpân... încercă Şehabeddin să ridice 
fruntea. 

— Nu-ţi mai sunt eu stăpân, spuse sultanul. Ci gâdele. 
Hei, berbecilor! strigă el către străjile care rămăseseră 
stană la uşă. Luaţi-l şi peste un ceas să-mi aduceţi capul 
lui! 

Şehabeddin încercă să murmure o rugă de iertare, dar 
Murad strigă din nou: 

— Am zis! Ce mai aşteptaţi? 

Oştenii îl înşfăcară pe beglerbegul care plângea în hohot 
şi-l duseră în curte, pe mâna gâdelui. Ştiau că cu porunca 
sultanului nu te poţi pune. 

Rămas singur, padişahul se plimbă neliniştit împrejurul 
bazinului cu apă limpede. Mergea aplecat, cu pas rar, şi 
papucii din piele roşie moale ca bumbacul nu făceau niciun 
zgomot pe marmura pardoselii. În sfârşit, el înălţă fruntea şi 
bătu din palme. Un paj se ivi cu o plecăciune. 

— Să vină Fadullah, porunci sultanul. Şi să-mi aduci ceai. 
Şi fetele să plece. Vreau linişte. Linişte! 

Fetele ieşiră din baie şi se strecurară pe lângă el tăcute 
ca nişte umbre. Un străjer de la uşa dinspre grădină tuşi şi 
sultanul aruncă după el şiragul de mătănii de chihlimbar pe 
care-l frământa în mâini. La un semn al căpeteniei lor, toţi 
bostangiii care străjuiau uşile palatului dispărură din ochii 
sultanului. Murad rămase cu desăvârşire singur, cufundat în 
gânduri negre. Nici nu auzi paşii lui Fadullah care se 
apropiase. 

— Ai vrut să mă vezi, luminate stăpân. 

— Da, Fadullah. Şi să mă sfătuiesc cu tine. Cum vezi, 
soarta îmi stă împotrivă, prietene. 

— Văd, stăpâne. Totuşi te-ai purtat prea aspru cu 


Şehabeddin. 

— Nevolnicul acela! strigă sultanul. Câinele care mi-a 
pierdut o oaste întreagă! Din clipa asta să nu-i mai aud nici 
numele blestemat! _ 

Fadullah tăcu. Se apropie de fereastră. In curte, gâdele 
ridica securea. Secretarul sultanului îşi întoarse repede 
privirea de la acea privelişte cumplită. 

— Spune-mi, cuvântă sultanul după o vreme, ce mai ştii 
de Vlad Dârak, ostaticul nostru? 

_ — E bolnav, stăpâne. Temniţa de la Gallipoli nu-i prieşte. 
II dor oasele de umezeală. S-a plâns împotriva lanțurilor de 
la picioare. Şi a cerut să-şi vadă copiii. 

— S-a adeverit ceva din pâra împotriva lui? 

— Nimica, luminate padişah. Poate am greşit cu toţii. 
Subaşiul de Giurgiu, Hasan, voia s-ajungă paşă în Valahia. 

— Şi pentru asta, să mazilim un voievod? Pentru vorbele 
unui netrebnic? Hasan se voia paşă, auzi! Păi aveam o sută 
de oameni mai vrednici decât el. Şi unde să fie paşă, 
Fadullah? In Valahia? Acolo unde eu însumi nu izbutesc să 
fiu stăpân? Hasan al tău e un nerod, prietene. 

— Poate m-a minţit, murmură Fadullah. Cine ştie? Poate 
a scornit singur povestea cu solul Iancului. Adevărul e 
uneori o carte închisă, din care singur Allah poate citi. 

Sultanul îşi agită pumnul în faţa secretarului său: 

— Ei bine, ştii cât m-a costat povestea asta cu Dârak? Hai 
să socotim. Douăsprezece mii de oameni daţi lui Mezit-beg. 
Şi acum, cei optzeci de mii. Şi zestrea unei oştiri întregi. 
Aur, Fadullah, grămezi de aur. Şi gândul meu să cuprind 
Constantinopolul, amânat. Şi corăbiile pe care voiam să le 
cumpăr de la venețieni, amânate. Ştii bine că în apus se 
pregăteşte o cruciadă. lar eu mă iau după vorbele voastre 
şi pierd un prieten preţios, punându-l în lanţuri! 

— Poate că am greşit, murmură secretarul. Dar poate am 
făcut şi bine. Nu m-am încrezut niciodată în principii 
Valahiei. Dârak e os de Basarab. lar Basarabii ne-au fost 
mai totdeauna împotrivă. Oare Vlad să fie altfel? 

— Pe mine mă-ntrebi? mormăi sultanul. Te-ai îndoit de el 
de la-nceput. Adu-ţi aminte, acum şase ani, când am jefuit 


Ţara Bârsei. Luam prăzi bogate, cetăţile se apărau slab, era 
o vreme prielnică pentru noi. Ştii ce mi-ai spus? Că Vlad 
Dârak e viclean. 

— Eram încredinţat de asta, stăpâne. 

— Dar dovezi? Nimic. Totuşi te-am ascultat. Şi mi-am 
întors oastea, lăsând treaba la jumătate. Acuma iar îmi spui 
că Dârak e vânzător. Şi din vorba asta, aproape o sută de 
mii de săbii pierdute... Făcu o pauză, se apropie de 
secretarul său care nu îndrăznea să se clintească. Izbucni 
furios: Ce ai tu cu Dârak, prietene? De ce-i porţi sâmbetele 
şi-l ponegreşti mereu? De ce vrei să-l pierzi? 

— Nu eu am poruncit să-i pună lanţuri la picioare, spuse 
vicleanul Fadullah. 

— Nu tu, ci eu. Dar la îndemnul cui? îţi dai seama cât 
preţuia pacea cu Valahia? 

— Stăpâne, înfrânează-ţi mânia. Sunt. Mai în vârstă ca 
luminăţia ta. Te ştiu de când erai prunc în faşă. lţi stau 
alături de douăzeci de ani, de când domneşti cu slavă şi 
izbândă. Nu fi nedrept, stăpâne. Nu arunca vina numai 
asupra mea. 

Murad se domoli. Bătu din palme şi slujitorii intrară 
aducând ceaiul şi tot felul de bunătăţi. Sultanul şi sfetnicul 
său se aşezară pe perne şi băură în tăcere băutura fierbinte 
şi aromată. Abia după ce puse ceaşca deoparte, Murad 
vorbi iarăşi: _ 

— Mă gândesc să îndreptăm lucrurile, Fadullah. In clipa 
asta, lancu de Hunedoara e stăpân în Valahia. Dacă se 
uneşte cu ungurii şi cu nemţii, şi dacă-l mai ajută şi cetăţile 
italiene iar burgunzii şi francii răspund la chemarea papei 
de la Roma, suntem pierduţi. 

— Te gândeşti să-l pui iarăşi în scaun pe Dârak? 

— Aşa mă gândesc. Şi cred că-i cea mai bună cale. 

Fadullah îşi ciupi bărbuţa căruntă. Liniştea aceea, pe care 
temutul sultan o poruncise, deveni iarăşi stăpână în sala cu 
lumini roşii şi galbene, între timp, soarele scăpătase şi 
printr-un ochi de geam o rază palidă se strecura, alcăutind 
un desen ciudat pe marmura de pe marginea bazinului. 
Fadullah urmări jocul soarelui şi oftă: 


— Încearcă, luminăţia ta. Poate că Dârak şi-a vârât 
minţile-n cap. O jumătate de an în lanţuri, asta te face mai 
înțelept.. Ţi-a cunoscut, puterea. Acum să-ţi cunoască 
milostenia. Poate de-acum încolo va fi credincios împărăției 
noastre! 


CAPITOLUL AL ŞASELEA 


Zile fără capăt, zile de singurătate, nopţi de gânduri 
amare, în temniţa de pe malul mării. Vlad Dracul îşi ducea 
astfel captivitatea, pe care doar beiul cetăţii, un om de 
inimă şi care nu-l iubea pe sultan, i-o mai îndulcea 
întrucâtva. 

— Eu, îi mărturisi beiul într-o zi, nu sunt de partea lui 
Murad. Mi-e mai aproape de inimă Daud Celebi, fiul 
principelui Murad. 

— ÎI cunosc, spuse repede Vlad Dracul. L-am întâlnit la 
curtea împăratului Sigismund. Sora lui, Catharina, s-a 
măritat cu un nobil ungur. 

— E un om cuminte, spuse beiul. Mai domol decât. Murad 
al doilea. Şi mai cu inimă. A făgăduit oamenilor că nu va 
mai bate războaie şi nu-i va mai duce la moarte. Poporul 
ţine la el, dar nu se arată, de frica sultanului. Tatăl lui Daud 
a fost orbit de Murad | şi pe urmă osândit la moarte. 
Trebuie să ştii, Dârak, că blestemul neamului nostru acesta 
este: viaţa omului are preţ de nimic... 

— Blestem ce se răsfrânge şi asupra altor neamuri, 
beiule. Şi asta nu-i drept. 

— N-a spus nimeni că e drept, murmură turcul. 

Era singurul om cu care Vlad putea sta de vorbă. 

Temnicerii săi erau slugi mute şi grăbite, care-i aduceau 
hrana şi plecau fără un cuvânt. Mai auzea, uneori, strigătele 
pescarilor de pe mare. Atât, zile şi luni în şir, între pereţii 
rotunzi ai turnului... 

Şi într-o după-amiază de toamnă târzie, vestea aceea 
tulburătoare, adusă de un călăreț într-un pergament ascuns 
în dreptul inimii. Vlad îl văzuse pe călăreț intrând pe poartă, 


auzise sfada lui cu oştenii care nu voiau să tulbure odihna 
de după prânz a beiului: 

— Vreau să-i vorbesc în clipa asta, negreşit! 

— Nu se poate! Stăpânul se odihneşte şi ne-a dat 
poruncă aspră să-i dăm pace. 

— Am omorât un cal în fugă, ca să mă zăboviţi voi acum? 
strigă mânios noul-venit. 

— Ce este? întrebă de sus, de la geam, glasul aspru al 
beiului cetăţii. 

— Mă-nchin cu plecăciune, effendi. Un răvaş de la 
Fadullah, secretarul luminăţiei sale padişahul! 

— Bine, cobor îndată! răspunse beiul. 

Vlad auzi pocnetul ferestrei închise. O presimţire 
nesigură îi făcu inima să-i bată mai repede. Ce treabă putea 
avea sultanul cu această cetate mărginaşă, dacă nu ceva în 
legătură cu preţiosul ostatic pe care-l adăpostea? îşi 
îndreptă brăţara de fier care-i rosese glezna. Işi cercetă în 
ciobul de oglindă din perete faţa suptă, obrajii palizi de 
boală şi tristeţe, ochii strălucitori de friguri. Îşi trecu 
degetele răsfirate prin plete. Zări deasupra urechii o şuviţă 
argintie. Un junghi îi săgeta inima:  „Încărunţesc! 
Încărunţesc aici, în temniţa sultanului, în vreme ce ai mei 
trec prin cumpene şi nedreptăţi...” 

Auzi dincolo de uşă glasul beiului, care-i cerea voie să 
intre, după obiceiul lui. Cu tâmplele arzând, Vlad îi 
deschise. 

— Măria ta, spuse beiul, padişahul vrea să te vadă. Sunt 
fericit să-ţi aduc vestea asta bună. 

— Ce vrea de la mine? întrebă Vlad cu glas pierit.. 

— Nu ştiu. Dar se vede că te-aşteaptă zile bune, Dârak. 
Luminăţia sa a poruncit să-ţi scoatem lanţurile, să-ţi ajutăm 
să-ţi tămăduieşti rănile, şi să te întremezi. Vei sta la masa 
mea de azi înainte. Apoi, îndată ce vei fi în stare să 
călătoreşti, te vei înfăţişa sultanului la Edirne. Nu te-a 
văzut, de zece luni. 

— Zece luni... murmură Vlad cu capul în piept. Zece luni 
de temniţă şi, deodată, mă vrea zdravâăn şi voios. Ce spui, 
beiule, şi-a schimbat inima sultanul? Oare aceste zece luni 


l-au făcut mai bun, mai înţelept? 

— Nu-ţi pot răspunde, voievoade. Cred că Murad s-a 
săturat, de tulburări şi de înfrângeri şi-ţi va da tronul înapoi. 

— Rămâne să ştim preţul, zise Vlad. Domnia e un lucru 
care se vinde scump. 

— Eu zic că dacă-i spre binele neamului tău, poţi plăti 
preţul. Şi-acum îngăduie fierarului care aşteaptă la uşă să 
intre. Şi-a adus uneltele şi te va scăpa de chin, înlăturându- 
ţi fiarele de la picioare. 

— Dar chinul din suflet, beiule, cine mi-l poate înlătura? 
Şi cu ce unelte? 

Beiul cetăţii oftă şi nu răspunse. 


Curând după Anul Nou, Vlad se simţi în stare să 
pornească spre Edirne şi să se înfăţişeze sultanului aşa cum 
era el, cel adevărat: puternic, sănătos, gata să-şi apere cu 
tărie dreptul. Făcu drumul spre capitala otomană însoţit, ca 
la venire, de beiul cetăţii. Acesta avea la mână salv- 
conduct pentru cetăţile prin care poposeau, astfel ca 
preţiosul ostatic să poată călători nesupărat. 

La Edirne se înfăţişară lui Fadullah, care-i duse, fără să le 
dea prea multe desluşiri, în palatul marelui vizir. Acesta îl 
primi cu bunăvoință pe voievodul valah, îl pofti să stea jos 
şi-l luă pe ocolite: 

— Dărak, luminăţia sa sultanul a hotărât să te ierte şi să- 
ţi dea înapoi domnia. După cuviinţă trebuie să-i înfăţişezi 
ruga ta de iertare şi jurământul că-i vei fi credincios. 

— Pune o vorbă pentru mine, puternice paşă, că mi-am 
şubrezit oasele în temniţă. 

— Asta te va face să primeşti cu mai multă înţelegere 
gândurile padişahului. 

— Dar ce gândeşte luminăţia sa? tresări Vlad fulgerat de 
o bănuială. 

— Asta numai el însuşi o poate spune, murmură marele 
vizir. Te voi duce în faţa luminăţiei sale, încălcând obiceiul 
curţii. Ştii bine că după tipic, nu te poţi înfăţişa înaintea 
sultanului decât după ce el a iscălit cu mâna lui firmanul de 
domnie. De data asta a poruncit, să lăsăm deoparte tipicul; 


vrea să-ţi vorbească înainte, iar după aceea, când va iscăli, 
i te vei înfăţişa potrivit rânduielilor noastre, ca şi cum n-ai 
dat ochii cu el. 

— Ce rost are joaca asta? întrebă voievodul. 

Fadullah, care stătuse deoparte şi gustase din şerbetul 
de trandafiri închizând ochii de plăcere, se uită deodată în 
ochii lui Vlad şi murmură: 

— Prea multe întrebări, fiule. Supune-te şi vei afla care-i 
pricina. Mulţi dintre principii Europei ar da o avere ca 
sultanul să-i poftească la dânsul, încălcând obiceiurile 
păstrate din vechime. Ţie ţi se face cinstea asta, deci 
supune-te şi fii bucuros. 

— Sunt bucuros, rosti cu greutate Vlad Dracul. Şi 
mulţumesc luminăţiei sale pentru atâta cinste! 

— Atunci să mergem, hotărî marele vizir. Luminăţia sa se 
află în palat şi a poruncit să i te înfăţişezi îndată ce soseşti. 

Murad îl primi cu bunăvoință şi ceremonie pe Vlad 
Dracul. Erau de faţă câteva obraze înalte ale împărăției; 
marele vizir îşi luă locul de-a dreapta tronului, între emir şi 
dereftar; Fadullah rămăsese mai într-un colţ şi zâmbea 
nedesluşit, cu ochii la chipul înăsprit, îmbătrânit, al lui Vlad 
Dracul. Acesta se oprise în faţa tronului, după ce la uşă 
făcuse temeneaua obişnuită la curtea otomană. 

— Dârak, spuse sultanul, vreau să te iert pentru viclenia 
ta. 

— Nu trebuie să mă ierţi, slăvite padişah. Nu ai de ce să 
mă ierţi. Ar trebui să te iert eu, pentru nedreptatea 
săvârşită asupra mea şi asupra ţării mele. 

Murad se înroşi la faţă. Căută încruntat spre supuşii săi 
care ascultau vorbele îndrăzneţe ale voievodului. 

— Aşadar mă înfrunţi, strigă el. Ştii tu, Dârak, cât m-ai 
păgubit cu necredinţa ta? 

Fadullah făcu o temenea către sultan: 

— Luminate padişah, Dârak n-are de unde şti întâmplările 
ce au urmat după ce a fost închis. 

— Am avut grijă să le afle, rânji padişahul. Să vadă cât 
rău a adus Valahiei. Valahiei şi împărăției noastre. 

— Necredinţa mea a fost doar o bănuială, spuse Vlad. 


Pentru asta m-ai adus aici, ca să mă cerţi din nou? 

Murad se înfrână. Încercă să zâmbească şi porunci să se 
aşeze masa. 

— Oamenii se înţeleg mai uşor când sunt sătui, lămuri el. 

— Cât despre asta, spuse Vlad, dacă îmi aduc bine 
aminte, de la masă m-au luat oştenii tăi între iatagane. 

— Ce-a fost a trecut, Dârak. Hai să lăsăm diplomaţia şi să 
vorbim pe faţă. În bunătatea mea am hotărât să-ţi dau 
tronul înapoi. 

— Întâi să-mi dai copiii, spuse Vlad cu asprime. Doi sunt 
sub puterea ta; pe al treilea l-ai dus la pieire cu politica ta. 
Rău te-a sfătuit cine te-a sfătuit, luminate padişah. 

Murad se ciupi de bărbuţa deasă şi neagră. Făgăduise lui 
Fadullah să se stăpânească, să vorbească liniştit şi cu 
înţelepciune. Numai astfel putea obţine de la Vlad ceea ce 
dorea. 

— Dârak, spuse el, vreau să trăim în pace de acum 
înainte. Tronul tău şi sceptrul tău şi ţara ta, pentru un 
cuvânt. 

— Şi care-i acel cuvânt, slăvite padişah? 

— Pace pe veci! spuse sultanul răsunător. Jurământul tău 
că niciodată nu vei ridica sabia împotriva Porții Otomane şi 
nici nu vei lega prietenie cu cei ce ne duşmănesc. Vreau 
pace în Valahia, Dârak, şi ştiu că tu mi-o poţi aduce dacă 
vrei. Eşti puternic şi iubit de oameni; boierii din ţara ta te- 
au numit „cel Bun”. Ei te vor asculta şi vor ţine pacea, dacă 
tu le-o ceri. 

Sultanul tăcu. Vlad tăcu şi el, cu mintea învălmăşită. Se 
aşteptase la o asemenea dorinţă din partea sultanului, dar 
acum, când o auzea, rostită în gura mare de însuşi Murad, 
se tulbură nespus. Vorbele la care cugetase îndelung în 
vremea din urmă îi veneau cu greu de buze. Răsufla adânc. 
Tăcerea din sala tronului i se păru apăsătoare. 

— Şi noi vrem pace, slăvite padişah. N-am fost nicicând 
un neam de oameni hrăpăreţi. Ne-am mulţumit totdeauna 
cu ce era al nostru. Nenorocirea noastră e că v-am avut 
vecini. Baiazid lldârâm a năvălit nu o dată în Valahia şi s-a 
luptat cu tatăl meu şi l-a ajutat pe acel Vlad care-i era 


duşman. 

Au murit oameni cu zecile de mii. Şi din neamul meu, şi 
din neamul vostru. Ţărâna e încăpătoare. Un popor întreg 
zace sub brazde, înţelegi? Călăreţii noştri calcă pe 
morminte, padişahule. Nu mai vrem moarte. Dă-ne îndărăt 
ce e al nostru, făgăduieşte că nu ne mai calci hotarul, şi- 
atunci vei avea şi jurământul meu de pace. 

— Ce vrei să spui? lţi dau ţara şi sceptrul, nu-ţi ajunge? 

— Ştii bine la ce mă gândesc. Cetățile de pe Dunăre şi 
mai cu seama Giurgiul, clădit de părintele meu. 

— Niciodată! strigă sultanul. Cetățile mi se cuvin. Trebuie 
să mă apăr de năvăliri. Am acolo oameni şi tunuri. Nu-ţi dau 
nicio cetate, Dârak. Altceva ce mai ceri? 

— Pe fiii mei. l-ai răpit din ţara lor şi-i ţii departe. Vreau 
să-i am lângă mine, şi să-i învăţ a gospodări ţara. Sunt 
urmaşii mei şi vor domni când le va veni vremea. 

— Te înţeleg, Dârak. Îţi voi da numai unul din fii. Împarte 
cu el treburile ţării, dacă vrei. Dar pe celălalt o să-l ţin aici. 
Ostatic. Chezaş la dreptatea jurământului tău. 

— Dar, slăvite padişah, încercă Vlad. 

— Niciun cuvânt mai mult. Hotărârea mea o cunoşti. 
Aceasta este şi rămâne neschimbată. Un fiu ostatic, tronul 
şi jurământul de pace. Hotărăşte, e rândul tău. 

Vlad îşi plimbă privirea pe chipurile apropiaților 
sultanului. Dintre ei lipsea Şehabeddin, beglerbegul Turciei 
Europene. Vlad aflase de soarta lui şi înţelese o dată mai 
mult că nu de bună voie îi propunea Murad pacea. 

— Primesc, slăvite Murad. Jur să păstrez pacea la 
hotarele împărăției tale. 

— Şi să nu te pui alături cu duşmanii mei. 

— Jur şi asta 

— E bine, vom iscăli împreună tractatul. Fadullah, dă-i 
pana măriei sale voievodului Dârak! 

La auzul titlului folosit de sultan, cei de faţă făcură spre 
Vlad o plecăciune, zâmbitori, Vlad răspunse salutului lor dar 
rămase posomorit. Luă pana şi-şi înscrise numele în josul 
tractatului. Pe urmă i-o întinse lui Murad. Acesta iscăli. Puse 
pana alături şi-i întinse mâna lui Vlad: 


— Te voi numi, ca şi până acum, prietenul meu. Vei sta 
lângă mine la masă; iar peste trei zile, întovărăşit de un alai 
pe potriva rangului tău, vei porni spre Valahia. Fiul tău va 
sosi aici la vreme. Să-mi spui pe care-l vrei. 

— Pe Vlad, spuse repede voievodul. E mai bărbat şi mai 
deprins cu treburile ţării. 

— Aşa va fi, spuse sultanul. Porunca mea va pomi în clipa 
asta spre Nymphaeon. Să cânte muzica! Avem puţine clipe 
plăcute pe lumea asta, Dârak. E drept să ne bucurăm din 
plin de ele! 

Dincolo de geamurile colorate, bubui toba şi un cor de 
flaute începu un cântec tărăgănat. Era cântecul favorit al lui 
Murad al doilea. 


În cele trei zile cât dură pregătirea alaiului domnesc 
pentru întoarcerea lui Vlad în ţară, fiul său avu vreme să 
ajungă de la Nymphaeon, unde fusese ţinut dimpreună cu 
fratele său, la Edirne. E greu de arătat în cuvinte bucuria 
revederii dintre părinte şi copilul său. Vlad cel Tânăr i se 
păru voievodului mai bărbat, mai înţelept. Învăţase fără 
cusur limba osmanlâilor şi dovedise cunoştinţe filosofice şi 
cosmografice pe care nu le avusese înainte. Stătură 
îndelung de vorbă, la umbra chiparoşilor din curtea 
interioară a palatului. 

— Tată, spuse Vlad, de mare folos mi-a fost boierul 
Cândea. M-a învăţat atâtea lucruri despre lume... 

— Cine-i acest boier Cândea? 

— O să ţi-l înfăţişez îndată. Abia aşteaptă să-l vezi şi să ţi 
se închine. L-am întâlnit la Brăila după plecarea măriei-tale 
la Poartă. Venea încoace adus de o corabie din Genova, 
unde a trăit o bună parte din viaţă. Când sultanul a trimis 
după noi, am stăruit să-l iau cu mine. Am spus că este 
guvernorul meu. 

— Guvernor! se miră Vlad. La curtea Valahiei n-a fost 
niciodată o asemenea dregătorie. 

— Am născocit-o eu, pe loc. Când am înţeles că vom fi 
ostatici, m-am gândit că vremea trebuie trecută cu folos. 
lar boierul Cândea e un om umblat... 


— Să mi-l aduci, porunci Vlad Dracul. 

Vlad cel Tânăr porni cu bucurie să împlinească voia 
părintelui său. Şi reveni după o clipă cu un moşneag înalt şi 
slab, cu plete şi barbă albă ca zăpada, încât semăna cu 
sfântul Nicolae zugrăvit pe peretele mitropoliei din cetatea 
de scaun. Bătrânul purta o mantie lungă şi neagră, cu 
glugă, asemenea veşmintelor călugăreşti, de care-o 
deosebea doar gulerul alb, ţesut cu fir de aur şi bumbii tot 
de aur care se înşirau de la gât până la glezne. Bătrânul se 
opri la trei paşi de perna voievodului şi făcu o plecăciune 
adâncă, ducând încetişor mâna cu mânecă largă până-n 
dreptul inimii. 

— Mă înfăţişez cu supunere şi credinţă, măria ta. Faima 
de oştean a măriei tale a trecut hotarele tuturor ţărilor. 

— Fii binevenit, boier Cândea, că aşa auzii că-ţi zice. 

— Petre Cândea, măria ta. Conda, pe limba genovezilor, 
iar pe latineşte Condus, aşa cum m-am şi iscălit pe o 
cosmografie izvodită de mine. 

— Dar n-am avut prilejul să-ţi aud vestitul nume. 

— Povestea mea e lungă, voievoade. 

— Aşează-te, îl îndemnă Vlad, şi spune-mi-o îndată. 

Bătrânul îşi potrivi în preajma domnului un jilţ de lemn cu 
picioarele meşterite în cruce; îşi mângâie barba de sfânt şi 
începu: 

— În vremea tatălui măriei tale, Mircea cel Bătrân, 
odihnească în pace, eram tânăr curtean. Avusesem vreme 
să trag sabia împotriva turcului, în desele războaie pe care 
voievodul era silit să le dea. Ne-am înfruntat, în Dobrogea 
cu acel vânzător numit Vlad, cel care tintea să smulgă 
sceptrul domniei din mâna slăvitului Mircea cel Bătrân. 

— Am auzit această tristă istorie, spuse Vlad. Pe atunci 
eram copil. Mă aflam la Constantinopol, unde mă dăduse 
taica la învăţătură. Ştiu că acest Vlad s-a dat cu turcii şi ei l- 
au ajutat să ia Dobrogea de la taica. Mai ştiu că toată 
Dunărea, de la Păcuiul-lui-Soare şi până la Chilia, ajunsese 
în stăpânirea lui. 

— Ei bine, măria ta, eu am bătut, cu pasul acele locuri şi 
am lovit în duşmani şi am primit lovituri. Am aici, sub 


coaste, un semn de două degete, împunsătură de lance 
turcească. Asta s-a petrecut sub zidurile Nicopolelui... 

— Ai fost la Nicopole? tresări voievodul. 

— Am fost, mărite voievod. Am fost acolo şi am lovit şi eu 
destul. Şi m-am nimerit în preajma tatălui măriei tale în 
clipa bătăliei. L-am văzut luptându-se ca un leu. Şi numai 
nesocotinţa şi trufia unora dintre principii aflaţi în cruciadă 
a zădărnicit sângele vărsat. l-am cunoscut bine pe unii din 
acei principi. Bărbaţi viteji şi puşi pe fapte războinice, 
numai că... 

— Dar cum de i-ai cunoscut? Se spune că erau dezbinaţi 
şi fiecare închis în sine... 

— Fiecare după felul lui, zise în doi peri boierul Cândea. 
Pe unul dintre ei l-am cunoscut foarte bine şi am pătimit 
multe împreună. Era un nobil din Ţara Burgundiei, baronul 
de Concy, om mare în ţara lui, guvernatorul Picardiei. Acest 
baron a cerut măriei sale un tânăr de neam şi care să 
cunoască împrejurările şi locurile din partea turcilor. Măria 
sa mi-a poruncit să-i fiu eu călăuză. M-a lăudat înaintea lui 
cu vorbe bune. lar eu am împlinit porunca şi am fost toată 
vremea alături de baron. 

— Chiar şi în bătălie la Nicopole? stărui voievodul. 

— De bună seamă. Am trecut Dunărea cu luntrile. Francii 
şi nemţii şi burgunzii erau numai în fier. Cavaleri vestiți şi 
nobili cu toţii. Burgunzii aveau o mie de boieri în zale şi 
şase mii de oşteni cu leafă. După ce ne-a văzut pe malul 
celălalt, la Vidin, s-a îndreptat spre numita cetate Vidin 
unde stăpânea ţarul Straţimir. El s-a închinat regelui 
venindu-i în întâmpinare şi i-a spus că mai la deal se afla 
cetatea numită de turci Rahova, adică Orehovo pe limba 
bulgarilor, o cetate stăpânită de turci, dar cu creştini mulţi 
care-o locuiau şi care sufereau din greu de pe urma turcilor. 
Vestea asta i-a făcut pe principii creştini să-şi zăngăne 
săbiile. Intr-un glas au hotărât cu toţii să mergem asupra 
Rahovei şi să-i alungăm pe turci. Dar văzându-ne că venim 
şi înțelegând cam cu ce gânduri ne apropiem de cetatea 
lor, turcii au ferecat porţile şi n-au vrut să iasă, deşi craiul 
Sigismund le ceruse aceasta. Cinci zile am zăbovit la porţile 


cetăţii şi nu i-am putut, face niciun rău. Doar că turcii erau 
neliniştiţi iar creştinii din cetate prinseseră curaj. Intr-a 
cincea zi ei s-au năpustit asupra turcilor care străjuiau 
porţile şi i-au ucis şi-au tras zăvoarele. Turcii ceilalţi au pus 
mâna pe sabie şi oamenii regelui i-au fugărit prin cetate de 
i-au ucis sau i-au luat prinşi. Numai că unul dintre ei va fi 
scăpat şi a dat fuga la sultanul care venea cu oaste, de i-a 
făcut cunoscută tăria şi alcătuirea cruciadei. lar sultanul va 
fi dat poruncă oamenilor săi din cetatea Nicopole să nu dea 
drumul creştinilor înăuntru, că el e pe drum. Dar regele 
Sigismund nu ştia nimic şi a mers cu ceilalţi principi spre 
Nicopole, cu gând să cucerească cetatea şi să treacă mai 
departe. Şi au rămas în jurul cetăţii timp de şaisprezece 
zile, dar n-a fost chip s-o ia din mâna duşmanului. lar într-a 
şaisprezecea zi, a ajuns în preajmă şi sultanul cu oastea sa. 

— Baiazid lldârâm, murmură Vlad. 

— Întocmai, mărite voievod. Baiazid lldârâm, adică 
Fulgerul. l-au dat acest nume credincioşii săi, linguşindu-l şi 
spunând că-i un viteaz fără pereche. 

— Fireşte că era viteaz, râse voievodul. Cu o oaste ca a 
lui... 

— Oaste cum nu s-a mai pomenit, încuviinţă boierul 
Cândea. Un puhoi nenumărat! Atunci voievodul nostru 
Mircea s-a dus la regele Sigismund şi i-a cerut îngăduinţă să 
plece în calea turcului, să iscodească şi să-i afle tăria. Ceea 
ce regele a îngăduit pe dată, ştiindu-l pe tatăl măriei tale 
om priceput în treburile turcilor. Şi şi-a luat Mircea o mie de 
călăreţi din oastea sa şi s-a apropiat de tabăra duşmană. 
Când s-a întors, i-a spus regelui, care stătea şi aştepta 
împreună cu mai-marii oştilor creştine: 

— Duşmanul e puternic, măria ta. Are douăzeci de 
steaguri şi după întocmirea armatei turceşti, un steag 
numără pe puţin zece mii de oameni. 

— Prea bine, s-au bucurat craii apuseni. Cu cât e 
duşmanul mai puternic, cu atât e mai mare gloria celui 
care-l înfrânge. 

— Atunci, a spus regele, să întocmim ordinea de luptă. 

— Îngăduie, a spus Mircea cel Bătrân, îngăduie măria ta 


să dau eu prima năvală; îi cunosc bine pe turci, m-am mai 
luptat cu ei şi le cunosc vicleşugurile. Pe urmă ne va fi mai 
uşor să-i dovedim. 

— Bucuros îngădui acest lucru, a spus regele Sigismund. 

— Să  chibzuim,  monseniore, s-a împotrivit contele 
burgunzilor, loan Fără Teamă. Eu am venit de la mare 
depărtare, tocmai de pe ţărmul oceanului; am adus cu mine 
oaste de şase mii de oameni, cu care am cheltuit aur mult, 
şi o mie de cavaleri nobili. Daţi-mi mie cinstea primului 
atac. 

— Asta a fost spre nenorocirea Europei, zise Vlad Dracul 
cu glas înăbuşit. Acest cavaler şi-a dus oastea la pieire şi a 
pricinuit înfrângerea tuturor. 

Boierul Cândea oftă aducerii aminte şi spuse cu tristeţe: 

— Floarea vitejilor din lume a pierit atunci. Burgunzii s-au 
năpustit asupra oastei turceşti care s-a prefăcut mai întâi 
că fuge, prinzându-i mai apoi în cleşte. Pe urmă au sărit 
ceilalţi principi, fiecare cu rânduiala lui, fiecare socotindu-se 
în stare să se lupte singur. lar turcii i-au amăgit şi i-au bătut 
pe rând. Seniorul meu, baronul de Concy, a fost doborât de 
pe cal în toiul luptei. Îl împinseseră doi ieniceri cu lăncile. 
Baronul avea platoşă grea de fier, de la gât până la călcâie, 
şi când a căzut n-a mai putut încăleca. Am sărit să-l scap, 
dar cei doi se aţineau cu suliţele şi m-au izbit cumplit. 
Atunci m-am ales cu împunsătura în coastă, precum am 
mai spus. Ne-au luat pe amândoi şi ne-au dus la Brusa, 
unde ne-au ţinut ostatici. Baronul de Concy se ruga mereu 
de ei să ne dea drumul, făgăduind că o să-şi răscumpere 
viaţa cu aur, dar turcii nu i-au îngăduit. După şase luni de 
stat în temniţă, a şi murit de inimă rea. lar eu am vegheat 
lângă el şi l-am jelit şi i-am certat pe cruzii temniceri 
spunându-le: 

— Nu era mai bine şi pentru el şi pentru voi să-i daţi 
drumul? Scăpa cu viaţă iar voi vă alegeaţi cu aurul. Aşa, s-a 
pierdut în robie un viteaz nobil şi bun la suflet. 

— Lasă-l să piară, au spus nelegiuiţii, că el şi ai lui ne-au 
ucis şase mii de-ai noştri. 

— Acuma cu mine ce-aveţi de gând? Îngăduiţi-mi să mă 


duc la ai mei, dacă seniorul a murit. Tatăl meu e neguţător 
în Valahia şi vă va plăti pentru viaţa mea. 

— N-avem vreme să luăm răspuns din Valahia, au râs ei. 
Neguţători bogaţi se află pretutindeni. 

— Ticăloşii! mormăi Vlad. Găseau răspuns la toate. 

— Da, măria ta, şi m-au dus în târg strigând că vor să 
vândă un rob de neam ales, om sănătos la minte şi la trup. 
Atunci s-a apropiat de mine un neguţător genovez. l-am 
spus în limba burgunzilor, pe care-o învăţasem de la baron 
cât stătusem în temniţă, şi l-am rugat să mă scape de 
lanţurile păgânilor. El m-a ascultat, s-a tocmit cu acei turci, 
a plătit preţul şi m-a luat cu sine. M-a dus pe corabia lui 
care încărca marfă şi am mers cu el la Genova, oraş mare şi 
vestit care se află pe malul unei mări depărtate. 

— Cunosc, zâmbi voievodul. Nu trebuie să-mi vorbeşti ca 
unui prunc neştiutor. 

— lertare, măria ta. Dacă ştii de cetatea Genovei trebuie 
să ştii că oamenii de acolo îşi agonisesc traiul mai cu seamă 
de pe urma corăbiilor. Am învăţat şi eu, ca slugă a acelui 
neguţător, să vorbesc limba genovezilor şi să umblu pe 
mare cu corăbiile... 

— Cu corăbiile! strigă Vlad luminându-se la faţă. Te 
pricepi la corăbii, boier Cândea? 

— Cum se pricepe ţăranul la țarină, măria ta. Corăbiile 
stăpânului meu cutreierau marea de la răsărit la apus, din 
Englitera şi până la Crimeea. În câteva rânduri a arvunit 
marfă pentru Brăila noastră, şi m-am rugat să mă ia cu 
sine. Dar el râdea şi spunea că mă lasă slobod cu corabia în 
toate ţările, numai în Valahia nu, căci nu vrea să mă piardă. 
Prinsese drag de mine şi mi-a dat corabie pe mână şi mi-a 
poruncit, să merg în toate ţările, şi la arapii din Africa, 
oameni negricioşi la faţă care se închină ca turcii şi se 
hrănesc cu carne de berbec. Şi soarta mi-a scos în cale 
furtuni fără număr, şi bătăi cu piraţii, dar nicio împrejurare 
care să mă apropie de casă. Şi la greu şi la bine îmi ziceam 
totdeauna că n-aş vrea să pier înainte de a-mi vedea iar 
pământul. Asta s-a petrecut abia acum un an, pe vremea 
asta... 


— Dar eu n-am ştiut nimic, se miră Vlad. S-ar fi cuvenit, 
după atâtea întâmplări, să mi te înfăţişezi. M-aş fi mânarit 
cu un călător din neamul nostru... 

— Nu era vreme pentru asta, măria ta. Când am ajuns eu 
în port la Brăila, ţara se gătea de război. Aşa i-am şi spus 
neguţătorului meu, l-uându-l cu vorbă bună. Sunt bătrân şi 
să mă lase la ai mei, care trec prin grea cumpănă din 
pricina turcilor. Şi el mi-a îngăduit, să plec, după ce mi-a 
dat aur pentru slujba mea şi s-a văitat că rămâne acum, la 
bătrâneţe, fără ajutor. Dar nu m-am lăsat înduplecat şi am 
coborât pe țărm la Brăila. Şi acolo era fiul măriei tale care 
vorbea cu genovezii despre corăbii şi l-am rugat să mă ia 
cu sine ca tâlmaci, apoi au venit olăcari din partea turcilor 
să-l ducă la Edirne, şi el s-a milostivit, de nu m-a lăsat, 
spunându-le turcilor că sunt guvernorul său. Aşa bătrân 
cum sunt, socotesc că tot voi mai putea face ceva pentru 
neamul Basarabilor, înainte de-a închide ochii... 

— Eşti voinic, boier Cândea, nu mai vorbi de bătrâneţe, 
că nu-i vreme. Te iau în slujbă domnească şi-ţi poruncesc 
să fii capudan-başa, cum spun turcii, adică mai-mare peste 
corăbiile ţării. Dar să ştii, boier Cândea, că aceste corăbii 
nu fiinţează, în clipa de faţă, decât în cugetul meu. Dar le 
vom avea şi aievea, într-o bună zi. Fără corăbii nu putem 
face faţă turcilor. 

— Inţeleaptă vorbă, mărite stăpân. Valahia noastră are 
hotar întins pe Dunăre, şi cetăţi pe ţărmuri, şi schele cu 
negoţ bogat. Îi trebuie şi corăbii care să le străjuiască. 

— Aşadar, nu socoteşti corăbiile drept un vis zănatic? ŞI 
nu-ţi vezi slujba ca pe o trudă fără folos? 

— Dimpotrivă, spuse boierul Cândea. Voi face tot ce-mi 
stă în puteri pentru izbândirea acestui vis. lar slujba pe care 
te-ai milostivit să mi-o dai mă umple de bucurie. 

— Atunci e bine, rosti domnitorul. O să stai alături cu fiul 
meu, care-mi cunoaşte gândul şi crede în el. Nădăjduiesc că 
voi doi o să-mi faceţi pe voie. Ţara are nevoie de corăbii! 

— Le va avea, spuse boierul Cândea cu ochii strălucind. 


CAPITOLUL AL ŞAPTELEA 


În faţa cetăţii Giurgiului, nu departe de podul care fusese 
coborât pentru trecerea alaiului, boierii din divanul Ţării 
Româneşti pregătiseră primire sărbătorească voievodului. 
Turcii îl însoţiseră până la Dunăre, cu muzica ienicerilor 
sfâşiind văzduhul şi acoperind tropotul cailor de rasă dăruiţi 
de sultan, după datină, oricărui domnitor care primeşte 
firmanul domniei; cele două sute de călăreţi care-l însoțeau 
pe voievod se opriră, făcură rând cu faţa şi-l salutară, în 
vreme ce subaşiul Giurgiului venea să i se închine, 
dimpreună cu trei sute de ieniceri sosiți din cetate cu 
bărcile. Ocrotit de puterea alor săi, Hasan îl primi pe 
voievod cu temenele şi vorbe dulci, îi făcu urări de domnie 
lungă şi-i zâmbi de parcă fapta lui mârşavă nu se petrecuse 
niciodată. Ca să nu strice pacea abia statornicită, voievodul 
se strădui să-şi ascundă mânia pe care i-o stârnise vederea 
trădătorului; se mulţumi doar să-i şoptească fiului său: 

— Uită-te la el, Vlade, şi ţine minte că mi-e duşman de 
moarte. 

— N-o să uit, tată. Şi mai ţin minte vorba că fiecare faptă 
îşi are răsplata ei. 

— O să-mi dea el socoteală într-o zi, murmură Vlad 
Dracul. 

Se întrerupse, fiindcă sangeacdarul turc se apropiase, 
purtând steagul cu două cozi de cal - semnul domniei peste 
Valahia. Voievodul luă steagul şi-l flutură către ai săi. Cei 
cincizeci de oşteni valahi din alaiul domnesc strigară de trei 
ori: 

— Trăiască măria sa Vlad! 

Apoi Vlad porunci să se împartă turcilor care-l însoţiseră 
până la hotar darurile pregătite din vreme, potrivit 
obiceiului bine statornicit la Poartă. În sfârşit, urmat de fiul 
său, de Cândea şi de alţi câţiva curteni care-l întâmpinaseră 
la Edirne, urcă în luntrea care-l aştepta să-l treacă Dunărea. 
Hasan avu grijă să nu se suie alături de domnitor; el se 
îndreptă spre a doua luntre, împreună cu câţiva ieniceri, 


urmând ca în celelalte, mai mari şi mai butucănoase, să se 
rânduiască oştenii şi caii. Trecură deci apa, străbătură 
cetatea salutaţi de oştenii lui Hasan şi ajunseră la pod. 
Când înălţă ochii spre mal, voievodul dădu cu ochii de 
vechii săi prieteni, boierii din divan, şi le făcu cu mâna. 
Strigăte de bun-venit îi răspunseră; urmat de ai săi, Vlad 
urcă sprinten malul şi se repezi să-şi îmbrăţişeze sfetnicii, 
citindu-le în ochi bucuria şi credinţa. 

— Măria ta, ne bucurăm că ai scăpat de năpastă, spuse 
vornicul Albu în numele tuturor. 

— Am scăpat, dragii mei, şi o să plătesc cui trebuie 
pentru nenorocirea mea. Dar nu sunteţi toţi. Ce s-a 
întâmplat? Au pribegit oare unii dintre credincioşii mei? 
Unde sunt spătarul Dimitrie, şi paharnicul Micle, unde sunt 
boierii Tatul şi Borcea? 

— Mare, năpastă, măria ta, spuse Albu cu tristeţe. S-au 
prăpădit în luptele cu turcii. Precum ştii, am trecut prin 
multe nevoi în lipsa măriei tale. Lui Tatul i-a luat locul fiul 
său Stan, om de credinţă, care a venit să ţi se-nchine chiar 
aici. 

— Măria ta, viaţa mea îţi e dăruită, spuse Stan 
îngenunchind. Porunceşte şi îţi voi face pe voie, orice slujbă 
mi-ai încredința. 

Vlad îi puse o mână binevoitoare pe umăr: 

— Ridică-te, fiule. Să se facă hrisov că te întăresc ca 
spătar al doilea. 

— Tatăl meu mi-a poruncit să-l răzbun. L-a lovit în piept, 
un iatagan turcesc, şi când a fost să-şi dea sufletul, atât a 
spus: „Nu-i lăsaţi pe păgâni să ne îngenunche ţara...” Am o 
sută de călăreţi în satele mele, măria ta. Când dai poruncă, 
ne luăm armele şi pornim. 

— Suntem gata cu toţii, întăriră ceilalţi boieri. Să ne 
răzbunăm pentru toate! 

— Răbdare, fraţii mei, spuse Vlad încruntat. E drept că m- 
am izbăvit de temniţa turcească, dar cu ce preţ? A trebuit 
să jur că niciodată nu voi ridica sabia împotriva sultanului. 

— Ai jurat? strigară îngroziţi boierii. 

— Numai aşa mi-am putut vedea iarăşi ţara şi pe voi. 


Se făcu tăcere. O pală de vânt foşni prin sălciile 
plângătoare care străjuiau Dunărea. Voievodul îşi strânse 
mai bine mantia în jurul trupului. 

— Nu prea mi-a priit temniţa de la Gallipoli, spuse el cu 
un zâmbet chinuit. 

Boierii din divan se înfiorară. În tăcerea ce se lăsase, se 
auzi deodată scrâşnetul lanțurilor care ridicau podul. Priviră 
cu toţii spre cetate: niciun om nu se vedea pe zidurile 
înalte. 

— S-au închis iarăşi acolo, murmură voievodul. Parcă 
înadins au ales locul acesta ca să trec hotarul ţării. Să-mi 
facă în ciudă. 

— Şi să-ţi amintească o datorie veche, spuse voios Vlad 
cel Tânăr: Tată, cât o să mai laşi cetatea în mâna lor? 

— Ce ştii tu, băiete... oftă voievodul. 

Postelnicul Voicu făcu un pas înainte: 

— Măria ta, să lăsăm gândurile negre. Vei fi ostenit de pe 
drum. Ţi-am pregătit loc de popas pe pământ românesc, în 
conacul de la Clejani. Vom înnopta acolo. Şi vom vorbi de 
toate ale ţării. 

Voievodul încuviinţă. | se aduse calul dăruit de sultan. Un 
boier bătrân îl ajută să încalece. 

— Tot dumneata, comise Badea? spuse voios domnitorul. 
Mai duci slujba, o duci? 

— O duc, măria ta. Abia am împlinit optzeci de ani. Şi cât 
oi fi de bătrân, slujba pare uşoară la un stăpân care ţi-e 
drag. 

— Aşa e, strigară boierii. Te iubim, măria ta, şi ne 
bucurăm că te avem iarăşi în scaunul ţării! 

Vlad Dracul zâmbi şi dădu pinteni calului. În urma lui şi 
pe de lături, precum le erau rangul şi vârsta, călăreau 
boierii. Le deschidea calea un pâlc de călăreţi în haine 
negre, din oastea cu leafă a domniei. Deasupra lor flutura, 
ca o aducere-aminte, steagul cu două tuiuri pe care turcii îl 
dădeau domnilor la înscăunare. 

— Orice am face, suntem în puterea lor, îşi spuse Vlad 
Dracul oftând. 


Sfatul domnesc care urmă îndată după revenirea lui Vlad 
desluşi boierilor multe lucruri. Mai întâi, că sultanul dorea 
pace în partea Dunării ca să-şi împlinească gândurile pe 
care le avea în Asia. Voievodul le spuse iarăşi că trebuia, 
până una alta, să ţină legământul de pace. 

— Numai astfel vom avea linişte, spuse el. Şi liniştea ne 
trebuie foarte, cinstiţi boieri. Trebuie să lăsăm ţăranii să-şi 
vadă de recoltă. Cămările domniei sunt goale, iar vistieria... 

— Goală şi ea, întregi vistierul Coica. Ne-au secătuit-o 
războaiele, măria ta. De un an şi mai bine n-avem pace... 

— Acuma vom avea, spuse voievodul. 

Boierii se mişcară nemulţumiţi şi-şi plecară bărbile unul 
spre altul, sfătuindu-se. Vornicul Albu fu acela care dădu 
glas nemulțumirii tuturor: 

— Măria ta, jurământul pe care l-ai făcut sultanului ne-a 
mâhnit de moarte. Dacă i-ai dat cuvânt de pace, apoi noi 
ştim ce urmează: la toamnă, după ce vom strânge roadele 
ogoarelor, vor veni după haraciu. Şi vor porni iar spre 
schela Giurgiului carele cu grâu şi miere şi aur, să sature 
foamea semilunii. Şi iarăşi vor cădea asupra satelor ienicerii 
din Giurgiu şi din Turtucaia şi Silistra, şi vor jefui după 
placul lor. lar noi n-avem drept să-i pedepsim, fiindcă măria 
ta ai rostit jurământ... 

— Nu l-am rostit de bună voie, spuse voievodul cu glas 
înăbuşit. De nu juram, sultanul m-ar fi pus îndărăt în lanţuri, 
iar ţara... Gândiţi-vă ce s-ar fi petrecut cu ţara. Murad al 
doilea i-a pus gând rău; vrea s-o facă paşalâc. Întâia oară n- 
a izbutit, dar dacă-şi adună iarăşi oaste, dacă-şi cheamă 
bulucurile din Anatolia, dacă-i înarmează pe sirieni, nu văd 
ce oaste i s-ar putea împotrivi. Cât despre ajutorul pe care 
ni-l poate da Europa, vedeţi bine de câţi ani se fac 
demersuri şi se încheie tractate, fără prea mare folos. 
Chibzuiţi voi înşivă, boierii sfatului cel mare al ţării, priviţi în 
jurul vostru şi o să vedeţi aşa cum am văzut eu: decât urgie 
pe pământul ţării, decât sate pustiite şi oameni duşi robi ori 
doborâţi de sabie, mai bine legământul acesta, care să ne 
îngăduie a rostui ţara şi a-i reface puterile. Aşa m-am 
gândit şi acolo, în faţa padişahului, când a fost să iscălesc 


înţelegerea cu el. Acuma au venit doftorii să mă îngrijească 
de frigurile ce le-am dobândit în temniţă. Mă duc cu ei. 
Aveţi vreme să vă sfătuiţi între voi şi să hotărâți... 

Boierii se ridicară din jilţuri, salutând ieşirea voievodului 
şi a fiului său. Îndată ce Vlad cel Tânăr închise uşa spătăriei 
mari, dinăuntru se auzi larmă de glasuri. Vlad Dracul se 
întoarse către fiul său: 

— Înadins i-am lăsat singuri, să se sfătuie în voie. Eu nu 
silesc pe nimeni, fiule, să urmeze politica mea. Dar vezi 
bine că altă cale nu este... 

— Oricum, tată, trebuie să tocmim iarăşi oastea. Trag 
nădejde că nu te gândeşti la o pace veşnică cu turcii, aşa 
cum le-ai jurat. Pace veşnică nu poate fi cu cel ce 
asupreşte. 

— Jurământul acesta mi-a dat un răgaz, spuse 
domnitorul. Crezi că eu mă împac cu zâmbetele celor care 
m-au nedreptăţit şi m-au pus în lanţuri? Nemernicul acela 
de Hasan, care-mi face temenele după ce m-a dus la 
pierzanie cu jurământul lui strâmb, e stăpân în cetatea 
clădită de tatăl meu. Ah, cum de m-am încrezut o clipă în 
cuvântul lui viclean? 

— Şi de nu-l credeai, nu te-ai fi dus? 

— M-aş fi dus, făcu voievodul. Oricum m-aş fi dus. Nu-mi 
stă în fire să mă ascund sau să fug. 

Intrară în spătăria cea mică. Voievodul se aşeză în jilţul 
său şi-i mângâie cu palmele netezimea braţelor de lemn 
lustruit. 

— Acasă... murmură el. Ce nu face omul ca să se vadă iar 
între ai lui! 

— Nu te mai îndoi, tăicuţă, şi nu-ţi mai frământa cugetul. 
Ai făcut bine ce-ai făcut. Ţara e de partea măriei tale şi te 
va ajuta s-o scapi de năpastă. Cât despre noi, ne facem 
slujba înainte. 

— Ce slujbă? tresări domnitorul din gânduri. 

— Cea pe care ne-ai poruncit-o la Edirne. Eu şi boierul 
Cândea ne-am sfătuit îndelung. El spune că pentru Dunăre 
nu-s potrivite corăbiile. A cercetat în dreapta şi-n stânga, a 
întrebat oameni din partea bălții. Cu toţii spun că nici 


turcilor nu le vine la-ndemână cu corăbiile pe Dunăre. 
Bărcile cu vâsle sunt mult mai potrivite. Corăbiile merg cu 
puterea vântului, iar în părţile Dunării vântul e nărăvaş. 
Bate sau nu bate. Sau bate împotrivă. lar apa are multe 
coturi, şi maluri cu  întinsură, unde galioanele se 
împotmolesc ades. De aceea, boierul Cândea ne sfătuieşte 
să lăsăm gândul corăbiilor. Şi să facem un soi de luntre pe 
care grecii le numesc monoxile, adică dintr-un singur lemn. 
Copaci tăiaţi cu meşteşug şi scobiţi înăuntru... 

— Copaci scobiţi! strigă voievodul. Aşa se fac troacele 
pentru porci, băiete! S-ajungă oştenii mei să umble pe apă 
cu troacele? 

Fiul domnului făcu câţiva paşi prin încăpere. Privi 
îndelung la rafturile de cărţi. Se întoarse deodată spre 
voievod: 

— Tată, eu te ascult cu supunere şi te urmez în toate. Ca 
fiu şi ca oştean. Dar hai să chibzuim. Pentru galere trebuie 
meşteri iscusiţi. Şi aur mult. Şi vreme destulă, ca să facem 
totul pe-ndelete. Dar vremurile sunt schimbătoare şi aurul 
ne trebuie mai vârtos pentru tunuri şi pulbere. Pe când 
aceste monoxile... câţiva dulgheri îndemânatici, câţiva 
meşteri buni... Ai putea avea chiar în vara asta câteva zeci 
de luntre cu armele şi oamenii trebuitori, gata să cadă 
asupra cetăților turceşti de pe Dunăre. 

— Cetăți turceşti cu troacele... făcu încruntat voievodul. 

— Le spui troace, dar nu uita că-n codrii Vlăsiei sunt 
stejari bătrâni cu trunchiul cât casa. O troacă de aceasta ar 
putea duce cu ea o bombardă şi zece ori douăzeci de 
oameni înarmaţi. Boierul Cândea s-a străduit noaptea 
trecută, la lumina lumânărilor, de-a înfăţişat pe pergament 
chipul acestor luntri. Priveşte: sunt adevărate corăbii de 
război... 

Scoase din sân o bucată de pergament frumos împăturită 
şi o întinse în faţa domnului. Erau acolo înfăţişate nu numai 
luntrile, ci şi oamenii din ele: câte zece vâslaşi pe-o parte, 
cu pavezele atârnate în afară, spre apă, iar între ei, 
luptători înarmaţi cu arcuri şi flinte. In faţă se itea gura 
groasă a unei bombarde; în urmă, lângă vâsla cea mare ce 


slujea drept cârmă, era înfipt un steag cu semnul 
Dragonului. 

Vlad Dracul privi îndelung pergamentul, apoi întrebă: 

— În câtă vreme am putea avea gata luntrile astea? 

— În câteva luni, măria ta. Oricum, de două ori mai iute 
decât s-ar alcătui galioanele. p 

— Atunci, spuse voievodul, o să-ncercăm. lţi poruncesc, 
fiule, să pregăteşti luntrile şi oamenii. Vom da poruncă în 
satele despre munte să taie copacii trebuitori. Vei lua cu 
tine meşteri din târguri şi din satele pescăreşti. lţi voi da o 
sută de oşteni şi un iuzbaşă, ca să-ţi fie de ajutor. lar pe 
boierul Cândea să-l asculţi în tot ce spune. Vreau câteva 
zeci de luntri nu mai târziu de luna lui Cuptor... 


Pe la mijlocul lunii mai, Trandafir Braşoveanul se arătă 
iarăşi în cetatea Argeşului. Era înveşmântat ca războinicii 
apuseni, cu cămaşă de zale şi scut, iar pe scut avea 
însemnat herbul neamului său - o nicovală străjuită de un 
vultur, şi coroana braşovenilor, încununând o rădăcină de 
copac. Îl însoțeau doi cavaleri în zale, cu lănci lungi şi 
flamuri de-ale voievodului Transilvaniei, precum şi o ceată 
de călăreţi din oastea cu plată a cetăţii Alba lulia. 

Vlad Dracul tocmai judeca pricinile unor moşneni care se 
plângeau că boierul locului le luase din pământuri, când un 
aprod vesti că a sosit o solie din partea voievodului de 
Transilvania. Vlad întrerupse judecata şi porunci ca solul să 
fie poftit chiar acolo, în spătăria cea mare, de faţă fiind şi 
boierii din divan. Când Trandafir Braşoveanul se opri în uşă 
să-l salute, voievodul se ridică de pe tron, cobori cele trei 
trepte acoperite cu covor de Anatolia şi veni în 
întâmpinarea lui. Boierii divanului văzură cu mirare cum 
domnul îl îmbrăţişează pe solul transilvan, pe care nu-l 
cunoscuseră în prima clipă. 

— L-aţi uitat pe Trandafir Braşoveanul, râse el, şi 
cântecele lui cu multe înţelesuri? 

— Vara trecută a fost aici ca neguţător, îşi aminti unul 
dintre boieri. Acum văd că poartă straie de cavaler. 

— lar la Gallipoli, când a venit să-mi aducă veşti, purta 


strai de cerşetor, râse domnul. Dar orice strai ar purta, să 
ştiţi că în el ascunde o inimă vitează şi un suflet curat. Fii 
binevenit, nobile Trandafir, şi spune-ne ce vânt te aduce. 

— Măria ta, spuse Trandafir, stăpânul meu, contele lancu, 
voievodul Transilvaniei, îţi trimite gândul lui cel bun şi se 
bucură că ai scăpat de viclenia sultanului. Şi mi-a poruncit, 
să-ţi aduc o vorbă tainică. 

— Grăieşte fără teamă, dragul meu. Eşti între prieteni. Nu 
am taine faţă de boierii mei. 

Boierii divanului zâmbiră mulţumiţi de aceste vorbe şi-l 
salutară cu prietenie pe trimisul lancului. 

— Contele lancu, spuse Trandafir, te întreabă dacă nu 
vrei să dai vrăjmaşului ceea ce i se cuvine. 

Vlad Dracul oftă, se aşeză în jilţ, făcu semn tuturor să se 
aşeze pe scaunele rânduite de-o parte şi de alta a tronului, 
iar pe Trandafir îl pofti lângă sine, în jilţul păstrat pentru 
oaspeţii de vază. 

— Dragul meu Trandafir, alteţa sa nu cunoaşte cu ce preţ 
m-am aşezat iarăşi în scaunul Ţării Româneşti. Am jurat 
pace veşnică sultanului. 

— Ai jurat, repetă Trandafir Braşoveanul. Dar mai jurase 
cineva înainte. Cineva pe care jurământul nu l-a împiedicat 
să te pună în lanţuri. 

— Aşa e, strigară boierii. Sultanul şi-a călcat făgăduiala! 
lar jurământul solului său a fost viclean! 

Solul transilvan ascultă vorbele boierilor şi cuvântă: 

— Măria ta, ţi-ai dat cuvântul în faţa unui om care şi-a 
călcat propriul său cuvânt. Ai iscălit tractat cu cel care ţi-a 
dat iscălitură că te vei întoarce teafăr. Ce putere mai are 
jurământul măriei tale? Te poţi socoti dezlegat de el în orice 
clipă. 

— Are dreptate, cuvântă vornicul Albu. După pravila 
veche. 

— Şi după obiceiul pământului... adăugă postelnicul 
Voicu. 

— Prin urmare, întregi Trandafir, pacea făgăduită turcilor 
poate fi încălcată, aşa cum şi ei şi-au călcat făgăduiala! 

Vlad se întoarse către boierii săi. Pe feţele tuturora în 


privirile tuturora, el citi un gând care-l întărea. Ştia că un 
război avea să aducă ţării pierderi şi nenorociri; avea deci 
nevoie de tăria pe care numai ţara i-o putea da. 

— Cunoşteam gândul vostru de cum am păşit peste 
Dunăre, spuse el. Se potrivea întocmai cu gândul meu. Dar 
dacă am şovăit, a fost cu gândul la ţară. 

— Ţara se vrea neatârnată, măria ta, cuvântă vornicul 
Albu. Prin glasul nostru, ea vorbeşte. Ridică sabia spre 
binele ei; noi te dezlegăm de jurământul acela. 

— Aşa să fie, spuse Vlad. E voia mea şi a ţării. Ai auzit, 
nobile Trandafir. Du cuvânt alteţei sale că-i stăm alături. Şi 
într-o lună oastea mea va fi gata de război! 

Strigătele de bucurie acoperiră cele din urmă cuvinte ale 
domnului. Albu, ca mai bătrân şi dregător de frunte, veni şi- 
| îmbrăţişă pe voievod. lar ceilalţi binecuvântară într-un 
glas hotărârea îndelung aşteptată. 


Vistierul Coica îşi luă rămas bun de la voievod şi de la 
boierii divanului şi plecă îngândurat. În curte îl aştepta 
sluga sa, care-i înfăţişă de îndată calul. 

— Mergem spre casă, stăpâne? 

— Da. Dar de tine nu mai am trebuinţă astă seară. Du-te 
la crâşmă dacă vrei. Uite aici un ducat. Ţi-o fi destul pentru 
a încerca vinul cel nou al crâăşmăriţei Radului. 

— Ba şi cu doi ţigani lăutari zicându-mi la ureche, spuse 
bucuros omul. Mulţumesc prea plecat, stăpâne! 

Vistierul încălecă şi porni pe ulițele întunecate ale cetăţii. 
Mergea în pasul calului, îngândurat, fără să bage de seamă 
că după el se strecura neauzit un tânăr subţirel, fără 
suman, cu opinci moi în picioare, care-i înăbuşea paşii. 
Vistiernicul o luă spre marginea târgului, se opri la hanul lui 
Solomon, îşi priponi calul de pălimarul din faţă, dar nu intră, 
ci plecă pe jos către o căsuţă mai singuratică, cu gard înalt, 
ale cărei geamuri abia se desluşeau printre scândurile 
dese. Tânărul - după el. Când vistiernicul bătu într-un 
anume chip la poarta grea a casei, urmăritorul său se afla 
după un pom, la numai câţiva paşi, atât cât să poată auzi 
vorbele şoptite: 


— Cine-i? întrebă cineva dinăuntru. 

— Eu, Coica. Omul meu a venit? 

— Te aşteaptă, stăpâne. 

— Nu l-a zărit nimeni intrând? 

— Nu. A venit după căderea serii. Şi m-am uitat bine în 
urma lui. Nici ţipenie. 

— Bine. Deschide. 

Vistiernicul se strecură înăuntru. Tânărul auzi sunetul 
surd al zăvorului care fereca poarta şi înţelese că drumul 
său nu era pe acolo. Îşi luă vânt şi sări gardul. Când atinse 
pământul, azvârli câinelui cu glas dogit, care lătra întărâtat 
în urma oaspetelui de adineauri, un cocoloş de mămăligă 
cu bucăţi de carne. Zăvodul înfometat hăpăi îmbucătura şi-l 
lăsă în pace să urce pe prispă şi să se apropie de geamuri. 
Când simţi în palmă botul rece al câinelui, omul mai scoase 
un cocoloş. Câinele îl înfulecă tot aşa de repede şi se lăsă 
mângâiat pe spinare. Tânărul se uită pe geam. În lumina 
opaiţului de pe masa din mijloc văzu un chip bărbos şi 
negricios, iar alături de el faţa roşcovană a vistiernicului. 
Mai băgă de seamă că bărbosul purta în urechea dreaptă 
un cercel de aur, după obiceiul tâlharilor de drumul mare. 
Se uită bine la el, ca să-şi întipărească în minte chipul acela 
negricios şi bărbos. Când vistiernicul începu să vorbească, 
tânărul îşi apropie urechea de geam. 

— Ismaile, am o slujbă pentru tine. O slujbă grea, ţi-o 
spun din capul locului. 

— Slujbele grele costă mult, rânji bărbosul. 

Vistiernicul scoase din mâneca anteriului o pungă cu aur 
şi o sună în auz, apoi o puse pe masă dinaintea tâlharului. 

— Sună bine, spuse Ismail. Ce slujbă ai, stăpâne? 

— O viaţă. 

Tâlharul tresări şi împinse punga din faţa lui spre mâna 
mică şi albă a boierului. 

— Am jurat să nu mai ucid, boierule. Mi-e frică de 
blestem. 

Vistiernicul mută iarăşi punga lângă tâlhar şi spuse: 

— Asta-i numai jumătate. Mai primeşti una, după 
săvârşirea lucrului. 


— Întâi s-aud despre ce e vorba, spuse Ismail cu ochii la 
pungă. 


Vlad Drăculea oftă adânc şi-i puse o mână pe umăr: 

— Ai făcut treabă bună, Costea. Acuma ştim cine ţine 
parte turcilor şi le vinde tainele noastre. Dar solul trebuie 
ocrotit. Mă tem că va trebui să te trimit la drum. 

— Mă duc oriunde, la porunca măriei tale. 

— Atunci, dragul meu, ia-o chiar în seara asta către 
Turnul Roşu. Să-l ajungi din urmă pe Trandafir, dar să nui 
te arăţi. Lasă-l să creadă duşmanii că e singur, iar tu 
veghează. 

— Prea bine, măria ta, spuse Costea liniştit. 

— Du-te, Costea, murmură fiul domnlui. Trag nădejde că 
ai să izbândeşti. 


Trandafir Braşoveanul călări o zi întreagă pe drumul de la 
Argeş spre trecătoare. Umbla singur, lăsându-şi alaiul să 
mai zăbovească la curtea domnului Ţării Româneşti, semn 
pentru iscoadele turceşti că solia n-avea nicio grabă. De 
unde era să ştie solul că un prieten de-al turcilor se afla 
chiar în preajma domnului şi se muncea să-i taie calea? 

Pe seară îl prinse o ploaie cumplită, care îngreună pasul 
calului pe drumul plin de hârtoape care ducea spre munţi. 
Dar solul voievodului transilvan nu pregetă să meargă 
înainte; socotea că va apuca să ajungă în cetatea de la 
hotar înainte de căderea serii. Ploaia izbea mereu, 
nedomolită, şi se înnoptase de-a binelea când Trandafir 
ajunse sub zidurile cetăţii. Cercetă cu privirea drumul din 
faţa lui: podul fusese ridicat şi poarta închisă; vameşii şi 
străjile intraseră undeva la adăpost, numai sus, în foişorul 
care străjuia intrarea, zări nelămurit prin pânza neagră a 
ploii o fiinţă omenească. 

— Strajă! strigă Trandafir Braşoveanul. Vreau să intru în 
cetate, am treburi grabnice. 

— Poruncă de la ispravnic să nu mai intre nimeni, spuse 
omul de pe zid. Adastă până mâine, că-i zi de iarmaroc. lar 
până atunci, poţi înnopta la han. E-n stânga drumului, la o 


sută de paşi de aici. 

Drumeţul nu mai stărui; îl pătrunsese ploaia şi se gândea 
la un foc bun şi la o ulcică de vin fiert, întoarse calul şi porni 
încet înapoi, în partea unde-l îndrumase străjerul. Curând 
zări prin ploaie o luminiţă şi calul grăbi de la sine pasul, 
simțind în apropiere un liman. Bătu la uşa hanului; bătu 
îndelung, până când cineva se milostivi să crape numai 
uşa, cât să poată cerceta cu privirea întunericul de afară. 

— Câţi oameni? întrebă el prin crăpătura uşii 

— Unul singur, spuse Trandafir. 

Abia atunci omul deschise uşa de-a binelea, făcându-i loc 
să intre. Pe lângă el se strecură o slugă cu un sac în cap şi 
cu un fanar în mână, să adăpostească undeva calul 
drumeţului. Trandafir băgă de seamă că hangiul, un om 
gras şi voinic, păstra în mână o toporişcă cu coadă scurtă. 

— Urgie ce-i afară, hangiule. Bună seara. 

— Bună seara. Dacă se poate numi bună. Pe vremea 
asta, oamenii cumsecade stau acasă, la gura sobei. Nu mai 
aşteptam oaspeţi... 

— Slujbă domnească, hangiule, făcu Trandafir. Cred că- 
mi dai ceva de mâncare şi o duşcă... 

— Indată, îndată, se grăbi hangiul punând deoparte 
toporişca şi zăvorind cu grijă uşa. Tăiam nişte surcele 
pentru foc, lămuri el văzând privirea drumeţului către 
toporişcă. 

— Asta-i bună şi pentru surcele, şi pentru alte lucruri, 
jupâne. 

— Ce să fac, boierule? Vremurile sunt grele. Mă aflu aici, 
în pustietate, între munţi; mă bizui doar pe-o slugă 
ticăloasă... 

— Şi pe tăişul toporiştii, întregi Trandafir. 

— Şi pe el, la nevoie, încuviinţă hangiul. Umblă tâlharii, şi 
vremea asta e numai bună pentru ei. Dar pofteşte mai 
lângă foc, boierule, să-ţi usuci straiele. O să-ţi pregătesc 
ceva de-ale gurii, iar pânatunci să guşti nişte vin ars de prin 
părţile noastre. Am două măsuri: una mică, te încălzeşte şi- 
ţi dă putere. Una mare, care te veseleşte, dar îţi taie şi 
puterea ce-o ai. 


— Mie dă-mi măsura mijlocie, jupâne. Ca să-mi alunge şi 
frigul, şi tristeţea... 

Hangiul plecă în grabă şi, după o clipă, sluga care-i 
adăpostise calul intră pe uşa din dos şi se duse spre cuhnii, 
după stăpânul lui. Veni îndată înapoi, aducând un ştergar 
curat şi o bărdacă de rachiu. Trandafir sorbi o înghiţitură şi 
simţi puterea băuturii până-n vârful degetelor. Apoi se 
auziră bătăi în uşa de afară. 

— Altă slujbă domnească, spuse hangiul trecând spre 
săliţa din faţă cu ţoporişca-n mână. Dar până nu văd, nu 
pot şti... 

Se duse, veni curând, urmat de doi călători: unul bărbos, 
cu cercel în urechea dreaptă, celălalt tânăr şi subţirel, 
îmbrăcat ţărăneşte. 

— Ceva de-ale gurii, porunci bărbosul. 

— Pentru amândoi? vru să ştie hangiul. 

— Fiecare pe seama lui, răcni Ismail. Nu suntem tovarăşi 
de drum; s-a nimerit să bătem amândoi la uşă, asta-i tot. 

— Jupâne, spuse tânărul ţăran, la noi acasă e un obicei: 
mâncare puţină şi vin bun. Sunt neam de podgorean şi 
preţuiesc cum se cuvine darurile pământului. 

Hangiul zâmbi a râde şi se depărtă. Când reveni cu 
bucatele, îi rugă pe drumeţi să nu se supere, dar e mai bine 
să înnopteze aici, în sala mare, unde-i mai cald. Odăile din 
catul de sus erau toate pline cu oameni veniţi la iarmarocul 
de mâine. Drumeţii se arătară mulţumiţi şi cu atâta. 

„După vreun ceas, mâncând şi bând cât îi ţineau 
baierele pungii, cei trei drumeţi începură să-şi caute culcuş. 
Trandafir îşi întinse cerga adusă de hangiu pe o laviţă de 
lângă perete, bărbosul se ghemui în jilţul din faţa focului 
spunând că-i prieşte un culcuş rău lângă un foc bun, iar 
ţărănuşul, care părea că se întrecuse cu băutura şi vorbea 
cam fără şir, se întinse îmbrăcat şi încălţat la picioarele lui 
Trandafir şi începu să sforăie pe dată. 

Intr-un târziu, pe când focul se potolise de tot şi doar 
spuza de tăciuni mai arunca licăriri stacojii pe pereţii 
hanului, bărbosul se mişcă. Işi făcu mai întâi de lucru 
scormonind jarul; se apropie în vârful picioarelor de ţăranul 


care gemea în somn, îi ascultă câteva clipe răsuflarea 
adâncă, pe urmă scoase de la brâu un jungher şi se apropie 
tiptil de lavita pe care dormea solul transilvan. Atunci 
ţăranul sări de la locul său drept în spinarea tâlharului, îi 
zbură din mână arma care lucea stins în lumina roşiatică şi 
se prăbuşi cu el odată pe podea, răcnind: 

— Jupân Trandafire, sări! 

Trandafir îi sări în ajutor tocmai când Ismail îl cam 
dovedise: se afla asupra lui, cu un genunchi proptindu-i 
pieptul, cu mâinile căutându-i beregata. Trandafir îl 
cuprinse pe tâlhar de la spate, pe sub braţul drept, şi-i 
apăsă ceafa cu podul palmei până când Ismail gemu: 

— Stăi, jupâne, că mă dau bătut! 

Se ridicară cu toţii. Trandafir îl ţinu pe tâlhar sub 
ameninţarea spadei; ţăranul culese jungherul de pe jos şi 
aprinse lumânarea cea mare de pe masă, apoi cu mişcări 
îndemânatice legă mâinile ucigaşului la spate cu un curmei 
de sfoară. 

— Ce voiai de la mine? îl întrebă Trandafir cu asprime, 
vârându-şi sabia în teacă. 

— Banii, mormăi tâlharul. Mă gândeam că ai aur. 

— Minti, strigă ţăranul. Mai bine mărturiseşte, ca să scapi 
de teapa armaşilori 

— Nu mint, spuse Ismail privindu-l chiorâş. Nu se trag 
oamenii în ţeapă pentru o mână de taleri. 

— Dar pentru fapta ta, se trag. Ai vrut să iei viaţa unui 
sol, nu-i destul lucru? 

— Cine eşti? se cutremură tâlharul. 

— Cine eşti? întrebă şi Trandafir Braşoveanul. 

— Sunt Costea, slujitorul lui Vlad, fiul domnesc. Şi am 
poruncă, boier Trandafire, să-ţi veghez calea până la hotar. 
lar acest ticălos voia nu banii, ci viaţa ta! 

— Nu-l asculta, boierule, se milogi tâlharul. Sunt hoţ de 
drumul mare, recunosc, dar de viaţă omenească nu m-am 
atins vreodată! 

— Deci nu vrei să spui cu binele? spuse flăcăul întărâtat. 
Atunci o să spun eu: te cheamă Ismail, şi te-a tocmit boierul 
Coica, omul turcilor, să împiedici solia către contele lancu! 


Ismail scoase un răcnet şi se repezi aşa, cu mâinile 
legate, către uşă. Acolo îl aştepta, cu toporişca ridicată, 
hangiul. 

— Nu-l ucide! ţipă Costea. Trebuie să mărturisească în 
faţa domnului! 

— Nu-l ucide, spuse Trandafir în aceeaşi clipă. Vlad 
voievod trebuie să afle care-i sunt duşmanii. lar mărturia 
acestui ticălos va sluji pentru mântuirea ţării de alt ticălos, 
mai mare. Auzi, vistierul, boier din divanul ţării, un 
vânzător... Lumea e plină de ciudăţenii. 

— Şi de păcate, adăugă Costea. 

— Îţi mulţumesc, prietene, spuse Trandafir Braşoveanul 
cu căldură în glas. Îmi voi aminti de tine toată viaţa. Şi o să 
te răsplătesc. 

— Răsplata mea e una singură, boier Trandafire: să dau 
veste stăpânului meu că ai trecut teafăr hotarul Ţării 
Româneşti. Solia pe care-o duci e prețioasă pentru domnie 
şi pentru ţara toată. Şi-acuma odihneşte-te. Eu şi cu hangiul 
vom sta de veghe, să-l păzim pe tâlhar. Mâine în zori te voi 
însoţi până la poarta cetăţii Turnu Roşu. Voi cere acolo doi 
oşteni şi mă voi întoarce la Argeş cu ostaticul meu! 

Aruncă o privire spre Ismail care căzuse pe o laviţă, 
înnegurat, cu fruntea-n jos. Apoi se întoarse către hangiu: 

— Ce spui, jupâne, mă ajuţi să-mi împlinesc slujba? E în 
folosul domniei... 

— E şi-n folosul meu, râse hangiul punându-şi toporişca 
la-ndemână. Un tâlhar mai puţin pe drumurile munţilor... 


Vlad Dracul chibzui îndelung înainte de a începe 
cercetarea boierului vânzător. Ştia că vistierul are neamuri 
care-l ajută; de nu-l făcea să mărturisească din capul 
locului, s-ar fi putut isca tulburări. Porunci deci unui aprod 
să-l cheme ca pentru o pricină oarecare, în spătăria cea 
mică. Voievodul stătea în jilţul său când intră boierul Coica, 
ploconindu-se: 

— Să trăieşti, măria ta. M-am înfăţişat la poruncă... 

Domnul privea în jos; nu înălţă capul la intrarea boierului. 
Trecură clipe lungi şi grele de tăcere; marele vistiernic 


aştepta cuviincios; alături fiul domnesc stătea tot aşa, 
tăcut, cu privirile-n podea. Deodată, Vlad Dracul fulgeră 
spre boier cu ochii mânioşi şi spuse răspicat: 

— Ascultă, boier Coica, de ce mă vinzi? 

Boierul nu păru tulburat defel, el privi cu mirare în ochii 
domnului şi-l mustră: 

— Nu-mi vine-a crede, măria ta. Aşa vorbeşti unui om 
care ţi-a fost alături şi la bine şi la rău. De zece ani încoace? 

— Mă vinzi, boier Coica! Am dovezi tari împotriva ta. 
Mărturiseşte, până nu-i târziu. 

— N-am ce mărturisi, mărite doamne! Mă jur pe viaţa 
copiilor mei... 

— Taci! tună voievodul. Copiii tăi n-au nicio vină că tatăl 
lor s-a dovedit un ticălos. Aduceţi prinsul! 

Doi seimeni îmbrânciră pe uşa tainică de lângă raftul cu 
cărţi pe Ismail. Boierul Coica se îngălbeni la faţă văzându-l. 

— Acest om va pune mărturie împotriva ta, spuse Vlad. E 
un tâlhar vestit de pe drumurile Câmpulungului. Te-ai dat 
cu tâlharii, câine, ca să faci pe placul turcilor! Vorbeşte, 
Ismaile. E adevărat că te-a tocmit ca să-l ucizi pe solul 
contelui lancu? 

— Adevărat, măria ta, spuse tâlharul. Şi mă rog de 
iertare, căci răul n-a fost făptuit. 

— Măria ta! Nu-l cunosc pe acest om! Faci rău dacă pui în 
balanţă cuvântul unui tâlhar şi cinstea unui boier din 
divanul ţării. 

— Nu mai eşti boier în divanul ţării, jupân Coica. Eşti un 
vânzător şi o să te pedepsesc cu mâna mea! 

Înălţă buzduganul, dar Vlad cel Tânăr se repezi la tatăl 
său şi-i prinse braţul: 

— Tată, nu-l lovi! Gândeşte-te la slujba pe care trebuie s- 
o facă! 

Vlad îşi stăpâni cu greu mânia. Cobori buzduganul şi, 
răsuflând greu, se uită la tâlhar. 

— ie, Ismaile, îţi dăruiesc viaţa. O să sapi la sare pentru 
cămara domnească cinci ani de zile. 

— Mulţumesc, milostive doamne, zise tânguitor tâlharul. 
Nu sunt vrednic de atâta bunătate. 


Seimenii îl luară între săbii pe Ismail şi-l duseră cu ei. 
Voievodul se uită pe sub sprâncene la boierul Coica: 

— Tot nu mărturiseşti? 

— Măria ta, spuse boierul, oamenii sunt răi. Vin cu pări 
mincinoase. 

— Te joci cu viaţa, jupân Coica. Dar îţi mai aduc o 
dovadă, înainte să te trimit la ţeapă. Ce-ai căutat acum 
două seri, după sfatul domnesc, în casa unui oarecare 
Spălăţelu? 

Boierul Coica începu să tremure şi căzu în genunchi: 

— lertare, măria ta! Nu-ţi mai ascund nimic. A fost o clipă 
de rătăcire. Turcii mi-au făgăduit domnia, dacă-i ţin în 
cunoştinţă cu tot. Ce se petrece la noi şi la vecinii noştri. 
Mărturisesc de bună voie, iată: sunt vânzător. Fii milostiv, 
măria ta, şi nu mă trimite la moarte. O să-ţi fiu credincios, 
mă jur... 

— Ai jurat o dată, când ţi-am încredinţat dregătoria de 
mare vistier, şi am crezut. În tine. Cum să te mai cred a 
doua oară? 

— Milostive stăpân, fac tot ce-mi ceri. Pune-mă la- 
ncercare, te vei încredința că eu... Cruţă-mi viaţa, măria ta! 

— Ai trimis scrisoare turcilor despre sfatul nostru cu 
Trandafir Braşoveanul. Ai lucrat împotriva mea şi a ţării. 
Incape iertare pentru o asemenea faptă mârşavă? 

— Fii milostiv, măria ta! hohoti trădătorul, îmbrăţişând 
cizmele voievodului. Am fost un ticălos, un netrebnic... 

— Noroc că scrisoarea ta n-a ajuns la turci. lar omul tău, 
acel Spălăţelu, se află închis în turn. Tu să faci altă 
scrisoare către turci, scriind aşa cum te-nvâăţ eu. Şi să-i faci 
semnele pe care le ştii, ca turcii să te creadă. De te vor 
crede, eşti scăpat şi-ţi vei duce viaţa mai departe în 
singurătate, la mănăstirea Snagovului, cugetând la urâţenia 
sufletului tău. Dacă scrisoarea ta va da de bănuit turcilor, 
atunci... 

Impunse eu degetul arătător văzduhul, într-o mişcare ce 
spunea mai mult decât vorba. Boierul Coica spuse cu 
grabă: 

— Fii binecuvântat, măria ta. Voi face precum îmi 


porunceşti! 


— S-a potolit Dârak, precum se vede, murmură Fadullah. 

— Ai veşti din partea Valahiei? se bucură sultanul. 

— Da, luminate stăpân. Omul meu de la curtea lui Dârak 
mi-a trimis veste grabnică. La Argeş a venit un sol din 
Transilvania să-l îndemne pe Dârak la război. lar voievodul 
s-a împotrivit, spunând că are jurământ şi nu va strica 
pacea cu noi. 

— Crezi în omul tău? 

— Ca în mine însumi, stăpâne. E marele vistier, boier de 
frunte. Mi-a mai dat şi altă dată veşti şi toate s-au dovedit 
adevărate. E drept că preţul a fost mare: i-am făgăduit că-l 
ajut să ia tronul Valahiei. 

— Viclean mai eşti, Fadullah. Făgăduieşti tuturor şi nu dai 
nimănui. 

— Mă ostenesc pentru slava Aliotmanului, luminate 
stăpân. 

— E bine, spuse sultanul după o clipă. lancu nu va cuteza 
să ne lovească, dacă nu-l are pe Dârak de partea lui. Putem 
deci să ne vedem de lucrul nostru în Asia. M-am gândit să 
luăm ceva oameni din cetăţile dunărene şi din Bulgaria, să-i 
adăugăm oastei din Anatolia şi să cuprindem Persia. E unul 
dintre visurile scumpe strămoşilor mei. 

— Care vise se izbândesc sub sceptrul tău, luminate 
stăpân, spuse cu încredințare Fadullah. 


CAPITOLUL AL OPTULEA 


— Măria ta, a sosit bombarda de la Braşov! 

Vlad Drăculea ieşi din scobitura stejarului uriaş pe care 
meşterii îl terminaseră de strunjit. Işi scutură aşchiile de 
lemn care-i intraseră pe sub cămaşă la ceafă. 

— Foarte bine, spuse el. Chemaţi-l pe boierul Cândea. E 
pe mal, se îngrijeşte de luntrea cea mare. Adică stai! Spune 
să tragă carul mai aproape, până-n malul apei. Acuma o să 
vedem ce ispravă am făcut! 


Porni el însuşi spre malul apei, unde meşterii clădiseră 
schelă nouă şi groasă, din copaci sănătosi. In marginea 
schelei, legată bine în otgoane, se legăna uşurel luntrea 
cea mare. Făptura puţină a boierului Cândea abia se zărea 
într-o lăture. 

— A venit bombarda, strigă Vlad de departe. 

Meşterii se adunară în jurul lui. Boierul Cândea, ajutat de 
un flăcău cu securea în mână, sări pe pod şi veni lângă fiul 
său domnesc. 

— Luntrea cea mare e gata, spuse el. Am încercat-o 
punându-i înăuntru bolovani. Stă bine pe apă, oricât am 
împovăra-o. 

— Aruncaţi bolovanii în Dunăre, porunci Vlad. Acuma o 
vom încerca cu povara ei adevărată. 

Sus, pe mal, se arătară coarnele boilor care trăgeau carul 
greu, braşovenesc. Meşterii alergară la car, să-i domolească 
mersul. Drumul cobora lin către schelă. Curând, carul 
ajunse pe pod, lângă luntrea cea mare. Vlad şi meşterii se 
îngrămădiră în jurul lui să privească bombarda. Era o armă 
nouă, cu ţeava scurtă şi groasă alcătuită din doage de 
stejar, strânse în cercuri de fier. La gură avea un brâu gros 
de trei degete şi lat de-o palmă, pe care era încrustat 
semnul breslei armurierilor din Braşov. Ţeava se sprijinea 
pe tălpice groase ca de sanie, iar la capătul din urmă avea 
un locaş pe unde se dădea foc. 

— Acuma-i acum, spuse Vlad. Trebuie s-o cumpănim 
bine, ca să n-o scăpăm în apă. 

— Las” pe mine, măria ta, spuse boierul Cândea. Am mai 
umblat, cu lucruri de-astea. 

— Atunci îţi poruncesc să începi, zise Vlad stăpânindu-şi 
tulburarea. 

La porunca lui Cândea, meşterii aduseră scânduri groase 
şi funii. Carul fu tras cu spatele la schelă. Zece perechi de 
braţe voinice începură să tragă frânghiile. Bombarda lunecă 
pe tălpile ei, spre scândurile de călăuză. Când ajunse jos, 
podul trosni sub greutatea ei. Apoi câţiva oameni săriră în 
luntre. Aşezară şi acolo scânduri care duceau pe podişca 
din partea din faţă a bărcii, anume întărită ca să poarte o 


povară însemnată. Frânghiile lungi de cânepă se întinseră 
ca un păienjeniş în toate părţile. Urcat pe car, cu barba 
fluturând în vânt, boierul Cândea răcnea porunci: 

— Mai trage la vale! Ţine-o de sus! Ridicaţi din dreapta! 
încet! încet! 

Bombarda se mişca ascultătoare pe drumul hotărât de 
bătrânelul acesta vioi. Spre prânz, ajunse la locul ei, în 
luntre. Oamenii dădură jos greutăţile care cumpăneau 
celălalt capăt al vasului şi puseră în locul lor ghiulelele şi 
cutiile cu pulbere. Pe urmă, zece vâslaşi se urcară pe rând 
şi trecură la locurile lor, pe laviţele puse de-a curmezişul, 
dintr-o lăture în alta a luntrii. La semnul lui Cândea, se 
urcară alţi zece, cu arcuri şi sulițe, care-şi luară locul între 
vâslaşi. Barca se afunda treptat, apăsată de greutate: 
Uneori, la o mişcare mai repede a oamenilor, se legăna 
încetişor, dar îşi regăsea curând cumpăna. Se auzea doar 
lipăitul mărimi, al valurilor care loveau lemnul bine lustruit. 

— Măria ta, spuse Cândea răguşit, îţi poţi lua locul. 
Luntrea domnească e gata! 

Un strigăt de bucurie ţâşni din piepturile oamenilor din 
luntre şi al celor ce adăstau pe mal. Vlad cel Tânăr se urcă 
la urmă, lângă vătaf. Acesta, luase-n mână vâsla cea mare 
şi aştepta cu ochii la el. 

— Dezlegaţi! spuse Vlad stăpânindu-şi tremurul glasului. 

O mână îndemânatică desfăcu frânghia înfăşurată în jurul 
unui trunchi de copac bătut în mal. Partea dinainte a luntrii, 
având deasupra bombarda, se depărtă de schelă. 

— Înainte! răcni vătaful luntraşilor. 

Braţe voinice înfipseră vâslele în apă. Luntrea îşi săltă 
puţin vârful şi porni să spintece valurile Dunării. Vlad cel 
Tânăr răsuflă adânc, sorbind mireasma proaspătă a apei. 
Privi feţele oamenilor de la vâsle: feţe roşii de sforţare, dar 
bucuroase. Barca îşi luase avânt. Când fiul domnesc privi în 
urmă, zări schela şi meşterii micşoraţi de depărtare. Chiar 
lângă marginea schelei, făptura măruntă, înveşmântată în 
negru, a boierului Cândea se desluşea între cămăşile albe 
ale celorlalţi. 

— Înapoi, la mal, porunci Vlad cel Tânăr. Se cuvine să-l 


luăm şi pe boierul Cândea cu noi. Nu putem încerca 
bombarda fără el! 


În vreme ce în tabăra de pe malul Dunării meşterii 
făureau alte şi alte luntri, pe câmpul din apropiere şi pe apa 
bălții învecinate luntraşii cei noi ai domniei învățau de zor 
meşteşugul. Alături de oştenii pe care voievodul îi dăduse 
fiului său, acesta adunase din satele dunărene vreo cinci 
sute de flăcăi ageri şi voinici, care ştiau să înoate ca şi 
peştii şi să lupte ca leii. Pe câmpul din preajmă, flintaşii şi 
arcaşii învățau tragerea la ţintă. Vlad poruncise să se facă 
două feluri de luntri - unele cu zece, altele cu douăzeci de 
vâslaşi. Între vâslaşi, precum şi la capetele luntrilor, 
trebuiau să încapă tot pe atâţia luptători, care la drumurile 
lungi trăgeau la vâsle cu schimbul, în vreme ce vâslaşii 
trebuiau să ia armele. Aşadar, fie că erau vâslaşi sau 
luptători, oamenii de la luntri trebuiau să ştie deopotrivă 
amândouă meşteşugurile. De aceea se osteneau cu rândul 
să le înveţe şi pe unul, şi pe celălalt. 

Zilele şi săptămânile se scurgeau astfel, fiul voievodului 
împărțindu-se între cei ce meştereau bărcile şi cei care 
învățau să le mânuiască şi să se lupte. La jumătatea lunii 
iunie, într-o dimineaţă, un olăcar călare fu oprit, de străjile 
care păzeau tabăra. Vlad auzi din cortul său sfadă şi se 
trezi. 

— Poruncă pentru fiul domnesc, de la măria sa! 

— E prea de dimineaţă, oştene. 

— Am călărit zi şi noapte. Sunt veşti grabnice. Dă-te la o 
parte, străjerule, şi lasă-mă să trec! 

Vlad se ridică repede. Îşi trase cizmele, îşi puse cămaşa - 
el şi ai săi dormeau goi până-n brâu, căci erau nopţi de 
arşiţă acum, la început de vară - şi-şi încinse spada. Dădu 
deoparte perdeaua de mătase şi ieşi din cort. Se lumina de 
ziuă. Copacii din jurul taberei scăpărau în culorile trandafirii 
ale răsăritului. Un cal necheză încet în ţarcul din marginea 
taberei. Fiul domnesc răsuflă adânc şi-şi trecu mâna prin 
plete. 

— Strajă! strigă el. 


— Poruncă, măria ta! 

— Lasă pristavul să vie-ncoace. 

Călărețul se strecură printre corturile liniştite şi curând 
descălecă în faţa lui Vlad. 

— Plecăciune, măria ta. Am adus porunci de la curte. 

— Te ascult. 

— Măria sa a poruncit să te înfăţişezi la Calafat până-ntr- 
o lună, cu luntrile pe care le ai gata, fiindcă oştile noastre şi 
ale contelui lancu vor trece Dunărea! 

— Aşadar, contele şi-a ţinut cuvântul, murmură Vlad. 
Prea bine, omule. Du răspuns măriei sale că voi face 
precum a poruncit. Chiar mâine vom pleca la drum! 

„„„Pe înserat, mai toată tabăra era strânsă şi pusă în 
luntri. Oştenii şi luntraşii lucrară până la apusul soarelui, 
apoi aprinseră focurile să-şi pregătească cina. Vlad ştia că-i 
aşteaptă un drum greu, plin de încercări, pe care nimeni 
nu-l mai făcuse pân-atunci, şi poruncise ca toată mişcarea 
taberei să se potolească mai devreme în seara asta. Dar 
luntraşii săi erau oameni tineri şi fără astâmpăr; zăboviră 
îndelung în jurul focurilor, povestind şi cântând din fluier; 
abia către miezul nopţii, la porunca aspră a fiului domnesc, 
stinseră focurile şi se cuibăriră pe pământul învelit cu iarbă 
grasă al luncii, având drept căpătâi mantiile lor aspre 
ostăşeşti. Curând, în tabăra de pe malul Dunării rămaseră 
treze numai străjile. Dinspre apă, sfada broaştelor răsuna 
ca un murmur necontenit, iar stelele sclipeau tremurător în 
văzduhul încă fierbinte de arşiţa zilei. 


Drumul luntraşilor începu liniştit şi fără pătimiri. Luntrea 
cea mare se afla în frunte, trasă de braţe voinice care 
păreau a nu şti ce-nseamnă oboseala. In urmă se înşirau, 
trei câte trei, celelalte luntri, în număr de cincizeci, cu 
vâslaşi şi luptători în ele, cu corturi pe care seara le 
întindeau pe țărm, cu arme şi cu merinde, ca orice oştire în 
mers. 

— Dac-o urma tot aşa, drumul nostru seamănă cu o 
petrecere, spuse Costea care stătea în stânga fiului 
domnesc, de-a dreptul pe podul bărcii, ţinându-i armele la- 


ndemână. 

— Aşa o să urmeze, îl încredinţă Vlad cel Tânăr. Turcii se 
uită la noi de pe malul lor şi n-au ce ne face; armele lor nu 
bat până aici. Intr-un singur loc ne pot tulbura: când vom 
ajunge în faţa Giurgiului. E cetatea cea mai tare de pe 
Dunăre şi singura aflată pe malul nostru; n-aveam cum s-o 
ocolim. De dincolo, din Rusciuc, iarăşi pândesc turcii. Mă 
gândesc cum s-o luăm ca să scăpăm nevătămaţi. 

Vătaful luntraşilor îşi întoarse spre Vlad faţa arsă de 
soare şi spuse: 

— Măria ta, eu socotesc că-i mai bine să mergem pe 
aproape de cetatea Giurgiului. In partea Rusciucului e malul 
mai înalt, şi ne pot lovi cu uşurinţă de sus. 

— În schimb la Giurgiu au turnurile mai înalte, spuse Vlad 
cu îndoială. 

— Le au, dar armele lor cele mari sunt aţintite mai mult 
spre ţară decât spre Dunăre. Până să le-ntoarcă şi să le 
ţintuiască, vom fi trecut. 

Fiul domnului chibzui o clipă. Se uită în urmă la bărcile 
care veneau tot aşa, trei câte trei, lunecând cu iuţeală pe 
apele lucii. 

— Să-ncercăm, spuse el. Dar va trebui să avem puştile şi 
arcurile pregătite. Dacă turcii vor voi să ne lovească, vom 
lovi şi noi! 

A treia zi după plecare, pe-nserat, zăriră în faţa lor 
turnurile mari şi pătrate ale cetăţii. Vlad făcu semn şi 
tunarii scăpărară amnarele, aprinzând feştilele pentru 
tunuri şi flinte; arcaşii îşi puseră la îndemână cucurile cu 
săgeți şi îngenuncheară lângă vâslaşi cu arcurile pregătite; 
strigătele vătafilor de luntre se înteţiră, vâslele muşcau mai 
cu nădejde apa; vasele suple şi lungi zburau parcă 
deasupra valurilor. De sus, din turnul cel mare, se văzu 
deodată un fum alb, apoi altul şi altul. Ghiulelele de piatră 
căzură departe, în faţa luntrilor. 

— Nu-s deprinşi, strigă voios Vlad cel Tânăr. N-au tras 
niciodată în corăbii. E rândul nostru, flăcăi! 

Arcaşii din luntrea cea mare îşi încordară arcurile. 
Flintaşii îşi rezemară armele lor grele de marginea bărcii. 


Cei din urma lor făcură la fel. Vlad aşteptă puţin. Ghiulelele 
turcilor cădeau tot mai aproape, fără să vatăme pe cineva 
însă. Vâslaşii trăgeau de zor, toţi într-o mişcare, fără să 
vadă ce se-ntâmplă înainte. 

— Ochiţi în foişoarele de pe turnuri! De-acolo ne vine 
primejdia. Acuma, daţi foc! 

Săgeţile ţâşniră din arcuri. Nici nu se potolise zbârnâitul 
corzilor, când începură flintele să bubuie. După ce fumul lor 
se risipi, Vlad căută spre turnurile duşmane. 

— S-au ascuns, strigă el bucuros. Nu-i slăbiţi, flăcăi! 

Arcurile zbârnâiră iar. Una câte una, flintele încărcate cu 
zăbavă se îndreptau iarăşi către duşman. Curând luntrea 
ajunse în dreptul zidului cetăţii. Vlad desluşi în foişoare 
capetele turcilor, adăpostite pe după metereze. La fiecare 
bubuit de flintă, capetele dispăreau. Câteva săgeți se 
înfipseră în apă, în preajma cârmei. 

— Maică! strigă unul dintre vâslaşi. Mi-a zburat pălăria cu 
o săgeată. 

— lţi dăruiesc alta nouă, strigă Vlad voios, fără să-şi 
desprindă privirea de la cetate. Hai, flăcăi, c-am scăpat! 

Din urmă se auzea bubuitul întețit al flintelor din celelalte 
bărci. Răspunsul turcilor era tot mai slab. După ce trecură şi 
bubuiturile încetară, Vlad se ridică în picioare să numere 
luntrile. Erau toate, niciun om nu se pierduse, văslaşii 
trăgeau cu aceeaşi nădejde. Găsind mai sus de balta Verigii 
un loc prielnic, Vlad dădu poruncă de oprire. Luntrile se 
apropiară de mal, vătafii îndemnară oamenii, pregătiră 
tabăra pentru noapte. La lumina focurilor, luntraşii lui Vlad 
vodă îşi pregătiră cina, vorbind cu multă însufleţire despre 
isprava lor. 

— Sunt războinic vechi, spuse Stoian căpitanul, care 
mersese în barca de pe urmă. Am luptat prin munţi şi pe 
câmp deschis, în codri şi sub zidurile cetăților. Dar n-am 
visat niciodată să schimb calul cu o luntre! 

— Şi nu-ţi place slujba, căpitane Stoian? Nu-i nimic. Când 
ajungem la ai noştri te dezleg de ea. 

— Ba nu, să nu faci una ca asta, râse căpitanul Stoian. 
Trece-mă în rândul luntraşilor şi păstreazămă lângă măria 


ta, dacă socoteşti că mi se cuvine asemenea cinste. 
— i se cuvine, încuviinţă Vlad. Voi ruga pe tata să te 
întărească în slujbă, alături de boierul Cândea! 


În faţa Vidinului, oştile Iancului şi ale lui Vlad Dracul se 
întâlniră în ziua de 22 iulie. Era o zi fierbinte; din cerul senin 
se revărsa asupra câmpiei un vifor de foc. Cavalerii 
transilvani îşi puneau slugile să le ude armurile cu apă; 
oştenii îşi traseră caii pe unde puteau, căutând un colţ cât 
de mic cu puţină umbră. Spre prânz, de după cotul care le 
adăpostea sosiră luntrile. Din partea Vidinului nicio mişcare. 
Dar cei doi căpitani, ca şi mulţimea oştenilor adunată pe 
malul apei, ghiceau privirile încordate ale turcilor în faţa 
primejdiei. De la ţărmul celălalt se desprinse o galeră mică 
înarmată cu tun şi dădu să se apropie de malul românesc. 

— Vin să ne iscodească, zâmbi Vlad Dracul către lancu. 
Acum o să-mi vezi copiii la lucru. Oştene, ia fă-te-ncoa. Dă 
fuga la fiul meu şi spune-i că am poruncit să gonească 
galera turcilor. 

— Îndată, măria ta! 

Oşteanul se depărtă în fugă. lancu de Hunedoara se uită 
mirat după el şi-i spuse voievodului valah: 

— Noi suntem mai mult oameni de munte, măria ta, şi n- 
am prea avut prilejul să vedem război pe apă. 

— Atunci să ne dăm mai aproape, alteţă. Nădâăjduiesc că 
priveliştea îţi va fi pe plac. 

Îşi îndemnară caii şi se apropiară de malul apei, într-un 
loc înalt şi fără copaci care să le împiedice vederea. 

Două luntri se desprinseră iute de țărm: într-una stătea 
Vlad cel Tânăr, cu paloşul în mână; în cealaltă, căpitanul de 
seimeni. Oştenii şi văslaşii, înveşmântaţi în cămăşi albe cu 
şireturi roşii, erau aşezaţi în bună regulă la locurile lor. 
Luntrile, uşoare şi lesne de cârmuit, o luară de-a latul 
Dunării, încolţind din două părţi galera turcească, mult mai 
mare şi mai greoaie. Pocniră flinte de-o parte şi de alta; 
zburară săgeți, apoi sclipiră săbii. Prinsă la mijloc, între cele 
două luntri, galera încercă să scape cu fuga, dar nu izbuti. 
Curând cele trei nave se alăturară şi oştenii din ele 


începură lupta corp la corp. lzbită cu bardele şi cu 
ghioagele, galera turcească se înclină într-o parte, luă apă, 
câţiva turci săriră în Dunăre şi începură să înoate către 
țărm. Pe ceilalţi, oştenii lui Vlad îi luară prinşi şi se 
întoarseră la țărm târând după ei galera. 

— Lucru bun şi de mirare, se bucură contele lancu. 
Războiul nostru începe frumos. 

— Şi va sfârşi tot astfel, spuse Vlad. Alteță, am şapte mii 
de oşteni călare, iar turcilor le-am tras o păcăleală. Ei nu se 
aşteaptă să-i lovim. 

— Ştiu cum i-ai păcălit, zâmbi voievodul Transilvaniei. Mi- 
a povestit Trandafir al meu. Tot el mi-a povestit şi de 
luntrele măriei tale; drept să-ţi spun, n-am crezut că iese 
lucru atât de temeinic în câteva luni. 

— Vremea nu aşteaptă, alteţă. Pe timpuri, oamenii erau 
mai liniştiţi, făceau lucrurile pe-ndelete. Dar în acest veac 
tulbure, zilele trec ca clipele şi avem răgaz puţin ca să 
îndeplinim ce ne-am pus de gând. 

— lar linişte avem şi mai puţină, murmură contele lancu. 

— Întocmai. Dacă izbutim acum să-i potolim pe turci, 
vom avea vreme să ne vedem de treburile dinlăuntrul ţării. 

— Crezi că se potolesc? se îndoi voievodul transilvan. 


Seara, după luptă, în cortul său întins sub zidurile stricate 
ale cetăţii Vidinului, Trandafir Braşoveanul se apucă să 
scrie mamei sale. Spre ţara lui avea să plece chiar în acea 
noapte un olăcar ducând scrisori de liniştire şi îmbărbătare 
către domniţele nobililor ce luau parte la război. Hotărâse 
să-i încredinţeze şi răvaşul său, olăcarul urmând să i-l dea 
vreunui om cumsecade care avea drum de la Alba lulia 
către Braşov. La lumina săracă a opaiţului, ţinând hârtia pe 
genunchi, Trandafir Braşoveanul scria repede, mânat de 
nerăbdarea călăreţului care aştepta afară, gata de ducă. 

„Dragă mamă, mă-nchin cu plecăciune şi-ţi trimit veşti 
despre mine. Mă aflu teafăr şi sănătos aici, pe malul 
Dunării, în cetatea Vidinului stăpânită de turci, pe care am 
luat-o din mâna lor cu puterea armelor. Să ştii, dragă 
mamă, că port la piept lănţugul pe care mi l-ai dăruit 


dimpreună cu cameea pe care se află chipul tău. El mă va 
feri în luptă şi mă va scoate cu bine din această încercare. 
Astăzi în zori, alteţa sa contele lancu a dat poruncă de 
trecerea Dunării. Duşmanii de pe malul celălalt au încercat 
să ne împiedice, trăgând asupra podului de vase; atunci au 
venit luntrile valahilor şi au lovit cu bombardele lor artileria 
turcească de pe celălalt mal. Pe urmă au stat strajă în 
preajma podului până ce oştile au trecut dincolo 
nesupărate. 

Mai greu ne-a fost, să cuprindem cetatea; locul e înalt şi 
duşmanii se puteau apăra cu uşurinţă. Dar ai noştri au 
bătut cu ghiulele poarta cetăţii şi au dărâmat-o, năvălind 
apoi cu mare dor de luptă înăuntru. Am găsit între ziduri 
mai mulţi turci decât ne aşteptam; se apărau cu îndârjire, 
fiecare pas a fost udat cu sânge vitejesc. Au căzut destui 
dintre ai noştri, dar către prânz duşmanii au înălţat flamură 
albă de pace şi lupta s-a încheiat cu mare câştig de partea 
noastră. Contele lancu e îndârjit tare împotriva turcilor iar 
prietenul său, voievodul Valahiei, cavaler al ordinului 
Dragonului, ni s-a alăturat cu oastea sa. In primăvara 
aceasta fiul domnului valah, un tânăr cam de seama mea, 
pe care-l cheamă tot Vlad ca pe tatăl său, a pus să 
cioplească luntri din copaci groşi de prin codri şi luntrile 
acestea pot fi folosite ca nişte corăbii de război. judecând 
după cum am început, socotesc că vom face ispravă bună 
împotriva turcilor. 

Dragă mamă, mă grăbesc să închei, căci omul care duce 
scrisorile e gata de plecare. Vreau să te rog un lucru. Lângă 
scrisoarea de faţă mai pun una, pentru domniţa de la 
Râşnov pe care-o ştii şi care m-a petrecut cu vorbe bune la 
plecare. Nădăjduiesc că de vom sfârşi cu bine acest război, 
voi avea şi prilejul să stau de vorbă cu domniţa care - 
mărturisesc - a devenit dragă inimii mele. Aş vrea s-o 
cunoşti şi domnia ta şi de aceea te rog să-i dai în mână 
scrisoarea, în loc s-o încredinţezi vreunui om de pe acolo. 

Te încredinţez, scumpă mamă, că mă lupt după puterile 
mele şi după priceperea mea, cu gândul la nobilul meu tată 
care zace sub brazdă, răpus de sabie turcească. Mă lupt ca 


să-l răzbun şi ca duşmanii să nu mai poată împrăştia jale şi 
moarte pe pământul nostru. Te îmbrăţişez cu supunere, al 
tău fiu iubitor. 

Trandafir Braşoveanul, căpitan de husari din oastea 
Transilvaniei.” 


Războiul lui lancu şi al lui Vlad pornise sub o stea bună. 
Cetate după cetate, târg după târg, turcii coborau steagul 
în faţa îndâririi cu care luptau oştenii înfrăţiţi ai celor două 
ţări. Pe rând căzură în mâinile lor cetatea Niş din Serbia, 
apoi, mai către toamnă, Sofia, vechea capitală a Bulgariei. 
Le stăteau într-ajutor oamenii acelor locuri, asupriţi şi 
nedreptăţiţi de turci, dornici să scuture, măcar pentru o 
vreme, jugul robiei care le apăsa grumazul, îndurând 
greutăţi de tot felul, luptând cu moartea şi apărând 
vitejeşte satele şi târgurile smulse din mâna turcilor, oştenii 
valahi şi transilvani cutreierară ţinuturile de peste Dunăre 
până după Anul Nou. O iarnă grea se lăsase peste Balcani, 
oţelul săbiilor se lipea de palme, gerul cumplit dobora cai şi 
oameni, ajutoarele făgăduite de nobilii unguri nu mai 
veneau... 


În sala cea mare din palatul sultanului, Murad stătea 
asupra hărţii, cu ochii învăpăiaţi. 

— Luminate stăpân, cuteză un paşă negricios, îmi trebuie 
măcar un steag de zece mii de oameni. 

— Zece mii! strigă sultanul. Poate vrei să-ţi dau şi oastea 
din Anatolia! 

— Îndurare stăpâne, n-am vrut să te mânii. Dar ghiaurii 
au bătut Sofia şi ne-au măcelărit oamenii şi i-au robit pe cei 
care au aruncat armele. 

— Nu trebuia să le arunce, ţipă sultanul. 

— Luminate padişah, valahii sunt stăpâni la Niş. Au 
cotropit jumătate din ţinuturile dunărene. 

— Ştiu. 

— Garnizoanele din Bulgaria n-au oameni, n-au pulbere... 

— Nu dau nimic, hotărî Murad. Nu mai avem nevoie de 
oaste ca să-i gonim. A venit iarna, beiule, şi lui lancu nu-i 


place să lupte iarna. 

— Ba luptă aprig, stăpâne, şi dacă urmează aşa, curând 
ajunge pe malul mării. 

— N-are hrană pentru oaste, spuse sultanul. Am avut 
grijă să pârjolesc totul în calea lui. Trebuie să gândesc tot 
eu pentru voi, netrebnicilor! 

Beiul înghiţi cu umilinţă mustrarea, dar rămase tot în faţa 
sultanului, aşteptând un răspuns mai hotărât. 

— Mărite stăpân, zise Fadullah încet, eu cred că trebuie 
să pui capăt hărţuielilor din Bulgaria. Să trimitem solie către 
ghiauri şi să cerem pace. O să le pară bine; i-a apucat iarna 
prin străini şi tot n-ar putea păstra ce-au cucerit. 

— Fie, spuse sultanul încruntat. Adu-ţi uneltele de scris 
Fadullah. Să pregătim un tractat. 

— L-am pregătit, spuse vicleanul secretar cu zâmbetul lui 
ciudat. Un tractat care nu ne umileşte, ci ne dă câştig. Pace 
pe zece ani în partea Dunării, ce spui, luminăţia ta? 

— Pe zece ani! murmură padişahul. În zece ani ajung 
stăpân peste toată Europa! 


Vântul şuiera cumplit şi pânza cortului bubuia din vreme- 
n vreme ca o tobă. Tuşind de fum, Vlad Dracul făcu semn 
oşteanului de la uşă: 

— Să vină Bădin clucerul. 

Cel chemat se înfăţişează într-o clipă. 

— Poruncă, măria ta. 

— Cum stăm, clucere, cu hrana oastei? 

— Rău de tot, măria ta. De câteva zile oamenii mai mult 
postesc. N-avem carne, iar pâinea e pe sfârşite. Straiele s- 
au rupt şi nu mai ţin de cald. lar corturile s-au stricat şi ele. 
Ştii bine că pe unde trecem, găsim sate făcute scrum, case 
pustii. Caii s-au împuţinat... Nu mai putem, trebuie să 
încetăm războiul. 

— Să  încetăm, murmură Vlad Dracul. Poate că ai 
dreptate. Ne-o fi ajungând, de-o jumătate de an cu arma-n 
mână. Nici Anul Nou nu l-am putut ţine după datină. Dă 
veste contelui lancu că vreau să-i vorbesc! 

Slugerul plecă. Deschizând uşa cortului, înăuntru se 


înviforă o trâmbă de zăpadă. Vlad tuşi iarăşi - tusea lui 
veche, rămasă din închisoarea de la Gallipoli. Fiul său 
stătea lângă foc, cu coatele pe genunchi, cu obrajii-n 
palme. 

— Trebuie să ne-ntoarcem, tată, spuse el. lIstovim 
zadarnic oamenii. În toamnă ne-a mers bine, dar acum... 
vezi şi măria ta: turcii pârjolesc totul şi fug. Ne luptăm cu 
pustiul, tată. 

— Numai să vrea contele lancu. El e mai înverşunat decât 
mine; dac-ar fi după inima lui, peste-o săptămână ne-am 
afla la porţile cetăţii Edirne, să zăngănim săbiile în auzul lui 
Murad. Numai că asta nu se poate. 

— E drept, nu se poate, spuse contele lancu din uşă. 

Vlad cel Tânăr se ridică şi-l salută, apoi îl pofti pe locul 
său, lângă foc. 

— Tocmai voiam să vin la alteţa voastră, spuse Vlad 
Dracul. E vremea să ne-ntoarcem, alteţă. Nu mai putem 
duce lupta mai departe. 

— Ştiu, spuse lancu trist. Am primit o solie din partea 
sultanului. Ne întreabă dacă vrem să plecăm nesupăraţi. Ne 
aminteşte că până acasă avem drum lung, şi că oastea lui 
cea mare ne-ar putea ajunge lesne din urmă. 

— Şi nu-i minciună, alteţă. Murad încă nu şi-a arătat, 
toată puterea. Are oşti multe şi bune în partea Asiei, iar 
oamenii noştri sunt flămânzi şi istoviţi... 

Contele lancu se apropie de foc şi încheieturile armurii 
sale scârţâiră ca o roată neunsă. 

— N-avem altă cale, prietene Vlad, Sultanul ne-a trimis şi 
un tractat, să-l iscălim. Ştii ce scria în tractatul ăsta? Pace 
pe zece ani. În schimbul făgăduielii că nu va trimite niciun 
oştean împotriva noastră. Ce spui, îl iscălim? 

— Să iscălim, alteţă. Zece ani de linişte înseamnă mult. O 
adevărată binefacere pentru ţară. Sunt atâtea de făcut... 

lancu se întoarse spre el: _ 

— Chiar crezi în aceşti zece ani de linişte? In apus 
meşteşugarii făuresc de zor săbii şi tunuri, iar papa Eugeniu 
s-a înţeles cu regele Vladislav şi cu francii şi cu burgunzii... 
îl aşteaptă zile grele pe sultan. 


— Atunci să iscălim şi să plecăm spre casele noastre. 
Oamenii au nevoie de odihnă. O să-i mai chemăm sub 
arme, nu-i aşa? 

Contele lancu încuviinţă din cap şi-l chemă pe Trandafir 
Braşoveanul, care aştepta la uşă: 

— Pofteşte-l pe solul turcesc, Trandafire. Dar mai înainte, 
trimite doi oameni cu ceva de-ale gurii. Să nu creadă turcii 
că foamea ne împinge să punem pace cu ei... 


CAPITOLUL AL NOUĂLEA 


Contele lancu stătea singur în biblioteca palatului 
voievodal din Alba lulia. Adunase aici tot ce era mai de preţ 
în ştiinţa militară a vremii; cărţi de strategie se învecinau 
cu cronicile scrise de oşteni de rând care povesteau cu 
simplitate bătălii grozave, fără să bănuiască, în clipa în care 
înşirau rânduri grăbite, că ele vor deveni istorie. Desene 
vechi pe pergament, care înfăţişau oraşe ciudate, izvorâte 
mai mult din închipuirea desenatorilor decât din cele văzute 
aievea; apoi hărţile de război întocmite de marinarii greci şi 
genovezi, cu coastele minuţios zugrăvite, cu însemnări 
despre adâncimea râurilor, şi despre starea turnurilor de la 
hotare, cărţi de cosmogonie, sfaturi despre lecuirea rănilor 
căpătate în luptă, şi despre foloasele pe care praful de 
puşcă le poate aduce în asedierea unei cetăţi 

— lată zestrea cu care pornise în viaţă acest bărbat 
viteaz, priceput la războaie şi dornic de libertate. 

Desfăşurând pe masa lungă de stejar, lucrată de meşteri 
florentini, o hartă a Balcanilor, lancu se aplecă asupra 
numelor de cetăţi şi de ape scrise mărunt, cu îngrijire, şi 
începu să cugete. Năvala peste Dunăre a oştilor sale, unite 
cu călăreţii lui Vlad Dracul, fusese rodnică. Într-o jumătate 
de an bântuiseră Bulgaria şi jumătate din Serbia, 
cuprinseseră atâtea cetăţi însemnate, slăbiseră puterile 
turceşti şi arătaseră lumii că turcii pot fi înfrânți. Contele 
lancu oftă cu gândul la visul său cel mare - o oaste a 
tuturor ţrilor Europei unită sub un singur steag - steagul 


dezrobirii Balcanilor. Dar în Europa se vorbea mult şi se 
înfăptuia puţin; din deosebite pricini, când unul când altul 
dintre craii şi voievozii creştini începea să dea îndărăt, după 
ce făgăduise să ia parte cu toată oastea sa la cruciada cea 
mare. Acuma, papa Eugeniu al IV-lea îşi îndemna iarăşi 
ambasadorii să vorbească despre cruciadă în capitalele 
Europei; vestea biruinţelor lui Vlad şi lancu în Bulgaria şi 
Serbia înflăcărase minţile şi stârnise doruri de mărire în 
inima multor cavaleri... 

Contele atinse clopoţelul din colţul mesei şi îndată un 
aprod cu haină strălucitoare se arătă în uşă: 

— Porunciţi, alteţă. 

— Trandafir Braşoveanul s-a întors? 

— Da, alteţă. A sosit acum o jumătate de ceas şi s-a dus 
drept în odaia lui. Vrea să-şi schimbe straiele şi să se spele 
înainte de a se înfăţişa alteţei voastre. 

— Spune-i că sunt nerăbdător să-l văd. Să vină 
neîntârziat la mine! 

Aprodul se retrase cu o plecăciune. După câteva clipe, 
apăru iarăşi în uşă şi vesti: 

— Domnul Trandafir Braşoveanul, căpitan de husari! 

— Intră,  Trandafire, spuse contele  ieşindu-i în 
întâmpinare. 

— Alteță, iertare. Eram murdar şi zdrenţuit ca de pe 
drum. Purtam veşminte de pribeag. Pe o vreme ca asta e 
mai bine aşa. Treci mai nebăgat în seamă şi poţi auzi lesne 
ce se vorbeşte. 

— Şi... ce se vorbeşte, Trandafire? 

— Alteță, drumurile sunt pline de ştafete grabnice care 
duc veşti de la o capitală la alta. Ducele Burgundiei, Filip 
cel Bun, a făgăduit că va ajuta cruciada; asemenea şi 
ducele Albert al Bavariei, şi regele Angliei, Henric al VI-lea. 
Toate astea le-am aflat la Roma, unde vin şi pleacă soli 
spre cele patru vânturi. Maiestatea sa loan Paleologul e 
spăimântat de puterea turcilor. Constantinopolul nu se va 
mai putea împotrivi mult. Turcii l-au împresurat din toate 
părţile, numai marea i-a rămas liberă. Şi împăratul loan l-a 
rugat pe papa Eugeniu să sprijine cruciada. Vrea să-l 


alunge pe sultan din Balcani. 

— Asta vrem cu toţii, murmură lancu de Hunedoara. 
Numai că e din ce în ce mai greu. 

— Cred că cruciada are sorţi de izbândă. Căpeteniile 
Europei au făgăduit bani şi oameni şi arme. lar regele 
Vladislav, domnind peste două ţări deodată, ar dori să stea 
el în fruntea oştilor... 

— Regele Vladislav... spuse voievodul transilvan. Tânăr şi 
bătăios. Dar nu-i destul atâta, când e vorba să te baţi cu 
turcii. Ar trebui o putere pe măsura puterii lor. Şi regele 
Vladislav nu poate aduna atâta putere, oricâte ştafete ar 
primi din Europa. Ţine minte, Trandafire: pentru cavalerii 
apuseni o cruciadă e un turnir mai mare, atâta. Pe câtă 
vreme noi ne punem în joc libertatea ţării, fiinţa ei. Regele 
n-ar trebui să glumească cu asta. 

— l-a spus un sfetnic mai vârstnic o vorbă asemănătoare. 
Dar maiestatea sa e îndârjit foarte. Şi gândul că va sta în 
fruntea unei cruciade l-a ademenit cu totul. Ba, pe 
deasupra, cavalerii din Pesta şi din alte cetăţi ale Ungariei îl 
tot îndeamnă să-nceapă război. Au aflat, de isprăvile alteţei 
voastre dincolo de Dunăre şi... să-mi fie cu iertare, alteţă, 
dar vă pizmuiesc. Visează şi ei nişte fapte asemănătoare, 
pe care să le cânte menestrelii la petreceri. 

— Visează... spuse lancu încet. Ei nu ştiu cu câte jertfe... 

— Nu-i osândiţi, alteţă. Primejdia turcească atârnă şi 
asupra Ungariei. lar ungurii sunt gata de luptă. Cât despre 
Ţara Românească, Vlad Dracul a pregătit o oaste călare de 
opt mii de oameni. Aşadar, cruciada va avea o putere care 
să se măsoare cu cea turcească. 

— Bine-ar fi, făcu gânditor voievodul. Dar vezi, 
Trandafire, nu întotdeauna capetele încoronate îşi ţin 
cuvântul... 

Se ridică şi se apropie de fereastră. În curtea castelului 
câţiva ostaşi în armuri grele, călări pe cai voinici, învățau 
lupta cu lăncile. 

— Catafracţii se mişcă greu, murmură el. Platoşele lor au 
rămas bune doar pentru turniruri. Cum să te lupţi cu turcii, 
care vin îmbrăcaţi uşor, pe cai mărunți şi iuți, şi dau năvală 


fără veste? 

— Ei bine, catafracţii nu au a se teme de iatagan, alteţă, 
spuse Trandafir. 

— Nu, dar e destul o lovitură de lance ca să-i doboare de 
pe cal. Şi nu s-a născut încă bărbatul în stare să încalece 
singur, când poartă pe el atâta fier. Nu, Trandafire, trebuie 
arme noi şi o ştiinţă nouă în baterea războiului... 

Se întoarse iarăşi la masa şi la harta lui. Un colţ al 
pergamentului se îndoise; lancu îşi scoase jungherul de la 
brâu şi-l puse deasupra îndreptând harta. 

— Aşadar, de data asta pare să fie ceva mai temeinic, îşi 
urmă Trandafir vorba. Prin satele Bazariei au început să 
umble căpitanii să tocmească oameni. lar corăbiile 
burgunzilor şi cele ale papei aşteaptă semnul de plecare. 

— Acum, în pragul verii? strigă voievodul. Ar fi o faptă 
necugetată. Să luăm ţăranii de pe ogoare şi să-i ducem la 
război? Cine va strânge recolta? Ce va mânca oastea 
cruciaților acum, când grâul nu s-a copt încă? Vor intra 
cavalerii cu sila prin hambarele şi cămările oamenilor? 

— Aveţi dreptate, alteţă. O oaste, e o oaste, chiar 
trecând prin ţara unor prieteni. Pe unde trece trebuie să-şi 
agonisească de mâncare. 

Contele lancu se uită iar pe fereastră şi râse. Unul dintre 
catafracţii din curte fusese doborât şi încerca să se ridice, 
mişcându-şi caraghios mâinile şi picioarele încât părea un 
gândac mare de fier răsturnat pe spate. 

— Da, Trandafire, asta e. Oşteanul are o foame 
nedomolită. Mai ales când poartă pe sine o întreagă 
fierărie. Oamenii trebuie să-şi vadă de recoltă. lar lupta o 
vom putea porni mai spre toamnă. 

— Mă bucur că alteţa voastră se gândeşte şi la oamenii 
de jos. 

— Mă gândesc, Trandafire. Cruciada nu este o joacă de 
copii. Trebuie pregătită temeinic. Dacă regele Vladislav se 
aruncă în vâltoare, nu-l putem lăsa aşa. Mergi şi te 
odihneşte câteva zile, dragul meu. lar după aceea o să-ți 
încredinţez o slujbă grea. Cu drumuri multe şi anevoioase. 

— Mâine în zorii zilei sunt gata să pornesc. 


— Nu, nu aşa curând. Se cuvine să te bucuri şi tu de 
viaţă. Am auzit că ţi-ai găsit o domniţă... 

— Da. E fata unui boier din Râşnov. Tatăl ei a fost ucis de 
turci acum şase ani, când au dat năvală în Ţara Bârsei. Era 
un om tare viteaz. lar fata lui îi seamănă. 

— Aşadar o să avem nuntă, spuse contele lancu. 

— Când ne-or da răgaz războaiele, alteţa O s-o văd, dacă- 
mi îngăduiţi. lar după asta sunt gata să îndeplinesc 
poruncile ce mi le veţi da. 

— Foarte bine. O să faci un drum cam lung. Mai întâi la 
regele Vladislav, apoi la francezi şi la burgunzi. Să le 
înfăţişezi părerea mea: cruciada să pornească după 
strângerea recoltei. Va trebui să aperi această idee, dragul 
meu. 

— Aşa voi face, alteţă. 

— Şi acum, du-te şi petrece. Dacă la Râşnov cetate 
găseşti gazde bune, poţi sta vreme de trei zile. După aceste 
trei zile, vei avea scrisorile pregătite. Craii Europei aşteaptă 
cuvântul nostru. lar noi cunoaştem mai bine decât ei 
treburile de-aci, din răsărit. 


Pe la începutul lunii august, în casa lui Hasan se înfăţişă 
omul său de credinţă, Mustafa, pe care-l făcuse să 
pribegească prin Valahia în căutare de veşti. Iscoada aflase 
lucruri noi, pe care subaşiul Giurgiului voia să le trimită 
grabnic stăpânului său la Edirne. 

— M-am ostenit o vară-ntreagă, cinstite subaşiu, spuse 
Mustafa cu ochii strălucitori. M-am furişat prin hanuri şi am 
tras cu urechea la vorba slugilor boiereşti; i-am tras de 
limbă pe orăşenii înşiraţi la un pahar de vin, ba pentru asta 
a trebuit să încalc şi eu în câteva rânduri porunca şi să gust 
din băutura oprită... 

— Vei fi iertat, îl încredinţă subaşiul. Te aflai în slujbă 
pentru izbândă semilunii. Hai, spune mai departe. Vreau 
veşti plăcute inimii mele. Padişahul a pus pace cu Dârak 
după războiul de astă toamnă Pacea asta trebuie clătinată 
într-un fel. 

— O vor clătina ghiaurii cei dintâi, spuse repede Mustafa. 


Îşi adună oştile şi-şi ascut săbiile. Dârak a pregătit luntri 
pentru trecut apa, contele lancu a cumpărat tunuri noi, 
regele Vladislav a poruncit o hartă mare a Balcanilor pe 
care să fie trecut şi cel din urmă cătun. Bancherii din 
Genova au dat bani cu camătă pentru tocmirea unor lefegii. 
Nu-s destule pricini să te gândeşti la război? 

— Sunt, Mustafa, sunt. Chiar în clipa asta vei pregăti un 
răvaş amănunţit către luminăţia sa. Şi o să trimit un olăcar 
la Edirne. Aş merge eu însumi, dar mi-e teamă de vreo 
faptă de-a valahilor. 

— Din partea lor cred că acuma suntem liniștiți. N-au să 
se încumete, până nu vine oastea cea mare. Ai văzut că au 
cruțat Giurgiul astă toamnă... 

— L-au cruțat, dar cu ce gânduri? întrebarea asta nu mă 
lasă să dorm, Mustafa. Dacă-mi dau vreo lovitură fără 
veste? Ştii obiceiul valahilor: se năpustesc când îi aştepţi 
mai puţin. Trebuie să stau aici, să-mi apăr cetatea. 

— Atunci dă-mi mie scrisoarea, stăpâne. Voi şti s-o duc 
unde trebuie. 

— Nu, Mustafa. Pentru tine am altă slujbă. 

— Sunt la porunca ta şi fac tot ce-mi ceri. 

— N-o să uit vorba asta când mi-o da luminăţia sa cele 
două tuiuri de paşă al Valahiei. 

— Stăpâne, strigă Mustafa luminat, se va izbândi ce se 
aude? 

— Numai dacă va hotărî luminăţia sa. lar noi trebuie să-i 
înrâurim hotărârea. De asta te-am purtat prin Valahia şi 
acum te trimit iarăşi acolo. 

— larăşi în Valahia? Gândeam că s-a sfârşit... 

— Ţi-am spus că-ţi dau o slujbă grea. Să-l pierzi pe acest 
iscusit slujitor al lancului, care colindă ţările sub felurite 
înfăţişări şi-şi ajută stăpânul în toate. Vreau... Mustafa, 
vreau viaţa lui Trandafir Braşoveanul! 


— Un turc a trecut azi-noapte Dunărea pe furiş, măria ta. 
Plăieşii din satul Putineiu i-au luat urma, dar s-a ascuns prin 
baltă. Oamenii spun că ar fi apucat calea Bolintinului. 

— Caută-l, Costeo, şi vezi ce gânduri are. Ţine aici nişte 


bani să ai de drum. 

— Nu-i nevoie, măria ta. 

— la-i, că nu se ştie. Călătorul trebuie să fie pregătit cu 
de toate. 

— lar eu, băiete, cuvântă boierul Cândea, îţi dăruiesc 
jungherul ăsta, cu cingătoare cu tot. E mic şi lesne de 
ascuns când stai de vorbă cu oameni pe care nu-i cunoşti. Il 
poţi scoate uşor la nevoie. 

— Mulţumesc cu plecăciune, boierule. E un lucru de preţ. 

— Eu nu-l mai folosesc, îşi urmă vorba Cândea. Il am din 
tinereţe, mi l-a dăruit genovezul, stăpânul meu, când s-a 
întors de la un drum în Englitera. 

— Încă o dată îţi mulţumesc. 

— Hai, du-te şi împlineşte porunca fiului domnesc. 

Costea făcu o plecăciune şi ieşi din cort. Chemându-şi 
calul. După un ceas era pe drumul cel mare al Bolintinului. 
După alte trei ceasuri, se oprea în faţa hanului din preajma 
mănăstirii Bolintin, locul de popas al voievozilor când 
porneau spre Dunăre sau când se-ntorceau din partea 
lalomiţei. O slugă veni să-i ia calul, după obicei; Costea 
merse după el şi, după ce băiatul dădu calului un braţ de 
fân, îl luă într-un colţ: 

— Băiete, ce oameni sunt înăuntru? 

— Oameni fel de fel, spuse sluga. 

— Uite aici o jumătate de ducat ca să-mi spui mai pe 
şleau. 

— Jumătate de ducat? 

— la-o şi nu mai întreba. Răspunde la ce te-ntreb eu. 

— Apăi nişte oameni din satele vecine. Au venit la 
mănăstire cu nişte treburi. Şi-i auzeam vorbind de fânețe şi 
de stupi. 

— Dar vreun străin? 

— Unul, sosit acum vreo două ceasuri. Un pierdevară. 
După ochi pare să fie turc, dar nu e. Vorbeşte ca mine şi ca 
dumneata. Şi legea turcească nu îngăduie turcilor să 
vorbească decât graiul lui Mahomed. 

— Asta era pe timpuri, zise încet Costea. Lucrurile s-au 
schimbat. Oricum, bagă de seamă. Mai ai de la mine o 


jumătate de ducat dacă faci ce-ţi spun. 

— Să fie treabă cinstită, spuse sluga. Lucrurile necurate 
nu mi-au fost pe plac niciodată. 

— Treabă cinstită, frăţioare. Uite, mă aflu în slujba 
domniei şi trebuie să dovedesc un răufăcător. Mă tem că e 
chiar turcul de care vorbeai. Mă vei ajuta să-l trag de limbă. 
Înainte de toate, te prefaci că mă cunoşti de când lumea şi 
nu te miri de nimic. Pe mine mă cheamă Costea. Poţi să 
spui că suntem dintr-un sat vecin, că taţii noştri sunt veri 
buni, dacă te-ntreabă cineva. Oricum trebuie să mă dau 
drept om din partea locului, dar care umblă mult. Incă o 
dată îţi spun, e spre binele ţării şi al domniei. Cum te 
cheamă? 

— Nae. 

— Bine, Nae, ne-am înţeles. la seama, să vorbeşti firesc 
şi să nu mă dai de gol. 

— Da, jupâne. 

— Nu jupâne, ci Costea. Să mergem. Eu voi intra în han 
prin faţă, tu vii pe uşa din dos. Vorbim tare, că n-avem 
nimic de ascuns. 

Aşa şi făcură. Costea intră pe uşa din faţă, dând bineţe 
muşteriilor din sala cea mare, apoi se aşeză la o masă din 
colt şi strigă: 

— Nae! 

Oamenii ridicară miraţi capetele. Nae se înfăţişă îndată: 

— Cine mă strigă? 

— Vino-ncoa, vere, dar nu veni cu mâna goală. Mă-ntorc 
de la drum lung şi mi-e o foame de lup. 

— Costea, tu erai? întrebă sluga. 

— Eu, vărule. Sau nu mă mai cunoşti? 

— Pe unde-ai umblat? 

— În slujba domniei, dragul meu. La Târgovişte şi la 
Argeş şi în alte locuri. Tot târguri mari cu lume multă şi 
hanuri bogate. 

— Nici la noi nu-i sărăcie, spuse băiatul. 

— Atunci să te văd. Adu-mi ceva de mâncare, şi dacă mi- 
o place, oi sta şi mâine. 

Băiatul se depărta. Costea îşi dădu mai aproape desagii 


pe care-i purta mereu cu sine şi începu să cotrobăie prin ei. 
Nici nu ridică fruntea când turcul se aşeză la masa lui. 

— Ziua bună, drumeţule, spuse Mustafa. 

— Mulţumesc, jupâne. 

— Vii de la Curte, parcă aşa auzeam. 

— Da, şi mă-ntorc tot acolo. Îmi petrec vremea mai mult 
pe drum decât acasă lângă ai mei. Ce să-i faci! Asta-i slujba 
la domnie. 

— Bei cu mine un pahar? 

— Şi două, jupâne. De felul meu sunt om vesel şi 
singurătatea nu-mi prieşte. Dar dumneata cu ce treburi prin 
părţile astea? 

— De tot felul, spuse Mustafa în doi peri. Sunt negustor şi 
caut marfă. Vorbesc cu oamenii, întreb, aflu, cumpăr şi 
vând. 

— Nu pari a fi din părţile noastre. 

— Nici nu sunt. M-am născut pe malul mării, la Salonic. ŞI 
am pribegit de tânăr prin multe locuri. Şi umblând am 
învăţat, graiul vostru. Dar hai să bem. In doi ai curaj şi 
îndemn la petrecere. 

— Noroc şi sănătate, ură Costea ridicând bărdaca cu vin. 

După a doua cană erau prieteni la toartă. Mustafa îşi 
îndemna mereu oaspetele să bea, întrebându-l cu dibăcie 
tot felul de lucruri despre cetatea domnească. Lucruri mari 
şi mărunte: despre mersul pieţii, despre negustori, despre 
meşterii din cetatea de scaun şi despre preţul grânelor. 
Costea îi răspundea fără sfială, cu vorbe multe şi lăsând să 
se vadă că vinul îi dezleagă limba tot mai mult. În cele din 
urmă, Mustafa îl întrebă: 

— Dar de un anume Trandafir Braşoveanul ai auzit? 

— Dacă am auzit! Ehei, spuse Costea fără să se tulbure. 
M-am aflat în preajma lui de zeci de ori. Avea un cal alb cu 
frâul bătut în ţinte de argint. Dar de ce mă-ntrebi de 
jupânul Trandafir? Ce treabă ai cu el? 

— Vreau să-i vând nişte cai buni. Cai de soi, cum nu 
găseşti pe toate cărările! 

— Da, dac-ar auzi de cai bietul jupân Trandafir! Păcat de 
el! 


— De ce păcat? întrebă repede turcul. A avut vreun 
necaz? 

— Necaz mare, jupâne. Săptămâna trecută, mergând cu 
el pe drum către vama Nicopolei, l-a muşcat, o gânganie. Și 
l-a luat cu friguri, cu fierbinţeli, cu ameteli, de ziceai că se 
prăpădeşte. Aşa că l-am lăsat la mănăstirea Glavaciocului, 
în grija călugărilor, iar eu mi-am urmat drumul. La 
întoarcere, după ce-am împlinit ce aveam de împlinit, am 
trecut, iar pe la mănăstire. Asta a fost acum două zile. 
Nădăjduiam să-l găsesc tot acolo, înzdrăvenit. 

— Plecase? strigă turcul nerăbdător. 

— Da de unde! Zăcea sărmanul şi se topise de-i plângeai 
de milă. O muscă veninoasă, spunea un călugăr care se 
pricepe la lucruri de-astea. l-au fiert buruieni, i-au dat să 
bea tot soiul de leacuri. El rău şi rău. Dar slujba nu te iartă. 
A trebuit să plec iarăşi la drum, singur, să-mi împlinesc 
porunca. 

— Ce poruncă aveai aşa de grabnică? 

— Ei, jupâne, prea multe vrei să ştii! Treburile domniei 
sunt tainice, iar cine-i gură spartă se pomeneşte în turn 
lângă tâlhari. Mulţumesc pentru cinstea ce mi-ai făcut-o. Cu 
voia domniei tale, mă duc să trag un pui de somn. Vinul 
ăsta e bun, dar îţi toarnă plumb în pleoape. 

— Ascultă, frate, să nu-ţi treacă prin cap că vreau să te 
ispitesc. Mă mir doar. Ştiam că acest Trandafir Braşoveanul 
e în slujba voievodului de Transilvania. De ce se plimbă de 
colo-colo prin Valahia? 

— Caută călăreţi pentru turnir. S-a zvonit că în satele de 
câmpie se află nişte flăcăi iscusiţi, cu cai buni. lar contele 
lancu vrea să dea o serbare în toamnă. 

— Ei, caii mei erau tocmai buni pentru ce-i trebuie lui. Ai 
dreptate, mare păcat. 

— Da, jupâne. Noapte bună. Mă duc la culcare, că mâine 
mă trezesc în zori. Am drum lung de făcut prin sate. Umblu 
eu în locul lui Trandafir, după oameni. Nae! 

— Poruncă, spuse băiatul apropiindu-se. 

— Odaia mea e gata? Unde ai de gând să mă 
adăposteşti? 


— Într-un pat moale, Costeo. O cămăruţă din capăt, unde 
nu s-aude nici musca. 

— Foarte bine. Să mă trezeşti cum se luminează de ziuă. 

Se ridică greoi, clătinându-se pe picioare. Sluga luă o 
lumânare din sfeşnicul de pe masă şi plecă înainte, să-i 
arate drumul. Turcul se ridică şi el: 

— Păi... singur nu mai are haz. Mă duc şi eu la culcare, 
flăcăi. O să mă scol tot aşa, în zorii zilei. O iau către Silistra, 
să caut ceva peşte. 

Porniră toţi trei, bocănind pe treptele de lemn. Turcul 
intră în odaia din dreptul scării iar cei doi merseră mai 
departe, spre cămăruţa din capăt. După ce turcul închise 
uşa, Costea îl trase de mînecă pe slujitor şi-i şopti: 

— Trebuie să plec. Cred că turcul nostru i-a pus gând rău 
acestui Trandafir Braşoveanul, prieten al domniei. 

— Şi ce vrei să faci? 

— Să i-o iau înainte. Bagă de seamă, să nu mă dai de gol. 
Scoate-mi calul uşurel în faţă; eu o să ies pe geam. Cred că 
turcul pândeşte cu urechea lipită de uşă. Hai, ajută-mă să-l 
păcălim! 

Păcălirea turcului urmă întocmai. Costea plecă pe furiş de 
la hanul din Bolintin şi alergă toată noaptea pe drumul cel 
mare care duce către Ruşii-de-Vede. Ca orice voinic, nu se 
temea să treacă noaptea prin codrul Vlăsiei; tâlharii de 
drumul mare nu ţin calea unui călăreț singur, om tânăr şi 
înarmat; le plac mai mult căruțele încărcate ori negustorii 
plini de bani şi păziţi de doi-trei oşteni. Acolo nădăjduiau ei 
dobândă grasă, în vreme ce de la un călăreț al domniei nu 
puteau lua decât nişte lovituri de sabie, înainte de a 
dobândi sabia însăşi. 

Călări omul lui Drăculea toată noaptea, poposi în zori la o 
casă de ţărani în margine de sat, atât cât să-şi adape calul 
şi să-l lase să răsufle o frântură de ceas, apoi iarăşi la drum, 
până către prânz. 

Părintele Ilie îl întâmpină cu bunăvoință: 

— Cam rari oamenii domniei în părţile noastre. Cu ce-ţi 
pot fi de folos, fiule? 

— Părinte, ajută-mă să păcălesc un turc. 


— Şi doi, fiule, dar odihneşte-te întâi. Să-ţi dau ceva de 
mâncare. Şi să ne îngrijim de cal. l-ai scos sufletul, precum 
se vede. Ce te zoreşti aşa? 

— Treburi grabnice, părinte. Turcii i-au pus gând rău lui 
Trandafir Braşoveanul, un sfetnic de-al voievodului lancu. O 
iscoadă întreabă de el. M-am pus pe urma acelei iscoade. 
Am şi stat de vorbă. l-am spus că Trandafir Braşoveanul se 
află bolnav aici, la Glavacioc. 

— Ştii bine că nu-i aici. Dacă vine să-l caute? 

— Fii încredinţat că va veni. Dar am venit eu mai înainte 
şi o să-i spunem că a murit. Pentru încredințare, o să-i 
arătăm şi mormântul. 

— Nu se poate, fiule. Un mormânt gol? Aşa ceva nu s-a 
pomenit. 

— Nu-i vreme de pierdut. Parcă spuneai că vrei să-l 
păcălim pe turc. Dacă-i arătăm că a murit, o să-l lase-n 
pace. Să-şi poată vedea omul liniştit de treburi. De treburi 
care sunt îndreptate împotriva turcilor. 

— Atunci să-l ajutăm, oftă părintele Ilie. Duşmanii turcilor 
sunt prietenii mei. Voi vorbi cu câţiva fraţi călugări să 
pregătească tot ce trebuie. 

— Nu uita că turcul e pe drum. Sunt cu o jumătate de zi 
înaintea lui, atât. Şi încă un lucru, părinte: să plece teafăr 
de aici. Avem mare trebuinţă ca el să ducă vestea la ai săi, 
în cetatea Giurgiului. Părintele Ilie îl privi cam cu jale: 

— O să plece teafăr, îţi făgăduiesc. Cu toate că va fi greu 
să-l ferim de oamenii din sat. 


În cimitirul de pe coastă, fraţii călugări tocmai sfârşeau 
de zugrăvit crucea de lemn pe care scriseseră numele 
boierului transilvan, când la poarta mănăstirii bătu sfios 
iscoada turcilor. 

— Bună seara, spuse el călugărului care desfăcu uşiţa de 
lemn îngustă de-o palmă, din poarta mănăstirii, şi-l măsura 
cu ochi bănuitori. Sunt negustor din Bulgaria, părinte, şi am 
o treabă cu Trandafir Braşoveanul. 

— Cu cine? se miră călugărul. 

— Cu Trandafir Braşoveanul. 


— Are treabă cu Trandafir Braşoveanul, spuse călugărul 
cuiva din curte. 

— Da, întări Mustafa. Un om cumsecade m-a îndrumat 
încoace. Spunea că se află aici, la mânăstire, şi că s-ar simţi 
bolnav. 

— Bolnav? spuse călugărul. Intră om bun. Avem să-ți 
dăm veşti rele. Trandafir Braşoveanul nu se mai află printre 
cei vii. 

— Cum? A murit? strigă turcul. Acum două zile aveam 
vorbă să mă-ntâlnesc cu el... 

— Soarta omului, spuse călugărul, deschizându-i poarta. 
Acuma intră că se înserează şi n-o să poţi pleca la drum. Te 
vom găzdui cum om putea. Sau poate vrei să vorbeşti cu 
părintele Ilie? El i-a ţinut lumânarea. Acuma se află la 
cimitir lângă mormântul răposatului. Dacă vrei să mergi 
acolo... 

— Vreau, spuse turcul tulburat din cale-afară. Mi-a fost 
prieten bun şi trebuie să las să cadă o lacrimă... 

— Pe-aici, omule, spuse călugărul ieşind pe poartă. 
Cimitirul e la doi paşi. Calul lasă-l în grija noastră. 

Turcul îl urmă în tăcere. Călugărul, deşi bătrân, mergea 
iute, de-i fluturau poalele veşmântului. 

Un vânticel se iscase peste dealuri, alungând oarecum 
arşiţa zilei. Păşind înfiorat printre mormintele vechi, cu 
crucile netezite de ploaie şi vânt, Mustafa se gândea la 
norocul lui, bucuros că soarta a potrivit astfel lucrurile, 
încât să-i împlinească singură slujba lui anevoioasă. 

— Părinte llie, dumnealui e prieten cu Trandafir 
Braşoveanul. 

— Prieten? tresări părintele ridicând privirea, îl cunoşti 
bine, omule? 

— Am fost ca fraţii, murmură turcul. Când a murit? 

— Aseară s-a sfârşit, lăsându-ne durere-n inimi. Era un 
om de ispravă. Şi tânăr. Umbla să se-nsoare. Mi-a povestit, 
de mireasa lui şi mi-a lăsat vorbă pentru ea. Şi a mai spus 
ca acest, jungher, dimpreună cu cingătoarea să i le 
trimitem mamei lui, la Braşov. Ai poate drum pe-acolo? 

— Drept la Braşov mă duc, spuse repede Mustafa. Cu 


toate că mi-e greu să duc tocmai eu vestea cea rea. Cine 
nu-şi dă seama de durerea unei mame? 

— Atâta copil avea, zise trist părintele Ilie, ferindu-se să-l 
privească în ochi. Şi să moară printre străini... Omule bun, 
dac-o vezi şi dacă-i vorbeşti, spune-i că i-am făcut toate 
slujbele după cuviinţă şi că vom avea grijă de locul unde 
odihneşte. Păcat, că s-a stins aşa nădejde de voinic; era un 
om făcut să trăiască o sută de ani. Să-i spui că l-am îndrăgit 
cu toţii, chiar dacă l-am cunoscut o vreme aşa de scurtă. ŞI 
să încerci s-o mângâi în durerea ei. 

— Aşa voi face, răspunse Mustafa cu glasul întristat. 
Mâine în zori pornesc către Braşov. Dă-mi, părinte, ce vrei 
să trimiţi mamei sale. Încrede-te în mine. 

Preotul ridică din umeri: 

— Mă încred, cum nu? Dar n-a lăsat decât jungherul şi 
cingătoarea. Celelalte lucruri ce le avea cu sine le-a dăruit 
oamenilor din sat. lar scrisori n-a apucat să mai scrie. Doar 
jungherul acesta şi l-a păstrat. Îl avea de la o călătorie în 
apus şi-i venea greu să se despartă de el... 


— Jungherul, se bucură Hasan. Frumos lucru, Mustafa. O 
să-l păstrez pentru mine. Cingătoarea ia-o tu, dacă-ţi place. 

Mustafa îşi trecu cingătoarea peste brâul lui roşu, dar 
văzu că-l strânge. 

— Era un om subţire şi frumos la chip, stăpâne. Şi viteaz, 
precum se spune. 

— Te-a ferit Allah să te înfrunţi cu el, râse subaşiul. Că nu 
ştiu, zău, dacă scăpai cu pielea-ntreagă. 

— Am doborât eu oameni mai voinici şi mai aprigi ca 
acesta, se lăudă Mustafa. Dar oricum, bine c-am scăpat de 
el. Din câte-am înţeles eu, era un sfetnic bun al lui lancu de 
Hunedoara. 

— Da, şi cu mare trecere la curţile principilor din apus. 
Ştia să vorbească; solii noştri care l-au întâlnit povestesc 
că-i fermeca pe toţi. Şi îi plăcea să întărâte lumea împotriva 
padişahului, după plăcerea contelui lancu. 

— Acum nu va mai întărită pe nimeni, râse gros Mustafa. 


În vreme ce Hasan se bucura că a scăpat de o piedică în 
calea izbândirii visurilor sale, Trandafir Braşoveanul se afla 
departe, călătorind la Roma şi Lyon, la Paris, la Buda sau 
Londra, ducând pretutindeni cuvintele voievodului său. 
Principii şi căpitanii căzură astfel la înţelegere ca oştile să 
fie gata de luptă în toamnă, iar adunarea cruciaților să se 
facă sub steagul maiestăţii sale Vladislav al VI-lea, regele 
Poloniei şi Ungariei, la începutul lunii noiembrie 1444, sub 
zidurile cetăţii Buda. Vlad Dracul făgădui să fie şi el gata de 
năvală şi să întâlnească oastea cruciaților în faţa Vidinului. 

La începutul lunii noiembrie, într-o dimineaţă rece şi 
neguroasă, Vlad cu cei şapte mii de călăreţi ai săi trecu 
Dunărea. Îi stăteau într-ajutor aproape o mie de oameni, 
luntraşii domniei, avându-l în frunte pe fiul său. După 
trecerea apei, Vlad cel Tânăr îşi lăsă luntraşii în grija 
căpitanului Stoian şi el încălecă pe cal, împlinind, la 
porunca voievodului, slujba de mare hatman al oştii valahe. 
Voievodul şi fiul său, urmaţi de căpitani şi de steagurile de 
călăreţi, se apropiară în bună rânduială de locul de popas al 
cruciaților, nu departe de cetatea Vidin. 

— la te uită, fiule, spuse Vlad Dracul când avură sub 
priviri întreaga tabără. S-ar zice că regele Vladislav şi-a 
lăsat în altă parte ceva oaste. 

— Nu cred, tată. Dacă iei seama bine la steagurile 
feluritelor cete, ai să vezi că s-au strâns oameni din mai 
toate ţările. 

— Atunci principii Europei au dat oşteni mai puţini decât 
au făgăduit. Asta nu-i putere ca să-i înfrunte pe turci. 
Trebuie să-i vorbim regelui. 

Fiul domnesc dădu semnal de oprire. La porunca lui se 
alcătui un alai de o sută de călăreţi, cu căpitani şi 
trâmbiţaşi în frunte. Boierul Cândea, îndeplinind slujba de 
dragoman, şi Vlad Drăculea se aşezară de-a dreapta şi de-a 
stingă domnului. Alaiul porni cu sunet de trâmbiţă şi tropot 
mare către cortul regal. În calea lor veniră cavaleri cu 
felurite straie, din oştile aflate sub steagul regelui Vladislav. 
Ei urară bun-venit voievodului şi-l poftiră cu multă cuviinţă 
spre cortul regelui, aflat chiar în mijlocul taberei. Vlad, fiul 


său şi Cândea descălecară, vorbiră cu cavalerii şi porniră pe 
jos, precedaţi de aprozii cu sumane stacojii şi sulițe lungi. 
Printre corturi, în drum, oştenii cruciați îi salutară în felurite 
graiuri. Mai încolo, lancu de Hunedoara veni şi el în calea 
voievodului. Dragomanii se dădură în lături, fiindcă cei doi 
voievozi foloseau limba românească. 

— Bun sosit, măria ta, spuse lancu ridicându-şi viziera 
coifului său strălucitor. Maiestatea sa te aşteaptă. 

— Mulţumesc, alteţă, mă grăbesc să mă înfăţişez regelui. 
Dar spune-mi, rogu-te, asta-i toată oastea? 

— Câtă s-a putut strânge, măria ta. Oameni viteji şi 
pricepuţi la război. 

— Dar puţini, alteţă, prea puţini. Gândeşte-te o clipă la 
puhoiul turcesc ce le va sta împotrivă. 

— Am încercat să schimb gândul regelui, spuse lancu 
încet. l-am spus să amâne lupta, că nu suntem încă de 
ajuns de puternici pentru o năvală în Balcani. Nici n-a vrut 
s-audă. Trufia nobililor din jurul lui a fost mai tare. Regele 
va merge înainte. 

— Va merge spre pierzanie, se încruntă Vlad. 

— Încearcă să-i vorbeşti şi măria ta. Poate-i mai înmoi 
hotărârea. 

— Oi încerca... murmură Vlad. 

În faţa cortului regal, trâmbiţaşii unguri sunară prelung 
din goarnele lor lungi şi lucitoare, cu steguleţe de mătase 
fluturând în vânt. Însuşi regele făcu oaspetelui cinstea de a 
ieşi din cort ca să-l întâmpine. 

— Fii binevenit, voievoade, spuse el voios. Nădăjduiesc 
că ne-am întărit bine, având lângă noi pe vitejii călăreţi 
valahi, şi că vom izbândi. Priveşte-mi oastea. Cavaleri unul 
şi unul, ce spui? 

— Oameni vrednici, maiestate. Dar puţini, mult prea 
puţini pentru a înfrunta semiluna. 

— Vom cumpăni numărul duşmanilor cu vitejia braţelor 
noastre şi cu înţelepciunea regelui nostru, spuse zâmbind 
un nobil din suita lui Vladislav. 

Vlad îl ascultă, oftă şi se îndreptă iarăşi spre rege: 

— Întoarce-te, maiestate. N-ai oaste destulă. Pe sultan şi 


la vânătoare îl însoțesc trupe mai numeroase. 

— Să mă întorc? strigă tânărul rege. După ce oastea 
strânsă cu atâta trudă se află sub ochii mei? Să trimit 
oamenii acasă fără să fi dat ochi cu turcii? Spune-mi 
deschis, voievoade: ţi-ai schimbat gândurile? Nu mai vrei să 
mă ajuţi? 

— Iţi stau alături, maiestate, cu toţi oştenii mei. Am venit, 
de bună voie să lupt sub steagul tău. Dar încerc să te apăr 
de nenorocire. 

— Zadarnic, nobile voievod. De-acuma zarurile au fost 
aruncate, cum spuneau cei vechi. Sanctitatea sa papa mi-a 
poruncit să-i alung pe turci din Europa. Principii atâtor ţări 
mi-au trimis cavalerii lor cei mai buni. Vom izbândi. 

— Aşa să fie! îi ură Vlad cu o plecăciune. 


Pe drumurile aspre dintre Dunăre şi Balcani, oastea 
cruciaților se mişca anevoie spre răsărit, având drept ţintă 
castelul de la Varna. Era o vreme posomorită, fără soare şi 
cu un vânt iute de miazănoapte care tăia răsuflarea 
oamenilor. La locurile de popas, oştenii aprindeau focuri 
mari şi jucau pe lângă ele ca să alunge răceala fierului pe 
care-l purtau pe dânşii. Dar oamenii erau voioşi şi dornici să 
dea piept cu duşmanul. Mulţi dintre ei nu avuseseră încă 
prilejul să se bată cu turcii; luaseră parte la lupte mărunte 
între cetăţile-târguri ale apusului, se izbiseră cavalereşte şi 
se-ntorseseră acasă cu prăzi de erau învingători, sau 
păgubiseră plătind răscumpărarea după obicei, dacă 
vrăjmaşul îi învingea. Dar nu ştiau ce-nseamnă puhoiul fără 
număr care se-nşiră în urma steagului cel verde al 
Profetului. 

După două zile şi două nopţi de drum, prin negură zăriră 
sus, în vârf de deal, zidurile grele ale cetăţii Varna. Regele 
se sfătui cu cavalerii de frunte ce-l însoțeau şi hotărî locul 
taberii. Apoi oastea întreagă se osteni să sape şanţuri şi 
întărituri, să aşeze tunurile şi bombardele şi să se 
tocmească de luptă. 

La zece noiembrie, în zori, cercetaşii vestiră că oastea 
sultanului era aproape. Şi mai aduseră o veste care 


răspândi neliniştea între oşteni: mărimea ordiei turceşti 
întrecea şi cele mai negre preziceri. Curând, într-adevăr, se 
arătară pe dealuri şiruri nesfârşite de călăreţi. Buluc după 
buluc, în goană nebună, mişcând steagurile cu cozi de cal 
în vârf, oamenii sultanului îşi porniră năvala. Căpitanii 
creştini rostiră porunci înălţându-şi săbiile şi lăncile; 
bombardele bubuiră gros, apoi călăreţii ţâşniră în calea 
duşmanului... 

Lupta merse înverşunată ceasuri întregi, măcinând pe loc 
Mii şi mii de vieţi. Copleşită de numărul mare al 
duşmanilor, călărimea regelui Vladislav începu să dea 
înapoi. Bătălia de la Varna se sfârşi cu o goană 
deznădăjduită şi înspăimântătoare, în care fiecare om se 
străduia să scape cu viaţă, rupt de ai săi, urmărit de 
vrăjmaşi sângeroşi, călcând peste cei căzuţi şi rămânând 
surzi la strigătele răniților. Din loc în loc câţiva viteji se 
strângeau roată cu săbiile-n mână, şi încercau să facă faţă 
celor ce-i goneau. Atunci se năpusteau vrăjmaşi din toate 
părţile, armele se încrucişau cu scrâşnet mare, loviturile 
cădeau fără cruţare de-o parte şi de alta - cruciații piereau 
fără spor... 

Când cei rămaşi în viaţă îşi domoliră fuga şi încercară să 
se adune iarăşi sub steaguri, privind cu jale la movilele de 
trupuri rămase pe câmpul de luptă, se văzu că regele 
Vladislav nu este printre ei. Urmară întrebări pline de 
spaimă, rămase fără răspuns; cineva povesti că-l văzuse 
împresurat de duşmani, altul că regele fusese răpus odată 
cu câţiva slujitori ai săi în încăierare; se vorbea că turcii 
luaseră în robie o mulţime de cavaleri unguri şi că Vladislav 
s-ar afla printre ei. Dar curând turcii dădură iarăşi semn că- 
şi alcătuiesc steagurile pentru năvală, hotărâți să 
zdrobească şi ultimele rămăşiţe ale oastei ce-i înfruntase; 
de aceea contele lancu, ca sfetnic apropiat al regelui, se 
puse în fruntea acestor rămăşiţe şi porunci retragerea. Vlad 
îi stătea în preajmă şi erau amândoi deopotrivă de trişti că 
temerile lor dinaintea plecării la luptă se adeveriseră. 

— Regele nu trebuia să rupă pacea cu turcii, spuse Vlad. 
Când porneşti un război ca acesta trebuie să te bizui pe 


oaste. 

— l-am spus, murmură lancu. l-am spus de zece ori. l-am 
arătat tractatul încheiat în iarnă şi el l-a rupt cu mâna lui. 
Ambiţios şi mândru, dar asta l-a dus la pieire. 

— Poate mai e încă în viaţă, alteţă. După ce s-or mai 
linişti lucrurile vom cere sultanului să-l ierte. 

— Turcii sunt îndârijiţi că a anulat tractatul. Se spune că o 
parte a oastei o ducea în luptă Mahomed, fiul cel mare al lui 
Murad. Acest Mahomed e întâiul duşman al Europei. Cum 
să nădăjduieşti iertare de la el? 

Pe drumurile aspre dintre Dunăre şi Balcani, se târau 
rămăşiţele unei oşti mândre, a cărei înfrângere pecetluia 
soarta acestei părţi de lume. 


La mănăstirea Tismana, pe drumul de întoarcere, contele 
lancu făcu popas mai lung. Călugării oblojiră cum se 
pricepeau mai bine rănile oştenilor săi, hrăniră oameni şi 
cai fiindcă merindele oastei ajunseseră în mâna turcilor; şi-i 
mângâiară cu vorbe blânde pe învinşi. lancu dărui 
mănăstirii un felon cusut cu fir de aur şi împodobit cu pietre 
preţioase, drept mulţumire pentru purtarea omenoasă a 
gazdelor lui. Apoi porni mai departe către Ungaria, trecând 
Dunărea pe la Orşova şi dând porunci straşnice căpitanilor 
şi ispravnicilor de la hotar să ocrotească pacea mănăstirilor 
Vodița şi Tismana, locurile sale de popas în Valahia. Plecă 
voievodul cu amarul înfrângerii în suflet, nutrind noi 
gânduri de răzbunare împotriva turcilor. 


CAPITOLUL AL ZECELEA 


Codrul răsuna de chiotele hăitaşilor. Mistreţii în goană, 
înspăimânţaţi şi furioşi, treceau de-a dreptul prin tufişuri, 
rupând copăceii tineri, căutând scăpare în întunecimi de 
pădure. Apoi pământul tremură sub copitele cailor. Fiul 
voievodului, în fruntea vânătorilor, pe un armăsar roşcat, 
strigă scurt. Suliţa, azvârlită cu dibăcie, zbură către mai- 
marele cetei de mistreți. Se auzi urletul de moarte al 


fiarei... 

— L-a-nţepat şi p-ăsta, hohoti starostele vânătorilor care 
galopa alături de Vlad. Meşteră lovitură! 

Fiul domnesc îşi domoli goana calului şi însoțitorii lui 
făcură la fel, apropiindu-se. 

— Mai bucuros aş înţepa un mistreţ cu turban, râse Vlad 
şi sub mustaţa-i neagră, abia mijită, sclipiră dinţii albi ca 
sideful. De-acuma gata. Aprindeţi focul. Să vedem cât e de 
dulce carnea de mistreţ friptă aici, la locul ei de baştină. 

Vânătorii descălecară şi aprinseră un foc mare în poiana 
anume aleasă. Starostele se osteni cu mâna lui, ajutat de 
câţiva vânători mai vârstnici, să pregătească vânatul. În 
vreme ce carnea de mistreţ sfârâia pe tăciuni iar ploştile 
treceau din mână-n mână, în jurul focului se încinse sfatul 
vânătorilor. 

— Vino lângă mine, Costea, şi povesteşte, spuse Vlad cel 
Tânăr. 

— La poruncă, măria ta. Mare lucru n-am făcut acolo. Am 
vândut piei de oaie şi am tras cu urechea. La 
Constantinopol sosesc mereu veşti rele. Sultanul Murad a 
luat iarăşi domnia. A stat şase luni deoparte, lăsându-l pe 
Mahomed pe tron, şi-acuma e iar mare şi tare. Oamenii 
sunt neliniştiţi şi le pare rău de înfrângerea cruciadei. Plâng 
şi-acum nădejdea pierdută acolo, la Varna... 

— Dar cine se bucură? făcu Vlad. Poate doar turcii. 

— Printre cavaleri, urmă Costea, umblă vorba că regele 
Vladislav e ostatic, luat de turci şi ţinut într-o cetate din 
Bulgaria. O fi Varna, o fi Silistra... 

— Sau poate Giurgiul, spuse Vlad. E cea mai însemnată 
raia de pe Dunăre. Numai acolo ar cuteza turcii să-l ţină pe 
rege. Să-l vestim pe tata. Poate ne dă poruncă să-l izbim pe 
Hasan şi să ne luăm cetatea înapoi... Ce-ar fi să ne 
năpustim într-o bună zi sub zidurile ei? 

Vătaful vânătorilor lăsă să se potolească strigătele celor 
din jur şi clătină din cap: 

— Eşti tânăr şi năvalnic, măria ta, dar nu uita că Giurgiul 
e o cetate zdravănă. Eram de vârsta măriei tale când s-a 
clădit, din porunca slăvitului Mircea Voievod cel Bătrân. 


Bunicul măriei tale a plătit cu un bolovan de sare fiecare 
piatră pusă la temelia castelului, iar cele patru turnuri de 
strajă sunt cea mai zdravănă lucrare pe care am văzut-o 
vreodată. Numai acoperişurile şi galeriile de trecere sunt 
din lemn, dar lemn din cel bun, stejar din codrul Vlăsiei, 
care nu putrezeşte nici într-o sută de ani... 

— Şi-acum se lăfăie Hasan în ea, scrâşni fiul voievodului. 
Hasan cu cetele lui de tâlhari. Dar n-o să scape, jurământul 
măriei sale stă chezăşie. Aşteptaţi numai să culegem 
holdele, şi-apoi ne-om răfui noi cu osmanlâii... 

— Nu-i uşor, măria ta, stărui vătaful. Ştii bine că la Varna 
s-au unit atâtea oşti împotriva sultanului. Şi a curs mult 
sânge zadarnic... 

Vlad cel Tânăr se ridică de pe buşteanul pe care şezuse şi 
spuse cu asprime: 

— Am fost şi noi acolo şi am pierdut oameni de-ai noştri. 
Regele Vladislav e de vină, cu trufia lui nemăsurată. Cine l- 
a pus să-nceapă lupta având o oaste mică? Tata l-a sfătuit 
să se-ntoarcă, dar te pui cu semeţia regilor? Intocmai ca la 
Nicopol, pe vremea lui Mircea: trufia pierdu bătălia! 

Vânătorii din jurul focului râseră la aceste vorbe. 

— Păi să mai închinăm din vinul ăsta, spuse vătaful 
vânătorilor. Măi flăcăi, ia scoateţi careva fluierul la iveală, 
să-i zicem una de pe la noi! 

Petrecerea era în toi când târziu, către miezul nopţii, un 
călăreț pătrunse în adâncul pădurii dând sunet lung din 
corn. Vânătorii domneşti îi răspunseră şi curând călăreţul se 
ivi în lumina roşiatică a focului. 

— Poruncă de la măria sa voievodul, strigă el 
descălecând. Fiul domnesc să i se înfăţişeze îndată, fiind 
pricini grabnice la mijloc. 

— Dar ăsta-i Stoian căpitanul, se miră Vlad. Ai schimbat 
luntrea cu calul, căpitane? Te-ai întors la vechiul meşteşug? 

— Numai de nevoie, măria ta. Am venit într-un suflet. 

— Daţi-i căpitanului o cupă, porunci Vlad. 

— Nu-i vreme, măria ta. Avem veşti însemnate. La Brăila 
au sosit trei corăbii din Ţara Burgunzilor. Vor să lovească 
cetăţile turceşti de pe Dunăre şi ne poftesc să le dăm o 


mână de ajutor. 

—O mână, spui? strigă Vlad sărind în picioare. 
Amândouă mâinile, ba şi inima, dacă e vorba de cetăţile 
dunărene. Cetățile noastre, ca să vorbim drept. Pe cai, fraţii 
mei! 

În câteva clipe focul era stins şi alaiul fiului domnesc se 
alcătuia de drum. 

— Să mergem, deci, spuse Vlad cel Tânăr. Boier Cândea, 
te-aş ruga să treci în dreapta mea, şi tu, prietene Stoiene, 
în stânga. Dar mai întâi dă vinul de duşcă. Abia după aceea 
îţi voi îngădui să vorbeşti. Doresc să ştiu cât mai multe 
despre burgunzi şi despre corăbiile lor. 

Porniră. În auzul lui Vlad, căpitanul luntraşilor povesti tot 
ce ştia. 

Flota burgundă venise în Bosfor din toamna trecută, cu 
gând să-i sprijine pe cruciați. La catargul galerei celei mari 
flutura flamura seniorului căpitan Walerand de Wavrin, 
consilier şi şambelan al ducelui Filip cel Bun. Burgunzii se 
străduiseră, fără să izbutească, a împiedica trecerea 
turcilor din Anatolia în Balcani. Ei aţinuseră calea galerelor 
turceşti, dar acestea luaseră alte drumuri, ocolind departe 
prin Marea cea Mare căreia începuseră să-i spună corăbierii 
levantini şi Marea Neagră, şi debarcaseră oştile în preajma 
castelului de la Varna. Galerele burgunde iernaseră pe 
celălalt mal al Bosforului, la Pera, adăpostite într-un golf 
adânc în faţa Constantinopolului. La mijlocul iernii, în 
capitala bizantină se răspândise vorba că regele Vladislav 
se află în viaţă, ascuns într-o cetate din ţinuturile Mării celei 
Mari. Seniorul căpitan Walerand hotărâse să-l caute şi 
îndată ce se desprimăvărase porniseră către porturile Mării 
Negre. 

— După ce au cercetat zadarnic cetăţile de pe ţărmul 
mării, anume Mesembria şi Pangallia, au ajuns la cetatea 
Chilia, povestea căpitanul Stoian. Românii din cetate n-au 
ştiut să le spună despre regele Vladislav, sfătuindu-i să 
trimită un sol voievodului Transilvaniei. Şi cavalerul 
Walerand a trimis la alteţa sa pe un anume Pietre Vast, 
împreună cu mai mulţi unguri scăpaţi din mâinile turcilor. 


Acuma, venind acel nobil cu răspuns din partea contelui 
lancu, acesta l-a sfătuit să treacă şi pe la voievodul 
Valahiei, dându-i ca însoțitor pe un nobil al său. 

— Şi ce veşti au adus de la lancu? 

— Au adus veşti bune, măria ta. Anume, că dacă 
voievodul nostru doreşte să-şi împlinească gândul cel vechi 
şi să lovească cetăţile de pe Dunăre, atunci să vină cu 
oaste la Nicopole, la începutul lunii septembrie. Unindu-se 
galerele burgunde cu oastea lancului şi cu luptătorii valahi, 
va fi mai lesne să-i dovedească pe turci. 

— Minunat, strigă Vlad Drăculea. Nu mă-ndoiesc că tata 
va cădea la înţelegere cu burgunzii şi cu contele lancu. 

— Fireşte, măria ta. Voievodul i-a rugat, pe burgunzi să 
rămână cu galerele la Brăila până la strângerea recoltei. Şi 
vrea să te trimită în solie la ei. 

— Mă voi duce, strigă voios fiul domnului. Negreşit mă 
voi duce. Să le văd mai de aproape galerele şi luptătorii. 
Poate din asta învăţăm câte ceva şi pentru noi. Ce spuneţi, 
prieteni, mă însoţiţi? 

— Mai e vorbă, măria ta? cuvântă boierul Cândea în 
numele tuturor. La nevoie, cunoscând limba burgunzilor, 
care vorbesc întocmai ca oamenii din Francia, voi sluji drept 
dragoman. 

— Atunci zoriţi-vă bidiviii, dragii mei, spuse Vlad dând 
pinteni calului. Dacă-i vorba de război pe Dunăre, apoi şi 
luntrile noastre vor fi de folos la ceva! 

Micul alai grăbi pasul cailor şi în mai puţin de un ceas se 
află în cetatea de scaun. La curtea domnească văzură 
oameni în straie străine şi Vlad se grăbi să se înfăţişeze 
părintelui său. 


Pietre Vast era un bărbat subţire şi cu ochi scăpărători. 
Vorbea latineşte despre cărţi cu voievodul şi se bucura că-n 
aceste părţi bântuite de război oamenii mai găseau vreme 
pentru hrana cugetului. Când i se înfăţişă Vlad Drăculea cu 
boierul Cândea, care îl salută în graiul francilor, domnul 
Pietre Vast se bucură şi mai tare. 

— Sunt fericit să am asemenea fraţi de arme, spuse el. 


Am dat aici peste oameni înţelepţi şi binevoitori, iar asta o 
să ne uşureze misiunea. Contele lancu, la stăruința nobililor 
pe care i-am scăpat din robia turcilor, a făgăduit opt mii de 
oşteni ca să se întoarcă în Balcani cu sabia în mână. 

— Vom da şi noi oaste câtă vom putea strânge, spuse 
Vlad Dracul. Dar mai întâi aş dori să vorbesc cu căpitanul 
vostru, seniorul Walerand de Wavrin. ŞIi-l poftesc să-mi fie 
oaspete în cetatea mea. 

— Nu mă-ndoiesc că seniorul meu va primi cu bucurie 
invitaţia alteţei voastre. Dar contele de Hunedoara mi-a 
cerut să mă întorc la Constantinopol şi să-l aduc cu mine pe 
principele Daud Celebi, nepotul sultanului, pretendent la 
tron. 

— ÎI cunosc, spuse Vlad Dracul. Este un om bun şi am 
dori să izbutească. De va lua în mână sceptrul de padişah, 
vom avea zile mai bune. El a făgăduit că va păzi pacea 
între vecini, de aceea îl vom ajuta. 

— Aşadar, alteţă, v-aş ruga ca peste vreo lună, timpul 
trebuitor seniorului meu să ajungă la Constantinopol şi să 
se întoarcă cu întăriri, să-i trimiteţi cai spre a-i înlesni 
drumul către alteţa voastră. lar dacă vă veţi osteni să vă 
apropiaţi tabăra de portul Brăila, va fi mai uşor seniorului 
Walerand să vi se înfăţişeze, căci nu poate lipsi prea mult 
din fruntea oamenilor săi. 

— Aşa vom face, făgădui Vlad Dracul. Până atunci fiul 
meu se va duce la seniorul Walerand şi va vorbi cu domnia 
sa. Fiului meu - adăugă zâmbind - îi plac corăbiile şi l-am 
pus în fruntea luntraşilor mei. Aşa încât nădăjduiesc că va 
lega bună prietenie cu căpitanul Walerand de Wavrin. 

— lar eu şi căpitanul meu vom fi fericiţi să-l avem prieten 
pe fiul alteţei voastre. 

Vlad Dracul zâmbi, rămase o clipă pe gânduri, apoi bătu 
din palme şi un aprod se ivi pe dată în uşa spătăriei celei 
mari. 

— Poruncă, măria ta! 

— Să vină la mine Bădin clucerul. Logofete Ştefan, scrie, 
rogu-te, porunca mea: se vor da corăbiilor burgunde cinci 
care cu merinde, adică făină, vin şi miere, plătite din 


vistieria domnească, cu gândul la ajutorul pe care ni-l vor 
da şi ei. Poate ne izbăvim cetăţile de robie! 

Vlad cel Tânăr porni aşadar, la porunca tatălui său, să se 
întâlnească cu mai-marele corăbiilor burgunde. Îl însoțeau 
Pietre Vast, cu oamenii lui Stoian căpitanul şi boierul 
Cândea. Când ajunseră la schela Brăilei, fiul domnesc se 
tulbură văzând cele două corăbii burgunde trase lângă mal. 
Erau vase mari şi înalte, cu vâsle lungi trecute prin găuri 
anume făcute în laturile corăbiei, iar partea din urmă o 
aveau înălţată în chip de castel cu două caturi, cu ferestre 
mici, pătrate; în partea din faţă erau puse bombardele, pe 
poduri anume, cu roţi şi frânghii care să le ţintuiască la 
nevoie. Un corăbier de-al seniorului Pietre Vast alergă 
înainte, să vestească de sosirea soliei românilor. Căpitanul 
burgund se înfăţişă îndată pe puntea corăbiei, apoi cobori 
pe țărm însoţit de corniţele galerei şi-i făcu primirea 
cuvenită fiului domnesc: 

— Vă aduc, seniore, salutul meu şi al stăpânului meu, 
ducele Filip al Burgundiei. 

— lar eu vă aduc salutul voievodului Valahiei şi vă doresc 
bună venire pe pământul nostru. 

Acesta este boier Cândea, guvernorul meu, care-mi va 
sluji şi de dragoman. 

— Vă poftesc pe amândoi pe corabia mea, să ne sfătuim, 
zise cavalerul de Wavrin. 

Vlad dădu urmare chemării şi urcă pe bordul corăbiei, 
privind cu uimire în jurul lui. Pe catargul cel mare din 
mijlocul navei se afla pânza strânsă şi legată cu îngrijire; 
mai încolo, la prova, văzu cutiile cu pulbere şi ghiulelele de 
piatră pentru bombarde rânduite cu grijă ca să nu stea în 
drum. Fiindcă era foarte cald, seniorul îi pofti sub 
baldachinul ce fusese întins la pupa şi-i apăra de razele 
soarelui. Acolo se arătă îndată un paj aducând pe o tavă 
pahare de vin. 

— Luaţi şi gustaţi, spuse seniorul. E vin de-al nostru, din 
Burgundia, dar din păcate, după atâta umblat pe mare, prin 
căldură, s-a cam acrit. 

— In urma mea vin carele cu merinde pe care vi le-a 


trimis tatăl meu, spuse Vlad cel Tânăr. Între aceste merinde 
se află şi câteva poloboace cu vin. 

— Mulţumesc voievodului Valahiei pentru acest dar de 
preţ, spuse cavalerul. Din veştile ce mi-au ajuns aici am 
înţeles că alteţa sa ar dori să ne ajute în asaltul cetăților 
dunărene. 

— Vă va ajuta cu toate puterile, seniore. Tata avea şi aşa 
gândul să se lupte cu turcii şi să-i alunge din cetăţi; 
nădăjduim că împreună cu voi va fi mai lesne să ne 
împlinim gândul. 

— Aşa va fi, spuse voios seniorul. Să ştiţi, dragă prietene, 
că ne aflăm prin părţile astea de mai bine de o lună. După 
ce-am cercetat cetăţile de pe ţărmul mării, ne-am gândit că 
regele Vladislav poate fi într-un oraş dunărean stăpânit de 
turci. Am înţeles că singur nu mă pot război cu turcii, de 
aceea l-am rugat pe seniorul Pietre Vast să se înfăţişeze 
contelui lancu şi voievodului de Valahia. În aşteptarea lui n- 
am stat degeaba. Am colindat vreme de o lună pe Marea 
cea Mare, încercând să dau ochi cu turcii. Am prins în cale 
trei corăbii turceşti cu grâu şi le-am dus la Caffa. Apoi m-am 
întors şi am aşteptat răspunsul soliei. 

— Răspunsul soliei acesta este, spuse Vlad cel Tânăr. 
Tatăl meu vă roagă să aşteptaţi până la strângerea recoltei. 
Apoi îşi va aduna oamenii şi vom porni să ne unim cu 
oastea contelui lancu. 

— Contele lancu ar dori să-l aducem şi pe pretendentul 
turc Daud Celebi, adăugă Pietre Vast. 

— Il vom aduce, întări Walerand. Şi-aşa trebuie să faci un 
drum la Constantinopol, prietene Vast, ca să-l pofteşti 
încoace pe cardinal şi să-i aduci pe ceilalţi oameni ai noştri 
împreună cu galerele rămase acolo. Nu ştiu cât de tari sunt 
cetăţile, dar nădăjduiesc că vom izbândi. 

— Mai avem şi noi nişte luntri, spuse Vlad. Ne-am ostenit 
şi ne-am făcut singuri, după priceperea noastră, vase mici 
cu care să păzim Dunărea. Cred că ne vor fi şi ele de un 
ajutor oarecare. 

Walerand de Wavrin se înveseli şi încuviinţă din cap: 

— Sunt încredinţat, seniore. Mai ales că oamenii voştri 


cunosc bine locurile. Aşadar, vom aştepta întoarcerea 
domnului Pietre Vast cu cardinalul şi corăbiile. Între timp 
recolta va fi strânsă de pe câmpuri şi luptătorii din Valahia 
vor putea lua arma. lar noi avem răgaz să ne dregem 
galerele şi să ne pregătim oamenii... 

Oaspeţii valahi rămaseră pe corabia burgundă. Căpitanul 
Stoian lua seama la rânduiala corăbierilor, iar Vlad cel 
Tânăr şi boierul Cândea stăteau de vorbă cu Walerand, 
punând la cale, în faţa unei hărţi vechi, drumurile viitoare 
ale luptătorilor. Apoi Stoian luă drumul Argeşului, unde 
urma să dea seama voievodului despre cele văzute. Vlad 
cel Tânăr rămase în preajma cavalerului burgund, 
întovărăşindu-l la vânătoare prin bălțile din preajma Brăilei 
şi povestindu-şi unul altuia întâmplări din viaţă. 

La sfârşitul lunii iulie, pe apele Dunării se arătară trei 
galere, care dădură de departe salutul, prin lovituri de tun, 
către pământul de care se apropiau. Curând galerele se 
alăturară de țărm şi domnul Pietre Vast se grăbi să se 
înfăţişeze seniorului Walerand, împreună cu alţi nobili 
burgunzi şi cu Daud Celebi, nepotul sultanului, fugit la 
Constantinopol spre a scăpa de prigoana lui Murad. 

— Vin şi galerele cardinalului în urmă, spuse Pietre Vast. 
Ajung aici în câteva zile. l-am povestit de unirea noastră cu 
valahii şi el a încuviinţat. 

— De-acuma suntem gata, se bucură cavalerul Walerand. 
Va trebui să stăm de vorbă cu alteţa sa seniorul Valahiei şi 
să ne sfătuim asupra luptei ce avem de dat. 

Vlad cel Tânăr făcu un pas înainte: 

— Tatăl meu va fi bucuros să vă întâlnească, seniore. El 
mi-a poruncit ca îndată ce vă vin corăbiile să-i dau de veste 
ca să vă trimită cai. Măria sa se află în tabără la zece leghe 
de aici, împreună cu oştenii şi vânătorii. 

— Atunci, seniore, cred că e timpul să-i daţi de veste, 
zâmbi Walerand. 

Un olăcar domnesc porni în goana mare spre tabăra lui 
Vlad Dracul şi se întoarse în aceeaşi zi, aducând caii 
trebuitori. lar Vlad cel Tânăr îl pofti pe seniorul de Wavrin şi 
pe Pietre Vast să fie oaspeţii tatălui său. Cavalerii 


încălecară şi, urmaţi de un pâlc de seimeni domneşti şi de 
zece oşteni de pe corăbii, porniră către tabăra voievodului. 
Drumul trecea pe lângă lanuri de curând secerate; se 
întâlniră cu căruţe ce duceau grâul treierat de la arie, 
văzură căpiţele aurii de snopi încă întregi, le dădură bineţe 
oamenii acelor locuri, care-şi opreau o clipă lucrul la 
trecerea alaiului. 

— Frumoasă ţară, şi foarte bogată, precum se vede, 
spuse seniorul Walerand. 

— De aceea o râvnesc atâţia, oftă fiul voievodului. Au 
încercat prin vreme s-o apuce când ungurii, când turcii, 
când tătarii. De fiecare dată oamenii de aici s-au ridicat, cu 
sabia în mână şi a curs sânge pentru fiecare petec de 
pământ. Suntem o ţară mică, seniore, dar nu putem răbda 
robia. Asta, ca să înţelegeţi de ce ne păstrăm gândul de a 
lupta alături de voi împotriva turcilor. 

Se opriră într-un sat, în preajma unei fântâni cu 
cumpănă, să adape caii şi să răsufle după arşiţa drumului. 
O fată tânără ieşi în poartă cu o vadră mare de lemn şi cu 
un fagure de miere atunci desprins din stup, îmbiindu-i pe 
cinstiţii oşteni să guste şi să se răcorească. Seniorul 
Walerand mulţumi în graiul său privind-o drept în ochi şi 
fata plecă fruntea îmbujorându-se. 

— Pe fetele acestea le râvnesc turcii de peste Dunăre, 
spuse iarăşi fiul voievodului. lenicerii ies din cetăţile lor 
învârtind iataganele, dau foc satelor şi duc oamenii în robie. 
Este şi aceasta o pricină care ne însufleţeşte în lupta 
noastră... 

Cavalerul dădu din cap şi aruncă încă o privire fetei, care 
făcuse un pas înapoi spre poarta casei, şi se îndreptă spre 
calul său. 

— Vă înţeleg, seniore, spuse el. Făgăduiesc că cea dintâi 
lovitură de sabie o voi da cu gândul la această fată. Şi-i 
doresc să nu cadă niciodată în mâinile lacome ale 
ienicerilor... 

În preajma taberei lui Vlad Dracul, o strajă sună prelung 
din corn vestind apropierea oaspeţilor. Printre copaci zăriră 
într-o poiană corturile ostăşeşti şi caii luptătorilor păscând. 


Dintre corturi se ivi, pe jos, voievodul însoţit de boierii săi 
de frunte. La o depărtare oarecare, cavalerul Walerand se 
opri, descălecă şi-şi scoase coiful înfierbântat de soare. 
Însoţitorii săi făcură la fel. Apoi căpitanul burgund, însotit 
de fiul voievodului şi de boierul Cândea, merse să-l salute 
pe domnitor. 

— Fiţi binevenit, seniore, spuse Vlad Dracul. Am dori să 
vă simţiţi la noi tot aşa de bine ca în frumoasa voastră ţară. 

— Monseniore, vă aduc salutul suveranului meu, ducele 
Filip de Burgundia, şi urările sale de izbândă. 

— Să mergem în cortul meu, e mai răcoare, spuse 
voievodul. Se află aici şi trimisul contelui lancu de 
Hunedoara, un nobil pe care domnul Pietre Vast îl cunoaşte. 

Intrară în cortul răcoros şi începură sfatul de război. 
Domnul era însoţit de marele spătar Dragotă şi de vornicul 
Albu, care ştiau seama oştilor. Trandafir Braşoveanul era şi 
el de faţă, cu solie din partea contelui lancu şi a nobililor 
unguri. 

— Stăpânul meu, cuvântă Trandafir Braşoveanul, mi-a 
poruncit să spun înalţilor căpitani că el se va afla cu oastea 
sa la Nicopole în ziua de opt septembrie. 

— Cam târziu, se încruntă Vlad Dracul. 

— Mai devreme nu e cu putinţă să adune oastea, măria 
ta. 

— Atunci vom porni la jumătatea lunii august, - noi pe 
uscat, iar corăbiile burgunde pe apă. 

— Credeţi că ne va ajunge timpul? întrebă seniorul de 
Wavrin. E drum lung şi necunoscut... 

— Vă vom da călăuze. Fiul nostru vă va însoţi pe apă cu 
cincizeci de luntri încărcate cu luptători. 

Ei vă vor feri de capcanele Dunării. Şi... ale turcilor, 
adăugă voievodul cu un zâmbet.. De asemenea veţi primi 
merinde pentru oamenii de pe corăbii. 

— E un ajutor preţios, murmură Walerand. 

— La fel de preţios cu cel pe care ni-l veţi da la asaltul 
cetăților prinse de turci, seniore. Aceste cetăţi sunt locuri 
de trecere care vatămă mult Ţara Românească. Şi de le 
vom izbăvi, va fi bine pentru noi. 


— Avem puteri destule, spuse Walerand. Aşteptăm să ne 
mai vină de la Constantinopol trei galere, care se află sub 
steagul legatului papal, domnul cardinal Condolmieri, 
căpitanul-general al flotei creştine. Vom avea astfel opt 
galere cu totul şi bombarde destule, cu praf şi ghiulele de 
granit. 

Voievodul schimbă în şoaptă câteva vorbe cu marele 
spătar, apoi cuvântă: 

— Oastea noastră vi se alătură cu şase mii de oameni, 
osebit de luntraşii care vor fi în număr de cinci sute. Avem 
şi două bombarde mari, noi-nouţe, care pot fi aduse la 
nevoie pentru asaltul cetăților. 

— lată o putere în stare să cuprindă o cetate oricât de 
întărită, spuse voios Walerand, dând mâna cu voievodul. 

Cei de faţă se arătară bucuroşi de acest legământ. Veni 
apoi vorba de principele Daud Celebi, care se afla pe una 
din galerele căpitanului. 

— Am făgăduit acestui principe să-l ajutăm să ia tronul, 
spuse cavalerul burgund. lar de nu va izbuti, îl vom da 
teafăr în mâna nobililor unguri, printre care el are prieteni şi 
neamuri. 

Vlad Dracul încuviinţă cu un semn hotărât. 

— Trebuie să-l ajutăm. Precum bănuiesc că v-a spus, ela 
făgăduit pace şi s-a lepădat de gândurile hrăpăreţe ale 
sultanului Murad. Îl vom ocroti şi îl vom sprijini cât vom 
putea. 

— Aşadar, vom porni la fapte, spuse în chip de încheiere 
seniorul burgund. Vă mulţumesc pentru buna înţelegere, 
alteţă, şi... bizuiţi-vă pe cuvântul meu de cavaler. Ne vom 
sili să împlinim tot ce ne-am pus în gând. 

— Asemenea şi noi, seniore. 

Sfatul fiind sfârşit, Vlad Dracul îşi pofti oaspeţii la o cină 
ostăşească, în preajma focului de tabără, unde se rostiră 
multe urări de izbândă şi se ciocniră cupe cu vin. 


CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA 


— Eşti o iscoadă iscusită şi te voi răsplăti, spuse Hasan 
după ce ascultă veştile. Dar cum ai aflat toate astea? 

Mustafa rânji netezindu-şi mustăţile pe care le lăsase să 
crească după obiceiul ţăranilor valahi: 

— E un meşteşug deosebit, stăpâne. Am mâncat pâine 
amară, acesta-i preţul: am cărat saci la Curtea de Argeş, şi 
am mânat boi pe drumul Brăilei. M-am tocmit, căruţaş la 
domnie şi am pus piciorul pe corăbiile venite din apus. Am 
tras cu urechea la ce vorbeau isprăvniceii veniţi să strângă 
oaste. Şi m-am furişat cu bărcuţa mea în urma luntrilor 
domneşti ce coborau către schela Brăilei. Nu-mi pune 
vorbele la-ndoială, stăpâne. Dârak s-a vorbit cu corăbierii 
burgunzi să bată cetăţile de pe Dunăre. Au mai venit de pe 
mare cinci corăbii. Sunt acum opt cu totul, şi fiecare are 
patru tunuri mari şi flinte nenumărate, şi arcaşi îmbrăcaţi în 
Zale. In clipa asta meşterii dreg corăbiile şi le rânduiesc 
pentru luptă. În câteva zile pot porni la drum. Şi se vor opri 
fără îndoială la cea dintâi cetate ce le-o ieşi în cale. 

— Silistra, murmură Hasan.. 

— Intocmai, stăpâne, Silistra. Fă ceva, că altfel pe cei de 
acolo îi aşteaptă zile grele. 

— Voi face, Mustafa. Lasă-mă să cuget în linişte. Ba nu, 
du-te şi alege dintre ieniceri zece călăreţi, pe cei mai iuți şi 
mai ageri la minte. Îi voi trimite cu scrisori grabnice în zece 
părţi ale ţării bulgăreşti. Să afle toţi subaşiii ce ne aşteaptă. 
Şi să-i vestesc că Daud Celebi, duşmanul padişahului, s-a 
unit cu ghiaurii ca să-i smulgă sceptrul. Zece ieniceri. 

— Bine, stăpâne. 

— Stai, nu pleca. Uite, pentru osteneala ta, o pungă cu 
galbeni. lar dacă ajung paşă al Valahiei te pun strângător 
de haraci. 

— Milostive stăpân! se bucură Mustafa. Strângător de 
haraci? Atunci o să-ţi întorc înzecit aurul acesta. 

— Lasă, băiete, făgăduieli am auzit eu multe. Până una 
alta, găteşte-te iarăşi de drum. 


— Mă duc şi eu cu solie la vreo cetate? 

— Ba te vei duce înapoi în Valahia, Mustafa. Să-ţi faci 
slujba mai departe, cum ai început-o. Vreau să ştiu tot ce 
se petrece acolo, în preajma lui Dârak. De i-aş putea citi şi 
gândurile! 


La jumătatea lunii august, corăbiile erau gata de plecare. 
Sosiseră şi luntrile românilor, pe care Stoian căpitanul se 
ostenise a le pregăti cât putea mai bine, punând înăuntru 
merinde şi arme. Câţiva dintre luntraşi, oameni născuţi şi 
crescuţi pe malul Dunării şi care-i cunoşteau toate 
cotloanele, primiră porunca să urce pe corabia din frunte, 
unde se afla căpitanul Walerand, şi să fie călăuză 
burgunzilor. Ceilalţi se rânduiră în urma celor opt corăbii, 
ducând cu sine şi corturile pentru adăpostirea pe timp de 
noapte. A doua zi după jumătatea lunii august, în zori, flota 
se urni - burgunzii folosind adierea de vânt abia iscată, care 
punea viaţă în pânzele uriaşe ale galerelor, iar românii 
vâslind din răsputeri ca să nu rămână-n urmă. După câteva 
leghe de mers văzură în depărtare norul de praf stârnit de 
oastea voievodului care venise să însoţească navele 
mergând pe malul apei. Mai către prânz, vântul scăzu; 
luntrile lui Vlad cel Tânăr, care rămăseseră în urmă, 
ajunseră în dreptul corăbiei din frunte. Walerand se aplecă 
peste pălimarul înalt al galerei sale şi-l salută pe fiul 
voievodului  întrebându-l dacă iuţeala aceasta nu e 
istovitoare pentru vâslaşi. 

— Dimpotrivă, seniore, asta-i face să tragă mai cu 
nădejde. Dacă rămânem în urmă, alta e pricina: vântul vă e 
prielnic astăzi, dar nu ştiu de va fi aşa în toate zilele. 

In acest timp vântul se opri de tot; pânzele galerelor 
începură să fluture nefolositoare deasupra catargelor, se 
auziră poruncile comiţilor de galere care-şi îndemnau 
vâslaşii să treacă la lucru. Cursul apei oprise galerele pe 
loc; vâslele lungi şi late ca nişte lopeţi loviră deodată 
valurile, apoi încă şi încă o dată, până când corăbiile 
burgunde se urniră iarăşi. Luntraşii lui Vlad ajunseseră 
departe şi-şi râdeau în barbă de marile corăbii pântecoase 


ce se târau anevoie în urma lor. 

Spre seară, ajungând la un loc prielnic, Vlad Dracul hotărî 
să facă popas. Şetrarii dădură porunci pentru aşezarea 
corturilor; pitarii, clucerii şi toţi cei ce aveau în grijă hrana 
oastei dădură ghes carelor cu merinde să se apropie; se 
aprinseră focuri mari iar cailor li se dădu tainul cuvenit. 
Curând, Vlad cel Tâhăr şi ai săi îşi pregătiră şi ei tabăra niţel 
mai într-o parte, cu rânduială bună care plăcu mult 
voievodului. 

— Nu m-am ostenit să vin în tabăra luntraşilor până azi, 
spuse el. Văd că oamenii tăi au învăţat de toate. 

— Boierul Cândea s-a îngrijit de ei, zâmbi fiul voievodului. 
Ne-am gândit să-i ospătăm şi pe corăbierii burgunzi. O să-i 
poftim aici, şi n-am vrea să râdă de noi când or intra în 
tabăra noastră. 

— Dar văd că zăbovesc... 

— Merg greu la deal când se opreşte vântul, lămuri Vlad 
cel Tânăr. Acum înţelegi de ce i-am zorit să plece mai 
curând de la Brăila. Ei sunt deprinşi cu marea, unde vântul 
bate mereu şi te poartă el singur până la capătul lumii. Aici, 
pe Dunăre, sunt alte obiceiuri... 

In sfârşit, puţin înainte de căderea serii, galerele se 
arătară în depărtare. Vlad dădu poruncă să se înteţească 
focurile de sub pirostrii şi alergă pe mal să găsească 
burgunzilor loc prielnic pentru a-şi arunca ancorele. 

După zece zile de mers, corăbiile primiră semn de la fiul 
domnului să se oprească fiindcă se aflau la două ore de 
cetatea  Silistrei. Românii îşi făcură tabăra pe malul 
Valahiei, într-un loc unde nu puteau fi văzuţi de turcii din 
cetate. A doua zi înainte de revărsatul zorilor după cum 
hotărâseră de cu seară, se pregătiră de luptă astfel: 
seniorul Walerand în avangardă, având drept ajutor o parte 
din luntrile românilor, iar mai în urmă, cardinalul cu 
galerele sale şi cu restul de luptători ai lui Vlad. 

— Nu ne putem vâri în vizuina lor până nu ştim ce şi cum, 
spuse Vlad cel Tânăr sfătuindu-se cu ai săi. Tu, căpitane 
Stoian, ia patru luntri şi du-te spre malul celălalt până nu se 
luminează bine; poate afli ceva despre turci şi ne spui şi 


nouă. 

— Am înţeles, măria ta. 

În întuneric se auzi glasul căpitanului chemându-şi 
oamenii. Vlad îl aşteptă să plece, apoi se sfătui cu Cândea: 

— Eu mă voi duce înainte, împreună cu corăbiile 
seniorului de Wavrin. Domnia ta rămâi cu cardinalul. Dacă 
Stoian aduce vreo veste însemnată, ne dai de ştire. 

Spunând acestea, îşi tocmi luntrile şi porni în susul apei 
alături de corăbiile seniorului burgund. Răsărise soarele 
când ajunseră în dreptul cetăţii. Dar în zadar îşi ascuţiră 
privirea şi auzul: din partea turcilor nu se simţea nicio 
mişcare. 

— Te pomeneşti că-i luăm pe neaşteptate, se bucură 
Vlad. Acum ar fi clipa cea mai bună pentru dat asaltul. Dar 
ce face domnul cardinal? 

— Nu pricep nimic, strigă mânios căpitanul burgunzilor. 
Aşa se-ntâmplă când faci un preot conducător de oaste. Nu 
poate să iasă lucru bun! 

După două ceasuri de aşteptare, Walerand hotărî să 
trimită o barcă să vadă ce se-ntâmplă. Dar barca zăbovea 
şi ea. Atunci îl rugă pe Vlad să meargă împreună la galerele 
cardinalului. Soarele era sus de-acuma, arşiţa grea a zilei 
făcea să dogorească mânerele săbiilor, vremea pentru 
năvala asupra cetăţii trecuse. Seniorul cobori aşadar în 
barca lui Vlad cel Tânăr şi se îndreptară spre galera 
cardinalului, iar când ajunse lângă ea, Walerand de Wavrin 
era atât de mânios încât nici nu-l salută pe cardinal ci îi 
strigă: 

— Monseniore, oare crezi că mai putem încerca la ceasul 
acesta un asalt? 

Cardinalul zâmbi şi răspunse netulburat: 

— Chiar acum am ridicat ancora. Ne vom apropia de 
cetate. Veniţi sus, seniorilor. 

Urcară pe galeră. Şi Vlad văzu acolo pe Stoian căpitanul, 
alăturea de Costea, iar lângă catarg, cu mâinile legate la 
spate de un scripete ce atârna de sus, de pe verga cea 
mare, stătea un turc îmbrăcat în straie proaste, tare 
înspăimântat. 


— Ce-i cu ăsta? strigă Vlad cel Tânăr. 

— L-am prins în gura unui pârâu, măria ta. Îşi cerceta 
coşurile puse de cu seară şi-şi umpluse barca cu peşte. Ne- 
am dus prin spatele lui şi i-am pus lancea în coaste: ela 
crezut că suntem de-ai lui şi a-nceput să se roage de 
iertare. Că a încălcat porunca subaşiului. Ce poruncă? l-am 
întrebat. Ca picior de om să nu iasă din cetate vreme de 
trei zile. De ce? N-a vrut să spună nici în ruptul capului. 
Atunci l-am adus la domnul cardinal, şi l-am pus la cazne. 
Ne-a spus că îl paşte moartea dacă află căpeteniile cele 
mari din cetate. Şi domnul cardinal, auzind una ca asta, a 
poruncit să nu mai dăm asalt şi să-l cercetăm mai departe 
pe prins. 

Vlad se apropie de turcul care stătea pleoştit, cu mâinile 
la spate, şi din vreme-n vreme încerca să-şi scuture picurii 
de sudoare ce i se prelingeau de pe frunte pe vârful 
nasului. 

— Dacă vrei să vezi şi mâine lumina soarelui, vorbeşte, îi 
spuse el în limba osmanlâilor. 

Turcul spuse cu glas tânguitor: 

— De nu vorbesc, mă omorâţi voi; de vorbesc, mă vor 
ucide ai mei. Mai bine să mor de mâna duşmanului. 

— Vorbeşte, repetă Vlad. 

Turcul dădu din cap în semn că nu. Atunci cardinalul, 
care stătea deoparte, făcu un semn şi doi corăbieri de-ai lui 
traseră de frânghia care, trecută prin scripetele de sus, era 
legată de mâinile turcului. Cu braţele răsucite, prinsul căzu 
în genunchi şi dădu un strigăt, de durere; nu mai cunoscuse 
această caznă, cu care sunt pedepsiţi pe corăbii hoţii şi cei 
ce se răzvrătesc. 

— Aman! strigă el. Daţi-mi drumul că spun tot! 

Vlad făcu semn corăbierilor care slăbiră frânghia. 

Turcul rămase în genunchi şi începu să plângă: 

— Allah mi-e martor că nu vreau să-i vând pe-ai mei. Dar 
nu pot să rabd durerea, cinstite efendi. 

— Spune ce se petrece în cetatea voastră, îi porunci Vlad 
mânios. 

— In cetatea noastră s-a aflat, că veniţi cu oaste şi 


corăbii ca s-o cuprindeţi. Şi au venit aici toţi subaşiii din 
cetăţile bulgăreşti şi o să fie rău de voi dacă vă apropiaţi. 

Boierul Cândea tălmăci în limba burgunzilor spusele 
turcului. 

— Omul acesta poate că minte, zise cardinalul liniştit. 
Dar ca să nu greşesc, am oprit atacul. Trebuie să ştim care- 
i adevărul. 

— II vom afla numaidecât, spuse Vlad cel Tânăr. Eu mi- 
am petrecut copilăria în oraşul sultanului şi cunosc după 
nume mulţi oameni de vază. 

Făcu semn corăbierilor şi aceştia întinseră puţin frânghia. 
Turcul ţipă iarăşi, mai mult de spaimă decât de durere. 

— Vorbeşte, câine, se răsti Vlad cel Tânăr. Spune-mi 
numele subaşiilor ce se află în cetate, şi numărul oştenilor 
ce au venit cu dânşii. 

— Feriz-beg, spuse repede turcul. Şi Mehmet-Ali. Şi 
Hasan din Giurgiu cu toţi oştenii săi. Şi Isac-beg cel viteaz, 
care a fost başbuluc-başa în Anatolia... Pe ceilalţi nu-i 
cunosc. Dar să mă tăiaţi în patru dacă mint. Sunt treizeci de 
mii de oameni înarmaţi; de trei zile sosesc întruna şi abia 
mai au loc pe uliţe. 

— Lăsaţi-l slobod, spuse Vlad apoi se întoarse spre 
boierul Cândea: Spune cardinalului şi seniorului că nu mă 
îndoiesc de vorbele acestui om. Şi trebuie să fim cu luare- 
aminte, fiindcă e greu să te pui cu treizeci de mii de oameni 
ascunşi îndărătul unor ziduri ca acestea. 

Dar boierul Cândea n-avu vreme să tălmăcească până la 
capăt; o bubuitură grozavă îl întrerupse; văzură fum alb pe 
zidurile cetăţii şi câteva ghiulele căzură în preajma galerei 
cardinalului. Acesta porunci îndată să întoarcă şi să se mute 
toate galerele mai departe, unde n-ajungeau loviturile 
tunurilor din cetate. Ceea ce şi făcură. 

Pe urmă poarta cetăţii se deschise şi ieşi afară un stegar 
călare, urmat de câteva sute de călăreţi; apoi alt stegar şi 
altă trupă, şi alta, şi alta... Sub ochii uimiţi ai celor de pe 
galere, mii de oameni ieşiră din cetate şi se rânduiră pe 
malul apei, fiecare după steagul lui. 

— Pot fi treizeci de mii, cum a spus acest netrebnic, 


murmură Vlad. Înseamnă că nu ne-a minţit. 

Galera pe care se afla principele Daud Celebi veni alături 
de a lor şi comitele galerei strigă: 

— Principele turc doreşte să vorbească cu cavalerul 
Walerand. 

— Duceţi-vă, seniore, spuse cardinalul. Poate că 
principele turc ne va spune ceva de folos. 

Seniorul de Wavrin cobori grăbit în barca ce-l adusese. 
Românii vâsliră iute spre galera lui Daud Celebi. Şi când 
ajunseră aproape, potriviră bătaia vâslelor astfel ca barca 
să nu se depărteze de galeră. Daud Celebi se aplecă pe 
pălimarul galerei şi spuse: 

— Eu îi cunosc bine pe subaşiii şi căpitanii care sunt pe 
țărm. Dacă aş putea să le vorbesc, poate că i-aş atrage de 
partea mea. 

— Voi cere  îndăguinţa domnului cardinal, spuse 
Walerand, şi se înapoie la corabia cardinalului. 

— E o veste bună, se bucură cardinalul. Vă rog găsiţi 
mijlocul să le vorbească fără a-şi pune capul în primejdie. 

Căpitanul burgund se întoarse să ducă turcului răspunsul. 
Acesta dădu poruncă unui slujitor al său să înalțe o flamură 
albă în vârful suliţei şi s-o arate celor de pe țărm. Când 
lucrul se făcu astfel, turcii înălţară şi ei o flamură 
asemănătoare. 

— Putem merge fără teamă, spuse Daud Celebi. 

Atunci Walerand hotărî să apropie de țărm galera cu 
flamura principelui Daud, pe care se afla ajutorul său 
cavalerul Regnault de Comfide, şi s-o străjuiască cu propria 
sa galeră; de aceea, cele două nave îşi potriviră astfel 
vâslele încât să meargă alăturate şi se apropiară de țărm la 
o bătaie de săgeată. Turcii, care le urmăreau mişcarea, se 
rânduiră şi ei frumos pe țărm, cu steagurile şi subaşiii lor în 
frunte. Apoi Daud Celebi apăru pe podul din faţă al galerei, 
înveşmântat în haine bogate şi cu coroană de aur peste 
turbanul său alb, ca să-l cunoască ai săi. Apoi rugă să se 
coboare pe apă o barcă a galerei, în care se suiră patru 
dintre însoțitorii săi. 

— Duceţi-vă la aceşti subaşii şi spuneţi-le că eu, fiul 


principelui Murad şi nepotul principelui Saudji, le cer să mă 
recunoască de stăpân fiindcă mi se cuvine pe drept 
împărăţia Turciei. Şi le făgăduiesc pacea şi iertarea, de mi 
se vor închina! 

Barca plecă spre turci. Deodată, Walerand auzi glasul 
cavalerului de Comfide de pe galera cealaltă: 

— Domnule căpitan, nu vedeţi ce se petrece? 

— Ce anume? 

— Turcii îndreaptă tunurile asupra noastră. 

— Să pregătim şi noi tunurile. Şi vom da foc îndată ce ei 
vor trage în noi. 

Când barca ajunse la douăzeci de paşi de țărm, se auzi 
glasul solului care spunea întocmai ce-i poruncise Daud 
Celebi. Cei de pe galere îi văzură pe subaşii chemându-se 
unii pe alţii şi trăgându-se deoparte să se sfătuiască. Apoi 
veniră iar la locurile lor, în fruntea stegarilor, şi unul dintre 
ei rosti cu glas puternic: 

— Avem un stăpân pe care l-am ascultat şi l-am slujit.. 
Nu cunoaştem alt. Stăpân şi nici nu putem avea doi! 

Walerand ascultă spusele tălmaciului, în vreme ce barca 
se întorcea. Tot atunci izbucniră tunurile de pe țărm. 
Comiţii de pe cele două galere porunciră foc şi turcii se 
împrăştiară îndată. Seniorul de Wavrin şi cavalerul de 
Comfide întoarseră galerele şi se apropiară de grosul flotei 
lor, ca să dea seamă cardinalului de cele petrecute. lar 
principele Daud primi îngăduinţa să coboare pe țărm şi să 
se înfăţişeze domnului Ţării Româneşti, căruia să-i ceară 
adăpost. 

— Domnule cardinal, spuse Walerand, apoi, eu cred că 
ne pierdem vremea în faţa acestei cetăţi. Nu e chip să dăm 
atacul când înăuntru se află asemenea oaste. 

Cardinalul se uită cu tristeţe către ţărmul unde se foia 
mulţimea de călăreţi vrăjmaşi. 

— E drept. Mai bine ar fi să ne grăbim spre Nicopole, 
unde ne vom întâlni şi cu oastea ungurească. Porniţi 
înainte, seniore, şi găsiţi un loc prielnic pentru copt pâinea. 
Mi s-a spus că oamenii mănâncă turte şi grâu fiert, că şi-au 
terminat posmagii şi nu mai au decât făina şi grâul pe care 


ni l-au dat românii. Eu vă voi urma îndată cu galerele mele. 

Se îndeplini întocmai. Vânt prielnic suflă în pânzele 
galerelor burgunde. Luntrile lui Vlad cel Tânăr se aţineau 
mai mult pe lângă țărm, unde cursul apei era mai domol şi 
puteau înainta mai lesne. lar când se opriră şi traseră la 
țărm într-un loc cu mulţi copaci, Vlad spuse către boierul 
Cândea a cărui barcă plutea în dreapta lui: 

— Unde se tot duc oamenii aceştia? Mai avem o leghe şi 
ajungem în nasul turcilor din cetatea Turtucaiei. Du-te 
degrabă, boier Cândea, şi vesteşte-i unde se află. Şi spune- 
le că mâine în zorii zilei voi veni cu toţi oamenii mei şi vom 
da asaltul! 

Boierul Cândea zăbovi mult la galera căpitanului 
burgund; între timp Vlad şi cu ai săi îşi aşezară tabăra şi se 
pregătiră de odihnă. Soarele apusese de mult când bătrânul 
se întoarse: 

— Măria ta, cavalerul Walerand nu ştie ce-i cu cardinalul. 
Vântul e prielnic, galerele lui ar fi trebuit s-ajungă demult. 
Dar el trage nădejde că oricum vor veni în noaptea asta şi 
deci mâine, îndată ce suntem gata de atac, să-l vestim şi el 
ne va aştepta. 

— Foarte bine, spuse fiul domnului. Căpitane Stoian, 
rânduieşte străjile şi trimite iscoade în jurul taberei. Tata cu 
oştenii săi se află în urmă, căci noi am avut vânt bun şi spor 
mare la vâslit. Suntem, aşadar, singuri în faţa cetăţii 
turceşti. Străjile să fie cu ochii în patru. Toţi ceilalţi să se 
odihnească. Mâine în zori începem asaltul! 

— Prea bine, măria ta! spuse căpitanul Stoian. Cu toate 
că... 
— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că în locul măriei-tale nu m-aş 
încumeta. O cetate e o cetate. 

— Nu-i prea tare, îl linişti Vlad. E mai mică decât Silistra. 

— Poate-ar fi mai bine să-l aşteptăm pe măria sa cu 
grosul oastei. Nici cardinalul n-a venit, cu corăbiile sale... 

— Va veni, spuse Vlad. Fii pe pace, căpitane Stoian, vom 
face treabă bună. 

— Voia măriei tale, spuse Stoian liniştit. Mă duc să-ți 


împlinesc porunca. 


În timp ce corăbiile căpitanului Walerand se depărtau în 
susul Dunării, subaşiii din cetatea Silistrei se adunaseră 
iarăşi la sfat. 

— Pleacă pe rând, spuse Hasan. 

— Da, întări subaşiul cetăţii Turtucaia, pe nume Feriz- 
beg. Au văzut că nu le-a mers aici, caută gâlceavă mai 
departe. la stai! Întâia cetate pe care o vor ajunge în drum 
este cetatea mea! Să mergem într-acolo, cinstiţi prieteni. 
Văzându-ne aşa de mulţi, ghiaurii nu vor cuteza să dea 
atacul. 

— Are dreptate, spuseră ceilalţi. Vom merge cu toţi 
oştenii la Turtucaia! 

— Ei, efendi! strigă un ostaş de pe ziduri. Veniţi să vedeţi 
ce se petrece! 

Toţi săriră pe scări şi urcară în turn. În lumina blândă a 
soarelui care apunea, văzură cinci galere învârtindu-se cam 
în loc. 

— N-au plecat toţi?! se miră Hasan. 

— N-au plecat! Vor să iscodească. Au ghicit gândul 
nostru, că mergem să apărăm Turtucaia, şi ne aşteaptă să 
plecăm. lar după asta, vor veni şi vor cuprinde nesupăraţi 
cetatea... 

— Dar ceilalţi au plecat, stărui Feriz-beg. Şi au plecat şi 
valahii, cu luntrile lor. Va fi fiind un şiretlic. Îmi vor lovi 
cetatea, în vreme ce noi stăm aici şi nu ne hotărâm. 

— Ştii să numeri, efendi? spuse supărat alt subaşiu. Către 
Turtucaia au plecat trei corăbii, iar aici au rămas cinci. E 
lesne de înţeles unde vor să lovească. 

— Nu-i niciuna, nici alta, le-o tăie Hasan care nu-şi lua 
privirea de la corăbiile burgunde. Nu vedeţi, oameni buni? 
Li s-a împotmolit o corabie. Uite-o cum stă neclintită, de 
când ne uităm la ea, în vreme ce celelalte caută s-o tragă... 
la priviţii acuma au început s-o descarce. 

— Tocmai acesta e şiretlicul, spuse cu înflăcărare 
subaşiul Silistrei. Ca să credem noi că de nevoie au rămas 
aici şi să plecăm. Vor să-mi ia cetatea, bunii mei prieteni. 


Eu nu mă mişc de aici! 

Subaşiii tăcură, descumpăniţi, cu ochii la apa care 
începuse să vălurească, sub bătaia aprigă a vântului. 
Intunericul era tot mai adânc; curând galerele începură să 
nu se mai desluşească decât ca nişte umbre pe apa încă 
strălucitoare. 

— Se înnoptează, murmură un oarecine. Ei ne aşteaptă 
să plecăm. Vor lovi cetatea chiar în noaptea asta. 

— Rămâneţi aici, ţipă Feriz-beg. Nu mă lăsaţi pe mâna 
lor! 

— Nu te lăsăm, îl liniştiră ceilalţi. Rămânem aici câtă 
vreme stau şi ei. 

— Ba eu o să plec, spuse Hasan. După Turtucaia vine 
cetatea mea la rând. Mă duc să-mi apăr cetatea, cinstiţi 
prieteni. 

— Te voi pâri în faţa beglerbegului! ţipă Feriz-beg. 

Hasan se uită la el şi râse în întuneric: 

— Aşa? Şi ce-o să-mi facă? O să mă certe. lar eu o să-i 
dăruiesc nişte cai şi nişte odoare de aur ca să mă ierte. Dar 
dacă pierd cetatea, nu-ncape iertare. Luminăţia sa 
padişahul îndată mă scurtează de cap. Nu vă supăraţi, fraţii 
mei. Mă duc să-mi apăr cetatea şi capul! _ 

Se duse să-şi cheme oştenii cu care venise. In urma lui, 
ceilalţi oftară şi rămaseră tăcuţi. Într-un târziu, unul din ei 
se apropie de deschizătura turnului: 

— Răsare luna, prieteni. Şi corăbiile sunt tot acolo... 


CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA 


— Aşadar aţi luat castelul? întrebă zâmbind Vlad Dracul. 

— L-am luat, tată. Dar au căzut mulţi de-ai noştri sub 
zidurile lui. 

— Dacă n-ai avut răbdare... îl mustră cu blândeţe 
voievodul. 

— Era cu neputinţă să aşteptăm. Din clipă în clipă puteau 
veni ajutoare de la Silistra, unde ştii şi măria ta ce mulţime 
de oşteni se-ngrămădise. Mai greu a fost în clipa dintâi a 


asaltului. Am trecut Dunărea mai jos de cetate şi n-am mai 
aşteptat să vină burgunzii. Ne-am dat jos din bărci şi ne-am 
năpustit către ziduri. De-acolo ne-a lovit o ploaie de săgeți. 
Şi după ce au tras ostaşii, ienicerii au ieşit cu toţii din 
cetate şi ne-au alungat către bărci. Erau mulţi, iar dintre ai 
noştri căzuseră destui. Atunci i-am simţit pe burgunzi în 
urma noastră; veneau trăsnind din flinte şi din bombarde. 
Turcii s-au ascuns îndată în cetate. Am prins inimă cu toţii 
şi ne-am năpustit până sub zidurile castelului. Din urmă, de 
pe galere, bubuiau tunurile. Cavalerul Walerand şi-a rânduit 
arcaşii şi purtătorii de flinte şi le-a poruncit să tragă fără 
încetare, aşa că duşmanul nu cuteza să se arate pe ziduri. 
Am sărit cu toţii, ai noştri şi burgunzii, şi am intrat peste ei. 

— lar ei s-au vârât în turnul cel mare, aşa-i? 

— Aşa-i. Dar de unde ştii, tată? 

— Cunosc cetatea, fiule. Turnul cel mare e nespus de 
bine clădit şi apărat din toate părţile. Nu poate fi dărâmat 
nici cu tunul, nici cu alt mijloc. 

— Ştii, că ne-am străduit şi noi cu drugi de fier aduşi de 
pe galere. Nicio ispravă. Turcii, văzând că n-avem ce le face 
au început să ne strige de sus. Spuneau să punem pace şi 
se târguiau cu noi. Am înţeles că era un şiretlic. Voiau să ne 
ţină de vorbă până le vine ajutor. Dar nici aşa nu le-a mers. 
Căci s-au ostenit oamenii mei şi cu burgunzii, în vreme ce 
focul flintelor îi ţinea pe turci nemişcaţi, şi au adus lemne şi 
paie la piciorul turnului. 

— Aha! strigă domnitorul. Bun gând aţi avut, căci 
pridvoarele şi adăposturile turnului sunt din lemn. 

— Întocmai, măria ta. Şi-am îngrămădit lemne până sus, 
la galerie, apoi am dat foc. Când i-a ajuns fumul, turcii au 
deschis uşa turnului şi au ieşit cu sabia-n mână, să-şi facă 
drum. Asta le-a fost sfârsitul... 

Voievodul ascultă mulţumit povestea fiului său şi-i spuse 
încet: 

— Acum avem în drumul nostru cetatea Giurgiului. Va 
trebui să vorbim cu burgunzii. Fără ajutorul lor n-o vom 
putea cuprinde. Eu am trimis prin sate să mai aducă 
oameni, şi cele două bombarde mari din cetatea Argeşului. 


Vornicul Albu e în drum; m-am înţeles cu el să fie mâine pe 
câmp la Stăneşti şi să ne aştepte. Acuma, fiule, te vei duce 
la seniorul Walerand împreună cu boierul Cândea şi-l vei 
ruga să ne ajute. Fii stăruitor şi vei izbândi. 

Vlad cel Tânăr înclină fruntea şi se duse să-l ia pe omul 
său de credinţă. Curând se aflară pe galera seniorului 
Walerand de Wavrin. 

— Seniore, la o zi de drum, dacă avem vânt. Prielnic, sau 
la două, dacă vântul e împotrivă, se află o cetate de patru 
ori mai mare decât castelul Turtucaia, cetatea Giurgiului. V- 
am mai vorbit, de ea; este clădită de bunicul meu şi se află 
de treizeci de ani în mâna sultanului. Am putea merge 
acolo s-o împresurăm. 

— Dar turcii? spuse Walerand. Aminteşte-ţi de cei treizeci 
de mii de la Silistra. De nu se împotmoleau galerele 
cardinalului, ca să-i ţină acolo, veneau să apere castelul 
Turtucaia şi nu l-am mai fi cucerit niciodată. Ce ne facem 
dacă vin în ajutor? 

— Nu e cu putinţă, răspunse Vlad cel Tânăr. Cetatea se 
află pe o insulă mare, chiar lângă ţărmul nostru. Turcii nu 
vor cuteza să treacă prin faţa bombardelor de pe galere. Vă 
rog, monseniore. E dorinţa cea mai fierbinte a tatălui meu. 
Cetatea aceasta ne e scumpă şi ne va scăpa de multe rele. 
lar tatăl meu a jurat bunicului meu aflat pe patul de moarte 
că o va lua înapoi. 

— Eu nu pot hotărî, spuse Walerand încet.. Domnul 
cardinal s-a mâniat foarte, aflând că am cucerit castelul 
Turtucaia fără el. De-acum, voi face totul numai după voia 
lui. Duceţi-vă la el şi povestiţi-i ce mi-aţi povestit şi mie. Să 
vedem ce hotărăşte. 

Vlad se duse. Luă povestea de la capăt, străduindu-se să- 
| tragă pe cardinal de partea sa. Boierul Cândea tălmăci în 
auzul seniorilor de pe corabia cardinalului tot ce spunea. lar 
cardinalul zise: 

— Fără seniorul de Wavrin nu pot hotărî nimic. Voi trimite 
la el pe cineva care se va strădui să-l aducă încoace. 

Vlad se prefăcu a nu vedea neiînţelegerea ce se stârnise 
între cardinal şi căpitanul burgund. In aşteptare, el se trase 


cu boierul Cândea într-o margine a corăbiei şi spuse: 

— Mă tem că eu am fost pricina vrajbei dintre aceşti 
căpitani de care avem nevoie. 

— Se prea poate, măria ta. Noi te-am sfătuit atunci să nu 
te pripeşti, dar eşti tânăr şi ai sânge clocotitor. Poate că 
domnul cardinal îl pizmuieşte pe seniorul burgund pentru 
victoria la care el n-a luat parte. Cine ştie? Bine că s-a 
întâmplat să-i răzbim pe turci şi nu ne-am făcut de ocară. 

— Dar cearta lor nu-i bună. Şi tata mi-a poruncit să-i 
chem alături de noi pentru asaltul cetăţii. 

— Fii pe pace, îl linişti boierul Cândea. Se vor împăca ei 
până la urmă. Sunt mândri şi le place războiul, iar dezbinaţi 
nu pot face nimic. Ai răbdare şi ai să vezi că aşa va fi. 

Intre timp, seniorul Walerand ajunse şi el pe galera 
cardinalului. Boierul Cândea se dădu mai aproape, ca să-i 
audă ce vorbesc şi să tălmăcească fiului domnesc cuvintele 
lor. Sfatul celor doi căpitani urmă puţin. Walerand, 
prefăcându-se umil, spuse că el va face numai ceea ce 
poruncea cardinalul; acesta, împăciuitor, îi cerea sfatul 
zicând că nu ştie ce hotărâre să ia. 

— Ce-aţi hotărî, dacă v-aţi afla în locul meu? îl întrebă 
cardinalul în cele din urmă. 

— Eu doresc foarte mult să dobândesc cetatea, spuse 
Walerand. Românii sunt aici, cu vreo şase mii de oameni şi 
două bombarde mari. Am şi eu una, foarte potrivită pentru 
cetăţi. lar turcii din Giurgiu îi apasă foarte mult pe cei din 
Ţara Românească. 

— Atunci să pornim chiar acum, spuse cardinalul 
bucuros. Să se spună seniorului Valahiei că vom asalta 
cetatea Giurgiului cu toată puterea noastră! 


Burgunzii şi românii îşi ridicară aşadar tabăra din faţa 
cetăţii Turtucaia, ale cărei turnuri se preschimbaseră în 
mormane de cenuşă şi pietre risipite, şi porni mai departe. 
La căderea nopţii, în preajma cetăţii Giurgiu, gonacii care 
călăreau mult în faţa oştii, cercetând ce se petrece în drum, 
dădură veste că se apropia un pâlc de oaste de ţară, călări 
pe cai. La care Vlad Dracul se miră foarte, întrebându-l pe 


spătarul Dragotă de mai tocmise ceva oaste pentru ce ştia 
el. 

— Nu ştiu nimic, măria ta. Toţi oamenii sunt cu noi. Şase 
mii, şi peste fiecare mie, un căpitan. După poruncă. 

— Să vină-ncoace şi vom vedea, spuse Vlad. Bombardele 
cele noi de la Argeş au venit? 

— Ele sunt în grija şetrarului, măria ta. Dar ştiu că sunt în 
drum. 

— Prea bine. Îndată ce noii veniţi ajung aici, serdarul lor 
să mi se înfăţişeze. 

După vreun pătrar de ceas, din umbra pădurii se 
desprinse un călăreț şi după ce vorbi cu seimenii din jurul 
domnului, se dădu mai aproape: 

— Mă închin cu plecăciune, măria ta! 

— Ei, nu-mi vine să cred, se miră voievodul cercetându-i 
obrazul în lumina lunii. Dumneata erai, părinte Ilie? 

— Eu, măria ta. Numai că mi-am lăsat haina preoțească 
şi m-am socotit serdar. Binevoieşte măria ta să-mi 
întărească acest rang în faţa oştenilor mei. 

— Binevoiesc, râse domnul. Dar cine sunt acei oşteni? 

— Ţărani din Vlaşca, măria ta. Am auzit că vrei să baţi 
cetatea Giurgiului şi m-au rugat să vin cu ei. Şi-au adus 
merinde şi arme - ce-au găsit: coase preschimbate-n suliţi, 
topoare ce pot sluji de baltag, iatagane rămase din 
războaiele vechi... Nu-ţi fie cu supărare, măria ta. Oamenii 
mei nu cer nici mâncare, nici leafă. Vor doar să 
dezrobească Giurgiul, şi îi cred: e în judeţul lor. Îngăduie 
deci... 

— Îngădui, spuse vodă cu glas schimbat îţi mulţumesc, 
serdare llie, ţie şi voinicilor tăi. Cu oameni ca voi, mi-e 
inima mai uşoară. Am pornit să împlinesc porunca tatălui 
meu. Acuma sunt încredinţat că o voi împlini! 


Cetatea părea că doarme când galerele şi luntrile se 
apropiară de ea. Pe ziduri şi în turnuri nici ţipenie; porţile 
ferecate; pământul din jur pustiu. Oştenii de pe galere şi 
luptătorii din luntri coborâră pe insulă cam toţi odată, iar 
luntrile se grăbiră să se întoarcă pe țărm ca să aducă alte 


rânduri de oşteni. Vlad cel Tânăr îşi adună oamenii 
deoparte, în preajma porţii cetăţii. Şi pe când oştenii de pe 
ţărmul mare abia se urcau în bărci, vreo trei sute de turci 
ţâşniră deodată pe poartă şi începură să-i lovească pe 
români. Vlad nu se aştepta la atâta îndrăzneală; el ridică 
sabia şi se aruncă în luptă, alături de ai săi, până când îi 
dădură peste cap pe turci şi-i goniră înapoi în cetate. Porţile 
mari de stejar ferecat în fier se închiseră la iuţeală în faţa 
românilor. Vlad cercetă zidul gros şi clătină din cap: 

— Ne va fi greu de data asta, căpitane Stoian. 

— Numai să vină bombardele, atunci vom vorbi altă 
limbă, spuse Stoian. 

Într-acestea, trecerea se urma în bună rânduială. 
Burgunzii găsiseră nişte căruţe pe insulă; tăiară cu securile 
lemne mari şi acoperiră căruțele. Şi împingându-le înaintea 
lor, ca să-i apere de săgețile şi pietrele cu care-i împroşcau 
cei de sus, ei se apropiară de cetate până-n marginea 
şanţurilor, în latura dimpotrivă a cetăţii, românii făcură 
acelaşi lucru, astfel că cetatea era ameninţată din două 
părţi deodată. Până la căderea nopţii, oştenii lucrară cu 
sârg la aceste pregătiri. Căruţele îi fereau de loviturile 
duşmanilor aflaţi pe ziduri şi în turnurile de apărare. 
Noaptea, burgunzii aduseră bombarda cea mare de pe 
galeră, târând-o pe tălpi de sanie cu o mulţime de oşteni. 

Dimineaţa se porni asediul. Îndată ce se lumină de ziuă, 
bombarda începu să tragă în locul unde se unea turnul cel 
mare cu zidul. La cele dintâi lovituri, li se păru că zidul se 
crăpase, şi izbucniră cu chiote de bucurie; veni însuşi 
voievodul să vadă această ispravă. Dar urmară alte şi alte 
lovituri, fără să-l vatăme în vreun fel, de aceea Vlad Dracul 
porunci să se aducă cele două bombarde şi mai mari care-i 
veniseră din cetatea lui de scaun. Curând înţeleseră însă că 
nu era de niciun folos: zidul rămăsese aproape neatins 
după ce zeci de ghiulele îl izbiseră. 

După prânz, Walerand, care căpătase o rană la braţ în 
timpul asediului de la Turtucaia, căzu bolnav şi trebuiră să-l 
ducă la galera sa. Regnault de Comfide primi puterea de 
căpitan în locul său şi seniorul de Wavrin porunci comiţilor 


de galere şi tuturor oştenilor burgunzi să-l asculte şi să-i 
urmeze poruncile. 

— S-ar cuveni să facem ca la Turtucaia, spuse Vlad cel 
Tânăr vorbind cu căpetenia burgunzilor. Vom aduna lemne 
cât vom putea de multe şi vom da foc cetăţii. 

Regnault de Comfide încuviinţă acest, lucru, dar tocmai 
când oştenii se împrăştiaseră să caute lemne, se auzi mare 
zarvă în partea unde erau bombardele. Vlad cel Tânăr îşi 
chemă iute oamenii şi alergă într-acolo. Turcii ieşiseră fără 
veste din cetate şi omorâseră câţiva dintre tunarii care 
lucrau pe lângă bombarde. Ceilalţi fugiseră, căci erau prea 
puţini pentru ceata de ieniceri care le venea pe urme. 

— Inapoi! strigă Vlad. Au să ne strice bombardele! 

Intr-adevăr, întorcându-se în fuga mare văzură câţiva 
duşmani care se străduiau să înfunde ţeava tunurilor cu 
nişte pari ciopliţi pe potrivă. Se năpustiră deci asupra lor cu 
săbiile-n mână şi ienicerii fugiră înapoi în cetate, 
înjumătăţiţi de armele valahilor. Apoi Vlad cel Tânăr lăsă 
străji întărite lângă tunuri şi porunci luntraşilor săi să-şi 
urmeze lucrul. Curând, în jurul cetăţii se îngrămădiră munţi 
de vreascuri şi lemne uscate, numai bune pentru un rug 
uriaş... 


Din turnul cel mare, Hasan urmărea cu ochi neputincioşi 
mişcările celor ce-i împresuraseră cetatea. Le înţelese 
curând şiretlicul şi porunci oştenilor săi: 

— Aceşti ghiauri vor să ne pună foc. Coborâţi îndată 
coşuri cu jeratic, să aprindem rugurile până nu sunt prea 
înalte ca să ne vatăme galeriile! 

Turcii se suciră, se-nvârtiră şi împliniră porunca. Din mai 
multe părţi odată, asupra rugurilor căzură lemne aprinse şi 
grămezi de jar. Lemnele de jos se aprinseră îndată, şi prin 
coridoare se răspândi miros de fum. 

— Foarte bine, se bucură Hasan. Acuma, pe măsură ce ei 
aduc lemne, focul le mistuie şi noi scăpăm nevătămaţi. 

— Stăpâne! Stăpâne! strigă Mustafa de pe scara turnului. 
Porunceşte îndată să arunce apă! 

— Ţi-ai pierdut minţile? întrebă subaşiul înfuriat. 


— Stăpâne, te-ai gândit prea târziu să dai foc. Nu ştii cât 
de mari sunt rugurile. Focul a aprins ghereta turnului de 
miază-zi! 

— Arde acoperişul de la turnul mic! urlă alt oştean 
năvălind pe scară. Suntem pierduţi! 

— Turnaţi apă! hotărî Hasan. Tot omul din cetate, la apă! 

Dar apa era departe, în şanţul de apărare, şi când 
ienicerii se aplecară cu găleţile, în jurul lor începu să plouă 
cu săgeți. Câţiva se întoarseră cu apă, alţii rămaseră acolo 
prăbuşiţi pe buza şanţului. Când află şi de această 
întâmplare, Hasan se îngrozi. Fumul se întindea biruitor 
deasupra turnurilor; limbi de flăcări se furişau pe coridoare, 
stârnind răcnete de spaimă. 

— Asta-i pieirea noastră, ţipă Mustafa. O să murim arşi 
de vii! 

— Dacă nu ne-năbuşim înainte, spuse un arcaş din turn 
începând să tuşească. 

Hasan alergă pe coridorul turnului cel mare. Îmbrânci un 
oştean de la o ferestruică şi privi afară. Înţelese că nu mai 
era nimic de făcut. 

— Ridicaţi steag alb! strigă el. Decât să murim, mai bine 
dăm cetatea! 


Vlad Dracul se apropie el însuşi de zidul unde fusese 
înălţat steagul alb. Chipul lui Hasan se arătă sus, mânjit de 
funingine. 

— Vă dăm cetatea, strigă subaşiul. Dar să ne lăsaţi teferi 
să plecăm cu caii şi cu tot ce-i al nostru. 

— La ce ne-ar folosi o cetate arsă? spuse Dragotă 
spătarul în urechea voievodului. Lasă-i slobozi, măria ta, să 
se ducă unde-or voi. 

— Slobod acest câine care m-a vândut? scrâşni Vlad 
Dracul şi ochii săi aruncau fulgere. 

— E mai de preţ cetatea, spuse şi Vlad cel Tânăr. Cu 
Hasan ne-om răfui noi pe urmă. 

— Bine. De nu te vei răfui, nu te mai socot fiul meu. 

— Aşa să fie, tată! spuse Vlad cel Tânăr. 

— Subaşiule, dă poruncă să stingă focul. Ne-am milostivit 


să punem pace, dar dacă ne minţi iarăşi, nu mai rămâne 
om viu în cetate, strigă voievodul.. 


Hasan se întoarse către oamenii săi şi le împărţi iarăşi 
porunci. El însuşi cobori din turn şi ieşi din cetate, dându-se 
chezăşie că focul va fi stins. lar voievodul se duse la 
cardinal şi-i spuse cum a încheiat pacea cu turcul. 

— Sunt bucuros, spuse cardinalul. Seniorul Walerand este 
de-un gând cu mine. Vom cruța viaţa turcilor dacă ne dau 
cetatea întreagă. Şi le vom da salv-conduct că se pot duce 
nevătămaţi. 

Hasan, auzind că duşmanii săi au căzut la înţelegere, îşi 
spori obrăznicia. 

— Dorim, spuse el, să ne treceţi Dunărea cu luntrile 
voastre. Noi n-avem destule şi în cetate se află destul 
calabalăc. 

— Fie precum spui, zise domnul stăpânindu-şi mânia. 

Atunci porţile cetăţii se deschiseră larg şi românii, 
lucrând alături de turcii rămaşi fără arme, stinseră degrabă 
focul, păstrând cetatea aproape nevătămată. Turcul ceru să 
i se dea salv-conductul; după ce-l primi, puse tălmaciul să i- 
| citească şi abia după aceea se încrezu în el şi-şi îndemnă 
oamenii să se gătească de plecare. 


În cortul său, Walerand de Wavrin asculta povestirea 
întâmplărilor din urmă. După ce cavalerul de Comfide îi 
spuse cum s-a pecetluit înţelegerea cu turcii, el spuse că-i 
pare rău de boala care-l lovise şi-l rugă să ducă cardinalului 
felicitările sale pentru izbândă. Ceea ce cavalerul făgădui, 
ieşind din cortul mai-marelui său. Veni apoi un paj care- 
ivesti pe Walerand că fiul domnesc vrea să-i vorbească. 

— Pofteşte-l, zâmbi Walerand încercând să se ridice. 

— Staţi liniştit, seniore, spuse boierul Cândea din uşă. 
Stăpânul meu, fiul voievodului valah, vrea să vă spună o 
vorbă tainică. 

Vlad cel Tânăr se arătă şi el în uşă. La semnul prietenos 
al seniorului, se apropiară amândoi. 

— Seniore, am plătit prea scump cetatea. Ne-au murit 


mulţi oameni, iar duşmanul nostru a scăpat nevătămat. 

— In schimb aţi luat cetatea întreagă, după dorinţa 
tatălui vostru. 

— Dar tatăl meu are o durere, seniore. Subaşiul cetăţii 
este un trădător care l-a dus cu făgăduieli mincinoase de l-a 
pus sultanul în lanţuri. Şi mi-a poruncit să mă răzbun. De 
nu, a spus tata că nu mă mai socoate fiu al său. 

— Dar am iscălit, cu toţii salv-conductul, strigă Walerand. 
Eu şi domnul cardinal ne-am atârnat de el pecetea noastră. 
Am făgăduit că acel subaşiu va pleca din cetate nevătămat, 
cu oamenii şi avutul lor. 

— Şi n-au plecat? zâmbi Vlad cel Tânăr. Domniile voastre 
v-aţi ţinut cuvântul, şi tata la fel. Turcilor nu li s-a clintit 
nimic. Acum trec apa cu ajutorul luntraşilor mei. Dar vă 
spun o taină, seniore... 

— Ştiu să păstrez tainele, spuse Walerand. Jur că nu vă 
voi trăda, seniore. Suntem prieteni şi am luptat împreună. 

— Atunci ascultați. Voi trece Dunărea la două leghe de 
aici, împreună cu două mii de oşteni ai mei. Hasan cu ai săi 
se duc spre Nicopole, ştiind că şi noi ne îndreptăm într- 
acolo. Şi le voi ţine calea şi voi împlini porunca tatălui meu. 

Walerand îşi feri privirea şi nu spuse nimic. 

— Ce ziceţi de gândul meu? stărui Vlad. 

— Nu vă pot sfătui, seniore. Poate fi bine, poate fi şi rău. 
Ne-am dat cuvântul faţă de ei. Dar dacă ne gândim bine, ei 
pot întări cetăţile pe care vrem să le lovim... 

— Atât mi-e de ajuns, se bucură Vlad cel Tânăr. Vă 
doresc grabnică sănătate, seniore! 

— lar eu vă urez izbândă! 

Pe drumul Nicopolei se află un loc mai înalt vălurit, ca 
nişte dealuri netezite de vreme, acoperite cu pădure deasă. 
Hasan dădu pinteni fără voie calului, dornic să ajungă la 
liman de umbră, după această lungă cale fără spor prin 
soarele fierbinte de august. Ceata lui se mişca greu, fiindcă 
o parte din oşteni erau răniţi şi trapul cailor le-ar fi sporit 
durerea, iar alţii, nesăţioşi, îşi luaseră cu ei tot calabalâcul, 
toată prada jefuită din satele valahe cât fuseseră stăpâni în 
cetate. 


— Mai repede, mai repede! îi zorea Hasan, zâmbind în 
barbă. lIzbutise şi de data aceasta să scape. Calul din 
dreapta lui, fără călăreț, ducea două samare pline cu 
podoabe şi pungi cu aur. Nu-şi luase nimic altceva cu sine, 
socotind că banii îi vor aduce alte mătăsuri în locul celor 
părăsite în cetate, alte măsuţe cu tablaua de argint bătut în 
filigran, alte bunătăţi îngăduite sau mai puţin îngăduite, ca 
vinul acela neasemuit, roşu ca sângele, la care subaşiul se 
dedulcise împotriva poruncilor legii. „O să am o bătrâneţe 
tihnită, gândea subaşiul. La Galliopoli, într-o grădină cu 
trandafiri. Mi-a fost de ajuns o viaţă de zbucium. Şi-apoi 
beiul nu va fi prea bucuros că am pierdut cetatea... O să-l 
domolesc cu o pungă sau două şi o să-mi cumpăr liniştea..” 

Liniştea statornicită peste pădure fu spartă de ţipătul lui 
Mustafa, care mergea în frunte împreună cu doi oşteni 
ageri: 

— Dârak! Dârak! 

Mai întâi, subaşiul socoti că oşteanul şi-a pierdut minţile, 
dar în marginea pădurii de care se apropiau sclipiră săbii şi 
tropăiră cai. Hasan trase iataganul din teacă şi-l flutură 
deasupra capului, urlând porunca de luptă. Auzi, sau numai 
simţi, cum oştenii din urma sa trag şi ei săbiile. Dădu 
pinteni calului şi se avântă înainte... 

Oastea lui Vlad cel Tânăr se despărţi în două şi înconjură 
convoiul din două laturi. Se încrucişară săbii, răsunară 
strigăte şi blesteme, şuierară săgeți. 

Hasan nu era fricos, avea încredere în prezicerea unui 
astrolog venit tocmai din Eghipet, care-i jurase că va trăi o 
sută şi doi ani, întocmai ca bunicul său, şi nu va muri de 
sabie. Încrezător în soartă, se năpusti asupra unui pâlc de 
români, dornic să-şi răzbune umilinţa suferită. Dar oştenii 
se risipiră din calea lui... 

In jurul lui Hasan cădeau mereu oameni pe care-i 
cunoştea de ani, cu care năvălise prin sate după pradă; 
călăreţii valahi loveau fără cruţare, în dreapta şi-n stânga, 
dar când ajungeau în preajma lui se depărtau ca să-i 
lovească pe alţii. In van subaşiul îşi înfigea, turbat, pintenii 
în coastele armăsarului său arab; calul se ridica în două 


picioare, se întorcea precum îi poruncea frâul bine strunit al 
călăreţului, dar de fiecare dată când încerca să dea piept cu 
un duşman, acesta dispărea din cale-i. Ciudat, îşi spuse 
subaşiul, încercându-şi norocul în alt pâlc de luptători 
valahi. Dar şi aceştia se depărtară, lăsându-l singur... 

In cele din urmă, subaşiul îl zări pe mai-marele oastei ce-i 
aţinuse calea, îl cunoştea de copil; acum era un flăcăiandru, 
dar un flăcăiandru îmbrăcat în zale, mânuind un paloş lat, 
cu luciri albăstrii, un flăcăiandru iute ca o zvârlugă care se 
arunca orbeşte-n luptă şi-şi îndemna însoțitorii „Taie, mă!” 
După ce încercase să lupte cu cineva, subaşiul hotărî să 
încrucişeze iataganul încă nefolosit cu Vlad, cu acest 
băieţandru aprig, fiul domnului Valahiei, deci un duşman pe 
măsura sa. 

Şi Vlad primi lupta. Se năpusti spre el cu o cutezanţă 
nebună, gata-gata să-şi încurce cu el pintenii. Tocmai 
această apropiere îl descumpăni pe Hasan, care nu mai 
putea folosi lungimea iataganului său. Încercând să-l 
lovească, fu el însuşi lovit, şi când văzu luciul sabiei lui Vlad 
fulgerând deasupra  creştetului său, îl blestemă pe 
astrologul acela... 

Dar Vlad nu-l despică cu paloşul, nu-l străpunse, nu-i 
zdrobi ţeasta, nu-i reteză mâna înarmată, ci îl lovi cu latul 
sabiei - atât de tare, încât îl dobori de pe cal. 


Pe la apusul soarelui, Vlad Dracul se odihnea în cortul 
său, ascultând larma nelămurită a oştenilor de afară, care- 
şi chemau prietenii şi-şi îngrijeau răniții. Ştia că la data 
hotărâtă prin soli îl va întâlni pe loan de Hunedoara în faţa 
Nicopolelui şi, împreună cu el şi cu burgunzii, vor da o nouă 
lovitură jefuitorilor otomani... 

— A venit Vlad cel Tânăr! 

— Trăiască fiul măriei sale! 

— Ilzbândă e deplină! 

Strigătele de afară şi tropotele de cai îl făcură pe domn 
să se ridice. leşi din cort şi mai-mai să dea piept cu Hasan, 
vrăjmaşul său de moarte, care venea spre cort cu capul 
plecat, cu mâinile legate la spate, împins de doi seimeni. 


Din urmă venea Vlad cel Tânăr cu bucuria zugrăvită pe 
faţa-i ageră, în jurul lor tălăzuia mulţimea de oşteni. Fiul 
domnului strigă atunci: 

— Tăicuţă,  măria ta! Mi-am împlinit jurământul. 
Răzbunarea a fost înfăptuită! 

Vlad Dracul privi spre subaşiu cu ochi scăpărători. 

— Ştiam că va veni şi ziua asta, câine! Tot răul şi veninul, 
toată mârşăvia şi trădarea, toate durerile celor pe care i-ai 
hăituit, şi i-ai jefuit şi i-ai robit, blestemul unei ţări întregi 
vorbeşte acum prin mâna mea! 

Voievodul ridică sabia. Pe oţelul fin, de Damasc, cele din 
urmă raze ale soarelui puneau pete de sânge. 


Presupus portret al lui Vlad Dracul 1390-1447 


Vlad Il Dracul (nas. cca. 1390 - d. 1447) a fost 
domnitor al Ţării Românești între 1436 și 1442 și din 
nou din 1443 până în 1447. 

Membru al familiei Basarabilor și fiu al lui Mircea 
cel Bătrân. Domnitorul Ţării Românești era în mod 
oficial vasal al regelui Ungariei. Era și comandant de 
frontieră cu responsabilitatea de a proteja comerţul 
și drumurile comerciale între Ţara Românească și 
Transilvania pentru Biserica Romano-Catolică. Deși 
Vlad II era în favoarea Bisericii Catolice, se știe că a 


ucis membri ai liniei rivale a Basarabilor, familia 
Dăneștilor. 

Între 1431-1435 Vlad Dracul s-a stabilit la 
Sighișoara beneficiind pe deplin de puteri din partea 
lui Sigismund | de Luxemburg, regele Ungariei. In 
numele acestuia, Vlad Dracul pedepsește unele 
cetăţi răsculate împotriva autorităţii regale, printre 
ele fiind Rupea. Într-o scrisoare adresată 
brașovenilor, explicând că fusese însărcinat de rege 
să păzească graniţa de est, îi ceartă că au jefuit pe 
unii oameni protejaţi de el. Scrisoarea, scrisă în 
limba slavonă spune: “lo, Vlad, voievod și domn. 
Scrie domnia mea, multă sănătate pârgarilor din 
Brașov. Știţi bine și voi că domnul chezarul m-a 
însărcinat pe mine să păzesc această margine...Deci 
să nu vă pară rău dacă domnia mea nu voi lăsa 
slugile mele în pagubă și dacă pentru una, voi lua 
îndoit și întreit de la voi.” 

La Sighișoara înfiinţează o “hereghie de bani” 
(monetărie) unde bate ducați noi (monedă 
munteană), ce au circulat întâi în Translivania, iar 
apoi și în Ţara Românească. Monedele aveau pe o 
parte un vultur cu aripile întinse, cu capul întors spre 
dreapta, iar pe altă parte un dragon înaripat cu 
coadă de șarpe, cu aripile și laba dreaptă ridicate, și 
laba stângă terminată în patru gheare. 

Vlad Dracul a scris o scrisoare brașovenilor, în care 
îi ameninţă cu urmări grave dacă nu folosesc noua 
monedă: “lo Vlad, voivod și domn. Scrie domnia mea 
multă sănătate pârgarilor din Brașov. Şi vă dă știre 
domnia mea că sibienii au lepădat ducaţii cei vechi; 
deci și voi mai mult să nu umblaţi cu ei, căci dacă voi 
afla pe cineva că umblă cu ducați vechi, rău îi voi 
face...” 

Vlad Il și-a primit titlul de “Dracul” după ce a fost 
primit pe 13 decembrie 1431 în Ordinul Dragonului 
fondat în 1408 de Sigismund, Împărat al Sfântului 
Imperiu Roman. Ordinul, creat de Sigismund, dorea 


să crească puterea politică a bisericii și să protejeze 
familii nobiliare maghiare și românești de Imperiul 
Otoman. 

În 1444, regele Ungariei, Vladislav al Ill-lea al 
Poloniei a declarat război Imperiului Otoman și a 
lansat Bătălia de la Varna sub conducerea lui lancu 
de Hunedoara. lancu i-a cerut lui Vlad să-și 
îndeplinească jurământul ca membru al Ordinului 
Dragonului și ca vasal al Ungariei, dar a fost refuzat. 
Papa l-a absolvit de jurământ, dar a cerut ca fiul său 
Mircea să meargă în loc. 

Rezultatul cruciadei de la Varna a fost dezastruos 
pentru armata creștină, lancu de Hunedoara abia 
scăpând. Mulţi, inclusiv Mircea și Vlad Dracul au dat 
vina pe lancu pentru dezastru. Din acel moment, 
lancu de Hunedoara a avut o atitudine ostilă faţă de 
Vlad Dracul și fiul său cel mare. 

În 1447, Vlad Dracul a fost asasinat împreună cu 
fiul său Mircea, care se pare că a fost îngropat de viu 
de către boieri și negustorii din Târgoviște. lancu a 
ales propriul său candidat pentru tronul Ţării 
Românești, un membru al clanului Dăneștilor, dar 
acesta va fi asasinat. 

Vlad Dracul mai avea cel puţin alţi doi fii, Mircea, 
fratele mai mare al lui Tepeș și Radu cel Frumos, 
fratele mai mic.