Vintila Corbul — Caderea Constantinopolelui 02

Vintilă Corbu 


CONSTANTINOPOLELU 


Bucureşti, 1977 


Versiune electronică: 


[V2.0] 


Corectură [V1.0]: iunie 2010 
Corectură [V2.0]: decembrie 2015 


APOCALIPSUL 


După ce trecu prin faţa sa ultimul regiment de cavalerie din 
ariergarda forţelor expediţionare otomane, Yakub-Paşa întoarse 
calul şi se îndreptă spre poarta militară a Adrianopolelui. Padişahul 
îi poruncise să rămână în Capitală, spre a supraveghea de acolo, de 
la centru, reţeaua-i de agenţi secreţi răspândiţi atât înlăuntrul 
imperiului, cât şi dincolo de graniţele sale. Yakub se socotea uneori 
asemenea unui păianjen care pândeşte din mijlocul pânzei ţesute 
cu sârg tot ce se întâmplă la periferie, spre a acţiona cu 
promptitudine. 

infiorat de frigul neobişnuit în acel prag de primăvară, îşi strânse 
mantaua în jurul corpului. La birou îl aşteptau tot felul de probleme 
complicate, care se cereau a fi rezolvate grabnic. Se opri în faţa 
clădirii mohorâte care adăpostea sediul serviciului secret, 
descălecă şi urcă scările de la intrare, în vreme ce santinelele îi 
dădură onorul. 

Ajuns în cabinetul său de lucru, chemă pe ofiţerul de serviciu. 

— L-ai convocat pe Kaligas, aşa cum ţi-am ordonat? 

— L-am convocat, Luminăţia Ta. Aşteaptă în anticameră. 

— Să intre! 

Peste câteva clipe, grecul Kaligas se ivi, ploconindu-se servil. 

— Kaligas, am o treabă pentru tine, îi vorbi Yakub. Dacă te 
descurci bine, te umplu de bani. 

— Am să-mi dau toată silinţa, stăpâne. 

— Am nevoie de un om de nădejde pe care să-l trimit la 
Constantinopole, în taină, spre a-mi furniza de acolo informaţii 
asupra mişcărilor de trupe ale inamicului. 

Obrajii grecului se goliră parcă de sânge. Bănui unde voia şeful 
serviciului secret să ajungă. 

— Îți pot recomanda oameni de încredere, stăpâne. Am la 
Constantinopole legături serioase... 

— De aceea m-am şi gândit la tine, îl întrerupse Yakub. Eşti 
capabil, ai iniţiativă, nu fugi de primejdii... 

— Acum fug, Luminate! bâigui Kaligas. Agenţi ai prefectului 
poliţiei constantinopolitane sunt deja pe urmele mele. 


— 4 — 


— În curând le vom da atâta de furcă, încât nu vor mai avea timp 
să se ţină de tine. Ai să lucrezi în voie, fără să trezeşti bănuieli. 

— Dar în Constantinopole nu se mai poate intra! susţinu Kaligas 
cu disperare în glas. Porţile oraşului au fost închise, ştii şi tu, 
stăpâne! 

— Adevărat! Dar ai să pătrunzi prin cartierul genovez, din 
Galata. Acolo, porţile se pot deschide oricând pentru prieteni. Din 
Galata, treci Cornul de Aur şi ajungi neobservat în inima 
Constantinopolelui. Dacă-mi recrutezi câţiva romei în stare să-mi 
furnizeze informaţii militare, te poţi înapoia la Adrianopole, unde ai 
să aştepţi în linişte sfârşitul războiului. Hai, nu te mai codi! N-ai să 
fii singur. Te va sprijini fostul tău patron, Leone Storlato, înapoiat 
acum câteva zile din Italia. 

„lată-mă consolat! reflectă amărât Kaligas. Voi atârna în ştreang 
având o companie ilustră. Ne vom ţine reciproc de urât, în vreme 
ce ne vom bălăngăni în aer.” Era indignat. Yakub-Paşa îl expunea 
cu nepăsare unor primejdii mortale. Dar nu avea de ales. Trebuia 
să plece la Constantinopole, deşi îl sugruma spaima. O spaimă 
ciudată, provocată desigur de presentimente negre. 

Inclină capul şi rosti resemnat: 

— Când trebuie să plec, Luminate? 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Nu uita să iei legătura cu 
Abdul Rahman, spre a pune împreună la punct modalitatea 
transmiterii informaţiilor. iți urez noroc, Kaligas! 


xxx 


Orban se uita cu mândrie şi dragoste la tunul lui uriaş - fără 
seamăn în lume - care înainta cu încetineală de melc spre 
Constantinopole. Cincizeci de perechi de boi puternici trăgeau la 
jug, abia urnind mastodontul de fontă. Două sute de oameni îl 
flancau, spre a-l sprijini, ori spre a-l îndrepta dacă avea tendinţa să 
o ia spre şanţuri. Alţi două sute de inşi mergeau înainte, netezind 
gropile, în vreme ce cincizeci de dulgheri construiau podeţe de 
lemn peste accidentele de teren, sau peste cursurile de apă, astfel 
încât tunul să fie ferit de dezechilibrări primejdioase. Zece mii de 
soldaţi de sub comanda lui Caragea-Beg îi asigurau paza. O sută de 
care trase de câte trei perechi de boi transportau ghiulele sferice 
de marmoră ce aveau să fie aruncate asupra fortificațiilor 
Constantinopolelui. Orban îmbrăţişa cu privirea mulţimea de 
oameni ce-i escorta tunul, zicându-şi că geniul lui îşi găsise în 


— 5 — 


sfârşit prețuirea cuvenită. 

incerca un simţământ de mare satisfacţie ori de câte ori evoca 
primele trageri de exerciţiu făcute pe câmpul de manevre din 
apropierea Adrianopolelui. Sultanul poruncise ca un mare număr de 
crainici să le vestească din ajun în principalele pieţe ale Capitalei, 
spre a feri populaţia de spaima pe care i-ar fi provocat-o fără 
îndoială bubuiturile năprasnice venite pe neaşteptate. In ciuda 
acestor măsuri, lumea trecuse prin mari emoţii, iar câteva femei 
însărcinate născuseră înainte de termen. 

Atât de lentă era deplasarea gigantului, încât coloana părăsise 
Adrianopolele încă din primele zile ale lui februarie, urmând ca în 
circa două luni să ajungă sub zidurile capitalei bizantine. Până 
acum respectase programul, dar cu sacrificiul a şase oameni striviţi 
sub roţile tunului. Ocoliseră satele şi târgurile, dar când fuseseră 
obligaţi să treacă prin unele localităţi, dărâmaseră şiruri întregi de 
case spre a lărgi drumul şi a face astfel loc enormei piese de 
artilerie. 

„Analele acestui asediu îmi vor imortaliza numele înaintea 
generalilor!” reflecta cu trufie Orban. 


xxx 


Marele amiral Suleiman Balthoglu, comandantul suprem al flotei 
de război otomane concentrată la Gallipoli, termină de citit mesajul 
abia sosit de la Adrianopole, îl făcu sul, apoi se adresă cu gravitate 
ofiţerilor de marină adunaţi în jurul său: 

— Inălţimea Sa sultanul Mehmed Khan a proclamat războiul 
sfânt, încredinţându-ne misiunea de a institui blocada maritimă a 
Constantinopolelui. Marina imperială otomană îşi va face datoria! 
Ordon îmbarcarea imediată a marinarilor şi ridicarea ancorelor! 
Întreaga flotă va ieşi în larg, cu direcţia Constantinopole! 
Comandanții de unităţi trec la posturi! Executarea! 

Ofițerii, grupaţi pe terenul de instrucţie al bazei navale, rupseră 
rândurile şi se îndreptară în grabă spre navele lor trase la chei ori 
ancorate în rada portului. Pe punți se auziră comenzi scurte, 
urmate de o mare forfotă. Totul se desfăşura metodic, rapid şi în 
cea mai desăvârşită ordine. Marele amiral ştiuse să-şi instruiască 
subalternii. 

In vreme ce primele corăbii părăseau portul, Suleiman Balthoglu 
se urcă pe puntea navei-amiral, urmat de ofiţerii săi de stat-major. 
Dinspre sud sufla un vânt prielnic. Cerul, acoperit în cursul nopţii şi 


Cs E 


al dimineţii, se golise de nori şi acum era de un albastru-limpede, 
ca peruzeaua. Pescăruşii se roteau în văzduhul îmbibat de 
miresmele proaspete ale primăverii. Rezemat cu mâinile de 
balustrada castelului de la pupa, Balthoglu contempla şirul de nave 
care ieşeau din rada portului, orânduindu-se apoi în formaţie de 
drum. Flota aceasta era opera lui. O închegase în mai puţin de 
patru ani, înfăptuind dorinţa padişahului de a avea în Mările 
Mediterană, de Marmara şi Egee o marină de război care să 
precumpănească forţele navale ale creştinilor. Suleiman Balthoglu 
câştigase prețuirea sultanului, reuşind într-o campanie-fulger să 
debarce în insula Lesbos, să ia cu asalt portul Coloni şi să-l oblige 
pe principele Gattilusio să plătească un tribut de 2000 de galbeni. 
Reputația lui fusese atunci uşor întunecată de gestul nesocotit al 
unor ofiţeri care-l denunţaseră sultanului că îşi însuşise întreaga 
pradă de război, lipsindu-şi subalternii de roadele unei expediţii ce 
li se cuveneau şi lor potrivit datinilor. Chemat la Adrianopole spre a 
se justifica, fusese spălat de acuzaţiile ce i se aduceau graţie 
sprijinului ocult al unor prieteni puternici. Ofițerii care se făcuseră 
vinovaţi de „josnice calomnii” fuseseră îndepărtați din armată şi 
degradaţi. Marele vizir Khalil, în dorinţa de a-şi crea un nou şi 
puternic partizan, încercase să-l numească vizir al armatei, dar 
Zaganos-Paşa izbutise să pună mâna pe acest post, folosindu-se de 
creditul său pe lângă sultan. Intre Balthoglu şi Zaganos se născuse 
astfel o mare rivalitate. 

Comandantul suprem al forţelor navale otomane era un renegat, 
ca şi vizirul armatei. Bulgar de origine, se lepădase de legea 
creştinească şi  îmbrăţişase mahomedanismul, schimbându-şi 
numele de Palda în Balthoglu. 

instalat pe puntea de comandă, marele amiral se desfăta 
contemplându-şi flota, alcătuită din trei sute cincizeci de nave 
militare şi de transport - galere, trireme, bireme, parandarii, fustae 
şi brigantine. Era hotărât să reînnoiască isprava cruciaților care cu 
două secole în urmă, cuceriseră Constantinopole, luându-l cu asalt 
dinspre mare. O victorie de o asemenea anvergură i-ar deschide 
drumul spre viziratul armatei, poate chiar spre comanda supremă a 
tuturor forţelor militare otomane. 


xxx 


Clikor Avakumian, neguţătorul de mătăsuri, se pregătea să 
petreacă fără nicio veselie sărbătorile Paştilor. Ajunsese în pragul 


== 


falimentului, fiii lui o luaseră razna, înhăitându-se cu tot felul de 
derbedei, nevastă-sa, Pelaghia, înrăită de sărăcie, îşi descărca 
paraponul asupra lui cicălindu-l, iar băiatul lui de prăvălie, Nikos, îi 
furase câteva cupoane de mătase şi le vânduse unor prostituate. 
Spre a-i pune vârf amărăciunilor, primăvara - îndeobşte prilej de 
bucurie pentru întreaga suflare creştină - era acum întâmpinată cu 
spaimă de către constantinopolitani, fiindcă acesta era anotimpul 
cel mai potrivit pentru deschiderea campaniilor militare. Dacă în 
iarnă unii oameni îşi făcuseră iluzii asupra intenţiilor padişahului, 
acum nimeni nu mai nutrea speranţe într-o împăcare între Bizanţ şi 
Imperiul Otoman. Veşti despre uriaşele pregătiri militare ale 
osmanlâilor şi despre măcelurile săvârşite de ei prin satele şi 
târgurile rămase în ciuntitul hinterland al Bizanțului nu mai 
permiteau îndoieli în ceea ce priveşte viitorul Constantinopolelui. 

In ciuda perspectivelor foarte întunecate, romeii se pregăteau să 
cinstească sărbătorile aşa cum cere datina. In ajunul Invierii, când 
copiii trec pe sub sfânta masă, Clikor se dusese la biserica din 
cartierul lui şi se uitase cu duioşie la băieţii şi fetiţele îmbrăcaţi în 
hăinuţele cele mai frumoase, care se îmbulzeau să se strecoare în 
patru labe pe sub masa încărcată cu flori şi icoane, orânduită sub 
cupola turlei, pictată cu sfinţi. Evocase anii atât de frământaţi ai 
copilăriei sale şi vărsase câteva lacrimi pentru străbunii lui, care 
pătimiseră atât de greu de pe urma turcilor. 

In noaptea Paştelui, întreaga familie se găti cu cele mai 
frumoase straie, spre a merge la slujba Invierii. De-a lungul anilor 
de belşug, salariaţii lui Clikor - croitori, ucenici, băieţi de prăvălie, 
slujitori casnici - îl însoţiseră de fiecare dată la biserică, alcătuindu-i 
un fel de suită ce-i sublinia importanţa în societate. Acum, familia 
Avakumian avea să fie escortată doar de Nikos, ultimul servitor 
care-i mai rămăsese. 

Când stăpâna casei se duse să-l cheme pe Nikos, fiindcă sosise 
timpul plecării la biserică, nu-l găsi în camera lui. Il căutară prin 
toate odăile, răscoliră atelierul, magaziile din curte. Zadarnic. 

— Descreieratul! îl sudui Pelaghia, care nu-i putuse ierta furtul 
cupoanelor. Aş pune rămăşag că s-a dus după femei. Ce-i trebuie 
păgânului ăstuia slujba Invierii? 

Pe Clikor îl fulgeră un gând, dar nu-l împărtăşi soţiei şi copiilor, 
spre a nu le strica seara. In sfârşit, plecară la biserică. Mai tot 
drumul Pelaghia bodogăni, boscorodindu-şi bărbatul în lipsa lui 
Nikos. 


Ajunşi în piaţa bisericii Sfânta Sophia, văzură lume multă. 
Călugări şi laici împroşcau cu sudălmi pe creştinii care se îndreptau 
spre măreţul lăcaş de rugăciune, luminat feeric în onoarea marii 
sărbători. 

— Ce căutaţi, vânduţilor, în biserica Sfânta Sophia, pângărită de 
papistaşi? 

— Inapoi, păcătoşilor! j 

— Duceţi-vă la bisericile ortodoxe! Acolo vă e locul! In Sfânta 
Sophia să intre numai ereticii şi duşmanii adevăratei noastre 
credinţe! 

— Blestem pe capul vostru, romei ploconiţi Vaticanului! 

Atâta vreme cât vrăjmaşii Unirii se rezumaseră la violenţe 
verbale, Clikor şi cei ai lui îşi continuaseră drumul către catedrală, 
căci de când se ştiau ei, numai în acest lăcaş îşi sărbătoriseră 
Paştele. Dar când ortodocşii fanatizaţi de predicile călugărului 
Ghenadios prinseră să arunce cu pietre, Clikor găsi că este mai 
cuminte a face calea întoarsă. Grăbiră pasul şi ajunseră la ieşirea 
din piaţă tocmai când străjile imperiale interveniră spre a impune 
ordinea, cu atât mai vârtos cu cât însuşi basileul anunţase că va 
asista la slujba religioasă de la Sfânta Sophia. Auziră în urma lor 
mare tumult, dar nu-şi întoarseră ochii într-acolo, de parcă s-ar fi 
temut să nu fie schimbaţi în stane de sare, asemenea femeilor 
curioase fugite din Sodoma şi Gomora. 

Pe o străduţă lăturalnică găsiră o mică biserică arhiplină. Intrară. 
Aici, drept-credincioşii ascultau cu smerenie evanghelia. Când 
preoţii rostiră plini de evlavie: „Hristos a înviat din morţi, cu 
moartea pre moarte călcând”, se auziră sub bolțile pictate suspine 
şi câteva hohote de plâns. 

Clikor, soţia şi copiii lor, împăcaţi cu dumnezeirea şi cu ei înşişi, 
porniră apoi spre casă, purtând lumânări aprinse ce le luminau 
timid chipurile transfigurate. Flăcăruile lumânărilor lor se integrau 
într-un feeric şuvoi ce izvora de sub bolțile bisericii, spre a se 
răsfira pe străzi. Drept-credincioşii proteguiau luminiţele plăpânde, 
ferindu-le cu mâna făcută căuş de zbenguielile vânticelului 
primăvăratic. 

Acasă, Clikor şi ai lui găsiră pe masa pregătită dinainte ouă roşii, 
cozonaci, friptură de miel şi câteva sticle cu vin roşu - sângele 
Domnului. După ce se înfruptară din modestul ospăț pascal, se 
culcară încântați de frumuseţea sărbătorii, care, în ciuda repetării 
ei an de an, nu-şi pierdea din farmec şi din prospeţime. Inainte de a 


—9— 


închide ochii, Clikor mulţumi Sfintei Fecioare fiindcă îl învrednicise 
să se bucure în linişte şi de acest Paşte. Somnul îi fu tulburat însă 
de un vis urât. Se făcea că oameni ai legii băteau cu brutalitate în 
poartă. Când Clikor se duse să le deschidă, un ins îmbrăcat în 
negru îl privi acuzator pe sub borurile pălăriei şi îi puse mâna pe 
umăr. 

„In numele legii, eşti arestat! Urmează-ne!” 

„Ce-am făcut? Ce mi se impută?” se jelui înspăimântat Clikor. 

„Ai cumpărat de la neguţătorii genovezi mătase intrată prin 
contrabandă în Constantinopole şi ai confecţionat din aceasta 
caftane pe care le-ai comercializat, încălcând dispoziţiile din partea 
prefectului.” 

Clikor simţi că i se usucă limba. 

„Nu-i adevărat! Jur pe ce am mai sfânt!” 

„Nu blasfema, nenorocitule! îl repezi individul cu pălărie trasă pe 
ochi. Te-a denunţat băiatul tău de prăvălie, pe care l-ai învinuit pe 
nedrept de furt.” 

In clipa aceea Clikor îl văzu pe Nikos stând înapoia oamenilor 
legii şi rânjind. 

„Ştii ce pedeapsă te aşteaptă! rosti iarăşi cu severitate şeful 
zbirilor. Scoaterea ochilor! Râse cu falsă bunăvoință: Orbirea este 
mai blândă decât tăierea capului, adăugă. Să fii recunoscător 
stăpânirii fiindcă îţi îngăduie să supravieţuieşti - fie şi orb - 
nelegiuirii tale. Luaţi-l!” porunci oamenilor legii. 

Când se simţi înşfăcat de mâinile lor puternice, Clikor scăpă un 
geamăt... 

Deschise brusc ochii. Pelaghia îl zgâlţâia de umăr. 

— Trezeşte-te, Clikor! Sperii copiii cu gemetele tale! Pesemne că 
ai mâncat prea multe ouă şi ţi-au căzut greu la stomac. Hai, 
linişteşte-te şi culcă-te! 

Neguţătorul mulţumi Neprihănitei Fecioare fiindcă totul fusese 
numai un vis, se înveli cu plapuma până la bărbie, căci cămaşa de 
noapte, udă de transpiraţie, i se răcise pe corp, înfiorându-l. 

— Mă culc, mă culc! rosti. 

Deodată se ridică în capul oaselor. 

— Nikos? Unde e Nikos? 

— Nu-ţi mai fă griji şi pentru nenorocitul ăsta! S-a întors pocăit 
acasă după ce te-ai culcat. Era plin de vânătăi. S-a încăierat cu 
nişte derbedei, care l-au stâlcit în bătaie. Când îl vezi, îi plângi de 
milă. 


e iba 


Clikor oftă şi lăsă din nou capul pe pernă. 

— Să-l oblojeşti, Pelaghia! E şi el un copil! 

— Lasă! Mâine îl doftoricesc. Acum culcă-te! 

— Hristos a înviat! zise Clikor. 

— Adevărat a înviat! Hai, închide ochii!... 

A doua zi de dimineaţă soarele se iţi după tivul unui norişor 
trandafiriu ca obrajii unui îngeraş, vestind o zi minunată. Clikor, 
Pelaghia şi copiii, la care se adăugă şi Nikos - spăsit, cu capul 
înfăşurat în cârpe curate - stăteau în jurul mesei, la micul dejun, şi 
ciocneau ouă roşii. 

— Hristos a înviat! 

— Adevărat a înviat! 

Copiii se bucurau când ouăle lor ieşeau învingătoare din 
competiţie. Pelaghia turna tocmai ceai în căni, când auziră bătăi 
violente în uşa dinspre stradă. Livid, Clikor sări în picioare. 
Coşmarul din timpul nopţii îi reveni brusc în minte. Fusese totuşi un 
vis premonitor? N 

Nikos alergă să deschidă uşa. In prag apăru vecinul lor de 
prăvălie, pantofarul Tulupanos. Avea ochii rătăciți şi tremura din tot 
corpul. Mişcă buzele fără a scoate un sunet. Făcu un nou efort şi 
bolborosi: 

— Turcii!... Vin turcii!... 

Membrii familiei Avakumian încremeniră. Clikor aspiră adânc 
aerul. Visul lui avusese totuşi un rost. Numai că nu ştiuse să-l 
interpreteze. Când văzu chipul congestionat al Pelaghiei, se temu 
să nu o lovească damblaua. 

— Ce ţi se năzări, Tulupanos? încercă să glumească. Mi se pare 
că te-ai trezit din somn cu faţa la aşternut. 

— Turcii! repetă pantofarul cu groază. Ascultaţi trompetele de pe 
ziduri! Şi clopotele! 

— Bat clopotele pentru Sfintele Paşti, îi vorbi Clikor cu 
indulgență. 

— Şi trompetele tot pentru Sfintele Paşti sună? se bâlbâi 
vizitatorul. Mai bine taci şi ascultă! 

Clikor îşi încordă auzul, dar nu desluşi mare lucru, căci de la o 
vreme suferea de un început de surzenie. Se duse la fereastră, o 
deschise larg şi scoase capul afară. Abia acum îi parveniră sunetele 
prelungi, îndepărtate, ale trompetelor de pe ziduri, care dădeau 
alarma, îngânându-se cu glasurile vibrante, metalice, ale clopotelor 
din întreg oraşul. 


— Ei, acum auzi? întrebă Tulupanos cu un fel de satisfacţie 
bolnăvicioasă. Mai spui că mi se năzare? 

Clikor îşi făcu semnul crucii. 

— Dumnezeu să ne ierte păcatele şi să ne ajute! Niciodată n-am 
avut mai multă nevoie de ajutorul lui. 

Pelaghia şi Tulupanos îşi împreunară mâinile ca la rugăciune. 

— Amin!... Amin! 


xxx 


Girolamo  Minotto, bailul venețian din Constantinopole, se 
aşezase tocmai la masa lui de lucru spre a face nişte socoteli, când 
auzi alarma. Puse pana de gâscă lângă foaia de hârtie pe care 
aşternuse o coloană de cifre şi se ridică în picioare. După ce ascultă 
câteva clipe, se îndreptă spre camera alăturată, unde soţia sa, 
Lavinia, lucra la un gherghef. La intrarea lui, Lavinia îl privi 
înfricoşată. 

— Auzi, Girolamo? 

— Aud, scumpa mea. Zâmbi, încercând să o încurajeze: O să-i 
respingem pe turci aşa cum i-am respins şi altă dată. Bătu din 
palme, chemându-şi slugile: Giuseppe, lacopo, aduceţi armura şi 
armele! Repede! 

Lavinia îşi frământa în neştire mâinile. 

— Draga mea, îi vorbi cu blândeţe, nu uita că eşti soţia bailului 
venețian! Trebuie să fii un exemplu pentru femeile din oraşul 
acesta! 

După ce îşi îmbrăcă armura, îşi îmbrăţişă soţia. 

— Du-te la copii şi-i linişteşte! Sărută-i din partea mea! Rămâi cu 
bine, Lavinia! 

li făcu un ultim semn cu mâna şi părăsi încăperea. 


xxx 


Cardinalul Isidor încheie lectura versetului din Apocalipsul 
Sfântului loan Teologul: „lată, el vine cu norii, şi orice ochi îl va 
vedea, şi îl vor vedea şi cei ce l-au împuns, şi se vor jelui din pricina 
lui toate seminţiile pământului”, apoi îşi înălţă privirea spre 
fereastra deschisă prin care răbufneau în cameră şi cascada de 
raze aurii ale soarelui şi avalanşa dangătelor. Inchise Biblia, o aşeză 
pe masă, apoi se îndreptă spre fereastră. Se sprijini cu mâinile de 
glaf şi îşi aruncă privirile peste Constantinopolele învăluit într-o 
pulbere de aur. 


Deodată avu o viziune cumplită. Se făcea că asupra imensei 
metropole se despicase cerul, şi din străfundurile lui pornise să 
plouă cu foc şi cu sânge. 

Cardinalul închise ochii. Poseda un simţ al divinaţiunii care nu-l 
înşelase niciodată. 

Călugărul slujitor intră tulburat în cameră. 

— Aţi auzit, Eminenţă? 

— Am auzit, fiule. Pregăteşte-mi platoşa şi armele! Eh, 
Dumnezeu a vrut, oamenii să nu se bucure sărbătorind Invierea 
Domnului nostru Isus Hristos, ci să se pregătească de luptă şi de 
moarte. 

Călugărul îl privi neîncrezător. Poate că Atotputernicul, în marea 
lui înţelepciune, voise să pedepsească pe constantinopolitani 
pentru păcatele lor. Cardinalul îi citi gândurile în ochii-i rotunjiţi ca 
ai unui peşte. 

— Hai, du-te repede şi fă ce ţi-am spus! 

Călugărul ieşi bolborosind ceva printre buzele-i groase, acoperite 
în parte de streaşina mustăţii zburlite... 


xxx 


Prinţul Orkhan, fiul răposatului sultan Osman, îşi terminase 
tocmai rugăciunea de dimineaţă, când trompetele şi clopotele 
prinseră a se face auzite. Işi strânse covorul de rugăciune, pe care 
stătuse până atunci îngenuncheat, îl făcu sul şi îl aşeză cu respect 
în lada lui din lemn de trandafir încrustat cu fildeş. Ciudate mai 
sunt şi căile Dumnezeirii! Războiul care-şi vestea acum începutul îşi 
avea originea în cererea de sporire a alocaţiei lui de întreţinere. 
Acesta să fi fost motivul real, sau era doar un pretext? Răposatul 
sultan Murad, cât şi fiul său Mehmed al II-lea îl socoteau un trădător 
fiindcă ceruse azil politic bizantinilor. Vai, şi ce fragil era acest 
refugiu! Adeseori îşi lăsa cugetul să ţeasă ipoteze în jurul viitorului. 
Işi dădea seama cât de grea era propria lui situaţie. EI, un prinţ din 
neamul lui Osman, se vedea silit de împrejurări să dorească 
înfrângerea turcilor, compatrioţii săi, fiindcă aceştia îi doreau 
moartea. În bătălia care peste câteva ceasuri avea să se angajeze 
trebuia să lupte alături de creştini. Basileul, după ce-i ceruse 
acordul, îi încredinţase comanda unui detaşament alcătuit din 
refugiaţi turci, dar şi din romei, care-l priveau cu firească 
neîncredere. Orkhan ştia că unii consilieri imperiali se pronunţaseră 
împotriva numirii lui în fruntea acestui detaşament. Erau ridicoli! El, 


EA, bc 


Orkhan, avea tot interesul ca Mehmed să fie înfrânt. Numai aşa i-ar 
putea lua tronul. 

Nu mergea însă până acolo încât să se îmbete cu apă rece. Ştia 
că doar o minune ar putea îngreuna cumpăna victoriei de partea 
împăratului Constantinos. Bizantinii lui erau puţini şi slabi, în 
schimb, soldaţii lui Mehmed se numărau cu sutele de mii, iar setea 
de cuceriri le înzecea puterile. 

Suspină, apoi se duse la panoplia cu arme. Desprinse din cui 
iataganu-i împodobit cu diamante şi îl anină la brâu. Îi mângâie 
mânerul, apoi, cu pas hotărât, porni spre uşă. 


xxx 


Căpitanul Reynaud de Brienne deschise buimac ochii. 
Pârdalnicele glasuri ale clopotelor îl smulseseră dintr-un somn 
dulce ca mierea, după istovitoarele dar atât de încântătoarele-i 
asalturi amoroase din timpul nopţii. Se răsuci în aşternut şi se uită 
la femeia tânără, cu obraji trandafirii, sâni tari şi carne sănătoasă, 
care dormea goală în preajma lui. Şi pe ea o treziră clopotele. 
Voluptuoasă, se lipi de pieptul lui şi îi şopti: 

— Sfintele Paşti! In noaptea asta am pus poate şi noi sămânţa 
unei noi vieţi! 

Lui Reynaud nu-i plăcu aluzia, întinse totuşi mâna şi îi mângâie 
sânii. O undă de plăcere îl făcu să se învârtoşeze, dar tocmai în 
clipa aceea auzi bătăi puternice în uşă. Desluşi glasul ordonanţei. 

— Kir căpitan! Kir căpitan! 

— Inveleşte-te! porunci Reynaud femeii, care se execută, pudică. 

Işi trase şi el cuvertura până la piept. 

— Intră! strigă. 

Gasconul care-l slujea de mai bine de zece ani năvăli înăuntru. 
Era atât de obişnuit cu spectacolul oferit de stăpânul său în 
companie galantă, încât nu risipi nicio privire asupra femeii din pat. 

— Alarmă generală, Kir căpitan! Vin turcii! 

Reynaud sări gol din pat. 

— Dă-mi repede hainele! Şi armele dă-mi-le! Credeam că sună 
clopotele de sărbătoare! 


xxx 


Isaac Tewel, zaraful, se lăsă să cadă în jeţul său. Dangătele care 
nu mai conteneau îi tăiaseră picioarele. Şi mâinile i se înmuiaseră. 
— Turcii! bolborosi cu glas stins. Turcii! 


— 14 — 


Se uită la lada ghintuită din colţul camerei. Era plină cu ducati, 
cu florini, cu dinari, cu aspri, cu lire, cu ţechini, cu scuzi, toţi de 
aur... Ce se va întâmpla cu monetele lui de aur dacă turcii vor 
năvăli în oraş? Moşe Kapsali şi Isaac Sarfati, coreligionarii săi, care 
păstrau în taină legături cu agenţii lui Yakub-Paşa, îi preveniseră pe 
evreii cu influenţă din sânul comunităţii constantinopolitane că nu 
au a se teme de turci, că sultanul Mehmed îi simpatizează pe 
israeliţii asupriţi de ghiaurii intoleranţi, că sinagogile vor fi 
respectate sub orânduirea de stat otomană şi că evreii se vor 
bucura de mari drepturi, ca nicăieri în lume. 

Isaac Tewel făcea parte dintr-un popor încercat de prea multe 
suferinţe, dezamăgiri şi împilări, ca să mai creadă în făgăduieli, de 
oricât de sus ar fi venit ele. Trebuia să-şi ascundă banii. Dar unde? 
In casa asta mare, dar atât de dărăpănată, în care locuiau claie 
peste grămadă douăzeci de familii, ocupa şi el două chiţimii. În 
coliviile astea ce tainiţă putea să-şi facă? Se uită la pereţii groşi. 
Da, în ziduri ar fi posibil să scobească un ascunziş pentru aurul lui. 
Dar pentru treaba asta i-ar trebui un zidar. Dacă zidarul i-ar 
cunoaşte tainiţa, n-ar fi ispitit să vină noaptea spre a-l sugruma şi 
a-i fura comoara? 

işi plânse de milă fiindcă era bătrân, bolnav şi neputincios. Nu, 
nu va apela la serviciile unui meseriaş din afară. Se va strădui să-şi 
facă de unul singur o ascunzătoare sigură. Dar unde? Sub podeaua 
din odaia lui de culcare? Scândurile, pe jumătate putrezite, nu erau 
greu de urnit. Din păcate, munca aceasta cerea eforturi, şi el nu era 
deprins să le facă. Degetele-i subţiri erau îndemânatice doar la 
pipăitul şi la număratul monetelor. Munca fizică nu-i plăcuse 
niciodată. Fiindcă nu i se oferise prilejul să se folosească de puterea 
braţelor, i se atrofiaseră muşchii. 

Se uită la mâinile-i neputincioase, care-i tremurau fără să şi le 
poată stăpâni. Işi spuse că va trebui să cumpere câteva unelte, dar 
cu prudenţă, spre a nu da de bănuit. 

Şi clopotele astea nenorocite, care nu mai conteneau!... Îşi 
acoperi cu palmele urechile clăpăuge, acoperite cu laţe de păr rar 
şi cenuşiu. Işi adună puterile şi se ridică din jeţ. Scoase dintr-un 
sertar al dulapului câteva monete de argint, necesare cumpărării 
uneltelor, le vâri în buzunarul caftanului ros în coate, îşi puse pe 
cap pălăria neagră cu boruri rotunde şi porni la drum... 


xxx 


— 15 — 


Ca şi în fiecare dimineaţă, Don Francisco de Toledo făcea scrimă 
cu aghiotantul său, spre a-şi păstra forma sportivă şi măiestria în 
mânuirea armelor. In cămaşă şi cu mânecile sumese, avea aerul 
unui tânăr care se amuză din plin. Executa tocmai un atac cu un 
coupé en flèche, împotriva căruia aghiotantul se apără cu o abilă 
oprire, când clopotele începură să-şi rostogolească sonorităţile 
grave. Don Francisco încetă exerciţiul. 

— Destul, Pedro! Am terminat jocul. De acum înainte ne vom 
încrucişa spadele numai cu păgânii! Zâmbi: în asemenea momente 
solemne se obişnuieşte să adopti o poză gravă şi să rosteşti câteva 
cuvinte bine simţite, pe care posteritatea să le înregistreze, 
aruncând asupra ta o lumină eroică. Eu n-am să spun decât atât: 
hai să bem câte un pahar cu vin în cinstea luptelor care ne 
aşteaptă şi apoi să alergăm pe ziduri!... Să ne facem datoria şi să 
ucidem cât mai mulţi turci! 


xxx 


Kristafis, tâmplarul, geluia o scândură când potopul sonor al 
dangătelor deferlă peste Constantinopole, dominând stridenţele 
trompetelor. Se opri din lucru. li părea rău că trebuie să-şi lase 
scândurile neterminate, dar datoria era mai presus de toate. 

Puse rindeaua deoparte, luă scândura de pe banc şi o ridică în 
picioare, sprijinind-o de zid, îşi scutură şorţul de talaş, apoi trecu în 
odaia alăturată, unde nevastă-sa, Kubelina, împărțea lapte covăsit 
şi pâine celor unsprezece copii ai lor. O alimentaţie potrivită 
anemicului lor buget de familie. 

Tâmplarul avea 32 de ani, iar soţia lui abia împlinise 28. Se 
căsătoriseră devreme, iar în cei unsprezece ani de căsnicie 
făcuseră tot atâţia feciori. 

Kristafis îşi scoase şorţul, îl pături şi îl puse în dulap. Îşi sărută 
nevasta, copiii, îşi luă o bardă şi o măciucă, apoi trecu în atelier. 
Aruncă o ultimă privire asupra bancului cu unelte, întrebându-se 
când îşi va putea relua lucrul, şi mai ales cum se va descurca biata 
Kubelina în timpul absenței lui. Ascultă din nou muzica clopotelor. 
Clătină din cap şi ieşi în stradă, încolonându-se printre oamenii 
înarmaţi care se îndreptau spre ziduri... 


xxx 


În chilia ei din monastirea Sfânta Treime, Irina, fiica senatorului 
Evghenis Kalamides, îngenunche în faţa icoanei Arhanghelului 


Ale 


Mihail. Dangătul apropiat al marelui clopot al monastirii se împletea 
cu dangătele îndepărtate ale clopotelor altor monastiri şi biserici 
constantinopolitane. Irina imploră cu umilinţă pe Sfântul Arhanghel 
să ferească de urgia turcilor pe părintele, pe fratele şi pe iubitul ei. 
II mai rugă să apere oraşul şi să-i mântuiască pe locuitorii lui. Abia 
la urmă aminti sfântului şi de ea. Şiroaie de lacrimi i se scurgeau pe 
obrajii netezi, albi ca fildeşul. 

— Dar mai presus de toate, ocroteşte-l, Doamne, pe Leandru! 

Hohote de plâns îi agitau trupul firav, înveşmântat în negru. 

Cuvintele Sfântului Augustin îi reveniră în minte: „Dumnezeu îşi 
pleacă mai degrabă urechea la un suspin decât la o rugăciune”... 


xxx 


Theophilos Vorenas inspecta unităţile de străjeri de pe zidurile 
din apropierea porţii militare Sfântul Roman în clipa când posturile 
de observaţie de pe turnuri semnalară apariţia primelor 
detaşamente turceşti. 

Vorenas, care executase până atunci, fără tragere de inimă, o 
operaţie de control rutinieră, încercă un simţământ cutremurător. 
Uită de toate încurcăturile lui din ultimele săptămâni, uită de 
odioasa lui logodnă cu Marula, care-l făcuse multă vreme să se 
simtă asemenea unei sărmane insecte prinse într-o pânză de 
păianjen, uită de teama-i inspirată de viitorul său socru. 

Asediul aşteptat cu oroare de constantinopolitani îşi găsea 
înfăptuirea. Vorenas aproape că se bucură. Căsătoria lui cu Marula 
avea să fie amânată sine die. Cui îi va mai arde acum de nunţi, de 
petreceri? 

Urcă în fugă treptele de piatră spre platforma superioară a celui 
mai apropiat turn. Când ajunse sus şi îşi aruncă privirile asupra 
terenului ondulat de dincolo de fortificaţii, simţi că îi îngheaţă 
inima. Vorenas nu era fricos. Dar spectacolul oferit de multitudinea 
coloanelor turceşti care se desfăşurau în evantai în preajma 
zidurilor oraşului era zguduitor. S-ar fi zis că pământul fusese 
invadat de termite uriaşe. 

Vorenas cuprinse cu privirile până în zare enorma colcăială de 
trupe care se deplasau cu iuţeală, instalându-se pe poziţii. Văzu 
nenumărate batalioane de pedestraşi şi escadroane de călăreţi 
împânzind văile şi colinele, văzu puzderie de tunuri şi maşini de 
asediu trase de boi ori împinse de servanţi, văzu steaguri verzi 
fluturând în vânt şi mai văzu atât de multe platoşe sclipind în soare, 


— 17 — 


încât părea că un imens val de lavă incandescentă se revărsase la 
picioarele fortificațiilor constantinopolitane. 

Din mijlocul fantasticei viermuiri se ridica un vuiet continuu, în 
care se contopeau ropotiri de copite, scârţâit de osii, porunci, 
zgomot de arme... 

„Vor izbuti oare zidurile să zăgăzuiască talazurile de turci?” se 
întrebă Vorenas cu îndoială. 

In tabăra creştină se dăduse alarma. Trupele bizantine se 
instalau pe fortificaţii. Tunurile erau pregătite pentru tragere. 

Vorenas trimise curieri spre a vesti comandanților săi aflaţi încă 
în oraş sosirea turcilor. In faţa porţii Sfântului Roman, un batalion 
inamic începuse să execute lucrări de pregătire a terenului: valuri 
înalte de pământ, consolidate cu trunchiuri de copaci legaţi între ei 
cu piroane şi crăcane de fier. Odată instalaţi la adăpostul acestor 
întăriri, îşi spuse Vorenas, turcii nu vor mai putea fi loviți de 
săgețile trase de pe ziduri, ori de tirul tunurilor uşoare, deoarece 
înapoia valurilor de pământ se crea un unghi mort, ideal pentru 
ocrotirea trupelor. Cel mai potrivit ar fi să facă o incursiune asupra 
inamicului, spre a-l împiedica să-şi desăvârşească lucrările. Tactica 
hărţuirilor era folosită adeseori cu succes de către asediați. 

Firesc ar fi fost să nu se arunce într-o operaţie plină de riscuri 
înainte de a cere autorizaţia comandantului fortificațiilor, generalul 
Ravduhas, şeful său direct, dar timpul era prea scurt. Constitui în 
grabă un detaşament alcătuit din cincizeci de voluntari înarmaţi cu 
săbii scurte şi pumnale, bune în luptele corp la corp, apoi cobori 
împreună cu oamenii săi pe esplanada dintre zidurile exterioare şi 
şanţurile cu apă. Traversară şanţul, folosindu-se de un pod mobil, şi 
se avântară asupra poziţiei ocupate de batalionul duşman. 

Turcii se aşteptau atât de puţin să fie atacați, încât fură surprinşi 
pe când săpau pământul şi legau trunchii de copaci. Lupta se 
încinse zănatică. Zeci de osmanlâi căzură străpunşi de săbiile 
romeilor. Pionierii turci, scăpaţi cu viaţă, o luară la fugă, lăsându-şi 
lucrările neterminate. 

Când goarnele turceşti sunară alarma, Vorenas socoti că îşi 
încheiase misiunea. Dădu semnalul de încetare a luptei şi, urmat de 
oamenii lui, se întoarse în cetate. Pierderile sale erau infime. Un 
mort şi doi răniţi. Inamicul înregistrase însă şaptezeci de morţi. 
Fapta vitejească a lui Vorenas stârni entuziasmul. Un ofiţer bizantin 
dovedise că turcii nu sunt imbatabili şi că o operaţie militară bine 
gândită şi abil condusă putea fi încoronată de izbândă. 


Ligea 


Când Vorenas reveni la postul său, Giovanni Giustiniani îl 
îmbrăţişă. 

— Te felicit, Vorenas! Voi propune împăratului să fii înălţat în 
grad. Îţi urez să cucereşti noi lauri în marea bătălie care ne 
aşteaptă! 


xxx 


Sultanul Mehmed Khan galopa în fruntea comandanților de 
armate şi a ofiţerilor săi de stat-major, toţi călări pe frumoşi cai 
arabi, trecând în revistă trupele turceşti masate de-a lungul 
uriaşelor fortificaţii terestre bizantine, înălțate de la Marea de 
Marmara şi până la Cornul de Aur. Mehmed îşi cunoştea meseria de 
împărat. După intensitatea uralelor şi după o anumită nuanţă în 
frecvenţa lor, putea să aprecieze dacă entuziasmul era spontan ori 
de comandă. Frontul turcesc, adânc aproape de trei mile, la care se 
adăugau rezervele plasate pe poziţii potrivite spre a fi aruncate în 
luptă acolo unde va fi nevoie, vibra ca o fantastică orgă, cu toate 
clapele apăsate în plin. Padişahul despica această mare de oameni 
aşa cum în trecutul legendar Dumnezeu despicase Marea Roşie. 

După ce termină inspecția trupelor, se îndreptă spre uriaşul său 
cort de mătase roşie, aşezat pe culmea unei coline ce domina 
fortificațiile constantinopolitane, cuprinse între poarta Sfântului 
Roman şi poarta Adrianopolelui. Flamuri verzi cu citate din Coran, 
brodate în aur, înălțate pe catarge, fâlfâiau în briza marină. Garda 
imperială dădu onorul. 

Ajuns în faţa cortului, Mehmed descălecă. Era voios, obrajii i se 
îmbujoraseră, iar ochii îi străluceau. Aruncă o ultimă privire asupra 
zidurilor impozante ale Constantinopolelui, încoronate de flamurile 
bizantine, apoi intră în cort urmat de generali. Traversă un vestibul 
şi pătrunse în încăperea hărților. Acestea erau întinse pe mese 
lungi, străjuite de cartografii armatei. Se apropie de harta care 
înfăţişa poarta Sfântului Roman şi zona înconjurătoare, întinse 
mâna spre firul şerpuitor al râului Lycus, trasat cu albastru. 

— In sectorul acesta trebuie concentrate toate eforturile noastre! 
Pe aici vom pătrunde în Constantinopole! Se întoarse spre marele 
vizir, aflat în dreapta sa: Ai trimis soli împăratului Constantinos? 

— În clipa aceasta parlamentarii noştri sunt desigur în faţa 
basileului, lnălţimea Ta. 

— Mă întreb dacă împăratul va avea înţelepciunea să accepte 
ultimatumul nostru şi să capituleze. 


— 19 — 


— Mândria şi patriotismul său vor înăbuşi glasul prudenţei. Se va 
lupta până la ultimul om. 

Mehmed zâmbi batjocoritor. 

— Numai un neghiob ar încerca să reziste cu o mână de oameni 
uriaşelor mele armate. 

Khalil ridică din umeri. 

— Sunt de acord cu lnălţimea Voastră că în condiţiile actuale o 
rezistenţă bizantină îndelungată este, teoretic, imposibilă. 
Constantinos se întemeiază însă pe anumiţi factori de vreme ce 
cutează să ne înfrunte. i 

— Pe ce se întemeiază? Pe nişte ipotetice ajutoare din afară? Işi 
face iluzii Constantinos. 

Khalil îşi împreună mâinile. 

— N-aş putea garanta, Mărite Doamne, că Occidentul nu se va 
mişca. 

— Informațiile primite până acum vădesc un dezinteres total al 
Europei creştine față de conflictul nostru cu Bizanțul. 

— Europa creştină a nădăjduit că lnălţimea Ta nu-şi va 
materializa amenințările împotriva Constantinopolelui. 

Mehmed se uită iritat la primul său sfetnic. Aruncă iataganul pe 
hartă, acoperind cu tăişul lui poarta Sfântului Roman. 

— Eşti un alarmist, Khalil. 

— Sunt omul realităţilor, Sire. 

— Pun rămăşag că în mai puţin de două săptămâni voi intra 
triumfal în Constantinopolele cucerit, graţie spărturii pe care o voi 
face în zona porţii Sfântului Roman. 

— Ţin rămăşagul, Sire. 

Mehmed îi întoarse spatele. Se adânci câteva momente în studiul 
hărţii, apoi îşi ridică privirile asupra lui Karagea-Paşa. 

— Ti-am încredințat comanda frontului cuprins între 
Mesoteichion şi Cornul de Aur fiindcă diviziile tale sunt odihnite şi 
pot intra imediat în luptă. Ţinând seamă că efortul nostru principal 
se va axa în această zonă, vei dispune de cele mai multe unităţi de 
artilerie grea. Vei fi, de asemenea, sprijinit şi de corpul ienicerilor. 
Işi mută privirile asupra lui lşak-Paşa, guvernatorul general al 
Anatoliei: Frontul de sub comanda ta, cuprins între Mesoteichion şi 
Marea de Marmara, este oarecum periferic faţă de centrul bătăliilor 
care se vor desfăşura în sectorul lui Karagea. Asta nu înseamnă 
însă că ţi-am scutit trupele de sacrificii sângeroase. Aştept să 
acţionezi cu toată vigoarea spre a crea diversiuni menite să atragă 


320) 


importante forţe inamice şi să uşureze în acelaşi timp operaţiunile 
militare ale lui Karagea-Paşa. 

lşak-Paşa se înclină. 

— Aşa voi face, Inălţimea Ta. 

Mehmed îi zâmbi cu falsă bunăvoință. Nu avea niciun fel de 
încredere în acest prieten al marelui vizir. 

— Pentru a-ţi uşura sarcina, Ilşak, am hotărât să numesc în 
funcţia de comandant secund al grupului tău de armate pe 
Mahmud Anghelos, credinciosul meu serv, pe care-l înalţ pe data de 
azi la rangul de paşă cu trei tuiuri. 

lşak-Paşa înţelese că Mahmud Anghelos primise misiunea să-l 
spioneze. Mahmud îngenunche la picioarele sultanului, care îl ajută 
să se ridice şi îl sărută pe amândoi obrajii. 

— Mahmud, să fii vrednic de încrederea mea, sprijinindu-l din 
toate puterile pe şeful tău ierarhic, lşak-Paşa! 

Câţiva generali, prieteni ai marelui vizir, îşi aruncară priviri 
semnificative. Ascensiunea lui Mahmud, acest tânăr imberb, care 
nu avea decât însuşirea de a fi câştigat prietenia echivocă a 
padişahului, îi irita peste măsură. 

Sultanul se întoarse spre Zaganos-Paşa, cel care cumpănea cu 
spiritul său bătăios ponderaţia lui Khalil. 

— Operațiunile militare din sectorul tău vor fi reduse în mod 
practic la zero. Fortificațiile dintre Cornul de Aur şi Bosfor, sunt 
cuprinse în cartierul genovez al Galatei. Or, genovezii ne-au 
asigurat de neutralitatea lor binevoitoare. Asta înseamnă că trupele 
tale vor constitui o importantă rezervă, susceptibilă a fi folosită în 
orice alt punct al frontului. Pentru a le putea deplasa cu uşurinţă, îţi 
ordon să construieşti neîntârziat un drum de acces foarte larg şi 
bine pietruit, ce va ocoli Cornul de Aur. Bineînţeles, nu îţi vei slăbi 
vigilenţa în ceea ce-i priveşte pe genovezi. N-am încredere în ei. 
Sunt sigur că joacă pe două tablouri. Sectorul care cuprinde valea 
râului Lycus va rămâne sub comanda mea directă. Tunul cel mare, 
făurit de Orban, va fi folosit tot aici. Se adresă apoi lui Hamza-Paşa, 
şeful statului său major: Să-mi raportezi de îndată ce flota noastră 
de război va sosi la baza de la Cele Două Coloane. Ordon ca toate 
unităţile noastre navale să intre în dispozitiv fără nicio întârziere! 
Vreau ca învăluirea Constantinopolelui să fie totală: şi pe uscat, şi 
pe apă! 

Făcu semn agăi ienicerilor să se apropie. 

— Reşat Nuri, ienicerii vor interveni în luptă numai la comanda 


mea! 

Se întoarse apoi către celelalte căpetenii militare: 

— In fiecare seară, după ultima chemare a muezinului, 
comandanții de mari unităţi se vor prezenta la cartierul general 
spre a-mi raporta operaţiile militare executate în timpul zilei şi spre 
a primi noi ordine! 

Se uită la clepsidra din apropierea hărţii. Nisipul se scurgea 
molcom, ca şi secundele timpului. 

— Foarte curând vom afla răspunsul basileului. Dacă va fi 
negativ, vom deschide imediat ostilitățile printr-un bombardament 
masiv asupra oraşului. Karagea, lşak, Zaganos, treceţi la posturile 
voastre! 


x k * 
Pe turnurile palatului imperial al Blachernelor, stindardele de 
război ale basileului fâlfâiau majestuos, vestind 


constantinopolitanilor că asediul fusese în mod practic deschis. De 
pe platforma superioară a donjonului, Constantinos cuprindea cu 
privirea doar o parte din imensa tabără otomană ce se desfăşura 
dincolo de centura de fortificaţii a oraşului. Generalii şi ofiţerii săi 
de stat-major stăteau nemişcaţi înapoia lui, respectându-i tăcerea. 
Mai erau de faţă şi comandanții trupelor venețiene şi genoveze, 
române şi catalane, care aveau să se bată umăr la umăr cu romeii 
pentru apărarea Constantinopolelui. „Sunt mulţi osmanlâii lui 
Mehmed! reflecta cu tristeţe împăratul. Mulţi ca viermii 
pământului!” Se feri să împărtăşească gândurile sale ofiţerilor. 
Adoptând o mască impasibilă, li se adresă cu ton doctoral: 

— In general, asediaţii se bucură de un mare avantaj faţă de 
asediatori. Fortificațiile le asigură o apărare eficientă, şi deci 
pierderi minime, în vreme ce agresorii, expuşi în câmp deschis 
săgeţilor şi ghiulelelor duşmane, se pot aştepta la pierderi extrem 
de severe, atât în oameni, cât şi în materiale. 

„O, Basileule, pe cine încerci tu să înşeli?” reflectă Lysandros 
Chrisogeorghis, locţiitorul marelui domestic, care trăsese deja 
concluzii foarte negre după ce analizase disproporţia dintre forţele 
beligerante. 

Constantinos îşi mai plimbă o dată privirile asupra poziţiilor 
turceşti, cântărindu-le puterea. 

— Aşa cum am prevăzut, sultanul îşi masează trupele şi artileria 
în vecinătatea văii Lycus, precum şi a porţii Sfântului Roman, 


pentru că zidurile din acest sector sunt mai slabe. Ţinând seama de 
dispozitivul forţelor inamice, va trebui să facem unele schimbări în 
comandamentele noastre. Cele mai înverşunate lupte se vor da în 
faţa porţii Sfântului Roman. 

Din rândurile ofițerilor generali se desprinse  genovezul 
Giustiniani. 

— Sire, îmi asum răspunderea apărării acestei porţi! Turcii nu vor 
trece decât peste cadavrele noastre! 

Chipul împăratului se lumină. 

— Nobile cavaler, îţi încredinţez bucuros acest sector, care 
reprezintă cheia de boltă a întregii noastre apărări. Tot aici îmi voi 
stabili şi eu cartierul general. 

Făcu un semn cu mâna generalului Chrisogeorghis. 

— Chrisogeorghis, citeşte ordinea de bătaie a comandamentelor 
aşa cum am stabilit-o în ultimul consiliu de război! 

Generalul desfăcu un sul de pergament şi îi dădu citire: 

— Comanda trupelor genoveze din zona Myriandrion este 
încredinţată lui Paolo, Antonio şi Troilo Bochiardi. 

Cei trei fraţi, falnici în armurile lor strălucitoare, făcură câte un 
pas înainte, apoi reintrară în rândul ofiţerilor. 

— Bailul venețian Girolamo Minotto va asigura cu unităţile sale 
militare apărarea palatului Blachernelor şi a fortificațiilor din 
această zonă, continuă Chrisogeorghis. 

Bailul era însoţit de fiul său mai mare, Franco, un adolescent cu 
ochi visători, de poet. Şi tatăl şi fiul erau mândri că participau la 
apărarea oraşului care le dăduse azil. 

Basileul le zâmbi cu afecţiune. 

— Întrucât venețienii au constituit cel mai numeros contingent 
aliat, ordon ca, pe tot timpul duratei luptelor, alături de baniera 
imperială de purpură să fluture deasupra palatului şi baniera 
Sfântului Marco! 

Chrisogeorghis reluă lectura: 

— Teodore Caristo cu venețienii lui vor apăra zidul lui Theodosios 
şi poarta Kaligaria. 

Caristo, un bătrân venerabil, dar încă în toată puterea, avea 
renumele unui arcaş fără pereche. 

Glasul generalului se auzi iarăşi: 

— Senatorul Theophilos Paleologos, cu trupele sale bizantine, 
apără poarta Selymbria. Cavalerul venețian Catarino Contarini 
apără poarta Pagae şi Poarta de Aur. 


— 73 — 


De o eleganţă rafinată, Contarini îşi purta cu cochetărie armura 
splendid cizelată. Era cel mai influent şi mai avut membru al 
coloniei venețiene, iar printre strămoşii lui se numărau dogi, 
cardinali, ambasadori şi generali. 

— Manuel Paleologos apără poarta militară numărul doi, citi 
Chrisogeorghis. 

Manuel  Paleologos, matematician, filozof şi literat erudit, 
renunţase la cercetările lingvistice spre a se lupta pentru apărarea 
Constantinopolelui. Inlocuise pana de gâscă şi călimara cu sabia şi 
cu scutul. 

— Senatorul Constantinos (Comnen, continuă generalul 
Chrisogeorghis, va asigura apărarea ansamblului de fortificații 
Sfântul Diomedis. Demetrios Cantacuzino, locțiitorul marelui 
logotet, va apăra zidurile dinspre Marea de Marmara până la portul 
Eleutherios. Prințul Orkhan, cu trupele sale turceşti, va asigura 
apărarea portului Eleutherios şi vărsarea râului Lycus în mare. 

Impăratul salută cu mâna pe principele musulman, care se 
înclină cu respect. Nu i se părea ciudat că un turc lupta în rândurile 
apărătorilor Bizanțului. Erau destui romei renegaţi înrolați în 
armatele sultanului. Mutatis mutandis. 

Chrisogeorghis continuă: 

— Cavalerul Pere Julia şi trupele catalane apără sectorul maritim 
cuprins între portul Contoscalion şi portul Bucoleon. Cardinalul 
Isidor şi trupele papale acoperă zona maritimă a Acropolei. 

Cardinalul purta  platoşă şi arme, asemenea celorlalți 
comandanţi. 

— Boierul loan Vlahul şi trupele lui de români apără poarta 
Sfânta Theodosia. 

impăratul se uită cu plăcere la căpitanul loan, un bărbat înalt, lat 
în spate, cu plete argintii, încadrat de doi tineri boieri români, 
înveşmântaţi în zale. 

— Poarta Ispigos va fi în grija senatorului Theodoros Paleologos, 
citi Chrisogeorghis. Căpitanul Gabriele Trevisan, cu detaşamentele 
de marinari venețieni şi genovezi, va sprijini trupele care apără 
Cornul de Aur. În fine, căpitanului Alvisio Diedo i se încredinţează 
comanda flotei concentrate în portul militar. Zece nave de luptă vor 
fi aliniate de-a lungul marelui lanţ care închide Cornul de Aur. 

Chrisogeorghis făcu o pauză, aşteptând aprobarea împăratului 
asupra numelor şi comandamentelor citate. 

Constantinos clătină din cap în semn de încuviinţare. 


SI, e 


— Bine! Continuă! 

— Marele amiral Lucas Notaras va comanda primul corp de 
rezervă amplasat în cartierul Petra, în imediata apropiere a zidurilor 
dinspre uscat, iar Nicephorios Paleologos va avea în grijă al doilea 
corp de rezervă, situat pe coama colinei din apropierea bisericii 
Sfinţii Apostoli. 

Impăratul îşi zise cu tristeţe că lunga enumerare de 
comandamente era impresionantă, dar că în realitate toţi aceşti 
generali cu nume răsunătoare nu aveau sub comandă decât zece 
mii de soldaţi. In jur de treizeci şi cinci de mii de romei 
constantinopolitani ar mai fi fost capabili să poarte armele, dar din 
apatie, sau, mai grav, din laşitate, preferau să-şi păzească pielea 
stând în oraş, la adăpost, şi aşteptând desfăşurarea evenimentelor. 
La aceştia se adăugau călugării antiunionişti, care sabotau pur şi 
simplu efortul de război. Impăratul încerca o imensă greață faţă de 
aceşti oameni cu simţul datoriei atrofiat. Din fericire, se mai găseau 
şi monahi care ceruseră să se bată pentru apărarea oraşului. 
Comandantul lor, Partenios Chrisoloras, stareţul monastirii Sfinţii 
Apostoli, stătea posomorât, fiindcă monahii lui - pregătiţi 
milităreşte - fuseseră ignoraţi de generalul Chrisogeorghis. Şi 
basileul observă omisiunea. 

— Chrisogeorghis, ai uitat să citezi corpul înarmat al călugărilor, 
de sub comanda Prea Sfinţiei Sale stareţul Partenios. 

Generalul încercă să o dreagă: 

— l-am lăsat la urmă, Sire, spre a-i cita laolaltă cu membrii 
statului-major al Majestății Tale. 

— Aşa da! 

— Prea Sfinţia Sa stareţul Partenios şi inginerul Johann Grant 
sunt ataşaţi cartierului general, spre a fi folosiţi acolo unde va 
socoti de cuviinţă Majestatea Sa împăratul. 

In clipa aceea un aghiotant se apropie de basileu. 

—  Majestate, parlamentari turci s-au înfăţişat la zidurile 
exterioare şi cer să fie primiţi de Măria Ta, spre a-ţi comunica un 
mesaj al sultanului Mehmed Khan. 

— Am să-i primesc în incinta zidurilor theodosiene. 

In vreme ce ofiţerul plecă să execute porunca, basileul, urmat de 
generali, cobori la locul fixat pentru întâlnire. 

Parlamentarii - cinci la număr - arborau un steag alb. Fură aduşi 
în prezenţa împăratului, legaţi cu câte o năframă la ochi. Luxul 
acesta de precauţiuni, îşi zise Constantinos, era inutil. Desigur că 


RE, 1: — 


padişahul era temeinic informat de agenţii lui asupra mijloacelor de 
apărare ale creştinilor. 

— Liberaţi-le ochii! 

După ce li se desfăcură năframele, parlamentarii salutară pe 
împărat. In fruntea lor se afla un tânăr arătos, îmbrăcat în haine 
brodate cu aur. judecând după vârstă, nu părea să deţină un post 
prea înalt în ierarhia turcă. Mehmed nu trimisese în solie un mare 
demnitar, spre a demonstra probabil desconsiderarea sa faţă de 
împăratul romeilor. 

Şeful grupului de parlamentari era Aziz, fostul icoglan. Se simţea 
mândru fiindcă fusese ales pentru îndeplinirea acestei misiuni. 
Combinaţiile lui începuseră să dea rezultate. Mizase pe Radu cel 
Frumos, şi odată cu intrarea tânărului prinţ în grațiile sultanului, 
făcuse şi el, Aziz, un nou salt în ierarhia palatului, obţinând postul 
de şef secund al Corpului de Elită. 

— Vorbeşte, parlamentarule! îl pofti basileul. 

Aziz tuşi, spre a-şi drege glasul. In ciuda siguranţei pe care o 
afişa, era emoţionat. Nu trecuse niciun an de când părăsise corpul 
pajilor imperiali, şi acum se afla în faţa autocratorului Constantinos 
în calitate de purtător de cuvânt al padişahului. incepu să 
vorbească răspicat, cu emfază: j 

— Majestate, preaputernicul meu Stăpân, Inălţimea Sa Sultanul 
Mehmed Khan, îţi trimite un ultim mesaj de pace, sub steagul alb al 
soliei. Potrivit legii sfinte a Coranului, padişahul doreşte să cruțe pe 
locuitorii Constantinopolelui de ororile unui asediu, luându-şi 
angajamentul să nu le vatăme nici familiile şi nici bunurile dacă i se 
vor supune de bunăvoie. Ţie, Măria Ta, ţi se va îngădui să te retragi 
cu toate averile tale în orice parte a imperiului tău. Acolo te vei 
bucura de prietenia stăpânului meu, Sultanul. Dacă vei respinge 
mâna pe care ţi-o întinde cu augustă clemenţă, nu ţi se va mai 
arăta nicio îndurare. Oraşul va fi nimicit, iar trupele otomane vor 
călca pe cadavrele romeilor, tineri şi bătrâni, femei şi copii, fără 
deosebire. 

Basileul ştia că solii sultanului nu îndeplineau decât o 
formalitate. Nimeni nu avea încredere în cuvântul turcilor. Ori de 
câte ori asediau câte un oraş, făgăduiau garnizoanei şi populaţiei 
civile garantarea vieţii şi a bunurilor în schimbul capitulării. Credulii 
care făceau greşeala să se predea erau trecuţi prin tăişul săbiei. 

— Să-i spui stăpânului tău, parlamentarule, că bizantinii vor 
lupta până la ultimul om pentru libertatea lor şi pentru 


— 26 — 


independenţa imperiului. Ne batem pentru o cauză dreaptă şi 
suntem siguri că Dumnezeu ne va ajuta să ieşim învingători şi din 
această încercare. Să-i spui padişahului tău că nu suntem la 
capătul resurselor, că întreaga creştinătate se va ridica în sprijinul 
nostru. Dacă va înţelege că dorinţa cea mai vie a bizantinilor este 
de a trăi în pace şi bună înţelegere cu toţi vecinii, va renunţa la 
asediu şi se va înapoia în capitala lui, lăsându-ne să ne vedem în 
linişte de treburile noastre. Dacă vrea război, ne vom bate. Acum 
eşti liber, parlamentarule, să te întorci la ai tăi! 

Aziz salută, apoi făcu stânga împrejur. Solilor turci li se legară 
iarăşi ochii, apoi fură conduşi spre zidurile exterioare ale 
fortificațiilor. 

Basileul se întoarse spre generalii săi. 

— Din clipa aceasta orice punți au fost rupte. Dumnezeu să ne 
ajute! 


xxx 


Hasan Fakih, comandantul celei de-a douăzecea baterii de tunuri 
grele privea cu încordare spre înălţimea de dincolo de valea Lycus 
dominată de cortul purpuriu al sultanului. Aştepta un semnal pentru 
a începe bombardamentul asupra porţii Region şi a fortificațiilor 
care constituiau obiectivul unităţii sale. Hasan Fakih era mândru 
fiindcă padişahul încredinţase artileriştilor cinstea de a deschide 
ostilitățile împotriva capitalei bizantine. Ofițerii şi soldaţii din 
celelalte arme erau desigur geloşi pe importanţa acordată tunarilor. 

Deasupra cortului de mătase al sultanului se înălţă spre zenit 
dâra strălucitoare a unui mănunchi de artificii roşiatice, ce lăsă în 
urmă o coadă de fum vizibilă de la mare distanţă. Semnalul 
aşteptat! 

— Tunari, foc! ordonă Hasan Fakih. 

Piesele de sub comanda sa bubuiră, scuipându-şi ghiulelele de 
marmoră asupra fortificațiilor bizantine. 

De pe platforma amenajată în faţa cortului său, Mehmed al II-lea 
văzu scăpărările de la gurile sutelor de tunuri ce-şi dezlănţuiră 
urgia asupra zidurilor constantinopolitane. Abia peste câteva clipe îi 
ajunseră la ureche bubuiturile rostogolitoare. Uriaşul tun al lui 
Orban le depăşi cu vuietul său infernal. S-ar fi zis că cerul se 
despicase, slobozind asupra cetăţii un trăsnet cutremurător. 
Speriat, armăsarul arab al sultanului cabră la verticală. Şi caii 
ofiţerilor de stat-major se smuciră înspăimântați. Mehmed îşi struni 


DP 


armăsarul. Fumul ieşit din gurile pieselor de artilerie ţesu un 
paravan care acoperi câteva momente fortificațiile bizantine. Dar 
briza îl destrămă repede, dezvăluind iarăşi zidurile aparent 
neatinse. 

Marele vizir Khalil lăsă să i se mai liniştească huruitul din urechi, 
apoi se apropie de sultan. 

— Se pare, Mărite Stăpâne, că făgăduielile lui Orban nu se 
împlinesc atât de repede. 

Fraza era întortocheată, dar sensul limpede. Sultanul îl privi 
pieziş. 

— Ai o soluţie mai bună, Khalil? 

— Tratativele, Sire. Sunt mai ieftine şi mai puţin zgomotoase. 

Mehmed zâmbi. 

— Prefer muzica zgomotoasă a tunurilor, Khalil. Şoaptele 
târguielilor mă îngreţoşează... Câteodată mă întreb cum de nu îţi 
cresc aripi. 

— Aripi, Sire? 

— Aripi de porumbel, Khalil. La Curtea mea tu eşti porumbelul 
păcii. 

— lar Zaganos-Paşa este şoimul războiului, surâse la rândul său 
marele vizir. 

„Eşti îndrăzneţ, bătrânule!” cugetă Mehmed, fără să se supere. 
Bombardamentul îi crease o stare de bună dispoziţie. Bubuiturile 
tunurilor făcură iarăşi să se zguduie pământul. 

— Răbdare, Khalil! îl povăţui cu bunăvoință. Răbdare! 

Examină iarăşi cu privirile fortificațiile care continuau să 
străjuiască trufaşe oraşul romeilor. 

— Sunt înarmat cu răbdare, Sire. Aş dori totuşi zidurilor să se 
deschidă mai înainte ca armatele creştinătăţii să se pună în 
mişcare... 

Mehmed râse. 

— incearcă să vezi lucrurile mai în trandafiriu, Khalil! Dacă şoimii 
vor da greş, voi apela la porumbei. Până atunci, ascultă ce minunat 
sună glasul tunurilor!... 

In consiliul de război ţinut la cartierul general după lăsatul serii - 
cu acompaniamentul neîntrerupt al canonadei - sultanul ascultă 
rapoartele comandanților de mari unităţi, care făcură bilanţul 
operaţiilor militare din prima zi a asediului. Cei mai mulţi ridicară în 
slăvi rolul artileriei, fie din convingere, fie spre a fi pe plac 
sultanului, mare admirator al acestei arme. Scepticii se abţinură 


— 28 — 


să-şi spună cuvântul, spre a nu face notă discordantă în corul de 
elogii. Karagea-Paşa raportă apoi efectul celor câtorva ieşiri 
executate de detaşamente inamice, care atacaseră unităţi 
avansate ale infanteriei turceşti. Vorbi apoi despre pierderile 
înregistrate de ambele părţi, dar omise a menţiona că pierderile 
turceşti erau mai numeroase decât cele ale inamicului. Amplifică 
isprăvile soldaţilor săi. i 

— Am luat douăzeci de prizonieri, Inălțimea Ta. 

Mehmed ÎI privi pe sub sprâncene. 

— Numai atâția? 

— Numai atâția au scăpat cu viață, Mărite Stăpâne. 

Padişahul păru să cugete câteva clipe, apoi se întoarse spre 
grupul generalilor. 

— La miezul nopţii puneţi în funcție catapultele! Aruncaţi asupra 
oraşului proiectile incendiare! 

Marele vizir slobozi o săgeată împotriva lui Zaganos-Paşa. 

— Inălţimea Ta, efectul proiectilelor incendiare nu este deloc 
faimos. Artificierii noştri n-au reuşit să descopere secretul focului 
grecesc. M-am întrebat adeseori, Mărite Stăpâne, cum de nu a 
izbutit Yakub-Paşa să obţină formula focului grecesc, deşi i-am 
acordat în acest scop fonduri băneşti deosebit de importante? 

Nedumerirea exprimată cu falsă naivitate de marele vizir 
ascundea o acuzaţie gravă. Ce destinaţie dăduse Yakub sumelor 
repartizate serviciului de spionaj? Aluzia îl atingea şi pe Zaganos- 
Paşa, şeful direct al lui Yakub. Zaganos se făcu pământiu. Marele 
vizir îi punea la îndoială cinstea! 

— Îngăduie-mi, Puternice Stăpâne, să-l disculp pe Yakub! vorbi 
cu reţinută mânie vizirul armatei. 

Sultanul îi făcu semn să tacă. 

— Khalil are dreptate. Proiectilele noastre incendiare sunt nişte 
surogate ale focului grecesc. Ştiu că Yakub a făcut tot ce i-a stat în 
putinţă spre a obţine formula pe care romeii au reuşit să o ţină 
până acum secretă. Evident, chiar dacă eşecurile nu-i sunt direct 
imputabile, aceasta nu îl absolvă de orice vină. 

Şeful serviciului de spionaj simţi că îl podideşte sudoarea. 

Sultanul i se adresă cu răceală: 

— Mi-ai raportat deunăzi că ai numeroşi spioni în tabăra inamică. 
Trimite-le vorbă să-mi procure neîntârziat formula focului grecesc! 

Yakub plecă fruntea. 

— Aşa voi face, Inălţimea Ta. 


— 29 — 


lşak-Paşa interveni în sprijinul marelui vizir, prietenul său, 
lansând indirect un nou atac insidios împotriva lui Zaganos. 

— Îmi permit să raportez Înălţimii Tale nişte deficienţe care ar 
putea să ne creeze în viitor serioase dificultăţi. În cursul zilei, 
câteva tunuri au explodat în timpul tragerilor, ucigându-i pe 
servanţi. 

Sultanul se încruntă. 

— Ce ai de spus, Zaganos? îi vorbi cu severitate. Arsenalele sunt 
în grija ta! 

— Tunurile au fost suprasolicitate, încercă vizirul armatei să se 
disculpe. Am dat porunci ca tunurile scoase din uz să fie imediat 
înlocuite. Arsenalele lucrează în plin, lnălţimea Ta. 

— Nu-mi place treaba asta, Zaganos, zise padişahul, 
posomorându-se. Sabahattin, caii! Vreau să inspectez bateriile de 
artilerie! 

Pe Zaganos îl încolţi brusc frica. Sultanul îi acordase până acum 
toată încrederea. Dar de la un om ca acesta se putea aştepta la 
orice. Khalil şi partizanii lui trecuseră la contraofensivă. li plăteau, 
dealtfel, cu aceeaşi monetă. Marele vizir nu uitase că el, Zaganos, 
şi cu Yakub încercaseră să-l compromită, implicându-l în afacerea 
Kakulia. 

Când sultanul şi generalii ieşiră din cort, luna arunca o lumină 
alburie asupra taberei turceşti, asupra zidurilor fortificate ale 
Constantinopolelui, asupra fâşiei de teren liber dintre liniile amice şi 
inamice. Gurile tunurilor în plină tragere, văzute de departe, 
scăpărau în întuneric ca nişte pietre de cremene lovite de amnare. 

În timpul inspecției, sultanul se opri în mijlocul unei baterii, spre 
a urmări modul în care îşi îndeplineau servanţii funcţiile. Observă 
că după fiecare tragere servanţii trebuiau să regleze ochirea, 
fiindcă reculul provocat de explozia pulberii şi de ieşirea ghiulelei 
din ţeavă mişca tunul din loc. Işi puse în gând să găsească o soluţie 
care să înlăture inconvenientele reculului. 

La miezul nopţii, catapultele intrară în acţiune. Proiectilele 
incendiare aruncate de imensele praştii descriau pe cerul de 
smoală fantastice dâre luminoase, lovind apoi cartierele de locuinţe 
de dincolo de ziduri. Deasupra Constantinopolelui apărură 
vâlvătăile primelor incendii. În clipa aceea Mehmed avu revelaţia 
propriei lui puteri. Ca şi Jupiter, stăpânea trăsnetele şi le putea 
abate asupra cui voia. Ca şi Jupiter, era stăpân pe viaţa şi pe 
bunurile oamenilor. Ajunsese egalul zeilor. Aceasta îl făcu să 


încerce o exaltare nemaiîntâlnită. Fusese de ajuns să dorească 
războiul, ca Asia şi Europa să ia foc. Fusese de ajuns să dorească 
a-şi suprima rudele jenante, ca cei mai înalţi demnitari ai statului să 
legifereze  fratricidul. Era mai puternic decât Jupiter, decât 
Mahomed, decât Hristos, a căror autoritate rămânea pur spirituală, 
pe când autoritatea lui nu cunoştea îngrădire nici în domeniul 
spiritual, nici în cel laic. Nemurirea faimei lui era asigurată. Nu-i mai 
rămânea decât să câştige şi nemurirea trupească. Alchimiştii nu se 
străduiau oare a descoperi elixirul vieţii veşnice? 

Işi ridică ochii spre stele. „Atotputernice Allah, să ai teamă de 
mine, căci îţi voi lua tronul! Eu voi fi stăpânul universului! Eu şi 
numai eu!” Vorbele acestea nu le rosti, ci le păstră în căuşul 
sufletului, fiindcă ofiţerii lui nu erau vrednici să-i audă dialogul cu 
dumnezeirea... A 

Se înapoie la cartierul său general abia în zori. Inainte de a intra 
în cort, se adresă marelui vizir, care-şi savura în taină recenta.-i 
victorie asupra lui Zaganos-Paşa. 

— Khalil, ai fost desemnat să conduci personal operaţiile militare 
împotriva cetăţuilor Terapia şi Studion, ultimele avanposturi 
fortificate ale sistemului defensiv constantinopolitan. Voi asista la 
aceste asedii, care-ţi vor permite să-ţi desfăşori talentele de 
strateg. 

Sultanul îi zâmbi cu făţarnică simpatie. Khalil înţelese că era 
suspectat, că padişahul nu voia să-l scape din ochi. Deşi inima îi 
sângera, chipul lui reflectă o mare bucurie. 

— Sunt fericit, Mărite Stăpâne, fiindcă îngădui umilului tău rob 
Khalil să se bată cu duşmanul sub augustele tale priviri. 

Zaganos jubila. Sultanul îi dăduse o mare satisfacţie, răpindu-i lui 
Khalil plăcerea de a avea ultimul cuvânt. 


xxx 


Împăratul Constantinos examina alarmat crăpăturile deschise în 
pereţii fortificațiilor de neîntreruptele bombardamente inamice. Sub 
impactul uriaşelor ghiulele de marmoră, turnurile se cutremurau, 
vibrau, sufereau ca nişte fiinţe vii. Blocuri mari de piatră se rupeau 
din carnea zidurilor, prăvălindu-se peste romeii aflaţi la picioarele 
lor. 

Ofițerii de stat-major ai basileului erau consternaţi. Câţiva 
generali cercetau uluiţi stricăciunile. 

— Mă tem că va trebui să renunţăm a ne mai folosi de tunurile 


— 31 — 


noastre grele. Reculul lor zdruncină platformele de piatră, 
transmiţându-se până la fundaţii. Şocurile multiple şi repetate pun 
la grea încercare zidurile. In timp, prăbuşirea lor se va produce 
inevitabil. 

— Ce înţelegi prin „timp”, Ravduhas? întrebă împăratul. 

— O săptămână... maximum două! 

— Pe ziduri se întemeiază toată apărarea noastră! Fără ocrotirea 
lor, întreg frontul va ceda! 

Ravduhas ridică trist din umeri. 

O ghiulea inamică se sparse aproape de buza platformei de 
piatră pe care se afla împăratul. Turnul se cutremură din temelii. 
Bucăţi colţuroase de granit ţâşniră prin aer, doborând doi ofiţeri din 
statul-major imperial. Câţiva călugări infirmieri se iviră aferaţi, 
aşezară răniții pe tărgi şi coborâră pe scara interioară în încăperile 
de jos ale turnului. 

— Cred că am găsit o soluţie, Sire, spuse Ravduhas. Vom 
confecţiona nişte saltele de mari dimensiuni, umplute cu câlţi, cu 
care vom acoperi pe din afară zidurile cele mai primejduite. Vom 
amortiza astfel şocurile provocate de ghiulelele inamice. Populaţia 
civilă ne va sprijini la confecţionarea saltelelor. 

Impăratul clătină din cap cu neîncredere, dar şi cu resemnare: 

— Soluţia asta îmi pare cam bizară! Dar dacă nu există alta... 

Un ofiţer care aruncă întâmplător o privire spre tabăra duşmană 
exclamă: 

— Sire, turcii atacă! 

Constantinos se apropie de metereze şi privi în jos. 

Sub protecţia unui detaşament de infanterişti, care alcătuiseră 
din scuturile lor un paravan, se apropiau câteva companii de 
genişti. Aceştia, de îndată ce ajunseră la picioarele zidurilor, 
începură să sape malurile şanţului, răsturnând pământul înăuntru, 
spre a-l acoperi. Alţi genişti aruncau fascine care aveau să 
servească drept liant. Turcii erau ocrotiţi de cămăşi din zale, de 
care săgețile trase de arcaşii bizantini se frângeau neputincioase. 

— Cu săgețile nu facem nimic, Sire! interveni Petronas 
Camatiros, comandantul artileriei. Cu câteva lovituri de tun îi 
spulber pe toţi turcii ăştia! 

— Tunurile? Exclus! se pronunţă Ravduhas. Dacă folosiţi tunurile, 
nu mai răspund de ziduri! 

Camatiros strigă exasperat: 

— Să ripostăm doar cu săgeți artileriei otomane? Absurd! 


îi Die 


Genovezul Giustiniani Longo făcu un pas înainte. 

— O ieşire cu oamenii mei, şi îi risipesc pe turci fără multă 
osteneală. 

impăratul îl încurajă cu un zâmbet: 

— Iţi urez noroc, nobile cavaler! 

Giustiniani porni pe scări în jos. Peste câteva clipe îl văzură în 
spaţiul dintre cele două rânduri de ziduri, adunându-şi oamenii. 
Mercenarii lui se mişcau cu iuţeala şi precizia unor automate. In 
scurt timp, un detaşament alcătuit din mercenari în armuri îi atacă 
pe turci. Lupta se angajă aprigă. Pedestraşii otomani, profitând de 
avantajul superiorității lor numerice, încercară să-i copleşească pe 
soldaţii lui Giustiniani. Dar instruirea acestora în mânuirea armelor 
era incomparabil mai bună decât a osmanlâilor. Săbiile grele, rotite 
în pustiitoare secerări, zburau capete, braţe, torsuri, smulgeau 
scuturi, iatagane, deschizând pârtii însângerate printre rândurile 
duşmanilor. 

Turcii începură să bată în retragere. Informat de ieşirea 
ghiaurilor, Karagea-Paşa trimise întăriri: un regiment de infanterie 
şi trei escadroane de spahii. Pentru creştini, continuarea luptei în 
asemenea condiţii ar fi echivalat cu o sinucidere. Giustiniani şi 
mercenarii lui se retraseră luptând pas cu pas spre zidurile 
exterioare. În curând se adăpostiră înapoia lor, lăsând pe câmpul 
de luptă câţiva morţi, înconjurați de mormane de cadavre 
înveşmântate în uniforme turceşti. 


xxx 


În aceeaşi zi, marea de oameni din tabăra otomană asistă la un 
spectacol neobişnuit. Pe culmea zidurilor constantinopolitane 
defilară în sunete de trompete formaţiuni militare bizantine, cu 
drapelele fâlfâind în vânt. Erau atât de mulţi ghiaurii aceştia 
blestemaţi, încât inundaseră fortificațiile. 

Turcii, ofiţeri şi soldaţi, îşi aruncau priviri nedumerite. Li se 
spusese până atunci că apărarea bizantină era neglijabilă, iar acum 
li se oferea priveliştea unui furnicar de duşmani. Şovăielnicii 
începură a se îndoi că vor reuşi să ia curând cu asalt oraşul. 

__ Basileul Constantinos era încântat de succesul stratagemei sale. 
Incă din ajun dăduse ordin căpitanilor Gabriele Trevisan şi Alvisio 
Diedo să defileze cu marinarii lor pe creasta zidurilor, rotindu-se de 
mai multe ori în sunetul muzicilor, spre a da inamicului impresia că 
trupele bizantine sunt aproape tot atât de numeroase ca şi cele 


— 33 — 


turceşti. 

Sultanul Mehmed, informat de spectaculoasa paradă militară, în 
vreme ce asista la asediul Terapiei, se încruntă intrigat. ÎI 
dezinformase oare Yakub-Paşa, furnizându-i cifre inexacte asupra 
efectivelor armatei bizantine? Dacă basileul dispunea de trupe atât 
de multe, cum i se raportase de către cei care văzuseră strania 
defilare, probabilitatea cuceririi Constantinopolelui într-un termen 
scurt devenea problematică. Dacă ar fi nevoit să ridice asediul 
capitalei bizantine fără să fi făcut vreo ispravă, reputaţia lui ar 
suferi o gravă ştirbire. Marele vizir Khalil şi partizanii lui l-ar 
ridiculiza, iar trupele care se răsculaseră odată împotriva lui ar fi 
poate ispitite să-l înfrunte iarăşi. 

Mehmed chemă la ordin pe Khalil-Paşa şi pe cei patru generali 
care dirijau asediul Terapiei. 

— Dacă până la apusul soarelui Terapia şi Studionul nu vor 
cădea în mâinile noastre, să vă spânzurați de primul copac înalt 
întâlnit în cale. Am nevoie de toţi soldaţii spre a-i concentra sub 
zidurile Constantinopolelui! 


A 
| 


xxx 


A doua zi de dimineaţă, sub privirile constantinopolitanilor 
buluciţi pe ţărmul Mării de Marmara, avu loc altă paradă, de data 
aceasta nemăsluită. Flota navală otomană, comandată de amiralul 
Balthoglu, se desfăşură sub zidurile maritime ale oraşului. Sute de 
corăbii împânziră apele albastre zebrate de valuri înspumate, căci 
era o zi vântoasă, prevestitoare de vreme urâtă. 

Creştinii, militari şi civili, înţeleseră că din acest moment turcii îi 
rupseseră cu desăvârşire de restul lumii. Un cordon neîntrerupt de 
forţe vrăjmaşe, terestre şi navale, avea să se încolăcească în jurul 
lor, asemenea unui gigantic şarpe. 

In aceeaşi seară, bombardamentul de artilerie încetă brusc. 
Crainici ai sultanului se apropiară de fortificațiile dinspre uscat şi 
vestiră prin portavoce, în greceşte, cucerirea cetăţuilor Terapia şi 
Studion. In continuare, invitară populaţia oraşului să se adune pe 
ziduri în ziua următoare, în jurul orei prânzului, spre a asista la 
tragerea în ţeapă a prizonierilor de război romei. „Aşa pedepseşte 
lnălţimea Sa Padişahul pe ghiaurii care-i resping ofertele de 
capitulare necondiționată. Aceeaşi soartă o vor avea şi apărătorii 
Constantinopolelui dacă nu se vor preda fără condiţii în cel mai 
scurt timp.” 


SE y eE 


Când i se aduse la cunoştinţă hotărârea sultanului, basileul 
Constantinos simţi că i se încrâncenează pielea. 

— Mehmed încalcă cele mai elementare uzanţe internaţionale! 
rosti cu mânie. Nu este la prima lui crimă de acest fel. Toate 
popoarele civilizate respectă viaţa prizonierilor. Dar la ce ne putem 
aştepta de la nişte barbari? 

Spre a da o satisfacţie - din nefericire derizorie - supuşilor săi şi 
spre a dovedi turcilor voinţa-i neclintită de a continua lupta, dădu o 
proclamaţie, îndemnând trupele creştine să lupte cu cea mai mare 
dârzenie pentru apărarea oraşului. În încheiere ordonă ca turcii 
căzuţi în captivitatea bizantinilor să fie spânzurați pe zidurile de 
centură, sub ochii otomanilor, în semn de represalii faţă de 
executarea prizonierilor romei. 

Legile umanitare erau înlăturate de legea Talionului! 


xxx 


lakumi Paraskevos stătea ghemuit în pat, ţinându-şi genunchii la 
gură, şi asculta tremurând zgomotul asurzitor al bombardamentului 
care potopea de patru zile fortificațiile dinspre uscat ale 
Constantinopolelui şi cartierele de locuinţe din preajma acestora. 
Deşi afară strălucea soarele, în odaie domnea semiîntunericul. 
Draperiile trase nu lăsau să se filtreze decât o geană de lumină 
palidă, îngemănată cu lumina gălbuie, muribundă, a unei candele 
cu untdelemnul pe sfârşite. Câteva icoane vechi erau aşezate pe 
perete, deasupra unui mic altar de casă. 

De aproape un deceniu - căci socoteala exactă a anilor o uitase 
de mult - lakumi Paraskevos stătea între cei patru pereţi ai odăii 
sale. In tot acest timp nu părăsise niciodată casa. Nu vedea nici 
soarele şi nici lumea de pe stradă decât prin plasa deasă a 
perdelelor. Cunoscuţii şi vecinii nu mai ştiau dacă trăieşte sau a 
murit. 

lakumi îşi schimbase voluntar căminul în temniţă, fiindcă nu mai 
voia să vadă oameni şi nici să fie văzut de aceştia. Singura fiinţă pe 
care o tolera în preajma lui era Vanghelia, maică-sa. Numai ea 
păstra legătura cu lumea din afară. Muncea ca să asigure existenţa 
ei şi a „băiatului”, făcea cumpărăturile, pregătea de mâncare, 
într-un cuvânt, întreținea gospodăria şi familia. lakumi împlinise 27 
de ani, dar după înfăţişare, nimeni nu i-ar fi putut aprecia vârsta. 
Nici el însuşi nu mai ştia cum arată, căci în casă nu exista oglindă. 
lakumi avea oroare de propriul său chip şi, într-un fel, repulsia lui 


— 35 — 


era justificată. Lepra îi mâncase obrajii, nasul, buzele, lăsându-i 
oasele aproape dezgolite de carne. Mâinile, pe care nu putea să nu 
le vadă, ajunseseră nişte cioturi, cu degete pe jumătate măcinate. 
De obicei le ţinea înfăşurate în cârpe, ca să-şi ferească privirile de 
înfăţişarea lor hidoasă. 

Se îmbolnăvise la vârsta de 19 ani, pe când părintele său, 
Dimitraki, era gardian la un lazaret de leproşi din Constantinopole. 
Tatăl, aflat în contact permanent cu bolnavii, nu se molipsise. În 
schimb, pacostea îl lovise pe băiat. 

De îndată ce lakumi observase primele semne ale bolii la 
încheieturile mâinilor, nu mai ieşise din casă. Tatăl, care văzuse în 
cadrul activităţii lui mii de leproşi, în toate fazele, îi pusese cu 
precizie, dar şi cu groază, diagnosticul. De atunci, Dimitraki şi 
Vanghelia îşi ţinuseră fiul închis în odaia lui, păstrând cu străşnicie 
taina. Dacă s-ar fi aflat în cartier că băiatul are lepră, nimeni şi 
nimic nu l-ar fi scăpat de o internare în lazaret. 

Trecuseră ani. Dimitraki murise după ce fusese lovit în cap cu o 
piatră de un lepros cuprins de un acces de nebunie furioasă. 
Vanghelia îl plânsese o vreme, fiindcă îşi pierduse nu numai soţul, 
ci şi singurul sprijin, dar nu se lăsase doborâtă de disperare. 
Deoarece fiul ei trebuia hrănit şi protejat, se înhămase singură la 
muncă. 

In voluntara lui închisoare, lakumi îşi măcină traiul plângându-şi 
soarta şi aşteptând sosirea de la lucru a maică-si, cu care schimba 
câte o vorbă. Pe cât de posac se arăta lakumi, pe atât de guralivă 
era Vanghelia. Când îi servea prânzul sau cina, îi povestea tot felul 
de întâmplări văzute prin oraş. 

Viaţa aceasta monotonă se desfăşurase fără zguduiri pentru 
bietul lepros, până în cea de-a doua zi a asediului. Dimineaţa, 
maică-sa plecase - ca de obicei - la lucru. Dar la prânz nu se mai 
înapoiase spre a-i da de mâncare. lakumi nu se lăsase cuprins de 
panică, fiindcă se mai întâmplase ca maică-sa să întârzie în oraş. 
Dar când absenţa ei se prelungise după lăsatul nopţii, îl asaltase 
brusc spaima. Dacă i se întâmplase ceva rău bătrânei?... Ştia că 
turcii asediaseră Constantinopolele. Auzea şi zgomotul canonadei. 
Când zăbranicul nopţii se lăsase asupra oraşului, văzuse pe după 
perdeaua dată puţin la o parte cerul înroşindu-se spre soare-apune 
de para incendiilor. 

După ce se scursese şi a doua zi fără ca Vanghelia să-şi facă 
apariţia, lakumi simţise că îl încolţeşte nebunia. Ce avea să se 


aleagă de el dacă dispărea maică-sa? Cine avea să-i mai aducă 
hrană, să-i poarte de grijă, să-l încurajeze, să-l mângâie? Va trebui 
să iasă din casă spre a-şi căuta singur de mâncare... Numai la 
gândul că avea să fie văzut de lume, îl cutremura o spaimă vecină 
cu demenţa. 

Fiindcă îl chinuia foamea, consumase toate alimentele pe care le 
mai găsise prin dulapuri. După un frământat monolog, convenise că 
trebuia totuşi să iasă în oraş, spre a-şi găsi un rost. Desigur, nu se 
va aventura pe străzi decât după lăsatul nopţii, căci trebuia să se 
ferească de oameni. 

Cu sufletul încleştat de emoție, aşteptă apusul soarelui, apoi 
coborârea întunericului. Se îmbrăcă anevoie, fiindcă cioturile 
mâinilor abia îl mai ajutau. Işi trase adânc pe frunte o pălărie cu 
boruri largi, purtată odinioară de tatăl său, îşi învălui faţa până sub 
ochi cu o năframă a maică-si, apoi deschise înfrigurat zăvorul uşii şi 
ieşi în lume. 

Când se văzu sub cerul liber, îl trecură fiori. Aerul curat de afară, 
după anii petrecuţi în atmosfera viciată a odăii lui cu ferestre veşnic 
închise, îl îmbătă ca o băutură tare. Pe ulițele cufundate în beznă 
nu întâlni însă urmă de om, ceea ce îi mai dădu curaj. Se îndepărtă 
de casă - dar nu prea mult - pentru că îi era frică să nu se 
rătăcească. Il înspăimânta atât de tare libertatea după cei opt ani 
de claustrare, încât îl chinuia o senzaţie de vomă. Când văzu un om 
ivindu-se după un colţ al străzii, îi veni să o ia la fugă. Dar nu îl 
ajutau picioarele, căci îi căzuseră parte din degete şi abia mergea 
şchiopătând. Din fericire, necunoscutul, preocupat de treburile lui, 
trecu grăbit pe lângă el, fără să-i acorde vreo atenţie. Se încrucişă 
şi cu alţi inşi, dar nici aceştia nu părură să-l remarce. lakumi răsuflă 
uşurat. Trecuse cu bine primul examen al luării de contact cu 
oamenii. Nu-i rămânea acum decât să-şi găsească de mâncare. In 
buzunar avea ceva bani din anemicele economii ale maică-si. 

Ferestrele luminate ale unei cârciumi îl atraseră ca un magnet. 
Văzu la un geam nişte ghirlande de cârnaţi atârnaţi de o bârnă 
afumată. Dacă ar fi fost sănătos, ar fi intrat în prăvălie, ar fi 
cumpărat doi cârnaţi, ceva pâine şi un pahar cu rachiu. Prea mult 
nu l-ar fi costat. Dar nu îndrăzni să păşească pragul. La gândul că 
oamenii dinăuntru i-ar desluşi la lumina lămpii chipul pustiit, îl 
cuprinse iarăşi groaza. g 

Se îndepărtă de cârciumă. In timp ce mergea pe străzi, îşi căuta 
din ochi mama. Ce fericit ar fi dacă Vanghelia s-ar ivi după colţul de 


SIE e 0 


acolo!... Dar speranţele lui nu se împlineau. Pe Vanghelia o 
înghiţise parcă pământul. 

Intestinele lui lakumi chiorăiau, cerându-şi porţia de hrană. 
Foamea, stăvilită un timp de emoția primei lui escapade nocturne, 
se trezi iarăşi, violentă, chinuitoare. După o cotitură a străzii apăru 
o femeie. Mergea grăbită, purtând în mână o legătură cu forme 
rotunde. Într-o astfel de legătură Vanghelia îi aducea lui de 
mâncare. Amintirea bunătăţilor preparate de maică-sa îl îmboldi şi 
mai vârtos să caute ceva care să-i astâmpere foamea. Fu ispitit să 
se repeadă asupra femeii şi să-i smulgă legătura, dar după o scurtă 
şovăire renunţă. i 

Umilit, îndurerat, îşi continuă drumul. incepu să plângă. Lacrimi 
fierbinţi i se prelingeau pe obrajii devoraţi de lepră. Deodată 
privirile i se opriră asupra gunoaielor îngrămădite în faţa unor case. 
Işi aminti că maică-sa zvârlea la gunoi resturile de alimente pentru 
pisicile şi câinii vagabonzi. Poate că va avea şi el norocul să 
găsească ceva bun printre rămăşiţele aruncate pe stradă. Un 
morman mai înalt decât celelalte, lipit de zidul unei case bogate, cu 
obloanele trase, îl făcu să se oprească. Oamenii avuţi nu sunt 
zgârciţi cu alimentele. Numai săracii înfulecă şi ultimele firimituri de 
pe masă. Poate va găsi vreo bucată de carne mai puţin alterată. 

Se plecă şi începu să scormonească înfrigurat cu cioturile lui 
printre rămăşiţele intrate în putrefacție. Văzu o coastă de porc cu 
ceva carne pe ea. O apucă şi vru să o tragă din grămadă. Deodată 
îi dădu drumul, scăpând un strigăt de groază şi de scârbă. Un 
şobolan mare cât o pisică, care umbla prin gunoi, îl muşcase de 
mână, înfigându-şi dinţii mici, dar ascuţiţi ca briciul, în ciotul 
degetului arătător. Aproape că nici nu simţise durerea. 

Disperat, izbucni iarăşi în plâns... 

Bubuiturile tunurilor continuau să se rostogolească în partea de 
apus a oraşului. Un liliac cu aripile desfăcute, care fugea ca şi 
lakumi de oameni şi de lumină, zbură pe deasupra lui, pierzându-se 
în noapte... 


xxx 


Elefteria Thrasaki trecea prin Forum Bovis, când văzu multă lume 
adunată lângă obeliscul egiptean. Mulțimea - alcătuită mai ales din 
femei, bătrâni şi copii - asculta vocea cu sonorități metalice a unui 
crainic care dădea citire unui apel al împăratului Constantinos către 
populaţia Constantinopolelui. 


— 38 — 


„Cetăţeni!... Războiul dezlănţuit de turci împotriva noastră ne 
impune sacrificii sângeroase. Luptele se desfăşoară cu îndârjire 
atât pe uscat, cât şi pe mare. Vitejii noştri soldaţi apără cu preţul 
vieţii lor independenţa imperiului, viaţa voastră şi a copiilor voştri, 
bunurile spirituale şi materiale ale întregului popor. Cetăţeni ai 
Constantinopolelui! Bombardamentele executate fără întrerupere 
de turci asupra fortificațiilor noastre au pricinuit mari stricăciuni, 
surpând alocuri zidurile de centură. Toţi cetăţenii valizi ai oraşului, 
bărbaţi şi femei, sunt chemaţi fără zăbavă la fortificaţii, spre a 
contribui cu munca lor la consolidarea zidurilor avariate. Graţie 
acestui efort vor îngădui soldaţilor care sunt folosiţi actualmente la 
lucrările de reparaţii să se înapoieze la metereze spre a rezista cu 
arma în mână musulmanilor. Dumnezeu Atotputernicul şi Sfânta 
Fecioara Maria ne vor ajuta în măsura în care noi ne vom ajuta! 

Constantinos Imperator.” 


Elefteria Thrasaki încercă să prindă tâlcul îndemnurilor basileului. 
Bănuitoare din fire, căuta întotdeauna scopuri tainice, duşmănoase 
poporului, în proclamaţiile imperiale. 

Când crainicii stăpânirii citiseră - înainte de deschiderea 
ostilităţilor - proclamația prin care basileul poruncea cetăţenilor să 
se înroleze sub flamurile imperiale spre a apăra fiinţa Capitalei 
primejduite, Elefteria Thrasaki cugetase îndelung, apoi avusese o 
lungă discuţie cu lanaros, soţul ei. 

— Bărbate, ai hotărât să te baţi pentru împărat şi pentru oraşul 
ăsta blestemat, în care n-am cunoscut decât mizeria. Te-ai înscris 
voluntar ca să mori pe ziduri, lăsându-mă pe mine văduvă şi pe 
copiii tăi orfani. Dacă ai socotit că aşa este bine, te priveşte! Pe 
băieţii mei, pe cedrii mei frumoşi, Haralambis, Sifakas şi Manolis, 
n-am să-i las să plece la luptă! Nu vreau să-şi înfrăţească sângele 
cu ţărâna şi să-i mănânce viermii în groapa comună, când pentru ei 
viaţa abia începe. Haralambis are nouăsprezece ani, Sifakas, 
şaptesprezece, Manolis, şaisprezece. Am să-i ascund la fratele meu 
paraliticul, unde nimeni n-are să-i caute, fiindcă în casa lui nu s-a 
auzit niciodată gunguritul copiilor. Lasă-mă să termin, bărbate! Mai 
avem şi două fete frumoase, zâne, nu altceva! Am să le feresc şi pe 
ele de ochii oamenilor până ce o să treacă furtuna. Noi suntem 
săraci, bărbate. Nu avem averi de apărat. Sub romei ori sub turci o 
să ducem aceeaşi viaţă nevoiaşă. Pentru cine să se jertfească 
feciorii mei? Pentru Manusakas, băcanul din colţ, la care ne-am 


— 39 — 


înglodat în datorii? Pentru Fundukas, argintarul, care ne sfidează cu 
banii lui şi cu rochiile scumpe ale neveste-si? Pentru Theophanos, 
stareţul monastirii din apropiere, care plesneşte de gras ce e, fără 
să se fi gândit vreodată a ne îndestula şi pe noi cu pomană, deşi 
aveam atâţia copii de crescut? Pentru împărat şi pentru ciracii lui 
vânduți papistaşilor? Pentru cine să se jertfească feciorii mei? 
Spune, pentru cine? 

lanaros încercase timid să-i explice cum stăteau lucrurile, dar în 
cele din urmă plecase capul în faţa bărbătoasei sale neveste, care 
în căminul lor cântase întotdeauna cocoşeşte. 

In vreme ce crainicul se îndepărta, făcând sul proclamația 
basileului, oamenii care-l ascultaseră se priveau plini de îngrijorare, 
împărtăşindu-şi veşti rele. Câţiva bătrâni comentau apelul imperial, 
adăugând că lumea trebuia să înţeleagă nevoile ţării şi să alerge la 
ziduri. 

„Vă convine să faceţi pe vitejii, lăsând jertfele pe seama celor 
tineri!” reflecta Elefteria mânioasă. „Sunteţi atât de dărâmaţi, încât 
nimeni nu mai are nevoie de voi! Mai bine v-aţi vedea de 
neputinţele voastre, boşorogilor!” 

Un neguţător de grâne, cu hainele decolorate şi roase în coate, 
pe care Elefteria îl cunoştea din vedere, izbucni furios: 

— Eu n-am ce să caut pe ziduri! Să se ducă acolo venețienii şi 
genovezii, care s-au îmbogăţit pe spinarea noastră! Pe mine m-au 
îngropat dările. Ei se bucură de avantaje fără număr. Fac comerţ 
fără a da socoteală autorităţilor imperiale. Eu n-am de gând să 
muncesc la fortificaţii! N-am să muncesc nici dacă basileul ne va sili 
s-o facem! N-au decât să mă bage la închisoare! N-au decât! M-am 
săturat de toţi şi de toate! M-am săturat! 

Se îndepărtă vorbind de unul singur şi gesticulând dezordonat. 
Elefteria Thrasaki îi ascultase tirada şi îi dăduse dreptate. Violenţele 
lui verbale îi întăriseră convingerile. Porni spre casă fără să se mai 
uite la ceilalţi oameni care se risipeau plini de îngrijorare... 


xxx 


Sultanul Mehmed îşi împlântă privirile în ochii amiralului său, 
temutul Suleiman Balthoglu, supranumit „marinarul de fier”. 

— Terapia şi Studionul au căzut în mâinile noastre. Ţie, 
Balthoglu, îţi revine misiunea să ataci şi să cucereşti cetăţuia de pe 
insula Prinkipo, ultimul avanpost maritim al capitalei bizantine. Cât 
timp îţi trebuie ca să debarci pe insulă şi să iei cu asalt cetăţuia? 


— 40 — 


Amiralul arătă clepsidra aşezată pe masă, alături de hărţile 
militare. 

— Atâta timp cât îi trebuie nisipului din clepsidră spre a se 
scurge de douăzeci şi patru de ori. 

Sultanul zâmbi. li plăcu siguranţa amiralului şi precizia 
răspunsului său. Balthoglu se prosternă la picioarele padişahului, 
sărutându-i vârfurile cizmelor, apoi încălecă şi porni în galop spre 
cartierul general al flotei de la Cele Două Coloane. Pe drum râdea 
în barbă. IlI dusese de nas pe mucosul imperial cerând douăzeci şi 
patru de ore pentru o operaţie ce nu va dura mai mult de 
şase-şapte ceasuri. În acest chip îşi va spori reputaţia de strateg. 
Era bine informat asupra capacităţii de rezistenţă a fortăreței din 
Prinkipo. Ultimii Paleologi o lăsaseră în paragină, fiindcă nu 
avuseseră fonduri pentru reparaţii. Garnizoana cuprindea circa 
treizeci de mercenari, la care se adăugau localnicii refugiaţi între 
zidurile cetăţuii. Pregătise din timp această operaţie. Stabilise 
unităţile navale care aveau să participe şi dăduse instrucţiuni 
amănunțite comandanților respectivi. 

Era aproape miezul nopţii când ajunse la cartierul său general de 
pe ţărmul Bosforului. Fiindcă îi plăcea huzurul, cină ca un sibarit. 
Luna se urcase deasupra Galatei când Balthoglu, sătul şi bine 
dispus, cobori pe plajă, unde îl aşteptau aghiotanţii săi. Dinspre 
uscat bătea un vânticel călduţ, primăvăratic, impregnat cu miros de 
iarbă proaspătă. Amiralul străbătu cu pas vioi pasarela până la 
puntea de comandă a navei sale. Noaptea luminoasă îi îngăduia să 
desluşească siluetele galerelor, biremelor şi triremelor care aveau 
să-l însoţească. Lăsase grosul flotei să blocheze intrarea Cornului 
de Aur, rezervându-şi pentru cucerirea insulei Prinkipo o escadră 
alcătuită din optzeci de nave. Echipajele, inclusiv trupele de 
infanterie şi de artilerie auxiliare, se ridicau la douăsprezece mii de 
oameni. 

Constantinopolele se profila în depărtare pe fundalul celor şapte 
coline, înspicate ici şi colo de luminiţe pâlpâitoare. In schimb, de-a 
lungul liniei de centură dinspre uscat incendiile înroşiseră văzduhul. 

Navele atinseră punctele de debarcare de pe insulă fără a 
întâmpina vreo rezistenţă. Soldaţii coborâră pe uscat în pas 
alergător. Balthoglu se temea ca nu cumva garnizoana cetăţuii să i 
se predea fără luptă, văduvindu-l de un succes spectaculos. Se 
bucură când patrulele trimise în cercetare se înapoiară raportând 
că porţile cetăţuii erau zăvorâte. 


— 41 — 


Trupele turceşti se instalară pe poziţii în jurul fortificațiilor. 
Potrivit datinii otomane, crainicii cerură garnizoanei greceşti să 
capituleze, oferind în schimb garantarea vieţii şi a libertăţii. Faţă de 
răspunsul negativ al mercenarilor, Balthoglu ordonă deschiderea 
focului. i 

Se luminase de ziuă. In curând Balthoglu avu prima surpriză 
dezagreabilă. Tunurile uşoare aduse de pe navele sale nu biruiră 
rezistența zidurilor. Canonada continuă două ceasuri, apoi amiralul 
ordonă trupelor să pornească la asalt. 

Arcaşii turci sloboziră zeci de mii de săgeți asupra meterezelor, 
acoperind înaintarea infanteriştilor, care purtau scări înalte, 
necesare escaladării zidurilor. Apărătorii cetății, protejați de armuri, 
nu avură de suferit de pe urma săgeţilor. Adăpostiţi după creneluri, 
aruncau asupra  asediatorilor săgeți bine ţintite, rărindu-le 
rândurile. Populaţia civilă refugiată în cetăţuie revărsa asupra 
turcilor ajunşi la picioarele zidurilor bolovani şi cazane cu apă fiartă. 
Răsăritul soarelui îl găsi pe Balthoglu înnebunit de furie. Trupele 
sale nu făcuseră niciun progres. Romeii, deşi puţini la număr, 
ţineau piept cu încăpățânare. Amiralul se uita exasperat la astrul 
care se înălța pe bolta cerului, batjocorindu-i parcă neputinţa. Il 
obseda imaginea clepsidrei de pe masa cu hărţi a sultanului. După 
chipul cum se desfăşura asediul, nici nu putea fi vorba de un 
succes rapid. 

Furibund, opri asaltul, ordonând un nou şi masiv bombardament 
de artilerie. Recomandă servanţilor de la tunuri să ochească atent 
crenelurile, spre a le sfărâma şi ucide pe apărători. Ofițerii din 
statul-major erau consternaţi. 

— Să-mi aduceţi imediat un număr cât mai mare de localnici! 
ordonă Balthoglu aprins. Femei, bătrâni, copii, fără deosebire! Cu 
toţii să fie traşi în ţeapă aici, sub ziduri, ca să ştie blestemaţii de 
ghiauri ce-i aşteaptă! 

Indeplinirea poruncii lui ceru timp, fiindcă localnicii care nu se 
refugiaseră înlăuntrul fortăreței se ascunseseră prin cele mai 
adânci coclauri. Până să fie aduşi cu cârdul şi înfipţi în ţepuşele 
înalte cât un stat de om, sosi vremea prânzului. Spectacolul 
nenorociţilor care se zvârcoleau în chinurile agoniei nu numai că nu 
făcu să scadă moralul asediaţilor, ci le întări voinţa de a se lupta 
până la capăt. 

Cuprins de o frenezie a distrugerii, Balthoglu ordonă atunci 
nimicirea monastirii de călugăriţe din vecinătatea cetăţuii, precum 


SEE n pa 


şi profanarea mormintelor din incinta bisericii, în care dormeau 
pentru veşnicie basilei şi basilise. Turbat de mânie, îşi smulgea 
hainele, urla, blestema, umblând de colo până colo, dând porunci 
adeseori contradictorii. Opri bombardamentul, ordonă un nou asalt, 
apoi redeschise focul de artilerie. li trecu prin minte să aducă 
maşini de asediu, catapulte şi berbeci, pentru a dărâma porţile 
cetăţuii, dar se răzgândi. Dacă s-ar afla la cartierul general al 
sultanului că amiralul a solicitat maşinile folosite la asediul 
Constantinopolelui spre a cuceri o mică cetăţuie, pe jumătate 
ruinată, ar furniza argumente zdrobitoare duşmanilor lui, care abia 
aşteptau să-l discrediteze. 

In vreme ce se frământa căutând noi soluţii, se apropie de el un 
şef de echipaj. 

— Ce pofteşti? se răsti amiralul. 

— Slăvite stăpâne, la noi, în Anatolia, obişnuim să facem foc de 
vreascuri umede la gura vizuinilor cu vulpi. Fumul pătrunde în 
vizuină, înăbuşind vulpea şi silind-o să iasă afară. 

Balthoglu înţelese că i se oferea un mijloc rapid şi eficace, care 
să-l scoată din încurcătură. 

— Cum te cheamă? 

— Daud, luminate stăpâne! 

— Daud, pune-ţi planul în aplicare! Dacă reuşeşti, te fac ofiţer. 
Dacă dai greş, te trag în ţeapă, fiindcă datorită ţie pierd un timp 
preţios. La treabă! 

Cinci sute de oameni, puşi sub comanda lui Daud, începură să 
strângă mormane de vreascuri şi să le îngrămădească la picioarele 
zidurilor cetăţuii. Le îmbibară cu pucioasă şi cu smoală, apoi le 
dădură foc. În jurul vastului edificiu se ridică la repezeală un vârtej 
de fum negru, irespirabil. 

Trupele turceşti, înăbuşite de volutele negre care încingeau 
cetăţuia, se retraseră la câteva sute de metri. Balthoglu aştepta cu 
înfrigurare roadele metodei lui Daud. 

Deodată, din rândurile soldaţilor săi izbucniră strigăte de 
bucurie. Făcându-şi loc printre faldurile jucăuşe ale perdelelor de 
fum înecăcios, apărură primii mercenari, cu braţele ridicate. In 
urma lor păşeau localnicii care-i ajutaseră în luptă. Toţi aceştia 
arătau jalnic. Răniţi, cu arsuri pe mâini şi pe faţă, înnegriţi de 
funingine, îl făcură pe Balthoglu să se întrebe cu uimire cum de 
rezistaseră cu atâta succes numeroasei lui armate. Graţie lui Daud 
îşi îndeplinise misiunea înaintea termenului aprobat de sultan. 


— 43 — 


— Prizonierii să fie traşi în ţeapă şi plimbaţi de-a lungul zidurilor 
dinspre mare ale Constantinopolelui! porunci amiralul. lar locuitorii 
insulei să fie vânduți ca robi! 

Aruncă o ultimă privire asupra cetăţuii care-i periclitase la un 
moment dat cariera şi, înainte de a cobori spre țărm, îl chemă pe 
Daud. 

___— Voinicule, te ridic la rangul de comandant de galeră! Voi cere 
Inălţimii Sale Sultanul să-ţi semneze chiar azi brevetul de ofiţer. Să 
mă slujeşti şi mai departe cu aceeaşi pricepere! 


xxx 


Senatorul Constantinos Comnen se afla la postul său de 
comandă de pe turnul Sfântului Diamandis, când fiul său cel mai 
mic, Leandru, i se înfăţişă, purtând cămaşă de zale şi sabie la 
centură. Senatorul era nervos şi obosit, fiindcă abia respinsese cu 
trupele sale un puternic atac inamic. 

— Ce cauţi aici? îşi întrebă cu asprime feciorul. 

— Îţi cer permisiunea să mă înrolez printre apărătorii oraşului! 

Senatorul crezu că n-a înţeles bine. 

— Ce spui? 

— Vreau să mă bat cu turcii! 

Ochii  strălucitori ai  băieţandrului, aerul său semet, 
combativitatea lui îl impresionară pe bătrân. Prâslea era doar 
favoritul lui. 

— Tu ai să-ţi vezi de şcoală, Leandru! Termină-ţi întâi studiile, 
după aceea poţi să încingi sabia! 

— Nu mă mai duc la academie, tată! Nu se mai ţin nici jumătate 
din cursuri. Profesorii tineri au îmbrăcat armura. Şi dintre studenţi 
s-au înrolat mulţi în armată. Cei care au rămas nu fac altceva decât 
să se certe, să se insulte, să se încaiere. Unioniştii cu antiunioniştii, 
partizanii  Paleologilor cu adversarii Paleologilor, beliciştii cu 
pacifiştii... 

— Văd că şi tu ai câteva vânătăi! zâmbi senatorul. 

— Dacă aş fi stat deoparte, m-ar fi învinuit că sunt laş. lar dacă 
mă bat, barem să mă bat cu turcii! 

Senatorul îi vorbi de data aceasta cu blândeţe şi înţelegere: 

— Tu eşti nevârstnic. Nu e destul că fraţii tăi se luptă pentru 
Bizanţ? Nu fac ei parte din statul meu major? 

— Fraţii mei? exclamă Leandru, strâmbând dispreţuitor din nas. 
Eu n-aş accepta să mă adăpostesc sub pulpana ta. Detest 


— 44 — 


favoritismele! Vreau să lupt cot la cot cu soldaţii de rând! 

„Imi seamănă! reflectă senatorul cu tainică mândrie. E tot atât 
de dârz ca şi mine!” Adăugă cu voce tare: 

— ţi preţuiesc simţămintele, Leandru. Ai încuviințarea mea. Am 
dorit să te feresc de primejdii. Dar poate e mai bine aşa. Mergi pe 
drumul pe care ţi lai ales! Dumnezeu să te ajute!... 

Infinită este capacitatea de adaptare a oamenilor şi la bine, şi la 
rău. Când Leandru se îndreptă spre centrul de recrutare din Forum 
Amastianorum, aproape că nici nu mai auzea bubuiturile tunurilor, 
atât de mult se deprinsese cu vuietul lor. Şi localnicii umblau pe 
stradă văzându-şi de treburi, ca şi când nu s-ar fi aflat în plin 
război. Atmosfera de calamitate se făcea simțită doar când treceau 
pe stradă convoaie cu răniţi, cârduri de prizonieri turci, 
detaşamente de călăreţi înarmaţi, ori coloane de soldaţi romei cu 
armurile scofâlcite, acoperite de praf şi mânjite cu sânge închegat. 
Uneori se scurgeau spre ziduri cete numeroase de civili, încadraţi 
de ofiţeri şi urmaţi de care încărcate până la refuz cu materiale de 
construcţie. 

Lumea începu să-şi dea seama de gravitatea situaţiei doar când 
prăvăliile cu alimente prinseră să se golească de mărfuri, iar 
preţurile să crească vertiginos. Poliţia hăituia pe speculanţi, dar 
setea de îmbogăţire a acestora era mai puternică decât frica de 
sancţiuni. 

Pe străzi nu se mai vedeau litiere somptuoase, echipaje 
elegante, veşminte luxoase. Bogăţiile fuseseră ascunse cu grijă. 

La cercul de recrutare, ofiţerul de serviciu îşi dădu imediat 
seama că Leandru era nevârstnic, dar nu făcu obiecţiuni, fiindcă 
primise instrucţiuni să trimită la lucru pe fortificaţii pe toţi civilii 
capabili de muncă. Când noul candidat îşi declină numele, ofiţerul îl 
privi cu interes. 

— Eşti fiul senatorului Comnen? 

— Da, Kir ofiţer. 

— Acum vreo zece ani am fost sub comanda sa. Era un om 
deosebit. Se uită cu simpatie la Leandru. Bănuiesc că vrei să fii 
trimis în linia întâi... Din nefericire, la ora actuală avem mai multă 
nevoie de oameni la repararea fortificațiilor. 

Chipul lui Leandru se posomori vizibil. 

Ofiţerul se grăbi să adauge: 

— Mă tem însă că n-ai să fii în stare să cari bolovani şi 
lemnărie... Poate că ar fi mai bine să renunti... 


— 45 — 


— Am muşchi zdraveni! zise Leandru, umflându-şi pieptul şi 
încordându-şi bicepşii. 

— Bine, replică ofiţerul. Ai să te duci la poarta Sfântului Roman şi 
ai să le arăţi celor de acolo biletul acesta, continuă, completându-i 
un document cu numele lui şi cu sarcina pentru care fusese 
recrutat. S-ar putea ca acolo să ţi se încredinţeze alte atribuţii. 

— Chiar să mă şi trimită în linia întâi? întrebă Leandru cu 
speranţă în glas. 

— De ce nu? 

Băieţandrul luă biletul, îl vâri în buzunarul dinăuntru al hainei şi, 
după ce salută milităreşte, ieşi în stradă. Pe măsură ce se apropia 
de ziduri, se intensifica şi vuietul canonadei. Pe drum se încrucişă 
cu o coloană de răniţi duşi pe tărgi, militari şi civili cu hainele 
sfâşiate şi îmbibate de sânge. Un soldat cu braţul stâng bandajat, 
care făcea de pază la poarta Sfântului Roman, îi făcu semn cu 
lancea să intre pe uşa care ducea în interiorul turnului celui mare 
din dreapta porţii. Leandru salută scurt şi păşi pragul... 

Rezemat de unul din crenelurile turnului, căpitanul Reynaud de 
Brienne urmărea cu privirile batalioanele de turci care se apropiau 
în formaţii masive sub protecţia unui intens tir de artilerie, care 
făcea să se cutremure fortificațiile. Nu-i plăcea desfăşurarea 
operaţiilor militare. Cu excepţia mercenarilor lui Giustiniani şi a 
puţinelor trupe regulate bizantine din sectorul său, apărătorii 
zidurilor erau lipsiţi de experienţă. Deşi manifestau un zel lăudabil, 
le mai trebuia multă instrucţie militară spre a ţine piept 
başibuzucilor, spahiilor şi ienicerilor care aveau războiul în sânge. 
Dintre arcaşii de sub comanda lui, prea puţini erau ochitori de prim 
rang. 

Căpitanul cercetă cu privirea zidul exterior. În câteva locuri 
fusese dărâmat de ghiulelele inamice. În timpul nopţii, militarii şi 
civilii îl cârpiseră rudimentar. Nu! Nu-i plăcea deloc războiul acesta 
de uzură. Il înflăcărau doar bătăliile desfăşurate pe întinderi vaste, 
cu foarte variate operaţiuni tactice, cu impetuoase şarje de 
cavalerie şi cu spectaculoase marşuri şi contramarşuri ale 
formațiilor de infanterie. De Brienne constata cu amărăciune că 
tunurile câştigaseră în importanţă, dând bătăliilor un caracter lipsit 
de eleganţă, de cavalerism. In concepţia lui, artileriştii nu erau 
decât nişte meseriaşi care se războiau în chip laş, de la distanţă. 
Când pedestraşii răzbeau până la poziţiile bateriilor de artilerie, 
soarta tunarilor era pecetluită. 


— 46 — 


Între timp, turcii ajunseseră la şanţul cu apă, peste care aruncau 
podeţe mobile. Soldaţii lui Giustiniani, adăpostiţi după crenelurile 
parapetului exterior, îi potopeau cu săgeți şi cu bolovani aruncaţi 
de catapulte. De Brienne observă un başibuzuc lovit în ochi de o 
săgeată. Turcul, întins cu burta în sus pe pământ, mişca spasmodic 
din membre ca o broască ţestoasă căzută pe spate. Spectacolul 
acesta îl mai înveseli. Atenţia îi fu atrasă apoi de un ofiţer otoman 
care dirija instalarea podeţelor. Bătu pe umăr pe un soldat de lângă 
el, arătându-i-l cu mâna. 

— Ofiţerul de colo! la-l! 

Din arcul soldatului ţâşni o săgeată care nu-l lovi pe turc. 
Reynaud făcu o schimă scârbită. „Cu ce oameni merg la război!” 
reflectă mânios. Smulse arcul din mâna soldatului şi îi luă o săgeată 
din tolbă. 

— Uită-te la mine! îi strigă. 

Incordă arcul, ochi şi trase. Săgeata zbură zbârnâind prin aer şi 
îşi încheie traiectoria înfigându-se în gâtul ofițerului, care-şi agită 
grotesc braţele, apoi căzu în şanţul cu apă. Incălzit, de Brienne luă 
o nouă săgeată. O slobozi, nimerind pe un başibuzuc care se uita în 
şanţ după ofiţerul căzut. In aceeaşi clipă observă prezenţa lui 
Leandru, care se oprise în stânga lui. IIl măsură din cap până în 
picioare. 

— Ce cauţi aici? 

Băieţandrul îi înfăţişă biletul eliberat de centrul de recrutare. În 
vreme ce Reynaud parcurgea cu privirile documentul, Leandru se 
uită printre creneluri la liniile turceşti. Vânzoleala oamenilor cu 
turbane, sclipirile de la gura tunurilor, agitația din tabăra bizantină 
îl buimăciră. 

— Dumneata eşti Leandru Comnen? zâmbi cu ironie francezul. 
Aici nu avem nevoie de copii! Pe ziduri, oamenii se bat şi mor, nu 
se joacă! 

— Nu am venit să mă joc! ripostă Leandru înfipt. 

— Du-te acasă, puştiule, ascultă-mă pe mine! Dacă vrei, fă 
scrimă cu prietenii, dar lasă treburile serioase pe seama noastră. 

Tonul lui era vădit ofensator. Il irita tinerelul acesta frumuşel, 
căruia Irina Kalamides îi trimitea scrisori de dragoste. Oh, cât sânge 
rău îi făcuse lectura  înflăcăratelor ei rânduri adresate 
adolescentului! 

— Crede-mă, băiatule, nu e deloc plăcut să zaci într-un spital şi 
să te mănânce viermii. Viermii, amice, se înfruptă şi din carnea 


— 47 — 


oamenilor vii, nu numai a celor morți. 

Obrajii lui Leandru se împurpurară. 

— Am venit aici ca să rămân, Kir de Brienne! rosti cu dârzenie. 

Ofiţerul ridică din sprâncene. 

— Mă cunoşti, tinere? 

— Din vedere. 

De Brienne chemă pe un şef de grupă. 

— Condu pe flăcăul acesta la căpitanul Vorenas! Poate are ce 
face cu el. 

Le întoarse apoi spatele. 

— Haidem! vorbi gradatul lui Leandru. Căpitanul Vorenas este 
jos, pe zidul din afară! 

O ieşire a mercenarilor lui Giustiniani dincolo de zidul exterior 
trezi curiozitatea căpitanului de Brienne. Genovezii dăduseră 
năvală peste turci, iar încâlceala era atât de aprigă, încât nu se mai 
puteau desluşi amicii de inamici. Francezul ordonă arcaşilor lui să 
nu mai tragă. Nepricepuţi cum erau, riscau să-i nimerească pe 
genovezi. Trebuia deci să se mărginească la rolul de spectator 
pasiv. „Stupid război!” cugetă din nou. Prezenţa lui Leandru 
Comnen îi sporise indispoziţia. 

Şi turcii îşi curmaseră bombardamentul, spre a nu lovi în propriii 
soldaţi. Nu se mai auzeau decât strigătele de luptă ale 
combatanţilor, vaietele răniților şi zgomotul metalic al armelor 
ciocnite cu violenţă. N 

Lui de Brienne îi ţiuiau urechile. Incetarea canonadei îi crease o 
senzație ciudată. Se deprinsese cu bubuiturile. Liniştea - cu 
excepția zgomotelor neglijabile de jos - era atât de grea, încât 
începu să-l supere. S-ar fi zis că norii albi, pufoşi, ce invadaseră 
bolta cerească, amortizaseră vacarmul. Pe deasupra zidurilor, sus 
de tot, trecu în zbor un stol de cocori ce veneau dinspre sud. În 
clipa aceea de Brienne avu brusc senzaţia că retrăieşte un moment 
din primii lui ani de viaţă. Intr-o străfulgerare, timpul se întorsese 
înapoi cu două decenii, iar fiinţa lui revenise la dimensiunile din 
copilărie. Se văzu în ambianța familiară a castelului strămoşesc, 
scrutând zarea de acolo din înălţimea donjonului, în aşteptarea 
apariţiei coifurilor cu panaşe ale englezilor. La brâu îi atârna o sabie 
minusculă, iar la gât purta un colan cu blazonul conților de 
Vermandois-Brienne, străbătut de bara bastarzilor. Un stol de 
cocori în formă de „V” plutea lin pe deasupra donjonului... 

Reynaud se trezi din reverie. Se regăsi în mijlocul arcaşilor 


— 48 — 


bizantini. Lupta din faţa şanţului cu apă continua furioasă. Îşi trecu 
mâna peste frunte. De la o vreme îl bântuiau tot mai des amintiri 
din copilărie. Se spune că trecutul reapare obsedant oamenilor 
ajunşi în pragul morţii. Reynaud zâmbi. Il pândea şi pe el bătrâna 
Doamnă cu coasa? Mercenarii sunt deprinşi cu prezenţa morţii. Eh, 
dacă în loc de bastard ar fi fost fiul legitim al contelui de 
Vermandois, acum ar fi stăpânit domeniile paterne şi ar fi strălucit 
în sălile de recepții ale palatului Louvre. Poate că ar fi dobândit şi 
bastonul de mareşal... 

Fiindcă nu concepuse să trăiască din mila fratelui său vitreg, 
actualul deţinător al titlului de conte de Vermandois, îşi închiriase 
braţul la diverşi principi, ajungând în final angajatul basileilor din 
Constantinopole. Vieţuise puţin, dar intens. Şi cu ce se alesese? Cu 
gradul de căpitan în garda imperială şi cu o leafă nenorocită, 
achitată cu mari întârzieri. 

— Ce mi-ai trimis pe cap, Reynaud? auzi glasul lui Vorenas, care 
apăruse în preajma lui. Crezi că am timp să mă ocup de ţânci cu 
caş la gură? 

De Brienne râse amar: 

— Ţâncul cu caş la gură, cum îi spui tu, mi-a suflat-o pe cea mai 
frumoasă femeie din Constantinopole. 

— Am auzit povestea, surâse Vorenas. E drăguţ al naibii 
norocosul tău rival! 

De Brienne făcu o strâmbătură, ca şi când ar fi gustat dintr-un 
pahar cu venin. 

— Norocos e un fel de-a zice. Femeia disputată şi câştigată de el 
zace acum într-o monastire. In realitate, ambii rivali au pierdut. 

— L-am trimis lui Ravduhas. Să-l folosească la repararea 
zidurilor. 

De jos se auziră strigăte de victorie. De Brienne se uită printre 
creneluri. 

— Turcii bat în retragere. Au lăsat pe teren ceva morţi. 

— Trebuie să recunoaştem că Giustiniani ştie să se bată, zise 
Vorenas. Ce e al Cezarului... 

— N-ar fi exclus să-l vedem într-o zi proclamat moştenitor al 
tronului, murmură de Brienne. 

De la o vreme începuse să-l irite preferința pe care împăratul o 
acorda acestui genovez. 

— Turcii îşi vor relua bombardamentele, spuse Vorenas. 

Ultimul lui cuvânt fu acoperit de o bubuitură puternică. 


— 49 — 


— Tunul cel mare! rosti francezul. 

Enorma ghiulea vâjâi prin aer, apropiindu-se de ziduri. 

— Vine spre noi! exclamă Vorenas. 

O explozie colosală zgudui turnul din temelii. Cei doi ofiţeri se 
sprijiniră instinctiv de creneluri. Se auzi un huruit, apoi platforma 
turnului se despică în două. Crăpătura, îngustă la început, se lărgi, 
se adânci... Sub privirile îngrozite ale celor doi ofiţeri, jumătate din 
edificiu alunecă în jos, cu creneluri, cu arcaşi, cu tot. Mişcarea 
aceasta de scufundare, lentă în prima secundă, se acceleră. Lui de 
Brienne îi rămase în ochi expresia de îndobitocită spaimă a 
arcaşului care până atunci se aflase în apropierea sa şi care acum 
era târât în abis. Crescu şi vuietul prăbuşirii blocurilor de piatră. 
Apoi, în locul unde se scufundase jumătatea de turn se căscă un gol 
uriaş, din care ţâşni o trombă de praf şi moloz. Dinspre tabăra 
turcească se auziră urale. 

Vorenas, de Brienne şi arcaşii supraviețuitori de pe porţiunea de 
construcţie rămasă în picioare se priviră năuciţi. De Brienne îşi 
reveni cel dintâi. 

— Voi arde zece lumânări groase spre a mulţumi Sfintei Fecioare 
că ne-a scăpat cu viaţă! Acum să vedem cum coborâm de aici! 

Şi Vorenas îşi reveni din buimăceală. 

— Pe scări, iată cum! 

Soldaţi adunaţi la picioarele turnului înjumătăţit sprijineau scări 
înalte de pereţii rămaşi intacţi... 


xxx 


Leandru se socotise desconsiderat când Reynaud de Brienne îl 
prevenise că războiul nu este o joacă. Dar după ce Ravduhas îl 
detaşase la grupele de intervenţie rapidă, îşi dăduse seama că 
luptele cavalereşti din istorisiri nu se apropiau nici pe departe de 
realitate. Războiul nu se rezuma la o încercare de puteri, la o 
întrecere în mânuirea armelor, ci avea şi fațete mult mai urâte. 

De pildă, camarazii din grupa sa nu erau câtuşi de puţin acei 
ostaşi mândri, atât de admiraţi la defilări. Constantinopolele, ajuns 
în restrişte, avea nevoie de braţul tuturor fiilor săi. In grupa lui 
Leandru se aflau şi chiori, şi guşaţi, şi şchiopi, şi eczematoşi, şi 
bătrâni ajunşi în pragul decrepitudinii, şi copilandri cărora abia le 
mijise mustaţa, şi călugări burtoşi, şi vagabonzi zdrenţuiţi, urduroşi, 
şi chiar puşcăriaşi, care acceptaseră să muncească în grupele de 
intervenţie rapidă, în schimbul promisiunii unei micşorări a 


pedepselor respective. 

Leandru îşi făcu botezul războiului în aceeaşi seară, când, 
laolaltă cu oamenii din grupa lui, fu trimis să degajeze terenul de 
dărâmăturile jumătăţii de turn. Lucrările trebuiau terminate până în 
zori, fiindcă enorma grămadă de pietre, cărămizi şi moloz nu numai 
că prinsese dedesubt trupurile multor soldaţi care ar fi intrat în 
descompunere, dar acoperise parţial şi spaţiul dintre zidul exterior 
şi cel interior, împiedicând deplasările trupelor de-a lungul 
fortificațiilor. Problema reconstrucției avea să se pună abia mai 
târziu. 

Leandru fu desemnat să facă parte dintr-un lanţ de oameni care 
treceau sfărâmăturile de cărămidă şi de piatră din mână în mână, 
până dincoace de fortificaţii, pe un teren viran. La început treaba 
nu-i păruse grea, dar după câteva ore de manipulare a cărămizilor, 
palmele lui neobişnuite cu asprimea materialelor prinseră să-l 
usture, apoi să-l ardă cumplit. 

După aceea trebui să ajute la transportarea resturilor omeneşti 
scoase de sub dărâmături. Până atunci, Leandru cunoscuse 
moartea numai sub aspectul solemn, impunător, al ceremoniilor 
funebre. Bunicul său, doborât de o criză cardiacă, fusese expus pe 
un catafalc de paradă, înconjurat de lumânări aprinse şi de flori cu 
miresme tari. Chipul bătrânului era calm, zâmbitor, de parcă 
moartea nu şi-ar fi pus pecetea. 

Cadavrele scoase de sub dărâmături îşi pierduseră orice 
înfăţişare omenească. Nu mai erau decât bucăţi de carne 
sângerândă, amestecate cu oase sfărâmate, capete turtite, creieri 
ţâşniţi din ţeste plesnite, plămâni, intestine şi fâşii de piele 
învălmăşite într-un oribil terci, picioare, mâini smulse, învineţite, 
trunchiuri decapitate, smocuri de păr îmbâcsite cu moloz. Soldaţii 
scăpaţi cu viaţă, dar grav răniţi, mutilaţi, îl impresionară şi mai 
tare. Rănile gangrenate răspândeau o duhoare dulceagă, greţoasă. 
Ultimele momente ale nenorociţilor care agonizau, pierzându-şi 
picătură cu picătură esenţa vieţii, îl făcură să înţeleagă şi mai 
vârtos măreţia înspăimântătoare a morţii. 

Câteva zile de activitate în echipa de intervenţie îl maturizară 
prematur. Când i se acordau câteva ore de odihnă într-una din 
acele cazărmi dezafectate din preajma Porții a Patra militare, era 
atât de istovit, încât cădea ca un sac pe laviţele rudimentare. 
Câteodată era ispitit să lase totul baltă şi să fugă acasă. Dar 
tinereţea şi simţul datoriei îl ajutau până la urmă să-şi înfrângă 


— 51 — 


slăbiciunea. 

In dormitorul în care fusese repartizat, îşi alesese un loc aproape 
de o fereastră veşnic deschisă. Numai aşa se mai putea apăra de 
exalările fetide ale trupurilor omeneşti asudate, nespălate, 
prăvălite în cele mai groteşti poziţii. 

Leandru încercă o necuprinsă bucurie când, după o noapte 
istovitoare, un ofiţer din garda imperială se ivi în dormitor şi le 
vorbi răguşit: 

— În ultimele zile trupele noastre au suferit mari pierderi. 
Golurile trebuie acoperite. Care dintre voi doreşte să lupte pe 
ziduri? Evident, nu vă vom trimite în linia întâi mai înainte de a vă 
instrui, spre a vă deprinde cu metodele de luptă ale inamicului. 

Se oferiră câţiva voluntari, printre care şi Leandru. 

— Luaţi-vă lucrurile şi urmaţi-mă! porunci ofiţerul. Recruţii se 
orânduiră într-o foarte aproximativă coloană şi porniră la drum. 
Fură conduşi într-o tabără militară instalată în cartierul Triton, 
aproape de poarta Silivri. Acolo li se dădu de mâncare şi, fără a mai 
fi lăsaţi să se odihnească, fură mânaţi pe un câmp de instrucţie. 
Incepură imediat exerciţiile militare. Doi ofiţeri instructori şi trei 
gradaţi le explicară rudimentele mânuirii arcului, a săbiei, a lanciei 
şi a ghioagei, stăruind asupra tehnicii de luptă individuală. După 
zece ore de instrucţie, recruţii fură duşi la dormitoare. Leandru se 
frământă toată noaptea, cuprins de o vie excitație nervoasă. Visă 
că este împresurat de duşmani puternici şi foarte dibaci, împotriva 
cărora nu se putea apăra. Din când în când se trezea din somn 
găfâind, acoperit de o sudoare fierbinte. 

In zori li se aduse raţia de hrană, apoi fură din nou mânaţi pe 
câmpul de instrucţie, unde se mai aflau şi alţi voluntari tineri. 
Gradaţi brutali, dar foarte pricepuţi în meseria lor, îi luară iarăşi în 
primire. După cinci ore de exerciţii, Leandru simţi că se sfârşeşte. 
Dacă nu li s-ar fi dat chiar atunci o pauză de douăzeci de minute, 
s-ar fi prăbuşit în ţărână. 

Se afla de cinci zile în tabără, când comandantul lor îi înştiinţă că 
perioada de pregătire se încheiase şi că vor fi trimişi să întărească 
unităţile militare de pe fortificaţii. Acolo, în răgazurile dintre lupte, 
îşi vor continua instrucţia. Leandru, laolaltă cu alţi cinci tineri, fu 
repartizat la compania căpitanului Theophilos Vorenas, în cel mai 
periclitat sector: valea râului Lycus. Când ajunseră la unitate, 
Vorenas le ţinu un scurt logos, prevenindu-i că vor trece prin grele 
încercări, că moartea este adesea unica recompensă a luptătorilor, 


AEN 


dar că bucuria de a te bate pentru apărarea patriei este mai 
cuprinzătoare decât orice pe lume. Vorbele lui Vorenas erau uneori 
acoperite de vacarmul bombardamentului inamic. Dar Leandru era 
fericit. | se oferea în sfârşit prilejul de a-şi încrucişa sabia cu 
duşmanul. 


xxx 


La cartierul general al împăratului Constantinos consiliile de 
război se succedau seară de seară, într-o atmosferă de profundă 
îngrijorare. Artileria inamică provoca mari stricăciuni zidurilor, 
depăşind capacitatea apărării de a le repara. Lucrările executate 
noaptea, în  pripă, de către populația civilă, erau 
necorespunzătoare, datorită mai ales lipsei mâinii de lucru 
calificate. Unele ziduri începuseră să dea semne alarmante de 
degradare. Era limpede că turcii urmăreau să le surpe pe alocuri, 
spre a da apoi asaltul, revărsându-se în oraş ca apele prin 
spărturile unui dig. 

Generalul Ravduhas şi inginerul Grant îl avertizară pe împărat că 
turcii începuseră să sape coridoare subterane dinspre liniile lor 
până sub cele bizantine, cu intenţia de a planta mine care să 
arunce în aer fortificațiile. Ravduhas, folosindu-se de calculele lui 
Grant, fora tuneluri, plasând contramine. Războiul acesta de cârtiţe 
luase mari proporţii: în câteva rânduri, coridoarele săpate de 
soldaţii din ambele tabere se întâlniseră dând naştere la furioase 
încăierări sub pământ. 

Reţeaua de galerii subterane zămisli în mintea lui Theophilos 
Vorenas o idee ingenioasă şi aparent simplă. Forarea unui tunel pe 
sub liniile turceşti, prin care un detaşament bizantin să se strecoare 
până sub tunul cel mare al lui Orban, pe care să-l arunce în aer. 
Consultat, inginerul Grant ceru un termen, spre a calcula 
elementele necesare. Informat de Ravduhas asupra proiectului 
imaginat de căpitanul Vorenas, basileul îşi dădu imediat 
asentimentul. 

Forarea începu cu mare grabă, sub directa supraveghere a lui 
Grant. În paralel, Vorenas îşi adună compania. 

— Am misiunea să organizez un detaşament de sacrificiu, 
alcătuit din ostaşi hotărâți să învingă sau să moară, vorbi soldaţilor 
săi. Cei care vor să mă urmeze să iasă în faţa frontului | 

Întreaga companie făcu un pas înainte. Mândru de comportarea 
oamenilor săi, Vorenas alese zece dintre aceştia, printre care şi pe 


= 53 


A 


Leandru Comnen. Căpitanului îi plăcuse expresia de fanatism 
oglindită în ochii băieţandrului. 

Din momentul acela, căpitanul trecu la pregătirea de luptă a 
detaşamentului. Potrivit ordinelor basileului, care se temea de 
activitatea spionilor, atât săparea tunelului, cât şi instrucţia 
detaşamentului se făcură în cea mai mare taină. Nouă zile dură 
forarea coridorului subteran. După încheierea lucrărilor, inginerul 
Grant raportă împăratului: 

— Sire, tunelul este gata. Conform calculelor mele, mai am de 
săpat doar doi metri la verticală, ca să ies în tabăra turcească. Nu 
ascund Majestății Voastre faptul că detaşamentul va fi expus unor 
mari primejdii. N-ar fi exclus, de pildă, ca gura tunelului să iasă în 
incinta unui cort, sau într-un punct bine păzit; într-un asemenea 
caz, întreaga operaţie ar eşua. 

— Inţeleg. Dar trebuie să ne asumăm riscurile! Ravduhas, se 
adresă basileul comandantului fortificațiilor, căpitanul Vorenas s-a 
pregătit? N 

— S-a pregătit şi aşteaptă ordinele Majestăţii-tale. In aceeaşi 
noapte, curând după primul cântat al cocoşilor, detaşamentul lui 
Vorenas pătrunse în tunel, îndreptându-se la lumina felinarelor spre 
liniile turceşti. Şi el şi soldaţii lui purtau haine militare turceşti, 
luate de la prizonierii otomani. Oamenii se strecurau pe culoarul 
strâmt în şir indian. Mergeau încovoiaţi, spre a nu se lovi cu capul 
de plafonul jos. Din zece în zece metri se aflau nişe ceva mai largi, 
spre a îngădui unor oameni veniţi din direcţii opuse să se 
încrucişeze fără a fi împiedicaţi de îngustimea coridorului. 

Leandru era emoţionat. Bătăile inimii lui întreceau parcă ropotul 
înăbuşit al paşilor. Călăuza coloanei le recomandase să înainteze în 
linişte, fiindcă zgomotele, transmiţându-se relativ uşor sub pământ, 
ar putea alarma pe turcii aflaţi eventual în vreun tunel paralel cu 
cel străbătut de bizantini. 

Din când în când se opreau şi trăgeau cu urechea. La un moment 
dat, ghidul coloanei atrase atenţia lui Vorenas: 

— Auziţi?... Bocănituri repetate spre stânga noastră. Turcii sapă 
un tunel. Cu prilejul ăsta am izbutit să-l depistăm. O să le venim noi 
de hac! 

Cămaşa lui Leandru se udase de sudoare. Respira greu şi avea 
senzaţia că se înăbuşă. Se gândi că acelaşi lucru îl simțeau şi 
oamenii îngropaţi de vii. 

— Dacă mai mergem mult, ne ia dracu! şopti Scribanis, soldatul 


— 54 — 


A 


dinapoia lui Leandru, îmi vâjâie urechile şi abia mă mai ţin 
picioarele. 

Ajunseră în sfârşit într-o încăpere în care puteau sta înghesuiți 
vreo opt oameni. Acolo se aflau patru săpători, împreună cu Hariton 
Crinitis, şeful de echipă. 

— Deschidem gura tunelului, Kir căpitan? întrebă Hariton. 

— Deschide-o! Repede! 

— Dumnezeu să ne ajute! zise Hariton, făcând semnul crucii. 
Deschideţi ieşirea! porunci oamenilor săi. Dar fără gălăgie! 

Leandru stătea chircit pe culoar, fiindcă nu avea loc în încăperea 
în care săpătorii muşcau cu târnăcoapele pământul moale. Ciudat! 
Deşi săpau cu nădejde, icnind, uneltele lor nu se auzeau. 

Şeful grupei de săpători făcu semn oamenilor lui să se oprească, 
apoi lipi urechea de plafon. 

— Aud nişte bocănituri! Ce-o fi? exclamă intrigat. Nu m-ar mira 
să răzbim într-un corp de gardă! Acum ce-o fi, o fi! Daţi-i drumul, 
băieţi! 

Oamenii reîncepură să scobească încet pământul, utilizând nişte 
săpăligi ascuţite. Soldaţii îşi ţineau răsuflarea, aşteptând încordaţi 
clipa hotărâtoare. 

— Gata! şopti unul dintre săpători. 

— Stingeţi lămpile! spuse Hariton. 

Se făcu brusc întuneric; în culoar se simţi un curent de aer rece, 
proaspăt, pe care plămânii oamenilor adăpostiţi în măruntaiele 
pământului îl aspirară cu sete. 

Hariton Crinitis se uită cu înfrigurare pe gura care răspundea 
afară. Văzu cerul înspicat cu stele şi auzi acelaşi bocănit puternic, 
neregulat. Săpătorii lărgiră orificiul. Cu multă grijă, unul din ei 
scoase capul prin deschizătura destul de largă spre a permite unui 
om să iasă la suprafaţă. Se uită în jur, precaut, apoi trase capul 
înăuntru. 

— Am avut noroc! anunţă voios. Am răzbit într-un padoc de cai. 
Maica Precista, slăvit să-i fie în veci numele, a avut grijă de 
sufletele noastre | 

Romeii se închinară cu evlavie. Vorenas îşi frecă încântat 
mâinile. „Calculele lui Grant au fost exacte!” reflectă. Existenţa 
padocului din imediata apropiere a tunului mare fusese semnalată 
de nişte prizonieri turci. Vorenas se întoarse spre soldaţii săi. 

— Ştiţi ce aveţi de făcut! Veniţi după mine! Folosindu-se de o 
scăriţă, ieşi primul din tunel. Se pomeni în mijlocul unui ţarc 


îngrădit, în care erau îngrămădiţi mulţi cai voinici, de tracţiune. Se 
uită pe deasupra lor şi observă spre stânga parcul de artilerie al 
turcilor şi tunurile lor cele grele. Marele tun al lui Orban le domina 
pe toate celelalte. Focurile din bivuacuri luminau siluetele unor 
santinele. Oamenii săi ieşiră pe rând din tunel. Caii dădeau semne 
de nervozitate. Nechezau, scurmau pământul, se agitau, încercând 
să iasă din padoc. O iapă cabra speriată. Un turc intră în padoc, 
spre a-i linişti. Altul strigă de pe margine somnoros: 

— O fi intrat vreun dihor în padoc! 

Turcul umbla printre cai vorbindu-le domol, bătându-i prietenos 
cu palma pe grumaz sau pe crupă. Arsaphios, unul dintre oamenii 
lui Vorenas, se strecură printre cai, ajungând neobservat în spatele 
musulmanului. Deodată îl cuprinse cu braţul pe după gât şi strânse 
zdravăn. Turcul scoase un geamăt strangulat. Arsaphios îşi 
accentuă presiunea. Vertebrele cervicale ale turcului pârâiră, apoi 
trupul lui tresări într-un ultim spasm şi se înmuie vlăguit. Arsaphios 
îl lăsă să cadă. 

— Intr-acolo! şopti Vorenas, arătând cu braţul întins tunul cel 
mare. 

leşiră din mijlocul cailor umblând domol, ca şi când ar fi fost de 
pe acolo. Lângă parcul de artilerie era un foc mare, în jurul căruia 
dormeau câţiva turci înfăşuraţi în pături. O santinelă picotea, 
sprijinindu-se în lance. La apariţia lui Vorenas şi a oamenilor săi, 
îmbrăcaţi în uniforme turceşti, nu făcu niciun gest. 

Tunul cel mare al lui Orban se ivi după o palisadă de protecţie. 
Era atât de uriaş, încât umplu de uimire pe Vorenas şi pe romeii săi. 
Servanţii tunului stăteau deoparte şi dormitau. Ofiţerul bizantin 
zâmbi. Işi alesese bine momentul. Artileriştii turci se aflau întruna 
din acele lungi pauze necesare răcirii ţevii tunului. 

Vorenas avea ochiul câmpului. Dintr-o singură privire cuprinse 
lăzile cu detonant, precum şi movilele de proiectile rotunde, din 
marmoră şlefuită. II văzu şi pe Orban, care dormea întins pe o 
pătură lângă un foc mic. Un zâmbet rău se aşternu pe chipul 
căpitanului. II ura de moarte pe transilvăneanul acesta, care se 
făcuse unealta duşmanilor Crucii. 

lşi scoase de la brâu un pumnal şi se aşeză pe pătură, 
apropiindu-şi gura de urechea inventatorului. Îl împunse uşor cu 
vârful pumnalului în şale şi îi şopti într-un susur: 

— Orbane, dacă scoţi o vorbă sau faci vreo mişcare, eşti un om 
mort! Vârful cuţitului meu abia aşteaptă să-ţi găurească ficatul. 


Transilvăneanul căscă ochii. În prima clipă îşi închipui că îl 
muncea un vis urât, dar foarte repede îşi dădu seama că totul era 
aievea. Inspăimântat, se uită în jur. Servanţii tunului aţipiseră. 
Câţiva turci - ale căror chipuri îi erau necunoscute - stăteau în 
picioare în jurul său şi îl priveau ameninţător. „Ce se întâmplă? se 
întrebă descumpănit. Oamenii ăştia au înnebunit! Ce au cu mine?” 

Glasul omului tolănit lângă el pe pătură şopti iarăşi: 

— Ordonă oamenilor tăi să încarce tunul cel mare în vederea 
tragerii! Dar bagă de seamă, să folosească trei încărcături de 
detonant! 

— Nu se poate! se împotrivi slab Orban. Ar însemna să arunc 
tunul în aer! 

— Asta şi vreau! ripostă cu asprime Vorenas. Orban simţi că îl 
trec sudori reci. Presiunea cuţitului asupra şalelor lui se accentua. 
Ascuţişul lamei îi înţepase superficial pielea. 

— Aşteaptă! bâigui. 

— Ordonă încărcarea tunului! rosti neînduplecat ofiţerul bizantin. 

Glasul lui, deşi potolit, era atât de ameninţător, încât Orban 
înţelese că nu avea de ales. Era îndrăgostit de tunul lui, dar îşi 
preţuia mai mult viaţa. Vârful cuţitului îi pătrunse mai adânc în 
carne. 

— Opreşte! Fac ce vrei! bolborosi înfiorat de durere şi de frică. 

— Sus! Porunci iarăşi Vorenas. Şi nu uita! La cea mai mică 
împotrivire, te ucid! 

Orban se ridică în picioare, împleticindu-se. Cercul de turci 
necunoscuţi din jurul lui se strânse. 

— Suntem creştini! şopti ofiţerul bizantin. Creştini dintre aceia pe 
care i-ai trădat tu. Acum îţi dau prilejul să-ţi răscumperi în parte 
ticăloşia. 

— lertare! se milogi Orban. 

— Dă semnalul de pregătire a tragerii! se răsti cu voce joasă 
Vorenas. 

Transilvăneanul scoase de la piept un fluier, îl duse la gură şi, 
după o ultimă ezitare, suflă. Sunetul ascuţit trezi pe turcii care 
săriră în picioare. 

— Servanţi, la posturi! strigă Orban. Comandantul de tun, un 
bărbos cu pieptul lat şi bombat ca o platoşă de fier, îl privi 
nedumerit: 

— Nu s-a răcit încă ţeava, Efendi Orban! Pumnalul se înfipse şi 
mai adânc în şalele transilvăneanului. 


— 57 — 


— Treci la tun! zbieră Orban, terorizat. 

Servanţii se repeziră la posturi, încărcătorii alergară la lăzile cu 
detonant. Comandantul de tun ridică din umeri, întrebându-se dacă 
n-a înnebunit inginerul. 

— Trei încărcături! strigă Orban, ajuns pe marginea unei crize de 
isterie. 

— Trei încărcături! repetă comandantul de tun. 

Servanţii vârâră detonantul pe gura ţevii, după care îl tasară 
bine. Împinseră apoi în ţeava ghiuleaua de marmoră. 

Orban simţea un tremur nervos în pulpe. Opera vieţii lui avea să 
fie nimicită! Ce va spune sultanul? La gândul acesta se cutremură. 
Mai bine moartea! 

Vorenas îi simţi instinctiv ezitarea. Cunoştea bine limba turcă. 
Fără a mai da timp lui Orban să se răzgândească, strigă cu putere: 

— Foc! 

Servantul ochitor, deprins să execute ordinele, aprinse fitilul 
detonatorului. 

O bubuitură asurzitoare făcu să se cutremure pământul. Ţeava 
tunului se desfăcu asemenea cojilor unei imense banane. Bucâţile 
de bronz încins fură împroşcate în toate direcţiile. In locul unde se 
aflase până atunci tunul se ridică o imensă  vâlvătaie 
galbenă-albăstruie. 

In aceeaşi clipă Vorenas  înfipse pumnalul în  şalele 
transilvăneanului. Vârful lamei străbătu într-o frântură de secundă 
stratul de muşchi, străpungând ficatul. Orban se prăbuşi, în vreme 
ce suflul exploziei îl dobori şi pe Vorenas şi pe romeii săi. Ofiţerul se 
dezmetici cel dintâi. Sări în picioare, strigându-şi oamenii: 

— Înapoi în tunel! 

Se repezi spre padocul cailor, urmat de soldaţii săi, năuciţi încă 
de şocul suflului. 

In tabăra turcă se stârni mare agitaţie. Servanţii marelui tun 
fuseseră spulberaţi de puterea exploziei. Un turc ce făcea de pază 
la movilele cu ghiulele observase nedumerit scena. Suflul îl 
doborâse şi pe el, dar apucă să se ridice de jos nevătămat. 

— Puneţi mâna pe bandit! strigă, arătându-l cu mâna pe 
Vorenas, care fugea spre padoc. 

Cugetul lui funcţionase cu întârziere. Abia în ultima clipă îşi 
dăduse seama că se petrece ceva suspect. 

Se iscă învălmăşeală. Turcii, buimăciţi de somn şi de puterea 
bubuiturii, începură să alerge care încotro, strigând înspăimântați: 


= - 0 


— Ghiaurii! Au năvălit ghiaurii! 

— Fugiţi! 

— Ne omoară ghiaurii! 

Câţiva, mai lucizi, se avântară pe urmele lui Vorenas şi ale 
oamenilor săi. Bizantinii se strecurară în goană printre caii care se 
vânzoleau înspăimântați. Un armăsar îl lovi cu copita pe Arsaphios 
în picior, spărgându-i rotula. Fulgerat de durere, soldatul se 
prăbuşi. 

Vorenas ajunse la gura tunelului. 

— Intraţi! Repede! strigă romeilor săi. 

Exulta. Obţinuse cea mai strălucită victorie din întreaga-i carieră. 
Primii soldaţi se strecurară în măruntaiele pământului. Veni şi 
rândul lui Leandru, care se afla parcă pe altă lume. Se pregătise 
sufleteşte spre a-şi jertfi viaţa, dar totul se terminase fără ca 
vreunul din soldaţi să fi participat direct la acţiune. Ofiţerul 
rezolvase singur totul. Se vâri pe gura neagră a tunelului. Turcii 
pătrunseseră printre cai. 

Vorenas îşi numără oamenii, care se aruncau pe rând în orificiul 
coridorului subteran. 

— Arsaphios! strigă. Arsaphios! 

ÎI căută din ochi, dar deodată simţi o împunsătură de foc în 
spinare. „M-au lovit!” gândi. Se prăvăli lângă gura tunelului. Romeii 
îl traseră repede înăuntru, rupând involuntar coada unei săgeți 
înfipte sub omoplatul său stâng. Nu-i observară rana decât în clipa 
în care se văzură cu toţii în încăperea subpământeană. Porniră unul 
câte unul de-a lungul tunelului care ducea spre oraş. Leandru şi un 
gradat măsliniu îl cărau pe ofiţer. 

Şeful echipei de săpători rămase ultimul. Cu gesturi calme, 
precise, aprinse fitilul minei care avea să distrugă gura tunelului, 
zădărnicind totdeodată urmărirea. 

Turcii, turbaţi de furie, dădură doar peste Arsaphios. Acesta ştia 
însă ce-l aşteaptă. In clipa când turcii se repeziră asupra lui, îşi 
înfipse sub sânul stâng pumnalul propriu. Tresări ars de o durere 
năprasnică, apoi îşi pierdu cunoştinţa... 


x k * 

Amiralul Balthoglu era încredințat că victoria putea fi obținută 
numai printr-un atac dinspre mare, aşa cum se întâmplase în 1204, 
când Constantinopolele căzuse în mâinile cruciaților latini. Fusese 
informat despre nimicirea tunului celui mare şi despre moartea lui 


Orban. Îi ajunseseră la ureche ambele versiuni. Prima, din sursă 
turcă, pretindea că explozia s-ar fi datorat unei greşeli de 
manipulare a  detonantului. Versiunea bizantină afirma că 
distrugerea tunului fusese provocată de un detaşament de romei 
strecuraţi în liniile turceşti. Oricum, afacerea arunca o umbră 
asupra lui Karagea-Paşa, în al cărui sector erau cuprinse bateriile 
grele şi tunul mastodont al lui Orban. Vina se răsfrângea şi asupra 
lui Zaganos-Paşa, în calitatea lui de vizir al forţelor armate. 

In vârtejul de intrigi zămislite de această catastrofă se lăsase 
antrenat şi Khalil-Paşa, marele vizir, care reluase teoriile sale 
împotriva războiului cu Bizanțul, lansând totdeodată obişnuitele lui 
atacuri asupra incompetenţei lui Zaganos. Balthoglu era hotărât să 
profite de pe urma conflictului dintre căpeteniile armatelor de 
uscat, spre a încerca o manevră al cărei succes l-ar fi catapultat în 
fruntea înaltului comandament otoman. 

Atât agenţii lui Yakub-Paşa, strecuraţi în Constantinopole, cât şi 
marinarii de pe catargele navelor turceşti care patrulau de-a lungul 
lanţului de protecţie al Cornului de Aur îi dezvăluiseră numărul 
navelor creştine, cât şi amplasamentele lor înlăuntrul golfului. Zece 
mari corăbii erau aliniate paralel cu lanţul întins între turnul 
Sfântului Eugen de pe ţărmul constantinopolitan şi turnul Crucii din 
Galata, cartierul genovez. Dintre acestea, cinci erau genoveze, 
două bizantine, una sub pavilionul Anconei şi ultimele două din 
Candia. În port se mai aflau douăzeci şi şapte de nave, ţinute în 
rezervă, printre care trei galere din Tana, două din Veneţia, precum 
şi trei galere bizantine pe cale de a fi înarmate. 

Impotriva acestor vase creştine Balthoglu se putea năpusti cu 
flota sa din Marea de Marmara - aproximativ trei sute de nave - 
fără a mai aştepta sosirea flotei turceşti din Marea Neagră. Pentru 
că trebuia totuşi să-şi asigure o portiţă de scăpare în cazul unui 
eventual eşec, hotărî să manevreze astfel încât sultanul să ordone 
atacul naval. Dacă, prin imposibil, operaţiunea ar da greş, ar invoca 
absenţa forţelor navale din Marea Neagră, atribuind astfel 
padişahului responsabilitatea înfrângerii. Cu abilitate diplomatică 
prezentă în aşa chip chestiunea, încât Mehmed, cântărind 
disproporţia dintre cele două flote, îi dădu poruncă să execute un 
atac asupra Cornului de Aur, având drept obiectiv nimicirea navelor 
creştine, cucerirea portului şi debarcarea unor trupe turceşti în 
scopul invadării Constantinopolelui. Pentru a sprijini atacul pe 
mare, sultanul ordonă trupelor de uscat să declanşeze simultan un 


asalt pe întreaga linie a frontului. Diversiunea aceasta nu va 
permite bizantinilor de pe ziduri să intervină în sprijinul forţelor de 
apărare din Cornul de Aur. 

Mehmed hotărî şi data acestei acţiuni: 19 aprilie. Amiralul îşi 
pregăti laborios ofensiva. Abia în noaptea din ajunul bătăliei 
distribui ordinele de operaţii, pentru ca inamicul să nu fie cumva 
prevenit de intenţiile sale. 

Balthoglu îşi îngădui să se odihnească două ore înainte de a se 
lumina de ziuă. Când se trezi din somn, zorii viorii prindeau tocmai 
să lumineze cerul. Ziua se vestea minunată. Văzduhul era limpede 
ca sticla. Balthoglu îşi făcu rugăciunea în prezenţa aghiotanţilor săi, 
spre a-şi manifesta încă o dată zelul religios, apoi îşi puse armura şi 
se îmbarcă pe vasul-amiral... 


xxx 


Messer Zorzi Doria, comandantul escadrei alcătuite din cele zece 
nave aliniate de-a lungul marelui lanţ, nu dormea. Cunoştea 
inferioritatea numerică a flotei sale faţă de forţele navale inamice. 
Incredinţat că turcii vor încerca un atac dinspre mare, ţinea în 
permanenţă o jumătate din echipaj - cu rândul - în stare de veghe. 
Mai ştia că atacurile sunt declanşate de obicei în zori, când somnul 
este mai adânc şi mai dulce. Nu concepea să acorde inamicului 
avantajul suplimentar al surprizei. Zorzi Doria prefera să doarmă 
ziua şi să vegheze noaptea. 

Se afla pe punte, la postul de comandă, când observă o mişcare 
suspectă printre navele inamice care patrulau în larg. Acestea, în 
loc să penduleze prin faţa zidurilor oraşului, se concentrau pe 
tăcute. De ce? Era lesne de prevăzut! 

Messer Zorzi Doria îşi bău tacticos ceaiul, apoi ordonă ofițerului 
de cart să dea alarma prin semnalizare cu braţele, pentru ca 
inamicul, înşelat de liniştea din tabăra bizantină, să nu se teamă că 
i-au fost surprinse intenţiile. Marinarii care se odihneau cu rândul 
fură treziţi; în mai puţin de zece minute întregul personal trecu la 
posturile de luptă. Aceleaşi pregătiri rapide se făcură şi pe celelalte 
nave de sub comanda sa. Plasate în afara marelui lanţ, aşteptau 
atacul. 

O luntre se desprinse de lângă flancul vasului-amiral spre a da 
alarma şi în port. Messer Zorzi zâmbi satisfăcut. Elementul surpriză 
avea să joace acum în favoarea lui. Trase cu urechea spre centura 
dinspre uscat a fortificațiilor. Bubuituri izolate de tun păreau să 


— 61 — 


indice că şi pe frontul terestru domnea o relativă acalmie. 

Scrută cu încordare semiîntunericul care învăluia încă Marea de 
Marmara. Navele turceşti se apropiau pe nesimţite. S-ar fi zis că 
echipajele dormeau şi că doar vântul împingea încet vasele spre 
golf. Apoi auzul lui exersat prinse lipăiala abia perceptibilă a unor 
rame cufundate cu regularitate în undele mării. „Galerele turceşti!” 
gândi excitat de proximitatea bătăliei. 

Messer Zorzi avea reputaţia unui soldat încercat. Armura era 
veşmântul său favorit, iar sabia îi era amantă. Cicatricele de pe 
obraz, urme ale unor lupte fără număr, nu-l urâţeau, ci îi dădeau o 
frumuseţe virilă de zeu al războiului... 

Pedro Ramirez, vâslaş pe galera-amiral a flotei turceşti, mânuia 
în tăcere rama greoaie, sincronizându-şi mişcările cu ale celorlalţi 
vâslaşi înlănţuiţi de băncile lor. Şi Pedro Ramirez era prins în lanţuri 
fixate de bancă; în cazul că galera s-ar fi scufundat, vâslaşii ar fi 
fost traşi în adâncuri, odată cu epava. 

Bătea un vânticel rece, în ciuda primăverii înaintate, dar Ramirez 
nu-l simţea, deşi era gol până la brâu. De patru ani de când trăgea 
la rame, vânturile, arşiţa, ploile, dar mai ales loviturile de bici îi 
tăbăciseră pielea. 

Pedro Ramirez, ţăran din Estramadura, fusese silit de lipsuri să 
se angajeze soldat în trupele puternicului rege Alfonso de Aragon. 
Pentru a-şi hrăni familia, îşi vânduse braţul aventurosului suveran 
spaniol, care visa să refacă, sub oblăduirea sa, Marele Imperiu 
Roman. 

Surprinsă de o năprasnică furtună, corabia „Santa Maria de 
Compostello” - care transporta trupe aragoneze de la Barcelona la 
Napoli - se scufundase în miez de noapte. Zorile îl găsiseră pe 
Ramirez plutind solitar pe întinderea cenuşie a apelor agitate, 
agăţat de o frântură de catarg. Pierdut între cer şi mare, îşi adăsta 
cu fatalism moartea. O navă se ivise în zare, trezindu-i speranţele. 
Dacă ar fi ştiut atunci prin ce cumplite încercări avea să treacă, s-ar 
fi lăsat poate să moară înecat. Nava care-l salvase era una din 
acele galere barbare ce infestau Mediterana, jefuind corăbiile 
creştine. Fiindcă în ajun un vâslaş de pe galeră murise de 
dizenterie, Ramirez fusese pus în lanţurile mortului şi silit să tragă 
la rame. 

De acolo, de pe banca galerienilor, văzuse grozăvii fără seamăn: 
abordaje, lupte sângeroase, jafuri, violuri, asasinate, sacrilegii... 
Trei ani fusese martorul unor orori indescriptibile abătute asupra 


— 62 — 


creştinilor. 

Trei ani se rugase lui Dumnezeu să fie eliberat din acest infern, 
sau să moară. După trei ani, Atotputernicul îşi plecase urechea. O 
galeră a cavalerilor din Rhodos surprinsese în larg nava barbarescă. 
După o scurtă luptă, piraţii fuseseră învinşi, iar creştinii ţinuţi până 
atunci în lanţuri se văzuseră sloboziţi din jalnica lor captivitate. Pe 
când se îndrepta spre Rhodos, galera cavalerilor călugări fusese 
interceptată de forţe navale turceşti mult superioare. In ciuda 
îndârjitei lor  împotriviri, cavalerii  gustaseră  amărăciunea 
înfrângerii. Supraviețuitorii fuseseră înlănţuiţi printre  vâslaşii 
creştini de pe galerele otomane. Ramirez revenise la fosta lui 
ocupaţie, după ce se bucurase de libertate mai puţin de două zile... 

In vreme ce galera-amiral a lui Balthoglu plutea pe apele mării, 
de-a lungul zidurilor Constantinopolelui, ţăranul spaniol ajuns rob la 
musulmani se uita la edificiile albe orânduite în amfiteatru pe 
colinele oraşului creştin. Cât de mult şi-ar fi dorit să se afle printre 
bizantinii care se războiau cu osmanlâii! Cu câtă sete s-ar fi bătut! 
Le-ar fi plătit turcilor cu vârf şi îndesat pentru mizeriile îndurate 
atâţia ani... 

Pe când lăsa ritmic în apă rama la care trăgea laolaltă cu alţi 
patru vâslaşi, Ramirez se uita plin de curiozitate la oraşul asediat, 
la golful străjuit de corăbii creştine. Se ruga în tăcere de Sfânta 
Fecioară să dea biruinţă apărătorilor Crucii, pentru că numai aşa ar 
fi fost şi el smuls din robie. 

Fără veste, liniştea grea fu sfâşiată de bubuiturile tunurilor, care 
începură să tragă toate deodată. Scuipau moartea într-o 
neîntreruptă rostogolire de tunete, şi de pe navele turceşti şi de pe 
cele creştine. Şi tunurile de pe ziduri intrară în joc. Duelul de 
artilerie dintre cele două flote făcea mult zgomot, dar efectele erau 
aproape nule datorită tangajului care nu îngăduia o ochire corectă. 

Simultan, osmanlâii de pe cele trei sute de nave otomane 
scoaseră un urlet care acoperi câteva clipe canonada. Fanatizaţi de 
îndemnurile  dervişilor, stimulaţi de ordinele ofiţerilor, erau 
nerăbdători să se bată, să obţină victoria. 

Când galerele turceşti se apropiară de corăbiile comandate de 
Messer Zorzi Doria, potop de săgeți ţâşniră şi de-o parte şi de alta, 
făcând puţine victime printre creştinii înveşmântaţi în zale, dar 
semănând moartea printre otomanii insuficient ocrotiţi de 
pieptarele lor din piele. 

„La abordaj!” semnaliză Balthoglu întregii sale flote. 


Puzderia de vase turceşti se năpustiră pe întrecute asupra celor 
zece vase creştine. Messer Zorzi Doria aştepta însă liniştit asaltul, 
căci avea pregătită cea mai eficace armă a sa: focul grecesc. La 
semnalul său, din tuburi mânuite de marinarii creştini ţâşniră şerpi 
de foc, învăluind în vârtejul lor vasele inamice cele mai apropiate, 
incendiindu-le, provocând arsuri teribile marinarilor şi soldaţilor 
musulmani, care se aruncau în apă răcnind de durere. Messer Zorzi 
avea un singur regret: focul grecesc trebuia folosit cu economie, 
fiindcă substanţele componente erau scumpe, iar arsenalul imperial 
abia mai dispunea de anemice rezerve. 

In schimb, amiralul Balthoglu dispunea de resurse comparativ 
nelimitate în oameni şi materiale. Echipajele de pe galerele 
otomane care izbutiră să străpungă bariera de foc şi să se 
alipească de navele creştine trecură la abordaj. Işi cramponau cu 
căngi galerele de flancurile corăbiilor creştine, apoi se căţărau pe 
punţile acestora, vioi ca nişte maimuțe, angajând lupte corp la corp 
cu marinarii genovezi, romei şi candioţi. 

Balthoglu urmărea cu încordare desfăşurarea bătăliei. Osmanlâii 
repurtaseră un prim succes impunându-şi prezenţa pe punţile 
navelor inamice. Dacă va nimici escadra lui Doria, va înlătura 
ultimul obstacol care-l mai despărţea de marele lanţ. Ajuns la 
acesta, îl va tăia, deschizând drum flotei sale, care se va revărsa în 
Cornul de Aur. Dar soarta bătăliei nu fusese încă decisă. Ghiaurii se 
luptau cu o îndârjire care-l exaspera. Cert era că factorul surpriză 
nu-l slujise. 

După două ore de lupte necurmate, Balthoglu constată cu uşoară 
îngrijorare o vizibilă slăbire a intensității atacului. Pe punţile navelor 
creştine luptele continuau corp la corp, dar nu-şi atinseseră încă 
niciunul din obiectivele propuse. Ceva mai mult, marinarii lui Zorzi 
Doria, bine înarmaţi şi perfect instruiți, începuseră să-şi 
măcelărească adversarii. De pe zidurile  Constantinopolelui 
bombardele revărsau asupra flotei otomane grindină de proiectile, 
provocându-i mari avarii. Treptat, rândurile musulmanilor începură 
să se rărească. Numeroase trireme şi galere turceşti, părăsite de 
echipajele lor, pluteau în derivă, asemenea unor torţe plutitoare. 

ingrijorarea lui Balthoglu spori. Scăpase din mână izbânda mult 
aşteptată. Echipajele navelor lui păreau să fi intrat în derută. 
Situaţia se răsturnase în defavoarea sa. La un moment dat se 
întrebă dacă nu era mai înţelept să ordone retragerea, mai înainte 
ca bătălia să se transforme într-un dezastru pentru otomani. Işi 


— 64 — 


muşcă furios pumnii. Superioritatea ghiaurilor era evidentă. 
Deznădăjduit, îşi îndreptă ochii spre cer într-o mută imprecaţie. 
Allah şi Mahomed îşi întorseseră faţa, dând biruinţă duşmanilor lui! 
Ordonă trompeţilor să sune retragerea. Eşecul acesta îi rănise 
cumplit sufletul. 

Galerele otomane se desprinseră de corăbiile ghiaurilor, 
silindu-se să transforme amarnica învălmăşeală într-o retragere 
organizată. 

Entuziasmaţi de eşecul musulmanilor, marinarii creştini îi 
huiduiau, împroşcându-i cu sudălmi şi râsete de batjocură. 


xxx 


Aşezat turceşte pe sofaua din cortul său, padişahul stătea tăcut, 
ţinând ochii plecaţi. Comandanții de mari unităţi, în frunte cu 
Zaganos-Paşa, se îmbulziseră ca oile în dreptul intrării, fără a 
îndrăzni să-i tulbure meditaţia. Marele vizir se aşezase deoparte, ca 
şi când s-ar fi desolidarizat de acţiunile lor. Pe chipurile generalilor 
se citea o profundă consternare. Numai Khalil îşi examina calm 
unghiile frumos tăiate. Atitudinea lui era elocventă: „lată unde aţi 
ajuns cu toţii! Incă o înfrângere ca aceasta, şi moralul trupelor se 
va prăbuşi! Când v-am sfătuit să nu dezlănţuiţi războiul, nu m-aţi 
ascultat! Acum suferiţi consecinţele!” 

Mehmed tăcea. Tăcerea lui era mai încărcată de ameninţări 
decât cele mai gălăgioase reproşuri. 

Balthoglu se trăsese înapoia lui Zaganos-Paşa ca după un 
paravan. Simţea un gol dureros în capul pieptului. Se întreba dacă 
dimineaţa următoare îl va mai găsi printre cei vii. 

Zaganos-Paşa căuta să-şi formuleze răspunsuri la întrebările pe 
care sultanul i le va pune eventual în legătură cu nereuşita operaţie 
ofensivă a flotei. Nu-l supăra prea tare înfrângerea amiralului, în 
care mirosise demult un viitor rival. II deranja numai în măsura în 
care i se putea şi lui reproşa indirect recentul insucces. Vizirului 
armatei nu-i era îngăduit să se spele pe mâini ca Pilat din Pont. 

Padişahul ridică încet ochii asupra generalilor săi. Pe chipul lui, 
de un calm îngheţat, se aşternuse o expresie impenetrabilă. Toţi 
cei de faţă recunoscură încă o dată uimitoarea lui stăpânire de 
sine. 

— Ce învățături aţi tras de pe urma atacului ratat al flotei 
noastre? întrebă, fără a se adresa cuiva anume. 

Generalii se foiră, privindu-se neliniştiţi. Zaganos-Paşa avu cel 


— 65 — 


dintâi curajul să răspundă: 

— Absența flotei din Marea Neagră a înrâurit negativ 
desfăşurarea operaţiunii navale întreprinse de amiralul Balthoglu. A 
fost o acţiune pripită. Şi urmările s-au văzut. 

Mehmed era atât de absorbit de propriile lui gânduri, încât nici 
nu-i auzise replica. Se întreba ce măsuri să ia. Dacă ar ordona 
pedepsirea lui Balthoglu, ar da apă la moara lui Khalil, duşmanul 
declarat al acestei campanii. Apoi, el, Mehmed, poruncise 
executarea atacului naval. Insuccesul lui Balthoglu se răsfrângea şi 
asupra lui! 

— In ceea ce mă priveşte, am tras o învăţătură, spuse sultanul, 
ignorând intervenţia verbală a lui Zaganos. Dacă am fi avut câteva 
baterii de artilerie pe ţărmul Galatei, bătălia navală de azi ar fi avut 
alt final. 

Amiralul răsuflă adânc. Sultanul Mehmed se arăta mai moderat 
decât şi-ar fi închipuit cineva. Şi Zaganos se linişti. In schimb, 
marele vizir se încruntă nemulţumit. Padişahul îi prevăzuse reacţia 
şi îi neutralizase argumentele. Vorbele lui Mehmed strecurară însă 
temeri în sufletul generalilor, căci implicaţiile lor erau clare: Galata 
trebuia ocupată! Işak-Paşa îşi îngădui să ridice o obiecţiune: 

— Slăvite Stăpâne, o acţiune ofensivă împotriva Galatei ar ridica 
Republica Genovei împotriva noastră. Galata neutră constituie un 
avantaj apreciabil. 

— Prin Galata neutră, agenţii noştri pot intra şi ieşi neobservaţi 
din Constantinopole, preciză Yakub-Paşa. 

— Este necesar ca Galata să-şi păstreze statutul actual, opină şi 
Zaganos-Paşa. 

Sultanul recunoscu în sinea lui că argumentele militarilor erau 
întemeiate. Se uită la marele vizir. 

— Ce părere ai, Khalil? 

Marele vizir îşi spuse că sultanul era foarte abil, în ciuda tinereţii 
sale. Mehmed îl pusese în situaţia de a susţine opinia lui Zaganos şi 
a celorlalţi generali. j 

— Sunt de părere, Înalte şi Puternice Stăpâne, că păstrarea 
neutralității Galatei este pentru noi imperativă. 

Mehmed se arătă împăciuitor: 

— Cred că aveţi dreptate. Galata îşi va păstra neutralitatea. 
Rămân însă la ideea mea în ceea ce priveşte necesitatea 
bombardării navelor creştine din Cornul de Aur. Voi porunci 
constructorilor noştri să-mi făurească nişte tunuri capabile să 


— 66 — 


arunce proiectile în golf, trecând peste zidurile Galatei. S-ar putea 
realiza acest deziderat dacă s-ar modifica înclinarea ţevii, astfel 
încât proiectilul să urmeze o traiectorie înaltă. „Nu e prost 
sultanul!” reflectă Khalil. 

— Regret că Orban nu se mai află printre noi, spuse Mehmed. 
Era un om remarcabil. Să sperăm că inginerii noştri vor şti să se 
folosească de învăţăturile lui. 

A doua zi de dimineaţă, constructorii de tunuri, convocați la 
cartierul general imperial, se înfăţişară sultanului. Studiară cu 
atenţie o schiţă făurită de acesta. Decanul de vârstă se consultă cu 
ceilalţi tehnicieni, apoi, în numele lor, dădu un răspuns afirmativ: 
__— Vom turna un nou tun, cu caracteristicile ordonate de 
Inălţimea Voastră. 

— Nu! Asta cere timp. Prea mult timp. Afetul trebuie modificat! 

Constructorii studiară iarăşi schiţa. 

— Aşa vom face, Mărite Stăpâne! rosti decanul. 

— Imi pare bine că m-aţi înţeles! vorbi sultanul înseninat. Şi 
acum la lucru! 


xxx 


În Constantinopole domnea o atmosferă de sărbătoare. 
Splendida rezistenţă a lui Messer Zorzi Doria nu numai că salvase 
Cornul de Aur, dar dovedise totdeodată că turcii puteau fi înfrânți. 
Acest succes sporise euforia generală, alimentată în primul rând de 
eroica ispravă a căpitanului Vorenas, care se jertfise aruncând în 
aer tunul cel mare al lui Orban. 

Strategii de cafenea mutau pe tăblia meselor gogoloaşe 
minuscule de pâine, care ţineau loc de batalioane, regimente sau 
divizii. „Turcii vor fi prinşi între două focuri! Pe de o parte, forţele 
noastre militare, pe de alta, creştinii din Occident, care se 
concentrează la nord de Dunăre! Când aceşti cruciați se vor 
revărsa peste Balcani, osmanlâii vor fugi ca iepurii! Răbdare! Cerul 
se va lumina şi pentru noi!” 

Constantinopolitanii cu spirit politic lansau teorii de o logică 
aparent impecabilă: „Apusenii nu vor îngădui ca Bizanțul, ultimul 
obstacol creştin din Balcani aflat în calea păgânilor, să sucombe 
sub presiunea Islamului! Interesul lor este să existăm! Căci turcii nu 
vor îndrăzni să atace Europa Centrală atâta vreme cât vor şti că în 
extremitatea de sud-est a continentului se află o citadelă creştină 
capabilă să le primejduiască spatele!” 


— i — 


În această ambianţă euforică, lui Theophilos Vorenas, căpitanul 
erou, i se făcură funeralii grandioase, bineînţeles atâta cât era 
posibil într-un oraş asediat. Sute de oameni îl conduseră până la 
lăcaşul său de veci, corurile intonară imnuri funebre, mirosuri de 
flori şi de tămâie pluteau deasupra cortegiului. 

Nu s-ar fi zis că lumea se afla la o înmormântare. Ici-colo se 
auzeau râsete, se spuneau glume pe seama osmanlâilor, dar mai 
ales erau comentate ultimele evenimente. 

Dintre toţi oamenii care mergeau în urma carului mortuar, numai 
Marula era copleşită de durere. Mergea între tatăl şi unchiul ei, 
înaltă, masivă, bărbătoasă, păşind apăsat ca un ostaş, ţinând 
fruntea plecată. Când cortegiul ajunse în faţa mormântului deschis, 
iar soborul de preoţi psalmodie rugăciunea morţilor, Marula se 
plecă asupra sicriului, aşezat pe pământ, alături de groapă, şi, mai 
înainte ca groparii să-l coboare în adânc, făcu un gest care umplu 
de uimire asistenţa. Işi lepădă de pe cap vălurile cernite, îşi desfăcu 
părul, lăsându-l să cadă pe umeri, aşa cum îl purtau bărbaţii, luă 
sabia de pe pieptul lui Vorenas şi, ridicând-o cu vârful spre cer, rosti 
cu solemnitate: 

— Jur să te răzbun, descăpăţânând cu sabia asta o sută de 
păgâni! 

Unii oameni rămaseră impresionați de legământul ei, alţii, mai 
sceptici, îşi ziseră că însufleţirea-i belicoasă se va potoli treptat. 
Sabia va eşua în cele din urmă pe o panoplie cu arme străvechi. 
Dar Marula nu era o femeie ca toate celelalte. In clipa în care jurase 
să ucidă o sută de musulmani, avusese revelaţia adevăratului ei 
rost pe pământ. Poate că o impresionase pilda Jeannei d'Arc, eroina 
Franţei. 

După ce se înapoie de la cimitir acasă, Marula începu - spre 
stupoarea tatălui ei - să încerce armuri, căutând una care să i se 
potrivească. Nu-i fu greu să găsească un exemplar pe măsură, căci 
era voinică şi spătoasă ca un zdrahon. Apoi o fulgeră o idee. Nu 
trebuia să poarte orice armură, ci armura lui Theophilos Vorenas, al 
cărui spirit îi va înarma sufletul şi braţul. Când o îmbrăcă, se simţi 
renăscută. Armura îi venea perfect, fiindcă şi Vorenas fusese un 
bărbat voinic. Puse apoi mâna pe sabie, şi în acea clipă o străbătu 
un fior ciudat. Invârti arma prin aer şi avu senzaţia că puterea i se 
înzeceşte. Exaltată la culme, încălecă pe calul lui Vorenas şi, fără să 
ţină seama de obiecțiile tatălui ei, porni spre ziduri, urmată doar de 
un slujitor călare. 


Lumea de pe stradă arunca priviri pline de admiraţie mândrului 
cavaler cu plete lungi, înveşmântat în strălucitoarea armură. Marula 
ţinea capul sus şi pieptul scos înainte. „Ştia” că fusese aleasă de 
Dumnezeu spre a salva Constantinopolele creştin. 

II găsi pe împărat în faţa porţii Sfântului Roman. Nu-i fusese greu 
să ajungă până la el, căci armura lui Vorenas, bine cunoscută de 
soldaţi, îi deschisese toate barierele. Trecerea ei stârnise un fel de 
teamă superstiţioasă. Fantoma ofițerului mort la datorie părea să 
se fi întors de dincolo de mormânt, spre a apăra prin luptă Crucea. 

Ajunsă în faţa împăratului, Marula puse un genunchi în pământ. 

— Mărite Doamne, îmi pun sabia în slujba Majestăţii-tale şi a lui 
Dumnezeu! 

Glasul ei aspru, bărbătesc, îl înşelă pe Constantinos. 

— iți mulţumesc, mândre cavaler! Cum te cheamă? Ridică-ţi 
viziera, ca să-ţi desluşesc chipul! 

Marula se execută, dezvăluindu-şi obrazul femeiesc. 

— Sunt Marula lagros, Sire. Tatăl meu este mareşalul palatului. 

Basileul zâmbi, plăcut impresionat de ţinuta ei marţială. 

— Mă bucură însufleţirea ta, Marula lagros, dar mă tem că locul 
unei femei nu este pe câmpul de luptă... 

— Ştiu să mânuiesc armele, sire. Tatăl meu mi-a îngăduit să fac 
exerciţii cu sabia, cu arcul şi cu lancea încă din copilărie. A regretat 
întotdeauna că nu a avut un copil de sex bărbătesc, iar eu m-am 
străduit, în limita puterilor mele, să-i risipesc această amărăciune. 
Ordonă, Mărite Doamne, oricăruia dintre ofiţerii tăi aici prezenţi să 
îşi încerce măiestria în mânuirea armelor, înfruntându-mă! 

Basileul ezită o clipă, apoi făcu semn unui ofiţer din suita lui să 
îşi măsoare forţele cu fiica lui lagros. 

Ofiţerul îmbrăcat în zale se apropie de Marula, zâmbind cu 
masculină superioritate. 

— Lasă-ţi viziera, cavalerule! îi vorbi cu asprime Marula. Nu 
vreau să te sluţesc! 

Militarul se întunecă. Sfidarea, chiar din partea unei femei, nu 
putea fi tolerată. 

— Nu te preocupa de viziera mea, Marula lagros! Atacă-mă! 

Marula îl privi cu milă. 

— Cum vrei! Să nu spui că nu te-am prevenit! 

Ridică sabia, rotind-o prin aer. Ofiţerul încercă să pareze cu 
scutul lovitura, dar, spre uluiala spectatorilor, şocul fu atât de 
violent, încât i-l zbură din mână. Obrazul militarului se făcu 


pământiu. Femeia aceasta încrezută şi îndărătnică îl făcuse de râs 
în faţa împăratului. 

— Apără-te cu sabia, cavalerule! Nu te mai codi! îl apostrofă 
Marula. Şi lasă-ţi viziera! 

Furibund, militarul nu aşteptă să i se repete invitaţia. Cobori 
viziera şi se aşeză în poziţie de luptă. 

Atacul Marulei fu atât de fulgerător, forţa loviturii ei atât de 
formidabilă, încât sabia ofițerului, smulsă, făcu un salt prin aer, 
căzând la picioarele împăratului. Ofiţerul luă atunci o lance, dar 
sabia grea a Marulei se abătu ca un baros, îndoind-o. Lama sclipi 
apoi în soare şi izbi cu violenţă casca de fier, împodobită cu pene. 
Se auzi un zgomot sec, şi adversarul ei se prăbuşi la pământ. 

impăratul şi însoțitorii lui se uitară consternaţi la ofiţerul culcat în 
ţărână, apoi îşi întoarseră privirile cu uimire, aproape cu teamă, 
spre fiica lui lagros. 

— Mai doreşte cineva să-şi încerce puterile cu mine? întrebă 
Marula cu simplitate. 

— Nu mai este nevoie, răspunse grav basileul. Am văzut ce poţi! 
Te primim cu dragă inimă în rândurile noastre! Vei face parte din 
compania denumită de azi înainte „Theophilos Vorenas”. 

— Mulţumesc, Sire! Sunt sigură că spiritul lui salută cu bucurie 
hotărârea Majestăţii-tale... 

Deşi împăratul încercă să o repartizeze într-un sector mai puţin 
primejduit, Marula stărui să fie afectată apărării porţii Sfântului 
Roman. Basileul îi încuviinţă şi această cerere. Poate că era un 
semn dumnezeiesc. 

Incă de la prima ciocnire cu inamicul, Marula îşi dovedi însuşirile 
războinice. Două regimente turceşti declanşaseră un atac împotriva 
porţii Sfântului Roman, spre a acoperi instalarea unor maşini de 
asediu în imediata apropiere a zidurilor. Giustiniani şi mercenarii săi 
contraatacaseră, dar superioritatea numerică a inamicului îi puse în 
curând în grea postură. Împăratul ordonă atunci unui detaşament 
bizantin să intervină în sprijinul genovezilor. Detaşamentul 
cuprindea şi compania „Theophilos Vorenas”. Sosise timpul ca 
Marula să primească botezul sângelui. 

O manevră abilă a bizantinilor, urmată de un contraatac în 
flancul stâng al regimentelor otomane, restabili oarecum echilibrul 
de forţe. Karagea-Paşa, care asista de pe un dâmb la desfăşurarea 
luptei, aruncă în acţiune încă un regiment de infanterie şi două 
regimente de spahii. 


SE a 


Lupta luă iarăşi o întorsătură favorabilă turcilor. Dar prezenţa 
Marulei, cunoscută acum de toţi soldaţii din tabăra creştină, îi 
stimula pe mercenari şi pe romeii trimişi în ajutorul lor să se bată 
cu înverşunare. Virtuţile ei războinice făcură minuni. Mânuia sabia 
grea în năprasnice secerări, prăpădind pe duşmani. 

Incinsă de efort, îşi smulse casca de pe cap, lăsând părul să se 
agite în vânt. Cosiţele-i femeieşti electrizară pe creştini şi-i 
descumpăniră pe osmanlâi. S-ar fi zis că un arhanghel cu chip 
femeiesc coborâse din slăvi, spre a da curaj apărătorilor Crucii. 
Trăsăturile aspre ale Marulei căpătaseră o frumuseţe bizară. După 
aproape două ore de învălmăşeală sângeroasă, turcii se retraseră, 
lăsând în urmă mulţi morţi. 

In tabăra bizantină moralul soldaților era excelent. 
Constantinopolitanii îşi spuneau că sultanul Mehmed, deprimat 
după repetatele-i eşecuri, nu va întârzia să ridice asediul oraşului. 
Bizanțul nemuritor avea să-i înmormânteze speranţele şi faima. 


xxx 


Primele tunuri modificate potrivit proiectelor sultanului fură 
instalate pe poziţii, în faţa zidurilor Galatei genoveze, sub 
supravegherea personală a lui Zaganos-Paşa. Tragerile de 
încercare urmau să fie executate în prezenţa lui Mehmed al II-lea. 

Vizirul armatei era neliniştit. Ştia că stăpânul său avea nevoie de 
un succes militar spre a precumpăni argumentele defetistului 
Khalil, campionul profeţiilor funeste. Padişahul ajunsese să creadă 
că oraşul Constantinopole era înzestrat cu puteri malefice. Numai 
aşa puteau fi explicate nenorocirile care se abăteau asupra 
duşmanilor lui ori de câte ori aceştia încercau să-l ia cu asalt. Până 
şi cruciații latini, ce izbutiseră să-l cucerească, fuseseră în cele din 
urmă izgoniți cu ruşine din această metropolă blestemată. 

Pentru a asista la trageri, padişahul se instală pe malul nordic al 
Cornului de Aur, în afara zidurilor Galatei. Prima salvă nu avu efect. 
Proiectilele căzură în golf, ridicând snopi de apă înspumată. Dar 
Mehmed se bucură. Tunurile imaginate de el demonstrau că se 
putea trage totuşi asupra porturilor din Cornul de Aur, peste 
zidurile Galatei. 

A doua salvă, ceva mai lungă, lovi în plin o galeră şi două mici 
ambarcaţii cu pânze, care fură înghiţite de valuri în câteva minute. 

încântat, sultanul se întoarse spre ofiţerii săi: 

—  Invulnerabilitatea Cornului de Aur a intrat în domeniul 


— 71 — 


trecutului. Artileria noastră a mai sfărâmat un mit! 


xxx 


Senatorul  Evghenis  Kalamides părăsi îngrijorat palatul 
Blachernelor. Dezbaterile consiliului de război imperial luaseră la un 
moment dat o întorsătură urâtă. Generalul Chrisogeorghis ceruse 
împăratului să supună pe oamenii avuţi din Constantinopole unei 
forţate contribuţii în bani. Mai ceruse ca prefectul poliţiei să fie 
autorizat a efectua percheziţii în locuinţele particulare pentru 
depistarea tezaurelor ascunse. 

Totul plecase de la vestea scufundării galerei bizantine din 
Cornul de Aur. Generalul Chrisogeorghis ceruse să se toarne la 
Arsenal, pentru nevoile armatei, treizeci de tunuri, pe care să le 
folosească împotriva bateriilor de artilerie otomane amplasate pe 
ţărmul nordic al Cornului de Aur. Rigas, comandantul Arsenalului, 
declarase că nu poate asigura făurirea tunurilor solicitate, fiindcă 
nu dispunea de cantităţile de bronz necesare. In al doilea rând, 
muncitorii de la atelierele de turnătorie refuzau să se mai prezinte 
la lucru, deoarece nu li se mai plătiseră salariile de aproape trei 
luni. Interpelat de împărat, Pavlidis, ministrul Finanţelor, declarase 
că tezaurul se golise, că impozitele intrate cu mare întârziere erau 
neîndestulătoare spre a acoperi cheltuielile crescânde ale armatei. 
Numai o contribuţie extraordinară din partea cetăţenilor avuţi ar 
mai putea salva situaţia. 

Atunci se ridicase Chrisogeorghis, cerând cu violenţă impunerea 
masivă şi forţată a bogătaşilor, indiferent de rangul lor. 

— Dacă nu luăm măsuri grabnice de apărare, foarte curând 
tunurile sultanului vor cânta prohodul Constantinopolelui! îşi 
încheiase mânios tirada. 

Spre a împiedica redactarea decretului pretins de 
Chrisogeorghis, membrii avuţi ai consiliului se întrecuseră în a face 
unele danii tezaurului public. 

Pentru procurarea bronzului trebuincios tunurilor, generalul mai 
ceruse topirea tuturor clopotelor din oraş. Vicarul Patriarhiei se 
opusese cu vehemenţă, dar în cele din urmă acceptase topirea a 
două sute de clopote de mărime mijlocie. 

Alvisio Diedo, care asista la consiliu, recomandase ca flota 
creştină din Cornul de Aur să fie adăpostită sub zidurile Galatei, 
acolo unde tirul artileriei inamice constituia un unghi mort. Formula 
lui fusese admisă. 


pt Pe 


Kalamides fusese neplăcut impresionat de  nervozitatea 
manifestată de împărat şi de conducătorii militari bizantini, care nu 
se lăsaseră contaminaţi de optimismul marelui public. De la 
asemenea oameni se putea aştepta la cele mai severe măsuri. 
Kalamides zâmbi amar. Dacă zbirii prefectului poliţiei îi vor 
percheziţiona palatul, nu vor găsi nimic, căci cea mai mare parte a 
averilor lui se aflau acum la Veneţia. Dar pe ce mâini încăpuseră 
acolo? Intrebarea aceasta îl chinuia cumplit. 

Când ajunse la locuinţa sa, majordomul îi ieşi înainte. 

— Kir Kaligas vă aşteaptă în sala albastră, Clarissime! 

Senatorul se încruntă. Ce căuta spionul acesta aici? Asemenea 
relaţii trebuiau evitate, mai ales acum! 

Enervat, intră în sala albastră şi închise precaut uşa în urma sa. 
Kaligas se ridică dintr-un jilţ şi îi zâmbi cu o prietenie pe care 
protocolarul Kalamides o socoti impertinentă. 

— Ce e cu tine, Kaligas? îl întrebă iritat. Când te-am trimis pentru 
ultima oară la Adrianopole, mi-ai spus că ai să rămâi acolo până la 
sfârşitul războiului. 

Kaligas clătină din cap cu tristeţe. 

— Eh, dacă toate s-ar face după voia omului... Din nefericire, 
turcii nu sunt stăpâni comozi. Te storc ca pe o lămâie, iar când nu 
mai au nevoie de tine, te aruncă la gunoi. 

Amfitrionul îl privi bănuitor. Devenise Kaligas agent provocator? 
Adoptă o atitudine prudentă. 

— Ce-ai spune, Kaligas, dacă te-aş denunța turcilor că-i 
ponegreşti? rosti cu ton de glumă. 

— Îţi închipui, Ilustrissime, că m-am socotit vreodată prietenul 
lor? Se folosesc de mine aşa cum se folosesc şi de dumneata. 

— Nu-mi place tonul ăsta! 

— Are să-ţi placă şi mai puţin când ai să auzi ce ţi se cere. 

Kalamides se posomori. 

— Vorbeşte! grăi cu asprime. 

— Yakub-Paşa îţi pretinde formula focului grecesc. Senatorul avu 
senzaţia că i se opresc brusc bătăile inimii. 

— Formula focului grecesc? E nebun! Cum să ajung la ea? 
Secretul ei este păstrat sub şapte lacăte! 

— Tocmai de-asta a apelat la dumneata. Altfel, m-ar fi ales pe 
mine. „Kalamides, mi-a spus Yakub-Paşa, are acces pretutindeni. 
să ne slujească bine, şi recompensa lui va fi la înălţime!” 

— La înălţime voi atârna poate şi în ştreang! Exclamă senatorul. 


SE n 


— Nu vei ajunge acolo, Illustrissime. Leone Storlato şi cu mine te 
vom acoperi. De asta şi suntem aici. 

— Şi Storlato e în Constantinopole? Pe unde a intrat? 

— Prin cartierul genovez. Ziua, porţile Galatei sunt zăvorâte, dar 
noaptea se circulă în voie. Genovezii sunt şmecheri, llustrissime! 
Nimeni nu-i întrece în jocul dublu! Dar să revenim la treburile 
noastre! Când îmi procuri formula? 

Kalamides îşi trecu mâna prin păr. Il încolţise disperarea. 

— Nu ştiu... Să văd... Kaligas ridică din umeri. 

— Imi pare rău că ţi-am stricat tihna, llustrissime. Dar va trebui 
să te grăbeşti! Lui Yakub-Paşa nu-i place să aştepte! 

A doua zi de dimineaţă, în vreme ce se îndrepta călare spre 
Arsenal, Kalamides îşi blestema soarta. Setea lui de măriri îl mâna 
pe drumuri presărate cu spini. Il înfricoşa diabolismul lui Yakub- 
Paşa, care-i ceruse formula focului grecesc fiindcă îl ştia că poate 
pătrunde oricând în incinta Arsenalului, graţie calităţii sale de 
preşedinte al comisiei senatoriale însărcinate cu controlul 
pregătirilor militare. 

Grigorios Rigas îl primi cu toată cinstirea. Era mai bine dispus ca 
niciodată. 

— Recentele contribuţii băneşti ale consilierilor imperiali au făcut 
minuni, Illustrissime. Am reuşit să plătesc salariile restante ale 
lucrătorilor. Acum au venit cu toţii la muncă. 

Inspectară împreună turnătoriile. 

— Mă îngrijorează chestiunea focului grecesc! spuse ca din 
întâmplare senatorul. Comandanții de mari unităţi se plângeau 
deunăzi că rezervele de foc grecesc sunt pe sfârşite. Se impune să 
refacem stocul! În primul rând va trebui să ne procurăm neîntârziat 
materiile prime necesare. N-ar fi exclus să le găsim chiar pe piaţa 
constantinopolitană. Am să fac personal investigaţii. Să-mi dai o 
listă de materiale... Rigas făcu o schimă, stânjenit. 

— Imi pare rău, lista e secretă. 

Senatorul zâmbi, fără să se supere fiindcă era tratat cu 
neîncredere. 

— Ştiam că numai formula de fabricaţie este secretă... 

— Şi formula, şi materiile prime, Ilustrissime. Numai împăratul şi 
cu mine le cunoaştem. 

Kalamides nu mai stărui, spre a nu trezi bănuieli. 

— Am vrut să-ţi dau o mână de ajutor... 

— Preţuiesc bunăvoința ta, llustrissime. Să-mi procure consiliul 


— 74 — 


imperial banii trebuincioşi, că mă descurc eu. 

— Bine, bine! Am să fac tot posibilul să te ajut, Kir Rigas. Poţi să 
te bizui pe mine. 

Kalamides părăsi indispus Arsenalul. Când îşi luase rămas bun, 
Rigas îl privise ciudat. Nu cumva îl suspecta? şi zise apoi că nu 
avea rost să se alarmeze. Prea se înspăimânta de toate umbrele! 

Când ajunse la locuinţa sa, îl găsi pe Kaligas, care îl aştepta ca şi 
în ajun. Il apostrofă enervat: 

— De câte ori trebuie să-ţi spun că e primejdios să vii aici în 
miezul zilei? Poate că eşti urmărit! 

Chipul lui Kaligas se schimonosi, oglindind o veselie forţată. Râse 
behăit: 

— Cui i-ar trece prin minte că onorabilul senator Evghenis 
Kalamides primeşte în casa lui spioni? Prezenţa mea aici, în văzul 
lumii, îmi dă şi mie o pecete de onorabilitate. Netezindu-şi mustaţa, 
se apropie de amfitrion şi îl privi în ochi: Afară de asta, dacă va fi să 
cădem, vom cădea împreună, Illustrissime. 

— Vorbeşti aiurea! îl repezi senatorul. Să lăsăm gluma! Pe viitor 
să nu mai calci pe aici nechemat! 

Kaligas îi ignoră interdicţia. 

— Ai obţinut formula focului grecesc? îl întrebă sec. Senatorul 
simţi că i se urcă sângele în cap. 

indrăzneala acestui individ începea să-l scoată din fire. 

— Rigas m-a refuzat categoric! Inţeleg şi motivele... 

— Nu mă interesează motivele! ripostă cu obrăznicie Kaligas. 
Important este că ai dat greş. Te previn, Illustrissime; Yakub-Paşa 
nu iartă greşelile. 

— Ce voiai să fac? Să crăp capul lui Rigas şi să-i fur formula? 

— Da, aşa trebuia să faci! 

Senatorul îşi încleştă furios fălcile. Ajunsese la marginile răbdării. 

— Dacă asta aşteaptă Yakub de la mine, se înşală! Kaligas îl 
contemplă cu milă. 

— Dacă Yakub-Paşa va ajunge la concluzia că s-a înşelat în 
privinţa dumitale, te plâng! Fiindcă nu eşti în stare să-ţi duci la bun 
sfârşit misiunea, am s-o preiau eu. Dă-mi, te rog, autorizaţia 
dumitale de liberă trecere în incinta Arsenalului! 

Instinctiv, Kalamides se retrase cu un pas. Perspectivele 
deschise de pretenţiile spionului îl îngrozeau. 

— Ce vrei să faci cu permisul meu? 

— Mă priveşte! MIi-l dai sau nu? Dacă mă refuzi, voi fi silit să te 


— 75 — 


raportez lui Yakub-Paşa! 

Ochii lui Kalamides se îngustară. 

— Abuzezi de răbdarea mea, Kaligas! Nu uita că te afli la mine în 
casă! Un semn să fac, şi vei putrezi, neştiut de nimeni, în vreuna 
din ublietele acestei clădiri. 

Vizitatorul zâmbi ironic. 

— Neştiut de nimeni? |ţi faci iluzii, Ilustrissime! Agenţii care mă 
acoperă mă urmăresc pas cu pas. Yakub-Paşa este un patron 
bănuitor. 

Kalamides ezită o clipă, apoi, învins, scoase permisul din 
buzunarul tunicii. 

— Şi dacă eşti prins? 

— N-au să mă prindă! 

Smulse documentul din mâna lui Kalamides, care făcu un gest 
neterminat spre a-l reţine. 

— Mai am nevoie de ceva, zise Kaligas. 

— Ce mai vrei? rosti senatorul cu oboseală în glas. 

— Planul Arsenalului, cu indicaţii precise asupra locului unde se 
fabrică focul grecesc. Mâine de dimineaţă vin să-l iau. Acum îmi dai 
voie să mă retrag. Illustrissime! 

Leone Storlato se privi în oglindă, cercetându-şi cu atenţie grima. 
Surâse satisfăcut. Arăta cu douăzeci de ani mai bătrân decât în 
realitate şi semăna într-o oarecare măsură cu Evghenis Kalamides. 
Plecă puţin capul spre umărul stâng, pe care-l smuci uşor, imitând 
ticul senatorului. Şi la îmbrăcăminte semănau. 

— Ce zici, Kaligas? Dacă m-ai vedea noaptea la lumina unui 
felinar, m-ai confunda cu senatorul Kalamides? 

— Fantastică asemuire, Messer! exclamă omul său de încredere, 
înmânându-i permisul senatorului. 

Storlato îl luă, îl citi la repezeală şi îl vâri în buzunarul hainei. 

— Perfect! 

— lei cu dumneata şi planul Arsenalului? 

— Nu! L-am învăţat pe dinafară. Arde-l! E mai prudent! 

Kaligas luă de pe masă planul şi îl aruncă în cămin. Flăcările 
linseră documentul, care se înnegri, se îndoi şi se aprinse. Storlato 
îl urmări cu privirea până ce pergamentul se transformă în cenuşă. 

— Dacă izbutim să incendiem Arsenalul, romeii vor pretinde că 
totul s-a datorat unei întâmplări nenorocite, iar turcii îşi vor atribui 
succesul, fără a rosti nume. Dragul meu Kaligas, noi, agenţii 
secreţi, avem o soartă ingrată. Nu ni se glorifică faptele. 


SEI 1-00 


— Prefer arginţii sunători! zise Kaligas. 

— Şi eu îi prefer, încuviinţă Storlato. Dar mi-ar plăcea;să-i câştig 
mai uşor. 

Noaptea se lăsase demult asupra oraşului. Se auzi un cântat de 
Cocoş, apoi altul. 

— A sosit momentul! rosti veneţianul. Nu uita locul de întâlnire, 
Kaligas! 

— Nicio grijă, Messer Storlato! Oamenii mei sunt gata! 

— Atunci, dă-i drumul! 

Kaligas salută şi părăsi încăperea. Leone Storlato îşi mai făcu de 
lucru câteva minute în faţa oglinzii, orânduindu-şi şuviţele de păr 
vopsite în argintiu şi accentuând cu câteva trăsături de kohl ridurile 
de lângă ochi, apoi îşi aruncă pe umeri o pelerină şi se îndreptă 
spre uşă. Când se văzu în stradă, îşi trase pălăria pe ochi, îşi 
strânse pelerina în jurul corpului şi porni spre Arsenal. Era însoţit de 
un servitor ce purta o lanternă oarbă. 

Contemplă cerul brăzdat de sclipirile tragerilor de artilerie ce 
bubuiau dincolo de ziduri. Se întrebă dacă se va înapoia teafăr 
acasă. Apoi se gândi la bunii şi străbunii săi, toţi răposaţi în sfânta 
credinţă creştină, şi îşi zise că aceştia se vor fi zbuciumând în racle, 
treziţi din somnul lor veşnic de păcătoşenia urmaşului care se 
făcuse unealta păgânilor. Ideea aceasta îl făcu să zâmbească. 
Uitase de multă vreme gustul amar al remuşcărilor. Când 
acceptase să lucreze pentru turci, se afla în pragul ruinei. Acum, 
graţie lor, avea bani mulţi, tezaurizaţi la Veneţia. Ori de câte ori 
accepta o nouă sarcină, îşi spunea că e ultima. Dar după 
îndeplinirea ei, lăcomia sau poate voluptatea primejdiei îl 
determina să se îmbarce în noi aventuri. 

Străzile erau pustii. Intr-o piaţă se încrucişa cu un convoi de 
pompieri care alergau la un incendiu. Cerul îmbujorat de jocul 
flăcărilor arunca asupra pereţilor văruiţi ai caselor o tentă sângerie, 
halucinantă. 

Ajuns la poarta Arsenalului, Leone Storlato se legitimă cu 
permisul lui Kalamides, fiind imediat lăsat să intre. Servitorul care-l 
însoţise până atunci se făcu nevăzut. Şeful gărzii dădu poruncă 
unui soldat să-l conducă pe „senator” la biroul comandantului. 

Deşi pătrundea pentru întâia dată în Arsenal, Storlato se orienta 
cu uşurinţă, datorită planului furnizat de Kalamides. Ferestrele 
atelierelor erau luminate de focurile cuptoarelor. Se muncea cu 
râvnă pentru a se executa cu un ceas mai devreme comenzile 


armatei. Pe aleile dintre clădiri abia dacă se mai zărea câte un om 
umblând grăbit. 

Când se văzu în apropierea unei construcţii înalte, eu ferestre 
puţine, ce arunca o umbră adâncă asupra curţii, Storlato se opri ca 
din întâmplare. Se plecă spre a-şi înnoda - zice-se - un şiret la 
încălţările lui din piele de căprioară. Insoţitorul lui se apropie cu 
solicitudine. 

— Pot să vă ajut cu ceva, llustrissime? 

Storlato, care-şi scosese neobservat din teacă pumnalul sub 
paravanul pelerinei, se ridică brusc şi îl împlântă în inima soldatului. 
Acesta se prăbuşi fără să scoată un geamăt. Veneţianul se plecă 
asupra lui, îi pipăi carotida şi, după ce constată că inima încetase 
să mai bată, se ridică şi îl împinse cu vârful piciorului, de-a 
rostogolul, până la perete. Se uită în dreapta şi în stânga, spre a se 
asigura că nu e nimeni prin apropiere, apoi se îndreptă tăcut ca o 
pisică spre zidul înalt, încoronat de creneluri, ce înconjura 
Arsenalul. Ştia, datorită planului atent studiat, că dincolo de masiva 
împrejmuire se afla în acest punct un vast teren viran. Se opri la 
picioarele unei înguste scări de piatră ce ducea spre culmea zidului. 
Trase cu urechea la paşii unei santinele, ce umbla agale încolo şi 
încoace, acolo sus, supraveghind maidanul. Urcă fără zgomot 
treptele, lipindu-se de peretele de piatră. Când soldatul se roti pe 
călcâie, trecând pe lângă scară, veneţianul, care se ghemuise 
precaut, făcu un salt şi îi împlântă pumnalul în ceafă. Santinela icni, 
scăpă lancea din mână şi se prăvăli pe pardoseala de piatră. 
Storlato se apropie de creneluri şi privi în jos, spre terenul viran. 
Fluieră uşor, ca o cucuvaie. Văzu apoi trei umbre agitându-se la 
picioarele zidului. Storlato scoase de sub pelerină o frânghie şi o 
legă de un crenel, lăsându-i celălalt capăt să coboare spre oamenii 
care aşteptau jos. În curând aceştia se căţărară pe creasta zidului. 
Cei trei inşi, un grec, un venețian şi un genovez - lannolis, 
Geronimo şi Pietro - mercenari hârşiţi în cele mai primejdioase 
misiuni, erau înarmaţi, iar la brâu purtau de asemenea câte o 
frânghie. Fără să arunce o privire santinelei, coborâră scara în 
curte. 

— Pe aici! şopti Storlato, luând-o înainte. 

Ocrotiţi de întuneric, se strecurară printre ateliere, oprindu-se în 
dreptul unei clădiri joase care adăpostea biroul comandantului şi 
depozitul de materii prime necesare focului grecesc. Pătrunseră pe 
un culoar, fără a fi opriţi de un planton, apoi intrară în cabinetul de 


78 


lucru al lui Rigas, care studia nişte documente. 

La apariţia lor, acesta ridică uimit privirile. 

— Ce căutaţi aici? 

Fără a-i da timp să se dezmeticească, Storlato se năpusti asupra 
lui şi, punându-i vârful pumnalului sub bărbie, îi vorbi ameninţător: 
— Formula focului grecesc! Dă-mi-o repede! Altfel te găuresc! 

Rigas schiţă un gest de împotrivire, dar vârful pumnalului îi 
înţepă pielea, făcând-o să sângereze. 

— Nu te juca, omule! şuieră Storlato. Comandantul citi în ochii 
acestuia o hotărâre rece, inexorabilă. Cântări rapid situaţia. Dacă 
refuza să execute ordinul, avea să fie ucis, apoi necunoscuţii vor 
scotoci dulapurile până ce vor găsi ceea ce căutau. Era mai înţelept 
să se arate împăciuitor şi astfel să câştige timp. Poate va găsi un 
mijloc spre a da alarma. 

— După cum văd, nu am de ales, replică, prefăcându-se că 
acceptă cu resemnare inevitabilul. Formula este în dulapul de colo! 
adăugă, arătându-l cu mâna. 

Scoase dintr-un sertar al mesei de lucru un mănunchi de chei. 
Sub ameninţarea pumnalului care nu se îndepărta de gâtlejul său, 
se duse la dulap şi îl deschise. Pe rafturi se aflau tot felul de 
pergamente făcute sul. Rigas scoase unul din suluri. 

— lată formula! Storlato desfăcu sulul. 

— Să ştii că mă pricep la chimie! îi spuse. Dacă ai încercat să mă 
tragi pe sfoară, te curăț! 

Incercă să descifreze documentul. Deşi formulele erau multe şi 
complicate, le prinse firul. Storlato se uită pe deasupra 
pergamentului la comandantul care-l privea calm. 

— Mă bucur că eşti înţelegător! După ce terminăm tot ce avem 
de făcut aici, ai să ne scoţi din Arsenal şi ai să ne însoţeşti şi după 
aceea, ca să fim siguri că nu vom fi urmăriţi. După ce ne vom 
îndepărta îndeajuns, îţi dăm drumul. Până atunci, însă, mai avem o 
treabă. Arată-ne drumul până la focul grecesc! Dar bagă de seamă! 
Am să merg alături de tine! Dacă zburzi în ham, îţi străpung şalele 
cu lama asta! 

Rigas îşi dădu asentimentul, înclinând din cap. leşiră din 
cabinetul de lucru şi se angajară pe un culoar lung, care se termina 
în faţa unei uşi de fier. Dintr-o încăpere ce răspundea pe coridor 
ieşiră doi ofiţeri. II salutară cu respect pe comandant şi trecură mai 
departe fără să fi observat apelul mut din ochii acestuia. 

Rigas descuie uşa. Pătrunseră într-o încăpere vastă, cu pereţi 


— 79 — 


groşi de piatră, luminată de câteva felinare. De-a lungul zidurilor 
erau aliniate nişte amfore de metal. 

— În vasele astea se află focul grecesc? întrebă Storlato. 

— Da. Lichidul dinăuntru în contact cu aerul se transformă în 
flăcări. 

Storlato examină curios recipienţii de metal. Se simţi tare 
mândru fiindcă reuşise să pătrundă în acest sanctuar inaccesibil 
până atunci străinilor. Era destul să deschidă şi să răstoarne unul 
dintre recipienţi, ca depozitul şi întreaga clădire să ia foc. Norocul îl 
slujise cu docilitate. Dar dacă Rigas îl minţise? Se apropie de unul 
dintre recipienţi şi, uitându-se cu coada ochiului la comandant, se 
prefăcu a-i desface capacul. Chipul lui Rigas se crispă. Inlăuntrul lui 
se dădu o luptă. Când Storlato răsuci capacul, auzi un strigăt 
înăbuşit: 

— Nu! Nu se procedează aşa! Vrei să ardem cu toţii ca nişte 
şoareci? 

Veneţianul zâmbi şi se îndepărtă de recipient. 

— Asta am vrut să ştiu. Nu ne-ai minţit. 

In aceeaşi clipă se auziră ropot de paşi şi zăngănit de arme 
apropiindu-se pe culoar. Uşa de fier fu dată cu violenţă de perete şi 
un grup de soldaţi cu săbiile scoase apăru în prag. Un zâmbet de 
triumf pluti pe buzele comandantului. Storlato înţelese că pierduse 
partida: în ciuda măsurilor lui de precauţie, cineva dăduse alarma. 
Îşi imagină ceea ce va urma. Torturile, spânzurătoarea, ruşinea 
care-i va murdări pe veci numele. 

Exista o singură soluţie. In vreme ce soldaţii se năpustiră asupra 
lui şi a celor trei mercenari, Storlato se repezi la unul dintre 
recipienţi şi, mai înainte să-l fi putut opri cineva, desfăcu la 
repezeală capacul, răsturnând vasul. 

O flacără albăstruie ţâşni din pântecele de metal, deschizându-se 
ca o imensă coadă de păun. Auzi un strigăt gutural, văzu o imensă 
vâlvătaie, o erupție mistuitoare de foc... 


xxx 


Călare pe armăsarul său favorit, sultanul contempla de pe 
creasta unui deal Constantinopolele înconjurat de brâul de 
scânteieri ale tunurilor în plină tragere. Inapoia lui stăteau în arc de 
cerc, de asemenea călări, marele vizir Khalil, Zaganos-Paşa, 
Karagea-Paşa, Yakub-Paşa, precum şi un numeros grup de ofiţeri 
din garda imperială. Mehmed ridică mâna şi strigă fără a întoarce 


— 80 — 


capul: 

— Yakub! 

Şeful serviciului secret se apropie de padişah. descălecă şi îi 
sărută vârful cizmei de piele roşie, sprijinită în scara de argint. 

— Porunceşte, Inălţate Stăpâne! 

Mehmed îl privi de sus. Yakub se cutremură. Chipul juvenil al 
padişahului devenise o mască de o năprasnică măreție. 

— Mi-ai făgăduit incendierea Arsenalului la a doua cântare a 
cocoşilor. De ce întârzie, Yakub? 

— Rog pe lnălţimea-ta să aibă răbdare! Am încredinţat această 
misiune unui om care nu mi-a înşelat niciodată aşteptările. 

Sultanul mângâie cu prefăcut calm grumazul catifelat al 
armăsarului. 

— De astă dată mă tem că ţi-a jucat festa! Buzele lui se ridicară, 
dezvăluindu-i dinţii albi şi strălucitori într-un zâmbet rău: 
Hotărâsem, Yakub, să dau semnalul asaltului după ce incendierea 
Arsenalului va stârni confuzie şi panică printre ghiauri. Este inutil să 
mai aşteptăm, nu-i aşa? 

Chiar atunci se auzi o detunătură uriaşă, de parcă s-ar fi despicat 
un munte. Deasupra clădirilor Arsenalului se ridică o ciupercă 
galbenă-violetă de foc. Armăsarul sultanului cabră speriat. Mehmed 
îl struni, în vreme ce zâmbetul de pe chipul său se îndulci. Devenise 
alt om. 

Yakub răsuflă, lăsând aerul care-i umflase până atunci dureros 
pieptul să se reverse în atmosfera rece. Zâmbi şi el bucuros. 

— Foarte bine! exclamă Mehmed. Foarte bine! 

Arsenalul devenise o mare de flăcări. 

— Pe omul tău să-l îngropi în aur, Yakub! Să se ştie că sultanul 
Mehmed Khan răsplăteşte cu dărnicie pe toţi cei ce-l slujesc cu 
credinţă şi cu pricepere! 

Spectacolul dantesc al flăcărilor care se ridicau în vârtejuri îi crea 
o stare de euforie. 

— Crezi că omul tău a pus mâna şi pe formula focului grecesc? 
întrebă sultanul. 

Yakub-Paşa dădu un răspuns prudent: 

— De vreme ce a izbutit să incendieze Arsenalul, este de 
presupus că şi-a însuşit şi formula. 

Padişahul se ridică în scări, încercând să cuprindă cu privirile o 
arie cât mai întinsă a oraşului asediat. 

— A sosit momentul să intrăm în acţiune! rosti. Ridicând braţul, 


— 81 — 


strigă apoi cu înflăcărare: Trompetele să sune atacul! 

Câteva clipe mai târziu, din sute de trompete răbufniră spirale 
sonore, care se repetară de-a lungul întregului front. Zeci de mii de 
turci pregătiţi din timp pentru această acţiune scoaseră din tot 
atâtea piepturi însufleţite strigăte de luptă. Valurile de războinici se 
urniră de pe poziţiile de plecare, avântându-se spre zidurile 
Constantinopolelui. Atât de mulţi erau osmanlâii şi atât de 
compacte rândurile, încât înaintarea lor impetuoasă evocă 
revărsarea unui potop. Mii de făclii purtate de turci aruncau asupra 
acestei imense gloate o lumină sângerie de sfârşit de lume. 
Trompetele îşi repezeau spre văzduh sunetele lor sfredelitoare, 
tobele răpăiau într-o fantastică grindină, talgerele chimvalelor 
lovite cu putere zornăiau, sporind tumultul. 

Bubuiturile tunurilor încetară când primele rânduri ale 
asediatorilor ajunseră aproape de ziduri. Rolul artileriei încetase. 
Acum pedestraşii aveau cuvântul! 

De pe platforma unuia din turnuri, căpitanul Reynaud de Brienne 
privea cu sinceră admiraţie ordinea perfectă a formațiilor inamice - 
infanteria grea, lăncierii, arcaşii, ienicerii - care înaintau irezistibil 
spre liniile bizantine. 

Pe ziduri se dăduse alarma. Detaşamente de bizantini, genovezi, 
români, venețieni se instalau la posturile lor de luptă de pe 
palisadele exterioare. Reynaud de Brienne îşi puse casca pe cap, 
închise viziera şi, după ce făcu semn soldaţilor lui să-l urmeze, 
cobori scările spre a întări trupele din prima linie. 

De pe platforma marelui turn din preajma porţii militare Sfântul 
Roman, împăratul Constantinos contempla întunecat furnicarul de 
războinici turci care se apropia de şanţul din faţa palisadelor 
exterioare. Când i se adusese la cunoştinţă incendierea Arsenalului, 
încercase un simţământ de descurajare. Cunoştea gravele implicaţii 
ale acestei catastrofe. Deşi proporţiile sinistrului erau uriaşe, 
trimisese în ajutorul pompierilor numai câteva unităţi din trupele de 
rezervă comandate de Niceforios Paleologos. Nu dislocase însă 
nicio formaţie militară de pe ziduri, deşi Arsenalul era situat 
aproape de acestea. Işi spusese că incendiul fusese provocat de 
agenţi turci strecuraţi în Constantinopole, spre a crea o diversiune 
menită să acopere operațiunile militare ale  osmanlâilor. 
Raționamentul lui îşi dovedise temeinicia. Turcii atacau. Lansaseră 
primul asalt de foarte mari proporţii. Dar vor fi primiţi aşa cum se 
cuvine! 


— 82 — 


Giustiniani Longo şi detaşamentele de mercenari genovezi 
stăteau în aşteptare la adăpostul palisadelor exterioare. Arcaşii îşi 
încordau arcurile, spre a-i copleşi cu săgeți pe asediatori. Servanţii 
de la bombarde aşteptau semnalul declanşării focului. Şi 
catapultele erau gata să intre în acţiune, şi cazanele cu smoală 
încinsă, şi sarbacanele dătătoare de moarte. 

Giustiniani era convins de invulnerabilitatea persoanei sale. O 
prezicătoare din Cumes îi oţelise încrederea în propriile-i puteri, 
citindu-i viitorul în măruntaiele unei oi sacrificate. Îl aşteptau măriri 
şi o glorie nepieritoare. Numele lui va rămâne legat de unul din cele 
mai măreţe fapte de arme din analele războaielor. Vorbele 
prezicătoarei se împlineau. El, Giovanni Giustiniani Longo, participa 
la apărarea Constantinopolelui în calitate de comandant de mare 
unitate şi de consilier al împăratului Constantinos. Dacă va şti să-şi 
conducă bine barca, va păşi tot mai sus pe scara înălţărilor. Îşi 
scoase sabia din teacă, fiindcă turcii ajunseseră aproape de şanţul 
cu apă... 

Ravduhas, comandantul fortificațiilor constantinopolitane, era 
neliniştit. Zidurile interioare şi palisadele exterioare suferiseră 
stricăciuni serioase, prăbuşindu-se parţial. Reparaţiile făcute în 
grabă erau îndoielnice. in locul zidurilor năruite se ridicaseră 
palisade duble, umplute cu pământ şi cu pietre, iar pe platformele 
amenajate rudimentar, butoaie încărcate cu pământ ţineau loc de 
creneluri. Ravduhas îşi făcu semnul crucii. Acum se va verifica 
eficacitatea reparațiilor! 

Leandru Comnen şi camarazii lui din compania comandată de 
Reynaud de Brienne se uitau printre butoaiele cu pământ, surogate 
de creneluri, la primele rânduri ale turcilor care se apropiau în pas 
sacadat, impus de ritmul obsedant, asurzitor, al tobelor, al 
chimvalelor, al surlelor. Leandru era un pachet de nervi fiindcă în 
curând avea să-şi încerce puterile pe câmpul de luptă cu păgânii 
padişahului. Laolaltă cu ceilalţi camarazi ai săi, văzu - la lumina 
faclelor - mâna comandantului lor ridicându-se spre a da semnalul 
de luptă. Işi încordă arcul... 

Braţul lui Reynaud stătu câteva clipe la verticală, deasupra 
capului, apoi descrise brusc un gest coborâtor, ca şi o secure 
repezită asupra grumazului unui condamnat la moarte. Glasul lui 
tună, dominând tumultul: 

— Trageţi! 

Leandru slobozi săgeata şi îi urmări zborul rapid prin aerul rece 


— 83 — 


al nopţii ce se îngâna cu zorile, până o pierdu în puzderia de turci. 
In aceeaşi clipă mii de săgeți ţâşniră din arcurile creştinilor, 
abătându-se asupra asediatorilor. Unele se frânseră în pieptarele 
de zale ori în căştile cu panaşe, altele, mai puţine la număr, îşi 
atinseră eficient ţinta, înfigându-se în orbite, în grumazuri, în 
coapse... 

Şi catapultele creştinilor intrară în joc, aruncând bolovani care 
spărgeau platoşe, ţeste, oase, într-o serie de pârâituri seci şi 
rapide. Turcii loviți de săgeți, ori cu membre zdrobite se zvârcoleau 
pe pământ, stropind cu sângele lor ţărâna în care aveau în curând 
să se odihnească. Bombardele plasate pe platforme care mai 
prezentau oarecare garanţii de soliditate prinseră şi ele să scuipe 
proiectile de granit şi de marmoră asupra osmanlâilor, deschizând 
goluri în rândurile lor strânse... 

În fruntea unui detaşament din garda imperială, Aziz, proaspătul 
mulerferika, înainta cu superbă îndrăzneală spre canalul cu apă din 
faţa zidurilor exterioare ale oraşului. Nu ţinea seama de ghiulelele 
ce cădeau în jurul lui secerându-i soldaţii, de norul de săgeți 
repezite ca lăcustele asupra unor lanuri bogate, de recipienţii 
focului grecesc ţâşnind prin văzduh asemenea unor stele 
căzătoare, spre a se sparge apoi în mijlocul asediatorilor, degajând 
o căldură năprasnică, mistuitoare, care aprindea veşmintele, topea 
armele, carboniza carnea 

Aziz ştia că în lumea otomană toate au preţul lor. Dacă vrei să 
parvii, trebuie să te supui orbeşte sultanului, să sfidezi moartea, 
să-ţi nimiceşti duşmanii. Aziz voia să parvină. Plătea preţul 
ascensiunii lui, înfruntând cu nepăsare moartea. 

In vreme ce înainta spre ziduri, încerca un simţământ de exaltare 
mistică. Mirosul de pulbere, de sânge, de carne arsă, de ţărână îi 
gâdila excitant nările. Fierul iataganului strâns în podul palmei îi 
sporea ca un talisman înflăcărarea războinică. Priceperea sa în 
mânuirea armelor îl făcea să aştepte cu anticipată plăcere 
momentul ciocnirii cu primul ghiaur. Vacarmul bătăliei îl îmbăta mai 
vârtos decât vinul, decât muzica, decât dragostea. La capătul luptei 
îl aştepta paradisul. Paradisul ceresc sau paradisul pământesc, 
recompensele războinicilor neînfricaţi. 

Aziz voia să savureze mai întâi deliciile raiului lumesc. Abia mai 
târziu, când bătrâneţea îi va apăsa amarnic umerii, va trece hotarul 
dintre viaţă şi moarte, spre a gusta în raiul ceresc o nouă tinereţe - 
de data aceea veşnică - în tovărăşia huriilor cu sâni tari ca piatra, a 


— 84 — 


adolescenților frumoşi şi şăgalnici, în ambianța unui belşug fără 
margini, a unei fericiri fără sfârşit. 

Când ajunseră în preajma şanţului cu apă, acoperit în parte, 
primele linii ale luptătorilor turci prinseră să slobozească snopuri de 
săgeți asupra creştinilor de pe ziduri spre a-i nimici şi a ocroti 
totdeodată înaintarea rândurilor următoare ce veneau la asalt. 

Ordinele superioare date în ajunul bătăliei precizau: atacurile se 
vor concentra asupra zidurilor distruse de tirul artileriei şi refăcute 
imperfect, împotriva fortificațiilor rămase intacte se vor da numai 
atacuri de diversiune. 

Aziz studiase ordinele şi le preţuia înţelepciunea. Acum le 
executa cu tragere de inimă, convins că într-o zi nu prea 
îndepărtată va da şi el porunci armatelor. 

Când turcii dezlănţuiră escaladarea zidurilor exterioare, se 
încinseră luptele corp la corp. Başibuzucii, spahiii, ienicerii se 
căţărau pe scări înalte, străduindu-se să atingă buza de sus a 
fortificațiilor. Pionierii se foloseau de bombe incendiare, mai puţin 
eficace decât focul grecesc, încercând să aprindă palisadele de 
lemn ce consolidau obstacolele de pământ şi bolovani ridicate în 
locul zidurilor năruite. 

Turbanul alb al lui Aziz, împodobit cu delicate pene de egretă, 
era văzut acolo unde primejdiile se buluceau mai aprig. 

Creştinii ţineau piept cu dârzenie năvalei impetuoase a turcilor. 
Trăgeau cu arcul, stingeau incendiile care începeau să mistuie 
palisadele, revărsau cazane cu apă fiartă peste asediatorii care se 
zvârcoleau urlând de durere, împingeau în afară cu nişte căngi 
capetele de sus ale scărilor înalte rezemate de ziduri şi încărcate cu 
ciorchini de osmanlâi, făcându-le să descrie fantastice arcuri de 
cerc înainte de a se prăbuşi cu oameni cu tot peste asediatorii de 
jos. 

Turcii care reuşeau să se urce pe ziduri angajau înverşunate 
lupte corp la corp cu creştinii, ori urneau cu nişte cârlige zdravene 
butoaiele şi lăzile cu pământ ce ţineau loc de creneluri, iar după ce 
le descentrau, făcându-le să se rostogolească în gol, luau cu asalt 
platformele rămase în sfârşit descoperite. Acolo, sus, pe crestele 
zidurilor, oamenii se băteau cu turbată furie. 

Aziz puse cel dintâi stăpânire pe una dintre palisade. 
Mânuindu-şi cu fulgerătoare precizie iataganul, deschidea poteci 
însângerate printre duşmanii Islamului. Nu-l anima decât un singur 
gând. Să fie primul soldat otoman care să pătrundă în 


Constantinopolele cucerit... 

Mercenarii lui Giustiniani Longo, concentrați între zidurile 
interioare foarte înalte şi cele exterioare mult mai joase şi mai greu 
de apărat, aşteptau semnalul comandantului lor, spre a se avânta 
acolo unde turcii vor realiza spărturi susceptibile a fi lărgite şi 
folosite de trupele proaspete otomane, care se apropiau în pas 
alergător de zidurile încoronate de luptători încleştaţi într-un 
cumplit măcel. 

Giovanni Giustiniani era calm, aşa cum se cuvine unui autentic 
conducător de oşti. Deşi curieri bizantini veneau din diferite puncte 
ale fortificațiilor spre a-i cere ajutor, nu se grăbea să intre în 
acţiune, căci se ferea să-şi angajeze forţele într-un sector mai puţin 
periclitat, lăsând descoperit un alt sector unde presiunea turcilor ar 
fi devenit cu adevărat explozivă. 

Printre ofiţerii lui se afla şi un cavaler în armură, fără cască pe 
cap şi cu plete femeieşti atârnându-i pe umeri. Marula lagros abia 
aştepta să intre în luptă, spre a răzbuna moartea lui Theophilos 
Vorenas. Neastâmpărată, îşi frământa mânerul săbiei cu acea 
nervozitate aprigă a războinicului setos de sânge duşman. 

instalat pe platforma unuia dintre cele mai înalte turnuri din 
sectorul său, spre a cuprinde cu privirea întreaga desfăşurare a 
bătăliei, Giustiniani analiza la rece şansele de izbândă ale turcilor în 
porțiunile cele mai periclitate. Când aprecie că presiunea 
otomanilor se accentua asupra palisadei din apropierea râului 
Lycus, ce-şi avânta apele prin grătarul de fier amenajat la 
picioarele zidului, se adresă ofiţerilor săi: 

— Acolo este punctul cel mai vulnerabil! le spuse arătându-l cu 
mâna. A sosit momentul să intervenim! Luaţi ca reper turbanul alb 
cu pene de egretă! 

Ofițerii coborâră vizierele coifurilor şi alergară pe urmele 
comandantului lor, care pornise pe scări în jos. Ajuns printre 
mercenarii săi, Giustiniani ridică sabia, poruncind trompeţilor să 
sune atacul. 

— După mine, în pas alergător, înainte MARŞ! 

Aziz se bătea cu un entuziasm vecin cu nebunia. lzbutise să 
curețe de ghiauri culmea palisadei. Detaşamente de ieniceri se 
urcau în grabă pe scări, spre a întări trupele de sub comanda sa. 
Peste câteva clipe se va năpusti asupra romeilor care apărau 
culoarul dintre cele două valuri ale fortificațiilor, apoi va lua cu 
asalt zidurile interioare, foarte înalte, dar ruinate alocuri de 


bombardamentele masive. Soldaţii săi aduseseră deja scările 
trebuincioase escaladării zidurilor interioare. 

La semnalul său, escadroanele de gardă, sprijinite de ienicerii lui 
Reşat Nuri, se dezlănţuiră într-un nou şi furios atac, spre a curăța 
culoarul dintre ziduri de resturile unităţilor creştine intrate aproape 
în debandadă. Succesul părea asigurat. Ghiaurii erau puţini şi 
istoviţi după cele patru ore de lupte necurmate. 

Soldaţi din escadroanele de gardă rezemau tocmai de pereţii 
înalţi de piatră scările lor mobile, când dinspre stânga apărură în 
pas alergător trupe de ghiauri înveşmântaţi în armuri. In fruntea lor 
se afla un cavaler cu o panaşă violetă pe cască, purtând pe braţul 
stâng un scut rotund, cu blazonul nobilei familii Giustiniani. 

—  Respingeţi atacul inamic din flancul stâng! porunci Aziz 
căpitanului Şamun, comandantul detaşamentului de grăniceri. Eu, 
cu oamenii mei, încep escaladarea zidurilor! 

Nu-şi încheie bine fraza, că dinspre dreapta se ivi alt detaşament 
de creştini, de asemenea în armuri. Aziz îşi dădu seama că fusese 
prins în cleşte. Pentru moment, asaltul fortificațiilor interioare 
trebuia abandonat. Urgent era să facă faţă atacurilor inamice 
dezlănţuite asupra ambelor lui flancuri. 

Ciocnirea dintre islamici şi creştini luă din primele clipe proporţii 
de măcel. Combatanţii erau animați de aceeaşi sete de a ucide. In 
flancul drept, Giovanni Giustiniani Longo făcea ravagii. Săbiile şi 
lâncile ienicerilor erau neputincioase faţă de armurile mercenarilor. 
In flancul stâng presiunea se accentua primejdios. Un paj creştin 
agita prin aer baniera cu blazonul căpitanului Reynaud de Brienne. 

Aziz se resemnă cu durere în suflet să intre în defensivă. Înainte 
de a porni la asalt, jurase să termine victorios bătălia. Acum trebuia 
să facă imposibilul pentru ca acţiunea lui, atât de promiţător 
începută, să nu se transforme într-un dezastru. 

Noi trupe turceşti veneau la asalt, stârnind o foarte inoportună 
îmbulzeală, împingând pe ienicerii lui Şamun şi pe soldaţii lui Aziz 
peste luptătorii creştini, restrângându-le spaţiul necesar mânuirii 
armelor. In lupta corp la corp, turcii erau mai vulnerabili, căci, 
purtând doar pieptare din piele sau cămăşi de zale, cădeau pe rând 
sub loviturile duşmanilor înveşmântaţi în fier din cap până în 
picioare. 

Aziz se bătea cu furia disperării. Ajuns în faţa unui ghiaur în 
armură violetă, se năpusti, înfigându-şi lama pumnalului printre 
gratiile vizierei. Cavalerul în armură, orbit de vârful pumnalului 


— 87 — 


care-i străpunsese ochiul stâng, perforându-i creierul, se clătină, 
apoi se prăbuşi. Aziz se repezi asupra altui creştin în armură. 
Presiunea ienicerilor care se urcau pe palisadă într-un neîntrerupt 
şuvoi devenise insuportabilă. In spaţiul strâmt dintre ziduri, 
înghesuiala stânjenea mişcările turcilor. Pe lângă atacurile din 
flancuri, începură să se reverse de sus asupra osmanlâilor bolovani, 
apă fiartă şi smoală topită, făcând prăpăd. 

O lance creştină se înfipse în pântecele lui Aziz, care îngenunche, 
învins de violenţa şocului. Pumnalul şi scutul îi căzură din mâini. O 
săgeată îi pătrunse în gât, aproape de carotidă. Sângele ţâşni din 
rană, împroşcându-i veşmintele brodate cu aur. Lama unei săbii îi 
reteză sprânceana dreaptă şi nasul, sluţindu-i chipul. Orbit de 
sângele care i se scurgea în ochi, sfâşiat de dureri, căută cu 
privirile prin perdeaua roşie, strălucitoare, intrarea în paradisul 
ceresc făgăduit de Mahomed, Profetul. Dar draperiile de mătase 
purpurie nu se deschiseră, ci prinseră a se întuneca. O lovitură de 
buzdugan îl trăsni în frunte, doborându-l, vârând mătasea albă a 
turbanului prin  spărtura cutiei craniene în labirintul de 
circumvoluţiuni ale creierului care plesni, scurgându-se afară prin 
despicătura sângerândă. 

Marula lagros se bătea cu frenezie. Ucisese cinci turci cu 
buzduganul ei greu ca un baros. Pe ghinturile înfipte în măciulia de 
fier, năclăită de sânge, se lipiseră fire de păr şi rămăşiţele strivite 
ale unei pene de egretă. Mânată de o înfrigurare maladivă, Marula 
îşi deschisese drum printre musulmani, pătrunzând în mijlocul lor şi 
dărâmându-i ca pe nişte popice cu rotirile năprasnice ale 
buzduganului. Atât de mulţi căzură sub loviturile ei încât le pierdu 
numărul. 

Deodată Marula simţi o avalanşă de foc negru rostogolindu-se 
asupra ei. Urlă cuprinsă de dureri groaznice. De sus se prăvălea 
asupra ei şi a turcilor din jur un şuvoi compact de smoală topită. 
Ochii le plesneau, carnea le sfârâia, veşmintele li se lipeau de 
pielea înnegrită, luând foc. 

Pe culmea zidului, câţiva flăcăi de curând înrolați printre 
apărătorii Constantinopolelui primiseră poruncă să răstoarne un 
cazan cu smoală topită peste turci, când aceştia vor încerca să 
escaladeze fortificațiile. Puternic impresionați de năvala păgânilor 
asupra culoarului dintre ziduri şi de lupta îndârjită purtată de 
aceştia cu mercenarii lui Giustiniani şi cu soldaţii lui de Brienne, 
puseseră căngile în funcţie şi vărsaseră smoala peste vânzoleala de 


jos. Răcnetele de durere care le ajunseră, la urechi îi umplură de 
bucurie. Făcuseră treabă bună... 

De pe creasta colinei unde-şi instalase postul de comandă, 
sultanul Mehmed Khan se uita turbat de furie la trupele sale care se 
retrăgeau în debandadă de sub zidurile Constantinopolelui. În 
stânga lui se frământa pe cal Zaganos-Paşa. Vizirul armatei şi-ar fi 
îngropat faţa în palme, spre a nu mai fi martor la ruşinosul eşec al 
trupelor otomane, dar nu îndrăznea să facă nicio mişcare, îl 
paraliza prezenţa sultanului. 

Marele vizir Khalil stătea în dreapta padişahului şi îşi netezea 
calm barba argintie, cu ondulaţii mari, bogate. Deşi bătrânul sfetnic 
părea impasibil, Mehmed îi citea în suflet ca într-o carte deschisă. 
Marele vizir exulta, dar nu scotea niciun cuvânt. Il lăsa pe tânărul 
său stăpân să-şi recunoască greşeala de a fi început acest război 
nenorocit, încălcând opinia contrară, a marelui său vizir. 

„Până la urmă vei vedea că tot eu am avut dreptate! cugeta 
sultanul, evitând să-l privească. Voi cuceri Constantinopolele chiar 
dacă va trebui să lupt singur împotriva întregii lumi!” 


xxx 


Noapte... 

Pe câmpul de luptă acoperit cu cadavre se mişcau încolo şi 
încoace - ca nişte licurici - puzderie de facle aprinse. Şi musulmanii 
şi creştinii - la lumina torţelor - îşi ridicau morţii şi răniții într-un fel 
de armistițiu tacit. Păgânii şi ghiaurii cărau tărgi cu leşuri scăldate 
în sânge, încrucişându-se uneori ca şi când nici nu sar fi văzut. 
Priveau însă cu coada ochiului, încordaţi, gata să arunce targa şi să 
pună mâna pe junghere dacă adversarii ar fi dat vreun semn de 
ostilitate. Dar în asemenea împrejurări nu se pomeneau ciocniri, 
fiindcă şi osmanlâii şi creştinii se grăbeau să elibereze terenul de 
morţi. Cadavrele lăsate pe câmp nu numai că ar fi intrat în 
putrefacție, răspândind miasme dezgustătoare, dar ar fi dezlănţuit 
epidemii pustiitoare pentru ambele tabere. 

Printre mahomedanii care cărau leşuri se afla şi Omar, arabul. 
Suplu ca o lamă de sabie persană, avea muşchii de oţel şi o 
ascuţime deosebită a minţii, calităţi care-l ajutaseră să treacă de la 
căratul tărgilor la comanda unei echipe de cărători, mai toţi arabi 
ca şi el. Purtând o torţă aprinsă, Omar mergea înaintea oamenilor 
lui şi căuta printre movilele de morţi pe osmanlâi. Foarte 
îndemânatic, îi trăgea la repezeală din încâlceala de leşuri, 


— 89 — 


lăsându-i a fi ridicaţi de cărătorii săi. În vreme ce scormonea 
mormanele de cadavre, Omar strecura neobservat mâna prin 
buzunare, prin chimire, prin ascunzişurile hainelor, de unde scotea 
tot atât de repede tot ce dibuia mai de preţ. Prefera monedele de 
aur şi bijuteriile. Se întâmpla câteodată să găsească şi mici obiecte 
sfinţite: medalioane, iconiţe - foarte preţuite de creştini - precum şi 
cupe, mici statuete, pumnale fin cizelate, încrustate uneori cu 
nestemate. Toate acestea le ascundea în buzunarele adânci ale 
şalvarilor săi. Burnuzu-i alb, purtat pe umeri în orice sezon, 
acoperea cu faldurile lui rotunjimile unor prăzi prea bogate. Dacă ar 
fi devalizat numai stârvurile ghiaurilor, nimeni nu l-ar fi tras la 
răspundere. Omar însă îi uşura de valori şi pe duşmani şi pe 
prieteni, pentru simplul motiv că era un jefuitor de cadavre 
profesionist. Dar avea şi alte preocupări. 

II chema Omar, însă nu ştia cine îi dăduse numele acesta, după 
cum nu ştia nici cine-i erau părinţii. Primele lui reminiscenţe erau 
legate de nişte uliţe strâmte, întortocheate, cu mult praf şi străjuite 
de case înalte, scăldate într-un soare torid. Mânca pe atunci ce i se 
dădea de pomană, ori ceea ce găsea prin gunoaie, bătându-se 
uneori cu câinii pentru câte un os cu ceva carne. Mai târziu, aflase 
că oraşul în care trăia se numea Mecca, dar că în lumea largă se 
mai găseau şi alte oraşe, poate mai bogate şi mai frumoase, dar nu 
tot atât de sfinte. Omar visa să cutreiere aşezările acelea 
minunate, despre care auzise multe lucruri uimitoare, trăgând cu 
urechea la pălăvrăgelile conducătorilor de cămile. Mulţi dintre 
aceştia ajunseseră cu caravanele până la marginea pământului, 
acolo unde apele se îmbină cu cerul. Dar ca să pleci în călătorii 
trebuia să ai bani cu grămada, pe când el, Omar, abia dacă primea 
de pomană câte o băncuţă sfrijită, tot atât de neînsemnată ca şi 
persoana lui. Se deprinsese să fure fără să-l fi învăţat cineva. 
Şterpelea din coşurile pântecoase de pe tarabe hălci de berbec, 
bucăţi de brânză, fructe, dulciuri, spre a-şi astâmpăra foamea. Nu-i 
trecuse niciodată prin minte că săvârşeşte un păcat, fiindcă nici nu 
avea noţiunea păcatului. Când ajunsese la vârsta adolescenţei, îşi 
făurise o filozofie proprie. Socotea, de pildă, că toţi oamenii îi erau 
duşmani pentru că îl băteau cumplit ori de câte ori îl prindeau 
furând. Nu nimerise la închisoare, căci era prea tânăr şi nimeni nu 
avea timp să se ţină de asemenea nimicuri. 

Trăind în mijlocul vagabonzilor, învățase să-şi folosească pumnii 
şi isteţimea, astfel încât să-şi asigure un loc privilegiat printre 


semenii lui. Fiindcă era frumuşel şi ispitea cu tinereţea lui pe 
amatorii de plăceri echivoce, se vindea celui care plătea mai bine. 
În acest chip prinsese gustul banului şi al cheltuielii. Lăcomia de 
bani era dealtfel o trăsătură comună a mai tuturor locuitorilor din 
Mecca. Pelerinii mahomedani din lumea întreagă care veneau să se 
închine în faţa unicului sanctuar al Islamului - faimoasa Kaaba din 
marea moschee de la Mecca - erau jumuliţi de bani mai vârtos 
decât gâştele de pene. 

Omar se deprinsese să se spele, să se îmbrace cochet, să-i placă 
mâncărurile bune, deşi continua să doarmă pe unde apuca, fiindcă 
niciodată nu-i trecuse prin cap că ar putea avea un cămin al lui. 
Într-o noapte, pe când se întorcea voios de la un client care-l plătise 
bine, fusese atras de zgomotul unei încăierări. Un arab înalt, 
bolovănos, înveşmântat într-un burnuz alb, fusese atacat de nişte 
derbedei într-o uliţă dosnică. Priceput în mânuirea cuţitului, se 
apăra cu înverşunare, aplicând lovituri în dreapta şi în stânga. 

Culcase la pământ doi inşi, dar superioritatea numerică a 
agresorilor era atât de covârşitoare, încât numai un copil şi-ar fi 
putut închipui că arabul avea şanse să scape nevătămat. 

Omar smulsese atunci un par dintr-o grămadă stivuită în dreptul 
unei case în construcţie şi se avântase în ajutorul victimei. De ce o 
făcuse, nici el n-ar fi putut să spună. Intervenţia lui răsturnase 
echilibrul de forţe. Parul lui Omar, învârtejit cu vigoare, fracturase 
câteva oase, mai înainte ca agresorii descumpăniţi să o fi luat la 
fugă. 

Arabul mulţumise lui Omar. Impresionat plăcut de fizicul lui 
agreabil şi de mintea-i sprinţară, îl poftise la un birt, unde îl 
îndestulase cu tot felul de bunătăţi. 

— Eşti dezgheţat, băiatule! la ascultă! N-ai vrea să intri în slujba 
mea? |ţi voi da prilejul să ajungi departe! 

— Şi ce aş avea de făcut? întrebase înfipt Omar. 

— Să te ţii de pulpana mea şi să nu-mi ieşi din cuvânt! : 

Omar se codise la început, ca un cârlan care fuge de şa. In cele 
din urmă se învoise. Foarte curând avea să constate că nu făcuse 
un târg prost. Giafer era un temut şef de bandă care năvălea 
asupra caravanelor cu pelerini aflate în drum spre Mecca, 
măcelărea gărzile, jefuia pe călătorii bogaţi, dintre care lua ostatici, 
fixând apoi pe capul lor mari sume de răscumpărare. 

Omar era un ambițios. Insinuându-se în grațiile lui Giafer, 
ajunsese în scurt timp omul lui de credinţă. Invăţase cu uşurinţă 


— 91 — 


mânuirea armelor, fiind în stare să se ia la întrecere cu veteranii 
bandei. Câteva raiduri încheiate cu recoltă bogată îi dăduseră 
ocazia să guste voluptatea risipirii banilor. Chiolhanurile, jocurile de 
noroc, femeile, secătuiau repede agoniseala briganzilor, care 
trebuiau să dea noi atacuri asupra caravanelor spre a-şi reface 
finanţele. 

Alarmate de frecvenţa crescândă a agresiunilor banditeşti, 
autorităţile hotărâseră să întărească apărarea convoaielor. Noile 
escorte militare zădărnicind câteva tentative de jaf, Giafer fusese 
fulgerat de o idee. Fiindcă Omar era arătos şi avea o figură 
deschisă, ce inspira încredere, îl chemase la el şi îi vorbise 
confidenţial: 

— Sunt informat că în curând are să plece din Bagdad o mare 
caravană, foarte bogată, cu pelerini de seamă, printre care însăşi 
sora sultanului egiptean. Ai să te dai drept fiu de neguţător din 
Mossul şi ai să te alipeşti caravanei. Ai să te vâri pe sub pielea 
mărimilor, ştiu că te pricepi la asta, şi ai să-i iscodeşti până ai să 
afli tot ce ne-ar putea interesa. Cu deosebire mijloacele de apărare 
ale convoiului. Informaţiile culese ai să mi le transmiţi prin agenţii 
mei care vor găsi mijlocul să ajungă neobservaţi până la tine. Ai 
înţeles? Acum să te văd la treabă! Mâine în zori pleci la Bagdad! 

Insoţindu-şi patronul, Omar umblase prin multe oraşe. Văzuse 
Samarrah, cu străzile lui drepte, întretăiate ca pe o tablă de şah, 
văzuse oraşul Amid, căţărat pe un pinten de stâncă şi înconjurat de 
ziduri înalte, ca de fortăreață, văzuse Alepul, cu minunatul lui 
bazar, cel mai bogat din întregul Orient, văzuse Hammah, oraşul 
care se mândrea cu faimoasa moschee Fawwarat al-Dayr, 
adăpostitoare a unui izvor cu ape făcătoare de minuni, văzuse 
Gubayl şi Sayda, Akka şi Sur, Lansa şi Hajar, dar niciunul dintre 
acestea nu îi trezise admiraţia ca Bagdadul, metropola cu un milion 
de locuitori, fără a se pune la socoteală şi femeile, cu şaizeci de mii 
de hammam-uri publice şi particulare, cu nenumărate bazaruri 
pline de comori, cu moschei îmbrăcate în faianţă, cu fântâni de 
marmoră şi palate ca în basme. 

Potrivit instrucţiunilor lui Giafer, Omar se alipise caravanei, care 
cuprindea peste cinci mii de pelerini. Nu lipsea nici sora sultanului 
egiptean, cu întreaga ei suită. Omar, pseudo-feciorul de neguţător, 
era însoţit de câţiva bandiți ai lui Giafer, travestiţi în slugi de casă 
mare. Pelerinii bogaţi, amatori de lux şi de comoditate, erau purtaţi 
în palanchine cu perne pufoase şi salteluţe moi de mătase. 


— 92 — 


Numeroşi sclavi îi escortau, având grijă de bagajele cărate de 
animalele de povară. Pelerinii de rând călăreau pe dromadere ori 
mergeau pe jos. La popasurile de seară se instalau corturile şi se 
făceau focuri pentru pregătirea mâncărurilor. După câteva ore de 
odihnă, corturile erau strânse, ustensilele de bucătărie adunate, 
apoi caravana pornea iarăşi la drum, înainte de a se lumina de ziuă. 
Torţe purtate de sclavi o făceau să semene cu o minusculă Cale 
Lactee. 

Convoiul străbătuse Kufa, Najaf şi Qadisia, oraşe înfloritoare, 
străjuite de luxuriante perdele de palmieri, traversase Eufratul, apoi 
pătrunsese în deşerturile Arabiei. Cu şapte secole în urmă, 
cucernica regină Zubayda, soţia preferată a sultanului Harun al 
Raşid, amenajase pe cheltuiala ei o pistă care şerpuia printre 
nisipurile veşnice. Pista, mărginită pe atunci de lacuri artificiale 
întreţinute cu grijă, căzuse în paragină, iar lacurile secaseră, căci 
nu mai avusese cine să se ocupe după ce potopul de mongoli ai lui 
Genghis Khan nimiciseră înfloritorul Imperiu Persan, lăsând în urmă 
numai ruine şi jale. 

In inima deşertului, aproape la fiecare popas, beduinii ieşeau în 
întâmpinarea pelerinilor, oferind spre vânzare berbeci, miere, 
brânză, unt şi fructe. Erau însă şi ani în care pustiurile păreau să ia 
foc. Atunci beduinii localnici dispăreau din calea caravanelor de 
parcă i-ar fi înghiţit pământul. Pe fundul fântânilor secătuite nu se 
mai găsea decât nisip şi pietre. O înghiţitură de apă atingea, în 
asemenea condiţii, preţuri fabuloase. Spre a spori dezastrul, 
briganzii profitau de ocazie şi distrugeau cisternele. Pelerinii, 
însetaţi, deshidrataţi, mureau cu sutele, cu miile. Spre a 
supravieţui, unii ajungeau să-şi bea propria urină, adunată în căuşul 
mâinii. Când îi socoteau ajunşi în ultimul hal de epuizare, bandiții 
atacau caravana şi o jefuiau fără a întâmpina nicio rezistenţă. Omar 
cunoştea din auzite toate aceste neajunsuri, fiindcă la Mecca 
asemenea subiecte erau îndelung comentate. 

In timpul popasurilor, printre beduinii care aduceau provizii se 
strecura şi câte un om trimis de Giafer, căruia Omar îi furniza 
informaţii preţioase. 

Caravana pătrunsese adânc în inima „saharei” Arabistanului. Mai 
aveau cale de vreo săptămână până la poalele munţilor Hedjaz, 
ultima barieră stâncoasă înainte de a ajunge la Mecca. Atât 
pelerinii, cât şi paznicii erau istoviţi după drumul lung prin pustiul 
ars de soare. In timpul acelui popas de noapte hotărâse Giafer să 


dea atacul. Curând după miezul nopţii, oamenii lui se strecuraseră 
nevăzuţi printre dunele de nisip, iar când ajunseseră la marginea 
aglomerării de corturi şi de padocuri pentru animale, dezlănţuiseră 
un fulgerător atac. Deşi luaţi prin surprindere, paznicii ar fi ţinut 
piept cu destul succes dacă Omar cu oamenii lui nu i-ar fi atacat pe 
la spate, prinzându-i între două focuri. Lupta scurtă, dar crâncenă, 
se încheiase cu un măcel. Pelerinii de seamă, printre care sora 
sultanului, fuseseră luaţi ostatici, în vederea răscumpărării, iar 
sărăcimea căzuse în robie. 

După acest succes, datorit în mare măsură lui Omar, acesta se 
ridicase în ierarhia bandei, ajungând locotenentul lui Giafer. Avea 
însă mulţi rivali care îl urau, mâniaţi de rapida-i ascensiune. 
Moartea lui Giafer, survenită în timpul unui raid asupra oraşului 
Bassora, fusese urmată de lupte intense în sânul bandei. După 
sângeroase frământări, Omar îşi biruise duşmanii, ajungând şeful 
briganzilor. 

Aproape zece ani bântuise deşertul Arabistanului, făcând prăpăd 
printre caravane. Apoi se ridicaseră alte bande, care-i contestaseră 
supremaţia. Se încinseseră lupte sângeroase şi nimicitoare. Steaua 
lui Omar începuse să pălească. Infrânt într-o adevărată bătălie de 
beduinii lui Hussein el-Dawla, un adversar diabolic de viclean, abia 
scăpase cu fuga, însoţit doar de câţiva oameni. Restul bandei lui se 
risipise în cele patru vânturi. Urmărit de călăreţii lui Hussein, Omar 
îşi salvase pielea trecând hotarul Imperiului Otoman. Işi asigurase 
un timp existenţa jefuind drumeţii. Dar prada era de fiecare dată 
neglijabilă. incercase să-şi înjghebeze o nouă bandă. Tocmai atunci 
îi ajunsese la ureche vestea asedierii Constantinopolelui. Se alipise 
- cu puţinii lui oameni - trupelor turceşti, dar nu în calitate de 
combatant, ci de gropar, îndeletnicire fără riscuri, ce-i îngăduia să 
jefuiască morţii, în aşteptarea jefuirii comorilor din oraşul asediat. 

Amintirea prosperității lui de odinioară nu-l lăsa să doarmă. Era 
sigur însă că soarta îl va despăgubi cu prisosinţă. Buzunărind 
cadavrele de pe câmpul de luptă, abia dacă aduna într-o 
săptămână ceea ce un om de rând din banda lui Giafer câştiga 
într-un singur raid. 

Pe când despuia de inele mâna unui ofiţer turc cu capul crăpat în 
două, auzi înapoia lui un ropot de cai. Se ridică speriat, vârând la 
repezeală prada în buzunarul şalvarilor. La lumina făciliilor zări cu 
înfricoşare pe însuşi sultanul Mehmed, care se apropia în pasul 
cailor, înconjurat de un mare număr de generali. 


— 94 — 


„Nu cumva m-o fi văzut vreunul din ei?” se întrebă Omar 
tulburat. Se ploconi în calea padişahului, plecându-şi umil ochii. 

Glasul lui Mehmed, care trecu prin faţa lui fără a-i observa 
prezenţa, îi ajunse la ureche: 

— Îmi spunea careva, Khalil, că împăratul Bizanțului este un 
sfânt. Dar lumea asta nu are nevoie de sfinţi! Eu sunt un om de 
acţiune. Am auzit că mi se spune „diavolul”. Ei bine, lumea are 
nevoie de diavoli! 

Sultanul se îndepărtă, urmat de generalii săi. Vorbele lui se 
pierdură treptat, acoperite de ropotul cailor. 

Omar zâmbi. Cuvintele padişahului zugrăveau parcă propria lui 
viaţă. „Lumea are nevoie de diavoli!” Fraza aceasta îi dansa prin 
minte. Şi el, Omar, era un diavol. Un diavol şi jumătate... 


xxx 


Păhăruţele de rake, sorbite cu voluptuoasă  încetineală, 
zugrăveau în trandafiriu gândurile lui Manolakis. Se uita euforic la 
muşteriii cu mutre posomorâte de la mesele din jur, la focul anemic 
de sub ceaunul cu ciorbă de fasole, la ţambalul mut, uitat într-un 
colţ al sălii de mâncare. Incăperea aceasta, altădată zumzăitoare 
de glasuri vesele, de râsete, de cântece, de glume, era acum rece, 
ostilă. Odinioară, deasupra focului mare din vatră se perpeleau în 
frigare pui de găină, prepeliţe, potârnichi şi porumbei, împrăştiind 
arome ispititoare. Printre mese se strecurau slujnice tinere, purtând 
pe tăvi căni cu vin şi ciozvârte de vânat. Zâmbeau şăgalnic şi îşi 
legănau provocator  şoldurile, trezind poftele păcătoase ale 
clienţilor, stârnindu-i să le pocnească ştrengar cu palma peste 
crupă. 

De când începuse războiul, toate se schimbaseră în rău. Hanul lui 
lakumi Christofakis se transformase într-un fel de cavou, în care se 
vorbea numai în şoaptă, ca în prezenţa unui mort. Vinurile se 
scumpiseră, iar puţinele mâncăruri nu mai aveau niciun gust, căci 
erau pregătite din sărăcie. Mai toţi muşteriii tineri se topiseră. Unii 
se luptau pe ziduri, alţii se făcuseră pur şi simplu nevăzuţi, fiindcă 
oamenii stăpânirii căpătaseră prostul obicei de a patrula prin 
locurile mai umblate - pieţe, bazaruri, cârciumi, băi publice - de 
unde ridicau cu arcanul pe bărbaţii apți să poarte armele. 

Şoldurile săltăreţe ale puţinelor slujnice din local nu izbuteau să 
descreţească frunţile vârstnicilor, veniţi la cârciuma lui lakumi 
numai spre a-şi împărtăşi veştile şi a se încuraja reciproc. 


— 95 — 


Lui Manolakis, nărăvaşul fiu al ţăranului sărac Kosmas, nu-i păsa 
nici de zbirii prefectului şi nici de patrulele militare. Avea pumni 
atât de zdraveni şi se pricepea atât de bine să mânuiască măciuca 
şi cuțitul, încât de unul singur era în stare să doboare - fără mare 
oboseală - patru adversari deodată. 

Nu demult, Murtzuflos, pielarul, se minunase de tăria muşchilor 
lui Manolakis, spunându-i că Bizanțul nu avea ostaş care să i se 
asemene. „Dacă te-ai duce la luptă, i-ai prăpădi pe turci!” Vorbele 
acestea gâdilaseră vanitatea lui Manolakis, dar nu-l determinaseră 
să se înroleze în armată. Avea el treburi mai bune în perspectivă. În 
primul rând, să devină proprietarul cârciumii lui lakumi. Primii paşi 
îi şi făcuse. Nu însămânţase el pântecele zglobiei crâşmăriţe, 
făcându-l pe bătrânul soţ să creadă că este tată? Zilele lui lakumi 
erau numărate, căci Aretusa avea grijă să-l stoarcă de vlagă ca pe 
o lămâie. „După moartea lui lakumi, îi făgăduise crâşmăriţa, te voi 
lua de soţ şi-ţi voi da pe mână întreaga avere.” Manolakis trebuia 
deci să stea pe lângă Aretusa, spre a fi prezent în clipa când 
bătrânul îşi va da sufletul, astfel ca nu cumva rudele lui să pună 
mâna pe moştenire. 

Manolakis avea toate motivele să fie mulţumit; în vreme ce 
atâţia romei tineri mureau pe ziduri, el îşi rotunjea avutul, uşurând 
de bani şi de giuvaeruri pe burghezii bogaţi. 

Sorbi încă o înghiţitură de rake şi îşi aruncă privirile spre uşă. De 
ce întârziau oare tovarăşii lui? Pitsokolas şi Fanurios se leneviseră, 
iar lui Kolivas i se scurgeau ochii după femei. Manolakis întoarse 
capul spre Aretusa, care şedea la tejghea pe un scaun înalt. lakumi 
o menaja, spre a nu-i tulbura tihna fătului din pântece. Când 
Aretusa simţi ochii tânărului aţintiţi asupra ei, îl privi cu coada 
ochiului, zâmbindu-i tainic. 

Chiar atunci Pitsokolas, Fanurios şi Kolivas intrară în sală şi se 
îndreptară spre masa lui Manolakis. La un semn al acestuia, o 
slujnică aduse încă o cană cu rake şi trei păhărele. Tinerii se 
cinstiră. 

— Ei, cum stau treburile? îl întrebă în şoaptă Manolakis pe 
Kolivas. 

— Drumul e liber! Diamandis e singur acasă cu nevastă-sa şi cu 
slujnica. Nepoţii lui sunt pe ziduri, iar slujnica stă într-o chiţimie sub 
acoperiş. De acolo nu poate auzi nimic. 

— De unde ştii? 

Kolivas rosti cu falsă modestie: 


— Eh, am făcut şi eu cercetări locale. 

— Idiotule! îl repezi Manolakis. Te-ai culcat cu slujnica! Acum are 
să aibă cine să te identifice! 

— Nu sunt atât de prost, şefule! bolborosi jignit Kolivas. Mi-am 
luat un nume de împrumut. După ce-l uşurăm de aur pe Diamanidis, 
dracu mai îmi dă de urmă! 

Manolakis şuieră printre dinţi: 

— Tot ţinându-te după muieri, are să ţi se înfunde! Nenorocirea 
este că ai să ne târăşti şi pe noi după tine! 

Fanurios îşi goli păhărelul cu rake. 

— A sosit vremea să o luăm din loc! 

— Da, să mergem! zise Manolakis. 

Plăti băutura şi se ridicară de la masă. Păşind alene, 
legănându-şi şoldurile şi umerii ca luptătorii de circ, Manolakis trecu 
pe lângă tejghea, ridică degetul arătător la borul pălăriei, 
salutând-o pe Aretusa, care răspunse cu o seacă înclinare a 
capului. Indiferenţa ei prefăcută îşi avea rostul. Soţul încornorat se 
afla în apropiere. 

Manolakis şi oamenii lui ieşiră în stradă. Era întuneric şi se lăsase 
un frig pătrunzător, neobişnuit în aprilie. Canonada artileriei 
turceşti îşi rostogolea tunetele. Spre vest, cerul era roşu de parcă 
abia ar fi spus soarele. Manolakis îşi ridică gulerul mantalei. 

— Să ne grăbim! 

II mâncau degetele. Abia aştepta să meşterească lacătele de la 
sipetele lui Diamandis... 


xxx 


Arhondula adună farfuriile murdare de pe masă şi le vâri în 
dulapul din sufragerie. Era înaltă, osoasă, îmbătrânită. 

— De ce nu laşi pe Aglaia să strângă masa? întrebă Diamanidis, 
desprinzându-şi şervetul de la gât şi punându-l pe masă. 

Avea o mână grasă, pufoasă, ca de prunc. 

— Ştii bine că nu-mi place să văd slugile umblând prin odăile 
noastre după ce se înnoptează. 

— Ce-o să zici când or umbla turcii, şi încă fără să ne ceară voie! 
pufni Diamandis, ridicându-şi anevoie de pe scaun corpul deformat 
de grăsime. 

— Nu cobi! îl repezi Arhondula. 

— Cum ne-o fi scris! suspină din greu bărbatul. Mă duc să verific 
încuietorile! 


— 97 — 


Porni spre uşă, legănându-se ca o rață pe picioarele-i crăcănate. 
De când începuse asediul, îşi sporise măsurile de precauţie, fiindcă 
paza avutului cetăţenilor rămăsese pe planul al doilea. Mai toţi 
gardienii tineri fuseseră trimişi pe ziduri. 

Diamandis cobori greoi scara de lemn cu trepte tocite, care 
scârţâiau la fiecare pas. Deşi ar fi trebuit înlocuite, sau cel puţin 
drese, Arhondula se împotrivise oricăror renovări. 

— Dacă vin noaptea furii, le auzim scârţâind! 

Lui Diamandis îi era frică să nu alunece pe treptele cu muchii 
mâncate. „Intr-o zi am să-mi frâng gâtul! reflectă cu parapon. 
Calicia Arhondulei are să mă omoare!” 

Ajuns la parter, verifică zăvoarele de la uşi şi de la obloane. 
Lumânarea pe care o ţinea în mână împrăştia peste mobilele vechi, 
găurite de carii, peste covoarele roase, peste pereţii lipsiţi de 
podoabe o lumină zgârcită, tremurătoare. „Trăim ca nişte 
sărăntoci, deşi ne-am putea îngădui o casă frumoasă! bolborosi 
înciudat. Ne lipsim de toate bucuriile, ca să adunăm bani la ciorap! 
lar dacă au să vină turcii, au să ne şteargă pe bot de toată 
agoniseala! Nenorocită viaţă!” La aceste amărâte convorbiri cu sine 
însuşi se reduceau protestele lui Diamandis. In prezenţa Arhondulei 
nu îndrăznea să cârtească. 

După ce luă la rând şi încăperile de la etaj, controlând 
conştiincios ferestrele, auzi glasul aspru, gutural, al Arhondulei, 
chemându-l în dormitor: 

— Hai mai repede! Consumi bunătate de lumânare! Să ne 
culcăm până nu se termină! 

Arhondula pregătise deja patul şi îşi făcuse „toaleta” de noapte, 
dacă toaletă putea fi numită îngrămădirea de articole vestimentare 
care o făceau să arate ca o mumie: cămaşa de bumbac ieftin, halat 
matlasat, strâmt şi de o croială jalnică, bonetă de lâna, şal la gât şi 
mănuşi trase până la coate. Astfel echipată, se ferea de frig, fiindcă 
în camera de culcare nu se făcea niciodată foc, spre a se economisi 
lemnele. „Noroc că mi-a lăsat Dumnezeu cojocelul ăsta de grăsime 
sub piele! se căina în sinea lui Diamandis. Altfel aş fi murit 
îngheţat.” Se schimbă pentru noapte: cămaşă aspră de bumbac, 
halat de lână cu mâneci găurite în coate, fular de lână şi o căciuliţă 
de iepure chelită. Spre deosebire de Arhondula, nu purta mănuşi. 

— Hai, nu te mai învârti prin casă şi urcă-te în pat! îl bodogăni 
nevastă-sa. Şi stinge odată lumânarea! Vrei să ajungem pe paie? 
Ah, cheltuitor mai eşti! Dacă n-aş fi eu, praful s-ar alege de toată 


averea! 

Diamandis se strecură sub plapuma subţire, umplută cu lână 
tocită, şi suflă în flăcăruia lumânării, stingând-o. Rămaseră în 
întuneric. p 

— Ei, vezi? Aşa! Intunericul nu costă bani! rosti sentenţios 
Arhondula. Noapte bună! 

Se răsuci cu spatele spre bărbatul ei şi, după câteva minute, 
începu să sforăie... 

Jos, în stradă, Manolakis şi tovarăşii lui se opriră în faţa casei. Se 
uitară precauţi în jur. Un incendiu nu prea îndepărtat învăpăiase 
bolta cerului, luminând vag clădirile şi uliţa. 

— Nimeni! murmură Manolakis. Dă-i drumul, Kolivas! 

Kolivas scoase de sub manta o frânghie lungă, având la un capăt 
un fel de ancoră de mici dimensiuni, prevăzută cu trei gheare. Se 
plasă sub balconul casei lui Diamandis şi aruncă în sus ancora. 
Gheara de metal se prinse de la prima încercare de balustrada de 
lemn a balconului. 

— Numai să ne ţină! şopti cu grijă Fanurios. Kolivas îl privi de 
sus. 

— Când Kolivas face o treabă, nu lasă nimic la voia întâmplării! 
Balustrada are să ţină! 

Se căţără ca o maimuţă pe frânghia agăţată de balcon. Tovarăşii 
lui îl urmară. Când ajunseră sus, Manolakis scoase din buzunar 
câteva unelte de metal şi atacă fără zgomot obloanele de la 
ferestre. In curând manipulările lui îşi aflară răsplata. Cu un uşor 
clânţănit, zăvorul oblonului ieşi din lăcaşul său. 

Işi acoperiră faţa cu câte o basma, spre a nu fi recunoscuţi în 
cazul că ar fi surprinşi de cineva în timpul spargerii. Deschiseră cu 
atenţie obloanele şi fereastra, apoi se strecurară în casă, 
încălecând glaful în cea mai adâncă tăcere... 

Diamandis se trezi din somn sub impulsul unei spaime 
inexplicabile. Nu auzea nimic, dar simţea instinctiv că ceva este în 
neregulă. Neguţătorul nu era curajos, dar teama că banii lui erau 
primejduiţi îi insuflă o îndrăzneală de care nu s-ar fi crezut capabil. 
Cobori din pat, silindu-se să nu-l facă să scârţâie, îşi puse papucii şi 
se apropie tiptil de uşă. Trase cu urechea. Nimic. 

— Ce faci acolo, omule? auzi glasul somnoros al Arhondulei. 
Dacă te taie la burtă, nu sta prea mult la privată, căci consumi 
lumânarea! 

— Ssst! Gura! porunci în şoaptă Diamandis. Mi se pare că e 


cineva în casă! 

Arhondula se trezi brusc din amorţire şi se ridică în capul oaselor. 

— Dacă sunt hoţii, scoate capul pe fereastră şi strigă după 
ajutor! îl sfătui ea, scuturată de emoție. 

— Şi dacă nu sunt? 

— Sunt sau nu sunt? îl repezi Arhondula, brusc iritată. Ai mâncat 
prea mult şi ai visat urât. Vino şi te culcă! 

— Nul!... Taci! repetă Diamandis. 

— Atunci du-te şi vezi, ca să te linişteşti! Poţi să iei şi lumânarea! 

Cu inima ticăind, Diamandis deschise uşa şi ieşi pe culoar. Işi 
ascuţi din nou auzul, fără a surprinde vreun zgomot suspect. „Cred 
că Arhondula are dreptate, gândi, ceva mai calm. Ce dracu mi s-a 
năzărit?” 

Spre a-şi domoli temerile, îşi zise că cel mai înţelept lucru ar fi să 
coboare scara până la camera ferecată în care-şi ţinea sipetul cu 
banii. Se înapoie în dormitor, luă lumânarea, o aprinse şi, la lumina 
ei, se îndreptă spre scară. Cobori treptele încurajându-se: „Te-ai 
speriat de nimic, Diamandis! Are dreptate Arhondula! Te-ai culcat 
cu stomacul încărcat!” 

Ajuns în capul de jos al scării, i se tăie răsuflarea. Un braţ ţâşnit 
parcă din neant îl înşfăcă de grumaz, îndeajuns spre a-i înăbuşi 
orice încercare de a striga după ajutor. Alt braţ se ivi în faţa ochilor 
săi, făcând să sclipească un cuţit, al cărui vârf îi zgârie apoi pielea 
în dreptul carotidei. 

— Dacă scapi un geamăt sau faci vreo mişcare, eşti un om mort! 
îi şopti un glas aproape de ureche. 

Trei chipuri acoperite până sub ochi cu basmale pestriţe îl 
înconjurară. 

— Pentru că tot ai venit, du-ne la bani! Diamandis simţi că i se 
înmoaie picioarele şi că i se înceţoşează mintea. Cuţitul îi zgârie şi 
mai adânc pielea gâtului, trezindu-l din începutul de leşin. Ingrozit, 
călăuzi pe tâlhari spre camera ferecată. N-aveau decât să-i ia toţi 
banii, numai viaţa să i-o lase. 

— N-am cheia la mine, scânci. Să mă duc sus să o iau. 

— Nu-i nevoie, răspunse un glas din dosul basmalei. Avem cu ce 
deschide. 

Diamandis trăi în clipele următoare cel mai cumplit coşmar. Văzu 
cu jale cum hoţii deschid ca pe nişte jucării lacătele, apoi cum îi 
golesc sipetul, trecând banii în nişte săculeţi ai lor. Unul dintre 
tâlhari îşi plecă privirile asupra mâinii cu care Diamandis ţinea 


— 100 — 


lumânarea aprinsă. 

— Ce inel frumos ai! Fă-l încoace! 

— Sigiliul meu, şopti stins neguţătorul. 

— Hai mai repede! porunci banditul. Diamandis se sili fără 
succes să-şi scoată inelul înţepenit pe degetu-i gros ca un cârnat. 
„De ce dracu nu strigă Arhondula după ajutor? se întrebă 
deznădăjduit. Nu se întreabă cum de întârzii atât?” Şeful bandei îl 
repezi furios: 

— Dacă nu-l scoţi mai repede, îţi tai degetul! 

Cu un efort disperat, Diamandis izbuti să-şi smulgă inelul. 
Tremurând, îl întinse hoţului, care deschise mâna. In clipa aceea 
năframa se desprinse, descoperindu-i chipul. Neguţătorul desluşi 
un obraz tânăr, nişte trăsături energice, o gură voluntară, aspră. 
Faţa nu era dezagreabilă, dar lui Diamandis îi păru diavolească. 

Înciudat, Manolakis îşi acoperi din nou chipul. 

— Ar trebui să te ucid! scrâşni. 

— Fără ochelari nu văd nimic! se văită Diamandis. Manolakis vâri 
inelul în buzunar. 

— Legaţi-l! porunci tovarăşilor săi. Puneţi-i căluş! Neguţătorul 
îndură şi această ultimă încercare. 

Abia după ce auzi uşa de la intrare deschizându-se pe dinăuntru 
şi închizându-se apoi în urma tâlharilor, suspină din greu. Durerea 
lui lăuntrică îi storcea lacrimi. „Sigur că Arhondula a adormit! Ce-o 
să zică nenorocita când o să mă găsească aici legat fedeleş!” 

Lacrimile grele, fierbinţi, i se prelingeau pe obraji. „Dacă vin 
turcii, n-au să aibă ce să-mi mai ia!” îşi zise deodată. Gândul acesta 
îl făcu să încerce un ciudat simţământ de uşurare. „Da, da! N-au să 
aibă ce să-mi mai ia!” 


xxx 


În mijlocul frământărilor care  zguduiau din temelii 
Constantinopolele, Acakios, blândul călugăr, ducea o existenţă 
idilică. De când devenise pensionarul casei de toleranţă dirijate cu 
mână de fier de Theodora, se îngrăşase, căpătase culoare în obraji, 
liniile feţei atât de scobite odinioară se rotunjiseră. 

Deşi trăia printre prostituate, nu căzuse în păcatul preacurviei. 
Devenise duhovnicul lor, le asculta cu atenţie şi umilinţă 
creştinească  spovedaniile, le poruncea să facă nenumărate 
mătănii, spre a-şi spăla păcatele, iar după ce rămânea singur, 
înălța smerite rugi celui Atotputernic, implorându-l să se arate 


— 101 — 


îndurător cu bietele urmaşe ale Mariei Magdalena. Apoi, împăcat cu 
sine şi cu Dumnezeu, se aşeza la masa veşnic întinsă şi se înfrupta 
din bunătăţile pe care Theodora i le punea cu generozitate la 
dispoziţie. Chiar şi acum, când lipsa hranei se făcea tot mai simțită 
în oraş, patroana avea ascunse provizii multe şi bune pentru zile 
negre. 

Mulţumite că îşi găsiseră un mijlocitor între ele şi Dumnezeu, 
pensionarele casei de toleranţă îl răsfăţau pe Acakios, oferindu-i 
daruri - şervetele de dantelă, panglicuţe, iconiţe - îl îngrijeau cu 
râvnă, pieptănându-l, tunzându-i barba, spălându-i rufele. Niciodată 
nu se trezise în mintea vreuneia din ele gândul de a-l seduce. 

Casa de toleranţă era aproape de ziduri. Bubuiturile tunurilor îl 
stingheriseră la început pe Acakios, tulburându-i meditaţiile, dar cu 
timpul se deprinsese atât de mult cu ele, încât nu le mai auzea. In 
microcosmul bordelului, ca şi odinioară în microcosmul monastirii 
de pe muntele Athos, modestul monah trăia rupt de lumea din 
afară. In mijlocul pensionarelor Theodorei se simţea ca un duhovnic 
într-o monastire de maici. Prezenţa muşteriilor de toate vârstele îl 
incomoda tot atât de puţin ca şi pelerinajul unor laici dornici să-şi 
sublimeze spiritul, îngenunchind alături de călugări în ambianța 
plină de cucernicie a bisericii monastirii. 

Indeobşte, clienţii Theodorei îl respectau, deşi prezenţa unui 
monah în această lume galantă era cu. totul insolită. Câţiva îl mai 
luau peste picior, dar Theodora nu se sfia să-i cheme la ordine, şi 
chiar să le interzică accesul în stabilimentul ei dacă stăruiau a se 
arăta lipsiţi de consideraţie faţă de Acakios. 

In afară de călugăr şi de un portar zdravăn cât un taur, care avea 
sarcina expulzării din local a scandalagiilor, un singur bărbat mai 
căpătase permisiunea să pătrundă la orice oră din zi şi din noapte 
în stabilimentul Theodorei: Manolakis, care câştigase simpatia, mai 
mult decât atât, dragostea patroanei. Intr-una din camerele dosnice 
ale clădirii îşi găsea el ascunzătoare ori de câte ori reţeaua 
gardienilor se strângea în jurul său. Stătea la fund până ce se 
potolea furtuna şi autorităţile îl dădeau uitării. Apoi ieşea iarăşi din 
vizuină, reluându-şi activitatea, până ce un nou iureş îl silea să se 
ascundă în camera tainică din stabilimentul Theodorei. 

Intre Acakios şi Manolakis se statorniciseră legături de reciprocă 
toleranţă. Monahul resimțea refuzul tânărului de a i se spovedi, dar 
îl accepta ca pe un rău necesar, de vreme ce Theodora îl rugase 
să-l trateze cu îngăduinţă. 


— 102 — 


— Manolakis este foarte apropiat de sufletul meu, cuvioase. Văd 
în el nu numai pe omul care-mi împarte din când în când patul, ci şi 
pe copilul meu. 

Monahul nu înţelegea aceste relaţii spiritual incestuoase, dar le 
tolera, rugându-se lui Dumnezeu să ierte păcatele Theodorei şi să-l 
aducă pe Manolakis pe drumul cel bun. 

De când începuse războiul, stabilimentul Theodorei cunoştea o 
afluenţă neobişnuită. S-ar fi zis că bărbaţii căutau instinctiv să-şi 
reverse prea plinul sexualităţii lor exacerbate de prezenţa morţii 
care-i pândea pe ziduri. Când li se acordau câteva momente de 
libertate, dădeau buzna la Theodora, unde se goleau nu numai de 
sămânță, dar şi de bani. Bordelul prospera ca niciodată. Theodora 
şi pensionarele ei atribuiau acest belşug lui Acakios, care, credeau 
ele, le purta noroc. 

Intr-o seară, care avea să rămână de pomină în viaţa monahului, 
Manolakis se înfăţişă Theodorei, ducând sub braţ un săculeţ greu, 
umflat ca o lună plină. Tânărul se uită peste umăr la călugărul care 
stătea la masă şi se înfrupta dintr-o farfurie cu stafide. Scena se 
petrecea în apartamentul Theodorei, căreia Manolakis îi făcu semn 
că voia să-i vorbească fără martori. 

— Cuvioase, nu vrei să cobori în pivniţă după o sticlă de vin bun? 
îl îmbie patroana. Pe polita din fund sunt câteva sticle cu vin de 
Samos şi de Cephalonia. Alege pe îndelete! Nu te zoreşte nimeni! 
Hai, du-te! 

Pentru Acakios, o vizită în pivniţa cu băuturi era întotdeauna 
binevenită. 

— lacă, mă duc, zise ridicându-se de la masă şi ieşind din 
cameră. 

Când se văzu în beci, aspiră cu nesaţ aerul rece, înmiresmat cu 
arome. Torța aprinsă pe care o înfipse într-un suport metalic arunca 
o lumină aurie peste sticlele acoperite de praf şi de pânze fine, 
cenuşii, de păienjeni. Vinurile acestea erau rezervate clienţilor 
simandicoşi. Fiindcă Theodora îi recomandase să nu se grăbească, 
monahul îşi spuse că numai destupând o butelie sau două va putea 
aprecia licoarea cea mai savuroasă. Alese o sticlă pântecoasă, tare 
colbuită, o cântări în palmă, o privi în lumină, apoi mulţumit de 
rezultatul inspecției, o destupă, îi mirosi aroma, închise transportat 
ochii şi duse sticla la gură. Vinul dulce, parfumat, îl făcu să plescăie 
cu delectare din limbă. N 

Deschise fericit ochii şi deodată îi căscă, rotunjindu-i uluit. In faţa 


— 103 — 


lui, pe poteca dintre poliţele cu sticle, ţărâna începu să se mişte, ca 
şi când o cârtiţă ar fi umblat pe dedesubt Apoi pământul se lăsă 
brusc în jos, deschizând un orificiu de trei palme. Acakios se întrebă 
dacă nu băuse prea mult şi văzul începea să-i joace feste. Gaura 
din pământ se lărgi cam de şase palme. Sub ochii lui plini de uimire 
şi de spaimă, apăru un cap tuciuriu, cu occiputul înfăşurat de un 
turban galben. Chipul diavolesc avea ochi scăpărători ca tăciunii, 
urechi ascuţite şi o bărbuţă ascuţită de ţap. Intre dinţii albi ţinea 
lama unui pumnal. 

— Belzebut! Lucifer! Asmodeu! Astarot! Mammon! bâigui înfiorat 
Acakios. 

Privirile diavolului ieşit din străfundurile iadului şi privirile 
monahului slujitor al sfintei credinţe creştine se încrucişară câteva 
clipe, reflectând aceeaşi stupoare. Acakios îşi zise că Dumnezeu 
hotărâse a-l încerca, punându-l faţă în faţă cu Satana. Se şi văzu 
asemenea sfântului Arhanghel Mihai în luptă cu Balaurul. Fiindcă nu 
avea la îndemână o lance, făcu din sticlă armă şi, cu o forţă înzecită 
de credinţa-i creştinească, îl trăsni pe Demon în ţeastă. Îngerul 
tenebrelor, lovit la mir, scăpă un strigăt foarte omenesc şi se 
scufundă în adâncurile pământului. In locul lui răsări însă alt cap, 
mai fioros, de asemenea oblojit cu un turban. Făcând din sticle 
proiectile, Acakios începu să le arunce în emisarul Infernului. Şi 
acesta căzu fulgerat, dar alţii îi luară locul, ţâşnind din pământ ca 
nişte flăcări vii. 

Monahul înţelese că armiile ladului aveau să-l copleşească. 
Ridicând poalele anteriului, făcu stânga împrejur şi o luă la fugă 
spre scară, urlând din răsputeri: 

— Ostile Necuratului s-au abătut asupra noastră, păcătoşii! 
Săriţi, fraţilor! Săriţi! 

Din câteva salturi urcă scara şi ieşi din pivniţă, trântind uşa de 
fier în urma lui şi închizând-o cu toate zăvoarele. Tărăboiul stârnit 
de Acakios atrase pe mai toţi clienţii locantei. Apăru şi Manolakis, 
pe care Theodora îl trimisese să vadă ce se întâmplă. Câţiva 
oameni, înspăimântați de vorbele incoerente ale monahului, 
începură să-şi facă semnul crucii şi să-şi scuipe în sân. 

Printre muşterii se afla şi un ofiţer din garda imperială, care dădu 
alt înţeles cuvintelor lui. 

— Toată lumea să pună mâna pe arme! Fac rămăşag că diavolii 
văzuţi de cuvioşia-sa sunt nişte blestemaţi de turci care au săpat o 
galerie subterană spre a se strecura în inima oraşului. Un om să 


— 104 — 


alerge la ziduri şi să dea alarma! Poate vom avea nevoie de 
ajutoare! 

Ofiţerul se uită la Manolakis şi la ceilalţi bărbaţi care purtau 
arme. 

— Până la sosirea întăririlor, să-i atacăm pe turci! Să nu le dăm 
timp să iasă din galerie în număr mare! Orice întârziere poate să ne 
coste scump! 

Zâmbi lui Acakios. 

— Ai făcut treabă bună, cuvioase! Acum vine rândul nostru. 
Sunteţi gata? se adresă oamenilor buluciţi pe culoare. 

— Gata! i se răspunse. 

Ofiţerul îşi scoase sabia din teacă. Cu gesturi hotărâte desfăcu 
zăvoarele şi deschise uşa de fier. In pivniţă se şi adunaseră câţiva 
turci. Alţii ieşeau din gura deschisă a galeriei. 

— După mine! strigă ofiţerul, năpustindu-se asupra osmanlâilor. 

Cinci inşi îl urmară, plini de însufleţire. Şi Manolakis fu ispitit să-şi 
încerce puterile cu turcii, apoi îşi zise că n-avea niciun rost să facă 
pe viteazul. Trase cu urechea la tumultul din beci, apoi se întoarse 
spre Acakios. N 

— Lasă-i să se bată, cuvioase! Işi fac meseria de soldaţi! Noi să 
ne vedem de socotelile noastre! 

Călugărul îl privi încruntat. Nu înţelegea raţionamentul lui 
Manolakis. Căută din ochi o armă şi văzu un topor rezemat de o 
buturugă folosită la spartul lemnelor. Inşfăcă toporul şi alergă spre 
uşa pivniţei zbierând: 

— Viu şi eu, căpitane! Să-i prăpădim pe păgâni! Nui omori pe 
toţi! Lasă-mi şi mie câţiva! 


xxx 


În cea de-a zecea zi a asediului, romeii care făceau de gardă pe 
zidurile dinspre Marea de Marmara văzură venind dinspre miazăzi 
patru corăbii mari. Pe cel mai înalt catarg al primei nave flutura 
pavilionul imperial bizantin. Celelalte trei arborau, pe lângă 
pavilionul genovez, şi stindardul papal. 

Scăldate în soarele proaspăt al dimineţii, corăbiile înalte, cu 
pânzele umflate de vântul prielnic, ofereau un spectacol nu numai 
măreț, dar şi generator de exuberante speranţe pentru încercaţii 
locuitori ai capitalei bizantine. Acum, când constantinopolitanii se 
socoteau părăsiţi de creştinătatea vitregă, apariţia navelor căpăta 
semnificaţia unui ajutor providenţial. 


— 105 — 


Vestea se răspândi cu iuţeală în oraş. Populaţia ieşi pe străzi, 
aclamând pe Suveranul Pontif, atât de hulit până atunci. Până şi 
ortodocşii fanatici îşi ziseră că ajutorul Papei sosea la timp. Pe 
ziduri, ostaşii se îmbrăţişau, plini de entuziasm: întăririle trimise din 

Occident aveau să-i silească pe turci a ridica asediul. Clipele cele 
mai grele trecuseră. Clopotele tuturor bisericilor prinseră să sune 
de sărbătoare. 

De pe cel mai înalt turn al Blachernelor, împăratul Constantinos, 
înconjurat de câţiva sfetnici, privea cu ochi înceţoşaţi de emoție 
solemna defilare a corăbiilor care se îndreptau spre Cornul de Aur. 

— Dumnezeu s-a milostivit de sufletele noastre! grăi, încercând 
a-şi stăpâni cutremurarea din glas. 

— Pariez că navele acestea sunt numai avangarda flotei pe care 
o aşteptăm, zise Demetrios Cantacuzino, suspinând cu uşurare. 

Galerele turceşti care patrulau de-a lungul zidurilor dinspre mare 
ale Constantinopolelui se concentrau spre a împiedica prin luptă 
intrarea în port a corăbiilor creştine. 

— Să sperăm că navele vor izbuti să spargă blocada inamică, 
vorbi împăratul cu teamă. 


xxx 


Sultanul Mehmed avusese o noapte proastă. Spre a-şi potoli 
zbuciumul lăuntric, îşi petrecuse ceasurile de veghe în compania 
adolescentului Radu cel Frumos, fiul lui Vlad Dracul, precum şi a 
altor paji senzuali ca nişte fete din saraiul imperial. 

lşi pregătise ani de-a rândul trupele pentru acest asediu, 
închipuindu-şi că va obţine o victorie uşoară şi rapidă, pe măsura 
forţelor militare incomensurabile aruncate în luptă. O mână de 
romei, la care se adăugau câţiva creştini străini de 
Constantinopole, reuşeau însă a ţine în şah formidabila armată 
otomană, înzestrată cu cea mai modernă artilerie. Fortăreţe 
socotite până atunci inexpugnabile fuseseră cucerite graţie 
bombardamentelor. Cine ar fi crezut însă că romeii bicisnici, care 
nu mai cunoscuseră de un secol încoace beţia divină a victoriilor, 
vor fi capabili să-l înfrunte, să-l facă de râs în faţa întregii omeniri? 
Ce vor spune propriii lui supuşi pe care-i mânase la război, 
făgăduindu-le o izbândă uşoară şi sigură? 

In noaptea aceea de încrâncenată frământare supusese cu furie 
dementă trupurile fragile ale adolescenților, căutând în 
îmbrăţişările lor un derivativ care să-i mai oblojească rănile 


— 106 — 


amorului propriu, ale orgoliului său nemăsurat. Aţipise abia în zori. 
Dormise câteva ore, apoi aghiotantul de serviciu îl trezise spre a-i 
anunţa uluitoarea apariţie la orizont a unor nave de război, 
creştine. In clipa aceea Mehmed avusese senzaţia că imensa 
cupolă a cerului se spintecă şi se prăvale asupra-i, îngropându-i 
toate speranţele, toate năzuinţele. 

Dacă lumea creştină occidentală alesese acest moment spre a-l 
ataca, îl pândea primejdia unei înfrângeri ruşinoase. Nu putea uita 
îngrozitoarea experienţă a lui Baiazid. Visurile de cucerire care 
constituiau însăşi raţiunea existenţei sale aveau să fie zădărnicite, 
mitul invincibilităţii lui avea să piară. 

În vreme ce generalii îl aşteptau tulburaţi în faţa cortului 
imperial, Mehmed, ajutat de paji, se îmbrăca grăbit. Işi lovea 
icoglanii fiindcă nu erau destul de iuți, îi lovea înciudat, 
descărcându-şi asupra lor nervii surescitaţi. Nu mai avu răbdare 
să-şi pună platoşa. leşi din cort, lovindu-şi cu cravaşa cizmele de 
piele roşie. 

După ce-şi plimbă privirile asupra generalilor înfricoşaţi de 
expresia amenințătoare a chipului său, se proţăpi în faţa lui 
Zaganos şi a lui Yakub-Paşa, şeful serviciului secret. 

— Zaganos, Yakub, m-aţi asigurat că Occidentul nu se va osteni 
să vină în ajutorul bizantinilor! Cum vă explicaţi apariţia celor patru 
nave creştine? 

Se întoarse furios spre marele vizir, care stătea deoparte şi îşi 
savura triumful. 

— Ai cobit, Khalil! Previziunile tale se împlinesc! Vin ghiaurii din 
Apus! Ei, nu te bucuri? 

Bătrânul demnitar înclină din cap cu gravitate. 

— Nu mă bucur când ţara mea se află în pragul unor mari şi 
nemeritate încercări. 

Folosise un eufemism spre a nu rosti cuvântul „dezastru”. 
Mehmed nu-i răspunse, încălecă pe armăsarul său. 

— La Cele Două Coloane! porunci. Să mă urmeze regimentele 
trei şi patru de gardă şi un regiment de ieniceri! 

Porni în galop întins, în vreme ce generalii şi ofiţerii din suita 
imperială se avântau pe cai. Cavalcada, alcătuită din înalte 
căpetenii militare şi din trupe călări, porni frenetic, despicând 
spaţiile, coborând în galop pantele repezi ale văilor, urcând pieptiş 
povârnişurile colinelor, sub privirile întrebătoare ale soldaţilor 
otomani instalaţi pe poziţii. Mai toţi văzuseră navele creştine. 


— 107 — 


Războiul părea să ia o întorsătură nedorită. Şi ofiţerii, şi ostaşii de 
rând, dar cu experienţă în rosturile războiului, se temeau să nu fie 
prinşi între două focuri. 

Sultanul sosi ca un vârtej la baza navală de la Cele Două Coloane 
când Suleiman Balthoglu se pregătea tocmai să se îmbarce pe 
galera-amiral spre a ieşi în întâmpinarea corăbiilor creştine. La 
apariţia padişahului, comandantul flotei otomane îngenunche în 
colbul de pe jos. 

— Prea Mărite Stăpâne, jur să nimicesc navele ghiaurilor 
spurcaţi! 

— Inainte de a pleca, să îmbarci pe navele tale ostaşii din cele 
trei regimente pe care le-am adus cu mine! porunci padişahul. Să-ţi 
întărească echipajele! lar marinarilor tăi să le distribui zale, căşti de 
fier, săgeți în număr nelimitat, lăncii, securi şi unelte de abordaj! Să 
nu-mi spui mai târziu, Balthoglu, că n-ai fost în stare să nimiceşti 
corăbiile creştinilor fiindcă nai fost suficient pregătit! E de ajuns 
ruşinea pe care mi-ai făcut-o în bătălia din preajma marelui lanţ! 

Amiralul se izbi cu pumnii în piept. 

— Jur pe sabia Profetului că ghiaurii nu vor străpunge cordonul 
nostru naval! Jur să le scufund corăbiile! Te asigur, Doamne, că voi 
binemerita încrederea Ta! 

Imbarcarea trupelor aduse de Mehmed se făcu la iuţeală. Apoi 
Balthoglu păşi cu fruntea sus pasarela care lega cheiul de 
nava-amiral. În sunetul trompetelor şi în ropotul tobelor, marea 
flotă otomană se puse în mişcare... 

Căpitanul Phlactanellas, comandantul navei imperiale bizantine 
„Vulturul bicefal”, privea din înaltul dunetei cupolele aurite ale 
bisericii Sfânta Sophia, profilate dincolo de zidurile maritime ale 
Constantinopolelui. Cu mâna făcută streaşină, spre aşi feri ochii de 
razele soarelui, scruta învelişul mării, străbătut în depărtare de 
nave de război otomane. 

— Blocadă navală în toată regula! vorbi calm secundului său, 
Manuil Mavron. Eh, până la urmă o spargem noi! Ne rămâne 
altceva de făcut? 

Secundul încercă să numere vasele inamice, dar sclipirile 
orbitoare ale valurilor îl împiedicară. Intrebă prin portavoce pe 
marinarul de veghe de pe marele catarg: 

— Câte sunt? 

— Intre treizeci şi patruzeci! răspunse marinarul. Nu pot să le 
desluşesc bine! 


— 108 — 


Căpitanul clătină din cap zâmbind. 

— M-am temut că sunt mai multe. Semnalează navelor genoveze 
constatările noastre, Mavron! 

Calmul cu care Phlactanellas întrezărea o luptă navală cu forţe 
inamice mult superioare nu-l miră pe secund. Se afla de zece ani 
sub comanda acestuia şi avusese în nenumărate rânduri prilejul de 
a-i verifica experiența militară, dârzenia şi sângele rece. 
Phlactanellas avea reputaţia unui marinar de şcoală veche, a unui 
îndrăgostit de tradiţiile luminoase ale străvechii glorii militare 
bizantine. Mulţi dintre camarazii lui spuneau că este un visător, că 
se hrăneşte cu iluzii, că încearcă să reînvie trecutul definitiv mort. 
Poate că era adevărat. Poate că ei nu reuşeau să-l înţeleagă, 
fiindcă erau incapabili să se desprindă din tiparele mediocrităţii 
epigonilor. Indiferent la comentariile lor, Phlactanellas păşea senin 
pe drumul său, încrezător în nemurirea Bizanțului. 

Mavron semnală observaţiile sale celor trei nave genoveze care 
urmau în linie de şir „Vulturul bicefal”. 

— Oamenii să treacă la posturile de luptă! ordonă Phlactanellas. 
Să mi se aducă şi mie armura! 

De pe puntea de comandă a navei genoveze „Santa Maria”, 
căpitanul Maurizio Cattaneo  descifră mesajul transmis prin 
semnalizare cu braţele de un marinar de pe „Vulturul bicefal”. 
Cercetă cu privirile navele turceşti, care ridicau o barieră plutitoare 
în calea navelor creştine. 

— Acum mă dumiresc, Novarisio, de ce otomanii nu ne-au 
stânjenit când am trecut prin Dardanele! vorbi primului său 
locotenent. Flota lor era concentrată aici. 

Novarisio cântări din ochi puterea flotei inamice, numărând 
pânzele albe şi roşii ce pluteau asemenea unor aripi deschise 
asupra învelişului mării. 

— Au să ne dea ceva de furcă! 

— Până acum prea a fost monoton drumul! zâmbi căpitanul 
Cattaneo. O să avem în sfârşit puţină distracţie. Dă alarma, 
Novarisio! 

Patrizio Camero şi Antonio Zappatore, marinari pe corabia 
„Arlechine”, stăteau rezemaţi de parapetul pupei şi contemplau 
plini de uimire şi încântare magnifica privelişte a Constantinopolelui 
etajat în amfiteatru pe povârnişurile domoale ale celor şapte coline. 
Soarele îl scălda într-o lumină aurie, cu tonuri calde, pastelate. Şi 
Camero şi Zappatore erau tineri. Auziseră multe lucruri minunate 


— 109 — 


despre acest Constantinopole pe care-l vedeau acum pentru prima 
oară. 

— E mai frumos decât mi-am închipuit! exclamă Camero. 

Zappatore se scărpină în păru-i creţ. 

— Să vezi trai pe noi, la noapte, după ce acostăm! 

In aceeaşi clipă le ajunse la ureche ropotul de tobe vestind 
alarma pe cele două nave care-i precedau. 

— Ce-i asta? întrebă Camero. 

— Turcii! răspunse camaradul său, scuturat de un fior. Zărise 
navele inamice ce patrulau la orizont. Nu vezi? Au steaguri verzi! 

— Şi cu ăştia trebuie să ne batem ca să putem intra în port? 

— Aşa se pare! Dacă nu i-o veni căpitanului nostru gândul bun să 
facă drumul întors. Să te baţi unul contra zece, e curată nebunie! 

— Unul la zece? Unul la o sută, vrei să spui! rosti uluit şi 
înspăimântat Camero. la te uită ce iese după promontoriul de colo! 

Zappatore vru să răspundă, dar spectacolul sutelor de nave 
turceşti care împânziseră zarea, răsărind parcă din mare, îi tăie 
glasul. Işi făcu semnul crucii. De pe puntea de comandă a propriei 
lor nave porni să se reverse ropot de tobe. 

— Şi căpitanul nostru a înnebunit! exclamă înciudat Camero. 

Un contramaistru îi apostrofă brutal: 

— Voi, cei de colo, luaţi-vă platoşele, coifurile şi treceţi la 
posturile de luptă! Ce aşteptaţi? Să vă invite căpitanul personal? 

Luigi Cavalotto, marinarul de la postul înalt de observaţie de pe 
corabia genoveză „Orso d'oro”, a patra şi ultima din linia de şir a 
navelor creştine, încercă să numere puzderia de vase otomane care 
se apropiau amenințătoare în linie de front compusă. Când sări de 
două sute, le pierdu socoteala. Transmise prin portavoce 
observaţiile sale căpitanului Gianbatista Felliciano, iar când auzi 
ropotul tobelor, îşi îmbrăcă pieptarul şi îşi puse casca aflată în 
preajma lui. Un tremur îl străbătu. Avea numai 20 de ani şi nu 
participase încă la vreo bătălie navală. Când se înrolase în marină, 
ştiuse că viaţa nu avea să-i fie uşoară. Ofiţeri cu experienţă îl 
instruiseră cum să se comporte în luptă. Dar de la teorie până la 
practică era o mare distanţă. 

In vreme ce-şi îmbrăca pieptarul de fier, îşi spuse că soarta nu-i 
era prietenoasă. Bătălia avea să se angajeze tocmai acum, când el 
era de cart la postul de observaţie, un loc foarte primejduit, căci cei 
ce îndeplineau această sarcină constituiau o ţintă obligată pentru 
duşman. 


— 110 — 


încercă să-şi izgonească gândurile urâte, concentrându-şi atenţia 
asupra frumuseţilor Constantinopolelui. Oraşul acesta fabulos, 
cântat cu patimă de poeţi, îi aminti de Amalfi, locul său de baştină. 
Şi Amalfi era orânduit în scară pe povârnişurile munţilor cenuşii. La 
picioarele digului de piatră, apele albastre ale Mediteranei se 
spărgeau foşnind ca mătasea. Acolo, pe chei, se jucase în copilărie 
cu prietenii, tot acolo o cunoscuse pe Teresa... Ciudat, tocmai acum 
îi revenea în minte chipul Teresei! Surâsul, buzele, gropiţele-i 
gingaşe!... 

Huruitul de tobe de pe navele amice şi inamice îl smulse din 
reverie. Părea că peste ape porniseră să se rostogolească tunetele. 

Cobori privirea şi văzu pe puntea propriei sale corăbii marinarii 
pregătindu-se febril de luptă. Imbrăcaţi în platoşe lucitoare, se 
instalau la posturi. În curând bătălia avea să înceapă. Depărtarea 
dintre corăbiile creştine şi linia de front a nenumăratelor nave 
otomane se micşora vizibil. „Ajută-mă, Doamne!” rosti cu fervoare 
Luigi Cavalotto... 

— Credeţi că avem sorţi să străpungem frontul turcilor? întrebă 
secundul Manuil Mavron pe căpitanul Phlactanellas. După câte 
observ, navele lor sunt dispuse în linii de front succesive. Chiar 
dacă spargem primele linii, vom fi blocaţi de navele din liniile 
următoare. 

— Aparent, raţionamentul dumitale este just, Mavron. Vântul ne 
slujeşte însă pe noi. Pe de altă parte, vasele lor sunt joase şi în 
general de mic tonaj. 

Vom trece prin ele ca printr-o pânză de păianjen! Avem sorţi de 
izbândă, Mavron! Uite, până şi genovezii ne urmează fără ezitare. 
Dacă ei, nişte străini, merg la luptă cu hotărâre, putem oare noi, 
romeii, să dăm înapoi? In ceea ce mă priveşte, n-aş face drumul 
întors nici dacă aş şti cu siguranţă că mă aşteaptă moartea! 
Uită-te, Mavron, la zidurile oraşului! Sunt înţesate de romei. Toţi ne 
privesc şi îşi strâng pumnii, rugându-se lui Dumnezeu pentru 
izbânda noastră! Avem dreptul să-i dezamăgim? 

Phlactanellas se apropie de parapetul dunetei, şi de acolo, de 
sus, îşi aruncă ochii asupra ofiţerilor, maiştrilor şi marinarilor 
instalaţi la posturile de luptă. Zâmbi cu multă căldură, ca şi când ar 
fi îmbrăţişat cu privirile pe propriii lui fii. 

— Romei! le vorbi prin portavoce. Peste câteva momente ne vom 
încrucişa armele cu duşmanii Bizanțului şi ai Crucii. Va fi o bătălie 
pe viaţă şi pe moarte, dar o vom câştiga, fiindcă dreptatea şi 


— 111 — 


Dumnezeu sunt de partea noastră! De pe coline, întreg 
Constantinopole ne priveşte! Bărbaţii, femeile, copiii, împăratul 
însuşi! Toţi ne vor însoţi în luptă cu gândurile, cu sufletul. indemnul 
lor trebuie să ne oţelească încrederea în victorie! Dumnezeu să ne 
ajute! 

Din piepturile marinarilor ţâşni un snop sonor de urale. Uralele 
unor oameni care aveau să moară, sau să izbândească. Alte urale 
se înălţară de pe navele genoveze, împletindu-se cu uralele 
bizantinilor. Frăția de arme din pragul bătăliei îşi găsea cea mai 
frumoasă expresie. 

— Jurăm să învingem sau să murim pentru împărat şi pentru 
patrie! încheie căpitanul Phlactanellas. 

Uralele de pe corăbiile creştinilor ajunseră purtate pe aripile 
vântului până la zidurile dinspre mare ale 

Constantinopolelui, continuându-şi apoi zborul pe deasupra 
străzilor, pe deasupra pieţelor, pe deasupra caselor şi a 
monumentelor oraşului. 

Printre ostaşii de veghe la creneluri se afla un unchiaş cu mustăţi 
albe şi plete sure. Deşi trecuse de 60 de ani, se înrolase voluntar, 
fiindcă îşi cunoştea îndatoririle de om şi de cetăţean al Bizanțului. II 
chema Leonidas Pateras. Numele de Leonidas avea semnificaţia 
unei moşteniri care-l obliga să se jertfească pentru patria lui, aşa 
cum în trecutul îndepărtat se jertfise pentru Sparta un alt Leonidas, 
războinic cu sânge regal, care pierise laolaltă cu trei sute de tineri 
de sub comanda sa, apărând trecătoarea Thermopyle împotriva 
invaziei persane. Leonidas Pateras era un simplu pielar, dar în 
sufletul lui ardea flacăra eroismului pur. Când ofiţerii recrutori îl 
repartizaseră la zidurile dinspre mare, plânsese de ciudă, fiindcă 
dorinţa lui cea mai vie fusese să se bată pentru apărarea 
primejduitei porţi Sfântul Roman. | se spusese cu menajamente că 
este prea vârstnic spre a fi trimis acolo. Pe zidurile dinspre mare, 
însufleţirea lui va fi tot atât de preţuită. Leonidas Pateras cedase, 
cu jalea în suflet. Avea însă o mângâiere. Doi dintre fiii săi fuseseră 
repartizaţi la poarta Sfântul Roman, iar al treilea fiu, prâslea, se 
înrolase în marină şi fusese trimis pe nava „Vulturul bicefal”. Il 
chema Leonidas, ca şi pe tatăl său, ca şi pe regele erou. 

Acum, de pe culmea zidurilor dinspre mare, bătrânul Pateras 
avea să urmărească plin de încordare vârtejul unei bătălii în care 
era prins şi vlăstarul său, marinarul. Cu ochii umeziţi de emoție, 
urmărea mersul celor patru corăbii creştine spre puzderia de vase 


— 112 — 


turceşti orânduite în formaţie de luptă. Ochii lui erau bătrâni, aşa că 
nu-i putea desluşi pe marinarii de pe puntea „Vulturului bicefal”, 
întrezărea doar fulgerările armurilor ce oglindeau razele soarelui. 
intruna din acele armuri era înveşmântat şi fiul său. Una din acele 
fulgerări îşi găsea izvorul în platoşa lui Leonidas. 

O lacrimă se prelinse printre cutele adânci ale obrazului tăbăcit 
de ani. O lacrimă de ciudă, de neputinţă. Bătrânul Leonidas Pateras 
îşi zise că ofiţerii recrutori avuseseră dreptate când nu îl lăsaseră 
să lupte la poarta Sfântul Roman. Dacă nu-şi putea desluşi fiul, cum 
ar fi fost în stare să-i desluşească pe vrăjmaşi? N-ar fi făcut decât 
să-i încurce pe ostaşii tineri şi cu ochi ageri! 

Proţăpit pe duneta navei-amiral, cu mâinile în şolduri şi cu bărbia 
scoasă războinic înainte, Suleiman Balthoglu scruta întinderile 
albastre ale mării, urmărind evoluţia navelor creştine ce înaintau 
temerar spre frontul naval turcesc. Nările îi fremătau, adulmecând 
mirosul pulberii detonante. Tunurile de pe vasele sale începuseră 
să-şi verse proiectilele, ridicând snopi de apă sărată înaintea 
corăbiilor creştine. 

— Prea scurt! Lungiţi tragerea! strigă înciudat către ofiţerii săi. 

incerca senzațiile excitante ale unui vânător pornit pe urmele 
vânatului. Se temuse la un moment dat că navele ghiaurilor vor 
încerca să scape cu fuga. Creştinii se avântau în calea hăitaşilor cu 
o temeritate care atingea limitele inconştienţei ori ale absurdului. 
Cum îşi închipuiau căpitanii celor patru corăbii că vor rezista sutelor 
de vase turceşti? Allah le luase desigur minţile! 

Acum va spăla în sânge ruşinea suferită în bătălia din preajma 
marelui lanţ. 

Amiralul simţea aproape material încordarea războinică a miilor 
de marinari şi ostaşi de sub ordinele sale. Echipajele perfect 
antrenate şi trupele de elită îmbarcate pe vasele sale erau 
înzestrate cu scuturi uriaşe care aveau să le apere de săgețile 
ghiaurilor. Pierderile lui vor fi minime. 

Balthoglu era hotărât să ofere padişahului spectacolul unei 
strălucite victorii navale. Increderea lui în biruinţă era împărtăşită 
de toţi turcii care aveau să participe la bătălie. Stimulaţi de ropotul 
darabanelor, de sunetele ascuţite ale goarnelor, de bubuiturile 
tunurilor uşoare, scoteau răcnete pline de sfidare. 

Corăbiile creştine ajunseseră în dreptul promontoriului care 
adăpostea micul port Bucoleon şi navigau cu toată viteza spre 
Cornul de Aur, ignorând parcă armada otomană. Pentru 


— 113 — 


constantinopolitanii de pe țărm, care urmăreau cu respiraţia tăiată 
evoluţiile „Vulturului bicefal” şi a celor trei vase genoveze, era 
limpede că acestea nu puteau ajunge la marele lanţ fără a fi 
interceptate de inamic. Atinseseră deja linia avangardei flotei 
turceşti... 

Tânărul Leonidas Pateras, servant la un tun pe „Vulturul bicefal”, 
aştepta ordinul comandantului artileriei înainte de a da foc fitilului 
care trebuia să provoace aprinderea pulberii explozive şi slobozirea 
proiectilului. Tunarii primiseră instrucţiuni să nu se pripească. Să 
tragă numai după ce vor ochi cu grijă. Orice lovitură ratată costa 
scump. Leonidas îşi alesese o galeră cu trei rânduri de vâslaşi, 
încărcată până la refuz cu ieniceri. Trebuia să o izbească în centru, 
spre a-i sparge fundul. Numai de n-ar greşi! Folosea drept punct de 
reper pe turcul smolit la faţă, care bătea într 

O tobă imensă, imprimând un ritm accelerat vâslaşilor... 

Yusuf, vătaful robilor creştini mânuitori de rame, mergea printre 
rândurile lor, de la un capăt la celălalt al galerei, plesnindu-i din 
când în când cu biciul, spre a le spori zelul. Biciul lung se încolăcea 
ca un şarpe pe trupurile chinuite ale sclavilor, lăsând urme 
sângerânde. 

Ridicând instinctiv ochii spre nava bizantină, spre care galera se 
îndrepta cu iuţeală, vătaful văzu gura unui tun aţintită parcă asupra 
sa. Rânji! Nu ştia ce înseamnă frica! 

Deodată auzi o bubuitură urmată de un şuierat. Şuieratul tipic al 
proiectilelor ce sfredeleau vijelios aerul. Intrezări până şi norişorul 
alburiu, rotund ca o minge, de la gura tunului. Şuierul îşi sporea 
puterea apropiindu-se. Incă o secundă... Deodată Yusuf simţi un 
şoc năprasnic! O ghiulea îl tăie în două, stropind cu sângele lui 
spinările robilor creştini din apropiere, apoi se afundă în podeaua 
galerei, găurind-o. Sparse carlinga şi chila şi se pierdu în apele de 
sub pântecele galerei lovite de moarte. Prin marea deschizătură 
apa ţâşni cu violenţă, împroşcându-i pe cei din jur, întinzându-se 
lacomă peste picioarele vâslaşilor, ale marinarilor, ale ienicerilor. 

Porniră apoi să plouă săgeți. Soldaţii împanicaţi de apa care se 
ridica mai sus de glezne, de genunchi, de coapse îşi aruncau 
armele şi scuturile devenite inutile şi îşi căutau salvarea sărind în 
mare, mai înainte ca aceasta să se deschidă pentru a-i înghiţi cu 
galeră cu tot. Dar greutatea zalelor îi trăgea la fund chiar şi pe cei 
pricepuţi să înoate. Rămaşi pe puntea galerei, ienicerii insensibili în 
faţa morţii îşi descărcau arcurile asupra navei bizantine, deşi apa le 


— 114 — 


ajunsese la mijloc. 

Robii creştini, legaţi de băncile lor, se zbăteau zadarnic să se 
elibereze din lanţuri. Cu ochii măriţi de groază, se uitau la apa care 
se ridica necontenit, trăgându-i spre străfunduri într-un fantastic şi 
irezistibil sorb. 

Comandantul galerei blestema furios destinul hain. Asaltat de 
ape, voi să se lase în voia lor. Ştia să înoate, aşa că nu se temea de 
viclenia mării. In clipa aceea simţi însă că piciorul i s-a prins între 
două scânduri. Se încordă spre a şi-l smulge din capcana invizibilă, 
dar nu reuşi. Văzu în preajma lui toba folosită pentru marcarea 
ritmului vâslirilor, plutind pe apă. Se cramponă cu disperare de 
tobă. Piciorul imobilizat între scânduri îl trăgea însă la fund, odată 
cu galera. Apa îi ajunse la gură, la nări, sufocându-l. Dădu drumul 
tobei şi începu să-şi agite în neştire braţele. Marea îl înghiţi laolaltă 
cu sclavii creştini înlănţuiţi de bănci. Turbanu-i rămase să plutească 
pe creasta unui val... 

De la postul său de supraveghere de pe marele catarg, Luigi 
Cavalotto văzu prima linie de front a navelor otomane 
desfăşurându-se într-un fel de potcoavă. Când laturile ei se vor 
închide, corăbiile creştine vor fi prinse în cursă. Ridică portavocea 
la buze, spre a comunica celor de jos observaţiile sale. In clipa 
aceea gemu, scăpând din mână portavocea. O săgeată îi 
străpunsese gâtlejul, rămânând înfiptă între cartilagii. O durere 
năprasnică, ascuţită, îl făcu să cadă în genunchi. Se agăţă 
spasmodic de balustrada postului de observaţie, în vreme ce o 
pânză roşiatică îi acoperi lumina ochilor... 

Amiralul Balthoglu era convins că ghiaurii nu-i vor scăpa din 
mână. li prinsese în capcană ca pe nişte şoareci. Cercul navelor 
turceşti se închisese în jurul lor. În curând vor fi siliţi să se predea. 
Câteva sute de creştini, oricât de dârzi, nu vor fi în stare să facă 
faţă puhoiului concentric turcesc. 

Duelul arcaşilor creştini şi turci se încinsese cu încrâncenare. 
Mulțimea săgeţilor zburătoare umbrea marea, de parcă s-ar fi 
aşternut un nor între ape şi soare. 

La un semn al lui Balthoglu, otomanii încetară lupta. Un ofiţer al 
său ridică un steag alb. Atunci se stinse şi glasul tunurilor de pe 
corăbiile creştinilor. Se aşternu brusc o linişte aparent ireală. 
Dragomanul-şef al flotei otomane, care se afla lângă Balthoglu, 
duse la gură un portavoce şi, îndreptând spre navele împresurate 
gura pâlniei, vorbi în greceşte: 


— 115 — 


— Amiralul Suleiman Balthoglu vă cere vouă, comandanţi ai 
corăbiilor creştine, să nu vărsaţi zadarnic sângele oamenilor voştri, 
ci să plecaţi steagul şi să vă supuneţi Măritului Sultan Mehmed 
Khan. Dacă vă predaţi fără luptă, veţi fi liberi să vă înapoiaţi fără 
vătămare la căminele voastre. Dacă veţi nesocoti mărinimia 
Înălţimii-sale Padişahul şi veţi angaja bătălia, toţi cei care veţi 
supravieţui urgiei noastre veţi fi traşi în ţeapă. 

Repetă mesajul şi în italieneşte. In timp ce dragomanul-şef îşi 
debita solemn ultimatumul, Balthoglu contempla mulţimea de vase 
otomane orânduite în formaţii de luptă pe întinsul mării. Vântul 
dinspre miazăzi se înteţise. Valuri tot mai mari imprimau un tangaj 
violent navelor sale. Marinarii turci erau deprinşi să lupte pe orice 
vreme, dar oamenilor din trupele de uscat, neobişnuiţi să aibă sub 
tălpi o podea mişcătoare, li se va micşora capacitatea de luptă. 
Deja printre aceştia răul de mare începuse să-şi facă efectul. 

Dragomanul-şef îşi încheie mesajul. Amiralul Balthoglu îşi încordă 
auzul spre a desluşi răspunsul ghiaurilor. Urmară câteva momente 
de tăcere, grele ca nişte stalactite de plumb. Apoi, de pe una din 
navele genoveze ţâşniră limpezi prin portavoce câteva cuvinte ce 
plutiră peste valurile mării până la cele mai îndepărtate vase 
turceşti: 

— Mai întâi pupaţi-ne-n cur, şi după aia vedem noi! Obraijii 
amiralului se învăpăiară. Vorbele ofensatoare şi hohotele de râs ale 
marinarilor de pe corăbiile creştine îi răniseră adânc orgoliul. Ridică 
mâna şi strigă răspicat: 

— Foc! 

Tunurile de pe navele sale prinseră iarăşi să reverse ghiulele. 
Arcurile reintrară în acţiune. Navele otomane se năpustiră asupra 
ghiaurilor. Săgeţi purtătoare de smocuri de bumbac aprinse porniră 
în zbor, înfigându-se ca nişte ţepi de foc în pânzele vaselor creştine. 
Dar romeii şi genovezii aveau antidot. Marinari sprinteni se suiau 
pe cordaje şi pe vergi, smulgând săgețile incendiare şi 
aruncându-le în mare. 

Primele nave otomane atinseră flancurile corăbiilor creştine. 
Purtate de vântul prielnic, acestea îşi continuau impetuos mersul, 
spărgând cu provele lor înalte bordurile galerelor şi ale fustae-lor 
joase ce încercau să le taie drumul... 

Elias Hagisava, vâslaş pe o galeră din centrul celei de-a doua linii 
de front a flotei turceşti, căzuse în robia păgânilor cu un an în 
urmă, când aceştia debarcaseră în Moreea. Acum trăgea la aceeaşi 


— 116 — 


ramă cu încă patru robi, toţi creştini; un cavaler din ordinul 
monahal al Rhodosului, un marinar venețian între două vârste, 
puternic ca un urs, dar prost ca noaptea, un tânăr ţăran din Creta, 
care-şi plângea neîncetat căminul părintesc pierdut, şi un francez, 
actor de profesie, ajuns după o tristă odisee rob la turci. Toţi cinci 
aşteptau cu sufletul la gură deznodământul bătăliei, care abia se 
angajase. Nu-i puteau urmări peripeţiile decât prin deschizăturile 
strâmte din bordurile navei, folosite drept lăcaş pentru furcile 
ramelor. 

Patru dintre cei cinci vâslaşi aveau familii prea sărace spre a 
cuteza să spere că vor fi răscumpăraţi vreodată. Pentru cavalerul 
de Rhodos călugării din ordinul său oferiseră o sumă mare de bani 
spre a-i obţine eliberarea, dar osmanlâii, din motive necunoscute, 
refuzaseră orice tranzacţie. 

Cei cinci robi mânuiau rama lungă şi grea, ascultând cu emoție 
vacarmul bătăliei ce se desfăşura dincolo de peretele înalt al 
bordului. Spre a-i feri pe vâslaşi de ploaia săgeţilor inamice, 
marinarii turci instalaseră deasupra lor prelate din piele groasă, de 
vită. Căderea săgeţilor pe acoperişul improvizat răpăia ca o 
grindină. Prelatele nu erau însă de niciun folos faţă de ghiulele, 
care le desfundau, ucigând rânduri întregi de sclavi. 

Dintre cei cinci oameni înlănţuiţi la aceeaşi ramă, trei - printre 
care şi cavalerul de Rhodos - cunoşteau limba turcă, aşa că puteau 
reconstitui după ordinele ofiţerilor otomani fazele bătăliei. 
inţeleseseră, de pildă, că galera lor avea să abordeze în curând 
corabia „Santa Maria”. Momentul culminant sosise. 

Deodată, prin spaţiul liber dintre parapetul bordului şi marginea 
prelatelor, văzură peretele uriaş al navei genoveze, care se apropia 
vertiginos. 

Etrava „Santei Maria” izbi în plin galera, rupându-i vâslele. 
spintecându-i bordurile şi carena. Mânerul ramei la care trăgeau cei 
cinci robi îi proiectă înapoi cu violenţă, zdrobindu-le coastele şi 
braţele. Mai toţi vâslaşii orânduiţi pe aceeaşi latură a galerei le 
împărtăşiră soarta. Din piepturile strivite şi din capetele sparte 
sângele se scurgea, înroşind apa mării... 

De pe puntea sa de comandă, căpitanul Phlactanellas privea cu 
diabolică bucurie prăpădul pe care „Vulturul bicefal” - o adevărată 
fortăreață plutitoare - îl făcea printre vasele joase turceşti, 
spărgându-le ca pe nişte jucării. Vântul puternic îl slujea de minune, 
sporind viteza navei şi puterea ei de pătrundere. Corabia bizantină 


— 117 — 


evoca un încercat luptător de circ pe care se străduiesc să-l 
imobilizeze o ceată de copii. Uriaşul îşi vedea de drum, zvârlindu-i 
în lături, călcându-i în picioare. 

Când Suleiman Balthoglu văzu pârtiile deschise de cele patru 
corăbii ale ghiaurilor printre vasele lui, simţi că îl apucă nebunia. 
Era de neînțeles. Flota sa, deşi se bucura de o superioritate 
numerică zdrobitoare, nu putea stăvili înaintarea duşmanului. | se 
urcase sângele la cap şi îi zvâcneau tâmplele de parcă l-ar fi lovit o 
criză de dambla. intoarse capul spre țărm şi întrezări silueta 
sultanului, călare pe armăsarul său alb. 

— La abordaj! răcni Balthoglu, agitându-şi furios braţele. La 
abordaj, şleahtă de laşi, şi de nemernici! La abordaj! 

Padişahul se albise la faţă ca o filă de hârtie. Amiralul şi marinarii 
lui îl făceau iarăşi de batjocură. Cu mâinile încleştate pe dârlogi, cu 
flăcări de mânie în ochi, asista la spectacolul degradant al imensei 
lui flote ţinute în şah de câteva corăbii duşmane. Era de 
neconceput. Cu toate acestea, trebuia să se încline în faţa 
evidenţei. Scrâşni furios în auzul generalilor care-l însoțeau: 

— Balthoglu este un incapabil! Un ticălos! Merită ştreangul! Dacă 
mă lipseşte de o victorie pe care am pregătit-o cu atâta sârg, îl ucid 
cu mâna mea! 

Marele vizir, care-şi legase soarta de păstrarea existenţei 
Bizanțului, reflectă cu amărăciune: „Oh, nevolnici creştini din Apus! 
Dacă aţi fi trimis o flotă în locul acestor puţine corăbii, aţi fi 
pecetluit finalul întregului război! Am mizat pe pace, fiindcă nu 
mi-am închipuit că veţi fi atât de orbi încât să nu vă daţi seama că 
un modest efort militar astăzi v-ar fi scutit mâine de un efort 
însutit! Am scontat pe o manevră a voastră care nu se traduce în 
fapt! Oare v-am suprapreţuit, socotindu-vă mai prevăzători decât 
sunteţi? Sau aşteptaţi să loviți la momentul ales de voi? lar tu, 
Mehmed, când ai să te trezeşti la realitate? Nu-ţi dai seama că ai 
făcut o greşeală fatală pripindu-te? Acum îţi joci ultima carte! Dacă 
vei pierde războiul, te vei nărui şi vei trage după tine întreaga 
dinastie a lui Orkhan! In acest război şi eu îmi joc capul. N-ai să-mi 
ierţi pacifismul, care nu este în realitate decât o excesivă prudenţă, 
nici dacă vei fi înfrânt, nici dacă vei fi învingător!... Câteodată mă 
întreb dacă n-ai avut totuşi dreptate. Ai mizat pe imbecilitatea 
politică a suveranilor creştini din Apus! Până acum evenimentele 
par să-ţi fi confirmat judecata. Dar dacă aceste patru nave 
constituie avangarda unei mari flote creştine, eşti pierdut! Definitiv 


— 118 — 


pierdut!” 

Gândurile lui Zaganos-Paşa urmau alt făgaş: „Dacă în primele 
ceasuri Mehmed nu-şi va descărca furia asupra mea, în calitatea pe 
care o deţin de vizir al armatei, toate se vor orândui în folosul meu 
personal. Din nefericire, cu omul ăsta nu ştii niciodată la ce să te 
aştepţi. Dacă ies cu faţa curată din criza actuală, scap şi de 
concurenţa lui Balthoglu, a cărui prăbuşire 

— pun rămăşag - este încă de acum un fapt consumat. Nu-mi 
mai rămâne decât să-l elimin pe Khalil. Vulpoiul ăsta îmi va da ceva 
mai mult de lucru. Balthoglu şi-a săpat singur groapa; lui Khalil 
trebuie să i-o sap eul...” 

De pe unul din turnurile din preajma portului Bucoleon, împăratul 
Constantinos urmărea peripeţiile luptei navale când măcinat de 
temeri, când însufleţit de speranţe. Dumnezeu ţinea cu creştinii, îşi 
spunea el. Altfel nu se puteau explica strădaniile zadarnice ale 
turcilor de a se prinde cu căngile de bordurile corăbiilor 
împresurate. Nu erau în stare să profite de superioritatea lor 
numerică atât de evidentă. Tentativele lor nereuşite de a trece la 
abordaj se încheiau cu uriaşe pierderi omeneşti. 

Deodată, vântul, care suflase până atunci cu putere, căzu. 
Pânzele se dezumflară şi rămaseră să atârne moi, ca obrajii 
veştejiţi ai unor bătrâne. Doar hula mai continua a-şi rostogoli 
valurile, săltând pe culmile lor viermuiala de nave încleştate în 
luptă. Corăbiile creştine înaintau acum numai în virtutea inerţiei, 
iuţeala lor scăzând treptat. Dacă vântul ar mai fi durat un sfert de 
oră, toate patru ar fi pătruns în Cornul de Aur. Elementele naturii se 
desolidarizaseră brusc de creştini, spre a se coaliza cu turcii. 

Amiralul Balthoglu înţelese că i se oferea o şansă unică. Navele 
ghiaurilor în plin mers erau inexpugnabile. Imobilizate, deveneau o 
pradă sigură. 

— Abia acum începe adevărata bătălie! strigă înviorat. 

Neaşteptata perspectivă a succesului îi insufla noi izvoare de 
energie. Işi scoase iataganul din teacă. 

— De data asta nu-mi mai scapă! li spulber! 

De pe țărm, sultanul văzu nava-amiral avântându-se ca un uliu 
asupra corăbiilor vrăjmaşe. Culorile îi reveniră în obraji. Căderea 
bruscă a vântului îi schimbă şi lui starea sufleteasca. Supărarea de 
până atunci se transformă într-un optimism exuberant. 

— Allah, slăvit să-i fie numele, este alături de noi! vorbi cu 
strunită bucurie generalilor din suită. Acum victoria este a noastră! 


— 119 — 


Haide, Balthoglu! strigă euforic, uitând că amiralul nu-l putea auzi. 
Arată-le ghiaurilor spurcaţi ce înseamnă puterea otomană! 

Căpitanul Phlactanellas învălui posomorât cu privirile pânzele 
moi, atârnate de vergi. Inainte de a fi definitiv imobilizate de calmul 
eolian, navele trebuiau grupate, spre a alcătui o citadelă plutitoare 
omogenă, în jurul căreia avea să fie purtată în continuare lupta. 
Atâta vreme cât se aflaseră în marş, linia de şir îi favorizase. Acum 
se impunea să schimbe neîntârziat tactica. 

La semnalul său, căpitanii genovezi - folosindu-se de ultimele 
pâlpâiri ale mişcării corăbiilor proprii - manevrară astfel încât să 
formeze laolaltă cu „Vulturul bicefal” un careu, desigur imperfect, 
dar care le permitea să-şi acopere oarecum spatele. 

La porunca lui Balthoglu, vasele otomane se regrupară în cerc 
concentric, năpustindu-se asupra ghiaurilor. 

— Primului ostaş turc care va înfige steagul verde al Profetului 
pe catargul „Vulturului bicefal” îi voi acorda rangul de ofiţer! 

Amiralul transmise acest mesaj prin semnalizare tuturor vaselor 
de sub comanda sa. Făgăduiala lui biciui înflăcărarea războinică a 
turcilor. Răcnind prin mii de guri, se pregătiră sufleteşte de atac. 
Fără să ţină seama de grindina de săgeți şi de bolovani, navele 
turceşti izbutiră să atingă bordurile: corăbiilor. Atât de înghesuite 
erau vasele otomane, încât ascunseseră luciul mării. Folosindu-se 
de această platformă sui-generis, osmanlâii năvăliră asupra 
fortăreței plutitoare. Sub comanda personală a lui Balthoglu, se 
cramponară cu căngi de parapetele navelor duşmane şi, sprijinind 
scări cu cârlige de bordurile lor înalte, dezlănţuiră asaltul. 

Tânărul Leonidas Pateras se uită peste balustrada „Vulturului 
bicefal” la colcăiala de turci care se căţărau pe scări şi pe frânghiile 
prevăzute cu cârlige zdravene, spre a invada puntea. Sosise 
momentul folosirii armelor potrivite în lupta corp la corp: săbii, 
securi, pumnale, măciuci. Pateras trase o ultimă săgeată în masa 
de duşmani, nimerind în plin un ofiţer de ieniceri. Zvârli arcul, 
scoase de la brâu securea şi începu să reteze metodic frânghiile 
prinse cu cârlige de parapet, întinse la maximum de greutatea 
ciucurilor de turci. 

Alături de el se afla Ruvas, un tânăr romeu originar din 
Symendria. Deopotrivă cu Leonidas şi cu ceilalţi marinari buluciţi 
de-a lungul balustradelor, tăia frânghii, împingea în gol scări cu 
turci, arunca asupra lor pietroaie. Plecat peste balustradă, Ruvas se 
străduia să împingă în afară o scară cu osmanlâi, priponită de 


— 120 — 


bordul navei. 

— Ajută-mă, frate Leonidas! strigă. E prea grea! Nu o dovedesc 
singur! 

Ruvas avea chipul înnegrit de funingine, fiindcă se luptase şi cu 
un început de incendiu. Leonidas îşi uni puterile cu ale lui Ruvas. 
Ajutaţi şi de tangajul care descentra scara, izbutiră să o urnească, 
rostogolind-o în gol. Scara se prăbuşi cu ciorchinii de turci agăţaţi 
de ea peste asediatorii de jos. 

— l-am aranjat şi p-ăştia! strigă Ruvas, frecându-şi încântat 
mâinile. 

Deodată râsetul i se transformă într-un rictus încremenit. Cârligul 
unei frânghii zvârlite de jos i se înfipsese între coaste, găurindu-i 
plămânii. O spumă sângerie îi apăru în colţul buzelor. Bolborosi 
ceva şi se prăbuşi. 

Leonidas nu avu timp să-i vină în ajutor, fiindcă în aceeaşi clipă 
zări pe culmea balustradei mâinile unui turc, apoi un turban. Ridică 
securea şi, cu o lovitură, scurtă, reteză mâna dreaptă a turcului, 
care urlă, prăbuşindu-se în adânc. Mâna secţionată căzu pe punte, 
la picioarele lui Leonidas, care o dădu la o parte cu vârful cizmei. 

Un alt turban, de astă dată ofițeresc şi cu găietane de aur, se ivi 
după muchea balustradei. Tânărul marinar repezi securea în 
creştetul păgânului. Ofiţerul văzu în ultima clipă tăişul securii 
abătându-se asupra lui. Trase capul la o parte spre a evita lovitura, 
dar reacţia lui fu târzie. Ascuţişul fierului îi despică odată cu 
carotida şi jumătate din grumaz. Sângele ţâşni ca din pompă, 
stropindu-l pe Leonidas, care izbucni într-un râs isteric: 

— Veniţi, spurcaţilor! Să vă trimit peşcheş Profetului vostru! 
Veniţi cât mai mulţi! Hai, încă unul!... 

Pintenul navei-amiral se înfipse în flancul stâng al „Vulturului 
bicefal”. Balthoglu răcnea, îndemnându-şi la luptă oamenii. Îi 
exaspera rezistenţa înverşunată a ghiaurilor, neputinţa osmanlâilor, 
care atacau în valuri succesive, de a-şi specula superioritatea 
numerică. Apucaţi de furii, nişte turci încercară să spargă bordurile 
„Vulturului bicefal”, repezindu-şi securile în lemnul tare. Dar nu 
izbutiră decât să muşte câteva aşchii. Alţii aruncau de jos torţe 
aprinse, spre a incendia suprastructurile corăbiilor. Dar găleţile cu 
apă vărsate de romei stingeau la repezeală focarele. Zbieretele 
furibunde, strigătele de durere, zăngănitul armelor, stridenţele 
trompetelor se împleteau într-un vacarm asurzitor, acoperind vocea 
amiralului, care nu mai reuşea să se facă auzit nici de propriii săi 


— 121 — 


aghiotanţi, aflaţi în jurul lui. 

— Inainte! urla surescitat, înainte! Romeii nu sunt zei! Sunt 
oameni ca şi voi! Treziţi-vă! Loviţi cu sete! Trăsniţi-i cu iataganele 
şi cu ghioagele! Dovediţi-le că sunteţi cei mai buni ostaşi din lume! 
Inainte! Inainte, nevolnicilor! Vă faceţi de ruşine sub ochii 
padişahului! Inainte! 

Alterna amenințările şi îndemnurile într-o vană strădanie de a-i 
sili să se depăşească pe ei înşişi. Abia acum înţelegea eroarea pe 
care o săvârşise. Ataca nişte corăbii înalte, folosindu-se de galere 
joase, expuse loviturilor nimicitoare venite de sus. Pe de altă parte, 
vasele bulucite în jurul corăbiilor creştine îşi pierduseră posibilităţile 
de manevrare... Incepu să-l părăsească speranţa că va obţine 
victoria. Dacă va pierde şi bătălia aceasta, numai a lui va fi vina. 
Gândul îi fugi la sultan, şi în clipa aceea îl împresură o cumplită 
spaimă. „Mehmed n-are să mă mai ierte! Mehmed n-are să mă mai 
ierte!” Intrezări ca prin vis laţul de mătase al sugrumătorilor 
nubieni din sarai. „Mai bine să pier în luptă decât să mă ucidă 
călăul!” 

O revărsare de urlete şi o duhoare greţoasă de carne arsă adusă 
de vânt dinspre corăbiile împresurate îi dădură de ştire că romeii 
puseseră în acţiune năprasnicul foc grecesc, atât de temut de 
duşmanii Bizanțului. Peste turcii care se agitau în jurul corăbiilor 
creştine pornise să cadă o ploaie aprinsă. Flăcările lichide 
carbonizau hainele, carnea, transformând oamenii în torţe vii. 
Innebuniţi de durere, aceştia se aruncau în mare, dar focul continua 
să ardă şi sub apă. Câteva galere incendiate se scufundau încet. 
Osmanlâii care scăpaseră neatinşi se dădură înapoi, îngroziţi. 
Efectul moral al focului grecesc era distrugător. Spre a-l 
precumpăni şi a-i electriza pe soldaţi, Balthoglu hotărî să intre în 
luptă în prima linie. Ridică iataganul şi începu să-l agite deasupra 
capului. 

— După mine, înainte! 

Porni în pas alergător, sărind de pe un vas pe altul, spre 
bastionul plutitor al ghiaurilor. Aghiotanţii se avântară pe urmele 
lui. Străbătea puntea unei fustae, când o piatră trimisă dintr-o 
catapultă lovi în plin catargul navei, frângându-l. O aşchie îl nimeri 
pe amiral sub ochiul drept, umplându-i obrazul de sânge. Şocul îl 
buimăci o clipă. Işi şterse cu mâneca hainei sângele de pe faţă. 

— Inainte! Inainte! zbieră, transformându-şi strigătul de durere 
într-un îndemn la luptă. 


— 122 — 


Se rezemă de ciotul catargului, fiindcă o slăbiciune ciudată îl 
făcu să nu se mai simtă stăpân pe picioare. „Numai de n-aş leşina!” 
gândi. Un aghiotant se apropie, plin de solicitudine. 

— Imi îngăduiţi să vă pansez! 

Amiralul îl dădu la o parte cu o mişcare brutală a braţului. 

— Nu-mi purta de grijă! Du-te şi te luptă! Acolo ţi-e locul! 

Ofiţerul se înroşi. Fără să răspundă, porni în fugă, pierzându-se în 
vârtejul bătăliei... 

Căpitanul Maurizio Cattaneo îşi şterse cu mâna stângă şiroaiele 
de sudoare de pe faţă. Alergând de la un capăt la celălalt al 
corăbiei, spre a conduce operaţiile de apărare, se încinsese atât de 
tare, încât era ispitit să-şi arunce coiful şi să-şi scoată armura. Era 
însetat de o adiere cât de slabă, care să-l mai răcorească. Dar 
vântul se încăpăţâna să doarmă. 

„Dacă nu îmi scot coiful, îmi iau foc creierii!” îşi zise. Uitând de 
cele mai elementare reguli de prudenţă, îşi smulse casca de pe cap 
şi o aruncă pe punte. Când simţi fruntea dezgolită răcorindu-se în 
contact cu aerul, crezu că renaşte. Se uită la cerul scăldat în focul 
soarelui, la picăturile de sânge care se prelingeau de pe lama 
săbiei sale, la pânzele moi, nemişcate. „De sar stârni odată vântul! 
Altfel suntem pierduţi! reflectă cu tristeţe. Păcat de oamenii mei! 
M-ar durea să cadă pe mâna turcilor!” 

Se bătuse cu atâta sete, făcuse atâta risipă de energie., încât 
muşchii începuseră să-l doară. Aspiră adânc aerul, apoi se repezi 
spre babord, unde o ceată de turci reuşise să se infiltreze, angajând 
o îndârjită luptă corp la corp cu echipajul genovez. 

— Maledetti! strigă plin de înverşunare. Uccideteli! Uccideteli! 

Dornic să vadă mai de aproape bătălia, sultanul cobori călare pe 
o mică plajă de sub zidurile Galatei. Ofițerii din suită îl preveniră că 
genovezi ascunşi pe după creneluri ar putea să tragă asupra lui. 
Mehmed ridică nepăsător din umeri. 

— Neguţătorii din Galata?... Nu vor îndrăzni! Sunt cu toţii nişte 
poltroni! Nu-s făcuţi din acelaşi aluat cu marinarii genovezi care se 
bat acolo, pe mare, spuse, arătând cu mâna navele angajate în 
luptă. Negustoria ascute mintea, viclenia, dar toceşte curajul. 

Neputinţa turcilor de a-i înfrânge pe creştini îl exaspera: 
Incapacitatea lui Balthoglu se oglindeşte şi în comportamentul 
oamenilor lui! Uite-i! Nu sunt buni de nimic! La un moment dat nu 
se mai putu stăpâni. Izbucni în invective: Laşii! Laşii! Laşii! Lasă 
victoria să le scape din mâna! Balthoglu şi marinarii lui nu sunt 


— 123 — 


decât o adunătură de fricoşi şi de nevolnici! 

Se uită la soarele care începuse să apună şi se rugă de Allah ca 
noaptea să se lase mai repede, spre a acoperi vederii ghiaurilor 
buluciţi pe ziduri ruşinea de pe obrazul marinei otomane. Valuri de 
fierbinţeală se ridicau dinlăuntrul fiinţei lui, făcându-l să fiarbă ca 
apa dintr-un cazan pus la foc mare. Atât de înnebunitoare îi era 
furia, încât înfipse pintenii în pântecele armăsarului şi se avântă în 
valuri. 

Sub privirile stupefiate ale ofiţerilor, îşi mâna telegarul prin apa 
puţin adâncă, de parcă ar fi vrut să ajungă înot la încâlceala de 
nave de care-l despărţeau doar câteva sute de metri. Valurile 
ajunseseră până la pieptul calului, care fornăia înspăimântat. 
Pulpanele caftanului imperial, căptuşit cu zibelină, pluteau pe 
învelişul valurilor. Armăsarul refuză să mai înainteze, deşi pintenii îi 
sfâşiau flancurile, înroşind cu sânge apa din jur. De acolo, sultanul 
zbiera către Balthoglu, ameninţându-l cu cravaşa: 

— la cu asalt corăbiile ghiaurilor! Ce mai aştepţi? Escaladează-le! 
Escaladează-le odată, nenorocitule! Incapabilule! Poltronule! Se 
dezlănţui într-un potop de sudălmi şi de blesteme furibunde: 
Laşilor! Muieri nenorocite! Fricoşilor! Bicisnicilor! 

Făcea spume la gură. Deodată întoarse calul spre plajă. 
Cravaşându-l, galopă către grupul de generali care nu îndrăzneau 
să facă o mişcare. Ajuns în dreptul lor, se opri câteva clipe, vru să 
le spună ceva, dar se răzgândi şi, dând pinteni calului, porni în 
goană spre cartierul său general... 

Pe fâşiile de nori înalţi, subţiri ca nişte fuioare de lână 
scămoşată, soarele în asfinţit aşternea tonuri trandafirii. Calmul 
înserării crea un fundal insolit învălmăşelii sângeroase din jurul 
corăbiilor creştine. În locul turcilor căzuţi în luptă, alţi turci, de zece 
ori mai numeroşi, se repezeau la asalt, în locul galerelor şi 
fustae-lor scufundate, altele intrau în acţiune. 

Creştinii nu-şi puteau împrospăta însă efectivele decimate. Era 
limpede că în cele din urmă tenacitatea şi îndârjirea osmanlâilor, 
dar mai ales inepuizabilele lor rezerve de oameni vor decide soarta 
bătăliei. 

Atunci se petrecu minunea. 

Vântul se zburli iarăşi, pornind să agite pânzele corăbiilor 
împresurate. Invioraţi, însufleţiţi de noi speranţe, creştinii se băteau 
cu sporit curaj. Din când în când, privirile lor se îndreptau spre 
pânzele care se umflau, căpătând viaţă. Apoi corăbiile creştine se 


— 124 — 


urniră. Etravele lor prinseră iarăşi să spargă cercul navelor turceşti, 
care pârâiau, sfărâmându-se sub irezistibila presiune. 

Balthoglu răcnea exasperat, îndemnându-şi oamenii la un ultim 
şi suprem asalt. Dar ordinele lui nu mai aveau niciun efect. Turcii 
agăţaţi de flancurile corăbiilor creştine cădeau pe rând în mare. 

Puterea vântului crescu. 

Smulgându-şi turbanul într-un acces de neputincioasă furie, 
amiralul se izbi cu pumnii în cap, înjurând şi blestemând. Pierduse 
partida. Vântul păcătos îl învinsese, îi năruise visele de mărire. 

Când văzu că navele ghiaurilor, degajate, în sfârşit, din cercul 
urmăritorilor, se îndreptau cu iuţeală spre Cornul de Aur, dădu 
poruncă de încetare a luptei. Lăcrimând de ciudă, îşi zise că de 
acum înainte va trebui să-şi găsească resurse lăuntrice spre a 
întâmpina cu fatalism hotărârea propriului său destin. Dar firea-i 
tumultuoasă nu accepta cu resemnare înfrângerea. Revolta-i 
împotriva providenţei îl făcu să ridice pumnii spre cer. Atunci îşi 
dădu brusc seama că ofiţerii lui îi pândeau orice mişcare. şi struni 
gestul abia început, coborându-şi braţele de-a lungul corpului. 
Trebuia să păstreze o atitudine demnă, oricât de grea i-ar fi fost 
situaţia. 

In vreme ce nava-amiral se înapoia la baza de plecare, Balthoglu 
aruncă o ultimă privire asupra Cornului de Aur. Bizantinii ridicaseră 
marele lanţ, spre a îngădui corăbiilor creştine să intre în port. 
Uralele romeilor care-i întâmpinau pe învingători îi răsuciră un cuţit 
în inimă. Atât de tare îl durea bucuria ghiaurilor, încât nu mai 
simţea usturimea cumplită a propriului său obraz sfâşiat. 

Deodată o spaimă dementă îl săgetă. Ce se va întâmpla când va 
da ochi cu sultanul? Balthoglu se cramponă cu amândouă mâinile 
de balustrada punţii de comandă. Numai aşa se putu stăpâni să nu 
izbească turbat cu pumnii în lemnul lustruit... 

In noaptea aceea veghe fără a-şi îngădui o clipă de odihnă. Ţinu 
întreaga flotă în stare de alarmă. Se temea ca nu cumva bizantinii, 
încurajați de recentul succes, să iasă în larg cu întreaga lor flotă şi 
să atace vasele turceşti atât de greu încercate. Il muncea şi o 
bănuială. Cele patru corăbii creştine nu constituiau oare avangarda 
unei mari flote trimise în ajutorul Constantinopolelui? Ar fi îngrozitor 
să-l surprindă nepregătit. 

Dar grijile acestea nu izbuteau să-l smulgă din marasmul 
gândurilor negre. Va fi în stare să domolească mânia sultanului, 
evitând o dizgrație definitivă? Ce argumente ar putea invoca în 


— 125 — 


apărarea sa? Suferise o înfrângere ruşinoasă. Duşmanii lui - şi avea 
destui - se vor năpusti spre a-l distruge. „In leul doborât lovesc toţi 
măgarii!” reflectă cu amărăciune. Noaptea se scurse fără ca 
temerile lui să se împlinească. Răsăritul găsi flota creştină grupată 
înapoia marelui lanţ. Galerele trimise în cercetare se înapoiară 
raportând că Marea de Marmara era liberă. Nu întâlniseră forţe 
navale creştine îndreptându-se spre Constantinopole. 

In sufletul amiralului încolţi timid speranţa că padişahul îl va 
ierta. Dacă ar fi vrut să-l distrugă, acesta l-ar fi convocat la cartierul 
său general spre a-i cere socoteală. Işi dăduse probabil seama că 
nu va găsi o căpetenie militară capabilă să-l înlocuiască. Experienţa 
în treburile marinăreşti nu se câştigă la poruncă. 

Dimineaţa calmă, senină, îl mai linişti. Inspecta tocmai baza 
navală, când trompeţii sunară „onorul la sultan”. Ofițerii, marinarii 
încremeniră în poziţie de drepţi, în vreme ce Mehmed, urmat de 
generali şi de un escadron de gardă, îşi făcu o spectaculoasă 
intrare în galopul cailor. Balthoglu îi ieşi grăbit în întâmpinare, 
urmat de întregul său stat-major. 

Mehmed descălecă odată cu însoțitorii săi. Chipul îi era 
întunecat, înfricoşat, Balthoglu i se aruncă la picioare şi se târî prin 
ţărână spre a-i săruta cizmele. Când dădu să atingă cu buzele 
încălţările imperialului său stăpân, acesta îl lovi cu vârful cizmei 
roşii peste gură, rupându-i câţiva dinţi şi sfâşiindu-i buza de jos. 

— Nemernicule! strigă furios Mehmed. Duşman al credinţei 
mahomedane şi trădător spurcat al propriului tău stăpân, fă-mă şi 
pe mine să înţeleg cum de n-ai fost în stare să capturezi navele 
creştine? Nu numai că te-ai bucurat de o mare superioritate 
numerică, dar şi elementele naturii ţi-au fost favorabile! Dacă n-ai 
fost capabil să ieşi învingător dintr-o luptă cu patru corăbii 
duşmane, cum îţi închipui că ai să poţi nimici întreaga flotă creştină 
din Cornul de Aur? 

Amiralul se ridică în genunchi. | se redeschisese rana din obraz, 
pleoapa tumefiată îi acoperise ochiul drept, lăsând să se scurgă un 
fir de puroi. Sângele din buza de jos, strivită şi sfâşiată, i se 
prelingea în barba sură, înroşind-o. 

— Prea Luminate Stăpâne! Uită-te la mine! Sunt rănit, mi-am 
pierdut ochiul, fiindcă nu am şovăit să mă bat cot la cot cu soldaţii 
mei împotriva ghiaurilor blestemaţi! Ascultă-mă cu îndurare şi nu te 
lăsa pradă mâniei! Numai pe nava-amiral au căzut în luptă o mie 
cinci sute de oameni. Nicio clipă galera mea nu s-a îndepărtat de 


— 126 — 


„Vulturul bicefal”. Ai putut să vezi cu propriii tăi ochi, aşa cum au 
văzut toţi cei care te însoțeau, că am luptat cu cea mai aprigă 
înverşunare! Echipajele de pe toate navele de sub comanda mea 
au suferit mari pierderi. Numeroase vase au fost scufundate. Jur că 
n-am precupeţit niciun efort spre a captura şi nimici corăbiile 
duşmane! Dar soarta mi-a fost potrivnică! Prea Puternice Stăpâne, 
nu mă copleşi cu urgia ta, fiindcă nu sunt vinovat! 

Câţiva dintre ofiţerii de marină prezenţi îşi uniră glasurile spre a 
implora îndurarea imperială. Cu vorbe puţine şi simple, îşi aduseră 
mărturia lor în sprijinul amiralului, declarând că acesta făcuse tot 
ce-i stătuse în putinţă spre a cuceri corăbiile vrăjmaşe. 

Cu un gest scurt, sultanul le porunci să tacă. Se uită cu scârbă la 
amiralul prăvălit la pământ. 

— Ai merita să-ţi tai capul, năpârcă! Dar am să-ţi las viaţa, ca 
să-ţi târăşti restul zilelor în jale şi în infamie! Ordon să fii degradat 
în faţa trupelor pe care le-ai comandat! ţi ridic toate titlurile şi 
însemnele de onoare pe care eu şi părintele meu ţi le-am acordat! 
Averea ta va fi confiscată în întregime şi va fi distribuită ienicerilor! 
Se întoarse spre Hamza-Paşa, şeful casei militare imperiale: Să i se 
aplice trădătorului Suleiman Balthoglu o sută de bice, apoi să fie 
izgonit din mijlocul soldaţilor! Executarea! 

Incălecă pe cal şi, fără să mai acorde o privire fostului amiral, 
care gemea cu fruntea în ţărână, porni în galop spre cartierul 
general... 


xxx 


Reynaud de Brienne stătea înapoia împăratului când căpitanii 
Phlactanellas, Cattaneo, Novarisio şi Felliciano se înfăţişară la palat 
spre a raporta îndeplinirea cu succes a misiunii Din înalt ordin, 
marele cancelar al Curţii le pregătise într-un termen record diplome 
ornate cu chenare colorate, prin care li se confereau titluri 
onorifice, extrem de pompoase, spre a le recompensa - fără 
cheltuieli - bravura. 

Căpitanii primiră diplomele din mâna basileului, stând smeriţi în 
genunchi. De afară se auzeau dangătele de sărbătoare ale 
clopotelor din oraş şi ovaţiile mulţimii din faţa palatului. 

Impăratul era fericit. Dumnezeu îşi revărsase în sfârşit harul 
asupra năpăstuitei capitale a imperiului. Norii deznădejdii se 
risipeau şi soarele speranţei se ivise iarăşi. 

— Rog pe Majestatea Voastră să iasă pe balcon! îi vorbi 


— 127 — 


reverenţios maestrul de ceremonii. Populaţia oraşului vrea să-şi 
vadă suveranul şi pe cei patru căpitani, spre a le încununa fruntea 
cu laurii recunoştinţei. 

Basileul blestemă în sinea lui protocolul absurd de la Curte, care 
îl obliga să păstreze tăcerea în cursul ceremoniilor. Era nerăbdător 
să stea de vorbă cu cei patru marinari după încheierea recepţiei 
oficiale. In vreme ce se îndrepta spre balcon, păşind solemn printre 
demnitarii aliniaţi pe două rânduri, nu se mai putu abţine şi, 
încălcând opreliştile protocolului, se adresă căpitanilor: 

— Corăbiile voastre sunt, nădăjduiesc, avangarda marii flote pe 
care Veneţia şi Apusul ne-au făgăduit-o. 

Ajunseseră în pragul uşii deschise spre balcon. Dincolo de 
balustrada împodobită cu flori, dăltuite în marmoră, se desfăşura 
vasta piaţă a palatului, neagră de lume. 

— Nu ne urmează nicio flotă, sire, replică Phlactanellas. 

Basileul se opri în prag. 

— Nicio flotă? repeta stupefiat. 

__ Intr-o clipă i se năruiră toate iluziile. Chipul i se făcu cenuşiu. 
Intrebarea lui Constantinos şi răspunsul lui Phlactanellas zburară 
din om în om. Pe feţele până atunci euforice ale demnitarilor se 
aşternu o expresie de neîncredere, apoi de stupoare. 

— Populaţia oraşului nu trebuie să afle încă această veste! spuse 
împăratul. Nu avem dreptul să-i surpăm moralul. Să ieşim pe 
balcon! 

Când se văzu faţă în faţă cu supuşii săi, Constantinos zâmbi 

mecanic. Flutură mâna, răspunzând la ovaţii, apoi îi arătă cu un 
gest pe cei patru căpitani. Uralele răbufniră mai puternice. 
_ Reynaud de Brienne privea scena cu un fel de detaşare. 
Inţelegea disperarea reţinută a bizantinilor. O lovitură grea este şi 
mai dureros resimţită când cade pe nepregătite după o mare 
bucurie. Nu se socotea sentimental legat de pământul Bizanțului. 
Nu-şi risca decât viaţa, dacă turcii vor cuceri oraşul. In fond, pentru 
aceasta era plătit. Demnitarii prezenţi ştiau însă că le era 
ameninţată şi existenţa proprie şi aceea a familiilor. li înfricoşa nu 
numai viitorul sumbru rezervat celor vii, ci şi părăsirea în care vor fi 
lăsaţi morţii, după ce supraviețuitorii vor fi aruncaţi în sclavie şi 
risipiţi în cele patru vânturi. 

După încheierea ceremoniei, de Brienne părăsi palatul, spre a se 
înapoia la postul său, pe ziduri. Lumea veselă de pe străzi, 
covoarele atârnate la ferestre şi pe balcoane, cântecul sărbătoresc 


— 128 — 


al clopotelor contrastau cu starea lui sufletească. Trecea călare 
printre oamenii care-l salutau cu prietenie, aducând un anonim 
omagiu veşmintelor lui militare. 

— Ai ieşit de la palat, Kir ofiţer, nu-i aşa? îl întrebă un bătrân 
mergând pe jos, în pasul calului. 

De Brienne înclină afirmativ din cap. 

— Spune-mi atunci şi mie, grăi bătrânul, când vin ajutoarele din 
Apus? 

Căpitanul ridică din umeri. 

— Drumul de acolo şi până aici e lung, unchiaşule. Mai lung 
decât îţi închipui. Te las cu bine! 

Vâri pintenii în flancurile calului, care porni la trap, lăsându-l pe 
moşneag în urmă. Femeile îi surâdeau, copiii îi făceau semn cu 
mâna, o fată îi aruncă o floare de liliac. De Brienne prinse din zbor 
floarea şi zâmbi fetei. „Dacă aţi şti ce vă aşteaptă! Ah, dacă aţi şti 
ce vă aşteaptă!” gândi cu tristeţe. 

Incercă să-şi imagineze cum va arăta lumea aceasta atât de 
voioasă după ce va afla adevărul... 

In aceeaşi noapte turcii dezlănţuiră un bombardament năprasnic 
asupra fortificațiilor. Coronamentul şi latura estică a unui turn din 
preajma porţii Sfântul Roman, precum şi o porţiune din zidul 
alăturat se prăbuşiră într-un zgomot infernal, ridicând nori de praf 
ce întunecară sclipirile stelelor. În miez de noapte, oamenii 
reîncepură istovitoarea muncă a umplerii spărturii, astfel încât, 
odată cu răsăritul soarelui, zidurile să pară intacte observatorilor 
turci, 


xxx 


La Paris, în marea sală de mâncare a palatului Louvre, 
trompetele răsunară, vestind intrarea slugilor care purtau pe braţe 
tăvi de argint încărcate cu vânatul cel mai ales - fazani, căprioare, 
mistreți, potârnichi, sitari - destinat a îndestula delicatele maţe ale 
regelui şi ale oaspeţilor săi. Păsăretul şi jivinele îşi păstrau încă 
veşmintele lor de pene sau de blană, după cum le lăsase firea. Era 
însă destul ca majordomii regali să apuce cu câte două degete 
învelişurile piloase ori pufoase şi să le ridice în sus, ca dedesubt să 
apară carnea admirabil friptă şi rumenită a necuvântătoarelor 
jertfite pe altarul celui mai nobil sport: vânătoarea. 

Regele Charles îşi odihnea şezutul într-un jilţ aurit, cu perne moi 
de brocart. li încadrau două adolescente drăgălaşe şi foarte 


— 129 — 


picante, Mademoiselle Isabelle de Riberac şi Mademoiselle Blanche 
de Chinon - de la o vreme nu-i mai plăcea decât carnea tânără - pe 
care favorita lui en titre i le procurase complezent pentru a-i îndulci 
nopţile. Suveranul luă de pe tava din faţa sa o fragedă pulpă de 
fazan, în care îşi înfipse pofticios dinţii. In vreme ce mesteca alene 
friptura uşor fezandată, pentru a fi pe placul rafinatelor sale gusturi 
culinare, privirile îi alunecau când spre umerii albi, rotunzi, ai 
voluptuoasei Mademoiselle de Riberac, când spre sânii mici, 
apetisanţi, ai fragilei Mademoiselle de Chinon. 

Ca să stea de vorbă cu episcopul Jean-Germain de Chalon, 
ambasadorul extraordinar al ducelui Philippe de Bourgogne, plasat 
dincolo de Blanche de Chinon, trebuia să se plece peste umărul 
tinerei fete, şi atunci nu scăpa prilejul să pună tandru mâna pe 
braţul ei, ca şi când ar fi căutat un sprijin. 

Episcopul de Chalon se afla de şase zile la Paris, dar în tot acest 
interval nu-i fusese posibil să obţină o audienţă particulară la rege, 
aşa cum îi ordonase stăpânul său, ducele. Charles evitase 
sistematic o convorbire între patru ochi, rezumându-se a-l primi pe 
înaltul prelat doar în cadrul festivităților organizate în cinstea 
acestuia. Episcopul ar fi preferat onoruri mai puţine, dar mai multe 
rezultate practice. 

Regele se înclină iarăşi deasupra decolteului drăgălaşei Blanche 
de Chinon, spre a vorbi episcopului. In chip de glumă, scăpă între 
sânii fetei un hartan de fazan din care abia muşcase. Mademoiselle 
de Chinon chicoti încântată de această augustă favoare. 

— Monseniore, rosti suveranul, mâine vom asista la un magnific 
turnir, organizat în onoarea Grandeţei-tale. 

Episcopul mulţumi cu făţarnică bucurie. Ura turnirurile, care în 
concepţia lui îşi aveau obârşia în înjositoarele jocuri cu gladiatori 
din Roma imperială. „Mai potrivit ar fi fost să mă fi invitat la o 
audiție a corului de copii de la Notre-Dame, despre care am auzit 
lucruri atât de frumoase!” reflectă înaltul prelat. 

Trompetele sunară din nou. |n sală se iviră patru slujitori 
zdraveni, purtând pe umeri o tavă cât o roată de car, pe care trona 
o plăcintă de dimensiuni gigantice. Plasară plăcinta pe o masă 
mare, rotundă, instalată în mijlocul sălii. Trompetele înălţară iarăşi 
spirale muzicale, însoţite de solemne ropote de tobă. Simultan, 
plăcinta se despică, asemenea unui pepene tăiat felii, iar din 
mijlocul ei ţâşni un berbec cu lâna şi cu coarnele aurite, încălecat 
de un pitic deghizat în Belzebut. Berbecul începu să alerge în cerc 


— 130 — 


pe lângă mese, în vreme ce piticul agita chiuind un trident roşu. 

„Dacă un burghez de rând ar oferi prietenilor săi un asemenea 
spectacol, în mai puţin de douăsprezece ore ar fi ridicat de zbirii 
Inchiziției! cugetă episcopul. Eh, quod licet Jovi...” In noaptea aceea 
festinul se transformă într-un chiolhan mai deşănţat decât 
străvechile serbări dionysiace. Deşi demnitatea lui de prinţ al 
Bisericii i-ar fi impus să se retragă, episcopul rămase în continuare 
la masă, pentru a nu-l indispune pe rege, care începuse să-şi vâre 
mâinile până la cot în decolteurile tinerelor femei. 

A doua zi de dimineaţă, la ora fixată, venerabilul ecleziarh se 
înfăţişă în loja regală, spre a asista la turnir. Avu însă de aşteptat, 
fiindcă suveranul, vlăguit după sardanapalica-i noapte, dormise 
ceva mai mult. În sfârşit, Charles sosi, înconjurat de un stol de 
fecioare, unele mai ispititoare decât altele. Obosit, se adânci în jilţul 
său şi începu să-şi facă vânt cu batista de dantelă. Episcopul îşi 
prefira mătăniile printre degetele-i bătrâne şi noduroase, implorând 
anticipat iertarea păcatelor pentru toţi concurenţii care aveau să-şi 
dea sufletul în această întrecere. Crainicii suflară în goarne, vestind 
deschiderea turnirului. Cavalerii care aveau să-şi încerce puterile şi 
măiestria în mânuirea armelor făcură front în faţa lojii regale, 
pentru a aduce un omagiu suveranului mahmur după noaptea.-i 
albă. 

Competiţia începu. Episcopul văzu lănci rupându-se ca nişte 
bețe, călăreţi prăbuşindu-se cu cai cu tot, scuturi zburând prin aer 
ca nişte păsări metalice, săbii grele şi buzdugane scofâlcind 
pieptare de fier şi coifuri, mai văzu capete sparte, picioare şi braţe 
rupte, şiroaie de sânge prelingându-se pe argintiul armurilor, tărgi 
purtând trupuri sfârtecate, cu intestine atârnând prin praf. Atât de 
îndârjiţi erau cavalerii, încât întrecerea se transformase într-o 
adevărată bătălie, cu răniţi şi morţi. Până şi regele se trezise din 
apatia lui. In vreme ce Mademoiselle de Chinon acorda cununa de 
lauri cavalerului învingător la toate probele, episcopul de Chalon îşi 
apropie pe nesimţite scaunul de al regelui. 

— Magnific turnir! exclamă cu prefăcut entuziasm, profitând de 
răgazul dintre întrecerile individuale şi cele colective. Cavalerii 
Majestății Voastre ştiu să se lupte! Oh, dar mai înălţătoare ar fi 
faptele lor de arme dacă şi-ar vărsa sângele războindu-se cu 
păgânii, pentru apărarea Crucii! 

Regele îl privi vizibil stingherit. 

— Ai dreptate, Monseniore, rosti evaziv. Va veni şi ziua aceea! 


— 131 — 


Episcopul se grăbi să arunce noi argumente în balanţă: 

— Dacă Majestatea Voastră ar porni în cruciadă, gloria Majestății 
Voastre ar depăşi-o pe aceea a veneratului Vostru înaintaş, Sfântul 
Louis! 

— Nu mi-am terminat încă răfuielile cu englezii, Monseniore. 
Apărarea Franţei primează orice alte interese. Cred că sunteţi de 
acord! 

— Ar fi suficient un contingent redus de trupe pentru expediţia 
antiotomană, stărui înaltul prelat. Stăpânul meu şi vărul afectuos al 
Majestății Voastre, ducele Philippe de Bourgogne, v-ar urma cu 
toată înflăcărarea. 

— De ce nu-şi asumă vărul meu iubit sarcina organizării 
cruciadei? 

— Stăpânul meu, ducele, n-ar ezita o clipă să proclame războiul 
sfânt. Părintele său, ducele Charles - Dumnezeu să-l odihnească - 
nu s-a bătut oare cu turcii la Nicopole? Ducele Philippe va călca în 
mod firesc pe urmele tatălui său. Din nenorocire, locuitorii oraşului 
Gand au ridicat steagul revoltei împotriva ducelui Philippe, stăpânul 
lor legitim. Pentru a înăbuşi răzmeriţa, vărul Majestății Voastre a 
trebuit să-şi mobilizeze toate trupele, spre a intra în luptă cu 
propriii săi supuşi. Se poate o tragedie mai cumplită, Sire? Indată 
însă ce va pacifica Gandul, va ridica steagul cruciadei. 

— Foarte bine! Am să aştept până ce va înăbuși revolta. 

— Constantinopolele asediat nu poate aştepta, Sire. Am fost 
informaţi că acolo se petrec orori ce depăşesc orice închipuire! 

Regele ridică din umeri. 

— Voi aviza, Monseniore! Voi aviza! Episcopul înţelese că pleda 
cauza Bizanțului în faţa unui surd. 

— Franţa îşi asumă o mare răspundere, Sire, stând inactivă în 
vreme ce Imperiul Roman de Răsărit îşi trăieşte ultimele clipe! 

Ştia că regele l-ar fi putut socoti impertinent, dar jalea îi era prea 
mare ca să se mai teamă de consecinţe. 

Charles zâmbi ca şi cum nu i-ar fi auzit ultima frază: 

— Scumpul meu episcop, ne aşteaptă prânzul! Bucătarul ne-a 
pregătit nişte surprize gastronomice de zile mari. Pregăteşte-te să 
te regalezi! 


xxx 


— Destul pentru seara asta! spuse sultanul Mehmed, 
ridicându-se de la masa acoperită cu hărţi. 


— 132 — 


Generalii care asistaseră la consiliu, în cap cu marele vizir Khalil 
şi cu Zaganos-Paşa, se prosternară, apoi părăsiră cortul. 

— Mahmud, tu mai rămâi! se adresă padişahul favoritului său, 
care se pregătea să iasă printre ultimii. 

Tânărul Mahmud, coborâtor din imperialul neam al Anghelizilor, 
se apropie de protectorul său şi i se înclină cu respect. 

— Lasă ceremonialul! îi zâmbi padişahul, prinzându-l prieteneşte 
pe după umăr. Acum suntem singuri. Aşează-te aici pe sofa, alături 
de mine! 

Bătu din palme. Pajii de serviciu aduseră tăvi de aur încărcate cu 
fructe şi cu dulciuri, carafe de sticlă de Veneţia şi cupe încrustate 
cu nestemate. Turnară în cupe un vin licoros, de culoarea 
chihlimbarului vechi. Apărură şi patru muzicanți, cu lăute şi flaute. 
Se aşezară pe un covor de Şiraz, într-un colţ al încăperii, şi începură 
să cânte în surdină o melopee plină de melancolie. 

Sultanul luă una din cupe şi aspiră aroma vinului. 

— Moscat de Sicilia! Gustă-l şi spune-mi cum îţi place! 

Favoritul sorbi puţin vin, îl plimbă câteva clipe prin gură, spre a-i 
aprecia calităţile, apoi rosti cu convingere: 

— Excelent! Un rege al vinurilor pentru un rege al regilor! 

Mehmed îi zâmbi cu afecţiune. 

— Tu n-ai nevoie să mă măguleşti! Eşti deasupra curtenilor de 
rând. Lasă-i pe ei să-şi stoarcă creierii zămislind linguşiri 
extravagante. Crezi că vorbele lor înflorite îmi fac vreo impresie? 

Goli cupa şi începu să ronţăie o curmală. A 

— Tu eşti demn să-mi fii prieten, Mahmud. In vinele tale curge 
sânge regal. 

Favoritul era amuzat de parvenitismul sultanului. Când străbunul 
acestuia, pe nume Osman, o simplă căpetenie de mercenari, se 
urcase pe tron, mândra dinastie a Anghelizilor apusese de mai bine 
de un secol. Documentele de familie ale lui Mahmud Anghelos 
atestau o vechime milenară. Deşi acceptase să devină favoritul 
padişahului, nu îşi uita originea. 

Sultanul îşi concedie servitorii şi muzicanţii. Voia să rămână 
singur cu Mahmud. In seara aceasta era înclinat spre confidenţe. 
Oamenii cei mai ascunşi simt uneori nevoia să-şi reverse preaplinul 
gândurilor tăinuite. 

— Tu ai să ajungi departe, Mahmud, zise sultanul. Vrei să ştii de 
ce? Fiindcă te-ai adaptat vremurilor pe care le trăieşti, te-ai supus 
imperativelor timpului, nu ai mers orbeşte pe drumul pierzaniei, 


— 133 — 


mânat de o mândrie prost înţeleasă, de tradiţii desuete, aşa cum 
procedează actualul împărat al romeilor. In schimbul 
Constantinopolelui, care prin poziţia lui este desemnat de destin să 
devină capitala imperiului meu, i-am oferit alt tron, precum şi 
prietenia mea veşnică. M-a refuzat! Prostia se plăteşte! Va 
sucomba laolaltă cu toţi partizanii săi, fiindcă pe mine nimeni şi 
nimic nu mă mai poate opri... ie, Mahmud, îţi pregătesc măriri pe 
care nici nu le-ai visat vreodată! Ştiu că îmi eşti credincios, că mă 
iubeşti. Mi-ai dat dovezi. Am încredere în tine, Mahmud! Nu pot 
spune acelaşi lucru şi despre ceilalţi sfetnici ai mei. l-ai văzut acum 
o jumătate de oră în consiliu? Se sfâşiau între ei ca fiarele 
hămesite. Nu-i animă decât pofta de înavuţire şi setea de măriri. 
Când interesele le-o cer, sunt gata să înşele, să trădeze, să ucidă. 
Şi cu oamenii aceştia meschini şi limitați sunt nevoit să construiesc 
un imperiu fără seamăn. 

Sultanul întinse mâna spre a-şi umple din nou cupa, dar prinţul 
Mahmud îi preveni gestul, turnându-i vin din carafă. Mehmed îi 
mulţumi cu o înclinare rapidă a capului. 

— Sunt învinuit că nu ţin seama de drepturile ţărilor învecinate, 
că le încalc hotarele, le cotropesc teritoriile, le înrobesc locuitorii. 
Am însă dreptul să nu ţin seama de fantastica dezvoltare a 
poporului turc, de nevoia lui imperioasă de a-şi extinde stăpânirea 
până la marginile lumii? Popoarele mari şi puternice sunt 
desemnate de providenţă să subjuge pe cele slabe, decadente. În 
lume primează forţa, Mahmud! lar învingătorii au întotdeauna 
dreptate!  Cuceritorii romani au ţinut seamă de drepturile 
popoarelor pe care le-au cotropit? Alexandru cel Mare, Caesar, 
Attila, Genghis Khan, Timur Lenk au ţinut seamă de cioturi când 
şi-au fundat imperiile? Nici eu n-am să ţin seamă de aşa-zisele 
drepturi ale basileului Constantinos, ori de ale Bizanțului muribund! 
Popoarele, ca şi indivizii, au destinul lor. Unele se nasc, trăiesc şi 
mor în obscuritate, deopotrivă cu arbuştii mărunți, rahitici, care 
cresc în umbra marilor copaci. Altele sunt călăuzite de stele şi îşi 
găsesc locul printre aştri. Imperiul Otoman se află astăzi în plină 
expansiune. Treptat va înghiţi Europa, Asia şi Africa, astfel încât 
puterea sa se va întinde de la Coloanele lui Hercule până la Mările 
Chinei. Catedralele din Franţa şi pagodele din Kitai vor deveni 
grajdurile cailor noştri, împărații, regii şi principii vor îngenunchea 
spre a-mi face din spinările lor încovoiate scară, pe care să o 
folosesc pentru a-mi încăleca armăsarul. Impărătesele, reginele şi 


— 134 — 


principesele îmi vor spăla picioarele şi mi le vor şterge cu părul lor, 
pe care odinioară străluceau diademele. Sultanul râse ciudat: Să 
nu-ţi închipui, Mahmud, că mă las furat de fantasme. Tot ce ţi-am 
spus acum se va împlini! Dacă nu astăzi, mâine, dacă nu mâine, 
poimâine! Dar rezultatul va fi acelaşi! Vom cuceri lumea! 

Se ridică de pe sofa şi începu să se plimbe pe covoarele orientale 
aşternute pe jos. Umbra-i uriaşă, proiectată de lumina lumânărilor, 
se contura mişcătoare pe pânza împletită cu aur a cortului imperial. 

— Sarcina mea nu este uşoară, Mahmud. Resursele umane ale 
imperiului meu sunt enorme, dar nu nelimitate. Pentru a-mi atinge 
scopul, trebuie să dau dovadă de abilitate. In vreme ce mă 
pregătesc de război, clamez iubirea de pace. Popoarele, 
încrezătoare în făgăduielile mele, îşi vor vedea în linişte de treburi. 
Dar când voi lovi, şocul va fi atât de brusc, de violent, încât 
popoarele atacate şi aliaţii lor nici nu vor avea timp să se 
dezmeticească. 

Prinţul Mahmud îi sorbea vorbele. Cu toate defectele lui, sultanul 
avea cap politic. 

— Ai văzut bazinele cu peşti din grădinile palatului meu de la 
Adrianopole? continuă Mehmed. Sunt acolo nişte peşti mari, 
răpitori. În jurul lor zburdă cu inconştienţă tot felul de peştişori 
mărunți, înveşmântaţi în culorile curcubeului. Peştii prădalnici stau 
la pândă, nemişcaţi, înşelând vigilenţa fiinţelor acvatice zglobii şi 
mărunte. Când prada aleasă se apropie fără grijă, peştii mari atacă 
fulgerător, înghiţind-o într-o frântură de secundă. 

Sultanul luă de pe tavă un pumn de stafide, iar după ce le 
înghiţi, îşi reluă monologul: 

— Trebuie să te bizui pe prostia conducătorilor de popoare şi a 
consilierilor lor, care se lasă înşelaţi ca şi peştişorii din bazinele 
mele. Înainte de a-l ataca pe emirul Ibrahim, care a avut 
îndrăzneala să se intituleze sultan al Karamaniei, am clamat 
Europei via mea dorinţă de pace. Imi asiguram spatele, ca să nu fiu 
prins între două focuri. Când m-am năpustit asupra 
Constantinopolelui, am declarat potentaţilor mahomedani din Africa 
şi din Asia că unicul meu ţel este nimicirea ultimului bastion creştin 
din cuprinsul imperiului meu. Mâine va veni rândul Egiptului, al 
ţărilor arabe, al Persiei. Atunci voi trimite emisari în Apus spre a-i 
asigura pe suveranii creştini că nu mai am nicio pretenţie asupra 
Europei şi că unicul obiectiv al politicii mele este constituirea unui 
puternic stat turc, tampon între lumea creştină şi lumea mongolă... 


— 135 — 


Ai să-mi spui, Mahmud, că manevrele astea nu se pot repeta la 
infinit, că duşmanii Imperiului Otoman se vor trezi odată şi odată 
din amorţire şi se vor alia spre a mă zdrobi. Teoretic, perspectiva 
este îngrijorătoare. Practic, jocul acesta de basculă se poate repeta 
la infinit, dând de fiecare dată rezultate excelente. Am impresia că 
oamenii politici sunt asemenea unor bărbaţi încornoraţi. Deşi ştiu 
că sunt înşelaţi, abia aşteaptă să li se ofere o scuză aparent 
plauzibilă, spre a evita o criză cu urmări imprevizibile. Laşitatea 
popoarelor şi orbirea căpeteniilor nu-şi au margini. 

„De ce îmi spune Mehmed toate astea? se întrebă intrigat 
prinţul. Ce urmăreşte? Omul ăsta începe să mă pună pe gânduri!” 

Intuindu-i parcă întrebarea, sultanul îi zâmbi. 

— Intr-o zi, nu prea îndepărtată, ai să fii chemat să slujeşti 
interesele superioare ale imperiului. Mă bizui pe tine, fiindcă între 
noi există o simbioză, Mahmud. Ţi-am câştigat şi sufletul şi trupul. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Nimic din ceea ce am vorbit acum să nu transpire dincolo de 
pereţii acestui cort! 

— Jur, Ilnălţimea-ta! 

— N-am nevoie de legăminte! Numai un imbecil şi-ar da frâu 
liber gurii! Interesul tău e să taci! 

Prințului nu-i plăcu ultima frază, căci dezvăluia existenţa unui 
sâmbure de îndoială în sufletul padişahului. Acesta reluă: 

— Sunt încredinţat că cele patru corăbii care i-au dat atâta de 
furcă lui Balthoglu nu sunt avangarda unei flote creştine, aşa cum 
se teme Khalil. Spun asta fiindcă am ajuns să-i cunosc pe suveranii 
din Apus. Sunt îngâmfaţi, proşti şi, pe deasupra, divizați. In acest 
chip îmi slujesc interesele fără să-şi dea seama. Francezii, îmi vând 
armament pe care-l plătesc cât nu face. Le cumpăr astfel 
neutralitatea. Regele Charles l-a mazilit pe Jacques Coeur, omul 
nostru, dar îi urmează politica. Atitudinea lui faţă de noi îi 
scandalizează pe ceilalţi monarhi, care stau în expectativă, 
dându-mi indirect mână liberă la porţile de răsărit ale Europei. Ai 
înţeles, Mahmud? 

— Am înţeles, lnălţimea-ta. 

— După înfrângerea lui Balthoglu, am tras o învăţătură. 

Prinţul era oarecum dezorientat de modul cum trecea sultanul de 
la un subiect la altul. 

— Am înţeles, Mahmud, că este nechibzuit să dau prea multă 
libertate de iniţiativă sfetnicilor mei, că eu singur trebuie să mă 


— 136 — 


înham la lucru. De azi înainte voi fi propriul meu prim-ministru, 
propriul meu comandant de oşti, propriul meu amiral... leri, după 
ce l-am destituit pe Balthoglu, m-am pomenit cu Hamza-Paşa că mi 
se aruncă la picioare. „Stăpâne, dacă mă faci mare amiral, mă leg 
în faţa lui Allah să nimicesc flota ghiaurilor fără ca tu să pierzi o 
singură galeră.” Deşi ştiam că priceperea lui în treburile navale 
este mărginită, i-am satisfăcut dorinţa. De ce? Fiindcă este un bun 
executant, deşi îi lipseşte orice iniţiativă. De azi înainte, Hamza va 
fi braţul meu şi nimic mai mult. Incă de acum un an trebuia să iau 
această hotărâre. Stăpânul care-şi lasă gospodăria pe mâna slugilor 
ajunge să cerşească la drumul mare. 

Sultanul luă o smochină şi îşi înfipse dinţii în carnea-i parfumată. 

— Sunt încredinţat, Mahmud, că printre supuşii mei se află multe 
minţi luminate, capabile să mă slujească fără greş. Din nefericire, 
nu am cum să ajung la ele, fiindcă în jurul meu înalții demnitari 
alcătuiesc un cordon sanitar, împiedicând pe eventualii lor 
concurenţi să se apropie de mine. Mai toate aceste căpetenii 
militare, politice ori religioase au pus mâna pe putere datorită 
jocurilor de culise, vicleşugurilor, slugărniciilor. Mi-e scârbă de toţi 
oamenii ăştia! 

Sultanul tăcu. Restul gândurilor şi le păstră pentru sine. Nu-i 
spuse, de pildă, prinţului Mahmud că în noaptea aceasta hotărâse 
să-i piardă şi pe Khalil, şi pe Zaganos, şi pe Yakub-Paşa, şi pe Işak- 
Paşa, şi pe mulţi alţii. Nu-i va mazili pe toţi deodată, ci unul câte 
unul, spre a nu da ocazie nemulțumirilor să se unească împotriva 
lui. li va asmuţi pe unii contra celorlalţi, îşi va face din fiecare o 
coadă de topor. Deprinşi cu regulile vechiului joc, vor pica pe rând 
în capcană. 

Mehmed nu era atât de sigur pe sine pe cât voia să pară. Cu 
câteva ore înainte de a-l demite pe Balthoglu, primise la cartierul 
său general o scrisoare semnată de Şeikh Al Şemseddin, o foarte 
temută căpetenie religioasă, care-i reproşase cu asprime greşelile 
săvârşite de la urcarea sa pe tron, scoțând în evidenţă lipsa-i de 
autoritate faţă de generalii ce-şi dovediseră incompetenţa în 
operaţiile de război purtate pe uscat şi pe mare. Şemseddin îi 
dăduse un avertisment sever, invitându-l să nu nesocotească opinia 
acelor turci care-l făceau răspunzător pentru înfrângerile suferite 
de flota otomană. Un nou eşec îi va înstrăina respectul şi dragostea 
poporului. A 

Lectura scrisorii îi răscolise mânia. Apoi îl împresurase frica. li 


— 137 — 


reveniseră în minte tulburările care cuprinseseră armata în cursul 
primei lui domnii. Şemseddin îl îndemna să smulgă răul din 
rădăcină. Oamenii de seama lui Şemseddin nu trebuiau urgisiţi. Un 
suveran înţelept îşi pleacă urechea la glasurile celor ce-i dezvăluie 
racile pe care sfetnicii interesaţi se străduiesc să le ţină ascunse. 

După ce îngădui lui Mahmud să se retragă, se întinse pe sofa, cu 
mâinile cruce sub cap, şi, aţintindu-şi privirea spre ciucurii de 
mătase care atârnau din lampa chinezească prinsă de tavanul 
cortului, angaja un dialog cu propriul său cuget. Trebuia să 
găsească o dezlegare a crizei intervenite în desfăşurarea războiului. 
Un succes militar i-ar reface prestigiul şi ar ridica moralul armatei. 
Se spune că noaptea este un bun sfătuitor. Zorii îl găsiră pe 
Mehmed într-o stare de excitare nervoasă greu de stăpânit. Găsise 
soluţia! 

Comandanții de armate, convocați în consiliu în primele ore ale 
dimineţii, se înfăţişară la marele cartier imperial plini de curiozitate, 
dar şi de teamă. Când îl văzură pe sultan făcându-şi preocupat 
apariţia în încăperea hărților, intuiră că se pregăteau mari 
evenimente. 

Fără a le da timp să răsufle, Mehmed îi încunoştinţă că hotărâse 
să preia comanda efectivă a operaţiilor militare. Avea de gând să-şi 
inaugureze activitatea dând o lovitură decisivă flotei bizantine. 

Hamza-Paşa, noul mare amiral, făcu un pas înainte: 

— Ordonă, Mărite Stăpâne, să cuceresc Cornul de Aur! Fac 
legământ să-ţi îndeplinesc porunca în patruzeci şi opt de ore! 

Sultanul îi făcu semn să tacă, apoi reluă: 

— Pentru că marele lanţ al bizantinilor nu poate fi forţat - dovada 
am avut-o - am decis să schimb tactica folosită până acum în chip 
atât de păgubitor pentru noi. Vreau să introduc prin surpriză câteva 
zeci de nave de-ale noastre în Cornul de Aur, transportându-le pe 
uscat. 

Generalii se priviră nedumeriţi: înnebunise padişahul? Mehmed 
le desluşi îndoielile. 

— Acum paisprezece ani venețienii şi-au transportat câteva 
galere de pe râul Adige pe lacul Garda utilizând nişte platforme cu 
roţi. Succesul acestei operaţii mi-a dat ideea să o repet, adaptând-o 
condiţiilor locale. Arătă generalilor harta capitalei bizantine: După 
cum vedeţi aici, Cornul de Aur constituie un golf în formă de 
triunghi ascuţit, flancat la sud-vest de 

Constantinopolele propriu-zis, iar la nord-est, de cartierul 


— 138 — 


genovez al Galatei. Operația tactică imaginată de mine este simplă. 
Optzeci de nave cu echipajele lor cu tot vor fi transportate pe uscat 
din Bosfor în Cornul de Aur. Va fi de ajuns să escaladăm povârnişul 
unui deal care nu depăşeşte înălţimea de două sute de picioare şi 
să coborâm apoi de-a lungul Văii Izvoarelor până la Cornul de Aur. 
Pe acest traseu vom construi un drum larg, necesar transportării pe 
uscat a vaselor noastre. 

În pofida tinereţii sale, Mehmed era un fin psiholog. Vizirii şi 
generalii îl ascultau cu atenţie, fără ca vreun muşchi al feţei să se 
contracteze, tulburându-le imobilitatea. In ochii lor citi însă o 
stupoare pe care nu erau în stare să şi-o ascundă. Pe Hamza-Paşa îl 
trecură sudorile. O bătălie navală clasică nu l-ar fi impresionat, îl 
înspăimânta însă perspectiva executării acestei fantezii imperiale. 
Dacă va da greş, va împărtăşi soarta lui Balthoglu. 

Marele vizir Khalil interveni onctuos: 

— Mărite Stăpâne, înţelepciunea ta ne luminează ca un soare 
drumul. Trebuie să trecem de îndată la îndeplinirea hotărârii 
Majestăţii-tale. Dar să profităm de învăţămintele trecutului. La 
primul lor asediu al Bizanțului, avarii au încercat să-şi transporte pe 
uscat navele, fără a obţine rezultatele aşteptate. 

Sultanul aruncă o privire piezişă primului său sfetnic. Sub o 
formă alambicată, acesta încerca să-i demonstreze şubrezenia 
planului. 

— Prudenţa ta este de lăudat, Khalil. Dar prea multă prudenţă 
strică. 

Marele vizir se înclină, muşcându-şi buzele. 

— Nu sunt decât slujitorul gloriei tale, Luminate Stăpâne. 

Ceilalţi generali nu îndrăzniră să ridice obiecţii, deşi împărtăşeau 
opinia marelui vizir. 

Zaganos-Paşa se prosternă la picioarele sultanului. 

— Sunt gata, lnălţimea-ta, să pun personal umărul la căratul 
corăbiilor! 

Mehmed îl ajută să se ridice. 

— Imi place entuziasmul tău, Zaganos. Ti-aş fi încredinţat cu 
dragă inimă conducerea operaţiilor, dar de data aceasta le voi dirija 
personal. Cheamă-ţi inginerii, să le explic ce au de făcut! Se adresă 
apoi generalilor prezenţi: Cred că nu este nevoie să vă atrag 
atenţia asupra păstrării celui mai strict secret! 

Privirea lui întârzie semnificativ asupra marelui vizir, care se 
prefăcu a nu înţelege că era vizat. 


— 139 — 


xxx 


lakumi Paraskevos, leprosul, mergea împleticindu-se. Avea 
amețeli şi abia îl mai ţineau picioarele. In stomac simţea un gol 
dureros: îl chinuia foamea. De zece zile nu mâncase nimic, sau 
aproape nimic. Cele câteva resturi de alimente mucegăite, găsite 
prin gunoaie, nu se puteau numi hrană. 

li era nu numai foame, ci şi frică, dar nu de noaptea care-l 
ocrotea, ci de oameni, de câini, de singurătate, şi mai ales de 
propria lui boală. Odată, în zori, trecând prin faţa unui geam, îşi 
văzuse întâmplător chipul reflectat. Imaginea aceea îl îngrozise. 
Nu-şi închipuise că putea fi atât de respingător. Scârba, disperarea, 
durerea îl făcuseră să verse acolo, lângă geam. 

Apoi fugise până la locuinţa lui, unde se încuiase, fără a mai ieşi 
în lume câteva zile de-a rândul. Dar foamea îl mânase iarăşi pe 
străzi. Auzise că leproşii cerşesc, dar el nu îndrăznea să cerşească, 
fiindcă ar fi trebuit să-şi arate faţa. 

Simţea un gol nu numai în pântece, dar şi în cutia craniană. Pe 
jumătate leşinat, căzu lângă calcanul unei case. Se rezemă cu 
spinarea de peretele zgrunţuros şi rece. Era deznădăjduit. Ce se va 
alege de el dacă nu va mai fi în stare să se ridice şi zorile îl vor 
prinde aici? li venea să plângă, dar îi secătuiseră lacrimile. Işi trecu 
mâna bandajată peste faţă, şi lipsa nasului - mâncat de lepră - îl 
făcu iarăşi să se cutremure. Plecă fruntea. Suspine uscate, 
dureroase, îi zguduiau fiinţa. Incremeni apoi într-un fel de 
toropeală, la hotarul dintre somn şi veghe, dintre viaţă şi moarte. 

Simţi o prezenţă în preajma sa. Tresări: în faţa ochilor se afla o 
mogâldeaţă. Un om. Dar nu-i desluşea trăsăturile, căci era încă 
întuneric. 

— Ţi-e rău? auzi un glas binevoitor, care rostea cuvintele într-un 
chip ciudat. 

Spre apus, cerul oglindea un incendiu, aruncând uneori răbufniri 
roşiatice asupra străzii. Când individul chircit în faţa lui lakumi îşi 
schimbă poziția, expunându-şi chipul luminii roşiatice, acesta 
întrezări cu oroare un obraz pustiit de lepră. Vru să se tragă înapoi, 
dar îl împiedică zidul de care se rezema. 

Străinul scoase dintr-o desagă jerpelită un colţ de pâine şi o 
bucată mică de brânză. 

— Poate ţi-e foame! 

intinse pâinea şi brânză, dar lakumi se smuci înspăimântat. Apoi 


— 140 — 


îşi aminti că şi el era bolnav de lepră. N-avea rost să se teamă de 
contaminare. 

Străinul nu-i înţelese gândurile. 

— la, omule, nu te sfii! Mai am de mâncare în desagă. 

Cu teamă şi cu dezgust, dar învins de foame, lakumi ridică 
mâinile, desfăcându-şi cioturile degetelor. Luă pâinea şi brânza, iar 
după o scurtă ezitare, le duse la gură. Scârba, ori poate o reacţie a 
foamei, îl făcu să verse primul dumicat. 

— Săracul de tine, nu ţi-e bine deloc, grăi cu compătimire 
străinul. Pe mine mă cheamă Aleksandros. Aleksandros, ca şi pe 
împăratul Macedoniei, râse cu sărmană voioşie. Se aşeză cu 
spatele lipit de perete, alături de lakumi: Tu de unde eşti? întrebă 
Aleksandros. Nu te-am văzut pe la noi. 

— Vin de departe, explică lakumi, printre îmbucături. Am intrat în 
oraş odată cu refugiații. 

Minţea, fiindcă nu voia să-şi dezvăluie ascunzătoarea. 

_ — Tare greu trebuie să o fi dus! clătină din cap Aleksandros. 
inţeleg de ce nu te descurci în Constantinopole. Dacă nu ai unde 
dormi, vino la noi, la leprozerie! 

lakumi se scutură îngrozit. 

— Nu! Nu!... 

Aleksandros îşi schimonosi într-un zâmbet gura lipsită de buze. 

— Nu e prea rău la leprozerie. Din când în când ieşim la cerşit, cu 
complicitatea paznicilor. Pentru asta le dăm jumătate din banii 
primiți de pomană. Mâncarea o păstrăm pentru noi. De la o vreme 
primim puţină mâncare de pomană, fiindcă şi în oraş domneşte 
lipsa. 

lakumi îşi aminti de tatăl său. Şi acesta fusese paznic la 
leprozerie. Poate că şi el primise bani de la leproşi, îi adusese acasă 
şi îşi molipsise fiul. 

— Nu! Nu merg la leprozerie! scutură energic din cap lakumi. 

— Cum vrei. Dacă te temi de felul cum suntem trataţi, pot să-ţi 
spun că nu e bine, dar nici prea rău. La urma urmei, suntem între 
noi. Nu facem scârbă nimănui. Aleksandros se ridică de jos. Imi 
pare rău, dar sunt nevoit să te las. Inainte de a se lumina de ziuă, 
trebuie să fiu la leprozerie. Trase cu urechea la bubuiturile 
tunurilor: Am auzit că turcii îi lasă pe leproşi liberi. E adevărat? Pe 
unde ai umblat tu, cum era? 

— N-am stat la un loc cu turcii, replică lakumi. Aleksandros râse 
şuierat. 


— 141 — 


— Dacă turcii au să cucerească oraşul, pe noi n-au să ne ia robi. 
Oamenii sănătoşi să se teamă de robie. Cu turci sau fără turci, 
pentru noi n-are să se schimbe nimic. 

lakumi desluşi o izbucnire de răutate în tonul interlocutorului. 
Avusese poate şi el de suferit de pe urma oamenilor sănătoşi, şi 
acum se bucura de nenorocirea care-i pândea. 

— Am plecat, zise Aleksandros. 

Scoase din desagă o bucată de slănină şi o întinse lui lakumi. 

— la-o! Ai mai multă nevoie decât mine. Dacă vrei să ne mai 
vedem, eu trec întotdeauna pe strada asta în drum spre leprozerie. 
Cam la trei-patru zile ies în oraş. 

— iți mulţumesc, rosti cu recunoştinţă lakumi, luând slănina. 

— Să o mănânci cumpătat, îi recomandă leprosul. După ce-ai 
stat multă vreme fără hrană, nu e sănătos să-ţi umpli burta. Şi 
acum mi-am luat valea. Te las cu Dumnezeu! 

Se îndepărtă şchiopătând. Şi lui îi căzuseră degetele de la 
picioare, de vreme ce mergea atât de greu, îşi zise lakumi. Vâri 
alimentele la piept, ascunzându-le ca pe o comoară, iar după ce 
Aleksandros se pierdu în noapte, se ridică în picioare şi porni spre 
casă. 

Ameţeala îl mai lăsase... 

Ocrotit de întunericul nopţii, Patrikios Havron se căţără pe 
dărâmăturile clădirii, având grijă să nu facă zgomot, apoi, 
folosindu-se de un perete spart, se strecură într-o încăpere cu 
tavanul căscat spre cerul încrustat cu stele. Ferestrele cu vitralii 
făcute ţăndări şi cu cercevelele rupte se deschideau spre Valea 
Izvoarelor. Ceva mai departe se ridica povârnişul unei coline 
învecinate cu zidurile înconjurătoare ale Galatei, luminate vag de 
razele alburii ale lunii. Patrikios se uita la viermuiala de turci care 
se agitau la lumina torţelor, construind un drum larg, care avea să 
încalece şaua colinei, spre a cobori apoi în Valea Izvoarelor. 
Lucrarea aceasta gigantică, la care fuseseră înhămaţi aproape o 
sută de mii de osmanlâi, începuse de cu seară. 

„Ce nevoie are sultanul de acest drum? Ce mai pune la cale?” se 
întrebă Patrikios intrigat. A 

Deşi era romeu, purta straie de başibuzuc şi arme turceşti. Işi 
scoase arcul de pe umăr, îşi pipăi instinctiv tolba cu săgeți, de 
parcă ar fi vrut să se asigure că era la locul ei, apoi se aşeză la 
pândă. Ştia că padişahul va trece pe acolo, fiindcă îl informase un 
prieten din garda imperială. 


— 142 — 


În aşteptare, îşi prefira gândurile. Erau lucruri în lumea aceasta 
pe care nu izbutea să le înţeleagă. Firea omului constituia, de pildă, 
o mare problemă. Cum se făcea că numeroşi creştini renegaţi se 
dăruiseră cu trup şi suflet Islamului, în vreme ce el, Patrikios, pe 
jumătate turc, ura de moarte turcimea şi tot ce ţinea de ea? 

Tatăl său - ori omul pe care el îl crezuse tatăl său - fusese 
prefect al Constantinopolelui, şambelan imperial şi ambasador pe 
lângă Serenissima Republică a Veneţiei. Stăpân al unor întinse 
domenii în Tracia, abia se însurase cu o fată frumoasă şi foarte 
tânără, din ilustrul neam al Anghelizilor, tot atât de bogată ca şi el. 
Viaţa li se deschidea plină de promisiuni roze. Dar adevăratele căi 
ale destinului sunt ascunse oamenilor. In vreme ce patricianul 
bizantin - aflat pe atunci într-una din vilele de pe domeniile sale - 
se pregătea să plece la Constantinopole, unde fusese chemat de 
către împărat spre a i se încredința demnitatea de mare logotet, o 
numeroasă bandă de turci înarmaţi năvăliseră prin surprindere 
asupra vilei şi, după un masacru general, urmat de jaf, dăduseră 
foc clădirilor. Nu scăpase cu viaţă decât soţia sa, Polixenia, după ce 
o violaseră câţiva başibuzuci. 

Tânără văduvă se refugiase la Constantinopole, în casa unor 
rude. Puțin timp după acest vandalism, trupele otomane ocupaseră 
şi acele teritorii din Tracia pe care se aflau domeniile familiei 
Havron. Polixenia rămăsese numai cu veşmintele pe care le purta 
când fugise din vila incendiată şi cu un copil zămislit în pântece de 
sămânţa unuia din turcii care o supuseseră. Patrikios venise pe 
lume fără ca maică-sa ori rudele acesteia să-i fi spus cine era 
adevăratul lui tată. Polixenia Havron supravieţuise puţini ani soţului 
ei. Măcinată de supărări, îşi dăduse sfârşitul, regretând că îşi lăsa 
copilul singur, lipsit de ocrotire. 

Patrikios crescuse ca un pui de cuc în casa rudelor. Pronia, 
clementă într-o oarecare măsură, îl compensase pentru nenorocirile 
pe care el le îndurase până atunci, înzestrându-l cu toate calităţile 
fizice, refuzate, paradoxal, verilor săi. Unul dintre aceştia, cocoşat, 
şchiop şi cu albeaţă la un ochi, îşi revărsase preaplinul invidiei 
destăinuindu-i lui Patrikios că nu este un adevărat Havron, ci 
scursoarea unui bandit turc; în acea epocă orfanul păşise tocmai 
vârsta adolescenţei. Revelația originii lui îl traumatizase sufleteşte, 
făcându-l să acumuleze o ură obsesivă împotriva a tot ce era 
turcesc. Frământat de neastâmpăr, fugise din casa rudelor şi se 
înrolase în armată, pretinzând că era mai vârstnic decât în 


— 143 — 


realitate. Setea lui de răzbunare nu mai putea fi potolită decât cu 
sânge. Inteligența, zelul, priceperea în mânuirea armelor, 
impetuozitatea sa în toate exerciţiile militare atrăseseră atenţia 
superiorilor, care ceruseră împăratului şi obţinuseră înălţarea lui la 
rangul de ofiţer. 

In toamna anului 1452, când Mehmed al Il-lea făcuse un scurt 
raid cu trupele sale, oprindu-se pentru câteva zile sub zidurile 
Constantinopolelui, Patrikios ceruse comandanților săi ierarhici 
autorizaţia de a fi cuprins în grupul celor trei tineri trimişi iscoadă în 
tabăra otomană. Misiunea se încheiase jalnic. Deşi purtau veşminte 
turceşti şi vorbeau curent limba turcă, romeii din acest grup de 
comando fuseseră descoperiţi. Prinşi, doi dintre ei fuseseră 
spânzurați. Mai abil, sau poate mai norocos, Patrikios izbutise să se 
strecoare neobservat printre osmanlâi. In acele zile îl văzuse pe 
sultan trecând cu generalii săi în galopul cailor prin faţa trupelor 
aliniate. Scena aceasta făcuse să-i încolţească un gând: asasinarea 
sultanului! Lichidarea lui Mehmed al lIl-lea, acum, în preziua 
războiului dintre Imperiul Otoman şi Bizanţ, ar constitui o mare 
lovitură, care ar surpa moralul osmanlâilor. 

inflăcărat de această idee, nu se mai înapoiase la 
Constantinopole, unde fusese dat dispărut. Patrikios, fiu de mare 
demnitar şi ofiţer apreciat în armata ţării lui, rupsese cu trecutul şi 
rămăsese să ducă o existenţă dubioasă printre străini. Foarte bun 
cunoscător al limbii şi al tradiţiilor turceşti, nu-i fusese greu să se 
dea drept un turc oarecare. Se înapoiase odată cu trupele otomane 
la Adrianopole. Acolo se pusese pe lucru metodic. Zilnic umbla prin 
ceainării, moschei, băi publice, bazaruri, caravanseraiuri, spre a 
culege informaţii şi a încheia legături de prietenie cu diverse 
persoane de la Curte. 

Spre a-şi asigura traiul de toate zilele, nu ezitase să-şi procure 
fonduri jefuind prăvăliile unor bijutieri. Ecoul isprăvilor lui ajunsese 
să-i terorizeze pe neguţători. Incercările poliţiei de a-i da de urmă 
se încheiaseră în fiecare caz lamentabil. Patrikios îi deruta, fiindcă, 
spre deosebire de alţi spărgători, nu se lăcomea la prăzi şi nici nu 
avea complici care să-l dea în gât. 

Era nelipsit la toate ceremoniile publice pe care sultanul le 
cinstea cu prezenţa sa. Amestecat în mulţime, urmărea cu 
încordată atenţie comportamentul padişahului, al personajelor din 
suita imperială, al ostaşilor din detaşamentele de gardă. Il 
interesau mai ales măsurile de securitate. Odată, în marea 


— 144 — 


moschee, încercase să se apropie de Mehmed al II-lea, care stătea 
prosternat pe covorul său de rugăciune. Işi strecurase mâna sub 
burnuz, spre a scoate pumnalul, când un ofiţer de gardă îl atinsese 
pe umăr, şoptindu-i cu asprime: g 

— Inapoi! Nu e voie să tulburi rugăciunea Inălțimii-sale! 

Patrikios cântărise într-o frântură de secundă şansele pe care 
le-ar fi avut dacă s-ar fi năpustit asupra sultanului. Erau atâţia 
militari acolo care făceau de pază, încât n-ar fi izbutit să se apropie 
de Mehmed spre a-i aplica o lovitură mortală. Se retrăsese, 
cerându-şi scuze. 

Inchiriase apoi pe bani grei o cameră cu vederea spre piaţa 
palatului imperial. De acolo ar fi putut să slobozească o săgeată 
asupra padişahului când acesta ar fi străbătut piaţa. Dar înainte de 
a se instala la noua adresă, oamenii lui Yakub-Paşa prinseseră de 
veste şi interziseseră proprietarului clădirii să primească chiriaşi. 

Patrikios ştia că sultanul ieşea uneori din palat îmbrăcat ca un 
om de rând, spre a se amesteca în mulţime. In asemenea 
împrejurări suveranul folosea portiţe dosnice, rareori aceleaşi. 
Patrikios nu reuşise niciodată să afle dinainte, prin prietenii lui, 
când va avea loc o astfel de escapadă, fiindcă sultanul nu-şi 
prevenea anturajul. 

In aprilie, când începuse asediul Constantinopolelui, se vârâse 
printre başibuzuci, manifestându-şi zgomotos zelul de luptător 
devotat cauzei Islamului. De câteva ori îşi făcuse de lucru prin 
apropierea cortului imperial, însă acolo paza era şi mai severă. Se 
încercaseră două atentate împotriva lui Mehmed, dar executanţii - 
nişte simpli amatori - dăduseră de fiecare dată greş. Capturaţi, 
fuseseră traşi în ţeapă. 

Patrikios nu avea de gând să-şi încheie cariera înfipt într-un par 
ascuţit, care să-i sfâşie măruntaiele. Lovitura lui va fi calculată cu 
precizie matematică. 

De îndată ce aflase că padişahul va inspecta în toiul nopţii 
lucrările din Valea Izvoarelor, îşi spusese că sosise, în fine, 
momentul să treacă la acţiune. De aici, de la fereastra vilei în ruine, 
domina drumul pe care sultanul era obligat să treacă ori de câte ori 
îşi inspecta trupele de pe colinele Perei, sau baza navală de la Cele 
Două Coloane. Depărtarea era potrivită spre a trage fără greş la 
ţintă. Flăcările torţelor vor constitui un fundal luminos pe care 
silueta lui Mehmed se va contura perfect. 

In ciuda firii sale oţelite, Patrikios încerca o oarecare emotie, ca 


— 145 — 


în preajma unui examen greu, ori a unei bătălii hotărâtoare. Dacă 
va reuşi să-l răpună pe sultan, generalii săi, în cap cu marele vizir 
Khalil, vor ridica asediul oraşului. Atunci Patrikios va putea spune 
că şi-a făcut datoria... 

— Uite-l, aleargă ca un căţel în jurul stăpânului! vorbi scârbit 
marele vizir confidentului său Mahmud-Paşa, arătându-l cu o scurtă 
ridicare a bărbiei pe prinţul Radu, care galopa pe un viforos 
armăsar arab, luând-o înaintea cavalcadei imperiale, înapoindu-se, 
îndepărtându-se iarăşi, într-un zburdalnic şi copilăresc du-te-vino. 

Mehmed al II-lea, întovărăşit de mai toate mărimile armatei, se 
afla în drum spre Valea Izvoarelor. Foarte bine dispus, se întreținea 
jovial cu Sabahattin, marele maestru al cailor imperiali. Acesta, 
spre a-i fi pe plac, dăruise prinţului Radu un armăsar arab sur de o 
rară frumuseţe, pe care adolescentul domnesc îl călărea acum plin 
de încântare, stând bine înfipt în şa, de parcă ar fi făcut corp 
comun cu telegarul său. 

— Luaţi aminte la copilul ăsta! se adresă Mehmed generalilor. 
Poate să vă dea lecţii de echitație! 

Prinţul Radu era atât de fermecat de noul său cal, încât nu mai 
avea răbdare să meargă la trap, laolaltă cu întreaga cavalcadă. 

Marele vizir urmări un timp cu vădită dezaprobare evoluţiile 
hipice ale vlăstarului domnesc. 

— Dacă un turc de-al nostru ar face greşeala de a trece călare 
prin faţa sultanului, călăul l-ar scurta cu un cap. Dar veneticului 
ăstuia totul îi este îngăduit. 

Mahmud-Paşa, şeful poliţiei, înclină capul în semn de 
încuviinţare. Şi pe el îl dezgustau moravurile padişahului. 

— Principele Radu este înzestrat, cred eu, cu puteri malefice, ca 
şi Franco Acciaiuoli. 

— Acum câteva zile am intrat la sultan cu o mapă de documente 
pentru semnare. Fără să se simtă jenat, mi s-a adresat râzând: 
„Khalil, de azi înainte prinţul Radu are un nou nume. Un nume care 
i se potriveşte ca o mănuşă: «Luceafărul-de-Dimineaţă!» Aşa să i te 
adresezi de acum înainte!” M-am înclinat, zâmbindu-i prinţului cu 
falsă simpatie. Cred că padişahul ştia ce simt în adâncul sufletului 
meu, căci mă privea cu un fel de sfidare... Şi când te gândeşti că 
până acum doi sau. trei ani, băieţandrul ăsta era supus unui 
tratament care nu se deosebea mult de o întemniţare! La Egrigoz a 
îndurat un regim aspru, de fortăreață. 

— Dacă nu i-l scotea în cale Aziz, icoglanul, Radu ar fi fost şi 


— 146 — 


acum un prizonier de seamă. Şi atâta tot. 

— Ştii la cât se ridică astăzi întreţinerea lui? rosti cu mânie Khalil. 
La dublul veniturilor mele de mare vizir şi de paşă cu cinci tuiuri. 
Cât are să mai dureze murdăria asta? 

Mahmud-Paşa se uită temător în jur. 

— Să nu vă audă careva, Luminate! 

— Ai dreptate! In anturajul lui Mehmed colcăie spionii. Mai toţi 
aghiotanţii lui sunt stipendiaţi de Zaganos şi de Yakub. 

Mahmud-Paşa se încruntă înciudat. 

— Nu ştiu dacă aţi citit nota informativă strict secretă asupra 
primei vizite pe care băieţanarul ăsta a făcut-o în iatacul sultanului. 

— N-am citit-o! Îmi repugnă asemenea lecturi! Îmi închipui ce a 
putut să se întâmple! Allah l-a pedepsit pe Aziz fiindcă a făcut pe 
pezevenghiul, luându-i viaţa! rosti posomorât Khalil. Am rămas în 
schimb pe cap cu prinţul Radu. Deunăzi sultanul îmi declara că are 
de gând să-i încredinţeze tronul Ţărilor Româneşti. 

— Fiţi atent, Luminate! Zaganos se uită spre noi! Marele vizir şi 
Zaganos-Paşa schimbară priviri aparent indiferente. Straniu! Şi 
Zaganos discutase cu Yakub-Paşa tot despre prinţul Radu. 

— Cel puţin băiatul ăsta e străin de credinţa şi de neamul nostru, 
spunea tocmai şeful serviciului secret. Nu va putea să-i impună pe 
creştinii lui în posturile cheie ale imperiului. Dacă Mahmud 
Anghelos îi va lua vreodată locul, ceea ce nu-mi pare deloc exclus, 
vom avea în schimb mult de furcă! 

— Prostii! ripostă Zaganos. Mahmud Anghelos nu este periculos. 

Şeful serviciului secret înclină din cap cu îndoială. Dispunea de 
informaţii care păreau să demonstreze contrariul. Se uită critic pe 
sub streaşină sprâncenelor la şeful său. „Faci rău, Zaganos, că te 
laşi călăuzit de interese de familie şi nu priveşti ceva mai departe!” 
reflectă Yakub. 

In cazul prinţului Radu, Zaganos era tacit de acord cu Khalil, dar 
pentru alte motive. Sultanul se însurase cu fiica lui de aproape un 
an, fără ca în acest răstimp să-şi fi îndeplinit vreodată îndatoririle 
conjugale. Zaganos îşi pusese mari speranţe în această căsătorie. 
Dacă fiica lui ar fi dăruit un fiu lui Mehmed, şi-ar fi consolidat nu 
numai propria poziţie, dar şi pe aceea a tatălui ei. O soţie care nu 
zămislea fii era un simplu obiect în haremul imperial. Pe Zaganos îl 
treceau fiori de plăcere la gândul că nepotul său direct ar putea 
ajunge sultan după moartea lui Mehmed. Dar fiica lui nu putea 
rămâne însărcinată atâta vreme cât simţurile padişahului erau 


— 147 — 


înrobite de băieţandrii din Sarai... 

Vizirul armatei făcu un semn lui Yakub să se apropie. Şeful 
serviciului secret ajunse scară la scară cu protectorul său. Acesta 
se uită bănuitor în jur, apoi murmură atât cât era necesar spre a se 
face auzit numai de confidentul său. 

— N-ar fi rău dacă prinţul Radu ar dispărea... A început să mă 
deranjeze. 

Yakub înclină din cap, fără să rostească un cuvânt: îşi cunoştea 
obligaţiile. Îi convenea ori nu, trebuia să-l suprime pe Radu. Dar 
înlăturarea acestuia nu va deschide imediat drum lui Mahmud 
Anghelos? 

Captivat de frumuseţea armăsarului său, prinţul Radu nici nu 
bănuia ce sfori se trăgeau în legătură cu persoana lui. Acum era 
fericit fiindcă simţea sub el un telegar plin de neastâmpăr, care se 
smucea, cabra, încerca să-şi ia zăbala între dinţi şi să pornească 
într-un galop zănatic încotro vedea cu ochii. 

Cavalcada ajunse în Valea Izvoarelor. Uriaşul şantier pe care se 
construia unul dintre cele mai bizare drumuri îşi desfăşura 
activitatea la lumina feerică a mii şi mii de făclii. Treceau prin faţa 
unei case în ruină, când armăsarul prinţului Radu, care se afla în 
acea clipă în preajma sultanului, cabră deodată la verticală. 
Copitele lui loviră calul lui Mehmed, care făcu un brusc salt în lături, 
aruncându-şi din şa stăpânul luat prin surprindere. 

Simultan, o săgeată ţâşni de undeva, înfigându-se în pieptul lui 
Sabahattin, care scăpă frâul şi se prăvăli de pe roibul său. Faptele 
acestea se petrecură cu atâta iuţeală, încât ofiţerii din suită nici nu 
avură timpul să intervină. Abia după ce totul se consumă, 
descălecară spre a veni în ajutorul celor căzuţi. 

Mehmed se ridică furios din praf. Radu îl făcuse ridicol în faţa 
soldaţilor săi. Deodată privirile-i căzură asupra lui Sabahattin, care 
zăcea în ţărână şi horcăia. Abia atunci înţelese că săgeata îi fusese 
destinată lui şi că Radu jucase rolul providenţei, salvându-l de la 
moarte. 

Yakub-Paşa, Mahmud-Paşa, câţiva ofiţeri şi soldaţi din gardă 
alergară spre ruinele casei din apropiere, singurul loc de unde s-ar 
fi putut trage. 

Sultanul aruncă o privire afectuoasă prinţului Radu, care 
descălecase şi nu ştia cum să-şi mai ceară scuze. Il mângâie pe 
obraz. 

— Luceafărul-de-Dimineaţă mi-a purtat noroc! 


— 148 — 


Se uită apoi la marele vizir şi la Zaganos-Paşa, care 
încremeniseră! 

— Serviciile voastre de pază nu par a fi la înălţime! 

Incălecă şi porunci aghiotanţilor: 

— Ocupaţi-vă de Sabahattin! M-aş bucura dacă ar scăpa cu 
viaţă! 

Generalii şi ofiţerii care răscoliseră ruinele se înapoiară fără să fi 
dat de vreo urmă. Prefectul poliţiei şi şeful serviciului secret se 
făcuseră negri de supărare. Responsabilitatea lor era grav 
angajată. Sultanul înţelese după expresia împanicată din ochii lor 
că nu găsiseră nimic. Vru să spună ceva, dar se răzgândi şi porni în 
galopul calului spre culmea colinei acoperite de muncitori. Când 
ajunse pe creastă, se opri. Se uită în jos, spre Bosfor. Dinspre Cele 
Două Coloane se ridica până la ei, luând în piept povârnişul, o pistă 
podită cu zeci de mii de butuci lungi, aşezaţi de-a curmezişul şi unşi 
cu untură, ulei şi seu, pe care aveau să fie împinse cele optzeci de 
nave destinate a fi trecute din Bosfor în Cornul de Aur pe calea 
uscatului. Şi pista care cobora spre Cornul de Aur era aproape gata. 
Sultanul era mândru de oamenii lui, care săvârşiseră asemenea 
minune într-un timp incredibil de scurt. 

Ajuns din urmă de ofiţerii săi, porni pe pantă în jos. Sosi la Cele 
Două Coloane tocmai când prima navă - o galeră de proporţii ceva 
mai reduse - era ridicată pe nişte tălpici ca de sanie şi împinsă pe 
povârniş în sus de sute de oameni, în vreme ce alte sute o trăgeau, 
înhămaţi cu nişte frânghii. Echipajul o însoțea, mergând pe 
marginea pistei, în vreme ce toboşari băteau în tobe, imprimând un 
ritm susţinut eforturilor omeneşti. Când vasul ajunse pe culmea 
colinei, echipajul se urcă la bord şi se aşeză pe bănci, ridicând 
vâslele la verticală. Apoi începu drumul de coborâre. De data 
aceasta hamalii se mărgineau doar să frâneze alunecarea vasului 
pe bârnele bine unse. Galera ajunse în sfârşit cu bine la nivelul 
apei. Când prova părăsi pista şi despică valurile, turcii izbucniră în 
urale. 

Mehmed exulta. Uitase şi de atentat, şi de eşecurile întâmpinate 
până acum. Indrăzneaţa operaţie plănuită de el, dar privită cu 
neîncredere de numeroşi ofiţeri, se dovedise nu numai realizabilă, 
dar şi strălucită prin concepţie. Fanfarele prinseră să cânte marşuri 
militare, în ton cu euforia războinică a osmanlâilor. 

A doua navă îşi încheie cu acelaşi succes călătoria pe uscat. 
Zorile găsiră cea mai mare parte din navele transbordate plutind pe 


— 149 — 


apele Cornului de Aur. 

Soldaţii creştini de pe fortificațiile constantinopolitane dinspre 
golf rămaseră uluiţi când văzură răsărind de după culmea colinei 
navă după navă, sub pavilion otoman, apoi alunecând cu iuţeală în 
jos până la apele mării. Un veteran cu plete sure îşi făcu semnul 
crucii. 

— N-am crezut că-mi va fi dat să văd corăbii navigând pe uscat 
ca şi pe valuri. Turcii ăştia sunt diavoli, nu oameni ca noi! 

Surpriza militarilor şi a populației constantinopolitane se 
preschimbă în descurajare când se dovedi că inexpugnabilitatea 
Cornului de Aur nu fusese decât o legendă falsă. 

Stupefiat de isprava turcilor, căpitanul  Alvisio  Diedo, 
comandantul flotei creştine, dădu imediat alarma, ordonând prin 
semnale căpitanilor de vase aflaţi în subordinea lui să se 
pregătească de luptă. In loc să-i execute poruncile, un grup de 
ofiţeri de marină genovezi cerură să fie primiţi la raport de către 
Diedo. Acesta îi primi pe puntea navei-amiral. In numele 
camarazilor săi, căpitanul Maurizio Cattaneo ceru îngăduinţa să-i 
vorbească. 

— Spuneţi repede ce aveţi de spus, fiindcă nu avem timp de 
pierdut! rosti impacientat Diedo. 

— Ţinem să vă atragem atenţia că flota creştină se află în 
momentul de faţă în apele Galatei genoveze. Or, Galata a hotărât 
să-şi păstreze neutralitatea în acest război. O operaţiune militară 
pornită din apele ei ar încălca angajamentele luate de podesta faţă 
de turci. 

— Absurd! exclamă Alvisio Diedo. Vă invit să vă înapoiaţi pe 
navele dumneavoastră şi să vă pregătiţi de luptă! 

Cattaneo replică liniştit: 

— Cu regret vă aduc la cunoştinţă că niciun comandant de vas 
genovez nu va da urmare ordinului dumneavoastră de atac. Dacă 
transferați flota creştină în apele constantinopolitane, renunţăm la 
obiecţiunile noastre. Suntem gata să participăm la orice operaţie 
navală care îşi are baza de plecare într-un port aflat sub jurisdicţia 
Bizanțului. 

— Vă daţi seama, Messer Cattaneo, ce timp preţios am pierde cu 
aceste manevre? strigă mâniat Diedo. 

— Hotărârea noastră este definitivă, Messer Diedo! Nu facem, 
dealtfel, decât să executăm ordinele podesta-ului. 

— Mă abţin să vă acuz de laşitate! rosti venețianul cu reținută 


— 150 — 


violenţă. 

— Comportarea mea şi a echipajului comandat de mine în ultima 
luptă navală mă îndrituieşte, cred, să vă cer a vă retrage cuvintele! 

Salută ceremonios, apoi părăsi puntea navei-amiral, urmat de 
ceilalţi ofiţeri genovezi. 

Alvisio Diedo rămase să-şi rumege singur supărarea. „Genovezi 
ticăloşi! V-aţi vândut Islamului! Şi mai aveţi îndrăzneala să 
pretindeţi că sunteţi creştini!” 

O barcă rapidă, cu baniera imperială bizantină la pupa, se alipi 
de bordul navei-amiral. Căpitanul Reynaud de Brienne se urcă pe 
punte şi se înfăţişă lui Diedo. 

— Majestatea Sa Impăratul doreşte să ştie de ce flota noastră nu 
atacă navele turceşti amerizate în golf? 

Diedo îi repetă argumentele lui Cattaneo. 

— Genovezii au trădat cauza Bizanțului, Messer de Brienne. 

Francezul îl privi uluit. 

— In acest caz, ce măsuri vă propuneţi să luaţi? 

— Voi convoca un consiliu de război, spre a stabili o linie de 
conduită comună venețienilor şi genovezilor. 

— Timpul acţionează împotriva noastră, Messer Diedo! 

— Ştiu! Dar am mâinile legate! Dacă Majestatea Sa Imperială 
socoteşte că nu îmi fac datoria, sunt gata să predau comanda 
flotei. 

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, se grăbi să răspundă de 
Brienne. Sunt convins că Majestatea Sa va ţine seamă de 
dificultăţile pe care le întâmpinați. Din nefericire, nu-i putem sili pe 
genovezi să fie loiali cauzei Bizanțului. 

După plecarea căpitanului de Brienne, Alvisio Diedo îşi făcu un 
plan de acţiune. Va convoca în taină pe comandanții şi pe 
proprietarii corăbiilor venețiene, singurii pe care se putea bizui, şi 
împreună vor lua o hotărâre. Fiindcă o consfătuire pe bordul 
vasului-amiral, cu participarea exclusivă a căpitanilor venețieni, ar 
fi dat de bănuit genovezilor, Diedo - cu încuviințarea bailului 
Girolamo Minotto - invită douăsprezece notabilităţi venețiene să ia 
parte la un consiliu restrâns în biserica Sf. Maria, al cărei preot era 
un unionist convins. Alvisio Diedo luă cel dintâi cuvântul: 

— Instalarea turcilor în Cornul de Aur ne expune primejdiei de a 
fi prinşi între două focuri. Nu ne rămâne decât să atacăm primii. In 
primul rând, flota otomană din golf, apoi cea din Marea de 
Marmara. Din nenorocire, situaţia noastră este îngreunată de 


— 151 — 


pasivitatea genovezilor. Va trebui să ne batem fără sprijinul lor. 

—  Singuri nu putem angaja operaţii ofensive împotriva 
otomanilor, opină căpitanul Luigi Morosini. Ţinând seamă de 
inferioritatea noastră numerică, nu ne rămâne decât să executăm 
un atac nocturn prin surprindere asupra flotei turceşti din Cornul de 
Aur, cu sprijinul trupelor terestre şi al artileriei bizantine. 

Bailul Girolamo Minotto se opuse acestei soluţii: 

— Apărătorii zidurilor sunt atât de puţini, încât pierderea câtorva 
sute de soldaţi în operaţia navală propusă de dumneata, Messer 
Morosini, ar avea urmări foarte grave pentru Constantinopole. 
Trebuie să ne bizuim numai pe propriile noastre forţe. 

Atunci se ridică Messer Giacomo Coco, un temerar venețian, care 
izbutise să aducă o mare încărcătură de grâne din Trapezunt, 
trecându-şi nevătămat nava pe sub focul bateriilor turceşti de pe 
fortăreaţa Boghaz-Kesen. 

— O bătălie angajată de toate forţele noastre navale ar implica, 
în cazul unui eşec, riscul anihilării lor totale. Propun un atac nocturn 
prin surpriză, executat de un număr restrâns de nave. 

Venețienii se foiră pe scaunele lor, vizibil interesaţi de ideea lui 
Coco. Aşteptau amănunte. 

— Vom constitui o flotilă alcătuită din şase nave, îşi dezvoltă 
Coco formula. Două fustae încărcate cu materiale explozive, 
protejate de patru nave de luptă, se vor strecura printre navele 
turceşti, la adăpostul întunericului, şi le vor incendia. Dacă flotila va 
fi detectată mai înainte ca fustae-le să-şi fi îndeplinit misiunea, 
navele de luptă vor crea o diversiune, spre a permite fustae-lor să 
pătrundă pe o cale ocolită în flancul flotei otomane. Cu alte cuvinte, 
o acţiune de comando amănunţit organizată. Dar ca să avem sorţi 
de izbândă, pregătirile trebuie făcute în cel mai adânc secret. 
Fiindcă numai nave venețiene vor executa atacul, venețienii vor fi 
singurii care vor şti de existenţa acestei operaţii. 

Planul lui Coco le surâse. 

— Votez pentru adoptarea lui fără rezerve! declară cu gravitate 
Alvisio Diedo. 

Şi ceilalţi venețieni îşi dădură acordul. Bailul făcu o rezervă: 

— Consider că în prealabil avem obligaţia să-l informăm pe 
împărat şi pe amiralul Notaras asupra intenţiilor noastre. 

— Romeii sunt uşuratici şi comit indiscreţii, zise Alvisio Diedo. 

Căpitanul Coco schiţă un gest de nerăbdare. 

—  Informările vor cere timp. Mă fac obligat ca în noaptea 


— 152 — 


aceasta să declanşez atacul. 

— Nu putem trece peste împărat, susţinu Minotto. 

— În acest caz, mă spăl pe mâini ca Pilat din Pont! rosti enervat 
Alvisio Diedo. 

Bailul venețian zâmbi cu îngăduinţă. 

— Te înţeleg, Messer Diedo. Dar să nu uităm că aici, la 
Constantinopole, romeii sunt la ei acasă, pe când noi avem doar 
calitatea de aliaţi. 

— Genovezii din Galata nu îţi împărtăşesc scrupulele, Messer 
Minotto! grăi Diedo cu reproş. 

— Eu înţeleg să respect suveranitatea ţării care ne adăposteşte, 
stărui bailul. 

Alvisio Diedo ridică din umeri. 

— ţi asumi o mare responsabilitate, Messer Minotto. 

— Îmi fac datoria, Messer Diedo. Chiar în momentul acesta plec 
la împărat. 

— O clipă! interveni căpitanul Coco. Cred că mă autorizezi să 
încep pregătirile! Nu-mi închipui că împăratul se va împotrivi 
proiectului meu. 

— Sunt sigur că n-are să se împotrivească. Treceţi la lucru, 
Messer Coco. 

O jumătate de oră mai târziu, Girolamo Minotto se înfăţişă la 
palatul imperial şi ceru să fie primit de basileu. Ofiţerul de serviciu 
îl informă că basileul plecase să inspecteze sectorul porţii Sf. 
Roman, unde turcii declanşaseră un puternic atac. In drum spre 
poarta Sf. Roman, Minotto se încrucişă cu marele amiral Notaras, 
care venea în galop dintr-acolo. li făcu semn să se oprească. 
Notaras îşi struni calul. 

— Unde alergi, //ustrissime? îl întrebă veneţianul. 

— După un detaşament de rezervă pe care să-l trimit pe ziduri. 
Turcii ne-au încolţit rău, Kir Minotto. Ai ceva să-mi spui? 

Bailul îi comunică hotărârea luată de căpeteniile venețiene. 
Notaras îşi dădu numaidecât asentimentul. 

— Sunt gata să vă sprijin cu toate resursele mele, Kir Minotto! 

— Atunci mă duc să raportez şi împăratului hotărârea noastră, 
spuse bailul. 

— Foarte bine! îl găseşti pe fortificațiile din preajma râului Lycus. 
Acum iartă-mă! Sunt foarte grăbit! 

Salută, îşi cravaşă calul şi se avântă în galop în josul străzii. Pe 
Notaras îl enerva excesul de zel al venețienilor. ÎI ura pe Alvisio 


— 153 — 


Diedo fiindcă fusese numit în locul său comandant al forţelor navale 
creştine reunite din Cornul de Aur. Titlul său de mare amiral 
rămăsese gol de orice conţinut. Il ura şi pe basileu, care trecuse în 
posturi secundare pe mai toţi vechii demnitari, înconjurându-se în 
schimb de tot felul de venetici. Nu putea uita vorbele senatorului 
Kalamides, care-i dezvăluise intenţiile sultanului de a încredința 
coroana imperială bizantină - după înlăturarea lui Constantinos 
Paleologos - unui înalt personaj din Bizanţ şi că, printre candidaţi, 
un loc de frunte îl ocupa Lucas Notaras. Dacă el, Notaras, l-ar 
informa pe sultan asupra atacului pregătit de venețieni, ar da 
dovadă de o lealitate faţă de Sublima Poartă care ar fi desigur 
apreciată. Dar un asemenea gest ar echivala cu o crimă de înaltă 
trădare. Ezită un timp, apoi îşi încălcă teama. Ridică mâna şi făcu 
semn unui soldat din garda sa personală să se apropie. 

— Aleargă la senatorul Kalamides! Să vină imediat la cartierul 
meu general! Să nu te întorci fără el! Ai înţeles? 

Soldatul salută şi se topi pe una din străzile adiacente. Trezit din 
somn, Kalamides se îmbrăcă la repezeală şi porni spre marele 
amiral. Notaras îl primi în cabinetul său şi îl puse la curent cu 
iniţiativa venețienilor. 

Senatorului nu-i scăpă tulburarea din glasul lui Notaras. „Nu eşti 
încă deprins să trădezi, amiralule! reflectă Kalamides sardonic. Dar 
ai să te înveţi şi cu asta! Inceputul e greu!” 

Pentru a-l pune pe Notaras în situaţia de a-şi asuma iniţiativa 
trădării, îi vorbi cu prefăcută naivitate: 

— Informaţia este foarte prețioasă, Clarissime! Crezi că e cazul 
s-o valorificăm informându-l pe sultan? 

Marele amiral îşi dădu seama unde voia Kalamides să ajungă. 
Trecu Rubiconul. 

— Da! Informează-l fără întârziere! 

Inainte de a pleca, senatorul îi făcu o recomandare: 

— Nu precupeţi niciun efort spre a întârzia atacul cu douăzeci şi 
patru de ore! Trebuie să dăm timp omului meu de legătură să 
treacă în tabăra turcească. 

Kalamides părăsi încântat cartierul general. Marele amiral se 
compromisese definitiv. Dacă prin absurd acţiunea lor comună ar 
eşua, Notaras nu se va putea apăra atribuind complicelui său 
întreaga vină. „Acum suntem iarăşi indisolubil legaţi, Lucas 
Notaras. Va fi cazul să iei din nou în consideraţie căsătoria fiicei 
mele cu feciorul tău mai mare! reflectă triumfător. Te fac împărat, 


— 154 — 


ca să o faci şi tu pe Irina împărăteasă!” 

Ajuns la locuinţa sa, chemă pe Kaligas. Agentul lui Yakub-Paşa 
răspunse prompt la apel. Kaligas se schimbase mult. Se uscase, 
cearcăne negre îi subliniau ochii, mâinile îi erau agitate de un uşor 
tremur nervos. Dispariţia lui Leone Storlato în explozia de la 
Arsenal îl afectase nespus. Dacă omul acesta, pe care el, Kaligas, îl 
socotise invulnerabil, îşi încheiase cariera de spion în chip atât de 
tragic, ce încredere mai putea avea în propria-i stea? 

Ascultă cu luare-aminte mesajul verbal furnizat de Kalamides şi 
făgădui că-l va transmite la destinaţie. incercarea lui de a trece în 
cartierul Galata îndată ce se lumină de ziuă se încheie cu un fiasco. 
In ciuda cadourilor împărţite în stânga şi în dreapta, la oameni care 
până atunci îl serviseră, nu izbuti să obţină un bilet de liberă trece. 
Abia după miezul nopţii traversă clandestin Cornul de Aur, 
folosindu-se de un barcagiu care-l dijmui de o mare sumă de bani. 
După ce debarcă într-un loc nepăzit de sub zidurile Galatei, se 
strecură spre port, străduindu-se să evite patrulele militare 
genoveze. Noaptea fără lună părea să-i slujească interesele. 
Zdrenţe de ceaţă pluteau prin aer ascunzându-l vederii. Spre a nu 
face zgomot, Kaligas îşi pusese nişte încălțări suple, din piele de 
gazelă. Pe când ocolea tiptil ghereta unei santinele, o mână grea îi 
căzu pe umăr, împietrindu-l. 

— Ce cauţi aici în toiul nopţii? auzi un glas dogit. 

Kaligas se văzu înconjurat de patru inşi înveşmântaţi în zale, 
care duhneau a alcool. 

— Hai la post! 

Inşfăcat, îmbrâncit, înghiontit, ajunse în faţa unei clădiri pătrate. 
Se deschise o uşă şi se pomeni împins fără menajamente într-o 
încăpere în care se aflau câţiva militari. Kaligas îşi spuse că nu 
trebuia să se alarmeze. In Galata avea prieteni sus-puşi, capabili 
să-l scoată din încurcătură. Cunoştea şi pe Messer Angelo Patti, 
comandantul portului. 

Un bărbos cu o eşarfă neagră legată peste ochiul stâng îl privi 
bănuitor. Şeful patrulei raportă împrejurările în care îl capturase pe 
Kaligas. Acesta rosti înfipt: 

— Vreau să vorbesc cu Messer Patti! Messer Patti va răspunde 
pentru mine! 

Bărbosul se scobi cu degetul mic între dinţi, apoi scuipă o 
bucăţică de carne. 

— Messer Patti nu este acum de serviciu. Până una-alta spune-mi 


— 155 — 


mie ce-ai căutat noaptea în port! 

Bărbosul, pe nume Aloisio Colombo, era subalternul lui Patti, 
căruia îi jinduia de multă vreme locul. Poate că acum i se oferea 
prilejul de a-l prinde pe picior greşit. 

— Nu vrei să vorbeşti? Ai? 

Se apropie de Kaligas şi, cu dosul palmei înmănuşate, îl plesni 
peste faţă, sfâşiindu-i buza... 


xxx 


Maurizio Lomellino, podesta-ul Galatei, fu trezit în miez de 
noapte de un slujitor care-i anunţă vizita căpitanului Aloisio 
Colombo. 

— La ora asta? se strâmbă podesta-ul, îndreptându-şi scufia 
lăsată pe frunte. 

Cobori din pat, morfolindu-şi indispus limba cleioasă, apoi îşi 
trase pe mâneci halatul de lână. 

— Să mă aştepte în camera de lucru! 

işi înnodă anevoie cordonul. Nu-i plăcea să fie tulburat noaptea, 
când somnul e mai dulce. Ştia însă că Aloisio Colombo nu l-ar fi 
trezit dacă n-ar fi avut motive temeinice. Când intră în camera de 
lucru, îl găsi pe căpitan stând în picioare lângă masă. Lumânările 
din sfeşnice erau aprinse. Eşarfa neagră care acoperea ochiul lui 
Colombo dădea chipului său o înfăţişare fioroasă. 

— Ce e cu dumneata, căpitane, la ora asta? bolborosi podesta-ul. 

Colombo îi istorisi modul în care îl capturase pe Kaligas. 

— Omul ăsta mi-a dat de bănuit, aşa că l-am pritocit bine. Până 
la urmă şi-a descărcat sacul. 

Repetă cuvânt cu cuvânt mesajul încredinţat de Kalamides 
agentului său. 

— Eşti sigur că acest Kaligas nu fabulează? 

— Oamenii care încap pe mâna mea spun numai adevărul, 
Messer. 

Podesta-ul îşi scoase scufia şi începu să se scarpine în creştet. 
Cugetă câteva momente, apoi începu să vorbească rar, cu lungi 
pauze, ca şi când cuvintele ar fi urmat şirul unui foarte laborios 
proces mintal: 

— Hm, cazul ăsta ar putea să fie pentru noi mană cerească! 
Relaţiile noastre cu sultanul sunt prietenești... Dacă am îngăduli lui 
Kaligas să ajungă la Yakub-Paşa, ne-am manifesta încă o dată 
bunăvoința noastră faţă de Sublima Poartă... De ce nu ne-am 


— 156 — 


atribui întreg meritul, încunoştinţându-l direct pe sultan asupra 
pregătirilor lui Alvisio Diedo?... Recunoscător pentru serviciul pe 
care i l-am făcut, ne va atribui pieţele de desfacere rezervate până 
acum venețienilor! 

Căpitanul Colombo zâmbi fin. 

— Patti, comandantul meu, nu mă va ierta fiindcă i-am stricat 
târgul. 

Podesta-ul râse înveselit. 

— Aha, Patti e amestecat în treaba asta? Fii fără grijă! 
Recompensa are să fie a dumitale! 

Lomellino se aşeză la masă şi îşi trecu mâinile peste faţă. 

— Anzolo Zaccaria este un om întreprinzător, nu-i aşa, Colombo? 

— Ştie să se descurce, Messer. 

— Vezi să iasă neobservat din Galata! Zaccaria va purta mesajul 
meu verbal către sultan. Oficial nu ştiu nimic!... Şi încă ceva! Mâine 
de dimineaţă să te înfăţişezi trezorierului meu. lţi va număra în 
palmă treizeci de ducați de aur. Comunitatea noastră, dragul meu 
Colombo, ştie să-şi răsplătească slujitorii! 


xxx 


Uluitorul succes al transportării navelor otomane din Bosfor în 
Cornul de Aur îl făcuse pe sultan să tragă o învăţătură: dacă vrei să 
obţii superioritatea asupra adversarului, loveşte-l acolo unde se 
aşteaptă mai puţin! 

Fiindcă era târziu şi bucuria nu-l lăsa să doarmă, îl invitase pe 
marele vizir la o partidă de şah. Făcuseră primele mişcări în cea 
mai adâncă tăcere. Deşi păreau atenţi la joc, partenerii îşi prefirau 
gândurile. 

„Bine că nu m-am lăsat antrenat de entuziasmul lui Zaganos! 
reflectă sultanul. Dacă aş fi ordonat un atac combinat al celor două 
flote - din Cornul de Aur şi din Marea de Marmara - împotriva 
navelor creştine, aşa cum m-a sfătuit Zaganos, aş fi riscat fie să 
pierd bătălia, fie să obţin un rezultat nedecis. Şi într-un caz şi 
într-altul, moralul trupelor mele s-ar fi surpat. Pe când aşa, îi ţin pe 
toţi în expectativa unei victorii răsunătoare. Trebuie să recunosc un 
trist adevăr: turcii mei nu sunt buni marinari!” Sultanul se 
concentră iarăşi asupra jocului. 

— Gardă! rosti, atacând, cu caii legaţi, regina adversarului. 

Marele vizir îşi sacrifică o tură spre a-şi salva regina, dar acest 
expedient îi compromise partida. După câteva mişcări, Mehmed îi 


— 157 — 


dădu un imparabil „şah mat”. 

Marele vizir zâmbi cu supunere. 

— Eşti prea tare pentru umilul tău rob, Prea Mărite Stăpâne! 

Şi Mehmed surâse. 

— Lasă falsa modestie la o parte, Khalil! Joci foarte bine. Numai 
că viclenia vulpii nu are sorţi de izbândă faţă de puterea leului! 

Comparaţia nu  plăcu marelui vizir, care îşi ascunse 
nemulţumirea. Mehmed îl privea în ochi, intuindu-i frământarea. In 
acest timp rostea mintal vorbe pe care le păstra în sufletul său: 
„Este de mirare că nu ai reuşit încă să mă cunoşti, Khalil! Nu-mi 
place pripeala! Nici cu tine nu mă grăbesc! Continuă să te bucuri de 
bogăţiile, de puterea, de femeile tale! Bucură-te din plin, atâta cât 
mai ai vreme! Căci soarele tău se apropie de asfinţit! Nu te voi 
dobori, Khalil, decât după ce voi cuceri Constantinopolele. Atunci 
prestigiul meu va fi atât de mare, încât prietenii tăi, clientela ta nu 
vor mai îndrăzni să-ţi ia apărarea. Se vor lepăda de tine aşa cum 
s-a lepădat Petru, sfântul ghiaurilor, de Hristos, profetul său!” 
Tirada lui mută se încheie printr-o frază rostită cu voce tare: 

— Mai jucăm o partidă, Khalil? 

— Cum ţi-e voia, lnălţimea Ta. 

Marele vizir îşi orândui piesele de fildeş pe tabla cu pătrăţele 
albe şi negre. Şi el grăia pentru sine cuvinte neauzite de sultan: 
„Cu tine joc acum mai mult decât o partidă de şah. Existenţa mi-o 
joc! Eşti nerăbdător să-mi fii călău! Dar nu cutezi încă să mă ucizi! 
N-ai labele destul de puternice! Mă întreb uneori cine are să cadă 
mai întâi? Tu, sau eu? Aş putea să te otrăvesc. Ştiu că ai bucătari 
supravegheați zi şi noapte de icoglani care te slujesc cu credinţă. 
Uiţi însă că printre pajii aceştia se află şi unii pe care i-ai hrănit cu 
iluzii! Apoi le-ai dat cu piciorul! In acest chip le-ai rănit amorul 
propriu, le-ai sădit în suflet buruiana răzbunării! Aş putea să profit 
de nemulţumirile pe care le-ai semănat printre ofiţerii şi soldaţii tăi, 
dar mai ales printre dervişi! Tuturor le-ai batjocorit credinţa! Te-ai 
scufundat în desfrâu ca râmătoarele în mocirlă! Te beţiveşti cu 
princiarii tăi ostatici, corupi copilandri, nesocoteşti mustrările 
clerului sunit, păstrătorul adevăratelor învățături ale Profetului! N-a 
sosit încă momentul să acţionez. Dar clipa răfuielilor nu va întârzia. 
Nenorocire ţie, Mehmed!” 

Khalil deschise gura, dând drumul şiragului vorbelor: 

— Prea înălțate Stăpâne, am primit în cursul dimineţii un raport 
al lui Daud-Paşa asupra instalării principelui Franco Acciaiuoli la 


— 158 — 


cârma ducatului Athenei. Daud are numai cuvinte de laudă pentru 
energia şi înţelepciunea noului duce. 

Mehmed era sigur că marele vizir se pregătea să-i servească o 
pilulă amară acoperită cu un strat de dulceaţă. 

— Tânărul duce, continuă Khalil, rezolvă expeditiv treburile de 
stat. Nu lasă nimic important pe seama colaboratorilor. Şi pe 
judecători îi cenzurează, luându-le uneori locul. Este sever şi nu 
menajează pe nimeni. Nici pe ducesa Chiara, mătuşa lui, n-a 
menajat-o. 

Sultanul se încruntă. 

— Nu înţeleg. Ducesa Chiara a fost condamnată de tribunalul 
extraordinar care o judecă? _ 

— Nu a mai fost timp, Inălţimea Ta. Gardienii au găsit-o pe 
ducesă spânzurată în propria-i celulă. Se pare că n-a mai putut 
rezista mustrărilor cugetului. 

Khalil făcu o pauză, spre a studia viitoarea mişcare de pe tabla 
de şah, apoi adăugă cu nepăsare, ca şi când s-ar fi referit la un fapt 
divers: 

— Soţul ei morganatic s-a grăbit să răspândească vestea că 
ducesa ar fi fost asasinată din ordinul lui Franco Acciaiuoli. 
Versiunea lui a stârnit comentarii acide în capitalele apusene. 
Agenţi diplomatici ai Veneţiei pretind că noi am fi dat mână liberă 
tânărului duce spre a-şi suprima mătuşa. 

Mehmed înţelese că „nof era un eufemism şi că în realitate 
propria lui persoană era pusă în discuţie. li displăcu să apară faţă 
de suveranii Europei în postură de complice al lui Franco Acciaiuoli. 

— Vorbe nesocotite, Khalil! rosti cu prefăcută indiferenţă. Invenţii 
răuvoitoare! 

— Se poate, Mărite Doamne. Aş mai adăuga ceva. Bartolomeo 
Contarini, însoţit de fiul Chiarei Giorgi, a sosit la Adrianopole, spre a 
implora să i se facă dreptate. 

Mehmed rămase câteva clipe descumpănit. 

___— Bartolomeo Contarini este un aventurier fără scrupule. 
Incearcă să-l discrediteze pe Franco. Tot ce pot să spun este că 
Bartolomeo Contarini are mare tupeu de vreme ce vine să-mi ceară 
sprijinul. i 

— Are încredere în spiritul de dreptate al Inălțimii Tale. 

Sultanul zâmbi, pregătindu-şi contralovitura. 

— Nu ştiu dacă ai aflat ultima noutate, Khalil. Lui Yakub-Paşa i-a 
căzut în mână acum câteva zile o scrisoare prin care Contarini se 


— 159 — 


oferea să pună cinci mii de mercenari italieni la dispoziţia 
împăratului Constantinos. 

Khalil înregistră calm riposta dură a padişahului. 

— Duplicitatea este apanajul ghiaurilor, Inălţimea Ta. 

— Crezi că printre noi nu se găsesc duplicitari? 

Marele vizir ridică din umeri. 

— Adevăraţii turci sunt curaţi la suflet. Ipocriţi sunt numai aceia 
care s-au lăsat contaminaţi de moravurile bizantine. 

Replica părea inofensivă. Dar Mehmed înţelese aluzia. 

— Voi analiza reclamaţia lui Bartolomeo Contarini, Khalil. Până 
atunci să-l trimiţi sub escortă la Brussa. Impreună cu fiul Chiarei 
Giorgi. Să li se dea găzduire în fortăreață. 

— Cu alte cuvinte, regim de strictă izolare! 

— Exact! Vreau să-l feresc pe Contarini de tentaţia de a face noi 
intrigi. 

In adâncul sufletului Mehmed era iritat fiindcă favoritul său îl 
compromitea în faţa suveranilor Europei. Deodată îi reveni în minte 
o întâmplare nu prea îndepărtată. La o partidă de polo căzuse de 
pe cal. Năucit, rămăsese câteva clipe întins pe iarbă. Curtenii se 
agitau în jurul lui. Numai Franco stătea îngenuncheat şi plângea ca 
un copil. Când el, Mehmed, îşi revenise, prima imagine care-i 
apăruse în faţa ochilor fusese chipul drag al lui Franco, scăldat în 
lacrimi. „De ce plângi?” îl întrebase. „Dacă lnălţimea Voastră ar fi 
murit, aş fi murit şi eu!” replicase Franco. Amintirea aceasta îi risipi 
supărarea. In definitiv, cazul Chiarei Giorgi nu avea nicio 
importanţă. Toţi suveranii aveau pe conştiinţă crime. Da, da! îşi va 
apăra favoritul! Nu-l va lăsa pradă hienelor! 

— Şah la rege! zise, mutând o tură. 

Khalil se apără aşezând un nebun în calea turei. Scrisoarea lui 
Contarini ajunsă în posesia lui Yakub îi strica socotelile. Îl va săpuni 
pe şeful poliţiei fiindcă se lăsase depăşit de omul lui Zaganos. 
Mahmud-Paşa îi era devotat, dar inteligenţa nu-i egala zelul. 

Şi gândurile lui Mehmed continuau să galopeze. „După ce voi 
încorpora  Constantinopolele în imperiul meu şi voi lichida 
posesiunile bizantine din Moreea, voi cuceri Italia, iar pe Franco îl 
voi face guvernator general al întregii peninsule italice, 
transformată în raia. lar după ce voi supune Europa, va renaşte sub 
domnia mea glorioasa «Pax Romana». Dar sub o nouă denumire: 
«Pax Otomana».” 

Draperiile de la intrare fură date la o parte şi un paj îşi făcu 


— 160 — 


intrarea prosternându-se. g 

— Zaganos-Paşa roagă pe Inălțimea Voastră să-l primească. Are 
să vă supună o comunicare urgentă. 

Şi sultanul şi Khalil îşi ridicară privirile de pe tabla de şah. De la o 
vreme, marelui vizir i se încrâncena pielea numai când auzea 
numele lui Zaganos. 

Bătăiosul vizir al armatei intră, plecând genunchiul în faţa lui 
Mehmed. 

— Ce s-a întâmplat, Zaganos? îl întrebă padişahul. 

— Un genovez, pe nume Zaccaria, a sosit în clipa aceasta din 
Galata, aducând o informaţie importantă! Foarte importantă! 


xxx 


Giacomo Coco îmbrăţişă cu privirile calota de catifea neagră a 
cerului încrustat cu scăpărări de stele. Apele negre, uşor 
fosforescente, ale Cornului de Aur păreau să fie o replică a 
văzduhului. Mai erau două ceasuri până ce zorile aveau să mijească 
la orizont. Acum era timpul potrivit pentru atac. Grupul de nave 
destinate să pornească în expediţia nocturnă aştepta semnalul de 
plecare. 

Căpitanul Coco încercă să scruteze întunericul care învăluia 
Marea de Marmara. Indeobşte, la ora aceasta porneau să se 
reverse dintr-acolo pânze sidefii de ceaţă. Ceaţa ar fi fost 
binevenită, căci ar fi ocrotit corăbiile creştine, ascunzându-le 
vederii observatorilor turci de pe navele din Cornul de Aur ori de pe 
înălțimile Perei. Coco încerca să-şi strunească nerăbdarea. In ajunul 
unei bătălii ostaşul trebuie să-şi păstreze capul limpede şi nervii 
domoliţi. 

Aşteptarea încordată a lui Coco îşi găsi recompensa. La gura 
golfului apăruse peretele alburiu al unui banc de ceaţă. In curând 
primele zdrenţe de negură împresurară greementul corăbiilor 
creştine. La un semn al căpitanului, un marinar din preajma sa îşi 
duse mâinile la gură şi scoase la intervale regulate cinci ţipete de 
bufniţă perfect imitate. Ancorele care muşcaseră până atunci 
nisipul din străfundurile apelor prinseră să se ridice fără zgomot. 
Apoi navele se puseră în mişcare. 

Erau şase la număr. Primele două, corăbii pântecoase blindate 
cu scuturi - asemenea străvechilor drakkare ale vikingilor - precum 
şi cu saltele uriaşe, menite să atenueze şocul ghiulelelor, părăsiră 
pe nesimţite portul Galatei. Pe urmele lor ieşiră două galere cu câte 


— 161 — 


cincizeci şi unu de rame, comandate de Gabriele Trevisan şi de 
Zaccaria Grioni, deschizând drumul la trei fustae ce remorcau 
ambarcaţii încărcate cu materiale inflamabile. Fustae-le erau 
comandate de Giacomo Coco, de Girolamo Morosini şi de Silvestro 
Trevisan. 

Când flotila ieşi din port, echipajele încercară o primă surpriză. O 
flacără uriaşă se ridică pe unul din turnurile dinspre mare ale 
Galatei, iar după ce lumină câteva clipe cerul, se stinse. 

— Să fie cumva un semnal al genovezilor? exclamă îngrijorat 
tuciuriul Antonio din Corfu, secundul lui Coco. 

Căpitanul Coco înjură printre dinţi: 

— AŞ pune rămăşag că ne-au vândut turcilor! Dar cum dracu au 
aflat? 

Flotila creştină străbătea în tăcere apele negre ale golfului, 
apropiindu-se de vasele turceşti. Căpitanul Coco încercă să 
străpungă cu privirile perdelele cernite ale nopţii. Vârfurile 
catargelor navei sale, care până atunci se străduiseră parcă să 
desţelenească stelele, se pierdură în primele pânze de ceaţă. 

— Bine că se lasă negura! 

— lată şi vasele turceşti! îl preveni secundul, arătând cu mâna 
siluetele negre ale unor corăbii grupate în golfuleţul Mandrachion 
din fundul Cornului de Aur. 

— Doamne-ajută! zise în şoaptă Coco. 

Cele două nave blindate - avangarda flotilei creştine - înaintau 
cu încetineală, căci erau greoaie şi anevoie de manevrat. 

Deodată zeci de tunuri prinseră să reverse avalanşe de ghiulele 
asupra vaselor venețiene. 

— Trădare! zbieră Coco, uitându-se la gheizerele de apă ce se 
ridicau în jurul corăbiilor. 

— Am ratat-o! strigă Antonio. Ce facem? Ne întoarcem la bază? 

— Nu! urlă Coco. Mergem înainte! Mereu înainte! 

— Ne sinucidem, Messer Coco! îl avertiză secundul. 

— Înainte! repetă îndârjit căpitanul. 

Corăbiile blindate din capul coloanei îşi încetiniră mersul şi se 
dădură la o parte, spre a deschide drum galerelor şi fustae-lor. 
Apoi, spre furia lui Coco, făcură un larg ocol, spre a se înapoia în 
port. 

— Inainte, Messer Antonio! răcni Giacomo Coco. Dacă celelalte 
vase ale noastre dau înapoi, noi ne continuăm drumul! 

Şi galerele se opriră. 


— 162 — 


— Atacăm fără să fim acoperiţi? întrebă perplex secundul. 
— Înainte, Messer Antonio! Înainte! Atacăm singuri! 

Fustae lui trecu printre galerele creştine imobilizate din cauza 
bombardamentului turcesc. 

— Aprindeţi materialele inflamabile! ordonă Coco. 

Cu mâinile sprijinite de parapetul dunetei, se uita la corăbiile 
otomane de care îl despărţeau mai puţin de cincizeci de metri. De 
pe ambarcaţiile cu materiale inflamabile se ridicară brusc vâlvătăi 
uriaşe, luminând şi marea şi cerul, şi navele creştine, şi vasele 
turceşti. 

— Peste câteva clipe intrăm în mijlocul flotei otomane, ca lupul 
în stână! strigă surescitat Giacomo Coco. 

Distanţa dintre fustae şi primele corăbii turceşti se micşora 
vizibil. 

— Chiar dacă ne e scris să murim, ne vom vinde scump pielea! 
exclamă exaltat căpitanul. 

O ghiulea căzu asupra pupei înalte, rănindu-l pe secund, dar fără 
să producă stricăciuni părţilor vii ale navei. 

— Înainte! strigă Coco prin portavoce marinarilor săi. Încă puţin 
şi dăm foc corăbiilor turceşti! 

A doua ghiulea căzu însă în plin, desfundând vasul. Apa năvăli 
peste vâslaşi. Alt proiectil trecu vâjâind pe deasupra dunetei, 
smulgând braţul stâng al căpitanului. Cramponat cu mâna dreaptă 
de parapet, Coco urla zănatic: 

— Inainte! înainte! Suntem aproape de ţintă! 

Din ciotul braţului stâng venele secţionate împroşcau sânge, 
maculându-i zalele. 

Turcii îşi concentraseră tirul asupra fustae-i lui Coco, spre a o 
scufunda mai înainte ca aceasta să pătrundă în mijlocul vaselor 
otomane. Alte ghiulele îi spintecară părţile vii. In mai puţin de un 
minut fustae fu înghițită de valuri laolaltă cu cea mai mare parte 
din echipaj. Câţiva marinari izbutiră să se salveze din naufragiu, 
înotând până la mal. Dar acolo fură capturați de turci. 

Tunurile otomane îşi îndreptară tirul asupra celorlalte nave 
creştine. Galera comandată de Gabriele Trevisan, lovită sub linia de 
plutire, începu să ia apă. Marinarii se străduiră să astupe spărtura 
cu tot ce găsiră la îndemână. Trevisan îndreptă prova navei spre 
baza de plecare. 

Deruta creştinilor spori înflăcărarea osmanlâilor, care trecură la 
contraatac cu toate cele optzeci de nave ale lor. Galerele 


— 163 — 


venețiene, urmate de fustae-le rămase intacte, scăpară cu fuga. 
Corăbiile blindate din avangardă fură surprinse de galerele turceşti, 
care le înconjurară. Marinarii osmanlâi se avântară la abordaj sub 
comanda personală a lui Hamza-Paşa. Marinarii creştini de pe 
navele împresurate îşi dovediră şi de data aceasta priceperea şi 
vitejia. După o luptă care dură până în zori, izbutiră să se degajeze 
şi să se retragă în portul Galatei. 

Pe drumul de întoarcere, galera lui Trevisan se scufundă. 
Căpitanul şi o parte din marinarii săi izbutiră să ajungă înot la 
fustae-le creştine. 

Expediția imaginată de Giacomo Coco se încheiase cu un fiasco. 
Creştinii pierduseră numai două nave şi un număr relativ mic de 
oameni. Dar consecinţele acestui insucces erau grave. Dovediseră 
că turcii nu mai puteau fi scoşi din Cornul de Aur, ceea ce era 
esenţialul. 


xxx 


Cardinalul Bessarion îşi împreună mâinile subţiri, străbătute de 
vine albăstrui, aparente, apoi îşi sprijini coatele de tăblia mesei de 
stejar lustruit. 

—  Monseniore, sunteţi singurul om care aţi putea salva 
Constantinopolele! 

Lumina aurie a lumânărilor aprinse aşternea o tentă gălbuie pe 
obrazu-i translucid ca ceara. Cardinalul avea chipul ascetic, 
trăsăturile accentuate, expresia hieratică. 

— Suveranul Pontif mi-a încredinţat sarcina de a vă adresa un 
suprem apel în numele Bisericii Creştine amenințate de Islamul 
agresiv.  Gloriosul vostru părinte, Jean-fără-Frică, duce de 
Bourgogne, a ridicat flamura cruciaților şi s-a războit la Nicopole cu 
Baiazid Antihrist. Pentru Biserică şi pentru dreapta credinţă creştină 
a suferit canonul captivităţii! Ţie, fiul său, îţi revine misiunea de a-i 
continua lupta! 

Ducele Philippe de Bourgogne, supranumit „cel Bun”, îşi încleştă 
mâinile pe braţele jilţului. Suferințele  constantinopolitanilor, 
descrise pregnant de cardinal, îl impresionaseră profund. Ochii-i 
negri adânciţi în orbite aveau scăpărări de oţel, buzele-i cărnoase 
se strângeau spasmodic, nările-i largi fremătau, exteriorizându-i 
tulburarea. Colanul „Lânii de Aur” sclipea pe catifeaua neagră a 
tunicii lui brodate cu fir. 

— Credeţi, Eminenţă, că nu îmi cunosc datoria de principe 


— 164 — 


creştin? Sunt convins că pasivitatea noastră, a căpeteniilor de state 
din Apusul Europei, încurajează tendinţele de cotropire ale 
osmanlâilor. N-aş fi aşteptat îndemnurile Sfântului Părinte spre a 
porni cu război împotriva păgânului Mehmed al II-lea dacă n-aş fi 
fost redus la neputinţă de o mână de rebeli care-mi sfidează 
autoritatea. Oraşul Gand a ridicat steagul revoltei, Eminenţă! Sunt 
silit să mă bat cu propriii mei supuşi. Dacă nu voi stinge repede 
răzmeriţa din Gand, incendiul rebeliunii se va întinde şi în celelalte 
colţuri ale ţărilor mele. Poate că autorităţile din Gand au abuzat de 
puterile lor. Locuitorii oraşului ar fi trebuit să mi se plângă, nu să-mi 
masacreze soldaţii. Dumnezeu mi-e martor, Eminenţă! Am făcut tot 
ce am putut spre a pacifica spiritele. Dar bunătatea mea a fost 
socotită slăbiciune. Atunci am reacţionat cu brutalitate, căci şi 
răbdarea mea are limite! 

Bessarion îşi făcu rezerve mintale asupra virtuţilor creştineşti 
profesate cu atâta convingere de interlocutorul său. Drepturile 
omului, atât de frumoase în teorie, erau rareori aplicate şi 
respectate de suverani. 

— Însuşi fiul meu Corneille a fost ucis în luptele cu răsculații! 
rosti cu durere în glas ducele. 

„Un bastard mai puţin! Dumnezeu să-l ierte!” cugetă Bessarion, 
care nu se putea elibera de unele prejudecăţi. 

Majordomul apăru în prag. 

— Alteță, episcopul Jean Germain de Chalon roagă să fie primit. 

— Să intre! zise ducele. Apoi se întoarse spre cardinal: Veţi avea 
acum prilejul să constataţi că nu am încetat o clipă eforturile pentru 
a pune temeiul unei cruciade. Episcopul de Chalon se înapoiază de 
la Paris, unde a încercat să-l convingă pe regele Charles al Vil-lea 
de necesitatea participării sale la o coaliţie antiotomană. Acum veţi 
afla, odată cu mine, răspunsul suveranului Franţei. 

Peste câteva clipe episcopul îşi făcu apariţia. Era mărunt, uscat 
ca o mumie şi cu faţa acoperită de o reţea de riduri fine. După ce 
schimbară complimentele uzuale, ducele îl pofti să ia loc. 

— Ce veşti îmi aduceţi, Monseniore? 

Episcopul ridică încet braţele, într-un gest plin de dezolare. 

— Alteță, în ciuda încercărilor mele, n-am reuşit să obţin din 
partea regelui Charles decât foarte vagi promisiuni. Trebuie să 
declar cu tristeţe că am eşuat pe toată linia. 

Zâmbind cu amărăciune, ducele se adresă cardinalului: 

— După cum vedeţi, sunt primul principe suveran care se agită 


— 165 — 


pentru Bizanţ. Ştiţi poate că păstrez relaţii strânse cu creştinii din 
Palestina. Am contribuit cu sume mari la întreţinerea Locurilor 
Sfinte. Am construit pe cheltuiala mea o biserică la Bethleem şi un 
ospiciu pentru pelerini la Ramlah. Am trimis pe Guillebert de 
Lannoy în Polonia, Prusia, Ungaria, Rusia, Valahia şi Moldova, spre a 
trata încheierea unei alianţe creştine anti-islamice. Din ordinul 
meu, Bertrandon de la Broquiere a cutreierat Imperiul Otoman spre 
a culege informaţii asupra puterii militare a osmanlâilor. Prin 
intermediul lui am luat contact cu basileul Constantinos, căruia 
i-am făgăduit sprijinul... lată că evenimente străine de voinţa mea 
mă împiedică să dau urmare acestei făgăduieli. 

Cardinalul Bessarion suspină. 

— Inima mea este îndoliată, Alteță. 

— Trebuie să subliniez, Eminenţă, că eforturile mele nu s-au 
redus la tratative diplomatice şi la încurajări platonice. Corăbii 
burgunde, comandate de Walerand de Wavrin, au pătruns până în 
Marea Neagră, ducând bani şi materiale de război creştinilor. Din 
ordinul meu, Geoffroy de Toisy, cu galerele sale, a despresurat 
Rhodosul, izgonind flota turcească. Cât priveşte Constantinopolele, 
agenţii mei m-au informat demult asupra intenţiilor lui Mehmed. 
Am început atunci să mă pregătesc pentru bătălia pe care o 
socoteam inevitabilă. Gandul mi-a răsturnat însă toate planurile. 
Acest război civil mi-a golit tezaurul. 

— Situaţia este într-adevăr complicată! conveni Bessarion. 

Majordomul anunţă că cina este servită. 

— Să trecem la masă! îi pofti ducele pe cei doi clerici. Vă rog să 
iertaţi frugalitatea cinei, dar ţările mele se află în plin război. 

Când se instalară la masa lungă din sala de mâncare, ducele se 
uită cu tristeţe la pereţii de piatră dezgoliţi de orice podoabe. 
Numai necesităţile militare îl siliseră să-şi instaleze cartierul 
general în acest castel cu înfăţişare severă de temniţă. Resimţea 
lipsa confortului şi a luxului din palatele lui. Slujitorii aduseseră 
vinurile şi primele feluri de bucate. 

Philippe de Bourgogne se uită cu îngrijorare la ferestrele 
acoperite de draperiile nopţii. 

— Vă supără ceva, Alteță? întrebă cu solicitudine episcopul de 
Chalon. 

— In seara aceasta ducesa trebuia să sosească de la Bruges. Mă 
nelinişteşte întârzierea ei. Drumurile sunt nesigure. 

Ducele abia dacă se atinse de vânatul pregătit cu rafinament, de 


— 166 — 


vinurile excelente. În schimb, înalții prelați onorară cum se cuvine 
cina. 

Un ofiţer intră, se plecă la urechea ducelui şi îi raporta ceva în 
şoaptă. Chipul acestuia se alteră. Un muşchi al obrazului începu 
să-i tremure. După ce ofiţerul termină ce avea de spus, Philippe de 
Bourgogne îşi şterse cu batista fruntea transpirată, apoi se adresă 
invitaţilor săi: 

— Am trecut printr-o mare emoție! Soţia mea, ducesa Isabelle, a 
fost victima unei tentative de răpire. Trăsura ei, atacată de un 
numeros grup de membri ai confreriei rebele „Verte-Tente”, a putut 
fi despresurată datorită eroismului escortei militare. Acum se află în 
drum spre castel. Vă rog să mă iertaţi, dar am să ies în 
întâmpinarea ducesei. Continuaţi cina fără mine. Poate că vom lua 
împreună desertul. Sper să mă înapoiez până atunci. 

Philippe de Bourgogne părăsi grăbit sala de mâncare, urmărit de 
privirile ecleziaştilor, care se ridicaseră din jilţuri. 

Cardinalul Bessarion suspină cu amărăciune: 

— S-ar spune că toate forţele răului s-au coalizat împotriva 
Bizanțului spre a-l condamna la pieire! 


xxx 


Deşi luna lui aprilie era pe sfârşite, vremea nu se arăta deloc 
milostivă cu mult încercata populaţie a Constantinopolelui. Dinspre 
munţii îndepărtați ai Armeniei se porniseră nişte vânturi reci, 
turbate, care risipeau norii, stârneau talazuri înspumate pe Marea 
de Marmara, ridicau trâmbe de praf, şuierau prin poduri, culcau la 
pământ iarba firavă, smulgeau crengile copacilor, despuiau de flori 
tufele de liliac. 

Pe culmile cortului imperial otoman, vast cât un palat, flamurile 
de mătase de zbuciumau, făcând să vibreze stâlpii susţinători. În 
faţa draperiilor de la intrare, ermetic închise, se plimbau, asigurând 
paza, ostaşi înveşmântaţi în zale şi cu chivăre strălucitoare ca 
argintul. 

Apoi vânturile năprasnice  căzură brusc. Deasupra 
Constantinopolelui se oploşi o căldură umedă, moleşitoare, 
neobişnuită pentru un început de mai. In aer pluteau tot felul de 
miasme mefitice. Duhoarea gunoaielor intrate în putrefacție, fumul 
greu şi înecăcios răspândit de incendii, un miros dulceag, 
dezgustător, de cadavru, la care se adăugau exalări de urină 
încinsă şi de fecale, se lipeau de nări, îmbâcseau hainele, se 


— 167 — 


aciuiau prin case, pătrundeau în biserici, pluteau pe străzi şi prin 
grădini, prevestind parcă un sfârşit de lume. 

Nimeni nu se mai preocupa de curăţenia oraşului. Bărbaţii valizi 
care răspunseseră la apelurile disperate ale basileului făceau de 
veghe pe fortificaţii. Alţii, tot atât de zdraveni, se furişau ca 
guzganii prin locuri tainice, spre a nu da ochii cu patrulele de 
jandarmi şi cu ofiţerii recrutori. Speculanţii, oricând amatori să se 
îmbogăţească de pe urma mizeriei şi a lipsurilor celor mulţi, îşi 
frecau mâinile, încântați de criza alimentară crescândă. Proviziile 
dispăruseră pe nesimţite de pe piaţă. Preţurile înregistrau salturi 
ameţitoare. In faţa brutăriilor, a măcelăriilor, cozile se lungeau şi se 
îngroşau zilnic. Oamenii se învrăjbeau din orice nimicuri. Foametea 
deschidea perspective înspăimântătoare. Jafurile, crimele, violurile 
se înmulţiseră. Bolnavii erau evacuaţi din spitale spre a se face loc 
răniților aduşi de pe ziduri. Autorităţile poliţieneşti reduse la 
minimum - căci cea mai mare parte din efective întăreau trupele 
de apărare de pe fortificaţii - nu mai erau capabile să facă faţă 
valului de infracţiuni. In această ambianţă sumbră se răsturnase 
ierarhia valorilor. Speculanţii şi furnizorii de bunuri alimentare 
deveniseră cele mai importante personaje. Succesele militare ale 
osmanlâilor, oricât de mărunte, luau proporţii de catastrofă în 
imaginaţia constantinopolitanilor, creând o atmosferă de panică. 
Domnea un general simţământ de nesiguranţă în ziua de mâine. 

Inspăimântaţi de spectrul foametei, mulţi luptători fugeau de pe 
ziduri, spre a procura hrană celor de acasă. Dezertările deveniseră 
atât de alarmante, încât împăratul - spre a preveni o revoltă a 
trupelor - hotărî să îngăduie oamenilor de pe fortificaţii să se 
bucure de scurte învoiri prin rotaţie. Beneficiau cu precădere de 
această măsură familiştii cu mulţi copii. Invoiţii aveau însă obligaţia 
să se înapoieze pe ziduri de îndată ce trompetele ar suna alarma. 

In ciuda acestor măsuri, dezertările se înmulţiseră. Se 
constituiseră patrule care circulau pe străzi în căutarea fugarilor. 
Podesta-ul Galatei nu admisese ca genovezii de sub jurisdicţia lui 
să fie arestaţi de romei. Cu aprobarea împăratului Constantinos, 
fuseseră alcătuite patrule genoveze care urmăreau numai pe 
dezertorii genovezi. De cele mai multe ori acestea închideau ochii, 
făcându-i scăpaţi pe conaţionalii căzuţi în greşeală. Bailul Giacomo 
Minotto pretinsese acelaşi privilegiu pentru venețienii săi. Basileul 
se înclinase, acordându-le aceleaşi drepturi ca şi genovezilor. 

Relaţiile dintre genovezi şi venețieni, deja încordate, se 


— 168 — 


înrăutăţiseră şi mai mult după eşuarea tentativei căpitanului Coco. 
Venețienii atribuiau înfrângerea lor trădării genovezilor, iar aceştia 
le luau în derâdere nepriceperea în domeniul militar. Conflictele şi 
încăierările între resortisanţii celor două republici italieneşti se 
înmulţeau îngrijorător. 

Un incident aparent fără importanţă avea să provoace un conflict 
cu urmări grave. Pe o stradă lăturalnică din apropierea Blachernelor 
se afla o tavernă unde soldaţii nefamilişti învoiţi îşi petreceau cu 
predilecție timpul liber. Se adunau acolo de-a valma şi romei, şi 
venețieni, şi catalani, şi români, şi genovezi. Într-o seară îşi făcu 
apariţia în local o patrulă genoveză, comandată de un ofiţer, care 
căuta de câteva zile doi sergenţi genovezi dezertori. Potrivit 
uzanțelor, comandantul patrulei avea dreptul să identifice pe 
oricine, dar nu putea aresta decât pe conaţionalii săi. După ce 
examină actele câtorva soldaţi, ofiţerul se opri la o masă unde un 
uriaş între două vârste, îmbrăcat într-o cămaşă de zale, contempla 
cu ochi tulburi cana cu vin din faţa sa. 

— Actele! ceru comandantul patrulei, întinzând mâna. 

Şi îmbrăcămintea lui şi vorbirea îi trădau apartenenţa genoveză. 

Uriaşul cu ochi tulburi ridică privirile, neînţelegând despre ce e 
vorba. 

— Hei, n-auzi? Actele! repetă răstit comandantul patrulei. 

Uriaşul îi scuipă în palma întinsă. 

— Marş d-aici, genovez puturos! Să-i ceri actele lui tac-tu! 

infuriat, ofiţerul ridică palma plină de salivă şi îl lovi peste obraz. 
Uriaşul se ridică fulgerător în picioare şi, scoțând de la centură un 
pumnal, îl înfipse în gâtlejul ofițerului, care se nărui pe podea 
horcăind. Soldaţii de sub comanda lui scoaseră săbiile şi se 
năpustiră asupra namilei. Acesta încercă să se apere. 

— Săriţi, fraţi venețieni! Ticăloşii care l-au vândut pe Coco vor să 
mă ucidă! zbieră gutural. 

De la celelalte mese săriră câţiva soldaţi, toţi venețieni, şi se 
repeziră cu armele sus asupra patrulei. Interveniră şi genovezi de la 
alte mese. In câteva clipe, încăierarea îi cuprinse pe toţi. Morți şi 
răniţi căzură din amândouă taberele. O companie bizantină care 
trecea întâmplător prin faţa cârciumii interveni, atrasă de zgomot, 
puse capăt luptei şi arestă soldaţi atât din rândurile genovezilor, 
cât şi ale venețienilor. 

Informat de acest incident încheiat cu numeroşi morţi, împăratul 
convocă la palat pe bailul venețian şi pe podesta-ul genovez. 


— 169 — 


Aceştia îşi aduseră învinuiri reciproce, încercând să-şi disculpe 
resortisanţii. Minotto ceru basileului să aplice pedepse aspre 
soldaţilor genovezi, iar Lomellino îi pretinse să ia măsuri severe 
împotriva soldaţilor venețieni. Şi unul şi celălalt îl preveniră că o 
repetare a incidentului ar putea declanşa un adevărat război între 
supuşii celor două republici. 

impăratul îi privi cu gravitate şi tristeţe. 

— Imi cereţi, cu alte cuvinte, să-mi asum rolul de arbitru, să 
stabilesc vinovăţiile şi să aplic sancţiuni exemplare. Vina o purtaţi 
fiecare dintre dumneavoastră. Vă lăsaţi orbiţi de prejudecăţi, de 
duşmănii meschine, acum, când Islamul ne ameninţă pe toţi cu 
anihilarea! Întinse braţele spre cei doi italieni, care se înfruntau cu 
privirile: Vă implor! Străduiţi-vă să uitaţi rivalităţile sterile! Trebuie 
să înţelegeţi că existenţa noastră, a tuturora, atârnă de un fir de 
păr şi că numai o unire strânsă ne mai poate salva! Cucerirea 
Constantinopolelui ne-ar afecta nu numai pe noi, ci şi pe voi! 
Credeţi că turcii ajunşi stăpâni ai acestui oraş vă vor mai tolera 
prezenţa, aşa cum am tolerat-o noi? Mai devreme sau mai târziu vă 
vor expulza! In noi aveţi un partener cu care se poate trata. Turcii 
însă nu acceptă compromisuri! Dacă vă închipuiţi că va fi altfel, vă 
faceţi iluzii! 


xxx 


Soarele obosit care la Constantinopole se străduia să străpungă 
cu razele sale pătura groasă de pâclă gălbuie, murdară, oploşită 
asupra oraşului, strălucea cu toată vigoarea pe cerul senin al 
Veneţiei, scăldând în lumina-i aurie, pastelată, şi clădirile albe 
cioplite parcă din fildeş, şi canalele şerpuitoare brăzdate de 
gondole, şi marea albastră, netedă ca un lac. 

Într-una din încăperile de paradă ale măreţului Palazzo Loredan, 
fiica cea mare a lui Pietro Loredan, căpitanul general al armatelor 
Serenissimei Republici, primea cu tot ceremonialul felicitările 
prietenilor şi ale rudelor, care se întreceau a lăuda drăgălăşenia şi 
precocitatea primului ei nou-născut. 

La numai 13 ani şi jumătate, Isabella Loredan fusese căsătorită 
cu Giacomo Corner, un cvadragenar încă verde. Diferenţa mare de 
vârstă nu conta, fiindcă alianțele matrimoniale între marile familii 
se încheiau în virtutea unor interese superioare ce nu ţineau seama 
de sentimentele soţilor. 

Tânăra mamă era instalată într-un pat cu polog înalt, împodobit 


— 170 — 


cu brocarturi scumpe. Pernele şi cearşafurile erau de mătase albă, 
tivită cu dantelă de aur. De mătase erau şi scutecele pruncului din 
leagăn. 

In încăpere se îmbulzeau, potrivit datinii, doamne şi seniori în 
costume de o mare bogăţie, acoperite cu giuvaere. Servitori în 
livrele cu culorile familiei Loredan serveau vizitatorilor răcoritoare şi 
dulciuri. Intr-un salon alăturat, lutieri şi flautişti executau în surdină 
cântece vesele. 

— Messer Luigi Dandolo! rosti cu solemnitate majordomul care 
stătea în dreptul intrării şi anunţa pe noii-veniţi. 

Luigi Dandolo era nu numai purtătorul unui nume ilustru, ci şi un 
personaj important. Membru al Marelui Consiliu, stăpânea o avere 
uriaşă. Dandolo se apropie de patul Isabellei, o salută înclinându-se 
adânc, apoi o firitisi pentru fericitul eveniment. Tânăra mamă îi 
mulţumi, arătându-i cu mândrie vlăstarul. 

— N-ai impresia că este cel mai superb copil din Veneţia, Messer 
Dandolo? rosti ea cu încântare. 

Veneţianul o asigură cu toată seriozitatea că îi împărtăşea 
opinia. După acest schimb de amabilităţi, se apropie de căpitanul 
general Loredan, care perora în mijlocul unui grup de senatori 
despre tratatul semnat recent la Lodi între delegaţii Veneţiei şi 
Francesco Sforza, condotierul ajuns stăpân al Ducatului milanez. 

— Trebuie să fim mândri fiindcă Serenissima Republică a 
transformat Adriatica într-un lac venețian! Graţie victoriilor noastre, 
Ravenna, Bergamul, Cremona, Trenta, Istria, precum şi întreaga 
Dalmaţie întregesc astăzi imperiul nostru continental. 

— Foarte frumos, Messer Loredan, interveni Luigi Dandolo, care 
ascultase cu interes tirada căpitanului general. Dar 
concentrându-vă preocupările asupra Italiei şi Dalmației, aţi neglijat 
coloniile noastre de peste mări, comerţul nostru cu Orientul, flota 
noastră de război. Aţi uitat că bogăţia şi gloria provin din comerţ. 
Războaiele continentale ne sporesc prestigiul, dar ne secătuiesc 
tezaurul. 

Messer Loredan nu se supără fiindcă era contrazis. Cunoştea 
opiniile lui Dandolo şi le respecta. Dar ca şi dogele Francesco 
Foscari, socotea imperios necesară continuarea politicii care 
urmărea să extindă şi să consolideze posesiunile teritoriale din 
peninsula italică. 

— În curând vom acorda toată atenţia şi imperiului nostru de 
peste mări, răspunse conciliant căpitanul general. 


— 171 — 


— În curând? rosti cu ironie Dandolo. Termenul e vag. Veneţia a 
încheiat nu demult un tratat prin care otomanii se angajau să nu-şi 
construiască o flotă navală proprie, acest drept fiind rezervat în 
întregime republicii noastre. Astăzi Mehmed al II-lea dispune de 
câteva sute de vase militare. Posesiunile noastre din Orient sunt 
astfel serios amenințate. 

— Mehmed al ll-lea este prea încurcat cu asediul 
Constantinopolelui, ca să se mai preocupe şi de noi, interveni 
senatorul Lorenzo Gradenigo, un partizan convins al dogelui 
Francesco Foscari. 

— Credeţi că sultanul se va declara sătul după ce va cuceri 
Constantinopolele? replică persiflant Luigi Dandolo. Işi va îndrepta 
privirile asupra ultimelor posesiuni bizantine din Moreea, apoi va 
veni rândul nostru. 

Printre personajele prezente la discuţie se afla şi Jacopo Foscari, 
fiul dogelui. Jucându-se cu verigile colanului său de aur, zâmbea 
enigmatic. Dandolo continuă cu patos: 

— Este mai mult decât trist faptul că astăzi se găsesc venețieni 
care fac jocul sultanului, strecurându-i informaţii militare secrete, 
furnizându-i pe sub mână tunuri şi pulbere detonantă. 

— Acesta este un lucru foarte grav! zise Loredan încruntându-se. 
M-ar durea să aflu că unii venețieni se îndeletnicesc cu asemenea 
operaţii! 

_ Intrarea în sală a lui Andrea Soranzo, membru al Colegiului şi 
„Inţelept al Scrisorilor” - secretar de Stat al armatei şi al marinei - îl 
făcu pe Loredan să întrerupă discuţia cu senatorii şi să-i iasă în 
întâmpinare. După ce se întreţinu câteva momente cu Soranzo, îl 
lăsă în compania unui grup de invitaţi şi se înapoie la Luigi Dandolo, 
pe care-l luă deoparte. 

— Messer Dandolo, declaraţiile dumitale de adineauri mi-au 
inspirat mari îngrijorări. Eşti sigur că există venețieni care 
furnizează armament turcilor? 

— Îmi menţin afirmaţiile, Messer Loredan. Dispun de informaţii 
dintr-o sursă extrem de serioasă. Pe frontul din Moreea au fost 
capturate bombarde turceşti având imprimată pe chiulasă marca 
unui atelier venețian în care au fost turnate. 

— Pot să cunosc şi eu sursa dumitale? 

— De ce nu? N-am de gând să păstrez taina. leri de dimineaţă 
am primit vizita unui trimis al despotului Demetrios Paleologos, 
fratele basileului Constantinos. Despotul, cu care întreţin relaţii 


— 172 — 


comerciale, mă roagă să informez Senioria asupra faptelor pe care 
ţi le-am menţionat şi, totodată, să înlesnesc agentului său o 
audienţă la doge. Romeii au urgentă nevoie de ajutoare. Altfel, 
întreg edificiul bizantin - sau bruma care a mai rămas din el - se va 
nărui sub loviturile turcilor. 

Chipul lui Loredan se înnoură. 

— Lucrurile nu-s chiar atât de simple. Dacă trimisul despotului 
Demetrios se înfăţişează în calitate de agent diplomatic, te expui 
unor mari primejdii. Ştii bine că nobilii venețieni nu au permisiunea 
să ia contact cu agenţii diplomatici străini. Dacă omul dumitale se 
prezintă ca un simplu neguţător care vorbeşte în numele său, poţi 
încerca să-i mijloceşti o audienţă. 

— Iţi mulţumesc pentru sugestie, Messer Loredan. La prima 
şedinţă a Marelui Consiliu voi ridica oficial chestiunea ajutorării 
militare a Bizanțului. Mă întreb de ce nu s-a făcut nimic până 
acum? 

Căpitanul general şovăi o clipă. 

— S-au întâmplat oarecare ciudăţenii, Messer Dandolo. Amiralul 
Alvisio Longo a primit dispoziţii din partea Colegiului să se 
deplaseze cu flota sa în insula Tenedos, în vederea ajutorării 
Constantinopolelui. Indată după sosirea sa la Tenedos, va deschide 
un plic, ce i s-a încredinţat în ziua plecării sale din Veneţia, unde va 
găsi instrucţiuni noi. 

Luigi Dandolo făcu un gest de nerăbdare: 

— Formalismul acesta desuet ne ucide! Cunoşti instrucţiunile 
cuprinse în plicul încredinţat lui Longo? 

Căpitanul general ridică din umeri. 

— Secretomania căpeteniilor venețiene a devenit proverbială. Eu 
însumi, şeful ierarhic al lui Longo, nu cunosc conţinutul 
instrucţiunilor. De ce? Pentru că fiecare demnitar este suspectat! 
De când cu înalta trădare a lui Marino Falier, nici dogele nu mai 
inspiră încredere Senioriei! 

A doua zi de dimineaţă o scrisoare anonimă fu aruncată în 
faimoasa „Bocca del Leone” - Gura Leului - din palatul Consiliului 
celor Zece. Discuţia purtată de căpitanul general Loredan şi de 
Luigi Dandolo era relatată amănunţit. Nu fuseseră omişi nici 
senatorii prezenţi la convorbire. 

O jumătate de oră mai târziu, mesajul anonim ajunse pe masa de 
lucru a consilierului Gabriele Moro, unul dintre cei trei Capi de; 
Dieci, ales a prezida Consiliul pe luna în curs. 


— 173 — 


Competența Consiliului celor Zece era largă, iar puterile lui, 
nemărginite. Nimeni nu scăpa controlului său. Nici dogele însuşi nu 
era imun. Măsurile luate de Consiliu aveau în vedere numai 
interesele Republicii şi raţiunea de Stat. Activitatea înalţilor 
demnitari,  trădările,  comploturile, supravegherea agenților 
diplomatici, crimele nobililor, secretele politicii externe, falsificarea 
banilor, supravegherea lucrătorilor din ateliere, în cap cu sticlăriile 
din Murano, poliţia teatrelor, a bisericilor, a balurilor mascate 
constituiau numai câteva din aspectele activităţii Consiliului. 
Membrii săi erau aleşi pe câte un an, fără a li se putea reînnoi 
mandatul. Nu primeau nicio retribuţie pentru îndeplinirea acestei 
sarcini, care era socotită o mare cinste, dar şi o grea povară. 
Procesele se judecau în secret, iar sancţiunile erau foarte severe. 
Decapitarea sau încarcerarea în temuta temniţă „Dei Piombi” 
constituia un coşmar pentru mulţi venețieni. 

Gabrielle Moro citi cu atenţie scrisoarea anonimă, apoi convocă 
în cabinetul său pe cei trei spioni care participaseră la recepţia de 
la Palazzo Loredan. Toţi aceştia erau nobili cu nume răsunătoare, 
dar cu mijloace materiale reduse. Pentru informaţiile furnizate 
primeau compensaţii băneşti care le asigurau subzistenţa şi 
posibilitatea de a se prezenta decent în societate. Spionii - care nu 
se cunoşteau între ei - fură primiţi pe rând de Moro. Versiunile lor 
coincideau. 

Acuzaţiile formulate de Luigi Dandolo erau atât de grave, încât 
Moro hotărî să convoace Consiliul celor Zece în şedinţă plenară. 
Dezbaterile se ţinură, ca de obicei, în taină. După ce expuse faptele 
şi înfăţişă piesele de la dosar, Gabriele Moro se adresă colegilor săi: 

—  Invinuirile aduse de Luigi Longo se coroborează cu unele 
indiscreţii săvârşite de personaje din anturajul dogelui. Cert este că 
secretele de stat divulgate nu puteau fi cunoscute decât de el, de 
consilierii săi, sau de cei trei înţelepţi. Dintr-un mesaj redactat în 
cod şi găsit asupra unui individ dubios reiese că informaţiile despre 
care a făcut menţiune Dandolo erau destinate turcilor. Din 
nefericire, nu am obţinut suficiente lămuriri de la acest ins, căci în 
timpul cercetărilor s-a sinucis în celulă, prin otrăvire, desigur 
înspăimântat de torturile la care ştia că va fi supus. Un semn de 
întrebare îl reprezintă modul în care şi-a procurat otrava. Cert este 
că individul avea legături în afară. Sunt de părere ca persoanele 
suspecte, indiferent de poziţia lor, să fie puse sub supraveghere. 

Consilierul Niccolo Molin făcu o propunere tulburătoare: 


IA 


— Găsesc necesar să fie urmărit pas cu pas Jacopo Foscari, fiul 
dogelui. De la o vreme face cheltuieli nebuneşti. Recent am primit 
o scrisoare anonimă verificată ulterior. Potrivit acesteia, acum două 
luni tânărul Jacopo a cumpărat de la bijutierul Gaspare Seminenga 
bijuterii în valoare de cinci mii de ducați, sumă enormă chiar şi în 
raport cu averea familiei Foscari. Bijuteriile respective ornează 
actualmente decolteul Biancăi Bonedimani, o curtezană până mai 
ieri necunoscută. 

Consilierul Marino Malipiero îşi legănă ursuz capul leonin. 

— Dacă bănuielile dumitale se adeveresc, Messer Molin, dogele 
va fi pus într-o situaţie delicată. 

— Evident, va trebui să demisioneze! replică Niccolo Molin cu 
fermitate. 

Consilierii schimbară priviri jenate. Molin, colegul lor, îşi 
precizase pripit atitudinea într-un caz spinos, încă nelămurit. 

— Intre declaraţiile lui Dandolo şi informaţiile mele asupra lui 
Jacopo Foscari exista potriviri tulburătoare, stărui Molin. Insist ca 
fiul dogelui să fie trecut pe lista suspecţilor! 

— Raționamentul dumitale prezintă totuşi o lacună, obiectă 
Marino Malipiero. Jacopo Foscari nu are acces la informaţiile 
secrete. 

Molin îşi mângâie barba scurtă, lăsând să se scurgă câteva clipe 
între intervenţia verbală a lui Malipiero şi propria sa replică. 

— N-ar fi exclus ca dogele să fi scăpat vreo vorbă în cadrul intim 
al familiei. Ştim cu toţii, eminentul nostru şef de stat nu mai este în 
deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Eh, la vârsta lui, 
senilitatea începe să-şi spună cuvântul. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Şi încă ceva! Vă recomand să studiaţi antecedentele tânărului 
Foscari! Sunt foarte instructive! 

Consilierii se mişcară stânjeniţi în jilţurile lor. Primul „şah la 
doge” fusese rostit. Francesco Foscari ridicase Republica 
Serenissimă pe culmile gloriei. Domnia lui durase însă prea mult. 
Dintre consilierii prezenţi, cel puţin jumătate aveau în familie 
candidaţi la tiara ducală. 

Luigi Dandolo era perseverent. Obţinu audienţe la secretarul de 
stat al armatei şi al marinei, la Consiliul celor Zece şi la doge însuşi. 
Inflăcărarea cu care îmbrăţişase cauza Bizanțului muribund nu era 
pe gustul unor personaje cu funcţii de răspundere. Dar nimeni nu-i 
putea reproşa zelul, fiindcă însuşi Senatul hotărâse cu o majoritate 


— 175 — 


confortabilă să acorde un substanţial sprijin militar 
Constantinopolelui. De la acel memorabil vot, entuziasmul 
prietenilor Bizanțului se mai răcise. Dandolo, pe lângă simpatia lui 
constantă faţă de romei şi de cauza lor, avea şi interese materiale 
proprii de apărat. 

Secretarul de Stat al armatei şi al marinei îi dădu un răspuns 
alambicat, care nu-l angaja la nimic. Se mărgini să-l asigure că flota 
militară a Veneţiei va interveni în timp util în sprijinul 
Constantinopolelui. Dandolo părăsi nemulţumit cabinetul de lucru al 
înaltului demnitar. 

La Consiliul celor Zece fu ascultat cu mai mult interes. Atacurile 
sale înverşunate împotriva venețienilor prieteni ai turcilor, dar mai 
ales probele pe care le înfăţişă Consiliului - inclusiv mărturia 
agentului sosit din Moreea - făcură mare impresie, deschizând noi 
perspective anchetatorilor. 

Dogele îl primi pe Luigi Dandolo în prezenţa celor patru consilieri 
ai săi, nelipsiţi ori de câte ori şeful statului dădea audienţe. 
Francesco Foscari îmbătrânise. li tremura bărbia, se cocoşase, 
obrajii îi atârnau ca nişte săculeţi goi. Dintr-o nară i se prelingea o 
picătură tulbure. In ciuda aspectului său decrepit, ochii îi erau vioi, 
strălucitori. 

Fiindcă Dandolo îi cunoştea ostilitatea faţă de musulmani, se 
avântă într-o însufleţită pledoarie în favoarea Constantinopolelui 
asediat. Dogele îl asculta cu emoție vizibilă. „L-am cucerit!” îşi 
zicea Dandolo, în vreme ce-şi debita argumentele antiotomane. 

— Messer Dandolo, Messer Dandolo! îl întrerupse dogele cu 
glasul său tremurat. Poţi să-mi spui... da, poţi să-mi spui... de unde 
ţi-ai cumpărat... Incălţările astea frumoase? 

Nobilul venețian amuţi. Se uită stupefiat la doge, la cei patru 
consilieri impasibili ca nişte statui, la picătura tulbure aninată în 
vârful augustului nas ducal. 

— Le-am cumpărat, Messer Doge, de la meşterul Zorzi, din piaţa 
bisericii Santa Maria dei Miracoli. 

Se înclină adânc şi se răsuci pe călcâie, părăsind dezgustat sala 
audienţelor. 

Când ajunse în Tenedos, amiralul Alvisio Longo desfăcu plicul cu 
instrucţiuni secrete, aşa cum i se recomandase la Veneţia. Işi 
închipuise că măsura de prevedere impusă de Secretarul de Stat al 
armatei şi marinei era datorită temerii de spioni. Spre surprinderea 
lui, constată că i se ordona să aştepte în largul Tenedosului până la 


— 176 — 


20 mai, când îl va ajunge din urmă o flotă comandată de căpitanul 
general Loredan. Acesta va prelua comanda forţelor navale 
venețiene reunite, apoi se va îndrepta spre Constantinopole. Cu 
alte cuvinte, i se recomandau trei săptămâni de inactivitate. 

In acelaşi timp, la Veneţia, căpitanul general Loredan primi alte 
instrucţiuni, potrivit cărora avea să părăsească Adriatica în fruntea 
unei escadre la 7 mai. După ce va face joncţiunea cu flota 
amiralului Longo, va naviga spre Constantinopole, având grijă să 
evite orice ciocnire cu forţele navale otomane. Odată ajuns în 
capitala Imperiului Bizantin, se va pune la dispoziţia basileului 
Constantinos. Secretarul de Stat al armatei şi al marinei socotea că 
până atunci se va fi încheiat pacea între Bizanţ şi Imperiul Otoman. 
In schimbul bunăvoinţei arătate de Serenissima Republică 
basileului, acesta va fi rugat să predea Veneţiei câteva insule, 
precum şi unele localităţi din Moreea. Totdeodată căpitanul general 
va oferi găzduire pe nava sa ambasadorului Bartolomeo Marcello, 
care se va înfăţişa sultanului spre a-l asigura de dorinţa sinceră a 
Veneţiei de a păstra relaţii de prietenie cu Imperiul Otoman. 
Ambasadorului i se recomanda să dea dovadă de tact în negocierile 
cu turcii şi să raporteze Secretarului de Stat pentru afacerile 
externe dificultăţile ivite în cursul discuţiilor. _ 

Loredan se arătă nemulţumit de instrucţiunile primite. In cursul 
unei convorbiri - care luă o întorsătură destul de urâtă - încercă să 
demonstreze Secretarului de Stat al armatei şi marinei că aceste 
întârzieri compromiteau securitatea Bizanțului, a cărui capacitate 
de luptă era deja redusă. 

— Vă rog să lăsaţi aceste probleme asupra mea şi a Secretarului 
de Stat al afacerilor externe, replică sec înaltul demnitar. 
Dumneavoastră încadraţi-vă operaţiile militare în limitele de timp 
cerute de noi. 

Loredan nu mai stărui, spre a nu fi acuzat că solicitudinea lui faţă 
de Bizanţ se datora unor interese materiale. Lăsă deci lucrurile în 
plata Domnului şi se supuse ordinelor superioare... 


xxx 


Basileul Constantinos se mai uită o dată la harta 
Constantinopolelui întinsă pe masa lui de lucru. Literele, contururile 
fortificațiilor, străzilor îi jucau în faţa ochilor. Poate că erau de vină 
flăcăruile lumânărilor smucite de curentul din încăpere. Îşi trecu 
mâna peste faţă. Era istovit. Işi simţea mădularele grele ca nişte 


— 177 — 


pietroaie. Lipsa de somn, de odihnă, îl epuizase. Tunurile turceşti, 
care băteau zi şi noapte zidurile, stârneau un necurmat vacarm, 
punându-i la grea încercare nervii. 

Poate că în noaptea aceasta se va odihni puţin, deşi îi părea 
ruşinos să se culce pe patul său larg şi moale, în vreme ce soldaţii 
lui vegheau pe fortificaţii, ori aţipeau pe furate. Luă sfeşnicul cu 
lumânări de pe masă şi ieşi în anticameră. 

Altădată, curtenii, paijii, slujitorii îi deschideau drumul, purtând 
torţe aprinse, ori girandole cu lumânări albe, de ceară. Astăzi, toţi 
cei valizi se luptau pe ziduri. In palat nu mai rămăsese decât o 
ceată de servitori atât de bătrâni, încât şi moartea îi dăduse uitării. 

In vreme ce umbla prin sălile înalte, pardosite cu marmoră, se 
uita la frescele cufundate în penumbră, la coloanele cu capiteluri 
pierdute în întuneric, la draperiile purpurii, agitate uşor de curenţii 
de aer. Mişcările faldurilor păreau să trădeze existenţa unor inşi 
ascunşi înapoia lor. Odinioară împărații Bizanțului umblau escortaţi 
de ofiţeri şi soldaţi care aveau misiunea să-i apere de asasini. Acum 
el, Constantinos, umbla singur prin palatul pustiu. 

__ Se uita la sălile goale ca şi când le-ar fi văzut pentru întâia dată. 
li păreau străine, fiindcă palatul cunoscut lui era întotdeauna 
luminat a giorno. 

Se întrebă cum vor arăta sălile, acum tăcute şi pustii, când 
hoardele de turci le vor năpădi zbierând şi agitându-şi armele 
mânjite de sânge. 

Grăbi pasul. Ajuns în camera sa de culcare, se aruncă îmbrăcat 
pe patul ocrotit de un polog cu draperii mâncate alocuri de molii. 
Servitorul bătrân care-l slujise treizeci de ani veghindu-i somnul, 
murise. Acum numai duhurile îl mai vegheau. 

In vreme ce stătea cu ochii închişi, cugetul său obosit zămisli o 
viziune de coşmar. Se făcea că alerga singur pe zidurile fortificate 
ale oraşului, sărind peste cadavrele ostaşilor săi, spre a-i respinge 
pe turcii care se urcau ca nişte maimuțe printre creneluri. Ucidea 
zece, dar în locul lor veneau o mie. Scăldat în propria-i sudoare, se 
zbătea înfigându-şi unghiile în cearşafurile umede... 

Târziu, după răsăritul soarelui, se trezi din somn vlăguit, de 
parcă odihna nocturnă nu i-ar fi folosit la nimic. După ce făcu o 
baie, ca să se dezmeticească, se îmbrăcă ajutat de un servitor 
bătrân, căruia îi tremurau şi mâinile şi capul. Când ieşi din 
dormitor, îl găsi pe Demetrios Cantacuzino stând pe un scaun în 
anticameră. La apariţia împăratului, locţiitorul marelui logotet se 


— 178 — 


ridică în grabă. 

— De mult eşti aici? îl întrebă Constantinos. 

— Din zori, Sire. 

— De ce nu m-ai trezit? 

Cantacuzino zâmbi: 

— Dormeaţi atât de bine... 

— Imi aduci vreo veste? 

— În cursul nopţii am primit vizita bailului Minotto, care mi-a 
vorbit cu îngrijorare despre întârzierea ajutorului militar făgăduit de 
Serenissima Republică. Senatul venețian a recomandat încă de 
acum două luni Senioriei să trimită o flotă de război la 
Constantinopole, spre a întări apărarea noastră. Poate că escadra 
aceasta s-a rătăcit prin arhipelag. Minotto mi-a propus să trimitem 
în întâmpinarea ei o navă rapidă, care să vadă cum stau lucrurile. 

— În principiu ideea nu este rea. Nu o văd însă realizabilă. 
Blocada navală otomană e de nepătruns. 

— O brigantină uşoară, cu un echipaj bine antrenat, s-ar putea 
strecura noaptea printre corăbiile turceşti. O încercare n-ar strica. 

Cantacuzino avu un moment de ezitare. 

— Vorbeşte! Nu te sfii! îl îndemnă împăratul. 

— Propunerea lui Minotto mi-a sugerat o idee, pe care am şi 
discutat-o cu câţiva consilieri imperiali. Dacă în locul brigantinei am 
trimite câteva nave de război puternic înarmate, am străpunge 
mult mai uşor blocada otomană. Locţiitorul marelui logotet îşi 
frământă stingherit mâinile, apoi, făcându-şi curaj, adăugă: Am 
să-ţi vorbesc deschis, Sire! 

— Asta şi aştept, Cantacuzino. 

— Aici, în Constantinopole, viaţa Majestății Tale este în mare 
primejdie. Dacă oraşul ar cădea în mâna turcilor - de ce să nu 
analizăm şi această ipoteză? - Măria Ta ar risca o grea captivitate... 

— Sau chiar tragerea în ţeapă. Mehmed m-a prevenit. 

— Am evita o situaţie atât de grea dacă Măria Ta ar părăsi 
Constantinopolele şi s-ar retrage în Moreea, unde ar putea ordona o 
mobilizare generală... Messer Giustiniani Longo, cu care am 
discutat această chestiune, s-a declarat gata să pună la dispoziţia 
Majestății Tale galerele sale, spre a-ţi asigura transportul în condiţii 
de maximă securitate. 

Basileul surâse trist. 

— li mulţumesc pentru gândurile tale frumoase, Cantacuzino. ŞI 
nobilului cavaler Giustiniani îi mulţumesc pentru mărinimoasa lui 


— 179 — 


ofertă. Poate că prezenţa mea în Moreea ar fi de un oarecare folos. 
Dar aici, în Constantinopole, sunt mai necesar. Plecarea mea ar 
nărui moralul apărătorilor oraşului. Nu! Nu-mi este îngăduit să-mi 
părăsesc capitala, tronul, poporul! Căpitanul are datoria să se 
salveze ultimul de pe corabia care se scufundă! Dacă îmi este scris 
să pier apărând zidurile acestui oraş, nu-mi rămâne decât să mă 
supun destinului! Folosiţi prima variantă, Cantacuzino! Trimiteţi 
brigantina! 


xxx 


În miez de noapte, o brigantină cu doisprezece oameni la bord se 
desprinse de cheiul micului port Bucoleon, din extremitatea sudică 
a Constantinopolelui, şi după ce străbătu rada, ocrotită de diguri 
durate în piatră, ieşi în larg. La pupa flutura pavilionul turc, iar 
membrii echipajului purtau turbane, şalvari şi papuci cu vârf 
ascuţit, curbat în sus, după moda orientală. Hârtiile de bord indicau 
drept proprietar al vasului pe un oarecare Ahmed Reşat, neguţător 
de măsline şi de uleiuri vegetale din Antalya. Documentele mai 
precizau că nava adusese un transport de măsline destinat 
serviciului de aprovizionare al armatei otomane concentrate în jurul 
Constantinopolelui, iar acum se înapoia la Antalya, spre a aduce un 
transport de untdelemn. 

Când brigantina ieşi din radă, căpitanul porunci în turceşte să se 
ridice toate pânzele. Marinarii îşi îndeplineau atribuţiile expeditiv şi 
în cea mai adâncă tăcere. Căpitanul stătea lângă cârmaci şi scruta 
întunericul, gata să schimbe ruta dacă i-ar fi ieşit vreo corabie în 
cale. Totdeodată trăgea cu urechea spre a surprinde orice zgomot 
suspect care ar fi trădat apropierea vreunui vas inamic. 

Un marinar tânăr, să tot fi avut 18 ani, tot umblând printre 
cordaje, se izbi cu fruntea de o parâmă. Durerea ascuţită îl făcu să 
scape o înjurătură în greceşte. Ecoul, o palmă grea, aspră şi 
noduroasă, îl izbi peste gură. 

— Dacă ai poftă să înjuri, înjură pe turcește! îi şopti cu ciudă un 
glas aproape de ureche. Ai uitat consemnul? 

— Pe întunericul ăsta nu ne vede nici dracu! ripostă supărat 
tânărul, de data aceasta în turceşte, în vreme ce-şi masa fruntea 
pe care se şi iţise un cucui. 

— Nu ne vede nimeni, dar ne poate auzi. Pe mare sunetele ajung 
foarte departe. 

— Bine, Barbaiani. Am înţeles! 


— 180 — 


— ldiotule, numele meu este Amet! Bagă-ţi în cap treaba asta. 

— Ssst! se auzi alt glas dinspre pupa. 

Brigantina înainta în tăcere. Căpitanul cunoştea atât de bine 
Marea de Marmara, încât se orienta ca în plină zi. 

In ciuda veşmintelor orientale şi a documentelor de bord 
turceşti, întreg echipajul era grecesc, în frunte cu căpitanul 
Kristafis. Acesta avea misiunea să contacteze flota venețiană şi pe 
căpitanul ei general Loredan. Kristafis şi oamenii de sub comanda 
lui ştiau la ce se puteau aştepta dacă ar fi fost capturați de turci. 
Spionajul era pretutindeni pedepsit cu moartea. Doar rafinamentele 
ei difereau de la popor la popor. 

Căpitanul surprinse dinspre dreapta plescăitul ritmat al unor 
vâsle în apele mării. 

— Cârma jumătate la stânga! porunci cu glas scăzut. 

Deodată dinspre stânga se ivi din întuneric prova unui velier cu 
borduri negre, smolite. 

— Ahoi! Ce navă este aceasta? întrebă pe turceşte un glas 
poruncitor. 

— Brigantina „Karagubun” în drum spre Antalya! răspunse 
Kristafis cu cel mai curat accent turcesc. 

Două decenii făcuse comerţ cu Orientul, însuşindu-şi la perfecţie 
limbile turcă, arabă, armeană şi ebraică. 

— Opreşte şi înfăţişează documentele la control! 

— Opresc şi înfăţişez documentele la control! repetă Kristafis 
potrivit uzanțelor navale. 

Dar supunerea lui era doar o stratagemă spre a câştiga timp. 
Brigantina rapidă se îndepărtă de nava otomană cu borduri smolite, 
care rămase în urmă. 

— Opreşte, că trag! se auzi iarăşi glasul aspru al turcului. 

— Am oprit! strigă Kristafis. Dar nu te văd! 

Pe nava turcă se aprinse un felinar, la lumina căruia se desluşiră 
câteva siluete agitându-se frenetic. Folosindu-se de acest punct de 
reper, Kristafis spori distanţa care-l despărţea de corabia duşmană. 
„Le-am scăpat! râse în sinea lui. În noaptea asta neagră pot să mă 
caute mult şi bine!” 

— De ce dracu turcii ăştia umblă fără lumini la bord? şopti 
supărat cârmaciul. 

— Ai mai văzut pisici cu clopoței? replică bine dispus căpitanul. 

Glasul de pe nava turcească se auzea tot mai slab. După un timp 
dispăru cu totul. 


— 181 — 


— Noroc că noaptea e fără lună! zise Kristafis. 

In depărtare se iviră deodată, ieşind parcă din mare, câteva 
lumini orânduite la distanţe egale pe un front larg. 

— Ce mai e şi asta? întrebă cârmaciul perplex. 

— Pisicile cu clopoței! răspunse calm secundul lui Kristafis. 

— Proşti mai sunt! exclamă cârmaciul. Ne strecurăm printre ele 
Şi... valea... 

— Este tocmai ceea ce nu trebuie să facem! ripostă căpitanul. 
Luminile unei nave văzute de pe bordul altei nave aştern pe oglinda 
apelor dâre sclipitoare. Dacă trecem peste aceste dâre, le 
întrerupem luminozitatea şi facem ca silueta brigantinei noastre să 
se contureze precis pe fundalul lor. Ai înţeles? 

Cârmaciul dădu drumul la o înjurătură. 

— O plasă cu ochiuri de lumină, pentru pescuit corăbii creştine, 
rosti secundul. 

Ceilalţi marinari se uitau uluiţi la luminile aliniate în zare. 
Secundul îşi încrucişă fatalist braţele. 

— Mă tem că acum ni s-a înfundat, căpitane! 

— Nu ni s-a înfundat deloc! Avem o portiţă de scăpare. Cotim 
jumătate la dreapta şi ne strecurăm pe lângă navele turceşti, 
navigând de-a lungul țărmului. 

— Pe acolo dăm peste stânci submarine! 

— Le ocolim! Cunosc bine locurile! 

Cârmaciul îşi făcu semnul crucii, apoi, cu o smucire a bărbiei, 
arătă cerul. 

— Dacă nici de data asta nu ne ducem la fund, înseamnă că 
acolo sus cineva ne iubeşte. 


xxx 


Zaganos-Paşa se pregătea să plece la marele cartier general al 
sultanului, când un aghiotant îl preveni că Rafaele Giletti, membru 
al municipalităţii genoveze din Galata, cerea să fie primit în 
audienţă. Zaganos îşi zise că Giletti îi aducea probabil informaţii 
militare, aşa că îl pofti în cortul său. Spre mirarea lui, noul-venit, un 
tip infatuat şi plin de gravitate, îi vorbi cu vizibilă indignare: 

— Bateriile turceşti de pe înălțimile Perei au bombardat şi 
scufundat o navă genoveză încărcată cu mătăsuri. Este inadmisibil! 
Colonia genoveză, credincioasă angajamentelor luate, şi-a păstrat 
până acum neutralitatea. Ori de câte ori a putut, v-a furnizat 
informaţii preţioase asupra taberei creştine. Eşuarea venețienilor 


— 182 — 


de a incendia flota turcă din Cornul de Aur este datorită nouă. ŞI 
care a fost multumirea pentru tot ce am făcut? Aţi scufundat o 
navă genoveză. 

Zaganos îl întrerupse cu brutalitate: 

— In primul rând, schimbă tonul! Te previn că nu stai de vorbă 
cu un reprezentant al autorităţilor bizantine! In al doilea rând, de 
unde voiai să ştie artileriştii noştri că nu au de-a face cu o 
navă-pirat? In portul Galatei sunt ancorate şi corăbii venețiene şi 
corăbii genoveze. Cum să le deosebeşti? In al treilea rând, să nu 
uiţi că numeroşi genovezi luptă contra noastră. Giustiniani Longo, 
fraţii Bocchiardi şi atâţia alţii. Nicio grijă, toţi aceştia sunt înscrişi pe 
catastif! Preaînălţatul meu Stăpân v-a acordat garanţii în schimbul 
neutralității voastre. Dar asta nu înseamnă că vă e îngăduit să 
abuzaţi de bunăvoința lui! 

Descumpănit de contraatacul vizirului armatei, Rafaele Giletti se 
întrebă ce atitudine să adopte. Bănuia că turcilor nu le-ar conveni 
un conflict deschis cu Galata, fiindcă Republica Genoveză s-ar simţi 
obligată să ia apărarea resortisanţilor ei. Şi Zaganos ştia acest 
lucru. Continuă deci pe un ton mai conciliant: 

— Vom face o anchetă în legătură cu cazul semnalat de 
dumneata. Dacă se va dovedi că vasul scufundat este proprietatea 
unui genovez prieten al turcilor, va primi după război despăgubirile 
cuvenite. 

— Nu putem aştepta despăgubirile până la calendele greceşti! se 
îmbăţoşă iarăşi Giletti. Cer să fiu primit de Înălțimea Sa Sultanul! 

După câteva clipe de gândire, vizirul răspunse calm: 

— Bine. Am să-ţi fac pe voie. Dar îţi atrag atenţia: să nu te joci cu 
focul! 

Lui Giletti nu-i plăcu ameninţarea. Va avea el grijă să reclame 
sultanului comportamentul acestui personaj insolent. 

Când se văzu în faţa padişahului, înconjurat de ofiţeri cu chipuri 
crunte, amenințătoare, îşi pierdu din siguranţă. După ce îi ascultă 
păsul, Mehmed îi dădu o replică dură: 

— Navele creştine, indiferent de pavilion, intrate în ultimele luni 
în porturile constantinopolitane, n-au venit spre a face comerţ, ci 
pentru a-l ajuta pe basileul Bizanțului. Pentru mine vasele acestea 
sunt inamice şi le voi trata ca atare. Dacă voiau să facă un negoţ 
cinstit cu Orientul, trebuiau să se adreseze nouă, stăpânii legitimi ai 
Rumeliei şi ai Asiei Mici. De aceşti pirați ne vom ocupa ceva mai 
târziu. Intoarce-te deci la podesta-ul tău şi transmite-i vorbele 


— 183 — 


mele! Pe duşmani îi nimicesc! Pe prieteni îi protejez! Voi, genovezii 
din Galata, îmi sunteţi prieteni. Pe ceilalţi, lăsaţi-i pe seama 
noastră! Acum, pleacă! Drum bun! 

Rafaele Giletti bolborosi câteva cuvinte de mulţumire şi părăsi 
înspăimântat cortul imperial. Când ieşi, se ciocni piept în piept cu 
Yakub-Paşa, care tocmai descălecase. Când şeful serviciului secret 
pătrunse în cort, sultanul analiza situaţia de pe front împreună cu 
generalii săi. 

La apariţia lui Yakub, Mehmed ridică privirile de pe hartă. 

— Ce-i cu tine? _ 

— Sosesc de la Adrianopole, Ilnălţimea Ta, purtător al unei veşti 
bune ca mierea. Jacopo Foscari te încunoştinţează că a reuşit - prin 
oamenii lui - să amâne până la sfârşitul lui mai intervenţia flotei 
venețiene în sprijinul Bizanțului. 

Sultanul îşi pocni satisfăcut palmele. 

— Două săptămâni răgaz? Bravo! Este mai mult decât ne 
trebuie. Nu-i aşa, Karagea? 

Karagea-Paşa răspunse cu patos: 

— In patruzeci şi opt de ore trupele noastre vor pătrunde în 
Constantinopole! Asaltul de mâine va fi hotărâtor! 

— Prietenia tânărului Foscari s-a dovedit extrem de prețioasă, 
interveni Zaganos-Paşa. Ne asigură un interval de timp pe care-l 
vom exploata în cazul că asaltul de mâine nu se va încheia cu 
succesul aşteptat. 

Vizirul armatei prefera să-şi asigure o portiţă de scăpare în cazul 
unui eşec al lui Karagea. Experienţa îl învățase să fie mai prudent. 

— Dar tu ce părere ai, Khalil? întrebă sultanul pe marele vizir 
care păstrase până atunci tăcerea. 

— Mila lui Allah şi geniul Inălţimii Tale ne vor călăuzi pe drumul 
victoriei. 

— Un răspuns frumos, dar prea general, rosti cu ironie sultanul. 

Marele vizir lansă una dintre săgețile lui psihologice, atât de 
supărătoare pentru padişah: 

— Inălţimea Ta, răgazul obţinut de tânărul Foscari ne va îngădui 
să analizăm cu toată seriozitatea perspectivele politice şi militare 
mai apropiate sau mai îndepărtate ale actualei campanii şi să dăm 
totdeodată ascultare glasului raţiunii. 

Mehmed îl privi în ochi. 

— Cu alte cuvinte, să întrezărim o posibilă ridicare a asediului... 

— Este preferabil să acorzi din timp unui act politic inevitabil 


— 184 — 


semnificaţia unei concesii decât să fii silit a-l accepta mai târziu. 
Este o chestiune de nuanţă, care-ţi permite să-ţi păstrezi intact 
prestigiul. 

— Replicile tale, Khalil, sunt mai alambicate decât oracolele 
Pythiei. 

— Sunt rodul înţelepciunii şi al experienţei, Înălţimea Ta. 
Singurele avantaje ale vârstei înaintate. 

Zaganos plasă atunci o frază menită să-l discrediteze pe Khalil 
prin implicaţiile ei ascunse: 

— Este regretabil că marele vizir are atât de puţină încredere în 
armata otomană şi în conducătorii ei. 

— Zaganos-Paşa, nu-mi place să mă las îmbătat de iluzii! ripostă 
Khalil. 

Enervat, sultanul izbi cu cravaşa în carâmbul cizmei sale roşii. 
Discuţia luase o întorsătură neplăcută. O confruntare între adepţii şi 
adversarii războiului cu Bizanțul nu era oportună. 

— Ori de câte ori scoatem sabia pentru a extinde puterea 
credinţei noastre, îndeplinim porunca Profetului, slăvit să-i fie 
numele! 

Tonul lui nu îngăduia replică. Marele vizir socoti totuşi că ieşise 
învingător din acest duel oratoric, de vreme ce însuşi padişahul îi 
pusese capăt. Mehmed schimbă cel dintâi subiectul discuţiei, 
revenind la tânărul Foscari: 

— Fiul dogelui merită o recompensă pe măsura serviciilor sale. 
Yakub, să-i trimiţi din partea mea, peste sumele convenite, o sută 
de perle fine, mari cât nuca, şi o sută de diamante. 

— Aşa voi face, Mărite Stăpâne! 

Mehmed se uită la soarele care se scufunda în norii murdari ce 
tiveau zarea, ca într-un smârc stropit cu sânge. Mâine, când astrul 
va răsări, roşu va fi şi pământul de sângele vărsat de ghiauri... 

Zorii nu apucaseră încă să sfâşie valtrapurile negre ale nopţii, 
când sultanul se instală cu ofiţerii săi pe creasta colinei care 
domina valea râului Lycus şi arcul fortificațiilor cuprinse între 
poarta Sf. Roman şi marele turn al Blachernelor. Vremea era 
răcoroasă, căci se stârnise un vânticel care risipise pâcla din ajun. 
Tabăra turcă era învăluită în linişte, încetase până şi glasul 
tunurilor. 

Pe platforma turnului din flancul stâng al porţii Sf. Roman, 
generalii Chrisogeorghis şi Ravduhas încercau să străpungă cu 
privirile întunericul care acoperea poziţiile inamice. Ici şi colo 


— 185 — 


jăraticul unor focuri de tabără făceau, prin contrast, şi mai neagră 
bezna din jur. 

— Liniştea asta e înşelătoare, zise Chrisogeorghis. 

— l-a ajuns şi pe ei oboseala, opină Ravduhas. Oamenii noştri 
sunt istoviţi. Uite-i, dorm pe unde pot! 

Arătă cu mâna mogâldeţele întinse pe lespezile de piatră. 

— İn câte suntem astăzi, Ravduhas? 

— Mai, şapte, Clarissime! 

Un soldat aduse celor doi generali câte o cană de ceai fierbinte. 

Chrisogeorghis sorbi câteva înghiţituri din băutura reconfortantă. 

— Proviziile de ceai sunt pe terminate, zise Ravduhas. Şi cu 
alimentele stăm tare prost. 

Un soldat care dormea aproape de cei doi generali suspină prin 
somn şi se întoarse pe partea cealaltă. 

La postul său de comandă, Karagea-Paşa încerca să dea lao 
parte cu puterea privirilor perdelele de întuneric. Ofițerii lui de 
ordonanţă stăteau nemişcaţi, aşteptând ordine. 

Din înălţimea colinei ce-i servea drept post de observaţie, 
padişahul - înfiorat de răceala nopţii - îşi freca mâinile spre a şi le 
încălzi. Aştepta cu nerăbdare semnalul atacului. 

— Ai să vezi astăzi, prinţule Radu, cum se cucereşte o cetate! se 
adresă vlăstarului domnesc care dormita pe cal în stânga sa. 

— Da, Sire! bâigui Radu, toropit de somn. 

— Este prima ta bătălie, nu-i aşa? Prima bătălie la care asişti de 
aproape? 

— Da, Sire! 

— Alături de mine ai să înveţi meseria de ostaş! Ai s-o înveţi ca 
nimeni altul! 

— Da, Sire!... 

Căpitanul Bogdanovici, comandantul uneia dintre companiile 
sârbeşti încadrate în armata otomană, se uita cu tristeţe la soldaţii 
lui care aşteptau să intre în luptă. Se gândea la ciudăţeniile soartei 
care îl mâna pe el şi pe sârbii săi, creştini pravoslavnici, să se bată 
pentru victoria Islamului. „Mai mare păcatul!” zise pentru sine, 
scuipând cu greață. 

Sultanul se întoarse către principele Mahmud Anghelos, care 
stătea în dreapta sa, laolaltă cu Hamza-Paşa. 

— Ce face Karagea? De ce nu dă semnalul? În curând are să se 
crape de ziuă! Hamza, trimite un curier la Karagea şi întreabă-l ce 
are de gând? 


— 186 — 


Ultimul lui cuvânt fu acoperit de sunetul limpede al unei goarne, 
care se înălţă în zbor peste capetele mulţimii de soldaţi. Alte sunete 
de goarnă, tot atât de cristaline, se auziră în depărtare. Strigăte de 
luptă ţâşnite din zeci de mii de piepturi răbufniră într-un asurzitor 
torent. Masele de turci se puseră în mişcare, revărsându-se asupra 
zidurilor. 

Sultanul auzea urletele excitate ale războinicilor săi, clinchetul 
de arme, bubuiturile artileriei, tropotul ropotit al şarjelor de 
cavalerie. Dinspre ziduri se ridica un vuiet inform, ca şi când s-ar fi 
prăvălit o avalanşă. „De s-ar lumina mai repede de ziuă!” murmură 
sultanul, mistuit de nerăbdare. Era dornic să afle cu câteva clipe 
mai devreme chipul în care se desfăşura asaltul. Primii curieri 
sosiră, aducând veşti din diferite puncte ale frontului: 

„Primele coloane au atins cu preţul unor grele lupte corp la corp 
poarta Charisia”, raporta Karagea-Paşa. 

„Infanteria noastră, întărită de puternice detaşamente de spahii 
şi de ieniceri, a străpuns apărarea inamică la poarta Sf. Roman”... 

„La poarta Blachernelor trupele noastre atacă în valuri”... 

„De-a lungul zidurilor dintre poarta Melandesia şi poarta Sigma, 
diviziile din Anatolia se străduiesc să dea peste cap apărarea 
inamicului care se cramponează de poziţiile sale”, raporta Işak- 
Paşa. 

„Artileria noastră de pe înălțimile Perei, precum şi tunurile de pe 
navele şi platformele plutitoare amenajate în Cornul de Aur trag 
asupra fortificațiilor lui Heraclius şi asupra porţii Sf. Theodora”, 
raporta Zaganos-Paşa. 

Sultanul era mulţumit. Forţele otomane atacaseră simultan pe 
întreg frontul, spre a angaja trupele inamice în totalitatea lor şi a le 
fixa pe propriile poziţii, astfel încât să nu rămână unitate duşmană 
disponibilă care să poată fi trimisă în zonele expuse unor 
străpungeri. 

Când cerul prinse a se lumina în vioriu spre soare-răsare, 
conturând zidurile, Mehmed începu să desluşească treptat 
furnicarul bătăliei. Spre dezamăgirea sa, turcii nu obţinuseră 
rezultate remarcabile, în ciuda asalturilor repetate. Ghiaurii apărau 
zidurile cu îndărătnicie. Aruncau peste asediatori bolovani, apă 
fiartă, substanţe inflamabile, săgeți, provocând mari pierderi. 

Sultanul auzi un fâşâit caracteristic: cursa dementă a unei 
ghiulele care se apropia de punctul său de observaţie. Cu o 
bufnitură seacă, proiectilul reteză capul unui aghiotant imperial din 


— 187 — 


preajma lui Radu şi seceră torsul unui paşă. Trupurile mutilate ale 
celor doi militari se prăbuşiră din şa, rămânând cu picioarele 
agăţate în scări. Speriaţi, caii rămaşi fără stăpân o luară la fugă, 
târându-le cadavrele prin iarbă. 

Zgomotul proiectilului îl făcu pe sultan să întoarcă instinctiv 
capul spre Radu. Când îl văzu teafăr, respiră uşurat. 

— Puiul de leu trebuie să se înveţe de mic cu mirosul sângelui! 
Nu ţi-a fost frică de moarte, Radule? 

Tânărul prinţ râse, arătându-şi dinţii mici şi albi. 

— Nu mi-a fost, căci în prezenţa lInălţimii Tale, moartea nu mă 
poate atinge! 

Sultanul zâmbi încântat de replica vlăstarului domnesc, apoi îşi 
întoarse privirile spre fortificaţii. Treptat, bucuria din ochi i se 
stinse. Bătălia se desfăşura sterilă... 

După trei ore de eforturi istovitoare şi inutile, Karagea-Paşa se 
văzu nevoit să ordone încetarea luptei şi retragerea unităţilor 
otomane pe poziţiile de plecare. Işak-Paşa şi Zaganos-Paşa îi 
urmară exemplul. Asaltul eşuase... 

După-amiază turcii atacară din nou, cu forţe superioare. 

— Constantinopolele trebuie să cadă înainte de miezul nopţii! 
ordonă sultanul generalilor. 

La poarta Sf. Roman, cavalerul Giustiniani, cu mercenarii săi, 
execută o ieşire spectaculoasă, măcelărind sute de turci. 

In zona râului Lycus, Amer-Beg, un turkoman uriaş, purtătorul de 
drapel al lui Karagea-Paşa, urmat de un puternic detaşament, izbuti 
să se caţere pe ziduri şi să fluture, acolo sus, steagul verde. 
Incurajaţi de isprava lui, osmanlâii îşi sporiră violenţa atacurilor. Un 
băieţandru firav, cu chip de fată, dar cu suflet nebiruit, paj al 
împăratului Constantinos, se strecură ca o şopâriă prin 
învălmăşeală şi, apropiindu-se prin surprindere de Amer-Beg, îi 
străpunse cu sabia beregata. Purtătorul steagului verde se prăbuşi, 
lovit de moarte. Camarazii lui îl răzbunară, năpustindu-se asupra 
pajului şi sfârtecându-l cu hangerele. 

Un contraatac violent, dirijat de generalul Chrisogeorghis 
personal, izgoni pe osmanlâii care se instalaseră pe ziduri. 

Umbrele serii prinseră să coboare asupra câmpului de bătălie, 
când Mehmed, scârbit de incapacitatea generalilor săi, părăsi 
punctul de observaţie şi se întoarse la marele cartier imperial. O 
oră mai târziu, asaltul otoman încetă. 

Í 


În aceeaşi noapte, padişahul îşi convocă generalii, îi învălui într-o 


— 188 — 


privire încărcată de imputări. 

— Marele vizir Khalil nu a greşit când a încercat să-mi 
demonstreze că armatele mele sunt nepregătite. V-am încărcat cu 
decoraţii şi onoruri. Am avut încredere în voi. Constat însă că m-am 
înşelat! incep să cred că nu sunteţi decât o şleahtă de arivişti! 
Numai aşa se pot explica eşecurile noastre repetate. Vă asigur că 
voi face să înceteze această stare de lucruri! Voi înlătura neghina 
din înaltele comandamente ale armatei! Dacă voi fi silit să ridic 
asediul Constantinopolelui, vor cădea multe capete! Sub zidurile 
acestui oraş voi lăsa şiruri de morminte în care-şi vor găsi odihna 
de veci generali şi viziri descăpăţânaţi de securea călăului! 


xxx 


Paşii lui Emin-Paşa, trimisul turc, răsunau pe lespezile de piatră 
ale sălii tronului din palatul domnesc de la Curtea-de-Argeş. 
Demnitarul osmanlâu era purtătorul unui important mesaj al 
sultanului către Voievodul Valahiei. 

Aşezat pe scaunul său domnesc, Vladislav al II-lea păstra o 
imobilitate de statuie. Privirile lui căutau pe deasupra turbanului 
împodobit cu pene albe al emisarului otoman, părând că ar 
contempla o frescă de deasupra uşii de la intrare. 

Emin-Paşa se opri în faţa tronului, salută ducând mâna la inimă, 
la buze şi la frunte, dar nu puse genunchiul în pământ, aşa cum se 
cuvenea în faţa unui principe suveran. Vodă Vladislav ripostă la 
această voită încălcare a protocolului înclinând uşor capul, dar fără 
să se ridice în picioare. Turcul remarcă nuanţa şi se încruntă. Rosti 
apoi cu aroganță: N 

— Puternicul meu stăpân, Inălțimea Sa Sultanul Mehmed Khan, 
îți trimite salutul său. După cum prea bine ştii, Padişahul se află în 
război cu împăratul sperjur Constantinos. Toţi principii şi emirii 
aflaţi sub protecţia Imperiului Otoman şi-au trimis contingente de 
trupe sub zidurile  Constantinopolelui, spre a-şi manifesta 
solidaritatea şi supunerea faţă de suzeranul lor, puternicul şi 
neînvinsul Sultan al turcilor. Augustul meu suveran îţi cere să-ți 
repari neîntârziat greşeala, trimițând trupe călări şi pedestre, care 
să-şi aducă aportul la victoria pe care o vom obţine în curând 
asupra Bizanțului. Inălţimea Sa Mehmed al II-lea îţi mai cere să 
aduni în grabă tributul pe care i-l datorezi, precum şi o contribuţie 
suplimentară de război de zece mii de piaştri roşii! 

Emisarul turc tăcu. lşi sprijini mâna stângă de mânerul 


— 189 — 


iataganului şi, luându-şi o atitudine plină de sfidare, aşteptă 
răspunsul lui Vodă. 

Boierii din Sfatul Domnesc, prezenţi la ceremonie, se priviră, 
stăpânindu-şi mânia. Nici Mircea cel Bătrân şi nici Vlad Dracul n-ar 
fi îngăduit un asemenea limbaj. Numai că astăzi Valahia era slăbită 
după necontenitele lupte fratricide care o frământaseră decenii 
de-a rândul. Se întrebau cum va ieşi Vodă Vladislav din impas, căci 
îl ştiau înclinat spre pace. Acum ţării i-ar fi trebuit un Domn energic, 
cu pumn de fier, îşi ziceau ei. Vladislav simţea privirile boierilor 
îndreptate asupra lui şi mai ştia că de cuvintele sale de azi urma să 
atârne viitorul domniei. 

— Emin-Paşa, ţara noastră mică şi săracă are nevoie de toţi fiii ei 
spre a-i păstori turmele, spre a-i munci ogoarele, spre a-şi îndeplini 
îndatoririle obşteşti. Nouă nu ne plac războaiele. Nu ne place să le 
facem şi nici să ne agăţăm de pulpana celor care le fac. Sultanul 
Mehmed Khan ne cere să-i trimitem trupe româneşti care să se 
bată alături de turci sub zidurile Constantinopolelui. Să aminteşti 
Înălţimii Sale că, potrivit capitulaţiei încheiate între Sultanul Baiazid 
şi Mircea Voievod, principatul Valahiei se guvernează după propriile 
sale legi, fără niciun amestec din afară. Domnul are dreptul de a 
declara război sau de a face pace după cum îi dictează interesele 
ţării şi ale poporului. Capitulaţie - să ţii bine minte acest lucru, 
Emin-Paşa - nu înseamnă capitulare. Capitulaţie înseamnă 
înţelegere, tratat, şi vine de la italienescul capitare, a termina, a 
încheia, a se lega. Nu avem de gând să luăm parte la războiul pe 
care-l purtaţi împotriva Imperiului Roman de Răsărit, de care ne 
leagă nu numai latinitatea originară, ci şi ortodoxismul... Tributul 
ţi-l vom plăti, fiindcă în capitulaţie este prevăzută obligaţia noastră 
de a achita tezaurului imperial otoman trei mii de piaştri roşii anual. 
Nu vom suplimenta această sumă cu niciun fel de contribuţie. 
Vistieria noastră este secătuită, fiindcă războaiele din ultimii ani au 
pustiit ţara mai rău decât nişte invazii de lăcuste. 

Emin-Paşa îşi încleştă mâna pe iatagan. 

— Suntem informaţi că românii, supuşi de-ai tăi, se luptă alături 
de romei pe zidurile Constantinopolelui. 

Vladislav replică impasibil: 

— Supuşii mei nu sunt robii mei. Nu îmi pot atribui stăpânirea 
simţămintelor, a convingerilor lor. 

— Acesta este ultimul cuvânt al Măriei Tale? 

— Ultimul! 


— 190 — 


Emin-Paşa salută scurt, se răsuci pe călcâie şi părăsi furios sala 
tronului. 

Vladislav ştia că sultanul nu-i va ierta gestul său de 
independenţă. intr-un fel sau într-altul va trebui să plătească 
pentru îndrăzneala de a fi înfruntat puterea otomană. Dar nu-i 
părea rău. Işi făcuse datoria! 


xxx 


Consiliul imperial întrunit în miez de noapte la palatul 
Blachernelor arăta ca o adunare de fantome. Inalţii demnitari, 
militari sau civili - palizi, nedormiţi, nervoși - purtau pe veşmintele 
lor mototolite urme de ţărână şi de sânge. Nu avuseseră timp să-şi 
schimbe hainele. Mai toţi veniseră direct de pe ziduri, unde se 
luptaseră până în ultima clipă. 

După ce absentase de la câteva şedinţe, senatorul Kalamides îşi 
reluase locul la masa lungă a consiliului. Recâştigase bunăvoința 
basileului, făcând o importantă donaţie în bani pentru armată, gest 
calculat, pe care-l repetaseră cu zgârcenie şi alţi demnitari. 

Marele amiral Notaras luă cel dintâi cuvântul: 

— Sire, ordinul Majestății Voastre, potrivit căruia echipajele 
navelor creştine urmează să debarce, spre a întări unităţile militare 
de pe ziduri, a fost executat parţial şi cu preţul unor mari dificultăţi. 
Marinarii noştri s-au supus imediat acestei porunci. In schimb, 
venețienii au protestat, susţinând că s-au înrolat marinari pe 
corăbiile Serenissimei Republici şi nicidecum mercenari în armata 
imperială bizantină. Cei mai îndărătnici au ameninţat cu moartea 
pe ofiţerii însărcinaţi a aduce la îndeplinire ordinul Majestății 
Voastre. Au trebuit să intervină personal, şi cu riscul vieţii lor, 
căpitanii Alvisio Diedo şi Gabriele Trevisan spre a potoli spiritele. 
După discuţii furtunoase, marinarii venețieni s-au învoit să-şi 
părăsească navele, pe care le-au lăsat însă în paza unor oameni 
de-ai lor. Marinarii genovezi au rezolvat mai expeditiv problema, 
dezertând în masă şi refugiindu-se în Galata, unde patrulele 
noastre nu-i pot urmări. 

impăratul ascultase mohorât raportul marelui amiral. Mulţumi 
celor doi căpitani pentru intervenţia lor, oferind fiecăruia drept 
recompensă gradul de general în armata bizantină. 

Luă apoi cuvântul generalul Chrisogeorghis: 

— Turcii capturați în interiorul Constantinopolelui, după ce au 
săpat o galerie pe sub ziduri, ieşind în pivniţa unei clădiri din 


— 191 — 


cartierul regional XIV, au fost supuşi unui foarte strâns 
interogatoriu. Parte din ei au declarat că alte galerii subterane sunt 
în curs de forare, indicând şi locurile în care vor săpa ieşirile. În 
temeiul acestor informaţii, inginerul Grant a forat contra-galerii, 
izbutind să planteze mine care au aruncat în aer câteva dintre 
tunelurile turcilor. In cadrul acestei acţiuni am pierdut patruzeci şi 
şapte de ofiţeri şi soldaţi. 

Marele trezorier Pavlidis, care avea şi misiunea de a 
supraveghea aprovizionarea trupelor şi a populaţiei civile, înfăţişă 
un tablou sumbru: 

— Stocurile de făină, de ulei şi de zahăr sunt pe sfârşite, iar 
ultimele vite destinate tăierii au fost sacrificate. Sunt informat că 
indivizi fără scrupule au tăiat în taină porci, ascunzând carnea, în 
vederea obținerii unor profituri nepermise. Preţurile tuturor 
alimentelor înregistrează creşteri disproporţionate, fiind speculate 
sângeros. 

Marele şambelan Sphrantzes lansă o idee îndrăzneață: 

— Propun înfiinţarea unor detaşamente care să se strecoare în 
liniile turceşti, spre a captura prin surprindere proviziile necesare 
armatei şi populaţiei noastre. Asemenea acţiuni ar ridica moralul 
trupelor. 

— Salut iniţiativa marelui şambelan! rosti căpitanul de Brienne, 
numit recent comandant al gărzii imperiale. Sunt gata să constitui 
câteva detaşamente! 

Nicolas Gudelis, prefectul  Constantinopolelui, interveni cu 
gravitate: 

— In calitatea mea de prefect, ar trebui să susţin o măsură 
menită să uşureze viaţa populaţiei. Poate că unele raiduri ar fi 
încoronate de succes. Indiscutabil, însă, vom pierde mulţi oameni, 
care sunt actualmente mai necesari pe ziduri. 

Abia îşi încheiase Gudelis fraza, că uşile fură date de perete şi în 
sală irupse un ofiţer tânăr, îmbrăcat în zale. 

— Turcii au năvălit în oraş, Sire! 

Basileul, consilierii săriră în picioare. 

— Unde? 

— Când? 

— In sectorul lui Kir Nicephoros Paleologos. Zidul cel mare, supus 
unui bombardament intens, s-a prăbuşit pe o largă porţiune. Turcii 
au pornit la asalt, pătrunzând prin spărtură în interiorul oraşului. 

impăratul şi generalii ieşiră în fugă din palat, încălecară pe cai şi 


— 192 — 


se avântară în galop spre fortificaţii. Kalamides şi consilierii prea 
bătrâni spre a mai purta armele rămaseră pe scările de la intrare, 
urmărind cu privirile grupul de călăreţi care se topi pe o stradă 
lăturalnică. Demnitarii cu plete şi bărbi albe îşi făcură semnul crucii, 
apoi plecară tulburaţi spre casele lor. „Se apropie deznodământul!” 
gândi cu bucurie tainică senatorul. 

Dinspre ziduri răbufnea canonada artileriei inamice, laolaltă cu 
un vuiet surd, ca şi când s-ar fi răscolit apele mării. 

Şi  Kalamides plecă spre casă. Dacă trupele otomane 
pătrunseseră în oraş, nu era înţelept să fie surprins pe străzi. 
Insetaţi de sânge şi de jaf, turcii vor săvârşi excese, ucigând pe toţi 
creştinii întâlniți în cale. Ajuns la locuinţa sa, ordonă servitorilor să 
zăvorască toate porţile. Urcă scara până la etaj şi se încuie în 
camera sa de lucru. Dintr-o ascunzătoare amenajată sub un tablou 
scoase o casetă de abanos din care smulse un document scris în 
turceşte şi semnat de  Yakub-Paşa. Documentul atesta 
inviolabilitatea persoanei senatorului Evghenis Kalamides, a familiei 
şi a tuturor bunurilor sale, care se bucurau de protecţia Înălţimii 
Sale Sultanul Mehmed Khan. Vâri documentul în buzunarul 
dinăuntru al tunicii şi, ceva mai liniştit, trecu la fereastră şi o 
deschise. Canonada continua furioasă de-a lungul întregii linii de 
fortificaţii. Prin faţa casei trecu în galop un curier imperial. 

„Ce-o fi cu turcii de nu mai apar?” se întrebă Kalamides, intrigat. 
„Să fi fost o alarmă falsă?” Timpul se depăna cu încetineală, începu 
a se însera. Senatorul nu se urnea de lângă fereastră. li amorţiseră 
mâinile şi picioarele. Văzu pe stradă doi oameni ce purtau o targă. 
Scoase capul pe fereastră. De acolo, de sus, nu putea desluşi bine 
siluetele estompate de lumina roşiatică a asfinţitului. 

Oamenii cu ciudata lor povară se opriră în dreptul intrării 
palatului. Kalamides simţi că îl podidesc sudorile. Oamenii aşezară 
targa pe caldarâm, iar unul din ei bătu cu ciocanul în poarta de 
bronz. Zgomotul stârni ecouri în interiorul edificiului. 

Mânat de un impuls straniu, senatorul cobori în vestibul tocmai 
când un servitor se pregătea să descuie uşa. Kalamides îl dădu la o 
parte şi trase cu putere spre el canatul împodobit cu flori de metal. 

La vederea senatorului, omul care bătuse în uşă salută. Fără să-l 
observe, Kalamides cobori scările de la intrare până la targă. | se 
încleştă inima când îl văzu pe Andreas, fiul său mai mic, întins cu 
faţa în sus şi scăldat în sânge. In dreptul inimii cămaşa de zale era 
ruptă, iar dedesubt se căsca o rană cu buze vineţii. 


— 193 — 


Omul rămas lângă targă îşi scoase boneta. 

— A căzut luptându-se pentru apărarea oraşului, C/arissime. 
Jertfa lui şi a multor romei tot atât de viteji ca şi el nu a fost 
zadarnică. Turcii care pătrunseseră în oraş au fost respinşi. 

Senatorul era surd la explicaţiile rostite cu glas sfios. Pentru el 
un singur lucru era esenţial. Andreas, fiul său preferat, murise 
apărând cu arma în mână oraşul pe care părintele său voia să-l 
închine turcilor. 

Gemând, Kalamides începu să-şi sfâşie piepţii tunicii. Sub 
degetele sale simţi documentul semnat de Yakub. Il scoase din 
buzunar, îl privi câteva clipe, apoi îl aşeză pe pieptul feciorului său. 

— ţi garantează inviolabilitatea, Andreas! se jelui senatorul, 
îngenunchind lângă targă. De ce n-ai vrut să mai aştepţi?... De ce? 
De ce?... 

Inmormântarea lui Andreas se făcu fără pompă, fiindcă bărbaţii 
valizi se aflau pe ziduri, iar bătrânii şi neputincioşii rămaşi pe la 
casele lor aveau de plâns propriii lor morţi. În afară de senator, de 
fiul său Leonidas şi de Irina - pe care o adusese de la monastire - 
numai un preot, câţiva slujitori, doi gropari şi o ceată de cerşetori 
asistau la ceremonia funebră. Servitorii aduseseră în pungi monete 
de argint, pomană pentru cei săraci. 

La întoarcere, se întâlniră pe o alee a cimitirului cu un bărbat 
încovoiat, cu borurile pălăriei lăsate pe ochi, cu mâinile oblojite în 
cârpe şi cu un mers straniu, împiedicat parcă. Un slujitor îi întinse o 
băncuţă de argint. 

— Bogdaproste! murmură individul, ridicând privirile asupra 
rudelor mortului. 

Kalamides şi copiii lui nu-şi putură stăpâni o schimă de repulsie. 
Omul avea nasul, buzele şi urechile mâncate de lepră. Atât de 
înspăimântat fu senatorul, încât îşi acoperi cu mâinile faţa. 

— Fugi! Fugi! îi strigă. Fugi, piază-rea! 

Foarte tulburat de această întâlnire, se înfăţişă după 
înmormântare la monastirea Pantocratorului, cerând să fie primit 
de monahul Ghenadios, şeful ortodocşilor antiunionişti. In 
aşteptarea unui răspuns, se plimba agitat prin curtea pardosită cu 
piatră. 

De la moartea lui Andreas îl sugruma o mare spaimă. Din trei 
feciori îi rămăsese numai unul, cel mai nevolnic. Fusese o minune 
că slujitorii dăduseră de urma tânărului într-una din casele de 
toleranţă pe care acesta le frecventa cu asiduitate, spre a-l înştiinţa 


— 194 — 


că trebuie să asiste la înhumarea fratelui său. Leonidas avea acum 
menirea să continue neamul Kalamizilor. 

Ghenadios îl primi pe senator în chilia sa. Îl pofti să ia loc pe un 
taburet, iar el se aşeză pe marginea patului. 

— Ţi-am deschis uşa, fiule, fiindcă am auzit de nenorocirea care 
te-a lovit. Să nu-ţi plângi feciorul! Dumnezeu a vrut să-l cheme la 
dreapta Sa! Peste hotărârea destinului nu poate trece nimeni! 

— Tocmai de asta am venit, preacuvioase. Războiul trebuie să 
înceteze! Până acum a îndoliat mii de familii. Treptat, va măcina 
întreaga populaţie a acestui oraş. Nu mai vorbesc de prăpădul care 
se va abate asupra noastră dacă turcii vor fi siliţi - datorită 
încăpăţânării basileului - să ia cu asalt oraşul. Ai puterea spirituală 
în mână, preacuvioase! Foloseşte-o pentru a pune capăt măcelului! 

Ochii monahului se ridicară asupra unei icoane a Sfintei Treimi, 
sub care ardea sfielnic o candelă. 

— Puterea cuvântului, a spiritului este mare, dar puterea armelor 
e şi mai mare! 

— Sabia credinţei, preacuvioase, este mai presus de toate. 
Mânuieşte această sabie pentru a nimici pe duşmanii credinţei 
noastre drepte, începând cu basileul Constantinos, netrebnicul 
suveran al Bizanțului. 

Monahul plecă uşor fruntea. 

— Constantinos a săvârşit multe păcate, şi va răspunde pentru 
ele în faţa lui Dumnezeu. Dar acum se bate pentru ţară şi pentru 
poporul său. 

Buzele senatorului schiţară un zâmbet dispreţuitor. 

— Se bate pentru tronul uzurpat de strămoşii lui. Nu-l mână 
decât propria-i ambiţie. Când pe tronul bizantin se va urca un 
suveran respectuos faţă de vechea noastră credinţă ortodoxă, faţă 
de tradiţiile poporului nostru, faţă de puternicii săi vecini, turcii vor 
accepta să se prezinte la masa negocierilor. Ghenadios îl privi în 
ochi. 

— Ce-mi ceri tu, fiule? 

Senatorul izbi cu palma întinsă în tăblia mesei, pentru a da parcă 
mai mare greutate vorbelor sale: 

— Trebuie să ne unim puterile spre a-l dobori pe Constantinos, 
spre a reda liniştea Constantinopolelui. 

Prefirându-şi mătăniile printre degetele sale subţiri şi lungi, 
monahul rosti potolit: 

— De ce mă ispiteşti, fiule? Uiţi că suntem în plin război? Ce-mi 


— 195 — 


ceri tu înseamnă înaltă trădare! 

— Dar vei lupta pentru pace, pentru o bună înţelegere cu vecinii 
de la hotare! 

— Frumoase vorbe, fiule! Dar pornesc de la o idee greşită! 

Senatorul se ridică în picioare. 

— N-am venit aici să facem cazuistică, preacuvioase! Nu încerc 
să te câştig de partea oamenilor de bine folosind argumente 
specioase în slujba unei teze îndoielnice. Constantinopolele are 
nevoie de pace! 

— Cred că şi basileul doreşte pacea. 

— Nu vreau s-o luăm de la început, preacuvioase! Dacă vom 
ridica poporul împotriva războiului, a tiraniei lui Constantinos 
Paleologos, a duşmanilor înţelegerii cu vecinii... 

— O înţelegere cu orice preţ înseamnă o cedare fără condiţii. 

— Numai astfel vom salva fiinţa neamului! 

— Fiule, am să cuget adânc asupra vorbelor tale! Da, da, am să 
cuget adânc! 

— Timpul nu aşteaptă, preacuvioase! 

— Hotărârile grave nu se iau peste noapte. Vom mai sta de 
vorbă, fiule. După ce mă voi lămuri asupra propunerilor tale, te voi 
înştiinţa. Acum lasă-mă! Trebuia să-mi fac rugăciunea de seară! 

Kalamides părăsi nemulţumit chilia călugărului. Nu-l socotea pe 
Ghenadios capabil să-l denunțe. Antiunioniştii se plasaseră din 
principiu pe poziții ostile actualului suveran. Dar războiul 
modificase atitudinea multora dintre aceştia. Fiindcă nu găsise un 
sprijin în tabăra lui Ghenadios, începu să-şi pregătească clientela în 
vederea deschiderii unei campanii duşmănoase împăratului prin 
răspândirea de zvonuri antidinastice. Spera să creeze astfel un 
curent de opinie favorabil încheierii unei păci în orice condiţii. 

Fiindcă grosul avuţiilor lui se afla la Veneţia, în grija căpitanului 
Davanzo, apelă la sprijinul financiar al marelui amiral Notaras. 
Acesta şovăi să-şi angajeze aurul, dar argumentele dibace ale 
senatorului, care-i prezentă garanţiile scrise semnate de Yakub- 
Paşa, îl determinară să accepte a se despărţi de cinci mii de ducați 
de aur. Prin plata acestui avans, Kalamides îl compromitea 
îndeajuns pe marele amiral, spre a-l sili în viitor să fie mai concesiv. 

Dezgropa astfel vechile lui proiecte matrimoniale. La început, 
Notaras se prefăcu a nu-i înţelege aluziile. Când senatorul îşi dădu 
cărţile pe faţă, amiralul încercă să eludeze un răspuns precis, dar, 
strâns cu uşa, îşi reînnoi făgăduiala de a-l însura pe fiul său mai 


— 196 — 


mare Andukas cu lrina Kalamides, reactualizând astfel logodna 
care, după scandalul scrisorilor de dragoste adresate lui Leandru, 
fusese tacit dată uitării. 

Incuviinţarea smulsă marelui amiral stârni însă mânia soţiei 
acestuia. 

— Te-ai înhăitat cu un aventurier, cu un şantajist! Nu voi admite 
niciodată o căsătorie între Andukas şi fiica unui parvenit, îmbogăţit 
prin mijloace dubioase. 

— Fii înţelegătoare, Maria! încercă să o convingă. După ce voi 
obţine coroana imperială, voi şti să mă descotorosesc de 
Kalamides. Voi cere totdeodată patriarhului o dispensă pentru 
anularea căsătoriei. Azi individul ăsta mi-e necesar. Nu uita că este 
omul turcilor! 

Incântat de acest prim succes, Kalamides se înfăţişă la 
monastirea de călugăriţe şi chemă pe fiica sa la vorbitor. N 

— Iţi anunţ o veste bună, Irina. Să te pregăteşti de nuntă! In 
curând vei fi soția lui Andukas Notaras. Ei, nu te bucuri că scapi de 
monastire? 

Irina ripostă cu răceală: 

— Prefer să-mi închei zilele între pereţii chiliei decât să mă mărit 
cu Andukas! 

Senatorul simţi că i se urcă sângele la cap. Nemaiputându-şi 
stăpâni nervii, îşi pălmui fiica. 

— lar faci pe nebuna? Lasă, că te îmblânzesc eu, fetiţo! La 
sfârşitul săptămânii vin să te iau acasă. Cu voia sau fără voia ta, ai 
să te măriţi cu tânărul Notaras. Nu concep să-mi calci porunca. 

— Nu mă mărit cu Andukas! repetă cu dârzenie Irina. 

Kalamides se congestionă, pârjolit de furie. 

— Dacă te încăpăţânezi să-ţi faci de cap, te sugrum cu mâinile 
astea! Să nu spui că nu te-am prevenit! 

Părăsi monastirea, blestemându-şi soarta care-i hărăzise nişte 
copii atât de neascultători. „Mă zbat să-i aduc la picioare o coroană 
imperială, şi ea mă refuză! Andreas, dacă mi-ar fi respectat 
poveţele, n-ar fi zăcut acum în mormânt! lar Leonidas s-ar fi aflat 
cu întreaga mea avere la Veneţia dacă l-ar fi preocupat mai puţin 
bordelurile! Nenorocire mie!” 

Era atât de supărat, încât, deşi mergea călare pe străzile 
înţesate de lume, nici nu vedea ce se petrece în jur. Străbătuse 
Forul lui Constantin şi se angajase pe o uliţă lăturalnică, spre a 
scurta drumul până la locuinţa sa, când în faţa unei brutării atenţia 


— 197 — 


îi fu atrasă de o mulţime care se agita, cerând pâine. Bărbaţi şi 
femei de toate vârstele, slabi, descărnaţi, acoperiţi de zdrenţe, 
alcătuind parcă o galerie de monştri ai cavernelor, zbierau, se 
văitau, blestemau, amenințau, în vreme ce brutarul se jura, făcând 
cruci mari, că nu a mai primit de o săptămână niciun pumn de 
făină. 

La apariţia lui Kalamides, călare pe roibul lui cu crupă lată şi păr 
lucios, oamenii încetară să se mai zbuciume în jurul brutarului. 
Privirile lor avide se aţintiră asupra călăreţului care părea să sfideze 
cu veşmintele lui bogate mizeria gloatei. Kalamides, alarmat de 
privirile care-l săgetau ostile, vru să se îndepărteze cât mai repede. 
Dădu pinteni calului. In grabă, nu observă un copil aflat în faţa lui, 
pe care roibul îl dobori, lovindu-l cu pieptul. Mama copilului scăpă 
un strigăt animalic şi se repezi să-l ridice de jos. Intr-o clipă 
mulţimea se buluci furioasă în jurul senatorului, care-şi cravaşa 
telegarul. 

— La o parte! strigă. La o parte! Sunt senatorul Kalamides! 

— Mă cac pe senatoria ta! zbieră un individ hirsut, cu fruntea 
bandajată, înşfăcând dârlogii calului. 

Speriat, roibul cabră, fornăind. Un pletos cu muşchi pietroşi 
smulse de la brâu un cuţit lung, de măcelar. Senatorul făcu ochii 
mari. Avu brusc senzaţia că trăieşte un coşmar. 

— La o parte, netrebnicilor! 

Pletosul se chirci sub burta calului şi, cu o singură smucitură de 
cuţit, îi reteză tendoanele de la picioarele din urmă. Roibul necheză 
de durere. Kalamides simţi cum se prăbuşeşte cu cal cu tot. Sări 
din şa şi duse mâna la sabie, pregătindu-se să-şi vândă scump 
viaţa. 

Dar oamenii, fără să se mai uite la el, se repeziră cu cuţitele 
asupra bidiviului şi începură să-l sfâşie de viu, smulgându-i hălci, în 
vreme ce sângele de un roşu aprins ţâşnea din vene împroşcându-i, 
prelingându-se printre pavele. Zvârcolindu-se, animalul lovea cu 
copitele în dreapta şi în stânga, sfărâmând rotule, rupând picioare, 
spărgând capete. 

Kalamides se trase la o parte şi se sprijini de peretele brutăriei. 
Abia îl mai ţineau picioarele. Se uita hipnotizat parcă la calul 
transformat într-o masă de carne şi de oase, asupra căruia oamenii 
se băteau mai hulpavi decât vulturii hoitari. Deodată îi veni să 
verse. Se uşură acolo, lângă uşa brutăriei, sub privirile piezişe ale 
brutarului, care se grăbi să profite de răgaz spre a trage obloanele. 


— 198 — 


Calul încetase să se mai zvârcolească. Oamenii se îmbulzeau 
ciucure asupra lui. Doi inşi se luară la harţă pentru o pulpă din care 
se scurgeau şiroaie de sânge. Cuţitul unuia dintre ei sclipi prin aer 
şi se împlântă în pântecul celuilalt. j 

Kalamides nu mai putu suporta spectacolul. Incordându-şi 
puterile, se smulse de lângă zid şi porni împleticindu-se spre 
capătul străzii... 


x k k 


Pe Juan al ll-lea, rege al Castiliei, nu-l lăsa să doarmă gloria 
vărului său Fernando, rege al Aragonului, care, după ce pusese 
mâna pe coroana regală a Neapolelui, uneltea să devină şi împărat 
al Constantinopolelui. 

Abia trecuse pragul celor 50 de ani. Hotarul dintre tinereţe şi 
bătrâneţe. Căci maturitatea, această perioadă de tranziţie 
inventată de filozofi spre a îndulci trecerea de la tinereţea 
înfloritoare la decrepitudinea bătrâneţii, în realitate nu există. Viaţa 
nu cunoaşte perioade intermediare, înregistrează o curbă 
ascendentă până la 50 de ani, iar de acolo începe coborâşul 
inevitabil şi ireversibil. 

Juan al lIl-lea prefira prin faţa ochilor minţii cavalcada unor 
imagini reprezentative din primele lui cinci decenii de existenţă. 
Reprezentative nu prin însemnătatea lor, ci prin intensitatea cu 
care i se gravaseră în subconştient, această recuzită a amintirilor 
care în anumite momente răbufnesc la lumină, ca şi când ar 
încerca să retrăiască trecutul. Ciudat! Regele Juan revedea cu 
aceeaşi pregnanţă ceremonia încoronării, ca şi o insignifiantă scenă 
din copilărie, în care strivea cu o piatră, într-o joacă inutil de crudă, 
un convoi şerpuitor de furnici. 

Când îşi recapitula viaţa, constata cu tristeţe că momentele 
lipsite de însemnătate le depăşeau pe cele cu adevărat importante. 
Pe de altă parte, cine poate pretinde cu siguranţă că spectacolul 
unei bătălii cu urmări istorice este mai demn de a fi recapitulat 
decât priveliştea unui apus de soare? Când lumea se va sfârşi, ce 
va mai rămâne din aşa-zisele fapte memorabile ale oamenilor? 
Amintirea lor va pieri odată cu dispariţia celor care le întreţineau 
cronica. Apusul şi răsăritul vor dăinui însă atâta vreme cât vor 
exista în univers sori şi planete. Prin permanenţa lor, neagă rostul 
amintirilor. 

Apoi regele îşi spunea că aceste speculaţii ieftine nu urmăreau 


— 199 — 


decât să ascundă, ori să scuze lipsa de evenimente memorabile din 
viaţa şi domnia lui. Ce va rămâne pentru posteritate? Data urcării 
lui pe tron şi data morţii, o expediţie ratată împotriva maurilor din 
Granada, o bătălie purtată de Don Alvaro de Luna pentru 
înfrângerea unor nobili rebeli şi înscrierea în istoria literaturii a 
câtorva poeţi de mâna doua, încurajați de rege. Vor figura şi soțiile 
sale, poate cu menţiuni mai bogate decât cele legate de propria lui 
persoană. 

Şi cu toate acestea nu se putea spune că nu avusese o domnie 
lungă. Devenise rege la vârsta de 2 ani. Unchiului său, Infantele 
Fernando de Antequera, i se încredinţase regența, pe care o 
păstrase până în clipa în care fusese înscăunat rege al Aragonului. 
Aceasta se întâmpla când el, Juan, intrase în al şaselea an de 
domnie. Apoi regența trecuse pe seama mamei sale, Caterina, 
coborâtoare din familia engleză de Lancaster. Caterina, o femeie 
ambițioasă şi senzuală, îndrăgise atât de mult puterea regală, încât 
ajunsese să-şi urască fiul, care, potrivit legilor ţării, trebuia să preia 
efectiv frâiele domniei de îndată ce va atinge majoratul. La Madrid 
circula zvonul că regina-mamă nu va ezita să imite isprava 
împărătesei Irina a Bizanțului, care-şi suprimase fiul spre a-şi însuşi 
Coroana. Destinul se arătase însă vrăjmaş Caterinei. Când tânărul 
suveran intrase în al doisprezecelea an de domnie, nesăţioasa 
regină-mamă, care îşi schimba noapte de noapte amanţii, într-o 
neostoită goană după dragoste, pierise, secerată de o boală 
infecțioasă contractată de la un menestrel adunat de pe stradă. 

S-ar fi zis că tânărul rege avea în sfârşit să domnească fără a 
mai avea nevoie de intermediari. Dar Juan nu făcuse decât să 
schimbe stăpânul. Adevăratul cârmuitor al Castiliei devenise Don 
Alvaro de Luna, copil din flori al unui nobil aragonez. Gurile rele 
spuneau că relaţiile dintre suveran şi favoritul său depăşeau 
limitele unei prietenii îngăduite între bărbaţi. 

Juan acceptase cu voluptuoasă supunere jugul de aur făurit de 
Don Alvaro, care acumula onoruri şi averi. Mare maestru al 
ordinului „Sfântul Jayme”, conetabil de Castilia, conte de 
Albuquerque şi duce de Truxillo, senior al oraşului Santiago de 
Compostella, avea în stăpânire deplină nenumărate castele şi 
latifundii. Don Alvaro adunase în sipete atâta aur şi pietre scumpe 
încât ar fi putut să cumpere un tron. Dar ce-i trebuiau lui însemnele 
domniei, când deţinea în realitate autoritatea supremă în stat? 

Juan al II-lea, rege numai cu numele, îşi legăna existenţa într-un 


— 200 — 


dolce farniente din care nu-l trezeau nici protestele nobililor 
castilieni, geloşi faţă de rapida ascensiune a lui Don Alvaro, şi nici 
agitația endemică a populaţiei strivite de impozitele grele înfiinţate 
de favoritul regal. Visa să ajungă un mare suveran, să cuprindă sub 
sceptrul său întreaga Spanie, regatul Neapolelui, arhipelagul 
grecesc şi imperiul Bizanțului, dar nu făcea nimic spre a le şi pune 
în practică. Când vorbea despre idealurile sale lui Don Alvaro, 
acesta îi făgăduia - aşa cum se făgăduiesc copiilor nişte jucării - că 
se va lansa într-o politică de cuceriri de îndată ce va consolida 
puterea regală în turbulenta Castilie. 

Regele se întrebă dacă ar fi preferat să se ocupe personal de 
treburile statului. Ar fi trebuit în acest caz să iasă din bibliotecile cu 
preţioase incunabule, să renunţe la compania poeţilor şi a 
muzicanţilor, să se lipsească de lungile şi atât de încântătoarele 
discuţii filozofice şi teologice, să se smulgă din visările lui şi din 
indolenţa care-i devenise a doua natură. 

Juan îşi aminti că verii lui şi marii nobili ai regatului dezlănţuiseră 
de două ori grave tulburări interne, sperând că în vârtejul 
dezordinilor populare se va prăbuşi şi Don Alvaro. Intr-un rând 
reuşiseră chiar să-l sechestreze pe rege însuşi şi să-l îndepărteze 
din regat pe marele favorit. Don Alvaro revenise însă cu o armată 
de mercenari, îşi eliberase suveranul şi îi zdrobise pe rebeli într-o 
bătălie homerică, ce avea să rămână scrisă în cronica domniei sale, 
deşi meritul victoriei nu-i revenea câtuşi de puţin. 

Spre a-şi păstra ascendentul asupra înrobitului său rege, Don 
Alvaro îi impusese până şi soțiile, din care urmărise să-şi făurească 
nişte instrumente docile. 

Lui Juan îi reveni în minte prima lui tovarăşă de viaţă, lasciva şi 
voluptuoasa Maria, din stirpea Aragonilor, care-i dăruise un fiu, pe 
Enrique. Mariei nu-i plăceau decât dulciurile, caii şi balurile. Fusese 
o fiinţă blândă, ştearsă, ca şi soţul ei. Moartea acesteia fusese tot 
atât de puţin zgomotoasă ca şi întreaga ei existenţă. 

Don Alvaro nu-şi lăsase suveranul mult timp văduv, fiindcă se 
temea ca acesta să nu cadă sub influenţa vreuneia dintre 
ambiţioasele doamne de la Curte. li adusese deci pe tavă pe 
Isabella de Portugalia, o adolescentă încântătoare, mult mai 
senzuală şi mai fascinantă decât răposata regină. Când Juan se 
înfăţişase în faţa altarului alături de foarte tânăra lui soţie, păşise 
de mult pragul celor 40 de ani. Incepuse să se îngraşe, să 
chelească, să-i apară pe chip o reţea de riduri, avanpremiera 


— 201 — 


bătrâneţii care nu iartă. Şi Don Alvaro îşi pierduse prospeţimea 
tinereţii şi odată cu ea vraja pe care o exercitase până atunci 
asupra augustului său prieten. 

Juan, care analiza acum cu un spirit ceva mai critic evenimentele 
recente, nu putea înţelege greşeala de calcul a favoritului său. Don 
Alvaro - socotit îndeobşte un fin psiholog - adusese în palat o fiinţă 
care avea să fie instrumentul prăbuşirii lui. 

Isabella înrobise simţurile regelui, făcându-l să se simtă iarăşi 
tânăr. Dar ori de câte ori îl primea în patul ei, nu uita să-i şoptească 
printre îmbrăţişări: „Indepărtează-l pe Don Alvaro! Este piaza ta 
rea! Dacă nu-l înlături, are să te nenorocească! Nu-şi cultivă decât 
propriile interese! Ţi-a făgăduit că te va înscăuna împărat al 
Bizanțului! A făcut ceva? Nimic! Don Alvaro este urât şi de nobili şi 
de popor! În curând trăsnetele au să-l lovească, surpându-i 
postamentul pe care şi l-a creat jefuindu-te de prerogativele, de 
bogăţiile, de gloria care de drept ţi s-ar fi cuvenit ţie! Indepărtează-l 
pe Don Alvaro! Ucide-l pe Don Alvaro!” 

Când auzise pentru întâia dată acest îndemn, Juan se 
cutremurase. Să-l ucidă pe prietenul, pe sfetnicul, pe omul care-i 
câştigase odinioară dragostea? Era de conceput un asemenea 
sacrilegiu? 

Dar Isabella perseverase: „De ce vrei să rămâi o păpuşă trasă de 
sfori în mâinile acestui parvenit, care ţi-a înstrăinat iubirea 
poporului? Care te lasă să mucezeşti în obscuritate? Care te 
împiedică să săvârşeşti fapte măreţe? De ce vrei să le fie copiilor 
tăi ruşine de tine? Gândeşte-te la vărul tău Alfonso, regele 
Aragonului, care şi-a pus pe frunte coroana frumosului regat al 
Neapolelui, râvnit zadarnic de tine! Mâine ai să-l vezi împărat al 
Constantinopolelui! Şi acolo are să ţi-o ia înainte! Ce eşti tu faţă de 
el? Un fel de rege provincial! Un sărântoc care cerşeşte pomană de 
la Don Alvaro! În curând are să-ţi fure şi tronul! Copiii tăi au să 
rămână cerşetori! Regele Franţei a arestat şi trimis în judecată pe 
Jacques Coeur, cel mai apropiat sfetnic al său, când a constatat că 
acesta îl jefuieşte: De ce nu faci şi tu la fel?” 

„Taci! Taci! o imploră Juan. Nu ştii ce vorbeşti! Alvaro de Luna 
este prietenul meu! Omul meu de credinţă!” 

Isabella îi lua mâna şi i-o plimba pe sânii ei tari, pe pântecele-i 
uşor bombat, pe coapsele rotunde, cu piele mătăsoasă, 
aprinzându-l, rătăcindu-i raţiunea. „Ucide-l pe Don Alvaro! Ucide-l! 
Ucide-l!” Juan se prăbuşea asupra ei, dar şi în timpul pătimaşelor 


— 202 — 


îmbrăţişări Isabella nu înceta să-i repete: „Ucide-l pe Don Alvaro! 
Ucide-l pe Don Alvaro!... “ 

Când Isabella băgase de seamă că îndemnurile nu biruiesc 
indolenţa regelui, îi interzisese accesul în patul ei. Pasiunea 
exacerbată a lui Juan pentru trupul voluptuos care i se refuza 
fusese mai puternică decât supunerea faţă de ascendentul lui Don 
Alvaro. 

Atât de mare era încrederea acestuia în rege, dar mai ales în 
propriile puteri, încât nu ţinuse seama de şoaptele câtorva intimi 
care prinseseră din zbor zvonuri despre iminenta lui dizgraţiere. 
Intr-o dimineaţă, reşedinţa  conetabilului de Castilia fusese 
împresurată de un detaşament din garda călare a regelui. In 
fruntea soldaţilor se afla primul magistrat al ţării şi mareşalul 
palatului. Don Alvaro, care nu-şi luase măsuri de prevedere, 
adunându-şi trupe de mercenari destinate să-l protejeze, rămăsese 
atât de uluit, încât nu se împotrivise ordinului de arestare. Socotea 
că influenţa lui asupra suveranului era încă destul de puternică 
spre a-l determina - după o singură întrevedere - să ordone 
anularea arestării. Şi regina se temea de rezultatele unei eventuale 
întâlniri între cei doi bărbaţi, aşa că interzise soţului ei să-l vadă pe 
captiv. Din porunca lui Juan, smuls din amorţeală de perseverenţa 
reginei, se instrui în grabă procesul fostului conetabil. Nobilii 
jubilau, poporul, cuprins de bucurie, dansa pe străzi, ridicând 
osanale regelui care ştiuse în sfârşit să facă dreptate. 

Auzind de manifestările publice ostile lui şi de refuzul 
suveranului de a-i vorbi, Don Alvaro înţelesese că este pierdut. 

„Spune, acum nu te simţi liber? Liber? Liber?” îi şoptea Isabella 
lui Juan când îl primea noaptea în alcovul ei şi i se dăruia, 
zăpăcindu-l cu rafinamentele-i amoroase. 

Juan înţelese că şi acum, după scoaterea din joc a prietenului 
său, era rege numai cu numele. Scăpase de tutela lui Don Alvaro, 
ca să intre sub tutela - parcă şi mai apăsătoare - a reginei. Il 
mustra conştiinţa, îşi făcea amare reproşuri fiindcă se arătase 
ingrat faţă de omul care ani de-a rândul fusese totul pentru el. Era 
însă prea nehotărât spre a ordona eliberarea lui, sau cel puţin o 
exilare, care ar fi echivalat cu o măsură de clemenţă. Isabella 
veghea. Procesul îşi urma cursul. Averile lui Don Alvaro, confiscate 
imediat după arestare, făcură din Juan un om bogat. Avea acum 
castele multe, latifundii şi mai multe, bijuterii şi bani cu nemiluita. 

Dar belşugul acesta nu putea acoperi lipsa favoritului. Sentința 


— 203 — 


de condamnare la moarte a lui Don Alvaro îl trezi pe Juan din 
apatie. Intr-un acces de generozitate, ordonă anularea hotărârii 
tribunalului. Dar personalitatea lui era prea slabă faţă de a 
Isabellei. Revocă ordinul de anulare, aşa că într-o dimineaţă de 
primăvară Don Alvaro fu decapitat într-o piaţă publică, în huiduielile 
populaţiei îmbulzite ca la circ. 

Când auzi că sentinţa fusese executată, regele simţi că ceva se 
rupe înlăuntrul fiinţei lui. Spre a-şi alina durerea sufletească, 
încercă să se îmbete cu fantasmagorice proiecte de viitor: „Acum a 
sosit vremea să-ţi guvernezi regatul, să-i întinzi hotarele, să 
izgoneşti pe mauri din Spania, să trimiţi expediţii militare peste 
mări, aşa cum fac portughezii, aşa cum fac aragonezii vărului tău 
Alfonso. Ai să poţi dobândi tronul Bizanțului”. 

Juan avea acum destul aur spre a angaja în slujba sa zeci de mii 
de mercenari pe care să-i arunce în bătălie împotriva duşmanilor 
săi dinlăuntru şi din afară. Nu se putea însă smulge din pasivitatea 
cu care-l deprinseseră unchiul Fernando, regina-mamă Caterina, 
Don Alvaro. Dacă Isabella ar fi luat iniţiativa unor acţiuni vaste, el 
s-ar fi supus fără crâcnire, semnând toate ordinele care i s-ar fi 
prezentat spre sancţionare. Dar regina era pricepută să ţeasă 
intrigi, nu să ducă o politică de mare anvergură. 

„Sunt un ratat! îşi spunea Juan. N-am să fiu niciodată rege al 
Neapolelui, împărat al Bizanțului!” Era conştient de paralizia 
propriei sale voințe. lImbătrânirea îl împresura cu braţe de 
caracatiţă, înăbuşindu-i orice elan, orice veleitate de luptă. Se 
resemna să aştepte moartea. Când ambasadorii îi aduceau veşti 
din lumea întreagă, le asculta cu apatie. Când rămânea singur, 
începea uneori să viseze. Se vedea guvernându-şi cu autoritate 
supuşii, înfrângându-şi nobilii, organizând expediţii militare, 
războindu-se cu duşmanii Crucii, care se instalaseră ca la ei acasă 
în cele două extremităţi ale Europei: peninsula Iberică şi Balcani. 
Dar se mărginea să viseze. Martor îngrozit al propriei lui îmbătrâniri 
- pe care nu o putea uita preocupându-se de acţiuni cu răsunet, 
aşa cum fac oamenii dinamici - îşi aştepta sfârşitul. II aştepta cu 
spaimă, fără să mişte un deget... 


xxx 


Vlad Dracula, supranumit Ţepeş, fost Domn al Valahiei şi în acel 
an de graţie 1453 silnic călător prin lume, stătea rezemat în lance 
şi făcea de strajă pe turnul din preajma porţii Sigma. Spre a-şi mai 


— 204 — 


pierde vremea, se uita la soldaţii chirciţi lângă creneluri, care-şi 
jucau la lumina chioară a unui opaiţ leafa neîncasată încă. 
Câştigurile şi pierderile erau crestate pe un răboj, căci luciul 
monedelor de aur sau de argint nu-l mai văzuseră demult. Li se 
făgăduise parte din sumele restante, dar nu-şi făceau mari nădejdi 
că le vor primi. Mulţi ar fi fost ispitiţi să lepede armele şi să declare 
că nu se vor mai bate până nu vor fi plătiţi la zi. Ştiau însă că 
basileul era tot atât de lipsit de bani ca un neguţător falit, aşa că 
aşteptau să jefuiască tezaurul sultanului, în eventualitatea puţin 
probabilă a unei înfrângeri a trupelor otomane. 

Vlad Dracula şi oamenii lui, în cap cu Toma armaşul, se 
înrolaseră - sub nume de împrumut - ca simpli ostaşi printre 
apărătorii Constantinopolelui. Comandantul unităţii lor, căpitanul 
Teodoros Kharystenos, intrigat de comportarea, de felul de a vorbi 
şi de a se lupta al tânărului Dracula, ajunsese după un timp la 
concluzia că acesta nu era un simplu geambaş - aşa cum pretindea 
- şi că sub prefăcuta lui simplitate se ascundea un cavaler de viţă 
nobilă. Dar nu făcuse încercarea de a-l descoase, fiindcă mercenarii 
îşi apărau cu gelozie privilegiul ascunderii identităţii. 

Dracula avea temeinice motive să dorească a rămâne 
necunoscut. Mai toţi voluntarii români înrolați sub stindardul 
basileului Constantinos erau partizani sau coborau din partizani ai 
Dăneştilor, duşmani de moarte ai Drăculeştilor. Dacă tinerii boieri 
i-ar fi dat de urmă, l-ar fi vânat ca pe o jivină. 

Vrăjmăşia aceasta fratricidă, neînduplecata sete de răzbunare îl 
făceau adeseori pe Vlad Dracula să cugete asupra lipsei de 
înţelepciune a creştinilor, care se mâncau între ei ca lupii. 
Genovezii se duşmăneau cu venețienii, catalanii cu grecii. Chiar şi 
înlăuntrul aceleiaşi cetăţi erau oameni care se urau crâncen. La 
Florenţa, de pildă, partizanii Albizzilor se războiau cu partizanii 
Medicisilor, ori cu cei ai Pazzilor. Ceea ce se întâmpla în Republica 
Florentină îşi găsea replica în mai toate colţurile Europei creştine. În 
acest timp turcii înghiţeau Imperiul Bizantin, Balcanii şi se 
pregăteau să înghită şi ţările dunărene. Diviziunea lumii creştine 
era menţinută şi stimulată fie de răzbunări moştenite din generaţie 
în generaţie, fie de interese materiale meschine, fie în virtutea unor 
false principii de înaltă politică. 

In ajunul începerii asediului, Vlad Dracula se afla cu Toma 
armaşul într-o cârciumă din cartierul venețian al 
Constantinopolelui. Se înfrupta dintr-un copan de fazan - pe atunci 


— 205 — 


se mai găseau la negru asemenea minunăţii gastronomice - când îi 
ajunseseră la ureche fragmentele unei convorbiri purtate în limba 
română. Când eşti pribeag prin ţări străine, te bucuri la auzul 
graiului natal. A întors capul într-acolo. Tinerii - trei la număr - care 
vorbeau româneşte i-au remarcat gestul. Unul dintre ei l-a privit 
mai lung, apoi le-a şoptit ceva prietenilor săi. Ceilalţi doi s-au ridicat 
de la masă. Cu priviri scânteietoare, l-au fixat pe Dracula. S-a 
sculat de pe bancă şi al treilea tânăr. Nesiguri pe picioare, fiindcă 
băuseră mult, s-au apropiat de fostul Domn al Valahiei. 

Primul tânăr, înalt, frumuşel, cu plete blonde şi veşminte bogate, 
s-a proţăpit ameninţător în dreptul armaşului Toma, care se 
prefăcea a nu-l observa. Al doilea tânăr - scund, mai voinic decât 
primul şi cu obrajii acoperiţi de coşuri - s-a înfipt în faţa lui Dracula. 

— Asta nu-i Toma armaşul, sluga lui Vlad însetatul de sânge? a 
întrebat primul tânăr sarcastic. 

— El e! lar lângă slugă se află însuşi Belzebut! Nu simţiţi mirosul 
de pucioasă al iadului? a rostit al treilea tânăr, morfolindu-şi furios 
buzele. 

Bondocul şi-a smuls sabia din teacă. 

— Apără-te, Dracula! Şi pregăteşte-te să mori! 

Atunci feciorul Dracului a râs, înveselit parcă de invitaţia care i 
se făcuse. 

— Şi tu cine eşti, năpârstocule, de vrei să-ţi încerci puterile cu 
mine? 

— Sunt Mircea Udrişte, fiul boierului Ştefan Udrişte, ucis din 
ordinul tău! lar prietenii mei sunt Dan Craiovescu şi Vlad Dobrotă. 
Un Dobrotă şi doi Craioveşti au fost descăpăţânaţi tot din porunca 
ta. Acum vei plăti pentru toate crimele pe care le-ai săvârşit! 

Vorbea repede, pe nerăsuflate, ca şi când ar fi debitat o lecţie 
învățată pe de rost. Udrişte, Craiovescu, Dobrotă erau nume 
întipărite cu slove de foc în memoria Draculei. Printre ucigaşii 
tatălui său se aflau şi bărbaţi din aceste familii blestemate. Pe unii 
îi prinsese şi le tăiase capul. Dar dorul de răzbunare nu se stingea 
decât odată cu nimicirea unei întregi stirpe. In sufletul Draculei a 
prins atunci să se distileze otrava unei mânii reci. 

— Scoate sabia, Dracula, şi te apără, căci ţi-a sunat ceasul! a 
strigat şi Dan Craiovescu, scuturându-şi pletele blonde aşa cum îşi 
scutură un leu tânăr coama. 

Lama săbiei lui a ţâşnit din teacă. 

— Soarta v-a fost duşmană când v-a scos în calea mea! i-a 


— 206 — 


ripostat Dracula, sărind peste masă drept în mijlocul tinerilor boieri. 

Toma i-a urmat pilda cu remarcabilă agilitate pentru vârsta lui. 

Muşteriii de la celelalte mese amuţiseră. Nu înțelegeau motivul 
sfadei, căci limba băieţandrilor le era străină. Cârciumarul, un 
venețian planturos ca un eunuc, a încercat să intervină, dar privirile 
crunte ale românilor l-au făcut să dea înapoi. 

— Mama mia! Ma questi sono impazzitti! a exclamat speriat de 
mânia demenţială din ochii lor. 

Săbiile au prins să se ciocnească, să şerpuiască prin aer ca nişte 
flăcări, să şuiere în impetuoase  rotiri. Muşteriii din preajma 
combatanţilor îşi părăsiseră mesele şi se înghesuiseră pe lângă 
pereţi. 

— Opriţi-i! a strigat un roşcovan în haine de târgoveţ, făcând 
disperat semne unor soldaţi venețieni aflaţi în sală să pună capăt 
luptei. 

Cel mai vârstnic dintre aceştia a ridicat din umeri. 

— Nu e treaba noastră! Cei trei tineri au început. Bătrânul şi 
însoţitorul lui se descurcă destul de bine. 

Pe chipul lui Dracula plutea un zâmbet rău. Sabia lui, mânuită cu 
dibăcie, nu numai că ridica un obstacol de nepătruns în calea 
asalturilor furtunoase ale tinerilor boieri, dar prin ripostele ei 
imparabile i-a silit să treacă în defensivă. Toma juca un rol de 
figurant, singura lui preocupare fiind să asigure spatele lui Dracula. 

Dan Craiovescu a simţit cel dintâi că lucrurile nu mergeau cum 
trebuie, că el şi prietenii lui se grăbiseră şi că nu puteau veni de 
hac unui adversar atât de puternic. Mircea Udrişte s-a ales cel 
dintâi cu o tăietură adâncă de-a curmezişul frunţii. Orbit de sângele 
care i se prelingea în ochi, bâjbâia lovind în gol. O fandare bruscă a 
lui Dracula l-a prins descoperit. Lama fostului Domn l-a atins sub 
coaste, străpungându-i ficatul. Tânărul s-a prăbuşit zvârcolindu-se 
pe scândurile murdare. O lovitură neprevăzută a deschis vena cavă 
a lui Craiovescu. Sângele a ţâşnit ca dintr-o fântână arteziană. 
Năucit de senzaţia nemaiincercată a sângelui care izvora în pulsaţii 
ritmice, prevestindu-i moartea, băieţandrul a rămas cu sabia întinsă 
într-o fandare neterminată. S-a clătinat, apoi s-a năruit la picioarele 
lui Dracula. 

Spectacolul morţii celor doi camarazi a răcorit brusc avântul 
războinic al lui Dobrotă. Fumurile beţiei i se risipiseră. Abia atunci a 
înţeles că trebuia să se apere cu disperare, spre a nu fi răpus. 
Şiroaie de sudoare i se scurgeau pe frunte, pe obraz, îmbibându-i 


— 207 — 


cămaşa lipită de torsu-i înfierbântat, umezindu-i mâna, care 
începuse să-i tremure. Se uita hipnotizat la şerpuirile lamei lui 
Dracula, care îl silea să se retragă pas cu pas. Toma armaşul îşi 
vârâse sabia în teacă. Sfârşitul duelului era previzibil. Bătrânul şi-a 
turnat pe gât vinul din cană, dezinteresându-se de lupta care 
continua furioasă. 

— Ţărână eşti şi în ţărână ai să te întorci! vorbi ironic Dracula 
adversarului, care dădea semne de epuizare. Nu pot să-ţi las viaţa, 
fiindcă ştii cine sunt. Hotărâsem să rămân anonim aici, în 
Constantinopole, prichindelule! Şi acum să terminăm! 

O fandare adâncă, şi lama lui pătrunse până la gardă în pieptul 
lui Dobrotă. Tânărul boier a rămas câteva clipe cu braţele întinse, în 
vreme ce sângele l-a podidit, prelingându-se prin colţul gurii 
căscate. S-a prăbuşit apoi cu faţa înainte. 

Dracula şi-a vârât calm sabia în teacă, a plătit consumaţia şi, 
urmat de Toma, a părăsit cârciuma, fără ca vreunul din muşterii să 
fi cutezat a-l opri. Oamenii erau atât de obişnuiţi cu moartea, încât 
sfârşitul tragic al celor trei tineri abia dacă le trezise interesul... 

Acum, în vreme ce urmărea neatent jocul de zaruri, Vlad Dracula 
recapitula episodul duelului, nu din părere de rău pentru moartea 
celor trei băieţanari, ci fiindcă duşmănia acestora ilustra ura pe 
care i-o nutreau boierii din partida Dăneştilor. Dacă îi va fi dat să se 
aşeze iarăşi pe tronul Valahiei, îi va ucide pe toţi. 

Intr-o zi, un soldat din compania lui Kharystenos îl întrebase 
nedumerit: 

— lartă-mi curiozitatea! Dar nu înţeleg de ce te-ai înrolat într-o 
unitate de romei şi nu ţi-a convenit să lupţi alături de românii tăi, 
sub comanda unui român? 

— Tainele firii omeneşti sunt de nepătruns. 

Răspunsul îl făcuse pe soldat să nu mai stăruie. 

Dracula ridică ochii spre cerul care se decolora uşor către 
soare-răsare. Se năştea o nouă zi, cu întregul ei cortegiu de 
suferinţe. Noaptea fusese liniştită, căci, în afara canonadei cu care 
constantinopolitanii se deprinseseră, nu se înregistrase niciun atac 
inamic. Văzduhul căpăta treptat tonuri de un cenuşiu spălăcit, ca şi 
pâcla ce se lăsa mai în fiecare dimineaţă asupra oraşului. 

Dracula se uită prin deschizăturile crenelurilor spre tabăra 
turcească. Intrezări o umbră uriaşă. Nedumerit, îşi miji ochii, 
încercând să pătrundă pânzele de negură. Dincolo de ziduri, unde 
în ajun se desfăşura câmpia străbătută de meterezele turceşti, se 


— 208 — 


înălța acum din volutele de ceaţă un turn înalt, ca de cetate, ce 
domina fortificațiile oraşului. Ceea ce i se păruse la început o 
nălucire, se contura acum aievea. Turnul exista sub ochii lui, 
enorm, masiv, impresionant. Dracula dădu alarma. Căpitanul 
Kharystenos şi ofiţerii lui apărură, scuturându-şi somnul care li se 
mai lipea încă de gene. Giganticul bastion ridicat la mai puţin de o 
aruncătură de suliță de zidurile Constantinopolelui îi umplu de 
uimire. Soldaţii se uitau năuciţi la acest edificiu crescut parcă din 
pământ. Construit din lemn, turnul era acoperit cu saltele 
îmbrăcate în piele de bivol, care aveau rostul să amortizeze 
loviturile ghiulelelor trase de creştini. Numeroase ferestre înguste şi 
puţin înalte se deschideau în pereţii de lemn. 

Pe coronamentul turnului apărură deodată puzderie de arcaşi 
turci, care dezlănţuiră rafale de săgeți asupra asediaţilor. La 
ferestruici se iviră guri de tunuri, ce prinseră să verse proiectile, 
secerând rânduri întregi de romei. 

Creştinii ripostară. Duelul dintre asediați şi asediatori se înteţi 
odată cu răsăritul soarelui. Tunurile osmanlâilor loveau neîncetat 
zidurile de apărare, care începură să se crape. 

— Dacă nu distrugem turnul, suntem pierduţi! exclamă căpitanul 
Kharystenos. 

Romeii primiră întăriri în oameni şi materiale. Pierderile erau 
grele şi de-o parte şi de cealaltă. Intre timp, turnul, susţinut de 
douăzeci de perechi de roţi uriaşe ca nişte pietre de moară, era 
împins încet spre fortificaţii. Intenţia osmanlâilor era limpede. După 
ce vor ajunge cu bastionul lor mobil la o distanţă potrivită de linia 
fortificată a oraşului, vor arunca punți pe care le vor folosi spre a 
invada platformele zidurilor. Cu ajutorul catapultelor, romeii 
zvârleau spărturi de stâncă, mari şi colţuroase, în calea roţilor 
turnului, spre a-i stăvili înaintarea. Turcii care alergau să dea 
bolovanii la o parte erau ucişi cu săgețile. 

Către prânz, când bătălia se desfăşura încrâncenată, se răspândi 
pe ziduri vestea că numeroase turnuri mobile otomane se iviseră în 
dreptul Porții de Aur, a porţii Sf. Roman, a porţilor militare doi şi 
trei, precum şi pe malul stâng al râului Lycus. 

În tabăra turcească, sultanul Mehmed şi ofiţerii săi alergau în 
galopul cailor de la un bastion mobil la altul, spre a urmări 
progresele realizate. 

— N-aţi biruit să spargeţi în niciun punct linia de apărare a 
ghiaurilor! se răsti padişahul la Zaganos-Paşa şi la Karagea-Paşa, 


— 209 — 


care dirijau atacul. 

— Până la urmă îi vom răzbi! făgădui Karagea-Paşa. 

— Vorbe, vorbe, vorbe! strigă sultanul supărat. M-am săturat de 
promisiuni. 

In tabăra creştină, toate forţele de apărare fuseseră puse la 
bătaie. Giustiniani, de Brienne, Filippo Contarini, Kharystenos, 
Theophilos Paleologos, în fruntea companiilor şi a batalioanelor lor, 
încercară câteva ieşiri, spre a incendia şi distruge turnurile mobile, 
dar de fiecare dată fură nevoiţi să se retragă fără a obţine rezultate 
multumitoare. Pretutindeni, contraatacurile violente ale 
pedestraşilor turci le zădărniciseră eforturile. 

Împăratul Constantinos era văzut în cele mai periclitate locuri, în 
ciuda opoziţiei ofiţerilor şi sfetnicilor săi, care se străduiau să-i 
explice că îşi expune inutil viaţa. 

Odată cu lăsatul nopţii, luptele încetară pe tot frontul. Până în 
zori, militarii din ambele tabere aveau să se odihnească, spre a-şi 
reface puterile şi a relua bătălia cu mai mare îndârjire în ziua 
următoare. După ce distribui soldaţilor hrana de seară, Kharystenos 
îşi convocă ofiţerii şi pe cei mai destoinici ostaşi din compania sa. 

— Am primit chiar acum un recipient cu foc grecesc, pe care, 
potrivit ordinelor de sus, urmează să-l aruncăm asupra turnului 
mobil al turcilor, spre a-l incendia, folosindu-ne de o catapultă. 
Operația trebuie executată îndată ce se va lumina de ziuă. După 
cum ştiţi şi voi, rezervele de foc grecesc sunt pe terminate. 
Datorită incendiului de la Arsenal, stocurile intangibile n-au mai 
putut fi refăcute. Dacă mâine de dimineaţă nu izbutim să dăm foc 
de la prima lovitură turnului mobil, înseamnă că am ratat definitiv o 
ocazie unică. leşirile efectuate în timpul zilei n-au dat rezultate. În 
schimb, pierderile în oameni au fost foarte grele. Pentru că precizia 
loviturilor de catapultă este relativă, am hotărât să încercăm o 
ieşire în cursul acestei nopţi. Profitând de învălmăşeală, o grupă 
asupra căreia se va afla recipientul se va apropia de turn atât cât îi 
va fi necesar spre a-l atinge de la prima lovitură. Cine se oferă să 
participe la această acţiune? 

Vlad Dracula făcu un pas înainte. 

— Kir căpitan, îngăduie-mi să-ţi supun un plan mai simplu. 
Operația poate să fie îndeplinită doar de câţiva soldaţi. 

Kharystenos îl privi mirat. Nu era deprins să fie întrerupt de 
soldaţi de rând. Dar atitudinea mândră a lui Dracula, tonul lui de 
comandă îi impuseră. 


— 210 — 


— Vorbeşte! rosti scurt. 

— La ora aceasta sunt ridicaţi de pe câmpul de luptă morţii şi 
răniții. Eu şi cu cinci soldaţi de-ai mei ne vom înhăma la căratul 
tărgilor. Vom profita de ocazie spre a ne apropia pe nesimţite de 
turnul mobil, şi de la o distanţă potrivită vom arunca asupra lui 
recipientul cu foc grecesc. La această oră, turcii care-l însoțesc 
dorm. Santinelele pot fi uşor neutralizate. Kir căpitan, procedeele 
cele mai simple sunt adeseori cele mai eficace. 

— Şi dacă daţi greş? 

— Nu vom da greş! 

Siguranţa cu care vorbise Dracula plăcu lui Kharystenos. 

— Bine. Îţi încredinţez recipientul. Ţi-ai ales oamenii? 

— Da. Cinci români de-ai mei. 

Kharystenos zâmbi. 

— Când plecaţi în misiune? 

— Imediat. 

— Dumnezeu să vă ajute! 

Dracula salută, se răsuci pe călcâie şi porni spre oamenii săi. Le 
vorbi câteva momente, apoi se îndreptară spre depozitul de 
materiale. 

De sus, de pe fortificaţii, Kharystenos urmărea cu privirile printre 
creneluri pe Dracula şi pe cei cinci români ai lui, care coborâseră de 
pe ziduri şi acum străbăteau câmpul de luptă. Patru dintre ei cărau 
tărgi, iar ceilalţi doi îi precedau, purtând facle care să le lumineze 
drumul. Spectacolul torţelor aprinse care forfoteau noaptea, după 
fiecare bătălie, era arhicunoscut lui Kharystenos. De data aceasta îl 
urmărea fascinat. 

— Ce zici, Logadis, se adresă primului său locotenent, vor reuşi 
românii să-şi ducă planul la îndeplinire? 

— În situaţii critice, temeritatea ţine loc de prudenţă, Kir căpitan. 
Aşa spuneau vechii latini, şi nu greşeau. 

Kharystenos se străduia să nu piardă din ochi cele două torţe 
aprinse ale grupului de comando. Işi concentrase atât de tare 
privirile, încât vederea începu să-i joace feste. La un moment dat 
oscilările capricioase ale zecilor de facle îl ameţiră. 

— Mai poţi urmări torţele grupului de comando? Eu le-am pierdut 
din ochi. 

— Şi eu le-am pierdut, Kir căpitan. 

Aşteptarea se prelungea chinuitoare. Cei doi ofiţeri se foiau, 
cuprinşi de nelinişte. Silueta turnului de lemn se înălța falnică, 


— 211 — 


întunecată, pe fundalul luminilor mişcătoare. Deodată o flacără 
orbitoare ţâşni la temeliile lui. Vâlvătăi de foc îşi întinseră braţele 
incandescente, cuprinzându-l într-o fantastică mângâiere. 

— Au reuşit! Au reuşit, Logadis! strigă Kharystenos în culmea 
bucuriei. Trimite imediat veste comandanților din celelalte sectoare 
care au de înfruntat turnuri mobile şi comunică-le procedeul nostru. 
Indeamnă-i să-l folosească repede, până nu se dezmeticesc turcii! 

Sultanul dormea adânc când în tabăra otomană se vesti alarma. 
Buimăcit de sunetele ascuţite ale trompetelor, sări de pe sofa şi 
alergă să dea la o parte draperiile de la intrarea cortului. 

— Ce s-a întâmplat? strigă nerăbdător. 

Un ofiţer de ordonanţă i se înfăţişă, cuprins de consternare. 

— Trei din cele şase turnuri mişcătoare deplasate în preajma 
zidurilor au luat foc, lnălţimea Ta! 

Mehmed strigă înfuriat: 

— Calul! Adu-mi imediat calul! 

Se îmbrăcă în câteva clipe, dispensându-se de ajutorul 
icoglanilor, apoi ieşi din cort. Işi încălecă armăsarul şi porni în galop 
- urmat doar de câţiva ofiţeri din gardă - spre unul din turnurile 
mobile, cel din zona râului Lycus, care ardea ca o imensă torţă. 
Când ajunse la picioarele enormului bastion de lemn mistuit de 
flăcări, bârnele aprinse pocneau sec. Pulberea detonantă din 
butoiaşele depozitate înlăuntrul bastionului explodară. Pereţii 
turnului plesniră. Platformele se prăbuşiră antrenând piesele de 
artilerie, care fură îngropate în mormanele de tăciuni aprinşi şi de 
bârne pe jumătate calcinate. 

Când Karagea-Paşa sosi în galopul calului spre a se înfăţişa lui 
Mehmed, uriaşul eşafodaj se nărui cu zgomot asurzitor. 

— Au să mi-o plătească ghiaurii! scrâşni padişahul. Jur că n-au să 
scape de urgia mea nici dacă se vor ascunde în gaură de şarpe! 


xxx 


Se împliniseră cinci zile de la incendierea bastioanelor mobile. 
De atunci bătălia se desfăşura fără întrerupere, de-a lungul 
întregului brâu de ziduri dinspre uscat. Din porunca sultanului, 
hotărât să termine o dată pentru totdeauna cu ghiaurii din 
Constantinopole, atacurile se succedau val după val, zi şi noapte, în 
vreme ce ghiulele năpustite din sute de guri de tun asupra 
fortificațiilor le crăpau, le dezghiocau, le năruiau, îngropând sub 
mormane de piatră soldaţi şi ofiţeri. Militari şi civili se aşterneau la 


— 212 — 


lucru şi ridicau noaptea zidurile dărâmate ziua. O muncă 
istovitoare, care-i uza mai vârtos decât cele mai înverşunate lupte 
corp la corp. 

Dar toate aceste greutăţi erau lăsate în umbră de cumplita 
foamete care se abătuse asupra oraşului. Vitele, în totalitatea lor, 
fuseseră demult sacrificate. Caii, asinii, catârii, care scăpaseră de 
rechiziţii, intraseră sub cuţitele măcelarilor. O pulpă de cal, dacă 
mai putea fi găsită, atingea preţuri astronomice. Câinii vagabonzi, 
îndeobşte toleraţi de populaţia iubitoare de animale, erau vânaţi 
pentru carnea lor. In oalele gospodinelor erau puşi la fiert guzgani 
şi pisici, şerpi şi şopârle, vrăbii şi bufniţe, care aveau mare căutare. 
Oameni hămesiţi, livizi, storşi de puteri, se prăbuşeau pe străzi. 
Poliţia semnalase împăratului cazuri de canibalism... 

Kristafis, tâmplarul care încă de la începutul asediului se înrolase 
voluntar pe ziduri, dispărea din când în când de la postul său, 
revenind după câteva ore de absenţă. Cazul lui nu era unic, iar 
ofiţerii închideau ochii. Ştiau, de pildă, că mobilizaţii ce-şi primeau 
raţia de hrană zilnică consumau doar o mică parte, restul ducându-l 
în taină familiilor. De învoirile prin rotaţie nu mai ţinea seama 
nimeni. Impăratul şi generalii săi erau îngrijoraţi de aceste repetate 
încălcări ale consemnelor militare, care interveneau mai ales 
noaptea, când controlul era mai greu de efectuat. 

Spre a stăvili acest obicei, generalul Chrisogeorghis ordonase 
aplicarea unor pedepse severe. Doi inşi fugiţi de pe ziduri, spre a-şi 
vedea familiile, fuseseră spânzurați în văzul trupelor. Dar oamenii 
continuaseră să plece, în disprețul opreliştilor. Sancţiunile severe 
poruncite de Chrisogeorghis căzuseră treptat în desuetudine. 

Kristafis, deşi era omul datoriei, socotea că nu păcătuieşte faţă 
de împărat şi de îndatoririle militare dacă lipsea din post spre a 
duce de mâncare copiilor. Participase cu toată dăruirea şi 
patriotismul la luptele din ultimele zile, dar la prima acalmie îşi 
luase într-o oală rațiile de fasole aproape neatinse, pe care le 
pusese deoparte, şi, fără să mai ceară îngăduinţa comandantului, 
coborâse pe furiş de pe ziduri, îndată după lăsarea nopţii, şi 
plecase spre casă. 

Precaut, mergea strecurându-se pe lângă case, căutând locurile 
cele mai întunecoase, spre a nu fi surprins de patrule. Toate 
clădirile aveau obloanele trase. Oraşul părea mort. Zgomotul unor 
paşi îl făcu pe Kristafis să se ascundă după o coloană. Incercând să 
scruteze semiîntunericul, desluşi în faţa unei case o cărucioară cu 


— 213 — 


lemne, în jurul căreia se învârtea un om. Omul se uită bănuitor în 
jur, apoi scoase de sub lemne un sac voluminos, îl încărcă în 
spinare, apoi ciocăni discret într-o uşă care se deschise. La lumina 
palidă ce răzbătea dinăuntru, Kristafis se lămuri că povara purtată 
de individ nu era un sac - aşa cum îşi închipuise - ci o jumătate de 
porc tăiat. O salivaţie puternică îl făcu să înghită în sec. Ce bine 
le-ar prinde copiilor câteva ciozvârte de porc fript! Totdeodată îl 
potopi mânia împotriva speculanţilor care se îmbogăţeau, în vreme 
ce oamenii de nădejde mureau pe ziduri. 

Individul ieşi din casă şi scotoci din nou sub lemne. Era o 
huidumă numai muşchi, cu două palme mai înalt decât Kristafis. 
Acesta îşi zise că trebuia să-şi procure hrană pentru copii. În vreme 
ce namila trăgea de sub lemne altă jumătate de porc, tâmplarul îl 
acostă. 

— Dă-mi şi mie o pulpă de porc! 

Uriaşul îl privi de sus. Din prima clipă îşi dădu seama că are de-a 
face cu un calic. Il repezi, nădăjduind să-l intimideze: 

— Hai, plimbă-ţi mutra! N-am vreme de pierdut! 

— Dă-mi o pulpă de porc! Imediat! Kristafis începuse să 
clocotească. 

Matahala lăsă porcul în cărucioară şi se întoarse cu faţa spre 
intrus. 

— Ai cu ce să plăteşti, stârpitură? 

— Am să te plătesc când are să-mi plătească şi mie leafa 
împăratul! 

— Dacă n-ai bani, ce-mi mai baţi capul? Şterge-o până nu te 
miruiesc cu pumnul ăsta! 

— Încearcă numai! ripostă Kristafis înfipt. 

Colosul ridică braţul, spre a-l păli în creştet cu pumnul lui greu ca 
un baros. Tâmplarul fu însă mai iute în mişcări. Scoase într-o 
fulgerare sabia scurtă de la brâu şi i-o împlântă până la gardă sub 
coaste. Uriaşul rămase cu braţul în aer. Gemu şi, părăsit de puteri, 
căzu la pământ. Kristafis înşfăcă jumătatea de porc, o aruncă pe 
umăr şi o luă la fugă. Coti pe prima stradă la stânga. Deşi 
jumătatea de porc cântărea peste şaizeci de kilograme, nu-i simţea 
greutatea. incerca o bucurie năvalnică la gândul că vlăstarii lui vor 
avea în sfârşit de mâncare după pofta inimii. 

Un câine jigărit ieşi după un ungher. De după o poartă se mai ivi 
unul. Ispitiţi de mirosul cărnii proaspete, din care se scurgeau încă 
picături de sânge, se luară pe urmele ei. Kristafis era atât de 


= 214 


scufundat în visările lui, încât nu-i observă. 

Deodată se opri. Dinspre capătul străzii spre care se îndrepta îi 
ajunse la ureche zgomotul unor paşi. „Rondul!” reflectă speriat. Se 
ascunse după arcadele unei case. Abia atunci zări câinii 
învârtindu-se în jurul cărnii. 

— Marş d-aici, potaie! se răsti şoptit Kristafis. 

Fiindcă animalele nu se îndepărtau, încercă să le alunge 
lovindu-le cu piciorul. Unul dintre câini, cu blana jigărită lipită parcă 
de oase, scheună jalnic. Pe Kristafis îl cuprinse panica. Javrele îl vor 
da de gol. Vru să o ia la fugă, făcând drumul întors, dar oamenii 
apucaseră deja să se apropie. Dacă ar fi ieşit din ascunzătoare, s-ar 
fi dat pe mâna lor. Unul dintre inşi văzu câinii. 

— la uite ce baftă pe noi! Două potăi! Nu sunt prea grase, dar o 
ciorbă bună tot se poate face! Pe ele! Să nu ne scape! 

Tăcuţi, oamenii se desfăşurară în arc de cerc, spre a prinde la 
mijloc câinii, care simţiseră primejdia şi aruncau în jur priviri 
hăituite. Bărbatul din extremitatea stângă a arcului se aruncă 
asupra unuia din animale, care reuşi să-i fugă printre picioare. 
Insoţitorii lui se împărţiră în două grupe. Primii se avântară pe 
urmele jigăritului fugar. Ceilalţi strânseră semicercul în jurul celui 
de-al doilea câine, tărcat ca o hienă, ce se refugie lângă Kristafis. 

— Cine-i acolo?! strigă intrigat unul dintre hăitaşi când zări o 
mogâldeaţă ascunsă după un stâlp. 

Văzându-se descoperit, Kristafis îşi scoase din teacă sabia scurtă 
şi strigă cu glas îngroşat de emoție: 

— Inapoi, că te spintec! 

Nu se temea pentru viaţa lui, ci pentru jumătatea de porc, 
devenită în clipa aceea unica rațiune a existenţei sale. Omul se 
trase puţin înapoi, dar în mâna lui luci lama unui cuţit. 

Pe la casele din jur se deschiseră ferestre. Tărăboiul atrăsese 
curioşi. 

Kristafis o luă la fugă, lovind cu jumătatea de porc pe unul dintre 
indivizii care se pregătea tocmai să se repeadă asupra câinelui 
rămas pe loc şi încolţit. Bărbatul întinse instinctiv mâna, spre a se 
feri de mogâldeaţa care trecu în goană pe lângă el. In aceeaşi clipă 
îi gâdilă nările mirosul de carne proaspătă şi simţi sub degete 
grăsimea umedă a porcului. Când îşi trase mâna şi o privi, o văzu 
plină de sânge.. 

— Fraţilor! Ala cară un porc tăiat! zbieră, arătând pe urmele 
tâmplarului. 


— 215 — 


— Pe unde a luat-o? 

— Pe-acolo! 

Locatarii caselor din jur prinseră vorbele rostite de cei doi inşi. 

— Un speculant cu carne de porc! strigă unul. 

— Nu i-ar mai răbda Dumnezeu de bandiți! 

— Tâlharul! Să-l jugănim! 

— Peel! 

Prin case, scările începură să duduie sub tălpile locatarilor care 
se grăbeau să iasă la hăituială înarmaţi cu tot ce găsiseră la 
îndemână: cuțite, topoare, ciomege, vătraie... Pe porţile deschise 
năvăliră cu toţii în stradă. 

Kristafis alerga cât îl ţineau puterile, trăgând cu urechea la 
vacarmul din urma lui. Auzea paşii oamenilor bocănind pe pietre şi 
glasurile lor furioase. Jumătatea de porc era grea şi îl împiedica să 
se mişte în voie. Se încinsese din cauza efortului, iar aerul îi intra şi 
îi ieşea din piept şuierând, ca din nişte foale. Ar fi putut să se 
salveze aruncând jumătatea de porc şi pierzându-se apoi pe vreo 
stradă lăturalnică. Dar nici nu-i trecu prin gând aşa ceva. Când 
simţi că pierde teren şi că este ajuns din urmă, se opri şi se lipi cu 
spatele de un perete. 

— Cine se apropie de mine îl omor! răcni, întinzând înainte sabia. 

Dar hăitaşii erau numeroşi. Văzu o gloată potopindu-l. Simţi 
sabia pătrunzând adânc într-un corp, pe care nu-l deosebi în zidul 
de oameni. O piatră îl lovi în falcă. Năucit, smulse lama săbiei din 
trupul care se lăsă moale şi începu să o rotească în neştire, într-o 
nebunească încercare de a se apăra. O altă piatră îl izbi în frunte. 
Un ciomag îl pocni peste umăr. Orbit de sângele care i se scurgea 
în ochi, se bătea cu încrâncenare, fără să simtă durerea şi nici 
oboseala. Printre pânzele roşii ale sângelui care-i înceţoşa vederea, 
întrezări nişte namile care se năpusteau asupra lui, copleşindu-l. 
Ciopârţit, sfârtecat, străpuns, vărsând sânge prin zeci de răni 
căscate, Kristafis căzu în genunchi, continuând să se bată... 


xxx 


— E gata prânzul, nevastă? întrebă Szabo Tibor, ajutorul 
primarului din Szegedin, oraş de frunte din regatul Ungariei, după 
ce intră în casă călcând ca un urs. 

Işi aruncă pălăria pe un scaun, se aşeză la masa acoperită cu o 
faţă albă, scrobită, pe care erau frumos orânduite farfurii şi 
tacâmuri pentru şase persoane, luă sticla cu palincă de lângă coşul 


— 216 — 


cu pâine şi îşi umplu o cănuţă. 

— Gata! se auzi din bucătărie glasul Krisztei, care trebăluia în 
jurul unei oale cu supă. 

Szabo Tibor sorbi dintr-o înghiţitură băutura de o mare tărie, îşi 
tăie o felie din pâinea proaspătă, caldă, făcută din cartofi, şi o 
muşcă pofticios. 

— Mi-e o foame de te-aş mânca şi pe tine! vorbi Krisztei, care 
intra tocmai cu un castron cu supă, tot atât de rotund ca şi obrajii, 
sânii şi şoldurile ei. 

Dădură apoi năvală patru copii între 6 şi 12 ani, care se aşezară 
la masă ciorovăindu-se. 

— Ce mai e nou prin oraş? îl întrebă nevastă-sa, în vreme ce 
turna cu polonicul supa aburindă în farfuriile adânci. 

In calitate de soţie a ajutorului de primar, Kriszta se socotea 
îndrituită să afle mai înaintea tuturora veştile proaspete, spre a le 
repeta ceva mai târziu, plină de importanţă, vecinelor şi 
prietenelor. Tibor îi cunoştea slăbiciunea, destul de inofensivă, şi îi 
spunea tot ce se putea spune. 

— De câteva zile s-a pripăşit prin târgul nostru un călugăr venit 
tocmai de la Roma. Cutreieră bisericile şi, după încheierea 
slujbelor, se urcă în amvon şi îndeamnă bărbaţii să plece în 
cruciadă. A dat buzna şi la primărie. Ne-a ţinut un logos, mie şi 
primarului, despre primejdia care ne va paşte dacă turcii se vor 
împământeni în Europa. L-am ascultat în linişte, aşa cum cere 
buna-cuviinţă, apoi i-am spus că avem pe cap treburi mai 
arzătoare. Ţăranii şi-au început la câmp muncile de primăvară, iar 
neguţătorii şi autorităţile se pregătesc pentru târgul anual de vară. 
Ca să nu spună că-l nesocotim, i-am făgăduit că vom pune în 
discuţia notabilităţilor teoriile lui. Şi-a dat seama că nu ne-a 
convins. A plecat cătrănit, prevestindu-ne din prag, peste umăr, că 
pe zidurile oraşului nostru scrie cu litere nevăzute „Mane Tekel 
Fares” şi că, mai curând decât ne aşteptăm, turcii vor ajunge la 
picioarele Szegedinului. Ne-am prefăcut foarte îngrijoraţi, iar după 
ce a închis uşa, am râs cu primarul de profeţiile lui. 

— Şi dacă or să vină turcii până aici? 

Szabo Tibor făcu un gest de nepăsare. 

— Cum să vină? Până la noi, în mijlocul Europei, e cale lungă de 
tot. Ce treburi avem noi cu bizantinii? De ce să ne amestecăm în 
răfuielile lor cu turcii? 

Ajutorul de primar vâri câteva bucăţi de pâine în supa grasă şi 


— 217 — 


straşnic ardeiată, apoi începu să o soarbă cu zgomot. Vorbi printre 
înghiţituri: 

— Bine mi-ar mai sta să-mi las nevasta, copiii, stupii, negustoria, 
daravelile de la primărie şi să plec în cruciadă! Nu! Aşa ceva nu e 
pentru mine! Se uită la fiul său mai mare şi îl ameninţă cu degetul: 
Părintele Zoltan mi-a spus că nu ţi-ai învăţat catehismul. Să ştii, 
dacă nu te ţii de şcoală şi de îndemnurile înțelepte ale părintelui 
Zoltan, te fac potcovar! 


xxx 


Clikor Avakumian deschise înspăimântat ochii, se ridică în coate 
şi se uită spre obloanele grele de lemn, închise cu lacăte pe 
dinăuntru. Il trezise din somn, venind dinspre stradă, un 
cutremurător strigăt omenesc, un fel de răget deznădăjduit, apoi o 
zdupăială de paşi. Flăcăruia opaiţului din odaie tremura de parcă ar 
fi încolţit-o şi pe ea spaima. 

Clikor se uită spre nevastă-sa, care se sculase din somn şi îl 
privea cu ochi măriţi de groază. 

— Ai auzit? întrebă cu glas scăzut. 

— Am auzit! răspunse soţia lui cu tremolo în glas. 

— Ce s-o fi întâmplat? 

— L-au mai căsăpit pe vreunul. 

Lui Clikor Avakumian i se răcise transpiraţia pe spinare, şi acum 
îl înfiora ca un înveliş de gheaţă. 

Liniştea se lăsase iarăşi grea, încărcată de ameninţări. Clikor se 
temea de noapte fiindcă noaptea se întâmplau omorurile, jafurile, 
violurile, noaptea se împlineau răzbunările, noaptea ascundea cu 
giulgiul ei profanarea mormintelor şi pângărirea bisericilor, noaptea 
îi ocrotea pe nelegiuiţi. 

Tot din stradă se auziră la un moment dat nişte gemete. La 
început slabe, indistincte, apoi mai tari, ca şi când victima ar fi 
încercat să ceară ajutor, dar nu reuşea să închege cuvinte. 

— Ce fac? Mă duc să mă uit pe ferestruică? Intrebă Clikor. 

— Vezi-ţi de treabă, omule! îl dojeni nevasta, în lucruri de-astea 
e bine să nu te amesteci! 

— Cineva are nevoie de sprijin! 

— De unde ştii că nu e o cursă? Vor să te atragă afară, ca să te 
omoare şi să năvălească apoi în casă. 

Tăcură şi îşi încordară auzul. Gemetele se ridicau parcă în faţa 
ferestrelor. 


— 218 — 


— Fii sigur că le-au mai auzit şi alţi vecini, reluă nevastă-sa. Vezi 
că iese vreunul în stradă? Toţi tac chitic! Şi-au băgat capul între 
urechi şi aşteaptă. 

— Oamenii au uitat de parabola samariteanului milostiv, rosti cu 
parapon Clikor, reproşând parcă seminţiei sale laşitatea. 

Se făcu iarăşi linişte. 

— Multă nenorocire mai e pe lumea asta! oftă Clikor. 

După o pauză adăugă: 

— Nu-mi iese din minte omul de afară! 

— Crezi că dacă tu ai fi fost în locul lui, ar fi sărit cineva să te 
scape? Ai fi zăcut pe stradă, singur, fără niciun ajutor, până s-ar fi 
scurs tot sângele din tine! 

Clikor lăsă iarăşi capul pe pernă. | se umeziseră ochii. 

— Mare păcătoşenie! exclamă. Mare păcătoşenie! 

Deodată ciuliră urechile. Auziră zgomot de paşi pe caldarâm şi 
zăngănit de arme. 

— Ce-o mai fi? şopti Clikor. 

Vorbe scurte, poruncitoare, erau rostite autoritar de un bărbat cu 
voce groasă, adâncă. Apoi răsunară nişte bătăi puternice în poartă. 

— Deschideţi! Suntem jandarmii împăratului! Deschideţi! 

Clikor se ridică în capul oaselor. 

— Să nu deschizi! E o capcană! Să nu deschizi! îl imploră 
nevastă-sa. 

Bătăile în poartă se repetară, mai puternice. Răbufniră bătăi şi în 
porţile altor case. Printr-o crăpătură a oblonului, Avakumian 
întrezări o lumină roşiatică. Il săgeta o nouă spaimă. 

— Arde! 

In oraşul acesta cu străzi strâmte şi clădiri înghesuite, incendiile 
se întindeau cu repeziciune, ca pecinginea, pornind de la o casă şi 
cuprinzând câte un întreg cartier. 

— Acum trebuie să ies! Vrei să ardem ca şoarecii? 

Sări din pat, se îmbrăcă la iuţeală şi cobori la parter. Inainte de a 
deschide poarta, se uită afară printre gratiile unei ferestruici 
practicate într-unul din canaturi. Ceea ce văzu făcu să i se ridice 
părul în creştet. Casa de vizavi ardea. Flăcări mari ţâşneau prin 
ferestrele căscate. Oameni aduceau găleți cu apă spre a stinge 
focul. Desluşi pieptarele de zale ale jandarmilor care ţineau 
ordinea. 

Clikor descuie lacătele, dădu la o parte şinele de fier care 
baricadau poarta şi, după ce o deschise, ieşi în stradă. Un jandarm 


— 219 — 


îl luă la rost: 

— Ce aşteptai? Să arzi şi tu în casă? Vă ţăţâie curul de frică, 
târgoveţi nenorociţi! li arătă o mogâldeaţă lipită de peretele casei: 
L-ai lăsat pe nenorocitul ăsta să moară la uşa ta, fără să scoţi 
măcar capul pe fereastră! Sunteţi cu toţii nişte poltroni! Treci şi 
ajută la stingerea focului! 

Clikor alergă după două găleți, le umplu cu apă de la puţul din 
curte, ieşi în stradă, apoi fugi să le toarne peste casa care ardea 
răspândind o dogoare insuportabilă. Văzu nişte oameni cu hainele 
pe jumătate arse, întinşi pe caldarâm, nemişcaţi. Nu le recunoscu 
chipurile tumefiate. 

— Ce-i cu ăştia? îl întrebă pe un vecin care căra două doniţe cu 

apă. 
___— Nu-i cunoşti? Vecinii noştri! Papandreu, nevasta şi băieţii lui. 
In timpul nopţii, bandiții lui Sfârtecă-Târtiţă au dat buzna peste ei. 
Fiindcă Papandreu a refuzat să le spună unde-şi ţine banii, l-au pus 
pe el şi pe toţi ai lui cu tălpile pe cărbuni aprinşi. Fiul mai mare al 
lui Papandreu s-a luptat cu bandiții, a ieşit în stradă şi a strigat 
după ajutor. Tâlharii l-au înjunghiat. Eu n-am auzit nimic, Kir Clikor. 
Am somnul foarte greu. Altfel, de bună seamă că aş fi ieşit să dau 
ajutor băiatului. Se pare că bandiții, furioşi că n-au putut găsi banii 
lui Papandreu, au dat foc casei. 

Clikor se uită cu milă la siluetele întinse pe caldarâm. 

— Mai trăieşte vreunul? 

— Nu. Au murit cu toţii. Şi băiatul cel mare a murit. Abia a 
apucat să spună jandarmilor ce s-a întâmplat, înainte de a-şi da 
sufletul. 

Contemplă câteva clipe clădirea în flăcări. 

— Noroc că nu bate vântul! Altfel s-ar fi întins focul şi la casele 
noastre. A 

Clikor se uită la vecinii lui care se străduiau să stingă incendiul. II 
năpădi deodată o mare ruşine. Stătuseră cu toţii ascunşi ca iepurii, 
lăsând pe Papandreu şi pe ai lui să fie ucişi. Dacă locatarii de pe 
stradă s-ar fi înarmat cu orice ar fi găsit la îndemână şi s-ar fi 
năpustit asupra tâlharilor, n-ar mai fi avut pe conştiinţă atâţia 
morţi. Se simţea vinovat de sfârşitul tragic al celor din neamul 
Papandreu. Scuipă, dezgustat de propria lui laşitate. 

Se dădu la o parte spre a nu fi strivit de cisternele pompierilor, 
care sosiră în galopul cailor. Oameni de specialitate, aceştia se 
aşternură metodic la lucru. Inarmaţi cu nişte căngi uriaşe, prinseră 


— 220 — 


zidul fațadei, folosindu-se de golurile ferestrelor, şi începură să 
tragă. Peretele se nărui şi odată cu el, se scufundară acoperişul şi 
planşeurile peste flăcările de dedesubt, înăbuşindu-le. Pompele cu 
apă puse în funcţie manual nu făcură decât să stingă ultimele 
focare ale incendiului. Din casa lui Papandreu nu mai rămase decât 
un morman de moloz şi de bârne pe trei sferturi calcinate, o 
scobitură neagră ca o imensă carie într-un rând de măsele 
sănătoase. Clădirile alăturate scăpaseră doar cu câteva stricăciuni 
neînsemnate graţie procedeelor radicale ale pompierilor. 

Incepuse să se lumineze de ziuă. După ce cadavrele fură 
ridicate, pompierii şi jandarmii plecară, iar vecinii se înapoiară pe la 
casele lor, Clikor se întoarse la nevastă-sa, care-l aştepta în 
bucătărie cu o supă de zarzavat. 

— Nu mi-e foame, rosti Clikor istovit. 

— Înghite câteva linguri! îl îndemnă femeia. E fierbinte. Are să-ți 
facă bine. 

Clikor sorbi în silă puţină supă. Se săturase de zeama asta lungă, 
hrana de bază a familiei sale. Carne nu mai văzuseră de câteva 
săptămâni. Aproape că uitaseră gustul laptelui şi al ouălor. Din 
când în când, Clikor dădea câte o raită prin cimitire, prin locurile 
virane umbrite de copaci, printre ruine, căutând ciuperci. De la o 
vreme şi acestea erau greu de găsit, fiindcă alţi oameni, tot atât de 
hămesiţi, i-o luau înainte. 

Clikor era disperat fiindcă războiul îl găsise fără un capital din 
care să rupă puţin câte puţin, spre a asigura o hrană cum se cade 
familiei, aşa cum făceau atâţia neguţători avuţi, care plăteau sume 
fabuloase pentru alimente. Lăsă lingura în castronul pe jumătate 
plin şi se ridică de la masă. 

— Mă duc să mă culc. Tu dă de mâncare copiilor! 

— Nici ei nu mai vor să se atingă de supa asta nenorocită. 

— N-am cu ce să le cumpăr ceva mai bun. Când are să-i 
răzbească foamea, au să mănânce şi zeama asta. 

Se înapoie în dormitor şi, fără să se mai dezbrace, se întinse pe 
pat. Adormi îndată... 

Soarele se ridicase sus pe cer când nevastă-sa îl trezi, 
zguduindu-l de umăr. 

— Ei, Clikor! 

Armeanul căscă speriat ochii. 

— Ce? Ce s-a mai întâmplat? 

— A venit Kir Kalinikos, neguţătorul de brocarturi. L-am poftit în 


— 221 — 


camera de musafiri. Hai, vino repede! Nu-l lăsa să te aştepte! E un 
om important. O să mai ai nevoie de el. 

Clikor alergă la bucătărie, se spălă pe ochi, se şterse cu un 
prosop curat, adus de nevastă-sa, apoi trecu în camera musafirilor. 

— Bun venit în casa mea, Kir Kalinikos! 

Neguţătorul de brocarturi se ridică de pe scaun şi îi oferi un coş 
pe care-l ţinuse până atunci la picioarele sale. 

— Scumpe prietene, ţi-am adus în dar pentru copiii dumitale o 
pulpă de porc afumat, două borcane cu dulceaţă şi un pachet de 
unt. lar pentru dumneata, o sticlă de raké din cel mai bun. 

Lui Avakumian i se înlăcrimară ochii. Incercă în clipa aceea un 
simţământ de recunoştinţă nemărginită pentru omul acesta 
important care se gândise la el în momente atât de grele. Il copleşi 
cu mulţumiri, apoi alergă cu coşul la bucătărie. 

— Nevastă, cheamă repede copiii şi dă-le câte o bucată de pâine 
cu unt! 

Femeia desfăcu bunătăţile. Aspiră aroma pulpei de porc, puse pe 
limbă puţin unt, să-i simtă gustul, apoi începu să plângă de bucurie. 

Clikor se întoarse la musafirul său, care se aşezase pe un scaun, 
sprijinindu-şi pe genunchi mâinile-i dolofane. 

— Până să cobori, soţia dumitale mi-a istorisit prin ce emoţii aţi 
trecut azi-noapte. 

Armeanul ridică mâinile spre cer. 

— Zău, Kir Kalinikos, am ajuns să mă întreb de cine trebuie să ne 
temem mai mult: de duşmanii din afara zidurilor, sau de cei 
dinlăuntrul lor? 

Kalinikos se întunecă la faţă. 

— Nu ştii ce spui, Kir Avakumian! rosti cu ton de mustrare. Cu 
bandiții mai poţi cădea la învoială. Dai ceva bani şi îţi cumperi 
liniştea. În cartierul meu îşi face de cap banda lui Pradă-Biserică. Eu 
îl ung cu o sumă, lunar. În felul ăsta mi-am asigurat protecţia lui. 
Notează, ca mine sunt mulţi care fac la fel. Dar dacă vin turcii, s-a 
terminat cu noi! Şi cum primejdia asta nu e deloc exclusă, unii 
oameni au început să-şi ia măsuri de prevedere. 

— Ce fel de măsuri? 

— şi transformă bunurile imobile în bani şi bijuterii. La ce au să 
mai folosească fondurile de comerţ, casele, acareturile, când turcii 
au să dea foc oraşului şi au să ucidă întreaga populaţie creştină? 
Singura soluţie e să fugi din timp, bineînţeles dacă găseşti mijloace. 
In momentele de mare criză, monetele de aur, pietrele preţioase 


— 222 — 


pot fi uşor ascunse sau transportate. Kalinikos se plecă la urechea 
lui Clikor şi îi şopti confidenţial: Şi eu mi-am transformat parte din 
avere în bani lichizi. Te sfătuiesc să faci la fel. Pe casa dumitale poţi 
obţine un preţ, evident mai scăzut decât valoarea reală a 
imobilului, dar puţinul acesta e mai bun decât nimic. 

— Se găsesc amatori să cumpere? 

— Oameni dispuşi să înfrunte riscurile s-au găsit şi se vor găsi 
oricând. E o afacere să cumperi o casă cu zece la sută din 
adevăratul ei preţ. In cazul unei conjuncturi politice defavorabile, 
pierzi însă totul. Kalinikos trecu fără tranziţie la alt subiect: l- 
ascultă, Kir Avakumian, ştiam că eşti un vechi client al 
stabilimentului Theodorei, pezevenghea. 

Avakumian se uită la repezeală spre uşa care răspundea în 
bucătărie. Se bucură fiindcă o văzu închisă. Nu i-ar fi convenit ca 
vorbele lui Kalinikos să ajungă la urechile nevestei. 

— Eram un client al stabilimentului, Kir Nikos. Dar de când o duc 
prost cu banii, mă mulţumesc cu farmecele, ce-i drept cam fanate, 
ale soţiei mele. iți dă inima ghes la nişte codane de acolo? 

Kalinikos făcu o mutră ofensată. 

— De asta îmi arde acum? Am auzit însă că la Theodora se 
întâlnesc tot felul de oameni. Pe mine mă interesează inşii care 
mijlocesc îmbarcări clandestine pe navele venețiene sau genoveze 
care vor părăsi portul, în cazul că turcii vor reuşi să pătrundă cu 
forţa în oraş. Ajută-mă să iau contact cu vreun armator dispus să 
mă ia pe nava sa - contra cost, desigur - şi te ajut şi eu să-ţi vinzi 
casa pe un preţ convenabil, cu care să-ţi cumperi îmbarcarea pe o 
corabie, în cazul că totul s-ar duce de râpă. 

Clikor se scarpină în creştet. 

— Ideea dumitale mă ispiteşte, Kir Nikos. 

— Atunci să mergem la stabilimentul Theodorei! Trebuie să ne 
pregătim din timp fuga, Kir Avakumian! 

Armeanul îşi anunţă nevasta că îl va conduce o bucată de drum 
pe Kalinikos, îşi luă apoi pălăria, pelerina şi părăsi locuinţa, 
însoţindu-l pe neguţătorul de brocarturi. 

Ajunseră la localul Theodorei în preajma prânzului. Deşi 
activitatea unei case de toleranţă începe în mod normal odată cu 
lăsarea serii, asediul schimbase şi aici rosturile. Muşteriii soseau la 
orice oră din zi şi din noapte, în funcţie fie de învoirile militare, fie 
de propria fantezie. Clikor Avakumian, care nu mai călcase de mult 
prin stabilimentul Theodorei, rămase uimit de afluenţa publicului. 


— 223 — 


Aici se găsea şi băutură şi mâncare din belşug, desigur, la preţuri 
fabuloase. Oamenii care se străduiau să uite sfârşitul inevitabil, sau 
care voiau să „moară sătui”, beau, se ghiftuiau şi preacurvăsăreau 
pe întrecute. 

Theodora le ieşi în întâmpinare, prevenitoare, voioasă. 

— Ce e cu dumneata, Kir Clikor? N-ai mai dat pe aici cu lunile. 
Aproape nu trece zi fără ca micuța Maria să nu mă întrebe de 
dumneata! l-ai sucit capul bietei fete! Poftiţi în sala de primire! 

Clikor, flatat de amabilităţile Theodorei, făcu prezentările. 
Trecură apoi în camera de primire, unde bărbaţi de toate vârstele 
se veseleau în compania tinerelor pensionare ale Theodorei. Nikos 
Kalinikos rămase foarte surprins când zări printre amatorii de 
petreceri pe câţiva neguţători dintre cunoştinţele sale, care-şi 
făcuseră până atunci reputaţia unor stâlpi ai societăţii cu severe 
principii morale. Uimirea lui crescu şi mai mult la vederea unui 
călugăr care se plimba printre clienţi, rostind încetişor rugăciuni şi 
învârtind printre degete un şirag de metanii. 

— i-am spus eu că asta e casă serioasă, Kir Nikos, îi explică 
Avakumian. Fetele au duhovnicul lor, care le spală de păcate la 
orice oră din zi şi din noapte. 

Apoi armeanul expuse Theodorei în câteva cuvinte dorinţele 
neguţătorului de brocarturi. 

— Eu nu mă prea pricep în treburi d-astea, onorabililor, deşi am 
printre clienţi numeroşi armatori venețieni şi genovezi. Dar am să 
vă pun în legătură cu omul care vă trebuie. 

Trimise pe o slujnică după Manolakis, iubitul ei, care se înapoiase 
în zori la locantă după o noapte foarte agitată petrecută în oraş, iar 
acum dormea în propriul pat al Theodorei. 

— In aşteptarea lui Manolakis, să vă trimit două fete care să vă 
ţină de urât? îi îmbie patroana. 

— Intâi afacerile! rosti sentenţios Kalinikos. Distracţiile mai 
târziu! 

Poftiţi de Theodora, se aşezară pe o sofa, în faţa unei mese mici, 
pe care o slujnică durdulie, apetisant decoltată, îi servi cu ceai, 
şerbeturi, alune şi raké. 

După puţin timp îşi făcu şi Manolakis apariţia. Era somnoros şi 
căsca, fiindcă dormise puţin. Când Avakumian îi explică despre ce 
era vorba, tânărul se arătă foarte interesat. 

— Treaba e ca şi făcută. Aici în local se află chiar în clipa asta un 
armator foarte hârşit în asemenea treburi, cu care puteţi încheia 


— 224 — 


târgul. 

— Mă bucură că sunteţi pe drumul cel bun! spuse Theodora. 
Acum vă las. Trebuie să mă ocup şi de ceilalţi clienţi. 

Manolakis se ridică de la masă şi reveni peste câteva momente 
cu un bărbat scund, dar vânjos, cu cap pătrat şi picioare scurte, 
uşor curbate în afară. 

— Vă prezint pe căpitanul Fabiani, comandantul şi proprietarul 
navei „Cassiopeea”. L-am pus la curent cu chestiunea. 

Fabiani se aşeză pe sofa, alături de cei doi neguţători, dădu 
peste cap un pahar de raké, apoi rosti cu ton profesional: 

— Sunt omul de care aveţi nevoie. In afaceri îmi place să fiu 
expeditiv. Am să vă spun condiţiile mele. Călătoria de aici la 
Veneţia costă o sută de ducați de persoană, la care se adaugă 
douăzeci şi cinci la sută din valorile transportate. Vă previn că nu 
mă tocmesc. Ţin să vă atrag atenţia că niciun alt armator nu vă va 
oferi condiţii mai bune. 

Pe chipul lui Kalinikos se aşternu o expresie chinuită, care-i 
exterioriza procesul de gândire. Oferta armatorului îi părea 
oneroasă, dar nu avea de ales. 

— Sunt de acord, Kir Fabiani. 

— Câte persoane trebuie să transport? 

— Familia mea. Eu, nevasta şi patru copii. Aruncă o privire furişă 
spre Avakumian, care se frământa alături, pe sofa. 

— Poţi să numeri printre viitorii dumitale pasageri şi pe amicul 
meu Clikor Avakumian, cu familia. Garantez eu pentru el. 

— Bun! rosti scurt armatorul. Mâine de dimineaţă îmi plătiţi şase 
sute de ducați, ca să aveţi locurile rezervate, Kir Kalinikos. Banii 
mi-i aduceţi aici. Şi dumneata la fel, Kir Avakumian. Imi lăsaţi şi 
adresa, ca să vă anunţ din timp plecarea. 

Se ridică de pe sofa, goli încă un pahar cu rake şi, după ce salută 
cu un gest larg pe cei doi neguţători, se îndreptă spre o tânără 
pensionară a stabilimentului, accentuat machiată şi înveşmântată 
în văluri transparente. 

— Haidem sus, fetiţo! Azi sunt în formă! 

Kalinikos îl urmări cu privirea până ce-l pierdu pe scara în şurub 
ce ducea la etaj. 

— Crezi că e serios tipul, Kir Manolakis? 

— Garantez de el ca de mine însumi. Acum să-mi daţi adresele 
dumneavoastră, aşa cum v-a cerut. 

Cei doi neguţători se executară. Manolakis se uită lung la 


— 225 — 


Avakumian. 

— După câte am înţeles, drumul dumitale va fi plătit de Kir 
Kalinikos! 

— Astea sunt treburile noastre, Kir Manolakis, rosti jenat 
armeanul. 

Scurta convorbire îl lămuri pe Manolakis că Avakumian era lefter. 
Această împrejurare avea să salveze viaţa armeanului şi a familiei 
sale... 

Cei doi neguţători strânseră călduros mâna lui Manolakis, apoi 
părăsiră încântați localul Theodorei. Inainte de a se despărţi, pentru 
a pleca pe la casele lor, îşi făgăduiră să se întâlnească a doua zi de 
dimineaţă în piaţa palatului Blachernelor, spre a merge împreună la 
noua întrevedere cu Fabiani. 

In noaptea aceea Clikor Avakumian dormi legănat de vise 
trandafirii. Se făcea că se afla cu toţi ai lui pe puntea unei corăbii 
cu pânze de aur. La orizont răsăreau dintr-o pâclă sidefie turnurile 
bisericilor şi ale palatelor din Veneţia. O imagine închipuită, fiindcă 
Avakumian nu vizitase niciodată Oraşul Lagunelor. 

Dimineaţa îşi făcu atent toaleta şi se înfiinţă, potrivit înţelegerii, 
în piaţa palatului. Aşteptă mai bine de o oră, fără ca prietenul lui 
să-şi facă apariţia. Ingrijorat, se îndreptă spre locuinţa acestuia. 
Când ajunse acolo, crezu că are să-l lovească apoplexia. Casa era 
arsă până la pământ. De la nişte locatari din vecinătate află că 
neguţătorul de brocarturi avusese un sfârşit năprasnic, fiind 
măcelărit de bandiți laolaltă cu soţia şi copiii. Din cercetările 
sumare ale autorităţilor reieşea că tâlhari necunoscuţi pătrunseseră 
în clădire prin efracţie, surprinzându-l în somn pe Kalinikos. Pentru 
a afla ascunzătoarea banilor lui, îl chinuiseră, tăindu-i fâşii de piele 
şi punând deasupra sare. Nu se ştia dacă găsiseră sau nu valorile 
pe care le căutau. După ce uciseseră pe soţia şi pe copiii 
neguţătorului, dăduseră foc casei, spre a şterge orice urme. Vecinii, 
treziţi din somn de violenţa incendiului, reuşiseră să scoată în 
stradă cadavrele mutilate, mai înainte ca întreaga construcţie 
mistuită de flăcări să se năruiască asupra lor. 

Clikor Avakumian părăsi năucit locul sinistrului. O coincidenţă îi 
păru mai mult decât tulburătoare. Kalinikos fusese ucis după ce 
Manolakis şi Fabiani aflaseră că acesta deţinea valori însemnate. 
Dar Clikor nu îndrăzni să sufle un cuvânt oamenilor stăpânirii. După 
ce se înapoie acasă şi povesti soţiei sale grozăvia, bău jumătate din 
sticla cu raké dăruită de Kalinikos şi se culcă, încercând să-şi 


— 226 — 


îngroape în somn supărarea şi spaima. 

In aceeaşi dimineaţă căpitanul Fabiani sosi ca de obicei la 
stabilimentul Theodorei. Când îl văzu pe Manolakis bând rake cu un 
prieten în sala de primire, îl interpelă: 

— Ce e cu oamenii tăi? N-au venit să-mi aducă banii? 

Manolakis ridică din umeri. 

— N-au venit. Şi-or fi schimbat gândul, Kir Fabiani. Lasă, îţi 
găsesc eu alţi clienţi. Locuri libere pe corabie să ai dumneata, că de 
rest mă ocup eu. 

— Oameni neserioşi! exclamă armatorul, scuipând pe covor. M- 
au făcut să pierd bunătate de timp. leri, când am ajuns sus cu 
Arethusa, îmi trecuse pofta de giugiuleală! Am să-mi încerc şi azi 
norocul. Poate că mi-o merge mai bine! 

Se îndepărtă, fredonând un cântec italienesc. 

Manolakis zâmbi ironic. 

— Nu-ţi vine să râzi, Mastrapas? La vârsta şi la mutra lui se mai 
tine de femei! se adresă prietenului său. Şi se mai miră că nu-l ţin 
balamalele! 

— Pentru noi tot a fost bun la ceva. Prin el ai ajuns la Kalinikos. 

— Sssst! îl repezi Manolakis în şoaptă, uitându-se în jur, spre a se 
asigura că nu erau pe aproape urechi indiscrete. Să nu mai 
pronunţi numele ăsta, ai înţeles? Sau vrei să te pomeneşti 
legănându-te în ştreang? Hai, du-te acasă! Ai băut prea mult. 

— Care mult? Trei păhărele cu rake e mult? După treaba de 
azi-noapte, am nevoie de o sticlă întreagă ca să-mi vin în fire! 

— Eşti slab, Mastrapas! Te-am făcut locotenentul meu, dar eşti 
mai slab decât ultimul om din bandă. Acum şterge-o! Şi să-ţi ţii 
gura! 

Mastrapas se ridică de pe sofa şi se îndreptă spre uşă. Mergea 
legănat, fiindcă nu se simţea zdravăn pe picioare. În drum lovi din 
greşeală o tavă cu băuturi, purtată de o slujnică, răsturnând 
paharele pe covor. Spre a-l împiedica să mai facă vreo nouă 
boroboaţă, Manolakis îl apucă de braţ. 

— Vai de capul tău, Mastrapas! Nu mai ţii la băutură! N-aş fi 
crezut că ai să te faci praf după trei păhărele cu raké! 

Il conduse până la uşa care răspundea în stradă. 

— Du-te şi te culcă! La noapte avem treabă! Să nu aflu că te-ai 
mai cinstit cu vreun pahar! Altfel ne supărăm! 

— Bine, bine! Azi n-am să mai beau! Dar să nu mă mai ţii din 
scurt! Nu-mi place să fiu dăscălit! 


— 227 — 


Mastrapas ieşi în stradă. Manolakis închise uşa în urma lui. Era 
supărat. Pe Mastrapas începuseră să-l lase nervii. Poate din cauza 
alcoolului. Într-o vreme era cel mai temerar şi mai dibaci membru 
al bandei. Deodată Manolakis auzi un strigăt gutural şi o bufnitură 
în tăblia uşii. lIntrigat, o deschise. Mastrapas, prăvălit de-a 
curmezişul scării, lăsă capul să-i cadă peste prag. Din gură i se 
scurgea un fir de sânge. Sângele îi îmbibase şi tunica, în jurul unui 
pumnal împlântat până în prăsele în dreptul inimii. In mânerul 
pumnalului era înfiptă o bucată de hârtie scrisă, scâlciat, cu litere 
stângace. Manolakis se uită în susul şi în josul străzii, dar nu văzu 
pe nimeni. Furios, smulse hârtia şi începu să o citească anevoie, 
căci nu fusese niciodată prieten cu învăţătura: 

„Ai intrat pe teritoriul meu. Treaba asta se pedepseşte cu 
moartea. După Mastrapas îţi vine şi ţie rândul. Niciun om din banda 
ta n-o să scape viu. 

Pradă-Biserică” 

O femeie care trecu prin faţa casei şi văzu cadavrul însângerat al 
lui Mastrapas îşi duse înspăimântată mâna la gură, apoi o luă la 
fugă. Cu vârful cizmei, Manolakis împinse corpul inert care se 
rostogoli pe scări în jos. Nu era bine să fie găsit un mort în localul 
Theodorei. O crimă săvârşită pe stradă, în faţa stabilimentului, nu-i 
angaja responsabilitatea. Inchise uşa, apoi rupse biletul şi îl vâri în 
buzunar. „Pradă-Biserică încearcă să mă intimideze! reflectă 
Manolakis. Dar şi-a şi găsit omul care să se înfricoşeze! Dacă vrea 
război între bande, are să-l aibă cu vârf şi îndesat!” 

Un client al localului se apropie de Manolakis şi îl întrebă curios: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nişte indivizi s-au luat la bătaie pe stradă. E mai înţelept să nu 
ne amestecăm în răfuielile lor. Hai să bem câte un păhărel de rake/ 
Eu fac cinste! 


x k * 

Într-o dimineaţă, către sfârşitul lui mai, soldaţii de pe fortificațiile 
dinspre mare desluşiră în zare pânzele cenușii ale unei brigantine 
care se apropia cu iuţeală de Cornul de Aur. Ştirea zbură din gură în 
gură, electrizând întregul oraş. Nava trimisă pe urmele flotei de 
război a Veneţiei se înapoia, aducând veşti. Lumea ieşi din case şi 
se revărsă pe străzi. Unii oameni îşi pavoazară fațadele locuinţelor 
ca pentru sărbătoare. Pe coronamentele zidurilor soldaţii îşi agitau 
armele, chiuind de bucurie. 


— 228 — 


Înştiinţat de apariţia navei bizantine în largul mării, marele 
amiral Hamza-Paşa ordonă unor galere rapide să o intercepteze. 
Vânătoarea se organiză la repezeală. Vasele militare otomane care 
patrulau de-a lungul zidurilor maritime încercară să taie drumul 
brigantinei. 

Postat la cârmă, căpitanul Kristafis îşi dirija personal nava într-un 
zig-zag menit să dejoace manevrele corăbiilor turceşti care 
convergeau spre el. 

instalat pe puntea galerei-amiral, Hamza-Paşa urmărea cu 
privirile, tremurând de mânie, uşurinţa cu care brigantina ocolea 
obstacolele. 

Printre ofiţerii de marină care-l încadrau se afla şi Bekir Sadri, 
comandantul secund al flotei, care-şi frământa exasperat mâinile. 
La un moment dat nu-şi mai putu stăpâni nerăbdarea: 

— Luminate, propun să scufundăm brigantina cu lovituri de tun. 
Altfel riscăm să ne scape printre degete. Uite, se strecoară ca 
argintul-viu printre navele noastre... 

— Nu! zbieră Hamza. Echipajul brigantinei trebuie să-l capturăm 
nevătămat. Numai aşa pot afla veştile pe care le aduc din Apus. De 
unde ştii că brigantina nu este eclerorul unei mari flote creştine? 

Spre bucuria romeilor de pe ziduri şi spre mânia turcilor, 
căpitanul Kristafis izbuti să se furişeze până în dreptul portului de 
pe malul stâng al Cornului de Aur, rămas în mâinile bizantinilor. 
Marile porţi care protejau rada se deschiseră spre a îngădui navei 
fugărite să pătrundă înăuntru. 

După ce debarcă în uralele marinarilor din port, căpitanul 
Kristafis fu întâmpinat de amiralul Notaras, de Gabriele Trevisan şi 
de Alvisio Diedo. 

— Flota venețiană te urmează, căpitane? întrebă Gabriele 
Trevisan. 

Kristafis ridică din umeri cu tristeţe. 

— Am străbătut arhipelagul în lung şi în lat, fără să întâlnesc 
vreo navă de război venețiană. 

— Ai cutreierat zadarnic Marea Egee, căpitane! îl apostrofă 
Notaras. Nu trebuia să faci drumul întors până nu dădeai de 
căpitanul general Loredan! Ce voi raporta acum împăratului? 

Kristafis se mânie: 

— Aţi fi preferat să nu mă mai fi întors deloc? Aş fi putut să mă 
ascund cu echipajul meu cu tot pe vreo insulă şi să aştept acolo în 
linişte sfârşitul războiului. N-am făcut-o! Îmi  reproşaţi 


— 229 — 


neîndeplinirea misiunii. Poate că flota venețiană nici nu se află în 
arhipelag. M-am înapoiat la Constantinopole pentru a nu lipsi oraşul 
de un grup de apărători. Şi iată cum ne mulţumiţi! N-ar mai lipsi 
decât să ne trimiteţi în faţa Curţii Marţiale! 

Alvisio Diedo hotărî să intervină spre a pune capăt discuţiei, care 
se angajase pe o pantă nedorită: 

— Căpitane Kristafis, nimeni nu contestă eroismul tău şi al 
marinarilor tăi. Ar fi fost poate bine să fi continuat drumul până la 
Veneţia, spre a te interesa acolo de situaţia flotei căpitanului 
general Loredan. In sfârşit, acum nu se mai poate face nimic! 

Vestea eşecului lui Kristafis se răspândi la iuţeală în întreg 
oraşul. Râsetele se schimbară în plânsete. Incă o speranţă se 
spulberase... 


x k * 
Marele şambelan Georgios Sphrantzes descălecă în faţa palatului 
Cantacuzino şi bătu în poartă. li deschise un servitor bătrân, 


descărnat, într-o livrea mult prea largă pentru el. 

— Acasă e stăpânul tău? întrebă Sphrantzes. 

— Acasă, Luminate. Îl găsiţi în grădină. 

Marele şambelan pătrunse în clădire, străbătu câteva săli 
îmbrăcate în marmoră şi ieşi în parcul care-şi desfăşura în 
amfiteatru peluzele, fântânile arteziene, boschetele de trandafiri, 
având drept fundal Marea de Marmara, împestriţată de pânzele 
corăbiilor turceşti. 

Demetrios Cantacuzino, locţiitorul marelui logotet, stătea în 
mijlocul unui vast covor de gazon, de un verde proaspăt ca 
smaragdul, şi urmărea zbenguielile uneia din nepoţelele sale, care 
se fugărea prin iarbă cu un ogar zvelt şi alb. 

— ldilic spectacol! zâmbi marele şambelan, după ce strânse 
mâna amfitrionului. 

Zâmbi şi Cantacuzino. 

— Nu s-ar spune că ne aflăm în preajma sfârşitului! Asta vrei să 
spui, nu-i aşa? 

Smulse dintr-un boschet de trandafiri doi boboci. Oferi unul 
vizitatorului, iar pe al doilea şi-l prinse la piept. 

— De ce m-aş lamenta? Nu murim decât o dată, Georgios! Până 
la scadenţă vreau să ofer fetiţei acesteia tot seninul unor zile 
fericite. 

— Te înţeleg, zise marele şambelan. Dacă va apuca să 


— 230 — 


supravieţuiască prăpădului, să-şi perinde cu plăcere amintirile din 
copilărie. 

Un surâs amar se aşternu pe buzele lui Cantacuzino. 

— Supravieţuirea va însemna o viaţă de mizerie, de suferinţe, de 
umiliri fără număr. Pentru noi şi pentru cei din lumea noastră, 
supraviețuirea în aceste condiţii echivalează cu un blestem... Erai 
în drum spre palat, nu-i aşa? 

— Da. Şi m-am oprit să te iau şi pe dumneata. E mai plăcut să 
umbli în doi. Stai de vorbă şi nu laşi gândurile să te copleşească. 

— Te însoțesc imediat, înainte, însă, aştept pe cineva care 
trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. O să întârziem doar 
câteva minute. 

— Nu e nevoie să te grăbeşti. Şedinţa consiliului va începe abia 
peste trei sferturi de oră. Până atunci ai timp berechet. 

Bătrânul servitor cu haine prea largi se apropie deferent de 
Cantacuzino. 

— Luminate, a sosit Kir Kariagdis, spiţerul. 

Demetrios Cantacuzino se întoarse spre marele şambelan. 

— Mă ierţi o clipă, Georgios. 

Se îndreptă spre o pergolă cu trandafiri, sub care îl adăsta 
noul-venit. Kir Kariagdis purta o robă lungă, neagră, şi ochelari cu 
rame de argint. 

— Porunceşte, C/arissime! se ploconi acesta. 

Cantacuzino îi puse mâna pe umăr. 

— Spiţerule, am să apelez la dumneata pentru un serviciu. Dar 
tin să-ţi recomand că doresc să păstrezi secretul asupra acestei 
convorbiri. 

— Sunt la dispoziţia dumitale, C/arissime. Când trebuie, ştiu să 
am gura cusută. 

Cantacuzino ezită o clipă. 

— Am nevoie de patru doze de otravă. 

Spiţerul îşi încreţi sprâncenele. 

— Îmi permiţi o întrebare, Clarissime? 

— Te rog. 

— Pentru cine trebuie... otrava? 

— Pentru mine, pentru soţia mea şi pentru cele două nepoţele 
ale mele. 

Kariagdis făcu ochii mari. 

— Nu înţeleg... 

— E foarte simplu, spiţerule. Dacă turcii pun stăpânire pe oraş, 


— 231 — 


ştiu ce mă aşteaptă şi pe mine şi pe ai mei. Otrava este cea mai 
potrivită soluţie. Nu ţi-o recomand şi dumitale, fiindcă sinuciderea 
este condamnată de morala creştină... Uneori sinuciderea este un 
act de vitejie. 

Spiţerul se bâlbâi: 

— Dacă Luminăţia Ta porunceşte... 

— Da, poruncesc! Mâine de dimineaţă doresc să am dozele. Am 
să te plătesc împărăteşte. Ne-am înţeles? 

— Am să execut porunca, Luminate. Dar am s-o execut cu mare 
durere în suflet. 

— Acum poţi pleca. 

Spiţerul se frânse de mijloc şi se îndepărtă cu privirile în pământ 
şi cu umerii lăsaţi. Câteva clipe, Cantacuzino îl urmări din ochi, apoi 
se întoarse spre Georgios Sphrantzes. 

— Sunt al dumitale! 

Inainte de a se despărţi de fetiţa care se juca voioasă cu ogarul, 
o sărută, apoi se adresă servitorului: 

— Aţi pus şaua pe cal? 

— Da, Luminate! Roibul Luminăţiei Voastre aşteaptă în faţa 
intrării principale. 

— Bine. Să mergem, Georgios! 

Câteva minute mai târziu, cei doi demnitari imperiali se 
îndreptau în pasul cailor spre Blacherne. 

— Rezultatul negativ al misiunii căpitanului Kristafis schimbă 
radical viziunea noastră asupra războiului, zise locţiitorul marelui 
logotet. Incepând din acest moment, trebuie să rostim ca şi Dante 
în pragul Infernului: „Lasciate ogni speranza voi che entrate!”... 


xxx 


Veneţia... 

Ploaia cădea în torente asupra oraşului, ropotind şi pe acoperişul 
de plumb al Palatului Dogilor. 

Consilierul Gabriele Moro se mai uită o dată, încrâncenat, spre 
ferestrele spălate de ploaia şiroitoare. Reumatismul îi sfredelea 
oasele, dându-i senzaţia că în măduvă are înfipte cristale de 
gheaţă. Blestemă în gând ploaia, apoi clătină clopoţelul de argint. 

— Declar şedinţa deschisă! 

Era apăsat de gânduri. Va cere Consiliului celor Zece, pe care-l 
prezida în această lună, să ia hotărâri grave. 

Consilierii se agitară câteva clipe, desfăcându-şi mapele din piele 


— 232 — 


roşie, cu însemnele Serenissimei Republici a Veneţiei somptuos 
reliefate în aur. 

Gabriele Moro îşi întinse mâinile pe masă. Faldurile mânecilor lui 
de mătase roşie luceau discret, ca şi broderiile cuverturii de brocart 
ce acoperea tăblia lată şi foarte lungă. 

— lmi revine sarcina neplăcută de a aduce la cunoştinţa 
Senioriilor Voastre un fapt de o excepţională gravitate. Un caz care 
va stârni un mare scandal, fiindcă într-o oarecare măsură 
aminteşte crima de înaltă trădare a lui Marino Falieri. Şi acum, ca şi 
atunci, este angajată persoana dogelui. 

Consilierii care nu fuseseră încă informaţi de ancheta deschisă 
din ordinul lui Gabriele Moro se priviră stupefiaţi. Partizanii şi 
adversarii dogelui Francesco Foscari se înfruntară din ochi. Se ştia 
de mai multă vreme că în sarcina lui Jacopo Foscari, fiul dogelui, 
fuseseră aduse grave acuzaţii. Dar că şi şeful Statului putea fi 
implicat, le părea de neconceput. 

Gabriele Moro făcu o pauză, destinată să sporească tensiunea 
nervoasă a interlocutorilor. Integritatea şi imparţialitatea lui erau 
îndeobşte cunoscute. Preambulul său devenea cu atât mai 
surprinzător. 

— Am în această mapă, reluă Moro, o scrisoare semnată de 
Jacopo Foscari, care stabileşte, fără posibilitate de tăgadă, 
legăturile lui culpabile cu duşmanii declaraţi ai Republicii: ducele de 
Milano şi sultanul turcilor. Jacopo Foscari a furnizat acestor 
personaje informaţii secrete, politice şi militare, de natură a pune în 
primejdie existenţa Statului. Invinuirile formulate de Luigi Dandolo 
s-au dovedit deplin întemeiate. 

Gabriele Moro puse la dispoziţia consilierilor scrisoarea 
incriminantă, care circulă din mână în mână, stârnind exclamaţii de 
indignare sau de îndoială, în funcţie de atitudinea fiecărui membru 
al consiliului faţă de doge şi de familia acestuia. 

Pietro Malipiero, un simpatizant al lui Francesco Foscari, citi 
scrisoarea şi, după ce făcu o schimă dispreţuitoare, o trecu mai 
departe. 

— Cine îmi garantează că nu este un fals? Prin mâinile noastre 
au trecut multe plastografii, în cele din urmă aruncate la coş. După 
cum prea bine ştiţi, Jacopo Foscari nu are acces la secretele de 
stat. 

— Atunci cine i le-a furnizat? Vreun înalt demnitar al Senioriei? 
Dogele însuşi? întrebă veninos Niccolo Molin. 


— 233 — 


Pietro Malipiero se înfierbântă: ~ 

— Terminaţi cu aluziile! Puneţi punctul pe // II bănuiţi pe doge de 
înaltă trădare? 

Jacopo Loredan interveni cu ironie acidă: 

— Onorabilul consilier Malipiero acuză pe acuzatori. Ce interes 
are consilierul Malipiero să încerce a spăla de păcate pe fiul 
dogelui? Şi eventual pe doge însuşi? 

Atacul lui era direct şi extrem de dur. Dar imparţialitatea lui 
rămânea discutabilă. Se ştia că tatăl său, Pietro Loredan, căpitanul 
general al armatelor Republicii, fusese contracandidatul lui 
Francesco Foscari la alegerile de doge, dar că fusese învins de 
acesta. Întrebările lui Jacopo Loredan nu erau însă lipsite de logică. 
Cu acelaşi calm reluă: 

— AŞ fi înţeles îndoielile colegului nostru, consilierul Malipiero, în 
autenticitatea scrisorii supuse Consiliului dacă trecutul lui Jacopo 
Foscari ar fi fost imaculat. Uită consilierul Malipiero că Jacopo 
Foscari a fost condamnat pentru prima oară în 1445 fiindcă a violat 
legea care interzice dogelui şi rudelor sale să primească daruri de 
la persoane din afara familiei? Uită consilierul Malipiero că acelaşi 
Jacopo Foscari a fost exilat din Veneţia deoarece a planat asupra lui 
bănuiala, în parte dovedită, că a ucis pe Almoro Donati, una dintre 
cele trei căpetenii ale Consiliului celor Zece? Almoro Donati, care a 
pronunţat prima lui condamnare? 

— Ai recunoscut chiar dumneata, Messer Loredan, că vina lui 
Jacopo Foscari în această afacere nu a fost niciodată deplin 
dovedită. Este nedrept şi inuman să condamni un om la o pedeapsă 
infamantă numai în temeiul unor prezumţii. 

Gabriele Moro aruncă în balanţă un nou argument: 

—  Autenticitatea scrisorii semnate de Jacopo Foscari a fost 
stabilită de cinci grafologi, cu o reputaţie deasupra oricăror 
bănuieli. 

— Sunteţi sigur că n-au intrat în joc şi unele influenţe din afară? 
întrebă Pietro Malipiero, fără să se lase descumpănit. Cunosc 
efectul campaniilor de intimidare. Dispuneţi şi de alte probe? 

Consilierii îşi îndreptară privirile asupra lui Gabriele Moro. Duelul 
devenea tot mai strâns. Moro scoase din mapă câteva coli de 
hârtie, scrise mărunt. 

— Aveţi aici declaraţia unui agent al lui Jacopo Foscari, care i-a 
adus o pungă cu diamante, perle şi zece mii de ducați din partea 
sultanului Mehmed. Diamantele, perlele şi banii, găsiţi dealtfel 


— 234 — 


asupra agentului, au şi fost depuşi în tezaurul Republicii. Chitanţa 
se află la dosarul cauzei. Mai are nevoie şi de alte probe onorabilul 
consilier Pietro Malipiero? 

Malipiero bătea nervos cu degetele în tăblia mesei. Vru să 
riposteze, dar se abţinu. 

Jacopo Loredan luă cuvântul: 

— Cer punerea sub acuzare şi trimiterea în judecată a lui Jacopo 
Foscari, pentru crimă de înaltă trădare! 

Consilierul Giovanni Venier, un personaj venerabil, eliberat de 
pasiunile şi prejudecățile tinereţii, interveni cu glas domol: 

— Evident, nu ne putem împotrivi ca cererea onorabilului 
consilier Loredan să fie pusă la vot. Este foarte probabil să fie 
admisă de majoritatea consilierilor. Dar un proces de asemenea 
natură este susceptibil să arunce o umbră compromiţătoare asupra 
instituţiilor Serenissimei Republici. Trădarea dogelui Marino Falieri 
este încă vie în mintea venețienilor. Judecarea lui Jacopo Foscari va 
împroşca inevitabil cu noroi şi numele dogelui Francesco Foscari, 
părintele său. Nu trebuie să dăm uitării serviciile eminente aduse 
de Francesco Foscari Veneţiei! 

— Siguranța Republicii primează înainte de orice alte 
considerente! declară neînduplecat Niccolo Molin. Dacă dogele a 
săvârşit greşeli, cu sau fără intenţie, trebuie să sufere consecinţele! 

Jacopo Loredan, ca şi tatăl său, condamnase întotdeauna politica 
externă continentală a dogelui, care neglijase posesiunile de peste 
mări. Şi de data aceasta atacă violent: 

— Nu ne este îngăduit să acoperim corupţia, oricât de înalte ar fi 
personajele angajate. Datorită trădării lui Jacopo Foscari şi 
incompetenţei secretarului de stat al armatei şi al marinei - un om 
de casă al dogelui - imperiul nostru maritim este compromis, iar 
Bizanțul, aliatul Veneţiei, se află în primejdie de moarte. Orice 
indulgență din partea noastră ar echivala cu o complicitate la crima 
de înaltă trădare săvârşită de Jacopo Foscari. Trebuie acţionat cu 
energie şi severitate! Dacă va fi cazul, îl vom destitui pe doge 
însuşi! 

Gabriele Moro puse la vot trimiterea în judecată a lui Jacopo 
Foscari. Consiliul o admise cu şapte voturi pentru şi două voturi 
contra. 


x k * 
În cortul său, sultanul Mehmed studia harta Constantinopolelui, 


— 235 — 


când kapi-agasi - mareşalul palatului - i se înfăţişă spre a-i raporta 
sosirea în tabără a grofului Laszlo Kemenyi, ambasadorul regatului 
ungar, care cerea să fie primit în audienţă. Intrigat, padişahul îl 
chemă pe Zaganos-Paşa. 

— Nu vreau să-l primesc pe trimisul Ungariei înainte de a afla ce 
gânduri are. Încearcă să-l descoşi. Dacă refuză să-ţi comunice 
scopul venirii sale, ţine-l cu vorba, plimbă.-l, oferă-i un banchet, 
îmbată-l, aruncă-i în braţe cele mai voluptuoase femei sau cei mai 
frumoşi băieţi, după preferinţă. In cazul că este purtătorul unui 
ultimatum, trebuie să amânăm primirea lui până ce cucerim mai 
întâi Constantinopolele. Fă în aşa fel încât ambasadorul să nu poată 
intra în contact cu marele vizir! Ai înţeles? 

Zaganos îşi luă în serios rolul. Ipoteza formulată de sultan era 
într-adevăr tulburătoare. leşi personal în întâmpinarea grofului şi îl 
preveni, cu toate menajamentele, că lnălţimea Sa Padişahul era 
uşor suferind, dar că îndată ce se va simţi mai bine, îi va acorda 
audiența solicitată. 

— Până atunci mă voi strădui să vă fac cât mai plăcută şederea 
în mijlocul nostru, îi vorbi cu desăvârşită politeţe Zaganos-Paşa. 

II pofti apoi în cortul său şi îl trată cu o îmbelşugată gustare. 

— AŞ putea să cunosc scopul vizitei dumneavoastră? îl întrebă 
zâmbind vizirul armatei în vreme ce se înfruptau dintr-un delicios 
şerbet de trandafiri. 

— Regret, Excelenţă, dar nu mi-e îngăduit să vă satisfac 
curiozitatea, răspunse groful cu aceeaşi amabilitate. Pot să vă 
informez doar că sunt purtătorul unui mesaj personal al suveranului 
meu, regele Vladislav, destinat înălţatului vostru padişah. 

Vizirul îşi ascunse dezamăgirea. 

— Am dat poruncă să vi se pregătească un cort cu mai multe 
încăperi, pentru dumneavoastră şi pentru persoanele care vă 
însoțesc. Diseară veţi accepta, sper, să fiţi oaspetele meu la un 
banchet pe care-l voi oferi în cinstea dumneavoastră. 

Ambasadorul îşi dădu seama că Zaganos-Paşa se folosea de 
acest tertip spre a-i întârzia audiența la sultan. Nu avea însă 
mijloace să-i contracareze manevrele, aşa că se supuse jocului. 
Zaganos citi contrarietatea oglindită pe chipul ambasadorului, dar 
se prefăcu a nu o observa. Deşi evita băuturile alcoolice, oferi la 
cină oaspetelui cele mai rafinate vinuri. Avu plăcerea să constate 
că groful era mare amator de băuturi tari şi că, după câteva cupe 
sorbite cu nesaţ, devenea volubil, comunicativ. In noaptea aceea 


— 236 — 


ambasadorul se dovedi un adept atât de fervent al lui Bachus, încât 
slujitorii îl duseră pe braţe până la cortul său. 

A doua zi de dimineaţă, Zaganos îl pofti să-i arate frontul. Era 
convins că spectacolul forţelor militare otomane în plină acţiune va 
face mare impresie asupra trimisului regal. Kemenyi admiră 
disciplina ienicerilor, avântul başibuzucilor, eleganța spahiilor, dar 
se arătă mai puţin încântat de priceperea tunarilor. In vreme ce 
vizitau o unitate de artilerie, amplasată pe o poziţie în faţa porţii Sf. 
Roman, analiză critic tragerile şi efectele lor. 

Deodată începu să râdă cu superioritate. 

— Nu mă mir că, deşi dispuneţi de o artilerie atât de numeroasă 
şi de puternică, nu aţi reuşit să provocaţi distrugeri ireparabile 
zidurilor bizantine. Fiecare tun trage în câte un punct al 
fortificațiilor. Concentraţi tirul mai multor tunuri asupra unui singur 
punct şi veţi vedea imediat rezultatele. 

Arătă personal artileriştilor turci cum să-şi orienteze tunurile, 
astfel încât mai multe dintre acestea să lovească simultan acelaşi 
obiectiv. În urma tirului convergent, un zid care până atunci 
rezistase cu succes bombardamentelor se prăbuşi pe o mare 
întindere. 

Zaganos-Paşa înregistră lecţia. Dădu instrucţiuni unităţilor de 
artilerie de pe întreg frontul să folosească procedeul recomandat 
de ambasadorul ungur. Efectele se dovediră distrugătoare pentru 
fortificațiile bizantine. In următoarele douăzeci şi patru de ore, 
bombardamentele provocară stricăciuni mai mari zidurilor decât în 
tot cursul celor şapte săptămâni care se scurseseră de la începutul 
asediului. 

Apărătorii oraşului asistară consternaţi, apoi pur şi simplu 
îngroziţi, la prăbuşirea barierei fortificate în mai multe puncte. 
Repararea breşelor necesita acum un consum de materiale şi de 
energie care depăşea posibilităţile asediaţilor. Cu preţul unor 
eforturi supraomeneşti, generalul Ravduhas şi oamenii de sub 
comanda lui reuşiră în cursul nopţii următoare să acopere spărturile 
cu valuri de pământ susţinute de bârne şi de perdele din nuiele 
împletite. Dar ritmul acesta de muncă nu mai putea fi continuat. 
Oamenii vlăguiţi cădeau fără să se mai ridice. 

Ambasadorul ungur era uluit de iuţeala cu care apărătorii 
oraşului ridicau noi bariere fortificate în locul celor distruse. 

— Cu asemenea adversari este firesc să aveţi mult de lucru. Vă 
recomand răbdare şi tenacitate! vorbi lui Zaganos-Paşa. Până la 


— 237 — 


urmă victoria va fi a voastră. 

Vizirul armatei se grăbi să repete sultanului îndemnurile 
binevoitoare ale grofului. 

— Faţă de prietenia pe care mi-a arătat-o, deduc că mesajul 
suveranului său nu poate fi duşmănos. Sunt de părere să-i acordaţi 
audiența. 

Mehmed îi acceptă sugestia. Spre a-l măguli pe trimisul ungur, îl 
primi cu toată solemnitatea, în prezenţa căpeteniilor militare şi 
civile ale imperiului. După ce se ploconi în faţa padişahului, groful 
citi cu emfază mesajul semnat de stăpânul său: 

„Noi, Vladislav Rege, notificăm Inălţimii Sale Sultanului Mehmed 
Khan urcarea noastră pe tronul Regatului Ungar, asigurându-l 
totdeodată de dorinţa noastră sinceră de a se stabili între Statele 
noastre pace şi prietenie eternă. Regretăm că lnălţimea Voastră a 
pornit cu război împotriva Imperiului Bizantin, cu care păstrăm cele 
mai cordiale relaţii. Dorinţa noastră cea mai vie este ca Inălţimea 
Voastră să ridice asediul Constantinopolelui, lăsând populaţia 
oraşului să trăiască în linişte şi libertate sub ocârmuirea basileului 
Constantinos, suveranul ei legitim. Un asemenea gest de mărinimie 
ar întări prietenia dintre ţările noastre. În caz că Înăltimea Voastră 
va refuza să dea urmare dreptei noastre cereri, Regatul Ungar se 
va vedea silit să intervină cu armatele sale în sprijinul Imperiului 
Bizantin. Ţinem să atragem atenţia Inălţimii Voastre că în Apus 
marile puteri creştine se pregătesc de război. Depinde numai de 
înţelepciunea lInălţimii Voastre ca în Europa să se instaureze o pace 
generală, atât de iubită de toate popoarele noastre.” 

Pe Mehmed nu-l speriară amenințările regelui Vladislav. Ştia că 
Ungaria era frământată de tulburări lăuntrice şi că ducele lancu de 
Hunedoara, singurul duşman declarat şi neînduplecat al Imperiului 
Otoman, era ţinut departe de treburile statului. Il impresionase 
declaraţia referitoare la pregătirile de război ale regatelor creştine 
din Apus. Dacă vestea aceasta se confirma, trebuia să-şi ia măsuri 
de apărare. Nu avea de gând să repete cumplita experienţă a 
străbunului său Baiazid lIldirim, luat prin surprindere de oştile 
blestematului Timur Lenk. 

Dădu ambasadorului un răspuns ambiguu: 

— lau cunoştinţă cu plăcere de urcarea pe tron a Majestății Sale 
Regele Vladislav. Ţin să-l încredinţez, la rândul meu, de toată 
prețuirea mea şi de prietenia ce o port ţării şi popoarelor de sub 
stăpânirea sa. Urăsc războiul! Dar am fost silit să-l pornesc 


— 238 — 


împotriva împăratului Constantinos, care a săvârşit acte de 
duşmănie împotriva mea şi a imperiului meu, uneltind cu cei mai 
înrăiţi vrăjmaşi ai ţării mele. Voi reflecta cu toată seriozitatea 
asupra dorinţei exprimate de suveranul Ungariei. Sunt sigur că în 
foarte scurt timp se va încheia şi în acest colţ al lumii o pace 
durabilă, spre binele nostru al tuturor. 

După încheierea audienței, ambasadorul se retrase mulţumit 
numai pe jumătate. Venise cu vorbe goale şi cu formule stereotipe, 
şi pleca tot cu vorbe goale şi cu formule lipsite de orice 
semnificaţie. 

Rămas în compania sfetnicilor săi, sultanul încercă să ia în 
derâdere pretinsele pregătiri de război ale lumii apusene. 

— Sperietoarea aşa-ziselor înarmări ale regatelor creştine mă 
lasă rece. 

Marele vizir Khalil clătină din cap, manifestând o îngrijorare 
vizibilă. t 

— Să-mi fie iertat, Inălțimea Ta, că îndrăznesc a nu-ți împărtăşi 
optimismul. Nu ne este îngăduit să tratăm cu uşurinţă declaraţiile 
regelui Ungariei cu privire la Europa. 

Sultanul se posomori. Nu-i plăcea să fie contrazis. Se feri însă a-l 
ataca frontal pe Khalil. Nici el însuşi nu ştia ce preţ putea pune pe 
avertismentele lui Vladislav. 

— Şi Maximilian, împăratul Germaniei, m-a ameninţat cu 
fulgerele sale dacă atac Bizanțul. A făcut ceva până acum? 

Khalil rosti cu gravitate: 

— Chestiunea aceasta este prea serioasă ca să o lichidăm în 
câteva fraze. Propun să o aducem în discuţia Divanului. 

Sultanul se împurpură la faţă. Tonul marelui vizir suna a 
ultimatum. Bătrânul acesta voia să-l pună iarăşi sub tutelă? Dacă 
evenimentele ar lua o întorsătură neplăcută pentru imperiu, 
sultanului i s-ar atribui responsabilitatea. El, Mehmed, mai pierduse 
o dată tronul în urma unui conflict cu acest bătrân încăpățânat! 

— Bine, Khalil! Mâine după-amiază convoacă Divanul în şedinţă 
extraordinară. Fiindcă suntem în stare de război, la dezbateri vor 
participa şi căpeteniile militare! 

Marele vizir înţelese jocul lui Mehmed. Vizirii, cu excepţia lui 
Zaganos-Paşa, l-ar fi putut înfrânge pe sultan. Ca să-şi întărească 
poziţia, acesta chema pe militari în sprijinul său. Nu era deloc prost 
padişahul! 

In seara aceea Mehmed suspendă consiliul militar în cadrul 


— 239 — 


căruia comandanții de armate îşi prezentau raportul diurn. Însoţit 
de doi aghiotanţi şi de un escadron de gardă, porni să inspecteze 
tabăra. Voia să se documenteze pe viu asupra stării de spirit a 
trupelor, a ofiţerilor şi mai ales a dervişilor, din rândul cărora se 
ridicau cei mai primejdioşi provocatori de răzmeriţe. Inainte de a 
angaja bătălia cu marele vizir, voia să ştie dacă se bucura de 
popularitate printre soldații de rând. Inspecta  bivuacurile 
başibuzucilor, ale spahiilor şi ale ienicerilor, legând scurte discuţii 
cu oamenii. 

— Ei, ce ziceţi, sfârşitul acestei săptămâni ne va găsi defilând 
victorioşi pe străzile Constantinopolelui cucerit de noi? 

Unii soldaţi zâmbeau fâstâciţi, ori ridicau din umeri, alţii mai 
îndrăzneţi, îşi exprimau în vorbe stângace, dar pline de însufleţire, 
hotărârea de a-i zdrobi pe ghiauri şi de a pune stăpânire pe oraş. 
După ce-i ascultă zâmbind, le declară cu încredere: 

— Vă făgăduiesc: am să vă las pe mână Constantinopolele 
cucerit! Toate bogăţiile lui vor fi ale voastre! Ai voştri vor fi şi 
locuitorii oraşului! Vreau ca fiecare luptător turc să aibă buzunarele 
doldora cu aur şi droaie de robi care să-l slujească! 

Oamenii i se aruncau la picioare, sărutându-i vârfurile cizmelor. 

— Să ne trăieşti, Mărite şi Puternice Stăpâne! Te vom urma până 
la capătul pământului! Viaţa noastră îţi aparţine. Pentru tine 
suntem gata să murim! 

Dervişilor le vorbi plin de respect, aproape cu umilinţă: 

— Vouă, purtătorii cuvântului lui Allah, vă făgăduiesc toate 
odoarele, toate bogăţiile bisericilor şi  monastirilor creştine! 
Lăcaşurile de rugăciune ale ghiaurilor le vom transforma în geamii! 
Sub bolțile lor drept-credincioşii îşi vor înălța rugile către Allah şi 
către Profetul său! 

Osmanlâilor fără sarcini bine definite, care însoțeau trupele 
regulate, le deschise perspective ameţitoare: 

— Nu veţi mai cunoaşte lipsurile, sărăcia! Cel mai neajutorat turc 
va fi mai bogat şi mai puternic decât cel mai înstărit ghiaur! Cele 
mai frumoase femei vor fi ale voastre! Nu vă rămâne decât să vi le 
luaţi! 

Mehmed se înapoie la cartierul său general obosit, dar plin de 
mulţumire. Nu le promisese oamenilor nici fericirile cereşti şi nici 
onorurile sterpe. li ispitise făcând să sclipească în închipuirea lor 
bogății mai fabuloase decât comorile reginei din Saaba. Le flatase 
lăcomia, setea de avuţii, luxura! Reuşise să-i câştige, să-i 


— 240 — 


înflăcăreze, să-i folosească în slujba ambițiilor lui! 

Dar nu-i era de ajuns. In miez de noapte chemă în cortul său pe 
tânărul Ismail Hamza  Iskanderoglu, emir de Sinope şi de 
Kostamboly, căsătorit cu una din fiicele sultanului Murad. Datorită 
alianţei sale matrimoniale cu casa domnitoare, emirul îşi 
manifestase în toate ocaziile devotamentul faţă de Mehmed. Ismail 
stătu aproape două ore în cortul padişahului. 

A doua zi de dimineaţă sultanul convocă pe marele vizir şi pe 
comandanții de armate. 

— V-am chemat spre a vă înştiinţa că am hotărât să trimit sol la 
împăratul Constantinos, spre a-i propune deschiderea de negocieri 
în vederea încheierii războiului fără noi vărsări de sânge. Sper că 
basileul va înţelege imperativele momentului de faţă şi va accepta 
cererile noastre rezonabile. Am desemnat în calitate de 
reprezentant al meu pe emirul de Sinope, care în clipa de faţă se 
îndreaptă spre ziduri, precedat de steagul alb al parlamentarilor. 
Am ordonat totdeodată încetarea temporară a ostilităţilor. 

Şi Khalil şi generalii se vedeau puşi în faţa faptului împlinit. 
Teoretic, sultanul era liber să ia orice măsură - oricât de importantă 
şi de gravă - fără să ceară părerea sfetnicilor săi. Practic însă, în 
asemenea împrejurări, sultanii obişnuiau a consulta pe marele vizir, 
care avea în atribuţiile sale şi departamentul afacerilor externe. 

Khalil se strădui să-şi ascundă nemulţumirea. Noua iniţiativă a 
padişahului fu interpretată de generali ca o accentuare a dizgraţiei 
în care marele vizir părea să fi căzut în ultima vreme. 

Ismail, emir de Sinope, se înfăţişă în faţa porţii Sf. Roman sub 
faldurile unui steag alb purtat de un soldat din garda imperială. 
Glasul tunurilor tăcuse pe tot frontul. 

Informat de sosirea solului turc, împăratul ordonă căpitanului de 
Brienne să-i iasă în întâmpinare. Ismail Iskanderoglu era bine văzut 
la Curte, unchiul său fiind căsătorit cu o principesă din neamul 
Paleologilor. 

După ce emirul, însoţit de de Brienne, pătrunse printr-o breşă a 
zidului exterior în liniile trupelor creştine, un ofiţer se prezentă spre 
a-i pune pe ochi o fâşie de mătase menită a-l împiedica să vadă 
mijloacele de apărare ale asediaţilor. 

— Nu e nevoie, zise de Brienne. Emirul Ismail se bucură de 
prietenia împăratului. 

— Vă mulţumesc! răspunse cu gravitate emirul. 

Introdus în prezenţa basileului, care-l primi într-o încăpere a 


— 241 — 


turnului de pe malul drept al râului Lycus, emirul salută adânc, 
după moda orientală. Nutrea o sinceră simpatie împăratului, care-i 
impusese întotdeauna prin purtarea-i nobilă, plină de mărinimie. 
Chipul lui Constantinos, pustiit de griji şi de nopţile de veghe, îi făcu 
milă. 

Consilierii imperiali, chemaţi grabnic spre a fi de faţă la primirea 
emirului, îi aşteptau cu aviditate cuvintele. 

— Venirea ta, nobile emir, este o bucurie pentru sufletul meu, 
spuse basileul. Sper că-mi aduci veşti bune. 

— AŞ fi cel mai fericit, Mărite Doamne, dacă mi-ar sta în putinţă 
să-ţi înseninez inima. Din nefericire, legile războiului sunt aspre, 
neîndurătoare. Lupta Măriei Tale şi a poporului tău împotriva 
colosului otoman este de la început sortită înfrângerii. Minunile de 
vitejie pe care le-aţi făcut până acum n-au putut şi nici nu vor putea 
precumpăni zdrobitoarea superioritate numerică a osmanlâilor. 

Emirul ar fi vorbit şi despre pierderile cumplite în oameni şi 
materiale suferite de armatele sultanului. Pentru fiecare creştin 
ucis, pieriseră zece turci. Proporția nu era exagerată, ci zugrăvea 
cu exactitate înverşunata rezistenţă a apărătorilor 
Constantinopolelui. Trebuia să fie însă prudent, fiindcă trădătorii 
colcăiau în ambele tabere. Era sigur că vorbele sale vor fi transmise 
sultanului pe căi subterane de înşişi romeii intraţi tainic în slujba 
acestuia. 

— Inălţimea Sa Padişahul, în dorinţa-i sinceră de a evita ororile 
unui masacru de neînlăturat în condiţiile cuceririi oraşului prin 
forţă, îţi oferă, Mărite Doamne, posibilitatea de a părăsi nevătămat 
oraşul, împreună cu toate averile tale, însoţit de sfetnici, de 
familiile lor şi de toţi romeii dornici să te urmeze. Aceştia vor fi 
liberi să-şi ia cu ei toate bunurile mobile pe care le vor putea duce. 
Populaţiei creştine care va prefera să rămână între zidurile oraşului 
i se vor garanta de către lnălţimea Sa Sultanul viaţa, libertatea 
cultului şi respectarea averii. In inalterabila sa bunăvoință, 
puternicul meu stăpân este gata să-ţi recunoască suveranitatea 
asupra Peloponezului pentru tine şi pentru urmaşii tăi, sub 
suzeranitatea sa. Dacă Măria Ta vei găsi cu cale să respingi această 
ultimă şi supremă ofertă, oraşul va fi supus din nou grozăviilor 
asediului, iar după cucerire, toţi bărbaţii vor fi ucişi, în vreme ce 
femeile şi copiii vor fi luaţi în sclavie. 

Împăratul asculta neclintit cuvintele emirului. Voise ca toţi 
consilierii lui să fie prezenţi, pentru ca niciunul să nu poată pretinde 


— 242 — 


că n-ar fi fost martor la formularea ultimatumului. Când li se va 
cere părerea, vor răspunde potrivit conştiinţei lor şi în deplină 
cunoaştere a cauzei. 

— Implor pe Majestatea Voastră să cugete temeinic înainte de a 
da un răspuns. Indrăznesc să amintesc Majestății Voastre că oraşul 
se află într-o situaţie disperată. Zidurile dărâmate în numeroase 
puncte nu mai pot oferi protecţie trupelor creştine, vlăguite şi 
decimate. Populaţia supusă celor mai grozave privaţiuni şi cuprinsă 
de deznădejde socoteşte că dezastrul abătut asupra ei nu este 
decât o pedeapsă dumnezeiască pentru nefericita şi nelegiuita 
Unire cu Roma. 

Emirul îşi încheie expunerea. Expresia întipărită pe chipul 
împăratului era indescifrabilă. 

— Nobile emir, rosti Constantinos după câteva momente de 
gândire, îţi mulţumesc pentru vorbele tale prietenoase, pentru grija 
ce ne-o porţi, pentru osteneala ta. Voi discuta cu sfetnicii mei 
oferta stăpânului tău, padişahul. Potrivit rânduielilor diplomatice, 
un trimis al meu te va însoţi până în tabăra turcească, spre a 
expune padişahului răspunsul nostru. Te rog să aştepţi în camera 
alăturată rezultatul deliberărilor noastre. 

Emirul salută adânc şi, înainte de a ieşi, aruncă o ultimă privire 
asupra consilierilor. Unii stăteau încruntaţi, cu privirile aţintite în 
pământ. Alţii, cei mai mulţi, ţineau dârzi fruntea sus. In clipa aceea 
prevăzu răspunsul romeilor. 

Căpitanul de Brienne îl conduse într-un culoar de piatră, fără 
ferestre, luminat şi ziua de torţe aprinse. Emirul admiră ţinuta 
mândră a francezului. li zâmbi cu prietenie. 

— Mi-ar fi plăcut să luptăm umăr la umăr! 

Căpitanul ridică uşor colţul buzelor: 

— Mi-ar fi plăcut să ne întindem mâna prieteneşte, între prieteni! 

Emirul clătină din cap. 

— Inţelepte cuvinte, căpitane! 

Apoi tăcu, afundându-se în gânduri. 

Intr-un târziu apăru marele şambelan Sphrantzes, urmat de un 
personaj în armură militară. 

— Luminate emir, căpitanul Mobalis, aici prezent, te va însoţi 
până în tabăra turcească, spre a supune sultanului tău răspunsul 
împăratului Constantinos şi al consilierilor săi. Nu-mi doresc, 
emirule, decât să ne revedem în împrejurări mai plăcute decât cele 
de azi. 


— 243 — 


— Rămâi cu bine, Clarissime! rosti protocolar Ismail 
Iskanderoglu. 

O oră mai târziu, căpitanul Mobalis, flancat de emirul de Sinope, 
se înfăţişa lui Mehmed al II-lea, care-l primi în faţa cortului său, 
astfel ca răspunsul împăratului Constantinos să fie auzit de cât mai 
multă lume. Erau prezenţi acolo şi viziri, şi generali, şi ofiţeri 
superiori, şi soldaţi din trupele de gardă, şi dervişi. 

Mobalis dădu citire răspunsului scris al basileului către padişah: 

„Dacă vrei, Mărite Sultane, să trăieşti în pace cu noi, aşa cum au 
trăit şi părinţii tăi, mă voi bucura şi voi înălța mulţumiri lui 
Dumnezeu. Să nu uiţi că oraşul acesta a fost pentru străbunii tăi o a 
doua patrie. În vremuri de restrişte, între zidurile lui şi-au găsit 
limanul, iar strămoşii mei i-au ocrotit şi i-au iubit ca pe propriii lor 
copii. Cei care ne-au voit răul şi au încercat să ne urgisească au 
fost pedepsiţi de Atotputernicul. Dacă vrei să ajungem la 
înţelegere, păstrează cetăţile şi pământurile pe care ni le-ai răpit 
pe nedrept. Ţi le lăsăm, fiindcă iubim pacea şi prietenia între 
oameni, chiar dacă aceasta ne păgubeşte uneori. Ceva mai mult, 
suntem gata să-ţi plătim un tribut, pe care te poftim să-l hotărăşti. 
Apoi du-te cu Dumnezeu şi lasă-ne să ne bucurăm de libertate. 
Ştim! Nădăjduieşti să câştigi acest război. Dar cine îţi garantează 
că victoria va fi a ta? S-au mai văzut întorsături ale destinului care 
au  năruit cele mai abile planuri. Cât priveşte oraşul 
Constantinopole, nu ţi-l pot da, fiindcă acest lucru nu stă în puterea 
mea şi nici a altcuiva din locuitorii lui. Intact l-am primit de la moşii 
şi strămoşii noştri, şi intact avem datoria să-l predăm celor ce ne 
vor urma în veacul veacurilor. Dacă vrei totuşi a ne sili să ne 
batem, ne vom bate până la moarte. Ne-am ales drumul fără 
şovăire. Preferăm să pierim ca oameni liberi decât să trăim în 
robie.” 

Când auzi contrapropunerile împăratului Constantinos, padişahul 
izbucni în râs: 

— Stăpânul tău este gata să plătească un tribut hotărât de mine. 
Dacă i-aş cere o sută de mii de besanţi de aur anual, nu i-ar putea 
achita nici dacă s-ar vinde cu toţi miniştrii lui şi cu întreaga 
populaţie a oraşului. Condiţiile mele nu îngăduie tocmeală. Repet, 
sunt hotărât să permit împăratului şi locuitorilor Constantinopolelui 
care vor să-l urmeze să se retragă cu toate averile în Moreea. Dacă 
oraşul va rămâne pustiu, îl voi repopula cu oameni aduşi tocmai din 
străfundurile Asiei. Imperiul meu dispune de rezerve umane 


— 244 — 


incomensurabile. Stăpânul tău, ambasadorule, nu este destul de 
tare spre a-mi face contrapuneri. Are însă de ales: fie predarea 
oraşului evacuat de toţi romeii, fie moartea prin sabie! Ar mai fi o 
cale: să mi se supună şi să treacă la islamism cu toţi ai lui. Dacă 
până în două ore nu alege una din aceste soluţii, reiau ostilitățile, 
cu toate gravele consecințe ce vor decurge pentru 
constantinopolitani! Eşti liber să te întorci la împăratul tău! 

Căpitanul salută scurt, se răsuci pe călcâie şi plecă spre poarta 
Sf. Roman. 

Sultanul intră singur în cort, unde îl aştepta masa pusă. Prânzul 
lui dură exact o oră. Când nisipul din clepsidră se scurse fără ca 
trimisul basileului să se fi înfăţişat în faţa cortului imperial, Mehmed 
dădu la o parte tipsia cu fructe din care se înfruptase până atunci 
şi, ridicându-se în picioare, porunci aghiotantului său: 

— Comunică generalilor Zaganos, Karagea, Işak şi Hamza ordinul 
meu de a relua bombardamentele! 

Khalil prânzise în compania lui Mahmud-Paşa, iar acum se 
îndrepta călare spre cortul sultanului, unde avea să aibă loc şedinţa 
Divanului. Tunurile bubuiau iarăşi de-a lungul întregului front. 

Marele vizir ştia că dezbaterile din această după-amiază aveau 
să fie hotărâtoare pentru cariera, pentru viitorul său politic, pentru 
existenţa sa. Când intră în cortul vast din incinta cartierului general 
al padişahului şi văzu mulţimea de personaje convocate din ordinul 
lui Mehmed, se întunecă la faţă. Prefera adunările restrânse, cu 
sfetnici puţini, cărora le cunoştea dinainte capacitatea, slăbiciunile, 
reacţiile. In asemenea cazuri ştia pe ce prieteni se putea bizui şi de 
ce duşmani trebuia să se ferească. Acum însă trebuia să se aştepte 
la lovituri neprevăzute din partea acestor oameni mediocri, 
versatili, gata să treacă de partea fracțiunii care - în concepţia lor - 
avea să câştige partida. Va trebui să se bată pe terenul pregătit cu 
abilitate şi viclenie de sultan. 

De la o vreme Khalil se simţea apăsat de presentimente tulburi. 
Îl măcina o teamă insidioasă, neînţeleasă, care-i săpa moralul 
tocmai acum, când avea mai multă nevoie ca oricând de toate 
armele de luptă ale spiritului său. 

Curând după sosirea sa, şambelanul de serviciu intră 
zăngănindu-şi pintenii. 

— Inălţimea Sa Padişahul! anunţă cu glas metalic. 

Mehmed îşi făcu apariţia şi, după ce se aşeză pe tron, aruncă o 
privire semicirculară asupra sfetnicilor prosternaţi, întârziind asupra 


— 245 — 


lui Khalil şi a lui Zaganos, campionii luptei care avea să se încingă 
în curând. 

— Cunoaşteţi cu toţii rezultatul ofertei rezonabile pe care am 
făcut-o împăratului Constantinos, vorbi sultanul cu acel timbru de 
voce aspru pe care-l folosea ori de câte ori voia să intimideze. 
Basileul a ales războiul. Mi-a impus războiul. Vreau să ascult acum 
opiniile voastre, spre a lua o hotărâre care să oglindească voinţa 
întregii armate, a întregului popor. 

Marele vizir îşi dădu seama că era pus în faţa faptului împlinit. 
Dar nu cedă. Se ridică cel dintâi, spre a slăbi curajul acelor partizani 
ai continuării războiului care depindeau direct de el. 

— Stărui să cred că ridicarea asediului se impune şi că luarea 
neîntârziată a acestei măsuri ar dovedi nu numai înţelepciune, dar 
şi prevedere politică. De două luni batem pasul pe loc, fără să fi 
cucerit un metru de pământ. In tot acest timp am suferit 
numeroase eşecuri, care au necesitat schimbări în cadrul înaltelor 
comandamente. Asediul Constantinopolelui a reuşit să împace până 
şi pe doi duşmani ireductibili, Republica Genovei şi Serenissima 
Republică a Veneţiei, care s-au aliat cu Bizanțul împotriva noastră. 
Detinem chiar informaţii că flota de război a Veneţiei s-ar afla în 
drum spre Constantinopole. Solidaritatea popoarelor creştine, 
aţipită în ultima vreme, prinde iarăşi să se trezească. Ştim cu toţii 
ce grele încercări au constituit cruciadele pentru Islam. 
Imprudenţele noastre politice şi militare sunt pe punctul de a face 
să renască o nouă coaliţie antiotomană. Imperiul nostru, în 
graniţele lui de azi, a fost durat de-a lungul secolelor cu preţul unor 
jertfe grele. Nu ne este îngăduit să riscăm totul pe o singură 
aruncătură de zar. 

Mehmed îşi juca nervos între degete şiragul de chihlimbar. Khalil 
îl acuza - pe ocolite - de incompetenţă şi iresponsabilitate. 
incepuse să depăşească măsura bătrânul. 

— Chiar dacă vom reuşi să cucerim Constantinopolele, continuă 
marele vizir, vom plăti acest succes cu lacrimi de sânge. 
Creştinătatea, ulcerată de acest afront, ne va târî în războaie fără 
sfârşit, care ne vor secătui de puteri. Generaţiile viitoare vor plăti 
greşelile noastre... Ar fi fost mult mai înţelept, cred eu, dacă ne-am 
fi mărginit să exercităm asupra Constantinopolelui presiuni 
economice, care, mai devreme sau mai târziu, l-ar fi făcut să ne 
cadă în mână asemenea unui fruct copt... Ne aflăm într-un moment 
de răscruce. Un singur pas greşit ne poate duce la dezastru. lată de 


— 246 — 


ce propun să acordăm condiţii acceptabile de pace împăratului 
Constantinos mai înainte ca nenorociri mari să se abată asupra 
noastră. 

Khalil se înclină în faţa sultanului sufocat de mânie şi se aşeză 
calm pe locul său. 

Atunci se ridică Zaganos-Paşa. Demnitarii civili şi militari se foiră 
câteva clipe, stârniţi anticipat de duelul care avea să urmeze. 
Duşmănia  neîmpăcată dintre Khalil şi vizirul armatei era 
arhicunoscută. Spre deosebire de ponderaţia antevorbitorului, 
Zaganos se dezlănţui într-o violentă diatribă, atacând nu numai 
teza lui Khalil, dar şi persoana acestuia: 

— Preatînălţate Sultan, nu se cuvine să te întristeze cuvintele 
marelui vizir şi nici să te abată de la măreţele tale planuri. Dispuli 
de forţe militare mai numeroase şi mai puternice decât toate 
armatele lui Alexandru cel Mare. Cu mijloace modeste, acest 
macedonean cu sânge regal a izbutit să-şi înfrângă toţi adversarii şi 
să-şi făurească un uriaş imperiu. Prea-mărite Sultane, geniul lui 
Alexandru sălăşluieşte azi în fiinţa ta! Intreaga creştinătate tremură 
numai la auzul numelui tău! Şi acum, când eşti mai aproape ca 
oricând de împlinirea marelui vis islamic, cucerirea 
Constantinopolelui, ai putea fi ispitit să dai înapoi? Indrăzneşte, 
Stăpâne, şi mergi înainte, căci la capătul drumului te aşteaptă 
victoria şi o glorie nepieritoare! Marele vizir Khalil este stăpânit de 
teama constituirii unei puternice coaliții creştine antiotomane. Sunt 
sigur că se înşală. Azi, Apusul nu mai reprezintă pentru noi un 
pericol! Creştinătatea este dezbinată. Regii se bat între ei pentru 
un os. Sunt orbiţi de interese meschine. In condiţiile acestea, cum 
îţi închipui, Stăpâne, că vor izbuti să constituie o armată de mari 
proporţii care să ne invadeze ţara? Marele vizir Khalil ne ameninţă 
cu gogoriţa flotei de război venețiene. Dacă flota aceasta atât de 
des pomenită ar fi avut realmente de gând să vină în ajutorul 
Constantinopolelui, ar fi avut timpul s-o facă chiar dacă ar fi navigat 
cu iuţeala melcului. Să nu ne speriem de stafii, Preaînălţate 
Sultane! Şi nici să nu luăm drept bune alarmele închipuite ale 
marelui vizir! Ofensiva împotriva Constantinopolelui trebuie să 
continue cu îndârjire sporită! Bombardamentele să fie intensificate! 
Avem tunuri şi pulbere destulă. Zilele acestea alte tunuri şi noi 
cantităţi de pulbere detonantă au sosit din Franţa, din Republica 
Venețiană însăşi. Nu te lăsa abătut de la drumul tău, Mărite 
Sultane! Să ai încredere în tine, în geniul tău, în braţul nostru! Vom 


— 247 — 


cuceri Constantinopolele! Sunt tot atât de sigur de izbândă cum 
sunt sigur că mâine va fi iarăşi zi! 

După Zaganos ceru cuvântul Karagea-Paşa, comandantul 
suprem al contingentelor din Tracia: 

— Nicio forţă din lume nu poate zăgăzui expansiunea Islamului! 
Prefer să cad pe câmpul de bătălie, purtând steagul verde al 
Profetului, decât să-mi rotunjesc pântecele şi averile în vreme de 
pace! 

Marele şeic Ak-Şamezeddin clamă cu fanatică înflăcărare, 
scoţându-şi iataganul din teacă: 

— Sunt gata să înfig iataganul ăsta în pieptul primului om 
care-mi va mai vorbi de pace! Războiul constituie raţiunea noastră 
de a fi! 

Inţeleptul şi venerabilul u/ema Ahmed Kuroni, cel care veghea la 
aplicarea strictă a prescripţiilor Coranului, declară cu vehemenţă: 

— Pacea şi Islamul sunt două noţiuni care se exclud. Chiar dacă 
în politica externă preamărim uneori beneficiile păcii, nu o facem 
decât spre a arunca praf în ochii naivilor. Războiul este rostul 
nostru! 

Reşat Nuri, tânărul agă al ienicerilor, strigă, cuprins de extaz 
mistic: 

— Victoria Islamului sau moartea! Nu există alternativă! Cei care 
vorbesc de pace sunt fie nebuni, fie trădători! 

Generalii tineri vociferau, rostind cuvinte de ameninţare la 
adresa defetiştilor. Partizanii lui Khalil, în marea lor majoritate civili, 
nu îndrăzniră să se ridice împotriva valului. Terorizaţi, se uitau când 
la sultan, pe care-l molipsise entuziasmul militarilor, când la marele 
vizir, care asculta impasibil tiradele războinice. 

Padişahul ridică mâna, cerând linişte: 

— Zaganos-Paşa, du-te în mijlocul soldaţilor şi cere-le să-şi spună 
cuvântul, căci ei sunt aceia care-şi varsă sângele pe câmpul de 
bătălie! 

„Demagogie! Demagogie ieftină!” reflectă Khalil scârbit. 

— In aşteptarea ta vom continua discuţiile, adăugă Mehmed, 
făcând semne lui Zaganos să plece. 

Vizirul armatei părăsi euforic cortul imperial. Khalil nu mai 
asculta îndemnurile isterice ale militarilor, angajamentele lor 
grandilocvente de a-şi dărui viaţa pentru sultan, pentru imperiu. 
Cufundat în gânduri, căuta arme de apărare împotriva atacurilor lui 
Zaganos şi ale partizanilor săi. Deodată tresări. De afară se auziră, 


— 248 — 


umflându-se ca vuietul unei avalanşe, uralele trupelor masate în 
jurul colinei pe care fusese durat cartierul general al sultanului. 

În clipa aceea Khalil înţelese că pierduse partida. Zaganos şi 
oamenii lui îl manevraseră cu dibăcie, perfid. „Nu-mi rămâne decât 
să-mi număr zilele pe care le mai am de trăit!” cugetă cu 
amărăciune. Incercă să-şi imagineze senzaţia provocată de laţul de 
mătase neagră când se strânge în jurul gâtului. Suspină. „Orice 
început trebuie să aibă şi un sfârşit”... 

In aceeaşi seară, după şedinţa Divanului, care se încheiase cu 
înfrângerea marelui vizir, Zaganos-Paşa supuse padişahului un 
raport documentat, subliniind moralul ridicat al trupelor otomane, 
hotărârea lor fermă de a cuceri Constantinopolele. Stărui asupra 
excelentei lor pregătiri de luptă şi a belşugului de armament, 
factori esenţiali în bătălia finală care avea să se angajeze. Analiză 
apoi în paralel epuizarea trupelor inamice, lipsa lor de 
aprovizionare, pierderile de neînlocuit pe care le suferiseră în cursul 
celor cincizeci de zile de asediu. Zugrăvi apoi tragica stare a 
fortificațiilor oraşului, în mare parte distruse. În concluzie, Zaganos- 
Paşa arătă că erau întrunite cele mai favorabile condiţii pentru 
declanşarea unui asalt general asupra Constantinopolelui. 

Sultanul lovi cu pumnul în masă. 

— Asta vom şi face! li voi dovedi lui Khalil că nu este decât o 
cobe, un defetist! Incepi imediat pregătirile pentru marele asalt! 
Vor participa trei sute de mii de oameni, care vor ataca în valuri, 
astfel ca ghiaurii să nu aibă o clipă de răgaz. Sunt puţini la număr 
şi, în actuala lor condiţie fizică, nu vor fi în stare să reziste la infinit 
presiunii mereu reînnoite a trupelor noastre. În cursul zilei de 
mâine, ienicerii, spahiii, başibuzucii, elementele care însoțesc 
trupele regulate vor ţine un post riguros. Se vor oficia cele şapte 
rugăciuni şi spălările rituale legiuite de Coran. In acest chip vom 
pregăti sufleteşte soldaţii pentru marea bătălie şi vom da 
satisfacţie dervişilor, apărătorii zeloşi ai prescripţiilor religioase. Din 
clipa de faţă şi până la asaltul final, toţi militarii, începând cu 
generalii şi terminând cu ultimele elemente ale trupelor auxiliare, 
vor sta la posturile lor! Cei care le vor părăsi - pentru orice motiv - 
se fac pasibili de pedeapsa cu moartea! La noapte vei întocmi 
ordinele de operaţii împreună cu Işak, Mahmud, Karagea şi Hamza! 
In preziua atacului să aduni ofiţerii aici, în faţa cortului meu! Am să 
le vorbesc. Mâine de dimineaţă voi inspecta personal trupele. Să te 
văd la lucru, Zaganos! Vreau să văd ce poţi! Acum eşti liber! 


D406 


Zaganos-Paşa se prosternă plin de umilinţă, apoi părăsi cortul 
imperial. 

Rămas singur, Mehmed se întinse pe o sofa. Era atât de agitat, 
încât simţea pulsaţiile sângelui în tâmple. Il frământau gândurile. 
Potrivit informaţiilor furnizate de agenţii lui Yakub-Paşa din 
Constantinopole, foametea care bântuia oraşul luase asemenea 
proporții, încât o rezistenţă prelungită n-ar mai fi fost posibilă. 
Trupele creştine decimate dădeau semne de istovire. In asemenea 
condiţii, basileul va fi obligat să capituleze fără luptă. Dar el, 
Mehmed, nu avea timp să aştepte. Trebuia să cucerească oraşul 
mai înainte ca Apusul să se mişte. Nu-i era îngăduit să 
nesocotească în totul avertismentele lui Khalil... 

A doua zi de dimineaţă îşi îmbrăcă veşmintele de ceremonie, 
brodate cu aur şi acoperite de pietre scumpe. Sultanii care-l 
precedaseră se îmbrăcau îndeobşte sobru, ca şi războinicii turci, 
supuşii lor. El, Mehmed, atribuindu-şi calitatea de urmaş al 
basileilor, înţelegea să se înconjoare de întreaga pompă bizantină, 
de acea măreție teatrală care le ridicase pe culmi de legendă 
prestigiul. 

Când ieşi din cort, trompetele sunară „onorul la sultan”. Soldaţii 
din garda imperială prezentară armele. Mehmed încălecă pe calul 
său acoperit cu un somptuos valtrap de brocart, apoi, urmat de 
ofiţeri din casa militară, porni să inspecteze trupele orânduite pe 
poziţii. 


xxx 


Haldun adăpa în râul Lycus cei patru cai personali ai 
sangiac-bey-ului Omer Seyda, când auzi dinspre tabăra spahiilor 
urale atât de puternice, încât acoperiră până şi bubuiturile 
tunurilor. Curios ca o babă, porni pe povârnişul malului în sus, 
trăgând de căpestre telegarii. Când ajunse în tabără, văzu o 
mulţime de spahii şi de cabeli adunaţi în jurul câtorva trompeţi 
călări, escortă a unui crainic imperial ce dădea citire unei 
proclamaţii. Fiecare pasaj era salutat de aplauze şi de aclamații. 
Când Haldun ajunse îndeajuns de aproape de crainic spre a-i putea 
desluşi vorbele, prinse un sfârşit de frază greu de înţeles: 

— „ale voastre vor fi toate comorile. Imi întăresc făgăduiala 
făcând jurământ în numele lui Allah, al lui Mahomed şi al celor două 
mii de prooroci, în memoria părintelui meu - răposatul sultan 
Murad - pe capul copiilor mei şi pe sabia lui Osman! 


— 250 — 


Ovaţiile izbucniră iarăşi, furtunoase. 

— Trăiască Sultanul Mehmed! 

— Trăiască Stăpânul şi binefăcătorul nostru! 

— Trăiască Padişahul! 

— Numele lui să fie binecuvântat de Allah! 

— Glorie veşnică Padişahului! 

— Allah ilallah, Mahomed profetam marladi! 

Crainicul făcu sul proclamația, apoi plecă, urmat de trompeti, 
spre a răspândi cuvintele sultanului şi în alte părţi ale taberei. 

— Ce-a spus? Ce-a spus? întrebă Haldun pe un tânăr cabel, căci 
nu îndrăznea să tulbure pe un spahiu. N 

Ochii cabelului reflectau o bucurie sălbatică. II bătu pe Haldun cu 
palma peste umăr. 

— Bucură-te şi tu, fecior al lui Mahomed! Padişahul a făgăduit să 
ne dea pe mână Constantinopolele. 

Haldun era cam greu de cap. 

— Cum să ni-l dea dacă nu este încă al nostru? 

— După ce-l vom cuceri, omule! 

Ţine-calul îşi vâri degetele bătătorite, cu unghii îndoliate, sub 
turbanul soios şi începu să se scarpine nedumerit. 

— Şi ce-o să fie al nostru? 

— intreg oraşul, cu toţi locuitorii şi cu toate comorile lui. O să 
avem atâtea bogății, încât n-o să mai ştim ce să facem cu ele. Dacă 
luăm numai câte zece aspri pe fiecare ghiaur înrobit, şi tot ne 
umplem de aur! O să avem însă atât de mulţi robi, încât n-o să 
găsim cumpărători şi or să ne rămână pe cap. Până la urmă o să 
împletim din bărbile şi pletele lor frânghii pentru şei şi căpestre. 
Fiecare soldat o să aibă un harem cu câte o sută de femei şi de 
fecioare. 

Haldun se scărpină şi mai aprig. 

— Eu aş vrea numai fecioare! 

Cabelul începu să râdă. 

— Ţap bătrân, te trage inima la fecioare! Mai bine pregăteşte-te 
să-i urezi padişahului viaţă lungă şi cuceriri fără de sfârşit! Căci o 
să vină în mijlocul nostru. Să-i spui câteva cuvinte frumoase, ştii, cu 
întortocheri, aşa cum face imamul! 

Haldun se înspăimântă. 

— Eu? Tocmai eu? O să mi se împleticească limba! 

— Trebuie să-i vorbeşti în numele ţine-cailor din sangiacul 
stăpânului tău, Omer Seyda! Aşa e datina! 


— 251 — 


Haldun clătină jalnic din cap. 

— Dacă aşa e, osă mă supun! 

Cabelul îl bătu din nou pe umăr şi se îndepărtă râzând. Rămas cu 
caii pe care-i ţinea de căpestre, Haldun se uită în jur la spahiii şi la 
cabelii care se veseleau, comentând proclamația padişahului. 
Numai el era posomorât, fiindcă îl strivea grija. Ce va spune 
sultanului ca să nu-l supere? 

Duse caii în ţarcul lor, şi acolo, printre bidiviii neastâmpăraţi, se 
aşeză pe pământ, turceşte, şi începu să cugete. Deodată auzi 
trompetele vestind „onorul la sultan”. Se stârni mare agitaţie. 
Spahiii, cabelii se aliniau de-a lungul drumului pe care avea să 
treacă darnicul lor stăpân, padişahul. Sangiac-bey-ul Omer Seyda 
ieşi din cort şi se aşeză cu ofiţerii lui în faţa frontului. 

Haldun se strecură în primele rânduri ale spahiilor, îşi scutură la 
repezeală hainele de colb şi de resturi de fân, îşi netezi barba, 
mustăţile şi, în aşteptarea sultanului, continuă să-şi stoarcă mintea, 
căutând cuvintele pe care avea să le rostească în numele 
ţine-cailor. 

Văzu în depărtare scăpărări de lumină, ca şi când ar fi fulgerat, 
deşi cerul era senin. Auzi ropot de cai şi ovaţii care creşteau în 
putere. Când spahiii şi cabelii din jurul lui începură să răcnească 
aclamându-l pe sultan, ieşi din front spre a-şi debita vorbele de 
mulţumire pe care - cu chiu, cu vai - le pregătise în vreme ce 
stătuse în ţarc printre cai. Dar un spahiu îl trase de haină. 

— Ce, ai înnebunit? Inapoi, omule! 

Haldun se uită înfricoşat şi descumpănit la spahiul care-l 
interpelase, apoi la cortegiul imperial care se apropia în galopul 
telegarilor. Nimbul de scăpărări ce înconjura făptura padişahului îl 
orbi. Mehmed al II-lea trecu ca un vârtej prin faţa lui, agitându-şi în 
chip de salut mâna înmănuşată. 

— Mărite Doamne! bolborosi Haldun. 

Calul unui ofiţer din garda imperială îl luă în piept, proiectându-l 
peste spahiii dinapoia sa. Şocul făcu să sară cât colo turbanul lui 
Haldun, care rămase cu capul lui ras şi rotund ca o bilă descoperit 
în văzul lumii. 

— Băgaţi-l la carceră! porunci sangiac-bey-ul Omer Seyda. 

Haldun se văzu luat pe sus de nişte cabeli şi zvârlit într-un fel de 
cuşcă strâmtă, cu gratii, de înălţimea unui om, folosită pentru 
disciplinarea soldaţilor căzuţi în greşeală. 

Stând în picioare, căci spaţiul era prea restrâns spre a-i îngădui 


— 252 — 


să se aşeze jos, Haldun suspină fericit. Allah întorsese în aşa fel 
lucrurile încât îl scutise să se facă de batjocură, bâlbâindu-se în faţa 
padişahului. Nu-i mai rămânea decât să devină stăpânul celor o 
sută de fecioare creştine, care i se vor cuveni după cucerirea 
Constantinopolelui... 

Sangiac-bey-ul Omer Seyda era scârbit. Asediul acesta nu-i 
plăcea deloc. El, spahiu coborâtor din buni şi străbuni spahii, legaţi 
de războiul de mişcare prin însăşi profesiunea lor de luptători 
călări, se vedea silit să renunţe la pasionantele şarje de cavalerie, 
spre a-şi îngropa oamenii în tranşee, ori a-i ascunde după valuri de 
pământ, în aşteptarea unor atacuri pedestre asupra fortificațiilor 
constantinopolitane. Padişahul făgăduise generalilor, ofiţerilor şi 
soldaţilor săi bani, sclavi şi mai ales sclave. El, Omer Seyda, era 
prea bogat spre a-l mai încânta câteva mii de aspri în plus şi prea 
vârstnic spre a se mai bucura de plăcerile carnale. Visul lui ar fi fost 
să moară şarjând inamicul în fruntea spahiilor săi. 

Deopotrivă cu majoritatea ofiţerilor din vechea gardă, privea cu 
neîncredere tinereţea şi avânturile sultanului. Avusese însă 
prudenţa să nu-şi destăinuie nimănui opiniile, fiindcă nu se bizuia 
pe discreţia oamenilor. Fusese de faţă când padişahul trecuse în 
revistă trupele călări, pe care el, Omer Seyda, le comanda de peste 
treizeci de ani. II văzuse pe Zaganos-Paşa călărind ţanţoş în stânga 
sultanului, şi pe marele vizir, pământiu la faţă şi pierdut în mijlocul 
suitei imperiale. „Când Zaganos, parvenitul, va ajunge mare vizir, 
toată ţara se va face de batjocură!” cugetase îngreţoşat. 

Stătea între ofiţerii săi şi dădea ordine pentru a doua zi, când un 
aghiotant veni să-l anunţe că era convocat de către Karagea-Paşa, 
aflat în acel moment în inspecţie pe una din poziţiile înaintate din 
preajma râului Lycus. 

Omer încălecă şi, urmat de doi ofiţeri, porni spre ziduri. Îl găsi pe 
Karagea-Paşa dând porunci lui Hagik-Aga, comandantul artileriei 
din sectorul Mesoteichion. Canonada acoperea uneori cu vuietul ei 
vorbele generalului, care părea că-şi mişcă doar buzele, fără să 
scoată un cuvânt. 

— Concentrează tirul tuturor bateriilor din sectorul tău asupra 
fortificațiilor din stânga porţii Sf. Roman. Zidurile sunt şubrezite. Cu 
câteva lovituri bine plasate le dărâmi. Vom folosi aceste breşe spre 
a pătrunde în oraş. 

Se întoarse spre sangiac-bey-ul Omer Seyda. 

— Omer-Bey, aici vor da asaltul spahiii tăi! 


— 253 — 


Bătrânul Seyda înclină din cap în semn de încuviinţare. „Mai 
mare păcatul! reflectă necăjit. Pentru treaba asta, potrivită 
pedestraşilor de rând, ar fi fost mai de recomandat başibuzucii lui 
Murtaza-Paşa. E mai mare păcatul să obligi nişte călăreţi să facă pe 
infanteriştii!” Işi păstră însă gândurile pentru sine. 

— Omer-Bey, în seara asta, după încetarea focului, te poftesc la 
cină! zise Karagea. Vii şi tu, Hagik! Va fi ultimul praznic înaintea 
marelui asalt. 

Un proiectil tras de pe fortificaţii trecu vâjâind pe lângă Omer 
Seyda şi zbură capul unui aghiotant. Ofiţerul decapitat rămase 
câteva clipe în picioare, în vreme ce sângele îi ţâşnea din venele 
gâtului retezat, apoi se prăbuşi pe iarbă. Ţeasta făcută zob nimeri 
ceva mai departe, sub copitele unui cal care cabră speriat. 

Omer Seyda îl privi cu milă. Ofiţerul acesta, deşi foarte tânăr, îl 
slujise cu pricepere şi devotament în tot cursul campaniei din 
Karamania, cât şi aici, la asediul Constantinopolelui. 

„Pentru el bătălia s-a încheiat! reflectă cu tristeţe. Ar fi trebuit să 
moară cu picioarele în scări şi cu frâul calului în mână! Ar fi fost o 
moarte demnă de un călăreț! Eh, am îmbătrânit de vreme ce am 
început să devin sentimental!” 

Un alt proiectil se apropie fâşâind. Bătrânul se întrebă curios: 
„Dar ăsta pentru cine o mai...” 

Un şoc năprasnic! 

Ghiuleaua îl izbi în coşul pieptului, pulverizându-l. Membrele 
rupte, capul zdrobit, torsul redus la un fel de pastă însângerată, 
amestecată cu frânturi de oase, împroşcară pe Karagea-Paşa şi 
Hagik-Aga. 

Karagea îşi scutură de pe umărul platoşei o zdreanţă de creier. 

— Omer Seyda a murit aşa cum şi-a dorit. Cu picioarele înfipte în 
scări şi cu privirile îndreptate spre duşman. Cinste lui! În seara 
aceasta o să cinăm numai noi doi, Hagik-Aga. 


xxx 


Când contele Szent-Györgyi, ambasadorul regelui Ungariei, se 
înfăţişă cardinalului Zbygniew Olesnicki, primul ministru al regatului 
Poloniei, spre a-i aduce la cunoştinţă demersul diplomatic făcut de 
augustul său stăpân pe lângă sultanul Mehmed Khan, bătrânul 
demnitar polonez îşi prinse consternat tâmplele în palme. 

— lartă-mi sinceritatea brutală, conte. Aţi săvârşit o gravă eroare 
tactică. Mesajul suveranului dumitale a dezvăluit sultanului - care 


— 254 — 


nu e deloc prost - că regatul Ungariei nu are de gând să se bată şi 
că amenințările voastre sunt lipsite de orice conţinut. Dacă notele 
verbale drastice nu sunt însoţite de mişcări de trupe, de o 
campanie de zvonuri care să exprime o isterie războinică, de o 
activitate diplomatică intensă, menită să-l alarmeze pe adversar, 
ultimatumurile devin tot atât de inoperante ca nişte lovituri de bici 
aplicate apelor mării. Ce efect a avut nota ultimativă trimisă de 
împăratul Germaniei sultanului? Ar fi fost preferabil să vă fi 
mărginit a zăngăni armele, fără a face declaraţii directe. L-aţi fi 
lăsat pe Mehmed în incertitudine. Acum ştie însă cu precizie că nu 
veţi acţiona. 

Ambasadorul, vexat de declaraţiile cardinalului, frământa nervos 
cu degetele verigile colanului gros de aur pe care-l purta pe piept. 
Olesnicki suspină cu tristeţe, apoi continuă: 

— Voi raporta suveranului meu mesajul verbal al regelui vostru, 
conte. Am să vă ţin la curent cu hotărârile sale în această 
chestiune. 

Ambasadorul înţelese că audiența se încheiase. Se retrase 
nemulţumit de aprecierile cardinalului. 

Deşi era în plină zi, cerul se întunecase ca în fapt de seară, 
acoperindu-se de nori plumburii de furtună. Olesnicki se apropie de 
fereastră şi trase la o parte draperiile. II durea tot corpul. 
Reumatismul şi guta, tristele tovarăşe ale bătrâneţii lui, îl supărau 
de la o vreme tot mai tare. 

Sună din clopoţelul de argint de pe masă. Călugărul leronim, 
secretarul şi confidentul său, se ivi în pragul uşii, încovoiat, coliliu, 
abia trăgându-şi suflul. Pe urmele paşilor lui veni un servitor tot 
atât de bătrân, care aprinse lumânările din sfeşnice. 

— Sunt mulţi oameni în anticameră, leronim? întrebă cardinalul. 

— Mulţi, Eminenţă. Nunţiul papal, trimisul ducelui Philippe de 
Bourgogne, o delegaţie de nobili din Lituania, principesa Marina 
Muşat, episcopul Cracoviei, trimisul Ordinului Cavalerilor Teutoni, 
câţiva generali... 

— Destul, destul! rosti cardinalul, lăsându-se să cadă în jilţ. 

Durerea surdă din oase îl scotea din fire. Din când în când guta îi 
sporea suferinţa, răsucindu-i parcă în piciorul stâng un cuţit înroşit 
în foc. Cardinalul se uită cu milă şi simpatie la călugărul care-şi 
târşâia încălţările pe pardoseală. 

— Nu-ţi mai târî picioarele, leronime! 

— Cer iertare  Eminenţei Voastre! Dar mi-au înţepenit 


— 255 — 


încheieturile. Parcă aş avea nişte picioroange de lemn. 

— De câţi ani lucrezi cu mine, leronime? 

— De patruzeci de ani, Eminenţă. 

— Ai îmbătrânit, leronime! 

— Slujindu-vă pe dumneavoastră, Eminenţă. : 

Pe cardinal nu-l supără replica îndrăzneață a călugărului. li tolera 
inofensivele riposte, căci era un secretar muncitor şi foarte 
conştiincios, care păstra cu străşnicie secretele încredințate. 
Privindu-l critic, îşi dădu seama că şi el, Zbygniew, îmbătrânise. 
Târât în vârtejul luptelor politice şi religioase, nu avusese niciodată 
timp să reflecteze cu melancolie asupra trecutului. 

După ce termină de aprins lumânările, servitorul ieşi. 

— Să intre principesa Marina Muşat, leronime! 

— Aşteaptă nunțiul papal, Eminenţă! protestă călugărul. 

— Ştiu. Dar principesa e sora reginei şi nu se cuvine să o lăsăm 
să se îmbulzească de-a valma cu ceilalţi solicitanţi. 

In vreme ce secretarul plecă pentru a executa porunca, 
cardinalul se ridică din jilţ, spre a o primi pe principesă stând în 
picioare. Când vorbise de regină, sufletul lui bătrân se încălzise 
câteva clipe la flacăra reminiscenţelor tinereţii. Intr-o vreme îi 
plăcuseră mult femeile. Şi ele i se aruncaseră în braţe, cucerite de 
virilitatea lui, dar mai ales de discreţia-i de cleric dornic să nu dea 
naştere la comentarii nepotrivite cu veşmântul său bisericesc. 
Printre cuceririle lui se numărase şi regina Sophia. Pe atunci fusese 
tânără şi frumoasă. Bărbatul ei, regele Vladislav, depăşise hotarul 
celor 70 de ani. Fusese o iubire de neuitat, care cuprinsese şi de o 
parte şi de alta o doză de interes. El, Zbygniew, se simţise flatat să 
fie amantul unei regine, iar ea, Sophia, îşi asigurase un suport 
politic deloc neglijabil în eventualitatea unei morţi subite a regelui. 

— Principesa Marina Muşat! anunţă secretarul deschizând uşa. 

Sora reginei intră manifestând o mare agitaţie. Purta veşminte 
de doliu şi pe chip îi era întipărită o expresie tragică. 

— Eminenţă, începu ea cu alarmă în glas, după ce răspunse cu o 
înclinare a capului la salutul înaltului ecleziast, fiul meu Alexandru, 
Domnul Moldovei, este în primejdie de moarte. Am primit ieri seară 
veşti îngrozitoare. Duşmanii îi pregătesc pieirea. 

— Aţi verificat ştirile, principesă? De multe ori umblă zvonuri 
neîntemeiate... 

— Nu sunt zvonuri, Eminenţă! După ce soţul meu, lliaş-Voievod, 
a murit în temniţă, detronat şi orbit de vrăjmaşi, după ce fiul meu 


— 256 — 


Roman s-a stins din viaţă otrăvit, n-aş mai putea îndura să-l pierd şi 
pe Alexandru. 

— Poziţia lui Vodă Alexandru este destul de puternică, rosti 
cardinalul, care nu putu rezista tentaţiei de a arunca o săgeată. 
După câte sunt informat, a acceptat suzeranitatea ducelui lancu de 
Hunedoara, zice-se, spre a-şi întări poziţia... De ajutorul Poloniei s-a 
bucurat întotdeauna. 

— Da, dar nu s-a bucurat niciodată de simpatia turcilor, care vor 
să ridice un om de-al lor pe tronul Ţării Româneşti. 

Cardinalul ridică braţele în semn de neputinţă. 

— Primejdia otomană ne ameninţă pe toţi în egală măsură. Din 
nefericire, Europa stă cu braţele încrucişate. 

Principesa era atât de agitată, încât nu se aşezase pe jilţul oferit 
de cardinal, care se vedea obligat să stea în picioare, deşi suferea 
cumplit. 

— Am rugat pe sora mea, regina, să intervină pe lângă fiul ei, 
regele Cazimir, în sprijinul lui Vodă Alexandru. Vă implor, vorbiţi şi 
dumneavoastră cu Majestatea Sa! 

— Principesă, ştiţi prea bine că relaţiile mele cu regele Cazimir 
nu sunt tocmai cordiale. Deşi i-am fost întotdeauna cel mai devotat 
sfetnic, s-a înconjurat de toţi duşmanii mei, care au reuşit să-i 
câştige încrederea, spre nenorocirea acestei ţări. 

Gândul îi fugi la arhiepiscopul de Gniezno, primatul Poloniei şi 
rivalul său declarat, pe care regele Cazimir îl sprijinise în mod 
sistematic. Datorită intervenţiei personale a suveranului în Dietă, i 
se recunoscuse arhiepiscopului dreptul de a ocupa locul rezervat 
până atunci cardinalului. El, Zbygniew, nu putea să uite expresia 
triumfătoare din ochii arhiepiscopului când îşi ocupase mult râvnitul 
scaun. Apoi venise a doua lovitură, tot la instigaţia lui Cazimir. 
Dieta nu numai că acordase primatului Poloniei dreptul de a 
încorona pe rege şi pe regină, dar interzisese episcopilor poloni de 
a mai face demersuri la Roma în vederea obţinerii baretei de 
cardinal fără încuviințarea prealabilă a regelui. Această măsură era 
făţiş îndreptată împotriva atotputerniciei lui  Olesnicki, care 
devenise cardinal fără a cere aprobarea suveranului. Părintele, şi 
apoi fratele mai mare al lui Cazimir, care domniseră pe rând în 
Polonia, îi acordaseră lui Olesnicki toată încrederea lor. Ostilitatea 
pe care i-o arăta Cazimir constituia o enigmă pentru nobilimea 
poloneză. 

— Principesă, voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru a întări 


— 257 — 


tronul augustului vostru fiu, Alexandru-Voievod. 

Marina Muşat scoase o batistă şi îşi tampona ochii înlăcrimaţi. 

— Sunt disperată, Eminenţă! 

—  Liniştiţi-vă, principesă! Voi lua măsurile necesare, îmi voi 
permite să vă ţin la curent cu evoluţia situaţiei politice din Moldova. 

— Vă mulţumesc, Eminenţă! Vă mulţumesc! 

Cardinalul o conduse până la uşă, iar după ieşirea ei răsuflă 
uşurat. Neîncetatele războaie civile din Moldova îi dădeau multă 
bătaie de cap. Urmaşii lui Vodă Alexandru cel Bun se ucideau între 
ei cu aceeaşi înverşunare cu care se măcelăreau în Muntenia 
urmaşii lui Mircea cel Bătrân. Şi de frământările acestea lăuntrice 
profitau toţi vecinii lor, în cap cu turcii. El, Zbygniew, ar fi preferat 
să aibă în sud o Moldovă puternică, un stat-tampon între Polonia şi 
Imperiul Otoman în plină revărsare. Se părea însă că lumea 
creştină fusese cuprinsă de nebunia zavistiei, tocmai acum, când 
primejdia turcească era mai amenințătoare ca oricând. 

— Să intre nunțiul papal! porunci secretarului care stătea tăcut 
deoparte, aşteptându-l să-şi depene gândurile. 

Episcopul Hildebrandt, trimisul Sfântului Scaun, intră 
mişcându-se cu vioiciune, ca un vrăbioi. Deşi mic de statură, 
respira prin toți porii o energie explozivă. 

— Eminenţă, vă aduc un mesaj din partea Sfântului Părinte. 
Sanctitatea Sa vă solicită stăruitor sprijinul pentru o intervenție 
armată a Poloniei în conflictul dintre Bizanţ şi Imperiul Otoman. 

— Crede-mă, Monseniore, nu am aşteptat apelul Sanctităţii Sale 
spre a încerca să trezesc simpatia suveranului meu pentru cauza 
basileului  Constantinos. N-am obţinut însă niciun rezultat 
mulţumitor. Ştiţi bine, când am avut un cuvânt de spus, am 
determinat constituirea unei cruciade antiotomane. Răposatul rege 
Vladislav al III-lea şi-a pierdut viaţa la Varna în luptă cu păgânii. 
Aproape că îl am pe conştiinţă. Am fost acuzat chiar că m-am făcut 
unealta cardinalului Cezarini, trimiţându-l pe rege cu bună-ştiinţă la 
moarte. 

— Duşmanii Sfintei noastre Biserici Catolice sunt mulţi şi 
puternici, Eminenţă. Unii se bat cu pumnii în piept, pretinzând că ar 
fi nişte vajnici apărători ai dreptei noastre credinţe. În realitate îşi 
fac interesele... Trebuie totuşi să facem ceva pentru Bizanţ, 
Eminenţă! Sprijiniţi-mă să obţin o audienţă la regele Cazimir. Mă 
voi strădui să-l determin a se ridica împotriva turcilor. 

Cardinalul zâmbi trist. 


— 258 — 


— Nu veţi obţine nimic, Monseniore. Voi încerca totuşi să vă 
înlesnesc o audienţă. Nu garantez însă că are să vă primească. De 
ce ar accepta o discuţie penibilă cu trimisul Vaticanului, când mă 
are pe mine pentru asemenea corvezi? 

Episcopul îşi scoase mănuşile şi îşi examină cu cochetărie 
degetele lungi şi subţiri, ca de femeie, cu unghii atent îngrijite. 

— Trebuie să vă previn, Eminenţă, că aici, în Polonia, aveţi mulţi 
duşmani. 

— Credeţi că nu ştiu? 

— De curând Sfântul Părinte a primit un mesaj din partea 
suveranului dumneavoastră. 

Cardinalul îşi încreţi fruntea. 

— Un mesaj direct? 

— A preferat să nu fiți încunoştinţat de conţinutul lui. Regele a 
cerut Papei să accepte a se da un caracter retroactiv hotărârii 
Dietei poloneze referitoare la interzicerea acordării de către Vatican 
a baretei de cardinal episcopilor polonezi care nu au obţinut în 
prealabil asentimentul Coroanei. 

— Cu alte cuvinte... 

— Revocarea titlului dumneavoastră de cardinal. Bineînţeles, 
Sfântul Părinte a respins cererea. 

Olesnicki făcu o schimă plină de amărăciune. 

— Am slujit cu credinţă pe ultimii trei suverani ai Poloniei. 
Recompensa pe care mi-a hărăzit-o regele Cazimir mă surprinde cu 
atât mai mult. 

Episcopul se ridică din jilţ. 

— Ţin să vă informez că m-am eschivat de la o întâlnire solicitată 
de primatul Poloniei. 

— İl veţi înrăi şi mai mult, Monseniore. 

— Am primit instrucţiuni în acest sens. Sfântul Părinte a voit să-şi 
manifeste în mod expres preferința pe care v-o acordă. Contez deci 
pe bunăvoința dumneavoastră în chestiunea audienței la rege? 

— Chiar acum plec la palat. Vă făgăduiesc! 

După un ceremonios schimb de saluturi, episcopul Hildebrandt 
se retrase. 

— Să mi se pună caii la trăsură! porunci cardinalul secretarului 
care revenise în cabinet. Suspend audienţele! 

— Eminenţă, trimisul Ordinului Cavalerilor Teutoni vă roagă să-l 
primiţi cu precădere. Pretinde că are să vă facă o importantă 
comunicare, ce nu suportă întârziere. 


— 259 — 


Cardinalul închise mapa cu documente de pe masa de lucru. 

— Bine. Să intre! Restul solicitanţilor să vină mâine!... Bagă de 
seamă! îl introduci pe trimisul Cavalerilor Teutoni prin vestibulul de 
serviciu! Să nu se observe că îi acord un tratament deosebit! 

Cardinalul se plecă şi îşi frecă încet câteva clipe pulpele, într-o 
zadarnică încercare de a-şi domoli durerea surdă din picioare. Când 
auzi zgomot de paşi în vestibulul de serviciu, se îndreptă de spinare 
şi adoptă o poză demnă. 

Ulrich von Eulenburg, trimisul marelui maestru al Ordinului 
Teutonic, pătrunse în încăpere călcând apăsat, milităreşte. Salută 
cu o înclinare scurtă a capului. 

— Cavalere von Eulenburg, ia loc! îl pofti cardinalul. Mă ierţi că 
n-am să-ţi acord decât câteva minute, dar mă rețin treburi foarte 
importante. Te ascult! 

Ulrich von Eulenburg se aşeză scorţos în jilţ. Avea rigiditatea 
tipică a soldatului de carieră, care-şi exhibează profesia chiar şi 
când poartă haine civile. Cardinalul încercă să şi-l închipuie în 
armura lui de luptă, acoperită cu veşmântul alb de călugăr, pe care 
era brodată crucea. 

— Marele maestru al ordinului nostru, începu cavalerul, este nu 
numai surprins, dar şi profund mâhnit de sprijinul pe care regele 
Cazimir îl acordă rebelilor de pe teritoriile supuse jurisdicției 
noastre. Marele maestru m-a însărcinat să vă reamintesc că între 
Ordinul Cavalerilor Teutoni şi Polonia există un tratat de pace 
perpetuă, semnat şi de Eminenţa Voastră. Nu ştim ca acest tratat 
să-şi fi pierdut valabilitatea. Dacă regele Cazimir înţelege să-i 
încalce prevederile, nu ne rămâne decât să tragem consecinţele 
până la ultimele lor limite. 

Cardinalul Olesnicki se uită pe fereastră la fulgerele care-şi 
deşirau pe cer fuioarele incandescente. Un tunet îndepărtat se 
rostogoli, făcând să vibreze ferestrele. 

— Nobile cavaler, dacă doriţi să faceţi din aceste divergențe 
politice un casus belli, nimic nu este mai simplu. Nu înţeleg însă 
cum veţi justifica un război cu regatul Poloniei catolice. Ordinul 
Cavalerilor Teutoni a fost creat cu un scop precis, şi anume 
răspândirea creştinismului în sânul popoarelor cufundate în 
întunericul păgânismului. Astăzi, în jurul dumneavoastră sunt 
numai state creştine. Lituania păgână a intrat în marea familie 
catolică. Nu credeţi că rolul dumneavoastră în această parte a 
Europei a încetat? Dacă vreţi să vă bateţi, de ce nu alergaţi în 


— 260 — 


ajutorul Bizanțului creştin, împresurat de turci? Pentru Ordinul 
Cavalerilor Teutoni lupta împotriva Islamului ar trebui să constituie 
astăzi o datorie de onoare. 

— Imi permit să vă atrag atenţia, Eminenţă, că Ordinul nostru 
şi-a făcut datoria participând la două cruciade, a căror povară a 
atârnat aproape în exclusivitate pe umerii poporului german. 

— Organizaţi acum a treia cruciadă, nobile cavaler! Justificaţi-vă 
existenţa! Mi-aţi amintit de tratatul de pace perpetuă pe care l-am 
semnat eu însumi alături de  împuterniciţii Ordinului 
dumneavoastră. Ştiţi de ce l-am încheiat? Ca să ne unim forţele 
împotriva Islamului. Regele Vladislav, sau Ladislaus după forma sa 
latinizată, a murit la Varna luptându-se pentru gloria Crucii. Ce-aţi 
făcut dumneavoastră atunci pentru lumea creştină? Ce faceţi 
astăzi, când valurile Islamului deferlează asupra Europei de sud-est, 
amenințând să îngroape în ruine Imperiul creştin al Bizanțului? Şi 
eu sunt dezamăgit de comportarea cavalerilor teutoni. 

Cardinalul se ridică de la masa de lucru, arătând în acest chip 
trimisului german că audiența se sfârşise. Se ridică şi Ulrich von 
Eulenburg. Olesnicki continuă: 

— Voi comunica suveranului meu doleanţele marelui maestru. 
Sper să le dea ascultare, astfel ca între Ordinul Cavalerilor Teutoni 
şi regatul Poloniei să se închege o înţelegere trainică în vederea 
constituirii unui front comun antiotoman. 

Emisarul german făgădui să raporteze marelui maestru 
propunerile formulate de cardinal, apoi se retrase tot atât de băţos 
ca şi la sosire. Olesnicki nu-şi făcea iluzii. Nici cavalerii teutoni şi 
nici regele Cazimir nu aveau de gând să se bată pentru 
Constantinopole. Când înaltul ecleziast se urcă în trăsură spre a 
pleca la palat, se dezlănţui o ploaie torențială, cu grindină şi cu 
descărcări electrice atât de violente, încât vizitiul abia biruia să-şi 
stăpânească telegarii înspăimântați. Cardinalul era atât de absorbit 
de propriile-i gânduri, încât nici nu observa toanele cerului. De la o 
vreme, audienţele la rege deveniseră pentru el o adevărată 
pacoste. S-ar fi zis că tânărul suveran încerca o plăcere sadică 
lăsându-l să aştepte ore întregi în anticamera cabinetului său de 
lucru. Aşa după cum pădurarii calculează vârsta unui copac după 
inelele concentrice ale trunchiului, tot aşa curtenii poloni calculau 
adâncirea dizgraţiei în care căzuse cardinalul după aşteptările lui 
tot mai prelungite în anticamera regelui. „Calc pe urmele lui 
Jacques Coeur, îşi spunea Olesnicki cu obidă. Poate şi pe urmele 


— 261 — 


bietului duce de Luna. Şi lancu de Hunedoara trece prin mari 
dificultăţi, ca şi mine. S-ar crede că un vânt turbat s-a înverşunat să 
sufle în anii aceştia, spre a dezrădăcina căpeteniile politice de 
pretutindeni. Şi marele vizir Khalil şi dogele Veneţiei au început să 
guste veninul dizgraţiei. Suveranii şi popoarele au memoria scurtă. 
S-ar părea că serviciile slujitorilor devotați îi supără.” 

Un şambelan îl introduse, în sfârşit, la rege. 

„Era şi timpul!” îşi zise cardinalul, care începuse să-şi piardă 
răbdarea. 

Suveranul, un tânăr de 26 de ani, cu ochi iscoditori şi zâmbet 
aspru, îl primi într-un salon îmbrăcat în tapiserii de Flandra, ce 
înfăţişau personaje din mitologia greacă. Intr-o epocă în care artele 
erau dedicate aproape în întregime glorificării creştinismului, regele 
Cazimir se înconjura de imagini ale zeităților păgâne. Faptul era 
semnificativ. 

Monarhul se juca plin de însufleţire cu nişte ogari superbi. La 
apariţia cardinalului, îl salută cu aparent respect, dar nu-şi 
întrerupse plăcuta ocupaţie. 

— Ce vânt te aduce pe la mine, Eminenţă? 

Lui Olesnicki nu-i plăcu tonul uşor zeflemitor al regelui. Ştia că 
acesta nu-l putea suferi, dar mai ştia că antipatia era reciprocă. 
„Glasul sângelui este o poveste răsuflată!” îşi spunea cardinalul, 
care nutrea unele bănuieli în legătură cu ascendenţa monarhului. 
Bănuielile lui se întemeiau pe anumite calcule tulburătoare. Regele 
Vladislav Jagello atinsese o vârstă venerabilă când se însurase 
pentru a patra oară cu Sophia, fiica ducelui lituanian Andrei 
Oligmandovici. Pe primul său fiu, Ladislaus - destinat să piară 
descăpăţânat de turci la Varna - îl avusese la 76 de ani, iar pe 
Cazimir, după ce trecuse de 79 de ani. Or, în acea epocă, el, 
Zbygniew, întreținea relaţii intime cu regina. Cum era şi firesc, 
aceasta susţinuse întotdeauna că cei doi vlăstari regali erau sânge 
din sângele lui Vladislav Jagello, care ar fi dat dovadă până la 
moarte de o miraculoasă potenţă sexuală. Cardinalul privea cu 
suspiciune această legendă. Dacă Ladislaus şi Cazimir nu erau fiii 
lui Jagello, atunci cine şi-ar fi putut atribui paternitatea lor? După 
câte se ştia, regina se mărginise la clasicul triunghi conjugal: 
regină-rege-cardinal. In acest caz, nu era firesc pentru el, 
Zbygniew, să presupună că Ladislaus şi Cazimir erau propriii săi fii? 
I se întâmplase nu o dată să se examineze în oglindă, căutând să 
descopere trăsături ale chipului său comune cu ale celor doi 


— 262 — 


principi. Cu Ladislaus nu semăna deloc, dar Cazimir avea ochii lui, 
ovalul feţei şi chiar forma nasului său. 

Lui Cazimir îi ajunseseră la ureche aceste zvonuri, dar în loc să-l 
facă mai binevoitor faţă de cardinal, îi sporiseră antipatia, pe care 
i-o arăta dealtfel făţiş. 

Olesnicki îi transmise mesajul regelui Ungariei. Cazimir nu-i 
acordă o importanţă deosebită. î 

— A făcut şi el tot ce a putut pentru Bizanţ. In ceea ce mă 
priveşte, îl înţeleg, Eminenţă. Ca şi mine, are de dărâmat 
numeroasele obstacole ridicate de duşmani dinlăuntru şi din afară, 
care vor să împiedice propăşirea ţării. Faţă de această preocupare, 
ameninţarea otomană, care pentru moment nu ne angajează 
direct, rămâne o chestiune secundară. 

— Nu este moral, Sire, să lăsăm Bizanțul singur în calea furiei 
otomane. Într-o zi s-ar putea întâmpla ca şi Polonia să fie pusă 
într-o situaţie asemănătoare. Ce simţăminte am încerca dacă 
Europa ne-ar lăsa în părăsire? 

Regele făcu un gest de nepăsare. 

— Pentru moment, recucerirea gurilor Vistulei mă preocupă mai 
mult decât soarta împăratului Constantinos. 

In ciuda aparenţelor, regele nu judeca superficial. Deşi îl ura, 
Zbygniew îi recunoştea seriozitatea, perseverenţa, curajul. Cazimir 
vedea însă altfel evenimentele. Neînţelegerile dintre suveran şi 
primul său sfetnic deveniseră de notorietate publică. Dacă se mai 
tolerau încă, aceasta se datora poziţiei puternice pe care fiecare 
dintre ei o câştigase între timp. 

Cardinalul se înclină resemnat. 

— Imi dau seama că orice încercare aş face pentru a vă 
determina să interveniţi în ajutorul Bizanțului este sortită eşecului. 

— Da, da. Puteţi trage această concluzie, Eminenţă. Dealtfel, 
acum este şi prea târziu ca să mai fac ceva. Zilele 
Constantinopolelui bizantin sunt numărate. Acest lucru îl ştiţi şi 
dumneavoastră foarte bine. Să-i lăsăm deci pe romei cu problemele 
lor, iar noi să ne concentrăm asupra problemelor noastre. Sunt 
informat că trimisul marelui maestru al Ordinului Cavalerilor 
Teutoni v-a făcut o vizită. Nu-i aşa? 


xxx 


În vreme ce străbătea călare tabăra, îndreptându-se spre 
cartierul general al sultanului, marele vizir Khalil asculta cu inima 


— 263 — 


strânsă cântecele vesele ale soldaţilor. Potrivit poruncii imperiale, 
trupele care postiseră toată ziua se aşternuseră pe chiolhanuri 
îndată după lăsatul nopţii. Fanfarele militare primiseră ordin să 
cânte pe întrecute. Întreaga armată otomană era animată de o atât 
de zgomotoasă bucurie, încât vacarmul se auzea desigur până în 
inima Constantinopolelui. Khalil avea impresia că desluşeşte în 
chiotele, strigătele şi râsetele soldaţilor propria lui condamnare la 
moarte. 

Mehmed al II-lea îl poftise la cină. Această dovadă de înaltă 
cinstire căpăta în împrejurările de faţă semnificaţia unei torturi 
rafinate. La festinul oferit în cortul imperial avea să participe, fără 
îndoială, şi Zaganos-Paşa, care-şi va savura triumful, aruncându-i 
priviri batjocoritoare. Khalil ar fi putut să absenteze, pretextând o 
indispoziţie firească la vârsta lui relativ înaintată. Ar fi însemnat 
însă a-şi recunoaşte înfrângerea. Sfidându-şi adversarii, dovedea că 
este încă puternic şi deci primejdios. Un crocodil cuprins de 
convulsiunile agoniei este capabil să aplice cu coada lovituri 
mortale. Chiar dacă va fi să moară, Khalil era hotărât să-l tragă 
după sine şi pe Zaganos-Paşa. Mahmud, şeful poliţiei şi omul său de 
încredere, ticluise - folosindu-se de nişte falsificatori ucişi ulterior 
spre a nu deveni jenanţi - nişte documente din care reieşea că 
Zaganos plănuia să-şi însuşească tronul după ce-l va fi suprimat pe 
sultan. 

Khalil zâmbi cu răutate. Chiar şi de dincolo de mormânt îşi va 
nimici duşmanii. Gândul acesta îi mai risipi amărăciunea, „Ehe, 
Zaganos, am în tolbă mai multe săgeți decât îţi închipui. Dădu 
pinteni calului. Lupta noastră nu s-a încheiat încă, Zaganos! îşi zise, 
strângându-şi îndârjit buzele. Nu, nu s-a încheiat!”... 


xxx 


Leandru Comnen era animat de o înflăcărare războinică de 
nestins. Deşi nu împlinise încă 18 ani, fusese înălţat la rangul de 
locotenent într-al treilea escadron de gardă. Toţi ofiţerii unităţii, cu 
excepţia comandantului, căpitanul Stefanos Rossa, căzuseră în 
luptele din ultimele zile. Leandru era foarte mândru de penele de 
struţ de pe coiful său, podoabă îngăduită numai ofiţerilor. 

Escadronul lui se afla pe ziduri de patruzeci şi opt de ore, fără să 
se fi bucurat de o clipă de răgaz. Soldaţii săi aveau misiunea să 
tragă săgeți - salvă după salvă - asupra inamicului, care se 
străduia, fără să ţină seama de pierderile omeneşti, să acopere cu 


— 264 — 


pământ şi cu fascine toate şanţurile din faţa fortificațiilor exterioare 
ale oraşului. 

Leandru regreta că nu-i fusese în putinţă să anunţe celor 
apropiaţi lui promovarea sa militară. Dar timpul nu era încă pierdut. 
De îndată ce va obţine câteva clipe de odihnă, va trimite un mesaj 
scris tatălui său şi un altul Irinei. Prin intermediul unei spălătorese 
care lucra la monastire, izbutise să înfiripe o corespondenţă secretă 
cu iubita lui. 

Işi făgăduiseră, în scris, să se căsătorească îndată după 
terminarea războiului, indiferent dacă familiile lor îşi vor da sau nu 
încuviințarea. La nevoie o va răpi pe Irina - bineînţeles cu acordul 
ei - şi împreună vor pleca în lume. Fără să-şi dea seama, Leandru 
încerca să se îmbete cu visuri. i 

Acum mânuia arcul umăr la umăr cu soldaţii săi. Işi încordase de 
atâtea ori braţul, încât începuse să aibă crampe musculare. Din 
când în când se uita printre creneluri la mulţimea de ruguri aprinse 
pe întreg cuprinsul taberei otomane. În vreme ce turcii din prima 
linie şi de pe poziţiile înaintate se agitau febril, cei din bivuacuri 
cântau, jucau, benchetuiau, zbierau, stârnind o larmă care se 
revărsa peste ziduri până înlăuntrul oraşului. 

Curând după miezul nopţii, tărăboiul încetă brusc. Până şi 
bateriile turceşti încetară să mai tragă. Liniştea grea părea 
anormală după zgomotul asurzitor care de aproape două luni 
înconjura oraşul cu un infernal brâu sonor. Soldaţii creştini îşi 
aruncau priviri nedumerite. Hotărâseră turcii să ridice asediul? Până 
şi focurile din bivuacurile duşmane se stinseseră. Abia dacă se mai 
zăreau ici şi colo grămezi pâlpâitoare de tăciuni aprinşi. 

„A încetat războiul? se întrebă Leandru. Tocmai acum, când am 
devenit ofiţer?” Aproape că îi părea rău. 

Deodată auzi fâşâitul caracteristic al unei săgeți, care, după ce 
zbură prin aer, căzu pe pardoseala de piatră în apropierea lui. Se 
uită într-acolo. Văzu în semiîntunericul nopţii cu lună pata albă a 
unei hârtii înfăşurate în jurul tijei săgeţii şi legată cu o sfoară 
subţire. Intrigat, desfăcu hârtia. La lumina unei torţe descifră 
câteva fraze scrise stângaci în greceşte. 

„Turcii pregătesc un asalt general asupra Constantinopolelui. 
Luaţi-vă măsuri de apărare. Bătălia va fi crâncenă. Vă scrie un 
soldat creştin silit să lupte alături de duşmanii Crucii. Dumnezeu să 
vă ajute!” 

Leandru alergă la comandantul escadronului şi îi raportă cele 


— 265 — 


întâmplate. Căpitanul Rossa luă biletul şi îl citi cu atenţie. 
— Am să-l duc personal împăratului. Până la înapoierea mea 
preiei comanda escadronului! 


xxx 


Sultanul Mehmed ieşi din cort şi îşi plimbă privirile asupra taberei 
adormite. Stelele scăpărau aninate de bolta văzduhului, asemenea 
unor minuscule lampioane chinezeşti. Padişahul savură câteva clipe 
tăcerea profundă. Pentru întâia dată în viaţă, firea lui viforoasă se 
acomoda cu liniştea. Constatarea aceasta îl surprinse. Hotărâse să 
acorde soldaţilor săi o binemeritată odihnă în ajunul marii bătălii. Şi 
el ar fi dorit să doarmă câteva ceasuri, dar somnul nu i se lipea de 
gene. 

Un cal necheză undeva, departe; un câine îi răspunse lătrând. 
Apoi se aşternu iarăşi tăcerea. Mehmed avu deodată impresia că 
simte ritmul respirației taberei, pulsul ei. Şi inima lui bătea în 
aceeaşi cadență. 

Zâmbi. Se simţea legat de soldaţii lui prin miriade de fire 
invizibile, asemenea unei fantastice reţele de nervi cu prodigioase 
ramificații. 

Intră în cort şi trase draperia de la intrare, fără să se supere 
fiindcă nu se ivise vreunul dintre icoglanii de serviciu spre a 
îndeplini această umilă sarcină, atât de puţin potrivită 
padişahului... 


xxx 


Dimineaţa, soarele se ridicase sus când Maurizio Lomellino, 
podesta-ul coloniei genoveze din Galata, se înfăţişă în tabăra 
turcească, spre a răspunde la o convocare a sultanului. Era însoţit 
de doi membri ai consiliului coloniei. În vreme ce aştepta în faţa 
cortului imperial spre a fi primit în audienţă, Lomellino contempla 
imensa tabără otomană, tot atât de întinsă ca şi apele unei mări. 

— Te interesează priveliştea, Messer Lomellino? 

Podesta-ul tresări surprins. Intoarse capul şi îl văzu uluit pe 
sultan, care se apropiase neobservat. interpretă drept un semn de 
bunăvoință faptul că acesta i se adresase în italieneşte, încălcând 
ceremonialul care impunea sultanului şi înalţilor demnitari turci să 
vorbească străinilor primiţi în audienţă numai prin intermediul unor 
tălmaci. Padişahul era însoţit de un singur aghiotant. 

— Cer cu umilinţă iertare, Inălţimea Ta! se ploconi genovezul. Nu 


— 266 — 


mă săturam să admir puterea militară a Măriei Tale, oglindită atât 
de cuprinzător în această măreaţă tabără. 

— Te pricepi să meştereşti frazele, Messer Lomellino. După cum 
vezi, ostaşii mei se pregătesc pentru un asalt general. Ceasurile 
Constantinopolelui creştin sunt numărate. In această ultimă bătălie 
care se va da, aştept să vă respectaţi angajamentul luat, păstrând 
cea mai strictă neutralitate. Vă previn: dacă veţi acorda cel mai mic 
ajutor romeilor şi aliaţilor lor, vă voi socoti duşmanii mei şi vă voi 
trata ca atare! Numai de buna voastră credinţă faţă de mine şi de 
imperiul meu depinde supraviețuirea în pace a coloniei genoveze, 
chiar şi după ce voi lua în stăpânire Constantinopolele. 

„AŞ vrea să te cred!” reflectă Maurizio Lomellino, în vreme ce 
asculta smerit vorbele sultanului. Işi duse mâna la inimă şi rosti 
reverenţios: N 

— Vrerea noastră este să nu ieşim din placul Inălțimii Tale. 
Reînnoim făgăduiala noastră de a nu ne amesteca în treburile 
Măriei Tale. Mi-aş îngădui să adaug că am făcut dovada credinței 
noastre faţă de lnălţimea Ta şi faţă de viteaza armată turcă 
furnizând ofiţerilor tăi valoroase informaţii cu caracter militar. 

— Ştiu! Şi n-am să uit aceste servicii, Messer Lomellino. Acum 
eşti liber să te înapoiezi printre concetăţenii tăi şi să le repeţi 
vorbele mele. Te autorizez să-i asiguri de bunăvoința mea. 

Podesta-ul şi cei doi consilieri se frânseră de mijloc, apoi se 
retraseră de-a-ndaratelea, salutând la fiecare pas. 

Zâmbind în colţul gurii, Mehmed se întoarse în cortul său. Avea 
un mare dispreţ pentru creştinii aceştia care se vindeau pentru un 
blid de linte. Dar se folosea de ei, deşi mai târziu avea să-i arunce 
la lada cu gunoi... 


xxx 


Pripătul soarelui de amiază era atenuat de vânticelul care se 
pornise să bată dinspre mare. Pe platoul din faţa cortului imperial 
se adunaseră, din ordinul padişahului, toţi comandanții de unităţi, 
începând cu căpeteniile de armate şi terminând cu comandanții de 
companii, de baterii şi de escadroane. Se aflau acolo ofiţeri din 
corpul de ieniceri şi din diviziile de gardă, din trupele de başibuzuci 
şi de spahii, din marină şi din armele auxiliare. Orânduiţi într-un 
vast careu, aşteptau cu toţii apariţia sultanului, care le dăduse de 
veste că le va vorbi. In mijlocul careului se afla o estradă acoperită 
cu covoare şi străjuită de icoglani înarmaţi. 


— 267 — 


Rafale scurte de vânt se stârniră din senin, agitând penajele 
ofiţerilor generali, pulpanele ample ale mantalelor, drapelele verzi 
cu emblema Profetului. Draperiile de la intrarea cortului imperial 
fură date la o parte de paji, şi Mehmed se ivi, urmat de marele vizir 
Khalil, de generalii Zaganos, Karagea şi Işak, comandanții celor trei 
grupuri de armate, de marele amiral Hamza, precum şi de Mahmud 
Anghelos, cel mai tânăr consilier imperial. 

Ofițerii îl întâmpinară cu ovaţii frenetice. Mehmed se urcă pe 
estradă, îşi plimbă privirile asupra lor, apoi ridică braţul drept, 
cerând linişte. Aclamaţiile încetară brusc. Nu se mai auzeau decât 
fâlfâirile zbuciumate ale drapelelor. 

— Nu v-am convocat aici spre a vă îndemna la luptă, începu 
padişahul cu glas puternic, sacadat. Vă cunosc curajul şi vitejia, 
căci v-am urmărit comportarea pe câmpul de bătălie. Mulţi dintre 
voi aţi auzit cuvintele pe care le-am rostit în faţa soldaţilor. Vreau 
să vă vorbesc despre recompensele care vă aşteaptă după ce veţi 
lua cu asalt oraşul. Pe lângă cinstea şi gloria de a fi cucerit cel mai 
mare şi mai strălucit centru al Imperiului Bizantin, veţi găsi în 
această metropolă bogății fără seamăn. Palatele, bisericile, 
monastirile, edificiile publice, cu inestimabilele lor comori, vor 
cădea în stăpânirea voastră. Toţi locuitorii oraşului, în frunte cu 
înalții demnitari şi cu familiile lor, vor deveni sclavii voştri. Vă dau 
pe mână capitala străvechiului Imperiu Roman de Răsărit, 
metropola care, prin splendoarea, luxul şi măreţia sa, a ajuns 
centrul Universului. Da, da! Aceasta nu e o figură de stil, ci o 
realitate! Oraşul fabulos al visurilor noastre de totdeauna va fi în 
sfârşit al nostru. Vi-l dau pe mână. Jefuiţi-l! Voi şi urmaşii voştri veţi 
deveni atât de bogaţi, încât veţi pierde socoteala avuţiilor voastre! 

Ochii ofiţerilor sticleau, oglindindu-le poftele stârnite de 
perspectivele ispititoare zugrăvite de sultan. Mehmed îşi dădea 
seama cu tainică satisfacţie că îşi stăpânea auditoriul. Stimulase 
până la paroxism slăbiciunile omeneşti. 

— Să nu vă închipuiţi că fortificațiile acestui oraş sunt 
inexpugnabile! Vă asigur, nu vor rezista ultimului vostru asalt! 
Şanţurile au fost umplute, zidurile exterioare dărâmate pe mari 
întinderi. Tunurile noastre au provocat trei mari breşe în zidurile 
interioare, prin care vor pătrunde în oraş nu numai pedestraşii, ci şi 
cavaleria grea. Trupele de apărare sunt decimate, iar 
supraviețuitorii au ajuns la capătul puterilor. Garnizoana 
constantinopolitană este ca şi inexistentă faţă de forţa şi de avântul 


— 268 — 


nostru. Sunt informat că perdeaua de apărare alcătuită din soldaţii 
ghiauri este atât de subţiată, încât un om a ajuns să facă de pază la 
două sau trei creneluri. Voi sunteţi atât de mulţi şi ei atât de puţini, 
încât orice rezistenţă a lor devine neglijabilă. Nu vom înceta lupta 
decât după ce vom ucide pe ultimii ghiauri de pe ziduri! Mă tem că 
nici nu-i vom putea măcelări pe toţi, fiindcă în toiul bătăliilor o vor 
lua la fugă spre a-şi salva pielea. Avântaţi-vă deci la asalt plini de 
curaj şi de  înflăcărare!  Indepliniţi cu  străşnicie poruncile 
comandanților voştri! Arătaţi-vă demni de încrederea mea, şi 
victoria va fi a armatelor noastre! In ceea ce mă priveşte, jur să 
lupt în fruntea voastră! Am să vă urmăresc faptele de vitejie şi am 
să răsplătesc înmiit pe cei care-mi vor trezi admiraţia! Cei care vor 
cădea pe câmpul de onoare, căci aşa le-a fost scris în cartea 
destinului, vor cunoaşte după moarte fericirea supremă făgăduită 
de Coran. Vor sta în paradis, cu Mahomed la masă, se vor îndestula 
cu mâncăruri bogate şi cu băuturi de tot felul, apoi vor petrece cu 
femei trupeşe, cu băieţanari frumoşi şi cu fecioare gingaşe. Sătui 
de desfătări, se vor scălda în ape limpezi de cleştar şi se vor odihni 
pe covor de verdeață şi de flori... Acum înapoiaţi-vă la posturile 
voastre! Odihniţi-vă şi voi şi soldaţii voştri! Aşteptaţi în linişte şi 
reculegere sunetul goarnelor care vor vesti asaltul. Atunci să vă 
ridicaţi cu toţii şi să porniţi la atac sub faldurile steagurilor noastre 
sfinte! Mehmed se întoarse spre grupul generalilor: Vor rămâne aici 
numai comandanții de mari unităţi! 

Cobori de pe estradă şi se îndreptă spre cortul imperial, în vreme 
ce ofiţerii - potrivit poruncii sale - păstrau tăcerea. Generalii şi 
înalții demnitari ai Curţii îl urmară. Abia după ce draperiile de la 
intrarea cortului fură închise, ofiţerii  rupseră rândurile, 
îndreptându-se spre unitățile lor. 

Ajuns în încăperea rezervată conferințelor militare, Mehmed 
vorbi generalilor: 

— In curând toate trupele noastre concentrate în jurul 
Constantinopolelui vor fi angajate într-o bătălie hotărâtoare pentru 
cucerirea oraşului. Hamza-Paşa, se adresă marelui amiral, forțele 
noastre navale din Marea de Marmara şi flota din Cornul de Aur vor 
ataca în acelaşi timp zidurile dinspre mare ale oraşului, spre a nu 
îngădui apărătorilor creştini din aceste sectoare să-şi trimită 
rezervele în ajutorul trupelor ce apără fortificațiile dinspre uscat. În 
Cornul de Aur vei executa o debarcare sprijinită cu foc de bateriile 
noastre de pe înălțimile Perei... Tu, Zaganos-Paşa, vei întări cu 


— 269 — 


diviziile tale aripa stângă a grupului de armate comandat de 
Karagea-Paşa. lţi vei concentra atacurile asupra Blachernelor! Tu, 
Karagea-Paşa, îţi vei spori eforturile spre a lărgi breşele deschise de 
artileria noastră şi a pătrunde în oraş!... Tu, Khalil-Paşa, vei 
comanda corpul ienicerilor, iar tu, Sarudja-Paşa, vei comanda 
unităţile de gardă. Obiectivul vostru principal va fi cucerirea porţii 
Sfântul Roman, apărată de genovezul Giustiniani. Khalil, Sarudja, 
vă atrag atenţia că acoperiţi cel mai important sector!... Tu, 
Mahmud Anghelos, vei întări cu corpul de spahii din Asia aripa 
stângă a grupului de armate comandat de lşak-Paşa!... Tie, Işak- 
Paşa, îţi rămâne în sarcină sectorul sudic al fortificațiilor, până la 
Marea de Marmara. Primul tău obiectiv va fi poarta Selymbriei!... 
Eu îmi asum comanda supremă a tuturor forţelor otomane de uscat 
şi de mare. In încheiere vă reamintesc instrucţiunile mele: asaltul 
va fi dat în valuri. Eşalonul unu va ataca, fiind sprijinit cu săgeți de 
eşalonul doi. Atacul eşalonului doi va fi sprijinit de eşalonul trei, şi 
aşa mai departe. Obiectivul unu va fi cucerirea zidurilor exterioare 
ale oraşului, obiectivul doi - cucerirea zidurilor interioare, obiectivul 
trei - pătrunderea în oraş şi cucerirea lui. Şi cu aceasta conferinţa 
noastră s-a terminat! 

Mehmed îşi îndreptă privirile asupra marelui vizir. 

— Khalil, îţi cunosc înclinarea spre căutarea de soluţii paşnice. 
Romeii ne-au impus să alegem calea războiului. Acum şi tu trebuie 
să te dedici războiului. Voi fi cu ochii asupra ta! La încheierea 
biruitoare a campaniei mi-ar plăcea să-mi dai prilejul de a te felicita 
pentru felul cum ţi-ai condus trupele în luptă. Marele agă al 
ienicerilor te va seconda, folosindu-şi întreaga pricepere militară. 

Marele vizir înţelese avertismentul. În tot timpul bătăliei va fi 
supravegheat de sultan şi de marele agă al ienicerilor. Va trebui să 
se bată cu disperare, să nu dea niciun semn de slăbiciune, să nu 
facă nicio greşeală. Dacă va trezi suspiciuni, se va putea socoti un 
om pierdut. 

— Sunteţi liberi! se adresă Mehmed generalilor. 

Aceştia salutară cu gravitate, apoi părăsiră încăperea. 

Rămas singur, sultanul se plecă asupra hărţii oraşului asediat, 
sprijinindu-se cu palmele de tăblia mesei. 

— Vei fi al meu, Constantinopole! Te voi lua în stăpânire, chiar 
dacă lumea întreagă mi se va împotrivi! Jur pe capul lui Allah şi al 
lui Mahomed că vei fi al meu! Jur! 


— 270 — 


xxx 


Apăsat de gânduri, împăratul Constantinos se uita posomorât la 
peticele de hârtie murdare şi mototolite de pe masa lui de lucru. 
Toate acestea veniseră purtate de săgeți în zbor, peste zidurile 
oraşului, spre a-i vesti pe constantinopolitani să fie pregătiţi spre a 
înfrunta marele asalt al otomanilor. Basileul îşi sprijini fruntea de 
mâinile împreunate. Rosti, cutremurat de emoție: „De ce, Doamne? 
De ce?”... 

Se ridică de la masă şi se îndreptă spre icoana Sfintei Fecioare, 
aşezată pe un mic altar străjuit de sfeşnice cu lumânări aprinse. 
Ingenunche. „De ce ne-ai hărăzit atâta suferinţă, Doamne? Cu ce 
ţi-am păcătuit? Ne-ai părăsit şi tu aşa cum ne-a părăsit întreaga 
creştinătate! Nu ne mai bizuim decât pe slabele noastre puteri spre 
a ne apăra de urgia Islamului. Cum pot oare să doarmă liniştiţi regii 
şi împărații, principii şi cardinalii, militarii şi călugării, când ştiu că 
noi, oameni de-o credinţă cu ei, ne trăim ultimele clipe, înainte de a 
fi striviţi de păgâni? Nu-i macină conştiinţa? Nu-i tulbură agonia 
noastră? Nu se gândesc că aceeaşi năpastă se poate abate şi 
asupra lor?” 

impăratul ridică mâna spre a-şi face semnul crucii, dar îşi lăsă 
gestul neterminat. După câteva clipe îşi scutură fruntea, ca şi când 
ar fi vrut să se elibereze de o viziune apocaliptică. „lartă-mă, 
Doamne, că am cârtit împotriva ta! Numai credinţa în tine ne-a mai 
rămas!” 

Se auzi o toacă bătând undeva, aproape de palat. O toacă ceva 
mai îndepărtată o îngână, urmată de multe altele. In curând bătăile 
lor ritmate prinseră să răsune în întreg oraşul. Basileul se opri în 
dreptul ferestrei deschise. Contemplă câteva clipe imensa 
metropolă, cu palatele, clopotniţele şi monumentele ei, peste care 
soarele în asfinţit arunca tonuri de un roşu-palid. 

Sphrantzes, marele şambelan, intră în încăpere. 

— Ce-ai făcut cu procesiunea? îl întrebă împăratul. 

— Am executat porunca Majestății Tale, şi am trimis crainici în 
tot cuprinsul oraşului. Va veni multă lume. 

Basileul se apropie de sfetnicul său şi îi puse afectuos mâna pe 
umăr. 

— Am dorit ca în preajma marii încercări, oamenii să se împace 
cu dumnezeirea. Şi am mai dorit să le strecor în suflet credinţa că 
au un aliat. Până şi un aliat spiritual este mai bun decât nimic... M- 
ai slujit cu credinţă, Sphrantzes. Mă tem că Dumnezeu nu-mi va da 


— 271 — 


răgazul să te răsplătesc aşa cum s-ar fi cuvenit. Vreau să ştii că 
te-am prețuit mai mult decât pe toţi ceilalţi sfetnici ai mei. Acum să 
mergem! Să nu lăsăm lumea să aştepte! 


xxx 


Kostaros, poetul, ştia că trebuia să moară. Slăbise atât de tare, 
încât pielea îi atârna pe oase cum atârnă guşa la şopârle. In 
schimb, pântecele i se umflase ca un cimpoi. Spre a-l mai uşura, un 
medic îi făcea din când în când câte un cep în burtă, lăsând să iasă 
un lichid tulbure, puturos. 

— Dacă puţurile din oraşul ăsta s-ar usca şi cisternele s-ar goli, 
aş putea să le umplu cu apă izvorâtă din pârdalnicul ăsta de 
pântece, zâmbea amar Kostaros. 

Simţea o durere surdă la ficat, avea fierbinţeli, când mai mari, 
când mai potolite, îi lipsea pofta de mâncare şi nici femeile nu-l mai 
ispiteau. 

Kostaros băuse mult alcool în viaţa lui şi, pe deasupra, se mai 
lăsase adeseori şi târât în păcatul preacurviei, spre ciuda soţiei 
sale, Arhondula. Arhondula avea gura spurcată, şi uneori îşi 
descărca asupra lui paraponul îngrămădit în suflet atâta amar de 
ani. 

— Acum te-ai săturat, cred, de băutură şi de femei, 
neisprăvitule! Ţi-ai spulberat banii şi ţi-ai ruinat sănătatea, 
îmbogăţindu-i pe cârciumari şi îmbuibându-ţi târfele! 

leşea apoi din odaie, trântind cu obidă uşa. Rămas singur, 
Kostaros ofta pocăit, lua o pană de gâscă şi începea să scrie versuri 
triste, macabre, în care figurau Styxul, regatul lui Pluton şi tot felul 
de simboluri funebre: torţe întoarse cu coada în sus, coloane frânte, 
schelete şi coase purtate pe umăr de nişte arătări drapate în cape 
negre. 

Intr-o vreme Kostaros fusese foarte prețuit pentru poemele lui de 
dragoste. Era chemat la tot felul de petreceri şi banchete, spre a 
face improvizații spirituale în jurul frumuseţii feminine. Dar de când 
se îmbolnăvise, iar coarda veselă a lirei lui amuţise, foştii tovarăşi 
de chiolhanuri îl uitaseră. Il mai vizitau doar câţiva vecini, deloc 
iluştri, dar săritori la nevoie. 

Kostaros se simţea foarte slăbit, aşa că rareori mai ieşea din 
casă, şi atunci doar ca să mai afle veşti. Şi asta nu fiindcă i-ar fi fost 
frică de turci; starea sănătăţii lui era atât de rea, încât nu spera să 
apuce sfârşitul războiului. Interesul lui era trezit însă de listele 


— 272 — 


eroilor căzuţi în luptă, pe metereze. Când afla câţi tineri - care 
teoretic aveau toată viaţa înainte - piereau zilnic, îşi zicea că soarta 
lui nu era, la urma urmei, chiar atât de păcătoasă, de vreme ce îi 
îngăduise să guste până atunci toate plăcerile. 

Când Arhondula se înapoie de la piaţă, văitându-se de lipsa 
alimentelor, Kostaros nu se necăji, fiindcă tot nu-i mai plăcea să 
mănânce. 

Mai târziu, când Clikor Avakumian, neguţătorul de mătăsuri şi 
vecinul său cel mai binevoitor, veni să-i spună, plin de îngrijorare, 
că turcii pregăteau un mare şi decisiv asalt şi că împăratul 
ordonase populaţiei să participe la o procesiune spre a implora 
sprijinul dumnezeirii, Kostaros se hotări să iasă din casă, spre a 
asista personal la ceremonie. 

— Uite la mâinile mele ce aspre şi bătătorite sunt! îl pofti 
armeanul, întinzându-i-le. De câteva săptămâni încoace nu fac 
decât să car pământ şi pietre pentru repararea zidurilor. Nu cred că 
voi mai fi în stare vreodată să mânuiesc acul, să combin acele 
minunate broderii de aur cu care împodobeam veşmintele lucrate 
în atelierul meu. Eh, dar ce să mai vorbim de găteli acum, când pe 
toţi ne pândeşte moartea, sau în cel mai bun caz robia! 

„După cât se pare, n-am să plec singur la drum! reflectă 
Kostaros, imaginându-şi cortegiul de suflete care-l va însoţi în 
marea-i călătorie de dincolo de viaţă. Este totuşi o consolare să ştii 
că n-ai să rătăceşti solitar în regatul umbrelor!” 

Spuse Arhondulei, care trebăluia prin bucătărie, că nu va lipsi 
mult, apoi plecă de acasă sprijinindu-se de braţul armeanului. 

— Unde mergem? 

— In piaţa palatului. Acolo ne-au chemat crainicii imperiali. 

Neguţătorul şi poetul păreau două umbre care se târau 
clătinându-se pe strada scăldată în soare. Oraşul era ca şi mort. 
Obloanele de la prăvălii şi de la casele de locuit erau trase şi 
ferecate. Oameni nu se vedeau. Pisicile, câinii, până şi şobolanii 
dispăruseră. Tăcerea adâncă lăsată asupra metropolei - după ce 
toacele încetaseră să mai bată - accentua ambianța aceea stranie, 
de cimitir părăsit. 

— M-am dezvăţat de linişte, spuse Kostaros. Face să-mi ţiuie 
urechile. Ştii, dacă nu mi-ar fi scos aseară apa din burtă, n-aş fi 
putut merge cu dumneata la procesiune. Trebuie să-ţi mulţumesc 
că ai venit să mă iei. 

Clikor nu-i răspunse, căci nici nu-i auzise vorbele, atât de mult îl 


— 273 — 


preocupau propriile lui griji. Copiii lui cei mari lucrau la ziduri, 
nevârstnicii se smiorcăiau toată ziua, plângându-se de foame. 
Slăbiseră cu toţii atât de tare, încât li se topiseră muşchii şi 
rămăseseră cu pielea lipită de oase. In schimb, li se umflaseră 
burţile, de parcă ar fi vrut să-l concureze pe Kostaros. 

Deodată, cei doi prieteni îşi încordară auzul. De undeva, de 
departe, veneau purtate pe aripi nevăzute frânturile unui imn, care 
aducea mai degrabă a cântec de jale. 

— İn piaţă, la Blacherne, a început slujba religioasă, zise Clikor. 

— Să ne grăbim! propuse Kostaros. 

Dar nu iuţiră pasul, fiindcă pe el nu-l ţineau picioarele. Trăgeau 
cu urechea la răbufnirile unui cor polifonic, de un patetism dureros, 
ce părea să înalțe spre cer o supremă implorare. 

— Străzile sunt pustii, zise Kostaros, sugrumat de emoție. Toată 
lumea e acolo. 

Disperarea exprimată în acel limbaj muzical îi răscolise brusc 
propria-i durere. Moartea, care-l aştepta la capătul unui drum plin 
de suferinţe, îl făcu să se gândească şi la alţi semeni ai lui, 
cunoscuţi sau necunoscuţi, care, fără să fi fost condamnaţi la 
moarte, trebuiau să moară, fiindcă aşa cereau legile războiului. Uită 
de propria lui disperare, spre a se pierde în jalea şi în durerea 
colectivă. Il podidiră lacrimile. Se uită cu coada ochiului la armeanul 
care-l sprijinea de braţ şi văzu că şi pe obrajii lui se rostogoleau 
lacrimi. 

— Tristă soartă! Foarte tristă! rosti poetul într-un suspin. Eu am 
să mor, fiindcă aşa mi-am aşternut. Dar de ce trebuie să moară 
atâţia copii, atâţia tineri? 

Avakumian grăbi pasul, atât cât îi era cu putinţă. Stimulat de 
energia prietenului care se străduia să-l ajute, Kostaros încercă 
să-şi înfrângă slăbiciunea, să-şi uite suferinţele. 

După o cotitură a străzii apăru imensa piaţă din faţa palatului 
imperial. O mare mulţime de oameni, cu privirile aţintite spre 
poarta Blachernelor, cânta un imn religios. Prapuri brodaţi cu aur 
pluteau deasupra capetelor, mişcându-se uşor în vântul ce bătea 
dinspre Marea de Marmara. Erau acolo, în piaţă, militari şi călugări, 
oameni de rând şi senatori, femei umile şi înalte doamne, orbi şi 
schilozi, prelați în odăjdii şi cerşetori în zdrenţe. Unii plângeau cu 
hohote, alţii se izbeau cu pumnii în piept, mărturisindu-şi în public 
păcatele. Femeile întindeau braţele spre cer, implorând milostivirea 
dumnezeiască. Nişte bătrâni îngenuncheaseră şi îşi presărau ţărână 


— 274 — 


în creştet. N 

— Unde e împăratul? întrebă Kostaros. Îl vezi? 

— İl văd. E acolo, pe scările de la intrarea în palat. Acum coboară 
şi se amestecă prin mulţime. 

Gloata aceea imensă începu să intoneze cu evlavie Kirie Eleison. 
Preoţii, înveşmântaţi în aur şi cu icoanele purtate pe braţe, porniră 
apoi spre ziduri, spre a binecuvânta pe apărătorii oraşului. 
Mulțimea se încolona în urma lor, umblând desculţă, în semn de 
umilinţă, rugându-se şi plângând. Procesiunea, în care se încadra şi 
împăratul, îşi pierdu treptat caracterul solemn, sobru, căpătând 
aspectul unui alai mortuar. Vaietele, ţipetele isterice, suspinele, 
hohotele de plâns, imprecaţiile la adresa turcilor, disperarea fără 
margini a oamenilor îl făcură pe basileu să-şi regrete iniţiativa. 
Procesiunea nu numai că nu izbutise să întărească spiritul combativ 
şi puterea de rezistenţă ale supuşilor săi, ci îi demoralizase chiar şi 
pe aceia care până atunci mai păstraseră o scânteie de încredere 
într-un sfârşit acceptabil al războiului. 

In vreme ce cortegiul şerpuia pe lângă ziduri, preoţii şi mulţimea 
binecuvântau pe soldaţii de pe metereze şi implorau pe Sfânta 
Fecioară să izbăvească oraşul de urgia păgânilor. 

incepuse să se întunece. Impăratul şi însoțitorii lui se desprinseră 
de lumea încolonată şi se înapoiară la palat, unde fuseseră 
convocați înalții demnitari, membrii corpului senatorial, generalii şi 
ofiţerii superiori, romei, genovezi, venețieni, români şi catalani, 
reprezentanţii familiilor nobile. Toţi aceştia îl aşteptau pe împărat în 
sala tronului. Pe chipurile tuturora se citea o tristeţe profundă. 
Ştiau că vor pieri, că soarta Constantinopolelui era pecetluită, că 
războiul era definitiv pierdut. Mergeau însă înainte, fiindcă onoarea 
nu le îngăduia să şovăie. Se aflau printre ei şi poltroni care şi-ar fi 
salvat bucuroşi viaţa în schimbul oricăror compromisuri sau 
ticăloşii. Erau însă târâţi de curentul general şi nu se mai puteau 
desprinde. 

Basileul îşi făcu apariţia purtând veşminte de ceremonie, 
coroana imperială, sceptrul, hlamida şi încălţările purpurii, brodate 
cu vulturul bicefal. Chipul îi era impasibil, ţinuta impunătoare, 
hieratică. 

— Nobilii mei sfetnici, iluştri conducători de oşti, înţelepţi 
senatori şi viteji tovarăşi de arme, a sosit ceasul bătăliei supreme, 
rosti împăratul cu glas vibrant. Duşmanul se pregăteşte să ne 
izbească năprasnic şi dinspre uscat şi dinspre mare, folosindu-se de 


— 275 — 


toată puterea şi veninul lui. Mâinilor voastre bărbăteşti le 
încredinţez acest mândru oraş, plin de faimă şi de glorie, capitală 
fără seamăn a întregii lumi. Sunteţi datori să vă jertfiți pentru 
credinţa şi legea voastră, pentru patria mult iubită, pentru basileu, 
unsul lui Dumnezeu, pentru femeile şi copiii voştri. Se împlinesc 
astăzi cincizeci şi şapte de zile de când nelegiuitul padişah ne-a 
împresurat, lovindu-ne cu toate armatele, tunurile şi maşinile lui de 
război. Până acum, graţie Domnului nostru Isus Christos şi Sfintei 
Preciste, au fost respinşi, cu grele pierderi omeneşti şi cu mare 
ruşine. Este adevărat că o mică parte din ziduri au fost dărâmate 
de pe urma necurmatelor bombardamente, dar pe cât ne-a stat în 
putinţă, le-am refăcut. Sultanul se bizuie pe marea lui armată. Noi 
ne-am pus încrederea în puterea nebiruită a lui Dumnezeu, în 
dreptatea cauzei noastre, în tăria braţelor care ne vor sluji spre a-i 
înfrânge pe păgâni. Veţi îngădui oare să cadă în stăpânirea 
vrăjmaşului Constantinopolele, această strălucitoare metropolă 
care a stăpânit odinioară Pontul şi Armenia, Persia şi Paflagonia, 
Capadocia şi Media, Siria şi Cilicia, Mesopotamia şi Fenicia, 
Palestina şi Arabia, Macedonia şi Tesalia, Peloponezul şi Epirul, 
Italia şi Iberia, Libia şi Mauritania, Africa şi Egiptul? Veţi îngădui 
oare ca păgânii să-şi facă din sfintele voastre biserici loc de 
închinare pentru blasfemiile lui Mahomed, profetul lor mincinos? 
Veţi îngădui oare câinilor acestora să se culce în paturile voastre, 
să vă siluiască femeile şi fetele, să vă jefuiască bunurile, să vă 
târască pe voi şi pe fiii voştri în ruşinea sclaviei? Lupta voastră 
pentru libertate trebuie să rămână pe veci ancorată în amintirea 
oamenilor! 

Basileul îşi întoarse privirile către căpeteniile venețienilor 
orânduiţi în dreapta tronului: 

— Nobili venețieni, fraţi iubiţi întru Christos, Dumnezeul nostru, 
bărbaţi puternici, încercaţi în războaie, care aţi dat morţii cu săbiile 
voastre sclipitoare mulţime de păgâni, vă rog să apăraţi cu tot 
sufletul acest oraş aflat în mare cumpănă, căci este a doua voastră 
patrie! 

Se întoarse spre genovezii în cap cu Giustiniani Longo, spre 
românii şi catalanii aflaţi în stânga tronului: 

— lubiţi şi preacinstiţi fraţi genovezi şi catalani, luptaţi-vă cu 
îndârjire pentru acest oraş, care este nu numai al nostru, ci şi al 
vostru! Căci dacă noi vom pieri, şi voi ne veţi împărtăşi mai târziu 
soarta! 


— 276 — 


Se uită apoi spre grupul de români: 

— Şi voi, fraţi români, ca şi noi, urmaşi ai mândrei Rome, care aţi 
venit de departe spre a apăra cu preţul sângelui vostru ultimul 
bastion al străvechiului Imperiu Roman, în cimitirele căruia zac 
oasele strămoşilor voştri, aruncaţi-vă cu furie în bătălie spre a-l 
nimici pe Antichrist! 

Aruncă o privire circulară asupra tuturor acelora care-i ascultau 
cu reculegere vorbele: 

— Vă încredinţez vouă oraşul nostru mult iubit, sceptrul meu 
purtat cu mândrie de atâţia luminaţi şi viteji împărați, şi vă rog să 
le păziţi aşa cum aţi păzi propriii voştri ochi. Dacă va fi să murim, 
ne va aştepta în ceruri cununa neveştejită în veci a eroilor şi a 
martirilor. Am însă credinţa că Dumnezeu nu ne va lăsa pradă 
fiarelor păgâne. Vă conjur! Nu vă pierdeţi curajul! Dacă-mi veţi da 
ascultare, victoria va fi a voastră! 

In ochii lui străluceau lacrimile. Mulţi dintre cei care-l ascultaseră 
plângeau încet, fără schime. 

— Vom lupta până la ultimul pentru credinţa noastră întru 
Christos, pentru patria noastră! strigă senatorul Constantinos 
Comnen, ridicând sabia deasupra capului. 

Se ridicară voci zguduite de emoție: 

— Jurăm să învingem sau să murim! 

— Jurăm pe Sfânta Cruce şi pe sângele eroilor noştri! 

— Jurăm pe amintirea strămoşilor şi pe capul copiilor noştri! 

— Jurăm!... Jurăm!... Jurăm!... 

impăratul părăsi sala tronului ţinând capul sus şi privirile aţintite 
parcă spre neantul veşniciei. Toţi cei care-i ascultaseră îndemnurile 
ieşiră la rândul lor şi se îndreptară, cu inima grea, spre posturile lor 
de comandă de pe ziduri. Cu toţii făceau primii paşi pe drumul 
martiriului... 


xxx 


După ce şerpuise de-a lungul zidurilor interioare şi atinsese 
ţărmul Mării de Marmara, procesiunea, socotindu-şi țelul atins, se 
destrămase. Clericii se înapoiaseră pe la bisericile şi monastirile lor, 
militarii reveniseră la posturi, civilii pe la casele lor ori la lucrările 
de reparare ale fortificațiilor, în sfârşit, fiecare acolo unde îl chemau 
rosturile şi datoria. Acakios, călugărul de pe Muntele Athos, 
mersese odată cu solemnul cortegiu, rugându-se, plângând şi 
invocând puterea lui Dumnezeu, iar când oamenii plecaseră care 


— 277 — 


încotro, rămăsese descumpănit în mijlocul străzii. Nefiind legat de 
niciun lăcaş religios din Constantinopole, nu-i ţinuse nimeni 
socoteala. Nu fusese trimis, ca alţi călugări, să se bată pe ziduri, să 
ajute la căratul pietrelor şi al pământului, să slujească prin spitale şi 
infirmerii. 

Nu se înapoie la stabilimentul Theodorei - unde se oploşise 
temporar - fiindcă îşi zise că nu se cuvenea să asculte cântecele 
deşucheate ale clienţilor beţivani după ce corurile religioase îi 
desfătaseră atât de încântător auzul. Porni singuratic spre biserica 
Sfânta Sophia, unde-şi petrecea zilnic câteva ore, întreţinând 
dialoguri - numai de el ştiute - cu Dumnezeu, un moşneag solemn 
şi milostiv, care cobora din înaltul catapetesmei spre a-i ţine de 
urât, cu sfinţii înveşmântaţi în odăjdii scumpe, dar atât de accesibili 
lui, cu îngerii bucălaţi şi trandafirii, pe care-i dojenea uneori pentru 
goliciunea lor păcătoasă, chiar şi cu diavolii smoliţi, încornoraţi ca 
berbecii, cu ochi din cărbuni aprinşi, copite de ţap şi coadă cu smoc 
de păr în vârf, cu care se sfădea uneori, acuzându-i că duc în ispită 
pe oamenii cumsecade. 

Atât de puţină lume venea la Sfânta Sophia, biserică socotită 
spurcată fiindcă preoţii catolici şi ortodocşi oficiaseră împreună 
sfânta slujba, încât Acakios stătea adeseori ceasuri de-a rândul sub 
cupolele ei aurite, fără ca vreun drept-credincios să-i tulbure 
liniştea şi singurătatea. S-ar fi zis că măreţul lăcaş dumnezeiesc 
fusese durat numai pentru el. Acakios nu-şi făcuse probleme de 
conştiinţă când alţi călugări încercaseră să-l îndemne a îmbrăţişa 
cauza ortodoxismului intolerant. Diferenţele subtile de dogmă erau 
pentru el ca şi inexistente. In concepţia lui simplistă, dar în acelaşi 
timp plină de bun-simt, Sfânta Treime, armatele de sfinţi, de îngeri 
şi de diavoli erau aceleaşi şi pentru ortodocşi şi pentru catolici. 

Spre marea lui uimire, când ajunse la biserică, găsi o mare 
mulţime, bulucită şi afară şi înăuntru. Incercă o vagă supărare. 
Ajunsese să considere Sfânta Sophia drept un bun rezervat lui în 
exclusivitate. Apoi îşi zise că o astfel de pornire este potrivnică 
umilinţei creştine şi sărăciei impuse monahilor. Mirarea lui nu mai 
cunoscu margini când desluşi printre drept-credincioşii adunaţi 
acolo călugări şi călugăriţe care propovăduiseră până atunci cu 
neostoită mânie boicotarea acestui lăcaş sfânt, pângărit - zice-se - 
de prezenţa catolicilor. Marea bătălie de pe ziduri, pe care 
constantinopolitanii o aşteptau cu înfricoşare, acoperise prăpastia 
deschisă între creştinii catolici şi ortodocşi. „S-au adunat cu toţii ca 


— 278 — 


la Judecata de Apoi! cugetă Acakios, făcându-şi cu evlavie semnul 
crucii. Sau poate că Dumnezeu le-a luminat mintea!” 

Preoţii nu-şi începuseră încă slujba şi, în liniştea din biserică, nu 
se auzeau decât suspine şi un fel de murmur ciudat, care 
exterioriza frământarea nervoasă a oamenilor. 

Deodată un zvon de glasuri încărcate de furie prinse a se ridica 
în piaţa din faţa Sfintei Sophia. Curios, Acakios ieşi afară ca să vadă 
ce se întâmplă. 

Un bărbos tuciuriu, în haine simple de târgoveţ, se urcase pe 
postamentul statuii împăratului Theodosios şi de acolo vorbea 
mulţimii, făcând gesturi largi: 

— N-are rost să ne mai batem cu turcii! De ce să moară zadarnic 
atâţia soldaţi, când ştim dinainte care va fi sfârşitul? Numai un idiot 
îşi poate închipui că noi, o mână de oameni, putem rezista 
potopului de osmanlâi. Nu ne rămâne decât un singur lucru de 
făcut: să primim condiţiile sultanului Mehmed şi să-i deschidem 
porţile oraşului! 

Cuvintele lui stârneau huiduieli, dar şi strigăte de aprobare, mai 
puţine, ce-i drept, dar îndeajuns de stăruitoare. Amestecat printre 
oameni, senatorul  Kalamides urmărea cu atenţie reacţiile 
publicului. Bărbosul în haine de târgoveţ nu era decât unul dintre 
numeroşii lui agenţi pe care-i răspândise în întreg oraşul spre a 
semăna neîncrederea în împărat şi în sfetnicii lui, spre a spori 
zâzania dintre prietenii şi duşmanii Unirii şi a crea astfel un curent 
favorabil capitulării. 

Un călugăr protestă împotriva îndemnurilor defetiste ale 
vorbitorului. 

— Trebuie să fii venetic! Un cetăţean al acestui oraş n-ar rosti 
asemenea cuvinte. Du-te de unde ai venit! Dacă n-aş purta rasa 
monahală, te-aş izgoni cu pietre! 

— Lasă-l să vorbească! strigă o femeie slăbuţă, cuprinsă de 
isterie. De ce să-mi moară copiii pe metereze? De ce să piară copiii 
atâtor mame? 

— Tacă-ţi gura, muiere spurcată! zbieră un bătrân. Dacă te-ar 
auzi copiii tăi, s-ar cutremura de ruşine! 

— Jos cu defetiştii! 

— Huideo! 

— Moarte lor! Moarte trădătorilor! 

— Îți convine să vorbeşti! Dacă ai lupta pe ziduri, n-ai mai fi atât 
de bătăios! Stai la curul nevestei şi faci pe viteazul! 


— 279 — 


— Să-l spânzurăm pe trădătorul de neam şi de ţară! 

— Da, să-l spânzurăm! 

Bărbosul se uită descumpănit la Kalamides, cerându-i din ochi 
ajutorul. Pentru bani acceptase să vorbească în public, dar nu să-şi 
primejduiască viaţa. De poliţie nu se temea, căci mai toţi apărătorii 
ordinii publice fuseseră trimişi să se lupte pe ziduri. Il 
înspăimântase însă reacţia oamenilor. 

Kalamides înţelese ezitarea agentului său. Dacă voia să creeze 
un curent de opinie favorabil ideilor lui, trebuia să dea apă la moară 
acelora care n-ar fi fost ostili unei capitulaţii. Dacă nu profita de 
momentul psihologic, pierdea totul. Adunându-şi curajul, se căţără 
pe o grămadă de pietre. 

— Să nu ne pripim, condamnând pe cei care ne vor binele! strigă 
de acolo, de sus. 

Priviri se îndreptară spre el, nedumerite. 

— Ce vrea să spuie? 

— Dar ăsta cine mai e? 

— Nu-l cunoaşteţi? E Kalamides! Senatorul Kalamides! 

— Sfetnicul împăratului! 

— Să-l auzim! 

— Vorbeşte, senatorule! 

— Prudenţa nu este totuna cu laşitatea, rosti cu glas puternic 
Kalamides. Judecata înţeleaptă nu este totuna cu trădarea! 
Partizanii rezistenţei cu orice preţ n-au dreptul să împingă la 
sinucidere întreaga populaţie a Constantinopolelui. Împăratul a 
căzut victima unor aventurieri care nu au ce pierde dacă oraşul 
acesta va fi nimicit, iar toţi locuitorii lui vor fi trecuţi prin tăişul 
săbiei! 

Stupefiaţi, partizanii continuării războiului rămaseră fără glas. Nu 
le venea să creadă că un senator putea rosti asemenea vorbe. 
Kalamides ştia că se expusese unor mari riscuri, dar acum nu mai 
putea da înapoi. Cine s-ar mai fi gândit acum să-l aresteze? In 
schimb, turcii, după ce vor cuceri oraşul, îl vor lăuda pentru 
atitudinea lui şi-l vor răsplăti din plin. 

— Să mergem cu toţii la palat, să-i cerem împăratului să se 
supună condiţiilor puse de sultan! Numai aşa va supravieţui 
Constantinopolele! 

Printre mulţimea care-l asculta se aflau şi câţiva oameni cu 
hainele mai mult zdrenţe, care trăgeau o cul/evrină. Se opriseră 
pentru a mai răsufla puţin şi profitaseră de ocazie spre a căsca 


— 280 — 


gura la peroraţia lui Kalamides. Printre servanţii piesei de artilerie 
se deosebea, datorită staturii sale atletice, musculaturii de 
gladiator, chipului său aspru, cu trăsături săpate adânc, un bărbat 
cu fruntea strânsă într-un bandaj pătat de sânge. Se urcă pe 
culevrină şi întinse spre Kalamides un deget acuzator: 

— Senatorule, căci am auzit cu uimire că eşti senator, ai merita 
să-ţi răsucesc gâtul ca la un pui de găină! Eu nu sunt sfetnic 
împărătesc aşa cum eşti tu! Am mâini bătătorite de ţăran, fiindcă în 
viaţa mea n-am făcut altceva decât să ţin coarnele plugului. Cu 
mintea mea proastă, mă întreb, totuşi, cum de nu te înăbuşă 
ruşinea? Eu am venit tocmai de pe malurile Vardarului ca să apăr 
oraşul sfânt pentru toţi romeii, iar tu, care eşti de aici, poate că 
te-ai şi născut aici, ne îndemni să ne supunem turcilor? Laptele pe 
care l-ai supt de la maică-ta era otrăvit de ţi-a rătăcit minţile? Nu 
mă mir că ţara asta a ajuns la aşa grea cumpănă de vreme ce tu, 
un bărbat de seamă, ai ajuns să-ţi împingi concetăţenii la trădare! 
Coboară de acolo, de pe pietrele alea, şi piei din ochii mei! Altfel te 
străpung cu jungherul ăsta, te jupoi de piele şi te atârn de stâlpul 
ăla, ca să fii pildă tuturor acelora care ar fi ispitiţi să-ţi urmeze 
îndemnurile veninoase! Fugi, până nu ajung eu la tine! 

înspăimântat, Kalamides sări de pe grămada de pietre şi se 
pierdu prin mulţime, împroşcat cu huiduieli şi însoţit de râsete 
batjocoritoare. 

Uriaşul îşi întoarse privirile spre soclul statuii lui Theodosios, dar 
şi bărbosul îşi luase tălpăşiţa. 

— Bravo, Kosmas, să ne trăieşti! strigară camarazii săi. L-ai pus 
pe senator cu botul pe labe! Bine i-ai făcut! 

— Merita să-l jugăneşti! 

— Nemernicul! 

De data aceasta, duşmanii rezistenţei amuţiseră. 

— La drum! porunci Kosmas tovarăşilor săi. Până la poarta 
Sfântul Roman mai avem de tras! 

Servanţii se înhămară iarăşi la cu/evrină şi, încordându-se, o 
urniră. Se stârni deodată un vânt puternic, ridicând trâmbe de praf. 
Din văzduhul negru ca un fund de ceaun se sloboziră picături mari 
şi reci de ploaie. 

— Mulţumescu-ţi, Doamne, că ne mai răcoreşti! Pe ziduri o să ne 
încingem destul! strigă unul dintre servanţi, în vreme ce trăgea cu 
nădejde cu/evrina. Curaj, fraţilor! Inainte!... 


— 281 — 


x k * 

Sprijinindu-se cu mâinile de un parapet improvizat din bârne 
fixate între două butoaie încărcate cu pământ, ce țineau loc de 
creneluri, Leandru Comnen se necăjea fiindcă nu putea pătrunde cu 
privirile întunericul care învăluia tabăra turcească. Nori negri, 
compacţi şi joşi, cotropiseră văzduhul cernind perdele de apă ce 
cădeau ropotind peste soldaţii zgribuliţi. Ploaia rece răzbătea prin 
mantale, prin sacii goi care ţineau loc de glugi, printre încheieturile 
armurilor, udându-i până la piele. Valul de pământ - întărit cu reţele 
de nuiele susţinute de bulumaci - ce înlocuia spărtura făcută de 
tirul artileriei în zidul interior începuse să se înmoaie. Piciorul se 
adâncea într-un fel de clisă care se lipea de tălpile încălţărilor, 
făcându-le să atârne grele ca plumbul. Penajul de pe casca lui 
Leandru - semn al proaspătului său rang de locotenent - se 
pleoştise din cauza ploii şi lăsa să i se scurgă pe ceafă picături reci, 
care i se insinuau pe sub platoşă, udându-i cămaşa şi lipindu-i-o de 
Corp. 

— Trebuie să fim cu ochii în patru, Comnen! i se adresă 
comandantul său, căpitanul Rossa, materializându-se în preajma lui 
printre draperiile de ploaie. Asta e vremea cea mai potrivită pentru 
un atac prin surprindere. Se uită la butoaiele cu pământ şi începu 
să râdă: Barem dacă în poloboacele astea ar fi fost vin! Ne-am mai 
fi încălzit gâtlejul cu câte o duşcă! 

Căpitanul se îndepărtă, lăsându-se înghiţit de torentele de apă. 

Lângă Leandru, stătea ghemuit, sprijinindu-se în lancea pe care 
o ţinea strâns la piept ca pe o iubită, Alexios, un soldat tânăr, de fel 
din Naxos. Comunitatea vârstei, ori poate o afinitate de sentimente, 
îi făcuse să se apropie. Pe Leandru îl intrigase tristeţea întipărită în 
ochii lui Alexios. O tristeţe care nu-l părăsea niciodată şi se 
identifica oarecum cu propria lui fiinţă. incercase să-l descoasă, dar 
tânărul, cu acea decenţă, cu acea discreţie caracteristică ţăranului, 
se închisese ca un melc în cochilie, zăvorându-şi amărăciunea în 
adâncul sufletului. Atenţia pe care i-o arătase locotenentul îl 
mişcase însă profund, şi de atunci i se ataşase ca o umbră. 

— Ţi-e frig, Alexios? îl întrebă Leandru cu solicitudine. 

— Nu prea sunt deprins cu ploaia, surâse sărman soldatul. Acolo 
unde m-am născut eu, cerul e mai tot timpul senin. 

Pe Alexios îl străbătu un fior. Dinţii îi clănţăneau. Se strădui să-şi 
stăpânească tremurul. Vru să spună ceva ofițerului, dar se abţinu. 
La lumina unui fulger, Leanaru îi desluşi expresia chinuită a feţei. 


— 282 — 


— Te frământă ceva, Alexios? 

Soldatul înclină capul, apoi, făcându-şi curaj, îşi vâri mâna 
dreaptă în buzunarul tunicii şi scoase un obiect, pe care-l ţinu un 
timp întemnițat între degete. 

— Pot să vă rog ceva, Kir locotenent? 

— Dă-i drumul! 

— Am aici o iconiţă sfinţită a sfintei Maria Magdalena. Soldatul 
lăsă să se scurgă câteva clipe, apoi reluă cu un efort: După 
terminarea luptei, să trimiteţi iconiţa mamei mele, Glafira Rizos. 

— Ce vorbă e asta? 

— Eu am să mor în noaptea asta, Kir locotenent. 

— Nimeni nu ştie dinainte când are să moară. Ascultă-mă pe 
mine: păstrează iconiţa, căci n-are să ţi se întâmple nimic. 

Tânărul soldat zâmbi. 

— Eu ştiu mai bine, Kir locotenent. O luaţi? 

Leandru şovăi, apoi îi îndeplini dorinţa. 

— Fie! O iau, ca să te linişteşti. După luptă, am să ţi-o restitui. 

— Să o trimiteţi mamei mele. 

Leandru strecură iconiţa în buzunar. 

— Imi făgăduiţi? întrebă Alexios. 

— lţi făgăduiesc. Dar n-o să fie nevoie. 

Soldatul îşi ridică umerii, zgribulindu-se, ca şi când gestul acesta 
ar fi pus punct discuţiei. Inchise ochii, şi pe fundalul pleoapelor 
întrezări locurile unde-şi petrecuse copilăria şi adolescenţa. Mulţi 
greci spuneau că Naxos este cea mai neprietenoasă insulă din 
arhipelag. Că munţii au chelit din cauza caprelor care au ros mai 
toată vegetaţia, că satele sunt urâte şi sărace, că văile sunt 
pietroase, aride, cu câte un firicel de apă târându-se printre 
bolovani, că țărmurile inospitaliere sunt ocolite de corăbii, iar 
locuitorii sunt ursuzi, mohorâţi şi niciodată sătui. Pentru Alexios 
insula aceasta era mai frumoasă decât paradisul. Un paradis otrăvit 
însă de o mizerie neagră. Nu-şi amintea, de pildă, ca maică-sa şi cei 
opt fraţi mai mici ai lui să-şi fi astâmpărat vreodată cu adevărat 
foamea. De asta şi plecase la Constantinopole. | se spusese că 
acolo mercenarii au căutare şi sunt plătiţi bine. Cu o leafă de soldat 
poţi întreţine acasă o întreagă familie. Poate că aşa o fi fost pe 
vremuri. Abia după ce Alexios se angajase în armata bizantină, 
constatase că îşi făcuse prost socotelile. Drepturile băneşti erau 
plătite cu mari întârzieri. De trei luni încoace nu mai primise nicio 
para. Şi cu mâncarea o ducea greu, dar de asta Alexios nu se 


— 283 — 


plângea, fiindcă era învăţat cu lipsurile. Însă îl durea sufletul pentru 
că nu putea trimite bani mamei lui. 

Ştia că are să moară. Toţi oamenii îşi presimt sfârşitul, dar se 
înşală pe ei înşişi, refuzând să creadă că inima lor va înceta să mai 
bată, că îşi vor găsi odihna sub pământ, că viermii au să se înfrupte 
în curând din rămăşiţele lor pământeşti. 

Pe Leandru îl impresionase liniştea cu care Alexios îşi aştepta 
sfârşitul. Işi zise că fiinţele primitive sunt probabil mai accesibile 
unor mesaje venite de dincolo de lume. Cultura, civilizaţia nu i-au 
rafinat, tocindu-le în schimb instinctele. Il fulgera şi pe el gândul că 
ar putea să piară în bătălia făgăduită de turci. Era însă prea tânăr 
spre a concepe moartea altfel decât ca o perspectivă îndepărtată, 
atât de îndepărtată încât îşi pierdea până şi puterea de a-l îngrozi. 
Ploaia sâcâitoare, neplăcută, îl supăra mai mult, de pildă, decât 
frica de moarte. Îşi dori ca bătălia să înceapă mai repede. Când eşti 
prins în vârtejul acţiunii, nu ai timp să depeni gânduri negre. Dar 
aşteptarea îţi macină adeseori nervii. 

Ploaia, însoţită de rafale de vânt, se mai zborşi cam o jumătate 
de ceas, apoi începu să se potolească. Undeva, spre miazănoapte, 
se ivi un petic de văzduh senin, cu stele multe şi atât de sclipitoare, 
încât s-ar fi zis că torentele de apă le spălaseră de praf. 


xxx 


Împăratul Constantinos ieşi din palat, însoţit de marele şambelan 
Georgios Sphrantzes şi de un aghiotant. Inainte de a cobori scările, 
se uită spre cer şi întinse mâna cu palma în sus. Câteva picături 
răzlețe căzură în căuşul degetelor. 

— Se îndreaptă vremea, Sphrantzes! : 

Il izbi banalitatea frazei pe care o rostise. In noaptea aceasta, în 
care se juca destinul imperiului, făcea aprecieri anodine asupra 
vremii. În mai toate cronicile, personajele de frunte pronunţă în 
miezul marilor evenimente cuvinte memorabile, pe care generaţiile 
următoare le repetă cu evlavie. Capacitatea lui de a se zbuciuma în 
căutarea unei soluţii a crizei grave prin care trecea ţara, de a suferi 
laolaltă cu supuşii săi, părea să fi secătuit. O stare de tensiune care 
se prelungeşte îşi pierde din puterea de a impresiona. Nervii 
permanent încordaţi încep să slăbească, nu mai răspund cu aceeaşi 
intensitate la solicitări. 

Basileul încălecă pe roibul său preferat şi porni de-a lungul 
fortificațiilor dinspre uscat, într-o ultimă inspecţie. Zidurile, văzute 


— 284 — 


dinspre oraş, se ridicau uriaşe, aparent intacte. Auzea în urma lui 
ropotul telegarilor călăriţi de Sphrantzes, de aghiotantul de serviciu 
şi de ţine-cal. Intoarse capul spre marele şambelan şi îi făcu semn 
să se apropie. li vorbi gânditor: 

— Mă întreb, Sphrantzes, dacă asaltul din noaptea aceasta va 
eşua, va renunţa oare Mehmed la continuarea asediului? 

Marele şambelan ridică din umeri. 

— Cine poate să cunoască intenţiile sultanului? Omul acesta e 
insondabil. Este adevărat, iscoadele noastre au raportat o oarecare 
oboseală manifestată vizibil de soldaţii şi ofiţerii turci. N-ar fi exclus 
ca aceştia să-l silească pe Mehmed a ridica asediul. 

incerca să-l îmbărbăteze pe împărat, deşi în sinea lui îşi pierduse 
orice iluzie. 

— Trupele noastre sunt înjumătăţite, Sphrantzes. 

— Turcii au suferit pierderi mult mai mari. 

— Dar şi rezervele lor umane sunt uriaşe... 

Inspectară porţile Charisiană, Sfântul Roman şi Rhegion, precum 
şi cea de-a patra poartă militară, toate vizate cu deosebire de 
osmanlâi. Lucrările de întărire executate sub directa supraveghere 
a generalului Ravduhas oglindeau eforturile istovitoare depuse de 
populaţia civilă chemată să participe prin muncă la apărarea 
oraşului. 

Basileul şi însoțitorii lui se înapoiară la Blacherne. După ce 
descălecară, se urcară pe o scară în spirală pe platforma turnului 
celui mai înaintat din sistemul de fortificaţii al palatului. Acolo 
împăratul îşi stabilise un post de observaţie, de unde putea 
îmbrăţişa cu privirile întreaga zonă cuprinsă între Mesoteichion şi 
Cornul de Aur. Acum însă un întuneric de genune acoperea întreaga 
fire. 

Constantinos se uită cu tristeţe la soldaţii care-l salutau, 
coborând oblic lăncile. Torța purtată de aghiotantul care-l preceda 
pe basileu lumina numai chipuri obosite. Ochii oglindeau însă un 
nestins foc lăuntric. 

— Mândri ostaşi, Sphrantzes, nu-i aşa? 

— Mândri şi viteji, Majestate. 

Un ofiţer se înfăţişă şi dădu raportul: 

— Sire, compania a treia, cu un efectiv de optzeci şi şapte de 
oameni, apără zidurile din zona înaintată a Blachernelor. Să trăiţi! 

Impăratul îi răspunse la salut ducând mâna la coif. Se sprijini 
apoi de balustrada de piatră a turnului şi îşi aruncă privirile spre 


— 285 — 


tabăra turcească. Norii care se spărseseră spre miazănoapte 
invadaseră iarăşi cerul, îngroşând bezna. 

— E atâta linişte, Sphrantzes, încât ai zice că nu numai oamenii, 
ci şi natura a căzut într-un somn letargic. 

— Liniştea aceasta este înşelătoare, Sire. 

Lui Constantinos îi ajunse la ureche, de undeva, de departe, un 
zgomot surd, foarte vag. Era ca şi când ecourile unui tunet s-ar fi 
transmis până la zidurile Blachernelor. 

— Auzi şi tu ceva, Sphrantzes? 

Marele şambelan se încruntă. 

— Aud, Sire. 

— Se pare că se pregătesc de atac. 

— Cred că vor încerca să se apropie de ziduri, ocrotiţi de beznă. 

Basileul îşi mângâie garda săbiei. 

— Nu mai am răbdare să aştept! Mă duc să inspectez breşele. 
Apărarea lor mă preocupă mai mult decât orice. Tu ai să rămâi aici, 
Sphrantzes! Să-mi ţii locul până mă întorc! Dacă intervine ceva 
important, mă anunţi! Te las cu bine, Sphrantzes! 

— Dumnezeu să te ocrotească, Sire! 

impăratul se îndepărtă. Când contururile siluetei lui se topiră în 
obscuritate, marele şambelan încercă o strângere de inimă. Avu 
brusc presentimentul că despărţirea lor era definitivă. 


xxx 


Generalul Ravduhas, comandantul fortificațiilor, străbătu în 
noaptea aceea mulţi kilometri, parcurgând zidurile interioare, 
cercetând valurile de pământ ce acopereau breşele, urcând pe 
platformele turnurilor,  cântărindu-le din ochi soliditatea, 
examinându-le fisurile, cu grija pe care un medic o manifestă 
pentru pacienții lui. N-avusese niciodată o familie în sensul obişnuit 
al cuvântului. Se simţea însă legat de fortificaţii ca şi când acestea 
ar fi fost propriile lui vlăstare. Pentru Ravduhas, blocurile acestea 
de granit palpitau, respirau, aveau o viaţă a lor, proprie, calculată 
nu în ani sau în zeci de ani, ci în secole, în milenii. Le cunoştea bine 
trecutul, fiindcă studiase cronicile fortificațiilor, se documentase 
asupra lor nu numai cu interes, ci şi cu înţelegere, cu dragoste. Le 
cunoştea în starea lor actuală mai bine ca oricare altul, căci le 
purta de grijă de aproape patru decenii. Viitorul lor rămânea însă 
cufundat în negură. Sau poate că nu voia să-l cunoască, deşi îl 
bănuia. 


— 286 — 


În vreme ce cutreiera zidurile, îşi nota mintal lucrările de 
reparaţii pe care trebuia să le facă. Deşi încerca să se mintă, avu 
deodată revelaţia sterilităţii eforturilor lui. Dacă oraşul va fi cucerit 
de turci, sultanul Mehmed va rade de pe faţa pământului brâul de 
fortificaţii. 

În cursul inspecției sale, Ravduhas remarcă, plin de tristeţe, şi 
starea jalnică a apărătorilor creştini. Soldaţii şi ofiţerii - câţi mai 
rămăseseră în viaţă - erau vlăguiţi, aveau chipurile pustiite de 
oboseală, se jigăriseră ca nişte câini de pripas. Generalul 
Chrisogeorghis, spre a întări apărarea zidurilor, chemase până şi pe 
răniții care se mai puteau folosi de un arc, ori care mai erau în stare 
să ajute la mânuirea catapultelor. Unii generali ajunseseră să 
comande unităţi militare reduse la nişte efective derizorii. „Cu 
oamenii aceştia va trebui să rezistăm sutelor de mii de turci!” 
reflectă cutremurat Ravduhas. 

Ajunsese în sectorul apărat de escadroanele de gardă de sub 
comanda căpitanului Reynaud de Brienne. Francezul acesta părea 
să fi făcut minuni. Soldaţii lui erau fercheşi, purtau platoşe 
strălucitoare şi, în ciuda oboselii, păstrau o atitudine marţială. 

De Brienne îl întâmpină cu un zâmbet plin de încredere: 

— Le-am pregătit osmanlâilor o primire să o ţină minte, 
Clarissime! 

— Văd! replică încântat generalul. Soldaţii dumitale se prezintă 
admirabil! Ce le-ai făcut? Le-ai dat să mănânce jăratic? 

Se apropie de creneluri şi trase cu urechea. 

— Dinspre tabăra turcească se aude un freamăt, căpitane! N-ai 
impresia? 

In aceeaşi clipă, de dincolo de ziduri se ridică un vuiet care făcu 
să se cutremure pământul. Bateriile turceşti dezlănţuiră un 
bombardament infernal de-a lungul întregului front. Grindina de 
proiectile izbea în pereţii de piatră, zguduindu-i din temelii. 
Simultan, tabăra turcească fu luminată de zeci de mii de torţe, 
aprinse parcă la un semnal. S-ar fi zis că spaţiile imense cuprinse 
între ziduri şi orizont fuseseră invadate de flăcări. 

Pe centura de fortificaţii se dădu alarma. Soldaţii creştini trecură 
la posturi. În oraş clopotele prinseră să bată. Dangătele lor se 
împleteau într-o vibraţie care izbea cu putere nu numai timpanele, 
ci era resimţită de întregul înveliş viu al trupurilor omeneşti. 

Pregătirea masivă de artilerie avea menirea să sfărâme apărarea 
organizată a creştinilor, să provoace haosul, astfel ca trupele de 


— 287 — 


asalt să nu întâmpine decât o rezistenţă neglijabilă. 
Bătălia începuse... 


xxx 


Reşid-Paşa, comandantul artileriei otomane, supraveghea de pe 
o înălţime tragerile bateriilor sale. In ajun sultanul îi poruncise: 

— Să nu menajezi nici tunurile şi nici oamenii! Să foloseşti toată 
muniţia! ladul să se abată asupra Constantinopolelui! N-au decât să 
explodeze toate tunurile, n-au decât să sară în aer toate 
chesoanele, n-au decât să piară toţi servanţii! Dar mai înainte 
oraşul trebuie să cadă în mâna mea! Să dărâmi zidurile astea 
blestemate, să spulberi valurile de pământ care acoperă breşele, să 
deschizi drum trupelor mele! Ai timp o jumătate de ceas! Apoi 
încetezi focul! Bagă de seamă, răspunzi cu capul tău de 
îndeplinirea întocmai a misiunii! Am cheltuit sume imense ca să-mi 
creez o artilerie cum nu s-a mai văzut în lume. De data asta vreau 
să o văd la lucru! 

Reşid-Paşa cobori la una din baterii. Tirul rapid înroşise ţevile. 
Servanţii sufereau arsuri când le atingeau în timpul încărcării 
ghiulelelor. Generalul privi critic piesele de artilerie supuse unui 
efort care avea să le scurteze cu câţiva ani viaţa. Dar porunci fără 
să şovăie: 

— Acceleraţi tragerea! 

De pe platoul pe care-şi instalase postul de comandă, sultanul 
urmărea cu privirile efectele bombardamentului. Vedea foarte bine, 
fiindcă marea de torţe şi rugurile uriaşe aprinse nu prea departe de 
ziduri luminau ca ziua. O porţiune de zid din stânga porții 
Charisiene se prăbuşi într-un nor de praf. Sultanul îşi strânse 
satisfăcut pumnii. Reşid-Paşa îşi cunoştea meseria. Când trâmbele 
de praf dispărură, măturate de rafalele de vânt, Mehmed desluşi 
zidul dărâmat doar până la câţiva metri deasupra solului. Incă o 
serie de lovituri în acelaşi punct, şi restul peretelui de piatră se va 
nărui de la sine. Işi mută privirile asupra celor trei mari breşe 
acoperite cu parapete de pământ întărit cu împletituri de nuiele. 
Ghiulelele cădeau ploaie. 

„Am să vă învăţ minte, romei netrebnici! bolborosea padişahul 
pentru sine. Aţi cutezat să mă înfruntaţi! Acum vă primiţi răsplata!” 

Leandru Comnen şi soldaţii lui stăteau culcaţi la pământ, în 
vreme ce proiectilele şuierau în jurul lor, muşcând din parapete, 
spărgând butoaiele care ţineau loc de creneluri, frângând ca pe 


— 288 — 


nişte bețe bulumacii groşi, transformând în mase de carne 
sângerândă oamenii loviți în plin. Leandru simţea sub obraz 
atingerea pământului ud şi moale pe care îşi rezema capul. „Dacă o 
mai ţine mult aşa, ne prăpădesc!” gândea cu ciudă. Dar nu îl 
înfricoşa primejdia, ci perspectiva de a muri stupid, cu nasul vârât 
în noroi, fără să fi apucat a-şi încerca puterile în luptă corp la corp 
cu turcii. _ 

Deodată proiectilele încetară să mai cadă. In locul bubuiturilor de 
tun ţâşniră din zeci de mii de piepturi răcnete de luptă, amestecate 
cu ropotiri de tobe, cu sonorități ascuţite de trompete, cu răbufniri 
violente de chimvale, cu sunete stridente de fluiere. Masa aceea 
uriaşă de oameni se urni, pornind la atac. 

Leandru înălţă precaut capul. Soldaţii lui continuau să stea cu 
burţile lipite de pământ. Se ridică de jos şi roti sabia pe deasupra 
capului. 

— Toată lumea în picioare! răcni spre a se face auzit în vacarmul 
care se prăvălea asupra lor. 

Alexios îi execută cel dintâi porunca. Se ridicară şi ceilalţi soldaţi. 
Toţi erau murdari de noroi ca nişte râmătoare. 

— In picioare! strigă Leandru, atingând cu vârful cizmei pe un 
ostaş care continua să stea culcat. 

Acesta nu reacţionă. Leandru se plecă şi îl întoarse cu faţa în 
sus. Abia atunci îi observă rana urâtă din coşul pieptului. Sângele 
se amestecase cu noroiul. Omul nu mai respira. 

Căpitanul Rossa mergea prin mijlocul soldaţilor lui, uitându-se cu 
tristeţe la rândurile lor rărite. Celor rămaşi în viaţă le dădu porunci 
cum să-i întâmpine pe turci. Pe răniţi îi încuraja, îndemnându-i să 
aştepte, fără să se agite, venirea sanitarilor. De morţi se vor ocupa 
doar cioclii şi groparii, după încetarea bătăliei. 

Din văzduh se slobozi cascadă de săgeți. 

— Toate le fac în mare turcii ăştia! zise căpitanul, dând să-şi lase 
în jos viziera zăbrelită a coifului. 

Nu apucă să-şi termine gestul, că o săgeată i se înfipse în ochiul 
stâng, pătrunzând până la creier. Căpitanul o apucă instinctiv cu 
amândouă mâinile şi căzu în genunchi. Leandru se repezi să-l 
sprijine. 

— Lasă-mă! îi vorbi şuierat Rossa. S-a terminat cu mine! la 
comanda trupei! Să ţii bine oamenii în mână, căci... 

Fraza i se sfârşi într-un horcăit. Se prăvăli în noroi. 

Leandru se uită la ostaşii lui, la săgețile care-i potopeau, la 


— 289 — 


furnicarul de turci care se apropia în pas alergător de ziduri. 
Comandant! Era, în fine, comandant! 

— Încărcaţi arcurile! porunci soldaţilor săi, străduindu-se să se 
facă auzit... 

Yusuf, icoglanul, mergea la atac în fruntea unei ordii de 
başibuzuci. Ştia că unităţile din primul val - din care făcea şi ordia 
lui parte - erau socotite trupe de sacrificiu. Aceasta nu-i slăbea 
înflăcărarea. Se va bate cu îndârjire, până ce al doilea val va veni 
să-l sprijine. Nu va muri. Avea încredere în steaua lui. 

— Înainte! zbieră başibuzucilor. Înainte!.. 

De la postul său de comandă din preajma râului Lycus, Karagea- 
Paşa contempla înaintarea trupelor lui. Primele elemente 
ajunseseră la marele şanţ. Unele porţiuni nu fuseseră umplute în 
întregime cu pământ şi cu fascine, aşa că oamenii lui vor avea 
acolo ceva de furcă. 

Vântul care bătea dinspre mare îi răcorea obrajii şi îi răsfira 
barba lungă şi albă. li plăcea vântul acesta, căci mai risipea 
duhoarea de urină, excremente, gunoaie şi putreziciune, care se 
lipea de nări, îmbăcsea hainele, plutea în aer, mai tenace decât 
păduchii, decât viermii intestinali, decât eczemele rebele. in ciuda 
acestor condiţii, bătălia oferea o privelişte magnifică. Karagea îşi 
zise că sultanul era un neîntrecut organizator de spectacole. Nici 
Neron, incendiatorul Romei, nu dăruise supuşilor săi o desfătare 
mai plină, mai aleasă. 

Făcu semn unui aghiotant, care-i aduse o cană cu bragă rece. 
Spre deosebire de ceilalţi generali turci, care afectau în campanie o 
existenţă spartană, spre a fi pe placul sultanului şi al trupelor, 
Karagea se înconjura de toate comodităţile cuvenite unui personaj 
de rangul său. Un cort cu sofale moi şi covoare preţioase, o 
bucătărie rafinată, o gheţărie pentru băuturi şi provizii întreţinută 
cu multe osteneli, o garderobă bogată, uleiuri parfumate, apă 
multă pentru băile-i zilnice, cai numeroşi şi arme foarte scumpe îi 
erau de nelipsit. Sultanul îi cunoştea gusturile şi îl lăsa să şi le 
împlinească, deoarece Karagea adusese mari servicii imperiului. 
Intr-un fel îl admira - evident, fără să o recunoască în mod public. 

Generalul îşi sorbi braga, apoi îşi şterse buzele roşii, cărnoase şi 
foarte senzuale, cu o batistă de mătase parfumată cu mosc. 

— Hasan! strigă unui ofiţer din suită. Aleargă la şanţurile din faţa 
porţii Charisiene şi trage-le o săpuneală comandanților! Abia se 
mişcă blestemaţii de başibuzuci! Hai, fugi! 


— 290 — 


Avea un glas aspru, atât de puternic, încât se făcea auzit până şi 
în hărmălaia din jur... 

Vacarmul stârnit de trupele otomane se revărsa peste ziduri în 
oraş, potopind străzile, pieţele, casele, monastirile, bisericile, 
întrecându-se cu vuietul modulat al clopotelor... 

Clikor Avakumian, neguţătorul de mătăsuri, ieşise din casă, 
îmbrăcat doar cu nişte pantaloni boţiţi traşi peste cămaşa de 
noapte. Se oprise înspăimântat în mijlocul străzii şi se uita spre 
cerul de un roşu-aprins, peste care fâlfâiau într-un drăcesc zbor 
aripi de umbră şi de lumină. Se mai uitau într-acolo şi alţi oameni 
ieşiţi de prin locuinţele lor. Clikor simţi instinctiv o prezenţă umană 
înapoia lui. Privi peste umăr şi văzu chipul livid al lui Kostaros, 
poetul bolnav, care contempla văzduhul împurpurat de vâlvătaie. 

Buzele lui Kostaros se mişcau mărunt şi aproape tăcut, ca la 
rugăciune, repetând vorbele grozave din Biblie: „Şi s-au pornit 
fulgerele, şi vuietele, şi tunetele, şi s-a făcut cutremur mare, atât 
de mare cum nu s-a mai văzut de când s-a zidit omul pe pământ... 
Şi cetatea cea trufaşă s-a rupt în trei bucăţi, şi zidurile s-au 
prăbuşit...“ 

Clikor văzu frământarea buzelor şi crezu că poetul îi vorbea lui. 

— ladul îşi revarsă focul asupra noastră, Kir Kostaros! grăi cu 
glas înfiorat, apropiindu-şi gura de urechea lui. Au să ne sfărâme 
păgânii! 

Ridică pumnii spre cer într-o imprecaţie tot atât de inutilă şi de 
neputincioasă ca şi propria lui mânie: 

— De ce ne-ai părăsit, Doamne? Am crezut în tine şi în puterea 
ta! Şi iată unde am ajuns! 

— Nu cârti, Clikor, că te trăsneşte Cel-de-Sus! se jelui 
nevastă-sa, prinzându-l de umăr. lartă-l, Doamne, că nu mai ştie ce 
spune! strigă ea, izbucnind în plâns. 

— Lasă-mă, femeie! Cu bocete nu faci nimic! Plec pe ziduri! 
Acolo e locul meu! 

— Să nu te duci, Clikor! ţipă nevastă-sa, agăţându-se de braţul 
lui. Gândeşte-te la copiii noştri nevârstnici! Ce are să se întâmple 
cu ei dacă au să vină turcii? E destul că băieţii noştri cei mari îşi fac 
datoria pe ziduri! 

Vru să se smulgă din mâinile ei, dar era prea slăbit de lipsuri, iar 
deznădejdea dădea femeii puteri nebănuite. Bolborosind, Clikor 
abandonă lupta. 

— La biserică! Să mergem la biserică! chirăi o babă. 


— 291 — 


— Da, la biserică! Să ne rugăm! întări o femeie tânără cu un cârd 
de copii nevârstnici agăţaţi de fustele ei. 

— Maica Precistă n-are să ne părăsească! 

Mulțimea răzleţită de pe stradă se buluci, ca la poruncă, spre cel 
mai apropiat lăcaş al Domnului. 

— Sfântul Gheorghe şi armatele lui de serafimi au să ne apere de 
vrăjmaşi! 

— La biserică, oameni buni! Să ne mărturisim păcatele şi să ne 
rugăm! La biserică! 

Clopotele sunau, agitate parcă de vânturi năprasnice. Dangătul 
lor spărgea văzduhul. La unele ferestre geamurile plesneau, 
făcându-se ţăndări... 

In pofida vacarmului făcut de trupele sale, sultanul auzea 
dangătele grave, puternice, ale clopotelor de dincolo de ziduri. „Am 
să vă amuţesc eu glasurile! murmura, pungindu-şi cu ciudă buzele. 
In Constantinopolele cucerit de mine nu vor mai exista clopote!” 

Se uita la primul val de başibuzuci, care ajunseseră la ziduri. 
Acolo bătălia începuse furioasă. „Carne de sacrificiu! şopti neauzit 
de ofiţerii din preajmă. Muriţi, dar dăruiţi-mi victoria! Am nevoie de 
această victorie mai mult decât de aerul pe care-l respir!”... 

Nadir, spahiul, păşea cu hotărâre în urma unei ordii de 
başibuzuci. Deşi avea să intre în curând în luptă, iataganul îi era 
vârât în teacă, iar cuțitul curbat de la brâu stătea în lăcaşul lui, căci 
în mâna dreaptă ţinea un bici scurt cu şapte cozi, terminate cu 
plumbi, iar în stânga, o măciucă ghintuită. Când başibuzucii care 
mergeau în faţa lui, la atac, micşorau pasul, le reanima zelul 
lovindu-i cu biciul. Dacă dădeau semne de slăbiciune şi încercau să 
se tragă înapoi, îi trăsnea în creştet cu măciuca. 

Nadir nu era singur. Zeci de spahii umblau printre başibuzucii 
orânduiţi în linii de front paralele, stimulându-i, îndemnându-i cu 
strigăte de luptă, ori plesnindu-i cu biciul. g 

Lui Nadir nu-i plăcea sarcina aceasta de paznic. In vreme ce alți 
camarazi de-ai lui se băteau folosindu-se de iatagane, de sulițe, de 
arcuri, de arbalete, de arme de foc portative, el mânuia biciul! 
Scuipă, plin de scârbă. 

Nu vedea înaintea lui decât spinările, cefele şi turbanele 
başibuzucilor care înaintau spre duşman, făcând o zarvă infernală. 
Unii purtau scări pentru a se căţăra pe ziduri. Deşi nu primiseră 
instrucţia severă a ienicerilor şi a spahiilor, se băteau vitejeşte şi 
nu-şi precupeţeau viaţa. Nu erau în stare însă de eforturi 


— 292 — 


prelungite. Îşi pierdeau repede răsuflarea şi cumpătul dacă 
întâmpinau o rezistenţă dârză. Nu o dată se întâmplase să dea 
înapoi, cuprinşi de panică. Atunci o luau la fugă, se risipeau, 
antrenând în debandada lor şi alte trupe. 

La un moment dat Nadir observă că ritmul înaintării încetinise. 
Oamenii din primele rânduri întâlniseră un obstacol, sau puterea lor 
combativă începuse să scadă? Câţiva başibuzuci din apropierea lui 
Nadir prinseră a bate pasul pe loc, continuând să scoată strigăte de 
luptă. Spahiul ridică biciul cu şapte cozi şi porni să-i lovească peste 
spinare. Unul dintre başibuzucii atinşi cu biciul - un tânăr mai 
ţâfnos decât ceilalţi - se uită furios la Nadir şi îl apostrofă: 

— De ce dai în noi? Nu ne facem datoria? Ţi s-a urât cu binele? 
Sau vrei să... 

Nadir nu-l lăsă să termine fraza. Repezi măciuca, trăsnindu-l în 
cap. Teasta tânărului se sparse ca un pepene. Creierii, ochii ţâşniră 
din cutia lor de oase sfărâmate. 

Ceilalţi başibuzuci nici nu cârtiră. Disciplina militară era mai 
puternică decât mânia, decât spiritul de revoltă. Se avântară 
înainte, dând buzna peste rândurile din faţă... 

De pe platforma turnului unde basileul îi poruncise să rămână 
spre a face de veghe, Sphrantzes, marele şambelan, se uita 
întunecat la marea de başibuzuci care loveau, ca nişte talazuri 
furioase fortificațiile, de-a lungul întregului front. Creştinii aruncau 
asupra lor săgeți, substanţe incendiare, bolovani, smoală topită, 
dar turcii veneau la asalt plini de elan, se căţărau pe scări, se 
agăţau de creneluri, încălecau parapetele, inundau zidurile 
exterioare. Apărătorii îi secerau cu zecile, cu sutele, cu miile. 

Chipul lui Sphrantzes se mai însenină. „Atacul nu va reuşi! îşi 
zise. Destinul pe care Mehmed a încercat să ni-l hărăzească nu se 
va împlini!”... 

La poarta Sfântul Roman, Giustiniani Longo şi genovezii lui 
ridicaseră un zid uman în calea potopului de başibuzuci. 
Impetuozitatea asaltului se  frângea, în ciuda eforturilor 
comandanților turci de a-i îmbărbăta, de a-i face să se depăşească 
pe ei înşişi, precum şi spre exasperarea spahiilor, care ucideau cu 
sutele pe şovăielnici. Mai bine echipați şi pregătiţi pentru lupta corp 
la corp, condottierii îi măcelăreau, acoperind câmpul de bătălie cu 
grămezi de cadavre. Focul cu/evrinelor concentrate în sectorul lui 
Giustiniani sporea numărul pierderilor turceşti. Servanţii creştini nu 
aveau nevoie de o mare pricepere. Era destul să tragă în grămadă, 


— 293 — 


ca să facă prăpăd... 

Pe Zaganos-Paşa nu-l tulbura peste măsură învălmăşeala 
nedecisă de la picioarele zidurilor. Curieri îi aduceau la intervale 
scurte rapoarte verbale din partea comandanților de mari unităţi 
angajate în acţiune. Puterea ofensivă a başibuzucilor scădea 
treptat. Dar asta nu avea nicio importanţă, în curând avea să se 
încheie doar prima fază a bătăliei... 

Sunetele ascuțite ale goarnelor vestiră încetarea luptei. 
Regimentele de başibuzuci, sau mai bine zis resturile lor, începură 
să se retragă, lăsând în urmă mii de morţi. 

Impăratul Constantinos se uita printre creneluri la formaţiile de 
başibuzuci care se îndepărtau în grabă. 

— Dumnezeu ne-a ajutat şi de data aceasta! Numele lui să fie 
binecuvântat! vorbi ofiţerilor din suita sa. Fără îndoială, asaltul 
inamic a dat greş! Trupele noastre au repurtat un frumos succes! 

Generalul Camatiros, unul dintre comandanții artileriei, replică 
sceptic: 

— Sire, este prea devreme să vorbim despre un succes. Mă tem 
că nu am asistat decât la preludiul marii bătălii. Priviţi în depărtare 
marea aceea de torţe! Acolo sunt alte trupe inamice, care - după 
părerea mea - vor porni la atac de îndată ce başibuzucii vor elibera 
terenul. Sultanul Mehmed cunoaşte jocul de şah. Ştie să sacrifice 
pioni, spre a deschide drum turelor şi reginei... 

Leandru Comnen ordonă arcaşilor săi să nu mai tragă. 
Başibuzucii se îndepărtaseră îndeajuns spre a nu mai fi atinşi de 
săgeți. Cu/evrinele continuau să arunce proiectile, dar în curând îşi 
curmară şi ele tirul. De-a lungul întregului front se aşternu liniştea. 

Sub supravegherea lui Leandru, oamenii lui începură să dreagă 
stricăciunile făcute valului de pământ care acoperea breşa. 
Refăceau gardurile de nuiele şi umpleau cu pietriş şi nisip butoaie 
pe care le instalau în chip de creneluri, spre a le înlocui pe cele 
nimicite de bombardament. 

De la un cap la altul al liniei de fortificaţii se auzeau acum doar 
zgomotele făcute de târnăcoapele şi lopeţile mânuite de romei. 

Sfârşitul vacarmului bătăliei stârni mari speranţe în sufletele 
constantinopolitanilor. leşiţi iarăşi pe străzi, îşi aruncau priviri 
întrebătoare. Pe chipurile lor mijiră zâmbete. Spaima care-i 
sugrumase până acum lăsa loc unor simţăminte de uşurare, de 
bucurie, atenuate însă de o vagă neîncredere. Cei mai mulţi oameni 
intrară iarăşi în biserici spre a mulţumi Domnului fiindcă îi izbăvise 


— 294 — 


de duşmani. 

Dar răgazul acesta nu se prelungi. Liniştea fu sfărâmată de 
artileria otomană, care intră din nou în acţiune, vărsând foc şi 
moarte. In sunete tăioase de goarne, marea de torţe pe care 
generalul Camatiros o arătase cu atâta îngrijorare basileului se 
urni, pornind la vale, spre fortificaţii. Culmile pereţilor de piatră, 
încoronate de lăncile creştinilor, evocau nişte arici gigantici cu ţepi 
de fier. Regimentele din Anatolia, cele mai glorioase unităţi militare 
de sub comanda lui lşak-Paşa, înaintau în pas de paradă - sub 
acoperirea tirului artileriei turceşti - spre şiragul de ziduri şi turnuri 
profilate în zare. Scânteierile de la gurile cu/evrine/or împodobeau 
fortificațiile cu un bizar colier de rubine incandescente. Şi 
regimentele de spahii din Rumelia, aflate în subordinea lui Karagea- 
Paşa, îşi începură marşul spre inamic. 

Ploaia se oprise, iar norii mânaţi de rafalele vântului alergau pe 
cer, acoperind şi descoperind capricios luna... 

In oraş, reluarea bombardamentului topi bruma de bucurie 
încercată de constantinopolitani după retragerea primului val de 
trupe otomane. 

Adăpostiţi după nişte coloane, care aşterneau pe pavaj pete 
prelungi de umbră intercalate cu şuviţe de lumină roşiatică izvorâtă 
din văzduh - oglindă concavă a uriaşei aglomerări de torţe aprinse 
de pe pământ - Manolakis şi cu derbedeii lui se uitau plini de 
curiozitate la mulţimea cuprinsă iarăşi de deznădejde, ce se 
înghesuia în jurul bisericilor arhipline. Clopotele îşi sloboziseră din 
nou jelania. 

— Când bisericile gem de lume, casele stau goale! rosti 
sentenţios Manolakis. 

Ochii lui Kolivas se aprinseră. 

— Ştiu unde baţi, şefule! 

— Văd că îţi merge mintea, Kolivas! 

— Putem face treabă şi fără Mastrapas, vorbi Fanurios, plin de 
zel. 

Manolakis se încruntă. Amintirea morţii lui Mastrapas, căsăpit de 
oamenii lui Pradă-Biserică, îi stârnea fierea, făcându-l să fiarbă la 
foc mic. Amorul lui propriu suferea fiindcă nu izbutise încă să 
răzbune uciderea locotenentului său. Dar timpul nu era pierdut. 

— Să mergem! zise Manolakis, frământându-şi muşchii fălcilor. 

Cotiră pe o stradă laterală. Pe dreapta, într-un şir de case, se 
singulariza un edificiu impunător, pe care Manolakis pusese de mai 


— 295 — 


multă vreme ochii. Odată, pe când trecea pe acolo, ieşise din acea 
clădire o femeie între două vârste, acoperită cu bijuterii şi legănată 
într-o lectică purtată de patru slujitori în livrele bogate. Intr-un 
astfel de palat, Manolakis n-ar fi cutezat să viseze că ar putea 
pătrunde, fiindcă în vremuri normale paza ar fi fost asigurată de 
servitori numeroşi şi bine înarmaţi. Acum însă condiţiile se 
schimbaseră. Oamenii în putere fuseseră luaţi pe ziduri, iar cei 
rămaşi pe la casele lor se înghesuiau prin biserici. Ar fi pus 
rămăşag că şi în clădirea ochită de el abia dacă se va mai fi aflat 
vreun bătrân stors de vlagă. 

Ajuns în faţa palatului, se opri. Aruncă o privire semicirculară 
asupra tovarăşilor săi de bandă. Erau prezenţi şi Pitsokolas Roade- 
Vacă, şi Fanurios Cap-de-Fier, şi Kolivas Infulecă-Ţară, şi Miaulis- 
Chiorul, şi Manusakas Suge-Uger, şi Hariton, propriul lui frate, pe 
care-l târâse în lumea hoţilor şi a ucigaşilor. 

— La treabă! porunci. 

Pe din afară clădirea semăna cu o cetăţuie. Avea ferestre 
zăbrelite, balcoane mult ridicate de la sol, ziduri groase şi porţi 
ferecate. Perdele de iederă îmbrăcau parţial faţada. 

Manolakis bătu cu autoritate în poarta principală. Se auzi un 
zgomot de zăvoare, apoi unul din canaturi se deschise cam de un 
lat de palmă. 

— Pe cine căutaţi? întrebă un glas tremurat, bătrân. 

Manolakis se repezi cu umărul în poartă, dând-o de perete şi 
doborând pe slujitorul care o ţinea cu mâna. Derbedeii se năpustiră 
pe urmele şefului lor. Se aşteptaseră la o rezistenţă mai serioasă, 
dar în afară de servitorul cel bătrân, pe care Kolivas îl linişti pe veci 
vârându-i lama unui pumnal în pântece, nu mai găsiră pe nimeni în 
întreaga clădire. 

— De ce l-ai omorât? întrebă Hariton. 

— L-am scăpat de povara bătrâneţii, râse Kolivas cinic. 

Se puseră apoi pe jefuit. Alegeau numai obiecte de mare valoare 
şi cu un volum mic: bijuterii, bani, tăvi şi tacâmuri de aur, veşminte 
de brocart şi de mătase. Toată treaba o făcură cu acompaniament 
de clopote. Vârâră prada în nişte feţe de masă, apoi, încărcaţi cu 
voluminoasele boccele, ieşiră nestingheriţi în stradă. Acolo îi 
aştepta o surpriză neplăcută. Dinspre celălalt capăt al străzii 
vremea Pradă-Biserică, însoţit de briganzii lui. Şi aceştia purtau în 
spinare boccele. 

Manolakis ar fi preferat să amâne răfuiala după ce va fi pus 


— 296 — 


deoparte, în siguranţă, obiectele furate. Dar nu era cu putinţă. Cele 
două bande se întâlniră faţă în faţă. La un semn al lui Pradă- 
Biserică, oamenii lui puseră jos legăturile. Manolakis ştia ce va 
urma. 

O schimă urâtă strâmba gura lui Pradă-Biserică. Şi tovarăşii lui 
Manolakis se eliberară de boccele. Şi de o parte şi de alta, gesturile 
erau executate cu un fel de solemnitate lentă, bizară. Nu se 
vorbea. Oamenii se priveau în ochi şi îşi zâmbeau. Dar în zâmbetele 
lor se distila otrava. 

Pumnalele ţâşniră la vedere în aceeaşi clipă şi într-o tabără, şi în 
cealaltă. Şi aici, ca şi pe ziduri, oamenii se pregăteau să moară. 

Şuierând ca un şarpe, Pradă-Biserică se aruncă asupra lui 
Manolakis. Şi ceilalţi bandiți angajară lupta. De la prima ciocnire doi 
inşi căzură: Miaulis-Chiorul şi un tip pistruiat din tabăra adversă. 
Ceilalţi oameni, perechi-perechi, se învârteau ca nişte cocoşi puşi 
pe harţă. Cuţitele păstrate în cumpăna mâinii zvâcneau fără veste, 
săgetând aerul. Cel ameninţat se eschiva, făcând un salt în lături. 
Lama descria atunci o curbă rapidă, revenind la poziţia iniţială. 
Când îşi atingea ţinta, înfigându-se adânc între coaste, ori deasupra 
şalelor, se auzea câte un icnit, apoi un trup se prăvălea pe 
caldarâm, sângerând ca un porc la abator. 

Manolakis şi  Pradă-Biserică se deplasau elastic, în cerc, 
asemenea unor feline, privindu-se în ochi, pândindu-şi fiecare 
mişcare, pregătindu-se să lovească scurt, dar năprasnic. Fandările 
lor nu-şi găsiseră încă ţinta. Lupta dintre ei dura, fiindcă şi 
măiestria lor era mare. La un moment dat, Pradă-Biserică lunecă 
uşor în băltoaca de sânge a unuia dintre bandiții ucişi. Profitând de 
ocazie,  Manolakis îşi repezi cuțitul în pântecele rivalului, 
înfigându-i-l până în prăsele deasupra buricului. Pradă-Biserică făcu 
ochii mari, scăpă pumnalul din mână şi căzu cu faţa în jos. 
Manolakis îl scuipă cu scârbă, apoi privi în jur. Numai el şi Kolivas 
rămăseseră teferi, pe picioarele lor. Ceilalţi zăceau morţi. 

Manolakis îşi căută din ochi fratele. Îl văzu încolăcit ca un câine, 
lângă peretele casei, având un cuţit înfipt între omoplaţi. Şterse 
lama propriei sale arme de tunica lui Pradă-Biserică şi, după ce o 
vâri la brâu, se plecă asupra lui Hariton. Ochii sticloşi ai 
adolescentului fixau un punct în gol. li pipăi vena jugulară. Nu-i mai 
simţi pulsaţiile. Se îndreptă de şale. 

— Kolivas, ne umflam buzunarele cu tot ce e mai scump şi o 
ştergem! 


— 297 — 


Scormoni prin boccele şi scoase dinăuntru numai bijuteriile şi 
banii. Nu uită să dijmuiască şi boccelele rămase moştenire de la 
Pradă-Biserică. Se gândi cu regret la tăvile şi la cupele de aur, dar 
îşi zise că erau prea multe şi prea grele ca să le mai poată căra pe 
toate ajutat doar de singurul om care-i mai rămăsese. 

Ascultă un timp dangătul funebru al clopotelor şi râse: 

— Pe zgomotul ăsta poţi să jugăneşti un cartier întreg, fără să se 
audă un ţipăt!... 

Dangătele clopotelor se îngânau cu bubuiturile tunurilor, lăsând 
să vibreze vitraliile bisericii din monastirea Sfânta Treime. 
Călugăriţele, prosternate pe lespezile reci, plângeau hohotit şi 
implorau cu glas tare mila dumnezeiască. Vocile lor se împleteau 
într-un fel de melopee dominată de vuietul ce răzbătea din afară. 
Printre novicele grupate în fundul bisericii se afla şi Irina Kalamides. 
Îngenuncheată în faţa unei icoane a Sfântului loan Botezătorul, 
înălța rugăciuni pentru Leandru, pentru tatăl şi pentru fratele ei. 

O călugăriţă din primele rânduri se ridică deodată în picioare. 
Smulgându-şi culionul şi izbindu-se cu pumnii în piept, începu să 
strige isteric: 

— Cuvioaselor, Isus Christos, mirele nostru, a coborât printre noi! 
Priviţi acolo, pe catapeteasmă! Din palmele şi de sub coasta 
Mântuitorului crucificat se prelinge sânge! Sânge adevărat! 

Toate călugărițele şi toate novicele se uitară la crucea care 
înfăţişa răstignirea lui Christos. Deşi chipul şi trupul lui erau 
zugrăvite, văzură - sau crezură că văd - şiroaie de sânge 
prelingându-se în lumina buchetelor de lumânări aprinse, înfipte în 
sfeşnicele înalte. Cuvioasele izbucniră în strigăte: 

— Minune! 

— Semn dumnezeiesc! 

— Mântuieşte-ne, Doamne! 

— Pleacă-ţi ochii asupra noastră, păcătoasele! 

Căzute în extaz, se izbeau cu fruntea de pământ şi îşi făceau cu 
evlavie semnul crucii. 

— Oraşul nostru sfânt va fi salvat! 

— Păgânii vor fi izgoniți cu ruşine! 

— Constantinopolele va rămâne de-a pururi creştin! 

— Mulţumescu-ţi, Doamne! 

Maicile plângeau şi râdeau, râdeau şi plângeau, îmbrăţişând cu 
priviri extatice trupul gol al lui Isus... 

Regimentele din Anatolia şi din Rumelia, orânduite în formaţii de 


— 298 — 


atac, mărşăluiau spre ziduri, făcând să duduie sub paşii lor 
cadenţaţi pământul colinelor. Coifurile şi cămăşile de zale luceau în 
lumina torţelor. Când avangărzile ajunseră în preajma fortificațiilor, 
tragerile artileriei otomane se curmară. 

Sultanul Mehmed îşi contempla trupele mândre, care înaintau în 
ritmul fanfarelor militare, pregătindu-se a lua cu asalt ultima, dar şi 
cea mai puternică cetate a ghiaurilor bizantini. II rodea însă şi o 
nemărturisită teamă. Dacă şi cel de-al doilea val de trupe se va 
zdrobi de centura de granit a Constantinopolelui, lucrurile vor lua o 
întorsătură neplăcută. 

Soldaţii ajunseră în bună rânduială la şanţurile umplute de data 
aceasta până la buze cu leşuri de başibuzuci. Trecură peste 
trupurile sfârtecate fără să şovăie. Nu şovăiră nici când asediaţii îi 
potopiră cu săgeți, ghiulele, apă clocotită şi smoală topită. Cădeau 
mulţi, dar locul celor căzuţi era luat de alţii, şi mai mulţi. Nepăsători 
în faţa morţii, osmanlâii începură să escaladeze zidurile exterioare, 
fie cu ajutorul scărilor acolo unde pereţii erau intacţi, fie 
căţărându-se ca alpiniştii în zonele în care bombardamentele 
deterioraseră ori dărâmaseră bariera de piatră. 

Se încinseră iarăşi lupte corp la corp. Creştinii se băteau cu 
disperare. Mulţi îşi găsiră moartea, dar pentru fiecare creştin ucis, 
turcii pierdeau zeci de combatanți. 

Sultanul se întunecase la faţă. Mult lăudatele regimente ale lui 
Işak-Paşa băteau pasul pe loc, stăvilite de uluitorul baraj uman al 
romeilor. Mehmed se întoarse spre ofiţerii săi. 

— Ce face Ilşak? Ce fac Zaganos şi Karagea? Ghiaurii ăştia au să 
ne vină de hac! Să tragă artileria! Toate tunurile să tragă asupra 
zidurilor! Să le năruie! Să deschidă drum regimentelor mele! 

— Dar pe ziduri se bat şi soldaţii noştri! îndrăzni să-i amintească 
Murad-Paşa, şeful de stat-major. Vom suferi şi noi pierderi... 

— Să tragă tunurile! zbieră padişahul. Nu-mi pasă dacă vor muri 
câţiva oameni. Menirea soldatului este să învingă sau să moară! 
Jumătate din armata mea să piară, dar supraviețuitorii să 
cucerească oraşul! Ordon: să intre artileria în acţiune! 

Curieri călări purtară porunca padişahului către comandanții de 
baterii. Tunurile de toate mărimile porniră să toarne ghiulele asupra 
fortificațiilor. Bombardamentul făcu prăpăd şi printre osmanlâi şi 
printre creştini... 

Daud Ali, şeful Camerei Private a sultanului, comanda un 
regiment de anatolieni, având drept obiectiv cucerirea celei mai 


— 299 — 


mari dintre breşele deschise de artilerie în centura fortificată 
constantinopolitană. Când i se încredinţase această misiune, Daud 
îşi zisese că sarcina lui era în orice caz mai uşoară decât a 
comandanților care trebuiau să escaladeze ziduri intacte sau uşor 
avariate. Spre surprinderea lui, ghiaurii care apărau acest sector se 
băteau ca nişte diavoli. Daud era hotărât să spargă cu orice preţ 
linia lor defensivă. Dacă ar izbuti să străpungă breşa atât de bine 
apărată, ar obţine rangul de paşă şi un înalt guvernământ, ceea ce 
i-ar deschise automat drumul spre marele Divan. Calculat, dar în 
acelaşi timp plin de înflăcărare, se bătea în prima linie, împrăştiind 
moartea printre duşmani. Incrucişase tocmai sabia cu un ofiţer 
bizantin al cărui chip nu-l putea desluşi prin gratiile vizierei lăsate, 
când artileria turcă îşi dezlănţui bombardamentul asupra zidurilor. 
Ghiulelele de marmoră decapitau, spintecau, spulberau, fără 
alegere, şi amici şi inamici. Daud observă că soldaţii lui încep să 
şovăie. Blestemă neghiobia comandanților de baterii, dar nu încetă 
lupta. 

— Inainte! răcni, dornic să-şi electrizeze oamenii dezorientaţi, 
înainte! 

In jurul său, butoaie încărcate cu pământ, blocuri de piatră, 
îngrădituri de nuiele, bulumaci sfărâmaţi ţâşneau spre văzduh 
parcă sub impulsul unor puteri malefice. Scormonit de ghiulele, 
valul de pământ care acoperea breşa se prăbuşi, îngropând 
oameni, revărsându-se, întinzându-se ca o mare de noroi. Daud 
simţi cum solul se dislocă sub el, cum îl înghit adâncurile, cum se 
rostogoleşte pe un povârniş fără sfârşit. Orbit, contuzionat, se 
pomeni oprindu-se într-un zid pe jumătate dărâmat. Se sculă 
anevoie de jos, se şterse la ochi şi se uită în jur. Câţiva turci năuciţi 
se străduiau - ca şi el - să se ridice în picioare. Mai văzu şi case, 
unele pe jumătate ruinate, altele arse, ori cu acoperişurile 
desfundate. 

— Suntem în oraş! zbieră Daud. Am pătruns în oraş! 
Constantinopolele este al nostru! 

Prin spărtura larg deschisă în zidul interior porniră să coboare 
puhoi de turci. f 

— Înainte! răcni Daud. Am învins! Înainte! 

Leandru Comnen se desprinse din învelişul de noroi care-l 
acoperise pe jumătate şi se sculă în picioare. In preajma lui se mai 
aflau câţiva romei, toţi ameţiţi, murdari, plini de vânătăi, care - ca 
şi el - scăpaseră cu viaţă. Văzu şi turci, mulţi turci, amestecați 


— 300 — 


printre creştini. Reculegându-se, reuşi să înţeleagă că valul de 
pământ, prăbuşindu-se, deschisese drum osmanlâilor. Ridicând 
sabia, se năpusti asupra lor. 

— Pe ei! Moarte păgânilor! 

Osmanlâii şi creştinii se băteau acum înotând prin mocirnlă, 
străpungându-se cu săbiile şi cu hangerele, încrâncenându-se în 
lupte corp la corp, sugrumându-se, sfâşiindu-se. Alte cete de turci 
veneau târându-se prin noroi. 

In vreme ce ţinea piept duşmanilor, Leandru judeca la rece 
situaţia. Presiunea turcilor se înteţea. În curând nu-i va mai putea 
zăgăzui. Oboseala începuse să se facă resimţită. Gâfâia, iar braţele 
şi picioarele îi erau din ce în ce mai grele. „Dacă ai noştri nu ne vin 
în ajutor, suntem pierduţi!” cugetă, străduindu-se să nu se lase 
târât de panică. Un turc îl atacă, repezindu-şi asupra lui ghioaga. 
Leandru făcu un salt în lături, apărându-se în acelaşi timp cu scutul, 
apoi fandă, ţintind cu vârful săbiei vintrele duşmanului. Simţi cum 
lama pătrunde în cărnuri. Turcul scăpă ghioaga şi se prăbuşi, 
ţinându-şi cu mâinile boaşele din care sângele curgea gâlgâind. 

Alţi osmanlâi se năpustiră asupra lui Leandru, care se retrase 
câţiva paşi, spre a nu fi prins la mijloc. Pară câteva lovituri, când 
auzi înapoia lui strigăte de luptă în greceşte: 

— Moarte păgânilor! 

— Ucide! Nu te lăsa! 

— Unul să nu ne scape! 

Leandru zări prin reţeaua vizierei siluetele unor romei - ofiţeri şi 
soldaţi - în uniforma regimentului de gardă călare. Loviţi din flanc, 
turcii care-l împresuraseră se dădură înapoi. În câmpul lui vizual 
apărură şi câţiva cavaleri în armuri magnifice. În lumina aceea 
bizară, de culoarea sângelui, întrezări casca încununată de 
însemnele imperiale.  „Basileul!” exclamă Leandru, fericit şi 
recunoscător. Ajutorul acesta atât de oportun îi dădu aripi. Cu 
puteri înzecite, începu să lovească în dreapta şi în stânga, 
deschizând pârtie printre osmanlăi. 

Impăratul se bătea cu dârzenie. Pilda sa era contagioasă. Romeii 
se întreceau să-l imite. Emulaţia aceasta magnifică, în faţa unui 
inamic surprins, dezorientat de violenţa contraatacului creştinilor, 
făcea minuni. Oamenii lui Daud începură să se retragă, pas cu pas, 
în faţa irezistibilei presiuni a romeilor. 

Daud se lupta cu un dispreţ faţă de primejdie care stârni până şi 
admiraţia creştinilor. infuriat de şovăielile soldaţilor săi, îi îndemna 


— 301 — 


să reziste. Pe cei care continuau să se retragă îi împroşca nu numai 
cu blesteme şi injurii, dar îi şi lovea cu latul iataganului. 

Alexios, tânărul soldat de baştină din insula Naxos, uitase de 
temerile lui neînţelese şi se bătea cu bărbăţie, încercând o stare de 
euforie nemaicunoscută. De fiecare dată lovea în plin. Incepuse să-i 
numere pe turcii căsăpiţi de mâna lui. 

— Moarte diavolilor cu turban! răcnea exaltat. 

Deodată încălţarea i se prinse în intestinele unui turc care zăcea 
în noroi cu pântecele spintecat. Căzu. Vru să se ridice, dar oamenii 
care se băteau deasupra lui îl călcau în picioare. O cizmă galbenă îl 
pocni cu vârful peste gură, spărgându-i dinţii din faţă. innebunit de 
durere, Alexios ridică ochii. Deasupra lui se afla un turc, probabil 
ofiţer, fiindcă purta veşminte brodate cu aur. Alexios îşi aminti 
fulgerător chipul în care pedestraşii doboară pe călăreţi. Işi smulse 
de la brâu cuțitul şi, cramponându-se de picioarele ofițerului, îi 
reteză cu o singură lovitură tendoanele. 

Daud simţi o durere ascuţită deasupra călcâielor şi se nărui 
peste un soldat grec, care-l înlănţui cu braţele, spre a-l sugruma. 
Acolo, în noroiul amestecat cu sânge, se încinse o luptă tăcută, cu 
icneli şi gâfâiri scurte, în care Alexios creştinul şi Daud turcul se 
străduiau reciproc să se suprime. Cizmele combatanţilor care se 
războiau deasupra lor îi izbeau în neştire. Ofiţerul otoman profită de 
un moment favorabil şi îşi înfipse degetele mâinii stângi în ochii 
soldatului, apoi, cu dreapta îi adânci hangerul în grumaz. Alexios 
scăpă un geamăt de moarte, dar, adunându-şi ultimele puteri, îşi 
vâri lama cuţitului printre zalele ofițerului. Pe Daud îl străbătu o 
săgetare de foc în rinichiul stâng. Vru să se ridice deasupra 
grecului, care încremenise cu faţa în sus, dar forţele îl părăsiră şi 
căzu cu obrazul în noroi, alături da duşmanul pe care-l ucisese... 

De la postul său de comandă, Karagea-Paşa văzu şuvoiul de turci 
care-şi făcuseră loc prin breşa deschisă de artileria turcă. Făcu 
semn să i se aducă armăsarul. Se aruncă în şa şi, înainte de a se 
avânta spre breşă, ordonă aghiotanţilor: 

— Rezervele! Toate rezervele să vină după mine! 

Biciuindu-şi calul, porni în galop spre ziduri. Dar când ajunse la 
şanţul acoperit cu cadavre din faţa centurii exterioare de piatră, 
năruită în mare parte, fu oprit de năvala turcilor care părăseau în 
debandadă breşa, izgoniți de împăratul Constantinos şi de soldaţii 
săi. N g 

— Inapoi! Inapoi, ceată de laşi! Inapoi, ticăloşilor! Nemernicilor! 


— 302 — 


Pui de căţele! Înapoi! 

Zbieretele lui nu mai aveau niciun efect. Osmanlâii fugeau 
purtând pe chip o spaimă dementă. Karagea-Paşa fu nevoit să facă 
drumul întors, spre a nu fi răsturnat cu cal cu tot de turma de 
oameni îngroziţi... 

Sultanul îşi acoperi cu mâinile ochii, ca să nu mai vadă 
retragerea dezordonată a regimentelor din Anatolia şi din Rumelia. 
li era atât de ciudă, încât îi venea să urle. Soldaţii în care-şi pusese 
toată încrederea se dovediseră tot atât de nevolnici ca şi 
başibuzucii. Acum trebuia să ia măsuri spre a împiedica 
transformarea retragerii într-o fugă zănatică, imposibil de stăpânit. 

— Trompetele să sune încetarea atacului! strigă, agitându-şi 
braţele. Să sune imediat încetarea atacului! 

Regimentele din Rumelia şi Anatolia nu aşteptaseră glasul 
goarnelor spre a o lua la goană. Imbulzindu-se, împingându-se ca 
nişte animale înspăimântate, săreau peste cadavre, peste şanţuri, 
căutându-şi salvarea cât mai departe de zidurile 
constantinopolitane. Groaza se întinsese ca o pecingine, cuprinzând 
unităţile militare de pe o largă arie a frontului. Când trompeţii 
vestiră încetarea atacului, generalii turci răsuflară  uşuraţi. 
Padişahul intervenise la timp, salvând ceea ce mai putea fi salvat... 

instalat pe puntea navei-amiral, Hamza-Paşa dirija personal 
operaţiile navale îndreptate împotriva fortificațiilor dinspre Cornul 
de Aur. Era uluit. Ghiaurii, atât de puţini la număr, rezistau cu o 
vigoare de neînțeles, zădărnicind încercările de debarcare ale 
zecilor de mii de marinari turci. Comandanții de nave care acționau 
de-a lungul zidurilor dinspre Marea de Marmara raportaseră prin 
semnalizări luminoase eşuarea tentativelor lor de a lua cu asalt 
portul Bucoleon şi portul Eleutheris. In acest chip dăduseră greş 
strădaniile lui de a pătrunde în oraş înaintea trupelor de uscat. Ce 
glorie nemuritoare i-ar fi încoronat fruntea dacă marinarii lui ar fi 
reînnoit isprava dogelui Dandolo, care cu un secol şi jumătate în 
urmă răzbătuse în oraş prin Cornul de Aur!... 

De pe zidul exterior al Blachernelor, bailul Girolamo Minotto dădu 
cu tifla soldaţilor turci care se retrăgeau în dezordine. Gestul 
copilăresc, puţin potrivit cu importanţa personajului, exterioriza 
bucuria pe care o resimţise după retragerea ruşinoasă a trupelor de 
asalt inamice. 

În sectorul din stânga sa, fraţii Bocchiardi făcuseră de asemenea 
treabă bună, respingându-i cu mari pierderi pe osmanlâi. Căpitanul 


— 303 — 


loan şi românii lui îşi păstraseră poziţiile, sfărâmând o tentativă de 
debarcare a marinarilor turci, pe care-i aruncaseră în mare... 

Expresia funebră de pe chipul lui Zaganos-Paşa strecura fiori 
aghiotanţilor săi, care-i cunoşteau toanele. In asemenea momente 
era în stare să-şi descarce cu violenţă nervii asupra persoanelor din 
anturajul său, chiar dacă acestea nu erau cu nimic vinovate. In 
cazul de faţă, vizirul armatei încerca o tainică mulţumire la gândul 
că lşak şi Karagea suferiseră o înfrângere umilitoare. Dar cum ştia 
că sultanul îşi spiona generalii spre a le afla reacţiile în orice 
împrejurare, afişa o mânie amară, în ton cu starea de spirit din 
sânul armatei. 

Încălecă şi alergă la cartierul general imperial, îngenunche în 
faţa sultanului şi îi vorbi cu supunere: 

— Ingăduie-mi, Mărite Stăpâne, să iau comanda trupelor de 
rezervă şi să lupt în linia întâi împotriva duşmanilor tăi şi ai 
Semilunii. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru a spăla ruşinea 
înfrângerii de pe obrazul armatei. 

Mehmed îl privi lung, ca şi când ar fi încercat să-i citească în 
suflet. 

— iți mulţumesc pentru cuvintele tale, Zaganos. Dar nu se poate 
vorbi încă de o înfrângere. Eşecurile regimentelor din Anatolia şi din 
Rumelia m-au dezamăgit, dar nu m-au descurajat. Bătălia este în 
plină desfăşurare! Trupele dintr-al treilea val vor intra foarte curând 
în acţiune. N-am să le dau o clipă de răgaz ghiaurilor! De patru ore 
aceştia fac faţă unei presiuni formidabile. In clipa asta sunt desigur 
istoviţi. Al treilea val le va da lovitura de graţie, îi va înghiţi cu 
împăratul lor cu tot! 

Sultanul se lăsă îmbătat de propriile sale cuvinte. Dacă avusese 
oarecare îndoieli în ceea ce priveşte soarta bătăliei, acum căpătase 
certitudinea victoriei. 

— Murad! se adresă şefului de stat-major. Bateriile de artilerie să 
reia bombardamentul! 

Focuri de artificii se ridicară în pulsaţii purpurii, semnalizând 
tunarilor porunca padişahului. Ghiulelele prinseră iarăşi să descrie 
traiectoriile lor curbe, abătându-se asupra fortificațiilor. 

După un sfert de ceas de aşteptare, în care timp ascultase cu 
sadică bucurie corul de bubuituri, ordonă: 

— Să pornească al treilea val! 

Rachete verzi ţâşniră spre zenit, într-un evantai feeric. Mehmed 
contemplă câteva clipe jocurile incandescente. 


— 304 — 


— Rachetele astea vestesc sfârşitul Bizanțului! rosti cu 
nestrămutată convingere... 

Călare pe un armăsar arab, Reşat Nuri, tânărul agă al ienicerilor, 
se uita la dârele verzi, luminoase, ca nişte fire de beteală aruncate 
în neant. Soldaţii lui aveau să intre în luptă. intoarse capul spre 
marele vizir, care stătea pe cal în dreapta sa şi privea oarecum 
visător aceleaşi fire de beteală verzuie. Reşat Nuri aştepta ca 
marele vizir să ridice mâna, spre a da semnalul de plecare. Aşa 
cerea regulamentul militar. 

Khalil îşi zicea că în clipa în care va ridica braţul la verticală, spre 
a face să se urnească ienicerii orânduiţi în formaţii perfect aliniate 
în front şi în adâncime, va semna şi propria sa distrugere. Zdrobirea 
primelor valuri de trupe îi refăcuse în parte moralul. Dar başibuzucii 
şi regimentele de anatolieni şi de rumelioţi nu se puteau asemui cu 
ienicerii, mai ales când aceştia erau flancaţi de unităţile de elită ale 
spahiilor. 

In ceasul care va urma se va vedea cine a avut dreptate: 
sultanul Mehmed sau el, Khalil, marele vizir al imperiului! Se 
întrebă dacă va mai apuca să vadă răsăritul soarelui. Ar fi mai bine 
să cadă în luptă decât să piară sugrumat de mâna unui călău 
african. Orice turc ştie că cea mai frumoasă moarte a unui soldat 
este cu arma în mână pe câmpul de bătălie. g 

Khalil simţi privirile lui Reşat Nuri ațintite asupra sa. Intoarse 
capul spre tânărul agă şi zâmbi: 

— Ştii ce spunea Lao-Tse, un mare gânditor chinez, acum două 
mii de ani? Statul care a obţinut cinci victorii se află în pragul 
ruinei! 

Il amuză perplexitatea oglindită pe chipul lui Reşat Nuri. Nu se 
osteni să-i explice sensul adânc al maximei citate. Dealtfel, nici nu 
era timp. Ridică braţul, apoi dădu pinteni calului, pornind la pas 
spre ziduri. lenicerii se puseră în mişcare, izbucnind în urale 
frenetice. Fanfarele militare le însoțeau pasul cadenţat. 

Împotriva voinţei sale, paşnicul Khalil se simţi cuprins de 
înflăcărarea molipsitoare a ostaşilor şi ofiţerilor de sub comanda sa. 
II furnica pielea, iar părul i se ridicase perie sub acoperământul 
metalic al coifului. Pentru câteva clipe retrăi elanurile din tinereţe. 
Se va bate! Se va bate aşa cum numai un coborâtor dintr-un şir 
neîntrerupt de generali şi de mari viziri ştie să se bată! 

lenicerii şi spahiii păşeau cu solemnitate, ca la paradă, conştienţi 
că asupra lor veghează sultanul infailibil şi omniprezent. Atât de 


— 305 — 


pronunţat, de puternic era ritmul marşului lor, încât s-ar fi zis că 
pământul intrat în rezonanţă se va prăbuşi în adâncuri, înghițind şi 
pe asediați şi pe asediatori. Nu ocoleau obstacolele. Călcau peste 
cadavre ciopârţite, peste răniţi care horcăiau agonizând, peste tot 
felul de arme părăsite, peste zeci de mii de săgeți căzute pe jos, 
care se rupeau scrâşnind sub tălpile grele. 

Când turcii ajunseră în bătaia săgeţilor, arcurile creştinilor le 
sloboziră în rafale. Dar erau mai puţine şi cu un efect mai redus, 
fiindcă şi apărătorii se împuţinaseră. 

Primele rânduri ale ienicerilor depăşiseră şanţurile umplute cu 
leşuri, când Reşat Nuri văzu apropiindu-se în galopul cailor pe 
sultan şi pe ofiţerii săi de stat-major. Electrizaţi de augusta 
prezenţă, osmanlâii îl primiră cu ovaţii, apoi se avântară spre ziduri. 
Khalil şi Reşat Nuri îl salutară ridicând iataganul la verticală, apoi 
plecându-l în semn de supunere. 

— Să străpungeţi apărarea inamică şi să cuceriţi oraşul! striga 
Mehmed, acoperind cu glasul său metalic zgomotul bătăliei. Să nu 
vă înapoiaţi decât victorioși, sau pe năsălie! 

Khalil era uimit de nepăsarea padişahului faţă de săgețile şi 
ghiulelele inamice care cădeau în jurul lui. Un ofiţer de ordonanţă şi 
doi icoglani, loviți de moarte, se prăvăliră de pe cai. 

Intr-un iureş irezistibil, ienicerii şi spahiii luară cu asalt zidurile 
exterioare ruinate în mare parte, apoi se năpustiră urlând sălbatic 
asupra culoarului dintre fortificațiile interioare şi cele exterioare. 
Mercenarii genovezi ai lui Giustiniani Longo, sprijiniți de romeii lui 
Theophilos Paleologos, se băteau cu energia disperării. Bătălia se 
angajase de-a lungul întregului front. In sectorul Porții de Aur, 
apărat de Catarino Contarini, spahiii izbutiră să măture formaţia 
subţiată a creştinilor care apărau culoarul. Se avântară apoi la 
asaltul fortificațiilor interioare. Scările sprijinite de pereţii de granit, 
atât de înalţi încât păreau a-şi pierde culmile în negura nopţii, se 
îndoiau sub greutatea turcilor care se urcau cu mare iuţeală, ţinând 
între dinţi lamele hangerelor şi pumnalelor. 

In fruntea oamenilor săi, Mustafa Sabri, comandant de spahii, se 
căţăra pe o scară. Mai avea de urcat câteva trepte până la 
crenelurile apărate doar de câţiva ghiauri. Sabri îşi zise că era mai 
aproape de victorie ca niciodată. Nădăjduia să fie primul turc ce va 
pune piciorul în chip de stăpân pe creasta zidurilor. 

Deodată ochii i se căscară de spaimă. Văzu deasupra lui un 
cazan pe care mâini duşmane îl aplecau încet spre el şi spre 


— 306 — 


oamenii care-l urmau. Sabri ştia la ce se putea aştepta. Într-o 
zecime de secundă se gândi să sară în gol, dar când se uită în jos, 
îşi dădu seama că hăul era atât de adânc, încât l-ar fi zdrobit. Vru 
să strige spahiilor lui să coboare, dar aceştia îl împingeau de la 
spate, dornici să ajungă mai repede sus. Se mai uită o dată spre 
creneluri. Din gura cazanului porni să se reverse un lichid negru, 
vâscos. Sabri încercă să strige, dar lichidul negru, arzător ca focul, 
îi acoperi obrajii, îi intră pe gâtlej, îi învălui corpul cu o masă moale, 
aprinsă, care-i calcină veşmintele, pielea, cărnurile, 
transformându-l într-un fel de mumie. In căderea lui îi trase şi pe 
turcii de pe treptele de mai jos. Se prăbuşiră cu toţii, potopiţi de 
smoala topită... 

O geană de lumină cenuşie părea să decoloreze cerul spre Marea 
de Marmara. Asaltul ienicerilor şi al spahiilor continua să se 
desfăşoare cu violenţă, fără ca asediaţii să-şi fi slăbit împotrivirea. 
Mehmed aruncase în luptă şi regimentele de gardă, ultimele lui 
rezerve, pe care le folosea numai în momentele de mare cumpănă. 
O teamă ascunsă îi încleşta inima: întrezări spectrul înfrângerii... 
Călare pe armăsarul său, galopa printre ieniceri, îndemnându-i să 
se lupte, alternând blestemele şi rugăminţile, lovindu-i cu latul 
iataganului. Se apropia momentul decisiv, înfrângerea sau izbânda, 
totul era pe muchie de cuţit. Armura lui strălucitoare reflecta focul 
torţelor, dându-i înfăţişarea unui diavol al războiului. 

— Inainte! Inainte! Pe cel care va face un pas înapoi îl voi ucide 
cu mâna mea! Inainte! 

Apariţia lui, în armura aceea sclipitoare, strecura o înfricoşare 
superstiţioasă în sufletele ienicerilor. 

— Inainte! Inainte!... 

Cei trei fraţi Bocchiardi - Antonio, Paolo şi Troilo - laolaltă cu 
oamenii lor, aşezaţi cu spatele spre zidul interior, căci cel exterior 
fusese demult luat cu asalt de către ieniceri, se băteau nebunește, 
străduindu-se să reziste presiunii păgânilor care-i încolţiseră, 
decimându-i în mai puţin de o jumătate de oră. 

In vreme ce schimba lovituri de sabie cu doi ieniceri, Troilo 
Bocchiardi strigă către fratele său, care se lupta cu patru turci 
deodată: 

— Paolo, să intrăm în cetate! Nu mai putem face faţă ticăloşilor! 
Altfel pierim zadarnic până la ultimul! De pe zidurile interioare 
putem continua lupta! 

— Are dreptate! exclamă Antonio Bocchiardi, care ţinea piept 


— 307 — 


unei cete de ieniceri. Nu mai suntem decât o mână de oameni! 

— Bine! Ne retragem! încuviinţă Paolo, care-şi vârâse sabia până 
la gardă în beregata unui turc. Fabio! strigă unui soldat din 
subordine. Deschide portita! După ce ne strecurăm înăuntru, o 
închizi în urma ta! 

Fabio, un tânăr genovez cu platoşa burduşită de lovituri, se 
execută, descuind una din acele portiţe practicate în ziduri, spre a 
asigura comunicaţia între culoarele dintre fortificații şi oraş. 
Intrarea aceasta, folosită numai de soldaţi, se numea Kerkoporta. 
Fraţii Bocchiardi şi genovezii lor începură să se retragă în ordine, 
unul câte unul, prin mica deschidere. Turcii, observând manevra, îşi 
sporiră presiunea. Nădăjduiau să forţeze portiţa şi să intre peste 
ceata de ghiauri, care izbutiră în cele din urmă să-şi pună în 
practică ideea. Işi târâseră şi răniții. După ce se asigură că intraseră 
ultimii oameni, Fabio zăvori portiţa. 

Când se văzură la adăpost, genovezii răsuflară câteva clipe. 
Civilii care făceau reparaţii la ziduri se buluciră în jurul lor, 
privindu-i întrebători. Printre aceştia se aflau şi doi călugări, Jagarus 
şi Neofit - fanatici partizani ai lui Ghenadios Scholarios - care 
făceau pe brancardierii. 

— Sus pe ziduri! îşi îndemnă Antonio Bocchiardi oamenii. Haidem 
mai repede! Cred că turcii şi-au şi pus scările! 

Ajunşi pe platforma zidului, începură să arunce cu bolovani 
asupra ienicerilor care se suiau pe scări mobile, ţintind să ajungă la 
creneluri. O scară lovită în plin pârâi, apoi se frânse, prăbuşindu-se 
cu ciorchinii de osmanlâi agăţaţi de ea. 

— ladul să vă înghită! zbieră Antonio Bocchiardi, plin de 
entuziasm. 

Deodată atenţia îi fu atrasă de o hărmălaie care se ridica de la 
picioarele zidurilor dinspre oraş. Se uită de pe platformă în jos. 
Deodată urlă înspăimântat: 

— Turcii au pătruns în oraş! 

— Nu se poate! exclamă Troilo. 

— Fabio! zbieră Paolo. N-ai încuiat portiţa în urma ta? 

— Sigur că am încuiat-o! 

— Dă alarma, Troilo! Turcii au năvălit în oraş! Tu şi cu oamenii 
tăi rămâneţi pe ziduri! Antonio, ia-ţi grupa şi vino după mine! 

In vreme ce cobora în fugă scara interioară, Paolo se întreba 
perplex dacă nu cumva Fabio uitase - din zăpăceală - să zăvorască 
portiţa. Ar mai fi fost posibil ca vreun individ - dintre civilii de jos - 


— 308 — 


să o fi descuiat dinadins. Poate că printre ei se afla vreun agent 
de-al turcilor. Acum nu era însă timp să deschidă anchete. 

Fabio alerga în urma lui, izbindu-se cu pumnul în piept. 

— Vă jur, Messer Paolo! Am încuiat portiţa! Nu sunt eu de vină! 

Paolo, Antonio, Fabio şi ceata lor de genovezi dădură buzna în 
mijlocul turcilor care pătrundeau şuvoi prin Kerkoporta. 

— Fabio! strigă Antonio Bocchiardi. Aleargă la căpitanul Trevisan 
şi cere-i să ne vină în ajutor! Fugi! Să nu te întorci fără el! 

În vreme ce Paolo cu grosul trupei sale căzu în flancul turcilor, 
Antonio, însoţit de patru oameni, încercă să profite de învălmăşeală 
spre a se strecura pe lângă zid până la portiţă, pe care să o închidă, 
pentru a curma revărsarea osmanlâilor în oraş. Dar presiunea 
acestora era prea puternică. 

— Doamne, suntem pierduţi! bolborosea Antonio, în vreme ce se 
împotrivea puhoiului, descriind zigzaguri fulgerătoare cu sabia... 

in zona râului Lycus, care inspira cele mai mari temeri 
împăratului Constantinos, cavalerul Giustiniani Longo şi mercenarii 
îşi îndeplineau strălucit sarcinile lor militare. Flancul lor drept era 
acoperit de căpitanul Reynaud de Brienne, iar cel stâng, de Don 
Francisco de Toledo, care sosise în ajutor, urmat de rămăşiţele unui 
escadron de gardă. Basileul însuşi, secondat de Theophilos 
Paleologos, participa la luptă. Breşa din spatele liniei de apărare a 
creştinilor fusese lăsată în grija tânărului locotenent Leandru 
Comnen şi a puţinilor săi oameni rămaşi în viaţă. 

Impăratul se bătea umăr la umăr cu soldaţii. Ucisese cu mâna lui 
câţiva ieniceri. Nu resimțea oboseala, deşi de patru ceasuri se 
arunca acolo unde vâltoarea luptei era mai încrâncenată. 

— Atacul turcilor începe să slăbească! strigă basileul, 
încurajându-şi oamenii. Incă o sforţare şi îi punem pe fugă! 
Arătaţi-le păgânilor ce înseamnă vitejia romană! 

Cavalerul Giustiniani lichidase o pungă pe care turcii reuşiseră să 
o formeze în inima dispozitivului de apărare al creştinilor, iar acum 
trecuse la contraatac... 

Sultanul Mehmed alerga călare de la un capăt la celălalt al 
sectorului Lycus, îmboldindu-şi ienicerii să-şi sporească vigoarea 
atacului. 

— Rupeţi linia de apărare a ghiaurilor! Aruncaţi-i dincolo de 
ziduri! Nu le daţi o clipă de răgaz! Voi sunteţi odihniţi, pe când 
duşmanul este sleit de puteri! înainte! Nu vă lăsaţi! 

Turcii, cuprinși de frenezie, loveau şi erau loviți, ucideau şi erau 


— 309 — 


ucişi, striveau şi erau striviţi. Voluptatea distrugerii atinsese 
paroxismul. 

Giustiniani Longo savura din plin această voluptate. Practica arta 
de a ucide cu un adevărat rafinament. Prezenţa împăratului îl 
stimula, gâdilându-i vanitatea. Nişte strigăte îndepărtate, la început 
nedefinite, dar care se apropiau câştigând în intensitate, îi ajunseră 
la ureche. 

— Turcii au pătruns în oraş! 

— Ne prăpădesc ienicerii! 

— Nenorocire nouă! 

— Constantinopolele e pierdut! 

Strigătele de deznădejde se umflau, răbufnind în rafale. 

„Nu e cu putinţă!” gândi Giustiniani stupefiat, în vreme ce 
schimba năprasnice lovituri de ghioagă cu un ienicer vânjos ca un 
taur. „Numai în sectorul meu exista pericolul ca turcii să 
năvălească în oraş! lar pe aici nu se trece! Acolo unde se află 
Giustiniani, duşmanul nu poate răzbi, chiar dacă l-ar ajuta toate 
cohortele de diavoli din infern!” 

Avea o încredere de nezdruncinat în forţa, în steaua lui. 

De pe ziduri ţâşniră alte strigăte: 

— Turcii sunt stăpâni pe oraş! 

— Fugiţi! 

— Să scape cine poate! 

Glasurile acelea înspăimântate îl tulburară pe împărat. 

— Nu poate să fie adevărat! exclamă. 

Se temea ca vestea să nu semene panică printre romei. 

Schija unei ghiulele de marmoră, care se sfărmă în zeci de 
bucăţi, lovi în plin pe Giustiniani în regiunea dreaptă a pieptului, 
spărgându-i platoşa, fracturându-i coastele, pătrunzând în plămân. 
Genovezul se prăvăli, secătuit de puteri. Doi dintre mercenarii săi îl 
luară pe braţe şi îl scoaseră afară din vâltoarea luptei. Il rezemară 
cu spinarea de un zid de piatră. Giustiniani îşi duse mâna la 
spărtura din platoşă şi şi-o retrase plină de sânge. Nu-i venea să 
creadă! El, neînvinsul condottier, căzuse victimă a războiului pe 
care-l slujise cu atâta patimă. Norocul îl părăsise brusc. Deodată îl 
încolţi o spaimă dementă. Nu voia să moară tocmai acum, când era 
mai aproape ca oricând de împlinirea visurilor sale de mărire. Apoi 
renunţă şi la acestea. Numai viaţa să şi-o păstreze! Se cutremură la 
gândul că osmanlâii ar putea să-i împresoare, lipsindu-l de îngrijirile 
medicale de care avea atâta nevoie. Da, da! Un medic! Să vină un 


— 310 — 


medic! Mişcă buzele, dar nu reuşi să scoată decât un geamăt. 
Simţea în piept o durere sfâşietoare. 

— Un medic! murmură cu preţul unui efort. Anunţaţi-l pe împărat 
că sunt grav rănit! 

Vestea vătămării lui Giustiniani zbură din gură în gură, 
semănând consternarea şi printre mercenarii genovezi şi printre 
romei. 

Informat de cele întâmplate, basileul se retrase din învălmăşeala 
luptei şi alergă la căpătâiul conaottierului. li examină rana atât cât 
se pricepea. 

— Am şi trimis după medicul meu personal, ca să vină cât mai 
degrabă spre a te pansa. Sper că nu e ceva grav! 

— Abia pot să mă mai mişc! Sufăr cumplit! se văită Giustiniani. 
Porunciţi, vă rog, oamenilor Măriei Voastre să deschidă poarta ca să 
pot intra în oraş! 

Basileul se făcu palid. Retragerea genovezului ar fi dezorganizat 
întreaga apărare. Pe experienţa şi priceperea lui se bizuise când îi 
încredinţase acest sector atât de periclitat. 

— Bine, dar dumneata eşti cheia de boltă a apărării noastre! 
Rămâi aici până la încheierea luptei, care nu mai poate dura mult! 
Turcii se vor retrage! Au ajuns şi ei la capătul puterilor! 

Giustiniani era obsedat de teama că va fi prins ca într-o cursă de 
şoareci de turcii care pătrunseseră deja în oraş. 

— lenicerii au străpuns linia de apărare, Sire, în sectorul fraţilor 
Bocchiardi. N-aţi auzit? Apă, daţi-mi apă! 

Un mercenar îi turnă pe gât puţin rak6 dintr-o gamelă, 
întărindu-l. 

— Rezervele lui Notaras vor intra în acţiune! stărui basileul. 

— Vă faceţi iluzii, Sire! replică genovezul exasperat. Oraşul este 
pierdut! Vreau să mă retrag pe bordul navei mele. Acolo am şi un 
medic... 

— Giustiniani, te implor, în numele tuturor creştinilor care se 
luptă pe ziduri, în numele locuitorilor acestui oraş urgisit, care şi-au 
pus încrederea în braţul tău! Nu ne părăsi! 

Condottierul clătină din cap cu îndărătnicie. 

— Inutil, Sire! Trebuie să plec! Nu vreau să mor aici, ca un câine! 
Ordonaţi să se deschidă poarta! Altfel poruncesc eu oamenilor mei 
să o deschidă cu forţa. 

Cu durerea în suflet, basileul se resemnă să-i împlinească 
dorinţa. 


— 311 — 


— Ne vei avea pe conştiinţă, Giustiniani! 

— Cum va fi voia lui Dumnezeu, Sire! Te las cu bine! 

I se deschise poarta. Câţiva mercenari îl instalară pe o 
brancardă. 

— La corabie! porunci Giustiniani. 

Împăratul urmări cu privirea modestul cortegiu, până ce îl pierdu 
din ochi. După ce se înapoie în prima linie, constată cu înfricoşare 
că temerile lui erau justificate. Observând plecarea şefului lor, 
mercenarii - individual sau în grupuri mici - porniră pe urmele lui, 
ca şi când bătălia nu i-ar mai fi interesat. In zadar ofiţerii 
împăratului alergară în mijlocul lor şi îi implorară să nu dezerteze. 
În locul fugarilor se instalară pe poziţie soldaţii căpitanului de 
Brienne şi ai lui Leandru Comnen. Spre a putea acoperi un sector 
atât de larg, trebuiră să se răsfire, astfel încât alcătuiră un cordon 
de apărare foarte subţiat în calea turcilor... 

De dincolo de şanţ, sultanul observase agitația din rândurile 
creştinilor şi şuvoiul de mercenari genovezi care se scurgeau pe 
poartă în oraş. 

— Romeii sunt la pământ! Mercenarii fug! Aruncaţi-vă asupra lor, 
ieniceri!  Zdrobiţi-i! Să nu mai rămână picior de năpârcă 
necredincioasă între zidurile acestui oraş, care de acum înainte 
este al vostru! Inainte, vitejii mei ieniceri, înainte, spahii, fiii mei 
iubiţi! Inainte! Să dovediţi lumii întregi că ostaşii Islamului sunt 
neînvinşi! Înainte! 

Turcii se năpustiră asupra ghiaurilor cu reînnoită energie. 
Simţeau că norocul trecuse de partea lor... 

Hasan, comandantul unei companii de ieniceri, un colos cu 
muşchi zdraveni, noduroşi, şi un cap cât o baniţă, se repezi cu 
oamenii lui asupra rândurilor de creştini, străpungându-le aşa cum 
străpunge o pană de fier butucul cel mai rezistent. Padişahul 
făgăduise rangul de paşă primului ofiţer turc care va împlânta 
drapelul verde pe culmile fortificațiilor bizantine. Folosindu-se de 
breşa deschisă în trupul zidurilor, se căţără pe povârnişul de 
pământ spre crestele crenelate. In impetuosul lui asalt, răsturnă pe 
toţi ghiaurii care încercară să-i stăvilească elanul. Cu dreapta 
mânuia iataganul, iar în stânga ţinea steagul verde. Din câteva 
salturi ajunse sus, pe muchea pereţilor de piatră. Exaltat, înfipse cu 
putere lemnul drapelului într-o crăpătură deschisă între blocurile de 
stâncă. Faldurile verzi prinseră să fâlfâie în bătaia vântului, vestind 
şi luptătorilor de pe fortificaţii, şi turcilor din tabăra otomană, şi 


— 312 — 


locuitorilor oraşului că osmanlâii stăpâneau acum zidurile. 

Leandru Comnen, urmat de o ceată de romei, se avântă asupra 
lui Hasan şi a ienicerilor lui. Acolo, pe povârnişul de pământ şi de 
piatră, se încinse o luptă aprigă, confuză. Leandru era hotărât să 
ajungă la drapel, deşi turcii făcuseră cerc spre a-l apăra. Sudoarea 
îi curgea gârlă, buzele i se crăpaseră, muşchii îl dureau, dar, fără să 
ţină seama de oboseală, se bătea cu tenacitate. Noi cete de ieniceri 
alergară spre Hasan, spre a-l sprijini. Creştinii şi islamicii se 
înfruntau cu aceeaşi oarbă încordare. 

Leandru - copilandrul care abia se deprinsese să ucidă - 
spintecase trei turci şi se urca pas cu pas spre creasta crenelată a 
zidului. Dar rândurile duşmanilor din faţa lui se îndeseau, 
împiedicându-l să ajungă la ţintă. Deodată privirile îi căzură 
întâmplător asupra cadavrului unui genovez care ţinea o praştie 
între degetele-i închircite. Leandru i-o smulse. Luă apoi de jos o 
piatră cu colţuri ascuţite şi muchii tăioase ca briciul. Experienţa lui 
din copilăria nu prea îndepărtată, când trăgea cu praştia, avea 
acum să-şi dea roadele. Piatra, slobozită din căuşul ei de piele, 
descrise prin aer o traiectorie rapidă, lovindu-l pe Hasan între ochi. 
In clipa aceea băieţandrul reedita isprava lui David. Hasan, 
reîncarnarea lui Goliath, scăpă iataganul din mână şi îşi acoperi cu 
degetele faţa năclăită de sânge. Piatra îi spărsese sinusoidul şi 
atinsese creierul. Hasan căzu în genunchi. Altă piatră îl păli în 
bărbia rămasă descoperită. Falca pârâi, plesnind. Sub ochii 
camarazilor săi, Hasan se prăbuşi, rostogolindu-se pe taluzul de 
pământ. In vreme ce lupta continua furioasă, Leandru ajunse la 
drapel. Sub ochii creştinilor şi ai turcilor, îl smulse din lăcaşul lui, îi 
rupse lemnul, frângându-l de genunchi, şi, după ce sfâşie pânza 
verde pe care era brodat un verset din Coran, o călcă în picioare. 

Din rândurile osmanlâilor se ridică un strigăt de consternare, dar 
şi de mânie. Creştinii ovaţionară isprava lui Leandru. Dar acesta fu 
ultimul lor triumf. Valurile de ieniceri şi de spahii la care se 
adăugară unităţile gărzii imperiale turceşti, deferlară cu sporită 
impetuozitate asupra romeilor decimaţi... 

Clopotele vuiau grav, obsedant, cântând parcă prohodul 
Constantinopolelui creştin... 

— De Brienne! 

— Porunceşte, Sire! 

— Cavalerul Giustiniani ne-a părăsit. Preiei comanda trupelor din 
sectorul Sfântul Roman! Eu alerg la Kerkoporta, să văd ce se 


— 313 — 


întâmpla acolo! 

Incălecă şi, după ce intră în oraş prin mica poartă folosită în 
retragerea lor de către Giustiniani şi mercenarii lui, porni în galop 
spre Kerkoporta. Nu era urmat decât de loan Dalmatul, un nobil din 
lliria ataşat Casei Imperiale, de un ofiţer de ordonanţă şi de un 
ţine-cal. 

Dacă se adeverea zvonul cum că turcii ar fi pătruns în oraş, 
însemna că situaţia luase o întorsătură foarte gravă. Desigur, nu va 
înceta lupta, căci istoria oferea nenumărate exemple în care 
citadele împresurate de duşman şi aflate pe punctul de a se preda 
fuseseră salvate în ultimul moment de ajutoare providenţiale venite 
din afară. De ce nu s-ar întâmpla minunea asta şi aici, la 
Constantinopole? O flotă venețiană se găsea în drum spre Bizanţ. 
Pe de altă parte, emisari ai lui trataseră cu diverşi suverani şi 
principi, propunându-le în schimbul ajutorului lor militar diferite 
compensaţii teritoriale. Ducelui lancu de Hunedoara îi făgăduise 
Selymbria. Regelui Alfonso de Aragon îi promisese insula Lemnos. 
Trimisese un agent până şi la Ismail, emir de Sinope, un personaj 
foarte apreciat la Curtea otomană, cu un bogat dar, solicitându-l să 
facă o ultimă intervenţie pe lângă sultan. Şi lancu de Hunedoara şi 
Alfonso de Aragon lăsaseră a se înţelege că vor lua în consideraţie 
ofertele basileului. Poate că trupele vreunuia dintre ei se şi aflau în 
drum spre Constantinopole. impăratul surâse amar. Işi dădu seama 
că încerca să se înşele, hrănindu-se cu iluzii. Trebuia să renunţe la 
himere şi să revină la realitate. 

In goana lui spre Kerkoporta, începu să se încrucişeze cu cete de 
civili - bărbaţi, femei, copii - care alergau îngroziţi, cărând tot felul 
de boarfe. Pe măsură ce se apropia de Blacherne, numărul fugarilor 
creştea. Dintr-acolo răzbătea o hărmălaie inexplicabilă. luţi calul, 
îndemnându-l cu cravaşa şi cu pintenii. 

Deodată drumul îi fu barat de un cordon de soldaţi care încercau 
să baricadeze strada. Un ofiţer, recunoscându-l pe împărat, veni 
să-i dea raportul: 

— Sire, turcii au reuşit să ia în stăpânire zidurile cuprinse între 
Kerkoporta şi poarta Adrianopolelui. Palatul imperial este direct 
ameninţat de trupele inamice care au pătruns în oraş. 

— Marele amiral Notaras nu v-a trimis ajutoare? 

— Nu mai ştim nimic despre marele amiral. Legăturile noastre cu 
cartierul Hebdomon sunt tăiate. 

Dinspre capătul opus al străzii răbufni un mare vacarm. Ofiţerul 


— 314 — 


întoarse capul într-acolo. 

— Vin turcii! strigă. Cer Majestății Voastre permisiunea de a mă 
înapoia printre soldaţii mei! 

— Du-te şi fă-ţi datoria! Dumnezeu să te ajute! rosti basileul. Eu 
voi încerca să vă trimit trupe în sprijin. 

Se repezi în galop spre cartierul general al lui Notaras, dar 
înainte de a ajunge în piaţa Sfântul Pankratios, întâlni o nouă 
stavilă. Resturile unui escadron din garda imperială ridicaseră o 
baricadă spre a împiedica revărsarea turcilor în cartierul 
Constantinian. Comandantul escadronului, un ofiţer foarte tânăr, 
care înlocuise pe căpitanul său căzut în luptă, dădu un raport 
neclar, din care reieşea doar că soldaţii lui, după o ciocnire violentă 
cu osmanlâii, fuseseră respinşi cu mari pierderi, iar acum încercau 
să organizeze un nou punct de rezistenţă. 

— Spune-le soldaţilor tăi că am să le trimit ajutoare! Ţineţi piept 
duşmanului! Nu vă pierdeţi nădejdea! Dumnezeu ne va izbăvi! 

intoarse calul trăgându-l de dârlogi şi porni spre cazarma 
„Theodosios cel Mare”. Spera că va găsi la partea sedentară câţiva 
oameni pe care să-i trimită în luptă. II mustra conştiinţa fiindcă 
făcuse o făgăduială greu de îndeplinit. Câte trupe i-ar trebui spre a 
le îndrepta în sprijinul romeilor care se băteau apărând stradă cu 
stradă? „Suntem pierduţi!” rosti pentru sine. „Suntem pierduţi!” 

Când ajunse la destinaţie, avu o surpriză penibilă. Cazarma era 
goală. Prin curţile pustii bătea doar vântul. Pe culoarele clădirilor 
abandonate erau risipite tot felul de hârtii şi de obiecte fără 
valoare. 

loan Dalmatul îl privea pe împărat fără a îndrăzni să-i tulbure 
gândurile. Mesajul telepatic îl făcu pe basileu să-şi întoarcă faţa 
spre ilirian. 

— Dalmatule, mă înapoiez la poarta Sfântul Roman! Acolo e locul 
meu! 

— Te însoțesc, Sire! 

— De ce? Intoarce-te la ai tăi! Iliria e ţara ta, nu Bizanțul! 

— Vreau să lupt alături de tine, Sire! 

Basileul zâmbi. 

— Atunci să mergem! 

In goana lor spre poarta Sfântul Roman întâlniră alte cete de 
refugiaţi civili, care alergau în dezordine spre centrul oraşului. 

— De unde veniţi? întrebă împăratul pe un bătrân care păşea 
anevoie sprijinindu-se într-un toiag. 


— 315 — 


— Pe turnurile porţii Rhegion flutură drapelele turcilor. Lumea 
fuge ca să nu se afle în calea duşmanului când acesta va năvăli în 
oraş. Am auzit că şi la poarta Sfântul Roman turcii au răzbit în 
Constantinopole şi că... 

Basileul nu mai aşteptă restul cuvintelor bătrânului. Plecă în 
galop mai departe. Îi reveni în minte un dicton militar: „Câştigă 
războiul armata care rezistă cu un minut mai mult decât armata 
adversă”. Puterea romeilor de a ţine piept inamicului se curmase 
prea devreme. Dar acum era inutil să mai cugete asupra cauzelor 
înfrângerii. Şi dinspre poarta Sfântul Roman se scurgeau şuvoaie de 
refugiaţi civili şi militari. Un vânt de panică sufla asupra lor. 

— Fugiţi! Fugiţi! strigau. Ai noştri au fost daţi peste cap! Fugiţi! 
Turcii fac prăpăd! Vai de noi, vai de noi! 

Făcându-şi cu greu loc prin mulţimea înspăimântată, basileul 
ajunse la poarta Sfântul Roman. Pe sub arcadele ei se scurgeau 
şiroi, ca sângele dintr-o rană deschisă, dezertori care-şi aruncau 
armele. Nici nu mai ţineau seamă de prezenţa împăratului. 

Constantinos descălecă, îşi scoase de pe deget inelul cu sigiliul 
imperial şi făcu semn ţine-calului să se apropie. 

— la inelul acesta şi aleargă la căpitanul loan, căpetenia 
românilor! ÎI cunoşti, nu-i aşa? 

— II cunosc, Majestate! 

— Ştii unde să-l găseşti? 

— Pe zidurile dinspre Cornul de Aur. 

— Să-i dai inelul şi să-i spui că e de la mine pentru Vodă 
Vladislav! la armăsarul meu, căci e mai iute, şi fugi! 

Ţine-calul execută porunca. 

Basileul străbătu poarta cu canaturi date de perete fără să ia în 
seamă pe fugarii care-l îmbrânceau şi ieşi pe culoarul din faţa 
zidului interior. Acolo bătălia continua cu îndârjire. Palisadele care 
înlocuiau zidul exterior năruit pe mari întinderi fuseseră la rândul 
lor dărâmate. Masele de osmanlâi executau o presiune formidabilă 
asupra subţirelui baraj de creştini, care erau pe punctul de a fi 
debordaţi. 

Căpitanul de Brienne, Don Francisco de Toledo şi Theophilos 
Paleologos se aflau la posturile lor şi se băteau umăr la umăr cu 
soldaţii din garda imperială care mai rezistau încă. 

Impăratul se avântă în luptă animat de acea paroxistică 
voluptate a morţii care-i determină pe războinici să nu dea cu un 
pas înapoi în faţa unui inamic de o sută de ori mai puternic, deşi 


— 316 — 


ştiu că îi aşteaptă pieirea. Învârtejindu-şi sabia, se năpusti asupra 
osmanlâilor. Sângele turcilor ucişi de mâna lui îl împroşca, 
mânjindu-i obrajii, scutul, armura. Theophilos Paleologos şi Don 
Francisco de Toledo, însufleţiţi de exemplul lui, îl încadrară, 
înfigându-se ca un pinten în frontul turcesc. Pe chipul transfigurat al 
lui Theophilos Paleologos se scurgeau şiroaie de lacrimi, în vreme 
ce braţul său lovea nimicitor pe duşmanii ieşiţi în cale. Don 
Francisco de Toledo ucidea cuprins de o exaltare mistică. Trei 
oameni - împăratul şi cei doi principi - rămaseră ca o insulă izolată 
în mijlocul unei mări pline de vârtejuri. Don Francisco surâdea 
morţii. O moarte cu chip de o frumuseţe stranie, cu veşminte albe, 
incandescente, ca şi zorile ce se ridicau la orizont. Il mai văzu o 
dată pe împărat, care-şi deschidea drum înainte, făcând pârtie 
sângerie cu sabia lui înaripată. Dar la un moment dat sabia se 
frânse. Basileul dispăru, copleşit de avalanşa de oameni. Pieri din 
preajma lui şi Theophilos Paleologos, străpuns de zeci de hangere. 

— Sire! Sire! Aşteaptă-mă, Sire! strigă Don Francisco de Toledo, 
făcându-şi cu spada loc printre turci. 

O lumină orbitoare îl învălui într-un fel de crisalidă bizară, dar 
atât de prietenoasă, amortizând vuietul din jur, izolându-l de 
vrăjmaşi, lăsându-l singur în faţa eternității. 

— Aşteaptă-mă, Sire! bâigui. Aşteaptă... 

Căzu în genunchi... 

Lumina se stinse. O beznă caldă, ocrotitoare, îl înfăşură, 
scufundându-l în neant... 

Căpitanul Reynaud de Brienne - soldat de carieră - dispreţuia 
actele de bravură gratuite. După ce ienicerii luaseră cu asalt ruinele 
zidurilor exterioare şi se revărsaseră în peribol, masacrându-i pe 
romeii surprinşi acolo, se retrăsese pe una din breşele zidurilor 
interioare, unde avea de gând să reziste atât cât va fi posibil 
atacurilor turceşti. 

Ştiuse de la începutul asediului că situaţia romeilor era foarte 
grea. Sperase totuşi - prin absurd - că un complex favorabil de 
împrejurări îi va ajuta să respingă atacul otomanilor, astfel încât 
Constantinopolele să supravieţuiască şi acestei crize, aşa cum 
supravieţuise de-a lungul unui mileniu şi altor crize, poate mai 
acute. Dacă operaţiile militare din primele faze ale asediului 
păruseră a-i justifica speranţele, ultimul atac i le năruise definitiv. 
Bizantinii fuseseră urmăriţi de un ghinion feroce. Ploaia torențială 
din ajun muiase valurile de pământ ce acopereau breşele; strania 


— 317 — 


păţanie de la Kerkoporta şi rănirea lui Giustiniani contribuiseră spre 
a zădărnici eforturile apărării creştine, atât de eficace până atunci. 

De sus, de pe breşe, de Brienne asistase cu inima strânsă la 
scena morţii împăratului, pentru salvarea căruia nu putuse ridica un 
deget. Tot de acolo îi văzuse pe osmanlâi invadând zidurile din 
sectoarele alăturate, pe care abia mai rezistau grupuri răzlețe de 
creştini împresuraţi. Trupele de gardă de sub comanda sa, reduse 
la vreo cincizeci de oameni, ar mai fi putut ţine piept maximum un 
sfert de ceas. Printr-o stranie ironie a sorții, singurul ofiţer care 
supravieţuise şi îi ţinea companie în aceste clipe supreme era 
rivalul său, Leandru Comnen. Datoria lui de comandant şi de soldat 
îi impunea să rămână pe poziţie până la urmă, potrivit consemnului 
şi ordinelor primite. Dar de la cine mai putea primi acum ordine? 
Impăratul - simbolul viu al autorităţii imperiale - pierise. Nimeni nu 
se ridicase spre a-i lua locul, înaltul comandament militar bizantin 
se destrămase. Chiar dacă generalul Chrisogeorghis şi adjuncţii săi 
mai rezistau în câteva pungi - care nu vor întârzia să fie lichidate - 
noţiunile de ordine, de disciplină, de respect al jurământului militar 
deveniseră lipsite de orice conţinut, căci nu mai avea cine să 
vegheze la aplicarea lor. 

De Brienne rămăsese printre ultimii apărători ai 
Constantinopolelui creştin. Va sfârşi fie murind cu sabia în mână, fie 
predându-se învingătorilor. Prima variantă nu-i surâdea. Era încă 
tânăr, iar viaţa merita a fi trăită. A doua variantă era şi mai 
repulsivă. Nu avea de gând să aştepte a fi spânzurat sau tras în 
țeapă, aşa cum îşi încheiaseră existenţa atâţia prizonieri ai 
osmanlâilor, şi cu atât mai mult să-şi amărască anii pe care-i va 
mai avea de trăit trăgând la rame pe vreo galeră a sultanului. Nu-i 
rămânea decât să se facă nevăzut. 

Turnul din dreapta breşei pe care se afla acum era legat 
printr-un lanţ de galerii subterane de o cisternă din cartierul 
Blachernelor, care asigura alimentarea cu apă a trupelor amplasate 
pe zona centrală a fortificațiilor. Folosindu-se de această reţea 
subpământeană, putea ieşi la suprafaţă undeva în centrul oraşului. 
De acolo se va strecura până în port şi va încerca să se îmbarce pe 
vreuna din navele genoveze sau venețiene care vor ridica ancora 
spre a se refugia în larg. 

Profită de o scurtă acalmie în desfăşurarea luptei spre a se 
adresa oamenilor săi: 

— Soldaţi, atenţie la mine! strigă, aruncând o privire circulară 


— 318 — 


asupra lor. 

Palizi, istoviţi, acoperiţi de răni şi mânjiţi de sânge, ostașii arătau 
ca nişte fantome. 

— Din clipa aceasta, le vorbi căpitanul, misiunea voastră s-a 
încheiat! Sunteţi liberi să plecaţi oriunde! Eu am de gând să mă 
refugiez în tunelurile subterane. Cine vrea să mă urmeze nu are 
decât! Cei care au soluţii mai bune sunt liberi să le adopte! 

— Eu rămân pe poziţie! anunţă cu hotărâre Leandru Comnen. 

De Brienne îl privi zâmbind ironic. 

— Te felicit pentru bravura dumitale! Te previn însă că te expui 
unei primejdii inutile! Pentru salvarea acestui oraş nu se mai poate 
face nimic! 

Câţiva soldaţi romei se grupară în jurul lui Leandru. 

— Rămânem şi noi! 

De Brienne nu se mai osteni să le răspundă. Intră în turn printr-o 
spărtură a zidului şi porni în jos pe o scară în spirală. Cei mai mulţi 
soldaţi se consultară din ochi, apoi îl urmară. Pe drum îşi aruncară 
arcurile, lăncile, praştiile, arbaletele, păstrând doar săbiile şi 
pumnalele necesare în eventualitatea unei lupte corp la corp. După 
ce ajunse la nivelul cel mai de jos al turnului, de Brienne ridică un 
chepeng metalic care deschidea drumul până la cisterna subterană. 

— Ultimul care va cobori după mine să tragă chepengul şi să-l 
zăvorască pe dinăuntru! porunci soldaţilor care-l urmau. Turcii au 
altceva mai bun de făcut decât să se ia după noi. 

Desprinse una din torţele aprinse înfipte în suporturi de fier şi se 
lăsă în jos pe scara îngustă cu trepte de piatră tocite care duceau în 
adâncurile pământului. La un moment dat, ropotul de paşi ai 
soldaţilor fu acoperit de zgomotul metalic al chepengului trântit, 
după care se auzi clănţănitul zăvoarelor. „Moartea ne-a acordat o 
păsuire”, reflectă de Brienne. 

In tunel domnea o umezeală rece, care făcu să-i îngheţe pe 
spinare cămaşa udă de transpiraţie. Pe pereţii de piatră se 
scurgeau firişoare de apă tulbure. Panta coridorului se accentua. 
Din când în când, francezul se oprea spre a mai răsufla, căci 
oboseala începuse să se facă resimţită. Uneori tunelul se bifurca. 
Atunci lăsa instinctul să-l orienteze. 

După o cotitură a tunelului se pomeniră în pragul unei încăperi 
imense. Tavanul, pierdut în întuneric, era susţinut de şiruri de 
coloane cu picioarele cufundate în apă. De Brienne îşi dădu seama 
că ajunsese într-una din acele uriaşe cisterne despre care auzise 


— 319 — 


adeseori vorbindu-se. Nu avusese însă niciodată curiozitatea să 
vadă cum arată în realitate. Păşiră pe un fel de brână îngustă, 
construită de-a lungul peretelui cisternei, până ce li se deschise în 
faţă gura neagră a unui alt tunel. De Brienne se întrebă cum vor 
ieşi din acest labirint. 

De câte ori drumul se bifurca, alegea tunelul cu pantă 
coborâtoare, socotind că numai în acest chip putea ajunge în 
partea dinspre mare a oraşului. La un moment dat culoarul se 
termină într-o încăpere cu pereţi circulari de piatră, în tavanul 
căreia se deschidea o galerie verticală - un adevărat puț - cu trepte 
de fier ruginite înfipte în zidul năpădit de umezeală. Pentru a ieşi la 
lumină, era limpede că trebuiau să se folosească de această cale. 
De Brienne şi oamenii lui începură urcuşul. Ajunseră astfel la un 
chepeng metalic ce acoperea puţul. 

„Dacă-l voi ridica, se întrebă cu emoție căpitanul, nu ne vom 
pomeni în vreun cartier ocupat deja de turci?” Dar acum nu mai 
putea da înapoi. Impinse capacul metalic şi scoase capul afară. 
incepuse să se lumineze de zi. Oameni de toate vârstele, cu tot 
felul de boccele în spinare, alergau care încotro. De Brienne ieşi din 
puț, urmat de soldaţii săi. Lumea de pe stradă, închipuindu-şi că 
are de a face cu nişte turci, care irupseseră dintr-o galerie 
subterană, o luă la fugă înspăimântată. Romeii se mai liniştiră doar 
când văzură că militarii purtau uniforma bizantină. 

Uitându-se în jur, de Brienne recunoscu împrejurimile portului 
Bucoleon dinspre Marea de Marmara. Bucoleonul nu-l interesa, 
fiindcă navele care ar fi putut servi la o eventuală evadare din 
Constantinopole se aflau concentrate în portul Prosforian de pe 
ţărmul Cornului de Aur. 

Cei mai mulţi dintre soldaţi se grăbiră să plece pe la căminele 
lor. Câţiva rămaseră în preajma căpitanului. De Brienne îi privi cu 
simpatie, dar şi cu milă. Oamenii aceştia se deprinseseră într-atât a 
fi comandati, încât îşi pierduseră orice spirit de iniţiativă. 

— Să mergem spre portul Prosforian! le spuse. Poate izbutim să 
ne îmbarcăm pe vreo navă venețiană. 

Ostaşii îl urmară cu supunere. Aveau în ofiţerul acesta o 
încredere oarbă. Graţie lui - erau convinşi - îşi vor găsi salvarea... 

La Kerkoporta, fraţii Troilo şi Paolo Bocchiardi erau pe punctul de 
a fi împresuraţi de turci. Antonio cu oamenii lui nu fuseseră în stare 
să zăvorască poarta pe care osmanlâii se revărsau irezistibil. Dacă 
nu vor profita de semiobscuritatea care mai domnea încă - îşi zise 


— 320 — 


Paolo - vor pierde orice şansă de a mai scăpa. Hotărârea de a-şi 
abandona poziţia încredinţată de împărat îl durea sufleteşte, dar îşi 
dădea seama că o continuare a rezistenţei ar fi fost nu numai 
zadarnică, ci şi nebunească. Ajutoarele aşteptate nu-şi făcuseră 
apariţia şi nici nu era de presupus că şi-o vor mai face vreodată. 

Paolo îşi strigă fraţii: 

— Incetaţi lupta şi plecaţi! Cu cei nouă oameni care mi-au mai 
rămas, am să vă acopăr retragerea! 

— Nu se poate! protestă Antonio. Ar însemna să mergi la 
sinucidere! 

— Dacă plecaţi acum, tot mai aveţi o şansă! stărui Paolo. 
Străduiţi-vă să ajungeţi la portul Prosforian! Ce Dumnezeu, veţi găsi 
acolo vreun mijloc spre a trece în Galata! Hai, nu vă mai tocmiţi! 
Mă aşteptaţi pe chei un sfert de ceas! Dacă la sfârşitul acestui 
interval nu v-am ajuns din urmă, îmbarcaţi-vă! Şi acum luaţi-o din 
loc! Nu mai aveţi o clipă de pierdut! 

Troilo şi Antonio se învoiră să plece. Acoperiţi de Paolo, o luară 
pe lângă ziduri, spre piaţa Blachernelor, pe care o ocoliră. Se 
afundară într-o încâlceală de străzi şi străduţe pe care le cunoşteau 
bine, căci oraşul acesta devenise demult pentru ei o a doua patrie. 

Mergeau în pas alergător, întretăindu-se cu tot felul de 
constantinopolitani năuciţi de spaimă. Vestea străpungerii liniei de 
apărare creştine se răspândise cu iuţeală. Bărbaţi, femei, copii, 
purtând tot soiul de obiecte, majoritatea inutile, fugeau în neştire. 
Bătrâne pe care nu le mai ajutau picioarele se trântiseră la pământ 
şi boceau făcând metanii. In pragul intrării unei case dărăpănate, 
un moşneag stătea nemişcat, sprijinindu-se într-un toiag. Vântul îi 
răsfira barba albă. 

„Suntem nişte dezertori! cugeta Troilo. Acum alergăm să ne 
salvăm pielea! Mi-e scârbă de mine!” Fugea însă fără să se 
oprească, fiindcă instinctul de conservare era în clipa aceea mai 
puternic decât simţul onoarei. li revenea în minte chipul fratelui său 
Paolo. Paolo era un om adevărat. Ştia că va muri, dar nu se temea 
de moarte. Se jertfise pentru fraţii lui şi pentru cei câţiva soldaţi ai 
lor care supravieţuiseră măcelului. 

Antonio îşi simţea picioarele grele, fiindcă oboseala începuse să-l 
răpună. Alerga însă cu disperare, căci orice întârziere le putea fi 
fatală. 

Când ajunseră în portul Prosforian de la poalele Acropolei, îi ului 
mulţimea îmbulzită pe cheiuri. Prin mii de glasuri, refugiații 


— 321 — 


implorau să fie luaţi pe bordul navelor genoveze şi venețiene care 
se pregăteau febril de plecare. Se ofereau sume fabuloase şi 
bijuterii cu pumnul pentru un loc pe punte. Concurența era atât de 
aprigă, încât nenorociţii se îmbrânceau, se loveau, se sfâşiau, spre 
a ajunge primii la pasarele. 

In demenţialul furnicar de oameni, Troilo avu norocul să 
întâlnească doi barcagii care făcuseră adeseori transporturi pentru 
vestita Casă Bocchiardi. Barcagiii conveniră să-i treacă în Galata. 

— Grăbiţi-vă! îi îndemnă cel mai bătrân dintre barcagii. Navele 
turceşti se apropie de port. Dacă mai întârziem un minut, ne prind 
aici şi ne jugănesc! 

Antonio şi Troilo se priviră în ochi, întrebându-se fără vorbe: „Ce 
facem cu Paolo? Il mai aşteptăm?” 

Barcagiul le observă ezitarea. 

— Dacă nu mergeţi în clipa asta, vă lăsăm aici! Slavă Domnului, 
muşteriii nu ne lipsesc! 

Cei doi fraţi se uitară la cei câţiva oameni care-i urmaseră până 
în port. Gâfâiau şi erau atât de istoviţi, încât abia se mai ţineau pe 
picioare. Şi faţă de ei aveau îndatoriri. 

— Ne îmbarcăm! vorbi Troilo barcagiilor. 

— Bun! răspunse bătrânul barcagiu, ridicându-şi cu mulţumire 
sprâncenele cenuşii lăsate ca nişte minuscule perdele asupra 
ochilor apoşi. Ne fofilăm pe lângă far. Acolo e cimitirul de nave 
scoase la reformă. Turcii n-au ce să jefuiască acolo, aşa că vom 
trece neobservaţi... 

Zâmbind cu duioşie, Theodora Cantacuzino se uită la Rinio şi 
Hera, cele două fetiţe care dormeau în pătuţurile lor aurite, fără ca 
dangătele clopotelor să le tulbure somnul. Încă de la începutul 
asediului, nevinovata lor existenţă se depăna ca şi când nimic rău 
nu s-ar fi întâmplat dincolo de zidurile palatului care le adăpostea. 

Theodora Cantacuzino trecu la fereastră, dădu la o parte 
perdelele grele de catifea, şi de acolo, de la etaj, privi lumea care 
alerga năucă în josul străzii, cărând boccele şi luminându-şi cu torţe 
aprinse drumul. Bubuiturile tunurilor încetaseră, în schimb se auzea 
dinspre fortificaţii un vuiet surd, ca şi când s-ar fi rupt nişte 
zăgazuri, lăsând apele să se reverse cu furie la vale. 

instinctele atavice, care se trezesc la oamenii civilizaţi în clipele 
de mare cumpănă, o făcură să presimtă nenorocirea. Deşi nu 
primise nicio veste de la soţul ei, care plecase de cu seară pe 
ziduri, ştia că ireparabilul se produsese. Incercă să-şi stăpânească 


— 322 — 


nervii. Poate că imaginaţia ei o luase razna. 

Se îndreptă spre uşa care răspundea în vestibul. O deschise şi îşi 
aruncă privirile în încăperea luminată discret de câteva lumânări 
înfipte într-un sfeşnic aşezat pe o masă. Uşile vestibulului erau date 
de perete, lăsând să se vadă un şir de săli pe jumătate cufundate în 
întuneric. 

— Pulcheria! chemă cu voce scăzută, spre a nu le trezi pe fetiţe. 
Pulcheria! 

Nu primi niciun răspuns. Apelul ei se pierdu în şiragul de încăperi 
pustii. Pulcheria ar fi trebuit să se afle în vestibul. Rostul ei era să 
vegheze la uşa dormitorului fetiţelor de la lăsatul serii şi până în 
zori. „S-a întâmplat ceva grav, îşi zise Theodora, de vreme ce nici 
slugile nu-şi mai fac datoria!” 

Cobori până la parter. Pretutindeni uşile erau lăsate vraişte. 
Zorile prinseseră să aştearnă peste vitralii lumina lor palidă, 
cenuşie. Şi uşile dinspre stradă erau deschise. Theodora ieşi afară 
şi cobori treptele scării monumentale până la oamenii care alergau 
purtând tot felul de baloturi, sau împingând cărucioare încărcate cu 
cele mai heteroclite lucruri casnice. Din rândurile lor ţâşneau 
strigăte, vaiete, blesteme, hohote de plâns. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Theodora pe o bătrână care se 
oprise spre a-şi mai trage răsuflarea. 

— Ce să fie, măiculiţă! N-ai auzit? Au intrat turcii în oraş, bătu-i- 
ar Dumnezeu să-i bată! 

Bătrâna clătină din cap, vorbindu-şi singură, şi porni mai 
departe, şchiopătând. 

Theodora rămase uimită de liniştea cu care primise această 
veste. O aşteptase, era pregătită sufleteşte şi o accepta ca pe un 
fapt normal. Se uita la oamenii care fugeau, încercând un 
simţământ de detaşare, ca şi când ar fi fost străină de această 
zarvă. Le întoarse spatele şi urcă încet treptele de piatră. Era 
calmă. Turcii nu se vor atinge nici de ea şi nici de fetiţe. De acord 
cu soţul ei, îşi luase măsuri de prevedere. Pătrunse în palat şi 
închise pe dinăuntru uşile de la intrare. După ce le zăvori, păşi uşor 
pe scara care ducea la etaj. Traversă încăperile pustii fără să se 
grăbească. Tumultul de afară se auzea în surdină. Ajunsă în camera 
fetiţelor, le trezi din somn, sărutându-le pe frunte. 

— Trebuie să vă îmbrăcaţi! Plecăm într-o călătorie lungă şi 
frumoasă! 

Fetiţele scânciră, frecându-şi cu pumnii lor mici ochii înceţoşaţi 


— 323 — 


de somn. Nu erau deprinse cu orele atât de matinale. Theodora le 
scoase pe rând cămăşuţele, apoi le îmbrăcă pe îndelete cu 
rochiţele lor cele mai drăguţe. 

— De ce plecăm atât de devreme? întrebă Hera, în vreme ce 
Theodora o încălţa. 

— Vreau să vă arăt răsăritul soarelui. Aţi văzut vreodată răsăritul 
soarelui? 

— Nu! răspunseră amândouă fetiţele. 

— Este tot ce poate fi mai frumos! 

După ce le îmbrăcă, le privi cu dragoste. 

— Inainte de plecare, să bem câte un sirop răcoritor! Dulce ca 
mierea! 

In vreme ce fetiţele trecură la fereastră, atrase de priveliştea 
mulţimii care se perinda gălăgioasă prin faţa palatului, Theodora 
intră în camera alăturată. Dintr-un dulap italienesc încrustat cu 
fildeş scoase un pacheţel cu un praf incolor. Deşertă pacheţelul în 
trei pahare, având grijă să dozeze praful în doze egale. Deasupra 
turnă sirop. Amestecă bine conţinutul, până ce praful se topi. Aşeză 
paharele pe o tavă şi se înapoie cu ele în camera copilelor. 

— Unde merge lumea asta multă? întrebă Rinio, căscând 
somnoroasă. 

— Merge, ca şi noi, să vadă răsăritul! Astăzi e sărbătoare mare! 
Haide, beţi siropul, ca să putem pleca! 

Cuminţi, fetiţele luară paharele în mână. Theodora simţi că i se 
sfâşie inima. Săvârşea cu bună-ştiinţă o crimă. Fu ispitită să smulgă 
paharele şi să le zdrobească pe pardoseală. Dar vacarmul de afară 
îi reaminti hotărârea pe care o luase împreună cu Demetrios. 

Hera duse paharul la gură, gustă băutura şi făcu o strâmbătură. 

— Amară mai e! 

— Migdalele îi dau puţină amărăciune, în schimb are un parfum... 

Incercă să le surâdă, dar nu reuşi decât să facă o schimă 
grotescă. In vreme ce fetiţele beau siropul, Theodora avu senzaţia 
că gheare nevăzute o sugrumau, tăindu-i respiraţia. „Le ucid, dar 
este spre binele lor!” 

— Tu nu bei? întrebă Rinio după ce goli paharul. 

— Cum să nu! replică Theodora, sorbind până la fund lichidul 
amărui. 

O ameţeală uşoară o făcu să se sprijine de masă. Se uită la 
fetiţe. Otrava acţiona mai repede asupra organismelor lor 
plăpânde. O paloare ciudată le goli obrajii de tot sângele. Picături 


E 


de sudoare le apărură pe gât, pe frunte, pe bărbie. 

— S-a făcut întuneric! gemu Hera, întinzând braţele, ca şi când 
ar fi bâjbâit prin beznă. 

Capul i se lăsă pe piept, de parcă i s-ar fi muiat şira spinării. Făcu 
un pas şi se prăvăli la pământ. Rinio avu o agonie mai lungă şi mai 
grea. Căzută pe spate, cu ochii sticloşi, pe jumătate deschişi, 
tresărea, zbuciumată de convulsiuni care-i zguduiau corpul firav. 

Theodora îngenunche lângă trupurile lor. Mângâie fruntea 
asudată a primei fetiţe şi mâinile învineţite ale celeilalte, până ce 
resimţi o slăbiciune stranie. O podidi o transpiraţie rece şi un frig 
pătrunzător o făcu să se înfioare. Respirația i se îngreuna şi 
imaginile prinseră să se înceţoşeze, să se întunece. Un fir de salivă 
îi apăru în colţul buzelor. Deschise gura, căutând aer. Se sufoca. O 
înconjura bezna. intinse braţele şi se prăbuşi într-un abis negru, 
fără sfârşit... 

Bailul Girolamo Minotto şi puţinii venețieni de sub comanda sa 
rămaşi în viaţă se băteau împotriva unui zid de ieniceri care se 
strângea inexorabil. Spada bailului, lovită lateral de o ghioagă, se 
frânse. Inconjurat de duşmani, care-l izolaseră treptat de venețienii 
lui, căută din ochi o armă printre cadavrele din jur. Se aplecă după 
un iatagan căzut lângă un turc mort, dar în aceeaşi clipă se simţi 
înşfăcat şi imobilizat de nişte braţe vânjoase. Se zbătu cu disperare 
fără a se putea elibera din strânsoarea ca de menghină. Pentru el 
marea bătălie se terminase... 

Ofiţeri turci, cu armele şi veşmintele maculate de noroi şi de 
sânge, soseau din diverse puncte ale frontului, spre a raporta 
tânărului padişah progresele realizate de trupele otomane în 
înaintarea lor. Se prosternau la picioarele lui şi rosteau pe rând, cu 
nestăpânită bucurie şi fală: 

— Inălţimea Ta, trupele de ieniceri comandate de marele vizir 
Khalil-Paşa au spart apărarea ghiaurilor la poarta Sfântul Roman şi 
au pătruns adânc în cartierul Mesoteichion! 

— Mărite Stăpâne, trupele de spahii ale preaplecatului tău rob 
Karagea-Paşa, sprijinite de ieniceri, au sfărâmat unităţile creştine 
de la Kerkoporta, şi după ce au răzbit în Constantinopole, au ocupat 
cartierul Hebdomon. Palatul Blachernelor este înconjurat de trupele 
noastre! 

— Ilnălţate Doamne, regimentele umilului tău supus Işak-Paşa au 
dat peste cap trupele creştine care apărau Poarta de Aur. 
Companiile de vârf au răzbătut adânc în cartierul Deuteron. Ghiaurii 


— 325 — 


au fost măcelăriți până la unul. Demetrios Cantacuzino, locţiitorul 
marelui logotet, a căzut în luptă, secerat de săbiile noastre! 

— Preaputernice Stăpâne, regimentele de ieniceri ale sclavului 
tău Aga Reşat Nuri, după ce au luat cu asalt zidurile Theodosiene, 
înaintează de-a lungul râului Lycus spre centrul Constantinopolelui! 

— Înălţimea Ta, divizioanele de gardă au cucerit poarta militară 
numărul patru şi poarta Rhegion. În avântul lor, au străpuns şi au 
depăşit străvechile ziduri ale lui Constantin! 

— Neînfricate Stăpâne, bailul Girolamo Minotto a căzut prizonier 
în mâinile noastre! 

Chipul padişahului se lumină. 

— Pentru capturarea câinelui venețian am să vă răsplătesc după 
merit! Dar celui care-mi va aduce capul împăratului Constantinos 
mă leg în faţa lui Allah să-l ridic pe culmi nevisate!... 

Prinţul Orkhan, din neamul imperial al lui Osman, de mulţi ani 
oaspete al Bizanțului, află ştirea spargerii apărării creştine în vreme 
ce dirija lupta turcilor rămaşi credincioşi lui împotriva unităţilor 
navale ale lui Hamza-Paşa, care încercase fără succes să debarce 
trupe în portul Eleutherios. g 

Chemă pe Bekir Halit, locotenentul şi omul său de încredere. În 
acompaniamentul tunurilor de pe navele otomane ce băteau 
năprasnic în ziduri, îl luă deoparte şi îi vorbi tainic: 

— Bekir, zarurile s-au întors contra noastră. Acum trebuie să 
dăm socoteală pentru trecut. Ar fi fost preferabil să cădem în luptă, 
dar Allah ne-a ferit de o astfel de moarte. Să nădăjduim că nu a 
hotărât să ne sfârşim viaţa atârnând în ştreang. Acum ce facem? 

Aştepta un sfat din partea înţeleptului şi inventivului Bekir, care 
îşi legase soarta de alui. 

— Nu ne rămâne, Luminate Stăpâne, decât să ne lepădăm 
veşmintele turceşti şi să ne dăm drept creştini. Amândoi ştim bine 
greceşte, aşa că nu ne va fi greu să înşelăm vigilenţa neruşinatelor 
slugi ale lui Mehmed. Am putea pretinde că suntem doi călugări 
inofensivi prinşi în Constantinopole de vârtejul războiului. 

Soluţia era riscantă, dar trebuiau să facă o încercare. 

Prinţul Orkhan era tras la faţă, avea ochi de animal hăituit, iar 
mâinile îi tremurau. Îi tremurau din cauza oboselii sau a fricii? se 
întrebă Bekir cu ascuns dispreţ faţă de vizibilele semne de 
slăbiciune ale stăpânului său. 

— Crezi că are să meargă? întrebă Orkhan cu îndoială. 

— Oamenii tăi, Inălţate Stăpâne, n-au să te trădeze. Şi-au 


— 326 — 


dovedit până acum credinţa împărtăşindu-ţi exilul. Bekir zâmbi 
şiret, apoi îşi apropie gura de urechea prinţului: M-am pregătit din 
timp şi pentru această eventualitate. Am veşminte de ghiauri în 
camera mea. Nu-ţi rămâne decât să le îmbraci, Stăpâne. Am să-ţi 
cănesc părul şi am să-ţi scurtez barba, după moda creştină. 

— Să-mi scurtez barba? se scandaliză Orkhan. Mai mare ruşinea! 

— Vrei să fii recunoscut, Luminate? Oamenii lui Mehmed te vor 
căuta şi în gaură de şarpe. 

Prinţul îşi încleşta şi îşi descleştă nervos degetele subţiri ca nişte 
gheare de pasăre. g 

— Fie, Bekir! Am să fac aşa cum spui tu! Işi trecu mâna peste 
ochi, într-un gest care-i trăda iarăşi oboseala şi deznădejdea: N-am 
crezut că voi ajunge să-mi ascund numele şi credinţa, spre a-mi 
salva pielea! Ai să crezi, Bekir, că sunt lipsit de demnitate. 

— Lasă scrupulele, Stăpâne! Faci totul numai de formă! 

Dinspre cartierele de nord ale oraşului se ridica un vuiet 
nedefinit, din care se desprindeau doar ropote de tobe. 

— Turcii! exclamă Bekir. Să ne schimbăm hainele! Repede! Nu 
mai avem timp de pierdut! 

Il apucă de braţ pe Orkhan, care amuţise, şi îl împinse spre scara 
din interiorul turnului. 

— Imbrăcămintea este într-o ladă! îi vorbi, în vreme ce coborau 
treptele în spirală. De acum înainte, Stăpâne, te vei numi Spiros, iar 
eu voi răspunde la numele de Sarbolos... 

Marele vizir Khalil, călare pe armăsarul său, stătea pe un 
mamelon în faţa porţii Sfântul Roman şi se uita cu amărăciune 
ascunsă la regimentele de ieniceri şi de spahii care se revărsau în 
oraş prin cele trei spărturi deschise în zidurile de apărare ale 
Constantinopolelui. Işi condusese trupele la victorie, dar ştia prea 
bine că succesul acesta avea să-l coste viaţa... 

Suat, tătarul coborât de pe platourile Pamirului, umblase în 
lungul şi în latul Asiei Răsăritene mai înainte de a se înrola în 
rândurile armatei otomane. Într-o vreme îşi rostise rugăciunile în 
umbra cupolei de deasupra mormântului lui Timur Lenk, apoi 
jefuise caravane şi turme în Bukhara. Mai târziu se bătuse cu 
circazienii şi cu soldaţii împăratului din Trebizonda. Străbătuse 
câmpiile ducatului Moscovei şi munţii Armeniei, făcând comerţ cu 
cai de furat, şi în toate aceste peregrinări trimisese la dreapta 
Tatălui Ceresc mulţi ghiauri, dar şi mulţi musulmani, fără alegere. 
Ordia de başibuzuci din care făcea parte şi Suat fusese înjumătăţită 


— 327 — 


în bătăliile de sub zidurile Constantinopolelui. 

După ce ienicerii rupseseră lanţul apărării creştine şi răzbiseră în 
oraş, Suat şi başibuzucii din ordia lui se repeziseră pe urmele 
învingătorilor, răspândindu-se lacomi pe străzile oraşului cucerit. 
Răcnind, însetaţi de jaf, de răzbunare şi de luxură, începură să 
spargă uşile zăvorâte ale caselor, să vâneze pe romei, să ucidă, să 
violeze, să fure tot felul de obiecte. Se grăbeau, fiindcă alţi 
osmanlâi îi împingeau de la spate, dornici şi ei să-şi umple tolbele. 

Suat, cu o torţă aprinsă în mâna stângă, iar în dreapta cu 
iataganul mânjit de sânge, alerga în fruntea unei bande de 
başibuzuci cuprinşi de frenezia distrugerii. Cocioabelor le dădea 
foc. Spărgea însă cu piciorul uşile caselor mai arătoase şi, după ce 
năvălea în mijlocul romeilor terorizaţi, se punea pe treabă. Trecea 
prin tăişul săbiei pe bărbaţii care încercau să i se împotrivească, îi 
lega de mâini pe cei paralizaţi de spaimă, se năpustea asupra 
fetelor şi, după ce o alegea pe cea mai frumoasă, o încăleca acolo, 
pe podea, sub ochii măriţi de groază şi de durere ai părinţilor şi 
rudelor ei, iar după ce termina, însoţit de hohotele de râs şi de 
îndemnurile zbierate ale celorlalţi başibuzuci, îi îmbia să-şi facă pe 
rând poftele. 

Innebuniţi de bătălia sângeroasă care abia se sfârşise, unii turci 
îşi puseseră în gând să nimicească oraşul care le rezistase cu atâta 
înverşunare două luni încheiate. Suat era mai practic. După ce îşi 
potoli setea de trup femeiesc, începu să scotocească peste tot, 
dornic să găsească lucruri de valoare. Dezamăgit de fleacurile 
care-i căzură sub mâna, răcni către camarazii săi: 

— Ticăloşii ăştia de ghiauri au lăsat la vedere numai boarfe 
lipsite de orice preţ. Dar au ascuns banii şi giuvaerurile. Să-i punem 
la cazne până au să spună tot! Insă nu pe sărăntocii care nu au să 
ne dea decât păduchii de pe ei! Pe bogătaşii care şi-au tăinuit 
avuţiile să-i strângeţi de boaşe! 

— Cum să-i recunoşti? S-au îmbrăcat cu toţii ca nişte cerşetori! 
zbieră un başibuzuc spătos, care-şi încheia tocmai brăcinarul după 
ce batjocorise un copilandru. 

— Cum să-i recunoşti? Simplu! După grăsime, după obrajii 
rozalii, semn al îmbuibării, după palmele netede şi unghiile îngrijite! 
De acum înainte să-i lăsăm pe proşti să scotocească prin cocioabe! 
Noi să pornim în căutarea palatelor! 

ÎI îmbătau comorile pe care şi le imagina închise în tainiţele 
acestui oraş legendar, care secole de-a rândul orbise omenirea cu 


— 328 — 


strălucirea bogățiilor sale. 

— Veniţi după mine! strigă Suat. 

Entuziasmul lui era contagios. Câţiva başibuzuci care începuseră 
să-şi umple buzunarele cu tot soiul de podoabe ieftine, bătătoare la 
ochi, înţeleseră tâlcul vorbelor tătarului. li acceptară tacit 
conducerea. Erau vreo douăzeci la număr. Aruncară fleacurile cu 
care se încărcaseră până atunci şi se luară după Suat. 

leşiră în stradă şi cârmiră către centrul oraşului, deasupra căruia 
se ridicau cupolele aurite ale bisericilor şi edificiilor publice. Câteva 
clădiri ceva mai arătoase îi ispitiră, dar Suat nu le dădu răgaz. 

— Inainte! Deştepţii să vină după mine! Proştii n-au decât să 
rămână aici! 

II ascultară şi porniră mai departe. Intr-o piaţetă se întâlniră cu o 
ceată de turci încărcaţi cu potire, cădelniţe, cruci de aur, sfeşnice şi 
care împingeau de la spate o turmă de creştini - femei, fete, băieţi 
- pe care-i luaseră robi. 

Insoţitorii lui Suat şovăiră. O biserică nu prea vastă, dar luminată 
ca de sărbătoare, se înălța în faţa unei fântâni cu ghizduri de 
marmoră. Din biserică răzbătea un cor jalnic, de înmormântare. 
Voiră să se îndrepte într-acolo. 

— Lăsaţi biserica asta! Veniţi după mine! urlă Suat. 

Başibuzucii se priviră nedumeriţi, dar visurile sădite în mintea lor 
de făgăduielile tătarului fură mai puternice decât lăcomia lor de 
moment. Plecară mai departe. Se adânciră pe străzile oraşului, din 
ce în ce mai pustii, căci creştinii fugeau din calea lor, 
ascunzându-se prin toate ungherele. 

— După ei! Să-i luăm robi! răcni un başibuzuc stârnit de o ceată 
de romei care se topiră după nişte ruine. 

— Avem ceva mai bun de făcut! se împotrivi Suat. După mine! 

Ajunseră într-o stradă largă cu prăvălii multe, straşnic oblonite. 

— Aici e de noi! chiui un turc cu faţa mâncată de vărsat. 

— Nu aici! Acolo! îl contrazise Suat, arătând un palat măreț, 
durat către capătul străzii. Edificiul avea scări de marmoră, coloane 
greceşti, ferestre înalte cu grilaje auzite. Acolo! repetă, fermecat de 
splendoarea clădirii, a cărei siluetă se profila pe cerul vag luminat 
de zorile viorii... 

Senatorul Kalamides se plimba agitat de-a lungul cabinetului său 
de lucru. Se opri la una din ferestre, dădu la o parte draperiile şi se 
uită spre Marea de Marmara, ascunsă în parte de fortificațiile 
aparent neatinse. 


— 329 — 


Senatorul îşi zise că eforturile sale fuseseră încununate de 
succes. Acum, după căderea Constantinopolelui, alianţa pe care o 
încheiase cu Zaganos, vizirul armatelor, avea să-şi dea roadele. Nu 
i se făgăduise oare demnitatea de mare logotet în Bizanțul turcit? 
Işi va respecta sultanul cuvântul dat? se întrebă Kalamides, muşcat 
de îndoieli. „În câteva ceasuri voi şti la ce trebuie să mă aştept. În 
cel mai rău caz, turcii îmi vor cruța familia şi bunurile, fiindcă nu se 
poate contesta că le-am făcut mari servicii!” 

Starea lui sufletească pendula între speranţe euforice şi 
momente de deprimare. Tresări când auzi bătăi puternice în porţile 
de la intrare ale palatului. „Să fi şi venit emisarii lui Zaganos?” îşi 
zise. Porţile de bronz deschise cu violenţă răsunară, făcând să 
vuiască palatul. Senatorul îşi orândui instinctiv îmbrăcămintea şi 
părăsi palpitând cabinetul de lucru. „Să le ies în întâmpinare, 
cugetă. Să nu se spună că am întârziat să-i primesc. Chipul meu să 
oglindească bucuria în cinstea măreţei victorii a padişahului!” 

Traversă anticamera şi cobori scara care ducea la parter. 
Ajunsese pe ultima treaptă de jos, când uşile sălii în care se afla se 
deschiseră date de perete. În prag apăru o ceată de turci agitând 
iatagane, vociferând, îmbrâncind pe servitorii care încercau să-i 
oprească. Un mongol cu nas turtit, ochi oblici şi pomeţi ascuţiţi, 
care părea să le fie comandant, îl trăsni în frunte cu o măciucă pe 
majordomul care se proţăpise vitejeşte în faţa lui, culcându-l la 
pământ. 

Kalamides ridică uluit braţele. Mongolul veni spre el şi-i vorbi 
într-o limbă guturală, lătrată, pe care senatorul nu o înţelese. 
Căpetenia făcu semn cu mâna unuia dintre însoțitorii lui să se 
apropie şi îi spuse câteva cuvinte. Interpelatul le tălmăci într-o 
grecească stâlcită. 

— Duci pe noi la tezaurul tău! Dai chei la noi! Altfel ucidem la 
tine, câine! Haide, repede! 

Senatorul scoase febril din buzunarul dinăuntru al tunicii un sul 
de hârtie, pe care-l desfăşură sub ochii mongolului. _ 

— Persoana mea şi acest palat sunt puse sub protecţia Inălţimii 
Sale Padişahul! explică tălmaciului. 

Mongolul îi smulse documentul, îl făcu bucățele şi, după ce îi 
înfipse mâna în piept, începu să-l zguduie, vorbind iarăşi 
tălmaciului. Acesta se adresă senatorului: 

— Dacă nu duci pe noi la comori, eşti mort! 

Kalamides se congestionă, cuprins de o mânie subită. Nu o dată 


— 330 — 


îşi pusese viaţa în primejdie pentru turci, iar acum, drept 
mulţumire, nişte soldaţi neciopliţi veneau peste el să-l terorizeze, 
să-i omoare slujitorii. 

— leşiţi afară! urlă. Altfel, unde vă stau picioarele are să vă stea 
şi capul! Prealuminatul vizir Zaganos-Paşa este prietenul meu şi... 

Mongolul îl pocni cu garda iataganului peste gură, crăpânau-i 
falca şi făcând să-i sară dinţii din faţă. Kalamides căzu în genunchi, 
scuipând sânge. 

— Dai chei la noi! strigă tălmaciul. 

— Chei! Chei! bolborosi furios tătarul. Chei, câine! 

Erau singurele cuvinte greceşti pe care le învățase. 

Infricoşat, senatorul duse mâna la gură, făcând semn că nu 
poate vorbi. Nu ştia cum să le explice că nu mai are aur, că 
puţinele giuvaeruri rămase în posesia lui se aflau la etaj, într-o 
încăpere ferecată. Mongolul crezu că este înfruntat. Cu un icnet de 
furie, îi repezi iataganul în pântece, spintecându-i-l de la stern şi 
până la osul sacru. Kalamides rotunji neîncrezător ochii şi încercă 
instinctiv să prindă în mâini intestinele care se revărsară pe trepte. 

Ridică privirile spre mongol. 

— Tocmai acum! bâigui împleticit. Tocmai acum! 

Ochii i se împăienjeniră. Lovitura de iatagan fusese atât de 
puternică, încât îi amorţise durerea. Puterile i se scurseră ca şi apa 
care se scurge dintr-o băşică de bou spartă. Căzu cu faţa în jos. 
Unghiile lui râcâiră spasmodic lespezile de marmoră. 

— Tocmai acum! Tocmai... 

Urmat de un grup de ofiţeri, Reşat Nuri, tânărul agă al ienicerilor, 
inspecta fortificațiile dinspre uscat, cucerite de otomani. Examina 
curios meterezele, ferestruicile folosite pentru lansarea săgeţilor şi 
a diferitelor proiectile, grosimea zidurilor, dimensiunile 
platformelor, dispoziția contraforturilor. 

— Splendidă construcție! exclamă. Dacă n-am fi avut la 
dispoziție artileria, Bizanțul creştin ar mai fi supraviețuit o mie de 
ani! 

Un ofiţer de legătură cu armata lui Işak-Paşa i se înfăţişă, 
raportându-i că rezistența creştină în sectorul acestuia, deşi se mai 
manifesta sporadic în câteva puncte, putea fi socotită virtualmente 
terminată. 

—  Karagea-Paşa a fost mai vrednic, replică Reşat Nuri. 
Fortificațiile din sectorul lui au şi fost curățate de inamici. Trebuie 
totuşi să recunoaştem că ienicerii noştri au salvat situaţia, se 


— 331 — 


adresă cu mândrie subalternilor săi. lenicerii şi regimentele de 
gardă, adăugă concesiv. Dacă trupele noastre de uscat şi-au făcut 
cu prisosinţă datoria, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre 
marinarii noştri. Fortificațiile dinspre Marea de Marmara şi dinspre 
Cornul de Aur sunt încă în mâinile inamicului. Auziţi! Acolo 
canonada este încă violentă! Trist! Foarte trist! Flota militară nu ne 
face deloc cinste! 

In sectorul râului Lycus, inspectat de Reşat Nuri, luptele se 
sfârşiseră, dar hărmălaia nu încetase. Soldaţii turci, care intrau de-a 
valma în oraş, făceau o gălăgie infernală. 

Deodată, atenţia agăi fu atrasă de zgomotul unei învrăjbiri 
armate care răzbătea din afara zidurilor. Se auzeau săbii 
ciocnindu-se şi strigăte de luptă. Se uită peste creneluri în jos. 
Intr-un intrând al fortificațiilor, o mână de romei - să tot fi fost zece 
sau cincisprezece - continuau să se bată, ţinând piept unui întreg 
divizion de gardă. 

— Ghiaurii ăştia sunt eroi sau nebuni? se miră Reşat Nuri. 

— Şi una şi alta! replică Yaşal Dursun, un ofiţer cu faţă lată şi o 
gură atât de largă, încât aducea cu un bot de broască. 

—  Sinucigaşi! rosti impasibil căpitanul Samim Tarus, 
mângâindu-şi mustaţa cu colţuri răsucite fuior. Printre ei se află şi 
un ofiţer cu rang înalt, dacă ţinem seama de frumuseţea armurii pe 
care o poartă. 

Reşat Nuri şi însoțitorii lui priveau lupta cu acelaşi interes cu 
care locuitorii Romei antice urmăreau evoluţiile înfruntărilor armate 
dintre gladiatori. 

— Cum de nu izbutesc să-l ia prizonier?! exclamă Yaşal Dursun, 
iritat de incapacitatea războinicilor turci. 

— După cum se bate ghiaurul, numai moartea îl mai poate 
stăpâni! opina Samim Tarus. 

Samim Tarus nu se înşela. Sub ochii lor, generalul Chrisogeorghis 
mânuia sabia cu o înverşunare concentrată în ultimele-i pâlpâiri de 
viaţă. Îşi pierduse coiful. Ochiul lui stâng, smuls din orbită de o 
lovitură de hanger, atârna pe obraz, ţinându-se doar într-un 
cartilagiu. Cu ochiul drept încă neatins, se străduia să cuprindă în 
câmpul său vizual pe duşmanii care-l încolţiseră. Armura lui 
măiestrit cizelată era acum burduşită de şocurile puternice 
provocate de săbiile şi ghioagele duşmane. Pulpa stângă îi era 
sfâşiată până la os. Această ruină omenească găsea totuşi puterea 
să împrăştie moartea în jurul ei. Soldaţii care se luptau alături de el 


— 332 — 


cădeau unul câte unul. La un moment dat generalul rămase singur. 
Se bătea sprijinindu-se cu spatele de perete. Numai aşa se mai 
putea ţine pe picioare. Zidul acela era acum singurul lui prieten. 

— Halal războinici turci! Nu sunt în stare să vină de hac unui 
creştin pe jumătate mort! exclamă scârbit Reşat Nuri. 

Se uită în jur. Lângă creneluri văzu o grămadă de bolovani pe 
care asediaţii nu apucaseră să-i mai folosească. Făcu un semn 
ofiţerilor din preajma sa, care înţeleseră ce li se cerea. Luară 
fiecare câte un bolovan şi se aplecară peste creneluri deasupra 
generalului care se bătea dedesubt fără să moară. Dădură simultan 
drumul la blocurile de piatră, strivind sub greutatea lor şi pe 
generalul bizantin şi pe turcii care-l împresuraseră, fără a-l putea 
înfrânge. 

— Nu e păcat că am ucis şi oameni de-ai noştri? spuse căpitanul 
Yaşal Dursun. 

— Nu e păcat! răspunse cu simplitate Reşat Nuri. L-am scăpat pe 
sultan de câţiva ostaşi nevrednici!... 

instalat pe puntea  navei-amiral, Hamza-Paşa se agita, 
blestemând încercările nereuşite ale marinarilor săi de a debarca şi 
lua cu asalt fortificațiile dinspre Marea de Marmara. Ficatul îi era 
plin de venin fiindcă făgăduielile pe care şi le luase în faţa 
sultanului rămâneau nişte vorbe goale. Flota militară otomană, 
acoperită de ruşine sub comanda lui Balthoglu, nu se arăta nici 
acum mai vrednică de laudă. 

Hamza-Paşa vedea în lumina viorie a zorilor steagurile verzi ale 
Profetului înălțându-se pe rând deasupra fortificațiilor dinspre 
uscat. Zidurile dinspre mare nu puteau fi cucerite, sau marinarii lui 
erau nişte netrebnici care nu meritau decât disprețul? 

Oraşul, orânduit în amfiteatru, se desfăşura sub privirile lui ca o 
hartă vie. Işi putea da seama de fazele cotropirii oraşului după 
chipul în care clopotele îşi încetau dangătele. Mai întâi în cartierele 
limitrofe fortificațiilor, apoi gradat, în cele mai apropiate de centru. 

Abia când ienicerii atinseră zidurile dinspre Marea de Marmara, 
apărătorii creştini, prinşi între două focuri, îşi părăsiră posturile de 
luptă. Numai atunci putură şi marinarii lui să debarce şi să ia în 
stăpânire fortificațiile dinspre Studion şi Psamathia. Locuitorii din 
acele cartiere, sperând că avuţiile şi bisericile lor vor fi cruţate, 
deschiseseră de bunăvoie porţile în calea invadatorilor. Acelaşi 
lucru se repetă parţial şi în Cornul de Aur. Rămăseseră însă destule 
cuiburi de rezistenţă, în care creştinii stăruiau să se bată, sperând 


—:333 — 


într-o minune care însă nu se materializa. 

Hamza-Paşa se simţea nu numai umilit de comportarea 
marinarilor săi, dar şi îngrijorat de nemulţumirea pe care aceştia 
aveau să o provoace sultanului. Nutrea doar speranţa că padişahul, 
fericit de cucerirea oraşului, va trece cu vederea eşecurile forţelor 
navale... 

Cardinalul Isidor îşi desprinse curelele platoşei purtate peste 
veşmântul său de cleric şi, după ce şi-o scoase, o aruncă pe 
deasupra crenelurilor în golul din afara zidurilor. Se uită gânditor 
asupra oraşului în care turcii apucaseră să se reverse. In cel mult 
un sfert de ceas vor ajunge în sectorul său. 

Detaşamentul care luptase sub comanda lui se subţiase până ce 
nu mai rămăseseră în preajmă decât vreo douăzeci de oameni, şi 
aceştia puşi pe fugă. In curând, înaltul lui rang ecleziastic îl va 
apăsa mai greu decât o piatră de moară. Autorităţile imperiale 
bizantine care-i acordaseră protecţie încetaseră să mai existe. Până 
la instalarea noilor stăpâni, în Constantinopole avea să domnească 
haosul. Trebuia să profite de împrejurare spre a-şi căuta salvarea. 
Era mulţumit fiindcă îşi făcuse datoria. Deşi purta straie de cleric, 
se bătuse pe ziduri ca un soldat. 

Ultimii romei din jurul lui se topiră. Rămas singur pe ziduri, se 
miră că marinarii turci care debarcaseră pe țărm nu luau cu asalt 
fortificațiile. Apoi obţinu explicaţia. Comozi, se îndreptau în şuvoaie 
spre porţile deschise. 

Pe cardinal îl străbătură fiori de frică. Dacă turcii îl vor captura, îl 
vor spânzura cu siguranţă. Nici din partea ortodocşilor habotnici nu 
se aştepta la un tratament mai bun. Il încolţi disperarea: încotro să 
fugă? 

Cobori în oraş. Nimeri pe o stradă aproape pustie. Spre a-şi 
ascunde identitatea, trebuia să-şi lepede veşmântul violet de 
cardinal. Dar cu ce să-l schimbe? In faţa unei biserici arhipline văzu 
un cerşetor care întindea mâna cerând pomană. Calmul acestuia îl 
uimi. Se opri în dreptul lui. 

— Faceţi-vă milă de un biet bătrân! se jelui cerşetorul. 

— Tu nu fugi? îl întrebă cardinalul. 

Cerşetorul făcu o schimă. 

— Unde să fug? Sub romei sau sub turci, tot cerşetor am să 
rămân. 

Isidor se uită la propria sa robă violetă, apoi o arătă unchiaşului. 

— ţi place veşmântul acesta? îl întrebă. 


— 334 — 


Bătrânul privi suspicios mătasea moarată, care făcea ape 
luminoase. 

— Imi place! rosti cu jumătate de gură. 

— Facem schimb? îl îmbie cardinalul. iți dau roba mea şi îmi dai 
zdrenţele tale. Pe deasupra te alegi şi cu câteva monede de aur. 

Se scormoni în buzunar şi scoase un pumn de ducați, pe care-i 
întinse cerşetorului. Citi în ochii acestuia o bucurie lacomă, dar şi o 
umbră de neîncredere. 

— ţi baţi joc de mine, Luminate! 

— Nu-mi bat joc! replică Isidor. Ei, încheiem târgul? 

— ÎI încheiem, Luminate! 

Îşi schimbară hainele acolo, pe treptele bisericii. Câteva 
momente mai târziu, cardinalul, îmbrăcat în hanţele cerşetorului, 
porni în grabă spre portul Prosforian. Bătrânul milog, înfăşurat în 
somptuoasa robă de prinţ al Bisericii Catolice, atât de puţin 
potrivită cu părul lui răvăşit şi cu barba-i hirsută, începu să se 
plimbe fălos pe străzile oraşului, gândindu-se totdeodată cum să-şi 
cheltuiască în chip cât mai plăcut ducaţii. II indispunea că lumea 
absorbită de propriile ei griji nu dădea nicio atenţie veşmintelor lui 
de mătase violetă... 

Messer Maurizio Cattaneo, comandantul navei genoveze „Santa 
Maria”, se bătuse vitejeşte pe ziduri, sprijinind cu marinarii lui 
detaşamentul căpitanului Trevisan. După zdrobirea apărării 
creştine şi după căderea lui Trevisan în captivitatea turcilor - 
cădere pe care nu o putuse împiedica, în ciuda strădaniilor sale - se 
refugiase în portul Prosforian şi se îmbarcase grabnic pe propria lui 
corabie. Era hotărât să iasă în larg, chiar dacă va fi nevoie să intre 
în luptă cu navele lui Hamza-Paşa. Sarcina era grea, dar nu 
imposibilă. Cu câteva săptămâni în urmă nu izbutise el să acosteze 
la cheiurile constantinopolitane, laolaltă cu alte trei nave creştine, 
după ce spărsese blocada navală a otomanilor? 

Inainte de a ordona marinarilor lui să ridice pânzele, aruncă o 
privire circulară asupra Cornului de Aur. Spectacolul nu-i păru deloc 
încurajator. În fundul golfului, galerele turceşti continuau să verse 
ghiulele asupra fortificațiilor maritime apărate încă de detaşamente 
creştine izolate. Dincolo de marele lanţ, navele lui Hamza-Paşa 
patrulau, gata să atace corăbiile creştine care ar fi încercat să 
părăsească portul Prosforian. 

— Au să ne dea mult de lucru păgânii ăştia blestemaţi! vorbi 
secundului său. Ce e larma asta pe chei? 


— 335 — 


Când întoarse privirile într-acolo, văzu o mulţime de refugiaţi 
îmbulzindu-se la pasarela navei sale şi încercând să străpungă 
cordonul de marinari care le împiedicau accesul pe punte. Cattaneo 
duse portavocea la gură şi le vorbi cu duhul blândeţii: 

— Oameni buni, aveţi răbdare! Nu vă pot primi pe bordul 
corăbiei mele decât în preajma plecării. Nu vreau să împiedicaţi 
manevrele marinarilor. Să ştiţi însă că n-am să pot lua cu mine mai 
mult de cincizeci de refugiaţi. Puneţi în primele rânduri femeile şi 
copiii! 

De pe chei răbufniră strigăte, proteste, rugăminţi. 

— Dacă aş putea, v-aş lua pe toţi, adăugă. Dar capacitatea 
corăbiei mele e limitată! 

In clipa aceea se auzi chemat pe nume dintr-o barcă mânată de 
câţiva vâslaşi înarmaţi, ce trecea pe lângă prova „Sfintei Maria”. 
Alvisio Diedo, comandantul flotei aliate din Cornul de Aur, îl vesti 
prin portavoce: 

— Messer Cattaneo, sunt în drum spre Galata. Vreau să cer 
aprobarea podesta-ului ca navele noastre să poată părăsi porturile 
constantinopolitane luând refugiaţi romei. 

— Credeţi că mai e nevoie? întrebă Cattaneo. 

— Este nevoie! Spre a-şi respecta angajamentul de neutralitate 
luat faţă de turci, este în stare să ne bombardeze corăbiile când 
vom încerca să ieşim din Cornul de Aur. 

— Dar e lipsit de logică... 

— Podesta-ul Lomellino are o logică personală, sui-generis... 
Aşteaptă ordinele mele, Messer Cattaneo! 

— Fiţi atent să nu vă captureze turcii! îl preveni comandantul 
„Sfintei Maria”. 

Barca se îndepărtă, propulsată de vâslele marinarilor. Cattaneo 
se întoarse spre secundul său. 

— Mă întreb de ce Hamza-Paşa nu atacă portul Prosforian? 

Secundul replică râzând: i 

— Dumnezeu mai ţine şi cu noi, Messer. In lăcomia lor, marinarii 
turci se grăbesc să intre în oraş, spre a nu lipsi de la împărţirea 
prăzii. Pe noi ne-au dat uitării. Ce reprezintă capturarea câtorva 
nave venețiene şi genoveze pe lângă bogăţiile care-i aşteaptă în 
Constantinopole?... 

Fără să fie tulburat de osmanlâi, Alvisio Diedo debarcă în Galata. 
Recunoscut de comandantul detaşamentului genovez care avea 
misiunea să împiedice pe romei a se refugia în colonia genoveză, 


— 336 — 


Diedo fu autorizat să se înfăţişeze podesta-ului. 

Podesta-ul îl primi în prezenţa tuturor consilierilor săi, convocați 
spre a analiza urmările căderii Constantinopolelui. Cererea lui 
Diedo îl tulbură. Făcând gesturi mari, începu să strige: 

— Fără a fi obţinut în prealabil autorizaţia noastră, v-aţi angajat 
în luptă împotriva turcilor. Acum suportaţi consecinţele. Dacă veţi 
cădea în captivitatea otomanilor, n-am să pot face nimic pentru 
dumneavoastră. Dar pentru că aţi încălcat neutralitatea proclamată 
de colonia genoveză a Galatei, vă declar arestat. Am să vă împiedic 
în acest chip să mai compromiteţi pe viitor interesele noastre 
legitime. 

— Republica Genoveză şi Serenissima Republică a Veneţiei nu 
s-au legat să respecte tratatul de neutralitate încheiat între 
dumneavoastră şi sultan. Dacă cetăţeni ai acestor state vor fi 
capturați de păgâni datorită complicităţii dumneavoastră cu 
padişahul, urmările le veţi suferi personal. Cât priveşte arestarea 
mea, vă previn că veţi da socoteală Senioriei Republicii Genoveze. 
Reţinerea mea abuzivă în Galata poate compromite salvarea 
corăbiilor de sub pavilion genovez şi venețian aflate în portul 
Prosforian. 

Podesta-ul recunoscu în sinea lui că argumentele lui Diedo aveau 
greutate. Republica Genoveză era foarte susceptibilă când era în 
joc soarta cetăţenilor ei. Se întoarse spre consilieri. 

— Vă poftesc să vă daţi avizul! Răspunderea dumneavoastră 
este tot atât de angajată ca şi a mea. 

Consilierii se foiră neliniştiţi pe scaunele lor. 

— Sultanul Mehmed este la o aruncătură de băț, pe când 
Senioria Republicii Genoveze se află peste patru mări, opină 
Rafaele Giletti, un partizan convins al respectării convențiilor 
semnate cu turcii. 

— Acesta este limbajul unui laş! ripostă Alvisio Diedo, 
fulgerându-l cu privirea. 

Giletti se învineţi de supărare, dar nu ripostă. Luigi Pantaleone, 
un consilier cu plete albe şi barbă de patriarh, ceru cuvântul: 

— Jurisdicţia noastră se întinde numai asupra genovezilor din 
Galata. Nu stă în puterea noastră să cenzurăm actele cetăţenilor 
Genovei şi ai Veneţiei. Vor să părăsească apele 
constantinopolitane? N-au decât! Dar s-o facă pe propria lor 
răspundere. Putem asigura pe căpitanul Diedo că artileria noastră 
nu se va opune ieşirii navelor aliate din Cornul de Aur. 


— 337 — 


Consilierii, bucuroşi că găsiseră un purtător de cuvânt care-i 
scutea să se pronunţe personal, îi acceptară imediat concluziile. 

Podesta-ul se uită nehotărât la Diedo. 

— Mă întreb, Messer, ce v-a făcut să participaţi la această luptă, 
pe care o ştiam cu toţii pierdută dinainte? 

Căpitanul zâmbi cu superioritate: 

— Datoria de creştini! Dacă şi alţi oameni ar fi gândit ca noi, 
războiul nu s-ar fi încheiat printr-o înfrângere a Bizanțului, care va 
avea consecinţe mai târziu asupra întregii creştinătăţi. Victoria 
turcilor a ţinut de un fir de păr. Dar nu este momentul să discut 
acum aceste probleme. Istoria ne va judeca pe toţi. Mă aflu încă 
sub stare de arest? 

Podesta-ul îşi frământă degetele. Suspină adânc, apoi rosti 
învins: 

— Sunteţi liber, Messer Diedo, să vă întoarceţi la corăbiile 
dumneavoastră. Colonia genoveză nu vă mai face nicio obstrucţie. 

Alvisio Diedo salută asistenţa, se răsuci pe călcâie şi părăsi 
ţanţoş încăperea. După ce se instală în barca sa, ordonă echipajului 
să se îndrepte spre capătul marelui lanţ prins de Turnul Crucii din 
Galata. Doi marinari retezară cu securile legăturile care-l prindeau 
de inelul fixat în peretele de piatră. Lanţul susţinut din loc în loc de 
plute fu încetul cu încetul târât de curentul apelor, lăsând liberă 
ieşirea din port. In drum spre nava sa, Diedo trecu pe lângă „Santa 
Maria”. 

— Messer Cattaneo, îl vesti prin portavoce, te autorizez să ieşi în 
larg. Te las cu bine! 

Maurizio Cattaneo urmări cu privirile ambarcaţiunea lui Diedo, 
până ce aceasta se pierdu după flancurile negre ale unei corăbii 
venețiene. lmbarcă cincizeci de refugiaţi, aşa cum făgăduise, apoi 
dădu comenzile de plecare: A 

— Ridicaţi pasarela! Desprindeţi parâmele! Inălţaţi pânzele! 

Se uită cu tristeţe la puzderia de constantinopolitani rămaşi pe 
chei. Pentru ei nu mai putea face nimic. Când corabia începu să se 
depărteze de țărm, câţiva dintre romeii care nu fuseseră primiţi pe 
bordul „Sfintei Maria” se aruncară în apă, încercând nebunește să 
se prindă de parâmele pe care echipajul navei le ridica în mare 
grabă. 

Corabia ieşi din Cornul de Aur, împinsă de un vânt prielnic. Alte 
vase o urmară, descriind pe învelişul marii dâre argintii de spumă. 

Soarele răsărea dincolo de înălțimile Chrisopolisului, aşternând 


— 338 — 


peste valuri feerice tente albastre-aurii... 

Cramponat de parapetul  dunetei, Hamza-Paşa urmărea 
cutremurat de mânie exodul corăbiilor creştine pe care nu era în 
stare să-l stăvilească. Marinarii de pe galerele şi fustae-le otomane 
debarcau în masă pe țărmurile Constantinopolelui şi alergau spre 
porţile deschise ale oraşului... 

Prin faţa sultanului şi a suitei sale, regimentele de ieniceri şi de 
gardă care-şi păstraseră intactă disciplina defilau în sunetele 
fanfarelor, purtându-şi marţial drapelele zdrenţuite. Capul coloanei 
trecu pe sub arcada porţii Sfântul Roman, deblocată de pionierii 
turci. Ajunsă în interiorul oraşului, impecabila formaţie militară se 
dislocă potrivit ordinelor de sus, care îngăduiau soldaţilor să se 
avânte după pradă. 

Spre deosebire de ienicerii disciplinaţi, spahiii, başibuzucii şi 
masa  heteroclită de însoțitori ai armatei regulate otomane 
potopeau Constantinopolele într-o dezordine dementă. Eliberaţi de 
orice constrângere ierarhică, dădeau frâu liber instinctelor, 
săvârşind cele mai îngrozitoare excese. 

Pentru locuitorii Bizanțului cucerit, infernul se mutase pe 
pământ... 

La numai 17 ani, Yusuf icoglanul comandase o ordie de 
başibuzuci, încadrată în primul val al trupelor de asalt. Pe câmpul 
de bătălie se comportase vitejeşte, împlinind aşteptările şefilor săi 
din Casa Militară a Sultanului. După ce puţinii supraviețuitori ai 
unităţii lui fuseseră scoşi din linia întâi, se unise cu alţi icoglani 
aflaţi într-o situaţie similară şi, de comun acord, hotărâseră să intre 
în grup în Constantinopolele căzut în puterea războinicilor otomani. 
Toţi ştiau că în primele ore după cucerirea unui oraş confuzia este 
atât de mare, încât nimeni nu mai ţine seama de diferenţierile 
dintre gradele militare. Pentru însuşirea unei prăzi bogate, foşti 
camarazi de arme sunt în stare să se bată pe viaţă şi pe moarte. Pe 
de altă parte, în grup te poţi lupta cu mai mult succes împotriva 
rivalilor. 

Yusuf şi colegii lui, mai toţi adolescenţi, erau nişte visători care-şi 
puseseră în gând să intre în stăpânirea coroanei imperiale 
bizantine. Aceasta căpătase, în concepţia lor, aceeaşi valoare pe 
care sfântul Graal, de pildă, o avea pentru cavalerii şi tineretul din 
Apus. 

Pentru a-şi îndeplini dorinţa, trebuiau să intre cei dintâi în palatul 
Blachernelor. Se pregătiseră deci din timp, întocmind un plan de 


— 339 — 


acţiune întemeiat pe informaţiile obţinute de la câţiva prizonieri 
romei. Se documentaseră astfel asupra configurației oraşului, 
precum şi asupra celor mai scurte căi de acces până la reşedinţa 
imperială bizantină, gândindu-se că numai folosindu-se de aceste 
mijloace vor putea ajunge acolo înaintea altor turci. 

După prăbuşirea apărării creştine, pătrunseseră în 
Constantinopole laolaltă cu zecile de mii de războinici osmanlâi. 
Dar, spre deosebire de aceştia - care aveau drept ţintă cartierele 
din centru, ademenitoare prin mulţimea şi bogăţia bazarurilor - 
Yusuf şi prietenii lui porniră în fugă spre Blacherne. Străbătură mai 
multe străzi şi ajunseră în cele din urmă în piaţa palatului. 
Splendoarea edificiului imperial, colonadele lui de marmoră, 
cupolele îmbrăcate în aur, scările revărsate în cascade, fântânile 
monumentale, statuile gigantice ale împăraţilor romani depăşeau 
cele mai exuberante închipuiri. Icoglanii nu avură timp să admire 
îndelung palatul, fiindcă alt spectacol le atrase atenţia. Elemente 
răzlețe din garda imperială încercau să împiedice prin luptă 
intrarea în clădire a unor bande de başibuzuci îngroşate de cete de 
spahii ce irupeau din străzile adiacente. 

— Ne-au luat-o alţii înainte! exclamă Yusuf cu ciudă. 

— Dar n-au apucat să intre în palat! replică prietenul său Adnan. 
Noi îi vom călca cei dintâi pragul! 

— Să nu ne mai tocmim! interveni brunetul Necati, abisinian de 
origine. Pierdem vremea! Să ne băgăm ca un pinten printre ghiauri! 

Făcându-şi loc printre başibuzucii de la margine, icoglanii 
ajunseră la linia de apărare a creştinilor. Soldaţii din garda 
imperială, mai toţi foarte tineri, erau sprijiniți de pajii basileului, 
nişte copilandri care mânuiau cu stângăcie sabia. Disperarea le 
dădea însă puteri care suplineau lipsa de măiestrie. După prima 
ciocnire cu romeii, Yusuf îşi dădu seama că rezistenţa acestora se 
va nărui în curând. Oboseala întipărită vizibil pe chipurile lor trase 
începea să le depăşească puterea de rezistenţă. Se retrăgeau pas 
cu pas, gâfâind, pierzând sânge din răni deschise, prăvălindu-se pe 
rând, dar păstrând în ochi acea scânteiere fanatică a luptătorului 
hotărât să nu cedeze până în ultima clipă. 

La un moment dat linia apărătorilor se frânse. Debordaţi de 
elanul icoglanilor şi al başibuzucilor, romeii văzură cu deznădejde 
numeroşi duşmani infiltrându-se printre ei şi avântându-se spre 
intrările palatului. 3 

Dar porţile masive de bronz erau zăvorâte. Inciudați, osmanlâii 


— 340 — 


izbeau cu pumnii, cu picioarele, cu garda iataganelor în canaturile 
înalte care nu puteau fi urnite. Atunci îşi asumă Yusuf comanda. Cu 
glas puternic le porunci să doboare de pe soclu una dintre statuile 
gigantice şi să o folosească drept berbece. Başibuzucii şi spahiii, 
mai toţi în puterea vârstei, se uitară cu uimire la băieţanarul care 
cuteza să le dea ordine. Işi dădură totuşi seama că acesta avea 
dreptate. Veşmintele lui de icoglan le sporiră respectul. 

Făcură dintr-o frânghie groasă un laţ pe care-l petrecură pe după 
mijlocul unei statui, care, printr-o ironie a destinului, înfăţişa pe 
fondatorul Constantinopolelui. Incordându-şi puterile, o traseră de 
pe soclu, răsturnând-o. O ridicară apoi de jos şi, făcându-şi din ea 
un berbece, se repeziră asupra porţilor. Loviturile repetate făcură 
să răsune canaturile de bronz, care cedară, prăbuşindu-se cu 
zgomot. 

Yusuf chiui de bucurie. Urmat de icoglanii lui şi de ceilalţi turci, 
dădu năvală în palat. Interiorul îl dezamăgi. Se aşteptase să 
găsească nişte încăperi fastuoase, ca în poveşti. Sălile vaste în care 
pătrunse erau goale, lipsite de podoabe, ca şi când ar fi fost jefuite 
dinainte. Osmanlâii năpădiră sala tronului, camerele destinate 
consiliului,  recepţiilor, banchetelor, apartamentele imperiale, 
gineceul, capela... Pretutindeni domnea aceeaşi sărăcie. 
Başibuzucii şi spahiii scotoceau sală după sală, înjurând şi 
blestemând. 

Yusuf îşi chemă icoglanii deoparte. 

— Să căutăm tezaurul imperial! le şopti. Pentru asta am venit! 
Nu mă las până nu găsesc coroana imperială! 

Răscoliră cameră după cameră. Intr-un culoar întunecos 
descoperiră un slujitor bătrân, ascuns după un dulap. Il scoaseră la 
lumină şi începură să-l descoasă. Bătrânul tremura ca o frunză de 
plop. Atât de tare tremura, încât îi clănţăneau dinţii, împiedicându-l 
să articuleze vreun cuvânt. Furios, Yusuf îi puse vârful iataganului 
în piept. 

— Dacă nu ne duci la tezaurul împăratului, te spintec ca pe un 
porc! 

Servitorul luă un felinar şi îl aprinse anevoie, căci degetele-i 
agitate de tremur abia îl mai ajutau. 

— Vă poftesc să mă urmaţi, Luminăţia Voastră! bolborosi, 
încurcându-se în limbă. 

li călăuzi printr-o uşă secretă într-un coridor îngust, care părea 
să nu se mai termine. Coborâră o scară în spirală şi se opriră într-o 


— 341 — 


încăpere boltită, fără ferestre, dominată de o uşă masivă de fier, cu 
drugi groşi, dar fără niciun lacăt. Servitorul dădu la o parte drugii şi 
deschise uşa. 

— Aici este tezaurul! rosti morfolit. 

— la-o înainte! porunci Yusuf. 

Precedaţi de bătrân, icoglanii pătrunseră într-o încăpere joasă, 
dar îndeajuns de spațioasă spre a cuprinde o masă lungă, acoperită 
cu un valtrap de catifea roşie. Pe fundalul acesta ieşeau în 
evidenţă, sub privirile minunate ale tinerilor turci, coroana 
imperială, sceptrul, globul pământesc, diferite paftale, centuri, 
inele, colane, toate încrustate cu nestemate care sclipeau feeric în 
lumina felinarului. Icoglanii înşfăcară înfriguraţi magnificele obiecte. 
Yusuf examina extatic diamantele, rubinele şi perlele orânduite cu 
artă pe somptuoasa coroană a basileilor. Deodată chipul i se 
întunecă. Rosti scrâşnit: 

— Pietrele sunt false, iar aurul nu este decât fier poleit! Imitaţii 
foarte reuşite, dar nimic mai mult decât imitații! 

Servitorul înclină capul, ruşinat parcă de declaraţiile pe care 
avea să le facă. 

—  Giuvaerurile adevărate au fost de multă vreme vândute, 
Luminăţia Ta! rosti cu sfiiciune. 

Tonul bătrânului avea amprenta sincerităţii. Yusuf auzise unele 
zvonuri în legătură cu operaţia dezvăluită de servitor, dar pe atunci 
nu le dăduse crezare. Se mai uită o dată la falsele bijuterii ale 
Coroanei. 

— Ciudat om şi împăratul Constantinos! De ce şi-o fi apărat 
sărăcia cu atâta înverşunare? 

Ridică din umeri, apoi, fără să se grăbească, părăsi încăperea... 

Omar, arabul, răscolea cadavrele îngrămădite de-a lungul 
zidurilor dintre râul Lycus şi poarta Sfântul Roman. Atât de multe 
erau, încât stăteau unele peste altele, în straturi. Picioarele lui se 
afundau alocuri într-un fel de pastă vâscoasă în care se amestecau 
intestine şi materii fecale, sânge închegat şi ţărână, creieri storciţi 
şi zdrenţe de îmbrăcăminte, cărnuri sfâşiate şi bucăţi de membre. 
incepuse să-l cotropească oboseala, fiindcă stârvurile, sudate parcă 
între ele, erau greu de urnit. Continua însă perseverent cercetările, 
fiindcă sultanul făgăduise o recompensă strălucită celui care-i va 
aduce pe împăratul Constantinos, viu sau mort. 

Omar era convins că basileul îşi dăduse duhul undeva, pe 
câmpul de bătălie. Numai aşa se putea explica dispariţia lui. Dacă 


pate 


ar mai fi fost în viaţă, ar fi căzut în captivitatea turcilor. Nu era de 
presupus că s-ar fi ascuns ca şobolanii, prin găuri. Basileul avea 
faima unui viteaz. Tot umblând după leşul acestuia, îşi mai afunda 
mâna şi prin buzunarele, chimirele şi pungile altor morţi, aşa, ca să 
nu-şi piardă obişnuinţa. 

Ajunsese în apropierea porţii Sfântul Roman. Dădea la o parte 
stârv după stârv, căutând să identifice după strălucirea veşmintelor 
şi a armurilor personajele de seamă. Dar până acum eforturile nu-i 
fuseseră răsplătite după dorinţă. De trei ceasuri de când manipula 
cadavrele, nu găsise decât soldaţi de rând şi ici-colo, câte un ofiţer 
cu rang nu prea înalt. Poate că s-ar fi odihnit câteva clipe dacă alţi 
turci, care căutau de asemenea leşul basileului, nu l-ar fi stimulat 
să-şi continue fără răgaz munca. 

Deodată simţi un fior de bucurie. Ridicase tocmai hoitul unui 
ghiaur tânăr, cu o gaură adâncă în coşul pieptului, când zări, lângă 
cizma galbenă a unui ofiţer turc, o încălţare purpurie, brodată cu 
fir. Broderia de aur, deşi maculată de sânge, înfăţişa desluşit un 
vultur bicefal. Omar cunoştea datinile bizantine. 

Infrigurat, începu să tragă în lături cadavrele, spre a degaja pe 
cel care-l interesa. În tot acest timp arunca priviri furişe în jur, spre 
a se asigura că descoperirea lui nu fusese observată de ceilalţi 
care-l concurau. Smulse din picioarele leşului încălţările pe care le 
vâri în buzunar, apoi, ridicându-i capul şi ţinându-l de păr, îl reteză 
conştiincios cu cuțitul. Îl băgă într-un sac. Teasta şi încălţările vor 
dovedi sultanului că duşmanul său, basileul, încetase să mai 
existe... 

Halit Memduh comanda una dintre flotilele afectate patrulării 
apelor din preajma fortificațiilor maritime. | se încredinţase şi 
misiunea de a intercepta şi captura navele creştine care ar fi 
încercat să fugă din porturile constantinopolitane. De pe puntea 
navei lui văzuse drapelele verzi înălțându-se pe ziduri şi auzise 
glasul fanfarelor care cântau victoria otomanilor. 

Halit Memduh îşi morfolea furios vârfurile mustăţii. Se afla în faţa 
unei grele dileme. Pe de o parte, executarea ordinelor primite de 
sus, pe de alta, dorinţa de îmbogăţire rapidă. Frământarea 
lăuntrică a căpitanului, reflectată pe chipul său posomorât, fu pe 
înţelesul tălmaciului de pe navă, grecul Kriaros, care se apropie de 
urechea lui şi-i vorbi cu voce scăzută: 

— Luminate, dincolo de zidurile din faţa noastră se află ghetto-ul 
evreiesc. Musulmanul care va avea norocul să pătrundă cel dintâi în 


— 343 — 


această lume închisă va deveni mai bogat decât marele vizir. 

In ochii căpitanului se aprinse o scânteie de cupiditate. 

— Ce tot spui, grecule? Vrei să mă duci în ispită? 

— Sublimă ispită, stăpâne! Tot aurul din lume se află în ghetto. 
Şi eu mi-am lăsat acolo trei sferturi din pene. M-au jumulit 
cămătarii evrei atât de nemilos, încât aş vrea să le plătesc cu 
aceeaşi monedă. 

— Vrei să te ajut eu? rânji Halit Memduh. 

— Te ajuţi pe tine, Luminate! ripostă cu îndrăzneală Kriaros. 

Căpitanul se uită şovăielnic spre zidurile constantinopolitane. De 
dincolo de promontoriul care ascundea vederii sale portul 
Prosforian, zări pânzele câtorva corăbii creştine care navigau cu 
toate pânzele sus, îndreptându-se spre flotila sa. In schimb, în 
portul Bucoleon, care se predase în sfârşit turcilor, acostau tot felul 
de nave otomane, revărsând pe chei echipajele setoase de jaf. 

In sufletul lui Halit Memduh se dădu o luptă grea. Era cazul să-şi 
compromită şansa de a se îmbogăţi, participând la jaful general, 
numai pentru cinstea de a intercepta vasele ghiaurilor? Sau era 
preferabil să le lase a-şi vedea de drum? Procesul lui de conştiinţă 
nu dură mult. Sub privirile vag ironice ale tălmaciului grec, ordonă 
secundului: 

— Acostăm! Marinarii noştri s-au bătut destul! Au şi ei dreptul la 
o recompensă! 

Apoi continuă numai pentru sine: „Eh, la urma urmei, războiul 
s-a terminat! Mare lucru dacă vor scăpa cu fuga câteva nave 
duşmane! Ne rămâne în schimb Constantinopolele! Un oraş care 
preţuieşte mai mult decât toate corăbiile din lume!”... 

Zaganos-Paşa, înconjurat de ofiţerii săi de stat-major, inspecta 
teatrul operaţiilor militare - de curând încheiate - din sectorul 
afectat trupelor sale. La un pas în urma vizirului armatei, mergea 
posomorât - între doi soldaţi, care-l păzeau - generalul bizantin 
Veilas, capturat de turci în ultima fază a bătăliei. 

Ajunseseră pe platforma unui zid foarte lat, care făcea legătura 
între fortificațiile dinspre uscat şi cele dinspre Cornul de Aur. 
Zaganos ocolea cadavrele creştinilor căzuţi în luptă. Prizonieri 
romei, escortaţi de soldaţi turci, începuseră să ridice leşurile şi să le 
care spre gropile comune pe care alţi captivi le săpau dincolo de 
centura zidurilor. 

— Ciocilii vor avea ceva de lucru! rosti vizirul armatei, uitându-se 
gânditor la grămezile de trupuri neînsufleţite, ale căror chipuri 


— 344 — 


păstrau pecetea încrâncenării din ultimele lor clipe. Cine a luptat în 
sectorul acesta, generale Veilas? 

— Căpitanul loan şi voluntarii români. 

— Va trebui să-l obligăm pe Voievodul Vladislav al Valahiei să ne 
plătească despăgubiri pentru distrugerile săvârşite de aceşti 
voluntari, zise Zaganos. Osman! se adresă el unui ofiţer de 
stat-major. Printre prizonierii voştri se numără şi români de-ai lui 
Vladislav? 

— După câte ştiu, voluntarii comandaţi de căpitanul loan au 
pierit până la ultimul, spuse generalul Veilas. S-au luptat eroic, 
binemeritând elogiile împăratului Constantinos. 

— Locul lor ar fi fost sub drapelele noastre! declară iritat vizirul 
armatei. In timp de război, popoarele tributare au obligaţia să 
trimită trupe în sprijinul suzeranului lor. Vladislav a uitat acest 
lucru. Vom avea grijă să i-o reamintim! adăugă cu ton de 
ameninţare. 

Un ofiţer de spahii i se înfăţişă, raportându-i că, în sectorul 
Horaia, un detaşament de catalani - uşor de recunoscut după 
uniformele lor - constituiseră un cuib de rezistenţă care nu putea fi 
lichidat. 

Zaganos se congestionă la faţă. 

— Cum se poate? intreg frontul creştin s-a prăbuşit, unităţile 
militare de elită ale duşmanului au fost nimicite, iar voi nu sunteţi 
în stare să veniţi de hac unei cete de catalani? Ce va spune 
lnălţimea Sa Padişahul când va auzi că spahiii mei sunt nişte 
nevolnici? Dacă nu-i puteţi extermina singuri pe catalani, cereţi 
ajutorul başibuzucilor! Sper că nu veţi aştepta să implor sprijinul 
ienicerilor sau al regimentelor de gardă! Cel mai târziu în două 
ceasuri să-mi raportați că aţi lichidat cuibul de rezistenţă! Du-te! 

ÎI cuprinsese turbarea. Acum, când combatanții turci victorioși 
invadaseră oraşul în goană după pradă, va fi aproape imposibil să 
adune trupe pe care să le trimită în luptă împotriva catalanilor. Nu! 
Nu trebuia să se mai facă vâlvă în jurul acestor ghiauri! Duşmanii 
săi vor profita de ocazie spre a-i întuneca reputaţia, asemuindu-l cu 
Balthogilu. 

— Aşteaptă! strigă după ofiţerul care pornise în fugă. 

Acesta se înapoie, surprins şi speriat. 

— Ordonaţi, Luminăţia Voastră! 

— Făgăduiţi catalanilor că le garantaţi viaţa şi bunurile dacă 
acceptă să se retragă şi să predea fără luptă poziţiile de pe Horaia! 


— 345 — 


Vreau ca luptele să înceteze cât mai grabnic! Să-mi aduci de veste 
că totul s-a terminat!... 

O procesiune de femei de toate vârstele, la care se adăugau 
câţiva bătrâni şi o mulţime de copii, se îndrepta spre biserica 
Bunei-Vestiri, purtând lumânări aprinse şi cântând în cor un imn în 
cinstea Sfintei Fecioare. In fruntea cortegiului umbla un călugăr 
care asigurase pe toţi cei ce-l urmau că se aflau sub protecţia 
divină şi că deci nimic nu li se putea întâmpla. 

Procesiunea străbătea tocmai Forumul Amastrianorum, când de 
pe o stradă ce cobora dinspre ziduri irupseră primele bande de 
turci. Răcnind, învârtejindu-şi iataganele şi hangerele, se năpustiră 
asupra victimelor nevinovate, care îngenuncheară gemând. Totul 
se sfârşi în câteva minute. Triumfători, osmanlâii îşi continuară 
drumul, lăsând în urmă o hecatombă macabră... 

Când auzi că islamicii au pătruns în oraş, neguţătorul de 
mătăsuri Clikor Avakumian şi toţi ai lui încuiară uşile, traseră 
obloanele şi le ferecară, iar după ce aprinseră multe lumânări în 
faţa icoanei Sfântului Georgios, protectorul familiei şi al casei, 
căzură în genunchi, înălţându-i rugi. 

— Doamne, murmură Clikor, izbindu-se cu pumnii în piept, 
străbunii mei au fugit din Armenia urgisită de turci spre a-şi găsi un 
liman în Bizanțul creştin! Şi eu am crezut că aici, la adăpostul 
zidurilor constantinopolitane, voi putea trăi cu ai mei în linişte şi 
pace! Ţi-am slăvit numele, Doamne, iar tu ne-ai lăsat pradă 
păgânilor! 

Ridică privirile spre uşa care dădea în stradă. Se auzeau 
dintr-acolo ţipete şi ropot dezordonat de paşi. Şi nevastă-sa şi copiii 
încetaseră să se mai roage. Părea că toată fiinţa lor se concentrase 
în auzul care înregistra cu încordare cumplitele zgomote de afară. 

Apoi le ajunse la ureche alt tropot de paşi, mai apăsat, mai 
puternic, întovărăşit de răcnete furioase şi de înjurături rostite în 
turceşte. 

In uşă răsunară lovituri. 

— Su cantayi! Su cantayi! 

Clikor Avakumian se ridică în picioare. 

— Ce facem? Deschidem? întrebă nevastă-sa. 

— Nu! Nu deschidem! Poate se duc mai departe! 

Uşa începu să se zguduie. 

— Doamne, ai milă de noi! şopti Clikor. 

Desfiguraţi de groază, copiii se uitau la uşa care se mai 


— 346 — 


cutremură o dată, apoi se prăvăli, scoasă din ţâţâni. Osmanlâii 
năvăliră în casă. Clikor căzu cel dintâi, cu capul zdrobit de o 
ghioagă... 

Vlad Dracula, Toma armaşul şi cei trei flăcăi români care-i 
slujeau se îmbrăcaseră în veşmintele smulse de pe nişte başibuzuci 
ucişi de ei şi se amestecară printre torentele de turci slobozite 
asupra oraşului. 

— leşim noi, Toma, şi din impasul ăsta! îi vorbi în surdină fostul 
Voievod al Ţării Româneşti. O să ne mai învârtim pe aici, 
agitându-ne din când în când iataganele, ca să nu ne deosebim 
prea mult de lupii ăştia cu turbane, iar după ce se va lăsa noaptea, 
ieşim din Constantinopole. Porţile cele mari n-au să fie bine păzite. 
Turcii au treburi mai profitabile de făcut decât să stea de strajă. 

Toma se uita încrâncenat de mânie la osmanlâii care dădeau 
buzna prin case, jefuiau, fugăreau femei, puneau în lanţuri pe 
bărbaţii valizi, spintecau cu iataganele pe copiii nevârstnici şi pe 
bătrânii socotiți inutili. 

— Mi se răscoleşte sângele în vine când văd atâta ticăloşie! 
scrâşni armaşul. 

Vlad Dracula clătină din cap în semn de încuviinţare. 

— Dacă aş fi fost vreodată ispitit să ajung la un compromis cu 
turcii, masacrele la care mi-a fost dat să asist aici m-au făcut să-mi 
dau seama că o înţelegere cu ei este nu numai imposibilă, ci şi 
împotriva firii. Crezi că mişeliile lor nu mă revoltă şi pe mine? Dar în 
clipa de faţă mâinile noastre sunt legate. Ce putem face noi, câţiva 
oameni, împotriva hoardelor acestora de turci fanatizaţi? li voi 
răzbuna pe martirii de aici după ce mă voi urca iarăşi pe tronul 
străbunilor mei. Şi asta se va întâmpla foarte curând, fiindcă eu 
sunt plămădit din aluatul acelor luptători care nu cedează pentru 
nimic în lume! Turcii înşişi îmi vor da prilejul să-i lovesc, pentru că 
vor veni cu oşti peste noi. Vor veni spre a ne pedepsi fiindcă am 
cutezat să participăm cu voluntari la apărarea Constantinopolelui. 
Vor veni însetaţi de glorie şi de cuceriri, pentru că au în sânge 
războiul, cotropirile, împilările... Plecăm de aici înfrânți. Dar lupta 
noastră împotriva păgânilor nu s-a terminat! Abia începe! 

Vlad Dracula şi oamenii lui se pierdură în gloata de osmanlâi... 

lakumi Paraskevos, leprosul, rătăcea pe străzi în căutarea hranei, 
când coloanele militarilor turci începură să se răsfire prin cartierele 
alipite centurii de fortificații. Cunoştea, din dezlânatele lui 
convorbiri cu Aleksandros, pe care-l mai întâlnise de câteva ori în 


— 347 — 


cursul ieşirilor clandestine ale acestuia din leprozerie, amănunte 
asupra tragediei asediului. Suferințele populației 
constantinopolitane, cu care nu avusese niciun contact, nu-l 
impresionaseră prea mult. De Aleksandros - bolnav ca şi el - se 
simțea însă legat, fiindcă acesta era singurul om care-i dăduse o 
mână de ajutor. De câteva zile nu-şi mai văzuse prietenul. 
Absenţa-i inexplicabilă îl durea sufletește. 

In ultima vreme lakumi începuse să-şi procure singur hrană. 
Meşterea nişte curse rudimentare, le plasa prin locuri dosnice şi 
prindea şobolani. Şobolanii se împuţinaseră fiindcă îi mai vânau şi 
alţi oameni, dar lakumi se întorcea rareori cu mâna goală din 
expediţiile-i nocturne. De câteva ori îl îndestulase şi pe Aleksandros 
cu friptură de şobolan. 

Odată, prietenul său îi spusese că turcii au obiceiul să-i ucidă pe 
leproşi, spre a nu fi nevoiţi să le poarte de grijă. Acum, în vreme ce 
umbla pe străzile luminate vag de zorile viorii, lakumi se gândea cu 
groază la masacrul pe care-l vor dezlănţui osmanlâii după ce vor 
ajunge la leprozerie. Il şi vedea cu ochii minţii pe Aleksandros 
ciopârţit de başibuzuci. „Nu! Aleksandros, singurul meu prieten, nu 
trebuie să moară!” îşi zise. 

Luă hotărârea să-l scape. Ştia unde se afla leprozeria, căci 
răposatul lui tată fusese gardian peste leproşi. Deşi îl cuprindea 
groaza numai când se gândea la clădirile acelea cenușii, 
respingătoare, înconjurate de ziduri înalte cu creste acoperite de o 
perie de ţepi metalici, se înarmă cu o rangă de fier ruginit găsită 
lângă o grămadă de gunoi şi porni într-acolo. Ştia că în timpul nopţii 
numai doi sau trei gardieni făceau de pază la leprozerie. De obicei 
dormeau. Putea trece pe lângă ei fără să-i trezească. Era conştient 
că înfrunta riscul de a fi descoperit, prins şi închis laolaltă cu ceilalţi 
leproşi. Îl fanatiza însă devotamentul faţă de Aleksandros. 

Mergând  şontăcăit, ajunse la zidurile înconjurătoare ale 
leprozeriei. II apucă deodată o spaimă nebună. Fu ispitit să facă 
drumul întors, dar larma făcută de turcii care inundaseră străzile 
din vecinătate îl determină să-şi îndeplinească mai departe planul. 
Palpitând de emoție, se opri în dreptul porţii celei mari. Spre 
mirarea lui, o găsi deschisă. Precaut, băgă capul înăuntru. Curtea 
interioară, cu clădirile rezervate administraţiei şi paznicilor, era 
goală. Ce se întâmplase? Fugiseră toţi gardienii? 

Cerul începuse să se lumineze bine de ziuă. Răcnetele 
osmanlâilor se apropiau. lakumi îşi zise că trebuia să se grăbească 


— 348 — 


dacă voia să-l scape de moarte pe Aleksandros. Zidurile marelui 
ţarc în care erau izolaţi leproşii constituiau un fel de cerc înlăuntrul 
zidurilor exterioare, flancate de turnuri de veghe, ca şi temniţele. 
Porţile ţarcului erau însă închise pe din afară, cu drugi de fier. 
Paznicii, în fuga lor, îi uitaseră pe leproşi încuiaţi în ţarc, raţionă 
lakumi. Sau poate că o făcuseră dinadins! 

Incercă să ridice drugii, dar cioturile mâinilor abia îl puteau sluji. 

— Aleksandros! strigă. Aleksandros, vin turcii, Aleksandros! Eu 
sunt! lakumi! Vreau să vă dau drumul! 

Dinlăuntrul ţarcului se ridică deodată un vaier ţâşnit din sute de 
piepturi. lakumi îşi încorda din nou puterile, străduindu-se să 
desprindă barele de fier din lăcaşurile lor. 

— Aleksandros! strigă, izbucnind în plâns. 

Drugii cu muchii ascuţite îi tăiau carnea mâinilor acoperite cu 
solzi cenuşii ca de reptilă. 

— Aleksandros! 

Incă o sforţare, şi primul drug cedă. Cu un strigăt de triumf, 
lakumi atacă şi al doilea drug. Pe acesta îl urni mai uşor. Poarta 
grea se deschise, trasă de lakumi, dar şi împinsă de corpurile 
leproşilor dinăuntru. 

— Aleksandros! strigă lakumi în culmea bucuriei. 

Canaturile înalte, date cu putere la o parte, îl izbiră în plin, 
doborându-l. Zeci de picioare înfăşurate în cârpe şi în tot felul de 
încălțări diforme trecură peste el într-un iureş de turmă zănatecă, 
zdrobindu-i obrajii roşi de boală, braţele subţiate, coşul pieptului, 
transformându-l într-o masă de carne amestecată cu sânge şi cu 
ţărână... 

Acakios, călugărul de pe muntele Athos, pripăşit în 
Constantinopolele muribund, stătea îngenuncheat în faţa unui 
iconostas înconjurat de lumânări aprinse şi se ruga, plin de 
umilinţă. Deasupra lui îşi desfăşurau semet podoabele de mozaic 
cupolele luminate feeric ale bisericii Sfânta Sophia. Mulțimea de 
credincioşi, prosternaţi pe pardoseala de marmoră, îşi plângeau 
nenorocirea, vărsând lacrimi amare şi bolborosind rugi incoerente. 
Preoţii, înveşmântaţi în odăjdii strălucitoare, oficiau cu exaltare 
serviciul religios. Corul, alcătuit din sute de glasuri, ridica un imn de 
slavă Sfintei Fecioare. Atmosfera era de o solemnitate tragică. 

Un bărbat cu părul vâlvoi şi îmbrăcămintea în dezordine intră în 
fugă printre oamenii prosternaţi în faţa dumnezeirii. Oprindu-se în 
mijlocul bisericii, urlă înspăimântat: 


— 349 — 


— Vai nouă! Turcii au înaintat adânc în oraş! Au trecut de Forum 
Tauri şi acum vin spre Sfânta Sophia! Deschide-ne, Doamne, porţile 
paradisului, căci viaţa noastră pe acest pământ se apropie de 
sfârşit! 

Corul încetase să mai cânte. De pretutindeni izbucniră ţipete 
isterice, de groază. 

Un arhiereu gârbovit de ani, cu barbă ninsă şi cu chip venerabil 
de sfânt, ridică braţul şi, cu o voce nefiresc de puternică pentru 
vârsta lui, ceru să se facă linişte. 

— Fraţi întru Domnul, nu lăsaţi frica să vă copleşească! Urgia 
păgânilor se va frânge neputincioasă faţă de trupul şi de sufletul 
vostru! In apărarea voastră, creştini drept-credincioşi, se va ridica 
Sfântul Arhanghel Mihail, cu cohortele lui de îngeri înarmaţi cu săbii 
de foc! Nu uitaţi vorbele inspirate ale Sfântului Pankratios: „Când 
păgânii vor cuceri oraşul şi vor pătrunde spre inima lui, nu vor 
putea trece de Coloana lui Constantinos, căci Sfântul Mihail va 
cobori din ceruri şi-i va nimici aşa cum a nimicit pe balaurul 
necredinţei! Pe duşmanii Crucii care vor supravieţui măcelului îi va 
izgoni până în Persia cea îndepărtată! Aici, în Sfânta Sophia, nu va 
călca în vecii vecilor picior de turc”! Să cânte corul şi să bată 
clopotele, slăvind numele Domnului! lar voi rugaţi-vă, căci în 
rugăciuni veţi găsi izbăvirea! Şi acum să se închidă uşile sfintei 
biserici! 

In vreme ce glasurile armonios împletite îşi reluară imnul, 
însoţite de dangătele vibrante, puternice, ale clopotelor, porţile fură 
zăvorâte. Drept-credincioşii se rugau plini de fervoare, aşteptând 
cu sufletul la gură împlinirea faimoasei proorociri. Cuvioşii prelați 
porniră iarăşi să oficieze slujba. Acakios asculta cutremurat de 
emoție sonorităţile minunate ale corului. Se întreba, plin de uimire, 
cum de reuşeau coriştii să cânte? O salivaţie atât de puternică îi 
năpădise gura, încât n-ar fi fost în stare să scoată niciun sunet! 

In porţile metalice răbufniră deodată bubuituri asurzitoare. 
Femeile din biserică începură să urle. Impinse cu violenţă din afară, 
canaturile se deschiseră, izbindu-se de perete. Un puhoi de turci cu 
hainele îmbibate de sânge irupseră în vastul lăcaş al lui Dumnezeu. 
Puţinii romei care încercară să le ţină piept fură măcelăriți pe loc. 
Apoi osmanlâii trecură prin tăişul săbiei pe bătrâni, preoţi şi laici, 
de-a valma. Femeilor tinere şi copilandrilor li se cruţă viaţa, dar 
acolo, sub privirile sfinţilor imortalizaţi în mozaicuri şi în faţa 
catapetesmei luminate de mii şi mii de lumânări, fură despuiaţi şi 


— 350 — 


pângăriţi fără deosebire. Alţi islamici dăduseră buzna în altar. În 
apriga lor lăcomie se băteau între ei pentru odoarele sfinte, 
smulgeau cu unghiile şi cu cuţitele nestemate de pe icoane şi aurul 
de pe pereţi, profanau raclele cu moaşte, sfărâmau crucile, urinau 
în potire, îmbrăcau odăjdiile preoţilor şi-i maimuţăreau, hohotind de 
râs. 

Atât de înspăimântat fu Acakios de această infernală dezlănţuire, 
încât, în ciuda corpolenţei lui, găsi mijlocul să se strecoare 
neobservat între spătarele înalte, bogat sculptate, ale unor strane 
şi peretele dinapoia lor. Stătea acolo nemişcat, şi din când în când 
se uita prin crăpătura unui spătar. Văzu de acolo femei, copii şi 
tineri, aproape goi, legaţi de mâini cu frânghii şi împinşi spre ieşire 
de cei care-i înrobiseră. Acakios nu mai putea deosebi pe femeile 
nobile de slujnice, pe feciorii arhonţilor de fiii celor sărăntoci, pe 
oamenii cinstiţi de derbedeii şi vagabonzii oraşului, pe prostituate 
de prea-cucernicele călugăriţe. Copleşit de durere, plângea încet, 
închizând ochii spre a nu mai fi martor la împerecherile scârbavnice 
şi acoperindu-şi urechile spre a nu mai auzi ţipetele victimelor şi 
răcnetele excitate ale călăilor... 

Soarele răsări asupra oraşului, revărsându-şi ploaia de raze aurii 
peste casele care ardeau, peste prăvăliile şi depozitele golite de 
mărfuri, peste palatele prădate şi devastate, peste bisericile 
profanate, peste pieţele şi străzile acoperite de cadavre, peste 
coloanele de creştini înrobiţi duşi sub escortă de osmanlâii îmbătaţi 
de fericire, peste monumentele  ciopârţite, peste statuile 
decapitate, peste leşurile fetelor violate la colţuri de stradă, peste 
preoţii şi călugării târâţi de plete şi de bărbi în râsetele 
batjocoritoare ale turcilor, peste băltoacele de sânge din care 
lingea timid câte un câine scăpat din marele prăpăd, peste hoiturile 
intrate în putrefacție pe care le sfâşiau şobolanii şi corbii... 

Inlăuntrul oraşului,  cioclii şi  groparii nu-şi vedeau de 
îndeletnicirile lor obişnuite. Profesioniştii romei se ascundeau 
pentru a nu fi luaţi robi, iar profesioniştii turci aveau treburi mai 
bune de făcut. Aşa că morţii zăceau pretutindeni, fără să se ocupe 
cineva de ei... 

Osmanlâii care pătrunseră într-un aspectuos palat din apropierea 
Acropolei rămaseră dezamăgiţi când, în locul giuvaerurilor, al 
aurului, al covoarelor şi al altor bogății la care se aşteptaseră, 
găsiră numai încăperi cu rafturi peste rafturi, încărcate cu 
manuscrise şi cărţi. Fură atât de supăraţi, încât, spre a se mai 


— 351 — 


răcori, smulseră volumele şi documentele din locurile lor şi, după ce 
le rupseră, le dădură foc. Unii, mai pricepuţi, sau poate mai 
prevăzători, gândindu-se că mai târziu ar putea obţine preţuri 
bune, aleseră manuscrisele cu chenare frumos colorate, tomurile 
cu îmbrăcăminte aurită, precum şi desenele cu flori. Pe cele care 
înfăţişau chipuri omeneşti le nimiciră, fiindcă aşa dictau preceptele 
lor religioase. Părăsiră apoi palatul, întrebându-se cu îndoială dacă 
nu se înşelaseră totuşi, încărcându-se cu o pradă lipsită de 
valoare... 

Marea bibliotecă de pe Artopolia avu o soartă şi mai tristă. 
Dervişii care se văzură în marea aceea de manuscrise şi de volume 
de toate dimensiunile îşi ziseră că un mahomedan drept-credincios 
trebuie să studieze numai Coranul. Incendiară deci clădirea, spre a 
distruge, odată cu zidurile, şi zecile de mii de cărţi incompatibile cu 
învăţăturile Profetului. Flăcările se întinseră, mistuind întreg 
cartierul... 

Marele eunuc negru Abdul Rahman, satrapul Haremului imperial, 
intrase în Constantinopole prin poarta Sfântul Roman, odată cu 
primele trupe turceşti, expunându-se cu nepăsare primejdiilor greu 
de înlăturat într-un oraş de curând cucerit, în care soldaţii 
învingători se dedau la cele mai violente excese. Hotărâse să facă 
personal această expediţie, deoarece fusese informat că prin 
Kerkoporta pătrunsese îndată după cele dintâi eşaloane de ieniceri 
însuşi Hussein Deviat, locţiitorul marelui eunuc alb, agă al Saraiului. 

Intre marele agă al Haremului şi marele agă al Saraiului dăinuia 
o mare rivalitate. Primul împrospăta rândurile  odaliscelor 
sultanului, iar al doilea furniza băieţandri frumoşi, atât de dragi lui 
Mehmed al II-lea. Şi marele eunuc negru şi marele eunuc alb ştiau 
că prin intermediul unei favorite sau al unui favorit imperial pot 
influenţa indirect hotărârile padişahului. 

Abdul Rahman suferea însă în tăcere, fiindcă Haremul era 
neglijat de tânărul sultan, care nu-şi mai vizitase de câteva luni 
cadânele şi odaliscele. Sub înaintaşii lui Mehmed al II-lea, Haremul 
era centrul intrigilor. Favorurile şi dizgraţiile acolo erau uneltite. In 
timpul domniei răposatului sultan Murad Khan, părintele actualului 
suveran, marele agă al Haremului era un personaj cu puteri 
considerabile, exercitate însă din umbră. 

După urcarea pe tron a lui Mehmed, Haremul intrase intr-o 
toropeală, într-o obscuritate din care nu părea să mai iasă. Marele 
eunuc negru lâncezea, prefirând amintiri din epoca lui de glorie. 


— 352 — 


Acum sforile se trăgeau în Sarai, din sânul căruia noul padişah îşi 
recruta aproape în exclusivitate favoriţii. Marele agă al Saraiului îşi 
afirma supremaţia ocultă, obţinând de la Mehmed, prin mijlocirea 
pajilor intraţi în graţii, tot felul de avantaje şi privilegii pentru 
protejaţii lui politici. 

Indeobşte, după încheierea victorioasă a unui război, agenţi ai 
Haremului şi ai Saraiului cutreierau oraşele sau teritoriile cucerite, 
căutând fete şi băieţi pe gustul suveranului. Se respecta astfel o 
tradiţie care impunea suveranului să împărtăşească plăcerile şi 
bucuriile soldaţilor săi manifestate în neînfrânate orgii. 

Abdul Rahman renunţase la serviciile agenţilor şi îşi asumase 
personal această delicată misiune, conştient fiind că numai prin 
descoperirea unei tinere fete capabile să-l cucerească pe sultan îşi 
putea recâştiga prestigiul şi influenţa de odinioară. 

Marele agă al Saraiului era prea bătrân ca să se mai deplaseze 
personal, aşa că delegase această sarcină locţiitorului său, un tânăr 
ambițios, care-i slujea cu zel interesele, fiindcă avea toate motivele 
să preia o poziţie solidă după moartea actualului său şef. 

Abdul Rahman îşi dădea seama că într-o metropolă de 
dimensiunile Constantinopolelui nu-i va fi deloc uşor să depisteze 
pe cea mai frumoasă fată. Dar dificultăţile nu-l speriau. După ce 
intrase în oraş, îl străbătuse în lung şi în lat, făcându-şi cu greu loc 
printre grămezile de cadavre şi printre turmele de captivi creştini, 
cercetase case şi palate, pătrunsese prin biserici şi monastiri, 
răscolise şcolile şi azilurile. In drumul său, asistase la tot felul de 
excese săvârşite de soldaţii turci, dar trecuse netulburat mai 
departe. In tot acest timp luase cu arcanul - înfrângând adeseori 
prin forţă împotrivirea unor osmanlâi îndărătnici - câteva tinere 
fete extrem de frumoase. Dar Abdul Rahman era nemulţumit, căci 
nu dăduse încă peste acea fiinţă perfectă după care umbla cu atâta 
râvnă. 

Călăuzit de un instinct care-l slujise adeseori bine, se opri la un 
moment dat în dreptul monastirii cu uşi vraişte, din care răzbăteau 
până în stradă ţipete ascuţite, femeieşti, precum şi răcnetele şi 
hohotele de râs ale unor bărbaţi. 

Urmat de ienicerii lui, intră în curtea monastirii. Priveliştea care-l 
întâmpină era banală prin repetarea ei. Văzu câteva femei goale - 
probabil călugăriţe - aruncate din mână în mână. Descălecă. 
Parcurse refectoare, săli de învăţătură, bucătării, dormitoare 
comune, celule, îşi aruncă privirile şi în biserica monastirii. Intr-un 


=—353'— 


ungher al unei curţi interioare, străjuită de coloane de piatră 
delicate, învăluite în perdele de trandafiri agăţători, zări o fată 
tânără, despuiată, care se zbătea în braţele unor başibuzuci. Liniile 
desăvârşite ale corpului ei îi stârniră numaidecât admiraţia. Vru să-i 
vadă şi chipul. Se apropie de osmanlâii care o trântiseră pe 
pardoseala de piatră şi începuseră să-şi lase în jos şalvarii. Când 
văzu faţa tinerei, înţelese că descoperise ceea ce căuta. 

— Lăsaţi-o! ordonă başibuzucilor. Fata aceasta a intrat sub 
protecţia padişahului! 

Soldaţii se opriră uluiţi. Cel mai vârstnic dintre ei, o huidumă cu 
un cap teşit, disproporționat de mic faţă de masivitatea corpului, se 
întoarse spre Abdul Rahman şi, fără să-şi lege şalvarii, îl repezi 
batjocoritor: 

— Tot e bine că nu vorbeşti în numele Profetului! 

Abdul Rahman scoase cu rapiditate un pumnal de la brâu şi-l 
înfipse în pieptul colosului, care se clătină, ridică pumnii convulsiv, 
apoi se prăbuşi. Marele eunuc negru nu săvârşise o crimă gratuită. 
Numai aşa se putea impune şi celorlalţi başibuzuci. In acelaşi timp, 
ienicerii lui îşi scoaseră iataganele. Osmanlâii, descumpăniţi de 
uciderea şefului lor, înţeleseră că o luptă împotriva ienicerilor - de 
cinci ori mai numeroşi - ar fi fost zadarnică. 

— Călugăriţa aceasta este sclava sultanului! vorbi cu autoritate 
Abdul Rahman. lar eu sunt marele eunuc negru! 

Unul dintre başibuzuci spuse cu glas scăzut: 

— Potrivit datinii, Luminate, fata este a noastră! 

— Inălţimea Sa padişahul are dreptul să-şi aleagă jumătate din 
prada soldaţilor săi. Dar pentru că nu vreau să mă prevalez de 
acest drept, v-o plătesc! 

Aruncă başibuzucilor o pungă plină cu aur. Convinşi de acest 
argument, aceştia începură să-şi împartă monetele. 

— Cum te cheamă? se adresă Abdul Rahman fetei, care încerca, 
înspăimântată, să-şi ascundă cu mâinile goliciunea. 

— Irina mă cheamă, şopti ea într-un suflu. Irina Kalamides. Sunt 
novice în această monastire. j 

Numele era cunoscut lui Abdul Rahman. Işi smulse de pe umeri 
propria pelerină şi acoperi cu ea trupul înfrigurat al fetei. 

— Eşti rudă cu senatorul Kalamides? o întrebă. 

— Sunt fiica lui. 

— Bun! zise Abdul Rahman. Ai să mergi cu mine! 

O înşfăcă de mijloc şi, ţinând-o sub braţ, ca pe un pachet, 


— 354 — 


încălecă. 

— Ne înapoiem la Marele Cartier Imperial! porunci ienicerilor. 

Copitele calului său răsunară pe pardoseala de piatră a curţii, 
îndepărtându-se. lenicerii, purtând fiecare pe oblânc câte o captivă, 
porniră la rândul lor pe urmele lui Abdul Rahman... 

Pe calea Artopolia se scurgea o lungă coloană de creştini înrobiţi, 
sub supravegherea unor osmanlâi, care se văzuseră devenind 
peste noapte, din nişte simpli soldaţi, mari proprietari de sclavi. 
Turcii se uitau cu mulţumire şi mândrie la şirurile nesfârşite de 
romei intraţi în stăpânirea lor. Se aflau printre aceştia patricieni şi 
târgoveţi, meseriaşi şi învăţaţi, artişti şi foşti militari, vagabonzi şi 
prelați, femei nobile şi prostituate, fete şi băieţanari, poeţi şi 
măscărici. Pentru mulţi dintre ei, turcii sperau să obţină preţuri 
bune, fiindcă robii de neam mare, artiştii şi meseriaşii dibaci erau 
foarte căutaţi de arabii din Orientul Apropiat şi din nordul Africii. 

Printre captivii aproape goi şi atât de osteniţi încât abia se mai 
ţineau pe picioare, se afla şi Diamandis, neguţătorul de covoare 
retras din afaceri. În timpul asediului, o bandă de hoţi îl jefuiseră în 
toiul nopţii de toată agoniseala. Atunci Diamandis plânsese cu 
hohote, socotind că o nenorocire mai mare nu s-ar mai putea abate 
asupra lui. Nu-şi închipuise că destinul îi va rezerva suferinţe şi mai 
cumplite, cum dealtfel se şi întâmplă după căderea oraşului în 
mâinile turcilor. Acum, în vreme ce stătea umăr la umăr cu atâţia 
creştini înrobiţi, se gândea că îşi pierduse şi ultimul bun: libertatea. 
Supărările îl făcuseră să slăbească. Pieile, obrajii, burta, guşa, golite 
de osânză, atârnau moi ca nişte cârpe. Aproape că se simţea umilit 
să umble despuiat printre atâţia bărbaţi voinici, arătoşi, sclavi ca şi 
el. 

Coloana se opri pentru un scurt popas în Forumul lui Constantin. 
Diamandis era atât de istovit, încât nu mai găsea nici puterea să 
plângă. Din când în când pieptul îi era agitat de câte un suspin 
adânc. Lângă coloana din care făcea şi el parte se opri altă coloană 
de robi, care venise dinspre Makros Embolos. Printre aceştia, 
Diamandis recunoscu stupefiat într-un bătrân îmbrăcat în zdrenţe 
pe Alexios Lascaris, preşedintele Senatului. Dacă nu l-ar fi avut 
client, ar fi crezut că este victima unei halucinaţii. Ceva mai 
departe, între nişte femei despletite, desluşi pe Chrisanta Lucan, 
„frumoasa Chrisanta”, soţia fostului ministru al Marinei. Trupul ei 
sculptural era acoperit până la genunchi de resturile unei cămăşi 
ţărăneşti. Prin găurile pânzei i se vedeau sânii goi, superbi, dar plini 


— 355 — 


de vânătăi, şoldurile şi umerii zebraţi de zgârieturi. Era de înţeles 
după aceste urme prin ce încercări trecuse. Compania aceasta 
ilustră îl consolă oarecum. 

Intâmplător, observă la mâna unui bărbat înlănţuit alături de 
preşedintele Senatului propriul său inel, care-i fusese furat în acea 
noapte de groază. Ridică privirile deasupra acelei mâini, de-a lungul 
braţului vânjos, a pieptului larg, a grumazului puternic, şi când 
ajunse la chipul acestuia, recunoscu pe tânărul brigand care-l 
jefuise. Şi Manolakis îl văzu. Ochii lui Diamandis exprimară o 
satisfacţie morbidă. Manolakis îi zâmbi plin de sfidare. 

In acelaşi timp, un başibuzuc care-şi trecea în revistă robii 
remarcă inelul de la mâna lui Manolakis. Piatra sclipitoare, 
încrustată în veriga-i de aur, îl făcu să rânjească. Făcu semn lui 
Manolakis să întindă mâinile. Acesta se execută, fără să dea semne 
de teamă. Başibuzucul încercă să-i tragă inelul din deget, dar 
giuvaerul era atât de înţepenit, încât refuză să iasă. Nerăbdător, 
turcul scoase de la brâu un pumnal curbat şi, cu o mişcare scurtă, 
reteză degetul, cu inel cu tot. Manolakis se strâmbă de durere, în 
timp ce sângele ţâşni din rană. Involuntar, Diamandis scăpă un 
strigăt. Intrigaţi, doi spahii se apropiară de el. Fostul negustor 
închise gura cu un fel de hăpăit care făcu să-i clănţăne dinţii. 

Cel mai vârstnic dintre cei doi spahii îl măsură cu privirile din cap 
până în picioare, apoi rosti cu dispreţ, în turceşte, adresându-se 
camaradului său: 

— Ce te-ai mai încurcat şi cu bicisnicul ăsta? Nu vezi? Acuma 
cade din picioare! 

— Am să iau ceva pe el! replică spahiul cel tânăr. 

— Ai să plăteşti tu ca să scapi de jigodia asta! Jugăneşte.-l, sau... 
fă-i vânt! 

Spahiul cel tânăr se uită nehotărât la neguţător, îi cântări din 
ochi defectele şi conveni că prietenul său avea dreptate, îşi scoase 
cuțitul şi reteză frânghia care lega mâinile lui Diamanidis. 

— Hai! porunci negustorului într-o grecească stricată. Şterge-o 
până nu mă răzgândesc! i 

II lovi cu piciorul, trântindu-l pe caldarâm. Ingrozit, Diamandis îl 
privi de jos, fără a îndrăzni să se ridice. 

— Fugi, prăpăditule! se răsti iarăşi spahiul, prefăcându-se că are 
de gând să se repeadă asupra lui. 

Diamandis se puse pe picioare şi începu să alerge. Pieile îi săltau 
ca nişte aripi de liliac. 


— 356 — 


— Fugi, sperietoare! strigă încă o dată spahiul cel tânăr. 

lşi zise că săvârşise un act de mărinimie dăruind bătrânului 
viaţa. Adevărul este că ucisese atâţia creştini în zilele din urmă, 
încât se săturase de sânge... 

La picioarele zidurilor fortificate ale portului Eleutherios, Yakub- 
Paşa, şeful serviciului secret, trecea gânditor în revistă un dublu 
rând de prizonieri turci şi creştini, capturați în zona apărată de 
prinţul Orkhan şi de partizanii lui. Sultanul îi dăduse ordine precise: 
„Să mi-l aduci pe Orkhan viu! Viu îl vreau! Viu, auzi? Ca să-l 
pedepsesc aşa cum se cuvine! Cu Orkhan vreau să dau un exemplu 
atât de cumplit, încât niciun turc, fie el chiar de neam imperial, să 
nu mai fie ispitit a-l imita!” 

Nici Yakub şi nici agenţii săi nu-l cunoşteau pe Orkhan, care 
ieşea rareori în lume. Yakub ar fi pus rămăşag că prinţul otoman se 
afla printre prizonieri. Cucerirea acestei zone se făcuse atât de 
repede, încât era exclus ca proscrisul imperial să fi avut timp să 
fugă sau să se ascundă. 

— Va să zică, niciunul dintre voi nu vrea să vorbească! se răsti la 
captivi, mai toţi îmbrăcaţi în straie creştine. 

Erau acolo vreo sută de oameni. Tot ce mai rămăsese în viaţă 
după încheierea luptelor. 

— Turcii să facă un pas înainte! 

Doisprezece inşi se executară. Yakub zâmbi cu cruzime. 

— Repet: turcii să facă un pas înainte! Nu uitaţi, e uşor să vă 
identific! Sunteţi cu toţii circumcişi! Pe cei care vor încerca să mă 
înşele îi voi trage în ţeapă! 

Era un simplu bluf. Yakub ştia că nu numai turcii, dar şi toţi 
arabii, evreii, precum şi unii creştini din Armenia acceptau 
circumcizia. Speriaţi de amenințările lui, încă trei indivizi făcură un 
pas înainte. Şeful serviciului secret se proţăpi în faţa frontului. 

— Ei bine, dacă nu vreţi să-mi spuneţi de bunăvoie care dintre 
voi este prinţul Orkhan, am să vă trag pe toţi în ţeapă. 

Un bătrân turc, cu barbă cenuşie şi buze cărnoase, vineţii, rosti 
posomorât: 

— Prinţul Orkhan a murit în luptă. 

— Unde e cadavrul lui? întrebă calm Yakub. 

— L-am aruncat în mare. 

— Minţi! tună şeful serviciului secret. Trageţi-l în ţeapă! ordonă 
oamenilor săi. 

Bătrânul turc fu luat pe sus. Ceilalţi prizonieri nu se clintiră. Pe 


— 357 — 


Yakub îl trecură fiori. Auzise cât îi erau de devotați lui Orkhan 
slujitorii şi militarii care-l urmaseră în exil. Acum căpătase 
confirmarea. Dacă Orkhan ar fi încercat să se folosească de 
partizanii săi spre a-l ucide pe sultanul Mehmed, desigur că n-ar fi 
întâmpinat refuzuri. 

— Am să vă întreb pe fiecare dintre voi unde se află Orkhan! Cei 
care nu-mi vor da un răspuns satisfăcător vor fi executaţi. 

Se apropie de primul turc şi îl privi în ochi, stăruitor, ca şi când ar 
fi vrut să-l hipnotizeze: 

— Tu! Cum te cheamă? 

— Hussein! primi răspunsul. 

— Îl cunoşti pe Orkhan? 

— Nu-l cunosc. 

— Executaţi-l! zbieră Yakub. 

Interogă apoi pe al doilea, pe al treilea şi pe al patrulea turc. 
Eşecurile se repetară. Işi zise exasperat că turcii îl sfidau. Preferau 
moartea denunţării stăpânului lor. Îl năpădiră sudorile. Dacă nu-l va 
duce pe Orkhan - legat fedeleş - sultanului, putea să se socotească 
un om terminat. Ar fi fost absurd să-i execute pe toţi captivii. Poate 
că mulţi dintre ei nu-l cunoşteau realmente pe Orkhan. Nu prea 
ţinea seamă de scrupule, dar nici nu avea rost să ucidă cu sânge 
rece nişte nevinovaţi. 

Pronunţă totuşi treisprezece condamnări la moarte fără să fi 
obţinut vreun rezultat. Era uluit. Nu-şi închipuise că va întâmpina o 
asemenea rezistenţă. 

Oamenii care-şi aşteptau rândul la supliciu nu se uitau nici la cei 
oare se zvârcoleau înfipţi în ţeapă, nici la leşurile golite de sânge şi 
întinse pe ţărână. Stăteau cu privirile aţintite în pământul în care 
aveau să se întoarcă, ignorându-l pe Yakub şi pe călăii săi. Deodată 
unul dintre turcii lui Orkhan începu să tremure. Nu-şi mai putu 
stăpâni nervii. Căzu în genunchi şi, cuprinzându-şi capul între 
palme, strigă înspăimântat: 

— Nu vreau să mor! Nu vreau să mor! 

Yakub făcu semn călăilor să se oprească. 

— Dacă nu vrei să mori, vorbeşte! rosti implacabil. 

Turcul ezită câteva clipe, apoi întinse mâna spre un bătrân fără 
barbă, cu mustăţi alungite la colţurile gurii, îmbrăcat în haine 
greceşti. Bătrânul avea înfăţişarea unui neguţător armean, retras 
din afaceri. 

— Acesta e prinţul Orkhan, suspină turcul, aruncându-se cu 


— 358 — 


fruntea în ţărână. 

Yakub se uită neîncrezător la bărbatul care dăduse atâta bătaie 
de cap sultanului Mehmed. Se aşteptase să întâlnească un personaj 
plin de mândrie, cu priviri de vultur. Prinţul se uita la el impasibil. 

— Ridică-te! porunci şeful serviciului secret, întorcând faţa spre 
denunţător. Eşti liber! lar pe Orkhan, trădătorul, luaţi-l şi duceţi-l la 
cartierul general al Inălţimii Sale Padişahul! ordonă escortei sale 
militare. 

Fără să schiţeze un gest de împotrivire, ilustrul prizonier se 
îndepărtă, încadrat de soldaţi. Denunţătorul plângea convulsiv. 
Turcul din stânga îl scuipă scârbit. Yakub surprinse scena, dar se 
prefăcu a nu o fi observat. 

— Turcii care au ridicat armele împotriva Sultanului lor vor fi 
judecaţi şi pedepsiţi, fiecare după vina sa! 

Se îndreptă spre roibul său şi încălecă. Avea senzaţia că 
renăscuse. Un ofiţer din serviciul secret se apropie în goana calului. 

— Luminate Stăpâne, cardinalul Isidor, capul răutăţilor, a fost 
capturat. 

Yakub îşi netezi încântat barba. 

— lată o veste plăcută! exclamă Cum era deghizat cardinalul? 
întrebă bine dispus. 

— Nu era deghizat, Luminate. Purta veşmintele lui de cleric. 

Yakub clătină din cap, încolţit de îndoieli. Nu era de presupus că 
acest prinţ al Bisericii Catolice, pentru prinderea căruia padişahul 
pusese un mare premiu, să nu-şi fi luat nicio măsură spre a se 
salva. Ar fi fost firesc să se travestească, pentru a face să i se 
piardă urma. Yakub îşi zise că nu era momentul să despice firul în 
patru. 

— Spânzuraţi-l! porunci. 

In acest fel simplifica lucrurile. 

— Am înţeles, Luminate! 

Câteva clipe, Yakub urmări din ochi pe ofiţer, apoi dădu pinteni 
calului, pornind în trap întins spre cartierul general imperial... 

_ İn portul Prosforian, ultimele nave creştine se îndepărtau de chei. 
Incărcate peste măsură, se cufundaseră în mare până deasupra 
liniei de plutire. 

— Civilii să coboare în cale, spre a nu stingheri manevrele 
echipajului! porunceau ofiţerii prin portavoce. Soldaţii să treacă la 
posturile de luptă! La apariţia navelor inamice se va trage fără 
somaţie! 


— 359 — 


Constantinopolitanii care nu izbutiseră să se îmbarce pe corăbii 
căutau cu înfrigurare luntri spre a trece în Galata. Bărbaţi, femei, 
copii alergau bezmetic, strigându-se, urlând, jeluindu-se. Mamele îşi 
abandonau odraslele, soţii îşi lăsau femeile în plata Domnului, 
tinerii îşi părăseau părinţii bătrâni, călugării şi preoţii îşi lepădau 
culioanele, crucile, metaniile, ca şi când acestea i-ar fi împiedicat 
să fugă. 

Se auzi un glas ascuţit: 

— Turcii! Vin turcii! 

Din piepturile mulţimii îmbulzite pe cheiuri izbucni un vaiet 
asurzitor. Refugiații îşi aruncară poverile şi se repeziră spre mare 
într-un iureş nebunesc. Săreau în apă chiar şi oameni care nu ştiau 
să înoate. 

Şi în vreme ce portul Prosforian - ultimul teritoriu încă liber din 
Constantinopolele creştin - era ocupat de turci, catalanii din Horaia 
părăseau cu fruntea sus şi cu toate onorurile fortificațiile, 
îndreptându-se spre o navă pusă la dispoziţie de Hamza-Paşa. 
Potrivit condiţiilor de capitulare, aveau îngăduinţa să-şi păstreze 
armele şi toate bunurile personale. In acest chip, ultimului punct de 
rezistenţă creştină i se pusese capăt. 

Constantinopolele, în totalitatea lui, devenise un oraş turcesc... 


xxx 


În Galata, podesta-ul Angelo Lomellino era depăşit de 
evenimente. O mare agitaţie pusese stăpânire pe întreg cartierul. 
Inspăimântaţi de actele de violenţă săvârşite de osmanlâi în 
Constantinopole, numeroşi genovezi îşi făceau bagajele, hotărâți să 
abandoneze definitiv Galata. Podesta-ul convocase în şedinţă 
extraordinară consiliul municipal, spre a pune în discuţie 
perspectiva alarmantă a depopulării coloniei. 

— Trebuie să împiedicăm acest exod! În caz contrar, se va duce 
de râpă tot ce s-a construit până acum! Galata va cunoaşte o 
decădere ireversibilă! Pe de altă parte, această fugă în masă riscă 
să trezească mânia padişahului, care o va interpreta drept un act 
de duşmănie la adresa Imperiului Otoman. Şi nu e drept să se 
creeze un asemenea climat. Nu trebuie să uităm că autorităţile 
otomane ne-au oferit condiţii optime de convieţuire, precum şi 
libertatea de a face comerţ cu toate porturile turceşti. 

Din stradă răzbătea până în sala de consiliu zgomotul căruţelor, 
al trăsurilor şi al animalelor de povară care transportau spre port 


— 360 — 


avutul genovezilor intraţi în panică. 

— Propun să închidem cu trupe portul şi să aplicăm amenzi 
cetăţenilor care vor mai încerca să părăsească Galata fără 
autorizaţia noastră, opină Achille Aldo, cunoscut pentru 
sentimentele sale filoturce. Aş merge până acolo încât aş confisca 
bunurile recalcitranţilor. 

In culise se şoptea de multă vreme că Aldo ar fi primit subsidii de 
la turci. Consilierul Massimo Minchiante încercă să modereze 
severitatea antevorbitorului. 

— Suntem în număr neîndestulător spre a lua hotărâri atât de 
grave. Nici jumătate dintre consilieri nu sunt prezenţi la şedinţă. 

Minchiante era cu atât mai hotărât să împiedice votarea 
propunerii lui Aldo cu cât avea de gând să fugă din Galata cu 
întreaga lui familie. 

Consilierii care asistau la dezbateri se foiau pe scaunele lor, 
făcându-şi mintal reproşuri fiindcă răspunseseră la convocarea 
podesta-ului. Niciunul dintre ei nu voia să-şi asume răspunderea 
unor hotărâri în aceste momente cruciale pentru existenţa coloniei. 
Majoritatea condamnau în forul lor lăuntric excesele săvârşite de 
osmanlâi în Constantinopole, dar nu îndrăzneau să-şi afirme în 
public opiniile, mai ales acum, când Imperiul Otoman devenise o 
forţă pe care genovezii din Galata trebuiau să o menajeze, spre a 
evita mari neplăceri. 

Dacă nu s-ar fi temut de consecinţe, podesta-ul însuşi şi-ar fi 
depus mandatul şi s-ar fi retras din viaţa publică. 

Achille Aldo trecu la fereastră. 

— Priviţi! strigă iritat. Ai zice că locuitorii Galatei sunt cuprinşi de 
o nebunie colectivă. In portul nostru e tot atât de mare zarvă ca şi 
dincolo de Cornul de Aur. De ce? Se poate pretinde că la noi 
condiţiile sunt asemănătoare cu cele din Constantinopole? Ce 
pericole îi pândesc pe genovezii noştri? 

Discuţia ameninţa să se eternizeze fără a se lua vreo hotărâre, 
când uşa se deschise şi un secretar al consiliului se strecură în sală 
emoţionat. 

— Messer podesta, Zaganos-Paşa cere să fie primit de Excelenţa 
Voastră! 

— Zaganos-Paşa? se bâlbâi Lomellino, ridicându-se din jeţ. 
Roagă-l să poftească! 

Vizirul armatei îşi făcu o intrare spectaculoasă, zăngănindu-şi 
armele şi pintenii. Salută plin de curtoazie pe Lomellino şi pe 


— 361 — 


consilierii care i se ploconiră servil. 

— Stăpânul meu, Prea înălţatul Sultan Mehmed Khan, a fost 
informat că numeroşi locuitori ai Galatei, instigaţi desigur de 
elemente duşmănoase Imperiului Otoman, s-au îmbarcat împreună 
cu familiile lor pe corăbii, pentru a se înapoia la Genova. De ce fac 
acest lucru? Se tem de noi? Jur pe capul sultanului că nu veţi avea 
nimic de suferit! Galata se va bucura şi mai departe de privilegiile 
ei! Tratatele încheiate de voi cu romeii vor fi confirmate de Sublima 
Poartă în condiţii şi mai bune pentru colonia voastră! Padişahul este 
prietenul vostru şi al Genovei! Renunţaţi la ideea de a fugi, spre a 
nu trezi mânia sultanului! Trimiteţi fără întârziere crainici şi 
înştiinţaţi populaţia asupra intenţiilor noastre paşnice! 

Spre a stăvili exodul, Zaganos împleti făgăduielile de prietenie şi 
cu unele ameninţări abia deghizate. Inaintea acestei vizite avusese 
o lungă convorbire cu sultanul, care-şi exprimase temerea că fuga 
masivă a genovezilor din Galata va trezi duşmănia Republicii 
Genoveze. 

— Nu avem nevoie astăzi de un vrăjmaş în plus! îi vorbise 
sultanul. Trebuie să ne consolidăm puterea, să ne refacem armata, 
şi abia după aceea să ne permitem luxul unui nou război, la care 
Europa - te asigur - nu va mai asista pasivă. Azi să ne arătăm 
concesivi cu genovezii, să le dăm tot ce cer. Mâine, la momentul 
ales de noi, le vom lua totul înapoi. 

Consilierul Achille Aldo se grăbi să-şi spună cuvântul: 

— Asigurările Luminăţiei Sale Zaganos-Paşa m-au convins. Să 
trimitem imediat crainici în oraş şi în port! 

Şi podesta-ul căpătase curaj. Faţă de atitudinea conciliantă e 
turcilor, se impunea să manifeste un spirit de colaborare. 

— Noi înşine vom merge în port spre a lămuri populaţia! 

— Pentru a nu arunca nicio umbră asupra relaţiilor noastre atât 
de cordiale cu Imperiul Otoman, reluă Achille Aldo, mai propun ca 
toţi cetăţenii romei refugiaţi în Galata să fie înapoiaţi sultanului, 
stăpânul lor legitim! 

Noua propunere căzu asupra consilierilor ca un duş rece. 

„Aldo se pripeşte!” îşi zise Zaganos. „E atât de dornic să ia locul 
lui Lomellino, încât face gafe. Chestiunea refugiaților romei o 
rezolvăm noi singuri la timpul ei!” 


x k * 
Sultanul se uită îndelung la căpățâna retezată a împăratului 


— 362 — 


Constantinos, aşezată pe o basma desfăcută şi mânjită de sânge, 
întinsă de-a dreptul pe pământ. Alături de basma stătea în 
genunchi, plin de umilinţă, Omar arabul. 

— De unde ştii că e capul basileului? întrebă Mehmed. 

Omar scoase dintr-un buzunar al şalvarilor încălţările purpurii, cu 
vulturul bicefal brodat în aur, şi le puse lângă căpăţână. Sufletul 
sultanului se umplu de bucurie. Dovada făcută de arab era 
neîndoielnică. Bietele resturi ale aceluia care fusese autocratorul 
Imperiului Bizantin zăceau acum la picioarele sale. 

— Meriţi o recompensă frumoasă, arabule! 

Omar răspunse cu modestie: 

— Allah mi-a îngăduit mie, un arab păcătos, să-ţi aduc ţeasta 
duşmanului tău. Te văd mulţumit, înălțate Doamne! Se poate o 
recompensă mai mare? 

— Cum te cheamă, omule? 

— Omar, lnălţimea Ta. 

— Te pricepi să mânuieşti armele? Văd că porţi veşminte de 
cioclu! 

— Am fost căpetenie de oaste, Mărite Stăpâne. În deşerturile 
Arabiei m-am luptat cu bandele de briganzi. Dar am avut duşmani 
mulţi şi haini, care au încercat să-mi sape mormântul. Ca să scap 
de urgia lor, m-am refugiat în marele tău imperiu. 

Sultanul îi zâmbi cu bunăvoință. 

— Allah şi-a îndreptat iarăşi faţa către tine. De azi înainte te ridic 
la rangul de căpetenie de spahii! Acum eşti liber! Du-te şi 
îmbracă-ţi uniforma! 

Ţinându-şi şira spinării încovoiată, arabul se îndepărtă mergând 
de-a-ndaratelea şi rostind cuvinte de binecuvântare. 

Mehmed se întoarse spre vizirii şi generalii săi, care se ploconiră 
slugarnic. Cu ochii umeziţi de emoție, rosti teatral: 

— Bietul împărat Constantinos! Cât de fericit aş fi fost să-l 
scutesc de un sfârşit atât de tragic! Trebuie să recunoaştem, şi-a 
dat duhul vitejeşte, ca un adevărat suveran şi ca un erou! Prin 
moartea sa mi-a lăsat moştenire Bizanțul şi sceptrul purtat cu atâta 
glorie de Împărații Romei şi ai Bizanțului! A 

Marele vizir Khalil asculta cu respect cuvintele padişahului. In 
sinea sa reflecta scârbit: „Cabotinule! Pe cine vrei să înşeli cu 
prefăcătoriile tale? Pe Constantinos l-ai jefuit de imperiu şi de viaţă! 
Acum plângi cu lacrimi de crocodil asupra capului său văduvit de 
trup! Ce mascaradă!” 


— 363 — 


Mehmed continuă cu solemnitate: 

— Rămăşiţele pământeşti ale ultimului autocrat creştin al 
Bizanțului să fie înhumate cu toate onorurile! Iți jur, Constantinos, 
că mă voi arăta demn de moştenirea lăsată de tine! In persoana 
mea se vor întruni, de-acum înainte, tradiţiile islamice, turceşti şi 
romane! Îmi voi folosi întreaga mea putere politică şi militară spre a 
le face respectate! 

După o pauză scurtă, menită să sublinieze importanţa ultimelor 
sale angajamente, vorbi iarăşi demnitarilor: 

— Să notificaţi tuturor împăraţilor, regilor, principilor domnitori şi 
căpeteniilor de republici urcarea mea pe tronul Bizanțului turcit! 

Toţi cei de faţă ţinură seamă că padişahul nu se adresase direct 
lui Khalil, care, în calitatea lui de deţinător al portofoliului Afacerilor 
Externe, veghea asupra relaţiilor imperiului cu căpeteniile altor 
State. Deşi începuse să se familiarizeze cu gândul apropiatei sale 
dizgraţii, Khalil avu o strângere de inimă. Mehmed nu se mai 
ostenea nici să salveze aparențele. 

Padişahul adăugă, plin de trufie: 

— Cucerind Constantinopolele, am smuls ultimul spin creştin 
înfipt în carnea lumii islamice. In viitorul apropiat voi face din 
Imperiul Otoman cea mai formidabilă putere militară din întreaga 
lume! Ca să realizez acest ţel, voi aplica înţeleapta şi luminoasa 
teorie politică islamică: „Dacă vrei să fii stăpân în ţara ta şi să te 
faci respectat şi dincolo de hotarele ei, trebuie să te sprijini pe o 
armată numeroasă şi puternică. Spre a-ţi crea o astfel de armată, 
este necesar să dispui de mari venituri, de mari bogății. O ţară 
bogată nu poate exista însă dacă locuitorii ei nu se bucură de 
prosperitate. Prosperitatea cetăţenilor este asigurată numai prin 
legi drepte, respectate în egala măsură de toţi cetăţenii, indiferent 
de rangul lor. Neglijarea oricăreia din aceste elemente va duce 
inevitabil la prăbuşirea statului... “ 

Şeful serviciului secret i se înfăţişă, făcându-şi loc printre 
demnitarii orânduiţi în jurul sultanului. 

— Ce veşti îmi aduci, Yakub? 

— Inălţimea Ta, prinţul Orkhan a căzut în mâinile noastre. Aşa 
cum mi-ai poruncit, l-am arestat şi acum se află sub pază, 
aşteptând judecata Măriei Tale! 

Ochii lui Mehmed scânteiară. 

— Allah mi-a împlinit încă o dorinţă! Slăvit să-i fie numele! Mă 
întreb cum de l-a răbdat până acum pământul pe Orkhan, acest 


— 364 — 


netrebnic care a dezonorat neamul lui Osman?... Selim, ordonă 
Kadi-asher-ului, căpetenia supremă a Justiţiei să constituie 
neîntârziat un tribunal extraordinar, care să-l judece pe Orkhan 
pentru crimă de înaltă trădare! Din nefericire, pedeapsa cu 
moartea este prea uşoară pentru acest ticălos de neam imperial! 

Kadi-asher-ul Selim se înclină. : 

— Mă voi grăbi să execut porunca Inălţimii Tale! 

Ştia ce aştepta sultanul din partea lui şi a celorlalţi magistrați. 
Orkhan nu va fi judecat potrivit şeriatului - acel mănunchi de legi 
de esenţă divină, propovăduite de Mohamed Profetul. Prinţul 
trădător va fi supus /egii sultanice, Kanun, sau, în ultimă instanţă, 
voinţei discreţionare a padişahului. 

— Sugrumarea cu laţul este o pedeapsă prea nobilă! grăi 
sultanul. Supliciul descăpăţânării cu securea, hotărât de lege 
criminalilor de rând, să i se aplice şi lui Orkhan! Inainte de apusul 
soarelui să fie judecat şi executat! 

„Ciudat tribunal şi ciudată judecată! cugetă Khalil. Aş pune 
rămăşag că şi în cazul meu hotărârea de condamnare va fi 
pronunţată înainte de a mi se deschide procesul. Poate că e mai 
bine aşa. Comedia se încheie mai repede!” Zâmbi spre a-şi masca 
freamătul buzelor. Afecta o impasibilitate totală, pentru a nu da 
duşmanilor săi satisfacția de a-l vedea înfricoşat. Privirile lui 
Mehmed erau aţintite asupra marelui vizir. 

— Ce zici, Khalil, există o crimă mai odioasă decât trădarea, 
decât pactizarea cu vrăjmaşii propriei tale ţări? 

Marele vizir plecă respectuos fruntea. 

— Mai bine să ai de-a face cu un leu feroce care te atacă din faţă 
decât cu un câine care se repede la tine perfid, pe la spate! 

— La ce te referi, Khalil? întrebă sultanul rânjind. 

— La cazul lui Orkhan, fireşte! 

— Agerimea minţii tale nu s-a tocit încă, bătrânule! 

Sultanul îi zâmbi veninos. „Khalil, Khalil! reflectă. Ştiu că fierbi în 
propria ta turpitudine! Dar te las să te frămânţi, să te chinuieşti, 
să-ţi aştepţi osânda! leri mă temeam de tine şi de profeţiile tale 
nefaste. Mă temeam de tine fiindcă aveai în spate o armată de 
partizani şi de musulmani habotnici, nemulţumiţi de îndrăznelile 
mele. Astăzi, după cucerirea Constantinopolelui, toată suflarea 
turcească este alături de mine. Chiar tu spuneai odinioară, Khalil: 
«Învingătorii au întotdeauna dreptate!» Acum eu sunt învingătorul, 
şi tu, învinsul! Bănuieşti, Khalil, că zilele tale sunt numărate, nu-i 


— 365 — 


aşa? Eşti prea inteligent, prea viclean, ca să nu simţi dincotro bate 
vântul. Mai ales că vânturile îţi sunt tare neprielnice!” 

Sultanul îşi petrecu mâna peste gură, spre a-şi acoperi o schimă 
rea care i-ar fi putut trăda gândurile ascunse, întoarse privirile spre 
Karagea-Paşa. 

— Mi-ai raportat, Karagea, capturarea câtorva căpetenii 
venețiene. S-au mai adăugat de atunci şi alte personaje de seamă? 

— In Constantinopole domneşte încă o mare dezordine, Măreţia 
Ta, aşa că n-am putut întocmi încă o listă a prizonierilor venețieni 
de rang înalt. Mi s-a raportat însă capturarea bailului Girolamo 
Minotto şi a fiului său mai mare, Stefano, precum şi a lui Catarino 
Contarini şi a lui Rinaldo Foscari. Soldaţii noştri care i-au luat 
prizonieri vor pretinde sume mari pentru răscumpărarea lor. 

In clipa aceea, sultanul văzu la pieptul unuia dintre ofiţerii tineri 
din suita sa o floare albastră. 

— Sadri, vino încoace! 

Ofiţerul i se înfăţişă, punând un genunchi în pământ. 

— Ordonă, Mărite Stăpâne! 

— Ofițerii mei nu obişnuiesc a se împodobi cu flori. Asta e o 
deprindere femeiască. 

— Inălţimea Ta, floarea aceasta este pradă de război. Am luat-o 
din grădina Blachernelor. 

Mirarea se aşternu pe chipul sultanului. 

— N-ai găsit în întreg palatul ceva mai de valoare? 

— Obiectele de valoare nu mă interesează, Inălţimea Ta. Sunt 
soldat, iar soldatului nu-i trebuie decât un iatagan spre a se lupta 
cu duşmanii stăpânului său, Padişahul. 

Mehmed îl privi curios, ca pe o vietate rarisimă. 

— Zeci de mii de războinici turci se întrec să prade 
Constantinopolele, iar ofiţerul acesta se mulţumeşte cu o floare! 
Ştii ceva, Sadri, dă-mi mie floarea ta în schimbul rangului de agă! 

Ofiţerul i se prosternă, desprinzându-şi de la butonieră tija 
plăpândă la capătul căreia se deschidea o corolă fină albastră. 
Sultanul o luă, o frecă între mâini şi îşi mirosi căuşul palmelor. 

— Delicat parfum! Află, Sadri-Aga, că amândoi am făcut un 
schimb avantajos. Nu-i aşa? 

Râse bine dispus, stârnind un cor de chicoteli pline de încântare 
printre personajele din suită. Reveni apoi la Karagea-Paşa. 

— In douăzeci şi patru de ceasuri, Minotto şi toţi ceilalţi prizonieri 
venețieni să fie executaţi! Fără excepţie! 


— 366 — 


Karagea-Paşa replică îngrijorat: 

— Ne-aţi vorbit, Inălţimea Voastră, despre necesitatea evitării 
unui nou război în viitorul apropiat. Decapitarea bailului Girolamo 
Minotto şi a fiului său ar putea trezi mânia Serenissimei Republici. 
Se spune că flota militară venețiană este în drum spre 
Constantinopole... 

— Mă crezi inconsecvent, Karagea! 

— Cum mi-aş permite, Prea Puternice Stăpâne! 

— In cazul Veneţiei nu mă sperie un conflict, Karagea. Mă port 
bine cu genovezii şi îi persecut pe venețieni pentru ca Senioria 
Serenissimei Republici să-şi închipuie că între noi şi Genova există 
un tratat secret, care sacrifică interesele Veneţiei. Nu trebuie decât 
o scânteie ca între Genova şi Veneţia să izbucnească din nou 
războiul. Zăzania dintre creştini ne avantajează enorm în clipa de 
faţă. Aşa că execută ordinul meu, fără a te preocupa de consecinţe. 
Acestea lasă-le pe seama mea! 

Karagea-Paşa se ploconi, aparent convins de argumentele 
sultanului. 

Mehmed se uită la soarele care se înălța spre zenit, scăldând 
firea în aur. 

— Eu am să mă odihnesc puţin. Noaptea asta mi-a dat ceva de 
furcă! 

Dangătul clopotelor din Constantinopole se curmase. Din mijlocul 
oraşului se ridica un zumzet nedesluşit, o larmă vagă, peste care 
pânze uşoare de pâclă păreau să aştearnă surdina. 

Sultanul mai aspiră o dată mireasma care-i îmbiba palmele, apoi 
intră în cort... 


xxx 


Abdul Rahman, marele eunuc negru, se uita critic la novicele 
care o îmbrăcau pe lrina Kalamides, sub supravegherea severei 
Kahia Kadin - superintendenta Haremului imperial. Potrivit 
uzanțelor, Abdul Rahman nu era îndrituit să asiste la toaleta 
tinerelor fete destinate desfătării sultanului, această sarcină 
revenind în exclusivitate superintendentei. Indeobşte, între aceste 
două personaje nu domneau relaţii prea cordiale. Acum, însă, Kahia 
Kadin renunţase temporar la privilegiul ei, pentru că socotise 
necesar să apeleze la povaţa unui bărbat, chiar dacă acesta era un 
scapete. Se aliase cu Abdul Rahman spre a găsi împreună o soluţie 
care să redea Haremului prestigiul şi importanţa de odinioară. 


— 367 — 


Kahia Kadin, o femeie planturoasă, mai mult lată decât înaltă, se 
uita cu îndoială la silueta filiformă a Irinei. 

— Crezi că sfrijita asta are să placă Inălţimii Sale? 

Abdul Rahman arătă cu un gest roiul de novice din jurul Irinei. 
Toate erau atât de grase, încât evocau nişte grămezi de gelatină 
puse pe nişte picioare cu pulpe rotunde ca nişte baloane. 

— Incerc o formulă nouă, spuse. Poate că sultanul - Allah să-l 
ocrotească - nutreşte o aversiune pe care noi nu o înţelegem faţă 
de formele feminine pline. Să-i oferim o femeie slabă. N-ar fi exclus 
să-i placă. 

Superintendenta făcu o mutră chinuită. 

— Cum o scoatem la capăt dacă n-o să-i placă? Ar putea să 
spună că am încercat să ne batem joc de el! 

— Ştiu că îmi pun capul la bătaie, rosti fatalist Abdul Rahman. 
Dar trebuie să fac o încercare. Altfel vom lâncezi mulţi ani de acum 
înainte. Nu uita că padişahul este tânăr. Foarte tânăr. Normal, 
domnia lui va dura mult. lar noi nu mai suntem tineri, Kahia Kadin. 
Vrei să murim în obscuritate, uitaţi şi de sultan şi de Allah? 

Novicele Haremului o înveşmântară pe Irina în nişte văluri 
diafane, translucide, care-i dezvăluiau contururile trupului. 

—  Vălurile o  dezavantajează! declară cu hotărâre 
superintendenta. Cu ce vrei să-l ispitească pe sultan? Cu scheletul 
ei îmbrăcat în piele? 

— Poate că ai dreptate, murmură Abdul Rahman, tulburat de 
argumentele superintendentei. Să o îmbrăcăm ca pe o principesă 
din Apus! 

La porunca autoritarei Kahia Kadin, novicele aduseră o rochie de 
brocart, italienească, de o somptuozitate regală. După ce o 
îmbrăcară din nou pe Irina, Abdul Rahman exclamă oţărât: 

— Nu! Categoric, nu! Cu un decolteu, oricât ar fi el de generos, 
nu cucereşti pe un bărbat deprins să i se ofere goliciunile fără 
perdea din Harem. Chipul acestei fete e prea virginal! Prea respiră 
inocentă! ÎI fulgeră un gând: S-o travestim în băiat! 

— Asta nu! protestă superintendenta. Nu vreau să mor 
strangulată din ordinul sultanului! Ştii că nu-i plac glumele! 

Abdul Rahman, cucerit de propria sa idee, nu-i auzi întreruperea. 

— Aduceţi un costum de paj! porunci. 

— Nu, nu, nu! se văietă superintendenta. Mă nenoroceşti şi pe 
mine, te nenoroceşti şi pe tine, Luminate! 

— Imi asum toată răspunderea! grăi cu încăpățânare Abdul 


— 368 — 


Rahman. În situaţii eroice, soluţii eroice! 


xxx 


Sultanul se trezi din somn aproape de ora prânzului. Se odihnise 
câteva ceasuri, dar excitaţia-i nervoasă nu-i îngăduise să mai 
doarmă, îl frământa în schimb o foame chinuitoare. Bătu din palme. 
Icoglanul de serviciu se ivi mai înainte ca Mehmed să-şi fi terminat 
gestul. 

— Vreau să mănânc! zise padişahul. 

In vreme ce doi icoglani ieşiţi ca din pământ îi aşezau cu grijă pe 
umeri un caftan de catifea tivit cu zibelină, slujitori începură să 
defileze prin faţa lui Mehmed, aducând pe tăvi de aur un prânz atât 
de îmbelşugat, încât ar fi săturat douăzeci de oameni. Sultanul se 
aruncă asupra bunătăţilor asemenea unui lup hămesit. Se înfruptă 
din mai toate tăvile, orânduite pe o masă joasă, rotundă, şi se 
îndestulă cu vinuri potrivite fiecărui fel. Ajunsese la desert, când 
icoglanul de serviciu îi anunţă timid: 

— Marele eunuc negru vă roagă să binevoiţi a-l primi, Majestate. 

Mehmed se afla într-o dispoziţie sufletească trandafirie. 

— Să intre! 

Abdul Rahman se strecură umil în încăpere şi i se prosternă. 

— Constantinopolele, îngenuncheat la picioarele Inălţimii Tale, 
cere îngăduinţa să-ţi ofere un dar, spre a-ţi desfăta simţurile, după 
ce marea victorie dobândită asupra Bizanțului ţi-a desfătat sufletul. 

Sultanul nu se simţea înclinat să apeleze la serviciile odaliscelor 
din Harem. Fiindcă era voios şi voia să împartă şi cu alţii voioşia lui, 
îşi zise că nu se cuvenea să-şi mâhnească slujitorul printr-un refuz 
brutal. Il va lăsa să-şi înfăţişeze darul, îi va mulţumi, apoi îl va 
expedia cu dar cu tot, indicându-i să-l pună la păstrare. li încuviinţă 
deci cererea. 

Abdul Rahman se bucură, fiindcă de la început călcase cu 
dreptul. Se apropie de draperia care răspundea în anticameră şi o 
dădu la o parte, făcând semn celor de afară să intre. 

Irina, îmbrăcată băieţeşte şi încadrată de doi eunuci negri, păşi 
pragul. Plutea între vis şi veghe. Abdul Rahman avusese grijă să o 
drogheze, pentru ca ea să nu opună rezistenţă padişahului în cazul 
că acesta ar fi vrut să o aibă chiar atunci. 

Impotriva aşteptărilor sale, Mehmed rămase foarte plăcut 
impresionat de tinereasca apariţie. Zâmbi. 

— Abdul Rahman, mi-ai adus un băiat foarte drăgălaş! Nu te 


— 369 — 


temi însă că ai să trezeşti mânia marelui agă al Saraiului? Îi încalci 
atribuţiile! Pajii sunt sub autoritatea lui. De data aceasta voi avea 
grijă să nu protesteze! adăugă concesiv. 

Marele eunuc negru se bucură şi mai tare. Nici cu al doilea pas 
nu greşise. 

— Dezbrăcaţi-l! porunci sultanul eunucilor negri. Tolănit pe sofa, 
stătea sprijinit în cot şi se pregătea să guste un spectacol - pentru 
el - deosebit de plăcut. Când eunucii smulseră tunica şi cămaşa de 
mătase, slobozind umerii şi sânii marmoreeni ai fetei, sultanul se 
încruntă. Cu inima ticăind de emoție, Abdul Rahman urmărea 
reacţiile reflectate pe chipul stăpânului său. „Are să ordone să fiu 
sugrumat fiindcă am îndrăznit să-l iau în bătaie de joc, sau va 
aprecia la adevărata lui valoare darul pe care i l-am făcut?” se 
întrebă. Văzu fălcile sultanului încleştându-se, buzele subţiindu-se. 
Padişahul se pregăti să ridice mâna spre a da o poruncă, dar lăsă 
gestul neisprăvit. Trupul ei, de o supleţe aparent băieţească, era 
înfrumusețat de o incomparabilă graţie feminină, care-l făcu, spre 
propria lui surprindere, să accepte continuarea spectacolului. In 
concepţia sa, noţiunea de femeie era legată indisolubil de nişte 
forme de o luxuriantă opulenţă, caracterizate prin sâni imenşi, 
şolduri late, cu rotunjimi de balon, prin cărnuri trandafirii, moi ca 
nişte perne umplute cu puf. lar Mehmed avea oroare de acest tip 
de frumuseţe atât de prețuit în lumea orientală. Nu văzuse în viaţa 
lui un trup femeiesc zvelt, fiindcă nici marele eunuc negru şi nici 
superintendenta Haremului nu cutezaseră să-l îmbie cu asemenea 
exemplare umane, atât de puţin corespunzătoare canoanelor 
modei. 

Când Irina rămase goală, eleganța ei rasată, mlădierile-i de 
trestie îi tăiară respiraţia. O privea neîncrezător, fermecat, uluit de 
perfecțiunea acestei frumuseți pe care nici nu o bănuise până 
atunci. Pentru el lrina era o revelaţie. Mehmed simţi brusc nevoia 
să supună trupul acestei fete, să desăvârşească printr-un act fizic, 
care va căpăta şi sensul unui simbol, împreunarea a două lumi, din 
care se va naşte o lume nouă. N 

Abdul Rahman desluşi în ochii sultanului flacăra dorinței. Il 
copleşi bucuria. Al treilea pas şi ultimul îl dusese la victorie. 

Mehmed se ridică de pe sofa şi se apropie de Irina. 

— leşiţi! porunci eunucilor şi icoglanilor care refuzau să-şi creadă 
ochilor. 

La un semn al padişahului, marele agă al Haremului rămase în 


— 370 — 


urmă. 

— Abdul Rahman, ai să primeşti o răsplată pe măsura plăcerii pe 
care mi-ai făcut-o! Acum pleacă şi tu! 

— Allah să coboare asupra ta harul său, Prea Puternice Stăpâne! 

Marele eunuc negru părăsi fericit încăperea. Dăduse o lovitură 
de maestru. Cugetă: „Haremul îşi va recăpăta, în sfârşit întâietatea 
asupra Saraiului!” 


xxx 


Noaptea care cobora dinspre munţii Armeniei şi ai Arabiei îşi 
revărsa valurile de întuneric asupra Asiei Mici, a Bosforului, a Mării 
de Marmara, a Traciei. Numai deasupra Constantinopolelui bezna 
nu se putea oploşi, fiindcă deasupra oraşului care gemea, se 
zvârcolea, suferea, se ridica o ciupercă de lumină sângerie, ce 
înroşea şi cerul şi pământul. 

Tăvălugul de întuneric al nopţii se rostogoli spre inima Europei şi 
spre apele Oceanului fără de sfârşit, care se deschidea dincolo de 
coloanele lui Hercule. Apoi, dinspre Anatolia obscuritatea începu să 
se destrame, sfâşiată de razele tăioase ale soarelui-răsare. Rănile 
sângerânde ale Constantinopolelui reapărură la lumina zilei. 

Se mai scurse şi ziua aceasta, iar la capătul ei, iureşul nopţii 
potopi iarăşi văzduhul. Evantaiul de fum şi de foc lumina acum şi 
mai sinistru metropola cucerită. S-ar fi zis că puterile iadului 
răbufniseră din adâncuri, învăluind Bizanțul muribund în vâlvătăi 
sângerii. 

Apoi imensa coadă de păun a zorilor reveni, aducând lumina 
unei alte zile. Dar în Constantinopole continua să domnească 
întunericul, pentru că deasupra lui pluteau volute uriaşe de fum 
negru şi nori de funingine... 


xxx 


În faţa intrării cortului imperial, santinelele din regimentul de 
gardă vegheau impasibile, împiedicând accesul oricărei persoane, 
indiferent de rangul acesteia. Generalii, vizirii, înalții demnitari ai 
Curţii, care se prezentau, ca de obicei, spre a fi primiţi în audienţă 
de lucru, erau întâmpinați de Abdul Rahman, care rostea cu surâsul 
pe buze: 

— Înălţimea Sa Padişahul se odihneşte şi nu poate primi pe 
nimeni! Consemnul priveşte pe toată lumea! 

Refuzaţii se priveau nedumeriţi, ascunzându-şi iritarea. Vorbele 


— 371 — 


pline de politeţe ale marelui agă al Haremului aveau un ton bizar, 
care-i lăsa pe solicitanţi gânditori. Recunoşteau cu toţii: Abdul 
Rahman obținuse un mare triumf, descoperind pe Irina Kalamides, 
această grecoaică tânără şi de neam ilustru, pe care o aruncase în 
braţele sultanului, accesibil până atunci numai echivocelor prietenii 
masculine. Atât de captivat fusese acesta de farmecul ei, încât 
ajunsese să neglijeze treburile imperiului. Demnitarii nu rosteau în 
public această constatare, dar era de ajuns că o gândeau. Aproape 
că regretau vremurile când sultanul, scârbit de femei, îşi dedica 
existenţa imperiului şi războaielor, rezervându-şi doar neînsemnate 
perioade de timp pentru chiolhanurile şi plăcerile lui contra naturii, 
atât de hulite de islamicii cuminţi şi tradiţionalişti. 

Demnitarii se uitau posomorâţi la cartierele constantinopolitane 
cuprinse de flăcări şi îşi ziceau că padişahul se izolase de sfetnicii 
săi tocmai acum, când succesul militar trebuia speculat. Căci 
războiul nu se terminase încă. Unităţi militare răzleţite rezistau încă 
în Moreea. Atitudinea Genovei şi a Veneţiei faţă de Imperiul 
Otoman victorios era încă învăluită în ceaţă. Armatele otomane 
trebuiau să înceapă pregătirile pentru o nouă campanie, fiindcă nu 
era de presupus că Occidentul va rămâne cu mâinile încrucişate în 
faţa formidabilei expansiuni turceşti, care-şi găsise o ilustrare atât 
de oribilă în cucerirea Constantinopolelui. 

Fără să-şi dea seama de marile nemulțumiri pe care le provocase 
indirect, Abdul Rahman exulta. Era convins că lrina Kalamides va 
ajunge prima favorită a sultanului. Marele eunuc negru îşi va 
manevra astfel protejata, încât cuvântul ei va ajunge să capete 
treptat o mare greutate politică. Prin intermediul ei îşi va deschide 
drumul spre marele vizirat. 

Stând proţăpit în faţa cortului imperial, Abdul Rahman se uita la 
generalii şi vizirii grupaţi după interese ori prietenii, care aşteptau 
să fie primiţi de padişah. Aproape că îl cuprindea teama la gândul 
puterii pe care o dobândise graţie Irinei. Un glas aspru, poruncitor, 
îl trezi din visări: 

— Abdul Efenai, vreau să vorbesc padişahului! 

In faţa lui stătea, drept şi ţeapăn ca o lance, bătrânul ulema 
Ahmed Kuroni, cel mai respectat, dar şi cel mai temut 
propovăduitor al învățăturilor Profetului. Atâta autoritate avea 
cuvântul lui, încât nici marele vizir nu cuteza să-l contrazică. 

Neplăcut surprins de tonul u/lema/ei, marele agă al Haremului 
repetă pompos interdicţia comunicată şi altora. Cu o viguroasă 


— 372 — 


vâslire a braţului, Kuroni îl împinse la o parte. 

— Pe mine are să mă primească! 

Desfăcu draperiile de la intrare şi pătrunse în cort. Pe Abdul 
Rahman îl înăbuşi indignarea. Era înfruntat de faţă cu întreaga 
Curte. Ar fi putut ordona arestarea ulemalei, dar se abţinu, spre a 
nu se angaja în conflict cu dervişii, partizani fanatici ai lui Kuroni. 

Ahmed Kuroni străbătu ca o furtună încăperile care duceau spre 
dormitorul padişahului. Ignorând protestele icoglanilor, nu se opri 
nici când ajunse în anticamera imperială. 

—  Permiteţi să anunţăm  Inălţimii Sale sosirea Luminăţiei 
Voastre! i se adresă cu respect un icoglan. Ştiţi... protocolul... 

— Nu-i nevoie să mă anunţi! Cât despre protocol, poţi să mă 
scuteşti! îl repezi Kuroni, dând buzna în dormitorul sultanului. 

Mehmed dormea, ţinând pe după grumaz pe lrina, care-şi 
sprijinea capul pe pieptul lui. Intempestiva intrare a ulemalei îl trezi 
din somn. 

— Ce cauţi aici? se răsti sultanul. 

— Ce cauţi tu aici?! strigă Ahmed Kuroni, întinzând acuzator 
mâna. În clipa asta ar trebui să te afli în fruntea soldaţilor tăi care 
au intrat victorioşi în Constantinopole! Când colo, te destrăbălezi în 
braţele unei femei oarecare! Pentru asta ai încins sabia lui Osman? 

Invăpăiat de mânie, padişahul dădu cu violenţă la o parte 
cuvertura care-i ascundea goliciunea şi sări din pat. In graba sa, 
dezveli şi trupul Irinei. Smulse un jungher dintr-o panoplie şi se 
repezi asupra bătrânului. 

— Loveşte! Dar mai înainte ascultă! strigă Kuroni, privindu-l în 
ochi. 

Mehmed era atât de puţin deprins să fie înfruntat, încât rămase 
cu arma ridicată deasupra capului. 

— Cum îndrăzneşti, bătrân nesocotit?! 

— Indrăznesc, Mehmed Khan, fiindcă în clipa aceasta îţi joci 
imperiul la zaruri! 

— Ai înnebunit? exclamă padişahul. 

— Ştii ce se întâmplă dincolo de pânzele acestui cort? continuă 
Kuroni fără să se lase impresionat de mânia padişahului. 
Constantinopolele arde! Soldaţii tăi nu s-au mulţumit să jefuiască 
oraşul, să nimicească bunuri inestimabile care de drept ţi s-ar fi 
cuvenit ţie! Acum se bat între ei pentru pradă! Dacă anarhia asta 
mai continuă, vei rămâne stăpânul unui oraş mort! 

Incet, Mehmed lăsă în jos mâna înarmată. Vorbele ulemalei îl 


— 373 — 


treziseră la realitate. Bătrânul adăugă cu aceeaşi vehemenţă: 

— Marinarii tăi jefuiesc fără deosebire corăbiile venețienilor 
vrăjmaşi cât şi pe cele ale genovezilor neutri. Unde vrei să 
ajungem? Dacă nu stăvileşti anarhia, cea mai glorioasă victorie a ta 
se va încheia cu un haos în care va fi târât întregul imperiu! 
Deşteaptă-te, Mehmed Khan! Trimite-ţi femeia în Harem, iar tu 
acoperă-ţi goliciunea cu veşminte decente! Incinge-ţi sabia, ieşi din 
cortul acesta blestemat şi aleargă călare în Constantinopole! Nu 
uita că oraşul este acum al tău, şi deci ai datoria să-l aperi! Ahmed 
Kuroni îşi încrucişă semet braţele: Acum ce aştepţi? Loveşte sau 
pleacă! 

Sultanul se întoarse cu spatele spre bătrân, puse hangerul pe 
masă, apoi lovi de două ori într-un gong. Apărură eunucii negri. 

— Luaţi-o cu voi! le porunci, arătând-o pe Irina, care se ghemuise 
înspăimântată în mijlocul patului şi se acoperise până la gât cu 
cuvertura de mătase. Padişahul se întoarse spre Kuroni: 
Aşteaptă-mă afară! Vin îndată! Am să-mi fac datoria! Poţi să fii 
sigur! 

Kuroni zâmbi. | se luminase faţa. 

— Acum ai vorbit aşa cum i se cuvine unui împărat cu grijă faţă 
de supuşii săi! Slăvit să fie numele lui Allah, care ţi-a luminat 
cugetul! 

leşi, încununat parcă de o aureolă a cărei strălucire îl făcu pe 
sultan să plece fruntea... 


xxx 


Soarele se ridicase la zenit. 

Sultanul Mehmed, în veşminte de ceremonie, se îndrepta în 
pasul calului spre poarta Sfântul Roman. Comandanții de armate şi 
ofiţerii din Statul său Major, îmbrăcaţi în ţinută de ceremonie, îl 
urmau la o distanţă respectuoasă. Penele de struţ şi de colibri de 
pe turbane fluturau în suflul brizei, armele sclipeau. 

Sultanul era precedat de un regiment de ieniceri, care mărşăluia 
în cadenţa impusă de o zgomotoasă fanfară militară. Trompetele 
răsunau de parcă ar fi năzuit să dărâme pentru a doua oară zidurile 
lerihonului. Două escadroane din garda imperială încheiau 
cortegiul. 

Tânărul padişah privea încruntat coloanele de fum care se 
ridicau deasupra oraşului. Acum, după ce se despărţise de noua lui 
sclavă, se întreba cum de fusese în stare să-şi amâne atâta timp 


— 374 — 


intrarea triumfală în Constantinopole. Ar fi fost o explicaţie: Irina îl 
orbise, îi furase minţile. Fu recunoscător lui Ahmed Kuroni fiindcă îl 
smulsese din braţele ei. Relaţiile lui bizare cu icoglanii din Sarai nu 
implicau obligaţii şi nici nu lăsau urme. Pasiunea lui bruscă şi 
mistuitoare pentru Irina îl transformase din stăpân în sclav. 

La poarta Sfântul Roman, un detaşament turc, de pază, cu 
efectivul descompletat, dădu onorul. Ţinuta lor lăsa mult de dorit. 
„l-am scăpat din mâna!” cugetă Mehmed întunecat. 

Când trecu în pasul calului pe sub bolta înaltă a porţii, Mehmed 
simţi o puternică emoție. Avea în sfârşit să calce pe străzile 
oraşului jinduit de întregul Islam, oraş care acum era al lui şi numai 
al lui. După ce depăşi bariera zidurilor şi pătrunse într-o piaţă largă 
cu multe case împrejur, încercă o mare dezamăgire, dar şi o mânie 
neputincioasă împotriva indolenţei, a nepăsării de care dăduse 
dovadă. Constantinopolele pe care-l visase, îl râvnise cu atâta 
înflăcărare, arăta jalnic. In locul caselor rămăseseră doar câţiva 
pereţi ciuntiţi, izolaţi şi înnegriţi de fum. Edificiile care scăpaseră de 
incendiu erau pustii, aveau geamurile sparte, uşile şi ferestrele 
scoase din ţâţâni. Cadavre despuiate, intrate în descompunere, 
zăceau pe caldarâm, fără ca nimeni să se ocupe de ele. 

Cortegiul se angajă pe o cale altădată triumfală. Acum era 
mărginită numai de statui decapitate ori răsturnate de pe socluri, 
de clădiri publice şi particulare sluţite, de fântâni ciuntite şi 
secătuite. In aer pluteau miasme puturoase. 

Ahmed Kuroni îi vorbise despre un oraş mort. El, Mehmed, 
crezuse atunci că ulemala folosise o figură de stil, spre a-l smulge 
din condamnabilul său dolce farniente. Realitatea era însă mai 
teribilă decât îşi închipuise. 

Soldaţi turci încovoiaţi sub poveri de tot felul se ascundeau la 
apariţia cortegiului imperial, de parcă s-ar fi temut să nu li se 
smulgă prada. Mehmed îşi zise că bogăţiile acestui oraş îi 
înstrăinaseră dragostea ostaşilor săi. În drumul lui spre inima 
oraşului întâlni coloane lungi de captivi zdrenţuiţi, împinşi de la 
spate cu biciul de osmanlâi cu priviri crunte. 

Obrazul sultanului se întunecase de parcă l-ar fi acoperit umbrele 
adânci ale unei eclipse de soare. Voise să facă din 
Constantinopolele vestit în lumea întreagă pentru splendorile lui 
capitala Imperiului Otoman. Purtase un război cumplit, jertfise zeci 
de mii de luptători turci, ca să se aleagă în cele din urmă cu 
fantoma unui oraş, cu o mare de ruine, cu un imens cimitir. 


— 375 — 


Făcu un semn prinţului Mahmud Anghelos, care se desprinse din 
grupul generalilor şi se apropie în grabă: 

— Porunceşte, Prea înălțate! 

— Să redactezi o proclamaţie, Mahmud! Să fie multiplicată şi 
citită de crainici în toate pieţele oraşului! Din acest moment, ordon: 
dreptul acordat soldaţilor mei de a prăda Constantinopolele 
încetează. Localnicii care n-au fost încă luaţi prizonieri vor căpăta 
învoirea să se întoarcă nesupăraţi pe la casele lor. Arhonţii şi 
familiile lor vor fi eliberaţi din captivitate, spre a ajuta cu întreaga 
lor capacitate la refacerea şi administrarea oraşului. Ordinea şi 
condiţiile unei vieţi normale vor fi restaurate. Legile şi 
regulamentele care se aplică în toate oraşele de pe cuprinsul 
imperiului se vor aplica de acum înainte, cu cea mai mare stricteţe, 
şi aici, în Constantinopole. Ostaşii turci îşi vor valorifica în cel mai 
scurt timp prăzile făcute până acum, apoi se vor înapoia la unităţile 
lor. Actele de nesupunere, indiferent de cine ar fi săvârşite, vor fi 
pedepsite cu moartea, după o procedură sumară şi fără drept de 
apel. 

Mahmud Anghelos salută, apoi se îndepărtă spre a executa 
porunca. 

Personajele din suită remarcară cu ascunsă mirare un fapt 
semnificativ: sultanul se adresase prinţului Mahmud şi nu marelui 
vizir ori vizirului armatelor, aşa cum ar fi fost natural. Dizgraţia lui 
Khalil era aşteptată de toată lumea. Uimea însă atitudinea 
padişahului faţă de Zaganos-Paşa. Ș 

Mehmed se îndreptă spre biserica Sfânta Sophia. Il sugruma 
teama la gândul că soldaţii lui săvârşiseră şi acolo aceleaşi excese 
ca şi în restul oraşului. 

Ajuns în faţa măreţei catedrale, descălecă. Se prosternă cu faţa 
spre Mecca, slăvind numele lui Allah, apoi luă de jos un pumn de 
ţărână, pe care o presără - în semn de umilinţă - pe turbanul său 
de mătase împodobit cu diamante. 

Abia după aceea se ridică în picioare şi trecu pragul lăcaşului 
dumnezeiesc. Când văzu feericele bolți aurite, atât de înalte încât 
păreau a se confunda cu văzduhul, nu-şi putu stăpâni un strigăt de 
admiraţie. 

Zgomotul pe care-l făcea o daltă muşcând dintr-un zid îi atrase 
brusc atenţia. Işi îndreptă privirile într-acolo. Un soldat turc 
smulgea bucăţi de marmoră şi de lapislazuli dintr-un mozaic ce 
înfăţişa un sfânt în veşminte strălucitoare. 


— 376 — 


— Ce faci acolo? strigă sultanul. 

Războinicul replică dârz, fără a-şi întrerupe îndeletnicirea: 

— Clădirea asta spurcată este un monument închinat credinţei 
păcătoase a ghiaurilor, iar eu sunt un mahomedan care respectă 
învăţăturile neîndurătoare ale Profetului! Tot ce este creştin trebuie 
nimicit! 

Padişahului i se ridică sângele în cap. Turcul acesta fanatic 
desfigura cu bună-ştiinţă una dintre minunile lumii. Işi smulse din 
teacă iataganul şi, cu latul lui, îi aplică o lovitură atât de puternică, 
încât îl trânti la pământ. 

— Câine! Până unde merge lăcomia şi prostia voastră? V-am 
îngăduit să jefuiţi oraşul, să înrobiţi pe locuitorii lui! Nu este 
de-ajuns? Clădirile, monumentele, edificiile publice sunt ale mele! 
De ele să nu se mai atingă nimeni! 

Năucit de lovitura primită, soldatul se ridică în genunchi. 

— leşi! zbieră sultanul. leşi, dacă nu vrei să te ucid cu mâna 
mea! 

Terorizat, turcul o luă la fugă. 

Mehmed se uită mohorât la icoanele distruse, la stranele 
sfărâmate, la  mozaicurile smulse ori mânjite cu sânge, la 
iconostasele zdrobite, la vitraliile făcute ţăndări, la cadavrele 
întinse pe lespezile reci. 

Intoarse capul spre ofiţerii din suită. 

— Fahim, adu imediat un immam! 

Foarte curând, Fahim se înapoie, deschizând drum unui bătrân 
cu barba, turbanul şi veşmintele albe. 

— Immamule, îi porunci Mehmed, urcă-te în amvon, şi de acolo 
să ne citeşti simbolurile credinţei mahomedane! 

Sultanul ascultă recules rugăciunile rostite cu glas cântat, iar 
după încheierea lor, se îndreptă îngândurat spre ieşire. De după un 
rând de strane, rămase ca prin minune întregi, se ivi un călugăr de 
vârstă mijlocie, care i se aruncă la picioare. 

— Indurare, Stăpâne! hohoti în plâns călugărul. 

Ochii lui oglindeau o spaimă dementă. Sultanul se opri. 

— Cum te cheamă? îl întrebă în greceşte. 

— Acakios, Prealuminate! bâigui monahul printre sughiţuri. 

— Ridică-te, Acakios, şi întoarce-te la călugării tăi! Să le spui că 
nu au a se mai teme pentru viaţa şi pentru libertatea lor! Du-te! 

Călugărul se sculă de jos cu neîncredere. Se temea că turcii din 
preajma sultanului se vor năpusti cu iataganele asupra lui şi-l vor 


— 377 — 


măcelări, aşa cum alţi turci măcelăriseră sub ochii lui sute de 
creştini. Când văzu că nu i se întâmplă nimic, porni timid spre uşă, 
rostind incoerent binecuvântări şi cuvinte de mulţumire. 

Padişahul surâse. 

— lată primul meu supus grec din Constantinopole, cu care am 
schimbat câteva vorbe! 

Aruncă o ultimă privire asupra interiorului bisericii, apoi rosti cu 
glas puternic: 

— La Blacherne! 

Cortegiul se angaja de data aceasta pe calea Argyropratia, până 
la Forul lui Constantin, iar de acolo coti pe calea Artopolia până la 
Forul Capitolin. Oraşul, în ciuda stricăciunilor suferite, păstra încă 
un aer de o măreție impresionantă. 

— Am să-l reconstitui! vorbi Mehmed cu convingere. Nu numai 
că-i voi reda strălucirea de odinioară, dar voi face din el capitala 
lumii moderne! 

Chemă din nou pe Mahmud. 

— De acum înainte, Imperiul Otoman va avea un nou steag. 
Steaua şi semiluna brodate în aur pe fond roşu. In acest chip 
împletim şi mai intim tradiţiile romane cu cele islamice. Făurim un 
steag nou pentru o lume nouă! 

Când ajunse în piaţa Blachernelor, fu întâmpinat cu urale de 
două regimente de ieniceri orânduite în faţa reşedinţei basileilor. 
Soldaţii aceştia fuseseră adunaţi în grabă, spre a alcătui un decor 
potrivit solemnităţii imperiale. 

Mehmed contemplă îndelung zidurile înalte cu ferestre multe, cu 
balcoane şi terase, cu colonade şi scări majestuoase. „lată şi 
palatul autocraţilor bizantini! reflectă, plin de încântare. Acum este 
al meu!” 

Edificiul, atât de impozant când era văzut din afară, avea 
interioarele atât de devastate, încât sultanul încercă un simţământ 
penibil de vinovăţie. Pe pardoselile încăperilor zăceau mobile rupte, 
draperii sfâşiate, statui sfărâmate, leşuri omeneşti, materii fecale, 
băltoace de urină, care răspândeau o duhoare insuportabilă. 
Mehmed vizită apartamentele împăratului Constantinos. Camerele 
erau înspăimântător de goale, iar în piscinele de marmoră soldaţii 
îşi făcuseră nevoile. In clipele acelea îi reveni în minte un poem 
persan pe care-l rosti şoptit, pentru sine: „Numai păianjenul mai 
face de veghe în palatul împăratului. Netulburat de amarele 
deşertăciuni omeneşti, îşi ţese pânzele peste porţile de bronz cu 


— 378 — 


ţâţâni ruginite. O  bufniţă ţipă lugubru, stârnind ecouri în 
întunecatele cavouri imperiale de la Efrosaib!”... 

Mahmud Anghelos îl conduse apoi pe zidurile de apărare ale 
Blachernelor şi îi arătă locurile unde avuseseră loc cele mai 
încrâncenate lupte. Sultanul avea ciudata senzaţie că i se vorbeşte 
despre nişte evenimente petrecute cu mult timp în urmă. 

— Zona aceasta, explică prinţul, a fost apărată de bailul venețian 
Girolamo Minotto. 

— Ei, cum s-a terminat cu Minotto? _ 

— A fost executat prin decapitare, aşa cum ai ordonat lnălţimea 
Ta. Au mai suferit pedeapsa capitală fiul său şi alţi cinci venețieni 
de frunte. 

— Dar Orkhan? 

— De asemenea executat prin decapitare, ca şi Julia Pere, 
căpetenia catalanilor. 

Mehmed suspină. 

— Dacă fiul lui Minotto ar fi apelat la milostivirea mea, poate că 
l-aş fi iertat. Eh, dar ce să mai vorbim de asta! Morților nu le poţi 
reda suflul vieţii. Ce-a fost a fost!... De Notaras şi de Kalamides ai 
reuşit să afli ceva? Şi unul şi celălalt ne-au făcut frumoase servicii! 

— Notaras e teafăr, Inălţimea Ta, şi se află sub protecţia trupelor 
noastre. In schimb, am regretul să raportez Majestății Tale că 
Evghenis Kalamides şi-a găsit sfârşitul în primele ceasuri după 
intrarea armatelor noastre în oraş. 

Gândul lui Mehmed fugi la Irina. Părea că toţi membrii familiei 
acesteia erau urmăriţi de un tragic destin. 

Nu făcu niciun comentariu în legătură cu senatorul Kalamides. 

— Notaras să fie reintegrat în toate drepturile lui! Mă voi folosi 
de acest om. Ce demnitari ai lui Constantinos au mai scăpat cu 
viaţă? 

— Pavlidis, marele trezorier, Lucan Nichiforos, ministrul Marinei, 
Alexios Lascaris, preşedintele Senatului. S-ar putea să mai 
descopăr în marea de captivi şi alte personaje importante. Sunt 
informat, de pildă, că Georgios Sphrantzes, primul confident al lui 
Constantinos, s-ar afla în viaţă. Agenţii mei îl caută. De la acest om 
vom obţine informaţii de prima mână asupra ultimelor zile ale 
regimului imperial bizantin. Am reuşit să răscumpăr de la nişte 
spahii pe feciorul şi pe fiica lui Sphrantzes. 

— Să-mi aduci aminte de ei, Mahmud! Am să mă ocup de soarta 
lor! 


— 379 — 


— Printre prizonierii noştri se află şi Imperialis, nepotul 
podesta-ului din Galata, Inălţimea Ta. 

— In legătură cu acest Imperialis am să mai reflectez. 

O pală de vânt aduse dinspre oraş trâmbe de fum şi un înţepător 
miros de ars. Mehmed se încruntă iarăşi. 

— Luaţi măsuri urgente pentru stingerea incendiilor! Veţi folosi şi 
armata!... Acum ne întoarcem la cartierul general! Trimite înainte 
un curier! Ahmed Kuroni să mă aştepte în faţa cortului meu! 


xxx 


Sultanul se desprinse cu regret de corpul Irinei, în care sălăşluiau 
comori de senzualitate. Cobori din pat şi începu să se îmbrace fără 
ajutorul icoglanilor. In tot acest timp nu-şi luă privirile de pe chipul 
ei seducător. Voia parcă să şi-l întipărească pe veci în memorie. Şi 
ea îl privea. Mehmed crezu că desluşeşte în ochii ei o scânteie de 
iubire. Irina îi împărtăşea simţămintele? Până acum niciodată nu se 
întrebase ce emoţii, ce tristeţi sau ce bucurii încercau fiinţele cu 
care îşi împărțea capricios patul. 

Chemă pe superintendenta Haremului. 

— la aminte, Kahia Kadin! Vreau să prezint Curţii pe principesa 
Irina! S-o înveşmântezi ca pe o împărăteasă! Cele mai preţioase 
giuvaeruri din tezaurul imperial să o împodobească! Frumuseţea ei 
să nu cunoască pereche! Când vei termina ceea ce ţi-am poruncit, 
marele eunuc negru o va conduce pe principesă până la mine! Mă 
va găsi în faţa cortului! 

Mehmed aruncă o ultimă privire asupra Irinei, care-i surâse, apoi 
părăsi încăperea. Când ieşi afară, văzu mulţimea de ofiţeri şi de 
căpetenii civile şi religioase de toate rangurile care-l aşteptau, 
potrivit ordinelor sale. Se aflau acolo şi generalii de armată, şi 
vizirii, şi demnitarii Curţii, dar şi dervişii de rând. In fruntea tuturor 
stătea nemişcat Ahmed Kuroni. Cu un gest imperios, sultanul le 
stăvili ovaţiile. Nu dorea manifestări de respect şi de simpatie. 

Se aşeză în faţa cortului şi îşi încrucişă braţele, pregătindu-se 
pentru o lungă aşteptare. Se scurse astfel aproape o jumătate de 
ceas, fără ca vreunul din cei prezenţi să fi îndrăznit a se clinti. „Ce 
gânduri are padişahul?” se întrebau cu toţii. 

Apoi draperiile de la intrare fură date la o parte. Irina Kalamides 
apăru, escortată de Abdul Rahman, marele eunuc negru. Captiva 
greacă era ameţitor de frumoasă. Pietrele scumpe care o 
împodobeau păleau alături de strălucirea ochilor ei. 


— 380 — 


Mehmed îşi desfăcu braţele şi le lăsă să cadă de-a lungul 
corpului. Citi cu mânie admiraţia lubrică din ochii tuturor bărbaţilor. 

Deodată îşi smulse iataganul din teacă şi, cu o fulgerătoare 
lovitură orizontală, reteză capul Irinei, făcându-l să se 
rostogolească în ţărână. Sângele ţâşnit din artere stropi pe 
generalii şi vizirii din primul rând. Mehmed se uită la trupul 
descăpăţânat care se zvârcolea la picioarele sale şi la lama curbă a 
iataganului de pe care se scurgeau rubine lichide. 

— Aceasta este singura femeie care mi-a inspirat vreodată un 
sentiment de dragoste, declară cu voce puternică, aparent lipsită 
de emoție. Am jertfit-o, fiindcă toate gândurile mele, toate simţurile 
mele trebuie puse numai în slujba ţării! De acum înainte 
prosperitatea imperiului şi a poporului turc va fi singura mea 
pasiune! 

intoarse privirile spre Ahmed Kuroni, care stătea impasibil, apoi 
reintră în cort. Sultanul se biruise pe sine însuşi! 


xxx 


Înainte de a da ochi cu padişahul, podesta-ul Angelo Lomellino îşi 
vâri mâna dreaptă sub haină şi îşi făcu discret semnul crucii. 
Demnitarii turci care aşteptau în anticameră spre a fi primiţi, la 
rândul lor, în audienţă erau atât de absorbiți de propriile 
preocupări, încât nu-i observară gestul. Doi icoglani, ieşiţi parcă din 
pământ, îl încadrară pe podesta. 

— Ce aveţi sub haină, efendi? îl întrebă inchizitorial unul dintre 
ei. 

— Nimic, bâigui Lomellino. 

— Vreo armă? 

— M-au percheziţionat la intrare. 

Icoglanii îşi plimbară expert mâinile de-a lungul corpului lui 
Lomellino, pipăind cu deosebire locurile unde ar fi putut să fie 
ascuns vreun pumnal. Nu găsiră nimic. Politicoşi, îşi cerură scuze. 

— Acum puteţi intra la Inălţimea Sa Padişahul! 

Alţi doi icoglani îl luară în primire, flancându-l şi sprijinindu-l de 
coate. Când pătrunseră în cabinetul de lucru al sultanului, acesta 
privea o hartă a Constantinopolelui, întinsă pe o masă lungă. 
Karagea-Paşa îi dădea unele explicaţii, în prezenţa câtorva 
generali, printre care prinţul Mahmud Anghelos. 

— Incendiile au putut fi localizate în cartierele din centru, unde 
mai toate clădirile sunt construite din piatră sau din cărămidă. 


— 381 — 


Cartierele Petrium, Exokinoion şi Devteron, în care se găsesc 
numeroase case din paiantă şi lemn, continuă să ardă. Dar şi în 
aceste zone sperăm să reducem focarele şi, în cele din urmă, să le 
lichidăm. 

— In maximum douăzeci şi patru de ore doresc să nu mai existe 
incendii în Constantinopole! Răspunzi personal, Karagea, de 
executarea acestui ordin! rosti cu severitate sultanul, care-şi 
întoarse apoi faţa spre Lomellino. Bine-ai venit, podesta-ule! 
Zaganos-Paşa mi-a raportat că printre genovezii tăi s-au manifestat 
unele nemulțumiri în ceea ce priveşte atitudinea unor marinari ai 
mei! 

— Nişte simple neînţelegeri, Înălţimea Ta, care se vor rezolva pe 
căi prieteneşti, declară împăciuitor Lomellino. 

— Bine! O să mai revenim asupra acestei chestiuni. Până 
una-alta, vreau să rezolvăm o problemă mult mai importantă. 
Trebuie să convii, podesta-ule, că zidurile de apărare ale Galatei, 
tunurile şi armele voastre de tot felul nu-şi mai au rostul. De cine să 
vă ferească? Noi suntem prietenii voştri! V-am acordat protecţie. În 
nenumărate rânduri v-am dovedit bunăvoința noastră. Şi voi cum 
ne-aţi răsplătit? Ingăduind unor genovezi nesocotiţi să se alăture 
soldaţilor lui Constantinos şi să se lupte împotriva noastră. Însuşi 
nepotul tău, podesta-ule, da, da, însuşi nepotul tău s-a bătut cu 
ostaşii mei, acolo pe ziduri. 

Lomellino îşi împreună mâinile în semn de rugăminte: 

— Voiam tocmai să apelez la mărinimia lInălţimii Voastre! 
Imperialis nu este decât un tânăr fără minte, un adolescent încă. 
Nu i se poate pretinde să cunoască rosturile profunde ale vieţii. S-a 
angajat în această aventură fără să-şi dea seama de gravitatea 
faptei sale. Implor pe lnălţimea Voastră să-şi amintească serviciile 
pe care le-am adus cauzei otomane, dezvăluind, de pildă, planurile 
de luptă ale căpitanului Coco... 

— De ce mă întrerupi, podesta-ule? vorbi sultanul cu veninoasă 
blândeţe. Ştii că nu e îngăduit! Te iert, însă, fiindcă eşti genovez, şi 
eu am simpatie pentru genovezi. Lasă-mă să continui! Deşi aţi 
făgăduit să păstraţi neutralitatea, aţi primit în Galata refugiaţi din 
Constantinopole, atât romei, cât şi venețieni. Îţi pun în vedere că 
toţi aceşti ghiauri sunt de drept prizonierii mei. Dacă vrei să-i 
păstrezi, îţi fac o concesie. Ţi-i las, dar cu o condiţie: să plăteşti 
preţul de răscumpărare fixat de noi! Dar te previn, nu va fi mic! 

— Galata nu este bogată, Inălţimea Voastră! Războiul purtat la 


— 382 — 


fruntariile coloniei noastre ne-a împiedicat să facem comerţ cu 
Orientul Apropiat. Am suferit mari pagube... 

— Nu-i nimic! Aveţi încă destui bani pentru a plăti lucrările de 
demolare ale zidurilor înconjurătoare ale Galatei, precum şi pentru 
răscumpărarea refugiaților. Dacă nu vrei să plăteşti preţul cerut de 
noi, nu e nicio supărare. li vei preda neîntârziat soldaţilor mei! Dacă 
vei respinge ambele soluţii, voi ordona să fie ridicaţi cu forţa! 

Podesta-ul ridică dezamăgit braţele. O sudoare fierbinte, 
abundentă, îi udase până şi tunica de atlaz albastru. Audienţa 
aceasta echivala cu cea mai cumplită tortură. _ 

— Vom face tot ce ne va sta în putinţă, Prea Inălţate! 

— Într-o săptămână zidurile de apărare ale Galatei să nu mai 
existe! 

— Le vom dărâma, Prea Puternice împărate! 

— O comisie va fixa preţul de răscumpărare al refugiaților pe 
care vrei să-i păstrezi! N 

— Ne supunem hotărârii Inălțimii Voastre! 

— Întreaga artilerie genoveză şi toate armele ofensive, de orice 
natură ar fi ele, vor fi predate autorităților otomane. 

— Aşa vom face, Inălțimea Voastră! 

Lomellino era disperat. Tot ce obținuse din partea lui Zaganos- 
Paşa pierduse în fața sultanului. Nu izbutise să obțină nici măcar 
liberarea din captivitate a lui Imperialis. 

— Mai e ceva! continuă sultanul neînduplecat. Zaganos-Paşa 
mi-a adus la cunoştinţă plângerile unor genovezi, care pretind că 
marinarii mei le-ar fi confiscat corăbiile. Ţi-am promis că vom 
discuta şi această chestiune, şi mă ţin de cuvânt! Ascultă, 
podesta-ule: genovezii care şi-au văzut de treburile lor cotidiene în 
timpul asediului şi care nu au părăsit nicio clipă Galata vor fi 
despăgubiţi pentru cele suferite. Genovezii capturați în vreme ce 
fugeau spre arhipelagul grecesc vor fi supuşi, în schimb, tuturor 
rigorilor legilor noastre. Am mai fost informat că numeroşi genovezi 
din Galata s-au refugiat în insula Chios, sub cuvânt că s-ar fi temut 
de o eventuală invazie a coloniei de către trupele mele. 
Neîncrederea pe care mi-au arătat-o aceşti oameni constituie o 
insultă gravă, adusă nu numai mie, dar şi întregii armate otomane. 
Te invit, podesta-ule, să-i obligi a se înapoia de urgenţă în Galata! 
Cei care nu se vor supune dispoziţiilor tale îşi vor vedea bunurile 
confiscate, chiar dacă acestea se află în Galata. 

Lomellino stătea încovoiat, ca şi când o stâncă i-ar fi strivit 


— 383 — 


umerii. 

— Voi executa întocmai poruncile Înălţimii Voastre! Referitor la 
Imperialis... 

— Ce e cu Imperialis? îl întrerupse brutal sultanul. 

— Am cedat pe toată linia. Sper ca şi lnălţimea Voastră să 
manifeste puţină milă faţă de nepotul meu... 

Mehmed râse ironic. 

— Să ne înţelegem, Lomellino! Cedând pe toată linia, nu mi-ai 
făcut o concesie! Ca atare, nu-mi poţi propune un târg! Imperialis 
nu intră nici măcar în categoria refugiaților pe care ţi-am îngăduit 
să-i răscumperi! Nepotul tău a fost prins cu armele în mână. Pentru 
această vină bailul venețian şi toţi ai lui au fost descăpăţânaţi! 

Lomellino căzu în genunchi. 

— Inălţimea Voastră, vă cerşesc indulgenţa! Imperialis este atât 
de tânăr... 

— Au pierit sub securea călăului prizonieri şi mai tineri decât 
nepotul tău. Ai copii, Lomellino? 

— Patru, Înălţimea Ta! 

— Fii bucuros că de ei nu se atinge nimeni! Acum pleacă şi 
transmite conaţionalilor tăi din Galata hotărârile mele! Drum bun! 

Podesta-ul înţelese după tonul padişahului că ar fi fost zadarnic 
să mai stăruie. Se ridică de jos, gândindu-se cu groază la scena pe 
care i-o va face soţia lui, care ţinea la Imperialis ca la propriii ei 
copii. Părăsi plângând încăperea. Mehmed nu-i acordă nici cel puţin 
o privire. 

— Ai trimis după Lucas Notaras? întrebă sultanul pe Mahmud 
Anghelos. 

___— Notaras se află în anticameră şi aşteaptă să fie primit de 
Inălţimea Ta. 

— Să poftească! 

Ca şi Lomellino, fostul mare amiral al Bizanțului intră sprijinit de 
doi icoglani şi precedat de un şambelan. Ceremonialul acesta avea 
un rost practic, persoanele primite în audienţă fiind permanent 
supravegheate îndeaproape, astfel încât să nu se mai poată repeta 
atentatul care pusese capăt vieţii lui Murad |. 

In câteva zile, Notaras îmbătrânise cu douăzeci de ani. Ridurile i 
se scobiseră şi mai tare, obrajii i se scofâlciseră, ochii, acoperiţi pe 
jumătate de perdelele minuscule ale pleoapelor obosite, erau trişti, 
aproape stinşi. Ajuns în faţa lui Mehmed, se ploconi, dar nu 
îngenunche, aşa cum s-ar fi cuvenit din partea unui înfrânt abia 


— 384 — 


eliberat din captivitate. 

— Invingătorii nu sunt întotdeauna şi răzbunători! rosti sultanul 
în loc de bun venit. 

Cu un gest curtenitor, îl pofti pe Notaras să se aşeze pe o pernă 
înaltă, orânduită în preajma jeţului imperial. A 

— Îți cunosc vitejia şi înţelepciunea, Lucas Notaras! lţi mai 
cunosc şi simţămintele prieteneşti faţă de Imperiul Otoman, 
manifestate în timpul asediului. Am ordonat să ţi se redea nu numai 
libertatea, ci şi toate bunurile. Tu şi familia ta vă veţi bucura pe 
viitor de protecţia mea. Sub ocârmuirea otomană îţi vei păstra titlul 
de mare amiral. Indată ce apele se vor linişti, te voi instala 
guvernator al Constantinopolelui. Doresc să repopulezi oraşul, să-i 
redai vechea înflorire! 

Pe Mahmud Anghelos îl potopi gelozia. Notaras, deşi îşi păstrase 
credinţa creştină, fusese destinat de sultan unei mari demnități 
politice. El, Mahmud, îşi renegase neamul şi pe Dumnezeu, răbdase 
ani de-a rândul capriciile padişahului, îmbrăţişase 
mahomedanismul, acceptând toate compromisurile posibile. Işi 
recunoscu brusc impostura. În această penibilă clipă a adevărului, 
îşi dădu seama că nu era un bun mahomedan, după cum nu fusese 
niciun bun creştin. Nu se dăduse înapoi de la nicio ticăloşie, spre a 
deveni un personaj înalt în ierarhia otomană, în schimb, Notaras 
obținea totul fără să fi renunţat la niciuna din convingerile sale. 
Cuvintele frumoase pe care padişahul le adresa marelui amiral îl 
ardeau ca nişte vergi de fier înroşite în foc. 

— Mai cunosc, Lucas Notaras, şi lupta-ţi necurmată pentru 
apărarea ortodoxismului creştin împotriva  infiltrării elementelor 
catolice. Ştiu că în bătălia pentru păstrarea intactă a dogmelor 
credinţei voastre ai avut un aliat de nădejde: pe călugărul 
Ghenadios. Am gânduri mari şi pentru el. Tu vei fi conducătorul laic 
al creştinilor din Constantinopole, iar Ghenadios va fi conducătorul 
lor spiritual! 

Recunoscător, marele amiral înclină fruntea. Sultanul continuă: 

— Nu voi repeta faţă de romeii învinşi cuvintele pe care Brennus 
le-a rostit acum aproape două milenii faţă de locuitorii Romei 
cucerite: „Vae victis!” Voi face în aşa fel încât creştinii tăi să se 
felicite că au intrat sub stăpânirea mea! 

Marele amiral întinse mâinile cu palmele în sus. 

— Suntem la discreţia Înălţimii Tale! Generozitatea învingătorilor 
otomani nu poate decât să trezească stima şi dragostea creştinilor 


— 385 — 


învinşi! 

Mehmed zâmbi cu bunăvoință. 

— Recunosc, voi, romeii, v-aţi luptat frumos! Nu înţeleg însă cum 
de aţi avut curajul, cum de aţi găsit puterea să rezistaţi atâta 
vreme trupelor mele mult mai numeroase şi neîndoielnic mai bine 
pregătite decât ale voastre? Dacă basileul vostru ori demnitarii săi 
ar fi fost mai înţelepţi, ar fi predat oraşul, spre a evita vărsările de 
sânge de mai târziu. Este regretabil că, în ciuda autorităţii de care 
te bucurai la Curte, n-ai fost în stare să pui capăt cu un ceas mai 
devreme unui măcel inutil. 

—  lnălţimea Ta, nu a stat nici în puterea împăratului 
Constantinos şi nici într-a mea să impunem o capitulare. Foarte 
puţini romei ar fi acceptat-o. 

— V-aţi bizuit pe ajutoarele făgăduite din afară, rosti cu ironie 
Mehmed. 

— Este adevărat! Basileul aştepta ajutoare din afară. _ 

— Din nenorocire pentru voi, nu s-au materializat. In această 
privinţă porţi totuşi o vină, Notaras! Trebuia să faci totul pentru a 
deschide ochii împăratului tău! 

Marele amiral clătină din cap. 

— Ce puteam face eu, când personaje din propriul tău anturaj, 
Doamne, îl încurajau să reziste?! 

Notaras înţelese prea târziu că vorbise mai mult decât s-ar fi 
cuvenit. Padişahul lăsă să se scurgă câteva momente de tăcere mai 
înainte de a formula o întrebare periculoasă, pe care Notaras o 
presimţi: 

— Poţi să-mi furnizezi nume? 

— Inălţimea Ta, nu eram îndeajuns de apropiat faţă de împărat 
ca acesta să mi se destăinuie. Aveam mulţi duşmani la Curte, care 
făceau tot felul de intrigi spre a mă discredita în ochii basileului. 

— Cui împărtăşea Constantinos tainele sale? Existau, de bună 
seamă, oameni care-i transmiteau mesajele trimise de acele 
personaje de care mi-ai vorbit! 

Notaras avea senzaţia că se scufunda în nişte nisipuri 
mişcătoare. 

— Împăratul Constantinos avea puţini confidenţi. 

— Numeşte pe câţiva dintre ei, Notaras. 

Marele amiral prefiră prin minte numele demnitarilor căzuţi în 
luptă. Citarea unora dintre aceştia n-ar fi avut nicio urmare, căci 
mărturiile lor nu mai puteau fi smulse. 


— 386 — 


— Generalul Chrisogeorghis, generalul Ravduhas... 

Inţelese că nu va putea eluda la infinit răspunsul aşteptat de 
sultan. Confuzia din timpul ultimei bătălii fusese atât de mare, încât 
n-ar fi putut spune câţi demnitari bizantini pieriseră şi câţi căzuseră 
în captivitate. 

— Am auzit că Georgios Sphrantzes era unul dintre confidenţi, îl 
ajută padişahul cu falsă candoare. Ce-ai de spus de Demetrios 
Cantacuzino, de Pavlidis, de Manuel Paleologos lagros? 

Mehmed era convins că prin vreunul dintre aceşti oameni va 
birui să-l demaşte pe Khalil. Mult aşteptata răfuială cu marele vizir 
se apropia. Era limpede că de la Notaras nu va mai obţine nimic. 
Buna-credinţă a acestui ins atât de lăudat de Zaganos-Paşa şi de 
Yakub-Paşa era îndoielnică. Brusc indispus, Mehmed puse capăt 
audienței. 

— Vom continua convorbirea în curând! Să te gândeşti până 
atunci, Notaras, la câteva soluții privind reconstrucția oraşului! 

Marele amiral părăsi încăperea, ros de temeri ascunse. Nu-şi 
închipuise că sultanul era atât de primejdios. 

Plecarea lui Notaras îl făcu pe Mahmud Anghelos să respire 
adânc, de parcă s-ar fi eliberat de o prezenţă mefitică. Hotări să-l 
doboare pe acest om, cu atât mai mult cu cât era protejatul lui 
Zaganos-Paşa. Instalarea marelui amiral în funcţia de guvernator al 
Constantinopolelui ar consolida poziţia vizirului armatei, care 
urmărea de multă vreme să plaseze în posturile cheie ale 
imperiului numai creaturi ale sale. El, Mahmud, trebuia să joace 
tare. Să doboare şi pe Khalil şi pe Zaganos, profitând de bătălia 
angajată între ei. Nu demult, prietenul său, padişahul, îi făgăduise 
funcţia de mare vizir. Dar pe omul acesta cu reacţii imprevizibile nu 
se putea bizui. După căderea lui Khalil - pe care el, Mahmud, o 
socotea iminentă - trebuia să-şi concentreze atacurile asupra 
vizirului armatei. Se impunea să-l lucreze perfid, pe dedesubt, fără 
ca acesta să-şi dea seama. Dar pe acesta nu-l putea dobori decât 
scoţându-i mai întâi din joc partizanii. Şi începutul avea să-l facă 
nimicindu-l pe Notaras. Apoi va veni la rând Yakub-Paşa... 


xxx 


Yakub-Paşa se învârtea încet în jurul scaunului pe care stătea 
ghemuit Pavlidis, fostul mare trezorier al Bizanțului. 

— Caută să-ţi aminteşti numele lui, omule! Scormoneşte-ţi 
memoria! Nu mă sili să te dau pe mâna zbirilor mei! Au să te 


— 387 — 


stoarcă, Pavlidis, ca pe o rufă, şi au să-ţi scoată toate declaraţiile 
pe care nu vrei să mi le dai de bunăvoie. 

Pavlidis îl privea tremurând. Barba încâlcită, părul răvăşit, 
hainele-i zdrenţuite, singurele pe care le găsise după ce fusese 
despuiat de veşmintele lui de patrician, îl făceau să arate ca o 
sperietoare de ciori. 

__— Vă jur, Efendi, nu cunosc numele personajului din anturajul 
Inălţimii Sale Sultanul care primea stipendii de la răposatul basileu 
Constantinos. 

— Ştii însă că acest personaj accepta cadouri de la Constantinos? 

— Asta ştiu, Efendi. 

Yakub-Paşa îşi strânse înciudat buzele. Era încredinţat că Pavlidis 
spunea adevărul. Ce interes ar fi avut să acopere pe un om care 
nu-i mai putea face nici rău, nici bine? 

— În mai multe rânduri, Efendi, am predat lui Constantinos 
bijuterii din tezaurul Coroanei - care se afla în grija mea - spre a fi 
trimise la Adrianopole personajului în chestiune. 

— Cine ducea bijuteriile la Adrianopole? 

— Nu ştiu, Efendi. Numai Georgios Sphrantzes, confidentul 
împăratului, cunoştea aceste sforării. 

„Şi blestematul ăsta de Sphrantzes a intrat parcă în pământ!” 
cugetă Yakub exasperat. 

Mai mulţi foşti demnitari de la Curtea lui Constantinos, interogaţi 
în birourile serviciului secret, făcuseră declaraţii similare în legătură 
cu rolul lui Sphrantzes. 

Pavlidis îşi freca disperat fruntea cu degetele lui grăsuţe, de 
parcă ar fi vrut să-şi stoarcă mintea. 

— Ştiu că împăratul avea un om la Adrianopole, care ţinea 
legătura cu personajul sus-amintit. 

— Cine era acel om? 

— Nu ştiu. De ce nu încercaţi să-l descoaseţi pe Andreas Gudelis, 
fostul nostru agent diplomatic la Adrianopole? 

Yakub-Paşa înjură printre dinţi. Să cauţi un om în haosul care 
domnea în Constantinopole, era ca şi cum ai fi încercat să găseşti 
un ac într-un car cu fân. Prinsese totuşi un fir pe care nu trebuia 
să-l scape. Gudelis ţinea în mâna lui viaţa lui Khalil... 

Un ofiţer intră şi îi şopti ceva la ureche. Pavlidis îşi încordă auzul, 
dar nu desluşi niciun cuvânt. 

— Aşteaptă-mă aici! ordonă Yakub ofițerului, arătându-l cu un 
deget pe fostul mare trezorier. Revin numaidecât! 


— 388 — 


Trecu într-o cameră alăturată, unde îl aştepta Arakelian, 
neguţătorul de bijuterii şi de covoare, unul dintre oamenii săi de 
încredere. 

— Ce s-a întâmplat, Arakelian? 

— Luminate, îţi aduc pe tavă o sută de mii de ducați! 

Ochii turcului sticliră. 

— Şi ce vrei în schimb? 

— Eliberarea din captivitate a lui Catarino Contarini şi un 
document de liberă trecere, care să-i îngăduie să se înapoieze 
nevătămat în Italia. II cer foarte bogatele lui rude. 

Yakub ridică din umeri. 

— Bine că nu îmi ceri luna de pe cer! Contarini a luptat cot la cot 
cu romeii. A condus un important corp de trupe. Poruncile 
sultanului sunt neînduplecate. Toţi oamenii de seamă, venețieni 
sau genovezi, prinşi cu armele în mână, vor fi executaţi prin 
decapitare. Contarini nu poate face excepţie! 

— Nici pentru o sută de mii de ducați? 

— Nici! 

— Dar dacă izbutesc să obţin o sută cincizeci de mii de ducați? 
Gândeşte-te bine, Luminate! Este o sumă enormă! 

Yakub-Paşa clătină negativ din cap. 

— Dacă încerc să-l fac scăpat şi sunt prins, îmi pierd viaţa. Nu! 
Afacerea e prea primejdioasă! 

— Dar dacă un foarte înalt demnitar ţi-ar da poruncă s-o faci, 
responsabilitatea ar cădea pe umerii lui. 

Şeful serviciului secret îl privi pieziş. 

— Vorbeşte pe şleau, Arakelian! 

— Luminăţia Sa Zaganos-Paşa, cred că nu ar respinge această 
propunere, mai ales dacă am majora suma la două sute de mii de 
ducați. Ştii, ca să ajungă la toată lumea! Nu ar fi pentru prima dată 
că vizirul armatei ar primi unele cadouri, zâmbi Arakelian mieros. 

— Ne duci în ispită, Satana! îi vorbi Yakub-Paşa cu mai puţină 
severitate. Dacă iei şi tu din banii ăştia, cu ce mă mai aleg eu? 

— Comisionul meu e pus deoparte, Luminate Stăpâne! Cei două 
sute de mii de ducati îi împarţi cu Zaganos-Paşa! Şi vorba aceea, 
cine împarte parte-şi face... 

— E greu, e foarte greu! se zbârli iarăşi Yakub. 

— In Constantinopole dezordinea e atât de mare, încât orice se 
poate întâmpla, fără să rămână urme. Ce fac? Aduc banii? 

Şeful serviciului secret începu să se plimbe de la un capăt la 


— 389 — 


celălalt al camerei. Calcula înfierbântat riscurile. Erau într-adevăr 
foarte mari, dar şi importanţa sumei îl ademenea. In discreţia lui 
Arakelian avea toată încrederea. Prin intermediul lui primise mulţi 
bani, din care se înfruptase din plin şi Zaganos-Paşa. 

Se mai uită o dată la neguţătorul care-i urmărea cu interes 
frământările oglindite pe chip. 

— Adu ducaţii, Arakelian! Am să obţin de la vizirul armatei 
împuternicirea de care avem nevoie! Fugi! Să nu te întorci fără toţi 
banii! 


xxx 


— Crede-mă! Te invidiez pentru norocul care va cădea pe capul 
tău dacă vei fi pe placul iubitului nostru padişah, rosti într-un 
afectat falset Tarik, icoglanul. 

Se învârtea cu graţiozităţi feminine în jurul lui Leandru Comnen, 
căruia se străduise a-i da o înfăţişare cât mai atracţioasă, potrivit 
ciudatelor canoane din Sarai. 

După ce îşi petrecuse două ore la hammam, unde băieşi cu 
bicepşi de oţel îl spălaseră, îl masaseră, îl epilaseră, Leandru fusese 
dat în primirea lui Tarik. Acesta îl unsese cu mirodenii, îi 
accentuase contururile ochilor cu kohl de Ispahan, îi dăduse cu 
briliantină pe păr spre a-i spori lustrul, îi înroşise cu henné unghiile, 
iar după ce îl îmbrăcase cu veşminte subţiri, de mătase, îl 
împodobise cu un triplu colier de perle, după moda indiană. Tarik îi 
parfumă şi tunica, apoi - zâmbind satisfăcut de propria sa operă - îl 
pofti să se privească în oglindă. 

Când îşi văzu imaginea în apa de cristal, Leandru nu se mai 
recunoscu. În primul moment avu impresia că are în faţa ochilor 
chipul unei fete. 

— Pun rămăşag că padişahul are să te aleagă dintr-o mie, îi 
surâse Tarik, mângâindu-i uşor părul care-i cădea pe umeri. 

Lui Leandru i se aprinseseră obrajii. Cunoştea prea bine sensul 
cuvintelor  icoglanului şi se  înfiora de scârbă. Acceptase 
metamorfoza aspectului său cu o pasivitate pe care Tarik şi cei din 
tagma lui o  atribuiseră fie spaimei, fie  resemnării, fie 
oportunismului. Docilitatea lui Leandru se datora unor motive 
ascunse, numai de el ştiute. 

In ajun, marele eunuc alb, şeful Saraiului şi conducătorul suprem 
al icoglanilor, îi ţinuse un lung logos, străduindu-se a fi cât mai 
convingător: 


— 390 — 


— Destinul prieten ţi-a prilejuit fericirea de a fi desemnat să 
pătrunzi în intimitatea Prea înălţatului, Prea Puternicului şi Prea 
lubitului nostru Sultan Mehmed Khan. Este cazul să-ţi amintesc că 
dintre miile de captivi creştini care vor părăsi definitiv 
Constantinopolele, spre a umple târgurile de sclavi din Asia Mică şi 
din Africa de Nord, numai tu şi alţi câţiva tineri aţi fost aleşi spre a 
vă bucura de viaţa îndestulată şi plină de făgăduieli din Saraiul 
imperial? Dacă vei izbuti să câştigi prin silinţa la învăţătură şi prin 
devotamentul tău încrederea Prea înălţatului nostru Padişah şi a 
şefilor tăi ierarhici, ţi se vor deschide porţile unui viitor luminos cum 
nici n-ai visat vreodată. 

Îi vorbise în termeni mai mult sau mai puţin acoperiţi şi despre 
unele înclinări ale sultanului, şi despre bucuria pe care trebuie să o 
încerce toţi cei chemaţi a i le împărtăşi. _ 

Leandru ascultase recules poveţele. In sinea lui fierbea. Dorul 
răzbunării era însă atât de covârșitor, încât îi dădea puterea să se 
stăpânească, să-şi manifeste chiar supunerea printr-o mimică 
potrivită. Era hotărât să se preteze la orice compromisuri pentru a 
ajunge la sultan. Când se va vedea în prezenţa acestuia, va lepăda 
masca şi îl va ucide. Ştia că îşi asumase o misiune nu numai 
primejdioasă, dar şi cu puţini sorţi de izbândă. Numeroasele 
tentative de asasinat - toate nereuşite - săvârşite împotriva 
padişahului duseseră la o severă întărire a pazei lui personale. 
Leandru însă era hotărât să înfrunte toate obstacolele. Răzbunarea 
morţii Irinei, al cărei sfârşit îl umpluse de oroare, merita orice 
sacrificiu. 

In cortul în care fusese ţinut - sub cea mai strictă supraveghere - 
în compania altor tineri captivi, Leandru izbutise să subtilizeze unul 
din acele cuțite mici, dar foarte tăioase, folosite la masă pentru 
tăierea cărnii. li găsise şi o ascunzătoare în salteaua de pe patul 
său. 

Când Tarik îl preveni să se pregătească sufleteşte spre a da ochi 
cu sultanul, Leandru încercă să scoată neobservat cuțitul din tainiţa 
lui, spre a-l strecura sub tunică, dar nu reuşi. Insoţit de Samim, 
icoglanul de serviciu la Camera Privată, se îndreptă spre cortul 
imperial, rumegându-şi mânia fiindcă tentativa lui dăduse greş. 
Spre surpriza sa, în faţa intrării acoperite cu draperii de brocart, un 
eunuc îl supuse unei amănunțite percheziţii. Abia atunci îşi dădu 
seama că insuccesul lui îl salvase de la o moarte sigură. Acest 
noroc îi spori şi mai mult curajul. 


— 391 — 


— Treci! îi vorbi impasibil eunucul, deschizându-i drumul. 

Precedat de Samim, a cărui mutră ursuză contrasta cu 
zgomotoasa expansivitate a lui Tarik, traversă câteva încăperi 
luminate de torţe aprinse, în care făceau de gardă soldaţi din 
regimentul de escortă imperială, şi ajunse în faţa altor draperii 
brodate cu aur. Acolo, un ofiţer îl măsură din ochi de sus şi până 
jos, întârziind asupra chipului său fardat. 

— Petrecere frumoasă, fetiţo! îi zâmbi ironic militarul. 

Leandru se înroşi, dar nu reacţionă. Atitudinea ofensatoare a 
ofițerului îl preocupa acum mai puţin decât ceea ce avea să 
urmeze. 

La un semn al lui Samim, intră într-o încăpere vastă, luminată 
vag de grămezi scânteietoare de jăratic, aşezate în largi tipsii de 
aramă. Jăraticul împrăştia o căldură plăcută, moleşitoare. Parfumuri 
tari pluteau în aer. 

Când privirile i se deprinseră cu semiîntunericul, desluşi în 
mijlocul încăperii câteva fete care dansau molatic, şerpuindu-şi 
şoldurile şi braţele în ritmul unei muzici învăluitoare. Muzicanţii - 
toţi icoglani - se legănau în cadenţa domoală, făcând să sclipească 
galoanele de fir de pe veşmintele lor. Intinşi pe sofale, tineri se 
dezmierdau în văzul lumii. 

Un icoglan cu plete blonde şi cu pieptul descoperit îl apucă de 
mână, dar Leandru şi-o trase cu un gest brusc. Tânărul îl privi cu 
uimire, apoi îi şopti: N 

— Vino să te aşezi lângă Înălțimea Sa! 

In contrast cu neglijenţa plină de abandon a veşmintelor sale, 
glasul îi era rece, aproape aspru. 

— Ce aştepţi? Vrei să te invite sultanul personal? 

Leandru căută din ochi o armă. Pe măsuţele joase, aşezate în 
dreptul sofalelor, nu văzu decât tăvi cu dulciuri şi cupe cu băuturi. 
Treptat, încercă o senzaţie ciudată. | se păru că este înconjurat 
numai de fiinţe ostile, că tinerii toropiţi de băutură, sau cu simţurile 
aprinse de voluptate, îl pândeau pe furiş, ca nişte tigri însetaţi de 
sânge. 

Dirijat de ciceronele său, Leandru se aşeză pe o sofa, aproape de 
un tânăr bine făcut, cu veşmintele în dezordine. Pe chipul tânărului 
pâlpâirile jăraticului aruncau jocuri de umbre şi de lumini roşiatice. 

„Acesta să fie sultanul?” se întrebă Leandru descumpănit, 
tulburat de lumea bizară, de atmosfera de coşmar din jur. 

Cu vâsliri din umeri şi din şolduri, dansatoarele îşi lepădară 


— 392 — 


veşmintele, lăsând să se vadă - spre stupoarea lui Leandru - că 
erau nişte băieţandri travestiţi. Cântecul se curmă într-un fel de 
suspin voluptuos. Dezgustat, îşi duse mâna la ochi. 

— Cum te cheamă? întrebă tânărul cu veşminte în dezordine, 
întorcând privirile spre el. 

Un nod se închegă în gâtlejul lui Leandru, care abia izbuti să 
pronunţe: 

— Comnen! Leandru Comnen! 

— Vino lângă mine! i se răspunse în şoaptă. 

In clipa aceea se petrecu unul din acele fenomene psihice care 
scapă de sub controlul logicii. Sub imperiul unui impuls irezistibil, 
Leandru se năpusti asupra tânărului, urlând dement: 

— Ucigaşule! Ucigaşule! 

Cu o forţă înzecită de propria-i nebunie, îşi încleştă mâinile în 
gâtul omului în care vedea acum pe duşmanul său de moarte. 

— Ucigaşule! 

— Ce se întâmplă acolo? se auzi un glas poruncitor. 

In jurul lui Leandru se dezlănţui infernul. Zeci de braţe îl 
smulseră de deasupra victimei sale, imobilizându-l. Cu spume la 
gură, el răcnea scos din minţi: 

— Ucigaşule! Ucigaşule! Ucigaşule! 

In încăpere năvăliră soldaţi purtând torţe aprinse, care luminară 
ca ziua. 

De pe o sofa alăturată de cea pe care avusese loc lupta, se ridică 
sultanul. Băuse mult alcool şi ochii îi erau tulburi. Se uită la tânărul 
cu veşminte în dezordine, care îşi masa nedumerit gâtul. 

— Ce-a avut cu tine, Yaşar? 

— Nu ştiu! A sărit ca un turbat să mă sugrume! 

Mehmed îşi mută privirile asupra lui Leandru. 

— Dar tu cine eşti? 

— Ucigaşule! strigă gutural Leandru, cuprins de isterie. 

Samim, înfricoşat de consecinţele la care se expuneau şi el şi 
Tarik, se apropie de sultan şi încercă să-i explice bâiguit: 

— Inălţimea Voastră, iertare! Acest tânăr este unul dintre captivii 
aduşi Inălţimii Voastre! A fost ales fiindcă avea o înfăţişare plăcută! 
Cine putea să bănuie ce gânduri are! 

Mehmed nu se dumirise nici acum despre ce era vorba. Fumurile 
alcoolului îi înceţoşau încă mintea. 

— Ce i-a făcut Yaşar de l-a înfuriat aşa? Trebuie îmblânzit 
băiatul! 


— 393 — 


Leandru ajunsese la paroxismul crizei. 

— Tu eşti sultanul? Tu? Află că n-ai să mă îmblânzeşti niciodată! 
Căci mai înainte am să te ucid, aşa cum ai ucis-o tu pe lrina 
Kalamides! 

Sultanul păli. Resimţi numele Irinei ca o lovitură de bici. 

— Asta e nebun, ori beat! 

— N-a pus pe limbă o picătură de alcool, interveni pierdut de 
emoție Samim. Abia îl adusesem... 

Ochii sultanului scânteiară. 

— Ce legătură ai tu cu Irina Kalamides? îl întrebă pe Leanaru. 

— Irina a fost logodnica mea! lubita mea! Soarele meu! 

— Deci nu pe Yaşar ai vrut să-l suprimi, ci pe mine! 

Mehmed începu să râdă. Un râs tăcut, lipsit de veselie, care dădu 
chipului său o expresie drăcească. Firea lui crudă ieşise iarăşi la 
suprafaţă. j 

Leandru tremura din tot corpul. In timpul luptei, hainele i se 
rupseseră, dezgolindu-i pieptul. Lacrimi de ciudă i se scurgeau, 
înmuindu-i kohl-ul care se lăsase în dâre pe obraji, dându-i 
înfăţişarea unui mim tragicomic. 

— Imbecilule! rosti încet sultanul. Alături de mine ai fi ajuns 
departe! Aveai tot ce trebuie ca să-mi trezeşti bunăvoința! 

— N-am nevoie de bunăvoința ta! Mi-e scârbă de tine şi de toţi 
saltimbancii tăi! j 

Mehmed era într-o stare sufletească ciudată. Intr-un fel înţelegea 
mobilul tentativei nereuşite a tânărului grec. El însuşi suferise 
cumplit după ce o ucisese pe Irina. Indrăzneala acestui ghiaur 
tulburător de frumos, care îl înfrunta pretinzând că se bucurase de 
iubirea Irinei, îi trezi gelozia. 

— Am să te pedepsesc! îi vorbi cu acel glacial calm al omului 
care se simte stăpân pe situaţie. Am să te pedepsesc fiindcă ai 
ridicat o umbră între mine şi amintirea Irinei! Am să te pedepsesc 
fiindcă m-ai nesocotit pe mine şi pe „saltimbancii” mei! Toţi au să 
te supună în noaptea asta! Toţi, pe rând, până ai să mori! Apoi am 
să ordon să ţi se lege stârvul de cadavrul decapitat al Irinei! Veţi fi 
îngropaţi împreună! impreună au să vă mănânce viermii! Puneţi-vă 
pe treabă, băieţi! 

Apoi sultanul se tolăni iarăşi pe sofaua sa. Amorul lui propriu era 
profund rănit. Până a nu-l fi întâlnit pe Leandru Comnen, crezuse că 
el, Mehmed, fusese singurul bărbat care se bucurase de iubirea 
Irinei. Acum mitul acesta se sfărâmase. Era mai bine aşa. 


— 394 — 


Remuşcările lui se puteau stinge. i 

— Afară cu torțele astea! strigă. Imi obosesc ochii! Să cânte 
muzica! Şi dansul să înceapă iarăşi! 

Luă paharul cu vin de pe măsuţa din apropiere şi îl bău până la 
fund. Un icoglan i-l umplu din nou. Mehmed se simţea trist. Trist şi 
secătuit sufleteşte. Icnelile icoglanilor îl făcură să întoarcă o clipă 
capul într-acolo. Altădată, un astfel de spectacol l-ar fi amuzat. 
Acum îi era indiferent. 

— Să vină la mine Mahmud Anghelos! porunci. Să vină imediat!... 

Când prinţul Mahmud descălecă în faţa cortului imperial, 
precedat de ofiţerul care-i comunicase ordinul padişahului, văzu 
câţiva icoglani care scoteau pe braţe cadavrul unui tânăr gol. 

— Ce e cu el? întrebă. 

__— Un ghiaur captiv! îi explică Samim. A vrut să-l ucidă pe 
Inălţimea Sa. După cum vedeţi, şi-a primit pedeapsa. 

Mahmud clătină din cap. Era deprins cu asemenea scene. Fu 
condus în faţa sultanului, care sorbea pahar după pahar, în vreme 
ce contempla întunecat dansul icoglanilor. 

— Vino lângă mine! îi porunci sultanul, rostind anevoie cuvintele. 

Mahmud se execută cu supunere şi graţie. 

— Daţi-i un pahar cu vin! adăugă padişahul. 

După ce gustă apreciativ vinul, Mahmud auzi glasul uşor răguşit 
al stăpânului său: 

— Ai auzit ce s-a întâmplat? 

— Am auzit, Mărite Doamne! Şi am înălţat o rugă de mulţumire 
lui Allah fiindcă a zădărnicit săvârşirea unei mişelii îngrozitoare! 

— L-am pedepsit! bolborosi sultanul. L-am pedepsit fiindcă a 
îndrăznit să o iubească pe lrina! Pe lrina numai eu aveam dreptul 
să o iubesc! N 

— De bună seamă, lnălţate Stăpâne! Eh, ghiaurii sunt nişte 
făpturi ciudate! Pe foarte puţini dintre ei te poţi bizui! 

— Ce n-aş fi făcut pentru imbecilul ăsta! se repetă Mehmed. Era 
atât de frumos! N 

— Se găsesc tineri şi mai frumoşi, Inălțimea Ta! 

— Mai frumoşi? Nu cred! Nu, nu cred! 

Mahmud Anghelos zâmbi. A 

— Pot să vă fac pe loc dovada! Porunceşte, lnălţimea Ta, să fie 
adus aici Apollonios, feciorul cel mai tânăr al marelui amiral Lucas 
Notaras! Are paisprezece ani! Se spune că este mai frumos decât 
Ganymedes! Il va înlocui cu strălucire pe ticălosul de ghiaur! 


— 395 — 


— Nu cred! stărui sultanul, cu încăpăţânarea tipică a omului 
abrutizat de alcool. 

— Fă o încercare, Prea Mărite Stăpâne! Dacă n-are să-ţi fie pe 
plac, să-mi tai capul! Să trimit după Apollonios Notaras? 

Sultanul făcu o schimă. 

— Fie! Trimite! 

Mahmud se apropie insinuant de urechea padişahului. 

— Cu acest prilej vom verifica adevăratele simţăminte ale 
marelui amiral faţă de Inălţimea Voastră! 

Mehmed se încruntă. 

— Ce vrei să spui? 

— S-ar putea ca marele amiral să reacționeze într-un chip care 
să-i dezvăluie adevăratele gânduri! 

Sultanul îşi frământă posomorât buzele: 

— Trimite după Apollonios Notaras! 


xxx 


Marele eunuc alb - şef al Saraiului imperial - se înfăţişă personal 
la reşedinţa constantinopolitană a marelui amiral Notaras. Mahmud 
Anghelos îi recomandase în mod expres să nu încredinţeze această 
misiune delicată vreunui subaltern, fiindcă Lucas Notaras era 
destinat să ocupe o înaltă demnitate, ceea ce îl îndrituia a fi tratat 
cu tot respectul. In realitate, Mahmud - bănuind riposta marelui 
amiral - făcuse în aşa fel încât să trimită un personaj de seamă, a 
cărui mărturie să nu permită a fi pusă la îndoială. 

Litiera marelui eunuc alb era escortată de un detaşament din 
regimentul de gardă, deoarece circulaţia pe străzi în timpul nopţii 
rămăsese încă nesigură, datorită unor numeroase bande de 
başibuzuci care îşi continuau jafurile, în ciuda severelor măsuri de 
restabilire a ordinii luate de autorităţile militare otomane. 

Spre deosebire de distrugerile şi devastările din oraş, palatul 
marelui amiral se înfăţişa ca o oază fortificată, în care ororile 
războiului nu-şi găsiseră decât un slab ecou. După ce pătrunse în 
interioarele splendide, în care luxul se alia cu un rafinat bun-gust, 
marele eunuc alb încercă un simţământ de invidie, dar şi de 
revoltă. Bogăția lui Notaras insulta austeritatea noilor lui stăpâni. 

— Mă bucură, Clarissime, că nu aţi avut nimic de suferit de pe 
urma asediului! rosti şeful Saraiului, adresându-se gazdei, care-l 
primi cu toată cinstea. Dealtfel, nici nu e de mirare! Palatul 
dumneavoastră este o adevărată fortăreață! 


— 396 — 


— Am fost scutit de multe neplăceri datorită bunăvoinţei pe care 
mi-a arătat-o Inălţimea Sa Sultanul! replică prudent Notaras. 

În primele zile după cucerirea oraşului, bandele de başibuzuci nu 
fuseseră în stare să răzbească înlăuntrul palatului. N-ar fi fost însă 
posibilă o rezistenţă prelungită împotriva unor trupe organizate. 

— Prea Puternicul meu Stăpân, vorbi cu respect marele eunuc 
alb, este cu adevărat un mare prieten al Luminăţiei Voastre. Spre a 
întări această prietenie printr-o legătură de sânge, Inălţimea Sa 
Sultanul Mehmed Khan vă pofteşte să-i trimiteţi pe fiul vostru mai 
mic, Apollonios, spre a fi crescut în Sarai, sub înalta sa protecţie. 
Padişahul doreşte ca fiul vostru să se prezinte chiar în seara 
aceasta la cartierul general imperial, unde are loc un ospăț în 
cinstea strălucitei victorii a trupelor noastre. Apollonios va avea 
privilegiul de a sta la masă alături de Inălţimea Sa Sultanul. 

Lucas Notaras simţi că totul se prăbuşeşte în jur. Stăpânindu-şi 
durerea şi indignarea, grăi cu voce joasă, egală: 

— Mulţumesc Inălţimii Sale pentru favoarea pe care mi-o face 
mie şi fiului meu Apollonios. Nu stă însă în obiceiurile noastre să ne 
trimitem copiii nevârstnici la ospeţe. Abia după ce le va creşte 
mustaţa le va fi îngăduit să stea la aceeaşi masă cu oamenii mari. 
Cât priveşte creşterea lui în Sarai, am să mai reflectez. In orice caz, 
nu vă pot da un răspuns pe loc. Trebuie să mă consult şi cu soţia 
mea. 

Replica amfitrionului aşternu o umbră pe fruntea şefului 
eunucilor albi. i 

— Cred că nu m-aţi înţeles bine, Clarissime! inălțimea Sa doreşte 
ca fiul vostru să se înfăţişeze acum la ospăț, nu mâine sau peste un 
an! Cât priveşte creşterea şi educarea băiatului în Sarai, ezitările 
voastre nu-şi au rostul. Apollonios se va bucura acolo de 
tratamentul ales rezervat fiilor de regi şi de principi puşi sub 
oblăduirea Curții otomane. 

Marele eunuc alb îşi mută privirile asupra celor trei fii ai lui 
Notaras, care stăteau în picioare înapoia tatălui lor. Apollonios, cel 
mai mic dintre ei, corespundea descrierii făcute de Mahmud 
Anghelos. Intrunea absolut toate calităţile plăcute sultanului. 
Tăcerea prelungită a gazdei îl făcu pe şeful Saraiului să i se 
adreseze cu un ton ceva mai prietenos: 

— Tăcerea înseamnă încuviinţare, Luminate! Sunt bucuros că 
v-aţi înfrânt prejudecățile! 

Notaras clătină din cap cu încăpățânare. 


— 397 — 


— Regret, dar felul meu de a vedea nu s-a schimbat cu nimic! 

Vocea eunucului se înăspri. 

— Faceţi din acest refuz o chestiune de principiu? Săvârşiţi o 
mare greşeală! Nu va fi bine pentru dumneavoastră să mă înapoiez 
cu mâinile goale la lnălţimea Sa. 

Notaras avu o explozie de indignare: 

— Credeţi într-adevăr că un părinte poate accepta - cu 
bună-ştiinţă - să-şi trimită fiul spre a fi pângărit? 

Şeful Saraiului îşi subţie buzele. 

— Pângărit? Vă daţi seama de grava semnificaţie a acestei 
vorbe? Favoarea oferită de padişah o socotiți pângărire? Luaţi 
seama! Acesta este ultimul dumneavoastră cuvânt? 

— Ultimul! rosti Notaras cu un ton ce nu admitea replică. 

— Vă previn! Aţi adoptat o atitudine care vă expune unor mari 
primejdii! 

— Primejdiile nu mă înspăimântă! Decât să-mi las copilul în voia 
sultanului, prefer să-mi pun capul sub securea călăului! 

Marele eunuc alb îl privi de sus. 

— Voi comunica lnălţimii Sale răspunsul dumneavoastră. Bună 
seara! 

Fără să-l mai salute, îi întoarse spatele şi părăsi încăperea. 

Mehmed asculta cu mânie crescândă raportul marelui eunuc alb, 
care adăugă şi câteva înflorituri de la sine, spre a-l pune pe Notaras 
într-o lumină cât mai urâtă. 

— In nebuneasca lui trufie, marele amiral uită că face parte din 
tabăra învinşilor. Omul acesta este un duşman al lnălţimii Tale! 

Sultanul se ridică de pe sofa. Furia făcea să-i scapere ochii. 

— Ţi-a vorbit de călău? Ei bine, am să-i fac pe plac! la un călău 
cu tine şi du-te la Notaras! Tu să mi-l aduci pe Apollonios, iar călăul 
să mi-l aducă pe marele amiral şi pe ceilalţi feciori ai lui! 

Prinţul Mahmud Anghelos, care asistase la această convorbire, îşi 
ascunse satisfacția sub o schimă plină de indignare. 

— Notaras este o năpârcă, Inălţimea Ta! lată cum îşi plăteşte 
datoria de recunoştinţă! Ruşine lui! 

In sinea lui jubila. Evenimentele se desfăşurau exact aşa cum le 
prevăzuse... 

La palatul Notaras strigăte de jale răsunau şi în apartamentele 
stăpânilor şi în încăperile slujitorilor. Numai marele amiral stătea 
neclintit. Ginerele său, Hilaros Cantacuzino, îl implora să 
împlinească vrerea padişahului. 


— 398 — 


— De ce l-aţi lăsat pe trimisul sultanului să plece în asemenea 
condiţii? Ar trebui să vă daţi seama că nu suntem în situaţia de a 
ne împotrivi dorințelor lui Mehmed! Gândiţi-vă la ceilalţi copii ai 
dumneavoastră! La fiica dumneavoastră, care este şi soţia mea! La 
toţi aceia care şi-au legat soarta de soarta dumneavoastră! 

Notaras rămase neînduplecat. 

— Dacă sultanul are un dram de bun-simţ, nu va stărui în 
pretenţia sa! 

— Nu-l cunoaşteţi, de vreme ce vă închipuiţi că va renunţa la 
hotărârea lui! 

Marele amiral îl privi cu severitate. 

— N-am crezut că eşti atât de slab, Hilaros! Dacă sultanul vrea 
să-mi câştige devotamentul, va ceda! De va renunţa la serviciile 
mele numai fiindcă nu i l-am dăruit pe Apollonios, înseamnă că 
sinceritatea lui faţă de mine a fost de la început îndoielnică! Cred, 
Hilaros, că sultanul este destul de înţelept spre a nu forţa lucrurile. 
Prin mine poate câştiga adeziunea creştinilor din Constantinopole. 

— Vă faceţi iluzii! exclamă ginerele sau, frământându-şi 
deznădăjduit mâinile. Fiţi concesiv! Nu există altă ieşire din impas! 

In poarta cea mare a palatului se auziră bătăi puternice. Notaras 
şi toţi ai lui amuţiră. Cu privirile aţintite spre uşă, aşteptau cu inima 
strânsă ce avea să se mai întâmple. Din anticameră se auziră paşi 
grei şi zgomot de arme. Canaturile fură repezite în lături. In prag 
apăru marele eunuc alb, urmat de un gâde înveşmântat în negru, 
ce purta o secure sprijinită pe umăr. Zece ieniceri cu iataganele 
scoase îi escortau. 

— Iţi aduc la cunoştinţă porunca lnălţimii Sale Padişahul! Tu şi cu 
toţi urmaşii tăi de sex bărbătesc veţi fi duşi la cartierul general 
imperial, unde vi se va hotărî soarta! 

— Şi Apollonios? întrebă cu teamă Notaras. 

— Apollonios va merge cu mine! De acum înainte nu-ţi mai 
aparţine! 

— Cu inima sfâşiată de durere, mă supun forţei! rosti marele 
amiral. 

— Imi îngădui, Luminate, să-l însoțesc pe socrul meu? se adresă 
Hilaros marelui eunuc alb. 

— Ai de gând să-i împărtăşeşti soarta? 

— Voi încerca să-i pledez cauza! 

— Pot să mi-o pledez şi singur! declară cu încăpățânare marele 
amiral. 


— 399 — 


— De ce nu vrei să fii înţelegător? îi strigă ginerele său. Pe 
Apollonios tot l-ai pierdut! 

Notaras îl privi cu milă. 

— Nu-mi vine să cred că prin gura ta vorbeşte un coborâtor din 
neamul neînfricat al Cantacuzinilor! Te urmez, mare eunuc! Haideţi, 
copii! 

Vru să-l apuce pe Apollonios pe după umăr, dar marele eunuc 
alb i-l smulse cu violentă. 

— Nu ţi-a intrat în cap că băiatul acesta nu mai este al tău? Oh, 
cât ai fost de nesocotit, Lucas Notaras! Ai pierdut totul dintr-o 
ambiţie prostească! Cu sau fără voia ta, Apollonios îşi va urma 
destinul hotărât de sultan! Să plecăm! 

_ — Pot să-mi iau rămas bun de la soţia şi de la fiica mea? 
Ingăduiţi copiilor să-şi îmbrăţişeze mama? A 

— Da! Dar aici, de faţă cu mine! Şi cât mai repede! Inălţimii Sale 
Padişahul nu-i place să aştepte! 

Sprijinit în cot, pe sofa, Mehmed se uita pe sub gene la Lucas 
Notaras, la vlăstarii şi la ginerele acestuia, aflaţi cu toţii sub paza 
ienicerilor. Lumina roşiatică răspândită de jăraticul întins pe tipsii 
arunca tonuri sângerii pe chipurile lor trase. În faţa lui Notaras erau 
orânduite pe jos tăvi de aur masiv, pe care scăpărau grămezi de 
pietre preţioase. 

Sultanul dăduse poruncă icoglanilor lui să-şi continue petrecerea 
fără să se sinchisească de prezenţa arestaţilor. Băieţii şi ginerele lui 
Notaras se uitau cu frică şi nedumerire la tinerii paji fardaţi ca 
femeile şi pe jumătate goi, întinşi pe sofalele acoperite cu mătăsuri. 

Mehmed contemplă gânditor grămezile de nestemate. 

— Comoara aceasta a fost găsită în tainiţele palatului tău, 
Notaras. Percheziţia a dat-o la iveală. Şi mai sunt acolo multe 
scumpeturi care sunt scoase treptat la lumină. Mă întreb: de ce nu 
le-ai folosit pentru a-ţi salva împăratul, patria, oraşul în care te-ai 
născut? La un moment dat mă gândisem să mă bizui pe tine, să-ţi 
încredinţez puteri politice şi militare în Constantinopolele otoman. 
Dar prin comportarea ta nesăbuită, mi-ai deschis ochii. Ca să-ţi 
păstrezi comorile, m-ai fi vândut şi pe mine, aşa cum l-ai vândut pe 
împăratul tău! Ai vrut să obţii totul, fără să dai nimic. Eşti mai josnic 
decât un cămătar de rând!... Ce-ai făcut tu, Notaras, pentru a pune 
capăt, sau cel puţin a scurta războiul? Nimic! Ai încercat să-l 
determini pe Constantinos a-mi accepta condiţiile? Sau dacă ai 
constatat că este un nebun care-şi împinge supuşii la o sinucidere 


— 400 — 


colectivă, ai încercat oare să complotezi răsturnarea lui de pe tron? 
N-ai făcut altceva, Lucas Notaras, decât să-ţi creezi legături cu noi 
prin intermediul senatorului Evghenis Kalamides! Ce ţi-ai zis? Să 
mă pun bine şi cu unii şi cu alţii! Să fiu în câştig oricum s-ar termina 
războiul! Numai că ţi-am dibuit jocul! M-ai înfruntat când ţi-am 
cerut fiul! Ai nesocotit cinstea pe care ţi-am făcut-o! Ai crezut că ne 
poţi învărti şi pe noi pe degete, aşa cum i-ai învârtit pe ai tăi! Dar 
intrigile tale au dat greş! Acum ai să-ţi plăteşti duplicitatea! Vei 
suferi pedeapsa cu moartea, laolaltă cu toţi membrii familiei tale de 
sex bărbătesc! Va scăpa de securea călăului numai Apollonios! Dar 
la prima greşeală, te va urma pe eşafod! 

In timpul peroraţiei, Mehmed se înfierbântase, coborâse de pe 
sofa, îşi încrucişase braţele spre a-şi stăvili parcă impulsul de a-l 
pălmui pe Notaras. Ultimele lui vorbe fură acoperite de strigătul de 
durere al lui Andukas Notaras, care căzu în genunchi: 

— Indurare, Inălţimea Ta! Durerea a întunecat raţiunea tatălui 
meu! Nu mai ştie ce face şi ce spune! 

Mehmed nu catadicsi să-i răspundă. Făcu un semn călăului, care 
se sprijinea în secure. 

— Fă-ţi datoria, gâde! 

lenicerii împinseră pe Notaras şi pe ai lui afară din cort. Băieţii 
marelui amiral plângeau cu hohote. Ginerele său arunca în dreapta 
şi în stânga priviri năucite. Nu-i venea să creadă că şi el fusese 
cuprins în ordinul de condamnare la moarte rostit de padişah. In 
vreme ce ajutoarele călăului instalau cu mişcări rapide butucul pe 
care osândiţii aveau să-şi pună grumazul, marele amiral începu să 
vorbească feciorilor săi şi lui Hilaros: 

— Lăsaţi jelaniile! Păşiţi cu fruntea sus în faţa morţii! Să le 
arătăm păgânilor că ştim să fim demni până la ultima noastră 
suflare! Nu există viaţă fără de sfârşit! Ce importanţă are că vom 
muri mai devreme? Este mai frumos să-ţi chemi moartea decât să 
trăieşti în ruşine! Toţi cei de-o seamă cu noi au păşit în imperiul 
umbrelor. Şi împăratul, şi tatăl tău, bunule Hilaros, şi unchii şi verii 
voştri, copiii mei! Lumea noastră s-a prăbuşit! Am pierdut măririle, 
bogăţiile, viaţa! Ne-am păstrat însă neştirbită cinstea, mândria de 
romei! Apollonios a fost smuls de lângă noi. Dumnezeu îmi este 
însă martor că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă spre a-l feri de 
ruşine! Acum ni se pregăteşte sfârşitul. In numele celui care s-a 
răstignit pentru noi, a murit şi a înviat, să murim şi noi, ca, 
împreună cu el, să avem parte de bunătăţile lui şi de fericirea 


— 401 — 


veşnică! 

Ajutoarele călăului terminară de instalat butucul. 

— Cine deschide şirul? întrebă gâdele cu gravitate profesională. 

— Incepi cu cel mai mic dintre copii! zise Notaras. Să-i scurtezi 
astfel cu câteva clipe calvarul! 

Şeful Saraiului asista la supliciu laolaltă cu ienicerii din escortă, 
cu santinelele care făceau de gardă la intrarea cortului imperial şi 
cu icoglanul Samim. 

Când marele amiral îşi sprijini capul pe butuc, încheind 
execuțiile, marele eunuc alb grăi răspicat: 

—  Stârvurile  ghiaurilor  descăpăţânaţi să rămână fără 
îngropăciune, spre a fi de pildă tuturor acelora care ar fi ispitiţi să le 
calce pe urme! 


xxx 


lagros clipi des, orbit de soarele care se ridica la orizont, vestind 
o zi nouă. Dinţii îi clănţăneau de frig, fiindcă noaptea fusese 
neobişnuit de rece, iar el se chinuise încercând să doarmă ghemuit 
pe lespezile de piatră din marele For al lui Constantinos. Cămaşa îi 
era umedă pentru că în zori se lăsase o rouă abundentă, rece ca 
bruma. 

Se uită la miile de captivi înghesuiți ca şi el în această piaţă 
mărginită de statui răsturnate ori decapitate. Se gândea la Marula, 
fiica lui, care se jertfise inutil pe câmpul de bătălie. Se gândea la 
împărații Constantinos, loannos şi Manuel, pe care-i slujise decenii 
de-a rândul. Se gândea la funcţiile înalte pe care le deținuse - 
parakimomen, senator, logotet al Dromului, mareşal al palatului - 
precum şi la mizerabila lui condiţie de azi. Se gândea la anii 
promiţători ai tinereţii şi la cumplitele perspective care i se 
deschideau acum, la bătrâneţe. 

li era frig, fiindcă nu purta pe el decât o cămaşă ruptă, un 
pantalon peticit, o tunică roasă în coaste şi  decolorată, 
îmbrăcăminte de cerşetor menită să-l facă de nerecunoscut. Printre 
prizonierii buluciţi în lagărul acesta improvizat circulau tot felul de 
zvonuri, unele mai grozave decât altele. Se spunea, de pildă, că toţi 
bărbaţii de seamă romei, venețieni şi genovezi, căzuţi în 
captivitatea turcească şi identificaţi, fuseseră arşi pe rug, jupuiţi de 
vii ori traşi pe roată. 

lagros recunoscuse printre nenorociţii îmbulziţi în Forum, ca 
vitele în ţarc, pe doi colegi din Senat, dar se prefăcuse a nu-i fi 


— 402 — 


băgat de seamă. Circulau zvonuri şi cu privire la destinaţia care li 
se hotărâse. Unii presupuneau că vor fi transportaţi în Africa de 
Nord, alţii credeau că vor fi dispersaţi în loturi mici şi puşi la mezat 
în târgurile de robi din Anatolia. 

Soarele se înălţase bine pe cer, şi acum pripea uscând 
veşmintele umezite de rouă. Başibuzucii, ienicerii, spahiii stăpâni ai 
captivilor, după ce se odihniseră în timpul nopţii prin casele din jur, 
făcând de pază cu rândul, veneau acum însoţiţi de diverşi amatori 
de robi, dispuşi să înceapă târgul. 

La capătul dinspre nord al pieţei apăru un crainic călare, însoţit 
de un toboşar şi escortat de un detaşament de călăreţi comandaţi 
de un ofiţer. Toboşarul vesti mulţimea prin ropot de tobă că avea 
să i se facă o comunicare. Crainicul desfăcu un sul de hârtie şi 
începu să citească în turceşte şi în greceşte o proclamaţie 
imperială: 

„Inălţimea Sa Sultanul Mehmed Khan, Victoriosul, în înalta lui 
clemenţă, a hotărât să elibereze din captivitate şi să repună în 
drepturi pe foştii demnitari bizantini, pe foştii comandanţi de unităţi 
militare, precum şi pe toţi romeii de viţă nobilă, împreună cu 
familiile lor. Cei cuprinşi în aceste categorii sunt invitaţi a-şi face 
cunoscută identitatea, spre a putea fi răscumpăraţi de la actualii lor 
stăpâni şi puşi în libertate. Înălţimea Sa Sultanul a mai hotărât să 
plătească din caseta sa personală câte o mie de aspri pentru 
fiecare persoană din categoriile de mai sus. Proprietarii acestor 
captivi au obligaţia să consimtă la încheierea tranzacţiilor 
respective. Din înalt Ordin, semnează Karagea-Paşa, guvernator 
militar al Constantinopolelui.” 

Ofiţerul comandant de detaşament se ridică în scări şi strigă cu 
putere: 

— Se află printre voi persoane care se pot prevala de aceste 
drepturi? 

Urmă o tăcere adâncă. Captivii schimbară priviri bănuitoare. În 
sufletele unora licări o rază de speranţă. Proprietarii de sclavi erau 
furioşi, dar nu îndrăzneau să protesteze. În ultimele zile ordinea şi 
disciplina fuseseră restabilite în oraşul cucerit. Câţiva soldaţi 
recalcitranţi fuseseră executaţi prin spânzurătoare. 

lagros se uită cu teamă în jur. Cei doi senatori pe care îi 
recunoscuse dinainte se consultau din priviri. Un glas timid se auzi 
din celălalt capăt al pieţei: 

— Sunt Pamphilios Chiscasis, fost senator, fost şambelan al 


— 403 — 


împăratului loannos. 

Ofiţerul îi făcu semn să se apropie. Pe stăpânul lui Chiscasis, un 
başibuzuc furibund cu o barbă atât de stufoasă încât nu i se vedeau 
decât ochii şi vârful nasului, ofiţerul îl fulgeră cu o privire: 

— Dacă te împotriveşti înaltului Ordin Imperial, te aşteaptă 
ştreangul! Alege: o mie de aspri sau laţul! 

Başibuzucul primi banii din mâna ofițerului, apoi se îndepărtă 
supărat. Ofiţerul se adresă cu deferentă lui Chiscasis: 

— Arhonte, vă rog să treceţi lângă mine! 

Exemplul fostului şambelan dădu curaj şi altor creştini: bărbaţi, 
femei, până şi copii, care-şi dezvăluiră originea ilustră şi cerură să 
fie răscumpăraţi în vederea eliberării. Toţi arătau ca nişte cerşetori, 
dar nădejdea mântuirii îi transfigurase, imprimându-le pe chip o 
nobleţe care nu era de împrumut. 

In sufletul lui lagros se angajase o luptă surdă. Ce să facă? Să se 
dea în vileag? Dacă li se întindea o cursă? 

Un tânăr arătos din apropierea lui, care-şi bandajase mâna spre 
a-şi opri hemoragia provocată de un deget tăiat de un turc, se 
ridică de jos: 

— Mă numesc Manolakis şi sunt fiul lui Toma Sebastios, 
latifundiar din Tracia. 

Manolakis folosise la întâmplare numele unui Arhonte de o 
bogăţie legendară, despre care tatăl său, ţăranul nevoiaş Kosmas, 
îi vorbise adeseori. Săvârşea o impostură, dar spre a se salva era 
dispus să înfrunte orice risc. 

— Pofteşte lângă mine, Arhonte Manolakis Sebastios! îl invită 
ofiţerul. 

In acelaşi moment, lagros se auzi rostind aproape fără voie: 

— Aşteptaţi-mă şi pe mine! Sunt lagros, fostul mareşal al 
palatului! 

Ofiţerul îi zâmbi cu amabilitate. 

— Poftiţi şi dumneavoastră! ă 

lagros se alipi grupului de romei din preajma ofițerului călare. li 
zvâcneau tâmplele şi îi şuierau urechile. Făcuse pasul decisiv. 
Acum nu mai putea da înapoi. 

— Mai e cineva? întrebă ofiţerul. 

Nu mai primi niciun răspuns. De după colţul unui templu grecesc 
transformat în biserică, apăru un detaşament de ieniceri. Ofiţerul 
se adresă romeilor din apropierea sa: 

— Vă rugăm să vă încolonaţi spre a fi îndrumați spre centrul de 


— 404 — 


triere din piaţa Sfinţii Apostoli. Aceşti soldaţi vă vor escorta, spre a 
vă feri de pretenţiile foştilor dumneavoastră stăpâni. 

Pendulând între teamă şi speranţă, romeii cu sânge albastru 
porniră la drum. 

— Mă întreb dacă au să ne dea şi ceva bani, ca să ne îmbrăcăm 
omeneşte? şopti Manolakis lui lagros, care nu-i răspunse. 

Coloana ocoli biserica Sfinţii Apostoli, străbătu un cordon de 
ieniceri şi pătrunse în marea piaţă populată doar de grupuri de 
romei zdrenţuiţi, aflaţi cu toţii sub escortă. 

lagros, care se afla în fruntea coloanei, simţi că i se taie 
picioarele. In mijlocul pieţei se ridica o estradă vastă, pe care se 
aflau orânduiţi câţiva butuci străjuiţi de călăi cu serurile în mâini. 
Un ofiţer de ieniceri se apropie de ceata lui lagros. 

— Rugaţi-vă pentru sufletele voastre şi pregătiţi-vă să muriţi! 
Fiindcă în trupul vostru curge sânge nobil, lnălţimea Sa padişahul a 
vrut să vă scutească de povara sclaviei. Moartea este preferabilă 
pierderii libertăţii! Zâmbi ironic, apoi adăugă: De bună seamă, 
creştinii din Apus vă vor sanctifica, atribuindu-vă cununa martirilor. 
Dacă au neglijat să vă ajute militariceşte, vă datorează cel puţin 
această satisfacţie postumă! 

Dinspre eşafod se auziră câteva bufnituri. Primele capete 
căzuseră. 


xxx 


Marele vizir Khalil stătea singur în întuneric. Voia să se deprindă 
cu bezna, căci în mormânt va fi pe veci lipsit de lumină. Impotriva 
lui nu se pronunţase încă nicio sentinţă, dar Khalil ştia că este 
condamnat la moarte. 

După ce se va lumina de ziuă, va trebui să se pregătească 
pentru a fi primit de sultan în audienţă de lucru. Dar va mai apuca 
ziua de mâine? In ajun fusese arestat Mahmud-Paşa, şeful poliţiei şi 
omul său de încredere. El, Khalil, mare vizir şi al doilea personaj din 
imperiu, aflase despre această gravă măsură abia după 
îndeplinirea ei. Ordinul de arestare fusese semnat de însuşi 
padişahul. 

Khalil era perplex. Cu două zile înainte se întâmplase un fapt 
tulburător. Mahmud-Paşa i se înfăţişase, având pe chip o expresie 
de mare bucurie. li raportase confidenţial: 

„Luminăţia Voastră, am dat de firul unei afaceri uluitoare. Nu vă 
pot furniza încă amănunte, fiindcă cercetările mele sunt încă într-o 


— 405 — 


fază primară. Dacă eforturile îmi vor fi încununate de succes, 
înseamnă că voi demasca perfidiile câtorva dintre cei mai aprigi 
duşmani ai Luminăţiei Voastre.” 

Scoaterea din joc a lui Mahmud îl lipsea pe el, Khalil, de un sprijin 
foarte preţios. Acest deznodământ era cu atât mai surprinzător cu 
cât intervenea după un şir de evenimente care păreau, pe deo 
parte, să indice o oarecare îmbunătăţire a situaţiei marelui vizir, 
iar, pe de alta, să dezvăluie semnele premonitorii ale unei eclipse a 
lui Zaganos-Paşa. Omul acestuia, faimosul Lucas Notaras, fusese 
decapitat. După căderea Constantinopolelui, sultanul lucrase 
aproape numai cu prinţul Mahmud Anghelos şi cu foarte supusul 
Karagea-Paşa, ignorându-l aproape cu desăvârşire pe vizirul 
armatei. 

Afară de aceasta, în cursul unei şedinţe a Divanului, padişahul 
zâmbise cu bunăvoință marelui vizir, căruia îi ceruse părerea într-o 
problemă care afecta reorganizarea armatei. Desigur, Khalil nu-şi 
făcuse iluzii. Cunoştea prea bine duplicitatea, prefăcătoria 
sultanului. Mehmed era un sadic care surâdea celor pe care avea 
de gând să-i piardă. Khalil îşi zisese atunci că obținuse o păsuire, 
cuprinsă în calculele lui Mehmed. 

Când i se adusese la cunoştinţă arestarea şefului poliţiei, îşi 
dăduse seama însă că este definitiv şi iremediabil pierdut. 
Mahmud-Paşa îi cunoştea toate tainele. Supus torturilor, va 
destăinui totul. 

Era atât de întuneric în cameră, încât Khalil pierduse simţul 
orientării. Avea senzaţia că pluteşte într-o lume nefirească, în care 
valorile obişnuite îşi pierdeau orice importanţă. 

Deodată auzi zgomot de paşi în anticameră, începu să tremure 
datorită tensiunii nervoase. Dinţii îi clănţăneau. Veniseră călăii 
sultanului spre a-l ucide? 

Un ciocănit uşor după un anumit cod îl făcu să respire adânc. 
Cobori din pat şi se îndreptă bâjbâind spre uşă. De la o vreme se 
încuia în dormitor. Nu voia să fie surprins în somn de zbirii 
sultanului. Moartea - obişnuia el să spună - trebuie să o înfrunţi 
treaz, bărbăteşte. 

Uşa se deschise puţin, lăsând să pătrundă prin despicătura 
dintre canaturi o geană de lumină. Mustafa, nubianul, slujitorul de 
încredere al marelui vizir, se strecură în dormitor. Purta în mână un 
opaiţ aprins, care-i lumina de jos în sus chipul, dându-i o aparenţă 
mefistofelică. Mustafa venea cu veşti importante de vreme ce 


— 406 — 


cutezase să-şi trezească stăpânul în miez de noapte. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Khalil. 

Mustafa rămăsese singurul om care-i mai aducea informaţii din 
afară. Subalternii, chiar şi prietenii, fugeau de marele vizir ca de 
ciumă. 

— În noaptea asta a fost arestat Yakub-Paşa, Luminate Stăpâne! 

Khalil îl apucă de braţ. 

— Eşti sigur? De unde ai aflat? 

Nubianul zâmbi, arătându-şi dinţii albi, puternici, printre buzele-i 
cărnoase. 

— Ştiţi că mă tot învârtesc printre eunucii negri ai padişahului. 
Printre ei mi-am făcut prieteni. 

— Şi? 

— Unul dintre ei l-a auzit pe prinţul Mahmud Anghelos, care 
tocmai ieşea din camera sultanului, ordonând aghiotantului de 
serviciu să-l aresteze de îndată pe Yakub-Paşa. 

Khalil îşi luă mâna de pe braţul slujitorului. 

— Yakub! rosti pentru sine. Yakub! Aprinde lumânările, Mustafa! 

Bezna din dormitor fu izgonită de flăcăruile care apucară să se 
înalțe deasupra sfeşnicelor de aur. 

— Yakub! repetă marele vizir. Cine ar fi crezut? Mâna dreaptă a 
lui Zaganos! 

Izbucni în râs. Un râs nervos pe care nu-l mai putea stăpâni. 
Mustafa îl privea cu afecţiune, dar şi cu teamă. Khalil continua să 
râdă... 


xxx 


Când intră în anticamera cabinetului imperial, marele vizir îl zări 
pe Zaganos-Paşa stând singur deoparte. Ceilalţi demnitari prezenţi, 
printre care Işak şi Karagea-Paşa, făcuseră un gol în jurul lui. Vizirul 
armatei era pământiu. 

Khalil observă că divaniţii îl evitau cu ostentaţie şi pe el însuşi. 
Zâmbind, se apropie de Zaganos. Acesta îl privi cu uimire. 
Demnitarii care conversau împărţiţi în grupuri se uitară cu coada 
ochiului la marele vizir şi la vizirul armatei, care nu mai 
schimbaseră un cuvânt de foarte multă vreme. 

Khalil surâse cu prefăcută bunăvoință rivalului său, apoi îi vorbi 
cu voce joasă, spre a nu fi auzit de cei din jur: 

— Zaganos, în anii din urmă te-ai războit cu mine, fără să-ţi dai 
seama că un al treilea ne pândea din umbră. Un om pe care l-ai şi 


— 407 — 


sprijinit într-o vreme. 

— Mahmud Anghelos? murmură printre dinţi vizirul armatei. 

— Exact! Acum ne are în mână pe amândoi. Ştii, Zaganos, ţi-aş fi 
propus o alianţă împotriva lui. Dar acum e prea târziu. Suntem 
amândoi atât de compromişi, încât puterile noastre reunite nu fac 
nici cât puterea unui icoglan oarecare. Işi netezi cu afectat calm 
barba mătăsoasă, apoi adăugă: Cred că ne-au ajuns blestemele 
constantinopolitanilor! In curând am să simt în jurul grumazului 
laţul călăului. Ştiu acest lucru. Dar mai ştiu că ai să mă urmezi mai 
repede decât îţi închipui... Inainte de moarte am putea striga ca şi 
vechii gladiatori: „Ave, Mahmud Anghelos! Moriturii te salutant!” 
Mahmud are să-şi plece mâna făcută pumn, cu degetul arătător 
îndreptat în jos, şi comedia are să se termine! 

Un ofiţer de ieniceri, însoţit de patru soldaţi, intră în anticameră 

şi, după ce se opri în faţa marelui vizir, îi vorbi cu brutalitate: 

— În numele înălţimii Sale Sultanul, eşti arestat! Urmează-ne! 

Khalil îl privi calm, apoi se uită zâmbind la vizirul armatei. 

— Cred că pe lumea asta nu vom mai apuca să stăm de vorbă. 
Dar în curând ne vom întâlni pe lumea cealaltă. iți spun, deci, la 
revedere, Zaganos! 


xxx 


Acakios, călugărul, mergea agale pe drumul colbuit. Păşea cu 
grijă, ocolind pietrele colţuroase, fiindcă încălţările lui, purtate prea 
multă vreme, se găuriseră şi abia îl mai slujeau. 

Când ajunse la o cotitură a drumului, se uită înapoi, peste umăr, 
spre zidurile Constantinopolelui, care se conturau departe, sub 
bolta văzduhului senin. Prin aerul cald zburau gâze zumzăitoare. 
Acakios îşi plimbă privirile peste măreaţa barieră de piatră şi 
suspină plin de tristeţe. 

Venise la Constantinopole cu luni de zile în urmă - le şi uitase 
numărul - purtând sub rasa-i monahală o scrisoare semnată de 
stareţul monastirii sale. După cel mult o săptămână de odihnă ar fi 
trebuit să facă drumul întors. Dar şederea lui în măreaţa capitală a 
Imperiului Bizantin se prelungise aproape o jumătate de an. La 
venire, Acakios văzuse de departe fluturând pe turnuri stindardul 
cu vulturul bicefal bizantin, ţinând în cioc o cruce. 

Acum, la plecare, vedea pe aceleaşi turnuri un stindard roşu, 
având în mijloc o stea şi o semilună. 

Işi sumese poalele rasei şi porni iarăşi, fără să se grăbească, aşa 


— 408 — 


cum se cuvine la drum lung. 
Când va ajunge la monastirea-i oploşită pe muntele Athos, va 
avea ce povesti fraţilor lui întru Domnul... 


Sfârşit 


— 409 —