Valerio Manfredi — [Alexandru cel Mare] 02 Nisipurile lui Amon

VALERIO MASSIMO 


MANFREDI 


/ 
A 


NISIPURILE LUI AMON 


Valerio Massimo Manfredi 


NISIPURILE LUI 
AMON 


(Alexandru cel Mare) 


Volumul al doilea 


y 


www.virtual-project.eu 


Traducere de Radu Gâdei 


Aléxandros - Le Sabbie Di Amon (1998) 
Editura Allfa (2001) 


Din înaltul colinei, Alexandru își îndreptă privirea spre plajă 
contemplând o priveliște care se repeta aproape aidoma la 
distanţă de o mie de ani: sute de corăbii înșirate la malul mării, 
mii și mii de războinici, dar orașul care se afla în spatele său, 
Ilion, urmaș al anticei Troia, nu se pregătea acum de un asediu 
lung de zece ani, ci, dimpotrivă, își deschidea larg porţile pentru 
a-l primi pe el, coborâtorul nu numai din Ahile, dar și din Priam. 

Își zări tovarășii de bătălii urcând spre el călare și-i dădu 
pinteni lui Ducipal, îndreptându-se spre stâncă. Voia să intre el 
primul și de unul singur în străvechiul sanctuar al Atenei. Lăsă 
căpăstrul în grija unui servitor și trecu pragul templului. 

Înăuntru, se cufundă în penumbra ce domnea peste tot, 
printre lucirile unor obiecte nedeslușite cu forme abia deslușite, 
și trebui să aștepte câteva clipe pentru a-și obişnui privirea 
până atunci copleșită de cerul orbitor al Troadei, încins de 
soarele la zenit. 

Totul împrejur era înţesat de relicve, arme care aminteau de 
războiul cântat de Homer, de epopeea asediului de zece ani 
asupra zidurilor înălțate de zeii cei nemuritori. Fiecare dintre 
aceste mărturii ale timpurilor de mult apuse purta o dedicație, o 
inscripţie: lira cu care cânta Paris, armele lui Ahile cu marele său 
scut de legendă. 

Privi împrejurul său, aţintindu-și ochii asupra acelor relicve pe 
care mâinile nevăzute ale vizitatorilor le atinseseră cu pioasă 
curiozitate păstrându-le peste secole luciul de odinioară. Erau 
atârnate pe coloane, agăţate de grinzile tavanului și prinse pe 
pereții altarului: care dintre ele erau cele adevărate? Cât era 
rodul șireteniei preoţilor în goana lor continuă după câștig? 

Simţea în acel moment că singurul lucru sincer în toată 
învălmășeala aceea care amintea mai mult de îngrămădeala de 
obiecte dintr-o piaţă decât de interiorul unui templu era doar 
dragostea sa pentru poetul antic orb, admiraţia nemărginită 
pentru eroi pierduţi de mult timp în negurile trecutului și ale 
nenumăratelor întâmplări care se învălmășiseră între cele două 
țărmuri ale Strâmtorilor. 


Intrase acolo pe neașteptate, așa cum intrase tatăl său, Filip, 
în templul lui Apollo din Delfi, și nu-l așteptase nimeni. Auzi pași 
ușori și se ascunse în spatele unei coloane de lângă statuia de 
cult, o reprezentare impresionantă a zeiţei Atena, sculptată în 
piatră și pictată, cu arme din metal adevărat: era o imagine 
țeapănă și primitivă, realizată dintr-un singur bloc de piatră 
închisă la culoare, cu ochi din perle care contrastau într-o 
manieră impresionantă cu figura înnegrită de trecerea anilor și 
de fumul lămpilor folosite de preoţi. 

O fată îmbrăcată într-un peplos alb imaculat, cu părul strâns 
într-o scufie de aceeași culoare, se apropie de statuie purtând 
într-o mână o găletușă iar în cealaltă un șomoiog de cârpă. 

Se urcă pe piedestal și începu să șteargă piatra statuii, 
răspândind pe sub bârnele din înaltul tavanului o mireasmă 
puternică de aloe și de levănţică. Alexandru se apropie pe 
nesimţite de ea și o întrebă: 

— Cine ești? 

Fata tresări și scăpă din mână găletușă care se răsturnă pe 
pardoseală și se rostogoli până departe, oprindu-se la picioarele 
unei coloane. 

— Nu te teme - o linişti regele. 

— Sunt doar un pelerin care a venit să se închine în fața 
zeiței. Tu, cine ești, cum te cheamă? 

— Numele meu este Daunia și sunt una dintre sclavele sacre - 
răspunse tânăra, impresionată de înfățișarea lui Alexandru care, 
cu siguranţă, nu arăta a simplu pelerin. Sub mantia acestuia se 
întrezărea lucirea platoșei și a pulparelor și, la fiecare mișcare, 
se auzea zgomotul zalelor care completau armura. 

— O sclavă sacră? Nu s-ar spune. Ai trăsături frumoase, de 
aristocrată, și o privire foarte mândră. 

— Poate că tu ești obișnuit să vezi doar sclave sacre ale 
Afroditei: acelea sunt simple sclave, înainte de a fi sacre, sclave 
pentru poftele bărbaţilor. 

— Tu, însă, nu ești așa? — întrebă el și-i culese de pe jos 
găletușa după care i-o dădu. 

— Eu sunt neprihănită. Așa, ca zeița. N-ai auzit niciodată 
vorbindu-se despre orașul femeilor? Eu vin de acolo. 

Vorbea cu un accent foarte ciudat pe care regele nu-l mai 
auzise niciodată. 


— N-am auzit niciodată că ar exista un oraș al femeilor. Unde 
este? 

— Este în Italia. Se numește Locri și are o aristocrație formată 
doar din femei. A fost întemeiat de către o sută de familii, toate 
descendente din femeile fugite din Locrida, patria lor natală. 
Rămăseseră văduve și se spune că se împreunaseră cu sclavii 
lor. 

— Dar tu de ce te afli aici, într-o ţară atât de îndepărtată? 

— Pentru a ispăși un păcat. 

— Un păcat? Ce păcat ar putea comite vreodată o fată atât de 
tânără? 

— Nu eu. Acum o mie de ani, eroul nostru naţional, Aiax, fiul 
lui Oileu, a siluit-o, în noaptea în care Troia cădea, pe prințesa 
Casandra, fiica lui Priam, chiar aici, pe piedestalul pe care se 
afla Palladionul sacru, minunata imagine a Atenei, căzută din 
cer. De atunci, locrienii plătesc acest sacrilegiu dăruind două 
fete din rândul celor mai nobile familii, care slujesc timp de un 
an întreg în templul zeiței. 

Alexandru scutură din cap ca și cum nu-i venea să creadă 
cele auzite. Privi în jur în timp ce afară, pe pavajul din faţa 
intrării în templu, se auzea tropotul copitelor de cai: sosiseră 
prietenii săi. 

În acel moment își făcu apariţia un preot care-și dădu seama 
imediat pe cine avea în faţă și făcu o plecăciune adâncă. 

— Fii bine venit mărite rege. Îmi pare rău că nu ne-ai anunţat: 
ai fi fost primit cu totul altfel. Îi făcu semn fetei să se 
îndepărteze. Alexandru, însă, o opri. 

— Este mai bine așa - spuse el. 

— Fata asta mi-a spus o poveste extraordinară pe care nu mi- 
o puteam imagina. Am auzit că în templul acesta se păstrează 
relicve ale războiului din Troia. Așa este? 

— Desigur. Statuia din faţa ta este un Palladion: reproduce 
figura unei vechi statui a Atenei care căzuse direct din cer și 
făcea ca orașul în care se afla să devină de necucerit. 

În clipa aceea intrară în templu Hefestion, Ptolemeu, Perdicas 
și Seleucos. 

— Dar statuia originală unde se află? — întrebă Hefestion 
apropiindu-se. 

— Unii spun că ar fi luat-o Diomede pentru a o duce în Argos; 
alţii spun că Ulise a plecat cu ea în Italia și i-a dăruit-o regelui 


Latinus; sunt și unii care afirmă că Enea ar fi dus-o într-un 
templu nu departe de Roma, unde s-ar mai afla și acum. 
Oricum, multe orașe se laudă că la ele s-ar afla adevărata 
statuie. 

— Cred și eu - remarcă Seleucos. 

— O asemenea convingere îţi dă curaj. 

— Așa este - fu de acord și Ptolemeu. 

— Aristotel ar spune că o convingere sau o profeție fac ca un 
eveniment să se producă. 

— Dar prin ce anume se deosebește Palladionul cel adevărat 
de celelalte statui? — întrebă Alexandru. 

— Statuia cea adevărată - spuse preotul pe un ton solemn - 
poate să închidă ochii și să miște lancea. 

— Asta nu-i greu - le spuse celorlalți Ptolemeu. 

— Oricare dintre inginerii noștri militari ar ști să construiască 
o asemenea jucărie. 

Preotul îl fulgeră cu privirea și chiar și regele clătină din cap. - 
O mai exista ceva în care să crezi și tu, Ptolemeu? 

— Sigur că da - răspunse tânărul punând mâna pe mânerul 
sabiei. 

— Asta. 

Și, mai apoi, punând o mână pe umărul lui Alexandru: 

— Și prietenia. 

— Și totuși - insistă preotul - obiectele pe care le vedeţi sunt 
venerate între aceste ziduri sacre din vremuri imemoriale, iar în 
mormintele străvechi de pe malul mării odihnesc din totdeauna 
osemintele lui Ahile, Patrocle și Aiax. 

Se auziră niște pași: era Calistene care îi ajunsese din urmă 
pentru a vizita și el vestitul templu. 

— Tu ce părere ai despre asemenea lucruri, Calistene? — îl 
întrebă Ptolemeu ieșindu-i în întâmpinare și luându-l de braţ. 

— Crezi că, într-adevăr, aceea să fie armura lui Ahile? Și că 
aceasta, agăţată pe coloană, este lira lui Paris? 

Atinse corzile făcând să se audă un sunet înăbușit și fără 
vlagă. 

Alexandru părea că deja nu mai asculta cele ce vorbeau 
prietenii săi: o privea ţintă pe tânăra locriană care turna acum 
ulei parfumat în opaițele din templu, îi privea formele perfecte 
care se întrezăreau prin peplumul devenit transparent datorită 


unei raze de lumină și nu-i scăpă nici licărul tainic din privirea ei, 
altfel calmă și supusă. 

— Știţi bine că toate acestea nu au nicio importanţă - 
răspunse Calistene. 

— La Sparta, în templul Dioscurilor, este expus oul din care s- 
ar fi născut cei doi fraţi gemeni ai Elenei, dar eu am impresia că 
este un ou de strut, o pasăre din Libia înaltă cât un cal. 
Sanctuarele noastre sunt pline de asemenea relicve. Are 
importanţă doar ce vrea lumea să creadă, pentru că oamenii vor 
să creadă în ceva, au nevoie să viseze. 

— Spunând toate acestea, se întoarse către Alexandru. 

Regele se apropie de panoplia uriașă de bronz, cu ornamente 
din cositor și bronz, și atinse ușor cu degetele scutul purtând pe 
el bătute în relief scenele descrise de Homer și coiful împodobit 
cu o creastă triplă. 

— Cum o fi ajuns aici armura aceasta? — îl întrebă pe preot. 

— Ulise a adus-o înapoi, cuprins de remușcări pentru că i-o 
luase lui Aiax, și a depus-o la mormântul acestuia ca ofrandă, 
rugându-se pentru propria sa întoarcere în Itaca. A fost, după 
aceea, adusă și păstrată în acest templu. 

Alexandru veni lângă preot. 

— Ştii cine sunt? 

— Da. Ești Alexandru, regele macedonenilor. 

— Așa este. Și sunt urmașul direct, dinspre mama mea, al lui 
Pirus, fiul lui Ahile, cel care a întemeiat dinastia Epirului, și sunt, 
prin urmare, moștenitorul lui Ahile. Așa încât această armură și 
armele lui îmi aparţin și le vreau înapoi. 

Preotul păli. 

— Mărite Doamne... 

— Ei poftim! — se încruntă Ptolemeu. 

— Noi ar trebui să credem că această liră i-a aparținut lui 
Paris, că astea sunt armele lui Ahile făurite de însuși zeul 
Hefaistos și tu nu crezi că regele nostru este urmașul direct al 
lui Ahile, fiul lui Peleus? 

— Oh, nu - bâigui preotul. Doar că este vorba despre obiecte 
sacre care nu se pot... 

— Povești - interveni și Perdicas. 

— O să-i pui pe meșterii voștri să fie facă altă armură și alte 
arme, exact la fel cu acestea. Nimeni n-o să-și dea seama. Nu 
vezi că regele nostru dorește să le aibă și cum ele aparţineau 


strămoșului său... — întinse în lături braţele ca și cum ar fi vrut 
să spună: „o moștenire rămâne o moștenire”. 

— Puneţi pe cineva să le ducă în tabără: vor fi înfățișate în 
fața oștenilor ca un adevărat simbol, înaintea oricărei bătălii - 
ordonă Alexandru. 

— Acum, să ne întoarcem: vizita s-a terminat. 

leșiră pe rând, mai zăbovind câte puţin pentru a mai privi de 
jur-împrejur mulţimea de obiecte atârnate pe coloane și pe 
pereţi. 

Preotul observase că Alexandru o privea insistent pe fată pe 
când aceasta ieșea din templu printr-o ușiţă laterală. 

— In fiecare seară, după asfinţit, se scaldă în mare lângă gura 
de vărsare a râului Scamandros - îi șopti el regelui la ureche. 

XXX 

Alexandru o văzu sosind cu mers iute și sigur prin întuneric, 
pe malul stâng al râului, și oprindu-se acolo unde apele 
Scamandrosului se amestecau cu undele mării. 

Era o noapte liniștită și senină, iar luna începuse tocmai în 
acele momente să urce dinspre mare așternând o lungă dâră 
argintie dinspre orizont către țărm. Fata își lăsă veșmintele să 
alunece pe nisip, își răsfiră părul în lumina lunii și intră în apă. 
Corpul său, mângâiat de valuri, lucea asemenea marmurei 
lustruite. 

— Eşti frumoasă ca o zeiță, Daunia - murmură Alexandru 
ieșind din umbra în care o așteptase. 

Fata se cufundă în apă până la bărbie și se dădu înapoi. 

— Să nu-mi faci rău. Sunt consacrată. 

— Ca să ispășești o silnicie de demult? 

— Ca să ispășesc orice silnicie. Femeile au avut întotdeauna 
de suferit. 

Regele se dezbrăcă și el și intră în apă, în timp ce ea își 
încrucișa brațele peste piept pentru a-și ascunde sânii. 

— Se spune că Afrodita din Cnidos, sculptată de divinul 
Praxiteles, își acoperă sânii la fel cum faci tu acum. Chiar și 
Afrodita este pudică... Nu te teme. Vino. 

Fata se apropie mergând pe nisipul de pe fundul mării și, pe 
măsură ce se apropia, corpul său dumnezeiesc ieșea treptat din 
mare, acoperit de stropii de apă și valurile îi mângâiau șoldurile 
și pântecele. 


— Du-mă la locul unde se află mormântul lui Ahile. Nu vreau 
să ne vadă nimeni. 

— Vino cu mine - spuse Daunia. 

— Sper că știi să înoţi bine. Se lăsă pe o parte, alunecând pe 
valuri ca una dintre Nereide, o nimfă a adâncurilor mării. 

Țărmul mării forma un golf larg, luminat deja de focurile din 
tabăra macedonenilor, și în depărtare se zărea un promontoriu 
la capătul căruia se ivea un tumul de pământ. 

— Știu să înot - răspunse Alexandru înotând alături de ea. 

XXX 

Fata porni spre larg traversând golful la jumătatea lui și se 
îndreptă drept spre promontoriu. Înota cu mișcări elegante, 
ușoare și prelungi, aproape fără zgomot, despicând apele ca o 
creatură a mării. 

— Ești foarte bună - spuse Alexandru gâfâind de oboseală. 

— M-am născut pe malul mării. Mai crezi că putem ajunge pe 
promontoriul Sigeos? 

Alexandru nu răspunse și continuă să înoate până când văzu 
de-a lungul țărmului, în lumina lunii, spuma valurilor care se 
prelingeau până la temelia marelui tumul. 

leșiră din apă ţinându-se de mână și regele se apropie de 
zidul întunecat al mormântului lui Ahile. Simţea, sau avea 
impresia că simte, spiritul eroului pătrunzându-i întreaga fiinţă 
și, când se întoarse spre tovarășa sa de călătorie, i se păru că o 
vede pe Briseis cu obrajii ei îmbujoraţi. Daunia stătea acum în 
picioare în faţa lui scăldată în lumina de argint a lunii și-i căuta 
privirea prin umbra care-i acoperea fața. 

— Doar zeilor le sunt permise clipe ca aceasta - șopti 
Alexandru către briza călduţă ce adia dinspre mare. 

— Aici stătea Ahile deplângând moartea lui Patrocle. Aici, 
mama sa, făptură a oceanului, a așezat armele sale, făurite de 
un zeu. 

— Crezi, deci, în această poveste? — îl întrebă fata. 

— Da. 

— De ce, atunci, în templu... 

— Aici este altceva. Este noapte și vocile de demult, amuţite 
de-acum, se mai pot încă auzi. lar tu strălucești fără veșminte în 
faţa mea. 

— Ești, într-adevăr, un rege? 

— Privește-mă. Cine crezi că aș putea fi? 


— Ești tânărul care-mi apărea deseori în vis pe când dormeam 
împreună cu celelalte fete în templul zeiței. Tânărul pe care aș fi 
dorit să-l iubesc. 

Se apropie și-și rezemă capul pe pieptul lui. 

— Mâine voi pleca și doar peste câteva zile va trebui să port o 
bătălie grea: voi învinge sau voi muri. 

— Atunci, dacă vrei, bucură-te de mine, pe nisipul acesta 
călduț încă, și lasă-mă să te strâng în brațe, chiar dacă, mai 
târziu, am putea regreta. Îl sărută lung, mângâindu-i părul. 

— De asemenea clipe nu se pot bucura decât zeii. Vom fi și 
noi niște zei atât timp cât va ţine noaptea. 


Alexandru se dezbrăcă în faţa armatei sale aliniate și 
înconjură în fugă de trei ori mormântul lui Ahile, conform 
obiceiului străvechi iar Hefestion făcu la fel în jurul mormântului 
lui Patrocle. De fiecare dată când treceau prin faţa armatei, 
peste patruzeci de mii de glasuri strigau: A/alalai! 

— Ce actor extraordinar! — exclamă Calistene dintr-un 
ungher al taberei. 

— Crezi? — replică Ptolemeu. 

— N-am nicio îndoială. El nu crede în mituri și legende mai 
mult decât credem noi, tu și eu, dar se poartă ca și cum toate 
acestea ar fi mai ceva decât realitatea: le demonstrează astfel 
oamenilor săi că visurile se pot îndeplini. 

— Se pare că tu îl cunoști foarte bine - spuse Ptolemeu pe un 
ton sarcastic. 

— M-am învăţat să observ și oamenii, nu numai natura. 

— Atunci, ar trebui să știi că nimeni nu poate afirma că-l 
cunoaște pe Alexandru. Acţiunile sale sunt în văzul tuturor, dar 
ele nu pot fi prevăzute și nu este posibil nici să înţelegi 
adevăratul lor înțeles. El crede, dar, în același timp, nu crede, 
este în stare să dea dovadă de o mare dragoste și de accese 
nestăvilite de furie, este... 

— Ce anume? 

— Deosebit de toţi ceilalți. Eu l-am întâlnit prima dată când 
avea șase ani și încă nu pot spune că-l cunosc cu adevărat. 

— Poate că ai dreptate. Dar acum toţi soldaţii săi cred că el 
este reîntruparea lui Ahile, iar Hefestion a lui Patrocle. 

— Acum cred aceasta chiar și ei doi. De fapt, nu tu ai fost 
acela care a stabilit, pe baza calculelor tale astronomice, că 
expediţia noastră are loc în aceeași lună în care a început 
războiul troian, cu exact o mie de ani în urmă? 

Între timp, Alexandru își îmbrăcase armura și Hefestion făcuse 
la fel. Amândoi încălecară. Generalul Parmenion ordonă să se 
sune din trâmbiţe și Ptolemeu sări, la rândul său, în șa. 

— Trebuie să ajung la detașamentul meu. Alexandru începe 
să treacă oștirea în revistă. 


Trâmbiţele se porniră să sune din nou, de mai multe ori, și 
armata se alinie de-a lungul țărmului, fiecare detașament cu 
steagurile și cu simbolurile sale. 

Infanteria număra în total treizeci și două de mii de oameni. 
Pe flancul stâng se aflau trei mii de „scutieri” și, în continuare, 
șapte mii de aliaţi greci, doar aproape o zecime din cei care, cu 
o sută cincizeci de ani în urmă, luptaseră la Plateea împotriva 
persanilor. Purtau armurile grele tradiţionale ale infanteriei 
grecești de linie și aveau pe cap enorme coifuri corintiene care 
le ascundeau complet fața până la baza gâtului, lăsând câte o 
deschizătură doar pentru ochi și pentru gură. 

In centru se aflau cele șase batalioane ale falangei, pezeteri;: 
cam zece mii de oameni. Pe flancul drept, însă, se aflau soldaţii 
auxiliari din nord: cinci mii de traci și de tribalii care 
răspunseseră la chemarea lui Alexandru, atrași de plata promisă 
și de eventualele jafuri. Erau foarte curajoși, în stare de isprăvi 
temerare, neobosiţi, capabili să suporte frigul, foamea și puteau 
efectua tot felul de munci, îngrozitori la vedere, aveau părul 
roșu și zburlit, bărbile lungi, pielea deschisă la culoare și 
pistruiată și corpul acoperit de tatuaje. 

Printre acești barbari, cei mai sălbatici și primitivi erau 
agrienii din munţii ilirici: nu înțelegeau deloc limba greacă și era 
nevoie de un tălmaci pentru a putea vorbi cu ei, dar erau cei 
mai îndemânatici în cățăratul pe orice perete stâncos, folosind 
frânghii din fibre vegetale, cârlige și cângi. Toţi tracii, ca și 
ceilalţi soldaţi auxiliari din nord, purtau coifuri și platoșe din 
piele groasă, scuturi mici în formă, de semilună și săbii lungi cu 
care luptau înţepând sau tăind, în timpul luptei erau cruzi ca 
fiarele și, în lupta corp la corp, deveneau atât de furioși încât 
sfâșiau cu dinţii carnea inamicilor. În sfârșit, parcă pentru a 
compensa sălbăticia barbarilor, se aflau acolo și alţi șapte mii de 
mercenari greci, infanterie grea și ușoară. 

Pe aripi, separată de infanterie, era aliniată cavaleria grea a 
eterilor, două mii opt sute de oameni în total, la care se 
adăugau tot atâţi călăreţi tesalieni și cam patru mii de soldați 
auxiliari, plus cei cinci sute de călăreţi de elită care alcătuiau 
„Vârful”, escadronul lui Alexandru. 

Regele, călare pe Ducipal, trecu în revistă armata, 
detașament cu detașament, urmat de tovarășii săi. Printre 
aceștia se afla și Eumene, înarmat până în dinţi, purtând un 


pieptar atenian din țesătură groasă de in, împodobită și întărită 
cu plăci de bronz lustruite ca oglinda. Gândurile pe care le avea 
în minte pe când trecea prin fața acelei mulţimi de luptători 
erau destul de prozaice: calcula în gând cât grâu, câte legume, 
cât pește sărat și cât vin vor fi necesare pentru a sătura și a 
potoli setea tuturor acelor oameni și câţi bani va trebui să 
cheltuiască în fiecare zi pentru a cumpăra din pieţe toate cele 
necesare; se mai gândea și cât timp îi vor ajunge rezervele de 
bani pe care le luase cu el pentru nevoile uriașei armate. 

Cu toate acestea, spera să-i poată oferi regelui, chiar în ziua 
aceea anumite sfaturi utile pentru reușita expediției sale. 

Când ajunseră la capătul formaţiei, Alexandru îi făcu semn lui 
Parmenion care dădu ordinul de plecare. Lunga coloană porni în 
marș: cavaleria pe flancuri, pe două rânduri, iar pedestrimea în 
mijloc. O luară către nord, de-a lungul țărmului mării. 

Armata se întindea precum un șarpe nesfârșit și coiful lui 
Alexandru, având în vârf două pene lungi albe, se putea vedea 
de la mare depărtare. 

Daunia apăru tocmai în clipa aceea în pragul templului Atenei 
și se opri în capul scărilor. Tânărul căruia i se dăruise pe malul 
mării, în acea noapte înmiresmată de primăvară, se zărea acum 
mic cât un copil, strălucind în razele soarelui cu armura lui prea 
lustruită, prea bătătoare la ochi. Nu mai era el acela, nu mai 
exista. 

Simţi în toată fiinţa ei un gol imens când îl văzu îndepărtându- 
se spre orizont. Când nu-l mai putu zări, se șterse la ochi cu o 
mișcare rapidă a palmei, intră din nou în templu și închise ușa în 
urma ei. 

XXX 

Între timp, Eumene trimisese doi curieri cu escortă, unul la 
Lampsacus și unul la Cysicus, două cetăți grecești puternice de 
pe malurile Strâmtorilor: prima se afla pe țărmul propriu-zis, 
cealaltă, însă, pe o insulă. Le trimitea încă o dată propunerea 
din partea lui Alexandru de a le oferi libertatea și posibilitatea 
unui tratat de alianţă. 

Regele era încântat de peisajul pe care-l întâlnea și, ori de 
câte ori drumul făcea o cotitură, se întorcea către Hefestion. 

— Uită-te la satul acela, uită-te la copacul acela, uite ce 
statuie frumoasă... 


— Totul era nou pentru el, se minuna de tot ce vedea: satele 
albe de pe dealuri, templele divinităţilor grecești și barbare, 
pierdute în marea de verdeață, parfumul merilor înfloriţi, 
verdele strălucitor al rodierilor. 

În afară de călătoria prin munţii înzăpeziţi ai Iliriei, acesta era 
primul său drum dincolo de hotarele Greciei. 

În urma lui călăreau Ptolemeu și Perdicas, iar toţi ceilalţi 
prieteni ai lui se aflau printre soldaţii pe care îi comandau. 
Lisimah și Leonatos închideau lunga coloană, comandând cele 
două detașamente de ariergardă rămase puţin mai în urmă. 

— De ce mergem spre nord? — întrebă Leonatos. 

— Alexandru dorește să aibă sub control malul asiatic al 
strâmtorii. În acest fel, nimeni nu va putea intra sau ieși din 
Pontul Euxin fără permisiunea noastră iar Atena, care depinde 
de importurile de grâu din această regiune, va avea cele mai 
bune motive pentru a ne rămâne credincioasă. In plus, vom 
bloca toate provinciile persane cu ieșire la Marea Neagră. Este o 
mișcare foarte inteligentă. 

— Ai dreptate. 

Își continuară drumul sub soarele care începuse să urce către 
înaltul cerului. Leonatos deschise din nou discuţia: 

— Este, totuși, ceva ce nu înțeleg. 

— Nu este posibil să înţelegi totul în viață - îl luă ușor peste 
picior Lisimah. 

— O fi și cum spui tu, dar explică-mi de ce împrejur este atâta 
liniște. Am debarcat cu patruzeci de mii de oameni în plină zi, 
Alexandru a vizitat templul din Ilion, a îndeplinit acel ceremonial 
în jurul mormântului lui Ahile și nimeni nu ne-a întâmpinat. 
Vreau să spun, niciun persan. Nu ţi se pare ciudat? 

— Câtuși de puţin. 

— De ce nu ți se pare? 

Lisimah se întoarse. 

— Îi vezi pe cei doi de acolo? — îl întrebă arătându-i siluetele 
a doi călăreți care se vedeau pe culmea munţilor Troadei. 

— Se ţin după noi din zori și sunt sigur că ne-au ţinut și ieri 
sub observație și că mai mișună o mulţime de jur împrejur. 

— Să-i spunem atunci lui Alexandru că... 

— Fii liniștit. Alexandru știe asta foarte bine și mai știe și că 
persanii ne vor pregăti o primire pe cinste. 


Mărșăluiră fără probleme toată dimineaţa, până la popasul de 
amiază. Nu se vedeau decât ţăranii de pe ogoare, ocupați cu 
munca lor, sau cete de copii care alergau pe drum ţipând în 
gura mare și încercând să atragă atenţia. 

La căderea serii instalară tabăra nu departe de Abydos și 
Parmenion ordonă să se pună santinele la o distanţă oarecare 
împrejurul corturilor și trimise în cercetare mai multe pâlcuri de 
călăreţi pentru a evita vreun atac prin surprindere. 

Îndată ce cortul lui Alexandru fu înălţat, se dădu prin sunetul 
trâmbiţei semnalul de adunare pentru generali și aceștia se 
adunară în jurul unei mese la care fu servită cina. Era prezent și 
Calistene, dar lipsea Eumene care îi anunţase să înceapă fără el. 

— Băieți, aici o ducem mult mai bine decât în Tracia! — 
exclamă Hefestion. 

— Clima este foarte plăcută, oamenii par primitori, am văzut 
și niște fete drăgute, iar persanii nu se arată. Parcă am fi la 
Mieza, când Aristotel nu punea să căutăm insecte prin pădure. 

— Nu-ţi face iluzii - îi răspunse Leonatos. 

— Lisimah și cu mine am descoperit că doi călăreți ne-au 
urmărit toată ziua și sunt și-acum pe-aici, pe undeva. 

Parmenion, în maniera sa de general din vechea gardă, ceru 
respectuos să ia cuvântul. 

— Tu nu ai nevoie să ceri permisiunea de a vorbi, Parmenion - 
îi răspunse Alexandru. 

— Aici tu ești omul cu cea mai mare experienţă și noi toți 
avem multe de învăţat de la tine. 

— Mulţumesc - spuse bătrânul general. 

— Vroiam să știu doar care îţi sunt intenţiile pentru mâine și 
pentru următoarele zile. 

— Să înaintez către interior, către teritoriul controlat direct de 
persani. Acolo nu vor mai avea de ales: vor trebui să ne înfrunte 
în câmp deschis și noi îi vom bate. 

Parmenion nu spuse nimic. 

— Nu ești de acord? 

— Doar până la un punct, eu am avut de-a face cu persanii 
încă din prima campanie: pot să te asigur că sunt inamici de 
temut. În plus, se bazează pe un comandant formidabil: 
Memnon din Rodos. 

— Un grec renegat! — nu se putu stăpâni Hefestion. 

— Nu. Un soldat de meserie. Un mercenar. 


— Și nu-i tot aia? 

— Nu-i același lucru, Hefestion. Există oameni care au luptat 
în multe războaie și, spre sfârșitul vieţii nu mai au nicio 
convingere și niciun ideal, dar sunt foarte pricepuţi și au o mare 
experienţă. Într-un asemenea moment își vând spada celui care 
oferă mai mult, dar sunt oameni de onoare, și Memnon este 
unul dintre aceștia, și rămân cu orice preț credincioși 
angajamentelor luate. Altă patrie nu au în afara cuvântului dat și 
o respectă până la capăt. 

„Memnon reprezintă pentru noi un pericol, cu atât mai mult 
cu cât are sub comandă și trupe de-ale sale: între zece și 
cincisprezece mii de mercenari, toți greci, cu toţii bine înarmaţi 
și redutabili în câmp deschis.” 

— Am învins noi batalionul sacru al tebanilor - le aduse 
aminte Seleucos. 

— Nu contează - reluă Parmenion. 

— Aceștia sunt soldaţi de meserie: nu fac altceva decât să 
lupte și când nu luptă se antrenează în vederea altor lupte. 

— Parmenion are dreptate - îl aprobă Alexandru. 

— Memnon este periculos și falanga sa de mercenari este la 
fel, în special dacă luptă alături de cavaleria persană. 

În clipa aceea intră Eumene. 

— Îţi stă bine armura - îl luă peste picior Crater. 

— Parcă ai fi un general. Păcat că ai picioarele strâmbe și 
slăbanoage și... 

Izbucniră cu toţii în râs, dar Eumene începu să recite: 


Nu-mi place un general frumos la înfățișare și elegant. 
Fie el urât, chiar și cu picioare strâmbe, dar inimă de leu 
să aibă. 
— Bravo! — strigă Calistene. 
— Arhiloh este unul dintre poeţii mei preferaţi. 
— Lăsaţi-l să vorbească - îi potoli Alexandru. 
— Eumene ne aduce vești care sper să fie dintre cele mai 
bune. 
— Și bune și rele, prietene. Tu hotărăști cu care trebuie să 
încep. 
Alexandru își reţinu cu greu nemulțumirea. 
— Începe cu cele rele. Pentru cele bune este timp oricând. 
Daţi-i un scaun. 


Eumene se așeză, rămânând totuși ţeapăn din cauza platoșei 
care-i împiedica mișcările. 

— Locuitorii din Lampsacus au spus că se simt deja destul de 
liberi așa că nu mai au nevoie de ajutorul nostru. Mă rog, ne 
sfătuiesc să ne lăsăm păgubași în privinţa lor. 

Alexandru se întunecase la faţă și se vedea că este pe cale să 
dea frâu liber mâniei. Eumene continuă de îndată: 

— Vești bune, în schimb, de la Cizic. Orașul este de partea 
noastră și acceptă să ni se alăture. Este într-adevăr o veste 
bună pentru că toate lefurile mercenarilor aflaţi în slujba 
persanilor sunt plătiţi în moneda din Cizic. Statere de argint, mai 
bine zis. Ca acesta. 

— Și aruncă o monedă strălucitoare pe masă. Moneda mai 
întâi sări, după care începu să se învârtă ca un titirez și doar 
mâna păroasă a lui Clito cel Negru o opri cu o lovitură puternică 
în masă. 

— Și ce-i cu asta? — întrebă generalul învârtind moneda între 
degete. 

— In cazul în care orașul Cizic nu mai bate monedă pentru 
provinciile persane - le explică Eumene - guvernatorii se vor 
afla curând în dificultate. Vor trebui să contribuie ei cu o cotă, 
sau să caute alte forme de plată care nu vor fi pe placul 
mercenarilor. Același lucru este valabil și pentru aprovizionarea 
lor, pentru lefurile echipajelor flotei și pentru toate celelalte. 

— Dar cum ai făcut? — întrebă Crater. 

— Este clar că n-am așteptat să debarcăm în Asia pentru a 
acționa - răspunse secretarul. 

— Sunt de mai mult timp în tratative cu orașul. Încă de pe 
vremea când mai trăia încă... — și cobori glasul - regele Filip. 

La aceste cuvinte ale sale, sub cort se așternu tăcerea, ca și 
cum spiritul marelui suveran ucis de pumnalul unui asasin pe 
când se afla în culmea gloriei ar fi poposit printre cei prezenți. 

— Bine - încheie Alexandru. 

— Asta nu ne schimbă cu nimic planurile. Mâine ne vom 
îndrepta spre interior: mergem să scoatem leul din bârlogul în 
care s-a ascuns. 

In toată lumea cunoscută pe atunci, nimeni nu avea hărți atât 
de precise și de bine executate ca acelea ale lui Memnon din 
Rodos. Se spunea că erau rodul experienței de mii de ani a 


marinarilor de pe insula sa și al experienţei unui cartograf 
despre numele căruia nu se știa nimic. 

Mercenarul grec întinse harta pe masă, o fixă la colțuri cu 
patru sfeșnice, luă o fisă dintr-o casetă de joc și o așeză într-un 
anumit loc dintre Dardania și Frigia. 

— In acest moment, Alexandru se află cam aici. 

Membrii statului-major persan stăteau cu toţii în picioare în 
jurul mesei, în ţinută de război, purtând pantaloni și cizme: 
Arsamenes, guvernator al Pamfiliei, și Arsites, al Frigiei, apoi 
Rheomitres, comandant al cavaleriei bactriene, Rosakes și 
comandantul suprem, satrapul Lidiei și al loniei, Spithridates, un 
iranian cu o statură impresionantă, cu pielea măslinie și cu ochii 
negri înfundaţi în orbite, care prezida adunarea. 

— Ce propui? — întrebă acesta din urmă în grecește. 

Memnon ridică privirea de pe hartă: cam de patruzeci de ani, 
avea tâmplele cărunte, braţele musculoase și o barbă foarte 
bine îngrijită, potrivită cu briciul, care îl făcea să semene cu unul 
dintre personajele reprezentate de artiștii greci în basoreliefuri 
sau în imaginile de pe vasele create de ei. 

— Ce vești avem de la Susa? — întrebă el. 

— Deocamdată niciuna. Dar nu putem aștepta întăriri mai 
serioase decât peste cel puţin două luni: distanţele sunt foarte 
mari și recrutările de soldaţi se fac foarte încet. 

— Inseamnă că nu putem conta decât pe propriile noastre 
forțe. 

— În mare parte, da - confirmă Spithridates. 

— Suntem inferiori ca număr. 

— Nu cu mult. 

— Într-o asemenea situaţie, este destul de bine. Macedonenii 
sunt extraordinar de bine pregătiţi pentru luptă, sunt cei mai 
buni dintre toţi. Au înfrânt în câmp deschis armate de toate 
felurile și de toate naţionalitățile. 

— Așadar? 

— In acest moment, Alexandru încearcă să ne provoace, dar 
eu cred că ar fi mai bine să evităm o ciocnire frontală cu oastea 
lui. lată care este planul meu: va trebui să trimitem un număr 
cât mai mare de iscoade călări care să ne ţină în permanență la 
curent cu mișcările lui, să infiltrăm spioni care să-i afle intenţiile 
și, apoi, să ne retragem din faţa lui lăsând în urma noastră doar 


pământ pârjolit, fără niciun bob de grâu și fără nicio picătură de 
apă de băut. 

„Pâlcuri de cavalerie ușoară vor trebui să întreprindă 
incursiuni permanente împotriva detașamentelor pe care el le 
va trimite în căutare de hrană pentru oameni și de furaje pentru 
animale. Când dușmanii vor fi extenuaţi de foame și sleiți de 
puteri, îi vom ataca aruncând în luptă toate forțele pe care le 
avem, iar un corp expediționar naval va debarca o armată pe 
teritoriul macedonean.” 

Spithridates privi tăcut mult timp harta lui Memnon, își trecu o 
mână prin barba sa încreţită și deasă, se întoarse pe călcâie și 
se îndreptă către un balcon care dădea spre grădină. 

Valea Djilah era minunată: din grădina care se întindea în 
jurul palatului se ridica mireasma amăruie a păducelului înflorit 
și aceea, mai dulceagă și mai delicată a iasomiei și a crinilor; 
coroanele imaculate ale cireșilor și ale piersicilor în floare, arbori 
ai zeilor, care creșteau doar în acest pairidaeza străluceau în 
soarele primăvăratic. 

Privi pădurile care acopereau munţii și palatele și grădinile 
celorlalți nobili persani prezenţi în jurul mesei din spatele lui și-și 
imagină toate acele minunăţii căzute pradă focului lui Memnon, 
marea aceea de verdeață ca smaraldul devenită o întindere de 
tăciuni și de cenușă peste care plutesc nori de fum. Se întoarse 
brusc și spuse: 

— Nu. 

— Dar, înălţimea Ta... — obiectă Memnon apropiindu-se. 

— Ai cântărit bine planul meu? Eu consider că... 

— Nu se poate, comandante - îl întrerupse imediat satrapul. 

— Nu putem să ne distrugem grădinile, ogoarele, palatele și 
să fugim. În primul rând, așa ceva nu este de demnitatea 
noastră și, apoi, ar fi o crimă să aducem propriului nostru 
teritoriu pagube mai grave decât ne-ar putea aduce inamicul. 
Alexandru acesta este doar un băiețandru înfumurat care merită 
să i se dea o lecţie aspră. 

— Te rog să ai în vedere că, în această zonă, se află și casa și 
proprietatea mea și că sunt gata să sacrific totul pentru victorie. 

— Nimeni n-a pus la îndoială cinstea ta - îi răspunse 
Spithridates. 

— Spun doar că planul tău este irealizabil. Repet, vom lupta 
și-i vom respinge pe macedoneni. 


Se adresă, apoi, celorlalţi generali: 

— Din clipa aceasta, toate trupele vor fi puse în stare de 
alarmă și voi va trebui să-i înrolați pe toţi aceia care sunt 
capabili să lupte sub steagul nostru. Nu avem la dispoziţie prea 
mult timp. 

Memnon clătină din cap. - Greșiţi, și mă tem că, atunci când 
vă veţi da seama de aceasta, va fi prea târziu. 

— Nu fi așa de pesimist - spuse persanul. 

— Vom încerca să-i înfruntăm de pe o poziţie care să ne fie 
favorabilă. 

— Ce vrei să spui? 

Spithridates se aplecă asupra mesei, rezemându-se de ea cu 
braţul stâng, și începu să caute ceva pe hartă cu vârful 
arătătorului de la mâna dreaptă. Se opri în dreptul unei linii 
albastre șerpuitoare, un râu care curgea către nord vărsându-se 
în Propontida. 

— Eu aș fi de părere, aici. 

— Pe Granicos? 

Spithridates dădu din cap aprobator. 

— Cunoști zona, comandante? 

— Destul de bine. 

— Eu cunosc bine locurile acelea pentru că am fost acolo la 
vânătoare de mai multe ori. In acest loc, râul are maluri abrupte 
și argiloase. Sunt greu, dacă nu chiar imposibil de trecut, pentru 
cavalerie; sunt, de asemenea, destul de incomode și pentru 
infanteria grea. li vom respinge și, chiar în seara de după 
bătălie, sunteţi cu toții invitaţi la un ospăț aici, în palatul meu 
din Djilah, pentru a sărbători izbânda noastră. 


Memnon se întoarse noaptea târziu în palatul său: o 
construcţie măreaţă în stil oriental de pe culmea unui deal, 
înconjurată de un parc cu vânat de toate felurile și de o moșie 
întinsă cu case, animale de muncă, lanuri de grâu, vii, livezi de 
măslini și de pomi fructiferi. 

Trăia de mulţi ani printre persani, aidoma lor, și luase de 
nevastă o nobilă persană, Barsines, fiica satrapului Artabazos, o 
femeie de o frumuseţe răpitoare, cu pielea oacheșă, cu păr 
negru foarte lung și cu un trup unduitor și grațios ca al gazelelor 
de pe podișul anatolian. 

Copiii săi, doi băieţi, unul de cincisprezece și altul de 
unsprezece ani, vorbeau cu mare ușurință atât limba tatălui lor, 
cât și pe aceea a mamei și fuseseră educati în spiritul ambelor 
culturi. Ca niște adevăraţi copii persani, fuseseră obișnuiți să nu 
mintă niciodată, pentru niciun motiv, să tragă cu arcul și să 
călărească; la fel ca tinerii greci, aveau un adevărat cult al 
curajului și al onoarei pe câmpul de luptă, cunoșteau poemele 
homerice, tragediile lui Sofocle și ale lui Euripide, ca și 
doctrinele filosofilor ionici. Aveau tenul măsliniu și părul negru al 
mamei, corpul musculos și ochii verzi ai tatălui. Cel mare, 
Eteocles, avea un nume grecesc; al doilea, Phraates, un nume 
persan. 

Vila familiei se înălța în mijlocului unui parc în stil iranian, 
cultivat și întreținut de grădinari persani, cu plante și cu animale 
rare, inclusiv cu minunaţii păuni indieni din Palimbotra, o cetate 
aproape legendară de pe fluviul Gange. 

În interiorul clădirii se aflau sculpturi persane și babiloniene, 
vechi basoreliefuri hitite pe care Memnon le adusese dintr-o 
cetate părăsită de pe podiș, servicii splendide de ceramică atică 
pentru banchete, bronzuri de Corint și din îndepărtata Etrurie, 
sculpturi din marmură de Paros pictate în culori vii. 

Pe pereți atârnau tablouri ale celor mai mari pictori ai acelor 
vremuri: Apelles, Zeusis, Parrasios, înfățișând scene de 
vânătoare și de bătălie, dar și reprezentări mitologice ale 


aventurilor atribuite diferiților eroi greci și devenite faimoase 
printr-o îndelungată tradiţie. 

Totul în acea casă era un amestec de culturi diferite; totuși, 
impresia celui care o vizita era de ciudată și aproape 
inexplicabilă armonie. 

Doi servitori ieșiră în întâmpinarea stăpânului lor, îl ajutară să- 
și dezbrace armura și-l duseră în sala de baie ca să se poată 
răcori puţin înainte de cină. Barsines veni și ea aducându-i o 
cupă de vin rece și se așeză în preajma lui pentru a-i ţine 
companie. 

— Ce vești sunt despre invazie? — îl întrebă ea. 

— Alexandru se îndreaptă spre interiorul provinciei, probabil 
cu intenția de a ne provoca la o confruntare frontală. 

— N-au vrut să te asculte și acum inamicul este la porţile 
caselor noastre. 

— Nimeni nu și-ar fi închipuit că băiețandrul acela putea fi 
atât de cutezător. Credeau că războaiele din Grecia îl vor reține 
ani întregi și-i vor măcina forţele. A fost o presupunere cu totul 
greșită. 

— Ce fel de om este? — îl întrebă Barsines. 

— Cred că este greu să-l caracterizezi: este foarte tânăr, 
foarte frumos, impetuos și pătimaș, dar se pare că, în faţa unui 
pericol, devine rece ca gheaţa și este în stare să analizeze cu o 
detaşare incredibilă situaţiile cele mai delicate și mai încâlcite. 

— Dar nu are și puncte slabe? 

— Îi place vinul, îi plac femeile, dar se pare că nutrește o 
afecțiune profundă doar pentru prietenul său Hefestion care 
este, probabil, pentru el mai mult decât un prieten. Se spune că 
ar fi iubiți. 

— Este însurat? 

— Nu. A plecat în expediţie fără a lăsa moștenitori pentru 
tronul Macedoniei. Înainte de plecare, se pare că a făcut cadou 
toate proprietăţile prietenilor săi apropiaţi. 

— Barsines făcu semn slujnicelor să se îndepărteze și se 
ocupă personal de soţul ei care ieșea din baie. Luă un ștergar de 
in ionic moale și i-l înfășură în jurul umerilor pentru a-l șterge pe 
spate. Memnon continua să-i povestească despre dușmanul său: 

— Se zvonește că unul dintre acești prieteni l-ar fi întrebat: 
„Pentru tine ce mai păstrezi?”. „Speranţa” i-ar fi răspuns 
Alexandru. Greu de crezut, dar este foarte clar că tânărul 


suveran a devenit deja o legendă. Și asta nu-i bine pentru că nu 
este deloc ușor să lupţi împotriva unui mit. 

— Chiar nu are nicio femeie? — întrebă Barsines. 

O slujnică luă ștergarul umed și alta îl ajută pe Memnon să se 
îmbrace cu veșmintele pentru cină: un chiton lung până la 
călcâie, albastru deschis, brodat la poale și la mâneci cu fir de 
argint. 

— De ce te interesează așa de mult asemenea lucruri? 

— Pentru că femeile sunt întotdeauna punctul slab al unui 
bărbat. 

Memnon își luă soția de braț și intră în sufragerie, unde 
mesele erau așezate după obiceiul grecesc în fața paturilor 
pentru banchet. 

Bărbatul se așeză și o slujnică îi turnă încă puţin vin rece și 
ușor dintr-un superb vas corintian vechi de două sute de ani, 
așezat pe masa mare din mijlocul încăperii. 

Memnon arătă înspre o pânză de Apelles atârnată pe peretele 
din fața lui și care înfățișa o scenă amoroasă foarte îndrăzneață 
dintre Ares și Afrodita. 

— Îţi amintești când Apelles a venit aici ca să picteze tabloul 
ăsta? 

— Da, îmi amintesc foarte bine - răspunse Barsines care se 
așeza întotdeauna cu spatele la tabloul acela pentru că, nici 
după atâta timp, nu se obişnuise cu lipsa de prejudecăți a 
grecilor și cu maniera lor de a prezenta corpurile goale. 

— Îți amintești și de modelul care a pozat pentru el ca 
Afrodita? 

— Sigur că da. Era uluitor de frumoasă: una dintre cele mai 
frumoase femei pe care le-am văzut vreodată și era demnă de a 
reprezenta zeița dragostei și a frumuseții. 

— Era amanta grecoaică a lui Alexandru. 

— Cred că nu vorbeşti serios. 

— Ba chiar așa este. Se numea Kampaspes și când a apărut 
pentru prima dată goală în fața ochilor lui Alexandru, el a fost 
atât de fermecat de o asemenea apariţie încât l-a chemat pe 
Apelles să-i picteze nuditatea. Și-a dat seama mai târziu că 
pictorul se îndrăgostise nebunește de ea: se mai întâmplă 
asemenea lucruri între un pictor și modelul său. Știi ce-a făcut? 
I-a dăruit-o, dar a vrut în schimbul ei tabloul. Pe Alexandru nu-l 


descurajează nimic și mă tem că nici dragostea nu-l poate 
subjuga. Îţi spun eu că este foarte periculos. 

— Barsines îl privi ţintă drept în ochi. 

— Și tu? Tu te lași să fii învins de dragoste? 

Memnon îi susținu privirea. 

— Este singurul adversar în faţa căruia mă pot recunoaște 
învins. 

Băieţii veniră să-i salute și-i sărutară atât pe tatăl cât și pe 
mama lor. 

— Când o să ne iei, tată, și pe noi la luptă? — întrebă cel 
mare. 

— Mai este timp - îi răspunse Memnon. Trebuie să mai 
creșteţi. 

Apoi, după ce ei se îndepărtară, adăugă, coborându-și bărbia 
în piept: 

— Și să hotărâți de ce parte vreţi să fiți. 

O vreme, Barsines păstră tăcerea. 

— La ce te gândești? — o întrebă soţul ei. 

— La bătălia care se va da, la pericolele prin care va trebui să 
treci, la neliniștea cu care voi aștepta în vârful foișorului să 
zăresc un sol care să mă anunțe dacă ești viu sau mort. 

— Asta-i viaţa mea, Barsines. Sunt soldat de meserie. 

— Știu, dar faptul că știu nu mă ajută la nimic. Când va fi? 

— Ciocnirea cu Alexandru? Curând, chiar dacă eu nu sunt de 
acord cu ea. Foarte curând. 

Încheiară cina cu un vin dulce din Cipru, apoi Memnon își 
ridică privirea spre tabloul lui Apelles pe care-l avea în față. Zeul 
Ares era înfățișat dezbrăcat de armura care se afla împreună cu 
armele aruncate pe jos iar zeița Afrodita era așezată lângă el, 
goală, și-și ţinea capul rezemat pe pântecele lui și mâinile pe 
coapse. 

Se întoarse spre Barsines și-o luă de mână. 

— Să mergem la culcare - îi spuse. 


4 


Ptolemeu se întoarse din inspecția pe care o făcuse de-a 
lungul palisadei înălțate în jurul taberei și se îndreptă către 
corpul de gardă principal, pentru a se asigura că ordinele sale în 
privința schimburilor de pază erau respectate. 

Văzu că în cortul lui Alexandru mai era încă lumină și se 
apropie. Peritas dormita în culcușul lui și nu-l învrednici nici 
măcar cu o privire. Trecu printre gărzi și-și vâri capul înăuntru - 
Mai este vreun pahar de vin pentru un bătrân soldat obosit și 
însetat? 

— Am ghicit că ești tu îndată ce ţi-am văzut apărând nasul - 
glumi Alexandru. 

— Vino și servește-te. Pe Leptine am trimis-o la culcare. 

Ptolemeu își turnă dintr-o cană mare o cupă de vin și sorbi 
câteva înghiţituri. 

— Ce citeşti? — întrebă întinzându-se să vadă peste umărul 
regelui. 

— Xenofon, „retragerea celor zece mii”. 

— Of, Xenofon ăsta. A reușit să facă dintr-o retragere o 
ispravă mai glorioasă decât războiul Troiei... 

Alexandru mâăzgăli o însemnare pe o foaie de papirus, își 
așeză ca semn pumnalul pe sulul din care citea și-și ridică 
privirea. 

— Este, însă, o carte extraordinar de interesantă. Ascultă aici: 


Este de-acum după-amiaza târziu, ora la care, în general, 
barbarii se retrag: au, într-adevar, obiceiul de a-și face 
tabăra la cel puțin șaizeci de stadii, temându-se că, la 
căderea întunericului, grecii i-ar putea ataca. De fapt, 
noaptea, armata persană nu face nici doi bani. Obișnuiesc 
să-și priponească caii și, mai mult, îi și împiedică astfel 
încât să nu fugă chiar şi dacă se dezleagă. De aceea, dacă 
este atacat noaptea, persanul trebuie să-și dezlege calul, 
să-i pună zăbala și dârlogii, să-și pună armura, să-și ia 
armele și să încalece, toate acestea fiind niște operații 


dificile în întunericul nopții și în învălmășeala iscată în cazul 
unui atac... 


Ptolemeu dădu aprobator din cap în semn că și el cunoștea 
pasajul respectiv. 

— Și crezi că toate astea corespund realităţii? 

— De ce nu? Orice armată își are obiceiurile ei la care ţine 
întotdeauna. 

— La ce te gândești? 

— Iscoadele noastre mi-au reportat că persanii au pornit de 
pe valea Djilah spre apus. Asta înseamnă că vin în întâmpinarea 
noastră pentru a ne opri înaintarea. 

— După toate probabilitățile, așa este. 

— Exact... Acum, ascultă-mă: dacă tu ai fi comandantul lor ce 
loc ai alege ca să oprești înaintarea noastră? 

Ptolemeu se apropie de masa pe care era întinsă o hartă a 
Anatoliei, luă un opaiţ și plimbă lumina înainte și înapoi pe linia 
țărmului, apoi către interior. La un moment dat, se opri. 

— Ar fi râul acesta. Cum se numește? 

— Se numește Granicos - răspunse Alexandru. 

— Și este foarte probabil că ne vor aștepta acolo. 

— Și tu te gândești acum să treci râul pe întuneric și să-i ataci 
pe malul celălalt înainte de răsăritul soarelui. Am ghicit? 

Alexandru începu din nou să citească din Xenofon. 

— Ți-am spus: este o lucrare foarte interesantă. Ar trebuie să- 
ți faci rost și tu de un exemplar. 

Ptolemeu clătină din cap. 

— E ceva care nu merge? 

— Oh, nu, planul este excelent. Doar că... 

— Ce anume? 

— Ei, nu știu. După dansul tău ritual în jurul mormântului lui 
Ahile și după ce ai luat armele eroului din templul Atenei din 
llion, mă aşteptam la o bătălie în câmp deschis, la lumina 
soarelui, într-o înfruntare decisivă. O bătălie... homerică, dacă 
mă pot exprima așa. 

— Așa va fi - îi răspunse Alexandru. 

— De ce crezi că l-am luat cu mine pe Calistene? 
Deocamdată, însă, nu voi pune inutil în pericol viața nici măcar 
a unuia dintre oamenii mei, dacă nu voi fi nevoit. Același lucru 
va trebui să-l faceți și voi. 


— Fii pe pace. 

Ptolemeu se așeză și rămase să-l privească pe rege care 
continua să-și facă însemnări de pe sulul de papirus pe care-l 
avea în faţă. 

— Memnon acela este o nucă tare - vorbi el după o vreme. 

— Știu. Parmenion mi-a povestit multe despre el. 

— Și cavaleria persană? 

— Avem lănci mai lungi și sulițe mai ascuţite și mai tari. 

— Să sperăm că va fi de-ajuns. 

— Restul îl vor face surpriza și dorinţa noastră de a învinge: în 
situația în care ne aflăm, va trebui să-i batem cu orice preț. 
Acum, dacă vrei să asculţi un sfat, du-te să te odihnești. 
Trâmbiţele vor da semnalul de plecare înainte de ivirea zorilor și 
vom mărșălui toată ziua. 

— Vrei să fii pe poziţii mâine seara, nu-i așa? 

— Exact așa. Consiliul de război îl vom ţine pe malul 
Granicosului. 

— Dar tu, nu te culci? 

— O să fie timp și pentru somn... Zeii să-ţi vegheze somnul, 
Ptolomeu. 

— Și ţie, Alexandru. 

Ptolemeu ajunse în cortul său care fusese înălțat pe o mică 
ridicătură de pământ de lângă gardul de la răsărit al taberei, se 
spălă, se schimbă și se pregăti de culcare. Mai aruncă o ultimă 
privire pe afară înainte de a se vâri în pat și văzu că doar în 
două corturi se mai vedea lumină: în acela al lui Alexandru și în 
acela, mult mai îndepărtat, al lui Parmenion. 

Trâmbiţele sunară înainte de vărsarea zorilor, așa cum 
ordonase Alexandru, dar bucătarii erau deja în picioare cu mult 
timp înainte și pregătiseră masa de dimineaţă: căni fumegânde 
de maza, un fel de terci de orz în care se adăugase brânză. 
Pentru ofiţeri se pregătiseră plăcinte din făină de grâu, brânză 
de oi și lapte de vacă. 

La al doilea semnal, suveranul încălecă și se așeză în fruntea 
armatei, în dreptul porţii de răsărit a taberei, însoţit de gărzile 
de corp și de Perdicas, Crater și Lisimah. In urma lui se puse în 
mișcare falanga pezeteri-lor, având în frunte pâlcuri de 
infanterie ușoară și urmată de infanteria greacă grea și de 
auxiliarii traci, tribalii și agrieni; pe flancuri se aflau două 
coloane de cavalerie grea. 


Cerul devenea roșu către răsărit și în aer începuse să se audă 
ciripitul vrăbiilor și șuieratul mierlelor. Stoluri de porumbei 
sălbatici se ridicau de prin pădurile din apropiere pe măsură ce 
ropotul cadenţat al soldaților și zăngănitul armelor îi trezeau din 
amorțeala de peste noapte. 

Frigia se întindea în faţa ochilor lui Alexandru cu priveliștea 
dealurilor acoperite de brazi, a micilor văi străbătute de pâraie 
limpezi, de-a lungul cărora se întindeau șiruri de plopi argintii și 
de sălcii cu frunze lucioase. Turmele și cirezile ieșeau la păscut, 
mânate de păstori și supravegheate de câini; viaţa părea să-și 
urmeze liniștită cursul ca și cum răpăitul ameninţător al armatei 
în mers s-ar fi putut contopi fără dificultate cu behăitul mieilor și 
cu mugetul juncanilor. 

Pe dreapta și pe stânga armatei, prin văile paralele cu direcţia 
de mers, înaintau patrule de cercetași, fără steaguri și fără, 
armuri, camuflaţi, cu misiunea de a ţine la distanţă eventualele 
iscoade ale persanilor. Era, însă, o precauţie inutilă: oricare 
păstor sau ţăran ar fi putut fi un spion inamic. 

În urma coloanei, escortat de o jumătate de duzină de călăreţi 
tesalieni, mergea Calistene, împreună cu Filotas și cu un catâr 
care purta doi desagi plini cu suluri de papirus. Din când în 
când, la scurtele popasuri, istoricul așeza pe pământ un taburet, 
lua dintr-o desagă o planșetă de lemn și un sul de papirus și 
începea să scrie sub privirile curioase ale soldaţilor din jurul său. 

Se răspândise repede vestea printre ei că tânărul uscăţiv și cu 
un aer pedant era acela care urma să povestească totul despre 
expediție și fiecare în sinea lui spera ca, mai devreme sau mai 
târziu, să fie imortalizat în acele pagini de cronică. Pe nimeni nu 
interesa, în schimb, rapoartele zilnice seci întocmite de Eumene 
și de ceilalţi ofițeri cărora le revenea sarcina de a ţine jurnalul 
de marș și de a stabili etapele următoare. 

Poposiră pentru a prânzi pe la amiază și, apoi, apropiindu-se 
de Granicos, se opriră din nou din ordinul lui Alexandru, la 
adăpostul unui deal pentru a nu fi observați, așteptând lăsarea 
întunericului. 

Puțin înainte de asfinţit, regele convocă un conciliu de război 
în cortul său și expuse planul de bătaie. Erau de faţă Crater, 
care comanda un escadron de cavalerie grea, Parmenion, care 
răspundea de comanda falangei pezeteri-lor, și Clito cel Negru. 
Se aflau acolo și toţi prietenii lui Alexandru, care formau garda 


sa de corp și luptau împreună cu cavaleria: Ptolemeu, Lisimah, 
Seleucos, Hefestion, Leonatos, Perdicas și, de asemenea, 
Eumene care continua să se înfăţișeze la întruniri în ţinută 
militară, cu platoșă, pulpare și centiron: părea că prinsese 
gustul unei asemenea înfățișări. 

— Îndată ce se va întuneca - începu regele - un detașament 
de asalt format din infanterie ușoară și auxiliari vor trece râul și 
se vor apropia cât mai mult posibil de tabăra persană pentru a o 
ține sub observaţie. Un curier se va întoarce imediat la noi 
pentru a ne informa la ce distanţă se află ai noștri de fluviu și, 
dacă în cursul nopţii, barbarii s-ar deplasa, alţi curieri vor fi 
trimiși cu rapoarte. 

„Noi nu vom aprinde focuri iar dimineața comandanții de 
batalion și de escadron vor da deșteptarea fără sunete de 
trâmbiță, cu puţin înainte de încheierea celui de-al patrulea 
schimb de pază. Dacă drumul este liber, cavaleria va trece 
prima râul, se va alinia pe malul celălalt și, când infanteria va 
ajunge și ea acolo, se vor pune cu toţii în mișcare. 

„Acesta va fi cel mai important moment al zilei” sublime el 
privindu-i pe rând pe toţi. „Dacă socotelile mele sunt exacte, 
persanii se vor mai afla încă prin corturi sau, în orice caz, nu vor 
fi într-o formaţie gata de luptă. În acel moment, știind la ce 
distanță ne aflăm de inamic, vom declanșa atacul printr-o șarjă 
de cavalerie care va produce panică printre barbari. Imediat 
după aceea, falanga va da lovitura decisivă. Auxiliarii și 
detașamentele de asalt vor face restul.” 

— Cine va comanda cavaleria? — întrebă Parmenion care 
tăcuse până atunci ascultând spusele regelui. 

— Eu - răspunse Alexandru. 

— Nu te sfătuiesc, Măria Ta. Este prea periculos. Lasă-l pe 
Crater să comande: a fost cu mine în prima expediţie din Asia și 
se pricepe foarte bine. 

— Generalul Parmenion are dreptate - interveni și Seleucos. 

— Este prima noastră ciocnire cu persanii, de ce să riscăm s-o 
compromitem? 

Suveranul ridică o mână pentru a pune capăt discuţiei. 

— M-aţi văzut luptând la Cheroneea împotriva Batalionului 
sacru și pe Istros împotriva tracilor și a triballilor: cum v-aţi 
putea gândi că acum m-aș comporta altfel? Voi conduce eu 
însumi Vârful și voi fi primul macedonean care va intra în 


contact cu dușmanul. Oamenii mei trebuie să știe că înfrunt 
același pericol pe care-l înfruntă și ei și că în această bătălie noi 
punem în joc totul, chiar și viaţa. Pentru moment, altceva nu am 
ce să vă mai spun. Vă aștept pe toţi la cină. 

Nimeni nu avu curajul să mai adauge ceva, dar Eumene, 
așezat alături de Parmenion, îi șopti acestuia la ureche: 

— Eu aș pune lângă el pe cineva cu o experienţă deosebită, 
cineva care să mai fi luptat împotriva persanilor și să le 
cunoască tehnicile de luptă. 

— M-am și gândit deja la asta - îl asigură generalul. 

— Clito cel Negru va fi alături de rege: o să vezi că totul va 
merge bine. 

Consiliul luă sfârșit. leșiră cu toţii din cort și plecară la trupele 
lor pentru ultimele dispoziţii. Eumene rămase mai în urmă și se 
apropie de Alexandru. 

— Vroiam să-ţi spun că planul tău este excelent, dar rămâne o 
necunoscută și este ceva important. 

— Mercenarii lui Memnon. 

— Așa este. Dacă se vor închide într-un careu, va fi greu și 
pentru cavalerie. 

— Știu. S-ar putea ca falanga noastră să fie pusă în dificultate, 
poate că va trebui să se folosească și de armele scurte, sabia și 
securea. Dar mai este și altceva... 

Eumene se așeză, își trase mantaua peste genunchi și gestul 
acela îi aminti lui Alexandru de tatăl său, Filip, când se așeza 
după o izbucnire de furie. Cu Eumene era altceva: noaptea se 
făcea răcoare, el nu era obișnuit să poarte chitonul militar scurt 
așa încât, de frig, avea pe picioare pielea ca de găină. 

Suveranul luă un sul de papirus din faimoasa sa lădiţă, cea în 
care se afla ediţia lui Homer ce-i fusese dăruită de Aristotel, și o 
deschise pe masă. 

— Cunoști „retragerea celor zece mii”, așa-i? 

— Fără îndoială, acum se citește în toate școlile. Este o 
lucrare scrisă fluent și nici chiar elevii nu întâmpină dificultăţi în 
parcurgerea ei. 

— Bine, atunci ascultă. Suntem pe câmpul de luptă de la 
Cunassa, acum circa șaptezeci de ani, și Cirus cel Tânăr îi spune 
comandantului Clearchos: 


Îi porunci să-și conducă trupele asupra centrului inamic 
pentru că acolo se afla regele. „Și, dacă-l ucidem pe el”, 
afirmă, „am realizat ceea ce era mai greu.” 


— Ai vrea, deci, să-l ucizi pe comandantul inamic cu mâinile 
tale - spuse Eumene pe un ton total dezaprobator. 

— Pentru aceasta voi comanda Vârful. Ne vom ocupa apoi și 
de mercenarii lui Memnon. 

— Am înţeles, așa că plec, cu atât mai mult cu cât tu nu vei 
sta să asculți sfaturile mele. 

— Nu, domnule secretar general - râse Alexandru. 

— Dar asta nu înseamnă că nu ţin la tine. 

— Și eu ţin la tine, căpos afurisit. Zeii să te apere. 

— Să te păzească și pe tine, prietene. 

Eumene ieși, ajunse în cortul său, își scoase armura, puse 
ceva pe el mai călduros și începu să citească un manual de 
tactică militară, în așteptarea orei de cină. 


Râul curgea repede, umflat în urma topirii zăpezilor de pe 
munţii Pontici, și un vânt slab dinspre apus făcea să se miște 
coroanele plopilor care creșteau de-a lungul malurilor. Maluri 
abrupte, argiloase, muiate de ploile care căzuseră în ultimul 
timp. 

Alexandru, Hefestion, Seleucos și Perdicas se aflau pe o mică 
ridicătură de unde puteau vedea atât albia Granicosului cât și o 
bună parte din teritoriul de dincolo de malul răsăritean. 

— Ce părere aveţi? — întrebă suveranul. 

— Lutul de pe maluri este muiat de apă - remarcă Seleucos. 

— Dacă barbarii se instalează de-a lungul râului, ne vor 
acoperi de săgeți și de sulițe, ne vor decima înainte de a putea 
ajunge pe malul celălalt și, chiar ajunși acolo, caii noștri se vor 
afunda până la genunchi în noroi, mulţi își vor rupe picioarele și 
vom fi tot la mila dușmanilor. 

— Nu este o situaţie prea ușoară - comentă laconic Perdicas. 

— Este prea devreme ca să ne îngrijorăm și de asta. Să 
așteptăm să se întoarcă iscoadele. 

Tăcură timp de câteva clipe și murmurul apelor nu era 
acoperit decât de orăcăitul monoton al broaștelor din bălțile 
apropiate de râu și de cântecul greierilor care începuse să se 
audă în liniștea nopţii senine. La un moment dat, se auzi un 
țipăt ca de cucuvea. 

— Iscoadele sunt - spuse Hefestion. 

— Auziră un zgomot de lut călcat în picioare și bolboroseala 
apelor în jurul a două siluete întunecate care treceau prin vad: 
două iscoade din batalionul „scutierilor”. 


— Ei? — întrebă Alexandru nerăbdător. Cei doi arătau 
îngrozitor așa acoperiţi complet de noroi roșietic din cap până în 
picioare. 


— Mărite Rege - vorbi primul dintre ei - barbarii sunt la trei 
sau patru stadii de Granicos, pe un delușor de unde se vede 
toată câmpia până la malul râului. Au un cerc dublu de santinele 
și patru detașamente de arcași care patrulează prin zona dintre 
tabără și apă. Este foarte greu să te apropii fără a fi văzut. În 


plus, de jur împrejur, în corpurile de gardă, sunt ruguri aprinse 
iar santinelele proiectează peste tot lumina focurilor cu ajutorul 
părţii concave a scuturilor, lustruită ca oglinda. 

— Bine - spuse Alexandru. Întoarceţi-vă acolo și rămâneţi pe 
malul celălalt. La cea mai mică mișcare, alergați încoace și dați 
alarma la postul de cavalerie din spatele plopilor acelora. Eu voi 
afla imediat și voi putea să mă mișc cum voi crede de cuviinţă. 
Acum, plecaţi și aveţi grijă să nu vă descopere. 

Cei doi coborâră din nou în albia râului și-l traversară cu apa 
până la brâu. Alexandru și tovarășii săi merseră la cai ca să se 
întoarcă în tabără. 

— Și dacă mâine ne trezim cu ei pe malul Granicosului? 
întrebă Perdicas luându-și murgul de căpăstru. 

Alexandru își trecu rapid prin păr degetele unei mâini, cum 
făcea atunci când cădea pe gânduri: 

— Într-un asemenea caz, ei ar trebui să-și înșire infanteria de- 
a lungul râului. Ce sens ar avea să folosești cavaleria pentru a 
lua o poziţie fixă? 

— Este adevărat - îl aprobă Perdicas, din ce în ce mai laconic. 

— Infanteria lor se va instala, deci, pe o poziţie în lungul 
malului și noi vom trimite la atac pe traci, tribalii și agrieni și, de 
asemenea, pe „scutieri” sub acoperirea unui val de săgeți și de 
sulițe ale infanteriei ușoare. Dacă ai noștri vor reuși să-i 
îndepărteze pe barbari de malul râului, vor porni la atac 
infanteria grea a grecilor și falanga, în timp ce cavaleria le va 
asigura flancurile. În orice caz, este prea devreme ca să luăm o 
hotărâre decisivă. Să ne întoarcem, peste puţin timp ar trebui să 
fie gata de cină. 

Se întoarseră în tabără și Alexandru îi invită pe comandanți în 
cortul său, inclusiv pe cei ai trupelor auxiliare străine care se 
simţiră foarte onorati. 

Mâncară așa cum se găseau, în ţinuta de război, după cum o 
cerea situaţia. Vinul fu servit după obiceiul grecesc, amestecat 
cu trei părţi de apă, astfel încât discuţiile să poată fi purtate cu 
toată luciditatea, dar și pentru că agrienii și triballii, când se 
îmbătau, puteau deveni periculoși. 

Suveranul îi puse la curent pe cei prezenţi cu ultimele evoluții 
ale situaţiei și răsuflară cu toţii ușuraţi la gândul că, măcar până 
în acel moment, dușmanii nu stăpâneau efectiv malul râului. 


— Măria Ta - interveni Parmenion - Clito cel Negru cere să i 
se acorde cinstea de a sta mâine la dreapta ta: el a mai luptat în 
linia întâi în timpul primei campanii împotriva persanilor. 

— Și am stat și la dreapta regelui Filip, tatăl tău, și nu o 
singură dată - adăugă Clito. 

— Atunci, vei sta lângă mine - aprobă Alexandru. 

— Mai ai și alte ordine de dat? — întrebă Parmenion. 

— Da. Am observat că avem deja în urma noastră un convoi 
de femei și de negustori. Vreau să fie scoși cu toţii afară din 
tabără și ţinuţi sub supraveghere până când vom termina 
atacul. Și mai vreau ca pe malul râului să se afle toată noaptea 
un detașament de infanterie ușoară echipat ca pentru luptă. 
Desigur, acești oameni nu vor intra mâine în luptă: vor fi prea 
obosiţi. 

Cina se încheie curând, comandanții se retraseră și Alexandru 
însuși se pregăti pentru noapte. Leptine îl ajută să-și scoată 
armura și hainele și să se spele în baia pregătită într-o anexă a 
cortului regal. 

— Este adevărat că vei intra în luptă, stăpâne? — îl întrebă pe 
când îi freca umerii cu buretele. 

— Asta nu te privește pe tine, Leptine. Și dacă o să mai tragi 
cu urechea, o să pun să te gonească. 

Fata lăsă ochii în jos și tăcu o vreme. Apoi, când înţelese că lui 
Alexandru îi trecuse furia, spuse: 

— De ce nu mă privește și pe mine? 

— Pentru că nu ţi s-ar întâmpla nimic rău dacă eu aș cădea în 
luptă. Vei fi liberă și vei avea o rentă suficientă pentru ca să 
trăieşti. 

Leptine se uită fix la el, cu o încordare îndurerată. Bărbia îi 
tremura și ochii i se umeziră: întoarse capul pentru ca el să nu-și 
dea seama de starea în care se afla. 

Alexandru observă, însă, lacrimile care i se prelingeau pe 
obraji. 

— De ce faci asta? M-aș fi așteptat să fii mulțumită. 

Fata își reținu plânsul și, îndată ce fu în stare, spuse: 

— Eu sunt mulţumită doar atât timp cât te văd, stăpâne. Dacă 
nu te mai văd, pentru mine nu mai există nici lumină, nici 
respirație, nici viaţă. 

Zgomotele din tabără începuseră să se stingă: se mai auzeau 
doar glasurile santinelelor care se chemau prin noapte și lătratul 


câinilor hoinari în căutare de hrană. Alexandru păru că ascultă 
atent câteva clipe zgomotele de afară, apoi se ridică în picioare 
și ea se apropie de el ca să-l șteargă de apă. 

— Voi dormi îmbrăcat - spuse regele. Imbrăcă haine curate și 
alese armura pe care urma s-o poarte a doua zi: un coif de 
bronz cu ornamente de argint în formă de cap de leu cu fălcile 
larg căscate, împodobit cu două pene lungi albe de stârc, o 
platoșă ateniană din in bătut cu o apărătoare pentru inimă din 
bronz având forma unei gorgone, o pereche de pulpare din plăci 
de bronz atât de lustruit încât păreau de aur, o centură de piele 
roșie având ca pafta chipul zeiţei Atena. 

— Vei putea fi văzut de departe - remarcă Leptine cu voce 
tremurândă. 

— Oamenii mei trebuie să mă vadă și să știe că eu risc mai 
întâi viaţa mea și apoi pe a lor. Acum, du-te la culcare: nu mai 
am nevoie de tine. 

Fata ieși cu un mers iute și abia auzit; Alexandru își rezemă 
armele de suportul pentru haine de lângă pat și stinse felinarul. 
In întuneric, panoplia de pe perete tot se mai putea distinge: 
părea fantoma unui războinic care aștepta nemișcat lumina 
zorilor pentru a reveni la viaţă. 


Peritas îl trezi lingându-l pe obraz și Alexandru sări în picioare 
și văzu în fața patului două ordonanţe care-l ajutară să-și 
îmbrace armura. Leptine îi aduse ca gustare, pe o tavă de 
argint, „cupa lui Nestor”: ouă crude bătute cu brânză, făină, 
miere și vin. 

Suveranul mâncă în picioare în timp ce slujitorii îi prindeau 
platoșa și jambierele, îi atârnau pe umăr diagonala și-i prindeau 
de ea sabia cu teaca ei. 

— Nu vreau să încalec pe Ducipal - spuse el pe când ieșea din 
cort. 

— Malurile râului sunt prea alunecoase și și-ar putea rupe 
vreun picior. Aduceţi-mi murgul sarmatic. 

— Ordonanţele plecară după cal și el ajunse pe jos în mijlocul 
taberei ţinându-și coiful sub braţul stâng. Oamenii erau aproape 
toţi deja în formaţie și în fiecare clipă soseau în fugă și ceilalți 
pentru a intra în rânduri alături de camarazii lor. Alexandru 
încălecă pe calul care-i fusese adus și inspectă mai întâi 
escadroanele cavaleriei macedonene și tesaliene, apoi infanteria 
greacă și falanga. 

Călăreţii care alcătuiau Vârful îl așteptau la capătul taberei, 
lângă poarta de răsărit, în perfectă ordine, aranjaţi pe cinci 
rânduri. Ridicară lăncile în tăcere când regele trecu prin faţa lor. 

Clito cel Negru veni lângă Alexandru atunci când acesta ridică 
brațul pentru a da ordinul de plecare. Se auzi tropăitul miilor de 
copite ale cailor care se puneau în mișcare și zăngănitul 
înfundat al armelor pe când lungile șiruri ale războinicilor 
porneau în marș prin întuneric. 

La o depărtare de doar câteva stadii de Granicos, se auzi 
zgomot de galop și o patrulă de patru iscoade ieși pe 
neașteptate din beznă, oprindu-se în faţa lui Alexandru. 

— Măria Ta - spuse cel care îi comanda - barbarii încă nu s-au 
mișcat din loc și se află în tabără la circa trei stadii de râu, pe un 
loc puţin mai înalt decât restul câmpiei. Pe mal nu sunt decât 
câteva patrule de cercetași mezi și sciți care ţin sub observaţie 


și malul pe care ne aflăm noi. Nu putem să-i luăm chiar total 
prin surprindere. 

— Nu, sigur că nu - aprobă Alexandru - dar mai înainte ca 
armata lor să parcurgă cele trei stadii care o despart de malul 
răsăritean, noi vom traversa râul prin vad și ne vom afla pe 
celălalt mal. Se va realiza astfel ce era mai greu. 

— Făcu semn gărzilor sale de corp să se apropie - Anunţatţi-i 
pe toți comandanții de detașamente să fie gata pentru a trece 
pe malul opus, îndată ce malul pe care ne aflăm va cobori în 
pantă lină spre apă. La semnalul dat de trâmbiţe, va trebui să 
năvălim către râu și să trecem prin vad cât putem de repede. 
Cavaleria va fi prima. 

Gărzile se îndepărtară și, puţin după aceea, pedestrimea se 
opri pentru a lăsa cele două coloane de călăreţi de pe flancuri să 
treacă înainte și să se rânduiască pe malul râului. La răsărit, 
cerul se lumina ușor în sclipirea palidă a zorilor. 

— Ei credeau că vom lupta cu soarele în ochi, iar noi nu am 
avut necazuri nici măcar cu luna - spuse Alexandru arătând spre 
secera subţire și luminoasă a astrului nopţii care apunea spre 
sud în spatele dealurilor frigiene. 

Înălță mâna și-și îndemnă calul în apele râului urmat 
îndeaproape de Clito și de toți călăreții Vârfului. In aceeași clipă, 
de pe malul celălalt se auzi un strigăt și, după aceea, sunetul 
prelung și tânguitor al unui corn la care răspunseră, mai 
îndepărtate, alte semnale. Cercetașii mezi și sciți dădeau 
alarma. 

Alexandru, care se afla deja la mijlocul râului, urlă: 

— Trâmbiţele! 

Și trâmbiţele sunară: o singură notă, ascuţită, violentă, 
pornită ca o săgeată către malul opus, care se amestecă îndată 
cu aceea mai înfundată a cornului și se răsfrânse în ecouri 
repetate prin munţii din jur. 

Granicosul fierbea parcă în spume când regele urmat de 
garda sa înaintau cât de repede puteau. Se auzi un strigăt și un 
călăreț macedonean căzu în apă străpuns de o săgeată. 
Cercetașii mezi și sciți se adunaseră pe malul celălalt și trăgeau 
în plin fără măcar să mai ţintească. Alţi călăreți fură loviți în gât, 
în stomac, în piept. Alexandru își desprinse scutul agăţat lateral 
lângă șa și dădu mai puternic pinteni murgului. leșise din apă! 

— Înainte! — urlă el. Înainte! Trâmbiţele! 


Sunetul de bronz deveni și mai ascuţit și pătrunzător și-i 
răspunse nechezatul bidiviilor, întărâtaţi de învălmășeală și de 
strigătele călăreţilor care-i îndemnau continuu și-i loveau cu 
cravașa pentru a ieși din vârtejul tulbure al curentului. 

Al doilea și al treilea rând de atac depășiseră mijlocul râului, 
iar al patrulea, al cincilea și al șaselea intrau la rândul lor în apă. 
În acest timp, Alexandru urca din greu în fruntea escadronului 
său malul alunecos de dincolo de apă. În urma sa, se auzea, 
încă înfundat din cauza distanţei, răpăitul cadenţat al falangei 
care-și luase formaţia tradiţională de luptă. 

Cercetașii inamici, terminându-și săgețile, își întoarseră caii și 
porniră cu toată viteza către tabăra lor de unde se auzea deja 
zgomotul nelămurit, dar ameninţător al armelor iar umbrele 
luptătorilor alergau peste tot prin întuneric, purtând torţe în 
mâini și strigând într-o sumedenie de limbi diferite. 

Alexandru ordonă Vârfului să ia formaţia de luptă și se așeză 
în frunte, pe când cele două escadroane de eteri și cele două de 
călăreţi tesalieni luau poziţie în urmă și pe flancuri, aliniaţi pe 
patru rânduri, zoriţi de ordinele comandanților. Macedonenii 
erau conduși de Crater și de Perdicas, tesalienii de principele 
Aminta și de ofiţerii lor: Eonomaos și Echekratides. Trâmbițașii 
așteptau ordinul regelui pentru a da semnalul șarjei decisive. 

— Clito - strigă Alexandru. 

— Unde sunt pedestrașii noștri? 

Clito se repezi până la capătul formaţiei și aruncă o privire 
înspre râu. 

— Coboară chiar acum, Măria Ta! 

— Atunci, sunaţi din trâmbiţe! În galop! 

Trâmbiţele sunară din nou și douăsprezece mii de cai porniră 
în galop, cap lângă cap, sforăind și nechezând, urmând masivul 
murg sarmatic al lui Alexandru. 

Între timp, de partea cealaltă, cavaleria persană se aduna în 
mare grabă, dar și în oarecare învălmășeală: cei care se aflau 
deja în formaţie așteptau un semn al comandantului suprem, 
satrapul Spithridates. 

Doi cercetași sosiră în goana mare. 

— Atacă, stăpâne! — strigară ei. 

— Urmaţi-mă, atunci! — porunci Spithridates fără a mai 
aștepta altceva. 


— Să-i dăm peste cap pe acești yauna, să-i aruncăm în mare 
ca hrană la pești! Înainte! Înainte! 

Cornurile sunară și pământul se cutremură sub galopul apăsat 
al focoșilor bidivii asiatici. În prima linie de atac se aflau mezii și 
khorasmii cu arcurile lor mari care aveau curbura dublă, după ei 
oxienii și kadușii cu săbiile lor lungi și curbate, iar la urmă se 
aflau saka și drangienii cu iatagane enorme. 

Îndată ce cavaleria porni la atac, infanteria grea a 
mercenarilor greci, în formaţie compactă, o urmă la pas. 

— Mercenari ai Anatoliei! — le strigă Memnon ridicând lancea. 

— Săbii de vânzare! Nu aveți nici patrie, nici casă la care să 
vă întoarceți! Nu puteţi decât să învingeți sau să muriţi. Țineţi 
minte că pentru noi nu există milă, chiar dacă suntem greci, 
pentru că luptăm de partea Marelui Rege. Bărbaţi, patria 
noastră este onoarea pe câmpul de luptă, pâinea noastră este 
lancea. Luptaţi pentru viaţa voastră: este singurul lucru care vă 
mai rămâne de făcut. 

Alalalai! 

Porni apoi înainte, cu pas iute și apoi alergând. Luptătorii săi 
răspunseră: Al/al/alai! 

ÎI urmară păstrând alinierea formaţiei, cu un zăngănit 
înfricoșător de fier și de bronz la fiecare pas. 

Alexandru văzu norișorul alb de praf la mai puţin de un stadiu 
distanţă și urlă la un trâmbiţași: 

— Sună pentru șarjă! 

— Semnalul trompetei se auzi imediat, dezlănţuind galopul 
furibund al Vârfului. 

Călăreţii aplecară lăncile și ţâșniră înainte, ţinând cu stânga 
frâiele și coama cailor lor, până ajunseră la ciocnire, până la 
înspăimântătoarea învălmășeală de oameni și de animale, de 
urlete și de nechezături care urmă după duelul nimicitor dintre 
lungile lănci de frasin și de corn și ploaia deasă a sulițelor 
persane. 

Alexandru îl zări pe Spithridates care lupta furios cu sabia 
deja înroșită de sânge, puţin aplecat spre dreapta și protejat din 
stânga de uriașul Rheomitres, și dădu pinteni calului 
îndreptându-l în acea direcţie. 

— Vino la luptă, barbarule! Luptă cu regele macedonenilor, 
dacă ai curaj! 


Spithridates își îndemnă la rândul său calul înspre el și aruncă 
în el cu sulița. Vârful ei sfărâmă apărătoarea de umăr a platoșei 
lui Alexandru și zgâriindu-i ușor pielea între gât și claviculă, dar 
suveranul scoase sabia din teacă și-l atacă în forță, izbindu-l în 
plin cu calul. Satrapul, dezechilibrat în urma ciocnirii, fu nevoit 
să se ţină bine de calul său și-și lăsă descoperită pentru o clipă 
partea laterală a pieptului: în aceeași clipă, Alexandru îl 
străpunse cu sabia sub umăr, dar de-acum toţi persanii își 
concentraseră atacurile asupra lui. O săgeată îi lovi calul și 
acesta căzu în genunchi așa încât regele nu se mai putu feri de 
securea lui Rheomitres. 

Cu scutul, reuși să abată doar parţial lovitura care îi atinse 
totuși coiful. Tăișul securii despică metalul, tăie căptușeala de 
postav și crestă pielea capului făcând să ţâșnească un val de 
sânge care năpădi faţa regelui, căzut acum la pământ împreună 
cu calul său. 

Rheomitres ridică încă o dată securea, dar Clito cel Negru se 
repezi în aceeași clipă asupra lui, urlând ca turbat și învârtind o 
sabie ilirică enormă cu care îi reteză braţul aruncându-l în 
țărână. 

Barbarul căzu urlând de durere de pe cal și sângele care-i 
curgea în valuri din ciotul rămas îi luă viața, înainte ca sabia lui 
Alexandru, acum din nou în picioare, să-i dea lovitura de graţie. 

Regele sări, apoi, din zbor pe primul cal pe care-l văzu liber și 
se aruncă iarăși în luptă. 

Ingroziți de moartea comandanților lor, persanii începură să 
dea înapoi, în timp ce, la șocul provocat de șarja Vârfului, se 
adăuga lovitura formidabilă a celor patru escadroane de eter; și 
de călăreți tesalieni conduși de Aminta. 

Cavaleria persană lupta cu curaj, dar rândurile sale erau de- 
acum învălmășite de călăreţii Vârfului care pătrundeau în 
rândurile lor din ce în ce mai adânc și de acţiunea combinată a 
cavaleriei ușoare care ataca în valuri pe flancuri. Mai erau și 
războinicii traci și tribalii, cruzi ca niște fiare, care dădeau 
târcoale pe margini și aruncau nori de săgeți și de sulițe, 
pândind momentele în care se puteau arunca în lupta corp la 
corp îndată ce vedeau undeva dușmani epuizați și însângerați. 

Camarazii lui Alexandru, Crater, Filotas și Hefestion, Leonatos, 
Perdicas, Ptolemeu, Seleucos și Lisimah, urmând exemplul 
regelui lor, luptau în primele rânduri și căutau să intre în luptă 


directă cu comandanții dușmani care căzură în număr mare. 
Printre aceștia se aflau și multe rude ale Marelui Rege. 

Cavaleria persană fu pusă în cele din urmă pe fugă, urmărită 
de eteri, de tesalieni și de călăreţii extraordinar de iuți traci și 
tribalii, dezlănţuiţi acum în atacuri furioase corp la corp. 

Se aflau, acum, faţă în faţă, falanga pezeteri-lor și cea a 
mercenarilor lui Memnon care continuau să înainteze în formație 
compactă, umăr la umăr, protejaţi de marile lor scuturi convexe, 
cu fețele acoperite de coifurile corintene. Cele două armate 
strigară cu glasuri puternice: A/alalai! 

Și porniră la atac cu armele îndreptate spre inamic. 

La un ordin al lui Memnon, mercenarii greci își aruncară 
lăncile toţi odată, revărsând în același timp asupra dușmanilor și 
un nor de sulițe cu vârfuri de fier, apoi puseră mâna pe săbii și 
se aruncară în luptă înainte ca falanga să se fi putut regrupa. 
Loviturile lor năprasnice curgeau neîncetat încercând să reteze 
sarisele pentru a-și putea croi drum prin formaţia inamică. 

Dându-și seama de pericol, Parmenion ordonă agrienilor să 
intervină și-i trimise pe flancurile formaţiei lui Memnon care fu 
nevoită să se replieze pentru a face faţă acestui atac. 

Falanga își refăcu formaţia și începu să atace cu lăncile 
aplecate orizontal. In clipa aceea, mercenarii greci se treziră 
înconjurați și din spate de cavaleria macedoneană care se 
întorcea din urmărirea persanilor fugari, dar luptară cu 
înverșunare până la ultimul. 

Soarele scălda acum în razele sale câmpul pe care cadavrele 
zăceau îngrămădite unul peste altul. Alexandru ordonă să-i fie 
adus Ducipal, în timp ce veterinarii îl îngrijeau pe murgul său 
rănit, și trecu în revistă trupele victorioase. Avea fața plină de 
sângele de la rana primită la cap, armura ruptă de sulița lui 
Spithridates iar corpul îi era năclăit de praf și de sudoare, dar în 
fața oamenilor săi el apărea asemenea unui zeu. Băteau cu 
lăncile în scuturi la fel ca în ziua în care Filip anunţase armatei 
nașterea sa și strigau: A/&xanare! Al&xandre! Al&xanare! 

Regele își îndreptă privirea către capătul din dreapta al 
formației pezeterilor și-l văzu pe generalul Parmenion, în 
picioare, în armură, având pe corp urme ale bătăliei care se 
încheiase, el, de aproape șaptezeci de ani, cu sabia în mână, la 
fel ca un băiat de douăzeci de ani. 


Se apropie de el, cobori de pe cal și-l îmbrățișă pe când 
uralele soldaților urcau până la cer. 


Cei doi războinici agrieni se aplecară peste un morman de 
cadavre și începură să le jefuiască de armele mai de preț pe 
care le aruncau într-un cărucior: coifuri de bronz, săbii de fier, 
pulpare. 

Deodată, în lumina slabă și nesigură a înserării, unul dintre ei 
văzu la încheietura mâinii unui mort o brățară de aur în formă 
de șarpe și se apropie, în timp ce tovarășul său se întorcea cu 
spatele, cu gândul să ia doar pentru sine acea mică avere. 
Când, însă, se aplecă pentru a o înhăţa, un pumnal ţâșni ca un 
fulger din mormanul acela de corpuri omenești și-i tăie beregata 
de la o ureche la cealaltă. 

Omul se prăvăli fără să scoată nici măcar un geamăt. 
Tovarășul său, ocupat cu încărcarea armelor în cărucior, făcea 
un zgomot așa de mare că nici nu auzi bufnitura căderii celuilalt. 
Când se întoarse, era singur în întuneric și începu să-și cheme 
prietenul, gândindu-se că acesta s-a ascuns ca să-i joace o 
festă. 

— Hai, vino încoace, nu face pe prostul și pune mâna să mă 
ajuţi, că toate astea... 

— Nu reuși să-și termine vorba: aceeași armă care tăiase 
gâtul tovarășului său i se înfipse până la plăsele între clavicule, 
la baza cefei. 

Agrianul se prăbuși în genunchi ducând mâinile spre mânerul 
pumnalului, dar nu mai avu puterea să-l scoată din rană și căzu 
cu faţa la pământ. 

Atunci, Memnon se ridică, dând la o parte cadavrele sub care 
rămăsese ascuns până atunci, și se clătină pe picioarele 
nesigure. Era foarte slăbit, ardea de febră și continua să piardă 
sânge dintr-o rană mare care îi cresta coapsa stângă. 

Luă centura unuia dintre agrieni și își strânse piciorul mai sus 
de rană, apoi își rupse o fâșie din chiton ca să se panseze, 
reducând astfel, în bună măsură, hemoragia. Când termină 
această operaţie sumară, se târî la adăpostul unui copac și 
așteptă să se întunece mai bine. 


Auzea, mai slab din cauza depărtării, strigătele de bucurie 
care veneau din tabăra macedoneană și vedea în stânga sa, 
cam la două stadii distanţă, pâlpăirile flăcărilor de la tabăra 
persană care ardea, după ce fusese complet jefuită de 
învingători. 

Își tăie cu sabia un toiag și plecă șchiopătând, în timp ce din 
întuneric începeau să iasă haite de câini vagabonzi care veneau 
să roadă membrele soldaţilor din armata Marelui Rege, 
înţepenite de moarte. Merse mai departe strângând din dinţi din 
cauza durerii atroce și pentru a învinge oboseala care-l dobora. 
Pe măsură ce înainta, simţea că piciorul rănit devenea din ce în 
ce mai greu, ca o greutate fără viaţă. 

Observă deodată o umbră mai întunecată în fața sa: un cal 
rătăcit care se întorsese către câmpul de luptă probabil ca să-și 
caute stăpânul și care acum, surprins de întuneric, nu mai știa 
ce să facă. Memnon se apropie puţin câte puţin de el, îi vorbi 
pentru a-l liniști și întinse încetișor mâna ca să apuce frâul care-i 
atârna la gât. 

Se apropie și mai mult, îl mângâie și, apoi, cu mari eforturi, se 
urcă în șa și-l îndemnă blând cu călcâiele. Calul porni la pas și 
Memnon, ţinându-se de coama animalului, îl conduse către 
Djilah, către casă. De mai multe ori în timpul nopţii, fu pe 
punctul de a cădea, răpus de neputinţă și rămas aproape fără 
sânge, dar gândul la Barsines și la băieţii săi îi mai dădu puteri 
ca să continue drumul până la ultima picătură de energie. 

La ivirea zorilor, când era gata să se prăbușească de pe cal, 
văzu apărând din întuneric un grup de soldaţi care se furișau la 
marginea unei păduri. Auzi o voce care-l striga: 

— Comandante, noi suntem. 

Erau patru mercenari din garda sa de corp, foarte credincioși 
lui, care porniseră în căutarea lui. Recunoscu cu greutate 
chipurile lor când fură aproape, apoi nu mai știu nimic de el. 

Când deschise din nou ochii, văzu în jurul lui un grup de 
călăreți persani care veniseră să cerceteze până unde înaintase 
dușmanul. 

— Sunt comandantul Memnon - spuse el pe limba lor - și am 
scăpat cu viaţă din bătălia de pe râul Granicos împreună cu 
acești curajoși prieteni de-ai mei. Duceţi-ne acasă. 

Comandantul patrulei sări din șa, se apropie de el, apoi le 
făcu semn oamenilor săi să-l ajute. Il duseră la umbra unui 


copac și-i dădură să bea dintr-o ploscă: avea buzele crăpate de 
febră, corpul și faţa pline de sânge închegat, praf și sudoare, 
părul năclăit pe frunte. 

— A pierdut mult sânge - spuse cel mai în vârstă dintre 
soldați. 

— Adu cât poţi de repede un car - porunci ofițerul unuia 
dintre soldați - și adu-l și pe medicul egiptean, dacă se mai află 
încă în casa nobilului Arsites. Trimite pe cineva și la familia 
comandantului Memnon să le spună că l-am găsit și că trăiește. 

Omul sări în șa dispărând în câteva clipe. 

— Ce s-a întâmplat? — îi întrebă ofițerul pe mercenari. 

— Mesajele pe care le-am primit se bat cap în cap. 

Oamenii cerură apă și, după ce-și potoliră setea, începură să 
povestească: 

— Au trecut râul când era încă întuneric și ne-au atacat mai 
întâi cu cavaleria. Spithridates a trebuit să contraatace când 
ostașii săi nu se aflau cu toţii în formaţie de luptă. Noi am luptat 
până la ultimul om, dar am fost depășiți: la un moment dat 
aveam în faţă falanga macedoneană și în spate cavaleria lor. 

— Am pierdut mare parte dintre oamenii mei - mărturisi 
Memnon coborând privirea. 

— Veterani căliți în focul greutăților și al luptelor, soldați 
curajoși de care mă legau foarte multe lucruri. Aceștia pe care-i 
vedeți sunt printre puţinii care mi-au mai rămas. Alexandru nu 
ne-a lăsat nici măcar posibilitatea de a duce tratative pentru 
predare: era evident că oamenii săi aveau ordin să lovească 
doar pentru a ucide și nimic altceva. Masacrarea noastră trebuia 
să servească drept pildă pentru toţi grecii care vor mai îndrăzni 
să se opună planurilor sale. 

— Și ce planuri crezi că ar avea? — întrebă ofițerul persan. 

— După cât se spune, eliberarea orașelor grecești din Asia, 
dar eu nu cred asta. Armata sa este o mașinărie formidabilă, 
pregătită de mult timp pentru planuri mai mari. 

— Care? 

Memnon clătină din cap. - Nu știu. 

In ochii săi se putea ghici o oboseală de moarte, faţa sa avea 
un colorit pământiu, în ciuda febrei puternice. Tremura și dinţii îi 
clănţăneau. 

— Odihnește-te deocamdată - spuse ofițerul acoperindu-l cu o 
manta. 


— Curând o să vină medicul și te vom duce acasă. 

Memnon închise ochii și adormi, răpus de oboseală: un somn 
agitat, tulburat de dureri și de imagini de coșmar. Când, într-un 
târziu, sosi medicul egiptean, delira și striga cuvinte fără înţeles, 
pradă unor halucinaţii care-l înspăimântau. 

Medicul îl așeză într-un car, îi spălă rana cu oţet și cu vin 
curat, i-o cusu și-i bandajă coapsa cu bandaje curate. Il dădu să 
înghită și o băutură amară care-i alina durerea și-i făcea somnul 
mai odihnitor. În acel moment, ofiţerul persan dădu ordin de 
plecare și carul se puse în mișcare, scârțâind și balansându-se, 
tras de o pereche de catări. ` 

Ajunseră noaptea târziu la palatul din Djilah. Indată ce văzu 
carul, departe pe drum, Barsines alergă plângând în 
întâmpinarea lui; băieții, însă, grație educației primite de la tatăl 
lor, rămaseră tăcuți lângă ușă în timp ce soldații îl transportau 
pe brațe pe Memnon și-l așezau în patul lui. 

Toată casa era luminată și trei medici greci se aflau deja 
acolo așteptând să-l ia în primire pe comandant. Cel care părea 
maestrul lor era și cel mai în vârstă dintre ei. Venea din 
Adramittion și numele lui era Ariston. 

Medicul egiptean nu vorbea decât persana și Barsines trebui 
să facă pe tâlmaciul pentru consultul care avu loc la căpătâiul 
soțului său. 

— Când am ajuns la el, își pierduse jumătate din sânge și 
mersese toată noaptea. Nu are oase rupte, urinează normal, iar 
pulsul este slab, dar regulat și asta este, deja, ceva bun. Cu ce 
credeţi că aţi putea interveni? 

— Cataplasme cu nalbă pe rană și drenaj dacă începe să 
supureze - răspunse Ariston. 

Colegul său egiptean fu și el de aceeași părere. 

— Sunt de acord, dar daţi-i să bea cât mai multe lichide. Eu v- 
aș recomanda să-i daţi și bulion de carne: produce sânge. 

Când termină de tradus cuvintele sale, Barsines îl însoţi până 
la ușă și-i puse în mână o pungă cu bani. 

— Îți sunt foarte recunoscătoare pentru ce ai făcut pentru 
soțul meu: fără tine, acum ar fi fost mort. 

Egipteanul acceptă onorariul cu o plecăciune. 

— Am făcut destul de puţin, doamnă. Meritul îi aparţine lui, 
pentru că este puternic ca un taur, crede-mă. A rămas ascuns 
printre cadavre o zi întreagă pierzând sânge din cauza rănii și 


apoi a mers aproape toată noaptea, îndurând o durere teribilă; 
puţini oameni au o asemenea forţă. 

— Va trăi? — îl întrebă Barsines cu îngrijorare în glas și 
soldaţii care îl priveau fără să scoată niciun cuvânt aveau în 
priviri aceeași întrebare. 

— Nu știu. De fiecare dată când un bărbat este rănit atât de 
grav, umorile care întreţin viața se scurg afară din corp și duc o 
dată cu ele o parte din sufletul său: așa că viaţa lui este într-un 
pericol serios. Pe de altă parte, nimeni nu știe cât sânge a 
pierdut Memnon și cât i-a mai rămas în inimă, dar tu ai grijă să 
bea cât mai multe lichide: chiar și un sânge subţiat cu apă este 
mai bun decât nimic. 

Se îndepărtă și Barsines se întoarse în camera în care medicii 
greci își făceau de lucru în jurul pacientului, pregătind ierburi și 
ceaiuri și pregătind instrumente chirurgicale în cazul în care ar fi 
fost necesară drenarea rănii. Între timp, slujnicele îl 
dezbrăcaseră și-i curățau trupul și faţa cu cârpe muiate în apă 
caldă parfumată cu esenţă de mentă. 

Băieţii, care până în acel moment rămăseseră tăcuți, se 
apropiară întrebând ce face tatăl lor. 

— Puteţi să veniţi aici - spuse unul dintre medici - dar să nu-l 
deranjaţi: are nevoie de odihnă. 

Eteocles, cel mare, înaintă cel dintâi și-și privi tatăl sperând 
că va deschide ochii. Apoi, văzând că nu mișcă deloc, se 
întoarse către fratele său și clătină din cap. 

— Mergeţi la culcare - încercă să-i liniștească Barsines. 

— Mâine tatăl vostru se va simţi mai bine și veţi putea vorbi 
cu el. 

Copiii sărutară mâna care atârna fără vlagă peste marginea 
patului și ieșiră împreună cu învățătorul lor. 

Înainte de a se retrage în camera sa, Eteocles se întoarse 
către Phraates și-i spuse; 

— Dacă tata moare, îl voi găsi pe Alexandru acesta, oriunde 
ar fi, și-l voi ucide. Jur. 

— Și eu jur - repetă fratele său. 

Barsines stătu de veghe toată noaptea lângă patul soțului ei, 
deși cei trei medici se schimbară și ei precum santinelele. Din 
când în când, îi schimba compresele cu apă rece de pe frunte. In 
zori, Ariston dezveli piciorul pacientului și-și dădu seama că era 
foarte umflat și se înroșise. Îl trezi pe unul dintre ajutoarele sale. 


— Trebuie să-i aplicăm _lipitori pentru a face să scadă 
presiunea lichidelor interne. Mergi în camera mea și adu tot ce 
trebuie. 

Barsines interveni: 

— lartă-mă, dar când v-aţi sfătuit cu celălalt medic, n-a 
pomenit nimeni de aplicarea lipitorilor. S-a prescris drenajul 
doar în caz de supurare. 

— Doamnă, trebuie să ai încredere în mine. Eu sunt medicul. 

— Egipteanul era medicul personal al lui Spithridates și l-a 
îngrijit pe însuși Marele Rege Darius. Eu am încredere și în el, 
deci nu veți aplica lipitori până când nu trimit după el. 

— Doar nu vreţi să-l ascultați pe barbarul acela - lăsă să-i 
scape Ariston. 

— Și eu sunt o barbară - îi atrase atenţia Barsines - și-ţi spun 
că nu vei pune chestiile alea pe pielea soțului meu dacă medicul 
egiptean nu este de acord. 

— Dacă așa doriţi, eu plec - spuse nervos Ariston. 

— Pleacă... — se auzi în clipa aceea o voce care părea că vine 
de pe altă lume - și du-te dracului. 

— Memnon! — exclamă Barsines răsucindu-se către pat. Apoi, 
i se adresă lui Ariston: 

— Soţul meu se simte bine, puteţi pleca. Mâine voi trimite pe 
cineva cu onorariul dumneavoastră. 

Ariston nu așteptă să i se spună de două ori și-i chemă pe 
asistenții săi. 

— Totuși, eu te-am prevenit - spuse el ieșind din cameră. 

— Fără lipitori, nu va putea suporta presiunea și... 

— Îmi asum eu toată răspunderea - răspunse Barsines. 

— N-ai grijă de asta. 

Când grecii plecară, trimise un servitor să-l cheme pe medicul 
egiptean care sosi în grabă de la palatul satrapului Spithridates. 
— Ce s-a întâmplat, doamnă? — întrebă el îndată ce apăru. 

— Medicii yauna vroiau să-i aplice lipitori, dar eu m-am opus: 
preferam să aud mai întâi ce părere ai. Ei s-au supărat și au 
plecat. 

— Bine ai făcut, doamnă: lipitorile ar fi făcut situaţia și mai 
rea. Acum, cum se simte? 

— Are și acum temperatură foarte mare, dar s-a trezit și 
vorbește. 

— Du-mă la el. 


Intrară în camera lui Memnon și-l găsiră treaz: deși slujnicele 
îl rugau, iar oamenii săi, care stătuseră de strajă la ușă toată 
noaptea, bombăneau, el încerca să coboare din pat. 

— Dacă pui jos piciorul ăla, va trebui să ţi-l tai - îl ameninţă 
medicul. Timp de o clipă, Memnon rămase nehotărât și apoi se 
întinse la loc în pat bodogănind. Barsines îi dezveli coapsa rănită 
și medicul începu s-o examineze: era umflată, inflamată și-l 
durea, dar nu prezenta încă semne de supurare. Își deschise 
tolba și-i răsturnă conţinutul pe o măsuţă. 

— Ce este? — întrebă Barsines. 

— Este o specie de mușchi. l-am văzut pe războinicii oxieni 
tratându-și rănile cu așa ceva și obțineau de cele mai multe ori 
o cicatrizare rapidă. Nu știu de ce se întâmplă așa, dar, pentru 
un medic, important este să ajungă la vindecare, nu să i se 
satisfacă opiniile. Oricum, mă tem că doar cataplasmele cu 
nalbă nu ar fi suficiente. 

Se apropie de Memnon și-i puse mușchiul pe rană, înfășurând 
piciorul cu un bandaj. 

— Dacă până mâine va simţi o mâncărime puternică, 
înseamnă că se va vindeca. Dar nu trebuie lăsat să se scarpine, 
chiar dacă va trebui să-i legaţi mâinile. Dacă, însă, piciorul îl va 
durea și i se va umfla mai mult, chemaţi-mă pentru că în acest 
caz va trebui să i-l amputez. Acum, trebuie să plec: sunt mulţi 
răniţi la Djilah și trebuie îngrijiţi. 

Se îndepărtă în grabă cu trăsurica lui trasă de doi catâri. 

Barsines dădu voie soldaților să-și vadă timp de câteva clipe 
comandantul și, apoi, urcă în turnul cel mai înalt al palatului, 
acolo unde pusese să i se construiască un mic altar al focului. 
Un preot o aștepta rugându-se, cu ochii aţintiţi asupra flăcării 
sacre. 

Barsines îngenunche pe podea fără să spună nimic, privi 
limbile de foc care tremurau în adierea ușoară venită de pe 
crestele munţilor și așteptă răspunsul. La sfârșit, preotul vorbi: 

— Nu aceasta este rana care-l va ucide. 

— Nu poţi să-mi mai spui și altceva? — îl întrebă îngrijorată 
femeia. 

Preotul își aţinti din nou privirile în flăcările care se întețeau o 
dată cu o pală de vânt mai puternică. 

— Văd pentru Memnon o mare cinste, dar o dată cu aceasta și 
o mare primejdie. Stai în preajma lui, doamnă, și fă în așa fel 


încât și fiii săi să-i fie pe aproape. Mai au încă multe lucruri de 
învăţat de la el. 


Prada adunată din tabăra persană și armele Juate de la cei 
căzuţi erau îngrămădite în mijlocul taberei macedonene și 
oamenii lui Eumene făceau un inventar al lor. 

Alexandru sosi și el, împreună cu Hefestion și Seleucos și se 
așeză pe un scăunel în apropierea secretarului general. 

— Ce-ţi face capul? — întrebă acesta arătând spre bandajul 
enorm care înfășură capul regelui, operă a medicului Filip. 

— Destul de bine - răspunse Alexandru - dar n-a lipsit mult. 
Dacă n-ar fi fost Clito cel Negru, azi n-aș mai fi fost cu voi să mă 
bucur de lumina zilei. După cum vezi - adăugă el arătând spre 
prada foarte bogată - nu mai ai motiv să fii îngrijorat din cauza 
banilor. E destul aici ca să-i hrănim pe oameni cel puţin o lună și 
mai rămâne ca să plătim și mercenarii. 

— Nu vrei să păstrezi nimic din toate astea pentru tine? — 
întrebă Eumene. 

— Nu. Aș vrea doar să trimit stofele de purpură, covoarele și 
perdelele mamei și câte ceva și surorii mele, cum ar fi, de 
exemplu, hainele acelea persane. Cleopatrei îi plac lucrurile mai 
ieșite din comun. 

— Aşa vom face - promise Eumene și dădu ordin servitorilor 
să pună deoparte obiectele cerute de rege. 

— Mai este și altceva? 

— Da. Alege trei sute de armuri, cele mai frumoase pe care le 
găsești și trimite-le la Atena ca ofrandă zeiței Atena din 
Partenon. Cu o dedicație. 

— O dedicație... mai deosebită? 

— Sigur. Scrie așa: 


Alexandru și grecii, cu excepția spartanilor, au oferit 
aceste armuri luate de la barbarii din Asia. 


— O palmă zdravănă pentru spartani - comentă Seleucos. 

— Tot așa cum mi-au dat-o și ei mie refuzând să participe la 
expediţia mea - replică suveranul. În curând o să-și dea seama 
că nu sunt altceva decât un sat oarecare. Lumea merge 
împreună cu Alexandru. 


— Am dat dispoziţii să fie aduși Apelles și Lisip ca să te 
picteze într-un tablou ecvestru - îl anunţă Eumene. 

— Cred că în câteva zile vor ajunge în vreun port, la Assus sau 
la Abidus. In orice caz, o să ne anunţe așa încât să poţi poza 
atât pentru statuie cât și pentru tablou. 

— Nu asta mă interesează - spuse Alexandru. 

— Vreau un monument pentru soldaţii noștri căzuți în bătălie, 
ceva ce nu s-a mai văzut până acum și doar Lisip va fi în stare 
să-l realizeze. 

— Vom afla în curând și ce efect a avut victoria ta atât asupra 
prietenilor, cât și asupra dușmanilor - interveni Seleucos. 

— Sunt curios să aflu ce vor spune cei din Lampsacus care nu 
doreau să fie eliberaţi. 

— Vor spune că-ţi sunt foarte recunoscători pentru că i-ai 
eliberat - rânji Hefestion. Învingătorul are întotdeauna dreptate, 
învinsul pierde tot. 

— Scrisoarea pentru mama a plecat? — îl întrebă Alexandru 
pe Eumene. 

— Indată ce mi-ai dat-o. Acum a ajuns deja pe țărm. 

Dacă au vânt bun, va ajunge în Macedonia peste cel mult trei 
zile. 

— Nicio veste de la persani? 

— Niciuna. 

— Ciudat... Am ordonat ca răniții lor să fie îngrijiţi de medicii 
mei iar morţii lor să fie îngropaţi cu toate onorurile. 

Eumene ridică din sprâncene. 

— Dacă ai ceva de spus, vorbește, pe Zeus! 

— Tocmai aici este problema. 

— Nu te înțeleg. 

— Persanii nu-și îngroapă morţii. 

— Ce?! 

— Nici eu nu știam, mi-a explicat ieri un prizonier. Persanii 
consideră că pământul este sacru și tot sacru este considerat și 
focul, iar un cadavru este considerat a fi impur: din această 
cauză, ei cred că dacă l-ar îngropa, ar spurca pământul, iar dacă 
l-ar arde, cum facem noi, ar spurca focul care este pentru ei un 
adevărat zeu. 

— Şi... atunci, ce fac? 

— Pun cadavrele pe înălţimi sau în vârful unor turnuri din 
munți, unde sunt mâncate de păsări sau se macină lent din 


cauza intemperiilor. Ei numesc asemenea construcţii „turnuri 
ale tăcerii”. 

Alexandru nu mai spuse nimic. Se ridică și porni către cortul 
său. 

Eumene îi înțelese starea de spirit și făcu semn prietenilor să 
nu-l deranjeze. 

— Se simte umilit pentru că nu a cunoscut obiceiurile unui 
popor pe care-l respectă și pentru că, în felul acesta, a profanat 
obiceiurile respective, chiar dacă fără voia lui. 

Se duse la el abia după asfinţit și doar după ce se anunţă. 
Alexandru îl invită să intre. 

— Generalul Parmenion te invită să iei cina împreună cu noi 
toţi, dacă ai chef. 

— Da, spune-i că vin peste puţin timp. 

— Nu trebuie să te necăjești. Tu nu puteai să-ţi închipui... — 
spuse Eumene văzându-l tot trist. 

— Nu de asta. Mă gândeam... 

— La ce? 

— La acest obicei al persanilor. 

— Eu am impresia că ei au păstrat un ritual care datează din 
epoca în care mai erau încă nomazi. 

— Tocmai în asta constă măreţia acelui ritual, în faptul că un 
obicei al strămoșilor n-a fost uitat. Prietene, dacă va fi să cad în 
vreo bătălie, poate că aș vrea și eu să-mi dorm somnul de veci 
într-un turn al tăcerii. 


A doua zi, Alexandru îl trimise pe Parmenion să ocupe 
Daskyleion, capitala Frigiei hellespontice, un oraș frumos de pe 
malul mării, cu un palat mare fortificat și să ia în stăpânire și 
Djilah. 

Nobilii persani fugiseră luând cu ei doar obiectele mai 
preţioase și generalul încercă să afle de la servitori unde s-ar fi 
putut duce și, mai ales, vru să afle unde era Memnon, din 
moment ce cadavrul lui nu fusese găsit pe câmpul de luptă. 

— Noi nu l-am mai văzut de atunci, mărite domn - îi spuse 
unul dintre administratorii palatului. 

— Poate că s-a târât departe de câmpul de bătălie și a murit 
mai târziu ascuns pe undeva. Poate că servitorii sau soldaţii lui l- 
au găsit și l-au îngropat pentru a nu-l lăsa pradă câinilor și 
corbilor. Dar pe aici n-a fost. 

Parmenion îl chemă pe fiul său Filotas. 

— Eu nu cred nicio iotă din tot ce mi-au îndrugat barbarii 
ăștia, dar, oricum, este foarte probabil ca Memnon să fi fost 
rănit. După cât se pare, avea o vilă pe aici și trăia ca un satrap 
persan. 

Trimite tu câteva detașamente de cavalerie ușoară ca să 
percheziţioneze zona; grecul acela este cel mai periculos dintre 
dușmanii noștri. Dacă trăiește, ne va mai face o mulţime de 
necazuri. Asta-noapte am văzut semnale luminoase prin munţi: 
sunt sigur că transmit foarte rapid și la mari distanțe vești 
despre victoria noastră. Vom avea în curând o ripostă și, cu 
siguranţă, nu ne va aduce prea multe bucurii. 

— Voi face tot ce voi putea, tată, și-l voi aduce legat la 
picioarele tale. 

Parmenion clătină din cap. - Nu vei face nimic din tot ce spui. 
Dacă-l găsești, tratează-l cu respect: Memnon este cel mai 
curajos soldat de la răsărit de Strâmtori. 

— Bine, dar este un mercenar. 

— Și ce dacă? Este un bărbat care nu mai are nicio iluzie în 
viaţă și care mai crede doar în sabia sa. Din punctul meu de 


vedere, acesta este un motiv suficient de puternic pentru a-l 
respecta. 

— Filotas cutreieră regiunea palmă cu palmă, percheziţionă 
vilele și palatele, îi interogă pe servitori folosindu-se chiar și de 
tortură, dar nu obţinu niciun rezultat. 

— Nimic - raportă el tatălui său după câteva zile. Ca și cum 
nici n-ar fi existat. 

— Poate că există o modalitate de a-l scoate din 
ascunzătoare. Ține sub observaţie medicii, mai ales pe cei buni, 
și vezi unde merg să facă vizite: s-ar putea să ajungi la căpătâiul 
vreunui bolnav de seamă. 

— Asta-i o idee bună, tată. E ciudat, dar m-am gândit 
întotdeauna la tine ca la un soldat, ca la un om capabil să 
făurească doar planuri geniale de bătălie. 

— Nu-i suficient să ieși învingător dintr-o bătălie: partea grea 
vine după aceea. 

— Voi face așa cum m-ai sfătuit. 

Din ziua aceea, Filotas începu să împartă bani în jurul său și 
să lege prietenii, în special din rândul persoanelor de condiţie 
mai modestă și nu după mult timp află care erau cei mai buni 
medici și care cel mai bun dintre cei buni: un egiptean pe nume 
Snefru-en-Kaptah. Îl tratase la Susa pe regele Darius și fusese, 
apoi, medicul personal al satrapului Frigiei, Spithridates. 

Organiză o serie de pânde și, într-o seară, îl văzu ieșind pe 
furiș pe o portiță dosnică, urcându-se într-o trăsurică trasă de o 
catârcă și pornind peste câmp. Filotas, în fruntea unui 
detașament de cavalerie ușoară, îl urmări de la distanţă și 
mergând pe alături de drum. După un drum lung prin beznă, 
văzură în depărtare luminile unei locuințe somptuoase: un palat 
cu ziduri crenelate, porticuri și balcoane suspendate. 

— Am ajuns unde trebuie - își anunţă el oamenii. 

— Pregătiţi-vă. 

Descălecară și se apropiară pe jos, ţinând caii de căpăstru. 
Totuși, pe ultima porţiune de drum care le mai rămăsese până 
la palat fură întâmpinați de un cor de lătrături furioase: o haină 
de dulăi de Cappadocia îi atacară din toate părţile. 

Fură nevoiţi să se folosească de sulițe pentru a-i ţine la 
distanță, dar pe întuneric nu reușeau să-i nimerească și cu atât 
mai puţin nu puteau să se folosească de arcuri și de săgeți, 
astfel încât se trezeau atacați pe neașteptate și trebuiau să se 


lupte cu câinii corp la corp folosind pumnalele. Unii cai, speriaţi 
de moarte, o luară la fugă nechezând și aruncând din copite prin 
beznă, iar călăreţii, când în cele din urmă reușiră să gonească 
haita care-i atacase, se împuţinaseră simţitor. 

— Să intrăm oricum! — ordonă Filotas în culmea furiei. 

Săriră pe cai, cei care mai aveau unul, și intrară în curtea 
palatului iluminată de lămpi de jur-împrejurul porticului. 
Ajunseră în fața unei femei de o frumusețe răpitoare, îmbrăcată 
în veșminte persane brodate și cu ciucuri lungi aurii. 

— Cine sunteţi? — întrebă ea în grecește. 

— Ce doriți? 

— Imi pare rău, doamnă, dar căutăm un om care luptă în 
serviciul barbarilor și avem motive să credem că s-ar afla în 
această casă, probabil rănit. L-am urmărit pe medicul său. 

La auzul acestor cuvinte femeia tresări și păli cuprinsă de 
mânie, dar se dădu în lături pentru a le face loc. - Intraţi și 
controlaţi peste tot, dar vă rog să respectaţi camerele femeilor, 
altfel voi face în așa fel încât regele vostru să fie informat. Am 
auzit că ar fi un om care urăște violențele. 

— Aţi auzit? — îi întrebă Filotas pe soldaţii săi care erau plini 
de mușcături și cu hainele sfâșiate. 

— Imi pare rău - mai adăugă Barsines văzându-i în asemenea 
hal. 

— Dacă ați fi anunţat că veniţi, am fi putu evita aceste 
neplăceri. Din păcate, zona este cutreierată de bandiți și trebuie 
să ne apărăm. In ce-l privește pe medic, dacă vreţi, vă pot 
conduce imediat la el. 

Intră în atrium împreună cu Filotas și o luă, apoi, pe un coridor 
lung, având în faţă o slujnică purtând un felinar. 

Intrară într-o cameră în care un băiat zăcea pe un pat, iar 
Snefru-en-Kaptah îl consulta. 

— Cum se simte? — îl întrebă Barsines. 

— Nu-i decât o indigestie. Daţi-i să bea ceaiul acesta de trei 
ori pe zi și mâine nu va mânca nimic toată ziua. Se va face bine 
repede. 

— Trebuie să vorbesc între patru ochi cu medicul - spuse 
Filotas. 

— Cum vrei - acceptă Barsines și-i conduse într-o cameră 
alăturată. 


— Noi știm că aceasta este casa lui Memnon - începu Filotas 
îndată ce intrară. 

— Într-adevăr, aşa este - confirmă egipteanul. 

— Noi îl căutăm pe acest om. 

— Atunci, trebuie să-l căutați în alte părți: aici nu este. 

— Dar unde este? 

— Nu știu. 

— L-ai tratat? 

— Da. Îi îngrijesc pe toţi aceia care au nevoie de ajutorul meu. 

— Ştii că, dacă vreau, te pot obliga să vorbești. 

— Sigur că da, dar n-aş putea să-ți spun nimic altceva. Crezi 
că un om ca Memnon i-ar fi spus medicului său încotro avea 
intenţia să se îndrepte? 

— Era rănit? 

— Da. 

— Grav? 

— Toate rănile sunt grave. Depinde de felul în care evoluează. 

— Nu vreau să-mi dai o lecţie de medicină. Vreau să știu în ce 
stare era Memnon ultima oară când l-ai văzut. 

— Era în curs de vindecare. 

— Datorită îngrijirilor tale? 

— Și a celor acordate de câţiva medici greci, printre care și un 
oarecare Ariston din Adramittion, dacă nu mă înșel. 

— Putea să călărească? 

— N-am idee. Nu mă pricep la călărie. Acum, te rog să mă 
scuzi, mă mai așteaptă și alţi pacienţi. 

Filotas nu mai știu ce l-ar mai fi putut întreba așa că îi dădu 
voie să plece. În atrium, dădu peste oamenii săi care 
terminaseră de percheziţionat casa. 

— Ei? 

— Nimic. Nu am găsit nicio urmă. Dacă a fost aici, cu 
siguranţă a plecat de ceva timp, sau se află ascuns pe undeva 
unde nu-l putem găsi, doar dacă... 

— Ce? 

— Doar dacă dăm foc clădirii: în caz că sunt șoareci ascunși, 
vor trebui să iasă, nu crezi? g 

Barsines își mușcă buzele, dar nu scoase niciun cuvânt. Işi 
coborî doar privirea pentru a nu fi obligată să-i privească în ochi 
pe duşmani. 


Filotas clătină nervos din cap. - S-o lăsăm baltă și să plecăm: 
aici nu-i nimic care să ne intereseze. 

— leșiră din casă și după puţin timp galopul cailor se stinse în 
depărtare însoţit de lătratul câinilor. Când se aflau la o distanţă 
de trei stadii, Filotas smuci frâul calului său. 

— Ei, drăcie! Fac pariu că, în clipa asta, el a ieșit din vreo 
vizuină de sub pământ și stă de vorbă liniștit cu soţia sa. 
Frumoasă femeie... frumoasă femeie, pe Zeus! 

— Eu nu am înțeles de ce n-om fi... — începu să spună unul 
dintre oamenii săi, un trac din Salmidesos. 

— Pentru că o asemenea bucăţică nu-i de nasul tău și dacă 
Alexandru ar fi aflat ţi-ar fi tăiat boașele și le-ar fi dat câinelui 
său să le mănânce. Desfată-te cu târfele din tabără, dacă nu 
mai ai ce face. Să mergem, am pierdut deja prea mult timp. 

De cealaltă parte a văii și chiar în aceeași clipă, Memnon era 
transportat într-o altă ascunzătoare pe o targă legată pe 
spinarea a doi catâri, unul în faţă și altul în spate, duși de 
căpăstru de un om al său. 

Înainte de a depăși trecătoarea ca să meargă către valea 
râului Esep și orașul Azira, îl rugă pe cel care conducea catării 
să se oprească o clipă ca să privească pentru ultima oară 
luminile casei sale. Mai simțea încă în nări parfumul ultimei 
îmbrățișări a lui Barsines. 


10 


Armata se puse în mișcare, cu furgoanele și cu carele sale, 
către sud, în direcţia muntelui Ida și a golfului Adramittion. Nu 
mai exista niciun motiv pentru a mai rămâne în nord, dat fiind 
că orașul-capitală a Frigiei fusese ocupată și acolo se instalase o 
puternică garnizoană macedoneană. 

Parmenion primise din nou comanda operativă a armatei, în 
timp ce Alexandru lua deciziile care ţineau de strategia 
generală. 

— Vom merge spre sud de-a lungul coastei - anunţă el într-o 
seară membrilor consiliului de război. 

— Am cucerit capitala Frigiei, acum vom ocupa și capitala 
Lydiei. 

— Sardes - preciză Calistene. 

— Capitala legendară a lui Midas și Cresus. 

— Pare ceva imposibil - interveni Leonatos. 

— Amintiţi-vă ce ne povestea bătrânul Leonidas! Acum vom 
putea vedea toate acele locuri. 

— Chiar așa - confirmă Calistene. 

— Vom vedea râul Hermus pe ale cărui maluri Cresus a fost 
învins de persani acum aproape două sute de ani. Și vom vedea 
și Patulos, cu nisipurile sale aurifere care au stat la originea 
legendei lui Midas. Și mormintele în care odihnesc regii Lydiei. 


— Crezi că vom găsi și bani în orașul acela? — întrebă 
Eumene. 
— Tu te gândeşti mereu numai la bani! — exclamă Seleucos. 


În orice caz, cred că ai dreptate. 

— Sigur că am dreptate. Știţi cât ne costă flota aliaților noștri 
greci? Ştiţi? 

— Nu - răspunse Lisimah - nu știm, domnule secretar general: 
tu pentru asta te afli aici. 
__— Ne costă o sută șaizeci de talanți pe zi. O sută șaizeci. 
Inseamnă că tot ce am capturat pe Granicos și la Daskyleion ne 
va ajunge doar pentru aproximativ cincisprezece zile dacă totul 
merge bine. 

— Ascultaţi - spuse Alexandru. 


— Ne vom îndrepta acum spre Sardes și nu cred că vom 
întâmpina o rezistență prea puternică. Apoi vom ocupa restul 
coastei până la graniţa cu Lycia și până la râul Xanthus. In acel 
moment putem spune că am eliberat toate orașele grecești din 
Asia. Toate acestea se vor întâmpla până la sfârșitul verii. 

— Minunat - aprobă Ptolemeu. 

— Și după aceea? 

— Nici vorbă să ne întoarcem acasă! — exclamă Hefestion. 

— Eu chiar încep să mă distrez. 

— Nu se poate spune că va fi atât de ușor - le atrase atenţia 
Alexandru. 

— Până acum doar am zgândărit puterea persanilor și sunt 
aproape sigur că Memnon mai trăiește încă. Și, de altfel, nici 
măcar nu știm dacă porţile tuturor orașelor grecești se vor 
deschide înaintea noastră. 

XXX 

Mărșăluiră timp de câteva zile printre promontorii, golfuri de o 
frumuseţe neasemuită și plaje umbrite de pini gigantici, însoțiți 
de imaginea unei puzderii de insule de toate dimensiunile care 
urmau linia coastei ca un alai marin. Ajunseră în cele din urmă 
pe malurile Hermusului, un râu mare cu ape limpezi care 
curgeau spre mare într-o albie de prundiș curat. 

Satrapul Lydiei se numea Mithrites și era o persoană 
inteligentă; dându-și seama că nu avea nicio altă posibilitate, 
trimise o solie la Alexandru pentru a-i propune capitularea 
cetății și apoi îl însoţi el însuși pe suveranul macedonean când 
acesta vizită fortăreaţa cu cele trei rânduri de ziduri ale sale, 
contraforturile și pasajul de pe coama zidurilor pe care puteau 
circula gărzile. 

— De aici a pornit „retragerea celor zece mii” - spuse 
Alexandru cuprinzând cu privirea câmpia în timp ce vântul îi 
răvășea șuviţele de păr și făcea ca prin frunzișul sălciilor și al 
frasinilor să treacă un freamăt ușor. 

Calistene îl însoțea la oarecare distanţă luând notițe. 

— Așa este - spuse el. 

— Și aici locuia Cirus cel Tânăr, pe vremea aceea satrap al 
Lydiei. 

— Și de aici, am putea spune că începe și expediţia noastră. 
Cu deosebirea că noi nu vom parcurge același drum. Mâine vom 
merge la Efes. 


Efesul capitulă fără niciun fel de rezistenţă. Garnizoana de 
mercenari greci plecase deja și, când Alexandru se instală în 
oraș, tabăra democraţilor, care fusesera alungați din oraș și 
acum se reîntorceau, porniră o adevărată vânătoare de oameni, 
conducând populaţia la atacarea caselor celor bogaţi, ale 
stăpânilor de sclavi care, până atunci, fuseseră aliaţi ai 
guvernatorului persan. 

Unii dintre ei, refugiați în temple, fură târâţi afară cu forţa și 
uciși cu pietre; tot orașul Efes era bântuit de răzmerițe. 
Alexandru ordonă  „scutierilor” să iasă pe străzi ca să 
restabilească ordinea, dădu garanţii că democraţia va fi repusă 
în drepturi și, cu titlu de despăgubire, îi obligă pe cei bogaţi să 
plătească o taxă specială pentru reconstruirea grandiosului 
templu al zeiței Artemis, distrus cu puţini ani înainte de un 
incendiu. 

— Ştii ce se povestește despre templu? — îl întrebă Calistene 
pe Alexandru pe când treceau printre ruinele giganticului 
edificiu. 

— Că zeița n-a putut stinge focul pentru că veghea asupra 
nașterii tale. Intr-adevăr, sanctuarul a ars acum douăzeci și unu 
de ani, exact în ziua nașterii tale. 

— Eu vreau ca templul să renască - hotărî regele. 

— Vreau o pădure de coloane uriașe care să sprijine tavanul și 
vreau ca sculptorii și pictorii cei mai buni să-l împodobească și 
să picteze interioarele. 

— Este un gând frumos. Poţi începe să vorbești despre el cu 
Lisip. 

— A venit? — întrebă regele luminându-se la faţă. 

— Da. A sosit ieri seara în port și abia așteaptă să te vadă. 

— Lisip, pe toţi zeii din cer! Mâinile acelea, privirea aceea... N- 
am mai văzut niciodată arzând atâta forță creatoare în ochii 
vreunui om. Când se uită ţintă la tine, simţi că intră în contact 
cu sufletul tău, că este pe cale să creeze un alt om... Din ipsos, 
din bronz, din ceară, n-are importanţă: el creează un om ca și 
cum ar fi un zeu. 

— Zeu? 

— Da. 

— Care zeu? 

— Zeul care se află în toţi zeii și în toţi oamenii, dar pe care 
doar puţini sunt aceia în stare să-l vadă și să-l audă. 


Notabilităţile orașului, capii taberei democratice, instalaţi 
cândva de tatăl său, alungaţi de persani și reîntorși o dată cu 
sosirea lui Alexandru, îl așteptau pentru a-i arăta minunile 
orașului Efes. 

Așezarea se întindea pe o porţiune de litoral care cobora lin 
spre mare și către golful larg în care se vărsa râul Caistros. 
Cheiurile portului erau pline de corăbii care descărcau tot felul 
de mărfuri și încărcau stofele, mirodeniile și parfumurile care 
veneau din Asia interioară, pentru a fi revândute în locuri 
îndepărtate, în cele mai ascunse colţuri ale Golfului Adriatic, în 
insulele Mării Tireniene, pe pământul etruscilor și al iberilor. Se 
putea desluși larma acelor activități neîncetate, strigătele 
neguțătorilor de sclavi care vindeau la licitaţie bărbați puternici 
și fete minunate pe care soarta le adusese într-o asemenea 
tristă situaţie. 

De-a lungul străzilor se aflau porticuri prin care se putea 
ajunge la locuinţele cele mai mari și mai somptuoase, în jurul 
templelor închinate diferiților zei se aflau tarabele vânzătorilor 
ambulanți care ofereau spre vânzare trecătorilor amulete 
aducătoare de noroc și ocrotitoare de blesteme, relicve și mici 
figurine înfăţișându-i pe Apolo și pe sora sa, fecioara Artemis, 
care avea chipul de fildeș. 

Sângele vărsat cu ocazia răzmerițelor fusese spălat de pe 
străzi și durerea rudelor celor uciși se retrăsese după peretii 
locuințelor. Peste tot în oraș se ţineau lanț serbările și 
banchetele; lumea se îngrămădea să-l vadă pe Alexandru și 
flutura prin aer ramuri de măslin, în timp ce fete tinere 
împrăștiau petale de trandafiri în calea sa ori le aruncau cu 
mișcări largi de la balcoanele caselor umplând aerul cu vârtejuri 
de culori și de miresme. 

Ajunseră în sfârșit în faţa unui palat măreț cu atriumul 
susținut de coloane din marmură cu capiteluri ionice, 
împodobite cu aur și vopsite în albastru, cândva reședință a 
unuia dintre aristocrații care plătiseră cu viaţa prietenia lor cu 
ocupanţii persani. Acum palatul urma să fie locuit de tânărul zeu 
coborât de pe culmile Olimpului până pe coasta imensei Asii. 

Lisip îl aștepta în picioare într-o cameră de primire. Îndată ce-l 
văzu, alergă în întâmpinarea lui și-l strânse la piept cu mâinile 
sale uriașe ca ale unui spărgător de piatră. 


— Bunul meu prieten! — exclamă Alexandru îmbrăţișându-l și 
el. 

— Regele meu! — răspunse Lisip, cu ochii umezi. 

— Te-ai îmbăiat? Ai prânzit? Ţi-ai dat haine curate ca să te 
schimbi? 

— Mă simt bine, stai liniștit. Singura mea dorinţă era aceea de 
a te reîntâlni: când mă uit la portretele tale nu-i același lucru. 
Este adevărat că o să-mi pozezi? 

— Da, dar mai am și alte planuri în minte: vreau un 
monument cum n-a mai văzut nimeni până acum. Așază-te. 

— Te ascult - spuse Lisip în timp ce servitorii mai aduceau 
scaune pentru demnitari și pentru prietenii lui Alexandru. 

— Îţi este foame? Stai la masă cu noi? 

— Cu plăcere - răspunse marele sculptor. 

Servitorii aduseră mese în fața fiecăruia dintre oaspeţi și 
serviră specialităţile orașului: pește fript aromatizat cu rozmarin 
și măsline sărate, legume, verdeţuri și pâine proaspătă coaptă 
în cuptor. 

— Uite despre ce este vorba - începu să vorbească regele în 
timp ce toți începuseră să mănânce - eu vreau un monument în 
amintirea celor douăzeci și cinci de eteri din Vârful pe care-l 
comand eu, căzuţi pe malurile râului Granicos în timpul primului 
atac împotriva cavaleriei persane. Am pus să li se facă 
portretele înainte de a-i arde pe rugul funebru, pentru ca să le 
păstrăm chipurile. Va trebui să-i înfăţișezi în vârtejul șarjei, în 
toiul luptei. Trebuie cumva ca privitorul să aibă impresia că 
aude bubuitul galopului, răsuflarea cailor și a oamenilor. Nu va 
trebui să le lipsească nimic acelor corpuri, decât poate suflul 
vieții pe care zeii nu l-au inclus, încă, printre darurile tale de 
artist. 

Lăsă capul în jos și un văl de tristeţe îi umbri ochii în mijlocul 
acelei veselii generale, al cupelor de vin și al farfuriilor pline cu 
mâncăruri îmbietoare. 

— Lisip, prietene... flăcăii aceia sunt acum cenușă iar 
osemintele lor zac sub pământ, dar tu, tu prinde din zbor 
sufletul lor fremătător, prinde-l de pe aripile vântului înainte de 
a se pierde în neant și contopește-l cu bronzul, fă-l să devină 
etern! 

Se ridicase în picioare și se apropia de o fereastră care dădea 
înspre golful scânteietor sub soarele de amiază. Toţi ceilalţi 


mâncau, beau și glumeau, încălziți de multele cupe de vin 
băute. Lisip veni lângă el. 

— Douăzeci de statui călare... ceata lui Alexandru la Granicos. 
Va trebuie să fie o învălmășeală de copite și de crupe puternice 
de cai, de guri din care iese strigătul de război, de brațe care 
mânuiesc amenințătoare spada și lancea. Mă înţelegi, Lisip? 
Ințelegi ce vreau să-ţi spun? 

„Monumentul va fi înălțat în Macedonia și va rămâne pentru 
eternitate în amintirea acelor tineri care și-au dat viaţa pentru 
țara noastră, dispreţuind o existenţă obscură și fără glorie.” 

„Vreau ca în bronzul pe care-l vei topi să pui și ceva din 
energia ta vitală, vreau ca arta ta să creeze cea mai mare 
minune pe care lumea a văzut-o vreodată. Lumea care va trece 
prin faţa monumentului să fie cuprinsă de un fior de admiraţie și 
de spaimă, ca și cum acei călăreţi ar fi aievea pe punctul de a se 
avânta la atac, ca și cum din gurile lor ar sta să izbucnească 
strigătul care trece dincolo de moarte, dincolo de negurile 
Hadesului de unde nimeni nu s-a întors vreodată.” 

Lisip îl privea fără a scoate nicio vorbă, împietrit, cu mâinile 
sale enorme și bătătorite atârnându-i inerte și aparent 
neputincioase de-a lungul corpului. 

Alexandru i le strânse. 

— Mâinile tale pot face minuni, știu asta. Nu există întrecere 
pe care tu să n-o poţi câștiga, doar să vrei. Tu semeni cu mine, 
Lisip, și din această cauză nimeni, niciun alt sculptor, nu va 
putea crea o statuie de-a mea. Ştii ce-a spus Aristotel în ziua 
când ai terminat primul meu bust din perioada retragerii de la 
Mieza? A spus: „Dacă există vreun zeu, ar trebui să aibă mâinile 
lui Lisip”. Îi vei plăsmui în bronz pe camarazii mei căzuţi în 
luptă? Ai să faci asta? 

— O voi face, Alexandre, și va o operă care va umple lumea 
de uimire. Ţi-o jur. 

— Alexandru dădu din cap aprobator și-l privi plin de dragoste 
și de admirație. 

— Vino, acum - îi spuse, luându-l de braţ. 

— Mănâncă și tu ceva. 


11 


Apelles sosi în după-amiaza următoare, împreună cu un alai 
de sclavi, femei și băiețandri cu înfățișare plăcută. Era foarte 
elegant, cam excentric cu colierele de ambră și de lapislazuli pe 
care le purta la gât și cu hainele în culori ţipătoare. Circula 
zvonul că Teofrast scrisese o cărțulie satirică intitulată 
Caracterele care se inspirase chiar de la Apelles pentru a ilustra 
caracterul unui exhibiţionist. 

Alexandru îl primi în apartamentul său separat împreună cu 
frumoasa Kampaspe, îmbrăcată într-un peplos ca de fată tânără, 
singurul mod datorită căruia își putea expune din abundență 
umerii și sânii superbi. 

— Pari perfect sănătos, Apelles, și sunt bucuros că strălucirea 
lui Kampaspe este pentru tine același izvor de inspiraţie. Puţini 
muritori au privilegiul de a avea alături o asemenea muză. 

Kampaspe se îmbujoră și se apropie ca să-i sărute mâna, dar 
Alexandru își deschise brațele și o strânse la pieptul său. 

— Brațele tale au rămas la fel de tari ca odinioară, Măria Ta - 
îi șopti ea la ureche cu o voce care i-ar fi trezit poftele până și 
unui biet bătrân mort de trei zile. 

— Am și altceva la fel de tare, în caz că ai uitat - îi șopti și el 
în replică. 

Apelles tuși ușor încurcat și declară: 

— Măria Ta, acest tablou va trebui să fie o capodoperă demnă 
să rămână peste secole. Mai mult, aceste tablouri, pentru că aș 
vrea să pictez două. 

— Două? — întrebă Alexandru. 

— Desigur, dacă ești și tu de acord. 

— Să auzim. 

— Primul ar trebui să te înfăţișeze în picioare, pe când ești pe 
cale să slobozești un fulger, asemenea lui Zeus. Alături ai avea o 
acvilă care este și unul dintre simbolurile dinastiei argeade. 

Suveranul clătină din cap cam nedumerit. 

— Măria Ta, vreau să-ţi comunic că atât Parmenion, cât și 
Eumene sunt de părere că aceasta ar trebui să fie atitudinea ta 


din tablou, mai ales pentru efectul pe care l-ar putea avea 
asupra supușilor tăi asiatici. 

— Mă rog, dacă ei spun așa... Și celălalt tablou? 

— Celălalt te va înfățișa călare pe Ducipal, cu lancea în mână, 
în timpul unei șarje. Va fi o lucrare memorabilă, te asigur. 

Kampaspe chicoti. 

— Ce vrei? — întrebă Apelles fără să-și poată ascunde 
enervarea. 

— Eu m-ași fi gândit și la un al treilea tablou - răspunse fata. 

— Care ar mai fi? — o întrebă Alexandru. 

— Două nu sunt de-ajuns? Nu-mi pot petrece tot restul vieții 
pozând în fața lui Apelles. 

— Nu singur - îl lămuri Kampaspe chicotind din nou, mai 
răutăcios. 

— Eu mă gândeam la un tablou cu două personaje, unde 
regele Alexandru ar apărea sub înfățișarea zeului Ares 
odihnindu-se după o bătălie, cu toate armele răspândite pe jos, 
în mijlocul unei pajiști înflorite, iar eu aș putea s-o întruchipez pe 
Afrodita care îi oferă plăcerea. Ştii, Apelles, ceva cam cum ai 
făcut în casa generalului aceluia grec... cum îl cheamă? 

Apelles păli și-i dădu pe furiș un ghiont. 

— Hai să mergem, regele nu are timp și pentru tablourile de 
felul ăsta. Două sunt suficiente și se lucrează mai repede, nu-i 
așa, Măria Ta? 

— Chiar așa, prietene, chiar așa. Și acum vă rog să mă 
scuzaţi, dar Eumene a avut grijă să am toată ziua o mulţime de 
obligaţii. Voi poza pentru tine înainte de cină. Alege tu cu care 
dintre subiecte vrei să începi. Dacă va fi cel ecvestru, pune să 
se pregătească un cal de lemn: mă îndoiesc că Ducipal va avea 
atâta răbdare să se lase pictat, fie și de marele Apelles. 

Pictorul se retrase cu o plecăciune trăgând-o după el și pe 
fata care-i servea de model și Alexandru auzi cum o certa cu 
asprime în timp ce se îndepărtau pe coridor. 

Îndată după aceea, Eumene introduse noi vizitatori: erau zece 
șefi de triburi din interiorul ţării care, aflând că aveau un alt 
stăpân, veneau să-și declare supunerea față de el. 

Alexandru se ridică și le ieși în întâmpinare strângându-le 
călduros mâna. 

— Ce vor? — îl întrebă pe tălmaci. 

— Vor să știe ce dorești să facă. 


— Nimic. 

— Nimic? — repetă uimit tălmaciul. 

— Se pot întoarce la casele lor și să trăiască liniștiți la fel ca 
înainte. 

Cel care părea un fel de șef al delegaţiei șopti ceva la urechea 
interpretului. 

— Ce spune? 

— Spune: „Și dările?”. 

— Oh, în privinţa dărilor - interveni prompt Eumene - ele 
rămân neschimbate. Avem și noi cheltuieli și... 

— Te rog, Eumene - îl întrerupse Alexandru. 

— Nu o mai lungi cu amănuntele. 

Șefii de triburi se sfătuiră puţin între ei și declarară, apoi, că 
erau foarte fericiţi; îi urau toate cele bune puternicului stăpân și 
îi mulțumeau pentru mărinimia sa. 

— Întreabă-i dacă nu vor să rămână la cină cu noi - spuse 
Alexandru. 

Tălmaciul le transmise invitaţia regelui. 

— Ei? 

— Îţi mulţumesc din tot sufletul pentru invitaţie, Măria Ta, dar 
răspund că drumul pe care-l au de parcurs este lung și că este 
nevoie de ei acasă pentru a mulge animalele, pentru a ajuta 
vacile să fete și... 

— Am înţeles - trase concluzia Eumene. 

— Treburi de stat urgente. 

— Mulţumește-le pentru vizită - încheie Alexandru - și nu uita 
să le faci niște daruri în semn de ospitalitate. 

— Ce daruri? 

— Nu știu. Arme, haine, ce crezi și tu, dar nu-i lăsa să plece cu 
mâinile goale. Sunt oameni de modă veche, care mai știu să 
aprecieze bunele maniere. Și nu uita, acasă la ei sunt niște mici 
regi. 

Cina fu servită după apusul soarelui, după ce Alexandru 
termină prima ședință de lucru cu Apelles, pe calul de lemn, 
pentru că ilustrul maestru hotărâse să înceapă cu partea cea 
mai grea. 

— Mâine mă voi duce la grajduri și voi cere să fie adus afară 
Ducipal: va trebui să-mi pozeze și el - spuse pictorul aruncând o 
privire dispreţuitoare către suportul de lemn pe care Eumene se 


străduise să-l încropească în grabă, ajutat de un meseriaș care 
lucra la decorurile din teatru. 

— In cazul ăsta, te sfătuiesc să treci pe la bucătarul meu și să- 
i ceri niște prăjituri cu miere ca să te împrietenești cu el - îi 
spuse Alexandru. Îi plac foarte mult. 

Șeful bucătar veni să-i anunţe că masa era servită. Apelles 
mai avea de adăugat câteva linii la schiţa figurii. Alexandru 
cobori de pe suport și se apropie de pictor: 

— Pot să văd și eu? 

— Nu pot să te opresc, Măria Ta, dar un artist nu dorește 
niciodată să-și arate opera neterminată. 

Suveranul aruncă o privire pe pânza de mari dimensiuni și se 
schimbă la faţă. Maestrul schimbase cu cărbune trăsăturile 
esenţiale ale imaginii, prin linii rapide, încâlcite și nu finisase 
decât puţine detalii: ochii, câteva bucle de păr, mâinile, nările 
fremătânde ale lui Ducipal, copitele care parcă alergau pe 
pământ... 

Apelles îi pândea pe sub sprâncene reacțiile. 

— Nu este complet, Măria Ta, este doar o schiță. Când vor fi 
culori și vor apărea și volumele, totul va arăta altfel și... 

Alexandru ridică mâna pentru a-l întrerupe: 

— Este, de pe acum, o capodoperă, Apelles. Aici ai dat ce era 
mai bun în tine; restul și-l poate imagina oricine. 

Intrară împreună în sala de banchete unde îi așteptau 
notabilităţile orașului, șefii colegiilor preoțești și prietenii regelui. 
Alexandru dăduse ordin să nu se întreacă măsura pentru că nu 
vroia ca efesienii să-și faca vreo impresie greșită despre el și 
despre prietenii săi. „Prietenele” pe care oaspeţii le aduseseră 
cu ei se limitară doar la a cânta la diferite instrumente, a dansa 
și a juca niște jocuri nevinovate iar vinul fu servit după moda 
grecească, adică întreit cu apă. 

Apelles și Lisip se aflară în centrul atenţiei pentru că faima lor 
era foarte mare. 

— Eu am auzit ceva foarte curios! — spuse Calistene 
adresându-se lui Apelles. 

— Și anume despre portretul pe care i l-ai făcut regelui Filip. 

— A, da? — răspunse Apelles. 

— Ei, spune-mi despre ce este vorba, pentru că, acum, nu-mi 
mai aduc aminte. 

Toţi începură să râdă. 


— Ei bine - continuă Calistene - eu îţi povestesc așa cum au 
auzit și eu. Așadar, regele Filip trimite pe cineva la tine ca să te 
cheme la el, pentru că vrea un portret pe care să-l pună în 
templul din Delfi, însă spune: „Fă-mă ceva mai frumos... mă rog, 
nu mă picta dinspre ochiul sașiu, fă-mă mai înalt, părul l-aș vrea 
ceva mai negru, fără să exagerezi, dar, mă înţelegi...”. 

— Parcă-l și aud - rânji Eumene imitând vocea groasă a lui 
Filip: 

— Cum vine asta, chem un pictor atât de bun și, apoi, eu 
trebuie să-i spun totul? 

— Ah, acum îmi amintesc - râse cu plăcere Apelles - chiar așa 
a spus! 

— Atunci, continuă tu! — îl îndemnă Calistene. 

— Nu, nu - se eschivă pictorul - mă distrează mai mult să 
ascult. 

— Fie și-așa... Deci, maestrul termină în cele din urmă tabloul 
și îl duce în curte, în plină lumină, pentru ca suveranul care îl 
comandase să-l poată admira. Cei care aţi fost la Delfi, l-ați 
văzut: o frumusete, o splendoare! Regele apărea cu coroană de 
aur pe cap, cu mantie roșie, cu sceptru, părea un portret al 
marelui Zeus. „Îţi place, Măria Ta?” îl întreabă Apelles. Filip 
privește dintr-o parte, mai privește și din cealaltă parte: nu pare 
convins. „Trebuie să spun exact ce cred?” întreabă. „Desigur, 
Măria Ta”, îl încurajează pictorul. „Ei bine, după părerea mea, nu 
seamănă cu mine.” 

— E adevărat, e adevărat! — aprobă Apelles din ce în ce mai 
bine dispus. 

— De fapt, făcându-i părul mai negru, barba mai îngrijită, 
coloritul mai roz, la sfârșit, el nu se mai recunoștea. 

— Și? — întrebă Eumene. 

— Aici vine partea cea mai frumoasă - continuă Calistene - 
dacă toată povestea este adevărată. Deci, cum tabloul se afla în 
curte pentru a fi admirat, în clipa aceea tocmai trecea un 
grăjdar care ducea de căpăstru calul regelui. Trecând prin faţa 
picturii, animalul se opri, începu să dea din coadă, să-și scuture 
capul și să necheze din toate puterile spre uimirea celor de față. 
Atunci Apelles îl privi mai întâi pe rege, apoi calul și apoi tabloul 
și, în cele din urmă, spuse: „Măria Ta, pot să spun și eu ce 
gândesc?”. „Pe Zeus, cum să nu” face el. „Imi pare rău că 


trebuie să ţi-o spun, dar mă tem că armăsarul tău se pricepe la 
pictură mai bine decât tine.” 

— Este adevărul adevărat - râse Apelles. 

— Jur că s-a întâmplat exact așa. 

— Și el? — întrebă Hefestion. 

— El? A ridicat din umeri și a spus: „Ah! Voi aveți întotdeauna 
dreptate. Așa că du-te să-ţi iei banii cuveniţi. Dacă tot l-ai făcut, 
o să-l păstrez”. 

Aplaudară cu toţii și Eumene confirmă că a fost făcută plata 
picturii despre care toţi se întrecură s-o laude, chiar și aceia 
care n-o văzuseră niciodată. 

Apelles se simţea acum în centrul atenţiei și continuă să iasă 
în evidenţă ca un actor experimentat. 

Alexandru dădu vina pe ora foarte matinală la care trebuia să 
se trezească a doua zi și se retrase, în timp ce petrecerea 
continua cu vin ceva mai curat și cu noi „prietene”, ceva mai 
îndrăzneţe. 

Când intră în apartamentul său, o găsi pe Leptine care îl 
aștepta cu o lampă aprinsă, dar cu o expresie în mod evident 
supărată. Alexandru o privi atent când mergea înaintea lui ca 
să-i lumineze drumul până în dormitor și nu reuși să înțeleagă 
de ce era îmbufnată, dar nu puse întrebări. 

Când deschise, însă, ușa camerei sale, înțelese totul. 
Kampaspe era întinsă pe patul său, goală și amintea de o eroină 
mitologică: poate de Danae, în așteptarea ploii de aur, sau de 
Ledda, în așteptarea lebedei, n-ar fi știut ce să zică. 

Fata se ridică, se apropie de el și-l dezbrăcă, apoi îngenunche 
pe covor în faţa lui și începu să-i sărute coapsele și pântecele. 

— Punctul vulnerabil al strămoșului tău, Ahile, era călcâiul - 
murmură ea ridicând spre el ochii machiați. 

— Al tău, însă, nu știu dacă mi-l mai amintesc. 

Alexandru îi mângâie părul și zâmbi: pentru că trăia alături de 
Apelles, fata nu mai reușea să vorbească decât în termeni 
mitologici. 


12 


Alexandru părăsi orașul Efes pe la jumătatea primăverii 
pentru a se îndrepta de data aceasta spre Milet. Lisip, care 
înțelesese ce aștepta suveranul de la el, porni către Macedonia 
ducând cu el un ordin scris pentru regentul Antipatros: 
Alexandru îi cerea să-i pună la dispoziţie sculptorului tot ce era 
necesar pentru a realiza opera gigantică la care urma să 
lucreze. 

Se opri mai întâi la Atena, unde îl întâlni pe Aristotel care 
ținea acum cu regularitate lecţii în clădirea Academiei sale. 
Filosoful îl primi într-un salonaș mai retras și porunci să li se 
aducă vin rece. 

— Regele nostru m-a însărcinat să-ţi transmit salutările și 
omagiile sale și să-ţi spun că, îndată ce va putea, îţi va scrie o 
scrisoare detaliată. 

— ţi mulţumesc. Ecoul faptelor sale de arme a ajuns destul 
de repede aici, la Atena. Cele trei sute de armuri pe care le-a 
trimis pe Acropole au atras mii de curioși iar dedicaţia prin care 
sunt excluși spartanii a circulat cu viteza vântului până la 
coloanele lui Hercule. Alexandru știe cum să facă să se 
vorbească despre el. 

— In ce ape se scaldă atenienii? 

— Demostene are, în continuare, o mare influenţă asupra lor, 
dar reușitele suveranului au impresionat puternic fantezia 
oamenilor. In plus, mulţi dintre ei au rude care participă la 
expediția din Asia, în armată sau în flotă, și aceasta îi determină 
să susţină adoptarea unui comportament politic prudent. Nu 
trebuie, totuși, să ne facem iluzii: dacă regele ar cădea răpus în 
bătălie, ar urma imediat o răscoală generală și prietenii săi ar fi 
căutați și arestaţi casă cu casă, începând chiar cu mine. Dar 
spune-mi, cum s-a comportat Alexandru până acum? 

— Din câte știu, cu mult echilibru: a fost clement cu dușmanii 
învinși, iar în orașe s-a limitat doar la reinstaurarea democraţiei, 
fără a pretinde nicio schimbare a legilor. 


Aristotel dădu din cap și-și netezi barba în semn de aprobare: 
elevul său arăta că se folosește de ceea ce învățase de la 
maestrul său. Apoi, filosoful se ridică. 

— Ai vrea să vizitezi Academia? 

— Cu mare plăcere - răspunse Lisip urmându-l. 

leșiră sub porticul interior și se plimbară înconjurând curtea 
centrală, la umbra unor elegante coloane din marmură de 
Pentelic, cu capiteluri ionice. În mijloc se afla o fântână cu 
ghizduri de cărămidă la nivelul pământului, adânc crestate într- 
un loc de frânghia cu care se trăgea afară găleata; un servitor 
scotea tocmai atunci apă. 

— Avem patru sclavi, doi pentru a face curat și doi pentru a 
servi la mese. Primim deseori oaspeți de la alte școli și unii 
dintre discipolii noștri vin și stau aici o vreme. 

Trecu mai apoi printr-o ușă care avea o arcadă deasupra. 

— Aceasta este secția științelor politice, unde avem deja 
legile din mai mult de șaptezeci de orașe din Grecia, Asia, Africa 
și Italia, iar aici - explică el, trecând printr-un coridor în care 
dădeau mai multe uși - avem secţia de științe naturale, cu 
colecţiile de minereuri, plante și insecte. În sfârșit, în partea 
aceasta - continuă el însoțindu-și musafirul într-o sală imensă - 
se află colecţia de animale rare. Am adus din Egipt un expert în 
clasificarea tuturor vieţuitoarelor, foarte priceput în 
îmbălsămarea pisicilor și a crocodililor, și are de lucru până 
peste cap. 

Lisip privi în jurul său, impresionat mai mult decât de 
animalele îmbălsămate - struţi, crocodili, vulturi - de desenele 
anatomice în care se vădea măiestria unor artiști cu o mare 
experienţă. 

— Trebuie să fim atenţi, desigur, la contrafaceri și la alte 
genuri de escrocherii - continuă Aristotel. 

— De când s-a dus vestea despre activitatea noastră de 
întocmire a unor colecții. Primim oferte dintre cele mai ciudate: 
ihneumoni - adică un fel de viespi uriașe - balauri și chiar 
centauri și sirene. 

— Centauri și sirene? — repetă Lisip uluit. 

— Întocmai. Și suntem chiar invitaţi să vedem asemenea 
minuni înainte de a le cumpăra. 

— Dar cum este posibil? 


— Simplă taxonomie, știință a clasificărilor. Și nu întâmplător 
ofertele cele mai multe vin din Egipt, unde specialiștii în 
îmbălsămări au o experienţă de mii de ani. Pentru ei nu-i mare 
lucru să coasă torsul unui om pe corpul unui mânz, să acopere 
cu măiestrie locul cusăturii cu păr sau cu șuviţe din coamă și să 
împăieze animalul creat astfel. Te rog să mă crezi că rezultatul 
final al acestor capodopere de iscusinţă nu este de trecut cu 
vederea. 

— Te cred. 

Aristotel se apropie de o fereastră de unde se putea vedea 
colina Licabetului acoperită de pini și mai în spate Acropola, cu 
construcţia grandioasă a Partenonului. 

— După părerea ta, ce urmează să facă acum? — întrebă el. 

Lisip înțelese de îndată că gândul la Alexandru nu-l părăsise 
nici măcar o clipă. 

— Tot ce știu este că se va îndrepta spre sud, dar nimeni nu-i 
cunoaște adevăratele intenții. 

— Va merge tot înainte - afirmă filosoful întorcându-se către 
artist. 

— Va merge înainte atât timp cât va trăi și nimeni nu-i va 
putea sta în cale. 

XXX 

În vremea aceasta, Apelles, rămas singur la Efes, era 
preocupat să realizeze marele său portret ecvestru al regelui 
Macedoniei care, între timp, își reluase marșul asupra Miletului. 

Se concentrase acum în special asupra unui detaliu, capul lui 
Ducipal, pictat atât de real încât părea că animalul era gata să 
facă un salt afară din tablou. Apelles vroia să-l uimească pe rege 
și aranjase deja să fie dus împreună cu tabloul în viitoarea 
tabără pe care trebuia s-o facă Alexandru, astfel încât suveranul 
să poată vedea lucrarea terminată. 

Se căznea de ore întregi să picteze cu atingeri ușoare de 
pensulă balele sângerii care apăreau în jurul zăbalei calului, dar 
nu reușea să nimerească nuanţa potrivită de culoare. Kampaspe 
care nu mai tăcea odată îl făcea să-și iasă din minţi: trecuseră 
vremurile de dragoste arzătoare. 

— Dacă n-o să-ți tacă gura aia - strigă pictorul exasperat - n-o 
să reușesc niciodată! 

— Dar, dragul meu... — trăncănea în continuare Kampaspe. 


— Ajunge! — urlă Apelles ieșit complet din fire și aruncă în 
tablou cu un burete îmbibat în culoare. Dintr-o întâmplare 
extraordinară, buretele atinse exact colţul gurii lui Ducipal și 
căzu pe pământ. 

— Poftim - se smiorcăi fata - l-ai stricat! Eşti mulţumit acum? 
Și, bineînţeles, o să spui acum că din vina mea, nu-i așa? 

Artistul, însă, n-o mai auzea. Se apropie, parcă nevenindu-i să 
creadă, de tabloul său, cu braţele ridicate, într-un gest de 
uimire. 

— Nu se poate - murmură el. 

— Oh, zei, nu se poate. 

Buretele lăsase pe botul lui Ducipal o dâră atât de reală de 
bale sângerii încât îndemânarea nici unui artist n-ar fi reușit s-o 
egaleze. 

— Oh, dar... ciripi Kampaspe, dându-și seama și ea de 
minunea petrecută. 

Apelles se întoarse spre ea și ridică degetul arătător până 
când aproape că-i atinse nasul. 

— Dacă sufli o vorbă despre felul în care a apărut detaliul 
acela - și împunse aerul cu celălalt arătător în direcţia 
miraculoasei pete de culoare - îţi tai năsucul ăla frumos. Ai 
priceput? 

— Am priceput, iubitule - aprobă Kampaspe dându-se înapoi. 

Și era sinceră în acele momente, dar discreţia nu era, desigur, 
cea mai mare dintre virtuțile sale așa că, după numai câteva 
zile, toţi locuitorii orașului aflară felul în care marele Apelles 
pictase minunatul detaliu al spumei sângerii de pe buza lui 
Ducipal. 


13 


Comandantul garnizoanei din Milet, un grec cu nume le de 
Eghesikratos, trimise un sol la Alexandru declarând că este gata 
să-i predea orașul astfel încât regele dădu ordin armatei să 
înainteze pentru a lua în stăpânire orașul. Totuși, ca măsură de 
prevedere, trimise un escadron de călăreţi în recunoaștere 
dincolo de râul Meandros, sub comanda lui Crater și a lui 
Perdicas. 

Ei traversară cursul de apă și se cățărară pe povârnișurile 
muntelui Latmos, dar, când ajunseră pe creastă, se opriră uluiţi 
de un spectacol incredibil: chiar în acele clipe, un grup de 
corăbii de război ocoleau promontoriul din fața orașului Milet și 
se înșirau pentru a închide intrarea în golf. 

În urma acestui grup veniră altele și apoi altele, până când 
întregul golf deveni ca un furnicar de sute de corăbii și marea 
clocotea sub loviturile a mii de vâsle. lnăbușit din cauza 
distanţei, totuși distinct, ajungeau până la ei bătăile de tobă 
care dădeau cadenţa vâăslașilor. 

— Oh, pe toţi zeii - murmură Perdicas. 

— Flota persană! 

— După tine, câte corăbii ar putea fi? — întrebă Crater. 

— Sute... Cel puţin două sau trei sute, cel puţin. Și flota 
noastră trebuie să sosească: dacă vor fi surprinși în golf, ai 
noștri vor fi distruși. Trebuie să ne întoarcem cât mai repede și 
să-i facem semnale lui Nearchos să se oprească. Aștia sunt de 
cel puţin două ori mai mulţi decât noi! 

Întoarseră caii și coborâră panta în galop dând pinteni cailor 
către armată care, între timp, ar fi trebuit să-și continue marșul 
spre sud. 

După câteva ore, ajunseră din urmă armata care se oprise pe 
malul stâng al Meandrosului și merseră direct la rege; acesta 
asista, împreună cu Ptolemeu și cu Hefestion trecerea cavaleriei 
pe podul de bărci construit de inginerii săi în apropierea gurii de 
vărsare a râului în mare. 

— Alexandru! — strigă de departe Crater. 


— Sunt trei sute de corăbii de război în golful Milet. Trebuie 
oprit Nearchos, altfel vor scufunda flota noastră! 

— Când aţi văzut corăbiile? — întrebă regele încruntându-se. 

— Acum câteva ore; abia ajunseserăm în vârful muntelui 
Latmos când a apărut prima escadră și, apoi, au apărut altele și 
altele: nu se mai terminau. Monștri cu patru, cinci rânduri de 
rame. 

— Am văzut și corăbii cu opt rânduri și întărite - adăugă 
Perdicas. 

— Eşti sigur de asta? 

— Absolut sigur! Și au pinteni de bronz de cinci mii de livre. 

— Alexandru, trebuie să oprești pe loc flota noastră! Nearchos 
nu știe nimic și se află încă dincolo de promontoriul de la 
Micales: va ajunge drept la persani dacă nu-l anunţăm. 

— Fiţi calmi - spuse regele. 

— Mai avem încă timp. 

— Apoi, întorcându-se spre Calistene care stătea într-un colt 
pe un scăunel pliant: 

— Dă-mi o tăbliță și un stil, te rog. 

Calistene îi dădu ceea ce îi ceruse și Alexandru scrise în grabă 
câteva cuvinte și făcu semn unui călăreț din garda sa de corp. 

— Du-o imediat la semnalizatorul nostru de deasupra 
promontoriului Micales și spune-i să transmită imediat mesajul 
către flota noastră, cu speranţa că îl vor primi la timp. 

— Eu cred că da - afirmă Hefestion. 

— Bate vântul dinspre Notos, favorabil persanilor care urcă 
dinspre sud, dar este împotriva flotei noastre care vine dinspre 
nord. 

Călărețul porni în galop trecând în sens invers pe podul de 
bărci și strigând să i se facă loc, apoi se avântă în sus, pe 
povârnișurile promontoriului Micales, până în locul în care un 
grup de topografi din serviciul care stabilea itinerarele de 
deplasare ale armatei ţineau sub supraveghere flota lui 
Nearchos care venea dinspre nord. Aveau un scut lustruit ca 
oglinda pentru a semnaliza. 

— Regele a ordonat să trimiţi fără întârziere acest mesaj - 
spuse el întinzându-i tăblița. 

— Flota persană se află în golful Milet și are o forță de trei 
sute de corăbii de război. 


Topograful studie cerul și văzu un nor care înainta dinspre sud 
împins de vânt. 

— Nu pot, trebuie să așteptăm să treacă norul. Uite-l, chiar 
acum începe să acopere soarele. 

— Ei drăcie! — înjură călărețul. 

— De ce nu încercaţi cu steguleţele? 

— Sunt prea departe - îi explică topograful. Nu ne pot vedea. 
Trebuie să avem răbdare: nu va dura mult. Într-adevăr, umbra 
norului acoperea acum promontoriul, în timp ce flota înainta în 
plin soare, aliniată frumos în urma navei amiral a lui Nearchos. 

Timpul parcă se oprise în loc și flota se apropie de capătul de 
vest al promontoriului și începu să manevreze către tribord 
pentru a-l depăși. 

În sfârșit, soarele ieși din spatele norului și topografii începură 
imediat să semnalizeze. În numai câteva clipe, mesajul era 
transmis, dar flota continuă să înainteze. 

— Dar ne-au văzut? — întrebă călărețul. 

— Sper că da - răspunse topograful. 

— Atunci de ce nu se opresc? 

— Nu știu. 

— Mai semnalizaţi încă o dată, repede! 

Topografii încercară încă o dată. 

— Pe Zeus! De ce nu răspund? 

— Pentru că nu pot: acum ei sunt în umbra norului. 

Călărețul își mușca buzele, umblând nervos încolo și încoace. 
Arunca din când în când câte o privire în jos către locul unde se 
oprise armata și-și imagina în ce stare sufletească era regele. 

— L-au primit! — exclamă în clipa aceea topograful. 

— Nava amiral coboară pânza și ridică văslele din apă. Vor 
răspunde imediat. 

Nava amiral își încetinise mersul și se putea distinge clar 
spuma pe care o făceau vâslele împingând-o către capătul 
promontoriului, într-un loc mai adăpostit. 

O lumină clipi la prova și topograful descifră: 

— Ne aflăm... lângă... coastă... până... la... râu. 

„Minunat, au înţeles. Du-te și raportează-i regelui, repede: 
soarele nu este favorabil pentru a semnaliza de aici.” 

Călărețul porni în jos și ajunse la suveran care îi convocase pe 
plajă pe toţi membrii comandamentului suprem. 


— Rege! Nearchos a recepționat mesajul și acum face 
manevrele necesare - anunţă el descălecând. 

— Peste puţin timp ar trebui să-l vezi trecând de promontoriu. 

— Foarte bine - răspunse Alexandru. 

— De pe această poziţie putem controla și mișcările flotei 
persane. 

In momentul acela, enorma escadră a Marelui Rege acoperea 
aproape întreaga oglindă de apă dintre peninsula Milet și 
poalele muntelui Latmos, în timp ce, de cealaltă parte, nava 
amiral a lui Nearchos ocolea capul Micales și naviga pe lângă 
coastă îndreptându-se către gura de vărsare a râului Meandros, 
urmată îndeaproape de celelalte vase ale marinei aliate. 

— Poate că am salvat-o - spuse regele. 

— Cel puţin pentru moment. 

— Așa este - spuse și Crater. 

— Dacă nu i-am fi semnalizat pericolul, Nearchos ar fi ajuns 
direct în fața persanilor și ar fi fost obligat să accepte lupta în 
condiţii de totală inferioritate. 

— Și acum, ce intenţionezi să faci? — întrebă Parmenion. 

Abia spusese aceste cuvinte că îndată sosi unul dintre 
„Scutieri” cu un mesaj. 

— Sunt vești din Milet, Măria Ta. 

Alexandru deschise scrisoarea și o citi: 


Filotas, fiul lui Parmenion, către Alexandru, te salut! 

Comandantul garnizoanei din Milet, Eghesikratos, s-a 
răzgândit și nu mai este dispus să-ți deschidă porțile 
orașului. 

Se bazează acum pe sprijinul flotei Marelui Rege. 

Fii tare și ai grijă de tine. 


— Era de așteptat - spuse Alexandru. 

— Acum, când navele persane se află ancorate în golf, 
Eghesikratos se simte invincibil. 

— Măria Ta - anunţă unul dintre „scutierii” din gardă - de pe 
nava amiral au coborât o barcă și acum ea se îndreaptă către 
mal. 

— Mai bine, în felul acesta vor lua parte și marinarii noștri la 
consiliul de război. 

Nu trecu mult timp și Nearchos cobori pe mal urmat de 
comandantul atenian al escadrei aliate, Karilaos. 


Suveranul îi primi foarte cordial și-i puse la curent cu situaţia, 
apoi începu să ceară părerea celor prezenţi, începând cu 
Parmenion, cel mai în vârstă dintre ei. 

— Nu mă pricep la marină - începu bătrânul general - dar 
cred că, dacă ar mai fi fost printre noi, regele Filip ar fi atacat 
flota inamică prin surprindere, bizuindu-se pe rapiditatea și 
ușurința de manevră a corăbiilor noastre. 

Alexandru se posomori dintr-o dată, cum se întâmpla de 
fiecare dată când era confruntat, în public, cu marele dispărut. 

— Tatăl meu a pornit întotdeauna la luptă când avea mai 
multe șanse de a învinge, altfel recurgea la viclenie - răspunse 
el sec. 

— Eu cred că ar fi o greșeală să ne angajăm în luptă - 
interveni Nearchos. 

— Raportul este de unu la trei și avem uscatul în spatele 
nostru, deci posibilități reduse de manevră. 

Și ceilalți dintre cei prezenţi își spuseră punctul de vedere, dar 
își dădură seama curând că Alexandru nu-i asculta: privea un 
vultur pescar care se rotea pe deasupra plajei. Deodată, acvila 
porni în jos cu toată viteza, înhăță cu ghearele un pește mare și 
apoi, bătând repede din aripi, urcă din nou și se îndepărtă cu 
prada sa cu tot. 

— Aţi văzut peștele acela? S-a bazat pe sprinteneala sa și pe 
capacitatea de a se mișca rapid în apă și s-a apropiat prea mult 
de uscat unde vulturul a câștigat exploatând o situaţie care, 
acum, îi era favorabilă. Și exact așa vom face și noi. 

— Ce vrei să spui? — întrebă Ptolemeu. Noi nu avem aripi. 

Alexandru zâmbi: 

— Mi-ai mai spus asta cândva, îţi amintești? Când trebuia să 
intrăm în Tesalia și în faţa noastră se înălța peretele de netrecut 
al muntelui Ossa. 

— Așa este - recunoscu Ptolemeu. 

— Foarte bine - continuă regele. 

— Atunci, părerea mea este că, în aceste condiţii, nu putem 
risca o confruntare navală: nu numai că inamicul deţine o 
superioritate numerică zdrobitoare, dar are și corăbii mai 
puternice și mai rezistente. Dacă flota noastră ar fi nimicită, 
prestigiul meu ar fi distrus. Grecii s-ar răscula și alianţa pe care 
am înjghebat-o cu atâta greutate ar fi distrusă, cu consecinţe 
dezastruoase. Deci, ordinul meu este acesta: puneţi pe nisipul 


plajei toate corăbiile, mai întâi pe acelea care transportă 
mașinile de război demontate. Le vom asambla din nou și le 
vom duce sub zidurile cetăţii Miletului. 

— Vrei să pui pe nisip toată flota? — întrebă Nearchos, căruia 
nu-i venea să-și creadă urechilor. 

— Exact. 

— Dar, Măria Ta... 

— Ascultă, Nearchos, crezi că infanteria pe care persanii au 
transportat-o pe corăbiile lor ar fi în stare să reziste pe uscat 
falangei mele? 

— Cred că nu. 

— Poţi fi sigur - afirmă Leonatos. 

— Nici măcar nu visează. Și chiar dacă ar încerca, îi vom 
distruge înainte de a pune piciorul pe uscat. 

— Ai dreptate - aprobă Alexandru. 

— Așa că n-o vor face. 

— Totuși - continuă Nearchos, care înţelesese acum intenţiile 
regelui - nu vor putea rămâne pe mare o veșnicie... 

Pentru a face să crească puterea corăbiilor, ei au mărit 
numărul vâslașilor, dar, făcând aceasta, la bord n-a mai rămas 
loc pentru nimic altceva. Nu pot găti, nu au rezerve suficiente 
de apă, depind aproape exclusiv de aprovizionarea de pe uscat. 

— Pe care noi o vom împiedica folosind cavaleria - încheie 
Alexandru. 

— Vom patrula prin fiecare colţișor de pe coastă și, mai ales, 
pe la toate gurile de vărsare ale oricărui râu sau chiar pârâu, pe 
la toate fântânile. Ei se vor găsi acolo, în largul mării, rămânând 
foarte curând fără hrană și fără apă, sub soarele arzător, cu 
gurile uscate de sete și înnebuniţi de foame, în timp ce nouă nu 
ne va lipsi nimic. 

„Eumene va avea în grijă montarea mașinilor de asalt, 
Perdicas și Ptolemeu vor conduce atacul pe versantul de răsărit 
al zidurilor cetății Milet, imediat după ce mașinile de asalt vor 
deschide o breșă. Crater, cu ajutorul lui Filotas, va angaja la 
atac cavaleria, de-a lungul coastei, pentru a împiedica acostarea 
oricărei nave; Parmenion va conduce infanteria grea ca întărire 
pentru celelalte operaţii, iar Clito cel Negru îl va ajuta. Spun 
bine, Clito?” 

— Spui foarte bine, Măria Ta - răspunse Clito. 


— Foarte bine. Nearchos și Karilaos vor proteja corăbiile trase 
pe nisip cu infanteria îmbarcată pe aceste nave și vor înarma 
chiar și echipajele. Dacă este necesar, vor săpa și o tranșee. 
Orașul Milet va trebui să se căiască pentru schimbarea sa de 


poziţie. 


14 


Primăvara era de-acum spre sfârșit și, la amiază, soarele urca 
mult mai sus în înaltul cerului. Din fericire, vremea era frumoasă 
și marea era netedă ca uleiul. 

De pe creasta muntelui Latmos, Alexandru, Hefestion și 
Calistene contemplau spectacolul neasemuit de frumos care li 
se oferea privirilor. În dreapta, promontoriul Micales înainta în 
mare ca un pinten și, în depărtare, se vedea conturul insulei 
Samos. 

În stânga, se prelungea peninsula rotunjită la capăt a 
Miletului. Orașul, distrus de persani în urmă cu două sute de ani 
pentru că îndrăznise să nu se supună puterii lor, fusese 
reconstruit deosebit de frumos de ilustrul său fiu, arhitectul 
Hippodamos, care îl proiectase după un plan riguros, cu o rețea 
de străzi principale, cele „largi”, care se intersectau în unghi 
drept, și de străzi secundare, cele „înguste”, pentru circulaţia 
din cartiere. 

În punctul cel mai înalt, reconstruise templele din acropolă, 
strălucitoare prin statuile din marmură pictată în culori vii, prin 
ornamentele din bronz, aur și argint, prin grupurile statuare care 
se înălţau maiestuoase dominând golful larg. În centru plasase o 
piață mare, punct de convergentă al tuturor străzilor, o 
adevărată inimă a vieţii politice și economice care pulsa în oraș. 

La o mică distanță de coastă se afla insulița Lades, care 
stătea ca o santinelă la intrarea în golf. 

La extremitatea de nord-est, în apropiere de gura de vărsare 
a râului Meandros, se vedeau corăbiile lui Nearchos trase pe 
uscat și apărate de un șanț și de o palisadă împotriva oricărui 
asalt al infanteriei debarcate de pe navele persane. 

În mijlocul golfului, cele trei sute de corăbii ale Marelui Rege 
păreau de la acea distanță niște bărcuţe cu care se joacă de 
obicei copiii. 

— De necrezut! — exclamă Calistene. 

— Pe această porţiune de mare, în spaţiul pe care-l putem 
cuprinde cu privirea, s-a decis soarta războaielor persane: 
insulița aceea din apropierea orașului se numește Lades și acela 


este locul în care flota răsculaților greci a fost nimicită de 
persani. 

— Calistene o să ne ţină acum o lecţie de istorie, ca și cum nu 
ne-ar fi fost de-ajuns cele ale unchiului său la Mieza - comentă 
Hefestion. 

— Taci - îl astâmpără Alexandru. 

— Dacă nu cunoști trecutul, nu poţi înțelege prezentul. 

— Și acolo, pe promontoriul Micales - continuă netulburat 
Calistene - ai noștri au reglat conturile la douăzeci și cinci de ani 
după aceea. Flota se afla sub comanda regelui Spartei, 
Leotichides, iar cea persană era pusă pe uscat. 

— Curios - observă Hefestion. 

— Astăzi, rolurile s-au inversat. 

— Așa este - aprobă Alexandru - și oamenii noștri stau 
comod, la umbră, mâncând pâine proaspătă, în timp ce 
dușmanii se coc de trei zile la soare și mănâncă doar pesmeţi, 
dacă i-or mai avea și pe ăia. Cred că deja se zgârcesc la apă și 
abia dacă mai beau un polonic pe zi de fiecare. Va trebui să se 
hotărască: ori atacă, ori pleacă. 

— Privește - îi atrase atenţia Hefestion. 

— Mașinile noastre de asediu se pun în mișcare. Până deseară 
vor ajunge sub zidurile orașului și vor începe să bată în 
fortificaţii. 

Tocmai atunci, sosea un curier călare din partea Vârfului, 
aducând un mesaj. 

— Măria Ta! Un mesaj de la generalii Parmenion și Clito - 
spuse el și-i înmână o tăbliță. 

Suveranul citi: 


Parmenion și Clito către regele Alexandru, te salută! 
Barbarii au încercat de trei ori să debarce în mai multe 
locuri de pe tărm pentru a se aproviziona cu apă, dar au 
fost respinși. 
Zeii să te aibă în pază. 
— Minunat! — izbucni Alexandru. 
— Totul merge așa cum prevăzusem. Acum putem să și 
coborâm. 
Îi dădu pinteni lui Ducipal și cobori la pas către golf pentru a 
ieși în întâmpinarea coloanei mașinilor de asediu care înaintau 
pe drumul spre Milet. 


Îi ieși înainte Eumene: 

— Ei? Cum este priveliștea de acolo de sus? 

— Grozavă - răspunse Hefestion în locul regelui. 

— Se vede cum se rumenesc persanii la foc domol. Mai este 
puţin și o să fie copţi așa cum trebuie. 

— Știţi cine a sosit? 

— Nu. 

— Apelles. A terminat tabloul ecvestru și vrea să ţi-l arate, 
Alexandru. 

— Oh, pe toţi zeii! N-am timp de tablouri acum. Sunt la război. 
Multumește-i, plătește-l și spune-i c-o să ne vedem atunci când 
voi avea timp. 

— Cum vrei, dar o să i se verse fierea-n sânge - mai spuse 
Eumene. 

— A, era să uit: nicio veste despre Memnon. Absolut nimic. 
Parcă s-ar fi evaporat. 

— Nu prea cred - spuse regele. 

— Omul acela este prea viclean și, de asemenea, foarte 
periculos. 

— De fapt, niciunul dintre noi nu l-a văzut. Nu știm nici cum 
arată la faţă. În plus, se spune că în timpul unei bătălii nu are 
niciodată vreun semn care să-l deosebească de ceilalţi soldaţi. 
Luptă purtând un coif corintian fără penaj, care îi acoperă 
complet faţa și nu-i lasă liberi decât ochii. Este însă foarte greu 
să recunoști un om în învălmășeala unei încăierări doar după 
privire. 

— Ai dreptate. În orice caz, această dispariţie a lui nu mă 
convinge. L-aţi găsit pe medicul grec care l-a îngrijit? 

Parmenion spunea că este din Abydos: unul, pe nume Ariston. 

— A dispărut și el. 

— Țineţi sub observaţie casa sa de la Djilah? 

— Nu mai este nimeni acolo. Doar servitorii. 

— Căutaţi-l în continuare. El este cel mai de temut dintre toți. 
El este cel mai periculos dintre toți dușmanii noștri. 

— O să facem tot ce putem - răspunse Eumene și continuă să 
meargă alături de convoiul de mașini de război. 

— Stai puţin! — îl întoarse din drum Alexandru. 

— Aştept. Ce s-a întâmplat? 

— Spuneai c-a venit Apelles? 

— Da, dar... 


— M-am răzgândit. Unde este? 

— Jos, în tabăra de pe lângă corăbii. Am pus să i se 
pregătească un cort și o baie. 

— Bine ai făcut. Ne vedem mai târziu. 

— Dar ce... — începu Eumene, însă nu reuși să continue 
pentru că Alexandru pornise deja în plin galop spre tabăra de pe 
țărm. 

Apelles era foarte furios pentru că nimeni nu-l băga în seamă 
și aproape niciunul dintre bădăranii aceia nu-l recunoscuse ca 
pe cel mai mare pictor al vremii sale; toți, însă, se întreceau în a 
o admira pe Kampaspe care se scălda goală în mare și se fâțâia 
peste tot într-un chiton milităresc care nu reușea să-i acopere 
nici măcar pubisul. 

Faţa pictorului se lumină când Alexandru cobori de pe cal și-i 
veni în întâmpinare cu braţele larg deschise. 

— Nepreţuite maestre! Fii binevenit în modesta mea tabără, 
dar n-ar fi trebuit... Aș fi venit eu să te văd, îndată ce mi-ar fi 
fost posibil. Eram nerăbdător să văd ce a creat geniul tău. 

Apelles își înclină ușor capul. 

— N-aș fi vrut să te deranjez chiar în toiul asediului, dar, în 
același timp, de-abia aşteptam să-ţi arăt ce am lucrat. 

— Unde este? — întrebă Alexandru, devenind în acel moment 
nerăbdător de-a binelea. 

— Aici, în cort. Vino. 

Suveranul observă că Apelles ceruse să i se înalțe un cort alb, 
astfel încât, înăuntru, lumina să fie lăptoasă și să nu altereze 
culorile tabloului. 

Artistul îl conduse în interior și mai zăbovi o clipă pentru ca 
ochii tânărului rege să se acomodeze cu această lumină. Tabloul 
era ascuns vederii de o pânză ca o cortină și într-o latură ședea 
un servitor care ţinea capătul unei sfori și aștepta porunca 
stăpânului. Între timp intrase în cort și Kampaspe, oprindu-se în 
apropierea lui Alexandru. 

Apelles făcu un semn și slujitorul trase la o parte perdeaua, 
lăsând să se vadă tabloul. 

Alexandru rămase mut de uimire în faţa formidabilei forţe 
evocatoare a lucrării. Detaliile pe care le văzuse cândva abia 
schițate și-l încântaseră atât de mult încât credea că opera 
putea fi considerată încă de pe atunci ca terminată, parcă 
prinseseră și mai multă viaţă acum și străluceau însufleţite de 


un puternic dinamism, se încadrau într-o atmosferă densă și în 
vibraţiile miraculoase ale suprafeţelor. 

Infăţișarea lui Ducipal, în special, avea o forță expresivă atât 
de mare încât calul părea viu și parcă emana pe nări furia 
încleștării. Copitele sale păreau că trec de marginile verticale 
ale tabloului pentru a invada spațiul real, gata parcă să se 
năpustească asupra privitorului. Călărețul era și el formidabil, 
dar arăta cu totul altfel faţă de felul în care apărea în sculpturile 
lui Lisip. Pictorul ajunsese, datorită nuanțelor infinite ale 
culorilor, la un realism copleșitor: pe de o parte mai grăitor 
decât bronzul, pe de altă parte oarecum mai uman în ce privea 
înfățișarea lui Alexandru. 

Pe figura regelui se puteau citi nerăbdarea și ardoarea 
cuceritorului, trăsăturile suveranului erau pline de noblețe, dar, 
în plus, se mai puteau vedea oboseala și sudoarea care-i lipeau 
de tâmple șuvițele de păr în dezordine, ochii parcă ieșiți din 
orbite în efortul de a domina situaţia, fruntea pe care o 
încordare aproape dureroasă săpa brazde adânci, gâtul încordat 
cu vinele umflate de furia luptei. 

Acolo, pe cal, se afla un bărbat, în toată măreţia sa, dar și cu 
truda și cu povara suferinței din acele momente. Și nu era un 
zeu, așa cum apărea în sculpturile lui Lisip. 

Apelles pândea îngrijorat reacția regelui temându-se că dintr- 
o clipă în alta ar fi putut izbucni în unul din de-acum bine 
cunoscutele lui accese de furie. Alexandru, însă, îl îmbrăţișă. 

— E minunat! Mă pot vedea pe mine însumi în toiul unei 
bătălii. Dar cum ai reușit? Eu stăteam în fața ta pe calul acela de 
lemn iar pe Ducipal l-ai văzut când îl scoseseră din grajd 
servitorii. Cum ai putut... 

— Am vorbit cu oamenii tăi, Măria Ta, cu camarazii care-ţi 
stau în preajmă când lupţi, cu cei care te cunosc până în 
străfunduri. Și am vorbit și cu... — mai spuse plecând privirea - 
„„. cu Kampaspe. 

Alexandru se întoarse către fata care-i arunca priviri cu două 
înţelesuri. 

— Ai fi atât de bună să ne lași singuri câteva clipe? — îi ceru 
el. 

Kampaspe se arătă mirată și chiar puţin ofensată de o 
asemenea rugăminte, dar se supuse fără nicio vorbă. Îndată ce 
ea ieși, Alexandru reluă: 


— Îți aduci aminte de ziua în care am pozat pentru tine la 
Efes? 

— Da - răspunse Apelles fără a pricepe unde bătea regele. 

— Kampaspe a adus vorba despre un tablou pentru care ea 
pozase ca Afrodita și tu îl făcuseși pentru... Era gata să spună 
pentru cine, dar tu i-ai făcut semn să tacă din gură. 

— Nu-ţi scapă nimic. 

— Un suveran este aidoma unui actor: trebuie să domine 
scena și nu-și poate permite momente de neatenţie. Dacă nu 
face astfel, s-a sfârșit cu el. 

— Așa este - îl aprobă Apelles, și-și ridică privirea gata să 
treacă prin marea încercare. 

— Cine îţi comandase tabloul acela? 

— Vezi, Măria Ta, eu n-aveam de unde să bănuiesc că... 

— Nu trebuie să ceri iertare. Un artist merge acolo unde este 
nevoie de el. Și este normal să fie așa. Vorbește fără teamă, nu 
ai de ce să te temi: ţi-o jur. 

— Memnon. Memnon era. 

— Nu pot să-ţi spune de ce, dar mi-am închipuit. Cine din 
părțile acestea și-ar fi putut permite să comande un asemenea 
tablou și de asemenea dimensiuni, purtând și semnătura 
marelui Apelles? 

— Te asigur, însă, că nu... 

Alexandru îl întrerupse. 

— Ti-am spus că nu trebuie să-mi mai explici nimic. Vreau 
doar să te rog să-mi faci un serviciu. 

— Orice dorești, Măria Ta. 

— Tu știi cum arată? 

— Memnon? Sigur că da. 

— Fă-mi, atunci, un portret al lui. Niciunul dintre noi nu l-a 
văzut vreodată și trebuie să-l putem recunoaște dacă ne trezim 
față în faţă cu el, înţelegi? 

— Înţeleg, Măria Ta. 

— Fă-l, atunci. 

— Acum? 

— Acum. 

Apelles luă o tăbliță de ipsos și un cărbune și se puse pe 
treabă. 


15 


Barsines descălecă o dată cu copiii și se îndreptă către casa în 
care nu se zărea decât lumina firavă a unei lămpi aprinse sub 
portic. Intră în atrium și se află în fața soțului său care se 
rezema într-o cârjă. 

— lubitul meu! — strigă ea și alergă către el îmbrăţișându-l și 
sărutându-l pe gură. 

— Numai viaţă nu a fost asta fără tine. 

— Tată! — strigară și copiii. Memnon îi strânse pe toţi trei 
lângă el, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. 

— Haideţi, veniţi! Am pus să se pregătească de cină. Trebuie 
să sărbătorim. 

Se aflau într-o casă frumoasă de pe o moșie aflată între Milet 
și Halicarnas, pusă la dispoziţie de satrapul persan al Cariei. 

Mesele fuseseră deja aranjate după obiceiul grecesc, cu paturi 
pentru meseni și cu un vas plin. Ochi cu vin de Cipru. Memnon îi 
invită pe soţia și pe copiii săi să ia loc, întinzându-se și el pe 
unul dintre paturi. 

— Cum te simţi? — îl întrebă Barsines. 

— Foarte bine, practic, m-am vindecat. Mă folosesc de cârjă 
pentru că doctorul m-a sfătuit să nu forțez deocamdată piciorul, 
dar mă simt bine și aș putea merge și fără ea. 

— Dar rana te mai doare? 

— Nu, leacul medicului egiptean a făcut adevărate minuni: 
rana s-a strâns și s-a uscat în numai câteva zile. Dar mâncaţi, vă 
rog. 

Bucătarul grec aducea pâine proaspătă, gustări cu brânză și 
ouă răscoapte de rață, în timp ce ajutorul lui turna în castronașe 
o supă de bob, năut și mazăre. 

— Ce-o să se întâmple acum? — întrebă Barsines. 

— Am pus să vă aducă aici pentru că trebuie să vă spun 
lucruri foarte importante. Marele Rege m-a numit prin decret 
semnat chiar de el comandant suprem al regiunii Anatolia: asta 
înseamnă că pot da ordine chiar și satrapilor, pot angaja oameni 
și mi-a pus la dispoziţie o grămadă de bani. 

Băieţii îl priveau fascinaţi și ochii le străluceau de mândrie. 


— Vei porni, deci, din nou la război - fu concluzia lui Barsines 
care era mai puţin entuziasmată. 

— Da, cât de curând. Și, legat de asta... — continuă bărbatul 
cu ochii ațintiți în jos ca și cum ar fi privit cu atenţie vinul din 
cupa aflată în fața sa. 

— Ce este, Memnon? 

— Locul acesta nu este potrivit pentru voi. Va fi un război 
total, nu va exista un loc sigur pentru nimeni... 

Soţia sa clătina din cap de parcă nu-i venea să creadă cele ce 
auzea. 

— Trebuie să înţelegi, pentru că asta este și dorința Marelui 
Rege. Tu și copiii veți pleca la Susa și veţi trăi la curte, 
respectaţi și trataţi cu toată grija. 

— Marele Rege ne vrea ca ostatici? 

— Nu, nu cred, dar eu nu voi fi niciodată considerat un persan 
adevărat. Sunt un mercenar, o spadă de vânzare. 

— Eu n-am să plec de lângă tine. 

— Nici noi - adăugară într-un glas băieții. 

Memnon oftă din greu. 

— Nu există altă posibilitate și nici altă cale. Veţi pleca mâine. 
Un car vă va duce până la Kelainai și de acolo veți fi în 
siguranţă. Veţi călători pe calea regală unde nu vă va paște 
niciun pericol și veți ajunge la Susa pe la sfârșitul lunii viitoare. 

Ascultându-l, Barsines își plecă privirea și două lacrimi 
fierbinţi i se scurseră de-a lungul obrajilor. 

— O să-ţi scriu - continuă Memnon. 

— Vei avea mult mai repede vești de la mine pentru că mă voi 
putea folosi de curierii regelui, iar tu îmi vei putea scrie pe 
aceeași cale. Când totul se va sfârși, voi veni lângă voi la Susa și 
Marele Rege îmi va acorda cea mai înaltă dintre distincţii și mă 
va răsplăti pentru serviciile pe care i le-am adus. 

— Vom putea, în sfârșit, să trăim în pace acolo unde vei dori 
tu, iubita mea, aici în Caria sau în palatul nostru de la Djelah, 
sau la malul mării în Pamphilia ca să ne ocupăm în tihnă de 
creșterea copiilor. Fii tare acum și nu face ca despărțirea 
noastră să fie și mai grea. 

Barsines așteptă ca băieţii să termine de mâncat, apoi îi 
trimise la culcare. 

Se apropiară unul după altul de părintele lor și-l sărutară cu 
ochii scăldaţi în lacrimi. 


— Nu vreau să văd lacrimi pe obrazul tinerilor mei războinici - 
spuse Memnon. Ei redeveniră serioși și-l priviră cu mândrie în 
timp ce el se ridica pentru a-i saluta. 

— Noapte bună, copiii mei. Să dormiţi bine pentru că vă 
așteaptă un drum lung. Veţi vedea lucruri minunate, palate 
scânteietoare în toate culorile curcubeului, lacuri și grădini ca-n 
basme. Veţi avea ocazia să mâncaţi fructe și o sumedenie de 
bunătăţi rare. Veţi trăi aidoma zeilor. Hai, duceţi-vă acum. 

Copiii îi sărutară mâna după obiceiul persan și plecară în 

camera lor. 
__ Barsines îi concedie pe servitori și-și urmă soţul în camera lui. 
Il așeză pe un fotoliu și pentru prima dată în viaţă făcu un lucru 
pe care nu-l mai făcuse niciodată, fiind oprită până atunci de un 
puternic simţ al pudorii în spiritul căruia fusese educată de mic 
copil: se dezbrăcă în faţa bărbatului său și rămase goală în 
lumina roșiatică și blândă a lămpilor. 

Memnon o privi cu admiraţie așa cum numai un grec putea 
contempla o asemenea frumusete. Lăsă privirea să-i alunece 
încet pe pielea de culoarea ambrei, pe ovalul gingaș al feţei 
sale, pe gâtul delicat, pe umerii rotunzi, pe sânii bine conturaţi, 
cu sfârcuri mai închise la culoare și întărite, pe pielea catifelată 
a pântecelui, pe puful fin al pubisului. 

intinse braţele s-o cuprindă, dar ea se dădu înapoi și se 
întinse pe pat. Pe când el o privea cu ochii în flăcări, își depărtă 
coapsele cu o mișcare tot mai îndrăzneață, lăsând la o parte 
până și cea mai mică urmă de pudoare pentru a-i oferi soțului 
său toată excitaţia și plăcerea pe care i-o putea da, rămânând 
astfel o bună bucată de vreme. 

— Privește-mă - îi vorbi. 

— Să nu mă uiţi. Chiar dacă în patul tău vor poposi alte femei, 
chiar dacă îţi vor oferi eunuci cu șoldurile rotunde, amintește-ţi 
de mine, amintește-ţi că nicio altă femeie nu ţi s-ar putea dărui 
cu o asemenea dragoste pe care eu o am pentru tine și pe care 
o simt părjolindu-mi inima și carnea. 

Vorbea încet, dar, în același timp, răspicat și timbrul vocii sale 
avea aceeași căldură ca razele lămpii care i se așterneau pe 
pielea netedă și lucioasă ca bronzul, desenând pe corpul său 
forme minunate, ca un peisaj vrăjit. 


— Barsines... — șopti Memnon dezbrăcându-se și el de mantia 
lungă cu care era îmbrăcat și ridicându-se în faţa ei gol și plin de 
forţă. 

— Barsines... 

Corpul său parcă dăltuit în marmură, călit în sute de bătălii, 
era însemnat de nenumărate cicatrici și ultima rană îi brăzda 
coapsa ca o dâră rozalie, dar musculatura sa impunătoare, 
privirea sa hotărâtă emanau o energie formidabilă, neîmblânzită 
și cutezătoare, o vitalitate dincolo de orice limite. 

Privirea ei îl mângâie tot timpul, insistent, pe când el se 
apropia cu pași mici. Când se lungi lângă ea, mâinile femeii 
zăboviră îndelung într-o atingere ușoară pe coapsele puternice, 
până sub pântece, și gura ei îi stârni plăcerea în fiecare locșor al 
corpului. Se așeză apoi deasupra, pentru a nu-i provoca dureri în 
zbaterea dragostei, și se lăsă pătrunsă mișcându-și șoldurile în 
același ritm extenuant al dansului cu care-l cucerise cândva, 
atunci când el o văzuse pentru prima dată în casa părintească. 

Când se abandonară epuizați unul lângă altul, zorii începeau 
să apară peste crestele sinuoase ale dealurilor Cariei. 


16 


Bubuitul loviturilor date de berbecul de asalt care lovea fără 
răgaz zidurile Miletului răsuna ca un tunet și ajungea până la 
peretele abrupt al muntelui Latmos, iar pietrele aruncate de 
uriașele catapulte se puteau vedea chiar și de pe mare. 

Amiralul persan își adună comandanții de escadre în cabina 
de la pupa navei sale pentru a hotărî ce era de făcut, dar 
rapoartele primite de la ofiţerii săi nu erau încurajatoare: decizia 
de a porni într-o debarcare foarte riscantă, cu oamenii lihniţi de 
foame și arși de sete, ar fi însemnat o adevărată sinucidere. 

— Să mergem pe insula Samos - propuse un fenician din 
Ardus - să ne aprovizionăm cu apă și cu alimente și să ne 
întoarcem pentru a încerca o debarcare în forță împotriva 
corăbiilor macedonene ancorate la mal. Le-am putea incendia, 
atacând din spate armata aflată sub zidurile Miletului, făcând 
astfel posibil și un contraatac din partea forțelor care se află în 
oraș: atacatorii vor trebui să se apere pe două fronturi și pe un 
teren accidentat așa încât am putea avea șanse mari de succes. 

— Da, sunt de acord și eu - spuse un comandant de escadră 
cipriot. 

— Dacă am fi atacat imediat, înainte ca inamicul să fi săpat 
șanțul de apărare în fața corăbiilor, am fi avut speranțe mai 
mari de izbândă, dar și așa cred că am putea reuși. 

— De acord - acceptă amiralul persan, văzând că aproape toţi 
cei prezenţi gândeau cam la fel. 

— Vom merge pe insula Samos pentru a lua apă și provizii. 
Planul meu este acesta: după ce echipajele și trupele de asalt 
vor prinde iarăși puteri, ne vom folosi de vânt favorabil pentru a 
ne întoarce noaptea și a ataca tabăra lor navală. Dacă surpriza 
va reuși, îi vom da foc și vom ataca pe la spate armata de sub 
zidurile cetăţii Milet. 

Puțin după aceea, un pavilion înălţat pe catargul navei amiral 
semnala flotei să coboare vâslele la apă și să se pregătească de 
pornire. 


Corăbiile se aranjară disciplinate în rânduri de câte zece și, 
când tobele începură să bată în ritmul de croazieră, se puseră în 
mișcare către nord, în direcţia insulei Samos. 

Alexandru, aflat sub zidurile de pe latura nordică, îl auzi pe 
unul dintre oamenii săi strigând: 

— Pleacă! Flota persană pleacă! 

— Minunat - spuse Seleucos care în acele momente îi servea 
drept aghiotant. 

— Orașul va trebui să capituleze. Nu mai au acum nicio 
speranţă. 

— Nu, așteaptă - îl temperă Ptolemeu. 

— Nava amiral semnalează ceva către cei din oraș. 

Se vedeau, într-adevăr, semnale luminoase de la pupa marii 
corăbii care pornea către larg și la puţin timp după aceea veni și 
răspunsul: un steag lung, roșu, flutură de pe cel mai înalt dintre 
turnurile cetăţii Milet, apoi unul albastru și altul verde. 

— Confirmă că au primit mesajul - le explică Ptolemeu - dar, 
din cauza soarelui nefavorabil, nu pot transmite nimic prin 
semnale luminoase. 

— După tine, ce înseamnă asta? — îl întrebă Leonatos. 

— Că se vor întoarce - răspunse Seleucos. 

— Eu cred că merg pe insula Samos ca să se aprovizioneze cu 
apă și cu alimente. 

— Dar, la Samos, comandant este un atenian, aliat de-al 
nostru - replică Leonatos. 

Seleucos ridică din umeri. 

— O să vezi că vor primi tot ce vor cere. Atenienii se tem de 
noi, dar nu ne iubesc. Este de-ajuns să arunci o privire la 
oamenii lor de aici. L-ai văzut vreodată luând parte la vreo 
petrecere sau la vreo sărbătoare împreună cu noi? lar ofiţerii 
lor? Te privesc de sus ca și cum ai fi un lepros și iau parte la 
adunările comandanților doar dacă primesc un mesaj semnat de 
Alexandru în persoană, altfel nici nu se mișcă. Eu cred că, la 
Samos, flota persană va primi tot ce are nevoie. 

— Orice s-ar întâmpla, pentru noi este totuna - observă 
Alexandru. 

— Chiar dacă își vor potoli setea și-și vor umple burțile, 
persanii vor trebui să se gândească bine înainte de a debarca, 
dat fiind că eu nu am de gând să port o luptă navală. Nearchos 
este și el de acord cu mine. Singurul lucru pe care-l avem de 


făcut este să ţinem sub observație, cu bărcile noastre rapide, 
intrarea în golf pentru a ne feri de un atac prin surprindere în 
toiul nopţii sau la revărsatul zorilor. Spuneţi-i asta și amiralului. 

De-acum nu mai era nicio îndoială că flota persană se 
îndrepta către Samos, așa încât suveranul se întoarse sub 
zidurile orașului pentru a impulsiona asediul. 

Lisimah era acela care dirija mașinile de asalt și tocmai 
dăduse ordin ca un berbec uriaș să se apropie de un loc în care 
o galerie săpată în timpul nopţii slăbise întăriturile și provocase 
prăbușirea lor parţială. 

— Vreau ca, începând din acest moment, zidurile să fie lovite 
fără oprire, zi și noapte, fără răgaz. Aduceţi și toba mare de la 
Cheroneea: bubuitul său trebuie să se audă până în cetate și să 
împrăștie panica. Și nu va trebui să se oprească decât atunci 
când zidurile vor cădea sub loviturile de berbec. 

Doi călăreţi intrară în galop în tabăra de pe țărm și-i 
transmiseră lui Nearchos ordinele regelui. 

Amiralul trimise pe apă zece bărci având la bord vase cu ulei 
care trebuia aprins noaptea în caz de nevoie și ordonă să se 
aducă toba cea mare până sub zidurile cetăţii Milet. 

Nu trecu mult timp și bărcile erau deja în larg, așteptând 
întoarcerea flotei persane. „Tunetul de la Cheroneea”, așa cum 
îl numeau acum soldaţii, se făcu auzit. Era, într-adevăr, ca un 
tunet înfundat, ritmat și ameninţător, care parcă se izbea de 
pereţii munţilor dimprejur și se răsfrângea către țărm. La acel 
tunet răspunseră curând loviturile asurzitoare ale berbecilor cu 
care sute de brațe loveau zidurile, în timp ce catapultele 
aruncau o mulţime de pietre pe metereze pentru a-i ţine 
departe pe apărători. 

Când o echipă obosea, era înlocuită de alta cu forțe proaspete 
și, când o mașină se defecta, era imediat înlocuită cu una în 
stare de funcţionare: apărătorii cetăţii asediate nu aveau răgaz 
nici să respire. 

La căderea întunericului, flota persană, profitând de briză se 
strecură în radă îndreptându-se cu pânzele ridicate către tabăra 
navală a lui Nearchos. Dar micile bărci vegheau din întuneric. 
Îndată ce văzură apropiindu-se siluetele uriașelor corăbii 
persane deschiseră vasele cu ulei și le vărsară în mare unul 
după altul, astfel încât să formeze un lanţ lung. Apoi, îi dădură 
foc. 


O barieră uriașă și șerpuitoare de flăcări izbucni pe suprafaţa 
întunecată a apelor luminând până departe și, imediat, 
trâmbiţele detașamentelor de pe uscat sunară alarma. În scurt 
timp, tot ţărmul era un furnicar de lumini și se auziră ordinele 
ofițerilor care, la lumina torţelor, pregăteau armata pentru a 
face față pericolului. 

Văzând toate acestea, flota persană nici nu mai încercă măcar 
să treacă de linia de foc și comandanții corăbiilor dădură de 
îndată ordin să se vâslească îndărăt. 

Când soarele se ridicase pe cer, golful era pustiu. 

XXX 

Nearchos fu primul care-i dădu de știre lui Alexandru: 

— Mărite Rege, au plecat! Corăbiile persane au plecat din 
golf. 

— Încotro au luat-o? — întrebă suveranul în timp ce 
ordonanţele îi aranjau armura și Leptine se afla în spatele lui cu 
obișnuita „cupă a lui Nestor”. 

— Nu se poate ști, dar un observator aflat în dreptul 
promontoriului Micales spune că a văzut ultimele corăbii din 
convoi dispărând către sud. După părerea mea, au plecat și nu 
se mai întorc. 

— Să te-asculte zeii, amirale. 

În clipa aceea, intră și comandantul atenian Karilaos, înarmat 
până în dinţi. 

— Ce zici de asta? — îl întrebă Alexandru. 

— Că am avut noroc - răspunse Karilaos. În orice caz, eu m-aș 
fi luptat cu ei fără probleme în largul mării. 

— Mai bine că s-a terminat așa - îi spuse Alexandru. 

— Am cruțat corăbii și oameni. 

— Și acum, ce facem? — întrebă Nearchos. 

— Aşteptaţi până la amiază: dacă nu se mai arată, daţi 
corăbiile la apă și ţineţi-le la ancoră. 

Cei doi ofiţeri ieșiră, pornind spre echipajele lor. Alexandru 
încălecă, li se alătură lui Seleucos, Ptolemeu și Perdicas 
îndreptându-se către ziduri. Îl întâmpinară loviturile de berbec, 
bubuiturile „tunetului de la Cheroneea” și, mai apoi, Parmenion. 

Regele ridică privirea spre fortificaţii și observă că în ziduri se 
făcuse deja o spărtură care se lărgea cu fiecare lovitură și că 
soldaţii împingeau într-acolo un turn de asalt. 


— Suntem gata să dăm atacul decisiv, Măria Ta! — urlă 
Parmenion ca să se facă auzit în hărmălaia aceea. 

— Le-ai comunicat soldaților ordinele mele? 

— Da. Fără măcel, fără violuri, fără jafuri. Cei care vor fi prinși 
cu așa ceva, vor fi executați pe loc. 

— Ordinul a fost tălmăcit și pentru războinicii barbari? 

— Și pentru ei. 

— Foarte bine. Poţi începe. 

Parmenion făcu un semn către unul dintre oamenii săi care 
vântură de trei ori un steag galben. Turnul de asalt reîncepu să 
se miște, apropiindu-se tot mai mult de zid. Se auzi în clipele 
acelea un huruit asurzitor și o mare porțiune din zid se prăbuși 
sub loviturile de berbec, ridicând un nor de praf care nu mai lăsa 
să se deosebească atacatorii de apărători. 

Intre timp, turnul cobori o punte pe coama zidului și un 
detașament de macedoneni se avântă pe metereze pentru a-i 
respinge pe localnicii care încercau să apere spărtura deschisă 
de berbec. Se încinse o încăierare furibundă: mulţi dintre 
atacanţi se prăbușiră de pe înălțimea bastioanelor sau de pe 
puntea instalată de turnul de asalt, dar în curând reușiră să 
cucerească un cap de pod pe coama zidului și să-i alunge pe 
apărători, apoi începură să arunce săgeți și sulițe către cei care 
se mai aflau de cealaltă parte a breșei deschise în zid. 

Indată ce se mai risipi pulberea, un detașament de „scutieri” 
porni la atac prin spărtura din zid, urmat de unităţi de asalt 
formate din traci și tribalii. 

Descurajaţi, epuizați de eforturile supraomenești depuse până 
atunci, luptătorii din Milet începură să cedeze teren și trupele lui 
Parmenion pătrunseră dincolo de ziduri. 

Mulţi dintre soldaţii aflaţi acolo, cei de condiţie socială mai 
joasă, se predară și viaţa le fu cruţată, dar mercenarii greci și 
trupele de elită ale membrilor aristocrației, bănuind ce-i putea 
aștepta, alergară până în capătul opus al orașului, își lepădară 
armurile și se aruncară în mare de la înălțimea turnurilor, 
înotând cu disperare către mica insulă Lades, acolo aflându-se 
un fort în care ar fi putut încerca să-și salveze viața. 

Alexandru intră călare în orașul cucerit și ajunse de îndată la 
parapetul dinspre apus al zidurilor. Se vedeau în depărtare 
fugarii aflați acum în mijlocul golfului: unii, sfârșiţi de oboseală, 


erau înghiţiţi de valuri, alţii continuau să înainteze cu lovituri 
regulate de braţe către insuliță. 

Regele se întoarse împreună cu Hefestion și ajunse în galopul 
calului la tabăra navală de la poalele muntelui Latmos, unde 
aproape toate navele fuseseră repuse pe linia de plutire. Urcă la 
bordul navei amiral și ordonă ca aceasta să se îndrepte către 
Lades. 

Când erau gata să acosteze, văzu că supraviețuitorii asediului 
se aflau deja înăuntrul micului fort: având în mână doar spadele, 
tremurând de oboseală, încă uzi după traversarea golfului, 
păreau niște stafii. Alexandru îi spuse lui Hefestion să rămână 
pe loc și înaintă către ziduri. 

— De ce aţi fugit aici? — le strigă el. 

— Pentru că acest loc este destul de mic pentru a putea fi 
apărat de puţini oameni. 

— Câţi sunteţi? — mai întrebă Alexandru, aflat acum chiar sub 
ziduri. Hefestion și gărzile de corp veniră aproape de el pentru 
a-l apăra la nevoie cu scuturile, dar el îi trimise îndărăt. 

— Destui pentru ca voi să nu-l puteţi cuceri decât cu mare 
greutate. 

— Deschideţi poarta și nu veţi păţi nimic. Eu respect bravura 
și curajul. 

— Cine ești tu, măi băiete? — întrebă cel care vorbise mai 
înainte. 

— Sunt regele macedonenilor. 

Hefestion dădu din nou ordin gărzilor să înainteze, dar 
Alexandru le făcu iarăși semn să nu se miște din loc. Asediaţii se 
sfătuiră puţin între ei, apoi omul acela vorbi din nou: 

— Am cuvântul tău de rege? 

— Ai cuvântul meu de rege. 

— Așteaptă, vin acolo. 

Cu un zgomot de zăvoare, poarta fortului se deschise și apăru 
bărbatul care vorbise. Avea cam cincizeci de ani, barba îi era 
lungă și neîngrijită și părul năclăit de sarea din apa mării; 
braţele îi erau uscăţive și pielea zbârcită. Se afla, singur, în faţa 
lui Alexandru. 

— Pot să intru? — întrebă regele. 


17 


După ce l-au văzut la față pe Alexandru și au vorbit cu el, 
războinicii din Milet care se refugiaseră înotând până în insula 
Lades îi jurară credinţă. Cei mai mulţi dintre ei, cam trei sute, se 
înrolară în armata macedonenilor pentru a participa la campania 
din Asia. 

Orașul a fost respectat, nu a fost permis niciun jaf și s-a luat 
hotărârea de a se reface zidurile. La dorinţa regelui, Eumene a 
convocat consiliul orășenesc, a repus în drepturi instituţiile 
democratice și a stabilit ca aceleași dări care fuseseră plătite 
până atunci Marelui Rege să-i fie plătite acum lui Alexandru. 
Pentru că tot se întrunise consiliul, el ceru să i se achite cât mai 
repede, în avans, o parte din acești bani, dar și așa situația 
rămânea critică din cauza enormelor cheltuieli de război. 

A doua zi, la adunarea comandanților armatei, secretarul le 
împărtăși celor de față situaţia financiară, cu o dare de seamă 
amănunţită asupra cheltuielilor, fapt ce le lăsă tuturor un gust 
amar în ciuda marilor victorii pe care le obținuseră până atunci. 

— Eu nu înţeleg - spuse Leonatos. 

— Ar fi suficient să întindem mâinile ca să ne luăm tot ce ne 
trebuie. Orașul acesta este atât de bogat și noi i-am cerut doar o 
sumă infimă. 

— Stai să-ţi explic eu - interveni Ptolemeu condescendent. 

— Vezi, Miletul face parte acum din regatul nostru: dacă l-am 
jupui de bani ar însemna să facem același lucru și cu un oraș 
macedonean ca Aigai sau Drabescos. 

— Dar regele Filip n-a procedat așa când a cucerit Olintul și 
Potideea - aminti Clito cel Negru. 

Alexandru se încruntă, dar tăcu. Nici ceilalți nu mai spuseră 
nimic. Seleucos rupse, într-un târziu, tăcerea: 

— Erau alte timpuri, Clito: regele Filip trebuia să dea un 
exemplu, noi însă vrem să unim toate ţinuturile ce aparțin 
grecilor într-o singură patrie. 

În acel moment Parmenion luă și el cuvântul: 

— Oameni buni, nu trebuie să ne batem capul cu asemenea 
probleme: ne-a mai rămas de eliberat doar Halicarnasul. Vom 


face și acest ultim efort și, după aceea, vom putea spune că ne- 
am îndeplinit misiunea. 

— Crezi? — întrebă destul de iritat Alexandru. 

— Eu n-am afirmat niciodată așa ceva, n-am stabilit vreodată 
limitele și nici durata expediției noastre. Dar, dacă nu ești în 
stare, generale, poţi să te întorci acasă în orice moment. 

Parmenion își cobori privirea și-și mușcă buzele. 

— Tata nu vroia... — încercă să spună Filotas. 

— Știu foarte bine ce vroia să spună tatăl tău - îi replică 
Alexandru - și n-aveam de gând să jignesc un mare soldat. 
Generalul Parmenion a purtat, însă, multe bătălii, a condus 
multe asedii, n-a dormit atâtea nopţi și nu mai este chiar tânăr. 
Nimeni nu l-ar condamna dacă ar vrea să se întoarcă în țară 
pentru o odihnă pe deplin meritată. 

Parmenion își înălţă fruntea și-și roti împrejur privirea ca un 
leu bătrân înconjurat de niște puiandri care devin prea insistenţi 
și încep să-l sâcâie. 

— N-am nevoie de odihnă - spuse el - și mai sunt încă în stare 
să-l învăţ pe oricare dintre cei de aici, cu excepţia regelui - dar 
se înţelegea foarte bine că vroia să spună, de fapt, „inclusiv pe 
rege” - cum se ţine sabia în mână. Și, dacă trebuie ca doar eu 
însumi să decid în această privinţă, există o singură modalitate 
de a reveni în patrie înainte ca expediţia să se fi încheiat: 
transformat în cenușă și pus într-o urnă funerară. 

Mult timp după ce sfârși de vorbit, domni o tăcere adâncă pe 
care o rupse în cele din urmă Alexandru: 

— Exact așa ceva mă așteptam să aud. Generalul Parmenion 
va rămâne cu noi ca să ne ajute cu curajul și cu experienţa sa, 
iar noi îi mulțumim din toată inima. Dar, acum - continuă el - 
trebuie să vă comunic o hotărâre foarte importantă pe care am 
luat-o de curând și la care am meditat îndelung. Aceea de a 
renunţa la flotă. 

La spusele regelui, se stârni un freamăt în cortul regal. 

— Ai hotărât să renunți la flotă? — repetă, nevenindu-i să 
creadă, Nearchos. 

— Așa este - continuă netulburat regele. 

— Și evenimentele din ultimele zile au demonstrat că nu mai 
avem nevoie de ea. Ne sunt suficiente douăzeci de corăbii 
pentru a transporta mașinile de asediu demontate. Vom merge 
pe uscat și vom cuceri țărmul și porturile: în acest fel, flota 


persană nu va mai avea posibilitatea să acosteze nicăieri pentru 
a se aproviziona. 

— S-ar putea, totuși, ca ei să debarce în Macedonia - remarcă 
Nearchos. 

— l-am trimis deja o scrisoare lui Antipatros, recomandându-i 
să stea cu ochii în patru. Oricum, nu cred că persanii ar face așa 
ceva. 

— O asemenea măsură ar economisi, cu siguranță, peste o 
sută cincizeci de talanţi pe zi, bani pe care nu-i avem - interveni 
și Eumene - dar nu vreau să fac din asta doar o chestiune de 
bani: 

— In plus - adăugă suveranul - faptul că nu vor mai avea o 
cale de scăpare pe mare îi va motiva și mai mult pe soldați. 
Chiar mâine îi voi comunica hotărârea mea lui Karilaos. Tu, 
Nearchos, vei prelua comanda micii flote pe care o vom mai 
păstra. Nu-i mult, dar contează. 

— Fie așa cum spui, Măria Ta - se supuse amiralul. 

— Să sperăm că ai dreptate. 

— Are sigur dreptate - declară Hefestion. 

— N-a greșit niciodată de când îl cunosc. Eu sunt de partea 
lui. 

— Și eu - spuse Ptolemeu. 

— Nu avem nevoie de atenieni. De fapt, sunt sigur că ne vor 
prezenta în curând nota de plată pentru colaborarea lor și va fi, 
negreșit, foarte pipărată. 

— Atunci, sunteți cu toţii de acord? — întrebă regele. 

Cei de faţă răspunseră afirmativ, cu excepţia lui Parmenion și 
a lui Clito. 

— Clito și cu mine nu suntem de acord - spuse Parmenion - 
dar asta nu înseamnă nimic. Regele ne-a demonstrat până acum 
că nu are nevoie de sfaturile noastre. El știe, în orice caz, că se 
poate baza pe devotamentul nostru și că-l vom sprijini. 

— Un sprijin de care nu ne putem lipsi - afirmă Alexandru. În 
ce-l privește pe Clito, dacă n-ar fi fost el, aventura din Asia ar fi 
fost încheiată pentru mine. La Granicos, el a fost acela care a 
retezat brațul ce era gata să-mi ia capul: n-am să uit niciodată 
asta. Acum, hai să mâncăm. Mi s-a făcut o foame grozavă. 
Mâine vom aduna toată armata și le voi comunica tot ce am 
hotărât. 


Eumene anunţă că adunarea luase sfârșit și dădu dispoziţii să 
fie invitați la cină ofiţerii atenieni precum și Calistene, Apelles și 
Kampaspe care acceptară cu mare plăcere. Chemă apoi și 
„însoţitoare” foarte graţioase și pricepute în a întreţine buna 
dispoziţie la un banchet al tinerilor. Toate erau din Milet, 
elegante și rafinate, strălucitoare în frumuseţea lor brună și 
misterioasă ca a unor divinităţi orientale, zămislite din bărbați 
veniți de peste mări și din femei coborâte de-a lungul râurilor 
dinspre marile podișuri din străfundurile continentului. 

— Aduceţi-i una și generalului Parmenion! — strigă Leonatos. 

— Vrem să vedem dacă mai poate da lecţii și în lupta cu 
sulița, nu numai cu sabia! 

Gluma îi făcu să râdă pe toţi și împrăștie încordarea acelor 
momente de răscruce. Deși nici unuia dintre ei nu-i era frică, 
apropiata plecare a flotei era ca o despărțire definitivă: își lăsau 
în urmă patria, poate pentru totdeauna. 

La scurt timp după ce începuse cina, Alexandru se ridică și 
plecă: se simţea puţin ameţit de vinul de Cipru și deranjat de 
îndrăzneala din ce în ce mai mare a lui Kampaspe care mânca și 
bea cu mâna stângă, deși nici vorbă să fi fost stângace, ci 
pentru că umbla cu dreapta prin alte părți. 

Îndată ce ajunse afară, porunci să-i fie adus Ducipal și porni în 
galop în direcţie opusă mării: vroia să simtă miresmele 
primăverii și să se bucure de luna plină care tocmai atunci 
răsărea. 

Zece oameni din garda de corp îl urmaseră imediat, dar caii 
lor reușeau cu greu să se ţină în urma lui Ducipal care nu-și 
încetinea galopul nici pe cărarea ce urca pe muntele Latmos. 

Călări timp îndelungat, până când simţi că sudoarea curgea 
de pe bidiviul său. Trecu la pas și continuă să înainteze pe 
podișul vălurit care se așternea în faţa lui, presărat cu mici 
cătune și stâne izolate. Oamenii din gardă, cunoscându-și bine 
îndatoririle, nu se apropiau de el, dar îl urmăreau din priviri de la 
distanţă. 

Din când în când, se vedeau patrule călări macedonene care 
treceau în goana mare, stârnind lătratul câinilor de prin 
gospodăriile țărănești sau făcând să se ridice în zbor diferite 
păsări tulburate din odihna nocturnă. Armata macedoneană lua 
treptat în stăpânire teritoriile din interiorul Anatoliei, aflate sub 
domnia de secole a unor străvechi comunităţi tribale. 


La un moment dat, văzu semne de agitaţie înaintea lui, pe 
drumul care ducea la micul orășel Alinda: mai mulţi călăreţi care 
alergau cu torţe, strigăte, ceartă. 

Își luă de la oblâncul șeii tradiționala pălărie macedoneană cu 
boruri largi, și-o puse pe cap, apoi se înfășură în mantia amplă și 
se apropie la pas. 

Călăreţii opriseră un car însoţit de doi oameni înarmaţi care 
opuneau rezistenţă cu lăncile în mâini și nu lăsau să fie daţi jos 
călătorii. 

Alexandru se apropie de ofițerul macedonean care comanda 
patrula și-i făcu un semn; acesta făcu un gest de enervare, dar 
razele lunii căzură pentru o clipă pe steaua albă, ca un craniu de 
bour, de pe fruntea lui Ducipal și atunci omul își recunoscu 
regele. 

— Măria Ta, dar ce... 

Alexandru îi făcu semn să vorbească în șoaptă și-l întrebă: 

— Ce se întâmplă? 

— Soldaţii mei au oprit carul acesta și vrem să știm cine este 
în el și de ce călătorește în toiul nopţii însoţit de o escortă, dar ei 
nu vor să ne lase. 

— Ordonă călăreţilor tăi să se dea înapoi și spune celor din 
escortă că nu vor păţi nimic, că persoanele din car nu au a se 
teme de nimic, cu condiţia să coboare singuri. 

Ofițerul făcu întocmai, dar oamenii care apărau carul nu se 
mișcară din loc. De după o perdea se auzi, însă, o voce de 
femeie: 

— Ei nu înţeleg limba greacă, așteptați o clipă... 

Îndată după aceea, o femeie cu faţa ascunsă de un văl cobora 
cu mișcări graţioase, punând piciorul pe o mică treaptă. 
Alexandru îi spuse ofițerului să facă lumină cu torța și se apropie 
de misterioasa femeie. 

— Cine ești? Cum de călătorești noaptea și cu o escortă 
înarmată? Cine mai este cu tine? 

Femeia își arăta chipul de o frumuseţe neasemuită, doi ochi 
mari negri cu gene lungi, buze cărnoase frumos desenate și, 
dincolo de toate, o atitudine mândră, demnă, ușor umbrită de 
un tremur de iritare. 

— Mă numesc... Mitrianes - răspunse ea după o scurtă 
ezitare. 


— Soldaţii voştri mi-au ocupat casa și proprietatea de pe 
muntele Latmos, așa că m-am hotărât să merg la soțul meu, la 
Prusa, în Bitynia. 

Alexandru schimbă o privire cu ofițerul și acesta o întrebă: 

— Cine mai este în car? 

— Copiii mei - spuse femeia și-i chemă. Coborâră doi 
adolescenţi frumoși la înfățișare. Unul semăna mai mult cu 
mama sa, celălalt însă era mult diferit: ochi verzi-albăstrii și 
părul blond. 

Regele îi privi cu atenţie. Înţeleg limba greacă? 

— Nu - răspunse femeia, dar lui Alexandru nu-i scăpă o privire 
de înţelegere pe care ea o adresase copiilor, parcă ar fi spus: 
„Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc”. 

— Soţul tău nu pare să fie persan: băiatul acesta are ochii 
albaștri și părul blond - afirmă regele și-și dădu seama că 
femeia se afla în încurcătură. Își scoase pălăria, descoperindu-și 
fața și se apropie și mai mult, fermecat de frumusețea ei și de 
aerul aristocratic al privirii sale. 

— Soţul meu este grec și era... medicul satrapului Frigiei. Nu 
am vești de la el de mult timp și mă tem să nu i se fi întâmplat 
ceva rău. Încercăm să ajungem până la el. 

— Nu acum, însă: este prea periculos pentru o femeie și 
pentru doi copii. Vei fi musafira mea în noaptea aceasta și 
mâine vei putea pleca mai departe cu o escortă mai puternică. 

— Te rog, mărite domn, nu-i nevoie de așa ceva. Sunt sigură 
că nu ni se va întâmpla nimic dacă ne lași să plecăm. Avem 
drum lung de făcut. 

— Fii liniștită. Nu trebuie să te temi de nimic, nici tu și nici fiii 
tăi. Nimeni nu va îndrăzni să-ţi aducă vreo ofensă. 

Se adresă apoi oamenilor săi: 

— Escortaţi-o în tabără! 

Încălecă din nou și se îndepărtă, însoţit de garda de corp care 
nu-l scăpase din ochi nicio clipă. Pe drum, îl întâlniră pe 
Perdicas, îngrijorat de dispariţia sa. 

— Eu răspund de siguranța ta și dacă măcar mi-ai fi spus că 
vrei să pleci, aș fi... 

Alexandru îl opri. 

— Nu s-a întâmplat nimic, prietene, și știu să mă păzesc și 
singur. Ce mai este pe acolo? 


— Totul este ca de obicei, doar că vinul este prea tare: 
oamenii noștri nu prea sunt obișnuiți cu așa ceva. 

— Va trebui să se obișnuiască și cu altele și mai și. Hai, să ne 
întoarcem. 

Sosirea carului cu cei doi paznici străini treziră agitaţie și 
curiozitate în tabără. Peritas începu să latre și chiar și Leptine 
începu să pună întrebări: 

— Cine este în carul acela? Unde i-aţi găsit? 

— Pregătește o baie în cortul acela - îi porunci regele - și 
paturi pentru doi băieţi și o femeie. 

— O femeie? Cine este femeia asta, stăpâne? 

Alexandru îi aruncă o privire aspră și Leptine se supuse fără a 
mai scoate vreo vorbă. 

Îi spuse apoi fetei: 

— Spune-i că, după ce se va instala, o aștept în cortul meu. 

Din pavilionul în care se ţinuse consiliul de război, aflat destul 
de aproape, se auzeau strigăte dogite de cheflii, muzică 
dezordonată de fluiere și de flaute, chicotelile femeilor și 
urletele lui Leonatos care se ridicau pe deasupra de toată 
hărmălaia. 

Alexandru puse să i se aducă ceva de mâncare, smochine 
abia coapte, miere și lapte, apoi luă în mână portretul lui 
Memnon pe care Apelles îl lăsase pe masa lui, îl privi și rămase 
surprins de felul în care pictorul realizase expresia de 
inexprimabilă melancolie a acelui om. 

Puse tăblița la loc pe masă și începu să citească scrisorile 
sosite în ultimele zile: o scrisoare a regentului Antipatros care-i 
spunea că situația era, în general calmă, exceptând pornirile 
necugetate ale reginei care insista să se ocupe de treburi de 
stat ce nu făceau parte dintre prerogativele sale și o scrisoare 
de la Olimpia prin care aceasta protesta pentru că regentul nu-i 
lăsa nicio libertate și nu putea acţiona conform rangului și 
poziţiei sale. 

Nu pomenea nimic despre darurile scumpe pe care i le 
trimisese după victoria de pe râul Granicos. Poate că încă nu le 
primise. 


18 


Când își înălță privirea de pe scrisori, ea se afla în faţa lui. 
Având capul descoperit, ochii conturaţi ușor cu o linie neagră, 
după moda egipteană, corpul înfășurat într-o mantie de in verde 
brodată cu motive orientale, părul negru ca pana corbului 
adunat în creștet cu o panglică argintie după moda grecească, 
străina părea să păstreze în toată înfățișarea sa ceva din vraja 
razelor lunii sub care-i apăruse pentru prima dată. 

Regele se apropie și ea îngenunche ca să-i sărute mâna. 

— N-aveam de unde să știu, mărite doamne... lartă-mă. 

Alexandru îi luă mâinile într-ale sale și o îndemnă să se ridice 
iar fața ei veni atât de aproape de a lui încât îi simţi parfumul 
părului: miros de violete. 

Rămase împietrit. Niciodată până atunci nu simţise o dorinţă 
atât de imperioasă de a strânge o femeie la pieptul său. Ea 
înţelese ce se petrecea cu bărbatul din faţa ei și, în același timp, 
simţi în privirea lui o forță aproape de neînvins care o atrăgea, 
așa cum un fluture de noapte este atras de lumina unei lămpi. 

Puse ochii în pământ și spuse: 

— l-am adus pe fiii mei ca să-ţi prezinte omagiile lor. 

— Se dădu îndărăt până la intrarea în cort și-i chemă înăuntru 
pe băieţi. 

Alexandru se apropie de tava cu dulciuri și fructe. 

— Vă rog, gustaţi ceva, nu vă sfiiţi. 

— Dar, pe când se întorcea adresându-se copiilor, privirea sa 
surprinse într-o fracțiune de secundă ceea ce se petrecuse cât ai 
clipi în spatele său. 

Unul dintre băieţi văzuse portretul lui Memnon rezemat pe 
masă și nu-și putuse opri un gest de totală surpriză pe care 
mama sa îl oprise cu o privire și cu o ușoară apăsare a mâinii pe 
umăr. 

Regele se prefăcu că nu observase nimic. Repetă doar: 

— Nu vreţi să luaţi nimic? Nu vă este foame? 

— Îți mulţumim, mărite Domn - răspunse femeia - dar suntem 
foarte obosiţi de pe drum și am dori doar să ne retragem dacă 
nu ai nimic împotrivă. 


— Sigur că da. Vă rog să mergeti la culcare. Leptine va duce 
această tavă la voi în cort: dacă vă va fi sete sau foame în 
timpul nopţii, le veţi avea la îndemână. 

O chemă pe fată ca să-i conducă pe oaspeţi, se întoarse în 
fața mesei, se așeză și luă din nou în mână portretul dușmanului 
său, ca și cum ar fi vrut să descopere în privirea acestuia 
secretul misterioasei sale energii. 

XXX 

Tabăra era cufundată într-o tăcere adâncă și trecuse de 
miezul nopţii. Câţiva ostași din gardă își făcură rondul de 
inspecţie și ofiţerul se convinse că santinelele de la posturile 
fixe erau numai ochi și urechi. Când se stinseră ultimele ecouri 
ale schimburilor de parolă, o siluetă înfășurată într-o mantie ieși 
pe furiș din cortul oaspeților și se îndreptă către cel al regelui. 

Peritas dormea în cușca sa și nu simţea decât briza sărată a 
mării care ducea spre necuprinsul câmpiei orice alt miros. Cele 
două santinele din faţa pavilionului regal stăteau rezemate în 
sulițe, de o parte și de alta a singurei intrări. 

Misterioasa siluetă se opri puţin pentru a le privi, apoi se 
îndreptă fără șovăire spre ei, în loc deschis, ţinând în mâini o 
tavă. 

— Este Leptine - spuse unul dintre cei doi. 

— Salutare Leptine. De ce nu vii mai târziu să ne ţii de urât și 
nouă? Tare mai suntem obosiţi și singurei! 

Femeia dădu din cap în semn că era obișnuită cu asemenea 
glume, îi invită să ia câteva prăjituri de pe tavă și intră în cort. 

La lumina tremurândă a celor două opaițe, își dădu valul la o 
parte și apăru chipul mândru al musafirei străine. Zăbovi cu 
privirea pe portretul lui Memnon care se afla tot pe masă și-l 
atinse delicat cu vârfurile degetelor, apoi își scoase din păr un 
ac lung cu măciulie de chihlimbar și se apropie cu pas ușor de 
perdeaua care despărțea patul regelui de restul cortului. Acolo 
nu se vedea decât lumina slabă a unui alt opaiţ. Dădu perdeaua 
la o parte. Alexandru dormea întins pe spate, învelit doar cu 
tunica militară și având atârnată pe perete armura luată din 
templul Atenei de la Troia. 

Exact în aceeași clipă, la mare depărtare, în iatacul său din 
palatul de la Pella, regina Olimpia se frământa în somn chinuită 
de un vis urât și, apoi, deodată, se ridică în capul oaselor și 


slobozi un urlet ascuţit care-ţi îngheţa sângele în vine și care 
răsună în camerele învăluite în tăcere ale palatului regal. 

Femeia căută locul în care trebuia să se afle inima lui 
Alexandru, ţinând acul de păr în mâna stângă, apoi înălţă 
dreapta pentru a lovi în măciulia de chihlimbar, dar, în aceeași 
clipă, regele se trezi și o fulgeră cu o privire ca de foc. Poate că 
nu era decât umbra piezișă a opaiţului, dar ochiul său stâng, 
negru ca bezna nopţii, făcea ca el să pară o fiinţă de pe alte 
tărâmuri, asemenea titanilor, poate chiar un monstru mitologic. 
Mâna femeii se opri în aer la mijlocul drumului, incapabilă să 
mai dea lovitura mortală. 

Alexandru se ridică încet, apropiindu-și pieptul de acul de 
bronz până când în vârful acestuia apăru o picătură din sângele 
său. Continua s-o privească ţintă în ochi fără să clipească. 

— Cine ești? — o întrebă când fu în picioare în faţa ei. 

— De ce vrei să mă ucizi? 


19 


Femeia lăsă acul să-i cadă din mână și izbucni în plâns 
acoperindu-și fața cu mâinile. 

— Spune-mi cine ești - o întrebă din nou Alexandru. 

— Nu-ţi fac nimic. Am observat ce reacție a avut fiul tău când 
a văzut portretul lui Memnon pe masa mea. El este soțul tău, 
așa-i? Așa este? — repetă el pe un ton mai ridicat, apucând-o de 
încheietura mâinilor. 

— Mă numesc Barsines - răspunse femeia cu o voce stinsă și 
fără a ridica privirea - și sunt soția lui Memnon. Nu-i pedepsi pe 
fiii mei, te rog, și, dacă ai teamă de zei, nu mă dezonora. Soţul 
meu va plăti o răscumpărare foarte mare, oricât de mare, 
pentru a-și vedea familia liberă. 

Alexandru o făcu să-si ridice fața, o privi drept în ochi și simți 
că parcă lua foc. Înțelese că, dacă ar fi reţinut-o alături de el, 
femeia aceea ar fi putut face din el orice ar fi dorit. Și în privirea 
ei se ghicea, însă, un freamăt ciudat, altul decât teama unei 
mame sau a unei femei singure și captive. Se vedeau în ochii ei 
străfulgerările unei puternice și misterioase emoții, dominată și 
poate reținută de o voinţă care mai rezista încă, deși era pusă 
serios la încercare. O întrebă: 

— Unde este Leptine? 

— La mine în cort, păzită de fiii mei. 

— Şi i-ai luat mantia... 

— Da. 

— l-ai făcut ceva rău? 

— Nu. 

— O să te las să pleci și taina aceasta va rămâne între noi. 
Nu-i nevoie de nicio răscumpărare, eu nu mă războiesc cu 
femeile și cu copiii: când voi da ochi cu soțul tău mă voi bate 
chiar eu cu el și-l voi învinge dacă voi ști că premiul vei fi tu. Du- 
te acum și trimite-o aici pe Leptine. Mâine o să pun să fii 
condusă încotro vei dori. 

Barsines îi sărută mâna bolborosind pe limba ei cuvinte de 
neînțeles, apoi se îndreptă spre ieșire. Alexandru, însă, o opri 
din drum: 


— Stai puţin. 

Se apropie, în timp ce ea îl privea cu ochii strălucitori, cu 
genele tremurând, îi luă faţa în palme și îi sărută buzele. 

— La revedere. Să nu uiţi de mine. 

O conduse afară din cort și privi îndelung în urma ei, pe când 
cei doi pezeteri de gardă, văzându-l pe rege, stăteau țepeni ca 
sulițele din mâinile lor. 

Leptine se întoarse puţin după aceea, supărată și tulburată 
pentru că fusese sechestrată de doi băieţandri, dar Alexandru o 
linişti: 

— Nu trebuie să-ți faci griji, Leptine: femeia se temea doar că 
ar putea păți ceva. l-am spus să nu-și facă probleme. Du-te 
acum să te culci, poate că ești obosită. 

O sărută și se culcă și el. 

A doua zi porunci ca Barsines să fie condusă până pe malurile 
râului Meandros cu un permis de liberă trecere semnat de el 
însuși și însoți și el micul convoi pe o distanţă de zece stadii. 

Când îl văzu oprindu-se, Barsines se întoarse pentru a-l saluta 
cu un semn din mână. 

— Cine este omul acela? — întrebă Phraates, mezinul. 

— De ce avea pe masă portretul tatălui nostru? 

— Este un mare războinic și un om drept - răspunse Barsines. 

— Nu știu de ce avea pe masă portretul tatălui vostru: poate 
pentru că Memnon este singurul om din lume care se poate 
măsura cu el. 

Se întoarse din nou și-l văzu pe Alexandru tot acolo, nemișcat, 
călare pe Ducipal, pe creasta bătută de vânturi a unui deal. Așa 
îl păstră în minte pentru totdeauna. 

XXX 

Memnon mai rămase zece zile pe dealurile din jurul orașului 
Halicarnas, așteptând ca toți soldaţii săi care scăpaseră cu viaţă 
din bătălia de pe Granicos, cam o mie, să i se alăture și să 
refacă formaţiile. Apoi, într-o noapte, intră călare în oraș, singur, 
înfășurat într-o mantie și cu un turban persan care îi acoperea 
aproape în totalitate faţa; se îndreptă către Casa Consiliului. 

Marea sală de adunări se înălța în apropierea giganticului 
Mausoleu, impunătorul mormânt al fondatorului dinastiei din 
Caria, Mausol, cel care făcuse din acest oraș capitala regatului 
său. 


Luna scălda în lumină grandioasa construcţie: un cub de 
piatră care purta în partea de sus un lung șir de coloane ionice, 
deasupra cărora se înălța o piramidă în trepte ca suport pentru 
cvadriga de bronz ce purta efigia suveranului dispărut. 

Părţile sculptate, operă a celor mai mari sculptori ai generaţiei 
precedente, Scopas, Briaxis, Leohares, înfățișau episoade din 
mitologia greacă al cărei patrimoniu făcea de-acum parte din 
cultura acelor ţinuturi, în special subiectele care se potriveau 
mediului asiatic, cum ar fi lupta dintre greci și amazoane. 

Memnon se opri o clipă pentru a privi mai atent un basorelief 
în care un războinic grec înșfăcase de păr o amazoană și îi 
apăsa cu cruzime spinarea. Intotdeauna își pusese întrebarea de 
ce oare în arta grecească, atât de sublimă în exprimările ei, 
existau o mulţime de scene de violenţă faţă de femei. Trăsese 
concluzia că era vorba, pur și simplu, de frică, tocmai acea frică 
din cauza căreia își ţineau soțiile ferecate în ginecee, astfel 
încât, atunci când participau la viaţa socială, trebuiau să recurgă 
la prezenţa unor „însoțitoare”. 

Se gândi la Barsines care trebuia să fie de-acum în siguranţă 
în călătoria ei pe Calea Regală, drumul cu porţi de aur, și fu 
cuprins de amintiri amare. Își amintea picioarele ei ca de gazelă, 
pielea brună, parfumul de violete al părului, timbrul senzual al 
vocii, mândria aristocratică a întregii sale comportări. 

Îndemnă calul cu călcâiele și merse mai departe, încercând 
să-și alunge melancolia care, în acele momente, făcea ca 
puterile extraordinare acordate de Marele Rege în persoană să 
nu-i mai ofere o satisfacție prea mare. 

Trecu prin faţa statuii din bronz a celui mai ilustru dintre 
locuitorii orașului Halicarnas, marele Herodot, cel ce scrisese 
monumentalele /storii, cel care descrisese cel dintâi ciocnirea 
titanică dintre greci și barbari din timpul războaielor persane, el 
fiind, poate, singurul care înțelesese adevăratele lor motive 
deoarece se trăgea din tată grec și mamă asiatică. 

Ajuns în fața clădirii Consiliului, descălecă, urcă scara 
monumentală iluminată de felinarele uriașe care ardeau pe 
două șiruri de trepiede și bătu de mai multe ori la ușa mare de 
la intrare, până ce veni cineva să-i deschidă. 

— Sunt Memnon - spuse el arătându-și chipul. 

— Am sosit adineaori. 


Fu condus în sala de adunări unde se aflau toate autorităţile 
civile și militare ale orașului: comandanții persani ai garnizoanei, 
generalii atenieni Efialtes și Trasibul care comandau trupele de 
mercenari și satrapul Cariei, Orontobates, un persan gras care 
ieșea imediat în evidență prin hainele sale luxoase, cerceii, 
inelul de mare preț și strălucitorul akinake din aur masiv care-i 
atârna la șold. 

Era de faţă și regele Cariei, Pixodaros, un bărbat cam de 
patruzeci de ani, cu o barbă neagră și părul ușor încărunţit la 
tâmple. Cu doi ani înainte, își oferise fiica de soție unuia dintre 
prinții Macedoniei, dar căsătoria nu mai avusese loc astfel încât 
atenţia lui se îndreptase către noul satrap persan al Cariei, 
Orontobates, care era acum ginerele său. 

Pentru cei care trebuiau să conducă adunarea fuseseră 
pregătite trei scaune: două erau deja ocupate de Pixodaros și de 
Orontobates, iar Memnon fu invitat să ia loc pe al treilea, la 
dreapta satrapului persan. Era clar că așteptau cu toţii ca el să 
ia cuvântul. 

— Bărbaţi din Halicarnas și din Caria - începu Memnon - 
Marele Rege mi-a conferit o responsabilitate uriașă, aceea de a 
opri înaintarea suveranului macedonean și eu vreau să-mi fac 
datoria cu orice preț. 

„Sunt singurul de aici care a dat ochii cu Alexandru și care a 
luptat cu lancea și cu sabia împotriva armatei macedonene; vă 
asigur că este un adversar de temut. Nu numai că, pe câmpul 
de luptă, este îndrăzneț peste măsură, dar, în plus, este abil și 
imprevizibil. Din modul în care a cucerit orașul Milet ne putem 
da seama de ce este în stare, chiar și în condiţiile unei totale 
inferioritați pe mare. 

Nu intenţionez să mă las luat prin surprindere: orașul 
Halicarnas nu va cădea. Îl vom obliga să-și macine forțele sub 
zidurile noastre până când va fi epuizat. Noi vom primi în 
continuare întăriri pe mare, acolo unde flota noastră este 
stăpână și vom putea rezista la nesfârșit. Când, în cele din 
urmă, va sosi momentul potrivit, vom ieși din cetate și-i vom 
zdrobi pe războinicii săi sleiţi de puteri. 

— lată care este planul meu: în primul rând, nu-l vom lăsa să 
se apropie cu mașinile lui de război, puternice și eficiente, 
proiectate special pentru regele Filip de către cei mai buni 
ingineri ai Greciei. Îl vom înfrunta folosind propriile lui arme: 


macedoneanul a împiedicat flota noastră să se aprovizioneze cu 
apă și cu alimente punând stăpânire pe porturi, iar noi vom face 
același lucru, nelăsându-l să-și descarce mașinile de pe corăbii 
în apropierea orașului nostru. Vom trimite detașamente de 
călăreți și trupe de asalt în cel mai mic golfuleț existent până la 
o distanţă de treizeci de stadii de Halicarnas. 

Asta nu este totul. Singurul punct în care ar putea încerca să 
ne atace este sectorul de nord-est al zidurilor noastre. Vom săpa 
acolo un șanț lung de patruzeci de picioare și larg de 
optsprezece, astfel încât, chiar dacă ar reuși să-și debarce pe 
uscat mașinile de asalt, nu s-ar putea apropia cu ele de oraș. 

Pentru moment, asta-i tot. Faceți în așa fel încât lucrările să 
înceapă chiar de mâine în zori și să continue fără răgaz, ziua și 
noaptea.” 

Toţi cei prezenţi fură de acord cu acest plan care părea 
deosebit de bun și ieșiră pe rând din sală răspândindu-se pe 
străzile orașului scăldate în razele lunii pline. Mai zăboviră doar 
cei doi atenieni: Trasibul și Efialtes. 

— Vreţi să-mi spuneţi ceva? — vru să știe Memnon. 

— Da - răspunse Trasibul. 

— Efialtes și cu mine am vrea să știm până în ce grad ne 
putem baza pe tine și pe oamenii tăi. 

— Aș putea să vă întreb și eu același lucru - ripostă Memnon. 

— Vroiam, de fapt, să spunem - interveni Efialtes, o namilă de 
om înaltă de cel puţin șase picioare și cu o constituţie 
herculeană - că pe noi ne mână în luptă ura împotriva 
macedonenilor care ne-au umilit patria, obligând-o să accepte 
condiţii de pace rușinoase: am devenit mercenari pentru că era 
singurul mod în care puteam lupta cu dușmanul fără a provoca 
neplăceri orașului nostru. Dar tu? Ce te face să lupţi? Cine ne 
garantează că vei rămâne credincios acestei cauze chiar și 
atunci când nu-ţi va mai conveni? Nu ești, de fapt, decât un... 

— Mercenar de profesie? — îl întrerupse Memnon. 

— Da, așa este. Dar tot așa sunt și oamenii voștri, de la 
primul până la ultimul. Astăzi, pe piaţa războiului, voi oferiţi cele 
mai multe săbii mercenare. Pretindeţi că ura voastră este o 
garanţie. Ar trebui să vă cred? De-atâtea ori am văzut cum frica 
este mai puternică decât ura și același lucru s-ar putea întâmpla 
și cu voi. 


„Eu nu am altă patrie decât onoarea și cuvântul dat; trebuie 
să aveţi încredere în el. Nimic nu este mai important decât asta 
și familia mea.” 

— Este adevărat că Marele Rege i-a invitat la Susa pe soţia și 
pe fiii tăi? Și dacă este adevărat, asta nu înseamnă, oare, că nici 
măcar el nu are încredere în tine și că-i ţine ostatici? 

Memnon îndreptă spre ei o privire ca de gheață: 

— Pentru a-l înfrânge pe Alexandru, voi avea nevoie de 
credinţă și de supunere oarbă din partea voastră. Dacă veți 
pune la îndoială cuvântul meu de onoare, n-am nevoie de voi. 
Plecaţi unde doriţi, vă scutesc de orice obligaţii pe care vi le-aţi 
asumat. Hai, plecaţi cât mai aveţi timp. 

Cei doi generali atenieni părură să se consulte o clipă din 
priviri, apoi Efialtes spuse: 

— Vroiam doar să aflăm dacă tot ce se spune despre tine este 
adevărat. Acum știm. Contează pe noi până la capăt. 

Cei doi ieșiră și Memnon rămase singur în sala acum pustie. 


20 


După ce se sfătui cu ofiţerii săi, Alexandru părăsi tabăra de 
lângă Milet, în timp ce oamenii lui Nearchos începeau să 
demonteze mașinile de asediu pentru a le încărca pe corăbii și 
pe barcazele ancorate la mică distanţă de plajă. Amiralul 
intenţiona ca, îndată ce se termina această operaţiune, să caute 
un loc de acostare cât mai apropiat de Halicarnas. Rămăsese 
împreună cu doi căpitani atenieni care comandau cele două mici 
escadre de trireme de luptă. 

Pe plajă era un furnicar de soldaţi și se auzeau glasuri răstite 
și tot felul de zgomote: lovituri de maiuri, comenzi, strigătele 
ritmate ale echipajelor care trăgeau de pe barcaze grinzile 
uriașe demontate, pentru a le ridica la bordul corăbiilor. 

Regele aruncă o ultimă privire asupra a ce mai rămăsese din 
flota aliată și asupra orașului care se întindea, acum liniștit, de-a 
lungul promontoriului și dădu semnalul de plecare. In faţa sa se 
vedea o vale mărginită de povârnișurile acoperite cu măslini ale 
muntelui Latmos, la nord, și ale muntelui Grios, la sud. Pe fundul 
văii se strecura drumul prăfuit care ducea spre orașul Mylasa. 

Vremea era caldă și senină, argintiul frunzelor de măslin se 
așternea peste dealuri, iar pe câmpurile cu maci înfloriţi 
cocostârci albi ciuguleau prin pâraie după broscuţe sau 
peștișori. La trecerea armatei, își ridicau curioși capul cu cioc 
lung și continuau să-și caute mai departe hrana. 

— Tu crezi în povestea cu cocostârcii și cu pigmeii? — îl 
întrebă Leonatos pe Calistene ce călărea alături de el. 

— Deh, Homer vorbește despre asta și mulţi consideră demne 
de crezare cele spuse de Homer - răspunse nu prea convins 
Calistene. 

— O fi... îmi aduc aminte de lecţiile bătrânului Leonidas: 
vorbea despre luptele neîncetate dintre cocostârci, care 
încercau să fure în cioc copiii pigmeilor, și pigmeii care încercau 
să spargă ouăle cocostârcilor. Mie mi se par doar povești de 
adormit copiii, dar, dacă Alexandru vrea să ajungem chiar la 
capătul celălalt al imperiului persan, poate că vom vedea și noi 
acele ținuturi ale pigmeilor. 


— Poate - răspunse Calistene ridicând din umeri - dar, în locul 
tău, eu n-aș fi chiar atât de sigur. Vezi tu, astea sunt povești 
populare. Se pare că, urcând în sus, pe cursul Nilului, ar fi posibil 
să întâlnești pitici cu pielea neagră, dar mă îndoiesc că ar putea 
fi înalţi doar de-o șchioapă, așa cum se spune în povești și că 
doboară spicele de grâu cu securea. Asemenea povești se 
modifică o dată cu scurgerea timpului și trecând din gură în 
gură. De exemplu: dacă eu aș începe să spun altora despre 
cocostârci că fură copiii pigmeilor pentru a-i duce în familiile 
care nu au copii, aș adăuga un amănunt fantastic la o poveste 
deja exagerată, dar fără a fi vorba despre ceva chiar de 
necrezut. Mă înţelegi? 

Leonatos era destul de nedumerit. Privi înapoi pentru a se uita 
la catârii săi ce cărau mai mulţi saci grei. 

— Ce este în sacii aceia? — îl întrebă Calistene. 

— Nisip. 

— Nisip? 

— Chiar nisip. 

— Dar pentru ce? 

— Îmi trebuie ca să mă antrenez pentru luptă. Mergând în 
direcția asta, s-ar putea să întâlnim doar un teren stâncos așa 
că n-aș mai avea posibilitatea să mă antrenez. Astfel încât, car 
după mine nisipul care-mi trebuie. 

Calistene clătină din cap a mirare și-și îndemnă calul cu 
călcâiele. Puțin după aceea, trecu pe lângă el Seleucos care se 
grăbea în galop spre capul coloanei. Se opri lângă Alexandru și-i 
arătă acestuia ceva de pe creasta muntelui Latmos. 

— Ai văzut ce-i acolo? 

Regele privi în direcţia indicată. 

— Ce este? 

— Am trimis doi cercetași să vadă despre ce este vorba: este 
o doamnă în vârstă care vine în urma noastră de azi-dimineaţă 
împreună cu suita ei. 

— Pe Zeus! La orice m-aș fi așteptat pe aceste pământuri, 
numai nu să fiu urmărit la distanţă de o doamnă în vârstă. 

— Poate că are și ea chef de oarece! — rânji Lisimah care 
călărea la câţiva pași în urmă și auzise totul. 

— Nu vorbi prostii - îl puse la punct Seleucos. 

— Ce crezi că ar trebui să facem, Alexandru? 


— Sunt sigur că nu reprezintă un pericol. Dacă are nevoie de 
noi, se va arăta la faţă. Nu cred că este cazul să ne facem griji. 

Continuară să meargă la pas, sub protecţia unor grupe de 
cercetași călări care asigurau flancurile și avangarda, până ce 
ajunseră la un platou larg de unde valea începea să se deschidă 
în formă de pâlnie în direcţia orașului. 

Se dădu semnalul de popas și „scutierii” înălțară câteva 
umbrare de pânză pentru a-i adăposti pe rege și pe comandanți. 

Alexandru se rezemă de trunchiul unui ulm și bău câteva 
înghiţituri de apă dintr-o ploscă. Incepea să se facă de-acum 
foarte cald. 

— Avem musafiri - observă Seleucos. 

Regele se întoarse către deal și văzu un bărbat mergând pe 
jos și ducând de frâu o catârcă albă pe care călărea o femeie 
destul de în vârstă și cu haine scumpe. În urma ei, un alt 
servitor purta o umbrelă de soare uriașă, iar un al treilea alunga 
muștele cu o apărătoare din păr de cal. 

În urma lor venea o escortă anemică de oameni înarmaţi, cu o 
înfățișare de altminteri foarte pașnică, și, la mică distanţă, se 
afla un mic convoi de care de diferite dimensiuni și de animale 
de povară. 

Când ciudata caravană ajunse la o distanţă de o jumătate de 
stadiu, se opri. Unul dintre oamenii din escortă se apropie de 
locul în care Alexandru se odihnea la umbra ulmului și ceru să 
fie condus în fața regelui. 

— Mărite Rege, stăpâna mea, Ada, regina Cariei, îţi cere s-o 
primești. 

Alexandru făcu un semn către Leptine să vină să-i aranjeze 
mantia și părul și să-i așeze coroana, apoi răspunse: 

— Stăpâna ta este binevenită oricând dorește. 

— Chiar și acum? — întrebă străinul într-o greacă vorbită cu 
un puternic accent oriental. 

— Chiar și acum. Nu avem mare lucru să-i oferim, dar am fi 
onorați dacă ar veni să se așeze la masa noastră. 

Eumene, înțelegând pe dată situaţia, dădu ordin să fie ridicat 
imediat măcar acoperișul cortului regal, astfel încât oaspeţii să 
poată ședea la umbră și puse să se aducă în cea mai mare 
grabă mese și scaune, toate acestea fiind deja gata când văzură 
că regina era pe punctul de a sosi. 


Un grăjdar se puse în patru labe și nobila musafiră descălecă 
punând piciorul pe spinarea sa ca pe un scăunel, înaintă apoi 
spre Alexandru care o aștepta cu un aer deosebit de respectuos. 

— Fii bine venită, mărită Doamnă - i se adresă el într-o greacă 
desăvârșită. 

— Vorbești limba mea? 

— Sigur că o vorbesc - răspunse doamna căreia i se adusese 
un mic tron din lemn sculptat, descărcat cu repeziciune din unul 
dintre carele care formau convoiul. 

— Pot să mă așez? 

— Te rog - o invită regele și se așeză și el, înconjurat de 
camarazii săi. 

— Aceștia de faţă sunt prietenii mei, mai mult decât fraţi, și 
fac parte din garda mea de corp: Hefestion, Seleucos, Ptolemeu, 
Perdicas, Crater, Leonatos, Lisimah, Filotas. Cel de aici, de lângă 
mine, cu un aer mai oficial - și nu se putu abţine să nu surâdă 
pe jumătate - este secretarul meu general, Eumene din Cardia. 

— Te salut, secretare - îl salută nobila doamna înclinând 
grațios capul spre el. 

Alexandru o privi: era între cincizeci și șaizeci de ani, poate 
mai curând spre șaizeci. Nu-și vopsea părul și nici nu-și 
ascundea nici tâmplele acum ușor încărunţite, dar trebuie că 
fusese la viața ei o femeie foarte frumoasă. Veșmântul carian de 
lână lucrată fin, având carouri brodate fiecare cu o scenă 
mitologică se înfășură în jurul unui trup care, cu numai câţiva 
ani înainte, fuseseră, probabil, foarte atrăgător. 

Ochii îi erau de culoarea ambrei, luminoși și senini, marcați de 
un machiaj delicat, nasul drept, pomeţii ieșiţi în relief, totul îi 
dădea o expresie de mare demnitate. Purta părul strâns într-un 
coc, și deasupra avea o diademă subţire de aur împodobită cu 
lapislazuli și turcoaze, dar atât îmbrăcămintea, cât și întreaga 
atitudine trădau o melancolie cumva învechită, ca și cum viaţa 
n-ar mai avut o prea mare însemnătate pentru ea. 

Formulele de protocol și prezentările luară ceva timp. 
Alexandru observă că Eumene scria ceva în grabă pe o tăbliță și 
că i-o punea în față pe masă. Trase cu coada ochiului și putu 
citi: 

Persoana care se află în fața ta este Ada, regina Cariei. A 
fost căsătorită cu doi frați ai săi, dintre care unul mai tânăr 


decât ea cu douăzeci de ani, amândoi morți. Ultimul dintre 
frații săi este Pixodaros, care ti-ar fi putut fi socru și care a 
îndepărtat-o de la putere. Această întâlnire ar putea avea 
rezultate foarte interesante. Profită de ocazie. 


Abia terminase de citit acele câteva rânduri, că personajul 
care stătea așezat în faţa sa spuse: 

— Sunt Ada, regina Cariei, și acum trăiesc sechestrată în mica 
fortăreață de la Alinda. Sunt sigură că fratele meu m-ar fi izgonit 
și de acolo, dacă ar fi avut puterea s-o facă. Viaţa și soarta nu 
mi-au dăruit copii și mă apropii acum de bătrânețe cu 
amărăciune în suflet, dar, mai ales, îndurerată de felul în care se 
poartă cu mine cel mai mic și cel mai mizerabil dintre fraţii mei, 
Pixodaros. 

— Cum naiba ai făcut să afli toate astea? — murmură 
Alexandru către Eumene, aflat alături de el. 

— Îmi fac datoria - șopti ca răspuns secretarul. 

— De altfel, te-am mai scos o dată din necazurile pe care erau 
pe cale să ţi le aducă acest neam, ai uitat? 

Alexandru își aminti furia tatălui său în ziua în care 
împiedicase căsătoria dintre fratele său vitreg, Arrideus, și fiica 
lui Pixodaros și zâmbi în sinea sa, reflectând la ciudăţeniile 
destinului: nobila aceea, cu aspect și comportare atât de 
deosebite, pe care nu o cunoscuse absolut deloc, ar fi putu 
deveni o rudă de-a sa. 

— Pot să te invit la umila mea masă? — o întrebă el. 

Musafira înclină grațios capul. Îţi mulţumesc și accept cu 
plăcere. Cu toate acestea, știind ce se gătește în armată, mi-am 
permis să aduc eu câte ceva de acasă și sper că-ți va face 
plăcere. 

Bătu din palme și servitorii săi aduseră din care pâiniţe încă 
fragede, colăcei cu stafide, prăjituri de tot felul, plăcinte cu 
miere, chifle umplute cu ouă prăjite, făină, must acrișor și o 
mulţime de alte bunătați. 

Hefestion rămase cu gura căscată și o dâră de salivă parcă i 
se scurgea pe platoșă; Leonatos ar fi întins imediat mâna să 
apuce câte ceva, dacă Eumene nu l-ar fi călcat pe picior. 

— Vă rog - îi îndemnă femeia - luaţi cât vreţi, avem de toate. 

Se aruncară cu toții asupra mâncărurilor care le aminteau 
tuturor de copilărie, pregătite de mâinile pricepute ale mamelor 


sau ale doicilor. Alexandru gustă doar o prăjitură, apoi se 
apropie de regină și se așeză lângă ea pe un scăunel. 

— De ce ai venit la mine, doamna mea, dacă îmi dai voie să 
te întreb? 

— Așa cum ţi-am explicat deja, sunt regina Cariei, fiica lui 
Mausol, cel înmormântat în marele monument din Halicarnas. 
Fratele meu, Pixodaros, a uzurpat tronul și stăpânește acum 
peste oraș după ce s-a înrudit cu satrapul persan Orontobates 
care a luat în căsătorie pe fiica sa. Eu nu numai că am fost 
îndepărtată de la putere, dar mi s-au luat și toate privilegiile, 
rentele și cea mai mare parte dintre domeniile pe care le 
aveam. 

„Toate acestea constituie o nedreptate și trebuie pedepsite. 
Am venit, așadar, la tine, tinere rege al macedonenilor, pentru 
a-ți oferi fortăreața și orașul Alinda care-ţi vor permite să ţii sub 
control toată zona interioară a ţării, fără de care Halicarnasul n- 
ar putea supravieţui.” 

Spuse toate acestea în modul cel mai natural posibil, ca și 
cum ar fi vorbit în cadrul unui joc de societate. Alexandru o privi 
uluit, fără a-i veni să-și creadă urechilor. 

Regina Ada făcu un semn unui servitor să aducă o tavă cu 
prăjituri, astfel încât regele să se poată servi singur. 

— Nu mai iei o prăjitură, fiule? 


21 


Alexandru îi șopti lui Eumene că dorea să rămână singur cu 
musafira sa și, treptat, camarazii săi cerură respectuos, unul 
câte unul, permisiunea de a se retrage, spunând fiecare că avea 
treburi importante. Apăru, în schimb, Peritas, atras de mirosul 
bunătăţilor care-i plăceau atât de mult. 

— Doamna mea - începu Alexandru - nu cred că am înțeles 
prea bine: vrei sa-mi oferi fortăreaţa și orașul Alinda fără a-mi 
cere nimic în schimb? 

— Nu chiar - răspunse regina. 

— Aș vrea ceva în schimb. 

— Vorbește, și dacă-mi va sta în putinţă, îţi voi da ce-mi ceri. 
Ce dorești? 

— Un copil - răspunse Ada pe tonul cel mai normal din lume. 

Alexandru păli și rămase înțepenit, cu prăjitura în mână, 
privind la ea cu gura căscată. Peritas lătră ca și cum i-ar fi 
amintit stăpânului său că i-ar fi plăcut prăjitura pe care acesta o 
ţinea în aer, la jumătatea drumului spre gură. 

— Eu, doamnă, nu cred că aș putea... 

Ada zâmbi. 

— Cred că n-ai înţeles prea bine, fiule. 

— Chiar și faptul că-i spunea „fiule”, când se cunoscuseră de 
atât de puţin timp, era totuși ceva. 

— Vezi tu, din păcate n-am avut niciodată consolarea de a 
avea un copil și poate ca a fost mai bine așa, dat fiind că 
obiceiurile dinastice m-au obligat să mă căsătoresc cu fraţii mei, 
întâi cu unul și pe urmă cu celălalt. Din cauza aceasta, când am 
rămas văduvă, durerea mea a fost și mai mare. 

„Dar, dacă soarta mi-ar fi dat un soț normal și un copil al 
meu, ei bine, mi-aș fi dorit un copil ca tine: frumos, politicos și 
cu înfățișare plăcută, cu maniere rafinate, dar hotărât, îndrăzneţ 
și cutezător, în plus, prietenos și afectuos cum se spune că ești 
tu, părere cu care, de fapt, eu sunt de acord după ce te-am 
cunoscut. Cu alte cuvinte, te rog să devii fiul meu.” 

Alexandru rămase mut pe când regina Ada îl privea cu ochii 
săi ca ambra, duioși și melancolici. 


— Ei? Ce răspuns îmi dai, fiule? 

— Eu... nu știu cum s-ar putea face așa ceva... 

— Este foarte simplu: printr-o adopţie. 

— Și cum ar trebui să se facă această adopţie? 

— Eu sunt regina: dacă tu ești de acord, este suficient să 
pronunt formula necesară și tu vei deveni fiul meu, beneficiind 
de toate drepturile. 

Alexandru o privi ţintă și mai dezorientat. 

— Îţi cer, poate, prea mult? — spuse Ada cu o expresie puţin 
îngrijorată. 

— Nu, doar că... 

— Ce anume? 

— Nu mă așteptam să-mi ceri așa ceva. Pe de altă parte, nu 
pot decât să fiu măgulit astfel că... 

— Ada se aplecă ușor spre înainte trăgând cu urechea ca și 
cum ar fi vrut să fie sigură că a auzit cuvintele pe care le 
aștepta. 

— Astfel că sunt bucuros și onorat să accept propunerea ta. 

Regina era atât de emoționată încât îi dădură lacrimile. 

— Chiar ești de acord? 

— Da. 

— Să știi că îţi voi cere să-mi spui chiar „mamă”. 

— Așa am să fac... mamă. 

Ada își șterse lacrimile cu o batistă brodată, apoi își înălță 
privirea și-și îndreptă umerii, își drese vocea și spuse pe un ton 
marţial: 

— Atunci, eu, Ada, fiica lui Mausol, regina Cariei, te adopt pe 
tine, Alexandru, rege al macedonenilor, ca fiu al meu și te declar 
singur moștenitor al întregii mele averi. Îi întinse mâna și 
Alexandru i-o sărută. 

— Te aştept mâine la Alinda, fiule. Dragul meu, sărută-mă 
acum. 

Alexandru se ridică, o sărută pe amândoi obrajii și îi plăcu 
parfumul său oriental de santal și de trandafir sălbatic. Peritas 
se apropie de ei dând din coadă și scheunând sperând că 
doamna aceea care mirosea frumos i-ar putea da o prăjiturică. 

Regina îl mângâie. 

— Simpatic animalul ăsta al tău, chiar dacă este cam... mare. 

— Se îndepărtă, apoi, împreună cu suita sa, lăsând o 
sumedenie de provizii pentru proaspătul său fiu și pentru 


prietenii lui, băieţi zdraveni care trebuie că aveau o poftă de 
mâncare formidabilă. Alexandru o privi îndelung cum se 
îndepărta pe catârca ei albă, cu un servitor care îi ţinea 
deasupra umbrela și un altul care o apăra de muște. Când se 
întoarse, întâlni privirea lui Eumene care nu știa dacă se 
cuvenea să râdă sau să aibă o morgă solemnă, așa cum ar fi 
cerut un asemenea moment. 

— Să nu te prind că mă părăști la maică-mea - îl ameninţă. 

— Ar fi în stare să pună să fiu otrăvit. 

— Se întoarse către câine care, pierzându-și răbdarea 
așteptându-l, lătra de-i asurzea pe toți. 

— Și tu, marș la cușca ta! — îi strigă el. 

A doua zi, dimineaţa devreme, Alexandru îi ordonă lui 
Parmenion să conducă armata către Mylasa și, pe parcurs, să 
accepte în numele său supunerea tuturor cetăților, mici ori mari, 
pe care le întâlnea în drum. El porni, în schimb, împreună cu 
Hefestion și cu garda sa de corp în galop către Alinda. 

Trecură printre vii nesfârșite care împrăștiau parfumul delicat 
dar puternic al florilor aproape invizibile ale viței de vie și printre 
lanuri încă verzi de grâu și traversară pajiști presărate cu tot 
felul de flori într-o infinitate de culori, totul dominat de întinsele 
pete stacojii ale macilor. 

Orașul Alinda le apăru în faţă sub arșiţa soarelui de amiază, 
impunător pe culmea unui deal, cu zidurile masive clădite din 
uriașe blocuri pătrate de piatră cenușie, dominat de fortăreaţa 
gigantică, cu ziduri amenințătoare și cu o sumedenie de turnuri 
în vârful cărora fluturau steagurile albastre ale regatului Cariei. 

Pe metereze se vedeau șiruri de soldaţi înarmaţi cu lănci 
lungi, cu arcuri și cu săgeți în tolbele care le atârnau pe umăr, 
iar în faţa porţii se afla aliniat pe două rânduri un escadron de 
cavalerie: războinici în armuri de gală călărind cai frumos 
împodobiți. 

Când se apropiară mai mult, poarta cetăţii se deschise și putu 
fi văzută regina Ada așezată într-o lectică având deasupra un 
baldachin și purtată de șaisprezece sclavi cu bustul gol. In 
fruntea lor mergeau fete cariene îmbrăcate cu peplumuri 
grecești și care răspândeau în jur petale de trandafir. 

Alexandru descălecă și înaintă pe jos, împreună cu Hefestion, 
până când ajunseră în faţa lecticii. Ada făcu semn să fie lăsată 


jos, merse în întâmpinarea fiului său adoptiv și-l sărută pe obraji 
și pe frunte. 

— Ce mai faci, mamă? 

— Bine, după cum vezi - răspunse regina. Porunci sclavilor 
care purtau lectica să se îndepărteze, îl luă de braț pe Alexandru 
și se îndreptă împreună cu el către oraș, unde se adunase o 
mulțime imensă care dorea să-l cunoască pe fiul reginei Ada. 

De la ferestrele caselor ploua cu flori și cu petale de trandafir 
și de mac care se roteau în văzduh purtate de adierea 
primăverii plină de mireasma ierbii cosite și a fânului de curând 
înflorit. 

Mai era și o orchestră de flaute și de harpe cântând în 
onoarea oaspeţilor melodii foarte delicate și parcă venind de 
undeva din lumea copilăriei, amintindu-i lui Alexandru de 
cântecelele pe care i le cânta doica pe când era mic. 

În mijlocul acelei mulţimi entuziaste, în acel vârtej de culori și 
de arome, la braţul acelei mame atât de duioase, afectuoasă, 
deși necunoscută până atunci, se simţi cuprins de emoție. 
Pământul acela în sine, unde în spatele fiecărui deal se 
ascundea un mister, de unde se putea dezlănţui în fiecare clipă 
o cursă sângeroasă sau se putea naște farmecul unui loc 
minunat, îl cucerea din ce în ce mai mult, îl îndemna să meargă 
și mai departe pentru a da de noi minunăţii. Ce se afla oare 
dincolo de munţii care înconjurau turnurile cetăţii Alinda? 

Ajunseră în faţa porţii de intrare în fortăreață, împodobită cu 
figuri de zei și de eroi ai acelui străvechi ţinut, mergând în urma 
unui șir de demnitari îmbrăcaţi în veșminte somptuoase, țesute 
în aur și argint. În capătul scării care ducea către interior erau 
pregătite două tronuri, unul în mijloc, mai înalt, și altul, în 
dreapta primului, mai scund și mai modest. 

Ada îl invită să se așeze pe tronul cel mai impunător, iar ea 
merse să se așeze pe cel de alături. Piaţa din faţa fortăreței se 
umpluse de lume și, când nu mai rămase niciun locșor liber, un 
herald ceru să se facă liniște. Citi, apoi, pe un ton solemn și 
răsunător, actul de adopţie în limba cariană și în limba greacă. 

Urmară aplauze nesfârșite la care regina răspunse cu un 
semn ușor din mână iar Alexandru salută mulțimea ridicând 
ambele braţe, așa cum obișnuia să facă în faţa armatei sale 
aliniate pentru onor. 


După aceea, ușa din spatele lor se deschise și cei doi 
suverani, mamă și fiu, dispărură în interior. 


22 


Alexandru și Hefestion ar fi vrut să plece în aceeași zi la ai lor, 
dar n-a fost posibil cu niciun chip. Ada poruncise să se 
pregătească pentru seara aceea un banchet fastuos la care 
fuseseră invitaţi toţi dregătorii orașului. Mulţi dintre aceștia 
plătiseră sume uriașe pentru a putea participa și aduseseră 
daruri de mare preţ pentru regină, ca și cum ar fi fost vorba 
despre o tânără mamă care aducea pe lume primul său fiu. 

A doua zi, oaspeţii fură conduși să viziteze fortăreaţa și orașul 
și, cu toate insistențele lor, nu putură pleca înainte de orele 
după-amiezii. Alexandru fu acela care se strădui cel mai mult ca 
s-o convingă pe noua sa mamă să-i lase să plece: fu nevoit să-i 
explice cu toată răbdarea de care era în stare că, la urma 
urmelor, se afla în război și că armata lui îl aștepta pe drumul 
către Halicarnas. 

— Din păcate - oftă Ada când se despărţiră - nu pot să te ajut 
cu soldați. Cei pe care-i am aici abia îmi ajung pentru a apăra 
zidurile cetăţii. Dar îţi voi da ceva mult mai important, poate, 
decât soldații... 

Bătu din palme și imediat apăru o duzină de bărbaţi cu 
animale de povară ce trăgeau care încărcate cu saci și cu 
coșuri. 

— Ce-i... ce-i cu ei? — întrebă Alexandru nedumerit. 

— Bucătari, băiatul meu. Bucătari, brutari și cofetari, cei mai 
buni care există la răsărit de Strâmtori. Tu trebuie să mănânci 
bine, dragul meu, cu toate mizeriile prin care ești nevoit să treci, 
cu războiul, cu luptele... Nu mi-e greu să-mi închipui cam ce 
mănânci: nu cred că bucătarii macedoneni sunt renumiţi pentru 
calitatea mâncărurilor pe care le pregătesc. Bănuiesc că-ţi dau 
mai mult carne sărată și pâine nedospită, lucruri care cad greu 
la stomac, așa că m-am gândit... - continuă să-i explice 
netulburată regina. 

Alexandru încercă s-o întrerupă cu un gest delicat. 

— Ești foarte amabilă, mamă, dar, ca să fiu sincer, nu de asta 
am nevoie. După un marș zdravăn de noapte mănânci cu poftă 
dimineaţa, iar după o zi de mers călare, cina este întotdeauna 


delicioasă, orice ţi s-ar pune pe masă. Tot așa, când mi-e tare 
sete, apa proaspătă este mai bună decât cel mai prețuit dintre 
vinuri. Zău, mamă, mai mult m-ar încurca. Oricum, îţi 
mulțumesc și consideră că ţi-am primit darul. 

Ada își plecă privirea: 

— Eu nu aveam de gând decât să-ţi fiu de folos, să am grijă 
de tine. 

— Știu asta - îi răspunse Alexandru luându-i mâna. 

— Știu și-ţi sunt recunoscător pentru tot ce faci. Lasă-mă, 
însă, să trăiesc așa cum sunt obișnuit. In orice caz, o să-mi aduc 
aminte cu drag de toate câte ai făcut. 

O sărută, apoi încălecă și se îndepărtă în galop sub privirile 
pline de ușurare ale bucătarilor cărora perspectiva vieţii într-o 
tabără militară nu le surâdea câtuși de puţin. 

Ada îl petrecu din priviri până ce dispăru, împreună cu 
camaradul său, dincolo de coama unui deal. Se întoarse, apoi, 
către bucătari: 

— Și voi, ce staţi degeaba? Hai, treceţi la treabă. Mâine, 
înainte de ivirea zorilor, vreau să trimiteţi tot ce știți să faceți 
mai bun băiatului meu și camarazilor lui, oriunde s-ar afla. Altfel, 
ce fel de mamă aș mai fi? 

Oamenii dispărură de îndată, întorcându-se la bucătării ca să 
frământe și să coacă toate bunătăţile posibile pentru fiul reginei 
lor. 

A doua și a treia zi după aceste întâmplări, Alexandru găsi, la 
trezire, un pâlc de călăreţi carieri care așezau în faţa cortului 
său pâini calde abia scoase din cuptor, biscuiţi tocmai buni de 
ronţăit și prăjituri cu cremă care se topeau în gură. 

Situaţia începea să devină sâcâitoare și atât prietenii regelui 
cât și soldații începuseră să facă tot felul de glume. Alexandru 
hotărî să rezolve această problemă, deși nu cu prea multă 
tragere de inimă. În a treia zi, când se aflau de-acum aproape 
de Halicarnas, îi trimise înapoi pe carieni împreună cu tot ce 
aduseseră, fără a se atinge de nimic, dându-le și o scrisoare 
scrisă chiar de el: 


Alexandru către Ada, preaiubita sa mamă, te salut! 

Îţi sunt în mod sincer recunoscător pentru bunătățile pe 
care mi le trimiti în fiecare dimineață, dar mă văd nevoit să 
te rog să nu-mi mai trimiti nimic. Nu sunt obișnuit cu 


mâncăruri atât de rafinate, ci cu o alimentație soldățească, 
mai simplă. Mai mult, nu vreau ca eu să am parte de 
favoruri pe care soldații mei nu le au. Ei trebuie să știe în 
orice moment că regele lor mănâncă la fel ca ei și împarte 
cu ei aceleași primejdii. 

Zeii să te aibă în pază. 

Din acel moment, atenţiile sufocante ale reginei Ada încetară 
și operaţiunile militare fură reluate într-un ritm susținut. Trecând 
de Mylasa, Alexandru cobori spre sud și ajunse din nou pe 
țărmul mării care avea o mulțime de golfuri mici sau mari, 
peninsule și promontorii. Pe anumite porțiuni, soldaţii mergeau 
paralel cu flota care naviga de-a lungul malului profitând de 
adâncimea mare a apei, atât de aproape încât, uneori, puteau 
chiar comunica prin viu grai cu marinarii. 

În a treia zi de mers, după ce trecuseră de Mylasa, chiar când 
armata se pregătea să-și instaleze tabăra aproape de țărm, un 
bărbat se apropie de santinele și ceru să fie condus în faţa 
regelui. Alexandru era așezat pe un bolovan de pe plajă, 
împreună cu Hefestion și cu ceilalți camarazi ai săi. 

— Ce dorești? — îl întrebă suveranul. 

— Mă numesc Eufranor și vin din Myndos. Concetăţenii mei 
m-au însărcinat să-ţi spun că orașul nostru este gata să te 
întâmpine și că flota ta va putea să acosteze în portul nostru, la 
adăpost și în siguranţă. 

— Norocul ne surâde - spuse Ptolemeu. 

— Un port bun ca acesta este exact ceea ce ne trebuia pentru 
a descărca toate corăbiile și a monta mașinile de asediu. 

Alexandru se întoarse către Perdicas. 

— Du-te cu oamenii tăi la Myndos și pregătește sosirea flotei 
noastre. Trimite-ne un curier cu raportul tău și eu voi pune să fie 
anunţaţi comandanții corăbiilor. 

— Dar, mărite rege - obiectă solul - orașul spera să te poată 
vedea pe tine în persoană, să te primească și... 

— Nu acum, prietene: trebuie să-mi aduc armata cât se poate 
de aproape de zidurile Halicarnasului și vreau să conduc chiar 
eu toate operaţiunile. Deocamdată, transmite concetăţenilor tăi 
mulțumirile mele pentru onoarea pe care mi-o fac. 

Omul plecă și Alexandru continuă consiliul de război. 


— După părerea mea, ai greșit că ai refuzat toate bunătăţile 
trimise de regina Ada - ricană Lisimah. 

— Ar fi fost bune ca să ne susţină într-o asemenea ispravă 
militară. 

— Las-o baltă - îl făcu să tacă Ptolemeu. 

— Dacă am înțeles eu bine ce are de gând să facă Alexandru, 
peste puţin timp n-o să mai ai chef de glume. 

— Și eu cred asta - confirmă Alexandru. Scoase sabia din 
teacă și începu să facă semne pe nisip. 

— Deci: aici este Halicarnas. Se întinde în jurul acestui golf și 
are două fortărețe: una în dreapta și una în stânga portului. 
Dinspre mare, deci, orașul este absolut invulnerabil. Și nu numai 
atât: poate fi aprovizionat fără întrerupere. Așa că nu-l putem 
ține sub asediu, și nici nu-l putem supune unei blocade. 

— Așa este - fu de acord Ptolemeu. 

— Ce părere ai, generale Parmenion? — întrebă regele. 

— Intr-o situaţie ca aceasta, nu avem de ales: singura noastră 
posibilitate este să atacâm de pe uscat, să facem o breșă și să 
năvălim în oraș ca să punem stăpânire și pe port. În felul acesta, 
flota persană va fi alungată de pe tot cuprinsul Mării Egee. 

— Așa este. Exact asta trebuie să facem. Tu, Perdicas, vei 
pleca la Myndos mâine dimineaţă și vei lua orașul în stăpânire. 
După asta, aduci flota în port, pui să se descarce piesele 
mașinilor de asediu, și să fie montate și vei veni cu ele spre 
Halicarnas dinspre apus. Acolo te vom aștepta noi și, între timp, 
vom pregăti locurile de pe care vor acţiona turnurile de asalt și 
berbecii. 

— Sună bine - își dădu cu părerea Perdicas. 

— Atunci, dacă nu mai ai alte ordine pentru mine, merg să le 
spun oamenilor mei ce au de făcut. 

— Poţi să pleci, dar mai treci pe aici înainte de a merge la 
culcare. Cât despre voi - spuse, întorcându-se spre ceilalți 
camarazi - fiecare se va afla la locul lui când vom fi în faţa 
zidurilor, adică mâine seară. Duceţi-vă acum la detașamentele 
voastre și n-ar fi rău să vă culcaţi cât mai curând după cină: ne 
așteaptă zile foarte grele. 

Consfătuirea luă sfârșit și Alexandru porni de unul singur să 
facă o plimbare pe malul mării, privind soarele care cobora 
parcă pentru a incendia valurile și puzderia de insulițe, mai mici 
sau mai mari, învăluite din ce în ce mai mult de vălul înserării. 


În acel ceas de seară, în așteptarea unor încercări foarte grele 
pe care trebuia să le înfrunte, se simți cuprins de un sentiment 
apăsător de melancolie și-i reveniră în minte anii copilăriei, când 
totul în jurul său era numai visare și poveste și când viitorul îi 
apărea ca o îndelungă peregrinare de basm în șaua unui bidiviu 
înaripat. 

Și-o aminti pe sora sa, Cleopatra care probabil că trăia deja 
singură în palatul de la Butroto, cu terasele lui parcă suspendate 
deasupra mării, se gândi că-i promisese să se gândească la ea 
în fiecare zi înainte de căderea serii și trase nădejde că ea ar 
putea simți acest gând al lui, că briza călduţă i-ar atinge delicat 
obrajii ca un sărut dulce. Cleopatra... 

Când reveni în cortul său, Leptine aprinsese deja lămpile și 
pregătise cina. 

— Nu știam dacă ai vreun musafir astă-seară, așa că am pus 
masa numai pentru tine. 

— Bine ai făcut. Nu prea mi-e foame. 

Se așeză și așteptă să fie servit. Peritas se lungi sub masă în 
așteptarea resturilor. Afară, tabăra forfotea de agitația 
momentului cinei, înainte de a se instala tihna nopţii și liniștea 
primului schimb de pază. 

Intr-un târziu, intră în cort Eumene purtând o scrisoare în 
mână. 

— A sosit o scrisoare - îl anunţă el dându-i-o. 

— Este de la sora ta, regina Cleopatra a Epirului. 

— Ce ciudat. Puțin mai devreme, plimbându-mă pe malul 
mării, mă gândeam la ea. 

— Îi simţi lipsa? — îl întrebă Eumene. 

— Foarte mult. Îmi lipsește zâmbetul ei, strălucirea ochilor săi, 
tonul cald al vocii, căldura cu care mă înconjura. 

— Lui Perdicas îi lipsește și mai mult: ar lăsa să i se taie un 
braţ ca s-o poată strânge la pieptul său cu celălalt... Bine, atunci 
plec. 

— Nu, mai stai. la o înghiţitură de vin. 

Eumene își umplu o cupă și se așeză pe unul dintre taburetele 
din cort, în timp ce Alexandru deschidea scrisoarea și începea s- 
o citească. 


Cleopatra către preaiubitul său frate, Alexandru, multe 
salutări! 


Nu reușesc să-mi închipui pe unde te afli în momentul 
când citesti rândurile mele: pe un câmp de bătălie, în 
momentele de leneveală ale unei perioade de odihnă, sau 
în timp ce asediezi o fortăreață. Te rog, multiubitul meu 
frate, să nu te expui fără rost primejdiilor. 

Am aflat cu toții de victoriile pe care le-ai avut și suntem 
mândri de tine. Ba chiar, soțul meu te cam invidiază. 

Freamătă, abia așteaptă să plece pentru a dobândi o 
glorie ca a ta. Eu, însă, aș vrea ca el să nu mai plece 
niciodată: asta pentru că nu-mi place singurătatea și pentru 
că este tare bine să-l am alături pe el în palatul acesta de 
unde marea se vede atât de frumos. La asfintit, ne urcăm în 
cel mai înalt turn și privim soarele cum coboară în valuri 
până când în jur se lasă întunericul și pe cer se ridică 
luceafărul de seară. 

Tare mult aș vrea să scriu versuri, dar când citesc 
poeziile lui Sapho și ale lui Noxides, pe care mi le-a dăruit 
mama ca mângâiere pentru despărțirea de ea, simt că n-as 
putea cu niciun chip să reușesc așa ceva. 

Mă ocup, totuși, de muzică. Alexandru mi-a dăruit o 
slujnică, minunată cântăreață din flaut şi din ţiteră, care, cu 
multă pricepere şi răbdare, mă învaţă și pe mine să cânt. În 
fiecare zi aduc sacrificii zeilor ca să te aibă în paza lor. 

Când, oare, o să te mai văd? Íti doresc numai gânduri 
bune. 


Alexandru împături la loc scrisoarea și-și cobori bărbia în 
piept. 

— Vești rele? — întrebă Eumene. 

— Oh, nu. Doar că sora mea este ca acele păsărele care au 
fost luate prea curând din cuibul lor: din când în când își 
amintește că mai este încă o fetișcană și simte dorul casei și al 
părinţilor pe care nu-i mai are alături. 

Peritas veni lângă el scheunând și frecându-și capul de 
genunchiul lui, parcă ar fi cerșit o mângâiere. 

— Perdicas a plecat deja - continuă să vorbească secretarul. 

— Mâine dimineaţă va fi la Myndos și va ocupa portul pentru 
flota noastră. Toţi ceilalți camarazi sunt pe lângă soldaţii lor, în 
afară de Leonatos care s-a vârât în pat cu câteva fete. Calistene 
este în cortul său și scrie, dar nu este singurul. 


— Nu? 

— Nu. Ptolemeu ţine și el un jurnal, un fel de memorii. Am 
auzit că și lui Nearchos îi place să scrie. Nu știu cum o fi făcând 
așa ceva pe corabia aia care se leagănă mereu și nu stă 
niciodată nemișcată. Am vomitat de două ori când am trecut 
prin Strâmtori. 

— S-o fi obișnuit. 

— Probabil. Dar Calistene? Ţi-a citit vreodată ceva din ce 
scrie? 

— Nu, nimic. Își păzeşte strașnic opera. A spus că o s-o pot citi 
doar după ce va avea forma definitivă. 

— E chestie de ani până atunci... 

— Mă tem că da. 

— O să fie tare greu... 

— Ce anume? 

— Să luăm Halicarnasul. 

Alexandru dădu aprobator din cap și-l scărpină pe Peritas 
după urechi, ciufulindu-i blana. 

— Mă tem că da. 


23 


Mărâitul înăbușit al lui Peritas îl trezi pe neașteptate din somn 
pe Alexandru și regele își dădu seama de ce se alarmase 
câinele: era galopul grăbit al unui pâlc de călăreţi și apoi 
glasurile agitate ale oamenilor în faţa cortului său. Işi aruncă pe 
umeri o mantie și ieși numaidecât afară. Era încă întuneric și 
luna se mai vedea deasupra dealurilor, pe un cer lăptos și ceţos, 
cu nori răzleți. 

Unul dintre călăreţii abia sosiți se apropie gâfâind. 

— Măria Ta, o ambuscadă, o cursă! 

— Ce tot spui? — îl întrebă Alexandru apucându-l de gulerul 
tunicii. 

— Era o cursă. Când ne-am apropiat de porţile cetăţii Myndos, 
am fost atacați din toate părţile: suliţele și săgețile plouau 
asupra noastră, de pe dealuri coborau peste noi pâlcuri de 
călăreţi, își aruncau lăncile asupra noastră și alţii veneau în 
urma lor... Ne-am apărat din toate puterile. Dacă flota ar fi intrat 
în port ar fi distrus-o: peste tot erau catapulte cu săgeți 
incendiare. 

— Perdicas unde este? 

— Este încă acolo. A reușit să ocupe o poziție mai adăpostită 
și să-și adune oamenii. Cere ajutor, imediat. 

Alexandru îl lăsă să se îndepărteze, dar când își privi mâinile, 
văzu că erau pline de sânge. 

— Omul ăsta este rănit! Chemaţi repede un chirurg! 

Medicul Filip, care-și avea cortul în apropiere, alergă imediat 
împreună cu ajutorul său și-l luă în primire pe soldat. 

— Anunţă-i și pe ceilalţi colegi ai tăi - îi spuse regele. 

— Pune să se pregătească tărgi, apă caldă, pansamente, oțet, 
tot ce-ţi trebuie. 

Sosiseră între timp Hefestion, Eumene, Ptolemeu, Crater, 
Clito, Lisimah și ceilalți, cu toţii gata îmbrăcaţi și înarmaţi. 

— Crater! — strigă suveranul îndată ce-l văzu. 

— Poruncă, Măria Ta! 


— Adună imediat două escadroane de cavalerie și du-te la 
Perdicas: are necazuri. Nu vă angajaţi în luptă. Adunați morţii și 
răniții și retrageţi-vă. 

După aceea, se întoarse. 

— Ptolemeu! 

— Poruncă, Măria Ta! 

— la un detașament de cercetași și unul de cavalerie ușoară, 
traci și tribalii. Mergeţi de-a lungul țărmului și căutați un loc de 
acostare, oricare ar fi el, pentru a putea descărca mașinile de 
asediu. Îndată ce-l găsiţi, semnalaţi flotei să acosteze și ajutaţi 
la descărcare. 

— Am înţeles. 

— Clito! 

— Poruncă, Măria Ta! 

— Adu toate catapultele uşoare transportabile pe care le 
avem la intrarea în golful Myndos: nu lași pe nimeni să intre, nici 
pe pescari. Dacă găseşti un loc potrivit, aruncă asupra oraşului 
cât mai multe săgeți cu foc. Arde-l, dacă poți, până la ultima 
casă. 

Alexandru era furios și mânia sa creștea cu fiecare clipă. 

— Memnon - mârâi el. 

— Ce-ai spus? — întrebă Eumene. 

— Memnon. Asta-i mâna lui Memnon. Îmi răspunde cu aceeași 
monedă. Eu n-am lăsat flota persană să se apropie de țărm și el 
face la fel cu a mea, nelăsându-mă să debarc. E mâna lui, sunt 
sigur de asta. Hefestion! 

— Poruncă, Măria Ta! 

— la călăreţii tesalieni și un escadron de eteri, aleargă spre 
Halicarnas și alege un loc potrivit pentru tabără, pe latura de 
răsărit sau de miazănoapte a zidurilor. Găseşte apoi și un loc 
pentru a instala mașinile de asediu și cheamă echipele de 
săpători ca să niveleze terenul. lute! 

Erau acum treji cu toţii: detașamentele de cavalerie treceau 
dintr-o parte în alta, peste tot se auzeau ordine răstite, strigăte 
și chemări, nechezat de cai. 

Sosi și generalul Parmenion, complet înarmat și urmat de doi 
aghiotanţi. 

— Poruncă, Măria Ta! 

— Am fost trași pe sfoară, generale. Perdicas a căzut într-o 
cursă la Myndos și încă nu știm ce s-a întâmplat cu el. 


„Dar știu ce avem de făcut. Dă ordin să ia toată lumea masa 
de dimineaţă și apoi aliniază infanteria și călăreţii în formaţia de 
marș. La răsăritul soarelui, vreau să fie deja pe drum. Atacăm 
Halicarnasul!” 

Parmenion dădu din cap și se întoarse către aghiotanţii săi: 

— Aţi auzit ce-a spus regele? Hai, mișcaţi-vă! 

— Generale... 

— Mai este și altceva, Măria Ta? 

— Trimite-l pe Filotas la Myndos cu un pâlc de călăreți: trebuie 
să aflu cât mai repede ce se întâmplă acolo. 

— lată-l acolo - răspunse Parmenion arătând spre fiul său 
care alerga înspre ei. Îl trimit imediat. 

Intre timp, Hefestion, ieșea din tabără la galop cu 
escadroanele sale, ridicând un nor mare de praf, îndreptându-se 
spre Halicarnas. 

Zăriră orașul o dată cu zorii: totul era pustiu până în 
apropierea zidurilor. Hefestion privi în jurul său și își îndemnă 
calul îndreptându-se pentru a ocupa prin surprindere o porţiune 
de teren mai plată care părea potrivită pentru a instala acolo 
tabăra. 

Intre ei și Halicarnas terenul era ușor vălurit și nu se putea 
vedea prea bine ce se afla în imediata apropiere a zidurilor de 
incintă, așa că porniră la pas pentru a nu risca nimic. 

Totul părea liniștit în aceste momente de tăcere totală ale 
zorilor, dar, la un moment dat, Hefestion auzi un zgomot ciudat, 
sec și ritmic, ca al unor obiecte din metal cu care se lovea în 
pământ sau în bolovani. Ajunse pe culmea unui deal scund și 
rămase uluit văzând spectacolul care se desfășura în fața 
ochilor săi. 

Era un șanț enorm, lat cam de treizeci și cinci de picioare și 
adânc de optsprezece, cu sute de oameni care lucrau scoțând 
afară pământul și îngrămădindu-l pe maluri sub forma unui 
parapet gigantic. 

— Fir-ar să fie! — exclamă Hefestion. 

— Am așteptat prea mult. Ei, tu! — spuse unuia dintre soldații 
săi. Întoarce-te imediat și anunţă-l pe Alexandru. 

— Am plecat - răspunse omul, întorcându-și calul și pornind în 
galop către tabără. Chiar în acel moment, una dintre porţile 
cetății Halicarnas se deschise și apăru un escadron de cavalerie 


care o luă pe singura latură accesibilă rămasă între șanț și 
ziduri. 

— Vin peste noi! — strigă comandantul tesalienilor. 

— Acolo, acolo! 

Hefestion ordonă detașamentului său să execute o întoarcere 
și se aruncă împotriva dușmanilor care treceau de-a lungul 
fâșiei strâmte pentru a ajunge pe teren deschis. 

Își așeză oamenii pe un front de două sute de picioare, pe 
patru rânduri, și porni atacul împotriva capului coloanei 
dușmane care începuse să alerge de-a lungul parapetului pentru 
a forma o linie suficient de lungă ca să reziste loviturii. 

Călăreţii se înfruntară în apropierea valului de pământ, fără ca 
inamicul să fi avut suficient timp pentru a prinde viteză și 
oamenii lui Hefestion începură să-l respingă făcându-l să bată în 
retragere. 

În acest timp, muncitorii care lucrau pe fundul șanțului, 
înspăimântați de larma bătăliei, își abandonară uneltele, se 
căţărară în grabă pe malul dinspre oraș și o luară la fugă către 
poartă, dar aceasta fusese deja închisă de către apărători. 

Un grup de tesalieni se aruncară pe trecerea existentă între 
șanț și ziduri și începu să-și arunce sulițele asupra săpătorilor, 
doborându-i pe toți. La puţin timp după aceea, însă, printr-o 
portiţă laterală ieși un alt detașament de cavalerie care-i atacă 
din flanc, așa încât trebuiră să se regrupeze pentru a riposta. 

Lupta continuă, cu atacuri și contraatacuri, dar Hefestion 
reuși în cele din urmă să iasă învingător trimițându-i în luptă pe 
eteri care aveau forţele proaspete, în ajutorul tesalienilor 
epuizați. Îi alungă, apoi, pe dușmani până la poartă și aceasta se 
deschise grabnic pentru a-i primi. 

Comandantul macedonean nu îndrăzni să-i urmărească 
dincolo de cele două canaturi ale porţii care se deschideau între 
două bastioane masive; pe meterezele acestora se aflau 
nenumărați arcași și aruncători de sulițe. Se mulțumi doar cu 
faptul că rămăsese stăpân pe câmpul de luptă și ordonă să se 
înceapă săparea unui alt șanț de-a curmezișul culoarului de 
trecere, în așteptarea echipelor de săpători care trebuiau să 
sosească. Câţiva călăreţi au fost trimiși pentru a găsi izvoarele 
de apă care să potolească setea oamenilor și a cailor când 
sosea restul armatei. 

Deodată, unul dintre eter; arătă ceva pe ziduri: 


— Privește, comandante - spuse el întinzând braţul către 
turnul cel mai înalt. Hefestion se întoarse și se apropie puţin de 
ziduri ca să vadă mai bine. Era un războinic îmbrăcat într-o 
armură lucioasă din fier, cu faţa ascunsă în totalitate de un coif 
corintian cu vizieră și cu o lance lungă în mână. 

In spatele său se auzi un strigăt: 

— Comandante, vine regele! 

Alexandru, aflat în fruntea Vârfului, sosea în galop, călare pe 
Ducipal. In numai câteva clipe fu alături de prietenul său și-și 
ridică privirea către turnul în vârful căruia armura războinicului 
cu figura acoperită strălucea în razele soarelui. 

II fixă în tăcere și știa că și el era privit cu aceeași atenţie. 
Spuse: 

— El este. El este, simt asta. 

In aceleași clipe, într-un ţinut foarte îndepărtat, dincolo de 
orașul Kelainai de pe Calea regală, Barsines se oprise împreună 
cu copiii într-un han ca să se odihnească. Vârând mâna în sacul 
de călătorie pentru a lua o batistă cu care să-și șteargă 
sudoarea, dăduse de un obiect apărut nu știa de unde. Îl scoase 
și văzu că era un mic toc de piele în care se afla un petec de 
papirus, cel pe care Apelles schiţase din câteva linii meșteșugite 
portretul soţului său, figura lui Memnon. Citi printre lacrimi cele 
câteva cuvinte aflate sub desen, așternute cu un scris grăbit și 
neregulat: 


Cu aceeași forță s-a întipărit și chipul tău 
în memoria lui Alexandros. 


24 


Orașul se putea vedea foarte bine de pe înălțimea dealului și 
Alexandru coborî de pe cal, lucru pe care-l făcură de îndată și 
prietenii săi. Spectacolul care li se oferea privirii era minunat. O 
imensă scoică naturală, verde datorită măslinilor și presărată ici- 
colo de coroanele ca niște flăcări negre ale chiparoșilor, cobora 
în pante line ca ale unui teatru până la cercul de ziduri masive 
care închidea așezarea dinspre nord și vest și nu era întreruptă 
decât de uriașa pată roșiatică, asemănătoare unei răni, a 
șanțului săpat la ordinul lui Memnon la circa două sute de 
picioare în faţa zidurilor. 

În stânga se afla acropola cu templele și cu statuile sale; chiar 
în acele clipe, de la un altar, fumul unei ceremonii de sacrificiu 
urca în sus, spre cerul limpede pentru a cere zeilor ajutor 
împotriva dușmanului. 

— Preoţii noștri au adus și ei un sacrificiu - spuse Crater. 

— Mă întreb de cine or asculta zeii. 

Alexandru se răsuci spre el. 

— De cel mai puternic. 

— Mașinile de asalt n-o să poată cu niciun chip să se apropie 
de șanțul acela - interveni Ptolemeu. 

— Și de la distanţa aceea n-o să putem bate zidurile. 

— Nu, sigur că nu - fu de acord și Alexandru. 

— Mai întâi va trebui să umplem șanțul la loc. 

— Să umplem șanțul? — întrebă năucit Hefestion. 

— Ai idee cât... 

— O să începi imediat - continuă Alexandru fără a clipi. la toți 
oamenii de care ai nevoie și umple șanțul. Noi o să vă acoperim 
de pe povârniș cu lovituri de catapultă. Crater va face asta. Ce 
se întâmplă cu mașinile de asediu? 

— Le-am descărcat într-un loc ferit de pe țărm, cam la 
cincisprezece stadii de tabără. Montarea lor aproape că s-a 
terminat: Perdicas le aduce aici. 

Soarele începea să coboare spre orizont în direcția mării și se 
vedea chiar printre cele două turnuri care străjuiau intrarea în 
port. Razele sale scăldau giganticul Mausoleu care se înălța în 


centrul orașului într-o lumină ca de aur topit. În vârful marii 
piramide, cvadriga de bronz părea gata să facă un salt în neant, 
avântându-se în galop printre norii purpurii ai asfinţitului. 
Câteva bărci pescărești tocmai intrau în port cu pânzele umflate 
de vânt și păreau o turmă de oi întoarsă la saivan înainte de 
căderea întunericului. Peste puțin timp, peștele abia pescuit 
urma să fie încărcat în coșuri, ajungând pe mesele familiilor care 
se pregăteau de cină. 

Briza mării se simțea printre trunchiurile seculare ale 
măslinilor și de-a lungul potecilor care se întretăiau pe dealuri: 
păstorii şi ţăranii se întorceau liniștiți la casele lor, iar păsările la 
cuiburi. Intreaga fire se pregătea pentru binemeritata odihnă a 
nopții. 

— Hefestion - spuse regele. 

— Sunt aici. 

— Organizează și schimburi de noapte pentru săpători. Nu vă 
veți opri niciun moment, așa cum am făcut atunci când am tăiat 
în stâncă scara de pe muntele Oxus. Nu vă opriţi nici dacă plouă 
sau cade grindina, lucraţi fără răgaz. Vreau să instalaţi și niște 
acoperișuri mobile pentru a-i proteja pe săpători. Pune-i pe 
fierari să facă alte unelte dacă va fi nevoie: mașinile de asediu 
trebuie să se afle pe poziţiile de atac în termen de cel mult 
patru zile și patru nopţi. 

— N-ar fi mai bine să începem de mâine? 

— Nu. Acum. La căderea întunericului, o să folosiţi torţe sau 
veţi aprinde focuri. Nu este o lucrare de mare precizie: trebuie 
doar să aruncaţi pământul înapoi în șanț. Nu mergem să luăm 
cina până când nu instalăm balistele și nu vedem începute 
lucrările. 

Hefestion dădu din cap și porni în galop spre tabără. La puţin 
timp după aceea, un șir lung de oameni cu cazmale, sape și 
târnăcoape, după care veneau care trase de boi, se îndrepta 
spre uriașul șanț. Pe margini veneau balistele trase, fiecare 
dintre ele, de câteva perechi de catări: arcurile uriașe, făurite 
din fâșii de lemn de stejar și de frasin, erau în stare să arunce 
harpoane grele de fier la o depărtare de cinci sute de picioare. 
Crater le instală pe poziţii și, îndată ce un grup de arcași inamici 
începu să arunce săgeți de la înălțimea zidurilor, dădu ordin să 
se riposteze: o salvă de sulițe grele îi alungă de pe metereze. 


— Puteţi începe lucrul! — strigă el, pe când oamenii săi armau 
din nou balistele. 

Săpătorii trecură de șanț, se urcară pe parapetul de pe 
celălalt mal și începură să arunce pământul în șanț. Erau 
protejaţi chiar de parapet, așa că, pentru moment, nu era 
nevoie să fie adăpostiţi sub acoperișurile mobile. Când își dădu 
seama că ei se aflau în siguranță, Crater ordonă oamenilor de la 
baliste să le îndrepte asupra așa-numitei porți Mylasa și a 
portiţei de la est de ea, în caz că asediaţii ar fi încercat să iasă 
pe neașteptate și să-i atace pe săpători. 

Hefestion dădu ordin altor echipe să urce spre dealuri cu 
ferăstraie și topoare: era nevoie de lemn pentru a face lumină 
acolo unde se muncea. Uriașa lucrare începuse. 

Abia atunci, Alexandru se îndreptă către tabără și-și invită 
camarazii la cină, dar numai după ce poruncise să i se raporteze 
ceas de ceas despre felul cum decurgeau lucrările sau despre 
orice alte evenimente. 

Noaptea se scurse fără a se mai întâmpla nimic și lucrarea 
continuă, așa cum poruncise suveranul, fără ca dușmanii să 
poată face ceva pentru a o împiedica. 

In ziua a patra, porțiuni destul de mari din șanț fuseseră 
umplute și nivelate, astfel încât mașinile putură să înainteze 
până la baza zidurilor. 

Erau tot acelea pe care regele Filip le folosise la Perint: turnuri 
înalte de până la optzeci de picioare din care ieșeau, la diferite 
înălţimi, berbeci basculanţi manevraţi de sute de oameni 
ascunși în interior. Curând, întreaga vale răsună de zgomotul 
ritmat al berbecilor cu cap de fier care izbeau fără încetare în 
ziduri, în timp ce săpătorii continuau să umple cu pământ 
porțiunile rămase. 

Asediaţii nu-si închipuiseră că enormul șanț ar fi putut fi 
umplut atât de repede așa că nu reușiră să facă faţă distrugerii 
provocate de către mașini: după șapte zile fu deschisă o breșă și 
bună parte din bastioanele care încadrau poarta Mylasa era la 
pământ. Alexandru își trimise detașamentele de asalt pe 
mormanul de dărâmături ca să-și deschidă drum către interiorul 
cetăţii, dar Memnon adusese și el în acel loc o mulțime de 
apărători astfel încât îi respinse pe macedoneni fără prea mare 
dificultate. 


În zilele următoare, berbecii continuară să bată zidurile pentru 
a mări spărtura iar balistele și catapultele fură aduse mai 
aproape pentru a-i bombarda cu precizie mai mare pe asediați. 
Izbânda părea acum lesne de obţinut și Alexandru convocă toți 
comandanții în cortul său pentru a organiza asaltul final. 

Sub ziduri fuseseră lăsate doar trupele de serviciu la mașinile 
de război și mai multe santinele dispuse la intervale egale pe 
linia din faţa fortificațiilor. 

Era o noapte cu lună nouă și oamenii de gardă se strigau unul 
pe altul ca să se menţină în contact prin acel întuneric dens, dar 
Memnon stătea și el și asculta. Înfășurat în mantia sa, stătea 
nemișcat pe metereze încercând să străbată cu privirea 
întunericul de la picioarele lui și trăgând cu urechea la ce-și 
strigau santinelele. 

Cu câteva zile înainte, sosiseră pe mare câţiva nobili 
macedoneni prieteni ai lui Attalos și ai răposatei regine Euridice, 
ca să dea ajutor locuitorilor din Halicarnas în lupta cu Alexandru. 

La un moment dat, Memnon își aminti de ei și-i ordonă 
aghiotantului său, care aștepta retras în umbră, să trimită pe 
cineva să-i cheme. Seara era liniștită: o briză ușoară venită 
dinspre mare împrăștia căldura acelei zile de sfârșit de 
primăvară și comandantul își ridica din când în când ochii către 
imensa boltă înstelată care se întindea în rotunjimea ei 
nesfârșită către orizont. Se gândea la Barsines și la ultima dată 
când o văzuse goală pe pat, întinzând braţele spre el și 
țintuindu-l cu privirea ei de foc; simţi în acele clipe lipsa ei ca pe 
o suferință sfâșietoare. 

Vocea aghiotantului său îl făcu să tresară. 

— Comandante, oamenii pe care i-ai chemat sunt aici. 

Memnon se întoarse și-i văzu pe macedoneni înarmaţi ca 
pentru luptă. Le făcu semn să se apropie. 

— Am venit, Memnon - spuse unul dintre ei. 

— Suntem la dispoziţia ta: îţi așteptăm ordinele. 

— Auziţi aceste strigate? 

Oamenii ciuliră urechea. 

— Sigur. Sunt santinelele lui Alexandru. 

— Bine. Scoateţi-vă acum armura și nu păstraţi la voi decât 
sabia și pumnalul: trebuie să vă puteţi mișca prin întuneric cât 
mai sprinten și fără să faceţi niciun zgomot. lată ce vreau: veţi 
ieși pe portiţa laterală și fiecare dintre voi va căuta să găsească 


locul în care se află câte o santinelă. Vă veţi furișa în spatele ei 
și o veţi ucide, dar imediat îi veţi lua locul și veţi răspunde la 
chemări. Aveţi același accent și nimeni nu-și va da seama. 

„îndată ce veţi avea controlul asupra unei porţiuni din linia de 
santinele, veţi da un semnal, un țipăt de cucuvea și noi vom 
trimite un detașament de asalt cu torţe și cu săgeți incendiare 
ca să dăm foc mașinilor de război. M-aţi înţeles?” 

— Perfect. Ai încredere în noi. 

Macedonenii se îndepărtară și, la scurt timp, după ce-și 
dăduseră jos armurile, coborâră scările spre portiţă. Când 
ajunseră pe teren deschis, se răspândiră și se târâră pe pământ 
în direcția santinelelor. 

Memnon așteptă în tăcere pe platforma de deasupra zidului, 
privind în direcţia turnurilor de asalt care se înălţau ca niște 
uriași în întuneric. La un moment dat, i se păru că recunoaște 
vocea unuia dintre macedoneni care luase locul unei santinele: 
părea că misiunea avea sorți de izbândă. Mai trecu puţin și se 
auzi, mai întâi slab, apoi mai puternic și mai deslușit, țipătul de 
cucuvea care venea de undeva dintre două turnuri de asalt. 

Cobori atunci în grabă scările la detașamentul care se 
pregătea de incursiune. 

— Fiţi atenţi. Dacă ieșiți așa, cu torțele aprinse, veţi fi văzuți 
imediat și o bună parte din surpriză va fi pierdută. lată care este 
planul meu: va trebui să vă apropiaţi în liniște de locul unde ai 
noștri au luat locul santinelelor macedonene, acolo, între cele 
două turnuri de asalt, și veți rămâne ascunși până când un al 
doilea grup va aduce jăratic într-un vas acoperit și amfore pline 
cu smoală; atunci veţi suna cât puteţi de tare din trâmbiţe și 
veți ataca paza macedoneană, în timp ce ceilalți vor da foc 
turnurilor. 

„Macedonenii sunt încredințaţi că aproape au învins și nu se 
mai așteaptă să fie atacați. Acţiunea noastră va reuși pe deplin. 
Ducetți-vă, acum.” 

Oamenii porniră către portiţă și ieșiră, unul câte unul, în câmp 
deschis, urmaţi de grupul care ducea vasul cu jăratic și amforele 
pline cu smoală. Memnon îi privi până când dispărură în 
întuneric și, după ce și poarta de fier fu închisă, traversă pe jos 
orașul către locuinţa sa. Așa făcea în fiecare seară, mergea 
printre oameni, asculta ce vorbeau, afla în ce stare de spirit se 
găseau. Casa în care locuia se afla la poalele acropolei și se 


ajungea la ea urcând mai întâi mai multe trepte și, apoi, o uliţă 
strâmtă și abruptă. 

Un servitor îl aștepta cu o lampă aprinsă și-i deschise ușa 
înspre curtea interioară, însoţindu-l spre porticul de la intrarea în 
casă. Memnon se duse în dormitorul de la catul de sus, unde 
slujnicele îi pregătiseră cele necesare pentru o baie caldă. 
Deschise fereastra și ciuli urechea: un sunet de trâmbiţă sfâșie 
pe neașteptate liniștea nopţii, pe latura de nord-est a zidurilor. 
Atacul începuse. 

Una dintre slujnice se apropie: 

— Vrei să faci baie, stăpâne? 

Memnon nu răspunse și așteptă până când văzu o vâlvătaie 
roșiatică urmată de o coloană de fum care se învârtejea către 
înaltul cerului. 

Abia atunci se întoarse către slujnică și își desfăcu armura. 

— Da - îi răspunse. 


25 


Omul intră gâfâind în cort. 

— Măria Ta! — strigă. 

— O incursiune a celor din cetate: ard turnurile de asalt! 

Alexandru sări în picioare și-l apucă de umeri. 

— Ce tot spui? Ai înnebunit? 

— Ne-au luat prin surprindere, au ucis santinelele și au reușit 
să treacă. Aveau cu ei amfore pline cu smoală și nu reușim să 
stingem focul. 

Alexandru îl împinse în lături și alergă afară. 

— Repede! Daţi alarma, scoateţi toți oamenii pe care-i avem. 
Crater, călareţii! Hefestion, Perdicas, Leonatos, trimiteţi-i acolo 
pe traci și pe agrieni, repede! 

Sări pe primul cal care-i ieși în cale și porni în goană spre 
zidurile cetăţii. Incendiul se vedea bine de-acum și se distingeau 
clar două trâmbe de flăcări și de fum care se ridicau în valuri 
dese către cerul negru. Când ajunse lângă șanț, auzi zgomotul 
luptei care se dădea în faţa fiecăruia dintre cele cinci turnuri. 

In numai câteva clipe, cavaleria grea a lui Crater și cea ușoară 
a tracilor și a agrienilor îl ajunseră din urmă, trecură mai 
departe și se aruncară imediat în lupta cu atacatorii care fură 
nevoiţi să se retragă și să-și caute scăparea prin portiţă. Două 
turnuri erau, însă, pierdute: cuprinse complet de flăcări, se 
prăbușiră unul după altul cu mare zgomot, stârnind un vârtej de 
scântei și de flăcări care mistuiră în scurt timp ce mai rămăsese 
din marile mașini de război. 

Alexandru descălecă și se apropie pe jos de uriașul rug: mulţi 
dintre soldaţii săi muriseră și se putea vedea că fuseseră uciși în 
somn pentru că nu purtau armuri. 

Hefestion veni după câtva timp lângă el. 

— l-am respins dincolo de ziduri. Ce facem acum? 

— Adunaţi-i pe cei căzuţi - răspunse regele posomorât - și 
construiți din nou mașinile distruse. Mâine vom lua de la capăt 
atacul cu cele care ne-au rămas. 

Sosi și comandantul trupelor care răspundeau de mașini, 
rușinat și cu capul plecat. 


— Este vina mea. Pedepsește-mă, dacă vrei, dar iartă-i pe 
oamenii mei: au făcut tot ce au putut. 

— Pierderile pe care le-ai suferit sunt deja o pedeapsă 
îndeajuns de mare pentru un comandant - îi răspunse 
Alexandru. 

— Trebuie să vedem cu ce s-a greșit: n-a controlat nimeni 
dacă santinelele erau toate la locul lor și nu dormeau? 

— Pare imposibil, doamne, dar cu puţin timp înainte de a se 
porni atacul am făcut eu însumi un rond de inspecţie și am 
ascultat strigătele prin care comunicau santinelele. Le dădusem 
ordin să facă aceasta în cel mai curat dialect macedonean 
pentru a nu avea surprize... 

— Și atunci? 

— Am auzit și eu cu urechile mele: strigau în cel mai curat 
dialect macedonean, dar n-o să mă crezi. 

Alexandru își trecu o mână peste frunte. 

— Te cred, dar, de acum înainte, va trebui să ţinem seama că 
acesta este cel mai puternic inamic pe care l-am întâlnit până 
acum. Începând de mâine, dublezi santinelele și schimbi parola 
de recunoaștere la fiecare schimb de gardă. Adună-i acum pe 
cei morți și du-i pe răniţi în tabără. Filip și ceilalți chirurgi vor 
avea grijă de ei. 

— O să fac întocmai cum ai poruncit și îţi jur că nu se va mai 
întâmpla niciodată așa ceva, chiar dacă ar trebui să fac de pază 
eu însumi. 

— N-are importanţă - îi răspunse Alexandru. 

— Ar fi mai bine să înveţi de la marinari cum se poate 
proiecta lumina în întunericul nopţii cu ajutorul unui scut lustruit 
ca oglinda. 

Comandantul dădu din cap în semn că înţelesese ce avea de 
făcut, dar atenţia îi era atrasă în clipele acelea de un personaj 
care se învârtea în jurul mașinilor în flăcări și, din când în când, 
se apleca până la pământ ca și cum ar fi observat pe jos ceva 
important. 

— Cine este acolo? — întrebă. 

Alexandru privi și el în direcţia spre care arăta comandantul 
gărzii și, când flăcările îi luminară faţa, îl recunoscu. 

— Nu-ţi face probleme: este Calistene. 

— Și, în timp ce-și îndemna calul către prietenul lui, îi strigă 
comandantului: 


— Ai grijă! Dacă se mai întâmplă o dată, data viitoare o să 
plătești și pentru acum! 

Ajunse alături de Calistene care se aplecase iarăși ca să 
examineze unul dintre trupurile celor căzuţi, cu siguranță o 
santinelă, dat fiind că era îmbrăcat în ţinută de luptă. 

— La ce te uiţi? — îl întrebă suveranul coborând de pe cal. 

— Pumnal - răspunse Calistene. 

— Este rană de pumnal. Lovitură exact în ceafă. Mai încolo 
este altul cu același fel de rană. 

— Deci atacatorii erau și ei macedoneni. 

— Ce-are a face asta cu folosirea pumnalului? 

— Comandantul care a fost de serviciu astă-noapte a spus că 
toate santinelele au răspuns la chemări, până în ultimul moment 
dinaintea atacului, în cel mai curat dialect macedonean. 

— Te miră? Fii sigur că ai mulţi dușmani acasă, oameni care 
ar fi fericiți să te vadă întorcându-te umilit și învins. Vreunul 
dintre ei o fi ajuns și prin Halicarnas: nu-i o călătorie prea lungă 
de la Therme până aici. 

— Cum de te afli aici și la ora asta? 

— Sunt istoric. O cercetare asemenea unei autopsii este o 
operaţiune esenţială pentru cel care vrea să fie un bun martor al 
unor evenimente. 

— Așadar, modelul tău este Tucidide? N-aș fi crezut. O 
asemenea rigoare a cercetării nu ţi se potrivește: îţi place prea 
mult să te distrezi. 

— lau tot ce-mi trebuie de acolo de unde pot să găsesc și, în 
orice caz, trebuie să știu tot ce este de știut: eu hotărăsc mai 
apoi ce voi trece sub tăcere, ce și cum voi povesti. În asta 
constă privilegiul unui istoric. 

— Și totuși, sunt unele lucruri care se întâmplă chiar în acest 
moment și despre care tu nu ai habar. Eu însă, da. 

— Care-ar fi astea, dacă-mi dai voie să te întreb? 

— Planurile lui Memnon. Imi dau seama pe zi ce trece că el a 
studiat tot ce am făcut eu până acum și poate că șitotcea 
făcut părintele meu, Filip. Asta îi dă posibilitatea să ne 
contracareze. 

— Și, după tine, la ce crezi că se gândește el acum? 

— La asediul Perintului. 

Calistene ar fi vrut să-i mai pună și alte întrebări, dar 
Alexandru îl lăsă să studieze cadavrul pe care-l avea întins pe 


jos în faţa lui, sări pe cal și se îndepărtă, în timp ce ultimele 
resturi ale celor două turnuri se prăbușeau stârnind un ultim 
vârtej de flăcări și o coloană de fum pe care vântul o împrăștie 
de îndată. 

Mașinile fură reconstruite destul de greu, folosind trunchiurile 
noduroase și foarte tari ale măslinilor, iar operaţiunile de război 
se opriră pentru o vreme. Memnon, care primea cu regularitate 
provizii pe mare, nu avea nicio grabă în a mai încerca o nouă 
incursiune și Alexandru nu vroia să folosească mașinile care 
rămăseseră înainte de a le controla în amănunţime, pentru că 
fuseseră și ele atinse de incendii mai mici. 

Ceea ce îl îngrijora mai mult erau zgomotele ce veneau de 
dincolo de zidurile orașului: zgomote de neconfundat, foarte 
asemănătoare cu cele pe care le făceau dulgherii săi ocupați cu 
refacerea mașinilor de război. 

Când, în cele din urmă, noile turnuri de asalt fură așezate pe 
poziţii și berbecii lărgiră spărtura din ziduri, se găsi în faţa unui 
lucru pe care-l prevăzuse și de care se temuse: un nou bastion 
semicircular care unea între ele porțiunile de zid rămase încă 
întregi. 

— La fel s-a întâmplat și la Perint - își aminti Parmenion când 
văzu noua fortificaţie ridicată parcă în bătaie de joc în spatele 
breșei făcute de berbeci. 

— Ar mai fi ceva - interveni și Crater. 

— Veniţi după mine... 

Se urcară pe unul dintre turnuri, primul de la răsărit, și putură 
observa de acolo ce mai pregăteau asediaţii: o uriașă 
construcție dreptunghiulară din lemn făcută din bârne mari 
așezate în cruce în toate direcțiile. 

— Nu are roţi - spuse Crater. 

— Este fixată la pământ. 

— Nu au nevoie de roţi - explică Alexandru. 

— Vor să oprească trecerea noastră prin spărtură. Când vom 
încerca să intrăm în cetate, ne vor trimite de acolo o adevărată 
grindină de săgeți care să ne facă praf. 

— Cu Memnon nu-i de glumit - cugetă cu glas tare Parmenion. 

— Te-am prevenit, Măria Ta. 

Alexandru se răsuci spre el fără a-și ascunde mânia. 

— O să spulber zidurile, bastionul și chiar și turnul ăla 
blestemat din lemn, generale, cu voia sau fără voia lui Memnon. 


— Se întoarse apoi spre Crater. 

— Ţine permanent sub observaţie turnul acela și raportează- 
mi despre tot ceea ce au mai făcut. 

— Cobori în grabă scările, încălecă și se întoarse în tabără. 

XXX 

Spărtura din zid fu și mai mult lărgită, dar, la fiecare atac al 
macedonenilor, Memnon răspundea cu câte un contraatac, mai 
ales că așezase pe noul bastion mai multe rânduri de arcași 
care făceau prăpăd printre atacatori. Asediul părea aproape 
compromis, în timp ce razele soarelui de vară deveneau din zi în 
zi mai fierbinţi iar rezervele lui Alexandru se împuţinau. 

Într-o noapte, veni rândul lui Perdicas și ofițerilor săi să facă 
de pază în dreptul spărturii din zid. In seara aceea sosise un 
transport cu vin de la Efes, un cadou pentru Alexandru din 
partea administraţiei orașului, și regele împărţise o parte din el 
ofițerilor săi. 

De multă vreme nu avuseseră parte de asemenea bunătăţi: 
Perdicas și ai săi întrecuseră măsura și, pe la miezul nopţii, erau 
afumaţi bine. Unul dintre ei ridica în slăvi frumuseţea femeilor 
din Halicarnas despre care îl auzise vorbind pe un negustor din 
tabără și ceilalţi se întărâtară, începură să se laude, să facă 
pariu între ei că pot reuși să ducă la bun sfârșit acel asediu 
interminabil, doar printr-un atac surpriză. 

Perdicas ieși din cort și privi spre blestemata spărtură care 
costase viața atâtor bravi soldați macedoneni. In momentul 
acela, briza mării îi lumină creierul: se revăzu pe el însuși sub 
zidurile Tebei strecurându-se în iureș, împreună cu oamenii săi, 
prin poarta cetăţii și punând astfel capăt asediului. 

Se mai gândi și la Cleopatra și la noaptea caldă și 
înmiresmată în care ea venise în pat alături de el. Fusese o 
noapte de pomină. 

Se gândi că victoria ar fi putut fi posibilă, la urma urmelor, 
dacă hotărârea atacatorilor era mai puternică decât forțele care 
li se opuneau și, ca toți beţivii, se simţi de neînvins și în stare să 
pună în aplicare chiar și visurile. Şi visa că Alexandru punea 
întreaga armată să dea onorul în cinstea lui, a lui Perdicas, iar 
crainicii să pronunţe laude solemne pentru cuceritorul 
Halicarnasului. 


Se întoarse în cort și, cu o privire ca de lunatic, spuse cu voce 
scăzută, astfel încât doar cei care se aflau în apropierea sa 
putură să-l audă: 

— Adunați oamenii, atacăm bastionul. 


26 


— Am auzit bine? Ai spus că vom ataca bastionul? — întrebă 
unul dintre ofițerii săi. _ 

— Ai auzit foarte bine - îi răspunse Perdicas. In noaptea asta o 
să vedem cu toţii dacă ai sânge în vine, așa cum te lauzi. 

Începură cu toţii să râdă batjocoritor. 

— Deci, o pornim? — strigă careva. 

Perdicas era incredibil de serios, așa beat cum era. 

— Mergeţi fiecare la detașamentul lui, cât puteţi de repede. 
Semnalul va fi un felinar ridicat deasupra cortului meu. Luaţi cu 
voi scările, harpoanele și frânghiile: atacăm după metoda 
noastră veche, în tăcere, fără turnuri de asalt sau lovituri de 
catapultă. Luaţi-o din loc! 

Camarazii săi îl priviră uluiţi și neîncrezători, dar, în cele din 
urmă, se supuseră pentru că tonul lui Perdicas nu admitea 
replică, iar privirea nici atât. La scurt timp după aceasta, un 
felinar se ridica pe stâlpul central al cortului său și cu toţii se 
apropiară în rânduri dese, fără a face nici cel mai mic zgomot, 
de locul din care, prin zidul complet dărâmat, se putea vedea 
bastionul suplimentar construit puţin mai retras, în formă de arc 
de legătură. 

— Țineţi-vă la adăpostul zidului rămas în picioare până în 
ultimul moment - ordonă Perdicas - și apoi, la semnalul meu, 
porniţi la atac. Trebuie să luăm prin surprindere santinelele din 
post înainte ca apărătorii să aibă timp să ne întâmpine. Îndată 
ce vom ajunge pe metereze, vom da alarma cu trâmbiţele 
pentru a-i chema pe rege și pe ceilalţi comandanţi. Și acum, 
înainte! 

Ofițerii transmiseră către soldați ordinele și înaintară cu toții 
prin întuneric până când ajunseră la cele două margini ale 
spărturii din zid, apoi se avântară în fugă către baza bastionului 
din interior, care se înălța în faţa lor la o distanţă nu mai mare 
de două sute de pași. Dar, în timp ce se străduiau să urce pe el, 
așezând scările și învârtind în aer harpoanele care urmau să 
fixeze frânghiile, tăcerea nopţii fu sfâșiată pe neașteptate de 


sunetul ascuţit al trompetelor, de strigăte și de zăngănit de 
arme. 

Meterezele erau înţesate de soldaţi și, pe portiţa laterală și pe 
poarta Mylasa, se năpustiră afară o mulţime de războinici 
înarmaţi până în dinţi, atacând din spate detașamentele lui 
Perdicas și împingându-le spre baza bastionului de pe înălţimea 
căruia veni o ploaie deasă de sulițe. 

— Oh, pe toţi zeii! — exclamă unul dintre ofițeri. 

— Am căzut în cursă. Dă ordin să se sune alarma, Perdicas, dă 
ordin să sune! Cheamă-l pe rege în ajutor! 

— Nu! — strigă Perdicas. Încă mai putem reuși. Voi rezistaţi 
pe partea aceea, iar noi ne vom urca pe ziduri. 

— Ești nebun! — urlă mai tare ofiţerul. 

— Sunt deja peste noi. Sună alarma sau, la naiba, o s-o fac 
eu! 

Perdicas aruncă o privire rătăcită în jurul său și instinctul de 
conservare parcă îi turnă foc în vine. Mintea sa reuși în acea 
clipă să învingă aburii beţiei și-și dădu seama că trebuia să facă 
față unui dezastru de neînlăturat. 

— După mine! — ordonă el! 

— Urmaţi-mă cu toţii! Ne vom deschide calea spre tabără. 
Trâmbiţaș, sună alarma! Alarma! 

Sunetul ascuţit de trâmbiță străpunse aerul nemișcat al nopții 
de vară, se răsfrânse în pereţii uriașei scoici în care se afla 
orașul și ecoul ajunse până la tabăra lui Alexandru ca o tânguire 
prelungă. 

— Trâmbiţe de alarmă, Măria Ta! — strigă una dintre gărzi 
dând buzna în cortul regal. 

— Se aud dinspre bastion. 

Alexandru sări din pat și-și încinse sabia. 

— Perdicas... Zăpăcitul ăla are necazuri. Trebuia să-mi 
închipui! 

Alergă afară urlând: 

— Pe cai! Perdicas este în primejdie! 

Și porni el însuși în galop, urmat de garda regală care era 
gata de luptă la orice ceas din zi și din noapte. 

Intre timp, Perdicas se afla în fruntea oamenilor săi și înainta 
luptând vitejește pentru a ajunge la teren deschis, dar trupele 
inamice se aflau în spatele lui pe o poziţie favorabilă, în timp ce 


macedonenii trebuiau să se caţăre printre bolovanii și resturile 
de bârne din zidul prăbușit. 

Trâmbiţa continua să scoată sunete ascuţite, agitate, în timp 
ce Perdicas, cu mâinile și cu genunchii însângeraţi, ajunsese la 
locul de ieșire spre câmp și se lupta cu dușmanul, cu forţa și cu 
curajul disperării. 

Când tropotul cailor de la garda regală a lui Alexandru se auzi, 
el își deschisese deja drum și se retrăgea cu oamenii săi de 
cealaltă parte a zidului dărâmat, jos, în direcţia taberei. 

Trupele lui Memnon, în rânduri dese, se retraseră cu Spatele 
la bastion. Terenul din faţă era presărat cu cadavrele soldaţilor 
macedoneni, târâţi la un atac sinucigaș de ambiția nesăbuită a 
comandantului lor. 

Alexandru ieși în fața acestuia pe neașteptate, ca o ființă a 
nopții: lumina torțelor îi arunca pe față reflexe sângerii iar 
pletele îi fluturau precum coama unui leu. 

— Ce-ai făcut, Perdicas, ce-ai făcut? Ţi-ai dus soldaţii în 
măcelul ăsta! 

Perdicas se lăsă să cadă în genunchi, sfârșit de oboseală și de 
disperare. Călăreţii lui Alexandru luară poziţie ca să respingă un 
eventual atac dușman. Veteranii lui Memnon se opriseră, însă, 
între marginile breșei din zid, umăr la umăr, în formaţie strânsă, 
așteptând să vadă ce va face inamicul. 

— Aşteptăm zorile - hotărî Alexandru. 

— Ar fi prea periculos să mai facem ceva acum. 

— Dă-mi alte trupe și lasă-mă să lupt, lasă-mă să-mi 
răscumpăr greșeala, Alexandru! — strigă Perdicas ca ieșit din 
minţi. 

— Nu - răspunse regele pe un ton hotărât. 

— Să nu adăugăm unei greșeli, o nouă greșeală. O să ai timp 
să-ţi răscumperi greșeala. 

Rămaseră, astfel, în așteptare tot restul nopţii. Din când în 
când, întunericul era întrerupt de câte o săgeată incendiară 
trasă de inamici pentru a lumina spaţiul din faţa zidului 
dărâmat. Flacăra brăzda cerul ca un meteorit și se înfigea în 
pământ sfârâind. 

La ivirea zorilor, suveranul îi dădu ordin lui Perdicas să facă 
apelul pentru a vedea câţi soldați muriseră sau erau daţi 
dispăruţi. Din două mii de oameni pe care-i condusese la atac, 
răspunseră prezent doar o mie șapte sute. Ceilalţi căzuseră în 


ambuscadă și cadavrele lor zăceau acum inerte între spărtură și 
bastionul interior. 

Regele trimise un sol pentru a cere o întrevedere cu Memnon. 

— Trebuie să tratez cu el restituirea cadavrelor - îi explică 
trimisului. 

Solul ascultă condiţiile pe care le propunea regele, apoi luă un 
steag alb, încălecă și se îndreptă către poziţiile dușmane, 
anunţat de trei semnale de trâmbiţă prin care se cerea un scurt 
moment de armistițiu. 

Dinspre zid răspunseră alte trei semnale și omul înaintă încet, 
la pas, până acolo unde începea spărtura din zid. 

Trecu ceva timp și un alt sol cobori pe jos de pe meterez: era 
un grec din colonii, cu un puternic accent doric, probabil din 
Rhodos. 

— Regele Alexandru dorește să trateze înapoierea corpurilor 
soldaților căzuţi în luptă - spuse solul macedonean - și vrea să 
știe care sunt condiţiile puse de comandantul vostru. 

— Nu sunt împuternicit să-ţi prezint nicio condiţie - răspunse 
celălalt - totuși comandantul Memnon este dispus să se 
întâlnească el însuși cu regele, îndată după asfinţitul soarelui. 

— Unde? 

— Acolo. 

— Grecul arătă spre un smochin sălbatic crescut lângă un 
monument funerar de pe drumul care pornea de la poarta 
cetăţii și ducea spre Mylasa. 

— Armata voastră va trebui să se retragă cu un stadiu: 
întâlnirea va avea loc exact la jumătatea distanţei dintre cele 
două poziţii ale armatelor noastre. Comandantul Memnon nu va 
avea nicio escortă și același lucru i se cere și regelui Alexandru. 

— Voi transmite ce mi-ai spus - răspunse solul macedonean - 
și, dacă nu mă întorc imediat, înseamnă că suveranul nostru 
este de acord. 

Încălecă și se îndepărtă. Grecul mai zăbovi câteva clipe, apoi 
urcă printre dărâmături și dispăru în spatele șirurilor de 
veterani. 

Alexandru ordonă armatei să se retragă până la distanţa 
cerută; apoi, se întoarse în tabără și se retrase în cortul său în 
așteptarea asfințitului. Tot restul zilei nu se atinse nici de 
mâncare, nici nu bău vreo picătură de vin. Simţea acea 
înfrângere ca și cum ar fi suferit-o el în persoană și capacitatea 


formidabilă a lui Memnon de a-i răspunde la fiecare lovitură 
prompt și cu o forță înspăimântătoare îl umilea cu cruzime și-l 
făcea să încerce, pentru prima dată în viaţă, un sentiment 
apăsător de neputinţă și de profundă singurătate. 

Succesele de care avusese parte până în acel moment păreau 
acum departe în urmă și aproape uitate: Memnos din Rhodos 
era ca o piatră de moară care stătea în calea lui și-l împiedica să 
meargă înainte, un obstacol care, o dată cu trecerea timpului, i 
se părea din ce în ce mai greu de depășit. 

Dăduse ordin gărzilor să nu lase pe nimeni să intre și nici 
măcar Leptine nu se apropiase de el în tot acest timp. Ea era 
deja obișnuită să-i citească în priviri, să vadă în adâncul ochilor 
lui lumini și umbre, ca pe un cer de furtună. 

Dar, atunci când mai rămăsese doar puţin timp până la 
asfinţit și Alexandru se pregătea pentru întâlnirea cu adversarul 
său, un zgomot de ceartă ajunse până la el și apoi, imediat după 
aceea, Perdicas năvăli în cort, în ciuda opoziţiei gărzilor de corp. 

Alexandru făcu un semn și gărzile ieșiră. 

— Merit să mor! — exclamă Perdicas parcă ieșit din minţi. 

— Din cauza mea au murit atâţia soldaţi buni, am pătat 
onoarea armatei și te-am obligat să duci niște tratative 
umilitoare. Ucide-mă! — strigă el întinzându-i propria sabie. 

Avea privirea rătăcită, ochii roșii și afundaţi în orbite. 
Alexandru nu-l mai văzuse în așa hal de la asediul Tebei. ÎI privi 
fără să clipească, apoi îi arătă un scaun. 

— Șezi. 

Perdicas continua să-i întindă sabia cu mâinile scuturate de 
un tremur convulsiv. 

— Ti-am spus să stai jos - îi ordonă iarăși Alexandru pe un ton 
mai ridicat și mai hotărât. 

Prietenul său se lăsă să cadă pe scaun și sabia îi căzu din 
mână. 

— De ce ai pornit la atac? — întrebă Alexandru. 

— Băusem, băuserăm cu toţii... Mi s-a părut că reușita unei 
asemenea acţiuni era posibilă, ba chiar sigură. 

— Pentru că erai beat. Orice om cu mintea limpede ar fi 
înţeles că era o adevărată sinucidere, noaptea și pe terenul 
acela. 

— Nu era nimeni de pază la spărtura aceea. O tăcere totală. 
Nu erau nici santinele. 


— Și tu ai căzut în această capcană. Memnon este cel mai 
puternic adversar care putea apărea în calea noastră. Ai înțeles? 
Ai înțeles? — strigă el. 

Perdicas dădu aprobator din cap. 

Memnon nu este doar un luptător curajos: este un om 
deosebit de șiret și de inteligent care ne ţine sub observaţie zi și 
noapte, profitând de orice neatenţie, pas greșit sau mișcare 
imprudentă din partea noastră. Apoi ne lovește cu o forță 
nimicitoare. 

„Aici nu suntem pe un câmp de bătălie unde putem profita de 
superioritatea cavaleriei noastre sau putem dezlânțui forța 
falangei. Avem în faţă un oraș bogat și puternic, o armată bine 
instruită și avantajată de poziţia pe care se află și care nu are de 
îndurat niciuna dintre privaţiunile asediului. Singura noastră 
posibilitate este să deschidem o breșă cât mai largă în zidurile 
care înconjoară orașul pentru a putea înfrânge astfel rezistenţa 
veteranilor lui Memnon. Și aceasta nu se poate face decât la 
lumina zilei. 

„Aici intră în joc forța noastră împotriva forței lor, inteligenţa 
noastră împotriva inteligenței lor, prudența noastră împotriva 
prudenţei lor. Ştii ce vom face acum? Vom muta din loc 
dărâmăturile, vom da la o parte blocurile de piatră care ne 
împiedică și vom aduce mașinile mai aproape de bastionul 
rotund ca să-l dărâmăm. Dacă vor mai înălța încă unul, îl vom 
dărâma și pe acela, până ce îi vom împinge în valurile mării. Ai 
înţeles, Perdicas? 

„Până atunci, te vei supune numai și numai ordinelor mele. 
Pierderea soldaţilor tăi este o pedeapsă suficient de mare. |ţi voi 
aduce înapoi corpurile lor. Tu vei fi acela care, împreună cu 
detașamentele tale, le veţi asigura onorurile cuvenite ca să le 
mai îmbunezi puţin sufletele întristate. Va veni și ziua în care îţi 
vei plăti datoria față de ei. Acum, însă, îţi ordon să trăieşti.” îi 
luă sabia de pe jos și i-o dădu. 

Perdicas o vări în teacă și se ridică pentru a pleca. Ochii îi 
înotau în lacrimi. 


27 


Omul care se afla în fața sa avea faţa acoperită de un coif 
corintian, purta o armură din plăci de bronz, cu ornamente din 
argint și o sabie atârnată de o centură din fir metalic împletit. Pe 
umeri avea o mantie de in albastră pe care vântul asfinţitului o 
umfla ca pe o pânză de corabie. 

Alexandru era, însă, cu capul descoperit și venise pe jos, 
ținându-l pe Ducipal de căpăstru. Spuse: 

— Sunt Alexandru, regele macedonenilor, și am venit ca să 
tratez recuperarea trupurilor soldaţilor mei căzuți în luptă. 

Privirea omului străluci o clipă în umbra vizierei și lui 
Alexandru i se păru că recunoaște fulgerarea acelor ochi pe care 
Apelles reușise s-o redea atât de bine. Vocea lui răsună metalic 
în cavitatea coifului: 

— Sunt comandantul Memnon. 

— Ce ceri pentru a-mi înapoia corpurile soldaților mei? 

— Nimic. Doar să-mi răspunzi la o întrebare. 

Alexandru îl privi surprins. 

— Care-i întrebarea? 

Memnon avu un moment de ezitare și Alexandru simţi că ar fi 
vrut să-l întrebe ceva despre Barsines, pentru că un om ca el 
avea iscoade peste tot și, aproape sigur, aflând despre cele 
petrecute, era chinuit de câtăva vreme de îndoieli. 

Dar nu aceea era întrebarea. 

— De ce ai pornit războiul pe aceste pământuri? 

— Persanii au fost cei dintâi care au cotropit Grecia; eu 
răzbun în aceste momente distrugerea templelor și a orașelor 
noastre, pentru a-i răzbuna pe tinerii noștri luptători căzuţi la 
Marathon, la Termopile, la Plateea. 

— Minţi - îl opri Memnon. 

— Nu te interesează deloc de greci iar pe ei nu-i interesează 
câtuși de puţin de tine. Spune-mi adevărul. Nu voi vorbi cu 
nimeni despre asta. 

Vântul se înteți și-i învălui pe cei doi războinici într-un nor de 
praf roșu. 


— Am venit aici pentru a întemeia cel mai mare regat care a 
existat vreodată pe pământ. Și nu mă voi opri decât când voi 
ajunge la ţărmul Oceanului Extrem. 

— De asta mă temeam - spuse Memnon. 

— Și tu? Nu ești rege, nu ești nici măcar persan. De ce atâta 
îndârjire în tot ce faci? 

— Pentru că urăsc războiul. Și-i urăsc pe tinereii nebunatici și 
necugetaţi care, la fel ca tine, vor să dobândească glorie făcând 
să sângereze întreaga lume. Eu am să te fac să muști țărâna, 
Alexandru. Te voi obliga să te întorci în Macedonia ca să mori 
străpuns de un pumnal la fel ca tatăl tău. 

Suveranul nu luă în seamă provocarea. 

— Nu va putea fi pace atât timp cât vor exista graniţe și 
bariere, limbi și obiceiuri diferite, zeități și credințe diferite. Ar 
trebui să vii alături de mine. 

— Asta nu se poate. Am un singur cuvânt de onoare și o 
singură convingere. 

— Atunci, va învinge cel mai bun. 

— Nu se știe: soarta e oarbă. 

— Îmi vei da înapoi morţii? 

— Poţi să-i iei. 

— Ce răgaz îmi dai? 

— Până la noapte, când se schimbă prima dată gărzile. 

— Mi-e de-ajuns. |ţi mulţumesc. 

Comandantul inamic dădu din cap în semn de acceptare. 

— Adio, comandante Memnon. 

— Adio, rege Alexandru. 

Memnon îi întoarse spatele și se îndreptă către latura de nord 
a zidurilor. O portiţă se deschise și mantia sa albastră dispăru în 
bezna acelei intrări. Îndată după aceea, poarta grea de fier se 
închise în urma lui cu un scârţăit prelung. 

Alexandru se întoarse în tabără și-i făcu semn lui Perdicas că 
putea să meargă să-și culeagă morții. 

Soldaţii luară cadavrele unul câte unul și le dădură pe seama 
preoților și a ajutoarelor acestora ca să-i spele și să-i 
pregătească pentru funeralii. 

Se pregătiră cincisprezece ruguri mari și pe fiecare dintre ele 
fură așezate corpurile a douăzeci de oameni, îmbrăcaţi în 
armuri, spălaţi, pieptănaţi și parfumati. 


Detașamentele lui Perdicas alcătuiau garda de onoare, 
strigând cu voce tare numele fiecăruia dintre cei căzuţi atunci 
când comandantul făcea apelul. La sfârșit, cenușa fu adunată în 
urnele în care se așezară și săbiile morților, arse în foc și 
îndoite, conform ritualului strămoșesc. Urnele fură în cele din 
urmă Sigilate și, pe o tăbliță, fu scris numele, familia și locul de 
naștere al fiecărui mort. 

A doua zi, urnele fură îmbarcate pe o corabie și trimise în 
Macedonia pentru odihna veșnică în pământul străbunilor. 

Intre timp, protejaţi de tirul balistelor, lucrătorii începuseră să 
îndepărteze rămășițele porțiunii din zidul care fusese dărâmat, 
pentru ca mașinile de asalt să poată înainta până sub bastionul 
cel nou. Alexandru supraveghea operaţiunile de pe înălțimea 
unui deal și văzu că, în același timp, în interiorul orașului se 
ridica turnul gigantic proiectat de Memnon. 

Eumene se apropie de el. Era, ca de obicei, în ţinuta de luptă, 
deși până în acel moment nu luase parte la nicio bătălie. 

— Când turnul acele va fi terminat, va fi foarte greu să te 
apropii de bastion. 

— Da - admise Alexandru. 

— Memnon va aduna în vârful lui o mulţime de catapulte și de 
baliste și ne va ţine sub loviturile lor de la o distanţă foarte 
mică. 

— Le va fi suficient să ţintească la grămadă și vor face prăpăd 
printre ai noștri. 

— De aceea vreau să mai fac o spărtură în blestematul acela 
de bastion înainte ca el să-și fi terminat de construit turnul. 

— N-o să reușești. 

— De ce? 

— Am calculat timpul necesar pentru ca lucrările să avanseze. 
Poate că ai văzut cadranul solar pe care l-am construit pe 
delușorul acela. 

— L-am văzut. 

— Uite care este situaţia: construcţia lor se înalță cam cu trei 
coţi pe zi. Poate că ai observat instrumentul instalat lângă 
cadran. 

— Sigur că da - îi răspunse Alexandru pe un ton oarecum 
iritat. 

— Dacă nu te interesează ce spun, tac din gură - făcu 
Eumene simțindu-se neluat în seamă. 


— Nu fi prost. Ce-i cu instrumentul acela? 

— O chestie pe care am inventat-o eu: o cătare pe un platou 
rotativ care, cu ajutorul unui ax, este orientat spre obiectul pe 
care-l ţin sub observație. Printr-un calcul geometric simplu, aflu 
cu cât se înalţă într-o zi noua construcţie. 

— Și cum este? 

— În momentul în care noi vom termina de nivelat jumătate 
din spărtură, ei vor fi terminat de construit turnul, adică ne vor 
face praf cu toate armele pe care le au la dispoziție. Am calculat 
că ar putea instala douăsprezece catapulte pe trei planuri 
suprapuse. 

Alexandru își lăsă în jos privirea. 

— Ce propui? — întrebă el după o vreme. 

— Chiar vrei să auzi părerea mea? lat-o: eu aș lăsa baltă 
operațiunea de înlăturare a ruinelor și aș concentra toate 
mașinile noastre în sectorul de nord-est, unde se pare că zidul 
are o grosime mai mică. Dacă vrei să arunci o privire prin 
instrumentul meu... 

Alexandru îl ascultă și-și apropie ochiul de cătarea 
instrumentului. 

— Uite, trebuie să-ţi fixezi ca ţintă mai întâi marginea 
exterioară și apoi cea interioară de pe latura stângă a spărturii. 
Vezi? Și acum, mută-te în direcţia laturii din dreapta. Așa. 

— Ai dreptate - se convinse Alexandru ridicându-se în 
picioare. 

— Zidul este mai subţire în partea cealaltă. 

— Exact. Deci: dacă vei pune să se mute acolo toate turnurile, 
până mâine seară ai putea să faci o spărtură prin care să 
ocolești bastionul rotund sau să-l ataci dintr-o latură. Agrienii 
sunt căţărători foarte buni: dacă-i trimiţi acolo, vor menţine 
liberă calea pentru trupele de asalt care, în felul acesta, vor 
putea intra în cetate luându-i din spate pe asediați. 

Alexandru îi puse mâinile pe umeri. 

— Și eu care te-am lăsat să-mi fii până acum doar secretar. 
Dacă vom ieși învingători, vei participa la toate consiliile de 
război cu dreptul de a-ți exprima părerea. Să punem acum să 
mute turnurile acelea și să înceapă imediat să bată zidul. Vreau 
schimburi permanente, ziua și noaptea. N-o să-i lăsăm deloc să 


doarmă pe cei din oraș. 
KKK 


Ordinul regelui fu îndeplinit fără întârziere: în zilele ce urmară, 
unul după altul, cu mare trudă și folosind sute de oameni și o 
mulțime de animale de povară, cele șapte turnuri de asalt fură 
mutate pe latura de nord-est a zidurilor și berbecii porniră la 
treabă, obsesiv, implacabil, ca niște lovituri de ciocan: o 
bubuială asurzitoare care făcea să trepideze întregul sistem de 
fortificaţii și până și pământul de sub el. Eumene, trimis de 
Alexandru, inspectă el însuși fiecare dintre mașinile de asalt, 
însoțit de un grup de ingineri care corectau balansul berbecilor 
și reorientau platformele pentru ca loviturile să aibă efectul cel 
mai potrivit. 

Condiţiile de lucru din interiorul turnurilor erau 
înspăimântătoare: căldura și praful, spaţiul îngust, efortul imens 
pentru a izbi cu bârnele enorme, cetluite în fier, în zidul masiv 
de piatră, reculul formidabil, zgomotul insuportabil îi puneau la 
grea încercare pe oamenii care lucrau cu schimbul acolo. 

Cei care trebuiau să aducă apă de băut urcau și coborau fără 
încetare pentru a potoli setea soldaţilor angajaţi în acea trudă 
supraomenească. 

Simţeau, însă, cu toții, aţintiţi asupra lor, ochii regelui care, de 
altfel, promisese un premiu consistent aceluia care ar fi dărâmat 
primul o bucată din zid. Regele avea impresia, însă, că rezultatul 
acestor eforturi nu va depinde în totalitate de mașinile de asalt: 
presimţea că Memnon avea pregătită o ripostă. 

Îi chemă pe colină pe Parmenion, pe Clito cel Negru și pe 
camarazii săi apropiaţi: Hefestion, Perdicas, Leonatos, Ptolemeu, 
Lisimah, Crater, Filotas, Seleucos. Nu-l uită pe Eumene. 

Secretarul general era încă plin de praf și atât de asurzit de 
zgomot încât trebuia să vorbeşti tare cu el ca să te audă. In 
spatele lor, armata era pe picior de atac, în formaţia obișnuită: 
în primele rânduri, „scutierii”, înarmați ușor dat fiind că urmau 
să atace primii, și cercetașii traci și agrieni. În spate, pe centru 
și pe aripa stângă, infanteria grea macedoneană de linie; în 
dreapta, hopliţii aliaţilor greci. Pe flancuri, cavaleria. Mai în 
spate, ca rezervă, sub comanda lui Parmenion, veteranii lui Filip, 
bărbați cu o experienţă extraordinară și deosebit de rezistenți în 
luptă. 

Așteptau cu toţii în tăcere, în repaus, la umbra primelor șiruri 
de măslini. 


Între timp, la ordinele lui Perdicas, o puternică baterie de 
baliste fusese instalată pe o ridicătură de pământ, orientată în 
direcția porţii Mylasa pe unde ar fi putut avea loc un contraatac. 

— Eumene are să ne spună ceva - anunţă Alexandru. 

Secretarul aruncă o privire către cadranul său solar, la umbra 
proiectată pe cadranul din lemn de un stâlp înfipt în mijloc. 

— Peste mai puţin de o oră, zidul va începe să se prăbușească 
pe latura de nord-est. Rândurile de pietre pătrate de sus deja 
încep să cedeze, iar următoarele sunt zdruncinate serios de 
loviturile mai puternice ale berbecilor de pe platformele de jos. 
Zidul ar trebui să se prăbușească în același timp pe o lăţime de 
cel puțin o sută cincizeci de picioare. 

Alexandru îi privi pe cei prezenţi: generalii și prietenii săi 
trădau prin întreaga lor înfățișare luptele îndelungate, nopţile 
nedormite, nesfârșitele contraatacuri, ambuscadele, lipsurile și 
truda lunilor de asediu. 

— Astăzi jucăm o carte mare - spuse el. 

— Dacă învingem, faima puterii noastre ne va deschide calea 
până la muntele Hamman. Dacă vom fi respinși, vom pierde tot 
ce am cucerit până acum. Nu uitaţi cel mai important lucru: cu 
siguranţă, adversarul nostru va încerca să dea o lovitură 
decisivă și niciunul dintre noi nu poate ști în ce va consta ea. 
Uitaţi-vă, însă, la turnul acela - și arătă spre giganticul 
păienjeniș de bârne care se ridica, înţesat de baliste și de 
catapulte, la o înălțime de peste o sută de picioare - și vă veţi 
da seama cât de primejdios este. Ordonaţi armatei să înainteze 
la adăpostul turnurilor. Trebuie să fim gata să atacăm îndată ce 
va apărea o trecere în zid. Porniţi! 

Perdicas ceru permisiunea să spună ceva. 

— Alexandru, te rog să-mi acorzi favoarea de a conduce 
primul asalt. Dă-mi „scutierii” și cercetașii și îţi jur, pe toţi zeii, 
că mâine dimineaţă vei sta la ospăț în palatul satrapului din 
Halicarnas. 

— la toţi oamenii de care ai nevoie, Perdicas, și fă ceea ce 
trebuie să faci. 

Merseră cu toţii la trupele lor și, în sunet de trâmbiţe, armata 
se puse în mișcare în direcția celor șapte turnuri. Doar veteranii, 
sub privirea atentă a generalului Parmenion, așteptau impasibili 
la umbra măslinilor. 


28 


Alexandru porunci să-i fie adus Ducipal, simțind că, într-un 
moment crucial ca acela, nu se putea baza decât pe el. Il 
mângâie pe bot și pe coamă și cobori la pas către zidurile 
orașului, avându-i alături pe Hefestion și pe Seleucos pe care 
dorise să-i aibă în preajmă. 

Un șuierat ascuţit îl făcu să se întoarcă în direcţia de unde 
venea sunetul acela și văzu că turnul cel mare din spatele 
bastionului rotund intrase în funcţiune și arunca o ploaie de 
săgeți de fier asupra aripii drepte a armatei. 

— La adăpost! — strigă Clito. 

— Plecaţi de acolo sau o să vă străpungă pe toţi ca pe niște 
fazani. Plecaţi de acolo, n-auziți! 

Flancul stâng își schimbă direcția de mers, se îndreptă spre 
centru și Clito le ordonă soldaţilor să se pună la adăpost pe 
lângă ziduri, unde tirul direct al balistelor nu-i putea atinge. Intre 
timp, Lisimah, care avea sub ordinele sale bateriile de mașini de 
aruncat de pe delușorul din faţă, răspundea cu o ploaie de 
lovituri asupra turnului din cetate. Loviţi în plin, câţiva servanți 
căzură urlând de la înălţime și se zdrobiră de pământ. 

Începea să se audă huruitul uriașelor blocuri de piatră care se 
prăbușeau în sectorul de răsărit al zidurilor lovite fără 
întrerupere de berbeci. 

Perdicas apăru dedesubt cu „scutierii” și cu agrienii, urlând ca 
ieșit din minţi, cu lancea îndreptată înainte, dar, exact în clipele 
acelea, se auziră trâmbiţele, un sunet ascuţit, prelung, sfâșietor. 
Un curier veni în galop la Alexandru. 

— Mărite rege! — strigă el. 

— Mărite rege! Alarmă pe latura de răsărit, alarmă! 

Hefestion se răsuci spre Alexandru. 

— Imposibil. Nu există porți pe latura de răsărit a zidurilor. 

— Sigur că sunt - interveni Seleucos. 

— Dar lângă țărm. 

— Dar i-am fi observat dacă veneau de la o asemenea 
distanţă - insistă Hefestion. 

Mai sosi încă un curier. 


— Măria Ta! Au coborât de pe ziduri: sunt cu miile. Au coborât 
pe scări de frânghie și pe plase pescărești! Au năvălit peste noi, 
Măria Ta! 

— La galop! — ordonă Alexandru. 

— Repede, repede! — îi dădu pinteni lui Ducipal ca să ajungă 
în zona din spatele armatei sale și văzu mii de soldaţi persani 
care atacau din dreapta, aruncând nori de săgeți și de sulițe. 
Din nou sunară trâmbițele, de data aceasta din dreapta. 

— Porta Mylasa! — urlă Seleucos. 

— Alexandru, acolo, un alt contraatac! 

— Fiţi atenţi la poarta cea mică! — strigă Clito. _ 

— Fiţi atenţi, la naiba! Leonatos! Leonatos! Acolo! In dreapta! 

Leonatos se întoarse cu pezeterii săi şi se află faţă în faţă cu 
pedestrimea mercenarilor conduși de uriașul Efialtes care era 
protejat de un scut de bronz ce purta pe el o gorgonă cu ochi de 
foc și șerpi în loc de păr și care urla: 

— Înainte! Înainte! Acum este momentul potrivit! Să-i ucidem 
pe toţi! 

Regele își deschise drum până în prima linie, unde trupele 
persane de asalt se amestecaseră cu mercenarii greci ai lui 
Efialtes și atacau furioși, în timp ce, de pe turnul interior 
intraseră în acţiune catapultele aruncând proiectile care, după 
ce urmau o traiectorie înaltă, cădeau în mijlocul asediatorilor. 

Sub grindina  înfricoșătoare de proiectile, macedonenii 
începură să cedeze din teren și mercenarii greci înaintau 
împingându-i cu scuturile. Alexandru care, în acele clipe, se afla 
pe aripa stângă, îl îndemnă pe Ducipal să intre în învălmășeală: 
regele avea în mână securea cu două tăișuri și striga mereu 
încurajări pentru oamenii săi. O piatră mare căzu la mică 
distanță de el și-l strivi pe unul dintre soldați ca pe o insectă. 
Sângele ţâșni pe crupa lui Ducipal care se cabră, nechezând și 
lovind cu copitele din faţă. 

În zadar regele încerca să ajungă pe centru, unde războinicii 
săi erau greu încercați de forța inamicilor: încleștarea din fața sa 
precum și grindina de pietre azvârlite de catapulte nu-l lăsau să 
răzbată și toate forțele sale erau concentrate pentru a respinge 
valul de dușmani care se revărsa prin poarta Mylasa. 

Clito îl văzu pe Efialtes înaintând ca o erinie mitologică și 
înfigându-se împreună cu luptătorii săi în mijlocul armatei 
macedonene ce continua să dea înapoi. Tinerii pezeteri cedau în 


fața atacului înspăimântător de compact al mercenarilor. Doar 
Perdicas, pe aripa stângă a formaţiei, mai rezista. Situaţia 
devenea și mai încordată. De la înălțimea bastionului, 
catapultele începură să arunce proiectile ciudate: amfore pline 
cu smoală și cu catran care se sfărâmară la baza turnurilor de 
asalt macedonene, răspândindu-și pe jos conţinutul. Îndată după 
aceea, pe ziduri apărură arcașii persani care aruncară o 
puzderie de săgeți incendiare. Focul izbucni cu zgomot și învălui 
mașinile, transformându-le în torţe uriașe. 

Perdicas lăsă comanda în grija locțiitorului său și se cățără 
printre flăcări până pe prima platformă, unde oamenii, speriaţi, 
abandonaseră berbecul care se legăna neputincios pe suporții 
săi. 

— Treceţi la locurile voastre! — urlă el. 

— Luaţi-vă fiecare locurile! Zidul stă să cadă! Hai, o ultimă 
lovitură! 

— Și, lepădându-și scutul pe jos, apucă și el mânerul 
berbecului, pe când limbi de foc se strecurau amenințătoare 
prin crăpăturile platformei. 

Oamenii îl priviră mai întâi înmărmuriţi de curajul acela 
supraomenesc și, apoi, unul câte unul, se întoarseră, fiecare la 
locul lui și începură să împingă berbecul, strigând la fiecare 
lovitură pentru a învinge teama și căldura insuportabilă a 
flăcărilor. Uriașul cap de fier al mașinăriei, împins cu disperare, 
ca de mii de brațe, își luă din nou avânt și izbi cu zgomot zidul: 
enormele pietre pătrate, deja deplasate din loc, se clătinară, 
apoi, una câte una, începură să se prăbușească într-un nor de 
fum și de praf. Următoarele lovituri lărgiră spărtura și prăbușirea 
totală care urmă stinse parțial incendiul. 

In centrul frontului de luptă macedonean, însă, retragerea 
pezeterilor era gata să se transforme în fugă sub presiunea 
uriașă a oamenilor lui Efialtes. Atunci, Clito cel Negru strigă: 

— Leonatos, oprește-l! 

— Și Leonatos îl auzi. Işi făcu loc cu lovituri de secure printre 
dușmani până ajunse în faţa lui Efialtes. 

Cei doi coloși se opriră gâfâind, schimonosiţi de oboseală. 
Sângerau din mai multe răni și corpurile lor străluceau de 
sudoare ca niște statui sub șuvoaiele ploii. 


Alexandru privi înapoi și-i văzu pe veteranii tatălui său 
așteptând nemișcaţi la umbra măslinilor, odihniţi, sub privirea 
calmă a lui Parmenion. Ordonă: 

— Trâmbiţaș, cheamă rezerva! 

Era ultima posibilitate din moment ce cavaleria nu putea 
interveni încă din cauza terenului accidentat, plin de bolovani și, 
pe alocuri, chiar cu stânci. 

Parmenion auzi sunetul grăbit, insistent, care îi ordona să 
intre în luptă. Se întoarse către soldaţii săi: 

— Veterani, pentru regele Filip și pentru regele Alexandru, la 
luptă! 

— Și, pe neașteptate, un bubuit străpunse aerul apăsător: 
tunetul de la Cheroneea. 

Toba enormă, ascunsă printre măslini, se făcu auzită și 
puternica falangă începu să înainteze cu lăncile în sus ca un 
arici, în pas cadenţat, urlând la fiecare pas: A/a/al/ai! Alalalai! 

Alexandru, care reușise cu mare greutate să ajungă până în 
centrul formaţiei sale de luptă, le ordonă pezeteri/or lui Leonatos 
să se tragă spre margini pentru a-i lăsa să treacă pe veteranii 
care se năpustiră ca o avalanșă asupra mercenarilor lui 
Memnon, acum sfârșiți de oboseală. In tot acest timp, Leonatos 
se lupta ca un leu cu uriașul său adversar și zgomotul asurzitor 
al loviturilor pe care le schimbau cei doi se auzea pe toată 
câmpia, ca un ecou al luptei între doi titani din vechime. 

Luptător mai experimentat, Leonatos făcu o mișcare 
înșelătoare descumpănindu-l pe Efialtes care puse un genunchi 
la pământ. In aceeași clipă, macedoneanul se înălță, perfect 
echilibrat, și lovi năprasnic cu securea în spinarea adversarului 
său care se prăbuși la pământ. 

Peste larma bătăliei, peste luptătorii înnebuniţi de oboseală și 
de furie, cobora încetul cu încetul umbra serii. Pierzându-și 
comandantul, luptătorii greci, epuizați și decimaţi, copleșiți de 
forța invincibilă a veteranilor lui Parmenion, începură să dea 
înapoi și, în cele din urmă, o luară la fugă în dezordine, 
încercând să ajungă la poarta Mylasa și la poarta cea mică din 
partea de nord, aproape de ţărmul mării. Dar apărătorii, speriaţi, 
închiseră canaturile porţii, astfel încât mulţi dintre fugari fură 
uciși la poalele zidurilor, ţintuiţi de sarisele veteranilor lui 
Parmenion. 


Când Alexandru puse să se sune ordinul de încetare a luptei, 
Perdicas pătrunsese adânc prin spărtura pe care o făcuse în 
zidurile de răsărit, un detașament de agrieni escaladase 
bastionul rotund și-i nimicise pe apărători, iar alţii se urcaseră în 
turnul de lemn și îndreptaseră balistele și catapultele către 
interiorul orașului. 

Fură aduse multe torţe și se aprinseră peste tot focuri pentru 
a preveni eventuale contraatacuri pe timpul nopţii. 

Halicarnasul era în mâinile învingătorilor. 


29 


Alexandru rămânea treaz deși noaptea era în toi: sorții 
duelului său cu Memnon fuseseră atât de nesiguri până în 
ultimul moment, ajungând până la a se simţi de mai multe ori 
aproape înfrânt și umilit, că nu putea cu niciun chip să închidă 
ochii. 

Oamenii săi aprinseseră un foc mare în vârful bastionului 
cucerit și regele aștepta zorii cu toate simţurile dureros de 
încordate. Noaptea era întunecoasă, întregul oraș era cufundat 
în beznă și în tăcere: singurele focuri care ardeau erau cele de 
pe spărtura din zid în care se instalaseră soldaţii săi, pe 
bastionul de cărămizi ocupat de agrieni și la baza marelui turn 
de lemn. Focul se vedea, dar inamicul rămânea ascuns. 

Câţi mai erau oare? Câţi oameni înarmaţi se mai ascundeau în 
umbră? Poate că pregăteau o nouă cursă, sau poate că Memnon 
aștepta întăriri de pe mare. 

In aceste clipe în care avea la îndemână victoria, regele 
simţea că soarta ar mai fi putut să-i joace feste; comandantul 
inamic ar fi putut până în ultimul moment să inventeze o nouă 
stratagemă. Mai în vârstă și mai experimentat decât el, reușise 
întotdeauna să-i ţină piept, să răspundă la fiecare lovitură pe 
care i-o dădea sau chiar să-i anihileze din fașă unele acţiuni. 

In seara aceea, Alexandru ordonase să fie executat oricine ar 
fi băut chiar și o singură înghiţitură de vin, simplu soldat sau 
general, și cu toţii să se odihnească înarmaţi și în ţinută de 
luptă. 

Patrule de cercetași cu torţe aprinse făceau ronduri 
permanente de la o poartă la alta, până și la portita cea mică, și 
se chemau între ei pentru a se ţine mereu în contact. Dintre toți 
comandanții, Perdicas era cel mai agitat. După o zi scursă într-o 
luptă continuă și extenuantă, după ce comandase printre flăcări 
spargerea decisivă a zidurilor orașului, nu-și îngăduise nici 
măcar o clipă de răgaz: trecea de la un post de pază la altul, îi 
trezea pe cei pe care-i cuprinsese somnul, îi stârnea pe cei tineri 
să se revanșeze pentru că fuseseră gata să cedeze spre 


deosebire de veterani care, mai bătrâni decât ei, reușiseră 
totuși să întoarcă soarta în favoarea lor. 

Alexandru îl privea și-l privea, apoi, și pe Leonatos care părea 
un uriaș, așa cum stătea în plină beznă sprijinit în lancea sa, pe 
Ptolemeu care trecea călare pe câmp împreună cu garda de 
corp a regelui pentru a zădărnici orice atac din exterior, pe 
Lisimah, de veghe lângă catapulte, încercând din când în când 
dacă erau bine încordate. Mai departe, lângă focul aprins în faţa 
cortului său, vedea părul cărunt al lui Parmenion. La fel ca un 
leu bătrân, se ţinuse deoparte și-și cruţase forțele, ale sale și ale 
oamenilor săi, așteptând momentul potrivit în care să dea 
cumplita lovitură cu laba pentru a-și nimici adversarul. 

Câteodată căuta să se gândească la altceva, pentru a-și mai 
elibera mintea, pentru a-și mai ușura sufletul, la cu totul alte 
lucruri decât cele legate de război și de chinul luptelor: se 
gândea la Mieza și la cerbii care pășteau pe malurile pline de 
flori ale râului, sau la Diogene cel gol care, desigur, în 
momentele acelea dormea liniștit în butoiul său de pe ţărmul 
mării, împreună cu cățelul cu care împărțea hrana și culcușul. Și 
era legănat în somnul său de valurile care mângâiau pietrele de 
pe mal. Ce vise se perindau în acele clipe prin somnul bătrânului 
înţelept? Ce imagini tainice? 

Se gândea și la mama sa și, când și-o amintea în camera sa 
izolată dintr-o aripă a palatului citind poeziile poetei Sapho, 
simţea parcă retrăind în el copilul care tresărea instinctiv în toiul 
nopţii dacă strigătul neașteptat al unei păsări de noapte răsuna 
pe sub bolta rotundă și pustie a cerului. 

Trecu astfel o bucată de vreme care i se păru fără sfârșit. 
Tresări când simţi că o mână i se așază pe umăr. 

— Tu ești, Hefestion? 

Prietenul său îi întinse un vas cu supă caldă. 

— Mănâncă și tu ceva. Leptine a pregătit-o special pentru tine 
și a trimis un curier ca să ţi-o aducă. 

— Ce este? 

— Supă de bob. E bună: am gustat și eu câteva linguri. 

Alexandru începu să mănânce. 

— Nu-i rea. Vrei să-ţi las și ţie puţin? 

Hefestion dădu din cap în semn de aprobare. 

— La fel ca odinioară, când rătăceam prin munţi, în exil. 


— Așa este. Dar puteam noi avea, atunci, o asemenea supă 
caldă? 

— Sigur că nu. 

— Îţi pare rău după vremurile acelea? 

— Nu, deloc. Totuși mi le amintesc cu plăcere. Eram doar noi 
doi împotriva unei lumi întregi. Îi vârî o mână în păr și-l ciufuli cu 
afecțiune. 

— Acum este altceva. Câteodată, mă întreb dacă s-ar mai 
putea întâmpla vreodată așa ceva. 

— Ce anume? 

— Să mai facem o călătorie împreună, doar noi doi. 

— Cine poate ști, prietene? 

Hefestion se aplecă să mai zgândărească puţin focul cu vârful 
sabiei și Alexandru văzu că la gât îi atârna un obiect mic, lucitor: 
un dinţișor de lapte, un incisiv mititel montat în aur, și-și aduse 
aminte de ziua în care, copil fiind, i-l dăduse ca gaj pentru o 
prietenie veșnică. 

— Până la moarte? — întrebase atunci Hefestion. 

— Până la moarte - răspunsese el. 

Se auzea chemarea unei santinele care comunica prin 
întuneric cu camarazii săi din dreapta și din stânga. Hefestion se 
îndepărtă pentru a-și continua inspecția. Alexandru îl văzu 
dispărând în bezna nopţii și avu impresia, puternică și precisă, 
că pe ei doi, singuri, îi aștepta în viitor o altă călătorie către un 
ținut misterios, învăluit în neștiut. 

Mai trecu ceva timp și se auziră chemările celui de-al doilea 
schimb de gardă. Trebuie că era miezul nopţii. Alexandru se 
ridică din pat la auzul unor pași și se frecă la ochi. Era Eumene. 

Secretarul general se așeză lângă el și, părea că se uită ţintă 
la foc. 

— La ce te uiţi? — îl întrebă suveranul. 

— La foc - răspunse Eumene. 

— Nu-mi place. 

Regele se răsuci către el cu o expresie nedumerită. 

— Și ce nu-ţi place la focul ăsta? 

— Flăcările se îndreaptă acum spre noi, vântul și-a schimbat 
direcţia. În momentul ăsta suflă dinspre mare. 

— La fel ca în fiecare noapte, pe la ora asta, dacă nu mă-nșel. 

— Așa este. Numai că în noaptea asta este altceva. 


Alexandru îl privi câteva secunde și, pe neașteptate, un gând 
înspăimântător îi fulgeră prin minte. Aproape în același timp, un 
strigăt de alarmă din dreapta sa îi confirmă ceea ce bănuise: un 
incendiu începuse să bântuie la baza marelui turn din lemn. 

— Incă unul acolo! — strigă Eumene arătând cu degetul către 
o casă aflată chiar în faţa lor, cam la o sută de pași depărtare. 

Din stânga, se auzi vocea lui Perdicas: 

— Alarmă! Alarmă! Arde! 

Veni în fugă și Lisimah. 

— Vor să ne prăjească de vii! — spuse el gâfâind. 

— Dau foc la toate casele din dreptul spărturii și al zidului de 
cărămizi. Uite, turnul de lemn arde și el ca o torţă! 

Alexandru sări în picioare: Memnon își juca ultima carte 
folosindu-se de vântul prielnic. 

— Repede! Trebuie să nu-i lăsăm să aprindă alte focuri: 
trimiteți-i pe cercetași, pe „scutieri”, pe traci și pe agrieni. 
Ucideţi-i pe toţi aceia pe care îi prindeţi că pun foc. 

Intre timp, prietenii lui Alexandru veneau pentru a primi 
ordine. Se aflau deja acolo Seleucos, Filotas, Leonatos și 
Ptolemeu. 

— Ascultaţi-mă! — strigă Alexandru din toate puterile pentru 
a se face auzit printre flăcările pe care vântul le înteţea din ce în 
ce mai mult în direcţia lor. 

— Tu, Seleucos, și tu, Leonatos, luaţi jumătate din pezeteri, 
treceţi prin zona cuprinsă de flăcări și luați poziţie pe partea 
cealaltă: trebuie să prevenim un contraatac. Este limpede că vor 
să ia din nou controlul asupra spărturii din zid. 

„Ptolemeu și Filotas, așezaţi-vă cu restul soldaților în dreptul 
spărturii din zid ca să controlaţi porţile! Nu vreau să ne ia prin 
surprindere. Lisimah, retrage balistele și catapultele sau vor fi 
distruse când turnul se va prăbuși! Haideţi, mai repede!” 

Turnul din lemn era acum complet învăluit de flăcări și vântul, 
care devenea din ce în ce mai puternic, ducea limbile de foc 
până în porţiunea de răsărit unde se făcuse breșa. Căldura tot 
mai puternică și lumina de la imensa torță iluminau o zonă 
întinsă din jurul zidurilor, așa încât arcașii agrieni aveau 
posibilitatea să-i vadă pe cei care puneau focul și să-i străpungă 
cu săgețile. Biruite de foc, bârnele groase de la bază cedară și 
enorma construcţie se prăbuși cu un zgomot înfricoșător făcând 
să se înalțe o coloană de fum de peste trei sute de picioare, mai 


înaltă decât toate celelalte turnuri și decât oricare dintre 
clădirile orașului. 

Din cauza căldurii, Alexandru trebui să se retragă de pe locul 
de unde observa totul, dar se mută în dreptul următorului turn, 
în apropierea portiţei, de unde putea, totuși, ţine sub observaţie 
toate operaţiunile. De acolo trimitea curieri în diferite zone și 
primea în permanenţă știri despre tot ce se întâmpla în jur. 

Îi ordonă lui Lisimah să se folosească de catapulte pentru a 
dărâma casele din jurul turnurilor care ardeau, limitând astfel 
pârjolul: imediat după aceasta, grindina de bolovani aruncaţi de 
mașinile de război făcu să crească zgomotul și zăpăceala acelei 
nopţi infernale. 

Măsurile luate de rege se dovediră, însă, a fi utile. Rapiditatea 
cercetașilor și a agrienilor îi nimici pe cei care puneau foc, iar 
infanteria grea, luând poziţie dincolo de cartierul incendiat 
zădărnici orice încercare a trupelor persane și a mercenarilor lui 
Memnon de a ataca prin surprindere armata macedoneană 
surprinsă de violenţa flăcărilor. 

Eumene adusese din tabără o mulţime de geniști și de simpli 
săpători și-i pusese să arunce praf, nisip și pietriș peste focurile 
care mai ardeau încă; curând, incendiile fură izolate sau stinse. 
Turnul de lemn, care fusese ridicat cu atâta trudă, devenise un 
morman uriaș de cenușă și de cărbuni din care se mai zăreau, 
ici și colo, capete de bârne groase încă fumegânde. 

După ivirea zorilor, primele raze de soare se opriră pe 
cvadriga aurită din vârful Mausoleului, în timp ce restul orașului 
era cufundat, încă, în umbră. Apoi, pe măsură ce soarele se 
ridica de după munţi, lumina scoase la iveală marea piramidă în 
trepte și fresca multicoloră a lui Skopas și a lui Briaxis, precum 
și grandioasa colonadă corintiană, spiralele ornamentale, 
coloanele cu caneluri, podoabele aurii pe un fond purpuriu. 

În acea simfonie de culori, în acel triumf al luminii cristaline, 
tăcerea deplină care învăluia Halicarnasul îţi dădea fiori. Era 
posibil ca nici măcar mamele să nu-și plângă fiii căzuţi în luptă? 

— E posibil așa ceva? — îl întrebă Alexandru pe Eumene care 
se apropiase de el. 

— Sigur că da - răspunse secretarul. 

— Nimeni nu plânge după un mercenar. El nu are mamă, nu 
are tată și nici măcar prieteni. Are doar lancea cu ajutorul căreia 
își câștigă pâinea, grea și amară. 


30 


Ptolemeu veni în grabă alături de el. 

— Alexandru, îţi așteptăm ordinele. 

— la-i cu tine pe Perdicas și pe Lisimah, împărțiţi-i între voi pe 
cercetași și pe „scutieri” și controlati întregul oraș. Vor merge cu 
voi hopliţii greci și pezeterii ca întăriri. Trebuie să-i scoateţi de 
prin ascunzișuri pe toți bărbaţii înarmați care au mai rămas și 
căutaţi-l, mai ales, pe Memnon. Nu vreau să-i faceţi niciun rău: 
dacă-l găsiţi, aduceți-l la mine. 

— Am înțeles - spuse Ptolemeu. Și se îndepărtă ca să-și 
anunțe camarazii. 

Regele așteptă, împreună cu Eumene, sub streașină unei case 
puternic întărite, aflată lângă zidul cetăţii, loc de unde aveau 
posibilitatea să ţină sub observaţie discretă întregul oraș. Nu 
trecu mult și Ptolemeu le trimise un mesaj printr-un curier: 


Satrapul Orontobates, tiranul Pixodaros și garnizoana 
persană s-au baricadat în cele două fortărețe din port care, 
pentru moment, nu pot fi cucerite: nu este loc suficient 
pentru ca mașinile de asalt să se apropie de ele. Nici urmă, 
deocamdată, de Memnon. Astept noi ordine. 


Alexandru puse să-i fie adus Ducipal și trecu călare pe ulițele 
pustii ale orașului care avea ușile ferecate și cu ferestrele 
astupate: oamenii se închiseseră înspăimântați în case. Când 
ajunse într-un loc de unde se puteau vedea cele două fortărețe 
care controlau intrarea în port, îi ieși în întâmpinare Perdicas. 

— Ce trebuie să facem, Alexandru? 

Regele privi cu atenție fortificațiile, apoi se întoarse, privind 
către zidurile orașului. 

— Distrugeţi toate casele de pe partea stângă a străzii care 
vine până aici și, apoi, faceţi același lucru și cu acelea 
îngrămădite în zona portului: în acest fel, vom putea aduce 
mașinile până în apropierea fortăreţelor. Persanii trebuie să 
înțeleagă că nu există în acest ţinut zid sau bastion în care să se 
poată adăposti. Trebuie să înţeleagă că trebuie să plece de aici 
și să nu se mai întoarcă niciodată. 


Perdicas făcu semn că a înţeles, sări pe cal și se îndreptă spre 
cartierul mistuit de flăcări ca să ia echipe de geniști și de 
săpători care mai erau capabili să muncească. Fu nevoit să-i 
scoale din somn cu sunete de trâmbiță pentru că adormiseră 
care pe unde se afla, extenuaţi de truda unei nopţi de muncă. 

Șeful inginerilor, un tesalian numit Diades, puse să fie 
demontate cele două platforme superioare ale unuia dintre 
turnurile de asalt pentru a le folosi ca suport pentru un berbec 
cu care să dărâme casele. Între timp, Eumene trimise mai mulţi 
crainici care să anunţe populaţia că trebuia să-și părăsească 
locuinţele ce urmau să dispară. 

Oamenii, văzând că nu aveau loc crime, nici violuri, nici jafuri, 
începu să iasă din case. Cei dintâi fură copiii, curioși să vadă 
toată acea agitaţie care avea loc în oraș, apoi femeile și, în cele 
din urmă, bărbaţii. 

Distrugerile fură, însă, mult mai mari decât se așteptau 
pentru că multe case erau lipite unele de altele și, când se 
dărâma un zid, se distrugeau și multe altele, astfel încât unii 
povestiră apoi că Alexandru ar fi poruncit ca întregul Halicarnas 
să fie ras de pe fața pământului. 

La capătul a patru zile, fu degajată o fâșie suficient de largă 
pentru ca să poată trece mașinile de asalt care fură aduse până 
sub zidurile fortărețelor din port și începură să le bată, dar, în 
timpul nopţii, Memnon, Orontobates și Pixodaros, cu un 
detașament de soldaţi, se îmbarcară pe câteva corăbii și ieșiră 
în larg alăturându-se flotei persane care se afla mai la nord, în 
apele insulei Chios. 

Mercenarii greci care scăpaseră cu viaţă se refugiară, în 
schimb, pe acropole care, prin poziţia sa, era, practic, 
invulnerabilă. 

Alexandru nu vru să mai piardă timp ca să-i scoată și din 
această ultimă ascunzătoare, gândindu-se că, oricum, nu vor 
mai avea nicio șansă atunci când vor fi complet înconjurați de 
trupele sale. Puse să se sape un șanț de jur împrejurul acropolei 
și lăsă câţiva ofițeri de rang inferior care să aștepte predarea 
lor. 

În aceeași seară, regele îi convocă pe membrii înaltului 
comandament în sala în care aveau loc adunările cetățenilor din 
oraș. Se afla acolo și Calistene, care ceruse și i se acordase 
permisiunea să participe. Chiar când începuseră să discute 


despre ce aveau de făcut în continuare, se anunţă că o 
delegaţie a fruntașilor orașului dorea să aibă o întâlnire cu 
regele. 

— Nici nu vreau să-i văd - spuse Alexandru. 

— N-am nici cea mai mică încredere în ei. 

— Va trebui, totuși, să hotărăști asupra vieţii politice dintr-un 
oraș foarte important - îi aminti Parmenion. 

— Ai putea instaura un regim democratic, ca la Efes - 
interveni Calistene. 

— Chiar așa - spuse cu ironie Ptolemeu. În felul ăsta unchiul 
Aristotel va fi mulţumit, nu-i așa? 

— Și ce-i cu asta? — îi replică, puţin nervos, Calistene. 

— Democraţia este sistemul cel mai drept și mai echilibrat de 
a conduce un oraș, cel care oferă cele mai multe garanții 
pentru... 

Ptolemeu îl întrerupse înainte de a termina ce avea de spus. 

— Totuși, ăștia ne-au scos sufletul. Am pierdut sub zidurile 
astea mai mulți oameni decât în bătălia de pe Granicos. Dac-ar 
fi după mine... 

— Ptolemeu are dreptate! — strigă Leonatos. 

— Ar fi momentul ca ei să înțeleagă cine comandă aici și să 
plătească și pentru pagubele pe care ni le-au făcut. 

Discuţia s-ar fi transformat cu siguranţă în ceartă, dar chiar în 
acele clipe Eumene auzi o oarecare agitaţie dincolo de ușă și se 
duse să vadă despre ce era vorba. Când înţelese ce se întâmplă, 
se întoarse la Alexandru și-i șopti ceva la ureche. Regele zâmbi 
și se ridică în picioare. 

— V-ar plăcea să mâncaţi niște prăjituri? — întrebă el ridicând 
puţin glasul. La auzul unei asemenea întrebări amuţiră cu toţii, 
privindu-se nedumeriţi unul pe altul. 

— Glumești? — spuse Leonatos rupând tăcerea care se 
lăsase. 

— Eu aș înfuleca singur un sfert de bou în loc de prăjituri. Mă 
întreb cine putea să aibă o idee așa trăsnită de a aduce prăjituri 
la ora asta și - în acel moment, ușa se deschise și intră, 
îmbrăcată de mare gală, regina Ada, mama adoptivă a lui 
Alexandru, urmată de un întreg alai de bucătari purtând tăvi 
imense pline cu prăjituri proaspete. Leonatos rămase cu gura 
căscată în faţa unui asemenea spectacol iar Eumene luă o 
prăjitură și i-o îndesă între dinţi. 


— Mănâncă și taci! 

— Mamă, ce mai faci? — întrebă Alexandru ridicându-se în 
picioare și venindu-i în întâmpinare. 

— Aduceţi repede un scaun pentru regină. Ce surpriză! — 
continuă el. 

— Nu m-aș fi așteptat să te văd chiar în asemenea momente. 

— M-am gândit că după toate eforturile astea groaznice ţi-ar 
plăcea să guști din prăjiturile mele - îi răspunse Ada mai în 
glumă, mai în serios. 

— Este adevărat că am venit și ca să mă asigur că tu n-o să 
pedepsești prea aspru orașul meu. 

Suveranul luă un biscuit și începu să-l ronţăie. 

— Sunt excelenți, mamă, și rău am făcut ultima oară că i-am 
refuzat. Cât despre orașul tău, chiar înainte de a veni tu 
discutam ce este de făcut în această privinţă, dar acum că ai 
venit, am o idee care mi se pare potrivită. 

— Care? — întrebă Ada. Calistene vroia să pună și el aceeași 
întrebare și tăcu fără a mai scoate nicio vorbă. 

— Ideea ar fi că te numesc satrap al Cariei în locul lui 
Orontobates, cu puteri depline asupra orașului Halicarnas și 
ținuturilor din jur. Generalii mei vor face în așa fel încât ele să ţi 
se supună. 

Calistene clătină din cap ca și cum ar fi vrut să spună 
„prostii”, însă regina fu impresionată de această propunere. 

— Dar, fiule, nu știu dacă... 

— Eu știu - o întrerupse Alexandru. 

— Știu că vei guverna foarte bine și mai știu că pot avea 
încredere deplină în tine. 

Îi făcu semn să se așeze în jilţul ei și, apoi, îi spuse lui 
Eumene: 

— Poți să chemi acum delegația locuitorilor oraşului. Este 
normal ca ei să afle cui i se vor supune de acum încolo. 

XXX 

Razia era încă în plină desfășurare când se anunţă sosirea lui 
Apelles. Marele maestru se grăbi să-și prezinte omagiile 
tânărului rege și să-i facă o propunere: 

— Măria Ta, cred că a venit momentul să te înfăţișez așa cum 
meriți, adică purtând însemne divine. 

Alexandru se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs. 

— Crezi tu așa ceva? 


— N-am nicio îndoială. Mai mult, fiindcă eram sigur că vei ieși 
învingător, am pregătit deja o schiţă pe care, dacă-mi dai voie, 
aș vrea să ţi-o arăt. Sigur, opera finală va arăta cu totul altfel 
când va măsura zece picioare pe douăzeci. 

— Zece picioare pe douăzeci? — repetă Leonatos căruia i se 
părea o risipă să folosești atâta lemn și atâta vopsea pentru un 
tinerel nu prea înalt, așa cum era Alexandru. 

Apelles îl privi dispreţuitor: îl considera pe Leonatos un barbar 
necioplit, mai ales că avea părul roșu și pistrui. Se îndreptă, 
apoi, din nou, către Alexandru: 

— Măria Ta, propunerea mea nu este cu totul lipsită de sens: 
supușii tăi asiatici sunt obișnuiți să fie conduși de ființe 
superioare, de suverani care sunt ca niște zei și imaginea 
acestora trebuie să fie a unor zei. De aceea, eu mă gândeam să 
te înfățișez cu simbolurile lui Zeus: o acvilă la picioare și fulgerul 
în mâna dreaptă. 

— Apelles are dreptate - observă Eumene care intrase odată 
cu Leonatos și privea cu atenţie schiţa făcută de artist. 

— ASiaticii sunt obișnuiți să-i considere pe suveranii lor ca pe 
niște fiinţe supraomenești. Mi se pare normal ca ei să te vadă 
astfel. 

— Și cât m-ar costa o divinizare de acest fel? — întrebă 
Alexandru. 

Pictorul ridică din umeri. 

— Cam doi talanţi... 

— Doi talanţi? Dar, amice, cu doi talanţi le cumpăr băieţilor 
ăstora pâinea, măslinele și peștele sărat pentru aproape o lună. 

— Măria Ta, cred că un mare rege nu ar trebui să facă 
asemenea calcule. 

— Un mare rege, nu - îl întrerupse Eumene - dar un secretar 
da, pentru că pe mine se supără soldaţii dacă nu au mâncare 
suficientă sau destul de bună. 

Alexandru îl privi lung pe Apelles, apoi pe Eumene, apoi schița 
și, în sfârșit, din nou pe Apelles. 

— Sigur că... ` 

— Poate că nu ți se pare frumos? Încearcă să-ți închipui cum 
va arăta tabloul în măreția lui, cu culori strălucitoare, cu fulgerul 
orbitor care țâșnește din pumnul tău. Cine ar mai îndrăzni să 
înfrunte un asemenea zeu tânăr? 


În acel moment intră Kampaspe, veni către rege, îl îmbrăţișă 
și-l sărută pe gură. 

— Stăpâne - îl salută ea privindu-l ţintă drept în ochi de la o 
distanţă atât de mică încât el îi simţea sfârcurile tari ale sânilor 
bătându-i în piept ca un berbec de fier al unei mașini de asalt în 
zidul unei cetăți. lar privirea ei parcă spunea că este gata să i se 
dăruiască total, fără nicio reţinere. 

— Dulcea mea prietenă... — făcu Alexandru fără a se lăsa 
prea mult impresionat - întotdeauna este o plăcere să te 
întâlnesc. 

— O plăcere pe care ai putea s-o ai oricând dorești - îi șopti 
ea la ureche, suficient de aproape ca să-i mângâie urechea cu 
vârful umed al limbii. 

Suveranul se întoarse din nou către Apelles ca să pună capăt 
acestei situaţii care devenea stânjenitoare. 

— Trebuie să mă mai gândesc puţin. Este, totuși, o 
cheltuială... Oricum, vă aștept să veniţi la cină. 

Cei doi ieșiră, întâlnindu-se în prag cu Ptolemeu, Filotas, 
Perdicas și Seleucos care veneau să afle ce intenţii are regele. 

Regele îi invită să se așeze în jurul unei mese pe care 
întinsese o hartă. 

— lată care este planul meu: mașinile vor fi demontate și 
transportate cu carele la Tralles pentru că Parmenion, care va 
mărșălui către interior pentru a supune toate teritoriile din văile 
râurilor Meandros și Ermos, s-ar putea să aibă nevoie de ele 
dacă vreun oraș ar opune rezistenţă. 

— Şi noi? — întrebă Ptolemeu. 

— Voi veți veni cu mine. Vom cobori de-a lungul țărmului prin 
Lycia, până în Pamphilia. În timp ce vorbea, regele indica, 
servindu-se de o nuielușă, traseul pe care intenţiona să-l 
urmeze. 

Eumene îl privi ţintă și, apoi, îi privi în faţă pe camarazii săi, 
conștient că ei nu-și dădeau seama de ceea ce îi aștepta. 

— Vrei să mergi acolo? — întrebă el. 

— Da - răspunse Alexandru. 

— Dar pe acolo nu se poate trece. Nicio armată nu s-a 
aventurat vreodată printre stâncile acelea suspendate deasupra 
mării și mai ales la vreme de toamnă. Sau iarna. 

— Știu - îi răspunse Alexandru. 


31 


În cele din urmă, Apelles primi însărcinarea de a picta 
portretul lui Alexandru pentru jumătate din suma cerută, 
datorită unor negocieri dure cu Eumene care ar fi vrut să-i 
plătească mult mai puţin. Artistul se puse imediat pe treabă într- 
un atelier pe care regina Ada i-l aranjase în centrul orașului, nu 
departe de agora, dar, pentru că suveranul nu avea timp să-i 
pozeze, trebui să se mulțumească doar cu o serie de schiţe în 
cărbune pe care le făcuse pe viu la cină și în timpul seratei care 
urmase după banchet, cu declamatții ale lui Tessalos, actorul 
preferat al lui Alexandru, și cu câteva momente muzicale. 
Atârnă schiţele pe pereţii atelierului, îmbrăcă un model la fel ca 
regele și începu să lucreze. 

Alexandru nu putu să admire lucrarea terminată pentru că se 
afla foarte departe atunci când Apelles făcea ultimele retușuri, 
dar cei care au văzut tabloul spun că era foarte frumos, chiar 
dacă s-a apreciat că figură regelui era pictată într-o nuanţă cam 
închisă comparată cu adevărata înfățișare a lui Alexandru. Se 
pare, totuși, că artistul a făcut intenţionat aceasta pentru a 
scoate și mai mult în relief strălucirea fulgerului divin. 

Înainte de plecare, suveranul se sfătui între patru ochi cu 
Parmenion, într-o cameră izolată a palatului Adei. 

ÎI întâmpină cu o cupă de vin și-l invită să ia loc. Parmenion îl 
sărută pe amândoi obrajii și, abia după aceea, se așeză. 

— Ce mai faci generale? — îl întrebă regele. 

— Bine, Măria Ta. Și tu? 

— Mult mai bine acum că am luat Halicarnasul și bună parte 
din meritul pentru această victorie îţi aparţine ţie și veteranilor 
tăi. Intrarea voastră în luptă a fost hotărâtoare. 

— Îmi acorzi o onoare prea mare. N-am făcut decât să-ți 
execut ordinele. 

— Îţi cer acum să execuţi un alt ordin. 

— Aștept să mi-l dai. 

— la cu tine cavaleria tesaliană sub comanda lui Amintas, un 
escadron de eteri, hopliţii greci și întoarce-te către Sardes. 

Parmenion se lumină la faţă. 


— Ne întoarcem acasă, Măria Ta? 

Alexandru clătină din cap, dezamăgit de această reacţie, și 
generalul lăsă capul în jos rușinat pentru că înțelesese greșit 
cuvintele regelui. 

— Nu, Parmenion, nu ne întoarcem. Ne consolidăm cuceririle 
înainte de a merge mai înainte. Vino aici să vezi harta asta: tu 
vei urca pe valea râului Ermos și vei supune toată Frigia. Vei lua 
cu tine și mașinile de asalt, în caz că vreuna dintre cetăţi ar 
încerca să opună rezistență. i 

„Cât despre mine, voi merge pe țărm până la Telmessos. In 
acest fel, voi îndepărta flota persană de toate porturile Mării 
Egee”. 

— Crezi așa ceva? — în glasul generalului se putea ghici o 
ușoară încordare. 

— Am fost informat că Memnon a înrolat alţi soldaţi în Chios și 
se pregătește să intre în Eubeea, iar de acolo în Atica și în 
Grecia centrală pentru a le ridica împotriva noastră. 

— Știu asta. 

— Și nu crezi că ar trebui să ne întoarcem ca să facem față 
acestei ameninţări? Cu atât mai mult cu cât iarna bate la ușă 
și... 

— Antipatros poate face față situaţiei, este un conducător 
înțelept și un general iscusit. 

— Oh, sigur, n-am nimic de zis în privinţa asta. Am înţeles 
atunci: trebuie să ocup toată Frigia. 

— Exact. 

— Și apoi? 

— Așa cum ţi-am mai spus, între timp eu voi cobori de-a 
lungul țărmului, voi ajunge la Telmessos și, apoi, o voi lua spre 
nord, către Ankyra, unde ne vom întâlni. 

— Vrei să mergi pe țărm până la Telmessos? Ştii că, pe o 
distanţă de mai multe stadii, drumul este foarte îngust și foarte 
periculos? Nicio armată n-a îndrăznit să treacă pe acolo. 

Alexandru își turnă puţin vin și sorbi câteva înghițituri. 

— Ştiu. Mi-au spus-o mai mulți. 

— În plus, Ancyra se află în munţi, în centrul podișului, și, 
când vom ajunge acolo, iarna va fi în toi. 

— Da, iarna va fi în toi. 

Parmenion oftă: 


— Dacă-i așa... Mă duc, atunci, să mă pregătesc: îmi închipui 
că n-am prea mult timp la dispoziţie. 

— Nu, într-adevăr - îi răspunse Alexandru. 

Parmenion își goli cupa de vin, se ridică, salută cu o înclinare 
ușoară a capului și dădu să plece. 

— Generale. 

Parmenion se întoarse: 

— Da, Măria Ta. 

— Ai grijă de tine. 

— O să încerc. 

— O să-mi lipsească sfatul și experienţa ta. 

— Și tu îmi vei lipsi, Măria Ta. 

leși din încăpere și ușa se închise în urma lui. 

Alexandru se întoarse la harta sa ca să studieze traseul pe 
care urma să-l parcurgă, dar, după scurt timp, auzi un schimb 
ceva mai nervos de cuvinte și vocea santinelei care spunea 
cuiva: 

— Nu-l pot deranja pe rege cu prostiile astea. 

Suveranul apăru în pragul ușii: 

— Despre ce este vorba? 

Era un băiat din unităţile de infanterie ale pezeterilor, un 
soldat simplu pentru că nu avea niciun fel de însemne de grad. 

— Ce dorești? — îl întrebă. 

— Mărite Rege - interveni santinela - nu-ţi pierde timpul cu 
ăsta. Problema sa este că i-a venit cheful de muiere și arde de 
dorinţa de a-și lua în braţe nevestica. 

— Mie mi se pare mai mult decât normal - remarcă Alexandru 
zâmbind. 

— Cine ești? — îl întrebă el pe soldat. 

— Mă numesc Eudemos, Mărite Rege, și sunt din Drabescus. 

— Eşti însurat? 

— Măria Ta, m-am însurat înainte de a pleca la război: am stat 
doar două săptămâni împreună cu nevasta și, de atunci, n-am 
mai văzut-o. Am auzit că nu ne întoarcem în Macedonia ci, 
dimpotrivă, că mergem chiar spre est. Este adevărat? 

Alexandru reflectă o clipă la rapiditatea cu care acţiona 
sistemul de informații al trupei, dar nu se miră. 

— Da, este adevărat - răspunse el. 

Tânărul își plecă fruntea, resemnat. 


— Nu pari prea bucuros să-ți urmezi regele împreună cu 
camarazii tăi. 

— Nu-i vorba de asta, Măria Ta, doar că... 

— Ai vrea să te culci cu nevasta ta. 

— Ca să spun drept, da. Și mai sunt mulţi alţii în situaţia mea. 
Familiile noastre doreau ca noi să ne căsătorim pentru că urma 
să plecăm la război: vroiau să lăsăm în urma noastră un 
moștenitor, în caz că... Nu se știe niciodată. 

Alexandru zâmbi din nou: 

— Ajunge. Și ai mei vroiau ca eu să mă însor, dar unul dintre 
puţinele avantaje ale unui rege este că se însoară doar atunci 
când dorește. Câţi sunt ca tine? 

— Șase sute nouăzeci și trei. 

— Pe toţi zeii, aveai pregătită cifra exactă! — exclamă 
suveranul. 

— Ei, sigur... Noi ne gândeam că se apropie iarna și că nu 
vom duce lupte pe vreme rea, așa că vroiam să te rugăm... 

— Să vă dau voie să vă întoarceți la nevestele voastre. 

— Așa este, Măria Ta - aprobă soldatul încurajat de 
bunăvoința lui Alexandru. 

— Camarazii tăi te-au ales pe tine ca să vorbești în numele 
lor? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că... 

— Spune, nu te teme. 

— Pentru că am fost primul care a trecut prin spărtură când s- 
a prăbușit zidul și am sărit de pe turnul de asalt care ardea doar 
după ce berbecul a reușit să dărâme zidul. 

— Perdicas mi-a spus ceva despre un soldat care a făcut toate 
astea, dar nu mi-a spus cum îl cheamă. Sunt bucuros să te 
cunosc personal, Eudemos, și sunt fericit să vă îndeplinesc 
dorinţa, a ta și a camarazilor tăi. Vi se vor da la fiecare o sută de 
stateri din Cizic și o permisie de două luni. 

Ochii soldatului străluceau de emoție. 

— Măria Ta... eu... — se bâlbâi el. 

— Cu o condiţie. 

— Oricare ar fi ea, Măria Ta. 


— Când vă veţi întoarce, va trebui să-mi aduceţi cu voi alţi 
soldaţi. Câte o sută să aduceți, fiecare dintre voi: pedeștri sau 
călăreţi, n-are importanţă. 

— Poţi avea încredere în cuvântul meu. Socotește că-i ai deja 
în rândurile armatei tale. 

— Du-te, acum. 

Soldatul nu știa cum să-i mai mulţumească și rămăsese țintuit 
pe loc. 

— Ei! Nu mureai de dorul de a ajunge la nevastă? 

— Da, dar eu vroiam să-ţi spun... vroiam să-ţi spun că... 

Alexandru zâmbi și-i făcu semn să aștepte puţin. Se apropie 
de un scrin și scoase dintr-o casetă un lanţ de aur cu o camee 
mică reprezentând-o pe zeița Artemis și i-o dădu soldatului. 

— Aceasta este zeița care le ocrotește pe soţii și pe mame. 
Dă-i-l soţiei tale, din partea mea. 

Soldatul ar mai fi vrut să spună ceva, dar nodul din gât nu-l 
lăsa. Putu doar să șoptească: 

— Îţi mulțumesc, Măria Ta. 

Cu o voce care-i tremura. 


32 


Tinerii care doriseră să se ducă să-și vadă nevestele plecară 
la începutul toamnei către Macedonia, unde urmau să petreacă 
iarna, și, la puţin timp după aceea, plecă și Parmenion cu o 
parte a armatei și cu cavaleria tesaliană. După ce se consultase 
cu bătrânul general, regele îl numi la comanda acestei armate 
pe vărul său Amintas, care dovedise întotdeauna un mare curaj 
și o credinţă deosebită. Cu ei plecară și Clito cel Negru, Filotas și 
Crater. 

După aceea, Alexandru avu o consfătuire restrânsă cu 
Seleucos, Ptolemeu și Eumene pe care-i invită la cină. 

Pentru a nu da naștere invidiei, făcuse în așa fel ca toţi ceilalți 
camarazi, inclusiv Hefestion, să aibă de îndeplinit diferite 
misiuni prin ţinutul din jur și, de asemenea, cei trei pe care-i 
chemase la masă să aibă impresia că rămăseseră absolut din 
întâmplare în tabără. După cele discutate cu Alexandru în acea 
seară, se convinseră cu toţii că regele avea nevoie în 
momentele acelea să se bazeze mai mult pe inteligenţa decât 
pe brațul lor. 

Nu fu permisă nici măcar prezenţa servitorilor și doar Leptine 
fu aceea care aduse mâncărurile pentru comeseni; aceștia erau 
așezați în jurul unei mese, la fel ca atunci când se aflau la Mieza 
și ascultau lecţiile lui Aristotel. 

— Informatorii noștri mi-au dat de știre că Memnon a primit 
de la Marele Rege o sumă enormă, adusă cu mari pericole, pe 
mare. Cu acești bani vrea să formeze o armată de peste o sută 
de mii de oameni cu care să năvălească în Grecia. Mai presus de 
toate, însă, se pare că ar fi început să facă o serie de daruri 
importante unor oameni cu influenţă din orașele grecești. 
Generalul Parmenion mi-a expus părerea sa... 

— Întoarcerea acasă? — încercă să ghicească Seleucos. 

— Așa este - admise Alexandru. 

Leptine începu să servească bucatele: pește fript cu legume și 
vin îndoit cu apă. O masă ușoară, semn că regele vroia ca toţi 
să rămână cu mintea limpede. 

— Și tu ce te gândești să faci? — întrebă Ptolemeu. 


— Am luat deja o hotărâre, dar vreau să știu ce credeți și voi. 
Seleucos? 

— Eu zic să mergem înainte. Chiar dacă Memnon ar ridica 
toată Grecia, ce-ar face cu asta? Nu va reuși niciodată să intre în 
Macedonia pentru că Antipatros nu l-ar lăsa. Pe de altă parte, 
dacă noi vom continua să ocupăm toate porturile de pe coasta 
asiatică, Marele Rege nu va reuși să aibă contacte permanente 
cu el. Oricum, în final, va trebui să se lase păgubaș. 

— Ptolemeu? 

— Eu gândesc la fel ca Seleucos: mergem înainte. Dacă, 
totuși, am găsi o posibilitate de a-l ucide pe Memnon, ar fi și mai 
bine. Am scăpa de multe necazuri și Marele Rege și-ar pierde 
mâna sa dreaptă. 

Alexandru păru impresionat și surprins de o asemenea 
propunere, dar continuă să-și consulte prietenii: 

— Eumene? 

— Ptolemeu are dreptate. Să mergem înainte, dar să 
încercăm să-l eliminăm pe Memnon: este un om prea periculos 
și prea inteligent. Este imprevizibil. 

Alexandru tăcu o vreme, mestecând fără prea multă poftă 
peștele din faţa sa, apoi bău o înghiţitură de vin. 

— Să mergem, atunci, înainte. L-am trimis deja pe Hefestion 
să facă o cercetare la trecerea aceea despre care se spune că 
este foarte grea, porţiunea de coastă dintre Lycia și Pamfilia. 
Peste câteva zile o să știm dacă este atât de greu de trecut pe 
acolo. Parmenion va urca pe valea râului Ermos și va ajunge pe 
podișul central unde ne vom întâlni la primăvară, după ce va 
parcurge drumul care duce de pe țărmul mării până în centrul 
Anatoliei. 

Se ridică și se apropie de harta pe care o desfășurase pe o 
masă. 

— Întâlnirea va avea loc aici. La Gordion. 

— Gordion? Știi ce este la Gordion? — îl întrebă Ptolemeu. 

— Ştie, știe - îi răspunse Eumene. 

— Este carul regelui Midas care are jugul legat de proţap cu 
un nod ce nu poate fi desfăcut. Un străvechi oracol al Marii 
Mame a zeilor spune că acela care va desface acel nod va 
deveni stăpânul Asiei. 

— Pentru asta mergem la Gordion? — întrebă Seleucos cu o 
ușoară bănuială în glas. 


— Să nu ne îndepărtăm de la subiect - le-o reteză Alexandru. 

— Nu suntem aici pentru a discuta despre oracole, ci ca să 
stabilim un plan pentru următoarele luni. Mă bucur că sunteţi cu 
toţii de acord asupra faptului că trebuie să mergem înainte. Intr- 
adevăr, nu ne vom opri nici toamna, nici iarna. Oamenii noștri 
sunt obișnuiți cu frigul: sunt oameni de la munte. Tracii și 
agrienii din trupele auxiliare sunt și mai căliţi și Parmenion știe 
că nu trebuie să se oprească până când nu va ajunge la 
destinaţie. 

— Și Memnon? — întrebă Eumene readucând în discuţie 
problema cea mai arzătoare. 

— Nimeni nu mă va putea convinge să pun să fie ucis prin 
trădare - răspunse regele supărat. 

— Este un om curajos și merită să moară cu sabia în mână și 
nu într-un pat, otrăvit sau străpuns cu pumnalul pe la spate. 

— Ascultă-mă, Alexandru - încercă să-l convingă Ptolemeu. 

— Nu mai suntem pe vremea lui Homer și armura pe care o ai 
atârnată deasupra patului nu i-a aparţinut niciodată lui Ahile. 
Este veche de cel mult două sau trei sute de ani, știi și tu asta. 
Gândește-te la soldaţii tăi: din cauza lui Memnon pot muri mii 
dintre ei. Asta dorești, doar pentru a rămâne credincios 
idealurilor eroice? 

Suveranul clătină din cap. 

— Fără a mai pune la socoteală - interveni și Eumene - că 
Memnon ar putea plănui și el așa ceva în privinţa ta: să 
plătească un ucigaș ca să-ți ia viaţa, să-l corupă pe medicul tău, 
pentru ca acesta să te otrăvească... Te-ai gândit vreodată și la 
asta? Memnon dispune de sume de bani uriașe. 

— Ţi-a trecut vreodată prin minte - remarcă și Seleucos - că l- 
ar putea sprijini pe vărul tău Amintas, căruia i-ai încredinţat 
comanda cavaleriei tesaliene? 

Regele clătină iarăși din cap. - Amintas este un băiat 
cumsecade și s-a arătat întotdeauna leal față de mine. N-am 
motive să mă îndoiesc de el. 

— Eu rămân la părerea că riscurile sunt prea mari - ţinu să 
precizeze Seleucos. 

— Și eu - i se alătură Eumene. 

Alexandru avu un moment de ezitare: îl revăzu pe adversarul 
său stând drept în faţa lui sub zidurile Halicarnasului, cu fața 
acoperită de viziera deasupra căreia ieșea în evidenţă rozeta de 


argint a Rhodosului și parcă auzi din nou vocea lui care spunea: 
„Sunt comandantul Memnon”. 

Scutură din nou din cap, și mai hotărât: 

— Nu, eu nu voi ordona niciodată așa ceva. Chiar și în război, 
omul trebuie să rămână om și tatăl meu obișnuia să-mi spună 
că puiul unui leu este tot un leu. 

La care adaugă: 

— Și nu un șarpe veninos. 

— N-are rost să mai discutăm - renunţă Seleucos. 

— Dacă regele a hotărât așa, înseamnă că așa trebuie să fie. 

Ptolemeu și Eumene fură și ei de acord cu prietenul lor, deși 
fără prea mare tragere de inimă. 

— Îmi pare bine că sunteţi cu toţii de acord - spuse 
Alexandru. 

— Să ne uităm, atunci, pe hartă și să încercăm să ne 
organizăm marșul de-a lungul coastei. 

Rămaseră mult timp să discute și în cele din urmă obosiră. 
Primul se retrase Eumene și, la scurt timp, Ptolemeu și Seleucos 
făcură la fel. Dar, ajunși afară, secretarul le făcu un semn și toți 
trei se adunară din nou în cortul său. Le spuse să ia loc și trimise 
imediat un servitor să-l trezească pe Calistene care, la ora 
aceea, dormea cu siguranță de partea cealaltă a taberei. 

— Voi ce ziceți despre asta? — deschise discuția Eumene. 

— Despre ce? — întrebă Ptolemeu. 

— Cum despre ce: despre refuzul regelui de a pune pe cineva 
să-l elimine pe Memnon - îi răspunse Seleucos. 

— Eu îl înțeleg pe Alexandru - continuă secretarul - și sunt 
sigur că-l înţelegeţi și voi. Pe de altă parte, noi toți nu putem 
decât să-l stimăm pe adversarul nostru: este un bărbat 
excepțional, priceput în ale minţii și ale războiului, dar, tocmai 
din această cauză, el reprezintă un pericol de moarte. Inchipuiţi- 
vă că ar reuși să-i ridice pe greci împotriva noastră, că Atena, 
Sparta și Corintul ar trece de partea lui. Armatele aliate s-ar 
îndrepta spre nord ca să atace Macedonia, flota persană ne-ar 
prinde ca într-un clește dinspre mare... Chiar putem avea 
siguranţa că Antipatros va reuși să iasă din impas? Și dacă s-ar 
întâmpla ca el să moară? Și dacă Memnon ar trezi ambițiile 
vreunui urmaș din ramura dinastiei Lincestizilor, cum ar fi, de 
exemplu, comandantul cavaleriei tesaliene care luptă alături de 
noi, făcând să izbucnească în același timp un război civil sau o 


rebeliune militară? Ce soartă ar avea ţara și armata noastră? 
Dacă ar ieși învingător, Memnon ar putea bloca Strâmtorile și 
noi nu ne-am mai putea întoarce acasă niciodată. Merită să 
înfruntăm un asemenea risc? 

— Dar nu putem nici să acţionăm împotriva voinței lui 
Alexandru - îi răspunse Seleucos. 

— Eu zic că putem, cu condiţia ca el să nu afle. Totuși, eu nu- 
mi asum această responsabilitate de unul singur: dacă sunteţi 
alături de mine, pornim la treabă, dacă nu, renunţțăm și 
înfruntăm toate riscurile. 

— Să presupunem că suntem de acord - răspunse Ptolemeu. 

— Care ar fi planul tău? 

— Și de ce ai trimis să-l cheme pe Calistene? — întrebă 
Seleucos. 

Eumene scoase capul din cort ca să vadă dacă sosea acela al 
cărui nume fusese pronunţat. Dar nu văzu pe nimeni. 

— Ascultaţi-mă: după cât se pare, Memnon s-ar afla în acest 
moment la Chios, gata să ridice pânzele spre nord, îndreptându- 
se, probabil, spre Lesbos. Va aștepta acolo un vânt favorabil 
pentru a traversa marea până în Grecia. Va fi nevoit, totuși, să 
mai zăbovească puţin pentru că va trebui să se aprovizioneze și 
să strângă tot ce-i trebuie pentru expediţie. Acela este 
momentul în care ar trebui să intervenim ca să-l scoatem 
definitiv din joc. 

— Cum? — întrebă Ptolemeu. 

— Un ucigaș plătit sau otrava? 

— Niciuna dintre aceste două posibilităţi. Un ucigaș n-ar reuși 
niciodată să se apropie de el: este păzit în permanenţă de patru 
oameni care îl slujesc orbește și care ar ucide într-o clipă pe 
oricine s-ar apropia mai mult decât îi permit ei. In ce privește 
otrava, sunt sigur că există cineva care gustă din tot ce 
mănâncă sau bea: trăiește de mulţi ani printre persani și a 
învăţat tot felul de lucruri de felul acesta. 

— Există otrăvuri cu efect întârziat - le spuse Ptolemeu. 

— Așa este, dar sunt tot simple otrăvuri. Efectele și 
simptomele sunt cunoscute. Dacă, în cele din urmă, se află că a 
fost vorba de o otravă oarecare pentru a-l ucide pe Memnon, 
bănuiala ar cădea cu siguranţă asupra lui Alexandru și nu ne 
putem îngădui un asemenea lucru. 

— Și atunci? — întrebă Seleucos. 


— Mai este și o a treia posibilitate. 

— Spunând aceasta, secretarul cobori privirea ca și cum i-ar fi 
fost rușine de intenţiile sale. 

— Adică? 

— O boală, o boală de care să nu se poată vindeca. 

— Dar asta nu se poate! — exclamă Seleucos. 

— Bolile vin și plecă atunci când le este sorocul. 

— Se pare că nu-i chiar așa - îi răspunse Eumene. 

— Se pare că unele boli sunt răspândite de fiinţe foarte mici, 
invizibile cu ochiul liber, care trec de la un corp la altul. Știu că 
Aristotel făcea niște experimente strict secrete înainte de a 
pleca la Atena, pornind de la studiile sale asupra generării 
spontane. 

— Și? 

— Se pare că a descoperit că, în anumite situaţii, apariţia 
acestor fiinţe nu este câtuși de puţin spontană: mai degrabă ar 
fi vorba despre un fel de... răspândire. În orice caz, Calistene 
este la curent cu asta. El știe multe despre aceste experimente 
și ar putea să-i scrie unchiului său. La început nu se va întâmpla 
nimic, așa că nu vor fi bănuiţi bucătarul sau medicul: Memnon 
ar putea trăi și acţiona în mod normal. Primele efecte s-ar putea 
simţi doar după câteva zile. 

— Se priveau cu toții, unul pe altul, puţin dezorientaţi și palizi 
la față. 

— Am impresia că este un plan greu de pus în aplicare pentru 
că este nevoie de o serie de acţiuni care trebuie foarte precis 
organizate - remarcă Ptolemeu. 

— Este adevărat, dar este singurul posibil, după părerea mea. 
Există, totuși, ceva care ne avantajează: medicul lui Memnon a 
făcut parte din școala lui Teofrast și... 

Seleucos îi aruncă o privire surprinsă. 

— Nu știam că tu te ocupi și de spionaj. 

— Nu, asta înseamnă că-mi fac datoria cum trebuie, dat fiind 
că este vorba despre informaţii secrete. În orice caz, regele Filip 
mă pusese încă de pe când era în viaţă în contact cu toți 
informatorii săi care acționau printre greci și printre barbari. 

In clipa aceea, intră în cort Calistene. 


— M-aţi chemat? — întrebă el cu un aer adormit. 
KKK 


Alexandru nu reușea nici el să adoarmă: ideea că Memnon s- 
ar putea pregăti să atace în Grecia sau chiar în Macedonia nu-i 
dădea pace. Bătrânul Antipatros ar fi fost într-un asemenea caz 
la înălțimea situaţiei? N-ar fi fost mai bine să-l trimită acasă pe 
Parmenion? 

În timp ce Leptine aranja la loc totul, el ieși din cort și porni la 
plimbare pe lângă ţărmul mării. 

Era o noapte liniștită și câlduţă iar zgomotul valurilor care se 
spărgeau de țărm îi însoțea pasul într-un ritm regulat. 

Luna aproape plină răspândea o lumină diafană peste 
insulițele care răsăreau din mare, peste casele albe îngrămădite 
una într-alta. 

Într-un loc, plaja se întrerupea transformându-se într-un 
promontoriu stâncos, dar Alexandru nu făcu cale întoarsă ci se 
căţără până în vârful stâncilor pentru a se bucura de acolo, de 
sus, de o priveliște și mai frumoasă decât aceea pe care o 
avusese până atunci în faţa ochilor. 

Pe când urca pe povârnișul abrupt, sforțarea fizică se adăugă 
la uriașul efort mental pe care-l făcuse în ultima vreme și, dintr- 
o dată, se simţi, fără un motiv palpabil, obosit de moarte și 
parcă așteptând ajutor de undeva. Și tot fără un motiv palpabil îi 
reveni în minte tatăl său. Aproape că i se părea că-l vede 
aievea, stând în picioare pe promontoriu. Ar fi vrut ca această 
viziune să fi fost adevărată, ar fi vrut să-i poată alerga în 
întâmpinare, așa cum se întâmpla când tatăl său venea la el în 
vizită la Mieza, și să strige: 

— Tată! 

— Și ar fi vrut să-l aibă alături și să-i ceară sfatul. 

Era cu totul cufundat în acele gânduri când, ajuns în vârf, la 
picioare i se așternu porţiunea următoare de țărm și ceea ce 
văzu în faţa ochilor îl umplu de uimire. Dincolo de promontoriu, 
se afla un fel de necropolă mare: zeci de morminte 
monumentale săpate în stâncă și altele care se înălţau solitare, 
fantomatice în lumina albă, lăptoasă, a lunii, de-a lungul malului 
sau parţial scufundate în apa mării. 

Și mai era acolo și un om care stătea în picioare, având alături 
un felinar aprins atârnat de un băț înfipt în nisip. Era întors cu 
spatele la el. 

Semăna la trup cu tatăl său și era înfășurat într-o mantie albă 
împodobită pe margini cu o broderie aurie, la fel ca aceea pe 


care o purta tatăl său în ziua în care fusese ucis. Alexandru se 
opri privindu-l mut de uimire, nevenindu-i să-și creadă ochilor, 
ca și cum ar fi așteptat dintr-un moment în altul ca el să se 
întoarcă spre el cu vocea și cu privirea lui Filip. Omul rămânea, 
însă, nemișcat: doar mantia imaculată fremăta în aer cu un 
foșnet ușor, ca al aripilor unei păsări. 

Regele se apropie cu pas moale și văzu că acolo era și un 
izvor care ieșea din stâncă, un firicel cristalin de apă în care se 
reflecta lumina felinarului. Un mic pârâiaș de scurgere trecea 
prin nisipul de pe plajă și mergea să se verse în undele sărate 
ale mării. Omul, care probabil că îl auzise, nu se întoarse către 
el: părea că se uită la ceva aflat în izvor. Alexandru se mai 
apropie încă puţin, dar, din cauza întunericului, atinse cu teaca 
sabiei un bolovan. La auzul acelui zgomot, omul se întoarse 
fulgerător și ochii săi străluciră dintr-o dată în lumina felinarului. 
Ochii lui Filip! 

Alexandru tresări cuprins de un fior și era gata să strige: 
„Tată!”. 

Fu doar un impuls de-o clipă: își dădu seama ca faţa acelui 
personaj avea trăsături diferite de ale tatălui său și barba mai 
închisă la culoare. Un necunoscut pe care nu-l mai văzuse 
niciodată. 

— Cine ești? — îl întrebă. 

— Ce faci aici? 

Omul îl privi ţintă cu o expresie ciudată și Alexandru 
descoperi din nou la el ceva cunoscut: simţi că, în ochii aceia 
arzători, parcă era ceva din privirea tatălui său. 

— Mă uit în izvorul acesta - răspunse omul. 

— De ce? 

— Pentru că sunt un clarvăzător. 

— Și ce vezi? Este întuneric, iar felinarul tău nu luminează 
prea bine. 

— Pentru prima dată de când ţin minte oamenii, nivelul apei a 
scăzut cu un cot și a ieșit la iveală un mesaj. 

— Despre ce vorbești? 

Omul apropie felinarul de peretele de stâncă din care țţâșnea 
izvorul și, în lumina ce venea dintr-o parte, se putu vedea, 
săpată în piatră, o inscripţie cu caractere necunoscute. 

— Despre asta vorbesc - spuse el arătându-i inscripția. 

— Și știi s-o citești? 


Glasul vizionarului deveni ciudat, ca și cum din gâtul lui s-ar fi 
auzit vocea altcuiva: 


Vine stăpânul Asiei, cel ce oglindește în priviri și ziua și 
noaptea. 


Ridică apoi felinarul pentru a vedea faţa lui Alexandru: 

— Ochiul tău drept este albastru ca seninul cerului iar cel 
stâng este negru ca noaptea. De când mă urmărești? 

— Doar de puţin timp. Nu mi-ai răspuns la întrebare: cine 
ești? 

— Numele meu este Aristandru. Dar tu cine ești, tu care ai în 
ochi lumina și întunericul? 

— Nu mă cunoști? 

— Nu îndeajuns. 

— Sunt regele macedonenilor. 

Omul îl privi și mai atent cu felinarul apropiat de față. 

— Tu vei domni peste Asia. 

— Și tu vei veni cu mine dacă nu ţi-e frică de necunoscut. 
Omul își lăsă capul în jos. 

— Mă tem doar de un singur lucru, de o viziune care mă 
urmărește de mult fără să pot să-i înțeleg rostul: un om gol care 
arde de viu pe rugul său funerar. 

Alexandru nu mai spuse nimic: părea că ascultă zgomotul 
ritmic al valurilor. Când se întoarse către creasta promontoriului, 
văzu gărzile sale de corp care supravegheau de departe 
neașteptata sa întâlnire. Se scuză: 

— Mâine am o zi foarte grea, trebuie să mă întorc. Sper să te 
întâlnesc în tabără. 

— Sper și eu - răspunse omul. Și porni în direcția opusă. 


33 


O barcă se apropie încet de bordul navei-amiral care se 
legăna la ancoră în portul Chios. Steagul regal cu chipul lui 
Ahura Mazda flutura leneș în briza nopţii și din cabina de la pupa 
venea lumina slabă a unei lămpi. 

De jur împrejur, flota de război a Marelui Rege: mai bine de 
trei sute de corăbii de război, cu pinten la proră, nave de luptă 
cu trei sau cu cinci rânduri de vâsle, stăteau aliniate de-a lungul 
cheiurilor, legate de mal cu parâme groase de cânepă. 

Barca se lipi de corabie și marinarul lovi în bordaj cu vâsla. 

— Mesaj pentru comandantul Memnon. A 

— Așteaptă - îi răspunse ofițerul de gardă. ți cobor o scară. 

Puțin după aceea, omul urca la bord cățărându-se pe scara de 
frânghie pe care i-o aruncaseră marinarii și cerea să fie primit 
de comandantul suprem. 

Ofițerul de gardă îl percheziționă și, apoi, îl lăsă să intre în 
cabina de la pupa, unde Memnon era treaz și scria scrisori sau 
citea rapoartele sosite de la guvernatorii de provincii sau de la 
comandanții garnizoanelor persane rămase fidele Marelui Rege 
și de la informatorii cu care împânzise toată Grecia. 

— Am un mesaj pentru tine, comandante - îl anunţă omul 
dându-i un sul de papirus. 

Memnon îl luă și văzu după sigiliu că era de la soţia sa: prima 
scrisoare pe care o primea de la ea de când se despărțiseră. 

— Mai este ceva? — întrebă. 

— Nu, comandante. Dar, dacă vrei să trimiţi un răspuns, voi 
aștepta. 

— Bine, așteaptă. Du-te la șeful de echipaj ca să-ţi dea ceva 
de băut și de mâncat dacă ţi-e foame. Te chem eu când termin. 

— Rămas singur, Memnon deschise cu mâini tremurânde 
scrisoarea. 


Barsines către Memnon, soțul ei preaiubit, multe salutări! 
Iubitul meu drag, după o lungă călătorie am ajuns teferi 
și cu bine la Susa, unde regele Darius m-a primit pe mine și 
pe băieți cu toată considerația. Ne-a fost dată o aripă a 


palatului, cu servitori și slujnice și cu o grădină minunată, o 
pairideza cu flori de toate culorile, trandafiri și ciclame cu 
un parfum îmbătător, fântâni și bazine cu pești roșii și 
albaștri și păsări de pe toate meleagurile lumii, păuni și 
fazani din India și din Caucaz, și gheparzi domesticiți din 
îndepărtata Etiopie. 

Condiţiile în care trăim ar fi de invidiat dacă tu n-ai fi atât 
de departe. Patul meu din dormitor este, din păcate, gol, 
prea mare și rece. 

Noaptea trecută am luat în mână cartea cu tragediile lui 
Euripide pe care mi-ai dăruit-o tu și am citit Alceste, cu 
lacrimi în ochi. Am plâns, iubitul meu, gândindu-mă la acele 
sentimente descrise atât de frumos de poet, și m-a 
impresionat în special fragmentul în care ea merge la 
moarte iar soțul îi promite că nicio altă femeie nu-i va lua 
vreodată locul: că va cere unui mare artist s-o sculpteze și 
va pune imaginea ei pe pat, alături de el. 

Oh, dacă aș putea să fac și eu ca el! Aș fi chemat și eu un 
mare artist, unul dintre marii maeștri yauna, ca Lisip sau 
Apelles, și i-aș fi pus să-ți facă statuia sau să picteze un 
tablou de o frumusețe neasemuită ca să-l am în camerele 
mele, în colțișoarele cele mai intime ale iatacului meu. 

Abia acum, soțul meu cel adorat, abia acum când ești 
atât de departe, înțeleg ce semnificație are arta voastră, 
forța tulburătoare cu care voi, yauna, prezentați nuditatea 
Zeilor și a eroilor vostri. 

Aș vrea să mai pot admira corpul tău gol, măcar ca 
statuie sau într-un tablou, și apoi să închid ochii, să-mi 
imaginez că prin voința vreunui zeu imaginea aceea ar 
putea prinde viață, coborând de pe piedestal sau ieșind din 
ramă, apropiindu-se de mine ca în ultima zi pe care am 
petrecut-o împreună și mângâindu-mă cu mâinile tale, 
sărutându-mă cu buzele tale. 

Războiul te tine, însă, departe, războiul care nu aduce 
decât doliu și jale și distrugere. Întoarce-te la mine, 
Memnon, lasă pe altcineva să comande armatele lui Darius. 
Ai făcut deja destul, nimeni nu te-ar putea învinovăți și toti 
de aici povestesc despre ce ai făcut pentru a apăra 
Halicarnasul. Întoarce-te la mine, sotul meu iubit, eroul meu 
neasemuit. 


Întoarce-te la mine pentru că toate bogățiile din lume nu 
fac cât o clipă petrecută în brațele tale. 


Memnon dădu deoparte scrisoarea și se ridică apropiindu-se 
de parapetul bordajului. Luminile orașului clipeau delicat în 
aerul liniștit al serii și ajungeau la el, de pe străzile cufundate în 
întuneric și din pieţe, strigătele copiilor care se jucau de-a v-aţi 
ascunselea profitând de ultimele zile călduțe ale toamnei. Ceva 
mai departe se auzea cântecul unui tânăr, o serenadă pentru 
iubita sa care-l asculta, poate, îmbujorată în umbra ferestrei. 

Se simţi apăsat de o melancolie nesfârșită, de o sfârșeală 
ucigătoare, dar, în același timp, conștiința că purta pe umerii săi 
destinele Unui imperiu fără margini, speranțele unui mare 
suveran și stima soldaţilor săi îl împiedica să se lase în voia unor 
asemenea sentimente. 

Aflase că ultimii dintre războinicii săi, baricadaţi în acropola 
din Halicarnas, rezistau cu îndârjire, chinuiţi de foame și de sete, 
și nu reușea să se împace cu gândul că nu-i putuse elibera. Oh, 
dacă Dedal, tatăl lui Icar, ar fi existat și i-ar fi putut face aripi 
omului! Ar fi zburat prin noapte la soţia sa ca s-o facă fericită și 
s-ar fi întors, apoi, la datorie înainte de răsăritul soarelui. 

Altele erau, însă, ordinele Marelui Rege: trebuia să ridice 
ancora îndreptându-se spre insula Lesbos, de unde trebuia să 
pregătească debarcarea în Eubeea. Prima debarcare persană 
după mai bine de o sută cincizeci de ani. 

Primise de curând o scrisoare de la spartanii care se declarau 
gata să se alieze cu regele Darius și să pornească o revoltă 
generală a grecilor împotriva Macedoniei. 

Se întoarse la măsuţa de lucru și începu să scrie. 


Memnon către Barsines, dulcea sa soție, multe salutări! 

Scrisoarea ta mi-a trezit amintiri dintre cele mai 
frumoase și mai chinuitoare, momentele pe care le-am 
petrecut împreună în casa de la Djilah, înainte de ultima 
noastră despărțire. Nu-ţi poți închipui cât de dureroasă este 
pentru mine absența ta și cât de des imaginea frumuseții 
tale imi apare în visele din fiecare noapte. Nicio femeie nu 
mă va putea atrage cumva înainte de a te putea îmbrățișa 
din nou. 


Mă așteaptă un ultim efort, confruntarea definitivă, după 
care mă voi putea odihni alături de copiii mei și în brațele 
tale, atât timp cât zeii mă vor mai tine în viață. 

Sărută-i din partea mea și ai grijă de tine. 


Pecetlui scrisoarea gândindu-se că acel papirus fără viaţă va 
fi atins de Barsines cu degetele ei ușoare ca petalele florilor și la 
fel ca ele de parfumate. Suspină, apoi chemă curierul și i-o 
dădu. 

— Când o va primi? — întrebă. 

— Curând, în mai puţin de douăzeci de zile. 

— Bine. Drum bun și zeii să te aibă în pază. 

— Și pe tine, comandante Memnon. 

Il privi cum se îndepărtează cu barca. Se întoarse apoi în 
cabina de la pupa și-l chemă la el pe căpitanul corabiei. 

— Ridicăm ancora, căpitane. Trimiteţi semnalul luminos și la 
celelalte corăbii. 

— Acum? N-ar fi mai bine să așteptăm zorile? S-ar vedea mai 
bine și... 

— Nu, vreau ca mișcările noastre să rămână secrete. Ce 
facem acum este de cea mai mare importanţă. Mai 
semnalizează și că vreau ca toţi comandanții unităţilor de luptă 
din flotă să vină aici, pe nava-amiral, pentru un consiliu de 
război. 

Căpitanul, un grec din Pataras, se înclină și plecă să execute 
ordinele comandantului. La puţin timp după aceea, câteva bărci 
se apropiară de corabia lui Memnon și cei care veniseră cu ele 
urcară la bord. 

II salutară pe rând pe comandant și luară loc pe două bănci 
așezate de-a lungul pereţilor laterali ai cabinei de la pupa. 
Memnon se așeză în capul mesei, în jilțul amiralului. Era 
înfășurat în mantia lui albastră și purta armură. Alături, pe un 
scăunel, se afla coiful corintian: avea viziera colorată în negru 
iar în frunte se putea vedea emblema din argint a insulei 
Rhodos. 

— Comandanți de unităţi, soarta ne oferă în aceste momente 
ultima posibilitate de a ne salva onoarea de soldați și de a 
câștiga banii promiși de Marele Rege. Nu mai avem în spatele 
nostru porturi în care să găsim refugiu, decât cel mult cele din 
Cilicia sau din Fenicia, aflate la multe zile de navigaţie. Nu 


avem, așadar, de ales, trebuie să mergem înainte și să retezăm 
de la rădăcină forța care-l susține pe adversarul nostru. 

„Am privit un mesaj secret de la spartani: un mesaj înfășurat 
în jurul unei skytale. Dacă vom debarca pe continent, ei sunt 
dispuși să ni se alăture cu armata lor. Prin urmare, am hotărât 
să ne îndreptăm spre Lesbos și, de acolo, către Skyros și 
Eubeea, unde îi vom întâlni pe patrioţii atenieni care doresc să 
ne sprijine. l-am trimis un mesaj lui Demostene și cred că 
răspunsul lor va fi, fără îndoială, pozitiv. Pentru moment, asta-i 
tot; întoarceţi-vă, vă rog, la navele voastre și începeţi manevrele 
necesare.” 

Nava-amiral alunecă încet afară din port, cu luminile de la 
pupa aprinse, și toate celelalte corăbii o urmară. Noaptea era 
senină și înstelată și cârmaciul lui Memno ţinea timona cu mână 
sigură. A doua zi, vremea se schimbă și pe mare apărură valuri 
înalte datorită vântului dinspre Notos. Câteva corăbii fură 
avariate și, timp de două zile, flota fu nevoită să înainteze doar 
cu ajutorul vâslelor. 

Ajunseră la destinaţie în a cincea zi și intrară în rada cea mare 
de la vest, așteptând ca timpul să devină din nou favorabil 
navigației. Memnon ordonă ca navele avariate să fie reparate și- 
și trimise ofițerii să recruteze mercenari dornici să se îmbarce. 
Între timp, el vizită insula care era deosebit de frumoasă și ceru 
să fie condus la casele poetei Sapho și a poetului Alceu, 
amândoi originari din Lesbos. 

Chiar în faţa casei despre care se spunea că fusese a lui 
Sapho, se aflau scribi ambulanți care copiau la cererea 
vizitatorilor poeziile poetei, pe tăblițe de lemn sau pe suluri de 
papirus, acestea din urmă fiind mult mai scumpe. 

— Ştii să-mi scrii una în persană? — întrebă pe un bărbat 
care, după aspect, părea oriental. 

— Sigur că da, mărite domn. 

— Atunci, scrie poezia care începe astfel: 


Asemenea zeilor îmi pare-acela 
ce-ti sade acum alături, 
ți-ascultă vorba dulce 
si-ti soarbe privirea plină de dorință. 


— O știu, stăpâne - spuse scribul muind pana în călimară. 
— Este un cânt al geloziei. 


— Da, așa este - fu de acord Memnon, în aparenţă nepăsător. 
Și se așeză pe un rest de zid așteptând ca scribul să termine de 
scris traducerea. 

Aflase că Barsines fusese prizoniera lui Alexandru și, uneori, 
era cuprins de neliniște. 


34 


După ce părăsi Halicarnasul, Alexandru își conduse armata 
spre răsărit, de-a lungul coastei, deși toţi încercaseră să-l 
convingă să renunţe. Într-adevăr, în Lycia exista o porţiune de 
drum care, iarna, era considerată imposibil de străbătut. Era 
ceva mai mult decât o potecă, suspendată între faleza aflată 
chiar deasupra mării și țărmul de dedesubt, plin de stânci 
amenințătoare, expusă mereu vântului de la apus care aducea 
mai mereu furtună. 

Valurile care se spărgeau de stâncile de pe mal se sfărâmau 
în globuri de spumă, parcă fierbeau mânioase și se retrăgeau 
pentru a-și lua un nou avânt, izbind continuu promontoriul 
pustiu bătut de vijelii. 

Hefestion, care ajunsese până acolo, fusese foarte 
impresionat de ce văzuse. 

— Te sperie - îi povesti el lui Alexandru. 

— Imaginează-ţi un munte mai înalt decât cel de la Athos și 
mai întins decât Pangeos, coborând vertical spre mare, neted și 
negru ca fierul brunat. Vârful său, învăluit mereu de nori, răsună 
de bubuiturile tunetelor; fulgerele cad pe creastă, dar câteodată 
se abat și în mare, cu o lumină orbitoare. Poteca este o veche 
trecere tăiată în plină stâncă de licieni, dar devine alunecoasă 
din cauza valurile care se sparg de țărm și din cauza algelor 
care se reproduc, iarna, peste măsură de mult. Când cineva 
cade în mare, este pierdut: talazurile îl sfărâmă imediat, izbindu- 
| de bolovanii ascuţiţi care sunt ca o coroană ucigașă în văgăuna 
aceea. 

— Tu ai trecut pe acolo? — îl întrebă Alexandru. 

— Da. 

— Cum ai trecut? 

— M-am folosit de agrieni. Au înfipt ţăruși în crăpăturile 
stâncilor și au legat de ei frânghii de care ne puteam ţine când 
valurile ajungeau până la noi. 

— Cred că este o idee minunată - spuse regele. 

— Așa o să trecem și noi. 


— Bine, dar noi eram doar cincizeci - preciză Hefestion - iar tu 
vrei să treci cu douăzeci și cinci de mii de oameni și cu cinci mii 
de cai. Cum o să faci cu caii? 

Alexandru tăcu o vreme ca să-și adune gândurile, apoi spuse: 

— Nu avem de ales. Trebuie să trecem pe cărarea aceea și să 
punem stăpânire pe toate porturile Lyciei: flota Marelui Rege va 
fi îndepărtată de pe marea noastră. Dacă trebuie, voi merge 
înainte doar cu infanteria, dar voi merge. 

— Cum vrei. Noi nu ne temem de nimic, dar am vrut ca tu să 
știi, totuși, ce riscuri ne așteaptă. 

Porniră a doua zi. Ajunseră la orașul Xanthos, impunător pe 
stânca sa care se înălța vertical deasupra râului cu același 
nume. În împrejurimile așezării se puteau vedea, săpate în 
stâncă, zeci de morminte cu fațade monumentale în formă de 
palate sau temple cu șiruri de coloane. Se spunea că în unul 
dintre ele s-ar afla corpul eroului lician Sarpedontes, ucis de 
mâna lui Patrocle în timpul războiului Troiei. 

Alexandru ceru să-i fie arătat și se reculese în faţa acelui 
venerabil mormânt, deteriorat din cauza vechimii și a 
intemperiilor, și pe care se mai distingeau cu greutate urmele 
unei inscripţii străvechi care, din păcate, nu mai putea fi citită. 
Calistene, aflat în apropierea regelui, îl auzi cum murmura 
versurile lui Homer, îndemnul pe care eroul lician îl adresa 
războinicilor săi în ajunul ultimei lupte, aceea în care urma să fie 
ucis: 


Prieteni, dacă renunțând la lupta care ne așteaptă, 
și voi și eu sortiti am fi să trăim nemăsurat de mult 
făr-a cunoaște nicio dezonoare, și-am face așa ceva, 
eu n-aș fi printre cei dintâi care să lupte și nu v-aș împinge 
în bătălia care aduce glorie celui ce o poartă. 
Acum Însă, dacă așa se-ntâmplă, cu mii de soli ai mortii 
roind în jurul nostru, și nimeni dintre muritori în stare nu-i 
de ei să scape și nici măcar să se îndepărteze, să mergem dar... 


Apoi, întorcându-se către Calistene, spuse: 

— Crezi că ar mai repeta asemenea cuvinte dacă i-ar fi dat să 
mai vorbească vreodată? Și avea în voce o adâncă melancolie. 

— Cine poate spune? Nimănuli nu i-a fost sortit să se întoarcă 
din Hades. 


Alexandru se apropie de mormânt și-și rezemă palmele și 
fruntea de el, ca și cum ar fi încercat să asculte un glas slăbit de 
trecerea secolelor. Într-un târziu, se întoarse către ceilalţi și 
porni din nou la drum în fruntea armatei sale. 

Coborâră pe malul fluviului până la gura de vărsare a acestuia 
în mare, acolo unde se întindea portul Pataras, cel mai 
important din Lycia. Orașul avea case frumoase în stil grecesc și 
locuitorii se îmbrăcau tot după moda grecească, dar vorbeau 
limba lor străveche imposibil de înţeles fără ajutorul unui 
tălmaci. Regele dădu armatei ordin să poposească timp de 
câteva zile pentru că spera să primească vești de la Parmenion 
care în acel moment ar fi trebuit să se afle pe podișul din 
interiorul ținutului, dar nu putu afla nimic despre generalul său. 
Îi ajunse, însă, din urmă o corabie macedoneană, ultima care 
mai putea sosi înainte de căderea iernii. 

Comandantul ei urmase un traseu dificil și neumblat pentru a 
nu fi capturat de flota lui Memnon. Aducea un raport al lui 
Antipatros asupra situaţiei din ţară și a certurilor cu regina 
mamă, Olimpia. 

Alexandru rămase nedumerit și aceste vești îl supărară destul 
de mult, dar se însenină când văzu că un sul de papirus purta 
sigiliul regal al moloșilor și se putea distinge scrisul surorii sale, 
Cleopatra. Îl deschise cu nerăbdare și începu să citească: 


Cleopatra, regina moloșilor, către fratele ei Alexandru, 
regele macedonenilor, te salută! 

Scumpul meu frate, a trecut mai mult de un an de când 
te-am îmbrățișat pentru ultima oară și nu există zi în care 
să nu mă gândesc la tine și să nu-ți simt lipsa. 

Vestea despre faptele tale de arme a ajuns până în 
palatul meu din Butroto și aceasta mă face să fiu tare 
mândră, dar mândria mea nu poate compensa absența ta. 

Soțul meu și cumnatul tău, Alexandru, regele moloșilor, 
se pregătește să plece în Italia. A adunat o armată 
numeroasă, de aproape douăzeci de mii de oameni, soldați 
curajoși și bine instruiți conform tehnicii macedonene și 
preceptelor părintelui nostru, Filip. 

Visează să cucerească un mare imperiu în apusul Europei 
și să elibereze pe toți grecii de sub amenințarea barbarilor 


de pe acele meleaguri: cartaginezii, bruzii și lucanii. Eu, 
însă, voi rămâne singură. 

Mama noastră este din ce în ce mai ciudată, iritabilă și 
capricioasă așa că eu evit pe cât posibil s-o văd. După câte 
știu, se gândește la tine zi și noapte și aduce ofrande zeilor 
pentru ca tu să te afli în grațiile Fortunei. Cât despre mine, 
eu nu pot decât să blestem războiul ce-i ține departe de 
mine pe oamenii pe care-i iubesc cel mai mult pe lume. 

Ai grijă de tine. 


lată, deci, că și campania din Apus era pe cale să înceapă. Un 
alt Alexandru, un fel de imagine a sa în oglindă, legat atât de 
puternic de el prin prietenie și sânge, se pregătea să pornească 
spre Coloanele lui Hercule pentru a cuceri toate pământurile 
până la râul Oceanos. Și într-o zi se vor întâlni, poate în Grecia, 
sau în Egipt, sau în Italia... Și, în ziua aceea, lumea întreagă ar 
putea vedea răsărind o nouă eră. 

Profită de zilele de popas pentru a-l ruga pe Eumene să-i 
citească din  „Jurnalul” său, prezentarea zilnică pe care 
secretarul său general o întocmea, menţionând evenimentele 
petrecute, distanţele parcurse în marș, vizitele făcute și primite, 
procesele-verbale de la ședințele înaltului comandament, ca și 
situaţia financiară a armatei. 

— Nu-i rău - declară el după ce ascultă câteva pagini. 

— Pasajele descriptive au chiar o anume eleganţă literară; ar 
putea fi folosite, eventual, pentru o adevărată istorie a 
expediției. 

— S-ar putea să fac și asta - îi răspunse Eumene - dar, 
deocamdată, mă limitez doar la a trece în revistă faptele, în 
funcţie de timpul pe care-l am la dispoziţie. În ce privește 
istoria, de asta se ocupă Calistene. 

— Așa este. 

— Dar nu numai el. Știi probabil că și Ptolemeu scrie despre 
această expediţie. Ţi-a citit vreodată din ce-a scris? 

— Până acum, nu, dar aș fi curios să ascult. 

— İn plus, merge înainte și strădania în acest sens a lui 
Nearchos, amiralul tău. 

— S-ar părea că toţi scriu despre această expediţie: mă întreb 
cui i se va acorda cea mai mare crezare. Eu, în orice caz, îl 


invidiez în continuare pe Ahile care a avut un Homer ca să-i 
cânte isprăvile. 

— Alte vremuri, prietene. Nearchos, în schimb, face o treabă 
excelentă intrând în legătură cu diferitele comunităţi care 
trăiesc prin aceste ținuturi. Cunoaște multă lume de pe aici și 
este și el foarte respectat. De curând, de altfel, mi-a mărturisit și 
punctul său de vedere ca marinar. 

— Adică? 

— Este convins că tu nu poţi rămâne fără o flotă și că trebuie 
să mai ai încă una. Este prea periculos să lași marea sub 
dominaţia totală a lui Memnon. 

— Dar tu ce crezi? Este o problemă financiară dacă nu mă 
înșel. 

— Poate că acum ne-am permite s-o construim cu banii pe 
care i-a dobândit de la Sardes și de la Halicarnas. 

— Ocupă-te, atunci, de asta. Ințelege-te cu Nearchos, tratează 
cu atenienii, folosește-te de șantierele din porturile pe care le- 
am cucerit. Acum ne permitem chiar și un asemenea risc. 

— O să mă întâlnesc cu Nearchos pe corabia lui și o să facem 
câteva socoteli. N-am nici cea mai mică idee de cât ar putea 
costa o corabie de război și câte ne-ar trebui ca să-i facem zile 
amare blestematului de Memnon. Ar mai trebui să știu și ce ai 
de gând pentru la iarnă. 

Alexandru se apropie de fereastra casei în care-și stabilise 
reședința și privi crestele munţilor deja acoperite de zăpadă. 

— Vom merge înainte până vom întâlni drumul care ne duce 
către interior: trebuie să-l întâlnesc cât mai repede pe 
Parmenion și să ne unim forțele. Sunt îngrijorat, Eumene. Dacă 
una dintre aceste două armate ar fi distrusă, cealaltă n-ar mai 
avea nicio șansă. 

Secretarul dădu din cap în semn de aprobare, își adună 
hârtiile și plecă. 

Alexandru se așeză în fața mesei de lucru, luă o foaie de 
papirus, întinse cu pana în călimară și începu să scrie: 


Alexandru către Cleopatra, surioară preaiubită, te salut! 

Scumpa mea, nu fi tristă pentru plecarea sotului tău. 
Există pe lume unii oameni care au destinul stabilit încă de 
la naștere și el este unul dintre aceștia. Între noi există un 
legământ și Alexandru îşi lasă în urmă patria, casa și soția 


pentru a-l respecta. Eu nu pot crede că ai fi preferat să fii 
soția unui om de nimic, un om fără sperante și fără 
aspirații. Ai fi urât și mai mult viața alături de el. Tu, la fel 
ca și mine, ești fiica lui Olimpia și a lui Filip și știu că poti 
înțelege ceea ce spun. Bucuria va fi și mai mare după 
această despărțire și sunt sigur că soțul tău va trimite în 
curând pe cineva să te aducă acolo pentru ca să vezi 
soarele apunând peste apele divine și misterioase ale 
Oceanului Extrem pe care nicio corabie n-a plutit vreodată. 

Aristotel spune că, prin orașele lor, grecii se orientează 
către mare la fel ca broaștele pe malul unei bălți și are 
dreptate. Dar noi ne-am născut pentru a cunoaște alte 
pământuri și alte mări, pentru a trece peste granițe pe care 
nimeni nu a îndrăznit să le încalce vreodată. Și nu ne vom 
opri înainte de a fi ajuns la limita cea mai îndepărtată 
hărăzită de zei ființei umane. 

Oricum, aceasta nu este de ajuns ca să mă facă să sufăr 
mai puțin pentru că tu ești departe și, în acest moment, aș 
da orice pentru a putea ședea la picioarele tale, cu capul pe 
genunchii tăi, ascultând cât de frumos cânți. 

Aminteste-ti de mine, așa cum ne-am înțeles, de fiecare 
dată când vezi că soarele apune în spatele munților, de 
fiecare dată când vântul îți aduce în auz voci de departe. 


35 


Cam la zece zile după ce armata lui Alexandru își stabilise 
tabăra, regelui îi fu anunţată o vizită: un oarecare Eumolpos din 
Solis. 

— Ştii cine este? — îl întrebă Alexandru pe Eumene. 

— Sigur că știu. Este cea mai bună iscoadă pe care o ai la 
rasărit de lanțul munţilor Taurus. 

— Dacă este cel mai bun informator de-al meu, cum se face 
că nu-l cunosc? 

— Pentru că a ţinut legătura întotdeauna cu tatăl tău și... cu 
mine. 

— Sper că nu te superi dacă acum mă voi ocupa eu însumi de 
el - îi spuse ironic Alexandru. 

— Câtuși de puţin - se grăbi să răspundă Eumene. 

— Eu am încercat doar să te feresc de probleme sâcâitoare. 
Ba, mai mult, dacă dorești, eu mă pot retrage... 

— Nu vorbi prostii și adu-l încoace. 

Eumolpos nu se schimbase mult de când secretarul îl văzuse 
la Pella, dar suferea ca întotdeauna de frig și, pentru că pe mare 
nu se putea naviga, trebuise să străbată călare pe un catâr 
munţii din interior, acoperiţi de zăpadă. 

Peritas începu să mârâie îndată ce-i văzu căciula de blană de 
vulpe pe care o purta pe cap. 

— Ce căţeluș frumos - observa Eumolpos privindu-l îngrijorat. 

— Mușcă? 

— Nu, dacă îţi dai jos vulpea de pe cap - îi răspunse Eumene. 

Informatorul își puse căciula pe un scăunel și Peritas o înșfăcă 
imediat și începu s-o sfâșie, scuipând apoi părul tot timpul cât 
tinu întrevederea. 

— Ce vești îmi aduci? — îl întrebă Alexandru. 

Eumolpos rosti mai întâi o serie de aprecieri de complezenţă 
și de complimente pentru strălucitoarele victorii ale tânărului 
rege, apoi reveni la subiect. 

— Măria Ta, faptele tale de arme au răspândit panică la 
curtea din Susa. Magii spun că ești încarnarea lui Ahriman. 


— Este zeul răului la ei - îi explică, puţin încurcat, Eumene 
regelui - Seamănă puţin cu Hades al nostru, stăpânul infernului. 

— Vezi, acest zeu al lor este reprezentat întotdeauna ca un 
leu și, cum tu porţi în luptă un coif de forma unui cap de leu, 
asemănarea i-a impresionat foarte tare. 

— Și în plus de asta? — îl întrebă Alexandru pe informator. 

— Marele Rege are o încredere deosebită în Memnon: se pare 
că i-ar fi trimis două mii de talanți. 

— O sumă uriașă. 

— Așa este. 

— Ştii în ce scop? 

— Pentru toate. Înrolarea de noi soldaţi, corupere, finanţarea 
unor posibili aliați. Am auzit, însă, și de alţi bani, alte două mii 
de talanţi care s-ar afla pe drum către interiorul Anatoliei. 

— Și aceștia la ce ar servi? A 

Eumolpos clătină din cap. - N-am idee despre așa ceva. In 
zona aceea nu se află generalul tău? El ar putea avea informaţii 
mai precise... 

Un gând supărător îl fulgeră pe Alexandru: și dacă Marele 
Rege ar încerca să-l corupă pe Parmenion? Își alungă de îndată 
din minte o asemenea bănuială care i se păru nedemnă de el. 

— Memnon are, așadar, sprijinul necondiţionat al Marelui 
Rege? 

— Absolut. Cu toate acestea, nu sunt puţini nobilii care 
nutresc o invidie teribilă faţă de acest străin, acest grec pe care 
suveranul l-a numit comandant suprem al trupelor sale și i-a 
acordat puteri chiar mai mari decât cele ale tuturor 
guvernatorilor persani. După regele Darius, Memnon este cel 
mai puternic om din imperiul persan. Dacă mă întrebi, însă, de 
existența sau de posibilitatea alimentării unor conspirații 
împotriva lui... 

— Nu te întreb despre nimic de felul acesta - i-o reteză scurt 
Alexandru. 

— Te rog să mă ierți - îi răspunse iscoada. 

— Nu vroiam să te supăr. Ah, mai este și altceva. 

— Spune. 

— A sosit la curte soţia lui Memnon, Barsines, o femeie de o 
frumuseţe răpitoare. 

Alexandru avu o tresărire abia perceptibilă care, însă, nu 
scăpă privirii agere a lui Eumene. 


— O cunoști? 

Regele nu răspunse; secretarul îi făcu semn lui Eumolpos să 
nu mai insiste asupra acestui subiect, dar el continuă de unde 
se întrerupsese. 

— Cum spuneam, o femeie impresionant de frumoasă, 
picioare de gazelă, sâni de zeiță, ochi negri ca bezna nopții. Nici 
nu îndrăznesc să-mi imaginez ce trandafir de Pieria o fi având 
între coapse... Eumene îi făcu din nou semn să treacă peste 
toate astea. 

— Și a adus cu ea și copiii, doi băieţi frumoși: unul, cu un 
nume grecesc, care-i seamănă mamei, iar celălalt, cu nume 
persan, care seamănă leit cu tatăl. Nu-i ceva extraordinar? Sunt 
unii la curte care spun că Marele rege a vrut să-i aibă acolo ca 
ostatici pentru că n-ar avea încredere totală în Memnon. 

— Și, după tine, este adevărat? 

— Și trebuie să-ţi spun ceea ce gândesc cu adevărat? 

— O întrebare fără rost - comentă Eumene. 

— Așa este. Ei bine, eu nu cred. După mine, regele Darius are 
o încredere oarbă în Memnon, tocmai pentru că este o 
căpetenie mercenară. Memnon nu a semnat niciun contract, dar 
și-a respectat întotdeauna cuvântul dat. Este un om de fier. 

— Știu - spuse Alexandru. 

— Mai este și altceva de care ar trebui să ţii seama. 

— Care? 

— Memnon deține supremaţia pe mare. 

— Deocamdată. 

— Așa este. În zilele noastre, Atena primește tot grâul de care 
are nevoie din Pontus, prin Strâmtori. Dacă Memnon ar opri 
traficul comercial, orașul ar suferi de foame și el l-ar putea 
obliga să treacă de partea lui cu tot cu flotă: asta ar duce la 
apariţia celei mai puternice forțe navale din toate timpurile. 

Alexandru își plecă fruntea: 

— Știu. 

— Și nu te sperie așa ceva? 

— Nu mă sperie niciodată un lucru care încă nu s-a întâmplat. 

Pentru moment, Eumolpos rămase fără grai, apoi continuă: 

— Nu mă mai îndoiesc de faptul că ești fiul tatălui tău. Totuși, 
se pare că, deocamdată, Marele Rege a hotărât să nu facă nicio 
mișcare și să-i lase libertate deplină de mișcare comandantului 
Memnon. Duelul este între voi doi. Dacă, însă, Memnon ar fi 


înfrânt, atunci Marele Rege va intra în acţiune și, o dată cu el, 
întreaga Asie. 

Spuse aceste cuvinte pe un ton solemn care-i surprinse pe 
ceilalţi. 

— Îţi mulțumesc - spuse Alexandru. 

— Secretarul meu general va avea grijă să-ţi plătească pentru 
serviciile pe care ni le-ai adus. 

Eumolpos zâmbi cu jumătate de gură. 

— În privinţa asta, Măria Ta, chiar vroiam să-ţi cer să-mi 
acorzi ceva mai mult decât primeam de la tatăl tău, fie-i gloria 
nepieritoare. Strădania mea, date fiind împrejurările, devine tot 
mai grea și mai periculoasă și ideea că aș putea fi tras în ţeapă 
nu mă părăsește nici în somnul, cândva atât de liniștit. 

Alexandru dădu din cap în semn de aprobare și schimbă o 
privire de înțelegere cu Eumene. 

— Mă ocup eu de asta - spuse secretarul general și-l conduse 
pe Eumolpos până la ușă. Omul aruncă o privire dezamăgită la 
ceea ce mai rămăsese din călduroasa lui căciulă de blană, făcu 
o plecăciune de salut către rege și ieși din cameră. 

Alexandru îi privi îndepărtându-se pe coridor și-l putu auzi pe 
informator cum spunea: 

— Pentru că, dacă tot trebuie să mă las tras în ţeapă, aș 
prefera păsărica unui tinerel frumos decât parii ascuţiţi pe care-i 
pregătesc barbarii ăia. 

Și pe Eumene care-i răspundea: 

— Aici n-ai decât să te hotărăști: avem cam douăzeci și cinci 
de mii de asemenea tinerei... 

Regele clătină din cap și închise ușa. 

A doua zi, văzând că nu primește nicio veste de la Parmenion, 
hotărî să pornească în marș pentru a înfrunta porțiunea aceea 
periculoasă de pe țărm despre care Hefestion îi vorbise atât de 
înspăimântat. 

Îi trimise înainte pe agrieni ca să fixeze ţărușii și funiile de 
care să se ţină soldaţii, dar toate aceste măsuri se dovediră 
inutile. Timpul se schimbă brusc, vântul umed și aducător de 
furtună dinspre apus încetă și marea deveni netedă ca uleiul. 

Hefestion, care-i însoțise pe agrieni și pe traci, se întoarse cu 
vestea că soarele era pe cale de a usca poteca și, deci, nu mai 
era niciun pericol. 

— Se pare că zeii sunt de partea ta. 


— Așa se pare - îi răspunse Alexandru. 

— S-o luăm ca pe un semn bun. 

Ptolemeu, care călărea imediat în urma lor, având sub 
comanda sa garda de corp, se întoarse către Perdicas: 

— Imi închipui deja ce va scrie Calistene despre asta. 

— N-am ţinut seama niciodată de ceea ce spun cronicarii 
despre această campanie. 

— Va scrie că marea s-a retras din faţa lui Alexandru, 
recunoscându-l ca rege cu puteri aproape divine. 

— Dar tu ce vei scrie? 

Ptolemeu scutură din cap. - Las-o baltă și hai să mergem mai 
departe: mai avem drum lung de făcut. 

După ce trecu de această porţiune a drumului, Alexandru își 
conduse armata pe cărări abrupte care duceau din ce în ce mai 
sus, până când ajunseră pe culmile acoperite de zăpadă. De 
obicei, satele erau lăsate în pace, cu condiţia ca locuitorii să nu-i 
atace sau să nu refuze să le vândă tot ceea ce le trebuia. Apoi, 
dincolo de acest prim masiv muntos, coborâră în valea râului 
Eurimedont, pe unde se putea urca din nou către interior și 
către podiș. 

Era o vale destul de îngustă, cu pereţi abrupți de piatră roșie 
care contrastau cu albastrul intens al apelor râului. Miriști 
galbene se întindeau pe cele două maluri și pe rarele porțiuni 
netede care mărgineau prundișul râului. 

Merseră o zi întreagă până când, la asfinţit, se aflară în fața 
unei strâmtori străjuite de două fortărețe gemene care se 
înălţau pe două stânci: în spate, pe o colină se putea vedea o 
cetate fortificată. 

— Thermesos - spuse Ptolemeu apropiindu-se de Alexandru și 
arătând spre zidurile înroșite de ultimele raze ale soarelui. 

Perdicas se apropie și el de cealaltă parte. 

— N-o să fie ușor de cucerit un asemenea cuib de vulturi - 
spuse el îngrijorat. 

— De la apă până la înălțimea zidurilor s-ar putea să fie cel 
puţin patru sute de picioare. Chiar dacă am urca turnurile 
noastre de asalt unul peste altul și tot n-am ajunge la o 
asemenea înălțime. 

Sosi și Seleucos cu doi ofițeri din cavaleria eteri/or. 

— Eu aș zice să facem popas aici. Dacă ne continuăm drumul, 
ne-am putea trezi atacați și nu avem nimic cu care să ripostăm. 


— Bine, Seleucos - acceptă regele. 

— Mâine, pe lumină, vom vedea ce se poate face. Sunt sigur 
că există posibilitatea de a trece pe undeva. Mai rămâne doar s- 
o descoperim. 

În clipa aceea, din spatele său se auzi o voce: 

— Este orașul meu. Un oraș de magi și de ghicitori. Lăsaţi-mă 
să merg eu acolo. 

Regele se întoarse: era Aristandru, omul pe care-l întâlnise la 
izvorul de pe malul mării, pe când citea inscripţia aceea 
indescifrabilă. 

— Te salut, vizionarule - îl salută el. 

— Apropie-te și spune-mi ce ai de gând. 

— Este orașul meu - repetă Aristandru. 

— Un oraș magic care se înalță într-un loc magic. Un oraș în 
care până și copiii știu să interpreteze semnele cerului și 
măruntaiele victimelor. Lasă-mă să merg eu mai întâi acolo, 
înaintea armatei tale. 

— Fii liniștit, poţi merge. Nimeni nu va face nimic până nu te 
întorci tu. 

Aristandru se retrase cu un semn din cap și o porni la drum de 
povârnișul care trecea pe sub cele două fortărețe gemene. După 
câtva timp, când se lăsase întunericul, se putea zări mantia lui 
albă ca a unei fantome singuratice pe panta abruptă a muntelui 
Thermesos. 


36 


Aristandru se afla în picioare în faţa lui ca o stafie și singura 
lampă care mai ardea dădea feţei sale un aspect și mai 
derutant. Alexandru sări de pe pat, ca și cum ar fi fost înţepat 
de un scorpion. 

— Când ai sosit? — întrebă el. 

— Și cum de te-au lăsat să intri? 

— Ti-am mai spus: cunosc multe taine ale magiei și pot să mă 
mișc prin noapte după cum mi-e voia. 

Alexandru se ridică în picioare și aruncă o privire spre câinele 
său: dormea liniștit, ca și cum în cort n-ar mai fi fost nimeni în 
afara de stăpânul lui. 

— Cum ai făcut? — întrebă din nou regele. 

— Asta n-are importanţă. 

— Dar ce are importanţă? 

— Ceea ce-ţi voi spune acum: concetățenii mei au lăsat doar 
santinelele ca să controleze trecerea și s-au retras către 
Thermesos. la-le prin surprindere și treci cu armata. Imediat 
după aceea vei vedea o potecă pe latura stângă a muntelui și 
ea duce până la poarta cetăţii. Mâine, trâmbiţele tale le vor suna 
deșteptarea. 

Alexandru ieși din cort și văzu că tabăra era cufundată în 
tăcere: dormeau liniștiți cu toţii și santinelele din post se 
încălzeau pe lângă focuri. Se întoarse către Aristandru și 
vizionarul îi arătă ceva spre cer. 

— Priveşte, o acvilă care zboară în cercuri largi pe deasupra 
zidurilor: asta înseamnă că orașul se va afla la mila ta după 
acest atac de noapte. 

Acvilele nu zboară noaptea, este cu siguranţă și acesta un 
semn din partea zeilor. 

Alexandru ordonă să fie treziţi cu toţii fără sunete de 
trâmbiţă, apoi îi chemă pe Lisimah și pe căpetenia agrienilor. 

— Asta este o treabă pentru voi. Știu că pe stâncile acelea nu 
sunt decât câteva grupuri de santinele: trebuie să le luaţi prin 
surprindere și să le ucideţi fără a face zgomot, după care vom 


trece cu armata prin strâmtoare. Dacă ați reușit, semnalaţi 
aruncând jos câteva pietre. 

Agrienii fură instruiți în limba lor asupra celor ce aveau de 
făcut și Alexandru le promise și o răsplată dacă reușeau să-și 
îndeplinească misiunea. Primiră cu plăcere, își luară pe umăr 
funiile de cânepă, traistele cu ţăruși și își strecurară pumnalele 
la centură. Când luna ieși pentru puţin timp dintre nori, 
Alexandru îi văzu cum se urcau deja pe stânci cu incredibila lor 
sprinteneală de munteni. Cei mai îndrăzneţi se căţărau cu 
mâinile goale până unde puteau, apoi legau funia de o ieșitură a 
stâncii sau de un ţăruș strecurat în vreo crăpătură și o aruncau 
jos pentru ca și ceilalți camarazi să poată urca. 

Luna se ascunse din nou în nori și agrienii agățați de stânci nu 
se mai zăriră. Alexandru înaintă, urmat de Ptolemeu și de garda 
de corp, până în strâmtoare. Acolo se ascunseră și așteptară. 

Nu trecu mult timp și se simţi o bufnitură puternică, apoi alta 
și încă una: erau trupurile fără viață ale santinelelor care 
fuseseră aruncate jos de agrieni. 

— Au reușit - spuse Ptolemeu aruncând o privire asupra 
corpurilor zdrobite de pe pietre. 

— Poţi să ordoni armatei să treacă. 

— Alexandru îi făcu, însă, semn să mai aștepte. La scurt timp 
după aceea, se auziră alte asemenea bufnituri și, pe urmă, 
zgomotul sec al pietrelor ce cădeau de sus ciocnindu-se de 
pereții stâncoși. 

— Ce-ţi spuneam eu? — repetă Ptolemeu. 

— Au făcut-o deja. Sunt oameni sprinteni de mână și de picior 
și, în asemenea situaţii, sunt de neînlocuit. 

Alexandru îi ceru să transmită detașamentelor ordinul de a 
merge în tăcere prin defileu și lunga coloană se puse în mișcare, 
în timp ce agrienii, îndeplinindu-și misiunea, coborau de pe 
stânci strângându-și, pe măsură ce se apropiau de pământ, 
frânghiile cu ajutorul cărora urcaseră. 

Călăuzele și cercetașii de pe latura stângă a defileului găsiră 
cu ușurință cărarea care urca spre podiș și, înainte de revărsatul 
zorilor, întreaga armată era înșiruită în faţa zidurilor, dar pe un 
teren atât de accidentat încât nu s-ar fi putut găsi un locșor nici 
măcar pentru a instala tabăra. Îndată ce cortul său fu înălţat pe 
unul dintre puţinele locuri mai plate și fără bolovani, regele îi 
chemă în consiliu pe prietenii săi. Totuși, în timp ce crainicul 


regelui mergea peste tot ca să-i caute, Hefestion îi anunţă o altă 
vizită: un bărbat, pe nume Sisines, un egiptean, cerea să-i 
vorbească neîntârziat. 

— Un egiptean? — întrebă mirat Alexandru. 

— Dar cine este? L-ai mai văzut vreodată? 

Hefestion clătină din cap. - Ca să-ți spun drept, nu, dar el 
afirmă că ne cunoaște pe amândoi, că a lucrat cândva pentru 
regele Filip, tatăl tău, că ne-a văzut alergând pe când eram copii 
prin curtea palatului de la Pella. După aspect pare că vine de 
foarte departe. 

— Și ce vrea? 

— Spune că nu poate vorbi cu tine decât între patru ochi. 

Crainicul veni și el în clipa aceea. 

— Măria ta, comandanții sunt aici și așteaptă în faţa cortului. 

— Să intre - ordonă Alexandru. Apoi, către Hefestion: 

— Spune să i se dea de mâncare și de băut și găsește-i un 
adăpost până când va fi instalat un cort. Întoarce-te, apoi, aici: 
vreau să fii prezent la consiliu. 

Hefestion se îndepărtă și imediat după aceea intrară prietenii 
regelui: Eumene, Seleucos, Ptolemeu, Perdicas, Lisimah şi 
Leonatos. 

Nu lipseau decât Filotas - se afla alături de tatăl său în Frigia 
interioară, împreună cu Crater și cu Clito. Îl sărutară cu toţii pe 
rege pe obraji și se așezară. 

— Aţi văzut orașul - începu Alexandru. 

— Aţi văzut și terenul, pietros, accidentat: chiar dacă am vrea 
să construim turnuri de asalt cu lemnul din păduri, n-am reuși să 
le aducem în poziţie de luptă, iar dacă am vrea să săpăm o 
galerie, ar trebui să străbatem piatra dură cu ciocanul și cu 
dalta. Imposibil! Singura soluţie ar fi să înconjurăm orașul 
Termesos, dar fără a putea ști când va cădea: s-ar putea să 
dureze zile sau chiar luni... 

— La Halicarnas nu ne-am pus atâtea probleme de acest fel - 
remarcă Perdicas. 

— Am folosit doar timpul care ne-a fost necesar. 

— Să îngrămădim o grămadă mare de lemne pe lângă ziduri, 
să le aprindem și să-i pârjolim - propuse Leonatos. 

Alexandru scutură din cap. - Ai văzut la ce distanţă sunt 
pădurile? Şi câţi oameni am putea pierde trimiţându-i sub ziduri 
ca să care lemne, fără acoperișuri de protecţie și fără asigurarea 


printr-un tir al catapultelor? Eu nu-mi trimit oamenii la moarte 
dacă nu împart cu ei riscurile și trebuie să faceţi și voi la fel. În 
plus, timpul ne presează. Trebuie să ne unim neapărat cu 
armata lui Parmenion. 

— AŞ avea și eu o idee - interveni Eumene. Barbarii ăștia sunt 
la fel ca grecii: se omoară în permanenţă unii pe alţii. Locuitorii 
din Thermesos au și ei, cu siguranță, dușmani; va fi suficient, 
prin urmare, să ne înţelegem cu aceștia. După care ne vom 
putea relua drumul spre nord. 

— Nu-i o idee rea - spuse Seleucos. 

— Deloc - fu de acord și Ptolemeu. 

— Admiţând că-i vom putea găsi pe acești inamici. 

— Vrei să te ocupi tu de asta? — îl întrebă Alexandru pe 
secretar. 

Eumene ridică din umeri. 

— Ce să fac, dacă nu se mai oferă nimeni... 

— Atunci, ne-am înţeles. Între timp, totuși, pentru că tot 
suntem aici, să blocăm orașul și să nu lăsăm pe nimeni să intre 
ori să iasă. Mergeţi acum fiecare și ocupaţi-vă de oamenii voștri. 

Prietenii plecară unul după altul și îndată după aceea sosi și 
Hefestion. 

— Văd că aţi terminat deja: ce-aţi hotărât? 

— Că nu avem timp să cucerim orașul acesta. Așteptăm să 
găsim pe cineva care s-o facă în locul nostru. Unde este 
oaspetele? 

— Așteaptă afară. 

— Atunci, cheamă-l înăuntru. 

Hefestion ieși și imediat intră un bărbat destul de în vârstă, 
mai degrabă de șaizeci decât de cincizeci de ani, cu barba și 
părul cărunt, îmbrăcat ca locuitorii de pe podiș. 

— Vino mai aproape - îl invită Alexandru. 

— Mi s-a spus că ai cerut să vorbești cu mine. Cine ești? 

— Mă numesc Sisines și vin din partea generalului Parmenion. 

Alexandru îl privi în ochii negri care îi jucau necontenit în 
orbite. 

— Nu te-am mai văzut niciodată - îi răspunse. 

— Dacă te trimite Parmenion, ai, cu siguranţă, o scrisoare cu 
sigiliul său. 

— Nu am nicio scrisoare: ar fi fost prea periculos în caz că aș 
fi fost prins. Am primit ordin să-ţi transmit tot ce mi s-a spus. 


— Spune ce ai de spus. 

— Împreună cu Parmenion este o rudă de-a ta care comandă 
cavaleria. 

— Este vărul meu, Amintas, din neamul Lincestizilor. Este un 
războinic excelent: de aceea i-am încredinţat comanda 
cavaleriei tesaliene. 

— Și ai încredere în el? 

— Când a fost ucis tatăl meu, mi s-a alăturat imediat și, de 
atunci, mi-a fost întotdeauna credincios. 

— Ești chiar sigur de asta? — insistă omul. 

Alexandru începea să-și piardă răbdarea. 

— Dacă ai ceva să-mi spui, vorbește, în loc să-mi pui atâtea 
întrebări. 

— Parmenion a interceptat un curier persan cu o scrisoare a 
Marelui Rege adresată vărului tău. 

— Pot s-o văd? — întrebă Alexandru, întinzând mâna spre 
oaspete. 

Sisines clătină din cap cu un surâs ușor. 

— Este un document foarte delicat pe care nu puteam risca 
să-l pierd, în caz că aș fi fost prins. Am, însă, permisiunea 
generalului Parmenion de a-ţi reda conţinutul ei. 

Alexandru îi făcu semn să înceapă. 

— Scrisoarea Marelui Rege îi oferă vărului tău Amintas din 
Lincestides tronul Macedoniei și două mii de talanţi de aur, dacă 
te va ucide. 

Regele tăcu o vreme. Se gândi la ceea ce îi spusese Eumolpos 
din Solis despre o mare sumă de bani care plecase din capitala 
Susa către Anatolia și se mai gândi și la toate faptele de bravură 
și de credință de care dăduse dovadă până atunci vărul său. Se 
simţi prizonier în ițele unei povești din care nu făceau parte 
bravura, forța și curajul, o situaţie în care mama sa ar fi știut să 
se descurce de o mie de ori mai bine decât el, dar care trebuia 
rezolvată fără întârziere. 

— Dacă minţi, pun să te taie în bucăţi și să-ţi lase hoitul pradă 
câinilor - îl ameninţă regele. 

Peritas, care dormita într-un colț, își înălță capul și se linse pe 
bot cu limba lui roșie ca și cum l-ar fi interesat turnura pe care o 
lua discuţia. Dar Sisines nu păru câtuși de puţin tulburat. 

— Dacă aș minţi, nu ţi-ar fi greu deloc să te lămurești când vei 
ajunge la Parmenion. 


— Dar ce probe aveţi că vărul meu ar avea intenţia de a 
accepta banii și propunerea Marelui Rege? 

— Teoretic, niciuna. Dar, gândește-te, Măria Ta: regele Darius 
ar fi făcut vreodată o propunere de acest fel și ar fi riscat să 
piardă o sumă atât de mare dacă n-ar fi avut șanse de succes? 
Și tu cunoşti vreun om care să poată rezista tentaţiei 
amăgitoare a puterii și a bogăției? Eu, în locul tău, n-aş risca. Cu 
toți banii aceia, vărul tău ar putea plăti mii de ucigași, ar putea 
angaja o armată întreagă. 

— Văd că mă sfătuiești și cum să procedez. 

— Să mă ferească zeii de așa ceva. Sunt un servitor 
credincios care și-a făcut datoria trecând prin munţii acoperiţi 
de zăpadă, suferind de foame și de frig, punându-și de multe ori 
viața în pericol pe când străbătea teritoriile aflate, încă, în 
mâinile soldaţilor și ale iscoadelor Marelui rege. 

Alexandru nu răspunse, dar înțelese că, ajuns în acest stadiu, 
nu mai avea încotro și trebuia să ia o decizie. Sisines interpretă 
tăcerea lui în cel mai logic mod cu putință. 

— Generalul Parmenion mi-a poruncit să mă întorc la el cât 
mai curând cu răspunsul tău. Nici acesta nu va putea fi scris: va 
trebui să-l reproduc din memorie. Pe de altă parte, generalul are 
încredere deplină în mine. 

Alexandru se întoarse cu spatele la el pentru că nu vroia să i 
se citească pe față gândurile care îi treceau prin minte. Apoi, 
după se gândi și cântări fiecare cuvânt, se întoarse și vorbi: 

— Vei spune cele ce urmează generalului Parmenion: 


Am primit mesajul tău şi-ţi multumesc pentru că ai 
dejucat un complot care ar fi putut aduce mari complicații 
expeditiei noastre sau ar fi dus la moartea mea. 

Nu avem, totuși, după cum mi s-a spus, nicio dovadă că 
vărul meu ar fi avut intenţia de a accepta banii aceia și 
propunerea respectivă. 

În această situaţie, îti cer să-l tii sub arest până când voi 
sosi și-l voi interoga chiar eu. Vreau, însă, să fie tratat așa 
cum se cuvine rangului și gradului său militar. Sper că tu 
ești sănătos. Ai grijă de tine. 


— Acum, repetă - îi ordonă Alexandru. 
Sisines îl privi ţintă, drept în ochi, și repetă mesajul cuvânt cu 
cuvânt, fără a se poticni și cu totală stăpânire de sine. 


— Foarte bine - spuse regele, ascunzându-și mirarea. 

— Mergi acum să mai prinzi puteri. Oamenii mei te vor găzdui 
în noaptea asta. Când te vei simţi în stare, vei putea pleca. 

— Voi cere să-mi dea o traistă cu de-ale gurii și un burduf cu 
apă și voi pleca imediat. 

— Așteaptă. 

Sisines care făcea o plecăciune în semn de salut, își îndreptă 
imediat spinarea. 

— Poruncește. 

— Câte zile ai făcut pe drum până aici, după ce te-ai despărțit 
de general? 

— Unsprezece zile călare pe catâr. 

— Comunică-i lui Parmenion că voi pleca de aici peste 
maximum cinci zile și că voi ajunge la Cordion în tot atâta timp 
cât ţi-a trebuit și ţie ca să vii la mine. 

— Vrei să repet și mesajul acesta? 

Alexandru clătină din cap. - N-are importanţă. Îţi mulțumesc 
pentru informaţiile pe care mi le-ai adus și-i voi spune lui 
Eumene să te răsplătească. 

Sisines nici nu vru să audă: 

— Răsplata este că am contribuit la apărarea Măriei Tale. Nu 
doresc altceva. Îi aruncă o ultimă privire care ar fi putut 
însemna orice, se înclină apoi cu respect și ieși. Alexandru se 
lăsă să cadă pe un scăunel și-și ascunse faţa în palme. 

Rămas mult timp așa, așezat și fără să facă vreo mișcare: 
gândul îi zbura la zilele în care, copil fiind, la Pella, juca mingea 
sau de-a v-aţi ascunselea cu prietenii și cu verii săi și simțea 
nevoia să urle sau să plângă. 

Leptine se apropie de el cu mersul ei abia perceptibil și-și 
puse mâinile pe umerii săi. 

— Veşti proaste, stăpâne? — întrebă cu voce stinsă. 

— Da - spuse Alexandru fără a se întoarce. 

Leptine își lipi obrazul de umărul lui. 

— Am reușit să fac rost de lemne și să încălzesc apă. N-ai 
vrea să faci o baie? 

Suveranul dădu din cap afirmativ, veni după fată în spatele 
perdelei despărțitoare a cortului, acolo unde se afla o cadă de 
baie plină cu apă fierbinte și se lăsă dezbrăcat. Lampa era 
aprinsă și seara se lăsase de mult peste tabără. 


37 


Cu ajutorul lui Aristandru, Eumene reuși să încheie rapid o 
înţelegere cu o populație vecină, selgheii, dușmani de moarte ai 
locuitorilor orașului Thermesos, deși vorbeau aceeași limbă și se 
rugau la aceleași divinităţi. Le lăsă bani, acordă căpeteniei lor, 
în numele lui Alexandru, titlul răsunător de „dinast suprem și 
autocrat al Pisidiei” și ei ocupară imediat poziţii în jurul orașului 
organizându-se pentru asedierea lui. 

— Ți-am spus că Thermesos îţi va sta la dispoziţie - îi aminti 
Aristandru suveranului, tălmăcind în maniera sa cele întâmplate. 

Regele se mai asigură de supunerea câtorva orașe nu prea 
îndepărtate de pe coastă, ca Sides și Aspendos, foarte frumoase 
și construite, parțial, după modelul grecesc, cu pieţe, colonade 
și temple împodobite cu statui, și le ceru aceleași taxe pe care 
le plătiseră persanilor. În sfârșit, lăsă un grup de ofiţeri dintre 
eteri cu un detașament de atac din corpul „scutierilor”, 
împreună cu barbarii, aliaţi acum de-ai lui, sub zidurile orașului 
Thermesos și plecă mai departe spre miazănoapte. 

Munţii Taurus erau acoperiţi cu totul de zăpadă, dar vremea 
era destul de frumoasă și cerul limpede precum cristalul, de un 
albastru intens; pe alocuri, pâlcuri izolate de fagi și de stejari își 
mai păstrau încă frunzele colorate în ocru și în roșu apărând, pe 
fondul de un alb orbitor, ca niște giuvaeruri pe o tavă de argint. 
Pe măsură ce armata înainta, tracii și agrienii, conduși de 
Lisimah, erau trimiși în avangardă ca să ocupe trecătorile, 
evitând astfel atacurile prin surprindere, și marșul continuă fără 
prea mari peripeții. 

Eumene își trimitea oamenii să cumpere provizii de prin sate 
pentru a nu provoca iritare în rândul populațiilor băștinașe și 
pentru a asigura trecerea cât mai pașnică a armatei prin 
punctele dificile ale marelui lanţ muntos. Alexandru se afla 
singur și tăcut, în faţa tuturor, călare pe Ducipal, și nu era greu 
de imaginat ce gânduri neliniștitoare îi bântuiau mintea. Purta 
pălăria macedoneană cu boruri largi și pe umeri avea mantia 
soldăţească din lână grosolan țesută. Peritas tropăia de regulă 
printre picioarele calului. Între cele două animale se stabilise de 


mai mult timp o armonie prietenească și când câinele nu 
dormea la picioarele patului lui Alexandru, își găsea culcuș în 
paiele din grajd, alături de cal. 

După trei zile de mers prin munți, ajunseră într-un loc de unde 
se putea zări podișul interior: o întindere de pământ, netedă și 
parcă pârjolită, peste care sufla în permanenţă un vânt rece. În 
depărtare, se vedea strălucind o oglindă de apă, limpede și 
închisă la culoare, înconjurată de o câmpie care îţi lua vederea 
cu albul ei. 

— lar zăpadă - bombăni Eumene care suferea iarăși de frig și 
renunţase definitiv la chitonul militar scurt schimbându-l cu o 
pereche de pantaloni frigieni care i se păreau mai comozi. 

— Nu, este sare - îl corectă Aristandru care călărea alături de 
el. 

— Acesta este lacul Ascanias, cu apa mai sărată decât cea a 
mării. Vara, nivelul apei scade foarte mult iar suprafața 
acoperită de sare devine enormă. Locuitorii de pe aici o adună și 
o vând în toată valea. 

Pe când armata străbătea toată acea câmpie albă, soarele 
începea să coboare în spatele munților și lumina, care venea 
pieziș, reflectată de milioane de cristale, crea un spectacol 
fantastic, o atmosferă magică, aproape ireală. Soldaţii priveau în 
tăcere acea minunăţie, fără a reuși să-și mute privirea de la 
schimbarea continuă a culorilor, de la razele de lumină 
descompuse de nesfârșitele fațete care parcă se desfăceau în 
evantaie irizate, în explozii de particule incandescente. 

— Pe toţi zeii Olimpului... — murmură Seleucos. 

— Ce splendoare! Acum chiar putem spune că suntem 
departe de casă. 

— Da - îl aprobă Ptolemeu. În viaţa mea n-am văzut un 
asemenea spectacol. 

— Și nu este singurul pe care-l veţi putea admira - adăugă 
Aristandru. 

— Mai departe, se află muntele Argeus care aruncă foc și 
flăcări de la mare înălțime și acoperă cu cenușă regiuni întregi. 
Se spune că sub acest munte uriaș s-ar afla înlănţuit gigantul 
Tifon. 

Ptolemeu îi făcu semn lui Selecos să vină după el și-și 
îndemnă calul ca și cum ar fi vrut să pornească în față ca să 


inspecteze coloana. Se opri după o jumătate de stadiu și calul își 
continuă mersul la pas. 

— Ce are Alexandru? — întrebă. 

Seleucos se apropie de el și-i răspunse: 

— Nu știu. Este așa de când a vorbit cu egipteanul acela. 

— Nu-mi plac egiptenii - declară sentenţios Ptolemeu. 

— Cine știe ce i-a băgat în cap. Nu era de ajuns vizionarul 
ăsta, Aristandru. 

— Cred că Hefestion știe mai multe, dar nu vrea să spună 
absolut nimic. 

— Cred și eu. El face orbește numai ce spune și ce vrea 
Alexandru. 

— Chiar așa. Ce-ar putea fi oare? Cu siguranță, o veste 
proastă. Pe urmă, toată graba asta de a merge tot înainte... Săi 
se fi întâmplat ceva lui Parmenion? 

Ptolemeu aruncă o privire către Alexandru care călărea în faţa 
lor, nu prea departe. 

— Ne-ar fi spus-o. Și, apoi, împreună cu Parmenion sunt Clito 
cel Negru, Filotas, Crater și vărul său, Amintas, care comandă 
cavaleria tesaliană. E posibil să nu fi scăpat cu viață niciunul? 

— Cine poate ști? Puteau să cadă într-o ambuscadă... Sau 
poate că se gândește la Memnon. Omul ăla este în stare de 
orice: în timp ce noi vorbim aici, el s-ar putea să fi debarcat deja 
în Macedonia sau la Pireus. 

— Ce facem? îl întrebăm în seara asta dacă ne invită la cină? 

— Depinde în ce dispoziţie o să fie. În orice caz, ar fi mai bine 
să ne sfătuim și cu Hefestion. 

— Da, e cel mai bine. Așa facem. 

Între timp, soarele coborâse dincolo de orizont și cei doi 
prieteni se gândeau la fetele pe care le lăsaseră înlăcrimate în 
casele lor din Pieria sau din Eordeea și care, poate, în acel ceas 
al melancoliei își aminteau de ei. 

— Ţi-a trecut vreodată prin minte să te însori? — întrebă pe 
neașteptate Ptolemeu. 


— Nu. Dar ţie? 

— Nici mie. Dar mi-ar fi plăcut s-o iau de nevastă pe 
Cleopatra. 

— Și mie. 


— Și lui Perdicas, dacă e să fim drepţi. 
— Așa este. Și lui Perdicas. 


Se auzi un strigăt din capul coloanei și apărură cercetașii care 
se întorceau în galop din recunoaștere, înainte de căderea 
nopții: 

— Kelainai! Kelainai! 

— Unde? — îi întrebă Eumene care venise din urmă. 

— La cinci stadii în direcția aceea - răspunse un cercetaș 
arătând spre un deal din depărtare deasupra căruia se vedeau 
miliarde de luminiţe. Era un spectacol fascinant: părea un 
furnicar gigantic iluminat de mii de licurici. 

Alexandru parcă se trezi din gândurile sale și ridică brațul 
oprind pe loc coloana. 

— Facem popas aici - ordonă el. 

— Ne vom apropia mâine de oraș. Este capitala Frigiei și 
sediul satrapului persan al provinciei. Dacă încă n-a cucerit-o 
Parmenion, o vom cuceri noi: în fortăreața aceea ar trebui să 
existe mulți bani. 

— Pare într-o altă dispoziţie - remarcă Ptolemeu. 

— Așa mi se pare și mie - îl aprobă Seleucos. 

— Și-o fi amintit de ceea ce spunea Aristotel: „Ori problema 
are o soluţie și este inutil să ne mai facem griji, ori problema nu 
are soluţie și este inutil să ne mai facem griji”. Măcar de ne-ar 
invita diseară la cină. 


38 


Aristotel sosi la Meton cu una dintre ultimele corăbii care mai 
plecaseră din Pireus și înfruntaseră marea pe o vreme atât de 
rea. Comandantul se hotărâse să profite de un vânt care sufla 
destul de tare și constant dinspre sud pentru a transporta o 
încărcătură de ulei de măsline, vin și ceară de albine, marfă 
care ar fi trebuit, altminteri, să aștepte în depozite până la 
primăvara când, însă, preţurile scădeau. 

Ajuns pe uscat, se urcă într-o trăsurică trasă de doi măgăruși 
și plecase către Mieza. Avea la el cheile de la toate încăperile și 
putea să le folosească în orice moment ar fi dorit. Mai mult, știa 
că în acea perioadă va găsi acolo pe cineva cu care dorea să 
vorbească, o persoană de la care ar fi aflat vești despre 
Alexandru: Lisip. 

Îl găsi, într-adevăr, lucrând în topitorie, unde pregătea 
modelul în argilă pentru grandiosul grup statuar dedicat celor 
căzuţi luptând sub comanda lui Alexandru la Granicos; modelul 
urma să se transforme în viitorul monument. Se înserase și 
luminile erau deja aprinse atât în atelier cât și în sala de mese și 
în câteva camere pentru oaspeți. 

— Bine ai venit, Aristotel! — îl salută Lisip. Îmi pare rău, nu 
pot să dau mâna cu tine: sunt groaznic de murdar. Dacă mă 
aștepți o clipă, îţi stau la dispoziţie. 

Aristotel se apropie de machetă: o sculptură cu douăzeci și 
șase de personaje, care se întindea pe o platformă lungă de opt 
sau zece picioare. Uluitor: se putea vedea vârtejul pe care-l 
făceau valurile râului și aproape că se auzea tropotul galopului 
ce venea dinspre grupul de călăreți avântaţi în plină șarjă. 
Dintre toţi, ieșea în evidență Alexandru, purtând platoșă, cu 
părul fluturând în vânt și călare pe un Ducipal furios. 

Lisip se spălă pe mâini și se apropie de filosof. 

— Ce părere ai? 

— Superb. Ceea ce iese în evidenţă în lucrările tale este 
energia care clocotește în interiorul tuturor formelor, ca și cum 
ar fi vorba despre niște corpuri aflate într-o stare de frenezie 
sub atracţia zeului Pan. 


— În faţa celui care le va privi, aceste forme vor apărea pe 
neașteptate - îi explică Lisip cu un aer inspirat, agitându-și 
mâinile enorme pentru a descrie scena - când va ajunge în 
vârful unui delușor. Va avea impresia că vin peste el, că va fi 
călcat în picioarele cailor. Alexandru mi-a cerut să-i înfăţișez ca 
pe niște nemuritori și eu fac tot posibilul pentru a-i îndeplini 
dorinţa și pentru a compensa câtuși de puţin pierderea suferită 
de părinţii lor îndurerați. 

— În același timp, îl treci pe el, încă din viaţă, în legendă - 
spuse Aristotel. 

— Oricum s-ar întâmpla asta, nu crezi? 

Lisip își scoase șorțul de piele și-l agăţă într-un cui. 

— Cina este aproape gata: vrei să stai la masă cu noi? 

— Cu plăcere - răspunse Aristotel. 

— Cine mai este? 

— Caretes, ajutorul meu - răspunse sculptorul arătând spre 
un tânăr slab și cu părul rar care lucra într-un colț al atelierului, 
cu o daltă, la un model din lemn și care îl salută cu o înclinare 
respectuoasă a capului. Și, de asemenea, un reprezentant al 
orașului Tarent, Evemeros din Kallipolis, o persoană cumsecade 
care n-ar putea da vești despre regele Alexandru al Epirului. 

leșiră din topitorie și străbătură porticul interior îndreptându- 
se către refectoriu, unde urmau să ia cina. Aristotel se gândi cu 
melancolie la ultima dată când cinase aici împreună cu regele 
Filip. 

— Rămâi mai mult timp aici? — îl întrebă Lisip. 

— Nu chiar. În ultima scrisoare pe care i-am trimis-o lui 
Calistene, i-am dat instrucțiuni să-mi răspundă aici, la Mieza și 
aș vrea să văd cât mai repede ce-mi scrie. De aici, voi pleca la 
Aigai. 

— Mergi la palatul vechi? 

— Voi depune o ofrandă pe mormântul regelui și va trebui să 
mă întâlnesc cu câteva persoane. 

Lisip ezită puţin înainte de a vorbi din nou. 

— Am auzit că cercetezi împrejurările în care a fost asasinat 
regele Filip, dar poate ca nu sunt decât niște zvonuri... 

— Nu sunt zvonuri - îi adeveri Aristotel, în aparenţă 
nepăsător. 

— Alexandru știe? 


— Cred că da, chiar dacă atunci, în primele momente, i-a 
încredințat această misiune nepotului meu, Calistene. 

— Și regina mama? 

— Eu n-am făcut nimic ca ea să afle, dar Olimpia are urechi 
peste tot. Este foarte probabil ca ea să fie deja la curent cu 
toate astea. 

— Și nu te temi? 

— Cred că regentul Antipatros are grijă să nu mi se întâmple 
nimic rău. Îl vezi pe vizitiul acela? — spuse el arătând spre omul 
care-l adusese la Mieza și care în acele momente ducea catârii 
către grajd. 

— Poartă în desagă o sabie macedoneană la fel cu a soldaților 
din garda palatului. 

Lisip aruncă o privire mai atentă asupra personajului 
respectiv: un munte de mușchi care se mișca la fel de agil ca o 
pisică. Se vedea de departe că era un om din garda regelui: 

— Pe toţi zeii, mi-ar putea poza pentru o statuie a lui Hercule. 

Se așezară la masă. 

— Nu sunt paturi pentru mâncat - comentă artistul. 

— Este la fel ca în vremurile de demult, se mănâncă așezat pe 
scaun. 

— Mie îmi convine - îi răspunse filosoful. 

— M-am dezobișnuit să mănânc culcat. Așadar, ce vești îmi 
dai despre Alexandru? 

— Îmi închipui că te mai ţine la curent și Calistene. 

— Sigur că da. Sunt curios, totuși, să aud propriile tale 
impresii. Cum ţi s-a părut când l-ai văzut? 

— Este complet preocupat de visul său. Nimic nu-l va putea 
opri până când nu-și va atinge țelul. 

— Și, după tine, care este țelul său? 

Lisip tăcu câteva minute: părea că privește la servitorul care 
întreținea focul din cămin. Spuse, apoi, fără a se întoarce spre 
Aristotel: 

— Să schimbe lumea. 

Filosoful suspină: 

— Cred că ai dreptate. Problema este dacă o va schimba în 
mai bine sau în mai rău. 

În acel moment, intră oaspetele străin, Evemeros din 
Kallipolis, și îi salută pe comesenii săi în timp ce li se servea 


cina: supă de găină fiartă cu legume, pâine, brânzeturi și ouă 
răscoapte cu ulei și cu sare. Și vin de Taxos. 

— Ce vești ne aduci despre regele Alexandru al Epirului? 
întrebă Lisip. 

— Vești importante - răspunse oaspetele. 

— Suveranul este în fruntea oștirii noastre și a mers din 
victorie în victorie, l-a învins pe mesapi și pe yapigi și a cucerit 
toată Apulia, un teritoriu aproape cât regatul său de aici. 

— Și acum unde este? — întrebă Aristotel. 

— Acum ar trebui să fie în taberele sale de iarnă, așteptând 
să intre în acţiune primăvara viitoare împotriva samniţilor, un 
popor barbar care locuiește în nord, în zona munților. A încheiat 
o alianţă cu alţi barbari, numiţi romani care vor ataca de la 
miazănoapte, în timp ce el va ataca dinspre sud. 

— ȘI, la Tarent, cum. Este văzut? 

— Eu nu sunt un om politic, dar, din câte am înţeles, este 
văzut bine... cel puţin deocamdată. 

— Ce vrei să spui? 

— Concetăţenii mei sunt niște oameni ciudațţi: principalele lor 
pasiuni sunt comerţul și bucuria de a trăi. Din această cauză nu 
prea le place să lupte și când sunt la ananghie cheamă pe câte 
cineva care să-i scoată din necaz. Asta au făcut ei și cu regele 
Alexandru al Epirului. Dar eu sunt gata să jur că, încă de pe 
acum, unii se gândesc deja că el îi ajută prea mult și prea bine. 

Aristotel zâmbi sarcastic. 

— Ei cred că și-a lăsat patria și soția, că a înfruntat pericole și 
suferințe, nopți nedormite, marșuri extenuante și lupte 
sângeroase doar pentru a le permite lor să se ocupe numai de 
comerț și să ducă o viață fără griji? 

Evemeros din Kallipolis ridică din umeri. 

— Mulţi oameni cred că pe lumea asta li se cuvine totul, dar 
vine întotdeauna momentul în care trebuie să dea piept cu 
realitatea. Acum, vă rog să mă lăsaţi să vă spun de ce am venit 
până aici: intenţia mea era aceea de a-l întâlni pe Lisip și 
mulțumesc zeiţei Fortuna că mi-a dat ocazia de a-l cunoaște 
chiar pe marele Aristotel în persoană, mintea cea mai luminată 
a lumii grecești, ceea ce înseamnă, fără îndoială, a lumii întregi. 

Aristotel nu se arătă câtuși de puţin impresionat de 
bombasticul compliment și așteptă ca oaspetele să continue. 

Și Evemeros continuă: 


— Un grup de orășeni bogaţi a avut ideea de a aduna bani 
pentru un proiect grandios care să ducă în lume faima orașului. 

Lisip, care terminase de mâncat, își clăti gura cu o cupă de 
vin roșu și se rezemă de spătarul scaunului. 

Spune mai departe - îl îndemnă pe musafir. 

— Ar vrea să înalțe o statuie gigantică a lui Zeus, dar nu într- 
un templu sau într-un sanctuar, ci în aer liber, în plină lumină, în 
mijlocul agorei. 

La auzul acelor cuvinte, tânărul Caretes, holbă ochii. Băiatul îi 
prezentase în mai multe rânduri maestrului său visurile și ideile 
care-i umblau prin cap. 

Lisip surâse, imaginându-și ce gândea ajutorul său, apoi vru 
să știe: 

— Cel mai important lucru este: cât de gigantică. 

Evemeros păru să ezite o clipă, apoi spuse pe nerăsuflate: 

— Să zicem... de patruzeci de coți. 

Caretes tresări și Lisip se apucă de braţele jilțului și-și 
îndreptă spinarea. 

— Patruzeci de coţi? Zei din cer, îţi dai seama că vorbești 
despre o statuie care să fie cât Partenonul din Atena? 

— Așa este. Noi, grecii din colonii, ne gândim la lucruri 
măreţe. 

Sculptorul se întoarse către tânărul său ajutor: 

— Ce zici de asta, Caretes? Patruzeci de coţi este o 
dimensiune zdravănă, nu-i așa? Din păcate, nu există, pentru 
moment, nimeni în lume care să fie în stare să înalțe un 
asemenea gigant. 

— Plata ar fi foarte generoasă - insistă Evemeros. 

— Cu mijloacele tehnice pe care le cunoaștem astăzi, nu este 
nicio posibilitate de a menţine bronzul lichid pe o distanţă atât 
de mare și nu se poate mări prea mult temperatura exterioară a 
blocului de turnare pentru că există riscul ca materialul refractar 
de deasupra să explodeze. Nu spun că ar fi absolut imposibil: 
poate că ar trebui să te mai adresezi și altor artiști... De ce să 
nu vorbești chiar cu Caretes? — propuse el ciufulind părul și așa 
rar al timidului său elev. 

— El spune că, într-o zi, va construi cea mai mare statuie din 
lume. 

Evemeros clătină din cap. - Dacă marele Lisip nu se simte în 
stare, cine ar îndrăzni să se ofere? 


Lisip zâmbi și puse o mână pe umărul discipolului său. 

— Poate Caretes. Cine știe... 

Aristotel fu impresionat de privirea tânărului care vădea o 
fantezie înflăcărată. 

— De unde ești, băiete? 

— Din Lindos, insula Rhodos. 

— Eşti din Rhodos... repetă filosoful ca și cum numele acela i- 
ar fi adus aminte de ceva foarte cunoscut. Se întoarse la 
subiectul discuţiei: 

— Prin părţile voastre, statuilor le spuneţi „coloși”, nu-i așa? 

Un servitor începu să strângă masa și-i mai servi cu încă puţin 
vin. 

Lisip sorbi o înghiţitură, apoi continuă: 

— Ideea ta mă fascinează, Evemeros, chiar dacă o consider 
de nerealizat. Totuși, în acest moment și câţiva ani de acum 
înainte, voi fi foarte ocupat și, cu siguranţă, nu voi avea timpul 
necesar pentru a concepe și a studia modul de realizare a unei 
asemenea lucrări. Dar spune-le concetățenilor tăi că, începând 
din clipa aceasta, în mintea lui Lisip există deja o imagine a lui 
Zeus și s-ar putea concretiza mai devreme sau mai târziu: peste 
un an, peste zece, peste douăzeci... cine ar putea ști? 

Evemeros se ridică. 

— Atunci, te salut. Dacă-ţi vei schimba planurile, să știi că noi 
suntem gata să te primim printre noi. 

— Te salut, Evemeros. Eu trebuie să mă întorc în atelierul 
meu, unde se află o ceată de călăreţi încremeniţi care abia 
așteaptă să prindă viaţă în bronzul topit: ceata de eroi ai lui 
Alexandru. 


39 


Aristotel intră în vechiul său apartament, aprinse lămpile și 
deschise lădiţa de corespondenţă, scoțând din ea scrisorile pe 
care le aștepta de la Calistene: un sul de papirus sigilat și legat 
cu o curelușă de piele. intreg textul era scris într-un cifru secret 
a cărui cheie numai el, nepotul său și Teofrast o aveau. Filosoful 
suprapuse peste scrisoare grila care nu lăsa să se vadă decât 
anumite cuvinte dintr-un text absolut întâmplător și începu să 
citească mesajul. 

Când termină, apropie scrisoarea de flacăra unei lămpi și o 
privi cum se răsucește, arzând până la capăt, risipindu-se apoi 
într-o mulțime de fragmente de scrum, împreună cu secretul pe 
care-l conţinuse. Cobori, apoi, la grajduri și-l trezi pe vizitiul 
care-l adusese până acolo. li înmână un pachețel sigilat și o 
scrisoare și, după ce-i dădu multe indicaţii, îi porunci: 

— la cel mai bun cal și pleacă imediat la Meton. Căpitanul 
corabiei care m-a adus de la Pireus trebuie să mai fie acolo. 
Spune-i să dea pachetul acesta persoanei din adresa scrisă pe 
el. 

— Mă îndoiesc că va putea pleca: vremea stă să se strice. 

Aristotel scoase de sub mantie o pungă cu bani: 

— Asta o să-l convingă să plece. Pleacă acum, repede. 

Omul luă un cal din grajd, își scoase din desagă sabia punând 
în locul ei pachetul primit de la filosof, își atârnă arma la șold și 
porni în galop. 

Lisip, deși era târziu, încă mai lucra și, când auzi zgomotul de 
afară, se apropie de fereastră, dar nu-l văzu decât pe Aristotel 
trecând în grabă pe sub porticul din curtea interioară. A doua zi, 
de dimineaţă, în timp ce se bărbierea în fața oglinzii, îl văzu din 
nou pe filosof, de data aceasta îmbrăcat și cu desaga de drum 
pe umăr, mergând spre grajd și dând dispoziţii să i se înhame 
catării la trăsurică. Se șterse pe faţă pentru a cobori să-l salute, 
dar un servitor bătu în aceeași clipă la ușă și-i dădu un bilet pe 
care scria: 


Aristotel către Lisip, te salut! 


Trebuie să plec neintârziat cu o treabă urgentă. Sper să 
te întâlnesc cât de curând. lti doresc succes și spor la 
treabă. Rămăi cu bine. 


Aristotel se îndepărtă, așezat pe lada micuţei trăsurici, pe 
drumul care ducea spre nord. Cerul era cenușiu și se lăsase 
frigul: poate că stătea să ningă. Sculptorul închise fereastra și 
continuă să se bărbierească înainte de a-și lua micul dejun. 

XXX 

Filosoful călători toată ziua oprindu-se doar ca să mănânce 
ceva într-o locandă din Kition, pe la jumătatea drumului. Ajunse 
la Aigai pe întuneric și merse direct la mormântul regelui Filip în 
faţa căruia ardeau două facle, pe suporturi cu trei picioare, de-o 
parte și de alta a altarului. Turnă peste flăcări o sticluţă cu un 
preţios parfum oriental și se reculese pios în fața portalului de 
piatră deasupra căruia se afla sculptată o foarte frumoasă scenă 
de vânătoare ce împodobea arhitrava. | se păru că-l vede din 
nou pe suveran pe când descăleca în curtea interioară de la 
Mieza, înjurând din cauza piciorului beteag și strigând: 

— Unde-i Alexandru? 

Și repetă în șoaptă, ca pentru sine: 

— Unde este Alexandru? 

Se întoarse apoi și, lăsând în urmă marele mormânt cufundat 
în tăcere, se îndepărtă. 

Înnoptă într-o căsuţă pe care o mai avea încă la periferia 
orașului și rămase acolo toată ziua următoare citind și punând în 
ordine anumite însemnări de-ale sale. Vremea devenea din ce în 
ce mai rea și nori plumburii se adunau peste crestele muntelui 
Bermios, deja acoperite de zăpadă. Așteptă căderea nopţii, se 
înfășură într-o pelerină, își acoperi capul cu o glugă și porni la 
drum pe străzile aproape pustii. 

Trecu prin faţa teatrului în care fusese ucis regele în culmea 
gloriei, prăbușit atunci în praf și în sânge, apoi își continuă 
drumul pe cărarea ce ducea spre câmpie. Căuta un mormânt 
izolat. 

În faţa acestuia se înălța un grup de stejari seculari în mijlocul 
unui luminiș și Aristotel se ascunse printre trunchiurile lor 
zgrunțuroase, făcându-se una cu umbrele serii. Destul de 
aproape de locul acela se putea distinge o mică moviliţă de 
pământ peste care fusese așezat ca semn de recunoaștere un 


bolovan de piatră. Filosoful rămase în așteptare, nemișcat și 
atent la ce se întâmpla în jur. 

Din când în când își ridica privirea spre cerul vinețiu și-și 
strângea pelerina în jurul umerilor, ca să se apere de vântul rece 
care începuse să sufle dinspre munţi o dată cu căderea nopţii. 

Într-un târziu, un zgomot ușor de pași pe potecă îl făcu să se 
întoarcă spre stânga și văzu silueta mărunţică a unei femei 
înaintând grăbită, trecând pe lângă el și oprindu-se ceva mai 
încolo, în faţa grămăjoarei de pământ. 

O văzu îngenunchind și așezând ceva pe mormânt, apoi 
rezemându-și palmele și capul pe piatra goală și acoperind-o cu 
mantia sa, ca și cum ar fi vrut s-o încălzească. Prin întuneric 
începuseră să cadă bobiţe albe de măzăriche. 

Aristotel încercă să se înfofolească mai bine în pelerină, dar 
chiar în clipa aceea o pală de vânt mai rece îl făcu să tușească: 
femeia se ridică în picioare și se întoarse dintr-o dată către 
pâlcul de stejari. 

— Cine-i acolo? — întrebă ea cu vocea tremurătoare. 

— Cineva care caută adevărul. 

— Arată-ţi, atunci, faţa - răspunse femeia. 

Aristotel ieși din ascunzătoarea sa și veni mai aproape. 

— Sunt Aristotel din Stagira. 

— Marele învăţat - îl recunoscu femeia. 

— Ce te face să vii în locul acesta trist? 

— Ți-am spus: caut adevărul. 

— Adevărul despre ce? 

— Adevărul despre moartea regelui Filip. 

Femeia, o tânără cu ochi mari negri, își lăsă capul în jos și-și 
încovoie umerii ca și cum ar fi simţit apăsarea unei poveri 
imense. 

— Nu cred că ţi-aș putea fi de folos. 

— De ce vii prin întuneric să te reculegi la acest mormânt? 
Aici a fost îngropat Pausanias, ucigașul regelui. 

— Pentru că era bărbatul meu și îl iubeam. Mă ceruse în 
căsătorie și urma să ne căsătorim. 

— Am auzit lumea vorbind de așa ceva pe aici. De asta am 
venit până aici. Este adevărat că era iubitul lui Filip? 

Femeia clătină din cap. 

— Eu... nu știu. 


— Se spune că, atunci când Filip s-a însurat ultima dată, cu 
tânăra Euridice, el i-a făcut o scenă de gelozie și asta l-a înfuriat 
teribil pe tatăl miresei, nobilul Attalos. 

— Aristotel era atent la orice reacţie de pe figura fetei și, în 
timp ce o făcea să retrăiască acea poveste îngrozitoare, i se 
păru că vede lucind lacrimi pe obrajii săi palizi. 

— Tot din zvonuri știu că Attalos l-a invitat la conacul său de 
vânătoare și l-a lăsat, după aceea, toată noaptea, pradă 
gonacilor care l-au violat cu sălbăticie. 

Tânăra plângea acum disperată, fără să se mai poată abtine, 
dar aceasta nu-l putea opri de filosof care continuă: 

— Atunci, Pausanias îi ceru lui Filip să răzbune umilinţa la care 
fusese supus și, pentru că regele nu era de acord cu așa ceva, l- 
a ucis. Așa s-a întâmplat cu adevărat? 

Fata încerca să-și șteargă lacrimile cu poala mantiei. 

— Acesta este adevărul? 

— Da - recunoscu ea, sughițând. 

— Tot adevărul? 

Fata nu mai răspunse. 

— Știu că întâmplările de la conacul de vânătoare al lui 
Attalos sunt adevărate: am și eu informatorii mei. Dar ce le-a 
provocat? A fost vorba doar de niște simple și tulburi amoruri 
între bărbaţi? 

Femeia dădu să plece, ca și cum ar fi vrut să încheie discuţia. 
Șalul pe care-l avea pe cap era deja alb de zăpada care cădea, 
iar pe pajiștea din jur se așternuse un strat alb subţire. Aristotel 
o apucă de un braţ. 

— Deci? — insistă el ţintuind-o cu ochii lui mici și cenușii de 
pasăre de pradă. 

Fata scutură din cap. 

— Vino - îi spuse filosoful pe un ton care devenise dintr-o dată 
mai blând. 

— Am o casă pe-aici prin apropiere și focul trebuie să mai 
ardă încă. 

Fata îl urmă supusă și Aristotel o conduse în locuinţa lui, o 
așeză în fața căminului și mai puse lemne pe foc. 

— N-am nimic altceva să-ţi ofer decât un ceai cald de plante. 
Sunt doar în trecere pe aici. 

Luă de pe foc o cană și turnă lichidul aburind din ea în două 
cești de lut ars. 


— Atunci, ce știi tu și eu nu știu? 

— Pausanias nu a fost niciodată iubitul regelui și n-a avut 
niciodată legături amoroase cu bărbaţii. Era un băiat simplu, 
dintr-o familie săracă, și-i plăceau femeile. In ce-l privește pe 
regele Filip, au circulat multe bârfe pe seama amorurilor lui 
printre bărbaţi, dar nimeni nu a văzut vreodată ceva concret. 

— Cum se face că ești așa de bine informată? 

— Sunt brutăreasă la palat. 

— Tot ce spui nu înseamnă că e imposibil să se fi petrecut o 
întâmplare de acest fel, fie ea chiar izolată. 

— Eu nu cred. 

— De ce? 

— Pentru că Pausanias mi-a povestit că, din întâmplare, l-a 
surprins pe Attalos pe când purta o discuţie foarte secretă și, 
deci, periculoasă. 

— Atras el cu urechea? 

— N-aș putea spune. 

— Și ţi-a spus despre ce era vorba? 

— Nu, dar ceea ce i-au făcut mai târziu era, după mine, 
pentru a-l speria, a-l zdrobi fără, însă, a-l ucide: asasinarea unei 
gărzi de corp a regelui ar fi stârnit mare vâlvă și bănuieli. 

— Atunci, să presupunem că Pausanias îl surprinde pe Attalos 
în toiul unei discuţii periculoase, să zicem un complot, și acesta 
ameninţă că va da în vileag totul. Attalos îl invită într-un loc 
izolat, ca și când ar fi vrut să trateze cu el și, apoi, pentru a-i da 
o lecţie, îl lasă pradă violenţei din partea slujitorilor săi de 
vânătoare. De ce, însă, Pausanias ar fi vrut să-l ucidă pe regele 
Filip? E ceva fără sens. 

— Are, în schimb, vreun sens ceea ce s-a zvonit și anume că 
Pausanias l-a ucis pe rege pentru că acesta refuzase să 
pedepsească agresarea lui? Pausanias era una dintre gărzile de 
corp, puternic, priceput în mânuirea armelor: putea foarte bine 
să se răzbune chiar el. 

— Este adevărat - admise Aristotel gândindu-se la aspectul 
impunător al vizitiului său. 

— Atunci, tu cum îţi explici toate astea? Dacă el era băiatul 
cumsecade așa cum mi l-ai descris, de ce ar fi vrut să-și ucidă 
regele? 

— Nu pricep, dar dacă ar fi vrut cu adevărat să facă așa ceva, 
nu crezi că ar fi existat ocazii mult mai bune și la îndemâna unei 


gărzi de corp? Ar fi putut, de exemplu, să-l ucidă în pat pe când 
dormea. 

— M-am gândit și eu întotdeauna la asta. Dar, acum, mi se 
pare că nici tu și nici eu nu reușim să găsim un răspuns la 
întrebările pe care ni le punem. Cunoști pe altcineva care ar 
putea ști ceva? Se spune că ar fi avut complici sau un fel de 
acoperire: niște bărbați îl așteptau cu un cal pregătit pentru el 
lângă pâlcul de stejari unde ne-am întâlnit adineaori. 

— Se spune că ar fi fost găsit unul dintre ei - observă fata 
privindu-l ţintă pe filosof. 

— Și unde se află acest om? 

— Într-o cârciumă din Beroea, pe malul râului Haliakmon: își 
spune Nicandru, dar, cu siguranţă, nu este numele lui adevărat. 

— Și care este, de fapt, numele lui? — întrebă Aristotel. 

— Nu știu. Dacă l-aș fi știut, poate că aș fi fost mai aproape de 
a cunoaște motivul pentru care Pausanias a făcut ce a făcut și a 
păţit ce a pățit. 

Aristotel luă din nou cana de pe foc și vru să mai toarne puţin 
ceai în ceașca fetei, dar ea îl opri cu o mișcare a mâinii și se 
ridică în picioare. 

— E timpul să plec ca să nu vină cineva să mă caute. 

— Cum aș putea să-ţi mulţumesc pentru tot ce... — începu să 
spună Aristotel, dar fata îl întrerupse: 

— Găsește-l pe adevăratul vinovat pentru toate astea și 
spune-mi și mie. 

Deschise ușa și ieși pornind grăbită pe uliţa pustie. Aristotel o 
strigă: 

— Stai puţin, nu mi-ai spus nici cum te cheamă! 

Dar fata dispăruse deja în vârtejul de fulgi albi, pe ulițele 
tăcute ale orașului adormit. 


40 


Regentul Antipatros îl primi în vechea sală a tronului, înfofolit 
într-o mantie groasă de lână și îmbrăcat în pantaloni de postav 
ca ai tracilor. Un foc mare ardea în mijlocul sălii, dar, o dată cu 
fumul, o bună parte din căldură ieșea și ea pe hornul larg din 
mijlocul tavanului. 

— Ce mai faci, generale? — îl întrebă Aristotel. 

— Bine, atunci când mă aflu departe de Pella. Numai când o 
văd pe regină, mă apucă durerea de cap. Tu ce mai faci, 
maestre? 

— Bine și eu, dar anii încep să se facă simţiţi. Și, în plus, n-am 
suportat niciodată frigul. 

— Cu ce treburi pe-aici? 

— Vroiam să mă reculeg la mormântul regelui înainte de a mă 
întoarce la Atena. 

— Este un lucru care-ţi face cinste, dar este și foarte 
periculos. Dacă tu renunţi la oamenii pe care-i pun să aibă grijă 
de tine, cum să te mai păzesc? Fii atent, Aristotel, regina este o 
adevărată tigroaică. 

— Am fost întotdeauna în relaţii bune cu Olimpia. 

— Nu-i destul - spuse Antipatros, ridicându-se în picioare și 
venind în faţa focului cu palmele întinse pentru a și le încălzi. 

— Pot să jur că nu-i suficient. 

— Luă o carafă de argint de pe marginea focului și două cupe 
de ceramică frumoasă atică. 

— Puțin vin fierbinte? 

Aristotel dădu din cap aprobator. 

— Ce vești ai de la Alexandru? 

— Din ultimul mesaj pe care l-am primit de la Parmenion, am 
aflat că era pe drum spre Lycia. 

— Deci, toate merg bine. 

— Din păcate, nu chiar toate. 

— Ce nu merge? 

— Alexandru așteaptă întăriri și tinerii pe care i-a trimis în 
permisie, împreună cu alţii care s-au înrolat de curând, se află 
deja în zona Strâmtorilor, dar nu reușesc să treacă de ele pentru 


că flota lui Memnon nu-i lasă. Dacă socotelile mea sunt corecte, 
la ora asta, el s-a putea afla în Frigia Mare, pe undeva pe la 
Sargalasos sau Kelainai și este, cu siguranţă, îngrijorat văzând 
că nu sosește nimeni. 

— Și nu se poate face nimic? 

— Superioritatea pe mare a lui Memnon este aproape totală: 
dacă aș scoate flota, mi-ar distruge-o chiar înainte de a ieși în 
larg. Avem necazuri, Aristotel. Singura mea speranţă ar fi ca 
Memnon să încerce o debarcare pe teritoriul macedonean: doar 
așa pot spera să-l distrug. Dar omul ăsta este tare istet, cu greu 
s-ar hotărî să facă vreo mișcare greșită. 

— Și, dacă nu, ce vei face? 

— Pentru moment, nimic. Voi aștepta ca el să se hotărască să 
facă vreo mișcare: n-o să poată sta la infinit la ancoră și să se 
legene pe valuri. Și tu, maestre? Scopul călătoriei tale este doar 
acela de a aduce un omagiu răposatului rege Filip? Dacă nu-mi 
spui ce ai de gând, îmi va fi greu să te feresc de necazuri. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu cineva. 

— Ceva cu privire la moartea regelui? 

— Da. 

Antipatros dădu din cap în semn că se așteptase la un 
asemenea răspuns. 

— Și mai rămâi mult pe aici? 

— Plec mâine. Dacă găsesc o corabie la Meton, mă întorc la 
Atena. Dacă nu, plec pe uscat. 

— Și, pe la Atena, ce mai este? 

— Toate bune atât timp cât Alexandru este învingător. 

— Așa este - oftă Antipatros. 

— Așa este - repetă și Aristotel. 

XXX 

Alexandru se opri la Kelainai, nu departe de izvoarele râului 
Meandros, orașul fiind reședința satrapului Frigiei Mari. Nu avu 
probleme pentru că toţi soldaţii persani se refugiaseră într-o 
fortăreață din locul cel mai înalt al frumoasei așezări: un pisc 
muntos aflat deasupra unui mic lac cu apă limpede care venea 
din râul Marsias, un afluent al Meandrosului. Probabil că nu erau 
prea mulţi, altfel ar fi încercat să apere zidurile orașului, deși 
acestea erau într-o stare destul de proastă. 

Lisimah dădu ocol fortăreței și se întoarse prost dispus. 

— Nu poate fi cucerită - raportă el. 


— Singura cale de acces este printr-o portiţă de la jumătatea 
pantei, pe latura de est, dar pe treptele care duc la intrare nu 
poate trece decât câte un singur om, sub controlul celor două 
bastioane gemene. Va trebui s-o punem sub asediu în speranța 
că nu au atâtea provizii ca să reziste timp îndelungat. In ce 
privește apa, este pe aici destulă și, cu siguranţă, au câteva 
puțuri în legătură cu apa lacului. 

— Dacă i-am întreba ce au de gând? — propuse Leonatos. 

— Nu-i cazul să facem glume - îl puse la punct Lisimah. 

— Nu știm unde se află Parmenion și ce-i cu armata lui: dacă 
pierdem prea mult timp aici cu asediul, riscăm să nu ne mai 
întâlnim niciodată cu el. 

Alexandru aruncă o privire spre zidurile fortăreței: soldații 
persani nu aveau un aer prea războinic și păreau mai mult 
curioși decât îngrijoraţi. Stăteau rezemaţi în coate de-a lungul 
meterezelor, privind cu interes în jos, către armata 
macedoneană. 

— Poate că ideea lui Leonatos nu-i prea rea - remarcă el. Se 
întoarse, apoi, către Eumene: 

— Pregătește o solie cu un tălmaci și mergi cât poţi mai 
aproape de portiţă. Ei nu știu ce intenţii avem, dar, cu siguranță, 
știu că nimic nu ne-a putut sta în cale până acum: nu s-ar spune 
că sunt prea dornici să opună vreo rezistenţă. 

— Așa este - insistă Leonatos, mândru nevoie mare că regele 
luase în consideraţie propunerea lui. 

— Dacă ar fi vrut să ne oprească, ne-ar fi putut ataca de o 
sută de ori pe urcușul de la Thermesos până aici. 

— N-are rost să pierdem timpul cu atâtea presupuneri - 
încheie discuția Alexandru. 

— Așteptăm să se întoarcă Eumene și o să vedem ce va urma. 

— Intre timp, eu aș vrea să arunc o privire prin oraș, dacă mai 
vrea cineva să vină cu mine. 

— Se spune că acolo, pe malul opus al lacului, s-ar afla 
peștera în care satirul Marsias ar fi fost jupuit de viu la porunca 
lui Apolo pentru că îl provocase la o întrecere muzicală și, 
desigur, pierduse. 

Lisimah alese zece „scutieri” ca escortă pentru Calistene în 
excursia din Kelainai: trebuia ca istoricul expediției să vadă 
locurile pe care urma să le descrie. 


Între timp, Eumene își alcătui solia. Vru ca din ea să facă 
parte un crainic și un tălmaci și, când fură cu toţii gata, se 
apropie de portiţă, cerând să discute cu comandantul 
garnizoanei. 

Răspunsul nu întârzie să vină: portița se deschise scârțâind 
din balamale și comandantul ieși însoţit de un grup de soldați. 
Eumene își dădu seama imediat că nu era persan, ci frigian, 
aproape sigur originar de prin părțile locurilor: satrapul persan 
plecase, probabil, de mult timp. 

Secretarul îl salută și-i transmise prin interpret: 

— Regele Alexandru m-a trimis să-ţi spun că dacă te predai 
nu veţi păţi nimic, nici tu și nici oamenii tăi, iar orașul, mai ales, 
nu va avea, nici el, nimic de suferit. Dacă, însă, încerci să te 
opui, îţi vom asedia fortăreaţa și nimeni din cei care sunt cu tine 
nu va mai ieși viu de aici. Ce răspuns trebuie să transmit? 

Comandantul se vede că luase deja o decizie pentru că 
răspunse pe nerăsuflate: 

— Poţi spune regelui tău că, deocamdată, nu avem intenţia să 
ne predăm. Vom aștepta două zile și, dacă nu vom primi întăriri 
de la guvernatorul nostru, ne vom preda. 

Eumene rămase uluit de sinceritatea naivă a comandantului, 
îl salută cu multă politeţe și se întoarse la ai săi. 

— E absurd - izbucni Lisimah. 

— Dacă mi-ar fi povestit altcineva, n-aş fi crezut. 

— Și de ce nu? — îi replică Eumene. 

— Mie mi se pare o decizie de bun simț. Omul și-a făcut 
următoarea socoteală: s-a gândit că, dacă guvernatorul persan 
contraatacă și ne învinge, el va fi pedepsit pentru că s-a predat 
fără luptă și probabil că va fi tras în ţeapă. Dacă, însă, 
guvernatorul nu-și va face simțită prezența timp de două zile, 
înseamnă că nici nu va mai veni vreodată și atunci mai bine să 
se predea ca să nu aibă necazuri cu noi. 

— E mai bine așa - comentă Alexandru. 

— Comandanții să-și rechiziţioneze în oraș casele în care să 
doarmă; ofiţerii de grad inferior vor rămâne cu trupa în tabără. 
Instalaţi un batalion de pezeter; de jur împrejurul fortăreței și 
santinele la baza stâncii: nimeni nu va intra și nici nu va ieși. 
Vreau, de asemenea, ca un escadron de cavalerie ușoară, traci 
și tesalieni, să patruleze pe toate căile de acces către oraș 
pentru a evita orice surpriză. Să vedem dacă povestea asta cu 


cele două zile este un lucru serios sau doar o păcăleală. Vă 
aştept pe toţi aici la cină: m-am instalat în palatul 
guvernatorului, o reședință foarte frumoasă și bogată. Sper să 
petrecem o seară plăcută. 

La ora stabilită, veni și Calistene care își încheiase turul prin 
oraș. Un servitor îi aduse cele necesare pentru a se spăla pe 
mâini și-l invită pe unul dintre paturile așezate în semicerc în 
jurul aceluia al lui Alexandru. În seara aceea, regele îi mai 
invitase și pe actorul Tessalos, interpretul său preferat, pe 
vizionarul Aristandru și pe medicul său personal, Filip. 

— Așadar, ce-ai văzut? — întrebă regele în timp ce servitorii 
începuseră să servească. 

— Este așa cum ţi-am spus - răspunse Calistene. Chiar în 
peștera din care izvorăște râul Marsias, este expusă o piele 
despre care cei de acolo spun că este a satirului jupuit de Apolo. 
Cunoașteţi povestea: satirul Marsias l-a provocat pe zeul Apolo 
la o întrecere muzicală. El urma să cânte din nai, iar zeul din 
țiteră. Apolo a acceptat provocarea, dar cu o condiţie: dacă 
Marsias pierdea, trebuia să se lase jupuit de viu. Așa s-a și 
întâmplat, poate și pentru că arbitri erau cele nouă Muze care, 
cu siguranță, nu și-ar fi putut nedreptăţi niciodată zeul. 

Ptolemeu zâmbi. 

— E greu de crezut că în peștera aceea s-ar putea afla pielea 
satirului. 

— Așa s-ar părea, însă - îi răspunse Calistene. 

— Partea superioară seamănă întru totul cu o piele de om, 
chiar dacă este mumificată, iar cea inferioară este o blană de 
tap. 

— Nu este un lucru prea greu de realizat - le explică medicul 
Filip. 

— Un chirurg bun poate tăia și coase orice. Există taxonomiști 
care sunt în stare să creeze cele mai ciudate animale: Aristotel 
mi-a povestit că a văzut cândva un centaur îmbălsămat într-un 
sanctuar de pe muntele Pelios, în Tesalia, dar m-a asigurat că 
era vorba doar despre un tors de bărbat atașat cu măiestrie la 
corpul unui mânz. 

Regele se întoarse către Aristandru: 

— Tu ce părere ai? Calistene a văzut într-adevăr pielea unui 
satir sau un truc reușit al preoților pentru a atrage daruri cât 
mai bogate pentru sanctuarul lor? 


Mulți dintre comeseni izbucniră în râs, dar vizionarul aruncă 
înspre cei din jur o privire ca de foc și râsetele încetară destul de 
curând, chiar și pe buzele bărbaților mai puternici și mai siguri 
pe ei. 

— Este ușor să râdeţi de asemenea soluţii mărunte - spuse el 
- dar mă întreb dacă aţi râde și de semnificaţia cea mai 
profundă a acestor fenomene. Este vreunul dintre voi, războinici 
renumiţi, care să fi pătruns în zona de dincolo de limitele 
percepţiei noastre? Este printre voi cineva care s-ar simţi în 
stare să meargă împreună cu mine într-o călătorie pe tărâmul 
umbrelor nopţii? Voi știți să înfruntaţi moartea pe câmpul de 
luptă, dar aţi ști să înfruntaţi și necunoscutul? Aţi ști să luptaţi 
cu monștrii de neatins, invulnerabili și invizibili pe care natura 
noastră umană cea mai profundă îi ţine ascunși chiar și în 
conștiința noastră? 

„Aţi avut vreodată dorinţa de a vă ucide tatăl? Aţi râvnit 
vreodată să vă tăvăliți cu mama sau cu sora voastră? Ce vedeţi 
în adâncul fiinţei voastre când vă lăsaţi în voia beţiei sau când 
violaţi o fată nevinovată, bucurându-vă dublu de suferinţa ei? 
Aceasta este natura satirului sau a centaurului, fiara ancestrală 
cu copita despicată și cu coadă de animal care sălășluiește în 
noi și care, doar într-o singură clipă, ne poate transforma în 
bestii! Râdeţi și de ea, dacă vă dă mâna!” 

— Nimeni nu vroia să-și bată joc de religie și de zei, 
Aristandru - încercă să-l potolească regele - ci doar de 
nimicnicia unor escroci care profită de credulitatea oamenilor 
simpli. Haideţi să bem ceva și să ne veselim. Mai avem de 
înfruntat multe până să aflăm ce ne-a fost sortit. 

Începură cu toţii să bea și să mănânce și, curând, conversaţia 
se însufleți, dar, din ziua aceea, nimeni nu mai putu uita privirea 
lui Aristandru și vorbele sale. 

Suveranul își aduse aminte de clipa în care-l întâlnise prima 
dată și de felul în care clarvăzătorul îi vorbise despre coșmarul 
care-i tulbura nopţile: un om gol care ardea de viu pe propriul 
său rug funebru. Și, în învălmășeala de glasuri și de sunete a 
banchetului, căută pentru o clipă ochii lui Aristandru pentru a 
încerca să descifreze adevăratul motiv pentru care el îl urma 
spre inima Asiei, dar nu zări în ei decât o lumină tulbure și o 
expresie absentă. El se afla în cu totul altă parte. 


41 


Comandantul garnizoanei din Kelainai lăsă să treacă încă 
două zile și capitulă, astfel încât o bună parte din tezaurul 
guvernatorului intră în lăzile de bani ale armatei macedonene. 
Alexandru îl lăsă tot pe el să răspundă de fortăreață și mai lăsă 
câţiva dintre ofiţeri și un mic detașament de soldaţi ca s-o 
apere. Işi reluă, apoi, marșul spre nord. 

Când ajunse la Gordion, după cinci zile de mers pe podișul 
acoperit cu un strat subțire de zăpadă, îl găsi pe Parmenion 
care-l aștepta. Generalul instalase observatori pe coama 
dealurilor care înconjurau vechiul oraș frigian și fusese anunţat 
îndată ce steagul roșu cu steaua argeadă își făcuse apariţia prin 
albul orbitor. 

Bătrânul general ieși în întâmpinarea lui Alexandru cu o 
escortă de onoare aflată sub comanda fiului său Filotas; când 
acesta ajunse în apropiere, Parmenion ordonă gărzii să se 
alinieze și înaintă de unul singur, ţinându-și calul de căpăstru. 
Suveranul descălecă și el și-i ieși, mergând pe jos, în 
întâmpinare, pe când mulţimea de soldaţi înălța strigăte de 
salut și de bucurie pentru fericita reîntâlnire a celor două corpuri 
ale armatei. 

Parmenion îl îmbrăţișă pe rege și-l sărută pe amândoi obrajii: 

— Măria ta, nici nu-ţi închipui ce bine-mi pare că te revăd. 
Eram foarte îngrijorați pentru că nu reușeam să înțelegem 
comportarea persanilor. 

— Sunt foarte bucuros și eu să te văd, generale. Fiul tău, 
Filotas, e bine și el? Dar oamenii tăi? 

— Sunt bine cu toţii, Măria Ta. Și au pregătit o petrecere cu 
ocazia sosirii tale. Va fi de băut și distracţie. In timp ce vorbea, 
porni pe jos spre tabără, împreună cu Alexandru, iar Ducipal își 
împingea din când în când stăpânul cu botul pentru a-i atrage 
atenţia asupra lui. Intreaga armată venea în urma lor și toată 
cavaleria, dată fiind câmpia nesfârșită din jurul lor, înainta 
aliniată pe un front larg, pe numai trei rânduri, astfel încât era 
un spectacol de-a dreptul impresionant de văzut doi oameni 
plimbându-se agale pe jos în mijlocul podișului fără de margini, 


urmaţi de acea impunătoare desfășurare de forţe și însoțiți de 
ropotul zecilor de mii de copite ale cailor care mergeau la pas 
după comandanți. 

— Au sosit întăririle noastre? — întrebă regele. 

— Din păcate, nu. 

— Ştii măcar dacă sunt pe aproape? 

— Nu știu încă nimic. 

Alexandru continuă să meargă alături de el în tăcere pentru 
că următoarea întrebare pe care vroia să i-o pună îl apăsa foarte 
tare. Parmenion tăcea ca să nu-l pună în încurcătură. 

— El unde este? — întrebă deodată Alexandru ca și cum s-ar fi 
interesat de ceva fără importanţă. 

— Sisinus s-a întors cu mesajul tău și eu nu am făcut altceva 
decât să-ți execut ordinele. Amintas se află sub pază în locuința 
sa și, provizoriu, l-am numit pe Filotas comandant al cavaleriei 
tesaliene. 

— Cum s-a comportat? 

— Rău, dar era de așteptat. 

— Îmi pare un lucru imposibil. Mi-a fost credincios 
întotdeauna: l-am văzut în mai multe rânduri punându-și viața în 
pericol. 

Parmenion clătină din cap. - Puterea amețește mulţi oameni - 
remarcă el. În sinea sa, însă, gândea „toți”. 

— Totuși, nu avem nicio dovadă pe care el s-o fi recunoscut. 

— Persanul care aducea scrisoarea unde este? 

— L-am arestat. Și-ţi pot arăta scrisoarea pe care o avea la el. 

— Este scrisă în grecește sau în persană? 

— În grecește, dar mi se pare normal. Marele Rege are la 
curte mulți greci și nu puţini dintre ei sunt atenieni: cu 
siguranţă, n-a fost niciun fel de problemă să pună pe unul dintre 
ei să scrie documentul acela. 

— Și banii promiși? 

— Nicio urmă. Cel puţin până acum. 

Ajunseseră acum într-un loc de unde se vedea tabăra 
macedoneană a armatei lui Parmenion. Era formată în cea mai 
mare parte din corturi, dar mai fuseseră construite și niște 
căsuțe din lemn, semn că soldaţii se instalaseră acolo de mai 
mult timp. 


În acel moment se auziră semnale date de trâmbiţe și, în 
scurt timp, întreaga armată ieși echipată ca de război pe un 
platou ca să prezinte onorul regelui care se întorcea. 

Alexandru și Parmenion încălecară din nou și trecură în 
revistă trupele care băteau cu săbiile în scuturi făcând mare 
larmă și scoteau strigăte ritmice: A/âxandre! Al&xanare! 
Alexandre! 

Suveranul îi salută emoţionat printr-un semn cu mâna și cu 
priviri pline de mândrie. 

— În acest moment, aproape jumătate din Asia se află sub 
controlul nostru - spuse Parmenion. 

— Niciun grec n-a mai cucerit vreodată un teritoriu atât de 
întins: nici măcar Agamemnon. Ceea ce îmi dă de bănuit este 
pasivitatea persanilor. La Granicos au luptat împotriva noastră, 
din propria lor iniţiativă, guvernatorii Frigiei și al Bityniei. Nici n- 
au mai avut timpul material să se consulte cu Marele Rege. Dar, 
la ora aceasta, Darius a luat din vreme niște decizii și nu 
reușesc să înțeleg ce înseamnă tot calmul acesta: niciun atac, 
nicio ambuscadă... și nici măcar vreo propunere de tratative. 

— Mai bine - îi răspunse Alexandru - pentru că nu am intenţia 
să duc tratative cu ei. 

Parmenion nu mai spuse nimic: cunoștea de-acum foarte bine 
temperamentul regelui. El nu respecta decât un singur adversar: 
Memnon, dar nu se mai știa nimic de el de multă vreme. Doar 
faptul că întăririle întârziau să sosească lăsa loc presupunerii că 
puternicul său adversar nu stătea degeaba. 

Discuţia continuă în locuința bătrânului general și li se 
alăturară și ceilalți camarazi, Clito cel Negru, Filotas și Crater, 
dar se vedea bine că toţi aveau chef să petreacă și să se 
distreze așa încât discuţia devie în curând de la problemele 
strategice și militare la domenii mai plăcute, ca vinul și fetele. Și 
se aflau deja acolo mai multe fete, unele aflate sub îndrumarea 
unor impresari, altele care se alăturaseră în mod spontan 
soldaților, fiind atrase prin daruri sau promisiuni și, în sfârșit, 
fete cumpărate ca sclave de către unul dintre negustorii care 
urmau armata ca puricii, câinii. 

Alexandru rămase la cină, dar, de îndată ce începu petrecerea 
și grupuri de fete și de băieţi începură să danseze printre mese 
lepădându-și cu totul veșmintele, se ridică de pe patul său și 
ieși. Afară era o lună frumoasă și seara era răcoroasă și senină. 


Se apropie de un ofițer de-al lui Parmenion, care inspecta 
corpurile de gardă, și-l întrebă: 

— Unde este ţinut prizonier prințul Amintas? 

Ofițerul înlemni recunoscându-l pe rege care umbla singur 
prin tabără la o oră așa de târzie și-l conduse chiar el până în 
faţa uneia dintre căsuţele din lemn construite ici-colo. Paznicii 
traseră zăvoarele și-l conduseră înăuntru. 

Amintas era treaz, la lumina unei lămpi și, în încăperea 
aproape goală, cu un mobilier făcut din bârne negeluite, citea 
dintr-un sul de papirus pe care-l ținea deschis pe o măsuţă cu 
ajutorul a două pietre culese de pe jos. Işi ridică privirea îndată 
ce-și dădu seama că intrase cineva și-și frecă pleoapele ca să 
vadă mai bine. Când văzu cine se afla în faţa sa, se ridică în 
picioare și se retrase către perete: pe faţă i se putea citi 
expresia unei adânci suferințe. 

— Tu ai ordonat să mă aresteze? — întrebă el. 

Alexandru dădu aprobator din cap: 

— Da. 

— De ce? 

— Nu ţi-a spus Parmenion? 

— Nu. A ordonat doar să fiu arestat, în plină zi și în faţa 
oamenilor mei, și m-a închis în vizuina asta. 

— A interpretat greșit ordinele mele și cu siguranţă că a fost 
exagerat de prudent. 

— Și care erau ordinele tale? 

— Să te ţină sub pază până la sosirea mea, nu să-ţi fie pătată 
onoarea în fața soldaților tăi. 

— Și pentru care motiv? — insistă Amintas. Avea o înfățișare 
îngrozitoare: sigur nu se mai pieptănase de mult timp, barba îi 
crescuse peste măsură, iar hainele nu și le schimbase niciodată. 

— Au prins un curier al Marelui Rege și acesta avea asupra lui 
o scrisoare pentru tine în care ţi se promiteau două mii de 
talanţi de aur și tronul Macedoniei dacă m-ai fi ucis. 

— N-am văzut niciodată o asemenea scrisoare și, dacă aș fi 
vrut să te ucid, ar fi existat sute de ocazii din ziua în care l-au 
omorât pe tatăl tău. 

— Nu puteam risca. 

Aminta scutură din cap. - Cine te-a sfătuit să procedezi astfel? 

— Nimeni. A fost decizia mea. 


Amintas lăsă capul în jos și se rezemă de peretele din lemn. 
Lumina lămpii lăsa să i se vadă doar partea de jos a feţei, iar 
ochii se aflau în umbră. Se gândea în clipa aceea la ziua în care 
regele Filip fusese asasinat și el se hotărâse să-l sprijine pe 
Alexandru pentru a nu da naștere unui război în cadrul dinastiei. 
El fusese unul dintre aceia care-l însoţiseră, înarmaţi, în palat și 
care, după aceea, luptaseră alături de el. 

— Ai pus să fiu închis fără măcar să vezi ce dovezi existau 
împotriva mea... șopti el cu glas tremurat. 

— Şi eu care mi-am riscat de atâtea ori viaţa pentru tine. 

— Un rege nu are de ales - îi răspunse Alexandru. În special în 
momente ca acestea. 

— Și parcă îl vedea pe tatăl său prăbușindu-se în genunchi 
într-o baltă de sânge, devenind palid de moarte. 

— Poate că ai dreptate: probabil că întâmplarea asta este fără 
sens, dar nu mă pot preface că nu a avut loc. Tu ai fi procedat la 
fel în locul meu. Pot doar să ușurez, pe cât pot, această stare a 
ta de umilință. Dar mai întâi trebuie să aflu adevărul. O să-ți 
trimit un servitor care să te ajute să faci o baie și un bărbier să 
te tundă și să te bărbierească. Arăţi îngrozitor. 

Dădu ordin santinelelor să se îngrijească să-i cheme pe cei 
care trebuiau să aibă grijă de aspectul prințului Amintas, apoi se 
îndreptă către cortul lui Parmenion unde avea loc banchetul. Se 
auzeau strigăte și zarvă, zgomote de farfurii, gemete și 
adevărate grohăituri și sunetul, destul de supărător, al naiurilor 
și al altor instrumente de-ale barbarilor, necunoscute pentru el. 

Intră și traversă cortul sărind de mai multe ori peste grămezi 
de corpuri despuiate și gâfâind, împreunate în toate felurile 
posibile pe rogojinile care serveau drept pardoseală. Merse 
alături de Hefestion, se întinse pe pat și începu să bea. Și 
continuă să bea toată noaptea, până deveni ca un animal lipsit 
de rațiune. 


42 


Calistene sosi cu puţin înainte de miezul nopţii și intră însoţit 
de una dintre gărzile de corp. Alexandru era așezat la măsuţa sa 
de lucru și mai avea pe chip semnele cumplitei orgii din noaptea 
trecută, dar era preocupat de ceva. Avea în faţă o foaie de 
papirus desfășurată pe masă și o cupă aburindă în mână, 
probabil vreun ceai pe care i-l prescrisese medicul Filip ca să 
înlăture urmele somnului de după beție. 

— Vino încoace - îl chemă. 

— Vreau să arunci o privire pe documentul ăsta. 

— Despre ce este vorba? — întrebă Calistene apropiindu-se 
de masă. 

— Este o scrisoare pe care o avea asupra lui un trimis al 
Marelui Rege, adresată vărului meu, Amintas. Aș vrea ca tu s-o 
examinezi și să-mi spui ce impresie îţi face. 

Calistene parcurse scrisoarea fără a se arăta prea surprins, 
apoi întrebă: 

— Ce ai nevoie să știi? 

— Nu știu... Cine ar fi putut s-o scrie, de exemplu. 

Calistene o mai citi o dată, ceva mai atent: 

— Este scrisă bine, de o persoană cultivată, fără îndoială, și 
destul de rafinată. In plus, papirusul este de calitate foarte bună 
și, de asemenea, și cerneala. Ba chiar... 

Alexandru îl privi destul de surprins cum își înmoaie în gură 
vârful degetului arătător, îl pune pe rândurile scrise și din nou 
pe limbă. 

— Pot să-ţi mai spun și că tipul acesta de cerneală se prepară 
în Grecia din zeamă de soc și negru de fum... 

— În Grecia? — îl întrerupse regele. 

— Da, dar asta nu înseamnă mare lucru. Oamenii își iau 
cerneala cu ei peste tot pe unde merg. O folosesc și eu, poate 
că și ceilalți camarazi... 

— Nu poţi să mai deduci și altceva din document? 

Calistene clătină din cap. 

— Nu cred. 


— Dacă-ţi mai trece prin cap ceva, să vii imediat să-mi spui - 
îi spuse Alexandru. Îi mulțumi, apoi, și-l lăsă să plece. 

Îndată ce Calistene ieși, regele trimise după Eumene. 
Așteptându-l, luă călimara sa de cerneală, vâri un deget în ea, o 
gustă, apoi repetă același gest ca al istoricului și observă că 
gustul era același. 

Secretarul sosi aproape imediat. 

— Ai nevoie de mine? 

— L-ai văzut cumva, pe undeva prin tabără, pe egiptean? — îl 
întrebă Alexandru. 

— Parmenion mi-a spus că, după ce a transmis răspunsul tău, 
a plecat din nou. 

— Și asta este ciudat: încearcă să afli mai multe, dacă poți. 

— O să fac tot posibilul - răspunse Eumene. 

— Veşti despre întăririle noastre? — întrebă el înainte de a 
ieși. 

Alexandru scutură negativ din cap. - încă nimic, din păcate. 

Când secretarul dădu la o parte perdeaua de la intrarea în 
cortul regal pentru a ieși, pe acolo intră o pală de vânt rece care 
răvăși hârtiile de pe masa regelui. Leptine mai adăugă cărbuni 
pe vasul cu jar care reușea cu greu să încălzească atmosfera 
dinăuntru, în timp ce Alexandru luă o foaie de papirus și începu 
să scrie: 


Alexandru, rege al macedonenilor, către Antipatros, 
regent al tronului și apărător al casei regale, te salut! 

Te felicit pentru înțelepciunea cu care conduci patria 
noastră în timp ce noi luptăm în ținuturi îndepărtate 
împotriva barbarilor. 

În urmă cu câteva zile, Parmenion a capturat un trimis al 
Marelui Rege purtător al unei scrisori pentru vărul meu, 
Amintas, în care i se promiteau tronul Macedoniei și două 
mii de talanti de aur dacă m-ar fi ucis. 

Această manevră a fost descoperită datorită unui 
egiptean, pe nume Sisinius, care susține că ar fi fost prieten 
cu tatăl meu Filip. Acest om, însă, a dispărut. Este un 
bărbat cam de șaizeci de ani, cu părul rar, nasul acvilin, 
ochi negri foarte mobili și cu un neg pe pometul stâng. Aș 
vrea ca tu să faci cercetări asupra lui și sa mă anunti dacă-l 
vezi prin oraș sau în palat. 


Îți doresc sănătate. 


Alexandru sigilă scrisoarea și o expedie de îndată cu unul 
dintre curierii săi, apoi se duse în cortul lui Parmenion. Generalul 
era întins pe patul de campanie și un servitor îi masa cu ulei și 
cu suc de urzici umărul stâng care, pe vreme rea, îl durea 
cumplit din cauza unei răni mai vechi, primită pe când era tânăr, 
într-o campanie în Tracia. Se ridică imediat și trase pe el un 
halat. 

— Măria Ta, nu mă aşteptam la vizita ta. Pot să-ţi ofer ceva? 
Puțin vin fiert? 

— Generale, aș vrea să-l văd pe prizonierul persan ca să-l 
descos puţin. Poţi să-mi faci rost de un tălmaci? 

— Sigur că da. Chiar acum? 

— Da, cât poţi de repede. 

Parmenion se îmbrăcă în grabă, îi porunci servitorului să dea 
fuga să-l caute pe tălmaci și-l conduse pe Alexandru la arestul în 
care prizonierul era ţinut sub pază severă, 

— Bănuiesc că l-ai interogat deja și tu - spuse regele în timp 
ce mergeau spre arest. 

— Da - răspunse Parmenion. 

— Și ce ţi-a spus? 

— Tot ceea ce știm. Că Marele Rege i-a încredințat un mesaj 
personal pentru un șef yauna, pe numele său Amintas. 

— Nimic altceva? 

— Absolut nimic. M-am gândit să-l supun la tortură, dar mi s-a 
părut zadarnic: nimeni nu i-ar destăinui vreodată unui simplu 
curier amănunte importante cu caracter secret. 

— Și cum s-a făcut că l-ai prins? 

— A fost meritul lui Sisines. 

— Egipteanul? 

— Da. A venit într-o zi și mi-a spus că a văzut un personaj 
suspect în tabăra negustorilor și a femeilor. 

— Dar tu îl cunoșteai pe Sisines? 

— Sigur că da. Lucrase pentru noi ca informator când am 
debarcat pentru prima dată în Asia din ordinul tatălui tău, dar de 
atunci nu l-am mai întâlnit. 

— Și asta nu ţi-a dat de bănuit? 


— Nu, n-aveam niciun motiv: a fost întotdeauna un bun 
informator și a fost plătit bine pentru asta, ca, de altfel, și de 
data asta. 

— Ar fi trebuit să-l mai reţii pe aici - îi replică Alexandru vădit 
nedumerit. 

— Cel puţin până veneam eu. 

— Îmi pare rău - spuse Parmenion plecând capul. 

— N-am considerat că ar fi nevoie, cu atât mai mult cu cât mi- 
a dat de înţeles că era pe urmele unui alt spion persan, așa că... 
Dacă am greșit, te rog să mă ierţi, Măria Ta, eu... 

— Nu face nimic. Ai procedat cum ai crezut de cuviinţă. Hai 
să-l vedem, acum, pe prizonierul ăsta. 

Ajunseseră între timp în faţa barăcii care servea drept arest 
pentru mesagerul persan și Parmenion îi ordonă paznicului să 
tragă zăvoarele. 

Soldatul se execută și intră el primul, ca să se asigure că totul 
era în ordine. Se dădu înapoi tulburat. 

— Ce este? — întrebă generalul. 

— Este... e mort - bâigui soldatul arătând spre interiorul 
barăcii. 

Alexandru intră și îngenunche lângă cadavru. 

— Chemaţi-l de îndată pe medicul meu - porunci el. Apoi, 
către Parmenion: 

— Este clar că omul ăsta știa mai mult decât ţi-a spus tie, 
altfel nu l-ar fi ucis. 

— Îmi pare rău, Măria Ta... recunoscu generalul încurcat. 

— Eu... eu nu sunt decât un soldat. Pune-mă la încercare pe 
câmpul de luptă, dă-mi o misiune, chiar și cea mai grea într-o 
bătălie și voi ști întotdeauna ce să fac, dar în asemenea treburi 
încurcate mă descurc mai greu. Imi pare rău... 

— Nu-i nimic - spuse regele. 

— Stai să vedem ce spune Filip. 

Medicul veni și el și începu să examineze corpul curierului. 

— Sunt ceva semne? — îl întrebă Alexandru după ceva timp. 

— Sunt aproape sigur că a fost otrăvit și, aproape sigur, cu ce 
a mâncat ieri seară. 

— Ai putea să-ţi dai seama cu ce fel de otravă? 

Filip se ridică în picioare și ceru apă ca să se spele pe mâini. 

— Cred ca da, dar ar trebui să-i fac autopsia... 


— Fă tot ce trebuie - ordonă regele - și, când termini, dă 
dispoziții să i se facă funeralii după obiceiul persan. 

Filip privi în jurul său. 

— Dar pe aici nu sunt turnuri ale tăcerii. 

— Atunci, construiți unul - ordonă regele adresându-se lui 
Parmenion. 

— Pietrele nu lipsesc și, de asemenea, nici mâna de lucru. 

— Am înţeles, Măria Ta - dădu din cap generalul. 

— Mai este ceva? 

Alexandru rămase puţin pe gânduri, apoi răspunse: 

— Da, ordonă să fie eliberat Amintas și repune-l în drepturi. 
Doar că... fii atent. 

— Sigur, Măria Ta. 

— Bine. Du-te acum să-ţi faci masajul, Parmenion, și ai grijă 
de umărul tău. Vremea este pe cale să se schimbe - adăugă el 
privind spre cer - și nu în bine. 


43 


Într-o seară, pe la jumătatea iernii, comandantul Memnon se 
simţi rău: avea amețeli, o durere puternică în încheieturi și la 
rinichi și, în scurt timp, temperatura îi crescu foarte mult. 
Rămase închis în cabina sa de la pupă, tremurând și clănțănind 
din dinţi, și începu să refuze hrana care îi era adusă. 

Nu putea decât să bea puţină supă caldă din când în când, 
dar uneori o dădea afară. Medicul său îi dădu leacuri care să-i 
aline durerea și-i recomandă să bea cât mai multe lichide pentru 
a înlocui ce pierdea prin transpiraţia abundentă, dar nu reuși să- 
| vindece. 

Boala lui Memnon îi îngrijoră pe toți cei din jurul său, dar mulţi 
dintre ei observară indiferența noului vice comandant, un 
persan pe nume Tigran care comandase până atunci flota din 
Marea Roșie. Era un om ambițios și intrigant care, la curte, nu-și 
ascunsese niciodată nemulţumirea față de hotărârea regelui 
Darius de a acorda comanda întregii armate unui mercenar 
yauna. 

El fu acela care îi luă locul lui Memnon când fu limpede că 
grecul nu mai putea face faţă îndatoririlor sale. Cel dintâi ordin 
al noului comandant fu de a se ridica ancora și de a porni spre 
sud, renunțând la blocarea Strâmtorilor. 

Memnon ceru, atunci, să fie imediat lăsat pe țărm și Tigran nu 
se opuse. Comandantul grec ceru să i se dea voie să ia cu el 
patru dintre mercenari, soldații săi cei mai credincioși, care să-l 
ajute în călătoria pe care vroia s-o facă. Noul comandant îi 
îndeplini cererea din milă, convins că bolnavul, sfârșit cum era, 
nu putea ajunge prea departe; îi ură, totuși, succes în limba 
persană și-l lăsă să plece. 

Așa încât, în puterea nopții, o barcă fu coborâtă la apă de pe 
nava-amiral, având la bord cinci oameni, și se îndreptă, purtată 
de lovituri puternice de vâsle, până la un mic golf de pe ţărmul 
de răsărit al Helespontului. În aceeași noapte, cei cinci porniră la 
drum pentru că Memnon dorea să fie dus la soţia și la fiii săi. 

— Vreau să-i mai văd o dată, înainte de a muri - spuse el 
îndată ce ajunseseră pe uscat. 


—N-o să mori, comandante - îi răspunse unul dintre 
mercenarii săi. 

— Ai trecut tu prin altele și mai rele. Poruncește și noi te vom 
duce unde vei voi, chiar și la marginea lumii, chiar și până în 
infern. O să te ducem și în spinare dacă o fi nevoie. 

Memnon îi ascultă cu un surâs trist, dar gândul de a-și 
revedea familia părea să-i dea o forţă misterioasă, o energie 
nebănuită. Unul dintre oamenii săi merse să caute un mijloc de 
transport pentru că, în niciun caz, bolnavul nu ar fi fost în stare 
să călărească și se întoarse a doua zi cu o căruţă trasă de doi 
catâri și cu patru cai pe care-i cumpărase de la niște ţărani mai 
înstăriți. 

Tot mergând, mercenarii se sfătuiră și hotărâră ca unul dintre 
ei s-o ia înainte până ajungea la Calea regală și să trimită de 
acolo un mesaj către Barsines, astfel încât ea să le poată ieși în 
întâmpinare. Altfel, nu puteau spera ca bolnavul să poată 
ajunge viu la Susa, aflată cam la o lună de mers. 

Un timp, boala păru să-i mai dea un oarecare răgaz și 
Memnon începu din nou să mai mănânce câte ceva, dar, când 
se lăsa seara, febra revenea și-i pârjolea tâmplele și mintea. In 
aceste momente, delira și de pe buze îi ieșeau strigătele întregii 
sale vieți de lupte, de dureri înspăimântătoare pe care le 
provocase sau pe care le îndurase, gemetele și tânguirea pentru 
speranţele pierdute și pentru visele destrămate. 

Căpetenia micului grup, un bărbat din Tegeos care lupta de-o 
viaţă alături de el, îl privea cu spaimă în acele clipe, îi ștergea 
fruntea cu o cârpă umedă și șoptea: 

— Nu-i nimic, comandante, nu-i nimic. O  fierbințeală 
păcătoasă nu-l poate dobori pe Memnon din Rhodos, nu poate... 

— Și părea că vroia să se convingă pe el însuși de adevărul 
din vorbele sale. 

Omul care fusese trimis înainte ajunse pe Calea regală la 
podul de peste râul Halys, despre care se spunea că fusese 
construit de Cresus din Lidia, și acolo află că nu era nevoie să 
mai meargă până la Susa. Regele Darius se hotărâse, în sfârșit, 
să dea o lecție acestui mic și obraznic yauna, care îndrăznise să 
năvălească în provinciile sale din răsărit, și înainta către Porţile 
Siriei în fruntea unei armate de jumătate de milion de oameni, 
cu sute de care de război și zeci de mii de călăreţi. Intreaga 
curte îl însoțea și, desigur, și Barsines. Așa încât numele lui 


Memnon alergă iute ca lumina focurilor și sclipirile oglinzilor de 
bronz de pe un munte pe altul, iute ca galopul neînfrânat al 
cailor niseeni până ajunse la cortul de purpură și împodobit cu 
aur al Marelui Rege. Și Marele Rege trimise după Barsines. 

— Soţul tău este grav bolnav - o anunţă el - și vrea să te 
vadă. Mergi pe Calea regală ca să-l mai poţi vedea măcar pentru 
ultima dată. Nu știm dacă-l vei mai prinde în viață, dar, dacă 
vrei să-i ieși în întâmpinare, îţi vom da zece dintre Nemuritorii 
din garda noastră ca să te însoțească. 

Barsines simţi că i se oprește inima în piept, dar nici nu clipi 
din ochi și nici nu vărsă vreo lacrimă. 

— Îţi mulţumesc, Mare Rege, pentru că m-ai anunţat și pentru 
că mă lași să plec. Plec imediat să-mi văd soţul și nu voi avea 
liniște, nu voi dormi și nu mă voi odihni până când nu voi ajunge 
la el și nu-l voi îmbrăţișa. 

Se întoarse în cortul său, se îmbrăcă precum o amazoană, cu 
o tunică din postav și pantaloni de piele, luă cel mai bun cal pe 
care-l putu găsi și se avântă în galop, urmată cu greu de 
oamenii pe care Marele Rege îi trimisese ca escortă. 

Călători zile și nopţi, odihnindu-se doar din când în când 
câteva ore, în timp ce-i schimbau calul sau când nu-și mai 
simțea mâinile și picioarele de oboseală, până când, într-o seară 
pe la asfinţit, văzu în depărtare un convoi care înainta cu greu 
pe drumul aproape pustiu: o căruţă cu coviltir trasă de doi 
catâri, escortată de patru soldaţi călare. 

Dădu pinteni calului și ajunse lângă căruţă. Sări din șa și privi 
înăuntru: comandantul Memnon zăcea pe moarte, pe un 
așternut din blăni de oaie. Avea barba lungă și buzele crăpate, 
părul neîngrijit și crescut în voie. Cel care fusese până cu puţină 
vreme înainte cel mai puternic om din lume după Marele Rege, 
ajunsese ca un vierme. 

Dar încă mai trăia. 

Barsines îl mângâie și-i sărută cu dragoste buzele și ochii fără 
să-și dea seama dacă el o recunoștea, apoi privi în jur, căutând 
un loc de adăpost. Văzu în depărtare, pe un deal, o casă de 
piatră, poate că era locuinţa vreunui țăran mai înstărit din zonă 
și-i rugă pe oamenii din escortă să ceară găzduire pentru câteva 
zile, sau pentru câteva ore, nu știa nici ea pentru cât timp. 


— Vreau un pat pentru soțul meu, vreau să-l spăl și să-i 
schimb veșmintele, vreau să moară ca un om și nu ca un 
animal. - spuse ea. 

Căpetenia escortei plecă și, la puţin timp după aceea, 
Memnon fu dus în casă, primit cu toate onorurile de persanul 
care locuia acolo. Fu încălzită apa pentru baie și Barsines îl 
dezbrăcă, îl spălă și-i dădu haine curate. Servitorii îi tăiară părul, 
ea i-l dădu cu parfum, îi unse fruntea cu o alifie răcoritoare și îl 
așeză, apoi, în pat rămânând alături de el și ținându-l de mână. 

Era târziu și stăpânul casei veni să întrebe dacă distinsa 
doamnă nu vroia să coboare la cină împreună cu oamenii care o 
însoțeau, dar Barsines refuză politicos. 

— Am călărit zi și noapte ca să ajung până la el și nu-l voi 
părăsi nicio clipă cât timp va mai trăi. 

Omul ieși închizând cu grijă ușa în urma lui și Barsines se 
așeză din nou lângă patul lui Memnon, mângâindu-l și 
umezindu-i din când în când buzele. Trecuse puţin de miezul 
nopţii când, sfârșită de oboseală și de somn, aţipi pe scaun și 
rămase câtva timp așa, între veghe și somn. 

Deodată, i se păru că aude glasul soţului său și crezu că visa, 
dar vocea continua să-i rostească numele: 

— Bar... si... nes. 

Tresări și deschise ochii: Memnon își venise în fire și o privea 
cu ochii să mari albaștri, acum lucind de febră. 

— lubitule - șopti ea întinzând mâna spre el ca să-i mângâie 
obrajii. 

Memnon aţintea asupra ei o privire halucinată și părea că ar fi 
vrut să spună ceva. 

— Ce vrei? Vorbește, te rog. 

Memnon deschise din nou gura: părea că în corpul său ar fi 
revenit un fior al vieţii și faţa lui parcă își recăpătase frumuseţea 
bărbătească de altădată. Barsines își apropie urechea de buzele 
lui ca să nu piardă niciun cuvânt din ce spunea. 

— Vreau... 

— Ce vrei, iubitul meu? Orice... orice ai vrea, spune-mi, 
iubitule. 

— Vreau... să... te văd. 

Și Barsines își aminti de ultima noapte pe care o petrecuseră 
împreună și înțelese. Se ridică brusc de pe scaun, se dădu înapoi 
astfel încât corpul ei să se afle în lumina celor două lămpi care 


atârnau din tavan și începu să se dezbrace. Își scoase corsetul, 
desfăcu șireturile care ţineau pantalonii de piele, lăsând la o 
parte orice urmă din pudoarea sa înnăscută, și rămase goală în 
toată splendoarea corpului ei. 

Îi văzu ochii umezindu-se și două lacrimi mari care i se 
scurgeau pe obrajii supţi de boală; înțelese că reușise să-i 
îndeplinească dorinţa. Simţi că el îi mângâia cu privirea, încet, 
blând, fața și corpul și simţi că acesta era felul în care el își 
dorea să facă dragoste cu ea pentru ultima oară. 

Memnon mai spuse cu o voce stinsă: 

— Băieţii mei... — îi căuta mereu ochii pentru a-i transmite, 
printr-o ultimă privire, arzătoare și disperată, tot ce mai 
rămânea din viața sa și din iubirea pentru soţia lui, apoi își lăsă 
capul pe pernă și-și dădu ultima suflare. 

Barsines se acoperi cu o mantie și se prăbuși peste corpul lui 
printre hohote de plâns, acoperindu-l cu sărutări și cu 
mângâieri. În casă nu se mai auzea nimic în afară de plânsul său 
disperat și mercenarii greci care stăteau de veghe jos, în jurul 
unui foc, înțeleseră. Se ridicară în picioare și dădură în liniște 
onorul comandantului Memnon din Rhodos căruia destinul nu-i 
îngăduise să moară ca soldat, cu sabia în mână. 

Așteptară revărsatul zorilor ca să urce în camera sa și să ia în 
primire corpul pentru funeralii. 

— O să-l ardem pe rug, după obiceiul nostru - spuse cel mai 
în vârstă, cel care venea din Tegeos. 

— Pentru noi, să lăsăm un corp drept hrană câinilor și 
păsărilor este o rușine de neîndurat: din asta se vede ce mare 
diferenţă este între neamurile noastre. 

— Și Barsines înţelese. Înţelese că în acele clipe de răscruce 
trebuia să se dea la o parte și să accepte ca Memnon să se 
întoarcă alături de neamul său și să aibă parte de onorurile 
funebre după ritualul grecesc. 

Înălţară un rug în mijlocul unei pajiști albite de brumă și 
așezară deasupra lui corpul comandantului, îmbrăcat în armură 
și purtând pe cap coiful cu emblema din argint a insulei Rhodos. 

Și aprinseră focul. 

Vântul care cutreiera întregul podiș făcu să se întețească 
flăcările care se întinseră lacome și mistuiră în scurt timp 
rămășițele marelui războinic. Soldaţii săi, aliniaţi cu lancea în 
mână lângă rug, strigară de zece ori numele său către cerul 


rece și plumburiu ce acoperea ca un giulgiu ţinutul acela pustiu 
și, când ultimul lor strigăt se stinse, își dădură seama că 
rămăseseră complet singuri pe lume, că nu aveau nici tată nici 
mamă, nici fraţi și nici casă, niciun locșor unde s-ar fi putut 
adăposti. 

— Eu am jurat că o să-l urmez peste tot - spuse atunci cel mai 
vârstnic dintre ei - chiar și în infern. Îngenunche, scoase sabia 
din teacă așezând-o în dreptul inimii și se prăvăli în ascuţișul ei. 

— Și eu - repetă după el unul dintre camarazi scoțând, la 
rândul său, sabia. 

— La fel și noi - spuseră ceilalţi doi. Se prăbușiră unul după 
altul în propriul lor sânge, în timp ce primul cântec al cocoșilor 
împrăștia tăcerea fantomatică a zorilor ca un sunet de trâmbiţă. 


44 


Medicul Filip îi prezentă lui Alexandru ce aflase după 
examinarea cadavrului mesagerului persan care avea asupra lui 
scrisoarea Marelui Rege pentru prințul Amintas. 

— A fost cu siguranță otrăvit, dar este o otravă pe care n-o 
cunosc. De aceea, cred că n-are rost să fie interogat bucătarul: 
este un băiat cumsecade care n-ar fi în stare s-o prepare. Dacă 
n-aș fi în stare eu însumi, el nici atât. 

— Este posibil să se fi otrăvit el singur? — întrebă Alexandru. 

— Sigur că este posibil. In rândul gărzilor Marelui Rege sunt 
oameni care jură să-l servească până la capăt, uneori chiar cu 
preţul vieţii. Mă tem că, pentru moment, nu mai putem afla 
nimic despre această întâmplare. 

Mai trecură câteva zile și tot nu primiră vești despre întăririle 
care trebuiau să sosească din Macedonia și moralul soldaților 
începu să slăbească din cauza lipsei de activitate și a plictiselii. 
Într-o dimineaţă, Alexandru se hotărî să urce la templul Marii 
Mame a zeilor de la Gordion despre care se spunea că fusese 
întemeiat de regele Midas. 

II însoțeau prietenii și preoţii care, îndată ce aflaseră de 
această vizită, se adunaseră cu toţii și-și îmbrăcaseră 
veșmintele de ceremonie. 

Templul era un străvechi loc de închinăciune al băștinașilor și 
în el se afla o statuie a zeiței sculptată în lemn, roasă de carii, 
împodobită cu o cantitate incredibilă de giuvaeruri și de 
talismane, oferite de-a lungul secolelor de mulțimea 
credincioșilor care se perindaseră prin faţa ei. Pe pereţi atârnau 
relicve și daruri votive de toate felurile și multe imagini din 
teracotă și lemn ale unor membre sau organe omenești care 
fuseseră tămăduite sau pentru care se spera o însănătoșire. 

Se aflau acolo picioare și mâini cu semne de râie, marcate 
prin culori vii, ochi, nasuri și urechi, utere care sperau să devină 
fertile precum și însemne ale bărbăţiei care, de asemenea, nu 
mai erau în stare să-și îndeplinească menirea. 

Fiecare dintre acele obiecte avea semnificaţia numeroaselor 
nenorociri, boli și suferinţe care, de la începuturile lumii, se 


năpustiseră asupra speţei umane, după ce nesăbuitul de 
Epimeteu deschisese cutia Pandorei făcând ca din ea să se 
reverse peste omenire toate relele posibile. 

— Lăsând pe fundul ei doar speranţa - le aminti celorlalţi 
Eumene rotindu-și de jur-împrejur privirea. 

— Și ce altceva sunt toate aceste obiecte dacă nu o expresie 
a speranţei, aproape întotdeauna înșelată, dar care a rămas, în 
cele din urmă, o însoţitoare prețioasă, dacă nu chiar de 
neînlocuit, a tuturor oamenilor? 

Seleucos, care se afla alături de el, îl privi uluit de acea 
neașteptată demonstraţie de pedanterie filosofică; între timp, 
preoţii îi conduceau pe vizitatori într-o încăpere laterală în care 
se păstra relicva cea mai prețioasă: carul regelui Midas. 

Era un vehicul ciudat cu patru roţi, foarte primitiv, cu un fel de 
parapet în partea superioară. Ca sistem de direcţie, avea un 
protap care, la un capăt, era legat de osia roţilor din faţă, iar la 
capătul din faţă avea fixat jugul, printr-o frânghie înfășurată într- 
un nod foarte complicat care, de fapt, era imposibil de desfăcut. 

Un oracol străvechi prezicea că acela care ar fi reușit să 
dezlege acest nod ar fi dobândit stăpânirea întregii Asii și 
Alexandru hotărâse să-și consfinţească în acest fel opera de 
cucerire. Atât Eumene cât și Ptolemeu, ca și Seleucos însuși, 
insistaseră ca el să facă acest lucru. 

— Nu poţi renunța la așa ceva - îl avertizase Eumene. 

— Toţi știu de acest oracol: dacă tu nu ai trece prin această 
încercare, soldaţii ar crede că nu ai încredere în tine însuţi, că 
nu crezi că ai putea să-l învingi pe Marele Rege. 

— Are dreptate Eumene - fusese de acord și Seleucos. 

— Nodul acela este un simbol: reprezintă încrucișarea în 
orașul Gordion a nenumăratelor drumuri și rute ale caravanelor, 
toate ducând către cele mai îndepărtate hotare ale lumii. De 
fapt, tu ai deja controlul asupra acestei răspântii de drumuri 
pentru că ai cucerit-o prin forţa armelor, dar trebuie să desfaci și 
simbolul, altfel s-ar putea să nu fie de ajuns. 

Alexandru se răsucise atunci către Aristandru: 

— Și tu, ce crezi, clarvăzătorule? 

Aristandru nu spusese decât câteva cuvinte: 

— Nodul acela este semnul unei perfecțiuni absolute, al unei 
armonii desăvârșite, al îngemănării energiilor primordiale care 


au creat viaţa pe pământ. Tu vei desface acel nod și vei stăpâni 
Asia și lumea întreagă. 

Un asemenea răspuns îi bucurase pe toţi, dar Eumene nu 
vroia să riște nimic și, înainte de aceasta, adusese pe un ofiţer 
al amiralului Nearchos, care cunoștea toate felurile de noduri 
folosite pe corăbiile de război sau de transport, ca să-l învețe pe 
rege acest secret al meseriei de marinar, astfel încât Alexandru 
era foarte încrezător în șansele sale de a trece cu bine printr-o 
asemenea încercare. 

In plus, era de așteptat ca preoţii din sanctuar să facă totul 
pentru a simplifica lucrurile în favoarea noului stăpân și să nu-l 
expună la umilinţa unui eșec. 

— lată, acesta este carul lui Midas - anunţă unul dintre ei, 
arătându-i suveranului străvechiul vehicul ros de carii - și iată și 
nodul. 

— Spuse aceasta zâmbind, așa că toţi cei prezenţi, mai ales 
Eumene, Seleucos și Ptolemeu fură siguri că totul va merge 
bine. De aceea, îi chemară și pe ofiţerii de rang inferior să intre 
în sanctuar ca să asiste la izbânda regelui lor. 

Când, însă, Alexandru se aplecă și încercă să desfacă nodul, 
își dădu seama că fusese prea optimist. Frânghia de cânepă era 
strânsă într-o manieră incredibilă și, mai mult, nu se vedea că ar 
avea vreun capăt, nici deasupra, nici pe margini, de unde să se 
poată porni pentru a dezlega nodul, între timp, mulţimea de 
oameni din jur se înghesuia tot mai tare și nu mai era loc în 
încăpere nici cât să arunci un ac: chiar și preoţii, în odăjdiile lor 
de ceremonie, se îndesau unii în alţii, lac de sudoare. 

Regele simţea că se sufocă și fu cuprins de furie: simţea că, în 
numai câteva clipe, tot prestigiul său personal, dobândit pe 
câmpul de luptă cu lancea și cu sabia, ar fi putut să fie 
compromis datorită acelei situaţii în aparenţă fără ieșire. 

Privi spre Eumene, care ridică din umeri, în semn că, de data 
aceasta, nu-i putea sugera nicio soluţie și, după aceea, spre faţa 
parcă împietrită a lui Aristandru din Thermesos, vizionarul care 
vorbise o dată și nu avea să mai vorbească din nou. 

li privi pe Seleucos și pe Ptolemeu, pe Crater și pe Perdicas și 
văzu dezamăgire și derută în ochii lor. Pe când îngenunchea din 
nou lângă nodul de nedesfăcut, simţi, însă, mânerul sabiei care 
îi împungea șoldul și se gândi că era un semn din partea zeilor. 
In aceeași clipă, ca dintr-o întâmplare fericită, printr-un ochi de 


aerisire din acoperiș, pătrunse înăuntru o rază de soare care îi 
făcu părul să strălucească aidoma unui nor auriu și făcu să 
scânteieze broboanele de sudoare care-i apăruseră pe frunte. 

In tăcerea fără margini care domnea împrejur, se auzi fâșâitul 
metalic al sabiei regelui scoasă din teacă; apoi, lama sclipi ca un 
fulger în raza de lumină și se abătu cu o forță năprasnică asupra 
nodului din Gordion. 

Frânghia, retezată complet, se desfăcu și jugul, eliberat din 
strânsoare, căzu la pământ cu un zgomot sec. 

Preoţii se priviră ușuraţi unul pe altul și își ațintiră privirile 
asupra lui Alexandru care se ridicase în picioare și-și våra la loc 
sabia în teacă. Când regele își înălţă fruntea, văzură că ochiul 
său stâng se întunecase, strălucind între lumină și umbră, în 
raza care venea din înalturi, negru ca noaptea. 

Ptolemeu strigă: 

— Regele a dezlegat nodul din Gordion! Regele este stăpânul 
Asiei! 

Toţi camarazii îl aclamară cu strigăte puternice pe care le 
auziră de afară și soldaţii adunați în jurul templului. Se bucurară 
și ei, dând frâu liber entuziasmului pe care, până în acel 
moment, din teamă și din superstiție și-l reţinuseră în suflete; 
strigătele lor erau însoţite de bătăi cu sabia în scuturi, într-o 
larmă care făcu să se cutremure zidurile străvechiului sanctuar. 

Când suveranul apăru în ușa de la intrare, strălucitor în 
armura lui de argint, îl ridicară pe umeri și-l purtară în triumf 
până în tabără, ca pe o statuie a unui zeu. Nimeni nu-l mai luă în 
seamă pe Aristandru care se îndepărta singur, cu o expresie de 
nemulţumire pe față. 


45 


După câteva zile, sosiră întăririle mult așteptate: atât noii 
recruți cât și tinerii soţi plecaţi din Halicarnas ca să petreacă 
iarna acasă împreună cu soțiile lor. Aceștia din urmă fură 
întâmpinați cu fluierături și urlete de către camarazii lor care 
înduraseră în locul lor necazurile războiului și rigorile iernii și 
acum strigau tot felul de obscenităţi. Unii, agitând în mână 
falusuri enorme din lemn, urlau cât îi ţinea gura: 

— V-a plăcut să vă bucuraţi de păsărică? Acu, trebuie să 
plătiți! 

Ofiţerul care le era comandant era un om al lui Antipatros, 
fost comandant de batalion din Orestida, pe nume Trassilos. Se 
prezentă imediat la raport în faţa regelui. 

— De ce a durat atât? — întrebă Alexandru. 

— Pentru că flota persană ţinea închise Strâmtorile și regentul 
Antipatros nu vroia să riște ca escadra noastră să dea nas în nas 
cu Memnon. Apoi, într-o zi, corăbiile dușmane au ridicat ancora 
și s-au îndreptat spre sud profitând de un vânt dinspre nord, așa 
că noi am putut trece. 

— Asta-i un lucru ciudat - observă Alexandru. 

— Și, în orice caz, nu prevestește nimic bun. Memnon nu ar fi 
renunţat la blocadă decât doar pentru a-și înfige colții într-un alt 
loc și mai vulnerabil. Tare aș vrea ca Antipatros... 

— Umblă vorba că Memnon ar fi murit, Măria Ta? — în 
întrerupse ofițerul. 

— Ce spui? 

— Așa am auzit de la informatorii noștri din Bitynia. 

— Și din ce cauză se spune ar fi murit? 

— Asta n-o știe nimeni. Se spune că ar fi fost o boală 
ciudată... 

— O boală? Greu de crezut. 

— Nu este o știre sigură, Măria Ta. Este vorba, cum ţi-am 
spus, de zvonuri care trebuie verificate. 

— Sigur că da. Du-te acum și instalează-te împreună cu 
oamenii tăi, pentru că o vom porni din loc cât de curând. Aveţi 
cel mult o zi de odihnă: am așteptat chiar prea mult. 


Ofițerul ceru voie să plece și Alexandru rămase singur în cort 
meditând la știrea aceea neașteptată care nu-i aducea nici 
ușurare, nici satisfacţie. În mintea și în sufletul lui îl considera 
de-acum pe Memnon singurul adversar demn de el, ca singurul 
Hector în stare să lupte cu noul Ahile și de mult timp se 
pregătise sufletește să-l înfrunte într-o zi într-un duel, ca unul 
dintre eroii homerici. Nici măcar ideea de a se lupta el însuși cu 
Marele Rege nu avea pentru el aceeași semnificaţie. 

Își amintea perfect prezenţa impunătoare a comandantului, 
coiful care-i acoperea fața, timbrul vocii sale și sentimentul 
apăsător pe care-l avea în permanenţă știindu-l mereu la pândă 
și întotdeauna gata să lovească, neobosit și imposibil de atins. O 
boală... Nu-și dorise așa ceva, nu acesta era sfârșitul luptei pe 
viață și pe moarte care se ducea între ei. 

Îi chemă la sfat pe Parmenion și pe Clito cel Negru ca să le 
ordone plecarea peste două zile și le comunică și lor vestea pe 
care o primise: 

— Comandantul trupelor sosite de curând mi-a spus că, după 
unele zvonuri, Memnon ar fi murit. 

— Ar fi un mare avantaj - îi răspunse bătrânul general fără a- 
și ascunde satisfacția. 

— Faptul că avea flota lui și că ţinea sub control marea dintre 
noi și Macedonia era o amenințare foarte gravă. Zeii îți sunt 
prielnici, Măria Ta. 

— Zeii m-au lipsit de o luptă cinstită cu singurul adversar 
demn de mine - îi replică Alexandru întunecându-se la faţă. Dar, 
în clipa aceea, pe neașteptate, se gândi la Barsines, la 
frumuseţea ei brună și plină de neliniște, și-și dădu seama că 
dacă soarta făcuse ca Memnon să se stingă din viaţă din cauza 
unei boli, poate că ar fi îngăduit și ca Barsines să nu-l urască. Ar 
fi fost gata chiar și în clipa aceea să înlăture orice obstacol ar fi 
stat între el și ea, dacă ar fi știut măcar unde se afla. 

— Se pare că se află undeva între Damasc și Porţile Siriei - îl 
trezi vocea lui Clito. 

Alexandru se răsuci fulgerător spre el ca și cum ofițerul i-ar fi 
ghicit gândurile. Clito îl privi și el, surprins de o asemenea 
reacţie. 

— Despre ce vorbești, Negrule? — îl întrebă suveranul. 

— Vorbeam despre mesajul pe care ni l-a trimis Eumolpos din 
Solis. 


— Așa este - interveni Parmenion. 

— Ne-a trimis un curier cu un mesaj verbal. 

— Când? 

— Pe la jumătatea dimineţii. A cerut să-ți vorbească, dar tu 
erai plecat cu Hefestion și cu ceilalți ca să treci în revistă 
recruţii, așa că l-am primit eu. 

— Ai făcut foarte bine, generale - spuse Alexandru - dar 
putem fi siguri că venea chiar de la Eumolpos? 

— Curierul avea parola pe care o știi și tu foarte bine. 

Alexandru clătină din cap. - „Creieri de oaie”! Cine a mai auzit 
vreodată o parolă așa de trăsnită? 

— Este felul său preferat de mâncare - comentă Clito 
întinzând braţele în lături în semn de nedumerire. 

— După cum îţi spuneam - continuă Parmenion - se pare că 
Marele Rege s-ar afla în marș cu întreaga lui armată în direcția 
vadului de la Tapsaco. 

— Vadul de la Tapsaco... — repetă suveranul. 

— Așa cum mă așteptam, deci. Darius încearcă să mă 
oprească din drum la Porţile Siriei. 

— Cred că ai dreptate - îl aprobă Clito cel Negru. 

— Și câţi sunt? — vru să știe Alexandru. 

— Mulţi - răspunse Parmenion. 

— Câţi? — întrebă regele nerăbdător. 

— Cam o jumatate de milion, dacă informația este exactă. 

— Unul la zece. Mulţi, într-adevăr. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Mergem înainte: nu avem de ales. Pregătiţi oamenii de 
plecare. 

Cei doi ofițeri salutară și se îndreptară către ușă, dar 
Alexandru îl mai reţinu pe Parmenion. 

— Ce este, Măria Ta? — întrebă generalul. 

— Nu crezi că ar trebui să stabilim și noi o parolă pentru 
schimbul de mesaje vorbite? 

Parmenion lăsă capul în jos. 

— Nu aveam de ales când ţi l-am trimis pe Sisines: nu 
prevăzusem o asemenea eventualitate înainte de a ne despărți. 

— Este adevărat, dar acum avem nevoie de o parolă pentru 
mesajele noastre prin viu grai. Ar mai putea interveni și în viitor 
o asemenea situație. 

Parmenion surâse. 


— De ce zâmbești? 

— Pentru că îmi amintesc de cuvintele cântecelului pe care-l 
cântai când erai copil. Te învățase bătrâna Artemisia, doica 
mamei tale, îţi aduci aminte? 


Soldatul cel bătrân la luptă a pornit 
Pe drum s-a poticnit, pe drum s-a poticnit! 


Și, după aceea, te aruncai pe pardoseală. 

— De ce nu? — admise Alexandru. 

— Sunt sigur ca nimeni nu poate bănui o asemenea parolă. 

— Și o putem ţine minte ușor. Eu plec, atunci. 

— Generale - îl strigă din nou Alexandru. 

— Da, Măria Ta. 

— Ce face Amintas? 

— Își face datoria. 

— Bine. Stai însă cu ochii pe el, fără să se observe. Și încearcă 
să afli dacă Memnon este într-adevăr mort și din ce cauză. 

— O să fac tot ce pot, Măria Ta. Curierul trimis de Eumolpos 
din Solis se mai află încă în tabără: o să-i transmit ordinul de a 
afla și asta. 

XXX 

A doua zi, curierul plecă și armata se pregăti să ridice 
corturile în zori. Totul fusese pregătit din vreme: animalele 
fuseseră înhămate, carele umplute cu provizii. Și cu arme, iar 
ofițerii care răspundeau de deplasare fixaseră etapele pe care 
trebuia să le parcurgă armata în șapte zile de marș, până la 
Porţile Ciliciei, o strâmtoare din munţii Taurus atât de îngustă 
încât nu permitea accesul a două animale de povară unul lângă 
altul. 

În aceeași seară, unul dintre soldaţii care sosiseră cu trupele 
de întărire se prezentă la cortul lui Calistene pentru a-i înmâna o 
scrisoare. Istoricul, ocupat cu scrisul, se ridică pentru a-l răsplăti 
și, îndată ce omul ieși, deschise scrisoarea și văzu că era un text 
fără noimă: un mic tratat de apicultură de care nu avea nevoie 
și care, prin urmare, trebuia descifrat. Mesajul era acesta: 


l-am trimis lui Teofrast medicamentul ca să i-l dea 
medicului din Lesbos, dar vremea este rea și nicio corabie 
nu va putea pleca în zilele următoare. Nimic nu este sigur, 
nici măcar rezultatul final. 


Urma o scrisoare, de data asta în clar: 


Aristotel către nepotul său Calistene, te salut! 

Am întâlnit o persoană care-l cunoștea pe Pausanias, 
asasinul regelui Filip, și ceea ce ni s-a povestit cândva 
despre el și despre raporturile lui cu suveranul este greu de 
crezut pentru că nimic nu este verosimil. L-am identificat 
pe unul dintre complicii care au reușit să scape și l-am 
întâlnit într-o cârciumă din Beroea. Era foarte speriat și 
nega în permanență totul, deși eu încercam în toate felurile 
să-l liniștesc. N-a fost nimic de făcut. Singurul lucru pe care 
I-am putut afla a fost adevărata sa identitate, mituind cu 
bani o sclavă care-i este și concubină. Știu acum că are o 
fiică tânără pe care o iubește nespus și pe care o tine 
ascunsă printre fecioarele dintr-un templu al Artemizei de 
la hotarul cu Tracia. 

Trebuie să plec la Atena, dar îmi voi continua cercetările 
și te voi ține la curent. Ai mare grijă de sănătatea ta. 


Puse documentul într-o mică lădiță de fier și se culcă pentru a 
fi gata să pornească a doua zi împreună cu ceilalți. 

Îl treziră Eumene și Ptolemeu pe când era încă întuneric. 

— Ai auzit vestea cea nouă? — îl întrebă Eumene. 

— Care veste? — întrebă Calistene frecându-se la ochi. 

— Se pare că Memnon a murit. De o boală neașteptată. 

Calistene se așeză pe marginea patului și turnă puţin ulei în 
lampa care dădea să se stingă. 

— Mort? Când? 

— Vestea a fost adusă de unul dintre ofițerii care au condus 
trupele de întărire. Calculând timpul care le-a trebuit ca să 
ajungă aici, aș zice că s-ar putea să se fi întâmplat acum 
cincisprezece zile sau o lună. Toate au mers așa cum le-am 
plănuit. 

Calistene își aminti data scrisorii abia primite de la unchiul 
său, Aristotel, și făcu și el în minte un calcul rapid, ajungând la 
concluzia că nu exista siguranţa că evenimentul respectiv 
fusese provocat, dar nici că trebuia exclusă o asemenea 
eventualitate. Se mulțumi doar să răspundă: 

— Mai bine că s-a întâmplat așa. 

Apoi, pe când era aproape îmbrăcat, chemă un sclav și-i 
porunci: 


— Servește-i cu ceva cald pe secretarul general și pe 
comandantul Ptolemeu. 


46 


Creier de oaie - anunţă bucătarul persan, aducând un platou 
cu fripturi bine rumenite pe masa aflată în faţa lui Eumolpos din 
Solis. Rostind aceste cuvinte, își dezvelea într-un surâs nu prea 
liniștitor toţi cei treizeci și doi de dinţi strălucitor de albi de sub 
mustățile negre în formă de aripă de corb. 

Guvernatorul Siriei, satrapul Ariobarzanes, tolănit pe un pat 
din faţa sa, zâmbi și mai neliniștitor: 

— Nu este felul de mâncare pe care-l preferi? 

— Oh, sigur că da, lumină a arienilor și ilustru cuceritor. Fie ca 
viitorul să-ţi ofere prilejul de a-ţi pune pe cap tiara cea înaltă 
dacă, într-o bună zi, pe care Ahura Mazda n-o dorește, Marele 
Rege ar trebui să urce în turnul tăcerii pentru a ajunge la 
glorioșii săi străbuni. 

— Marele Rege este perfect sănătos - îi replică Ariobarzanes. 

— Dar te rog, mănâncă. Cum ţi se par creierii ăștia de oaie? 

— Mmh... făcu Eumolpos mijind ochii pentru a întări bucuria 
de a mânca asemenea bunătăți. 

— Asta-i și parola ta când schimbi mesaje secrete cu dușmanii 
noștri, nu-i așa? — îl întrebă Ariobarzanes fără ca zâmbetul să-i 
dispară de pe față. 

Eumolpos tuși disperat din cauza unei înghiţituri care i se 
oprise în gât. 

— Puţină apă? — întrebă grijuliu bucătarul umplându-i cupa 
dintr-o carafă de argint, dar Eumolpos, vânăt la faţă, făcu semn 
cu mâna că nu, nu era nevoie. 

Când își mai reveni, avea aerul său imperturbabil 
dintotdeauna și surâsul cel mai atrăgător. 

— Nu am înţeles această glumă bună. 

— De fapt nu este o glumă - îi răspunse grațios satrapul 
smulgând aripa unui sturz fript și mușcând din ea cu poftă. 

— Este adevărul adevărat. 

Eumolpos își învinse teama care-i intrase în oase, luă o 
plăcintă prefăcându-se că o savurează pe îndelete, apoi 
remarcă, luându-și un aer condescendent: 


— Ei, distinsă gazdă, nu poţi să dai atenţie, în mod serios, 
unor bârfe care sigur că ar putea fi luate chiar ca niște glume, 
atât timp cât nu aduc atingere reputației unui om de onoare 
care... 

Ariobarzanes îl opri cu un gest politicos, își șterse mâinile pe 
șorțul bucătarului, se dădu jos din pat și se îndreptă spre 
fereastră, făcându-i semn și lui Eumolpos să vină lângă el. 

— Te rog, bunul meu prieten. 

Eumolpos nu avu încotro și-l ascultă privind pieziș în direcţia 
lui. Puţinii dumicaţi pe care apucase să-i înghită se transformară 
în fiere și faţa îi deveni cenușie. Curierul său atârna gol-goluţ 
într-un par, legat de braţe, și fâșii lungi de piele îi atârnau din 
toate părțile corpului lăsând să se vadă carnea însângerată de 
dedesubt. În unele locuri carnea îi fusese smulsă până la os, iar 
testiculele îi atârnau la gât ca un colier grotesc. Nu mai dădea 
niciun semn de viaţă. 

— El este acela care a mărturisit - îi explică Ariobarzanes fără 
să clipească. 

Puțin mai departe, un sclav hircan ascuţea un par din lemn de 
salcâm, cu un cuţit foarte ascuțit, și îl freca apoi cu o piatră 
aspră astfel încât suprafaţa ascuţită să fie netedă și aproape 
lucioasă. 

Ariobarzanes se uită la par și apoi îl privi ţintă pe Eumolpos 
făcând și un gest foarte elocvent cu mâinile. 

Bietul musafir înghiţi în sec, bâţâind convulsiv din cap. 

Satrapul zâmbi. 

— Ştiam eu c-o să ajungem la o înţelegere, prietene. 

— Cu ce... cu ce anume pot să te slujesc? — bâigui iscoada 
fără a putea să-și dezlipească privirea de la vârful ascuţit al 
parului, în timp ce anusul i se închidea convulsiv, într-o 
încercare inconștientă și spasmodică de a opri intrarea unui 
obiect atât de înfricoșător. 

Ariobarzanes se întoarse la masa lui și se tolăni pe pat, 
invitându-l și pe Eumolpos să se așeze și el. Sărmanul de el 
respiră adânc și trase nădejde că scăpase de ceea ce era mai 
rău. 

— Ce răspuns aștepta micul yauna? — întrebă satrapul 
referindu-se cu acea poreclă dispreţuitoare la macedoneanul 
care cucerise deja toată Anatolia. 


— Regele Alexandru... adică, micul yauna - se corectă 
Eumolpos - vroia să știe unde îl va aștepta Marele Rege ca să 
poată da bătălia cu armata sa. 

— Foarte bine! Vei trimite atunci un curier, nu acesta care mă 
tem că nu mai poate fi bun la nimic, ca să-i spună micului yauna 
că Marele Rege îl va aștepta la Porţile Siriei cu o jumătate din 
armata sa, lăsând cealaltă jumătate să păzească vadul de la 
Tapsaco. Asta îl va convinge să atace. 

— Oh, sigur, fără îndoială - îl aprobă în grabă iscoada. 

— Acel nechibzuit și îngâmfat băiețandru care, te rog să mă 
crezi, mi-a fost întotdeauna antipatic, se va arunca înainte cu 
capul în pământ, sigur de victorie, și se va împotmoli în 
trecătoarea dintre muntele Amman și mare, în timp ce voi, 
însă... 

— Noi, însă, nimic - i-o reteză scurt Ariobarzanes. 

— Fă ce ţi-am spus, și chiar astăzi. Îl vei chema pe omul tău în 
sala de alături, unde noi te vom putea vedea și asculta, și-l vei 
trimite imediat la micul yauna. După ce vom ieși victorioși, vom 
vedea ce facem cu tine. Sigur că, dacă vei avea o contribuție 
însemnată, parul acela pe care l-ai văzut în curte ar putea fi 
folosit la altceva. Dar, dacă lucrurile nu merg bine, ţac! 

— Și-și vâri arătătorul mâinii drepte în arătătorul făcut inel al 
mâinii stângi. 

Eumolpos se grăbi să facă tot ce i se ceruse, în timp ce ochi și 
urechi îl priveau și îl ascultau prin mai multe orificii, desigur bine 
camuflate, aflate peste tot în pereţii împodobiţi cu fresce 
somptuoase. 

Îi explică amănunţit totul noului curier: 

— Îi vei spune că, din păcate, colegul tău s-a îmbolnăvit și de 
aceea te-am trimis pe tine. Când te vor întreba de parolă, să 
spui... — tuși - „creier de oaie”. 

— „Creier de oaie”, stăpâne? — întrebă uluit curierul. 

— Da, „creier de oaie”. De ce, este ceva în neregulă? 

— Nu, nu, totul este în regulă. Plec imediat. 

— Așa, bravo, pleacă imediat. 

Eumolpos din Solis ieși după aceea pe o ușiţă de pe peretele 
opus al sălii, unde îl aștepta Ariobarzanes. 

— Pot să plec? — întrebă el nu fără a se arăta îngrijorat. 

— Poţi pleca - răspunse satrapul. 

— Deocamdată. 


KKK 


Din Gordion, Alexandru traversă Frigia Mare până la oraşul 
Ancyra, o aşezare Întemeiată pe câteva dealuri din marginea 
unei depresiuni cețoase, și îl confirmă în funcție pe satrapul 
persan de acolo, lăsând pe lângă el câţiva ofiţeri macedoneni 
care comandau și garnizoana. 

Își reluă, apoi, marșul către răsărit și ajunse pe malul fluviului 
Halys, un mare curs de apă care se vărsa în Marea Neagră și 
care fusese, de secole, hotarul dintre lumea egeeană și 
anatoliană și Asia interioară, limita cea mai îndepărtată peste 
care se spunea că grecii nu vor putea trece niciodată. Armata 
merse pe malul fluviului până la cotitura pe care acesta o făcea 
către răsărit, după care porni pe malul a două mari lacuri cu apă 
sărată, înconjurate de vaste câmpii albicioase. 

Alexandru îl confirmă în funcţie și pe satrapul persan din 
Cappadocia care îi jură credinţă, apoi se îndreptă direct spre sud 
fără a întâlni vreo rezistență și se afundă în podișul întins 
dominat de înălțimile muntelui Argeos, un vulcan stins, cu 
crestele sale veșnic înzăpezite care se vedeau apărând 
dimineaţa printre aburii zorilor ca o fantomă albă. Câmpiile erau 
deseori albite de brumă în primele ore ale zilei, dar, mai târziu, 
pe măsură ce soarele se ridica pe cer, deveneau de o culoare 
brun-roșcată. 

Multe ogoare erau arate și semănate, iar în unele locuri, pe 
unde plugul nu trecuse încă, se vedea galbenul miriștilor pe care 
pășteau mici turme de oi și de capre. După două zile de mers, în 
fața soldaţilor apăru șirul munţilor Taurus cu crestele albe care 
scânteiau ziua, sub razele soarelui sau se colorau în roșu către 
asfinţit. 

Părea peste putinţă ca tot acel teritoriu imens să se aștearnă 
în faţa lor aproape de la sine și ca o sumedenie de triburi, sate 
și orașe să se supună fără a opune nicio rezistenţă. 

Faima tânărului cuceritor se răspândise peste tot și se aflase 
și de moartea comandantului Memnon, singurul, în afară de 
Marele Rege, care ar fi fost în stare sa-i oprească înaintarea. 

După cinci zile de mers pe podiș, drumul începu să urce, într- 
o pantă din ce în ce mai abruptă, spre trecătoarea prin care se 
pătrundea în câmpia de coastă a Ciliciei. La fiecare popas de 
seară, Alexandru se așeza în cortul său, singur sau cu Hefestion 
și cu ceilalţi prieteni, citind Anabasis a lui Xenofon, jurnalul zilnic 


al expediției celor zece mii care, cu șaptezeci de ani înainte, 
trecuse prin exact aceleași locuri. Istoricul atenian descria 
trecătoarea ca fiind un loc foarte strâmt, îngust și greu de 
traversat dacă era apărat de dușmani. 

Alexandru vru să conducă el însuși coloana în timpul marșului. 
Oamenii de pază ai persanilor, aflaţi în trecătoare îl văzură și-l 
recunoscură imediat, în primele raze ale soarelui, prin steagul 
roșu purtând steaua argeazilor brodată cu aur, prin uriașul cal 
negru pe care-l călărea și prin armura de argint ce scânteia la 
fiecare mișcare a călăreţului. 

Văzură și nesfârșita coloană șerpuitoare de oameni și de cai 
care urcau cu pas rar, dar ferm, înţeleseră că erau prea puţini ca 
să-i poată înfrunta și o luară grăbiţi la fugă, așa încât armata 
putu să treacă mai departe fără nicio opreliște. 

Seleucos observă, pe peretele de piatră din stânga drumului, 
săpate direct în stâncă, inscripţii lăsate, poate, de vreunul dintre 
cei zece mii ai lui Xenofon și i le arătă lui Alexandru care le 
examină cu multă atenţie. Își continuară drumul și zăriră în faţă 
valea râului Cydnos și întinsa câmpie plină de verdeață a Ciliciei. 

— Suntem în Siria - anunţă Eumene. 

— Anatolia a rămas în urma noastră. 


— O altă lume! — exclamă Hefestion scrutând depărtările 
până la linia subţire și albăstruie care se zărea la capătul 
câmpiei. 

— Și acolo este marea! 

— Unde o fi Nearchos cu corăbiile noastre? — întrebă 
Perdicas. 


— Pe undeva pe-acolo - îi răspunse Leonatos. 

— Poate că și el se uită înspre munţi și bombăne: „Pe unde or 
fi ăia? De ce naiba nu apar?”. 

— Nimic mai simplu - le răspunse Alexandru. 

— Tocmai de aceea este bine să ne grăbim să ocupăm 
porturile de pe țărm. Dacă vine, va putea arunca ancora liniștit, 
fără să se teamă de vreun pericol. 

li dădu pinteni lui Ducipal și porni să coboare. 

Lisimah îi spuse lui Leonatos care călărea acum alături de el: 

— Dacă ar fi pus o mână de soldaţi acolo, pe stâncile alea de 
deasupra trecătorii, n-ar mai fi trecut pe aici nici musca. 

— Le este frică - răspunse prietenul său. 

— Fug ca iepurii. De-acum, nu ne mai poate opri nimeni. 


Lisimah scutură din cap neîncrezător. 

— Așa crezi tu. Nu-mi place absolut deloc toată liniștea asta. 
După părerea mea, ne vârâm capul drept între fălcile leului care 
ne așteaptă cu botul căscat. 

Leonatos mormăi: 

— O să-i smulg eu leului limba. 

— Și se întoarse către coada coloanei ca să supravegheze ce 
se mai întâmpla pe acolo. 

Peste doar câteva zeci de stadii, clima se schimbă complet, 
de la răcoroasă și uscată, cum era pe podiș, deveni caldă și 
umedă și asudau cu toţii încinși cum erau în armuri. 

În numai două etape de marș ajunseră aproape de malul 
mării, la Tarsus și orașul își deschise porţile în faţa lor după ce 
satrapul Ciliciei fugise, preferând să se alăture armatei Marelui 
Rege care continua să înainteze. Alexandru hotărî ca armata să- 
și așeze tabăra în câmpie, iar el, trupele de elită și ofiţerii 
superiori fură găzduiţi în cele mai bune locuinţe din oraș. Acolo i 
se anunță vizita cuiva. 

— Este aici un curier care insistă să-ţi vorbească personal, 
Măria Ta - spuse una dintre gărzile de pază la intrare. 

— Din partea cui? 

— Spune că vine din partea unuia, Eumolpos din Solis. 

— În cazul ăsta, trebuie să aibă o parolă. 

Garda ieși și, după puţin timp, se auzi cum râdea în hohote de 
ceva. Trebuie că era vorba chiar despre curierul trimis de 
Eumolpos. 

— Parola este... începu să spună soldatul abţinându-se cu 
greu să nu râdă. 

— Nu fi caraghios - îl repezi Alexandru. 

— Parola este „creier de oaie”. 

— El este. Adu-l încoace. 

Soldatul se îndepărtă râzând pe înfundate și-l lăsă să intre pe 
curier. 

— Măria Ta, mă trimite Eumolpos din Solis. 

— Știu, doar el poate avea o parolă atât de năstrușnică. De ce 
a venit alt curier? Pe tine nu te-am mai văzut până acum. 

— Celălalt curier s-a rănit căzând de pe cal. 

— Ce ai să-mi spui? 

— Lucruri importante, stăpâne. Marele Rege este acum foarte 
aproape și Eumolpos a reușit să mituiască un aghiotant al lui 


Darius și să afle unde urmează să dea bătălia prin care vrea să 
te nimicească. 

— Unde? 

Curierul privi în jurul său și văzu că pe un suport se afla harta 
de care Alexandru nu se despărțea niciodată. Puse degetul pe 
câmpia dintre muntele Cârmei și muntele Amman. 

— Aici - spuse el. 

— La Porțile Siriei. 


47 


Vestea făcu înconjurul taberei cu iuțeala fulgerului, transmisă 
din gură în gură, semănând panică peste tot: 

— Regele a murit! Regele a murit! 

— De ce? 

— S-a înecat! 

— Nu, a fost otrăvit. 

— O iscoadă persană. 

— Și unde este persanul? 

— Nu se știe. A fugit. 

— Să-l urmărim, atunci. Încotro a luat-o? 

— Stați puţin, așteptați, uite-i pe Hefestion și pe Ptolemeu. 

— Uite-l cu ei și pe Filip, medicul regelui. 

— Atunci, înseamnă că n-a murit! 

— De unde să știu? Mi-au spus alţii că a murit. 

Soldaţii se îngrămădiră imediat în jurul celor trei care încercau 
să-și facă loc prin îmbulzeală înspre poarta taberei. 

Un grup de „scutieri” din garda regelui se înșirui pentru a 
forma un culoar prin care micul grup să poată parcurge mai 
repede distanţa de la cortul lui Filip până la ieșirea din tabără. 

— Cum s-a întâmplat? — vru să știe medicul. 

— Terminaserăm de luat masa de prânz - începu Hefestion. 

— Era o căldură de nesuportat - continuă Ptolemeu. 

— Aţi și băut? — îi întrebă Filip. 

— Regele era bine dispus și a băut o „cupă a lui Hercule”. 

— O jumătate de amforă de vin - mormăi nemulțumit 
medicul. 

— Da - recunoscu Ptolemeu. 

— Apoi, a zis că nu mai suportă căldura și, văzând pe 
fereastră apa pârâului Cydnos, a strigat: „Eu mă duc să fac o 
baie!”. 

— Cu stomacul plin și înfierbântat peste poate? — strigă scos 
din fire Filip. 

intre timp ajunseseră la locul unde se aflau caii. Încălecară și 
dădură pinteni pornind în cea mai mare viteză către râul care se 
afla la două stadii depărtare. 


Suveranul era întins pe pământ, la umbra unui smochin, îl 
așezaseră pe o rogojină și-l acoperiseră cu o manta. Era 
pământiu la faţă, cu orbitele negre și cu unghiile albăstrii. 

— Fir-ar să fie! — urlă Filip sărind de pe cal. - De ce nu l-aţi 
oprit? Omul ăsta e mai mult mort decât viu. Daţi-vă la o parte, 
plecaţi de aici! 

— Dar noi... — bolborosi Hefestion. Și nu reuși să-și termine 
vorba. Se întoarse către trunchiul copacului ca să-și ascundă 
lacrimile. 

Medicul îl dezveli pe Alexandru și-i puse urechea pe piept. 
Inima se auzea, dar bătea foarte slab și neregulat. Îl acoperi 
imediat la loc. - Repede! — ordonă el întorcându-se spre 
„Scutieri”. 

— Du-te fuga la locuinţa în care stă regele și spune-i lui 
Leptine să pregătească apă fierbinte pentru o baie, spune-i să 
pună niște apă la încălzit și să pună în ea ierburile pe care ţi le 
dau acum și exact în proporțiile acestea. 

— Luă din geanta lui o tăbliță și un condei pe care mâzgăli în 
fugă o rețetă. 

— Hai, du-te! Aleargă ca vântul! 

Hefestion făcu un pas înainte. 

— Noi cu ce te putem ajuta? 

— Pregătiți imediat o targă împletită din trestie și fixaţi-o de 
hamurile a doi cai de povară, unul în dreapta și altul în stânga. 
Trebuie să-l ducem acasă. 

Soldaţii scoaseră săbiile, tăiară un mănunchi de trestii de pe 
malul râului și făcură tot ce li se ordonase. Il ridicară, apoi, pe 
rege cu toată atenţia și-l așezară pe targă, acoperindu-l cu o 
manta de-a lor. 

Micul cortegiu se puse în mișcare sub conducerea lui 
Hefestion care ţinea de căpăstru cei doi cai pentru a-i face să 
meargă cât mai lin. 

Leptine le ieși în întâmpinare cu ochii săi mari deschiși larg și 
plini de îngrijorare, fără a îndrăzni să întrebe ceva pe vreunul 
dintre cei de față; îl văzu pe rege și înțelese dintr-o privire care 
era situația. Se îndreptă în grabă către camera de baie, urmată 
de cei care purtau targa, mușcându-și buzele ca să nu plângă. 

Alexandru nu dădea aproape niciun semn de viață: acum 
buzele îi erau și ele livide, iar unghiile aproape că se 
înnegriseră. 


Hefestion îngenunche și-l ridică pe braţe: capul și brațele îi 
atârnau spre spate ca la un cadavru. 

Filip se apropie. 

— Așază-l în cadă. Încet. Scufundă-l puţin câte puţin în apă. 

Hefestion bolborosi ceva printre dinţi, blesteme poate sau 
vorbe de ocară. 

Între timp, sosiseră toţi ceilalţi prieteni și se rânduiseră de jur 
împrejur, ceva mai departe ca să nu-l incomodeze pe Filip. 

— Îi spusesem să nu se arunce în apă așa de încins de căldură 
și cu stomacul plin, dar el n-a vrut să înțeleagă - îi șopti 
Leonatos lui Perdicas. 

— Mi-a răspuns că a făcut asta de mii de ori și nu i s-a 
întâmplat niciodată nimic. 

— Există întotdeauna și o primă dată - îl corectă Filip 
întorcându-se spre el. 

— Sunteţi niște nenorociti, niște derbedei. Când o să 
înțelegeţi odată că de-acum sunteţi niște oameni în toată firea? 
Că aveţi pe umerii voştri soarta unei ţări întregi? De ce nu l-ați 
oprit? De ce? 

— Noi am încercat... încercă să se dezvinovăţească Lisimah. 

— N-aţi încercat nimic, lua-v-ar naiba pe toţi! — îi boscorodi 
Filip începând să maseze corpul regelui. 

— Știţi de ce s-a întâmplat așa ceva? Ştiţi sau nu? Habar n- 
aveţi. 

— Tinerii ţineau capetele în jos ca niște copii în fata 
învățătorului lor. 

— În râul ăsta se varsă zăpezile de pe Taurus care se topesc 
vara, atunci când dă căldura, dar traseul său este atât de scurt 
și apele curg atât de repede încât nu au timp să se încălzească 
și ajung aici, la mare, aproape îngheţate, ca și cum abia acum ar 
fi ieșit din munţi. Este ca și cum cineva ar fi îngropat dezbrăcat 
în zăpadă! 

Între timp, Leptine îngenunchease lângă cadă și aștepta ca 
medicul să-i spună ce mai are de făcut. 

— Așa, bravo, ajută-mă și tu. Masează-l așa, de la stomac 
spre gât, încet. Să încercăm să punem în funcţiune digestia. 

Hefestion se apropie de el și îl împunse cu degetul arătător. 

— Ascultă, el este regele, face ceea ce vrea și nimeni dintre 
noi nu-l poate împiedica. Tu însă ești medic și trebuie să-l 
vindeci. Ai înțeles? Trebuie să-l faci bine și gata! 


Filip îl privi ţintă, drept în ochi. 

— Nu-mi vorbi pe tonul ăsta, că nu sunt servitorul tău. Fac 
ceea ce trebuie să fac și cum știu eu, e clar? Și acum, hai, 
plecaţi de aici! 

— Apoi, în timp se îndepărtau cu toţii, adăugă: 

— In afară de unul dintre voi. Unul care să mă ajute. 

Hefestion se întoarse către el. 

— Pot rămâne eu? 

— Da - mârâi Filip - dar așază-te pe scaunul ăla și nu mă 
sâcâi. 

Intre timp, regele își mai recăpătase puţin din culoarea 
normală, dar era tot inconștient și nu deschidea ochii. 

— Trebuie să dea totul afară din stomac - spuse Filip. 

— Imediat. Altfel nu o scoatem la capăt. Leptine, ai pregătit 
ce ţi-am cerut? 

— Da. 

— Atunci, adu-mi-l. Îl masez eu în continuare. 

Leptine sosi aducând un vas plin cu un lichid de culoare verde 
închis. 

— Așa, acum ajutaţi-mă - le porunci Filip. 

— Tu, Hefestion, ţine-i gura deschisă: trebuie să bea zeama 
asta. 

Hefestion se supuse și medicul turnă, picătură cu picătură, 
lichidul în gura lui Alexandru. 

Pe moment, suveranul nu avu nicio reacţie, dar, la puţin timp 
după aceea, tresări și avu un acces violent de vomă. 

— Ce i-ai dat? întrebă Leptine înspăimântată. 

— Un vomitiv care-și face acum efectul și încă un medicament 
care să trezească la viaţă organismul pe cale să moară. 

Alexandru vomită de mai multe ori, în timp ce Leptine îi 
susținea fruntea iar servitorii, veniţi în grabă, ștergeau 
pardoseala de sub cadă. Apoi fu cuprins de convulsii violente 
care îi zguduiau pieptul cu horcăituri și sughiţuri. 

Medicamentul pe care i-l dăduse Filip era puternic: provocă o 
reacţie în corpul regelui, dar îl slăbi peste măsură. Bolnavul 
rezistă, dar fu nevoit să treacă printr-o lungă convalescenţă cu 
dese reveniri ale bolii, însoţite de accese persistente de febră 
care îl chinuiau zile întregi. 

Trecură câteva luni până când starea lui se îmbunătăţi și, în 
tot acest timp, soldaţii erau disperaţi și vorbeau între ei că 


regele murise, și că nimeni nu îndrăznea să le dea o asemenea 
veste. În sfârșit, pe la începutul toamnei, Alexandru se putu 
ridica din pat, arătându-se în faţa trupelor sale pentru a le 
îmbărbăta, dar trebui să se întoarcă din nou în pat. 

Mai târziu începu să se miște câte puţin prin cameră și 
Leptine se ţinea după el cu ceașca de supă, rugându-l mereu: 

— Bea, stăpâne, bea că-ţi face bine. 

Filip trecea, de obicei seara, și-l consulta în fiecare zi. Restul 
timpului îl petrecea în tabără pentru că o parte dintre soldaţi se 
îmbolnăviseră din cauza schimbărilor de climă și de alimentaţie. 
Mulţi dintre ei sufereau de diaree, alţii aveau febră, amețeli și 
senzaţie de greață. 

Într-o seară, Alexandru era așezat la masa de lucru unde 
începuse să citească scrisorile venite din Macedonia și din 
provinciile cucerite, când sosi un curier care-i înmână un mesaj 
sigilat și secret din partea generalului Parmenion. Regele 
deschise scrisoarea, dar tocmai atunci sosi și Filip. 

— Cum ne simţim astăzi, Măria Ta? — îl întrebă el, apucându- 
se să prepare o soluţie pe care vroia să i-o dea. 

Alexandru citi mesajul bătrânului general care spunea: 


Parmenion către regele Alexandru, te salut! 

Conform unor informații care au ajuns în posesia mea, 
medicul tău Filip a fost mituit de persani și acum te 
otrăvește. Fii atent. 


Răspunse: 

— Destul de bine. Și întinse mâna ca să apuce cupa cu 
doctoria. 

Cu cealaltă îi întinse lui Filip biletul abia primit și acesta îl citi 
în timp ce pacientul său sorbea medicamentul. 

Medicul nu avu nicio reacție și, când regele termină de băut, 
turnă ce mai rămăsese din soluţia preparată într-un alt vas și 
spuse: 

— O să mai bei o porţie în seara asta, înainte de culcare. 
Mâine poţi începe să mănânci și ceva mai consistent: o să-i spun 
lui Leptine ce trebuie să-ţi pregătească. Fă ce-ţi va spune ea. 

— Așa am să fac - îl asigură regele. 

— Atunci, eu mă întorc în tabără. Sunt mulţi soldaţi bolnavi, 
știi asta? 

— Știu - răspunse Alexandru. 


— Darius se apropie, simt eu. Trebuie neapărat să mă fac 
bine. 

Apoi, pe când Filip se pregătea să plece, îl întrebă: 

— Ai idee cine ar fi putut fi? 

Filip ridică din umeri: 

— N-am nici cea mai vagă idee. Dar sunt destui chirurgi tineri 
și foarte ambiţioși care aspiră la funcţia de medic-șef. Dacă mie 
mi s-ar întâmpla ceva, oricare dintre ei mi-ar putea lua locul. 

— Spune-mi doar cine este și eu... 

— Mai bine nu, Măria Ta. Peste puţin timp, vom avea nevoie 
de toţi chirurgii noștri și nici nu știu măcar dacă vom avea 
destui. Oricum, mulțumesc pentru încredere - adăugă și ieși, 
închizând ușa în urma lui. 


48 


Escadra lui Nearchos aruncă ancora în dreptul orașului Tarsus 
pe la jumătatea toamnei și amiralul cobori pe uscat ca să-l 
salute și să-l îmbrăţișeze pe Alexandru care, acum, se restabilise 
complet. 

— Știi că Darius intenţionează să ne bareze drumul la Porţile 
Siriei? — îi spuse regele. 

— M-a informat Perdicas. Din păcate, boala ta i-a dat, 
probabil, tot timpul necesar ca să-și consolideze poziţiile. 

— Da, așa-i, dar ascultă care este planul meu: vom merge de- 
a lungul țărmului, vom urca spre trecătoare și vom trimite 
cercetași ca să aflăm exact unde se află Darius. Trebuie să 
nimicim garnizoana lăsată de el acolo și să coborâm, apoi, cu 
întreaga armată să-l atacăm în câmp deschis. Oricum, au o 
superioritate numerică zdrobitoare: unu la zece. 

— Unu la zece? 

— Astea sunt informaţiile. Îi voi lăsa la Issus pe cei bolnavi 
sau în convalescenţă și voi porni în marș către punctul de 
trecere prin munţi. Plecăm mâine dimineaţă. Tu vei veni în urma 
noastră cu flota: de-acum înainte ne vom menține la distanța 
potrivită pentru a putea comunica prin semnale. 

Nearchos se întoarse la bordul corabiei sale și a doua zi ridică 
ancora, îndreptându-se spre sud, în timp ce armata pornea de-a 
lungul țărmului în aceeași direcție. 

Ajunseră la Issus, un oraș așezat la poalele munţilor care se 
înălţau de jur împrejur ca treptele unui amfiteatru și regele dădu 
dispoziţii să fie găzduiţi aici soldaţii care nu erau capabili să 
lupte și-și reluă marșul către pasul denumit Porţile Siriei. 

În seara care urmă, îi trimise pe cercetași în recunoaștere, în 
timp ce, de pe nava-amiral, Nearchos semnala că marea se 
monta și că era posibil să se dezlănțuie furtuna. 

— Asta ne mai lipsea! — bombăni Perdicas. Oamenii săi 
încercau să ridice corturile, dar vântul, din ce în ce mai puternic, 
le făcea să fluture ca pânzele unor corăbii pe vreme de furtună. 


La căderea nopţii, când tabăra fu, în sfârșit, instalată, se porni 
furtuna, cu rupere de nori, fulgere orbitoare și tunete care 
răsunau în nenumărate ecouri răsfrânte de munţii din jur. 

Corăbiile lui Nearchos reușiseră să acosteze la mal în ultima 
clipă și marinarii înfigeau în nisip, cu lovituri de mai, parii de 
care urmau să lege parâmele de ancorare aruncate de la pupa. 

In cele din urmă, se părea că situația se află sub control și 
întregul stat-major se adună în cortul lui Alexandru pentru a lua 
o cină frugală și a discuta planurile pentru a doua zi. Erau gata 
aproape toţi să meargă la culcare când sosi un curier de la 
Issus, ud și murdar de noroi din cap până în picioare, și se 
prezentă gâfâind în fața regelui. Se ridicară cu toţii în picioare. 

— Ce s-a întâmplat? — îl întrebă Alexandru. 

— Măria Ta - începu să spună omul după ce-și mai trase 
sufletul - armata lui Darius este în spatele nostru, la Issus. 

— Ce tot spui? Nu ești cumva beat? — strigă suveranul. 

— Nu, îmi pare rău. Au năvălit pe neașteptate peste noi la 
căderea serii, au atacat prin surprindere santinelele care se 
aflau în afara orașului și au luat prizonieri toți soldaţii bolnavi 
sau convalescenți pe care i-ai lăsat în urmă. 

Alexandru lovi cu pumnul în masă. 

— Fir-ar să fie! Acum trebuie să tratăm cu Darius ca să ne dea 
înapoi prizonierii. 

— N-avem încotro - spuse Parmenion. 

— Dar cum este posibil să apară în spatele nostru? — întrebă 
Perdicas. 

— Pe aici nu puteau să treacă: aici suntem noi - remarcă 
Seleucos pe un ton oarecum detașat, ca și cum ar fi vrut să-i 
îndemne pe toți să fie calmi. 

— De pe mare, nici atât: i-ar fi observat Nearchos. 

Ptolemeu se apropie de curier. 

— Și dacă este o cursă pentru a ne face să ne îndepărtăm și 
să-i dea Marelui Rege timpul necesar pentru a urca în munți și a 
ne lovi de acolo? Eu nu-l cunosc pe omul ăsta. Voi îl cunoașteţi? 

Se apropiară cu toţii și-l priviră cu atenţie pe curier care se 
dădu înapoi speriat. 

— Eu nu l-am mai văzut niciodată - spuse Parmenion. 

— Nici eu - spuse și Crater privindu-l cu neîncredere. 

— Dar, Măria Ta... — se rugă de el curierul. 

— Ai o parolă? — întrebă Alexandru. 


— Dar eu... n-a mai fost timp, mărite rege. Comandantul meu 
mi-a zis să dau fuga iar eu am încălecat și am pornit în goană. 

— Și cine este comandantul tău? 

— Amintas din Lincestides. 

Alexandru rămase fără grai și schimbă o privire plină de 
înţeles cu Parmenion. În aceeași clipă, un fulger căzu cu atâta 
forță încât sclipirea sa intră și în cort, luminând fețele celor 
prezenţi cu reflexe fantomatice. Îndată după aceea, se auzi și un 
tunet asurzitor. 

— Nu există decât o singură modalitate de a afla ce naiba se 
întâmplă - spuse Nearchos îndată ce bubuitul se domoli, 
îndepărtându-se către mare. 

— Adică? — întrebă regele. 

— Eu mă întorc acolo să văd ce se întâmplă. Cu corabia mea. 

— Dar ești nebun! — exclamă Ptolemeu. 

— O să te răstoarne furtuna. 

— Nu neapărat. Vântul se schimbă, venind dinspre sud: cu 
puțin noroc, pot reuși. Nu vă mișcaţi de aici până când nu mă 
întorc sau nu trimit pe cineva. Parola va fi „Poseidon”. 

Își trase mantaua până peste cap și alergă afară prin ploaia 
care cădea din ce în ce mai des. 

Alexandru și prietenii lui îl urmară cu felinare în mâini. 
Nearchos urcă la bordul navei-amiral și dădu ordin să se desfacă 
parâmele și să se lase vâslele la apă. Puțin după aceea, corabia 
viră îndreptându-se spre nord și, în timp ce se îndepărta de 
plajă, înălță la proră fantasma albă a unei vele. 

— E nebun - bombăni Ptolemeu încercând să-și ferească ochii 
de șuvoaiele de apă ale ploii. 

— A ridicat și o pânză. 

— Nu este deloc nebun - îl corectă Eumene. 

— Este cel mai bun marinar care a navigat vreodată de aici 
până la Coloanele lui Hercule și el știe asta. 

Pata alburie a velei de la prova dispăru curând în beznă și se 
întoarseră cu toţii în cort ca să se încălzească puţin în jurul 
vasului cu jăratic înainte de a merge la culcare. Alexandru era 
prea tulburat pentru a mai putea adormi și rămase până 
noaptea târziu sub pânza care acoperea intrarea în cort, privind 
furtuna care se înteţea, aruncând din când în când câte o privire 
la Peritas care schelălăia speriat la fiecare tunet. La un moment 


dat, văzu un trăsnet căzând peste un stejar de pe culmea unui 
deal și incendiindu-l. 

Trunchiul uriaș luă foc și, în reflexele flăcărilor, i se păru că 
zărește mantia albă a lui Aristandru și figura clarvăzătorului, 
nemișcată în ciuda vântului și a ploii, cu mâinile înălțate spre 
cer. Alexandru simţi un fior îngheţat de-a lungul spinării și i se 
păru că aude strigătele a nenumărați oameni care mureau, 
vaietul deznădăjduit al multor suflete care se îndreptau prea 
devreme spre infernuri, apoi mintea sa păru să se prăbușească 
într-un fel de inconștientă întunecată. 

Furtuna bântui toată noaptea și abia spre dimineaţă norii 
începură să se destrame lăsând să se vadă câteva petece de cer 
senin. Când soarele apăru în cele din urmă din spatele munţilor 
Taurus, cerul redevenise senin și marea trimitea către plajă 
șiruri lungi de valuri brodate pe margini cu spumă albă. 

Înainte de amiază sosiră cercetașii trimiși către sud, la Porţile 
Siriei și se prezentară în faţa regelui ca să raporteze: 

— Măria Ta, nu este nimeni acolo sus și nici pe câmpie. 

— Nu pricep - spuse regele. 

— Nu pricep. Cei „zece mii” au trecut și ei pe aici. Nu mai 
există altă trecătoare... 

Răspunsul veni o dată cu corabia lui Nearchos la căderea 
serii: oamenii se spetiseră vâslind împotriva vântului și foarte 
aproape de țărm pentru a-i aduce lui Alexandru știrile așteptate. 
Îndată ce corabia putu fi văzută, regele se năpusti în fugă pe 
plajă pentru a ieși în întâmpinarea amiralului care coborâse deja 
într-o barcă. 

— Ei? — îl întrebă îndată ce puse piciorul pe țărm. 

— Din păcate, cele spuse de curier sunt adevărate. Sunt în 
spatele nostru și sunt sute de mii. Au cai, care de război, arcași, 
prăștiași, lăncieri... 

— Dar cum... 

— Mai există și o altă trecătoare: Porţile Ammanice, la 
cincizeci de stadii spre nord. 

— Eumolpos ne-a făcut-o! — răbufni Alexandru. 

— Ne-a atras în locul ăsta strâmt, între munţi și mare, în timp 
ce Darius cobora în spatele nostru, tăindu-ne drumul către 
Macedonia. 

— S-ar putea să n-o fi făcut cu intenţie - observă Parmenion. 


— Poate că a fost descoperit și l-au obligat să facă asta. Sau 
poate că Darius spera să te surprindă chiar pe patul de suferință 
la Tarsus. 

— Asta nu schimbă cu nimic situaţia - reflectă Ptolemeu. 

— Așa este - întări Seleucos. 

— Suntem la strâmtoare. 

— Ce facem? — întrebă Leonatos ridicându-și fața pistruiată 
pe care o ținuse până atunci lăsată în jos. 

Alexandru rămase o vreme tăcut, rumegându-și gândurile, 
apoi spuse: 

— În clipa aceasta, Darius știe exact unde suntem. Dacă 
rămânem aici o să ne zdrobească. 


49 


Alexandru îi chemă pe toți la sfat în cortul său, înainte de 
răsăritul soarelui. Dormise foarte puţin, dar părea stăpân pe el și 
într-o formă fizică perfectă. 

Le prezentă în câteva cuvinte planul său: 

— Prieteni, armata persană ne este cu mult superioară prin 
număr, așa că trebuie să plecăm de aici, unde suntem prea 
expuși. Avem în spate o câmpie destul de întinsă iar în față 
munții: Darius ne-ar zdrobi după ce ne va încercui complet. 
Trebuie, deci, să ne întoarcem înapoi și să-i înfruntăm într-un loc 
mai îngust în care să nu-și poată pune în valoare întreaga 
superioritate. 

„El nu se așteaptă să ne întoarcem înapoi, așa că-l vom lua 
prin surprindere. Vă amintiţi locul acela în care râul Piramos se 
varsă în mare? lată, acela ar putea fi locul potrivit. Ofițerii care 
răspund de desfășurarea marșului mi-au spus că acolo distanța 
dintre dealuri și mare este de maximum zece, douăsprezece 
stadii, dar terenul cu adevărat neted și fără obstacole nu este 
mai lat de trei stadii și asta ne convine. Dispozitivul pentru luptă 
va fi cel care oferă cea mai mare siguranță: în centru, 
batalioanele falangei pezeteri/or și ale aliaţilor greci; în dreapta, 
pe partea dealurilor, voi fi eu, cu Vârful, în fruntea 
escadroanelor de cavalerie ale eteri/lor, pe aripa stângă, 
generalul Parmenion ne va acoperi dinspre mare cu restul 
infanteriei grele și cu cavaleria tesaliană. Tracii și agrienii vor 
sta cu mine în linia a doua, ca rezervă.” 

„Falanga va ataca frontal, iar cavaleria pe margini, la fel ca la 
Cheroneea și ca la Granicos.” 

„Nu mai am altceva să vă spun. Zeii să fie de partea noastră! 
Mergeţi acum la trupele voastre și aliniaţi-le în ţinuta de luptă 
pentru că vreau să le trec în revistă.” 

Nu se luminase încă de ziuă când regele, îmbrăcat în armura 
de luptă, cu pieptul acoperit de o platoșă de fier împodobită cu 
săgeți de argint și cu o gorgonă în dreptul inimii, își trecu 
armata în revistă, călare pe Ducipal. În dreapta și în stânga lui 
se aflau gărzile de corp și camarazii săi: Hefestion, Lisimah, 


Seleucos, Leonatos, Perdicas, Ptolemeu și Crater, acoperit cu 
toţii de fier și de bronz din cap până în picioare, purtând coifuri 
cu creste înalte care unduiau în vântul rece al dimineţii de 
toamnă. 

— Bărbaţi macedoneni! — strigă el. 

— Pentru prima dată, de când am pus piciorul în Asia, avem în 
față armata persană aflată sub comanda Marelui Rege în 
persoană. Ne-a căzut în spate și armata sa ne blochează orice 
cale de retragere. Cu siguranţă că el are de gând să înainteze 
de-a lungul coastei și să ne strivească de munţii aceștia, 
bazându-se pe superioritatea sa numerică. Noi, însă, nu vom sta 
să-l așteptăm, îi vom ieși în întâmpinare, îl vom surprinde într- 
un loc strâmt și-l vom învinge. Nu avem altă soluţie, soldați! Nu 
putem decât să învingem, altfel vom fi nimiciţi. Țineţi minte! 
Marele Rege se află întotdeauna în centrul armatei sale. Dacă 
reușim să-l ucidem sau să-l luăm prizonier, vom câștiga războiul 
și vom cuceri astfel întregul său imperiu. Și acum, vreau să aud 
glasul vostru, soldaţi! Vreau să aud glasul armelor voastre! 

Armata răspunse cu un vuiet de glasuri, apoi toţi ofiţerii și 
soldaţii își scoaseră săbiile din teacă și începură să bată ritmic 
cu ele în scuturi, răspândind pe câmpie un zăngănit asurzitor. 
Alexandru înălță lancea și-l îndemnă înainte pe Ducipal, care 
porni cu pasul său maiestuos, însoţit în dreapta și în stânga de 
alţi călăreţi încinși în armuri. În urma lor răsună curând pasul 
greu și cadenţat al falangei și tropotul miilor de copite. 

Merseră timp de câteva ceasuri spre nord, fără a se fi 
întâmplat nimic deosebit, dar, pe mijlocul dimineţii, un grup de 
cercetași se întoarse într-un galop nebunesc din recunoaștere. 

— Măria Ta - strigă comandantul lor cu o expresie îngrozită - 
barbarii ne-au trimis înapoi oamenii pe care-i lăsaserăm la Issus. 

— Alexandru îl privi fără să înțeleagă despre ce era vorba. 

— l-au schilodit pe toţi, Măria Ta, le-au tăiat mâinile. Mulţi au 
murit cu sângele scurs, alții se târăsc cu greu pe drum scoțând 
vaiete și ţipete de durere. E ceva înspăimântător. 

Suveranul ajunse călare în fața soldaţilor săi masacrați. 
Văzându-l, ei întindeau spre el braţele însângerate, cioturile 
retezate cu cruzime de săbiile persanilor. 

Faţa regelui se crispă într-o expresie de groază adâncă; 
descălecă dintr-o săritură și, strigând și plângând ca ieșit din 
minţi, începu să-i îmbrăţișeze pe rând pe fiecare. 


Un veteran se târî până la picioarele sale ca să-i spună ceva, 
dar forțele îl părăsiră și se prăbuși pe moarte în noroi. 

Alexandru începu să urle: 

— Chemaţi-l pe Filip, chemaţi-i pe medici, repede! Repede! 
Să-i îngrijească pe oamenii ăștia. 

— Apoi, adresându-se armatei: 

— Priviţi ce le-au făcut camarazilor voştri! Știţi acum ce vă 
așteaptă și pe voi dacă vom fi învinși. Niciunul dintre noi nu 
trebuia să aibă liniște până când măcelul acesta nu va fi 
răzbunat. 

Filip le dădu primul ajutor răniților, puse să fie urcați în care 
pentru a fi transportaţi înapoi, în tabără, și veni din nou în 
preajma armatei, știind bine că, înainte de apusul soarelui, va 
avea din nou mult de lucru. 

Armata lui Darius apăru pe la amiază, desfășurată larg pe 
malul de nord al râului Piramos. Era un spectacol impresionant: 
cel puţin două sute de mii de oameni așezați în formaţie de 
luptă, pe mai multe rânduri și având în faţă care de război cu 
seceri care ieșeau amenințătoare de la butucul roţilor. Pe 
margini erau cavalerii mezi, cisieni, saka, hircani; în centru, în 
urma carelor, se afla pedestrimea Nemuritorilor, garda lui 
Darius, cu tolbele lor de argint pentru săgeți, cu lăncile cu vârf 
de aur și purtând pe umăr arcuri lungi, având curbura dublă. 

— Zei din Olimp, mulţi mai sunt! — exclamă Lisimah. 

Alexandru nu spuse nimic, se uita atent în centrul frontului 
inamic, căutând din priviri carul Marelui Rege. Ptolemeu îi atrase 
atenția: 

— Privește! Persanii ne ocolesc prin dreapta! 

Regele se întoarse cu faţa către dealuri și văzu că un 
escadron de cavalerie gonea pe înălțimi într-o manevră de 
învăluire. 

— Nu putem lupta cu ei la distanţa aceea. Trimiteţi-i pe traci 
și pe agrieni ca să-i oprească. Nu trebuie lăsaţi cu niciun chip să 
treacă pe acolo. Daţi semnalul, atacăm! 

Ptolemeu porni în galop către detașamentele de traci și de 
agrieni și-i trimise către coline, Hefestion făcu un semn 
trâmbițașilor și aceștia dădură semnalul pentru atac. Alte 
sunete răspunseră de pe aripa stângă și întreaga armată se 
puse în mișcare la pas, atât infanteria cât și cavaleria. 

— Uitaţi-vă și acolo! — spuse Hefestion. 


— Infanteria grea a grecilor! l-au așezat pe centru. 

— Și acolo - interveni și Perdicas - înfig pari ascuțiți în 
pământ. 

— Și râul este destul de învolburat - adăugă Lisimah. 

— Cu ploaia de astă-noapte... 

Alexandru rămăsese tăcut și privea atent spre traci și agrieni 
care îi loveau pe persani și-i respingeau. 

Mai aveau puţin de-acum până la Piramos. Râul nu era adânc, 
dar curgea umflat, cu ape tulburi, între cele două maluri 
mocirloase. Regele înălță din nou mâna și trâmbițele dădură 
semnalul atacului decisiv. 

Falanga cobori sarisele și porni la atac, pe stânga, cavaleria 
tesaliană porni în galop și Alexandru îi dădu pinteni lui Ducipal 
conducându-i pe eteri. Coti cât putu de mult spre dreapta, își 
împinse calul în râu, acolo unde acesta era mai îngust și fu 
urmat de întregul escadron înainte ca persanii să-l poată 
împiedica, apoi făcu o întoarcere în unghi drept și porni, cu 
lancea în mână, atacând din flanc trupele dușmane. 

In aceeași clipă, falanga intră în râu și începu să urce pe malul 
drept, dar se găsi în faţa mercenarilor greci pedeștri, grupați 
strâns unul lângă altul. Terenul accidentat și alunecos, pietrele 
din albia râului și de pe mal stricară formaţia macedoneană și 
grecii se aruncară prin spaţiile libere apărute luptând cu eter; 
într-o încleștare furibundă corp la corp. 

Crater, care lupta pe jos în dreapta falangei, văzu pericolul 
mortal în care se aflau și puse să sune trâmbițele pentru a 
chema în ajutor „scutierii” ca să umple golurile apărute. Mulţi 
dintre eteri trebuiseră să renunţe la sarise și să-și scoată săbiile 
scurte pentru a se apăra de atacul furios al mercenarilor greci, 
dar se aflau într-o situație grea. 

Intre timp, pe stânga, Parmenion își aruncase călăreții 
tesalieni asupra aripii drepte a persanilor, în valuri, escadron 
după escadron. Fiecare val arunca un nor de sulițe și apoi se 
retrăgea, pe când al doilea și al treilea val se aruncau înainte la 
intervale scurte. Hircanii și saka contraatacară cu furie la rândul 
lor, sub acoperirea valurilor de săgeți ale arcașilor cisieni, și un 
grup de care fu amestecat și el în învălmășeală, dar terenul 
accidentat nu le era propice: multe dintre ele se răsturnară și 
caii fugiră speriaţi care încotro, târându-i după ei pe vizitiii cu 


hățurile înnodate de încheieturile mâinilor și zdrobindu-i de 
bolovani. 

Încleștarea inu ore întregi și persanii aruncau mereu în luptă 
trupe proaspete din uriașele lor rezerve. La un moment dat, un 
detașament de scutieri condus de Crater reuși să pătrundă în 
spatele infanteriei mercenare grecești, s-o izoleze de restul 
poziţiilor persane și să-i învălmășească rândurile până atunci 
compacte. 

Cu puterile sleite de atâtea eforturi, apăsaţi de greutatea 
armurilor devenite dintr-o dată prea grele, mercenarii pedeștri 
începură să dea înapoi și să se împrăștie devenind o pradă 
ușoară pentru cavaleria tesaliană. „Scutierii” se deplasară către 
marginile câmpului de luptă, falanga eterifor strânse din nou 
rândurile, înclină în față sarisele și înaintă către frontul larg 
desfășurat al celor zece mii de Nemuritori ai lui Darius care 
înaintau cu pas apăsat, scut lângă scut și cu lăncile îndreptate 
ameninţător înspre inamic. O trâmbiță dădu, de undeva din 
spate, un semnal ascuţit și un tunet se făcu auzit peste tot acel 
vălmășag de strigăte, nechezături și scrâșnete de arme care se 
înfruntă: tunetul de la Cheroneea! 

Uriașa tobă transportată pe bucăţi fusese montată și adusă, 
cu ajutorul a șase cai, în apropierea liniilor macedonene ca să-și 
alăture semnalele la strigătele luptătorilor. 

Eterii strigară: Alalalai! 

Și porniră înainte aproape alergând, fără a mai ţine seama de 
oboseală și de durerea pe care le-o dădeau rănile. Murdari de 
noroi și plini de sânge până la umeri, erau ca niște furii 
dezlânţuite ale infernului, dar Nemuritorii nu se lasară 
înspăimântați și atacară la rândul lor cu o energie furibundă. 
Cele două formaţii de luptă se încleștară într-o luptă pe viaţă și 
pe moarte și liniile războinicilor înaintară și se retraseră de mai 
multe ori după cum, dintr-o parte sau din alta, porneau șarjele 
furibunde. 

Pe aripa dreaptă, Alexandru, aflat mereu printre primii, 
avându-l în față doar pe stegarul său care ţinea sus steagul roșu 
cu steaua argeadă în șaisprezece colțuri, conducea asalt după 
asalt, dar escadroanele de călăreţi arabi și asirieni contraatacau 
curajos de fiecare dată, susținuți de norul des și neîntrerupt al 
săgeţilor trimise de arcașii mezi și armeni. Când soarele stătea 
să coboare spre mare, tracii și agrienii reușiră, în sfârșit, să 


învingă cavaleria persană cu care luptaseră până atunci, se 
regrupară și porniră să dea o mână de ajutor batalioanelor de 
infanterie aflate într-o crâncenă încleștare corp la corp cu 
dușmanul. Venirea lor dădu parcă forțe noi eterilor, sleiţi de 
energie după această nesfârșită bătălie și Alexandru porni într-o 
nouă șarjă în fruntea Vârfului, scoțând un urlet sălbatic și 
împungându-l cu pintenii pe Ducipal. Puternicul animal simţi 
îndemnul călăreţului său, se înălță nechezând pe picioarele 
dinapoi, după care porni la atac călcând în picioare cu o forţă de 
nestăvilit toți dușmanii pe care-i întâlnea în cale. 

Se putea vedea acum și carul de luptă al lui Darius, la o 
depărtare mai mică de o sută de picioare, și aceasta îl întărâtă 
peste măsură pe Alexandru care își deschise drum doborându-i 
cu sabia unul câte unul pe dușmanii care-i stăteau în cale. 

Deodată, aproape ameţit de efortul pe care-l făcuse până 
atunci, suveranul macedonean se află față în faţă cu adversarul 
său și cei doi regi se priviră ţintă unul pe altul, timp de o clipă. In 
aceeași clipă, însă, Alexandru simţi o durere sfâșietoare într-o 
coapsă și văzu că o săgeată i se înfipsese într-un picior puţin 
mai sus de genunchi. Strânse din dinţi și o smulse stăpânindu-și 
durerea, dar, când își ridică din nou privirea, Darius dispăruse: 
vizitiul său întorsese caii și-i biciuia sălbatic mânându-i înspre 
dealuri, pe drumul care ducea spre Porţile Ammanice. 

Perdicas, Ptolemeu și Leonatos veniră în preajma regelui rănit 
doborându-i pe dușmanii din jur, în timp ce Alexandru striga fără 
încetare: 

— Darius fuge! Urmăriţi-l! Urmăriţi-l! 

În urma atacului concentrat al escadroanelor macedonene, 
persanii începură să șovăie și să se împrăștie în toate părțile. 
Doar Nemuritorii rămaseră pe loc, formară un pătrat compact și 
continuară să respingă atacurile inamice. 

Alexandru sfâșie o poală a mantiei, își bandajă rana, după 
care porni și el în urmărirea regelui fugar. Un călăreț din garda 
lui Darius îi apăru în faţă cu sabia scoasă din teacă, dar regele 
smulse de la oblânc securea cu două tăișuri și lovi din toate 
puterile, rupând în două sabia persanului care, pentru o clipă, 
rămase năucit și dezarmat. Regele mai înălță încă o dată arma 
pentru a-l ucide, dar în același moment, într-o ultimă rază a 
soarelui care apunea, îl recunoscu. 


Recunoscu chipul măsliniu și barba ca pana corbului a unui 
arcaș care doborâse, de la o sută de pași depărtare și dintr-o 
singură lovitură de suliță, leoaica gata să-l atace cu atâţia ani în 
urmă. O zi de demult, o zi de vânătoare și de petrecere pe 
câmpia presărată cu flori de undeva, din Eordeea. 

Și persanul îl recunoscu și rămase fără grai privindu-l, ca și 
cum l-ar fi lovit trăsnetul. 

— Nu vă atingeţi de omul acesta! — strigă Alexandru și porni 
în galop pe urma prietenilor săi. 

Goana pe urmele lui Darius continuă mai multe ore. Cvadriga 
regelui persan apărea din când în când în depărtare pentru a 
dispărea iarăși pe cărările pierdute în vegetaţia deasă care 
acoperea dealurile. La un moment dat, după o cotitură a 
drumului, Alexandru și prietenii săi dădură peste carul de luptă 
al Marelui Rege, abandonat într-un șanț, cu mantia regală 
atârnată pe o latură, având alături tolba de aur pentru săgeți, 
lancea și arcul. 

— N-are rost să mai continuăm - spuse Ptolemeu. 

— S-a lăsat noaptea și Darius are un cal odihnit: nu-l mai 
putem ajunge din urmă. lar tu ești rănit - adăugă privind coapsa 
însângerată a lui Alexandru. 

— Să ne întoarcem: astăzi zeii au fost buni cu noi. 


50 


Alexandru se întoarse în tabără noaptea târziu, plin de sânge 
și de noroi din cap până în picioare, după ce trecuse pe câmpia 
pe care ardeau focurile și peste tot se puteau vedea cadavre de 
oameni și leșuri de animale. Ducipal era acoperit și el de un fel 
de mocirlă însângerată, aproape uscată, ceea ce îi dădea o 
culoare fantomatică asemenea unei vedenii de coșmar. 

Prietenii săi călăreau pe margini și în urma lui trăgând după 
ei, agăţat de hamurile cailor, carul de luptă al Marelui Rege. 

Tabăra persană fusese complet scotocită și prădată de 
soldații macedoneni, dar de corturile regale nu se atinseseră 
pentru că acestea îi aparţineau de drept lui Alexandru. 

Cortul lui Darius era uriaș, făcut cu totul din piele bătută și 
împodobită cu tot felul de ornamente, cu perdele din purpură și 
țesături cu fir de aur. Stâlpii de susținere erau din lemn de cedru 
sculptat și acoperit cu plăci din aur curat. Pe jos erau așternute 
cele mai de preţ covoare care puteau exista. In interior, draperii 
de pânză fină, albă, roșie și albastră despărţeau diferitele 
încăperi, ca și cum ar fi fost vorba despre o reședință regală 
propriu-zisă, cu o sală a tronului pentru primiri, sală de ospete, 
dormitor în care se afla un pat monumental cu baldachin și sala 
de baie. 

Alexandru privea în jur aproape fără să-i vină să creadă că 
atâta bogăţie și luxul acesta de necrezut se aflau acum în 
mâinile sale. Cada de baie, amforele și toate celelalte vase erau 
din aur masiv iar slujnicele și tinerii eunuci ai lui Darius, cu toții 
neasemuit de frumoși, pregătiseră baia pentru noul stăpân și 
erau gata, tremurând de spaimă, să-i satisfacă toate dorințele. 

Își mai plimbă împrejur privirea uluită și șopti ca pentru sine: 

— Deci, după cât s-ar părea, asta ar însemna cu adevărat să 
fii rege. 

Obișnuit cu simplitatea austeră a palatului regal de la Pella, 
cortul acela i se părea a fi asemenea locului în care trăiesc zeii. 

Se apropie, șchiopătând de durerea pe care i-o dădea piciorul 
rănit și femeile îl înconjurară de îndată, îl dezbrăcară și-l ajutară 
să se întindă pe pat. Între timp sosise în goana mare Filip ca să-i 


vadă rana și să i-o trateze: medicul fu acela care le învăță pe 
slujnice cum să-l îmbăieze fără a-i mai provoca o altă 
hemoragie. Apoi, îl întinse pe rege pe o masă și, cu ajutorul 
unuia dintre sanitari, îl operă. Curăţă și drenă rana, o cusu și o 
bandajă cu grijă. Alexandru nu scoase nici cel mai mic geamăt, 
dar suferinţa atroce din timpul operaţiei, adăugată la oboseala 
din bătălia de peste zi îl făcură să cadă, pe când Filip nici nu-și 
terminase bine ce avea de făcut, într-un somn ca de plumb. 

Leptine îi scoase afară pe toți, îl vâri în așternuturi și se 
întinse și ea goală alături de el ca să-l încălzească în noaptea 
rece de toamnă. 

Regele se trezi a doua zi auzind vaiete disperate care veneau 
de undeva din corturile vecine. Puse, din obișnuinţă, piciorul jos 
din pat și imediat se strâmbă de durere. Piciorul îl durea, totuși 
drenajul pe care-l aplicase Filip cu un tub subţire de argint nu 
lăsase rana să se umfle. Regele era slăbit, dar putea să se miște 
și să treacă peste recomandarea medicului de a nu se ridica din 
pat timp de o săptămână. 

Se îmbrăcă în grabă și, fără a mai mânca nimic, ieși 
șchiopătând ca să vadă de unde veneau acele vaiete. Hefestion, 
care dormise în atrium cu Peritas, se apropie de el ca să-l 
susțină, dar Alexandru îl refuză. 

— Ce s-a întâmplat? — întrebă el - Cine geme așa? 

— În cortul acela se află regina-mamă, soţia lui Darius și 
câteva dintre cele trei sute șaizeci și cinci de concubine. 
Celelalte au rămas la Damasc. Au văzut carul de luptă al lui 
Darius, mantia și tolba lui de săgeți și acum cred că ela murit. 

— Atunci, hai să mergem să le potolim. 

Spuseră unui eunuc să-i anunţe ca să nu le găsească 
nepregătite și intrară amândoi. Regina-mamă, care avea obrajii 
scăldați în lacrimi și cu dâre din negrul cu care îi fuseseră 
machiaţi ochii, avu un moment de rătăcire și de ezitare, după 
care se aruncă la picioarele lui Hefestion crezând că el era 
regele, fiind cel mai înalt și mai impunător dintre cei doi. 
Eunucul, care își dădu seama de încurcătură, păli și-i șopti în 
persană că suveranul era celălalt bărbat. 

Regina clătină din cap dezorientată și se prăbuși la picioarele 
lui Alexandru tânguindu-se și mai tare și rugându-l fierbinte s-o 
ierte pentru greșeală, dar regele se aplecă, o ajută să se ridice 
și, servindu-se de eunucul de alături ca tălmaci, îi spuse: 


— N-are importanţă, doamna mea, și el este un Alexandru. 

Și, văzând că ea își recăpătase oarecum curajul, adăugă: 

— Nu plânge și nu dispera, te rog. Darius trăiește. Și-a lăsat 
cvadriga și hlamida regală, fugind cu un cal pentru a se putea 
mișca mai ușor și mai iute. În aceste momente, este, cu 
siguranţă, la adăpost. 

Regina-mamă se aplecă din nou, apucându-i mâna pe care o 
acoperi cu sărutări nesfârșite. Soţia Marelui Rege se apropie și 
ea ca să-i mulţumească în același fel și suveranul rămase 
înmărmurit de frumuseţea ei de neînchipuit. După aceea, însă, 
rotindu-și privirea în jur, își dădu seama că și celelalte femei 
erau minunat de frumoase, astfel că-i șopti la ureche lui 
Hefestion: 

— Pe Zeus, femeile astea te amețesc numai când le privești! 

Se vedea, însă, bine că el căuta din priviri o anumită figură. 

— Nu mai sunt și alte femei în tabără? — întrebă el. 

— Nu - răspunse Hefestion. 

— Ești sigur? 

— Absolut sigur. 

— Apoi, crezând că deslușește în vorbele prietenului său o 
nuanță de dezamăgire, adăugă: 

— La Damasc, însă, se află întreaga curte a regelui. Poate că 
acolo ai putea găsi ceea ce cauţi. 

— Nu caut pe nimeni - îi răspunse grăbit Alexandru. Se 
adresă, apoi, eunucului: 

— Spune-i reginei-mame, soţiei lui Darius și celorlalte că vor fi 
tratate cu tot respectul și că nu au a se teme de nimic. Să ceară 
fără frică tot ceea ce le trebuie și, pe cât posibil, vor primi. 

— Regina și regina-mamă îţi mulțumesc, Măria Ta - traduse 
eunucul - și, pentru îndurarea și bunătatea ta, se roagă ca 
Ahura Mazda să te binecuvânteze. 

Alexandru salută aplecându-și capul, ieși urmat de Hefestion 
și dădu ordin să fie adunaţi cei căzuţi și să li se facă toate cele 
cuvenite. 

În seara aceea, Calistene scrise în însemnările sale că 
muriseră trei sute nouă macedoneni, dar bilanţul era, de fapt, 
mult mai trist și regele zăbovi timp îndelungat șchiopătând 
printre șirurile de corpuri neînsuflețite sfârtecate și mutilate, 
dându-și seama că, în realitate, pierduse mii de oameni. 


Pierderile cele mai mari fuseseră în centrul formaţiei de luptă, 
acolo unde luptaseră mercenarii greci. 

Fură doborâţi zeci de copaci de pe dealuri și se înălţară ruguri 
uriașe pe care fură arse cadavrele, în faţa întregii armate 
înșiruite ca pentru un ultim omagiu. Când funeraliile se 
încheiară, Alexandru își trecu în revistă soldaţii, mergând în 
urma drapelului său roșu și având coapsa frumos bandajată și 
cu o pată mare pe ea, de culoarea steagului. Avu pentru fiecare 
detașament câte un cuvânt de laudă și de încurajare, ca și 
pentru toţi aceia pe care el însuși îi văzuse luptând eroic. 
Multora dintre ei le dărui câte ceva, un obiect pe care să-l aibă 
ca amintire din această luptă. 

Când inspecția se termină, le strigă: 

— Soldaţi, sunt mândru de voi! Aţi înfrânt cea mai puternică 
armată de pe tot pământul. Niciun grec și niciun macedonean 
nu au mai cucerit vreodată până acum un teritoriu atât de 
întins! 

— Sunteţi cei mai buni, sunteți de neînvins: nu există forță în 
lume care să vă poată opri! 

Soldaţii răspunseră printr-un cor de strigăte frenetice, în timp 
ce vântul împrăștia cenușa camarazilor căzuți și înălța roiuri de 
scântei către cerul cenușiu al toamnei. 

Când se lăsă seara, Alexandru dori să fie condus la războinicul 
persan a cărui viață fusese cruțată din ordinul său în toiul 
bătăliei. Omul ședea pe pământ, cu mâinile și cu picioarele 
legate, dar, îndată ce-l văzu, regele îngenunche lângă el și-l 
dezlegă. Il întrebă, apoi, ajutându-se cu gesturi din mâini: 

— Îţi amintești de mine? 

Omul înțelese și dădu din cap afirmativ. 

— Tu mi-ai salvat viața. 

Războinicul zâmbi și spuse prin semne că mai era acolo și un 
alt băiat, la vânătoarea aceea de lei. 

— Hefestion - îi explică Alexandru. 

— Trebuie să fie și el pe aici, pe undeva. E neschimbat. 

Omul zâmbi iarăși. 

— Eşti liber - spuse Alexandru și-și însoţi cuvintele cu un gest 
grăitor. 

— Te poţi întoarce la poporul și la regele tău. 

Omul părea că nu înţelege; atunci, regele porunci să fie adus 
un cal și-i puse în mâini frâiele. 


— Poţi pleca. Poate că ai pe cineva care te așteaptă acasă. Ai 
copii? — întrebă arătând cu mâna în jos cam la înălțimea unui 
copilaș. 

Omul ridică palma până la înălţimea unui adult și Alexandru 
zâmbi. 

— Așa este, trece timpul... 

Persanul îl privi cu o expresie serioasă și concentrată și ochii 
săi ca tăciunele străluciră de emoție când își duse o mână la 
piept și atinse, după aceea, pieptul lui Alexandru. 

— Du-te - îl îndemnă suveranul - înainte de a se lăsa noaptea. 

Războinicul murmură ceva în limba sa, apoi sări pe cal și 
dispăru în depărtare. 

În aceeași noapte, fu descoperit în tabăra persană egipteanul 
Sisines care cu un an înainte făcuse ca, prin mărturia sa, prinţul 
Amintas din Lincestides să fie arestat și ţinut prizonier sub 
acuzaţia că Darius l-ar fi plătit pentru a-l ucide pe Alexandru și 
a-i lua locul pe tron. Ptolemeu ţinu un scurt proces prin care fu 
declarat fără dubii ca spion persan, dar, înainte de a-l trimite la 
execuție, trimise după Calistene fiind sigur că acesta ar fi avut 
multe întrebări să-i pună condamnatului. 

Îndată ce-l văzu, egipteanul i se aruncă la picioare. 

— Fie-ţi milă! Persanii m-au luat prizonier ca să mă oblige să 
le dau informaţii despre armata voastră, dar eu nu le-am spus 
nicio vorbuliţă, nu am... 

Calistene îl tăie vorba cu un gest al mâinii. 

— Nu mă îndoiesc că persanii îi tratează foarte bine pe 
prizonieri, din moment ce aveai un cort luxos, doi sclavi și trei 
slujnice. Și unde sunt urmele torturilor la care te-au supus? Văd 
că arăţi grozav de bine. 

— Dar eu... 

— Singurul mod în care te poţi salva este să vorbeşti - îl 
ameninţă istoricul. 

— Vreau să știu totul, în special despre povestea cu prinţul 
Amintas, cu scrisoarea lui Darius, cu banii pe care i-ar fi promis 
pentru a-l ucide pe Alexandru, totul. 

Lui Sisines parcă îi mai revenise culoarea în obraji. 

— lustrul meu prieten - începu el - nu aveam de gând să 
destăinui aspecte secrete și foarte delicate ale muncii mele, dar 
fiind în joc viaţa mea, cu părere de rău trebuie să mă hotărăsc... 


— Calistene îi făcu semn că n-avea prea mult timp de pierdut 
cu el. 

— Deci, după cum spuneam, pot să-ţi demonstrez că nu am 
făcut altceva decât să servesc cu credință tronul macedonean: 
toată această poveste am urzit-o la ordinul reginei-mame 
Olimpia. 

Calistene își aduse aminte de gustul pe care îl avea cerneala 
de pe scrisoarea aceea, un gust destul de cunoscut. 

— Ei bine, regina-mamă Olimpia era foarte îngrijorată că 
Amintas ar fi putut deveni mai devreme sau mai târziu o 
ameninţare pentru fiul său Alexandru. Îl știa departe, pe pământ 
străin, expus la o mulţime de riscuri. Ce s-ar fi întâmplat dacă 
Alexandru ar fi fost înfrânt? Armata l-ar fi putut proclama ca 
rege pe Amintas și ar fi obţinut prin aceasta întoarcerea acasă și 
o viaţă mai tihnită. A poruncit atunci unui sclav persan pe care i- 
| dăruise Filip să scrie acel mesaj, a imitat perfect sigiliile 
barbarilor de pe documentele existente în arhiva cancelariei 
regale și m-a onorat pe mine cu încrederea sa pentru ca... 

— Am înţeles - i-o reteză Calistene. 

— Dar... mesagerul persan? 

Sisines își drese glasul: 

— Îndeletnicirile mele m-au obligat să frecventez deseori 
societatea persană în care mi-am făcut prieteni influenți. Nu mi- 
a fost prea greu să-l conving pe guvernatorul din Nisibis să-mi 
dea un curier persan și să-l însărcinez pe el cu transmiterea unui 
document. 

— Și să-l otrăvești apoi când te temeai că ar fi putut vorbi. 

— Trebuie să te asiguri întotdeauna - îi răspunse impasibil 
egipteanul. 

— Asta chiar dacă bietul om nici nu ar fi avut prea mare lucru 
de spus. 

„În felul acesta” se gândi Calistene în sinea sa „rămâi singurul 
care cunoaște adevărul: dar care este acest adevăr?” 

Imediat după aceea continuă: 

— Toate astea explică multe lucruri, dar nu justifică prezența 
ta aici, în lux și înconjurat de o mulţime de atenții. In realitate, 
nimic nu m-ar împiedica să cred că scrisoarea ar fi autentică. 

— Sunt de acord cu tine că ar trebui ţinut seama și de o 
asemenea posibilitate. 


Istoricul tăcu din nou căzând din nou pe gânduri: rămânea 
totuși în picioare posibilitatea ca Marele Rege să fi vrut cu 
adevărat să-l corupă pe Amintas, dar nu exista niciun alt indiciu 
care să arate că prinţul era complice la așa ceva, în afară de 
insinuările lui Sisines. Hotări să ia el însuși responsabilitatea de 
a rezolva cazul. Își ridică ochii și-l privi drept în ochi pe omul din 
faţa sa: 

— Ai face mai bine să-mi spui adevărul. Ești un informator al 
regatului macedonean găsit într-o tabără persană și într-o 
situație foarte compromițătoare. Ptolemeu nu are nicio îndoială 
că ești un spion dușman. 

— Nobile stăpân, - răspunse egipteanul - eu mulţumesc zeilor 
că mi-au trimis un om inteligent și cu scaun la cap cu care se 
poate discuta. Am la dispoziţie o sumă de bani importantă pe 
care o păstrez la Sidon și, dacă am ajunge la o înţelegere, ţi-aș 
oferi o versiune demnă de crezare pe care ai putea să i-o 
sugerezi comandantului Ptolemeu. 

— E mai bine să-mi spui adevărul - repetă din nou Calistene. 

— Să zicem că am dorit să mă fac util și, datorită relaţiilor 
mele, Marele Rege credea că m-aș putea întoarce în Anatolia 
pentru a-i convinge pe conducătorii unor orașe să-și redeschidă 
porturile pentru flota sa și... 

— Și, în felul acesta, să ne taie căile de comunicaţie cu 
Macedonia. 

— Cincisprezece talanţi ar fi de ajuns ca să te convingă de 
nevinovăția mea? 

Istoricul îi aruncă o privire nehotărâtă. 

— Și alţi douăzeci pentru comandantul Ptolemeu? 

Calistene avu un moment de ezitare înainte de a răspunde: 

— Cred că vor fi de ajuns. leși, apoi, din cort și se duse la 
Ptolemeu. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine - îi spuse. 

— Pe lângă că este spion, deţine și secrete destul de 
periculoase care o acuză pe regină și... 

— Nu vreau să mai aud nimic altceva. În plus, egiptenii nu mi- 
au plăcut niciodată. 

— Mai așteaptă până să spui așa ceva - îi răspunse Calistene. 
În curând o să-i cunoști pe mulţi dintre ei. Se aude că Alexandru 
ar dori să cucerească Egiptul. 


51 


De la Damasc, unde fusese trimis în marș forțat, Parmenion 
anunță că ocupase domeniile regale, capturând rezervele de 
bani și arestându-i pe curtenii Marelui Rege: 


În total două mii șase sute de talanti-aur în monede și 
cinci sute de mine în lingouri, peste trei sute cincizeci de 
concubine, trei sute douăzeci și nouă de cântărețe la flaut 
și la harpă, trei sute de bucătari, șaptezeci de degustători 
de vinuri, treisprezece cofetari și patruzeci de parfumieri. 


— Pe Zeus! — exclamă Alexandru când termină de citit 
mesajul. 

— Asta chiar că înseamnă să știi să trăiești! 

— Am și un mesaj personal pe care trebuie să ţi-l transmit 
prin viu grai - adăugă curierul după ce regele înfășurase la loc 
foaia de papirus. 

— Spune. Despre ce este vorba? 

— Generalul Parmenion dorește ca tu să știi că va aduce cu el 
o nobilă din Damasc împreună cu cei doi fii ai săi. Se numește 
Barsines. 

Alexandru scutură din cap ca și cum nu și-ar fi crezut 
urechilor. 

— Nu se poate - șopti el. 

— Oh, ba da - îi răspunse curierul. 

— Generalul mi-a spus că un bătrân soldat îţi va aduce parola, 
dacă nu ai încredere. 

— Am înţeles - îl întrerupse Alexandru. 

— Am înţeles. Poţi pleca. 

XXX 

O revăzu opt zile mai târziu, timp care i se păru o veșnicie. Pe 
când se afla printre soldaţii săi, o văzu trecând călare în 
cortegiul suitei regale care era încadrat de două șiruri de eteri 
din garda lui Parmenion. Purta pantaloni de piele ca ai sciţilor și 
o tunică de postav gri, avea părul strâns la ceafă cu două agrafe 
și era, dacă putea fi posibil, mai frumoasă decât atunci când o 
întâlnise prima oară. 


Figura sa era ușor palidă și trăsăturile erau parcă mai fine, 
așa încât ochii mari negri ieșeau și mai mult în evidenţă 
strălucind de o lumină intensă și vibrantă asemenea stelelor. 

Se duse la ea mult mai târziu, când tabăra se cufundase de- 
acum în tăcere și începuse primul schimb al gărzilor. Purta doar 
un chiton militar scurt, pe umeri avea o mantie de lână cenușie 
și puse o slujnică să-l anunţe. 

Ea se îmbăiase și-și schimbase veșmintele: purta acum o 
rochie persană lungă până la călcâie care abia lăsa să i se 
ghicească formele și în cort se simţea o mireasmă puternică de 
levănțică. 

— Stăpâne - șopti ea aplecând capul. 

— Barsines... 

Alexandru făcu câţiva pași spre ea. 

— Am așteptat clipa asta încă de când te-am văzut ultima 
oară. 

— Sufletul meu e plin de durere. 

— Știu: ţi-ai pierdut soțul. 

— Omul cel mai bun, tatăl cel mai iubitor, soțul cel mai blând. 

— Era singurul dușman pe care l-am respectat și de care, 
poate, m-am temut. 

Barsines își aţintise privirea în pământ pentru că știa bine că 
era doar o pradă, știa că femeia dușmanului este trofeul pe care 
și-l dorește cel mai mult învingătorul, cel care a luptat îndurând 
durerea și rănile, oboseala și groaza de a vedea sângele 
curgând, urletele, măcelul, dar aflase, totuși, că tânărul acela 
fusese îndurător și se purtase frumos cu bătrâna regină-mamă, 
cu soţia și cu copiii lui Darius. 

Alexandru întinse mâna și-i atinse ușor bărbia, iar ea își ridică 
ochii întâlnindu-i privirea, culoarea diferită a ochilor tânărului 
rege. Văzu în ei albastrul pur al cerului senin, albastrul din ochii 
lui Memnon, și văzu culoarea întunecată a morţii și a nopţii; se 
simți parcă atrasă într-un vârtej de ape, fu cuprinsă de o 
ameţeală nesfârșită, ca și cum ar fi privit în față un zeu sau o 
creatură fantastică. 

— Barsines... — repetă Alexandru și în sunetul vocii sale se 
simţea vibrând o patimă fără margini, o dorinţă arzătoare. 

— Poţi face cu mine ce vrei, tu ești învingătorul, dar eu voi 
avea întotdeauna în faţa ochilor imaginea lui Memnon. 

— Morţii cu morții și viii cu viii - îi răspunse regele. 


— Tu mă ai acum pe mine în faţa ochilor și eu n-am să te mai 
las să pleci pentru că am văzut că în tine viaţa vrea să uite 
moartea. In clipa asta, eu însemn pentru tine viaţa. Privește-mă. 
Privește-mă, Barsines, și spune-mi că nu este adevărat. 

Barsines nu răspunse, dar îl privi ţintă cu o expresie disperată 
și, în același timp, rătăcită. Două lacrimi mari îi străluciră între 
pleoape ca apa cristalină de izvor, coborâră încet de-a lungul 
obrajilor și se împreunară umezindu-i buzele. Alexandru se 
apropie și mai mult de ea până simţi pe față respiraţia 
mângâietoare, până-i simţi sfârcurile sânilor atingându-i pieptul. 

— O să fii a mea - îi șopti. Se răsuci, apoi, fulgerător și plecă. 
Imediat ce ieși, se auzi nechezatul lui Ducipal, tropăitul apăsat 
de copite și, apoi, zgomotul ritmic al unui galop dezlănţuit rupse 
tăcerea adâncă a nopţii. 

XXX 

A doua zi, Calistene primi o altă scrisoare cifrată de la unchiul 
său, prin curierul care aducea știrile din Macedonia, de la 
Antipatros. 


Am descoperit unde se află fiica lui Nicandros, omul care 
i-a fost complice lui Pausanias în asasinarea lui Filip. Fata 
se află sub ocrotirea preotului din templul Artemizei de la 
hotarul cu Tracia. Preotul, însă, este de origine persană și 
rudă cu satrapul din Bitynia care de mult timp îi trimite 
regulat bani și daruri destul de prețioase pentru templu. 
Acest lucru m-a făcut să cred că regele Darius a fost 
amestecat în uciderea lui Filip și am reușit să citesc pe 
ascuns o scrisoare păstrată în templu, scrisoare din care 
reiese ca fiind foarte probabilă o asemenea ipoteză. 


Calistene se duse la Alexandru. 

— Cercetările asupra morţii tatălui tău continuă și am primit 
informaţii importante: se pare că persanii ar fi amestecați direct 
și îi mai ocrotesc încă pe unii dintre cei care au participat la 
complot. 

— Asta ar explica multe lucruri - comentă regele. 

— Și când te gândești că Darius are îndrăzneala să-mi trimită 
o scrisoare ca asta! 

li dădu un mesaj pe care un sol i-l adusese de curând din 
partea Marelui Rege. 


Darius, Rege al Regilor, stăpân peste cele patru colțuri 
ale pământului, lumină a arienilor, către Alexandru, regele 
macedonenilor, te salut! 

Tatăl tău, Filip, a fost primul care a adus ofense 
persanilor în vremea regelui Xerxe, deși aceștia nu erau 
vinovați cu nimic. Când am devenit eu rege, tu nu ai trimis 
nicio solie pentru a reînnoi vechea prietenie și alianță și ai 
năvălit în Asia aducându-ne mari daune. În această situație, 
a trebuit să te înfrunt pe câmpul de luptă pentru a-mi apăra 
tara și a-mi redobândi vechile posesiuni. Rezultatul luptei a 
fost cel pe care l-au hotărât zeii, dar mă adresez ție, de la 
suveran la suveran, pentru ca tu să redai libertatea copiilor 
mei, mamei mele și soției mele. Sunt gata să închei cu tine 
un tratat de prietenie și de alianță: de aceea, te rog să 
trimiti un reprezentant al tău împreună cu solul meu pentru 
a putea purta tratative. 


Calistene închise scrisoarea. 

— Te face, de fapt, vinovat pe tine pentru toate, își arogă 
dreptul de a se apăra, totuși admite că a fost înfrânt și este 
dispus să devină prietenul și aliatul tău cu condiţia să-i eliberezi 
familia. Ce ai de gând să faci? 

In clipa aceea intră Eumene aducând o ciornă a răspunsului 
pe care-l pregătise pentru rege și Alexandru îl rugă să-l citească. 
Secretarul își drese glasul și începu: 


Alexandru, rege al macedonenilor, către Darius, rege al 
persanilor, te salut! 

Strămoșii tăi au năvălit în Macedonia și în Grecia 
făcându-ne mari pagube fără niciun motiv. Eu am fost ales 
drept comandant suprem al grecilor și am intrat în Asia 
pentru a răzbuna agresiunea făptuită de voi. Tot voi ați fost 
aceia care ati dat ajutor Perintului împotriva tatălui meu și 
ați ocupat Tracia care este un teritoriu de-al nostru. 


Alexandru îl opri. 
— Adaugă ce-ţi dictez acum. 


Regele Filip a fost ucis printr-un complot pe care voi l-ați 
susținut și există dovezi despre aceasta în scrisorile scrise 
de voi. 


Eumene îi privi surprins atât pe Alexandru, cât și pe Calistene 
și acesta din urmă spuse: 

— Îți explic eu pe urmă. 

Atunci, secretarul continuă să citească: 


În plus, ti-ai obținut tronul prin înșelăciune, i-ai plătit pe 
greci ca să mă atace și ai făcut tot posibilul pentru a 
distruge pacea pe care eu, cu atâta greutate, reușisem s-o 
clădesc. Eu i-am înfrânt pe generalii tăi și te-am învins pe 
tine însuţi pe câmpul de luptă, așa că eu decid asupra 
acelora dintre soldatii tăi care au trecut de partea mea, ca 
și asupra celorlalte persoane pe care le am pe lângă mine. 
Tu ești, prin urmare, acela care trebuie să mi te adresezi ca 
unui stăpân al Asiei ce sunt. Cere ce crezi de cuviință, fie 
venind la mine tu în persoană, fie prin intermediul vreunui 
trimis de-al tău. Cere ce dorești referitor la soția ta, la copiii 
tăi sau la mama ta și vei obține, dacă vei reuși să mă 
convingi. 

Pe viitor, însă, dacă vei dori să-mi comunici ceva, va 
trebui să te adresezi regelui Asiei și nu unui egal de-al tău; 
va trebui să ceri ce dorești aceluia care este acum stăpân 
peste tot ceea ce mai demult era al tău. Dacă nu vei face 
așa, voi lua măsuri împotriva ta la fel ca împotriva unuia 
care a încălcat regulile și legile conviețuirii dintre popoare. 
Dacă mai pretinzi incă să mai fii considerat un suveran, 
vino pe câmpul de luptă, apără-ți această calitate și nu fugi, 
pentru că eu te voi urmări pretutindeni. 


— Nu-i lași prea multe posibilităţi de alegere - comentă 
Calistene. 

— Nu, sigur că nu, - îi răspunse Alexandru - și, dacă este 
bărbat și rege, va fi nevoit să se comporte ca atare. 


52 


Armata se puse în mișcare la începutul iernii, pornind către 
sud, spre coasta Feniciei. Alexandru se hotărâse, într-adevăr, să 
cucerească toate porturile care ar mai fi rămas accesibile 
persanilor, astfel încât să zădărnicească orice acțiune a 
inamicului în Marea Egee și chiar și în Grecia. 

Orașul Aradus îl primi cu mari onoruri și Sidonul promise chiar 
că-și va retrage cele cincizeci de corăbii ale sale din flota 
imperială pentru a le pune la dispoziţia sa. Entuziasmul 
macedonenilor era uriaș: părea că zeii înșiși netezeau calea 
tânărului cuceritor, iar expediţia sa de cucerire aproape că 
devenea doar o călătorie aventuroasă pentru descoperirea unor 
lumi noi, a unor alte popoare, a unor locuri de poveste. 

La Sidon sosi și restul suitei Marelui Rege pe care Parmenion 
o capturase la Damasc: un cortegiu incredibil de sclavi, 
cântăreţi la diferite instrumente, bucătari, degustători, eunuci, 
maeștri de ceremonie, dansatoare, flautiste, magi, ghicitori, 
scamatori care provocară un haz de nedescris în rândul 
soldaților și al ofițerilor lui Alexandru. Regele, însă, îi primi cu 
mare bunăvoință și omenie, se interesă de soarta sau de 
peripeţiile prin care trecuseră și porunci să fie trataţi cu respect. 

Când se părea că întregul cortegiu trecuse prin fața 
suveranului și a prietenilor săi, mai sosi un mic grup escortat de 
o echipă de agrieni. 

— Pe ăștia i-am găsit la cartierul general al satrapului Siriei - 
le explică ofițerul care comanda soldaţii din escortă. 

— Dar eu pe acela de-acolo îl cunosc - spuse Seleucos 
arătând înspre un bărbat corpolent, cu păr cărunt care forma un 
fel de coroană în jurul țestei pleșuve. 

— Eumolpos din Solis! — exclamă Ptolemeu. 

— Ce surpriză! 

— Domnii mei, Măria Ta! — salută informatorul aplecându-se 
până la pământ. 

— la te uită, ia te uită... Nu știu de ce, dar eu parcă amo 
anume bănuială... — spuse ironic Perdicas. 

— Și eu - interveni Seleucos. 


— Uite cum a făcut Darius ca să apară în spatele nostru la 
Issus. la spune, Eumolpos, cât ţi-au dat ca să ne trădezi? 

Omul era alb ca varul la faţă și încerca să schițeze un zâmbet 
chinuit. 

— Dar, Măria Ta, stăpânii mei, doar n-o să credeţi că eu aș fi 
putut... 

— Oh, sigur că a putut - afirmă ofiterul care-l păzea, 
adresându-se lui Alexandru. 

— Mi-a povestit satrapul Siriei care o să vină cât de curând ca 
să-ţi jure credință. 

— Aduceţi-l înăuntru! — ordonă regele, intrând în cortul său. 

— Va fi judecat imediat. 

Se așeză înconjurat de prietenii săi și-l întrebă pe informator: 

— Vrei să mai spui ceva înainte de a muri? 

Eumolpos își cobori privirea și nu spuse nimic. Tăcerea lui 
avea o demnitate surprinzătoare care-l făcu să nu mai semene 
cu bărbatul caraghios și mereu pus pe glume pe care îl 
cunoșteau cu toţii. 

— N-ai nimic de spus? — repetă Eumene. 

— Cum ai putut să faci așa ceva? Puteau să ne zdrobească pe 
toți până la unul. Mesajul adus de curierul tău ne atrăsese într-o 
cursă fără posibilitate de scăpare. 

— Porc ce ești! — îl înjură Leonatos. 

— Dacă ar fi după mine, n-ai scăpa cu o moarte rapidă. Mai 
întâi aș pune să ţi se smulgă toate unghiile și după aia... 

Eumolpos ridică o privire apoasă către judecătorii săi. 

— Ei, vorbește! — îl încolți Alexandru. 

— Măria Ta... — începu să spună informatorul - eu de când 
mă știu am fost spion. Încă de când eram copil, îmi câștigam 
pâinea spionându-le, la cererea soţilor încornoraţi, pe soțiile lor 
infidele. Eu nu știu să fac altceva. Și am alergat întotdeauna 
după bani, servindu-i mai ales pe cei care plăteau cel mai bine. 
Totuși... 

— Totuși? — îl întrebă Eumene care avea rolul unui 
anchetator. 

— Totuși, din ziua în care am intrat în serviciul tatălui tău, 
regele Filip, n-am mai fost decât spionul lui, o jur. Și știi de ce, 
stăpâne? Pentru că tatăl tău era un om extraordinar. Oh, sigur, 
mă plătea bine, dar nu era vorba numai despre asta. Când mă 
întâlneam cu el ca să-i dau raportul despre ce aflasem, mă 


poftea să mă așez ca pe un vechi prieten, îmi turna el însuși de 
băut, mă întreba cum o mai duc cu sănătatea și alte lucruri de 
astea, înţelegi? 

— Cum asta, eu m-am comportat oare urât cu tine? — îl 
întrebă Alexandru. 

— Nu te-am tratat și eu ca pe un vechi prieten, mai mult 
decât ca pe o iscoadă prețioasă? 

— Este adevărat - recunoscu Eumolpos - și ţi-am fost 
credincios pentru asta. Dar la fel aș fi fost chiar dacă n-aș fi avut 
alt motiv decât acela că erai fiul tatălui tău. 

— Și atunci, de ce m-ai trădat? Trebuie să existe vreun motiv 
pentru care să-ţi trădezi un prieten! 

— Frica stăpâne. Satrapul care va veni în curând ca să-ţi jure 
credinţă, uitând de cuvântul dat regelui său, mă înspăimântase 
de moarte privindu-mă drept în ochi în timp ce rupea carnea de 
pe oasele unui sturz fript, ca și cum ar fi spus: „Uite ce-o să 
păţești: o să fii sfârtecat bucată cu bucată ca sturzul ăsta”. 
După aceea, m-a tras lângă fereastră ca să privesc în curte. 

„Acolo se afla curierul meu, băiatul acela simpatic pe care ţi-l 
trimiteam de fiecare dată: îl jupuiseră de viu, îl castraseră și-i 
atârnaseră testiculele la gât.” Vocea îi tremura acum și ochii 
apoși de pește bătrân erau umflaţi de lacrimi fierbinţi. „ii 
smulseseră carnea de-i rămăseseră oasele goale... Și asta nu 
era tot. Mai era acolo și un barbar ce ascuţea un par de salcâm 
și-i lustruia vârful pe o piatră.” 

Il pregătea pentru mine dacă n-aş fi făcut ceea ce îmi cereau. 
Ai văzut vreodată un om tras în ţeapă, stăpâne? Eu da. Îi vâră 
un par ascuţit în corp, dar fără să-l ucidă de la început și stă ăla 
acolo și îndură tot ce poate îndura un om timp de ceasuri, 
câteodată chiar zile întregi. Te-am trădat pentru că mi-a fost 
frică, pentru că de când sunt nimeni nu mi-a pretins să am un 
asemenea curaj. 

„Și acum, dacă vrei, pune să mă omoare, merit o asemenea 
pedeapsă, dar, te rog, măcar să fie o moarte iute. Știu că ai 
pierdut mulţi oameni și că ai purtat o bătălie foarte grea, dar eu 
presimțeam că vei învinge, o simţeam. Și, de fapt, la ce ţi-ar mai 
folosi să torturezi un biet bătrân care nu ţi-ar fi făcut niciun rău 
dacă totul ar fi depins de el și care a suferit mult că trebuia să te 
trădeze, mult mai mult decât ţi-ai putea închipui, băiatul meu.” 

Tăcu și-și suflă cu zgomot nasul. 


Alexandru și prietenii săi se priviră în tăcere și-și dădură 
seama că niciunul dintre ei n-ar fi avut curajul să pronunţe un 
verdict de condamnare la moarte a lui Eumolpos din Solis. 

— Ar trebui să pun să fii ucis - afirmă regele - dar tu ai 
dreptate: ce-aș câștiga? Și, în plus... 

— Eumolpos înălță capul pe care-l ţinuse până atunci aplecat. 
În plus, știu că și curajul este o calitate pe care zeii o acordă 
doar câtorva muritori. Tie nu ţi-au dat-o, dar ai de la ei alte 
daruri: șiretenia, inteligenţa, poate că și fidelitatea. 

— Vrei să spui că n-am să mor? — întrebă Eumolpos. 

— Nu. 

— Nu? — repetă iscoada și parcă nu-i venea să-și creadă 
urechilor. 

— Nu - repetă Alexandru fără a reuși să-și reţină un zâmbet 
uşor. 

— Și-o să mai pot lucra pentru tine? 

— Voi ce spuneţi? — îi întrebă regele pe prietenii săi. 

— Eu i-aș mai da o șansă - fu de părere Ptolemeu. 

— De ce nu? — i se alătură Seleucos. 

— La urma urmelor a fost întotdeauna un spion excelent. Și, 
apoi, acum noi suntem învingătorii. 

— Suntem deci cu toţii de acord - hotărî regele. 

— Dar va trebui, totuși, să schimbi parola aia nenorocită dat 
fiind că ai dezvăluit-o și dușmanului. 

— Oh, da, sigur că da - spuse Eumolpos ușurat de-a binelea. 

— Care era parola? — întrebă curios Seleucos. 

— Creier de oaie - îi răspunse sec Alexandru. 

— Eu aș fi schimbat-o în orice caz - declară Seleucos. 

— Cred că este cea mai năstrușnică parolă pe care am auzit-o 
vreodată. 

— Așa este - admise și Alexandru. Îi făcu semn lui Eumolpos 
să se apropie. 

— Spune-mi acum care este cea nouă. 

Informatorul veni lângă el și-i șopti la ureche: 

— Sturz fript. Se înclină, apoi, și-i salută cu respect pe toţi cei 
de față. 

— Vă mulțumesc, stăpânii mei, Mărie Tale, pentru bunătatea 
voastră. Și ieși din cort clătinându-se pe picioarele ce-i mai 
tremurau încă din cauza spaimei prin care trecuse. 


— Cum e noua lui parolă? — întrebă Seleucos îndată ce 
bătrânul ieși. 
— Alexandru clătină din cap. - Năstrușnică. 


53 


Locuitorii din Sidon, care, doar cu câţiva ani în urmă, 
înduraseră multe suferinţe din partea garnizoanei persane, 
întâmpinară cu mult entuziasm sosirea lui Alexandru și 
promisiunea că le va reinstala vechea orânduire. Dinastia 
domnitoare se stinsese, însă, de o bună bucată de vreme și 
trebuia ales un nou rege. 

— De ce nu te ocupi tu de asta? — îi propuse Alexandru lui 
Hefestion. 

— Eu? Dar eu nu cunosc pe nimeni, nici nu știu unde să caut 
așa ceva și de fapt... 

— Deci, ne-am înţeles - i-o reteză scurt regele. 

— O să te ocupi tu de asta. Eu trebuie să duc tratative cu 
celelalte orașe de pe coastă. 

Atunci, Hefestion își căută un interpret și începu să colinde 
incognito prin Sidon, luând seama în jurul lui prin piețe, 
mâncând prin cârciumi populare sau primind invitaţii la câte un 
prânz oficial în cele mai simandicoase familii. Nu găsea, însă, pe 
nimeni potrivit pentru o asemenea funcţie. 

— Tot nimic? — îl întreba Alexandru când se întâlneau la 
consiliile de război. Și Hefestion clătina din cap negativ. 

Într-o zi, avându-l alături pe tălmaci, trecu prin faţa unui zid 
scund din piatră care se prelungea până departe, în direcţia 
dealurilor, și dincolo de el se zăreau coroanele multor specii de 
copaci: cedri maiestuoși de Liban, smochini seculari cu crengi 
cenușii și zgrunţuroase, o mulțime de arbori de fistic și tufe 
bogate de sulfină. Trase cu ochiul prin canaturile porții de la 
intrare și rămase uluit de minunăţiile pe care le văzu: tot felul 
de arbori fructiferi, tufe și arbuști frumos combinaţi și tunși, mici 
fântâni și pârâiașe, stânci printre care creșteau plante suculente 
și cu tepi, unele nemaivăzute vreodată de el. 

— Toate astea vin din Libia dintr-un oraș care se numește 
Lixos - îi explică tălmaciul. 

La un moment dat, apăru un bărbat cu un măgăruș care 
trăgea un cărucior plin cu bălegar. incepu să pună pe rând, la 


fiecare plantă, câte puţin îngrășământ și făcea aceasta cu atât 
drag și cu atâta grijă, încât cei doi fură uluiţi. 

— Când a avut loc răscoala împotriva guvernatorului persan, 
oamenii au hotărât să dea foc acestei grădini - își continuă 
tălmaciul povestirea - dar omul acesta s-a așezat în faţa porții 
de la intrare și le-a spus că, dacă vroiau să comită o asemenea 
crimă, ar fi trebuit să-și păteze mai întâi mâinile cu sângele lui. 

— El este regele - spuse hotărât Hefestion. 

— Un grădinar? — întrebă uluit tălmaciul. 

— Da. Un om care este gata să moară pentru a salva plantele 
dintr-o grădină, care nici măcar nu este a sa, n-ar face orice ca 
să-i protejeze pe concetăţenii săi și pentru ca orașul acesta să 
se dezvolte? g 

Și așa se făcu. Intr-o zi, umilul grădinar văzu sosind un alai de 
demnitari însoţiţi de gărzile lui Alexandru și fu condus cu mari 
onoruri la palatul regal pentru a fi instalat în funcţie. Avea mâini 
mari și bătătorite care îi amintiră suveranului macedonean de 
cele ale lui Lisip și o privire liniştită și senină. Se numea 
Abdalonimus și deveni cel mai bun rege pe care și-l puteau 
aminti oamenii locului. 

De la Sidon, armata înaintă și mai mult spre sud, către Tyr, 
acolo unde se afla un grandios templu al lui Melqart, un Hercule 
al fenicienilor. Orașul era format din două părți: un cartier vechi, 
pe continent, și un oraș nou, pe o insulă aflată la o depărtare de 
un stadiu de coastă. Fusese construit de curând și era incredibil 
de frumos prin clădirile sale impunătoare și grandioase. Avea 
două porturi fortificate și ziduri împrejmuitoare înalte de o sută 
cincizeci de picioare, cele mai înalte pe care le construise omul 
vreodată. 

— Să sperăm că vom fi primiţi și aici la fel ca la Byblos, 
Aradus sau Sidon - comentă Seleucos. 

— Fortăreaţa aceea este imposibil de cucerit. 

— Ce ai de gând? — îl întrebă Hefestion privind formidabilul 
zid care înconjura orașul și care se oglindea în apele albastre ale 
golfului. 

— Aristandru m-a sfătuit să ofer un sacrificiu în templul 
strămoșului meu Hercule, pe care locuitorii îl numesc Melqart - 
răspunse Alexandru. 

— Uite că pleacă solii noștri - adăugă el arătând spre o barcă 
mare ce traversa încet canalul scurt dintre oraș și uscat. 


Răspunsul sosi în aceeași după-amiază și-l făcu pe rege să se 
înfurie. 

— Spun că, dacă vrei să aduci un sacrificiu lui Hercule, este 
pentru asta un templu în cartierul vechi de pe țărm. 

— Ştiam eu - remarcă Hefestion. 

— Aia stau acolo, în cuibul lor de piatră de pe insula aia 
nenorocită, și le dă mâna să-și bată joc de oricine. 

— Nu și de mine - spuse Alexandru. Trimiteţi alţi soli. De data 
asta o să fiu mai limpede. 

Noii trimiși plecară a doua zi ducând un mesaj în care se 
spunea: „Dacă doriţi, puteţi avea parte de un tratat de pace și 
de alianţă cu Alexandru. Dacă refuzaţi, regele va porni războiul 
cu voi pentru că sunteți aliaţi ai persanilor”. 

Din păcate, răspunsul fu la fel de clar: solii fură aruncaţi de la 
înălţimea zidurilor și se zdrobiră de stâncile de pe malul mării. 
Printre ei se aflau prieteni și tovarăși de joacă din copilărie ai 
regelui și moartea lor îl făcu să se cufunde într-o stare de amară 
tristețe, transformată curând într-o furie oarbă. Se închise două 
zile în cortul său fără a vedea pe nimeni: numai Hefestion 
îndrăzni să intre la el a doua zi seara și-l găsi neașteptat de 
calm. 

Alexandru era treaz și, la lumina lămpii, citea ceva. 

— Este, ca de obicei, Xenofon? — întrebă Hefestion. 

— De la Xenofon nu mai avem nimic de învăţat din momentul 
în care am lăsat în urmă Porțile Siriei. Citesc din Filistos. 

— Nu este un scriitor sicilian? 

— Este un istoric de la curtea lui Dyonisios din Siracuza care, 
acum șaptezeci de ani, a cucerit o cetate feniciană construită pe 
o insulă, exact ca Tyr: Motya. 

— Cum a făcut? 

— Stai jos și uită-te aici. 

— Alexandru luă o pană și începu să deseneze pe o foaie de 
papirus. 

— Asta este insula și aici este uscatul: el a construit un dig 
până la insulă și a trecut peste el cu mașinile de război. Când 
flota cartagineză a apărut pentru a-l opri, el a adus o mulţime de 
catapulte cu harpoane de o construcţie nouă, a provocat 
spărturi corăbiilor scufundându-le sau arzându-le cu ghiulele 
încinse în foc. 


— Vrei să construiești un dig până la Tyr? Bine, dar distanța 
este de două stadii. 

— La fel ca la Motya. Dacă Dyonisios a reușit să facă așa 
ceva, o să reușesc și eu. De mâine începeţi să dărâmaţi orașul 
vechi și veţi folosi materialele recuperate pentru construirea 
digului. Trebuie să înțeleagă cât mai curând că eu nu glumesc. 

Hefestion înghiţi în sec. - Să demolăm orașul vechi? 

— Ai înţeles perfect: dărâmați-l și aruncați totul în mare. 

— Cum vrei tu, Alexandru. 

Hefestion plecă să transmită ordinul camarazilor săi și regele 
se cufundă din nou în lectură. 

A doua zi îi chemă la el pe toţi inginerii și mecanicii care 
însoțeau expediţia. Își aduseră instrumentele și tot ce era 
necesar pentru a desena și a face însemnări. Șeful lor era 
Diades din Larisa, un discipol al lui Faillos, care fusese inginer- 
șef sub domnia lui Filip și construise turnurile de asalt cu care 
fuseseră dărâmate zidurile Perintului. 

— Dragii mei - începu regele - acesta este un război care nu 
va putea fi câștigat fără contribuţia voastră. li vom învinge pe 
dușmani mai întâi pe planșetele voastre de desen și abia apoi 
pe câmpul de luptă. Asta și din cauză că nu va exista un câmp 
de bătălie propriu-zis. 

De la fereastră se putea vedea marea care strălucea de jur 
împrejurul bastioanelor impresionante ale cetăţii Tyr și inginerii 
înțeleseră perfect ce intenţii avea suveranul. 

— Deci, iată care este planul meu - reluă Alexandru. 

— Noi vom construi un dig până la insulă, iar voi veţi proiecta 
mașini mai înalte decât zidurile. 

— Măria Ta, - îi atrase atenţia Diades - vorbești despre turnuri 
înalte de o sută cincizeci de picioare. 

— Cred că da - îi răspunse regele netulburat. 

— Aceste mașini trebuie să fie invulnerabile și prevăzute cu 
berbeci și cu catapulte mai moderne. Imi trebuie mașinării în 
stare să arunce bolovani de cel puţin două sute de livre la o 
distanţă de opt sute de picioare. 

Inginerii se priviră dezorientaţi unul pe altul. Diades nu spuse 
nimic, dar desena ceva care părea că n-are niciun sens pe 
papirusul din faţa lui, în timp ce Alexandru îl privea ţintă și cu 
toţii simțeau că acea privire era mai grea decât pietrele pe care 


trebuiau să le arunce catapultele lor. La sfârșit, tehnicianul își 
înălţă privirea și spuse: 

— Da, se poate face. 

— Foarte bine. Atunci, puteți să vă apucați de treabă. 

În acest timp, afară, în orașul vechi se auzeau vaietele 
oamenilor care erau goniţi din case și zgomotul acoperișurilor și 
al zidurilor care se prăbușeau. Hefestion pusese să se monteze 
berbeci mai mici, basculanţi, pe care-i folosea la demolare. In 
zilele următoare, echipele de tăietori de lemne escortaţi de 
cercetașii agrieni urcară pe munţi ca să taie cedrii de Liban 
pentru a-i transforma în cherestea pentru construcții. 

Se lucra zi și noapte la dig, în schimburi, folosindu-se care 
trase de boi și de măgari pentru a transporta materialul care 
trebuia aruncat pe fundul mării. De la înălţimea zidurilor, 
locuitorii din Tyr râdeau și făceau glume, luând în batjocură 
truda uriașă a inamicului lor, dar, în seara celei de-a patra zi, 
încetară să mai râdă. 

Într-o dimineaţă, la revărsatul zorilor, santinelele care-și 
făceau rondul pe metereze, rămaseră fără grai văzând doi coloși 
înalţi de peste o sută cincizeci de picioare, înaintând singuri, 
scârțâind din roţi, pe platforma nou apărută. Erau cele mai mari 
mașini de asalt care fuseseră construite vreodată și îndată ce 
ajunseră la capătul digului intrară în acţiune. Pietre enorme și 
mingi de foc șuierară prin aer, se abătură asupra meterezelor și 
în oraș, răspândind peste tot distrugerea și groaza. 

Locuitorii răspunseră aproape imediat urcând alte catapulte 
pe ziduri și atacându-i pe lucrătorii care construiau digul și chiar 
și mașinile de asalt. 

Alexandru ordonă atunci să se pregătească locuri de adăpost 
și paravane de protecţie din lemn acoperit cu blănuri netăbăcite 
de animale ca să nu poată lua foc. In felul acesta, lucrul la dig 
putu continua nestingherit. Turnurile de asalt erau împinse tot 
mereu înainte și tirul lor deveni din ce în ce mai precis și mai 
distrugător. Dacă lucrurile ar fi putut continua tot așa, în scurt 
timp zidurile ar fi putut fi atacate de aproape. 

Între timp sosiseră flota din Sidon, cea din Byblos și mai multe 
corăbii din Cipru și din Rhodos care se puseseră sub comanda 
lui Nearchos, dar flota din Tyr, închisă în porturile ei inaccesibile, 
nu accepta bătălia. Mai mult, pregătea un contraatac neașteptat 
și devastator. 


Într-o noapte fără lună, după o zi de atacuri neîntrerupte, 
două trireme ieșiră din port trăgând după ele o ambarcațiune 
ciudată: un vas enorm, plin cu materiale incendiare. La prora ei 
se aflau, îndreptate înainte, două grinzi lungi de lemn de care 
atârnau alte două butoaie pline cu smoală și cu păcură. Când 
ajunseră foarte aproape de dig, triremele înteţiră la maximum 
ritmul văslitului, apoi dezlegară vasul pe care-l remorcau după 
ce-i dăduseră foc și după ce aprinseseră și cele două bârne din 
faţă. 

Vasul incendiar, învăluit într-un vârtej de flăcări, merse drept 
înainte, purtat de inerție, în timp ce triremele coteau brusc în 
lături, și se ciocni de dig în apropierea turnurilor de asalt. 
Bârnele de la proră, mistuite de foc, se rupseră și butoaiele 
explodară într-o vâlvătaie uriașă, aprinzând la bază turnurile. 

De la posturile de gardă alergară imediat trupele macedonene 
de contraatac pentru a stinge focul, dar de pe corăbiile inamice 
debarcară câteva cete de atacatori înarmaţi care intrară în luptă 
cu cei de pe uscat, astfel încât începu o încăierare crâncenă în 
lumina sângerie a incendiului, în fumul și în vârtejul de scântei, 
în aerul care devenise irespirabil din cauza mirosului de păcură 
și de smoală care ardeau. Nava care pusese focul se sfărâmă 
într-o ultimă și înspăimântătoare explozie, iar cele două turnuri 
fură complet învăluite de flăcări. 

Înălţimea lor alimenta, prin tirajul creat în interior, flăcările și 
scânteile ce se ridicau cu peste o sută de picioare mai sus decât 
înălţimea zidurilor, luminând ca ziua întregul golf și aruncând 
reflexe ca de sânge pe zidurile orașului. 

De pe metereze se auzeau strigătele de satisfacţie ale 
locuitorilor din Tyr și fu doar o palidă consolare pentru 
macedoneni faptul că îi măcelăriseră în totalitate pe cei care 
debarcaseră pe dig și că distruseseră cele două trireme. Munca 
de luni și luni, iscusinţa celor mai buni ingineri din lume se 
pierduseră în numai câteva ore. 

Alexandru sosi în galop pe dig, călare pe Ducipal, trecu printre 
focuri ca o furie a infernului și se opri în apropierea turnurilor 
care tocmai atunci se prăbușeau cu zgomot, într-o nouă 
izbucnire de flăcări, fum și scântei. 

Prietenii alergară imediat în jurul lui și, după câtva timp, 
veniră în fugă inginerii și mecanicii care construiseră acele 
minunăţii. Inginerul-șef, Diades din Larisa, privea împietrit 


dezastrul, cu ochii plini de o furie neputincioasă, dar pe faţa lui 
nu se putea vedea nicio urmă de emoție. 

Alexandru cobori de pe cal, privi îndelung zidurile orașului, 
mașinile distruse, apoi își mută privirea către inginerii care 
păreau paralizaţi în faţa acelui spectacol și ordonă: 

— Construiţi-le din nou. 


54 


La numai câteva zile după aceea, pe când inginerii se 
frământau să găsească o posibilitate de a reconstrui cât mai 
repede mașinile distruse, o furtună de pe mare sfărâmă în 
totalitate digul ridicat cu prețul atâtor eforturi: se părea că, 
dintr-o dată, zeii își întorseseră faţa de la protejatul lor astfel 
încât moralul oamenilor fu pus și el la grea încercare după 
atâtea nenorociri. 

Regele deveni morocănos și nimeni nu se mai putea apropia 
de el: călărea singur de-a lungul țărmului mării, privind insula 
aceea înconjurată de ziduri care își bătea joc de strădaniile lui 
ori se așeza pe un bolovan privind ore întregi cum se sparg 
valurile de mal. 

Barsines obișnuia și ea să meargă călare pe malul mării la 
revărsatul zorilor, înainte de a se refugia în cortul ei cu slujnicele 
și cu doica, și într-o zi o întâlni: mergea pe jos urmat de Ducipal 
și se vedea că încă îl mai durea coapsa rănită la Issus; părul său 
lung, fluturând în vânt, aproape că-i acoperea fața. Ca și ultima 
oară când îl văzuse, Barsines fu cuprinsă, din nou, de un fior, ca 
și cum ar fi avut în faţă o ființă ireală. 

El o privi, dar nu spuse nimic și ea descălecă pentru a nu-i 
vorbi de la înălţime. Își plecă fruntea și șopti: 

— Măria Ta. 

Alexandru se apropie de ea, îi atinse ușor obrazul cu palma 
mâinii și o privi lung, înclinându-și ușor capul spre umărul drept 
cum făcea întotdeauna când se lăsa pradă unor sentimente 
puternice și adânci. Ea închise ochii pentru că nu reușea să 
susțină privirea sa care scânteia printre șuvițele de păr agitate 
de vânt. 

Regele o surprinse cu un sărut arzător dat pe neașteptate, 
apoi încălecă și-l îndemnă pe Ducipal de-a lungul malului 
acoperit de spuma mării. Când Barsines se întoarse ca să 
privească în urma lui, era deja departe, învăluit în norul de 
stropi fini stârnit de copitele lui Ducipal. 


Se întoarse în cortul său și se lăsă, plângând, să cadă pe pat. 
XXX 


După ce i se mai domoli furia, Alexandru deveni din nou 
stăpân pe situaţie și ordonă convocarea unui consiliu de război 
lărgit: îi chemă pe generali, pe arhitecţi, pe tehnicieni, pe 
ingineri și pe Nearchos împreună cu comandanții flotei. 

— Ceea ce s-a întâmplat nu este din cauza mâniei zeilor, ci a 
nechibzuinţei noastre. O să ne îndreptăm greșelile și Tyrul nu va 
mai avea scăpare. Mai întâi digul: căpitanii corăbiilor noastre vor 
trebui să studieze vânturile și curenţii din acest braţ al mării și 
să-i instruiască pe arhitecţi astfel încât aceștia să poată proiecta 
o nouă construcţie prin care să fie folosită forța și direcţia lor, în 
loc să încerce să li se opună. 

„În al doilea rând, mașinile” spuse adresându-i-se lui Diades și 
inginerilor săi. „Dacă am aștepta să se termine noul dig, am 
pierde prea mult timp. Trebuie să facem astfel încât locuitorii 
din Tyr să nu aibă liniște și nici timp de odihnă. Trebuie să știe 
că nu vor putea fi liniștiți nici ziua, nici noaptea. Vom avea, deci, 
două echipe care vor lucra în același timp: unii vor proiecta și 
vor construi mașinile ca ele să poată înainta pe dig îndată ce 
acesta va fi gata, iar ceilalţi vor proiecta mașini de război 
plutitoare.” 

— Plutitoare, Măria ta? — întrebă Diades făcând ochii mari. 

— Întocmai. Nu știu cum le veţi face, dar sunt sigur că sunteţi 
în stare și încă repede. Prietenilor mei le revine misiunea de a 
liniști triburile care locuiesc în munţii Libanului pentru ca 
tăietorii noștri de lemne să poată lucra nestingheriţi. 

La primăvară, vom intra în Tyr, sunt absolut sigur de asta și 
vă spun și de ce. Astaă-noapte am avut un vis: se facea că 
Hercule îmi apărea pe zidurile orașului și cu un gest al mâinilor 
mă chema la el. 

„l-am povestit visul lui Aristandru și el l-a interpretat fără 
șovăire: eu voi intra în Tyr și îi voi oferi eroului un sacrificiu chiar 
în templul lui de dincolo de ziduri. Vreau ca această veste să fie 
cunoscută și de soldaţi pentru ca și ei să fie siguri de victorie.” 

— Așa vom face, Alexandru - spuse Eumene și se gândi că 
visul acela era cum nu se poate de bine venit. 

Lucrările fură reluate imediat: se porni la reconstruirea digului 
urmând indicaţiile marinarilor din Cipru și din Rhodos care 
cunoșteau foarte bine acele ape, în timp ce Diades, căruia îi 
revenea misiunea cea mai dificilă, proiectă niște turnuri de asalt 
montate fiecare pe o platformă fixată pe puntea superioară a 


două corăbii de război legate între ele. După o lună, fură gata 
două turnuri complete și, îndată ce apăru o zi cu mare calmă, 
începură să se apropie, purtate prin forța vâslelor, de 
fortificațiile orașului. Când fură foarte aproape, corăbiile 
aruncară ancora și berbecii intrară în acţiune lovind fără 
încetare în ziduri. 

Locuitorii Tyrului ripostară destul de repede și trimiseră în 
timpul nopţii scufundători care tăiară parâmele ancorelor și 
ambarcațiunile plutiră în derivă spre stâncile de pe plajă. 
Nearchos, care se afla la comanda navei-amiral cu cinci rânduri 
de vâsle, dădu imediat alarma și se repezi cu zece corăbii către 
platformele plutitoare care nu mai reușeau să manevreze din 
cauza vântului. Veni lângă ele, le opri aruncând la bordul lor 
frânghii cu cârlige și le remorcă la locul lor cu ajutorul văslelor. 
Parâmele fură înlocuite cu lanţuri de fier și berbecii începură din 
nou să lovească în fortificaţii, dar în acest timp locuitorii orașului 
căptușiseră zidurile saci pline de alge pentru a amortiza 
loviturile. Rezistenţa înverșunată a orașului părea să nu 
cunoască limite. 

Într-o zi, pe când Alexandru se afla prin munţi luptând 
împotriva triburilor din Liban care deveniseră din ce în ce mai 
agresive, la digul cel nou acostă o corabie care venea din 
Macedonia cu provizii și cu corespondenţă și Parmenion fu 
anunțat că avea un musafir deosebit: bătrânul profesor al 
suveranului, Leonidas, ajuns acum la vârsta de optzeci de ani, 
auzind de faptele glorioase ale elevului său ceruse să se 
îmbarce pentru ca, înainte de a muri, să-l mai vadă și să-l 
felicite pentru reușitele lui. Când aflară vestea, toţi ceilalți elevi 
ai săi vrură să-l vadă. Seleucos, Leonatos, Crater, Perdicas, 
Filotas, Ptolemeu, Hefestion și Lisimah veniră chiuind ca atunci 
când erau copii și strigând în cor cântecelul care-l făcea să-și 
iasă din fire: 

Ek kori kori koróne! 
Ek kori kori koróne! 


„Uite-l că vine, vine corbul!” 

Incepură, apoi, să bată din palme, strigând: Didaskale! 
Didaskale! Didaskale! 

Auzindu-se strigat „Învăţătorule! Învăţătorule! Învăţătorule!” 
ca atunci când îl salutau dimineaţa șezând în sala de clasă, cu 


tăblițele pe genunchi, bătrânul Leonidas fu mișcat, dar n-o arătă 
și-i puse imediat pe toţi în rând. 

— Faceţi liniște! — strigă cu gura lui fără dinţi. 

— Aţi rămas aceiași ștrengari! Și pot să pun pariu că n-aţi mai 
citit o carte de când aţi plecat de acasă. 

— Ei, învățătorule! — strigă Leonatos. 

— N-o să începi acum să ne scoţi la lecţie, nu vezi câte avem 
pe cap? 

— N-ar fi trebuit să pornești la un asemenea drum - spuse 
Ptolemeu - iarna și pe așa o vreme. Cum se face că ai venit pe 
la noi? 

— Pentru că am auzit despre isprăvile elevului meu și vroiam 
să-l mai văd o dată înainte să crăp. 

— Și noi? — întrebă Hefestion. 

— Și noi am făcut destule lucruri bune. 

— Cât despre crăpat, învăţțătorule, întotdeauna este timp 
pentru așa ceva - comentă Perdicas. 

— Ai fi putut să aștepți până-n primăvară. 

— Of! — răbufni Leonidas. 

— Știu eu ce fac, n-am nevoie de părerile voastre, ţâncilor. 
Dar unde este Alexandru? 

— Regele este în munți - îi explică Hefestion - ca să lupte 
împotriva triburilor din Liban care i-au rămas credincioase lui 
Darius. 

— Duceţi-mă, atunci, la el, în munți. 

— Dar, eu zic că... vru să spună ceva Ptolemeu. 

— În munţi este deja zăpadă, învăţătorule - protestă 
Leonatos. 

— O să te alegi cu o răceală. 

Leonidas fu, însă, de neclintit: 

— Corabia asta pleacă înapoi peste cinci zile. Doar n-am făcut 
degeaba tot drumul ăsta. Vreau să-l văd pe Alexandru. De data 
asta e un ordin. 

Leonatos clătină din capul lui creţ și ridică din umeri. 

— A rămas același - bombăni el. 

— Nu s-a schimbat absolut deloc. 

— Tu să taci, păcătosule! N-am uitat, să știi, cum îmi puneai 
broaște în supă - cârâi bătrânul. 

— Atunci, cine-l duce până acolo? — întrebă Leonatos. 

Se oferi Lisimah. 


— ÎI duc eu și, cu ocazia asta, îi duc regelui și corespondenţa. 

Porniră la drum a doua zi, cu o escortă de eteri și ajunseră pe 
seară la Alexandru. Regele ramase uluit și mișcat de vizita 
aceea la care nu s-ar fi așteptat nici în ruptul capului; îl luă el în 
primire pe bătrân și-i dădu drumul lui Lisimah care se întoarse în 
tabăra de pe malul mării. 

— Ai fost foarte imprudent, didaskale, să vii până aici. Este și 
foarte periculos: mai avem de urcat până să ajungem la trupele 
noastre auxiliare, la agrienii care păzesc trecătoarea. 

— Mie nu mi-e frică de nimic. Și deseară o să stăm să 
pălăvrăgim niţel: cred că ai multe să-mi povestești. 

Porniră la drum, dar măgarul lui Leonidas nu ţinea pasul cu 
caii celorlalți soldaţi, așa că Alexandru îi lăsă pe ei să o ia 
înainte și el rămase în urmă cu bătrânul său învăţător. La un 
moment dat, după ce se lăsase întunericul, se treziră în fața 
unei răspântii: în amândouă direcţiile pe pământ se vedeau 
urme de copite de cai astfel încât Alexandru alese prin intuiţie 
una dintre poteci, dar ajunse curând în niște locuri pustii pe care 
nu le mai văzuse niciodată. 

Între timp, bezna nopţii devenise și mai deasă și, în plus, 
începuse să bată un vânt rece dinspre miazănoapte. Leonidas 
era zgribulit de frig și încerca să-și acopere cât putea mai bine 
umerii cu mantaua lui de lână groasă. Alexandru îl privi, așa 
vânăt de frig, cu ochii obosiţi și lăcrimoși și fu cuprins de o milă 
nesfârșită. Bietul bătrân, care trecuse marea pentru a veni să-l 
vadă, nu ar fi putut rezista o noapte întreagă sub vântul acela 
îngheţat. Era limpede că o apucase pe un drum greșit, dar era 
prea târziu ca să se mai întoarcă înapoi și să-i ajungă din urmă 
pe ceilalţi și, în plus, nu se mai putea vedea nimic în jur. Trebuia 
să aprindă neapărat un foc, dar cum? Nu avea jăratic și nici 
lemne uscate nu se zăreau în jur: toate crengile erau ude și 
acoperite de zăpadă iar vremea se înrăutăţea văzând cu ochii. 

În clipa aceea zări prin întuneric un foc aprins, nu prea 
departe de ei, apoi altul și încă unul. Spuse: _ 

— Învăţătorule, nu te mișca de aici, mă întorc îndată. ÎI las aici 
și pe Ducipal. 

Calul protestă cu un sforăit, dar se lăsă convins să rămână cu 
Leonidas și regele se strecură prin întuneric până în apropierea 
focurilor. Erau niște războinici inamici care se pregăteau să 


înnopteze și aprinseseră focurile ca să se încălzească și să 
mănânce. 

Alexandru se apropie de un bucătar care înșira bucăţi de 
carne pe o frigare; îndată ce omul se îndepărtă ca să mai ia 
ceva din desagi, se târî rapid până lângă foc, luă un cărbune 
aprins, îl ascunse sub mantie și porni înapoi, dar zgomotul 
crengilor rupte îi trădă prezenţa. Unul dintre luptători strigă: 

— Cine-i acolo? — și, scoțând sabia din teacă se apropie de 
locul în care regele se ascunsese în spatele unui trunchi de 
copac, cu ochii în lacrimi din cauza fumului și reţinându-și 
răsuflarea ca să nu tușească sau să strănute. Din fericire, un alt 
soldat care se dusese puţin mai departe ca să se ușureze, se 
întoarse chiar atunci la locul de popas. 

— Ah, tu erai - spuse omul, aflat acum la doar câţiva pași de 
Alexandru. 

— Hai, că aproape am terminat. 

Regele se îndepărtă cu mare atenţie ca să nu facă nici cel mai 
mic zgomot și ajunse după un timp la cărare, ţinând în tot acest 
timp tăciunele aprins sub mantie. Incepea să ningă și sufla un 
vânt îngheţat, tăios ca o lamă de cuţit: bătrânul poate că 
ajunsese la capătul puterilor. 

Ajunse curând la el. 

— Am venit, didaskale. Ţi-am adus un cadou - spuse el 
arătându-i tăciunele. Căută apoi un loc mai adăpostit, sub o 
stâncă, și începu să sufle în cărbune ca să aprindă focul. 
Adăugă, apoi, crenguțe și lemne mai groase până când fumul 
lăsă loc jăraticului și avură căldură suficientă. 

Leonidas se coloră din nou în obraji și se învioră. Alexandru 
luă desaga de la oblâncul șeii lui Ducipal și scoase pâine, o tăie 
în bucățele pentru învățătorul lui știrb, apoi se așeză și el lângă 
foc. 

Leonidas începu să-și molfăie pâinea. 

— Deci, măi băiete, este adevărat că ai luat armele lui Ahile 
iar scutul lui este la fel cum l-a descris Homer? Și Halicarnasul? 
Se spune că Mausoleul este înalt cât Partenonul și templul Herei 
de la Argos puse unul peste altul, este posibil așa ceva? Și 
Halysul? Tu l-ai văzut, băiete. Nu prea-mi vine să cred râul acela 
este de trei ori mai lat decât Haliakmon al nostru, dar ce spun 
eu, tu l-ai văzut și știi care este adevărul. Și amazoanele? Este 
adevărat că lângă Halys se află mormântul amazoanei 


Pentesileea? Și, apoi, mă întrebam dacă Porţile Ciliciei sunt chiar 
atât de înguste după cum se povestește și... 

— Didaskale - îl opri Alexandru - tu vrei să știi prea multe 
lucruri deodată. Mai bine îţi răspund pe rând la câte o întrebare. 
Cât despre armele lui Ahile, cam așa s-a întâmplat... 

Vorbi toată noaptea cu învățătorul lui și împărţi cu el mantaua 
sa, după ce-și riscase viaţa ca să-l apere de gerul din munţi. A 
doua zi, se întâlniră sănătoși și teferi cu ceilalți și Alexandru îl 
rugă pe Leonida să rămână în tabără: nu vroia să-l expună la 
riscurile unei traversări a munţilor pe timp de iarnă. Urma să 
plece o dată cu sosirea primăverii. 


55 


Pe la sfârșitul iernii, fu gata digul cel nou, partea superioară 
fiind nivelată cu pământ bătut astfel încât să poată permite 
trecerea celor două noi turnuri de asalt pe care Diades le 
pregătise incredibil de repede. Pe platformele de la o înălţime 
egală cu cea a zidurilor el așezase mai multe catapulte de 
concepţie nouă care puteau arunca orizontal sulițe grele de oţel, 
iar în vârful turnurilor montase baliste care aruncau bolovani cu 
traiectorie curbă și ghiulele incendiare cu smoală, ulei și păcură. 

Alte două platforme, instalate pe trireme legate între ele în 
pereche și având turnuri prevăzute cu berbeci se apropiară de 
ziduri ca să deschidă o breșă, iar câteva corăbii se apropiară de 
mal debarcând mii de cercetași care trebuiau să creeze un cap 
de pod în dreptul uneia dintre porțile orașului. 

Riposta celor din oraș fu plină de furie și meterezele erau 
pline de luptători, la fel ca vârful unui furnicar pe care un copil l- 
a deranjat cu un băț: urcaseră și ei pe parapete zeci de 
catapulte și răspundeau la fiecare lovitură a asediatorilor. Când 
îi văzură pe cercetașii care încercau să dea foc porţii, aruncară 
asupra lor cu nisip pe care-l încălziseră la foc, în scuturi de 
bronz, până îl aduseseră în stare de incandescenţă. 

Nisipul încins pătrundea pe sub haine și pe sub armuri 
făcându-i pe atacatori să înnebunească de durere și obligându-i 
să se arunce în mare urlând din cauza chinului insuportabil. Alţii 
își scoteau armurile și imediat erau străpunși de săgețile 
arcașilor, alţii erau agăţaţi cu cârlige pe care mașini 
necunoscute până atunci le coborau de pe ziduri la capătul unor 
frânghii și erau apoi trași la înălțime și lăsaţi acolo să strige 
până mureau. Vaietele lor sfâșietoare îl chinuiau pe rege, care 
nu se putea odihni nici ziua, nici noaptea și umbla de colo până 
colo ca un leu înfometat în jurul unui saivan de oi. Soldaţii se 
înfuriau și ei văzând asemenea grozăvii. 

Alexandru nu se grăbea, totuși, să ordone atacul final care s- 
ar fi încheiat cu un masacru și se gândea la alte soluţii mai puţin 
dure care să-i salveze onoarea și să ofere o cale de scăpare 


locuitorilor din Tyr, pe care îi admira în sinea lui pentru marele 
lor curaj. 

Se sfătui cu Nearchos, omul cel mai potrivit pentru a înţelege 
situaţia și mentalitatea unui oraș de marinari. 

— Ascultă-mă - îi spuse amiralul. 

— Am pierdut deja aproape șapte luni aici și am suferit 
pierderi serioase. Eu cred că ar trebui să pleci cu armata și să 
mă lași pe mine să menţin asediul. Am acum o sută de corăbii 
de război și vor mai sosi altele din Macedonia. Nu voi lăsa pe 
nimeni să intre sau să iasă, până se vor preda, și atunci le voi 
oferi condiţii de pace onorabile. 

„Tyrul este un oraș minunat din toate punctele de vedere; 
marinarii săi au navigat până la Coloanele lui Hercule și chiar 
dincolo de ele. Se spune că ar fi vizitat ţinuturi pe care nicio 
fiinţă omenească nu le-a văzut vreodată și că ar cunoaște chiar 
și calea de navigaţie pe care s-ar putea ajunge la Insulele celor 
Fericiţi, aflate dincolo de Ocean. Gândește-te, Alexandru: din 
moment ce acest oraș va face parte din imperiul tău, n-ar fi mai 
bine pentru tine să-l păstrezi întreg în loc să-l distrugi?” 

Regele medită adânc la această propunere, dar își aduse 
aminte de alte informaţii pe care le primise de curând. 

— Eumolpos din Solis mi-a comunicat că Tyrul a primit o 
ofertă de ajutor din partea cartaginezilor și că sosirea unei flote 
trimise de ei ar putea fi iminentă. Să nu uităm nici faptul că 
persanii mai navighează încă prin Marea Egee și ar putea să 
vină peste tine în orice moment dacă eu aș pleca. Nu, trebuie să 
capituleze. Dar le voi lăsa o ultimă posibilitate de scăpare. 

Se hotărî să trimită o solie și-i alese în acest scop pe cei mai 
bătrâni și mai înţelepţi consilieri ai săi. Auzind de plecarea 
acestei solii, bătrânul Leonidas veni la rege. 

— Măi băiete, lasă-mă și pe mine să merg cu ei. Tu nu știi, dar 
tatăl tău, Filip, mi-a încredinţat de mai multe ori misiuni secrete 
și extrem de delicate pe care eu le-am îndeplinit întotdeauna, 
pot să spun, cu deosebită pricepere. 

Alexandru clătină din cap. - Nici vorbă de așa ceva, didaskale. 
Asta este o treabă foarte riscantă și eu nu vreau să te expun 
inutil la... 

Leonidas își puse mâinile în șolduri. 

— Inutil? — îi replică el. 


— Nu știi ce vorbeşti, băiețaș: misiunea asta nu are sorţi de 
izbândă fără bătrânul tău Leonidas. Sunt omul cel mai priceput 
și mai capabil pe care îl ai la dispoziţie și dă-mi voie să-ți spun 
că tu mai făceai încă în pat când eu conduceam, din ordinul 
tatălui tău, fie-i numele în veci nemuritor, o solie la cruzii și 
barbarii tribalii și am reușit să-i aduc la sentimente mai bune 
fără a mai fi nevoie de luptă. Mai citeşti Iliada? 

— Sigur că o citesc, didaskale - răspunse regele. În fiecare 
seară. 

— Și? Pe cine a trimis pe Ahile ca sol la căpeteniile aheilor? Nu 
cumva pe bătrânul său învăţător, Phoenix? Și, dat fiind că tu ești 
noul Ahile, este de la sine înţeles că eu trebuie să fiu noul 
Phoenix. Lasă-mă pe mine să merg, îţi spun, și-ţi garantez că-i 
voi face să devină mai cuminţi pe căpățânoșii ăia. 

Leonidas era atât de insistent că Alexandru nu mai putu să-i 
refuze acele clipe de glorie și acceptă ca el să facă parte din 
delegație. Trimise grupul de soli pe o corabie cu însemne de 
armistițiu, pentru a trata capitularea orașului și el se retrase în 
cortul său de la capătul digului, așteptând cu mare nerăbdare 
rezultatul misiunii. Orele treceau, însă, fără să se întâmple 
nimic. 

Pe la amiază Ptolemeu intră la el în cort negru la față. 

— Ei? — îl întrebă Alexandru. 

— Ce răspuns au dat? 

Ptolemeu îi făcu semn să vină până afară și-i arătă turnurile 
cele mai înalte din fortificațiile orașului: pe turnuri, cinci cruci cu 
cinci corpuri ţintuite cu piroane și pline de sânge. Cel al lui 
Leonidas se putea recunoaște ușor după capul pleșuv și 
membrele scheletice. 

— După ce i-au torturat, i-au răstignit - spuse el. 

Văzând o asemenea scenă, Alexandru păli și rămase ca 
paralizat. Pe cer se adunau nori negri, iar privirea lui se întuneca 
din ce în ce mai mult până când ochiul stâng deveni un abis de 
tenebre. 

Apoi, deodată, scoase un strigăt, de fapt un urlet animalic 
care părea să vină din adâncul fiinţei sale. Crizele de furie ale lui 
Filip și cruzimea barbară a Olimpiei parcă-i invadară sufletul în 
acele clipe, provocând o furie oarbă a distrugerii, dar regele își 
reveni repede trecând într-o stare de liniște mohorâtă și 
îngrijorătoare, ca aceea a cerului înainte de furtună. 


Îi chemă la el pe Hefestion și pe Ptolemeu. 


— Armele mele! — ordonă el și Ptolemeu le făcu semn 
ordonanțelor care răspunseră: 
— La ordin, mărite rege! — și alergară să-l îmbrace cu cea 


mai strălucitoare armură, în timp ce un altul aducea steagul 
regal cu steaua argeadă. 

— Trâmbiţași! — mai ordonă Alexandru. 

— Daţi semnalul de atac pentru toate turnurile. 

Trâmbițele sunară și, imediat după aceea, bubuiturile 
berbecilor care loveau în ziduri și șuieratul proiectilelor aruncate 
de catapulte și de baliste făcură să răsune întregul golf. 

Se întoarse, apoi, către amiralul său: 

— Nearchos! 

— La ordin, Măria Ta! 

Alexandru arătă spre unul dintre turnurile de asalt, cel mai 
apropiat de ziduri. 

— Du-mă pe platforma aceea, dar, între timp, ordonă flotei să 
intre în luptă, strecoară-te în porturi și scufundă toate corăbiile 
pe care le găsești acolo. 

Nearchos privi cerul care devenea din ce în ce mai negru, dar 
se supuse și-i duse pe rege și pe prietenii săi pe nava-amiral cu 
cinci rânduri de vâsle. Dădu imediat ordin să se coboare pânzele 
tuturor navelor, apoi ridică steagul de luptă și ridică ancorele. 
De pe toate cele o sută de corăbii ale flotei se auzi bubuitul 
tobelor care băteau în același ritm și marea clocoti sub forța 
vântului și loviturile miilor de vâsle. 

Nava-amiral ajunse la platformă sub o ploaie de proiectile 
venite din înaltul zidurilor. Alexandru sări peste bord urmat de 
camarazii săi și se strecurară cu toţii în turn, urcând în fugă 
scările dintre diferitele niveluri într-un adevărat infern de praf și 
de strigăte, în bubuiturile asurzitoare ale berbecilor care loveau 
în ziduri, în strigătul ascuţit, strident, continuu, ritmic al 
oamenilor care îi puneau în mișcare. 

Țâșni dintr-o săritură în vârful turnului, pe când cerul, devenit 
negru ca smoala, era sfâșiat de un fulger orbitor care lumină 
pentru o clipă paloarea fantomatică a celor răstigniţi, armura 
aurie a lui Alexandru și pata roșie a stindardului regal. 

O punte fu lăsată spre metereze și regele, urmat de prietenii 
săi, se avântă la atac avându-i alături pe Leonatos, înarmat cu o 
secure uriașă, pe Hefestion, cu sabia scoasă din teacă, pe 


Perdicas, care învârtea o lance enormă, pe Ptolemeu și pe 
Crater, cu armurile lor din oţel strălucitor. Ușor de recunoscut 
din cauza armurii strălucitoare, a crestei albe de pe coif, a 
stindardului roșu cu auriu, Alexandru deveni imediat ţinta 
arcașilor și a atacului înverșunat din partea apărătorilor. Unul 
dintre cercetași, un soldat din Lincestides, pe numele lui 
Admetos, se avântă primul, dornic să-i arate regelui cât de 
curajos era și fu de îndată secerat, dar Alexandru înaintă în locul 
lui învârtindu-și sabia și doborându-i pe dușmani cu lovituri de 
scut, în timp ce Leonatos făcea gol în jurul său cu lovituri 
năprasnice de secure. 

Suveranul, aflat deja pe metereze, arunca de pe ziduri un 
soldat inamic, îl despica pe altul de la bărbie până la brâu, îi 
împingea pe un al treilea peste acoperișurile caselor de dincolo 
de zid, în timp ce Perdicas înfigea vârful suliței în altul, îl ridica 
în sus ca pe un pește prins în harpon și-l arunca peste capetele 
dușmanilor. Alexandru striga, din ce în ce mai tare, trăgând 
după el șuvoiul dezlănţuit al soldaţilor săi și furia sa ajunsese la 
culme, ca și cum ar fi fost susţinut de forța fulgerelor și de 
bubuiturile_ tunetelor care zguduiau cerul și pământul până în 
adâncuri. Inainta pe metereze, imposibil de oprit, și alerga 
acum, fără să ia în seamă ploaia de săgeți și de sulițe oţetite 
aruncate de catapulte, alerga spre crucea lui Leonidas, aflată 
de-acum aproape de el. Apărătorii făcură zid pentru a-l opri, dar 
el îi dobori ca pe niște păpuși de cârpă, unul după altul, pe când 
Leonatos, cu forțe parcă înzecite, lovea orbește la grămadă cu 
securea, făcând să sară roiuri de scântei din scuturi și din 
coifuri, sfărâmând săbii și lănci. 

În cele din urmă, regele ajunse sub cruce, unde se afla o 
catapultă cu servanţii ei. Strigă: 

— Puneţi mâna pe catapultă și îndreptaţi-o către celelalte! 
Daţi-l jos pe omul ăsta! Daţi-l jos. 

Și, în timp ce prietenii săi îi executau ordinul și capturau 
catapulta, el văzu pe jos o lădiţă cu scule, luă din ea un cleşte 
de cuie și lăsă scutul jos. 

Unul dintre dușmani îl ţinti încordându-și arcul, dar o voce 
răsună în aceeași clipă în urechile regelui: vocea mamei sale, 
plină de neliniște, care îl striga: A/&xanare! 


Suveranul văzu, ca prin minune, primejdia în care se afla: își 
smulse fulgerător pumnalul de la cingătoare și-l aruncă în arcaș 
străpungându-i gâtul. 

Camarazii săi făcură în dreptul lui un zid de scuturi și el 
scoase piroanele, unul după altul din mâinile și din picioarele 
schingiuite ale învățătorului său. Luă în braţe corpul gol, slab ca 
un schelet, și îl așeză pe pământ. Revăzu, parcă, în acele clipe 
membrele goale ale unui alt bătrân într-o după-amiază cu 
lumină aurie din Corint, Diogene, înțeleptul eu ochii senini, și-și 
simţi sufletul sfâșiat. Șopti: 

— Didaskale... 

— Și, la ultimul cuvânt, firicelul de viață care mai rămăsese în 
Leonidas avu o ultimă tresărire și învățătorul deschise ochii. 

— Băiete, n-am reușit... 

— Apoi, își dădu sufletul pe brațele sale. 

Norii se rupseră deasupra orașului și, peste mare, peste 
pământ și peste mica insulă plină de strigăte și de sânge, se 
revărsă o ploaie torențială, o vijelie grozavă care aduse în cele 
din urmă și valuri de grindină. Furia războinică nu se opri, însă: 
afară din port, printre valurile care parcă fierbeau, flota orașului 
lupta într-un efort disperat cu puternicele corăbii cu cinci rânduri 
de vâsle ale lui Nearchos, în interiorul orașului apărătorii se 
baricadau în fiecare casă, luptau pe fiecare stradă, luptau chiar 
la poarta propriilor case, până la ultima picătură de sânge. 

Către seară, când soarele răzbătu printre nori iluminând apele 
tulburi, zidurile pe jumătate dărâmate, resturile de corăbii 
plutind în derivă, corpurile înecaţilor, ultimele puncte de 
rezistenţă fură nimicite. 

Mulți dintre supraviețuitori se refugiară în temple, la 
picioarele statuilor care întruchipau divinităţile lor, și regele 
porunci să le fie cruţată viaţa. Fu însă imposibil de oprit setea de 
răzbunare care se abătu asupra celor care fuseseră prinși pe 
străzi. 

Două mii de prizonieri fură răstigniţi de-a lungul digului. 
Corpul lui Leonidas fu așezat pe un rug și cenușa trimisă în ţară 
pentru a fi îngropată sub platanul la umbra căruia, primăvara, 
obișnuia să le împărtășească elevilor învăţăturile sale. 


56 


Alexandru dădu ordin flotei să plece spre sud și să ducă 
mașinile de război demontate la Gaza, ultima cetate fortificată 
care separa Palestina de Egipt. 

Zece corăbii fură, însă, trimise în Macedonia pentru a înrola 
alți soldaţi care să-i înlocuiască pe cei căzuţi. Tot în perioada 
aceea suveranul primi o nouă scrisoare de la regele Darius. 


Darius, rege al persanilor, Rege al Regilor, lumină a 
arienilor și stăpân peste cele patru colțuri ale pământului, 
către Alexandru, rege al macedonenilor, te salut! 

Doresc să știi că îti recunosc vitejia și, de asemenea, 
norocul pe care zeii ti l-au hărăzit din belșug. lti propun, 
încă o dată, să fii aliatul meu și chiar să stabilim legături de 
rudenie. 

Îți ofer drept sotie pe fiica mea, Statira, și-ți dau în 
stăpânire teritoriile care se întind de la Efes și Milet, orașe 
al poporului yauna, până la râul Halys, ca și un dar de două 
mii de talanti de argint. 

Te sfătuiesc să nu provoci destinul care ti-ar putea 
întoarce spatele în orice moment: amintește-ți că, dacă ţi-ai 
continua expeditia, ai îmbătrâni înainte de a parcurge 
întregul meu imperiu, chiar dacă n-ar trebui să mai dai 
nicăieri vreo luptă. Teritoriul meu este, în plus, apărat și de 
fluvii uriașe ca Tibrul, Eufratul, Araxes și Ydaspes, imposibil 
de trecut. 

Gândește-te, deci, și ia hotărârea cea mai înțeleaptă. 


Alexandru citi scrisoarea celor prezenţi la consiliul de război 
și, după ce termină, întrebă: 

— Ce părere aveţi de asta? Ce-ar trebui să răspund? 

Nimeni nu îndrăznea să-i sugereze regelui ce ar fi trebuit să 
facă așa că nu deschise gura niciunul dintre cei de față, cu 
excepția lui Parmenion care, prin vârstă și prin prestigiu, credea 
că este îndreptăţit să-și exprime punctul de vedere. Spuse doar 


— Eu aș accepta dacă aș fi în locul lui Alexandru. 


Regele își înclină capul ca și cum ar fi vrut să reflecteze 
asupra acestei afirmaţii, apoi răspunse cu răceală: 

— Și eu, dacă aș fi în locul lui Parmenion. 

Bătrânul general îl privi dureros surprins; se vedea că fusese 
atins în demnitatea sa. Se ridică și se îndepărtă în tăcere. 
Camarazii lui Alexandru priviră și ei surprinși unul la altul, dar 
suveranul continuă pe un ton blând: 

— Este de înțeles punctul de vedere al generalului Parmenion, 
dar cred că vă daţi seama că Darius nu-mi oferă nimic, în afară 
de fiica sa, din ce eu n-am cucerit deja. Ba, mai mult, îmi cere 
chiar să renunţ la toate provinciile de la est de Halys care ne-au 
costat atâtea sacrificii. Incearcă doar să ne sperie pentru că el 
este acela care se teme. Noi vom merge înainte. Vom lua Gaza 
și, apoi, Egiptul, ţara cea mai veche și mai bogată din toată 
lumea. 

Îi trimise Marelui Rege un răspuns plin de dispreţ și plecă în 
marș cu armata de-a lungul coastei, în timp ce flota, sub 
comanda lui Nearchos și a lui Hefestion, se deplasa în strânsă 
legătură cu el. 

Gaza era o fortăreață destul de impunătoare, dar zidurile sale 
erau din cărămidă și se înălța pe un deal argilos cam la cinci 
stadii de malul mării. Comandantul era un eunuc negru cu 
numele de Batis, foarte curajos și fidel regelui Darius; el refuză 
să capituleze. 

Alexandru se hotărî să atace cetatea și făcu un tur de 
recunoaștere în jurul zidurilor pentru a vedea unde s-ar fi putut 
săpa galerii și pe unde s-ar fi putut apropia mașinile de ziduri, o 
problemă destul de greu de rezolvat din cauza terenului nisipos 
care înconjura dealul din aproape toate părţile. 

Pe când se gândea la toate astea, un corb trecu pe deasupra 
lui și lăsă să-i cadă pe cap un smoc de iarbă pe care-l ţinea în 
gheare, după care zbură pe zidurile orașului și acolo se 
împotmoli în bitumul care le acoperea și care se topise la 
căldura soarelui. 

Regele rămase uimit de această întâmplare și-l întrebă pe 
Aristandru care se ţinea acum după el ca o umbră: 

— Ce înseamnă toate astea? Ce prevestire îmi trimit zeii? 

Clarvăzătorul își ridică privirea spre discul de foc al soarelui și 
privi, apoi, cu pupilele care deveniseră mici ca niște puncte la 
corbul care se zbătea disperat cu aripile năclăite în smoală. 


Pasărea se zbătu cât putu de tare și, până la urmă, reuși să 
scape din capcană, smulgându-și din aripi penele pe care nu le 
mai putea desprinde. 

— Vei cuceri Gaza, dar, dacă o vei face astăzi, vei fi rănit. 

Alexandru se decise să înceapă, totuși, lupta pentru ca 
soldații să nu creadă că se temea de prevestirea unei dureri și, 
în timp echipele de mineri începeau să sape galerii sub ziduri 
pentru a le face să se surpe, el atacă frontal pe urcușul care 
ducea spre cetate. 

Batis, profitând de poziţia sa mai avantajoasă, ieși de după 
ziduri cu armata lui și contraatacă viguros trimiţându-i în luptă 
pe războinicii săi persani împreună cu zece mii de mercenari 
arabi și etiopieni, bărbaţi cu pielea neagră, pe care soldaţii lui 
Alexandru nu-i mai văzuseră până atunci. 

Regele, deși vechea rană de la Issus îl mai durea încă, se afla 
în primele rânduri printre pedestrașii săi și încercă să ajungă la 
un duel direct cu Batis, un negru uriaș și strălucind de sudoare 
care făcea prăpăd în fruntea etiopienilor săi. 

— Pe toţi zeii! — strigă Perdicas. 

— Omul ăla arată a bărbat adevărat chiar dacă este castrat! 

Alexandru dobori cu lovituri de sabie soldaţii inamici care se 
aruncaseră asupra lui, dar în aceeași clipă, de pe înaltul 
zidurilor, un servant de la o catapultă observă steagul său roșu, 
creasta albă de pe coif și armura strălucitoare și-l luă la ochi. 

Departe, în vârful unui alt turn, în palatul de la Pella, Olimpia 
simţi pericolul de moarte și încercă, disperată, să strige: 
Alexandre! 

Dar vocea sa nu putea străbate eterul, fiind oprită de o 
prevestire negativă, și săgeata ucigașă porni. Şuieră străbătând 
aerul parcă încremenit și lovi drept la ţintă: trecu prin scut și 
prin armură și se înfipse în umărul lui Alexandru care se prăbuși 
la pământ. Mai mulți dușmani se repeziră spre el ca să-l ucidă și 
să-i ia armele, dar Perdicas, Crater și Leonatos făcură zid în fața 
lui, respingându-i cu scuturile sau străpungându-i pe mulţi 
dintre ei cu lăncile. 

Suveranul, care se strâmba de durere, strigă: 

— Chemaţi-l pe Filip! 

Medicul veni imediat în fugă. 

— Repede! Luaţi-l de aici! Duceţi-l! 


— Și doi brancardieri îl așezară pe rege pe o targă și-l 
scoaseră din învălmășeală. 

Mulți dintre soldaţii macedoneni văzuseră, însă, ce paloare ca 
de mort avea, precum și săgeata înfiptă în umărul său, și 
imediat se răspândi zvonul că murise, astfel încât liniile 
atacatorilor începură să șovăie sub loviturile dușmanului. 

Alexandru își dădu seama de cele ce se întâmplau după 
urletele care îi ajungeau la urechi, îi apucă mâna lui Filip care 
alerga alături de targă și-i spuse: 

— Trebuie să mă întorc de îndată în luptă: scoate săgeata și 
arde-mi rana. 

— Dar n-o să fie de ajuns! — exclamă medicul. 

— Măria Ta, dacă te întorci acolo o să mori. 

— Nu. Am fost deja rănit. Prima parte a prevestirii s-a 
adeverit. Mai rămâne cea de-a doua: voi intra în Gaza. 

Se aflau de-acum în cortul regelui și Alexandru spuse din nou: 

— Scoate-mi imediat săgeata. Îţi ordon să faci asta. 

Filip se supuse și, în timp ce regele mușca din centura sa de 
piele ca să nu urle de durere, medicul făcu o incizie în umăr și-i 
scoase vârful săgeţii. Un val de sânge izvori din rană, dar Filip 
luă imediat o lamă de cuțit înroșită în jar și o vârî în rană. Cortul 
se umplu de un miros pătrunzător de carne arsă și regele lăsă 
să-i scape un geamăt prelung de durere. 

— Coase - scrâșni el printre dinţi. 

Medicul îi cusu rana, puse un tampon curat și-i făcu un bandaj 
strâns, încrucișat în faţă și în spate. 

— Puneţi-mi acum armura. 

— Măria Ta, te rog din tot sufletul... îl imploră Filip. 

— Puneţi-mi armura! 

Cei de faţă se supuseră și Alexandru se întoarse pe câmpul de 
bătălie, unde armata, dezorientată, începea să dea înapoi sub 
presiunea dușmanilor, deși Parmenion mai aruncase în luptă 
alte două batalioane ale falangei de rezervă. 

— Regele trăiește! — strigă Leonatos cu o voce de tunet. 

— Regele e viu! A/a/al/ai! 

— Alalalai!- răspunseră luptătorii și reluară lupta cu forţe 
înzecite. 

Alexandru se afla din nou în primele rânduri ale atacatorilor, 
în ciuda durerii sfâșietoare pe care i-o dădea rana și trăgea după 
el întreaga armată, uluită de acea apariţie neașteptată, ca și 


cum ar fi avut în frunte nu un om ca toți oamenii ci un zeu 
invincibil și invulnerabil. 

Inamicii fură copleșiți și împinși către porţile cetății. Mulţi 
căzură uciși pentru că nu-și mai găsiră scăparea după ziduri. 

Dar, în timp ce porţile se închideau cu mare greutate și 
macedonenii înălțau spre ceruri strigăte victorioase, un 
războinic care părea mort aruncă pe neașteptate scutul care-l 
acoperea și-i străpunse lui Alexandru coapsa stângă. 

Regele îl străpunse cu sulița, dar se prăbuși imediat după 
aceea, sfârșit de durere. 

Trei zile și trei nopţi deliră pradă febrei, în timp ce oamenii săi 
continuau să sape fără încetare sub marele deal pe care se 
înălța cetatea Gaza. 

Barsines veni la el în a patra zi și rămase mult timp privindu-l, 
impresionată de curajul nebunesc care-l făcuse pe tânărul acela 
să îndure atâta durere. O văzu pe Leptine care plângea umilă 
într-un colț, apoi se apropie de Alexandru și-l sărută ușor pe 
frunte înainte de a ieși fără a scoate o vorbă, la fel cum intrase. 

Către seară, regele își recăpătă cunoștința, dar durerea 
rămânea insuportabilă. Privi spre Filip care se afla lângă el cu 
ochii înroșiți de multe ore de nesomn și-i spuse: 

— Dă-mi ceva care să-mi treacă durerea... Nu mai pot: simt 
că înnebunesc. 

Medicul ezită o clipă, apoi văzând faţa schimonosită de durere 
a regelui își dădu seama că suferința lui era atroce: 

— Medicamentul pe care am să ţi-l dau - spuse el - este un 
drog puternic ale cărui efecte, totuși, nu le cunosc în totalitate, 
dar nu mai poţi rezista prea mult cu durerea asta fără a-ţi pierde 
minţile: trebuie să riscăm. 

În clipa aceea, se auzi din depărtare zgomotul asurzitor al 
zidurilor cetăţii Gaza care se năruiau din cauza galeriilor săpate 
pe sub ele și urletul luptătorilor care se înfruntau într-o luptă 
furibundă. Regele începu să șoptească, parcă aiurând: 

— Trebuie să merg acolo... Trebuie să merg acolo... Dă-mi 
ceva să-mi treacă durerea. 

Filip dispăru câteva clipe și se întoarse aducând un borcănaș 
din care scoase o substanță de culoare închisă și cu miros 
înțepător. Luă puţin din ea și-i dădu regelui. 

— Înghite-o - îl îndemnă el cu o oarecare îngrijorare în priviri. 


Alexandru înghiţi ce-i dăduse medicul și așteptă, cu speranţa 
că durerea îl va lăsa. Larma luptei care se auzea dinspre ziduri îi 
dădea o ciudată, din ce în ce mai puternică energie și, puţin 
câte puțin, în mintea sa apărură imagini războinice din poemele 
lui Homer pe care le citea în fiecare seară încă din adolescenţă. 
Deodată, se ridică în capul oaselor: durerea încă mai persista, 
dar se schimbase, era ceva diferit și nu-și putea da seama ce, o 
forță crudă care-i aducea în întreaga fiinţă mânie oarbă și 
nemiloasă. Mânia lui Ahile. 

Se ridică de pe pat parcă visând și ieși din cort. În urechi îi 
răsunau cuvintele medicului care-l implora: 

— Nu te duce, Măria Ta... Ți-e rău. Mai așteaptă, te rog. În 
mintea lui, erau, însă, cuvinte fără niciun înţeles. El era Ahile și 
trebuia să alerge în bătălia în care camarazii săi aveau o nevoie 
disperată de ajutorul său. 

— Pregătiţi-mi carul de luptă - ordonă el și ordonantțele, 
uluite, făcură întocmai. Privirea îi era sticloasă și absentă, vocea 
metalică și aproape fără nicio inflexiune. Urcă în car și vizitiul 
dădu bice cailor înspre zidurile cetăţii Gaza. 

Tot ceea ce urmă fu ca într-un coșmar: era conștient doar că 
era Ahile care, în acele momente, înconjura în carul său o dată, 
de două, de trei ori zidurile Troiei, târând după el prin pulbere 
corpul fără viaţă al lui Hector. 

Când își reveni în fire, îl văzu pe vizitiul său oprind carul în 
faţa armatei aliniate. In spate, legat cu două curele de car, văzu 
un cadavru care ajunsese o grămadă de carne însângerată. 
Cineva îi spuse că era leșul lui Batis, curajosul apărător al cetății 
Gaza pe care-l aduseseră în faţa lui ca prizonier. 

Cobori privirea cuprins de groază și fugi departe, spre mare, 
unde durerea reveni, mai crudă decât oricând, să-i chinuie 
corpul sfârtecat. Se întoarse în cortul său noaptea târziu, 
copleșit de rușine, de remușcări și torturat de dureri cumplite în 
umăr, în piept și în picioare. 

Barsines îl auzi gemând de o durere atât de sfâșietoare și de 
disperată, că nu se putu abţine să nu meargă la căpătâiul lui. 
Când ea intră în cort, Filip ieși și-i făcu un semn și lui Leptine să 
iasă. 

Barsines se așeză pe pat, îi mângâie fruntea brobonată de 
sudoare și-i șterse buzele cu apă proaspătă. Când Alexandru o 


îmbrăţișă și o strânse la piept, pradă delirului, ea nu îndrăzni să- 
| respingă. 


57 


Filip se spălă pe mâini și începu să schimbe compresele și 
bandajele de la rănile lui Alexandru. Trecuseră cinci zile de la 
masacrarea lui Batis și regele încă mai era tulburat de ceea ce 
făcuse. 

— Eu cred că ai acţionat sub efectul medicamentului pe care 
ți l-am dat. Poate că ţi-a alinat durerea, dar a descătușat în tine 
alte forțe pe care n-ai mai reușit să le ţii în frâu. Nu puteam să 
prevăd asta... nimeni n-ar fi putut să prevadă. 

— Am schingiuit un om care nu era capabil să se apere, un 
om care merita să fie respectat pentru vitejia și credinţa sa. Voi 
fi aspru judecat pentru asta... 

Eumene, așezat la fel ca Ptolemeu pe scăunele, de partea 
cealaltă a patului, se ridică în picioare și se apropie. 

— Tu nu poţi fi judecat ca oricare alt om - spuse el. 

— Tu ai trecut dincolo de orice limite, ai suferit răni grozave, 
ai suportat dureri pe care nimeni nu le-ar fi putut îndura, ai ieșit 
învingător în confruntări în care nimeni n-ar fi îndrăznit să se 
angajeze. 

— Tu nu ești la fel ca alţi oameni - îi continuă spusele 
Ptolemeu. 

— Eşti la fel ca Hercule și Ahile. Ai lăsat deja în urma ta 
condiţia și regulile după care se conduce viaţa muritorilor de 
rând. Nu te mai chinui singur, Alexandru: dacă ai fi căzut tu în 
mâinile lui Batis, el te-ar fi făcut să suferi mult mai mult. 

Între timp, Filip terminase de curăţat rănile și de bandajat și 
acum îi dădea o infuzie pentru a-i calma durerile. 

Îndată ce Alexandru aţipi, Ptolemeu se așeză alături de el, iar 
Eumene veni după Filip afară din cort. Medicul înțelese imediat 
că avea să-i spună ceva între patru ochi. 

— Ce s-a întâmplat? — întrebă. 

— A sosit o veste proastă - răspunse secretarul. Regele 
Alexandru al Epirului a căzut într-o ambuscadă în Italia și a fost 
ucis. Regina Cleopatra este distrusă și nu știu dacă pot să-i dau 
regelui scrisoarea de la ea. 

— Ai citit-o? 


— N-aș deschide niciodată vreo scrisoare pecetluită destinată 
lui Alexandru. Dar curierul știa de asta și m-a pus la curent. 

Filip stătu și se gândi câteva clipe. 

— E mai bine să nu i-o dai. Starea sa sufletească și fizică este 
încă în cumpănă. O asemenea veste i-ar putea aduce o durere 
fatală: este mai bine să aștepți. 

— Până când? 

— Am să-ţi spun eu când, dacă ai încredere în mine. 

— Am. Cum se simte? 

— Are niște suferințe îngrozitoare, dar se va vindeca. Poate că 
tu ai dreptate, poate că el nu este un om ca noi toți. 

Barsines suferea și ea în zilele acelea, pradă remușcării că 
trădase memoria soțului ei. Nu-și găsea liniștea pentru că-i 
cedase lui Alexandru, dar, în același timp, știa cât de mult 
suferea și dorise să fie împreună cu el. Avea o doică, o bătrână 
cumsecade pe nume Artemas care fusese întotdeauna aproape 
de sufletul ei și care observase cât de mult se schimbase în 
ultimul timp și cât de tulburată era. 

Într-o seară, doica se apropie de ea și o întrebă: 

— De ce te chinui așa, fata mea? 

Barsines stătea cu capul plecat și plângea. 

— Dacă nu vrei să-mi spui, eu nu te pot forța - spuse bătrâna, 
dar Barsines simțea nevoia să se destăinuiască unei persoane 
apropiate și începu: 

— l-am cedat lui Alexandru, doică. Atunci când s-a întors de 
pe câmpul de luptă, l-am auzit strigând și gemând din cauza 
suferinţei sale înspăimântătoare și n-am putut să-i rezist. A fost 
bun cu mine și cu copiii mei și simţeam că trebuie să-l ajut 
cumva în acele clipe... M-am apropiat de el și i-am șters 
sudoarea de frunte, l-am mângâiat... Era, pentru mine, doar un 
tânăr cuprins de febră, tulburat de coșmaruri groaznice, de 
imagini pline de sânge și de orori. 

— Femeia o asculta, atentă și gânditoare. 

— Dar, deodată, m-a atras spre el, m-a îmbrățișat cu o forță 
irezistibilă și eu n-am știut cum să-l resping. Nu mai știu cum de 
s-a întâmplat... — șopti ea cu o voce care tremura. 

— Nu știu. Corpul său martirizat emana, parcă, un fel de 
parfum misterios iar privirea sa înfierbântată de febră avea o 
forţă irezistibilă. 

— Izbucni în lacrimi. 


— Nu plânge, copila mea - o linişti doica. 

__— N-ai făcut nimic rău. Eşti tânără și viaţa își cere drepturile. 
In plus, ești o mamă căzută împreună cu copiii săi în mâna unei 
puteri străine. Instinctul tău te învaţă să te unești cu omul care 
are putere asupra tuturor și poate să-i protejeze pe copiii tăi 
împotriva oricărui pericol. 

„Asta este soarta tuturor femeilor frumoase și dorite: știe că 
este o pradă și știe că doar dacă oferă dragoste sau se supune 
bărbatului poate spera să se salveze pe sine și pe cei care 
depind de ea.” 

Barsines continua să plângă acoperindu-și faţa în mâini. 

— Dar bărbatul căruia i-ai cedat este un tânăr foarte frumos 
care s-a purtat întotdeauna cu tine frumos și plin de respect, 
arătând că merită dragostea ta. Suferi pentru că porți în sufletul 
tău, în același timp, două sentimente adânci și foarte puternice: 
dragostea pentru un om care nu mai există și care, prin urmare 
nu ar mai trebui să fie prezent, deși el refuză să dispară, și 
dragostea instinctivă pentru un om pe care ai vrea să-l refuzi, 
pentru că este un dușman și, într-un fel, este cel care a dus la 
moartea soțului tău iubit. N-ai făcut nimic rău. Dacă vezi că în 
sufletul tău apare un sentiment, nu-l îndepărta pentru că nimic 
din ce se întâmplă în sufletele oamenilor nu este în afara voinţei 
lui Ahura Mazda, focul veșnic aflat la originea oricărui foc ceresc 
sau pământesc. Dar, ţine minte, Alexandru nu seamănă cu 
ceilalți oameni. Este ca vântul care vine, trece și pleacă mai 
departe. Și nimeni nu este în stare să oprească vântul. Nu te 
lăsa cuprinsă de dragoste dacă știi că nu vei putea suporta 
despărțirea. 

Barsines își șterse lacrimile și ieși să ia puţin aer. Era o noapte 
frumoasă cu lună plină și razele ei lăsau o dâră lungă argintie pe 
apele liniștite ale mării. In apropiere se vedea cortul regelui și 
flacăra lămpilor proiecta pe pânză umbra lui neliniștită și 
singuratică. Merse spre mare și intră în valuri până când apa îi 
ajunse până la genunchi și, la un moment dat, i păru că simte 
parfumul lui și că-i aude vocea care șoptea: 

— Barsines. 

Nu era posibil și totuși era în spatele ei, atât de aproape că-i 
simţea răsuflarea. 

— Am visat, nu mai știu când - îi spuse cu blândeţe - că tu îmi 
dăruiai dragostea ta, că-ţi mângâiam tot corpul, că mă 


contopeam cu tine. Dar când m-am trezit, am găsit asta pe 
patul meu. 

— Lăsă să-i cadă o batistă albastră din pânză fină care se 
pierdu curând în valuri. 

— Este a ta? 

— Nu era un vis - răspunse Barsines fără a se întoarce spre el. 

— Intrasem pentru că-ţi auzisem strigătele de durere și mă 
așezasem lângă tine. Tu m-ai îmbrățișat cu o forţă de neînvins și 
eu n-am știut să te resping. 

Alexandru își puse mâinile pe șoldurile ei și o făcu să se 
întoarcă spre el. Lumina lunii îi așternea pe față o paloare ca de 
fildeș și se reflecta în umbra ochilor ei. 

— Acum poţi, Barsines. Acum poţi să mă respingi când îţi cer 
să mă primeşti în braţele tale. În numai câteva luni, am suferit și 
am provocat tot felul de chinuri, mi-am pierdut toate amintirile 
adolescenţei, am ajuns la fundul tuturor prăpăstiilor, am uitat că 
am fost cândva și copil, că am avut un tată, o mamă... Flacăra 
războiului mi-a pârjolit sufletul și eu trăiesc în fiecare clipă cu 
imaginea morții care călărește mereu alături de mine fără a mă 
putea lovi. Simt în acele momente ce înseamnă să devii 
nemuritor și asta mă umple de neliniște și de teamă. Nu mă 
respinge, Barsines, acum când mâinile mele îţi mângâie obrazul, 
dăruiește-mi căldura ta, îmbrățișarea ta. 

Corpul său purta semnele de pe toate câmpurile de bătălie: 
niciun locșor de pe pielea sa nu era cruțat de semne ale unor 
zgârieturi sau cicatrice. Doar faţa îi rămăsese ca prin minune 
neatinsă și pletele lungi îi cădeau mătăsoase pe umeri dându-i 
figurii regelui un aspect delicat și plin de graţie. 

— lubește-mă, Barsines - îi spuse el atrăgând-o spre el și 
strângând-o la piept. 

Luna se ascunse în spatele norilor aduși de vântul dinspre 
apus și el o sărută cu patimă. Barsines răspunse acelui sărut ca 
și cum, dintr-o dată, ar fi fost cuprinsă de flăcările unui rug, dar 
în aceleași clipe simţi în adâncul sufletului durerea unei 
disperări nelămurite. 

XXX 

Armata porni din nou în marș, în direcția deșertului, îndată ce 
regele fu în stare să pornească la drum. După șapte zile, 
ajunseră în faţa orașului Pelusium, la marginea Egiptului, pe 
latura de răsărit a Deltei Nilului. Guvernatorul persan, conștient 


că rămăsese complet izolat, se supuse și lăsă ţara și tezaurul 
regal pe mâinile lui Alexandru. 

— Egiptul! — exclamă Perdicas contemplând din înaltul 
turnurilor fortăreței ţinuturile care se întindeau până la orizont, 
apele leneșe ale marelui fluviu, frunzișul unduitor al papirușilor 
înșiraţi de-a lungul digurilor și canalelor, palmierii încărcaţi de 
curmale deja mari ca nucile. 

— Eu nici măcar nu credeam că așa ceva ar exista în realitate 
- remarcă Leonatos. 

— Credeam că era una dintre poveștile pe care ni le spunea 
bătrânul Leonidas. 

O fată purtând pe cap o perucă neagră și cu ochii violent 
fardaţi, înfășurată într-o rochie de in atât de mulată pe corp 
încât părea goală, îi servi pe tinerii soldaţi cuceritori cu vin de 
palmier și cu prăjituri. 

— Continui să fii la fel de sigur că nu-i poţi suporta pe 
egipteni? — îl întrebă Alexandru pe Ptolemeu care o urmărea cu 
o privire admirativă pe frumoasa fată. 

— Nu chiar atât de sigur - îi răspunse Ptolemeu. 

— Priviţi, priviţi acolo, în mijlocul fluviului! Ce-or fi monștrii 
ăia? — strigă deodată Leonatos arătând spre un loc în care apa 
parcă fierbea și apăruseră niște spinări solzoase care luciră 
câteva clipe în soare, după care dispărură. 

— Crocodili - le explică tălmaciul, un grec din Naucrates, pe 
nume Aristossenos. 

— Sunt peste tot, trebuie să ţineţi minte: poate fi extrem de 
periculos să faci baie în apele astea. De asta trebuie să fiţi 
atenţi pentru că... 

— Și ăia de acolo? Uitaţi-vă la ăia! — strigă din nou Leonatos. 

— Par niște porci uriași! 

— Ippopotamoi:. noi, grecii, le-am dat numele acesta - le mai 
explică tălmaciul. 

— „Cai de râu” - spuse Alexandru. 

— Pe Zeus, cred că Ducipal s-ar simţi jignit dacă ar ști că le 
spunem „cai” arătărilor astea. 

— Este doar o denumire populară - îi replică tălmaciul. 

— Nu sunt periculoși pentru că se hrănesc cu ierburi și cu 
alge, dar sunt în stare să răstoarne o barcă prin greutatea lor și, 
într-un asemenea caz, cine ajunge în apă poate cădea pradă 
crocodililor. 


— O ţară periculoasă - remarcă Seleucos care până atunci 
admirase în tăcere tot spectacolul. 

— Și acum, ce crezi că se va întâmpla? — întrebă el, 
întorcându-se spre Alexandru. 

— Nu știu, dar cred că aici am putea fi primiţi cu prietenie, 
dacă vom ști să-i înțelegem pe toţi acești oameni. Am impresia 
că este un popor binevoitor și înţelept, dar foarte mândru. 

— Așa este - confirmă Eumene. 

— Egiptul n-a suportat niciodată o stăpânire străină și persanii 
n-au înțeles niciodată asta: au pus întotdeauna un guvernator 
cu trupele sale de mercenari la Pelusium și asta n-a dus decât la 
răscoale după răscoale, toate înăbușite în sânge. 

— Și de ce cu noi ar trebui să se întâmple altfel? — întrebă 
Seleucos. 

— Ar fi putut să fie așa și cu persanii, dacă le-ar fi respectat 
religia și dacă Marele Rege ar fi acceptat să devină faraon al 
Egiptului. Într-un anume sens, totul n-ar fi fost decât o 
formalitate. 

— 0... formalitate? — repetă mirat Ptolemeu. 

— Așa este - întări Eumene. 

— De formă. Un popor care trăiește pentru zei și pentru 
lumea de dincolo, un popor care cheltuiește bogății uriașe 
pentru a cumpăra de pe alte meleaguri tămâia de ars în temple 
acordă, cu siguranţă, o importanţă deosebită formei. 

— Cred că ai dreptate - fu de acord Alexandru. 

— Oricum, o să descoperim asta în curând. Mâine ar trebui să 
sosească aici flota noastră și după asta o să urcăm pe Nil până 
la Memfis, capitala ţării. 

Două zile mai târziu, corăbiile lui Nearchos și ale lui Hefestion 
aruncară ancora la intrarea pe braţul de răsărit al Deltei și 
suveranul, însoţit de camarazii săi navigară pe Nil până când 
ajunseră la Heliopolis și, în cele din urmă, la Memfis, iar armata 
parcurgea același drum pe uscat. 

Plutind pe uriașul fluviu, trecură prin faţa piramidelor care 
străluceau ca niște diamante în soarele amiezii și prin fața 
sfinxului gigantic, aflat acolo de mii de ani ca să vegheze 
somnul marilor regi. 

— După cum spune Herodot, treizeci de mii de oameni au 
trudit treizeci de ani pentru a-l înălța - le explică Aristossenos. 

— Și crezi că-i adevărat? — întrebă Alexandru. 


— Eu cred că da, chiar dacă în ţara asta se spun mai multe 
povești decât oriunde în lume, pur și simplu pentru că s-au 
adunat extrem de multe pe parcursul atâtor ani. 

— Este adevărat că în deșertul răsăritean trăiesc șerpi cu 
aripi? — mai întrebă Alexandru. 

— Nu știu - răspunse tălmaciul. Nu am fost niciodată acolo, 
totuși, cu siguranţă, este unul dintre cele mai neprimitoare 
locuri de pe pământ. Dar, uite, ne apropiem de locul de 
acostare. Cei cu capul ras pe care-i vezi în fruntea tuturor sunt 
preoții templului lui Zeus Amon. Tratează-i cu respect: s-ar 
putea să te scutească de multe eforturi și de mult sânge. 

Alexandru dădu aprobator din cap și se pregăti să coboare de 
pe corabie. Îndată ce puse piciorul pe uscat, se apropie cu 
respect de preoţi și ceru să fie condus de îndată la templu 
pentru a aduce un omagiu zeului. 

Preoţii se priviră unul pe altul schimbând între ei câteva 
cuvinte în șoaptă, apoi răspunseră cu o plecăciune politicoasă și 
se îndreptară în procesiune către grandiosul sanctuar, intonând 
un imn religios acompaniat de flaute și de harpe. Ajunși în fața 
atriumului cu coloane, se răsfirară în evantai ca pentru a-l invita 
pe Alexandru să intre. Și Alexandru intră, de unul singur. 

Razele soarelui, care pătrundeau în interior printr-o 
deschizătură din tavan, traversau un nor des de fum de tămâie 
ce se ridica dintr-un vas de aur așezat în mijloc, dar restul 
sanctuarului rămânea cufundat în penumbră. Pe un soclu de 
granit se înălța statuia zeului, cu cap de berbec, ochi de rubin și 
coarne acoperite cu plăci de aur. Alexandru privi în jurul său: 
templul părea complet pustiu și cufundat într-o tăcere adâncă, 
iar zgomotele care mai răzbăteau de afară păreau să se piardă 
prin pădurea de coloane care susțineau tavanul din lemn de 
cedru. 

Deodată statuia păru să se miște: ochii de rubin străluciră ca 
și cum ar fi fost însuflețiți de o lumină interioară și o voce 
profundă, vibrantă răsună în sală. 

— Ultimul suveran legiuit al acestei țări a trebuit să se 
refugieze în deșert acum douăzeci de ani și nu s-a mai întors de 
atunci. Tu ești, oare, fiul său despre care se spune că s-a născut 
departe de Nil și pe care îl așteptăm de ani și ani? 


În clipa aceea, Alexandru înțelese tot ceea ce auzise 
spunându-se despre Egipt, despre sufletul poporului care trăia 
aici și răspunse cu voce sigură: 

— Da, eu sunt. 

— Dacă tu ești - continuă vocea - dovedește-o. 

— Cum? — întrebă suveranul. 

— Numai zeul Amon te poate recunoaște ca fiu al său, dar el 
nu vorbește decât prin oracolul de la Siwa care se află în inima 
deșertului. Acolo va trebui să mergi. 

„Siwa” gândi Alexandru. Și-și aminti o poveste pe care i-o 
spunea mama sa când era copil, povestea celor doi porumbei 
eliberaţi de Zeus la începutul timpurilor: unul se așezase pe un 
stejar la Dodona, iar celălalt pe un palmier la Siwa și, de acolo, 
începuseră să facă profeţii. Ea îi mai povestea că-l simţise 
mișcându-i pentru prima dată în pântece pe când se afla în fața 
oracolului de la Dodona și că o altă naștere a lui, o naștere 
divină, se va petrece după ce va vizita celălalt oracol, cel de la 
Siwa. 

Vocea se stinse și Alexandru ieși din marea sală cufundată în 
întuneric, reapărând în lumina soarelui întâmpinat fiind de un 
cor de cântece și de imnuri sacre. 

Fu adus în faţa sa taurul Apis și el îl omagie punându-i pe 
frunte o ghirlandă de flori, apoi oferi din partea sa o antilopă ca 
sacrificiu zeului Amon. 

Preoţii, cuprinși de admiraţie fată de pioșenia sa, se apropiară 
și-i oferiră cheile orașului, iar Alexandru ordonă chiar atunci să 
se înceapă imediat lucrări de restaurare a templului care se 
vedea că era deteriorat în mai multe locuri. 


58 


Porniră la drum către îndepărtata oază Siwa la câteva zile 
după aceea, când rănile lui Alexandru părură definitiv închise. 
Armata plecă în marş spre miazănoapte, iar o parte dintre 
soldaţi însoțea flota. Intâlnirea era stabilită într-o lagună din 
apropierea braţului apusean al Deltei Nilului. 

Când, însă, Alexandru ajunse în acel loc, rămase vrăjit de 
întinderea golfului, de insula plină de palmieri care ofereau 
adăpost împotriva vânturilor reci dinspre nord, de câmpia largă 
ce se așternea în jurul plajei. 

Hotări să poposească aici și dădu o petrecere pentru a 
sărbători cu prietenii săi și cu întreaga armată succesul acestei 
etape a expediției și primirea pașnică de care avuseseră parte 
în Egipt. Înainte ca banchetul să se transforme în orgie, cum se 
întâmpla de obicei în asemenea situaţii, Alexandru vru ca 
prietenii săi să asculte un program muzical interpretat de artiști 
greci și egipteni și să asiste la un moment dramatic de excepţie 
datorat lui Tessalos, actorul său preferat, care interpretă 
magistral monologul lui Oedip din tragedia Oedip la Colonus. 

Aplauzele celor de față nu se potoliseră când fu anunţată o 
vizită pentru rege. 

— Cine este? — întrebă Alexandru. 

— Un individ ciudat - răspunse Eumene nedumerit - dar el 
susţine că te cunoaște foarte bine. 

— Ah, da? — spuse regele bine dispus. 

— Adu-l, atunci, aici. Dar de ce ţi se pare atât de ciudat? 

— O să vezi tu - îi răspunse Eumene și ieși ca să-l aducă pe 
musafir. 

La apariţia sa, în sală se stârni un murmur, pe alocuri chiar 
câteva râsete și toate privirile se aţintiră spre noul venit. Era un 
bărbat de circa patruzeci de ani, gol pușcă, acoperit doar cu o 
blană de leu ca aceea a lui Hercule și ţinând o măciucă în mâna 
dreaptă. 

Alexandru își stăpâni cu greu râsul în fața acelui omagiu 
neobișnuit adus strămoșului său și, căznindu-se să rămână 
serios, îl întrebă: 


— Cine ești, tu oaspete străin, care semeni atât de bine cu 
eroul Hercule, strămoșul meu? 

— Sunt Dinocrate - răspunse omul. 

— Un arhitect grec. 

— Eşti îmbrăcat cam ciudat pentru un arhitect - remarcă 
Eumene. 

— Ceea ce contează - declară omul - nu este felul în care te 
îmbraci, ci proiectele pe care ești în stare să le creezi și, 
eventual, să le realizezi. 

— Și tu ce proiect ai vrea să-mi propui? — întrebă suveranul. 

— Dinocrate bătu din palme și intrară doi tinerei care 
desfășurară la picioarele lui Alexandru un papirus mare. 

— Pe Zeus! — exclamă regele. 

— Dar ce-i asta? 

Dinocrate nu-și ascunse mulțumirea că-i atrăsese atenţia lui 
Alexandru și începu să explice: 

— Este un proiect ambițios, fără îndoială, dar, cu siguranţă, 
demn de măreția și de gloria ta. Ceea ce intenţionez să fac este 
să sculptez muntele Athos și să-i dau forma unui colos care să 
aibă trăsăturile tale, adică, de fapt, ceea ce vezi aici, în aceste 
desene. Și gigantul va ţine în palma sa întinsă un oraș pe care-l 
vei întemeia chiar tu. Nu-i așa că este extraordinar? 

— Ah, sigur că este extraordinar - comentă Eumene. 

— Mă întreb dacă este realizabil. 

Alexandru privi cu atenţie neobișnuitul proiect care-l înfățișa 
înalt cât muntele, ţinând un oraș întreg în palmă și spuse: 

— Mă tem că este cam prea mult pentru posibilităţile mele... 
Și, apoi, dacă aș dori să mi se facă o statuie atât de mare, m-aș 
adresa unui băiat tare bun pe care l-am cunoscut pe când 
învățam la Mieza cu Aristotel. Un elev al lui Lisip, pe nume 
Caretes, și care visează să construiască într-o zi un uriaș din 
bronz înalt de optzeci de coţi. Îl cunoști? 


— Nu. 

— În orice caz, dacă nu te superi, aș avea eu un proiect să-ţi 
propun. 

— Nu-ţi place acesta, Măria Ta? — întrebă dezamăgit 
arhitectul. 


— N-aș putea spune că nu-mi place. Pur și simplu, mi se pare 
cam prea mare... Proiectul meu, în schimb, s-ar putea pune în 


aplicare începând chiar de mâine, dacă te simţi în stare de așa 
ceva. 

— Cum să nu mă simt în stare, Măria Ta. Doar să-mi spui 
despre ce este vorba. 

— Vino, atunci, cu mine - îl chemă regele și ieși afară, 
îndreptându-se spre malul mării. Era o seară frumoasă de vară 
și luna, ca o seceră, se oglindea în apa liniștită a golfului. 

Alexandru își luă mantia de pe umeri și o întinse pe pământ. 

— Uite, eu vreau ca tu să-mi proiectezi un oraș de forma unei 
mantii macedonene, așa, în jurul golfului pe care-l vezi în faţa 
ta. 

— Chiar aici? — întrebă Dinocrate. 

— Chiar aici - răspunse regele. 

— Vreau să începi să lucrezi chiar de mâine, o dată cu 
revărsatul zorilor. Trebuie să plec într-o călătorie și când mă 
întorc vreau să văd că se ridică deja casele, se pavează străzile, 
se construiesc cheiurile portului. 

— O să fac tot ce pot, Măria Ta. Dar cine-mi va da banii 
necesari? 

— Eumene, secretarul meu general. 

— Se răsuci ca să se întoarcă în cortul său, lăsându-l pe 
ciudatul arhitect în mijlocul câmpiei pustii, cu măciuca și cu 
pielea lui de leu. 

— Și ai grijă să faci treabă bună! — îl sfătui el. 

— Un ultim amănunt, Măria Ta! — strigă după el Dinocrate, 
înainte ca regele să se întoarcă la banchet în mijlocul prietenilor 
săi. 

— Cum se va numi orașul? 

— Alexandria. Va trebui să se numească Alexandria și să fie 
cel mai frumos oraș din lume. 

XXX 

Lucrările începură foarte curând și Dinocrate, schimbând 
pielea de leu cu haine mai obișnuite, se arătă a fi cu totul demn 
de această misiune, deși ceilalți arhitecţi, care însoțeau de mult 
timp armata macedoneană fură destul de invidioși pentru faptul 
că regele încredinţase o asemenea lucrare unui necunoscut. 
Însă Alexandru acţiona, deseori, din intuiţie și rareori greșea. 

O singură întâmplare aruncă o oarecare umbră asupra acestei 
lucrări. Dinocrate trasase planul orașului, apoi își instalase 
instrumentele pentru a adapta planul la terenul existent și 


începuse să marcheze prin diferite semne perimetrul, străzile 
principale, străzile secundare, locurile unde urmau să fie piața 
principală, piața și templele. La un moment dat, însă, terminând 
creta, pentru a-și putea continua lucrarea ceruse de la serviciul 
de intendenţă al armatei câţiva saci cu făină cu care putea să 
realizeze marcajele și să încheie această fază a lucrării. După 
aceasta, trimisese pe cineva să-l invite pe rege pentru ca el să- 
și poată face o idee despre cum va arăta Alexandria, dar, pe 
când suveranul sosea, însoţit de ghicitorul său, Aristandru, un 
stol de păsări se așezase pe pământ și începuse să ciugulească 
făina ștergând astfel o bună parte din planul viitorului oraș. 

Clarvăzătorul observă imediat o oarecare tulburare în privirea 
lui Alexandru, ca și cum ar fi văzut în acea întâmplare un semn 
rău, dar îl liniști: 

— Nu-ţi face griji, Măria Ta, este chiar un semn bun: înseamnă 
că orașul va fi atât de bogat și de prosper încât vor veni oamenii 
din toate colţurile zării ca să găsească aici de lucru și ajutor. 

— Dinocrate se simţi și el ușurat auzind acea prevestire și-și 
reluă lucrul cu și mai mult sârg, cu atât mai mult că, între timp, 
primise și creta de care avea nevoie. 

În noaptea aceea, regele avu un vis minunat. Se făcea că 
orașul creștea, că peste tot apăreau case și palate cu grădini 
neînchipuit de frumoase. Visă că, în golful adăpostit în spatele 
unei insule lungi, era un furnicar de corăbii care descărcau 
mărfuri de tot felul venind din toate ţările lumii cunoscute. Mai 
văzu, de asemenea, un dig care se prelungea până la insulă și 
un turn gigantic înălțându-se pe ea, răspândind lumină pentru 
orientarea navelor care se apropiau de port. | se părea, însă, că 
auzea chiar vocea lui care întreba: „Voi vedea eu vreodată toate 
acestea? Când mă voi mai întoarce în orașul meu?” 

A doua zi îi povesti visul lui Aristandru și îi repetă și lui 
aceeași întrebare: 

— Când mă voi întoarce în orașul meu? 

Aristandru se întoarse cu spatele în clipa aceea pentru că, în 
sufletul său, lupta cu o presimţire tristă, dar se întoarse 
numaidecât și spuse cu seninătate: 

— Te vei întoarce, Măria Ta, îţi jur că te vei întoarce. N-aș 
putea să-ţi spun când, dar te vei întoarce... 


59 


Porniră din nou spre apus, având marea mereu în dreapta și 
deșertul nemărginit în stânga, până când ajunseră, după cinci 
etape de marș, la Paretonion, o ultimă așezare înainte de 
intrarea în deșert, care servea ca punct de întâlnire între 
locuitori, în parte egipteni și în parte greci originari din 
Cirenaica, și triburile nomade din interior: nasamonii și 
garamanţii. 

Aceștia își împărțiseră litoralul în sectoare și, când o corabie 
naufragia, era jefuită de tribul în sectorul căruia avea loc 
această nefericită întâmplare. Naufragiaţii erau vânduți ca sclavi 
pe piaţa din Paretonion. Se spunea că nasamonii ar fi traversat 
cu două secole înainte marea întindere de nisip, despre care nu 
se știa unde se sfârșește, și ar fi ajuns, de cealaltă parte a ei, la 
un lac enorm, plin de crocodili și de hipopotami, cu arbori de 
toate felurile care făceau fructe în toate anotimpurile. Se mai 
spunea și că, prin acele locuri, se afla peștera lui Proteus, zeul 
care-și putea schimba înfățișarea după cum vroia, trăind în 
tovărășia focilor, și care știa să prezică viitorul. 

Alexandru lăsă o parte a armatei la Paretonion, sub comanda 
lui Parmenion căruia i-o dădu în grijă și pe Barsines. Se duse s-o 
salute în seara dinaintea plecării ducându-i și un dar: un colier 
din aur care aparținuse unei regine a Nilului. 

— Nu există niciun giuvaer care să poată sta alături de 
frumuseţea ta - îi spuse el punându-i la gât minunata bijuterie. 

— Nu există limpezime care să se poată măsura cu lumina 
ochilor tăi, nu există nestemate care să se poată compara cu 
strălucirea surâsului tău. Aș da toate bogăţiile lumii ca să pot 
sta în fața ta și să te văd zâmbind. Mi-ar dărui mai multă bucurie 
surâsul tău decât dacă ţi-aș săruta buzele sau ţi-aș mângâia 
pântecele și sânii. 

— Surâsul este un dar pe care Ahura Mazda mi l-a luat de 
mult, Alexandru - îi răspunse Barsines - dar acum, când pleci, 
într-o călătorie lungă și plină de primejdii, simt că voi fi 
îngrijorată tot timpul cât nu vei fi cu mine și mai simt că îţi voi 


surâde atunci când te voi vedea întorcându-te. Îi atinse buzele 
cu un sărut și adăugă: 

— Întoarce-te la mine, Alexandre. 

Călătoria continuă cu un număr mai mic de soldați și 
Alexandru, însoţit de prietenii săi, se afundă în deșert mergând 
spre sanctuarul lui Zeus Amon, după ce luaseră apă și provizii 
suficiente pe o sută de cămile. 

Toată lumea încercase să-l facă pe rege să renunțe la un 
asemenea drum în plină vară pentru că, în această perioadă, 
căldura putea fi greu de îndurat, dar el era de-acum convins că 
putea înfrunta și învinge orice obstacol, că se putea vindeca de 
orice rană, că putea lupta împotriva oricărui pericol și dorea ca 
și oamenii săi să se comporte la fel. După primele două zile de 
mers, însă, arșița deveni insuportabilă, iar oamenii și animalele 
consumau din ce în ce mai multă apă, astfel încât erau cu toții 
îngrijoraţi de riscurile continuării drumului. 

În plus, în a treia zi, se porni o furtună de nisip care puse la 
grea încercare oamenii și animalele și șterse cu totul urmele 
drumului. Când, după ore și ore de chin, vârtejurile de nisip se 
potoliră, de jur împrejur nu se mai vedea altceva decât 
întinderea nesfârșită și ondulată a acelui deșert fără margini: nu 
se mai distingea nici drumul și nici pietrele care serveau pentru 
orientare. Oamenii se afundau în nisipurile din ce în ce mai 
încinse, astfel încât făceau bășici la picioarele insuficient 
protejate de jambiere. Trebuiră să se bandajeze cu fâșii din 
tunici și din mantii până la genunchi pentru a putea continua 
acel marș extenuant. 

În a patra zi, mulţi începură să dea semne de disperare și 
numai exemplul regelui care mergea în fruntea lor, pe jos, la fel 
ca ultimul soldat, care bea apă întotdeauna ultimul și se 
mulțumea seara doar cu câteva curmale pentru ca fiecare dintre 
oamenii lui să aibă de mâncare cât de puţin, avea darul să le 
insufle tuturor energia și hotărârea necesare pentru a merge 
înainte. 

În a cincea zi, apa aproape că era pe sfârșite și la orizont nu 
se zărea, ca de obicei, nimic: nici cel mai mic semn de viață, 
niciun fir de iarbă, nici urmă de fiinţă vie. 

— Și, totuși, oamenii sunt pe aici prin jur - afirmă călăuza, un 
grec din Cirenaica negru ca tăciunele, cu siguranţă fiu al unei 
mame libiene sau etiopiene. 


— Dacă s-ar întâmpla să ne dăm sufletul, totul în jur s-ar 
însufleți dintr-o dată, ca prin farmec, ar ieși cu toţii de prin 
ascunzători ca furnicile, din toate părțile, și în scurt timp leșurile 
noastre ar rămâne, fără nimic pe ele, să se usuce la soarele 
deșertului. 

— O perspectivă îmbietoare - remarcă Seleucos care se 
chinuia și, el cu drumul, purtând pe cap pălăria macedoneană 
cu boruri largi. 

In clipa aceea, Hefestion observă ceva și le atrase atenţia 
celorlalți: 

— Uitaţi-vă acolo! 

— S-ar părea că sunt păsări - spuse și Perdicas. 

— Corbi - le explică imediat călăuza. 

— Vai de noi! — se plânse Seleucos. 

— Este, totuși, un semn bun - îl linişti călăuza. 

— Că leșurile noastre o să fie de folos - comentă din nou 
Seleucos. i 

— Asta nu. Inseamnă că suntem aproape de o așezare 
omenească. 

— O fi aproape pentru cei cu aripi, nu pentru noi care mergem 
pe jos, fără apă și fără hrană... 

Deodată, Aristandru, care mergea singur la mică distanţă de 
ei, se opri: 

— Staţi pe loc - ordonă el. 

— Ce este? — întrebă Perdicas. Alexandru se opri și el și se 
întoarse către clarvăzător care se așezase pe pământ și-și 
trăsese mantia peste cap. O pală de vânt veni dinspre dunele 
care străluceau ca bronzul topit. 

— Se schimbă vremea - spuse Aristandru. 

— Pe Zeus, să nu fie altă furtună de nisip! — se rugă disperat 
Seleucos. Dar adierea de vânt deveni mai puternică alungând 
aerul sufocant de deasupra lor și aducând un miros vag de 
mare. 

— Nori - mai spuse Aristandru. 

— Vin niște nori. 

Seleucos schimbă cu Perdicas o privire care vroia parcă să 
spună: „Aiurează”. Dar vizionarul simţea într-adevăr norii 
apropiindu-se și, după aproape o oră, văzură înspre 
miazănoapte o perdea de nori care întunecau orizontul. 

— Să nu ne facem iluzii - le spuse călăuza. 


— Aici nu plouă niciodată, după câte știu eu. Să pornim din 
nou la drum. 

Coloana se puse din nou în mișcare înaintând sub soarele 
orbitor, dar oamenii se întorceau mereu să privească masa 
compactă de nori care se apropia, din ce în ce mai neagră, 
străbătută de pâlpâirea necontenită a fulgerelor. 

— Poate că nu plouă niciodată - spuse Seleucos. 

— Totuși tună. 

— Ai auzul bun - îi replică Perdicas. 

— Eu nu aud nimic. 

— Așa este - confirmă călăuza. 

— Tună. În orice caz, n-o să plouă, dar, cel puţin, norii o să ne 
mai apere de soare și vom putea merge la umbră și la o 
temperatură suportabilă. 

După o oră, primele picături de ploaie căzură cu un zgomot 
înfundat pe nisipul încins și în aer se răspândi mirosul puternic și 
plăcut de praf udat. Oamenii, epuizați de efort, cu pielea arsă și 
cu buzele crăpate, parcă înnebuniseră, strigau, își aruncau în 
aer pălăriile, căscau gurile însetate ca să prindă picăturile de 
ploaie parcă nu vroiau să le piardă în nisipul fierbinte. 

Călăuza clătină din cap. - Ar bine să le spuneţi să-și cruțe 
forțele. Ploaia se evaporă din cauza căldurii chiar înainte de a 
ajunge pe pământ și se întoarce în atmosferă sub formă de 
ceaţă ușoară. Și asta-i tot. 

— Nu-și terminase vorba că picăturile rare până atunci se 
transformară într-o ploaie, întâi rară, apoi într-un ropot des 
însoţit de fulgere și de tunete asurzitoare. 

Soldaţii înfipseră lăncile în nisip și prinseră de ele mantalele 
ca să adune cât mai multă apă, puseră pe jos coifurile și 
scuturile cu partea adâncită în sus și, peste puţin timp, putură 
să bea din ele. Când ploaia torențială încetă, norii acopereau în 
continuare cerul, mai rari acum, dar suficienţi pentru a opri 
razele soarelui și pentru ca soldaţii să fie feriţi de căldură. 

Până în acele momente, Alexandru nu scosese o vorbă și 
continua să meargă cufundat în gânduri, ca și cum ar fi ascultat 
un glas misterios. Toţi priveau înspre el, siguri acum că aveau 
drept conducător o ființă supraomenească, în stare să 
supravieţuiască unor răni care l-ar fi ucis pe oricare dintre ei, 
capabilă să aducă ploaia în deșert și poate era în stare să facă 
să răsară acolo chiar și flori. 


KKK 


Oaza de la Siwa apăru la orizont după două zile, în zori: o 
fâşie de un verde incredibil de proaspăt care traversa reflexele 
orbitoare ale nisipurilor. La vederea ei, oamenii începură să 
strige de entuziasm, mulți plângeau de emoție văzând că viața 
putea triumfa, totuși, în mijlocul acelei întinderi infinite și aride, 
alţii înălțau mulțumiri zeilor pentru că-i salvaseră de la o moarte 
atroce, dar Alexandru continua să mărșăluiască în tăcere, ca și 
cum nu s-ar fi îndoit niciodată că își putea atinge ţinta. 

Oaza era imensă, acoperită de palmieri încărcaţi cu curmale 
și alimentată cu apă de la o fântână miraculoasă aflată în 
centrul ei. Limpede precum cristalul, în ea se oglindeau verdele 
proaspăt al palmierilor și monumentele milenare ale străvechii 
și misterioasei comunităţi care trăia acolo. Oamenii alergară ca 
să se arunce asupra ei, dar medicul Filip începu să strige: 

— Opriţi-vă! Staţi pe loc! Apa este foarte rece. Beţi încet, 
încet și cu înghiţituri mici. 

Alexandru fu primul care-l ascultă dând un exemplu pentru 
ceilalţi. 

Ceea ce le apăru ca incredibil tuturor fu faptul că erau 
așteptați. Erau acolo preoți înșiraţi pe treptele templului, având 
în faţa lor ajutoarele care agitau o mulțime de cădelnițe scoțând 
nori deși de fum de tămâie, dar călătoria aceea îi obișnuise de- 
acum cu gândul că pe acele pământuri totul putea fi posibil. 

Călăuza, care făcea și pe tălmaciul, îi traduse lui Alexandru 
cuvintele preotului care-l întâmpinase cu o cupă de apă rece și 
cu un coșuleț de curmale coapte. 

— Ce dorești, oaspete care vii din deșert? Dacă ne ceri apă și 
hrană, aici le vei avea pentru că legea ospitalităţii este sfântă în 
acest loc. 

— Doresc să cunosc adevărul - răspunse Alexandru. 

— Și de la cine aștepți să afli adevărul? — îl mai întrebă 
preotul. 

— De la cel mai mare peste zei, de la Zeus Amon care 
sălășluiește în acest lăcaș solemn. 

— Întoarce-te, atunci, la noapte și vei afla ceea ce dorești să 
știi. 

Alexandru se înclină în semn de salut și merse la prietenii săi 
care își instalau tabăra în apropierea izvorului. Il văzu pe 
Calistene care își cufunda mâinile în apă și-și uda fruntea. 


— Este adevărat ceea ce se spune? Că, spre seară, apa se 
încălzește și că, apoi, pe la miezul nopții, va deveni de-a dreptul 
călduţă. 

— Eu am o altă teorie. După mine, apa din fântână are 
întotdeauna aceeași temperatură: temperatura exterioară este 
aceea care variază într-un mod incredibil, așa încât, dimineața, 
când afară este foarte cald, apa pare ca de gheață, în timp ce, 
pe seară, când afară începe să fie răcoare, apa pare mai caldă și 
la miezul nopţii este chiar călduţă. Totul este relativ, ar fi spus 
unchiul Aristotel. 

— Așa este - fu de acord Alexandru. 

— Are ceva noutăţi în urma cercetărilor sale? 

— Nu, de la ultimele lucruri despre care ţi-am vorbit. Dar vom 
avea cu siguranţă altele când se vor întoarce corăbiile noastre 
cu noii recruți. Se pare că ar fi găsit unele urme care ar dovedi 
un amestec al persanilor, dar știu deja ce ar fi spus el însuși, 
dacă ar fi fost aici, cu noi. 

— Și eu. Ar spune că persanii erau cu siguranţă interesaţi să 
fie ucis tatăl meu, dar că ar fi răspândit zvonul că ei au fost 
autorii, chiar dacă nu era adevărat, pentru ca viitorii regi ai 
Macedoniei să se ferească în viitor ca de foc să întreprindă 
acţiuni ostile împotriva lor. 

— Este foarte probabil și așa ceva - admise Calistene și-și 
cufundă din nou mâinile în apa din fântână. 

In clipa aceea apăru medicul Filip. 

— Uite ce au găsit oamenii noștri - spuse el arătându-i un 
șarpe mare cu un cap zbârcit, de formă triunghiulară. Mușcătura 
lui poate ucide în numai câteva clipe. 

Alexandru îl privi. 

— Fă-i atenţi pe soldaţi să ia seama la așa ceva și, apoi, pune 
să fie împăiat ca să i-l trimiţi lui Aristotel pentru colecția sa. Fă 
același lucru și dacă găsești ierburi interesante sau cu 
proprietăţi necunoscute. lți voi da eu o scrisoare pentru a însoţi 
fiecare lucru. 

Filip dădu afirmativ din cap și se îndepărtă cu tot cu șarpe, iar 
Alexandru așteptă, șezând pe marginea fântânii, să se lase 
seara. Văzu deodată imaginea lui Aristandru reflectându-se, din 
spatele lui, în oglinda apei. 

— Tot mai ai coșmarul acela? — îl întrebă regele. Îl mai visezi 
pe omul acela care arde de viu? 


— Dar tu? — întrebă la rândul său Aristandru. 

— Ce coșmaruri se mai cuibăresc în mintea ta? 

— Multe... poate prea multe - răspunse regele. 

— Moartea tatălui meu, schingiuirea lui Batis pe care l-am 
târât pe când încă mai trăia, legat de carul meu, în jurul zidurilor 
de la Gaza, fantoma lui Memnon care se vâră între mine și 
Barsines de fiecare dată când o strâng în braţe, nodul de la 
Gordion pe care l-am tăiat cu sabia în loc să-l desfac și... 

Se opri ca și cum ar fi ezitat să mai continue. 

— Și ce altceva? — întrebă Aristandru privindu-l drept în ochi. 

— Un cântece! - răspunse Alexandru coborându-și privirea. 

— Un cântecel? Care? 

Regele îngână încetișor: 


Soldatul cel bătrân la luptă a pornit 
Pe drum s-a poticnit, pe drum s-a poticnit! 


Apoi, se întoarse cu spatele. 

— Înseamnă ceva anume pentru tine? 

— Nu, este doar un cântecel pe care-l cântam pe când eram 
copil. Il învăţasem de la doica mamei mele, bătrâna Artemizia. 

— Atunci, nu te mai gândi la el. Cât despre coșmarurile tale, 
nu există decât o singură cale de ieșire - afirmă Aristandru. 

— Care? 

— Să devii un zeu - îi răspunse clarvăzătorul. Și, după ce 
spuse toate acestea, imaginea sa dispăru din cauza unei insecte 
care căzuse în apă și acum îi tulbura suprafața, făcând eforturi 
disperate pentru a scăpa de la moarte. 

XXX 

La căderea nopţii, Alexandru trecu pragul marelui templu 
iluminat din interior de un șir dublu de lămpi care atârnau din 
tavan și de un lampadar mare aflat pe pardoseală, care 
răspândea o pâlpâire slabă pe statuia colosală a zeului Amon. 

Alexandru își îndreptă privirea spre chipul de fiară al 
gigantului, spre enormele lui coarne îndoite, de berbec, spre 
pieptul larg, spre braţele puternice care atârnau pe lângă corp, 
cu pumnii strânși. Se mai gândi și la cuvintele pe care mama sa 
i le spusese într-o zi, înainte de a pleca în expediţie: 

— Oracolul din Dodona și-a pus pecetea pe nașterea ta, un alt 
oracol, aflat în mijlocul unui deșert arzător, va însemna pentru 
tine o altă naștere pentru o viaţă fără moarte. 


— Ce-i ceri zeului? — rasună pe neașteptate o voce clin 
pădurea pietrificată de coloane care susţinea tavanul. Alexandru 
privi în jurul său, dar nu văzu pe nimeni. Privi ţintă uriașul cap 
de berbec cu ochi mari, galbeni, traversaţi de o crăpătură 
întunecată: acea fiinţă era, oare, un zeu? 

— Mai este vreunul... începu el. Și ecoul îi răspunse: 

— Vreunul... 

— Mai este vreunul dintre cei care l-au ucis pe tatăl meu și pe 
care să nu-l fi pedepsit? 

Cuvintele sale se pierdură răsfrânte și deformate de miile de 
suprafețe curbe și urmă un moment de tăcere. Apoi, vocea 
aceea vibrantă și profundă răsună din nou în pieptul gigantului: 

— Fii atent cum vorbeşti pentru că tatăl tău nu este un 
muritor. Tatăl tău este Zeus Amon! 

Regele ieși din templu noaptea târziu, după ce primise 
răspuns la întrebările pe care le pusese, dar nu vru să se 
întoarcă la cortul său, în mijlocul soldaţilor. Trecu prin grădinile 
de palmieri până când ajunse, singur, la marginea deșertului, 
sub nesfârșitul cer înstelat. Auzi pași care se apropiau și se 
întoarse ca să vadă cine era. În faţa sa era Eumene. 

— În clipa asta n-aș vrea să vorbesc cu nimeni. 

— Eumene nu se mișcă din loc. - Dar, dacă este vorba despre 
un lucru important și trebuie să-l știu, am să te ascult. 

— Din păcate, este o veste proastă pe care o ţin în mine de 
ceva timp, așteptând momentul potrivit... 

— Și crezi că acesta este momentul potrivit? 

— Poate. Oricum, n-o mai pot ţine în mine. Regele Alexandru 
al Epirului a murit luptând vitejește, copleșit de o mulțime de 
barbari. 

Alexandru dădu grav din cap și, în timp ce Eumene se 
îndepărta, își îndreptă din nou privirea către imensitatea cerului 
și a deșertului, plângând în tăcere. 


Nota autorului 


În momentul în care întâmplările prin care trece cuceritorul 
macedonean intră în etapa cea mai apropiată de istorie, a 
trebuit să recurg la opţiuni narative care devin, în realitate, 
opţiuni istorice, chiar dacă, uneori, nu respectă interpretările 
tradiționale. Așa s-a întâmplat în cazul bătăliei de le Granicos, 
pentru care am preferat o reconstituire, după părerea mea, mai 
realistă, destul de departe de paginile laudative ale lui 
Calistene. 

Am contopit două personaje diferite, Alexandru din 
Lincestides și Amintas, într-un singur personaj, Amintas, pentru 
a evita o confuzie în percepţia cititorului care cunoaște deja doi 
„Alexandru”, dar am păstrat situaţiile problematice (privitoare la 
dinastie, politică, psihologie) care se înregistrau în evoluţia lor. 
Reconstituirea topografică, tactică și strategică a asediilor 
orașelor Milet, Halicarnas și Tyr s-a făcut cu atenţie meticuloasă 
și la fel s-a întâmplat și în cazul bătăliei de la Issus pentru care 
am beneficiat și de recunoaștere directă la faţa locului. Izvoarele 
literare sunt, în general, cele deja citate în nota de la primul 
volum la care se adaugă informaţii din Herodot (șerpii zburători) 
și citate din Homer și Hesiod ca și câteva referiri la paginile 
tehnice despre tactica lui Enea și din Stratagemata lui Frontinus. 
Mărturiile arheologice au fost utilizate în număr mare și destul 
de multe imagini descrise vor putea fi recunoscute de cititorul 
avizat ca provenind din opere de artă, monede sau mozaicuri. 
Am acordat destul de mare atenţie conturării portretelor, ca și 
celor mai recente date obținute prin săpături efectuate în unele 
dintre localităţi menţionate în roman. În toate aceste locuri au 
fost efectuate, cu diferite ocazii, cercetări topografice 
exhaustive. 


Valerio Massimo Manfredi 


Cuprins 


NNMTIWIW ONB N 


24 
25 
26 
27 
28 
29 
30 
31 
32 
33 
34 
35 
36 
37 
38 
39 
40 
41 
42 
43 
44 
45 
46 
47 
48 
49 
50 


51 
52 
53 
54 
55 
56 
57 
58 
59 
Nota autorului 


Cuprins