Valerio Manfredi — [Alexandru cel Mare] 01 Fiul Visului

LALERIO MASSIMO 


S ALEX NDRU 


FIUL VISULUI 


erio Massimo Manfredi 


FIUL VISULUI 


(Alexandru cel Mare) 


Volumul întâi 


www.virtual-project.eu 


Traducere de Radu Gâdei 


Alexandros - Il figlio del Sogno (1998) 
Editura Allfa (2001) 


2 Zempeacer | £ drujbe TEE 


Arg 


ZE aena 


pe. Extatp haud procul i contir 

enti infula quxdam, palmetis frojucntikus cenfita ct 

|| sn medis forè nemers columna eminet regis Cretei, 

| mirnumeenre, literis gentis ejus Hirie ta- tafla 2. 
|| Cereius. Oaracta recatar hæs iafali. spad drrisnum, 

mare margaritifirum efe firibunt Plisius - 
Molima - Phils s, alia - 

SE Sos Das e a n a 


| ALEXANDRI 
A MAGNI MACEDO: 


E Mare Hrreanan fiare 
Cafprum, «Vague tree 


sdrrians j- 


IICIS PARIS . 


b 


cythæ Afiatici. 


Imperiul lui 
Alexandru 
State aliate 

cu Alexandru 

Drumul lui 
Alexandru 


Cele mai importante 
bătălii 


Preludiu 


Cei patru Magi urcau cu pas domol cărările care duceau spre 
vârful Muntelui luminii: veneau din cele patru colțuri ale zării și 
fiecare dintre ei purta într-o desagă vreascuri pentru ritualul 
focului. 

Magul zorilor avea o pelerină de mătase roz cu reflexe azurii 
și, în picioare, sandale din piele de cerb. Magul amurgului purta 
o mantie stacojie ţesută cu fir de aur iar de pe umeri cobora 
spre poale o etolă lungă de pânză fină brodată în aceleași culori. 

Magul amiezii era îmbrăcat cu o tunică de purpură înspicată 
cu aur și era încălțat cu papuci din piele de șarpe. Ultimul dintre 
ei, Magul nopţii, era îmbrăcat în veșminte din lână neagră 
garnisite cu pielicele de astrahan, totul presărat cu steluțe de 
argint. 

Mergeau ca și cum cadenţa pașilor le-ar fi fost dată de o 
muzică pe care doar ei o puteau auzi și se apropiau de templu 
cu pași egali, străbătând aceleași distanţe, chiar dacă unul urca 
un povârniș plin de bolovani, altul mergea pe o potecă netedă 
iar ceilalți străbăteau albia nisipoasă a unor pâraie secate. 

Apărură la cele patru intrări ale turnului de piatră în aceeași 
clipă, pe când zorile scăldau într-o lumină sidefie întinderea 
pustie a platoului. 

Ajunși sub arcadele de deasupra intrărilor, făcură câte o 
plecăciune unul către celălalt, privindu-se ţintă în ochi, și se 
apropiară de altar. Magul zorilor fu acela care începu ritualul și 
așeză în formă de pătrat ramuri de santal; după el, Magul 
amiezii așeză oblic mănunchiuri de așchii de salcâm. Magul 
amurgului îngrămădi deasupra coji de cedru adunate din 
pădurea de pe muntele Liban. Ultimul, Magul nopţii, așeză și el 
ramuri uscate și curățate de coajă de la stejarii din Caucaz, 
lemn lovit de trăsnet și uscat de soarele de pe crestele munţilor. 
Apoi, toţi patru scoaseră din desagi bucăţile de cremene sacră 
și, lovindu-le între ele, scoaseră în același timp, la baza micii 
piramide, roiuri de scântei albăstrui până când focul se aprinse, 

5 


plăpând la început, timid, apoi din ce în ce mai puternic și vesel; 
limbile sale de un roșu aprins deveniră curând albăstrui și, în 
cele din urmă, aproape albe, aidoma Focului din cer, respiraţie 
dumnezeiască a lui Ahura Mazda, zeu al adevărului și al gloriei, 
stăpân al timpului și al vieţii. 

Doar sunetul pur al focului își îngâna misterioasa poezie în 
mijlocul marelui turn de piatră și nu se auzea nici măcar 
respiraţia celor patru bărbaţi rămași nemișcaţi în centrul 
imensei lor patrii. 

Priveau în extaz flacăra sfântă care lua forma arhitecturii 
simple a vreascurilor așezate cu măiestrie pe altarul de piatră, 
ațintindu-și ochii în acea lumină neîntinată, în lumina aceea care 
pâlpâia jucăușă, rugându-se pentru popor și pentru Rege. 
Marele Rege, Rege al Regilor, care se afla departe, în sala 
strălucitoare a tronului din capitala sa, nemuritoarea Persepolis, 
înconjurată de o adevărată pădure de coloane împodobite cu 
purpură și cu aur, vegheată de tauri înaripaţi și de lei în poziţie 
de atac. 

La acea oră a dimineţii, în locul acela magic și pustiu, aerul 
era parcă încremenit și chiar așa trebuia să fie pentru ca Focul 
ceresc să capete formele și mișcările naturii sale divine care îl 
cheamă întotdeauna spre înalturi ca să se facă una cu Empireul 
în care își avea sorgintea. 

Deodată, însă, o putere nevăzută suflă peste flăcări și le 
stinse. Sub privirea uimită a Magilor, chiar și jarul se transformă 
pe dată în cărbune rece. 

N-a mai fost niciun alt semn, niciun sunet, decât, poate, 
strigătul ascuţit al șoimului care se rotea pe cerul pustiu și n-au 
fost nici cuvinte. Cei patru bărbaţi rămăseseră înmărmuriţi lângă 
altar, parcă zdrobiţi de o tristă presimţire, și lacrimile le curgeau 
în tăcere. 

În același moment, departe, într-o ţară din îndepărtatul Apus, 
o tânără femeie se apropia, tremurând, de gorunii unui vechi 
sanctuar ca să ceară binecuvântare pentru copilul pe care-l 
simțea mișcând în pântec. Numele femeii era Olimpia. Numele 
copilului l-a dezvăluit vântul care sufla năvalnic printre crengile 
milenare și învârtejea frunzișul uscat de la poalele trunchiurilor 
uriașe: Alexandros. 


Olimpia ar fi vrut să meargă la sanctuarul Dodonei dintr-o 
ciudată pornire, datorită unei presimţiri pe care i-o dăduse un 
vis avut pe când dormea alături de soțul ei, Filip, regele 
macedonenilor, sătul de vin și de mâncare. 

Visase că un șarpe se strecurase încet pe coridor și intrase, 
apoi, în camera de culcare. Ea îl vedea, dar nu putea face nicio 
mișcare, nu putea striga și nici fugi. Târâtoarea cea mare înainta 
unduindu-se pe pardoseala de piatră și solzii săi sclipeau cu 
reflexe arămii sau ca de bronz, sub razele lunii care pătrundeau 
pe fereastră. 

Pe moment, ar fi vrut ca Filip să se trezească și s-o cuprindă 
în brațe, s-o încălzească la pieptul său musculos de bărbat 
voinic, s-o mângâie liniștitor cu mâinile sale de războinic, dar, 
imediat, privirea i se aţintise din nou asupra acelui drakon, 
asupra acelui animal ciudat care se mișca precum o fantasmă, 
ca o creatură magică, din acelea pe care zeii le zămislesc după 
cum le este voia, în adâncurile pământului. 

De-acum, în mod ciudat, îi trecuse frica și nici scârbă nu-i mai 
era, ba chiar se simţea din ce în ce mai atrasă și aproape vrăjită 
de acele mișcări șerpuitoare, de acea forţă tăcută care i se 
părea acum plină de graţie. 

Șarpele se strecură printre așternuturi, îi alunecă printre 
picioare și între sâni și ea simţi cum o pătrunde, ușor și rece, 
fără a-i produce nicio durere, fără violență. 

A mai visat că sămânţa lui se amestecase cu cea pe care 
soțul ei i-o lăsase cu forţa unui taur, cu dezlănţuirea unui vier, 
înainte de a fi învins de somn și de vinul băut. 

A doua zi, regele își îmbrăcase armura, mâncase împreună cu 
generalii săi carne de mistreţ și brânză de oaie, plecând apoi la 
război. Un război împotriva unui neam mai necioplit decât 
macedonenii săi: triburile care se îmbrăcau în piei de urs, purtau 
căciuli din blană de vulpe și trăiau de-a lungul malurilor Istrului, 
cel mai mare fluviu din Europa. 

7 


Soţiei sale îi spusese doar: 

— Nu uita să aduci ofrande zeilor tot timpul cât nu voi fi aici și 
să-mi zămislești un fiu, un moștenitor care să-mi semene. 

Incălecase apoi pe calul său murg și pornise la galop cu 
generalii săi, asurzindu-i pe curteni cu tropotul de copite al 
cailor și făcând să răsune palatul de zăngănitul armelor. 

După plecarea lui, Olimpia făcu o baie caldă și, în timp ce 
slujnicele o frecau pe spate cu bureţi îmbibaţi în esențe de 
iasomie și de trandafiri de Pieria, trimise după Artemizia, doica 
sa, o femeie în vârstă, de familie bună, cu sâni enormi și cu 
șoldurile înguste, pe care o adusese cu ea din Epir când venise 
să se mărite cu Filip. 

Îi povesti visul și o întrebă: 

— Buna mea Artemizia, ce înseamnă asta? 

Doica o scoase din apa caldă și începu s-o șteargă cu ștergare 
din in egiptean. 

— Copila mea, visele sunt întotdeauna mesaje trimise de zei, 
dar puţini sunt aceia care știu să le înţeleagă. Eu mă gândesc că 
ar trebui să mergi la cel mai vechi dintre sanctuarele noastre și 
să ceri sfatul oracolului Dodonei, în patria noastră, Epirul. Acolo, 
preoţii își transmit între ei din vremi demult apuse modul în care 
trebuie primit glasul marelui Zeus, tatăl tuturor zeilor și al 
oamenilor, cel care se face auzit când vântul trece printre 
crengile gorunilor milenari ai sanctuarului, când, primăvara sau 
vara, face ca frunzele lor să șoptească ori când, toamna sau 
iarna, le învârtejește uscate în jurul trunchiurilor. 

Așa încât, la puţine zile după aceea, Olimpia porni la drum 
către sanctuarul ridicat într-un loc impunător în măreţia sa, într- 
o vale înverzită, închisă între munţii împăduriţi. 

Despre templul acela se spunea că era unul dintre cele mai 
vechi din lume: două porumbițe își luaseră zborul din mâna lui 
Zeus îndată ce acesta luase puterea în mâinile sale, alungându-l 
din cer pe tatăl său, Cronos. Una se așezase din zbor pe unul 
dintre gorunii Dodonei, iar cealaltă poposise pe un palmier din 
oaza Siwa, între nisipurile încinse de soare ale Libiei. De atunci, 
în cele două locuri putea fi auzită vocea părintelui zeilor. 

— Ce înseamnă visul pe care l-am avut? — i-a întrebat 
Olimpia pe preoţii sanctuarului. 


Aceștia erau așezați în cerc pe jilțuri de piatră, având în mijloc 
o pajiște verde-verde pe care înfloriseră margaretele și piciorul- 
cocoșului; ascultau cu toții vântul ce făcea să tremure frunzele 
gorunilor. Păreau plecaţi cu gândul undeva, departe. 

În cele din urmă, unul dintre ei zise: 

— Înseamnă că fiul pe care-l vei naşte va fi din stirpea lui 
Zeus și dintr-un muritor. Înseamnă că, la sânul tău, sângele unui 
zeu s-a amestecat cu sângele unui om. 

„Fiul pe care-l vei aduce pe lume va avea strălucirea unei 
energii năprasnice, dar, așa cum flăcările ce dau o lumină prea 
puternică ard pereţii felinarului și consumă mai repede uleiul din 
care se hrănesc, sufletul său ar putea să ardă pieptul în care 
sălășluiește.” 

„Adu-ţi aminte, regină, de povestea lui Ahile, strămoșul 
glorioasei tale familii: i-a fost dat să aleagă între o viaţă scurtă 
dar glorioasă și una lungă dar fără strălucire. A ales-o pe prima: 
și-a sacrificat viaţa în schimbul unei clipe de lumină orbitoare.” 

— Asta îi este soarta de neînlăturat? — întrebă Olimpia 
tremurând. 

— Este posibila lui soartă - răspunse un alt preot. 

— Căile pe care le străbate un om sunt multe, dar unii oameni 
se nasc cu o altă putere, care le vine de la zei, și ei caută să se 
întoarcă tot la zei. Păstrează taina asta în suflet până ce va veni 
clipa în care fiul tău se va arăta așa cum îi este sortit. 

Atunci să fii gata la orice, chiar și la a-l pierde, pentru că orice 
vei face nu vei reuși să împiedici destinul său să se împlinească, 
nu vei putea pune stavilă faimei sale și ea se va întinde până la 
hotarele lumii. 

Nici nu sfârșise bine de vorbit când zefirul care adia printre 
frunzele gorunilor se schimbă aproape dintr-o dată într-un vânt 
puternic și cald ca al Sudului: în scurt timp fu atât de puternic 
încât culcă ierburile la pământ și-i obligă pe preoţi să-și acopere 
capul cu mantiile. 

Vântul aduse cu el o pâclă deasă, roșietică, întunecând 
întreaga vale și chiar și Olimpia își înfășură corpul de jur 
împrejur și capul în mantie rămânând nemișcată în mijlocul 
acelui vârtej ca o statuie fără chip. 


Vârtejul trecu așa cum venise și, când păclă se rări, statuile, 
stelele de piatră și altarele care împânzeau acel loc sacru 
apărură acoperite cu un strat subţire de pulbere roșie. 

Preotul care vorbise la urmă o atinse cu vârful degetului și 
apropie degetul de buze. 

— Pulberea aceasta a venit adusă de vântul din Libia, este 
adierea de la Zeus Amon care-și are oracolul între palmierii din 
Siwa. Este o minune nemaiîntâlnită, un semn ieșit din comun ca 
aceste două oracole, cele mai vechi de pe pământ, despărțite 
de distanţe enorme, să-și facă auzită vocea în același timp. Fiul 
tău a auzit chemări care vin de departe și a înţeles, poate, ce 
vor să spună. Într-o bună zi, le va auzi din nou când se va afla 
într-un mare sanctuar înconjurat de nisipurile deșertului. 

După ce ascultase aceste cuvinte, regina se întorsese la Pella, 
capitala cu străzi prăfuite vara și pline de noroi iarna, așteptând 
cu teamă și cu îngrijorare ziua în care avea să se nască fiul său. 

XXX 

Durerile o cuprinseră într-o seară de primăvară, după asfinţit. 
Femeile aprinseră lămpile și doica sa, Artemizia, trimise pe 
cineva s-o cheme pe moașă și pe medicul Nicomah care îl 
avusese în îngrijire și pe bătrânul rege Amintas și asistase la 
nașterea multor vlăstare regale, atât legitime cât și bastarde. 

Nicomah era deja pregătit, știind că sorocul era pe-aproape. 
Își puse un șort, ceru să se încălzească multă apă și puse să i se 
aducă mai multe sfeșnice ca să aibă lumină cât îi trebuia. 

O lăsă, însă, mai întâi, pe moașă să se apropie de regină, 
pentru că o femeie preferă să fie atinsă tot de o femeie în 
momentul în care își aduce copilul pe lume: doar o femeie își 
poate da seama de durerea și de singurătatea în care vine pe 
lume o viaţă nouă. 

În acel moment, regele Filip se afla la asediul cetăţii Potideea 
și pentru nimic în lume nu ar fi părăsit câmpul de bătălie. 

A fost o naștere lungă și grea pentru că Olimpia avea bazinul 
îngust și o constituţie delicată. 

Doica îi ștergea fruntea de sudoare și-i repeta: 

— Hai, copilă, împinge! Când îţi vei vedea fiul, vei uita de 
toată durerea pe care o înduri acum. 

Îi umezea buzele cu apă de izvor pe care slujnicele o 
împrospătau necontenit în carafa de argint. 


10 


Atunci, însă, când durerea aproape că o făcea să-și piardă 
cunoștința, Nicomah interveni, îndrumă mișcările moașei și-i 
porunci Artemiziei să apese pe pântecul reginei pentru că ea nu 
mai avea forța s-o mai facă și copilul putea avea de suferit. 

Își apropie urechea de pântecul Olimpiei și putu să audă cum 
se răreau bătăile micii inimi. 

— Împinge cât de tare poţi - îi porunci doicii. 

— Copilul trebuie să iasă imediat. 

Artemizia se lăsă cu toată greutatea peste regină și aceasta, 
scoțând un țipăt puternic, născu. 

Nicomah legă cordonul ombilical cu un fir de in, apoi îl tăie 
imediat cu foarfecile de bronz și dezinfectă totul cu vin curat. 

Copilul începu să plângă și el îl lăsă în grija femeilor ca să-l 
spele și să-l înfășeze. Artemizia fu prima care-i văzu faţa și 
rămase extaziată de el. 

— Nu-i așa că e minunat? — în timp ce îi trecea peste față un 
tampon de lână îmbibat în ulei. 

Moașa îi spălă capul și, când îl șterse, nu-și putu reţine o 
exclamaţie de uimire. 

— Are părul unui copil de șase luni și este bălai. Parcă-i un 
mic Eros. Artemizia îl îmbrăcă, între timp, cu o hăinuţă mititică 
din in pentru că Nicomah nu voia să vadă copiii înfășaţi strâns 
așa cum se obișnuia în cele mai multe dintre familii. 

— După tine, ce culoare au ochii lui? — o întrebă pe moașă. 

Femeia aduse mai aproape un opait și ochii copilului se 
aprinseră într-o sclipire ca de curcubeu. 

— Nu știu, mi-e greu să spun. Câteodată par albaștri, 
câteodată negri. Poate că este din cauza deosebirilor dintre 
părinţii lui... 

Nicomah se ocupa în timpul acesta de regină care, așa cum 
se întâmplă la primipare, sângera. Temându-se că aceasta s-ar 
fi putut întâmpla, pusese din vreme să i se aducă zăpadă de pe 
muntele Bermios. 

Făcu câteva comprese cu zăpadă și le aplică pe pântecele 
Olimpiei. Regina se înfioră simțind răceala, așa extenuată cum 
era, dar medicul nu se lăsă înduplecat și continuă să schimbe 
compresele reci până când hemoragia se opri cu totul. 

Apoi, în timp ce își scotea șorţul și se spăla pe mâini, o lăsă pe 
tânăra mamă în grija femeilor. Le dădu voie să-i schimbe 


11 


așternutul, să-i șteargă sudoarea cu bureţi moi înmuiaţi în apă 
de trandafiri, să-i pună o cămașă curată, gata pregătită pe o 
laviță, și îi dădură să bea. 

Nicomah fu acela care-i arătă copilul. 

— Regină, iată-l pe fiul lui Filip. Ai născut un copil tare frumos. 

leşi în cele din urmă pe coridor, unde aștepta un călăreț din 
garda regală gata de drum. 

— Du-te, aleargă la rege și spune-i că i s-a născut copilul. 
Spune-i că este băiat, că este frumos, sănătos și viguros. 

Călărețul își aruncă mantaua pe umeri, își luă ranita pe umăr 
și plecă în grabă. Înainte ca el să dispară la capătul coridorului, 
Nicomah îi mai strigă: 

— Spune-i că și regina este sănătoasă. 

Omul nici măcar nu se opri și, imediat după aceea, în curte se 
auzi un nechezat și, apoi, sunetul galopului care se pierdu pe 
străzile încă adormite ale orașului. 


12 


Artemizia luă copilul și-l așeză pe pat, alături de regină. 
Olimpia se ridică puţin pe coate, își rezemă capul de perne și îl 
privi. 

Era nespus de frumos. Avea buzele cărnoase, faţa rozalie și 
delicată. Părul, castaniu-deschis la culoare, strălucea în reflexe 
aurii și chiar pe mijlocul frunţii avea ceea ce moașele numeau 
„linsul vacii”: un smoc de păr rebel, împărţit în două șwviţe. 

Ochii păreau albaștri, dar ochiul stâng avea în iris un fel de 
umbră mai întunecată care-l făcea să pară mai închis la culoare 
când se schimba lumina din jur. 

Olimpia îl ridică de pe pat, îl strânse la piept și începu să-l 
legene până când se opri din plâns. Apoi își dezgoli sânul pentru 
a-l alăpta, dar Artemizia se apropie și-i spuse: 

— Copila mea, asta-i treaba doicii. Nu-ţi strica frumuseţea 
sânilor. Regele o să se întoarcă destul de curând și va trebui să 
fii mai frumoasă și mai dorită decât oricând. 

Întinse braţele ca să ia copilul, dar regina nu i-l dădu, îl puse 
la sân și îl hrăni cu laptele său până când copilul adormi liniștit. 

În acest timp, mesagerul gonea prin noapte dând frâu liber 
calului pentru a ajunge cât mai repede la rege. Pe la miezul 
nopții ajunse la ţărmul râului Axios și-și îndemnă cu pintenii 
calul pe podul plutitor care lega cele două maluri. Schimbă calul 
la Termes pe când încă mai era întuneric și-și continuă drumul 
către interiorul peninsulei Calcidice. 

Zorile îl surprinseră pe ţărmul mării și golful întins era ca în 
toiul unui incendiu, sub răsăritul soarelui, la fel ca o oglindă 
ținută în dreptul focului. Se căţără în fugă pe masivul muntos 
Calauros, în mijlocul naturii aspre și neprimitoare, printre 
stâncile inaccesibile care coborau abrupt deasupra mării, 
împodobite, acolo jos, de dantela valurilor înspumate. 

Regele ţinea sub asediu vechea cetate Potideea, aflată de 
aproape o jumătate de secol sub controlul atenienilor, nu pentru 
că ar fi vrut să lupte împotriva Atenei, ci pentru că o considera 

13 


teritoriu macedonean și avea de gând să-și impună dominaţia în 
toată regiunea dintre golful Thermes și strâmtoarea Bosfor. 
Tocmai atunci, închis împreună cu războinicii săi într-un turn de 
asalt, Filip, în armură, plin de praf, sudoare și sânge, se 
pregătea să dea atacul decisiv. 

— Bărbaţi macedoneni - strigă el - dacă sunteţi buni de ceva, 
acum este cazul s-o arătaţi! Dau în dar cel mai frumos cal din 
grajdurile mele aceluia care va avea curajul să se arunce 
împreună cu mine pe zidurile dușmane, dar, pe Zeus, dacă voi 
vedea măcar pe unul dintre voi tremurând în clipele 
hotărâtoare, jur că-l voi bate cu vâna de bou până-i voi lua 
pielea de pe spinare. Și-o să fac asta chiar eu. M-aţi auzit? 

— Te-am auzit, mărite rege! 

— Să mergem, atunci! — ordonă Filip și făcu semn servanţilor 
să scoată piedica de la scripeţi. Podul mobil se prăvăli peste 
zidurile cu multe spărturi, aproape dărâmate de loviturile de 
berbec, și regele se avântă printre primii, urlând și lovind din 
toate puterile cu spada, atât de repede încât era greu să se țină 
cineva după el. Dar soldaţii săi știau bine că regele își ținea 
întotdeauna promisiunile și se aruncară cu toţii la atac, 
îndemnându-se între ei cu scuturile și aruncându-i de pe 
metereze pe apărătorii deja epuizați de privaţiuni, de nesomn și 
de oboseala acumulată după luni și luni de lupte. În urma lui 
Filip și a gărzii sale năvălea și restul armatei ducând o luptă pe 
viață și pe moarte cu ultimii apărători care încercau să se mai 
baricadeze pe străzi și chiar la intrările în case. 

La asfinţit, Potideea, în genunchi, cerea armistițiu. 

XXX 

Mesagerul sosi când aproape se înnoptase, după ce mai 
schimbase încă doi cai, și, când el se ivi pe colinele care 
dominau cetatea, văzu puzderia de focuri din jurul zidurilor și 
auzi larma soldaţilor macedoneni care petreceau. 

Dădu pinteni calului și, în scurt timp, era în tabără. Ceru să fie 
dus la cortul regelui. 

— Ce dorești? — îl întrebă ofițerul de gardă, unul din nord 
după cum vorbea. 

— Regele este ocupat. Orașul a căzut și acum negociază cu o 
delegație a locuitorilor. 

— S-a născut prințul moștenitor - răspunse mesagerul. 


14 


Ofiţerul tresări. 

— Urmează-mă. 

Suveranul, în armură de luptă, era așezat în cort, înconjurat 
de generalii săi. Puțin mai în spate era aghiotantul și locţiitorul 
său, Antipatros. De jur împrejur, reprezentanţii cetăţii Potideea, 
care nici vorbă să trateze, ci îl ascultau pe Filip cum își dicta 
condiţiile. 

Ofiţerul, știind că intervenţia sa nu era binevenită, dar că o 
întârziere în anunţarea unei vești atât de importante ar fi fost și 
mai puţin de dorit, spuse dintr-o suflare: 

— Rege, o veste de la palat, s-a născut fiul vostru! 

Delegații din Potideea, palizi și trași la faţă, se priviră unii pe 
alţii și se dădură în lături, ridicându-se de pe scăunelele pe care 
fuseseră așezați. Antipatros se ridică în picioare, cu brațele 
încrucișate la piept, ca unul care așteaptă porunca sau orice alt 
cuvânt al suveranului său. 

Filip se opri la jumătatea frazei: 

— Orașul vostru va trebui să dea... și sfârși, cu vocea total 
schimbată: 

— ... un fiu. 

Delegații, care nu pricepuseră, se priviră din nou unii pe alţii, 
dar Filip își trântise la pământ scaunul, îl împinsese în lături pe 
ofițer și îl apucase pe după umeri pe mesager. 

Flăcările din candelabre făceau să-i apară pe faţă lumini și 
umbre aspre, lăsând să i se vadă privirea de foc: 

— Spune-mi cum este - ceru el pe același ton cu care le 
ordona războinicilor săi să meargă la moarte pentru gloria 
Macedoniei. 

Mesagerul își dădu seama cu groază că nu putea răspunde 
mare lucru la o asemenea întrebare, știind că nu avea la 
dispoziție decât doar câteva vorbe să-i transmită. Işi drese 
vocea și anunţă cu voce răsunătoare: 

— Stăpâne, este băiat, este frumos, sănătos și zdravăn! 

— Dar tu de unde știi? L-ai văzut? 

— N-aș fi îndrăznit niciodată să fac așa ceva, Măria ta. Mă 
aflam pe coridor, așa cum mi se poruncise, cu mantaua, cu 
desaga pe umăr și cu armele. A ieșit Nicomah și mi-a spus... mi- 
a spus exact așa: „Du-te, aleargă la rege și spune-i că i s-a 


15 


născut copilul. Spune-i că-i băiat, că este frumos, sănătos și 
zdravăn”. 

— Ţi-a spus dacă seamănă cu mine? 

Omul rămase o clipă năucit, apoi răspunse: 

— Nu mi-a spus asta, dar sunt sigur că-ţi seamănă. 

Filip se întoarse către Antipatros care îi veni în întâmpinare ca 
să-l îmbrăţișeze și, în clipa aceea, mesagerul își aminti că mai 
auzise și altceva în timp ce cobora scările. 

— Medicul a mai spus și că... 

Filip se răsuci de-ndată. 

— Ce-a spus? 

— Că regina se simte bine - încheie mesagerul dintr-o suflare. 

— Când a fost asta? 

— leri noapte, puţin după ce apusese soarele. Am luat-o la 
vale pe scări și-am plecat. Nu m-am oprit nicăieri, n-am mâncat, 
am băut doar apă din bidon fără să descalec decât ca să schimb 
calul... Nu știam cum să ajung mai repede ca să-ţi dau vestea. 

Filip se apropie din nou de el și-l bătu cu mâna pe umăr. 

— Daţi-i să mănânce și să bea prietenului meu. Tot ce vrea. Și 
dați-i și un pat bun să doarmă pentru că mi-a adus cea mai 
frumoasă veste din câte puteam primi. 

Ambasadorii îl felicitară și ei pe rege și încercară să profite de 
un asemenea moment favorabil ca să încheie tratativele cu un 
avantaj oarecare pentru că regele era mult mai bine dispus, dar 
el le declară: 

— Nu acum - și ieși urmat de aghiotantul său de campanie. 

Puse să fie chemaţi la el toţi comandanții de unități, porunci 
să fie adus vin și vru ca toţi să bea cu el. Apoi ordonă: 

— Puneţi să sune trompetele pentru adunare. Vreau să-mi 
văd armata aliniată în perfectă ordine, și infanteria și Cavaleria. 
Vreau să-i am adunați pe toți. 

Tabăra răsună de sunetul trâmbitelor și oamenii, deja 
aproape beţi sau pe jumătate goi, aflaţi prin corturi cu 
prostituatele, săriră în picioare, își îmbrăcară din nou armurile, 
luară lăncile în mâini și alergară cât puteau de repede ca să se 
alinieze pentru că semnalul trâmbiţelor era ca și cum s-ar fi 
auzit vocea regelui strigând în întunericul nopţii. 


16 


Filip se afla deja în picioare pe un fel de estradă, înconjurat de 
ofițeri și, când se formară șirurile, soldatul cel mai în vârstă 
strigă, după cum era obiceiul: 

— De ce ne-ai chemat, mărite rege? Ce dorești de la soldații 
tăi? 

Filip făcu câţiva pași înainte. Își pusese armura de ceremonie, 
din fier bătut cu aur, și o mantie lungă de un alb strălucitor; iar 
picioarele îi erau protejate cu pulpare din argint bătut. 

Liniştea nu era străpunsă decât de sforăitul cailor și de ţipătul 
unor animale de noapte atrase de focurile din tabără. Generalii 
care se aflau alături de suveran puteau vedea că el avea obrazul 
învăpăiat, așa cum se întâmpla când ședea pe lângă focul din 
tabără, iar ochii îi sclipeau. 

Strigă: 

— Bărbaţi ai Macedoniei! În casa mea, la Pella, regina mi-a 
născut un fiu. Declar în fața voastră că el este moștenitorul meu 
legitim și vi-l încredinţez vouă. Numele lui este: ALEXANDROS! 

Generalii ordonară să se dea onorul: infanteriștii ridicară 
sarisele, lăncile uriașe de luptă, lungi de douăsprezece picioare, 
și cavaleriștii înălțară către cer o adevărată pădure de sulițe, în 
timp ce caii băteau din copite și nechezau mușcând zăbalele. 

Apoi, toți începură să scandeze în cor numele prințului 
moștenitor: Alexandre! Al&xanare! Alexandre! 

Și băteau în scuturi cu mânerul lăncilor făcând să se audă 
larma până la stele. 

Așa gândeau ei că și gloria fiului lui Filip va urca, la fel ca 
glasurile lor, la fel ca zgomotul armelor, până la sălașurile zeilor, 
printre roiurile de stele de pe bolta cerească. 

Când soldaţii adunaţi se risipiră, regele se întoarse împreună 
cu Antipatros și cu aghiotanţii de campanie în cort, unde 
delegaţii din Potideea încă mai așteptau, răbdători și resemnați. 
Filip se destăinui: 

— De un singur lucru îmi pare rău: că Parmenion nu este aici 
să se bucure cu noi de aceste clipe. 

Într-adevăr, generalul Parmenion își așezase în acea vreme 
tabăra, împreună cu armata lui, prin munţii lliriei, nu departe de 
lacul Lychnitis, ca să ţină sub observaţie, și în zona aceea, 
hotarele Macedoniei. După aceea, cineva spuse că, în aceeași zi 
în care primise vestea nașterii fiului său, Filip cucerise cetatea 


17 


Potideei și mai aflase despre alte două victorii: cea a lui 
Parmenion asupra ilirilor și cea a victoriei acestuia în jocurile de 
la Olimpia, în cursa carelor cu patru cai. Așa încât ghicitorii 
spuseră că acel copil care se născuse într-o zi cu trei victorii, va 
fi el însuși invincibil. 

În realitate, Parmenion îi învinsese pe iliri la începutul verii și, 
la puţin timp după aceea, avuseseră loc jocurile olimpice și 
cursele de care, dar, oricum, se poate spune că Alexandru s-a 
născut într-un an cu realizări minunate și că totul lăsa să se 
creadă că va avea un viitor asemănător mai curând aceluia al 
unui zeu decât al unui muritor. 

Delegații din Potideea încercară să reia șirul discuţiilor din 
locul unde acestea se întrerupseseră, dar Filip arătă înspre 
aghiotantul său: 

— Generalul Antipatros știe exact ce gândesc eu, vorbiți cu el. 

— Dar, Măria ta - interveni Antipatros - trebuie neapărat ca 
regele... 

Nu reuși să-și termine fraza că Filip își și aruncase mantia pe 
umeri și, cu un șuierat, își chemase calul. Antipatros se duse 
după el. 

— Măria ta, a fost nevoie de luni de asediu și de lupte grele ca 
să ajungem aici și tu nu poți... 

— Sigur că pot! — strigă regele sărind pe cal, gata să dea 
pinteni. Antipatros clătină din cap și dădu să se întoarcă în 
cortul regal când auzi vocea lui Filip care-l făcu să se întoarcă. 

— la-l! — îi spuse, scoțându-și de pe deget inelul cu sigiliu și 
aruncându.-i-l. 

— O să-ţi trebuiască. Ai grijă, Antipatros, cum faci tratatul, 
războiul ăsta ne-a costat prea mult! 

Generalul prinse din zbor inelul regal cu sigiliu și rămase 
câteva clipe nemișcat privindu-l pe regele său care parcă zbura 
prin tabără și ieșea prin poarta de la miazănoapte. Strigă la 
oamenii din gardă: 

— Duceţi-vă după el, idioţilor! Îl lăsaţi să plece singur? Luaţi-o 
din loc, dar-ar boala-n voi! 

Și, în timp ce ei porneau în galop pe urma lui, mai zări pentru 
câteva clipe mantia albă a lui Filip în lumina lunii și apoi acesta 
dispăru. Se reîntoarse în cort, le spuse delegaților din Potideea 
să se așeze și-i întrebă, așezându-se și el: 


18 


— Așadar, unde rămăseserăm? 
XXX 

Filip călări toată noaptea și ziua următoare, oprindu-se doar 
pentru a schimba calul și a bea apă, împreună cu calul, din 
pâraie sau de la izvoare. Era în amurg când zări din depărtare 
Pella și ultimele raze ale soarelui, de-acum asfinţit, mai scăldau 
într-o lumină purpurie crestele îndepărtate ale muntelui 
Bermios, încă acoperite de zăpadă. Pe câmpie, herghelii de cai 
unduiau în galop ca valurile mării și mii de păsărele își căutau 
culcușul pe lângă apele liniștite ale lacului Borboros. 

Luceafărul de seară începea să strălucească atât de limpede 
încât parcă întrecea în splendoare luna care cobora către 
întinderea de ape a mării. Aceea era steaua Argeazilor, dinastie 
care domnea peste acele ţinuturi încă din vremea lui Hercule, 
stea nemuritoare, mai frumoasă decât oricare alta de pe cer. 

Filip opri calul ca s-o admire și să se roage. 

— Ajută-l pe fiul meu - îi vorbi astrului din toată inima - fă-l să 
domnească după mine, iar după el, pe fiii lui și pe fiii fiilor lui. 

Urcă apoi spre palat, grăbit, sleit de puteri și asudat. Il 
întâmpină o agitaţie generală, un foșnet de rochii de femei care 
umblau grăbite pe coridoare, un zăngănit de arme dinspre 
posturile de pază. 

Când apăru în ușa dormitorului, regina era așezată într-un jilţ, 
îmbrăcată doar cu un fel de combinezon ionian, încreţit în 
pliseuri mărunte; în cameră se simţea parfumul trandafirilor de 
Pieria iar doica Artemizia ţinea copilul în braţe. 

Două slujnice îi luară platoșa și îi desprinseră de la șold sabia 
pentru ca să se poată bucura la atingerea pielii copilului. II luă în 
braţe și-l ţinu mult timp cu capul rezemat între gâtul și umărul 
lui. Simţea buzele delicate ale copilului atingându-i cicatricea 
care i se întindea pe umăr, îi simţea căldura și parfumul ca de 
crin al pielii. 

Închise ochii și rămase în picioare, nemișcat, în camera în 
care domnea tăcerea. Uitase în acele clipe de larma bătăliei, de 
scrâșnetul mașinăriilor de război, de galopul nebunesc al cailor. 
Asculta doar respiraţia fiului său. 


19 


La un an după aceea, regina Olimpia adusese pe lume și o 
fetiță și i s-a pus numele Cleopatra. Semăna cu mama ei și era 
atât de drăguță încât slujnicele se distrau schimbându-i mereu 
veșmintele, ca și cum ar fi fost o păpușă. 

Alexandru, care mergea deja de trei luni pe propriile-i 
picioare, putu să intre în camera ei doar la mai multe zile după 
nașterea fetiţei, având în mână un mic dar pregătit de doică. Se 
apropie cu grijă de leagăn și rămase pe loc privindu-și surioara 
plin de curiozitate, cu ochii larg deschiși și cu capul dat pe 
spate. O doică se apropie temându-se ca băiatul, gelos pe 
creatura de curând venită, să nu-i facă vreun rău, dar el îi luă 
mânuţa și i-o ţinu strâns între palmele sale ca și cum și-ar fi dat 
seama că acea fiinţă era unită cu el printr-o legătură profundă și 
că, mult timp de-acum încolo, va fi singura care să-i stea 
aproape în viaţă. 

Cleopatra gânguri ceva și Artemizia spuse: 

— Vezi? E tare bucuroasă să te cunoască. De ce nu-i dai darul 
pe care i l-ai adus? 

Alexandru trase atunci de la cingătoare un cerculeţț de metal 
cu mai mulţi clopoței de argint și începu să-l scuture în fața 
micuței care întinse imediat mâna ca să-l apuce. Olimpia îi 
privea înduioșată. 

— N-ar fi frumos să putem opri timpul în loc? — murmură ea 
ca și cum ar fi gândit cu voce tare. 

O bună bucată de timp după nașterea copiilor săi, Filip a fost 
angajat mereu în războaie sângeroase. Își pusese în siguranţă 
graniţa de miazănoapte unde Parmenion îi învinsese pe iliri; la 
apus se afla regatul prieten al Epirului peste care domnea 
Aribbas, unchiul reginei Olimpia; la răsărit, potolise prin mai 
multe campanii triburile războinice ale tracilor întinzându-și 
controlul până pe malurile Istrului. Pusese stăpânire, de altfel, 
pe aproape toate cetăţile ridicate de greci pe litoralul 


20 


macedonean: Amfipolis, Metone, Potideea și se amestecase în 
luptele dintre ei care pustiau peninsula elenă. 

Parmenion încercase să-l pună în gardă în privinţa acestei 
politici și, într-o zi, când Filip convocase un consiliu de război în 
sala armelor din palat, se hotări să vorbească. 

— Ai clădit un regat puternic și unit, Măria ta, și i-ai făcut pe 
macedoneni să fie mândri de poporul lor; de ce vrei, acum, să te 
amesteci în luptele dintre greci? 

— Parmenion are dreptate - interveni Antipatros. 

— N-au niciun înțeles luptele lor. Toţi se luptă împotriva 
tuturor. Aliaţii de ieri se luptă pe viaţă și pe moarte azi și cel 
învins se aliază chiar și cu dușmanul pe care-l ura cel mai mult, 
numai ca să-l poată ataca din nou pe învingător. 

— E-adevărat - încuviinţă Filip - dar grecii au tot ceea ce nouă 
ne lipsește: arta, filosofia, poezia, teatrul, medicina, muzica, 
arhitectura și, mai ales, știința politică, arta de a guverna. 

— Tu ești un rege - mai spuse Parmenion - nu ai nevoie de 
vreo știință. E de-ajuns să poruncești și toţi îţi dau ascultare. 

— Cât timp sunt în putere - îi atrase atenţia Filip. 

— Cât timp nu-mi vâră vreunul cuțitul printre coaste. 

Parmenion nu mai spuse nimic. Știa foarte bine că niciunul 
dintre regii macedonenilor nu murise în patul său. Antipatros fu 
acela care rupse tăcerea, devenită acum apăsătoare ca o piatră 
de moară. 

— Dacă vrei cu tot dinadinsul să-ți vâri mâna în gura leului, nu 
te pot îndupleca să n-o faci, dar te-aș sfătui să faci doar acel 
lucru care ţi-ar da o speranţă de succes. 

— Adică? 

— Există o singură forță în Grecia mai presus de toți, o 
singură voce care poate aduce tăcerea... 

— Sanctuarul lui Apolo din Delfi - spuse regele. 

— Sau, mai bine zis, preoţii săi și consiliul care-i conduce. 

— Știu asta - îl aprobă Filip. 

— Cine stăpânește sanctuarul, controlează mare parte din 
politica grecilor. Consiliul este acum în cumpănă: a pornit un 
război sacru împotriva focidienilor, vinovaţi de cultivarea unor 
pământuri care-i aparţineau lui Apolo, dar focidienii jefuiseră 
tezaurul templului și cu bogăţiile acelea au tocmit mii și mii de 


21 


mercenari. Macedonia este singura putere care poate schimba 
soarta acestui război... 

— Și te-ai hotărât să pornești la luptă - trase concluzia 
Parmenion. 

— Cu o condiţie: dacă voi învinge, vreau locul și votul 
focidienilor în consiliu ca și șefia consiliului. 

Antipatros și Parmenion înțeleseră că regele nu numai că 
avea deja în minte un plan, dar și că îl va pune în aplicare cu 
orice preț, așa că nici măcar nu mai încercară să-l facă să 
renunţe. 

XXX 

A fost o înfruntare îndelungată și aspră, cu întâmplări de tot 
felul. Când Alexandru avea trei ani, Filip suferi, pentru prima 
dată, o înfrângere grea și fu obligat să se retragă. Dușmanii săi 
spuneau că fugise, dar el le răspunse: 

— N-am fugit, m-am dat doar puţin înapoi ca să-mi iau, pe 
urmă, avânt și să lovesc din nou ca un berbec furios. 

Așa era Filip. Un bărbat cu o forţă sufletească și o hotărâre de 
necrezut, cu o vitalitate neîmblânzită, cu o minte ascuţită și 
înfierbântată. Oamenii de acest fel rămân, totuși, din ce în ce 
mai singuri pentru că ei nu se mai pot dărui decât din ce în ce 
mai puţin celor din jurul lor. 

Când Alexandru începu a ghici ce se întâmpla în jurul său și 
să-și cunoască tatăl și mama, avea cam șase ani. Vorbea fără 
multe ezitări și înțelegea fără greutate chiar și lucruri 
complicate. 

Când afla că tatăl său se afla în palat, pleca din camerele 
reginei și mergea până în sala de consiliu unde Filip ședea la 
sfat cu generalii săi. | se păreau bătrâni, plini de semnele 
bătăliilor pe care le purtaseră, și totuși aveau doar ceva mai 
mult de treizeci de ani, cu excepţia lui Parmenion care avea 
aproape cincizeci și părul îi era aproape alb. Când Alexandru îl 
vedea pe el, începea să cânte în joacă, așa cum îl învățase 
Artemizia: 


Soldatul cel bătrân la luptă a pornit 
Pe drum s-a poticnit, pe drum s-a poticnit! 


Se arunca apoi el însuși la pământ spre hazul celor de față. 


22 


Mai presus de orice, însă, era atent la tatăl său, îi studia 
comportarea, felul în care dădea din mâini și arunca priviri în 
toate părțile, tonul și timbrul vocii, modul în care îi ţinea sub 
ascultarea sa pe cei mai puternici și mai bravi oameni din regat, 
doar prin fulgerarea unei priviri. 

Când tocmai ţinea o consfătuire, se apropia de el cu pași rari 
și, când părintele lui își susținea mai cu tărie ideile, încerca să i 
se urce, parcă neobservat, pe genunchi ca și cum ar fi crezut că 
nimeni nu-l observa. 

Abia în acel moment, Filip părea că-l vede și-l strângea la 
piept, fără a se întrerupe din vorbit, fără a-și pierde șirul ideilor, 
dar vedea bine că generalii săi parcă-și schimbau atitudinea, le 
vedea ochii aţintiţi asupra copilului și pe faţa lor părea să 
mijească un surâs ușor, oricât de serios ar fi fost subiectul pe 
care-l discutau cu regele. Surâdea și Parmenion la amintirea 
cântecelului și a tumbei lui Alexandru. 

Apoi, la fel cum venise, băiatul pleca. Câteodată se retrăgea 
în camera lui în speranţa că tatăl său va veni după el. Alteori, 
după o lungă așteptare, mergea să stea pe unul dintre 
balcoanele palatului, își aţintea privirea spre orizont și rămânea 
așa, tăcut și nemișcat, vrăjit de imensitatea cerului și-a 
pământului. 

Dacă mama sa venea pe nesimţite lângă el, vedea îndesindu- 
se umbra care i se așternea pe ochiul stâng, ca și cum un fel de 
noapte tainică ar fi coborât în sufletul micului prinț. 

Armele îl fermecau și nu o dată slujnicele îl surprinseseră în 
sala de arme a regelui pe când tocmai încerca să tragă din 
teacă una dintre săbiile cele grele ale părintelui său. 

Intr-o zi, pe când privea vrăjit o panoplie uriașă din bronz care 
aparținuse bunicului său, Amintas Ill, simţi privirea cuiva în 
spatele lui. Se întoarse și se găsi în fața unui bărbat înalt și 
uscățiv cu o bărbuță ca de capră și cu doi ochi scăpărători, duși 
în fundul capului. Spuse că se numea Leonidas și că era 
învățătorul său. 

— De ce? — întrebă copilul. 

La acea primă întrebare a elevului său învățătorul nu știu ce 
să răspundă. 

Viaţa lui Alexandru se schimbă, de atunci, în bună măsură. Își 
vedea din ce în ce mai puţin mama și sora și din ce în ce mai 


23 


des pe învăţător. Leonidas începu prin a-l învăţa alfabetul, iar a 
doua zi îl găsi scriindu-și corect numele cu un bețișor pe cenușa 
din vatră. 

ÎI învăţă să citească și să facă socoteli, lucruri pe care 
Alexandru le învăţa foarte repede și fără greutate, dar fără prea 
mare tragere de inimă. Când, însă, Leonidas începu să-i 
povestească despre zei și despre oameni, să-i istorisească 
despre nașterea lumii, despre luptele dintre giganţi și titani, 
chipul copilului se lumină și asculta totul cu cea mai mare 
atenție. 

Sufletul său era puternic înclinat spre mister și spre religie. 
Într-o zi, Leonidas îl duse să viziteze templul lui Apolo care se 
înălța lângă Terme și-i dădu voie să aprindă tămâie la statuia 
zeului Alexandru luă tămâie cu amândouă mâinile și o aruncă 
peste vasul cu cărbuni aprinși făcând să se ridice un nor de fum 
des; învățătorul îl certă: 

— Tămâia costă o avere! O s-o poți risipi astfel când vei cuceri 
țările în care se găsește. 

— Și unde sunt ţările astea? — întrebă copilul căruia i se 
părea ciudat că poți fi zgârcit cu zeii. Apoi, mai întrebă: 

— Este adevărat că tata este bun prieten cu zeul Apolo? 

— Tatăl tău a ieșit învingător în războiul sacru și a fost ales 
șeful consiliului din sanctuarul de la Delfi, acolo unde se află 
oracolul lui Apolo. 

— Este adevărat că oracolul spune tuturor ce au de făcut? 

— Nu chiar - răspunse Leonidas luându-l de mână pe 
Alexandru și ducându-l afară. 

— Uite cum este. Când trebuie să facă un lucru important, 
oamenii îi cer zeului un sfat, cum ar fi: „Trebuie să fac asta, sau 
nu trebuie s-o fac? Și dacă am s-o fac, ce-o să se întâmple după 
aceea? Uite, cam așa se întâmplă. Mai este acolo și o preoteasă, 
numită Pitia, și zeul răspunde folosindu-se de glasul ei. Pricepi? 
Întotdeauna, însă, sunt cuvinte necunoscute, greu de înţeles, și 
pentru asta sunt preoţii: ca să tălmăcească lumii înțelesul 
acestor cuvinte. 

Alexandru întoarse capul ca să-l mai privească încă o dată pe 
zeul Apolo, în picioare pe soclu, ţeapăn și având, parcă, pe buze 
un surâs ciudat și înţelese de ce zeii aveau nevoie de oameni 
pentru a putea vorbi. 


24 


Altă dată, când familia regală călătorise la Aigai, vechea 
capitală, pentru a aduce jertfe la mormintele strămoșilor, 
Leonidas îl duse în vârful unui turn al palatului și-i arătă 
înălțimile muntelui Olimp acoperite de nori ca de furtună și 
lovite de fulgere orbitoare. 

— Vezi - încercă să-i explice - zeii nu sunt statuile pe care le 
privești în temple: ei trăiesc, acolo sus, într-o casă nevăzută. Ei 
trăiesc acolo și sunt nemuritori, stau la ospeţe unde beau nectar 
și se hrănesc cu ambrozie. Fulgerele acelea vin chiar de la Zeus. 
El poate lovi orice și pe oricine în oricare colț al lumii. 

Alexandru rămase mult timp cu gura căscată și privind ţintă 
impunătorul pisc al muntelui. 

A doua zi, un ofițer din gardă îl găsi pe o potecă din afara 
cetăţii mergând cu sârg în direcția muntelui. 

— Încotro, Alexandru? — îl întrebă ofiţerul, coborând de pe 
cal. 

— Acolo - răspunse copilul, arătând înspre Muntele Olimp. 

Ofiţerul îl luă în braţe și îl duse la Leonidas care se înverzise la 
faţă de spaimă și se și gândea la ce pedeapsă grozavă i-ar fi dat 
regina dacă elevul său ar fi pățit ceva. 

În acel an, Filip avu de furcă serios cu sănătatea din cauza 
privaţiunilor îndurate în timpul campaniilor militare și a vieții 
dezordonate pe care o ducea când nu se afla pe câmpul de 
luptă. 

Alexandru era mulțumit de aceasta pentru că-și putea vedea 
mai des tatăl, petrecând cu el multe ore. Nicomah era acela 
care se ocupa de sănătatea regelui și adusese de la Stagira, 
unde avea un fel de spital, două ajutoare care îl ajutau să 
culeagă de prin pădurile și pajiștile din munţii înconjurători 
ierburi și rădăcini pentru prepararea leacurilor. 

Regele fu nevoit să ţină un regim extrem de sever, din care 
vinul lipsea aproape total, astfel încât devenise peste măsură de 
ursuz și doar Nicomah mai îndrăznea să se apropie de el când 
era prost dispus. 

Unul dintre cele două ajutoare era un băiat de cincisprezece 
ani și se numea și el tot Filip. 

— la-l de aici - porunci suveranul. 


25 


— Nu-mi place să mi se încurce printre picioare încă un Filip. 
Ba, chiar, o să facem așa: o să-l numesc medic al fiului meu, 
bineînţeles sub supravegherea ta. 

Nicomah fu de acord, obișnuit de-acum cu toanele regelui 
său. 

— Ce mai face fiul tău, Aristotel? — îl întrebă într-o zi Filip pe 
când bea strâmbându-se o fiertură de păpădie. 

— Trăiește la Atena și este învățăcel al lui Platon - răspunse 
medicul. 

— Ba chiar, după cât se pare, este considerat a fi cel mai bun 
dintre elevii lui. 

— Interesant. Și ce anume îl preocupă? 

— Fiul meu seamănă cu mine. Îi place să observe fenomenele 
naturale mai mult decât să se ocupe de speculație pură. 

— Dar politica nu-l interesează? 

— Sigur că da, însă și aici este interesat mai mult de aspecte 
ale organizării politice decât de știința politică propriu-zisă. La 
legi de peste tot și le compară unele cu altele. 

— Și despre monarhie ce crede? 

— Nu cred să-și bată capul prea mult cu asta. Pentru el 
monarhia este pur și simplu o formă de guvernare, tipică pentru 
unele comunităţi mai degrabă decât pentru altele. Vezi, Măria 
ta, eu cred că fiul meu este mai mult interesat să cunoască 
lumea pentru ceea ce înseamnă ea decât să afle care sunt 
principiile după care ar trebui să se conducă. 

Filip își înghiţise deja ultimele picături din fiertura de leac, sub 
privirea severă a medicului său care parcă-i spunea: „Tot, bea 
tot”. Se șterse la gură cu poala hlamidei și spuse: 

— Să mă ţii la curent cu băiatul ăla, Nicomah, fiindcă mă 
interesează. 

— Așa voi face. E și interesul meu: sunt tatăl lui. 

În vremea aceea, lui Alexandru îi plăcea mult tovărășia lui 
Nicomah pentru că era un om cumsecade și plin de surprize, 
spre deosebire de Leonidas care era mai ciudat și grozav de 
sever. 

Într-o zi intră în cabinetul medicului și-l văzu ascultând 
respiraţia tatălui său cu urechea lipită de spatele lui și, apoi, îi 
număra bătăile inimii după cum le simţea la încheietura mâinii. 

— Ce faci? — îl întrebă. 


26 


— Controlez bătăile inimii tatălui tău. 

— Și ce anume face inima să bată? 

— Energia vieții. 

— Și unde se află energia vieţii? 

Nicomah îl privi pe băiat drept în ochi și văzu în ei o sete 
nepotolită de cunoaștere, o ardoare minunată a sentimentelor. li 
atinse fruntea cu un deget și, în timpul acesta, Filip privea la ei 
parcă fascinat. 

— Aici - spuse. 


27 


În scurtă vreme, Filip îşi reveni complet și apăru din nou pe 
scena politică cu toată energia sa, dezamăgindu-i pe cei care-l 
consideraseră deja ca și mort. 

Lui Alexandru nu-i plăcea așa ceva pentru că nu-l mai putea 
vedea așa de des, dar se consolă devenind mai interesat să 
cunoască alţi băieți, unii de-o vârstă cu el, alţii ceva mai mari, fii 
ai unor nobili macedoneni care veneau zilnic la curte sau locuiau 
în palat pentru că aceasta era dorinţa regelui. Era și aceasta o 
modalitate de a asigura unitatea regatului, de a lega familiile 
cele mai puternice, pe șefii de triburi și de clanuri, de casa 
regală. 

Unii dintre acești băieți erau prezenţi împreună la lecţiile lui 
Leonidas, printre ei aflându-se Perdicas, Lisimah, Seleucos, 
Leonatos și Filotas, care era fiul generalului Parmenion. Alţii, mai 
mari, ca Ptolemeu și Crater, primiseră deja titlul de „paji” și se 
aflau în grija directă a regelui pentru a fi educați și antrenați. 

Seleucos, în acea vreme destul de micuț de statură și 
plăpând, era unul dintre favoriţii lui Leonidas pentru că era un 
elev bun. Se pricepea cel mai bine la istorie și la matematică și, 
pentru vârsta sa, era surprinzător de înțelept și de cuminte. 

Putea face calcule complicate din ce în ce mai repede și se 
distra luându-se la întrecere cu colegii lui, de obicei învingându-i 
detașat. 

Ochii negri și limpezi dădeau feței sale o forță pătrunzătoare, 
iar părul nepieptănat făcea impresia unui caracter puternic și 
independent, dar niciodată rebel. În timpul lecţiilor încerca 
deseori să se facă remarcat prin intervenţiile sale, dar nu se 
comporta nicicând lingușitor față de învăţător și nici nu făcea 
ceva care să fie neapărat pe placul celor mai mari aducându-le 
laude. 

Lisimah și Leonatos erau cei mai indisciplinaţi pentru că se 
născuseră în ţinuturile din interiorul regatului și crescuseră liberi 
prin păduri și pe pajiști, păscând caii și petrecându-și cea mai 

28 


mare parte din timp în aer liber. Traiul între patru pereţi îi făcea 
să se simtă ca într-o închisoare. 

Lisimah, care era ceva mai mare, se obișnuise întrucâtva cu 
noul mod de viaţă, dar Leonatos, care avea doar șapte ani, 
părea un pui de lup prin înfățișarea sa ce exprima îndărătnicie, 
cu părul roșu și cu pistrui pe nas și în jurul ochilor. Când era 
pedepsit, reacționa prin lovituri cu piciorul și mușcături și 
Leonidas încercase să-l îmblânzească mai întâi ţinându-l 
nemâncat sau încuindu-l într-o cameră pe când ceilalţi se jucau, 
mai apoi, folosindu-se cu precădere de nuiaua de salcie. Dar 
Leonatos se răzbuna și, de fiecare dată când îl vedea pe 
învăţător apărând la capătul vreunui coridor, începea să cânte 
cât îl ţinea gura: 


Ek kori kori korone! 
Ek kori kori korone! 


„Uite-l că vine, vine corbul!”. Se mai întâmpla și ca toţi ceilalţi 
să cânte împreună cu el, printre ei și Alexandru, până când 
bietul Leonidas se făcea roșu de furie și dădea în clocot, 
urmărindu-i cu nuiaua de salcie. 

Când se certa cu colegii, Leonatos nu se dădea niciodată 
bătut și se încăiera chiar și cu cei mai mari decât el, așa încât 
mai mereu era plin de vânătăi și de zgârieturi, din cauza cărora 
nu era scos în public în ocazii oficiale sau cu prilejul 
ceremonialurilor de la curte. Cu totul altfel era Perdicas care era 
cel mai conștiincios dintre toţi, întotdeauna prezent atât în clasă 
cât și pe terenurile de joacă sau de antrenament. Era doar cu un 
an mai mare decât Alexandru și era voinic, la fel ca Filotas, 
tovarășul său de distracţii. 

— Când o să fiu mare, o să mă fac general ca tatăl tău - îi 
spunea lui Filotas care, dintre toţi, semăna cel mai mult cu el. 

Ptolemeu, avea aproape paisprezece ani și era zdravăn și 
precoce pentru vârsta sa. Începuseră să-i apară primele coșuri și 
câteva tuleie în barbă, avea o față caraghioasă cu un nas 
impunător și cu părul întotdeauna zburlit. Colegii îl luau în râs 
zicând că începuse să-i crească mai întâi nasul și atunci el se 
necăjea cumplit. Își ridica poalele tunicii și se lăuda, arătându-le 
cum îi crescuseră și altele, nu mai puţin decât nasul. 


29 


Dincolo de asemenea izbucniri, era băiat bun, pasionat de citit 
și de scris. Într-o zi, îl lăsă pe Alexandru să intre în camera sa și 
îi arătă cărţile pe care le avea. Erau cel puţin douăzeci. 

— Câte sunt! — exclamă prinţul și întinse mâna spre ele. 

— Stai! — îl opri Ptolemeu. 

— Sunt obiecte foarte delicate: papirusul este foarte fragil și 
se poate rupe, e nevoie să știi cum să-l desfășori și să-l înfășori. 
Trebuie ţinut în locuri aerisite și uscate și undeva, ascunsă, 
trebuie pusă o cursă pentru șobolani pentru că șobolanilor le 
place la nebunie papirusul și dacă intră în el te-ai nenorocit. Iți 
mănâncă două volume din //iada și o tragedie de Sofocle doar 
într-o noapte. Ai răbdare - adăugă - ţi-o dau eu. Și trase un sul 
de papirus însemnat cu un bileţel roșu. 

— Uite, vezi? Este o comedie de Aristofan. Se numește 
Lisistrata și este preferata mea. Povestește despre vremurile de 
altădată, când femeile din Atena și din Sparta, sătule de războiul 
care le ţinea departe bărbaţii și având mare chef de... 

— Se opri, privindu-l pe băiat care rămăsese cu gura căscată 
ascultându-l. 

— Eh, s-o lăsăm baltă, ești prea mic pentru așa ceva. O să-ți 
povestesc altădată, bine? 

— Ce-i aceea o comedie? — întrebă Alexandru. 

— Cum asta, n-ai fost niciodată la teatru? — se miră 
Ptolemeu. 

— Copiii n-au voie acolo. Dar știu că este ca și cum ai asculta 
o poveste, doar că sunt oameni în carne și oase cei care poartă 
măşti pe faţă și se prefac a fi Hercule sau Teseu. Unii se prefac a 
fi chiar femei. 

— Cam așa - spuse Ptolemeu. 

— Spune-mi ce te învaţă dascălul tău? 

— Știu să fac adunări și scăderi, cunosc figurile geometrice și 
știu să găsesc pe cer Ursa Mare și Ursa Mică și, de asemenea, 
mai mult de douăzeci de alte constelații. Mai știu să citesc și să 
scriu și am citit fabulele lui Esop. 

— Mhm... — făcu Ptolemeu punând la loc cu grijă sulul de 
papirus. 

— Chestii pentru copii. 

— Știu și tot șirul strămoșilor, atât ai tatei cât și ai mamei. Eu 
mă trag din Hercule și din Ahile, știi asta? 


30 


— Cine erau Hercule și Ahile? 

— Hercule era eroul cel mai puternic din lume și a făcut 
douăsprezece munci. Vrei să ţi le povestesc? Leul din Nemeea, 
căprioara cu coarne de aramă, nu, de aur... — începu să se 
bâlbâie băiatul. 

— Am înţeles, am înțeles. Ești grozav. Dar, odată, dacă vrei, o 
să-ți citesc niște lucruri minunate pe care le am în bibliotecă, 
bine? De ce nu te duci, acum, să te joci? Știi că ne-a venit un 
băiat nou care este chiar de vârsta ta? 

Lui Alexandru i se ilumină fața. 

— Unde este? 

— L-am văzut în curte bătând mingea. E unul zdravăn. 

Alexandru alergă cât de repede putu și se opri sub portic ca 
să-l vadă pe noul venit, fără a îndrăzni, însă, să-i adreseze vreun 
cuvânt. 

La un moment dat, un șut mai puternic în minge o rostogoli 
până la picioarele lui. Noul venit alergă după ea și cei doi se 
aflară unul în faţa altuia. 

— Vrei să ne jucăm cu mingea? În doi e mai bine. Eu trag și tu 
o prinzi. 

— Cum te cheamă? — întrebă Alexandru. 

— Eu? Hefestion, dar tu? 

— Alexandru. 

— Hai, stai acolo la zid. Eu trag primul și dacă prinzi mingea ai 
un punct, apoi tragi tu. Dacă n-o prinzi, am eu un punct și mai 
trag odată. Ai înţeles? 

Alexandru făcu din cap că da și începură să se joace cu 
mingea umplând curtea cu strigătele lor. In cele din urmă, 
sfârșiți de puteri și cu sudoarea șiroind pe ei, se opriră. 

— Locuiești aici? — întrebă Hefestion așezându-se pe jos. 

Alexandru se așeză și el alături. 

— Sigur. Palatul acesta este al meu. 

— Nu vorbi prostii. Eşti prea mic ca să ai un palat așa de 
mare. 

— Palatul este și al meu pentru că este al tatălui meu, regele 
Filip. 

— Pe Zeus! — făcu Hefestion dând din mâna dreaptă în semn 
de mirare. 

— Vrei să fim prieteni? 


31 


— Sigur, dar ca să devenim prieteni, trebuie să ne dăm câte 
un gaj. 

— Ce-i acela gaj? 

— Eu îţi dau ceva și tu, la rândul tău îmi dai altceva. 

Se scotoci prin buzunare și scoase un mic obiect alb. 

— Oh, un dinte! 

— Da - sâsâi Hefestion prin golul care-i rămăsese în locul unui 
dinte din față. 

— Mi-a căzut ieri noaptea și era să-l înghit. la-l, ţi-l dau ţie. 

Alexandru luă dintele și, pentru moment, rămase perplex 
pentru că el nu avea nimic să-i dea în schimb. Se scotoci prin 
buzunare, în timp ce Hefestion continua să stea în picioare în 
fața lui, așteptând cu mâna întinsă. 

Alexandru nu găsea absolut nimic care să fi fost un dar tot 
atât de important și trase adânc aerul în piept, înghiţi în sec, 
apoi își vâri o mână în gură și apucă un dinte care i se tot mișca 
de câteva zile, dar era încă destul de bine prins în gingie. 

Incepu să-l miște cu putere încolo și încoace, înghițindu-și 
lacrimile de durere, și până la urmă îl smulse. Scuipă cele 
câteva picături de sânge, apoi spălă dintele la fântână și i-l dădu 
lui Hefestion. 

— Poftim - se bâlbăi. 

— Acum suntem prieteni. 


— Până la moarte? — întrebă Hefestion punând gajul în 
buzunar. 
— Până la moarte - îi răspunse Alexandru. 
XXX 


Vara era pe sfârșite când Olimpia îl anunţă că va veni în vizită 
la ei unchiul Alexandru din Epir. 

Știa că are un unchi, fratele mai mic al mamei sale, care purta 
același nume cu el, dar, deși îl mai văzuse în câteva rânduri, nu 
și-l amintea prea bine pentru că era încă prea mic pe atunci. 

Il văzu sosind călare, însoţit de escortă și de tutorii săi, într-o 
seară spre asfinţit. 

Era un băiat foarte frumos, cam de doisprezece ani, cu părul 
negru și ochii de un albastru intens; purta însemnele rangului 
său: panglica de aur care-i încingea fruntea, hlamida de purpură 
și, în mâna dreaptă, sceptrul de fildeș, pentru că era și el un 


32 


suveran, chiar dacă încă prea tânăr și domnind peste o ţară care 
era, toată, numai munți. 

— Uite! — exclamă Alexandru către Hefestion care stătea 
lângă el pe bordura unui balcon cu picioarele atârnându-i în 
afară - Acela este unchiul meu, Alexandru. Îl cheamă ca pe mine 
și este și el rege, știi asta? 

— Rege peste ce? — întrebă prietenul lui bâţâind din 
picioarele care-i spânzurau peste bordură. 

— Regele molosilor. 

Încă mai sporovăiau când braţele Artemisiei îl înhăţară și-l 
traseră pe balcon. 

— Vino! Trebuie să te pregătești pentru întâlnirea cu unchiul 
tău. 

Îl luă pe sus fără să ia în seamă că el dădea din picioare 
pentru că nu voia să se despartă de Hefestion și-l duse în 
camera de baie a mamei sale, îl dezbrăcă, îl spălă pe faţă și-i 
dădu să se îmbrace cu o tunică și cu o hlamidă macedonene, 
împodobite cu fir de aur, îi încinse fruntea cu o panglică de aur 
și apoi îl urcă în picioare pe un scaun ca să-l admire în voie. 

— Hai, micul meu rege. Te așteaptă mama. 

Îl duse în antecamera regală unde regina Olimpia aștepta, 
gata îmbrăcată, pieptănată și parfumată. Era minunată la 
înfățișare: ochii negri ca tăciunele contrastau cu părul roşu- 
aprins ca flacăra iar stola albastră, lungă, brodată cu frunze de 
aur la poale acoperea un hiton croit după modelul atenian, puţin 
decoltat și prins pe umeri cu un cordon îngust de aceeași 
culoare cu stola. 

În decolteul dintre sâni, pe care hitonul îi lăsa în bună măsură 
descoperiţi, purta o bijuterie de chihlimbar în formă de picătură, 
mare cât un ou de porumbel, într-o montură de aur de forma 
unei ghirlande de frunze de stejar: era unul dintre cadourile de 
nuntă ale lui Filip. 

Îl luă de mână pe Alexandru și merse să se așeze pe tron, 
alături de soțul său, care era în așteptarea tânărului său 
cumnat. 

Băiatul intră pe ușa din capătul sălii și se înclină în faţa 
suveranului, așa cum cerea protocolul, apoi în faţa reginei, sora 
sa. 


33 


Filip, plin de orgoliu în urma succeselor sale, foarte bogat 
datorită minelor de aur pe care le ocupase pe muntele Pangeos, 
conștient că era cel mai puternic principe din peninsula elenă 
sau, poate, cel mai puternic, chiar, din lume, după împăratul 
persanilor, se comporta din ce în ce mai mult de o manieră care 
să-i uluiască pe oaspeţii săi, fie prin veșmintele preţioase cu 
care îi plăcea să se îmbrace, fie prin valoarea podoabelor pe 
care le purta. 

După saluturile prevăzute de ceremonial, tânărul fu condus în 
apartamentele sale ca să se pregătească pentru ospățul oficial. 

Alexandru ar fi vrut să fie prezent și el, dar mama îi spuse că 
era încă prea mic și că, în timpul acesta s-ar fi putut juca 
împreună cu Hefestion cu soldăţeii din argilă arsă pe care-i 
făcuse, special pentru el, un olar din Laurion. 

În seara aceea, după cină, Filip își invită cumnatul într-o mică 
sală mai liniștită pentru a discuta chestiuni politice și Olimpia nu 
fu deloc încântată, atât pentru că era, totuși, regina Macedoniei, 
cât și pentru că regele Epirului era, la urma urmelor, fratele său. 

În realitate, Alexandru era rege doar cu numele, și nu în 
realitate, pentru că Epirul era condus, de fapt, de unchiul său 
Aribbas care nu avea de gând câtuși de puţin să abdice și doar 
Filip, cu puterea lui, cu armata și cu aurul, ar fi putut să-i asigure 
tronul. 

Era și în interesul său o asemenea soluție pentru că, în felul 
acesta, băiatul ar fi depins mai mult de el și ar fi satisfăcut și 
așteptările Olimpiei care, deseori neglijată de soţul său, își 
găsise, prin exercitarea puterii, acele satisfacţii de care nu 
avusese parte într-o viață de altfel cenușie și monotonă. 

— Trebuie să mai rabzi câţiva ani - îi explică Filip tânărului 
suveran. 

— Exact timpul care-mi trebuie pentru a băga minţile în cap 
tuturor cetăților de pe coastă care pretind să fie independente și 
pentru a-i face pe atenieni să înţeleagă cine este cel mai 
puternic prin părţile astea. N-am nimic cu ei: pur și simplu, nu 
mai vreau să-mi stea în cale aici, în Macedonia. Vreau să obţin și 
controlul Strâmtorilor dintre Tracia și Asia. 

— Mie-mi convine, dragă cumnate - mărturisi Alexandru care 
se simţea foarte măgulit că, la vârsta sa, era tratat ca un 
adevărat bărbat și ca un adevărat rege. 


34 


— Îmi dau seama că, pentru tine, sunt multe lucruri mai 
importante decât munţii Epirului, dar, dacă într-o bună zi vei 
binevoi să mă ajuti, îţi voi fi recunoscător toată viața. 

Deși era doar un adolescent, băiatul judeca foarte corect și 
aceasta îi făcu lui Filip o impresie foarte bună. 

— De ce nu rămâi împreună cu noi? — îl întrebă. — În Epir vei 
fi într-o situaţie din ce în ce mai nesigură și periculoasă; aș 
prefera să te știu în siguranţă. Aici este și sora ta, regina, care 
ţine la tine. Ai avea apartamentele tale, drepturile tale și tot 
respectul cuvenit unui rege. Când va veni vremea potrivită, te 
voi urca eu pe tronul strămoșilor tăi. 

Tânărul rege acceptă cu bucurie și rămase, astfel, în 
reședința regală de la Pella până când Filip își ducea la bun 
sfârșit planurile politice și militare pentru a face din Macedonia 
cel mai bogat, mai puternic și mai de temut stat din Europa. 

Regina Olimpia se retrăsese mohorâtă în camerele sale, 
așteptând ca fratele ei să vină s-o salute și să-i aducă un 
omagiu înainte de a se retrage. Din camera alăturată ajungeau 
până la ea vocile lui Hefestion și a lui Alexandru care se jucau cu 
soldăţeii și strigau: 

— Eşti mort! 

— Ba nu, tu ești mort! 

Apoi, larma se mai potoli și până la urmă se potoli de tot. 
Energia celor doi mici războinici se potolea la scurt timp după ce 
luna apăruse pe cer. 


35 


Alexandru împlinea șapte ani și unchiul său, regele Epirului, 
doisprezece când Filip ataca orașul Olint și liga calcidiană care 
țineau sub controlul lor marea peninsulă de forma unui trident. 
Atenienii, aliaţi ai orașului, încercară să ducă tratative, dar Filip 
nu prea se arăta dispus la așa ceva. 

Le răspunsese: 

— Sau ieșiţi voi de aici, sau plec eu din Macedonia. 

— Era o situaţie la care nu se mai putea răspunde în vreun 
fel. 

Generalul Antipatros încercă să-i propună spre examinare și 
alte aspecte ale problemei și, îndată ce solii atenieni ieșiră, 
furioși, din sala de consiliu, observă: 

— Din asta vor trage foloase dușmanii tăi din Atena și, mai 
ales, Demostene. 

— Nu mă tem de el - îi răspunse regele, ridicând din umeri. 

— Da, dar este un orator iscusit și, pe deasupra, un politician 
priceput. Este singurul dintre toți care ţi-a înţeles planurile. Și-a 
dat seama că nu mai folosești trupe de mercenari, ci ai construit 
o armată naţională, unită și cu dorința de a lupta, făcând din ea 
reazemul tronului tău. Își dă seama că toate astea fac din tine 
inamicul cel mai periculos. De un adversar inteligent trebuie să 
ţii seama întotdeauna. 

Pe moment, Filip n-a știut cu ce argumente l-ar fi putut 
contrazice. 

Nu-i spuse decât: 

— Pune pe vreunul de-ai noștri din Atena să aibă ochii aţintiţi 
asupra lui. Vreau să știu tot ce zice despre mine. 

— Așa voi face, Măria ta - răspunse Antipatros și le dădu 
imediat de știre iscoadelor sale din Atena să-l ţină la curent în 
orice moment cu toate mișcările lui Demostene. Dar, de fiecare 
dată când primea textul vreunui discurs al marelui orator, era 
jale mare. Regele întreba în primul rând cui îi era adresat 
discursul. 

36 


— Împotriva lui Filip - era răspunsul care venea de obicei. 

— lar? — striga el ieșit din pepeni. Era atâta fiere în strigătul 
lui că, dacă ar fi prânzit sau cinat, mâncarea i s-ar fi transformat 
în venin. Măsura încoace și încolo biroul său ca un leu în cușcă 
în timp ce secretarul îi citea textul discursului și, din când în 
când, îl oprea strigând: A 

— Ce-a spus? Mai citește o dată! Incă o dată, fir-ai tu să fii! 

— Sărmanul om avea senzaţia că el însuși ar fi spus acele 
cuvinte. 

Dar ceea ce îl făcea cel mai mult pe Filip să-și iasă din minţi, 
era  încăpăţânarea cu care Demostene spunea despre 
Macedonia că era „o ţară barbară și fără prea mare importanţă”. 

— Barbară? — urla măturând cu mâna și aruncând pe jos tot 
ce era pe masă. 

— Fără prea mare importanţă? O să-i arăt eu dacă sunt sau 
nu important! 

— Nu trebuie să uiţi, Măria ta, - îi spunea secretarul încercând 
să-i potolească furia - că, după cum am fost informaţi, poporul 
nu dă prea mare atenţie acestor răbufniri ale lui Demostene. 
Atenienii sunt interesaţi mai mult de felul în care se va rezolva 
problema marilor moșii și de împroprietărirea țăranilor din Atica 
decât de ambițiile politice de mare putere ale lui Demostene. 

După înfierbântatele cuvântări împotriva lui Filip, urmară 
altele în sprijinul Olintului, pentru a convinge poporul să aprobe 
ajutoarele militare pentru orașul asediat, dar nici acestea nu 
erau primite cu prea mare interes. 

Orașul căzu, la un an după aceea, și Filip îl făcu una cu 
pământul pentru a da un avertisment clar oricui ar mai fi vrut să 
i se împotrivească. 

— Acum, individul ăla o să aibă măcar motiv să spună despre 
mine că sunt barbar! — strigă el când Antipatros îl rugă să se 
mai gândească la urmările, în Atena și în toată Grecia, ale unei 
măsuri atât de radicale. 

Într-adevăr, acea decizie aspră a dus la certuri în toată 
peninsula elenă: nu mai era niciun sat sau un oraș în care să nu 
existe câte o tabără care să-i aprobe sau să-i condamne pe 
macedoneni. 

Cât despre Filip, el se simţea din ce în ce mai asemănător lui 
Zeus, părintele tuturor grecilor, datorită gloriei și puterii sale, 


37 


chiar dacă luptele neîntrerupte în care pornea cu capul în jos, 
„ca un berbec furios”, după cum spunea el cândva, lăsaseră 
urme vizibile. Bea mult între un război și altul și făcea tot felul 
de excese, în special adevărate orgii care se prelungeau nopți 
întregi. 

Contrar lui, regina Olimpia se închidea tot mai mult în ea 
însăși ocupându-se mai mereu doar de educaţia copiilor și de 
viața religioasă. Filip venea acum mai rar în patul ei și, când o 
făcea, niciunul dintre ei nu era mulţumit. Ea era rece și distantă 
iar el se simţea umilit de o asemenea comportare, dându-și 
seama că ardoarea lui nu-i trezea reginei vreo senzaţie mai 
deosebită. 

Olimpia era o femeie cu un caracter mai puţin puternic decât 
cel al soțului ei și era foarte invidioasă pentru faptul că nu era 
egală cu el. Vedea în tânărul ei frate și, mai ales în fiul ei, pe cei 
care, într-o bună zi i-ar fi apărat demnitatea, redându-i prestigiul 
și puterea care i se cuveneau și pe care, zi de zi, Filip i le 
reducea. 

Respectarea obiceiurilor religioase oficiale erau pentru ea o 
obligaţie, dar era limpede că nu însemnau nimic. Era convinsă 
că zeilor din Olimp, dacă ei existau, nu le păsa de soarta 
oamenilor. Altele erau cultele de care era atrasă și, mai ales, de 
cele ale lui Dionisos, un zeu misterios, în stare să pună stăpânire 
pe mintea omului și s-o transforme printr-un vârtej de emoţii 
violente și de simţăminte ancestrale. 

Se spunea că se lăsase iniţiată pe ascuns în ritualuri secrete 
și că ar fi participat noaptea, spre cinstirea zeului, la orgii în 
care se bea vin amestecat cu droguri puternice și se dânţuia 
până la epuizare și la pierderea cunoștinței, pe ritmul unor 
instrumente barbare. 

Intr-o asemenea stare i se părea că aleargă noaptea prin 
păduri, lăsând printre crengi zdrenţe din frumoasele sale 
veșminte regale, în urmărirea fiarelor sălbatice, doborându-le și 
înfruptându-se din carnea lor crudă în care mai palpita încă 
viaţa. | se mai părea, apoi, că se prăbușea epuizată, pradă unui 
somn greu, pe un covor de mușchi înmiresmat. 

In acea stare de semi inconștiență vedea zeitățile și creaturile 
din păduri ieșind pe furiș din ascunzătorile lor: nimfele cu pielea 
verde ca frunzele copacilor și satirii cu blana zbârlită, jumătate 


38 


oameni și jumătate tapi, care se apropiau de un simbol al 
falusului gigantic al zeului, așezau în jurul lui ghirlande de iederă 
și de viţă de vie, îl stropeau cu vin. Se lăsau, apoi, pradă orgiei, 
bând vin curat și împreunându-se animalic pentru a ajunge, prin 
acel extaz frenetic, la legătura cu Dionisos care le pătrundea în 
toată ființa. 

Alţii se apropiau de ea pe furiș cu falusurile lor enorme în 
plină erecție, privindu-i cu lăcomie goliciunea, excitaţi în 
desfrâul lor animalic... 

În felul acesta, regina, în locuri secrete, cunoscute doar celor 
iniţiaţi, se lăsa pradă celor mai sălbatice și barbare instincte ale 
sale, în ritualuri care îi eliberau partea cea mai agresivă și mai 
violentă a sufletului și corpului său. In afara acelor momente, 
viaţa ei era cea obișnuită a oricărei femei sau soţii și ea însăși se 
reintegra în acea viață ca și cum ar fi închis în urma ei o ușă 
grea, despărțind-o de orice amintire și de orice senzație 
încercată. 

Astfel, în liniștea camerelor sale, îl învăţa pe Alexandru ceea 
ce putea înțelege un copil din acel cult; îi povestea aventurile și 
peregrinările zeului Dionisos care ajunsese, în fruntea unui alai 
de satiri și de sileni purtând cu toţii coroniţe din frunze de viţă, 
până la ţinutul tigrilor și al panterelor: India. 

Dar, dacă influența mamei sale avea mare greutate în 
educarea sufletului lui Alexandru, o și mai mare importanţă o 
avea sistemul de instruire căruia i se supunea băiatul din voința 
și ordinul tatălui său. 

Filip îi poruncise lui Leonidas, însărcinat în mod oficial cu 
educaţia băiatului, să-l înveţe totul, fără a uita nimic și astfel, pe 
măsură ce Alexandru făcea progrese, erau chemați la curte alți 
învăţători, instructori și pedagogi. 

Îndată ce fu în stare să-i înțeleagă versurile, Leonidas începu 
să-i citească poemele lui Homer, în special //iada, pentru că 
acolo erau descrise legi ale onoarei și de comportament care, 
numai ele, se puteau potrivi cu un prinţ din dinastia Argeazilor. 
În acest fel, bătrânul învăţător începu să aibă parte nu numai de 
atenţia, dar și de afecțiunea lui Alexandru și a colegilor săi. 
Cântecelul care-i anunţa venirea către sala unde se ţineau 
lecțiile continuă, însă, să răsune pe coridoarele palatului regal: 


Ek kori kori korâne! 
39 


Ek kori kori korâne! 


„Uite-l că vine, vine corbul!” Hefestion asculta împreună cu 
Alexandru versurile lui Homer și cei doi băieţi retrăiau în 
închipuire, fascinaţi, acele aventuri extraordinare, istoria acelui 
război gigantic la care luaseră parte, cândva, bărbaţii cei mai 
puternici din lume, femeile cele mai frumoase, chiar și zeii 
împărţiţi și ei în două tabere. 

Alexandru își dădea seama, de-acum, cine era el, ce 
mașinărie complexă se învârtea în jurul lui și pentru ce destin 
era pregătit. 

Modelele care i se puneau în faţă erau cele ale eroismului, ale 
rezistenței la durere, ale onoarei și ale respectului față de 
cuvântul dat, chiar și ale sacrificiului suprem. El încerca să le 
imite zi de zi, nu din sârguinţa unui discipol ci ca o înclinație 
naturală. 

Pe măsură ce creștea, firea sa se arăta așa cum era, purtând, 
în același timp, pecetea de agresivitate războinică a tatălui, de 
mânie regală care izbucnea, câteodată pe neașteptate, și lovea 
ca un fulger, dar și de fascinaţie misterioasă și nelămurită a 
mamei, de curiozitate față de lumea necunoscută, de setea de 
mister. 

Față de mama sa nutrea o afecţiune profundă, un atașament 
aproape bolnăvicios, faţă de tatăl său avea o admiraţie 
nelimitată care, totuși, o dată cu trecerea timpului, se 
transforma într-o dorinţă de a intra în competiţie cu el, într-o 
dorință mereu mai puternică de autodepâșire. 

Ajunsese într-o asemenea stare încât desele vești care 
anunțau noile victorii ale lui Filip păreau că-l întristează mai 
mult decât să-l bucure. În mintea lui își făcea loc gândul că, 
dacă tatăl său va cuceri totul, lui nu-i va mai rămâne nicio 
posibilitate de a-și arăta valoarea și curajul. 

Era încă prea tânăr ca să-și dea seama cât de mult se 
întindea lumea. 

Câteodată, când intra în sala lui Leonidas împreună cu colegii 
săi pentru a începe lecţiile, i se întâmpla să întâlnească în 
treacăt un tânăr cu o înfățișare melancolică, de treisprezece sau 
paisprezece ani, care se îndepărta rapid fără a se opri vreodată 
să intre în vorbă cu cineva. 

— Cine este băiatul acela? — îl întrebă odată pe învăţător. 

40 


— Nu te privește pe tine - îi răspunsese Leonidas și 
schimbase vorba imediat. 


41 


Cea mai mare dorinţă a lui Filip, încă de când devenise rege, 
fusese aceea de a face ca Macedonia să facă parte din lumea 
grecească, dar știa bine că pentru a reuși aceasta trebuia să se 
impună prin forţă. De aceea, încă de la început, își folosise toată 
energia ca să facă din ţara sa o putere modernă, scoţând-o din 
starea ei tribală de păstori și de crescători de animale. 

Încurajase agricultura la câmpie aducând oameni pricepuţi la 
așa ceva din insulele și din cetăţile grecești ale Asiei Mici și 
dezvoltase activitatea de extracţie de pe muntele Pangeos, 
scoțând anual din minele de acolo până la o mie de talanţi de 
aur și de argint. 

Își impusese autoritatea asupra șefilor de trib și îi ținea uniţi 
împrejurul lui cu forța sau prin încheierea de căsătorii. In plus, își 
făurise o armată cum nu se mai văzuse până atunci, din unităţi 
extrem de puternice de infanterie cu zale și cu platoșe, din 
unităţi de infanterie ușoară deosebit de mobile și din 
escadroane de cavalerie care nu se temeau de nimeni în toată 
zona Mării Egee. 

Toate acestea, însă, nu fuseseră suficiente pentru a fi 
acceptat printre greci. Și Demostene, dar și alţi oratori și oameni 
politici din Atena, Corint, Megara, Sicion, continuau să-l 
numească Filip Barbarul. 

Ei își băteau joc de pronunția macedonenilor care păstra 
influența popoarelor sălbatice ce amenințau frontierele grecești 
de la miazănoapte și lipsa de cumpătare când beau, mâncau 
sau făceau dragoste în timpul ospeţelor, acestea degenerână, 
de regulă în orgii. Considerau, de asemenea, barbar un stat care 
mai era încă bazat pe legături de sânge și nu pe dreptul 
cetăţenesc, condus de un suveran care putea porunci tuturor, el 
fiind deasupra oricăror legi. 

Filip își atinse scopul atunci când, în sfârșit, reuși să-i înfrângă 
pe focidieni în războiul sacru, obţinând și alungarea lor din 
consiliul sanctuarului, cea mai nobilă și mai respectată adunare 

42 


din întreaga Grecie. Cele două voturi de care dispuneau 
reprezentanţii lor fură încredințate regelui macedonean, căruia i 
se oferi și funcţia de înaltă onoare a celui care prezida Jocurile 
Pitice, cele mai prestigioase după Olimpiade. 

Era încununarea a zece ani de eforturi duse la bun sfârșit și a 
coincis cu aniversarea de zece ani a fiului său, Alexandru. 

Chiar în vremea aceea, un mare orator atenian, pe nume 
Isocrate pronunțase un discurs în care-l lăuda pe Filip ca 
protector al grecilor și ca unicul om care ar fi putut reuși să-i 
supună pe barbarii din Orient, persanii, care, de mai bine de un 
secol amenințau civilizaţia și libertăţile elenice. 

Alexandru era ţinut la curent cu toate evenimentele 
respective de către învățătorii săi și veștile acestea îl umplură 
de neliniște. Se simțea destul de mare, deja, ca să joace un rol 
în istoria ţării sale, dar știa bine că era prea mic pentru a putea 
face ceva. 

Tatăl său, pe măsură ce băiatul creștea, îi acorda din ce în ce 
mai multă atenţie, aproape considerându-l chiar un adevărat 
bărbat, dar nu-i împărtășea încă planurile sale cele mai 
îndrăznețe. De fapt, nu stăpânirea peste statele Greciei era 
adevăratul său scop: era doar un mijloc. Privirea lui ţintea mai 
departe, dincolo de mare, spre teritoriile nesfârșite ale întregii 
Asii. 

Câteodată, după cină, când se bucura de o perioadă de liniște 
în palatul de la Pella, îl lua cu el pe terasa de pe turnul cel mai 
înalt și-i arăta orizontul în direcţia răsăritului, acolo unde luna se 
vedea ieșind din valurile mării. 

— Ştii ce-i acolo, Alexandru? 

— Este Asia, tată - îi răspundea el. 

— Țara de unde apare soarele. 

— Și știi cât de mare este Asia? 

— Profesorul meu de geografie, Cratippos, spune că are mai 
mult de zece mii de stadii. 

— N-are dreptate, fiule. Asia este de o sută de ori mai mare. 
Când duceam războiul de pe fluviul Istru, am avut ocazia să 
vorbesc cu un războinic scit care știa macedoneana. Mi-a 
povestit că dincolo de fluviu se întindea o câmpie întinsă cât o 
mare și, dincolo de ea, munţi atât de înalți încât împungeau 
cerul cu piscurile lor. Mi-a explicat că erau și deserturi atât de 


43 


întinse încât îţi trebuiau luni de zile ca să le străbaţi și că dincolo 
de ele erau munţi acoperiţi cu totul de pietre preţioase: 
lapislazuli, rubine, agate. 

«Mi-a povestit că pe câmpiile acelea alergau herghelii de mii 
de cai focoși, neobosiţi, în stare să zboare zile întregi pe 
întinderile  nesfârșite. „Sunt acolo și regiuni”, mi-a spus, 
„Încătușate în ghetţuri, prizoniere ale nopţii timp de o jumătate 
de an, iar altele arse de fierbințeala soarelui în toate 
anotimpurile, locuri unde nu crește nici măcar un fir de iarbă, 
unde toţi șerpii sunt veninoși iar înțepătura unui scorpion ucide 
un om în doar câteva clipe”. Aceasta este Asia, fiul meu». 

Alexandru îl privi, îi văzu ochii în care străluceau imaginile 
visurilor lui și înţelese ce văpaie ardea în sufletul său. 

Într-o zi, trecuse mai mult de un an de la acea discuţie, Filip 
intră pe neașteptate în camera lui. 

— Pune-ţi pantalonii de trac și ia-ţi o pelerină groasă de lână. 
Fără podoabe, fără nimic altceva. Plecăm. 

— Unde mergem? 

— Am poruncit să se pregătească merinde și caii, plecăm 
pentru câteva zile din cetate. Vreau să-ți arăt ceva. 

Alexandru nu mai întrebă nimic. Se îmbrăcă așa cum i se 
spusese, o salută pe maică-sa apărând pentru câteva clipe în 
pragul ușii sale și cobori în fugă în curte unde îl așteptau o mică 
escortă din cavaleria regală și doi cai înșeuați. 

Filip urcase deja în șa, Alexandru sări pe calul său murg și 
ieșiră în galop pe poarta larg deschisă. 

Călăriră mai multe zile către apus, mai întâi pe țărmul mării, 
apoi în interior și din nou pe țărm. Trecură de Terme, Apolonia și 
Amfipolis, oprindu-se noaptea în mici hanuri de ţară și mâncând 
bucatele tradiționale ale macedonenilor: carne friptă de capră, 
vânat, brânză de oaie fermentată și pâine coaptă pe jar. 

După ce trecură de Amfipolis, începură să urce pe o cărare 
abruptă până ce ajunseră, aproape pe neașteptate, în fața unui 
peisaj pustiu. Muntele nu mai avea învelișul său păduros și 
peste tot se vedeau trunchiuri sfărâmate și buturugi 
carbonizate. Terenul, așa de dezgolit, era străpuns de gurile mai 
multor galerii și la intrarea fiecăreia erau grămezi uriașe de 
resturi, ca în faţa unui furnicar gigantic. 


44 


Din cer începuse să cadă o ploaie măruntă și deasă și călăreţii 
își acoperiră capetele cu glugile și lăsară animalele să meargă la 
pas. Cărarea principală se despărțea într-un labirint de alte 
poteci pe care mergeau o mulţime de oameni zdrenţăroși și 
scheletici, cu pielea negricioasă și crăpată, ce cărau în spinare 
coșuri grele pline cu bolovani. Mai încolo, spre cer se ridicau 
trâmbe de fum negru și des, în spirale leneșe, răspândind peste 
tot o funingine deasă care făcea rău la respiraţie. 

— Acoperă-ţi gura cu poala pelerinei - îi porunci Filip fiului 
său, fără a mai scoate altă vorbă. 

O tăcere ciudată și apăsătoare domnea peste tot și nu se 
auzea nici măcar târșâitul atâtor picioare, înăbușit de mocirla în 
care ploaia transformase praful. 

Alexandru privea înspăimântat în jur: așa își imaginase că era 
Hadesul, împărăţia morţilor și în acele clipe îi veniră în minte 
versurile lui Homer. 


Acolo este poporul cimerienilor și cetatea lor învăluiți în 
cețuri și în nori de fum: și niciodată soarele strălucitor nu-i 
mângâie cu razele lui nici când urcă pe cerul încă plin de 
stele, nici când se-ndreaptă către asfintit, ci doar o noapte 
veșnică apasă peste nefericiții muritori. 


Apoi, deodată, tăcerea fu întreruptă de un zgomot înfundat și 
ritmic, ca și cum pumnul unui ciclop s-ar fi abătut cu puterea lui 
monstruoasă peste laturile chinuite ale muntelui. Alexandru își 
îndemnă calul cu călcâiele pentru că voia să înţeleagă de unde 
venea acel tunet care făcea acum pământul să tresară. 

Și, după ce ocolise o stâncă, văzu unde se terminau toate 
potecile. Era o mașinărie uriașă, un fel de turn construit din 
bârne groase care avea în vârf un scripete. O funie groasă ţinea 
suspendat un mai uriaș de fier și la celălalt capăt funia era 
înfășurată pe un tambur învârtit de sute dintre nenorociţii aceia, 
astfel încât maiul se ridica în interiorul turnului de lemn. 

Când ajungea în vârf, unul dintre supraveghetori scotea 
piedica și clădea drumul tamburului care se învârtea în sens 
invers datorită greutăţii maiului și acesta cădea pe pământ 
sfărâmând pietrele aduse mereu cu coșurile de pe munte. 

Oamenii culegeau minereul sfărâmat, umpleau cu el alte 
coșuri și îl duceau pe alte poteci până la o platformă largă unde 


45 


alţii îl pisau în pive pentru ca, apoi, să-l spele în apa unui pârâu 
care curgea prin mai multe făgașe, lăsând pe loc doar grăuntele 
și pulberea de aur. 

— Acestea sunt minele de pe muntele Pangeos - îi explică 
Filip. 

— Cu acest aur am înarmat și am echipat armata noastră, am 
construit palatele noastre, am creat puterea Macedoniei. 

— De ce m-ai adus aici? — întrebă Alexandru adânc tulburat. 
În timp ce vorbea, unul dintre hamali căzu la pământ aproape 
sub copitele calului său. Un supraveghetor se asigură că murise, 
apoi făcu un semn către doi nefericiţi care lăsară coșurile pe 
pământ, luară mortul de mâini și de picioare și-l duseră de 
acolo. 

— De ce m-ai adus aici? — întrebă iarăși Alexandru. Și Filip își 
dădu seama că în privirea întunecată a băiatului se oglindea 
cerul plumburiu. 

— Încă n-ai văzut ce este cel mai rău - îi răspunse. 

— Te simţi în stare să cobori sub pământ? 

— Eu nu mă tem de nimic - spuse băiatul. 

— Vino, atunci. 

Regele descălecă și se apropie pe jos de intrarea uneia dintre 
galerii. Supraveghetorul care-i ieșise în întâmpinare cu biciul 
pregătit în mână se opri uluit recunoscând pe pieptul lui steaua 
de aur a Argeazilor. 

Filip făcu doar un semn și omul se întoarse, aprinse un felinar 
și o luă înainte pentru a-i conduce în subteran. 

Alexandru îl urmă pe tatăl său, dar, îndată ce intră, simţi că 
se sufocă din cauza duhorii insuportabile de urină, sudoare și 
excremente umane. Trebuiau să meargă aplecaţi, în unele locuri 
se aplecau foarte mult, străbătând o galerie strâmtă în care, de 
peste tot, se auzeau un ciocănit continuu, gâfâituri înăbușite, 
accese de tuse, gemete de agonie. 

Din când în când, supraveghetorul se oprea în locurile în care 
oamenii erau ocupați să extragă minereul cu târnăcopul sau la 
gura puţurilor. În fundul fiecăruia dintre aceste puțuri pâlpâia 
lumina șovăitoare a unui felinar care lăsa să se întrezărească o 
spinare osoasă sau braţe scheletice. 

Câteodată, minerul, auzind zgomot de pași sau de voci care 
mai mult se ghiceau, înălța ochii să-i privească și Alexandru 


46 


distingea niște adevărate măşti desfigurate de oboseală, de boli 
și de sila și de neputinţa de a mai trăi. 

Mai departe, pe fundul unuia dintre acele puțuri, văzură 
cadavrul unui om. 

— Mulţi se sinucid - explică supraveghetorul. 

— Se aruncă în ascuţișul târnăcopului sau se străpung cu 
dalta. 

Filip se întoarse ca să-l privească pe Alexandru. Băiatul era 
fără grai și, în aparenţă, indiferent, dar în ochii săi se 
înstăpânise o noapte ca aceea a morții. 

leșiră prin partea opusă a muntelui, printr-o deschizătură 
strâmtă și găsiră escorta cu caii, așteptându-i. 

Alexandru îl privi ţintă pe tatăl său. 

— Care a fost vina lor? — întrebă. Și faţa lui era palidă ca de 
ceară. 

— Niciuna - răspunse regele. 

— Decât aceea de a se fi născut. 


47 


Încălecară din nou și coborâră la pas sub ploaia care începuse 
iar să cadă. Alexandru călărea tăcut alături de tatăl său. 

— Vroiam ca tu să știi că totul are un preţ. Și mai vroiam să 
știi și care este acest preț. Mărirea noastră, cuceririle pe care le 
facem, palatele și veșmintele noastre de preț... totul trebuie 
plătit. 

— Dar, de ce tocmai ei? _ 

— Nu există un motiv anume. In lume domnește soarta. Când 
s-au născut, era scris că vor muri într-un asemenea mod, după 
cum, la naștere, și nouă ne-a fost hărăzită o soartă și până în 
ultima clipă ea rămâne pentru noi o taină de nepătruns. 

„Omul numai, dintre toate vieţuitoarele, este acela care se 
poate înălța până la sălașurile zeilor, sau poate cobori mai jos 
chiar decât vizuinile fiarelor. Tu ai văzut cum trăiesc zeii, ai trăit 
în casa unui rege, dar m-am gândit că așa este drept, să vezi și 
câtă suferință îi poate aduce soarta unui om. Printre nefericiţii 
aceia, sunt oameni care, poate, cândva, au fost căpetenii sau 
nobili și pe care soarta i-a târât, doar într-o clipă, în mizeria de 
acolo.” 

— Bine, dar dacă asta este soarta care ne poate aștepta pe 
fiecare dintre noi, de ce nu suntem iertători atâta timp cât 
soarta ţine cu noi? 

— Tocmai asta vroiam să-ţi spun. Va trebui să fii îndurător de 
fiecare dată când vei putea, dar nu uita că nu se poate face 
nimic pentru a schimba firea lucrurilor. 

În acel moment, Alexandru văzu o copilă, mai mică, poate, 
decât el care urca pe cărare ducând două coșuri grele, pline cu 
mâncare de fasole, probabil pentru masa supraveghetorilor. 

Băiatul cobori de pe cal și se opri în faţa ei: era slabă, cu părul 
slinos și în ochii ei mari, negri, se citea o adâncă tristețe. 

— Cum te cheamă? — o întrebă. 

Fata nu răspunse. 

— Poate că nu știe să vorbească - spuse Filip. 

48 


Alexandru se întoarse către tatăl său: 

— Eu pot să-i schimb soarta. Vreau să i-o schimb. 

Filip fu de acord: 

— Poţi s-o faci, dacă vrei, dar nu uita că asta nu va schimba 
nimic pe lume. 

Alexandru o urcă pe fată pe cal, în spatele lui, și o acoperi cu 
mantia sa. 

Pe înserat, ajunseră din nou la Amfipolis și fură găzduiţi peste 
noapte în casa unui prieten al regelui. Alexandru porunci ca fata 
să fie spălată și îmbrăcată cu ceva și, mai târziu, pe când 
mânca, o privea. 

încercă să-i vorbească, dar răspundea doar cu frânturi de 
cuvinte și nu se înțelegea nimic din ce spunea. 

— Trebuie să fie vreo limbă de-a barbarilor - îi spuse Filip 
fiului său. 

— Dacă vrei să vorbeşti cu ea, va trebui să aștepți până va 
învăţa macedoneana. 

— O să aștept - răspunse Alexandru. 

A doua zi, vremea începuse să se îndrepte și porniră din nou 
pe drumul spre casă, traversând iarăși podul de bărci de peste 
Strimon, însă, după ce ajunseră la Bromiscos, o luară spre sud 
de-a lungul peninsulei pe care se afla Muntele Athos. Merseră 
călare toată ziua și, la asfinţit, ajunseră într-un loc de unde se 
vedea un șanț uriaș, pe jumătate surpat, care tăia peninsula 
dintr-o parte în alta. Alexandru trase de hățţurile calului său și se 
opri uluit să privească lucrarea aceea ciclopică. 

— Vezi șanțul acela? — îl întrebă tatăl său. 

— L-a săpat acum aproape o sută cincizeci de ani Xerxe, 
împăratul persanilor, ca să treacă prin el cu flota și să nu se 
lovească de stâncile de la Athos. Au lucrat acolo zece mii de 
oameni, zi și noapte, fără încetare. Înainte de aceasta, Marele 
Rege mai pusese să se construiască și un pod de vase peste 
strâmtoarea Bosfor, ca să lege Asia de Europa. 

„Peste câteva zile, vom primi vizita unei solii din partea 
Marelui Rege. Vroiam să ai idee de puterea imperiului cu care 
ducem noi tratative.” 

Alexandru dădu din cap în semn de aprobare și rămase mult 
timp fără să spună nimic privind la acea lucrare colosală; apoi, 


49 


văzând că tatăl său își reia drumul, își îndemnă și el calul cu 
călcâiele și porni în urma lui. 

— Aș vrea să te întreb ceva - spuse când ajunse lângă el. 

— Te ascult. 

— Este un băiat la Pella care vine la lecţiile cu Leonidas, dar 
nu stă nicio clipă împreună cu noi. ÎI întâlnesc rareori, dar nici 
atunci nu intră în vorbă cu mine; este întotdeauna trist și pare 
mereu căzut pe gânduri. Leonidas n-a vrut niciodată să-mi 
spună cine este, dar sunt sigur că tu știi despre ce este vorba. 

— Acela este vărul tău, Amintas - îi răspunse Filip fără a 
întoarce capul. A 

— Fiul fratelui meu care a pierit în luptă cu tesalienii. Inainte 
ca tu să te naști, el era moștenitorul tronului și eu domneam în 
locul lui ca regent. 

— Vrei să spui că el ar fi trebuit să fie suveranul? 

— Tronul este al aceluia care poate să-l apere - răspunse 
Filip. 

— Ține minte. Din cauza asta, cine a luat puterea, i-a înlăturat 
pe toţi aceia care l-ar fi putut detrona. 

— Dar tu l-ai lăsat pe Amintas să trăiască. 

— Era fiul fratelui meu și nu putea să-mi facă nimic rău. 

— Ai fost... îndurător. 

— Se poate spune și așa. 

— Tată? 

Auzindu-l, Filip se întoarse brusc: Alexandru nu i se adresa pe 
un asemenea ton decât atunci când era supărat pe el sau când 
urma să-i pună o întrebare foarte serioasă. 

— Dacă tu ai muri pe câmpul de luptă, cine ar fi moștenitorul 
tronului, eu sau Amintas? 

— Cel care va fi în stare de asta. 

Băiatul nu mai vru să afle nimic, dar răspunsul acela sec îl lovi 
puternic și nu i se mai șterse din suflet. 

Se întoarseră la Pella după trei zile de drum și Alexandru i-o 
dădu în grijă Artemisiei pe fetița pe care o salvase de pe 
muntele Pangeos. 

— De-acum înainte - declară el cu o solemnitate copilărească 
- ea va fi în serviciul meu. Și tu o s-o înveți tot ce trebuie să știe. 

— Are, barem, și vreun nume? — vru să știe Artemisia. 

— Nu știu. Așa că o să-i spunem Leptine. 


50 


— E un nume frumos și se potrivește pentru o fată. 

În ziua aceea, primiră vestea că, foarte bătrân cum era, 
murise Nicomah. Regelui îi păru destul de rău pentru că fusese 
un doctor bun și fiul său se născuse cu ajutorul lui. 

Totuși, cabinetul n-a fost închis, chiar dacă fiul său, Aristotel, 
o pornise în viață pe un alt drum și, pe atunci, se afla în Asia, la 
Atarnios, unde întemeiase, după moartea maestrului său, 
Platon, o nouă școală filosofică. 

Tânărul ajutor al lui Nicomah, Filip, continuase să lucreze în 
cabinetul doctorului acum dispărut și-și făcea meseria cu mare 
măiestrie. 

Între timp și băieţii care trăiau la curte împreună cu Alexandru 
creșteau, atât ca fizic, cât și ca suflet și spirit, iar înclinațiile pe 
care le vădiseră pe când erau mai mici se consolidaseră în mare 
parte: colegii care erau cam de aceeași vârstă cu Alexandru, ca 
Hefestion care devenise prietenul său de nedespărțit, sau 
Perdicas și Seleucos, deveniseră foarte apropiaţi de el și formau 
împreună un grup aparte, și la jocuri, și la învăţătură; Lisimah și 
Leonatos se obișnuiseră, cu timpul, să trăiască în comunitate și- 
și descărcau energia în exerciţiile fizice și de îndemânare. 

Leonatos era atras, în special, de lupte și din cauza asta arăta 
mereu mototolit și zburlit, zgâriat și plin de vânătăi. 

Cei mai mari, ca Ptolemeu și Crater, erau deja niște tineri 
bărbaţi și erau supuși, de ceva timp, unei instrucţii militare dure 
pentru a deveni buni cavaleri. 

Pe atunci intrase în acest grup și un grec, Eumene se numea, 
care lucra ca ajutor în cancelaria regelui și era foarte apreciat 
pentru inteligenţa și iscusința sa. Pentru că Filip dorise ca el să 
urmeze școala împreună cu ceilalți băieţi, Leonidas îi găsise un 
post în dormitorul comun, dar, imediat, Leonatos îl provocă la 
luptă. 

— Dacă vrei să-ţi câştigi locul trebuie să te baţi - declară el, 
scoțându-și hitonul și rămânând cu bustul gol. Eumene nu-l 
învrednici nici măcar cu o privire. 

— Ești nebun? Nici gând de așa ceva. 

— Și începu să-și aranjeze hainele în lada pusă special lângă 
pat. 

Lisimah îl luă în derâdere: 


51 


— Ce v-am spus? Grecul ăsta e pe jumătate bășină. — începu 
și Alexandru să râdă. 

Leonatos îi dădu un brânci care-l rostogoli pe jos: 

— Ei, vrei să te baţi sau nu? 

Eumene se ridică de la pământ cu un aer plictisit, își aranjă 
hainele și spuse. 

— O clipă, mă întorc imediat. 

— Se îndreptă spre ușă, lăsându-i pe toți înlemniţi. După ce 
ieși, se apropie de un soldat care făcea de strajă pe terasa 
palatului, un trac vânjos ca un urs. Scoase câteva monede și i le 
puse în palmă. 

— Vino cu mine, am o treabă pentru tine. 

— Intră în dormitor și i-l arătă pe Leonatos. — îl vezi pe ăla cu 
pistrui și păr roșu. 

— Uriașul dădu din cap. - Bravo. la-l și trage-i câţiva pumni 
buni în cap. 

Leonatos își dădu seama de primejdie, se strecură printre 
picioarele tracului ca Ulisse printre picioarele lui Polifem și-o 
șterse în jos pe scări. 

— Mai are cineva ceva de spus? — întrebă Eumene și începu 
din nou să-și aranjeze lucrurile. 

— Da, eu - interveni Alexandru. 

Eumene se opri și se întoarse spre el: 

— Te ascult - spuse el pe un ton vădit de respect - pentru că 
ești stăpânul casei, dar niciunul dintre amărâţii ăștia nu poate 
să-și permită sa mă facă pe mine „bășină”. 

Alexandru izbucni în râs. 

— Bine-ai venit printre noi, domnule secretar-șef. 

Din ziua aceea, Eumene făcu parte, ca oricare altul, din grup 
și rămase ca acela care era gata oricând să glumească sau să ia 
în batjocură când pe unul când pe celălalt, dar cel mai des pe 
profesorul lor, bătrânul Leonidas: îi puneau șopârle în pat și 
broaște vii în supa de linte ca să se răzbune pentru loviturile de 
nuia împărţite de el cu dărnicie când nu erau atât cât trebuia de 
sârguincioși la învăţătură. 

Într-o seară, Leonidas, care mai era răspunzător și de punerea 
la punct a programului pentru instrucția lor militară, le dădu de 
știre cu mândrie că a doua zi regele avea să primească vizita 
unei solii persane și că el însuși urma să se afle printre cei care 


52 


participau la discuţii, cunoscând atât de multe lucruri despre 
Asia și despre obiceiurile de acolo; le mai spuse, de asemenea, 
și că, din rândul lor, cei mai mari trebuiau să facă parte din 
garda de onoare a regelui, îmbrăcând armura de paradă, iar cei 
mai tineri trebuiau să facă același lucru pe lângă Alexandru. 

Vestea îi puse pe jar pe băieţi: niciunul dintre ei nu mai 
văzuse vreodată un persan, iar ceea ce știau despre Persia 
citiseră în operele lui Herodot sau ale lui Ctesias sau în jurnalul 
faimoasei „retrageri a celor zece mii” ţinut de atenianul 
Xenofon. Începură cu toţii să-și lustruiască armele și să-și 
pregătească uniformele de gală. 

— Tata a vorbit cu unul care fusese în expediţia celor zece mii 
- povestea Hefestion - și-i văzuse pe persani la faţă în bătălia de 
la Cunaxa. 

— Ce ziceţi, băieţi? — zise și Seleucos. 

— Un milion de oameni! 

— Și-și trecea mâinile, cu degetele răsfirate în evantai, prin 
fața ochilor ca și cum ar fi vrut să-și închipuie mulțimea de 
războinici. 

— Dar carele cu coase? — exclamă și Lisimah. 

— Aleargă ca vântul pe câmpiile lor și scot de sub podea sau 
de la osiile roţilor coase lungi care seceră oamenii ca pe spice. 
Eu n-aș vrea să am de-a face cu așa ceva pe câmpul de luptă. 

— Sunt doar brașoave care mai mult fac zgomot decât să 
ucidă - le spuse Alexandru care tăcuse chitic până atunci 
ascultând vorbele prietenilor săi. 

— Spune asta și Xenofon în jurnalul lui. Oricum, o să avem 
ocazia cu toții să-i vedem pe persani cum se descurcă în luptă. 
Regele, tatăl meu, a organizat o partidă de vânătoare de lei la 
Eordeea, în cinstea oaspeţilor. 

— Îi lasă și pe copii să vadă? — se hlizi Ptolomeu. 

Alexandru se înfipse în faţa lui: 

— Eu am treisprezece ani și nu mi-e frică de nimeni și de 
nimic. Mai spune o dată ce-ai spus și te fac să-ți înghiţi toți 
dinţii. 

Ptolomeu se potoli și celorlalți băieți le îngheţă râsul pe buze. 
De câtva timp se învăţaseră să nu-l mai provoace pe Alexandru, 
deși nu era cu mult mai dezvoltat la corp ca ei. De mai multe ori 


53 


făcuse dovada unei energii surprinzătoare și a unei iuţeli 
fulgerătoare în mișcări. 

Eumene îi pofti pe toţi să joace zaruri având ca miză plata pe 
săptămâna aceea și lucrurile se opriră aici. Banii ajunseră 
aproape toţi în buzunarele lui pentru că grecul avea o slăbiciune 
și pentru joc, dar și pentru bani. 

După ce-i trecu furia, Alexandru îi lăsă pe prietenii săi să se 
distreze și, înainte de culcare, se duse să-i facă o vizită mamei 
sale. De o bună bucată de vreme, Olimpia ducea o viaţă destul 
de retrasă, deși încă avea un cuvânt greu de spus ca mamă a 
prinţului moștenitor al tronului, iar întâlnirile sale cu Filip erau, 
aproape în exclusivitate, limitate la ocaziile pe care le prevedea 
protocolul. 

În tot acest timp, regele se căsătorise cu alte femei, din 
raţiuni politice, dar continua s-o respecte pe Olimpia și, dacă 
regina ar fi avut un caracter mai puţin ursuz și dificil, poate că i- 
ar mai fi arătat și acum că pasiunea pe care o nutrise cândva 
pentru ea nu se stinsese cu totul. 

Suverana era așezată într-un jilţ cu rezemători pentru brate, 
alături de un candelabru de bronz cu cinci lumânări și ţinea pe 
genunchi un papirus desfășurat. Camera, dincolo de flăcările 
lumânărilor, era cufundată cu totul în întuneric. 

Alexandru intră mergând în vârful picioarelor: 

— Ce citești, mamă? 

Olimpia înălţă capul: 

— Safo - răspunse ea. 

— Versurile ei sunt minunate și singurătatea ei seamănă așa 
de bine cua mea... 

Se apropie de fereastră privind cerul înstelat și repetă cu voce 
tremurătoare și melancolică versurile pe care tocmai le citise: 


Al nopţii farmec nu-i decât la jumătate, 
și luna și Pleiadele apuse sunt de-acum 
iar eu aici, rămân în pat, și... în singurătate. 


Alexandru se apropie și văzu, în lumina slabă a lunii, o lacrimă 
care tremură o clipă pe geana mamei sale și, apoi, cobori ușor, 
lăsând o dâră pe obrazul palid. 


54 


Maestrul de ceremonii dădu comanda să se sune din trâmbițe 
și demnitarii persani își făcură, solemn, intrarea în sala tronului. 
In fruntea lor se afla satrapul Frigiei, Arsames, însoţit de 
guvernatorul militar al provinciei și de alţi demnitari care 
mergeau la un pas în urma lui. 

Erau flancaţi de o escortă de doisprezece Nemuritori, soldați 
din garda imperială, aleși cu toţii pentru statura lor 
impunătoare, măreţia mișcărilor și pentru că se trăgeau din 
familii de nobili. 

Satrapul purta o tiară moale, cu vârful lăsat pe o parte, 
acoperământul pentru cap de cea mai mare vază după tiara cea 
înaltă și tare pe care numai împăratul putea s-o poarte. Era 
îmbrăcat cu o mantie de stofă fină brodată cu dragoni de argint, 
pe deasupra unor pantaloni dintr-o țesătură cu modele și în 
picioare avea încălțări din piele de antilopă. Ceilalţi demnitari 
erau și ei gătiţi cu veșminte incredibil de bogate și de rafinate. 

Cei care atrăgeau, însă, cel mai mult atenţia curtenilor aflați 
de faţă erau Nemuritorii Marelui Rege. Înalţi de aproape doi 
metri, cu ten măsliniu, aveau bărbi creţe și de un negru intens, 
iar părul le era pieptănat într-un mod foarte complicat prin bucle 
făcute cu fierul încins. Purtau mantii ţesute din fir de aur, lungi 
până la pământ, pe deasupra unor tunici din stofă fină albastră 
și a unor pantaloni de aceeași culoare brodatți cu albine de aur. 
Purtau pe umăr temutele arcuri dublu încovoiate și tolbe de 
săgeți din lemn de cedru încrustat cu fildeș și cu fâșii de argint. 

Călcau cu pas cadenţțat atingând pardoseala cu lăncile care 
aveau la capătul de jos un mâner de aur în formă de rodie. La 
șoldul fiecăruia dintre ei atârna cea mai frumoasă armă de 
ceremonie care putea ieși din mâinile celui mai iscusit armurier 
din lume: orbitoarea ak/inake, spada scurtă cu două tăișuri, din 
aur masiv, vârâtă în teaca împodobită cu imagini în relief de 
grifoni cu ochi de rubine. 


55 


Teaca, și ea din aur masiv, era prinsă la centură cu o 
agăţătoare tot din aur, așa încât arma se putea balansa liber la 
fiecare pas al falnicilor războinici și, în același timp, parcă le 
ritma mersul prin sclipirile pe care le arunca preţiosul metal. 

Filip, care se aștepta la o asemenea demonstraţie de lux, le 
pregătise și el o primire pe măsură, așezând pe fiecare dintre 
laturile sălii câte două rânduri de pezeteri, soldaţii săi din 
infanteria grea, de linie. Ferecaţi în armurile de bronz, ţineau 
într-o mână scuturile cu steaua de argint a Argeazilor, iar în 
cealaltă sarisele, enormele lănci din lemn de corn, înalte de 
aproape șase metri. Vârfurile lor de bronz, lucioase ca oglinda, 
aproape că atingeau tavanul. 

Alexandru, îmbrăcat cu prima armură din viaţa lui, făcută de 
meșter după desenele pe care i le dăduse chiar el, înconjurat de 
garda lui personală, stătea așezat pe un taburet la picioarele 
tatălui său. De cealaltă parte, la picioarele reginei Olimpia, 
ședea sora sa, Cleopatra, abia adolescentă și, încă de pe acum, 
de o frumuseţe răpitoare. Era îmbrăcată cu un peplos atic care îi 
lăsa descoperite braţele și umerii, căzând în cute elegante pe 
pieptul micut dar ferm și avea în picioare sandale din panglici de 
argint. 

Ajuns în faţa tronului, Arsames se înclină în fața perechii 
regale, apoi se dădu la o parte lăsându-i să înainteze pe 
demnitarii care aduceau daruri: o cingătoare dintr-o țesătură de 
aur împodobită cu acvamarine și cu ochi de tigru pentru regină 
și o armură indiană cu încrustaţii de carapace de broască 
țestoasă pentru rege. 

Filip îi făcu maestrului de ceremonii semn să înainteze cu 
darurile sale pentru împărat și pentru împărăteasă: un coif scitic 
din aur și un colier cipriot cu bucăți de coral montate în argint. 

Odată încheiată solemnitatea primirii oficiale, oaspeţii fură 
poftiți în sala de audiențe, aflată alături, și așezați pe divane 
comode pentru discuţiile privind protocolul de înțelegere, pe 
care le așteptau cu toţii. Lui Alexandru i se dădu voie să asiste și 
el, pentru că Filip dorea ca el să înceapă să-și facă o idee despre 
răspunderile celui care guvernează și despre felul în care se 
mențineau raporturile cu o putere străină. 

Tratativele se purtau asupra unui anumit fel de protectorat al 
lui Filip asupra cetăților grecești din Asia menţinând o 


56 


recunoaștere formală a suveranităţii persane asupra regiunii 
respective. Din punctul lor de vedere, persanii erau îngrijorați de 
înaintarea lui Filip către Strâmtori, o zonă sensibilă, punct de 
trecere între două continente și între trei mari zone: Asia Mică, 
Asia interioară și Europa. 

Filip încercă să-și expună motivele fără a le da interlocutorilor 
săi motive de a se alarma: 

— Eu nu am niciun interes să tulbur pacea din zona 
Strâmtorilor. Singurul meu scop este să întăresc hegemonia 
macedonenilor între golful adriatic și ţărmul apusean al Mării 
Negre, lucru care, cu siguranţă, va aduce liniște și stabilitate în 
toată zona Strâmtorilor, rută de transport și comercială vitală 
pentru toţi. 

Îi lăsă timp tălmaciului să traducă și observă expresia de pe 
fața oaspeţilor săi pe măsură ce cuvintele sale treceau unul câte 
unul din greacă în persană. 

La Arsames nu putu observa nicio reacţie. | se adresă lui Filip 
privindu-l ţintă drept în ochi, ca și cum acesta l-ar fi putut 
înţelege direct, spunându-i: 

— Problema pe care vrea s-o rezolve Marele Rege este cea a 
raporturilor tale cu grecii din Asia și cu anumiţi suverani greci de 
pe coasta răsăriteană a Mării Egee. 

Noi am susținut întotdeauna autonomia lor și am preferat 
întotdeauna ca orașele grecești să fie guvernate de greci... 
prietenii noștri, se înțelege. Ni se pare că este vorba despre o 
soluţie înțeleaptă care respectă pe de o parte tradiţiile și 
demnitatea lor și apără, pe de altă parte, atât interesele lor cât 
și ale noastre. Din păcate... — reluă el când tâlmaciul termină - 
vorbim despre o zonă de graniţă care s-a aflat întotdeauna la 
originea măcar a unor neînţelegeri, dacă nu a unor dispute 
tăioase sau a unor războaie deschise. 

Discuţia începea să intre în miezul chestiunii și să atingă 
punctele nevralgice și Filip, ca să mai destindă atmosfera, făcu 
un semn maestrului de ceremonii să lase să intre câţiva băieți și 
fete, foarte frumoși, destul de sumar îmbrăcaţi, ca să servească 
prăjituri și vin aromatizat și îndoit cu zăpadă adusă de pe 
muntele Bermios și păstrată în vasele de argilă din pivnițele 
regale. 


57 


Cupele de argint se acoperiseră cu o brumă ușoară care 
dădea metalului un fel de patină mată și privirii, înainte de 
atingerea mâinii, o senzaţie plăcută de răcoare. Regele îi lăsă pe 
oaspeţii străini să se servească și reluă discuţia. 

— Imi dau seama foarte bine la ce te referi, cinstite oaspete al 
meu. Știu că au fost în trecut multe războaie sângeroase între 
greci și persani fără ca vreodată să se fi ajuns la o soluție 
definitivă. Aș vrea să-ți amintesc, însă, că ţara mea și strămoșii 
mei suverani au avut întotdeauna un rol de mediatori, așa că te 
rog să-i spui Marelui Rege că prietenia noastră cu statele 
grecești din Asia este dictată doar de conștiința originilor 
comune, de religia comună și obligaţiile străvechi ale 
ospitalităţii și ale legăturilor de rudenie... 

Arsames asculta cu aceeași expresie de sfinx căreia ochii 
scoși în relief cu ajutorul fardurilor îi adăugau o fixitate stranie, 
ca de statuie, iar Alexandru, din colţul său, îi cerceta pe rând, 
când pe oaspetele străin, când pe tatăl său, încercând să 
priceapă ce se ascundea sub paravanul acelor cuvinte spuse în 
doi peri. 

— Nu neg - spuse Filip după o scurtă pauză - că ne 
interesează foarte mult să avem cu acele orașe relații 
comerciale și, mai mult, am dori să ajungem la marea lor 
experiență în toate domeniile cunoașterii umane. Vrem să 
învăţăm să construim, să navigăm pe mare, să modelăm 
cursurile de apă de pe pământurile noastre... 

Persanul, în mod ciudat, îl întrerupse pe tălmaci: 

— Și ce oferiţi în schimb? 

Filip își ascunse destul de bine surpriza, aşteptă să i se 
traducă întrebarea și răspunse netulburat: 

— Prietenie, ospitalitate și produse pe care numai Macedonia 
este în stare să le ofere: lemnul din pădurile noastre, cai 
minunaţi și sclavi puternici de pe câmpiile din lungul fluviului 
Istru. Eu doresc doar ca toți grecii care trăiesc în jurul mării 
noastre să-l privească pe regele macedonenilor ca pe un prieten 
natural al lor. Nimic mai mult. 

Persanii părură mulţumiţi de spusele lui Filip și, oricum, își 
dădură seama că, și dacă minţea, nu-și putea permite, încă, să 
urzească planuri agresive și asta, pentru moment, era de-ajuns. 


58 


Când ieșiră ca să fie conduși spre sala de ospețe, Alexandru 
se apropie de tatăl său și-i șopti la ureche: 

— Ce este adevărat din tot ce-ai spus? 

— Aproape nimic - îi răspunse Filip ieșind pe coridor. 

— Deci și ei... 

— Nu mi-au spus nimic cu adevărat important. 

— Și-atunci, la ce servesc întâlnirile astea? 

— Ca să ne adulmecăm. 

— Să vă adulmecațţi? — întrebă nedumerit Alexandru. 

— Chiar așa. Un politician adevărat nu are nevoie de cuvinte, 
se bazează cu mult mai mult pe nasul său. De exemplu: după 
tine, îi plac fetele sau băieţii? 

— Cui? 

— Oaspetelui nostru, se-nţelege. 

— Mhm... n-aș ști să spun. 

— Îi plac băieţii. Se prefăcea că le privește pe fete, dar trăgea 
cu coada ochiului la tinerelul blond care servea vinul cu gheaţă. 
O să-i spun maestrului de ceremonii să facă în așa fel încât să-l 
găsească diseară la el în pat. Băiatul este din Bitinia și înțelege 
persana. Poate că reușim să mai aflăm câte ceva din ce 
gândește oaspetele nostru. Tu, însă, după banchet, o să-i 
conduci peste tot și o să le arăţi palatul și împrejurimile. 

Alexandru dădu din cap în semn de aprobare și, când veni 
momentul pentru vizită, își îndeplini cu ardoare misiunea ce-i 
fusese încredinţată. Citise multe despre imperiul persan, știa 
aproape pe dinafară Educatia lui Cirus cartea atenianului 
Xenofon și luase în serios /storia persanilor a lui Ctesias, o 
lucrare plină de exagerări și de fantezii, dar interesantă pentru 
unele informaţii despre obiceiuri și despre peisaje. Era, însă, 
pentru prima dată că putea vorbi cu niște persani în carne și 
oase. 

Însoţit de un tălmaci, le arătă palatul regal și locuinţele 
tinerilor nobili și-și puse în gând să-i tragă o săpuneală lui 
Lisimah pentru că nu-și făcuse bine patul. Le explică persanilor 
că vlăstarele aristocrației macedonene erau educate la curte 
împreună cu el. 

Arsames spuse că tot așa se întâmpla și în capitala lor, Susa. 
În felul acesta, suveranul era sigur de buna credinţă a șefilor de 


59 


trib și a regilor de sub protecția sa și, în același timp, creștea o 
generaţie de nobili atașați total tronului. 

Alexandru le arătă grajdurile eter;/or, nobilii care făceau 
instrucția militară la cavalerie și care deţineau titlul de „tovarăși 
ai regelui” și le arătă câţiva superbi cai tesalieni de călărie. 

— Minunate animale - spuse unul dintre demnitari. 

— Aveţi și voi cai așa de frumoși? — întrebă cu naivitate 
Alexandru. 

Demnitarul zâmbi: 

— Ai auzit vreodată, prinţe, vorbindu-se despre caii de călărie 
din Nissa? 

Alexandru dădu din cap, încurcat. 

— Sunt animale incredibil de frumoase și de puternice care 
sunt duse la păscut doar pe podișurile din Media, unde crește o 
iarbă foarte hrănitoare care se numește chiar „medică”. Florile 
sale, de culoare purpurie, sunt cele care dau cea mai mare 
energie. Calul împăratului este hrănit numai cu aceste flori de 
medică; grăjdarii le culeg cu mâna, una câte una, și le dau 
calului proaspete, primăvara și vara, și uscate, toamna și iarna. 

Alexandru, vrăjit de povestirea aceea, încerca să-și închipuie 
cum putea arăta un bidiviu hrănit numai cu flori. 

Trecură, apoi, să viziteze grădinile în care regina Olimpia 
pusese să se planteze toate soiurile existente de trandafiri de 
Pieria și, în acea perioadă a anului, peste tot plutea un parfum 
extrem de delicat și de puternic. 

— Grădinarii noștri fac din ei infuzii și esențe pentru doamnele 
de la curte - spuse Alexandru - dar am citit multe și despre 
grădinile voastre pe care noi, grecii, le numim „paradisuri”. Sunt 
chiar așa de frumoase? 

— Poporul nostru se trage din stepe și de pe podișurile de la 
miazănoapte, așa că grădinile au fost întotdeauna pentru noi un 
adevărat vis. În limba noastră ele se numesc pairidaeza: sunt 
înconjurate de ziduri înalte și împânzite de un sistem complicat 
de canale de irigație care păstrează verde covorul de iarbă în 
toate anotimpurile anului. Nobilii noștri pun să se cultive aici 
toate felurile de plante locale și de aiurea și să se aducă animale 
decorative din toate ungherele imperiului: fazani, păuni, 
papagali, dar și tigri, leoparzi albi, pantere negre. Încercăm să 


60 


zămislim din nou lumea perfectă aidoma aceleia care a ieșit din 
mâinile zeului nostru Ahura Mazda, fie-i numele veșnic lăudat! 

Alexandru îi duse, apoi, într-o trăsură închisă să viziteze 
capitala și monumentele ei, templele, porticurile, piețele. 

— Avem, însă, și o altă capitală - explică el. 

— Aigai, la poalele muntelui Bermios: acela este locul de unde 
se trage familia mea și acolo își dorm somnul de veci regii 
noștri. Este adevărat că și voi aveţi mai multe capitale? 

— Oh, da, tinere prinţ - răspunse Arsames. 

— Noi avem patru capitale. Pasargada este, la fel ca Aigai a 
voastră, cetatea de scaun a primilor regi. Acolo se înalţă, pe un 
platou mângâiat de vânturi, mormântul lui Cyrus cel Mare, 
întemeietorul dinastiei. Apoi, este Ecbatana, în Elam, în munţii 
Zagros, acoperiţi de zăpezi tot anul, și este capitala de vară. 
Zidurile cetăţii sunt acoperite de plăcuţe de argilă montate pe 
tablă din aur și, când soarele este la asfinţit, ele strălucesc ca 
un giuvaer pe fondul zăpezilor neatinse de picior de om. 
Spectacolul este de neînchipuit, prinţe Alexandru. A treia 
capitală este Susa, unde Marele Rege își are reședința de iarnă, 
iar a patra, capitala pentru serbările începutului de an, este 
Persepolis, cetatea de pe înălțimi, parfumată cu arome de cedru 
și de tămâie, împodobită cu o pădure de coloane de culoarea 
purpurei și a aurului. Acolo se păstrează tezaurul regal și nu 
există cuvinte pentru a descrie o asemenea minunăţie. Sper că, 
într-o bună zi, o vei vizita. 

Alexandru asculta vrăjit, aproape că putea vedea în 
imaginaţie acele orașe de basm, grădinile de vis, acele comori 
adunate timp de secole, acele priveliști nesfârșite. Când se 
întoarseră în palat, îi pofti pe oaspeţi să se așeze și porunci să 
fie aduse cupele cu hidromel. În timp ce ei beau, mai întrebă: 

— Spuneţi-mi, cât de întins este imperiul Marelui Rege? 

Ochii satrapului străluciră și vocea lui răsună inspirată ca 
aceea a unui poet care-și cântă ţinuturile natale: 

— Imperiul Marelui Rege se întinde la miazănoapte până acolo 
unde oamenii nu mai pot trăi de frig și la miazăzi până acolo 
unde oamenii nu mai pot trăi din cauza căldurii și el domnește 
peste o sută de naţii, de la oamenii cu părul creț îmbrăcaţi în 
blănuri de leopard până la cei cu părul lins care își acoperă 
corpul cu blănuri de tigru. 


61 


„În cuprinsul graniţelor sale, se află deșerturi pe care nimeni 
nu a îndrăznit să le străbată, se înalţă munţi prin care n-a călcat 
niciodată picior de om, atât de înalţi încât piscurile lor aproape 
că ating luna. Printre toate acestea curg cele mai mari patru 
fluvii din lume, sacre pentru zei și pentru oameni: Nilul, Tibrul, 
Eufratul și Indul, precum și încă alte o mie ca măreţțul Choaspes 
sau învolburatul Araxes care se prăvălește în Marea Caspică, o 
mare misterioasă despre ale cărei margini nu se știe nimic, dar 
atât de întinsă încât în ea se oglindește a cincea parte a bolţii 
cerești... Și mai este și o șosea care, pornind de la cetatea Sardi, 
traversează jumătate din ţinuturi și ajunge la capitala Susa: o 
șosea pavată toată cu lespezi de piatră și în care se intră prin 
porți de aur. 

Deodată, Arsames tăcu și-l privi ţintă pe Alexandru, drept în 
ochi. Îi văzu privirea și în ea era o sete formidabilă de aventură 
și o lucire a unei forţe vitale de neînvins, înţelese că în tânărul 
acela clocotea un suflet mai puternic decât tot ceea ce întâlnise 
vreodată în viaţa sa. Își aminti atunci de o întâmplare petrecută 
cu mulţi ani înainte și despre care se vorbise vreme îndelungată 
în Persia: într-o zi, în templul focului de pe Muntele luminii, o 
pală de vânt neașteptată, iscată din senin, stinsese flacăra 
sacră. 

În aceeași clipă, îl cuprinse frica. 


62 


Vânătoarea începu o dată cu revărsatul zorilor și luau parte la 
ea, cu voia regelui, chiar și băieţii mai mici: Alexandru cu 
prietenii săi Filotas, Seleucos, Hefestion, Perdicas, Lisimah și 
Leonatos, precum și Ptolemeu, Crater și alţii. 

Eumene, deși fusese și el invitat, ceru să rămână acasă din 
cauza unui deranjament stomacal care nu-i dădea pace și arătă 
o reţetă de la medicul Filip prin care acesta îi prescria repaus 
absolut timp de câteva zile și o dietă pe bază de ouă răscoapte. 

Regele Alexandru al Epirului poruncise să fie trimisă, special 
pentru această ocazie, o haită de câini de talie mare și cu un 
miros excelent eliberaţi acum din lanţ de hăitașii care se 
răspândiseră cu o noapte înainte la marginile unei păduri de pe 
munte. Erau câini care ajunseseră cu mai bine de un secol 
înainte din Orient și, pentru că se aclimatizaseră foarte bine în 
Epir, ţara moloșilor, unde existau cele mai bune crescătorii, 
câinii aceia erau și ei numiţi, de obicei, tot moloși. Prin forţa lor, 
prin statura mare și prin rezistenţa lor la durere erau cei mai 
buni care puteau fi găsiți pentru vânatul mare. 

Păstorii dăduseră de veste de mai mult timp că, în zona 
aceea, se afla un leu mascul care făcea prăpăd printre turmele 
de oi și cirezile de vaci, și Filip așteptase, cu bună știință, acea 
ocazie pentru a dobori fiara, pentru a-l iniţia pe fiul său asupra 
singurei distracţii care s-ar potrivi unui aristocrat, dar și pentru a 
le oferi oaspeţilor persani o distracţie demnă de rangul lor. 

Plecaseră de la palatul din Pella cu trei ore înainte de a se 
crăpa de ziuă și, când răsărea soarele, se aflau la poalele 
masivului muntos care despărţea valea râului Axios de cea a 
râului Ludias. Fiara își avea vizuina pe undeva prin inima 
pădurilor de fagi și de stejari care acopereau muntele. 

Regele făcu un semn și maeștrii de vânătoare sunară din 
corn. Semnalele, repetate de ecou, ajunseră până pe crestele 
munţilor și hăitașii le auziră. Dăduseră drumul câinilor, mergeau 


63 


pe jos în urma lor și făceau o larmă grozavă bătând în scuturi cu 
mânerele sulițelor. 

Valea răsună îndată de lătratul câinilor și vânătorii se 
pregătiră așezându-se într-un semicerc cu o rază cam de 
cincisprezece stadii. 

În mijloc se afla Filip împreună cu generalii săi: Parmenion, 
Antipatros și Clito zis cel Negru. Pe latura dreaptă se aflau 
persanii și toată lumea rămăsese uluită de schimbarea la care 
asistau: nici vorbă de tunici brodate și mantii luxoase. Satrapul 
și Nemuritorii săi erau îmbrăcaţi la fel ca strămoșii lor nomazi 
din stepă: pantaloni de piele, cămașă de zale, un fel de beretă 
tare pe cap, două sulițe purtate la scara șeii, arc dublu încovoiat 
și săgeți. La stânga suveranului se înșirau regele Alexandru al 
Epirului cu Ptolemeu și cu Crater și, mai încolo, cei mai tineri: 
Alexandru, Hefestion, Seleucos și ceilalți. 

O pânză ușoară de ceaţă cobora în lungul râului și se așternea 
ca un văl subţire pe deasupra câmpiei de un verde intens 
presărat cu o mulţime de flori, aflată încă, în mare parte, în 
umbra muntelui. 

Deodată, un răget sfâșie tăcerea zorilor, mai puternic decât 
lătratul îndepărtat al câinilor, și caii nechezară nervoși, bătând 
din copite și sforăind, fiind cu greu ţinuţi în frâu. 

Nimeni nu se mișca, însă, așteptând ca leul să iasă la loc 
deschis. Un alt răget se auzi, de data aceasta mai puternic, și un 
altul îi răspunse ca un ecou ceva mai departe, dinspre râu: era 
acolo și o femelă! 

In cele din urmă, masculul uriaș ieși din pădure și, văzându-se 
înconjurat, scoase un răget și mai puternic care parcă făcu să 
vibreze muntele și înspăimântă caii. La puţin timp după aceea, 
apăru și femela, dar cele două sălbăticiuni se codeau să 
înainteze din cauza vânătorilor și nici nu puteau da îndărăt 
fiindcă erau urmărite de hăitași. Căutară, atunci, o cale de 
scăpare spre râu. 

Filip dădu semnalul de începere a vânătorii și toţi se repeziră 
pe câmpie chiar în clipa în care soarele apărea de după munte și 
scălda valea în lumină. 

Alexandru și tovarășii săi, fiindcă fuseseră rânduiţi mai 
aproape de malul râului și nerăbdători să arate cât de îndrăzneți 
erau, dădură pinteni cailor ca să taie calea leilor. 


64 


În același timp, regele, temându-se ca băieţii să nu se afle în 
pericol, se avânta și el cu sulița pregătită în mână iar persanii se 
răsfirau în semicerc gonind din ce în ce mai repede ca să nu lase 
fiarele să scape din nou în pădure atacând câinii. 

Furat de iuţeala galopului, Alexandru era acum foarte aproape 
de mascul și gata să înfigă sulița în coastele lui, dar în clipa 
aceea haita ţâșni în fugă din pădure și femela, speriată, o luă 
fulgerător în direcția opusă și-și înfipse colții în crupa calului pe 
care călărea prinţul, doborându-l la pământ. 

Leoaica fu înconjurată de câini și trebui să-și descleșteze 
colții, așa încât calul se ridică imediat și o luă la fugă în galop; 
zvârlea din copite, necheza și lăsa dâre groase de sânge pe 
unde trecea. 

Alexandru se ridică în picioare și se trezi faţă în faţă cu leul. 
Era dezarmat pentru că, în cădere, scăpase sulița din mână, dar, 
în aceeași clipă, Hefestion veni lângă el cu sabia în mână și lovi 
din fugă fiara care scoase un muget de durere. 

Femela sfâșiase între timp beregata câtorva câini și se 
îndrepta către perechea sa care îl ataca acum cu furie pe 
Hefestion. Băiatul se apăra curajos cu vârful suliţei, dar leul 
lovea din toate puterile cu labele, răgea și-și lovea nervos 
șoldurile cu coada. 

Filip și Parmenion se apropiaseră de-acum, dar era vorba de 
clipe. Alexandru își luase din nou sulița în mână și ţintea unde să 
lovească, fără să-și dea seama că femela era gata să sară 
asupra lui. 

În momentul acela, unul dintre războinicii persani, cel mai 
departe dintre toţi, fără a se opri măcar din galop, își încordă 
arcul și trase. Leoaica sări, dar săgeata i se înfipse în piept cu un 
șuierat ascuţit și o făcu să cadă la pământ în agonie. 

Filip și Parmenion alergară în spatele masculului și-l atraseră 
departe de băieţi. Primul îl lovi regele, dar imediat după aceea 
Alexandru și Hefestion veniră și ei rănindu-l la rândul lor, așa 
încât lui Parmenion nu-i mai rămase decât să-i dea lovitura de 
graţie. 

Câinii lătrau și chelălăiau înnebuniţi de jur împrejur și hăitașii 
îi lăsară să lingă sângele celor două animale vânate ca să-i ţină 
minte mirosul până la următoarea goană. 

Filip descălecă și-și îmbrăţișă fiul: 


65 


— M-ai speriat, băiatul meu, dar am fost și mândru de tine. Cu 
siguranţă că, într-o zi, vei fi rege. Un mare rege. — Îl îmbrăţișă și 
pe Hefestion care-și riscase viaţa ca s-o salveze pe aceea a lui 
Alexandru. 

Când agitația se mai potoli puţin și maeștrii de vânătoare 
începură să jupoaie cele două fiare doborâte, își amintiră cu toţii 
de momentul cel mai important, acela în care leoaica sărise 
asupra prinţului Alexandru. Se întoarseră și-l descoperiră pe 
străin, era unul dintre Nemuritori, nemișcat pe calul său și 
ținând încă în mână arcul uriaș, dublu încovoiat, cu care 
fulgerase femela de la mai bine de o sută de pași depărtare. 
Surâdea, lăsând să se zărească din mijlocul bărbii dese și negre 
ca pana corbului, cele două șiruri de dinţi strălucitor de albi. 

Abia atunci Alexandru își dădu seama că era plin de vânătăi și 
de zgârieturi și-l văzu pe Hefestion că pierdea sânge dintr-o 
rană nu prea gravă, dar dureroasă făcută de gheara leului. Il 
îmbrăţișă și porunci să fie dus imediat la chirurgi ca să-l ia în 
grijă. Se întoarse apoi către războinicul persan care îl privea de 
departe, din șaua calului său nisian. 

Se apropie pe jos de el și se opri la doar câţiva pași în fața lui. 
Se uită ţintă în ochii acestuia și-i spuse: 

— Mulţumesc, oaspete străin. N-am să uit asta. 

Nemuritorul nu înţelese cuvintele lui Alexandru pentru că nu 
știa limba greacă, dar înţelese ce vroia să spună tânărul prinţ. 
Zâmbi din nou și salută înclinând capul, apoi dădu pinteni calului 
și plecă la ai lui. 

Vânătoarea reîncepu peste puțin timp și se prelungi până la 
asfinţit, când se dădu semnalul de încetare. Insoţitorii aduseră 
prăzile căzute sub loviturile vânătorilor: un cerb, trei mistreți și 
câteva căprioare. 

La căderea serii, toți cei care luaseră parte la vânătoare se 
adunară sub un cort mare care fusese înălțat de servitori în plin 
câmp și, pe când râdeau și sporovăiau cu toţii comentând 
clipele cele mai palpitante ale zilei, bucătarii scoaseră vânatul 
din ţepușele în care se fripsese, iar cei care serveau la mese 
tăiară felii de carne și le oferiră mesenilor: întâi regelui, apoi 
oaspeţilor și, în continuare, prinţului și celorlalți. 

Vinul începu curând să curgă din abundență și băură și 
Alexandru cu prietenii săi. Prin ceea ce făcuseră peste zi 


66 


dovediseră cu prisosinţă că de-acum erau niște bărbaţi pe 
cinste. 

Apărură peste o vreme și femeile: cântărețe din flaut, 
dansatoare, pricepute toate să încălzească atmosfera de la un 
banchet, cu dansurile lor, cu vorbele deocheate și cu 
temperamentul tineresc cu care făceau dragoste. 

Filip, peste măsură de vesel, hotărî să înceapă jocul kottabos 
și-i ceru tălmaciului să le traducă și persanilor regulile: 

— O vedeţi pe fata aceea? — îi întrebă arătând spre o 
dansatoare care tocmai atunci începuse să se dezbrace. 

— Trebuie s-o ţintiţi drept între coapse cu ultimele picături de 
vin care v-au mai rămas pe fundul cupei. Cine nimerește, o va 
primi pe fată ca premiu. Uite, așa! — își strecură degetul 
arătător și pe cel mijlociu sub unul dintre mânere și făcu să sară 
vinul în direcţia fetei. Picăturile căzură pe fața unuia dintre 
bucătari și toţi izbucniră în râs: la-l ca premiu pe bucătar, Măria 
Ta! Bucătarul! Bucătarul! 

Filip ridică din umeri și mai încercă o dată, dar, cu toate că 
fata îi oferise ţinta ca pe tavă, capacitatea regelui de a mai ochi 
era parcă învăluită în ceață. 

Mulţi dintre persani, nu prea obișnuiți cu vinul, se prăvăliseră 
la pământ pe sub mese și cât despre oaspetele principal, 
satrapul Arsames, el tot întindea mâna spre tinerelul pe care-l 
avusese în pat noaptea trecută. 

Unii mai încercară din nou, dar jocul nu avu prea mare succes 
pentru că oaspeţii erau prea beţi ca să mai facă faţă unui 
exerciţiu de precizie așa că fiecare puse mâna la întâmplare pe 
câte o fată, în timp ce regele, în calitate de gazdă, și-o luă pe 
cea cu care explicase regulile jocului. Ospăţul degeneră, așa 
cum se întâmpla de obicei, transformându-se într-o orgie, într-o 
viermuială de corpuri asudate și pe jumătate goale. 

Alexandru se ridică, se îndepărtă de cort și merse, învelit într- 
o mantie, până pe malul râului. Se auzea clipocitul apei printre 
pietre și luna care trecea peste crestele Muntelui Bermios dădea 
apelor o sclipire argintie iar peste câmpie împrăștia o lumină 
slabă, lăptoasă. 

Din cort, se auzeau mai înăbușit glasurile și gemetele în timp 
ce zgomotele pădurii se auzeau mai limpede: foșnete, fâlfâit de 
aripi, murmure și, apoi, pe neașteptate, un zvon de cântec. Un 


67 


susur ca de izvor, un clinchet mai întâi înfundat și apoi din ce în 
ce mai ascuţit, parcă argintiu, răsuna ca acordurile unui poet 
cântăreț în întunericul înmiresmat al pădurii. Cântec de 
privighetoare. 

Alexandru rămase înmărmurit ascultând trilurile micului 
cântăreţ fără să-și mai dea seama de scurgerea timpului. La un 
moment dat, simţi că se mai afla cineva de față și se întoarse. 
Era Leptine. Femeile o aduseseră cu ele ca să dea o mână de 
ajutor la pregătirea mesei. 

Se uita la el, cu mâinile încrucișate peste piept, și privirea ei 
era limpede și senină la fel ca bolta cerească de deasupra lor. 
Alexandru îi mângâie ușor obrazul, apoi o făcu să se așeze lângă 
el și o ţinu multă vreme înlănţuită în brațele lui, într-o tăcere 
adâncă. 

A doua zi se reîntoarseră la Pella împreună cu oaspeţii persani 
care fură rugaţi să mai zăbovească puţin ca să participe la 
banchetul oficial care urma să fie anunțat pentru ziua 
următoare. 

Regina Olimpia îl chemă de îndată la ea pe fiul său și, când îl 
văzu plin de vânătăi și cu zgârieturi zdravene pe brațe și pe 
picioare, îl îmbrăţișă suspinând iar el se feri încurcat. 

— Am auzit ce ai făcut. Ai fi putut să mori. 

— Mamă, nu mi-e frică de moarte. Puterea și gloria unui rege 
sunt meritate doar dacă el este gata să-și dea chiar și viața, 
atunci când este cazul. 

— Știu asta. Dar eu încă mai tremur pentru tot ce s-a 
întâmplat. Te rog, mai înfrânează-ţi cutezanța, nu te expune 
fără rost. Eşti încă doar un băiat, trebuie să mai crești, să-ți mai 
întărești trupul. 

Alexandru o privi ţintă și-i spuse hotărât: 

— Eu trebuie să-mi urmez destinul și am pornit deja pe acest 
drum. Este adevărat, mamă, că nu știu unde mă va duce el și 
care va fi sfârșitul. 

— Nimeni nu știe așa ceva, fiule - spuse regina, cu un tremur 
în glas. 

— Destinul este un zeu cu fața acoperită de un văl negru. 


68 


10 


În dimineaţa de după plecarea persanilor, Alexandru al 
Epirului intră în camera nepotului său cu un fel de boccea în 
brațe. 

— Ce-ai acolo? — întrebă Alexandru. 

— Un biet orfan. Mama lui a fost ucisă de leu alaltăieri, îl vrei? 
Este din cea mai bună rasă și dacă o să-l iubești, se va lega de 
tine ca o ființă omenească. 

Desfăcu cârpele și-i arătă un căţel cu blana pufoasă, de o 
frumoasă culoare roșcată, cu o pată albă drept în frunte, - îl 
cheamă Peritas. 

Alexandru luă cățelul pe genunchi și începu să-l mângâie. 

— E un nume frumos. Și cățelul este tare frumos. Chiar pot 
să-l ţin? 

— E al tău - răspunse unchiul său. 

— Dar trebuie să te îngrijeşti de el. Încă mai sugea la mama 
lui. 

— O să se ocupe Leptine de el. O să crească repede și-l fac 
câinele meu de vânătoare și de companie. |ți rămân tare 
recunoscător. 

Leptine se arătă încântată de ceea ce i se dădu de făcut și se 
ocupă de căţel cu toată grija. 

Urmele copilăriei sale chinuite începeau de-acum să se 
șteargă și, cu fiecare zi care trecea, fata părea să înflorească. 
Pielea sa era din ce în ce mai albă și mai netedă, ochii erau mai 
limpezi și mai expresivi iar părul castaniu, care strălucea uneori 
cu reflexe arămii era mai lucios. 

— O s-o iei la tine în pat când o să fie bună de așa ceva? — îl 
întrebă Hefestion cu subînţeles. 

— Poate - răspunse Alexandru. 

— Dar nu de asta am scos-o din mocirla în care se afla. 

— Nu? Da' de ce? 

Alexandru nu mai răspunse. 


69 


larna care urmă fu deosebit de aspră și regele se plânse de 
mai multe ori de dureri în piciorul stâng, unde o rană veche îl 
mai supăra chiar și după atâţia ani. 

Medicul Filip îi punea la picior pietre încălzite la foc și 
înfășurate în cârpe de lână ca să absoarbă eventuala umiditate 
și îl frecţiona cu esenţă de virnanţ. Câteodată îl obliga fără milă 
să îndoaie genunchiul până ce-și atingea fesa cu călcâiul și 
acesta era exerciţiul pe care regele îl ura mai mult decât orice 
pentru că era foarte dureros. Exista, însă, pericolul ca piciorul, 
deja ceva mai scurt decât celălalt, să se scurteze și mai mult. 

Era ușor pentru toată lumea să-și dea seama când regele își 
ieșea din sărite pentru că răgea ca un leu și, apoi, se auzea 
zgomot de farfurii și de cești făcute ţăndări, semn că arunca în 
pereţi cu toate alifiile, ceaiurile și leacurile tizului său medic. 

Câteodată, Alexandru pleca din palatul regal de la Pella și se 
ducea de unul singur la Aigai, străvechea capitală din creierul 
munţilor. Rămânea acolo mult timp. Își făcea în cameră un foc 
zdravăn și rămânea ore întregi privind zăpada care cădea în 
valuri peste creste, peste pădurile albăstrii de brad și peste văi. 

li plăcea să privească trâmbele de fum care ieșeau de la 
colibele păstorilor de pe munte și de la casele din sate, se 
bucura de tăcerea nemărginită care, în unele momente, seara 
sau dimineaţa, domnea peste acea lume parcă vrăjită, 
suspendată între cer și pământ, și când se cuibărea în pat 
rămânea treaz multă vreme, cu privirea cufundată în întuneric, 
ascultând urletul lupului ce răsuna ca o tânguire prin văile 
îndepărtate și pustii. 

Când soarele apunea după o zi senină, putea privi în voie 
piscul Olimpului cum se colora în roșu și norii duși de vântul de 
miazănoapte plutind în voie spre lumi din depărtări. Privea 
stolurile de păsări călătoare și ar fi vrut să zboare și el laolaltă 
cu ele peste valurile oceanului, ori să atingă globul lunii o dată 
cu aripile șoimului sau ale acvilei. 

Și totuși, chiar și în acele clipe, simțea că nu-i era permis așa 
ceva și că, într-o zi, își va dormi și el somnul de veci, sub un 
tumul măreț în valea din Aigai, la fel ca regii dinaintea lui. 

Simţea atunci că era pe cale de a se despărţi de copilărie și 
că devenea un bărbat adevărat și gândul acesta îl făcea ori 
melancolic, ori plin de o încordare fremătătoare, după cum 


70 


contempla lumina amurgului de iarnă care se stingea cu o 
ultimă licărire purpurie pe creasta muntelui zeilor sau privea 
flăcările care ardeau vijelios în rugurile aprinse pe munţi de 
țărani ca să mai dea putere soarelui pe cale să dispară la 
orizont. 

Peritas se încovriga la picioarele sale, lângă foc, și se uita 
atent la el, chelălăind încet, ca și cum, în acele momente ar fi 
înţeles ce gânduri treceau prin mintea stăpânului său. 

Leptine, în schimb, stătea deoparte în vreun ungher al 
palatului și se arăta doar dacă el o chema ca să-i pregătească 
masa de seară sau ca să facă împreună o partidă de bătălie de 
câmp, un joc de masă cu soldăței de argilă. 

Ea devenise destul de pricepută la acest joc, așa că reușea de 
multe ori să-și învingă adversarul. Atunci faţa i se înveselea și 
clipea des din ochi: 

— Sunt mai bună ca tine! — spunea ea râzând. 

— Ai putea să mă faci chiar și general! 

Într-o seară în care ea era din cale afară de veselă, Alexandru 
îi luă mâna și o întrebă: 

— Leptine, tot nu reușești să-ţi aduci aminte nimic despre 
copilaria ta? Cum te numeai, din ce ţară ești, cine erau părinții 
tăi? 

Dintr-o dată, ochii fetei se înnegurară, lăsă capul în jos și 
începu să tremure ca și cum un frig grozav i-ar fi încleștat într-o 
clipă braţele. În noaptea aceea, Alexandru o auzi ţipând, de mai 
multe ori în somn, într-o limbă pe care el n-o cunoștea. 

Multe lucruri se schimbară o dată cu revenirea primăverii. 
Regele Filip începu în perioada aceea să aibă grijă ca fiul său să 
fie cât mai cunoscut înăuntrul și în afara Macedoniei. Îl prezentă 
de mai multe ori armatei aflate în formaţie de defilare și vru 
chiar să-l ia cu el în scurte campanii militare. 

În asemenea ocazii, îi dădea voie să-i comande armurierului 
său personal armele cele mai frumoase și cele mai scumpe pe 
care Alexandru însuși le desena și-i poruncise lui Parmenion să-i 
asigure o gardă personală din cei mai buni soldaţi ai săi, dar să-l 
lase și să apară pe câmpul de luptă pentru a-l face să adulmece, 
după cum spunea el, mirosul sângelui. 

În glumă, soldaţii îi spuneau lui Alexandru „rege” și lui Filip 
„general”, ca și cum ar fi fost un subaltern al fiului său, și 


71 


aceasta îi făcea suveranului o plăcere neînchipuită. De 
asemenea, Filip invitase la curte o mulţime de artiști ca să-i facă 
portretul lui Alexandru, făcând, cu imaginea fiului său, medalii, 
busturi și tablouri pe care le dăruia prietenilor și, mai ales, 
delegaţiilor străine sau acelora ale cetăților grecești din 
peninsulă. In aceste imagini, el era reprezentat întotdeauna, 
după regulile cele mai cunoscute ale artei grecești, ca un efeb 
cu trăsături foarte regulate și cu părul auriu în bătaia vântului. 

Tânărul prinţ devenea, pe zi ce trecea, din ce în ce mai 
frumos: temperamentul său, desigur aprins, făcea ca pe față să 
nu îi apară defectele estetice des întâlnite la adolescenți. Pielea 
îi era netedă, sănătoasă, fără asperităţi, doar ușor rozalie în 
obraji și pe piept. 

Avea părul des, moale și ondulat, ochi mari și expresivi și un 
fel ciudat de a-și apleca puţin capul spre umărul drept ceea ce 
făcea ca privirea lui să fie deosebit de pătrunzătoare, ca și cum 
l-ar fi scrutat până în adâncul sufletului pe cel cu care vorbea. 

Intr-o zi, regele îl chemă în camera sa de lucru: o încăpere 
austeră, având pereţii acoperiţi de rafturi în care se găseau 
documente ale cancelariei și cărți cu care își petrecea timpul 
liber. 

Alexandru veni imediat, lăsându-l afară, în faţa ușii, pe Peritas 
care venea după el peste tot și dormea cu stăpânul său în 
cameră. 

— Anul acesta este foarte important, fiul meu: anul în care vei 
deveni bărbat. — îi atinse buza de sus cu degetele: 

— Incepe să-ţi apară mustaţa și am un dar pentru tine. 

Luă dintr-o lădiţă un toc din lemn de merișor având încrustată 
pe el steaua Argeazilor în șaisprezece colţuri și i-o dădu. 
Alexandru îl deschise: înăuntru era un brici de bronz bine ascuțit 
și o gresie. 

— Mulţumesc. Dar nu cred că m-ai chemat doar pentru asta. 

— Nu, sigur că nu - spuse Filip. 

— Atunci, de ce? 

— Trebuie să pleci. 

— Mă trimiţi undeva? 

— Da, într-un fel. 

— Unde o să mă duc? 

— La Mieza. 


72 


— Aproape. Ceva mai mult de o zi de drum. De ce? 

— O să stai acolo trei ani ca să-ţi completezi educația. La 
Pella sunt prea multe lucruri care te pot distrage: viața de la 
curte, femeile, ospețele. La Mieza, însă, ţi-am pregătit un locșor 
foarte frumos, o grădină prin care trece un pârâu cu apa 
cristalină, o pădurice de chiparoși și de lauri, tufe de trandafiri... 

— Tată - îl întrerupse Alexandru - ce-i cu tine? 

Filip ripostă: 

— Eu? Nimic. De ce? 

— Vorbești de trandafiri, de pădurici... Parcă ești un urs care 
recită versurile lui Alceu. 

— Fiule, vreau să-ţi spun că am pregătit pentru tine cel mai 
frumos și mai primitor loc pe care l-am putut găsi pentru că 
acolo vei continua să înveți și să devii un adevărat bărbat. 

— Dar m-ai văzut călărind, luptând, luptând cu leul. Știu să 
desenez, cunosc geometria, vorbesc macedoneana și greaca... 

— Nu-i de-ajuns, băiete. Știi cum îmi spun grecii, după ce am 
câștigat amărâtul ăla de război sacru, după ce le-am oferit pace 
și bunăstare? Îmi spun Filip Barbarul. Și știi ce înseamnă asta? 
Înseamnă că nu mă vor accepta niciodată ca pe un cuceritor și 
ca pe un model al lor, pentru că mă disprețuiesc chiar dacă se 
tem de mine. 

„Noi avem în spate câmpii nesfârșite străbătute de popoare 
nomade, barbare și crude, iar în față avem orașele grecești care 
se oglindesc în apele mării, care au ajuns pe cele mai înalte 
trepte ale perfecțiunii în arte, în știință, în poezie, în tehnică, în 
politică. Suntem ca acei oameni care stau în faţa unui foc de 
tabără într-o noapte de iarnă: fața le este scăldată în lumină iar 
focul le încălzește pieptul, dar au spatele în întuneric și în frig. 

„De aceea am luptat: ca Macedonia să aibă graniţe sigure și 
de netrecut și pentru aceasta voi face tot ce stă în puterile mele 
pentru ca fiul meu să le apară grecilor ca un grec, cu mintea, cu 
obiceiurile, până și cu înfățișarea lor. Tu vei avea parte de 
educaţia cea mai rafinată și completă pe care o poate avea un 
om în zilele noastre. Vei putea ajunge la mintea cea mai 
strălucită, în stare să făurească gânduri la fel cu tot ceea ce este 
grecesc în orient sau în occident. 

— Și cine va fi această persoană extraordinară? 

Filip surâse: 


73 


— Este fiul lui Nicomah, medicul care te-a ajutat să te naști, 
cel mai celebru și sclipitor dintre elevii lui Platon. Se numește 
Aristotel. 


74 


11 


După ce auzi ce vroia tatăl său, Alexandru întrebă: 

— O să-mi pot lua pe cineva cu mine? 

— Pe oricare dintre servitori. 

— O vreau pe Leptine. Și prieteni? 

— Hefestion, Perdicas, Seleucos și ceilalţi? 

— Mi-ar plăcea. 

— Vor veni și ei, dar vor fi și unele lecţii pe care numai tu le 
vei putea urma: cele care vor face din tine un om diferit de toți 
ceilalţi. Invăţătorul tău va fi acela care va stabili programul de 
studii, materiile comune și cele care vor fi numai pentru tine. 
Disciplina va fi de fier: nu vor fi admise acte de nesupunere de 
orice fel, sau scăpări din vedere, sau lenea. Vei fi și tu pedepsit, 
la fel ca și colegii tăi, dacă o vei merita. 

— Când trebuie să plec? 

— Curând. 

— Cât de curând? 

— Poimâine. Aristotel se află deja la Mieza. Pregătește-ți 
bagajele, alege-ţi servitorii, în afară de fată, și stai puţin și cu 
mama ta. 

Alexandru aprobă dând din cap și rămase pe gânduri. Filip îl 
privi pieziș și văzu că-și mușca buza de jos ca să nu se vadă cât 
era de emoționat. 

Se apropie de el și-i puse o mână pe umăr: 

— Așa trebuie, băiete, crede-mă. Eu doresc ca tu să devii 
grec, să te împărtășești din singura civilizaţie de pe lume care 
creează oameni și nu sclavi, care cuprinde în ea cunoștințele 
celor mai înaintate, care vorbește limba //iadei și a Odiseei, care 
îi prezintă pe zei ca pe oameni și pe oameni ca pe zei... Asta nu 
înseamnă să uiţi de originea ta, pentru că vei rămâne, oricum, 
macedonean în adâncul sufletului: puii de leu sunt și ei tot lei. 

Alexandru tăcea în continuare și răsucea în mâini tocul cu 
briciul cel nou. 


75 


— N-am stat prea mult timp împreună, fiul meu - continuă 
Filip. Şi-și trecea mâna lui aspră prin părul băiatului, ciufulindu-l. 

— N-a fost timp. Vezi, eu sunt un soldat și am făcut pentru 
tine tot ce mi-a stat în putinţă: să cuceresc pentru tine un regat 
de trei ori mai mare decât cel pe care l-am primit eu ca 
moștenire de la bunicul tău, Amintas, și să-i fac să înţeleagă pe 
greci și, în special, pe atenieni că aici se afla o mare putere pe 
care trebuie s-o respecte. Nu sunt eu acela în măsură să-ți 
poată educa mintea și nici profesorii pe care i-ai avut până 
acum la palat n-o pot face. Ei nu te mai pot învăţa nimic. 

— Voi face așa cum ai hotărât - spuse Alexandru. Voi merge 
la Mieza. 

— Nu te trimit în exil, băiete, o să ne vedem, voi veni la tine, 
la fel și mama și sora ta te vor putea vizita oricât de des vor 
dori. Am vrut doar să-ţi pregătesc un loc în care să te retragi ca 
să înveţi. Desigur, te vor însoţi maestrul de arme, instructorul de 
călărie și maestrul tău de vânătoare. Nu vreau să devii un 
filosof, vreau să fii un adevărat rege. 

— Va fi cum dorești, tată. 

— Altceva. Unchiul tău Alexandru ne părăsește. 

— De ce? 

— Până acum a fost un suveran așa, ca un actor la teatru. 
Arăta ca un rege, purta coroană, dar nu avea regatul care era, 
de fapt, în mâinile lui Aribbas. Unchiul tău are, însă, de-acum 
douăzeci de ani: e timpul să se pună pe treabă. O să-l dau la o 
parte pe Aribbas și o să-l pun pe el pe tronul Epirului. 

— Mă bucur pentru el, dar îmi pare rău că pleacă - spuse 
Alexandru, obișnuit să asculte planurile tatălui său ca și cum 
erau deja împlinite. Știa că Aribbas era sprijinit de atenieni și că 
o flotă de-a lor se afla la Corcira, împreună cu o armată de 
infanteriști pregătiţi pentru debarcare. 

— Este adevărat că atenienii sunt la Corcira și se pregătesc să 
debarce? O să te lupţi, până la urmă, cu ei? 

— N-am nimic cu atenienii, ba, dimpotrivă, îi admir. Dar 
trebuie să înţeleagă că, dacă se apropie de graniţele mele este 
ca și cum și-ar vâri mâna în gura unui leu. In ce-l privește pe 
unchiul tău, îmi pare rău și mie că ne despărțim. Este un băiat 
bun, un bun soldat și... mă înțeleg mai bine cu el decât cu 
mama ta. 


76 


— Știu asta. 

— Cred că asta-i tot ce aveam să-ţi spun. Nu uita să-ți iei 
rămas bun de la sora ta și, bineînţeles, de la unchiul tău. Și de la 
Leonidas. Nu este el un filosof faimos, dar este un om foarte 
cumsecade și te-a învăţat tot ce știa; e mândru de tine ca și 
cum ai fi copilul lui. 

Din spatele ușii se auzea Peritas care zgâria lemnul cu 
ghearele, încercând să intre. 

— Așa am să fac - răspunse Alexandru. 

— Pot să plec acum? 

Filip aprobă dând din cap și apoi se duse către peretele din 
spatele biroului ca și cum ar fi căutat pe un raft vreun document 
care-i trebuia; de fapt, nu vroia ca fiul său să-l vadă cu ochii în 
lacrimi. 


77 


12 


A doua zi, pe înserat, Alexandru se duse să-i facă o vizită 
mamei sale. Aceasta tocmai își termina cina și slujnicele 
strângeau masa. Regina le făcu semn să se oprească și ceru să 
se mai aducă un scaun. 

— Ai mâncat? — întrebă. 

— Să le spun să te servească? 

— Am mâncat deja, mamă. Am fost la masa de adio pentru 
fratele tău. 

— Știu, o să treacă să mă salute înainte de a merge la 
culcare. Ei, mâine este o zi mare. 

— Așa s-ar părea. 

— Ești trist? 

— Puțin. 

— Nu trebuie. Știi cât cheltuiește tatăl tău ca să aducă la 
Mieza o jumătate din Academie? 

— De ce o jumătate din Academie? 

— Pentru că Aristotel nu-i singur. Împreună cu el mai sunt 
nepotul și discipolul său, Callistene, și Teofrast marele savant. 

— Cât cheltuiește? 

— Cincisprezece talanţi pe an timp de trei ani. Pe Zeus, își 
poate permite căci din minele de la Pangea scoate o mie într-un 
an. Talanţi de aur. A scos pe piaţă o cantitate așa mare de aur 
ca să-și ajute prietenii, să-și corupă dușmanii și ca să-și aducă la 
îndeplinire planurile încât, în ultimii cinci ani, preţurile din 
întreaga Grecie au crescut de cinci ori! Și-au crescut și prețurile 
pentru filosofi. 

— Văd că nu ești prea bine dispusă, mamă. 

— Și n-ar fi normal? Tu pleci, fratele meu pleacă și el. Eu 
rămân singură. 

— Mai este și Cleopatra. Te iubește și, de altfel, cred că-ţi 
seamănă mult. Așa tânără cum e, are un caracter puternic și 
hotărât. 

— Așa este - aprobă Olimpia. 

78 


— Sigur. 

Tăcură amândoi o bună bucată de vreme. În curte se auzeau 
pașii cadenţaţi ai gărzii care-și făcea rondul de noapte. 

— Tu nu ești de acord? 

Olimpia clătină din cap: 

— Nu, nu-i asta. Ba chiar, dintre toate deciziile lui Filip, asta 
este cea mai înțeleaptă. Rău este că viața mea este grea, 
Alexandru, și se înrăutățește pe zi ce trece. Aici, la Pella, am fost 
întotdeauna considerată ca „o străină”: nu m-au acceptat 
niciodată. Atât timp cât tatăl tău m-a iubit, totul era suportabil. 
Era chiar frumos. Acum, însă... 

— Cred că tata... 

— Tatăl tău este un rege, fiule, și regii nu sunt la fel cu 
oamenii ceilalți: trebuie să se căsătorească atunci când interesul 
poporului lor o cere, o dată, de două, de trei ori, sau, din același 
motiv, să-și repudieze soțiile. Trebuie să poarte războaie 
interminabile, trebuie să uneltească, să facă și să desfacă 
alianțe, să trădeze prieteni și fraţi, dacă este necesar. Crezi că o 
femeie ca mine mai are loc în inima unui asemenea bărbat? Cu 
toate astea, nu mă plâng. Rămân, totuși, pentru totdeauna o 
regină și mama lui Alexandru. 

— O să mă gândesc la tine în fiecare zi, mamă. O să-ţi scriu 
și-o să vin la tine imediat ce-o să pot. Tu nu uita, însă, că tatăl 
meu este mai bun decât mulți alți bărbaţi. Decât cei mai mulți 
din cei pe care-i cunosc. 

Olimpia se ridică: 

— Știu asta - aprobă ea. Și se apropie de el. 

— Pot să te îmbrăţișez? 

Alexandru o strânse în brațe și simţi pe obraji căldura 
lacrimilor ei, apoi se îndreptă spre ușă și ieși. Regina se așeză 
din nou în jilţul său și rămase mult timp nemișcată, privind în 
gol. 

Îndată ce-l văzu, Cleopatra sări, plângând, de gâtul lui. 

— Ei! — exclamă Alexandru. 

— Nu plec în surghiun, mă duc doar până la Mieza: sunt doar 
câteva ore de drum și tu o să poţi să vii să mă vezi când vrei, a 
spus asta și tata. 

Cleopatra își șterse lacrimile și-și suflă nasul: 

— Spui asta ca să-mi dai curaj - se smiorcăi ea. 


79 


— Ba, deloc. Și, de altfel, o să mai fie și băieţii. Știu că vreo 
câţiva au și încercat să te curteze. 

Cleopatra ridică din umeri. 

— Vrei să spui că nu-ţi place niciunul? 

Fata nu răspunse. 

— Ştii ce vorbește lumea? 

— Ce? — întrebă ea, dintr-o dată curioasă. 

— Că-ți place Perdicas. Da’ alţii spun că-ţi place și Eumene. 
Nu cumva, din întâmplare, îţi plac amândoi? 

— Eu te iubesc numai pe tine. 

— ȘI-I prinse din nou cu braţele pe după gât. 

— O minciună gogonată - remarcă Alexandru - dar trebuie să 
recunosc că-mi face plăcere. Oricum, chiar dacă ţi-ar mai plăcea 
și altcineva n-ar fi nimic rău în asta. Sigur, nu trebuie să-ţi faci 
iluzii: tata va fi acela care va hotărî în privinţa căsătoriei tale și 
tot el îl va alege pe viitorul tău soț, când va veni vremea, și dacă 
tu vei fi îndrăgostită o să suferi mult din această pricină. 

— Știu. 

— Dacă aș decide eu, te-aș lăsa să te măriţi cu cine vrei, dar 
tata nu va lăsa să-i scape un avantaj politic de pe urma 
căsătoriei tale, dacă-l cunosc eu bine. Și nu există niciun om 
care să nu facă orice pentru a se căsători cu tine. Ești așa de 
frumoasă! Bine, atunci îmi promiţi că o să vii în vizită la mine? 

— Îţi promit! 

— Și că n-o să plângi când, peste o clipă, o să ies pe ușa 
aceea? 

Cleopatra dădu din cap în timp ce două dâre de lacrimi îi 
curgeau pe obraji. Alexandru o mai sărută o dată și ieși. 

Işi petrecu restul serii cu prietenii care organizaseră un 
symposion, o agapă colegială, și se îmbătă pentru prima dată în 
viaţa lui. La fel păţiră și toţi ceilalţi, dar nefiind obișnuiți, 
vomitară și le era rău. Peritas, ca să nu se lase mai prejos, făcu 
și el o baltă pe podea. 

Când încercă să ajungă în dormitorul său, Alexandru își dădu 
seama că nu era lucru ușor. Cineva, însă, apăru în bezna în care 
se afla și îi lumină drumul cu un felinar, îl ţinu să nu cadă, îl 
ajută să se vâre în pat, îi șterse fața cu un șervet umed, îi umezi 
buzele cu zeamă de rodii și ieși. Se întoarse după un timp, cu o 


80 


cană aburindă și-i dădu să bea un ceai de mușetel și-i aranjă 
așternutul. 

Într-un moment de trezie, Alexandru o recunoscu: era Leptine. 

XXX 

Mica așezare Mieza era un loc încântător, așa cum se afla 
cuibărită la picioarele Muntelui Bermios, într-o vale ca o scoică, 
plină de verdeață, traversată de un râuleț și înconjurată de 
păduri de stejar. Casa pe care i-o pregătise Filip era, însă, atât 
de frumoasă încât Alexandru se gândi dacă grădinarul său nu 
învățase unele secrete de la oaspeţii persani, pentru a crea și în 
Macedonia un „paradis” ca acelea pe care le aveau ei în Elam 
sau în Susiana. 

Un vechi conac de vânătoare fusese complet restaurat și 
modificat așa încât în interior să existe camere de găzduire 
pentru oaspeţi, săli de studiu cu bibliotecile necesare, o/deion, 
adică sala de muzică, și chiar și un mic teatru pentru 
prezentarea unor spectacole dramatice. Se știa bine cât de mult 
aprecia teatrul Aristotel, în special drama, dar și comedia. 

Existau un cabinet pentru clasificarea plantelor și un laborator 
farmaceutic, dar cel mai mult l-au uimit pe Alexandru atelierul 
de desen și de pictură, precum și mica turnătorie alăturată, 
dotată cu cele mai moderne unelte și cu cele mai bune 
materiale, aranjate perfect pe rafturi: calupuri de argilă, ceară, 
aramă, argint, toate purtând steaua argeadă în șaisprezece 
colțuri ca garanţie pentru greutate și calitate. 

Alexandru se știa destul de bun la desen și se aștepta la un 
mic atelier luminos cu câteva plăci albe pentru schiţe și câteva 
bucățele de cărbune. Dotarea extraordinară cu atâtea ustensile i 
s-a părut, însă, o cheltuială prea mare. 

— Aşteptăm un musafir - explică administratorul - dar tatăl 
tău mi-a dat un ordin ferm ca nu cumva să-ţi spun ceva. Trebuie 
să fie o surpriză. 

— Unde este persoana aceea? — întrebă Alexandru. 

— Vino cu mine. — îl conduse la o ferestruică de la parter care 
dădea spre curtea interioară a clădirii. 

— Uite-l. 

— Administratorul i-o arătă pe cea mai în vârstă dintre cele 
trei persoane care se plimbau pe sub latura de răsărit a 
porticului. 


81 


Era un bărbat cam de patruzeci de ani, uscăţiv, cu spatele 
drept și cu o ţinută mândră, parcă ușor studiată. Avea ochi 
foarte mici și vioi cu care urmărea atent gesturile interlocutorilor 
săi și parcă le citea cuvintele după mișcarea buzelor, dar, în 
același timp, nu-i scăpa nimic din ce se afla sau se întâmpla în 
jurul său. 

Alexandru își dădu seama imediat că-l observase deja fără a-l 
fi privit fix nici măcar o clipă. leși atunci afară și rămase în 
picioare în fața ușii așteptând ca el să parcurgă jumătate din 
traseul porticului până în dreptul lui. 

În scurt timp se afla în faţa lui: ochii lui Aristotel erau cenușii, 
adânciţi sub o frunte lată și înaltă, brăzdată de două cute 
adânci. Avea pomeţii ascuţiţi prin conformaţie și, mai apoi 
accentuaţi datorită obrajilor supţi. Gura, bine conturată, era 
umbrită de mustăţi dese și de o barbă foarte bine îngrijită care îi 
încadrau figura dând expresiei sale un aer de concentrare a 
gândirii. 

Alexandru nu se putu abține să noteze că filosoful își aducea 
părul de la ceafă pentru a-și acoperi chelia întinsă din creștetul 
capului. Aristotel își dădu seama că tânărul îl privea și timp de o 
clipă privirea i se făcu ca de gheaţă. Prinţul cobori imediat 
privirea. 

Filosoful îi întinse mâna: 

— Mă bucur să te întâlnesc. Aș vrea să ţi-i prezint pe discipolii 
mei: nepotul meu Callistene care studiază literatura și se ocupă 
și de istorie și Teofrast - adăugă el arătând spre cel din stânga 
sa. 

— Ai auzit, poate, deja, vorbindu-se despre priceperea sa ca 
zoolog și botanist. Prima dată când l-am întâlnit pe tatăl său la 
Assos, în Troada, a fost imediat absorbit de observarea sariselor 
neînchipuit de lungi ale lăncierilor regelui. lar când suveranul 
terminase ce-avea de spus, mi-a șoptit la ureche: „Butași de 
corn de sex masculin tăiați în august și pe lună nouă, uscați, 
șlefuiţi cu piatră ponce și trataţi cu ceară de albine. Este cel mai 
tare și elastic material care poate exista în regnul vegetal”. Nu-i 
așa că este extraordinar. 

— Chiar așa, într-adevăr - aprobă Alexandru și-i strânse mâna 
lui Aristotel și, apoi, ajutoarelor sale, în aceeași ordine în care îi 
fuseseră prezentaţi de maestru. 


82 


— Fiţi bineveniţi la Mieza - continuă el. Ar fi o onoare pentru 
mine dacă aţi vrea să luăm prânzul împreună. 

Aristotel nu încetase nicio clipă să-l observe pe tânăr încă din 
momentul în care-l văzuse și îl admira deja mult. „Băiatul lui 
Filip”, cum i se spunea la Atena, avea o profunzime deosebită a 
privirii, o minunată armonie a trăsăturilor, un timbru sonor și 
vibrant al vocii. Totul trăda în el o dorinţă arzătoare de viaţă și 
de cunoaștere, o mare capacitate de angajare și de muncă. 

Lătratul sărbătoresc al lui Peritas care dăduse buzna în clipa 
aceea în curte și începuse să tragă de șireturile sandalelor lui 
Alexandru întrerupse acea comunicare mută dintre maestru și 
discipol. 

— E un căţel foarte frumos - remarcă Teofrast. 

— ÎI cheamă Peritas - spuse Alexandru și se aplecă pentru a-l 
lua în braţe. 

— Mi l-a făcut cadou unchiul meu. 

Mama lui a fost ucisă de o leoaică la ultima vânătoare la care 
am participat. 

— Te iubește foarte mult - observă Aristotel. 

Alexandru nu spuse nimic și îi conduse în sufragerie. Îi pofti să 
se așeze în fața meselor și, în cele din urmă, se așeză comod și 
el. Aristotel era așezat exact în faţa lui. 

Un servitor aduse carafa cu apă și lighenașul pentru spălarea 
tradițională a mâinilor și le oferi și un ștergar. Un altul începu să 
servească masa: ouă de prepeliță fierte tari, supă și rasol de 
găină și, după aceea, pâine, carne friptă de porumbel și vin de 
Tassos. Un al treilea servitor puse pe pardoseală, lângă piciorul 
lui Alexandru, castronul cu supa lui Peritas. 

— Chiar crezi cu adevărat că Peritas ţine la mine? — întrebă 
Alexandru privindu-și cățelul care dădea fericit din coadă, cu 
botul cufundat în castron. 

— Cu siguranţă - răspunse Aristotel. 

— Dar asta nu ar însemna că un câine are sentimente și, deci, 
un suflet? 

— Este o întrebare mai mare decât tine - observă Aristotel 
cojind un ou. 

— Mai mare și decât mine. O întrebare la care nu poate exista 
un răspuns sigur. Adu-ţi aminte, Alexandru, un bun învăţător 
este acela care dă răspunsuri cinstite. 


83 


„Eu o să te învăţ să recunoști caracteristicile animalelor și ale 
plantelor, să le împărți în specii și genuri și pe unele și pe altele, 
să-ți foloseşti ochii, urechile, mâinile pentru a cunoaște în 
profunzime natura care te înconjoară. Asta înseamnă să-ţi dai 
seama, pe cât posibil, și de legile după care ea se conduce. 

„Vezi oul acesta? Bucătarul tău l-a fiert și astfel a făcut ca 
evoluţia lui viitoare să fie întreruptă, dar în această coajă exista, 
potenţial, o pasăre care ar fi putut să meargă, să se hrănească, 
să se reproducă, să migreze la zeci de mii de stadii depărtare. In 
oul fiert nu mai este nimic din toate acestea, dar el păstrează 
amprentele caracteristice ale speciei sale, forma, am putea 
spune. 

„Forma acţionează în interiorul materiei cu diferite rezultate 
sau consecinţe. Peritas este una dintre aceste consecințe, așa 
cum ești și, așa cum sunt și eu.” 

Mușcă din ou. 

— Ce-ar fi putut deveni acest ou dacă s-ar fi putut transforma 
într-o pasăre! 

Alexandru îl privi. Lecţia deja începuse. 


84 


13 


Intrând în bibliotecă, Aristotel anunţă: 

— Ți-am adus un cadou. 

— Ţinea în mână o casetă de lemn care, după cum arăta, 
părea a fi foarte veche. 

— Mulţumesc - spuse Alexandru. 

— Ce este înăuntru? 

— Deschide-o - îl îndemnă filosoful dându-i-o. Alexandru o 
luă, o puse pe o masă și o deschise: înăuntru erau două suluri 
groase de papirus, purtând fiecare o tăbliță albă legată de 
bastonașe și pe care era scris cu cerneală roșie. 

— Iliada și Odiseea! — exclamă el entuziasmat. 

— Un cadou minunat. Mulţumesc, cu adevărat. Este ceva ce- 
mi doream de mult timp. 

— E o ediţie destul de veche, unul dintre primele exemplare 
din versiunea ateniană a lui Pisistrate - îi explică Aristotel, 
arătându-i antetul de la început. 

— Am pus scribii să mi le transcrie în trei exemplare, pe 
cheltuiala mea, pe când eram la Academie. Sunt fericit să-ţi 
dăruiesc unul. 

Administratorul, aflat destul de aproape de ei, se gândi în 
adâncul sufletului că, de fapt, putea să-și permită așa ceva 
pentru că primea o grămadă de bani de la regele Filip, dar tăcu 
mâlc și se îngriji de tot ce ceruse Aristotel pentru lecţiile din ziua 
aceea. 

— Este fundamental pentru educaţia unui tânăr ca el să 
citească despre faptele eroilor din trecut sau să vadă 
reprezentațiile tragediilor - continuă filosoful. 

— Cititorul sau spectatorul sunt îndemnați spre bine prin 
admiraţia pentru faptele măreţe și nobile, pentru generozitatea 
din comportamentul celui care a suferit și și-a dat viaţa pentru 
comunitatea sa și pentru propriile idealuri sau a ispășit până la 
capăt greșelile proprii sau ale strămoșilor săi. Nu ești de acord 
cu aceasta? 

85 


— Da, desigur - aprobă Alexandru închizând cu grijă caseta. 

— Este, totuși, ceva care aș vrea să știu de la tine: de ce 
trebuie să fiu educat la fel ca grecii? De ce nu pot fi, pur și 
simplu, un macedonean? 

Aristotel se așeză. — întrebarea ta este interesantă, dar, 
pentru a-ţi răspunde, trebuie să-ţi explic ce înseamnă să fii grec. 
Doar astfel vei putea să decizi singur dacă te vei strădui cu 
adevărat ca să urmezi învăţăturile mele. A fi grec, Alexandru, 
reprezintă singurul mod de a trăi demn ca ființă umană. Cunoști 
mitul lui Prometeu? 

— Da, era titanul care a furat focul de la zei pentru a-l da 
oamenilor și a-i scoate din mizeria lor. 

— Într-adevăr, așa este. Acum, când oamenii au ieșit din 
starea de animalitate, au încercat să se organizeze pentru traiul 
în comunitate și au creat în esenţă trei modalităţi de a realiza 
aceasta: cea în care comandă unul singur și se numește 
monarhie, cea în care comandă cei puţini, și se numește 
oligarhie și cea în care toți cetățenii deţin și exercită puterea și 
se numește democrație. Aceasta din urmă este cea mai mare 
realizare a modului de viaţă grecesc. 

„Aici, în Macedonia, cuvântul tatălui tău este lege; la Atena, 
cel care guvernează a fost ales de majoritatea cetăţenilor, dar 
chiar și într-o asemenea situaţie un cizmar sau un hamal din 
port pot să se ridice în picioare în plină adunare și să ceară ca o 
măsură deja aprobată de conducerea orașului să fie retrasă, 
dacă găsesc un număr suficient de persoane dispuse să susțină 
această cerere. 

În Egipt, în Persia și chiar și în Macedonia, doar un singur om 
este liber: regele. Toţi ceilalţi sunt doar niște servitori.” 

— Dar nobilii... — încercă să intervină Alexandru. 

— Și nobilii. Sigur, au mai multe privilegii, se bucură de o 
viaţă mai plăcută, dar și ei trebuie să se supună. 

— Aristotel tăcu deoarece observase că vorbele sale 
merseseră drept la ţintă și vroia ca ele să aibă efect în sufletul 
băiatului. 

— Tu mi-ai dăruit poemele lui Homer - reluă discuția 
Alexandru - dar eu le cunosc deja în parte. Și-mi aduc bine 
aminte că, atunci când Tersites se ridică în adunarea zeilor și-i 


86 


insultă pe regi, Ulisse îl lovește cu sceptrul până când îl face să 
plângă și spune apoi: 


Nu, nu-i lucru bun când o mulțime guvernează: doar unul fie 
capul, un singur rege, căruia fiul lui Cronos îi dădu o minte mai 
bogată și sceptru și puterea legii, ca-n grija lui pe toti să îi 
cuprindă. 


„Acestea sunt cuvintele lui Homer.” 

— Este adevărat. Dar Homer povestește despre o epocă 
foarte veche în care regii erau indispensabili. Pentru că 
vremurile erau grele, pentru că atacurile barbarilor se ţineau 
lanț, pentru că peste tot mișunau fiare și monștri într-o natură 
încă sălbatică și primitivă. Ți-am dăruit poemele lui Homer 
pentru ca tu să crești în respectul față de cele mai nobile 
sentimente, al prieteniei, al curajului, al respectului pentru 
cuvântul dat. Dar omul de astăzi, Alexandru, este un animal 
politic. Nu încape nicio îndoială. Singurul mediu în care poate 
evolua este polis, orașul, așa cum a fost el conceput de greci. 

„Libertatea este aceea care permite oricărui suflet să se 
exprime, să creeze, să dea naștere măreției. Vezi, starea ideală 
ar fi aceea în care toţi să fie în stare să guverneze în mod onest 
la bătrânețe, după ce s-au supus tot în mod onest în tinereţe.” 

— Este tocmai ce fac eu acum și ce voi face și pe viitor. 

— Tu ești doar o singură persoană - îi răspunse Aristotel. 

— Eu îţi vorbesc despre multe mii de cetățeni care trăiesc 
egali sub ocrotirea legii și a dreptăţii, aceasta din urmă fiind cea 
care acordă onoruri cui merită, pune ordine în schimburi și în 
comerț, îi pedepsește și-i pune la plată pe cei care greşesc. O 
asemenea comunitate nu este ţinută laolaltă prin legături de 
sânge, de familie sau de trib, ca aici, în Macedonia, ci de 
puterea legii în fața căreia toți cetățenii sunt egali. Legea dă 
soluţii pentru defectele și imperfecțiunile indivizilor, limitează 
conflictele și concurenţa, laudă dorinţa de a face ceva și de a 
propăși, îi încurajează pe cei puternici, îi susţine pe cei slabi. 
Într-o asemenea societate nu este o rușine să fii umil și sărac, ci 
să nu faci nimic pentru a-ți îmbunătăţi situaţia. 

Alexandru rămase pe gânduri, meditând la cele auzite. 

— Am să-ţi dau acum o dovadă concretă că am dreptate când 
îți spun toate acestea - spuse Aristotel. 


87 


— Vino cu mine. 

leși pe o poartă laterală care dădea spre exteriorul clădirii și 
ajunse la ferestruica atelierului de topitorie. 

— Priveşte - spuse arătând spre interior. — îl vezi pe omul 
acela? a 

Alexandru dădu din cap. In atelier se afla un bărbat cam de 
patruzeci de ani, îmbrăcat cu o haină scurtă de lucru și cu un 
şort de piele, având alături două ajutoare, unul cam de douăzeci 
de ani iar celălalt cam de șaizeci. Toţi erau ocupați să instaleze 
mașinăriile, să fixeze lanţul gros al cuptorului de topit metalul, 
să alimenteze forja cu cărbuni. 

— Ştii cine este? — întrebă Aristotel. 

— Nu l-am mai văzut niciodată. 

— Este cel mai mare artist care există astăzi în lume. Este 
Lisip din Sicion. 

— Marele Lisip... Am văzut odată o sculptură de-a sa în 
sanctuarul din Era. 

— Ştii ce făcea înainte de a deveni ceea ce este astăzi? 
Simplu muncitor. A fost timp de cincisprezece ani muncitor într- 
o topitorie, plătit cu doi oboli pe zi. Și știi cum a devenit divinul 
Lisip? Datorită legilor orașului. Orașul este acela care face loc 
unui talent, care îi permite oricărui om să se înalțe ca o plantă 
plină de viaţă. 

Alexandru îl privi pe noul oaspete care avea o constituţie 
greoaie: umerii largi, braţele musculoase și mâinile late și 
noduroase ale unui om care a lucrat din greu timp îndelungat. 

— Cum de se află aici? 

— Vino. Să mergem să facem cunoștință, o să-ţi spună el 
însuși. 

Intrară pe ușa principală și Alexandru îl salută. 

— Sunt Alexandru, fiul lui Filip, regele macedonenilor. Bine-ai 
venit la Mieza, Lisip. Mă bucur să te cunosc. Acesta este 
profesorul meu, Aristotel, fiul lui Nicomah din Stagira. Într-un 
anumit sens, este și el macedonean. 

Lisip îi prezentă pe cei doi învăţăcei de lângă el, Arhelaos și 
Caretes, dar, în timp ce vorbea, Alexandru simţi că ochii săi îi 
cercetau figura.. Privirea artistului îi urmărea trăsăturile 
redesenându-le în minte. 


88 


— Tatăl tău mi-a dat comandă să-ţi fac portretul în bronz. Aș 
vrea să știu când poţi poza pentru mine. 

Alexandru îl privi pe Aristotel care zâmbi: 

— Când vrei, Lisip. Eu pot foarte bine să vorbesc în timp ce tu 
îi faci portretul... dacă nu te deranjează. 

— Din contra - răspunse Lisip - va fi o plăcere pentru mine să 
te ascult. 

— Ce părere ai despre băiat? — îl întrebă apoi filosoful, după 
ce Alexandru ieșise ca să le arate lui Arhelaos și lui Caretes 
restul clădirii. 

— Are privirea și trăsăturile unui zeu. 


89 


14 


Viaţa decurgea la Mieza după tipare extrem de bine puse la 
punct. Alexandru și colegii săi erau treziţi în fiecare zi înainte de 
răsăritul soarelui, luau un mic dejun care avea la bază ouă 
crude, miere, vin și făină, un amestec numit „pocalul lui Nestor” 
pentru că era o reţetă străveche preluată din Hiada, apoi ieșeau 
pentru câteva ore la călărie împreună cu profesorul de echitatie. 

După aceste ore de călărie, tinerii intrau pe mâna maestrului 
de lupte care îi antrena în diferite stiluri de luptă, scrimă, tir cu 
arcul, cu lancea și cu sulița. Restul timpului și-l petreceau cu 
Aristotel și cu ceilalţi. 

Câteodată, maestrul de lupte, după ce îi antrena prin 
exerciţiile obișnuite, îi ducea la vânătoare împreună cu alţi 
musafiri. In păduri erau mistreți, cerbi, căprioare, lupi, urși, pisici 
sălbatice și chiar și lei. 

Într-o zi, la întoarcerea de la o partidă de vânătoare, Aristotel 
îi întâmpină în faţa porții principale îmbrăcat ciudat: purta cizme 
de piele tăbăcită înalte până aproape de genunchi și un șorţ cu 
pieptar. Privi animalele ucise și alese o femelă de mistreț care 
se vedea că era gestantă. 

— Te superi dacă le spun s-o ducă în laboratorul meu? — îi 
spuse maestrului de vânătoare și-i făcu un semn lui Alexandru 
să vină după el. Asta însemna că trebuia să aibă loc o lecţie 
numai pentru el. 

Băiatul dădu poruncă să se facă totul așa cum dorea 
învățătorul lui. Femela de mistreţ fu pusă pe o masă lângă care 
Teofrast așezase în ordine o serie de instrumente chirurgicale 
perfect ascuţite și lustruite. 

Aristotel îi ceru să-i dea un bisturiu și se adresă tânărului 
prinț: 

— Dacă nu ești prea obosit, aș vrea să asiști la această 
operație. Vei avea ocazia să înveți mai multe lucruri interesante. 
Acolo ai cele necesare scrisului - adăugă el, arătându-i pana, 
cerneala și câteva foi de papirus așezate pe un pupitru de scris 

90 


- și, în felul acesta, vei putea să faci unele însemnări și să reții 
tot ceea ce vei vedea în timpul disecţiei. 

Alexandru își rezemă într-un colț arcul și săgețile, luă tocul și 
papirusul și se apropie de masă. 

Filosoful făcu o incizie în pântecele scroafei și, din interiorul 
uterului apărură imediat șase fetuși de mistreţ. li măsură pe 
rând, pe fiecare. 

— Mai avea două săptămâni până să-i fete - observă el. 

— Uite, acesta este uterul, adică un fel de tipar în care se 
modelează fetușii. Această pungă din interior este placenta. 

Alexandru, descurajat la început de scârba provocată de 
miros și de aspectul acelor viscere pline de sânge, începu să 
noteze totul și, pe urmă, chiar făcu câteva desene. 

— Vezi? Organele unui porc sau ale unui mistreț, care sunt 
cam la fel, se aseamănă foarte mult cu cele ale unei ființe 
umane. Privește: aceștia sunt plămânii, un fel de foaie care 
permit respiraţia, iar această membrană care separă organele 
din partea superioară de cele din partea inferioară este frenu/, 
diafragma, și anticii credeau că este locul în care se află 
sufletul. În limba noastră, toate cuvintele care indică activităţi 
de gândire sau de judecată, chiar și nebunia, care este o 
aberaţie a gândirii, derivă din cuvântul fren. In realitate, este 
doar o membrană. 

Alexandru ar fi vrut să întrebe ce anume făcea ca fren-ul să 
facă anumite mișcări, ce anume dicta înălțarea și coborârea sa 
ritmică, dar știa deja răspunsul: „Nu există răspunsuri simple 
pentru probleme complicate”. Așa că nu mai întrebă nimic. 

— Aceasta, însă, este inima: o pompă ca acelea folosite 
pentru golirea de apă a santinelor navelor, dar infinit mai 
complicată și mai eficientă. După părerea anticilor, este sălașul 
sentimentelor pentru că mișcarea sa se accelerează dacă un om 
cade pradă mâniei ori dragostei sau, pur și simplu, desfrâului. In 
realitate, bătăile inimii se accelerează și atunci când omul urcă 
niște scări și nu mi se pare că ar fi implicat vreun sentiment în 
asta. 

— Asta așa este - aprobă și Alexandru care rămăsese cu ochii 
ațintiţi asupra mâinilor pline de sânge cu care Aristotel 
cotrobăia pur și simplu prin toate organele interne ale 
animalului. 


91 


— O ipoteză plauzibilă ar putea fi aceea că, atunci când omul 
trăiește mai intens este necesar ca sângele să circule mai rapid. 
Există două sisteme de circulaţie: cel care vine de la inimă și cel 
care se întoarce la inimă, total separate, după cum poţi observa 
și singur. Din acest punct de vedere - adăugă el, dând drumul 
bisturiului în tava pentru instrumente - noi ne asemănăm foarte 
mult cu animalele. Există, însă, și un lucru care ne deosebește 
total - adăugă el. 

— Dalta și ciocanul - îi ceru el lui Teofrast și desfăcu din 
câteva lovituri puternice, dar care dovedeau multă pricepere, 
cutia craniană a animalului. 

— Creierul. Creierul este cu mult, foarte mult, mai mare decât 
al oricărui animal. Și știi din ce cauză? Pentru că acolo se află 
gândirea, cunoașterea umană... Există, cu siguranţă, un raport 
între capacitatea de a gândi și volumul creierului nostru. 

Aristotel terminase ce avusese de făcut și lăsă instrumentele 
în grija lui Teofrast pentru ca acesta să le curețe. Se spălă pe 
mâini și îi ceru lui Alexandru să-i arate notițele luate și desenele. 

— Excelent - aprecie el. 

— Nici eu n-aș fi făcut o treabă mai bună. Poţi să dai acum 
animalul pe mâna măcelarului. Mie îmi plac foarte mult cârnaţii, 
dar, din păcate, de la o vreme, nu-mi cad prea bine la stomac. 
Poruncește, te rog, să-mi frigă pentru cină puţină fleică. 

Cu o altă ocazie, Alexandru îl găsi tot în toiul unei disecții dar, 
de data aceasta, era ceva mult mai mic: un ou de găină care 
fusese clocit timp de numai zece zile. 

— Vederea mea nu mai este ca altădată așa că trebuie să mă 
ajute Teofrast. Trebuie să fii foarte atent pentru ca, după aceea, 
să mă ajuţi chiar tu. 

Teofrast manevra cu o precizie incredibilă o lamă foarte fină 
și extrem de bine ascuţită pe care o ţinea între degetul mare și 
arătător. Dăduse la o parte albușul și eliberase fetusul din 
interiorul gălbenușului. 

— La zece zile de la începerea clocitului se pot vedea deja 
inima și plămânii puișorului. Îi vezi? Tu ai ochi buni, îi vezi? 

Teofrast îi arătă ceva ca niște mici cheaguri de sânge și 
despre care vorbea filosoful. 

— Îi văd - răspunse afirmativ Alexandru. 


92 


— lată, același mecanism face în așa fel încât, dintr-o 
sămânță, să crească o plantă. 

Alexandru îl privi ţintă în ochii cenușii și jucăuși. 

— Ai făcut aceasta vreodată și cu o ființă umană? — întrebă 
el. 

— De mai multe ori. Am disecat fetuși de câteva săptămâni, îi 
plăteam pentru asta unei moașe care făcea avorturi 
prostituatelor dintr-un bordel din cartierul Ceramico, la Atena. 

Tânărul păli. 

— Nu trebuie să ne temem de natură - îi spuse Aristotel. - Știi 
ceva? Cu cât fiinţele vii sunt mai aproape de momentul în care 
au fost concepute, cu atâta ele sunt mai asemănătoare. 

— Asta înseamnă că toate formele de viaţă au aceeași 
origine? 

— Poate, dar nu neapărat obligatoriu. De fapt, băiete, materia 
ocupă un loc atât de mare, viaţa omului este foarte scurtă, 
posibilităţile de cercetare sunt reduse. Înțelegi de ce este dificil 
să dai răspunsuri? Este nevoie de multă smerenie. Trebuie să 
studiem, să descriem, să catalogăm, să facem pas după pas, să 
atingem grade mereu mai mari de cunoaștere. Ca atunci când 
cineva urcă pe o scară: o treaptă după alta. 

— Sigur - aprobă Alexandru, dar din expresia feței sale se 
putea bănui o nerăbdare care spunea exact opusul cuvintelor 
sale, ca și cum dorinţa sa de a cunoaște lumea n-ar fi putut 
accepta disciplina severă pe care i-o impunea maestrul său. 

O bună bucată de timp, Lisimah își făcu apariția numai la 
lecţii. In timp ce Aristotel vorbea sau se ocupa de vreunul dintre 
experimentele sale, el făcea schiţe și desene după figura lui 
Alexandru, fie pe foi de papirus, fie pe tăblițe de lemn date cu 
ipsos sau cu alb de plumb. Apoi, într-o zi, se apropie de el și 
spuse: 

— Sunt gata să începem. 

De atunci, Alexandru trebui să stea cel puţin o oră în atelierul 
lui Lisip pentru definitivarea lucrării. Artistul așezase un bloc de 
argilă pe un piedestal și, pe acest suport, modela un portret. 
Degetele sale alergau neobosite pe argila umedă, căutând, 
urmărind trăsături pe care le avea deja în minte, forme 
descoperite timp de o clipă pe faţa modelului sau sugerate de o 
sclipire de moment a privirii sale. 


93 


Mâna strica, apoi, dintr-o dată tot ce plăsmuise, readucea 
materialul la starea lui iniţială, ca să reînceapă din nou, pe dată, 
cu încăpățânare, să refacă o expresie, o tresărire, rezultat al 
unei inspiraţii de moment. Alexandru îl privea ca vrăjit, urmărea 
dansul degetelor pe deasupra argilei, sensibilitatea misterioasă 
a acelor mâini uriașe, ca de fierar, care creau, clipă de clipă, o 
imitație aproape perfectă a realităţii. 

„Nu este el” gândea în acele momente filosoful. „Nu este 
Alexandru... Lisip modelează chipul unui zeu tânăr pe care-și 
imaginează că-l are în faţa ochilor, un zeu cu ochii, buzele, 
nasul, părul lui Alexandru, dar care este altceva, este, în același 
timp, și mai mult și mai puţin decât realitatea”. 

Savantul îl observa pe artist, îi studia privirea preocupată și 
fremătătoare, o oglindă magică datorită căreia el absorbea 
adevărul uman și-l reflecta transformat, recreat mai întâi de 
mintea sa și apoi de mâinile sale. 

Modelul în argilă fu desăvârșit după doar trei ședințe în timpul 
cărora Lisip refăcuse de mii de ori trăsăturile tânărului. Trecu, 
apoi, la modelul în ceară care trebuia să ofere forma sa efemeră 
eternității bronzului. 

Lumina soarelui care începea să coboare către crestele 
muntelui Bermios răspândea o lumină aurie în încăpere când 
artistul făcu postamentul rotativ al modelului să se rotească 
arătându-i lui Alexandru propriul său portret. 

Tânărul rămase ca fulgerat la vederea propriei sale imagini, 
reprodusă cu neînchipuită măiestrie în ceara cu tonalități 
delicate de culoare și simţi cum un val de emoție îi năpădește 
sufletul. Se apropie și Aristotel de lucrarea terminată. 

Acea înfățișare cu trăsături mândre și, în același timp, 
vlăguite era cu mult mai mult decât un portret, în dezordinea 
fremătătoare a părului care mărginea și aproape că invada 
figura de o frumuseţe supraomenească, fruntea majestuoasă și 
senină, ochii migdalaţi, învăluiţi de o misterioasă melancolie, 
gura senzuală și exprimând hotărâre, conturul arcuit, bine 
definit, al buzelor. 

Se așternuse o tăcere mormântală și o pace totală în acele 
clipe în atelierul invadat de lumina blândă și parcă fluidă a 
înserării; în mintea lui Alexandru mai răsunau încă spusele 
maestrului său care îi vorbea despre forma care ia naștere din 


94 


materie, despre inteligenţa care domină haosul, despre sufletul 
care-și pune propria sa amprentă asupra cărnii neputincioase și 
efemere. 

Se întoarse către Aristotel care contempla cu ochii săi mici și 
cenușii, ca de șoim, un miracol imposibil de încadrat în regulile 
sale asupra geniului și întrebă: 

— Ce părere ai? 

Filosoful tresări și-și îndreptă privirea către artist care se 
prăbușise pe un scaun, ca și cum energiile consumate până 
atunci în dăruirea sa nebunească s-ar fi epuizat cu totul. 

— Dacă Zeus există - spuse el - ar avea mâinile lui Lisip. 


95 


15 


Lisip rămase toată primăvara la Mieza și Alexandru se 
împrieteni și cu ajutoarele lui care-i povestiră lucruri minunate 
despre arta și caracterul maestrului lor. 

Tânărul mai făcu și alte ședințe de lucru cu el, pozându-i 
pentru lucrări care urmau să-l înfăţișeze în picioare și chiar 
călare, dar, într-o zi, intrând din întâmplare în atelier pe când 
Lisip era plecat, observă, printre desenele îngrămădite în 
dezordine pe masa de lucru, un portret extraordinar al lui 
Aristotel. 

— Îţi place? — se auzi vocea sculptorului care apăruse pe 
neașteptate în spatele său. 

— lartă-mă - spuse Alexandru tresărind ușor. 

— Nu vroiam să cotrobăi prin lucrările tale, dar desenul ăsta 
este extraordinar. Ţi-a pozat el ca să-l poţi face? 

— Nu, am făcut în grabă mai multe schiţe pe când el vorbea 
sau se plimba. Vrei tu desenul? 

— Nu, păstrează-l tu. Poate că, într-o zi, va trebui să-i faci și 
lui o statuie. Nu crezi că un mare învățat ar merita aceasta mai 
mult decât un rege sau un împărat? 

— Cred că o merită și unii și alţii, cu condiţia ca și regele sau 
împăratul să fie înţelepţi - răspunse Lisip cu un surâs șiret. 

Din când în când, Alexandru primea vizite și, timp de câteva 
luni, putu să ducă o viaţă comună cu cea a prietenilor săi, 
punând accent mai mult pe activităţile fizice și pe cele militare, 
în special în perioadele de absenţă a lui Aristotel, din cauza unor 
cercetări deosebite pe care acesta le făcea sau pentru ducerea 
la bun sfârșit a misiunilor încredințate de Filip. Alteori se ducea 
el însuși la Pella ca să-și vadă părinţii și pe sora sa Cleopatra 
care devenea din zi în zi mai frumoasă. 

Când se reîntorcea la Mieza își relua activităţile obișnuite care 
îi ocupau din ce în ce mai mult tot timpul făcându-l să-și 
consume toată energia fizică și intelectuală. Spiritul metodic în 


96 


care Aristotel își desfășura propriile cercetări se reflecta și 
asupra felului în care el organiza și studiile lui Alexandru. 

Pusese să se instaleze un ceas solar în curte și unul hidraulic 
în bibliotecă, amândouă proiectate de el, cu care măsura durata 
fiecărei lecţii și a fiecărei ședințe de laborator pentru ca timpul 
acordat fiecărei discipline să fie cel prevăzut într-o aripă a 
clădirii atelierelor se afla și se completa o bogată colecţie de 
plante medicinale, de animale împăiate, de insecte, fluturi și roci 
minerale. Era chiar și bitum pe care i-l trimiseseră din Orient 
niște prieteni ai săi din Atarneos și Alexandru nu-și crezu ochilor 
când maestrul său dădu foc bitumului, acesta făcând o flacără 
foarte caldă dar urât mirositoare. 

— Mi se pare că uleiul de măsline arde mult mai bine - 
comentă el. Și fu de acord cu aceasta și Aristotel. 

Maestrul colecţiona orice obiect din pasiunea sa de a cataloga 
tot ceea ce exista în natură și putea fi cunoscut și în acest fel; 
desenase chiar și o hartă a izvoarelor de ape termale răspândite 
în toate colțurile ţării, studiind proprietăţile curative ale 
fiecăruia. Chiar și Filip avusese ceva de profitat pentru piciorul 
său, făcând băi cu noroi cald într-un izvor din Lincestide. 

Un perete întreg cu rafturi era rezervat, în școala de la Mieza, 
colecţiilor de animale pietrificate, de obicei pești, dar și plante, 
frunze, insecte și chiar și o pasăre. 

— Eu cred că aceasta este dovada existenței cu adevărat a 
potopului, dat fiind că gasim acești pești pe munţii din jurul 
nostru - spunea Alexandru făcând o observaţie din cale-afară de 
naivă. Aristotel ar fi avut în minte o altă explicaţie, dar trebui să 
admită că, pentru moment, mitul potopului era singura poveste 
care ar fi putut explica acest fenomen. Judecând mai atent, 
chestiunea i se părea de o importanţă redusă: părerea sa era că 
acele obiecte trebuiau adunate, măsurate, descrise și desenate 
în așteptarea altei persoane care, peste cine știe câţi ani, ar fi 
găsit o explicaţie corectă pe baza unor date de necontestat. 

In orice caz, era foarte satisfăcut de raporturile cu discipolul 
său pentru că fiul lui Filip îi punea mereu întrebări și orice dascăl 
și-ar fi dorit așa ceva. 

In domeniul politicii, Aristotel începu să adune, împreună cu 
ajutoarele sale și chiar și cu Alexandru, legi ale unor state și ale 


97 


unor orașe atât din Orient cât și din Occident, grecești sau 
barbare. 

— Vrei să aduni toate legile care există în lume? — îl întrebă 
Alexandru. 

— Măcar de-aș putea - suspină Aristotel - doar că, mă tem că 
ar fi o ispravă imposibil de realizat. 

— Care este scopul cercetării tale? Să descoperi care este 
constituţia cea mai bună dintre toate. 

— Imposibil - răspunse filosoful. — în primul rând pentru că 
nu există informaţii prin care să stabilim care este constituția 
perfectă, în pofida spuselor maestrului meu Platon în această 
privință. Scopul meu nu este atât găsirea unei constituții ideale, 
ci, mai curând, acela de a observa felul în care fiecare 
comunitate s-a organizat în funcţie de nevoile ei, de mediul în 
care a trăit, de resursele de care a dispus, de prietenii sau de 
dușmanii pe care trebuia să-i înfrunte. 

„Aceasta, desigur, presupune că nu poate exista o constituţie 
ideală, acceptând, totuși, că reglementările democratice ale 
cetăților grecești sunt singurele care pot organiza viața unor 
oameni liberi.” 

In clipa aceea, Leptine traversa curtea ducând la șold o 
amforă plină cu apă și, pentru o clipă, Alexandru revăzu în minte 
infernul de la Pangea. 

— Şi sclavii? — întrebă el. 

— Poate exista o lume fără sclavi? 

— Nu - răspunse Aristotel. 

— Cum ar putea exista un război de ţesut în care pânza să se 
țeasă singură. Când acest lucru va fi posibil, ne vom putea lipsi 
de sclavi, dar nu cred că se va întâmpla vreodată așa ceva. 

Tânărul prinţ îi puse, într-o zi, întrebarea pe care, până atunci, 
nu îndrăznise s-o formuleze: 

— Dacă orânduirea democratică a orașelor grecești este 
singura demnă de oamenii liberi, de ce ai acceptat să-l educi pe 
fiul unui rege și de ce ești prieten cu Filip? 

— Nicio instituţie umană nu este perfectă iar sistemul pe care 
se bazează orașele grecești are o problemă enormă: războiul. 
Multe orașe, chiar dacă se conduc în interior după reguli 
democratice, încearcă să le supună pe celelalte, să-și asigure 
piețele cele mai bogate, pământurile cele mai roditoare, 


98 


alianțele cele mai avantajoase. Asta duce la războaie continue 
care consumă cele mai redutabile energii și avantajează 
dușmanul secular al grecilor: imperiul persan. 

„Un rege ca tatăl său poate deveni mediatorul acestor 
neînțelegeri și al acestor lupte interne, poate face ca 
sentimentul unităţii să prevaleze asupra tendintelor către 
discordie și poate îndeplini sarcina de călăuză și de arbitru între 
părţile în conflict și știe, dacă va fi necesar, să impună pacea 
chiar și cu forța. Mai bine un rege grec care să salveze de la 
pieire civilizaţia grecilor decât războiul neîntrerupt al tuturor 
contra tuturor și, în urma acestuia, pierderea libertăţii și sclavia 
sub călcâiul barbarilor. 

„Așa gândesc eu. De aceea am acceptat să asigur educaţia 
unui rege. 

Altfel, n-ar fi existat niciodată bani suficienţi pentru a-l 
cumpăra pe Aristotel.” 

Alexandru se consideră mulţumit de acel răspuns pe care-l 
aprecie ca fiind drept și cinstit. Totuși, pe măsură ce timpul 
trecea, își dădea seama de o contradicţie insurmontabilă pe 
care o simţea în suflet: pe de o parte, educaţia pe care o 
primea, și de utilitatea ei era convins, îl conducea spre 
moderație a comportamentului, gândirii și a dorințelor, către 
artă și cunoaștere; pe de altă parte, temperamentul său arzător 
îl împingea să tindă către împlinirea idealurilor arhaice de curaj 
războinic și de bravură pe care le descoperea în poemele 
homerice și în versurile poeţilor tragici. 

Faptul că neamul său se trăgea, după mamă, din Ahile, eroul 
Iliadei, dușmanul înverșunat al Troiei, era pentru el ceva natural 
și lectura poemului, pe care se obișnuise chiar să-l ţină sub 
pernă, citind din el întotdeauna înainte de a adormi, îi stimula 
sufletul și fantezia, dându-i un elan de neînfrânat. 

În asemenea momente, doar Leptine reușea să-l mai 
liniștească. De mai multă vreme, el o lăsa să stea mai mult pe 
lângă el sau îi cerea o mai mare intimitate. Era, poate, nevoia 
de a simţi prezența mamei sale care se afla departe de el, a 
surorii sale, dar și a atingerii unor mâini care știau să mângâie, 
să ofere o plăcere blândă și rafinată, crescând treptat până îi 
aprindea privirea și corpul. Leptine îi pregătea în fiecare seară o 


99 


baie caldă și-i turna apă pe umeri și pe corp, îi mângâia părul și 
spatele până ce nu mai putea pleca... 

Pe lângă clipele în care se abandona în voia senzaţiilor, mai 
apărea, din ce în ce mai des, o dorință nemăsurată de acțiune, 
de a părăsi pacea acelui loc retras și de a merge pe urmele 
uriașilor din trecut. Acea pornire primitivă, acea furie a 
ciocnirilor fizice începuse să transpară câteodată chiar și în viaţa 
de zi cu zi. Intr-o zi, când ieșise cu prietenii la vânătoare, se 
încăierase cu Filotas pentru o căprioară pe care celălalt susținea 
că o doborâse primul și ajunsese chiar să-i cuprindă gâtul cu 
mâinile. 

L-ar fi strangulat dacă prietenii nu l-ar fi oprit. 

Altă dată, era gata să-l pălmuiască pe Callistene pentru că 
pusese la îndoială veridicitatea existenţei lui Homer. 

Aristotel îl supraveghea atent și îngrijorat; în Alexandru erau 
două firi: cea a unui tânăr cu o cultură superioară și cu o 
curiozitate nepotolită care îi punea o groază de întrebări, care 
știa să cânte, să deseneze și să recite pe de rost tragediile lui 
Euripide și mai era și cea a războinicului furios și barbar, a unui 
ucigaș neiertător, cum se manifesta din ce în ce mai vizibil la 
vânătoare, la alergări, la instrucţia militară, când din avânt 
războinic, ajungea să pună sabia la gâtul unuia care îi stătea în 
faţă doar pentru a-l pregăti sau a-l antrena. 

Atunci, filosoful părea să înţeleagă taina acelei priviri care se 
înnegura pe neașteptate, a acelei umbre neliniștitoare care se 
abătea asupra ochiului stâng, ca noaptea unui haos primordial. 
Dar nu sosise încă momentul pentru a pune în libertate tânărul 
leu din neamul Argeazilor. 

Aristotel simţea că mai trebuia să-l mai înveţe încă multe 
lucruri, că trebuia să îndrume energiile sale formidabile, că 
trebuia să-i ofere o ţintă și un scop. Trebuia să dea acelui trup, 
născut pentru violenţa sălbatică a bătăliilor, o inteligenţă 
politică în stare să conceapă un plan adecvat și să-l aducă la 
îndeplinire. Doar astfel ar fi creat și el o capodoperă ca aceea a 
lui Lisip. 

XXX 

Trecu toamna și veni iarna și curierii aduseră la Mieza vestea 
că Filip nu se va întoarce la Pella. Regii din Tracia înălțaseră din 
nou capul și era nevoie să li se mai dea o lecție. 


100 


Armata înfruntă din această cauză asprimea iernii din acele 
ținuturi aflate în bătaia vânturilor îngheţate venite din câmpiile 
troienite de zăpadă ale Sciţiei sau dinspre piscurile îngheţate ale 
Haemului. 

Fu o campanie înspăimântător de grea în care soldaţii aveau 
de furcă în permanenţă cu un inamic în continuă mișcare și care 
lupta pe propriul teritoriu fiind obișnuit să reziste chiar și în 
situații mult mai grele, dar, când veni din nou primăvara, 
întregul teritoriu imens care se întindea de pe malurile Mării 
Egee până la marele fluviu Istru era pacificat și anexat la 
imperiul macedonean. Regele întemeie în mijlocul acelor 
pământuri sălbatice un oraș pe care-l boteză cu numele său, 
Philippopolis, provocând la Atena ironiile lui Demostene care l-a 
numit „orașul tâlharilor” sau „oraș al borfașilor”. 

Venirea primăverii făcu să înverzească și pajiștile din Mieza și- 
i făcu pe ciobani și pe crescătorii de cai, aflaţi pentru iernat la 
câmpie, să se îndrepte către pășunile din munţi. 

Într-o zi, după asfintit, pacea acelor locuri fu întreruptă de 
galopul nebunesc al cailor și, apoi, de comenzi scurte și de voci 
agitate. Un călăreț din garda regelui bătu la ușa cabinetului lui 
Aristotel. 

— Regele Filip este aici. Vrea să-și vadă fiul și să stea de 
vorbă cu tine. 

Aristotel se ridică grăbit ca să iasă în întâmpinarea ilustrului 
său oaspete și, în timp ce străbătea coridorul, dădea ordine 
scurte celor pe care-i întâlnea, ca să pregătească baia și cina 
pentru rege și pentru suita sa. 

Când filosoful ajunse în curte, Alexandru i-o luase înainte 
coborând în fugă scările. 

— Tată! — strigă el alergând în întâmpinarea tatălui său. 

— Băiatul meu! — exclamă Filip, ţinându-l mult timp strâns în 
braţe. 


101 


16 


Alexandru se desprinse din îmbrăţișarea tatălui său și îl privi. 
Campania din Tracia îi lăsase urme adânci: avea pielea arsă de 
ger, o cicatrice mare pe arcada dreaptă, ochiul stâng pe 
jumătate închis, iar tâmplele îi erau albite. 

— Tată, ce ţi s-a întâmplat? 

— A fost campania cea mai grea din viaţa mea, fiule, și iarna 
a fost un dușman mai înverșunat și mai neîndurător decât 
războinicii traci, dar imperiul nostru se întinde acum de la Marea 
Adriatică până la Pontul Euxin, de la fluviul Istru până la 
trecătoarea Termopile. Grecii vor trebui să mă recunoască drept 
un condotier al lor. 

Alexandru ar fi vrut să-i mai pună o sumedenie de alte 
întrebări, dar văzu că servitorii și slujnicele alergau să-l ia în 
grijă pe Filip așa că îi spuse: 

— Ai nevoie de o baie, tată. Mai vorbim la cină. Vrei să 
mănânci ceva special. 

— Carne de căprioară este? 

— Câtă vrei. Vrei și vin din Atica. 

— În ciuda lui Demostene. 

— În ciuda lui Demostene, tată! — exclamă Alexandru și 
alergă la bucătărie să controleze dacă totul era perfect pregătit. 

Aristotel se duse după rege în sala de baie și se așeză gata să 
asculte ce avea să-i spună în vreme ce slujnicele îi frecau umerii 
și-i săpuneau spinarea. 

— Este o baie revigorantă cu salvie. O să te simţi mult mai 
bine după asta. Ce mai faci, Măria Ta? 

— Sunt frânt, Aristotel, și mai am atâtea de făcut. 

— Dacă ai mai zăbovi aici vreo două săptămâni, nu zic că te- 
aș putea face din nou tânăr, dar aș putea să te readuc în plină 
formă: o cură zdravănă de dezintoxicare, masaje, băi termale, 
exerciţii de recuperare pentru piciorul tău. Și ochiul acela... A 
fost prost îngrijit. Îndată ce ai un moment liber, aș vrea să te 
consult. 

102 


— Of! Nu-mi pot permite niciunul dintre aceste luxuri și 
chirurgii militari fac și ei ce pot... în orice caz, trebuie să-ți 
mulțumesc: regimul pentru hrana de iarnă pe care l-ai prescris 
soldaților mei a dat rezultate extraordinare. Multora cred că le-a 
salvat chiar și viaţa. 

Filosoful înclină ușor din cap. 

— Am necazuri, Aristotel - continuă regele. 

— Am nevoie de sfatul tău. 

— Spune despre ce este vorba. 

— Știu că nu ești de acord, dar mă pregătesc să ocup toate 
orașele din zona Strâmtorilor care au mai rămas aliate cu Atena. 
Cu Perintul și Bizanțul mai este de văzut: trebuie să știu de 
partea cui sunt. 

— Dacă o să le obligi să aleagă între tine și Atena, o să aleagă 
Atena iar tu o să trebuiască să recurgi la forţă. 

— Am angajat pe cel mai bun inginer militar pe care l-am 
putut găsi și el îmi pregătește mașinării de război teribile, înalte 
de nouăzeci de picioare. Mă costă o groază de bani, dar merită 
cheltuiala. 

— Deci, părerea mea contrară nu-ţi poate schimba hotărârea. 

— Așa e, într-adevăr. 

— Bine, dar atunci la ce ţi-ar mai folosi sfaturile mele? 

— Pentru situaţia de la Atena. Informatorii mei îmi spun că 
Demostene vrea să formeze o ligă panelenică împotriva mea. 

— Este de înțeles. În ochii lui, ești dușmanul cel mai periculos 
și o amenințare pentru democraţia și independenţa orașelor 
grecești. 

— Dacă aș fi vrut să pun mâna pe Atena, aș fi făcut-o deja. M- 
am limitat doar la a-mi impune autoritatea în zonele de influenţă 
macedoneană directă. 

— Ai făcut Olintul una cu pământul și... 

— Mă supăraseră rău! 

Aristotel încruntă din sprâncene și oftă: 

— Înţeleg. 

— Deci, ce pot să fac cu liga asta? Dacă Demostene reușește 
să-i adune pe toți, trebuie să lupt cu ei în câmp deschis. 

— Pentru moment, eu cred că nu-i niciun pericol. 
Neînțelegerile, rivalităţile și invidiile dintre greci sunt atât de 
puternice încât cred că nu va ieși nimic din asta. Dacă vei 


103 


continua, însă, cu politica ta agresivă, nu vei reuși decât să-i 
unești. Așa cum s-a întâmplat pe vremea invaziei persanilor. 

— Bine, dar eu nu sunt un persan! — exclamă cu glas tunător 
regele. Și lovi cu pumnul în marginea căzii atât de tare că stârni 
o mică furtună. 

Îndată ce nervii regelui se mai potoliră, Aristotel continuă: 

— Nimic nu se schimbă: dintotdeauna, când o putere își 
impune hegemonia toate celelalte se unesc împotriva ei. Grecii 
își iubesc nespus independenţa lor totală și sunt gata să facă 
orice ca s-o apere. Demostene ar fi în stare să ducă tratative și 
cu persanii, înţelegi? Pentru ei, este mai importantă păstrarea 
independenţei decât legăturile de sânge și de cultură. 

— Sigur. Ar trebui să stau liniștit și să aștept să văd cum 
decurg lucrurile. 

— Nu. Dar trebuie să știi că, de fiecare dată când iei o 
inițiativă militară împotriva posesiunilor sau a aliaţilor Atenei, 
pui în pericol prietenii pe care îi ai în interiorul orașului și care 
sunt taxaţi de trădători și de vânduți. 

— Unii chiar și sunt așa - recunoscu Filip fără supărare. 

— În orice caz, știu că am dreptate, așa că voi merge mai 
departe. Trebuie, totuși, să-ţi cer să-mi faci un serviciu. Socrul 
tău este seniorul din Axos: dacă Demostene începe tratative cu 
persanii, el ar trebui să știe de asta. 

— O să-i scriu - promise Aristotel. 

— Dar adu-ţi aminte: dacă ești hotărât să-ţi aduci în felul 
acesta planurile la îndeplinire, mai devreme sau mai târziu o să 
te afli în conflict cu coaliția lui Demostene. Sau cu ceva foarte 
asemănător. 

Suveranul rămase tăcut o vreme. Se ridică în picioare și 
filosoful nu se putu opri să nu observe pe corpul său cicatricile 
proaspete în timp ce femeile îl ștergeau și îl îmbrăcau cu hainele 
curate. 

— Băiatul meu cum merge? — întrebă regele într-un târziu. 

— Este una dintre fiinţele cele mai neobișnuite pe care le-am 
întâlnit în viața mea. Dar, pe zi ce trece, îmi este din ce în ce 
mai greu să-l ţin sub control. El îţi calcă pe urme și acum își 
mușcă zăbala. Ar vrea să iasă în evidenţă, să-și arate vitejia. Se 
teme că, atunci când va veni și rândul său, nu va mai fi rămas 
nimic de cucerit. 


104 


Filip scutură din cap zâmbind: 

— Dacă doar astea ar fi problemele... O să vorbesc cu el. 
Pentru moment, însă, aș vrea ca el să mai rămână aici. Trebuie 
să duci la bun sfârșit educaţia lui. 

— Ai văzut portretul pe care i l-a făcut Lisip? 

— Incă nu. Dar mi s-a spus că e minunat. 

— Așa este. Alexandru a hotărât ca, pe viitor, doar Lisip să fie 
acela care să-i mai facă portrete. A fost foarte impresionat. 

— Am dat deja dispoziţie să se facă mai multe copii și să fie 
date în dar orașelor aliate cu noi ca să fie expuse în locuri 
publice. Vreau ca grecii să vadă că fiul meu a crescut la poalele 
munţilor în care sălășluiesc zeii. 

Aristotel merse cu el în sufragerie, dar aceasta s-ar fi putut 
numi, pe bună dreptate, și o adevărată trapeză mănăstirească. 
Filosoful pusese să fie duse de acolo paturile pentru meseni și 
mesele preţioase și aranjase o masă lungă cu scaune ca în 
azilurile pentru bătrâni sau ca în corturile militare de campanie. 
Acest aranjament i se părea mai potrivit cu atmosfera de studiu 
și de reculegere care trebuia să domnească la Mieza. 

— Ai observat dacă are de-a face cu fetele? Ar cam fi timpul 
să înceapă - spuse regele în timp ce mergeau pe coridoare. 

— Are un temperament foarte rezervat, aproape timid. Este, 
însă, fata aceea, mi se pare că o cheamă Leptine. 

Filip se încruntă: 

— Spune mai departe. 

— Nu-i mare lucru de spus. Ea îi este devotată ca unei zeități. 
Este cu siguranţă singura ființă omenească de sex feminin care 
să aibă acces în preajma sa la orice oră din zi și din noapte. Mai 
mult nu știu să-ți spun. 

Filip se scărpină în barba creață. 

— N-aș vrea să-mi facă vreun bastard cu servitoarea aceea. 
Ar fi, poate, mai bine să-i trimit o femeie „de specialitate” care 
să-și cunoască meseria. Așa n-am avea probleme și l-ar putea 
învăţa multe lucruri interesante. 

Ajunseseră de-acum în faţa ușii de intrare în sufragerie și 
Aristotel se opri: 

— Eu n-aș face așa ceva, dacă aș fi în locul tău. 

— Nu v-ar face niciun fel de probleme. Mă gândesc la o 
persoană de neam bun pentru educaţie și experiență. 


105 


— Nu-i vorba de asta - avu de obiectat filosoful. 

— Alexandru te-a lăsat deja să-i alegi profesorul și pe artistul 
care i-a făcut portretul pentru că te iubește și pentru că este 
bine crescut pentru vârsta sa. Dar nu cred că te-ar lăsa să mergi 
prea departe, să-i încâlci domeniul intim. 

Filip mormăi ceva de neînțeles, apoi spuse: 

— Mie mi-e foame. Nu se mănâncă nimic pe aici? 

XXX 

Cinară cu toţii într-o atmosferă de mare veselie și Peritas 
rămase și el sub masă ca să roadă oasele de căprioară pe care 
mesenii le aruncau pe jos. 

Alexandru vru să afle mai multe despre campania din Tracia: 
vru să știe cum erau armele dușmanilor, ce metode de luptă 
aveau, cum erau întărite satele și orașele lor. Mai vru să afle 
cum fuseseră învinși cei doi regi ai lor, Kersobleptes și Teres. 

La un moment dat, pe când servitorii strângeau masa, Filip îi 
salută pe cei de față: 

— Acum, daţi-mi voie să vă las și să vă urez noapte bună. Aș 
vrea să rămân puţin împreună cu fiul meu. 

Se ridicară cu toţii, îl salutară și ei și se retraseră. Filip și 
Alexandru rămaseră singuri, la lumina opaiţelor, în sala mare și 
goală, așezați unul în faţa celuilalt. Nu se mai auzea decât, de 
sub masă, ronţăitul de oase al cățelului. Peritas crescuse de- 
acum și avea niște colţi ca de leu. 

— Este adevărat că o să pleci în curând? — întrebă Alexandru. 

— Mâine? 

— Da. 

— Speram că vei mai rămâne câteva zile. 

— Speram și eu, fiule. 

Urmară clipe lungi de tăcere. Filip nu dădea socoteală 
niciodată pentru hotărârile pe care le lua. 

— Ce vei face? 

— Voi ocupa toate așezările atenienilor din peninsula 
Chersones. Am pus să se construiască mașinăriile de asalt cele 
mai mari care s-au văzut vreodată. Vreau ca flota noastră să 
intre în Strâmtori. 

— Prin strâmtori trece grâul care le trebuie atenienilor. 

— Așa este. 

— Va fi război. 


106 


— Nu se știe. Vreau ca ei să mă respecte. Dacă va exista o 
ligă panelenică, trebuie să înţeleagă că doar eu pot să mă aflu 
în fruntea ei. 

— la-mă cu tine, tată. 

Filip îl privi ţintă, drept în ochi: 

— Încă nu este momentul, fiule. Trebuie să-ţi termini studiile, 
antrenamentul, instrucţia militară. 

— Dar eu... 

— Ascultă: ai avut unele scurte experienţe în ce privește o 
campanie militară, te-ai dovedit a fi curajos și îndemânatic la 
vânătoare și știu că ești foarte bun în mânuirea armelor, dar 
crede-mă, situaţiile prin care va trebui să treci într-o zi vor fi de 
o mie de ori mai grele. Mi-am văzut oamenii murind de frig și 
sleiți de puteri, i-am văzut trecând prin suferinţe îngrozitoare, cu 
membrele sfârtecate de răni oribile, l-am văzut pe alţii 
prăvălindu-se de pe ziduri în timpul unui asediu și sfărâmându- 
se de pământ și le-am auzit, apoi, noaptea urletele sfâșietoare, 
ore întregi, înainte de a se face tăcere. 

Uită-te și la mine, privește-mi brațele: par niște crengi de 
copac pe care și-a ascuţit ghearele un urs. Am fost rănit de 
unsprezece ori, am rămas șchiop și pe jumătate orb... 
Alexandru, Alexandru, tu vezi în toate astea doar gloria, dar 
războiul este, înainte de toate, groază. Este sânge, sudoare, 
excremente; este praf și noroi; este sete și foame, ger și căldură 
de nesuportat. Lasă-mă pe mine să trec prin toate astea în locul 
tău, atât timp cât pot s-o mai fac. Rămâi la Mieza, Alexandru. 
Doar un an.” 

Tânărul nu mai zise nimic. Știa că la cuvintele lui nu exista 
replică. Dar privirea rănită și greu încercată a tatălui său îi cerea 
să înţeleagă și să accepte dragostea lui. 

Afară, în depărtare, se auzea bubuitul tunetului și fulgere 
gălbui luminau pentru o clipă marginile norilor uriași de furtună 
care acopereau crestele muntelui Bermios. 

— Ce face mama? — întrebă Alexandru pe neașteptate. 

Filip cobori privirea. 

— Am aflat că ţi-ai adus o soție nouă. Fiica unui rege barbar. 

— O căpetenie a sciţilor. Trebuia să fac asta. O să faci și tu la 
fel când va veni rândul tău. 

— Știu. Dar ce face mama? 


107 


— Bine. Se descurcă în împrejurări ca astea. 

— Atunci, eu mă duc. Noapte bună, tată. 

— Se ridică și se îndreptă către ușa de ieșire, urmat de 
câinele său. Și Filip fu cuprins de invidie față de animal care 
urma să-i ţină tovărășie fiului său, ascultându-i respiraţia în 
timpul somnului. 

Începu să plouă, mai întâi cu picături mari și rare, apoi din ce 
în ce mai dese. Regele, care rămăsese singur în sala goală, se 
ridică și el de pe scaun. leși sub portic exact când un fulger 
orbitor umplu de lumină curtea largă și fu urmat imediat de un 
tunet asurzitor. Se rezemă de o coloană și rămase nemișcat și 
prins de gânduri să privească ploaia care cădea în ropote. 


108 


17 


Lucrurile se petrecură exact așa cum prevăzuse Aristotel: 
aflate într-o situaţie dificilă, ca și cum s-ar fi trezit cu spatele la 
zid, Perintul și Bizanțul trecură de partea Atenei și Filip ripostă 
punând sub asediu Perintul, un oraș de pe ţărmul de sud al 
Helespontului, construit pe un promontoriu stâncos și legat de 
continent printr-un istm. 

Poruncise să-i fie așezat cortul pe o înălţime de unde putea 
avea sub ochi toată zona și, în fiecare seară, îi chema la sfat pe 
generalii săi: Antipatros, Parmenion și Clito, numit Cel Negru, 
pentru că avea părul negru, la fel și ochii și chiar și pielea îi era 
oacheșă. În plus, era întunecat și ca fire, dar era un ofițer 
excepţional. 

— S-au hotărât să discute despre predare, da sau nu? — 
întrebă regele înainte chiar de a se așeza. 

— Nu - spuse Parmenion. 

— Și, după părerea mea, nici nu se gândesc. Orașul este 
încercuit dinspre uscat de poziţiile noastre, dar continuă să se 
aprovizioneze pe mare, cu ajutorul flotei bizantine. 

— Și noi nu putem să facem nimic - întări Negrul. 

— Nu putem avea controlul asupra mării. 

Filip dădu cu pumnul în masă: 

— Nu-mi pasă de controlul de pe mare! — urlă el. 

— Peste câteva zile o să fie gata turnurile mele de asalt și o 
să le fac zidurile ţăndări. Vreau să-i văd atunci, dacă o să mai 
aibă chef să facă pe nebunii! Negrul clătină din cap. 

— Ce mai ai de spus? 

— Nimic. Doar că nu mi se pare o joacă nici așa. 

— Nu, eh?  Ascultaţi-mă atunci cu atenţie: vreau ca 
blestematele alea de mașinării să fie gata de atac în cel mult 
două zile, chiar dacă ar fi să-i luăm în șuturi de la inginerul-șef 
până la ultimul dulgher. E clar? 

— Te-am înțeles foarte bine, mărite rege - răspunse 
Antipatros cu răbdarea lui dintotdeauna. 

109 


În unele ocazii, mânia lui Filip reușea să facă minuni. Abia se 
împliniseră trei zile și mașinile începuseră să înainteze către 
ziduri, cu scrâșnete și scârțăituri: erau turnuri care se mișcau 
singure, mai înalte decât bastioanele cetăţii Perintului, acţionate 
printr-un sistem de contragreutăți, și fiecare dintre ele putea 
transporta sute de luptători, catapulte și berbeci. 

Cei din cetate înţeleseră ce-i aștepta și amintirea celor 
întâmplate la Olint, care fusese făcut scrum de mânia regelui, le 
dădu forțe noi. Săpară tunele și, într-un raid de noapte, dădură 
foc turnurilor. Filip porunci să fie refăcute și săpă și el galerii ca 
să slăbească temeliile zidurilor, în timp ce berbecii izbeau în ele 
fără încetare, zi și noapte, făcând să răsune toată cetatea de 
bubuiturile asurzitoare ale loviturilor. 

În cele din urmă, zidurile cedară, dar generalii macedoneni 
avură o surpriză amară. Antipatros, care era cel mai în vârstă și 
mai respectat dintre toţi, fu acela care trebui să-i dea regelui 
vestea cea proastă. 

— Măria Ta, am dărâmat zidurile, dar eu nu sunt de părere să 
dăm drumul infanteriei de asalt. 

— Nu? De ce asta? 

— Vino să vezi cu ochii tăi. 

Filip se duse la unul dintre turnuri, se cățără până în vârf și 
rămase mut de uimire îndată ce aruncă o privire dincolo de 
zidurile dărâmate: apărătorii uniseră primul rând de case cu 
terasamentul de la zidurile orașului creând de fapt un al doilea 
rând de ziduri împrejmuitoare. Și cum Perintul avea de jur 
împrejur un asemenea terasament, era clar că acest procedeu 
s-ar fi repetat la infinit. 

— Nenorociţii - mârâi regele coborând pe pământ. 

Se închise în cortul său și se consumă în sinea lui timp de 
câteva zile încercând să găsească o cale de ieșire din fundătura 
în care intrase, dar veștile proaste nu se terminară aici. | le 
aduse întregul său stat-major. 

— Măria Ta - spuse Parmenion - atenienii au angajat zece mii 
de mercenari cu banii primiţi de la guvernatorii persani din Asia 
Mică și i-au debarcat la Perint venind dinspre mare. 

Filip își puse bărbia în piept. Din păcate, faptul de care se 
temuse atât de mult Aristotel se adeverise: Persia pornise 
împotriva Macedoniei. 


110 


— E o mare nenorocire - comentă cu voce tare Negrul, ca și 
cum atmosfera nu era destul de încinsă. 

— Și asta nu-i totul - adăugă Antipatros. 

— Ce mai este? — urlă Filip. 

— Ce naiba, trebuie să vă scot vorbele din gură cu cleștele? 

— Trebuie să afli și asta - continuă Parmenion. 

— Flota noastră este blocată în Marea Neagră. 

— Ce? — urlă și mai tare regele. 

— Dar ce făcea flota noastră în Marea Neagră? 

— Incerca să captureze un convoi cu grâu care se îndrepta 
spre Perint, dar, din păcate, atenienii și-au dat seama, au venit 
prin surprindere, noaptea, cu flota lor și au blocat intrarea în 
Bosfor. 

Filip se trânti pe un scaun și-și prinse capul în mâini. 

— O sută treizeci de corăbii și trei mii de oameni - bolborosi 
el. 

— Nu se poate să-i pierd. Nu se poate să-i pierd! — urlă, 
ridicându-se brusc de pe scaun și măsurând cu pași mari 
podeaua cortului. 

In acest timp, la bordul corăbiilor lor de pe Bosfor, echipajele 
ateniene cântau deja de bucurie pentru că învinseseră și, în 
fiecare seară la căderea nopţii, aprindeau focuri în vasele pentru 
jăratic și proiectau de jur împrejur lumina flăcărilor, cu ajutorul 
scuturilor lustruite, pentru ca navele macedonene să nu încerce 
să treacă la adăpostul întunericului. Nu știau, însă, că Filip, 
atunci când era prins în cursă și nu se mai putea folosi de forță, 
recurgea la șiretenie, devenind și mai periculos. 

Intr-o noapte, comandantul unei trireme ateniene care patrula 
pe lângă malul de la apus al strâmtorii văzu o barcă mare care 
cobora dusă de curent ţinându-se cât mai aproape de mal ca să 
nu fie observată. 

Dădu ordin ca lumina reflectată de scuturi să fie îndreptată 
către mal și barca apăru îndată la vedere, prinsă în raza 
luminoasă proiectată de pe corabia grecească. 

— Opriţi-vă acolo unde sunteți - somă ofițerul - sau vă 
scufund! 

— Şi-i ordonă cârmaciului să vireze la tribord și să îndrepte 
pintenul uriaș de bronz al triremei către bordul micii 
ambarcaţiuni. 


111 


Cei din barcă, înspăimântați, se opriră și, când comandantul 
atenian le dădu ordin să se apropie, vâsliră către corabia 
grecească și urcară la bord. 

Ceva era ciudat în comportarea și în înfățișarea lor, dar, când 
deschiseră gura, ofițerul atenian nu mai avu nicio îndoială: erau 
cu siguranță macedoneni și nu pescari traci, așa cum pretindeau 
că erau. 

Puse să fie perchiziționaţi și, la gâtul unuia dintre ei, se găsi 
un toc de piele având înăuntru un mesaj. Era, fără îndoială, o 
noapte norocoasă! Îl chemă pe unul dintre marinarii săi cu o 
lanternă să-i facă lumină și citi următoarele: 


Filip, rege al macedonenilor, către Antipatros. 

Locotenente general, te salut! 

Avem ocazia să obținem o victorie zdrobitoare asupra 
flotei ateniene care navighează în Bosfor. Pune să înainteze 
o sută de corăbii de la Taxos și blochează ieșirea de sud a 
Helespontului. Eu voi veni cu flota mea dinspre 
miazănoapte și-i vom prinde ca în cleşte. N-au cum să ne 
scape. Va trebui să te afli la intrarea în strâmtoare în prima 
noapte cu lună nouă. 

Ai grijă de tine. 


— Pe zeii din cer! — exclamă comandantul îndată ce sfârși de 
citit. 

— N-avem nicio clipă de pierdut. 

Ordonă imediat să se schimbe direcţia de mers și să se 
vâslească din răsputeri către centrul strâmtorii, unde nava 
amiral se legăna la ancoră. Urcă la bordul acesteia, ceru să-i 
vorbească navarhului, un ofițer în vârstă cu mare experienţă pe 
care-l chema Phokion și-i încredință mesajul interceptat. Ofițerul 
îl citi imediat și îl dădu scribului său, un bărbat foarte priceput în 
această meserie, care lucrase ani de zile ca secretar al adunării 
din Atena. 

— Am văzut și alte scrisori de-ale lui Filip în arhiva noastră: 
este, fără îndoială, scrisul lui. Și sigiliul este al lui - adăugă 
scribul după ce examinase cu atenţie documentul. 

La puţin timp după aceea, de la prova navei amiral, navarhul 
trimitea, prin luminile unui scut, semnalul de retragere pentru 
toate corăbiile flotei. 


112 


Ajunseră în dreptul orașului Taxos după trei zile pentru a 
descoperi că nu era nici urmă de flota lui Antipatros, aceasta și 
pentru că nici nu existase vreodată o flotă a lui Antipatros. Între 
timp, însă, flota regală reușise să coboare liniștită prin Bosfor și 
Helespont și să intre la adăpost într-un port sigur. 

In unul dintre discursurile sale împotriva lui Filip, Demostene îl 
numise „vulpea”: când află ceea ce se întâmplase, își dădu 
seama că porecla era și mai justificată. 

Regele macedonean abandonă asediul Perintului la începutul 
toamnei și mărșălui spre nord pentru a pedepsi triburile scite 
care refuzaseră să-i trimită întăriri; îl învinse și îl ucise pe regele 
lor Ataș care ieșise pe câmpul de luptă deși avea mai mult de 
nouăzeci de ani. 

Pe drumul de întoarcere, însă, în plină iarnă, armata lui Filip fu 
atacată de cel mai feroce dintre triburile tracice, tribalii: a 
suferit pierderi grele și a trebuit să abandoneze toată prada. 
Regele însuși fu rănit și reuși cu greutate să-și aducă soldaţii 
acasă, deschizându-și calea prin luptă. 

Se reîntoarse în palatul său din Pella, istovit de eforturi și de 
durerile teribile pe care i le provoca rana de la picior, epuizat, 
aproape de nerecunoscut. Dar, în aceeași zi, porunci să fie 
convocat sfatul ţării ca să afle ce se mai întâmplase în Grecia și 
în Macedonia de când plecase. 

Niciuna dintre vești nu era bună și, dacă i-ar mai fi rămas vreo 
picătură de energie, s-ar fi înfuriat ca un taur. 

Se hotărî să doarmă în loc să mai pună totul la inimă și, a 
doua zi de dimineaţă, îl chemă pe medicul Filip și îi spuse: 

— Uită-te bine la mine. Ce vezi? 

Medicul îl consultă din cap până în picioare, văzu culoarea 
pământie a feţei și privirea stinsă, buzele uscate și crăpate, 
băgă de seamă că și vocea era stinsă. 

— Stai foarte prost cu sănătatea, Măria Ta. 

— Ai gura slobodă - observă regele. 

— Vrei un medic bun. Când ai nevoie de lingușiri, știi unde să 
le găsești. 

— Ai dreptate. Ascultă-mă acum: sunt în stare să beau orice 
leac îmi prepari, să te las să-mi rupi șira spinării și să-mi rupi 
osul gâtului cu meșterii tăi în masaje, să-mi bagi în fund toate 
clistirele tale, să mănânc pești împuţiţi în loc de o friptură de 


113 


vită, asta cât timp vei vrea tu, să beau apă de izvor până o să- 
mi crească broaște în burtă, dar, pe toţi zeii, pune-mă pe 
picioare pentru că, la începutul verii, vreau ca răgetul meu să se 
audă până la Atena și dincolo de ea. 

— O să-mi dai ascultare? — întrebă medicul neîncrezător. 

— O să te ascult. 

— Și nu vei da de pământ cu leacurile și cu ceaiurile mele. 

— N-o să fac așa ceva. 

— Atunci vino în cabinetul meu. Trebuie să te consult. 

XXX 

La ceva vreme după aceea, într-o seară liniștită de primăvară, 
regele apăru în apartamentele reginei fără să se fi anunțat. 
Olimpia, pe care-o anunţaseră slujnicele, se privi o clipă în 
oglindă și, apoi, îi ieși în întâmpinare în pragul ușii. 

— Mă bucur să te văd sănătos; intră, ia loc. Este o onoare 
pentru mine să-l primesc în aceste camere pe regele 
macedonenilor. 

Filip se așeză și rămase un timp cu privirea în jos. 

— Chiar trebuie să-mi vorbești pe tonul ăsta oficial? N-am 
putea să vorbim și noi ca doi soţi care sunt împreună de câţiva 
ani? 

— Împreună nu-i chiar cuvântul cel mai potrivit - răspunse 
Olimpia. 

— Limba ta este mai tăioasă ca o sabie. 

— Asta pentru că eu nu port sabie. 

— Am venit ca să vorbesc cu tine. 

— Te ascult. 

— Vreau să te rog să-mi faci un serviciu. Ultimele mele 
campanii n-au fost prea norocoase. Am pierdut mulţi oameni și 
mi-am consumat fără folos forţele. La Atena se spune că aș fi 
terminat și ascultă vorbele lui Demostene ca și cum ar veni de 
la un oracol. 

— Am auzit și eu vorbindu-se așa. 

— Olimpia, eu nu vreau să ajung acum la o ciocnire directă și 
nici măcar nu vreau s-o provoc. Pentru moment, ar trebui să 
prevaleze buna înţelegere. Dorinţa de a potoli neînțelegerile... 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Eu nu pot să trimit în acest moment o solie la Atena, dar 
mă gândeam că, dacă ai face tu asta, ca regină, s-ar schimba 


114 


multe lucruri. Tu n-ai făcut niciodată nimic împotriva lor. Sunt 
unii care cred că și tu ești o victimă a lui Filip. 

Olimpia nu scoase nicio vorbă. 

— In fine, ar fi ca o solie trimisă de o putere neutră, înţelegi? 
Olimpia, am nevoie de timp, ajută-mă! Și dacă nu vrei să mă 
ajuţi pe mine, gândește-te la fiul tău. Eu întemeiez acum regatul 
lui, pregătesc hegemonia lui asupra întregii lumi grecești. 

Tăcu, trăgându-și sufletul după un asemenea discurs. Olimpia 
se întoarse către fereastră ca și cum ar fi dorit să-i evite privirea 
și tăcu și ea câteva clipe. Apoi, spuse: 

— O să fac cum spui. Îl voi trimite pe Oreos, secretarul meu. 
Este un om inteligent și chibzuit. 

— Te-ai gândit foarte bine - aprobă Filip care nu se aștepta la 
atâta bunăvoință din partea ei. 

— Ce mai pot să fac pentru tine? — mai întrebă regina, dar pe 
un ton rece care se pregătea pentru despărțire. 

— Vroiam să-ţi spun că peste câteva zile plec la Mieza. 

— Faţa Olimpiei își schimbă expresia, obrajii palizi se colorară 
în roz. — îl aduc acasă pe Alexandru adăugă suveranul. 

Regina își ascunse faţa în stolă, dar nu putu să-și ascundă 
emoţiile violente care o încercau în acele clipe. 

— Nu mă întrebi nici măcar dacă am luat cina - observă Filip. 

Olimpia își ridică privirea limpede. 

— Ai cinat? — întrebă ea în mod automat. 

— Nu. Eu... speram că o să mă rogi să mai rămân. 

Regina lăsă capul în jos: 

— Nu mă simt bine astăzi. Îmi pare rău. 

Filip își mușcă buzele și ieși trântind ușa. 

Olimpia se rezemă de perete ca și cum s-ar fi simţit râu și-i 
ascultă pașii greoi care tropăiau pe coridor și se stingeau în 
josul scărilor. 


115 


18 


Alexandru alerga pe  pajiștea  scăldată în lumina 
primăvăratică, presărată cu flori; alerga pe jumătate gol și 
descult, înfruntând vântul care-i șuiera prin păr și-i aducea 
dinspre mare o mireasmă ușor sărată. 

Peritas alerga alături de el potrivindu-și pasul după cel al 
stăpânului său, în așa fel încât să nu-l depășească, dar nici să 
rămână în urma lui. Lătra din când în când, ca pentru a atrage 
atenția asupra lui și tânărul se întorcea către el surâzând, dar 
fără a se opri. 

Era unul dintre acele momente în care își elibera sufletul, în 
care zbura ca o pasăre, galopa ca un bidiviu. Atunci, firea sa 
ambiguă și misterioasă de centaur, violentă și sensibilă în 
același timp, părea să se exprime într-o mișcare armonioasă, 
într-un fel de dans inițiatic sub ochiul strălucitor al soarelui sau 
sub umbra neașteptată a unui nor. 

La fiecare mișcare, corpul său sculptural se încorda, ca să se 
destindă într-un pas elastic de alergare, părul său auriu tresălta 
moale și lucios, lăsat pe spate ca o coamă, iar braţele, ușoare, 
însoțeau mișcarea ca niște aripi care se desprindeau din piept în 
ritmul vioi al alergării. 

Filip îl admira în tăcere, nemișcat pe crupa calului său, la 
marginea pădurii, apoi, când îl văzu că se apropie și auzi lătratul 
mai puternic al câinelui care dădea semn că-l recunoscuse, 
dădu pinteni calului și se apropie de fiul său, îl salută cu mâna, 
zâmbind, dar fără a-l opri, încântat de forța pe care o degaja 
alergătorul și de mișcarea minunată și neobosită a membrelor 
lui. 

Alexandru se opri pe malul unui pârâu și se aruncă din fugă în 
apă; Filip cobori din șa și-l așteptă. Băiatul ieși din apă tot cu o 
săritură, împreună cu câinele și-și scuturară amândoi apa de pe 
corp. Filip îl îmbrăţișă strâns și simţi la rândul său strânsoarea 
fiului său, nu mai puţin puternică. Simţi că acesta devenise de- 
acum bărbat. 

116 


— Am venit să te iau - îi explică. 

— Ne întoarcem acasă. 

Alexandru se uită fix la el, neîncrezător. 

— Pe cuvânt de rege? 

— Pe cuvânt de rege - îl asigură Filip. 

— Dar o să vină o zi în care îţi vei aduce aminte cu regret de 
această perioadă din viaţa ta. Eu n-am avut niciodată un 
asemenea noroc; n-am avut parte de cântece, nici de poezie, 
nici de lecţii savante. Din cauza asta sunt așa de obosit, fiule, 
din cauza asta anii mă apasă așa tare. 

Alexandru nu spuse nimic și merseră împreună pe pajiște, 
către casă: tânărul urmat de câinele său, tatăl ținându-și calul 
de dârlogi. 

Deodată, de după un delușor care ascundea privirii casa de la 
Mieza, se auzi un nechezat. Era un sunet ascuţit și pătrunzător, 
un sforăit puternic, ca de fiară sălbatică, de creatură ca din 
povești. Se auziră, apoi, voci omenești, strigăte și chemări, și un 
zgomot de copite cu potcoave de bronz care făcea să se 
cutremure pământul. 

Nechezatul răsună și mai ascuţit și furios. Filip se întoarse 
către fiul său și-i spuse: 

— Ți-am adus un dar. 

Ajunseră în vârful dealului și Alexandru se opri uluit: mai jos, 
în faţa ochilor săi, un armăsar negru se cabra, zvâcnind cu tot 
corpul de pe picioarele din spate, lucios din cauza sudorii ca o 
statuie de bronz sub ploaie, ţinut de cinci oameni cu frânghii și 
hamuri care încercau să-i domolească puterea formidabilă. 

Era mai negru decât pana corbului și avea în frunte o stea 
albă de forma unui cap de bour. La fiecare mișcare a gâtului și a 
crupei îi trântea la pământ pe grăjdari și-i țâra prin iarbă ca pe 
niște păpuși fără vlagă. Apoi se sprijinea pe picioarele din faţă și 
le ridica furios pe cele din spate, biciuia aerul cu coada, își 
scutura coama lungă și lucioasă. 

O spumă sângerie se ivea pe marginea buzelor minunatului 
animal care se oprea din când în când, pentru o clipă, cu 
grumazul aplecat spre pământ pentru a lua cât mai mult aer cu 
care-și umfla pieptul și-l sufla apoi pe nări ca pe o trâmbă de 
foc, ca răsuflarea unui balaur. Și necheza mereu, își scutura 
grumazul mândru, își încorda mușchii greabănului. 


117 


Alexandru, parcă atins de o lovitură de cravașă, tresări dintr-o 
dată și strigă: 

— Lăsaţi-l! Lăsaţi liber calul, pentru numele lui Zeus! 

Filip îi puse o mână pe umăr. 

— Mai așteaptă puţin, băiete, așteaptă să-l domesticim. Ai 
puţină răbdare și, apoi, va fi al tău. 

— Nu! — exclamă Alexandru. 

— Nu! Numai eu îl pot domestici. Lăsaţi-l! Lăsaţi-l vă zic. 

— Dar o să fugă - îi spuse Filip. 

— Fiule, am dat pe el o avere. 

— Cât? — îl întrebă Alexandru. 

— Cu cât l-ai cumpărat, tată? 

— Treisprezece talanţi. 

— Pariez pe alţi treisprezece că reușesc să-l domesticesc! Dar 
spune-le nenorociţilor ălora să-i dea drumul! Te rog! 

Filip îl privi și-l văzu aproape ieșit din fire de emoție, cu vinele 
gâtului umflate, ca acelea ale armăsarului furios. 

Se întoarse către oameni și le porunci: 

— Lăsaţi-l liber! 

Ei se supuseră. Sloboziră pe rând frânghiile și-i lăsară doar 
dârlogii atârnaţi la gât. Îndată după aceea, animalul se 
îndepărtă alergând pe câmp. Alexandru porni în fugă după el și 
se apropie de acesta dintr-o parte sub privirile uluite ale regelui 
și ale grăjdarilor. 

Regele clătină din cap murmurânad: 

— Oh, pe toţi zeii, o să-i sară inima din piept băiatului ăsta, o 
să-i sară inima. 

— Peritas mârâia și el, arătându-și colții. Dar oamenii făcură 
un semn care parcă vroia să spună „ascultă”. Auzeau că el 
vorbea cu calul, printre gâfâiturile alergării îi striga ceva, cuvinte 
pe care vântul le ducea departe o dată cu nechezatul animalului 
și acesta părea că-i răspunde omului. 

Și, deodată, tocmai când se părea că tânărul se va prăbuși la 
pământ din cauza efortului, bidiviul își încetini alergarea, tropăi 
pe loc puţin și, apoi, porni la pas scuturând din cap și sforăind. 

Atunci, Alexandru se apropie de el, încet, venind din direcţia 
din care bătea soarele. Îl putea vedea acum, luminat pe de-a- 
ntregul, îi putea vedea fruntea lată și neagră și pata albă de 
forma unui craniu de bour. 


118 


— Ducipal - șopti - Ducipal... Uite, ăsta o să fie numele tău... 
Asta-i. Îţi place, frumosule? Îţi place? 

— Se apropie de el și-l atinse. Animalul scutură din cap, dar 
nu se mișcă din loc și băiatul întinse mâna și-l mângâie cu 
blândeţe pe gât, apoi pe obraz și pe botul moale ca mușchiul 
copacilor. 

— Vrei să alergăm împreună? — îl întrebă. 

— Vrei să alergăm? 

Calul necheză ridicându-și capul cu mândrie și Alexandru 
înţelese că se supunea dorinţei stăpânului. Acesta îl privi drept 
în ochii strălucitori și, dintr-o săritură, se urcă pe spinarea lui și 
strigă: 

— Hai Ducipal! 

— Şi-i atinse pântecul cu călcâiele. 

Animalul porni în galop, alungindu-și spinarea _lucitoare, 
întinzând capul și picioarele din faţă și lăsând coada să-i fluture. 
Alergă repede ca vântul dând ocol câmpiei, până la pădure și 
până la râu, și tropăitul ritmic al copitelor lui părea bubuit de 
tunet. 

Se opri doar în faţa lui Filip căruia parcă nu-i venea să-și 
creadă ochilor. 

Alexandru se lăsă să alunece pe pământ. 

— E ca și cum l-ai călări pe Pegas, tată, parcă ar avea aripi. 
Așa trebuie să fi fost Balius și Xantus, caii lui Ahile, fiii vântului. 
Îți mulţumesc că mi l-ai dăruit. 

— Și îl mângâia pe gât și pe pieptul asudat. Peritas începu să 
latre gelos pe acela care simţea că va deveni un nou prieten al 
stăpânului său și băiatul îl mângâie și pe el, ca să-l liniștească. 

Filip îl privea înmărmurit, parcă nu înţelegea încă pe deplin 
ceea ce se petrecuse. Apoi, îl sărută pe Alexandru pe frunte și 
spuse: 

— Fiul meu, caută-ţi un alt regat: Macedonia nu este 
îndeajuns de mare pentru tine. 


119 


19 


Pe când călărea alături de tatăl său, Alexandru întrebă: 

— Chiar ai dat pe el treisprezece talanţi? 

Filip făcu semn că da. 

— Cred că este cel mai mare preţ plătit vreodată pentru un 
cal. Este animalul cel mai frumos care a ieșit din crescătoriile lui 
Filonicos din Tesalia. 

— Face mai mult - spuse Alexandru mângâindu-l pe Ducipal 
pe gât. 

— Niciun alt cal de pe lume nu mi-ar fi fost mai pe plac. 

Luară prânzul împreună cu Aristotel și cu Callistene: Teofrast 
se întorsese în Asia ca să-și continue cercetările și, din când în 
când, îi trimitea maestrului său rapoarte despre descoperirile 
făcute. 

Ședeau la masa lor și doi pictori ceramiști pe care Aristotel îi 
chemase din Corint, nu pentru a picta vase de lut, ci pentru a 
realiza o lucrare mult mai delicată pe care o comandase însuși 
Filip: o hartă a lumii cunoscute. 

— Aș putea s-o văd? — întrebă regele nerăbdător după ce 
terminară de mâncat. 

— Sigur - răspunse Aristotel. 

— Ceea ce am reușit să înfăţișăm se datorește și cuceririlor 
tale. 

Trecură într-o sală mare și bine luminată în care marea hartă, 
realizată pe o piele tăbăcită de bou fixată cu ţinte pe o planșetă 
de lemn de aceleași dimensiuni, se expunea vederii, în culorile 
strălucitoare cu care artiștii însemnaseră mări, munți, râuri și 
lacuri, golfuri și insule. 

Filip o privi ca vrăjit. Parcurse cu privirea contururile ei, de la 
răsărit la apus, de la coloanele lui Hercule la întinderile de 
pământ ale câmpiei scitice, de la Bosfor la Caucaz, de la Egipt la 
Siria. 

O atingea cu degetele, aproape că-i era frică s-o atingă, căuta 
să identifice țările, prietene sau dușmane; recunoștea, cu 

120 


privirea strălucitoare, orașul pe care-l întemeiase de curând în 
Tracia și care purta numele său: Philippopolis. Vedea concret, 
abia acum, cât de mult se întindea dominaţia sa. 

Către răsărit și către miazănoapte harta devenea albă și la fel 
se întâmpla și spre miazăzi unde se întindeau deșerturile 
libienilor și ale garamanțţilor. 

Pe masa din apropiere se aflau o mulţime de foi de papirus cu 
studii pregătitoare. Filip se uită printre ele și se opri la un desen 
care reprezenta pământul. 

— Tu crezi că este rotund? — îl întrebă pe Aristotel. 

— Nu cred doar. Sunt sigur că așa este - ripostă filosoful. 

— Rotundă este și umbra pe care pământul o lasă asupra lunii 
în timpul eclipselor. Și dacă priveşti o corabie care se 
îndepărtează de mal, întâi dispare corpul ei și abia mai târziu 
catargul. Invers se întâmplă dacă privești o corabie care vine din 
larg. 

— Și aici, dedesubt, ce este? — întrebă regele arătând spre o 
zonă care purta inscripţia antipodes. 

— Nimeni nu știe asta. Ar fi, însă, normal să existe și acolo 
teritorii aproximativ egale cu acelea în care trăim noi. Este o 
chestiune de echilibru. Problema este că nu știm cât de mult se 
întind regiunile boreale. 

Alexandru se întoarse către el și, apoi, rămânând pe gânduri, 
își aţinti privirea asupra provinciilor nesfârșitului imperiu despre 
care se zicea că se întinde de la Marea Egee până în India și-i 
reveniră în minte cuvintele înflăcărate prin care, cu trei ani 
înainte, oaspetele persan își descrisese patria. 

În acele clipe își închipuia că aleargă călare pe Ducipal 
străbătând acele imense podișuri, că zboară peste munți și 
deșerturi până la capătul lumii, până la apele fluviului Ocean, 
despre care Homer credea că înconjoară întregul pământ. 

ÎI trezi din visare vocea tatălui său și mâna acestuia care i se 
așezase pe umăr. 

— Strânge-ţi lucrurile, fiule, poruncește servitorilor tăi să-ţi 
facă bagajele cu tot ce vrei să iei cu tine acasă, la Pella. Și 
salută-l pe profesorul tău. Nu-l vei mai vedea o bună bucată de 
vreme. 

Acestea fiind zise, regele se îndepărtă pentru ca ei să poată 
rămâne singuri și să-și ia rămas bun. 


121 


— A trecut repede timpul - observă Aristotel. Parcă abia ieri 
am venit la Mieza. 

— Unde te vei duce de aici? — îl întrebă Alexandru. 

— Pentru o vreme, voi mai rămâne aici. Am adunat multe 
materiale și o mare cantitate de notițe și de completări care 
trebuie puse cu grijă în ordine. Ne va lua destul de mult timp. În 
plus, tocmai făceam unele studii asupra felului în care se 
transmit bolile de la un corp la altul. 

— Mă bucur că rămâi, astfel încât să pot să vin să te mai văd. 
Aș mai avea multe întrebări să-ţi pun. 

Aristotel îl privi cu atenţie și, pentru o clipă, parcă putu să 
citească acele întrebări în lucirea schimbătoare și neliniștită a 
privirii lui Alexandru. 

— Întrebările pe care le mai păstrezi în tine sunt acelea 
pentru care nu există răspuns, Alexandru... sau dacă există, va 
trebui să-l cauţi în propriul tău suflet. 

Lumina după-amiezii de primăvară se așternea peste foile 
răspândite pe mese, pline de notițe și de desene, peste vasele 
pictorilor cu culori și cu pensule, peste marea hartă a lumii 
cunoscute și strălucea în seninul ochilor mici și cenușii ai 
filosofului. 

— După aceea, unde te vei duce? — mai întrebă Alexandru. 

— Mai întâi acasă, la Stagira. 

— Crezi că ai reușit să faci din mine un grec? 

— Cred că te-am ajutat să devii bărbat, dar, mai ales, am 
înţeles eu un lucru: acela că tu nu vei fi nici grec, nici 
macedonean. Vei fi, pur și simplu, Alexandru. Te-am învăţat tot 
ceea ce puteam: acum vei merge pe calea ta și nimeni nu poate 
spune unde te va duce ea. Un singur lucru știu cu certitudine: 
oricine va vrea să te urmeze, va trebui să abandoneze totul, 
casă, sentimente, patrie, și să se aventureze în necunoscut. 
Adio, Alexandru, zeii să te ocrotească. 

— Adio, Aristotel. Zeii să te ocrotească și pe tine, dacă vor 
dori ca peste această lume să strălucească un pic de lumină. 

Se despărțiră astfel, privindu-se lung unul pe celălalt. Era scris 
să nu se mai revadă niciodată. 

XXX 

În noaptea aceea, Alexandru rămase treaz până târziu, pradă 

unei stări de agitaţie care nu-l lăsa să adoarmă. Privea de la 


122 


fereastră câmpiile liniștite și luna care lumina crestele încă 
acoperite de zăpadă ale muntelui Bermios și ale Olimpului, dar 
auzea parcă de pe acum în urechi zăngănitul armelor și 
nechezatul cailor alergând în galop. 

Se gândea la gloria lui Ahile care se învrednicise de nemurire 
prin poemul lui Homer, la iureșul bătăliei și la ciocnirea de arme, 
dar nu reușea să înțeleagă cum se făcuse că toate acestea 
putuseră exista în sufletul său laolaltă cu gândirea lui Aristotel, 
cu arta lui Lisip, cu cânturile lui Alceu și ale lui Sapho. 

Se gândea că, poate, răspunsul se afla în originile lui, în firea 
mamei sale, Olimpia, sălbatică și melancolică în același timp, 
iubitoare și crudă, impulsivă și raţională. Se afla, poate, în firea 
poporului său care avea printre strămoși cele mai sălbatice 
dintre triburile barbare și, în faţa ochilor, orașele grecilor cu 
templele și cu bibliotecile lor. 

A doua zi urma să le întâlnească pe mama sa și pe sora sa. 
Cât de mult se schimbaseră oare? Și cât de mult se schimbase 
el însuși? Care urma să fie, acum, locul lui în palatul regal de la 
Pella? 

Încercă să-și potolească neliniștea din suflet prin muzică și se 
așeză pe pervazul ferestrei cu ţitera în mână. Cântă un cântec 
pe care-l auzise de mai multe ori cântat de soldaţii tatălui său 
noaptea, în jurul focului de la corpul de gardă. Un cântec 
primitiv ca graiul lor de la munte, dar plin de simţire și de 
nostalgie. 

Işi dădu seama la un moment dat că Leptine intrase în 
camera lui, atrasă de melodie, și acum stătea pe marginea 
patului ascultând ca vrăjită. 

Lumina lunii i se așternea pe faţă și pe umeri, pe braţele albe, 
cu pielea netedă. Alexandru lăsă ţitera la fereastră în timp ce ea 
își dezgolea cu o mișcare ușoară pieptul și-și întindea brațele 
către el. Veni și se culcă alături de ea și Leptine îi atrase capul 
între sâni în timp ce-i mângâia părul. 


123 


20 


Alexandru fu prezentat armatei aliniate ca pentru onor, la trei 
zile după întoarcerea lui la Pella și, alături de tatăl său, trecu în 
revistă trupele, îmbrăcat în armură și călare pe Ducipal: mai 
întâi, începând din dreapta, era cavaleria grea, așa-numiții eteri, 
„tovarășii regelui”, nobilii macedoneni din toate triburile de la 
munte, apoi, infanteria de linie, pezeteri, așa-numiții „camarazi 
pedeștri”, compusă din ţărani de la câmpie care formau 
formidabilele falange. 

Erau aranjaţi pe cinci linii și fiecare linie avea sarisele de 
lungimi diferite în ordine crescândă, astfel încât, atunci când le 
aplecau, toate vârfurile se întâlneau deasupra primului rând. 

Un ofițer le dădu oamenilor ordinul de a prezenta armele și o 
pădure de lănci cu vârful de fier se ridică pentru a da onorul 
regelui și fiului său. 

— Nu uita, fiul meu: falanga este nicovala iar cavaleria este 
ciocanul - Spuse Filip. 

— Când o armată dușmană este împinsă de călăreţii noștri 
către acea barieră de sulițe, nu mai are scăpare. 

Apoi, pe aripa stângă, trecură în revistă „Vârful”, escadronul 
de elită al cavaleriei regale trimis în luptă în cel mai important 
moment al bătăliei, pentru a da lovitura de graţie prin care era 
dezorganizat întregul dispozitiv al dușmanului. 

Călăreţii strigară: 

— Te salutăm, Alexandru! — bătând cu sulițele în scuturi, un 
omagiu care era rezervat doar comandantului lor. 

— Comanda îţi aparţine - îi explică Filip. 

— De-acum înainte, tu vei fi acela care va comanda Vârful în 
timpul unei bătălii. — în clipa aceea, din formaţie se desprinse 
un grup de călăreți îmbrăcaţi în armuri impunătoare și purtând 
pe cap coifuri strălucitoare împodobite cu creste înalte. 

Călăreau pe cai cu zăbale de argint și cu valtrapuri de lână 
purpurie ieşind în evidenţă dintre toţi ceilalți prin 
harnașamentele bogate ale cailor și prin ţinuta lor plină de 

124 


nobleţe. Porniră în galop ca într-o șarjă vijelioasă și, apoi, la un 
semnal, începură o demonstraţie complexă și impunătoare de 
schimbare a formaţiei. Călărețul care se afla în centrul 
dispozitivului de atac de forma unui arc de cerc încetinea mersul 
calului său, și, în acest timp, ceilalţi grăbeau mersul cailor cu o 
viteză din ce în ce mai mare, așa încât ultimul nu trebuia să 
încetinească deloc alergarea. 

După această manevră spectaculoasă dădură frâu liber la 
galop cailor și umăr lângă umăr, într-o aliniere perfectă, lăsând 
în urmă un nor des de praf, se opriră la o distanţă foarte mică 
de prinţ. 

Un ofițer strigă cu voce răsunătoare, de stentor: 

— Ceata lui Alexandru! 

Și, apoi, strigându-i pe rând: 

— Hefestion! Seleucos! Lisimah! Ptolemeu! Crater! Perdicas! 
Leonatos! Filotas! 

Prietenii săi! 

După ce apelul se încheie, ridicară cu toţii sulițele și strigară: 

— Te salutăm, Alexandru! 

— La sfârșit, ieșind din rigorile protocolului, îl înconjurară, 
aproape că-l traseră jos de pe cal și urmară îmbrăţișări fără 
sfârșit, sub privirile regelui și ale soldaţilor săi care stăteau 
nemișcaţi în formaţie. 

Se strânseră în jurul prinţului scoțând strigăte de bucurie, 
aruncându-și armele în sus, ţopăind și dansând ca niște nebuni. 

Când parada se sfârși, se alătură grupului și Eumene care, 
fiind grec, nu putea face parte din armată, dar el devenise, între 
timp, secretarul personal al lui Filip și avea la curte o funcţie de 
mare importanţă. 

Chiar în seara aceea, Alexandru trebui să fie invitatul de 
onoare al banchetului pe care prietenii îl organizaseră în cinstea 
sa în casa lui Ptolemeu. Sala fusese aranjată cu mare grijă și 
fast: paturile și mesele erau din lemn încrustat împodobit cu 
ornamente aplicate din bronz aurit, candelabrele erau niște 
bronzuri spectaculoase de Corint înfățișând fete care ţineau în 
mâini lămpi de forma unor vase perforate dând spre pereți un 
joc curios de lumini și umbre. Platourile pentru servit erau din 
argint masiv fin cizelat pe margini; mâncărurile fuseseră 


125 


pregătite de bucătari din Smirna și Samos, specialiști în gustul 
grecesc, dar cunoscători rafinaţi și ai bucătăriei asiatice. 

Vinurile fuseseră aduse din Cipru, din Rhodos, din Corint și 
chiar din  îndepărtata Sicilie, unde agricultorii colonişti 
ajunseseră să-i depășească, prin calitatea și gustul deosebit al 
produselor lor, pe colegii din patria-mamă. 

Erau servite dintr-un crater, vasul tradiţional cu gura largă și 
cu două toarte, vechi de aproape un secol, cu decorațiuni 
înfățișând dansul unor satiri care fugăreau menade aproape 
goale. Pe fiecare masă se afla câte o cupă din aceeași garnitură, 
decorată de același artist cu scene picante de banchet: 
cântărețe din flaut, goale, în braţele unor tineri purtând coroane 
de iederă și care toastau, ca un preludiu la ceea ce avea să se 
întâmple la petrecerea din seara aceea. 

Când apăru, Alexandru fu întâmpinat de saluturi entuziaste și 
stăpânul casei îi ieși în întâmpinare ţinând în mâini o cupă 
splendidă cu două toarte, plină cu vin cipriot. 

— Eh, Alexandru! După trei ani de băut apă chioară, ţi-or fi 
crescut broaște în burtă. Noi, cel puţin, am plecat mai repede! 
Bea puţin de aici ca să-ţi revii la bunele obiceiuri. 

— Spune, ce te-a învățat Aristotel în lecţiile voastre secrete? 
— întrebă Eumene. 

— Și de unde ai luat calul acela? — îl încolţi Hefestion. 

— N-am mai văzut niciodată ceva asemănător. 

— Cred și eu - mărturisi Eumene fără a mai aștepta ca 
prietenul lor să răspundă. 

— A costat treisprezece talanţi. Chiar eu am semnat ordinul 
de plată. 

— Da - confirmă și Alexandru. 

— A fost un dar din partea tatălui meu. Dar am mai câștigat 
tot pe-atât punând pariu că-l voi putea îmblânzi. Trebuia să fiți 
acolo - continuă el înfierbântat. 

— Cinci îl ţineau și bietul animal era speriat, îl trăgeau de 
zăbală și îl durea. 

— Și tu? — vru să știe Perdicas. 

— Eu? Nimic. Le-am ordonat nenorociţilor ălora să-l lase în 
pace și eu am alergat după el... 


126 


— Nu mai vorbiţi despre cai! — strigă Ptolemeu din răsputeri 
ca să se facă auzit în gălăgia pe care o făceau prietenii care se 
adunaseră în jurul lui Alexandru. 

— Să vorbim despre femei! Și așezaţi-vă pentru că masa este 
gata! 

— Femei? — întrebă Seleucos. 

— Ştii că Perdicas e îndrăgostit de sora ta? 

Perdicas se făcu roșu la faţă și-i dădu un brânci care-l făcu să 
se rostogolească la pământ. 

— Așa este! — insistă Seleucos. 

— L-am văzut ieri cum îi făcea ochi dulci în timpul unei 
ceremonii oficiale! Ah, ah! 

— Se hlizi el. 

— Dar n-o știți pe-asta - adăugă Ptolemeu. 

— Mâine trebuie să comande escorta care o va însoți pe 
prințesă ca să ofere un sacrificiu de iniţiere zeiței Artemis. Dac- 
aș fi în locul tău, n-aș avea încredere în el. 

Alexandru, văzând că Perdicas era vânăt de furie, încercă să 
schimbe vorba și ceru puţină liniște. 

— Ei, oameni buni! Vreau să vă spun doar un lucru. Sunt 
bucuros să mă reîntâlnesc cu voi și sunt mândru că prietenii și 
colegii mei fac parte din ceata lui Alexandru! — înălţă cupa și o 
bău dintr-o sorbitură. 

— Vin! — porunci Ptolomeu. 

— Turnaţi vin pentru toți. 

— Bătu, apoi, din palme și, pe când musafirii se așezau pe 
paturile lor, câţiva servitori turnau de băut luând vin din crater 
iar alții începuseră să aducă felurile de mâncare: frigărui de 
potârnichi, sturzi, cocoși de munte, rațe și, în cele din urmă, 
mult căutaţii și delicioșii fazani. 

Alexandru dorise ca în dreapta sa să se așeze cel mai bun 
prieten al său, Hefestion, iar în stânga, Ptolemeu care era 
stăpânul casei. 

După vânat urmă un sfert de vițel fript pe care un servitor îl 
tăie în felii, punând câte una în fața fiecăruia, în timp ce alţii 
aduceau coșuri cu pâine proaspătă abia scoasă din cuptor, miez 
de nucă și ouă de rață răscoapte. 

Intrară de îndată și cântăreţele din flaut cu instrumentele lor 
și începură să cânte. Toate erau de o frumuseţe exotică: 


127 


misiene, cariene, trace, bitinice; purtau părul strâns cu panglici 
colorate sau bonete cu borduri de argint și de aur și erau 
îmbrăcate ca niște amazoane, cu tunici scurte și arcuri cu tolbe 
de săgeți pe umăr, obiecte de recuzită obișnuite în asemenea 
spectacole. 

După primul cântec, unele dintre ele lăsară arcurile, după al 
doilea, tolbele cu săgeți și, mai departe, tunicile și încălțările, 
rămânând complet goale, cu corpurile tinere strălucind de alifiile 
parfumate în lumina lămpilor, începură să danseze pe muzica 
flautelor și a timpanelor, făcând piruete prin faţa meselor și 
printre paturile mesenilor. 

Prietenii uitaseră să mai mănânce, dar continuau să bea și 
ajunseseră de-acum în culmea excitaţiei. Unii se ridicară, își 
aruncară veșmintele și începură să danseze în ritmul din ce în 
ce mai accelerat al timpanelor și al tamburinelor, ajungând 
treptat aproape de paroxism. 

La un moment dat, Ptolemeu apucă o fată de o mână oprind-o 
din mișcarea ei ametțitoare și o întoarse astfel încât să i-o arate 
lui Alexandru. 

— Este cea mai frumoasă dintre toate - afirmă el. 

— Am adus-o pentru tine. 

— Dar pentru mine? — întrebă Hefestion. 

— Asta îţi place? — îl întrebă Alexandru apucând de mână o 
altă fată minunată, cu părul roșu. 

Ptolemeu dăduse dispoziții servitorilor să alimenteze lămpile 
cu atâta ulei cât să le facă să se stingă pe rând, lăsând sala într- 
un fel de penumbră. 

Tinerii se împreunau pe paturi, pe covoare și pe blănurile care 
acopereau o parte din pardoseală, în timp ce muzica flautistelor 
continua să răsune între pereții împodobiţi cu fresce, părând că 
ritmează gâfâielile sacadate și mișcările corpurilor care luceau 
în lumina slabă a puţinelor lămpi ce mai ardeau în câte un colţ 
al sălii de banchete. 

Alexandru plecă noaptea târziu, căzut în voia beţiei și a unei 
excitaţii de nestăpânit. Era ca și cum o forță pe care o ţinuse 
mult timp încătușată s-ar fi eliberat pe neașteptate și acum îl 
domina în totalitate. 

Se opri pe o terasă a palatului în bătaia vântului Boreas, de 
miazănoapte, pentru a încerca să-și limpezească mintea și 


128 


rămase rezemat de parapet până când văzu luna apunând 
dincolo de munții Eordeas. 

In direcţia aceea, ascunsă în întuneric, se afla refugiul liniștit 
de la Mieza și, acolo, poate că Aristotel nu dormea în ceas târziu 
din noapte urmărind firul delicat al gândurilor sale. | se părea că 
trecuseră ani întregi de când se despărţise de el. 

XXX 

ÎI trezi un om din gardă, cu puţin înainte de ivirea zorilor și se 
ridică în capul oaselor în pat ţinându-și capul care parcă era 
gata să explodeze. 

— Sper că ai un motiv serios ca să mă trezești, pentru că 
altfel... 

— Motivul este chemarea regelui. Dorește ca tu să mergi de 
îndată la el. 

Cu greutate tânărul se ridică în picioare, ajunse cu chiu cu vai 
la lighenașul pentru spălat și își cufundă de câteva ori capul în 
apa rece, apoi își aruncă pe umerii goi o mantie, își strecură 
picioarele în sandale și-l urmă pe soldat. 

Filip îl primi într-o cameră de lângă sala armelor și se vedea 
de departe că se afla în una dintre cele mai proaste dispoziţii cu 
putinţă. 

— S-a întâmplat ceva foarte grav - spuse el. — înainte ca tu 
să te întorci la Mieza, o rugasem pe mama ta să mă ajute într-o 
problemă delicată: trebuia trimisă o solie la Atena pentru a 
încerca blocarea unui proiect al lui Demostene care ar fi putut 
deveni periculos pentru noi. Credeam că un trimis al reginei va 
avea posibilități mai mari să fie ascultat și să obţină ceva. Din 
păcate, m-am înșelat. Trimisul a fost acuzat că ar fi fost o 
iscoadă și torturat până la moarte. Știi ce înseamnă asta? 

— Că trebuie să pornim la război cu Atena - răspunse 
Alexandru care, văzându-l în fața ochilor pe tatăl său, se trezise 
aproape de tot. 

— Nu-i așa simplu. Demostene încearcă să formeze o ligă 
panelenică și s-o facă să intre în luptă cu noi. 

— Îi vom bate. 

— Alexandru, este timpul să înveţi că nu întotdeauna armele 
sunt soluţia cea mai potrivită pentru toate problemele. Eu am 
făcut și imposibilul ca să fiu recunoscut drept conducător al unei 
ligi panelenice și nu ca un dușman al ei. Am un plan ambițios: să 


129 


duc un război în Asia împotriva persanilor. Să înving și să 
îndepărtez de coastele Mării Egee dușmanul de secole al 
grecilor și să dobândesc controlul asupra tuturor căilor 
comerciale care vin din Orient până în ţinuturile noastre. Ca să 
aduc la îndeplinire planul acesta trebuie să mă impun drept 
conducătorul de necontestat al unei mari coaliţii care să adune 
împreună toate forțele statelor grecești și trebuie să fac în așa 
fel încât, în toate orașele mai importante, să fie mai puternică 
tabăra celor care mă susţin decât tabăra celor care vor să mă 
vadă mort. Pricepi? 

Alexandru dădu din cap aprobator. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Deocamdată să aştept. În ultima campanie am avut 
pierderi serioase și trebuie să refac detașamentele din armata 
noastră nimicite în războiul din Tracia și din Helespont. Nu mi-e 
frică să pornesc la luptă, dar prefer să fac asta când șansele de 
victorie sunt mai mari. 

„O sa pun să fie anunţaţi toți informatorii din Atena, din Teba 
și din alte orașe ale Greciei să ne trimită în permanenţă știri 
despre evoluția situaţiei politice și militare. Demostene are 
nevoie de Teba dacă vrea să aibă ceva șanse într-o confruntare 
cu noi, pentru că Teba are cea mai bună armată de uscat, după 
a noastră. Trebuie să ne folosim de orice moment favorabil 
pentru a încerca să împiedicăm consolidarea acestei alianţe. S- 
ar părea că nu va fi greu: atenienii și tebanii s-au urât din cele 
mai vechi timpuri. În orice caz, dacă, în ciuda eforturilor noastre, 
alianţa s-ar închega, atunci va trebui să lovim cu forţa și cu 
iuțeala fulgerului. 

„Răgazul pentru educaţia ta s-a sfârșit, Alexandru. De-acum 
înainte vei afla tot ce se întâmplă și ne privește în mod direct. 
Ziua și noaptea, fie timp frumos sau urât. Te rog acum să mergi 
la mama ta și să-i spui despre moartea trimisului său. Ea ţinea 
mult la el, dar n-o cruța și dă-i toate amanuntele: vreau să știe 
tot ce s-a întâmplat. 

„lar tu, fii pregătit: data viitoare când te vei afla în fruntea 
prietenilor tăi nu va fi pentru o vânătoare de urși sau de lei. Va fi 
la război.” 

Alexandru ieși de la rege și se îndreptă către apartamentele 
mamei sale când se întâlni pe terasă cu Cleopatra, îmbrăcată 


130 


într-un peplos ionic foarte frumos bordat; cobora scările urmată 
de câteva slujnice ce cărau un coș mare. 

— Deci, este adevărat că pleci - îi spuse. 

— Da, merg la sanctuarul zeiței Artemis ca să-i dăruiesc toate 
jucăriile și păpușile mele de când eram mică - spuse sora lui 
arătând spre coș. 

— Așa este, ești femeie acum. Timpul trece repede. | le duci 
chiar pe toate? 

Cleopatra zâmbi: 

— Nu chiar pe toate... îţi amintești păpușica aceea egipteană 
cu brațele și cu mâinile ce se mișcau în toate părțile și caseta ei 
cu setul de farduri, cadoul tatei de ziua mea? 

— Da, parcă îmi amintesc - răspunse Alexandru scormonindu- 
și prin memorie. 

— Uite, pe aceea o mai păstrez. Ce părere ai, zeița o să mă 
ierte? 

— Oh, n-am nicio îndoială în privinţa asta. Drum bun, surioară. 

Cleopatra îl sărută pe obraz și porni în fugă pe scară urmată 
de slujnice până la corpul de gardă, unde o aștepta o trăsură și 
escorta de sub comanda lui Perdicas. 

— Dar eu nu vreau să merg cu trăsura - se plânse ea. 

— N-aș putea să merg și eu călare? 

Perdicas scutură din cap. - Așa am primit ordin de la... Și, de 
altfel, cu hainele acelea, prinţesă? 

Cleopatra își ridică poalele peplosului până la bărbie și-i arătă 
că pe dedesubt avea un hiton foarte scurt: 

— Vezi? Nu sunt ca o regină a amazoanelor? 

Perdicas se învineţi la față. 

— Văd, prinţesă - fu el de acord, înghițind în sec. 

— Și-atunci? 

— Cleopatra lăsă peplosul să-i cadă până peste glezne. 

Perdicas oftă. 

— Ştii că nu pot să te refuz niciodată. Dar o să facem așa. 
Urcă acum în trăsură. Apoi, după ce ne mai îndepărtăm puţin și 
nu ne mai vede nimeni, o să te poţi urca pe cal. În trăsură o să 
pun să urce... Pe unul dintre ostașii mei din gardă. N-o s-o ducă 
rău între slujnicele tale. 

— Grozav! — se bucură fata. 


131 


Porniră la drum când soarele se arătase de după muntele 
Rodopi și o luară pe drumul care ducea spre Europos. Templul 
lui Artemis apărea la jumătatea drumului, pe un istm care 
despărțea două lacuri gemene. Era un loc de o neasemuită 
frumuseţe. 

Îndată ce fură departe de ochii tuturor, Cleopatra strigă să se 
oprească, își scoase peplosul sub privirile perplexe ale escortei 
și luă calul unuia dintre soldaţi, punându-l pe el să se urce în 
locul ei în trăsură. Porniră din nou la drum însoţiţi de chicotelile 
slujnicelor. 

— Vezi? — spuse Cleopatra. 

— Așa este mai distractiv pentru toți. 

Perdicas aprobă dând din cap, încercând să-și ţină privirea 
mereu înainte, dar ochii se abăteau mereu către pulpele goale 
ale prinţesei și pe mișcarea unduitoare a șoldurilor ei care-l 
făceau să ameţească. 

— Îmi pare rău că ţi-am creat atâtea probleme - își ceru fata 
iertare. 

— Nu face nimic - răspunse Perdicas. 

— Ba chiar... Eu am cerut să fiu trimis în această misiune. 

— Chiar așa? — întrebă Cleopatra privindu-l pe sub gene. 

Perdicas dădu din cap spre aprobare, din ce în ce mai 
încurcat. 

— Mă bucur să aud asta. Îmi face și mie plăcere că mă 
însoţești tu. Am aflat că ești foarte curajos. 

Tânărul simţi că i se urcă un nod în gât, dar încercă să se ţină 
tare pentru că oamenii lui se uitau la el. 

Când soarele fu sus pe cer, se opriră să prânzească la umbra 
unui copac și Perdicas o rugă pe Cleopatra să se schimbe și să 
nu mai călărească: nu mai era mult până la sanctuar. 

— Ai dreptate - fu de acord și fata. Il puse pe soldat să iasă 
afară din trăsură și își puse din nou peplosul de ceremonie. 

Ajunseră la templu după-amiază. Cleopatra intră, urmată de 
slujnicele care duceau coșul, merse până la statuia zeiţei 
Artemis, foarte frumoasă și foarte veche, din lemn sculptat și 
pictat, și lăsă în faţa ei jucăriile, păpușile, amforele și cupele în 
miniatură. Apoi se rugă: 

— Zeiţă fecioară, iată, las aici, la picioarele tale, amintirile 
copilăriei mele și te rog să mă înţelegi și să mă ierți dacă nu voi 


132 


avea forţa și nici voința de a rămâne fecioară la fel ca tine. Te 
rog din suflet să te mulțumești cu aceste daruri și să nu mă 
invidiezi dacă voi dori să mă înfrupt din toate bucuriile 
dragostei. 

— Le dădu preoţilor din sanctuar o pomană consistentă și ieși. 

Locul era neînchipuit de frumos: micul templu, înconjurat de 
tufe de trandafiri, se ridica în mijlocul unei pajiști de un verde 
intens și se oglindea în undele celor două lacuri gemene care se 
așterneau în dreapta și în stânga lui, albastre ca doi ochi în care 
se răsfrângea cerul. 

Perdicas se apropie: 

— Am pus să se pregătească, pentru tine și pentru slujnice, 
camerele de oaspeți ca să petreceți noaptea. 

— Și tu? 

— Eu îţi voi păzi odihna, stăpână. 

Fata lăsă capul în jos. 

— Toată noaptea? 

— Sigur. Toată noaptea. Eu răspund de... 

Cleopatra ridică privirea și zâmbi. 

— Știu că ești foarte cumsecade, Perdicas, dar nu-mi place ca 
tu să rămâi de veghe toată noaptea. Mă gândeam că... 

— La ce te gândeai, stăpâna mea? — întrebă tânărul 
fremătând. 

— Că... dacă te plictisești... ai putea să urci la mine să mai 
vorbim. 

— Oh, ar fi o plăcere deosebită și o mare cinste și... 

— Atunci, o să las ușa deschisă. 

Surâdea în continuare, făcând cu ochiul, și alergă să se 
alăture slujnicelor care se jucau cu mingea pe pajiște, printre 
trandafirii înfloriţi. 


133 


21 


La puţin timp după întoarcerea lui Alexandru la Pella, consiliul 
sanctuarului din Delfi îl rugă pe Filip să apere drepturile 
templului lui Apolo împotriva orașului Amfissa ai cărui locuitori 
cultivaseră în mod abuziv pământuri care aparţineau zeului. Pe 
când regele încerca să înţeleagă care era adevăratul scop al 
acestui nou război sacru, primi vești importante din Asia. 

| le adusese unul dintre informatorii săi, un grec din Cilicia, pe 
nume Eumolpus, care făcea comerț în orașul Soli și care 
ajunsese în Macedonia debarcând în portul Termes. Regele îl 
primi între patru ochi, în camera sa de lucru. 

— Ti-am adus un dar, Măria Ta - spuse spionul, punând pe 
masa lui Filip o statuetă prețioasă din lapislazuli, înfăţișând-o pe 
zeița Astarteea. 

— Este foarte veche și rară și este un fel de Afrodită a 
canaaneenilor. Îți va prelungi pentru mult timp vigoarea 
bărbătească. 

— Îți mulţumesc, ţin mult la vigoarea mea bărbătească, dar 
sper că nu ai venit doar pentru asta. 

— Sigur că nu - replică Eumolpus. 

— Am vești importante din capitala Persiei: împăratul 
Artaxerxe Ill a fost otrăvit de medicul lui, se pare, din ordinul 
unui eunuc de la curtea sa. 

Filip clătină din cap. - Castraţii nu sunt oameni de încredere. 
Au vrut odată să-mi dăruiască și mie unul, dar i-am refuzat. Sunt 
invidioși pe toţi cei ce mai au încă posibilitatea, care lor le 
lipsește, de a face dragoste. Sunt de înţeles, pe de altă parte. Și 
poftim, iată dovada că am făcut bine. 

— Eunucul se numește Bagoas. Se pare că este din cauza 
geloziei. 

— Castrat și, pe deasupra, cu fundul făcut ferfeniță. E normal 
- comentă Filip. 

— Și acum ce-o să se întâmple? 


134 


— S-a și întâmplat, Măria Ta. Acest Bagoas i-a convins pe 
nobili să-i ofere coroana lui Arses, fiu al răposatului Artaxerxe cu 
una dintre soțiile lui, Atossa. Uite-l aici - spuse el scoțând dintr- 
un buzunar o monedă și punând-o pe masă în faţa lui Filip. 

— E de curând bătută. 

Regele studie profilul noului împărat, caracterizat printr-un 
nas enorm de forma unui cioc de pasăre de pradă. 

— N-are un aspect prea pașnic. Pare chiar mai rău decât tatăl 
său care era dur ca o stâncă. Crezi că o să aibă zile multe? 

— Ei - suspină Eumolpos ridicând din umeri. 

— E greu de spus. Oamenii noștri care ne informează spun cu 
toţii că, totuși, Bagoas este acela care vrea să guverneze 
servindu-se de Arses și că acesta va rezista atât timp cât va 
face tot ce-i spune Bagoas. _ 

— Se pare că așa ar trebui să fie. li voi trimite salutările mele 
noului suveran și bărbatului ăla fără bărbăţie, Bagoas, și-om 
vedea cum vor răspunde. Tu comunică-mi tot ce se mai 
întâmplă și n-o să-ţi pară rău. Treci și acum pe la secretarul meu 
ca să-ţi plătească așa cum ne-am înţeles și spune-i să vină la 
mine. 

Eumolpos salută conform ceremonialului și se făcu nevăzut 
lăsându-l pe Filip să se gândească la ce avea de făcut. Când 
apăru Eumene, el luase deja o hotărâre. 

— M-ai chemat, Măria Ta? 

— Da. Șezi și scrie. 

Eumene luă un scăunel, o tăbliță și un stil ca să noteze și 
regele începu să dicteze: 


Filip, rege al macedonenilor, către Arses, rege al 
persanilor, Rege al Regilor, lumină a arienilor etcetera 
etcetera... te salut! 

Regele Artaxerxe, al treilea cu acest nume, tatăl și 
predecesorul tău, ne-a adus o mare jignire fără a fi existat 
vreo provocare din partea noastră. A angajat și a plătit 
trupe de mercenari și le-a trimis inamicilor noștri în timp ce 
noi eram ocupați cu asediul Perintului și cu războiul 
împotriva Bizanțului. 

Pagubele pe care le-am suferit au fost uriașe. Din 
aceasta cauză îţi cerem să ne plătești o despăgubire de... 


135 


Eumene înălță privirea așteptând să audă cifra. 
„„Cinci sute de talanti. 
Lui Eumene îi scăpă un șuierat de surpriză. 


Dacă nu vei îndeplini această cerere, va trebui să te 
considerăm un dușman al nostru, cu tot ceea ce vom fi 
nevoiţi să facem în acest sens. 

Rămâi sănătos etcetera etcetera. 


— Transcrie totul pe papirus și adu-mi-o ca s-o sigilez. Va 
trebui trimisă cu un curier rapid. 

— Pe Zeus, Măria Ta! — exclamă Eumene. 

— Este scrisoarea cea mai dură pe care am văzut-o vreodată. 
Arses nu va mai avea de ales și va trebui să-ţi răspundă pe 
același ton. 

— Nici nu vreau altceva - afirmă regele. 

— Socotind că mesajul va face o lună sau două la dus și o 
lună sau două la întoarcere, am exact timpul necesar ca să pun 
la punct lucrurile în Grecia. După asta, mă voi ocupa de 
castratul ăla și de marioneta lui. Fă în așa fel încât să citească și 
Alexandru scrisoarea și vezi ce spune și el despre asta. 

— Așa am să fac, Măria Ta - îl asigură Eumene ieșind cu 
tăblița sub braţ. 

XXX 

Alexandru citi scrisoarea și-și dădu seama că tatăl său se 
hotărâse acum să năvălească în Asia și căuta doar un pretext 
pentru a declanșa războiul. 

Se întoarse la Mieza de îndată ce se putu elibera de mulțimea 
de obligaţii pe care le avea după întoarcerea la Pella: 
participarea la discuţiile despre guvernarea ţării, la primirea 
oaspeților străini, a ambasadorilor și a solilor precum și la 
acțiunile de instrucţie ale armatei, acestea din urmă fiind 
deosebit de importante pentru raporturile dintre coroană și 
nobilii care o susțineau. 

Aristotel plecase deja, dar rămăsese nepotul său, Callistene, 
pentru a pune ordine în colecția de piese pentru studiul 
științelor naturii și pentru a îngriji editarea operelor pe care 
filosoful le dedicase în mod expres elevului său de neam regal: 
un studiu asupra monarhiei și unul asupra colonizării în care 

136 


exprima teoria răspândirii în lume a modelului orașelor-stat 
grecești, singurul vehicul veritabil al libertăţii, izvor al civilizaţiei 
spirituale și materiale. 

Alexandru rămase, totuși, acolo câteva zile pentru a se odihni 
și a-și pune gândurile în ordine, luând masa împreună cu 
Callistene, un tânăr de mare cultură care avea cunoștințe 
serioase despre situaţia politică din statele grecești. 

Pasiunea sa pentru istorie îl făcuse să-și procure nu numai 
marile opere clasice ale lui Hecateu din Milet, Herodot și 
Tucidide, dar și pe acelea ale istoricilor apuseni ca siracuzanul 
Filisteu care povestea întâmplările din istoria orașelor grecești 
din Sicilia și Italia, o ţară în care apăreau noi puteri cum era 
orașul Roma, întemeiat de eroul troian Enea și vizitat de Hercule 
în călătoria sa de întoarcere în Iberia. 

După cină, se așezau afară, sub portic, și stăteau de vorbă 
până noaptea târziu. 

— Când tatăl tău lupta împotriva sciţilor, consiliul sanctuarului 
din Delfi a declarat un nou război sacru împotriva locuitorilor din 
Amfissa. 

— Ştiu - îi răspunse prinţul. 

— Niciuna dintre cele două părți, totuși, nu este capabilă să 
iasă învingătoare. În spatele celor din Amfissa se află tebanii, 
dar nu se manifestă la vedere pentru a nu-și atrage 
condamnarea din partea consiliului și, astfel, situaţia este iarăși 
critică, ţinând seama, mai ales, de ce va hotărî să facă Atena. 
Consiliul ne-a cerut deja oficial să intervenim și nu cred că tata 
va aștepta să i se spună de două ori. 

Callistene mai turnă puţin vin pentru amândoi. 

— Consiliul este prezidat de tesalieni care sunt prieteni de-ai 
voștri... Dacă îl cunosc eu bine pe tatăl tău, nu m-ar mira ca el 
să fi pus la cale toată tărășenia asta. 

Alexandru îl privi în timp ce-și sorbea cu nepăsare vinul din 
cupă. 

— Ar trebui să mă gândesc dacă nu ai cumva urechile prea 
lungi, Callistene? 

Tânărul puse cupa alături de el, pe o măsuţă. 

— Eu sunt istoric, Alexandru, și cred că am fost un elev bun al 
unchiului meu, așa cum ai fost și tu. Nu trebuie să te mire că mă 


137 


folosesc de puterea logicii în loc să trag cu urechea la bârfe de 
mâna a doua sau a treia. 

„Lasă-mă, acum, să ghicesc: tatăl tău știe foarte bine că 
opinia publică din Atena nu-i înghite pe tebani, dar mai știe și că 
Demostene va încerca în toate felurile să facă astfel încât 
atenienii să-și schimbe părerea și să susţină Teba care sprijină 
acum Amfissa împotriva consiliului sanctuarului, adică și 
împotriva lui Filip. 

Cât despre Demostene, el știe că doar dacă forțele Atenei și 
ale Tebei se unesc mai există o speranţă de a evita consolidarea 
definitivă a hegemoniei macedonene asupra Greciei și va face, 
deci, și imposibilul pentru a încheia o alianţă cu tebanii chiar și 
cu prețul sfidării celui mai prestigios for religios al grecilor și a 
oracolului lui Apolo”. 

— Și, după tine, tebanii cum vor acţiona? — întrebă 
Alexandru, curios să cunoască până la capăt aprecierile 
prietenului său. 

— Va depinde de doi factori: ce mișcări vor face atenienii și 
cum se va deplasa armata macedoneană în Grecia centrală. 

Tatăl tău va încerca să exercite cea mai mare presiune 
posibilă asupra tebanilor pentru a-i împiedica să se alieze cu 
Atena. El știe bine că, într-un asemenea caz, ar trebui să 
înfrunte cea mai mare putere terestră și cea mai mare putere 
navală din întreaga Grecie, o ispravă nu este la îndemâna 
nimănui, nici chiar a regelui macedonenilor. 

Alexandru rămase tăcut un timp, ca și cum ar fi ascultat 
foșnetele nopţii care veneau de la pădurea din vecinătate, și 
Callistene îi mai turnă puţin vin. 

— Ce-o să faci după ce-ţi termini treaba de aici de la Mieza? 
— îl întrebă după ce își muie doar puţin buzele în vin. 

— Cred că mă voi duce la unchiul meu, la Stagira, dar mi-ar 
plăcea tare mult să pot urmări războiul mai de aproape. 

— Ai putea să vii cu mine, dacă tata îmi va cere să-l însoțesc. 

— AȘ fi foarte bucuros pentru asta - răspunse Callistene și se 
vedea că se aștepta la o asemenea propunere prin care le erau 
satisfăcute ambițiile, și a lui, și a lui Alexandru. 

— Atunci, vino la Pella, când vei termina cu treburile de aici 
de la Mieza. 


138 


Callistene acceptă cu entuziasm. Se despărțiră noaptea târziu 
după ce purtaseră o discuţie îndelungată pe diferite teme 
filosofice. A doua zi, tânărul îi oferi oaspetelui cele două opere 
ale lui Aristotel pe care i le promisese, însoţită fiecare de o 
scrisoare autografă a filosofului. 

XXX 

Alexandru se reîntoarse la palat după trei zile, către seară, 
tocmai la timp pentru a participa la un consiliu de război 
convocat de tatăl său. Erau acolo generalii Antipatros, 
Parmenion și Clito cel Negru precum și comandanții principalelor 
unităţi ale falangelor și ale cavaleriei. Alexandru participa în 
calitatea lui de comandant al Vârfului. 

Pe peretele din fundul sălii de consiliu se afla o hartă a Greciei 
pe care Filip o comandase cu câţiva ani înainte unui geograf din 
Smirna și regele explică, pe fondul acelei imagini, cum 
intenţiona să acţioneze. 

— Nu vreau să atac imediat Amfissa - afirmă el. 

— Grecia centrală este un teritoriu periculos și greu de 
străbătut în care poţi rămâne foarte ușor blocat în văi strâmte, 
pierzând dintr-un moment în altul orice libertate de mișcare și 
fiind în pericol de a fi învins de dușmani. Ca primă măsură, deci, 
va trebui să punem mâna pe punctele cheie ale acestei regiuni, 
adică să ocupăm Kithinion și Elatea. După aceea, vom hotărî ce 
mai avem de făcut. 

„Trupele noastre sunt deja în marș, apropiindu-se de aceste 
regiuni prin Tesalia; eu și Parmenion ne vom întâlni curând cu 
ele pentru că vom porni chiar mâine dimineaţă. Antipatros va 
comanda detașamentele care vor rămâne să apere Macedonia”. 

Alexandru aștepta cu nerăbdare ca regele să-i spună ce 
misiune avea el în operaţiunile de război, dar fu dezamăgit. 

— li voi lăsa fiului meu sigiliul Argeazilor, pentru a mă putea 
reprezenta în timpul cât voi lipsi. Toate documentele întocmite 
de el vor avea aceeași valoare ca a oricărui decret regal. 

Tânărul dădu să se ridice în picioare, dar o privire a tatălui 
său îl opri. Tocmai atunci intră Eumene cu sigiliul regal și i-l 
înmână lui Alexandru care și-l puse, fără prea mare plăcere, pe 
deget și spuse: 

— li sunt recunoscător regelui pentru onoarea pe care mi-o 
face și voi încerca să fiu la înălțimea încrederii lui. 


139 


Filip se adresă secretarului său: 

— Citește-le comandanților scrisoarea pe care i-am trimis-o 
noului rege persan. Vreau să afle că oricare dintre ei ar putea 
pleca în curând în Asia ca să ne pregătească înaintarea. 

Eumene citi textul scrisorii pe un ton solemn și cu o voce 
limpede. 

— Dacă răspunsul va fi acela pe care-l bănuiesc eu - continuă 
regele - Parmenion ar putea trece Strâmtorile ca să putem pune 
stăpânire pe malul răsăritean în perspectiva invaziei noastre în 
Asia, iar noi ne vom strădui să-i învăţăm pe greci o dată pentru 
totdeauna că poate exista doar o singură ligă panelenică: cea 
pe care o voi conduce eu. Atât am avut să vă comunic: puteţi să 
vă întoarceţi la îndeletnicirile voastre. 

După consiliu, Alexandru aşteptă până ieșiră toți pentru a 
vorbi între patru ochi cu tatăl său. 

— De ce mă lași la Pella? Eu trebuie să comand Vârful în luptă 
și nu la defilări. Antipatros ar fi și el, fără îndoială, în stare să 
rezolve treburile guvernării în absenţa ta. 

— Am chibzuit îndelung înainte de a lua această hotărâre și 
nu am de gând s-o schimb. Guvernarea ţării este o treabă mai 
grea și, poate, mai importantă decât războiul. Am mulţi 
dușmani, Alexandru, nu numai la Atena și la Teba, ci și la Pella și 
în Macedonia, ca să nu mai vorbim despre Persia, și am nevoie 
să las în urma mea o situaţie liniștită, aflată în mâinile unui om 
de încredere, în timpul cât eu sunt departe pentru a duce un 
război. Eu am încredere în tine. 

Tânărul lăsă privirea în jos fără să mai poată aduce nicio 
obiecţie la asemenea cuvinte. Filip, însă, înţelesese starea sa de 
spirit și continuă: 

— Sigiliul pe care ţi l-am încredinţat este semn al uneia dintre 
cele mai înalte demnități din lumea întreagă și cel care poartă 
acel inel trebuie să deţină calități mult mai înalte decât acelea 
necesare pentru a comanda un escadron de cavalerie în timpul 
unei șarje. 

„Aici, în palat, este locul în care vei învăţa să fii un rege și nu 
pe câmpul de luptă; profesia unui suveran este politica și nu 
mânuirea lăncii și a spadei. Cu toate acestea, dacă va veni clipa 
unei confruntări finale și dacă voi avea nevoie în luptă de toate 
forțele de care dispun, voi trimite după tine și vei conduce 


140 


Vârful în luptă. Nimeni altcineva. Haide, nu face figura asta, ți- 
am pregătit o surpriză ca să-ţi ridic moralul.” 

Alexandru clatină din cap. - Ce-mi mai pregătești, tată? 

— O să vezi - spuse Filip, surâzând în colţul gurii. 

Se ridică și ieși din sala de consiliu. La puţin timp după aceea, 
Alexandru îl auzi chemându-și pe un ton răstit scutierul și 
poruncindu-i să-i aducă imediat calul înșeuat și să pună garda în 
alarmă. Se duse către loggia care dădea spre curte tocmai la 
timp ca să-l vadă pierzându-se în galop în întunericul nopţii. 

Tânărul rămase în biroul său până târziu, ca să se 
pregătească pentru treburile urgente de a doua zi, apoi, cu 
puţin înainte de miezul nopţii, stinse lampa și se îndreptă către 
apartamentul său. Odată intrat, o chemă pe Leptine, dar fata nu 
răspundea. 

— Leptine! — o strigă din nou pierzându-și răbdarea. Poate că 
era bolnavă sau supărată pe el din vreun motiv oarecare. O 
voce străină îi răspunse din semiîntunericul dormitorului său: 

— Leptine a trebuit să plece. Se va întoarce mâine. 

— Pe Zeus! — exclamă Alexandru la auzul acelei voci străine 
din dormitor. Puse mâna pe sabie și intră. 

— Nu aceea este sabia cu care ai putea să mă străpungi - 
observă vocea. Alexandru văzu în faţa lui, așezată pe pat, o fată 
minunată, cum nu mai văzuse niciodată până atunci. 

— Eu sunt surpriza pe care tatăl tău, regele Filip, dorea să ţi-o 
facă. Mă cheamă Kampaspe. 

— Imi pare rău, Kampaspe - răspunse Alexandru arătându-i 
ușa - dar dacă mi-aș fi dorit astfel de surprize, mi le-aș fi putut 
face și singur. La revedere. 

Fata se ridică în picioare, dar, în loc să se îndrepte către ușă, 
cu o mișcare rapidă și îndemânatică, își desfăcu agrafele care îi 
țineau peplosul și rămase în fața lui având pe ea doar un fel de 
pantaloni din panglici argintii. 

Mâna întinsă a lui Alexandru, cu care arăta spre ușă, îi căzu 
moale pe lângă șold și rămase mut de admiraţie. Era cea mai 
frumoasă femeie pe care o văzuse în viața sa, atât de frumoasă 
că-ţi tăia răsuflarea și-ţi făcea sângele să fiarbă în vine. Avea un 
gât cu pielea netedă și fină, umerii drepţi, sânii tari și drepţi, 
coapsele înalte și netede parcă sculptate în marmură de Păros. 
Simţi cum i se usucă limba în cerul gurii. 


141 


Tânăra femeie se apropie și-l apucă de mână trăgându-l către 
camera de baie. 

— Pot să te dezbrac? — îl întrebă ea începând să-i desfacă 
agrafele care-i ţineau închise chitonul și hlamida. 

— Mă tem că Leptine se va supăra și că... începu să bâiguie 
Alexandru. 

— Poate, dar tu vei fi, cu siguranţă, fericit și satisfăcut. Te 
asigur că așa va fi. 

— Prinţul era și el gol acum și fata se lipi de el, dar, îndată ce 
simţi reacția lui furibundă, se retrase și îl trase după sine în 
cadă. 

— Aici o să fie și mai frumos. O să vezi. 

Alexandru o urmă și ea începu să-l dezmierde cu o știință și 
cu O pricepere pe care nu le mai cunoscuse până atunci, 
făcându-l să tremure în culmea excitaţiei, retrăgându-se cu 
delicateţe și reîncepând mângâierile pe tot corpul, până în 
punctele cele mai îndepărtate. 

Când îl simţi pradă excitaţiei maxime, se strecură afară din 
cadă și merse să se tolănească pe pat, strălucind încă de apa 
înmiresmată sub lumina lămpilor, și-și desfăcu coapsele. Tânărul 
veni lângă ea și o îmbrăţișă cu ardoare, dar ea îi murmură la 
ureche: 

— Așteaptă să-ţi foloseşti berbecele când va trebui să dărâmi 
zidurile unei cetăţi. Lasă-mă pe mine să te călăuzesc și o să 
vezi... 

Alexandru o lăsă să-i facă tot ce voia și se simţi afundându-se 
în plăcere ca o piatră în apă, o plăcere din ce în ce mai 
puternică și mai intensă, făcându-l aproape să explodeze. Dar 
Kampaspe îl mai dorea încă și începu din nou să-l excite cu gura 
umedă și fierbinte și se urcă apoi deasupra lui dirijând în 
continuare, cu o încetineală extenuantă dansul dragostei. In 
noaptea aceea, tânărul prinţ înţelese că plăcerea te putea duce 
de o mie de ori mai departe decât simţise el prin nevinovata și 
primitiva dragoste oferită de Leptine. 


142 


22 


Din ziua în care regele plecase, în fiecare zi fără excepţie, 
Alexandru primi de la el mesaje prin care-l informa despre 
mersul operaţiunilor militare și al deplasărilor. Află astfel că, în 
prima fază, Filip își realizase pe deplin planurile ocupând 
Kithinion și, apoi, Elatea, până la sfârșitul verii. 


Filip, rege al macedonenilor, către Alexandru, te salut. 

Azi, în a treia zi de Metagithnion, am ocupat Elateea. 
Actiunea mea a provocat panică la Atena pentru că toți 
credeau că, îndată după aceasta, îmi voi indrepta armata 
împotriva lor și că-i voi obliga și pe tebani să mă 
însoțească. Demostene, însă, i-a convins că intenția mea 
urmărește doar să facă presiuni asupra Tebei pentru a o 
împiedica să se alieze cu atenienii. Și i-a mai convins să-l 
trimită pe el însuși în fruntea unei delegații pentru a încheia 
cu tebanii o alianță. Am hotărât să trimit și eu o solie în 
acest oraș pentru a-i convinge să adopte o poziție contrară 
atenienilor. Te voi tine la curent. 

Ai grijă de tine și de regină, mama ta. 


Alexandru porunci să fie chemat la el Callistene care venise la 
palat de câteva zile. 

— Lucrurile merg cam așa cum ai prevăzut tu - îi spuse el. 

— Am primit cu puțin timp înainte un mesaj de la tatăl meu 
prin care îmi relata mersul expediției sale. Acum, două delegaţii, 
una ateniană și una macedoneană, vor căuta să-i convingă pe 
tebani să se alăture unora sau altora. Cine va avea de câștigat, 
după părerea ta? 

Callistene își aranjă cu un gest preţios mantia pe brațul drept 
și spuse: 

— A face previziuni este întotdeauna un exerciţiu periculos, 
mai potrivit unui ghicitor decât unui istoric. Cine se va afla în 
fruntea delegaţiei ateniene? 


143 


— Demostene. 

— Atunci, el va câștiga. În zilele noastre, în Grecia nu există 
un orator mai mare decât Demostene. Pregătește-te să pleci. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că se va da o bătălie decisivă și, în ziua aceea, tatăl 
tău va dori să te aibă alături de el pe câmpul de bătălie. 

Alexandru îl privi ţintă în ochi. 

— Dacă se va întâmpla așa ceva, tu vei fi acela care vei scrie 
istoria domniei mele, atunci când va veni clipa. 

XXX 

Prinţul își dădu seama destul de curând cât de multă dreptate 
avusese tatăl său: a deţine și a exploata puterea politică era mai 
greu decât să lupţi în câmp deschis. Toţi cei de la curte se 
considerau datori să-i dea o sumedenie de sfaturi, având în 
vedere vârsta sa fragedă, și toţi credeau că-i vor putea influenţa 
hotărârile, începând chiar cu mama sa. 

Într-o seară îl invită la cină în apartamentul său sub pretextul 
că vroia să-i dăruiască o mantie pe care o brodase cu mâna ei. 

— E nemaipomenită - mărturisi Alexandru îndată ce. O văzu 
și, deși își dăduse seama că era o lucrătură rafinată care 
provenea din Efes, adăugă: 

— Trebuie că ai lucrat luni de zile la ea. 

Mesele și paturile nu erau decât două, așezate alături unele 
de celelalte. 

— Credeam că o să fie și Cleopatra cu noi în seara asta. 

— A făcut un guturai și are și un pic de febră. Te roagă s-o 
ierți. Așază-te, te rog. Cina este pregătită. 

Alexandru se întinse pe patul său și luă câteva migdale de pe 
o farfurioară, în timp ce o fată începea să servească o supă de 
carne de gâscă și plăcinţele coapte în spuză. 

Mâncărurile preferate ale mamei sale erau de cele mai multe 
ori simple și frugale. 

Olimpia se întinse și ea pe celălalt pat și ceru să i se 
servească o ceașcă de supă. 

— Deci, cum te simţi când stai pe tronul tatălui tău? — întrebă 
după ce luă câteva linguri de supă. 

— Nu altfel decât atunci când stau pe oricare alt scaun - 
răspunse el fără a-și ascunde o ușoară enervare. 

— Nu ocoli întrebarea mea - îl certă Olimpia privindu-l ţintă. 


144 


— Ştii bine la ce mă refer. 

— Știu, mamă. Ce te-ai aștepta să-ţi spun? Încerc să fac totul 
cât mai bine, să evit greșelile, să urmăresc cu atenţie afacerile 
de stat. 

— Lăudabil - recunoscu regina. 

O slujnică îi aduse pe masă un vas cu legume și cu salată și i- 
o condimentă cu ulei, oţet și sare. 

— Alexandru - continuă Olimpia - te-ai gândit vreodată că, pe 
neașteptate, tatăl tău ar putea dispărea? 

— Tatăl meu luptă cot la cot cu soldaţii săi. S-ar putea 
întâmpla. 

— Și dacă s-ar întâmpla? 

Slujnica îi turnă vin, ieși cu farfuria și se întoarse cu o frigăruie 
de carne de cocor și o ceașcă de piure de mazăre, pe care 
prințul îl refuză cu un semn al mâinii. 

— Scuză-mă, uitasem că nu-ţi place mazărea... Deci, te-ai 
gândit la asta? ă 

— Aș fi profund îndurerat. Îl iubesc mult pe tatăl meu. 

— Eu vorbesc despre altceva, Alexandru. Mă refer la 
moștenirea care-ţi revine. 

— Moștenirea mea nu este pusă la îndoială de nimeni. 

— Atât timp cât tatăl tău trăiește și cât mai trăiesc și eu... 

— Mamă, ai treizeci și șase de ani. 

— Asta nu înseamnă nimic. Nenorociri li se întâmplă tuturor. 

Ceea ce vreau să spun este că vărul tău, Amintas, este cu 
cinci ani mai mare decât tine și era moștenitorul tronului înainte 
ca tu să te fi născut. Cineva ar putea să susţină candidatura lui 
în locul tău. În plus, tatăl tău mai are și un alt fiu cu una dintre... 
soțiile sale. 

Alexandru ridică din umeri. 

— Arrideus este un sărman prostănac. 

— Prostănac, dar este, totuși, de sânge regesc. Și el ar putea 
să-ţi creeze probleme. 

— Și, după părerea ta, ce-ar trebui să fac eu în asemenea 
situație? 

— Tu deţii puterea în acest moment și tatăl tău este departe. 
Dispui de tezaurul regal: poţi acţiona după cum vrei. Este 
suficient să plătești pe cineva. 

Alexandru se înnegură la faţă. 


145 


— Tata l-a lăsat în viață pe Amintas, chiar și după nașterea 
mea, și eu n-am nici cea mai mică intenţie să fac ceea ce îmi 
sugerezi tu. Niciodată. 

Olimpia clătină din cap. - Aristotel ţi-a împuiat, probabil, capul 
cu ideile sale despre democraţie, dar pentru un rege lucrurile 
stau altfel. Un rege trebuie să-și asigure succesiunea: înţelegi 
asta? 

— Acum, gata, mamă. Tatăl meu este în viață, tu te simți 
foarte bine și argumentul este închis. Dacă, într-o zi, aș avea 
nevoie de ajutor, îl voi cere de la fratele tău, regele Epirului. Mă 
iubește și mă va susţine. 

— Ascultă-mă - insistă Olimpia, dar Alexandru își pierduse 
răbdarea și se ridică, sărutând-o în grabă pe obraz pe mama sa. 
Multumesc pentru cină, mamă. Trebuie să plec acum, noapte 
bună. 

Cobori în curtea interioară a palatului și inspectă corpul de 
gardă aflat la intrarea în palat, înainte de a urca la Eumene care 
se afla în biroul său și se ocupa cu trierea corespondenţei 
primite pentru rege. 

— Vești de la tata? — întrebă el. 

— Da, dar nu-s noutăţi. Tebanii nu s-au hotărât încă de partea 
cui să treacă. 

— Ce face Amintas în zilele acestea? 

Eumene ÎI privi cu o expresie de surpriză. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun ce-am spus. 

— Ei, nu știu. Cred că este la vânătoare în Lincestide. 

— Bine. Când se întoarce, dă-i o misiune diplomatică. 

— Diplomatică? Ce fel de misiune? 7 

— Vezi tu. O fi și vreo misiune care să i se potrivească, nu? In 
Asia, în Tracia, în insule. Unde crezi tu. 

Eumene începuse să obiecteze: 

— Dar, chiar că nu știu ce... 

Alexandru, însă, ieșise deja. 

XXX 

Solia lui Filip ajunse la Teba toamna tărziu și i se permise să 
vorbească la teatru, în fața adunării cetățenilor reunită în 
totalitate. 


146 


În aceeași zi a fost primită și solia venită de la Atena, condusă 
de Demostene în persoană, pentru că membrii consiliului vroiau 
ca poporul să se poată pronunţa asupra celor două propuneri 
confruntându-le una cu alta la un interval de timp cât mai scurt. 

Filip discutase mult timp cu statul său major propunerile care 
urmau să fie făcute tebanilor și considera că ele erau atât de 
avantajoase încât, cu siguranţă, aveau să fie acceptate. Nu 
cerea ca ei să se alieze cu el fiind conștient că Teba se afla în 
spatele Amfissei, orașul împotriva căruia fusese declarat 
războiul sfânt: s-ar fi mulţumit doar cu neutralitatea lor. In 
schimb, oferea avantaje economice și teritoriale consistente 
sau, în caz de refuz, ameninţa cu represalii înspăimântătoare. 
Cine-ar fi fost atât de nebun să refuze? 

Șeful delegaţiei macedonene, Eudemos din Oreos, și-a 
încheiat discursul amestecând cu iscusinţă diplomatică lingușiri, 
ameninţări și despăgubiri și apoi ieși. 

Se întâlni după puţin timp cu un prieten și informator teban 
care-l duse într-un loc de unde putea vedea și auzi tot ce se mai 
petrecea în adunare. Știa, de fapt, că Filip îi ordonase să-i aducă 
informaţii auzite de el în persoană și nu din vorbele altora. 

Adunarea lăsă să treacă un timp destul de scurt, necesar 
pentru ca macedonenii să nu se întâlnească în niciun caz cu 
atenienii și să se încaiere, și invită, apoi, delegaţia condusă de 
Demostene. 

Marele orator avea o înfățișare austeră, de filosof, un corp 
subțiratic și uscăţiv și ochi expresivi sub o frunte mereu 
încruntată. Se spunea că, atunci când era tânăr, avusese 
probleme cu dicţia iar vocea îi era slabă și că, vrând să 
îmbrățișeze cariera de orator se exersase declamând versuri de 
Euripide pe malul mării când furtuna era în toi. Se știa că nu 
vorbea niciodată liber pentru că îi era greu să improvizeze, așa 
că nimeni nu se miră atunci când scoase dintre cutele 
veșmântului său un teanc de foi scrise. 

Începu să citească pe un ton care se vedea că fusese 
îndelung studiat și vorbi mult timp, amintind diferitele faze ale 
înaintării macedonene victorioase, violarea repetată a 
acordurilor de către Filip. La un moment dat, însă, fu prins de 
firul ideilor și se dezlănțui într-o peroraţie plină de mâhnire: 


147 


— Dar nu vă daţi seama, tebani, că războiul sfânt nu este 
decât un pretext, așa cum a fost și cel de dinainte, cum au fost 
și toate celelalte? Filip dorește ca voi să fiţi neutri pentru că 
vrea să dezbine forţele Greciei libere și să dărâme unul după 
altul toate bastioanele de apărare a libertăţii. Dacă voi îi veţi 
lăsa pe atenieni să-l înfrunte singuri, va veni, după aceea, și 
rândul vostru și veţi pieri și voi. 

„În același timp, dacă veţi lupta singuri împotriva lui Filip și 
veți fi învinși, după aceea, Atena nu va mai reuși să se salveze 
singură. El vrea să ne despartă pentru că știe bine că doar 
forțele noastre unite ar putea stăvili puterea lui nemăsurată. 

„Știu că, în trecut, au fost între noi multe certuri și chiar 
războaie, dar atunci era vorba despre conflicte între orașe 
libere. Astăzi, de o parte este tiranul, de cealaltă parte sunt 
oamenii liberi. Nu mai încape nicio îndoială, tebani, asupra 
alegerii pe care o veţi face! 

„Ca să vă arătăm buna noastră credinţă, vă cedăm comanda 
trupelor de uscat și noi ne-o păstrăm pe cea a flotei și, pe 
deasupra, vom suporta noi două treimi din cheltuiala totală.” 

Un freamăt trecu printre rândurile adunării și oratorul își dădu 
seama că spusele sale ajunseseră drept la ţintă. 

Se pregăti, atunci, să dea lovitura de graţie, știind bine că 
riscul era mare și că era posibil ca guvernul său să nu fie de 
acord cu cele ce urma să spună. 

— De mai bine de jumătate de secol - continuă el - orașele 
Plateea și Tespia, chiar dacă fac parte din Beotia, sunt aliate ale 
Atenei și Atena le-a garantat dintotdeauna independenţa. Acum, 
noi suntem dispuși să le trecem pe amândouă sub autoritatea 
voastră, să le convingem să se supună legilor voastre, dacă veți 
accepta propunerea noastră și vă veţi uni cu noi în lupta 
împotriva tiranului. 

Ardoarea lui Demostene, tonul inspirat, timbrul vocii sale, 
forța argumentelor făcuseră ca, în cele din urmă, efectul să fie 
cel dorit. Când tăcu, răsuflând din greu și cu fruntea brobonată 
de sudoare, mulţi dintre cei de faţă se ridicară ca să-l aplaude și 
lor li se adăugară alți și iar alţii până când, în final, toată 
adunarea îl răsplăti cu ovații îndelungate. 

Îi convinsese, mai mult decât cuvintele oratorului, aroganta 
cu care trimisul lui Filip proferase intimidări și promisese 


148 


despăgubiri. Președintele adunării luă act de hotărârile luate și-l 
însărcină pe secretar să le comunice solilor trimiși de regele 
Macedoniei că orașul respingea în bloc atât cererile cât și 
ofertele sale și le punea în vedere să părăsească teritoriul 
Beotiei până în seara zilei următoare, dacă nu vroiau să fie 
arestaţi și condamnați ca spioni. 

Filip văzu roșu în fața ochilor și se înfurie ca un taur când află 
răspunsul lor, pentru că nu s-ar fi așteptat niciodată ca tebanii 
să fie atât de nebuni să i se opună când el se găsea, practic, la 
porţile teritoriului lor; fu nevoit, însă, să accepte rezultatul 
confruntării dintre cele două delegații. 

Când îi mai trecu furia, se așeză trăgându-și poalele mantiei 
peste genunchi și mormăi câteva vorbe de mulţumire pentru 
Eudemos din Oreos care nu făcuse, la urma urmelor, altceva 
decât să-i execute ordinele. Ambasadorul, care rămăsese în 
picioare până în acel moment ascultând izbucnirea de furie a 
regelui, după ce se potoli furtuna ceru permisiunea să se 
retragă și se îndreptă spre ieșire. 

— Așteaptă - îl opri din drum Filip. 

— Cum este Demostene? 

Eudemos se opri în prag și se întoarse către el. 

— Un sac de nervi care strigă „libertate”! — răspunse. Și ieși 
din sală. 

XXX 

Filip nu-și revenise pe de-a-ntregul din surpriză când aliaţii se 
puseră în mișcare. Trupele ușoare tebane și ateniene ocupară 
toate trecătorile din munţi astfel încât să oprească orice 
inițiativă militară a inamicului în direcţia Beotiei și a Aticei. 
Regele, aflat într-o situație dificilă din cauza timpului nefavorabil 
și a conjuncturii care devenise prea grea și riscantă, decise să 
se întoarcă la Pella, lăsând în Tesalia o mică armată sub 
comanda lui Parmenion și a lui Clito cel Negru. 

Alexandru ieși în întâmpinarea lui la granița cu Tesalia, în 
fruntea unui detașament din garda regală și-l escortă până 
acasă. 

— Ai văzut? — îi atrase atenţia Filip după ce se salutară. 

— Nu era nicio grabă. Nici n-am pornit bine să facem ceva că 
distracţia a început. 


149 


— Se pare, însă, că totul este împotriva noastră. Teba și 
Atena s-au aliat și au obţinut, cel puţin până acum, succese 
importante. Regele făcu un semn din mână ca și cum ar fi vrut 
să alunge un gând care îl sâcâia. 

— Ah! — exclamă el. 

— Lasă-i să se bucure de succesele lor. Când s-or trezi, n-o să 
le fie bine. Eu nu-mi doream o confruntare cu atenienii și le-am 
cerut tebanilor să se ţină departe de treburile astea. M-au târât 
fără voia mea în acest război și acum va trebui să-i învăţ minte 
cine-i mai tare. O să fie alți morţi, alte distrugeri: sunt lucruri 
care nu-mi plac, dar n-am încotro. 

— Ce-ai de gând să faci? — îl întrebă Alexandru. 

— Deocamdată aștept să vină primăvara. Când este cald, este 
mai lesne de luptat, dar, mai ales, vreau să las ca timpul să dea 
prilej de gândire. Adu-ţi aminte, fiule: eu nu pornesc la luptă 
doar din dorinţa de a da din mâini. Pentru mine, războiul este 
doar politică dusă cu alte mijloace. 

Merseră o vreme în tăcere pentru că regele părea că privește 
atent peisajul și oamenii care lucrau pe câmp. Apoi, deodată, 
întrebă: 

— Ei, ia spune, cum era surpriza mea? 


150 


23 


Alexandru exclamă: 

- Eu nu-l înțeleg pe tata. Aveam posibilitatea să ne impunem 
cu forța armelor și el a preferat să treacă prin umilinţa unei 
confruntări cu delegaţia ateniană. Ca să iasă batjocorit. Ar fi 
putut mai întâi să atace și pe urmă să stea la tratative. 

— Sunt de acord cu tine - răspunse Hefestion. 

— Din punctul meu de vedere, a fost o greșeală. Mai întâi se 
lovește cu toată forţa și apoi se duc tratative. 

Eumene și Callistene veneau și ei călare la pas, în urma lor, 
mergând spre Farsala pentru a duce acolo un mesaj al lui Filip 
către aliaţii săi din liga tesaliană. 

— Eu, însă, îl înțeleg foarte bine - interveni Eumene - și sunt 
de acord cu el. Știi bine că tatăl tău a trăit mai bine de un an la 
Teba ca ostatic pe când era încă un adolescent, în casa lui 
Pelopida, cel mai mare strateg pe care l-a avut Atena în ultimii o 
sută de ani. A rămas profund impresionat de sistemul politic al 
orașelor-stat, de formidabila lor organizare militară, de bogăţia 
culturii lor. De la acea experienţă de tinereţe se trage dorinţa lui 
de a face să se răspândească în întreaga Macedonie civilizația 
elenistică și de a-i uni pe toţi grecii într-o singură și mare 
confederație. 

— Ca în vremurile războiului din Troia - observă Callistene. 

— Asta urmărește tatăl tău: mai întâi să unifice statele 
grecești și, apoi, să le conducă împotriva Asiei, așa cum a făcut 
Agamemnon contra imperiului lui Priam, acum aproape o mie de 
ani. 

Auzind aceste cuvinte, Alexandru tresări. 

— Acum o mie de ani? Au trecut o mie de ani de la războiul 
Troiei? 

— Fără cinci ani sunt o mie - răspunse Callistene. 

— Un semn - murmură Alexandru. 

— Este, poate, un semn. 

— Ce vrei să spui? — întrebă Eumene. 

151 


— Nimic. Dar nu vi se pare ciudat faptul că, peste cinci ani eu 
voi avea exact aceeași vârstă pe care o avea Ahile când a plecat 
împotriva Troiei și că în acele zile se vor împlini o mie de ani de 
când a avut loc războiul cântat de Homer? 

— Nu - îi răspunse Callistene. 

— Câteodată, istoria ne oferă, la distanţă de mulţi ani, aceeași 
combinaţie de situaţii care dau naștere unor evenimente 
grandioase. Nimic, însă, nu se repetă într-o manieră identică. 

— Crezi? — întrebă Alexandru. Și, pentru o clipă fruntea i se 
încreţi ca și cum ar fi urmărit imagini ca din ceaţă, pierdute în 
negura vremilor. 

Hefestion îi puse o mână pe umăr. 

— Știu la ce te gândești. Şi orice vei hotărî să faci, oriunde vei 
dori să mergi, eu voi fi mereu alături de tine. Chiar și în infern. 
Chiar și la capătul lumii. 

Alexandru se întoarse către el și-l privi ţintă în ochi. 

— Știu - spuse. 

XXX 

Ajunseră la capătul drumului către asfinţit și Alexandru fu 
întâmpinat cu onorurile care îi reveneau în calitatea lui de 
moștenitor al tronului mecedonenilor. Luă parte, apoi, împreună 
cu prietenii săi, la cina pe care reprezentanţii confederației 
tesaliene o pregătiseră în cinstea oaspetelui, în acea vreme, 
Filip avea și funcţia de tagos, președinte al confederației 
tesaliene și, de fapt, era șeful a două state, în calitatea sa de 
rege și de președinte. 

Tesalienii erau, și ei, băutori vajnici, dar în timpul cinei 
Eumene nu se atinse de vin și profită de aceasta pentru a 
negocia cumpărarea unei herghelii de cai de la un nobil, mare 
proprietar de pământ, beat turtă, obţinând un preţ și condiţii de 
plată extrem de avantajoase atât pentru sine cât și pentru 
regatul Macedoniei. 

A doua zi, misiunea fiind îndeplinită, Alexandru plecă spre 
casă împreună cu prietenii săi, dar, după ce parcurseseră o 
bucată scurtă de drum, își schimbă hainele, dădu drumul gărzii 
și o luă pe drumul care ducea spre miazăzi. 

— Incotro te duci? — întrebă Eumene mirat de acest 
comportament ciudat și neprevăzut. 

— Eu merg cu el - spuse Hefestion. 


152 


— Bine, dar unde? 

— La Aulida? — răspunse Alexandru. 

— Portul în care s-au îmbarcat aheii pentru războiul din Troia 
- comentă Callistene netulburat. 

— Aulida? Dar sunteţi nebuni! Aulida este în Beotia, în plin 
teritoriu dușman. 

— Dar eu vreau să văd locul acela și-l voi vedea - spuse cu 
hotărâre prinţul. 

— Nimeni n-o să ne observe. 

— Repet, sunteți nebuni - insistă Eumene. 

— O să vă prindă numaidecât: dacă o să vorbiţi o să-și dea 
seama de accentul vostru, dacă o să tăceţi o să se întrebe de ce 
nu vorbii. Mai mult, portretele tale se află în zeci de orașe. Îţi 
dai seama de urmări dacă te vor prinde? Tatăl tău va trebui să 
negocieze, să renunţe la planurile lui sau, în cel mai bun caz, să 
plătească o răscumpărare care l-ar costa cât un război pierdut. 
Nu, eu nu vreau să am de-a face cu nebunia asta. Nici nu v-am 
auzit vorbind despre asta, ba, mai mult, nici nu v-am văzut 
măcar: ați plecat în taină înainte de vărsatul zorilor. 

— E bine așa - aprobă Alexandru. Și nu-ţi face griji. Sunt doar 
câteva sute de stadii de mers pe teritoriu beotian. În două zile 
ajungem acolo și ne și întoarcem. Și dacă ne-o opri și ne-o 
întreba cineva, îi vom spune că suntem pelerini și mergem să 
consultăm oracolul din Delfi. 

— În Beotia? Dar Delfi se află în Focida. 

— O să povestim că ne-am rătăcit - strigă Hefestion dând 
pinteni calului. 

Callistene îi privea când pe unul, când pe celălalt dintre 
tovarășii săi de drum fără să știe ce să facă. 

— Ce-ai de gând să faci? — îl întrebă Eumene. 

— Eu? Ei bine, dacă, pe de o parte, prietenia pentru Alexandru 
m-ar îndemna să-l urmez, pe de altă parte prudenţa m-ar face, 
mai degrabă, să... 

— Am priceput - i-o tăie scurt Eumene. 

— Opriţi-vă! Pe trăsnetele lui Zeus, staţi pe loc! 

— Cei doi încremeniră. 

— Cel puţin eu n-am accent macedonean și, la o adică, aș 
putea să trec drept un beotian. 


153 


— Ah, Ah! N-am nicio îndoială în privinţa asta! — rânji 
Hefestion. 

— Râzi, râzi - bombăni Eumene pornind la trap pe calul său. 
Dacă regele Filip ar fi fost aici, te-ar fi făcut el să râzi cu câteva 
cravașe pe fundul ăla gras al tău. Haide, luaţi-o din loc, s-o 
pornim. 

— Și Callistene? — întrebă Alexandru. 

— Vine, vine și el - răspunse Eumene. 

— Unde-oi vrea să se ducă de unul singur? 

A doua zi, trecură de Termopile și Alexandru se opri să vadă 
mormântul războinicilor spartani căzuţi cu o sută patruzeci de 
ani înainte în lupta împotriva cotropitorilor persani. Citi inscripţia 
simplă în dialect spartan care aducea aminte de sacrificiul lor 
suprem și rămase în tăcere ascultând șuieratul vântului care 
bătea dinspre mare. 

— Cât de ciudată e soarta omului! — exclamă el. 

— Doar rândurile astea puţine mai amintesc de larma unei 
bătălii care a făcut să tresalte lumea și de o faptă de eroism 
demnă de pana lui Homer. Și-acum totul este cufundat în 
tăcere. 

Traversară Locrida și Focida fără nicio dificultate, în două zile 
și intrară în Beotia pe drumul de pe malul mării: aveau în față 
coasta insulei Eubeea parcă sculptată de razele soarelui la zenit 
și apele scânteietoare ale canalului Euripos. O flotilă de circa o 
duzină de trireme naviga în larg și, pe pânzele umflate de vânt, 
se putea vedea bufnița, emblema Atenei. 

— Dacă s-ar întâmpla ca navarhul să-și închipuie cine se află 
aici pe plajă și se uită la corăbiile sale... — șopti Eumene. 

— Hai să plecăm - spuse și Callistene. 

— Să încheiem călătoria asta cât de repede posibil. Suntem 
de-acum prea aproape. — în sinea sa, însă, se temea că 
Alexandru le-ar putea cere să-l mai însoțească în cine știe ce 
aventură și mai nesăbuită. 

Micul golf al Aulidei li se așternu la picioare pe neașteptate 
când ajunseră în vârful unei coline. În faţă, pe malul de peste 
apă al Eubeei, se vedea alb în depărtare orașul Halcis. Apa era 
de un albastru intens și pădurea de zadă și de stejar care 
acoperea povârnișurile colinei ajungea până aproape de malul 
mării, cedând locul, mai întâi unor tufe scunde de mirt și de 


154 


mierea ursului și, apoi, unei fâșii subţiri de trunchiuri uscate și 
de nisip roșcat. 

In portul din care porniseră miile de corăbii ale aheilor nu era 
nimeni altcineva decât barca unui pescar care plutea împinsă de 
vânt pe mare. 

Cei patru tineri coborâră de pe cai și priviră în tăcere acel loc, 
asemănător cu alte mii de locuri de pe coasta elenă, dar mult 
mai aparte. Alexandru își aminti în clipa aceea cuvintele tatălui 
său când îl ţinea, copil fiind, în brațe pe terasa din palatul de la 
Pella și-i povestea despre îndepărtata și nesfârșita Asie. 

— Aici n-au loc mii de corăbii - observă Hefestion rupând 
vraja acelei tăceri. 

— Nu - fu de părere și Callistene. 

— Dar, după părerea poetului, nu puteau fi mai puţine. Un 
poet nu cântă pentru a povesti isprăvile oamenilor așa cum s-au 
petrecut ele, Hefestion, ci pentru a evoca, peste secole, emoțiile 
și sentimentele eroilor. 

Alexandru se răsuci către el cu privirea strălucitoare de 
emoție. 

— Crezi că, astăzi, ar mai putea exista vreun om în stare de 
asemenea isprăvi încât să inspire un mare poet ca Homer? 

— Poeţii sunt aceia care îi creează pe eroi, Alexandru - 
răspunse Callistene - și nu invers. lar poeţii apar doar atunci 
când este pace pe mare, în cer și pe pământ. 

Când se reîntoarseră în Tesalia întâlniră un detașament din 
garda regală care îi căuta peste tot și Eumene trebui să le spună 
că se simţise rău și ceilalţi nu putuseră să-l abandoneze: o scuză 
pe care n-o crezu nimeni. Dar Alexandru avusese o dovadă că 
prietenii săi erau gata să-l urmeze oriunde, chiar și cei cărora le 
mai era frică, de felul lui Eumene și Callistene. În plus, totuși, își 
dăduse seama și că despărțirea de Kampaspe îl afecta destul de 
mult și că era nerăbdător s-o vadă din nou goală în patul său, în 
lumina aurie a lămpilor. 

Nu se putură întoarce, însă, la Pella pentru că, între timp, 
situaţia era încordată și regele, după ce mobilizase armata, 
cobora spre Focida pentru a cuceri trecători le: timpul nu 
adusese mai multă înțelepciune nici uneia dintre forțele aflate în 
conflict și armele aveau din nou un cuvânt hotărâtor de spus. 


155 


Alexandru fu convocat în cortul tatălui său în aceeași seară. 
Nu-l întrebă nimic despre întârzierea cu care se întorsese din 
misiunea pe care o avusese în Tesalia. li arătă harta de pe masă 
și-i spuse: 

— Comandantul atenian Caretes cu zece mii de mercenari a 
fost observat pe șoseaua dintre Kithinion și Amfissa, dar nu știe 
că noi suntem aici. Voi marșălui toată noaptea și-l voi trezi chiar 
eu din somn mâine dimineaţă. Tu să păstrezi poziţia asta și să n- 
o părăsești cu niciun chip. Indată ce-l voi scoate din luptă pe 
Caretes, voi trece pe aici, pe valea râului Krissos, și-i voi scoate 
din trecători pe atenieni și pe tebani: vor fi nevoiţi să le 
abandoneze și să se retragă pe prima poziţie fortificată de care 
dispun în Beotia. — împunse harta cu degetul arătător, acolo 
unde bănuia că se vor retrage dușmanii. 

— Aici vei veni tu cu călăreţii tăi. La Cheroneea. 


156 


24 


Armata de mercenari a lui Caretes, luată pe neașteptate, în 
Zori, fu exterminată de trupele de asalt ale lui Filip iar 
supraviețuitorii fură împrăștiați de către cavalerie. Regele, în loc 
să pornească asupra Amfissei, se întoarse, așa cum spusese, și 
atacă trecătorile ocupate de atenieni și de tebani, iar aceștia, 
neavând încotro, se retraseră. Alexandru fu anunţat, la trei zile 
după aceea, că tatăl său ocupa poziţii pe platoul de la 
Cheroneea în fruntea a douăzeci și cinci de mii de infanteriști și 
a cinci mii de călăreţi și că trebuia să vină și el acolo în cel mai 
scurt timp cu putinţă. li lăsă pe servitori să ridice tabăra și să se 
ocupe de bagaje și porunci să se dea semnalul de pornire 
înainte de ivirea zorilor. Vroia să meargă pe răcoare și la pas ca 
să nu obosească prea mult caii. 

Trecu în revistă Vârful la lumina torțelor, călare pe Ducipal, și 
prietenii lui, care comandau detașamentele înălțară lăncile în 
semn de salut. Erau înarmați până în dinţi și gata de plecare, 
dar se vedea bine că niciunul nu reușise să închidă ochii. Aceea 
era prima lor zi de cumpănă în ale războiului. 

— Nu uitaţi, bărbaţi! — îi încurajă el. 

— Falanga este nicovala, cavaleria este ciocanul, iar Vârful 
este... forța ciocanului! 

— Apoi îl mână pe Ducipal către Ptolemeu, care comanda 
primul detașament din dreapta, și îi dădu cuvântul de ordine: 

— Phobos kai Deimos. 

— Caii zeului războiului - repetă Ptolemeu. 

— Niciun cuvânt de ordine nu putea fi mai exact. 

— ȘI-I comunică primului călăreț de la dreapta sa pentru ca el 
să fie transmis din om în om în toate șirurile. 

Alexandru făcu semn trompetistului care sună plecarea și 
întregul escadron se puse în mișcare la pas. El era în frunte, 
Hefestion după el și, apoi, toţi ceilalți. Detașamentul lui 
Ptolemeu încheia ariergarda. 


157 


Trecură prin vad râul Krissos înainte de vărsatul zorilor și, la 
răsăritul soarelui, văzură scânteind pe câmpie vârfurile sariselor 
armatei macedonene ca spicele dintr-un lan de grâu. 

Când îi văzu, Filip dădu pinteni calului său și veni să-l 
întâlnească pe fiul său. 

— Salutare, băiete! — îl bătu cu mâna pe umăr. 

— Totul merge după cum am prevăzut. Uite-i acolo, ne 
așteaptă. Așază-ţi oamenii în aripa stângă și, apoi, vino la mine. 
Tocmai puneam la punct planul de luptă cu Parmenion și cu 
Negrul și te așteptam doar pe tine ca să terminăm. Ai venit când 
trebuia. Cum te simţi? 

— Te salut, tată. Mă simt foarte bine și-o să vin într-o clipă. 

Își ajunse din urmă escadronul și îl aranjă pe aripa stângă. 
Hefestion întinse brațul spre coline și exclamă: 

— Oh, pe zeii din cer, ia uită-te! Tatăl tău ne-a așezat pe 
poziţie în fața Batalionului sacru al tebanilor: îi vezi? Sunt cei de 
acolo, cu tunicile și mantiile roșii ca sângele. Sunt tari, 
Alexandru, nimeni nu i-a mai învins până acum. 

— Îi văd, Hefestion. Noi îi vom bate. Aranjează-ţi oamenii pe 
trei rânduri. Vom ataca în valuri. 

— Pe marele Zeus! — strigă Seleucos. 

— Știţi de ce se numește Batalionul sacru? Pentru că fiecare 
dintre ei este legat de camaradul său printr-un jurământ: de a 
nu-l părăsi până la moarte. 

— Așa este - confirmă Perdicas. Se mai spune și că sunt cu 
toții amanți între ei, așa că sunt uniţi și printr-o asemenea 
legătură mai puternică. 

— Asta nu-i va feri de loviturile noastre - afirmă Alexandru. 

— Nu vă mișcaţi până nu mă întorc eu. 

Își îndemnă calul ca să ajungă la Filip, Parmenion și Negrul 
care se retrăseseră pe o mică ridicătură de teren de unde 
puteau vedea întregul câmp de luptă. În faţa lor, în dreapta, se 
vedea acropola din Cheroneea, cu templele ei. 

În centru și pe dreapta, pe un șir de coline care dominau 
câmpia, erau înșiraţi mai întâi atenienii și, apoi, tebanii. 
Scuturile lor scânteiau în lumina soarelui care se ridica spre 
înaltul cerului de primăvară presărat cu nori mari, albi. In 
extrema dreaptă, se deslușea pata de un roșu aprins a 
Batalionului sacru teban. 


158 


Filip așezase în dreapta sa două detașamente de „scutieri”, 
trupele de asalt care, cu trei zile înainte, nimiciseră armata lui 
Caretes, și care se aflau sub comanda sa directă. Se numeau 
așa de la scuturile lor cu stelele Argeazilor din argint și din 
aramă. 

In centru, sub comanda lui Parmenion și a lui Negru, cele 
douăsprezece batalioane ale falangei, așezați pe cinci rânduri, 
formau un zid de lănci peste măsură de lungi, o pădure de 
nepătruns de ţepușe de fier, ţinute în poziţie oblică. În stânga, 
întreaga forță a cavaleriei eteri-lor care se termina cu Vârful, 
escadronul lui Alexandru. 

— Eu o să atac primul - spuse Filip - și mă voi angaja în luptă 
cu atenienii. Apoi, voi începe să mă retrag și, dacă ei vor veni 
după mine, tu, Parmenion, vei trimite în spaţiul creat un batalion 
al falangei și vei rupe în două forțele dușmane, apoi vei arunca 
în luptă și celelalte șase batalioane. Negrul va veni în urma ta cu 
restul armatei. 

„In momentul acela, va fi rândul tău, Alexandru: vei arunca în 
luptă cavaleria împotriva flancului drept teban și, cu Vârful, vei 
lovi Batalionul sacru. Dacă vei reuși să treci de ei, știi ce ai de 
făcut.” 

— Știu foarte bine, tată: falanga este nicovala și cavaleria, 
ciocanul. 

Filip îl strânse la piept și, pentru o clipă, se revăzu în 
penumbra din camera reginei strângând în braţe un copil abia 
născut. Spuse: 

— Fii atent, fiule. În timpul luptei, loviturile pot veni din toate 
părţile. 

— O să fiu atent tată - răspunse Alexandru. Apoi, dintr-o 
săritură, încălecă pe Ducipal și trecu în galop prin faţa 
batalioanelor aranjate pentru luptă până când ajunse la 
detașamentul său. În tot acest timp Filip îl urmări din priviri, 
apoi se întoarse către aghiotantul său de campanie: 

— Scutul meu - ceru el. 

— Dar, Măria Ta... 

— Scutul meu - repetă regele ameninţător. 

Aghiotantul îi trecu braţul prin suportul scutului regal, singurul 
care purta steaua Argeazilor din aur curat. 


159 


De pe înălțimile colinelor se ridică sunetul ascuţit al 
trompetelor și, îndată după aceea, vântul aduse pe câmpie 
muzica neîntreruptă a flautelor, pe ritmul tobelor care îi 
însoțeau pe luptătorii în marș. Mișcarea frontului care cobora 
făcea ca razele soarelui să se reflecte în mii de sclipiri de foc și 
pasul apăsat al pedestrașilor acoperiţi cu armuri de fier trimitea 
spre vale un bubuit sinistru. 

În câmp, falanga rămânea nemișcată și tăcută, caii de pe 
aripa dreaptă sforăiau și își scuturau capetele făcând să 
zăngăne zăbalele din bronz. 

Se vedea și Vârful, așezat în unghi ascuţit spre inamic și 
Alexandru era primul dintre toţi ceilalţi, cu ochii aţintiţi asupra 
aripii drepte a dispozitivului dușman, acolo unde se afla 
Batalionul sacru, în timp ce Ducipal, agitat, săpa pământul cu 
copitele, sforăia pe nări și-și biciuia șoldurile cu coada. 

Un călăreț veni în apropierea lui Filip pe când acesta se 
pregătea să dea semnalul de atac. 

— Măria Ta - strigă călăreţul sărind pe pământ. 

— Demostene luptă în rând cu infanteria grea ateniană. 

— Nu vreau să fie ucis - spuse regele. 

— Transmite ordinul ăsta soldaților mei. 

Se întoarse ca să-i vadă pe „scutierii” săi: văzu feţele lor 
scăldate în sudoare sub vizierele coifurilor, ochii care erau 
ațintiţi pe scânteierea armelor dușmane, mâinile încleștate în 
așteptarea atacului. Era momentul în care fiecare dintre ei 
privea moartea de aproape, momentul în care dorinţa de a trăi 
era mai puternică decât orice altceva. Era momentul să fie 
eliberați din strânsoarea neliniștii și aruncaţi în luptă. 

Filip își înălță sabia, scoase strigătul de bătălie și oamenii săi 
îl urmară urlând și ei ca o haită de fiare, eliberându-se de orice 
urmă de frică, dornici să se arunce în învălmășeală, în furia 
luptei, uitând totul, uitându-se chiar pe sine. 

Înaintau alergând în timp ce ofiţerii strigau la ei ca să ţină 
pasul, să nu strice rândurile, să ajungă în formaţie compactă în 
încăierarea cu dușmanul. 

Mai era de-acum puţin și atenienii continuau să coboare la 
pas, umăr la umăr, scut lângă scut, cu lăncile aplecate în faţă, 
împinși din urmă de sunetul neîntrerupt și ascuțit al flautelor, de 
răpăitul obsedant al tobelor, urlând la fiecare pas: Alalalai! 


160 


Larma ciocnirii se dezlănţui ca un tunet de bronz în întreaga 
vale, ajunse la coastele munţilor și străpunse cerul, împins în 
sus de strigătul a douăzeci de mii de luptători mânaţi înainte de 
furia luptei. 

Filip, ușor de recunoscut după steaua de aur pe care o purta 
pe scut, lupta în prima linie cu un elan de nestăvilit, lovind cu 
sabia și cu scutul, având alături doi traci uriași înarmaţi cu 
securi cu două tăișuri, înspăimântători cu părul lor roșu, corpul 
păros și cu tatuajele care le acopereau feţele, brațele și pieptul. 

Frontul atenian se clătină sub forța atacului, dar un sunet 
ascuţit și pătrunzător ca ţipătul unui șoim îi împingea înainte, îi 
îmbărbăta: era vocea lui Demostene care îi îndemna, mai 
puternică decât muzica disperată a flautelor și decât răpăitul 
tobelor, strigând: 

— Bărbaţi atenieni, curaj! Luptaţi bărbaţi! Pentru libertatea 
voastră, pentru nevestele voastre și pentru copiii voştri! 
Respingeţi-l pe tiran! 

Incăierarea se înteți devenind și mai violentă și mulţi soldaţi 
din cele două formaţii cădeau, dar Filip ordonase ca nimeni să 
nu se oprească să prade cadavrele până când bătălia nu era 
câștigată. Și de o parte și de alta fiecare căuta doar ocazia de a 
străpunge și de a răni, pentru a rări cu arma mulţimea 
dușmanilor. 

Scuturile infanteriștilor din prima linie erau acum pline de 
sânge, și tot sânge curgea în valuri din răni, pe pământul deja 
lunecos și acoperit de corpuri în agonie, și, îndată ce unul 
cădea, un camarad de-al său din linia a doua făcea imediat un 
pas înainte ca să-i ia locul și să continue lupta. 

Deodată, la un semn al lui Filip, trompetistul dădu un semnal 
și cele două batalioane de „scutieri” începură să se retragă 
lăsându-și în urmă, pe pământ, morții și răniții. Se mișcau înapoi 
încet, apărându-se în permanenţă cu scuturile, răspunzând la 
fiecare lovitură, de lance sau de sabie. 

Atenienii, văzând că dușmanul se retrăgea, avantajaţi și de 
poziția mai favorabilă, își dublară eforturile, îndemnându-se unii 
pe alţii prin strigăte ascuţite, în timp ce pedestrașii din a doua și 
a treia linie își împingeau camarazii înainte cu ajutorul 
scuturilor. 


161 


Înainte de a ataca, Filip dăduse un ordin și, când rândurile 
„Sscutierilor”, retrăgându-se, ajunseră la un dâmb stâncos care 
se înălța la o distanţă de o sută de pași spre stânga, se 
întoarseră și o luară la fugă. 

Atunci, atenienii, cuprinși de furia luptei, ametțiţi de strigăte, 
sânge și zăngănit de arme, încrezători în victoria pe care 
credeau că o obţinuseră deja, porniră alergând în urmărirea 
inamicilor pentru a-i nimici. Comandantul lor, Stratocles, în loc 
să caute să-i menţină în formaţie, urla cât îl ţinea gura 
îndemnându-i să-și urmărească adversarii până în Macedonia. 

Alte trompete se auziră din stânga și o tobă enormă, 
suspendată între două care de luptă, se auzi ca un tunet pe 
câmpia întinsă. Parmenion dădu semnalul și cele douăsprezece 
batalioane ale falangei începură să înainteze toate împreună în 
pas cadenţat, dispuse pe o linie oblică. 

Tebanii, văzând aceasta, se aruncară și ei la atac, alergând în 
rânduri compacte, întinzând în față lăncile grele din lemn de 
frasin, dar foarte repede primul batalion macedonean se înfipse 
între frontul atenian, acum dezorganizat de urmărirea 
„Scutierilor”, și capătul flancului stâng al formaţiei tebane. 

Filip aruncă scutul, strâmbat de lovituri și năclăit de sânge, în 
brațele aghiotantului său, sări pe cal și ajunse la Parmenion. 
Generalul se uita fix, cu îngrijorare, la Batalionul sacru care 
înainta la pas, în aparenţă indiferent la tot ceea ce se întâmpla 
în jur, parcă zburlit, cu vârfuri de fier, invincibil. 

În centru, primul batalion macedonean, care înainta urcând, 
trecea deja de prima denivelare și, când un detașament de 
pedestrași tebani alergă să închidă breșa, pezeterii aplecară 
sulițele și-i străpunseră în ciocnirea frontală, fără să vină câtuși 
de puţin în contact cu ei; își continuară drumul trecând peste ei, 
potrivindu-și pașii după ritmul tunător al imensei tobe care îi 
dirija prin câmpie. 

Din urma lor veneau alții, în linie oblică, aplecând sarisele 
până la nivelul celui de-al treilea rând, în timp ce soldații 
pedeștri din ariergardă le ţineau înălțate, făcându-le să se 
unduiască în ritmul pașilor cadenţaţi ca spicele bătute de vânt. 
Zgomotul ameninţător al armelor care se ciocneau între ele în 
timpul mersului apăsat al luptătorilor ajungea până la urechile 


162 


inamicului care cobora pe partea cealaltă, ca o presimţire 
neliniștitoare, ca un zvon de moarte. 

— Acum - îi ordonă regele generalului său. Și Parmenion 
trimise, cu un scut lustruit ca oglinda, un semnal către 
Alexandru, pentru a declanșa șarja cavaleriei și atacul Vârfului. 

— Prinţul luă lancea în mână și strigă: 

— Trei valuri, bărbați! 

— Și, apoi, mai tare: 

— Phobos kai Deimos! 

— Și lovi cu călcâiele pântecele lui Ducipal. Bidiviul porni în 
galop alergând pe câmpul plin de strigăte și de morţi, negru ca 
o furie a infernului, ducându-și călărețul ferecat în armura 
sclipitoare, cu coama înaltă fluturându-i în vânt. 

Vârful se ţinea în formaţie compactă după el și caii, aţâţaţi de 
nechezatul și de gâfâitul lui Ducipal, alergau îndemnați de 
războinici și de sunetul strident al trompetelor. 

Batalionul sacru își strânse rândurile și luptătorii înfipseră în 
pământ mânerele lăncilor îndreptând vârfurile lor către șarja 
furibundă, dar escadronul lui Alexandru, ajungând în faţa lor, 
lansă o ploaie de sulițe și făcu o schimbare de direcție; imediat 
după aceea urmă un al doilea val și, apoi, al treilea și din nou 
primul. Mulţi dintre soldații tebani fură nevoiţi să-și abandoneze 
scuturile având înfipte în ele o mulţime de sulițe inamice și să 
lupte fără această protecţie. Alexandru dădu comanda pentru ca 
Vârful să formeze un triunghi cu vârful ascuţit înainte, se așeză 
în fruntea lui, îl conduse direct asupra șirurilor dușmane, îl 
conduse pe Ducipal în interiorul rândurilor tebane lovind cu 
lancea în toate părţile și, apoi, aruncând scutul, și cu sabia. 

Hefestion veni alături de el înălţând scutul de câte ori era 
nevoie pentru a-l proteja, retrăgându-se, apoi, în spatele 
oamenilor săi. 

Luptătorii din Batalionul sacru, de fiecare dată când cădea 
unul dintre ei, se strângeau, ca o rană care se închide singură, 
refăceau zidul de scuturi și răspundeau la fiecare lovitură, cu o 
energie inepuizabilă, cu o nemăsurată și încăpăţânată vitejie. 
Alexandru se trase puţin înapoi și-l chemă la el pe Hefestion: 

— Condu-i pe oamenii tăi în partea aceea, deschideţi-vă o 
breșă și, apoi, atacați din spate centrul teban. Lasă în seama 
mea Batalionul sacru! 


163 


Hefestion se supuse și înaintă cu Perdicas, Seleucos, Filotas, 
Lisimah, Crater și Leonatos, infiltrându-se cu călăreţii lor între 
Batalionul sacru și restul trupelor tebane. Făcură, apoi, o 
schimbare largă de direcţie la fel ca aceea pe care o 
executaseră la parada în onoarea lui Alexandru și-i luară din 
spate pe dușmani împingându-i către pădurea de lănci a 
falangei care înainta implacabilă. 

Soldaţii din Batalionul sacru, loviți de șarjele necontenite ale 
Vârfului, se bătură cu curajul disperării, dar căzură unul după 
altul, până la ultimul, respectându-și jurământul prin care erau 
legați: să nu cedeze pasul niciodată, să nu întoarcă spatele 
pentru niciun motiv. 

Înainte ca soarele să ajungă le zenit, bătălia era câștigată. 
Alexandru veni în fața lui Parmenion cu sabia în mână și cu 
armura încă plină de sânge. Pieptul și șoldurile lui Ducipal se 
înroșiseră și ele. 

— Batalionul sacru nu mai există. 

— Victorie pe toată linia! — strigă Parmenion. 

— Unde-i regele? — întrebă Alexandru. 

Parmenion se întoarse către câmpul pe care praful des al 
luptei nu se împrăștiase și-i arătă un bărbat singur care, 
șchiopătând, dansa ca ieșit din minţi în mijlocul unui morman de 
cadavre. 

— lată-l. 


164 


25 


Două mii de atenieni căzuseră în luptă și mulți alţii au fost 
luați prizonieri. Printre aceștia se afla oratorul Demades care se 
înfăţișă înaintea regelui îmbrăcat încă în armură și pierzând 
sânge dintr-o rană de la braţ. Demostene se salvase fugind prin 
trecătorile din sud care duceau către Lebadeea și Plateea. 

Pierderile cele mai mari le-au suferit, însă, tebanii și aheii, 
aliaţii lor care se aflau în centrul dispozitivului. Cavaleria lui 
Alexandru, după ce distrusese Batalionul sacru, le căzuse în 
spate și-i împinsese către zidul cu ţepi de fier al falangei 
provocând un adevărat măcel. 

Mânia lui Filip s-a dezlănţuit mai ales împotriva tebanilor de 
care se simţise trădat, l-a vândut pe prizonieri ca sclavi și a 
refuzat să predea cadavrele pentru a fi îngropate. Alexandru a 
fost acela care a reușit să-l înduplece. 

— Tată, chiar tu mi-ai spus că trebuie să fim clemenţi de 
fiecare dată când este posibil - îi aminti după ce îi trecuse 
exaltarea victoriei. — Însuși Ahile i-a înapoiat cadavrul lui Hector 
bătrânului rege Priam care se ruga cu lacrimi de el. Acești 
bărbaţi s-au bătut ca leii și și-au dat viaţa pentru orașul lor. 
Merită să fie respectaţi. De altfel, ce folos ai avea să te răzbuni 
pe morți? 

Filip nu răspunse dar se vedea că spusele fiului său avuseseră 
efect. 

— În plus, este aici, afară, un ofițer atenian prizonier care ne 
roagă să-l lăsăm să-ţi vorbească. 

— Nu acum! — răcni Filip. 

— Spune că, dacă nu-l vei primi, preferă să lase să i se scurgă 
tot sângele. 

— Cu atât mai bine! O să fie unul mai puţin. 

— Cum vrei. În cazul ăsta, o să mă ocup eu de el. 

leși și chemă doi „scutieri”: 

— Duceţi-l pe omul ăsta în cortul meu și chemaţi un chirurg. 


165 


Soldaţii făcură așa cum li se ordonase și atenianul fu așezat 
pe un pat de campanie, dezbrăcat și-i fură spălate rănile. 

La puţin timp după aceea, se întoarse unul dintre „scutieri”. 

— Alexandru, toţi chirurgii sunt ocupați cu soldații noștri și se 
străduiesc să-i salveze pe cei cu rănile cele mai grave, dar dacă 
dai ordin va veni unul dintre ei. 

— N-are importanţă - spuse prinţul. 

— O să mă ocup eu de el. Aduceţi-mi instrumente, ac și aţă, 
puneţi apă la fiert și faceți rost de feșe curate. 

— Oamenii îl priviră miraţi, iar rănitul era și mai mirat decât 
ei. 

— Trebuie să te mulțumești și cu asta - îi spuse Alexandru. 

— Nu pot să las să moară un soldat macedonean ca să salvez 
un dușman. 

In acel moment, în cort intră Callistene și-l văzu punându-și 
un șorț și spălându-se pe mâini. 

— Da’ ce... 

— Trebuie să rămână și asta un secret de-al nostru, dar ai 
putea să mă ajuţi. Ai fost și tu la lecțiile de anatomie ale lui 
Aristotel. Spală rana cu vin și cu oțet și, apoi, vâră-mi aţă în ac: 
mie mi-a intrat sudoarea în ochi. 

Callistene se apucă de treabă cu destul de multă pricepere și 
prinţul începu să examineze rana. 

— Dă-mi foarfecele: este zdrenţuită rău. 

— Poftim foarfecele. 

— Cum te cheamă? — îl întrebă Alexandru pe prizonier. 

— Demades. 

Callistene făcu ochii mari. 

— Dar ăsta-i vestitul orator - șopti el la urechea prietenului 
său care nu păru deloc impresionat de ceea ce afla. 

Demades se strâmbă de durere când chirurgul improvizat tăie 
în carne vie, apoi Alexandru ceru să i se dea acul și aţa. 

Trecu acul prin flacăra unei lămpi și începu să coasă, ajutat de 
Callistene care ţinea împreunate marginile rănii. 

— Povestește-mi despre Demostene - îi ceru prinţul în acest 
timp. 

— Este... un patriot - răspunse Demades printre dinţi - dar nu 
avem aceleași păreri. 


166 


— În ce sens? Pune un deget aici - îi spuse el ajutorului său. 
Callistene puse un deget ca să ţină firul care trebuia înnodat. 

— În sensul... — începu să-i explice rănitul ţinându-și 
răsuflarea - în sensul că eu nu eram de acord să pornim la 
război alături de tebani și am spus asta și în public. 

— Răsuflă ușurat îndată ce Alexandru termină de făcut nodul. 

— E-adevărat - șopti Callistene. 

— Am o copie de pe niște discursuri mai vechi de-ale lui. 

— Gata, am terminat - spuse prinţul. — îl putem bandaja. 

— Apoi, întorcându-se către Callistene: 

— Du-l mâine să-l vadă un medic: dacă se va umfla și va 
supura va trebui drenat și e mai bine să facă asta un chirurg de 
meserie. 

— Cum pot să-ți mulțumesc? — întrebă Demades, ridicându- 
se pe pat în capul oaselor. 

— Mulţumește-i profesorului meu, Aristotel, care, printre 
altele, m-a învăţat să fac și asta. Dar, mi se pare, voi atenienii n- 
aţi făcut prea mare lucru ca să-l păstraţi în mijlocul vostru... 

— A fost o problemă internă a Academiei, orașul nu are de-a 
face cu asta. 

— Ascultă. Adunarea armatei poate delibera pe loc ca să-ți 
ofere o funcţie politică? 

— Teoretic, da. Probabil că, în acest moment, aici se află mai 
mulţi cetățeni cu drept de vot decât la Atena. 

— Mergi, atunci, și vorbește cu ei ca să-ţi acorde dreptul legal 
de a trata cu regele condiţiile păcii. 

— Vorbești serios? — întrebă Demades uluit în timp ce se 
îmbrăca. 

— Poţi lua o haină curată din cufărul meu. În rest, eu voi vorbi 
cu tatăl meu. Callistene o să-ţi găsească un loc de dormit. 

— Mulţumesc, eu... — reuși să îngaime Demades. Alexandru, 
însă, ieșise deja. 

Intră în cortul tatălui său tocmai când Filip, așezat împreună 
cu Parmenion, Negrul și cu alţi câțiva comandanţi de batalioane, 
erau la cină. 

— lei o îmbucătură cu noi? — îl întrebă regele. 

— Avem niște potârnichi fripte. 

— Sunt cu sutele - explică Parmenion. 


167 


— Se ridică dimineaţa de pe lacul Kopais și vin, în timpul zilei, 
pe râu ca să se hrănească. 

Alexandru luă un scăunel și se așeză și el. 

Regele era calm și părea bine dispus. 

— Ei, ce părere ai de băiatul meu, Parmenion? — întrebă el, în 
timp ce-l bătea pe băiat cu o mână pe umăr. 

— Grozav, Filip: a condus șarja aceea cum niciun veteran din 
eteri n-ar fi putut-o face mai bine. 

— Fiul tău, Filotas, a luptat și el cu mare curaj, generale - 
recunoscu Alexandru. 

— Ce-ai făcut cu prizonierul atenian? — întrebă regele. 

— Ştii cine este? Este Demades. 

Filip se ridică în picioare. 

— Ești sigur? 

— Întreabă-l pe Callistene. 

— Pe toţi zeii, trimite de îndată un chirurg să-l îngrijească: 
este un om care a susţinut întotdeauna politica noastră. 

— L-am cusut eu deja, altfel acum i s-ar fi scurs tot sângele. L- 
am lăsat să se miște într-o oarecare libertate în tabără. Cred că 
mâine îţi va prezenta o propunere asupra unui tratat de pace. 
Dacă am înţeles eu bine, tu nu-ţi dorești un război cu Atena. 

— Nu. Și, de altfel, pentru a învinge un oraș maritim trebuie 
să fii stăpân pe mare și noi nu suntem. Am păţit-o pe spinarea 
mea la Perint și la Bizanţ. Dacă are de făcut propuneri, îl voi 
asculta și i le voi comunica pe ale mele. Mănâncă din friptură, că 
se răcește. 

XXX 

La Atena, supraviețuitorii de la Cheroneea aduseră în primul 
rând disperare. Când povestiră despre înfrângere și dădură 
numărul celor căzuţi și al prizonierilor, orașul fu plin de vaiete și 
mulţi erau disperaţi pentru că nu știau dacă ai lor erau vii sau 
morți. 

După aceea, a venit groaza pentru ce ar fi putut să se 
întâmple. Fură înrolați și tinerii de șaisprezece ani și li se 
promise și sclavilor că vor fi eliberați dacă se înrolau în armată. 

Demostene, încă obosit și rănit, lansă un îndemn la o ultimă 
rezistenţă și propuse ca populaţia rurală din Atica să se retragă 
între zidurile cetăţii, dar totul se dovedi în zadar. 


168 


Un curier aflat sub escortă sosi după câteva zile din partea lui 
Filip și ceru să prezinte adunării reunite în plen o propunere 
pentru un tratat de pace. Reprezentanţii poporului rămaseră 
uluiți să afle că propunerea fusese deja ratificată într-o primă 
etapă de câtre cetăţenii din armată făcuţi prizonieri la 
Cheroneea și purta semnătura lui Demades. 

Curierul intră în marele hemiciclu unde atenienii se aflau în 
aer liber, sub soarele de primăvară, și, după ce primi 
permisiunea să vorbească, spuse: 

— Concetăţeanul vostru Demades, care este și acum oaspete 
al regelui Filip, a discutat în numele vostru condiţiile unui tratat, 
obținând clauze pe care cred că le veţi considera ca fiind 
avantajoase. 

„Regele Filip nu vă este dușman, ba chiar admiră nespus 
cetatea voastră și minunăţiile care se află în ea. Contrar voinţei 
sale, a trebuit să poarte o bătălie supunându-se voinţei zeului 
din Delfi...” 

Adunarea nu avu reacţia la care se așteptase solul: rămase 
tăcută pentru că erau cu toţii nerăbdători să audă care erau 
condițiile. Solul continuă. 

— Filip renunţă acum la orice despăgubire, recunoaște 
stăpânirea voastră asupra tuturor insulelor care vă aparţineau în 
Marea Egee și vă înapoiază Oropos, Tespia și Plateea pe care 
conducătorii voștri le cedaseră tebanilor, trădând o prietenie 
seculară. 

Demostene, așezat în primele rânduri, lângă reprezentanţii 
guvernului, șopti la urechea celui de lângă el: Nu înţelegeţi, 
oare, că, în felul acesta, el își păstrează toate orașele noastre de 
pe malul Strâmtorilor? Pe acelea nu le-a pomenit. 

— Ar fi putut să fie mult mai rău - urmă răspunsul. 

— Așteaptă, să ascultăm ce mai are de spus. 

— Regele nu vă cere despăgubiri și nici răscumpărări - 
continuă macedoneanul. 

— Vi-i înapoiază pe prizonieri și vă restituie corpurile celor 
căzuţi pentru a-i putea îngropa după datini. Fiul său în persoană, 
Alexandru, va fi însărcinat cu această misiune de caritate. 

Reacţia plină de emoție a mulţimii la această ultimă veste îl 
convinse pe Demostene că, pentru el, partida era pierdută. Filip 
îi atinsese în sentimentele lor cele mai dragi și-l însărcinase 


169 


chiar pe prinţ cu îndeplinirea acestor îndatoriri de clemenţă 
religioasă. Nimic nu era mai sfâșietor pentru o familie decât să 
știe că trupul fiului ei căzut în luptă zace neîngropat, pradă 
vulturilor și câinilor, fără împlinirea ritualurilor funebre. 

— O să auzim acum ce vrea în schimbul acestei generozităţi - 
mai șopti Demostene. 

— În schimb, Filip nu le cere atenienilor altceva decât să 
devină prietenii și aliaţii săi. Se va întâlni cu toți reprezentanţii 
grecilor la Corint, în toamnă, pentru a pune capăt dușmăniilor, 
pentru a încheia o pace de durată și pentru a anunţa o intenţie 
grandioasă și la care nimeni nu s-a mai încumetat până acum, 
un plan la care toţi vor trebui să ia parte. Asta înseamnă că 
Atena va trebui să-și dizolve liga maritimă în fruntea căreia se 
află și să intre în marea alianţă panelenică, singura posibilă, pe 
care Filip este pe cale de a o forma: ea va pune capăt 
conflictelor interne seculare din Peninsulă și va elibera orașele 
grecești din Asia de jugul persan. 

„Fiţi înţelepţi și hotărâţi-vă acum, atenieni, și daţi-mi, apoi, 
un răspuns pentru a-l putea înmâna celui care m-a trimis.” 
XXX 

Răspunsul fu aprobat cu o mare majoritate, în ciuda 
cuvântării înflăcărate a lui Demostene care ceru să i se dea 
cuvântul pentru a chema orașul la o ultimă rezistență. Totuși, 
adunarea vru să-i respecte prestigiul și-i încredinţă sarcina de a 
pronunța discursul funebru pentru cei căzuţi în luptă. 
Documentul, care purta deja semnătura lui Demades, fu semnat 
de toţi reprezentanții conducerii și trimis lui Filip. 

Îndată ce regele auzi această veste, îl trimise imediat pe 
Alexandru cu convoiul de care purtând cenușa și osemintele 
celor căzuți, deja incineraţi pe câmpul de bătălie. Prizonierii îi 
identificaseră pe o bună parte dintre ei și, pe baza acelor 
informaţii, Eumene pusese să se scrie pe fiecare dintre micile 
urne din lemn numele mortului și cel al familiei sale. 

Soldaţii necunoscuţi erau transportaţi în carele de la urma 
convoiului, dar medicii notaseră caracteristicile cadavrelor, 
semne particulare, dacă aveau, culoarea părului și a ochilor. 

Ca să dea o dovadă a bunăvoinţei sale, Filip le pusese alături 
și armele care fuseseră găsite pentru a ușura identificarea 
acelor luptători cărora nu li se cunoștea numele. 


170 


— Te invidiez, fiul meu - îi mărturisi el lui Alexandru pe când 
acesta se pregătea de plecare. 

— O să vezi orașul cel mai frumos din lume. 

Prietenii săi veniră să-l salute. 

— Ti-l încredinţez pe Ducipal - îi spuse prinţul lui Hefestion. 

— Nu vreau să-l obosesc inutil și să-l pun în pericol într-o 
călătorie atât de lungă. 

— O să am grijă de el ca de o femeie frumoasă - îi răspunse 
prietenul său. 

— Poţi să pleci liniștit. Îmi pare rău doar că... 

— De ce îţi pare rău? 

— Că nu mi-ai dat-o în grijă și pe Kampaspe ca... s-o ocrotesc. 

— Termină, caraghiosule - râse Alexandru. Se urcă, apoi, pe 
un roib zdravăn pe care i-l adusese un grăjdar și dădu semnalul 
de plecare. 

Lungul convoi plecă însoţit de scârţâitul roţilor și, în urma lui, 
se înșiruiră prizonierii atenieni, mergând pe jos și purtând 
fiecare dintre ei o boccea cu puţinele efecte personale și cu 
alimentele pe care reușiseră să și le procure. Lui Demades i-a 
fost oferit un cal ca răsplată pentru rolul pe care-l jucase în 
semnarea tratatului de pace. 

În vremea aceasta, tebanii căzuţi în bătălie zăceau încă 
neîngropaţi și erau sfâșiaţi ziua de corbi și de vulturi, iar 
noaptea de câini vagabonzi și de răpitoare nocturne, sub ochii 
mamelor care veniseră din oraș și, îngrămădite pe marginea 
câmpului de luptă, scoteau bocete sfâșietoare. Altele, în spatele 
zidurilor din Cheroneea, săvârșeau ritualuri obscure de blestem 
pentru a abate asupra lui Filip cea mai atroce moarte. 

Dar, până atunci, nu serviseră la nimic descântecele și 
blestemele: regele interzisese cu încăpățânare dușmanilor 
învinși să-și ia morţii și să-i îngroape pentru că îi considera 
trădători. 

În cele din urmă, plecându-se chiar la insistenţele unor 
prieteni care se temeau de consecințele unui asemenea 
comportament, regele își dădu consimțământul. 

Tebanii ieșiră atunci din oraș îmbrăcați în doliu) având în 
frunte bocitoarele care jeleau, și săpară o groapă mare în care 
așezară rămășițele pământești, ajunse într-o stare deplorabilă, 
ale tinerelor vlăstare căzute în luptă. Deasupra, mormântului 


171 


înălțară un tumul, alături de care ridicară, mai târziu, statuia 
uriașă a unui leu de piatră care să simbolizeze curajul acelor 
războinici. 

Pacea a fost semnată și cu ei, dar trebuiră să accepte o 
garnizoană macedoneană instalată pe acropole și să dizolve liga 
beotiană, intrând în liga panelenică condusă de Filip. 

XXX 

Alexandru fu primit la Atena ca un oaspete de primă mână și 
avu parte de toate onorurile. In semn de recunoștință pentru 
misiunea de caritate pe care o îndeplinea și pentru maniera în 
care-i tratase pe prizonieri, consiliul orașului hotărî să i se înalțe 
o statuie în piaţă și prinţul fu nevoit să-i pozeze marelui sculptor 
atenian Protogene, deși spuse cândva că numai Lisip îi va putea 
face portretul. 

Demostene, încă foarte iubit de concetățenii săi, în ciuda 
înfrângerii, fusese trimis la Calauria, o mică insulă din fata 
orașului Trezene, pentru a evita conflicte care ar fi fost 
neplăcute pentru fiecare dintre părțile în cauză. 

Alexandru înțelese și evită cu înţelepciune să ceară informaţii 
despre el. Îndată ce-și încheie misiunea oficială, vru să viziteze 
acropola despre ale cărei minunăţii Aristotel îi povestise, 
arătându-i chiar și desene ale monumentelor. 

Urcă acolo într-o dimineaţă, după o furtună care bântuise 
toată noaptea și rămase uluit de splendoarea culorilor și de 
frumuseţea de necrezut a statuilor și a picturilor. În mijlocul 
esplanadei imense, se înălța Partenonul, purtând pe frontonul 
său larg grupul statuar al lui Fidias care reprezenta nașterea 
Atenei din fruntea lui Zeus. Statuile erau gigantice și aspectul 
lor semăna cu al celor aflate pe marginea acoperișului: cele care 
se aflau în mijloc, în picioare, erau personaje principale; cu cât 
erau mai departe, către exterior, statuile înfățișau personaje în 
genunchi sau culcate. 

Toate erau pictate în culori vii și împodobite cu părți metalice, 
din bronz sau din aur. 

Într-o latură a sanctuarului, în stânga treptelor de la intrare, 
se înălța o statuie de bronz a lui Fidias care o înfățișa pe zeiță, 
înarmată, având în mână o lance cu vârful de aur, primul lucru 
pe care marinarii atenieni îl zăreau scânteind când se 
reîntorceau în port după o călătorie pe mare. 


172 


Dar cea mai mare dorinţă și așteptare a lui Alexandru era să 
vadă uriașa statuie de cult din interiorul templului, și ea creată 
de geniul lui Fidias. 

Prinţul intră cu pas abia simţit, respectând acel loc sacru, 
lăcaș al divinității, și se găsi în faţa colosului de aur și de fildeș 
despre care, încă de copil, auzise povestindu-se atâtea lucruri 
minunate. 

Atmosfera din interiorul templului era saturată de miresme pe 
care preoţii le ardeau în permanenţă în onoarea zeiței și totul în 
jur se afla în semiobscuritate, așa încât aurul și fildeșul din care 
era făcută statuia aveau reflexe magice venite de la șirul dublu 
de coloane care susțineau acoperișul. 

Armele și peplosul, lung până la pământ, ca și coiful, lancea și 
scutul zeiţei erau din aur curat, iar faţa, braţele și picioarele 
erau din fildeș, ca să imite culoarea pielii. Ochii erau din perle și 
din turcoaze pentru a reproduce privirea zeiţei. 

Coiful avea trei coame din păr de cal vopsit în roșu; cea din 
mijloc era strânsă într-un sfinx de aur iar celelalte două prin doi 
pegași. In mâna dreaptă, zeița ţinea o reprezentare a Victoriei 
înaripate, mare, după cum i se spusese, cât statura unui om, 
așa încât statuia Atenei, întreagă, trebuia să fi fost înaltă de cel 
puţin treizeci și cinci de picioare. 

Alexandru contemplă vrăjit statuia în toată splendoarea ei și 
se gândi la gloria și la puterea orașului care-o crease. Se gândi 
la măreţia acelor oameni care construiseră teatre și sanctuare, 
turnaseră statui de bronz și le sculptaseră pe cele din marmură, 
pictaseră fresce de o minunată frumusețe. Se gândi la cutezanţa 
marinarilor care fuseseră timp de atâţia ani stăpânii de 
necontestat ai mării, la filosofii care-și  demonstraseră 
adevărurile de-a lungul acelor porticuri strălucitoare, la poetii 
care-și prezentaseră tragediile în fața miilor de persoane 
împietrite de emotie. 

Se simţi copleșit de admiraţie și de emoție și se îmbujoră de 
rușine amintindu-și de imaginea lui Filip care, șchiopătând, 
dansa de-a dreptul obscen printre morţii de la Cheroneea. 


173 


26 


Alexandru vizită teatrul lui Dionisos de la poalele acropolei, 
precum și clădirile și monumentele din marea piaţă în care erau 
adunate toate amintirile orașului. Rămase extaziat, mai ales, 
trecând pe sub „Porticul pictat” și admirând ciclul de fresce 
uriașe ale lui Polignot, reprezentând războaiele persane. 

Mai apărea acolo și bătălia de la Maraton cu momentele sale 
de eroism și mai era și soldatul Filippides care ajungea alergând 
la Atena pentru a anunţa victoria asupra persanilor și, apoi, se 
prăbușea epuizat de oboseală. 

Mai departe, se puteau vedea bătăliile din al doilea război 
medic, împotriva persanilor: atenienii care își părăseau cetatea 
și asistau plângând de pe insula Salamina la rugul de pe 
acropole și la distrugerea templelor sale. De asemenea, marea 
bătălie navală de la Salamina în care flota ateniană o distrusese 
pe cea persană: se putea admira imaginea Marelui Rege care 
fugea înspăimântat, fugărit de nori negri și de vânturi vijelioase. 

Lui Alexandru nu-i mai venea să părăsească acel loc plin de 
minunăţii, acel adevărat scrin al comorilor unde geniul omenesc 
dăduse cele mai înălțătoare dovezi ale valorii sale, dar 
îndatoririle și mesajele tatălui său îl chemau înapoi la Pella. 

Mama sa, Olimpia, îi scrisese de mai multe ori, felicitându-l 
pentru lupta de la Cheroneea și mărturisindu-i că-i lipsea mult. 
În această insistenţă, uneori voalată, Alexandru intuia o adâncă 
neliniște, o suferință nemărturisită care, cu siguranță, trebuie că 
își avea motivaţia în vreun eveniment recent, într-o neliniște 
dureroasă, dacă-și cunoștea bine mama. 

Plecă așadar într-o zi de la începutul verii împreună cu escorta 
sa, luând direcția spre miazănoapte. Intră în Beotia prin 
Tanagra, trecu pe lângă Teba într-o după-amiază cu arșiță, 
traversând câmpia sub razele fierbinţi ale soarelui, și călări de-a 
lungul malurilor lacului Kopais, învăluit într-o ceaţă deasă. 

Din când în când, un stârc, bătând rar din aripi, străpungea 
ceața care acoperea malurile mlăștinoase, asemenea unei 

174 


fantome; ţipetele unor păsări nevăzute treceau prin căldura 
umedă ca niște rugi înăbușite. Văluri negre atârnau la ușile 
caselor din sate, pentru că moartea lovise multe familii răpindu- 
le unele dintre fiinţele cele mai dragi. 

Ajunse la Cheroneea a doua zi, pe înserat. | s-a apărut un oraș 
de fantasme sub cerul întunecat pe care luna nouă nu reușea 
să-l lumineze și nu reuși să-și amintească nicio imagine 
frumoasă din victoria obţinută recent. Urletul șacalului și 
țipetele cucuvelelor îi dădură doar gânduri neliniștitoare tot 
timpul nopţii pe care o petrecu, din coșmar în coșmar, sub cortul 
înălţat la adăpostul unui uriaș stejar singuratic. 

Tatăl său nu veni să-l salute pentru că era în Lincestida ca să-i 
întâlnească pe șefii triburilor ilirice așa că tânărul reveni în 
palat, după asfinţit, ca o persoană oarecare, întâmpinat doar de 
Peritas care, înnebunit de bucurie, alerga peste tot, se 
rostogolea pe jos scheunând și dând din coadă și apoi sărea pe 
stăpânul lui ca să-i lingă faţa și mâinile. 

Alexandru scăpă de el cu câteva mângăieri și urcă repede în 
apartamentele sale unde îl aștepta Kampaspe. 

Fata îi alergă în întâmpinare și îl îmbrăţișă strâns, apoi îi 
scoase hainele prăfuite și îl ajută la baie zăbovind mai mult cu 
mâinile sale mângâietoare pe membrele tânărului obosite de 
lungul drum. Când Alexandru ieși din baie, ea începu să se 
dezbrace, dar chiar în clipa aceea intră Leptine. Era roșie la față 
și își ţinea privirea plecată. 

— Olimpia dorește să mergi la ea cât poţi de repede - îi 
spuse. 

— Speră să rămâneţi împreună să luaţi cina. 

— Așa am să fac - răspunse Alexandru. Și, pe când Leptine se 
îndepărta, îi șopti lui Kampaspe la ureche să-l aștepte. 

Când îl văzu, regina îl strânse într-o îmbrăţișare furtunoasă. 

— Ce s-a întâmplat, mamă? — o întrebă tânărul îndepărtându- 
se de ea și privind-o insistent. 

Olimpia avea ochii mari și adânci ca lacurile de munte din 
țara ei natală iar privirea sa oglindea în acele clipe frământarea 
violentă a pasiunilor care îi tulburau sufletul. 

Își plecă privirea mușcându-și buza de jos. 

— Ce este, mamă? — repetă Alexandru. 


175 


Olimpia se întoarse către fereastră pentru a-și ascunde 
supărarea și rușinea. 

— Tatăl tău are o amantă. 

— Tatăl meu are șapte soţii. Este un bărbat plin de 
temperament și nu i-a fost de-ajuns niciodată o singură femeie, 
în plus, este și regele nostru. 

— De data aceasta este altceva. Tatăl tău s-a îndrăgostit de o 
fată care are vârsta surorii tale. 

— S-a mai întâmplat. O să-i treacă. 

— Îți spun eu că, de data asta, este altceva: este îndrăgostit, 
și-a pierdut minţile. Este ca... — scoase un suspin ușor - ca 
atunci când l-am cunoscut eu. 

— Ce diferență este între ei? 

— Mare - spuse - Olimpia. 

— Fata a rămas însărcinată și el vrea s-o ia de nevastă. 

— Cine este? — întrebă Alexandru cu faţa înnegurată. 

— Euridice, fiica generalului Attalos. Înţelegi acum de ce sunt 
îngrijorată? Euridice este macedoneancă, o fată din nobilimea 
autentică a ţării, nu este o străină ca mine. 

— Asta nu înseamnă nimic. Tu ești de neam regal, 
descendentă din Pirus, fiul lui Ahile, și a Andromacăi, soția lui 
Hector. 

— Povești, băiete. Să presupunem că fata naște un băiat... 

Alexandru amuţi, cuprins de o tulburare neașteptată. 

— Vorbește deschis. Spune ce gândești: nu ne aude nimeni. 

— Să presupunem, deci, că Filip mă repudiază și că o declară 
regină pe Euridice, lucru pe care poate să-l facă: copilul Euridicei 
ar deveni moștenitorul legitim iar tu bastardul, fiul unei străine 
repudiate. 

— De ce ar trebui să facă așa ceva? Tatăl. Meu m-a iubit 
întotdeauna, și și-a dorit să am tot ce era mai bun. M-a educat 
ca să devin un rege. 

— Tu nu înţelegi. O fată frumoasă și atrăgătoare poate suci 
complet mintea unui bărbat matur iar un copil nou-născut va 
atrage asupra sa toată atenţia pentru că îl va face să se simtă 
tânăr, având impresia că timpul care se scurge inexorabil se 
poate întoarce. 

Alexandru nu știu ce să răspundă, dar se vedea că aceste 
cuvinte îl tulburaseră serios. 


176 


Se așeză pe un scaun și-și rezemă fruntea în palma stângă, ca 
pentru a-și aduna gândurile. 

— Ce-ar trebui să fac, după părerea ta? 

— Nu știu nici eu - recunoscu regina. 

— Sunt revoltată, tulburată, furioasă din cauza umilinței la 
care sunt supusă. Doar dacă aș fi bărbat... 

— Eu sunt bărbat - îi atrase atenţia Alexandru. 

— Ești, însă, fiul lui. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic. Umilinţa pe care trebuie s-o suport mă face să-mi 
pierd cumpătul. 

— Atunci, ce-ar trebui să fac, după părerea ta? 

— Nimic. Acum nu se poate face nimic. Am vrut, însă, să 
vorbesc cu tine ca să te pun în gardă, pentru că de-acum înainte 
s-ar putea întâmpla orice. 

— E chiar atât de frumoasă? — întrebă Alexandru. 

Olimpia lăsă capul în jos și se vedea cât de greu îi era să 
răspundă la o asemenea întrebare. 

— Mai mult decât îţi poţi închipui. Tatăl ei, Attalos, i-a adus-o 
în pat. Este clar că are un plan precis și știe că are de partea lui 
mulţi dintre nobilii macedoneni. Știu, ei mă urăsc. 

Alexandru se ridică pentru a o saluta. 

— Nu rămâi la cină? Am pus să se prepare ceva și pentru tine. 
Mâncăruri care îţi plac. 

— Nu mi-e foame, mamă. Pe deasupra, sunt și obosit. Scuză- 
mă. O să ne vedem din nou. Tu încearcă să te liniștești. Nu cred 
că, pe moment, s-ar putea face mare lucru. 

leşi tulburat de cele ce vorbise cu mama lui. Ideea că tatăl 
său l-ar fi putut îndepărta într-o clipă de gândurile și de planurile 
pe care și le făcuse nu-l încercase niciodată și nu s-ar fi așteptat 
nici în ruptul capului să se întâmple așa ceva într-un moment în 
care meritase din plin recunoștinţa lui datorită contribuţiei 
determinante la marea victorie de la Cheroneea și îndeplinirii 
delicatei misiuni de la Atena. 

Ca să-și alunge gândurile rele cobori la grajduri ca să-l vadă 
pe Ducipal și calul îi recunoscu imediat vocea și începu să bată 
din copite și să necheze. In grajd era ordine perfectă și mirosea 
a fân proaspăt. Pielea animalului era lucioasă, coama și coada 


177 


erau pieptănate ca părul unei fete. Alexandru se apropie și-l 
îmbrăţișă, mângâindu-l mult timp pe gåt și pe bot. 

— In sfârșit, te-ai întors! — spuse o voce din spatele său. 

— Știam că o să te găsesc aici. Ei! Cum ţi se pare Ducipal al 
tău? Vezi cum l-am îngrijit? Ca pe o femeie frumoasă, ţi-am 
promis asta. 

— Hefestion, tu ești! 

Tânărul făcu un pas înainte și-l bătu pe spate. 

— Ei, banditule, mi-ai lipsit. 

Alexandru îl bătu și el pe umeri. 

— Și tu, hoţ de cai. 

Se strânseră în braţe într-o îmbrăţișare aspră și bărbătească, 
mai puternică decât prietenia, decât timpul, decât moartea. 

Alexandru se întoarse târziu în camerele sale și o găsi pe 
Leptine adormită, culcată pe podea în fața ușii sale având 
alături lampa stinsă. 

Se aplecă s-o privească în tăcere înainte de a o ridica cu grijă 
în braţe, apoi o așeză pe pat și-i atinse ușor gura cu un sărut. In 
seara aceea, Kampaspe îl așteptă în zadar. 

Filip se întoarse la câteva zile după aceea, îl chemă imediat în 
camerele sale și, îndată ce-l văzu, îl îmbrăţișă impetuos. 

— Pe toţi zeii, arăţi minunat: cum te-ai descurcat la Atena? 

— Simţi, însă, că fiul său îl îmbrăţișa cu o oarecare 
stânjeneală. 

— Ce se întâmplă, băiete? Nu cumva te-au ameţit atenienii 
ăia! Sau te-ai îndrăgostit? Oh, pe Hercule, să nu-mi spui că te-ai 
îndrăgostit. Ah! Eu ţi-o dăruiesc pe cea mai pricepută dintre 
curtezane și el se îndrăgostește de... de cine? De o ateniană 
frumoasă? Nu-mi spune, știu: farmecul atenienilor nu are egal. 
Ah, asta chiar că-i bună: trebuie să i-o povestesc lui Parmenion. 

— Nu sunt îndrăgostit, tată. Am auzit, însă, că tu ești 
îndrăgostit. 

Filip se blocă pentru o clipă și, după aceea, începu să 
măsoare camera cu pași mari. 

— Maică-ta. Maică-ta! — exclamă el. 

— Este invidioasă, o mănâncă gelozia și dușmănia. Pe 
deasupra, vrea să te asmuţă împotriva mea. Așa este, nu-i 
adevărat? 

— Ai o altă femeie - îi spuse Alexandru pe un ton rece. 


178 


— Și ce-i cu asta? Nu-i nici prima și n-o să fie nici ultima. Este 
o floare, frumoasă ca soarele, ca Afrodita. Chiar mai frumoasă! 
M-am trezit cu ea, goală, în braţe, cu două ţâţișoare ca două 
pere coapte, cu pielea catifelată, depilată, parfumată, și și-a 
desfăcut coapsele: ce-ar fi trebuit să fac? Mama ta mă urăște, 
mă disprețuiește, ar scuipa după mine ori de câte ori mă vede! 
lar copila asta e dulce ca mierea. 

Se trânti pe un scaun și, cu un gest iute, își trase mantia 
peste genunchi, semn că era tare furios. 

— Tată, nu trebuie să-mi dai socoteală mie despre cine îţi 
intră în pat. 

— Încetează să-mi mai spui așa: „tată”: suntem singuri! 

— Dar mama se simte umilită, respinsă, și este îngrijorată. 

— Am priceput! — urlă Filip. 

— Am priceput! Ea încearcă să ne învrăjbească. N-are niciun 
pic de minte. 

Vino, vino cu mine! Uite ce surpriză îţi pregătisem, înainte ca 
tu să-mi strici ziua cu prostiile astea. Vino! 

II duse în jos pe o scară și, apoi, în capătul unui coridor, în 
zona atelierelor. Deschise larg o ușă împingând-o cu putere. 

— Priveşte! 

Alexandru se trezi într-o cameră luminată printr-o fereastră 
mare, laterală. Văzu, aşezat pe o masă, un basorelief din argilă, 
rotund ca un medalion, care îl înfățișa pe el, din profil, cu părul 
încins de o cunună de lauri, la fel ca a zeului Apolo. 

— Îţi place? — întrebă o voce dintr-un ungher întunecos. 

— Lisip! — exclamă Alexandru răsucindu-se și îmbrăţișându-l 
pe maestru. 

— Îţi place? — întrebă din nou Filip din spatele lui. 

— Dar ce este? 

— Este modelul unui stater, moneda de aur a regatului 
Macedoniei care va fi bătută începând de mâine pentru a aminti 
de victoria ta de la Cheroneea. Și de faptul că ești demn să 
moștenești tronul. Va circula în întreaga lume, în zece mii de 
exemplare - răspunse regele. 

Alexandru, năucit, lăsă capul în jos. 


179 


27 


Gestul lui Filip și prezența lui Lisip la curte contribuiră la 
risipirea, într-o oarecare măsură, a norilor care întunecaseră 
pentru scurt timp raporturile dintre tată și fiu, dar Alexandru își 
dădu seama el însuși foarte curând cât de importantă era 
legătura care-l unea pe tatăl său de tânăra Euridice. 

Cu toate acestea, obligaţiile politice presante îi îndepărtară, 
atât pe rege cât și pe prinţ, de asemenea treburi private de la 
curte. 

Sosise răspunsul regelui persan Arses și era chiar mai jignitor 
decât scrisoarea lui Filip. Eumene i-l citi regelui îndată după 
sosirea curierului. 


Arses, rege al persanilor, Rege al Regilor, lumină a 
arienilor și stăpân în cele patru colțuri ale lumii, către 
macedoneanul Filip. 

Ce a făcut tatăl meu Artaxerxe, al treilea cu acest nume, 
a făcut bine și tu ești acela care, în primul rând, ar trebui să 
ne plătești un tribut așa cum au făcut și predecesorii tăi, tu 
fiind unul dintre vasalii noștri. 


Filip îl chemă imediat pe Alexandru și-i arătă mesajul. 

— Totul decurge așa cum prevăzusem: planul meu prinde 
contur în toate detaliile. Persanul refuză să plătească pentru 
pagubele pe care ni le-a adus tatăl său și asta este mai mult 
decât suficient ca să pornesc războiul împotriva lui. lată că visul 
meu devine realitate. Eu îi voi uni pe toți grecii din patria-mamă 
și din coloniile aflate în Orient, eu voi salva cultura elenă și o voi 
impune peste tot. Demostene nu mi-a înțeles planul și m-a 
condamnat pentru că aș fi fost un tiran, dar privește puţin în 
jurul tău! Grecii sunt liberi și eu am instalat o garnizoană 
macedoneană doar pe acropola din Teba. L-am ocrotit pe 
arcadieni și pe mesenieni, am fost de mai multe ori un apărător 
al sanctuarului din Delfi. 


180 


— Vrei cu adevărat să mergi în Asia? — întrebă Alexandru 
care, dintre toate laudele pe care și le aducea tatăl său, fusese 
impresionat doar de acea afirmaţie. 

Filip îl privi ţintă în ochi. 

— Da. Și, la Corint, îi voi anunţa pe aliaţi despre asta. Le voi 
cere tuturor să dea un număr de oameni și de corăbii de război 
pentru această iniţiativă pe care niciun grec n-a reușit vreodată 
s-o ducă la bun sfârșit. 

— Și crezi că te vor urma? 

— Nu mă îndoiesc - răspunse Filip. 

— Le voi explica tuturor că scopul expediției este de a elibera 
orașele grecești din Asia de dominaţia barbarilor. Nu pot să dea 
înapoi. 

— Acesta este, însă, adevăratul scop al expediției? 

— Avem cea mai puternică armată din lume, Asia este 
imensă, și nu există piedici în calea unui om care poate și vrea 
să-și cucerească gloria, fiul meu - afirmă regele. 

La doar câteva zile după aceea, la Pella sosi un alt musafir, 
pictorul Apele, pe care mulţi contemporani îl socoteau drept cel 
mai mare din întreaga lume. Fusese chemat de Filip pentru a-i 
face un portret împreună cu regina, desigur, cu retușurile și cu 
adăugirile necesare, într-un tablou oficial care trebuia să fie 
păstrat în sanctuarul din Delfi, dar Olimpia refuză să pozeze 
alături de soţul ei, așa că Apele trebui s-o pândească din 
depărtare pentru a face schiţele necesare lucrării definitive. 

Rezultatul final îl entuziasmă, totuși, pe Filip care îi ceru 
pictorului să-i facă un portret și lui Alexandru, dar tânărul 
refuză. 

— Aș vrea, însă, ca tu s-o pictezi pe o prietenă de-a mea îi 
spuse. 

— Goală. 

— Goală de tot? — întrebă Apele. 

— Da. Duc dorul frumuseţii ei atunci când mă aflu undeva 
departe. Vreau să-mi faci un tablou nu prea mare, ca să-l pot lua 
peste tot cu mine, dar să-i semene perfect. 

— O să ai impresia c-o vezi în carne și oase, stăpâne - îl 
asigură Apele. 

Așa încât Kampaspe, despre care se spunea că era cea mai 
frumoasă femeie din toată Grecia, îi poză goală în toată 


181 


splendoarea ei, în fața celui mai mare dintre pictorii acelor 
vremuri. 

Alexandru era nerăbdător să vadă și să admire rezultatul unei 
asemenea întâlniri extraordinare și, în fiecare zi, trecea prin 
camera în care lucra pictorul pentru a vedea ce progrese a mai 
făcut, dar își dădu seama destul de curând că nu existau 
progrese, sau nu existau aproape deloc. Apele continua să facă 
schiţe și le rupea ca să facă altele noi. 

— Bine, dar tabloul ăsta este ca pânza pe care o ţesea 
Penelopa. 

— Ce anume nu merge? 

Era clar că Apele se afla în încurcătură. Privea la frumosul 
model, apoi la Alexandru și, apoi, din nou la fată. 

— Ce mai este? — întrebă iar prinţul. 

— Este că... Este că nu pot suporta ideea despărțirii de o 
asemenea strălucire a frumuseţii. 

Alexandru îi privi și el pe Kampaspe și pe artist și-și dădu 
seama că, în îndelungatele ședințe... artistice, nu se ocupaseră 
doar de arta picturii. 

— Am înţeles - spuse el. În acele momente îi apăru în minte 
Leptine care avea mereu ochii roșii de plâns și se gândi că nu va 
duce, în viitor, lipsă de femei la fel de frumoase, dacă ar fi dorit 
aceasta. Mai avea în vedere și faptul că, din zi în zi, Kampaspe 
devenea tot mai impertinentă și avea pretenţii din ce în ce mai 
mari. Se apropie, atunci, de pictor și-i șopti la ureche: 

— Am o propunere pentru tine. Tu îmi lași tabloul și eu îţi las 
fata. Bineînţeles, dacă ea nu are nimic împotrivă. 

— Oh, stăpâne... — bâigui marele artist profund mișcat. 

— Cum aș putea să-ți mulțumesc. Eu... Eu... 

Tânărul prinţ îl bătu cu o mână pe umăr: 

— Important este să fiţi fericiţi, iar tabloul să fie reușit. 

— Deschise, apoi, ușa și ieși. 

XXX 

Filip și Alexandru descinseră în Corint către sfârșitul verii și 
fură găzduiţi pe cheltuiala orașului. Alegerea locului nu era 
întâmplătoare: la Corint, cu o sută cincizeci de ani înainte, grecii 
juraseră să reziste în fața invadatorului persan și, de acolo, 
trebuia să plece un nou legământ care să-i unească pe toți 
grecii de pe continent și de pe insule într-o mare expediţie care 


182 


avea drept ţintă Asia. Era o iniţiativă care ar fi făcut să pălească 
până și gloria dobândită prin războiul din Troia cântat de Homer. 

Intr-un discurs pasionant, ţinut în fața delegaților, Filip le 
aduse aminte acestora de toate fazele conflictului dintre Europa 
și Asia, fără să omită nici episoadele mitologice; aminti de morții 
de la Maraton și de la Termopile, incendierea acropolei ateniene 
și a templelor orașului. Deși era vorba despre întâmplări 
petrecute în urmă cu multe generaţii, ele se păstrau încă vii în 
memoria poporului, aceasta și pentru că Persia nu încetase 
niciodată să se amestece în treburile interne ale statelor 
grecești. 

Mai mult, însă, decât aceste palide amintiri despre năvălirile 
persane, a contat puterea lui Filip de a-i convinge, conștiința 
faptului că nu exista alternativă la dorința sa și că din maniera 
sa de a face politică făcea parte și războiul. Soarta tristă a Tebei 
și a aliaţilor săi era încă vie în fața ochilor tuturor. 

La sfârșit, adunarea i-a acordat regelui macedonenilor 
misiunea de condotier panelenic într-o mare expediţie împotriva 
Persiei, dar mulţi dintre delegaţi credeau că era vorba doar 
despre o manevră propagandistică. Se înșelau, însă. 

Alexandru avu posibilitatea de a vizita în acele zile Corintul pe 
care nu-l mai văzuse niciodată. Urcă, însoţit de Callistene, pe 
acropola practic de necucerit și admiră măreţele temple, al lui 
Apolo și al lui Poseidon, zeul mării, protector al orașului. 

Fu impresionat, în special, de „ascensorul naval”, o mașinărie 
spectaculoasă care permitea corăbiilor să treacă din golful Egina 
în golful Corintului, traversând istmul stâncos care le despărțea 
și evitând ocolirea pe mare a Peleoponesului și a micilor sale 
peninsule care aveau țărmurile pline de stânci periculoase. 

Era vorba despre un jgheab din lemn, uns în permanență cu 
seu de vită, care urca din golful Egina, ajungea în punctul cel 
mai înalt al istmului și, apoi, cobora pe celălalt versant în golful 
Corint. Corabia care trebuia să treacă dintr-un golf în celălalt era 
trasă pe acest jgheab de mai multe perechi de boi până în 
punctul cel mai înalt; aici se oprea așteptând să sosească o altă 
corabie care era legată de pupa celei dintâi cu o funie groasă 
astfel încât, în timp ce prima cobora, o trăgea în sus pe cealaltă 
care, în același timp, constituia prin greutatea ei un fel de frână, 


183 


încetinind coborârea primei ambarcaţiuni. Când corabia a doua 
ajungea în vârf, de ea se agăța o a treia și așa mai departe. 

— Nu s-a gândit nimeni să sape un canal ca să lege între ele 
cele două golfuri? — le întrebă Alexandru pe gazdele sale 
corintiene. 

— Dacă zeii ar fi dorit ca marea să se afle în locul uscatului, ar 
fi făcut din Pelopones o insulă, nu crezi? — răspunse ghidul lor. 

— Adu-ţi aminte ce-a păţit Marele Rege al persanilor în timpul 
invadării Greciei: a construit un pod peste mare pentru ca 
armata lui să treacă Strâmtorile și a săpat un canal care 
traversa peninsula de la muntele Athos ca să poată trece prin el 
flota sa, dar, apoi, a suferit o înfrângere zdrobitoare, atât pe 
uscat cât și pe mare, ca pedeapsă pentru trufia sa. 

— Așa este - admise Alexandru. 

— Tatăl meu m-a dus odată să văd acel șanț enorm și mi-a 
povestit despre expediţia Marelui Rege. Din cauza asta m-am 
gândit la un canal. 

| se mai spuse și că, în apropiere, trăia Diogene, celebrul 
filosof cinic despre care se povesteau lucruri de necrezut. 

— Știu - răspunse Alexandru. 

— Aristotel mi-a vorbit despre doctrina cinicilor. Diogene 
consideră că numai dacă renunţă la tot ce este inutil, omul 
poate scăpa de orice fel de dorință, scăpând astfel și de cauzele 
nefericirii sale. 

— O teorie ciudată - interveni Callistene. 

— Să te lipsești de toate nu ca să dobândești fericirea, ci doar 
nepăsarea, mi se pare un mod de viață prostesc și, în plus, o 
irosire a energiilor. Ar fi ca și cum am arde lemne numai ca să 
vindem cenușa rezultată, nu crezi? 

— Se poate - îi acceptă opinia Alexandru. 

— Și totuși, mi-ar plăcea să-l cunosc. Este adevărat că 
locuiește într-un vas pentru ulei? 

— Perfect adevărat. În timpul ultimului război, când trupele 
tatălui tău ne ţineau sub asediu, toţi locuitorii orașului erau 
ocupați cu refacerea zidurilor. De apărare și alergau în toate 
părțile după cele trebuitoare acestor lucrări. La un moment dat, 
Diogene începu să-și împingă vasul care-i servea de locuinţă 
spre vârful unei coline și, apoi, îl rostogolea la vale, pentru ca, 
ajuns acolo, să pornească din nou spre vârf. „De ce faci asta?” |- 


184 


a întrebat lumea. Și el răspundea: „Fără niciun motiv. Dar toţi 
ceilalți erau atât de ocupați încât nu mi se părea frumos ca eu 
să stau cu mâinile în sân”. Poftim, asta spune totul despre un 
asemenea om. Gândiţi-vă că singurul său obiect casnic este o 
strachină de lut cu care ia apă de la fântână, dar, într-o zi, a 
văzut un copil care bea apă din căușul palmelor și atunci a 
aruncat și vasul. Chiar aţi vrea să-l vedeți? 

— Da, te rog - răspunse Alexandru. 

— Ei, dacă ţii neapărat - bombăni Callistene cu un aer de 
superioritate. 

— N-o să fie un spectacol dintre cele mai frumoase. Ştii, nu-i 
așa, de ce Diogene și discipolii săi sunt numiţi „cinici”? Pentru 
că, după doctrina lor, nimic din ce este natural nu este obscen, 
așa că fac totul în văzul lumii, precum câinii. 

— Așa este - confirmă ghidul lor. 

— Veniţi, nu locuiește, dacă pot spune așa, departe de aici. 
Stă pe marginea străzii, acolo unde poate primi mai lesne 
pomană din partea trecătorilor. 

Merseră puţin pe drumul care ducea de la „ascensorul naval” 
la sanctuarul lui Poseidon și Alexandru îl văzu de departe. 

Era un bătrân cam de șaptezeci de ani, gol pușcă, și stătea 
rezemat cu spinarea de un vas uriaș din pământ ars în interiorul 
căruia se puteau vedea o saltea de paie și o zdreanță ca 
învelitoare. Cușca lui Peritas, se gândi Alexandru, era cu 
siguranţă, mult mai confortabilă. Culcat pe pământ, mai era și 
un căţel, un animal fără stăpân, care probabil că mânca 
împreună cu el din același vas și dormea în același culcuș. 

Diogene își ţinea brațele sprijinite pe genunchi iar capul îi era 
dat pe spate, rezemat de peretele vasului ce-i servea drept 
locuinţă, încălzindu-se la soarele ultimelor zile de vară. Era chel 
aproape în întregime, dar părul de la ceafă îi crescuse până pe 
la jumătatea spatelui. Avea faţa uscăţivă, brăzdată de zbârcituri 
dese și adânci și încadrată de o bărbuţă rară și cu goluri, 
pometii ieșiți în afară și orbite adânci sub o frunte înaltă și 
oarecum senină. Ținea ochii închiși și stătea absolut nemișcat. 

Alexandru se opri în faţa lui și-l privi mult timp în tăcere, fără 
ca el să dea vreun semn că i-ar fi simţit prezenţa și fără să fi 
deschis nicio clipă ochii. 


185 


Tânărul prinţ se întreba ce gânduri puteau trece pe sub 
fruntea aceea înaltă, în acel craniu masiv așezat pe un gât 
subțiratic și pe acel corp firav și istovit. Ce anume îl putuse face, 
după o viață petrecută în cercetări asupra sufletului omenesc, 
să zacă gol și într-o asemenea mizerie pe marginea unui drum, 
obiect al batjocurii și al milei trecătorilor? 

Se simţi impresionat de acea sărăcie orgolioasă, de 
simplitatea aceea totală, de acel corp care parcă dorea ca 
apropierea morții să-l găsească lipsit de orice adaos, la fel ca în 
momentul nașterii. 

Ar fi vrut ca Aristotel să fie acolo cu el, ar fi vrut să asiste la 
duelul dintre cele două minți, sub soarele de vară, ca niște ași ai 
mânulirii lăncii și sabiei și ar fi vrut să-i spună cât de mult îi 
admira. Nu reuși să scoată decât o frază stângace: 

— Te salut, Diogene. Cel pe care-l ai în faţă este Alexandru al 
Macedoniei. Cere-mi orice vrei și aș fi fericit să-ţi dau orice. 

Bătrânul deschise gura știrbă: 

— Orice? — întrebă el cu o voce piţigăiată, fără măcar să 
deschidă ochii. 

— Orice - repetă Alexandru. 

— Atunci, dă-te mai la o parte pentru că îmi faci umbră. 

Alexandru se mișcă din loc imediat și se așeză într-o parte, la 
picioarele sale ca un unul care cere ceva. Se îndreptă către 
Callistene și-i spuse: 

— Lăsaţi-ne singuri. Nu știu dacă o să-mi spună mare lucru, 
dar dacă o va face, vor fi cuvinte care nu pot fi scrise, prietene. 

— Callistene văzu că ochii îi străluceau. 

— Poate că tu ai dreptate, poate că totul este o irosire de 
energie, ca și cum ai arde lemne ca să vinzi cenușa lor, dar eu 
aș da orice ca să știu ce se petrece sub pleoapele acelea 
închise. Și, crede-mă, dacă n-aş fi Alexandru, aș vrea să fiu 
Diogene. 


186 


28 


Nimeni n-a aflat ce-au vorbit, dar Alexandru nu uită niciodată 
de acea întâlnire și poate că nici Diogene. 

Două zile mai târziu, Filip și cu suita sa porniră spre nord, spre 
Macedonia și prinţul plecă și el cu ei. 

Ajuns la Pella, regele începu pregătirile pentru marea 
expediţie din Orient. Aproape în fiecare zi se ţinea un consiliu de 
război la care participau generalii, Attalos, Clito cel Negru, 
Antipatros și Parmenion, pentru a organiza recrutarea soldaţilor, 
echiparea lor, aprovizionarea. Bunele raporturi cu Atena 
asiguraseră siguranţa circulaţiei pe mare și transportul armatei 
în Asia prin intermediul flotei macedonene și al corăbiilor din 
flotele aliate. 

Alexandru fu complet absorbit de această activitate febrilă și 
părea că nu mai ia prea mult în seamă sarcina Euridicei și nici 
neliniștile mamei sale, care îi trimitea mereu scrisori când era 
plecat sau îl chema ca să aibă cu el discuții între patru ochi, 
atunci când se găsea în palat. 

Olimpia purta o corespondenţă asiduă și cu fratele său, 
Alexandru al Epirului, pentru a se asigura de sprijinul lui: se 
simțea mai singură decât niciodată, în declin, izolată în 
singurătatea apartamentelor sale. 

Nu se mai gândea la nimic altceva și nu mai vorbea decât 
despre această situaţie tristă în care se afla, cu persoanele care- 
i mai erau apropiate și credincioase. Işi prevedea un viitor ca de 
închisoare, într-o izolare totală. Știa, de fapt, că, în momentul în 
care noua regina ar fi fost învestită cu noile sale prerogative, ei 
nu-i mai erau permise nici apariţiile în public; nu-i mai rămâneau 
nici măcar ocaziile oficiale de a se întâlni cu oaspeţii și cu 
delegaţiile străine, de a se întreține în apartamentele sale cu 
soțiile sau prietenele celor care veneau în astfel de vizite. 

Se temea, în special, că va pierde și ce mai rămăsese din 
puterea sa personală ca mamă a moștenitorului tronului. 


187 


Alexandru era, în schimb, mai liniștit, înconjurat de prietenii 
săi care îi arătau în fiecare zi devotament și fidelitate. 

Se bucura, mai ales, de stima profundă și sinceră a generalilor 
Parmenion și Antipatros, braţul drept și braţul stâng al regelui, 
care îl văzuseră în acţiune atât ca bărbat de stat, cât și ca soldat 
pe câmpul de luptă. Știau că regatul avea să fie în siguranţă 
dacă încăpea într-o bună zi pe mâinile sale. In realitate, însă, 
situaţia dinastiei nu era foarte limpede: verii lui Alexandru, 
Amintas și fratele acestuia, Archleos, ar fi putut găsi oricând 
susținerea unor anumite grupuri din cadrul nobilimii, pe când 
fratele său vitreg, Arrideus, pe jumătate nătâng, părea că, pe 
moment, nu-i poate da vreo bătaie de cap. 

XXX 

Data căsătoriei lui Filip fu anunţată oficial pe la începutul 
iernii și, deși era de așteptat, avu efectul unui trăsnet. 

L-a uimit pe toţi solemnitatea extraordinară pe care regele 
vroia s-o imprime ceremoniei și fastul cu care era pregătit acest 
moment. Eumene, acum șef cu puteri depline al secretariatului 
regal, îl informa pe Alexandru despre fiecare detaliu: rangul 
invitaţilor, cheltuielile pentru toalete, podoabe, mâncăruri, 
vinuri, aranjamentele de tot felul, bijuteriile pentru mireasă și 
pentru damele sale de onoare. 

Alexandru încerca s-o cruţe pe mama sa de aflarea tuturor 
acestor amănunte, ca să nu-i provoace o și mai mare supărare, 
dar Olimpia avea ochi și urechi peste tot și i se comunicau tot ce 
se întâmpla și, mai ales, tot ce îl privea pe însuși fiul său. 

Când mai era doar puţin timp până la ziua cea mare, regina 
primi în mod oficial din partea regelui invitaţia de a participa la 
nuntă și aceeași invitaţie îi fu adresată și lui Alexandru. Știau 
amândoi că o invitaţie din partea lui Filip era, în realitate, un 
ordin și, atât mama, cât și fiul, se grăbiră, chiar dacă fără voia 
lor, să ia parte la ceremonie și la banchetul somptuos care 
trebuia să aibă loc îndată după aceea. 

Eumene făcuse minuni într-o echilibristică foarte dificilă, 
aceea de a așeza paturile și mesele pentru invitaţi în așa fel 
încât să evite întâlniri nedorite care ar fi dus inevitabil la certuri 
și chiar și la încăierări. Şefii de triburi și principii macedoneni 
făceau parte, mai mult sau mai puţin, dintr-o tabără sau din 
cealaltă, și atunci când vinul începea să curgă în valuri, era 


188 


posibil ca și sângele să curgă tot așa din cauza unor vorbe sau a 
unui gest greșit interpretate. 

Mireasa era încântătoare și purta toate însemnele unei regine, 
dar semnele sarcinii nu puteau fi ascunse. Purta o diademă de 
aur iar părul îi era strâns la ceafă într-un conci prins cu ace mari 
de aur care aveau măciulie de coral; era îmbrăcată într-un 
peplos ţesut cu fir de argint și împodobit cu broderii de o 
frumuseţe deosebită care imitau stilul pictorilor ceramiști 
reproducând o scenă de dans al unor fete în jurul statuii zeiței 
Afrodita și avea pe cap voalul nupţial care-i acoperea o parte din 
frunte. 

Alexandru, în calitatea sa de moștenitor al tronului, trebui să 
asiste de aproape la ceremonie și, chiar și după aceea, trebuia 
să se afle mai mereu în preajma tatălui său. 

Olimpia, în schimb, cu damele sale de companie, se afla în 
partea opusă lui Filip, la capătul celălalt al sălii de banchete și, 
cu ea, preferase să stea prinţesa Cleopatra care, după cât se 
spunea, nu prea era de acord cu Euridice, de aceeași vârstă cu 
ea. 

Paturile erau aranjate pe cele patru laturi ale unui dreptunghi 
și, doar la capătul laturii lungi, exista o trecere pentru a permite 
accesul bucătarilor care aduceau platourile cu mâncăruri și 
circulaţia servitorilor care turnau vin în pahare și adunau în 
permanenţă de pe pardoseală resturile aruncate de meseni. 

Un grup de cântărețe din flaut începuse să cânte și câteva 
dansatoare se învârteau printre mese și în spaţiul din mijlocul 
dreptunghiului format de ele. Atmosfera începea să se încingă și 
Alexandru, care nu băuse nici măcar o picătură de vin, trăgea cu 
coada ochiului, fără ca nimeni să-l observe, înspre mama sa. Era 
foarte frumoasă și cu o ţinută mândră, faţa palidă, privirea rece; 
părea că domină acel ospăț care aducea cu o bacanală, larma 
celor care băuseră deja prea mult, muzica stridentă a 
flautistelor, ca statuia unei divinităţi neîndurătoare a răzbunării. 

Nu se-atinse nici de mâncare și nici nu bău nimic, în timp ce 
Filip făcea tot felul de gesturi deșucheate fie cu tânăra mireasă 
care îi răspundea cu chicoteli rușinoase, fie cu balerinele care 
treceau pe lângă el. La fel făceau și ceilalți comeseni, în special 
macedonenii. 


189 


Veni și momentul toasturilor și, conform ceremonialului, 
socrul ridică primul cupa ca să rostească urările. Attalos nu era 
mai treaz decât ceilalți: se ridică în picioare bălăbănindu-se și 
înălță cupa plină ochi, făcând să curgă vinul pe perna lui 
brodată și chiar și pe hainele vecinilor săi. Spuse, apoi, cu o 
voce nesigură: 

— Toastez în cinstea perechii regale, a virilităţii mirelui și a 
frumuseţii miresei. Fie ca zeii să ne dea un moștenitor legitim al 
tronului Macedoniei! 

Era cea mai nefericită frază pe care ar fi putut s-o spună în 
acel moment, aceasta și pentru că făcea aluzie la vorbele care 
circulau în rândul nobilimii macedonene pe seama infidelităţii 
reginei și-i aduceau o jignire cumplită moștenitorului desemnat. 

Figura Olimpiei căpătă o paloare ca de mort. Toţi aceia care 
auziseră clar toastul lui Attalos amuţiră și se întoarseră către 
Alexandru care sărise în picioare, roșu la faţă, pradă unuia 
dintre teribilele sale accese de furie. 

— Idiotule ce ești! — strigă el. 

— Fecior de cățea! Atunci eu ce sunt? Un bastard? Retrage tot 
ce-ai spus sau te scopesc ca pe un porc! — și scoase sabia din 
teacă vrând să dea curs amenințării. 

La auzul acestor cuvinte, Filip, furios pentru modul în care 
Alexandru îi insultase socrul și îi strica petrecerea de nuntă, ieșit 
din minţi datorită și vinului pe care-l băuse, își scoase și el sabia 
și se repezi către fiul său. In sală se auziră din toate părțile 
strigăte, dansatoarele fugiră care încotro iar bucătarii se 
ascunseră pe sub mese ca să se pună la adăpost de uraganul 
care era pe cale să se dezlânţuie. 

Dar, în timp ce căuta să sară de pe un pat pe altul ca să 
ajungă la fiul său care-l aștepta netulburat, Filip alunecă și se 
prăbuși cu mare zgomot pe pardoseală trăgând după el feţe de 
masă, tacâmuri și veselă, resturi de mâncare aterizând într-o 
băltoacă de vin roșu. Incercă să se ridice, dar alunecă iarăși și 
căzu, de data asta cu faţa în jos. 

Alexandru se apropie de el cu sabia în mână și în sală se lăsă 
o tăcere mormântală. Dansatoarele tremurau îngrămădite într- 
un colţ. Attalos era palid și moale ca o cârpă și un fir de salivă i 
se scurgea pe la colțul buzelor întredeschise. Tânăra mireasă se 
smiorcăia: 


190 


— Opriţi-i, pe toţi zeii, să-i oprească, vă rog, cineva! 

— Uitaţi-l, priviţi-l bine! — strigă Alexandru cu un rânjet 
batjocoritor. 

— Bărbatul care vrea să treacă din Europa în Asia nu-i în stare 
nici măcar să treacă de pe un pat pe altul că se dă de-a dura cu 
picioarele în sus. 

Filip se zvârcolea prin vin și printre resturile de mâncare 
mârâind: 

— Te ucid! Te ucid! 

Dar Alexandru îi răspunse imediat: 

— O să fie mare lucru dac-o să reușești să te ridici și să te ţii 
pe picioare - spuse el. Apoi, întorcându-se către servitori: 

— Ridicaţi-l și curățatți-l. 

Merse la Olimpia. 

— Hai să plecăm, mamă, aveai dreptate: aici nu mai este loc 
și pentru noi. 


191 


29 


Alexandru ieși în fugă din palat ţinându-și mama de mână, 
urmărit de urletele furibunde ale lui Filip. Îndată ce ajunseră în 
curte o întrebă: 

— Te simţi în stare să călărești sau vrei să pun să-ți 
pregătească o trăsură? 

— Nu. Voi merge călare. 

— Schimbă-ţi hainele și fii gata la ușa de intrare în 
apartamentele tale: ajung și eu acolo în câteva clipe. Nu uita să- 
ţi iei mantia și ceva haine mai groase. Mergem la munte, -în 
sfârșit! — exclamă regina. 

Alexandru alerga la grajduri, îl luă pe Ducipal și un murg 
sarmat gata înșeuat, cu valtrap și cu desagii de drum, și ieși din 
grajduri îndreptându-se către aripa de nord a palatului. 

— Alexandru! Așteaptă! — strigă o voce în spatele lui. 

— Hefestion! Întoarce-te, tatăl meu o să se supere pe tine. 

— Nu mă interesează, nu te las singur. Unde te duci? 

— În Epir, la unchiul meu. 

— Pe ce drum o iei? 

— Baroea. 

— Pleacă. Eu vă ajung din urmă mai târziu. 

— Bine. Salută-i pe ceilalţi și spune-i lui Eumene să aibă grijă 
de Peritas. 

— Măcar să-i dea câte un os în fiecare zi! — strigă tare după 
el Alexandru. 

— Ca să-i întărească dinţii! 

Prietenul lui îi flutură din mână, semn că înţelesese și dispăru 
din nou în interiorul grajdurilor. 

Olimpia era deja pregătită. Își strânsese părul într-un coc, 
îmbrăcase o vestă de piele și o pereche de pantaloni tot din 
piele și avea pe umeri doi desagi cu pături și provizii și o pungă 
cu bani. Una dintre slujnice venea după ea plângând: 

— Dar, regină... Regină... 

— Du-te înăuntru și încuie-te în cameră - îi porunci Olimpia. 

192 


Alexandru îi dădu frâiele calului: 

— Mamă, unde-i Cleopatra? Nu pot pleca fără să-mi iau rămas 
bun de la ea. 

— A trimis o slujnică să-mi spună că te așteaptă în atriumul 
de la apartamentul femeilor, dar să știi că orice clipă pierdută 
ne poate fi fatală. 

— O să mă grăbesc, mamă. 

Își trase pe cap gluga mantiei și alergă în locul unde-l aștepta 
sora sa, palidă și tremurând toată, purtând încă hainele de la 
nuntă. 

Îndată ce-l văzu, Cleopatra îl îmbrăţișă plângând: 

— Nu pleca, nu pleca. O să-l rog eu pe tata să te ierte, o să 
cad în genunchi în faţa lui: n-o să mă poată refuza. 

— El unde este acum? 

— L-au dus în apartamentul lui. 

— Beat? 

Cleopatra dădu aprobator din cap. 

— Trebuie să fug înainte să se trezească. De-acum înainte, 
aici nu mai este loc pentru mine și nici pentru mama noastră. O 
să-ţi scriu dacă pot. Te iubesc, surioară. 

Cleopatra izbucni într-un hohot de plâns și mai disperat și 
Alexandru trebui să se elibereze chiar cu forţa din îmbrăţișarea 
ei. 

— Când o să ne mai vedem? — strigă fata în urma lui. 

— Când or vrea zeii - răspunse Alexandru. 

— Dar o să te păstrez mereu la suflet. 

Se întoarse alergând la locul de întâlnire cu mama sa. O găsi 
gata de plecare. 

— Plecăm! — strigă el. Aruncă o privire înspre ea și zâmbi. 

— Mamă ești tare frumoasă. Parcă ai fi o amazoană. 

Olimpia scutură din cap. - O mamă este întotdeauna 
frumoasă în ochii copilului ei. Oricum, îţi mulțumesc, băiete. 

— Se urcă sprintenă în șa și dădu pinteni calului. Alexandru îl 
îndemnă și el cu călcâiele pe Ducipal și porni la galop. Merseră 
pe alături de drumurile mai frecventate, o luară la un moment 
dat pe o cărare de ţară pe care Alexandru mersese de mai 
multe ori pe când se afla la Mieza și făcură o bună bucată din 
drum înainte de lăsarea întunericului, fără să se fi întâmplat 
ceva care să-i îngrijoreze. 


193 


Se opriră de câteva ori ca să lase caii să se odihnească puţin 
și să se adape, dar ajunseră în cele din urmă la codrul bătrân 
care acoperea Eordeea și valea râului Haliakmon. Căutară un loc 
de popas într-o peșteră în care susura un izvor și Alexandru lăsă 
caii să pască liberi. Se apucă, apoi, să aprindă focul cu două 
beţișoare și cu un arc ca acela folosit pentru a da găuri. 

— Aristotel m-a învăţat asta - îi explică. 

— Frecarea dă naștere căldurii. 

— Te-ai simţit bine la Mieza? 

— Au fost ani foarte frumoși dar o viaţă ca aceea nu era 
pentru mine. 

Apropie câteva frunze uscate de bețișoare și începu să sufle 
peste ele până văzu ridicându-se o șuviţă de fum. 

O flăcăruie, la început timidă, se ridică și prinse viaţă pe 
măsură ce Alexandru mai punea deasupra frunze uscate și 
vreascuri uscate. 

Când focul începu să trosnească, tânărul puse lemne mai 
groase, apoi își întinse mantia pe pământ. 

— Întinde-te, mamă. În seara asta îți pregătesc eu cina. 

Olimpia se așeză și rămase cu ochii ațintiți, ca vrăjita, la 
dansul flăcărilor în singurătatea pădurii, în timp ce fiul ei 
desfăcea desagii, lua o pâine și o trecea prin flacără ca s-o 
împrospăteze. Tăie, apoi, cu cuțitul o bucată de brânză și i-o 
oferi. 

Incepură să mănânce în tăcere. 

— Cina asta este cea mai gustoasă de mulţi ani de când 
trăiesc prin locurile astea - spuse Olimpia - și într-un loc mai 
frumos decât orice palat. Mă simt ca și cum aș fi din nou copil 
prin munţii mei. 

Alexandru îi aduse apă de la izvor și i-o dădu într-un pahar din 
lemn de merișor. 

— Totuși, nici așa ceva nu este pentru tine. Ai avea curând 
nostalgia politicii, a relaţiilor tale, a intrigilor tale. Nu crezi? 

— Poate că ai dreptate. Acum, însă, lasă-mă să visez. Ultima 
oară când am dormit cu tine abia învăţaseși să mergi. Și tatăl 
tău încă mă mai iubea. 

Rămaseră mai mult timp vorbind cu voce scăzută ascultând și 
foșnetul vântului de seară printre crengile stejarilor și trosnetul 


194 


flăcărilor de la focul lor de drumeţi singuratici. În cele din urmă 
adormiră, obosiţi de cele petrecute peste zi. 

Peste amândoi coborâse o melancolie adâncă: erau proscriși 
și fugari, fără acoperiș deasupra capului și fără prieteni. 
Amândoi resimţeau cu amărăciune efectele despărțirii de un om 
dur, violent, despotic, dar în stare, ca nimeni altul, să se facă 
iubit. 

În toiul nopţii, Alexandru deschise ochii, trezit de un zgomot 
imperceptibil, și-și dădu seama că mama lui nu mai era alături 
de el. Se uită de jur-împrejur și văzu la o oarecare distanță o 
umbră lungă și cărarea care se așternea sub lumina lunii, 
printre trunchiurile seculare. Era Olimpia. Stătea dreaptă, în 
picioare, în faţa unei plante enorme cu trunchiul scobit și părea 
că vorbește cu cineva. Se apropie cu precauție târându-și pașii 
pe mușchiul moale până ajunse la o distanță mică de ea și o 
auzi că șoptește ceva într-o limbă necunoscută, apoi tăcea ca și 
cum primea un răspuns și apoi reîncepea, vorbind cu glas 
scăzut. 

Alexandru rămase ascuns, observând-o de după un stejar, și 
văzu că mergea pe o cărare pe care se proiectau umbrele lungi 
ale ramurilor răsfirate în lumina diafană a lunii. Merse după ea, 
tot fără să facă niciun zgomot. Mama sa se opri în faţa ruinelor 
unui sanctuar străvechi în care statuia de cult din lemn sculptat 
abia se mai distingea, aproape distrusă de timp și de intemperii. 
Imaginea din vremuri de demult a lui Dionisos, zeul exaltării 
orgiastice și al voluptăţii, se întrezărea în lumina tremurătoare a 
câtorva lămpi, semn că locul mai era încă vizitat. 

Olimpia se apropie cu pas ușor de statuie, parcă încerca să 
schițeze un pas de dans, întinse mâna spre piedestalul ei și, 
între degete, îi apăru, ca prin farmec, un flaut din trestie din 
care ea începu imediat să cânte, lăsând să plutească pe aripile 
vântului câteva note pătrunzătoare și tărăgănate, o melodie 
magică și plină de taină care se înălţă peste toate zgomotele 
nocturne ale pădurii, plutind în depărtare printre ramurile abia 
clătinate de adierile brizei nocturne. 

Mai trecu ceva timp și o muzică păru să-i răspundă din 
pădure, un zvon nedeslușit care se îngâna acum când cu 
foșnetul frunzelor, când cu trilul îndepărtat al privighetorii, și, 
apoi, treptat, devenea mai clară și mai bine conturată: mai întâi 


195 


o cascadă de note joase ca gâlgâitul unei fântâni din adâncul 
unei peșteri și, după aceea, mai înalte și mai limpezi. 

Și acelea erau note ale unui flaut sau ale mai multor flaute 
primitive din trestie care scoteau un sunet prelung și întrerupt, 
ca și cum ar fi fost modelate de vânt. 

Olimpia își lăsă instrumentul pe soclul statuii, se dezbrăcă de 
mantie și începu să danseze pe ritmul acelei melodii până când 
din pădure ieșiră bărbaţi și femei cu fețele acoperite de măști ca 
de fiare, cu aspect de satiri și de bacante. Unii suflau în fluiere 
de trestie, alţii începură să danseze în jurul idolului și al reginei, 
ca și cum ar fi recunoscut în ea o a doua divinitate. 

Pe măsură ce dansul devenea mai iute și mai ameţitor, alții 
soseau cu tobe și cu tamburine care dădeau un ritm din ce în ce 
mai frenetic. Niciuna dintre aceste fiinţe nu putea fi 
recunoscută, din cauza întunericului și a măștilor, dar, treptat, 
corpurile se dezgoleau, se încolăceau unul în jurul altuia, mai 
întâi în vârtejul dansului și, apoi, pe pământ, în jurul statuii, în 
spasmele și zvărcolirile unor împreunări sălbatice. 

In acest vălmășag de sunete și de forme, Olimpia devenise 
dintr-o dată țeapănă aidoma statuii din lemn a lui Dionisos, ca o 
divinitate a nopţii. Bărbaţi mascaţi, goi sub razele lunii, se 
apropiară de ea aproape târându-se, ca niște animale. 

Alexandru, excitat și tulburat în același timp de ceea ce 
vedea, era gata să pună mâna pe sabie când observă ceva care- 
| ţintui locului, uluit, în spatele trunchiului de copac după care se 
ascunsese. Un șarpe enorm ieșea în acel moment de undeva de 
sub pământ, se îndrepta spre statuia zeului și, apoi, se încolăcea 
încet pe picioarele mamei sale. 

Olimpia nu se mișca, avea membrele ţepene iar ochii erau 
ațintiţi în gol: părea că nu auzea și nu vedea nimic din tot ceea 
ce se întâmpla în jurul ei. Un alt șarpe ieși de sub pământ, apoi 
un altul și încă unul, și toți se încolăceau alunecând unul peste 
altul pe picioarele reginei. 

Cel mai mare dintre toţi, primul care apăruse, se ridică 
deasupra celorlalți și-și înfășură spiralele pe corpul Olimpiei 
până ce ajunse să-și ridice capul deasupra frunţii reginei. 

Muzica frenetică aproape că încetase cu totul, figurile 
mascate se retrăseseră către marginile luminișului, dominate și, 
parcă, înspăimântate de acea apariţie supranaturală. Apoi, 


196 


șarpele își deschise botul, limba despicată i se strecură afară și 
scoase același sunet pe care-l scosese și Olimpia din flautul său: 
o notă puternică și fluidă, joasă și fremătătoare ca glasul 
vântului printre stejari. 

Felinarele se stinseră unul după altul și sub razele lunii 
Alexandru mai văzu doar solzii reptilelor sclipind în 
semiîntuneric și, apoi, dispărând în neant. Respiră profund și-și 
șterse fruntea brobonată de sudoare rece. Când privi din nou 
câtre micul sanctuar ruinat, luminișul era complet gol și 
cufundat în liniște, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

În clipa aceea, simţi pe umăr atingerea unei mâini și se 
întoarse fulgerător cu sabia în mână. 

— Eu sunt, fiul meu - spuse Olimpia privindu-l surprinsă. 

— M-am trezit și am văzut că tu nu erai acolo. Ce faci aici? 

Alexandru întinse o mână spre ea și parcă nu-i venea să 
creadă ce vedea. 

— Ce ai? — îl întrebă din nou regina. 

Alexandru scutură din cap ca și cum ar fi încercat să se 
trezească dintr-un vis sau dintr-un coșmar și întâlni privirea 
mamei sale, ochii săi mai negri și mai adânci decât noaptea. 

— Nimic - răspunse el. 

— Să ne întoarcem. 

A doua zi se treziră când soarele făcu să scânteieze apa din 
izvor și porniră din nou la drum pornind în tăcere către apus. 
Părea că niciunul din ei nu îndrăznea să deschidă vorba. 

La un moment dat, Alexandru se răsuci către ea. 

— Se povestesc despre tine lucruri ciudate - spuse el. 

— Ce fel de lucruri? — întrebă Olimpia fără să se întoarcă. 

— Se spune... Se spune că iei parte la ritualuri secrete și la 
orgiile nocturne ale lui Dionisos și că ai puteri magice. 

— Și tu crezi asta? 

— Nu știu. 

Olimpia nu mai spuse nimic și călăriră mult timp, la pas, în 
tăcere. 

— Te-am văzut astă-noapte - continuă mai târziu Alexandru. 

— Ce-ai văzut? 

— Te-am văzut conducând o orgie cu sunetul flautului tău și 
chemând șerpii de sub pământ. 


197 


Olimpia se întoarse spre el și-l fulgeră cu o privire îngheţată, 
semănând cu lumina din ochii șarpelui care apăruse noaptea 
trecută. 

— Tu mi-ai materializat visele și ai urmat spiritul meu prin 
păduri: un simulacru zadarnic, ca și umbrele morţilor. Asta 
pentru că tu ești o parte din mine și părtaş la o forţă divină. 

— Nu era un vis - susţinu Alexandru. 

— Sunt sigur de ceea ce am văzut. 

— Există locuri și timpuri în care visul și realitatea se 
confundă, există persoane care pot trece peste granitele 
realităţii și să călătorească în regiunile în care domnește 
misterul. Într-o zi, tu mă vei părăsi și eu va trebui să ies din 
corpul meu și să zbor în noapte până la tine ca să te văd, ca să- 
ți ascult vocea și respiraţia, ca să-ţi fiu aproape în orice clipă în 
care ai putea avea nevoie de mine. 

Niciunul dintre ei nu mai scoase vreun cuvânt până când 
soarele se ridică sus, pe cer, și până când ajunseră pe drumul 
care ducea la Beroea. Acolo îi ajunse din urmă Hefestion și 
Alexandru cobori de pe cal și-i alergă în întâmpinare. 

— Cum ai făcut ca să ne găsești? — îl întrebă. 

— Ducipal al tău lasă peste tot urme ca un taur sălbatic. Așa 
că n-a fost prea greu. 

— Noutăţi? 

— Nu-ţi pot spune mare lucru. Am plecat la puţin timp după 
voi. Cred, însă, că regele era atât de beat încât nu se putea ţine 
pe picioare. Cred că l-au spălat și l-au culcat. 

— Crezi că va pune să fim urmăriţi? 

— De ce? 

— Vroia să mă ucidă. P 

— Băuse doar prea mult. Parcă-l aud. Indată ce se va trezi, va 
întreba: „Unde-i Alexandru?”. 

— Nu știu. S-au spus cuvinte grele. Este greu pentru amândoi 
să le uităm. Și chiar dacă tatăl meu ar fi dispus să le uite, s-ar 
găsi întotdeauna cineva gata să i le amintească. 

— Posibil. 

— L-ai spus lui Eumene de câine? 

— A fost primul lucru pe care l-am făcut. 

— Bietul Peritas. O să-i fie greu fără mine: va crede că l-am 
părăsit. 


198 


— Mai sunt și alţii care nu se vor simţi bine în lipsa ta, 
Alexandru. Nici eu n-aș fi putut să suport să mă aflu departe de 
tine: de asta am și vrut să vin cu tine. 

Indemnară caii ca s-o ajungă din urmă pe Olimpia care o 
luase singură înainte. 

— Multă sănătate reginei mele - spuse Hefestion. 

— Te salut, băiatul meu - răspunse Olimpia. Și își văzură de 
drum împreună. 

XXX 

— Unde-i Alexandru? 

Filip abia ieșise din baie și femeile îi masau umerii și spatele 
cu un cearceaf de în. 

Aghiotantul de campanie se apropie. 

— Nu-i aici, Măria Ta. 

— Văd și eu că nu-i aici. Pune să-l cheme. 

— Vreau să spun că a plecat. 

— A plecat? A plecat, unde? 

— Nu se știe, Măria Ta. 

— Aha! — strigă Filip dând de pământ cu cearceaful și 
plecând gol, cu pași mari, către dormitor. 

— Vreau să-l văd aici, imediat, ca să-și ceară scuze pentru 
ceea ce mi-a spus! M-a făcut de râs în faţa musafirilor și a soţiei 
mele. Să-l găsiţi și să mi-l aduceți imediat! O să-l iau la palme 
până o să-i umflu fața și-o să-l umplu de sânge, o să-l iau și-n 
șuturi, o să... 

— Aghiotantul stătea țeapăn și nu scotea o vorbă. 

— Pe Zeus, mă asculţi? 

— Te-am ascultat, Măria Ta, dar Alexandru a plecat imediat 
după ce a ieșit din sala de banchet și tu erai prea... prea 
indispus ca să iei măsurile necesare și... 

— Vrei să spui că eram prea beat ca să pot da ordine? — îi 
urlă Filip în față, întorcându-se spre el. 

— Adevărul este, Măria Ta, că nu ne-ai dat ordine în privința 
asta și... 

— Chemaţi-o pe regină! Imediat! 

— Pe care dintre ele, Măria Ta? — întrebă aghiotantul de 
campanie din ce în ce mai încurcat. 

— Cum care, dar-ar boala în tine! Ce vrei să fac cu feţișoara 
aia? Cheam-o imediat pe regină! 


199 


— Regina Olimpia a plecat cu Alexandru, Măria Ta. 

Urletul regelui se auzi până la cel mai îndepărtat corp de 
gardă, cel din capătul curţii. La scurt timp după aceea, 
aghiotantul fu văzut coborând în fugă scările și împărțind ordine 
tuturor celor care-i ieșeau în cale. Aceștia săreau pe cai și 
plecau în goana mare spre toate zările. 

În aceeași zi, delegaţiile străine îşi luară și ele rămas bun și 
Filip trebui să le primească și să le mulțumească pentru 
bogatele daruri de nuntă pe care le aduseseră. Indeplinirea 
acestor obligaţii i-a ocupat tot timpul dimineţii și al după- 
amiezii. 

Seara era obosit și scârbit, atât din cauza săptămânii de 
chefuri și de sărbătoriri neîncetate, cât și pentru că, pentru 
prima dată în viaţă, se simţea singur ca un câine. 

O trimise la culcare pe Euridice, urcă pe acoperiș și se plimbă 
în lung și-n lat pe terasa largă, luminată de razele lunii. După 
câtva timp, auzi un lătrat continuu răsunând în aripa apuseană a 
palatului, apoi un urlet parcă fără sfârșit și care se stinse într-un 
scheunat disperat. 

Peritas își dăduse seama și el că Alexandru nu mai era acolo 
și-și striga toată disperarea la lună. 


200 


30 


După o săptămână de drum, cei trei fugari ajunseră la graniţa 
Epirului și-i dădură de veste regelui Alexandru. 

Tânărul suveran aflase deja de cele întâmplate pentru că 
informatorii săi se foloseau de un sistem mai rapid pentru a-i 
comunica totul și nu trebuiau să aleagă drumuri ocolite pentru a 
nu fi văzuţi. 

Le ieși chiar el în întâmpinare, o îmbrăţișă cu mare dragoste 
pe sora lui mai mare și pe nepot și, după aceea, și pe Hefestion 
pe care-l cunoscuse foarte bine când fusese la curtea lui Filip de 
la Pella. 

În seara aceea, dormiră într-un conac de vânătoare și porniră 
din nou la drum a doua zi, însoţiţi de o escortă de onoare, ca să 
ajungă, după alte două zile, la reședința regală de la Butroto. 
Oraș cu ieșire la mare, era o adevărată vatră de legendă a 
micului regat al Epirului. Conform mitologiei, acolo debarcase 
Pirus, fiul lui Ahile, aducându-i cu sine, ca sclavi, pe Andromaca, 
văduva lui Hector, și pe Elenos, ghicitorul troian. Pirus făcuse din 
Andromaca o concubină a sa, cedând-o, apoi, lui Elenos. Apoi, 
atât din prima, cât și din a doua unire se născuseră copii care, 
căsătorindu-se între ei, dăduseră naștere dinastiei regale care 
mai domnea și acum în acel ţinut. 

Dinspre partea mamei sale, Alexandru al Macedoniei se 
trăgea atât din cel mai mare erou al grecilor, cât și din neamul 
lui Priam care domnea în Asia. Despre toate acestea cântau și 
poeţii care încălzeau atmosfera de la banchetele oferite de rege 
în onoarea oaspeţilor lui, aceștia având parte de liniște timp de 
câteva zile. Regele Epirului nu-și făcea, însă, iluzii: știa foarte 
bine că vor avea cât de curând vizite. 

Prima dintre acestea i-a fost anunţată în zorii unei zile, când 
încă nu se sculase din pat. Era un călăreț din garda personală a 
lui Filip, plin de noroi din cap până în picioare: în acele zile 
plouase mult în munți. 


201 


— Regele este furios - spuse el, neacceptând nici măcar o 
baie fierbinte înainte de a fi primit de rege. 

— Se aștepta ca Alexandru să vină a doua zi și să-și ceară 
iertare pentru felul în care se comportase, pentru cuvintele 
jignitoare prin care îl făcuse de râs în faţa tuturor invitaţilor și a 
miresei sale. 

— Nepotul meu spune că regele a fost acela care l-a atacat cu 
sabia în mână și că Attalos îl făcuse bastard. Filip trebuie să 
înţeleagă că fiul său, în vinele căruia curge același sânge, are 
aceeași mândrie, aceeași demnitate și un temperament foarte 
asemănător. 

— Regele nu vrea să stea la discuţii și vrea ca Alexandru să 
vină imediat la Pella și să-l implore să-l ierte. 

— Dacă-l cunosc eu bine, nu va face așa ceva. 

— Va trebui, atunci, să suporte consecinţele nesupunerii lui. 

Alexandru avea somnul ușor și auzise tropotul de copite pe 
pavajul din fața corpului de gardă. Se sculase, își aruncase o 
mantie pe umeri și acum asculta, ascuns vederii, spusele 
solului. 

— Care consecinţe? — întrebă tânărul suveran. 

— Prietenii lui vor fi cu toţii exilați ca trădători și conspiratori, 
cu excepţia lui Eumene, secretarul lui Filip, și a lui Filotas, fiul 
generalului Parmenion. 

— O să-i comunic toate astea nepotului meu și-o să-ți 
transmit răspunsul. 

— Voi aștepta până te vei întoarce și, apoi, voi pleca imediat. 

— Chiar nu vrei să te speli și să mănânci ceva? In casa asta, 
oaspeţii au fost bine primiţi întotdeauna. 

— Nu pot. Vremea rea m-a întârziat deja din drum - îi explică 
solul macedonean. 

Regele ieși din sala de primiri și se trezi în faţa nepotului său, 
aflat pe coridor. 

— Ai auzit ce spune? 

Alexandru dădu din cap afirmativ. 

— Și ce te gândești să faci? 

— N-o să mă târăsc niciodată la picioarele tatălui meu. Attalos 
m-a jignit în public și tata ar fi trebuit să intervină ca să-mi 
apere demnitatea. În loc de asta, el s-a năpustit peste mine cu 
sabia în mână. 


202 


— Bine, dar prietenii tăi o să plătească scump asta. 

— Știu și mă doare foarte mult. Dar n-am de ales. 

— Este ultimul tău răspuns? 

— Da. 

Regele îl îmbrăţișă. — în locul tău, și eu aș fi procedat tot așa. 
Mă duc să-i spun totul solului. 

— Nu, așteaptă. Am s-o fac chiar eu. 

Își înfășură mantia în jurul corpului și intră, așa descult cum 
era, în sala de primiri. Solul avu un moment de surpriză, apoi îl 
salută cu tot respectul. 

— Zeii să te aibă în pază, Alexandru. 

— Și pe tine, bunul meu prieten, iată răspunsul pentru tatăl 
meu, regele. Îi vei spune că Alexandru nu-i poate cere iertare 
dacă, mai întâi, nu va fi primit scuzele lui Attalos și dacă nu va 
primi asigurări că regina Olimpia nu va mai fi umilită în acest fel 
și că titlul său de suverană a macedonenilor va fi reconfirmat 
într-un mod corespunzător. 

— Asta-i tot ce trebuie să transmit? 

— Tot. 

Solul se înclină și se îndreptă către ieșire. 

— Să-i mai spui și că... Să-i spui și că... 

— Ce să-i mai spun? 

— Să aibă grijă de sănătatea lui. 

După puţin timp, se auzi un nechezat și tropotul calului care 
se pierdea în depărtare. 

— N-a mâncat nimic și nici nu s-a odihnit deloc - se auzi 
vocea regelui din spatele lui Alexandru. 

— Filip trebuie că este foarte nerăbdător să afle răspunsul 
tău. Vino, am spus să ni se aducă micul dejun. 

Trecură într-o mică săliță din apartamentul regal în care erau 
pregătite două mese cu două scaune cu rezemătoare. Se 
adusese pâine proaspătă și felii de scrumbie și de pește spadă 
fripte. 

— Te pun într-o situaţie dificilă - recunoscu Alexandru. 

— Tatăl meu este acela care te-a ajutat să urci pe tron. 

— Aşa este. Între timp, însă, am mai crescut: nu mai sunt un 
băiețel. Eu sunt acela care-i asigur spatele în această zonă și te 
asigur că nu-i lucru ușor. llirii sunt, deseori, turbulenti, piraţii 
bântuie pe mare și în interior se semnalează mișcări ale altor 


203 


populaţii care vin de la miazănoapte de-a lungul Istrului. Tatăl 
tău are și el nevoie de mine. În plus, trebuie să apăr demnitatea 
surorii mele, Olimpia. 

Alexandru mâncă puţin pește și bău o înghiţitură de vin, un 
vin ușor și spumos care venea din insulele ionice. Se duse către 
fereastra care dădea spre mare continuând să ciugulească dintr- 
o bucată de pâine. 

— Unde este Itaca? — întrebă el. 

Regele îi arătă înspre sud. 

— Insula lui Ulise este acolo, cam la o zi de mers pe mare 
către sud. lar cea din faţa noastră este Corcira, insula 
feacienilor, unde eroul a fost găzduit în palatul lui Alcinou. 

— Ai fost vreodată acolo? 

— În Itaca? Nu. Dar nu-i nimic de văzut acolo. Doar capre și 
porci. 

— Poate, dar eu tot aș vrea să merg acolo. Aș vrea să ajung 
acolo pe înserat, când marea își schimbă culoarea și toate 
drumurile de pe apă și de pe pământ sunt cufundate în beznă, și 
să încerc să-mi dau seama ce a simţit Ulise atunci când s-a 
întors pe insulă după atât timp. Eu, aș putea... Sunt sigur că aș 
putea să retrăiesc aceleași sentimente. 

— Dacă vrei, o să dau dispoziţii să te ducă acolo. Nu-i 
departe, după cum ţi-am spus. 

Alexandru păru că nu auzise propunerea lui și-și întoarse 
privirea către apus, unde soarele care răsărea din spatele 
munților Epirului începea să coloreze în roz piscurile de pe insula 
Corcira. 

— Dincolo de munţii aceia și de mare este Italia, nu-i așa? 

Regele păru că se luminează dintr-o dată la faţă. 

— Da, Alexandru, este Italia și mai este și Marea Eladă. Orașe 
întemeiate de greci, incredibil de bogate și de puternice: Tarant, 
Locri, Crotona, Thurii, Reggio și multe, multe altele. Acolo sunt 
păduri nesfârșite și cirezi de mii și mii de capete. Lanuri de grâu 
cât vezi cu ochii. Mai sunt și munți acoperiţi de zăpadă în tot 
timpul anului din care, pe neașteptate, țâșnesc foc și flăcări și 
fac pământul să se cutremure. 

„Și, dincolo de Italia, este Sicilia, pământul cel mai frumos și 
mai plin de flori care se cunoaște. Acolo se află puternica 
Siracusa și Agrigento, Gela și Selinunte. Și mai departe, încă, 


204 


este Sardinia și, apoi, Spania, ţara cea mai bogată din lume care 
are mine nesecate de argint și cositor și fier. 

— Astă-noapte am avut un vis - îl întrerupse Alexandru. 

— Ce vis? — îl întrebă regele. 

— Stăteam împreună, eu, tu, călare, în vârful muntelui 
Imaros, cel mai înalt din regatul tău. Eu îl călăream pe Ducipal, 
iar tu pe Keraunos, calul tău de luptă, și eram amândoi scăldaţi 
într-o lumină orbitoare pentru că, în aceeași clipă, un soare 
apunea în mare, la apus, și altul care apărea la răsărit. Doi sori, 
îți dai seama? Un spectacol impresionant. 

„La un moment dat, ne salutam pentru că tu vroiai să mergi 
către locul unde apunea soarele și eu către locul de unde 
rasărea. Nu e minunat? Alexandru către soarele care răsare și 
Alexandru către soarele care apune! Înainte de a ne saluta de 
despărțire, înainte de a da fiecare pinteni calului său, către 
globul ca de flacără, ne promiteam solemn că nu ne vom mai 
întâlni decât după ce vom fi ajuns la capătul drumului, iar locul 
de reîntâlnire ar fi trebuit să fie...” 

— Care? — întrebă regele privindu-l ţintă. 

Alexandru nu răspunse, dar privirea i se întunecă, parcă din 
cauza unei umbre trecătoare și plină de neliniște. 

— În ce loc? — insistă regele. 

— Care era locul în care ar fi trebuit să ne întâlnim? 

— Tocmai asta nu-mi mai amintesc. 


205 


31 


Alexandru își dădu seama destul de curând că rămânerea sa 
la Butroto va deveni greu de suportat, atât pentru el, cât și 
pentru unchiul său, Alexandru al Epirului, care continua să 
primească regulat cereri presante din partea lui Filip pentru ca 
acesta să-l oblige pe fiul său să se reîntoarcă la Pella ca să-și 
recunoască greșeala și să ceară iertare în faţa întregii curți. 

Tânărul prinţ se hotărî, atunci, să plece. 

— Dar unde? — întrebă regele. 

— Spre nord, unde nu mă mai poate găsi. 

— Nu poţi să faci asta. Acolo este ţinutul triburilor sălbatice și 
semi-nomade, într-un conflict permanent între ele. Și, ca și cum 
n-ar fi suficient, vine și iarna. În munţii aceia ninge: ai înfruntat 
vreodată gerul? Este un dușman de temut. 

— Nu mi-e frică. 

— Știu asta. 

— Așa că o să plec. Nu-ţi face griji pentru mine. 

— Nu te las să pleci dacă nu-mi spui încotro mergi. Dacă o să 
am nevoie de tine, trebuie să știu unde să te caut. 

— Am studiat hărţile tale. Voi ajunge la Lychnidos, la apus de 
lac, și, de acolo, mă voi pierde în lungul văii râului Drilon. 

— Când vrei să pleci? 

— Mâine. Hefestion vine cu mine. 

— Nu. Nu vă las să plecaţi mai devreme de două zile. Trebuie 
să vi se pregătească tot ce vă trebuie pentru drum. 

O să vă dau și un cal în plus ca să vă care proviziile. Când le 
veţi termina, puteți vinde calul și să vă continuaţi drumul. 

— Îţi mulțumesc - spuse Alexandru. 

— Îți voi da și niște scrisori pentru șefii ilirilor din Chelidonia și 
Dardania. S-ar putea să-ţi folosească. Am prieteni și în regiunile 
acelea. 

— Sper că va veni o zi în care să fac și eu ceva de felul ăsta 
pentru tine. 

— Să nu vorbim despre așa ceva. Și ţine-te tare. 

206 


Chiar în aceeași zi, regele scrise în grabă o scrisoare și o dădu 
în mâna celui mai rapid dintre curierii săi pentru a fi înmânată 
lui Callistene, la Pella. 

XXX 

În ziua plecării, Alexandru merse s-o salute și pe mama sa și 
ea îl îmbrăţișă vărsând lacrimi fierbinţi și blestemându-l pe Filip 
din adâncul sufletului. 

— Nu-l blestema, mamă - o rugă Alexandru cu o voce plină de 
tristeţe. 

— De ce? — strigă Olimpia în culmea durerii și a urii. 

— De ce? El m-a umilit, m-a rănit, ne-a obligat să fugim. Acum 
tot el te obligă să fugi, să mă părăsești ca să rătăcești prin 
ținuturi necunoscute în toiul iernii, l-aș dori să moară în chinurile 
cele mai groaznice, să sufere ce-am suferit și eu! 

Alexandru o privi și simţi un fior alergându-i prin vene. Se 
temu de ura aceea atât de puternică prin care ea semăna cu 
una dintre eroinele tragediilor pe care le văzuse de atâtea ori pe 
mai multe scene: Clitemnestra care lua securea în mână ca să-și 
ucidă soțul, pe Agamemnon, sau Medeea care își ucidea chiar și 
copiii pentru a-l lovi pe soțul ei, Jason, în sentimentele cele mai 
dragi. 

În clipa aceea, îi veni în minte o altă poveste teribilă pe care 
cineva de la Pella o punea pe seama reginei: și anume că în 
cursul unei ceremonii iniţiatice a cultului lui Orfeu, s-ar fi hrănit 
cu carne de om. Îi vedea ochii enormi, privirea plină de umbre, 
vedea atâta violenţă disperată încât ar fi crezut-o în stare de 
orice. 

— Nu-l blestema, mamă - repetă el. 

— Poate că este drept ca eu să sufăr și singurătatea, și exilul, 
și frigul, și foamea. Este o învățătură care încă îmi lipsește între 
toate cele pe care le-a dorit pentru mine tatăl meu. Poate că 
vrea ca eu să mai învăţ și asta. Este, poate, ultima lecţie, o 
lecție pe care nimeni altul decât el n-ar fi putut să mi-o dea. 

Se desfăcu cu greu din îmbrăţișarea ei, sări în șa pe Ducipal 
și-l îndemnă cu o lovitură puternică a călcâielor. 

Bidiviul se cabră cu un nechezat, bătu aerul cu picioarele din 
față, apoi porni în galop scoțând pe nări trâmbe de abur 
fierbinte. Hefestion ridică o mână în semn de salut și dădu și el 
pinteni, trăgând după el, de căpăstru, cel de-al doilea cal. 


207 


În urma lor, Olimpia rămase privindu-i cu ochii plini de lacrimi 
până ce se pierdură în capătul cărării care ducea către 
miazănoapte. 

XXX 

După câteva zile, Callistene primi la Pella scrisoarea regelui 
Epirului și nepotul lui Aristotel o deschise nerăbdător citind-o pe 
nerăsuflate. 


Alexandru, rege al moloșilor, către Callistene, te salut! 

Sper că ești sănătos. Nepotul meu, Alexandru, duce o 
viață senină aici, în Epir, departe de greutătile vieţii de 
militar și de grijile cotidiene ale guvernării. Iși petrece zilele 
citind din poeții tragici, mai ales din Euripide, și, desigur, 
din Homer în ediția din caseta dăruită de profesorul său și 
unchiul tău, Aristotel. Chiar se mai și încumetă uneori să se 
acompanieze și cu țitera. 

Câteodată, merge și la vânătoare... 


Pe măsură ce parcurgea scrisoarea, Callistene era din ce în ce 
mai surprins de banalitatea veștilor și de lipsa lor de importanţă. 
Regele nu-i comunica nimic demn de luat în seamă, sau ceva 
personal. Era o scrisoare complet fără rost. Dar de ce? 

Dezamăgit, lăsă papirusul pe birou și începu să se plimbe 
înainte și înapoi prin cameră încercând să priceapă ce era cu 
acel mesaj când, aruncând încă o privire peste cele scrise, văzu 
că pe marginile exterioare erau niște crestături, ca niște mici 
ciupituri, dar, studiindu-le mai atent, își dădu seama că erau 
făcute intenţionat, cu migală, cu ajutorul unui foarfece. 

Se lovi cu palma peste frunte. 

— Cum de nu m-am gândit mai devreme! Sigur că da, este 
codul poligoanelor intersectate. 

Era vorba despre un cod de comunicare învățat de la 
Aristotel, iar Callistene îl învățase și pe regele Epirului, 
gândindu-se că, vreodată, i-ar fi putut fi util dacă ar fi trebuit să 
comunice în secret cu cineva. 

Luă o riglă și un echer și începu să unească între ele 
crestăturile de pe marginea foii, într-o anumită ordine, și, apoi, 
uni toate punctele în care se intersectau liniile. Trasă în 
continuare linii perpendiculare pe fiecare dintre laturile 
poligonului format, obţinând alte puncte de intersectare. 


208 


Cu ajutorul fiecăruia dintre aceste puncte se indica un cuvânt 
și Callistene transcrise unul după altul toate cuvintele după o 
ordine numerică știută tot de la Aristotel. O modalitate simplă, 
dar genială de a trimite mesaje secrete. 

Când termină, arse scrisoarea și alergă de îndată la Eumene. 
ÎI găsi înconjurat de hârtii, ocupat cu calcule privind taxele și 
cheltuielile necesare pentru echiparea altor patru batalioane ale 
falangei. 

— Am nevoie de o informaţie - spuse el, și-i șopti ceva la 
ureche. 

— Au plecat încă de acum trei zile - răspunse Eumene 
ridicându-și nasul dintre hârtii. 

— Și, unde au plecat? 

— Asta n-o știu. 

— Ba o știi foarte bine. 

— Cine vrea să știe asemenea chestii? 

— Eu. 

— Atunci, nu știu. 

Callistene se apropie din nou de el și-i mai șopti ceva la 
ureche, apoi adăugă: 

— Crezi că poţi să le trimiţi un mesaj? 

— În cât timp vrei? 

— Cel mult două zile. 

— Imposibil. 

— Atunci o s-o fac eu. 

Eumene clătină din cap. - Dă încoace ce vrei. Ce-oi fi vrând cu 
asta? 

XXX 

Alexandru și Hefestion urcară din greu pe crestele munţilor 
Argirini, care erau deja acoperite cu un strat subţire de zăpadă, 
și coborâră apoi către valea râului Aoos a cărui apă sclipea ca o 
panglică de aur pe fondul verde-închis al văii. Spinările munţilor, 
acoperite cu păduri, începeau să-și schimbe culoarea o dată cu 
apropierea toamnei și, pe cer se vedeau șiruri lungi și se auzeau 
țipete de cocori care-și părăseau cuiburile ca să migreze 
departe, poate către ţara pigmeilor. 

Coborâră timp de două zile către valea Aoosului care curgea 
către miazănoapte, trecură peste valea Apsosului și începură să 


209 


urce din nou. Lăsau astfel în urma lor ţinuturile aflate sub 
stăpânirea lui Alexandru al Epirului și se afundau în Illiria. 

Locuitorii din ţara aceea trăiau răspândiţi în mici sate 
fortificate cu ziduri ridicate din pietre fără mortar și trăiau ca vai 
de ei din creșterea animalelor și, câteodată, din brigandaj. 
Alexandru și Hefestion își luaseră, însă, măsuri de precauţie fiind 
îmbrăcaţi cu pantaloni ca ai barbarilor și pelerine din blăni de 
oaie: arătau îngrozitor, dar îi apărau de apă, îi făceau să treacă 
drept oameni ai locurilor și astfel scăpau neobservaţi. 

Când începură să urce către lanţurile muntoase din interiorul 
regiunii, începu să ningă și temperatura cobori mult. Caii 
scoteau pe nări fuioare dese de aburi și se cățărau cu greutate 
pe cărările acoperite de gheaţă, așa încât, deseori, Alexandru și 
Hefestion trebuiau să coboare și să meargă pe jos ajutând cum 
puteau mai bine animalele să treacă de porțiunile mai grele. 

Câteodată, ajunși în vârful muntelui, se opreau să privească 
înapoi și întinderea aceea neatinsă și netedă pe care doar 
urmele lor se puteau vedea, îi descuraja. 

La căderea nopţii, trebuiau să-și caute un adăpost unde 
puteau să aprindă un foc și să-și usuce hainele ude, să întindă 
mantiile pe jos și să se odihnească puţin. Deseori, înainte de a 
adormi, stăteau mult timp cu ochii aţintiţi la dansul flăcărilor 
dincolo de care se zăreau fulgii de zăpadă coborând jucăuși, sau 
ascultau cu atenție urletul lupilor care răsuna în văile pustii. 

Nu erau decât doi băieţi care nu-și uitaseră, încă, adolescenţa 
și, în acele clipe, erau cuprinși de un sentiment puternic de 
melancolie. Câteodată se înveleau cu aceeași mantie și se 
lipeau unul de altul îmbrăţișându-se în întuneric; le revenea în 
minte, în acele întinderi pustii, senzaţia atingerii corpurilor de 
băietani și nopţile în care, când erau mici, se strecurau, unul în 
patul celuilalt, înfricoșaţi de un coșmar sau de urletele unui 
condamnat care-și plângea soarta. 

Mai erau și întunericul înghețat și disperarea pentru viitorul 
care-l îndemna pe fiecare să caute căldura celuilalt, să se 
îmbete de goliciunea lor fragilă și puternică în același timp, de 
singurătatea lor mândră și deznădăjduită. 

Lumina rece și palidă a zorilor îi readucea cu picioarele pe 
pământ și colții foamei îi îndemnau să se gândească la modul în 
care să-și procure hrana. 


210 


Dacă vedeau prin zăpada din jurul lor urmele unor animale, se 
opreau ca să pună capcane ca să prindă câte o pradă 
sărăcăcioasă: un iepure sau o potârniche de munte pe care îi 
mâncau cruzi, calzi încă, după ce le sorbeau sângele. Alteori 
trebuiau să plece mai departe cu mâinile goale, înfometați și 
Zgribuliţi de frigul pătrunzător din acele ţinuturi neprimitoare. 
Sufereau și caii lor care se hrăneau cu ierburi uscate pe care le 
găseau scormonind cu copitele prin zăpadă. 

În cele din urmă, după chinul unor zile întregi de mers, 
epuizați de ger și de foame, văzură strălucind ca oglinda, în 
lumina cerului mohorât de iarnă, suprafața îngheţată a lacului 
Lychnitis. Işi continuară drumul la pas pe malul de miazănoapte 
sperând să ajungă, înainte de căderea întunericului, la satul cu 
același nume: acolo sperau să poată petrece o noapte la 
căldură, alături de un foc mare. 

— Vezi fumul acela de la orizont? — îl întrebă Alexandru pe 
prietenul său. 

— Aveam dreptate: acolo, jos, trebuie să fie satul. O să avem 
fân pentru cai și hrană și un culcuș de paie în care să dormim. 

— E prea frumos, mi se pare că visez - răspunse Hefestion. 

— Chiar crezi că vom avea parte de toate aceste minunăţii? 

— Oh, da, și poate că vor fi pe-acolo și femei. L-am auzit 
odată pe tata spunând că barbarii din interiorul ținutului le oferă 
străinilor femeile lor în semn de ospitalitate. 

Reîncepuse să ningă, cu fulgi mari, și caii înaintau cu greu 
prin zăpada înaltă; aerul îngheţat le pătrundea până la oase prin 
hainele lor zdrenţuite. Deodată Hefestion trase de frâul calului 
său. 

— Oh, pe toţi zeii, ia te uită! 

Alexandru își dădu pe spate gluga de blană și încercă să 
scruteze depărtarea prin vârtejurile de zăpadă: era un grup de 
bărbaţi care blocau trecerea, nemișcațţi în armurile lor, cu umerii 
și capișoanele acoperite de zăpadă, înarmaţi cu sulițe. 

— Crezi că pe noi ne așteaptă? — întrebă prinţul punând 
mâna pe sabie. 

— Cred că da. Oricum, o să aflăm imediat - răspunse 
Hefestion scoțând și el sabia din teacă și dând pinteni calului. 

— Mă tem că, totuși, va trebui să ne croim drum printre ei - 
mai adăugă Alexandru. 


211 


— Mă tem și eu - spuse pe un ton scăzut Hefestion. 

— Eu n-aș vrea să renunţ la o strachină de ciorbă caldă, la un 
pat și la căldura unui foc. Și, dacă s-ar putea, nu m-aș da în 
lături nici de la o fată frumoasă. Tu, nu? 

— Nici eu. 

— Când fac eu semn? 

— E bine. 

Dar, tocmai când se pregăteau să pornească la atac, în 
tăcerea adâncă a văii se auzi un strigăt. 

— Ceata lui Alexandru își salută comandantul! 

— Ptolemeu! 

— Prezent! 

— Perdicas! 

— Prezent! 

— Leonatos! 

— Prezent! 

— Crater! 

— Prezent! 

— Lisimah! 

— Prezent! 

— Seleucos! 

— Prezent! 

Ultimele cuvinte se pierdură pe întinsul lacului îngheţat și 
Alexandru îi privi cu ochii în lacrimi pe cei șase călăreţi 
nemișcațţi sub zăpada care cădea peste ei, apoi se întoarse către 
Hefestion clătinând din cap parcă nu i-ar fi venit să creadă. 

— Oh, pe marele Zeus! — strigă el. 

— Ăștia-s băieţii mei! 


212 


32 


La trei luni după căsătorie, Euridice născu o fetiţă pe care o 
obligară s-o boteze Europa și, după puţin timp, rămase din nou 
gravidă. Filip nu putu să se bucure prea mult de faptul că era 
din nou tată, atât din cauza evenimentelor politice pe care le 
plănuia, cât și din cauza unor probleme personale. Sănătatea îi 
dădea și ea de furcă: 
ochiul său stâng, rănit într-o bătălie și netratat cum trebuia, era 
de-acum pierdut. 

Primi, în iarna aceea, vizita uneia dintre iscoadele sale, 
Eumolpos din Soli. Cu tot timpul nefavorabil, acesta se 
aventurase într-o călătorie pe mare pentru că veștile pe care le 
aducea nu sufereau amânare. Obișnuit cu clima din orașul său, 
blândă pe tot cuprinsul anului, era vânăt de frig și regele îi 
spuse să se așeze lângă foc și porunci să i se aducă o cană de 
vin tare și dulce ca să-și vină în fire și să poată vorbi. 

— Ei, ce informaţii îmi aduci, prietene? 

— Zeița Fortuna este de partea ta, oh, rege! Ascultă ce s-a 
întâmplat la curtea persană: așa cum era de așteptat, noul 
suveran Arses și-a dat seama curând cine era adevăratul stăpân 
la palat și, nemaiputând suporta această situaţie, a încercat să-l 
otrăvească pe Bagoas. 

— Pe castratul ăla? 

— Chiar pe el. Dar Bagoas se aștepta la așa ceva: a 
descoperit complotul și a reacționat punându-i pe oamenii lui 
să-l otrăvească pe rege. După asta, i-a pus să-i omoare toți 
copiii. 

— Bătrânul fără bărbăţie e mai periculos decât un cuib de 
vipere. 

— Așa e. În acel moment, ordinea de moștenire a tronului era 
distrusă. In afara urmașilor celor pe care i-a ucis Artaxerxe IlI și 
ai celor pe care i-a ucis Bagoas nu a mai rămas niciunul. 

— Și-atunci? — întrebă Filip. 


213 


— Atunci, Bagoas l-a găsit pe unul dintr-o ramură colaterală și 
l-a pus pe tron sub numele de Darius il. 

— Și cine este Darius III? 

— Bunicul său este Ostanes, fratele lui Artaxerxe Il. Are 
patruzeci și cinci de ani și-i plac și femeile și băiețeii. 

— Asta n-are prea mare importanţă? — îi tăie vorba Filip. 

— N-ai vești mai interesante? 

— Când a fost el numit ca rege, era satrapul Armeniei. 

— O provincie grea. Cred că este un tip dur. 

— Să spunem mai bine rezistent. Se pare că ar fi ucis cu 
mâna sa un răsculat din tribul cadușilor, într-o luptă corp la 
Corp. 

Filip își trecu degetele mâinii prin barbă. 

— Am impresia că bătrânul fără bărbăţie și-a găsit nașul cu el. 

— Într-adevăr - încuviință Eumolpos care începuse să se 
încălzească - se pare că Darius ar avea intenţia să dobândească 
din nou controlul asupra Strâmtorilor și să-și impună din nou 
hegemonia asupra tuturor orașelor grecești din Asia. Se 
vorbește chiar că ar dori un act de supunere formală a coroanei 
Macedoniei, dar eu nu mi-aș bate prea mult capul cu asta: 
îndată ce va auzi răcnetul tău, va alerga să se ascundă sub pat. 

— Asta e de văzut - mormăi Filip. 

— Mai ai nevoie și de altceva, Măria Ta? 

— Ai făcut treabă bună, dar abia cum vine ce-i mai greu. Treci 
pe la Eumene să-ţi dea ce ţi se cuvine. Mai ia și alţi bani dacă ai 
nevoi să-ţi plătești informatorii. Nu trebuie să-ţi scape nimic din 
ce se întâmplă la curtea lui Darius. 

Eumolpos îi mulțumi și plecă, abia așteptând să se întoarcă la 
căldură în frumosul său oraș de pe malul mării. 

După câteva zile, regele anunţă reunirea consiliului de război 
în sala de arme: Parmenion, Antipatros, Clito cel Negru și socrul 
său Attalos. 

— Nicio vorbă din ce vă spun acum nu va trebui să se audă în 
afară - începu el. 

— Regele persanilor, Arses, a fost asasinat și în locul său a 
fost urcat pe tron un prinţ dintr-o ramură colaterală a dinastiei, 
cu numele Darius Ill: după cât se pare, un bărbat destul de 
demn de aceasta, dar care, pentru o bună bucată de timp, va fi 
preocupat să-și consolideze puterea proprie. 


214 


„A sosit momentul pentru a acţiona: Attalos și Parmenion vor 
porni cât de curând posibil în fruntea unei armate de 
cincisprezece mii de oameni și vor trece în Asia, ocupând malul 
de răsărit al mării noastre și răspândind peste tot proclamația 
mea de eliberare a orașelor grecești de sub dominaţia persană. 
Între timp, eu voi încheia campania de înrolare a soldaţilor, apoi, 
ne vom întâlni și vom începe invazia.” 

În restul timpului, studiară detaliile și modul de rezolvare a 
problemelor de logistică, politice și militare ale acelei prime 
faze. Ceea ce i-a izbit pe cei prezenţi a fost tonul foarte moderat 
pe care vorbea regele, lipsa acelui entuziasm și a elanului cu 
care erau obișnuiți din partea lui. Așa încât, înainte de a pleca, 
Parmenion se apropie de el. 

— Este ceva care nu merge cum ar trebui, Măria Ta? Nu te 
simţi, cumva, bine? 

Filip își puse o mână pe umărul lui și-l însoţi până la ușă: 

— Nu, vechiul meu prieten, nu: totul e în regulă. 

Minţea: absenţa lui Alexandru, căreia, în primul moment, nu-i 
dăduse prea mare importanţă, devenea un chin din ce în ce mai 
mare cu fiecare zi care trecea. Cât timp băiatul se aflase în Epir, 
cu mama sa și cu unchiul său, Filip nu avusese altă preocupare 
decât aceea de a-l convinge să se întoarcă și să declare în 
public supunere, dar mai întâi refuzul lui și, apoi, fuga către nord 
îi provocaseră mânia, neliniștea și, în cele din urmă, deprimarea. 

Dacă vreo persoană încerca să intervină în favoarea fiului său, 
se înfuria reamintindu-și jignirea la care fusese supus; dacă 
nimeni nu-i pomenea despre asta, era chinuit de lipsa veștilor. 
Își asmuţise spionii peste tot, trimisese soli cu mesaje la regii și 
la șefii de triburi din nord, toţi fiindu-i îndatoraţi, cerându-le să-l 
informeze în permanență despre mișcările lui Alexandru și ale 
lui Hefestion. Află în acest fel că grupul se mărise cu alţi șase 
tineri războinici care ajunseseră la ei din Tesalia, din Acarnania 
și din Atamania și nu-i fu greu să-și dea seama cine erau 
aceștia. 

Ceata lui Alexandru se reunise aproape în întregime și nu 
trecea nici măcar o zi fără ca Filip să nu-i recomande lui 
Parmenion să-l țină sub observaţie pe fiul său pentru ca să nu 
ajungă și el să se alăture acelei bande de nenorociţi care 
rătăceau fără rost prin zăpezile din Iliria. II privea bănuitor și pe 


215 


Eumene, ca și cum s-ar fi așteptat ca, dintr-un moment într- 
altul, să lase baltă și el cancelaria și toate hârtiile ca să plece 
într-o asemenea aventură. 

Pleca, uneori, singur la vechea capitală regală de la Aigai. 
Stătea acolo ore întregi privind fulgii de zăpadă care cădeau 
peste peisajul cufundat în liniște, peste pădurile de brazi 
albăstrui, peste mica vale de unde luase naștere dinastia sa, și 
se gândea la Alexandru și la prietenii săi care cutreierau prin 
ținuturile îngheţate din nord. 

Parcă-i vedea târându-se prin viscol, cu caii afundându-se în 
zăpadă până la pântece, prin vântul care le smulgea veșmintele 
ude sau cu cruste de gheaţă. Işi întorcea privirea către vatra 
mare din piatră, către trunchiurile uriașe de stejar care ardeau 
răspândind căldură între zidurile străvechi ale sălii tronului și-și 
imagina băieții care adunau lemne ude prin adăposturi găsite la 
întâmplare, străduindu-se mult timp, până la istovire, să aprindă 
un sărman foc, sau stând de veghe în bezna nopţii, rezemaţi în 
lance, atunci când urletul lupilor se apropia prea mult. 

Mai târziu, veștile începură să devină mai îngrijorătoare, dar 
nu în sensul care ar fi fost de așteptat. Nu numai că Alexandru și 
ai lui reușiseră să ierneze cu bine, cu preţul unor privaţiuni 
îndurate cu bărbăţie, dar chiar se oferiseră să devină aliaţii unor 
șefi de trib aflaţi la graniţele cu Macedonia și luaseră parte la 
luptele dintre ei, obţinând pe câmpul de luptă legăminte de 
prietenie sau chiar acte de supunere. Toate acestea, mai 
devreme sau mai târziu, ar fi putut reprezenta o ameninţare. 

Avea în el băiatul acela ceva care exercita un farmec 
irezistibil asupra tuturor acelora cu care venea în contact: 
bărbaţi, femei, chiar și animalele. Cum altfel s-ar fi putut explica 
faptul că reușise de la prima încercare să se urce pe spinarea 
acelui demon negru pe care tot el îl botezase, apoi, Ducipal, 
îmblânzindu-l în cele din urmă ca pe un mielușel? 

Și cum să-ți explici și faptul că Peritas, o adevărată fiară care 
era în stare să zdrobească un femur de porc doar dintr-o 
strângere a fălcilor, tânjea acum, mâncând puţin sau chiar 
deloc, întins ore întregi pe drumul la capătul căruia dispăruse 
stăpânul său? 

De asemenea, Leptine, fata pe care o salvase din infernul de 
la Pangea, pregătea în fiecare zi patul și baia pentru Alexandru, 


216 


ca și cum el ar fi trebuit să sosească dintr-un moment în altul. Și 
nu vorbea cu nimeni. 

Filip începu să fie îngrijorat și de soliditatea relaţiilor cu 
regatul Epirului, amenințate serios datorită prezenţei Olimpiei 
alături de fratele său, regele. 

Ura care o măcina ar fi putut-o împinge la orice doar ca să-i 
facă un rău, să-i zădărnicească atât planurile politice, cât și pe 
acelea în privinţa familiei. Regele Alexandru îi era prieten, dar, 
desigur, inima sa era alături de nepotul fugar și rătăcind prin 
teritoriile barbare. 

Trebuia să-l lege de tronul din Pella printr-o relaţie mai 
puternică și s-o scoată din joc pe regină anulând influenţa ei 
nefastă. Exista o singură soluție și nu era timp de pierdut. 

Într-o zi, Filip trimise pe cineva s-o cheme pe fiica sa, 
Cleopatra, ultimul membru care mai rămăsese lângă el din 
familia sa de odinioară. 

Prințesa se afla în perioada de strălucire a celor optsprezece 
ani ai săi. Avea ochi mari, verzi, păr lung cu reflexe arămii și un 
corp ca al unei zeițe din Olimp. Și nu era nobil în Macedonia care 
să nu fi visat să o ia în căsătorie. 

— A venit vremea ca să ai un soț, fiica mea - îi comunică 
regele. 

Cleopatra lăsă capul în jos. — îmi închipui că tu mi l-ai ales 
deja pe viitorul meu mire. 

— Așa este - confirmă Filip. 

— El va fi Alexandru al Epirului, fratele mamei tale. 

Fata nu spuse nimic, dar se vedea că nu-i displăcuse cu totul 
hotărârea tatălui său. Unchiul său era un tânăr foarte arătos și 
viteaz, foarte respectat de supușii săi și avea o fire care semăna 
cu a lui Alexandru. 

— Nu spui nimic? — întrebă regele. 

— Te așteptai, poate, la altcineva? 

— Nu, tată. Știu bine că această alegere trebuia s-o faci tu, 
așa că nu mă gândisem niciodată la altcineva ca să nu 
trebuiască să te supăr. Aș vrea doar să te întreb ceva. 

— Vorbește fata mea. 

— Fratele meu, Alexandru, va fi invitat la nuntă? 

Filip îi întoarse imediat spatele, ca și cum ar fi fost biciuit cu o 
cravașă. 


217 


— Fratele tău nu mai există pentru mine - afirmă el cu o voce 
rece. 

Cleopatra izbucni în plâns. 

— Dar de ce, tată? De ce? 

— Ştii motivul. Erai și tu de faţă. Ai văzut cum m-a umilit în 
fața reprezentanţilor tuturor cetăților din Grecia, în fața 
generalilor mei și a demnitarilor mei. 

— Tată, el... 

— Să nu îndrăznești să-l aperi! — strigă regele. 

— Eu l-am chemat pe Aristotel ca să-i asigure instruirea, l-am 
invitat pe Lisip ca să-i sculpteze chipul, am bătut monede cu 
efigia sa. Inţelegi ce înseamnă asta? Nu, fiica mea, insulta și 
nerecunoștința au fost prea mari, prea mari... 

Cleopatra plângea acoperindu-și fața cu palmele și sughiţând, 
și Filip ar fi vrut să se apropie de ea, dar nu vroia să se lase 
impresionat, nu putea. 

— Tată... — mai insistă fata. 

— Să nu-i iei apărarea, am spus! 

— Și totuși o să-l apăr. Eram și eu de faţă în ziua aceea și-am 
văzut-o pe mama palidă ca o moartă privindu-te cum, beat fiind, 
îi vârai mâna în sân tinerei tale mirese și-o mângâiai pe 
pântece. A văzut-o și Alexandru pe mama și o iubește și el. N-ar 
trebui, oare, s-o iubească? Ar trebui s-o alunge din viaţa sa, așa 
cum ai făcut tu? 

Filip își ieși din fire de furie: 

— Olimpia a fost! Olimpia a fost cea care te-a asmuţit 
împotriva mea! Așa-i? — urlă el roșu de furie. 

— Toţi v-aţi aliat împotriva mea, toți! 

Cleopatra se aruncă la picioarele lui, îmbrăţișându-i 
genunchii. 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, tată, noi vrem ca tu să-ți vii în 
fire. Sigur, Alexandru a greșit... 

— La auzul acestor cuvinte, Filip păru că se liniștește pentru o 
clipă. 

— Dar nu poţi să-l înţelegi? Nu poţi încerca să-l înţelegi? Tu 
ce-ai fi făcut în locul lui? Dacă vreun oarecare te-ar fi tratat ca 
pe un bastard? Nu ţi-ai fi apărat onoarea ta și a mamei tale? Nu 
asta l-ai învăţat întotdeauna pe fiul tău? Și acum când el îţi 
seamănă, și acum când el se poartă așa cum ai fi dorit tu 


218 


întotdeauna, tu îl alungi. ÎI vroiai pe Ahile! — continuă Cleopatra 
ridicându-și fața scăldată în lacrimi. — îl vroiai pe Ahile și l-ai 
avut. Mânia lui Alexandru este mânia lui Ahile, tată! 

— Ei bine, dacă a sa este mânia lui Ahile, a mea este mânia 
lui Zeus! 

— EI, însă, te iubește, ţine la tine și suferă, știu eu - sughiţă 
Cleopatra lăsându-se să cadă pe pardoseală. 

Filip o privi o clipă în tăcere, strângând din buze. Apoi, se 
întoarse ca să plece. 

— Pregătește-te - spuse el când ajunse în fața ușii. 

— Nunta va avea loc de azi în șase luni. 

— Și ieși. 

Eumene îl văzu intrând în biroul său negru la faţă, dar se 
prefăcu a nu fi observat nimic și-și continuă drumul pe coridor 
cu braţele încărcate de suluri de papirus. 

Apoi, când ușa se închise, se întoarse și trase cu urechea. 
Regele plângea. 


219 


33 


Eumene se îndepărtă în tăcere și intră în camera sa din arhiva 
regală. Se așeză și se rezemă cu capul și cu brațele pe masa de 
scris, rămânând mult timp pe gânduri. Apoi se hotări. 

Luă din arhivă o geantă, își aranjă mantia pe umeri, își trecu o 
mână prin păr și ieși din nou pe coridor oprindu-se în fața 
biroului regelui. 

Respiră adânc și bătu la ușă. 

— Cine este? 

— Eumene. 

— Intră. 

Eumene intră și închise ușa în urma sa. Filip stătea cu capul 
plecat și părea că privește cu atenţie la un document pe care-l 
avea în faţă. 

— Măria Ta, este o cerere în căsătorie. 

Regele ridică pe dată capul. Era tras la faţă și singurul ochi 
care-i mai rămăsese era înroșit de oboseală, de furie, de plâns. 

— Despre ce este vorba? — întrebă. 

— Satrapul persan din Caria, Pixodaros, îţi oferă mâna fiicei 
sale pentru un prinţ din casa regală. 

— Dă-l naibii. Nu tratez cu persanii. 

— Măria Ta, eu cred că ar trebui s-o faci. Pixodaros nu este 
chiar un simplu persan, el guvernează în numele Marelui Rege o 
provincie de pe coasta mării, din Asia Mică, și are sub controlul 
său fortăreaţa din Halicarnas. Dacă te pregătești să treci dincolo 
de Strâmtori, ar putea fi o idee strategică importantă. Mai ales 
în acest moment când tronul persan nu este încă pe mâini prea 
sigure. 

— Poate că ai dreptate. Armata mea va pleca peste câteva 
zile. 

— Un motiv în plus. 

— Tu pe cine ai alege? 

— Ei, eu mă gândeam la... 


220 


— Arrideus. lată pe cine-i vom da. Fiul meu Arrideus este pe 
jumătate tont, nu va putea face prostii prea mari. Și dacă nu s-o 
descurca la pat, o să am eu grijă de mica mireasă. Cum e ea? 

Eumene scoase din geantă un mic portret pictat pe lemn, cu 
siguranţă opera unui pictor grec, și i-l arătă. 

— Pare foarte drăguță, dar nu trebuie să avem prea mare 
încredere: când le vezi în carne și oase poţi să ai niște surprize... 

— Atunci, ce să fac? 

— Scrie-i că sunt foarte impresionat și onorat pentru cererea 
sa și că l-am ales pentru fată pe bravul prinţ Arrideus, tânăr, 
viteaz în luptă, cu sentimente nobile și toate celelalte smecherii 
la care te pricepi atât de bine. Adu-mi apoi scrisoarea s-o 
semnez. 

— Este o hotărâre înţeleaptă, Măria Ta. Mă apuc de treabă 
imediat. Porni spre ușă, dar se opri ca și cum, dintr-o dată, și-ar 
fi adus aminte de ceva foarte important. 

— Pot să te întreb ceva, Măria Ta? 

Filip îl privi bănuitor. 

— Despre ce este vorba? 

— Cine va comanda armata pe care o trimiţi în Asia? 

— Attalos și Parmenion. 

— Perfect. Parmenion este un mare soldat iar Attalos... 

Filip se uită lung la el, bănuitor. 

— Vroiam să spun că plecarea lui Attalos ar putea să 
ușureze... 

— Dacă mai scoţi o vorbă, pun oamenii din gardă să-ţi taie 
limba. 

Eumene continuă netulburat: 

— Este momentul să-l chemi înapoi pe fiul tău, Măria Ta. Din 
multe și întemeiate motive. 

— Taci! — strigă Filip. 

— Primul dintre ele este de ordin politic: cum vei face să-i 
convingi pe greci că trebuie să trăiască în pace în cadrul unei 
alianţe, dacă tu nu reușești să menţii pacea nici măcar în familia 
ta? 

— Taci! — urlă regele trântind din toate puterile cu pumnul în 
masă. 


221 


Lui Eumene i se făcu inima cât un purice și fu sigur că i-a sosit 
ceasul, dar se gândi că, într-o asemenea situaţie disperată, 
măcar să moară ca un adevărat bărbat, astfel încât continuă: 

— A doua este de ordin personal: noi, cu toţii, simţim o 
blestemată nostalgie pentru băiatul acela, iar tu ești primul 
dintre noi, Măria Ta. 

— Încă o vorbă și pun gărzile să te întemniţeze. 

— Și Alexandru suferă teribil din această cauză. 

— Gărzi! — urlă Filip. 

— Gărzi! 

— Te pot asigura eu de asta. Și prințesa Cleopatra plânge 
toată ziua. 

Gărzile intrară în încăpere zăngănind din arme. 

— Am aici o scrisoare a lui Alexandru care spune... 

Gărzile erau gata să-l ia și să-l ducă la închisoare. 


Alexandru către Eumene, te salut! 
Filip făcu un semn și gărzile se opriră pe loc. 


Sunt bucuros de ceea ce îmi povestești despre tatăl meu, 
că este sănătos și că se pregătește pentru marea expeditie 
împotriva barbarilor din Asia. 


Regele mai făcu un semn și gărzile ieșiră. 


În același timp, vestea pe care mi-o dai mă întristează 
profund. 


Eumene se opri și-l privi țintă pe interlocutorul său. Era 
tulburat, pradă unei emoţii violente, și singurul său ochi, ca de 
ciclop obosit, scânteia ca jarul sub fruntea încruntată. 

— Continuă - spuse. 


Visul meu este, dintotdeauna, acela de a-l însoți în 
această expediție grandioasă și să călăresc alături de el 
pentru a-i dovedi cât de mult am încercat, în toata viata 
mea, să ajung la vitejia și măreția sa de rege. 

Din păcate, împrejurările m-au obligat la un gest 
ireparabil și mânia m-a împins dincolo de limitele pe care 
un fiu n-ar trebui niciodată să le încalce. 


222 


Dar, cu siguranță, un zeu face ca lucruri de genul acesta 
să se petreacă, pentru că, atunci când oamenii nu-și mai 
controlează propriile acțiuni, se împlineşte ceea ce este 
scris să se împlinească. 

Prietenii sunt sănătoși, dar triști, la fel ca și mine, din 
cauza depărtării de tara natală și de cei dragi. Printre 
acestea, bunul meu Eumene, te numeri și tu. Ajută-l pe 
rege cât poti mai bine. Aceasta, din păcate nu mi-e permis 
mie. Îți doresc să ai numai gânduri bune. 


Eumene puse la loc scrisoarea și-l privi pe Filip care-și 
acoperise faţa cu palmele. 

— Eu îmi permisesem... spuse după o vreme. 

Regele își ridică brusc privirea către el. 

— Ce anume-ţi permiseseși? 

— Să pregătesc o scrisoare... 

— Pe marele Zeus, eu o să-l omor pe grecul ăsta, îl strâng de 
gât cu mâinile mele! 

În acele clipe, Eumene se simţea ca acel căpitan de corabie 
care, după ce a luptat timp îndelungat cu valurile, pe o mare 
furtunoasă, cu pânzele zdrențuite și cu corpul corabiei găurit, a 
ajuns acum aproape de port, dar mai trebuie totuși să ceară un 
ultim efort din partea echipajului vlăguit. Respiră adânc, scoase 
din geantă o altă foaie de papirus și începu să citească sub 
privirile neîncrezătoare ale regelui. 


Filip, rege al macedonenilor, către Alexandru, te salut! 

Ceea ce s-a întâmplat în ziua nuntii mele a fost pentru 
mine motiv pentru o amărăciune nesfârșită și am hotărât, 
în ciuda dragostei care mă leagă de tine, să te alung pentru 
totdeauna din preajma mea. Timpul, însă, este un bun 
doctor și știe să vindece și cele mai cumplite dureri. 

Am reflectat adânc asupra celor întâmplate ṣi, 
considerând că aceia care sunt mai în vârstă și au o 
experiență de viață mai mare trebuie să dea un exemplu 
tinerilor, deseori orbiti de porniri pătimașe, am decis să pun 
capăt acestui exil la care te-am osândit. 

Aceeași hotărâre este valabilă și pentru prietenii tăi care, 
jignindu-mă grav, au hotărât să te urmeze. 


223 


În această hotărâre a mea, bunăvoința tatălui este aceea 
care a predominat asupra severității judecătorului și a 
suveranului. Îți cer în schimb doar să demonstrezi regretul 
tău fată de ofensa pe care am suferit-o și să te angajezi că 
dragostea ta de fiu nu va mai permite repetarea unor 
asemenea situații. 

Zeii să te aibă în pază. 

Eumene rămase nemișcat în mijlocul camerei, cu gura 
căscată, neștiind la ce trebuia să se aștepte în clipa următoare. 
Filip nu spunea nimic, dar era evident că vroia să-și ascundă 
emoțiile care-i răscoleau sufletul și-și ţinea capul întors într-o 
latură, astfel încât să nu i se vadă decât ochiul infirm care nu 
mai putea scoate nicio lacrimă. 

— Ce părere ai, Măria Ta? — găsi în cele din urmă curajul să 
întrebe Eumene. 

— Eu n-aș fi putut să scriu mai bine. 

— Atunci, dacă ai binevoi s-o semnezi... 

Filip întinse mâna, luă un toc de scris, îl muie în cerneală, dar 
se opri, sub privirea îngrijorată a secretarului său. 

— Ceva nu este în regulă, Măria Ta? _ 

— Nu, nu - spuse regele semnând scrisoarea. Indată după 
aceasta, însă, întoarse foaia și pana reîncepu să scârţăie 
undeva, în colțul foii. Eumene luă din nou scrisoarea, vărsă 
deasupra cenușă, suflă și, după ce se înclină în faţa regelui, se 
îndreptă către ușă, iute și cu pasul ușor, înainte ca Filip să se 
poată răzgândi. 

— O clipă - îl opri Filip. 

Se răzgândise. Deja. 

Eumene se opri. 

— Ce dorești, Măria Ta? 

— Unde vei trimite scrisoarea aceea? 

— Ei, mi-am permis să mențin unele contacte, să-mi procur cu 
toată discreţia unele informații... 

Filip clătină din cap. - Un spion, uite pe cine plătesc eu ca să 
se ocupe de problemele administrative. Mai devreme sau mai 
târziu, eu tot îl strâng de gât pe grecul ăsta. Pe Zeus, jur că-l fac 
praf cu mâinile astea! 


224 


Eumene se mai înclină încă o dată și ieși din cameră. În timp 
ce se îndrepta spre camera sa de lucru, privirea îi căzu peste 
cuvintele adăugate de rege după ce semnase. 


Dacă mai faci vreodată așa ceva, îți rup urechile și ti le 
dau să le mănânci. 

Mi-a fost dor de tine. 

Tata. 


225 


34 


Attalos și Parmenion trecură în Asia fără a întâmpina vreo 
rezistenţă și orașele grecești de pe coasta răsăriteană îi primiră 
ca pe niște eliberatori, dedicând statui regelui Macedoniei și 
pregătind serbări fastuoase. 

De această dată, Filip primi cu entuziasm veștile aduse de 
curieri: momentul ales pentru expediţia sa în Asia fusese foarte 
bine ales. Imperiul persan se afla încă în dificultate din cauza 
recentei crize dinastice, în timp ce el avea la dispoziţie o armată 
naţională puternică, unică în lume prin vitejie, credință, 
coeziune și hotărâre, un corp de generali cu o pregătire tactică 
și strategică deosebită formaţi la școala sa, și cu un moștenitor 
al tronului educat în spiritul idealurilor eroilor lui Homer și al 
raţionalității gândirii filosofice, un prinț orgolios și de 
neîmblânzit. 

Sosise clipa pentru a pleca în ultima și cea mai grandioasă 
aventură a vieţii sale. Decizia era luată și totul era pregătit: îl 
avea din nou lângă el pe Alexandru, urma să consolideze 
legăturile cu regatul Epirului sărbătorind cu un fast deosebit 
unirea fiicei sale, Cleopatra, cu cumnatul său și, apoi, urma să 
ajungă cu armata sa dincolo de Strâmtori pentru a face marele 
salt. 

Și totuși, acum când totul părea rezolvat, când totul părea să 
evolueze cum nu se putea mai bine, acum când Alexandru 
comunicase că se va întoarce la Pella și va participa cu toate 
onorurile la nunta surorii sale, simţea o neliniște ciudată care îl 
ținea treaz toată noaptea. 

Într-o zi, la începutul primăverii, îi trimise vorbă lui Eumene să 
vină la grajduri pentru o plimbare călare: trebuia să-i vorbească. 
Era o propunere neobișnuită, dar secretarul se execută 
îmbrăcându-se cu pantaloni de piele, ca ai tracilor, cu o bluză 
după moda sciţilor, purtând pe cap o pălărie cu boruri largi; 
puse să i se pregătească o iapă bătrână și liniștită și se prezentă 
la întâlnire. Filip îl privi chiorâș. 

226 


— Unde crezi că mergem, să cucerim Sciția? 

— Așa m-a sfătuit valetul care se îngrijește de garderoba 
mea, Măria Ta. 

— Se vede. Hai, să mergem. 

— Regele dădu pinteni și calul porni în galop pornind înainte 
pe o cărare pe care se ieșea din oraș. 

Țăranii erau deja pe câmp prășind culturile și legând viţa de 
vie. 

— Privește în jurul tău! — exclamă Filip strunindu-și calul să 
meargă la pas. 

— Privește împrejur! 

Pe parcursul unei singure generaţii, am transformat un popor 
de munteni și de păstori pe jumătate barbari într-o naţiune de 
agricultori stabili care trăiesc în orașe și în sate bine 
administrate și ordonate. Le-am creat orgoliul apartenenţei la 
țara lor. L-am modelat cum se modelează fierul într-o fierărie, 
am făcut din ei războinici de neînvins. Și Alexandru m-a luat în 
râs pentru că eram cu chef, a afirmat că nu sunt în stare nici 
măcar să trec de la un pat la altul... 

— Nu te mai gândi la asta, Măria Ta. Amândoi aţi suferit: 
Alexandru a spus ceea ce nu trebuia, este adevărat, dar a fost 
aspru pedepsit. Tu ești un mare suveran, cel mai mare, și el știe 
asta și este mândru că ești așa, îţi jur. 

Filip nu mai spuse și merse mult timp la pas, în tăcere. Când 
ajunse la un pârâiaș care curgea limpede și răcoros venind 
dinspre zăpezile care se topeau pe crestele munţilor, descălecă 
și se așeză pe un bolovan, așteptând să vină și Eumene. 

— Plec - îl anunţă pe secretar. 

— Pleci? Încotro? 

— Alexandru nu se va întoarce mai devreme de douăzeci de 
zile iar eu vreau să merg la Delfi. 

— Stai deoparte, Măria Ta: te vor târî într-un alt război sacru. 

— Cât timp trăiesc eu, nu vor mai fi războaie în Grecia, nici 
sacre, nici altfel. Nu merg la consiliul sanctuarului. Merg pur și 
simplu la sanctuar. 

— La sanctuar? — repetă Eumene uluit. 

— Dar, Măria Ta, sanctuarul este al tău. Oracolul spune ce 
vrei tu să auzi. 

— Crezi? 


227 


Începea să se încălzească. Eumene își scoase bluza scitică, 
înmuie o năframă în apă și-și răcori fruntea. 

— Nu te înţeleg. Tocmai tu mă întrebi, tu care ai văzut cum 
consiliul manipulează oracolul după cum îi convine și-l face pe 
zeu să spună lucruri care să se adapteze ușor la o anumită linie 
politică sau la alianțele militare necesare. 

— Așa este. Și totuși, zeul, câteodată, mai reușește să spună 
și adevărul, în ciuda necinstei și a nerușinării oamenilor care ar 
trebui să-l slujească. Sunt sigur de asta. — Işi rezemă coatele pe 
genunchi și-și plecă ușor capul ca să asculte clipocitul pârâului. 

Eumene rămăsese mut de uimire. Ce-avea de gând regele? 
Un bărbat care avusese parte de toate excesele, care asistase la 
toata corupția și duplicitatea din acest mediu, care văzuse 
răutatea omenească dezlănţuindu-se în tot felul de acte de 
cruzime. Ce căuta bărbatul acela plin de cicatrici la vedere sau 
păstrate în suflet în valea în care se afla sanctuarul de la Delfi? 

— Ştii ce stă scris pe faţada sanctuarului? — îl întrebă regele 
la un moment dat. 

— Știu, Măria Ta. Stă scris: „Cunoaște-te pe tine însuţi”. 

— Și știi cine a scris acele cuvinte? 

— Zeul? 

Filip aprobă din cap. 

— Înţeleg - mai spuse Eumene, dar tot fără să înțeleagă. 

— Voi pleca mâine. Am lăsat însemnele și sigiliul regal la 
Antipatros. Dă dispoziţii să se facă ordine în apartamentele lui 
Alexandru, să-i fie spălat și câinele și grajdul lui Ducipal, să i se 
lustruiască armura și vezi dacă Leptine îi pregătește, după cum 
avea obiceiul, patul și baia. Totul trebuie să fie ca atunci când el 
a plecat. Dar fără serbări, fără banchete. Nu-i nimic de 
sărbătorit: amândoi avem o durere în suflet. 

Eumene dădu din cap în semn că da. 

— Pleacă liniștit, regele meu: totul se va face așa cum vrei și 
în cele mai bune condițiuni. 

— Știu - murmură Filip. Îl bătu cu o mână pe umăr, apoi sări 
pe cal și dispăru în galopul calului. 

XXX 

Plecă a doua zi în zori, cu o mică escortă, și o luă către sud 

traversând mai întâi câmpia macedoneană și intrând, apoi, în 


228 


Tesalia. Ajunse la Delfi prin Focida, după șapte zile de drum, și 
găsi orașul plin, ca de obicei, de pelerini. 

Veneau din toate colţurile lumii, chiar și din Sicilia și din golful 
adriatic unde se înălța, pe o insulă din mijlocul mării, cetatea 
Spina. De-a lungul căii sacre care ducea la sanctuar, se aflau 
înșirate toate micile temple închinate lui Apolo de mai toate 
orașele grecești, pline de sculpturi și, deseori, având în faţă sau 
alături grupuri statuare spectaculoase din bronz sau din 
marmură pictată. 

Mai erau și zeci de tarabe pline ochi cu mărfuri: animale 
pentru a fi oferite ca sacrificiu, statui de toate dimensiunile 
pentru a fi consacrate în sanctuar și reproduceri din bronz sau 
din lut ars ale statuii de cult aflate în interiorul templului sau ale 
altor capodopere care înfrumuseţau terenul din jur. 

Alături de sanctuar se afla giganticul trepied închinat zeului 
cu enormul vas din bronz susţinut de trei șerpi încolăciţi, tot din 
bronz, turnati din armele capturate de atenieni în urma bătăliei 
de la Plateea. 

Filip intră și el în șirul de discipoli, acoperindu-și capul cu 
gluga mantiei, dar nimic nu scăpa privirii atente a preoţilor lui 
Apolo. Destul de curând, un murmur trecu din gură în gură de la 
slujitori până la preoţii cei mari ascunși în umbra zonei secrete 
din interiorul templului. 

— Regele  macedonenilor și șeful suprem al consiliului 
sanctuarului este aici - anunţă cu sufletul la gură un slujitor 
tânăr. 

— Ești sigur? — întrebă preotul care, în ziua aceea, răspundea 
de desfășurarea cultului și de oracol. 

— Este greu să-l confunzi pe Filip al Macedoniei cu un om 
oarecare. 

— Ce vrea? 

— Stă la rând, cu toţi pelerinii care vor să-l consulte pe zeu. 

Preotul suspină. 

— De necrezut! Cum se face că nu ne-a anunţat nimeni? Nu 
ne putem lăsa luați prin surprindere de cererea unui om atât de 
puternic... Repede! — porunci el. 

— Scoateţi la vedere însemnele consiliului sanctuarului și 
însoţiţi-l imediat până la mine. Învingătorul din războiul sacru, 
șeful suprem al consiliului, are întâietate absolută. 


229 


Tânărul dispăru pe o ușiţă laterală. Preotul își puse veșmintele 
de cult, își încinse capul cu panglicile sacre lăsându-le să-i 
atârne în lungul umerilor și intră în templu. 

Zeul Apolo se afla în fața lui, așezat pe tron, cu faţa și cu 
mâinile din fildeș, cu o coroană de argint întruchipând frunze de 
laur pe cap, cu ochii din perle. Chipul avea o expresie 
încremenită și absentă din cauza fixităţii privirii și buzelor care 
erau întredeschise într-un surâs enigmatic, parcă și puţin 
batjocoritor. Într-un vas cu jar de la picioarele lui ardea tămâie și 
fumul urca într-un norișor albăstrui până la o deschizătură aflată 
între căpriorii acoperișului și care lăsa să se zărească un petic 
de cer. 

O rază de lumină venea dinspre ușa de la intrare străpungând 
întunericul care domnea în interior scoțând în evidență 
contururile aurii ale coloanelor dorice și făcea să strălucească 
miliarde de firișoare de praf care pluteau în aerul dens și 
apăsător. 

Deodată, o siluetă masivă apăru în golul portalului de la 
intrare, proiectându-și umbra până aproape de picioarele 
preotului. Înaintă către statuia zeului și mersul șchiopătat al 
picioarelor purtând încălțări cu ţinte răsună amplu în tăcerea 
adâncă a sanctuarului. 

Preotul îi ieși în întâmpinare și-l recunoscu pe regele 
macedonenilor. 

— Care-ţi este voia? — îl întrebă el cu respect. 

Filip își înălță capul și ochii săi întâlniră privirea impasibilă a 
statuii care-l domina de la înălţimea ei. 

— Doresc să-l consult pe zeu. 

— Care este întrebarea ta? 

Filip îl străpunse cu privirea singurului său ochi până în 
adâncul sufletului, dacă preotul ar fi avut așa ceva. 

— Îi voi adresa direct pitiei întrebarea. Condu-mă la ea. 

Preotul plecă fruntea dezorientat, pentru că o asemenea 
cerere nu putea fi refuzată. 

— Eşti sigur că vrei să asculți în mod direct vocea lui Apolo? 
Mulți n-au suportat așa ceva. Poate fi mai ascuţită decât sunetul 
unei trâmbiţe de luptă, mai distrugătoare decât tunetul. 

— O să-i rezist - afirmă Filip ameninţător. 

— Du-mă la pitie. 


230 


— Cum vrei - acceptă preotul. Se apropie de un gong din 
bronz atârnat de o coloană și-l lovi cu sceptrul pe care-l ţinea în 
mână. Sunetul argintiu se lovi de pereţi într-un joc complicat de 
ecouri până ajunse în tainiţa din adâncul templului: adyton-ul. 

— Urmează-mă - spuse, apoi, preotul când sunetul se stinse 
și porni din loc. 

Trecură în spatele piedestalului statuii și se opriră în faţa unei 
plăci de bronz care acoperea peretele din spate al încăperii 
sacre. Preotul lovi în ea cu sceptrul și se auzi un zgomot ca un 
bubuit înfundat care fu imediat înăbușit de un spațiu subteran 
ascuns vederii. Apoi, placa masivă se învârti în loc fără să 
scoată nici cel mai slab sunet, deschizând calea către o scară 
foarte strâmtă care se adâncea sub pământ. 

— Nimeni, în cursul acestei generaţii n-a intrat vreodată aici - 
declară preotul fără a se întoarce. Filip cobori cu greutate 
treptele abrupte și inegale până când se află într-o cameră 
subterană slab luminată doar de câteva felinare. 

In clipa aceea, dinspre peretele din fund cufundat într-un 
întuneric deplin, veni către el o creatură ciufulită, îmbrăcată 
într-un veșmânt roșu lung până la pământ. Faţa sa era deo 
paloare cenușie și ochii cu cearcăne foarte pronunţate aveau 
mobilitatea bănuitoare a unui animal hăituit. Era sprijinită de 
două ajutoare care o conduseră aproape pe sus către un fel de 
scaun de forma unui trepied și o așezară acolo. Deschiseră, 
apoi, cu mare greutate o trapă din pardoseală, lăsând liberă o 
gură a abisului de dedesubt prin care începură să iasă aburi cu 
un miros pestilențial. 

— Este chasma ghes - explică preotul cu voce tremurătoare, 
de data aceasta fără a se mai preface, cu o teamă îngrijorată. 

— Este izvorul nopţii, ultima gură a haosului primordial. 
Nimeni nu știe unde se termină și niciun om care a încercat să 
coboare acolo, n-a mai ieșit la suprafaţă. Luă o pietricică de pe 
jos și o aruncă în deschizătură. Nu se auzi niciun zgomot. 

— Acum zeul intră în corpul pitiei, o umple cu prezenţa sa. 
Privește. 

Mediumul inhala aburii care ieșeau din văgăună, gâfâind cu 
greu, se răsucea ca și cum ar fi fost cuprinsă de convulsii 
violente și, din când în când, rămânea nemișcată pe suportul pe 
care era așezată lăsând să-i atârne ţepene picioarele și braţele, 


231 


dându-și ochii peste cap. Apoi, deodată, începu să suspine parcă 
de durere și să scoată un fel de horcăit care deveni din ce în ce 
mai ascuțit până când se asemănă cu șuieratul unui șarpe. Unul 
dintre ajutoare îi puse o mână pe piept și îl privi pe preot cu 
înțeles. 

— Acum poţi să-l întrebi ce vrei pe zeu, rege Filip. Acum zeul 
este aici - spuse preotul cu o voce supusă. 

Filip făcu câţiva pași înainte și aproape că atinse mâna pitiei. 

— Oh, zeule, în casa mea se pregătește o ceremonie solemnă 
și sunt pe cale să răzbun insulta pe care barbarii au adus-o 
cândva templelor zeilor de pe pământul nostru. Am, însă, 
sufletul greu și nopţile îmi sunt pline de coșmaruri. Care este 
răspunsul pentru neliniștea mea? 

Pitia scoase un geamăt prelung, apoi, încet, se ridică 
rezemându-se cu amândouă mâinile de marginea trepiedului și 
începu să vorbească rar, cu o voce metalică și agitată: 


Taurul este încoronat, 
sfârșitul este aproape, 
cel care sacrifică este pregătit. 


Se lăsă apoi să cadă pe spate, inertă ca un corp fără viaţă. 
Filip se uită la ea o clipă, fără să spună nimic, apoi se îndreptă 
spre scară și dispăru în lumina palidă care venea de sus. 


232 


35 


Omul sosi în galop în toiul nopţii, sări de pe cal în faţa corpului 
de gardă și lăsă frâul calului înspumat de sudoare în mâna unuia 
dintre „scutieri”. Eumene care dormea, parcă doar cu un singur 
ochi, se ridică imediat din pat, trase pe el o mantie, luă un 
felinar și cobori în grabă scările ca să-l întâmpine. 

— Vino - îl chemă îndată ce-l văzu intrând pe sub portic și-l 
conduse către sala de arme. 

— Unde este regele la ora aceasta? — întrebă el în timp ce 
celălalt îl urma gâfâind încă. 

— E la o zi de mers de aici, nu mai mult. Am mai pierdut 
timpul din motivul pe care-l cunoști. 

— Bine, bine - i-o reteză Eumene deschizând cu cheia o ușiță 
cu zăbrele. 

— Intră, aici putem vorbi în liniște. 

Era o cameră mare și fără niciun fel de mobilier, un depozit 
pentru armele aflate în curs de reparare. Pe o latură se aflau 
două sau trei scăunele în jurul unui trunchi de lemn care servea 
ca suport pentru nicovală. Eumene îi dădu celuilalt un scaun și 
se așeză și el. 

— Ce-ai reușit să afli? 

— N-a fost deloc ușor și a costat destul de mult. A trebuit să-l 
mituiesc pe unul dintre ajutoarele care au acces în adyton. 

— Şi? 

— Regele Filip a ajuns acolo pe neașteptate, aproape pe 
ascuns, și s-a așezat în rând cu ceilalți pelerini până când a fost 
recunoscut și invitat în sanctuar. Când preoţii și-au dat seama 
că vroia să consulte oracolul, au încercat să afle ce întrebare 
urma să pună ca să poată pregăti un răspuns adecvat. 

— Așa se face de obicei. 

— Intr-adevăr. Dar regele a refuzat: a cerut s-o consulte direct 
pe pitie și i-a obligat să-l conducă în agyton. 

Eumene își acoperi fața cu mâinile. 

— Oh, pe marele Zeus! 

233 


— Preotul care oficia în ziua aceea n-a avut timp nici măcar 
să-i anunțe pe cei din consiliu. N-a avut de ales și a făcut cum 
cerea el. Așadar, Filip a fost condus în adyton și i-a pus pitiei 
întrebarea după ce aceasta a intrat în transă. 

— Eşti sigur de asta? 

— Absolut sigur. 

— Și care a fost răspunsul? 

— Taurul este încoronat, sfârșitul este aproape, cel care 
sacrifică este pregătit. 

— Nimic altceva? — întrebă Eumene negru la faţă. 

Omul clătină din cap. 

Eumene scoase din buzunarul mantiei o pungă cu bani și i-o 
dădu celui cu care discutase. 

— Sunt câţi ţi-am promis, dar sunt sigur că ai păstrat pentru 
tine ce ţi-a rămas după ce l-ai plătit pe ajutorul acela. 

— Bine, dar eu... 

— Las-o baltă, știu cum se procedează. Adu-ţi aminte doar că 
dacă lași să-ţi scape chiar și o suflare despre toată treaba asta, 
dacă doar îţi vine cheful să vorbești cu cineva despre asta, eu o 
să te găsesc oriunde te-ai afla și-o să te căiești că te-ai născut. 

Omul luă banii, jurând de mai multe ori că nu va sufla nicio 
vorbă nimănui, și plecă. 

Eumene rămase singur în uriașa încăpere goală și rece, la 
lumina felinarului, și medită mult timp la o interpretare care n-ar 
fi putut fi decât favorabilă regelui său. Apoi, ieși, întorcându-se 
în dormitorul său, dar nu mai reuși să adoarmă până în zori. 

Filip ajunse la palat a doua zi, după-amiază târziu, și Eumene 
făcu în așa fel încât să fie primit cât mai curând, cu scuza că 
sunt anumite documente de semnat. 

— Pot să te întreb care este rezultatul călătoriei, Măria Ta? — 
îl întrebă în timp ce îi dădea hârtiile una după alta. 

Filip își ridică privirea și se întoarse către el. 

— Aș paria zece talanţi de argint contra unui rahat de câine 
că tu știi deja asta. 

— Eu, Măria Ta? Oh, nu, nu sunt așa de grozav. Nu. Astea-s 
lucruri delicate, nu-i de glumă cu ele. 

Filip întinse mâna stângă pentru a lua un alt document și 
aplică sigiliul pe el. 


234 


— Taurul este încoronat, sfârșitul este aproape, cel care 
sacrifică este pregătit. 

— Acesta este răspunsul, Măria Ta? Dar este extraordinar, 
este nemaipomenit! Tocmai acum când ești gata să treci în 
Asia! Noul împărat al persanilor abia a fost încoronat și care este 
simbolul capitalei lor, Persepolis? Taurul, taurul înaripat. Nu-i 
nicio îndoială, taurul este el. Sfârșitul său este aproape pentru 
că acela care sacrifică este pregătit. Și chiar tu ești cel care 
sacrifică și care-l va dobori. Oracolul a prevăzut apropiata ta 
victorie asupra persanilor. 

„Mai mult, Măria Ta, vrei să-ţi spun ce cred eu? E prea frumos 
ca să fie adevărat: mă tem că ticăloșii ăia de preoţi ţi-au fabricat 
un răspuns pe măsură. Oricum, rămâne o urare bună, nu?” 

— N-au fabricat nimic. Am ajuns acolo pe neașteptate, l-am 
luat de ceafă pe un ajutor de preot, i-am făcut să-mi deschidă 
adyton-ul și am văzut-o pe pitie, ieșită din minţi, cu ochii dați 
peste cap și cu spume la gură, trăgând pe nas aburii din 
chasma. 

Eumene dădu din cap de mai multe ori în semn de aprobare. 

— Nimic de spus, o mișcare fulgerătoare, demnă de tine. 
Deci, și mai bună, dacă răspunsul se adeverește. 

— Așa-i. 

— Alexandru sosește cam în două zile. 

— Bine. 

— Mergi să-l întâmpini la vechea graniță? 

— Nu. Îl aştept aici. 

— Putem să mergem noi, Callistene și cu mine? 

— Da, sigur. 

— L-aș lua și pe Filotas cu o duzină de oameni din gardă. Doar 
o mică escortă de onoare... 

Filip fu de acord. 

— Bine, Măria Ta. Atunci, dacă nu mai este nimic altceva, eu 
aș pleca - spuse Eumene strângându-și hârtiile și îndreptându- 
se spre ușă. 

— Ştii cum îmi spuneau soldaţii mei când eram tânăr și când 
puneam jos și câte două femei într-o singură noapte? 

Eumene se întoarse ca să-i vadă privirea rănită. 

— lmi spuneau „Taurul”. 


235 


Eumene nu știu ce să mai spună. Deschise ușa și ieși după ce 
făcuse în grabă o plecăciune. 

XXX 

Micul comitet de primire ajunse pe drumul dinspre Beroea, pe 
unde trecea vechea graniţă a regatului lui Amintas |, și Eumene 
le făcu semn tuturor să se oprească lângă vadul de pe râul 
Haliakmon pentru că erau siguri că grupul așteptat va trece pe 
aici. 

Coborâră din șa și lăsară liberi caii să pască pe câmp; unii 
scoaseră câte o ploscă pentru a-și potoli setea, alții, fiindcă era 
vremea prânzului, scoaseră din desagi pâine, brânză, măsline și 
smochine uscate și se așezară pe pământ să mănânce. Unul 
dintre oamenii din gardă fu postat în vârful unei coline ca să le 
semnaleze din vreme sosirea lui Alexandru. 

Trecură câteva ceasuri bune și soarele începu să coboare spre 
orizont, către crestele Pindului, fără să se fi întâmplat nimic. 

— Drumul ăla nu-i bun, crede-mă - continua să repete 
Callistene. 

— Plin de bandiți. Nu m-aș mira dacă... 

— Oh, bandiții! — exclamă Filotas. 

— Aia mănâncă briganzii la micul dejun. Au petrecut ei iarna 
în munții lliriei: știi ce înseamnă asta? 

Dar Eumene privea înspre colină și la omul care flutura un 
steag roșu. 

— Vin - anunţă el aproape în șoaptă. 

La puţin timp după aceea, omul de pază trase înspre ei o 
săgeată care se înfipse în pământ, alături de grup. 

— Sunt toţi - spuse secretarul. 

— Nu lipsește niciunul. 

— Spunea asta ca și cum nu i-ar fi venit să creadă nici lui ce 
spunea. Între timp omul de pază coborâse la ceilalţi. 

— Gardă! Încălecaţi! — ordonă Filotas, și toţi cei doisprezece 
călăreţi săriră pe cai și se aranjară pe drum cu suliţele în mâini. 

Eumene și Callistene, pe jos, o porniră în lungul drumului, 
exact în clipa în care ceata lui Alexandru apărea de după o 
scobitură a colinei. 

Călăreau toți opt, umăr lângă umăr, și razele soarelui pe care- 
| aveau în spate îi învăluiau într-un cerc de lumină purpurie, într- 
un nor auriu. Distanţa și tropotul galopului lor în cercul de 


236 


pulbere luminoasă creau un efect ciudat, ca și cum ar fi călărit 
pe deasupra pământului, ca și cum ar fi sosit dintr-un alt timp, 
dintr-un loc magic și îndepărtat, de dincolo de marginile lumii. 

Ajunseră la malul râului trecând cu toată viteza prin vad, ca și 
cum fiecare clipă care-i mai despărțea de patria lor ar fi devenit 
de nesuportat. Picioarele cailor, în vârtejul de tropote, ridicară în 
aer o spumă cu irizații de curcubeu în lumina ultimelor văpăi ale 
soarelui care apunea. 

Eumene își trecu peste ochi mâneca tunicii și-și suflă cu 
zgomot nasul. Vocea îi tremura. 

— Oh, pe toţi zeii din cer, sunt ei... Ei sunt. 

Atunci, o siluetă cu păr lung, auriu, cu o armură strălucitoare 
de aramă roșcată, ţâșni din apă într-un vârtej de spumă, se 
despărţi de grup și se avântă într-o cursă nebunească, în șaua 
unui bidiviu care făcea să se cutremure pământul sub copitele 
sale. 

Filotas strigă: 

— Gardă, v-aliniaţi! — și cei doisprezece luptători se strânseră 
unul într-altul, cu capul înălţat și cu spatele drept, ridicând în 
sus vârfurile lăncilor. 

Eumene nu-și mai putu reţine emoția. 

— Alexandru... bâigui el printre lacrimi. S-a întors Alexandru. 


237 


36 


Eumene și Callistene îl însoţiră pe Alexandru până în faţa ușii 
de la camera de lucru a regelui. Eumene bătu și, când auzi 
vocea lui Filip care-și chema fiul să intre, puse o mână pe 
umărul prietenului său și, cu o anumită stânjeneală în glas, îi 
spuse: 

— Dacă tatăl tău aduce vorba despre scrisoarea pe care mi-ai 
trimis-o, să nu te arăţi surprins. Eu am fost acela care mi-am 
permis să fac primul pas în numele tău, altfel ai fi și acum prin 
troienele de zăpadă. 

Alexandru îl privi uluit dându-și, în cele din urmă, seama ce se 
întâmplase, dar în clipa aceea nu putea face altceva decât să 
intre și intră. 

Se trezi în faţa tatălui său și-l găsi îmbătrânit; deși lipsise doar 
aproape un an, i se păru că ridurile care-i brăzdau fruntea erau 
mai adânci și că tâmplele se albiseră prea devreme. 

Vorbi el primul: 

— Mă bucur să te găsesc sănătos, tată. 

— Și eu - răspunse Filip. 

— Parcă și tu ai mai crescut. Mă bucur că te-ai întors. Ce fac 
prietenii tăi? 

— Bine, sunt sănătoși cu toții. 

— Așază-te. 

Alexandru se așeză. Regele luă o cană mare și două cupe. 

— Un pic de vin? 

— Da, mulțumesc. 

Filip se apropie și el se ridică instinctiv în picioare astfel că, 
acum, îl privea pe tatăl său drept în faţă. li văzu ochiul beteag și 
văzu încercările vieţii care îi brăzdau fruntea. 

— În sănătatea ta, tată, și pentru expediţia pe care o vei 
conduce în Asia. Am aflat de profeția zeului din Delfi. 

Filip închină și el și bău o înghiţitură de vin. 

— Ce face mama ta? 

— Bine, ultima dată când am văzut-o. 

238 


— Va veni la nunta Cleopatrei? 

— Eu mi-aș dori să vină. 

— Și eu. 

Stăteau în picioare și tăceau, privindu-se fix unul pe altul, și 
amândoi simțeau dorinţa de a se lăsa în voia sentimentelor, dar 
erau, în același timp, doi bărbaţi înăspriţi de durere și de 
dușmănia care apăruse între ei, de la o clipă de mânie petrecută 
mai demult, dar încă groaznic de vie, conștienți că în acea 
înfruntare ar fi putut ridica mâna unul împotriva celuilalt 
ajungând chiar să-și verse sângele unul altuia. 

— Du-te s-o saluți pe Cleopatra - spuse deodată Filip rupând 
tăcerea. 

— Ţi-a simţit foarte mult lipsa. 

Alexandru dădu din cap în semn de aprobare și ieși. 

Eumene și Callistene se retrăseseră în capătul coridorului 
așteptându-se la o explozie de violenţă sau de bucurie: tăcerea 
aceea ireală îi lăsa perplecși. 

— Ce zici de asta? — întrebă Callistene. 

— Regele mi-a spus: „Fără serbări, fără banchete. Nu-i nimic 
de sărbătorit: amândoi avem destulă suferință în suflet”. Asta 
mi-a spus. 

Alexandru traversă palatul mergând ca într-un vis. Pe unde 
trecea, toți îi zâmbeau și dădeau din cap, dar niciunul nu 
îndrăznea să-i vină în întâmpinare sau să-i adreseze vreun 
cuvânt. 

Pe neașteptate, un lătrat răsună asurzitor în curtea mare a 
palatului și Peritas năvăli ca o furie din legende în interiorul 
porticului. Sări pe el și aproape că-l trânti la pământ, nu înceta 
să latre și să-l salute pe limba lui. 

Tânărul fu impresionat de dragostea pe care i-o arăta 
animalul, într-un mod atât de deschis și de entuziast, în 
prezenţa tuturor. 

II mângâie mult timp, scărpinându-i urechile și încercând să-l 
liniștească. li veni în minte Argos, câinele lui Ulise, singurul care 
îl recunoscuse la întoarcerea lui după atâţia ani, și simţi că i se 
umezesc ochii. 

Sora sa își petrecu braţele pe după gâtul lui plângând cu 
hohote de îndată ce-l văzu trecând pragul camerei ei. 

— Copilă... — șopti Alexandru strângând-o la piept. 


239 


— Am plâns atât de mult... Am plâns atât de mult... sughiţă 
fata. 

— Gata acum. Eu m-am întors și, în plus, mi-e și foame. 
Speram că o să mă inviţi la cină. 

— Sigur! — exclamă Cleopatra ștergându-și lacrimile și nasul. 

— Hai, intră. 

Il așeză pe un scaun și porunci imediat să se pună masa și să 
fie adus un lighenaș pentru ca fratele ei să-și spele mâinile, 
brațele și picioarele. 

— O să vină și mama la nunta mea? — întrebă ea când se 
așezară pe paturi pentru a începe să mănânce. 

— Sper că da. Se căsătorește fiica ei cu fratele ei: n-ar trebui 
să lipsească. Poate că i-ar face plăcere și tatei. 

Cleopatra păru că începe să se liniștească și începură să 
vorbească despre toate întâmplările petrecute în anul acela în 
care fuseseră departe unul de altul. Prinţesa palpita de emoție 
de fiecare dată când fratele ei îi povestea despre câte o 
aventură mai deosebită sau despre vreo urmărire periculoasă 
prin cheile sălbatice ale munţilor ilirici. 

Din când în când, Alexandru se întrerupea din povestit. Vroia 
să știe ce făcuse ea și despre cum va fi îmbrăcată pentru nuntă 
sau despre cum crede că va trăi în palatul regal din Butroto, sau 
tăcea și rămânea s-o privească mult timp în liniște cu acel surâs 
ușor și cu felul ciudat în care își înclina capul către umărul drept. 

— Bietul Perdicas - spuse el la un moment dat, ca și cum ar fi 
răspuns unui gând neașteptat. 

— Este îndrăgostit până peste urechi de tine și de când a aflat 
de căsătoria ta este disperat. 

— Imi pare rău. E un băiat tare bun. 

— Mai mult decât bun. Într-o zi, va fi unul dintre cei mai buni 
generali macedoneni, dacă eu am învăţat, într-adevăr, să-i 
cunosc pe oameni. Nu-i, însă, nimic de făcut: fiecare dintre noi 
își are destinul său. 

— Așa este - aprobă și Cleopatra. 

Intre cei doi tineri care se revedeau după o lungă despărţire 
se lăsă curând tăcerea: fiecare dintre ei asculta distrat vocea 
propriilor sale sentimente. 

— Eu cred că o să fii fericită cu soţul tău - reluă discuția 
Alexandru. 


240 


— Este un tânăr inteligent și curajos și poate să aibă și visuri 
înalte. Vei fi pentru el ca o floare acoperită de rouă, ca un surâs 
de primăvară, ca o perlă într-o bijuterie de aur. 

Cleopatra îl privi cu ochii strălucind. 

— Chiar așa mă vezi, frăţioare? 

— Chiar așa. Așa te va vedea și el, sunt sigur de asta. 

— O sărută delicat pe obraz și plecă. 

Era târziu când se reîntoarse pentru prima dată în camerele 
lui, după un an de absenţă: simţi parfumul florilor care se aflau 
peste tot și parfumul băii pregătite pentru el. 

Lămpile aprinse împrăștiau o lumină caldă și blândă, peria de 
baie, pieptenul și briciul se aflau așezate în ordine lângă cadă, și 
Leptine era așezată pe un scăunel îmbrăcată doar într-un hiton 
scurt. 

Indată ce-l văzu, alergă în întâmpinarea lui și i se aruncă la 
picioare îmbrăţișându-i genunchii, acoperindu-l cu sărutări și cu 
lacrimi. 

— Nu vrei să mă ajuţi să fac baie? — o întrebă Alexandru. 

— Da, da, sigur, stăpâne. Imediat. 

II dezbrăcă și-l lăsă să intre în cada cea mare din baie, apoi 
începu să-l mângâie blând cu buretele. li spălă părul moale și 
neted, i-l uscă și-i turnă pe cap un ulei preţios primit din 
îndepărtata Arabie. 

Când ieși din apă, îl acoperi cu o pânză uscată și-l duse să se 
întindă pe pat. Se dezbrăcă și ea și-i făcu un masaj amănunţit 
pentru a-i dezmorți membrele, dar nu-l parfumă pentru că nimic 
nu era mai frumos și mai plăcut decât mirosul natural al pielii 
lui. Când văzu că este gata să adoarmă, se întinse alături de el, 
goală și caldă, și începu să-l sărute pe tot corpul. 


241 


37 


Euridice născu un băiat către sfârșitul primăverii, nu cu mult 
înainte de data fixată pentru căsătoria Cleopatrei cu Alexandru 
al Epirului, și acest eveniment răci ulterior raporturile, care 
deveniseră dificile, dintre prinţ și tatăl său. 

Se amplificară neînțelegerile și conflictele, agravate de 
hotărârea lui Filip de a-i ţine departe de curte pe cei mai 
apropiați prieteni ai fiului său, în special pe Hefestion, Perdicas, 
Ptolemeu și Seleucos. 

Filotas, care se afla în acele momente în Asia, se purtase 
destul de echivoc cu Alexandru după reîntoarcerea acestuia. 
Începuse, în schimb, să-l frecventeze ostentativ pe vărul său, 
Amintas, care fusese moștenitorul tronului înainte ca el să se fi 
născut. 

Toate aceste fapte, adăugate la dispariţia unei anumite 
familiarităţi cu curtea și la o senzaţie acută de izolare, nu făcură 
altceva decât să provoace în sufletul lui Alexandru o nesiguranţă 
periculoasă care îl împinse la comiterea unor stângăcii și la 
unele gesturi nejustificate. 

Când auzi că Filip îl propusese ca soţ al fiicei satrapului din 
Caria pe fratele său vitreg, Arridas, aproape imbecil, nu știu ce 
să mai creadă. În cele din urmă, temându-se ca această alegere 
să nu influenţeze în vreun fel expediţia din Asia, trimise un sol al 
său la Pixodaros, oferindu-se el s-o ia în căsătorie pe fată, dar 
regele află de la informatorii săi. Se înfurie la culme și se văzu 
nevoit să renunțe la proiectul unei alianţe pe baze matrimoniale, 
compromis în felul acesta. 

Eumene fu acela care-i dădu lui Alexandru vestea cea 
proastă. 

— Cum ţi-a trecut prin minte să faci un asemenea lucru? — îl 
întrebă. 

— De ce nu mi-ai spus nimic, de ce nu te-ai sfătuit întâi cu 
mine? Eu ţi-aș fi spus că... 


242 


— Ce mi-ai fi spus? — reacționă Alexandru, neliniștit și 
supărat. 

— Tu nu faci decât ce-ţi poruncește tatăl meu! Nu vorbești cu 
mine, mă ţii departe de tot ce se întâmplă! 

— Nu ești în toate minţile - protestă Eumene. 

— Cum poţi să gândești că Filip își va bate joc de moștenitorul 
tronului său făcându-l să se însoare cu fiica unui servitor al 
dușmanului său, regele persanilor? 

— Eu nici nu mai știu dacă sunt moștenitorul lui Filip. El nu-mi 
spune, de fapt, nimic. Tot timpul stă numai cu noua lui soţie și 
cu copilul nou-născut. M-aţi părăsit și voi. Vă este frică tuturor 
să mai staţi alături de mine pentru că vă gândiţi că nu voi mai fi 
moștenitorul regelui! Privește în jurul tău: câţi fii are tatăl meu? 
Unii s-ar putea hotărî să-l susțină pe Amintas: în fond, el era 
moștenitor înainte să mă nasc eu, și Filotas petrece, în ultima 
vreme, mai multe ceasuri cu el decât cu mine. Și Attalos n-a 
afirmat el, oare, că fiica sa îl va naște pe moștenitorul legitim? 
Poftim, acum s-a născut un băiat! 

Eumene rămase tăcut. Îl privea cum măsoară camera cu pași 
mari și aștepta să se potolească. Când îl văzu oprindu-se în faţa 
ferestrei, cu spatele la el, reluă discuţia: 

— Trebuie să-l înfrunţi pe tatăl tău, chiar dacă el ar vrea să te 
anihileze în aceste momente. Și are unele motive. 

— Vezi? Am spus eu că ești de partea lui! 

— Termină! Încetează să mă mai tratezi în felul acesta! Am 
fost întotdeauna credincios familiei tale. Am încercat 
întotdeauna să aduc pacea între voi pentru că-l consider pe tatăl 
tău un mare bărbat, cel mai mare pe care l-a cunoscut Europa în 
ultimul secol și pentru că ţin la tine, încăpățânat afurisit ce ești! 
Hai, spune-mi un lucru, un singur lucru pe care l-aș fi făcut 
împotriva ta, spune-mi un singur necaz pe care să ţi-l fi provocat 
în toți acești ani de când mă cunoști! Spune, hai, aştept. 

Alexandru nu răspunse. Își frământa mâinile și rămânea întors 
cu spatele la el ca să nu i se poată vedea lacrimile care-i 
apăruseră în ochi. Se simţea cuprins de furie, dându-și seama că 
tatăl său îl mai speria încă, așa cum făcuse încă de pe când era 
doar un copil. 

— Trebuie să-l înfrunţi. Acum. Acum când este încă furios 
pentru ceea ce ai făcut. Arată-i că nu ţi-e frică de el, că ești un 


243 


bărbat adevărat, că ești demn să stai într-o zi pe tronul său. 
Recunoaște că ai greșit și cere-ţi scuze. Acesta este adevăratul 
curaj. 

— Bine - acceptă Alexandru. 

— Amintește-ți, însă, că Filip s-a năpustit, deja, o dată cu 
sabia scoasă împotriva mea. 

— Era beat. 

— Și-acum, cum este? 

— Ești nedrept cu el. A făcut și imposibilul pentru tine. Știi cât 
a cheltuit pentru tine? Spune, știi? Eu știu pentru că îi ţin 
socotelile și pentru că am în grijă arhiva. 

— Nici nu vreau să știu. 

— Cel puţin o sută de talanţi, o cifră enormă: un sfert din 
bugetul orașului Atena în perioada lui de strălucire maximă. 

— Nu mă interesează asta. 

— Și-a pierdut un ochi în luptă și a rămas schilod pentru tot 
restul zilelor. A creat pentru tine cel mai mare imperiu care a 
existat vreodată la apus de Strâmtori și acum îţi oferă Asia, iar 
tu îi împiedici planurile, îi reproșezi puţinele plăceri pe care un 
bărbat de vârsta lui le mai poate avea de la viaţă. Du-te la el, 
Alexandru, și vorbește cu el înainte să vină el la tine. 

— Bine! O să-l înfrunt. 

— leşi trântind ușa. 

Eumene alerga după el pe coridor: 

— Așteaptă! Stai puţin, când îţi spun! 

— Ce mai vrei? 

— Lasă-mă să vorbesc întâi eu cu el. 

Alexandru îi făcu loc să treacă și-l privi lung, clătinând din cap 
în timp ce se grăbea spre aripa de răsărit a palatului. 

Eumene bătu la ușă și intră fără să mai aștepte vreun 
răspuns. 

— Ce este? — întrebă Filip încruntat. 

— Alexandru vrea să-ţi vorbească. 

— Despre ce? 

— Măria Ta, fiului tău îi pare rău pentru ce a făcut, dar 
încearcă să-l înţelegi: se simte singur, izolat. Simte lipsa 
încrederii tale, a dragostei tale. Nu poţi să-l ierţi? În fond, nu-i 
decât ceva mai mult decât un băietan. A avut impresia că l-ai 
părăsit și a fost cuprins de teamă. 


244 


Eumene, care se aștepta la o explozie de mânie necontrolată, 
se miră văzându-l pe rege, în mod ciudat, liniștit. Chiar îl 
impresionă o asemenea constatare. 

— Te simţi bine, Măria Ta? 

— N-am nimic, n-am nimic? Adu-l aici. 

Eumene ieși și dădu peste Alexandru care aștepta palid în 
fața ușii. 

— Tatăl tău a trecut prin prea multe încercări - afirmă el. 

— Poate că el însuși se simte mai singur decât tine. Nu uita 
asta. 

Prințul trecu pragul și intră. 

— De ce-ai făcut asta? — întrebă Filip. 

— Eu... 

— De ce? — urlă regele. 

— Pentru că mă simţeam îndepărtat de la hotărârile pe care 
le luai, de la planurile tale, pentru că eram singur, fără nimeni 
care să-mi dea o mână de ajutor, un sfat. Am crezut că, în felul 
acesta, îmi apăram demnitatea propriei mele persoane. 

— Oferindu-te să iei în căsătorie fata unui slujbaș al regelui 
persanilor? 

„Cuvintele lui Eumene”, se gândi în sinea sa Alexandru. 

— De ce n-ai vorbit cu mine? — continuă Filip pe un ton mai 
calm. 

— De ce să nu vorbești despre asta cu tatăl tău? 

— L-ai preferat în locul meu pe Arridas care este pe jumătate 
imbecil. 


— Tocmai asta! — strigă din nou Filip trântind cu pumnul în 
masă. 

— Și asta nu-ți spune nimic? Așa te-a învățat Aristotel să 
judeci? 


Alexandru nu mai spuse nimic și regele se ridică în picioare și 
începu să meargă șchiopătând încoace și încolo prin cameră. 

— E atât de gravă încurcătura pe ţi-am făcut-o? — întrebă 
prinţul la un moment dat. 

— Nu - răspunse Filip. 

— Deși ar fi putut să-mi fie de folos o alianţă matrimonială cu 
un satrap persan în acest moment în care mă pregătesc să trec 
în Asia. Dar totul se poate repara. 


245 


— Îmi pare rău. N-o să se mai întâmple. Aștept să-mi comunici 
care va fi rangul meu la căsătoria Cleopatrei. 

— Rangul tău? Va fi acela care i se cuvine prințului moștenitor 
al tronului, fiul meu. Du-te la Eumene: el știe tot și a organizat 
ceremonia în cele mai mici amănunte. 

Auzind aceste cuvinte, Alexandru se făcu roșu ca racul și ar fi 
vroit să-și îmbrăţișeze tatăl ca atunci când acesta venea să-l 
vadă la Mieza, dar nu fu în stare să-și înfrângă reținerea și 
nesiguranța pe care le simțea în prezența lui din ziua în care 
raporturile lor deveniseră încordate. Totuși, când îl privi, în ochii 
săi se citea emoția caldă și chiar dragostea, iar tatăl său 
înţelese. Spuse după aceea: 

— Hai, lasă-mă acum, nu-mi sta în cale că am multe pe cap. 

XXX 

— Vino - îl invită Eumene. 

— Trebuie să vezi și tu de ce este în stare prietenul tău. 
Căsătoria asta va trebui să fie capodopera vieţii mele. Regele n- 
a dorit să apeleze la maeștri de ceremonie și la majordomi și mi- 
a încredințat mie toată răspunderea organizării. Şi acum - spuse 
el deschizând larg o ușă și poftindu-l înăuntru pe Alexandru - 
privește ce-am făcut! 

Prințul se afla într-una dintre încăperile armurăriei regale care 
fusese complet golită ca să facă loc unei planșe imense, așezată 
pe capre de lemn, pe care era reprodus la scară tot complexul 
regal de la Aigai, cu sanctuarele și cu teatrul. 

Machetele nu aveau acoperiș, astfel încât se putea privi în 
interiorul lor, unde figurine de lut ars de diferite culori înfățișau 
diferitele personaje care urmau să ia parte la ceremoniile 
solemne. 

Eumene se apropie și luă o baghetă de pe masă. 

— Uite - explică el, arătând spre o sală lungă care dădea 
către un portic cu coloane. 

— Aici va avea loc ritualul căsătoriei și, apoi, marea 
procesiune, un eveniment extraordinar, nemaivăzut până acum. 

„După ceremonie, în timp ce mireasa va fi condusă de damele 
de companie în camera nupţială pentru îmbăierea rituală și 
pentru pieptănat, aici va avea loc procesiunea: în frunte, statuile 
celor doisprezece zei ai Olimpului, acestea pe care le vezi aici, 
purtate pe umeri de ajutoarele de preoţi, și, în mijlocul lor, 


246 


statuia tatălui tău pentru a simboliza credinţa sa și funcţia de 
ocrotitor al tuturor grecilor. 

„Apoi, în centru, va merge regele în persoană purtând o 
mantie albă și va avea pe cap o coroană din aur de forma unor 
frunze de stejar. Puțin mai în faţă, în dreapta regelui, te vei afla 
tu, în calitatea pe care o ai de moștenitor al tronului, și, în 
stânga, mirele, Alexandru al Epirului: vă veţi îndrepta către 
teatru. Uite-l aici. 

„Oaspeţii și delegaţiile străine se vor afla aici încă de la 
revărsatul zorilor, fiind întreţinuţi, până la sosirea procesiunii, cu 
spectacole și declamaţii ale unor actori faimoși chemaţi, special 
în acest scop, de la Atena, de la Sicion, de la Corint și, printre ei, 
se va afla și Tessalos, pe care am auzit că-l admiri cel mai 
mult.” 

XXX 

Alexandru își așeză mai bine pe umeri hlamida albă și 
schimbă o ocheadă rapidă cu unchiul său. Amândoi se aflau 
puţin în fața lui Filip, acesta fiind însoţit de garda sa de corp, și 
îmbrăcat într-o tunică roșie cu marginea brodată cu fir de aur 
reprezentând frunzulițe de măslin și de palmier, și cu o hlamidă 
albă cu falduri largi, având în mâna dreaptă sceptrul de fildeș și 
pe cap coroana de aur cu frunze de stejar. Era exact la fel cu 
statueta pe care Eumene i-o arătase pe macheta din sala de 
arme. 

Cizmarii de la curte îi făcuseră o pereche de coturni ca ai unui 
actor tragic, acoperiţi de poala veșmântului și având tălpi de 
grosimi diferite ca să-i corecteze călcătura și ca să-l facă să pară 
mai înalt. 

Eumene se așezase pe o platformă împletită din nuiele, 
montată în partea cea mai înaltă a amfiteatrului și, cu ajutorul 
unor stegulețe colorate, îi transmitea maestrului de ceremonii 
semnale pentru ca acesta să dirijeze cum trebuia impunătorul 
cortegiu. 

Privi în dreapta sa la marele amfiteatru incredibil de plin de 
oameni și, apoi, în lungul căii de acces, capul procesiunii cu 
statuile zeilor executate cu măiestrie de cei mai mari artiști, 
înveșmântate cu straie și cu coroane de aur adevărate, având 
fiecare alături animalele sacre, acvila lui Zeus, bufnița Atenei, 


247 


păunul lui Erato, reproduse extraordinar de fidel, așa încât 
păreau că și-ar putea lua zborul în fiece moment. 

În urmă, erau preoţii purtând pe cap panglicile sacre și în 
mâini cădelnițele și, după ei, un cor de băieţei complet goi, ca 
niște amorași, cântând imnuri nupţiale și acompaniindu-se cu 
flaute și tobe. 

La urmă, regele, avându-i puţin mai în faţă pe fiul său și pe 
cumnatul-ginerele său, și, închizând cortegiul cele șapte gărzi 
de corp regale în ţinută de paradă. 

Eumene dădu semnalul, maestrul de ceremonii făcu semn 
trâmbițașilor să sufle în instrumentele lor și procesiunea se puse 
în mișcare. 

Era o priveliște superbă, iar soarele și ziua extraordinar de 
senină o făceau și mai spectaculoasă. Capul procesiunii intra în 
amfiteatru și statuile zeilor parcurgeau una după alta semicercul 
spaţiului rezervat orchestrei și se așezau în șir în faţa scenei. 

Pe măsură ce un segment al procesiunii trecea de arcul de la 
intrare și ajungea lângă scenă, Eumene îl pierdea din ochi până 
când el reapărea în lumina soarelui în interiorul teatrului. 

Trecură preoţii într-un nor de fum de tămâie și apoi amorașii 
care dănţuiau cântând imnurile lor de dragoste pentru mireasă: 
Eumene îi văzu dispărând pe sub ornamentele de pe arcadă și 
apărând de cealaltă parte în aclamaţiile entuziaste ale 
publicului. 

Acum, treceau Alexandru al Macedoniei și Alexandru al 
Epirului și se apropia regele. Așa cum era prevăzut, odată ajuns 
în fața arcadei, regele ordonă escortei sale să se retragă pentru 
că nu vroia să apară în faţa grecilor păzit de gărzile de corp ca 
un tiran. 

Eumene îi văzu reapărând în interiorul teatrului pe cei doi 
tineri într-un ropot de aplauze și, în același timp, pe rege 
dispărând de cealaltă parte, în umbra arcadei. În același timp, 
cu coada ochiului, observa gărzile de corp care se retrăgeau. 
Aruncă asupra lor o privire distrată care deveni, dintr-o dată, 
atentă: lipsea unul dintre ei! 

Exact în clipa aceea, Filip apărea în lumina soarelui în 
interiorul teatrului și Eumene începu să urle cât îl ţinea gura, 
înțelegând că urma să se întâmple ceva neprevăzut, dar nu 
reuși să razbată peste tunetele de aplauze și aclamații. Totul se 


248 


petrecu fulgerător: soldatul care lipsea la număr din garda de 
corp ţâșni pe neașteptate din umbră purtând în mână o sabie 
scurtă, se aruncă asupra regelui și i-o împlântă în șold până la 
prăsele și o luă imediat la fugă. 

Alexandru își dădu seama că se întâmplase ceva îngrozitor 
după expresia disperată de pe figurile celor de față și se 
întoarse brusc, la doar o clipă după ce tatăl său fusese rănit și-i 
văzu figura care devenise de îndată palidă ca măștile de fildeș 
ale zeilor. Îl văzu clătinându-se și ţinându-se de șold în timp ce 
mantia albă se umplea de sânge. 

În spatele lui, un bărbat fugea pe drum în direcţia câmpului 
de la marginea palatului. Se repezi către tatăl său care căzuse 
în genunchi, iar Alexandru al Epirului trecea pe lângă el strigând 
din toate puterile: 

— Prindeţi-l pe omul acela! 

Alexandru reuși să ajungă la timp ca să-l prindă pe rege și să 
nu-l lase să cadă la pământ, îl strânse la piept în timp ce 
sângele rănitului îi curgea în valuri pe haine și-i uda braţele și 
mâinile. 

— Tată! — urla printre sughiţuri, strângându-l și mai tare. 

— Tată, nu! — și Filip îi simţi lacrimile fierbinţi care îi picurau 
pe obrajii din care se scursese tot sângele. 

Cerul de deasupra lui explodă în miliarde de puncte 
luminoase și, apoi, deodată, se întunecă. Se revăzu, în acea 
clipă, în picioare în mijlocul unei camere cufundate în 
penumbră, strângând la piept un copil abia născut. Simţi pielea 
catifelată a micuţului pe obrazul său bărbos, simţi buzele lui pe 
umărul brăzdat de cicatrice și o adiere puternică a parfumului 
de trandafiri de Pieria, pentru ca imediat să se afunde în 
întuneric și-n tăcere. 


249 


38 


Fugarul alerga din răsputeri către un pâlc de copaci unde îl 
așteptau alţi bărbaţi, cu siguranţă complici, care fugiră și ei 
îndată ce văzură că era urmărit. 

Omul, rămas singur, se întoarse și-și dădu seama că nu mai 
avea scăpare. Alexandru al Epirului își aruncase mantia și-l 
urmărea cu sabia în mână strigând: 

— Prindeţi-l viu! Prindetți-l viu! 

Omul își reluă fuga cât de repede putea și, ajuns la doar 
câţiva pași de cal, făcu o săritură ca să urce în șa, dar se 
împiedică în rădăcina unei viţe de vie și se prăbuși la pământ. 
Se ridică, totuși, gărzile se aruncaseră deja asupra lui și-l 
străpunseră dintr-o parte în alta cu zeci de lovituri, ucigându-l 
pe dată. 

Regele Epirului, când văzu ceea ce făcuseră, strigă ieșit din 
minţi: 

— Idioţilor! Vă spusesem să-l prindeți viu! 

— Dar, Măria Ta, era înarmat și încerca să ne lovească. 

— Urmăriţi-i pe ceilalţi! — ordonă atunci regele. 

— Urmăriţi-i macar pe ceilalţi și prindeţi-i! 

Între timp, sosise la faţa locului și Alexandru, cu hainele încă 
pătate de sângele lui Filip. Privi la ucigaș și, apoi, la regele 
Epirului și spuse: 

— Îl cunosc. Îl chema Pausanias, era una dintre gărzile de 
corp ale tatălui meu. Dezbrăcaţi-l, atârnaţi-l într-un stâlp de la 
intrarea în teatru și lăsaţi-l să putrezească până nu i-o rămâne 
decât oasele. 

Intre timp, în jurul cadavrului se formase un cerc de curioși: 
oameni simpli, soldaţi din garda regală, ofiţeri ai armatei și 
oaspeți străini. 

Alexandru se întoarse imediat împreună cu cumnatul său în 
teatrul care se golea rapid și-o găsi pe sora sa, Cleopatra, 
purtând încă veșmintele nupţiale, și care plângea în hohote 
prăvălită peste cadavrul tatălui său. Eumene, în picioare, puţin 

250 


mai departe, cu ochii înotând în lacrimi și cu o mână peste gură, 
continua să clatine din cap ca și cum nu-și dădea seama, încă, 
de cele ce se întâmplaseră. Regina Olimpia, așteptată încă de 
dimineaţă, nu sosise încă. 

Alexandru puse să se sune adunarea pentru toate unităţile de 
luptă aflate în împrejurimi, dădu ordin să fie ridicat corpul tatălui 
său și să fie pregătit pentru ceremonia funebră, porunci să fie 
condusă Cleopatra în apartamentele sale și ordonă să se 
pregătească pentru el și pentru cumnatul său două armuri. 

— Eumene! — strigă, scoțându-l pe prietenul său din starea 
de prostraţie în care se afla. 

— Găseşte sigiliul regal și adu-mi-l. Și trimite imediat ștafete 
ca să fie înștiinţaţi Hefestion, Ptolemeu, Perdicas, Seleucos și 
ceilalţi: vreau să fie la Pella până mâine seară. 

Armurierii sosiră după câteva clipe și cei doi tineri își 
îmbrăcară platoșele și pulparele, își încinseră săbiile și tăind în 
două mulţimea, în fruntea unui detașament din trupele de elită, 
porniră să ocupe palatul. Toţi membrii familiei regale aflaţi de 
față fură puși sub o supraveghere strictă și obligaţi să rămână 
pe la casele lor, cu excepţia lui Amintas care era deja înarmat și 
se puse la ordinele lui Alexandru: 

— Poţi conta pe mine și pe fidelitatea mea. Nu vreau să mai 
fie vărsat și alt sânge. 

— Îţi mulțumesc - îi răspunse Alexandru. 

— N-o să uit gestul acesta al tău. 

Porțile cetăţii fură blocate de patrule de „scutieri” și de 
detașamente de cavalerie. Filotas se îndreptă imediat la palat și 
se puse la dispoziţia prinţului. 

Pe la jumătatea după-amiezii, Alexandru, având alături pe 
regele Epirului și pe vărul său, Amintas, se arătă, înarmat, în 
fața armatei în formaţie, purtând hlamida regală și coroana. 
Mesajul era limpede. 

Ofițerii dădură semnalul pentru ca trompetele să sune onorul 
și oamenii strigară salutul: Salve, Alexandru, rege al 
macedonenilor! 

Apoi, la un alt semnal, bătură timp îndelungat cu lăncile în 
scuturi făcând să răsune porticurile palatului de o larmă 
asurzitoare. 


251 


După ce primi onorul detașamentelor aliniate, Alexandru 
ordonă să fie pregătit Ducipal și toată lumea să fie pregătită de 
plecare. Îi convocă, apoi, pe Eumene și pe Callistene, prezent și 
el la ceremonie. 

— Eumene, tu să te ocupi de corpul tatălui meu. Pune să fie 
spălat și îmbălsămat astfel încât să poată fi păstrat până la 
funeraliile solemne, pe care le vei organiza tu însuţi, și primește- 
o pe mama dacă sosește. Cheamă și un arhitect și pune-l să 
înceapă de îndată lucrările la monumentul regelui. 

„Callistene, tu rămâi aici și fă cercetări asupra criminalului. 
Caută-i prietenii, complicii, vezi ce-a făcut în ultimele ore, 
interoghează gărzile care l-au ucis în ciuda ordinului dat de 
cumnatul meu. Dacă este necesar, folosește-te și de tortură.” 

Eumene făcu un pas înainte și-i înmână lui Alexandru o 
cutiuţă. 

— Sigiliul regal, Măria Ta. 

Alexandru îl luă și și-l puse pe deget. 

— ii la mine, Eumene? Îmi ești credincios? 

— Sigur, Măria Ta. 

— Atunci, continuă să-mi spui pe nume, „Alexandru”! 

leși în curte, sări în șa pe Ducipal și, lăsând la Ege o 
garnizoană sub ordinele lui Filotas, plecă, împreună cu cumnatul 
său, la Pella ca să urce pe tronul lui Filip și să arate nobililor și 
curţii cine era noul rege. 

În acele momente, teatrul era complet gol. Mai rămăseseră 
doar statuile zeilor, parcă abandonate pe piedestalurile lor, și 
statuia lui Filip care, în lumina în scădere a asfinţitului, avea 
acea fixitate melancolică a unei divinităţi uitate. 

Deodată, pe când începea să se lase întunericul, o umbră 
păru să ia fiinţă din neant: un bărbat cu capul acoperit de o 
mantie intră în arena pustie și examină mult timp pata de sânge 
care încă mai înroșea pământul; se întoarse înapoi, intrând sub 
arcada de lângă scenă. Atenţia îi fu atrasă de un obiect metalic 
pătat de sânge și pe jumătate îngropat în nisip. Se aplecă 
pentru a-l studia cu ochii săi mici și cenușii, foarte mobili, apoi îl 
culese de pe jos și-l vârî între cutele mantiei sale. 

leşi la loc deschis și se opri în fața stâlpului de care fusese 
țintuit cadavrul asasinului, învăluit acum în întuneric. 

O voce răsună în spatele său: 


252 


— Unchiule Aristotel, nu-mi închipuiam că o să te întâlnesc 
aici. 

— Callistene. O zi care trebuia să fie de bucurie s-a încheiat 
cu o asemenea întâmplare nefericită. 

— Alexandru spera să te poată îmbrăţișa din nou, dar 
nenorocitele astea de evenimente... 

— Știu. Îmi pare rău și mie. El unde este acum? 

— Călărește în fruntea trupelor sale deocamdată spre Pella. 
Vrea să preîntâmpine orice posibilitate a vreunei lovituri de stat 
din partea unor anumite grupuri de nobili. Dar tu, ce cauţi aici? 
Nu-i un spectacol prea plăcut. 

— Regicidul este întotdeauna un punct critic în desfășurarea 
evenimentelor din viața omenirii. Și, după cum presimt eu, 
existase o presimţire a oracolului din Delfi: „Taurul este 
încoronat, sfârșitul este aproape, cel care sacrifică este 
pregătit”. 

— Și, apoi, întorcându-se spre cadavrul ciopârţit al lui 
Pausanias: 

— Și, uite-l, cel care sacrifică. Cine s-ar fi gândit vreodată că 
acesta va fi epilogul profeţiei! 

— Alexandru mi-a cerut să fac cercetări asupra crimei. Să 
încerc să descopăr cine s-ar putea afla în spatele asasinării 
tatălui său. 

— De departe, din interiorul palatului, se ridica tânguirea 
lugubră a bocitoarelor care deplângeau moartea regelui. 

— Vrei să mă ajuţi? — îl întrebă Callistene. 

— Totul pare atât de absurd. 

— Aici este cheia crimei - afirmă Aristotel. — în absurditatea 
sa. Ce asasin ar fi ales vreodată un procedeu atât de 
spectaculos, un asasinat într-un teatru, ca o scenă interpretată 
pe viu, cu sânge adevărat și... — scoase un obiect din fier dintre 
cutele mantiei - o adevărată sabie. Ca să fiu mai precis, o dagă 
celtică... 

— O armă nu prea obișnuită... Dar văd că tu ai început deja 
cercetările. 

— Curiozitatea este cheia cunoașterii. Despre el ce se știe? — 
întrebă filosoful arătând din nou spre cadavru. 


253 


— Destul de puţin. Se numește Pausanias și era originar din 
Lincestides. Fusese admis printre gărzile de corp datorită 
aspectului său fizic. 

— Din păcate, el nu ne va mai putea spune nimic și, cu 
siguranţă, și aceasta făcea parte din plan. L-ai interogat pe 
soldaţii care l-au ucis? 

— Unul sau doi, dar n-am scos mare lucru de la ei. Toţi spun 
că n-au auzit ordinul regelui Alexandru de a nu-l ucide. Furioși 
din cauza morţii regelui, orbiți de mânie, îndată ce el a schiţat 
un simplu gest de apărare, l-au măcelărit. 

— Este credibil, dar, probabil, nu este adevărat. Unde este 
regele Epirului? 

— A plecat împreună cu Alexandru și s-au îndreptat spre 
Pella. 

— A renunţat, deci, la prima lui noapte împreună cu mireasa. 

— Din două motive, amândouă demne de crezare: ca să dea o 
mână de ajutor cumnatului în momentul critic al succesiunii la 
tron și pentru a respecta doliul Cleopatrei. 

Aristotel duse un deget la buze făcându-i nepotului său semn 
să tacă. Un zgomot de galop se auzea din ce în ce mai clar și se 
îndrepta către ei. 

— Hai să mergem - spuse filosoful. 

— Să plecăm de aici. Cineva care se știe neobservat, se 
comportă în largul lui. 

Tropotul de galop se transformă într-un pas domol al copitelor 
și apoi se opri de tot. O siluetă învăluită în negru sări pe 
pământ, înaintă până când ajunse în faţa cadavrului țintuit pe 
stâlp și-și lăsă în jos gluga lăsând liber părul ondulat. 

— Pe toţi zeii din cer, este Olimpia! — murmură Callistene la 
urechea unchiului său. 

Regina se apropie, scoase ceva dintre cutele mantiei și, apoi, 
se ridică în vârful picioarelor în fața cadavrului. Când se 
îndepărtă ca să ajungă la escorta sa, în jurul gâtului lui 
Pausanias se putea vedea o coroană de flori. 

— Oh, pe Zeus! — exclamă Callistene. 

— Dar, atunci... 

— E clar, zici tu? 

— Aristotel scutură din cap. - Câtuși de puţin. Dacă ea ar fi 
comandat asasinatul, crezi că ar fi făcut ce-a făcut acum sub 


254 


ochii escortei sale și știind bine că, probabil, cineva ţine sub 
supraveghere cadavrul lui Pausanias. 

— Dar, dacă-și dă seama de toate astea, s-ar putea ca ea să 
se comporte într-un mod atât de absurd tocmai pentru a-l face 
pe cel care cercetează asasinatul s-o scoată de sub acuzare. 

— Este adevărat, dar este întotdeauna mai înţelept să încerci 
să descoperi motivele care au împins o persoană să comită o 
crimă, decât să te întrebi ce trebuie să gândească o persoană 
despre gândurile altcuiva - observă Aristotel. Găsește-mi un 
felinar sau o torță și hai să vedem locul în care a fost ucis 
Pausanias. 

— N-ar fi mai bine să așteptăm și să facem asta la lumina 
soarelui? 

— Înainte de vărsarea zorilor, se pot întâmpla multe lucruri. 
Te aștept acolo. 

Filosoful se duse către tufișul de stejari și de ulmi lângă care 
fusese omorât asasinul. 


255 


39 


Hefestion, Ptolemeu, Seleucos și Perdicas, toți patru îmbrăcaţi 
în armuri, sosiră obosiţi și năclăiţi de sudoare la căderea nopţii, 
lăsară caii în grija slujitorilor și urcară în fugă scările palatului 
până în sala de consiliu unde îi aștepta Alexandru. 

Leonatos și Lisimah nu puteau veni mai devreme de a doua zi 
pentru că se aflau în acel moment la Larissa, în Tesalia. 

Un soldat din gardă îi introduse în încăpere unde fuseseră 
aprinse deja lămpile și se aflau așezați Alexandru, Filotas, 
generalul Antipatros, Alexandru al Epirului, Amintas și câţiva 
comandanţi ai unor batalioane ale falangei și ai cavaleriei eteri. 
Toţi, inclusiv regele, purtau armuri și ţineau coifurile și săbiile pe 
masă lângă ei, semn că situaţia era, încă, destul de critică. 

Alexandru le ieși în întâmpinare, emoţionat: 

— Prieteni, suntem, în sfârșit, din nou împreună. 

Hefestion vorbi în numele tuturor: 

— Ne pare foarte rău pentru moartea regelui Filip și suntem 
profund îndureraţi. Exilul la care ne-a obligat nu mai are, acum, 
nicio importanţă pentru sentimentele noastre. El rămâne în 
amintirea noastră ca un mare suveran, cel mai curajos dintre 
luptători și cel mai înţelept dintre conducători. Pentru noi, a fost 
ca un părinte dur și sever, dar și generos și capabil să ia măsuri 
nobile. Este o întâmplare groaznică, dar, acum, tu ești acela 
căruia îi revine moștenirea lui și noi te recunoaștem ca succesor 
al său și ca rege al nostru. 

După ce termină de vorbit, se apropie de el și-l sărută pe 
amândoi obrajii; același lucru îl făcură toți ceilalți. Apoi, îi 
salutară pe regele Alexandru al Epirului și pe ofiţerii prezenți 
după care luară loc în jurul mesei. 

Alexandru continuă: 

— Vestea morții lui Filip se va răspândi peste tot în câteva zile 
pentru că s-a întâmplat în faţa a mii de persoane și va provoca o 
serie de reacții greu de prevăzut, dar noi trebuie să ne mișcăm 
la fel de repede ca să prevenim tot ceea ce ar putea slăbi 

256 


puterea regatului său să distrugă în parte ceea ce părintele meu 
a creat, iată planul meu. 

„Trebuie să culegem informaţii despre situaţia politică de la 
granița de nord, despre reacţiile proaspeţilor noștri aliați 
atenieni și tebani și... — se întoarse către Filotas cu o privire 
semnificativă - despre intenţiile generalilor care comandă corpul 
nostru expediționar din Asia: Attalos și Parmenion. Deoarece ei 
dispun de o armată de cincisprezece mii de oameni, este cazul 
să trecem imediat la această verificare.” 

— Ce intenţionezi să faci? — întrebă Filotas cu un glas 
oarecum neliniștit. 

— Nu vreau să pun în încurcătură pe niciunul dintre voi: voi 
încredința mesajul meu unui ofițer grec pe nume Hecateus care 
luptă în serviciul nostru în regiunea Strâmtorilor comandând un 
mic detașament. În orice caz, am hotărât să-l destitui pe Attalos 
de la comandă și înţelegeți, desigur, din ce motive. 

Nimeni nu avu obiecţii: scena care avusese loc în urmă cu un 
an, la nunta lui Filip, era încă foarte vie în memoria lor. 

Eu cred - reluă Alexandru - că urmările morţii regelui vor 
apărea foarte curând. Unii se vor gândi că s-ar putea întoarce 
totul înapoi, așa cum a fost mai înainte și noi trebuie să-i 
convingem că greșesc. Abia după aceea, vom putea relua 
planurile tatălui meu. 

Alexandru tăcu și, în acel moment, toţi își dădură seama că 
timpul se oprise în loc, că în sala aceea se pregătea un viitor pe 
care niciunul nu reușea să și-l imagineze. Tânărul pe care Filip 
se străduise să-l instruiască în ani de ucenicie dură ședea acum 
pe tronul Argeazilor și, pentru prima dată în viaţa sa, puterea 
devastatoare pe care el considera că n-o pot deține decât eroii 
poemelor homerice, se afla acum în mâinile sale. 

XXX 

Alexandru lăsă comanda unor unităţi ale falangei și ale 
cavaleriei eteri prietenilor săi, răspunderea pentru palatul regal 
lui Hefestion și plecă împreună cu regele Epirului la Aigai, unde 
corpul tatălui său aștepta să fie îngropat și unde trebuiau să 
îndeplinească multe obligaţii apăsătoare. 

Când ajunseră la jumătatea drumului, se întâlniră cu un curier 
trimis de Eumene cu un mesaj urgent. 


257 


— Ce noroc că te-am găsit, Măria Ta! — exclamă el 
înmânându-i un sul de papirus sigilat. Eumene dorește ca tu să 
citești imediat scrisoarea. 

Alexandru desfăcu papirusul și parcurse laconicul mesaj: 


Eumene către Alexandru, rege al macedonenilor, te 
salut! 

Copilașul lui Euridice a fost găsit mort în leagănul lui și 
mă tem pentru viața mamei lui. 

Regina Olimpia a ajuns la palat în noaptea în care tu ai 
plecat. 

Prezența ta aici este neapărat necesară. 

Zeii să te aibă în pază. 

— Mama a sosit imediat după ce am plecat noi, știai? — îl 
întrebă Alexandru pe cumnatul său. 

Regele Epirului scutură din cap. - Nu mi-a spus nimic când am 
plecat din Butroto, dar nu credeam că va fi, cu adevărat, 
prezentă la ceremonie. Pentru ea, această căsătorie era un alt 
afront. Credea că, în acest mod, Filip o marginaliza complet din 
moment ce eu îi garantam siguranţa graniţelor lui de la apus 
după încheierea căsătoriei. Nu-mi puteam imagina că se va 
hotări să vină după mine la Aigai. 

— In orice caz, acum este acolo și a luat deja iniţiativa unor 
acţiuni foarte grave. Să plecăm, înainte să facă vreun lucru 
ireparabil - spuse Alexandru și-l îndemnă pe Ducipal să 
pornească la galop. 

Ajunseră a doua zi seara, pe la asfinţit, și auziră de departe 
cum palatul răsuna de urlete sfâșietoare. Eumene îi întâmpină în 
pragul ușii. 

— Urlă așa de două zile. Spune că mama ta i-a ucis copilul. Și 
nu vrea să se despartă de micul cadavru. Dar, de-acum a trecut 
ceva timp și înţelegi... 

— Unde este? 

— In aripa de miazăzi - răspunse prietenul. 

— Vino după mine. 

Alexandru făcu semn gărzii sale de corp să vină după el și 
traversă palatul înțesat la toate colțurile de oameni înarmați. 
Mulţi dintre ei erau epiroţi din escorta cumnatului său. 

— Cine i-a așezat aici? 


258 


— Regina, mama ta - răspunse Eumene mergând cu pași 
ușori în urma lui Alexandru. 

Pe măsură ce se apropiau, bocetele se auzeau din ce în ce 
mai tare. Câteodată izbucneau pe neașteptate în urlete 
răgușite, alteori se stingeau într-un suspin prelung. 

Ajunseră în faţa unei uși și Alexandru o deschise fără a sta 
mult pe gânduri, dar spectacolul care i se dezvălui îi îngheță 
sângele în vine. Euridice zăcea într-un ungher al camerei, cu 
părul vâlvoi, ochii umflaţi și roșii, privirea rătăcită. Ținea strâns 
la piept corpul neînsuflețit al copilului. Capul și braţele copilului 
atârnau inerte și coloritul vineţiu al pielii arăta că se afla deja în 
curs de descompunere. Veșmintele mamei erau sfâșiate, părul 
năclăit de sânge închegat, faţa, braţele și picioarele pline de 
vânătăi și de zgârieturi. In cameră plutea o duhoare 
respingătoare de sudoare, urină și putrefacție. 

Alexandru închise ochii și, pentru o clipă, o revăzu pe Euridice 
în culmea splendorii sale, șezând alături de tatăl său, regele: 
iubită, alintată, invidiată de toţi. Simţi cum mirosul pestilenţial i 
se urcă până în creier iar furia îi umfla pieptul și-i îngroșa vinele 
de la gât. 

Se întoarse către Eumene și întrebă cu o voce gâtuită de 
mânie: 

— Cine a fost? 

Prietenul lăsă capul și nu scoase nicio vorbă. 

Alexandru urlă din nou: 

— Cine a fost? 

— Nu știu. 

— Cheamă imediat pe cineva care să se ocupe de ea. Spune-i 
medicului meu, Filip, să vină și spune-i s-o îngrijească, să-i dea 
ceva ca să se odihnească. 

Dădu să se îndepărteze, dar Eumene îl opri. 

— Nu vrea să se despartă de copilul său: ce trebuie să facem? 

Alexandru se opri și se întoarse spre tânăra femeie care se 
ghemui și mai tare în colţul camerei, ca un animal înspăimântat. 

Se apropie încet și îngenunche în fața ei, privind-o ţintă și 
dând ușor capul pe spate pentru a mai atenua din forța privirii 
sale, pentru a o învălui într-o aură de blândeţe. intinse, apoi, 
mâna și o mângâie delicat pe obraz. 


259 


Euridice închise ochii, își lăsă capul pe spate rezemându-l de 
perete și scoase un suspin prelung de durere. 

Alexandru întinse brațele și șopti: 

— Dă-mi-l mie, Euridice, dă-mi copilul. E obosit, nu vezi? 
Trebuie să-l ducem la culcare. 

Două lacrimi mari alunecară încet pe obrajii tinerei, și 
ajunseră până la colţurile gurii. Bolborosi: 

— La culcare... 

— Și-și desfăcu braţele. 

Alexandru luă cu grijă copilul, ca și cum ar fi fost de- 
adevăratelea adormit, și ieși cu el pe coridor. 

Intre timp, Eumene chemase o femeie care se și apropie. — îl 
iau eu, Măria Ta. Alexandru îl lăsă în mâinile ei și-i porunci: 

— Pune-l alături de tatăl meu. 

XXX 

— De ce? — urlă trântind cu ușa de perete. 

— De ce? 

Regina Olimpia îi ieși în faţă și îl privi cu ochii în flăcări: 

— Îndrăznești să intri înarmat în camerele mele? 

— Eu sunt regele mecedonenilor! — strigă Alexandru. 

— Și merg unde vreau eu! De ce ai ucis copilul și de ceai 
chinuit-o pe mamă? Cine ţi-a dat dreptul să faci așa ceva? 

— Tu ești regele macedonenilor pentru că acel copil a murit - 
îi puse în vedere Olimpia pe un ton calm. 

— Nu asta îţi doreai oare? Ai uitat cât de mult te chinuia 
gândul că nu mai ești în grațiile lui Filip? Ai uitat ce i-ai spus lui 
Attalos în ziua în care s-a căsătorit tatăl tău? 

— N-am uitat, dar eu nu ucid copii și nu chinuiesc femei lipsite 
de apărare. 

— Un rege nu are de ales. Un rege este unic și nu există nicio 
lege care să stabilească succesiunea la tron. Un grup de nobili 
ar fi putut să-l ia pe copilul acela sub ocrotirea lor și să decidă 
să guverneze în numele lui până la majorat. Dacă s-ar fi 
întâmplat așa ceva, tu ce-ai fi făcut? 

— AȘ fi luptat ca să-mi cuceresc tronul! 

— Și cât sânge ai fi vărsat? Răspunde! Câte văduve și-ar fi 
plâns bărbaţii, câte mame și-ar fi plâns fiii, câte lanuri ar fi fost 
arse și distruse, câte sate și orașe jefuite și pârjolite? Și, în 


260 


același timp, s-ar fi fărâmiţat un imperiu construit cu tot atâta 
sânge și cu tot atâtea distrugeri. 

Alexandru se mai potoli, și privirea i se întunecă pe dată, ca și 
cum măcelurile și doliul despre care vorbea mama sa i-ar fi 
apăsat dintr-o dată, toate laolaltă, asupra conștiinței. 

— Este sortit să se întâmple așa - răspunse. 

— Este soarta omului să îndure boli și dureri și moarte înainte 
de a se pierde în neant. Dar stă în puterea și în alegerea lui să 
dea dovadă de clemenţă și de respect pentru onoare în întreaga 
sa comportare. Acesta este singurul drept care îi este acordat 
din clipa venirii pe lume, singura lumină călăuzitoare înainte de 
a trece în negurile unei nopţi eterne. 


261 


40 


A 


A doua zi, Eumene îl anunţă pe Alexandru că mormântul 
tatălui său era gata și că se puteau organiza funeraliile. In 
realitate, din marele monument funerar fusese realizată doar o 
primă fază, într-un interval de timp incredibil de scurt: pentru 
mai târziu, era prevăzută o a doua încăpere în care trebuiau 
depuse alte obiecte preţioase care să-l însoţească pe marele 
suveran pe drumul de pe tărâmul celălalt. 

Filip fu așezat pe rug de către soldaţii săi, splendid îmbrăcat și 
purtând o coroană de aur în formă de frunze de stejar. Două 
batalioane ale falangei și un escadron al eterilor călare dădură 
onorul. 

După ce trupul fusese mistuit de flăcări, rugul fu stins cu vin 
curat, cenușa și oasele înfășurate într-un giulgiu din purpură 
ţesut cu fir de aur, de forma unei hlamide macedonene și 
depuse într-o lădiță de aur masiv cu picioare în formă de labe de 
leu și având pe capac steaua Argeazilor în șaisprezece colțuri. 

În interiorul mormântului fuseseră depuse armura din fier, 
piele și aur pe care regele o purtase la asediul Potideei, cele 
două pulpare de bronz, tolba de aur pentru săgeți, scutul de 
ceremonie, din lemn acoperit cu o placă de aur și având o scenă 
dionisiacă în centru, cu satiri și menade, sculptată în fildeș. 
Armele sale de luptă, sabia și vârful lăncii, fură aruncate pe 
focul altarului și, apoi, îndoite, conform obiceiului, pentru a nu 
mai putea fi folosite de nimeni. 

Alexandru aduse darurile rituale din partea lui: o superbă 
carafă din argint masiv având mânerul împodobit cu un cap 
bărbos de satir și o cupă de argint cu două mânere, atât de 
frumoasă și de fină încât părea că este ușoară ca un fulg. 

Intrarea în mormânt fu închisă cu o ușă mare din marmură cu 
două canaturi, între două semicoloane dorice care reproduceau 
intrarea în palatul regal de la Aigai și un meșter adus din Bizanţ 
tocmai termina lucrul la o pictură de pe frontispiciu înfățișând o 
scenă de vânătoare. 

262 


Regina Olimpia nu participă la ceremonia funebră pentru că 
nu dorea să depună niciun dar votiv pe rug sau în mormântul 
soțului său și pentru că nu vroia s-o întâlnească pe Euridice. 

Lui Alexandru îi dădură lacrimile când soldaţii închiseră ușa 
cea mare de marmură: îl iubise pe tatăl său și simţea că în 
spatele acelor canaturi ale ușii era îngropată pentru totdeauna 
tinereţea lui. 

Euridice preferase să moară prin înfometare împreună cu 
micuța Europa, cu toate îngrijirile medicului Filip care a pus în 
joc toate cunoștințele sale. 

Alexandru puse să-i fie construit și ei un mormânt măreț și 
porunci să i se pună în interior tronul de marmură pe care tatăl 
său şedea la ședințele de judecată ţinute sub un stejar de la 
Aigai, lucrat foarte frumos și împodobit cu sfincși și grifoni din 
aur, iar pe spătar având pictată o minunată cvadrigă. După ce-și 
îndeplini toate îndatoririle legate de tristele evenimente, cu 
sufletul îndurerat și apăsat de amintiri, se întoarse la Pella. 

XXX 

Generalul Antipatros era un ofiţer din vechea gardă a lui Filip, 
fidel tronului și militar de mare valoare. Alexandru îi 
încredinţase sarcina de a urmări misiunea lui Hecateus în Asia, 
pe lângă Parmenion și Attalos, și acum aștepta cu nerăbdare 
rezultatele. 

Ştia că barbarii din nord, tribalii și ilirii, de curând înfrânți și 
obligaţi să se supună de către tatăl său, s-ar fi putut răscula 
dintr-un moment în altul, își dădea seama că grecii acceptaseră 
condiţiile păcii de la Corint abia după masacrul de la Cheroneea 
și că toți inamicii săi, în primul rând Demostene, trăiau încă și 
erau foarte activi. Un lucru bun putea fi considerat acela că 
Attalos și Parmenion controlau Strâmtorile în fruntea unui corp 
expediționar puternic, de cincisprezece mii de oameni. 

Și, ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, primise vestea că niște 
agenți persani se aflau în contact cu tabăra anti macedoneană 
din Atena și ofereau sume mari de bani-aur pentru declanșarea 
unei răscoale. 

Elementele de instabilitate erau numeroase și, dacă toate 
acele ameninţări s-ar fi concretizat în același timp, noul suveran 
n-ar mai fi avut nicio cale de ieșire. 


263 


Primul răspuns la întrebările pe care și le punea îl primi pe la 
începutul toamnei: Antipatros ceru să fie primit imediat de rege 
și Alexandru îl aștepta în camera de lucru ce aparținuse tatălui 
său. Deși era soldat din creștet până în vârful picioarelor, lui 
Antipatros nu-i plăcea să lase să se vadă că este un ofițer de 
rang superior și se îmbrăca în mod obișnuit, ca orice 
concetăţean al său. Se vedeau din aceasta echilibrul și siguranța 
sa de sine. 

— Măria Ta - anunţă el în timp ce intra - iată ce vești sunt din 
Asia: Attalos a refuzat să cedeze comanda și să se reîntoarcă la 
Pella; a opus rezistenţă armată și a fost ucis. Parmenion te 
asigură de fidelitatea lui fără rezerve. 

— Antipatros, aș vrea să știu ce crezi cu adevărat despre 
Parmenion. Știe că fiul său, Filotas, este aici, la palat. S-ar putea 
gândi, cumva, că este ostatic al meu. Acesta poate fi, după tine, 
explicaţia declaraţiei sale de fidelitate? 

Nu - răspunse fără ezitare bătrânul general. — îl cunosc bine 
pe Parmenion. Ține la tine, i-ai fost întotdeauna drag, de când 
erai un copil și veneai să te așezi pe genunchii tatălui tău în 
timp ce ne aflam în consiliu de război din sala de arme. 

Alexandru își aminti pe neașteptate de cântecelul pe care-l 
cânta de fiecare dată când vedea părul alb al lui Parmenion: 


Soldatul cel bătrân la luptă a pornit, 
pe drum s-a poticnit, pe drum s-a poticnit! 


Simţi că-l cuprinde o tristeţe adâncă gândindu-se la felul în 
care puterea poate schimba în mod dramatic relaţiile dintre 
persoane. Antipatros continuă: 

— Dar, dacă te îndoiești, nu există decât o singură soluţie. 

— Să i-l trimit acolo pe Filotas. 

— Exact. 

— Așa am să și fac. Îl voi trimite la el pe fiul său cu o scrisoare 
prin care îl chem la Pella. Am nevoie de el: mă tem că este pe 
cale să se dezlănţuie o furtună. 

— Mi se pare o hotărâre foarte înțeleaptă, Măria Ta. 
Parmenion apreciază în primul rând o calitate: încrederea. 

— Ce vești sunt din nord? 

— Proaste. Triballii s-au răsculat și au dat foc câtorva 
garnizoane de-ale noastre de pe graniță. 


264 


— Ce mă sfătuiești? 

— Am pus să le fie trimise mesaje de avertizare. Dacă nu le 
vor lua în seamă, lovește-i cât de tare poți. 

— Sigur. Și din sud? 

— Nimic bun. Tabăra anti macedoneană devine tot mai 
puternică aproape peste tot, chiar și în Tesalia. Tu ești foarte 
tânăr și unii cred că... 

— Vorbește fără ocol. 

— Că tu ești un tinerel fără experienţă care nu va reuși să 
menţină hegemonia stabilită de Filip. 

— O să le pară rău de asta. 

— Mai este și altceva. 

— Spune-mi. 

— Vărul tău Archelaos... 

— Continuă - îl îndemnă Alexandru întunecându-se la față. 

— A căzut victimă unui accident de vânătoare. 

— A murit? 

Antipatros dădu afirmativ din cap. 

— Când tatăl meu a urcat pe tron, i-a cruțat și pe el și pe 
Amintas, deși amândoi se aflau în situaţia de moștenitori ai 
tronului până în acel moment. 

— A fost un accident de vânătoare, Măria Ta - repetă 
Antipatros impasibil. 

— Amintas unde este? 

— Pe undeva jos, în corpul de gardă. 

— Nu vreau să păţească nimic: se afla lângă mine după 
asasinarea tatălui meu. 

Antipatros dădu din cap în semn că înțelesese și se îndreptă 
spre ușă. 

Alexandru se ridică în picioare și se duse în fața marii hărți a 
lui Aristotel pe care voise s-o așeze în biroul său: granițele de 
răsărit și de apus puteau fi considerate sigure fiind păzite de 
Alexandru al Epirului și de Parmenion, cu condiţia să poată avea 
încredere în acesta. La graniţa de nord și la cea de sud se 
întrevedeau, în schimb, mari ameninţări. Trebuia să lovească 
acolo cât mai repede posibil și cât mai tare ca să nu existe 
îndoieli asupra faptului că Macedonia avea un rege cel puţin la 
fel de puternic ca Filip. 


265 


leși pe terasa care dădea spre miazănoapte și privi către 
munții în care-și petrecuse exilul. Pădurile începeau să-și 
schimbe culoarea o dată cu apropierea toamnei și, probabil, 
urma să cadă și zăpada: până în primăvară, situaţia din 
regiunea aceea avea să rămână liniștită. Pentru moment, era 
nevoie să-i sperie puţin pe tesalieni și pe tebani: se gândi la un 
plan de acţiune, așteptând ca Filotas și Parmenion să se 
întoarcă din Asia. 

După câteva zile, convocă un consiliu. De război. 

— Voi intra în Tesalia cu armata în stare de război, îi voi 
obliga să mă reconfirme în funcţia de tagos care aparţinea 
tatălui meu și voi ajunge până sub zidurile Tebei - anunţă el. 

— Tesalienilor vreau să le bag în cap că au un șef nou, iar cât 
îi privește pe tebani, vreau să-i sperii de moarte: trebuie să știe 
că-i pot lovi în orice moment. 

— Ar fi o problemă - interveni Hefestion. 

— Tesalienii au blocat valea râului Tempe cu fortificaţii pe 
amândouă malurile. N-avem pe unde trece. 

Alexandru se apropie de harta lui Aristotel și le arătă masivul 
muntos Ossa care se înălța deasupra mării. 

— Știu asta - răspunse el. 

— Dar noi vom trece pe aici. 

— Cum? — întrebă Ptolemeu. 

— Niciunul dintre noi nu are aripi, după cât se vede. 

— Avem, însă, baroase și dălţi - răspunse Alexandru - îi 
replică Alexandru. 

— Vom tăia trepte în stâncă până sus. Aduceţi o mie de 
mineri de la Pangea, pe cei mai buni. Daţi-le o hrană bună, 
haine, încălțări și promiteţi-le că vor fi liberi dacă termină lucrul 
în zece zile: vor lucra în schimburi, fără încetare, pe partea 
dinspre mare. În acest fel, tesalienii nu-i vor putea vedea. 

— Vorbești serios? — întrebă Seleucos. 

— Nu glumesc niciodată la consiliile de război. Acum, să ne 
apucăm de treabă. 

Toţi cei de faţă se priviră uluiţi: era evident că niciun obstacol, 
nicio stavilă omenească sau divină nu l-ar fi putut opri vreodată 
pe Alexandru. 


266 


41 


„Scara lui Alexandru” fu gata în șapte zile și, la adăpostul 
întunericului sau al cetii, infanteria de asalt a „scutierilor” trecu 
în câmpia Tesaliei fără vărsare de sânge. 

Un curier călare aduse vestea comandantului tesalian la doar 
câteva ore după aceea, dar fără a putea da explicații pentru că 
nimeni nu ştia mai mult. 

— Spui că în spatele nostru este o armată macedoneană 
avându-l în frunte pe însuși regele? 

— Chiar așa. 

— Și, după tine, cum au făcut să ajungă aici? 

— Asta nu se știe, dar soldații sunt acolo și sunt mulţi. 

— Câţi? 

— Între trei și cinci mii de oameni, bine înarmaţi și echipați. 
Au cu ei și cai. Nu mulţi, dar sunt și cai. 

— Asta-i imposibil. Dinspre mare nu se poate trece, iar 
dinspre munte, nici atât. 

Comandantul, un oarecare Caridemos, nu terminase ce avea 
de spus, că unul dintre soldaţii săi îi aduse vestea că două 
batalioane ale falangei și un escadron de eteri călare treceau 
fluviul și se îndreptau către fortificaţii: asta însemna că, înainte 
de căderea serii, ar fi fost nimiciţi între două armate. După încă 
puţin timp, un alt soldat îl informă că un ofiţer macedonean, pe 
nume Crater, dorește să ducă tratative. 

— Spune-i că vin imediat - ordonă Caridemos și ieși printr-o 
portiță din zid ca să-l întâlnească pe macedonean. 

— Mă numesc Crater - se prezentă ofiţerul - și-ţi cer să ne lași 
să trecem. Nu vrem să vă facem vreun rău, vrem doar să 
ajungem la regele nostru care se află în spatele poziţiilor 
voastre și să mergem la Larissa, unde Alexandru urmează să 
convoace consiliul ligii tesaliene. 

— Se pare că n-am de ales - observă Caridemos. 

— Nu. N-ai de ales - îi răspunse Crater. 

— Bine, să tratăm. Dar, pot să știu ceva? 

267 


— Dacă pot, o să-ţi răspund - declară Crater pe un ton oficial. 

— Cum aţi făcut să ajungeţi cu infanteria în spatele nostru? 

— Am tăiat o scară în coasta muntelui. 

— O scară? 

— Da. Este o cale de trecere care ne ajută să ne menţinem 
contactul cu aliații noștri tesalieni. 

Caridemos, înmărmurit, nu avu încotro și-i lăsă să treacă. 

Două zile mai târziu, Alexandru ajunse la Larissa și obţinu de 
la consiliul ligii tesaliene confirmarea pe viaţă în funcţia de 
tagos. 

Așteptă, apoi, sosirea altor unități ale armatei pentru a 
traversa Beotia și a defila pe sub zidurile Tebei cu o mare 
desfășurare de forțe. 

— Nu doresc vărsare de sânge - afirmă el. 

— Dar trebuie să-i sperii de moarte. Gândește-te tu, Ptolemeu 
cum să facem asta. A 

Ptolemeu aranjă armata ca la bătălia de la Cheroneea. Il puse 
pe Alexandru să îmbrace armura tatălui său și ordonă să se 
pregătească toba uriașă de război purtată pe roţi și trasă de 
patru cai. 

Bubuitul ei putu fi auzit de pe zidurile orașului în care, cu 
câteva zile înainte, tebanii încercaseră să atace garnizoana 
macedoneană din fortăreaţa Cadmeea. 

Amintirea  doliului suferit şi frica de acea armată 
amenințătoare reușiră să calmeze puţin temperamentele cele 
mai turbulente, dar nu putură să alunge ura și dorinţa de 
revanșă. 

— O să le fie de ajuns? — îl întrebă Alexandru pe Hefestion în 
timp ce mărșăluiau pe sub zidurile Tebei. 

— Pentru moment, da. Dar să nu-ţi faci iluzii. Ce-o să le faci 
celorlalte orașe care ne-au alungat garnizoanele? 

— Nimic. Vreau să fiu cuceritorul în numele tuturor grecilor, 
condotierul lor, și nu tiranul lor. Trebuie să înțeleagă că nu sunt 
un dușman. Că dușmanul se află de cealaltă parte a mării, este 
persanul care refuză să acorde libertate orașelor grecești din 
Asia. 

— Este adevărat că ai ordonat să se facă o anchetă asupra 
morții tatălui tău? 

— Da, lui Callistene. 


268 


— Și crezi că va reuși să afle adevărul? 

— Cred că va face tot ce-i va sta în putință. 

— Și dacă vei descoperi că de vină au fost grecii? Atenienii, 
de exemplu? 

— O să hotărăsc atunci, dacă va fi cazul. 

— Callistene a fost văzut împreună cu Aristotel, știai asta? 

— Sigur că da. 

— Și cum îţi explici faptul că Aristotel n-a venit încă să stea de 
vorbă cu tine? 

— A fost greu să stea cineva de vorbă cu mine în ultima 
vreme. Sau poate că dorește să-și păstreze o obiectivitate totală 
a judecății. 

Ultimul detașament de eter; se îndepărtă însoţit de tunetul 
din ce în ce mai slab al uriașei tobe și tebanii se adunară ca să 
ia o hotărâre. Primiseră o scrisoare din Calauria, de la 
Demostene, care îi îndemna să nu dispere, să se pregătească 
pentru momentul revanșei. 

— Este un băieţaș - spunea el - cel care se află acum pe 
tronul Macedoniei și momentul este propice. 

Cuvintele oratorului îi însufleţiră pe toţi, dar destul de mulţi 
înclinau spre o atitudine prudentă. Luă cuvântul un bătrân care 
pierduse doi fii la Cheroneea: 

— Băieţașul acesta, cum îl numește Demostene, a recucerit 
Tesalia în trei zile, fără vărsare de sânge, și ne-a trimis un mesaj 
foarte precis prin această paradă pe sub zidurile noastre. Eu aș 
zice să-l ascultăm. 

Glasurile mânioase care se ridicau din mai multe direcții 
acoperiră acel apel la luciditate și la rațiune și tebanii se 
pregătiră să se răscoale îndată ce se ivea ocazia nimerită. 

Alexandru ajunse la Corint fără a mai întâmpina și alte 
obstacole, convocă imediat consiliul ligii panelenice și ceru să 
fie confirmat general al tuturor armatelor confederate. 

— Fiecare dintre statele membre va fi liber să se guverneze 
după cum dorește și nu va exista niciun amestec în legile și în 
constituţia sa - declară el de pe poziţia pe care se aflase și tatăl 
său. 

— Singurul scop al ligii este acela de a-i elibera pe grecii din 
Asia de sub jugul persanilor și de a menţine între grecii din 
peninsulă o pace trainică. 


269 


Toţi delegaţii semnară această înțelegere, cu excepţia 
spartanilor care nu aderaseră nici la aceea de pe vremea lui 
Filip. 

— Suntem obișnuiți de când lumea să-i conducem noi pe 
greci, nu să fim noi cei conduși - îi declară trimisul lor lui 
Alexandru. 

— Îmi pare rău - îi replică regele - pentru că spartanii sunt 
niște luptători extraordinari. Astăzi, însă, macedonenii sunt 
poporul cel mai puternic printre greci și este drept ca ei și 
nimeni alţii să deţină comanda și hegemonia. 

— Spunea asta cu amărăciune pentru că își amintea ce 
curajoși fuseseră lacedemonienii la Termopile și la Plateea. Işi 
dădea seama și că nicio putere nu era în stare să reziste uzurii 
timpului: doar gloria celui care a trăit în spiritul onoarei crește 
pe măsura trecerii timpului. 

În drumul de întoarcere, vru să viziteze Delfi și rămase 
încântat și uluit de minunăţiile din orașul sacru. Se opri în faţa 
mărețului sanctuar al lui Apolo și privi cuvintele sculptate în 
litere de aur pe frontonul edificiului: 


Cunoaște-te pe tine însuți. 


— După tine, ce înseamnă? — îl întrebă Crater care nu-și 
pusese niciodată probleme de natură filosofică. 

— Este evident - răspunse Alexandru. 

— A ne cunoaște pe noi înșine este o ispravă grea pentru că 
implică în mod direct nu numai felul în care gândim, ci și fricile 
și pasiunile noastre. Când cineva reușește să se cunoască în 
profunzime pe sine însuși, va fi capabil să-i înțeleagă și pe alții 
ca și realitatea care-i înconjoară. 

Priviră cu atenţie lunga procesiune de credincioși veniţi de 
peste tot, care aduceau ofrande și-i cereau zeului un răspuns. 
Nu exista pe lume loc în care să trăiască greci și să nu-și aibă 
reprezentanţi acolo. 

— Tu crezi că oracolul spune adevărul? — întrebă Ptolemeu. 

— Parcă aud și acum răspunsul pe care i l-a dat tatălui meu. 

— Un răspuns neclar și vag - spuse și Hefestion. 

— Dar care, până la urmă, s-a adeverit - îi răspunse 
Alexandru. 


270 


— Dacă Aristotel ar fi aici, cred că ar zice că profeţiile pot mai 
mult să adeverească viitorul, decât să-l prezică... 

— Probabil - fu de acord Hefestion. 

— A ascultat odată una dintre lecţiile lui de la Mieza: Aristotel 
nu are încredere în nimeni, nici măcar în zei. Se bazează doar pe 
mintea sa. 

XXX 

Aristotel se rezemă de spătarul fotoliului în care stătea așezat 
și-și încrucișă mâinile peste pântec. 

— Și oracolul delfic? Te-ai gândit la răspunsul primit la Delfi? 
Și în privinţa lui pot exista bănuieli. Nu uita că un oracol trăiește 
pe seama credibilităţii sale, dar pentru a-și făuri această 
credibilitate are nevoie de un tezaur nelimitat de cunoștințe. 
Nimeni în lume nu știe atâtea lucruri câte știu preoții din 
sanctuarul lui Apolo: din cauza aceasta ei pot prevedea viitorul. 
Sau îl pot determina. Rezultatul este același. 

Callistene avea în mână o tăbliță pe care își notase numele 
tuturor acelora care, până în acel moment, ar fi putut fi bănuiţi 
de asasinarea regelui Filip. 

Aristotel reluă: 

— Ce știi despre asasin? Cu cine se întâlnea cu puţin timp 
înainte de uciderea regelui? 

— În privinţa asta, este o poveste urâtă, unchiule - începu să 
spună Callistene. 

— O poveste în care Attalos, tatăl Euridicei, am putea spune 
că este vârât până în gât. 

— Și Attalos a fost ucis. 

— Așa este. 

— Și Euridice e moartă. 

— Într-adevăr. Alexandru a pus să i se construiască un 
mormânt măreț. 

— În plus, s-a ridicat cu violenţă împotriva mamei sale, 
Olimpia, pentru că o chinuise pe fată și pentru că, probabil, 
pusese să-i fie ucis copilul. 

— Asta l-ar scoate din cauză pe Alexandru. 

— Dar, în același timp, este în favoarea urcării lui pe tron. 

— Îl bănuiești și pe el? 


271 


— După câte îl cunosc eu, nu. Dar, câteodată, faptul că știi de 
o crimă sau că bănuiești ceva în privinţa asta, fără a face ceva 
ca s-o împiedici, poate fi o formă de vinovăţie. 

„Problema este că mulţi erau aceia care aveau interes să-l 
ucidă pe Filip. Trebuie să continuăm să strângem informaţii. 
Adevărul în acest caz ar putea să rezulte din cumularea celui 
mai mare număr de indicii pe seama unuia sau altuia dintre cei 
suspecți. Continuă să cercetezi faptele care-l implică pe Attalos 
și comunică-mi rezultatul. Comunică-i, însă, și lui Alexandru: el 
este acela care ţi-a dat această misiune.” 

— Trebuie să-i spun chiar tot? 

— Tot. Și să nu-ţi scape nicio reacție de-a sa. 

— Pot să-i spun că mă ajuţi tu? 

— Sigur - aprobă filosoful. — în primul rând pentru că-i va 
face plăcere. In al doilea rând, pentru că știe deja. 


272 


42 


Generalul Parmenion se întoarse la Pella împreună cu fiul său, 
Filotas, pe la sfârșitul toamnei, după ce se îngrijise de tot ce era 
necesar pentru ca armata din Asia să poată ierna liniștită. 

ÎI primi Antipatros, care în acel moment avea asupra sa sigiliul 
regal și îndeplinea funcţia de regent. 

— Mi-a părut tare rău că n-am putut lua parte la funeraliile 
regelui - spuse Parmenion. 

— M-a întristat și moartea lui Attalos, dar n-aș putea spune că 
nu mă așteptam la așa ceva. 

— Alexandru ţi-a arătat o încredere totală, în orice caz, prin 
trimiterea lui Filotas. A vrut ca tu să iei în deplină libertate 
hotărârea care ţi se părea cea mai bună. 

— Pentru asta m-am întors. Mă surprinde, însă, că văd la tine 
sigiliul regal: regina mamă nu te-a prea avut la inimă și am auzit 
că are întotdeauna o mare influență asupra lui Alexandru. 

— Așa este, dar regele știe foarte bine ce vrea. Și vrea ca 
mama lui să nu se amestece în politică. La modul absolut, 
desigur. 

— Și în rest? 

— Gândește-te și tu. În trei luni, s-a impus în faţa ligii 
tesaliene, i-a speriat pe tebani, a consolidat liga panelenică și l-a 
câștigat pe generalul Parmenion, de fapt cheia succesului din 
Orient. Pentru un băieţaș, cum i-a spus Demostene, nu-i puțin. 

— Ai dreptate, dar mai rămâne situaţia de la nord. Tribalii s- 
au aliat cu geții, care trăiesc pe cursul inferior al Istrului, și fac în 
permanenţă prăpăd prin raidurile lor prin teritoriile noastre. 
Multe dintre cetăţile întemeiate de regele Filip sunt pierdute. 

— Dacă am înțeles bine, acesta este motivul pentru care 
Alexandru te-a chemat la Pella. intenţionează să pornească spre 
nord pe la jumătatea iernii, ca să-l ia prin surprindere pe inamic, 
și tu va trebui să iei comanda infanteriei de linie. li va pune pe 
prietenii săi la dispoziţia ta, la comanda unor batalioane: vrea ca 
ei să înveţe bine lecţia de la un profesor bun. 

273 


— Acum, unde este? — întrebă Parmenion. 

— După ultimele vești, traversează Tesalia. A trecut, însă, mai 
întâi pe la Delfi. 

Parmenion se înnegură la faţă - A consultat oracolul? 

— Dacă se poate spune așa. 

— De ce? 

— Preoţii vroiau, probabil, să evite repetarea situaţiei trecute, 
cu regele Filip, și i-au explicat că pitia nu se simţea tocmai bine 
și că nu putea răspunde la întrebările lui. Alexandru, însă, a luat- 
o târâș, cu forța, către trepiedul ei ca s-o oblige să-i dea 
verdictul din partea zeului. 

— Parmenion holba ochii ca și cum asculta niște lucruri de 
necrezut. — în clipa aceea, pitia a strigat ieșită din sărite: „Da' 
chiar că nu-ţi poate rezista nimeni, băiete!” Atunci Alexandru s-a 
oprit în loc, surprins de fraza aceea, și a spus: „Ca răspuns, îmi 
convine”. Și-a plecat de acolo. 

Parmenion scutură din cap. - Asta-i chiar bună, o replică 
demnă de un mare actor. 

— Alexandru chiar că este așa ceva. Sau, cel puţin, este și așa 
ceva. O să vezi. 

— Ai impresia că ar crede în ce spun oracolele? 

Antipatros se scărpină în barba sa ţepoasă. 

— Da și nu. În el există în același timp raționalitatea lui Filip și 
a lui Aristotel și firea misterioasă, instinctivă și barbară a mamei 
sale. Și-a văzut, însă, tatăl căzând ca un taur în faţa altarului și, 
în acel moment, cuvintele oracolului trebuie să-i fi explodat în 
minte. Nu le va uita cât timp va trăi. 

Cădea seara și cei doi bătrâni soldaţi fură cuprinși dintr-o dată 
de o neașteptată și adâncă melancolie. Simţeau că vremea lor 
trecuse o dată cu moartea regelui Filip, iar zilele lor păreau 
risipite printre flăcările rugului care mistuise trupul suveranului 
ucis. 

— Poate, dacă am fi fost noi alături de el... mormăi la un 
moment dat Parmenion. 

— Să nu vorbim despre asta, prietene. Nimeni nu se poate 
opune meandrelor destinului. Trebuie să ne gândim doar la 
faptul că regele nostru îl pregătise pe Alexandru ca pe urmașul 
său la tron. Ce mai rămâne din viața noastră, lui îi aparţine. 


274 


Regele se întoarse la Pella în fruntea trupelor sale și traversă 
orașul trecând prin mijlocul mulţimii care-l ovaţiona, în memoria 
oamenilor, era pentru prima dată când o armată se întorcea 
victorioasă dintr-o campanie fără să fi luptat nicio clipă, fără să 
fi avut nicio pierdere. Toţi vedeau în acel băiat atât de frumos, 
cu fața, cu hainele și cu armura strălucitoare, un fel de 
încarnare a unui tânăr zeu, a unui erou de legendă. Părea că și 
în înfățișarea camarazilor săi, care călăreau alături de el, se 
reflecta aceeași lumină, ochii lor aveau aceeași strălucire 
preocupată și febrilă. 

Antipatros îi ieși în întâmpinare ca să-i predea sigiliul și să-l 
anunțe că sosise Parmenion. 

— Du-mă imediat la el - ordonă Alexandru. 

Generalul încălecă și porni înainte ca să-i facă loc prin 
mulțime până la o vilă izolată aflată la mică distanţă de oraș. 

Parmenion cobori scările grozav de emoţionat îndată ce ai 
casei îl anunţară că regele venise la el mai înainte de a ajunge 
la apartamentele sale din palat. Când ieși pe ușă, se trezi cu el 
în faţă. 

— Bătrâne, mare soldat! — îl salută Alexandru îmbrăţișându-l. 
— îţi mulțumesc că te-ai întors. 

— Măria Ta - răspunse Parmenion cu un nod în gât - moartea 
tatălui tău m-a îndurerat adânc. Mi-aș fi dat și viața ca să-l 
salvez, dacă aș fi putut, l-aș fi făcut scut din trupul meu, i-aș... 

— Nu putu să continue pentru că vocea îi tremura. 

— Știu - îi răspunse Alexandru. Își puse, apoi, mâinile pe 
umerii lui, îl privi ţintă în ochi și spuse: Și eu. 

Parmenion își aplecă privirea. 

— A fost ca un trăsnet, generale, un plan organizat de o minte 
genială și neînduplecată. Era o larmă grozavă și eu eram mai în 
faţă cu regele Alexandru al Epirului: Eumene mi-a strigat ceva, 
dar n-am înţeles, n-am reușit să aud și, când mi-am dat seama 
că era pe cale să se întâmple ceva, el căzuse deja în genunchi 
scăldat în propriul său sânge. 

— Știu, Măria Ta. Dar, hai să nu mai vorbim de lucrurile astea 
dureroase. Mâine mă voi duce la Aigai, voi depune o ofrandă la 
mormântul lui și sper ca el să mă audă. Care este motivul vizitei 
tale? 


275 


— Vroiam să te văd și să te invit la cină. Vom fi cu toţii 
împreună și vă voi spune ce planuri am pentru la iarnă. Ceea ce 
vă voi anunţa va fi ultima noastră operaţiune în Europa. Vom 
pleca, apoi, către Orient, înspre locul de unde răsare soarele. 

Sări pe cal și se îndepărtă la galop. Parmenion se întoarse în 
casă și-l chemă pe servitorul său. 

— Pregătește-mi baia și hainele cele mai bune - îi ordonă. — 
În seara asta sunt invitatul regelui la cină. 


276 


43 


Timp de mai multe zile după aceste evenimente, Alexandru se 
antrenă în exerciţii militare și luă parte la mai multe partide de 
vânătoare, dar avu și posibilitatea să afle că autoritatea sa era 
de-acum recunoscută chiar și în ţări foarte îndepărtate. Sosiră la 
curtea regală ambasadori ai grecilor din Asia și chiar din Sicilia 
și din Italia. 

Câţiva soli dintr-un grup de orașe aflate pe țărmul Mării 
Tireniene îi aduseră în dar o cupă de aur și îi adresară o 
rugăminte. 

Alexandru fu foarte măgulit de venirea lor și-i întrebă de unde 
veneau. 

— De la Neapolis, Medma și Poseidonia - îi explicară solii cu 
un accent pe care nu-l mai auzise până atunci, dar care îi 
amintea oarecum de cel de pe insula Eubeea. 

— Și ce-aţi vrea să fac eu pentru voi? 

— Rege Alexandru - răspunse cel mai bătrân dintre ei - este 
un oraș puternic pe teritoriul nostru, mai la nord, care se 
numește Roma. 

— Am auzit vorbindu-se despre el - răspunse Alexandru. 

— Se spune că ar fi fost întemeiat de Enea, eroul troian. 

— Ei bine, pe teritoriul romanilor, pe coasta mării, se află un 
oraș-port care se îndeletnicește cu pirateria și aduce, prin 
aceasta, mari pagube comerţului nostru. Noi dorim ca această 
situație să înceteze și tu ai putea să le pui în vedere așa ceva. 
Faima ta s-a răspândit peste tot și credem că intervenţia ta va 
avea succes. 

— O s-o fac cu plăcere. Și sper să mă asculte. Pe voi vă rog să 
mă informaţi dacă s-a îndreptat ceva. 

Îi făcu un semn scribului și începu să-i dicteze. 


Alexandru, rege al macedonenilor, către poporul și orașul 
romanilor, vă salută! 


277 


Frații noștri care locuiesc în orașele de pe coasta Mării 
Tireniene se plâng că îndură multe neajunsuri din cauza 
unor supuși ai vostri care se ocupă cu pirateria. 

Vă cer, așadar, să îndreptaţi cât de curând această 
nedreptate sau, dacă nu sunteți capabili s-o faceți, lăsaţi-i 
pe alții să rezolve această problemă în locul vostru. 


Își puse sigiliul pe scrisoare și le-o înmână oaspeţilor care-i 
mulțumiră din inimă și plecară satisfăcuţi. 

— Mă întreb dacă va avea vreun rezultat scrisoarea asta 
- spuse el întorcându-se către Eumene care era așezat lângă el. 

— Și ce vor gândi romanii ăștia despre un rege al unei ţări 
atât de îndepărtate care se amestecă în afacerile lor interne? 

— Nu este chiar așa de îndepărtată - afirmă Eumene. 

— O să vezi că-ţi vor răspunde. 

Veniră și alte delegaţii și alte știri, destul de proaste, dinspre 
granița de miazănoapte: alianța dintre tribali și geți se 
consolidase și ameninţa să zădărnicească toate cuceririle lui 
Filip în Tracia. În special geții deveniseră de temut pentru că, 
pretinzând că sunt nemuritori, luptau cu o furie sălbatică și într- 
un dispreț total față de pericol. Multe dintre coloniile întemeiate 
de tatăl său fuseseră atacate și jefuite, populaţia masacrată sau 
dusă în sclavie. In perioada aceea, totuși, părea că situaţia era 
calmă și că războinicii se reîntorseseră în satele lor pentru 
iernat. 

In această situaţie, Alexandru se hotărî să plece mai devreme, 
deși mai era încă iarnă, și să pună în aplicare planul pe care-l 
pusese la cale. Trimise mesageri să anunţe flota bizantină să 
urce pe Istru cale de cinci zile, până la confluenţa cu râul 
Peukes. Cât despre el, își adună toate unităţile armatei la Pella, 
îl puse pe Parmenion în fruntea pedestrimii, el luă comanda 
cavaleriei și ordonă plecarea. 

Trecură munții Rodopi, coborâră pe valea râului Euros și apoi, 
își continuară drumul în marș forţat către trecătorile muntelui 
Haemos, încă acoperit de un strat gros de zăpadă. Pe măsură ce 
înaintau întâlneau orașe distruse, câmpuri devastate, cadavre 
de oameni trași în ţeapă, alţii legaţi și arși, și mânia regelui 
macedonean crescu la fel ca furia revărsării unui râu. 


278 


Căzu ca fulgerul cu cavaleria în câmpia getică, dădu foc 
satelor, arse taberele războinicilor, distruse recoltele, nimici 
turmele și hergheliile. 

Populaţiile, înspăimântate de moarte, se retraseră în 
dezordine către Istru și căutară refugiu într-o insulă din mijlocul 
fluviului, unde sperau să nu mai poată fi ajunși de Alexandru. 
Sosi, însă, în vremea aceasta flota bizantină de război care 
transporta trupele de asalt, „scutierii” și călăreţii Vârfului. 

Pe insulă, haosul se dezlănțui cu furie: geții și tribalii luptau cu 
îndrăzneala disperării pentru că apărau ultima fâșie de pământ 
care le mai rămăsese, soțiile și copiii, dar Alexandru conducea el 
în persoană atacul asupra poziţiilor lor, înfruntând vântul 
înghețat și valurile furioase ale Istrului umflat de ploile 
torențiale. Fumul incendiilor se amesteca peste câmpii cu 
rafalele de ploaie și de lapoviţă, urletele luptătorilor, strigătele 
răniților, nechezatul cailor se confundau cu bubuitul tunetului și 
cu șuieratul crivăţului. 

Apărătorii formaseră un cerc compact alăturând scut lângă 
scut, înfigând coada sulițelor în pământ pentru a forma un zid 
de vârfuri ascuţite în calea șarjelor cavaleriei, în spate îi 
aranjaseră pe arcași care slobozeau nori de săgeți aducătoare 
de moarte. Alexandru părea cuprins de o forţă 
înspăimântătoare. 

Parmenion, care-l mai văzuse în luptă cu trei ani înainte, la 
Cheroneea, rămase înmărmurit și speriat văzându-l cum se 
amesteca în lupta corp la corp, uitând de tot, ca și cum ar fi fost 
cuprins de o furie de nestăpânit, susținut de o vigoare 
inepuizabilă, urlând, secerându-i pe inamici cu sabia și cu 
securea, împingându-l înainte pe Ducipal, acoperit cu o cuirasă 
de bronz, către șirurile dușmane, ca să deschidă o breșă prin 
care să pătrundă în adâncime cu cavaleria grea și cu infanteria 
de asalt. 

Încercuiţi, risipiţi și prinși unul câte unul ca niște animale 
hăituite, tribalii se predară, în timp ce geții continuară să reziste 
până la ultimul om, până la ultima picătură de energie. 

Când totul se sfârși, vijelia care venea dinspre miazănoapte 
ajunse la fluviu și la insulă, dar, întâlnind umiditatea care se 
înălța pe deasupra fluviului, se mai potoli. Ca prin farmec, 
începu să cadă zăpada, mai întâi amestecată cu ploaie, sub 


279 


formă de cristale minuscule de gheaţă, și, apoi, din ce în ce mai 
deasă și cu fulgi mari. Mocirla însângerată de pe jos fu repede 
acoperită de covorul alb, incendiile se stinseră și peste tot se 
așternu o tăcere apăsătoare, întreruptă doar ici și colo de vreun 
strigăt înăbușit sau de sforăitul cailor care înaintau ca niște 
fantome prin vifor. 

Alexandru se întoarse către râu și soldaţii pe care-i lăsase de 
gardă la locul de ancorare a corăbiilor îl văzură ivindu-se pe 
neașteptate, ţâșnind din spatele cortinei de zăpadă și de ceață: 
nu mai avea scut, ținea încă în mână sabia și securea cu două 
tăișuri și era acoperit de sânge din cap până în picioare. 
Apărătorile de bronz de pe pieptul și fruntea lui Ducipal erau și 
ele roșii și bidiviul scotea din întreg corpul și pe nări două 
trâmbe dese de aburi, ca o fiară din povești, ca o creatură de 
coșmar. 

Parmenion ajunse de îndată lângă el și pe faţă i se putea citi 
stupoarea. 

— Măria Ta, n-ar fi trebuit să... 

XXX 

O parte a armatei fu retrasă pe aceeași cale pe care venise, 
iar Alexandru luă comanda părţii rămase a soldaţilor și cavaleria 
ducând-o către apus, trecând din nou cursul Istrului până întâlni 
populaţia celților, care veneau de pe pământuri foarte 
îndepărtate, de pe malurile Oceanului de Nord, și încheie cu ei o 
alianţă. 

Ședea sub un cort din piei tăbăcite cu căpetenia lor, un uriaș 
blond care purta un coif având în vârf o pasăre cu aripi care se 
mișcau în sus și în jos cu un scârțâit ușor de fiecare dată când 
mișca din cap. 

— Jur - spuse barbarul - că voi rămâne credincios acestei 
înţelegeri până când pământul se va scufunda în mare, marea 
va acoperi pământul, iar pământul ne va cădea peste creștete. 

Alexandru fu surprins de acea formulă pe care n-o mai auzise 
niciodată în viaţa sa: 

— De care dintre toate aceste lucruri vă temeti voi mai mult? 

Căpetenia înălță privirea și aripile păsării se mișcară în sus și 
în jos; păru să cugete o clipă și, apoi, spuse cu o seninătate 
dezarmantă: 

— Să nu ne cadă cerul peste creștete. 


280 


Alexandru nu află niciodată de ce. 

În continuare, traversă teritoriile dardanilor și ale agrianilor, 
populaţii sălbatice de neam liric care încălcaseră înţelegerea 
încheiată cu Filip și se aliaseră cu geții și cu tribalii. li înfrânse și- 
i obligă să-i dea un număr de soldaţi pentru că agrienii erau 
vestiți pentru măiestria lor în a se căţăra, înarmaţi, chiar și pe 
stâncile cele mai abrupte și tânărul rege se gândea că va fi mult 
mai simplu să folosească asemenea luptători decât să taie o 
scară în piatra muntelui Ossas pentru infanteria sa de asalt. 

Armata macedoneană se învârti mult timp în labirintul de văi 
și de păduri de pe acele teritorii neospitaliere fără a se mai ști o 
vreme nimic despre soarta ei, așa că unii răspândiră zvonul că 
regele căzuse cu tot cu trupe într-o capcană și murise. 

Vestea zbură ca fulgerul și ajunse mai întâi la Atena, venind 
de pe mare, și, apoi, la Teba. 

Demostene se întoarse imediat de pe insula Calauria, unde se 
refugiase, se arătă din nou în piaţa mare a orașului și în adunare 
și pronunţă un discurs înflăcărat. Fură trimiși curieri cu mesaje 
la Teba și un transport cu o încărcătură, gratuită, de armuri 
grele pentru pedeștri, lucru care le lipsea totalmente tebanilor. 
Orașul se răsculă, oamenii se înarmară și asediară garnizoana 
din fortăreaţa Cadmeea, săpând tranșee și înălțând palisade de 
jur împrejur astfel încât macedonenii, baricadaţi înăuntru, să nu 
poată primi provizii din afară. 

Alexandru, însă, fu informat despre răscoală și se înfurie 
cumplit când află despre cuvintele de batjocură pe care i le 
adresase Demostene. 

De pe malurile Istrului până acolo făcu treisprezece zile și se 
arătă sub zidurile Tebei cu puţin timp înainte ca apărătorii 
fortăreței Cadmeea, extenuaţi de asediu, să se predea. Nu-și 
credeau ochilor când îl văzură pe rege, călare pe Ducipal, 
ordonându-le tebanilor să-i predea imediat pe cei care 
instigaseră la răscoală. 

— Predaţi-mi-i - strigă el - și voi cruța orașul! 

Tebanii convocară adunarea ca să se sfătuiască. Cei din 
tabăra democrată, exilați de Filip, se reîntorseseră și ardeau de 
dorinţa de a se răzbuna. 

— Nu-i decât un băieţaș, de ce vă temeţi? — întrebă unul 
dintre ei, un bărbat pe nume Ehecrates. 


281 


— Atenienii sunt cu noi, liga etolilor și chiar și Sparta ar putea 
să-și unească, în scurt timp, forţele cu ale noastre. Este 
momentul să ne eliberăm de tirania macedoneană! Marele Rege 
ne-a promis și el că ne ajută: la Atena trebuie să ajungă arme și 
bani ca să susțină răscoala noastră. 

— Atunci, de ce să nu așteptăm întăririle? — se ridică să 
propună un alt cetăţean. — între timp, garnizoana de la 
Cadmeea ar putea să se predea și ne-am putea folosi de 
prizonieri pentru tratative: să-i lăsăm liberi în schimbul retragerii 
definitive a trupelor macedonene de pe teritoriul nostru. Sau 
putem încerca să ieșim la luptă când va veni o armată aliată 
care să-l surprindă din spate pe Alexandru. 

— Nu! — îi îndemnă Ehecrates. 

— Fiecare zi care trece este împotriva noastră. Toţi aceia care 
cred că au fost nedreptăţiţi sau oprimaţi de orașul nostru se 
unesc cu macedonenii: în curând vor sosi focidienii, cei din 
Plateea, din Tespia, din Oropos, și toţi ne urăsc atât de mult 
încât doresc nimicirea noastră. Nu vă temeţi, tebani! Să-i 
răzbunăm pe morții de la Cheroneea, acum sau niciodată! 

Adunarea, electrizată de acele cuvinte înflăcărate, se ridică în 
picioare strigând: 

— Război! 

— Și fără să mai aștepte ca magistraţii să declare închisă 
ședința, toţi se grăbiră pe la casele lor ca să se înarmeze. 

Alexandru convocă și el un consiliu de război în cortul său. 

— Eu nu vreau decât să-i conving să trateze - explică el - 
chiar dacă ei refuză să facă asta. 

— Dar ne sfidează! — obiectă Hefestion. 

— Să-i atacăm, și o să vedem cine este mai puternic! 

— Ei știu deja cine este mai puternic - interveni Parmenion. 

— Avem aici treizeci de mii de oameni și trei mii de cai, cu 
toții veterani care n-au fost niciodată învinși. Vor trebui să ducă 
tratative. 

— Generalul Parmenion are dreptate - afirmă Alexandru. 

— Nu doresc vărsare de sânge. Mă pregătesc să ocup Asia și 
nu doresc decât să știu că, în urma mea, las o Grecie în pace și, 
pe cât posibil, sub semnul unor relaţii prietenești. Le voi mai 
acorda timp să se gândească. 


282 


— Bine, dar atunci de ce am mărșăluit noi în condiţii 
ucigătoare timp de treisprezece zile? Ca să stăm aici sub corturi 
și să așteptăm ca ăia să decidă ce vor să facă - mai întrebă 
Hefestion. 

— Am vrut să demonstrez că pot lovi în orice moment și 
foarte rapid. Că nu voi fi niciodată atât de departe ca să le dau 
timp să se organizeze. Dar, dacă vor cere pace, le-o voi acorda 
cu plăcere. 

Totuși, zilele treceau fără să se fi întâmplat nimic. Alexandru 
hotărî, atunci, să-i amenințe pe tebani într-o manieră mai dură, 
pentru a-i convinge să trateze. Așeză armata în dispozitiv de 
război, o făcu să înainteze până sub ziduri, apoi trimise în față 
un crainic care anunţă: 

— Tebani! Regele Alexandru vă oferă pacea pe care toţi grecii 
au acceptat-o și autonomia și orânduirea politică pe care le 
doriţi. Dar, dacă refuzaţi, el îi primește pe aceia dintre voi care 
vor dori să iasă din cetate și să aleagă o viaţă fără ură și fără 
vărsare de sânge! 

Răspunsul tebanilor nu se lasă mult așteptat. Un crainic al lor 
anunţă, de la înălțimea unui turn: 

— Macedoneni! Oricine ar dori să ni se alăture nouă și Marelui 
Rege al persanilor pentru a-i elibera pe greci de tiranie, va fi 
bine primit și i se vor deschide porţile orașului. 

Cuvintele acelea îl răniră adânc pe Alexandru, îl făcură să se 
simtă ca un barbar asupritor, așa cum nu fusese niciodată și nici 
n-ar fi dorit să devină astfel, îl făcură să simtă că sunt 
batjocorite, într-o singură clipă, toate proiectele și strădaniile 
tatălui său, Filip. Respins și disprețuit, fu cuprins de o furie de 
nestăpânit și privirea sa se înnegură ca un cer pe care se 
pregătește o furtună. 

— Gata, acum! — exclamă el. 

— Nu-mi dau posibilitatea nici unei alegeri. Voi da un exemplu 
pentru toţi, atât de înfricoșător că nimeni altul nu va mai 
îndrăzni să încalce pacea pe care am creat-o pentru toți grecii. 

La Teba, însă, mai erau voci care susțineau necesitatea unor 
tratative, cu atât mai mult cu cât unele miracole răspândiseră în 
oraș o neliniște profundă. Cu trei luni înainte ca Alexandru să 
ajungă sub ziduri cu armata sa în templul Demetrei fusese 


283 


văzută o enormă pânză de păianjen care avea forma unei mantii 
și care, de jur împrejur, strălucea în toate culorile curcubeului. 
Când fu întrebat, oracolul din Delfi răspunsesse: 


Zeii trimit acest semn tuturor muritorilor, 
beotienilor, în primul rând, și-apoi vecinilor lor. 


Fu consultat și oracolul străvechi al Tebei care afirmă: 


Pânza de păianjen, pentru cineva este un dezastru, 
pentru altii e un bine. 


Nimeni nu reușise să găsească semnificația acelor cuvinte, 
dar, în dimineaţa în care Alexandru sosise cu armata sub ziduri, 
statuile din piaţa comercială începuseră să asude, fiind 
acoperite foarte repede de picături mari care se prelingeau până 
pe pământ. 

În plus, se raportase mai-marilor orașului că lacul Kopais 
scotea un sunet asemănător unui muget și că în apropiere de 
Dirke fusese văzută o încreţitură pe ape, ca atunci când se 
aruncă o piatră, de culoare sângerie, care se întinsese, apoi, la 
întreaga suprafaţă. În sfârșit, unii pelerini care veneau de la 
Delfi povestiseră că, pe acoperișul micului templu al tebanilor, 
de lângă sanctuar, ridicat în semn de mulţumire pentru prada 
luată de la focidieni în timpul războiului sacru, apăruseră pete 
de sânge. 

Ghicitorii care se ocupau de asemenea semne prevestitoare 
afirmară că pânza de păianjen din interiorul templului însemna 
că zeii abandonau orașul, iar aspectul de curcubeu al culorilor 
prevestea diferite nenorociri care urmau să apară pe 
neașteptate. Statuile care asudau prevesteau o catastrofă 
iminentă iar apariţia sângelui în mai multe locuri însemna 
apropierea mai multor masacre. 

Ei afirmară că, fără îndoială, toate aceste semne erau nefaste 
și că nu trebuia forțat destinul prin înfruntarea de pe câmpul de 
luptă, ci, mai ales, trebuia căutată o soluţie negociată. 

Și totuși, în ciuda tuturor acestor semne, tebanii nu se lăsară 
impresionați, ba chiar insistară asupra faptului că erau printre 
cei mai buni războinici din Grecia și își aduseră aminte de marile 
victorii pe care le repurtaseră în trecut. Purtaţi de valul unei 
nebunii colective, acţionară mai mult sub impulsul unui curaj orb 


284 


decât al înțelepciunii și al raţiunii și se aruncară cu capul înainte 
în prăpastie, în distrugerea ţării lor. 

In numai trei zile, Alexandru pregăti toate cele necesare 
asediului precum și mașinăriile pentru distrugerea zidurilor. 
Tebanii ieșiră atunci dintre fortificaţii, în formaţie de luptă. Pe 
aripa stângă se afla cavaleria protejată de o palisadă, în centru 
și în dreapta infanteria grea de linie. În interiorul orașului, 
femeile și copiii se refugiaseră în temple, rugându-se la zei să-i 
ocrotească. Alexandru își împărţi forțele în trei segmente: primul 
trebuia să atace palisada, al doilea să facă faţă infanteriei 
tebane iar pe al treilea îl ținu ca rezervă, sub comanda lui 
Parmenion. 

La semnalul trâmbiţelor, începu lupta, cu o violenţă care nu 
mai fusese văzută nici în bătălia de la Cheroneea. Tebanii, într- 
adevăr, știau că exageraseră în elanul lor și că, în această 
situaţie, dacă erau învinși, nu mai exista nicio speranţă de a fi 
trataţi cu înţelegere: mai știau și că, în cazul unei înfrângeri, 
casele lor ar fi fost jefuite și arse, soțiile pângărite, copiii vânduți 
ca sclavi. Luptau cu un dispreț total față de primejdie, mergând 
la moarte cu un curaj fără margini. 

Larma bătăliei, îndemnurile comandanților, sunetul ascuţit al 
trâmbiţelor și al flautelor urcau până la cer, iar în fundul văii, 
toba enormă de la Cheroneea bubuia înfundat. 

In primele momente ale luptei, tebanii trebuiră să dea înapoi 
sub lovitura formidabilă a falangei, dar când ajunseră să lupte 
corp la corp pe un teren mai accidentat se arătară superiori așa 
încât, ore întregi, soarta bătăliei păru în cumpănă, ca și cum zeii 
ar fi cântărit forțele cu un cântar deosebit de bine echilibrat. 

In momentul acela, Alexandru dădu semnalul de atac pentru 
rezervele sale: falanga care luptase până atunci se împărți în 
două și o lăsă în locul ei pe cea din rezervă. Dar tebanii, în loc să 
fie descurajaţi de faptul că trebuiau să lupte, acum, când erau 
deja istoviţi, împotriva unor trupe proaspete, deveniră și mai 
îndârjiți. 

Ofițerii lor răcneau din rărunchi: 

— Uitați-vă bărbaţi! E nevoie de doi macedoneni ca să-l 
dovedească pe un teban! Să-i gonim și pe ăştia cum i-am gonit 
și pe ceilalți. 


285 


Și-și uniră toate forțele într-un atac care trebuia să decidă 
asupra vieţii și orașului lor. 

Chiar în acel moment, Perdicas, care se afla pe flancul stâng, 
văzu că o portiță laterală din zid fusese lăsată neapărată pentru 
a putea fi trimise trupe în ajutorul poziţiilor tebane: trimise 
imediat un detașament acolo și toţi oamenii pe care-i putu 
chema începură să intre în interiorul cetăţii. 

Tebanii alegară înapoi ca să închidă portița, dar, amestecați în 
încăierarea generală cu camarazii lor, se îngrămădiră formând 
un ghem de oameni și de cai, rănindu-se între ei, fără a mai 
reuși să oprească năvala în oraș a trupelor inamice. 

Intre timp, macedonenii blocaţi în fortăreață ieșiră dintre 
ziduri și-i atacară din spate pe tebani care se băteau corp la 
corp, pe străzile strâmte și întortocheate, chiar prin faţa 
propriilor case. 

Niciun teban nu se lăsă luat prizonier, niciunul nu se rugă în 
genunchi pentru a-i fi cruţată viaţa, dar acest curaj al disperării 
nu lăsă loc pentru vreun gest de îndurare, iar ziua nu fu destul 
de lungă ca să pună capăt cruzimii macedonenilor care se 
răzbunau. Orbiţi de furie și setoși de sânge și de violenţă, intrară 
în temple, înhățară din faţa altarelor femeile și copiii, 
batjocorindu-i în fel și chip. 

În oraș se auzeau de peste tot ţipetele fetelor și ale băieţilor 
care își chemau în disperare părinţii neștiind că aceștia nu le 
mai puteau fi de niciun ajutor. 

Macedonenilor îi se alăturaseră acei greci, beotieni și 
focidieni, care în trecut înduraseră asuprirea tebană și, deși 
vorbeau aceeași limbă și chiar și același dialect, se arătară a fi 
cei mai nemiloși, dezlănțuindu-se în oraș când corpurile 
victimelor ajunseseră să formeze adevărate stive la fiecare 
răscruce și în fiecare piață. 

Abia la lăsarea întunericului, oboseala și beţia puseră capăt 
măcelului. 

A doua zi, Alexandru chemă în ședință consiliul ligii pentru a 
se hotărî care urma să fie soarta Tebei. 

Primii vorbiră delegaţii din Plateea: 

— Tebanii au trădat întotdeauna cauza comună a grecilor. Ei 
au fost singurii care, în timpul năvălirii persanilor, s-au aliat cu ei 
împotriva fraţilor lor, luptători pentru libertatea tuturor. Nu le-a 


286 


fost milă atunci când orașul nostru era distrus de barbari și lăsat 
pradă flăcărilor, când soțiile noastre erau batjocorite iar copiii 
noștri vânduți ca sclavi în ţări atât de îndepărtate că nimeni nu 
i-a mai putut găsi vreodată. 

— Cât despre atenieni, - interveni și delegatul din Tespia - 
care i-au ajutat până la un punct și, când s-a apropiat clipa 
pedepsei, i-au lăsat singuri, au uitat, poate, vremurile când 
persanii le-au ars orașul, dând foc sanctuarelor și templelor? 

— Pedepsirea exemplară a unui singur oraș - afirmară 
reprezentanţii focidienilor și ai tesalienilor - va opri izbucnirea 
altor războaie, îi va opri pe aceia care vor dori să încalce pacea 
din ură și dintr-un sectarism orb. 

— Decizia fu luată cu o mare majoritate de voturi și, deși 
Alexandru nu era de acord cu ea, nu putu să i se opună pentru 
că el însuși promisese că va respecta hotărârile consiliului. 

Opt mii de tebani fură vânduți ca sclavi. Orașul lor milenar, 
nemurit de Homer și de Pindar, fu dărâmat piatră cu piatră, ras 
de pe fața pământului ca și cum nici n-ar fi existat vreodată. 


287 


44 


Alexandru se lăsă parcă să alunece de pe cal și aproape că se 
târî până în cortul său. Îi răsunau încă în urechi urlete 
sfâșietoare, rugăminţi și vaiete, iar mâinile îi erau pline de 
sânge. 

Nu vru nici să mănânce, nici să bea, își dădu doar armele jos 
și se trânti pe patul de campanie pradă unor convulsii 
înspăimântătoare. | se părea că nu-și mai poate stăpâni mușchii 
și simţurile: coșmaruri și halucinaţii îi treceau pe dinaintea 
ochilor și prin suflet ca o vijelie care purta totul cu ea, distrugea 
și-i smulgea din minte toate gândurile îndată ce acestea se 
înfiripau. 

Durerea și disperarea unui întreg oraș grecesc distrus din 
temelii îl apăsau pe suflet ca o piatră de moară și apăsarea 
deveni atât de puternică încât explodă într-un urlet aproape 
animalic, delirant și sfâșietor. Nimeni din jur nu observă 
diferența dintre acesta și celelalte multe alte urlete care 
tulburau acea noapte blestemată, străbătută de umbre bete, de 
fantome însângerate. 

Vocea lui Ptolemeu îl aduse imediat la realitate: 

— Aici nu-i ca într-o bătălie în câmp deschis, nu-i așa? Nu-i ca 
pe Istru. Și totuși, căderea Troiei, așa cum a descris-o Homer, n- 
a fost altceva și, de asemenea, n-a fost altceva nici distrugerea 
atâtor alte orașe glorioase despre care nu s-a mai păstrat nici 
măcar amintirea. 

Alexandru rămase tăcut. Se ridicase și acum stătea așezat pe 
pat, având o expresie rătăcită, ca a unui nebun. Șoptea doar: 

— Eu... nu vroiam. 

— Știu - spuse Ptolemeu și lăsă capul în jos. 

— Tu n-ai intrat în oraș - continuă după o scurtă pauză - dar 
pot să te asigur că, dintre toţi, cei mai înverșunaţi, cei mai 
nemiloși, cei care i-au chinuit cel mai mult pe acești nenorociți 
au fost vecinii lor, focidienii, plateenii, tespienii, asemănători 
dacă nu chiar identici cu ei prin limbă, neam, tradiţii și credințe. 

288 


„Acum șaptezeci de ani, Atena, învinsă, a trebuit să se predea 
fără condiţii adversarilor săi: spartanii și tebanii. Și știi ce-au 
propus tebanii? Știi, nu? Au propus ca Atena să fie arsă, zidurile 
să fie dărâmate, populaţia măcelărită sau dusă în sclavie. Dacă 
lacedemonianul Lisandru nu s-ar fi opus cu îndârjire la așa ceva, 
azi gloria lumii, cea mai frumoasă cetate care a fost construită 
vreodată, ar fi fost doar o grămăjoară de cenușă și chiar și 
numele ei ar fi fost dat uitării. 

„Pedeapsa invocată atunci de strămoșii atenienilor pentru un 
dușman care acum este neputincios și dezarmat s-a împlinit 
astăzi, ca o zeiță neîndurătoare a răzbunării, asupra urmașilor, 
deși în împrejurări diferite. Când te gândești că le oferiseși 
pacea în schimbul unei foarte rezonabile limitări a libertăţii lor. 

„Acum, acolo afară, vecinii lor, membri ai confederației 
beotiene, se ceartă deja ca să împartă între ei teritoriul cetății- 
mamă distruse și cer să le fii arbitru.” 

Alexandru se apropie de un bol mare plin cu apă și-și cufundă 
capul în el, apoi își șterse fața. 

— De asta ai venit? Nici nu vreau să-i văd. 

— Nu. Vroiam să-ţi spun că, așa cum ai ordonat, casa lui 
Pindar a fost cruțată și că am reușit să salvez din flăcări o parte 
din operele găsite acolo. 

Alexandru dădu din cap aprobator. 

— Vroiam, de asemenea, să-ţi spun că... Perdicas trage să 
moară. A fost grav rănit în atacul de ieri, dar a dorit ca tu să nu 
afli. 

— De ce? 

— Pentru că nu vroia să te abată de la răspunderile tale de 
comandant într-un moment atât de important, dar acum... 

— De asta nu s-a prezentat la mine ca să-mi dea raportul! Oh, 
pe toţi zeii! — exclamă Alexandru. 

— Du-mă imediat la el. 

Ptolemeu ieși și regele îl urmă la un cort luminat din marginea 
de la apus a taberei. 

Perdicas era întins pe patul său de campanie, fără cunoștință, 
scăldat în sudoare și arzând de febră. Medicul Filip stătea la 
căpătâiul său și-i picura pe buze, din când în când, un lichid 
limpede pe care-l storcea dintr-un burete. 

— Cum se simte? — întrebă Alexandru. 


289 


Medicul clătină din cap. - Are febră foarte mare și a pierdut 
mult sânge: o rană urâtă, o lovitură de lance sub claviculă. Nu i- 
a atins plămânul, dar i-a secţionat mușchii și i-a provocat o 
hemoragie grozavă. L-am cauterizat, l-am cusut și l-am oblojit 
cu alifii iar acum încerc să-i dau să bea lichide amestecate cu un 
medicament care să-i calmeze durerile și să împiedice febra să 
mai crească. Dar nu știu cât poate să soarbă și cât se pierde... 

Alexandru se apropie de el și-i puse o mână pe frunte. 

— Prietene, nu pleca, nu mă lăsa. 

Îl veghe împreună cu Filip toată noaptea, deși era istovit și nu 
dormise de două zile. În zori, Perdicas deschise ochii și privi în 
jurul lui. Alexandru îi dădu un ghiont lui Filip care aţipise. 

Medicul se trezi, se apropie de rănit și-i puse mâna pe frunte: 
era încă foarte fierbinte, dar febra părea că mai scăzuse. 

— S-ar putea să scape - afirmă și aţipi din nou. 

La puţin timp după aceea, intră Ptolemeu. 

— Cum se simte? — întrebă el în șoaptă. 

— Filip spune că s-ar putea să scape. 

— E bine. Acum, însă, ar trebui să te odihnești și tu: arăţi 
groaznic. 

— Toate cele întâmplate aici au fost o grozăvie: au fost zilele 
cele mai rele din viaţa mea. 

Ptolemeu se apropie de el; era încurcat, ca și cum ar fi vrut 
să-i spună ceva, dar nu știa cum. 

— Ce este? — întrebă Alexandru. 

— Eu... Nu știu... Dacă Perdicas ar fi murit, nu ţi-aș fi spus 
nimic, dar, pentru că s-ar putea să trăiască, cred că ar trebui să 
știi... 

— Ce? Pe toţi zeii, n-o mai lungi atât. 

— Înainte de a-și pierde cunoștința, Perdicas mi-a încredinţat 
o scrisoare. 

— Pentru mine? 

— Nu. Pentru sora ta, regina Epirului. Au fost amanți și el o 
roagă să nu-l uite. Eu... noi toți glumeam pe seama dragostei 
lui, dar nu ne închipuiam că... 

— Ptolemeu îi dădu scrisoarea. 

— Nu - spuse Alexandru. 

— Nu vreau s-o văd. Ce-a fost, a fost: sora mea era o fată 
plină de viață și nu văd nimic rău în faptul că și-a dorit bărbatul 


290 


care i-a plăcut. Acum, ea și-a lăsat în urmă adolescenţa și 
trăiește fericită alături de un bărbat de care s-a îndrăgostit. In 
ce-l privește pe Perdicas, sigur că nu-i pot reproșa că a dedicat 
ultimele sale gânduri femeii pe care o iubește. 

— Și cu asta, ce-ar trebui să fac? 

— Arde-o. Dar dacă o să te întrebe el, o să-i spui că i-a fost 
înmânată personal Cleopatrei. 

Ptolemeu se duse către o feștilă și apropie de flacără foaia de 
papirus pe care-o ţinea în mână. Cuvintele de dragoste ale lui 
Perdicas se mistuiră în foc și se pierdură în aer. 

XXX 

Pedepsirea fără milă a Tebei trezi groaza pe toate meleagurile 
Greciei: de multe generaţii, nu se mai întâmplase ca un oraș 
atât de vestit, cu rădăcini atât de adânci încât se pierdeau în 
legendele începuturilor, să fie șters de pe faţa pământului. 
Disperarea puţinilor supraviețuitori era împărtășită de toți grecii 
care considerau patria ca fiind același lucru cu orașul care 
fusese locul de naștere al multora dintre ei, cu sanctuarele sale, 
fântânile, piețele în care fiecare mărturie a trecutului era 
păstrată cu deosebită grijă. 

Orașul era totul pentru greci: la fiecare colț de stradă era câte 
o imagine roasă de timp, câte un simbol legat de un mit, de un 
eveniment care constituia patrimoniul comun. Fiecare fântână 
își avea sunetul său, fiecare copac foșnetul lui, fiecare piatră 
povestea ei. Peste tot puteau fi recunoscute urmele zeilor, ale 
eroilor, ale strămoșilor, peste tot erau venerate relicvele și 
efigiile lor. 

Pierzându-și orașul era ca și cum și-ar fi pierdut sufletul, ca și 
cum ar fi murit înainte de a fi fost coborâţi în mormânt, ca și 
cum ar fi devenit orbi după ce s-ar fi bucurat îndelung de lumina 
soarelui și de culorile întregului pământ, era mai rău decât 
sclavia, pentru că, de multe ori, sclavii nu-și mai amintesc de 
trecutul lor. 

Fugarii tebani care reușiseră să ajungă la Atena aduseră 
primii vestea și orașul se cufundă într-o consternare adâncă. 
Reprezentanţii poporului trimiseră peste tot crainici ca să 
convoace adunarea pentru că vroiau ca lumea să audă despre 
tot ce se întâmplase din gura martorilor și nu din zvonuri. 


291 


Când adevărul, cu tot dramatismul său, fu cunoscut de toată 
lumea, se ridică în picioare ca să vorbească un bătrân amiral al 
marinei de război, pe nume Phokion, care condusese expediția 
ateniană în Strâmtori împotriva flotei lui Filip. 

— Mie mi se pare evident că tot ceea ce s-a întâmplat la Teba 
s-ar putea întâmpla și la Atena. Noi am încălcat înțelegerile cu 
Filip exact așa cum au făcut și tebanii. Și i-am înarmat datorită 
alianţei cu ei. Care ar putea fi motivul pentru care Alexandru ne- 
ar rezerva nouă o soartă mai bună? 

„Este adevărat, totuși, că aceia care sunt răspunzători pentru 
aceste decizii, aceia care au convins poporul să voteze aceste 
măsuri din cauza cărora tebanii au fost instigaţi să-l înfrunte pe 
regele Macedoniei, lăsându-i, apoi, singuri față în faţă cu el și 
care acum expun chiar și propriul lor oraș riscului de a fi și el 
nimicit, ar trebui să aibă în vedere că sacrificiul celor puţini este 
de preferat exterminării celor mulţi, dacă nu chiar a tuturor. 
Aceia ar trebui să se predea și să-și îndure soarta pe care în 
mod temerar au sfidat-o. 

„Cetăţeni, eu am protestat împotriva adoptării acestor măsuri 
și am fost acuzat că eram prietenul macedonenilor: când 
Alexandru mai era încă în Tracia, Demostene susţinea că, pe 
tronul Macedoniei, şedea un băieţaș; apoi, când el a ajuns în 
Tesalia, a început să vorbească despre el ca despre un 
flăcăiandru, pentru ca să-l considere un tânăr rege când 
ajunsese în fața zidurilor Tebei. Acum, când a arătat de ce 
putere devastatoare dispune, cum îl va mai numi? Ce termeni 
va folosi ca să i se adreseze? Va recunoaște în cele din urmă că 
Alexandru este un bărbat în toată puterea cuvântului, în deplină 
posesie a puterii sale și a posibilităţilor sale personale? 

„Eu cred că trebuie să avem curajul atât al propriilor noastre 
acţiuni, cât și al propriilor noastre cuvinte. Nu mai am nimic de 
adăugat.” 

Demostene se ridică și el ca să-și apere acţiunile, pe cele 
proprii ca și pe acelea ale susținătorilor săi, făcând apel, ca de 
obicei, la sentimentul libertăţii și la democraţia care își avusese 
leagănul în Atena, dar încheie declarând că se va supune 
hotărârii adunării: 

— Mie nu-mi este frică să înfrunt moartea. Am dat ochii cu ea 
încă de la Cheroneea, când m-am salvat cu mare greutate 


292 


ascunzându-mă în grămezile de cadavre și, apoi, fugind prin 
trecătorile din munţi. Mi-am slujit întotdeauna orașul, îl voi sluji 
și în aceste momente dificile: dacă adunarea va hotărî că 
trebuie să mă predau, mă voi preda. 

Demostene fusese la fel de abil ca întotdeauna: se oferise să 
se sacrifice, dar, în realitate, din cele ce spusese, o asemenea 
soluție le-ar fi apărut tuturor ca un sacrilegiu. 

Timp de mai multe ceasuri, cei de faţă discutară între ei 
despre ce era de făcut și hotărâră ca șefii diferitelor tabere 
politice să aibă răgazul necesar pentru a-și convinge 
susținătorii. 

Se aflau acolo și doi cunoscuți filosofi: Speusippos care, după 
moartea lui Platon, fusese numit la conducerea Academiei, și 
Demofontes. 

— Ştii ce cred eu? — îi spuse Speusippos prietenului său, cu 
un surâs amar. 

— Cred că Platon și atenienii au refuzat să-l aleagă pe 
Aristotel la conducerea Academiei și el, ca să se răzbune, l-a 
creat pe Alexandru. 

Adunarea votă împotriva propunerii de a-i preda 
macedonenilor pe Demostene și pe ceilalţi; hotărî, totuși, să 
trimită o solie, alegând oamenii care aveau cele mai mari șanse 
să fie ascultați și-l puse în fruntea lor pe Demades. 

Alexandru îi primi pe soli pe drumul către Corint, unde 
intenționa să-i convoace din nou pe reprezentanţii ligii 
panelenice pentru a fi reconfirmat, după evenimentele de la 
Teba, la comanda supremă a armatei în războiul împotriva 
persanilor. 

Stătea așezat sub un cort și-l avea alături pe Eumene. 

— Ce-ţi mai face rana, Demades? — fu primul lucru despre 
care-l întrebă, uimindu-i pe toți cei de față. 

Oratorul își ridică poala mantiei și-i arătă cicatricea. 

— S-a închis perfect, Alexandru. Niciun adevărat chirurg n-ar 
fi făcut o treabă mai bună. 

— Aici este meritul maestrului meu, Aristotel, care a fost și 
concetățeanul vostru. Ba, mai mult, nu crezi că ar trebui să-i 
ridicaţi o statuie în piaţa mare a orașului? Nu-i așa că nu aveţi o 
statuie a lui Aristotel în piaţă? 

Membrii delegaţiei se priviră unul pe altul, și mai surprinși. 


293 


— Nu. Nu ne-am gândit încă la așa ceva - recunoscu 
Demades. _ 

— Gândiţi-vă la asta. Și mai este ceva. li vreau pe Demostene, 
pe Licurg și pe toţi cei care au organizat răscoala. 

Demades lăsă capul în jos. 

— Rege, ne aşteptam la o asemenea cerere și-ţi înțelegem 
starea sufletească. Tu știi că eu am fost întotdeauna împotriva 
războiului și că am susţinut pacea, chiar dacă mi-am făcut 
datoria și am luptat la fel ca și ceilalţi, când orașul mi-a cerut 
acest lucru. Cu toate acestea, sunt convins că Demostene și 
ceilalți s-au comportat ca niște oameni de bună credinţă, ca 
niște adevăraţi și sinceri patrioți. 

— Patrioţi? — strigă Alexandru. 

— Da, oh, rege, patrioţi - repetă Demades neclintit. 

— Atunci, de ce nu se predau? Pentru că nu-și asumă 
responsabilitatea acţiunilor lor? 

— Pentru că orașul nu vrea și pentru că este gata să înfrunte 
orice altă primejdie și orice provocare. Ascultă ce-ţi spun, 
Alexandru, Atena este gata să accepte cereri rezonabile, dar n-o 
aduce într-o stare de disperare pentru că, și în cazul în care vei 
ieși învingător, victoria ta ar fi mai amară decât o înfrângere. 

„Teba nu mai există, Sparta nu va încheia niciodată o alianță 
cu tine. Dacă vei distruge Atena sau dacă ţi-o vei face dușmană 
pentru totdeauna, ce-ţi va mai rămâne din Grecia? Prin îndurare, 
de multe ori, poţi obţine mai mult decât prin forță sau prin 
înfumurare.” 

Alexandru nu răspunse și se plimbă timp îndelungat încoace 
și încolo prin cortul său. Se așeză, apoi, din nou. 

— Ce cereţi? 

— Niciun cetățean atenian nu va trebui predat și nu vor avea 
loc represalii asupra orașului. In plus, cerem să putem acorda 
adăpost și ajutor fugarilor tebani. În schimb, vom continua să 
susţinem liga panelenică și pacea comună. Dacă vei intra în 
Asia, vei avea nevoie de flota noastră ca să-ţi asiguri spatele: a 
ta este prea mică și nu are suficientă experiență. 

Eumene se apropie de Alexandru și-i șopti la ureche: 

— Propunerile mi se par rezonabile. 


294 


— Atunci,  întocmiţi documentul și semnați-l - ordonă 
Alexandru ridicându-se în picioare. Işi scoase inelul cu sigiliu din 
deget, i-l puse în mână lui Eumene și ieși. 


295 


45 


Aristotel își legă desaga, își luă mantia din perete și cheia ușii 
din cuiul în care era atârnată. Mai aruncă o privire în jur prin 
casă și spuse ca pentru sine: 

— Cred că n-am uitat nimic. 

— Atunci, ești gata de plecare - spuse Callistene. 

— Așa este. M-am hotărât să mă întorc la Atena, dat fiind că 
situaţia pare să fi revenit la normal. 

— Ştii deja unde să te duci? 

— Demades s-a ocupat de asta și mi-a găsit o casă destul de 
mare prin cartierul Licabetos, cu un portic acoperit, cam la fel ca 
la Mieza, unde aș putea să înființez o școală. Este spațiu 
suficient pentru o bibliotecă și pentru colecţiile de științe 
naturale; în plus, va fi și un loc dedicat cercetărilor asupra 
muzicii. Am dat dispoziţii să fie transportate în port toate 
materialele și, acum, nu-mi mai rămâne decât să mă îmbarc și 
eu. 

— Mă lași singur în ancheta mea. 

— Nici vorbă. La Atena voi putea culege mai multe informaţii 
decât în Macedonia. Până în acest moment, aici, am aflat tot ce 
puteam afla. 

— Adică? 

— Stai jos. 

— Aristotel luă o casetă cu câteva foi de papirus pline de 
însemnări. 

— Singurul lucru sigur până acum este că moartea lui Filip a 
provocat o agitaţie atât de mare încât a iscat o grămadă de 
bârfe, zvonuri, calomnii, insinuări, la fel ca atunci când o piatră 
cade pe fundul unui lac mocirlos. Trebuie să aștepți până când 
nămolul se așază și apa devine din nou limpede ca să poţi 
vedea mai clar. 

„Se pare că gestul lui Pausanias și-ar avea originea, și era 
previzibil, într-o afacere tulbure de amoruri masculine, cele mai 
periculoase dintre toate, lat-o pe scurt: Pausanias este un băiat 

296 


frumos, foarte priceput în mânuirea armelor, și reușește să se 
înroleze în garda de corp a lui Filip. Regele îl remarcă pentru 
frumuseţea sa fizică și face din el amantul său. Intre timp, 
Attalos i-o prezintă pe fiica sa, sărmana Euridice, de care regele 
se simte irezistibil atras. 

„Nebun de gelozie, Pausanias îi face o scenă lui Attalos care, 
totuși, pe moment, nu-i acordă o importanță prea mare; mai 
mult, pare să ia totul cam în derâdere și, pentru a-și arăta buna 
sa dispoziţie sufletească, îl invită pe tânăr la cină după o partidă 
de vânătoare la munte. 

„Locul este izolat de lume și aproape inaccesibil: vinul curge 
în valuri și toţi sunt chercheliţi și excitaţi. În acel moment, 
Attalos se ridică și pleacă, lăsându-l pe Pausanias în mâinile 
hăitașilor săi și aceștia îl despoaie și-l violează toată noaptea în 
toate felurile care le trec prin minte. Îl abandonează, apoi, mai 
mult mort decât viu. 

„Pausanias, ieșit din minţi în urma batjocurii suferite, îi cere 
lui Filip să-l răzbune, dar acesta nu poate, desigur, să lovească 
în viitorul său socru pe care, printre altele, îl preţuiește mult. 
Tânărul ar vrea să-l ucidă pe Attalos, dar nu se mai poate: 
suveranul i-a încredințat comanda, împreună cu Parmenion, a 
corpului expediționar gata de plecare în Asia. Atunci, își 
îndreaptă furia înspre singura ţintă care-i mai rămăsese: Filip. 
Și-l ucide.” 

Aristotel își lăsă mâna dreaptă să cadă peste teancul de foi, 
cu un zgomot înăbușit, ca pentru a întări concluzia trasă. 

Callistene își aţinti privirea în ochii săi mici și cenușii care 
străluceau cu o expresie nedefinită, între ștrengărie și ironie. 

— N-am înțeles dacă tu crezi toate astea sau doar te prefaci 
că le crezi. 

— Nu trebuie să  subapreciezi impulsul pasional care 
reprezintă întotdeauna o motivaţie puternică în cadrul 
comportamentului uman, în special în acela al unui individ lipsit 
de echilibrul necesar, cum ar fi un asasin. În plus, o poveste atât 
de complicată ar putea fi, în cele din urmă, chiar adevărată. 

— Ar putea... 

— Așa este. Mai sunt, desigur, unele lucruri care nu se 
potrivesc. În primul rând, despre amorurile masculine ale lui 
Filip au existat multe bârfe, dar nimeni n-a putut povesti 


297 


vreodată nimic sigur în afară de lucruri absolut întâmplătoare. Și 
nici de data asta. Oricum, ţi-l imaginezi ca un om care să 
accepte în garda sa de corp un isteric dezechilibrat? 

„In al doilea rând, dacă lucrurile s-ar fi întâmplat într-adevăr 
astfel, din ce motiv cel ofensat ar fi așteptat atât timp până să-și 
pună în aplicare răzbunarea și de ce a făcut-o într-o manieră 
atât de periculoasă pentru el? În al treilea rând, cine este 
martorul cel mai important în toată această întâmplare? Attalos, 
dar uite că el era deja mort. Omorât. 

— Deci? 

— Deci, cel mai probabil este că autorul crimei a inventat o 
poveste complicată și, la urma urmelor, credibilă, punând-o în 
spinarea unuia care, în orice caz, fiind mort, nu poate nici să 
confirme, nici să dezmintă. 

— Se bâjbăie, în cele din urmă, prin întuneric. 

— Poate. Dar câte ceva începe să se contureze mai precis. 

— Ce anume? 

— Personalitatea făptașului și mediul în care ar fi putut lua 
naștere o poveste de acest gen. La acum notițele astea, eu am 
o copie de pe ele, și folosește-te de ele cum crezi mai bine. Eu 
voi continua ancheta ca un al doilea observator. 

— Fapt este că - răspunse Callistene - s-ar putea să nu mai 
am timp să duc la bun sfârșit această anchetă. Alexandru este 
preocupat cu totul de expediţia în Asia și mi-a cerut să-l 
însoțesc. Voi scrie istoria acestei expediţii. 

Aristotel dădu din cap aprobator și miji din ochi. 

— Asta înseamnă că a lăsat în urmă tot ce ţinea de trecut, cu 
tot ce a însemnat pentru el, ca să alerge în întâmpinarea 
viitorului, de fapt, în întâmpinarea necunoscutului. 

Işi luă desaga, își aruncă mantia pe umeri și ieși la drum. 
Soarele începea să se ridice la orizont și lumina crestele golașe 
ale muntelui Kissos, dincolo de care se întindea vasta câmpie a 
Macedoniei cu capitala sa și, mai departe, refugiul singuratic de 
la Mieza. 

— Ce ciudat! — observă el apropiindu-se de căruţa care îl 
aștepta ca să-l ducă în port. - N-a mai fost timp să ne întâlnim. 

— EI, însă, își amintește mereu de tine și poate că într-o zi, 
înainte de a pleca, o să vină să-ţi facă o vizită. 

— Nu cred - spuse filosoful ca pentru sine. 


298 


— Acum este cuprins de dorul lui de aventură așa cum un 
fluture de noapte este atras de flacăra unei lămpi. Când va simţi 
cu adevărat dorinţa de a mă revedea, va fi prea târziu ca să se 
mai întoarcă îndărăt. In orice caz, o să-ţi comunic adresa mea 
de la Atena, așa încât vei putea să-mi scrii când vei dori. Am 
înţeles că Alexandru va face tot posibilul ca să menţină vii 
contactele cu orașul. La revedere Callistene, și ai grijă de tine. 

Callistene îl îmbrăţișă și, în timp ce se depărta de el, cu o 
clipă înainte de a se urca în căruţă, i se păru că vede, pentru 
prima oară de când îl cunoștea, un licăr de emotie în ochii săi 
mici și cenușii. 


299 


46 


Vechiul sanctuar abia se vedea în întunericul serii, în vârful 
colinei, la marginea pădurii. Luminate de jos de flacăra 
felinarelor, pe coloanele de lemn pictat se puteau vedea toate 
urmele lăsate de timp și de intemperii pe parcursul secolelor. 

Ornamentele din teracotă colorată de pe arhitravă și de pe 
fronton înfățișau isprăvile zeului Dionisos și licăririle mișcătoare 
ale torțelor și ale felinarelor păreau să le dea viață, aproape că 
le reînsuflețeau. 

Ușa era deschisă și în fund, în interiorul sanctuarului, se putea 
distinge în penumbră statuia zeului, solemn în înţepenirea sa 
arhaică. Două scaune erau pregătite la picioarele sale și alte opt 
erau așezate, câte patru pe fiecare latură, de-a lungul șirurilor 
de coloane laterale care susțineau căpriorii acoperișului. 

Primul sosi Ptolemeu, apoi, împreună, Crater și Leonatos. 
Lisimah, Seleucos și Perdicas, aflat încă în convalescenţă, 
ajunseră și ei după puţin timp și, imediat după aceea, Eumene și 
Filotas care fuseseră și ei invitaţi la această întâlnire. Alexandru 
sosi ultimul, împreună cu Hefestion și călare pe Ducipal. 

Abia atunci intrară și luară loc între coloanele templului pustiu 
și cufundat în tăcere. 

Alexandru se așeză și-l invită pe Hefestion să ia loc în dreapta 
sa și, apoi, pe toți ceilalţi camarazi, nervoși și nerăbdători să 
afle rostul acelei întruniri nocturne. 

— A sosit clipa - începu regele - să pornim acea expediţie la 
care tatăl meu visa de mult timp, dar o moarte neașteptată și 
violentă l-a împiedicat s-o realizeze: invadarea Asiei! 

O pală de vânt pătrunse pe ușa principală și flăcările lămpilor 
care ardeau la picioarele statuii tremurară, însuflețind, parcă, 
surâsul enigmatic al zeităţii. 

— Nu v-am chemat din întâmplare aici: Dionisos va fi acela 
care ne va arăta calea de urmat, el care a călătorit cu alaiul său 
de satiri și de sileni, purtând cununi din viță de vie, până în 


300 


îndepărtata Indie, unde nicio armată a grecilor nu a ajuns 
vreodată. 

„Conflictul dintre Asia și Grecia este străvechi și a dus la o 
epuizantă luptă milenară fără învingători și fără învinși. Războiul 
troian a ţinut zece ani și s-a încheiat cu jefuirea și distrugerea 
unei singure cetăţi, iar mai recentele invazii încercate mai întâi 
de atenieni și, apoi, de spartani, pentru a-i elibera pe grecii din 
Asia de sub dominaţia persanilor au dat greș, așa cum au dat 
greș și invaziile persane în Grecia, dar nu fără măceluri, pârjol și 
vânători de oameni care n-au cruțat nici măcar templele 
închinate zeilor. 

„Timpurile s-au schimbat acum: noi avem armata cea mai 
puternică din toate câte au existat și soldaţii cei mai puternici și 
mai bine instruiți, dar, mai ales, „afirmă el privindu-i în faţă pe 
prietenii săi, unul câte unul „ne avem pe noi, noi cei care ne 
aflăm așezați aici și care suntem uniţi prin legământul unei 
prietenii adânci și sincere. Am crescut împreună într-un oraș 
mic, ne-am jucat împreună când eram copii, am fost elevii 
aceluiași profesor, am învăţat împreună să trecem prin primele 
încercări și prin primele pericole.” 

— Am fost altoiţi cu aceeași nuia! — adăugă Ptolemeu în 
râsetele tuturor. 

— Bine spus! — fu de acord și Alexandru. 

— De asta nu l-ai invitat pe Parmenion? — întrebă Seleucos. 

— Dacă-mi aduc aminte bine, tu și cu mine am luat-o pe coajă 
o dată chiar de la el. 

— Pe Zeus! Văd că n-ai uitat asta - râse Alexandru. 

— Da’ cine uită nuiaua lui? — spuse și Lisimah. 

— Cred că mai am încă semnele pe spinare. 

— Nu, nu de asta nu l-am invitat pe Parmenion - continuă 
Alexandru după ce încetară glumele și camarazii săi deveniră 
din nou atenți. 

— N-am secrete față de el, dar este adevărat că este prezent 
fiul lui, Filotas. 

„Parmenion va fi pilonul principal al acţiunii noastre, 
consilierul, cel care reprezintă experienţa și calitățile acumulate 
de la tatăl meu. Parmenion, însă, este un camarad al tatălui 
meu, în timp ce voi sunteţi prietenii mei și eu vă cer, aici, 
înaintea lui Dionisos și a tuturor celorlalţi zei, să mă urmaţi până 


301 


unde vom putea ajunge luptând. Chiar dacă ar fi până la capătul 
lumii!” 

— Chiar și până la capătul lumii! — strigară toţi, ridicându-se 
și venind în jurul regelui. 

Clocoteau în ei un puternic entuziasm, o dorinţă arzătoare de 
a pleca în aventură, o frenezie fără margini toate aceste 
sentimente fiind și rezultatul prezenţei lui Alexandru care, mai 
mult decât toți, părea să creadă cu adevărat în acel vis. 

— Fiecare dintre voi - continuă regele când se făcu din nou 
liniște - va primi comanda câte unei unităţi din armată, dar va 
avea și titlul de „gardă de corp” a regelui. Este un lucru care nu 
s-a mai întâmplat niciodată, niște băieți așa de tineri să aibă 
răspunderi atât de mari. Eu știu, însă, că veţi fi demni de ele 
pentru că vă cunosc, pentru că am crescut împreună cu voi și v- 
am văzut și cum luptatți. 

— Când vom pleca? — întrebă Lisimah. 

— Curând. În primăvara asta. Așa că trebuie să vă pregătiţi 
atât trupește, cât și sufletește. lar dacă vreunul dintre voi va 
trebui să renunțe, sau se va răzgândi, să nu-i fie frică să mi-o 
spună. Am nevoie de prieteni de încredere și aici, în ţară. 

— Cu câţi oameni plecăm în Asia? — întrebă Ptolemeu. 

— Treizeci de mii de pedestrași și cinci mii de călăreţi precum 
și tot ce putem lua cu noi fără a lăsa teritoriul macedonean 
neapărat. Nu știu încă în ce măsură ne putem baza pe aliaţii 
greci. Le-am cerut și lor să ne trimită trupe, dar cred că nu vor fi 
mai mult de cinci mii de oameni. 

— Nici n-avem nevoie de ei! — exclamă Hefestion. 

— Și totuși, da - îi replică Alexandru. 

— Sunt luptători formidabili și noi toţi știm asta. În plus, 
războiul acesta este o ripostă la invaziile persane pe teritoriul 
grecesc, la ameninţarea permanentă a Asiei asupra Eladei. 

Se ridică Eumene. 

— Pot să spun și eu ceva? 

— Lăsaţi-l pe secretarul general să vorbească! — râse Crater. 

— Da, lăsaţi-l să vorbească - spuse și Alexandru. 

— Vreau să cunosc punctul lui de vedere. 

— Punctul meu de vedere vi-l pot expune rapid, Alexandru: 
făcând tot posibilul, de acum și până în momentul plecării, voi 


302 


reuși să adun bani suficienți ca să întreţin armata timp de o 
lună, nu mai mult. 

— Eumene se gândește întotdeauna doar la bani! — observă 
Perdicas. 

— Și bine face - răspunse Alexandru. — îl plătesc pentru asta. 
Observaţia lui, pe de altă parte, nu trebuie privită superficial, 
dar este un lucru pe care l-am prevăzut. Orașele grecești din 
Asia ne vor ajuta, din moment ce întreprindem această 
expediţie și pentru ei. În rest, om mai vedea. 

— Om vedea? — întrebă Eumene, căzut, parcă, din nori. 

— Nu l-ai auzit pe Alexandru? — întări Hefestion. 

— A spus „om vedea”. Nu-i destul de clar? 

— Ba, deloc! — bombăni Eumene. 

— Dacă trebuie să organizez întreţinerea a patruzeci de mii 
de oameni și cinci mii de cai, de unde o să iau banii, pentru 
numele lui Hercule! 

Alexandru îl bătu pe umăr cu palma. 

— O să-i găsim, Eumene, fii liniștit. Te asigur eu că-i vom găsi. 
Tu ai grijă ca totul să fie gata pentru plecare. Nu mai este mult. 

„Prieteni, au trecut o mie de ani de când strămoșul meu Ahile 
a pus piciorul pe pământul Asiei ca să lupte împreună cu ceilalți 
greci împotriva cetăţii Troia și acum noi repetăm acea ispravă a 
lui fiind siguri că o vom întrece. Ne va lipsi, poate, pana lui 
Homer ca să povestească, dar nu ne va lipsi curajul. 

Eu sunt sigur că voi puteţi fi la înălţimea faptelor eroilor 
Iliadei. Le-am visat de atâtea ori împreună, nu-i așa? Aţi uitat 
cum, seara, ne sculam după ce Leonidas trecea în control și ne 
povesteam unul altuia aventurile lui Ahile, Diomede și Ulise și 
stăteam treji până târziu, până ce ni se închideau ochii de 
oboseală?” 

În sanctuar se lăsă liniștea, pentru că erau năpădiţi cu toţii de 
amintirile copilăriei petrecute împreună cândva, dar încă atât de 
recentă, de oarecare teamă faţă de un viitor implacabil și 
necunoscut, de conștiința faptului că Moartea câălărește 
întotdeauna alături de Război. 

Îl priveau pe Alexandru, priveau culoarea schimbătoare a 
ochilor săi în licărirea slabă a lamelor și-i citeau în priviri o 
neliniște misterioasă, dorinţa arzătoare a unei aventuri fără 


303 


sfârșit, și-și dădeau seama, în acel moment, că vor pleca foarte 
curând, dar nu știau dacă și când vor lua și calea întoarcerii. 

Regele se apropie de Filotas: 

— Voi vorbi eu cu tatăl tău. Aș vrea ca amintirea acestei seri 
să rămână numai a noastră. 

Filotas aprobă: 

— Ai dreptate. Și-ţi sunt recunoscător pentru că m-ai chemat 
să iau parte la expediţie. 

Ptolemeu risipi atmosfera de melancolie care se lăsase pe 
neașteptate. 

— Mi s-a făcut foame. Ce ziceţi să mergem să mâncăm niște 
potârnichi fripte la locanda lui Eupites? 

— Da, da! — aprobară toţi. 

— Plătește Eumene! — strigă Hefestion. 

— Da, da, plătește Eumene! — repetară și ceilalţi, împreună 
cu regele. 

În curând, templul fu din nou pustiu și se mai auzea doar 
tropotul cailor care se pierdea în noapte. 

Chiar în acele clipe, în palatul de la Butroto, pe faleza de 
deasupra mării, Cleopatra deschidea ușile iatacului său și 
braţele pentru soțul său. Se sfârșise perioada de doliu obișnuită 
pentru o tânără soţie. 

Regele moloșilor fu primit de un grup de fete îmbrăcate în alb 
care purtau torţe aprinse, simbol al dragostei arzătoare, și 
condus de-a lungul scărilor până la o ușă întredeschisă. Una 
dintre ele îi luă hlamida albă de pe umeri și împinse ușor unul 
dintre canaturi. Apoi, toate împreună, se îndepărtară pe coridor, 
ușoare ca niște fluturi de noapte. 

Alexandru văzu o lumină aurie și tremurătoare căzând pe 
șuvițele de păr moale ca spuma mării: Cleopatra. Işi aminti 
copila timidă pe care o văzuse de atâtea ori observându-l cu 
atenţie și pe ascuns în palatul din Pella și fugind, apoi, pe 
piciorușele sale sprintene, dacă el se întorcea spre ea s-o 
privească. Două slujnice se ocupau de ea: una îi pieptăna părul, 
iar cealaltă îi desfăcea cingătoarea peplosului nupţial și-i 
desfăcea agrafele de aur și de chihlimbar care-l ţineau pe umerii 
ca de fildeș. Și tânăra se îndreptă către ușă, înveșmântată doar 
în lumina lămpilor. 


304 


Soțul ei intră și se apropie ca să admire frumuseţea acelui 
corp statuar, ca să se îmbete cu lumina pe care o emana chipul 
ei divin. Ea răspunse privirii lui arzătoare fără a-și cobori genele 
umede: în acele momente, în ochii săi strălucea forța sălbatică a 
Olimpiei și ardoarea vizionară a lui Alexandru și regele fu 
captivat cu totul înainte chiar de a o strânge în brațe. 

Îi atinse faţa și sânii tari cu o mângâiere delicată. 

— Soţia mea, zeița mea... Câte nopţi nedormite am avut în 
casa asta visând la gura ta ca mierea și la sânii tăi. Câte nopţi... 

Mâna lui cobori pe pântecul ei cu pielea catifelată, pe pubisul 
parcă înflorit într-un puf delicat, și, cu celălalt braţ o cuprinse 
apropiind-o de el și apoi culcând-o pe pat. 

Îi deschise buzele cu un sărut de foc și ea îi răspunse cu 
aceeași ardoare, cu o forţă din ce în ce mai intensă și mai 
lacomă și, când o pătrunse, înțelese că nu era virgină, că fusese 
altcineva înainte de el, dar nu se retrase. Continuă să-i ofere 
toată plăcerea de care era în stare și să se bucure de contopirea 
lor, de pielea ei parfumată, afundându-și faţa în părul său ca un 
nor moale, căutându-i cu buzele gâtul, umerii și sânii semeți. 

Simţea că are alături o zeiţă și niciun muritor nu poate cere 
nimic unei zeițe: îi poate fi doar recunoscător pentru ceea ce 
primește de la ea. 

Se prăbuși în cele din urmă epuizat alături de ea în timp ce 
flăcările lămpilor se stingeau una după alta, lăsând încăperea în 
stăpânirea penumbrei sidefii a nopţii cu lună. 

Cleopatra adormi cu capul pe pieptul lat al soțului ei, istovită 
de plăcerea pe care-o încercase și de oboseala care-i apăsa 
ochii de fată. 

Zile și nopţi, regele molos nu se gândi decât la ea, nu se 
ocupă decât de ea și o copleși cu atenţii de tot felul, deși păstra 
încă în adâncul sufletului acea împunsătură a geloziei, până 
când o întâmplare neprevăzută îi trezi din nou interesul pentru 
lumea exterioară. 

Stătea cu Cleopatra pe terasa palatului, bucurându-se de 
adierea serii, când văzu o mică flotă venind din largul mării și 
îndreptându-se spre portul din faţa castelului. Era o corabie 
mare, având la prova o prea-frumoasă statuie reprezentând un 
delfin, escortată de patru nave de război pline cu arcași și cu 
hopliţi în armuri de bronz. 


305 


Puțin după aceea, un soldat din gardă veni și-i spuse: 

— Măria Ta, oaspeţii străini vin din Italia, dintr-un oraș 
puternic care se numește Taranto, și te roagă să-i primești 
mâine. 

Regele privi soarele care cobora încet sub linia orizontului 
marin și răspunse: 

— Spuneţi-le că-i voi primi cu plăcere. 

Turnându-i, apoi, Cleopatrei un vin ușor în cupă, același vin 
spumos pe care-l prefera și fratele său, o întrebă: 

— Cunoști orașul acela? 

— Doar după nume - răspunse fata apropiindu-și buzele de 
marginea cupei. 

— Este un oraș foarte bogat și puternic, dar slab în războaie. 
Vrei să-ţi spun povestea lui? 

Soarele coborâse de-acum la culcare, sub apele mării, și pe 
unde nu mai rămăseseră decât reflexe violacee. 

— Sigur, dacă-mi povestești tu. 

— Bine. Trebuie să știi că demult, foarte demult, spartanii 
asediau de ani de zile cetatea Ithome din Mesenia, fără a reuși 
să-i înfrângă rezistența. Conducătorii lacedemonieni erau 
îngrijoraţi pentru că, în oraș, se nășteau puţini copii din cauza 
absenței îndelungate a miilor și miilor de războinici imobilizaţi 
într-un asediu prea lung. Considerau că va sosi ziua în care 
recrutările de noi soldaţi vor fi devenit prea reduse și cetatea ar 
fi rămas neapărată. 

„Se gândiră atunci la o soluţie: se duseră la Ithome, aleseră 
un grup de soldaţi, cei mai tineri și viguroși, și le ordonară să se 
întoarcă acasă pentru a îndeplini o misiune mult mai plăcută 
decât războiul, dar nu mai puţin serioasă”. 

Cleopatra surâse făcând cu ochiul. 

— Cred că am ghicit despre ce era vorba. 

— Exact - continuă regele. 

— Sarcina lor consta în a lăsa gravide toate fecioarele din 
oraș. Lucru pe care-l făcură cu același simţ al datoriei și cu 
aceeași dăruire care îi însuflețea în luptă. Și reușiră atât de bine 
în misiunea lor încât după un an se născură o grămadă de copii. 

„Războiul se sfârși, însă, după puţin timp și toţi ceilalți 
războinici, întorși la casele lor, încercară să recupereze timpul 
pierdut: se născură astfel mulţi alţi copii. Totuși, când crescură, 


306 


copiii legitimi afirmară că aceia născuţi de fecioarele respective 
nu puteau fi considerați cetățeni ai Spartei, ci trebuiau trataţi ca 
bastarzi. 

„Indignaţi, tinerii se pregătiră pentru o nouă revoltă, conduși 
de șeful lor, un băiat puternic și curajos care se numea Taras. 
Din păcate pentru ei, complotul fu descoperit astfel încât fură 
nevoiți să-și părăsească patria. Taras întrebă oracolul din Delfi 
care le indica un loc din Italia unde ar fi putut întemeia un oraș 
în care să trăiască bogaţi și fericiţi. Orașul fu fondat și mai 
există și acum: este Taranto, care și-a luat numele de la Taras.” 

— Povestea este frumoasă - observă Cleopatra cu o umbră de 
tristeţe în privire - dar mă întreb ce-ar putea dori. 

— O să afli după ce-i voi primi - spuse regele ridicându-se și 
salutând-o cu un sărut. 

— Acum, însă, trebuie să mă duc să dau niște ordine pentru a 
fi găzduiţi cum se cuvine. 

Mica flotă tarantină plecă spre casă două zile după aceea și 
abia când pânzele dispărură la orizont, Alexandru al Epirului se 
întoarse în iatacul soţiei sale. 

Cleopatra pusese să se aducă cele necesare pentru cină în 
camera sa care mirosea a crini și se cuibărise în patul conjugal 
îmbrăcată într-un combinezon de pânză fină. 

— Ce vroiau? — întrebă, îndată ce soţul ei se întinse pe pat 
alături de ea. 

— Au venit să-mi ceară ajutorul și... să-mi ofere Italia. 

Cleopatra nu spuse nimic, dar surâsul său se întunecase. 

— O să pleci? — îl întrebă după o tăcere îndelungată. 

— Da - răspunse regele. Și simțea în sufletul său că acea 
plecare și războiul, poate chiar și riscul de a muri în luptă erau 
mai ușor de suportat decât gândul, din zi în zi mai puternic, că 
soţia sa, Cleopatra, fusese a altuia și că, poate, își mai amintea 
de el sau, poate, îl mai iubea încă. 

— Este adevărat că și fratele meu va pleca în curând? 

— Da, către Orient. Merge să ocupe Asia. 

— Și tu vei pleca în Occident și eu voi rămâne singură. 

Regele o luă de mână și o mângăie mult timp. 

— Ascultă-mă. Intr-o zi, Alexandru era în acest palat, ca 
oaspete al meu, și a avut un vis pe care am să ţi-l povestesc 
acum... 


307 


Parmenion îl privi ţintă în ochi pe Alexandru, nevenindu-i să 
creadă. 

— Cred că nu vorbești serios. 

Alexandru îi puse o mână pe umăr. 

— Niciodată în viața mea, n-am vorbit mai serios. Acesta era 
visul tatălui meu, Filip, și a fost, de la început, și al meu. Vom 
pleca o dată cu primele adieri ale primăverii. 

— Dar, Măria Ta - interveni Antipatros - nu poţi pleca așa. 

— De ce nu? 

— Pentru că în război se poate întâmpla orice și tu nu ai nicio 
soție și niciun fiu. Trebuie, mai întâi, să te însori și să lași un 
moștenitor la tronul macedonenilor. 

Alexandru zâmbi și clătină din cap. - Nici nu mă gândesc: 
căsătoria implică formalităţi îndelungate. Ar trebui să trecem în 
revistă toate posibilele candidate la calitatea de regină, să 
hotărâm cu toată grija care ar trebui să fie cea aleasă și apoi să 
facem faţă unor reacţii dure ale familiilor care vor fi excluse de 
la onoarea de a se apropia de tron. 

„Ar trebui să pregătim căsătoria, lista invitaţilor, să organizăm 
ceremonia și celelalte, adică va trebui s-o las însărcinată pe 
fată, ceea ce s-ar putea să nu se întâmple chiar imediat. Chiar 
dacă s-ar întâmpla așa, nu este sigur că se va naște un fiu și va 
trebui să aştept încă un an. Și dacă ar fi să am un fiu, ar trebui 
să fac precum Ulise cu Telemac: să-l las în scutece, ca să-l mai 
văd cine știe când. Nu, eu trebuie să plec imediat: hotărârea 
mea este neclintită. 

„V-am chemat nu pentru a discuta despre nunta mea, ci 
despre expediţia mea în Asia. Voi veți fi cei doi stâlpi ai regatului 
meu, așa cum aţi fost și pentru tatăl meu, și înţeleg să vă 
încredințez roluri de cea mai mare răspundere, sperând ca veţi 
accepta.” 

— Tu știi că-ţi suntem credincioși, Măria Ta - declară 
Parmenion care nu reușea să-i spună acelui tânăr pe nume - și 
că te vom servi atât timp cât vom putea. 

— Știu asta - aprobă Alexandru - și, de aceea, mă consider un 
om norocos. Tu, Parmenion, vei veni cu mine și vei avea 
comanda generală a întregii armate, bineînţeles doar după rege. 
În schimb, Antipatros va rămâne în Macedonia cu prerogativele 
și puterile unui regent: doar așa voi putea pleca liniștit, sigur că 


308 


las pe cel mai bun om care să-mi conducă regatul și să-mi apere 
tronul. 

— Mă onorezi prea mult, Măria Ta - răspunse Antipatros. 

— Doar că, la Pella, va rămâne regina, mama ta și... 

— Știu foarte bine la ce te referi, Antipatros. Ține bine minte 
ce-ţi spun: mama mea nu va trebui să se ocupe în niciun fel de 
politica regatului: nu va trebui să aibă contacte oficiale cu 
delegaţiile străine și rolul său va fi exclusiv reprezentativ. 

— Doar la cererea ta, ea va putea contribui la stabilirea 
relațiilor diplomatice și asta numai sub supravegherea ta atentă. 
Nu vreau ca regina să se amestece în chestiuni cu caracter 
politic, pe care numai tu, personal, va trebui să le conduci. 

„Doresc ca ea sa fie respectată și dorințele să-i fie, pe cât 
posibil, îndeplinite, dar totul va trebui să treacă prin mâinile 
tale: ţie și nu ei îi las în grijă sigiliul regal.” 

Antipatros aprobă. 

— Așa va fi, precum ai dorit, Măria Ta. Îmi doresc doar ca 
aceasta să nu ducă la apariţia unor conflicte: caracterul mamei 
tale este foarte puternic și... 

— Voi anunţa public și oficial că tu mă vei înlocui la putere pe 
durata absenței mele și, deci, nu va trebui să dai absolut deloc 
socoteală pentru deciziile tale nimănui în afară de mine. În orice 
caz - continuă el - noi ne vom afla într-un contact permanent. 
Te voi ţine la curent cu toate acţiunile mele și tu vei face același 
lucru, relatându-mi tot ce se va petrece în orașele grecești aliate 
de-ale noastre precum și tot ce pun la cale prietenii și dușmanii 
noștri. Pentru aceasta, vom avea grijă să păstrăm, în orice 
moment, siguranţa căilor de comunicaţie. 

„Oricum, vom mai avea posibilitatea să stabilim în amănunt 
îndatoririle tale, Antipatros, dar ce rămâne este faptul că tu ești 
omul în care am încredere și, ca atare, vei avea cea mai mare 
libertate de decizie. Eu am dorit să ne întâlnim doar ca să știu 
dacă acceptaţi propunerea mea și acum sunt mulţumit.” 

Alexandru se ridică de pe scaunul său și cei doi generali 
făcură același lucru în semn de respect. Dar, înainte ca regele 
să iasă, Antipatros vorbi: 

— Doar o întrebare, Măria Ta: cât timp crezi că va dura 
expediţia și până unde îţi propui să ajungi? 


309 


— Acesta este un răspuns pe care nu ţi-l pot da, Antipatros, 
pentru că nici eu însumi nu-l cunosc. 

Și, cu un semn din cap, în chip de salut, se îndepărtă. Cei doi 
generali rămaseră singuri în sala regală de arme și Antipatros 
remarcă: 

— Ştii că veţi avea hrană și bani doar pentru o lună? 

Parmenion aprobă dând din cap. - Știu. Dar ce puteam spune? 
Taică-su, uneori, făcea și mai rău. 

XXX 

Alexandru se întoarse seara târziu în apartamentele sale și 
toţi servitorii dormeau, cu excepţia gărzilor care păzeau în faţa 
ușii sale și a Leptinei care îl aștepta cu lampa aprinsă ca să-i 
facă baia, deja preparată, fierbinte și parfumată. 

Îl dezbrăcă și aşteptă ca el să intre în cada mare din piatră, 
apoi începu să-i toarne apă pe umeri cu o cană mare de argint. 
Era un lucru pe care-l învățase de la medicul Filip: jetul de apă 
acţiona ca un masaj chiar mai delicat decât acela al mâinilor, îl 
calma și îi relaxa mușchii de la umeri și de pe gât, unde se 
concentrau oboseala și încordarea. 

Alexandru se afundă din ce în ce mai mult în cadă până când 
fu complet întins și Leptine continuă să-i toarne apă pe pântece 
și pe coapse până când el îi făcu semn să se oprească. 

Puse cana pe marginea căzii și, deși regele nu-i adresase 
niciun cuvânt până atunci, îndrăzni să vorbească ea mai întâi: 

— Se spune că vei pleca, stăpâne. 

Alexandru nu răspunse și Leptine trebui să-și ia inima în dinţi: 

— Se spune că pleci în Asia și eu... 

— Tu, ce? 

— Eu aș vrea să vin cu tine. Te rog: doar eu știu să am grijă 
de tine, doar eu știu cum să te primesc seara și să te pregătesc 
pentru noapte. 

— O să vii - hotărî Alexandru ieșind din cadă. 

Ochii fetei se umplură de lacrimi, dar păstră tăcerea și începu 
să-l șteargă de apă cu un cearșaf din în. 

Alexandru se întinse gol pe pat întinzându-și mâinile și 
picioarele și ea rămase ca vrăjită să-l privească și, apoi, după 
cum obișnuia, se dezbrăcă și se întinse lângă el dezmierdându-l 
cu mâinile și cu buzele. 

— Nu - spuse Alexandru. 


310 


— Nu așa. În seara asta o să fac eu asta. — îi îndepărtă cu 
blândeţe picioarele și se întinse deasupra ei. Leptine i se dărui 
cuprinzându-i șoldurile ca și cum se temea că ar fi putut pierde 
chiar și numai pentru o clipă ceva din acea intimitate atât de 
prețioasă pentru ea și-i apăsă cu mâinile șalele, în mișcarea 
prelungă și continuă a șoldurilor puternice care-l supuseseră pe 
Ducipal. Și, când rămase nemișcat deasupra ei, își simţi fața 
acoperită de părul său și-i adulmecă parfumul câteva clipe lungi. 

— Chiar o să pot veni cu tine? — întrebă ea când Alexandru se 
lungi cu fața în sus alături de ea. 

— Da, până ce vom găsi în drumul nostru vreun popor căruia 
tu să-i înţelegi limba, limba misterioasă pe care o vorbești 
câteodată în somn. 

— De ce îmi spui asta, stăpâne? 

— Întoarce-te - îi porunci Alexandru. Leptine se întoarse cu 
spatele și el luă o lumânare din candelabru și i-o apropie de 
spinare. 

— Ai un tatuaj pe umăr, știai? Un tatuaj cum n-am mai văzut 
până acum. Da, o să vii cu mine și poate că într-o zi vom găsi pe 
cineva care să te ajute să-ţi amintești cine ești și de unde vii, 
dar vreau să știi un lucru: când o să ne aflăm în Asia, nu va mai 
fi ca acum. Va fi o altă lume, alţi oameni, alte femei, și eu va 
trebui să fiu cu totul altfel. Se încheie o perioadă din viața mea 
și începe alta. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Înţeleg, stăpâne, dar pentru mine va fi o bucurie chiar și 
numai să te văd și să știu că ești sănătos. Nu aştept altceva de 
la viaţă, pentru că am avut deja mai mult decât aș fi putut 
nădăjdui. 


311 


47 


Alexandru îl întâlni pe regele Epirului cu o lună înainte de 
plecarea sa în Asia, într-o localitate secretă din Eordeea, după 
ce-și fixaseră întâlnirea printr-un schimb rapid de curieri. Nu se 
mai văzuseră de mai bine de un an, de când Filip fusese 
asasinat. În răstimpul acela se întâmplaseră multe, nu numai în 
Macedonia și în Grecia, ci și în Epir. 

Regele Alexandru reunise toate căpeteniile de trib din mica sa 
tară muntoasă într-o confederație care-l recunoscuse drept 
conducător și condotier suprem și-i încredințase instruirea și 
comanda armatei. Războinicii epiroţi fuseseră instruiți în 
maniera de luptă macedoneană, împărţiţi în falange de 
infanterie grea și în escadroane de cavalerie, iar reprezentarea 
monarhiei fusese concepută după modele grecești în 
ceremonial, baterea monedelor de aur și de argint, în modul de 
a se îmbrăca și de a se comporta al curtenilor. Suveranul 
Epirului și regele Macedoniei păreau acum două imagini ale 
acestor modele. 

Când veni clipa întâlnirii, cu puţin înainte de revărsatul zorilor, 
cei doi tineri se recunoscură de departe și-și îndemnară caii 
către un platan uriaș care se înălța singuratic lângă o fântână, în 
mijlocul unui luminiș întins. Munţii străluceau într-un verde 
închis și lucios datorită ploilor căzute în ultima vreme și venirii 
primăverii, iar cerul, încă întunecat, era străbătut de nori mari, 
albi, purtaţi de colo-colo de un vânt călduț venit dinspre mare. 

Coborâră din șa, lăsând liberi caii să pască, și se îmbrăţișară 
cu o pornire tinerească. 

— Ce mai faci? — întrebă Alexandru. 

— Bine - răspunse cumnatul. 

— Știu că ești pe punctul de a pleca. 

— Am auzit că și tu. 

— Ţi-a spus Cleopatra? 

— Ei, zvonuri! 

— Așteptam să-ţi spun asta chiar eu. 

312 


— Știu. 

— Orașul Taranto, unul dintre cele mai bogate din Italia, mi-a 
cerut ajutorul împotriva barbarilor din Apus care-i ameninţă 
teritoriul: bruzii și lucanii. 

— Și eu răspund la chemarea orașelor grecești din Asia care 
cer sprijin împotriva persanilor. Nu-i așa că-i minunat? Avem 
același nume, același sânge, amândoi suntem regi și 
comandanţi de armate și pornim în campanii asemănătoare. Îți 
mai aduci aminte de visul cu cei doi sori pe care ţi l-am 
povestit? 

— Acela a fost primul lucru care mi-a venit în minte când am 
auzit cererea tarantinilor. Poate că, în toate astea, o fi un semn 
al zeilor. 

— Eu sunt sigur de asta - îi răspunse Alexandru. 

— Deci, nu ești împotriva plecării mele. 

— Singura care ar putea fi împotrivă este Cleopatra. Sărmana 
surioară: și-a văzut tatăl asasinat chiar în ziua nunţii ei și acum 
soțul o lasă singură. 

— O s-o rog să mă ierte. Chiar nu ești împotrivă? 

— Impotrivă? Sunt bucuros. Ascultă-mă: dacă tu n-ai fi cerut 
să ne întâlnim, aș fi făcut-o eu. Îţi amintești harta cea mare a lui 
Aristotel? 

— Am o reproducere identică în palatul meu de la Butroto. 

— In harta aceea, Grecia se află în centrul lumii iar Delfi este 
în buricul Greciei. Pella și Butroto sunt la distanțe egale de Delfi, 
iar Delfi se află la distanţe egale de Extremul Occident, unde se 
înalță coloanele lui Hercule, și de Extremul Orient, unde se 
întind apele Oceanului nemișcat și fără valuri. 

„Noi trebuie să facem, aici, un jurământ solemn, având ca 
martori cerul și pământul: trebuie să promitem că vom pleca, eu 
către Orient și tu către Occident și că nu ne vom opri până ce nu 
vom ajunge la malurile Oceanului de la capătul pământului. Și 
trebuie să jurăm că, dacă unul dintre noi va cădea, celălalt îi va 
lua locul și va duce la bun sfârșit cele începute. Amândoi plecăm 
fără moștenitori, amice, așa că, fiecare dintre noi va fi 
moștenitorul celuilalt. Ești dispus să faci așa? 

— Din toată inima, Alexandre - spuse regele moloșilor. 

— Din toată inima, Alexandre - repetă regele macedonenilor. 


313 


Scoaseră săbiile şi își crestară încheietura mâinii, 
amestecându-și sângele într-o cupă mică de argint. 

Alexandru, regele moloșilor, vărsă câteva picături din ea pe 
pământ și apoi i-o dădu lui Alexandru Macedoneanul care 
împrăștie ce rămăsese în sus, spre cer. Apoi, spuse: 

— Cerul și pământul sunt martori ai jurământului nostru. 
Niciun alt legământ nu va putea fi mai puternic și de temut. 
Acum, nu ne mai rămâne decât să ne salutam și să ne urăm 
noroc. Nu știm când ne vom mai putea vedea. Dar când se va 
întâmpla acest lucru, va fi o zi mare, cea mai mare pe care a 
cunoscut-o vreodată lumea. 

Soarele primăvăratic se ivea în acele clipe de dincolo de 
munţii Eordeei și scălda într-o lumină limpede și orbitoare 
întregul peisaj de creste, văi și pâraie de munte, scoțând 
străluciri din fiecare picătură de rouă ca și cum, noaptea, 
plouase cu perle pe pajiști și pe crengile copacilor, ca și cum 
păianjenii și-ar fi ţesut prin întuneric pânzele cu fir de argint. 

La apariţia chipului radios al zeului luminii, începu să sufle și 
vântul de la apus, încrețind valurile mării de iarbă, mângâind 
tufele de narcise aurii, corolele carmin ale crinilor de munte. 
Stoluri de păsărele se ridicară din pădure zburând către înaltul 
cerului în întâmpinarea norilor pufoși care se unduiau albi ca 
aripile unei porumbiţe, și cârduri de cerbi și de căprioare ieșiră 
dintre copaci alergând către apele scânteietoare ale pâraielor și 
către pășunile înmiresmate. 

În clipa aceea, apăru în vârful unui deal silueta graţioasă a 
unei amazoane care purta doar un hiton scurt peste picioarele 
goale și sprintene, o fată cu părul lung, auriu, călare pe un cal 
alb cu coada și cu coama fluturând în vânt. 

— Cleopatra vroia să te salute - îi explică regele Epirului. 

— N-am putut s-o opresc. 

— Nici n-ar fi trebuit. Și eu doream asta mai mult decât orice. 
Așteaptă-mă aici. 

Sări în șa și ajunse la fata care-l aștepta tremurând de 
emoție, frumoasă ca statuia zeiței Artemis. 

Alergară unul în întâmpinarea celuilalt și se îmbrăţișară, se 
sărutară pe obraji, pe ochi și pe păr, se mângâiară cu o 
înduioșătoare tandreţe. 


314 


— Scumpa și prea dulcea mea surioară, gingașă... — îi spunea 
Alexandru privind-o ţintă cu o dragoste nesfârșită. 

— Alexandru al meu, regele meu, stăpânul meu, adoratul meu 
frate, lumina ochilor mei... 

— Și nu mai putu să-și termine fraza. 

— Când o să te mai văd? — îl întrebă cu ochii strălucind în 
lacrimi. 

— Asta n-o poate ști nimeni, surioară, destinul nostru este în 
mâinile zeilor. Dar eu îţi jur că te vei afla în sufletul meu în 
fiecare clipă, în tăcerea nopţii ca și în larma bătăliei, în 
fierbinţeala deșertului și în gerul munţilor. Te voi chema în 
fiecare seară, înainte de a adormi, și sper ca vântul să poarte 
până la tine vocea mea. Rămâi cu bine, Cleopatra. 

— Mergi sănătos, frățioare. Și eu voi urca în fiecare seară pe 
treptele celui mai înalt turn al palatului și îmi voi asculta până 
când adierea vântului îmi va aduce vocea ta, parfumul părului 
tău. Mergi cu bine, Alexandre... 

Cleopatra fugi plângând pe calul său pentru că nu putea 
suporta să-l vadă îndepărtându-se. Alexandru se întoarse cu 
pași rari către cumnatul său care îl aștepta rezemat de trunchiul 
platanului cel mare. li spuse cu glasul gâtuit de emotie, 
strângându-i amândouă mâinile: 

— Ne vom despărţi așadar și noi aici. Adio, rege al 
Occidentului, rege al soarelui roșu și al muntelui Atlas, rege al 
coloanelor lui Hercule. Când ne vom revedea, va fi pentru a 
sărbători o nouă eră pentru întreaga omenire. Dar, dacă soarta 
sau invidia zeilor ne-ar împiedica, îmbrățișarea noastră să fie 
mai puternică decât timpul și decât moartea, iar visul nostru să 
poată lumina întotdeauna ca razele soarelui. 

— Adio, rege al Orientului, rege al soarelui alb și al muntelui 
Paropamisus, stăpân al Extremului Orient. Fie ca visul nostru să 
poată lumina întotdeauna, oricare ar fi soarta care ne așteaptă. 

Se îmbrățișară copleșiți de emoție, iar adierea vântului le 
amesteca șuviţele de păr din coamele lor leonine, în timp ce 
lacrimile li se amestecau așa cum li se amestecase sângele, 
într-un ritual solemn și impresionant în prezenţa cerului și a 
pământului, în bătaia vântului de munte. 

Săriră, apoi, în șa și-și îndemnară bidiviii. Regele moloșilor 
către Seară și Asfinţit, regele macedonenilor către Dimineaţă și 


315 


Auroră, și nici măcar zeii nu știau în clipa aceea ce viitor îi 
aștepta pentru că doar Destinul de nepătruns cunoaște cărarea 
și calea unor oameni atât de mari. 


316 


48 


Armata a început să se concentreze când se făcură simţite 
primele adieri de primăvară, începând cu batalioanele de 
pedestrime grea ale pezeterilor, echipați complet, cu enormele 
lor sărise pe umeri: cei mai tineri aranjaţi în primele rânduri și 
purtând pe scuturi steaua argeadă din aramă roșcată, apoi, mai 
în spate, cei mai bine instruiți purtând steaua de bronz și, 
ultimii, veteranii care purtau scuturi cu steaua de argint. 

Toţi purtau coif în formă de beretă frigiană cu o vizieră 
îngustă și erau îmbrăcați în tunici și mantii roșii. Când făceau 
instrucţie, executând pe câmp schimbări de formaţie sau 
simulând atacuri, sarișele se ciocneau între ele cu un zgomot 
înfricoșător, ca și cum un vânt puternic ar fi suflat printre 
crengile unei păduri cu arbori din bronz. Și când ofițerii le 
ordonau să coboare lancea, imensa falangă căpăta un aspect 
îngrozitor, semănând cu un arici cu ţepi de oţel. 

Cavaleria eteri/or iu înrolată prin grija nobililor, ţinut cu ţinut, 
echipată cu armuri grele care îi acopereau până la șolduri și cu 
coifuri de model beotian cu boruri late. Călăreau pe minunații 
cai tesalieni de luptă, hrăniţi pe pășunile cu iarbă grasă de la 
câmpie și de pe malurile râurilor. 

În porturile din nord, fu concentrată flota la care se adăugară 
și escadrele ateniene și corintiene pentru că era de așteptat 
riposta marinei imperiale persane, comandată de un amiral 
grec, pe nume Memnon, un bărbat de temut prin șiretenia și 
experiența sa, și, mai ales, un om de cuvânt care se menținuse 
credincios misiunii sale în orice împrejurare. 

Eumene îl cunoscuse în Asia și-l puse în gardă pe Alexandru 
într-o zi, pe când acesta trecea în revistă flota la bordul navei 
amiral. 

— Fii atent: Memnon este un bărbat care își vinde serviciile o 
singură dată în viaţă și unui singur om. Le vinde scump, dar, 
apoi, este ca și cum ar fi jurat credință patriei sale: nimeni și 


317 


nimic nu-l poate face să schimbe tabăra pentru care luptă și 
steagul ei. 

„Are o flotă formată atât din echipaje grecești, cât și feniciene 
și poate conta pe sprijinul secret al destul de numeroșilor 
adversari pe care-i ai în Grecia. Imaginează-ţi ce s-ar întâmpla 
dacă ar declanșa un atac prin surprindere tocmai când îţi 
transporţi armata de pe un mal pe celălalt al Strâmtorilor. 

„Informatorii mei au creat un sistem de semnale luminoase 
între coasta asiatică și cea europeană ca să dea alarma imediat 
în cazul apropierii flotei sale. Știm că satrapii persani din 
provinciile apusene l-au confirmat în funcţia de comandant 
suprem al forțelor lor din Asia cu misiunea de a face față și de a 
neutraliza invazia ta, dar, pentru moment, nu cunoaștem care îi 
sunt planurile de luptă: nu avem decât câteva informaţii 
sumare. 

— În cât timp crezi că am putea afla mai multe? — întrebă 
Alexandru. 

— Poate o lună. 

— Prea mult. Plecăm peste patru zile. 

Eumene îl privi uluit: 

— Câte zile? Dar este o nebunie, nici nu avem suficiente 
provizii. Ti-am spus: s-ar putea sau nu să ne ajungă pentru o 
lună. Trebuie să așteptăm să ne sosească măcar noile 
transporturi de la minele de pe Pangeos. 

— Nu, Eumene. Nu voi aștepta mai mult. Fiecare zi în plus îi 
permite inamicului să-și organizeze poziţiile de apărare, să 
aducă alte trupe, să adune mercenari, chiar și de aici, din 
Grecia. Trebuie să lovim cât se poate de repede. Ce crezi că va 
face Memnon? 

— Memnon a luptat deja și cu succes împotriva generalilor 
tatălui tău. Întreabă-l pe Parmenion cât de imprevizibil poate fi. 

— Dar tu ce crezi că va face? 

— Te va atrage departe, către interior, lăsând în urma sa doar 
pământ pârjolit, și, apoi, flota sa îţi va tăia căile de comunicaţie 
și de aprovizionare de pe mare - se auzi o voce din spatele său. 
Eumene se întoarse. 

— Ti-l prezint pe amiralul Nearchos. 

Alexandru îi strânse mâna. 

— Salut, amirale. 


318 


— Scuză-mă, Măria Ta - spuse Nearchos, un cretan zdravăn, 
cu umerii largi și cu părul negru. 

— Eram ocupat cu manevrele și n-am putut să te însoțesc. 

— Ce-ai spus mai devreme este punctul tău de vedere? 

— Cu toată sinceritatea, da. Memnon știe că o confruntare cu 
tine în câmp deschis ar fi periculoasă pentru el pentru că nu are 
trupe suficient de numeroase ca sa ţină piept falangei tale, dar 
aproape sigur știe și că nu prea ai trupe de rezervă. 

— Cum ar putea afla aceasta? 

— Pentru că serviciul de informaţii al persanilor este 
formidabil: au spioni peste tot și-i plătesc foarte bine. În plus, se 
pot baza pe numeroși prieteni și simpatizanți la Atena, la Sparta, 
la Corint și chiar și aici, în Macedonia. |i va fi suficient să tragă 
de timp și, apoi, să declanșeze acţiuni de hărțuire în spatele tău, 
pe uscat și pe mare, și te va pune în dificultate, dacă nu te va 
atrage chiar într-o cursă. 

— Chiar crezi așa ceva? 

— Vreau doar să te pun în gardă, Măria Ta. Ceea ce faci acum 
nu este o campanie ca multe altele. 

Corabia era pe punctul de a ieși în larg și își îndreptase prova 
către valurile cu creste de spumă care veneau din depărtări. 
Supraveghetorul vâslașilor bătea ritmul și oamenii de la rame își 
încovoiau spinările asudate în bătaia soarelui, afundând și 
ridicând ritmic văslele lungi. 

Alexandru părea atent la bătăile de tobă care grăbeau ritmul 
și la strigătele vâslașilor care încercau să-l menţină. 

— Se pare că de Memnon ăsta s-au speriat toţi - remarcă la 
un moment dat. 

__— Nu-i vorba de teamă, Măria Ta - preciză Nearchos. 
Incercăm doar să ne imaginăm un scenariu posibil și, chiar, 
după părerea mea, probabil. 

— Ai dreptate, amirale: suntem mai expuși și mai slabi pe 
mare, dar pe uscat nu ne poate învinge nimeni. 

— Deocamdată - spuse Eumene. 

— Deocamdată - admise Alexandru. 

— Și, prin urmare? — mai întrebă Eumene. 

— Chiar și flota cea mai puternică are nevoie de porturi, nu-i 
așa, amirale? — îl întrebă Alexandru pe Nearchos. 

— Fără îndoială, dar... 


319 


— Ar fi necesar să ocupi toate porturile de la Strâmtori și până 
la delta Nilului, ca să-l scoţi din luptă - sugeră Eumene. 

— Chiar așa - aprobă Alexandru fără să clipească. 

XXX 

În ajunul plecării, regele se întoarse în toiul nopţii de la Aigai, 
unde se dusese să facă sacrificii la mormântul lui Filip, și urcă în 
apartamentele mamei sale. Regina nu dormea, era singură și 
broda la o mantie în lumina lămpilor. Când Alexandru bătu la 
ușă, ea îi ieși în întâmpinare și-l îmbrăţișă. 

— N-aș fi crezut vreodată că va sosi și clipa asta - spuse ea 
încercând să-și ascundă emoția. 

— M-ai văzut plecând și în alte dăţi, mamă. 

— De data aceasta simt că este altceva. Am avut niște vise 
ciudate și mi-e greu să le interpretez. 

— Îmi închipui. Aristotel spune că visele iau naștere din 
mintea noastră, așa că poți căuta răspunsul în tine. 

— L-am căutat, dar, de la o vreme, când privesc în mine 
însămi mă încearcă un fel de ameţeală, aproape că mă cuprinde 
teama. 

— Ştii tu din ce cauză. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic. Eşti mama mea și totuși ești cea mai misterioasă 
fiinţă pe care am întâlnit-o vreodată. 

— Sunt doar o femeie nefericită. Și tu pleci acum la un război 
care va dura mult, lăsându-mă singură. Era, însă, scris că 
trebuia să se întâmple așa, ca tu să trebuiască să îndeplinești 
fapte extraordinare, supraomenești. 

— Ce înseamnă asta? 

Olimpia se întoarse către fereastră ca și cum ar fi căutat 
imagini și amintiri printre stele sau în chipul lunii. 

— Odată, înainte ca tu să te naști, am visat că un zeu m-a 
atins în timp ce dormeam în iatac alături de tatăl tău și, într-o zi, 
la Dodona, pe când eram gravidă, vântul care bătea printre 
crengile stejarilor sacri mi-a șoptit numele tău: A/&xanaros. 

„Există oameni care se nasc din femei muritoare, dar al căror 
destin este diferit de al celorlalţi și tu ești unul dintre aceia, fiul 
meu, sunt sigură de asta. Am considerat întotdeauna un 
privilegiu faptul că-ţi eram mamă și, cu toate acestea, 
momentul despărțirii nu este mai puţin amar.” 


320 


— Așa este și pentru mine, mamă. N-a trecut mult timp de 
când l-am pierdut pe tata, îţi amintești? Cineva mi-a spus că te- 
a văzut pe când puneai o coroană la gâtul asasinului mort. 

— Omul acela a răzbunat umilinţele neînchipuite la care m-a 
supus tatăl tău și a făcut din tine un rege. 

— Omul acela a executat ordinele cuiva. De ce nu-i pui o 
coroană și aceluia? 

— Pentru că nu știu cine este. 

— Dar eu o să aflu, mai devreme sau mai târziu, și-o să-l 
țintuiesc de viu pe un stâlp. 

— Şi dacă, însă, tatăl tău ar fi fost un zeu? 

Alexandru închise ochii și-l revăzu pe Filip căzând într-o baltă 
de sânge, îl văzu prăbușindu-se încet, ca într-un vis, și parcă 
putu să descifreze semnificaţia fiecărei cute pe care durerea i-o 
săpa crudă pe faţă înainte de a fi fost ucis. Simţi cum ochii i se 
umpleau de lacrimi fierbinţi. 

— Dacă tatăl meu este un zeu, într-o zi îl voi întâlni. Dar, cu 
siguranţă, nu va putea face pentru mine mai mult decât a făcut 
Filip. Eu am adus sacrificii umbrei sale chinuite înainte de a 
pleca, mamă. 

Olimpia își înălță din nou privirea ca să mai scruteze cerul și 
spuse: 

— Oracolul de la Dodona și-a pus pecetea pe nașterea ta, un 
alt oracol, în mijlocul unui deșert arzător, va însemna pentru 
tine o nouă naștere, pentru o viaţă care nu va pieri. 

— Se întoarse brusc și se aruncă în braţele lui. 

— Gândește-te la mine, fiul meu. Eu mă voi gândi la tine în 
fiecare zi și în fiecare noapte. Spiritul meu va fi acela care îţi va 
servi drept scut în luptă, spiritul meu va fi acela care-ţi va 
vindeca rănile, te va conduce prin beznă, va îndepărta răul, va 
alunga frigurile. Eu te iubesc, Alexandru, mai mult decât orice 
pe lume. 

— Și eu te iubesc, mamă, și mă voi gândi în fiecare zi la tine. 
Să ne despărțim acum, pentru că voi pleca înainte de revărsatul 
zorilor. 

Olimpia îl sărută pe obraji, pe ochi, pe cap și continua să-l 
strângă lângă ea ca și când nu s-ar fi putut despărți de el. 

Alexandru se desprinse cu blândețe din îmbrăţișare și, cu o 
ultimă sărutare, îi spuse: 


321 


— Rămâi cu bine, mamă. Ai grijă de tine. 

Olimpia dădu din cap și pe obraji i se prelingeau lacrimi mari. 
Abia când pașii regelui se pierdură în depărtare, pe coridoarele 
palatului, ea reuși să șoptească: 

— Adio, Alexandre. 

Rămase trează toată noaptea ca să-l mai vadă o dată de la 
balconul său cum își îmbrăca armura la lumina torţelor, își 
punea pe cap coiful cu creastă, își încingea sabia la șold, apuca 
scutul cu steaua de aur, în timp ce Ducipal necheza și bătea 
nerăbdător din copite iar Peritas lătra disperat încercând în 
zadar să-și rupă lanţul. 

Și rămase nemișcată să-l privească în timp ce pleca, parcă în 
zbor, în șaua bidiviului său; rămase așa până ce ultimul ecou al 
galopului dispăru în depărtare, pierdut în bezna nopții. 


322 


49 


Amiralul Nearchos dădu ordin să se înalțe drapelul regal și să 
se sune din trâmbiţe și nava amiral cu cinci rânduri de rame se 
puse în mișcare alunecând ușoară pe ape. În mijlocul covertei, la 
baza arborelui principal, fusese fixată toba gigantică de la 
Cheroneea și patru oameni băteau ritmul pentru vâslași cu 
măciuci mari din piele, așa încât bubuiturile, purtate de vânt, 
puteau fi auzite de întreaga flotă care venea în urmă. 

Alexandru stătea în picioare la provă, purtând o armură din 
argint și având pe cap un coif strălucitor din același metal, în 
formă de cap de leu cu fălcile căscate. Pulparele erau din argint 
bătut și, la șold, avea sabia cu mâner de fildeș care fusese a 
tatălui său. Mâna dreaptă era încleștată pe o lance din lemn de 
frasin cu vârful aurit care strălucea în razele soarelui ca fulgerul 
lui Zeus. 

Regele părea că este cufundat în visul său măreț, chipul îi era 
mângâiat de briza sărată a mării și de lumina limpede a soarelui 
și, în timpul acesta, toți oamenii săi, de pe cele o sută cincizeci 
de corăbii ale flotei, aveau privirile aţintite pe acel personaj 
strălucitor de la prova navei amiral, asemănător statuii unui zeu. 

Deodată, un sunet păru să-l facă să tresară, privi împrejur 
neliniștit, ca și cum ar fi căutat ceva. Nearchos se apropie de el. 

— Ce s-a întâmplat, Măria Ta? 

— Ascultă, nu auzi și tu ceva? 

Nearchos scutură din cap: 

— Nu aud nimic. 

— Cum să nu, ascultă. Ar părea... dar nu, e imposibil. 

Cobori de pe platforma de la provă și merse de-a lungul 
bordajului până ce auzi, mai clar, dar din ce în ce mai slab, 
lătratul unui câine. Privi în valurile înspumate ale mării și-l văzu 
pe Peritas care înota disperat și era de-acum gata să se înece. 
Strigă: 

— E câinele meu! E Peritas, salvaţi-l! Pe Hercule, salvaţi-l! 


323 


Trei marinari se aruncară imediat în apă, legară cu frânghii 
animalul și-l urcară la bord. 

Sărmanul animal se prăbuși complet istovit pe punte și 
Alexandru îngenunche lângă el, mângâindu-l mișcat. Mai avea 
încă la gât o bucată de lanț și labele îi erau însângerate de 
lungul drum pe care-l făcuse. 

— Peritas, Peritas - continua el să-l strige. 

— Să nu mori. 

— Nu-ţi face griji, Măria Ta - îl linişti un veterinar al armatei 
care venise imediat. 

— O să scape. E doar pe jumătate mort de oboseală. 

Uscat și încălzit de razele soarelui, Peritas începu să dea 
semne de viaţă și, după câtva timp, i se auzi din nou lătratul. In 
acel moment, Nearchos puse o mână pe umărul regelui. 

— Măria Ta, Asia. 

Alexandru sări fulgerător în picioare și alergă la provă: se 
profila în faţa lui coasta asiatică, întreruptă de mici golfulețe și 
se puteau vedea satele înconjurate de dealuri împădurite și de 
plaje însorite. 

— Ne pregătim pentru debarcare - adăugă Nearchos în timp 
ce marinarii strângeau vela și se pregăteau să arunce ancora. 

Corabia mai înaintă puţin despicând valurile înspumate cu 
marele pinten de bronz și Alexandru privea pământul care se 
apropia din ce în ce mai mult, ca și cum visurile pe care le purta 
de-atât timp în suflet erau acum pe cale să devină realitate. 

Comandantul strigă: 

— Scoateţi vâslele! 

Vâslașii ridicară vâslele de pe care picura apa, lăsând vasul să 
mai înainteze din inerție către mal. Când ajunseră în apropiere 
de mal, Alexandru prinse în mână lancea, își făcu vânt pe punte 
și o aruncă spre țărm cu toată forța. 

Lancea ascuțită zbură spre cer descriind o curbă înaltă, 
scânteind în soare ca un meteorit, apoi își îndreptă vârful în jos 
căzând din ce în ce mai iute, până când se înfipse, vibrând, în 
Asia. 


324 


Nota autorului 


Intenţia mea când am scris acest „roman al lui Alexandru” în 
cheie contemporană a fost aceea de a povesti, în modul cel mai 
realist și captivant, una dintre cele mai mari aventuri din toate 
timpurile, fără a renunţa pentru aceasta să recurg la izvoare, 
atât literare cât și arheologice. 

Am ales un limbaj destul de modern în general, pentru că și 
lumea elenistică a fost, sub multe aspecte, „modernă” - în 
expresionismul artei, în inovațiile arhitectonice, în progresul 
tehnic și științific, în gustul pentru nou și pentru spectaculos - 
încercând, desigur, să evit expresii care, în mod gratuit, ar fi 
sunat anacronic. În domeniul militar, de exemplu, am folosit 
termeni moderni ca „batalion” sau „general” în loc de iochos 
sau strategos, care ar fi putut părea dificil de acceptat de către 
mulți cititori, iar în domeniul medical apar cuvinte ca „bisturiu” 
pentru a denumi un instrument care a fost atestat arheologic. 
Acolo unde un cuvânt vechi putea fi înţeles, am preferat să-l 
folosesc pe acela. 

Am încercat, de asemenea, să redau limbajul tipic al unor 
medii sociale și al unor personaje (femei, bărbaţi, soldaţi, 
prostituate, medici, artiști, ghicitori), ţinând seama, mai ales, de 
poeţii comici (în special Aristofan și Meneandru) și de 
epigramiști care, datorită cerințelor artei lor, trebuiau să 
reproducă un limbaj inspirat din realitate, chiar și cu conotaţiile 
lui populare sau vulgare. Tot poeţii au reprezentat o sursă 
prețioasă pentru reconstituirea multor aspecte ale vieţii 
cotidiene, cum ar fi moda, bucătăria, zicătorile și proverbele. 

In ce privește evenimentul istoric, i-am avut în vedere în 
primul rând pe Plutarh, Diodor din Sicilia, Arrianus și Curtius 
Rufus și Romanul lui Alexandru (așa-numita Anabasis). Pentru 
fizionomii și obiceiuri, m-am bazat, mai ales, pe anecdotica plină 
de viață a unor opere de Plinius, Valerius Maximus, Teofrast, 
Pausania, Diogene Laerţiu, dar am folosit și o serie de izvoare 
variate ca Xenofon, Elian, Apolodor, Strabon, și, desigur, 

325 


Demostene și Aristotel, precum și fragmente de istorici greci a 
căror operă integrală nu s-a păstrat. Izvoarele arheologice, în 
general, au constituit suportul pentru reconstituirea ambianţei, 
interioarelor, hainelor, armelor, mobilierului, mașinăriilor de tot 
felul, uneltelor, iar descoperirea recentă a mormintelor regale 
de la Vergina a permis reconstituirea mai aproape de realitate a 
modului în care s-au desfășurat funeraliile lui Filip I. 

Vreau să mulțumesc, în acest moment în care volumul intră 
sub tipar, prietenilor care m-au ajutat și sfătuit, în special lui 
Lorenzo Braccesi care m-a însoţit pe acest drum lung și 
anevoios pe urmele lui Alexandru, Laurei Grandi și lui Stefano 
Tettamanti care au asistat, s-ar putea spune, pagină cu pagină, 
la nașterea acestui roman. 


Valerio Massimo Manfredi 


326